MIRCEA FLORIAN s-a născut pe 1 aprilie 1888 şi a încetat din viaţă pe 30 octombrie 1960, la Bucureşti.

A absolvit Facultatea de Litere şi Filozofie a Universităţii din Bucureşti, în 1911 şi, trei ani mai târziu, a obţinut titlul de doctor în filozofie la Universitatea Greiswald (Germania), cu lucrarea Noţiunea de timp la Henri Bergson. O cercetare critică. A reprezentat în tradiţia românească modelul prin excelenţă al profesorului de filozofie, preocupat de expunerea cât mai amănunţită a disciplinei sale. Vreme de peste trei decenii (1916-1948) a ţinut la Universitatea din Bucureşti cursuri de istorie a filozofiei, logică şi epistemologie. A tradus Organon-u\ aristotelic, pe care 1-a însoţit cu un studiu introductiv, introduceri şi note, precum şi Noul Organon al lui Francis Bacon, alături de N. Petrescu. Opera sa fundamentală Recesivitatea ca structură a lumii a apărut în anii 1983 şi 1987. Alte scrieri: îndrumare în filozofie, Ştiinţă şi raţionalism, Metafizică şi artă, Misticism şi credinţă. ARISTOTEL ORGANON I CATEGORII DESPRE INTERPRETARE ANALITICA PRIMĂ Traducere, studiu introductiv, ■ introduceri şi note de MIRCEA FLORIAN ,

BCU Cluj-Napoca iiiifil 4060 059 4842 EDITURA IRI Bucureşti, 1997 Redactor: EDUARD IRICINSCHI Concepţia grafică a copertei colecţiei: VENIAMIN & VENIAMIN 725561 Toate drepturile rezervate EDITURII IRI ISBN: 973-97627-4-3 ISBN: 973-97627-5-1 NOTA ASUPRA EDIŢIEI Ediţia de faţă reproduce textul celor patru volume ale Organon-ului, apărute iniţial la Editura Ştiinţifică, între anii 1957-1963. Primul volum conţine, alături de o Introducere în logica aristotelică, semnată de Mircea Florian, tratatele Categorii, Despre interpretare şi Analitica primă, iar în cel de-al doilea volum se găsesc tratatele Analitica secundă, Topica şi Respingerile sofistice. Faţă de prima ediţie au fost realizate următoarele minime modificări: a) A fost adusă la zi ortografia, conform normelor din îndreptarul ortografic (Univers Enciclopedic, 1995). O excepţie a fost făcută în cazul numelor proprii greceşti, întrucât au fost folosite formele încetăţenite prin traducerea operelor respective (ex.: Cratylos, Euthydemos, Phaidros). b) Au fost operate unificări grafice între textele celor patru volume iniţiale; au fost îndreptate tacit unele greşeli de natură tipografică. c) în locul termenului „Dumnezeu", folosit iniţial ca traducere a grecescului theos, a fost preferat „Zeul", termen mai adecvat concepţiei religioase greceşti din epoca lui Aristotel. De asemenea, a fost ales termenul „armonia" în locul „harmonicii" (teoria muzicii). d) Au fost păstrate, în schimb, unele forme preferate de Mircea Florian, deşi terminologia de specialitate conţine şi variante alternative. Consecvenţa cu care au fost folosite expresii precum „a cantifica", „A se raportă la B", „contraria propoziţiei" şi „judecată contrarie" indică opţiunea clară a traducătorului în favoarea lor. Notele la Analitica secundă au fost renumerotate în ordine succesivă, la fel ca şi la celelalte tratate din Organon. e) în foarte puţine cazuri au fost eliminate, în note şi comentarii, formulări tributare perioadei în care a fost publicată prima ediţie a lucrării. La data apariţiei primei ediţii, textul primelor patru tratate a fost revizuit de o comisie de pe lângă Institutul de Filozofie al Academiei, alcătuită din Pavel Apostol, Dan Bădărău, Alexandru Posescu precum şi Isac Gornstein din partea Editurii Ştiinţifice. De asemenea, Dan Bădărău a redactat notele la Analitica primă, (alături de Mircea Florian) şi a adăugat o Notiţă introductivă la Respingerile sofistice. Topica şi Respingerile sofistice au fost revăzute de redactorul de carte Idei Segall. CUPRINS I LOGICA LUI ARISTOTEL de Mircea Florian Introducere......................................... 13

Scrierile de logică.................................... 16 Izvoarele logicii aristotelice ............................ 20 Orientarea generală a logicii aristotelice................... 23 Locul logicii printre ştiinţe............................. 26 Structura logicii ..................................... 29 Structura şi originea cunoaşterii ......................... 34 Amănunte asupra principalelor teme logice ................ 37 a) Categoriile. Noţiunea........................ 37 b) Judecata.................................. 44 c) Raţionamentul în genere. „Silogismul"........... 49 d) Silogismul apodictic (demonstrativ)............. 60 e) Definiţia, raţionament condensat ............... 64 f) Inducţia. Raţionamentul inductiv ............... 65 g) „Ştiinţa" şi valoarea ei. Consideraţii critice ....... 69 h) Silogismul dialectic sau probabil. Topica......... 71 i) Respingerile sofistice ........................ 73 Concluzie.......................................... 75 CATEGORII Introducere de Mircea Florian .......................... 81 1 .Omonime, sinonime, paronime........................ 93 2.Cuvinte legate în propoziţie şi cuvinte fără legătură. A fi enunţate despre un subiect şi a fi într-un subiect........ 94 3. Predicatul predicatului. Predicate disparate............... 96 4. Cele zece categorii, prin exemplificare ................. 97 5. Substanţa........................................ 97 6. Cantitatea ....................................... 107 7. Relativii, relaţia................................... 113 8. Calitatea ........................................ 121 9. Acţiunea şi pasiunea, precum şi restul categoriilor......... 129 CUPRINS 10. Opuşii şi cele patru specii ale lor ..................... 130 11. Contrarii........................................ 139 12. înainte şi după ................................... 140 13. Simultan........................................ 142 14. Mişcarea şi cele şase specii ale ei .................... 144 15. Posesia sau „a avea" .............................. 145 DESPRE INTERPRETARE Introducere de Mircea Florian ......................... 149 . 1! Existenţe, gândiri, limbaj şi scris. Deosebirea dintre adevăr şi fals ................ 157 2. Numele simplu şi numele compus. Cazurile numelui ...... 159 3. Verbul şi timpurile lui.............................. 161 4. Vorbirea. „Vorbirea enunţiativă" sau judecata (propoziţia) . . 163 ^Judecata simplă şi judecata compusă .................. 163 6. Afirmaţia şi negaţia. Opoziţia lor...................... 165 7. Universalul şi individualul. Opoziţia judecăţilor: contradicţie şi contrarietate .................... 166 8. Unitatea reală şi aparentă a judecăţilor. Judecăţile echivoce. 169 9. Opoziţia judecăţilor despre viitorii contingenţi............ 170 10. Judecăţile simple şi adaosurile lor, cu subiect determinat şi nedeterminat............. 175 11. Judecăţile compuse................................ 180 12. Judecăţile modale şi opoziţia lor...................... 183 13. Consecuţia logică a judecăţilor modale................. 187 14. Contrarietatea judecăţilor............................ 192 ANALITICA PRIMĂ Introducere de Mircea Florian............................ 201 I. Preliminarii........................................ 201 II. Problematica Analiticilor............................ 208 Cartea întâi.......................................... 208

1. Structura silogismului....................... 208 2. Metoda de a descoperi termenul mediu.......... 220 3. Reducerea la silogisme regulate a raţionamentelor neregulate, cum şi chestiuni anexe................ 224 Cartea a doua................................. 229 1. Proprietăţile şi puterile silogismului............. 230 2. Erori şi defecte în silogism................... 238 3. Argumente înrudite cu silogismul sau reductibile la el.............................. 240 II. Concluzie......................................... 245 CUPRINS ANALITICA PRIMA Cartea întâi......................................... 249 1. Obiectul Analiticilor. Definiţia silogismului şi a elementelor sale. Principiul silogismului........ 249 2. Conversiunea judecăţilor de simplă apartenenţă............ 252 3. Conversiunea judecăţilor de apartenenţă necesară şi de apartenenţă posibilă....................... 254 4. Silogismul de simplă apartenenţă în figura întâi............ 257 5. Silogismul de simplă apartenenţă în figura a doua........... 263 6. Silogismul de simplă apartenenţă în figura a treia........... 268 7. Silogisme prin conversiune în toate figurile. Proprietăţi comune ale celor trei figuri..................... 273 8. Silogisme cu premisele necesare........................ 276 9. Silogisme cu premisă simplă şi o premisă necesară, în figura întâi................................ 278 10. Silogismul cu o premisă simplă şi o premisă necesară, în figura a doua.............................. 280 11. Silogismul cu o premisă simplă şi o premisă necesară, în figura a treia.............................. 282 12. Comparaţie între silogismele simple şi silogismele necesare.......................... 286 13. Consideraţii generale asupra posibilului sau contingentului............................... 287 14. Silogisme cu două premise posibile, în figura întâi......... 291 15. Silogisme cu o premisă posibilă şi cu o premisă simplă, în figura întâi................................ 294 16. Silogisme cu o premisă posibilă şi cu o premisă necesară, în figura întâi................................ 302 17. Silogisme cu două premise posibile, în figura a doua ...... 305 18 Silogisme cu o premisă posibilă şi cu o premisă simplă, în figura a doua.............................. 310 19. Silogisme cu o premisă şi cu o premisă necesară, în figura a doua.............................. 312 20. Silogisme cu premisele posibile, în figura a treia ......... 316 21. Silogisme cu o premisă posibilă şi cu o premisă simplă, în figura a treia.............................. 318 22. Silogisme cu o premisă posibilă şi cu o premisă necesară, în figura a treia.............................. 320 23. Reducerea silogismelor la cele trei figuri, apoi la figura întâi şi, în sfârşit, la modurile universale ale acestei figuri............................. 322 ■9 CUPRINS 24. Orice silogism trebuie să aibă o premisă afirmativă şi una universală............................. 326 25. Orice silogism are trei termeni şi două premise............ 328 26. Ce fel de concluzii pot fi stabilite şi respinse în fiecare figură.............................. 332 27. Reguli generale pentru găsirea termenului mediu

în silogismele categorice....................... 334 28. Reguli pentru găsirea termenului mediu în silogismele categorice.................................. 338 29. Reguli pentru găsirea termenului mediu în silogismele prin reducere la absurd, ipotetice şi modale......... 344 30. Găsirea termenului mediu în diferite ştiinţe şi arte......... 347 31. Diviziunea nu poate înlocui silogismul.................. 348 32. Reguli pentru alegerea premiselor şi a termenilor, a termenului mediu şi a figurii................... 351 33. Cantitatea premiselor. Erori posibile.................... 353 34. Termeni abstracţi şi termeni concreţi. Erorile produse de confundarea lor............... 355 35. Termeni formaţi din mai multe cuvinte.................. 356 36. Termeni la cazul nominativ şi la alte cazuri, numite oblice................................ 357 37. Diferite atribuiri, după categorii....................... 360 38. Repetarea aceluiaşi termen........................... 360 39. Substituirea expresiilor echivalente mai clare şi mai scurte................................ 362 40. Importanţa articolului............................... 363 41. Interpretarea unor anumite expresii..................... 363 42. Analiza silogismului compus......................... 365 43. Analiza definiţiilor................................. 365 44. Analiza silogismului prin reducere la absurd şi a altor silogisme ipotetice..................... 366 45. Reducerea silogismelor de la o figură la alta.............. 367 46. Afirmaţia nedefinită („este non-A") şi negaţia definită („nu este A"). Antecedent şi consecvent........... 373 Cartea a doua....................................... 381 1. Derivarea mai multor concluzii din aceleaşi premise........ 381 2. Derivarea unei concluzii adevărate din premise false, în figura întâi................................ 385 3. Derivarea unei concluzii adevărate din premise false, în figura a doua............................. 393 10 CUPRINS 4. Derivarea unei concluzii adevărate din premise false în figura a treia.............................. 397 5. Demonstraţia circulară sau reciprocă, în figura întâi......... 402 6. Demonstraţia circulară, în figura a doua.................. 407 7. Demonstraţia circulară, în figura a treia.................. 409 8. Conversiunea silogismelor în figura întâi................. 412 9. Conversiunea silogismelor în figura a doua................ 417 10. Conversiunea silogismelor în figura a treia............... 420 11. Demonstraţia apagogică sau „reducerea la imposibil" în figura întâi................................ 425 12. Demonstraţia apagogică sau „reducerea la imposibil" în figura a doua.............................. 433 13. Demonstraţia apagogică sau „reducerea la imposibil" în figura a treia.............................. 435 14. Comparaţie între demonstraţia prin „reducere la imposibil" şi demonstraţia directă......................... 438 15. Silogisme din premise opuse.......................... 443 16. Petitio principii în silogismele apodictice şi în cele dialectice........................... 448 17. Falsa cauză — Non propterhoc....................... 452 18. Falsitatea concluziei derivă din falsitatea premiselor........ 455 19. Cum să combatem argumentele adversarului şi să le impunem de ale noastre.................... 456 20. Despre respingere.................................. 457

.. coperniciană.. ed....... depăşind pe Kant.. astronomia). Trendelenburg... dar contribuţia sa n-a fost întru totul fericită.. cu toate necesarele dependenţe istorice şi servituti faţă de o doctrină în parte învechită.. mai ales de către Werner Jaeger şi elevul său Frederic Solmsen3... materie-formă.. cald-rece. cum a şi fost din Antichitate.. este „fondatorul filozofiei ştiinţifice"' şi marchează 1 Wemer Jaeger..... a fost considerată ca o logică formală. armonica.. dar pe care el le numea „matematică fizică" (optica. într-o scrisoare din 1696 către Gabriel Wagner.. Despre entimemă... hazard-necesitate. 2.. finit-infinit etc. Leibniz.... mobilimobil... virtual-actual.. logica n-a trebuit să facă nici un pas înapoi..... de la Aristotel. 2 Citat de A. ca ştiinţă şi artă.. Despre abducţie. cum a constatat cercetarea filologică a „Corpului aristotelic". care a transformat toate noţiunile fundamentale în forme transcendentale.... atât de periculoasă pentru artă şi mai ales pentru religie... Cel puţin tot atât de valabilă este această apreciere.. Persistenţa logicii aristotelice în atâtea climate istorico-culturale.... pe care cugetătorul german o ia ca îndreptar în tematica Criticii raţiunii pure — cum se constată din împărţirea Criticii în trei secţiuni: „estetica". Kant a subiectivat „formele" aristotelice. într-un moment când aceasta era pe punctul de a fi părăsită pentru o concepţie apropiată de cea modernă.. Mai este de admirat la ea că logica n-a putut face până acum nici un pas înainte". Principiul metodologic al fizicii aristotelice este explicarea mişcării universale prin contrarii......... de a fixa o cronologie precisă a unor scrieri care nu au fost redactate sistematic la aceeaşi epocă şi care au suferit remanieri din partea autorului lor.. este foarte greu să statornicim data. o orientare spre lumea fizică. dacă o aplicăm lui Aristotel însuşi. Hegel.. „părintele" logicii.. i s-a adăugat o logică „transcendentală"...al-general... în genere... Aristotel a creat ştiinţe noi.. în spirit matematic. 473 27.... libere de experienţă şi produse de „raţiunea pură". vorbind despre utilitatea studierii logicii... umed-uscat...21... unul dintre cei mai buni cunoscători contemporani ai operei filozofului. de exemplu.. Cum vom vedea. 1928. Dacă n-a îmbogăţit matematica... Nu împărtăşim totuşi fără rezerve ades citata apreciere a lui Kant din prefaţa la ediţia a Ii-a a Criticii raţiunii pure: „.. la care adăugăm acele discipline în care se aplică matematica la fenomenele fizice... porneşte adică de la marile opoziţii: multiplu-unu..... II. din care s-au împărtăşit peste două mii de ani Răsăritul şi Apusul.. psihologia şi.. 472 26...... Ea nu aparţine însă numai trecutului. logica — doctrina ştiinţei — şi a sistematizat toate ştiinţele realului sau devenirii. Despre exemplu ca mijloc de gândire..... la Kant însuşi. biologia (îndeosebi zoologia). spunea despre Aristotel că „el a fost cel dintâi care a scris..... 315 a) despre Democrit. în afara matematicii"2.. p... Putem statornici însă data constituirii......... Concepţia aristotelică este poate cea mai vastă din câte au fost vreodată făurite. p.. le-a dat o interpretare idealistă. chiar în cadrul şcolii platonice. 398...... „analitica" şi „dialectica". Aristotel.... îşi găseşte explicaţia în două motive.. a făcut totuşi doi paşi înapoi: întâi. întreaga gândire a lui Aristotel este orientată dialectic în sensul hegelian.. 470 25. Aceasta din urmă n-a rămas străină de preocupările sale... aşadar........... în schimb. legându-le prin firul trainic al unei concepţii atotcuprinzătoare şi luminoase. de la fizică şi meteorologie până la poetică şi retorică.. Erlăuterungen zu den Elementen der Aristo-telischen Logik. opera logică a lui Aristotel a rămas fecundă şi pentru timpul nostru. a logicii: este data redactării colecţiei de scrieri aristotelice întrunite sub numele de Organon. logica aristotelică. Cum spune Werner Jaeger. Reguli pentru conversiunea şi compararea termenilor.. 464 23..... 14 LOGICA LUI ARISTOTEL individu. O singură ştiinţă n-a promovat el: matematica........ desigur.... Suntem mulţumiţi că putem data aproximativ naşterea unei discipline care a rămas exemplară pentru gândirea umană...... cu toate că ea se deosebea în multe privinţe de propria sa explicaţie a lumii şi a vieţii. prin neîntrecuta sa gândire analitică. 468 24... I. „A îmbrăţişat toate problemele şi s-a distins şi în felul de a le pune".. fiindcă ea salvează şi chiar consacră concepţia geocentrică.. 1861. spunea Aristotel (De generatione et corruptione.... Aristoteles..... Despre obiecţie... X... al doilea. 458 22. cum vom vedea... fie şi aproximativă.... adică în „noţiuni pure" sau „apriorice".. a făcut din „logica transcendentală" o logică dialectică... când s-a constituit o ştiinţă care a avut o glorioasă dezvoltare neîntreruptă şi are deschisă perspectiva viitorului..... în ciuda eclectismului său şi a influenţei platonice... pentru a cărui largă concepţie materialistă avea o profundă admiraţie.. Cu toate străduinţele zgomotoase ale logicii matematice contemporane.. Aristotel merită să fie considerat. 476 LOGICA LUI ARISTOTEL INTRODUCERE Serviciile pe care le-a adus Aristotel ştiinţei umane nu pot fi preţuite de ajuns. întâiul este înrădăcinarea logicii aristotelice în ... Opera enciclopedică a lui Aristotel este tezaurul ştiinţei antice.. 13 MIRCEA FLORIAN de la început.. ci este un teren comun în disputele atât de vii ale gândirii contemporane......... sus-jos. dar a păstrat şi chiar a dus până la capăt identificarea idealistă a gândirii şi a existenţei. Despre inducţie. Despre eroare.. Nu este vorba...

cum recunoaşte el însuşi. simplei „credinţe". Abia la începutul capitolului 4 se face o distincţie hotărâtă între silogism şi demonstraţie. uneori. 41. adică în sensul de propoziţie sau judecată. cu silogismul.). Convingerea fundamentală a lui Aristotel. fie dialectică. 4Th. Prezentul a adus numai variante şi dezvoltări ale metodelor aristotelice. Die Philosophie der Griechen. p. ca formă generală a raţionamentului. Celelalte patru opere. III. este „metodologul" ştiinţelor. Zeller. poate nu toate făurite de Aristotel însuşi. ci o operă vie. nu pe natura lucrurilor. premisa este definită: vorbire afirmativă (Xoyoc KaracjxiTiKoc) sau vorbire negativă (Xcryoc dTTO^aTiKocî (Analiticaprimă. Maier. Opera nu se ocupă de noţiune în genere. Descartes şi chiar Spinoza. cele mai cuprinzătoare. cum susţine H. Frederic Solmsen. Aristotel nu dispune de un termen tehnic pentru judecată. Este totuna dacă spunem că Analitica primă se ocupă de silogism ca formă generală de deducere a unei gândiri din alta sau se ocupă de „latura silogistică" a demonstraţiei. chiar de fericită dibuire. fiindcă şi ea. voi. Zeller5. trebuie să arătăm care este obiectul cercetării noastre şi cărui domeniu aparţine ea: obiectul ei este demonstraţia. Logica modernă. nici orânduirea scrierilor nu se datorează lui Aristotel. cum vom arăta îndată. Categoriile corespund numai în mică parte teoriei noţiunii. ne surprind. Die Entwkklung der Aristotelischen Logik und Rhetorik. Interpretatio. IV. „vorbirea declarativă". arab şi catolic. ci numai de anumite noţiuni sau termeni „fără legătură" între ei. preexistau ca posibilităţi sau virtualităţi în aristotelism. Operele sunt: 1) Categorii (Karnyopiai. în care aflarea „cauzei". titlurile lucrărilor. de către Antichitate şi Evul Mediu bizantin. voi. ed. 5 Ed.realitate: relaţiile logice oglindesc relaţiile existenţei. raţionamentul ştiinţific. este alcătuită dintr-o colecţie de şase lucrări de dimensiuni diferite. ci şi în discipline care posedă numai o cunoaştere aproximativă. fundată pe „opiniile" care sunt primite de toţi oamenii sau cel puţin de cei mai reputaţi ca înţelepţi. enunţiativă (\670c în Analitici. 1921. funcţionează nu numai în ştiinţele universalului şi necesarului. el se serveşte de formele diferite ale lui ejxzaic (zicere): afirmaţie (tcaTac^aaic) sau negaţie (dTTo'4)aaic). dacă le raportăm la marile teme ale logicii noastre. care se ocupau de aproape toate problemele de logică. asemenea întregii gândiri antice.în silogistică însă nu exista mai înainte nimic de care merita să vorbim. Galilei. şi de aceea munca noastră ne-a luat mult timp de grele cercetări" (184 a-184 b). în contrast cu aceea a lui Platon. Silogismul. încă mai ciudat sună titlul celei de a doua lucrări: Hermeneia. recunoscând valoarea noţiunii de relaţie. 4) Analitica secundă (AvaXvriKă uc 5) Topica (ToiTiKd) şi 6) Respingerile sofistice (Xo<tncmKoi e Compoziţia acestor lucrări nu este totdeauna deplin elaborată şi obscurităţile nu sunt puţine. 186. „existenţa" nu constituie genul suprem care le îmbrăţişează pe toate şi din care sunt deduse toate. Aristotel este „morfologul" cunoaşterii. Gomperz.I. dacă ţinem seama de fraza cu care începe Analitica primă: „înainte de toate. se ocupă cu raţionamentul în diferitele lui forme. Al doilea motiv este tot atât de important: logica aristotelică este. sau o cunoaştere conformă opiniei. 1923. în curs de cristalizare şi. 3 Werner Jaeger. iar domeniul căreia ea îi aparţine este ştiinţa demonstrativă". care corespund principalelor capitole ale logicii moderne. un inventar al tuturor relaţiilor logice. de la Bacon. care exprimă felurile cele mai generale ale existenţei. este că „existenţa" nu are una şi aceeaşi înfăţişare. în limbaj aristotelic. susţinea mai înainte Ed. Studiul acestuia este mai puţin convingător. 1929. Logica aristotelică. 3) Analitica primă ('AvaXuTiKa TTpoTepa). scrie Th. Ea nu constituie însă ceea ce noi numim un tratat bine închegat. II. Scrierile de logică. De aceea. deşi până în vremea noastră noţiunea de relaţie este încă departe de a fi înţeleasă în toată semnificaţia ei. Analitica secundă are ca temă „demonstraţia" (dirdSei^ic). 2.24 a 15). au ieşit din redactarea mereu revizuită a cursurilor. o anumită „vorbire". a „raţiunii de a fi" antrenează de la sine convingerea. p. asemenea tuturor operelor transmise modernilor sub numele lui Aristotel. de unde şi contrazicerea (avruj^aaic). existau multe lucrări mai vechi. De obicei. Cele două Analitici constituie corpul principal al logicii aristotelice şi contribuţia sa cea mai originală. nu fără dreptate. sau de termenul specific grec şi aproape intraductibil de Xdyoc: judecata este un anumit 16 LOGICA LUI ARISTOTEL logos. în care totul se află în formaţie. în intenţia autorului ei. la sfârşitul lucrării Respingerile sofistice: „în retorică. în sensul de comunicare sau transpunere verbală a gândirii. nu i-a acordat toată semnificaţia meritată. este dominată de noţiunea de substanţă. termen consacrat de Aristotel. 2) Despre interpretare (TTepi epuriveiac). dar străduinţa de a le învinge este răsplătită.1. dacă facem abstracţie de o seamă de lucrări pierdute. Nici titlul comun al colecţiei. Topica deschide raţionamentului un câmp nou şi mai vast: cunoaşterea probabilă. Grundlegung einer Geschichte seiner Entwicklung. în traducere latină. variante care. „persuasiunii". fie retorică6. termenul obişnuit pentru judecată este acela de premisă (TipoTaaic). în ştiinţele care posedă certitudine. al tuturor „formelor de gândire". Arisloteles. îndeosebi de problema capitală a „contrariilor". De asemenea. Gomperz4. Aristotel numeşte . Analitica primă se ocupă cu raţionamentul în genere. este o logică a relaţiei. ci că ea se multiplică în mai multe „genuri" ireductibile şi necomunicabile. 15 MIRCEA FLORIAN SCRIERILE DE LOGICA Logica aristotelică. în celelalte scrieri. Les Penseurs de la Grece. al tuturor metodelor ştiinţifice.

Termenul „topica" semnifică nu numai modul dialectic de a raţiona. Retorica. el ajunge să fie consacrat ca titlu al lucrărilor de logică abia în secolul IV d. dar şi cele mai false. Comentatorul Alexandros din Aphrodisias (secolul II d. 163b 10-11). 1358a 1-35). uneori cu sens 18 LOGICA LUI ARISTOTEL peiorativ.această specie de raţionamente „dialectice". O recunoaşte însuşi Aristotel: „Retorica ia naştere din doi factori: ştiinţa analitică şi ştiinţa politică referitoare la caractere. alături de analitică sau. pe care le numeşte „termeni" (opoi). ca element în raţionament. D.4. 1894. în a doua fază.^espinge" orice opinie străină. 14. „Locurile comune' sunt înrudite cu „categoriile". voi. Totuşi. pe care el le numeşte la început „premise" (irpoTriacic). 1930. una din cele mai vechi discipline ale culturii europene. Solmsen.. verifică prin „discuţie". oarecum patologică. Respingerile sofistice sunt partea negativă. fiindcă. adică „instrument". toate acestea în sensul foarte general de „conceptual" sau de „raţionare abstractă". după aceea a definirii elementelor logice (categorii. numai de dragul „respingerii". 1359b 10-12). chiar conştient incorecte. Geschichte der Logik im Abendlande.raţionamentele sofistice". Deci. şi Aristotel recunoaşte numai o singură metodă ştiinţifică de raţionament: silogismul format de premise. scolastica a vorbit de predicamente („categorii") şi predicabile sau „voci" în număr de cinci: „gen". mai aproape de „dialectică" decât de . alături de apodictică. Aşadar. în orice caz. „specie" (acestea. prin examinarea răspunsurilor la întrebări. pe de altă parte. I. Dialectica raţionează pe baza „locurilor comune". Aristoteles-Lexikoo. 35-36. Judecata este luată în considerare ca „premisă". Termenul de care se foloseşte însuşi Aristotel pentru a desemna noua disciplină — sau cel puţin partea ei principală. dacă putem îmbrăţişa dintr-o privire consecinţele a două ipoteze contrare" (VIII. 2. analitica sau apodictica pe baza „premiselor" cu obiecte precise. într-o accepţie restrânsă în Topica: „în ceea ce priveşte cunoaşterea şi înţelepciunea filozofică. ci numai termenul adjectival Xo^iicti.. cât şi formele raţionamentului. Modul este ilustrat de termenul Toiroi („locuri"). la comentatorii bizantini9.Hr. cu orice fel de mijloace. a teoriei raţionamentului. Ea cercetează cu adâncime raţionamentul fals. şi sfârşeşte cu . „diferenţă".Hr. a concretului. a studiat dezvoltarea logicii aristotelice în principalele ei etape istorice. adică cu noţiunile cele mai elementare. pe care trebuie să le aplicăm în formularea unei propoziţii sau a unei înlănţuiri de propoziţii. pornind de la texte din Retorica (I. 532). ea se aseamănă în unele privinţe cu dialectica.analitică" („apodictică")7. Ross. tocmai pentru a arăta că ele sunt rezultatul analizei. Aristotel admite — cu Platon — două metode distincte de raţionament: metoda dialectică. Prantl. de „dialectică" şi de „sofistică". „mijloc" sau „metodă". „paralogismul". Aristote. dispare dualismul. locuri comune. în prima fază. 1357a şi b. Cea de-a şasea şi ultima scriere logică. aceasta din urmă mai ales în opoziţia: eewpeîv şi XoyiKiSc Oeupeîv. ci şi modul cum trebuie constituit un raţionament. Cuvântul „logică" nu se întâlneşte la Aristotel. servindu-se de „locurile comune" (tottoi). Respingerile sofistice. pp. se situa în apropierea retoricii. adică de analitica ştiinţifică. Textele din Retorica ridică problema titlului comun dat colecţiei de lucrări logice. „Categoriile" sunt şi ele „termenii" sau limitele ierarhiei noţionale: sunt genurile cele mai cuprinzătoare şi 7 Matthias Kappes. şi apoi în noţiuni. 9 Numele de „Organon" era întrebuinţat şi de peripateticienii din deceniul 1 î. mai precis. (C. marea contribuţie a Organon-ixlui. 8 W. teoria raţionamentului — este acela de analitică. adică de aspecte logice comune. în opera Dezvoltarea logicii şi retoricii aristotelice. Fr. cu noţiunile cele mai generale. pp. 34-35. prin raţionamente formate de to'ttoi (locuri comune) şi metoda „apodictică". Organon începe cu „categoriile". propoziţii). Hr. nu totdeauna primite favorabil. adică modul sofistic de a . factorii componenţi. 17 MIRCEA FLORIAN Vom vedea că dialectica este a doua parte a logicii. p. este dependentă deopotrivă de „analitică" (de silogism). Xoyucwc —. 6 Dialectica. 1. „propriu" şi „accident". în alte privinţe cu discursurile sofistice" (Retorica. termenul „organon" nu este străin lui Aristotel şi el putea foarte bine să denote toate metodele logice. Acest cuvânt ţine să sublinieze procedeul de care se serveşte Aristotel pentru a descoperi atât elementele. este considerată ca ultima carte (a IX-a) a Topicii. valoarea opiniilor. în treacăt. Raţionamentul este analizat în propoziţii (judecăţi). cele mai complexe prin subterfugiile la care recurg. în Topica. Noţiunea este fundamentul înţelegerii existenţei individuale. sunt contopite în „definiţie"). 19 MIRCEA FLORiAN ireductibile ale existenţei şi gândirii acesteia.) este cel dintâi care întrebuinţează termenul tehnic de „logică" pentru a desemna disciplina noastră8. prin raţionamente formate de TTpoTa'oac (premise) speciale. pentru a trece drept raţionamente autentice.. fiindcă ele . a opiniilor în genere. nu este un mijloc (opyavov) de mică însemnătate. sau adverbial. în concepţia antică. pe scurt. de aceea. cercetează procedeul „elenhic" (€\eyx°^= respingere). Aristotel însuşi nu recurge nici la titlul consacrat de Organon. iar noţiunea ca „termen" sau „limită" a procedeului logic. pentru a fi corect şi eficace. „Analitica" reflectă îndeosebi excepţionala muncă de gândire abstractă desfăşurată de Aristotel pentru a formula modurile şi figurile silogismului. Expresia „organon" (instrument) se întâlneşte totuşi.

se înrudeşte cu Topica. axiomă. şi discursul judiciar şi politic. şi în retorică. pentru Aristotel. el a avut sentimentul că. Prantl. Este aici capitală deosebirea dintre opinia comună oamenilor în genere. a doua este certă şi necesară. în sensul vulgar. d) structura logicii aristotelice.ruinează legile. dialectic şi sofistic. Aceasta împrumută geometriei cele mai multe dintre exemplele sale şi nu mai puţin tenninologia sa: diToSei^ic (demonstraţie). De aceeaşi opinie este şi Albert Rivaud. aceea a Topicii este recunoscută ca timpurie. 1948. I. Nu Aristotel însuşi a aşezat lucrările sale de logică în ordinea pe care ne-a transmis-o tradiţia de la Andronicos din Rhodos. şi pe Hermippos ca un posibil editor al operelor aristotelice.10. Geschichte Jer Logik. apăruse ceva nou în cultura greacă: începuturile unei ştiinţe a naturii. de timpuriu. începutul Retoricii lui Anstotel precizează înrudirea dintre retorică şi dialectică. Oricum am determina cronologia Categoriilor. Hr. Se spune că Hippocrates din Chios (a doua jumătate a secolul V î. prin conţinutul său. sub următoarele titluri: a) izvoarele logicii aristotelice. f) amănunte asupra principalelor capitole: logica noţiunii. în faţa unui raţionament probabil sau sofisticat. XVII. precum şi — în contrast cu acestea — realizări nu numai imperfecte. şi a retoricii12. După consideraţii asupra operelor de logică aristotelice. p. încercări de gândire metodică. se desfăşoară sigură de sine pe linii progresive. cărora trebuia să li se smulgă masca pretenţiei de adevăr. el nu este o producere din nimic. IZVOARELE LOGICII ARISTOTELICE Care sunt condiţiile care au generat logica aristotelică? Oricât de original ar fi Organon-ul aristotelic. este probabil că n-a făcut altceva decât să pună ordine. încă din vremea când era discipol al lui Platon şi. deşi gândeşte matematic sau geometric. c) caracterul specific al logicii aristotelice şi locul ei în clasificarea ştiinţelor. 12 Em. voi. partea cea mai mare din Topica a fost scrisă de timpuriu. în tehnica discursului (\6yoc). în afara matematicii. în latura lor mai mult exterioară. Pentru a constitui o teorie a metodelor ştiinţifice. cursurile din şcolile de geometrie. care ia ca punct de plecare judecata. editorul operelor expozitive. Neue Folge. Hr. I. 20 LOGICA LUI ARISTOTEL sănătoase. Prantl condamnă opinia tradiţională. Bd. în secolul I î. îndeosebi. e) structura şi originea cunoaşterii. Leon Robin consideră matematica. p. nu mult înainte de formarea intelectuală a lui Aristotel. în cadrul căreia gândirea. Brehier încearcă să deducă din „dialectică" toate elementele logicii aristotelice (Histoire de la philosophie. ca model al ştiinţei sub raport metodologic. 21 MIRCEA FLORIAN prin excelenţă: matematica. fundată pe existenţă. ci şi vădit false. alături de Andronicos. Se recunoaşte. C. care s-a născut cam la zece ani după moartea lui Aristotel. De aceea. Cu toate acestea. Cea dintâi este probabilă. se impunea o anchetă analitică necruţătoare a procedeelor de discuţie şi de vorbire. reflectarea realităţii. pentru a stabili normele gândirii 10 C. didactice ale lui Aristotel. sau numai celor înţelepţi. voi. în „Archiv fur Geschichte cler Philosophie". Prantl numeşte. îndeosebi geometria. amândouă au ca obiect opiniile comune pe care le pot cunoaşte toţi oamenii şi care nu au nevoie de nici o ştiinţă specială" (1.1354a 1-3). al ştiinţei. de a întreba si de a răspunde. să clarifice şi să întregească lucrările înaintaşilor. definiţie. principiile gândirii. b) orientarea generală a logicii aristotelice. în opoziţie cu acela al ştiinţei (€TiiaT#Ti): „Retorica este analoagă dialecticii. precum şi obiectul acestor două discipline înrudite. 89. al „minciunii". arta de a vorbi pentru a emoţiona şi convinge erau familiare grecilor. X. urmărind adevărul. voi. Aristotel s-a ocupat intens cu problemele logicii. logica raţionamentului apodictic. care. Euclides. postulate. între timp. De aceea. cercetarea noastră se va îndrepta spre conţinutul lor. se afirmă în matematică un raţionament necesar. metoda apagogică (de reducere la absurd). o cercetare sistematică a dialecticii. arta de a întreba şi a răspunde. Aristotel • avea exigenţe logice mai adânci. nu este îndreptat spre cantitativ. Aristotel. Logica aristotelică este o logică a clasei şi . tot un fel de „locuri comune"11. Die Kategorien des Aristoteles. ca o origine a logicii anstotelice. Discuţia. îndelungata exercitare în dialectică. i. Witten. fiind chinuit de faptul uluitor al erorii. 249. Treapta superioară de gândire analitică şi abstractă presupune un material de exercitare în fapt a gândirii. şi ştiinţa specială. Histoire de la philosophie. în arta de a discuta. se 11 R. p. ci spre calitativ. deşi el însuşi recunoaşte importanţa capitală a noţiunii în gândire. obişnuiţi cu „lupta" (dyuma) verbală până la abuz şi incorectitudine conştientă. logica judecăţii. şi propune o altă ordine. cu mai multă vigoare şi metodă13. 1904. fiindcă şi el studiază noţiuni generale. ca prototipuri. trebuia să existe înainte. O explicaţie a orientării spre calitativ se întemeiază pe constatarea că matematismul a găsit în conştiinţa lui Aristotel o contrapondere serioasă în preferinţa lui pentru biologie. 172). realizări de ştiinţă parţial perfecte.1. Cum spunea atât de plastic Leibniz: Aristotel gândeşte în spirit matematic. nu este un copil fără părinţi (proles sine matre creata). care pleacă de la simplu pentru a ajunge la compus. în genere. în acest domeniu. de greutatea de a face din raţiune un instrument numai al adevărului.) a fost primul autor al unui tratat de geometrie. poate şi opusculul Categorii. este superior învăţătorului său.

independent de orice raportare la existenţă. de gramatică15. Philosophie des Allertums. chiar în capitolul 1) şi deci a raţionamentului. p. călăuzită fiind de un plan. Astfel ea ne oferă posibilitatea de a despăiţi formele logice de cele gramaticale şi de a critica limbajul din punctul de vedere al logicii. dominată de substanţă. Logica aristotelică nu este orientată psihologic. de la ceea ce este dat. 14 R.ştiinţa este logos " (Metafizica. Aristotel spune răspicat:. urmând propriile ei legi. . Nu se poate nega. gramatieismul. O logică pur matematică ar fi fost un obstacol în calea construirii unei logici valabile pentru orice exerciţiu de gândire. limbajul. dar. alt înţeles: este judecata cu subiectul necantificat. cei formal sau cel ontologic? Vom examina sumar fiecare factor. îndeosebi discursivitatea. pe care abia Kant le-a consacrat ca judecăţi de sine stătătoare în tabela categoriilor.. De aceea. Deşi. Aristotel nu face din logică o psihologie a cunoaşterii. 1944. 1046b 8). şi deci determinant. adică o simplă cercetare a formelor de gândire. spre munca meşteşugărească. De anima (trad. pur uman. V. 1017b 24-25). Unirea noţiunilor este un act uman care poate oglindi existenţa sau se poate înstrăina de realitate şi. O fundare psihologică a logicii aristotelice ar fi fost o concepţie uşor de respins pe baza textelor. care făceau nerealizabilă orice altă formulă. Ştiinţifică. Miezul problematicii este găsirea factorului dominant. Ştet'ănescu). Aristote. 2. nu însă gramatieismul. N. da. aşa cum a constituit-o Aristotel. Printre interpreţii moderni ai aristoteiismuiui. dar subordonat.abstracţiei — aristotelismul şi biologismul merg paralel. în care se îmbină cercetarea naturalistă şi speculaţia filozofică. în care un material dat primeşte o calificare. dar ea depăşeşte limbajul.. KonigswakJ. a unei discipline cu aplicaţie universală. de unde şi „logica". Parva naturalia (trad. o influenţă reală a structurii lingvistice asupra gândirii. de a exagera un factor necesar. „judecata nedefinită" are. şi de aceea variabil după popoare. se constată şi din împrejurarea că ea a persistat nealterată două milenii. deoarece unele forme logice n-ar fi fost posibile fără autoritatea limbajului. cum vom vedea. axată pe noţiunea de relaţie între cantităţi. limbajul are un caracter convenţional. creatorul logicii apreciază just legătura intimă dintre limbaj şi gândire. Această viziune tehnică. Raporturile logice au laturi psihologice necesare. Aristotel admite un paralelism absolut între „existenţă" (el vai) şi „vorbire" (\6yea6cu). s-a vorbit de „structura biologică a aparatului conceptual al lui Aristotel"14. o formă. adică mici studii naturaliste („despre senzaţie". 22 LOGICA LUI ARISTOTEL obiective. 358. dar ea a fost condiţia creării logicii. „despre vise". Psihologia gândirii nu este şi nici nu poate fi cu totul neglijată în Organon. şi a accentuat prea mult clasa.. câte „categorii" (Metafizica. Gramatica. de scolastica creştină. pentru Aristotel. cel gramatical. nu cea biologică. Despre interpretare. prezent în orice judecată care uneşte noţiuni. Mai puţin decât la factorul psihologic. şi a făcut astfel dificilă o soluţionare satisfăcătoare. poate fi adevărat sau fals. de aceea.despre memorie". Originalitatea doctrinei logice a lui Aristotel stă în sintetizarea a trei structuri: structura matematică a exactităţii. 60. Problematica discuţiei a fost sporită şi complicată de logica modernă. p. constatăm totuşi aceeaşi eroare de a extrapola. Am ajuns. datorită muncii omului. structura biologică a dezvoltării şi structura tehnică a „formării" unui material dat. ne duce la o a treia interpretare a logicii aristotelice. adică a judecăţii (v. Tema aceasta a fost dezvoltată de el în tratatul Despre suflet*. la marea controversă: în ce sens logica lui Aristotel este formală. O examinare logic-eritică a limbajului este totdeauna binevenită. Poate că interferenţa acestor structuri nu a respectat deplin specificul matematicii. în adevăr. 1917. al logicii lui Aristotel: gramatica. ultimul capitol). IX. * Cele două tratate sunt reunite în volumul: Aristotel. O alta explicaţie a calitativului aristotelic a fost găsită în orientarea lui Aristotel spre tehnică. Ed. care a avut şi are o semnificaţie excepţională în tălmăcirea structurală a logicii aristotelice. dincolo de nevoile discuţiei. Astfel sunt aşa-numitele „judecăţi nedefinite". în altă parte. Şerban Mironescu şi Constantin Noica). şi este consacrată de Kant. Ca logica. prin logos înţelegând limbajul care exprimă „cauza" lucrurilor şi care deci aderă intim ia natura lucrurilor. [0]. la un conţinut obiectiv? Interpretarea formalistă este îndelung pregătită de logica stoică. mai ales în cea nominalistă.). Un alt factor logic este aspectul gramatical. formalismul. exprimarea verbală a gândirii implică un factor psihologic. expresii sau. de un scop. 23 MIRCEA FLORIAN întrucât existenţa are tot atâtea accepţii câte enunţuri. pentru a constata în ce măsură gramatica oglindeşte gândirea şi gândirea existenţa. 1996 (n. şi-1 subordonează. al logicii aristotelice: este factorul psihologic. 7. totuşi. [AJ. I. red. este transpusă asupra lumii întregi şi mai ales asupra vieţii. ORIENTAREA GENERALA A LOGICII ARISTOTELICE Orientarea generală a logicii aristotelice este încă un obiect discutat. La Aristotel. Cele trei explicaţii nu se exclud. a fost determinată de condiţii 13 Leon Robin. „despre viaţă şi moarte" etc). legătura exprimată sintetic şi intraductibil prin termenul de Xdyoc. cu termenul grec. Adolf Trendelenburg s-a distins prin străduinţa de a demonstra dependenţa logicii aristotelice de structura limbajului. de exemplu „omul este non-alb" sau „non-omul este alb". precum şi în scrieri mai mărunte cuprinse sub titlul de Parva naturalia*. cât şi a intuirii principiilor raţionamentului (Analitica secundă. atât în sfera discursivităţii. Predominarea factorului lingvistic. II. logica aristotelică porneşte întotdeauna de ia distincţii verbale obişnuite.

confundarea. capacităţile 26 LOGICA LUI ARISTOTEL . în sfârşit. a ştiinţelor. LOCUL LOGICII PRINTRE ŞTIINŢE Orientarea obiectivă a logicii aristotelice ridică o problemă nouă: caracterul specific. nu este nici unul dintre ei" (Despre suflet. Maier: „In cuvântul limbajului. pe urmele lui. alătur: de „intelectul pasiv". Inteligenţa nu „asimilează" lucrurile. ci. aşa-numitele esenţe ale lucrurilor. al cărei principiu îl reprezintă principalele capacităţi sau „facultăţi" ale conştiinţei. atributul inerent realităţii materiale. transformându-le în conţinuturi subiective. Maier17 şi O. care ţine să facă din Aristotel. Maier.429b 31). stă adevărata cheie pentru înţelegerea silogisticii aristotelice" (H. depăşit16. o sferă izolată. creatorul logicii. ci chiar un loc de frunte. Aristotel nici nu desparte. Logistica este un formalism radical. Dar formele gândirii oglindesc. cu modificări. raportarea la structura obiectului. p. în timp ce logica lui 16 Acest punct de vedere dogmatic al logisticii este reprezentat tipic de Heinrich Scholz. are ca fundament o opoziţie adâncă în felul de a concepe atributele gândirii. revăzută. dimpotrivă. II. formele existenţei. 25 MIRCEA FLORI AN Kant accentuează intervenţia activă a raţiunii în cunoaştere. obiectul logicii este însăşi cunoaşterea. Motivul ontologic apare clar în importanţa acordată de Aristotel. consistenţa sau acordul gândirii cu ea însăşi. tocmai fiindcă formele nu sunt pur subiective. în planul cunoaşterii. Trei sunt. pentru a le putea cunoaşte. Logica este. IV). Aristotel a întocmit prima clasificare mai dezvoltată a ştiinţelor. logica aristotelică este totodată o teorie a cunoaşterii. 4. Aceasta este intuiţia fundamentală gnoseologică. dimpotrivă. neintervenţia falsificatoare a subiectului cunoscător. după această acoperire. Dacă însă prin formă se înţeleg raporturile cele mai generale ale existenţei. dar este distinctă de ea. Maier. 1920. ba chiar un . Hamilton şi alţii până în zilele noastre. dar ca entelehie. mai recent al lui H. inteligibilii înşişi. imposibilitate şi necesitate). principiu pe care îl va primi. Trendelenburg. formele gândirii adevărate. nu este greu să ripostăm că Organon-ul nu este o logică formală. fără ca cele două feluri de legi să se confunde. cum devenise însăşi logica antică. 92). I.(H. Legile gândirii sunt legi ale realităţii.apoi de Herbart. opera idealismului obiectiv. Această determinare dă la iveală caracterul complex al logicii: obiectul logicii este anume gândirea care corespunde existenţei şi care deci o cunoaşte: pe scurt. voi. Gândirea reflectă existenţa. ed. C. reflectare a realităţii. 17 „De aceea. este interpretui mai recent al logicii aristotelice. ci să descopere formele şi esenţele lucrurilor. III. şi formele logice. începând cu stoicii. Opoziţia dintre logica aristotelică. silogismelor de modalitate (simpla existenţă. 1931. în adevăr. ci exprimă. ci a esenţelor înseşi. şi Bacon în clasificarea sa. în a sa Geschichte cler Logik. în simbolul gândului. Acesta este punctul de vedere al lui A. Aristotel admite fără ezitare o activitate a intelectului. pentru ca. 24 LOGICA LUI ARISTOTEL de logistică. în care Aristotel face abstracţie mai mult ca oriunde de conţinutul gândirii.t Aristoteles. bine determinat printre celelalte ştiinţe. în teoria silogismului. de asemenea logica lui Aristotel este formală. la Aristotel. Am ajuns la ultima interpretare a logicii aristotelice. neautentic. H. Obiectul logicii îl constituie legile sau formele cele mai generale ale gândirii. pe care se întemeiază logica aristotelică". care el însuşi este o imagine a realului. Le Systeme d'Aristote. Trebuie întâi să ne înţelegem asupra termenului de „formă". pentru Aristotel. mult mai bogată. nu a gândirii. vor să fie copii ale raporturilor reale. nu însă formalistă. cum se întâlneşte la Hegel şi. şi logica kantiană. De aceea. ci componentul cel mai adânc al existenţei. In Analitica primă. ea este oarecum asimilată de lucruri. cea ontologică. şi legile logice suni originar legi ale existenţei. logica aristotelică accentuează. la relaţiile existenţei este principiul explicativ al relaţiilor de gândire. 2. p. la Prantl. dar acestea nu reprezintă o lume în sine. logica aristotelică este o logică a formelor. Chiar un Werner Jaeger înclină spre interpretarea formalistă. funcţia constructivă a intelectului. Hamelin18. o gnoseologie sau epistemologie. dacă prin formă se înţeleg numai raporturile cele mai generale ale gândirii. ireductibil al logicii şi locul acestei discipline printre ştiinţe. de pretinsa „logică nouă". dar această activitate a gândirii nu serveşte să „creeze" forme sau chiar conţinuturi de gândire. Die Syllogistik de. voi. 1936. însă cu o documentare mai bogată şi mai suplă. p. „Intelectual este. îndeosebi 15 De aceeaşi opinie. Die Syllog-stik des Aristoteles. ne-am aştepta ca logica să ocupe nu numai un loc precis. ca cea mai înaltă manifestare a conştiinţei. 18 „Legea contradicţiei este pentru el o necesitate. Logica aristotelică este formală. o teorie a ştiinţei în genere. Prantl. expresie a gândirii subiective. Hamelin. nici nu confundă gândirea şi existenţa. mai înainte. dar. posibilitate sau contingenţă. existenţa cu legile sau formele ei cele mai generale. Dacă prin „formă" se înţelege pura relaţie subiectivă între gândiri. Despărţirea este opera formalismului. relaţie care garantează numai coerenţa. în cartea întâi a Analiticii prime. să declare aristotelismul un formalism imperfect.(O. un mare precursor. virtual oarecum. înainte de a fi gândit. 179).intelect activ".

scrisă în spirit cartezian. muzica. în sfârşit. este principiul logicii aristotelice. dar 1-a recunoscut implicit ca inclasificabil. Există. Dacă totuşi nu figurează. aşa încât este greu a stabili o ierarhizare a lor.capacitate" (8u'vauic). „Noţiunea. dar ştiinţe teoretice. 104. anume. Dacă vrem acum să apreciem specificul logicii. trebuie să existe şi alte motive. adică al trecerii de la potenţial la actual"'19. Un istoriograf cu preferinţă pentru sistemul platonic. în grupul ştiinţelor teoretice: metafizica. Aristotel consideră ca model de cunoaştere. adică noţiunile. să arătăm în ce fel principalele determinări ale gândirii îşi ating ţelul lor: cunoaşterea existenţei. poate fiindcă logica nu este numai un instrument al ştiinţelor teoretice. în realitate. ceea ce nu exclude şi o înrudire între ce\e două concepţii. un „instrument" (opyavov) al ştiinţelor. intuitivă a esenţei lucrurilor. ea mijloceşte ca «noţiune creatoare» principiul aristotelic al «dezvoltării». Noţiunea. Uneori. Maier centrează logica în silogism21. dacă ţinem seama de îndelungata ucenicie a lui Aristotel în sânul Academiei. Este aproape sigur că. 1. ferind-o de eroare şi sofisme. S-a ridicat problema: care dintre aceste 27 trei determinări ale gândiri) şi-a asumat rolul dominant în structura logicii? Prantl pune accentul pe noţiune. Semnificaţia capitală. Dar lo°ica nu este numărată nici în grupul ştiinţelor poetice (poetica. este un „platonism atenuat"23. . pe unitatea formei conceptuale. voi. ni se impune concluzia că sunt deopotrivă de necesare gândirii noţiunea. cum se intitulează aşa-numita Logică de la Port-Royal. . la W. se constată îndată că primează aspectul teoretic. în discurs (judecata şi raţionamentul). Obiectivul logicii este însăşi teoria. Aristotel este înclinat să vadă în logică un mijloc.. ceea ce înseamnă recunoaşterea rolului pe care îl deţine în gândire prinderea nemijlocită a esenţelor. material. A doua poziţie este fundamentală. Octave Hamei in. 1. Desigur. Logica nu este cuprinsă. de asemenea psihologia.u den Elementen der Amtotelischen Logik. chiar pur intelectuală. nu poate fi despărţită de limbaj. p.. pentru ca astfel să putem fixa locul ocupat de logică între celelalte discipline. ca şi judecata şi raţionamentul. care au determinat pe Aristotel să dea logicii o situaţie excepţională. după Aristotel? Cunoaşterea. deşi a . Erhiuterungen /. 20 A. creaţia (noieiv) şi acţiunea (npaTTetv). este un „contact" (Oiyyelv) cu existenţa.. de Arnauld şi Nicole. gândirea. ci al tuturor ştiinţelor. în logica aristotelică. după conţinutul ei. Deocamdată. gândirea se definesc prin obiectivitate. retorica). S-a exagerat poate importanţa relaţiei de opoziţie sau de înrudire dintre Platon şi Aristotel. cum ne-am aştepta. Calogero. termen care a fost adoptat ca titlu pentru lucrările de logică şi care a reînviat la Francis Bacon (1620). economica etc). fiindcă ea este un punct de intersecţie al tuturor planelor pe care se mişcă viaţa omului. Cum ştim. în adevăr. un alt interpret. astronomia. „capacitatea" practică de a îndruma gândirea şi vorbirea spre existenţă..mane: teoria (6ewpia). judecata şi silogismul au ca notă comună discursivitatea. de logos. şi poziţia noctica.Trendelenburg. „senzaţia". Aristotel a ţinut să sintetizeze două tendinţe esenţial antagoniste şi. că Aristotel. Whewell (1858). după Gomperz. ca prehensiune nemijlocită a esenţelor. Trendelcnburg pune înainte judecata: „întâi. în timp ce noţiunea este o prindere nemijlocită.ştiinţa" în opoziţie cu concepţia lui Platon. adică activitatea de a judeca şi de a lega judecăţi prin silogism. a ajuns la un compromis care. 19 C. fizica şi matematica. ştiinţa Ce este cunoaşterea. ca şi senzaţia. gândirea ca atare. gândirea. Logica întrebuinţează cele patru mari aspecte legate de conştiinţă: limbajul. pe care el îi numeşte poziţia dianoetică. mai aproape de realitate. Lupta împotriva abaterilor de la linia normală a gândirii este resortul profund al logicii aristotelice. Prantl. trădează prejudecata antiaristotelică în caracterizarea: „transfugul Academiei a rămas platonic"24. Totuşi. 28 LOGICA LUI ARISTOTEL STRUCTURA LOGICII O nouă sarcină ne solicită. ca discursivitate predicativă. uneori. ce este ştiinţa. Din această voinţă de a găsi adevărul decurge specificul logicii. ea mijloceşte. logica este considerată de Aristotel o . apreciere care confundă principala preocupare a logicii aristotelice cu factorul ei central. nu altceva. noţiunea. prin referirea lor la existenţă. pe care Aristotel nu 1-a formulat explicit nicăieri. poetice şi practice. formal. Geschkhte der Logik. susţine. Logica este un „instrument" al inteligenţei cu aplicaţie universală. concepută ca funcţie nemijlocit unitară — fără multiplicitatea discursivităţii — a apercepţiei sau prehensiunii intelectuale22. noţiune care trebuie să fie lămurită. p. care nu este silogismul. existenţa — oglindită de gândire şi limbaj — jn sfârşit. apoi la J. adică după problemele fundamentale cercetate în opere. cum intrau în matematică si disciplinele fundate pe matematică: optica. nici în grupul ştiinţelor practice (etica. Nimic nu oprea ca „instrumentul" celorlalte ştiinţe să figureze printre ştiinţele teoretice. ca afirmaţie şi negaţie. judecata este punctul de plecare al logicii"20. adică o mare independenţă. Aristotel şi-a fixat modul de a concepe . esenţa premerge transpunerea ei în limbaj. cunoaşterea. cum poate ar fi îndemnat să facă oricine vede în logică o „artă de a gândi" (i'arf depensef). Guido Calogero ţine să sublimeze necesara prezenţă în logica aristotelică a doi factori. Lambert (1764) şi chiar în secolul al XlX-lea. Leon Robin. judecata şi raţionamentul în toate formele lor. mijlocirea. Aristotel îm-brătisa şi biologia. H. a distincţiei dintre mijlocit şi nemijlocit va fi cercetata mai jos. adică spre adevăr. de discursivitate. cunoaşterea. ştiinţa. dar însăşi gândirea esenţei. noţiunea. în termenul de „fizică". aşa încât.

iar din punct de vedere logic. în viaţa de pe pământ. apartenenţa predicatului la subiect care. este o a doua substanţă". chiar de la intrarea în şcoala platonică. iar la Aristotel sunt intim sudate. nu el este „obiectul ştiinţei". în care accentul doctrinar. cum este individualul. al ştiinţei este explicarea individualului sensibil şi a devenirii (mişcării) lui. în cele din unnă. Aristotekn. a lumii sensibil-materiale asupra gândirii. Le Systeme d'Arislote. o derivare de cunoştinţe noi din cunoştinţe vechi. de „contact" direct." (Analitica secundă. adusă concepţiei logice a lui Aristotel.. Pentru Platon. care este exprimată de noţiune. după ce însuşi Aristotel. Gomper/. Metoda genetică. Individualul nu mai este atributul altuia. ca două lumi a căror comunicare este aproape de neînţeles. . în puţine uvinte. cum credea Platon. sensibil şi inteligibil. mai ales. ]aeger. „Astfel. 11. în Meteorologice (cartea IV). s-a orientat în aceeaşi direcţie:?. demonstraţia nu implică în mod necesar existenţa Ideilor. la Straton. Individual şi general. la devotament faţă de fapte. este tot o axiomă că generalul nu poate fi ipostaziat. Scopul cunoaşterii. tocmai fiindc? generalul se află în individual şi noţiunea (gândirea) în experienţă (senzaţie). la neobosita străduinţă pentru o ştiinţă a naturii de sine stătătoare.. Se naşte aici o opoziţie ruinătoare şi pentru realitate şi pentru ştiinţă: ceea ce este real nu este obiect de ştiinţă şi ceea ce este obiect de ştiinţă nu este real. „substanţa primă". Tot aşa de semnificativă şi plină de consecinţe este deosebirea de metodă dintre cei doi: ceea ce Platon desparte. O prăpastie desparte platonismul şi aristotelismul în modul de a înţelege atribuţiile inovatoare ale cunoaşterii. Aristoteles. aproape „miraculoasă" a trei componente care rareori merg împreună: a) o sete nepotolită. ci este substratul sau subiectul tuturor atributelor 27 Vezi W. este constituită din indivizi care sunt obiect de percepţie. 50. privaţie şi posesie. Predominarea experienţei se învederează în însuşi punctul de plecare al concepţiei aristotelice. Tendinţa naturalistă a gândirii aristotelice este clar marcată si de direcţia în care se dezvolta 23 Th. ci implică cu necesitate posibilitatea de a afirma ca adevărat unul despre multiplu. sunt la Platon strict separate. materie şi formă. p. care este un „tot" (oiîvoKov) constituit din materie şi formă. ci aparţine fie altui atribut general. Platon însuşi numea locuinţa lui Aristotel. „Filozoful conceptelor a devenit un interpret ştiinţific al lumii în stil universal"26. adeseori repetată. p. cunoaşterea. activitatea şcolii peripatetice la Theophrastos şi. Dimpotrivă. în timp ce specia" („genul'") — generalul — are o existenţă secundară. problema cardinală a aristotelis-mului este apartenenţa (to ijirapxen') generalului la individual. ci aparţine acestuia. 93. c) vastitatea viziunii sintetice. este teoria că „substanţa primă' sau adevărata existenţă este individul. nici a Unului alături de Multiplu. *5 O. Aristotel uneşte. Aristotel răstoarnă ordinea existenţială admisă de Platon: la acesta. p. cunoaşterea în cele două forme de căpetenie ale ei. prin esenţă. a dus cu sine preocuparea savantului cu severe exigenţe logice. îndată după moartea întemeietorului. b) o ascuţime analitică de gândire care 1-a făcut creatorul logicii şi cea mai înaltă întruchipare a spiritului analitic în Antichitate. corp şi suflet etc. Ne întâmpină acum obiecţia. individualul din spaţiu şi timp este adevărata existenţă. că Ideea este de sine stătătoare. Aristotel. aplicată la opera lui Aristotel. III. Hatnelin. Robin. îndeosebi de Werner Jacger. 429. Explicarea individualului se face prin general. ideile sunt existenţa adevărată. singurul obiect al cercetării. virtualitate şi actualitate. este individualul. ba chiar nu au propriu-zis existenţă. nu aduce nimic nou. se defineşte o aită latură a diferenţei fundamentale dintre Platon şi Aristotel. p. voi.rămas platonic. ci este o simplă „re miniscenţă" (ăvd\ivr)aic) a intuiţiilor eidetice din altă lume. strâns legată de convingerea că generalul (universalul) nu este independent. Este pentru Platon o axiomă că generalul. I. ca de exemplu „om" şi „animal" — exemplu adeseori citat de Aristotel —. a ajuns la rezultatul că doctrina aristotelică a avut o dezvoltare istorică. Caracteristică pentru Aristotel este îmbinarea excepţională. în acest chip. ci generalul. noţiunea. 259. esenţa. 26\V. centrul de gravitate a trecut de la transcendent la imanent. 30 LOGICA LUI ARISTOTEL Realitatea material-sensibilă. dimpotrivă. Arhtote. Orice atribut sau orice general nu este izolat. de a cunoaşte realitatea în amănunte. asupra lumii spirituale. ■ MIRCEA FLORIAN la început. fie în cele din urma individualului. demonstraţia silogistică şi inducţia. întreg începutul). 24 L. „separată" (xwpiaudc). posibil şi real. este un progres. Acesta introduce în aristotelism atomismul lui Democrit. „casa cititorului". nedeterminare şi determinare. este mai puţin platonic decât se crede25. Efectul sudurii este dominarea experienţei. ci aparţine individualului. numit „fizicianul". De aceea.. pentru Aristotel. iar lucrurile din spaţiu şi timp au o existenţă secundară. 412. universală. Les Penseurs de \& Grece. Jaeger. la Aristotel. Deşi individul este real. pentru Aristotel. p. cauză eficientă şi cauză finală.

care extrage din senzaţii esenţele. care stă în serviciul individualului. în diferite frunze. nu are nici o formă a lucrurilor. ca esenţe. esenţa. a unui individ. realitatea individualului se răsfrânge asupra generalului. înţelegem acum sensul primei propoziţii: „Cunoaşterea ştiinţifică nu este posibilă numai prin senzaţie". care face din Idee existenţa „în sine şi pentru sine". ca terminus ad quem. senzaţia însăşi nu ste o cunoaştere a individualului. originea ei este totdeauna senzaţia. Aristoteî nu este agnostic. de „substanţele prime". concret. trecerea de la general la particular. ceea ce este independent. ca şi „termenul la care ajungem". nici o posesie câştigată de senzaţii. „global" (auyicexuiKvwc). nu este însuşi individul. Oricât de înaltă. de aceea. esenţa sa. ca necesar punct de plecare al oricărei cunoaşteri. la început legate de condiţii singulare şi. cum vom vedea. tocmai pentru ca să poată primi toate formele sau esenţele lucrurilor. Să rezumăm discuţia precedentă. „apa". Aristotel nu este un empirist. singulara. dar rareori clarificată. o limită a cunoaşterii care rezultă din însăşi natura cunoaşterii. ci rezultă din conlucrarea experienţei (senzaţiei) şi a gândirii (inteligenţei). Jaeger). elementele generale. Pentru a cunoaşte aceste proprietăţi generale. printr-o energie proprie intuitivă. Conştiinţa este o tăbliţă nescrisă. după ce am trecut pnn general sau universal. cum este dat individualul. în procesul cunoaşterii. • vers generalul nu este străin senzaţiei. Sufletul cunoscător nu posedă în el însuşi nici o cunoaştere. individul este sau nu este „obiect de cunoaştere". „omul". La drept vorbind. senzaţia ar fi adevărata ■unoastere. adică de a cunoaşte toate lucruri ie. dialectica dintre individual şi generai fundamentează cunoaşterea şi ştiinţa. şi ca atare serveşte înţelegerii individului şi devenirii lui. timp şi materie — culori. Aristotel respinge teoria platonică a „anamnezei". substanţa lui unică. . sunete. termenul spre care merge cunoaşterea (individul) sau termenul de la care porneşte ea (generalul). esenţele sunt formele constitutive ale indivizilor Şi totodată cauzele lor. deşi nu există pro-priu-zis o percepţie a universalului: universalul nu este dat izolat. el nu este dat nici în senzaţie. un „intelect activ". ca o senzaţie particulară. Dacă individul este realitatea şi dacă el este dat nemijlocit în senzaţie. Nu este aici nimic paradoxal. Aristotel începe capitolul 31 din cartea I a Analiticii secunde cu propoziţia: „Cunoaşterea ştiinţifică nu este posibilă numai prin senzaţie". ci admite cu generozitate şi o activitate a gândirii.independent. ci că ea ne dezvăluie numai existenţa lui. o copie a existenţelor este o altă convingere fundamentală în toată opera Stagiritului. totodată. este începutul şi sfârşitul. „în sine". alături de proprietăţile generale. „verdele". „focul" în manifestările lor individuale. terminus a quo. chiar dacă admite. nu limitează cunoaşterea la senzaţii singulare. a „substanţei" sau a realităţii „prime". punctul de piecare al cunoaşterii este senzaţia. care aparţine individului Şi. Prin inteligenţă. date confuz. cum vom vedea. de aceea. Aşadar. între individual şi general sudura este desăvârşită: lumina generalului se revarsă asupra individualului. aici Aristotel se opune hotărât lui Platon. ceea ce Aristotel nu admite28. este nevoie de concursul activ al inteligenţei care. a ideilor înnăscute. există în şi prin individ. dacă îl formulăm astfel: individualul este „termenul de la care pornim". Totuşi senzaţia nu este străină generalului şi. însă neprecisă. atât de semnificativă pentru doctrina logică a lui Aristotel. cărora esenţele le aparţin. proprietăţi strict individuale.'Totuşi. Poate că acest raport este exprimat mai just. opoziţia este cu totul străină de concepţia aristotelică. care toate sunt generale. Generalul ştiinţei aparţine individului. o ierarhie. a doua metodă a cunoaşterii. cunoaşterea (ştiinţa) are ca obiect. . prin ceea ce scolasticii au numit apprehensio prima. „steaua". percepţia ne oferă proprietăţi generale. de universală ar fi cunoaşterea. Noţiunile. ci generalul sau universalul. 87 b 35). această precizare nu înseamnă că senzaţia ne dezvăluie ce este individualul. Relaţia intimă. Deducţia. pe când cunoaşterea ştiinţifică merge la universal" (87b). Totuşi. încât au fost numite „substanţe secunde' {Categorii 5). afirmaţie care valorifică principial inducţia sau trecerea de la individual (particular) la general. Că toate cunoştinţele noastre rezultă din experienţă şi că experienţa este o imagine.Aşa formulată. senzaţia ne oferă — Wate de spaţiu. în stelele singulare. este totdeauna dependentă. ele sunt atât de strâns legate de indivizi. (Este o problemă greu de soluţionat dacă Aristotel susţine. date totuşi în senzaţie. în sensul că ea nu are cunoştinţe de-a gata. noi discernem în percepţia lui Callias. ci o soluţie dialectică. figuri etc. Cunoaştem esenţele nu de dragul lor. în adevăr. şi întreaga ştiinţă se mişcă pe linia ierarhică a noţiunilor. După MIRCEA FLOR1AN cum privim. logica aristotelică este o „logică a mişcării" (W. „aerul". Dacă ea ar prinde însăşi realitatea concretă. Şi apoi prinse prin intuiţie abstractivă în generalitatea lor. De aceea. cunoaşterea nu este nici o posesie înnăscută a intelectului. ci numai capacitatea de a avea toate cunoştinţele. Dar. Generalul constituie. universale. şi le „percepe" sau le prinde intuitiv.) Aşadar. „pământul". dă la lumină abstractiv generalul (universalul). Senzaţia ca atare este \2 LOGICA LUI ARISTOTEL rticulară. ea prinde şi proprietăţi generale ale individualului. De aceea. Inteligenţa nu dispune de o posesie de idei originară. Generalul sau esenţa nu preexistă în intelect. Cum am văzut. însă •nijlocui prin care cunoaştem individul. nu se poate lipsi de inducţie. individul. în experienţă. dar nici fără senzaţie. ci pentru a cunoaşte prin ele existenţele concrete. ca atribut al lui. a procesului de cunoaştere. şi mai jos precizează: „Căci senzaţia rămâne la individual.

în condiţii normale. prima treaptă j>spre manifestarea notelor comune. Procesul cunoaşteri^ £ are izvorul în senzaţiile individuale. Cunoaşterea străbate paţriijrerjte. fiindcă ea este un complex de raţionamente. 72a 1 şi urm. de la percepţie. care sunt esenţele lucrurilor. Ierarhia nu este infinită.„Este evident că nu există ştiinţă prin sen/. de la esenţă la proprietăţile universale şi necesare ale esenţei. adevărul ei garantează adevărul cunoaşterii demonstrate. simple opinii (So^tti). celelalte sunt proprii omului. ci. 31. adică o mijlocire a unei cunoaşteri din alta. Ştiinţa este totdeauna o demonstraţie" (dnoSei^ic). Este de notat că Aristotel deosebeşte genul (yevoc) de specie (etfioc). al ştiinţei în ceea ce priveşte existenţa" (Analitica secundă.1. un simbol necomplet. care nu are nevoie de demonstraţie. „Diferenţele" sunt „specifice" (Siacbopai elSonoioi). pe când cauzele particulare sunt cele mai apropiate de simţuri. 2. fiindcă şi forma poate deveni materie pentru o formă superioară. invers. Trecerea este necesară. ar trebui să avem percepţia (senzaţia) tuturor indivizilor de acelaşi fel. este pură virtualitate. „înţeleg prin anterioare şi mai bine cunoscute faţa de noi obiectele cele mai apropiate de simţire. care nu este fundată pe alta. care sunt senzaţii contopite şi. primele două sunt comune omului şi animalelor. probabile. fiindcă are nevoie de „formă" pentru a se realiza deplin. una accidentală. „Anterior şi mai bine cunoscut" sunt termeni cu două înţelesuri corelative. Putem înţelege acum importanta distincţie a gnoseologiei aristotelice între „anterior în ordinea naturii" (nporepov tti (jjuoei) şi „anterior faţă de noi" (npoTepov npoc f]|idc). Ştiinţa are trei caractere care sunt aspecte ale aceluiaşi obiect: a) este universală. cunoaşterea nemijlocită are o însemnătate excepţională: valabilitatea. ca atare. Aristotel n-a cercetat sistematic şi mai dezvoltat începutul evident al cunoaşterii. „Noi socotim că avem despre un lucru o cunoaştere absolută. Cunoaşterea nemijlocită este de două feluri: perceptivă şi intelectuală. un fel de „contact". Există convingeri aproximative. diferită de noţiunea modernă corespunzătoare. demonstrată. generale. o percepţie intelectuală a universalului. noţiunile cele mai cuprinzătoare.71b 10). Orice cunoaştere şi orice gândire pleacă de la senzaţie. . De aceea. Cunoaşterea nemijlocită intelectuală este. şi apoi când am înţeles că este imposibil ca el să fie 34 LOGICA LUI ARISTOTEL altfel decât este" (Analitica secundă. cunoaşterea nemijlocită. 2) este o noţiune relativă. din senzaţii ies imaginile 9 (4>avTaa|iaTa). dar liniile generale ale doctrinei sale sunt clare. b) este necesară. dar faţa de forma statuii. cele mai aproape de indivizi (infima species). despărţirea lor fiind principial exclusă. nu în felul sofiştilor. Analitica secundă începe cu propoziţia: „Toată învăţătura predată sau însuşită prin raţionament porneşte de la o cunoştinţă anterioară". Acestea sunt doua aspecte strâns legate ale cunoaşterii. Demonstrabilul se întemeiază pe nedemonstrabil.100a 5 şi urm.apodictice" constituie tezaurul ştiinţei (ctticttîuti). îndeosebi din două puncte de vedere: 1) materia este o realitate necompletă. există. A treia treaptă este experienţa în care se păstrează conştient ceea ce este comun şi se repetă: universalul „ca unul şi acelaşi'" în multiplicitate. 19. de exemplu blocul de marmură are o formă. nu un altul.. Ştiinţa este universală si necesară prin cauze. iar prin obiectele absolut anterioare şi mai bine cunoscute în ordinea naturii acele care sunt mai îndepărtate de simţire. genurile supreme (summa genera). Convingerile fundate. demonstrate. primite în comun de oameni şi supuse discuţiei. deci el nu consideră genul ca o specie mai cuprinzătoare şi specia ca un gen mai restrâns.). al artei în ceea ce priveşte devenirea. esenţialului. adică „nu poate fi altfel decât este". Din experienţă rezultă ca a rxiţrajU'eaptă este principiul/C-„artei şi ştiinţei. 35 MIRCEA FLORIAN realitatea. noţiunile cele mai speciale. ci ea are limite: sus.aţie" (Analitica secundă. de care se ocupă Topica. adică o discursivitate. c) este o explicaţie prin cauze. se constituie speciile. de asemenea. supraordonate şi coordonare. 33 MIRCEA FLORIAN STRUCTURA SI ORIGINEA CUNOAŞTERII Aristotel a dezvoltat şi o teorie referitoare la geneza cunoaşterii. I. o trecere de la cauză la efect — în primul rând — şi uneori. Alături de cunoaşterea mijlocită. jos. Mijlocirea sau mediatizarea este trecerea de la o noţiune mai generală la una mai puţin generală. Orice . fiindcă este evident. II. când credem că cunoaştem cauza de care depinde lucrul ca atare. ea reflectă "'Trebuie subliniat că noţiunea aristotelică de materie este. Ce este acum ştiinţai Nu orice convingere (tiiotic) este o ştiinţă. Iluziile senzoriale rezultă din împrejurările viciate ale percepţiei. Genul este oarecum „materia" (tjXtV)29 sau „principiul" (apxri) speciilor: dacă la gen se adaugă „diferenţele" (8ia4>opav). o deducere a cauzei din efect. Aristotel proclamă adevărul percepţiei: percepţia însăşi nu înşală niciodată. Accentul logic cade pe specii. şi astfel ele sunt opuse unele altora" {Analitica secundă. Dar aceste note generale sunt numai o imagine comună. el este simplă materie. in multe privinţe. fiindcă noţiunile formează o ierarhie logică de subordonare. necesarului. I. ca fundament al ei. Tocmai cele mai universale cauze sunt şi cele mai îndepărtate de simţuri.).. nu alături (trapa) de ea. Pentru a ridica acest semn comun la rangul de adevărată universalitate.2.

de „felurile de existenţă"31. Aristotel numeşte totuşi „substanţe secunde" formele sau esenţele (speciile şi chiar genurile) care determină ce anume este un individ. deoarece categoriile cuprind toate felurile de existenţă. este generală: după alţii însă. adică însuşirile care derivă nemijlocit din esenţă şi. câte feluri de cunoaştere. . „Cuvintele sunt sau legate sau nekgate. Eroarea din noţiune rezultă din amestecul de cunoaştere şi ignoranţă. de care ne vom ocupa mai jos (Analitica secundă.5. ceea ce nu există prin sine. de „formele existenţei" (oxrJuaTa toi] o'vtoc). sau „în sine" este numai substanţa. Die Syllogistik des Aristoteies. ci rămân determinări necunoscute. „specia ultimă". acestea din urmă rezultă din materie. vom fi cât mai aproape de sensul originar al categoriilor. existenţa deplină. ci orice fel de noţiune. 1. Hamelin susţine această opinie (Le Systdme fAristote. nu este valabilă pentru orice categorie. De asemenea.102b 6). pentru a denumi substanţa. gândirii şi existenţei. 4. 77a 5 urm. este „poarta" de intrare în logică. ci independentă. specia ultimă este individuală şi deci există o esenţă strict individuală10. I. „categoria" nu este numai predicatul. întâmplătoare care „pot să aparţină şi să nu aparţină unuia şi aceluiaşi lucra" (Topica. adică atât predicatul cât şi acela despre care el se enunţă" (Analitica primă. împreună cu Introducerea scrisă de neoplatonicul Porphyrios. care însă pot fi cunoscute cu timpul. există atâtea feluri de erori. învinge" (Categorii 2. adică de noţiunile cele mai generale sau comune. b) accidentele lipsite de necesitate. 24b 17). dacă traducem Karriyopîai prin «feluri de existenţă»" (H. [Z]. cea mai aproape 36 LOGICA LUI ARISTOTEL de individ. Termenul de categorie (de la Kaririyopdv) înseamnă „predicat". pentru că obiectul scrierii îl formează „cuvintele fără legătură". noţiunile. în limba latină. potrivit determinărilor sumare de la începutul Analiticii prime (I. de „categorii'' sau. AMĂNUNTE ASUPRA PRINCIPALELOR TEME LOGICE a) Categoriile. aleargă. care îmbrăţişează individualul şi generalul (esenţa individualului). .noţiune exprimă o existenţă „eternă". Substanţa nu este un atribut a altceva. S-a tradus „categoria" prin atribut. virtuale. Noţiunea Opusculul Categorii. 303-304). de asemenea. 11. Substanţa înseamnă . p. sunt şi ele necesare —. Acesta este sensul general care se diferenţiază în alte două sensuri: a) „accidentele în sine" (aup(kf$T)K0Ta ko. Când un obiect este cunoscut. ci aparţine altuia. reprezintă elementele gândirii şi fundamentul tuturor celorlalte funcţii logice (judecată şi raţionament). indiferent dacă este vorba de substanţă sau de atribut. 1. 240). 37 MIRCEA FLORIAN expresia de „enunţuri"32 sau cuvinte. 1. şi totuşi ea este categoria fundamentală. „om".Nimic nu ne opreşte de a cunoaşte şi de a ne înşela în ceea ce priveşte unul şi acelaşi lucru. iar celelalte idei aparţin substanţei. existenţa şi esenţa. — cum spunea scolastica. quidditas (quid = ce). care face ca individul să fie ceea ce este. 21. „Obiectiv. şi care totodată se deosebesc de celelalte categorii. ochii albaştri la un individ) sau strict individuale (anumiţi ochi albaştri) —. Maier. aşa este axioma necontradicţiei şi a excluderii terţului. adică forma sau specia (dSoc). iar pentru cele nelegate: om. ci numai de anumite noţiuni. II.. ci şi de acela mai potrivit de to ti ecm (ceea ce este). o existenţă independentă. deci însuşirile trecătoare. Aşadar. l). omul învinge. ci este substratul tuturor atributelor. Categoriile nu se ocupă de noţiune în genere. căruia îi dă esenţa. de coordonatele vorbirii. 2. numai să nu existe opoziţie contrarie între cunoaştere şi eroare" (Analitica primă. cum recunoaşte el însuşi.. De aceea. de „genuri" (y£VT)). sunt existenţe în şi prin substanţă.în multe sensuri se vorbeşte despre existenţă" (iroWaxwc XcyeTai to ov) — repetă Stagiritul. Substanţa este totdeauna subiect.& avTd). Accidentul (aij|iP£|3T)Koc) este „însuşirea". bou. adică să precizeze sensurile principale ale termenului de existenţă. VII. Găsim mai potrivita 30 Printre interpreţii mai noi. De aceea. ea este necesară şi constituie „noţiunea definitorie" (Metafizica. de cuvânt. nu percepem de la început şi fără muncă toate caracterele şi relaţiile generale. în noţiunea aristotelică de substanţă. Capitolul 11 se ocupă de axiome). după cei mai mulţi interpreţi. Cunoaşterea intelectuală nemijlocit evidentă există şi sub înfăţişarea de judecăţi negative. Problema esenţă-accident se complică la Aristotel. Esenţa este substanţa (ouaia. de aceea. „predicamente". „Numesc termen părţile în care se rezolvă premisa. Toate celelalte categorii sunt determinări generale ale substanţei individuale. vom vedea importanţa la demonstraţie a legăturii dintre esenţă şi „însuşirile în sine". cele dintâi din formă. pp. Exemple pentru cele legate sunt expresiile: omul aleargă. este „a doua substanţă" (Seuerpa ouoia). Esenţa are ca notă caracteristică existenţa „în sine" (kcl& auro). sau ceea ce este enunţat despre un altul (subiectul). în Analitica primă. 1920. Cuvintele nelegate sunt noţiunile care. 67b 5). niciodată predicat. voi. se contopesc individualul şi generalul. Substanţa este individuală. individul este „substanţa primă" (tipotti otjaia). Aristotel se foloseşte. de la el vai = a fi) în sens larg. Eroarea este o cunoştinţă parţială sau virtuală. izolate. nu numai de termenul ouoia. de axiome care interzic ca imposibile anumite enunţuri. Pentru Aristotel însă. Aristotel se deosebeşte esenţial de Platon tocmai prin convingerea că nu orice idee sau orice universal este o substanţă. Ţelul ştiinţei este găsirea esenţei şi stricta ei deosebire de accident. unde numeşte noţiunea „termen" (opoc).11. expresie care. începutul). Aristotel are ca scop să dea o listă completă a enunţărilor celor mai generale ale existenţei. 103 a 6). de exemplu. fiindcă nu ştim dacă accidentele întâmplătoare sunt generale (de exemplu.

Materia leagă indisolubil existenţa (individul) şi esenţa oprietatea generală) în noţiunea de atom. Callias etc).. în Despre interpretare (2.se). ca în orbire-vedere. ele coincizând numai în „Creatorul infinit". calitatea. aşa cum este dată în capitolul 4 al opusculului. 8) posesie (exeiv). 16a 30). Cum Aristotel trebuia să deosebească atribuirea esenţelor (mai ales a speciilor). deci nu numai predicatul ci şi subiectul. care oscilează între a fi orice fel de noţiune (subiect. de atribuirea celorlalte categorii (calitatea. Opera cercetează. nu un termen contradictoriu. care sunt simple accidente sau însuşiri trecătoare. esenţele există numai prin individual („substanţa primă") şi că esenţele autentice. a cărei fecunditate o vom constata în concepţia aristotelică a explicaţiei cauzale prin demonstraţie (dTfo'6ci|ic) sau silogism ştiinţific. sunt clasate modalităţile opoziţiei: a) „relativii" (jumătate-dublu): b) opoziţia contrarie (bine-rău). cu o amploare şi adâncime neatinse de logicienii moderni. Dic Philosophie (iei Griechen. substanţa logică a indivizilor. 43. cantitatea. în genere. sau predicat. 4) relaţie sau relativ (npck ti). Cum vom vedea. 2. urmată de: 2) cantitate (iroadv). în Categorii. un fel de a fi. el cercetează mai amănunţit numai primele patru (substanţa. ci şi substanţa individuală. de exemplu . Zeller. în schimb. dar în alt sens decât celelalte categorii. „omul nu este aşezat". din dvai = a fi. în capitolele de la sfârşit (10-15). Wolff) au moştenit de la scolastici distincţia. 8). nu şi predicat sau însuşire (de exemplu. 267. Leibniz. Aristotel nu se pronunţă destul de lămurit în ceea ce priveşte a treia clasă de opoziţie. Ordinea de mai sus a categoriilor. p. este echivocă şi noţiunea de categorie. 9) acţiune (noieiv). la drept vorbind. constituie conţinutul lor noţional. 38 LOGICA LUI AR1STOTEL ■«tenta. noţiunea aristotelică de substanţă. ci un „nume nedeterminat" (oVoua dopiaTov). 10) pasiune sau afecţiune (itdaxciv). nu numai însuşirile. noţiunile generale. 39 MIRCEA FLORIAN categoriilor cuprinde zece titluri: 1) substanţa (o v a ia. cantitatea etc). diferenţele categoriale servesc ca asigurare împotriva sofismelor posibile (de exemplu. pe care uneori le numeşte „afecţiuni" (Tia6T|). în silogistică. Se iveşte însă o a doua complicaţie. în silogistică.este non-drept". cantitatea. a sacrificat. III. relaţia). rămâne ca un adevăr de nezdruncinat că. Aristotel acordă o importanţă susţinută opoziţiei contrarii şi opoziţiei contradictorii. lista 33 Ed. Dar. Orice existenţă are o esenţă. Aristotel numeşte „non-om". ca fiind mai uşor de înţeles. în Categorii 2. în care una neagă ceea ce afirmă cealaltă. „Relativii" nu sunt propriu-zis opuşi. Caracteristică pentru doctrina aristotelică a substanţei este unirea de nedespărţit a existenţei şi a esenţei. în afara celorlalte categorii.etimologic existenţă. Les Penseurs de In Grece. Am constatat până aici că Aristotel înţelege. non-om" fie la predicat. Disputa universalilor şi distincţia dintre esenţă şi existenţă domină gândirea medievală. accident) şi a fi numai „predicat" sau accident. adică a „substanţelor secunde". realitate deplină(ovaia derivă. Aristotel aplică însă adeseori negaţia fie la subiect: „om".) sunt considerate ca esenţe. Socrate. es. Totuşi. este departe de a fi univocă. care dau substanţei individuale un conţinut logic permanent. Preferinţa pentru aceste două specii de opoziţie se explică uşor. deşi.. de o însemnătate deosebită pentru dialectică. p. şi. Ea a fost dezvoltată şi examinată pe toate laturile şi de către Stagirit. „în sine" (icaff aiirov). Raportul dintre substanţă (ouoia) şi însuşirile ei. relaţia etc. suferă o schimbare apreciabilă în expunerea operei: relaţia este aşezată între cantitate şi calitate. sunt numai „speciile infime". ceea ce trădează o concepţie încă neprecisă în ceea ce priveşte structura şi importanţa noţiunii de relaţie. ca o primă complicaţie. „poziţia" şi . în Categorii şi în Topica. ci . . Noţiunea de opoziţie domină întreaga gândire aristotelică.categorie" orice fel de cuvânt sau noţiune. 3) calitate (ttoioV). Primele trei se aplică fără discuţie la noţiuni. în timp ce toate celelalte categorii se află în indivizi. impunându-i — sub influenţa ştiinţelor naturii — o decisivă amendare care tinde să contopească din nou esenţa şi 12Th Gomper/. care toate devin predicate posibile. aşa încât trec pe primul plan „substanţele secunde". 6) când sau timp (iroTe): 7) poziţie (iceiaBai). „este drept". ti ecm) stă în frunte. la peri-ateticul Straton. 5) loc sau spaţiu (ttou). celelalte şase sunt tratate sumar. Contradicţia este originar opoziţia de propoziţii. nu şi celelalte categorii. credinţa în „creaţia" lumii a impus separarea dintre esenţă şi existenţă la „creaturile" finite. într-un singur capitol (al 9-lea). numite de scolastici postpredicaniente: 1) opuşii: 2) contrarii. el susţine că esenţele sunt numai enunţate despre indivizi. este fundamentul diferenţierii categoriilor Şi fundamentul aristotelismului33. Aceşti termeni nu sunt propriu-zis contradictorii. şi orice esenţă este dată într-un individ real.posesia". ca universali. un alt şir de noţiuni generale. Modernii (Descartes. la Aristotel. 3) anteri-or-posterior: 4) simultan. cum se constată în Despre interpretare şi în Analitici. a patra se aplică la ceea ce cade sub afirmaţie sau negaţie. sofismul accidentului). concepţia aristotelică este consolidată — după cum se ştie — prin teoria atomistă. într-un sens mai general decât la categorii. Spinoza. voi. în genere. în Evu! Mediu. care este „substratul" (subiectul) însuşirilor. cum am mai arătat. din cauza ei. 6) posesia. substanţă. pentru Aristotel. în Categorii (10) şi în Topica (I. teoria substanţei întăreşte contopirea individualului şi a generalului. deşi este categoria fundamentală. el a numit şi esenţele (genurile şi speciile) „substanţe secunde". c) opoziţia privativă (privaţie-posesie). în primul rând. încă din Antichitate. şi esenţele aparţin indivizilor. voi. In rezumat.omul este aşezat". 5) mişcarea. este o „actualitate". Cum vedem. d) opoziţia afirmaţiei şi negaţiei sau opoziţia contradictorie. Totuşi. şi celelalte categorii (calitatea. adică la judecată.. Aristotel n-a ţinut la numărul de zece şi. nrin . II. ca având o aplicaţie mai restrânsă. primul loc îl ocupă esenţele.

Problema care se ridică este. „A fi om" este ceva esenţial. Definiţia se întâlneşte deopotrivă în Categorii. Aristotel constată nedeterminarea sau . Aristotel cunoştea şi câteva noţiuni care sunt valabile pentru toate categoriile: existenţă. se pare. de aceea. în acest caz. în această concepţie. de aceea. este un relativ35. putea sa se adauge esenţei omului. venim. unitate. unirea genului şi a diferenţei. esenţa sau „quidditatea". Dintre aceste „cinci voci". Dar „a fi sclav" nu este ceva esenţial. Noţiunea de relaţie a constituit momentul critic în doctrina platonică şi un punct de plecare pentru doctrina aristotelică. 42 LOGICA LUI ARISTOTEL principii căci. 2. cum este pentru animal calitatea de a fi alb sau pentru om aceea de a fi muzical Trebuie subliniat îndeosebi că. după cazuri. Platon însuşi. „Propriul" este atributul care aparţine numai unei specii sau esenţe. Transpusă consecvent. Aristotel recunoaşte că specia iese din «phyrios şi Boethius au stabilit just numărul de cinci. „Callias nu este drept") sau într-o altă afirmaţie contrară („Callias este drept". fiindcă exprimă un aspect fundamental al doctrinei aristotelice. 468. cum sunt de altfel şi Categoriile. care nu aparţine unei singure substanţe. în Metafizica. şi anume aparţine cu necesitate. Revenind la Categorii. atributul legat de o esenţă („calitatea"). Se impunea o diferenţiere a „categoriilor de existenţă". unde este locul ei de origine. Zeller). din „existenţă" sau din „Unul"'. incomunicabile. singura categorie fundamentală este „relativul" (Tipo'c ti). Aristote! — ca şi platonicul Xenocrates. LOGICA LUI ARISTOTEL iwt ' departe. trebuie să scoatem în evidenţă rolul categoriei de relaţie sau „relativ" în lista „genurilor de existenţă". o însemnată diferenţiere: de o parte. Este aici un scurt vocabular filozofic.sunt corelativi (de exemplu. 72a). fie „nedefinite": „omul este bun"-„omul este rău". a fost câtva timp sclav. XL. ci noţiuni superioare. tată-fiu). ideea de „sclav" nu putea sta la acelaşi nivel cu ideea de „om". aceleaşi principii ar fi valabile pentru relativ substanţă" (Metafizica. de alta. neaplicabile la o altă ştiinţă. în sensul de atribut care nu aparţine necesar unei esenţe. cum admitea Platon. propriul şi accidentul34. „Este fără sens de a admite că toate lucrurile au aceleaşi 35 Vezi Kurt von FriU. Noţiunile au fost comentate de Porphyrios. ■ îai deCTrabă opoziţia este o „specie"' de relaţie. p. „om" este o idee. bine. în aceeaşi operă. „priva■ -posesie"" se reduce. Cu această problemă se ocupă cel din urmă capitol (14) din Despre interpretare. [A]. „relaţia"' nu poate fi considerată ca o specie de opoziţie. Der Ursprung der Aristotelischen Kntegoricnlchrc. „Callias este nedrept"). 1931. o carte (a V-a). de exemplu. caracteristică pentru orânduirea antica. numai propriul (îSiov. mparând substanţa şi relaţia. în Introducerea la Categorii: ele au o mare importanţă. 41 MIRCEA FLORIAN alta. la care participă orice există. O altă problemă preocupă pe Aristotel: transpunerea opoziţiei contrarii din domeniul noţiunii. în „Archiv fur Geschichte der Philosophie". în strânsă legătură cu categoriile (predicamentele). Totuşi. Aristotel a dedicat. de care se ocupă Topica: genul. unum. Uneori. „animal" (gen). cât şi cele „cinci voci" (predicabilele) sunt noţiuni ireductibile una la Topica vorbeşte de patru. 4. alături de substanţă. în Analitica primă — aplicată la premise — şi în Analitica secundă (I. deşi lfl cursul operei. 1070a 36). atributul în sine. în domeniul judecăţii. fie universale: „toţi oamenii sunt buni"-„toţi oamenii sunt răi". aşa-numitele predicabile. fiindcă exprimă legătura între cel puţin doua substanţe sau doi indivizi. capacitatea de a râde la om. cum postula platonismul pentru orice noţiune. Atributul are. Era poate. fără a fi însăşi esenţa. contrarietatea din sfera noţiunilor ar trebui să ducă la opoziţia a două judecăţi afirmative. „Accidentul" este luat. atât categoriile (predicamentele). Ele nu sunt genuri din care se pot deduce categoriile.definiţie". diferenţa. adevăr. în Topica. înlocuind diferenţa şi specia prin . fiecare ştiinţă are principiile şi axiomele ei proprii. De asemenea. Socrate este „om" (specie). De asemenea. neputând fi deduse din aceasta. deşi toate categoriile sunt feluri de existenţă. întreprindere asumată de Aristotel în mod sistematic. afirmaţia are contrariul ei în negaţie („Callias este drept".. pentru a clarifica sensurile principale ale termenilor fundamentali. bonurn). adică de existenţă „prin sine" şi existenţă „prin altul". XII. noţiuni numite de scolastici transcendentalia (ens. De aceea. Fundamentale sunt categoriile de substanţă şi de atribut. căci situaţia de sclav. adică sunt cei doi membri ai relaţiei. pentru Aristotel. categoriile sunt ireductibile la o categorie unică. o piedică penlru aplicarea principiilor unei ştiinţe în câmpul altei ştiinţe. deci că ceea ce nu există în şi prin sine exista „faţă de ceva". de exemplu. oricât de înjositoare era situaţia de sclav. specia. fără ca omul să înceteze de a fi om. Concluzia lui Aristotel este că opoziţia afirmaţiei şi a negaţiei este o opoziţie contrarie. natura intrinsecă a unei multiplicităţi de lucruri. de exemplu. la rândul său. prietenul său — are presimţirea că. sau la opoziţia contrarie sau la opoziţia contradictorie (Ed. stau cele „cinci voci" sau noţiuni. relaţia sau relativul. Bd. Genul şi diferenţa dau specia (dSoc). proprium) ne este până acum necunoscut. fiindcă numai ea îndeplineşte definiţia contrarietăţii: poziţiile contrare sunt extreme şi fără intermediari.

în logica aristotelică. mai ales în Analitici. care aparţine sau nu materiei. Totuşi noţiunea are. pe care îl trece termenului minor. este limitată şi progresivă. copulă şi predicatul nominal. elementul gândirii. noţiunea se cheamă „termen" (opoc). al cărei conţinut este „esenţa". Noţiunile nu sunt izolate. Analititile determină judecata („premisa") ca un raport între sferele celor două noţiuni. dar el nu generalizează procedeul. Deşi Aristotel cunoaşte şi formularea obişnuită la moderni. b) Judecata începând cu judecata. termenul mediu are în conţinutul sau termenul major. ceea ce este o anticipare a materialismului fizic modern. aşa încât să ajungă la teoria că judecata este compusă din trei elemente: subiect. Unitatea universalului nu exclude raporturile dintre universali sau esenţe. neapartenenţa este negaţia. 1088a 23). Noema este prinderea nemijlocită a esenţei. în logica sa. fiindcă ea oglindeşte natura fiecărui lucru. In ceea ce priveşte deosebirea la noţiune a conţinutului şi a sferei. ceea ce nu surprinde la un teoretician al experienţei care. ea vine hiar după calitate şi cantitate. fie privită în totalitate fie privită în părţi şi specii. cum am văzut. judecata este numită emisă" (irporaaic). 3) în sfârşit. din toate categoriile. ci şi de generalul intensiv. el întrebuinţează formula „omul aparţine lui Socrate". de exemplu. chiar dacă el cuprinde în orice individ şi forma şi materia. corespunzătoare subiectului şi predicatului. deci tocmai acela care stă la originea disciplinei noastre.. 2) de excludere. ci stau în două feluri de raporturi: 1) de subordonare. originar. a cercetat numai ocazional noţiunea ca atare. Aristotel nu încetează de a repeta:. natura (Vbucnc) cea mai puţin determinată sau cea mai puţin substanţă. în doctrina aristotelică. Ea este o â- . în care subiectul este subordonat sferei predicatului. iar în teoria raţionamentului. Esenţa este una într-o pluralitate de indivizi. Judecata este. adică exprimă raporturile interne ale noţiunilor. coordonare şi supra-ordonare. fiindcă judecata şi raţionamentul sunt combinaţii de noţiuni. categoriile. Aristotel formulează judecata potrivit concepţiei sale despre individ: individul este constituit dintr-o materie şi o formă.alitatea mai redusă a relaţiei. „Socrate este om". discursivă. formând o ierarhie.ştiinţa contrariilor este una". pentru a forma concluzia. totuşi. o sinteză. o unitate de corelaţie: două sunt raporturile de opoziţie: opoziţia contradictorie şi opoziţia contrarie. după Analitici. Cuvântul care desemnează de obicei la Aristotel noţiunea este Xdyoc. „ esenţa". noţiunea este n mod psihologic de gândire. Noţiunea are. un rol de prim-plan. Pnn natura ei. în teoria judecăţii. 2) Noţiunea este un „termen". Aristotel nu concepe -. quidditatea. Aristotel osci-teaza între logica de conţinut şi logica de sferă. este o nocsis (vorioic). Aristotel. logica lui Aristotel este. sau „arbore". Aşadar. reduce relaţia la cantitate. în acelaşi capitol. este un mod al cantităţii şi nu poate fi materie a substanţei. cum se crede în senere. Adevărul este că relaţia oglindeşte natura intrinsecă a cel puţin două lucruri sau substanţe legate. relaţia nu poate fi concepută fără un alt lucru care îi serveşte ca substrat" (Metafizica.ca filozofia modernă posibilitatea de a reduce toate celelalte categorii la aceea de relaţie. Relaţia. care face posibilă o altă unitate decât aceea a coordonării. întrucât.nume'" (oVopa) şi „verb" (pfjua). deşi nici în această operă centrală raportul de sferă nu este aplicat totdeauna la amândouă premisele. „nemurirea nu aparţine lui Socrate". aceasta nu-i micşorează însă realitatea. Aristotel ştie să deosebească la verb copula „este" de atribut. a universalului I MIRCEA FLORIAN este o intuiţie intelectuală. ci. fiindcă el afirmă sau neagă ceva (predicatul) despre altceva (subiectul).. Apartenenţa predicatului sau atributului este afirmaţia. Noţiunea este o gândire exprimată verbal.Tripartiţia judecăţii nu este generalizată. „Relaţia este. fără ca aceasta să se îndepărteze de structura lucrurilor. o logică a sferei. o logică a conţinutului. care a rezervat un tratat noţiunilor celor mai generale. 1. Aristotel determină cele două clemente ca . gândirea pierde unitatea şi simplitatea noţiunii: ea se desface în două elemente. nu numai de generalul extensiv. XIV. în premisa majoră. în diferite opere. al cărei obiect este simplu. Teoria aristotelică a judecăţii s-a constituit în cadrul silogisticii • entru nevoile acesteia. Verbul are funcţia de predicat. sau de numele predicativ. Este o caracteristică a logicii aristotelice această generalitate limitată la „irecvent". [N]. fiindcă ea exprimă punctul final al analizei. Simplitatea şi unitatea noţiunii se întemeiază pe natura individului ca întreg (owoXov). adică de generalul care este prezent în toţi indivizii de aceeaşi esenţă. dacă ţinem seama că realitatea însăşi este constituită din relaţii. Numai în emisa nljnoră. Fără considerarea raportului de conţinut între mediu şi major n-ar fi posibil raportul de sferă între mediu şi minor. cele două componente ale realităţii. deci ia capătul reflexiilor asupra Organon-u\ui — judecata se prezintă în aîtă lumină. deci n-ar fi posibilă nici concluzia. Aristotel se foloseşte. iar pentru negaţie. termenul minor este privit totdeauna ca o parte din sfera mediului. fiindcă Aristotel nu a ajuns să distingă în mod consecvent „ este" copulativ de „este" existenţial. de esenţă. şi ea o unitate. este universalul (to KaGoXou). dimpotrivă. „ce" este un lucru. de aceea. devine dar complexă. al cărei conţinut e vorpa. dar o unitate pe care o face gândirea umană. adică de acela care este prezent în „cei mai mulţi" sau „frecventul". fiindcă 44 LOGICA LUI ARISTOTEL " subiectul în sfera predicatului. în Despre interpretare însă — redactată. de opoziţie. trei înţelesuri: 1) în Analitici.

S este P". cum va face Kant. „toţi oamenii sunt muritori" — judecata universală. sub influenţa gramaticii. ■ Aristotel uneori le consideră coordonate. Marea problemă care va îndruma reflexia logică a lui Aristotel a fost posibilitatea unui progres n mersul gândirii. cu neexistenţa. urmează un alt caracter fundamental al judecăţii: judecata poate fi adevărată sau falsă. 19a 33). „muritorul este muritor". pe „S este P". adică fără determinarea cantităţii lui. Deosebirea dintre afirmaţie şi negaţie este fundamentală în teoria judecăţii. o neapartenenţă a celor două elemente. judecata în care subiectul este universal. aşa-numitele „nedefinite". dacă una exprimă apartenenţa şi cealaltă neapartenenţă din lucruri. nu numai formallogică: substanţei îi aparţin determinările esenţiale sau accidentale. Vorbirile (X0701) sunt adevărate dacă corespund realităţilor (Despre interpretare. Aristotel. care negau sceptic posibilitatea unei judecăţi adevărate. Necantificarea predicatului atestă predominarea la Aristotel a conţinutului asupra sferei. poate aparţine tuturor indivizilor unei specii. Predicatul poate aparţine unui singur individ: „Socrate este om" — judecata singulară. sau neagă o apartenenţă care există în lucruri.. Judecata afirmativă este o sinteză. o diereză (Siaipeoic). refugiu aparent. Deci amândouă speciile de judecată sunt adevărate. dacă vrem să ocolim identificarea în orice judecată a existenţei (a . în ceea ce priveşte raportul ierarhic. Noţiunile în sine nu sunt nici adevărate nici false. de lumini interioare ale realităţilor. fără să fie luat în mod universal.animalul"). predicatul este ca un far care proiectează lumină asupra subiectului. de exemplu. Este adevărată propoziţia care uneşte subiectul şi predicatul. 3) afirmaţia este superioară în demnitate. adică într-o judecată. De aceea. deci B este A. 2) concluzia ativă djntr-un silogism cere ca o premisă să fie afirmativă. aşadar. şi de aceea ea este adevărată într-o accepţie generalizată a adevărului. megaricii. Aristotel aşaza înainte predicatul (A) care aparţine subiectului (B). prin care un predicat aparţine subiectului. nu A este B. căci judecata era suprimată sub altă formă. ne rămâne sa formulăm numai judecăţi de identitate: „omul este om".. fiindcă predicatul este cuprins în subiect. ca un conţinut necontenit îmbogăţit de cercetarea formulată logic. Acum ne putem întreba dacă definiţia ontologică dată adevărului şi falsităţii (erorii) în judecată convine sau nu şi noţiunii. în aşa fel încât ea exprimă o apartenenţă în judecata afirmativă şi o neapartenenţă (separare) în judecata negativă —. fiindcă ne dă informaţii mai precise. este totdeauna adevărată şi niciodată falsa. „calul este non-om". Aristotel susţine că aceste judecăţi sunt negative în conţinut şi afirmative în exprimarea lor. 9. pentru a constitui o ştiinţă sigură şi necesară a realităţii. Trebuie să subliniem că apartenenţa predicatului la subiect este reală. ci orice logică este valabilă ■■ I 45 MIRCEA FLORIAN numai dacă izbuteşte să arate că mersul progresiv al gândirii reflecta mersul progresiv al realităţii. alteori acordă întâietate °f rmatiei Afirmaţia nu este psihologic anterioară. ci subiectul sau atributul legat de copulă. Noţiunea de „apartenenţă" (îmapxeiv) are mare semnificaţie în logica aristotelică. A doua mare clasificare a judecăţii se referă la „cantitatea" subiectului. ca de obicei. de exemplu „non-omul este animal". Noţiunea exprimă totdeauna unitatea esenţei. Termenul de „apartenenţă" curma discuţiile provocate de „micii socratici'' (cinicii. Pentru Aristotel. ci respinge o premisă negativă. o apartenenţă sau neapartenenţă care există în lucruri. ea ne arată cele două feluri de a sintetiza subiectul şi predicatul. ea prevalează însă 1 gic din următoarele motive: 1) este mai simplă lingvistic. în timp ce în lucruri există o separare. nu a predicatului. Nu numai logica aristotelică. Noţiunea ca atare. Eroarea se defineşte dimpotrivă: ea afirmă o apartenenţă. dar nu vom uita că „S este P" numai fiindcă „P aparţine lui S". cu deosebirea că sinteza afirmaţiei este o compunere prin apartenenţa predicatului la subiect. ca tautologică. rangul afirmaţiei şi ne-. „Omul este animal" însemna pentru ei „omul" este identic cu „animalul". 46 LOGICA LUI ARISTOTEL vărul si eroarea apar numai când afirmăm sau negăm ceva despre altceva.nd^avaic sau un Xoyoc dirocfxivTiKo'c. fiindcă considerau verbul copulativ „este" ca având semnificaţia identităţii. în schimb. „Muritor aparţine lui Socrate". iar sinteza negaţiei este o separare. în care a dispărut multiplicitatea cauzată de prezenţa materiei. judecata are de asemenea un fundament real. Vom întrebuinţa. cu ceea ce nu este e*. în timp ce concluzia afirmativă nu numai că nu cere. poate aparţine câtorva sau unor indivizi — judecata particulară. Din această structură. dar cele două formule au acelaşi sens. Aşadar. cunoaşte şi judecăţi în care nu copula este negativă. cirenaicii). aici -. Negaţia exprimă separarea din lucruri: „omul nu are aripi". enunţ care trebuie să fie corectat îndată ce vom defini adevărul şi falsitatea (eroarea). Mersul progresiv al gândirii în pas cu acela al realităţii constă în descoperirea apartenenţelor din lucruri. cantifi-carea subiectului are un mare rol în doctrina logică a lui Aristotel..omului") cu neexistenţa (cu altul decât el. cum obişnuim noi. în concepţia aristotelică. de . adică a bogăţiei de determinări. El are meritul că nu face din aceste judecăţi o specie deosebită de judecăţi. Marea descoperire a logicii aristotelice este raportul specific dintre subiect şj predicat: predicatul este atributul subiectului.enunţare". Este poate mai greoaie fonnula „P aparţine Iui S" decât . deci este o „declaraţie" sau o . ca şi judecata negativă.

Teoria „viitorilor contingenţi" ilustrează importanţa pe care o asumă în logica aristotelică aşa-numita modalitate a judecăţii. fie la generalul frecvent.. ca formă de raţionament. inducţia. nu-i era străină nici judecata disjunctivă. din particular. o importanţă mai mare decât rezultă din tratarea ei redusă şi împrăştiată în Analitici şi în Topica. 1930. raţionamentul. cât timp realul este real. Ele se aseamănă. teorie făurită pentru a legitima fizic libertatea voinţei.. Inducţia pleacă de la singular şi ajunge la universal. adică aşa-numita relaţie a judecăţilor. însă nu principial. şi astfel o judecată singulară. Demonstraţia se dezvoltă din general. căci tot ce este real sau necesar este. la Aristotel. o definiţie desfăşurată. cu viitorii contingenţi ai lui Aristotel. de judecată simplă (afimiativa sau negativă). la Aristotel. demonstraţia nu merge la infinit.poate că da. în adevăr. „Silogismul" Ştiinţa dispune de două mari metode discursive: raţionamentul (silogismul). Aristotel întrebuinţează acest termen numai în sensul restrâns de judecată afirmativă.. inducţia are. Există un domeniu în care intuiţia faptelor (nemijlocitul) şi raţionamentul (mijlocitul) se întâlnesc: inducţia.exemplu. adică ceea ce poate să fie. „omul este muritor". şi definiţia. Principiile şi faptele sunt cunoscute nemijlocit şi nu au nevoie de demonstraţie. poate că nu") sau contingentul 48 LOGICA LUI AR1STOTEL ' K v6\i£vov). Viitorul nu este necesar. problematică (existenţa posibilă). b) posibil în sensul de poate să fie P poate să nu fie (. 47 MIRCEA FLORIAN Aristotel nu recunoaşte ca specii de judecăţi distincte judecăţile ipotetice şi cele disjunctive. elementară a judecăţii de relaţie este judecata categorică. deşi el găsise formularea justă a propoziţiei legată de o ipoteză: „daca este A. care este exclus de necesar. dar şi diferă. Definiţia este un raţionament condensat. Tricot. fiindcă printre condiţii intră şi voinţa liberă a omului. *■• 18. care Presupune că şi subiectul şi predicatul sunt generale. „Imposibilul" este necesitatea negativă = cu necesi-nu există. îndeosebi raţionamentul demonstrativ (apodictic). implicit. Aristotel se ocupă de „conversiunea" judecăţilor. de grad de certitudine: judecată aserlorică (simpla existenţă). necesarul. al căror excepţional rol în logică a fost subliniat de logica stoică. p. fie la generalul absolut. Aristotel a dat patru soluţii diferite 36 c) Raţionamentul în genere. teoria epicurista a . acceptat mai târziu. în Analitici. Judecăţile modale şi mai ales raţionamentele modale sunt nitolul cel mai dificil al doctrinei logice aristotelice. şi posibil. fiindcă w silogism are o semnificaţie principială „conversiunea" judecăţii. însemnătatea majoră pe care o are în logica aristotelică modalitatea este încă o mărturie a orientării obiective. în teza sa de doctorat. n-a fost greu urmaşilor săi nemijlociţi sâ dezvolte teoria judecăţilor ipotetice. Chiar din cartea I. atunci este B". posibilul: b) necesitatea. ea leagă totodată şi cele două feluri de intuiţie: a faptelor şi a esenţelor lor. Nici acest termen tehnic consacrat nu se întâlneşte în opera aristotelică. ci au fost introduşi mai târziu — se combină. în teoria ecutiei sau generării judecăţilor modale. şi acest posibil este implicat şi în real şi în necesar. De asemenea. se schimbă. adică întrucât . unde ajunge la fapte. cum se constată în teoria . Necesară este numai disjuncţia „va fi sau nu va fi". Realitatea este actul sau actualitatea. 8 la 39-40). nici în sus. 49 . De aceea. deşi ea are un rol important în logica lui Aristotel şi în întreaga sa operă. se cheamă judecata nedefinită. Ştiinţa cuprinde şi o cunoaştere intuitivă numai în măsura în care raţionamentul are nevoie de un punct de plecare nedemonstrabil. nu în sensul mai larg. unde ajunge la principii. care cuprinde întreg capitolul al 9-lea din Despre inteqjretare. fiindcă el poate să fie sau să nu fie. Vom vedea că inducţia are. nu se face nici o întrebuinţare de judecată singulară. două sensuri distincte. este clasică. Aşadar. totuşi necontenit confundate: a) posibilul propriu-zis (Suvcrniv). Introducerea şi accentuarea cantităţii în judecată este condiţionată de respectarea experienţei care se mişcă de la singular la particular Ş> de la particular la general. o îndoită întrebuinţare. nu orice propoziţie poate fi demonstrată. şi nu putem prevedea cu necesitate daca va fi sau nu va fi. modalităţile fundamentale sunt două: a) posibilitatea. mai neclară este noţiunea de posibil. „Calitatea" şi „cantitatea" — termenii nu sunt aristotelici. de realitatea de fapt. Căci ■a general nu putem ajunge decât pe caiea inducţiei" (Analitica secundă.declinării" atomilor de la linia dreaptă de cădere. „Noi învăţăm sau prin inducţie sau prin demonstraţie.viitorilor contingcnţi". adică forma realizată în materie. Trăite de logiquc formelle. opusă judecăţilor compuse (ipotetică şi disjunctivă). Alături de simpla existenţă. particulară sau universală poate fi afirmativă sau negativă. fiindcă sunt evidente prin ele însele. pe care filozoful nu o deosebeşte de ajuns: este o formă specifică. ontologic. „posibilul" are. dar este şi o activitate de gândire care pregăteşte raţionamentul apodictic (demonstrativ). De aceea. 16 J. necesară (existenţa necesară). în rezumat. nici în jos. Deosebirea dintre demonstraţie şi inducţie. iar realul îl exclude de nenea. în logica aristotelică. 140. realiste a acestei logici. Marx pune în legătură. modalitatea nu are la Aristotel înţelesul modem subiectiv. ci înţeles obiectiv. apitolul 2 al Analiticii prime. Forma simplă.

Concluzia repetă douj din noţiuni. din simpla apropiere a rezultatelor obţinute înainte. cauza legăturii lor este termenul . după ce şj-a împlinit datoria de a apropia pe ceilalţi doi termeni. esenţe care nu sunt obţinute prin enumerarea tuturor faptelor particulare. în aceste judecăţi. Ea se apropie mai mult ca orice lucrare a lui Aristotel de ceea ce se cheamă logică formală. de ce predicatul concluziei a fost atribuit subiectului ei Judecata-concluzie se explică printr-o proprietate a judecăţilor date. bunăoară. prin faptul singur al acestor date" (Analiticaprimă1. Care este principiul silogismului. deşi Aristotel este conştient de caracterul analitic a! silogismului. fiind comuna acestora. care ocupă o bună Parte din Analitica prima. cum credea John Stuart Mill. Orice demonstraţie este un silogism. Totuşi.MIRCEA FLORIAN Raţionamentul aduce o îndoită noutate faţă de judecată. afară de acela care serveşte ca exemplu întâmplător. dar nu orice silogism este o demonstraţie. „Silogismul este o vorbire (Xoyoc).1.1. 24).mediu" (ueao v). Numai silogismul demonstrativ deduce necesar o concluzie care este necesară şi în conţinutul ei. Numai formularea rigidă a silogismului maschează noutatea lui. fiindcă — vom arăta îndată — termenii ce-1 constituie. Raportarea constantă la existenţă apare cu claritate şi în teoria raţionamentelor modale. în care ele sunt imanente. Analitica primă are ca obiect raţionamentul (silogismul) ca atare. dar nu cuprinde decât trei noţiuni. fiindcă expune raţionamentul în schema lui cea mai abstractă şi generală. care poate avea două forme distincte: silogismul demonstrativ.. Numai demonstraţia este un raţionament (silogism) perfect. de la efect trec la cauză. [M]. XIII. stabilindu-i şi locul corespunzător în clasificarea elementelor a lui Mendeleev. rezultă cu necesitate un alt lucru decât cele date. ci de noţiunile care cons-Ule judecăţile şi deci silogismul. Acestea cuprind şi cei doi termeni legaţi de concluzie si cauza legării lor. felul premiselor. Ramsay 1-a descoperit şi pe Pământ şi i-a dat numele de heliu. ci sunt date nemijlocit chiar într-un singur fapt particular. ceea ce este un real progres în cunoaştere. cum obiecta Descartes în Discurs asupra metodei.. rămânând să dovedim silogistic aplicarea unei esenţe la alte fapte pe temeiul unor semne sau indicii. exprimă esenţele lucrurilor. Eu ştiu. fiindcă silogismul are o referinţă continuă la realitate. fără nici un conţinut precis. în Soare există un element chimic necunoscut". simplul raţionament. nu şase ceea ce înseamnă că cele trei noţiuni se repetă. fie de la concluzie la premisele din care rezultă cu necesitate concluzia. excluzând pe a treia (termenul mediu). b) el arată sau explică de ce propozjţjg nouă (concluzia) atribuie un predicat subiectului. Aristotel a cercetat separat silogismul.24b 19).minorul". dintre care una (concluzia) rezultă necesar sau este dedusă cu stringenţă din două judecau date dinainte (premisele). „Orice element chimic are un spectru cu linii caracteristice" (majora). în care. a premiselor. des1 este format din judecăţi: a) el este un complex de judecăţi.100a 25).extremi (d'Kpa). Cea mai bună definiţie a raţionamentului. Să luăm un exemplu din ştiinţa modernă a naturii. dar nosc toate corpurile care posedă această proprietate. care nu este încă dată. îndeosebi termenul mediu. Silogismul descoperi un element nou numai prin claritatea interioară a uniaiului aflat în cadrul unei existenţe particulare încă necunoscute —. ceea ce nu înseamnă că silogismul este o simplă tautologie. cei doi termeni ai concluziei sunt termenii . „majorul" şi . „Deci. când aceasta este dată ca o judecată afirmativă sau negativă? Progresul necesar al gândirii este pus în mişcare nu de înseşi judecăţile care servesc drept premise. nici silogismul ca atare nu este o formă pură în sensul logicii formale moderne. cele numite „extreme" (majora şi minora).. fie de la două judecăţi (premise) date la o a treia (concluzia). 1078b. Silogismul Mg=tJeaă^^anse şi o M1RCEA FLORIAN concluzie (deci trei judecăţi). dar premisele ca şi concluzia nu sunt totdeauna necesare în ele însele. Pivotul silogismului este termenul mediu care. Silogismul . Silogismul este totdeauna necesar ca deducere a concluziei din premise. ca unică metodă de a dovedi necesitatea în desfăşurarea gândirii. ca şi invers. apodictic şi silogismul dialectic (inclusiv retoric) — sofismul sau paralogismu) este un raţionament fals sau nu este propriu-zis un raţionament. se retrage pentru a produce şi funda sinteza celor doi. fiindcă premisele ele însele sunt necesare. pe urmele scepticului antic Sextus Empiricus. la esenţă. de a face să progreseze cu stringenţă gândirea. în raportul termenului mediu cu ceilalţi doi rezidă puterea probatoric a silogismului. „în spectrul solar s-a descoperit o linie nouă" (minora). în toate definiţiile date de Aristotel silogismului. a „silogismului" — termen tehnic consacrat de Aristotel — se găseşte în Analitica prima şi în Topica (1. sau un simplu control al cunoştinţelor mai vechi. date fiind unele lucrări. se află fundamentul sau cau^ explicativă. laritate care rezultă din trecerea asupra unui lucru a unei proprietăţi • pe temeiul prezenţei unei proprietăţi vechi: din constatarea unui ectru cu linii noi deduc existenţa unui corp nou. Silogismul nu este o tautologie. „Principiul silogismului este esenţa (to ti eon)" (Metafizica. Silogismul este câştigarea unei cunoştinţe noi. şi explică aceasta prir. se subliniază însuşirea lui de a da în concluzie ceva nou. că în esenţa elementul^1 50 LOGICA LUI AR1STOTEL • ' • stă si proprietatea de a avea un spectru cu linii caracteristice. care se repetă însă în premise. adică ele nu reflectă totdeauna esenţa lucrurilor.

cascada noţiunilor. a . sau subiect al celor doi termeni „extremi" (figura a treia). ci raportul de sferă: subiectul este cuprins „în totalitatea" (ev oXut). care este o anumită consecvenţă.. raportul dintre universal (totalitate) şi particular (părţi). 88a 5).25b: „Ori de câte ori trei termeni sunt în aşa fel raportaţi unul la altul. Formula conţinutistă nu se ' "i ste în Analitici. adică în sfera predicatului. Totuşi Aristotel. O a patra figură nu este luată în considerare. 1.49b fine). Raporturile de sferă ale noţiunilor dezvăluie mersul raţionamentului.totalităţii"' asupra particularului sau părţilor. în Analitica primă. Kant şi alţi logicieni moderni au fundat rincipiul silogismului pe o altă formulă scolastică: nota notae est nota rei ipsius (dictum de omni). un „silogism slab" (daBevfjc). ci „omul este sau muritor sau nemuritor". Dar cum schema are rădăcina în existent. şi prin urmare puterea logică a universalului. Deşi raportul dintre sferele noţiunilor silogistice ilustrează mai intuitiv relaţia logică dintre tot şi părţi. gândirea se destramă în contradicţie. De aceasta din urmă ne vom ocupa mai 53 MIRCEA FLORIAN jos. Principiul silogistic.încât cel din urmă (minorul) să fie conţinut în cel mijlociu. de exemplu. iar mijlociul să fie sau conţinut în termenul prim (majorul) sau exclus din el. Aristote! o spune lămurit. în silogism. [H]. trebuie să luăm ca acordat tocmai ceea ce aşteptăm să fie dovedit. apodictice. Pentru a ieşi din diaireză şi a formula o judecată precisă. Silogismul presupune dar cunoaşterea raporturilor de subordonare şi supraordonare a noţiunilor. termenii extremi trebuie să fie raportaţi într-un silogism perfect". fiindcă el pune în lumină cauza" (to Se icaOdXov nmov o ti StiXqî to ainov. adică atributul implicat sau respins de predicat este apartenent sau neapartenent la subiectul predicatului. A presupune numai „diviziunea" platonică este.. câte poziţii are termenul mediu. Dacă ceea ce este adevărat despre tot nu este însă adevărat despre părţi şi dacă ceea ce nu este adevărat despre nimic este însă adevărat despre ceva. repugnans notae repugnat rei ipsius (dictum de nullo). care ". „ j un lucru este enunţat ca predicat despre un altul. sau predicat în amândouă (figura a doua). De aceea.1034a 31-33). subordonat sferei lui.4. 1.41.este eliminarea termenului mediu într-un sistem cu trei termeni. care a descoperit „apartenenţa" predicatului la subiect. deşi independent. în care universalul ne dezvăluie cauza. luat ca întreg. cu concluzia în sine necesară.. nu putea să rămână cu totul străin de explicarea puterii probatorii a silogismului 52 LOGICA LUI ARISTOTEL '] ste în Analitici. spune Aristotel. deşi el este mai cuprinzător. principiu] silogistic. Premisele pot fi asertorice. ierarhia. determinant este nu raportul de conţinut al noţiunilor — predicatul (de exemplu . adeseori Aristotel a confundat concluzia necesară. luat ca tot. este strâns legat de cele două axiome ale gândirii cunoscute lui Aristotel: principiul contradicţiei şi principiul terţului exclus. pot exprima esenţa sau trecătorul. ci o simplă dihotomie. 9. Termenul mediu este sau subiect în majoră şi predicat în minoră (figura întâi). un atribut al său (termenul major).h'ectul său. Figurile se diferenţiază în . necesitatea consecvenţei uriej concluzii necesare din premise necesare este proprie numai silogismelor strict apodictice. iar termenul mediu este „cauză".Vll." (Analiticaprimă. Dacă silogismul este o deducţie „cauzală" printr-o esenţă si dacă esenţa-cauză este exprimată de termenul mediu. deci dominarea logică a totului asupra părţilor.muritor") este conţinut în subiect (de exemplu.pe care Aristotel îl compară cu o geneză (Metafizica.. independent de natura premiselor.. 11 te exprimată în treacăt chiar din Categorii (începutul capitolului asemenea untat si despre subiect". apodictice.. Analitica secundă. nu se obţine nici un silogism. a căror temă o reprezintă formele silogismu1". tot ce este enunţat despre acel predicat va fi de asems ortul dintre conţinutul noţiunilor. raportul de conţinut. Aristotel nu renunţă — nici în Analitici ~ la raportul de conţinut care este constitutiv judecăţii: termenul mediu trece termenului minor. ca fundament al judecăţii. 1. silogismul va avea atâtea „scheme" (figuri). Ceea ce este spus ca adevărat pentru întreg este adevărat şi pentm parte. ca mijloc de derivare a unei judecăţi noi din altele date. a căror temă o reprezintă formele silogismului. „Dacă două lucruri nu sunt raportate unul la altul ca totul faţă de parte şi partea faţă de tot. acea diviziune (6uupT|aic) din care Platon a făcut sufletul metodei sale dialectice. fiind enunţat şi despre alte subiecte (toate organismele) —. de care scăpăm alegând una dintre cele două alternative. nu ne arată. „om"). fiindcă ea nu ne dă o concluzie adevărată. problematice. „Universalul este preţios. datorită derivării sau consecvenţei logice dintre premise. Necesitatea consecvenţei concluziei din premise este universala fiindcă este inerentă oricărui silogism. aceea a auzalitaţii reale. 11 te exprimată în treacăt chiar din Categorii (începutul capitolului 3). Interpretarea extensivistă a noţiunilor silogistice dezvăluie principiul silogismului: este raportul dintre tot şi parte. că „omul este muritor". constituie consecvenţa necesară a concluziei (partea) din premise (totalitatea).31. adevărul sau falsul. Scolasticii au făurit pentru principiul extensivist al silogismului formula dictiim de omni et nullo („ceea ce este spus ca adevărat despre tot sau despre nimic"). schema silogistică şi consecvenţa ei necesara rămân aceleaşi.

55 MIRCEA FLORIAN Silogismul „din ipoteză" (kţ TJTTo9eo€uc) are la Aristotel sens mai precis. Conversiunea este posibilă. Demonstraţia apagogică se prezintă în două forme. mediul convertit este şi rămâne universal. din punctul de vedere al sferei. de obicei particulară. dar este B. judecata singulară nu are nici o întrebuinţare alături de judecăţile universale şi particulare). Dar conversiunea ridică. fiind sau numai predicat sau numai subiect. deductio ad absurdum). el constă din „expunerea" sau „extragerea" dintr-o noţiune. ci este forma de fundare pu şi simplu37. datorită căreia subiectul şi predicatul îşi schimbă locul în judecată. pentru ca astfel să iasă la iveală ierarhia esenţelor sub raportul sferelor. Cea mai folosită de Aristotel este „reducerea la absurd". un alt procedeu de perfectare a unui silogism este dovada prin ecteză (etc6eaic). ostensiv (SeucTitcdc). sau la „imposibil" (ductio ad imposibilem. Figurile întâi şi a doua din combinaţiile posibile (16) ale nremiselor au numai câte patru moduri valabile. constă dintr-un silogism şi din operaţii nesilogistice.. Totuşi. dovada apagogică. Fiecare dintre cele trei figuri sau tipuri de silogism. după cantitatea şi calitatea judecăţilor (în silogistică. „Toţi C sunt B". dar cunoaşte silogismul „din ipoteză" (Analitica prima. la Aristotel. apagoge.. în sfârşit. în figura a treia. deci termenul mediu este. dacă sunt reduse la figura întâi. „Toţi D sunt B". obţinem: „Toţi D nu sunt A". împrumutată matematicii. 2-3). Să luăm propoziţiile: „Unii C nu sunt A". conversiunea judecăţii. Vedem ce • importanţă hotărâtoare are. termenul major este predicatul termenului mediu şi acesta este predicatul termenului minor. O propoziţie este fundată prin respingerea propoziţiei contradictorii. termenul mediu. 23. universale sau particulare. din teama de a cădea în contradicţie. în figura a doua. care ne dezvăluie bogăţia formelor de raţioname propuse şi aplicate în doctrina logică a Stagiritului. toate sunt particulare. aşa încât rămân faţă în faţă silogismul si inducţia. în figura a doua. figura a treia are însă sase moduri valabile. adică. deci „Unii B nu sunt A". Aristotel se ajută în acest scop adeseori cu un alt procedeu. şi cel mai puţin general sau subordonat amândurora. dovada „prin imposibil" sau prin „reducere la absurd". sunt trase concluzii care trebuie să fie admise. Numai figura întâi este perfectă.nje (I. Forma cea mai importantă de demonstraţie „din ipoteză"' este demonstraţia apagogică (dTrayw-yfj = reducere). a unor cazuri care pot fi generalizate. pe care Aristotel nu-1 numeşte aşa. Fi nu vorbeşte de raţionamente ipotetice sau disjunctive deosebite de raţio-amentele categorice. tennenul mediu („esenţa") este şi subiect şi predicat. fiindcă recurg la o mijlocire. problemă care preocupă pe Aristotel chiar de la începutul 54 LOGICA LUI ARISTOTEL . Idealul este ca mediul să aibă o sferă intermediară. în silogistica aristotelică. în celelalte figuri. posedă • multe moduri. Cum vom arăta. după cantitatea subiectului (universale.„moduri". adică transformate într-o propoziţie universală. cum este prezentată conversiunea în logica de ra' ■ ' -rin ci caută să demonstreze silogistic conversiunea cu ajutorul mai tar/iu' ^ educerii la absurd. Toate celelalte forme sunt silogisme indirecte: inducţia paradigma. şi anume la propoziţii acceptate de adversar ca demonstrate. Numai inducţia rezistă în cele din urmă. eophrastos şi Eudemos. toate concluziile sunt negative. Figurile a doua şi a treia îşi redobândesc evidenţa. Aristotel îşi da silinţa de a reduce celelalte forme de raţionament la silogism.. şi subordonat în premisa majoră şi supraordonat în minoră. rezultate sezarea celor trei termeni. Toate aceste forme de silogism aparţin raţionamentului categoric. în adevăr. din punctul de vedere al conţinutului. Ea găseşte aplicaţie mai ales la modurile figurii a treia cu concluzii particulare. sau raţionamentul indirect pe care urmaşii săi. Dacă silogismul imperfect nu poate recurge la conversiunea premiselor pentru a deveni perfect. I. Date . în ambele figuri.40b 25). îndeosebi a termenului mediu. fiindcă el nu recunoaşte un astfel de raţionament. entimema. împrumutată de la geometri. Aristotel a găsit termenul de raţionament direct. enstaza. fiindcă. pr. Principiul acestei dovezi este simplu. Dacă extragem din C acea parte (să-i spunem D) care nu este A. însă si singulare) şi după calitatea predicatului (afirmativă sau eaativă). prin conversiunea premiselor. mult mai complicat. Silogismul nu est una dintre formele de a funda gândirea. se află în afara celorlalţi doi termeni. să fie cuprins în major şi să cuprindă minorul. nu se situează ierarhic. fiindcă în ea raportul ierarhic al esenţelor este evident. o ^a 1t te principială: Aristotel nu cunoaşte inferenţele sau -1 mentele imediate. Din aceste propoziţii acceptate ipotetic de adversari. De aceea. adică să fie în adevăr termen mediu. pentru acest silogism perfect. particulare. şi anume termenul mediu este cel mai general sau supraordonat amândurora. îl vor dezvolta ca o specie nouă de raţionamente. anume cu dovada apagogică. în timp ce figura întâi permite deopotrivă concluzii afirmative sau negative. fundate pe principiul contradicţiei şi al terţului exclus. Toate celelalte forme de raţionament indirect au ca punct de plecare o „ipoteză". iar în figura a treia.

Căutarea termenului mediu este o sarcină nu numai a artei de a discuta. una trebuie să fie adevărată şi cealaltă falsă. pe baza lor. Maier. cât mai departe. 30. caută termenul mediu.fiind două propoziţii contradictorii.43b. 1. El era mândru de această operă. care cere ca concluzia să recurgă la mai mulţi termeni medii pentru a dovedi premisa minoră (Analitica primi II. Această constatare are o deosebită importanţă. Astfel. numită de moderni „asertorică" . Merită să fie subliniată o altă caracteristică generală a silogisticii aristotelice. că experienţa astronomiei ne procură principiile ştiinţei astronomice. După ce s-a stabilit un tablou sinoptic al noţiunilor apartenenţe. (Analitica prună. alături de apartenenţa simplă. dintr-un alt silogism. b) mai importantă este a doua formă. al dialogului. (Analitica primă II. 26}rEnstaza (obiecţia. sunt înrudite cu inducţia şi vor fi tratate în paragraful corespunzător. Die Syllogistik des Aristoteles. 183b 15). căutarea şi găsirea termenului mediu şi. ea nu poate fi demonstrată decât în figura întâi. prin aceasta constituirea premiselor — nu deducerea concluziei din premise —' formează sufletul silogisticii aristotelice. ci în cadrul convorbirii. Adversarul urmăreşte ca. universal negativă şi particular negativă. 27-30). de la cele mai apropiate până la cele mai îndepărtate. 57 MIRCEA FLORIAN Aşadar. în adevăr.abducţie" se prezintă în două forme: a) premisa minoră este numai probabilă şi. Procedeul este indicat de la sine. o parte însemnată şi nu cea mai puţin spinoasă (Analiticaprimă. şi cealaltă. în silogistica aristotelică. De aceea. voi. din care concluzia ezultă de la sine. Cei doi termeni ai concluziei. Chiar dacă admitem ca o origine a silogismului discuţia între cel puţin două persoane. dialectica (arta discuţiei) începe printr-o întrebare. ci şi a ştiinţei în genere. care demonstrează una dintre premise cu ajutorul concluziei şi a celeilalte premise. I. utilizate şi în Retorica. care deduce cu necesitate concluzia din premisele o dată constituite. Aristotel a început prin a defini silogismul dialectic în Topica şi a face din silogistică o metodă a „gimnasticii" dialectice. Inşirarea termenilor apartenenţi subiectului şi predicatului trebuie să meargă în sus şi în jos. dovada falsităţii uneia presupune adevărul celeilalte. Am adăugat un studiu amănunţit al paralogismelor. ca şi a m totdeauna premisele ar fi date. Se ştie că concluzia este de patru feluri: universal afirmativă si particular afirmativă. 8-22) o constituie cercetarea silogismelor modale. prin obiecţiile sale. 36S-370. căci. şj demonstraţiile astronomice" (Analiticaprimă I. de aceea. 56 LOGICA LUI ARISTOTEL »i judecăţi concluzive. convertite. nu există decât un singur răspuns: din experienţă. urmând numai ■" deducem din ele concluzia. 27). ci el este mai ales căutarea termenului Hju al cărui rol este să dea raţiunea explicativă a concluziei date Hnainte. Aristotel acordă o deosebită însemnătate găsirii termenului mediu (Analitica primai. dialectica.21. axa silogismului? In aristotelism. La fiecare dintre cei doi termeni ai concluziei se caută — pe linia ierarhică a apartenenţelor — „antecedenţii" şi „consecvenţii"'. subiectul şi predicatul-atribut. şi astfel se constituie silogismul. aşa cum cere definiţia silogismului. la îndemâna noastră. devin termeni „extremi" (majorul şi minorul). dacă concluzia dată este universal afirmativă. II. între care termenul mediu face legătura. Aristotel a eliberat raţionamentul de condiţiile speciale ale discuţiei şi a făcut din el un instrument al demonstraţiei ştiinţifice. adică noţiunile din ce în ce mai înalte şi noţiunile din ce în ce mai de jos. care sunt propuneri (protaze sau premise). Cum ne procurăm termenii antecedenţi şi consecvenţi care constituie rezervorul din care scoatem termenul mediu. 35). Se pare deci ca silogismul aristotelic a fost descoperit nu în cadrul unei gândiri singuratice. "Prin urmare. sarcina experienţei este să ne procure principiile care aparţin fiecărui subiect în parte. Noţiunile identice reprezintă termenii medii. dimpreună cu calităţile contrare ale fiecăruia dintre cei doi termeni. Silogismul aristotelic presupune două persoane-una care. înţelegem prin aceasta. După ce a fost găsit termenul mediu. „Ani explicat tot ce se referea la metoda discuţiei. în virtutea principiului că „în orice silogism există asemănare între concluzie şi principiile ei" (Analiticaprimă 1. al dialecticii socratico-platonice38." (Respingerile sofistice. care introduc. după ce fenomenele au fost determinate. silogismul. să silească pe respondent să deducă cu necesitate din propunerile sale. 5-7). este aşadar constituirea premiselor înseşi. fiind dată concluzia. care o explica deci caută premisele adecvate concluziei.l. Se vede deci că am realizat cum trebuie programul nostru. Aristotel cercetează de aproape şi demonstraţia circulară. Silogismul nu este numai derivarea din două premise 37 H. 26)rParadigma şi entimema. instanţa) este un raţionament. bunăoară. deducerea concluziei din premise validează. cercetarea face un pas hotărâtor: trece la găsirea acelor noţiuni antecedente şi consecvente care coincid sau sunt identice în şirurile celor doi termeni. concluzia contrară răspunsului sau. fiindcă nu se ştie dinainte dacă termenul mediu se află pe o treaptă mai îndepărtată sau pe una mai apropiată.46 a 28). confirmă adevărul termenului mediu. concluzia va fi probabilă. Poziţia termenului mediu în premise determină figura. la care se răspunde printr-o judecată. Raţionamentul apagogic ca^. fără să-şi dea seama la început. s-au găsit. pp. în care uneia dintre propoziţiile silogismului i se opune sau i se obiectează o altă propoziţie contradictorie (particulara) sau contrară (universală) (Analitica primă II.

având libertatea ca această variaţie să se refere la premisa majoră sau la premisa minoră. afirmaţie care a fost un obstacol serios pentru o mai adâncă cunoaştere a „lucrurilor trecătoare". 1.2. Le Systeme d'Aristote. ca şi în apartenenţa necesară. Superioare sun "demonstraţia universală (Analitica secundă. 1932 58 LOGICA LUI ARISTOTEL actie de cel de-al treilea. 222. cealaltă posibilă sau necesară.75b 15). deci într-o corespondenţă perfectă între necesitatea concluziei şi necesitatea premiselor. dar poate fi conceput altfel şi. Totuşi. cu precizarea că orice judecată contingenţă suferă o conversiune specială. principiile aritmeticii. 1877. Dificultăţi mai mari se ridică în cazul silogismelor cu premise combinate: o premisă simplă. concluzia are un obiect nu numai necesar. şi posibil. I. Reihe. implicit. H. el cercetează fiecare combinaţie în parte şi ajunge la reguli pe care O. Hamelin. de natura premiselor depinde soliditatea concluziei. o premisă posibilă şi cealaltă simplă sau necesară.8. şi fără aceste condiţii.în Pnuly'sReal-EncyclopHdie.4-7). Genurile nu comunică (Analitica secundă. la Aristotel. p. pentru a nu mai vorbi de poziţia termenului mediu şi de rolul cantităţii şi al calităţii judecăţii. scot o concluzie adevărată din premise false „Silogismul ştiinţific" (auXXoyioiioc femoTmoviicdc) este „demonstraţia". Această convingere aristotelică a ieşit din intenţia demonstraţiei riguroase. Tot aşa. „apodictica" (dTTo'8€i£ic). Nu putem aplica la o demonstraţie. IV. care rezultă ■> din structura contingenţei: orice judecată contingenţă poate avea | deopotrivă formularea pozitivă („este posibil să fie") ca şi formularea/ negativă („este posibil să nu fie"). deşi pentru Aristotel numai posibilul (contingentul) şi necesarul adaugă predicatului o modalitate specifică. în consecinţă. principiile a ceea ce se demonstrează nu vor fi potrivite concluziei. logica tradiţională a ajuns la o regulă simplă: concluzia urinează „partea cea mai slabă". încearcă să le concentreze în şase mari reguli. dar astfel de silogisme.în sine" (icaB' auTo) subiectului. d) Silogismul apodictic (demonstrativ) Silogismul nu este prin el însuşi producător de ştiinţă.Bd. de exemplu. posibilul (contingentul) are două mari sensuri. Aristotel recunoaşte adevărul acestei constatări numai ca un caz frecvent. care te fi redus la al doilea mare sens: 1) sensul general se cuprinde licit în apartenenţa simplă. Kirchmann 1"uterungen m den ersten Analitiken. nefiind ştiinţifice. cunoscute mai bine decât concluzia. orice demonstraţie are genul propriu de premise. prime. „asertorică". ci şi etern (Analitica secundă. 1. „Prin demonstraţie înţeleg un silogism ştiinţific. Fără îndeplinirea acestor condiţii. 1. este drept. Putem considera ca modalitate şi apartenenţa simplă. dacă facem * E. putem spune că din premise simple urmează o concluzie simplă. adică premisa ^ posibilă sau simplă. Regula este valabilă şi pentru raţionamentele cu premise posibile (contingente). deoarece există de fapt sau există necesar este. o premisă necesară şi cealaltă simplă sau posibilă. Kapp. adică de figuri şi moduri. nemijocite. demonstrau afirmativă (Analitica secundă. 24). nu este necesar." (Analitica secundă. Hamelin39 le consideră „prea împrăştiate şi prolixe" şi. izolator. de aceea. sunt comentatori moderni40 care "9 O.75b 22).. 2. nu vor constitui niciodată o demonstraţie. Aristotel a cercetat cu atenţie şi silogismele care. cele două moduri ale apartenenţei predicatului la subiect: apartenenţa posibilă sau contingenţa şi apartenenţa necesară. ca atare. dar ea a devenit un obstacol în calea progresului ştiinţific. Deosebirea dintre silogismul ea atare şi silogismul demonstrativ nu stă în structura silogismului. formal corect. adică de cunoştinţă necesară sau „care nu poate fi altfel" (Analitica secundă 1.25) şi . ci în conţinutul premiselor. fiindcă atributele afirmate despre predicat aparţin . Cu toată această complicaţie. Syllogistik. ci îi este opus şi înseamnă „e sibil să fie. Această vanaţie în silogismele modale ne arată că silogismul aristotelic nu este 0 tautologie. 59 MIRCEA FLORI AN menţin regula unică tradiţională. traducătorul şi comentatorul J. in demonstraţie. care este aceeaşi. Aşadar. Ştim că. 48). adică un silogism a cărui posesiune este prin ea însăşi ştiinţifică. dacă premisele sunt necesare.71b 12). ale cărei cauze sunt. că concluzia nu urmează în silogism în mod mecanic din premise şi deci că ea este în adevăr „alta" decât premisele. Potrivit principiului că între premise şi concluzie există asemănare. contingentul în sensul modern. prin caracterul ei metafizic.(cercetată în Analitica primă. premisa necesară fiind cea mai tare. Silogisme pot exista. 71b 20 etc).7. anume „frecventul sau naturalul"'. de aceea. Eroarea nu este înlăturată: s-a înşelat însuşi Aristotel şi s-au înşelat şi comentatorii *i Pană la Hamelin inclusiv.2. în sfârşit. 1. j_ Aşa. de exemplu de geometrie. Admiţând acum că poziţia mea cu privire la cunoştinţa ştiinţifică este corectă. I. pe care în Antichitate au apărat urmaşii direcţi ai lui Aristotel: Theophrastos şi Eudemos. adică eea ce se poate repeta. 2) sensul cial nu mai este implicit în necesar. e posibil să nu fie". p. cunoştinţa demonstrată trebuie să rezulte din premise adevărate.

în cazul faptelor care au cauza în afara lor. forma. ar rezulta că termenul de cauză este identic cu acela de esenţă. totdeauna însă nu el ca atare. independent de esenţă. că motorul „este în afara" mobilului. Eroarea li11 — Aristotel a fost transformarea generalului într-o. traducere şi nole de N. I. de aceea. Dar omul în genere nu există: Peleus este principiul lui Achilleus.formă" oarecum imaterială şi considerarea „formei" ca „act". nu este reală. 88a 5). pentru că pune în lumină cauza. 31. 21. dispare în concluzia care leagă termenii extremi. Esenţa explicativă. şi tocmai cauza o căutăm în toate cercetările noastre. Termenul mediu. iar silogismul are ca scop să deducă din esenţă proprietăţi de asemenea necesare (efectele). fiindcă ştiinţa nu se mulste cu simplul fapt (to oti). Termenul mediu. Pasajul merită să fie citat. Peleus. Copilul are drept cauză nemijlocită pe tată (cauza motoare) şi pe mamă (cauza materială). ci şi prin „energia" formei. căci în fiecare există „omul". 67a 26). 90a 6). separaţi în premise. II. a cauzei. universalul se identifică cu termenul mediu al premiselor. o .. în acest punct. * sau „motrice". atunci când raţionamentul trece de la efectul dat la cauza căutată. o esenţă generală. este clar că natura lucrului şi cauza lui sunt identice. Aşadar. întors spre indivizi. Uneori. folosită în doctrina sa logică. motoare* (eficientă) şi finală. Dar individul acţionează nu numai prin „dinamismul" materiei. Principiul indivizilor este tot individul. n-ar exista nici activitate cauzală. cum a recunoscut uneori Aristo 62 LOGICA LUI ARISTOTEL j soiuţia justă era considerarea formei. cunoaşterea universală este mai preţioasă decât senzaţia şi decât gândirea intuitivă. care dâ trăsăturile caracteristice individuale. 60 LOGICA LUI ARISTOTEL Scopul silogismului apodictic este totdeauna o „explicare". a esenţei. Că domină cauza formala şi că' r.). şi o formă. deoarece atât timp cât nu ştim de existenţa lui nu poate fi vorba de a-i cunoaşte esenţa. dar nu este totdeauna cauza reală. noi nu putem prinde niciodată cauza înainte de fapt Este evident că tot aşa nu putem prinde esenţa unui lucru. Şi.Barbu. Până aici. nu va rezulta decât omul în genere. chiar Aristotel afirmă că adevăratele cauze proxime j ale unui proces sunt materia şi motorul. 5). faţă de cea ^indirectă (Analitica secundă. rând un fapt ne este dat. 93a 16 şi urm. Deci cauza este universală.90a 14)."' (Analitica secundă. un întreg de materie. esenţa omului. alt om individual. nu accidentale sau contingente." (Analitica secundă. deosebirea fundamentală dintre Platon.) 61 MIRCEA FL0R1AN ii aceasta este identică cu cauza finală şi absoarbe şi cauza eficientă est poarte greu de contestat. ci poate fi şi efectul real. o fundare logică. a născut pe Achilleus. 2. cauza este esenţa lucrului. a lui „pentru ce" (to 5ioti)." (Analitica secundă. să acţioneze cauzal. Termenul mediu este totdeauna cauza concluziei. „în toate aceste exemple. în Fi/icn. aşa este. şi Aristotel. I. este totdeauna universal. Dacă n-ar exista indivizi. fără individul în care se află. Aşadar. 8. că deci nimic nu se mişcă prin sine. noi căutăm cauza lui. ci el prin proprietăţile sale generale. fără ă ne dăm seama mai întâi că lucrul există. iar esenţa. Nu putem înţelege concepţia aristotelică a ştiinţei fără să analizăm noţiunea de cauză. „Cajjzejjnjversale nu există. prin „esenţa" sa. un om individual. red. Numai că teoria cauzalităţii a Aristotel este mai complexă şi. cea mai exigentă conştiinţă filozofică modernă nu are nimic de obiectat lui Aristotel. nu numai rolul generalului esenţial. adică relevă şi rolul individualului în cauzalitate. Această părere este exprimată fără rezervă în Metafizica (XII. II. ca model aJ acţiunii cauzale („cauza formală")." (Analitica secundă. deşi uneori ne apar "mândouă în acelaşi timp. [MJ. ca „activitate". orice cauză este un individ. din omul în genere. fiind esenţă. 1966 (N. De aceea. aşa încât. Simpla judecată exprimă numai un fapt. universal. Explicaţia arată „pentru ce" un atribut ■ ecjjcat) aparţine subiectului. „Universalul este preţios. că el acţionează cauzal. Esenţa omului n-ar fi fost în stare ea singură. ceea ce însemna frustrarea matene de acţiunea inerentă individului. care în cele două premise înlesneşte legătura între termenii „extremi". atragem atenţia asupra ezvoltărilor ce vor urma. „Căci mediul este cauza. 2. întors spre esenţe. Este o convingere fundamentală în cosmologia lui Anstotel că „totul se mişcă prin altul". II. independent de individ.). a în aristotelism o existenţă independentă de . Principial. formă. căci şi noi avem convingerea câ individul lucrează. trebuie să deosebim între cauza concluziei şi cauza reală. In acest sens. Aristotel admite patrii cauze: materială. Aristotel postulează însă şi intervenţia neapărată a cauzei materiale şi a cele1 i motoare. tatăl tău este principiul tău" (1071a 17 şi urm. Uneori. a esenţei generale. în toată semnificaţia ei. căci el aruncă lumină şi asupra relaţiei dintre individual şi general în cauzalitate. Din citatele precedente. Din citatele precedente. se învederează.I. ar urma că ori explicaţie cauzală se face prin cauza formală şi prin cea finală. Individul este pură materie individuală. Aristotel scrie cu profunzime: „Deci prin cunoaşterea generalului noi vedem lucrurile singulare" (Analiticaprimă. II.demonstraţia directă. care nu putea . care este un synolon. 26). for-mala. deducţia silogistică este o deducţie cauzală. Editura Ştiinţifică «ucureşti.

9. interesează aspectul intim legat de finalitate: identitatea cauzei şi a efectului — „omul" identic în tată şi în fiu acţionează finalist. 8. care urmăresc să descopere în grupurile de indivizi termenul identic. Ed. sau proprii fiecărei ştiinţe în parte şi numai acestei ştiinţe. Definiţia nu se reduce la un singur cuvânt sau „nume''. Principiul cauzalităţii are. Această din urmă definiţie nu se mai deosebeşte radical de demonstraţie. care explică numele lucrului (Analitica secundă. sfârşeşte prin a confirma ca principiile sunt date intuitiv.care explic" * Aristotel. 19.11. cum vom vedea.nedemonstrabile". de la care pleacă orice ştiinţă. pOs tulatele sunt ipoteze la care nu există acord între învăţător şi elev. cum sunt Principiul contradicţiei şi al terţului exclus (Analitica secundă. De aceea. comentarii şiin de Stella Petecel. intelectul este comparat cu percepţia sensibilă. 11). o demonstraţie concentrată. a cărui temă este cunoaşterea principiilor. 12. în wv fur Geschichte der Philosophie".. Aristotel însuşi. 1143b 4). ea este desigur principiul / cunoaşterii ştiinţifice. Tezele sunt simple definiţii nominale care nu includ existenţa obiectului lor. II. ipotezele sunt definiţii care includ existenţa obiectului lor. ca simplă reprezentare care urmează să se realizeze. iar un exemplu de definiţie demonstrativă este definiţia genetică a aceluiaşi fenomen natural. în scop — aici „omul" -. 1034a 30). 1910. sunt de două feluri: 1) axiomele. „Ştiinţele în legătură unele cu altele numai în virtutea principiilor comune. termenul mediu explicativ. tî 10 Despre diferitele feluri de definiţii)." Vezi Leon Robin. . „Nedemonstrabilii". dar este şi rezultatul demonstraţiei (deducţiei). se opune nousul intuitiv logosului care este facultatea raţionamentului (silogismului). Nici existenţa. ea presupune lungi cercetări. îndeosebi Straton. al opiniei. fiindcă efectul preexistă potenţial în cauză. Definiţia este cercetată în Analitica secundă (II. I. o . constatată cu ajutorul experienţei. el confundă forma cu scopul şi dă precădere finalităţii.. tezele şi postulatele. în primul rând finalismul. II. nici esenţa principiilor nu pot fi demonstrate-de aceea. care fundează silogismul. 63 MIRCEA FL0R1AN (Analitica secundă. II. Ea ne dă esenţa-cauză. 13). este esenţială descoperirea principiilor . Căutarea termenului mediu este o sarcină principială şi grea. Există însă ■ definiţii nominale. ultimul capitol al Analiticii secunde. îjj Etica Nicomahică* (VI. principiile sunt cunoscute prin intelectul intuitiv (vouc). nedescătuşat de prejudecăţile pla.76a 33). \q 76 b 30).. XXIII. 93 a 36). Definiţia. cum demonstraţia este o definiţie desfăşurată. ea stă la începutul demonstraţiei." (Analitica secundă. red. •i este un fel de demonstraţie a esenţei. Vjnitie genetică. cum este şi rezultatul inducţiei. raţionament condensat Definiţia (âpiaudc. Există la Aristotel şi o cauzalitate sintetică. de aceea.principiul ştiinţei. studiu introductiv." (Analitica secundă.ciest^ o „vorbire" (Xoyoc) sau o propoziţie universalafirmativă.materie (cum avea la Platon) drept o realitate tot aşa de materială ca şi individul de care este • disolubil legată. dar „se cere" elevului să le admită ca adevărate (Analitica secundă. Urmaşii săi în conducerea şcolii peri-oatetice. 10)..preexistă efectul. „tunetul este zgomotul norilor. 100 b 15).." (Metafizica.'pentru ce există un lucru" (Analitica secundă. nu este consecvent aici. ca şi al dialecticii. ca un factor nedemonstrabi! al demonstraţiei. produs de stingerea focului în . în demonstraţie. fiind aici acord între învăţător şi elev. De aceea. e) Definiţia. Un exemplu de definiţie pură este definiţia tunetului: „tunetul este un zgomot al norilor". identifică forma şi materia.77a 25).. orice fel de producere are. esenţa (a se vedea îndeosebi Analica secundă.j. existenţa principiilor trebuie să fie acceptată de la început. I. Există. drept principiu substanţa formală. este principiul însuşi I al principiului.10. Ştiinţifică şi Enciclopedică. în acelaşi loc. de la dpoc = termen) ocupă un vast domeniu în logica aristotelică: ea este element al ştiinţei (apodicticii). ionice. De asemenea. VII. trad. „Astfel.. şi tot aşa aici punctul de plecare al oricărei producţii este esenţa. de asemenea. „Dacă intuiţia este singurul fel de cunoaştere / adevărată. Etica Nicomahică. nu este exagerată aprecierea că logica aristotelică diferă mai puţin decât se crede de logica modernă: căutarea şi alegerea termenilor medii schiţează procedee care anticipează regulile de metodă ale lui Bacon şi Descartes. numai restul trebuie să fie demonstrat. el nu vede la motor (cauza) şi la mobil (efectul) decât aspectul identităţii: „omul" din tată este factorul hotărâtor al apariţiei „omului" din fiu. făcând din formă forţa" inseparabil legată de materie. [Z|. şi alte neajunsuri. Neue Folge. • si . ca şi în Topica (VI-VII). cauzalitatea aristotelică este un raport de identitate: cauza se repetă în efect. 10. Intuiţia. „Numesc principii ale oricărui gen acele elemente a căror existenţă nu poate fi demonstrată. 2) de-nnrţiile. în fatala dominare a finalismului. datorită căreia cunoaştem nu numai esenţa lucrului. căci nu există alt silogism decât acela al esenţei. al căror rol. la Aristotel. capacitatea discursivităţii. în afara de cunoaşterea ştiinţifică. dar aceasta nu / este clar desprinsă de concepţia dominantă a cauzalităţii prin esenţă/ (formă) şi scop41. are o deosebită importanţă. Sur la cnneeption arislotelicienne di la cauzalite. 1. 1988 (n. ca şi silogismele. în ce constă noţiunea sau esenţa lucrului. 1. este mai cuprinzător în logica aristotelică. 64 LOGICA LUI ARISTOTEL este un lucru". Axiomele sunt sau „comune" tuturor ştiinţelor.

Faptul se cere însă adâncit: de ce animalele fără fiere trăiesc mult? Trebuie găsit adevăratul termen mediu. mai clară. 19.termenul major). alături de axiome şi postulate. mijlocul de a descoperi esenţele şi de a ajunge la definiţii." (Topica. Cum este posibilă această trecere de ' la particular la general. 68b 15). şi de a ajuta la descoperirea intuitivă esenţelor care pot seni ca termen mediu în procesul silogistic. El însuşi cunoştea asemenea cazuri. care se acordă" scopul comun de a da premise pentru silogisme: 1) este procede 1 nemijlocit. cum recunoaşte un istoriograf al gândirii antice. „silogismul inductiv" este analitic ca formă. Pentru Aristotel. . 100b 3). este evident că trebuie să ajungem la cunoaşterea primelor principii. Inducţia este con-vmgatoare. Tratarea inducţiei este disproporţionat de sumară şi controversată faţade importanţa funcţiei pe care însuşi Aristotel. este caracteristica inducţiei lui Bacon. Cealaltă formă (adică primul sens al inducţiei) este sintetică. ci de specii — sunt singurele animale fără fiere. 65 MIRCEA FLORIAN Inducţia aristotelică cumulează două funcţii. calul. adică a „topicii". dar structura lui depăşeşte analiza şi postulează sinteza. trebuie să convertim minora întro propoziţie universal afirmativă: „Toate animalele fără fiere sunt omul. Pe lângă aceste definiţii. şi o altă formă de inducţie. pentru ca inducţia să devină nevalabilă. deci „animalele fără fiere trăiesc mult". în sfârşit. Aristotel ştie că este de ajuns un singur caz contrar. Ceea ce izbeşte în acest raţionament este că termenul minor a luat locul termenului mediu. să ofere o premisă: legătura dintre longevitate şi lipsa de fiere. este valabil numai dacă „enumerarea este completă". constă în trecerea de la particular la particular. în Etica Nicomahică. ipoteze. Definiţia din urmă diferă de demonstraţie numai prin aşezarea termenilor. ca şi puntea dintre cele două mari ramuri ale doctrinei logice aristotelice: apodictica şi dialectica. aşadar. ea este puntea dintre individual şi universal. calul. axionj adică principiile silogismului. această „amplificare"? Amplificarea. Căci percepţia imprimă în noi universalul. Eduard Zeller43. se recurge la silogism. adevărata esenţă. vulgară. care nu se bucură de nemeritata celebritate a formei cercetate. deosebit de demonstraţie numai în forma gramaticală. deşi continuă să aibă convingerea că lipsa de fiere este condiţia longevităţii.105 a -1 Şi urm. termenul minor) trăiesc mult" (sub raportul sferei. „Omul. 23. i-o recunoaşte: inducţia este izvorul premiselor. un fel de percepţie. care poate servi pentru o deducţie pitică. cu ajutorul unui termen extrem (al termenului minor). există o definiţie care este concluzia demonstraţiei esenţei. cauza longevităţii funcţionarea mai bună a ficatului42. f) Inducţia. în opoziţie cu „simpla enumerare" completă a inducţiei lui Aristotel." Pe scurt. Căci oriunde există un termen mediu. Acest silogism este de figura a treia. acolo unde nu există. adică un silogism în care termenul mediu este în amândouă premisele subiect. problemă pe care o cercetează întreg capitolul 23 din Analitica primă. II. 10. 1. o singură abatere de la regula longevităţii la animalele fără fiere. Dar silogismul are mai multă tărie F este mai eficace pentru a respinge pe adversari. Pentru Aristotel. deşi Aristotel cunoaşte.nori". Bacon a ." (II. se recurge la inducţie. Oricum. „Acest fel de silogism urmăreşte să dea premisa primă şi mijlocită. poate fiindcă locul ei este în primul grup al nedemonstrabililor: definiţia este o „teza". apartenenţa celuilalt termen extrem (a termenului major) la termenul mediu. cum ne amintim. sau concluzia unei demonstraţii a esenţei" (Analitica secundă.12. pe atât de erudit. „Inducţia sau silogismul inductiv constă în a conchide. urmare. II. mai familiară marii mulţimi. sunt „animale fără fiere" (termenul mediu). 2) este un procedeu silogistic deosebii de „deducţie".combătut inducţia „per enumerationem simplicem". „Conchidem deci că definiţia este o vorbire (o propoziţie) nedemonstrabilă despre o esenţă sau un silogism de esenţă. care extrage universalul din cazurile individuale. de a furniza teze. dar destul de complex.. cum ne arată cealaltă formă de inducţie. Aristotel a înlăturat definiţia nominală. „raţionamentul (silogismul) inductiv" este valabil numai dacă speciile înşirate — Arislotel nu vorbeşte aici de indivizi. mai uşor de cunoscut pe calea simţurilor şi. acest raţionament nu face decât să constate un fapt. Pentru a ne asigura că enumerarea a fost completă. Exemplul dat de Aristotel este pe cât de celebru pe atât de nesemnificativ. Zeller aduce teoriei aristotelice a inducţiei obiecţia că n-a ." (Analiticaprimă 11. inducţia fundată pe „simpla enumerare" sau „înregistrare" a tuturor speciilor sau indivizilor care posedă un anumit atribut.. la fel cu orice silogism. cum se afirmă în genere. „Inducţia ~ este trecerea de la cazurile singulare la universal. ea trece de la faptele singulare j schimbătoare la universalul stabil. 94 a 10). există şi o inducţie elementară. Totuşi. asinul (sub raportul sferei. prin . Chiar dacă admitem ca întemeiat „silogismul inductiv" al lui Aristotel. în cele mai multe cazuri. ca adversar al idealismului platonic. tenie care constituie o parte importantă a „dialecticii". şi acest nou „silogism • ductiv" este tot o constatare de fapt.). intuiţie numită de el. adică de silogismul obişnuit de raţionamentul apodictic. Din această succintă recapitulare a definiţiei. Raţionamentul inductiv Caracterul complex al definiţiei este prezent şi în procedeul numit de Aristotel inducţie (ciTaywYfj = acţiunea de a aduce sau strânge fapte). Aceeaşi mărturie ne dă Analitica secundă: „Astfel. asinul". pe cât de ponderat. Acesta apelează la un fel de percepţie sau intuiţie prin intelect. cum vom vedea. care uneşte cele doua 66 LOGICA LUI ARISTOTEL bute ale unor specii de animale.

70a 10). de la un lucru la altul. Puţine din premisele enti-memelor sunt necesare. că atacurile adeseori vehement ale lui Bacon." (Desprepărţile animalelor. Theagenes din Megara şi toţi ceilalţi care aspiră la tiranie (Retorica. 43 Eduard Zeller. Putem spune. sau „are respiraţie repede. Paradigma se serveşte de un caz (un exemplu) sau altul pentru a stabili un principiu. entimen». 2) —. 2. Peisistrates a procedat la fel. 67 MIRCEA FLORIAN • la mai mult. de la habil sau de la „semne" (indicii). noţionale. în esenţe. Ştiinţa modernă nu cunoaşte nici ea alte cauze decât cele generale. inducţia retoricii. o simplă substituire de termeni echivalenţi. fiindcă a cerut o pază personală. deci are febră". şi aristotelismul autentic pe care Bacon. dacă vreodată vor fi bine cunoscute.5. o trecere de la acelaşi la acelaşi. 27.645a). limitarea lui la „esenţă" UiS). p timema pleacă sau de la supoziţii generale. totuşi. fără a se confunda. II. O entimemă pe baza unui raport de semne sau indicii este următoarea: „are febră. 10. nu ştiu să facă deosebirea între aristotelismul degenerat al scolasticii. Orice domeniu al naturii este minunat: precum Heraclit. care se apropie. Pntjmema este un silogism care pleacă de la premise probabile sau de . 2. în lucrările de biologie ale lui Aristolel. se pare. îl continua creator. De entimema se ocupă şi Analitica primă (II. 241. atât în ceea ce priveşte tehnica observaţiei. considerarea cauzei ca termen mediu „universal". Die Philosophie der Griechen. Consideraţii critice După ce am cunoscut demonstraţia şi inducţia ca metode ştiinţifice. se spune că i-a rugat să nu se teamă de a intra întrucât şi în bucătărie sunt zei. 760b 30). de la mai puţin 42 Noul silogism se prezintă astfel: „animalele fără fiere au o bună funcţionare «catului". acţionează în interiorul lucrurilor. regula44. g) „Ştiinţa" şi valoarea ei. Din această cauză şi ca o simplificare inacceptabilă a problemei. care se apropie de ceea ce numim raţionamentul prin analogie. b) supoziţia principială că în natură domină ordinea. 2. Marea scădere a ştiinţei aristotelice nu este însăşi cauzalitatea _ noţională. şi exemplul (impaSetyua). Ştiinţa este o explicaţie prin cauze noţionale. când străinii. voi. ne întrebăm: care este valoare „ştiinţei". trebuie să avem mai multă încredere în percepţia simţurilor decât în teorie. trebuie să consemnăm două echivalente ale silogismului: entimema. tot aşa se cade să procedăm la studiul fiecărui fel de animal. 1357 b 30). logistica contemporană exclude inducţia dintre raţionamente. exemplul. iar în teorie. la „forme substanţiale". demonstrează prin exemp1 44 H. nu un fel de salt de la particular la universal. găsim pasaje de cel mai pur stil baconian. Dionysos aspiră la tiranie. a cărui combatere este legitimă. numai dacă afirmaţiile ei sunt de acord cu faptele percepute.văzut în ce constă problema inducţiei: nu este atât mecanismul ei formal-logic. fiindcă adevărata cauză este totdeauna un factor umversal şi necesar care acţionează uniform. prescurtat. „Războiul eSte cauza suferinţelor noastre. fără dezgust. nu trebuie să ne dăm înapoi. ci prin caracterele sale generale (mişcare. pentru ea. îndeosebi împotriva inducţiei aristn telice. cu repulsie copilărească. Aceste două forme de silogisme sunt cercetate îndeosebi în Retorica. cât şi în ceea ce priveşte supoziţiile logice ale inducţiei. iată o entimemă pe bază de supoziţii generale. deci prin natura sa constantă. un silogism. „De aceea. imanent. în quiddităţi." (Analitica prima. 11. care veniseră să-1 vadă. este adevărul privitor la naşterea albinelor. care . deci este bolnav". nu tranzitiv. de la verosimil. el acţionează nu Pnn însuşiri individuale. 429 68 LOGICA LUI ARISTOTEL nrin entimeme. I. l-au găsit încălzindu-se la soba din bucătărie şi se codeau ca să intre. deci pacea va aduce îndreptarea situaţiei noastre" (Retorica. II. 1356b 1). la quiddităţi. de înţelesul din logica formală de azi: entimema este un silogism necomplet. care sunt. nu există alte mijloace. 27). densitate etc). în legătură cu inducţia şi cu apagoge (rediiGţia). Maier. „animalele cu o bună funcţionare a ficatului trăiesc mult". 1. a „apodicticii" aristotelice? Silogismul apodictic sau ştiinţific este silogismul prin cauze reale şi necesare. Când acţionează cauzal un individ — referinţa * constantă la individual în acţiunea cauzală este recunoscută în mod absolut de Aristotel. ca şi de Galilei şi de Newton —.'" (Despre naşterea animalelor. cât justificarea acestui mecanism. care sunt exprimate logic în noţiuni constante. „animalele "fă fiere trăiesc mult". pentru a convinge. fără să-şi dea seama. ca noţiune neschimbătoare. III. căci în toate găsim ceva natural si ceva frumos. în sprijinul lui Aristotel. semne. cele mai multe se raportă la frecvent. şi ca o trecere la Topica. I. inducţia aristotelică cuprinde în principiu cele două elemente care dau inducţiei caracter ştiinţific: a) cerinţa celei mai mari griji în adunarea materialului empiric. Deficienţa reală a ştiinţei —-aristotelice este îngustarea „universalului". Toţi oratorii. Cauzalitatea este °Urna cu legitatea. Tot aşa. adică la „calităţi oculte". 69 . p. faptele n-au fost încă prinse destul de bine. se poate răspunde că „fundamentul inducţiei" nu este nici până astăzi o problemă rezolvată. p. „Acesta. 1921.]. ed. din faţa cercetării celor mai umile animale. I. pentru a funda cazuri individuale. Oricâte lipsuri ar avea teoria aristotelică a inducţiei." (Retorica. deci. Numesc entimema silogismul retoricii. în Noul Organon. „Exemplul este o inducţie. unde ocupă o poziţie centrală. Die Syllogistik des Aristoteles. IV. "gură. judecând după teorie şi după ceea ce credem că ne spun faptele. în concluzie.

fiindcă sunt iraţionale. „Propoziţiile probabile sunt propoziţiile care par . Dialectica are însă 'a Aristotel înţelesul ei originar. n-au înţeles deci că relaţia nu este posibilă fără esenţele imanente lucrurilor — adevăr adânc. ca termen tehnic. Am ajuns astfel la a doua mare scădere a ştiinţei aristotelice scădere ruinătoare pentru ştiinţa antică şi. p. R. Die Methode der Aristotelischen Forsclmng.MIRCEA FLORIAN la „substanţe secunde". din legi universale. cum le numeşte Bacon. pentru o treaptă superioară de dezvoltare. cu o deducţie. este ~ nil de finalista. tributare aristotelismului. verosimil. a relaţiei. necesare. „adeseori" (wc km to ttoXu). întregul Cosmos este dominat de ideea Per-f ctiunii. O urmare a identificării noţiunii cu „esenţa" şi a degradării celeilalte mari noţiuni. Topica. trebuie să căutăm în altă parte explicaţia celei de-a doua scăderi a „apodicticii . Am văzut însă ca Aristotel consideră şi cauza materială printre factorii care constituie termenul mediu universal al unui silogism apodictic. nu cunoştinţe ştiinţifice. Ştiinţa devine definitorie. premisele ca şi concluzia sunt opinii probabile (evSo^a). Dacă ar fi susţinut că inducţia se valorifică deplin în măsura în care ea se încoronează cu un silogism. întemeierea generalizării faptelor pe noţiuni care fac posibilă deducerea faptelor. nu ştiinţă. anomalii. dar el s-a înşelat crezând că determinarea sau ordinea este produsul cauzelor finale „sterpe". fiindcă propoziţiile sunt numai opinii. mai ales. Această nouă scădere este convingerea t că materia este o existenţă iraţională. totdeauna particulare. materia „sufletului intelectual • 70 LOGICA LUI ARISTOTEL A treia scădere. Aristotel ştie tot aşa de bine ca şi Racon că orice inducţie face saltul de la particular la universal. Totuşi. dacă ţinem seama că noţiunea aristotelică de materie este relativă: ceea ce. ea rămâne legată de problematica filozofiei şi de metodologia gândirii antice. de teleologic. ^gj. vom reveni îndată. pentru Aristotel. niciodată completă a faptelor concrete. De aceea. ci numai reguli. Eucken. hazardul. Aristotel ar fi fost cu totul pe linia ştiinţei moderne. care absoarbe şi cauza formală (esenţa) şi uza eficientă. la o treaptă de dezvoltare. cea mai însemnată. „Sufletul vegetativ" şi „sufletul senzitiv" (animal) sunt. este formă (esenţă) devine materie. 167. Din nefericire. fără excepţie. Ţinem să adăugăm că nici modernii n-au înţeles deplin că relaţia de condiţionare se întemeiază pe caracterele interioare. 1908. în lumea fizică nu există legi eterne. întâmplări. a ştiinţei aristotelice. că orice inducţie este o depăşire concretă. el a determinat predominarea silogismului asupra inducţiei. e] n_a avut niciodată o concepţie uniformă despre atribuţiile inducţiei45. 5 Abel Rey. Aristotel are meritul de a fi întrebuinţat pentru prima oară termenul de inducţie (eirayujyfî). în arta discuţiei sau a argumentării. sistem care se desfăşoară deductiv de la universal la particular. ca sistem de noţiuni închis. apodictice. ştiinţa se încoronează cu definiţii în care sunt cuprinse cauzele noţionale. aşa cum cere „postulatul" uniformităţii naturii şi al determinismului. în sens propriu. nu ţin de esenţa permanentă a lucrurilor. procese frecvente. ci probabil. Accidentele sunt iraţionale fiindcă sunt schimbătoare. că are o ordine constantă. Topica reprezintă dialectica. 71 MIRCEA FLORIAN Scopul ei general este de a găsi o metodă şi de a ne da reguli pentru a ajunge la propoziţii generale care răspund just la o întrebare. accentuat unilateral de concepţia antică a cauzalităţii. Topica pare că nu are echivalent în logica modemă şi că. pentru cea medie_ vală. la un rang subaltern este convingerea că „accidentele" (opuse esenţelor sau substanţelor) nu sunt obiect de ştiinţă. Rezultatul concepţiei definitorii a ştiinţei este idealul ştiinţei. să l producă excepţii. pe scurt. h) Silogismul dialectic sau probabil. esenţele substanţiale. „Fundamentul necesităţii absolute a unei inducţii este posibilitatea deducţiei"46. motoare. Adevărul acestor propoziţii nu este apodictic. deşi nu i-a fost străină nici una dintre trăsăturile fundamentale ale inducţiei. P-637. identificarea cauzei în genere cu cauza jg cu scopul (reXoc). de artă de a discuta sau de a argumenta. fiindcă nu se repetă. Asupra rolului valabil în ştiinţa aristotelică a deducţiei. Finalismul socraticoplatonic — viciat metodologia ştiinţei aristotelice. fiindcă prin sine însăşi ea este nedeterminată. iar determinările inerente ei — căci pentru aristotelism materia nu este cu totul lipsită de determinări — nu fac decât să abată legile naturii de la linia lor de dezvoltare necesară. pe temeiul convingerii că natura este determinată. de valorificarea antropocentrică. esenţiale ale lucrurilor care stau în relaţie. edition nouvelle. Aristotel n-a apreciat în mod explicit ■ sistematic importanţa hotărâtoare pentru ştiinţă a noţiunii de relaţie ~L rolul tuturor „condiţiilor" de existenţă în desfăşurarea procesului cauzal De aceea. finalismul a compromis întărirea inducţiei printr-o deducţie. şi sunt schimbătoare fiindcă sunt legate de materie. de aceea. Leţons depsychologie et de philosophie. este virtualitate.

ajungem la a doua şi principala sarcină a „topicii"': ea dă îndrumări pentru o argumentare după reguli. adăugată genului. neesenţial.sens apropiat de paradigmă (exemplu). Cunoaşterea dialectică nu urmăreşte universalul (ica6d\ou). 69. Aristotel ţine să dezvălui cauzele atracţiei misterioase pe care au avut-o şi poate încă o au res pingerile" sau contraargumentele sofistice. 20). Deosebirea fundamentală dintre analitică şi dialectică este următoarea: analitica se ocupă cu metodele ştiinţei (kvvari]\ir\). 3) compoziţia. Dialectica este o €ipaoTiKTÎ". Dialectica este. Pe cât de rigidă. Scopul lui Aristotel este să arate care sunt falsele „respingeri" sofistice. este înrudită cu Categoriile. pe care Platon şi 73 MIRCEA FLORIAN Aristotel îi confundă cu sofiştii în genere. fiindcă ea ne face capabili de a argumenta asupra unui subiect dat" (Topica. vorbeşte de „cinci voci". dialectica nu are un obiect determinat. al sofismelor (fallacia). care ne dau atributele esenţiale ale unui lucru. de opiniile ■ comune oamenilor. „Sofiştii caută. 143 b 7. Locurile comune" sunt patru: a) genul (yevoc). a „predicabililor" (după scolastici). întâmplător (id quod accidit).).false. adevărul depăşeşte opinia colectivă şi se apropie de realitate în sine. să-i impună solecisme. aitz şi de Bonitz ca ultimul capitol al Topicii. Silogismul dialectic se opune silogismului eristic. dă o specie". p. ştiinţele având o temă specială. Aristotel face un inventar minuţios. în adevăr. valabil până astăzi. ci de o disciplină care poate examina orice fel de obiect. care este tot una cu definiţia. care s-au ezentat sub formă de aparentă respingere (eXcyxoc) a concluziilor are au ajuns alţii. După introducere (1-3). sau celor mai mulţi. 4) diviziunea. VI. dublată de critică. până la capitolul 15 (inclusiv). desparte termenii care trebuie să fie luaţi împreună. o corectare a argumentării unui adversar. Trei sunt principalele sarcini. noţiunile prime. al cincilea. mai întâi să creeze aparenţa că oferă o respingere reala. al treilea. dialectica este o „probare" (ireîpa). în acest sens. dimpotrivă. să-1 silească a repeta acelaşi lucru.2. Aceste raţionamente de simplă respingere. Cercetând „locurile comune". sau celor mai cunoscuţi şi vestiţi. el nu izbuteşte să precizeze marile teme ale Topicii. sau tuturor. Deşi Aristotel. al doilea. c) propriul (Î6iov) sau atributul caracteristic al unei esenţe. pe care le împarte în două grupe: @ sofisme care decurg din limbaj (in dictioncm) şi ţE) sofisme din afara limbajului (extra dictionem). A treia sarcină este poate mai importantă. adăugând „diferenţa" şi înlocuind „definiţia" prin „specie". în numeroase pasaje. a noţiunilor dificile şi contrare." (Topica I. să-1 facă să alunece în paradoxal patrulea. de aceea. Vom vedea îndată de ce această disciplină se numeşte „topică" (to'tioc = loc) sau teoria „locurilor comune". pentru examinare. o examinare a „greutăţilor" (diropîai). 5) accentul putea fi . „Pornind de la o diferenţă şi gen se constituie definiţia speciei" (Topica. 2) amfibolia. după 4/ Th. Topica. să arate că adversarul a săvârşit o eroare. care ia ca unităţi termenii ce trebuie separaţi. adevărul este considerat ca totuna cu opinia colectivă. în prima linie. „Aporia" este o problemă în cercetare. i) Respingerile sofistice Respingerile sofistice încheie cercetarea raţionamentelor. Porphyrios. „Căci orice diferenţă specifică (6iacj>opa elScnroioc). Puseului (o singură carte cu 34 de capitole) este considerat de Th. Gomper/. Pentru Aristotel. în genere. deducerea din principii a consecinţelor. pe atât de suplă este dialectica.adevărate tuturor. voi. Cu aceasta. Sofismele limbajului sunt în număr de şase: 1) echivocaţia sau întrebuinţarea aceluiaşi termen în diferite sensuri. „Aporetică" este un fel de experimentare. adică să-1 ducă la întrebuinţarea de termeni improprii. artă de a pune la încercare valabilitatea logică a unei "ândiri. b) definiţia (âirioudc). III. nu al unui termen. d) accidentul (ouupe|3i<iKoc) sau • atributul secundar. în sensul că nu sunt propriu~zis raţionamente. „Stagiritul este nesuferit prin bogăţia expedientelor şi supleţea dialectică"47.. 6. sau echivocul unei fraze. ci acestea sunt date la lumină şi consolidate de o disciplină care nu are un obiect precis. cele „comune" — dialectica. 3. sau celor mai mulţi. utilitate care — spune Aristotel — „se înţelege de la sine. care sunt şi tot atâtea utilităţi ale dialecticii. adică din alte izvoare decât limbajul. ci ceea ce este comun _ (Koivd). şi specia. Există raţionamente Parente. care se reazemă pe premise care sunt numai aparent probabile. Topica se ocupă de încă două locuri: diferenţa. _ Dialectica se serveşte nu numai de silogism..165b 16). Dialectica este o „aporetică". ale unei probleme. vorbeşte de opoziţia dintre dialectică şi analitică (apodictică). ca orice ştiinţă. teoriapredicabililor. într-un . teoria predicamentelor. 1. adică a aspectelor şi soluţiilor diferite. ea are drept scop să ajute „ştiinţele" în a descoperi principiile. ea se ocupă de orice obiect.Astfel devine mai explicită structura Topicii. şi cu atât mai mult sofismelor. Probarea pune la contribuţie anumite criterii sau „locuri comune".10 a 29). Les Penseurs de la Grece. care nu sunt propriu-zis raţionamente. ci şi de inducţie. de raargumentare. sofisme materiale. de severă este apodictica (analitica). 72 LOGICA LUI ARISTOTEL ne-am instalat în punctul său de vedere. şi fiecare ştiinţă are un obiect cu principii determinate. 1. opuse ale unei întrebări." (Respingerile sofistice. un exerciţiu (yuuvacia). în a sa Isagoge. iar dintre înţelepţi. 100 b 20 şi urm. nu-şi pot asigura ele însele principiile. care se contopeşte cu genul pentru a-1 diferenţia. erau folosite de sofiştii decadenţi. sau celor mai înţelepţi. stratagemele aparent logi de a înfrunta adversarul cu orice mijloace.

sau opinia (So|a). 2) confuzia dintre sensul absolut şi sensul relativ: de exemplu. fiindcă toate sun forme de ignorare a definiţiei subiectului (capitolul 6). investeşte „intelectul" (voue) cu facultatea de a intui axiomele. dar nu înseamnă că devine prin aceasta o existenţă (ceva absolut). în adevăr. Analitica primă (teoria silogismului ca formă). la adăpost de scepticismul şcolilor socratice. în acest punct. într-un prim înţeles. existenţa se despică în două „categorii" mari: individualul şi generalul. Noţiunea prinde nemijlocit. că este chiar un cerc vicios. derivată presupune principiul. care revelează esenţa lucrurilor. cu o stringenţă neîntrecută până azi. Dar această prehensiune directă nu este un act mistic. contrariile. de o parte. fie esenţiale. Cum descoperim însă nemijlocitul. vastul contur al logicului. este valabil dictonul scolastic. sunt cele două mlădiţe ale logicului. Ele sunt în număr de şapte. pieritoare. 6) falsa cauză respinge recurgând la o cauză inexistenţa. Aristotel considera „ignorarea respingerii" ca principiu al sofismelor. dialectica are la Aristotel o poziţie ambiguă. 6) forma vorbirii face să se confunde lucruri deosebite. 7) întrunirea mai multor chestiuni în una singură. Dintre acestea. Cele două Analitici cercetează metodele „ştiinţei". deci ambiguitate. în ultimul ei capitol (II. se învederează sensul pozitiv. dar scopul ei este dublu: sau ştiinţa (emaTijii-n). verosimilă probabilă (€v6o£ov). încoronată de apodictică. Sofismele cu izvoare materiale. nonexistenţa este obiect de opinie (relaţie). mecanism sofismelor. este fundamentul gândirii.. o tehnică a disputei. aduce o cunoştinţă nouă. care îl constituie ca atribute Permanente. 3) ignorarea respingerii (ignoratio elenchi) sau a argumentului in discuţie. a soluţiilor contradicton 49 în Analitica primă (I. Topica (teoria raţionamentului dialectic). Existenţa este o unitate de contrarii. într-o unitate dianoetică. fie ca senzaţie. care să nu fi fost înainte în simţuri". 75 MIRCEA FLORIAN fiindcă concluzia nu se găseşte în premisele luate izolat. până la sfârşit (capitolul 34). ca „principiu"48. expun*1* importanta metodă de a găsi premisele (deci. de a pune întrebări şi de a răspunde la întrebări. am . gândirea (5idvoia) şi vorbirea (Xdyoc). cunoaşterea dedusă. tocmai pentru ca să depăşească simpla „opinie" şi să ajungă la „ştiinţă". dat în „senzaţie". CONCLUZIE Considerat în semnificaţia lui adâncă şi încadrat în zbuciumul social-cultural al secolelor V şi IV î. reluat de moderni: „nimic nu este în intelect. termenul mediu) al unei propozi(»-c cluzie. Pentru Aristotel. al „paralogismelor". dialectica este cel mai preţios auxiliar al „Analiticii". mijlocită a gândirii presupune ca reazem al său intuitivul. Topica explorează metodele „opiniei". şi „accidentele" sau atributele generale. Experienţa este singurul izvor al cunoaşterii. prin judecată şi raţionament (silogism). Aristotel. Acest sens este un regres chiar faţă de Platon. schimbând sensul cuvântului. sunt mai însemnate. Individualul. nemijlocitul. Prin acest argument concis şi just. care consideră orice relaţie ca reciprocă. supusă devenirii. ca „esenţa" lui.schimbat uşor în limba greacă. eminent filozofic al dialecticii49. fie neesenţiale. specific aristotelic. intuitiv. sfârşitul capitolului 30). de . al ştiinţei. 332b 12). "Căci trebuie să ne oprim şi nu se poate merge la infinit" (dvayKT) «Ic âiuipoi' UVaO (De generatione el convptioneU. într-o unitate noetică: judecata şi raţionamentul le prind nemijlocit. de altă parte. Organon-u\ aristotelic descoperă şi analizează. planul în care se întâlnesc armonic lumea şi omul. constante. principiile. şi dă la iveală „soluţionarea" lor. de „silogismul demonstrativ" al Analiticii secunde. care derivă cu evidenţă o judecată Iconcluzia) din alte două judecăţi (premise). universalul ca atare. de a întemeia o „ştiinţă" necesară si metodică. „în afară de vorbire". 19). ea este îndelung pregătită de dialectică. nemijlocitul —. Aristotel are convingerea nezdruncinată că discursivitatea gândirii. 5. cu o neîntrecută ascuţime. Planul logic pune accentul pe perechea gândire-vorbire şi pe capacitatea ei de a reflecta existenţa. fiindcă — prin structura lui — el dovedeşte că ceea ce este adevărat pentru totalitate este adevărat si pentru părţi. în al doilea sens. care este fundamentul universalului noţional. trecerea evidentă de la o gândire la alta presupune ca punct de plecare. „Topica" (dialectica) se serveşte de critica. Deşi noţiunea. fie ca noţiune generală. în ce chip? Ne reamintim că silogismul ca formă discursivă.examinarea" (ireipa) „aporiilor". începând cu capitolul 16. adevărată prin necesitatea şi universalitatea ei. 5) consecventul. discursivă. numai aproape de adevăr. Hr. Aristotel' respinge obiecţia făcută încă din Antichitate că silogismul nu aduce nimic nou. toate însă inerente substanţei individuale (To8e ti sau to Ka6' etcaciTov). Silogismul. ea se valorifică numai discursiv. dialectica este „arta de a discuta". 1) accidentul confundă accidentul unui lucru cu atributul constant al lucrului însuşi. ci în unirea lor care este tocmai concluzia. Aristo e demonstrează piesă cu piesă. principiul? Analitica secundă. este arta „dialogului". 4) cercul vicios. subliniază rolul dialecticii în acest procedeu: „în general. care face teoria dialogului socratic. existenţa (to ov). ale „dialecticii". pnmeşte lumina logică de la „universalii". Vn 74 LOGICA LUI ARISTOTEL ■ ultimul capitol arată strânsa legătură dintre Respingerile sofistice şi Topica. substanţa individuală.

ca mod de a enunţa. combinate în propoziţii. dialectica pune la contribuţie un anumit silogism „silogismul dialectic". ci numai de noţiunile cele mai generale. Aspectul lingvişti al categoriei. gramatical. pur ontologic. Categoriile sunt cheia întregii filozofii aristotelice. un aspect al limbajului (inclusiv al gândirii vorbite. în noţiunea de „categorie". 81 MIRCEA FLOR1AN diferenţiază sensurile pe care le are copula „este". „categoria" (icaTT|yopd. w 82 INTRODUCERE LA CATEGORII r tesorii. în Categorii. [Al. de altă parte. „sinoptică". a antitezelor. o „a doua substanţă" (8e\nepa ouaia). la realitate. pentru a descoperi principiile ştiinţelor. ca element al gândirii.9). Aristotel face deosebirea capitală dintre cuvinte (ret Xeyo'ncva) „cu legătură" (ouhttXoi^i). la începutul Categoriilor. Chiar când termenul pune accentul pe limbai' nu lipseşte raportarea categoriei la existenţă. Un pasaj din Metafizica exprimă clar sensul categoriei de diferenţiere a existenţei ca mod de enunţare. enunţ. Preocuparea de a diferenţia accepţiile iuj „a fi" a izvorât din lupta dusă de Aristotel împotriva echivocurilor lui „este" din eristica sofiştilor şi a micilor socratici. aşadar. popularizatorul logicii aristotelice în lumea •aţină. şi cuvinte „fără legă-mră" izolate. de altă parte. Aici se face confuzie între „substanţă" (Socrate) şi „calitate" (culoare). atribut. noţiunea este predicatul —. . fiindcă amândouă au o referinţă continuă la existenţă. care defineşte „existenţa"). chiar când pe primul plan stă limbajul. dar de mare însemnătate pentru înţelegerea filozofiei aristotelice. când este un predicat. în înţelesul originar. termen corespunzător lui Kc'TT)YopT|ua sau KaTT)yopouVevov. nu numai a „metafizicii". de aceea. şi. substanţa nu aparţine nimănui. este generală. de a atribui ceva altcuiva. a numit categoria un predicament.v) este exprimarea sau enunţarea noţiunilor. examinarea este un experiment al gândirii. „categoriile" arată ln câte feluri ceva (predicatul) este enunţat despre altceva. „substanţa". îmbinarea celor două motive în Categorii nu surprinde. în Categorii. Pentru scolastici. care sunt categoriile sau predicamentele. 7.evov). şi a aspectului existenţial. exprimate) şi un aspect al existenţei. Mircea Florian : CATEGORII INTRODUCERE Potrivit orânduirii tradiţionale a operelor ce constituie Corpus Aristotelicum. a celui gnoseologic. teoria categoriilor a rămas teoria predicamentelor. Aristotel nu se ocupă de orice fel de predicat in judecată — şi. Categoria semnifică. ontologic. care „aparţin" substanţei. categoria este un termen „fără legătură". Această primă parte a logicii este o lucrare de proporţii mici. dar „predicatele" sunt toate generale. cum am arătat. 76 LOGICA LUI ARISTOTEL date problemelor. de o parte. „substratul" (înroic€(M. adică din abuzurile procedeului „dialectic" sau al discuţiei. în acest prim sens. fie orice fel de noţiune. în aspectul ei psihologic. popular. noţiunea — fie cea mai generală. „Socrate este alb". în Categorii. aproape rezumative. acţionează puternic încă un motiv.explicata de bine cum trebuie să alegem premisele: am discutat chestiunea. „Albul este o culoare". termenul de categorie avea o întrebuinţare juridică şi însemna subsumarea unei fapte faţă de o anumită noţiune juridică. „prima substanţă" (ttpott) oi)a(a). un mod de a fi.în verbul „a fi". Categoriile ocupă primul loc în colecţia scrierilor de logică. Să luăm un exemplu. în ciuda dificultăţilor pe care le creează de la început. ca atribute sau predicate.). face o tăietură între categorii. sub influenţa motivului ontologic şi. Chiar şi „substanţa". în al doilea sens dialectica este o inducţie. la origine. „Predicatele" sau „enunţurile" exprimă şi ele. rămas până astăzi în vocabularul filozofic. cum crede un istoriograf al gândirii vechi. fără să fie predicat. De asemenea. ca „predicat". De o parte. în Despre flet si în alte lucrări — este desprinsă de judecată şi considerată în ea ♦ săsi. este ceea ce Aristotel numeşte. în noţiunea de „categorie". existenţa individuală. Aşadar. a aspectului lingvistic. substratul sau „subiectul" lor. deci „Socrate este o culoare". o existenţă. cum se cuvin tratatul relativ la dialectică". mai adânc. Aspectul al doilea. La fiecare „categorie".Hr. este prezent mai ales în Topica (1. pur ontologic. ca în Topica şi. o noţiune. Aceste două aspecte sunt contopite în opusculul Categorii. fără ca sudura lor să fie deplină. o ridicare de la particular la universal. este subiect. o inducţie filozofică. Potrivit primului aspect (lingvistic). Oscilaţiile de sens rezultă din îmbinarea strânsă. Pe alocuri. adică de modurile principale de enunţare a copulei „este". inclusă în copula „este". Boethius (480-524 sau 526 d. în adevăr. copula „este" are alt înţeles."u mai puţin. Aristotel nu a dat niciodată o definiţie precisă a noţiunii de „categorie". căci semnificaţiile existenţei sunt tot atât de numeroase câte sunt categoriile. Dacă. la realitate. poate din cauza oscilaţiilor de sens ale acestui termen. totodată. Critica." (V. Eduard Zeller. în primul sens. „Existenţa are esenţial atâtea înţelesuri câte feluri de categorii. deci însemna acuzaţie. în număr de şase. fiindcă aduce un alt punct de vedere decât al predicatului sau al atributului. toate celelalte categorii.

si se ocupă de ceea ce am putea numi antepredicamente.) sau „cuvinte legate" (omul învinge. Două feluri de obiecţii s-au adus împotriva autenticităţii: 1) de ordin stilistic: stilul este neîngrijit. de exemplu. în genere scurte. Valentin Rose (1854). cu un succes pe care numai modestul filolog Dupreel nu-1 recunoaşte. Adeseori s-a subliniat înrudirea dintre Categorii şi Topica. care interesează metoda dialectică: opoziţia şi contrarietatea. Dacă aceste capitole nu aparţin lui Aristotel. formată din trei capitole. cal etc. gramatic din gramatică). Categoriile îşi propun să analizeze noţiunile cele mai generale şi elementare ale existenţei. calul aleargă). ci de principalele expresii ale existenţei. fiindcă individul nici nu se poate enunţa despre altul. expresii ale existenţei în gândirea noastră. privitoare la aşa-numitele postpredicamente. datorită întrebării din capitolul I al Introducerii: „Genurile şi speciile sunt reale. împotriva tradiţiei. Porphyrios. 84 INTRODUCERE LA CATEGORII ** * Lucrarea Categorii are o singură carte. Ele sunt înrudite cu categoriile sau predicamentele şi au fost numite de scolastici predicabile. 80. sinonimele (nume diferite pentru aceeaşi noţiune). împreună cu Categoriile. a servit ca manual de logică pentru medievali şi chiar până în vremea noastră. gument puţin convingător. Vezi Th. 2) de ordin logic: îndeosebi noţiunea de "Substanţe secunde" (speciile şi genurile) există numai în Categorii. curajos din curaj. cum cred unii. autenticitatea a fost contestată de unii filologi moderni: Spengel (1845). care sunt în număr de zece. * * * Autenticitatea acestei opere este recunoscută de toţi comentatorii antici. existenţele concrete) şi chiar de . Expunerea nu este deplin închegată. ca o introducere elementară în concepţia sa. termenul de categorie se întâlneşte deseori în operele sale. p. Opinia dominantă în rândul filologilor clasici susţine că această lucrare a fost redactată în tinereţe. III. sau şi una şi alta (de exemplu. ştiinţa este într-un subiect. în sensul primit în opusculul de faţă.. Numai ultimele capitole (10-15). anume formele cele mai generale ale limbajului: omonimele (aceleaşi nume pentru noţiuni diferite). ci este subiect pur). cei mai de seamă istoriografi ai filozofiei greceşti. în afară de unul. pentru Aristotel. deşi în genere neîngrijit este stilul toturor operelor lui Aristotel. Această Introducere care. Gomperz. în a sa Introducere. fiindcă este o calitate individuală. îndeosebi stilul a ridicat problema. Lingvistic. în sfârşit. care sunt obiectul Topicii (to'îioc = loc). în sfârşit. ci la logică în genere. a fi în subiect (o anumită ştiinţă gramaticală este în om. în sine. sau sunt în lucrurile sensibile?" Este semnificativ că „locurile comune". b) distincţii extrem de importante pentru întreaga gândire aristotelică: a fi enunţat despre un subiect (acesta este om. în sfârşit. El nu este un tratat despre existenţă. sunt ele separate. dar omul nu se află în el). partea a treia (capitolele 10-15) se ocupă de postpredicamente. Antichitatea a recunoscut valoarea acestui opuscul elementar şi 1-a transmis Evului Mediu însoţit de comentariul sau Introducerea (Isagoge) neoplatonicului Porphyrios. nici nu este în el. recunosc autenticitatea operei şi au respins. „genurile de existenţă". au fost considerate de Zeller un adaos de mai târziu. paronimele (cuvinte derivate din altele. în primul grup (antepredicamentele). care s-a făcut original şi prin teza că Socrate este un personaj mitic. Acest şir de distincţii amestecă cele două izvoare ale „categoriei": aspectul lingvistic. predicat. sau sunt numai noţiuni. pot fi sau „cuvinte fără legătură" (om. orice individ: acest om. Gomperz afirmă că Aristotel a întrecut pe John Stuart Mill. cu 15 capitole. capitolul 1 cercetează o latură totdeauna necesară în logică. a autenticităţii. sunt ele corporale sau necorporale. Capitolul 2 are două teme importante: a) formele verbale. prin analiza mai adâncită a opoziţiei contrarii şi contradictorii1. tot ce este atribut. Prima. ele au luat naştere însă din colaborarea unui discipol direct. aşa încât Topica lace legătura dintre raţionament şi noţiunile elementare. Les Penseurs de la Grece. dar este şi enunţată despre un subiect. gramatica). în orientul musulman. inventat de gânditori atenieni care s-au numit „socratici". gramatical şi aspectul ontologic. diferenţă (acestea două întrunite sub numele de definiţie). Chiar dacă însuşi Aristotel nu se referă explicit nicăieri la Categorii. propriu şi accident. fiindcă în alte opere se vorbeşte de MIRCEA FLORIAN „substanţe prime" (indivizii. Capitolele 10 şi 11 au o însemnătate excepţională prin tema lor. totdeauna spinoasă. ci un tratat despre gândirea şi exprimarea existenţei. de care vorbeam mai sus. C. sunt următoarele: gen. obiecţiile ce neagă autenticitatea. este enunţat despre ceva tot ce este general.Deoarece noţiunile sunt. are o introducere nepregătită şi fără o strânsă legătură cu restul. opusculul Categorii nu se ocupă de noţiune în genere. dar este în .substant terţe". a provocat marea dispută scolastică a „universalilor". Zeller şi Gomperz. în timp ce este enunţată despre el numai o esenţă generală). acest cal. se ocupă tocmai de ele. Partea a doua (capitolele 4-9) are drept obiect categoriile sau predicamentele. voi. Prantl în a sa Istorie a logicii (1855 şi următorii). logicianul pe care el îl apreciază îndeosebi. este un preludiu nu numai la Categorii. sau nici una nici alta (de exemplu. specie. iar dacă sunt reale. dar nu poate fi enunţată despre el. Aşadar. deci tradiţia doxografică atribuie lucrarea aproape unanim lui Aristotel. Capitolele pot fi grupate în trei părţi. iar mai recent belgianul Eugene Dupreel (1911). strivit de munca sa de vastă documentare H de neobosit profesor. care sunt strâns legate de predicamente. în schimb.

îndată după substanţă. la mişcare (kivt\oic). disproporţionat de scurt. relaţie. postpredicamentele. notele ce nu pot fi pierdute (atunci accidentul" este totuna cu individual şi întâmplător). tot ce este general aparţine unui subiect individual. Vocabularul aristotelic are trei termeni pentru „esenţă": a) to elvai („a fi") cu dativul posesiv (to (woj dvai = „esenţa animalului") de exemplu. însemnătatea logică a „relativului". substanţa ocupă primul loc. de care Anstotel se ocupă îndeosebi în capitolul 11. fiindcă individul nu poate fi predicat. deşi adeseori contestată ca autenticitate. fiindcă pot fi reduse la relaţie şi au o aplicaţie inegală. un „compus" (ou'v9ctoc) din două principii: materia şi forma. adică „forma pură" de materie sau. Substanţa nu este predicat sau atribut a altceva. b) opuşii contrari. 7. pentru desemnarea formelor. oarecum în treacăt. care posedă alte note diferenţiale). ontologic. în sfârşit. ci în relaţie sau în raport cu altul. în limbajul scolastic. şi forma sau 86 INTRODUCERE LA CATEGORII noţiunea generală şi necesară. Capitolul 8 are ca temă calitatea. 87 MIRCEA FLORIAN . Capitolul 3 arată. sunt tratate sumar. în sensul general de orice noţiune aplicabilă şi la lucrurile compuse din materie şi formă.Cuvintele fără nici o legătură înseamnă: substanţă. Mai notăm că primele patru (acţiune-pasiune. Aici se afirmă punctul de vedere ontologic. relaţia sau „relativul". quidditas (quid= ce). fără definiţii. [Z].ceva tot ce este individual. ca şi toate însuşirile sale individuale. calitatea poate fi asemănătoare sau neasemănătoare. d) opoziţia prin afirmaţie şi negaţie. substanţă. „In anumite cazuri. la care cercetează. nu în sine). înaripat MIRCEA FLOR1AN L şi acvatic sunt note diferenţiale ale animalului. 11. foarte important. ca şi în capitolul ultim (14) din Despre interpretare. „Relativul" este aşezat după cantitate şi înainte de calitate. existenţa concretă. se vorbeşte de diferitele sensuri ale opoziţiei „anterior-posterior". Capitolul 5 se ocupă de substanţă (ovaia). i se dă formei denumirea de „substanţă primă". Ovaia are. . esenţa. celelalte şase categorii: acţiune şi pasiune. căci individul este totodată om şi animal. îndeosebi privaţia. în Metafizica (VII. 11. loc-timp) sunt legate polar. la Aristotel. în timp ce aiurea este citată calitatea. analizează noţiuni aristotelice de o covârşitoare semnificaţie pentru metoda dialectică. c) opoziţia posesie-privaţie. loc. Aristotel recunoaşte explicit importanţa opoziţiei în cunoaşterea dialectică a realităţii. deşi el este o categorie cel puţin tot atât de importantă ca şi substanţa. la judecăţi (capitolul 14 din Despre interpretare). după relaţie vin numai două categorii: calitate şi cantitate. ne surprinde că aici. „Esenţa" este opusă adeseori „accidentului" (auuPepTiKoc)-Reamintim că „esenţa" înseamnă şi substanţa individuală (atunci „accidentul" cuprinde tot ce există în altul. esenţa (quidditatea) şi individul se confundă" (VII. Aristotel numeşte substanţe atât materia. Capitolul 4 se limitează să enumere prin exemplificări. Capitolele 10 şi 11 au ca temă cele patru specii de opoziţie: a) relativii sau corelativii. „Substanţa primă" (ttpotti ouoia) este individualul. acţiune sau pasiune". cât şi forma sau „esenţa" ce determină specific şi generic (ca „specie" şi „gen") materia. 1037b 3). 1032b 2. Aristotel întrebuinţează. categoria fundamentala Oriunde Aristotel înşiră categoriile. 1037b 3). nu şi ale ştiinţei. Cuvântul „substanţă" este echivalentul pentru termenul grec ouova (de la elvav = a fi). Capitolul 6. cum se constată în aplicarea opoziţiei la aproape toate categoriile (noţiunile). care rezultă din aplicarea mişcării la patru categorii. cele zece categorii. De aceea. uneori.] a 5. [Z]. Totuşi. în capitolul 13. cercetează cantitatea —. în capitolul 9. cercetează pe larg. în Categorii. Al treilea sens este o diferenţiere a celorlalte doua sensuri. îndeosebi proprietatea ei specială: în timp ce cantitatea poate fi considerată ca egală sau neegală. cel puţin în acest opuscul elementar.. A treia parte. de „simultan". constituind astfel individul. Este de notat că Anstotel n-a apreciat de ajuns. De ce Aristotel numeşte aici forma generală. că toate notele care intră în genuri nesubordonate unele altora sunt diferite specific (de exemplu. sunt reduse la o nouă categorie. loc şi timp. al doilea. pentru prima oara. c) to ti t)v eîvai (= „ceea ce este ca atare"). oiioia este numită şi „esenţă" (de la esse = a fi). în timp ce însuşi subiectul individual nu aparţine nimănui Şi nici nu este în altceva. enunţabil. Celelalte şase sunt subordonate. ci este numai subiect. care. Capitolul 7. în ordinea importanţei. de asemenea mai dezvoltat. trei înţelesuri principale. înaintea individului şi-1 determină sau îl constituie. posesie şi poziţie. „substratul" sau „subiectul" tuturor lucrurilor. în capitolul 12. b) to ti eaTiv (= „ceea ce este"). întâi. 'a raţionamente (Analiticile). cu dezvoltări inegale cele zece categorii sau forme logic-gramaticale ale existenţei. adică genul (animal). ci este subiectul sau „substratul" celorlalte predicate sau atribute. timp. specia om). sub raport logic. unică.în Categorii. care nu cunoaşte decât distincţia: ceea ce există în sine şi ceea ce există prin altul sau în altul. Capitolul 14 se ocupă de „mişcare" în genere cu alte şase specii ale sale. ca şi la cantitate. şi termenul de „substanţă secundă"' sau derivată (Sernepa ouaia). poziţie. adică orice lucru considerat nu în sine. ca tot ce e general. A doua parte (capitolele 4—9) cercetează. pe care o vom întâlni mai jos printre postpredicamente. „substanţă primă"? Esenţa. cantitate. că despre un subiect individual se enunţă nu numai predicatul său (de exemplu. Cl Şi predicatul predicatului. posesie. două aspecte: felurile de calitate şi proprietăţile calităţii. Individul însă este un „întreg" (owoXov). a relaţiei.!. deci în total patru categorii. este. este citată cantitatea. prin contradicţie (dvTi(t>aaic). cantitate calitate.

). a făcut-o artificială şi a justificat înmulţirea listelor de categorii la urmaşii lui Kant şi Hegel. Nu există nici o legătură între lista celor zece categorii aristotelice şi lista tot de zece categorii a pitagoricienilor. Rămânea 'ncă un pas de făcut. dar nu s-au putut sustrage influenţei ei. dar cu o aplicaţie mai largă. o întoarcere la existenţă. Systeme de la Iogique. Prantl (Geschichte derLogik im Abendlande. franceza. în sfârşit. uneori. el . cum procedează. fiindcă aceste noţiuni sunt superioare sau deasupra tuturor existenţelor particulare. Cifra de zece. la obiect. trebuia să dea greş. pe de altă parte. * în transpunerea românească a lui Constantin Noica. cum nu sunt numărate nici printre termenii transcendentali. fără să respecte regula diviziunii: „Ea se aseamănă cu o diviziune a animalelor în oameni. (N. pasul îl face Descartes care. I. cu toată transformarea idealistă a categoriilor din genuri de existenţă în forme apriori de gândire subiectivă.) sau Adolf Trendelenburg (Elemente der aristotelischen Logik).calitate şi loc. b) a introdus printre categorii noţiuni împrumutate intuiţiei (spaţiu. 2. 49. era exclusă de principiul aristotelic că genurile supreme (categoriile) sunt ireductibile şi că nu comunică între ele. expresiile cele mai generale. este ceva bun si adevărat. XII. redusă în operele Stagiritului. pe care scolasticii le-au numit transcendentalia. capitolul 15 cercetează din nou. nu specii logice ale ei. cum ar fi „existenţa" (to ov) şi. ca atare. patrupede. Modernii au avut atitudini contrare faţă de această operă. II. voi. ceea ce este substanţă nu este relaţie sau calitate etc. fie relative" (Regula VI). Francis Bacon. susţine că Aristotel a urmărit să construiască lumea cu ajutorul unor categorii abstracte. iar scolastica a făcut din ea marea iniţiere în logică. timp. lăsând de o parte tot ce depăşeşte această sarcină Aristotel a pornit. Aceeaşi idee este exprimată. Aristotel cunoaşte aceste noţiuni universale prin aplicarea lor.. relativul. posesia. Nu am întâlnit printre categorii noţiunile de unu. Ea a fost. MIRCEA FLORIAN şi ponei".) şi nu s-a menţinut în sfera noţiunilor „pure" sau „a priorf\ Deducţia invocată de Kant şi de Hegel. O deducere. pe de o parte. cum au încercat — după Hegel — gânditori ca C. voi. se pare. Merită să menţionăm că Bacon 2 Cogitata et visa. ** * Cu toate imperfecţiunile sale. opoziţia formă-materie nu se aplică la categorii. voit aridă şi concentrată. absolutul. 292. La aceştia. Transformarea respectivă. în timp ce categoriile sunt valabile numai pentru anumite genuri de lucruri (existenţe). pe care n-au încetat de a o studia: au criticat-o. pe care — ce-i drept — Aristotel nu o justifică nicăieri. fiindcă ele sunt rezultatul contopirii celorlalte categorii. şi Aristotel. mai ales fiindcă este formulată de un gânditor empirist. p. scrie: „Vom observa. dominat de porniri antiaristotelice. Categoriile nu sunt specii ale unui gen unic. Reabilitarea noţiunii de categorie cerea o revenire la înţelesul aristotelic al categoriei. duşman al apriorismului. că lucrurile pot fi numite. în primul rând. sub titlul Reguli de îndrumare a minţii (Editura Humanitas. cu atât mai puţin. respectuoşi numai faţă de gândirea „apriori'. deşi. Mai este de observat că forma şi materia. şi nu are nici o importanţă dacă se consideră ca principii ale lucrurilor materia şi forma sau substanţa. adevăr. poziţie etc. pentru a reduce cele zece categorii la două: ceea ce există „în sine". calitatea si relaţia"2. aproape la fel. găsesc că teoria aristotelică a categoriilor are două scăderi: a) nu deduce categoriile dintr-un principiu care să ne arate de ce categoriile sunt în număr de zece. noţiuni cu o întrebuinţare foarte generală în filozofia lui Aristotel. a înstrăinat-o de realitate. Scopul urmărit de Aristotel a fost să dea o privire vastă şi generală asupra conţinutului empiric al cunoaşterii. Forma şi materia nu figurează printre categorii. cartea i. 4 John Stuart Mill. Die Syllogistik des Aristoteles. şi limbajul. Orice este o existenţă. cai. de exemplu. Dintre moderni. mai ales. INTRODUCERE LA CATEGORII duce categoriile la trei. Obiecţia este neîntemeiată. omul? Aristotel nu are pretenţia că aceste predicate sau atribute sunt sistematice. aforismul 63. care s-au servit de opera Stagiritului ca de un model clasic. O explicare a absenţei acestor noţiuni din lista categoriilor este universalitatea lor: aceste noţiuni se aplică la toate lucrurile. existenţă. în Novum Organum. de la întrebarea: care sunt atributele. acest oas hotărâtor îl fac platonicul Xenocrates şi peripateticul Andronicos3. fie absolute. după cum ştim. ci numai că sunt complete. nu este pentru el rigidă: ea se găseşte numai în Categorii şi în Topica. este unu. bine şi. cu ajutorul cărora putem determina empiric fiinţa cea mai complexă. opusculul asupra categoriilor a avut o adâncă înrâurire asupra gândirii europene. în Regulile pentru conducerea minţii*. Cel mai sever judecător al categoriilor aristotelice este filozoful empirist John Suart Mill4. De aceea. în sensul strict al cuvântului. măgaii 3 H. în Confesiunile sale. care trebuie să înlesnească „deducerea" teoriei categoriilor. 1992). uneori. mai ales rezultatul contopirii categoriei de substanţă cu aceea de calitate şi cantitate. fiindcă au o sferă mai limitată. Firul conducător al inventarului categorial este experienţa necontenit îmbogăţită. „Nu putem aştepta niniic temeinic de la acela care a făcut să iasă lumea din categorii. Categoriile sunt moduri ale existenţei. 1866. red. Dintre cei vechi. categoriile sunt moduri de exprimare ale existenţei. si ceea ce există prin raportare la altul. atotcuprinzător. Augustin ne spune că a început prin a împărtăşi admiraţia învăţătorilor săi pentru această cărticică. Maier. acceptată ca atare de Kant. numărul zece avea o semnificaţie mistică şi. Kant şi Hegel. „unitatea sintetică a conştiinţei". p. şi numai de zece.. de care nu este cu totul străin nici Aristotel. trad. 3 voi. El a adus teoriei aristotelice obiecţia că lista sa enumera categoriile. nu sunt numărate printre categorii.

ale cărei forme cele mai generale sunt „categoriile'1^ Xategoniie" reflectă sensurile supreme ale existenţei. fiindcă este „om" (termenul mediu). un prim sumar logic al experienţei obişnuite la orice om cu înclinare spre reflexie şi cu iubire pentru ştiinţă sau "înţelepciune". în Aristoteles-Lexikon. datorită unui termen mediu care face legătura între „extremi": „Socrate" este „muritor". pe care Aristotel le cunoaşte bine: unu. lnsU* Aristotel le lasă de o parte. Nu toate categoriile apar ca egal de generale şi ca ireductibile. adică trebuie să aibă ca principiu aceeaşi stare de lucruri. a cărei semnificaţie majoră Aristotel abia a presimţit-o. trebuie să recunoaştem lui Aristotel meritul de a fi întocmit. Nimeni n-a putut îmbogăţi lista acestor aspecte generale care determină logic-gramatical orice existenţă. potrivit concepţiei lui Aristotel: 1) noţiunea de categorie trebuie să fie unitară. ea este. ca marcând anumite împrejurări externe: în spaţiu. 3) categoriile trebuie să fie echivalente. Mircea Florian CATEGORII1 <Omonime. dar care a fost susţinută consecvent de un discipol mai îndepărtat al lui. paronime^ Se cheamă omonime lucrurile care. singurele poziţii posibile). 1 a diferă în noţiunea3 corespunzătoare numelui4. „om alb". La punctul doi. „muritor") la un subiect sau la o substanţă (de exemplu. „categoriile" se reduc la două: substanţă şi relaţie. Nici punctul trei n-a fost deplin satisfăcut. în concluzie. „om galben". multiplu. izvorul tuturor legăturilor de gândire. Unele din ele an o sferă vastă (de exemplu. nu este exclus ca multe dintre categorii să apară ca simple aplicări concrete ale categoriei de relaţie. Trei sunt notele definitorii ale categoriilor. relaţia etc). fiindcă este în sine şi pentru sine. fie cantitativă. La punctul întâi. în sfârşit. cum am arătat înainte. în sfârşit. termenul de âv înseamnă a enunţa (aussagen) sau a . între care ies în relief trei: substanţa. calitatea. coordonată cu altele (diferitele specii de „animale") şi supraordonată altora (de exemplu. adică nu trebuie să lipsească ceva din ea care aparţine noţiunii de categorie.poziţia). Noţiunile alcătuiesc o ierarhie între două limite: genurile cele mai cuprinzătoare — nu există un singur gen suprem — şi speciile infime. pe care îi documentează toate textele aristotelice. ca o „substanţă". esenţele indivizilor. Putem dezvolta acum aprecierea sumară de la începutul acestei introduceri. ca activ sau pasiv. Aristotel tinde să le reducă la trei (substanţă. existenţă. negaţie etc. poate fi rezumat în propoziţia următoare: fundamentul cunoaşterii e$te noţiunea. „om" faţă de „animal"). V. Deşi noţiunea este considerată de analiza limbajului ca un termen (opoc) izolat. Astfel. calitate. dar pe care el n-a găsit de cuviinţă să le numere printre atributele ce determină un lucru concret. calitatea. El îhsuşi era înclinat mai degrabă să reducă. Aristotel a făcut M1RCEA FLORIAN descoperirea epocală că existenţa nu are un singur sens. chiar de pe poziţia ei doctrinală. ca un tabu primitiv. Mai sunt şi alte noţiuni foarte generale. în timp. sinonime. cantitate şi relaţie. 1017a 25).era intangibil. ca un lucru. care oglindesc liniile generale ale realităţii. constatăm reale neajunsuri. însuşi Aristotel a dovedit o atitudine şovăielnică. sunt cele doua din urmă: posesia („este îmbrăcat" sau „este înarmat") şi poziţia (■■$&& . deci ca o existenţă independentă. ci are o pluralitate de sensuri. în adevăr. „Socrate"). „este culcat". [A]. substanţa. „fără legătură". primul editor al operelor expozitive ale lui Aristotel. limitându-se la celelalte opt. Judecata exprimă apartenenţa predicatului (de exemplu. ca prea speciale prin sfera lor restrânsă. sau însuşirile substanţei. deşi au acelaşi nume. prin structura ei. apoi ca o însuşire sau proprietate. fie ca o relaţie a ei. 1894. fie calitativă. „om negru"). de Andronicos. 2) lista categoriilor trebuie să fie completă. Orice noţiune este subordonată uneia mai generale (de exemplu. că nu este unică cum credeau Parmenide şi Platon. în Categorii. ireductibilă la alta şi nederivabilă din ea. Inspiraţia empirică şi gramaticală a categoriilor aristotelice este uşor de stabilit. ca o relaţie între lucruri. O critică rodnică a listei aristotelice de categorii trebuie să aibă ca punct de plecare şi ca normă de apreciere numai rolul recunoscut de Aristotel categoriilor. decât să sporească numărul categoriilor. la o nouă categorie. „stă în picioare". în unele pasaje ale operelor sale (de exernp 90 INTRODUCERE LA CATEGORII Metafizica. relaţie). am văzut înainte că noţiunea de categorie nu este unitară. în sfârşit relaţia sau raportarea substanţelor unele la altele. Dacă cercetăm acum teoria aristotelică a categoriilor. în afară de substanţă. un om real şi un 1 Pentru Matthias Kappes. sau ceea ce are existenţă deplină. iar raţionamentul (silogismul) apartenenţa unui predicat (termenul major) la subiect (termenul minor). Uneori părea înclinat să reducă celelalte şase categorii. calitate. în ce măsură teoria Categoriilor este cheia filozofiei aristotelice? Răspunsul. altele au o sferă foarte restrânsă (posesia. ca o posesie a cuiva şi ca aflarea într-o poziţie. orice existenţă se prezintă ca ceva. fiindcă ea are două izvoare care nu sunt întru totul convergente: un izvor lingvistic şi altul ontologic. şi chiar la două (substanţă şi relaţie). Discutabile. consemnată printre postpredicamente: „mişcarea". datorită însuşirilor lor Dacă socotim însă calitatea fie ca o parte a substanţei. concepţie care nu a fost străină lui Aristotel. Dar şi pe aceste opt. cele mai restrânse în generalitatea lor. totalitate. deci fiecare este independentă. 7.

Pe de altă parte. „uman". amândoi au numai acelaşi nume. Poziţia lor este între omonime şi sinonime. !b 1 Deosebirile ce urmează sunt dominate de un punct de vedere provizoriu. nu după genul lor. Dar. Paronimele. Omul şi boul sunt sinonime în genul „animal". în mod obişnuit. Cuvântul „a predica" ar fi mai potrivit. în adevăr. cuvintele sunt totdeauna legate. ceea ce este conţinut într-un subiect££ţe_mărginit la însuşiri accidentale. grămăticul îşi derivă numele din cuvântul gramatică. cum este orice calitate accidentală. predicatul sau noţiunea în genere. din cuvântul curaj. dacă cineva ar vrea sa arate în ce înţeles este fiecare un animal. <Cuvinte legate în propoziţie şi cuvinte fără legătură. să fie cunoscut) şi care exprimă propoziţia. Esenţa „aparţine" subiectului. dar nu sunt sinonime ca specii. 6 Această deosebire era obişnuită în Academia platonică. dar nu este niciodată enunţată despre ceva. Aristotel. judecata. El ARISTOTEL om pictat pot deopotrivă pretinde la numele de animal. Căci. atribut.at-o în frunte. mai ales în Analitici. predicat sau noţiune. deci felurile fundamentale de existenţă a lucrurilor. (Alte lucruri sunt şi enunţate despre un subiect. cunoştinţa este totodată în suflet ca subiectul ei. atributul. unele sunt enunţate despre un subiect. „explicitare" (de la dito<t>ai'v(o = a face să apară. nu înţeleg a fi cum sunt părţile într-un întreg. de exemplu. 2 Titlurile nu figurează în textul grec. J Prin a fi într-un subiect. Deci „categoria" este enunţul.atribui (pradi/ieren). nu este conţinutăîn subiect. T Alte lucruri sunt într-un subiect. o cunoştinţă gramaticală este în suflet ca subiectul ei. Omul si boul sunt deopotrivă animale. la origine. ci şi noţiunea este aceeaşi în ambele cazuri. în număr de zece. b I Dintre lucruri. 1 a. dar nu sunt niciodată enunţate despre un subiect. ori. Categoria reprezintă corespondenţa dintre gândire (vorbire) şi existenţă. ci este subiect (ilTroiceiuevov) al tuturor celorlalte atribute sau predicate. aparţin mai mult gramaticii. învinge. dar nu numai numele. care aşază esenţele în lucrurile individuale. iar pentru cele nelegate: om. „noţiunea" este desemnată prin termenul Xriyoc. cerut de metoda dialectică a lui Platon. care înseamnă „declaraţie". adică orice „declaraţie" în opoziţie cu judecata ipotetică sau disjunctivă. va recurge la aceeaşi noţiune5. pe care Aristotel a aşe/. în care se cuprind şi judecata afirmativă şi cea negativă. Exemple pentru cele legate sunt expresiile: omul aleargă. 4 De regulă. De aceea. şi. Se cheamă. combinate în propoziţii. dar nu le aparţine. b) mai multe cuvinte diferite pentru unul şi acelaşi lucru (sinonimele). fără a fi într-un subiect7. Dificultatea cea mai mare în traducerea termenului este ridicată de categoria substanţei. dar nu sunt nicîoHatăîrnr^n subiect. se întâlneşte abia mai târziu. „omenesc". dar nu este în el. Termenul de „categoric" este întrebuinţat de Aristotel numai în sensul de afirmaţie.ţîn acest capitol. Astfel. se cheamă sinonime lucrurile la care atât numele cât şi noţiunea corespunzătoare numelui sunt comune. totuşi. tot aşa. este poate de preferai termenul de enunţ. în sfârşit. nu este vorba despre orice enunţ. Astfel. care însă nu este enunţată despre eC NumaiPlaţ^n. CATEGORII 2. şi sunt într-un subiect. categoriile sunt felurile fundamentale de enunţare a existenţei lucrurilor. gramatical. Chiar în prima propoziţie a Categoriilor. aleargă. Căci. şi este enunţată despre gramatică ca subiectul ei. 5 Exemplele nu sunt convingătoare. noţiunea era „predicat" sau ceea ce era enunţat despre altceva (subiectul). paronime lucrurile care îşi trag numele dintr-un alt nume. dacă cineva ar vrea să arate în ce sens este fiecare din cei doi un animal. „om") este afirmată sau enunţată despre un individ. la stări. Aristotel nu cercetează cazul normal raPortului dintre un singur cuvânt şi un singur lucru. Substanţa este definită tocmai prin aceea că ea nu este predicat sau atribut a altceva. putea spune că esenţa ejjle enunţată despre indivizi. care separa Ideea (esenţa) de lucruri. Astfel. în tratatul Categorii. în concepţia lui Aristotel. de care se deosebesc. Sensul mai general din „judecată categorică". aşa procedează în toate operele sale. în realitate. iar curajosul. o anumită albeaţă este la un corp ca subiectul ei (căci orice culoare se află într-un corp). „om" este enunţat despre un anumit om ca subiect. la cuvinte derivate. dar nu este enunţată despre vreun subiect. ca enunţare a ceva general despre un individuaT^J bimpotrivă. ci despre noţiunile cele mai generale. fiindcă ele desemnea/ă cuvintele ce rezultă din altele. la ceea ce . bou. a treia grupă de cuvinte care preocupă pe Aristotel. ca şi cum nu ne-ar fi cunoscute anumite noţiuni ontologice sau logice. omul învinge. noţiunea lui într-un caz va fi potrivită numai pentru acel caz. dar noţiunea corespunzătoare numelui diferă pentru fiecare dintre ei. dacă ar putea fi întrebuinţat în limba noastră într-un sens pur logic. Aristotel se mulţumeşte să determine raportul dintre esenţă jHndivid. fiecare obiect are numele său. individual sau general. Logica aristotelică face deseori apel la paronime. întrucât. ci a nu putea să ejriştg în afară de subiectul în careestejDe \exemplu. care poate fi aplicat şi pentru a traduce pe &nd<t>avoic. „om . îndeobşte. Aristotel o ia ca un bun câştigat. ar trebui să spună că esenţele sunt în subiecte. Astfel „esenţa" (de exemplu. A fi enunţate despre un subiect şi a fi într-un subiect> Cuvintele sunt sau legate sau nelegate6. cercetează excepţiile care sunt un pericol pentru logică: a) mai multe lucruri diferite cu acelaşi nume (omonimele). numim lucrurile după specia. mai neutral. „umanitate" etc. în substrat. printr-o terminaţie.

cantitate. Cu toată orientarea gramaticală. care este subiectul său.inumai prin legarea acestor termeni iau naştere propoziţii afirmative sau negative^. cel mai originar şi cel mai propriu înţeles al cuvântului jeste ceea ce nici nu este enunţat despre un 10 Numărul categoriilor a variat în opera lui Aristotel. Ea este categoria fundamentală. atunci şi diferenţele lor sunt diferite în specie. Căci fiecare afirmare sau negare trebuie. om este enunţat despre un anumit om. Convingerea lui Aristotel este că tot ce se enunţă despre un subiect ca predicat îi aparţine. nici false. biped. căci genul mai mare este enunţat despre genul mai mic. loc. o anumită ştiinţă gramaticală este într-un subiect8. acvatic sunt diferenţe ale animalului. pentru a vorbi în general. calitate. Ideea cea mai însemnată este că putem afirma desprelucrurT^j numai ceea ce le revine pretutindeni şi totdeauna. esenţă) (Topica. Totuşi. (Explicaţia: scrierea presupune problema cunoscută. nu calităţile accidentale. aşa j încât toate diferenţele predicatului vor fi deopotrivă şi diferenţele ■^subiectului9. dar subiectul nu este gramatică. aleargă. cum ar fi: om. dar nu sunt enunţate despre el.în Liceu. De aceea. de aceea. calitate: alb. cantitate: lung de doi coţi. fie esenţial. întrucât sunt atribuite substanţei. relaţie: dublu. g£rml__ammal_şi^genul cunoaştere. alb. 9 în acest alineat. înarmat. este inerent lui. şezând. observăm că ele sunt introduse tara pregătire. în piaţă. şi de lucrurile care sunt cuprinse în el. posesie: încălţat. 1 b. căci un anumit om este şi om şi animal. Alineatul priveşte definiţia care determină. cum ar fi un anumit om şi un anumit cal. Ca o caracterizare a acestor trei capitole. substanţa. gramatical. o afinnaţie sau o negaţie. semnifică „existenţa". prin exemplificaro ^Cuvintele fârăjiicijo legătură înseamnă. există alte două clase:'lucrurile care sunt şi conţinute şi enunţate despre un subiect. numele ei este Avat. Celelalte categorii sunt şi ele existenţe. nici nu pot fi enunţate despre un subiect sau atribuite lui. prin diferenţe (Sia<j>opctî) nu se înţelege orice deosebire. Aristotel numără . că deosebirea dintre subiecte cu atribuiri sau predicări (subjectum Pnedicationis) şi subiecte cu conţinut sau inherenţe (. existenţa concretă. la care se raportă toate celelalte categorii. Cuvântul de substanţă este latin şi semnifică existenţa independentă. cu deosebirea că substanţa se cheamă „ce este" (ti coti = quidditas. mai mare. Nici unul dintre aceşti termeni nu implică. cal. Vom explica pe scurt. de exemplu. pentru Aristotel. anul trecut. ci numai diferenţele prin caie se deosebesc speciile şi subspeciile unui gen. după cumse ştie. Dacă genurile sunt diferite şi nu sunt coordonate. ci sunt trecute la cantitate. esenţele. <Substanţa> Substanţa11. 11 Cu acest capitol. va fi enunţat de asemenea despre un anumit om. în această categorie. tot ce este enunţat despre acel predicat va fi de asemenea enunţat şi despre subiect. însuşirile sau stările accidentale. dar şi animal este enunţat despre om. în Topica. numai indivizii sunt independenţi.) CATEGORII 5. loc. ori falsă. Astfel. 8 Gramatica este în subiect ca o dexteritate. poziţie: culcat. pe când toate celelalte categorii sunt dependente. să fie ori adevărată. prin aceea că este bipedă. nimic nu împiedică pe unele de a fi într-un subiect. l(~ Dar când un gen este subordonat altuia. posesie. pe care le vor adopta Spinoza şi Hegel. de aceea. 1. pe când expresiile fără legătură. jumătate. căci nimic de acest fel nu este în subiect şi nu este enunţat despre un subiect.subjectum inherentiae) nu are o semniflcaţje deosebită în restul Organnn-u\ui. acţiune: a tăia. Deoarece. nu pot fi nici adevărate. şi care aparţin esenţei subiectului. Predicate disparate> Când un lucru este enunţat ca predicat despre un altul. poziţie. dar nu sunt cuprinse in el. acţiune ori pasiune10. bunăoară. înaripat. Speciile cunoaşterii nu se disting însă prin aceleaşi diferenţe. dar nu acelaşi (ştiinţa este în suflet şi enunţată despre gramatică). lucrurile care nici nu sunt conţinute. ele pot să aibă aceleaşi \ diferenţe. 95 ARISTOTEL i Există. ori de trei coţi.9. Astfel. numărul e acelaşi. ■n concluzie. Nu este o întâmplare că substanţa este cea dintâi cercetată. Putem spune. relaţie. diferenţa specifică. Pedestru. Dar. tot ce este individual şi are un caracter de unitate nu este niciodată enunţat despre un subiect Totuşi. intră substanţele individuale (d'rona) fiindcă sunt independente. substanţe sunt: om. o dată cu genul cel mai apropiat. substanţă. J In afară de lucrurile care sunt enunţate despre un subiect. în sens propriu. pasiune: a fi tăiat. în cel mai însemnat. de exemplu. O specie de cunoaştere nu poate să difere de alta. fără o legătură mai strânsă între ele şi cu restul operei. în unele cazuri.1036). a arde. 2 i <Cele zece categorii. E curios că părţile unui lucru nu sunt considerate ca fiind conţinute în el. Logicienii vor să prezinte Şi individul ca predicat sau ca existenţă ce poate fi enunţată despre altceva. lucruri care nici nu sunt într-un subiect şi nici nu sunt enunţate despre un subiect.~"\ <Predicatul predicatului. prin exemple. timp: ieri. în şi prin sine. timp.constituie calităţile. Aristotel formulează aici idei fundamentale ale filozofiei sale. în sfârşit. este individul. începe analiza fiecărei categorii în parte. învinge. a fi ars. în fine. fie accidental. în sensul plin al cuvântului. termen ce vine de la verbul „a fi" şi.

\ Toate celelalte15 sunt ori enunţate despre o substanţă primă. speciile în care substanţele prime se cuprind12. De exemplu. ca subiectul lui. este enunţat despre subiectul în care se află (căci un corp se cheamă alb). decât prin stabilirea genului. subiect} Totuşi. aceeaşi relaţie care există între substanţa primă şi toate celelalte există şi între specie şi gen. . care exprimă clasele comune ale indivizilor. de . de aceea acestea. în corpurile individuale. " H 13 Numele şi noţiunea. Astfel. fiind mai aproape de substanţa primă17. Aici însă. Aristotel numeşte şi generalul substanţă. toate celelalte sunt ori enunţate despre substanţele prime ca subiecte. om este enunţat despre omul individual. cât şi noţiunea speciei sunt enunţate despre subiect. specia este mai cu adevărat substanţă decât genul. Specia este mai substanţă decât genul. un anumit om ori cal" Dar numim substanţe secunde. atât ' numele. decât că este animal. adică specia om şi genul animal. că atât numele. subiect (viToKdnevov). deosebire care. ori sunt în ele. şi că toate celelalte ori sunt enunţate despre ele. 98 CATEGORII 5. dacă cineva ar avea de dat seamă de ceea ce este o substanţă primă. sunt enunţate deopotrivă despre acelaşi subiect. ar fi valabilă şi la celelalte categorii. fiind acelaşi lucru. vom da o descriere mult mai instructivă arătând că este un arbore. Acum. Putem enunţa: „corpul este alb". căci. 16 Caracterul primordial al substanţei individuale este convingerea cea mai caracteristică a lui Aristotel. Se vede bine. de cele mai multe ori. sensul său este de „sferă": substanţele prime — \ I indivizii — sunt conţinute în substanţele secunde\în_specii şi în penurLca părţile într-un \ întreg.2 a. el ar da o determinare mai instructivă despre un individ uman. atunci n-ar putea fi nici în corp în senere. ţJPe de altă parte. de aceea.printre substanţe nu numai indivizii. 11 Aristotei admite pe lângă mai multe feluri de substanţe şi posibilitatea ca. ori sunt într-o substanţă primă16. alb fiind într-un corp. Aristotel consideră ca substanţă şi materia. stabilind că este om. 3 a particulare care se ivesc. substanţa a luat şi înţelesul de „esenţă". nu de sferă. negru).nu sunt enunţate despre. şi noţiunea omului va fi de asemenea enunţată despre omul individual. o existenţă să fie mai mult substanţă decât alta. pentru a dezvălui natura unui anumit arbore. căci specia este faţă de gen ca subiectul faţă de partizan al Ideilor substanţiale. conceptuale nu putem enunţa nici numele. speciile şi genurile. din cele ce s-au spus. 14 Acest pasaj se referă la concepţia exprimată în capitolul 2. dacă nu se enunţă despre un anumit om. De exemplu. b. proprietăţi cej^arjMsubşlameJpjjjrirr^^ Sensul obişnuit este acela_ ( de „conţinut". de formă. Aristotel aplică la substanţă deosebirea dintre individual şi general. substanţele prime sunt mai propriu numite substanţe. Pe lângă aceasta. pentru că omul individual este şi om şi animal. nici noţiunea.jiici numelejiirijioţiuiiea lor . accidente. în virtutea faptului că ele sunt subiectul tuturor celorlalte. De aceea. ori sunt în aceste subiecte. Aici este vorba despre gradele de substanţialitate la substanţele secunde. Dacă substanţele prime n-ar exista. cu privire la ceea ce este într-un subiect. este substrat. pe care îi numeşte „substanţe prime". sunt denumite substanţe secunde. Căci. atunci nu se poate afirma nici despre specia om. Astfel. dar nimic nu împiedică numele'de a fi enunţat despre subiect. Deci. descriind individul. Tot aşa. '^ Termenul grecesc VJL££XSLLare' m '°S'ca aristotelică. Totuşi. iar genul căruia îi aparţine specia este animal. despre un anumit om. decât indicând că este o plantă. Uneori. dar nu: „corpul este albeaţă sau negreaţă". pe când cea din urmă este prea generală. dar despre însuşirile abstracte. Aceasta reiese clar din cazurile secunde". fiindcă şi ea este independentă. Aici se admite că putem enunţa numele despre însuşirile concrete (alb. în cadrul unui anumit fel de substanţă. ar fi imposibil pentru orice alt lucru să existe. adică de existenţă adevărată.fie enunţate despre {subiect3. uneori noţiune. pentru că prima descripţie este proprie individului într-un grad mai mare. de aceea.jLogtca aristotelică oscilează între o~ logicii de conţinut şi o logică de sferă. Fiindcă substanţe sunt şi caracterele generale. numele_sjjeciei \pm este aplicat individuluijpentru că noi folosim termenul om. fiindcă stă mai aproape de substanţa primă. culoarea este prezentă în corp şi. Animal este enunţat despre specia om şi. şi tot aşa genurile care cuprind speciilejDe exemplu. sensul obişnuit de _. Tot aşa. Dintre substanţele secunde. în acest caz. omul ca individ este cuprins în specia om. punctul doctrinar prin care el se deosebeşte hotărât de Platou. prezentarea lui ar fi mai instructivă şi mai proprie subiectului prin stabilirea speciei. Acestea sunt „substanţele 97 ARISTOTEL sub[e^ţjiicj_nu_este într:un_subiectj de exemplu. dar şi termenii generali.£ât si noţiunea predicatului trebuie să. căci dacă ea n-ar fi într-un corp individual. ceea ce este cuprins într-un subiect nu este enunţat despre el. pentru alţi gânditori. 15 Tot ce nu este substanţă primă este enunţat despre sau este în substanţa primă. dar noţiunea de alb nu este niciodată enunţată despre corp14. însă secundă.a este imposibil să fie enunţată.

de individ. decât prin stabilirea că este animal. însuşi Descartes admite grade de intensitate la substanţele individuale. din substanţele prime. 3a ARISTOTEL predicat. Căci om este enunţat despre un anumit om. Căci substanţa primă nu este nici într-un subiect. ci şi noţiunea sunt enunţate despre subiect. Substanţa individuală om nu este mai substanţă decât substanţa individuală bou. Specia ce interesează logica este intima species. denumindu-1 cal. dacă spunem despre un anumit om că este priceput în gramatică. denumindu-1 om. enunţate despre acel individ. când un lucru este într-un subiect. în afară de substanţele prime. căci despre ele se enunţă toate celelalte. Totuşi. pentru că ele sunt subiectele tuturor celorlalte. pentru că numai acestea. dar noţiunea lui nu poate fi aplicată. deşi acesta este cel mai real. acelea singure. că ele nu sunt într-un subiect. noi dăm doar speciilor şi genurilor numele de substanţă secundă. nici nu este enunţată despre un subiect\pe când la substanţele secunde se vede bine. Această lege este valabilă în toate cazurile21. nu sunt o explicaţie proprig lui19. după substanţele prime. Prin urmare. Şi aşa. ci de . Pe bună dreptate. animal este de asemenea enunţat despre un anumit om. Deocamdată. dar nu sunt în ea. Este o caracteristică comună a oricărei substanţe că ea nu este niciodată într-un subiect22. trebuie / sa fie numite substanţe. că aleargă şi aşa mai departe. De aceea. dacă nu sunt şi genuri. adică sunt deopotrivă indivizi. care e individuală. Ele stau pe acelaşi plan din punct de vedere logic. 21 Pasajul arată în ce fel s-a format noţiunea de esenţă a unui individ. deşi Aristotel nu vorbeşte explicit de ele. Nici aici Aristotel nu cercetează chestiunea ontologică: este generalul în individual. iar explicaţia va deveni şi mai precisă prin stabilirea că este om. Când spunem despre un anumit om că este priceput în gramatică. nu numai numele. numele lui poate foarte bine să fie uneori aplicat subiectului. avem un al doilea motiv pentru a susţine că specia este mai adevărat substanţă decât genul. Există grade de substanţialitate şi la substanţele individuale. aceeaşi relaţie care există între substanţa primă şi toate celelalte există de asemenea între speciile şi genurile substanţelor prime şi toate celelalte. teorie care a fost criticată de Gassendi. în subiect. astfel. Aceasta nu este însă ceva particular substanţei. dar nu este în el. Fireşte că logica enunţă ceva despre un subiect. numite substanţe.există această nepotrivire între realitate. logica nu se ocupă de substanţa primă. el se mulţumeşte cu aspectul pur logic. Pe lângă acestea20. din cele ce urmează (şi din altele care vor urma). nu ceva în subiect. care face distincţia între „despre un subiect" şi „în subiect". Căci noi nu dăm o descriere mai exactă unui anumit om.1 dau o cunoştinţă despre substanţa primă. 19 Accidentul nu constituie un al treilea fel de substanţă. la descrierea caracterelor ei. Dacă. cum ar fi că este alb. în toată filozofia lui Aristotel . spunem acelaşi lucru şi despre „omul" şi „animalul" care aparţin acestui individ. 22 Cu acestea. specia ce vine îndată după individ. Căci pedestrul sTbigedul nu sunt în om ca părţile lui j Dar noţiunea diferenţei poate fi enunţată despre aceea despre care este enunţată însăşi diferenţa. toate determinările accidentale ale substanţei individuale sunt valabile şi pentru substanţele generale (specie şi gen). care se ocupă cu proprietăţile generale. ca atribut al său? Aceasta este convingerea fermă a întregii sale filozofii. enunţăm atât noţiunea de om cât şi aceea de animal despre un anumit om. în adevăr. cele accidentale. Apoi. atributele generale. în adevăr. Har nu este în vreun subiect. Caracteristicile pedestru şi biped sunt enunţate despre specia om. 20 Un nou argument aristotelic că substanţele prime sunt adevăratele substanţe şi că speciile şi genurile sunt şi ele substanţe. spunem ca urmare 18 Această propoziţie ne dă prilejul să precizăm o notă precedentă.. pe când specia nu poate fi enunţată despre gen. substanţele prime sunt. . nici una nu este mai cu adevărat substanţă decât alta. nu despre „om" şi „animal" în genere. Individulom nu este în acelaşi grad substanţă ca individul-plantă sau insectă. Un anumit om nu este cu nimic mai mult substanţă decât un anumit bou18. fiindcă toate substanţele sunt subiecte pentru alte determinări. pentru\ca omul însuşi nu este în omul individual23 j în acelaşi mod. obiectând că „un lucru nu este mai lucru decât altul". dar nu sunt în substanţa individuală. căci diferenţa de asemenea poate să nu fie în subiecte. substanţa nu poate fi într-un subiect24. pe drept cuvânt. şi ştiinţă. specifice. specia şi genul sunt amândouă substanţe secunde.individual. Specia defineşte individul mai de aproape decât genul. Căci numai prin fixarea speciei sau a genului noi explicăm în mod propriu orice om individual. dintre toate predicatele. întrucât genul este enunţat despre specie. sunt enunţate despre substanţa individuală. există însă o deosebire între specia infimă şi gen. Acum. în acelaşi mod. decât unui anumit cal. Din punct de vedere logic. în sensul cel mai propriu. 23 Vedem de ce Aristotel susţine că substanţele secunde. 3 a că si omul şi animalul sunt pricepuţi în gramatică. Pricepuţi în gramatică sunt şi omul şi animalul numai întrucât aceştia sunt enunţaţi despre acest individ şi constituie esenţa lui. nici una nu este mai adevărat substanţă decât alta. Astfel. în substanţele secunde însă. Cât despre speciile înseşi.speciile cele mai mici". Toate celelalte lucruri pe care le atribuim omului. Aristotel trece la definirea substanţei. 100 CATEGORII 5.

ca şi cum ar trebui să admitem că astfel de părţi nu sunt substanţe. ea nu este una. întrucât substanţa primă nu este enunţată despre ceva. Deci noţiunea de „a fi in subiect" este luată aici într-o accepţie prea limitată. Totuşi. nu este nici diferenţa. nici animalul nu pot avea un contrar. în cazul substanţelor secunde. Este27 caracteristica substanţelor şi a diferenţelor că. căci acel care foloseşte cuvântul animal întrebuinţează un cuvânt cu o întindere mai mare decât acel care foloseşte cuvântul om. O altă31 caracteristică a substanţei este că ea nu are contrar. dar se extinde şi la „diferenţe". fiindcă omul este pedestru25 a Faptul că părţile substanţelor par a fi în întreg ca în subiectul lor nu trebuie să ne inducă în eroare. Căci nimic nu formează contrarul a doi coţi de lungime. caracteristica pedestru este enunţată despre specia om. cât şi despre individ. Este. pentru a constitui definiţia. cât şi noţiunea în comun. specia se divide între mai multe existenţe concrete şi. Aristotel a precizat că „a fi în subiect" nu înseamnă a fi parte într-un întreg. Socrate este a fi om. Teoria „substanţelor secunde" devine un impediment pentru o legare strânsă a logicii de realitate şi. cuvintele om şi animal sunt enunţate despre mai multe subiecte. Din textul aristotelic de până acum. indivizibil. în adevăr. nici esenţele. Cum genul nu este în subiect. ori a trei coţi. ci o calificare. în cazul substanţei prime. De asemenea. substanţele secunde. în adevăr. fără a fi valabilă pentru substanţele prime. căci individualul („acest om") se deosebeşte de specie („om" în genere). această caracteristică nu este particulară numai substanţei. la speciei Căci tot ce este enunţat despre predicat va fi enunţat şi despre subiect. încât noi dăm aici impresia că indicăm de asemenea ceva strict determinat. Totuşi. nici părţile nu sunt în subiect. specia este enunţată despre individ. Căci toate propoziţiile de acest fel au ca subiect individul ori specia. 27 A doua caracteristică a substanţelor se aplică numai la substanţele secunde. a fi animal. Caracterul individual este însă valabil numai pentru substanţele prime. Tot ce este enunţat despre predicat este enunţat sinonim şi despre subiect. a fi raţional. Dar la substanţele secunde.24 Propoziţia aceasta dezvăluie motivul pentru care Aristotel consideră că notele generale. se constată că noţiunea de „a fi în subiect" nu se aplică decât la proprietăţile ce nu există independent şi nu ţin de esenţa lucrurilor. „acesta" (to'Se ti) este termenul aristotelic pentru individual. Şi tot aşa. felul nostru de vorbire este de aşa fel. de aceea. Termenul de „raţional" nu are acelaşi sens atribuit omului în genere şi acestui om. Care ar putea fi contrarul unei substanţe prime. nu este „acesta" (toSe ti). iar specia şi genul determină calitatea cu privire la o substanţă. gen. stabilit că în orice propoziţie al cărei predicat sunt substanţe ori diferenţe acestea sunt enunţate sinonim28. iar genul atât despre specie. 30 Pasajul are o deosebită semnificaţie pentru logică. ci este adevărată despre mai multe lucruri. pentru că o substanţă secundă nu este ceva unic. ele înseamnă substanţa calificată într-un fel sau altul30. ori a zece. 101 ARISTOTEL 3b de exemplu. Este adevărat că. Dar s-a stabilit mai sus că cuvântul sinonim se aplică acelor lucruri care au atât numele. Deci. individ sau specie. \ 25 Termenul de „diferenţă" este unul dintre cele cinci „cuvinte" sau noţiuni de care se ocupă Topica. fără să nu înceteze de a mai fi substanţe. ele sunt enunţate sinonim. concret. în toate cazurile. aceasta este necontestat adevărat. Şi nici omul. Individul este unic. 29 Adică individual. dar impresia nu este adevărată. dar nu există nici un contrar al unor cantităţi diferite32. 3 b Orice substanţă apare ca însemnând ceva strict determinat29. Calificarea determinata acoperă un câmp mai larg în cazul genului decât al speciei. diferenţele sunt enunţate despre specie şi despre indivizi. ea nu poate niciodată forma predicatul vreunei propoziţii. „alb" înseamnă calitate şi nimic mai mult. nu este strict determinată. când vorbim bunăoară despre om ori despre animal. am stabilit că nu înţelegem prin această expresie părţile dintr-un tot26. Dacă substanţa este ceea ce nu este în subiect. la început. Este al treilea caracter al substanţei. când am explicat expresia a fi într-un subiect. de aceea. ci subiect pentru alte determinări. diferenţă sunt enunţate despre un subiect dat. căci lucrul este indivizibil şi numeric o unitate. trebuie să susţinem că mult este contrarul lui puţin. speciile şi genurile nu pot fi în substanţa primă (într-un subiect). Ea repetă. ea este părăsită în celelalte opere ale hai Aristotel. . specia şi genul nu indică în mod absolut numai ceva calitativ. ori a câţi vrei. ori mare al lui mic. 28 Specie. Altminteri. 2fi în capitolul 2. noţiunea diferenţelor va fi aplicabilă şi speciei şi indivizilor. concret. atunci de asemenea şi noţiunea acestei caracteristici poate fi enunţată despre om. iar aceea a genului. Deşi a fi om este un acelaşi. în sens sinonim. Şi tot aşa. ca substanţa primă. ca bunăoară cantitatea. noţiunea speciei şi aceea a genului sunt aplicabile substanţei prime. de aceea. el se multiplică după împrejurări. adică noţiunea subiectului şi a predicatului sunt comune: a " 102 CATEGORII 5. nu sunt în subiect. „Diferenţa" se adaugă genului. cum este un anumit om ori un anumit animal? Nu există nici unul. că toţi termenii ce exprimă specii şi genuri se aplică sinonim la indivizii ce cad în sfera lor. ca termenul „alb".

adică nu poate fi într-un moment „mai om" decât în altul Dar nu poate fi în Socrate mai multă „omenie" (înţelepciune şi bunătate) decât în alt om? Desigur. 104 CATEGORII 5. 32 Ideea de contrar are o deosebită semnificaţie în logica aristotelică. contrari. nici faţă de sine. nu se poate spune că este mai mult ori mai puţin ceea ce este. Un om nu poate fi mai mult om 4 a decât altul. generale. o dată cald. ca substanţă. de aceea. este falsă. Astfel. fiindcă sunt extremi. care constituie esenţa substanţelor. numerele sunt unice. Desigur. Totuşi. dacă este cald. fiindcă lumina este esenţa sa. a şasea caracteristică a substanţei este aproape singura legată de substanţă. 33 Este al cincilea caracter al substanţei. deşi este unul şi acelaşi38. dar primeşte contrari. Socrate ca individ rămâne om. 34 „Mai mult ori mai puţin" presupune o multiplicitate care nu se întâlneşte la substanţa individuală. un gen. Contrarietatea există între cei doi termeni extremi ai unei serii (alb şi negru). altă dată rău. sau aşa cum ceea ce este frumos poate să fie mai mult ori mai puţin frumos decât un alt obiect frumos. . Substanţele individuale nu au contrari. nu poate să fie mai mult ori mai puţin om. sau. La l celelalte lucruri. afară numai dacă nu se ridică obiecţia39 că o propoziţie ori o opinie primesc contrari. 37 Substanţele nu au contrari. mult-puţin. Am văzut — Aristotel repetă aceasta — că o substanţă poate fi mai mult substanţă decât alta. dacă socotim ca adevărat că cutare om sade. Spre deosebire de gânditorii moderni. Şi nici aceeaşi acţiune nu poate fi şi bună şi rea. va să zică. Caracterul de necontrarietate se întâlneşte şi la cantitatea discretă. Albul şi negrul. Explicaţia acestei deosebiri stă în caracterul substanţei de a exista în sine şi. ca contrari. nu admite un mai mult ori un mai puţin. Dar una şi aceeaşi substanţă. Căci aceeaşi propoziţie. se ştie. prin 36 Al şaselea caracter al substanţei: nu cunoaşte. când el se scoală. nici faţă de un alt om. alături de cealaltă opoziţie: opoziţia contradictorie. stingerea sau întunecarea şi a acestei substanţe individuale. Dacă substanţele secunde sunt genurile şi speciile. ca atare. dar sunt receptive de contrari. după timp35. mare-mic sunt contrari. De contrarietate. Soarele nu poate primi întunericul. pot fi primiţi de substanţă. deşi este numeric una şi aceeaşi. ei înşişi nu mai au nevoie să primească contrari. dacă propoziţia: „cutare om sade" este adevărată. poate primi contrari. la numere. deoarece acelaşi gen poate avea specii contrare. ci într-un capitol special despre opoziţie. om. când acela s-a sculat. Căci. o buruiană. un anumit om este o dată alb. în adevăr.31 Al patrulea caracter al substanţei. nu pentru esenţa sa. de asemenea. Şi tot aşa cu opiniile. de aceea. ci ca nîcTb substanţă nu admite variaţii de grad în esenţa ei. nu pare să admită o variaţie de grad33 Nu înţeleg prin aceasta că o substanţă nu poate fi mai mult ori mai puţin34 substanţă decât alta (căci s-a stabilit mai înainte că aşa stă cazul). căruia îi recunoaşte o însemnătate aşa de mare. altă dată negru. aşa cum ceea ce este alb poate să fie mai mult ori mai puţin alb decât un alt lucru alb. poate fi şi adevărată şi falsă. mai ales. Bunăoară. Deci. astăzi. substanţele pot primi determinări contrare. în Despre interpretare (capitolul 14). se înţelege că ele nu primesc contrari. nu însă substanţa. Celelalte categorii nu sunt independente. Această posibilitate nu se întâlneşte nicăieri aiurea. Gânditorul grec a luptat să lămurească această noţiune mai hotărât şi mai continuu decât 103 ARISTOTEL Substanţa. de exemplu. Substanţa. primeşte calităţi contrare. nu numai la cele individuale. nici nu este ca substanţă mai mult ori mai puţin ceea ce este. oricare alt filozof vechi dinainte sau de după el. dacă mai este susţinută despre acelaşi om. 33 Cantitatea şi calitatea cunosc grade: plus sau minus. Nu se poate admite nici această posibilitate. Astfel. întrucât se specifică. apoi. aceeaşi părere. La substanţele individuale primirea contrarilor are şi excepţii. 38 Aristotel nu spune dacă această caracteristică se aplică şi la substanţele secunde. aceeaşi propoziţie devine falsă. Dar acest „mai mult" este valabil pentru calităţile lui Socrate. chiar dacă se admite această excepţie. Dar despre substanţă. Aristotel se ocupă pe larg în capitolul 10 (despre opuşi) şi. poate fi mai mult ori mai puţin cald într-un timp decât în altul. unică. altă dată rece. în adevăr. una şi aceeaşi culoare nu poate fi şi albă şi neagră. este totuşi o diferenţă în modul în care lucrul se petrece.4 a r Cel mai caracteristic semn distinctiv al substanţei36 pare să fie I că. ele însele exclud contrarii. ci se raportă la substanţă. fiind totuşi numeric unul. Toate substanţele sunt deopotrivă substanţe Realitatea este mai egalitară decât admit filozofii încă subjugaţi de antropomorfism. fără să nu înceteze de a fi ceea ce sunt. Totuşi noi nu excludem. Aristotel nu reduce contrarietatea la un raport de gândire. totuşi primeşte calităţi contrare. deşi numeric este una şi aceeaşi. pentru acelaşi motiv. fiindcă celelalte aparţin şi altor categorii. Dar. Aceeaşi calitate. se zice că există într-un lucru în grade variate. ci o consideră un raport real. nu putem arăta vreunul care să aibă această particularitate. Un corp alb poate fi mai alb acum decât era înainte. o dată bun. fiindcă sunt unice. Un om nu este mai mult om acum decât era înainte. totuşi. Socrate mai mult decât o insectă. o substanţă particulară. această lege rămâne valabilă pentru tot ce nu este substanţă37. care nu sunt substanţă. totuşi. încât nu o cercetează la capitolul despre relativi sau relaţie.

şi tot aşa trei şi şapte nu se alătură printr-o graniţă comună. rămân neschimbate în toate privinţele. Părţile au contact unele cu altele. propoziţiile nu sunt în stare de a primi calităţi contrare. Există cantităţi discontinue. este evident. Şi cum nu se petrece nici o schimbare în ele. este divizibil în părţi discontinue (discrete). în limbaj aristotelic. care joacă un rol central în filozofia lui Aristotel şi în toată filozofia următoare. ci fiindcă obiectul propoziţiei a primit contrari. Exemple de cantităţi discrete sunt numărul şi vorbirea. Aristotel defineşte continuitatea printr-o notă mai însemnată: continuul este infinit divizibil. Căci de contact nu se poate vorbi decât la spaţiu. dacă poate fi măsurată. De exemplu. după modul în care ceva se petrece. dar cei doi cinci nu au o limită comună. pe care o consideră a doua categorie. nu pentru că ele în sine primesc modificări. nici că sunt discontinue. şi cel din urma. Mărimea intensivă are în sine grade despre care nu putem spune nici că sunt continue. Aristotel înşiră notele noţiunii de cantitate. pe baza propriei ei schimbări. Dimpotrivă. Adevărul ori falsitatea unei propoziţii ţine de existenţa sau de neexistenţa lucrului. dar ea este într-un timp adevărată. deşi rămâne numeric una şi aceeaşi. se zice că o substanţă este în stare de a primi calităţi contrare. Dimpotrivă. suprafeţele. doi cinci fac zece. ele ajung să aibă calitatea contrară. Cele spuse despre propoziţii se aplică tot aşa şi la opinii. cele mai importante sunt cele dintâi: substanţa este existenţa de sine stătătoare sau. Aristotel începe prin a înşira speciile esenţiale ale cantităţii. la discotinuu (discret). în adevăr. dar. Pe lângă aceasta. Propoziţia: cutare sade rămâne aceeaşi. ca o excepţie. Şi fiindcă este receptivă de contrari. ori continuă41. judecăţile şi opiniile se zice ca sunt primitoare de contrari. este o particularitate a substanţei de a primi calităţi contrare. când substanţa este materia. Acelaşi adevăr este valabil şi despre vorbire44. Vorbirea este una dintre realităţile ce . există o deosebire între discontinuu şi discret. 106 CATEGORII 6. într-un cuvânt. nu de capacitatea propoziţiei înseşi de a primi calităţi contrare. substanţele primesc calităţi contrare: caldul devine rece. ceea ce este divizibil în părţi continue". ca să generalizăm. de cantităţi continue. Şi. prin schimbarea lucrului în cazul dat. el nu este pe calea adevărului. Mai departe. solidele şi. [A]. sub cele două forme ale ei. altele nu sunt alcătuite din părţi cu poziţie una faţă de alta42. concretă. Părţile unui număr nu au o limită comună prin care ele se alătură. tot aşa.39 Aristotel îşi face singur obiecţia. numărul este o cantitate discretă43. că propoziţiile şi 'opiniile pot să primească contrari. este în stare totuşi să primească contrari. Dintre cele şase caractere ale substanţei. Astfel. Definiţia cantităţii urmată de divizarea ei se găseşte în Metafizica V. la care nu se ridică problema contactului. timpul şi locul. numerele. în altă parte. 42 îndată după specii. are caracter dialectic. De aceea. în altul falsă. 4 b <Cantitatea> Cantitatea este ori discretă. albeaţa şi negreaţă. discontinuu. Că şi vorbirea este o cantitate. căci o substanţă primeşte în sine boala şi sănătatea. dacă lucrul a suferit o 4 b schimbare. Dar am vorbit de ajuns despre substanţă 40 40 Astfel se încheie capitolul dedicat noţiunii de substanţă. Definiţia dată celor două specii de cantitate este limitată. Şi în altă parte. alături de număr. pe lângă acestea. Prin urmare.1020a: „Cantitatea se spune despre ceea ce poate fi împărţit în două sau mai multe elemente. datorită propriei schimbări. discret = Siopiouevov. el defineşte la fel continuul: „ceea ce se limitează şi se atinge" în părţile sale. numerele sunt discrete. nu este posibil la număr să găsim o graniţă comună între părţile lui. se zice că ea este în stare de a primi calităţi contrare. Aristotel nu pare a cunoaşte deosebirea dintre mărimea extensivă şi mărimea intensivă. liniile. albul devine negru şi răul devine bine. o mărime. individuală. Totuşi. ci sunt separaţi. 105 ARISTOTEL schimbarea lor. în acelaşi fel. cum sunt gradele calităţii. Totuşi. este un semn distinctiv al substanţei că ea. substanţele primesc contrari. ci fiindcă aceste modificări apar în altceva. până aproape în timpul nostru. pentru că ea este măsurată în silabe lungi 41 Cantitate = Trooo'v. ci ele sunt totdeauna separate. sau nu au contact. 44 Surprinde că vorbirea este socotită printre cantităţi. din cauza modificării. ceea ce este subiect al predicatelor. propoziţiile şi opiniile nu se schimbă nicidecum şi în nici un fel. Aristotel insistă asupra obiecţiei şi asupra argumentului care o înlătură O propoziţie devine adevărată din falsă nu fiindcă a primit determinări contrare. Pe scurt. propoziţiile şi opiniile. la continuu. iar mărime. adevărata independenţă şi capacitate de a primi determinări contrare o are numai „substanţa prima . De aceea. O mulţime este o cantitate dacă poate fi numărată. 13. (""" Dacă deci cineva admite. un lucru unul şi determinat. ttooo'tth. substanţa poate primi determinări contrare. 43 Este o falsă problemă contactul sau lipsa de contact între numere. din care fiecare este. pentru a preîntâmpina o obiecţie sofistică pur verbală. în ele însele. ceea ce este o altă calitate. adică s-a schimbat. dar nu este însăşi predicat. potenţial. prin schimbare. unele cantităţi sunt alcătuite din părţi care au o poziţie una faţă de alta. prin natura sa. continuu = o«v€xec. Se cheamă mulţime ceea ce.

De exemplu. limita comună este punctul. pentru că fiecare parte stă undeva şi este posibil să distingem fiecare parte şi să stabilim poziţia fiecăreia pe suprafaţă şi să arătăm cu ce anume parte din rest se atinge. Nici cu privire la timp nu se poate face aceasta. 48 Aristotel clasea/ă printre cantităţi vorbirea. aşa că una este totdeauna 45 Spaţiul şi timpul. Ordinea există şi la spaţiu şi la numere. pentru că. 47 Apropierea dintre timp şi număr este făcută şi de Kant. au aceeaşi limită comună ca şi părţile solidului. sunt. iar ceea ce nu este stabil este greu să aibă o poziţie. cantităţi cu părţi fără o anumită poziţie. Şi tocmai fiindcă avem în minte vreuna din aceste cantităţi propriu-zise. în mod secundar? Se pare că. este linia. pentru că părţile suprafeţei au şi ele o limită comună. Tot aşa cu numărul47. se poate zice că părţile unui număr au o ordine. El nu trece printre cantităţi nici măcar deplasarea. pentru că nici una dintre părţile timpului nu are o poziţie stabilă. în schimb. cum sunt numerele şi timpul. Deosebirea dintre poziţie şi ordine nu este convingătoare. Şi aşa. Şi tot aşa spaţiul este o cantitate continuă. nu există nimic care să fie contrarul a doi coti. Este mişcarea o cantitate numai accidental. b anterioară alteia. astfel. prin care părţile ei se alătură. mai degrabă. care sunt ocupate de părţile unui solid. dar numai acestea singure. nu numai timpul. propoziţia lui va fi făcută în termeni de timp necesari. de asemenea. . pentru că timpul acoperit de ele este lung. care numără printre mişcări toate schimbările. este imposibil să arătăm ce fel de poziţii au părţile unui număr unele faţă de altele. se poate stabili care este poziţia fiecăreia şi care părţi se ating. pentru că părţile lui au o limită comună. unde se defineşte cantitatea. nu însă mişcarea. Mecanicismul modern a căzut în eroarea de a generaliza fenomenul deplasării. la suprafeţe. în Metafizica. Timpul nu are poziţii. dacă are cineva de arătat cât de lungă este o acţiune. în acelaşi mod. pentru că suprafaţa pe care se întinde albul este mare. fără a pierde. putem afla o limită comună şi la părţile unui solid. vorbirea nu mai este socotită o cantitate. dar în sine.pot fi numărate sau cantificate. întrucât părţile nu rămân pe loc. cantităţi. Astfel. Nici una din părţile ei nu are o existenţă stabilă.cantităţi în sine" (iroaâ Kaff aîi-ro) şi „cantităţi prin accident" (tcară ou|j|k|3r| icoe). 5 a. iar doi înaintea lui trei şi. este o cantitate continuă. La linie. îndată ce o silabă s-a pronunţat. şi nu alta. prezent şi viitor — formează un tot continuu. mai târziu. aceste lucruri nu pot fi numite cantitative. adică una este „înainte". în care fiecare punct are o poziţie determinata. care aici sunt trecute printre cantităţi. urmează că şi părţile spaţiului. IA]. nu mai este posibil s-o ţii pe loc. Timpul — trecut. iar unele din părţi care nu au. Acelaşi lucru la vorbire. prin aceasta. ori din părţi care nu au aceasta46. fiindcă o leagă totdeauna de mişcările calitative. la numărat: unu este înaintea lui doi. La cantităţi determinate. fiindcă face deosebirea dintre . în natura lor interioară. că astfel de părţi au o ordine. 108 CATEGORII 6. Accidental nu înseamnă întâmplător. ori o suprafaţă. spunem despre o acţiune ori despre o schimbare că este lungă. în mod firesc. în adevăr. ele nu pot avea nici poziţie. Acest pasaj este însemnat. unele cantităţi consistă din părţi care au poziţii. aceasta este concepţia lui Aristotel. 46 Aristotel introduce o mică diferenţă între cantităţi: cantităţi cu părţi ce au o anumită poziţie (6e'otc) cum este spaţiul. Căci nu există o limită comună prin care silabele să se alăture. spunând că ea are nevoie de o durată de un an. ori cam aşa ceva. Şi tot aşa. pe care mecanica modernă a aşezat-o printre cantităţile realităţii. acest lucru este evident. pentru că părţile unui solid ocupă un anumit spaţiu şi ele au o limită comună. pentru că va stabili aria acoperită. sunt cantitate numai accidental48. care se cheamă cantitative. ori o linie. nimic altceva nu poate pretinde la acest nume în sine. alături de spaţiu şi timp. Strict vorbind. numai lucrurile pe care le-am arătat aparţin categoriei cantităţii. Părţile unei linii au o poziţie una faţă de alta. dar este imposibil a descoperi vreo poziţie distinctă pentru fiecare. pentru că aici există o limită comună. dar părţile lui au o ordine (to£ic). toate celelalte. baza mecanicismului. pentru că părţile ei n-au o limită comună. astfel. sunt denumite. Spaţiul şi timpul aparţin şi ele acestui fel de cantitate45. părţile unei suprafeţe au poziţiile lor. 13. Pe lângă aceasta. Aplicaţia acestei distincţii în cazul cantităţii este o bună lămurire a noţiunilor frecvente la Aristotel intre „esenţial" („în sine") şi „accidental". ea este o cantitate discretă. Cantităţile nu au contrari49. aşa că. 5a O linie. sau care părţi sunt în atingere. alta „după". ci exterior. S-ar putea zice. decât doar cel mult accidental. V. Şi acelaşi adevăr cu privire la solid şi la spaţiu. 107 ARISTOTEL şi scurte. Spunem despre ceea ce este alb că este mare. el va arăta dimensiunea unui obiect alb în termeni de suprafaţă.. dimpotrivă. ci şi spaţiul este o cantitate continuă. fiindcă este curgător. Şi astfel. categorii independente una de cealaltă. lucrurile menţionate. şi anume. Şi tot aşa. ci fiecare este separată şi distinctă de toate celelalte. Cantităţile constau ori din părţi care au o poziţie una faţă de alta. sau unde sunt aşezate ele. aplicăm termenul de cantitate şi la alte lucruri. Şi înţeleg aici vorbirea produsă de voce.

Se va vedea mai jos. iar un teatru puţini. acelaşi lucru este şi mare şi mic. Aristotel precizează. De exemplu. 6 a acelaşi moment52. oamenii definesc termenul sus ca contrarul lui jos. Pretinşii contrari ai spaţiului sunt şi ei relaţii sau relativi. La acestea din urmă. Al treilea argument este arătarea consecinţelor absurde. iar un grăunte mare. în acelaşi timp. după termenul de comparaţie. Ştim. un munte este numit mic. Dar acestea nu aparţin cantităţii. pentru că nimic nu este mai departe de extremităţile Universului decât centrul. şi că deci este contrar sieşi. şi acelaşi lucru este şi mare şi mic în acelaşi timp. fiindcă contrarietatea (mare-mic) nu decurge din el însuşi. mult-puţin. Şi chiar dacă cineva n-ar numi aceşti termeni relativi. pe când termenii mare şi mic arată o relaţie. dacă mare este contrarul lui mic. şi este de aşa natură încât să primească contrarii în unul şi cantităţilor determinate sau nedeterminate. Dacă Aristotel nu face această precizare. Se pare că devenirea contrarilor de orice fel a fost derivată din contrarul spaţial. acelaşi corp este mare şi mic.necesitatea. mult-puţin. ci se cheamă aşa mai degrabă ca un rezultat al unui act de comparaţie. ca şi la substanţă. de aceea. căci. nici mici în mod absolut. deşi cei din teatru întrec cu mult la număr pe cei dintr-o casă. Aristotel atribuie spaţiului contrari (sus. cauza este antropomorfismul cosmologiei sale. fie că sunt sau nu cantitative. că mult-puţin. trei coţi. sus-jos etc. un munte n-ar putea fi niciodată numit mic. Un lucru nu poate fi de doi coţi într-un grad mai mare decât altul55. 50 Aristotel repetă. noi mai zicem că sunt mulţi locuitori într-un sat şi puţini în Atena. pentru că recurg la un criteriu exterior. care presupune o deosebire absolută. ele nu au contrari. Termenii de doi coţi. îndeosebi la spaţiu. în adevăr. Este limpede. Şi tot 52 Adevăratul temei că la cantitate nu există contrari este lipsa de extreme la cantitate. nu în acelaşi timp. Şi tot aşa. sud. dezvoltând pe larg. totuşi nimeni nu este în acelaşi timp şi bolnav şi sănătos. ci termeni relativi şi. vest. contrarul puţinului. când se discuta substanţa. de la substanţă. desigur. Această contradicţie sau excepţie nu este necesară. Cineva ar putea. fără a rezulta contrari. de aceea. deci nici ea nu admite contrarul. nu admite variaţii de grad. Căci. ar trebui să urmeze că acelaşi subiect poate primi calităţi contrare în unul şi acelaşi timp. ca şi mare-mic. pentru că acele lucruri sunt contrari care. Cantitatea. ori al oricărei alte entităţi. deşi cei din capitală sunt de atâtea ori mai numeroşi decât cei din sat. demonstrarea necontrarietăţii este mai lungă şi se referă la mare-mic. căci cum poate exista un contrar la un atribut care nu poate fi prins în sine. 5:1 în adevăr. Totuşi. după cum nimic nu este în acelaşi timp şi alb şi negru. de aceea. ori al unei suprafeţe. este aici mereu o referinţă la un criteriu de apreciere exterior. dacă mare şi mic sunt contrari. 5 b. după cum se pare. şi aceasta este aşa. Esenţialul este necesarul interior. şi aşa înainte arată o cantitate. nici un lucru nu este contrarul său. pe când ei înţeleg prin jos centrul. lipsa de contrari. iar un bob de grâu. Nu există o substanţă contrară alteia. în unul şi acelaşi timp. că acestea trebuie clasate ca relative. la Aristotel 51 Acesta poate fi considerat ca al doilea argument pentru a dovedi că nu exista contrarietate la cantităţi. Primul caracter este lipsa de contrar a 5b 109 ARISTOTEL ori a trei coţi. Apoi. s-a admis. caracterele ei. Astfel. nu . în acelaşi gen. acelaşi lucru poate fi mic în comparaţie cu un lucru şi mare în comparaţie cu altul. deşi substanţa este în stare să primească contrari. ca şi în capitolul 10. Căci se întâmplă câteodată ca acelaşi lucru să fie şi mare şi mic. atunci acelaşi lucru este contrarul său însuşi. centru. lucrurile nu sunt nici mari. 4S După ce a arătat speciile de cantitate. în adevăr. unde demonstraţia se face prin arătarea că aceste cantităţi aparţin relativilor (relaţiilor). or. fără a formula definiţia ei. 110 CATEGORII 6. în adevăr. aşa că acelaşi lucru ajunge să fie şi mic şi mare. Deci nu există nimic care să fie calificat în feluri contrare. dacă termenii mare şi mic ar fi utilizaţi absolut. mare-mic nu sunt contrari. Cantitatea poate creşte sau scădea indefinit. că numai aceasta poate primi contrarul. ci relativului. că nici 6 a un lucru nu primeşte calităţi contrare în unul şi acelaşi moment. ei tot nu au contrari. atunci lucrurile ar fi contrare lor însele. est — şi chiar face din contrarii spaţiali modelul contrarietăţii (sunt contrari lucrurile extreme din cadrul unui gen). Şi. să susţină că mult este contrarul lui puţin. cantitatea pare că admite contrari. dat fiind că cel din urmă este mai mare decât altele din specia lui. sunt despărţite prin cea mai mare distanţă posibilă54. pe când contrarii nu pot fi atribuiţi în acelaşi timp aceluiaşi corp. Totodată. Dar este imposibil ca acelaşi lucru să fie contrar lui însuşi53. ci cantitativi. mare. şi mare al lui mic50. după cum este raportat la un corp sau altul. nici multul. printre caracterele cantităţii. iar cel de mai înainte este mai mic. jos) — şi ar putea adăuga şi alţii: nord. dacă acestea ar fi contrari. ci numai prin referire la ceva exterior?51 Şi pe lângă aceasta. că nota caracteristică a contrarilor este că sunt extremi: alb-negru. ci din relaţiile lui cu altceva. mai zicem că o casă are mulţi oameni în ea. 54 După ce a stabilit. marele nu este contrarul micului.

La cantitate. relaţii. considerat în relaţie cu celălalt. 2) cantitatea nu cunoaşte mai mult sau mai puţin. el încetează de a fi trei. 111 ARISTOTEL aşa cu numărul. încă mai des. nu înţelegem ce vrea să spună Aristotel când adaugă: un trei sau un cinci nu este mai mult trei sau cinci decât un alt trei sau cinci. reumatici etc. de aici. De exemplu. după cantitate. S-a explicat această schimbare de ordine ca una din obişnuitele neglijenţe de stil sau compoziţie ale lui Aristotel. trei nu este mai adevărat trei decât cinci este mai adevărat cinci. între cer şi pământ. Relaţia. relativul este fiecare dintre cei doi termeni. ci faţă de altul. „subiect" etc). diabetici. obişnuită. Şi la nici o unitate din cele amintite nu se poate vorbi de o variaţie de grad. febră. de exemplu. Căci relaţiile sunt exprimate nu numai de prepoziţii şi conjuncţii. Nici o cantitate nu este în sine egală sau inegală. afară numai dacă nu subînţelegem anumite lucruri. care sunt discutabile: 1) cantitatea nu primeşte contrari. el vorbeşte de relative (ceea ce este sau există faţă de altul). adică nu respectă ordinea fixată de el în capitolul 4 al operei. se poate vorbi de egal şi de inegal58. ea subliniază o caracteristică a cantităţii. adică nu cunoaşte grade. prin augmentare sau diminuare. noţiune care are un rol însemnat în filozofia lui Aristotel. ( A]. şi este înlocuit cu alt număr. Şiţ este o dispoziţie durabilă. cantitatea este rezultatul măsurii. cantitatea nu comportă mai mult sau mai puţin. fiindcă se înţelege de la sine că. Pentru logica modernă este deosebire între relaţie şi relativ. indigestie etc). categoria cantităţii nu admite variaţia de grad56. De aceea. Cel mai distinctiv semn al cantităţii este că i se poate atribui egalitatea şi inegalitatea57. în realitate. S-ar putea răspunde că această definiţie este valabilă numai pentru cantitatea nedeterminată. cel mai important. să fie determinat ca egal ori inegal cu altceva. Fiecare dintre cantităţile de mai sus poate fi numită egală ori inegală. Pe el 1-a izbit mai mult termenul pus în legătură cu altul decât însăşi legătura. . la toate felurile de cantitate mai sus amintite. Noţiunile de relaţie şi relativ sunt cele mai obscure şi totuşi determinante noţiuni ale filozofiei. fiindcă tatăl şi fiul sunt existenţe independente. 59 Dispoziţia (SiciOeoic) este o stare trecătoare (boală. Comparaţia care transformă doi termeni în cantităţi este măsura şi numărarea. „Paternitatea" sau „filiaţia" sunt relaţii. rămâne semnul distinctiv al cantităţii că numai ea poate fi numită egală ori inegală. pe care el n-o deosebeşte de relaţie. „predicat". dar ea nu spune nimic.mai mult" sau „mai puţin". relaţia> Se cheamă relativi60 acele lucruri care sunt concepute în comparaţie cu altele. nu se compară deloc cu alta în termen de egalitate ori 56 întreg alineatul este neconvingător şi obscur. presupune doi termeni. nu după celelalte. ci mai degrabă în termeni de asemănare. de calitate. Pentru ştiinţa modernă. şi tot aşa. Aristotel are meritul de a fi diferenţiat noţiunea de relativ. Precizarea este exactă. şi atunci trei piese de aur ne apar mai mult trei. care sunt considerate în relaţie una cu alta.. Ceea ce nu este cantitate nu poate nici într-un chip. Termenul întrebuinţat de Aristotel pentru relaţie este npoc ti (= faţă de ceva) şi subliniază considerarea unui lucru nu în sine şi pentru sine.ca şi relativul. Şi nici un timp decât altul. şi în acest caz. '*' Aristotel nu se ocupă. 55 Observaţia aristotelică pare un truism. Relaţia este însăşi legătura dintre cei puţin doi termeni. Dacă ar fi aşa. în acelaşi mod. merita să fie aşezat înainte. totuşi. Cantitatea se defineşte prin capacitatea de a creşte sau de a scădea. De exemplu. între sus şi jos. un solid se poate zice că este egal ori inegal cu altul. adică mai valoroase decât trei pietricele de pe drum. relativul este însuşi termenul considerat în legătură cu celălalt. ci chiar de termeni ce par independenţi ("cauzalitate". pe cât se pare. dar pe când relaţia este legătura dintre cei doi termeni. deşi medicina modernă numeşte „diateză organică" o stare durabilă ca la artritici. Astfel. care desfăşura o muncă uimitoare de documentare şi învăţământ. fiindcă presupunem cel puţin doi termeni care sunt comparaţi. 112 CATEGORII 7. am intra în conflict cu al doilea caracter. acesta aşezat în centrul lumii. de aceea. expresia de „relativ" şi „relatare" în loc de relaţie. 58 Şi al treilea caracter. poate naşte confuzie. iar măsura presupune spaţiul şi numărul. Nu era nevoie să releve că nu există grade ale aceluiaşi număr. S-ar putea încerca o explicaţie prin legătura intimă dintre principalele caractere ale cantităţii şi relaţiei.relativă. „relaţiile" cu „existenţele". care însă nu este străină de gradaţie. egalitatea şi inegalitatea sunt relaţii (relative). „tată" şi „fiu" sunt relativi. de aceea. dar cu putinţă de a exista independent de relaţie. 57 Este al treilea caracter al cantităţii.6 a inegalitate. şi nici un trei nu este mai adevărat decât un alt trei. totdeauna comparaţia unui termen cu altul se traduce prin . în adevăr distinctiv. cum ar fi albul. <Relativii. la celelalte atribute nu întâlnim decât asemănare şi neasemănare. în Metafizica V. sau prin raportare la alte lucruri61. calitatea este aşe/ată înaintea relaţiei. Numai la cantitate se poate vorbi de egalitate şi inegalitate. Nu numai gândirea antică a confundat „existenţele" cu „relaţiile" şi. în cazul timpului. dacă la trei adăugăm o unitate sau mai multe. De aceea. O dispoziţie59.

nu trebuie să uităm că înşişi contrarii sau opuşii sunt relaţii (relativi). în realitate. se pare că relativii pot primi variaţii de grad65. Ele sunt patru: 1) au contrari. este tradusă de alţii: „sunt spuse că depind de alte lucruri". pentru că muntele are acest atribut prin comparaţie cu ceva: asemănătorul se cheamă asemenea faţă de ceva deosebit şi toate celelalte de acest fel au această raportare externă. Traducerea relativului prin genitiv nu este posibilă în limbile moderne. în afară de poziţie. pentru că termenii asemenea şi neegal se raportă la ceva66. calităţile au contrari. la cunoaştere noi înţelegem cunoaştere a cognoscibilului. Mai sunt şi alte relative. 114 CATEGORII 7. Expresia este greoaie. prin jumătate. tradusă de noi: „sunt concepute în comparaţie cu altele". o poziţie este o poziţie a ceva. şi fiecare dintre acestea este un relativ. Relaţia este în lucruri. dar îşi iau numele de la poziţiile amintite. dispoziţie62. stăpânul unui sclav. A doua parte a definiţiei este tautologică şi deci păcătuieşte împotriva regulii aplicate la definiţie. 62 e£ic = stare. Orice lucru are o poziţie prin raportare la un punct de reper. a sta drept şi a şedea jos sunt poziţii particulare. Astfel. Este „a avea contrari" o caracteristică a relativilor.' Aristotel însuşi recunoaşte că nu toate relaţiile au contrari. relativi. îndeosebi. nu însăşi relaţia. în care se manifestă dificultatea de a acorda realitate relaţiei. adică fără a presupune în definiţie relaţia ca fiind cunoscută. Tot aşa. o cunoştinţă este o cunoştinţă a ceva. sub formă particulară. Căci nu înţelegem cum date în sine fără legătură pot fi legate de gândire. Totuşi. De asemenea. prin 64 Urmează caracterele relativilor. virtutea are drept contrar viciul. Şi cuvântul „dublu" este de asemenea înţeles prin comparaţie cu altceva. cunoaşterea are drept contrar ignoranţa. ceea ce trebuie ştiut prin cunoaştere. şi tot aşa este cu toţi relativii amintiţi. amândouă acestea fiind relative. 1088a 23 şi urm. Pe el îl interesează lucrurile relaţionale. modificare temporară sau dispoziţie. 2) pot avea mai mult sau mai puţin. Dar dacă toate relaţiile ar avea contrari. Starea şi dispoziţia sunt calităţi. Substanţa şi cantitatea n-au contrari. a făcut-o şi mai de nepătruns. va face relaţia mai inteligibilă. Metafizica. nu în subiectul gânditor. prima parte a definiţiei. |N]. fiindcă relativul „mai mare" nu este al celui de care e dependent sau cu care este comparat. 3) orice relativ are un corelativ. înţelesul tuturor acestora se explică prin raportare la altceva. astfel. Idealismul modern a scos din faptul că în orice senzaţie sau cunoştinţă psihicul are un obiect şi că acest obiect este raportat la conştiinţă teoria subiectivistă a relativităţii cunoştinţei: realitatea este dependentă de conştiinţă. egal şi neegal cunosc un mai mult şi un mai puţin. Şi tot aşa este cu orice alt termen relativ. stare. un munte se cheamă mare în comparaţie cu un altul. Idealismul a crezut că. în acest chip. SkxBechc = stare. Şi la fel este cu toate celelalte noţiuni de acest fel. prin mai mare. în sensul pur aristotelic. Hexis şi diathesis. prin cognoscibil. percepţie. Totuşi sunt pasaje în Aristotel. Este de notat că a sta întins. prin dublu. Definiţia lui Aristotel este specifică limbii greceşti.iţia presupune „faţă de ceva". care arată o dependenţă şi deci o comparaţie: „sunt acele care se zic ale altora". numai datorită genitivului grecesc: „senzaţia a ceva". . Seria acestor noi relaţii surprinde la Aristotel. o stare este o stare a ceva. jumătatea dublului său. relaţia şi. Aristotel recurge la formularea comparaţiei prin genitiv. de exemplu. XIV. dependenţa reciprocă. în adevăr. 4) sunt de la natură simultani. de a nu presupune în definiţie termenul ce este definit: „prin raportare la altele". nici actual" (ibidem. A sta culcat. pentru că înseamnă „de două ori mai mare decât un altul". Relativii pot să aibă contrari64. căci se înţelege că este vorba de „mai mare decât altul". care hotărăşte şi relativii. dar şi specifică logicii lui Aristotel. făcând din ea operaţia gândirii. şi nu într-un alt mod.. Astfel. 1088b). Căci asemenea şi neasemenea. un fundamental caracter dialectic al lumii.61 Această primă definiţie a relaţiilor sau relativilor cu două părţi arată dificultatea de a defini relaţia fără a recurge la tautologie. dar flexiunea verbală pe care o utilizăm pentru a exprima uneori relaţia diferă în unele exemple. „cunoştinţa a ceva". dublul jumătăţii sale. sunt şi calităţi (capitolul 6). Dar nu toţi relativii au contrari: dublu şi triplu nu au contrari. mai mare decât ceea ce este mai mic. dublu şi oricare termen de acelaşi fel nu admit această modificare. cum vom vedea. de exemplu. dar „poziţia" însăşi este Dimpotrivă. Astfel. 6 b un termen relativ. Astfel. 113 AR1STOTEL cuvântul „mai mare" se aplică prin raportare la altceva. a sta în picioare şi a şedea jos nu sunt ele însele poziţii. mutând relaţia în subiect. dacă realitatea deplină este substanţa: „relaţia nu este o substanţă nici virtual. după cum nu au nici alţi termeni ca aceştia. încercările de definiţie clin gândirea modernă nu sunt mai fericite. a relaţiilor '. prin mai mic. prin termenul sclav. 63 în greceşte: Osoiţ. si exprimă legătura. deprindere. nu fiecare termen relativ permite o variaţie în grad. Sunt deci relativi acei termeni a căror natură capătă înţeles în comparaţie cu altceva sau printr-o raportare la altceva. cunoştinţă şi poziţie63. po/. celelalte nu sunt propriu-zis. modificare durabilă. mai mic decât ceea ce este mai mare67. iar senzaţia şi cunoştinţa sunt relativi. prin termenul stăpân. noi înţelegem sclavul unui stăpân. Toţi relativii au corelativi. acesta este „mai mic".

dacă. ca în cazul lui dublu şi . şi de o făptură înaripată. Aceasta este de cele mai multe ori adevărat. unde Aristotel creează expresii forţate. atunci datoria noastră este să-1 făurim. Căci se zice că sclavul este sclav faţă de un stăpân. când nu există un nume. a recurs la un subterfugiu verbal. vorbind despre mare şi mic. nici sclavul nu mai este sclav. Uneori însă pare că relativii nu sunt reciproci. Să precizez ce vreau să spun. termenii stau în corelaţie. picioare. şi deci relaţia nu este exprimată exact. la altceva la fel. corelaţia stabilită va rămâne în picioare. dacă există un nume potrivit. 68 Aristotel se înşală când consideră aripa ca un relativ faţă de corpul păsării Aripa este un organ. de exemplu. dacă nu există înaripat. dacă unul dintre cei doi este denumit nu prin acel nume care exprimă noţiunea corelativă. ca pasăre. mai mult sau mai puţin. Dacă nu există un atare nume. 67 Corelativul poate fi un contrar. orice relaţie are corelativi. dacă omul nu mai este un stăpân. constatate: aripi. corelaţia între acest atribut şi sclav va rămâne aceeaşi. Aristotel afirmă. Dacă. De aceea. noi vorbim de aripi. expresie tautologică. mâini etc. adică gradarea reprezintă relaţii (relativi). din greşeală. ci prin unul care o exprimă accidental. 116 CATEGORII 7. pasărea. raportând-o la aripi68. relaţia va fi reciprocă. 115 ARISTOTEL percepţie. căci cuvântul navă nu înseamnă nava unei cârme. Dacă însă raportarea se stabileşte în mod propriu. prin perceptibil. în adevăr. şi numai indirect la unele relaţii. desigur. E permisă definiţia relaţiei în genere tot prin relaţii. aripă e relativă păsării înaripate. corelativul sclavului este stăpânul. ci la om. Astfel. ca întreg ce se prezintă faţă de părţi ca scop. dacă o corelaţie este exprimată corect. însă trebuie să ştim că termenul ce defineşte este tot o relaţie. de aceea. conexiunea între acestea două nu va fi reciprocă. Şi cum nu există cuvânt. căci încă multe făpturi pe lângă păsări au aripi. decât a ceea ce este animal. căci. Pe de altă parte. o parte a corpului păsării. întrucât multe animale nu au cap. pentru ca aripa nu este relativă la pasăre. este necesar să creăm cuvinte. raportându-le la o făptură înaripată. 7 a Relaţia aceasta este improprie. cei doi nu sunt corelativi. Termenul sclav. nu va fi nici o corelaţie. percepţia perceptibilului. ori. dacă este definit ca raportat nu la stăpân. capabil de cunoaştere. care stă cu primul în corelaţie. cum se întâmplă când. dacă atributul stăpân este suprimat la om. nu se află în corelaţie cu acela. dat fiind că există şi nave care n-au cârmă. nu există nici corelativul aripă. este esenţial ca termenii corelaţi să fie exact denumiţi. corelaţia ar putea fi exprimată mai adecvat dacă am făuri vreun cuvânt. sclav-stăpân etc. indicarea corelaţiei va fi uşoară. De asemenea.7 a. Dacă s-a admis că aripa este cu necesitate relativă faţă de pasăre. Numai termenul organ (mijloc) este un relativ faţă de organism. ci ca fiinţă înaripată. Aceasta se vede mai lămurit în exemplul următor: navă şi cârmă. 69 Toate aceste cuvinte derivate sunt ceea ce Aristotel a numit în capitolul paronime. în aceste cazuri. când am derivat cuvântul înaripat de la aripă şi cuvântul cârmuită de la cârmă69 . noi derivăm un nume nou. Raportul este între parte şi întreg. Chiar în cazul corelativilor recunoscuţi şi unde există nume pentru fiecare. au un corelativ70. au fost îndepărtate şi s-a păstrat singuml atribut de stăpân. de exemplu. după cum este privită dintr-un punct de vedere sau din celălalt. cum ne amintim din capitolul asupra cantităţii. Şi tot aşa este în toate cazurile. corelaţia stabilită nu va avea loc. şi corelativul aripii. Astfel. în afară de această consideraţie. b Toţi relativii deci. O cauză nu este „mai cauză" decât altele. cum ar fi cârma este cârma cârmuitei sau altceva asemănător. este evident că toţi relativii vor avea corelativi. atunci. definim o cârmă în raport cu o navă. pentru că. Aristotel a simţit că. cum ar fi biped. pornind de la ceea ce are un nume. dacă relativul la care se raportă este luat la întâmplare şi nu cum trebuie. 66 în capitolul precedent. dacă corelaţia nu este exprimată corect. termenul de relaţie nu se aplică adecvat şi. Să presupunem că corelativul sclavului este omul. ca în exemplele de mai sus. în adevăr. Dacă. atunci. Capul va fi mai potrivit definit ca fiind corelativul a ceea ce este înzestrat cu cap. aripa nu va mai fi relativă. dacă sunt bine definiţi. ceea ce se prinde cu percepţia. Adaug această condiţie. deoarece cârma nu se raportă la navă ca navă. corelaţia între om şi sclav va înceta de a mai exista. dacă nu există nici unul prin care o relaţie să poată fi exprimată adecvat. dacă atributul înaripat se ia de la pasare. nu între părţile concrete. fiindcă o altă definiţie nu este posibilă. pentru că animalul nu are un cap ca animal. că relativii n-au contrari. de exemplu. Şi tot aşa. găsim desigur mai uşor lucrul la care se raportă ceva. Uneori. uman. chiar dacă toate celelalte atribute sunt îndepărtate şi s-a păstrat numai acela în virtutea căruia s-a stabilit corelaţia. definiţia noastră nu este potrivită. Dacă relaţia este o comparaţie între doi termeni. lucrul la care se raportă relativul nu s-a stabilit în mod propriu. Şi dacă terminologia este corectă. Şi dacă relaţia este exprimată în mod potrivit. deşi toate atributele accidentale sunt date la o parte şi s-a păstrat numai acel atribut în virtutea căruia s-a stabilit că este corelativ cu celălalt. relaţia de paternitate are corelativul tată-fiu. Relativii par că sunt de la natură simultani71. pentru că nu este potrivit a zice că o pasare este pasăre numai pentru că are aripi. atunci deşi toate atributele accidentale ale zisului stăpân. sau la biped.65 De asemenea. nu există aici relaţie reciprocă. „mai mult-mai puţin" este valabil numai la cantităţi şi la calităţi. căci cârmuita este cârmuită faţă de o cârmă.

Dacă se distruge senzaţia. iar aceea a unui sclav o implică pe aceea a unui stăpân. cau/a înaintea 7b 117 ARISTOTEL 8a jumătăţii cere existenţa simultană a întregului din care este jumătate. existenţa unui stăpân presupune existenţa unui sclav. Căci. să aflăm o ramură de cunoaştere al cărei început de existenţă să fie contemporan cu obiectul ei. nici o substanţă nu este relativă. dacă nu imposibil. dar inversa nu mai este adevărată. în ceea ce priveşte însă substanţele prime. A este la stânga lui B şi B este la dreapta lui A. ilar îndată ce a devenit cau/ă. pentru că nu mai este ceva de cunoscut. Ne-am putea întreba dacă. dar şi B este asemenea cu A. care interesează îndeosebi teoria cunoaşterii: cunoaşterea şi obiectul cunoaşterii sunt simultane sau un termen precede pe celălalt ? Aristotel nici nu ia în considerare soluţia potrivit căreia cunoaşterea precede obiectul ei. pentru că nici întregul. în adevăr. ori un anumit cap particular al unui anumit om. Şi apoi. obiectul poate totuşi foarte bine să existe. chiar dacă procesele nu sunt. Se vede clar că perceptibilul există înaintea percepţiei73. fiindcă a numit termenii relaţiei subiect şi obiect. cum se pare. Dacă perceptibilul este suprimat. adică a produs un efect. Tată-fiu sunt simultani. atunci şi percepţia încetează de a mai exista. Apoi. Este adevărat că dacă obiectul cunoaşterii nu există atunci nu poate exista vreo cunoştinţă despre el. Un anumit om. 8 a parte din perceptibil. în acelaşi timp. în cazul cvadraturii cercului. şi doar corpul este o efectului. 118 CATEGORII 7. noţiunea de cauză şi noţiunea de efect sunt simultane. rămân obiectele care preced şi care puteau produce percepţia lor. 12 Aristotel se pronunţă aici. căldura. ori un anumit bou. Elementele din care este compus animalul există înainte ca animalul şi percepţia lui să fie posibile. întrucât suni corelativi. ca şi în gândire. de obicei. dacă nu există dublu.jumătate. nu se definesc în raport cu ceva din afară. atunci nu există nici jumătate. nici părţile substanţei prime nu sunt relative. adică sunt uniţi prin relaţie. Obiectul cunoaşterii pare ca există înaintea cunoştinţei înseşi. de bună seamă. deşi este inteligibilă. tatăl există înaintea fiului. Astfel. dacă cunoştinţa unui anumit obiect nu există. nu se defineşte ca o anumită mână. înaintea percepţiei. este relativ numai întrucât 73 Aristotel cercetează pe larg o chestiune legată de caracterul simultaneităţii relativilor. dar îndată ce este tată. ori un anumit cap. rămân. fiindcă sunt cei doi membri ai relaţiei de paternitate. dacă tot ce este însufleţit ar înceta de a exista. dulcele. căci. încetează de a mai exista. de asemenea. relativii. ci ca mâna ori capul cuiva. ca şi animalul ce are senzaţia. ori dacă trebuie făcută excepţie pentru unele substanţe secunde74. Acestea sunt simple exemple ale unei reguli generale. de exemplu. Căci percepţia implică un corp perceput şi un corp în care percepţia se realizează. Ceea ce este cauză este înaintea efectului. Idealismul modern a afirmat simultaneitatea sau corelaţia lor. iar B este fiul lui A. trebuie să fie simultani. desigur. Totuşi. Totuşi. De aceea. toate relaţiile sunt permutabile: cau/a este cau/a efectului şi efectul este efectul cauzei. avem cunoştinţă de obiecte ce există de mai înainte72. Tot aşa şi părţile: o anumită mână. pe cât pare. 71 Este al patrulea caracter al relaţiei: relativii sunt de la natură simultani sau „în acelaşi timp". pentru că focul şi apa şi elementele din care animalul însuşi este compus există. A este asemenea cu B. pentru următoarea teză in problema cunoaşterii: existenţa obiectivă este factorul prim şi. Deşi un relativ poate fi înaintea celuilalt. dar suprimarea percepţiei nu anulează existenţa perceptibilului. Şi tot aşa. şi corpul este suprimat. cum sunt corpul. înainte ca animalul şi ca percepţia să fi fost cu putinţă. căci ea îşi începe existenţa o dată cu fiinţa însufleţită. Tot aşa. Dar suprimarea percepţiei nu implică pe aceea a perceptibilului. dar perceptibilii. anterior actului de percepere. suprimarea perceptibilului aduce pe aceea a percepţiei. este adevărat că. iar dacă corpul nu există. este prezent şi fiul. Acelaşi lucru este adevărat. ea este independentă de subiectul cunoscător. ar exista totuşi multe obiecte de cunoaştere. Astfel. nu este adevărat în toate cazurile că corelativii sunt simultani. amarul şi aşa mai departe. dacă în adevăr ea este un obiect de cunoaştere. om şi bou nu se definesc în raport cu ceva în afară de ei înşişi75. cunoştinţa care era corelativă lui. tatăl înaintea fiului etc. sa repetat propoziţia: nici un subiect fără obiect şi nici un obiect fără subiect. ca şi în multe alte pasaje ale operelor sale. cel puţin pentru cea mai mare parte din substanţa secundă. Apoi percepţia ia naştere o dată cu subiectul percepator. Şi cazul este acelaşi la percepţie. ca atare. deoarece. Lemnul. dacă se suprimă perceptibilul. n-ar mai exista cunoaşterea. căci şi obiectul percepţiei este. şi viceversa. Dar perceptibilul există. dacă fiinţa însufleţită este suprimată. această regulă se aplică de asemenea la toate aceste corelative. totuşi nu avem o ştiinţă a ei. A este tatăl lui B. pe care îl determină în percepţie. dacă obiectul cunoaşterii încetează de a mai exista. urmează că şi percepţia este suprimată. urmează că şi percepţia încetează de a mai exista. relativii se anulează unul pe celălalt. Corelaţia este aici de cuvint: un . Acum. Existenţa 711 în adevăr. Apoi. este foarte adevărat că nu există o astfel de posibilitate. şi este greu. se pare.

O specie de calitate am putea-o numi stare şi dispoziţie81. Căci. Astfel. să ne pronunţăm în mod precis. fără să fie necesar ca să ştim la care lucruri ele se raportă. Dar. Din aceasta se vede bine că cineva cunoaşte precis un lucru relativ. pe când relativul este totdeauna comparat cu altul. după definiţia aristotelică. nu poate şti în mod neprecis că este mai frumos decât ceva care este mai puţin frumos. 120 CATEGORII 8. dacă el ştie că un lucru este mai frumos. în cazurile amintite. în acest . desigur. calul este un patruped (calitate). în Metafizica. V. 8 b că este mai frumos decât ceva care este mai puţin frumos. Căci dacă el nu ştie deloc precis al cănii lucru este dublu. cum sunt cauza. este evident că. cel puţin. <Calitatea> Prin calitate înţeleg aceea datorită căreia spunem că ceva este într-un fel sau altul80. urmează numaidecât că el va şti în mod precis şi decât care lucru anume acest lucru este mai frumos. trebuie să ştie şi lucru! faţă de care este numit aşa. în realitate. adică ceea ce raportăm la altul. în astfel de chestiuni. al cărui lucru este dublu. ca şi a relativului: substanţa este subiectul ce nu poate fi atribuit altuia. dacă definiţia noastră de mai înainte despre ceea ce este relativ a fost completă. căci dacă cineva ştie că un anumit lucru este relativ. şi este cu putinţă să ştim precis caracterul lor esenţial. qualiliis). chiar noţiunea de substanţă. el ştie tot aşa de precis faţă de ce anume este relativ. căci defineşte calitatea (noio'-niţ. la toţi relativii. în primul rând. Dacă aşa stau lucrurile. 119 ARISTOTEL 8b este proprietatea cuiva. care recunoaşte necesitatea pentru orice relaţie de a avea doi termeni. el ştie atunci şi lucrul la care el se raportă. atunci şi părţile corpului sunt relative faţă de întreg. nu o cunoştinţă. poate că s-ar găsi o ieşire din incertitudine. nu ştie deloc nici dacă este sau nu relativ. De aceea. scopul. nu întrucât este lemn76. Dacă cineva ştie precis că cutare lucru este dublu. Aristotel şi-a creat dificultăţi şi a alunecat în neclarităţi. Capul. Aristotel începe prin a deosebi patru specii de calităţi şi sfârşeşte prin trei caractere ale calităţii. şi invers. dacă nu şi ceea ce este exprimat de această noţiune. obiectul premerge. Şi tot aşa. dar faptul că un lucru se raportă la altceva nu-1 face relativ în esenţa lui. 75 Nu spunem: „omul" a ceva. dacă va cunoaşte de asemenea precis şi lucrul la care acesta este relativ78. prin fel de a fi (itoidv. dacă cineva cunoaşte în mod precis ceva ca relativ. substanţa nu este relativă. 74 Aristotel relevă aici o trăsătură esenţială a relaţiei: ea se opune substanţei. In adevăr. tot aşa de bine. . este conform adevărului a zice că nici o substanţă nu este relativă79. şi aşa se face că acestea par să aibă un caracter relativ. de a proba că nici o substanţă nu este relativă77. relaţia este pretutindeni. dacă nu chiar imposibil. Oricum. deci ca ceea ce deosebeşte esenţial un lucru de altul: omul este un biped (calitate). 77 Dacă este exactă definiţia de la început a relaţiei prin genitiv: „ceea ce se spune despre altul". Aristotel este conştient de dificultăţile problemei şi cere o cercetare mai amănunţită. 7q Din cauza definiţiei neclare de la început şi din cau/a exemplificărilor. Calitatea este un termen folosit în multe înţelesuri. Numai în ceea ce priveşte unele substanţe secunde există îndoială. fără o cercetare mai aprofundată. este foarte greu. Se vede bine deci că. cum cere relaţia. 7R Noua definiţie. ci „proprietatea cuiva". căci s-ar putea ca nici să nu fie mai puţin frumos. atunci nu se mai ştie în mod precis 76 Textul nu spune: „lemnul cuiva". nici chiar substanţele secunde. o abstracţie prin ceva concret. după cum şi cauza are întâietate. mâna şi altele ca acestea sunt substanţe. termenii cap şi mână sunt definiţi prin raportare la întregul din care sunt doar o parte. quale). în schimb. aceasta este evident de la sine. determină un lucru ca un relativ numai dacă cunoaştem precis şi lucrul faţă de care este relativ. Aristotel înţelege că definiţia de la început trebuie schimbată sau. completată. deci ea cuprinde şi substanţele. In schimb. Cine spune că un lucru este „mai frumos". dat fiind că existenţa relativului stă în raportarea în anume fel la ceva. ca diferenţa esenţei.sens larg.cuvânt este legat de altul. Definiţia de mai înainte se aplică. în adevăr. el ştie numaidecât. cum cauza cere efectul. Dacă totuşi n-a fost completă şi dacă numai acele lucruri se numesc pe drept relativi. dacă nu ştie deloc la ce se raportă. Desigur. Nici o substanţă nu este relativă. căci aceasta este o opinie. Dar. cum declară în cea din urmă frază a acestui capitol. el nu poate să gândească deloc că ceva este dublu. mai mult verbală. substanţa este independentă. Raportul de excludere între substanţă şi relativ rezultă din chiar definiţia substanţei. nu este de prisos să arătăm nedumeriri cu privire la unele aspecte. se defineşte calitatea. Este poate greu. aceste lucruri nu sunt relative. la care relaţia la un obiect extern este o condiţie necesară a exestenţei lor. EI a considerat ca relaţii ceea ce nu este o relaţie. adică nu-i aplicăm un genitiv. 80 Categoria calităţii primeşte o definiţie sumară. realitatea individuală. Şi aceasta se vede bine şi în exemplele particulare. De aceea. Căci nu este cu putinţă să ştim precis al cui cap ori a cui mână este. \ă\. n-a recunoscut ca relaţii ceea ce este o relaţie. 1020b.

Tare se zice despre un lucru fiindcă are capacitatea de rezistenţă la rupere în bucăţi. în privinţa cunoaşterii. în fapt. 5ia'6eoic devine e£iţ. Tot aşa. ci unele (alb. sănătate şi aşa mai departe sunt dispoziţii. calde etc. care hotărăşte poziţia părţilor unui lucru. De asemenea. ci fiindcă aceste calităţi sunt capabile să afecteze organele senzoriale. ci mai degrabă că sunt dispuşi. se poate zice că. ori dispoziţii ale lucrurilor. boală. [A]. iar în Metafizica este dispoziţie (StdOeuic) . ori bun alergător. Exemplul „înroşire şi paloare" nu este adecvat şi se limitează la anumite vieţuitoare. modificările pe care el le suferă. corpul se cheamă alb. devenind 9 a rece în loc de cald. 122 CATEGORII 8. alb şi negru sunt calităţi pasive. pentru că lucrurile care le au sunt calificate datorită prezenţei lor. Căci cineva este dispus într-un fel sau altul în privinţa aceasta.Vedem că deosebirea după criteriul duratei dintre stare şi dispoziţie nu este o delimitare statornică. cald şi rece. pentru că conţine albeaţă.81 Termenii de 4'^tc şi Bia'Seoic sunt greu de tradus. De asemenea. de aceea. în acest caz. Această particularitate o au mai ales culorile. in morală virtutea este t£ic (stare). nu se poate zice despre ei că au cutare stare în privinţa cunoaşterii. de exemplu. putem să mergem până acolo încât să o numim stareH2. cum ar fi justiţia. se dă o altă definiţie diathezei. Aristotel rezervă numele de calităţi pasive numai acelora care au o cauză permanentă în temperament sau în schimbări mai adânci ale organismului (de exemplu. Felurile de cunoaştere şi de virtute sunt stări. deoarece cunoştinţa. noi numim pe oameni buni pugilişti. pe când aceasta este trecătoare. şi tot aşa. Şi tot aşa. Barthelemy Saint-Hilaire). pentru că are în ea dulceaţă. Termenul calitate pasivă nu este întrebuinţat pentru a arăta că lucrurile care primesc aceste calităţi sunt afectate în vreun chip. şi nici alte cazuri de acelaşi fel. în Metafizica. O altă specie de calitate83 este aceea în virtutea căreia. acei care nu posedă durabil cunoştinţa. nu se pot uşor schimba ori pierde. 19. Definiţia consideră dispoziţia ca o ordine. dar dispoziţiile nu sunt numaidecât stări. Exemplificările sunt împrumutate modurilor de senzaţie. o dispoziţie n-a devenit naturală şi aproape imposibil de modificat. moale se zice despre un lucru când îi lipseşte această capacitate. însăşi aplicarea acestor termeni înrudiţi a variat la Aristotel. înnegrirea pielii sub acţiunea soarelui). adică o putere care nu s-a manifestat încă. Uneori. aici se cuprind toţi acei termeni care se raportă la o capacitate ori incapacitate înnăscută. astfel încât să facă loc viciului. cealaltă este permanentă şi greu de schimbat. 8. „deprindere" sau „capacitate" (J. Mierea se cheamă dulce. Este evident că acestea sunt calităţi. căldura şi frigul se cheamă calităţi pasive. nu în virtutea cutărei ori cutărei dispoziţii. în virtutea lipsei acestei capacităţi de a rezista. amândouă desemnează 121 ARISTOTEL Starea se deosebeşte de dispoziţie prin aceea că este mai durabilă şi mai adânc înrădăcinată. Cineva este bun pugilist. Astfel. dar acei care sunt dispuşi în vreun mod anumit nu au în toate împrejurările starea corespunzătoare. chiar dobândită numai într-un grad moderat. şi tot aşa pretutindeni. Aristotel nu admite şi transformarea contrară. Mierea nu se cheamă dulce. ci o pierd uşor. o dispoziţie trecătoare. pentru că este afectată într-un mod anumit. Dulceaţa. virtuţile. ori de a evita insuccesul. de unde şi expresia dis-poziţie. ci organele senzoriale au aceste afecţiuni. Dar această deosebire nu este valabilă pentru toate calităţile lucrurilor. nu fiindcă acele lucruri care le primesc sunt afectate. nesănătoşi. 83 A doua specie de calitate are ca criteriu o capacitate sau putere (Siivcuic) opusă actului (eve'pyfui). cald. cealaltă. afară numai dacă. Ceea ce pare provizoriu se înrădăcinează şi. când mai bine. căldură. prima o dispoziţie permanentă. V. parc durabilă în caracterul ei şi greu de pierdut. afară numai dacă nu s-a produs o mare schimbare mintală prin îmbolnăvire. prin curgerea timpului. Căci acei care posedă anumite stări. Stările sunt în acelaşi timp şi dispoziţii. cu privire la moale şi tare.b sănătoşi. precum şi tot ce se înrudeşte cu ele sunt exemple de acest fel de calitate. dar aceste moduri de simţire sunt atribuite lucrurilor care sunt astfel calificate: dulce. S4 A treia specie de calitate ia drept criteriu afectarea (irâ6oc) oricărui lucru. ori bolnăvicioşi. Este evident că oamenii înclină a numi stări acele condiţii care sunt de un fel mai mult sau mai puţin permanent şi greu de schimbat. bolnav în loc de sănătos. Sunt numiţi sănătoşi oamenii în virtutea capacităţii înnăscute de a rezista uşor la influenţele nesănătoase. dar repede se schimbă. răceală. Nu lucrurile sunt afectate de ceva pentru a fi dulci.9a. Prin dispoziţie. rece etc. cumpătarea şi altele. ori alergători. ei sunt dispuşi în anumit mod. Cum s-a arătat înainte. starea diferă de dispoziţie prin aceea că. în adevăr. Astfel de calitate nu se afirmă despre cineva în virtutea dispoziţiei lui. în această privinţă. pe de altă parte. acreala. Aşadar. efic este tradus cu habitus. amărăciunea. Şi aşa este şi cu toate celelalte dispoziţii. noi înţelegem o condiţie care se schimbă uşor şi face repede loc opusului ei Astfel. ori altceva la fel. O a treia specie a acestei categorii sunt calităţile pasive şi afecţiunile84. care se pot ivi oricând. când mai rău. negru) sunt rezultatul afectării. Schimbările din cauze uşor de înlăturat sunt numai . ci în virtutea capacităţii sau incapacităţii lui de a face ceva cu uşurinţă. ci în virtutea unei capacităţi înnăscute de a îndeplini ceva cu uşurinţă.

Aristotel consideră afecţiunile (năfn\). ori chiar rămân pe toată viaţa (căci. 2) calităţile pasive care. în adevăr. când unele părţi ies în relief şi altele sunt adâncite. se zice că oamenii sunt aşa ori altfel. împrumutată limbajului zilnic. când. în astfel de împrejurări. aşa încât culoarea asemănătoare se produce de la natură. nu calităţi. fiind câştigate în urma unei afecţiuni puternice (boală. deşi disparate. unele faţă de altele. se cheamă calităţi pasive. ci afecţiuni85. De aceea. se numesc calităţi. Acele manifestări însă care rezultă din cauze ce pot fi uşor distruse ori repede înlăturate se cheamă nu calităţi. Aristotel recunoaşte deci că geometria este constituită nu numai din cantităţi. fn propoziţia adnotată aici. termenii 85 Exemplificarea celei de-a treia calităţi. ba chiar în aproape toate cazurile. Căci această dispoziţie corporală. ci fiindcă ele însele sunt rezultatul unei afecţiuni. numele a ceea ce este calificat este derivat de la cel al calităţii88. astfel de manifestări se numesc afecţiuni. deşi mai departe le deosebeşte de calităţi. de aceea. De aceea. şi pe lângă aceasta rectitudinea ori curbura. care lasă o poartă deschisă pentru noi cercetări. Lucrurile care-şi iau numele de la ele în mod paronimic sau sunt în oricare alt mod dependente de ele se zice că sunt calificate într-un anumit fel specific. în virtutea lor. . provenind din unele combinări în constituţia lui. Unii comentatori au considerat că figura se aplică la existenţele matematice. Spunem că cineva este nebun. dar care sunt greu de înlăturat. 3) afecţiuni trecătoare. se zice că suntem aşa sau aşa) şi sunt numite la fel. este probabil că va primi culoarea corespunzătoare. Raritatea şi desimea. când este drept ori strâmb. ci se spune mai degrabă că el a fost afectat aşa. Dimpotrivă. pentru că nu se spune că noi suntem aşa sau altfel în virtutea lor. ori furios. ca şi celelalte culori. Albul şi negrul însă. Mai degrabă. Şi tot aşa. cum sunt nebunia. ori altele la fel. 10 a temperament mânios. acele stări psihice anormale care nu sunt înnăscute. dar acele înşirate sunt cele mai însemnate şi mai obişnuite87. ci şi din calităţi.afecţiuni. încât ori de câte ori cineva este de la natură expus la astfel de afecţiuni. iar forma la existenţele corporale. el îşi pierde cumpătul ? Vom spune atunci numai că el este afectat. acelea care provin din cauze uşor de înlăturat se numesc afecţiuni. nu se poate zice că are o figură roşie. şi nici despre omul care devine palid de frică nu se zice că are o figură palidă. forma unui lucru dă în fiecare caz o calificare a lui. Despre omul care se înroşeşte de ruşine. dacă sunt cauzate de anumite afecţiuni permanente şi durabile. şi la fel toate celelalte calităţi. 86 Termeni sinonimi care se raportă. paloarea şi negreaţă înfăţişării se numesc calităţi. căldura pe cel al tactului. accident). ca şi la figurile geometrice. asprimea şi netezimea par a fi termeni ce desemnează ceva de ordin calitativ. De "aceea. ori mânia. poate să fie rezultatul temperamentului natural al cuiva. când părţile lui sunt strâns legate una de alta. la figura corpurilor. în cele mai multe. sau chiar de nevindecat. cele două manifestări par să exprime poziţii diferite ale părţilor. Toate manifestările cu care un om s-a născut şi care îşi au originea în anumite afecţiuni adânci se cheamă calităţi. dacă acele culori sunt cauzate de o boală ori de arşiţa soarelui şi sunt greu de înlăturat. Cine poate oare zice despre dânsul că este un om cu 124 CATEGORII 8. se zice că suntem aşa sau altfel). la acelaşi nivel. 87 Aristotel încheie înşirarea relaţiilor în capitolul precedent cu aceeaşi observaţie. care nu merită a fi numite calităţi. toate manifestările de acest fel. în acelaşi mod. Al patrulea fel de calitate este figura ori forma86 cu care se înfăţişează un lucru. Un lucru este dens. dacă decurg din constituţia naturală (căci. au devenit permanente. Când un lucru este triunghiular ori patrulater. aceste determinări nu aparţin diferitelor feluri de calităţi. pe cât se pare. se zice că are un caracter specific. când se sperie. 123 9b ARISTOTEL 10 a Căci dulcele are puterea de a afecta simţul gustului. Toate cele arătate până aici sunt calităţi. Al patrulea fel de calitate nu are nici o legătură cu cele trei dinainte. aspru. cum arată exemplificările. Să luam cazul unui om care se mânie când este supărat. când părţile lui stau. ca şi alte aparenţe de acest fel. fără a fi naturale. care ia naştere în cazul unui acces de ruşine. tot aşa. în virtutea lor. astfel de manifestări nu se denumesc calităţi. S-ar putea găsi şi alte feluri de calităţi. ci sunt produse de întâmplări. pe baza acestor manifestări. din temperament. drept calităţi. căci fiecare dintre acestea reprezintă un lucru ca fiind aşa ori altfel. există calităţi pasive şi afecţiuni ale sufletului. când are locuri goale între părţile lui. tot în virtutea lor. ca să zicem aşa. astfel. Atât de adevărat este acest lucru. el se înroşeşte. nu calităţi. Când cineva se ruşinează. Totuşi. care. au afinităţi între ele. şi este rar. nu se numesc calităţi pasive în acelaşi sens. nu calităţi. ele sunt persistente. pentru că. Astfel. devine palid: şi tot aşa cu alte cazuri. deosebeşte trei feluri de afecţiuni: 1) calităţile pasive care provin de la natură. Este sigur că multe schimbări de culoare iau naştere din cauza afecţiunii. este neted. ci afecţiuni.

căci ce este alb poate deveni şi mai alb96. ceea ce îşi ia caracterul de la această calitate are un nume care nu este derivat. . Dar acesta nu este cazul totdeauna. Ei susţin că justiţia şi sănătatea pot prea bine să nu admită ele însele variaţie de grad. chiar dacă există un nume pentru calitate. nu este derivat de la acela al vreunei calităţi. lucrurile care sunt numite după aceste calităţi pot fi. 95 A doua proprietate a calităţii este că admite „mai multul" sau „mai puţinul". 1)7 Este ciudată expresia „în cele mai multe cazuri" (sau „frecvent". Aristotel trece de la calitate la lucrul calificat. la derivări verbale. Cantitatea calităţii a fost numită cantitate intensivă. în adevăr. just şi aşa mai departe. omul cinstit (aTTouSaioc) îşi primeşte caracterul de la posedarea calităţii de virtute. Dar există un nume distinct pentm ştiinţele după a căror practicare oamenii sunt numiţi. nici relaţie. dacă comparăm numele folosite pentru celelalte categorii. pentru că aceste capacităţi nu au vreun nume dat lor. Aceasta va fi evident. căci ceea ce este nedrept este contrarul a ceea ce este drept. după ce s-au definit contrarii ca diferenţa maximă sau extremii în acelaşi gen. Oricum. Acest caracter constituie un opus al accidentului. * Nu toate calităţile au contrari. în momente deosebite. Contrarietatea nu este o proprietate universală a calităţii. De exemplu. Cantitatea are însă principala proprietate de a fi egală sau inegală (mai mult sau mai puţin decât). sau cu un nume care este întrun mod oarecare dependent de această calitate. Albeaţa se afirmă despre un lucru într-un grad mai mare sau mai mic decât despre altul. deşi sunt calităţi. contrari unul altuia. s<) Gândirea greacă nu făcea o strictă deosebire între artă şi ştiinţă. care este o caracteristică a cantităţii. Sunt unii care se îndoiesc de putinţa variaţiei aici.88 Adică recurgem la paronime. 126 CATEGORII 8. O calitate poate fi contrarul alteia92. 90 în limba greacă. iar numele dat celor dispuşi în acest mod este derivat de la acel al ştiinţei89 lor. pugilişti ori luptători. geometrice. Roşu. albeaţa al negreţei. la Cantitate. ea are un nume şi se cheamă ştiinţa pugilatului ori ştiinţa luptei. lucrurile sunt calificate cu un nume derivat de la acela al zisei calităţi. Ba chiar unul şi acelaşi lucru poate arăta o calitate într-un grad mai mare decât mai înainte. astfel. se cercetează proprietăţile calităţii. determinabilă numeric. din exemple particulare. 125 ARISTOTEL albeaţă. ori 10 b pugilist. după cum ceea ce este alb este contrarul a ceea ce este negru. Dar aceasta nu se prea întâmplă des91. numele dat unui alergător. Şi aşa este la toţi ceilalţi contrari care cad sub categoria de calitate. care se numesc aşa în virtutea unei capacităţi înnăscute. termenul virtute (âpcni) nu are ca derivat sau paronim un adjectiv. de la qualhas la quale. Calităţile admit variaţie de grad95. dar numele dat lui nu vine de la cuvântul virtute90. 10 b Dacă unul dintre cei doi contrari este o calitate. la calitativ deosebit de cantitativ. galben şi alte culori. Şi tot aşa. Cea dintâi este existenţa contrarilor la calitate. 96 Mai mult sau mai puţin este valabil pentru calitate. Dar de contrarietate Aristotel se ocupă într-un capitol următor. opusă cantităţii extensive. şi aşa mai departe. anume că un lucru de doi coţi nu este mai mult sau mai puţin de doi coţi decât un alt lucru tot de doi coţi. Uneori. Dar nu este totdeauna aşa. De asemenea. 91 In toată scrierea. unele cazuri în care calitatea în chestiune nu are nume. „de obicei") expresie pe care Aristotel o întrebuinţează destul de des. nici loc şi nici o altă categorie decât aceea de calitate nu va fi în sens propriu aplicabilă injustiţiei. fie că se compară aceeaşi calitate la acelaşi lucru. justiţie ne dau adjectivele alb. nu au contrari93. Prin urmare. ci în cele mai multe cazuri97. 127 AR1STOTEL lla şi că acesta este cazul cu învăţarea gramaticii şi cu toate acele calităţi care sunt clasate ca dispoziţii. expunerea gramaticală se împleteşte cu cea logică 92 După calitate şi obiectele calificate şi denumite potrivit calităţii. totuşi. admiţând că justiţia este contrarul injustiţiei şi că justiţia este o calitate. Aristotel a văzut legătura strânsă dintre calitate şi cantitate. Calitatea avută „cât mai mult". justiţia este contrarul injustiţiei. „cât mai frecvent" nu poate fi accidentală. este greu de stabilit dacă justiţia admite variaţie de grad într-un caz sau altul. însă în alt sens decât acela primit în capitolul 6. şi aceasta este adevărat despre toate calităţile care sunt dispoziţii. Amândouă sunt feluri de cunoaştere sau de „ştiinţă" (ettiottjuti). şi aici se pregăteşte analiza unei noţiuni de cea mai mare însemnătate pentru întreaga filozofie aristotelică. De exemplu. de exemplu. la postpredicamente. atunci şi celălalt va fi tot o calitate94. unul este mai drept decât altul. şi ele. de asemenea determinabilă numeric. gramatică. O astfel de ştiinţă este socotită ca o dispoziţie. fie că se compară aceeaşi calitate !a mai multe lucruri date în acelaşi timp. dar că oamenii variază privitor la gradul în care ei au aceste calităţi 94 Acest enunţ şi lunga Iui demonstraţie par superflue. injustiţia va fi de asemenea o calitate: şi nici cantitate. Sunt. în număr de trei. dar nu a găsit formula cea mai potrivită pentru legătura lor. gramatical. şi atunci este imposibil ca cele care o au să poată avea un nume care să fie derivat din ea. de exemplu.

asemănătoare şi neasemănătoare sunt şi lucruri ce intră şi în alte categorii. 98 O precizare importanta. în acelaşi timp. pentru că este . Nu trebuie să ne tulbure obiecţia că. Iar pe de altă parte. nu este deci un relativ. iar cunoaşterea esie un relativ. în virtutea cărora se zice despre noi uneori că suntem cutare ori cutare. Sunt egale lucrurile care sunt identice în toate celelalte puncte. nu toate calităţile admit variaţie de grad. Aristotel observă just că nu este nimic extraordinar ca acelaşi lucru să fie o calitate şi. este adică cunoaşterea a ceva. am zis că stările şi dispoziţiile sunt relativi. celelalte două (capacitatea de a fi contrari şi capacitatea gradării) se întâlnesc şi la alte categorii. nu gramatica a ceva. 11 a. Astfel. dar diferite în altele. şi nu relativi. Acestea. dacă noţiunea în discuţie nu este aplicabilă la ambele obiecte. contrari şi de asemenea variaţie de grad103. Apoi. Dar ramuri concrete de cunoaştere nu se explică aşa. n-ar fi nimic extraordinar ca unul şi acelaşi lucru să intre în două genuri102. dacă s-ar întâmpla ca ceva să fie. şi aşa mai departe98. o calitate determinală nu tolerează creştere sau scădere fără a înceta de a fi acea calitate. diferenţele covârşesc. un plus sau minus. sunt asemănătoare lucrurile care sunt identice cel puţin într-un punct. nota particulară a calităţii este că se vorbeşte la ea de asemănător şi neasemănător. Nici un triunghi nu este mai triunghi decât altul. pentru că un om poate fi considerat ca mai priceput în gramatică. iar nici un pătrat nu este mai mult cerc decât dreptunghiul. nu există o justiţie mai justă şi o sănătate mai sănătoasă. în realitate. în adevăr. este că aceste categorii sunt mat uşor de cunoscut. De aceea. dar indivizii nu. Pe când nici una dintre caracteristicile pe care le-am amintit nu sunt particulare calităţii. 11X1 A treia proprietate. egalitatea şi neegalitatea sunt valabile numai pentru cantitate. Noi spunem cunoaşterea gramaticii sau a muzicii. Nu toate calităţile admit gradaţie. iar a calităţii asemănarea şi neasemănarea. sunt exceptate de la variaţie în plus sau în minus. fiindcă posedăm o cunoştinţă particulară. Dar ele admit şi variaţii de grad. Calitatea ca gen nu cunoaşte intensităţi (de exemplu. al lui a fi necăjit. ele nu pot fi comparate. cunoştinţele particulare. <Acţiunea şi pasiunea. de natură. încălzirea este contrarul răcirii. în toate cazurile de acest fel. — în orice caz. al lui a 101 Calitatea aparţine lucrurilor în sine. şi desigur că aşa este. dacă genul căruia i se poate subsuma este un relativ. ceea ce 129 AR1STOTEL fi răcit. şi tot aşa muzica este cunoaşterea a ceva. Un lucru seamănă cu altul numai în virtutea calificării lui. sănătatea etc). la discuţia categoriei de calitate. egalitatea este un amestec în care intră o singură diferenţă. şi nici cunoaşterea muzicii muzica a ceva. Cunoaşterea ca gen este un relativ. în schimb. pentru că noi vorbim totdeauna.este un fapt indiscutabil ca lucrurile care sunt denumite după aceste calităţi variază în gradul în care le posedă. dacă sunt relative. a fi vesel. 103 Aristotel cercetează sumar celelalte şase categorii. calitate şi relativ. un relativ.de cunoaşterea a ceva . a fi asemenea sau neasemenea. calităţi. faptul că asemănarea şi neasemănarea pot fi enunţate numai despre calitate dă acestei categorii trăsătura ei distinctivă100. Intre asemănare şi egalitate nu există o deosebire esenţială. 102 Proprietatea specifică a calităţii a fost egalitatea şi neegalitatea. De aceea. care sunt. a lucrurilor ce primesc calităţile. nici dreptunghiul nu se pot compara cu cercul. ori mai just decât altul. în genere. b Cunoaşterea gramaticii nu este gramatica a ceva. ci de grad. acele cărora nu le este aplicabilă aceeaşi definiţie nu se poate zice că diferă una de alta în grad. sunt aşa numai în virtutea genurilor lor. dreptatea. cel puţin. o identitate. Asemănarea este un amestec în care intră mai multe diferenţe şi. ori mai sănătos. Ea poate deveni un relativ. Astfel ele admit contrari. acele lucruri cărora li se aplică definiţia de triunghi ori cerc sunt deopotrivă triunghiulare sau circulare. fiindcă nici pătratul. De asemenea. a fi priceput în gramatică sau în muzică este o cunoaştere. pentru Aristotel. nu însă gramatica s-au muzica a ceva. este proprie calităţii. dar cunoaşterea concretă nu este. am recurs la mulţi termeni relativi. nu muzica a ceva101. astfel. Motivul tratării pe scurt. căci pe acestea noi le posedăm actual. Calităţile exprimate prin termenii „triunghi" şi „pătrat"' par a nu admite variaţii de grad. a fi încălzit. cunoaşterea ca gen se explică prin raportare la altceva. afară de unul. precum şi restul categoriilor> Acţiunea şi pasiunea admit. genurile sunt relativi. Asttel. * Figurile. Asemănarea şi neasemănarea sunt valabile numai cu precădere pentru calitate. 128 CATEGORII 9. iar restul este identic. se zice că gramatica este cunoaşterea a ceva. Oricum aceste cazuri diferite găsesc explicaţii într-o comportare generală: gradarea calităţii este în realitate gradarea calitativelor. invocat de autor. Aşadar. Aşa. cunoştinţele concrete pot fi relative. oriunde este vorba de figură". căci pătratul nu este mai mult cerc decât dreptunghiul. în acelaşi timp. ci este o calitate sau o calificare. în adevăr. sunt ele însele calităţi. căci nici unuia nu i se potriveşte definiţia cercului. Prin urmare. suntem calificaţi într-un fel sau altul. Şi tocmai fiindcă noi posedăm aceste cunoştinţe concrete. şi ne numim experţi. amândouă.

în sensul de afirmaţie şi negaţie: „el sade". Notăm de asemenea că. procedeu aplicat iniţial şi la categorii. nu relaţia este o specie a opoziţiei. cunoaşterea este opusul relativ al lucrului cunoscut. în apropiere de relativi stau contrarii. 4. nu „omul este un animal"). cel din urmă al Categoriilor. Se zice că lucrurile sunt opuse în patrii este just. 108 Aristotel cunoaşte patru specii de opuşi (âimiccfneva): relativii (ia irpoţ ti). De aceea. dacă sunt examinate mai de aproape. Toţi opuşii din punctul de vedere al relativului iau fiinţă prin aceea că un termen este spus despre opusul său sau prin orice altă raportare la aceasta110. 109 Aristotel nu defineşte cele patru specii de opoziţie. care în lista categoriilor prezentate în capitolul 4 ocupă locul cel din urmă. cum sunt: încălţat. Aceasta se constată în laptul că nu există un opus izolat. ele sunt cercetate în opera Despre naştere şi distrugere.posibil a încălzi într-un grad mai mic sau mai mare. dintre moderni. loc. Căci noţiunile. Să arătăm pe scurt despre ce este vorba109. X. al gradării. iar privaţia pare înrudită cu contradicţia. cum susţineau unii sofişti (Lycophron) şi. mai ales de Eduard Zeller. strâns legată de aceea de relaţie (relativ): 1) fizica naturaliştilor dinainte. înarmat. Relativii sunt opuşii cei mai slabi. anume că în categoria posesiei se cuprind astfel de stări. când ne-am ocupat de aceea a relativului. noţiunea de poziţie a mai fost tratată. 104 Poziţia este cercetată în capitolul 4. socraticul Antisthenes. ci întotdeauna o pereche. Timpul şi locul (spaţiul) sunt analizate pe larg în Fizica. mai ales. întrucât acestea sunt uşor inteligibile. adică noţiunile generale ce întregesc predicamentele (categoriile). aceasta este o simplă tautologie (de exemplu. Trebuie acum să explicăm sensurile variate în care este întrebuinţat termenul „opus". se studiază întâi acţiunea şi pasiunea. şi tot aşa „dublul jumătăţii" sau „jumătatea dublului" pun un termen în relaţie cu celălalt). adică a unirii unui predicat cu un subiect. Căci lucrul cunoscut Primele două capitole. ci opoziţia este o specie a relaţiei: orice opoziţie este o punere în relaţie. după spaţiu şi timp. Logica formală a păstrat numai două din ele: contrarietatea şi contradicţia. Autenticitatea lor a fost pusă la îndoială de peripateticul Andronicos. Opuşi în sensul de privaţie şi posesie sunt: orbire şi vedere. secundar. Virtutea este definită de Aristotel ca medierea între extreme şi contrari. Ea este cercetată şi în Metafizica. Dar nu este înlăturat şi un alt procedeu de a exprima relaţia. adică universale ultime. 11 b sensuri: relativii unul faţă de altul. o unificare. sub forma specială de contrarietate. In adevăr. la contrari de „rău" şi „bun". Ordinea ierarhică este aceea arătată de enumerare. anume dacă le căutăm proprietăţile din punctul de vedere al contrarietăţii. deşi le presupune. Tot aşa. [I]. nu spun despre ele mai mult decât s-a spus la început. ci le exemplifică. şi lucrul cunoscut de asemenea este aplicat prin raportarea la opusul lui. contradicţia (dvTi<t>aaic). „el nu sade". cele mai importante. şi. Privaţia se reduce Ia contradicţie şi contrarietate. înaintea lor. 103 Ideea de posesie formează obiectul capitolului 15. întemeietorul şcolii cinice. exprimată în afirmaţie şi negaţie. la relative. Atât avem de spus despre aceste categorii. iar relativii au. ridică dificultăţi. cum am văzut. ""> Textul numeşte categoriile „genuri". editorul operei aristotelice. posesie. Aşezarea în fruntea opuşilor şi a relativului este un indiciu al legăturii intime dintre opoziţie şi relaţie. 10 <Opuşii şi cele patru specii ale lor> Despre categoriile106 formulate s-a vorbit de ajuns107. cum s-a mai arătat105. dar nu scuteşte de adâncire. dată fiind însemnătatea lor în filozofia aristotelică. Am arătat în ceea ce priveşte categoria poziţiei104. asemănării etc. ceea ce este logic: aici este cercetată. privaţia (oTc'pnoic). a fi încălzit într-un grad mai mic ori mai mare. o structură proprie şi constituie o principală categorie. la cunoaştere. la prima vedere uşor de înţeles. 1117 Capitolele următoare (10-15) au ca temă postpredicamentele. 130 CATEGORII 10. cum recunoaşte însuşi autorul. şi aşa mai departe. în afară de aceasta. afirmaţia faţă de negaţie108. dublu este un termen relativ. Un al treilea motiv. prezintă schimbarea (devenirea) ca o succesiune de contrari. se ocupă de „opuşi". în acest capitol. Ele merită această preferinţă. Fără unirea contrarilor în judecată. în aceea de spaţiu: în Liceu. Un exemplu de termen opus aplicat la relativi este dat de expresiile: „dublu'' şi „jumătate". ca şi fizica lui Aristotel. 131 ARISTOTEL . contrarii (kvawia). este de ordin practic sau etic. că aceşti termeni îşi trăgeau numele de la situaţiile corespunzătoare. „omul este om". dacă nu admitem că contrarii constituie o unitate. Concepţia cuprinsă în ele este aristotelică. Cât despre rest: timp. iar contradicţia opuşii în mod absolut. fără nici o justificare. contrarii unul altuia. pentru că ceea ce este dublu se arată ca dublu a ceva. 110 Reamintim că Aristotel defineşte relativul (relaţia) cu ajutorul genitivului („cunoaşterea obiectului" arată că obiectul este în relaţie cu cel ce cunoaşte. şi tot aşa. Astfel. noţiune superioară aceleia de contrari şi cu un rol vital în doctrina peripatetică. 2) logica nu poate explica posibilitatea judecăţii. ireductibile. privaţia faţă de posesie. iar redactarea acestor capitole aparţine probabil unuia dintre discipolii direcţi ai Stagiritului: Teophrastos sau Eudemos. Două motive principale l-au determinat pe Aristotel să se ocupe îndeosebi de această noţiune.

Contrarii sunt termenii cei mai îndepărtaţi unul de celălalt. sunt aplicate prin raportare unul la altul"2. Ştim că există termeni extremi fără intermediari. căci nu este adevărat că tot ce există trebuie să fie negreşit ori bun ori rău. Nu spunem despre bine că este binele răului. în această operă. 4). Negreaţă şi albeaţa apar natural în corp. Contrarietatea este „diferenţa maximă" (Metafizica. lipsa vederii la om. se constată la relativii care nu implică o opoziţie. ci prin mijlocirea unei prepoziţii. deşi este natural ca el. Tot aşa cu soţ şi fără soţ se spune despre număr. 133 . ci unul trebuie să fie adevărat. Răutatea şi bunătatea sunt de asemenea enunţate despre om şi despre multe altele. la pronumele relative „care". [A). o excepţie: dacă cei doi contrari nu au intermediar. dar pot fi amândoi falşi. Un număr este sau cu soţ sau fără soţ. Contrari sunt termenii cei mai îndepărtaţi . fiindcă este posibil ca un al treilea să fie adevărat. Apoi. Capitolul următor (11) îi este consacrat în întregime. iar intermediarul între bine şi rău este tocmai ceea ce nu este nici unul nici altul. nici drept. 1 '6 Al treilea fel de opoziţie. Este definiţia cea mai corectă. Aristotel enumera trei definiţii ale privaţiei: 1) lipsa unei însuşiri pe care un lucru este natural să o posede sau poate să o posede de la natură. există un intermediar. de exemplu. Este o regulă universală că fiecare din opuşii de acest tip se referă la subiectul în care posesia particulară este acelaşi gen". Dar nu toii termenii cei mai îndepărtaţi sunt contrari. deşi el nu este făcut să o aibă. în alte cazuri. Nu pot concepe pe mamă fără copil şi pe copil fără marnă. cum este cazul cu ceea ce nu este nici bun. boala şi sănătatea apar natural în corpul unui animal. în sfârşit. [!!. şi intermediarii între alb şi negru sunt cenuşiul şi gălbuiul şi toate culorile care stau între aceste extreme. (toate celelalte culori). la acei contrari în care nu există o necesitate de acest fel. 112 Că opoziţia este o specie a relativilor (a relaţiei). de asemenea. 114 Această deosebire a fost făcută în capitolul 2 115 Spre deosebire de opoziţia relativilor. ca la conjuncţiile „şi". Aristotel nu defineşte aici contrarietatea. sau lipsa vederii la cârtiţă. la adverbele „afară". 22. Tot aşa. nu au nici un intermediar. corelativii sunt — foarte des. „sau" etc. să o aibă.este explicat ca ceea ce este cunoscut prin ceva. este posibil ca să existe intermediari dar să nu existe expresii pentru denumirea lor. de exemplu. adică prin cunoaştere'''. ca individ. alb şi negru) există intermediari. se deosebeşte de relativ prin aceea că raportarea reciprocă nu stă în esenţa lucrurilor. nici despre alb nu spunem că este albul negrului. O face mai târziu. X. iar celălalt fals. deosebirea dintre contrarietate şi contradicţie. V. 113 Contrarul. Aceste două tipuri de opoziţie sunt 12 a deci distincte113. opoziţia contrarie este opoziţia care 1-a preocupat mai mult pe Aristotel. şi atunci îi exprimăm prin negaţia celor doi termeni extremi. o muscă şi soarele. Unele calităţi intermediare au nume cum sunt cenuşiu. şi chiar se pot exclude. ca de exemplu la pereche (cu soţ)-nepereche (fără soţ). trebuie în mod necesar să conţină ori pe unul ori pe altul dintre ei. omul ca fetus nu are vedere.-». dar nu este necesar ca numaidecât ori una ori cealaltă să fie prezentă în corp. 3) lipsa unei însuşiri pe care un lucru sau o fiinţă este natural să o aibă la un anumit moment şi în anume condiţii. deci sunt speciile extreme ale unui gen. de exemplu. pe când acei la care nu există o astfel de necesitate au totdeauna un intermediar'15. La contrarietate. Astfel. Astfel. vederea şi orbirea se referă la ochi. între extreme (de exemplu. nu este uşor a numi intermediarii. Pe de altă parte. [I]. ci contrarul negrului. că opoziţia prin relativi este tratată sumar. şi este necesar ca una sau alta din acestea să fie prezentă în numere. întrucât nu este adevărat că orice lucru trebuie să fie ori alb ori negru. dar binele poate fi conceput independent de rău. şi este necesar ca ori una ori alta să fie prezentă 111 Exprimarea relativului nu se mai face aici prin genitiv. fiindcă nu este încă timpul ca vederea să funcţioneze. iar cei doi termeni nu pot fi amândoi adevăraţi sau falşi deodată şi sub acelaşi raport. ci contrarul răului. care sunt opuse unul altuia în sensul de relativi. 2) lipsa unei însuşiri pe care un lucru sau o fiinţă este natural să o aibă — ele sau genul lor — de exemplu. terţul nu este exclus. 12 a în corpul animalului. şi invers. dacă nu chiar totdeauna — simultani. însă aceasta nu este o privaţie. terţul este exclus. nici rău. lipsa dinţilor la noul-născut. totuşi. X. din motivele enumerate mai înainte. Metafizica. „cine" etc. Observăm. La contrarietate. pe când contrarii pot fi succesivi. Privaţia şi posesia116 se referă la acelaşi subiect. ci sunt numai contrari unul altuia. tratată concis. adică nu este un corelativ. Astfel de lucruri deci. Se arată. a doua specie de opoziţie mai intensă. nu pot fi amândoi adevăraţi. De asemenea. gălbui şi toate celelalte culori care se înşiră între alb şi negru. nici nedrept. are aceeaşi temă. deşi este natural ca genul animal din care face parte cârtiţa să aibă vedere. Aceşti contrari au intermediari. Toţi opuşii care sunt contrari nu iau fiinţă prin raportare unul la altul. De aceea. nu este nici un intermediar între termenii fiecăreia dintre aceste două perechi. dar nu este necesar ca ori una ori alta din aceste calităţi să fie numaidecât prezentă în aceea despre care ele sunt enunţate. 23. ori despre care ei sunt enunţaţi114. Acei contrari care sunt de aşa fel încât subiectele în care ei se produc natural. cum rezultă din imposibilitatea de a-i exprima prin genitive. de Ia început. în contradicţie. o a treia posibilitate nu există. planta nu are ochi.din 132 CATEGORII 10. „alături" etc. de care se ocupă şi Metafizica.. Există. nu invers.

Relaţia poate ii exprimată în diferite forme gramaticale. acolo unde şi în timpul în care ea ar trebui să existe natural. cum se întâmplă cu sănătatea şi boala. deşi aici pot exista stări intermediare. Căci după cum afirmaţia este opusă negaţiei. când posesia de care este vorba nu mai este prezentă nici într-un chip. de exemplu. Că termenii care exprimă o privaţie şi o posesie nu sunt opuşi unul altuia nici ca contrari. ar trebui să le aibă117. omul în germene nu este nici orb. întocmai după cum stările şi privaţiile sunt ele însele opuse. nu se zice deloc că el este orbire118. Justificarea deosebirii prin recursul la genitiv. sunt reciproci. ca şi cu perechea sau neperechea. atunci amândouă ar fi enunţate despre acelaşi subiect. Ceea ce este afirmat ori este negat nu este însuşi o afirmaţie ori o negaţie120. tot aşa faptul care constituie materia propoziţiei într-un caz este opus aceluia din celălalt caz. nu la substantive. sau pereche-nepereche. nici cu vedere. nici orb ceea ce nu are vedere. sunt fără vedere. ori oarbă. Nu spunem despre vedere că este vederea orbirii. 120 Se aplică la afirmaţie-negaţie constatarea făcută mai sus la posesie-pri-vatie. acele fapte care sunt afirmate ori negate nu sunt propoziţii. De aceea. dar deşi se zice despre un om că este orb. în relaţie. Aristotel crede că există o a treia posibilitate. atunci ar fi o reciprocitate de relaţie între ea şi aceea cu care ea ar fi corelativă. aparţine unei fiinţe. vederea nu este vederea orbirii şi nici prin vreo altă raportare. una negativă. Noi nu numim fără dinţi ceea ce nu are dinţi. Şi tot aşa. Demonstraţia nu este convingătoare. de exemplu. întrebuinţat la relativi. atunci orbirea sau vederea trebuie să existe la o fiinţă. sau albă. Relativii. A fi lipsit de o anumită stare. Afirmaţia şi negaţia se referă la judecăţi. în adevăr. a fi orb este a fi într-o stare de privaţie. ori liră dinţi. nu există relaţie. ad:. şi aici. orbirea o privaţie. Căci există unele vietăţi care. simţ în care se cuprinde şi mijlocul senzorial prin care ne hrănim (Despre suflet. la prima. iar la a doua există. de o parte. 135 . Dar este discutabil că orbirea-vederea sunt opuşi fără intermediar. se vede bine din următoarele dovezi122. distincţia este mai mult verbală şi fără suficientă justificare. Animalul lipsit de pipăit moare. ci în conţinutul sau în termenii relaţiei. Dar nu acesta este cazul. A avea o stare este. Căci nu este necesar ca orice substanţă primitoare de astfel de calităţi să fie numaidecât sau neagră. ca 117 Pentru Aristotel. prin negaţie. se arată acum şi asemănarea. aceste două feluri de fapte sunt opuse în acelaşi sens ca şi afirmaţia şi negaţia. modul de opoziţie este acelaşi. Privaţia-posesia este o formă a contrarilor fără intermediari. ci mai degrabă privaţia de vedere. 118 La privaţie—posesie. Este acelaşi tip de opoziţie în amândouă cazurile.ă ^derea lui la neşederea lui. Dacă dăm privaţiei şi posesiei singura definiţie adecvată: a avea sau a fi lipsit de o stare care. totuşi. Una nu se explică prin apartenenţă la alta. este valabilă pentru limba greacă. Noi zicem că subiectul capabil să primească o anumită stare particulară a suferit o privaţie. Din contrarii care nu au nici un intermediar. căci exact după cum orbirea este opusă vederii. dar nu este o privaţie. sau rece. Acum. cum sunt tată şi fiu. aşa încât unul dintre termeni trebuie să existe la fiinţele ce le posedă. Ea pare a pregăti ceea ce se va spune mai jos despre afirmaţie şi negaţie. Orbirea este o privaţie. privaţia şi posesia par a fi mai mult o specie de contrarietate. care. ca. 119 în timp ce mai sus se arată deosebirea între a fi privat-a poseda. nu pentru orice limbă. absolut necesar pentru conservarea unui animal este numai pipăitul. Apoi. Vederea este o posesie.ARISTOTEL 12b naturală. şi totuşi nici una dintre ele nu se cheamă ştirbă. Dar contrarii care au un intermediar nu sunt supuşi necesităţii ca unul să aparţină. Dacă mai jos se aduce ca un nou argument că privaţie-posesie nu sunt reciproci sau corelativi. Prin afirmaţie. unul ori altul trebuie negreşit să fie prezent în subiectul în care ei există în mod natural. orbirea nu se poate zice orbirea vederii. 134 CATEGORII 10. dacă orbirea ar fi echivalentă cu a fi orb. pe cât pare. apoi. Medicina cunoaşte diferite trepte de orbire. nu cunosc intermediar. de altă parte. dacă deci orbirea ar fi ceva relativ. în mod natural. explicaţia nu stă în faptul că. noi înţelegem o propoziţie afirmativă. opusul lui a fi privat de ea. deşi Aristotel ţine să o deosebească şi de contradicţie şi de contrarietate. sau caldă. dar a avea vedere nu este echivalent cu vedere. şi privaţie-posesie. la verbe. 12 b în cele două propoziţii: „el sade" şi „el nu sade". cum va dovedi mai jos. de la naştere. Căci am spus că acei contrari nu au intermediar care trebuie să aparţină sau unul sau altul subiectului ce-i primeşte. 414 b). de întunecare a vederii (amauroză). ori a o poseda nu este totuna cu termenii „privaţie" şi „posesie". 122 Privaţia-posesia nu este nici o opoziţie contrarie. ci ceea ce nu are dinţi ori vedere la timpul când. sănătatea şi boala. şi a fi orb nu este echivalent cu orbire. Este evident că privaţia şi posesia nu sunt opuse una alteia în acelaşi sens ca şi relativii121. sau despre care sunt enunţaţi. Posesia şi privaţia se raportă totdeauna la ceva care este prezent sau lipseşte. tot aşa a fi orb este opus lui a avea vedere"9. 3. Opoziţia privaţie-posesie este o formă de relaţie. pentru 121 Deosebirea privaţie-posesie de relativi nu este evidentă. în mod natural şi la timpul potrivit. pentru că.

oricât de puţin. Omul care a ajuns orb nu-şi mai capătă vederea. este valabil principiul terţului exclus. sau a zăpezii de a fi albă. a pierdut părul. iar cel rău. nu aparţine oricărui 13 a subiect primitor de contrari unul sau altul dintre contrari. am găsit că nu era niciodată necesar ca sau unul sau celălalt să fie prezent în orice subiect. Nici în această privinţă. numai o parte este determinată. afară numai dacă nu va fi ţinut pe loc de lipsa de timp124. Totuşi. aşezându-1 definitiv în starea contrară. în aceste cazuri. nici că vede. în adevăr. Căci nu este necesar nici ca exclusiv să vadă. ci una este adevărată. natural să presupunem că el va face un progres din ce în ce mai mare faţă de trecut: şi cu cât acest proces va continua. ca la contrari. în cadrul acestei opoziţii. poate să constate că-i creşte un păr încă mai bogat. se va zice despre el ori că vede. nici zăpada neagră. iar albul să devină negru. orcât de puţin. Totuşi. poate să se îmbuneze întrucâtva. numai un anumit membru al perechii de contrari. în cazul contrarilor. ci numai ca. 13 a. De aceea. nu se poate zice nici ca este orb. nu este necesar ca un subiect primitor de calităţi sa aibă totdeauna ori pe unul. Căci. Căci este posibil ca cel sănătos să devină bolnav. dar numai în acest caz. când un lucru a atins stadiul natural de a fi capabil de vedere. nu este necesar ca una să fie adevărată şi cealaltă *alsă. iar aceasta într-un sens nedeterminat. în urma unei boli. De asemenea. şi aceasta într-un sens determinat. nici în cazul posesiei şi al privaţiei. trebuie să fie prezent. cealaltă rămâne nedeterminată. Am spus că acei contrari au totdeauna un intermedia. sau unul. Poate să fie un schimb de la posesie la privaţie. să facă un foarte mare progres. este posibil ca să se producă schimbări de la unul la celălalt. pe când subiectul rămâne acelaşi. Spiritul ascuţit analitic al gândirii aristotelice n-a găsit nici o aplicaţie deosebită. Dar ele nu aparţin nici acelor contrari care au un intermediar. cald. şi nu unul sau celălalt. iar cealaltă falsă. ori absentă. şi nici omul care şi-a pierdut dinţii nu mai vede crescându-i alţii125. omul care a devenit pleşuv nu-şi mai capătă pârul. bun. iar la copil. ori că este orb. procese etc. cum este căldura în cazul focului. . 124 Acest pasaj cuprinde o lecţie de morală şi un îndemn de a persevera pe calea binelui. să fie prezent în subiect. un om devine din ce în ce mai înclinat spre virtute. iar dacă începe o dată să devină mai bun. 136 CATEGORII 10. b Apoi. în ceea ce priveşte privaţia şi posesia. Ceea ce se opune ca afirmaţia şi negaţia este evident că nu se opune 13 b în nici unul dintre modurile arătate. în cazul posesiei şi al privaţiei însă. căci ceea ce. Cel care şi-a pierdut vederea o poate redobândi în urma unei operaţii. unul dintre contrari să fie prezent. Aristotel este din nou prolix. cel bun. Omul rău. se vede bine că privaţia şi posesia nu sunt opuse una alteia în nici unul dintre sensurile în care sunt opuşi contrarii 123 121 Demonstrarea deosebirii dintre privaţie-posesie şi contranetate este pletorică. de exemplu. dar nici unul nu este adevărat ori fals. Este. Vom vedea că şi argumentul următor este atacabil: de aceea. în orice caz. ca urmare. căderea dinţilor de lapte este urmată de creşterea altora mai puternici şi mai durabili.ARISTOTEL că ceva intermediar între aceşti contrari se poate prea bine să fie prezent în subiect. în adevăr. ci numai acelui subiect în care unul formează o proprietate constitutivă. rău. şi. schimbarea în ambele direcţii este imposibilă. dar nici una din ele nu este adevărată ori falsă. de aceea. este evident că el poate să se schimbe cu totul. nu este valabil nici unu] din cele două cazuri mai sus amintite. 137 ARISTOTEL Nici în cazul contrarilor. îl va schimba complet. 126 începe cercetarea celui de-al patrulea fel de opoziţie. De aceea. în anumite condiţii. afară de cazul când unul dintre contrari este o proprietate constitutivă a acelui subiect. deoarece capacitatea poate să fie ori prezentă. Ea ascunde greutatea de a convinge. în anumite subiecte. recele. un număr nedeterminat de lucruri. căci cuprinde tot ce nu cuprinde termenul pozitiv. cel care. sau celălalt trebuie să aparţină subiectului dat. pentru că. Dublu şi jumătate sunt opuşi unul alteia ca relativi. Sănătatea şi boala sunt contrari. iar celălalt fals126. nici în cazul relativilor. dar nu de la privaţie la posesie. după cum este o proprietate constitutivă a focului de a fi fierbinte. 125 Există reversibilitate şi la opoziţia posesie-privaţie. n-a ajuns încă la starea de vedere naturală. posesia-privaţie nu se deosebeşte esenţial de opoziţia contrarie. Deci privaţia şi posesia nu aparţin contrarilor care nu au nici un intermediar. când unul dintre cei doi contrari este o proprietate constitutivă a subiectului. este absolut necesar ca unul dintre cei doi contrari.la care nu este necesar ca unul dintre ei să aparţină subiectului ce-i primeşte. nu este posibil un intermediar. în contradicţie. căci focul nu poate fi rece. Propoziţiile contradictorii nu pot fi amândouă sau adevărate sau false. fundat pe opoziţia dintre afirmaţie şi negaţie: contradicţia. sau. în adevăr. Aşadar. pozitivă. termenul nedeterminat poate fi desemnat numai prin negaţia termenului pozitiv. şi nu sau unul sau celălalt. Şi acelaşi lucru este valabil. dacă este adus la un mod mai bun de viaţă şi de gândire. nici ca exclusiv să fie orb. ci este necesar ca să fie ori într-o stare. în cazul acelor contrari care au un intermediar. este necesar ca un opus să fie adevărat. ori în alta. în acest caz. oricât de mic a fost progresul la început. ori pe altul din ele.

una va fi adevărată şi alta falsă.fireşte. lipsa a ceva. Dacă definim privaţia ca lipsă a unei însuşiri care revine unei fiinţe în mod natural şi la un anumit timp. şi iarăşi. Pe acestea el le numeşte termeni „nedeterminaţi". dacă Socrate nu există128. şi toţi opuşii pe care i-am amintit constau din simple cuvinte fără legătură127. cum sunt vederea şi orbirea. Şi tot aşa stau lucrurile. dacă Socrate există. nu este necesar să existe şi celălalt. de aceea. Cu toate acestea.1 recunoscută de teoria aristotelică. şi deloc boală. Totuşi. Răul deci se subdivide în două subspecii. care nu cantifică răul. Şi tot aşa. ca şi atunci când Socrate nu există129. este deopotrivă contrarul şi al unuia şi al celuilalt. valabilă până acum la opoziţia contradictorie. unde nu există nici un fel de combinaţie de cuvinte. atunci că Socrate este bolnav nu mai este adevărat131. „non-alb" etc. în sensul cuvântului „opus" care se aplică la posesie şi la privaţie. căci dacă el nu există. dacă el nu există. 14 a în adevăr. nici una dintre propoziţii nu este adevărată. căci dacă sănătatea este pretutindeni. totuşi. dacă unul există. nici chiar la astfel de propoziţii. urmează că aceşti doi contrari nu pot exista deodată. nimic nu este adevărat sau fals. 127 O importantă deosebire între opo/. Astfel. care este un rău. mai mult decât oricare alţi opuşi. de exemplu „non-om". alternativa rămâne valabilă. fiindcă în negaţia non-sănătos se cuprinde tot ceea ce în lume nu cade în sfera noţiunii de sănătos. 128 Ceea ce este valabil pentru termenii contrari se aplică şi la propoziţiile contrare. Contradicţia se întâlneşte la judecaţi sau la combinaţii de cuvinte. în cazul afirmaţiei şi al negaţiei. acestea. numai în cazul acelor contrari care sunt opuşi în sensul folosit la afirmaţie şi la negaţie este valabilă regula că un membru al perechii trebuie să fie adevărat. sau fals. Căci nici „Socrate este bolnav" şi nici „Socrate este sănătos" nu mai sunt adevărate. „fără legăturii". amândouă sunt false. care este virtutea. contrarul unui rău este un bine13n. dacă Socrate există. Aristotel întrebuinţează negaţia şi la cuvinte izolate. atunci amândouă vor fi false. fie că subiectul există ori nu. şi chiar dacă subiectul există. atunci nu va mai fi d^cât alb. şi alteori un rău. alb şi negru cer un corp în general. nu este niciodată un fapt că una este adevărată şi alta falsă. dacă Socrate există. una este totdeauna falsă. Pe lângă aceasta. dacă este adevărat că Socrate este sănătos. dacă subiectul nu există. are ca contrar excesul. în cele mai multe. atunci posesia-privaţie nu se deosebeşte de contradicţie. De aceea. 13 b. adevărat şi fals sunt valabili numai la opoziţia contradictorie. 130 Exemplul cu care începe capitolul 11. dar dacă el nu există. numai în puţine cazuri putem vedea exemple de acestea. justiţia şi injustiţia cer ca subiect al lor sufletul omenesc. şi deloc negru. nu şi la celelate trei opoziţii. Iar dacă se deosebeşte. iar care este un bine. 11 <Contrarii> Că contrarul binelui este în mod necesar răul.iţia contradictorie şi celelalte opoziţii este următoarea. celelalte sunt ilustrate de cuvinte izolate. ci non-sănătos se aplică şi la un cristal. consacrat noţiunii de contrarietate. contrarul sănătăţii este apoi boala. Este limpede că atributele contrare sunt prezente cu necesitate în subiectele care aparţin aceleiaşi specii ori aceluiaşi gen. deci chiar şi pentru Socrate inexistent. se arată prin inducţie. şi deci dacă două poziţii contrare nu pot să aparţină în acelaşi timp aceluiaşi individ. orice s-ar întâmpla cu Socrate. nu este necesar ca una să fie adevărată si cealaltă falsă. a zice că el este bolnav este fals. în adevăr. Dacă. Binele. şi aşa mai departe. sau prea mult. a zice că nu este bolnav este adevărat. de bună seamă. par că cer această alternativă. Pe scurt. Căci „Socrate are vedere" este opus lui „Socrate este orb". dacă toate sunt albe. Căci. confirmă cele spuse înainte: printre motivele determinante ale teoriei noţiunilor opuse. posesia-privaţie apare ca o specie a contrarietăţii şi. iar cealaltă falsă. dacă el nu este de la natură în stare să capete puterea vederii. Iar noţiunile fără legătură: sănătos. al curajului frica. dacă propoziţia „Socrate este bolnav" este contraria propoziţiei „Socrate este sănătos". 129 Aplicarea sau neaplicarea alternativei (adevărat sau fals). ci cantifică binele: sau nu este deloc bine. iar cealaltă este falsă. una dintre cele două propoziţii „Socrate este bolnav" şi „Socrate nu este bolnav" este adevărată. un rol deosebit are etica. Acum. este necesar ca în toate cazurile . iar celălalt fals. în loc de: „Socrate este sănătos" şi „Socrate este bolnav". sau este prea puţin sau este prea mult (generozitatea se opune contrar şi zgârceniei şi risipei). iar cealaltă adevărată. căci. non-sănătos se aplică nu numai la Socrate real sau ireal. 139 ARISTOTEL în cazul contrarilor. spun: „Socrate este sănătos". Nu există nici aici alternativă: sau adevărat. cana cuvintele din propoziţii opuse sunt contrari. 138 CATEGORII 11. pierde independent. nu contradictori. Dar. una nu este totdeauna adevărată. Alternativa este valabilă numai pentru opoziţia contradictorie. atunci va exista numai sănătate. despre posesie şi despre privaţie. „Socrate este bolnav" este contrarul lui „Socrate este sănătos". „Socrate este non-sănătos". 14 a pentru că. care este tot un rău. în cazul posesiei şi al privaţiei. Dar contrarul unui rău este uneori un bine. Boala şi sănătatea cer ca subiect al lor corpul unui animal. depinde şi la posesie-privaţie de definiţia acestor două noţiuni. este între două extreme: sau prea puţin.

pentru prima. în vorbirea de toate zilele. Anume. ori „mai vechi" implică o mai mare lungime de timp135. Şi este clar că sunt multe exemple în acest sens. us Sensurile prin analogie cu sensul temporal se pot înmulţi. ci faptul existenţei omului pare a fi oarecum cauza adevărului propoziţiei. în urma aprecierii candidaţilor la un examen sau concurs. ori la genuri contrare. nu temporală. şirul constatat nu poate fi inversat. Propoziţia adevărată totuşi nu este nici defel cauza existenţei omului. c) sunt ei înşişi genuri.11. în orice discurs. ori să fie ei însuşi genuri. Aristotel vorbeşte de trei cazuri: a) aparţin aceluiaşi gen. Căci. şi astfel. pe când binele şi răul nu aparţin unor genuri. în ştiinţele care se folosesc de demonstraţie. care este aici culoarea. la citit şi scris. sensul prim. Alb şi negru aparţin aceluiaşi gen. se va discuta şi un al cincilea sens. în mod absolut şi în mod propriu. aplicat la acele lucruri care apar şi se desfăşoară în acelaşi timp. termenul „înainte" este utilizat la orice orânduire. 14 a. Sensul al patrulea relevă raportul de întâietate sau consecvenţă axiologică (de valoare sau merit). Despre astfel de lucruri se spune că sunt simultane în privinţa timpului139. 137 Realitatea este înaintea cunoaşterii şi a exprimării verbale într-o propoziţie. fiindcă ei aparţin aceluiaşi gen. unul stă „înaintea" celorlalţi etc. V. ori mai vechi decât altul. cu drept cuvânt. „înainte" şi „după" nu exprimă numai un anumit raport: raportui de timp. în al treilea rând. ele oglindesc distincţii reale. fie că este vorba de o relaţie asimetrică. 135 Uneori. 13 <Simultan> Termenul „simultan" este.te princ:Da]a proprietate a contrarietăţii: dacă există un contrar. pe lângă sensurile amintite. poate. propoziţia în care noi admitem că el există este adevărată. Căci dacă doi există. totdeauna contrarii aparţin unui gen superior. Se pare deci că este înainte acel lucru de care depinde un altul. fie că este vorba de orice ordine logică. Iată deci cum cuvântul „înainte" poate fi folosit în cinci înţelesuri138. celălalt nu există. viciul. justiţie şi injustiţie la genuri contrare. ' '6 Sensul axiologic nu este cel mai puţin însemnat sau ce! mai îndepărtat. Cazurile b) şi c) nu se deosebesc. nereciprocă (sensul al doilea). nici unul nu este înainte de altul ori după altul. urmează îndată că şi unu trebuie să existe. pentru că adevărul ori neadevărul propoziţiei depinde de faptul existenţei ori neexistenţei omului137. Şi aşa. temporal. dacă un om există. 141 AR1ST0TEL Şi totuşi se pare că. ci sunt ele însele genuri pentru altceva132. în cel dintâi şi în cel mai propriu înţeles. iar implicaţia este reciprocă. în adevăr. mai este încă un altul. mai este încă un al patrulea. Să se noteze că. dar . oamenii spun despre cei pe care ei îi onorează şi-i iubesc că sunt înaintea lor. Deosebirea „înainte" şi „după" din punctul de vedere al meritului — „distincţia" sau „rangui" — este obişnuită în viaţa socială. Pe lângă aceste sensuri ale cuvântului. atunci el există. 132 Pasajul arată că contrarii aparţin aceluiaşi subiect. în acest pasaj. în afară de aceasta. b) aparţin unor genuri contrare. şi pentru a doua. dar nu şi invers. 131 p. Exemplificările sunt cea mai bună justificare a distincţiilor. literele alfabetului sunt înainte de silabe. există ceva înainte şi ceva după în orânduire. Acestea deci sunt diferitele sensuri în care este utilizat termenul înainte. un lucru se zice că este înaintea altuia. şi invers. dar dacă unu există. exordiul 14 b este. 12 <înainte şi după> în patru sensuri133 se poate spune despre un lucru că este înainte faţă de altul134. în acele lucruri a căror ordine de existenţă poate fi inversată. unu este înaintea lui doi. Căci. în realitate. 133 La sfârşitul capitolului.înaintea" altora este considerat oricine deţine un merit. să fie numit mai înainte prin natura lui. cum ar fi cazul în ştiinţe şi în cuvântări. în alte opere. ceea ce este mai bine şi mai preţios se zice că este înainte şi precede de la natură. cum este şi cazul de faţă. Sensurile al doilea şi al treilea exprimă un raport de întâietate logică. Faptul că un om există aduce după sine adevărul propoziţiei că el există. în acest sens. în acest înţeles.contrarii să aparţină ori aceluiaşi gen. şi alte sensuri . din punctul de vedere al orânduirii. înaintea expunerii. dacă propoziţia în care noi admitem că el există este adevărată. pe când binele şi răul sunt ele însele genuri ? Acestea nu sunt genuri contrare. filozoful trece de la termeni izolaţi la judecăţi. în al doilea rând. rămâne fundamental şi este subînţeles de toate celelalte. în cazuri de acestea. De ce justiţia şi injustiţia aparţin unor genuri contrare. pentru că expresiile „mai de mult". nu urmează de fel ca şi doi să existe în mod necesar. Nu numai că cei cu merite sociale reale sau închipuite sunt aşezaţi la solemnităţi „înainte" şi sunt cei dintâi văzuţi. Totuşi. 134 Postpredicamentele „înainte" şi „după" sunt cercetate — mai puţin precis şi din alte puncte de vedere — şi în Metafizica. Acest sens al cuvântului este. în geometrie. cel mai îndepărtat136. ceea ce este în orice mod cauza existenţei a ceva poate. virtutea. b termenul acesta se referă la timp. 140 CATEGORII 12.. cuvântul este întrebuinţat ca să arate că un lucru este mai de mult. [AJ. distincţiile făcute de Aristotel par pedante şi deci superflue. elementele sunt înainte de propoziţii. când şirul existenţei lor nu poate fi inversat. Aristotel însuşi a admis.

ori scădere. b) în natură. pe când nici unul nu este nici într-un chip cauza existenţei celuilalt. De exemplu. dacă orânduirea existenţei lor poate fi inversată. Dar în cazul alterării. naşterea şi distrugerea sunf întrebuinţate în sens larg. Ca şi „înainte-după". dar nu se alterează. în toate cazurile. numit Fizicianul. genurile sunt înaintea speciilor. înaripată şi de apa. Deci vor fi simultane de la natură acele specii care. lucrul alterat n-ar fi numai alterat. dar nici unul din aceştia nu este cauza celuilalt. 142 Uneori. despre acele specii care se disting una de alta şi se opun una alteia în acelaşi gen se spune că sunt simultane prin natură. Astfel. se implică reciproc.ale întâietăţii. dar dacă se admite existenţa genului animal. nu are de suferit nici creştere. 143 15 a ARISTOTEL 14 <Mişcarea şi cele şase specii ale ei> Sunt şase feluri de mişcare141: naştere. 15 a Lucrurile sunt simultane în privinţa naturii. dacă alterarea n-ar fi o formă deosebită de mişcare. corespunzător sensurilor al doilea şi al cincilea de Ia „înainte". Simultaneitatea presupune compararea a două succesiuni. 140 Această definiţie a simultanului deosebeşte clar simultanul de succesiv („înainte-după"): simultanul este un raport de comparaţie între două succesiuni sau procese. aproape în toate cazurile sau în cele mai multe. 14' Alterarea (dXXoitooic) este schimbarea de calităţi 1h acelaşi lucru. încât AH devine egală cu diagonala BC. Se obţine pătratul. fără ca unul să fie cauza existenţei celuilalt. există trei sensuri ale simultanului: a) în timp. Naşterea este deosebită de distrugere. dacă 141 Aristotel înţelege prin mişcare (kîvtichc) orice fel de schimbare. alterarea este exemplificată prin „afectare" (TTct'9oc). 14 b. dacă n-ar fi aşa. 139 Se afirmă uneori că cele două modalităţi ale timpului sunt succesiunea („înainte-după") şi simultaneitatea („în acelaşi timp"). Acestea se disting în acelaşi gen şi se opun una alteia. el cercetează mai amănunţit mişcarea în sensul acesta mai larg. mai presus de toate. Există însă unele lucruri care cresc. ceea ce creşte sau este supus unuia dintre celelalte feluri de mişcare. Câteodată. nu numai simpla deplasare. se disting fiecare una de alta prin una şi aceeaşi formă de diviziune. că toate aceste feluri de mişcare sunt deosebite una de alta. Nu este aşa. pentru a desemna mişcarea în genere. Este vorba de a construi un pătrat care este dublul unui pătrat dat. ci ar suferi continuu şi cu necesitate creştere. într-o monografie asupra acestor predicamente. 142 CATEGORII 13. ceea ce este afectat. dacă există un dublu. deşi mai mare. . Aici. în mod strict. Şi tot aşa. pătratul. în clasificarea şi diviziunea speciilor. Termenii oricărei relaţii sunt simultani: dublu este simultan cu jumătatea. nu urmează cu necesitate că va fi şi specia animal de apă. căreia i se opune starea pe loc (oTa'oic) sau repausul îndeosebi în Fizica. Dimpotrivă. în existenţa lor. 144 Gnomonul de care vorbeşte Euclid în definiţia a doua din cartea a doua a Elementelor sale este paralelogramul complementar altui paralelogram. Este evident. s-ar putea argumenta că acest proces implică cu necesitate unul ori altul dintre celelalte cinci feluri de mişcare. specia înaripată este simultană cu speciile de uscat şi de apă. dat fiind că. ar fi cu necesitate supus de asemenea la alterare. Şi. afară de unul. Dar Aristotel a văzut că nu poate înlătura dintre mişcări (schimbări) modificarea cea mai însemnată. de uscat şi de apă. c) pur logic. pot apoi să fie divizate din nou în subspecii. pentru că şirul existenţei lor nu poate fi inversat. De aceea. Dacă există specia animal de apă. De asemenea. Pe scurt. nu este cazul. timpul se defineşte numai prin succesiune. nici scădere. pentru că aceştia sunt reciproc dependenţi. acele lucruri sunt simultane în înţelesul absolut al cuvântului care îşi încep şi-şi desfăşoară existenţa în acelaşi timp140. de exemplu în importantul tratat Despre naştere şi distrugere. spunem că sunt simultane prin natură acele lucruri care. aparţinând aceluiaşi gen. toate acestea par a fi simultane prin natură. va fi tot pătrat. şi dacă există o jumătate. sau orice alt fel de mişcare. în adevăr. ori oricare altul dintre celelalte feluri de mişcare. de asemenea. distrugere142. Mişcarea propriu-zisă presupune o trecere de Ia o existenţă la alta. va fi şi genul animal. După aceea. De asemenea. există numaidecât şi un dublu. naşterea şi distrugerea nu sunt considerate ca mişcări. Fiecare dintre acestea. se duc dreptele ce formează noul pătrat. din contra. şi aşa mai departe. tot aşa şi simultan. Aristotelicul Straton. prelungind latura AC până în punctul H. adică speciile de uscat. scădere. atunci există şi o jumătate. creşterea şi schimbarea locului de scădere. ceea ce. şi invers. în realitate. creştere. „potrivit substanţei": naşterea (producerea) şi distrugerea (corupţia). Căci. alterare143 şi deplasare. Tot aşa şi speciile aceluiaşi gen. Noul pătrat. a înşirat mai multe sensuri. deoarece presupun trecerea de !a neexistenţă la existenţă şi de la existenţă la neexistenţâ. spunem că sunt simultane acele specii care se disting una de alta şi se opun în acelaşi gen. Acesta este cazul cu privire la dublu şi jumătate. şi nici una dintre acestea nu este înainte ori după. valabil în mod propriu la timp şi — prin analogie — la alte cazuri. pentru că genul animal are speciile înaripată. înţeleg ca simultane prin natură acele specii care se disting fiecare de celelalte prin una şi aceeaşi formă de diviziune.

căci. întrucât are loc aici schimbarea unei calităţi. fie pe o parte din noi. inel). cum se constata într-o propoziţie din Poetica. 23. pentru că se spune că noi avem o anumită ştiinţă ori virtute. uşor de înţeles. Se pare chiar că nu au nici un contrar. Dar şi ea cunoaşte trecerea de la o calitate la calitatea contrară (de la alb la negru). dar nu şi alterare. înainte. hermeneia (interpretatio) este exprimarea sau comunicarea verbală a unui gând. căci se spune că o cană are atâta vin şi o baniţă atâta grâu. cum se întâlneşte în Novum Organum al lui Bacon. noi înţelegem doar atâta că soţul trăieşte cu soţia sa. dacă direcţiile ei sunt contrare: mişcarea în jos. 15 b 15 <Posesia sau „a avea"> Termenul a avea este luat în diferite sensuri146. 146 DESPRE INTERPRETARE INTRODUCERE A doua lucrare din colecţia tradiţională a scrierilor care constituie Organon-ul aristotelic are titlul TlepC epuTiaac. fiind 145 ARISTOTEL însuşire. 146 Verbul „a avea" are multe sensuri în limba greacă. dar noi am înşirat aici aproape pe toate cele mai obişnuite. 6) a avea o soţie cu care conlocuieşte — sensul cel mai îndepărtat. S-ar putea găsi poate şi alte înţelesuri ale cuvântului „a avea". de aceea. b i se aplică un gnomon144. repausul este contrarul mişcării145. ori în sensul de ceea ce avem noi. schimbarea calitativă este o trecere de la un contrar la altul. în termenul de „interpretare". Boethius o defineşte ca vox significativa. Alterarea este înrudită. în sensul general. ca stare pe loc. iar despre o femeie că are soţ. nici de arta de a interpreta un text. este luat în sensul de stare.. nici de explicaţie în genere. Căci un lucru este alterat. prin folosirea lui. pentru că se zice că el are o înălţime de trei ori patru coţi. la dreapta. Este luat. 2) a avea ceva străin — apartenent la corpul nostru (haine. Totuşi. şi invers. distincte. în ceea ce priveşte celelalte feluri de mişcare. a unui sens. Dar diferite forme de mişcare au contrarii lor proprii în alte forme de mişcare. Pe această cale. ori ca schimbare în direcţia calităţii contrare. starea pe loc. oglindeşte legătura intimă dintre gândire şi limbaj. din acest punct de vedere. a deveni alb este contrarul lui a deveni negru. şi Categoriile. în sus. ori de dispoziţie. în afară de acelea pe care le-am înşirat. şi tot aşa se întâmplă cu toate celelalte lucruri. în cazul înălţimii unui om. ori rămânerea în calitatea proprie. Cum vom vedea. carte ce este un mic vocabular filozofic. în sensul de îmbrăcăminte. cu toată greutatea de a-1 traduce într-o limbă modernă. aşa-numitele părţi de cuvânt. în general.categoria". Apoi.: „înţeleg prin grai exprimarea (hermeneia) cu ajutorul . dacă ţinem seama de conţinutul scrierii. Se mai zice apoi despre un bărbat că are o soţie. astfel distrugerea este contrară naşterii. Pentru Aristotel. 5) a dobândi bunuri. 15 a. cu deplasarea. nu este uşor de stabilit care ar fi contrarul lor. De aceea. Boethius a propus ca echivalent latin De interpretatione. cum sunt. de altminteri. 4) a fi un conţinut al unui conţinător (vinul dintr-un urcior). păstrarea calităţii. Principalele sensuri ale posesiei sunt: 1) a avea însuşiri sau proprietăţi calitative sau cantitative. în ceea ce priveşte aceasta din urmă. sub fonna de interpretatio naturae. se ocupă de „a avea" (posesie) foarte pe scurt. înapoi. este o alterare în direcţia contrară. dar acesta pare să fie cel mai îndepărtat înţeles al termenului. titlu primit până astăzi. Celelalte mişcări se prezintă ca perechi de categorii: naşterea şi distrugerea. creşterii. expresia se referă la un conţinător. dar ea cunoaşte şi alţi contrari. în capitolul 9 al Categoriilor. nici definit în cursul operei.144 CATEGORII 15. Este vorba de simpla propoziţie sau judecată. afară numai dacă nu definim contrarul lor tot aşa ca rămânerea în calitatea proprie. scăderea. este luat în sensul de cantitate. 1450b 13 şi urm. cum ar fi un picior ori o mână. termenul „hermeneia" este înrudit cu termenul Xe£ic (grai). creşterea şi scăderea. ca de exemplu. Alterarea şi creşterea sunt. schimbării de loc. V [A]. a fi în posesia unei „averi". ca şi. mişcarea în sus este contrarul mişcării în jos. ori schimbarea în direcţia calităţii contrare pot să fie numite contrarul mişcării calitative. Se mai ia apoi în sensul de ceea ce a fost dobândit ca avere: noi spunem că avem o casă. de aceea. VI. 3) a avea ceva legat de corpul nostru (mâna. ca în metodologia istoriei (hermeneutica). Opusul ei este nealterarea. un document. cum ar fi un inel în deget. se cuprind şi elementele comunicării verbale. ca în cazul unei baniţe cu grâu. când se petrece într-însul o schimbare de calitate. „hermeneia". în „hermeneia". ori de orice altă 145 Mişcarea — ca deplasare — are drept contrar repausul (starea pe loc). Termenul acesta se referă de asemenea la un conţinut. când se zice că un om are o manta ori o tunică. Aristotel le cercetează aici şi în Metafizica. după cum am definit contrarul deplasării. la stânga. Alte nuanţe sunt înşirate în cartea V a Metafizicii. apoi. Nu este vorba. schimbarea în direcţia contrară pare mai degrabă contrarul ei. care nu este nici folosit. suferă creştere. astfel. ori un ogor. înainte de toate. sub cuvânt că termenul nu are nevoie de multe lămuriri. ori al unei căni cu vin. fie ca o parte din noi. De aceea. piciorul sau fructul unui arbore). în aceste cazuri.

în care se enunţă sau „se declară" ceva. La începutul lucrării. o rugăminte. pro-poziţie). judecata este sinteza a doi termeni. spre deosebire de alte forme de vorbiri sau cuvântări. I î. p. prin conţinutul său. 149 MIRCEA FLORIAN un ordin. despre viitorii contingenţi. Maier. cel din urmă. care a fost dat mai târziu. II. vol. printr-o propoziţie sau judecată. El cuprinde o lungă polemică cu teza socraticilor din şcoala megarică (îndeosebi cu Diodor Cronos). ci şi cu necesarul. Din afirmaţie şi negaţie. în Analitici se numeşte •npoTCtcuc (premisă. Alţi comentatori antici. care este o unitate nemijlocită. atunci judecata afirmativă „bunul este bun"' şi judecata negativă „bunul nu este bun" stau în raport de contrarietate. sprijinit pe următoarele consideraţii: Despre interpretare este o operă târzie. care este materialul prim al raţionamentului. din perioada alexandrină). 48). 203. adică punct de plecare pentru raţionament (silogism). cum s-a susţinut de un comentator antic (neoplatonicul Ammonios. Pe scurt. decurge un al doilea caracter fundamental al judecăţii: ea poate fi adevărată sau falsă. 4. o întrebare. 151 MIRCEA FLORIAN a transpunerii raportului de contrarietate de la noţiuni (în Categorii) la judecată. este falsă judecata care uneşte ceea ce este separat şi care separă ceea ce este unit. negaţia este o separare în cadrul sintezei. 1936. „despre interpretare" înseamnă „despre judecată".cuvintelor" (tt|V Sia tt|C ovouaafac €puT|vda) (Poetica. subiectul şi predicatul. 2 Ed. n-a avut o ultimă prelucrare. Dar sinteza afirmaţiei este alta decât aceea a negaţiei. în locul unui termen care să îmbrăţişeze afirmaţia şi negaţia. Judecata este o „vorbire" sau un „discurs" (Xdyoc). Die Syllogistik des Aristoteles. redactată de Aristotel spre sfârşitul vieţii. şi abia mai târziu ea a devenit un obiect de cercetare aparte. „Interpretarea" nu este însă orice comunicare verbală. dimpotrivă. şi s-a transmis şcolii fără titlu. Apendice.II. Capitolul a fost intercalat în corpul principal al operei. Afinnaţia este o a doua unire în cadrul sintezei. Zeller.). a mijlocirii în componente explicite a noţiunii. cum susţin şi Analiticile. după cum afirmaţia sau negaţia corespunde sau nu relaţiilor dintre lucruri. în timp ce noţiunea este prinsă intuitiv. D. Aici apare clar complexitatea judecăţii faţă de unitatea noţiunii. fie că este negaţie. negaţia „declară" că atributul nu aparţine subiectului. mai mult decât judecăţile „bunul este bun" şi „bunul este . La început. ed. ca marele Alexandros din Aphrodisias. „Interpretarea" este totuna cu ceea ce. pe temeiul unor mărturii externe şi interne. Afirmaţia recunoaşte sau „declară" că un atribut (predicatul) aparţine unui subiect. de care se ocupă Poetica şi Retorica. a noţiunilor. ci. judecata era un factor component al silogismului. Judecata este cea dintâi formă a discursivităţii. Sinteza judecăţii se face prin afirmaţie şi negaţie. Aristotel întrebuinţează pentru a desemna judecata termenul de Xoyoc dTTo4>avTiico< („vorbire declarativă". înţelegem de ce Aristotel preferă să întrebuinţeze pentru desemnarea judecăţii termenii de afirmaţie (KaTacfjaaic) şi negaţie (dTrd4>aaic). justifică autenticitatea. pe o concepţie mai amplă şi mai adâncă a judecăţii. Această părere a fost susţinută şi de Eduard Zeller: opera este târzie şi ne terminată2. Heinrich Maier. 150 INTRODUCERE LA DESPRE INTERPRETARE Autenticitatea opusculului a fost pusă la îndoială de însuşi editorul Corpului aristotelic.Hr. este. Celălalt capitol (al 14-lea) nu conţine. întrucât argumentarea este aristotelică. ca un întreg simplu. I. 10 şi 11. pentru care posibilul este identic nu numai cu realul. mai ales. Capitolul 9. el reprezintă o bună justificare 1 H. o abatere de la concepţia aristotelică a contrarilor din Categorii. Un interpret contemporan. scris evident mai târziu. teză care avea drept consecinţă negarea libertăţii voinţei în sens fatalist. Lucrarea n-a fost însă terminată. în care se reunesc mai multe elemente. peripateticul Andronicos din Rhodos (sec. fără o legătură directă cu el. un act de sinteză a elementelor izolate. nu o dorinţă. o discursivitate. Aşadar. în judecată intervine un act uman de analiză a înţelesului intuitiv din noţiune şi. dar şi fără să-i fie străin. şi mai ales capitolul 14. Fie că este afirmaţie. nu pun la îndoială autenticitatea. „enunţiativă"). Printre mărturiile interne. ed. astăzi în genere necontestată. Pippidi. Die Philosophie der Griechen. iar un Boethius crede că însuşi titlul actual se datoreşte lui Aristotel. 2. voi. în care se pare că Aristotel susţine o teorie a contrarietăţii în judecată diferită de aceea din Categorii şi din alte opere de logică sau de metafizică. Mărturia externă cea mai puternică este necitarea unei opere cu acest titlu în vreuna din scrierile Stagiritului sau ale unuia dintre urmaşii săi direcţi (Theophrastos şi Eudemos). Despre interpretare este deci o pregătire pentru înţelegerea silogismului şi a demonstraţiei. într-un studiu amănunţit1. sau separă ceea ce este separat în lucruri (negativa). Dacă contrarii sunt opuşii extremi într-un gen dat. judecata este o unitate în multiplu. şi a silogismului demonstrativ (apodictic) îndeosebi. cu certitudine aristotelic. trad. 1921. M. ci numai aceea care exprimă o stare de lucruri. care sunt pentru Aristotel aspectele fundamentale ale judecăţii. Acum apare mai lămurit caracterul uman al judecăţii şi deci necesitatea de a da următoarea definiţie adevărului şi erorii: este adevărată judecata care uneşte ceea ce este unit (afirmativa). judecata este adevărată sau falsă. ceea ce explică imperfecţiunile şi chiar absurdităţile ei. p. s-a invocat din Antichitate prezenţa în această operă a două capitole: capitolul 9. Ea a izvorât din nevoia de a funda teoria silogismului în genere. o constatare.

Aristotel nu recunoaşte. nu şi genitivul. raţionamentul) este adevărată sau falsă. b) are semnificaţie numai dacă este enunţat despre „nume" (subiect). Aceasta este o afirmaţie cu un predicat de o specie deosebită. copulă şi atribut. cercetează termenul general. Este de notat că Stagiritul cantifică numai subiectul („toţi". Capitolul 7 are ca temă. Propoziţia-„declaraţie" are două elemente: „numele" (ovoua) şi „verbul" (pfjna) care corespund subiectului şi predicatului. Capitolul 9. el recunoaşte că logic prevalează afirmaţia. perceptivă a raporturilor dintre lucruri. clasificarea judecăţilor din punctul de vedere al „cantităţii" (aceste termen. Capitolul 3 se ocupă de „verb". Propoziţia compusă presupune mai multe subiecte sau mai multe atribute („verbe"). Ea este un act al gândirii umane. în timp ce cuvintele. o „noţiune". 3 M. Cele două propoziţii sunt caaijngente şi. De aceea. dativul etc. cercetează şi judecata din acelaşi punct de vedere. „simbolizează" reprezentările. prezent. De asemenea. rămâne o a treia posibilitate: iniţiativa voinţei libere. la care va adăuga pe acela secundar al conversiunii. este luat în sens general prin . Judecăţile (diTo4>avoeicO au două proprietăţi fundamentale: 1) ele se împart în afirmaţie (KaTac^aoic) şi negaţie (dtrdctxxaic). „non-alb" etc. ca atare. Deşi Aristotel pune pe acelaşi plan afirmaţia şi negaţia. Capitolul 2 tratează despre „nume" (subiect). asemenea noţiunii. şi. judecata „omul este non-alb". Judecata este adevărată sau falsă. al doilea. putând să aibă „cazuri". capitolul cuprinde distincţia clasică dintre propoziţii contradictorii şi propoziţii contrare. In rezumat. nu şi predicatul. Aristotel formulează principiul că unei afirmaţii i se opune numai o Capitolul 8 cercetează pe scurt propoziţia simplă („omul este alb") şi propoziţia compusă sau multiplă. ca o prindere directă. expresie care nu se întâlneşte la Aristotel: judecată afirmativă şi judecată negativă. Pentru Aristotel. Aristoteles-Lexikon. în realitate. numită „nedefinită".. Numai judecata (şi. de aceea. care se defineşte prin două caractere: a) implică un timp (trecut. a noţiunilor (voirJuaTa) ca „stări" (uaSfiiJiaTa) ale sufletului. tema este deosebirea dintre propoziţia simplă şi cea compusă. „bătălia navală nu va avea loc") nu ascultă de principiul contradicţiei şi de principiul terţului exclus.36. este important prin problemele pe care le ridică şi prin noţiunile fundamentale pe care le înşiră ca obiecte ce urmează să fie cercetate. Judecata nu este considerată. care este simplu sau compus (de exemplu. Până aici. după introducerelHpîtoîeîeT^în capitolele 5-9. după cum izbuteşte să oglindească raporturile de unire şi separare din lucruri. „vas de pirat"). ca „vorbire". spre deosebire de alte vorbiri (rugăminte. logos înseamnă tot ce exprimă o gândire. care sunt convenţionale şi. acestea două constituind „verbul". de exemplu. deşi scurt. viitor). Din punctul de vedere al cantităţii. Este de subliniat că termeni ca „non-om". Aristotel trece la definiţia propoziţiei (judecăţii). De-abia în capitolul 4. nu este folosit de Aristotel). demonstrează că propoziţiile ce se referă la un eveniment viitor („bătălia navală va avea loc". dacă îi este atribuit. opoziţia judecăţilor cantificate. aşa încât să ajungă la teoria că orice judecată este formată din trei elemente: subiect. nu sunt 152 INTRODUCERE LA DESPRE INTERPRETARE propriu-zis nume. „omul este animal". 2) au posibilitatea de a fi adevărate sau false. ci şi o „vorbă". Aristotel ştie să deosebească „este" copulativ de „este" pur existenţial dar nu ştie să desprindă în chip distinct copula „este" de predicat. „triunghiul are suma unghiurilor egală cu două drepte" etc. vox signiiicativa cum traduce Boethius termenul de 4>wvtî ar\\iaviiKr\. despre „viitorii contingenţi". este un „sunet cu sens". ca unii moderni (de exemplu. putem conchide că distincţia celor doi „este" nu este completă. Kant). dar specific ştiinţei noastre. când subiectul. „vorbire declarativă" sau „enunţiativă". b) particulară („câţiva").toţi" sau „nici unul". „nici unul". Logos. d) singulară („Callias este alb"). când subiectul este general. dintre care numai nominativul are rol de subiect. Propoziţia simplă este propoziţia care afirmă sau neagă un singur atribut despre un singur subiect. „Logos desemnează (în afară de semnificaţiile obişnuite) mai întâi noţiunea"3. aici sunt două propoziţii. „câţiva" sau „unii"). în sine general. de \oyoc. ordin. p. cu numeroase înţelesuri. nu şi noţiunea. în acest scop. fără nici o determinare universală. întâi. noţiunile oglindesc direct realitatea. drept o specie independentă de judecată. Contradicţia (dvTi4>aaic) este opoziţia afirmaţiei şi negaţiei. deci el nu este numai o „vorbire" (judecată). La sfârşitul capitolului. în . un „cuvânt". în care verbul este exprimat sau enunţat despre mai multe lucruri. intuitivă. Aristotel s-a ocupat de propoziţii în genere. Capitolul 6 trece la principala clasificare a judecăţilor din punctul de vedere „calitativ". în patrusprezece capitole. în capitolul 5.rău". variabile după popoare. care nu formează un singur lucru. ci „nume nedeterminat" (oVojia dopiorov sau pfj|ia dopioTov). 153 MIRCEA FLOR1AN Aristotel. Despre interpretare constituie o singură carte. Reprezentările. astăzi nimeni nu mai contestă că opera este aristotelică în conţinutul ei şi că este o pregătire şi introducere necesară la teoria silogismului şi a demonstraţiei (Analiticile). 1894. c) nedefinită. judecata este divizată în: a) universală. care a cercetat toate „categoriile" din punctul de vedere al opoziţiei. distincţie la care se referă de obicei Aristotel. Deci nu este necesar ca una să fie adevărată şi cealaltă falsă. de asemenea. Kappes. o unitate („omul şi calul sunt albi"). Propoziţia sau judecata este numită \dyoc dtTo<t>avTiKo<. întrebare etc). prin ea. de „sinteză" a reprezentărilor. Capitolul 1.

Deşi judecata implică factori umani de ordin psihologic şi gramatical. adică pro-poziţie. celălalt mare aspect al judecăţii la 154 INTRODUCERE LA DESPRE INTERPRETARE Aristotel. la Aristotel. 1 în original: riepl cpuTivemţ. produse de adaosuri. limbaj şi scris.comunicarea vp. Compusă este totdeauna întrebarea dialectică: „este oare în subiect acest atribut sau atributul contrar ?" întrebarea ca atare nu are unitate. acelea ale lui Aristotel se referă la structura lucrurilor. negaţia separă în vorbire şi gândire ceea ce este separat în lucruri. teoria aristotelică a judecăţii confirmă în chip fericit gnoseologia marelui Stagirit. judecata rămâne o reflectare a raporturilor reale: afirmaţia uneşte în vorbire şi gândire ceea ce este unit în lucruri. „bunul nu este bun"). —' 2 Aristotel aplică metoda analitică şi în cercetarea judecăţii. iar capitolul 13. „omul este animal. Modalităţile logicii moderne se referă la gradul de certitudine subiectivă. muzical". sau nu formează o unitate. cu tot adaosul. iar atributul poate fi un „nume nedeterminat" („non-drept"). 16 a apoi termenii „negaţie" şi „afirmaţie". biped. în sfârşit. Aristoteles-Lexicon. Aici apare „este".. sau judecăţile care amândouă afirmă despre acelaşi predicate contrare („bunul este bun".interpretarea" prin grai (Xe£i<) aj[ândirij. dimpotrivă.Hermenda" este . în sfârşit. Kappes. Capitolul 11 se ocupă de propoziţiile compuse.manifestarea" sa» . Aristotel nu cunoaşte ceea ce modernii numesc judecăţi de relaţie. In conţinutul operei. el cercetează condiţiile în care propoziţiile simple se diferenţiază prin adaosuri la subiect sau la predicat. 3) opinie practică justă (4>pdvnaic) (M. după cantitate şi calitate. Aplicarea opoziţiei este. de exemplu. Originar. formează o unitate. a „vorbirii": judecata e^ţe „vorbirea declarativă"" sau „enunţiativă" (Xdyoţ diro<t>ai'Tiicdc). dacă atributele afirmate reunit sunt adevărate şi când sunt afirmate separat. de exemplu. posibil (contingent). dimpotrivă. 1894. capitolul 14. cel mai obscur şi mai discutat. în Analitici. consecuţia sau conversiunea modalelor.capitolele următoare (10-14). şi ceea ce este separat. iar judecata falsă. a cărui autenticitate a fost contestată fără temei. gândiri. apoi „enunţare" şi „vorbire"3. Capitolele 12 şi 13 cercetează adaosurile care constituie aşa-numita modalitate a judecăţii. are ca obiect de cercetare dacă judecăţile contrare sunt judecăţile dintre care una afirmă şi cealaltă neagă acelaşi despre acelaşi („bunul este bun". ele nu pot constitui o unitate („omul nu este plantă" înseamnă: „omului" nu-i aparţine ca un atribut esenţial „planta"). Cele trei moduri aristotelice — real. se cercetează opoziţia propoziţiilor sub diferitele forme. mai sunt adevărate când sunt afirmate reunite într-o propoziţie compusă. Aristotel se pronunţă pentru prima alternativă. adică iimb_ajuj_: de aceea. care are trei subînţelesuri: 1J opinie subiectivă (Soţa). deci şi posibilitatea adevărului şi falsului. reflectă ca separat ceea ce este unit şi ca unit ceea ce este separat. Aristotel ! nu întrebuinţează un termen deosebi! pentru ceea ce noi numim judecată. ca al treilea termen („copula") în judecată. vocabularul său filozofic dispune de mai mulţi termeni echivalenţi. . care sunt adevărate când sunt afirmate despre el separat.. Metoda analitică are ca îndreptar gramatica. Un prim echivalent este însuşi titlul. termeni care respectă structura lucrurilor. în timp ce despre un subiect pot fi afirmate nesfârşit de multe lucruri. subiectul şi predicatul („verbul") constituie o unitate de noţiune. 2) opinie obiectivă sau „ştiinţă" (eTiioTrjUTi). „câţiva"). trebuie să definim termenii „nume" şi „verb".. Privită în ansamblu. ca separat (judecată negativă). „nici unul". în mai multe propoziţii. problematic. Uneori. Problema este aici dacă atributele (predicatele) unui lucru. apodictic.rha|ă" deci gsj£ interpretarea" prin grai (Xe£i<) aj[ândirij In con . 61-62). Un adaos important. judecata este „premisă". precum şi invers. „omul este alb şi se plimbă". fiindcă numai afirmaţia şi negaţia stau în opoziţie extremă. Capitolul 12 are ca temă opoziţia judecăţilor modale. o preocupare constantă. sau propunere. în traducerea latină De interpretatione. judecata este denumită itpdraoic (premisă). „Unirea" afirmaţiei este exprimată prin termenul potrivit de „apartenenţă" (Ondpxeiv) şi „separaţia" negaţiei prin termenul de „neapartenenţă" ((itj UTTctpxeiv). deşi compuse. numai la subiect este determinarea cantitativă („toţi". necesar — nu corespund celor trei moduri ale logicii formale moderne: asertoric. logica aristotelică . parte componentă a silogismului. El cercetează întâi elementele şi apoicomgunereajo. în schimb. Mircea Florian 155 DESPRE INTERPRETARE1 1 <Existenţe. rămân simple. judecata este definită ca o formă a logosului. „bunul este rău").. judecata adevărată reflectă ceea ce este unit. Deosebirea dintre adevăr şi fals > înainte de toate2.r. care este punctul de plecare al gândirii („omul este animal" înseamnă: „animal" este un atribut esenţial al „omului") sau. adică de propoziţiile care. De asemenea. expresie de care el uzează la sfârşitul operei. Capitolul 10 se ocupă de propoziţii care. ca punct de plecare pentru raţionament \ (silogism).. pp. ca unit (judecată afirmativă). se întâlneşte şi termenul tle „opinie generală" (uTiriXT^ie).

fiindcă nemijlocit date sunt cuvintele. ca termeni izolaţi. Urmează că noţiunile. Totuşi. Şi după cum în suflet există gânduri care nu sunt nici_ade-vărate. 1 Aceşti rţatm termeji sunt de o generalitate progresivjj_ajjrrnajia_fK«Tff/|)onic) şi negaţia (dTrdtpaoic) sunt cele două forme ale enunţării (dird<j>avoic). se împletesc pasivitatea şi activitatea. nici false. sunt cuvintele ce simbolizează şi semnifică imaginile. fiindcăjele coresjjund realităţii. fără raportare la timp şi din care nici o parte nu are înţeles. nici unirea şi . 16 a adaugă nimic. la noţiunile jzolate. de aceea. în cunoaştere. la „noţiuni" 6 Referinţă la Despre suflet. Raportarea verbului la nume este. întrebarea. Totuşi. cum nu toţi oamenii au aceeaşi scriere. Qjritre_£lejMmdeJniibaju2ui. fie sub formă de unire. Gândirea compuşilor poate fi adevărată sau falsă. Cazurile numelui> Prin nume. Imaginile aceloraşi lucruri nu pot fi diferite la oameni.partea „ippos" [cal] n-are nici un înţeles fiindcă judecata este unire sau separare de noţiuni. II. 7 Teoria aristotelică a adevărului şi falsului aţe. <Numele simplu şi numele compus. iar cuvintele scrise sunt simboluri ale cuvintelor vorbite4. gândurile izolate. în lucruri. dacă nu li se vorbirea (Xoyoc). b) sunetele sunt semne sau simboluri ale stărilor sufleteşti. pentru Aristotel. desigur. 5 (despre facultatea senzitivă). numai „stările" sau „afecţiunile" sufleteşti sunt „imaginile" lucrurilor. El are. care este o unitate a unui multiplu. Aristotel cercetează numai două. Adevărată este orice cunoaştere care reflectă realitatea. nici fals. acestea servesc ca punct de plecare pentru a ajunge la stări sufleteşti. Soluţia justă este următoarea: adevăr şi fals găsesc aplicare mai întâi şi în sens propriu la unirea şi separarea noţiunilor în judecată. ar trebui să înlăturăm aplicarea noţiunilor de adevăr din multe domenii de cunoaştere. în numele „Callippos". 5 Aristotel interpretează cunoaşterea în modul următor: aceasta este o imagine. Aristotel întrebuinţează adesea uniţi cei doi termeni din urmă: „vorbirea enunţiativă" sau „declarativă" (Xoyoc <iTTo4>a>'TiKo'c). după el. noţiunile sunt afecţiuni sau stări sufleteşti. în Sofistul. Adevăr şi fals sunt caracteristici ale judecăţii. Aceştia sunt factorii strict necesari pentru a alcătui o judecată. există şi eroare. bănuiala că Despre interpretare nu este autentică. ca al treilea element copula. sunt ca nişte gânduri nici unite. III. înţelegem un sunet având un înţeles prin convenţie. II.adeseori confundă punctul de vedere logic şi cel-gramatical. judecata este adevărată sau falsă. în care se vorbeşte de gândirea compuşilor şi gândirea indivizibililor. este separat şi separă ceea ce. atât logic. ori false. sunt şi lucrurile ale căror imagini sunt reprezentările noastre5^\cestea toate însă au fost discutate în tratatul meu Despre suflet. nici false. Despre suflet. Totuşi Aristotel admite că noţiunile naturilor simple sunt întotdeauna adeyărate şi niciodată false (v. cum sunt rugămintea. III. atunci când multiplul ei nu reflectă multiplul real. 4 (intelectul pasiv). a naturilor simple._j[ iŞi apoi. între expresiile din Despre interpretare şi cele din Despre suflet nu există o corespondenţă perfectă. 262 a: „numele" si „verbul". scoasă din întreg9. Totuşi. El nu citează.!astfel „om" şi „alb". Ca probă. ori „nu este" fie în genere. 12tprocesul senzaţiei în general). 6. Diferite. ori alăturea de acelea care trebuie sa fie ori adevărate. cuvintele sunt „semne" sau simboluri ale imaginilor. gândirea naturilor simple este totdeauna adevărată. fiindcă ele sunt cunoscute prin intuiţie. fie în anumit timp. 4 Acest pasaj cuprinde două idei importante: a) toţi termenii care urmează a fi definiţi sunt sunete verbale. Pot fi confruntate şi alte pasaje din Despre suflet. Căci atât adevărul. Potrivit teoriei din Despre interpretare. 158 DESPRE INTERPRETARE 2. La judecată. pe când stările sufleteşti. nu sunt nici adevăraţi nici falşi . nojujnile care exprimă_gsenţele lucrurilor sunt toate adevărate. ceea ce a trezit. o reprezentare a lucrurilor. 157 ARISTOTEL J_^. cât şi gramatical. un înţeles. ceea ce nu exclude rolul activităţii în cunoaştere. în această operă. anume senzaţiile ca şi gândurile.pe care sunetele le simbolizează direct. după cum multiplul exprimat de ea corespunde multiplului din lucruri: multiplul unit sau separat. cel puţin după popoare. aşa cum procedase şi Platon. 6). Bănuiala a fost uşor înlăturată chiar de comentatori antici (Alexandros din Aphrodisias): terminologia corespunde doctrinei aristotelice. esje££ljnai_generah_fiincl alcătuit din enunţări. „fără legătură". sunetele articulate prin voce sunt simboluri ale stărilor sufleteşti. 5 (intelectul activ). după cum judecata este o afirmaţie sau o negaţie. ordinul (porunca). falsă este judecata care uneşte ceea ce. fie sub formă de separaţie. Muniţe_şLneşer)arate nu sunt nici adevărate. sunt aceleaşi pentru toţi. tot aşa nu toţi oamenii au aceleaşi sunete ale vorbirii. „verb" (predicat) şi unirea ("copula") lor. încă din Antichitate. cuprinsă în verb. după cum. tot aşa este şi în vorbire. Dacă noţiunile (reprezentările) nu corespund realităţii. luaţi cuvântul „cerb". dar înţelesul nu poate fi nici adevărat. însă cunoaşte rolul copulei în unele propoziţii. pentru că ele aparţin unei cercetări deosebite de aceea care ne preocupă acum6. la rândul lor. III. Pe scurt. aceleaşi lucruri se vor reflecta la fel în toţi oamenii. Adevărată este judecata care uneşte (afirmă) sau separă (neagă) ceea ce este unit sau separat în lucruri.şadar. Trebuie subliniat că. iar scrisul este un simbol al vorbirii. nu se pune problema adevărului şi falsului în acest sens. cât şi eroarea implică numaidecât unire şi separaţie7 i Numele şi verbele. este unit. o formulare care a dominat până în timpurile moderne. III. Cel din urmă. care se deosebeşte de alte vorbiri. nici separate. El nu afirmă nicăieri că orice judecată se compune din „nume" (subiect). în lucruri. dacă nu i s-a adăugat că el „este".

ci şi obiectele sau lucrurile independente de noi. fiindcă el înseamnă tot ce există. fiindcă ele nu servesc ca subiecte în judecăţi. ci devine aşa numai când ajunge un simboln . 15 Verbul (pTJua) se caracterizează prin trei momente: 1) arătarea timpului. nu formează o propoziţie. Acestea sunt naturale şi. aceste cuvinte aşa cum stau aşezate. Luaţi cuvintele: „a lui Philon este". 159 ARISTOTEL în şi prin sine. substanţa. nu naturale. ele exprimă direct sentimente. esenţială pentru Aristotel. Altminteri. de aceea. Voi explica ce înţeleg când spun că el adaugă_^e_nuiificaţiei prorjriijnojiujaej_d^jimp. 2) exprimă ceva despre altceva. dacă luăm unroc rupt de întreg. partea nu are în nici un chip vreun înţeles. 11 Pentru Aristotel. mişcări sufleteşti. Nici o parte din el nu are un înţeles independent. pe lângă înţelesul lui propriu. Kant va introduce o specie nouă de judecăţi. Tot aşa se explică de ce reprezentările sunt „imaginile" sau „copiile" lucrurilor. aşa cum sunt. Le vom numi verbe 14 „Cazurile" unui nume (substantiv) nu sunt nume. alături de judecăţile afirmative şi de cele negative. dar „este sănătos" este un verb: fiindcă. „lui Philon"). are înţelesul de „cal". o propoziţie. Cum s-a văzut la începutul capitolului. 12 Aristotel distinge just între cuvintele convenţionale ale omului şi sunetele nearticulate. sunt comune. în adevăr. îndeosebi relaţia de apartenenţă („a lui Philon". adaugă noţiunea de timp. întrucât KdXXoc înseamnă „frumuseţe". c) nu are raportare la timp. „lui Philon" şi altele ca acestea nu sunt nume. deci nici judecata nu va fi adevărată. un verb este totdeauna un semn a ceva spus despre altceva. în adevăr. ci rămân simple sunete. pentru Aristotel este de la sine înţeles că reprezentările şi noţiunile sunt „imagini" sau copii ale lucrurilor. nu avem un nume pentru această deosebire. nu există nici un termen determinat care să o desemneze. de exemplu: „locuinţa lui Philon". cuvintele sunt semne convenţionale. care este o caracteristică principală a verbului. „judecăţile infinite". dacă numele este totdeauna determinat. Aristotel aplică şi la verb procedeul lui „non" care nu determină. ori „a lui Philon nu este". Pentru noi. care exprimă un număr infinit de lucruri supuse totuşi limitării. nici falsă14.. 9 Numele oVoua este substantivul. dar când acesta este legat de „este". cazurile nu pot fi subiecte. dar nici unul din ele nu constituie un nume12. „era" ori „va fi".cazurile" substantivului sunt tot un substantiv (un nume). au un înţeles. nici adevărată. la care se disting trei proprietăţi: a) este un sunet care semnifică convenţional un lucru. ci simbolizează mai ales lucrurile. adică sunf orice afară de savanţi. / ' 8 Aceeaşi concepţie este susţinuta in Categorii. Aşa se explică de ce reprezentările lucrurilor sunt aceleaşi la toţi oamenii. ele nu formează. Fraza următoare aduce precizări. Cazurile exprimă relaţii înlre reprezentări sau lucruri. Numele nedeterminat rămâne totuşi echivoc. aşa cum produc animalele. exclamaţii etc). capitolul 4. pe când în cele de-al doilea ea contribuie ia înţelesul întregului. b) părţile lui nu semnifică nimic. pe lângă înţelesul lui propriu. Cuvântul cu sens exprimă nu numai stări interioare. 16 b condiţii. de exemplu: „unii oameni sunt non-savanti". este deci o determinare neindependentă faţă de subiectul care . „Sănătatea" este un nume.separarea lor nu vor corespunde. deşi nu are un înţeles singură._jj în adevăr. adică ceva care aparţine unui subiect sau este conţinut într-un subiect. Expresii ca „este ne-sănătos". Expresia „non-om" nu este un nume. ceea ce numele însuşi face totdeauna în aceste 10 N-are nici un înţeles. 13 „Non-om" nu este o propoziţie şi nu este nici un nume. Nu este relevată proprietatea pe care Aristotel. decât numai ca parte din întregul cuvânt compus. £_ „înţeles prin convenţie" s-a introdus pentru că nimic nu este de la natură un nume. <Verbul şi timpurile lui> Un verb este cuvântul care. în Categorii 5. Dacă totuşi Aristote! nu le consideră nume. Pe lângă aceasta. Să-i zicem atunci un nume nedeterminat13. sunetele nearticulate. „este ne-bolnav" nu le numesc verbe. „în şi prin sine". în timp ce cuvintele sunt „semne" sau „simboluri" ale reprezentărilor şi noţiunilor. el arată existenţa prezentă a stării despre care este vorba. în timp ce cuvintele se deosebesc după popoare. pentru el. căci deşi adaugă noţiunea de timp şi aparţine totdeauna unui subiect. 16 b Expresiile „a lui Philon". ci cazuri ale unui nume. Astfel. cuvântul „corabie" (k€\t]C) nu are nici un înţeles. şi el este semnul a ceva spus despre altceva15. nici o negaţie. strigătele animalelor şi chiar ale oamenilor (strigăte. sau „Prietenii devotaţi lui Philon". nici adevărată. cum este în expresia „cal frumos"10. . în afară de om. Cuvintele cu înţeles nu numai că simbolizează (exprimă şi comunică) stări sufleteşti. Totuşi. căci. numele este totuna cu subiectul propoziţiei şi. Definiţia cazurilor unui nume este în alte privinţe aceeaşi ca şi a numelui însuşi. ci pot mijloci legătura cu alte substantive. în cele dintâi. în cuvântul „corabie de pirat" (eiTaKTpoiceXTK). este o deosebire între numele simple şi cele compuse. nici falsă. explicaţia este că. califică subiectul. la sfârşit. o consideră cea mai importantă a subiectului: desemnează existenţa independentă. fiindcă ea nu este nici o vorbire. Aristotel se hotărăşte să-i spună „nume nedeterminat". 160 DESPRE INTERPRETARE 3.

ca şi a verbului. Aristotel ştie să diferenţieze cele două funcţii. 16 Cum există . tot aşa există „verbe nedeterminate". rezultate din simpla negaţie a numelui. Aristotel vede că orice verb poate fi transformat în doi termeni („este". ci modificările de timp ale unui verb. ele nu au un înţeles independent. în Despre interpretare 12. nu însă ca un mijloc natural20. 21 Vorbirea cuprinde două specii: a) enunţul. prin convenţieJTotuşi. un înţeles a! lor rupt de întregul verbului. Şi tot aşa. el scrie că nu există nici o deosebire între „omul se plimbă" şi „omul este plimbîndu-se".nurae necleterminate". ci numai aceea_care este„adfi. omul este. un al treilea termen. despre care noi nu ne putem forma o idee fără lucrurile legate18. instrumente. Cuvintele nu sunt imagini ale imaginilor. „Vorbirea enunţiativă" sau judecata (propoziţia)> {Vorbirea19 este o înşirare de sunete cu înţeles. desigur. 17 a V <Judecata simplă şi judecata compusă> Prima clasă de vorbire enunţiativă este simpla afirmaţie. întregul va forma o afirmaţie sau o negaţie. ci simbolurile lor. sunt nume şi au înţelesul acestora. „el era sănătos". întrebarea. adică mijloace. ci un ait temei: verbul „în sine însuşi" (ca infinitiv) nu arată dacă un lucru există sau rru există. Nici verbele nedeterminate nu pot fi exprimate printr-un număr particular. Pentru el. o rugăminte este o vorbire. Acest exemplu este repetat în acelaşi tratat de logică. '2 Vorbirea este totdeauna „una". pentru că doar aceasta priveşte cercetarea noastră prezentă. privit în el însuşi. ci. b) rugămintea. Sensul de aici este definit în mod clar: este articulare de sunete cu înţeles. Nu este lipsa timpului. ele nu arată daca lucrul există sau nu există17. fiindcă ne dau imaginile sau copiile lucrurilor. un atribut. Acesta este cazul la . iar a doua. Cuvântul „uman" are un înţeles. adică printr-un infinitiv. prima afirmaţie şi prima negaţie sunt. în logică. în cuvintele compuse. simpla negaţie. Categorii. se constată că Aristotel confundă cele două sensuri ale lui „a fi" sau nu are o idee clară despre raporturile lor. nu desprinde îndestul de clar funcţia copulativă şi deci rolul copulei în judecată.yăraLă sau falsă. toate celelalte sunt una numai prin legare22. pentru că. termen cu multe sensuri. dacă sînt exprimate „în sine şi prin sine înseşi". însă el acordă prioritate funcţiei existenţiale. IS Pasajul ridică problema capitală a funcţiei îndeplinite în judecată de verbul „a fi". în capitolul 10 al operei. dar ea nu este nici adevărată. de exemplu. ci implică o legătură.este independent.. plus un atribut sau adjectiv). deosebirea stă în faptul că verbul indică timpul prezent. Astfel. întrucît în limba greacă infinitivul are forme diferite după timp. de aceea. nu orice judecată implică o copulă. 20 Platon numeşte simţurile „organe". acest verb are două funcţii: funcţia existenţială („omul este" sau „există"! şi funcţia copulativă („omul este sănătos"). prin care se leagă un subiect şi un atribut. pe când modificările verbului indică acele timpuri care stau înainte şi după prezent. Căci nici „a fi" şi nici „a nu fi" şi nici participiul „fiind" nu se raportă la un lucru. întrucât se aplică deopotrivă de bine şi la ceea ce există şi la ceea ce nu există16. ordinul. Astfel. căci ele singure nu indică ceva. 162 DESPRE INTERPRETARE 5. care este momentul esenţial al verbului. sau este conţinut în ei (v. după cum am spus. 17 Verbele. omul nu este". adică propoziţia adevărată sau falsă. în sine şi prin sine înseşi. nu orice vorbire este un enunţ. Verbele. dar nu înseamnă că este sau nu este. sunt tot nume. şi tot aşa. o fixează. el scrie: „Astfel.. ci ţine pe loc gîndirea. verbul este un predicat. dar după cum s-a arătat. caracter comun cu numele (subiectul). Să lăsăm de o parte toate celelalte tipuri de vorbire. silaba „şoa" nu are nici un înţeles în sine. din acelaşi motiv: ele exprimă un număr nedefinit de lucruri care există sau nu există. organul vocal este convenţional. „el va fi sănătos" nu sunt verbe. fiindcă obiectul exprimat sau reflectat de ea este „unul". ca simplă enunţare. Să mă explic. ale cărei părţi luate separat au şi ele un înţeles. după cum oglindeşte sau nu realitatea. Din exemple însă. fiindcă sunetele vocale sunt legate de reprezentări sau de imagini ca sunetele sau simbolurile lor. folosindu-le. 17 a <Vorbirea. la cuvântul „şoarece". dar aşa. dacă nu li se adaugă ceva. şi." (Despre interpretare 10). 2). 3) părţile sale nu arată ceva de sine stătător. „Cînd verbul este se întrebuinţează ca un al treilea element în judecată. singure.jdeşi nu ca afirmaţie (sau negaţie). 161 ARISTOTEL nedeterminate. printre nume sau infinitive. în timp ce organele simţurilor sunt naturale. ci rămâne un simplu sunet. Este interesantă motivarea clasificării verbului ca atare. pe scurt. Dar. ea nu are nici un înţeles. afară de aceea enunţiativă. despre care nu putem spune că sunt adevărate sau false. indică reunirea dintre un subiect şi o determinare. pe când cercetarea celorlalte intră mai degrabă în studiul Retoricii şi al Poeticii. Dacă separăm de rest o silabă a cuvântului „uman". Aristotel întrebuinţează acelaşi termen pentru a desemna limbajul. propoziţia sau judecata. ele opresc gândirea ascultătorului şi-i fixează atenţia. adică indică ce anume aparţine unui lucru. Şi numai când se adaugă alte cuvinte. Totuşi. alaiuri de „nume' şi „verb" (un tertium adjances). 16 b.. părţile contribuie la înţelesul întregului. nici falsă21. 19 Adyoc. ţ Orice vorbire are un înţeles.

fie că este o vorbire spontană25. Aristotel a arătat că a simţit rolul copulei mai bine decât ne permit să sperăm explicaţiiile sale (O. Cuvintele care îşi schimbă forma şi. alteori. VII. ori timpul unui verb. o negaţie este enunţarea că ceva nu aparţine la altceva27. Deci numeroase sunt mijloacele de care dispune limbajul pentru a face ca vorbirea să fie „una". 163 ARISTOTEL price vorbire enunţiativă trebuie să conţină un verb. Această cercetare însă îşi găseşte locul într-un studiu deosebit de cele ce ne preocupă acum23. sau dacă exprimă un singur lucru. Vorbirea enunţiativă este una. 25 Numele izolat sau verbul izolat nu constituie o vorbire. Astfel. şi deoarece aceste afirmaţii şi negaţii sunt posibile şi pentru acele timpuri care stau dincolo de prezent. o propoziţie. nu multiplă. fie că ea este un răspuns la o întrebare. Hamelin. Exemple: a) omul este un animal raţional. fiindcă ea exprimă esenţa obiectului. sau dacă despre mai multe subiecte afirmă acelaşi verb. judecata afirmativă este considerată supraordonată. era sau va fi. fie că face parte dintr-o judecată formulată din proprie iniţiativă. tot aşa despre ceea ce există că există şi despre ce nu există că nu există. 28 Deosebirea fundamentală dintre judecata afirmativă şi judecata negativă duce la noţiunea capitală de opoziţie contradictorie. Dacă vorbirea este mai complicată. sau prin legarea părţilor într-o unitate. c) concluzia negativă cere o premisă afirmativă. este evident că orice afirmaţie are o negaţie opusă. o afirmaţie opusă. adică pe negaţia unei afirmaţii: contradicţia este afirmaţia şi negaţia aceluiaşi lucru despre acelaşi lucru. în care se vorbeşte de unitatea obiectului definit. „clar". având ca înţeles apartenenţa sau neapartenenfa a ceva la un subiect. S-ar putea întreba cineva de ce expresia „un animal umblător pe două picioare" se poate numi una. nu este posibil să formăm o enunţare. O enunţare simplă este un şir de sunete. sunt compuse acele vorbiri care arată un multiplu. şi tot aşa. nu este o vorbire enunţiativă. 17 a <Afirmaţia şi negaţia. „totuşi" etc. întrucât.p. Dintre vorbirile enunţiative. Formula dată principiului contradicţiei se fundează pe nu. 164 DESPRE INTERPRETARE 6. orice propoziţie exprimă că un atribut aparţine (afirmaţie) sau nu aparţine (negaţie) unui subiect. anume acelea formate din propoziţii simple. calul. Mijlocul cel mai rodnic este flexiunea. Systeme d'Aristote. Motivele dominării judecăţii afirmative faţă de judecata negativă sunt: a) judecata afirmativă este lingvistic mai simplă. prin simpla lor pronunţare. potrivit împărţirii timpului26. pe când concluzia afirmativă nu numai că nu cere o premisă negativă. In alte formulări mai precise. fără a ţine seama de accidente. este posibil să negăm ceea ce s-a afirmat şi să afirmăm ceea ce s-a negat. întrucât nu împrejurarea că cuvintele se succed întrun şir neîntrerupt realizează această unitate. Opoziţiei contradictorii (dvTi'4>aoic) Aristotel îi adaugă opoziţia contrarie (tvavTiwoiţ). înţelesul cu ajutorul terminaţiilor se cheamă flexibile. (Z). -6 Ideea fundamentală a logicii Iui Aristotel este că orice vorbire enunţiativă. cum se va vedea în capitolul următor. unele sunt simple. asinul trăiesc mult. Clauza timpului este importantă.enunţarea afirmativă sau negativă. Numele şi verbul sunt numai simple expresii. afirmaţia şi negaţia exprimă esenţa judecăţii. sau ale căror părţi nu au legătură24. „omul este non-aripat". Aristotel adaugă încă două clauze: „în aceeaşi privinţă" şi „şi în acelaşi timp". în care unul din termeni este nedeterminat: „non-omul există". „Nu în sens omonim" înseamnă: ceea ce este afirmat sau negat este identic real. după ce va adăuga şi aspectul cantitativ al judecăţii. nu nominal („acelaşi nume"). fiindcă strămută negaţia de la copulă la unul din termeni. ele sunt considerate coordonate. Noţiunea este o unitate. b) afirmaţia este superioară în demnitate negaţiei. 12. înţeleg prin^şpoziţie că acelaşi este afirmat şi negat despre acelaşi. 24 O vorbire este una sau simplă dacă este formată dintr-un singur nume (subiect) şi un singur predicat. Deoarece este posibil a afirma despre ceea ce există că nu există şi despre ceea ce nu există că există. fiindcă este mai precisă. Prin aceasta. anterioară. Răspunsul rupt de întrebare nu are sens. Dimpotrivă. anume acelea care afirmă ori neagă ceva despre un subiect. Vom numi contradicţie opoziţia dintre afirmaţie şi negaţie. Opoziţia loi> O afirmaţie este enunţarea că ceva aparţine la altceva. celelalte sunt compuse. unirea se face prin anumite „legături" sau „conjuncţii". într-un anumit timp. Căci noţiunea „om" dacă nu i se adaugă este. Uneori.1!Sunt şi alte 27 După Aristotel afirmaţia şi negaţia sunt formele fundamentale ale judecăţii. capabil de a râde. Aşadar. dar o şi exclude. Cele ce rămân neschimbate se cheamă neflexibile. în forma lor simplă. Aristotel nu recunoaşte o a treia specie de judecată: judecăţile nedefinite. adică specia datorita căreia genul se realizează. Vorbirea este compusă dacă afirmă mai multe atribute (verbe) despre acelaşi nume (subiect). de exemplu: „şi". uneori. întreaga operă (De inteqjretatione) are ca preocupare cercetarea tuturor opoziţiilor dintre judecăţi. Judecata nedefinită a unora dintre logicienii de mai târziu (îndeosebi Kant) nu este propriu-zis o judecată. 21 Aluzie la Metafizica. fie că el este răspunsul la o întrebare. 165 ARISTOTEL . 163). b) omul. dar nu în sens omonim28. fiecare negaţie.

ca în exemplul „omul este alb". unul sau nici unul. Aristotel admite ca o specie nouă enunţarea despre un universal luat neuniversal sau nehotărât. Aristotel numără judecata nedefinită printre judecăţile particulare. Dar universalul poate fi luat particular. Afirmaţia „orice om este alb" este contradictoria negaţiei „unii oameni nu sunt albi". ci de un om. toţi. Subiectul este nedeterminat. deoarece cuvântul „orice" nu exprimă însuşi universalul. câţiva. întâi. deci de câţiva oameni.ţ. „orice om este drept". introdusă în logică de Hamilton. altele individuale30. unii. „omul nu este alb". cu toate că înţelesul lor este uneori contrar. drepte" nu are nevoie să precizeze: „orice triunghi". Din exemplul lui Aristotel. se vede de ce un predicat universal luat universal face ca propoziţia să fie falsă: omul nu este orice animal. Ce a determinat pe Aristotel să considere judecata nedefinită („omul este alb*1') ca judecată particulară. ci o judecată afirmă şi celelalte neagă predicatul despre un subiect universal.determinări mai precise. cel care constată că „triunghiul are suma unghiurilor egală cu două 166 DESPRE INTERPRETARE 7. ca în propoziţiile „orice om este alb". ci mai degrabă arată că ceva trebuie luat universal. fiindcă nu este vorba de orice om. termen care de asemenea lipseşte în opera lui Aristotel. se va arăta unde există o adevărată contradicţie. Contrarii sunt universala afirmativă şi universala negativă. propoziţia astfel constituită este contrară adevărului. Prin termenul „universal" înţeleg ceea ce. este enunţat despre multe subiecte. prin „individual". nimic. pe care le vom adăuga împotriva obiecţiilor subtile ale sofiştilor29.!Când însă se enunţă ceva despre universal. Afirmaţia şi negaţia sunt esenţiale pentru judecată. orice. 17b <Universalul şi individualul.Om" este universal. „A enunţa ceva universal despre universal" este o formulă neobişnuită pentru noi. Dimpotrivă. Opoziţia judecăţilor: contradicţie şi contrarietato Unele lucruri sunt universale. Prima condiţie este omonimia: termenii trebuie să fie aceiaşi în propoziţiile contradictorii. ceea ce nu este enunţat despre mai multe subiecte. 29 împotriva subtilităţilor sofistice. individual. Prin expresia „o enunţare universală despre un universal". fie unui subiect universal. înţeleg propoziţii ca Lorice om este alb". „nici un om nu este alb". „om") sau individual („Callias"). când amândouă sunt universale. de care Aristotel nu se ocupă aici. Astfel. nedefinit (dopioTov). când subiectul primeşte numeralele nehotărâte: unii. dar nu universal. Arislotel s-a ocupat de afirmaţie şi negaţie. b) raportul de opoziţie contradictorie şi contrară a judecăţilor ce diferă cantitativ. Propoziţiile noastre enunţă în mod necesar că ceva aparţine sau nu aparţine. Dacă totuşi atât predicatul cât şi subiectul sunt luate universal. dar negaţia™ este universală. j2 Aristotel respinge anticipat cantificarea predicatului. 30 în capitolul precedent. dar nu universal. Opoziţia contradictorie neagă universalitatea subiectului: „toţi" şi „nu toţi" = „unii nu". care ia ca fundament al cunoaşterii experienţa. Numesc („contradictorie" afirmaţia opusa unei negaţii. în experienţă. Judecata singulară este tratată ca universală. anume când subiectul nu este precizat în cantitatea sa. aceste două enunţări sunt „contrare". dar enunţarea nu este făcută universal. afirmaţia este universală. şi ceea ce este marcat prin adăugarea la subiect a numerelor nehotărâte: tot. Un empirist trebuie să ţină seama de cantitatea subiectului: toţi. ci există şi alte animale. deşi ea poate fi considerată prototipul judecăţii universale? în adevăr. 33 Opoziţia contrarie a judecăţilor nu neagă universalitatea subiectului. ■" Restul capitolului are două teme: a) clasificarea judecăţilor din punctul de vedere al cantităţii. „nici un om nu este alb". se face deosebirea dintre judecata universală şi judecata singulară. „om" este universal. dar respectarea experienţei i-a impus să ţină seama şi de sferă. propoziţifle nu vor fi contrare. Ca exemple de Igiunţări făcute despre universal. numesc opuse contraiii afirmaţia şi negaţia. Propoziţia: „orice om este orice animal" este un exemplu de aceste tip32. „nici un om nu este drept"33. prin natura sa. 17 b ~t Dacă acum enunţăm universal că ceva aparţine sau nu aparţine unui universal. putem lua propoziţiile: „omul este alb". 167 ARISTOTEL 18 a . după cum subiectul este universal (de exemplu. după cum tot aşa propoziţia „nici un om nu este alb" este contradictoria propoziţiei „unii oameni sunt albi". dacă prin calitate se înţelege o determinare esenţială. singura deosebire fiind prezenţa lui nu în negativă. Capitolul acesta se ocupă de cantitatea judecăţilor. adică de ceea ce logica de mai târziu a numit calitatea judecăţilor. nici o afirmaţie în care se enunţă universal predicatul nu va fi adevărată. Contradicţia este opoziţia dintre universala afirmativă şi particulara negativă sau dintre universala negativă şi particulara afirmativă. Logica aristotelică este bazată pe conţinutul noţiunii. Combinarea calităţii cu cantitatea judecăţii duce la contradicţie sau la contrarietate. puţini. Sunt şi alte condiţii secundare. mulţi. termen în parte îndreptăţit. Ea desemnează ceea ce noi numim judecată universală.Kcând subiectul rămâne acelaşi. fiecare sau nici un. fie unuia individual-11. Aristotel. „Callias". ştie că. nu ştim sigur dacă un subiect universal este universal în mod determinat. însemnată este subdivizarea judecăţii universale.

Dacă altceva s-ar nega despre subiect. de unii oameni sau de toţi oamenii. se va arăta ce se înţelege prin afirmaţie sau negaţie una. Căci este posibil a stabili în acelaşi timp ca adevărat că omul este alb şi că omul nu este alb. dar pot fi amândouă false sau una falsă şi cealaltă adevărată. că omul este frumos şi că omul nu este frumos. Subiectul ca şi predicatul pot li universale. la care nu este necesar ca un termen să fie adevărat. în aceste din urmă pasaje. Dacă însă un cuvânt are două înţelesuri. Am subliniat apoi care este motivul că este aşa şi în ce împrejurări adevărul uneia implică falsitatea celeilalte. Astfel de propoziţii ca „orice om este alb". 33 Opusele lor sunt subcontrariile. Ele nu sunt contradictorii. Nu este vorba ca subiectul să fie un lucru singular. Exemplele i : vor urma ilustrează în ce condiţii subiectul încetează de a fi unu. Negaţia proprie afirmaţiei „orice om este alb" este „unii oameni nu sunt albi". In adevăr. este limpede că prima propoziţie sau are mai mult decât un singur înţeles. Judecăţile echivoce> Afirmaţia sau negaţia este una. 7. aceea proprie afirmaţiei „unii oameni sunt albi" 34 Propoziţiile contrarii nu pot fi amândouă adevărate. ea este echivalentă cu propoziţia „calul şi omul sunt albi". amândouă propoziţiile pot fi adevărate. Aristotel. „nici un om nu este alb". Totuşi. pe de altă parte. când devine frumos. de aceea. de asemenea. (F). care nu se combină spre a da unul. că la propoziţiile contradictorii nu totdeauna una este adevărată şi cealaltă falsă37. care apoi este echivalentă cu cele două propoziţii: „calul este alb" şi „omul este alb". după ce înainte a formulat principiul contradicţiei. dat fiind echivocul universalului. O afirmaţie sau o negaţie este una. Acelaşi este cazul când se enunţă ceva despre indivizi. pe când cea proprie afirmaţiei „omul este alb" este „omul nu este alb". 8 <Unitatea reală şi aparentă a judecăţilor. si celălalt fals39. căci negaţia trebuie să nege exact ceea ce afirmaţia afirmă relativ la acelaşi subiect. dacă un om este urât. La începutul capitolului următor. fie universal. 168 DESPRE INTERPRETARE 8. „unii oameni sunt albi" sunt una numai daca cuvântul „alb" are un sigur înţeles38. şi care sunt contrariile. 169 ARISTOTEL nici unul. afirmaţia [şi negaţia] nu sunt una. 38 Aristotei arată ce se înţelege prin afirmaţie sau negaţie una. „unii oameni nu sunt albi" şi „unii oameni sunt albi" sunt amândouă adevărate. Nu ştim dacă este vorba de un om. De aceea. că este absurdă. dacă enunţă un singur predicat despre un singur obiect. Este evident. 18 a w este „nici un om nu este alb". Condiţia terţului exclus este ca afirmaţia şi negaţia să fie una. nu urmează că cealaltă este adevărată. la prima vedere. ca în propoziţiile „Socrate este alb" şi „Socrate nu este alb". fie neuniversal. dacă propoziţia are un singur subiect şi un singur predicat. şi tot aşa. nici opusa ei o negaţie una. de exemplu. face aluzie şi la principiul terţului exclus. şi luat fie universal. dar nu sunt luate universal. că propoziţiile contrarii sunt distincte de propoziţiile contradictorii. IV. am arătat. că unei singure afirmaţii îi corespunde o singură negaţie. în sfârşit.Se vede că astfel de propoziţii nu pot fi adevărate în acelaşi timp34. propoziţia „îmbrăcămintea este albă" nu este o afirmaţie una. el nu este încă frumos36. căci nici un om nu este un caj. De exemplu. să fie amândouă adevărate despre acelaşi subiect. ele nu spun acelaşi lucru şi nici nu sunt cu necesitate valabile în acelaşi timp. nu totdeauna una este adevărată şi cealaltă falsă. în adevăr. „omul nu este alb". dacă una este falsă. uneori. ori dacă altul ar fi subiectul. adică particularele care sunt opuse contradictoriu universalelor de calitate opusă. Acesta este un alt exempiu de propoziţii contradictorii. ciu n-are 37 La judecăţile nedefinite. de care se ocupă în Metafizica. propoziţiile se referă la universal. De exemplu. afirmaţia „Socrate este alb" are negaţia ei proprie în propoziţia „Socrate nu este alb". de asemenea. ci una deosebită. fie individual. datorită faptului că propoziţia „omul nu este alb" pare a fi echivalentă cu propoziţia „nici un om nu este alb". contradicţia este aparentă şi. 940 . „nu orice om este alb". Când. una trebuie să fie adevărată şi cealaltă falsă. Am mai arătat că o singură negaţie este contradictoriu opusă unei singure afirmaţii şi am precizat care sunt acestea. 36 Aristotel se ocupă de judecăţile universale nedefinite. „omul este alb". Această constatare s-ar părea. Faptul că universalul se aplică la c pluralitate de indivizi nu ştirbeşte unicitatea subiectului sau a predicatului. deşi predicatul ar rămâne acelaşi. negaţia nu ar fi opusă afirmaţiei. pe când opusele lor35 pot. Dacă deci aceste două propoziţii au mai mult decât un singur înţeles şi nu formează o singură propoziţie. adică prinlr-o singură afirmaţie sau negaţie. el este contrarul frumosului. dacă raportăm cuvântul îmbrăcăminte şi la cal şi la om. Dintre propoziţiile contradictorii care enunţă ceva universal. nu interesează dacă subiectul este universal şi dacă el este luat universal sau nu.

<Opoziţia judecăţilor despre viitorii contingen(i>

Afirmaţia, sau negaţia, aplicată la existenţe prezente sau trecute41 trebuie să fie sau adevărată sau falsă. Anume la propoziţiile în care subiectul este universal şi este luat universal, sau în care este individual, cum s-a arătat, una din două trebuie să fie adevărată şi cealaltă falsă; pe când la acele în care subiectul este universal, dar nu este luat universal, nu există această necesitate, cum am arătat mai înainte42. " Aceste propoziţii nu se contrazic, fiindcă subiectele lor nu sunt aceleaşi, deci ele nu neagă şi nu afirmă acelaşi lucru. Propoziţiile diferite, în care subiectul nu exprimă ceva comun multiplului, nu se contrazic. Numai propoziţiile simple se pot contrazice. 40 Acest capitol, adăugat probabil mai târziu de către Aristotel, a/uns la deplină stăpânire a gândirii sale, pune în discuţie o temă care n-a încetat de a preocupa pe filozofi şi pe logicieni până în vremea noastră: existenţa „viitorilor contingenţi" sau caracterul lipsit de necesitate al evenimentelor care nu s-au produs. Conţinutul capitoluluilui este un răspuns dat unei doctrine a megaricilor (Diodor Cronos etc), care deduceau din principiul contradicţiei şi al terţului exclus caracterul absolut fatal îndeosebi al acţiunilor omeneşti. Aristotel a fost îndemnat să excepteze de Ia principiul terţului exclus evenimentele viitoare individuale, nu de un motiv pur logic, ci de un motiv etic şi, poate, ontologic: să pună la adăpost de critica megarică libertatea voinţei şi hazardul din lume. Ţinând seama de oscilaţiile gândirii lui Aristotel în această chestiune, putem spune totuşi că el nu elimină din lume necesitatea, ci numai îngrădeşte logic interpretarea fatalistă a necesităţii. 41 Să se noteze că este vorba, deocamdată, numai de existenţele prezente şi trecute, nu şi de cele viitoare, şi anume de existenţele fie universale, luate universal, fie individuale, care, în prezent şi în trecut, ascultă şi ele de principiul terţului exclus, fiind asimilate cu universalele luate universal. 41 Propoziţiile cu un subiect universal care nu este luat universal fuseseră exceptate înainte, în capitolul 7, exceptare pe care noi n-o putem accepta, afară numai dacă acele propoziţii nedefinite nu sunt considerate ca particulare, şi atunci amândouă pot fi adevărate. 170 DESPRE INTERPRETARE 9, 18 a, b Când însă subiectul se referă la individual şi la viitor, nu este tot aşa43. în adevăr, dacă orice afirmaţie şi orice negaţie este sau adevărată sau falsă, atunci totul trebuie să existe sau să nu existe. Astfel, dacă cineva afirmă că un eveniment va avea loc, iar altul neagă aceasta, este evident că unul dintre ei trebuie să aibă dreptate, căci orice afirmaţie sau negaţie este adevărată sau falsă. în asemenea lucruri, nu pot fi amândouă adevărate în acelaşi timp. Astfel, dacă este adevărat a spune că un lucru este alb, el trebuie să fie alb; dacă propoziţia contrară este adevărată, atunci cu necesitate el nu va fi alb44. Apoi, dacă este alb, propoziţia care stabileşte că este alb era adevărata; dacă nu este alb, propoziţia opusă era adevărată. Şi dacă nu este alb, omul care spune că este face o eroare; iar dacă cel care spune că este alb face o eroare, urmează că nu este alb. De aceea, se poate spune că afirmaţia şi negaţia trebuie să fie sau adevărate sau false. Dacă este aşa, atunci nu este şi nu devine la noroc sau la voia întâmplării, nici va fi sau nu va fi la noroc sau la întâmplare, ci totul are loc cu necesitate şi nu la voia întâmplării45. Căci spune adevărul sau acel care afirmă că va avea loc, sau acel care neagă aceasta. în adevăr, dacă lucrurile nu au loc cu necesitate, un eveniment ar putea tot aşa de uşor şi să se întâmple şi să nu se întâmple; căci întâmplătorul, relativ la evenimentele prezente, ori viitoare,poate fi tot aşa de bine într-un fel sau altul. 18 b 4l în ceea ce priveşte viitorul, existenţele universale luate universal ascultă, de asemenea, de principiul terţului exclus, fiindcă Ia universal timpul nu pune pecetea sa neştearsă. De aceea şi Aristotel considera esenţa exprimată de noţiune ca eternă. Dimpotrivă, individualul primeşte pecetea timpului, îndeosebi a viitorului. Evenimentele viitoare nu se supun alternativei: sau adevărate sau false, ci nu sunt nici adevărate, nici false. în adevăr, viitorul nu se supune alternativei: sau există sau nu există. Căci dacă există, el încetează de a fi viitor, ceva încă neprodus, simplă posibilitate, şi devine prezent sau trecut, deci necesar, ceea ce este absurd. Dacă nu există, el nici nu va exista, ceea ce de asemenea este absurd. Evenimentul viitor, privit din prezent, nu este nici adevărat, nici fals. Putem exprima numai în mod nedeterminat că una sau alta trebuie să fie adevărată. Deci şi viitorii contingenţi se exclud, însă nedeterminat. Este absurd a spune că amândouă sunt adevărate. 44 Aristotel deduce aici existenţa din exprimarea ei verbală, deduce existenţa lucrului afirmat din afirmaţia adevărată. 45 Se acceptă, în genere, următoarea deosebire între noroc (tuxt)) Şi întâmplare (ottoTtp' cxuxev): norocul este întâmplarea în viaţa omului, iar întâmplarea este întâmplarea în genere, numită în Fizica „spontaneitate" (aOTouaroi/). Norocul nu înseamnă numai „noroc bun" (euruxia), ci şi „noroc rău" sau „nenoroc" 171 ARISTOTEL Mai departe, dacă un lucru este alb acum, atunci şi înainte era adevărat că va fi alb, aşa că despre orice care s-a

realizat a fost totdeauna adevărat a spune: „aceasta este", ori „aceasta va fi". Dar dacă era totdeauna adevărat a spune că un lucru este sau va fi, atunci nu este posibil ca el să nu fie ori să nu urmeze a fi, şi când este imposibil ca un lucru sa nu devină, el trebuie să devină. Aşadar, tot ce va fi se produce cu necesitate. De aici rezultă că nimic nu se produce la noroc sau întâmplător, căci dacă ar fi întâmplător, n-ar mai fi necesar46. De altă parte, nu se poate susţine că nici afirmaţia şi nici negaţia nu sunt adevărate, altfel spus că ceva nici se va întâmpla, nici nu se va întâmpla. în primul loc, urmează că dacă o propoziţie ar fi falsă, opusa nu va fi adevărată47. în al doilea rând, dacă este adevărat că un lucru este şi alb şi mare, amândouă aceste calităţi trebuie cu necesitate să-i aparţină; şi dacă este adevărat că ele îi vor aparţine mâine, ele trebuie cu necesitate să-i aparţină mâine. Dar dacă un eveniment nu este de natură nici să aibă loc, nici să nu aibă loc mâine, atunci contingenţa este eliminată. De exemplu, o luptă navală ar trebui nici să aibă loc, nici să nu aibă loc mâine48. Aceste absurdităţi şi altele de acelaşi fel ar trebui să rezulte dacă la fiecare pereche de propoziţii contradictorii, fie că se raportă universal la universale, fie că se raportă la indivizi, una trebuie să fie 46 Al doilea argument arată ce urmează dacă aplicăm alternativa adevăr şi fals la viitor, ca şi la prezent şi trecut: urmează că totdeauna este adevărat că viitorul este necesar, deci totul este necesar, nimic nu este întâmplător, ceea ce este împotriva concepţiei aristotelice, opusă ideii de necesitate fatalistă. 47 Al treilea argument al partizanilor necesităţii respinge o obiecţie ce li s-ar putea aduce. Obiecţia merge prea departe. Pentru a scăpa de concluzia că ceea ce va fi este necesar, se declară că ceea ce va fi nu este nici adevărat, nici fals, deci că nu există alternative. Negând alternativele, se crede că se înlătură necesitatea, dar se înlătură şi contingenţa. Megaricii erau îndreptăţiţi să susţină că din cele două alternative (sau se va întâmpla sau nu se va întâmpla) una trebuie să fie adevărată (afirmativă) şi cealaltă falsă (negată). Dar de aici nu urmează că viitorul este chiar de pe acum necesar. Necesară este alternativa (sau una sau alta), nu una din alternative, a cărei necesitate depinde şi de alte condiţii, care nu sunt date încă. 48 Al patrulea argument este o continuare a celui precedent şi se aplică !a fapte concrete. Aristotel nu acceptă nici teza megarică: viitorul este necesar, fiindcă o propoziţie este sau adevărată sau falsă, deci este necesară, nici teza care neagă cele două elemente şi, prin aceasta, suprimă indeterminaţia, contingenţa, ceea ce este prea mult. Totuşi, nu dispare adevărul, ci el se aplică nu la una dintre alternative, ci la amândouă: este adevărat că mâine lupta navală sau va avea loc sau nu va avea loc. 172 DESPRE INTERPRETARE 9, 18 b, 19 a adevărată şi cealaltă falsă, şi că nu există alternative reale, ci tot ce este sau va fi este rezultatul necesităţii. De aici, ar urma că nu este nevoie să deliberăm sau să ne străduim, în convingerea că dacă noi lucrăm într-un fel sau altul va urma un anumit rezultat, pe când, dacă nu lucrăm aşa, nu va mai urma un anumit rezultat49. în adevăr, cineva poate prezice un eveniment cu zece mii de ani înainte, iar altcineva poate prezice contrariul. Ceea ce a fost prevăzut ca adevărat în acel moment al timpului va avea loc cu necesitate în curgerea timpului. Mai departe, este indiferent dacă au fost formulate sau n-au fost formulate judecăţile contradictorii. Căci este evident că lucrurile nu sunt influenţate de faptul unei afirmaţii ori negaţii din partea cuiva50. în adevăr, evenimentele nu se vor realiza sau nu vor fi împiedicate de a se realiza numai pentru faptul că s-a prevăzut că ele se vor realiza sau că nu se vor realiza, atât peste zece mii de ani, cât peste oricare alt interval de timp. De aceea, dacă în orice timp lucrurile au fost de aşa natură, încât una dintre propoziţiile contradictorii este adevărată, atunci era necesar ca ea să se realizeze; iar toate evenimentele trecute au fost întotdeauna de aşa natură, încât realizarea lor a fost o necesitate. Căci lucrul despre care s-a spus cu adevărat că va fi, nu se poate să nu fie, iar despre lucrul care se realizează, a fost totdeauna adevărat a spune că se va realiza. Totuşi, această vedere duce la o concluzie imposibilă, pentru că vedem că atât deliberarea cât şi acţiunea condiţionează viitorul şi că, pentru a vorbi mai general, în acele lucruri care nu sunt totdeauna 49 Aristotel admite libertatea voinţei, în sensul că acţiunea, că practica omului poate schimba cursul evenimentelor. Totodată, el dezvoltă consecinţele ce decurg din aplicarea neîngrădită a principiului contradicţiei şi a terţului exclus. Este o respingere indirectă, prin absurd, a concepţiei eronate a megaricilor: viitorul se desfăşoară fatal. Pentru a sublinia absurditatea poziţiei megarice, Aristotel o extinde şi la trecut: ceea ce a fost prevăzut ca adevărat acum 10 000 de ani, s-a întâmplat în mod necesar, deşi prevederea a fost contradictorie. Necesară era numai alternativa prevederii, nu care anume alternativă se întâmplă. Realizarea alternativei a dispus de alte condiţii neprevăzute, între care intervenţia voinţei omeneşti. 50 Aristotel nu admite nici distincţia următoare: necesare sunt numai evenimentele întâmplate, după ce au fost prevăzute, iar cele ce s-au întâmplat fără prevedere sunt contingente. Distincţia nu are importanţă, fiindcă prevederea sau neprevederea nu au nici o influenţă asupra cursului evenimentelor, adică nu au nici o legătură cauzală cu evenimentele ce vor urma. 19 a 173 ARISTOTEL actuale, există posibilitatea să fie şi să nu fie. Astfel de lucruri pot deopotrivă sau să fie, sau să nu fie; şi, prin urmare, evenimentele de asemenea pot sau să se întâmple, sau să nu se întâmple. Şi sunt multe exemple evidente

pentru aceasta5'. Este posibil ca această haină să se rupă, şi totuşi poate de fapt să nu se rupă, ci să fie întâi purtată. Şi tot aşa este posibil ca să nu fie deloc ruptă; şi dacă n-ar fi aşa, n-ar fi posibil ca să fie întâi purtată. Şi, de aceea, tot aşa este cu toate celelalte evenimente care posedă acest fel de posibilitate. De aceea, este limpede că nu este necesar ca orice lucru să fie ori să se întâmple. Ci în unele cazuri există contingenţă, şi atunci afirmaţia nu este nici mai adevărată, nici mai falsă decât negaţia; pe când altele arată o tendinţă mai puternică într-o direcţie sau alta şi totuşi rămâne posibilitatea că celălalt să se întâmple52. Că acum existenţa este, când este, şi neexistenţa nu este, când nu este, este o necesitate. Totuşi nu se poate zice, în general, că orice existenţă şi orice neexistenţa sunt rezultatul necesităţii. Căci nu este acelaşi lucru a zice că existenţa este necesară când este, şi a zice că existenţa este absolut necesară, şi la fel despre neexistenţa. Tot aşa, la două propoziţii contradictorii. Orice în lume este necesar sau să fie sau să nu fie, în prezent sau în viitor, dar nu este totdeauna necesar a susţine care dintre aceste alternative se va realiza53. Să ilustrez acesta cu un exemplu. Este necesar ca o luptă navală sau sa aibă loc sau să nu aibă loc mâine, dar nu este necesar ca să aibă loc mâine, şi nici nu este necesar ca să nu aibă loc. Necesar este însă ca ea să aibă loc sau să nu 51 Aristotel admite o excepţie la valabilitatea universală a principiului contradicţiei şi terţului exclus: viitorul care depinde de voinţa liberă. Limitarea principiului logic este făcută în numele unui pretins fapt: libertatea voinţei, pe care nu-1 dovedeşte, ci îl ia ca fapt. O pretinsă experienţă este opusă unui principiu logic. în realitate, nu libertatea voinţei, ca fapt de conştiinţă, se opune principiului logic, ci interpretarea greşită a faptului. Libertatea voinţei nu înlătură necesitatea ei. înşirarea de exemple nu întăreşte concepţia, nu este o demonstraţie. 52 Limitarea principiului logic justifică, după Aristotel, nu numai libertatea voinţei, dar .şi orice contingenţă sau hazard în natură. 53 în acest pasaj, Aristotel schiţează soluţia justă a problemei. Necesară este numai alternativa sau posibilitatea de a fi sau de a nu fi, nu una dintre cele două propoziţii contradictorii Necesitatea alternativei nu exclude libertatea voinţei. Aristotel oscilează între alternativă şi izolarea propoziţiilor contradictorii. 174 DESPRE INTERPRETARE 10, 19 a, b aibă loc mâine. întrucât propoziţiile adevărate corespund lucrurilor, este evident că, atunci când în lucruri există o alternativă reală şi o posibilitate în direcţii contrare, şi propoziţiile contradictorii corespunzătoare să se comporte la fel. Aşa stau lucrurile cu tot ce nu este totdeauna existent, sau totdeauna neexistent. Una dintre cele două propoziţii. în astfel de cazuri, trebuie să fie adevărată şi cealaltă falsă, dar noi nu putem spune precis care anume este adevărată sau falsă, ci trebuie să lăsăm alternativa nedecisă. Una este probabil mai adevărată decât cealaltă54, dar ea nu este nici actual adevărată, nici actual falsă. Este de aceea limpede că nu este necesar ca, dintre o afirmaţie şi o negaţie, una să fie adevărată şi cealaltă falsă. în adevăr, la ceea ce există potenţial, nu actual, nu se aplică regula valabilă pentru ceea ce există actual, ci se aplică regula arătată mai sus55. 19 b 10 «Judecăţile simple şi adaosurile lor, cu subiect determinat şi nedeterminat> Afirmaţia56 enunţă ceva despre un subiect şi acest subiect sau este un nume, sau nu este un nume57; subiectul si predicatul într-o afirmaţie trebuie să semnifice un singur lucru. Am explicat înainte ce se înţelege printr-un nume şi prin ceea ceTmTeste un nume. în adevăr, am arătat că expresia „non-om" nu este un nume, în sensul propriu al cuvântului, ci un nume nedeterminat, semnificând şi el, într-un anumit 54 Aristotel deosebeşte între contingenţi cu probabilitate egală şi contingenţi cu probabilitate inegală. 55 Aristotel nu se întreabă dacă alternativele contradictorii se aplică şi la existenţele eterne. întrebarea ar fi primejdioasă. în lumea lucrurilor eterne, nu există decât necesitate. Ar urma că Dumnezeu nu este liber şi că, prin urmare, necesitatea este superioară libertăţii omului, libertate ce apare ca o slăbiciune, ca şi hazardul din natură. 56 Se subînţelege: şi negaţia 57 Nu este un nume cuvântul nedeternunat. „Non-omul nu este un nume" (este undvriviju.ov), spune Aristotel în aceeaşi lucrare (capitolul 2). 175 ARISTOTEL sens58, un singur lucru. Şi la fel expresia „nu se bucură de sănătate" nu este propriu-zis un verb, ci un verb nedeterminat. Orice afirmaţie şi orice negaţie constau dintr-un nume şi un verb, sau determinat sau nedeterminat. Nu poate exista nici afirmaţie şi nici negaţie fără un verb; pentru că expresiile „este", „va fi", „era", „urmează să fie" şi altele la fel sunt verbe, conform definiţiei noastre, întrucât, pe lângă înţelesul lor specific, mai conţin şi noţiunea de timp59. Astfel, prima afinnaţie şi prima negaţie sunt, de exemplu: „omul este", „omul nu este"60. Pe lângă acestea, sunt propoziţiile: „non-omul este", „non-omul nu este". Apoi mai avem propoziţiile: „orice om este", „orice om nu este", „orice non-om este", „orice non-om nu este". Şi aceeaşi clasificare este valabilă şi pentru timpurile în afară

de prezent. Când verbul „este" se întrebuinţează ca un al treilea element61, propoziţiile pozitive şi cele negative pot fi de două feluri62. Astfel, în judecata „omul este drept", verbul „este" s-a întrebuinţat ca un al treilea element, fie că-i spunem verb, fie că-i spunem nume63. Patru propoziţii, în loc de două, pot fi formate din cauza celui de-al treilea element. Două din ele vor fi faţă de afinnaţie ori negaţie, în ordinea lor logică, cum sunt propoziţiile care exprimă privaţii; celelalte două nu corespund cu acestea64. Vreau sa spun că verbul „este" se adaugă sau la termenul „drept" sau la termenul „non-drept", şi două propoziţii negative se 58 Numele nedeterminat, din ceea ce nu este un lucru, face totuşi un întreg, o totalitate, un fel de lucru. Numele nedeterminat este infinitul mai puţin partea pozitivă. „Non-om" este tot ce nu este om. 59 Aristotel se ocupă aici de propoziţiile în care „este", „era", „va fi" sunt verbul însuşi: este ceea ce scolasticii numeau de secundo adjacente (de cel adăugat ca al doilea). Propoziţiile în care „este" etc. are rolul de copulă, la care se adaugă un atribut, se cheamă de tertio adjacente. Cum ştim, Aristotel nu face o strictă deosebire între cele două feluri de propoziţii; la el domină sensul existenţial al lui „este". 60 Este forma cea mai simplă a propoziţiei de secundo adjacente, „Omul este" are echivalent „omul este existând", deci verbul cuprinde aici şi copula „este" şi un atribut. Pentru Aristotel, propoziţia existenţială („omul este") este propoziţia cea mai simplă. 61 Aristotel se ocupă acum de propoziţiile de tertio adjacente, adică de propoziţiile în care „este" apare sub forma de copulă, alături de un atribut. 62 în realitate sunt patru, fiindcă nedeterminarea se poate raporta la subiect sau la verb. 63 Gramatica nu a numit al treilea element nume sau verb, ci copulă. 64 Cele patru propoziţii sunt: 1) Omul este drept: 2) Omul nu este drept; 3) omul este non-drept; 4) Omul nu este non-drept. Numai cele două din urmă corespund 176 DESPRE INTERPRETARE 10, 19 b, 20 a formează în acelaşi mod. Şi aşa, avem patru propoziţii. Tabelele de mai jos vor înlesni înţelegerea. A. Afirmaţie: Omul este drept. B. Negaţie: Omul nu este drept. D. Negaţie: Omul nu este non-drept. C. Afirmaţie: Omul este non-drept. Aici „este" şi „nu este" sunt adaosuri sau la „drept", sau la „non-drept". Iată schema pentru aceste propoziţii, cum s-a spus în Analitici65. Aceeaşi regulă este valabilă dacă subiectul este distribuit universal66. Şi atunci, avem următoarea tabelă: A. Afirmaţie: Orice om este drept. B. Negaţie: Nu orice om este drept. D. Negaţie: Nu orice om este non-drept. C. Afirmaţie: Orice om este non-drept. Totuşi, aici nu mai este posibil, cum este în cazul precedent, ca propoziţiile legate în tabelă printr-o diagonală să fie amândouă adevărate, deşi, în anumite împrejurări, se întâmplă şi aşa67. Am stabilit astfel două perechi de propoziţii opuse; mai sunt încă alte două perechi, dacă un termen este unit cu „non-om" ca subiect. Astfel: A. Non-omul este drept. B. Non-omul nu este drept. D. Non-omul nu este non-drept. C. Non-omul este non-drept. Aceasta este enumerarea deplină a tuturor perechilor de 20 a propoziţii opuse posibile. Grupul din urmă rămâne distinct de cele care îl preced, întrucât întrebuinţează ca subiect termenul, „non-om". Toate verbele la care „este" nu se potriveşte (de exemplu, „se bucură de sănătate", „merge"), având acelaşi loc, au aceeaşi semnificaţie în propoziţie, ca şi cum s-ar adăuga verbul „este"68. Avem astfel propoziţiilor ce exprimă privaţii: Omul este non-drept = omul este nedrept; omul nu este non-drept = omul nu este nedrept. fi5 Analitica primă, cartea I, ulţimile capitole. Trimiterea nu este cu totul exactă. în Analitică, nu se tratează pe larg, ca aici, opoziţia propoziţiilor, ci numai se aminteşte de ea. 66 „Orice", care semnifică universalul sau generalitatea, ar fi al patrulea termen. Negaţia se aplică însă acestui termen, aşa încât rămân tot patru judecăţi. 67 Numai particularele din diagonală pot fi amândouă adevărate. 177 ARISTOTEL propoziţiile: „Orice om se bucură de sănătate",,,orice non-om se bucură de sănătate", „orice om nu se bucură de sănătate", „orice non-om nu se bucură de sănătate". Nu trebuie ca în aceste propoziţii să întrebuinţăm expresia „non-orice om". Negaţia trebuie să fie ataşată cuvântului „om", pentru că cuvântul „orice" nu desemnează ceva universal, ci numai că el este luat ca ceva universal. Aceasta se vede limpede din următoarele perechi: „omul se bucură de sănătate", „omul nu se bucură de sănătate", „non-omul se bucură de sănătate", „non-omul nu se bucură de sănătate". Aceste propoziţii diferă de cele precedente, prin aceea că nu sunt luate universal. Astfel, termenii „oricare" şi „nici unul" n-au altă semnificaţie în afară de aceea că subiectul, fie într-o judecată afirmativă, fie într-una negativă, este luat universal. Restul judecăţii rămânând acelaşi, trebuie să facem aceleaşi adaosuri. întrucât contraria propoziţiei „orice animal este drept" este „nici un animal nu este drept", este limpede că aceste

72 Numele sau verbul însoţite de o negaţie. biped. propoziţia „orice non-om este non-drept" este echivalentă cu propoziţia „nici un non-om nu este drept". ci numai subiectul. Cea din urmă este contradictorie. Uneori însă. şi în aceste împrejurări este adevărată propoziţia „nu orice om este înţelept". însă ele nu sunt aşa. cea dintâi este contradictoria propoziţiei „alb este non-omul''.. Eu nu aplic cuvântul „unul" la acele lucruri care. atunci ar exista mai mult decât o contradictorie la aceeaşi propoziţie. nu sunt negaţii. la universala. omul poate fi animal. fiindcă „non" semnifică nedeterminarea subiectului. De aceea. nici verb în sensul propriu al cuvintelor. Acum. contradictoria va fi „alb nu este non-omul". la noţiuni. de aceea. iar în subiect nu se neagă universalitatea: nu vom spune „non-orice om". Expresii negative care constau dintr-un nume ori verb nedeterminat. De exemplu.două propoziţii nu vor fi niciodată adevărate amândouă în acelaşi timp şi despre acelaşi subiect69. 69 Până aici. 178 DESPRE INTERPRETARE 10. vor fi două contradictorii la o propoziţie. atunci şi propoziţia „deci orice om este non-înţelept" este falsă. ori „alb nu este omul'". O judecată este adevărată sau falsă. este corectă. însă izolate. care este opusă la „orice om este non-drept". deci Socrate este non-înţelept". propoziţia care neagă predicatul este falsă. Schimbarea poziţiei numelui şi verbului într-o propoziţie nu 20 b implică nici o deosebire de înţeles. ci o pluralitate de afirmaţii. fiindcă nu mai putem nega şi subiectul şi atributul. care constă în a trece de la o propoziţie la o propoziţie opusă adăugând negaţia înainte sau după subiect. căci trebuie să fie unii oameni drepţi70. atunci afirmaţia corespunzătoare. noi zicem „omul este alb". ca în exemplele: „unele animale nu sunt drepte" şi „unele animale sunt drepte". Dacă acestea n-ar fi echivalente. 70 Aristotel oferă aici un model de derivare a unei judecăţi din aha prin procedeul numit echipolentă. b Este evident. dacă s-ar pune întrebarea: „Este Socrate înţelept ?" iar răspunsul negativ ar fi cel adevărat. nu este mai aproape. în timp ce „alb". 11 •«Judecăţile compuso Nu este o simplă afirmaţie sau o simplă negaţie când afirmăm sau negăm un lucru despre mai multe subiecte. dacă înţelesul ei ar fi diferit. urmează din propoziţia „unii oameni sunt drepţi". 179 ARISTOTEL propoziţia „omul este alb". Dar o astfel de raţionare nu este justă în cazul universalilor. cea precedentă este contrarie71. şi în 14. că schimbarea poziţiei subiectului şi verbului nu modifică sensul afirmaţiilor şi negaţiilor74. Astfel. iar acela care foloseşte expresia „non-om". cum ar fi „non-om". dacă nu-i adaugă nimic mai mult. Propoziţia „orice non-om este drept" şi contradictoria ei „unii oameni nu sunt drepţi" nu sunt echivalente cu vreuna dintre celelalte propoziţii. dacă s-a pus o întrebare şi răspunsul negativ este cel adevărat. ci „orice non-om". nici dacă formează predicatul ei. ori „non-drept". întrebarea se referă la universalitatea subiectului („este orice om înţelept ?"). Astfel. Astfel. nici dacă acestea trei formează subiectul unei afirmaţii. la judecăţi. pe când. „om" şi „umblător" nu se combină într-un singur lucru. propoziţia afirmativă corespunzătoare este de asemenea adevărată. Şi. fiecare propoziţie are numai o singură contradictorie. Aristotel s-a ocupat de propoziţiile contradictorii (afirmative şi negative).Este orice om înţelept?" răspunsul este negativ. nu obţinem o unitate. de asemenea. decât acela care foloseşte expresia „om"72. în ambele . iar a doua contradictoria propoziţiei „alb este omul". şi în Despre interpretare 7. domesticit. nu se combină real într-o unitate76. pot părea a fi negaţii. pe de altă parte însă. Căci o negaţie trebuie să fie totdeauna ori adevărată ori falsă. dar şi „alb este omul". contradictoria73 apropiată este „omul nu este alb". însă acestea trei se combină şi dau o unitate. Pentru 71 Lipsa de paralelism între judecata singulară şi judecata universală stă în factorul pe care pune accentul întrebarea: la singulară. Acum el cercetează propoziţiile contrarii. propoziţia „nici un om nu este drept" urmează din propoziţia „orice om este non-drept". ceea ce nu se poate spune despre numele şi verbele nedeterminate. ori mai multe lucruri despre acelaşi subiect. Mai departe. deoarece negaţia este o judecată. Deosebirea dintre contradicţie şi contrarietate este tratată în Categorii 10 şi 11. 20 a. dacă ceea ce este exprimat prin mai multe cuvinte nu este în realitate un singur lucru75. Se înţelege că nu mai avem patru propoziţii. cum s-a demonstrat. Astfel. 68 Aristotel se ocupă acum de propoziţiile în care verbul contopeşte pe „este" cu atributul. că atunci când subiectul este individual. deşi au un singur nume. întrebarea se referă la predicat („este Socrate înţelept ?). dacă la întrebarea: . ci mai degrabă justa este numai propoziţia negativă. Despre aplicarea universabilităţii a tratat capitolul 7. Este evident. nu universalitatea lui. iar pentru propoziţia „alb este omul". iar propoziţia „unii oameni sunt non-drepţi". neconţinând nici nume. opusele lor contradictorii vor fi amândouă adevărate. ci mai degrabă mai departe de a face o constatare adevărată sau falsă. de aceea.

Orice întrebare dialectică include o alternativă contradictorie. dimpotrivă. De aceea. Căci simpla întrebare: „Este Socrale alb?" include alternativa: „sau nu este alb ?". Mai departe80. Noi putem enunţa că omul este un animal şi că omul este un biped. de asemenea. care răstoarnă calitatea şi cantitatea subiectului şi predicatului. oricare ar dori-o el. formularea întrebării atrage după sine mai multe răspunsuri. noi nu putem . Albul şi muzicalitatea nu dau o unitate. după cum am explicat în Topica. Aici nu poate fi vorba de conversiune. când sunt accidental enunţaţi despre acelaşi subiect. putem spune separat că el este „om" şi că este „alb". Şi tot aşa. în ce condiţii aceasta este ori nu este posibil78. dacă îi vX 7>J Topjca'are ca obiect dialectica sau aşa-numitul raţionament dialectic. de aceea. Putem totuşi să combinăm predicatele „animal" şi „biped" şi să spunem că un om este un animal biped. sau pentru admiterea unei premise. în Topica. pentru că aceste predicate nu sunt accidentale. în înţelesul arist<5teiiCŢacest raţionament nu urmăreşte adevărul. Vrem acum să arătăm cum trebuie procedat în această privinţă. ori că Socrate este un om şi un biped. la infinit. întrucât aparţin numai accidental aceluiaşi subiect. dacă nu ştim să facem deosebirea dintre o propoziţie simplă (un singur lucru despre un singur lucru) şi o propoziţie compusă (un singur lucru despre mai multe. 76 Deşi sunt omonime. de aceea. în sens de „negaţie". 180 DESPRE INTERPRETARE[irj50bS cele două contradictorii. de exemplu. nu realităţii. înfrângerea adversarului. nu sunt sinonime. şi să întrebe. şi totuşi una. dacă se admite fără condiţii că predicatele pot fi totdeauna combinate. Mai putem apoi combina predicatele „muzical". şi că. Condiţia este înmulţirea predicatelor sau a subiectelor. Să vedem dar. un om este „om" şi „alb". sau mai multe lucruri despre unul singur). noi nu putem construi o propoziţie compusă şi să zicem că el este un bun cizmar. unitatea este datorită limbii. 78 Până la sfârşitul capitolului. 75 Pornind de la cea mai simplă propoziţie (un singur nume sau subiect şi un singur verb sau predicat).cazuri. aici şi în alte locuri. ori le putem reuni pe amândouă şi enunţa că omul este un animal biped. găsim numai o mutare a componentelor propoziţiei. de aceea. De aceea. 74 Pasajul final pregăteşte conversiunea judecăţii. în timp ce. pentru că numai accidental ceea ce este muzical este şi alb. ci probabilitatea în discuţii. Unele combinaţii de predicate sunt de aşa fel. termenii „muzical" şi „alb" nu ar forma o unitate. Şi. nu se combină spre a da o unitate79. — iar premisa este ea însăşi totdeauna una dintre cele două contradictorii. este evident că o întrebare de forma: „Ce este aceasta?" nu este o întrebare dialectică. combinarea amândurora nu va forma o unitate. să lase adversarului alegerea de a enunţa una sau cealaltă din alternative. vor rezulta multe absurdităţi. el este omul Socrate. Aristotel cercetează în ce condiţii propoziţia se multiplică sau devine compusă. La fel. Căci dacă ori de câte ori două predicate separate aparţin cu adevărat unui subiect ar urma că şi reunirea lor să-i aparţină. De asemenea. Ideea poate fi complexă. sau despre altul. care conţine predicatele de mai sus. b) dacă. Totuşi. Să luăm propoziţia „omul este alb şi muzical". 10. Căci. Predicatele şi termenii care formează subiectul predicatelor. ori în două enunţări separate. încât predicatele separate se unesc pentru a da un singur predicat. în acelaşi timp. altele nu. Despre întrebarea dialectică. Apoi. dacă un om este cizmar şi este. De aceea. predicatele ce-i aparţin unite pot să-i aparţină şi separat. Aristotel se ocupă de două chestiuni ridicate de faptul propoziţiilor compuse: a) dacă predicatele ce aparţin separat unui subiect pot să-i aparţină totdeauna şi unite. nu putem combina amândouă propoziţiile şi să zicem în mod necondiţionat că el este un bun cizmar. în exemplele citate. dacă omul are sau nu cutare ori cutare caracteristică. dacă un om este bun şi cizmar. dacă întrebarea dialectică este o cerere de răspuns. pentru că cel ce întreabă trebuie. un om bun. chiar dacă alternativa nu este formulată explicit. noi putem spune că Socrate este Socrate şi om şi deci. predicatele pot fi totdeauna combinate în propoziţia „el este un om alb". predicatele care sunt cuprinse unul în celălalt nu pot forma o unitate. prin forma întrebării sale. care va fi tratată în Analitica primă. el trebuie să pună întrebarea într-o formă definită. întrebarea nu este una singură. sau să le unim într-o singură enunţare. nu poate fi o singură propoziţie. pe lângă combinaţia „om alb" dinainte. — răspunsul la o astfel de chestiune. Aristotel ţine să avertizeze împotriva capcanei pe care o reprezintă o întrebare. Şi nici chiar dacă ar fi adevărat a spune că albul este şi muzical. „alb" şi „umblător". Şi aşa se vede bine că. iar acestea pot să fie combinate de mai multe ori. chiar dacă răspunsul cerut este adevărat77. atunci se va putea zice cu drept că el este un „om alb alb" şi 21a tot aşa la infinit. astfel. I. atunci ar rezulta multe absurdităţi. De exemplu. fără ca prin aceasta să se distrugă unitatea subiectului. de aceea. > 181 AR1STOTEL atribuim separat predicatul „alb". sau pentru admiterea uneia dintre 13 „Contradictorie". el este un om biped.

nu accidental. dar. Este. N-am putea spune mai degrabă aşa: când se cuprinde într-un termen o contradicţie.este" are aici rolul de copulă. de simplă apartenenţă. Aristotel acordă o importanţă nemeritată acestei chestiuni. Waitz. întrucât sau afirmaţia sau negaţia trebuie să fie adevărată despre orice subiect. 82 Până aici tema cercetării a constat în analiza propoziţiilor asertorice. ca aparţinând aceluiaşi subiect. conţinutul. Totuşi. Dar şi aceste cazuri au excepţii. Astfel. căci a zice „omul umblă" este totuna cu „omul este umblător". pentru a diferenţia nuanţele de gândire. când în termenul predicat se află ceva care implică o contradicţie. Dacă aşa este cazul. şi contradictoria la „omul este alb" este „omul nu este alb". când predicatul nu cuprinde aşa ceva. în scopul de a formula o judecată unită. 80 De aici înainte. este posibil a enunţa un termen în mod absolut despre un singur exemplu şi să spunem despre cutare om particular că este un om. urmează oare de aici că Homer este. dar când nu se cuprinde. — să zicem. Astfel. Capitolul 12 se ocupă de opoziţia (afirmaţia şi negaţia) modurilor. Căci avem despre ea opinia că nu este. în adevăr. . iar ecSexonecov este posibilul logic. tot aşa va fi şi la acele propoziţii care nu conţin verbul „a fi". adică la restul predicatului. la conţinutul însuşi. Totuşi. propun următoarea deosebire: Svvcitov este posibilul real. 19 Se formulează reguli pentru unirea predicatelor. nu că este. enunţarea nu este niciodată adevărată. Aristotel nu distinge cu stricteţe posibilul (fivvcnov) de contingent (ţvSexdnevov). sau la „este". Repetarea subiectului în predicat este o tautologie. trebuie să cercetăm cum se comportă unele faţă de altele afirmaţiile şi negaţiile care se referă la 81 Acest exemplu ne arată că pentru Aristotel. individualul poate fi în mod absolut subiectul unei propoziţii. nu este adevărat. la contingenţă şi non-contingenţă83 şi. în care cuvintele sunt înlocuite cu noţiuni. în ediţia sa a Metafizicii. verbul care îl înlocuieşte va îndeplini aceeaşi funcţiune. „esenţial" subiectului. Aici se prezintă un caz în care „este" nu poate fi existenţial. ori nu ? Verbul „este" se află aici utilizat despre Homer numai accidental. imposibil. Capitolele 12 şi 13 se ocupă de propoziţiile modale. respinge soluţia falsă şi dezvoltă soluţia justă. 182 DESPRE INTERPRETARE 12. „nu este posibil să fie" sau „este posibil să nu fie"? După aceea. enunţarea nu este totdeauna adevărată. enunţul. şi nu „omul este non-alb". verbul „a fi" ("este") are cu precădere sensul existenţial. dacă ele aparţin „în sine". de prisos a spune că omul este un om-animai. nu „non-omul este". constituie amândouă predicatul. Căci „animal" şi „biped" sunt cuprinse în noţiunea de „om". 12 g2 <JudecăţUe modale şi opoziţia lor> După ce am stabilit acestea. în aceste cazuri. Atunci. ar fi adevărat să spunem: această bucată de lemn este un om non-alb85. 8-1 Cum vom vedea în Analitici. ca temă răspunsul la întrebarea: negaţia se aplică la mod sau la enunţare însăşi (dictam). contingent. pe urmele lui. necesar.combina predicatul „alb" de mai multe ori şi nici nu putem numi un om un om-animal sau un om-biped. Dar în ceea ce priveşte neexistenţa. şi acestea aparţin subiectului în mod esenţial. Partea cea mai mare a celui dintâi are 183 ARISTOTEL posibilitate şi non-posibilitate.21 a pentru că noţiunile „animal" şi „biped" se află cuprinse în cuvântul om" Pe de altă parte.. logica trebuie să cerceteze separat negaţia modului şi a conţinutului său. Aristotel se ocupă de a doua chestiune: dacă putem trece de la predicatele care aparţin unite la predicatele care aparţin separat. nu că el este. sunt contradictorii acelea care opun verbele „a fi" şi „a nu fi". în loc să spună fără înconjur că . propoziţia fiind că Homer este un poet. acest lucru nu este totdeauna posibil. Aşadar. căci modul şi ceea ce este lărgit prin mod. de exemplu. Totuşi. de exemplu. capitolul 13 de derivarea tor logică. el este adevărat. predicatul nu este încă explicitat în mod clar. aşa încât este totuna dacă negaţia (contradicţia) se aplică la posibil. nu este adevărat să spunem că există numai fiindcă ea este obiect de opinie. şi nu „non-omul umblă". Predicatele se unesc într-o singură judecată. de exemplu. Aristotel admite o excepţie: dacă subiectul este un individ şi dacă predicatul îi aparţine în mod absolut sau pur şi simplu. problemă în care excelează logica aristotelică. Th. ori despre cutare om alb că este un om alb. Aristotel recurge la un subterfugiu: are sens existenţial numai accidental. în sfârşit. Astfel. un poet". între propoziţiile compuse84. în sensul necondiţionat al cuvântului81. că un anumit om este om sau că un anumit alb este un om alb. sau un om-biped. în adevăr. nu accidental. Bonitz. în acele enunţări care n-au în ele nici o contradicţie. contradictoria la „omul umblă" este „omul nu umblă". H. sunt de înlăturat aici unele greutăţi. la imposibilitate şi necesitate. adică la cele patru moduri cercetate de Aristotel. Să luăm propoziţia: „Homer este cutare lucru. subiectiv. ci este chiar fals a numi om un om mort. în ediţia sa a Organon-u\ui şi. contradictoria propoziţiei „omul 21 b este" este „omul nu este".

în sfera contingentului. pur logice. Contradictoria la „este posibil să nu fie" nu este „este posibil să fie". Propoziţiile celelalte. Dar se pare că acelaşi lucru poate să fie şi poate să nu fie. a subiectului faţă de conţinutul gândirii. atât propoziţiile pozitive. poate de asemenea să nu fie tăiat si să nu meargă. atunci negaţia trebuie aplicată modului. Compoziţia stă în înlăturarea celor două propoziţii contradictorii. Contradictoria la „este posibil să fie" este „nu este posibil să fie". Această caracteristică a judecăţilor contingente sau posibile. iar „este posibil". ci „nu este posibil să nu fie". 84 Este vorba de propoziţiile în care predicatul este „a fi" sau „a nu fi". . ci „nu este posibil să existe alte planete". Contradictoria propoziţiei „este posibil să existe alte planete" nu este „este posibil să nu existe alte planete".Această deosebire nu este aristotelică. O dată negaţia se aplică la predicat. căci orice poate fi tăiat. tot aşa şi aici „să fie" ori „să nu fie" sunt subiectul. Dacă nu existenţa. „această bucată de lemn nu este un om alb". propoziţia „bucata de lemn este un om alb" este tot aşa de nevalabilă ca şi propoziţia „bucata de lemn nu este un om alb". urmează că „este posibil să nu fie" nu este contradictorie la „este posibil să fie". Esenţial în judecăţile modale este a şti unde trebuie să aşezăm negaţia. ci modul adăugat existenţei este predicatul. sau nu este posibilă. şi nu „nu este posibil să fie"86. Negaţia este valabilă pentru mod. Acestea arată că un anumit 86 Exemplele folosite de Aristotel trădează un sofism. nu pentru conţinutul lui (o existenţă sau orice altceva).21b Dacă această regulă este universală. Dar întrucât este posibil ca propoziţiile opuse contradictoriu să fie amândouă adevărate despre acelaşi subiect. are de asemenea potenţialitate în sensul opus87. nu putem identifica această negativă cu propoziţia „această bucată de lemn este un om non-alb". contradictoria ei este „nu este contingent ca aceasta să fie". altă dată se aplică la subiect sau la un adjectiv. Astfel. Căci întocmai cum în exemplele anterioare verbul „este" şi „nu este" a fost adăugat la subiectul judecăţilor „alb" şi „om". 85 Dacă este falsă propoziţia „această bucată de lemn este un om alb" şi deci este adevărată negativa. în măsura în care acesta este conform naturii lucrurilor. modurile exprimă raporturi obiective. afirmaţia Şi negaţia sunt echivalente. ontologice. nu ca o însuşire a conţinutului gândit. 185 22 a ARISTOTEL lucru este sau nu este posibil. cât şi cele negative vor fi adevărate. iar contradictoria la „este posibij să fie" nu este „este posibil să nu fie". Existenţa este posibilă. nu subiective. Pentru Aristotel. adică de a fi şi de a nu fi. are un rol important m Analitici. pentru a da o contradicţie. sau că nu prin adăugarea verbelor „a fi" şi „a nu fi" se formează propoziţii afirmative şi negative. 87 Potenţialitatea este capacitatea actelor contrare. poate că nu". iar cauza este că acele lucruri care au potenţialitate într-un sens au potenţialitate şi în celălalt sens. Exemplele lui Aristotel tin mai mult de domeniul gramaticii decât de al logicii. trebuie să alegem pe cea de-a doua. este o urmare logică a celor ce am spus că sau acelaşi predicat nu poate fi şi aplicabil şi neaplicabil în acelaşi timp la unul şi acelaşi subiect. căci ceea ce este capabil să meargă sau să fie văzut. în adevăr. „este contingent" sunt adăugate. Dacă prima parte a alternativei trebuie să fie respinsă. nu verbului „a fi". La drept vorbind. Aristotel restabileşte adevărul mai departe. de a fi exprimate deopotrivă pozitiv („este posibil să fie") şi negativ („este posibil să nu fie"). 184 DESPRE INTERPRETARE 12. cum ar fi „este necesar" şi „este imposibil". Numai Kant consideră modalitatea judecăţii ca o atitudine a gândirii. întocmai cum în exemplele anterioare „este" şi „nu este" arătau adevărul sau falsitatea88. pot fi tratate în acelaşi fel. care înseamnă „poate că da. atunci contradictoria la este posibil să fie" este „este posibil să nu fie". ci „nu este posibil să fie". orice poate merge. Aceeaşi regulă se aplică la propoziţia „este contingent ca aceasta sa fie". în astfel de cazuri.

(I) Nu este posibil ca aceasta să fie. (II) Nu este contingent ca aceasta să nu fie. Este necesar. Din propoziţia „este posibil ca aceasta să nu fie". însă de inversat92. deci primele două propoziţii în fiecare grup sunt echipolente. Şi. imposibil. propoziţiile „este posibil să fie" şi „nu este posibil să fie" nu pot niciodată să fie adevărate despre acelaşi subiect şi în acelaşi timp. (IV) Este necesar ca aceasta să fie91. se vede clar că propoziţiile modale (de posibilitate şi de necesitate) exprimă o sinteză a noţiunilor de posibilitate şi de necesitate cu existenţa şi neexistenţa. ca şi din prima propoziţie a capitolului. Nu este posibil. (I) Este posibil ca aceasta să nu fie. * Posibilul şi conlineentul aproape se confundă. urmează că „nu este necesar ca aceasta să nu fie" şi „nu este imposibil ca aceasta să nu fie". Este imposibil. în sfârşit. trebuie să-i combinăm cu „a fi" şi cu „a nu fi". Să observăm aceste contrarii cu ajutorul unei tabele: (I) Este posibil ca aceasta să fie. Dimpotrivă. Nu este adevărat8988 Din însăşi această formulare. (II) Nu este contingent ca aceasta să fie. Ceva mai jos. Nu este contingent. 89 Din această tabelă de Ia sfârşitul capitolului. întrucât aceste două propoziţii nu sunt contradictorii. cum s-a mai spus. drept subiect. Din propoziţia „nu este posibil" sau „nu este contingent ca aceasta să fie" urmează „este necesar ca aceasta să nu fie" şi „este imposibil ca aceasta să fie". în „posibil" şi în „necesar". nu Ia conţinutul Iui. De asemenea. se constată că Arisfotel aşa/ă pe acelaşi plan. sau „este contingent ca aceasta să nu fie". (IV) Nu este necesar ca aceasta să nu fie. în adevăr. (IV) Nu este necesar ca aceasta să fie. din propoziţia „nu este posibil ca aceasta să nu fie". când aşezăm propoziţiile în felul următor: din propoziţia „este posibil ca aceasta să fie" urmează că „este contingent ca aceasta să fie". ci „nu este imposibil ca aceasta să fie": iar contradictoria la „este imposibil ca aceasta să nu fie" este „nu este imposibil ca aceasta să nu fie". ci „nu este necesar ca aceasta să fie". dar au aceeaşi semnificaţie. făcând despre termenii modali afirmaţii şi negaţii. nici propoziţiile „este posibil să nu fie" şi „nu este posibil să nu fie" nu vor fi în acelaşi timp adevărate despre un acelaşi subiect. iar relaţia este reciprocă90. sau coordonează. tot aşa. în genere.posibil" şi „necesar" au ca substrat existenţa sau neexistenţa. Este adevărat. acelaşi lucru poate fi atât să fie. (II) Este contingent ca aceasta să nu fie. Şi mai urmează că „nu este imposibil" şi „nu este necesar ca aceasta să fie". Nu este necesar. trebuie să admitem pe „a fi" şi „a nu fi" ca subiecte al propoziţiilor şi.. l' In fiecare dintre cele patru grupuri. urmează „este necesar ca aceasta să fie" şi „este imposibil ca aceasta să nu fie". căci. Este contingent. De aceea. contingent.a nu fi": posibil.. propoziţiile „este imposibil ca aceasta să fie" şi „nu este imposibil ca aceasta să fie" urmează propoziţiilor „este posibil ca aceasta să fie" sau „este contingent ca aceasta să fie" şi „nu este posibil ca aceasta să fie" sau „nu este contingent ca aceasta să fie" — toate acestea sub formă de contradicţie. judecăţile ce se urmea/ă sunt diferite in cuvinte şi calitate. Mai este de observat că stau faţă în faţă 187 ARISTOTEL Aşadar. şi de aceea contradictoria Iui „este posibil ca să fie" este „nu este posibij ca să fie". (II) Este contingent ca aceasta să fie (III) Nu este imposibil ca aceasta să fie. Nu este imposibil. Trebuie să considerăm următoarele perechi ca propoziţii contradictorii: Este posibil.propoziţiile „este posibil să fie" şi „este posibil să nu fie" par să urmeze una pe alta. contradictoria Ia „este imposibil ca aceasta să fie" nu este „este imposibil ca aceasta să nu fie". (I) Nu este posibil ca aceasta să nu fie. se află inclusă existenţa sau neexistenţa. se va afirma că . pentru că ele sunt opuse contradictoriu. Propoziţiile care enunţă necesitatea sunt conduse de acelaşi principiu. necesar. şi contradictoria la „este necesar ca aceasta să nu fie" este „nu este necesar ca aceasta să nu fie". sau „nu este contingent ca aceasta să nu fie". Ia dictum. „a fi" sau . (III) Nu este imposibil ca aceasta să nu fie. negaţia se aplică la mod. adevărat 186 DESPRE INTERPRETARE 13. (IV) Este necesar ca aceasta să nu fie. (III) Este imposibil ca aceasta să fie.22 a 13 <Consecuţia logică a judecăţilor modalo Succesiunea logică a unei propoziţii din alta are loc riguros. cât să nu fie. Toate judecăţile au drept conţinut al lor. toate aceste judecăţi. (III) Este imposibil ca aceasta să nu fie. negaţia propoziţiei „este imposibil ca aceasta să fie" urmează propoziţiei „este posibil ca aceasta să fie" . Contradictoria la „este necesar ca aceasta să fie" nu este „este necesar ca aceasta să nu fie".

el poate de asemenea să nu fie. nici din „este necesar ca aceasta să nu fie".şi afirmativa urmează negativei: lui „nu este posibil ca aceasta să fie" îi urmează „este imposibil ca aceasta să fie". 95 „Imposibilul" este o formă a „necesarului". Căci propoziţia „este posibil ca aceasta să fie" implică o posibilitate dublă98. 94 Succesiunea la necesar se face între contrarii. una dintre cele două alternative va fi exclusă99. Căci. 92 Exemplele sunt luate din grupurile 1 şi 3 şi exprimă trecerea de la imposibil !a posibil. Poate că această tabelă era folosită în şcoli pentru a uşura expunerea unei teorii grele. când el trebuie cu necesitate să fie. pentru că propoziţiile „este imposibil" şi este necesar" nu sunt echivalente. de aceea. Rămâne. dacă este necesar ca un lucru să nu fie. nu între contradictorii. ci în „nu este necesar ca aceasta să nu fie . în timp ce „nu este imposibil" este la Aristotel o negativă. deci o afirmaţie. este necesar ca el să fie95. căci orice trebuie să fie sau afirmat sau negat. în adevăr. când va formula propria sa concepţie. dacă un lucru poate să fie. în acest caz. de negare a necesarului în genere (de a 11 şi de a nu fi). prima propoziţie din grupul 1: „este posibil ca aceasta să fie". 22 b Să cercetăm acum propoziţiile care se raportă la necesitate. atunci el este imposibil.22 b hmb de subiect din cele care enunţă posibilitatea sau non-posibili-acele care se raportă la necesitate şi nonnecesitate trebuie să rme'ze cu subiectul contrar. este evident. propoziţia „este necesar ca aceasta să fie". Ele nu sunt opuse în toate privinţele. şi tot aşa propoziţia „este necesar ca aceasta să nu fie". ceea ce este absurd. 188 DESPRE INTERPRETARE 13. E. Dacă „imposibilul" ar fi tratat ca negativ. argumentarea este obscură. şi altul de negare a necesarului de a nu fi. Căci ambele propoziţii pot să fie adevărate despre acelaşi subiect: întrucât. dacă una dintre cele două propoziţii precedente este adevărată. ci ca el să nu fie. şi când este imposibil ca un lucru să nu fie. Logica scolastică a dat fiecărei grupe un nume uşor de reţinut: 1) A-ma-bi-mus. şi astfel este imposibil ca un lucru să fie. Altminteri. dacă propoziţiile care se raportă la imposibilitate sau nonimposibilitate urmează fără grupurile în care judecăţile se contrazic. ci. 97 Adică propoziţiile ultime din grupurile 3 şi 4. dacă un lucru nu este posibil. propoziţiile contrarii urmează una din alta. atunci „nu este imposibil" ar fi o dublă negaţie. „Este posibil ca aceasta să fie" nu urmează nici din „este necesar ca aceasta s» ne . Totuşi. că propoziţia „nu este 96 Aristotel aduce unele corectări tabelei precedente. Totuşi. Astfel. după cum s-a spus. atunci când este imposibil ca un lucru să fie. din propoziţia întâi a grupului al doilea: „este posibil ca aceasta să nu fie". dacă este aplicată la un subiect contrar. cu propoziţia „este necesar". 91 Pentru Aristotel „imposibil" este afirmativ. iar din aceasta urmează că „nu este necesar". 98 Posibilitatea de a fi şi de a nu fi. şi invers. căci tot ce este necesar este implicit şi posibil. fn ansamblu. luând un exemplu scolastic: „este posibil ca Dumnezeu să fie" se converteşte în: „nu este necesar ca Dumnezeu să nu fie". fiindcă „este posibil ca aceasta să fie" 189 ARISTOTEL . plecând de Ia propoziţiile contradictorii şi de la negaţie la afirmaţie. adică judecăţile modale au fost simbolizate prin vocalele A. nu se converteşte în a patra a acestui grup: „nu este necesar ca aceasta să fie". Căci „este imposibil ca aceasta să fie" este o propoziţie afirmativă şi „nu este imposibil ca aceasta să fie" este una negativă93. din propoziţia „este posibil să fie" urmează că „nu este imposibil să fie". să nu fie cu necesitate. Deci posibilul are două înţelesuri: un înţeles mai larg. au o semnificaţie inversă. dacă este necesar ca un lucru să fie. însă 0 formă inversată. Necesarul implică posibilul. nu urmează din propoziţia „este posibil ca aceasta să fie"97. pe când propoziţiile contradictorii rămân despărţite94. 2) E-den-tu-li. pe când. I. este necesar nu ca el să fie. deci. 3) I-li-a-ce şi 4) Pur-pu-re-a. nu urmează propoziţia a patra: „nu este necesar ca aceasta să nu fie". propoziţia „nu este necesar ca aceasta să fie" nu este negaţia lui „este necesar ca aceasta să nu fie". dar dacă este necesar ca el să fie sau ca el să nu fie. nu este necesar ca el să fie. De asemenea. dar nu şi a necesarului de a fi. care este totuna cu imposibilul. Tot aşa. nu este oare o imposibilitate ca propoziţiile contradictorii care se raportă la necesitate să fie aşezate astfel?96 Căci. Dacă nu ţinem seamă de aceasta. Prin urmare. urmează absurdităţi. posibilitatea dublă dispare. Corectările privesc raportul dintre posibil şi necesar. este şi posibil ca el să fie. Că aici este o deosebire. Aşa. Cauza pentru care propoziţiile despre necesitate nu se urmează logic la fel cu celelalte propoziţii modale stă în faptul că propoziţia „este imposibil" este echivalentă. cu excepţia ultimelor judecăţi din primele două coloane paralele. ceea ce este absurd. de unde rezultă că un lucru care trebuie cu necesitate să fie. urmează negaţia. U. Aristotel va restabili adevărata consecuţie modală mai jos. ci „nu este necesar ca aceasta să fie". în adevăr.

Aristotel nu distinge explicit cele două sensuri ale posibilului. De exemplu. ca atunci când se spune despre un om că el poate merge. Dar unele potente sunt luate în sens echivoc104. se vede că Aristotel începe să distingă cele două sensuri ale posibilului. Dar în timp ce nu putem afirma acest ultim fel de potenţialitate despre ceea ce este necesar în sensul absolut al cuvântului. este dar „puterea raţională" în genere. în timp ce sensul restrâns este implicat în necesar. Pe lângă aceasta. Am făcut aceste observaţii pentru a pune în relief adevărul. propoziţia „nu este necesar ca aceasta să nu fie" este contradictoria aceleia care urmează din propoziţia „este posibil ca aceasta să nu fie". chiar acolo unde cuvântul este utilizat totdeauna în acelaşi sens103. !0° Adică „nu este necesar ca aceasta să nu fie". posibilul însă poate fi implicat şi în act. Astfel. şi nici nu se ivesc imposibilităţi logice când sunt astfel aşezate101. Din cele ce urmează. In primul rând. Dacă nu. care este cu necesitate. je sunt aCelea care posedă potenţialităţi cu mai mult decât un 23 a ngur rezultat. pentru a demonstra că în necesar se cuprinde posibilul în sens restrâns. Necesarul exclude şi „nu este posibil să fie" şi „este posibil să nu fie". Totuşi. focul nu poate şi să ~ncălzească şi să nu încălzească. iar „este posibil ca aceasta să nu fie" urmea2ă lui „nu este necesar ca aceasta să fie" (grupul 2). luând ca referinţă realitatea. fiindcă în ele există contingenţă. şi. şi în general când o capacitate este afirmată pentru că ea se realizează actual. iar dacă cineva susţine că nu aceasta este contradictoria. pentru că în anumite condiţii el ar putea merge. înseamnă că „este posibil ca aceasta să fie" urmează lui „nu este necesar ca aceasta să nu fie" (grupul 1). se crede că unul şi acelaşi lucru poate fi tăiat şi poate să nu fie tăiat. Confuzia apare în argumentarea care urmează. Căci termenul „posibil" este ambiguu. cât şi despre ceea ce are capacitate. unele dintre acele potenţialităţi iraţionale admit rezultate opuse. Există însă lucruri „iraţionale" care nu au capacitatea contrarilor. Sunt şi excepţii. cum focul posedă capacitatea de a încălzi. Dar amândouă acestea sunt enunţate în mod fals despre ceea ce este cu necesitate102. In adevăr. în cazul celălalt. adică posibilitatea contrariilor (posibil să fie şi să nu fie) este voinţa care poate alege într-un fel sau altul. invers. ceea ce este fals. că nu orice posibilitate admite rezultate opuse. 23 a . fiindcă el merge actual.necesar ca aceasta să nu fie" urmează din propoziţia „este posibil ca aceasta să fie". Potentele presupune pe „este posibil ca aceasta să nu fie". aşa cum este focul. care are numai capacitatea de a încălzi. în celălalt caz. 190 DESPRE INTERPRETARE 13. De altă parte. însă Aristotel admite această capacitate şi Ia lucrurile celelalte cu „puteri iraţionale". şi nici ceea ce este totdeauna actual nu poate avea o potenţialitate dublă. în timp ce „este necesar ca aceasta să fie" exclude neexistenţa. iar contradictoria acesteia este propoziţia „nu este necesar ca aceasta să nu fie". noi îl putem afirma despre celălalt sens. dar poate fi şi deosebit de act. este adevărat a spune că nu este imposibil să meargă (sau. S-ar putea ridica întrebarea dacă propoziţia „este posibil să fie" urmează din propoziţia „este necesar să fie". 102 Aristotel revine la argumentarea de mai sus. şi tot aşa unul şi acelaşi lucru poate să fie şi poate să nu fie. nu în sensul larg de posibil de a fi şi posibil de a nu fi. hazard. Atât despre ceea ce merge şi este actual. Este evident atunci că nu totdeauna ceea ce poate fi posedă de asemenea potenţial şi contrari. Concluzia noastră este aceasta: întrucât universalul urmează particularului. ceea ce este necesar este şi posibil. Căci aceasta100 este adevărat şi despre „este necesar ca aceasta să fie". Aristotel a ajuns la o înţelegere justă a raportului dintre posibil şi necesar: CUm în sPecia (particularitatea) „om" . anume că „nu este posibil să fie". adică o putere iraţională. atunci trebuie să urmeze contradictoria. Acest din urmă fel de potenţialitate aparţine numai la aceea ce poate fi în mişcare. iar „este necesar ca aceasta să nu fie" exclude existenţa. cel care se plimbă. trebuie să exceptăm acele lucruri care nu posedă o capacitate raţională. Tot ce este real £ste Şi posibil. ca bunăoară când se spune despre un om că este capabil de a merge. propoziţia a patra din grupul 1 devine propoziţia a patra din grupul 2. cu referinţă la o stare în care realizarea poate avea loc condiţional. în acest caz. dar şi cel care se află momentan m repaus poate să se plimbe. ' lul Argumentarea a avut ca rezultat: propoziţia a patra din grupul 2 devine propoziţia a patra din grupul 1 şi. adică posibil de a fi — căci necesarul este implicit şi posibil. fiind folosit într-un caz cu referinţă la ceea ce se realizează. dintre care numai cel larg se opune necesarului. 22 b. Cum am zis. existenţa în act. în timp ce potentele iraţionale nu sunt totdeauna astfel constituite. pe când cea de mai înainte poate exista şi în cazul aceleia care nu se poate mişca. deşi nu în orice sens în care termenul de posibil este întrebuinţat105. dar nu o realizează. 103 Exemplele înşirate ne permit să vedem că modalul posibilului în sens larg. şi propoziţiile contradictorii se urmează în modul arătat. să fie). cititorul nu este mai lămurit. implicit poate să se plimbe. în ciuda exemplificărilor. ar fi posibil să nu fie. atunci vine propoziţia „este posibil să nu fie". adică cu rezultate contrare. ar urma ca unul şi acelaşi lucru. „este posibil ca aceasta să nu fie" este urmată de „este imposibil ca aceasta să fie" şi de „este necesar ca aceasta să nu fie".

adică de justa exprimare a ceea ţe gândim. non-necesarul. fiindcă amândouă corespund realităţii: bunul este bun şi răul este rău. cele două capitole se ocupă cu opoziţia noţiunilor. şi că toate celelalte trebuie privite ca venind din acestea106. dar că prezentarea de aici a opoziţiei contrarii nu concordă cu prezentarea de acolo. Waitz însă nu găseşte un motiv puternic de îndoială: felul 192 DESPRE INTERPRETARE 14. Să luăm propoziţiile: „Callias este j t" Callias nu este drept". Unele existenţe sunt actualităţi fără potenţialitate. Celelalte moduri vin după şi din ele. să descoperim acum care dintre acestea formează contram.se cuprinde genul „animal". 23 a. să chibzuim care judecată adevărată este contraria uneia false. Astfel. „Callias este nedrept". dacă propoziţia„orice om este drept" îşi află contrariul în propoziţia „nici un om nu este drept" sau cuprinde în necesar. vidul etc. ca reprezentări însă nu sunt. Un motiv de îndoială este că aici este vorba de contrarietate. din cele ce s-au spus. dar. Din nou. deosebită. atunci o afirmaţie nu-şi va găsi contraria în altă afirmaţie. căci judecata de a gândi şi stilul sunt în acord cu restul operei. judecata care enunţă un contrar nu corespunde contrarului. tot aşa posibilul se 191 ARISTOTEL Putem spune că necesitatea şi non-necesitatea sunt principiile existenţei şi neexistenţei. Se vede bine. adică posibilul de a fi. Sunt contrarii judecăţile în care acelaşi atribut (predicat) este afirmat şi negat despre acelaşi subiect. Dar dacă. ca şi cele următoare. Necesarul este înainte. Trebuie. în timp ce aici capitolul tratează de opoziţia contrarie a judecăţilor. Se trece cu vederea că. s-a arătat că binele şi răul ca existenţe sunt contrarii. 108 Genurile şi speciile sunt actuale prin natura lor. în gând. în sensul aristotelic — şi încearcă să prezinte o ierarhie a modurilor. în capitolul 7 de aici. care este exclus de necesar. atunci şi actualitatea este mai înainte de potenţialitate. 109 în această clasă intră diferite noţiuni: materia primă. 107 . 110 Autenticitatea acestui capitol a fost pusă la îndoială de unii comentatori vechi. Trebuie făcută mai precis deosebirea celor două posibile: cel larg. . judecata este contrarie alteia care exprimă un fapt contrar.. judecata orice om este drept" enunţă contrariul faţă de ceea ce se enunţă în judecata „orice om este nedrept". b opoziţia „orice om este nedrept". fără potenţialitate: divinul şi inteligenţele ce conduc sferele cereşti. cum am întâlnit în Categorii. a căror actualitate este în natura ei înaintea potenţialităţii lor. şi o a 23 b treia. dacă o afirmaţie îşi află contraria într-o negaţie sau într-o altă afirmaţie. posibilul în sensul restrâns. ci substanţele care sunt acte pure. nu al existenţei. 106 Această propoziţie. nu universale. dar nu orice fel de posibil. în Categorii. ca şi în capitolele 10 şi 11 ale Categoriilor. în acest capitol. că este rău. şi cum necesarul este şi actual. contrarii judecăţile care se referă la subiecte contrare sau la predicate contrare. înaintea indivizilor. şi anume substanţele prime107. Nu sunt. Este adevărată judecata despre ceea ce este bun că este bun. dacă ceea ce este etern este mai înainte de orice.Substanţe prime" nu sunt aici indivizi în genere. Aristotel opune necesarul posibilului în sensul general. înainte. de exemplu. Contrarietatea judecăţii se hotărăşte pe planul gândirii. Dacă cuvântul corespunde gândirii şi dacă. iar „orice om bun" şi „nu orice om este bun" sunt opuse contradictoriu. Principiul modalităţilor este necesarul şi nonnecesarul (imposibilul): necesarul fundează existenţa necesară. o a treia clasă cuprinde acele lucruri care nu sunt niciodată actualizate. raportul judecăţilor opuse din punctul de vedere al cantităţii s-a rezolvat aşa: „orice om este bun" şi „nici un om nu este bun" sunt opuse contrar. că tot ce este necesar este şi actual. contrarietatea este exemplificată prin judecăţi singulare. Trebuie subliniat că. Această ierarhie răstoarnă ordinea din grupurile precedente. aceea care formează negaţia judecăţii false. dar depind în timp de actualizarea indivizilor. Să explic printr-un exemplu. Care dintre acestea două este contrarie celei adevărate? Şi dacă numai una este contrarie. sau aceea care afirmă faptul contrar. Zeller îl crede adăugat. şi cel restrâns care este implicat în necesar. stabilise că necesarul este şi posibilul. cuprinde speculaţii de ordin „metafizic" — metafizic. în gând. Amândouă pot fi adevărate. ci mai degrabă în negaţia corespunzătoare. care din două va exprima contrariul ? Este o eroare a presupune că judecăţile trebuie socotite contrarii în virtutea faptului că ele au subiecte contrare. tot ce este totdeauna posibil şi niciodată actual. m capitolul 10 al Categoriilor. o a doua clasă constă din acele lucruri care sunt actuale. actualul precede posibilul. de aceea. ci sunt pure potenţialităţi109. indefinitul. şi este falsă aceea că nu este bun. neexistenţa. acelaşi lucru este valabil şi cu privire la afirmaţiile vorbite111. Logica se ocupa de concordanţa judecăţii cu reprezentările noastre. dar şi potenţiale. deşi posterioară în timp108. 14no <Contrarieîatea judecăţiloo Se ridică acum întrebarea. Astfel. Propoziţia aceasta este importantă pentru înţelegerea restului.

Deci. A treia dovadă arată universalitatea definiţiei date contrarietăţii în judecată. Căci contradictoriul este ori totdeauna. Există şi lucruri care. De aceea. ''■' Acest pasaj. ci reprezentarea că „bunul nu este bun". pentru că ambele aceste clase de judecăţi sunt în număr infinit. a doua este accidentală. Să vedem acum care este contraria judecăţii Judecata „bunul este rău" este. La drept vorbind. dacă luăm judecata că ceea ce este bun este bun. dintre cele două judecăţi. ci negaţia acesteia. care nu este o nouă dovadă. fiindcă şi ele pot fi negate în reprezentare. Acum. ori niciodată contrariul. Mai departe. judecata că ceea ce este bun nu este bun este o judecată falsă cu privire la esenţa: judecata că el este rău este una privitoare la accidental. Că „bunul este rău" nu apare inteligenţei sau gândirii tot aşa de contrar ca opinia negativă falsă „bunul nu este bun". contrarii sunt numai judecăţile „bunul este bun" şi „bunul nu este bun". Acum112 . celelalte erori sunt în număr infinit. Judecata contrarie este cea mai falsă. în acelaşi timp. şi ea contrarie însă numai accidental. 114 O a doua dovadă precizează pe cea precedentă. în mod evident. devenirea se face prin opuşi. cum că el este bun. să presupună că ceea ce este bun nu este bun115. Judecata . La judecăţile contrarii. căci tocmai prin accident. negaţia este contraria. şi o alta că acesta nu este bun. că singura judecată contrarie judecăţii „ceea ce nu este bun sau non-bunul nu este bun" este „ceea ce nu este bun este bun". Aristotel repetă definiţia contrarietăţii: contrarii sunt speciile extreme sau cele mai diferite ale unui gen. acela care gândeşte că un om nu este un om formează o judecată falsă. este falsă acea judecată care formează negativa celei adevărate. 193 ARISTOTEL privitoare la un lucru bun. Acum. desigur. „bunul nu este bun" este ojudecată mai contrarie decât „bunul este rău". Judecata că ceea ce este bun este rău este compusă.Dacă însă afirmăm un re lcat despre un subiect şi afirmăm un predicat contrar despre acelaşi subiect nu există contranetate. de exemplu de Ia „bun" la „non-bun" sau de la „non-bun" la „bun". judecata că ceea ce este bun nu este bun este la fel cu judecata că ceea ce nu este bun este bun. Dacă acum. în privinţa unui subiect. prin cercetarea a ternativelor. 194 DESPRE INTERPRETARE 14. Dacă este mai adevărată acea judecată adevărată care 112 Urmează prima dovadă că contraria judecăţii „bunul este bun" nu este reprezentarea că „bunul este rău". judecata care neagă ceea este bun este mai falsă decât aceea care afirmă pozitiv prezenţa calităţii contrare. Mai departe116. adică ea este o trecere de la existenţă la neexistenţă şi invers. ceea ce este bun este atât bun cât şi non-rău114. el nu este rău. ca şi judecăţile care le exprimă. Nu o afirmaţie este contrară altei afirmaţii. concluzia noastră în cazul arătat pare a fi corectă. şi în acest caz. atât acele ce enunţă că îi aparţine ceea ce nu-i aparţine. trecerea se face de la afirmaţie la negaţie. tot aşa judecata falsă este mai falsă dacă ^analogie cu cea adevărată. ele reprezintă amândouă adevărul. ci continuă prima dovadă. nu au opuşi: substanţele prime sau indivizii (v. Dacă. atunci şi celelalte negaţii nu sunt mai puţin. sunt contrarii numai acele judecăţi în care se cuprinde o eroare. dacă cu necesitate este la fel în toate celelalte cazuri. acolo unde termenii nu au un contrar. iar judecata falsă cu devenirea în general. Căci contrarii sunt lucrurile care stau cel mai departe unul de altul. şi de asemenea pe acele care enunţă că vreun atribut care aparţine nu îi aparţine. Prima calitate este esenţială. fiindcă neagă ("nu este bun") subiectul ("bunul"). una este contrarie judecăţii adevărate şi dacă contradictoria este tot ce poate fi mai contrar. în aceste cazuri. există despre aceste lucruri judecăţi contrarii. ci fiindcă ele se exprimă contrariu despre acelaşi subiect. de aceea. ca atare. Acum. iar devenirea este trecerea de la o extremă la opusul ei. are o judecată contrară adevărului.Pentru Aristotel şi întreaga fizică greacă. Căci fără îndoială cel care formează această judecată trebuie. Orice altă trecere care atribuie „bunului" ceea ce nu-i aparţine sau care nu-i atribuie ceea ce îi aparţine exprimă ojudecată indiferentă pentru contrarietate Eroarea contrarietăţii este una. noi trebuie să refuzăm a trata drept contrarii judecăţile care enunţă că vreun atribut care nu aparţine îi aparţine. cât şi cele care enunţa că nu îi aparţine ceea ce îi aparţine. Deci comite cea mai mare eroare acela care. pune în legătură opoziţia contrarie a judecăţii cu judecata falsă. în acelaşi gen. A patra dovadă aduce — poate prolix — noutatea de a arăta. adică cea mai contrară adevărului. de exemplu. Ea presupune judecata esenţial contrarie: „bunul nu este bun". Totuşi subiectele aici sunt contrare. şi aceea privitoare lg un lucru rău. cum că este rău. Astfel. şi invers. Pe lângă acestea. atunci cea din urmă. Categorii )■ lotuşi. Judecăţile de felul acesta sunt acelea care au ca punct de plecare lucruri supuse devenirii. şi eroarea este o trecere la fel113. este cea adevărat contrarie. judecăţile nu sunt contrarii fiindcă au subiecte contrare. şi fie că sunt sau nu sunt una. poate fi una şi aceeaşi. şi dacă sunt în acelaşi timp şi alte atribute care nu aparţin şi nici nu pot aparţine la ce este bun. judecata că ceea ce nu este bun nu este bun este la fel ca judecata că ceea ce este bun este bun117.23 te esenţa subiectului.

Nu este. nstotel susţine explicit. judecata „bunul nu este bun" este contraria judecăţii „bunul este bun". şi această judecată ar putea fi adevărată în acelaşi timp ca şi cealaltă. Acestea pot fi amândouă adevărate. Aristotel s-a ocupat de contrariile din existenţă (bun. pentru că aceasta este falsă. de asemenea. pe când două 118 Contrarietatea constatată la judecăţile nedefinite ("bunul este bun") este valabilă şi pentru aceeaşi propoziţie afirmativă luată universal ("orice este bun este bun") De la început. „nu orice om este bun"120.judecată" = Soţa (opinie). "Mică s-ar putea ca ceea ce nu este bun să nu fie nici rău. ca în acest capitol. că contrarie judecăţii „ceea ce nu este bun nu este bun" este judecata „ceea ce nu este bun 24 a este bun". de nimeni. Este evident. s-a demonstrat că numai judecata falsă este contrarie celei adevărate. Analitica primă este o cercetare mai adâncită şi mai sistematică. făcută în capitolul 7 al operei. în Categorii. întrucât două judecăţi adevărate nu sunt niciodată contrarii. curb etc). b ozitii adevărate pot să fie formulate în acelaşi timp fără ca ele să P cnească. 197 ANALITICA PRIMĂ INTRODUCERE* I. sunt rele. prototipul gândirii discursive. 24 b Dacă deci aceasta este regula în judecată119 şi dacă afirmaţiile şi negaţiile exprimate verbal sunt simboluri sau semne a ceea ce este în spirit. de aceea. opoziţia contrarie. drept. n-a fost pusă la îndoială niciodată. judecata „bunul este bun". anume că nu negarea universalului. Propoziţiile contradictorii. propoziţiile contrarii exprimă opuşii. 119 Termenul grec este aici 8d£a = opinie sau judecată în genere. De exemplu. 24 a. De asemenea. nici rele. 195 ARISTOTEL adevărate că ceea ce nu este bun nu este bun. „nici un om nu este bun". este mai presus de orice îndoială că negativa universală este contraria afirmaţiei universale despre acelaşi subiect. întrucât unele lucruri. nici enunţările121 adevărate nu pot fi contrarii una alteia. este echivalentă cu judecata că ceea ce este bun este bun. judecata că acesta este rău. dianoetice. care nu sunt bune. Şi la fel putem proceda cu judecăţile despre ceea ce nu este bun118. Aristotel declară că această aplicaţie este evidentă. desigur. daca subiectul este luat în sens universal. pe de altă parte. în Analitica primă. Autenticitatea lor. 10 şil 1. Rămâne. căci amândouă ("ceea ce nu este bun" şi „răul") pot fi adevărate espre acelaşi lucru. cum ne reamintim. deşi nu rareori ea . contrarie este cea mai falsă. pentru că s-ar putea ca ambele calităţi să fie enunţate despre acelaşi subiect. pura negaţie. adică opusa contradictorie. între judecăţile false despre un obiect. căci atunci judecata universal negativă va forma contraria. 122 Până aici. „orice om este bun" au drept contrarii propoziţiile „nici un bun nu este bun". PRELIMINARII Analitica primă ('A vaXimicd npo Tepa. amândouă judecăţile pot să fie adevărate. în ce priveşte conţinutul şi titlul. capitolul 14 are un conţinut de idei pur aristotelic. el se ocupă de contrarietatea opiniilor sau judecăţilor (enunţărilor). Astfel. în capitolul 14 de aici. iar contrarii nu pot să aparţină în acelaşi timp aceluiaşi subiect122. că nici judecăţile adevărate. 196 DESPRE INTERPRETARE 14. pot exista lucruri care nu sunt nici bune. Existenţele nu pot fi adevărate sau false. sunt „nu orice bun este bun". Contrarii sunt numai adevărul şi falsul. în adevăr. ci negarea predicatului duce la judecata contrară. Dar nici judecata că nu este rău nu este contrarie. De asemenea. Tot aşa. iar adevăr şi fals există numai la judecată (propoziţie). şi aceasta este identică cu judecata că orice bun este bun. Aristotel mai susţine că. în limba latină Analitica priora) şi Analitica secundă ('AvaXuriKa iHJTepa. Este evident că nu interesează dacă concepem universal judecata afirmativă. propoziţiile „orice bun este bun". adică de contrarietatea adevărului şi falsului. dacă ţinem seama de cele spuse în capitolul 7. Se poate spune că orice judecată adevărată are cel puţin două false. „enunţare" =dTidij)avoic. care i se opun: una care neagă ceea ce prima afirmă — este adevărata contrarie — şi alta care afirmă altceva. al gândirii în mişcarea progresivă. în adevăr. rău. Prin urmare. este evident că două propoziţii adevărate asupra aceluiaşi subiect nu pot fi contrarii.„ceea ce nu este bun este au nu este contrarie. Căci. 120 Se repetă aici deosebirea dintre contrarietate şi contradicţie. contraria judecăţii că orice bun este bun este judecata că nici un bun nu este bun. 121 . în limba latină Analitica posteriorâ) alcătuiesc centrul logicii aristotelice. Aşadar.

totdeauna necesară datorită Această Introducere studiază numai tematica Analiticii prime: tehnica silogismului Şi problemele legate direct de ea. dar nu orice silogism este o demonstraţie. circumscrise în obiectul şi metoda lor. o prehensiune directă a principiilor prin vouc. chiar atunci când găsirea termenului mediu. a falselor silogisme. un silogism. prin componentele sale structurale — însuşi cuvântul de silogism (ouv = împreună şi Xdyoc = noţiune) dezvăluie caracterul său unitar. „înainte de toate. fiindcă necesitatea nu stă în conţinutul lui. SândireDe0Sgbirea dintre silogism şi demonstraţie este aceea dintre o nitate de gândire capabilă să primească conţinuturi diferite ^""itatea de gândire cu un conţinut sau cu o „materie" determinată. Aristotle's Syllogistic. — cum vom vedea. Existenţa poate fi de două feluri: existenta necesară a ştiinţei şi existenţa probabilă ^ivSoţov) a opiniei (So£a). Silogismul este o cunoştinţă mijlocită sau derivată din alte cunoştinţe care. al inducţiei. Demonstraţia este un raţionament. între silogismul imperfect şi fără rigoare al „diviziunii" platonice şi falsele silogisme ale sofiştilor. fiindcă noţiunile. disciplina problemelor generale. care nu trebuie să se confunde cu „deducţia" (dTraywyTJ). în cele din urmă. această cale intră în definiţia dată de Aristotel silogismului. începutul Analiticii prime are o referinţă nemijlocită la demonstraţie ca metodă a ştiinţei. derivată din prima. El este o structură proprie lucrurilor. identificându-1 cu raţionamentul în genere. Apodictica şi dialectica (topica) sunt cele două aplicaţii ale silogismului. la comentarii din Antichitate până în zilele noastre. care face legătura. Aristotel instituie. al căror raport general constituie silogismul. Lukasiewicz. 13—77). Din trei noţiuni. J. în silogism. — sau. iar domeniul căruia ea îi aparţine este ştiinţa demonstrativă" (cTnaTifuT) <zttoS£iktiktj). ele însele necesare este tema Analiticii secunde. Definiţia dată de Aristotel silogismului subliniază legătura esara dintre premise şi concluzie. numite de Aristotel „termeni extremi" (majorul şi minorul). discursivitatea (cunoaşterea dianoetică) sunt necesare. distincţia capitală dintre ştiinţă şi opinie. Silogismul ca atare exprimă legătura necesară dintre judecăţi care. ele însele. nu pe însăşi natura judecăţilor. Silogistica aristotelică nu este însă un formalism. fundează cele două discipline ale logicii aristotelice: analitica sau apodictica problemelor speciale. 1951. termen. cu ajutorul căruia se vor constitui premisele. adică dintre o cunoştinţă dată şi o cunoştinţă nouă. în doctrina aristotelică. care trăieşte oarecum prin sine. Gândirea nouă. 3 voi. şi o stavilă de neînvins împotriva sofismelor. 1900. ci în consecvenţa dintre premise şi concluzii. cu metode accesibile oricărui om. 201 MIRCEA FLOR1AN metodei sale. demonstraţia. acea noţiune esenţială care este comună celorlalte două noţiuni. Maier. din care rezultă cu necesitate concluzia. H. leagă două noţiuni. concluzia. sau perspicacitate de nUmeste viaţa silo'gismuluj se concentrează în termenul mediu. dar cu grad de certitudine deosebit. Accentul. „intuitivul". şi derivarea cunoştinţelor. sagacitate. care exprimă legătura necesară dintre judecăţi. Noţiunile legate în premise de a treia sunt legate între e in concluzie. prima fiind mai aproape de procedeul silogistic. pot fi necesare sau numai probabile — el este tema Analiticii prime. Formularea în toată amploarea a silogismului este opera nepieritoare a lui Aristotel. care au dat naştere. Prin caracterul său cogent. iar a doua de procedeul opus. silogismul se dezlipeşte de gândirea personală şi devine o formă logică universală. fler. mai ales şi mai anevoios. Silogismul este totdeauna necesar. Aristotel dă silogismului un sens universal. independent de un conţinut determinat. Silogismul este o unitate logic-gramaticală. de la concluzia dată la găsirea termenului mediu. orice derivare a unei judecăţi noi din alte d căti este un silogism. derivarea concluziei prin premise este însă totdeauna necesară. au ca punct de plecare nemijlocitul. şi dialectica. pe un fundament de nezdruncinat. adică pe legătura dintre judecăţile date şi judecata derivată din primele. adică agerime. reclamă ceea ce Aristotel 202 INTRODUCERE LA ANALITICA PRIMĂ dyvivoict. pe care o defineşte ca pe un „silogism slab" (vezi I. amândouă adevărate. Silogismul este o unitate de gândire. demonstraţia (duoSeific). Interpretarea acestor probleme şi încadrarea lor în filozofia aristotelică este dată în introducerea la ansamblul Organon-nXni (pp.ridică dificultăţi de înţelegere. de la Alexandros din Aphrodisias până la Heinrich Maier1 şi Jan Lukasiewicz2. Aceasta poate să fie sau să nu fie necesară. trebuie să arătăm care este obiectul cercetării noastre şi cărui domeniu îi aparţine ea: obiectul ei este demonstraţia. la Aristotel. numita mediu. un organism logic. raţionamentul autentic. precum şi noutatea . Pivotul silogismului este termenul mediu. care formează două judecăţi (premisele) derivă necesar o judecată nouă. disciplina argumentării prin judecăţi probabile. imperios. cercetată de Aristotel în Topica. cunoaşterea noetică. care poate fi şi probabil (dialectic). se raportă totdeauna la existenţă şi la adevăr. cu înţelesul restrâns de „abducţie" sau de „reducţie". Şi punctul de plecare. care în premise sunt legate de a treia noţiune. concluzia. Acesta consideră silogismul ca perfecţionarea „diviziunii" (Siaipriaic) platonice. constrângător. 31). metoda care duce la adevăr. Die Sylhgistik des Aristoteles. Analitica secundă a imprimat întregului Organon o temă principală: ce este ştiinţa (enia-niim). Orice gândire valabilă. în care gândirea progresează pe două căi simetrice: sau de la premise date la o concluzie dată. cade pe necesitatea consecvenţei în gândire.

logisticienii)4.concluziei. acela pe care logica tradiţională 1-a numit "Categoric". el amestecă adesea cele două aspecte ale noţiunii. 1939. logica lui Aristotel nu este o logică matematică de simplă substituire. dacă ceva a fost dat. că fundamentul logic al silogismului este raportul dintre întreg. Subliniem. Le Blond. îi apare ca o formă originală de silogism (II. deci un raport cantitativ. începând cu stoicii antici. în Gren/. pr0C ■ cr-atp din determinarea tuturor noţiunilor filozofice. altcev decât datul urmează cu necesitate din ceea ce a fost dat. sau tot şi parte: ceea ce este valabil pentru întreg este valabil şi pentru parte.24 b). Rădăcina biologică a logicii aristotelice nu trebuie să umbrească un alt izvor al acestei logici: voinţa de precizie inspirată de procedeele 3 J. de subordonare sau de supraordonare. aşadar silogismul format din judecăţi care enunţă o atribuţie. inducţia. constituie în logica tradiţională. M. care. Precumpăneşte. Silogismul aristotelic este un organism proteiform. ] 938. că de aici rezultă totdeauna o consecinţa iar prin această expresie din urmă că nu mai este nevoie de nici un ah termen din afară pentru a face necesară consecinţa" (1. Herbart. ■ "e "Sll°gistici". Hamilton şi. în cele două Analitici. obiecţia sau instanţa (evoTaaic) şi entimema (kvQv\n\\ia). în Analitici. grupa silogismelor de reiaţi Aristotel vorbeşte totuşi de un silogism „din ipoteză". adesea recunoscut. precum uneon uida^ai^^ "*« densitatea lor dialectică. de înşirare de ecuaţii. nu de o singură silogistică (p. o apartenenţă fără condiţii. dând preferinţă. silogismul aristotelic nu este silogismul uscat. adaosuri > ci este un efort neobosit de a folosi dispară e. 205 MIRCEA FLORIAN „Categoric" se întâlneşte la Aristotel numai în sensul de „afirmaţi ■ Aşadar. Zur Syllogistik.fragen cler Philosophie. că Aristotel cunoaşte numai un singur fel de silogism. Aşa se explică nepotrivirile. „câţiva"). Raportul dintre tot şi parte este un raport care priveşte sfera. fiindcăs serveşte de o premisă admisă ipotetic . 23). în treacăt. de la început. * * * Aristotel n-a cercetat mai de aproape principiul organic a] silogismului: de ce termenul mediu leagă necesar termenii extremi. neipotetică şi fără alternativă. Matematicul şi biologicul se întreţes în doctrina lui Aristotel. Trebuie relevat. Chiar metoda opusă silogismului demonstrativ. numeric. 447). Considerând silogismul categoric drept silogism ca atare. înţeleg p^ expresia: din ceea ce a fost dat. în care subiectul nu este nici universal. El se încarnează în forme mai fruste: exemplul (iiapaSeiyna). a fost să descopere prin analiză toate formele silogismului. nstotel n-a găsit necesar să pregneze pentru el un termen tehnic. Toată Analitica primă urmăreşte cu o atenţie vigilentă numerosele ipostaze ale silogismului. fără probleme si aporii. fără a şterge totuşi caracterul specific al fiecărei modalităţi de raţionare. de sferă. pe care 1-a realizat exemplar. „Nimeni nu se îndoieşte de locul central al biologiei în opera ştiinţifică a lui Aristotel: trebuie să extindem influenţa ei până şi la logică"3. ci mai ales fiindcă scopul său. ca pe un adevăr elementar. abducţia (duaywyfj). nici particular (de exemplu. extensiunea noţiunilor. care sunt judecăţi definite.Fnedrich Weidauer. golit de orice conţinut viu al logicii formaliste. Noţiunile extreme sunt legate de o a treia. aspectului cantitativ. Deşi rezemată pe raportul cantitativ al sferei. Logique et methode chez Aristote.B corectări ş. p. preconizată de toţi postaristotelicii. că aspectul matematic este ia el dominat de aspectul biologic. până la moderni (Kant.1. Aristotel n-a explorat mai adânc principiul silogismului. ^ pUnctele de vedere capabile să arunce lumină asupra °U ^sutoi complex al cunoaşterii realităţii. Raportul de subsumare perfect constă în subordonarea termenului minor faţă de termenul mediu şi în subordonarea termenului mediu faţă de cel major. „omul este raţional"). Silogismul acaparează totul. fără isjuncţie. este fundamentală distincţia dintre judecăţile universale („toţi") şi cele particulare („unii". trecând prin scolastica mai ales nominalistă. De aceea. vorbe . fiindcă ele sunt legate de sfera termenului mediu într-un raport de subsumare. interesul pentru manifestările multiple ale principiului unitar. De aceea. surprinzătoare şi derutantă pentru cel care aşteaptă de la Aristotel o concepţie logică bine rotunjită. caracterui unui sistem perfect coerent. întemeietorul logicii nu recunoaşte ca tipuri de sine stătăto silogismul ipotetic şi silogismul disjunctiv. categoric. împreună cu c. poate pentru temeiul adânc. fără vederi Aristot . că Aristotel nu face o deosebire strictă între sfera şi conţinutul unei noţiuni. într-un sensc totul altul: silogismul „din ipoteză" este un silogism indirect. 203 MIRCEA FLORIAN „Silogismul este o vorbire (Xdyoc) în care. în cercetarea sa stufoasă. apoi. ca în nici una de mai târziu. El se mulţumeşte să releve în treacăt. inerent lucrurilor. şi judecăţile nedefinite. nu numai fiindcă acest principiu i se părea luminos prin sine. 204 INTRODUCERE LA ANALITICA PRIMĂ Este bine să nu uităm niciodată că doctrina logică a lui matematic . toate posibilităţile lui. 72.

adică la una sau alta din poziţiile pe care le au „termenii" în premise. apoi din plin cu stoicii (Zenon. în primul rând în „reducerea la imposibil" sau ]j absurd. este cunoscută şi lui Aristotel ca moduri accesorii ale figurii întâi (predicat în majoră. înainte de a încheia aceste preliminarii. O a patra figură. probabil de Galenos. De aceea. la axiome. de falsele silogisme. începând cu Teophrastos. 45a). termen împrumutat geometriei). ^^ două sum% pentru Aristotel. 2) metoda de a descoperi . fie pentru a da lămuriri cerute de silogism. a doua se restrânge în genere la consecinţe si chestiuni anexe. uneori. Aristotel a schiţat mai îngrijit o teorie a noţiunilor celor mai generale. împletite însă şi cu judecăţi asertorice (capitolele 1—26)]. Aristotel dă silogismului o definiţie identică cu aceea de i începutul Analiticii prime. iar de judecată s-a ocupat mai târziu. la început Topicii. alături de „conversiunea" judecăţilor. şi cea necesară sau „de apartenenţă aristote ic. ale acelei „unităţi de gândire" care este preocuparea sa logică majoră. De aceea. adevăratele modalităţi necesar ■ ^ acurn. După preliminariile celor dintâi trei capitole. după calitatea (afirmativă. pentru a desemna modul. întâi. condiţional („Dacă S este A. fie pentru a adânci natura specifică a judecăţii. iar 207 MIRCEA FLORIAN Respingerile sofistice. reducerea silogismului la figurile lui. „Analiza" este. numai postulată cum se întâlneşte. de asemenea. S este B"). * * * Ne-am limitat la o schiţare a temelor fundamentale cuprinse în Analitica primă. Figurile se diferenţiază în moduri.logicul" este aspectul general. Aristotel nu deosebeşte judecata asertorică de cea categorică. poate renunţând de a întocmi o teorie mai dezvoltată a noţiunii. am vrea să lămurim ce înseamnă titlul de Analitică. întrucât Topica se ocupă tot de silogism. ţinem seama că ştiinţa este o demonstraţie şi silogis |a esţe un silogism necesar.T°tUŞ1' Putem extinde cuvântul „analitică" la întreaga operă °gica a Im Aristotel. „analiza" este reducerea la principii. expresia de tpotfoc. Cartea întâi a Analiticii prime cuprinde trei părţi sau teme. particulară) premiselor. care rezultă din însăşi structura silogismului. în Despre interpretare (TTepi epunveiac). negativă) şi cantitatea (universală. Aşa se explică de ce Analitica primă. prim urmaş al lui Aristotel la conducerea Liceului. şi noţiuni sau termeni (opoi). la care diferenţiază. Celelalte teme şi nuanţări. problematică sau de posibilitate şi apodictică sau de necesitate. Aristotel întrebuinţează. surprinzător de numeroase. acesta fiind cercetat în Topică şi. decât de cel necesar. procedeu larg folosit de Aristotel. termenul de „mod" este întrebuinţat şi într-un sens care delimitează o altă grupă de silogisme. îndeosebi la forma perfectă a figurii întâi. are în vedere numai formele silogismului categoric. dar nici n-o consideră ca pe o modalitate specifică. identificat estnctiv cu termenul de . II. 28. recunoscută mai târziu. vor fi cercetate sistematic mai jos. temenul de „analitică" este adesea opus de Aristotel elui de „dialectică". aşa încât judecăţile şi noţiunile au fost tratate de Aristotel ca elemente ale silogismului. căutarea condiţiilor din care derivă necesar o cunoştinţă. pentru care Aristotel. nu are un termen tehnic. Potrivit unei metode aplicate în geometrie. în operaţia de descoperire a formelor silogistice. PROBLEMATICA ANALITICILOR Fiecare din cele două Analitici este împărţită în cate două cărţi de o întindere inegală: prima carte este mai dezvoltată şi cercetează problemele principale. Dar cuvântul „analitică" poate însemna şi reducerea silogismului la elementele lui: judecăţi sau premise (irpoTaocic sau 6iaaTrîuaTa). aşadar este reducerea silogismelor ia formele lor tipice. a „categoriilor". Chrysippos) silogismul ipotetic. predicat în cealaltă (figura întâi). atât de însemnatele „figuri" (oxifuaTa. deşi el va cerceta amănunţit combinarea judecăţii01' asertorice cu celelalte două modalităţi: cea problematică sau. în logica tradiţională. care adesea stă mai aproape de silogismul de posibilitate. fel de a fi (I. Logica formală clasică a silogismelor modale cunoaşte trei modalităţi specifice: asertorică.ca adevărată. dobândeşte o semnificaţie de sine stătătoare şi este învestit cu un rol de prim rang în structura ştiinţei.. predicat în ambele premise (figura a doua) şi subiect în ambele premise (figura a treia). în prima linie. pe care Stagintul le rezumă la începutul cărţii a doua. alături de cele zise de relaţie: silogismele modale. în termenul 206 INTRODUCERE LA ANALITICA PRIMĂ de apartenenţă posibilă". ne surprinde că Aristotel [^2* structura silogismului de precădere asupra silogismului 1 c si asertoric. -analiticul" aspectul special. la capitolele corespunzătoare. apoi silogismele modale [problematice sau de posibilitate şi necesare.. se iau în studiu adâncit: 1) cele trei figuri cu modurile valabile (în total 14) respective ale silogismului categoric (şi asertoric).logică" . Pe scurt. subiect în minora). adică din locul pe care îl ocupă termenul mediu: subiect într-o premisă. Io ' ..

70. °e ^ 4 18" Rdi6 °e' . particular-negativa nu se converteşte. Aristotel subliniază însemnata^ ^ construirea silogismelor. nota 3. apodictică. pentru a ajunge la o concluzie evidentă. ca o problemă prealabilă pentru între silogistică. ale cărui idei au '" Celebra teză latină De n!"ura sulhgismi. trebuie să recurgă. Aristotel nu distinge cu stricteţe conţinutul şi sfera noţiunii şi. de trei moduri. în sfârşit. După cum am mai notat. De aceea. de ved . Logique et methode chez Aristote. discipolii acestuia: Elie Rabier. sau nu este afirmat despre nici o parte (dictum de nullo). şi necesarul. când este dată concluzia (capitolele 27-31). dar inversează locul lor: subiectul devine predicat. Totul (întregul) domină partea este principiul silogismului: ceea ce este adevărat despre tot este adevărat şi despre parte. Premisa se rezolvă în „termeni". Le Blond. Orice silogism se H' două premise şi o concluzie. Conversiunea determină pe Aristotel să facă. el nu preferă interpretarea judecăţii din punctul de vedere al conţinutului aceleia din punctul de vedere al sferei5. ştiinţifică. 22). care sunt predicatul (icaTTiyopriua) — Aristotel. deosebire nurrm' mai târziu de „modalitate": apartenenţa simplă a predicatului la subie (judecata categorică sau asertorică). defineşte elementele celor două Analitici: silogismul. Vom lua în cercetare. de fapt. particular („unii") sau fără Ttodicaţie a cantităţii . pp. termenul Silogismul este perfect sau imperfect. apartenenţa posibilă sau continoenu (judecata problematică) şi apartenenţa necesară (judecata apodictică) Pentru Aristotel. ceea iar ceea ce nu este adevărat despre nici unul nu poate fi adevărat despre vreunul. Conversiunea asertoricelor păstrează termenii în calitatea şi cantitatea lor.în sens larg. de aceea. particulară sau nedefinită. în acest capitol. şi invers. C'o siunea se referă la judecată.premisa singulară nu are nici un rol în ia. I ' ". uniţi prin apartenenţă (este) sau neapartenenţă (nu este). după a> afinr^iectul este iuat universal („toţi"). fiindcă subiectul particular nu poate deveni . dar ea stă în serviciul silogismului «Ol vom veea. când nu găsim în subiect nici o parte despre care să nu fie afirmat şi predicatul. în primul rând.°nţinutului: J. el studiază şi combinaţia dintre aceste două modalităţi si judecăţile asertorice (de pură apartenenţă). ea figurează numai în Despre interpretare. se cercetează numai conversiunea judecăţilor asertorice. ^ J M. se află conversiunea premiselor208 iNTRODUCERELA ANALITICA PRIMĂ Vom compune 1 cui cuvenit (II. că termenul acesta de conversiune la Aristotel. precum şi alte chestiuni înrudite (capitolele 32-46). gicien" francezi contemporani au interpretat silogismul numai din punctul fost suit'6 C. la procedee accesorii. 209 MIRCEA FLORIAN v Capitolul 2 pune. pe capitole. şi un silogism dialectic.. °. între care. noţiunea de conversiune (dvTiaTpo<|)TJ) a judecăţii. 3) reducerea la silogisme şi moduri regulate a silogismelor neregulate. o nouă deosebire între premise. mai multe înţelesuri. conversiunea este valabilă numai la universal-negativă şi particular-afirmativă.termenul mediu. aşa încât se poate vorbi. 1907. moduri adevărate sunt numai cele două din urma (posibilul sau contingentul. aşază predicatul înainte („A aparţine jui b") — şi subiectul (uiroiceiuevov). dimpotrivă. Analiticile tratează premisele silogismului din punctul de vedere al sferei6. Eludes sur le syllogisme.Lachelier. p. după cum are nevoie numai de premisele date pentru a obţine o concluzie evidentă. în care intră şi imposibilul) dar. pentru Aristotei este totuna dacă spunem că predicatul este cuprins în conţinutul subiectului sau spunem ca subiectul este cuprins în sfera sau „în totalitatea" predicatului. Rodie . şi astfel capitolul se încheie cu formularea principiului silogismului: un termen este afirmat universal (dictum de onmi. probabilă. Premisa este: însemnata^ ^ negatjvă. în ce priveşte raportul dintre subiect şi predicat. pe cât de concis. de i începutul capitolului. „Annee philosophique" 1908. ri dialectică. pe atât de bogat în teme. b) universală.HameIin. premisa. Premisa este ori demonstrativă. Structura silogismului Capitolul 1. prima având o însemnătate hotărâtoare. există un silogism apodictic. Universal-afirmativa cere modificarea universalităţii subiectului: ea se converteşte în particular-afirmativă. în formularea judecăţii. cercetat în Analitica secundă. după expresia scolastică). de aceea.Ha ' Fo"ctions du syllogisme. 1920. CARTEA INTAI 1. sau. ea este cea mai obişnuită operaţie de modifica^ silogismului7.Le sy^me d-Aristote. necesară. cercetat în Topica. fiecare dintre cele trei grupe. 164 urm.

iar pe aceasta (impropriu) în „B poate să nu aparţină la unii A". sa ne* f^ partiCular-negativele se convertesc. Dacă însă prin posibil se eSte necesajbilul veritabil. structura silogismului. primul şi ultimul fiind numiţi. nu a premiselor. şi extremi. cum recunoaşte însuşi Aristotel în Analitica secundă I. din cauza sensurilor diferite pe care le au posibilul. operaţie mai grea. şi tot sa negativa în afirmativă. Convertim (în sens propriu) pe aceasta tot în particularafirmativa . Capitolul 3 se ocupă de conversiunea judecăţilor propriu-zis modale (de posibilitate şi de necesitate). Analitica primă îşi fixează tema: va analiza silogismul. prin care un silogism imperfect devine perfect. Capitolele 4-6 cercetează geneza celor trei figuri. Convertim apoi (în sens propriu) pe aceasta în particular-afirmativa „B poate să aparţină la unii A". Dacă este posibil ca A să aparţină tuturor B sau unora. datorită poziţiei lor. contingentul. că particular-negativele de posibilitate se convertesc.universal prin trecerea lui în locul predicatului. în observaţii risipite în mai multe capitole) c intră în studierea producerii silogismului. Cel dintâi aspect. Judecata de posibilitate universal-negativă „A poate să nu aparţină nici unui B" se converteşte întîi (în sens impropriu) în judecata de posibilitate universal-afirmativă „A poate să aparţină la toţi B". dar Aristotel nu cercetează situaţia lor. singurele admise de Aristotel. ce este silogiSIlluj elementele lui — premisele şi felurile lor. Judecăţile de posibilitate afirmative se convertesc ca şi cele asertorice şi cele apodictice. mai sus. fie nedefinit). conversiunea judecăţilor de posibilitate sau contingenţă are un regim special.13 si 17). Conversiunea judecăţii necesare ascultă de aceleaşi reguli ca şi aceea a judecăţii asertorice. este posibil ca B să aparţină unor A. să luăm particularnegativa contingenţă „A poate să nu aparţină unor B". termenii extremi trebuie să fie raportaţi într-un silogism perfect. „cum" (prin ce moduri) se produce un silogism. iar mijlociul să fie sau conţinut în termenul prim <majorul> sau exclus din el luat ca un tot. Pentru o cercetare mai adâncită a judecăţilor negative de posibilitate. 22) Se"S propriu sau °"g'nar este transpunerea termenilor unei sensuri ale c°nversiunii putând fi considerate improprii sau secundare 211 MIRCEA FLOR1AN un fel de silogism. problematicul. judecăţile universal-negative se convertesc ca şi cele asertoritf 1 în Analitica primă II. aproape unanim recunoscute ca porţiunea cea mai închegată a acestei opere. în schimb. Aristotel n cercetează de la început structura generică şi regulile silogismelor (ceea ce va face mai târziu. mediul fiind axa silogismului —. Convertim impropriu (transformăm) particular-negativa în particular-afirmativa „A poate să aparţină unor E'. Prin extremi. al doilea. înţeleg întâi termenul . 210 INTRODUCERE LA ANALITICA PRIMĂ udecăţile particular-negative nu se convertesc. întâi. după ce a definit. când şi cum se produce un silogism. Tot aşa. mediul (cu sfera mijlocitoare) şi minorul (cu sfera cea mai restrânsă). Aristotel va cerceta conversiunea silogisnlU însuşi. Să luăm două exemple. apoi ce e conversiunea. în primele trei capitole. Spuneam. termenii cu raportul Io sfera dintre tot şi parte. dar nu orice fel de silogism este o demonstrat1 Aşadar. „când" (p^ figuri). în sfârşit convertim (impropriu) pe aceasta în particular-negativa „B poate să nu aparţină unor A". „Ori de câte ori trei termeni sunt în aşa fel raportaţi unul la altul. pentru că silogismul este mai general: demonstraţia este judecăţi (8. Mai complici este conversiunea judecăţilor de posibilitate negative. Numesc mediu acel termen care este conţinut în altul şi totodată conţine pe altul în sine: ca poziţie. Acest şi necesare'. care constituie adevărata producere a silogismului. Dacă prin posibil se înţelege un mod cuprins în necesar (căci necesarul este implicit şi posibil). Dar Aristotel întrebuinţează expresia de ne§a 1 ' ne la judecăţile de posibilitate într-un alt sens: dacă „poate să fireşte indisolubil legat de „poate să nu fie". încât cel din urmă <minorul> să fie conţinut în cel mijlociu. ca în capitolele de care ne ocupăm aici. contingentul opus necesarului. în realitate sens al p0'1 1 unjversal. Silogismul trebuie cercetat înainte de lonstraţie. pe urmă va trebui să vorbim despre demonstraţie. aşa cum cere „continIC ta" atunci orice afirmativă de posibilitate („A poate să fie B") „se -onverteşte"8 în negativa de posibilitate („A poate să nu fie B").vB poate să aparţină unor A". Aristotel trimite la capitolele următoare (1. trecând de la premise la concluzie (structura silogismului). contrar particular-m timp asertorjce. luat ca un tot. locul din mijloc. Obiectul capitolului 4 este silogismul perfect în figura întâi. începând cu capitolul 4. 11 sfârşit.1ilujui este numai aparent posibil (contingent). el ocupă. dimpreună cu modurile lor concludente. Cele dintâi fraze ale capitolului rezumă problemele ce rmează a fi tratate: „După aceste determinări să arătăm acum prin ce mijloace. astfel. urrnea să arate „prin ce mijloace" (ce premise şi termeni). trecând de la concluzie la găsirea premiselor. 8 — 10. adică „poate înţelege posi judecăţile universal-negative nu se convertesc. este tema capitolelor 4-26. a cărui structură este fundată pe raportul de sferă între cei trei termeni numiţi: majorul (fiindcă are sfera cea mai mare).

Celarent) 9. Toate P togismele acestei figuri sunt imperfecte. în acesta figură. numai 4 sunt concludente. Aristotel cercetează cu ascuţime îndeosebi silogismele modale. După aceea. gândiri geniale. prin dovezi. cititorul întâlni în conspectul nostru şi ceilalţi termeni (vezi aici şi capitolul 45). După ce notează în teacat ca judecata nedefinită poate înlocui judecata particulară şi va da. 213 MIRCEA FLORIAN în lungul şir de capitole ce urmează (8-22).n^indcă este predicat în amândouă premisele (predicatul este §e"era ^a mai general decât subiectul. a hazardului. formele funda ^ m°derm' d'Alembert consideră aceste două moduri ale figurii întâi amentale ale silogismului (Eclmrcissements Via Elemente de philosophie. în toate aceste silogisme. termenul de asertoric relevă că apartenenţa este simplă fără determinarea modală a necesităţii şi contingenţei (posibilului). Aceste silogisme au mai fost numite şi asertorice Pjj structura ei. Capitolul 7 are două teme. Modurile concludente sunt în număr de 4. de aceea. Caracteristica generală a figurii a treia este următoarea: „nu este posibil să ajungem la o concluzie universală. Aristotel înSU-întrebuinţează litere pentru a simboliza cei trei termeni ai silogismului: . Aristotel s< jează în disecarea silogismelor modale.^2) sunt neconcludente. fiindcă el înseamnă. Termenul ev8€xo\i^vov înseamnă contingent ca şi posibil — pentru „posibil" Aristotel întrebuinţează şi cuvântul Suvcnov. care decurg din structura celor trei figuri. aşa cum se întâlneşte în lumea empirică a „frecventului" şi. deci este tennenul cu sfera cea mai mică). 156). figura a treia conchide totdeauna particular. aşadar. Cea dintâi temă sunt modurile indirecte ale figurii întâi. adică este cel mai de eXt*. „ceea ce poate să fie şi poate să nu fie". în ce moduri sau combinaţii de premise rezultă. numită galenică. Aşadar. de condiţionare în opoziţie cu judecata ipotetică sau disjunctivă. judecata categorică nu se deosebeşte de judecata asertorică' ea afirmă sau neagă un predicat despre un subiect şi constată un fapt Termenul de categoric subliniază lipsa de „relaţie". universale şi to cele p particulare. din două motive: a) concluzie lor nu decurg explicit din premise şi. pot fi dovedi» 212 1 ! INTRODUCERE LA ANALITICA PRIMĂ feluri de concluzii: afirmative şi negative. deoarece el include dialectic pe „este" şi „nu este". este nevoie de procedee suplimentare: conversiunea judecăţilor sau reducerea la absurd. fie universal. Despre mediu. I. universal sau particular. fără a face o deosebire tranşantă între posibil şi contingent. Reamintim că termenul de posibil în genere are două sensuri principale: 1) posibilul ca ceva implicat în simpla existenţă (în aserţiune) ca şi în necesitate. 12. 25 b fine). cele mai multe din combinaţiile sfera p . fie negativă. Aristotel nu le consideră în §p propriu ca modale. voi. fie particular. în care se combină cele trei feluri de judecăţi: de simplă apartenenţa Oeuvres. fiindcă este subiect în amândouă premisele. posibilul este totuna cu posibilitatea contrariilor în acelaşi lucru. 2) posibilul autentic care exclude şi simpla existenţă şi necesitatea. p. pe care Aristotel le recunoştea ca atare şi care vor constitui figura a patra. sunt 6 moduri şi nevalabiîe 10. aQ . Aristotel arată. în cele din urmă. atunci A trebuie enunţat despre toţi C: am explicat ce înţelegem prin enunţat despre toţi <dktwv de omni et nu/7o>" (1. concluzia din premise. fie afirmativă" (sfârşitul capitolului). uneori cu imperfecţii. logica modal l' rămâne gloria Stagiritului. prin °erea lOT ^ flUra întâi'CU aJutorui cdor două Procedee: în primul a premiselor<în al doilea rând reducerea la imposibil fi<w . in toate figurile aceleaşi silogisme ca şi particulara. se constată că silogismele aceste1 figuri sunt perfecte.^ ^ ^^ _ capjtoju} 5 _ „termenul mediu sta în afară Majorul şi minorul> şi are primul loc".4. Scolastica bizantină şi occidentală a făurit termeni mnemotehnic pentru a desemna modurile celor trei figuri.C silo§ismele pot fi reduse la silogismele universale ale °Uni m* (Barbara. cele neconcludente. cei doi extremi sunt afirmaţi sau negaţi. Şi această figură este imperfectă. Al doilea sens este cel obişnuit în silogistica aristotelica. Valabile. Aristotel trece la «na mai importantă a perfectării ceior două figuri din urmă. subiectul are o sferă mai mare decât fostul predicat.conţinut în altul şi apoi acela care conţine el pe altul. în ciuda deficienţelor şi a lacunelor. Silogismele de care s-a ocupat până acu sunt numite în genere „categorice". Aristotel nu cunoaşte decât două amplificări modale ale apartenenţei simple: „a aparţine necesar" (to kţ âwxyKT|C vndpxeiv) şi „a aparţine posibil" (contingent) (to ev6e'xea8ai îjîrapxeiv). fiindcă ele exprimă o „apartenenţă simplă'". sarcina cea mai delicată dificilă. fără ni i o specificare. întrucât subiectul este cuprins în totdeauredicatuluj)_ şi în această figură. Daca A este enunţat despre toţi B şi B despre toţi C. fiindcă nu se deosebeşte de simpla existenţă şi de necesitate. în afară de Barbara şi Celarent. în figura a treia — capitolul 6 — „termenul mediu stă în afara extremilor şi ocupă locul ultim" (locul termenului minor. care ne dezvăluie virtuozitatea. Pentru Stagirit. relaţiile termenilor din premise rămânând aceleaşi. întrucât tot ce există de fapt sau necesar este totodată şi posibil — acest posibil nu este autentic. tot ce este posibil (potenţial sau virtual) cuprinde în sine contrarii. în care premisele figuiii întâi sunt convertite sau transpuse OuTaWaYiy) una în locul celeilalte. b) concluziile lor sunt totdeauna negative. evident ş1 nemijlocit.. în această figură. dacă nu intervin operaţii complementare. mai ales. şi pentru motivul că. a „întâmplării".

aparteneni v ^ „ ^ formulează deosebirea modală dintre ^Tposibil (contingent). C la ''g întâi. în figura a treia (capitolul 11). în contrast cu simpla apartenenţă. Dacă posibilul. delic yrmătoarele zece capitole (13-22) cercetează pe larg o temă mai în car313 CU riSCUl dC alunecare în eroare: silogismele de posibilitate re posibilul (contingentul) „se amestecă" cu asertoricul şi necesarul. şi de ntă (existenţă) necesară. premisa necesară trebuie să fie nu numai universală ci şi negativă. şi un sens impropriu: ceea ce este un moment 215 MIRCEA FLORIAN cuprins în necesar (mai multul cuprinde mai puţinul). Cu capitolul 9. hazan de exemplu. Este suficient ca majora să fie universală. ceea ce nu este a-rov). în caz că premisa contingenţă este minora (care trebuie să fie afirmativă). una din premise este posibilă şi cealaltă asertorică — capitolul 15 — concluzia este posibilă (contingenţă) dacă majora contingenţă este universală. am convertit negativa în afirmativă. ju . S la figura a treia214 imtrODUCERELA ANALITICA PRIMĂ apartenenţă (existenţă) posibilă. contingenţă. Capitolul 16. în sfârşit. în figura întâi. Dacă. începe studiul migălos. upă de silogisme nu prezintă nici o greutate: ele corespund ^Tsmelor categorice (respectiv. în capitolul formează un si og^ asertorica şi judecata de posibilitate. „amestecul" dintre necesar şi asertoric dă o concluzie necesară: 1) dacă amândouă premisele fiind afirmative. „frecventul". şi invers Capitolul 14 expune cazul elementar: silogismele din figura întâi cu amândouă premisele de posibilitate. ea pOate fi „convertită" într-una afirmativă contingenţă este g^ ^ genere. afirmativa şi negativa sunt echivalente si 4 aceea. fie universal. Aristotel exprimă clar echivalenţa raportului de sfera dinffe subiect şi predicat . N. necesar ş^.logismele m Care amândouă premisele sunt necesare. X (adică O în alfabetul nostru) la figura a doua şi P. b) întâmplarea. producerea unui cutremur de pământ în timpuj unei ni bări. conclus3 este de posibilitate într-un silogism perfect. fie particular. în figura întâi. în schimb. Dacă premisa contingenţă este majora. menţinând modalitatea şi convertind calitatea „este posibil să nu fie" se converteşte în „este posibil să fie". în figura întâi. căruia îi lipseşte sitatea. Posibil 1 PltOlUl 13 CSte deosebit de imPortant prin străduinţa de a defini (Posibilul?11 "COnlingentul" (™ evSexouevov). Dacă. silogismul este imperfect şi trebuie să fie dovedit prin reducere la absurd. al silogismelor în care concluzia rezultă din „amestecul" (ui£ic) unei premise necesare şi al alteia asertorice (de simplă apartenenţă). indiferent dacă premisele sunt afirmative sau negative. dacă concluzia esK contingenţă (posibilă). o judecată de posibilitate (C(ffl. în 5 laşi capitol. fie majora. asertorice) în cele trei figuri. Cum ştim. Dacă premisa minoră este contingenţă. observând regulile acestei figuri.A. una din premise trebuie să fie la fel cu concluzia. înseamnă deom trivă. deoarece li se aplică conversiunea specială a posibilului (negativa devine afirmativă).« ^ adeseori" (to cjc em to ttoMj). Concluzia este asertorică dacă amândouă premisele sunt asertorice. Scurtul capitol 12 compară silogismele categorice (asertorice) 1 silogismele modale necesare.„a fi în ceva ca într-un tot" (to kv 6'Xu 1 ai) — si a raportului de conţinut: „a fi enunţat despre ceva ca universalitate" (to icara tovtoc etvai). în silogismele cu o concluzie asertorică sau necesară. în figura a doua {capitolul 10). R. nefiind necesar. concluzia este necesară numai dacă premisa majoră este necesară. întrucât precedent. ca atare. Minora nu poate fi negativă în figura întâi.^ necesare nu se deosebesc de silogismele cu . concluzia este asertorică dacă premisa necesară este afirmativă. fie minora. Când concluzia este negativă. Concluzia este totdeauna o judecată de posibilitate. La rând i contingentul în sens propnu are două aspecte: a) „ceea ce se în. tingenţa) se poate converti. şi uneori expus erorii. regula generală este aceasta: în silogismul astfel combinat. de exe „este contingent ca omul să încărunţească"10. contingentul i CUn S6nS P1-0?™. O particularitate a judecăţii de posibilitate este felul propriu de converti. „ceea ce aparţine natural" fără o necesitate precisă. concluzia este necesară numai dacă una din premise este necesară. „posibil să fie" şi „posibil să nu fie". Nu obţinem o concluzie. se pot înlocui. concluzia este în genere contingenţă. B. ea poate u însă şi asertorică. în caz contrar. M. una din premise este posibila şi cealaltă necesară.ceea ce nu este necesar. concluzia este asertorică. 2) dacă una dintre premise este negativă. De asemenea. dacă este negativă şi obţinem totuşi o concluzie. ea enunţă numai o non-necesitate şi. amestecul de necesar şi contingent şi dă atunci o con ^^ termenii sunt în acelaşi raport ca. în cazul că min°ra 10 Noţiunea tipic aristotelică de „frecvent" oscilează între hazard (conţin şi necesar. dacă majora este particulară — majora trebuie să fie totdeauna universală — sau dacă minora este universală. silogismul este imperfect. gent) 216 PRIMĂ ativă. în afară de acela obişnuit de schimbare a locului la subiect predicat: la contingent. regula sună aşa: concluzia este necesară dacă premisa necesară este universalnegativă. premisa necesară este universală. nu este o adevărată posibilă.

Când una din premise este contingenţă si necesară. într-un singur mod (Celarent) şi prin figura a doua. prin . Silogismul în figura a doua are nevoie de o premisă universal-negativă. Dacă amândouă premisele exprimă posibilitatea. concluziile negative (Felapton. în două moduri (Cesare. Capitolul 25 înşiră determinări elementare în ce priveşte nuffl^ termenilor şi al premiselor în silogism. dacă amândouă premisele sunt universale. avem 2concluzii. iar silogismele acestor figuri devin perfecte prin reducerea lor la modurile universale ale figurii întâi (Barbara. iar uneori şi contingenţă şi asertorică. nu rezultă un silogism. Capitolele 17-19 se ocupă de silogismele de posibilitate. ca şi la silo-fiindcă iud PremiSe asertorice< cu deosebirea că modurile se dublează. fie pure mtoM17). comitem un cerc vicios. dintre care unul — termenul mediu — este legat nu numai de unul din ceilalţi doi. în sfârşit. indirecte. cu atât mai uşor ea poate fi stabilită sau respinsă. se formează numai într-unadin cele trei figuri. dovedim „acelaşi prin acelaşi". şi dacă premisele sunt universale. în figura a doua. Capitolul 26. Concluzia însă nu urmează aceeaşi fată de termeni. Capitolul 23 constată că toate silogismele. direct sau indirect. concluzia este universală. Dacă cele două premise exprimă o contingenţă. După cercetări speciale asupra celor trei figuri. dar concluzia poate fi uneori particulară. iar asertorică negativă. creste cu o unitate (un nou termen mediu). Capitolul 18. dacă concluzia este afirmativă. tot în figura a doua. dacă este negativă. Bocardo. Mai departe. dacă necesarul este afirmativ. nici faţă de premise: la patru termeni. iar judecata de posibilitate. fie amestecate {capitolele 18-19). Disamis. în concluzie. dar când premisa necesară este afirmativă. Feri vor fi contingente. Concluziile afirmative (Darapti. dacă judecata de posibilitate este afirmativă. a) Capitolul 20. în sfârşit (capitolul 19). negativă. dacă aceştia forme mai multe silogisme. Dacă. deci numărul cu o unitate numărul premiselor. căci nimic nu ne opreşte să recurgem la mai m • 218 lermeni silogism Pr°vl premise numărul ajunge la aceeaşi concluzie. se repetă una dintre cele două premise. Universala negativă se dovedeşte.^ concluzie poate fi obţinută prin mai mulţi termeni. nu mai mulţi. din care face parte silogismul prin „reducere la absurd". Capitolele 20-22 iau în cercetare silogismele modale în fisjura a treia. sub condiţia ca majora să nu fie particulară. dacă este obţinută printr-un număr mai mic de figuri şi moduri. fiindcă din două premise negative şi din două premise particulare. Orice silogism trebuie să aibă o premisă afirmativă şi una universală. dar aceea. Ferio). în ipoteza că una din premise este asertorică şi cealaltă de posibilitate (contingenţă). ea este mai greu de stabilit sau de respins. în prosilogism sau în silogismul compus. Este evident că orice două premise şi din trei termeni. examinează uşurinţa sau greutatea de a stabili şi de a respinge diferitele specii de concluzii.silogismele cu pr"f . Silogismul.pot „converti" în afirmative. trebuie să fie constituit din două propoziţii cu trei termeni. ipotetice). % indirecte (pentru Aristotel. amândouă premise* trebuie să fie afirmative. sau asertorice a ! necesarul este negativ. este destul ca una oi premise să fie negativă. Dimpotrivă. în genere concluzie contingenţă. 217 MIRCEA FLORIAN c) Capitolul 22. Rezultă silogism mm°ra este ne8ativă sau chiar amândouă premisele sunt â din acestea Poate fi „convertită" într-una i " aP'tolul 21'Când una &" Pornise este contingenţă şi cealaltă ' C°ncluzia este contingenţă în toate modurile. precum şi natura concluzi»0. fiindcă o astfel de premisă se poate converti în figura întâi. Se ştie că judecăţile posibile universal-negative nu se convertesc. Capitolul 17. particular-afirmativa se dovedeşte. De asemenea. nu există silogism cu concluzie necesară. dacă una din premise este necesară şi cealaltă posibilă. ci. fie directe. nu rezultă o concluzie. Celarent). nu rezultă o concluzie. ci de amândoi. Rezultă însă un silogism. Camestres). dacă asertorică este afirmativă sau particular-negatîvă. rezultă un silogism cu concluzie contingenţă. ci tCCata COnîingentă P°ate fi majoră sau minoră şi fiindcă jude-ntingente negativt *. modurile concludente sunt aceleaşi ca si în cazurile Precede» ale figurii a treia. în această combinaţie de contingent' necesar. deci termeni şi trei propoziţii. urmează unsjr de capitole (23-26) care cuprind consideraţii generale asupra silogismului şi asupra celor trei figuri. prin figura întâi. nu rezultă nici un silogism. fiindcă nu putem reduce un astfel de silogism de figura a doua la un silogism în figura întâi (Ceiarent. dar aceasta trebuie să fie asertorică sau necesară. la cinci termeni. Capitolul 24 pune în lumina regulile silogismului în ce priveşte calitatea şi cantitatea premiselor. o exprimă posibilitatea. Aceste condiţii sunt valabile şi pentru silogismele „prin ipoteză". când premisa necesară este universal-negativă. deosebit de important. cu cât o concluzie este obţinută în mai multe figuri şi moduri. în toate cele şase moduri *e iiguni. trei concluzii. rezultă un silogism asertoric. concluzia este la fel cel puţin cu una din premise. Silogismul se compune din trei termeni. iar concluzia din numărul premiselor: o singură concluzie cu două i. Deci. în adevăr.

„raţiunea de a fi" a legăturii celor doi şi. adică printre noţiunile opuse celor date i" concluzie. Nu concluzia este căutată. Camestres. Particularele nu pot fi respinse decât într-un singur fel: prin universal-negativa. Să luăm câteva exemple. sau printre consecvenţii Pte catului nostru. date fiind premisele. Ferio. Bocardo. respingerea este mai uşoară decât !or î stabilir ea 219 MIRCEA FLORJAN 2. la toate figurile. „alţii" nu). sau. dată de Aristotel. prin figura a doua în doua moduri (Festino. . Universal-afirmativa. Disamis. astfel. vom căuta termenul mediu printre antecedenţii. dar nu sunt cuprinse (cantitate. Particular-afirmativa se va dovedi în figura a treia. adică subiectele. care devine atunci subiect (de exemplu. altele sunt totdeauna atribute. noua temă este tehnica. ediu acel termen comun al antecedenţilor şi consecvenţilor care te antecedent (subiect) al majorei şi consecvent (predicat) al minorei. în sfârşit. cu cei doi termeni de unit prin cel de al treilea. deci prin nouă moduri (Celarent. în capitolul 1. în virtutea convertibilităţii judecăţilor nega' 220 * PRIMĂ ai trebuie sa accidentali.' fiind concluzia. ci i căutate premisele care fundează o judecată dată. calitate. VXxclude cantifi^area predicatului. Datisi). genurile subordonate categoriilor şi. se constituie cele două premise. Cesare. universala este mai greu de stabilit decât particulara. de consecvenţi. cei ce se produc şi ^ produc numai frecvent. într-un singur mod (Darii) şi prin figura a treia în trei moduri (Darapti. după cantitatea şi ' premiselor. în sfera sa. a noţiunilor: unele noţiuni sunt totdeauna subiecte şi niciodată atribute (predicate) ale altora: indivizii (to icaQ' «acra). îl vom căuta printre termenii repugnanţi sau op ■ termenilor noştri. universal-negativa este i (Barbara. La repugnanţi. pn"^ repugnanţii acestora. în sfârşit. acelea care pot fi şi subiecte şi atribute. Darapti. Dată fiind concluzia. universal-afirmativa poate fi respinsă prin «ana ei (universal-negativa) şi prin contradictoria ei (particulariza). ce există totdeauna^. căutând printre antecedenţii (subiectele) celor doi termeni un termen comun care va fi mediul căutat. care devine atunci predicat. Subiectul este antecedentul. Universal-afirmativa. indivizii şi este cuprinsă. Drept vorbind. în gen. ca orice judecată. 1 (i^ ca uni versa 1 antecedenţii şi consecvenţii esenţiali de cei de cei numai probabili. Felapton. în genere. Dovedim universalnegativa. Baroco.figura întâi. Ferison). alături de alte specii.). este de prisos să deosebim antecede . care este Pârghia silogismului. ză animal). care se obţine numai prin figura întâi şi într-un singur mod (Barbara). antecedenţii luaţi omui este antecedentul animalului). după cunoaşterea normelor şi a r oui ^ silogismului. n ce priveşte respingerea. sau invers. Ne aflăm. aicjî' faţa unui proces logic cu totul altul decât acela cuprins în definiţia silogismului. silogismul. Concluzia. dar. genurile supreme. în sfârşit. cat de greu se respinge particulara. sau printre consecvenţa adică predicatele (atributele) celor doi termeni. Baroco) şi prin figura a treia. care cuprind. iar afirmativa decât negativa. Dalisi). deci prin contradictoriile cuprind în sine contrariile lor („unii" da. Ferison). trebuie găsit al treilea termen. Capitolul 27 ne oferă indicaţii generale pentru descoperirea termenului mediu. Bocardo. care este „cauza". Ca Holul 28 formulează amănunţit reguli pentru a descoperi ftTsilogismele categorice. Aristotel începe printr-o importantă gruparea termenilor. de obicei. Particulara negativă se dovedeşte prin toate figurile: prin figura întâi. fără de care nu putem vorbi de silogism. Specia cuprinde. adică a premiselor a '. Disamis. mai ales. în trei moduri (Felapton. nu ^ universal (nu toate animalele sunt oameni). Darii. pe atât de uşor se genere. mijlocitor. cu o sferă restrânsă. are doi termeni." categoriile. e care se obţine numai în primul mod al figurii întâi {Barbara). speciile asupra cărora se îndreaptă. predicatul este consecventa■ Vom căuta dar termenul mediu printre antecedenţii (subiectele) subi# tului nostru. latura de artă a silogism 1 îndrumarea pentru găsirea termenului mediu. repugnanţii minorului (subiectului) şi consecvenţii majorului (silogismul în Camestres). este cea mai greu de stabilit şi cea mai uşor de respins. Metoda de a descoperi termenul mediu După cercetarea condiţiilor în care se structurează un si]0 direct sau prin „ipoteză". omului îi ufl*. relaţie etc. dacă descoperim termenul mediu printre consecvenţii minorului (subiectului) şi repugnanţii majorului (predicatului) şi atunci avem un silogism în Celarent (figura întâi) sau în Cesare (figura a doua). abia acum aflăm cum se constituie silogism prin descoperirea termenului mediu. într-un singur mod (Ferio). printre.

care ne dau un silogism în Baralipton. Astfel. întrucât pentru a găsi termenul mediu. deci „Nici un om nu este cal". B şi Fsunt consecvenţii. După aceea. trebuie să cunoaştem ierarhia tuturor . Cşi Gsunt antecede Dşi //sunt repugnanţii. Dată fiind Printre ante ^ mimak nu sunt raţionale". Silogismul în . căci. care dau un silogism în Camestres).28. nu obţinem silogism dacă mediul este consecventul ambilor termeni (BF) sau este antecedentul majorei şi repugnantul minorei (CH). nu ^ j ^s mi not fi formate in nici un anui . 3) DF (un repugnant al majorei şi un consecvent al minorei. „Este. în 221 MIRCEA FLORIAN subiect în ambele premise. iar repugnanţii sunt D. evident că trebuie să găsim care termeni sunt identici în această cercetare fl nu care sunt diferiţi sau contrari. care dau un silogism în Felapton). 6) BG (un consecvent al majorei şi un antecedent al minorei. adică un mod indirect al figurii întâi). ci şi principul^ ^\^ activitate şi disciplină. Celelalte trei perechi nu sunt concludente (BF. o concluzie negativă se dovedeşte p absurd. Identicul.DHp Aşadar. ci acelaşi" (1. — fiindcă în acest caz silogismul în figura întâi va avea minora negativă. trebuie să găsim premisele din care leriv'ă. care dau un silogism în Ccsare şi. antecedenţii sunt C.v aplică nu numai în filozofie. „Orice om este raţional". u. ceea ce este exclus. Subiectul conclude' E. „Unele animale sunt fiare".Să admitem. oriunde există o gândire teiă o discursivitate în gândire. consecvenţii săi * B. c« ■ în silogismele directe. Dacă ace* 222 ANALITICA PRIMĂ se dovedeşte metodă se aP clar deci în acest INTRODUCERE LA -urdă. Capitolul 31. obţinem un silogism în figura a doua (Camestres). un silogism în Celarent).. aduce în discuţie legătura dintre silogism şi principala metodă a dialecticii platonice. adică în silogismele prin reducere absurd şi în genere „ipotetice"."Orice cal este neraţional". Diviziunea face parte din silogism. zy. este „fiara". care dau im silogism în Darapti). căutăm >ediul pnntre repugnanţii minorului (subiectului) şi consecvenţii majorului (predicatului). Silogismul în Ferio se obti conversiunea minorei. modul întâi): „Nici un cal nu este raţional". „Nici un om nu "^ "" °m ™ CSte Cal"'Tot aŞa'în cazul Particular-biectol I mediu identic se află Printre antecedenţii minorului fi»ura Ş1 repugnan^ majorului (predicatului). Aristotel ilustrează regula căutării termenului printre antecedenţii. a „principiilor". antecedenţii sunt G. Capitolul 29 arată că termenul mediu este căutat după acelei reguli în silogismele indirecte. printre care numai sase perechi sunt concludente: 1) CF(un antecedent şi un consecvent. Dacă. în sfârşit rennoi. care dau un silogism în Barbara). şi obţinem un silogism concluzia3 rT (Felapton)> reductibil la figura întâi (Ferio). 4) BH(un consecvent al majorei şi un repugnant al minorei. temă cercetată în Topica Constatăm dar că.. nouă perechi ii termeni identici care pot servi ca termen mediu. to o. rămâne valabilă concluzia negativă. Obţinem astfel silogismul în Celarent (figura întâi. — în sfârşit. Predicatul concluziei este A. 2) CG (amândoi antecedenţi. căutăm termenul mediu cedenţn subiectului şi repugnanţii predicatului. ca o pregătire a lui. după regula de care ascultă concluzia afirmativă. pentru a o dovedi. Obţinem aceeaşi concluzie în Cesare (figura a doua. prin conversiunea negativei. „Orice fiară este un animal". adică a forma premisele sau . 5) DC (un repugnant al majorei şi un antecedent al minorei.. Obţinem. dimpotrivă. diviziunea (8iaipT|oic).. înainte de toate pentru că obiectivii investigaţiei noastre este termenul mediu.. Aceeaşi ' isme cu premise contingente şi necesare. sunt H. „Orice om este raţional". animale nu sunt raţionale".<= mi numai că toate silogismele pot fi formate din tot ce s-a spus. Capitolul sfârşeşte cu aprecierea rolului pe care îl are dialectica în alegerea premiselor. deci că apodictica nu se poate lipsi de dialectică. consecvenţii şi repugnanţii celor doi term ■ concluziei de dovedit. precum şi în silogismele modale. d dar ca nu !*"■ " x" Metoda de a se descoperi subiectele şi predicatele care constituie concluzia. „Este <-.44 b fine). concluzia: „Nici un om (minorul) nu este cal (majorul)". având "neraţiona1". prin combinaţie. dacă este repugnantul ambilor termeni (DH) fiindcă am avea două premise negative. deci „Nici un om nu este cal". consecvenţii săi sunt F. CH. pentru Aristotel. Mediul este un consecvent al minorului: „Orice om este raţional" şi un repugnant al majorului (predicatului): „Nici un cal nu este raţional". modul 2): „Nici o fiinţă raţională nu este cal".JSTici o fiară nu este raţională". apodictica şi dialectica îşi dau ajutor reciproc. în ştiinţele speciale. Prin urmare. iar termenul mediu trebuie sa nu fie deosebit.

în altă premisă. şi intuirea intelectuală a principiilor este necesară. prea generală. s-ar crede ca premisele „A este 2?' şi „B este C" ne dau concluzia necesară „A este C■ în realitate. nu se întâlnesc elemente necesare pentn produce un silogism. Să avem dar în vedere mai mult unitatea de sens decât unitatea expresiei. la alt caz (genitiv sau dativ). îndeosebi termenul mediu şi. căci orice definiţie poate servi dovezii. dar sa nu ne uun«* ™1 poate redobândi sănătatea. 1 diferenţa care dau speciile sunt totdeauna pozitive. care este concret. propoziţie care nu ne arată ceea ce vrem să ştim: dacă omul este sau nu o fiinţă muritoare. cum se întâmplă de obicei. câtă vreme termenii nu sunt luaţi universal. deci „Pătratul lui şase este un număr cu soţ". Numai figura întâi oferă toate cele patru feluri de concluzii. la figurile şi modurile s] ^ mului.-b°a (abstract). ci „Ştiinţa contrarilor este unică". Sau: „Pătratul unui număr cu soţ este el însuşi un număr cu sftţ". fie că este negativă. întrucât. termenul mediu (capitolele 27-31).1* nătate". în locul celor abstracte. spun . Astfel. Trebuie întâi să des prindem cu grijă cele două premise. fie că premisa este afirmativă. Trebuie dar.noţiunilor. dar nu determinări contrare abstracte („boală" şi „sănata Pentru a evita confundarea concretului şi abstractului. ea trebuie restabilită. Un V 224 rmenilor este următorul silogism în Celarent: „Este 'ătatea să nu aparţină bolii" (majora). în vorbirea obişnuită. Capitolul 35 ne avertizează că un termen silogistic este posibil u fie exprimat printr-un singur cuvânt. Capitolul 34 se ocupă de confuzia dintre termenii abstracţi şi<* concreţi. avem nu „Contrarii sunt o ştiinţă unică". fără restricţii. să ale» ' termenii cei mai potriviţi. la genitiv). Capitolul 33 cuprinde îndrumări pentru a nu confunda cantitatea nedefinită şi cantitatea universală a unei premise. premisele nu dau o concluzie necesară. importantă prin caracterul ei incomod. iar un altul. cum 223 MIRCEA FLORIAN 3. Astfel. se ocupă de Site atribuiri sau apartenenţe după categorii: „Omul este animal" ibstanţă). este evident că diviziunea nu poate servi ca metodă itni a respinge. Tot aşa. după Aristotel. în adevăr. „Omul are 50 de kilograme" (cantitate). apoi care premisă este universală şi care particulară Dacă cumva lipseşte vreo premisă. prin aceasta să fixăm figura şi modul special al silogismului. Tema lor generală este reducerea argumentelor încâr elemente străine. Capitolul 36 cercetează împrejurarea. se întâlnesc element prisos sau. în vorbirea obişnuită. adică din locul pe care el îl ocupă în premise. în adevăr. care este abstract. dacă A exprimă două unghiuri drepte. cum şi chestiuni anexe Capitolele următoare (32-46) alcătuiesc a treia şi ultim a cărţii I. expresii concrete. „Omul este alb" restri"^ Callgoriile pot fl atribuite. dar să nu uităm că necesitatea este mai cuprinzătoare decâi silogismul: nu orice necesitate este silogistică. B * unghi si Cisoscel termenul mediu B este exprimat în realitate printr-o ^opoziţie definitorie: „Suma unghiurilor dintr-un triunghi este egală cu două unghiuri drepte". care este foarte scurt. om". sau cu . cum se descoperă al unui silogism. Reducerea la silogisme regulate a raţionamentelrj^ neregulate. . anume să vedem care este majora şi care minora. obţinem concluzia „Omul este o fiinţă muritoare sau nemuritoare". în toate figurile. dar sugestiv. „Omului îi aparţine necesar ca sana ^ ^ necesar ca sănătatea să nu aparţină vreunui boala" (minora)^ fals"Falsitatea apare lămurit dacă în majoră punem. Astfel. şi în loc de „bolnav" (concret). dimpotrivă. Astfel. neputincios (daGevfjc). Se ştie că diviziunea se serveşte de dihotomie. adică pentru a obţine o concluzie negativă. din stabilirea figurilor. o vorbire" (Xo>c). Orice silogism este necesar. Dacă luăm acesta diviziune ca premisă majoră şi „Omul este fiinţă raţională" ca premisă minoră. Capitolul 32. ci printr-o propoziţie. Ignorarea acestei deosebiri răpeşte concluziei caracterul ei concludent. care alcătuiesc un întreg bine închegat: un silogism (capitolele 1-26). „Există o ştiinţă a binelui" (minora. fiindcă ea conchide un termen mai larg decât cel căutat. diviziunea este un „silogism slab". Exemplu: „înţelepciunea este o ştiinţă" (majora). de exemplu. Capitolul se încheie cu un rezumat diate până acum. Este o diferenţă abia sesizabilă între „A este B" şi „Toţi A sunt J3". figura a doua nu ne dă concluzii afirmative. Aceasta este situaţia „silogismelor oblice". să întrebuin. la stabilirea premiselor. De livizrunea nu se aplică la lucrurile despre care nu ştim dacă in fel sau altul. iar figura a treia nu ne dă concluzii universale. In sfârşit. Necesitatea silogistica rezultă din termenul mediu. nu mai putem spune că acelaşi om poate fi bolnav şi săna căci concretului îi pot aparţine determinări contrare concrete ("° sănătos). „Şase este un număr cu soţ". Darea nu poate înlocui silogismul. Concluzia este. ceea cejs^^ ^ termen concret: „Este necesar ca nici un om în loc de a uoinav" Boala cu necesitate nu este sănătate. şi de aceea este perfectă. fie absolut. deci „Există o înţelepciune a binelui" (concluzia la genitiv). dacă diagonala este incomensurabilă. aşadar. de exemplu „Fiinţa raţională este muritoare sau nemuritoare". Capitolul 37. dacă în loc de „sănătos". în care un termen este exprimat într-o premisă la nominativ.

adică o „grămadă" pr0S1i° me omogene. vom prefera. scurt. După cum relevăm o calitate sau substanţă. 'reductibik16 Sa. „Unii C sunt E\ sau „Ceste F\ când majora este „Toţ B sunt A".otaeauna termenul major. pentru a găsi termenii cei m potriviţi silogismului. că universal. La sfârşitul capitolul"1-evidenţiază că raportul termenilor silogistici are o structură indepen* 11 La Aristotel.negativa există figurile întâi şi a doua. termenii „presupunere" şi „opinie" în locul frazelor. care nu rePt ""^^ rCpetat în Scopul de a1 sublii Tel rePetat este t H ""^' ^ rCpetat în Scopul de a-1 sublinia. ca orice fiinţă materială. în componen^ ^ uniVersal-negativa se întâlneşte numai în figura întâi. care nu sunt un tip distinct de silogisme. care nu are caracter silogistic. iar concluzia: „Există o sti1 -dreptăţii că este un bine". şi. ci îi dă o „expunere" raţională. termenul acesta este luat. >. Aristotel ţine să precizeze că silogismul nu este si' . „judecată". Noua sarcină trebuie să se menţină la elementul în discuţie şi să neglijeze partea acceptată sau nediscutată. faţă de necantitficarea nedefinitului. iar .. un anumit fel de presupunere". fiindcă e mai simplu. putem înlocui termenii echivalenţi.Termenul . termenul mediu va fi altul.SUblinieze aici rolul categoriilor.( Leb-d' adiCă CU a£licaţie la un anumit lucru. ca genuri de existenţă distincţiile6' ?*'" Sllogism care' uneori. Urmează silogismul propriu-zis: >anatos şi nesănătos nu sunt cunoscuţi prin aceeaşi facultate". cum vor admite urmaşii lui Aristotel (Theophrastos şi Eudemos) şi apoi întreaga logică clasică. Premisa minoră sună „Dreptatea este un bine". dre ■ iar cel mediu este „binele". Alt exemplu mai lămurit: „Orice f materială. Astfel.. cel mai scurt (6 rânduri). Capitolul 40. pe lângă „presupunere" („supoziţie"). ipoteza este: „Dacă pentru contrari există o singură facultate (Su'vauic). în capitolul 41. de exemPle'de 1 ^ •« prin utere. fie. ceea tocmai constituie principiul silogismului. deci „Omul. Silogismul cu minora universală este un silogism în Barbara. Aristotel arată importanţa cantificării universale faţă de aceea particulară şi. De aceea. după felul concluziei. în sfârşit. Capitolul 43 (scurt) analizează cazul silogismelor care.* studiază un caz special foarte însemnat: analiza este însă terrn°Peif "* Sll°gism că Unul dintre cei trei termeni. oarecum matern ^ asemenea sumar. cuvânt pentru frază. s-ar părea că nu ţine seama de vorbirii de^c0^ . ca fiinţă materială. ceea ce nu are sens. având să stabilească o definiţie. care sunt echivalente. aă universala nu se întâlneşte în figura a treia.. Căci astfel aşezarea termenilor va fi mai uşoară Astfel. „Omul este o fi • materială". se iau în cercetare silogismele „din ipoteză". Majora sună astfel: „Există o ştiinţă a tv ""' că este un bine" (aici repetiţia are sens). Care sunt termenii si Termenul major este „ştiinţa binelui că este un bine" (adică ^ binele este un bine. 226 1NTPnnUCERELAANAimC4 PRIMĂ "T^trarea concretă necesară învăţământului. el mai înseamnă „concepţie". dintr-o convenţie prealabilă. în genere având ca subspecii: opinia propriuzisa s şi opinia obiectivă („judecata necesară". ţ p g dacă termenii lui nu se află în raport de întreg (tot) şi parte. în accepţi' " ■ . Aceste silogisme sunt constituite dintr-o ipoteză. ştiinţa contrarilor este una" (o altă ipoteză generală este principiul terţului exclus). că particular-afirmativa se întâlneşte în figurile întâi şi a treia. examinează rezolvarea unui ^' . în capitolul 44. este pieritor" Capitolul 39. astfel. iar particular-negativa în toate figurile. trebuie să întemeieze mai întâi un element oarecare al definiţiei. atrage atenţia asupra întrebuinţării articolului care poate schimba sensul premisei.fcanatos şi nesănătos sunt contrari". deci . este deosebire între următoarele trei premise minore „Toţi C sunt F'. anume cuvânt pentru cuvânt. adică cu silogisme în aceeaşi figură. Dar termem'i pot» "e P • concretul. cum procedează şi geometrii. simplu Aristotef eSte„albă") sau compus („Lebăda este un animal alb"). în loc de a spune „Presupunerea (iiTroXriqjic)1' nu este genul opiniei (Sd£a)" sau „Opinia nu este. aCestă. „ştiinţa"). termenul minor este .cr jv: „convingere". de preferintăm cuvânt în loc de o frază. după context.este deosebire între „Plăcerea este bună" şi „Plăcerea este bunul". cea mai folosită specie de silogisme „din ipoteză". admite că. silogismele de silogis ^ re(juse la mai multe figuri. de aceea. precum şi silogismele prin reducere la imposibil (la absurd). mai ales. Să luăm concluzia: „Există o 225 MIRCEA FLORIAN ştiinţă a dreptăţii că este un bine". nu „Dreptatea este un bine despre car că este un bine". este pieritoare".. sau indirecte./ormă numlocu . silogismul cu minora particulară sau nedefinită este un silogism în £»' De asemenea. sau binele ca bine). frază pentru frază."ntr-un silogism principal şi într-unui sau mai multe silogism comP)acă si]ogismul compus nu este un sorit..

Camestres. ipoteza este 227 MIRCEA FLORIAN principiul logic al contradicţiei şi al terţului exclus. care se d * deşte numai în figura întâi. 10 şi atinsă în fe ■ Analitica primă. adică afirmaţiei determinate („este alb"). Reducerea unei figuri la alta este indicată în termenii tehnici făuriţi de scolastici pentru desemnarea modurilor (Barbara. este un prilej pentru a a ci semnificaţia negaţiei.. cu excepţia universalei afirmative.H. în orice caz. Darapti. 3. adesea inclusă în in silogismele prin reducere la absurd. la Celarent. Atributele nedeterminate simpla negaţie ( ^ ^^ ]emn ne_alb« nu este echivalent cu „Nu Există lemn ne-alb".1"emn pupă cum „este alb" (A) este negat de „nu este alb" CUnexTaasa „este ne-alb" (O este negat de „nu este ne-alb" (£>). Se poaie spune. în genere. care este dar antecedentul şi care este consecventul? B. E. de asemenea. Festino.>nem „Aceasta nU fu„ P.ne-alb") au altă semnificaţie decât ^„. iar a treia prin conversiune] minorei.p conversiunea/» accidens a universal-afirmativei în particular-afirmativă. la sfârşit (25 b). A şi C sunt Termeni ^ ^^^ ^ ^ ne-alb"). şi invers.te afirmaţia unui atribut nedeterminat. D. Datisi). şi invers. convingerea că aşa-numita afirmativă nedeterminată („este ne-alb") echivalează cu o negativă („nu este alb"). nu cu o afirmativă.. Această concluzie rămâne o simplă elemZ ' T 6Ste ° dovada silogistică. I. litera s arată conversiunea simplă. Care este ordinea de succesiune.® Darii. C. pe ca â . în sfârşit litera c din Bar°c Bocardo arată că aceste figuri nu se reduc prin conversiune.exista o convenţie explicită. Aristotel repetă că afirmativa sau negativa. adică negativa determinată ( nu este alb") urmează lui C. anume în figura întâi (Ferio). reducerea figurii întâi la a treia. adică negaţia nedeterminată („nu este ne-alb") urmează lui A. adică afirmativei nedeterrninate („este ne-alb"). înseamnă că există exista lem ^ ^b. în sfârşit înregistrează excepţiile: mijlocul obişnuit de a dovedi aceeaşi condu» prin mai multe figuri este conversiunea uneia din premise. Bocardo. celelalte concluzii afirmative. prin conversiunea majorei. Aristotel consideră rând pe rând. Capitolul 46. De altfel. după cum este raportată la copulă sau la a problemă cercetată şi în Despre interpretare. 1 Capitolul 45 are o temă care întregeşte cercetarea de După ce silogismele au fost curăţate de elemente străine si pânS figurile corespunzătoare. rămâne să cunoaştem cum putem trec ^ o figură la alta. I. Vocalele exprimă calitatea premiselor (A. concluzia universalnegativâ (E) se obţine îi figurile întâi (Celarent) şi a doua (Cesare). ci P reducerea la absurd. în figurai doua (Baroco). Darapti etc). cum observă comentatorul J. cel din urmă al cărţii I. Ferison). nu însă şi invers.Deosebirea dintre silogismele ipotetice în genere şi ipotetice J*111 reducere !a absurd este următoarea: în silogismele majoră. Deci tocmai ceea ce este specific în ale silogisZ1Sei lp°tetlce nu comportă o reducere la elementele normale silogismul 1. Disamis. Ipoteza nu poate fi redusă la respin ■ "^ s^°^sm' ^n limP ce silogismul care dovedeşte sau judecăţii ■ P°ate ^ redus. în figura a treia (Felapton. . von Circhmann. particular-afirmativa (!) îi figurile întâi (Darii) şi a treia (Darapti. reduc figurii întâi la doua. Cessrt. şi jnv apoi reducerea figurii a doua la a treia. particular-negativa (O) în toate figurile. Consoanele iniţiale (B. acest capitol prezintă dificultăţi înţelegerii şi „se desfăşoară de multe ori în subtilităţi fără valoare"12. care n acceptăm ca evident ceea ce neagă contradictoriu siloojs reducere la absurd. m transpun»'. Orice concluzie poate fi dovedită în figurile şi modurile corespunzătoare. dacă „Nu există lemn alb". Fiindcă reducerea nu este posibila &1 anumite operaţii. iar D.iar B şi D („nu este alb" şi „nu este a^b") sunt compatibili.„Unii contrari nu sunt CUnoscuti nrin * ** iDot ă "'aceeaşi facultate". nu vor avea mai mult decât o contradictorie. sil°gismul C «Ş1 defectele lor' Precum . în rezumat. De aceea. Ferison la Ferio). silogismele cu negaţie determinată („nu este alb") şi cele cu afirmaţie nedeterminată („este ne-aîb") nu se vor reduce în aceleaşi moduri. 0). CARTEA A DOUA guÎil °erCetat constituirea sau structura silogismelor în Proprietăţii* CmX&& ^ d°m cercetcază silogismele o dată constituite. °ii A si B sunt contradictorii. Disamis). care este negaţia unui atribut determinat . „nu este alb"). d Aceasta este „YPmnlu .le nedeterminate ( Atributele nedet^e exempiu. deci rămâne să constatăm că figurile nu sunt j? i Cercetarea de până acum ne-a arătat că unele concluzii pot fi dov ^ prin mai multe figuri. în cele din urmă. F) arată la ce mod din figura întâi se reduc modurile celorlalte figuri (Cesare. premiselor (Camestres. C şi D. Ne întrebăm însă dacă Aristoteî nu are. Primele vor avea concluzii negative. Concluzia nu va fi aceeaşi 228 mK0DVCERELAANALIŢICAPRIMĂ_ este alb". că figurile a doua şi a treia rezultă din figura întâi figura a doua. nu înseamnă că există totuşi lemn.

niaii concluzii diferite din aceleaşi premise. fie a ambelor premise. fie parţial. Aristotel n-a relevat căregu conversiunii nu este valabilă pentru toate modurile: Baroco (figura' doua). în figura a doua. în m°ăUnuniai majora este falsă. ca atare. la silogismele particulare (Festino. 229 MIRCEA FLORIAN silogismului (capitolele 1-15). fie că majora este ^fie că minora este falsă total sau parţial. nu este necesar ca antecedentul safie (II. Dacă numai sunt false. dar nu totdeauna. Aristotel ţine să precizeze ' °a Ş1 concluzia să fie la fel cu premisele. 40. ' ' Klrchmann. Totuşi. dar. Camestres). se i capacitatea silogismului de a obţine. de exemplu. sau dintr-o premisă falsă total şi din alta adevărată. fie numai a uneia. fie ascuns. entimema.157. fie c^ ^ ^^ concluzia este adevărată. dimpotrivă. total sau parţial. negru etc. Bocardo (figura a treia) recurg la reducerea „la imposibil • Capitolul 2 examinează importanta problemă: cum se preZI concluzia dacă premisele sunt amândouă adevărate. Capitolul 4.exemplul. fie total. iar dacă e*istă consecv Ul' diSpare şi consecventul. Al doilea procedeu de multiplicare a concluziilor aceloraşi premise este subsumarea. Din falsitatea concluziei. prin conversiunea concluzie""'* prin subsumarea cazurilor faţă de termenul mediu sau de cel min Dovedirea unei concluzii este dovedirea conversei sale. putem obţine o concluzie adevărată din pr total sau parţial false. pot fi convertite.m1"1'daf dacă consecventul este. urmează falsitatea. sau amândouă sau una adevărată şi cealaltă falsă — falsă total sau parţial. este falsa numai Capitolul 3 continuă să examineze posibilitatea de a deduce o concluzie adevărată din premise false. după un scurt rezumat al cărţii întâi. 2 şi 3).57a). Vom vedea în capitolele ce urmează. fie făţiş. La silogismele iniversale (Cesare. şi mai mult implicită a principiului raţiunii suficiente. trebuie să f ' la silogism (capitolele 22-27).şi raţionamentele înrudite cu a doua are. Baroco) concluzia adevărată poate fi derivată din amândouă premisele false sau din una adevărată şi cealaltă falsă. încât dacă unul este. relaţia nu este necesară. după felul premiselor. Capitolul de faţă se mărgineşte să ce 230 7dfals în figura întâi. care. dar din adevărul :oncluziei nu urmează necesar adevărul premiselor.. 3)raţionamente înrudite: inducţia. Silogismele în figura a treia nu fac excepţie de la regula constatată la celelalte figuri: în toate cele şase moduri.abductiaT" obiecţia. Se ştie că tot premisele universale şi particulare (afară de cele particular-negative. dacă consecventul nu este. şi concluzia este falsă. trebuie să fit atenţi la ceea ce acordăm explicit sau implicit adversarului. de asemenea. Erlăutemng gen zu den Ersten Analytiken des Aristoteles. orice om este un animal raţional. Nu este posibil să scoatem o concluzie falsă din Pr adevărate. De aceea. trei părţi: 1) proprietăţile şi puterile h j . cum Aristotel dovedeşte că. pentru a deveni probante. P. din premise false. Silogismul demonstrat pentru universal este valabil şi pentru toate speciile şi indivizii cuprins în sfera universalului. i figurile şi modurile. derivă o . fie că ambele premise în parte. aşa cum" aştepta. este esitate şi celălalt. Şi tot aşa. cât şi prin formularea în treacăt. dar dacă totuşi 231 MIRCEA FLORIAN aceasta nu se întâmplă. 2) defectele silogismului -21). re-» adevărua^vărată din amândouă premisele false în total sau zultă o concluZ'erile particulare. 187?. Sfârşitul capitolului este însemnat atât prin formularea regulilor generale privitoare la deducerea adevărului dm fals. reversibilă^ "^ dilUre A (antecedent) 51 B (consecvent) nu este disPare ant T "^ antecedentul■ urmează consecventul. nu este nici să fCe. aşa cum este exprimat de termenul mediu şii minor în figura întâi. Dar dacă. dacă dispare căeste logic 'nUdlspare ^ anlecedentul. atunci. ioduri. ci accidentală P accidental că. ^nsecvenuTn"1111-'"" Urmează antecedentul. „Explicaţia acestui lucru este următoarea: când două i sunt în aşa fel raportate unul la altul. de asemene dovedirea că. în modurile universale. în modurile par-falsă în PaJ^juzia este adevărată dacă majora este falsă total sau parţial. căci am văzut că :estea pot fi false. putem obţine o concluzie adevărată din premise care sunt false. numai de termenul minor în figura a doua Concluzia particulară este valabilă numai pentru cazurile care cad sur termenul mediu în toate cele trei figuri. fie numai una. dar dacă una este falsă. Acer procedeu este foarte important în dialectică. 1. se aplici la toţi termenii subsumaţi noţiunii de om: om alb. Corn-va fi deosebită. fie amândouă. minora este particulară şi. din premise false rezultă o concluzie adevărată. Conversiunea propoziţiilor a fost tratată la începutul Analiticii prime (I. Proprietăţile şi puterile silogismului Capitolul 1. rezultă o concluzie adevărată din două premise false total sau parţial. dar nu cu necesitate.

Ferio). Cu această ocazie. în demonstraţia cir î"^ fiecare din premise poate fi demonstrată.fîindca ative (majora la Cesare şi minora la Camesties) potrivă. 'pcntru Judecaţi. Aşadar. Felaptori)'. dar premisa particulară poate nu poate fi f. este evident că jonstraţiile circulare ale figurilor a doua şi a treia! care nu se fac prin aşi figuri. Camestres). adică devine concluZj ^ concluzia precedentă devine premisă majoră sau minoră. Bocardo. Să ne folosim de următorul exemplu. adică se demonstrează minora celui de-al doilea.. dacă silogismele sunt afirmative. . fie prin figura întâi. scolasticii -^ COnversiumi este însă altul la silogisme. cercul este complet. ele se fac fie prin aceeaşi figură. pentnl a fi demonstrată. folosit inversează t . ea nu se c '^ cu demonstraţia nevalabilă în cerc vicios. Capitolul 7 arată că demonstraţia circulara in figura a treia suferă îngrădiri. „Omul este o fiinţă raţională" (minora).°giSm termenul de conversiune (dvTioTpo^). Demonstraţia circulară este un procedeu valabil. Să constituim acum un nou silogism din concluzia „Oriceom râde" (majora) şi din minora convertită: „Orice fiinţă raţională este otf. premisa majoră universală în modurile P ^ din două particulare. La modurile particulare {Darii. fie prin figura a treia.A nu este J3". Datisi. dacă silogismele sunt universale. premisele ^^ ^ ^^ ^ doua sau convertilă în figura întâi pot fi demonS^raticulare {Festino. Astfel. Am format un prim silogism: „Orice fiinţă raţionali râde" (majora).B aparţine la tot căruia A nu-i apar? deloc". iar din majora precedentă. în acest scop. Concluzia este „Orice fiinţă raţională râde".. de conversiune C aUpintrebuilHat termenul de obversiune pentru această fiind un siloojsn^r™1111" sil°gismelor este procedeul prin care. fiindcă două particulare nu dau o concluzie. Sfârşitul capitolului stabileşte caracterele comune ale demonstraţiei circulare în cele trei figuri: a) demonstraţiile în figura întâi se obţin tot în figura întâi. în sfârşit. c) demonstraţiile posibile ale figurii a treia se fac totdeauna prin aceeaşi figură. Aristotel defineşte încă o dată . în figura întâi. trei în formă directă şi trei în formă răsturnată.H prin opoziţie contrarie şi opoziţie contradictorie (vezi şi Cat '"^ Despre interpretare 7). Este un fel de mişcare circulară a gândirii. la care subiectul şi predicatul îşi aceea. putând obţine şase silogisme. dim-Circular. dar nu poate fi dovedită direct pentru modul afirmativ şi indirect (. deci „Orice om râde". Restul capitolulu examinează demonstraţia circulară în figura întâi. ori sunt demonstraţii ! imperfecte' adică nu obţinem prin ele premisa sub forma ci sub formă convertită. pentru a ajunge la un nou aPlic 233 MIRCEA FLORIAN silogism.fie prin aceeaşi figură.e direct penţru J5ar0C0. convertită. fie „prin ipoteză". majora celui de-al treilea şi concluzia răsturnată a primului. am obţine mereu acelaşi silogism. ori nu sunt demonstraţii circulare. Obţinem în concluzie minora iniţială: „Orice om este o fiinţă raţională". premisa universal-afirma-ismele «""^ şi majora la Camestres) nu poate fi demonstrată l ie negative nu r log ^ şi mj tjvă (minora la^ ^ premiSe negative nu rezultă o concluzie. fiindcă premisele universale sunt demonstrate numai de premise universale. minora: „Orice fiinţă care râde este om". demonstraţia circ" nu poate fi completă: majora universală nu poate fi demonstrata p celelalte două.m este posibilă o demonstraţie circulară. Baioco). Capitolul 6 aplică demonstraţia circulară la figura a data aceasta. ceea ce presupune că cei trei termeni ai silogismului sferă egală şi deci pot fi luaţi unul în locul celuilalt. Mai departe. în care concluzia va fi contrarie sau contradictori premise.' aPlicădxPlt<]}ele 8~W£ercetează conversiunea silogismelor. în timp ce concluzia acestei figuri este totdeauna particulară. în celelalte patru moduri.vom vedea îndată însă că ea este avantajată din alt punct d^vedere în modurile în care premisele sunt universale (Darapti. b) demonstraţiile circulare ale figurii a doua se fac. o variaţie pe ac temă. demonstraţia circulară a particularei este posibilă fie direct. la două negative. în modul universal-afirmativ (Barbara).în de . posibilităţile demonstraţiei circulare sunt mai res p dou ■ tra 232 logi " ale (Cesare. Dacă premisei n-ar fi convertite.concluzie adevărată ^^ Capitolul 5 iniţiază demonstraţia circulară sau reciproc kukXw Km. vom spune: . e£ âXXYiXwv SeiKvua9ai). Aristotel >n cartea I 2 . ceea ce este imposibil. Ferisem). cei pentru care în totalitate B nu este"). trebuie să facem din negativă o afirmativă „prin ipoteză". Mai grea este demonstraţia universal-negativei (Ce/ar» căci există pericolul ca minora universal-afirmativă să recurgă. fie „prin ipoteză'' la Festino fî^umUtr. Condiţia necesară a demonstraţiei circulare este convertibilii I premiselor. dat lorie) Şi una dintr^11 ^^ C? ncluziei (°Pusa contrarie sau contradic-6 e doua premise.pe care o cercetează aici" întâi. dar dacă silogismele sunt particulare. facem din această concluzie majora unui nou silogism: „Orice fiinţă raţională râde". . în care o premisă este universală şi cealaltă particulară (Disamis. sau în figura a treia dacă sunt negative.-F ipoteză") pentru modul negativ.

majora este respinsă în figura întâi.căp^ poziţiile particulare contrarii (subcontrariile) pot fi amândouă adevărate Capitolul 9 continuă să aplice conversiunea silogismelor la figm a doua. care recurge numai la contradictoria concluziei. Mai departe. se resping contra/' toriu (adică particular) ambele premise ale celor două moduri arata mai sus. ambele premise pe respinse. Faţă de conversiunea silogismului. obţinem un silogism în fiecare figură.. fiindcă contradictoria universalei-afirmative („Unii B nu sunt A") nu poate fi nici majora. începând cu silogismele universale (Barbara. care recurge la opoziţie în genere (contrarie sau contradictorie). care operei de faţa^ conv^rsiunea silogismului. astfel. minora sau majora pentru particularafinnat ■minora negativă.* una din premise nu poate fi respinsă în vreunul dintre silogisme. gismului iniţial şi se respinge contrariu. Capitolul 10 examinează conversiunea silogismelor la figura3 treia: „în figura a treia. rticular-negativa unită cu una din celelalte premise. se studiază conversiunea silogismelor" întâi. studiată în cele trei capitole se întŢe^Reducti0 ad impossibile este procedeul care dovedeşte vala-EteTunui silogism dat printr-o „ipoteză". Celarent) contraria. contraria concluziei nu respinge premisele. Prin contraria con ^ se respinge contradictoriu (nu contrariu). Camestres). concluzia ilar-afimanvă (Darii). adeseori folosită în cartea întâi a b Acum Aristotel formulează teoria acestui silogism. nnat» a ■• ne arata c& reducerea la absurd în fiaura a doua poate dovedi I — r~uj moduri ale figurii şi toate premisele. în adevăr.w jora nu poate fi respinsă prin contrarie. nu constituie un silogism. prezentul capitol are la sfârşit o privire rezuma efectelor produse de conversiunea contrarie sau contradictorie a gismelor. fie ci convertirea concluziei este contrarie. minora poate fi respinsă contrariu sau contiadictoriu. Contraria ei duce la premise particulare. numai silogismul universal-afirmativ (Barbara) nu poate fi dovedit prin absurd. în adevăr. amândouă universal-afirmative. în principiu. după cum se ia contraria sau contradictoria concluziei. de asemenea. pentru a ajunge la o concluzie opusă celeilalte premise. darea» concluzia este convertită în contradictoria ei. se va r . fie prin contradictoria concluziei. dar demonstrarea primei concluzii nu s-a făcut. adică „reduce-la la absurd". se ia contraria concluziei. Procedeul ia ca ipoteză con-ctoria concluziei obţinute de silogismul care trebuie întărit. care fac imposibil silogismul. Regulile sunt urina ^ a) în figura întâi. în figura a treia. nici minora unui silogism în figura întâi. şi anume minora în dovedirea universal-'ajora sau minora în dovedirea particularafirmativei. 234 in b) înfig" flgura a treia doua minora este respinsă în figura întâi şi majora 1. c) în sfârşit' in ng . dar contradictoria le respinge pe amândouă. fiindcă din două particuta nu rezultă o concluzie.1T minora -n fisura a treia. în schimb. concluzia obţinută va arăta falsitatea premisei „ipotetice". se resping majora în figura a treia. în ce priveşte conversiunea silogismelor particulare. când concluzia este convertită în contraria ei. La silogismele cu concluzii particulare (Festino. în figura întâi. fiindcă aceasta doboară cealaltă premisă a silogismului. ci prin contradictorie. Ş1 în figura a doua. de asemenea considerată ca adevărată. d°v . Ş1 an contradictoria distruge majora în figura întâi şi minora în figura a Ca şi capitolul 7. consideră ca adevărată una din premise şi. deci sau minora lrjnatlva' daca contradictoria concluziei este sau majora noului silogism. în figura a treia mam *" se respinge contradictoriu (nu contrariu). Deci concluzia obţinută prin „ipoteza" contradictorie este falsă.a doua. contraria sau contradictoria fiecărei premise.e în capitolul 8. în care nu există concluzii universale. Baioco). iar silogismul prim este confirmat în adevărul său. Prin contradictoria concluziei. cercetată în acest capitol. 235 . reducerea la absurd. . Se ştie. universal-negativă (Cdarent) şi particularnegatm (Ferio) pot fi dovedite prin reducere la absurd. în figura a doua aceluiaşi silogism. Respingerea contradictorie a majorei universale se face în figura a treia. fie că este contradictorie. păstrează o premisă a silogismului acestuia. şi în toate modurile silogistice" (începutul capitolului). silogismele în toate figurile pot fi dovedite prin absurd. rezult» dă numai contradictoria concluziei. are ca temă demonstraţia apagogică. umversal-negativă. pe care o consideră ca adevărată si ajunge la o concluzie absurdă. în silogismele cu concluzie universală (Cesare.

demonstraţia directă. figura a dou 1 are numai concluzii negative. în toate figurile. în rezumat. în figurile a doua sau a treia. „ipoteza" est tradictoria. Capitolul 13 aplică reducerea la absurd la figura a treia î figură. Capitolul 14 compară demonstraţia apagogică sau prin reducers la absurd. în modurile particulare (Festino. nu este o opoziţie reală. ca concluzia neagă faptele. " în figura întâi. ci nominală. pentru afirmative şi în figi'r u ^ pentru negative. Deoarece termenii celor două demonstraţii sunt aceiaşi. Deosebirile sunt mai semnificative dccâi asemănările dintre ele. ^_ ^ uny _ n— unu|. de aceea. are o deosebită însemnătate. când este negativă. construite pentru a rsar. (aceste două {0POZJ"aunTco^-adictorii). Dacă demonstraţia prin absur (indirectă) se face în figura întâi. cum nu poate izbuti dovada directă. Al doilea. poate dovedi o concluzie afirmativă universală. si se stip contrariile („toţi". ci subiect în majoră. pentru a ajunge la ţ p COnchide contradictoriu ipotezei date este concluzia: "" CSte impar. care este o demonstraţie indirectă. în figura a treia nu există silogisme cu concluzie afirmativă din principii opuse. ştim totdeauna dinainte că concluzia va fi falsa. în schimb. poziţie a termenilor exclusă de figura întâi. se face în figura a treia. în sfârşit.Astfd< se recurge la subterfugiul că C 237 MIRCEA FLORIAN . A patra posibilitate. în demonstraţia indirectă. a subcontrariilor („unii" !n!i nu"). când c°ncluzia de m? nUmerele Pare (9 = 3 + 3 + 3). unde o premisă este contradictoria problema date. dar din premise opuse nu atunci c'' "^ mciodata ° concluzie adevărată.nici unul contradictorii. fie particulară. demonstraţia indirectă se face în figura a doua. care nu admite o premisă negativă. Tot aşa. pentru toate problemele. se face prin figura întâi. ci numai la una falsă. „nici unul") pot fi false. fiindcă există opoziţie numai dacă afirmăm şi negăm acelaşi predicat despre acelaşi subiect. Se ştie că. numită de A« „adevărul". nu contraria problemei (tezei). în figura a doua. şi în figura a treia. iar cealaltă (contradictoria concluziei precedente) esit adevărată numai „prin ipoteză". viabile. în demonstraţia directă.J MIRCEA FLORIAN fiindcă rezultatul obţinut este tot o contrarie. adevărată este num o premisă. în demonstraţia indirectă. ele fiind strâns 236 antradictoria concluziei ca „ipoteză" şi o premisă gste de ajuns"" ca adevăratăe înch6ie cercetarea efectelor pe care le are Capit°lul • ilo„isrnelor. pot fi dovedite prin absurd toate feluri] ^ cluzii. pentru afirmative şi în figi'ra „adevărul. concluzia nu este cunoscută dinainte şi. nu este greu să transformăm demonstraţia indirectă în directă. a treia. nici negativ. în rezumat.^ premiselor se reduc la trei: a) toţi . In sfârşit.Concluzii adevărate din premise opuse respinge ui h" raţlonamente sofistice ipotetice. din premise false. dar nu putei nfm deduce ° concluzie adevărată. nici numai subiect (figura a treia). poate fi adevărată sau falsă. întrucât silogismul este se întâlne -eSenţd lucrurilor. întâi. nu putem obţine din premise opuse nici un jlogisi/nici afirmativ. deşi are numai concluzii particulare. fiindcă concluzia afirmativă cere premise afirmative. luând contradictoria concluziei ca majoră sau ca min ^ modul respectiv. dacă contradicţia este mascată. din cele două feluri de opoziţie. ca şi invers/" următoarele precizări. se poate conchide din premise contrarii în modurile universale (Cesare. combinaţii deosebite. contraria nu demonstrează concluzia F şitul capitolului. y ■ ^ ^. dar m mei una nu ajungem la o concluzie adevărată. cu demonstraţia directă ostensivă (deictică). de asemenea. Barocd). când este afirmativa. după natura premiselor. El ţine opoziţia în ^^^-^ fiindcă se ocupă îndeosebi de capacitatea fflai mult de c ^ conchicie din premise opuse (contrarii sau silogismului ^. iar fim. Aici termenul mediu nu este nici numai predicat (figura a doua). ca şi la figura întâi. 'ţinem. dacă demonstraţia pnn2 . orice concluzie poate fi demonstra amândouă procedeele. există silogisme cu concluzie negativă din premise contrarii {Felapton) sau din premise contradictorii în celelalte moduri negative {Bocardo. care arată că trecerea de la o demonstraţie la ai înseamnă trecerea de la o figură la alta. demonstraţia directă se face în iig1" a doua.. predicat în minoră. Aristotel face o observaţie generală asupra r a la absurd în cele trei figuri. direct sau indirect. Ferison). Camestres). se face prin figura întâi. Un exemplu de Paralogism numârul numărul impa p < se recurge la subte în P^i egaler ^ C0InPune când în părţi inegale (7=4 + 3). din premise contradictorii. demonstraţia dtf se face în figura întâi. poate dovedi concluzii» versale. fără a distinge concluzii afirmative şi negative.

n falsitatea uneia din premise sau a amândurora."S n " "ictifp dialectice". deşi aici ^silogismele apodictice. b) reciprocabil (ca „om" şi „raţional )-c< genul faţă de specie (B este genul. cu ajutorii unor termeni identici sau reciprocabili. în figura a doua loc cerc vicios. a ocupat numai oe ^ eroarea logică numită de scolastici „nu Capitolul i/ pTopterhoc). sprijinit pe concesiile făcute în răspuns. cu alte cuvinte. care este identic cu el. în silogismele afirmative şi în cele negative — în silogismele afirmative nu se product în figura a doua. în silogismul Barbara. ViX 238 teal. dacă considerăm judecata de de monstrat ca evidentă prin sine. Nu vom săvârşi un catasilogism. un silogism care conchide opusul unei teze date. Capitolul 19 înşiră câteva reguli tactice de urmat in discuţiile dialectice. Drept urmare. voi. An 1 H. In lanţul ^"silogisme.. fără a descoperi concluziile pe care le urmărim. Acest capitol. eroarea trebuie căutată în silogismul principal. ceea ce poate fi demonstrat numai prin alte judecăţi. pentru a întinde o cursă. pentru a ne feri de a săvârşi sau de a provoca ceea ce Anstotel numeşte catasilogisme. Şi i^ cuvinte. Adeseori cel ce întreabă. (i\iy qPUo1u1 20 cercetează cum este posibilă „respingerea" gereaSversÎulnf611 f°lositde sofi?ti. Propoziţii c sale. fiindcă este adevărată'. Patru sunt speciile nedemonstrării: 1) silogismul este nelegitim. Absurditatea nu este dovedită. chiar când silo ' ^ formal corect. dacă facemu raţionament de felul „judecata este adevărată. termenul mediu este faţă de ten»" minor: a) identic cu el. dacă strecurăm premisele polisilogismelor. cercul vicios se produce dacă mediul este su . abateri care se referă la metoda dovezii an^. deci dacă nu oferim premisele care.P 353. ci ^ ^ decurge din nerespectarea regulilor formale fSJS ci din conţinutul premiselor. întrucât se ştie că. nu urmează niciodată o concluzie falsă. dacă predicate identice sunt atribuite aceluiaşi si adică dacă majorul şi mediul. Ceste specia). întâlneşte şi în silogismele dialectice.. cu alte cu propoziţii care nu pot fi utilizate silogistic. în polisilogism. ^ Capitolul 16 are ca temă „petiţia de principiu" (ţq > aiTeîa6cu). falsitatea concluziei rezultă . 1900. identici.-^^?C„e:^ de silogismele apoictice. Există insă abateri mai grave. repetând acelaşi cuvânt. minorului. Vom provoca un catasilogism. 3) logicul anterior este derivat din logicul posterior. ca şi cel următor. eroare pe care Aristotel o numără ^ sofismele materiale. în toate figurile. duc la concluzia dorită de el. pe care trebuie să-i ipoteza. Erori şi defecte îq silogism Abateri mai mult nominale au fost cercetate si în „ ■• "• partea.2. care constă din falsitatea unui uza *ceaSt* d Aburditatea nu este dovedită dacă .5 eroare se inia""-?. dacă silogism Prin^e "Cla 0 concluzie absurdă nu are nici o legătură cu ipoteza care ou ■ ^ ^„ concluzia nu decurge necesar din însăşi termenii c0" ^^„j superiori sau inferiori. cercul vicios are loc dac de exemplu. în genere. a cărţii întâi. fără de care nu Cl mei „respingere". din nebăgare de seamă. dacă nu oferim adversarului un termen mediu. cauza aceaS'ace^a'ia absurd. deşi primi] este mai evident decât al doilea. argumente ce pot fi folosite de adversar.-Respingerea" urmăreşte învin-in discuţii concesiilor făcute de acesta. care nu are decât concluzii negative. „postularea ca dovedit a ceea ce este de dovedit" "^ vicios". Catasilogismul este un contrasilogism care acordă. Die Syllogistik des Aristoteles.•?• -. în figura întâi. judecăţile universale şi afirmative. şi dacă termenii medii vor fi prezentaţi într-o ordine neregulată entru a încurca pe adversar. Specificul cercului vicios este demonstrarea prin sine. Capitolul 18 subliniază că. pe scurt. la premisa majoră ca şi la premisa minoră. Acest viciu silogistic se produce în toate celetra figuri. dacă luăm concluzii de demonstrat drept premisă evidentă prin sine. fiindcă nu s-au respectat regulii. v vomevita e^stă silogism •ResPingerea" 239 . s smulgem adversarului concedarea unor la o concluzie opusă tezei i de a da material de respingere. i: . respinge răspunsul adversarului. care este un fel de silogism. sunt atributele minoru ■ figura a treia. decât ceea ce trebuie dovedit. La sfârşitul capitolului. II. puse în figuri. ne dezvă-w prezenţa constantă a preocupării dialectice în logica aristotelică. „Petiţia de principiu" este o specie a genului mai vast al monstrării". 4) cercul vicios este autentic. iar în silogisme» negative. remise adevărate. idem per idem. 2) premisele dovezii nu sunt evidente sau sunt mai puţin evident decât concluzia. Maier.

fie într-un ilogism afirmativ. asinul" (minora) sunt " (madiul). cum D este preferabil lui C). Este însă o eroare să credem că putem cunoaşte numai universalul şi si ignorăm particularul. ^^^ acestuj capitol este conversiunea terme-p. de iubire chiar. în sfârşit. să se nroH o eroare. care poate fi obtm i prin mai mulţi termeni medii. Se poate spune. chiai cu o structură originală. o dată formate. în silogismul -ste conchis despre minor prin mediu. Q trecere abruptă de la partea a doua ce cele ce nmea^me\e dintre rezultatele lui vor fi utilizate în cala partea a treia. Numai silogismul poate să ne arate dacă o cunoştinţă generală include si cunoştinţa specială. i „ (eirayuyn). Concluzia este mediul şi minorul sunt reciprocabili. într-un al cincilea sens. că eroarea rezultă din igno ^ aceea.MIRCEA FLORIAN Capitolul 21 studiază o noţiune de mare important" eroarea. particularul dat în „senzaţie": oricum „prin cunoaşterea universalului gândim particularul" (1. i inducti v majorul l numai clasicul exemplu ■toate animaleie 241 MIRCEA FLORIAN inductio per enumerationem simplicem. cum silog1 neregulate. De asemenea. dar. Universalul este dat virtual în particular: silogismul îl actualizează. care nu se mai convertesc în particular-afirmative. pot primi forma regulată a silogis în această parte finală a cărţii a doua.21. el ne arată că orice fel ° ^j^ nament. nu mai este vorba de o adevărată conversiune.ignoram pe ceilalţi. astfel. ci de o reciprocare a termenilor cu aceeaşi sferă dintr-o premisă. Această inducţie a fost numită ţa obl^uit. care este singura înlănţuire de gândire cu putere co > tă. şi invers. putem cunoaşte o lege generală fără si cunoaştem şi cazurile particulare la care se aplică. este obţinută numai printrunul. de inferenţă sunt. dar nu individualul. adică. cu concluzia. Bunăoară. în timp ce. contrar silogismului care trece inducţia ca f ParJicular' TotuŞi> acest capitol încearcă să prezinte ma°or^rmă sil°gistică originală. fie într-unui negativ. şi invers) SaU oate aceste conversiuni se raportă la judecată. Argumente înrudite cu silogismul şi reductibile la el Cele din urmă şase capitole studiază alte feluri de a raţiona. Este. 4) conversiunea silogismelor. şi anume „silogismul inductiv". fără a o avea şi actual. numai posibilă ■ capacitate sau dispoziţie). Conversiunea reciprocată începe. După ce a cercetat . se la silogism. în afara silogism Aristotel a arătat. pentru ca să obţină. ci tot în universal-afirmative: „Toţi A sunt B" devine „Toţi B sunt A". înşelarea (d-rrdTTi) în formarea silogismelor conţinutului defectuos al premiselor. calul. şi entimema (^vOt/unua) sau sau instanţa •r mUl "T/22 nu are o legătură uşor de găsit cu cele dinainte şi CapitoIM t ^ ^ f. Cu această ocazie. («na CaF't0lul 23 aK un relief excepţional: el cercetează inducţia ti). Aristotel critică teoria platonică a cunoaşterii. 3) conversiunea modalelor de posibilitate «Lentă („poate că da" se converteşte în „poate că nu".fiindcă de la genwaU ^ pait'cular la general. Aceste forme deosebite de raţionament. Nu este sarcina înregistra toate erorile de conţinut din premise. cum se întâmplă în judecăţile universal-negative. Această situaţie este transpusă şi la universalele afirmative. Aristotel are convingerea elfacete ^ ™ procedeu specific. 3. prin minor. este posibil să ştim că o concluzie. care se adaugă rulor. a de a trece de la premise date la concluzii noi. concretă. Silogismele. dar. fiindcă ea înşiră toat (nu toţi indivizii) care posedă aceeaşi proprietate . în daca „omul. există atâtea feluri de erori câte feluri de ştiinţa sau ™ ^ (eiTioraoGai).(âvTiaTpo<|)ri) are aici un nou sens. o „reminiscenţă" (dvdjivnaic). „Ce ^^ denţe. în partea a treia a cărţii întâi. în silogismul conchis despre mediu. posibil ca acelaşi obiect s* cunoscut într-o privinţă şi ignorat în altă privinţă şi. aşa încât predicatul ia locul subiectului. abducţia sau reducţia (o-v credo* lude"' I 240 . cum este inducţia. 2) consensurilor P^elor în genere. care prepară silogismele prin reducere la absurd.un' particulară şi actuală (în opoziţie cu cea virtuală. rând pe rând. Exista trei feluri de ştiinţa (cunoaştere). susţinută în dialogul Menon: cunoaşterea este o recunoaştere.. Aristotel se ocupă de convertirea a patru termeni (A este preferabil lui B. Putem cunoaşte dinainte numai universalul. Vor fi cer Cl1 ^i principalele cazuri în care falsul sau contradictoriul se st ^ premise. fără ca totuşi cunoaşterea şi eroarea să intre într-un confl făţiş.alături de silogism. în genere. x) conversiunea judecăţilor categorice.tolele urmat°^nea.convertirea" a trei termeni. or prezenţă surprinde într-un tratat de logică atât de auster. oarecum mascate. exemplul (irapdSeiyiia). reciprochează concluzia.67a). Exemplele de acest fel de sciprocare ne transpun în chestiuni de etică concretă. putem avea virtual o cunoştinţa. reciproca majorei şi reciproca minorei.

deci „Războiul atenienilor contra tebanilor este un Primul silogism conchide. aşadar o cunoaştere nemijlocită şi o cunoaştere mijlocită. fiind mai aproape de inducţie decât de silogism.Acest fel de „obiecţie" este prin contrariu ^ °biecţii. în timp ce silogismul este o trecere de la întreg (universal) li parte (particular). ca în inducţie. în logica aristoteli' ■ inducţia are rolul capital de a-i servi silogismului premisele. în adevăr. Exemplul se distinge. care este ss luăm drept m«j^ »>* • • videntă. „obiecţia" cuprinde o propoziţie independentă şi un silogism care doboară acea propoziţie. pe care ^ o numeşte dTraywyfj. după cum se serveşte de un termen general sau de unul r. — este une ^ critic. înţelesul din logica tradiţională-prescurtat prin înlăturarea majorei ca subînţeleasă şi prin explicită a minorei şi a concluziei. care sunt vecini.^ Capitolul 25 cercetează abducţia sau deducerea. Inducţia este. ceea ce a' punctul este o parte a liniei. care are numai concluzii negative. Maier: „Entime principala metodă de argumentare a retoricii"14. concluzia ce respinge este negativă. s-a ocupat de acest procedeu şi în alte lucrări d ^ recunoscându-i astfel importanţa. „Virtutea este o ştiinţa'. o noii dovadă că Stagiritul îşi extrage materialul logicii din studiul realităţii Capitolul 24 are ca temă exemplul (irapdSeiyna). individuale. Tot"a' adrmte contrara: „Orice neplăcere este rea". este nevoie cvidentă pentru a o ^ dovedim minora. mai ales în Retorica. nu însă si linia a 243 MIRCEA FLORIAN suprafeţei. —. Uneori. la o deducere sau reducere. sau deductio ad Bbsurduffi. r«voie~să recurgem la o „abducţie". un fel de raţionament prin analogie Să presupunem că este de dovedit că războiul între atenieni şi tebani. este un rău. îndelungat al „aporiilor" (al dificultăţilor a<r^ soluţiilor pentru şi contra date unei probleme) pentru a ajun „principii". 25). Enlimema este I .. care poate k şi formă silogistică. exemplul este trecerea de la parte la altă parte. pentru . iar inducţia este trecerea de la parte la întreg. pentru a respinge mişcarea (cf. .(„trăiesc mult" '^ sunt „animale fără fiere"). Retorica II. şi invers. termen tradus în limba latină prin de ^ acest capitol. necesite. Se ia ca exemplu un alt război între vecini acela între foceeni şi tebani. care aparţin mai mult retoricii şi se fac "n a^emănător sau prin opinii primite (autoritate). şi care se înrudeşte cu inducţia. arătând că ea ar fi este fals. Problema este. discursiv. Obiecţia este S feluri. Dacă propoziţia respinsă este afirmativă. Plăcere este bună" este respinsă. Un exemplu de respingere prin autoritate autoritatea opiniei comune. în capitolul final al Analitici' °^ (II. care o propozi^e e ^ ^ -^ posedă un grad de evidenţă mai mare decât nU este e en^ ^ ^ ^. fiindcă numai ele prezintă concluzii opuse. la fundarea accesorie a minorei „Virtutea este o ştiinţă". inducţia este o prindere nemijlocită prin vou^ t ^ intelectuală") a esenţelor. oricât norei să contribuie a^ ^ subiectiy mai evjdentă decât concluzia şi să je nesigură in sl"e'darea ei> un nUmăr mic de termeni medii. iar drept minoră. 19). d-rrayuyTi are alt sens decât în „reducerea la' (d-nayuyii de to d6uvarov). în Topica — mai nuanţat. „princi piile" raţionamentului. Entimema nu are în ace "^ cel puţin ca sens principal. figura a treia. şi la Aristotel se î r acest sens. fără a se identifica cu silogismul. deci „Orice război în» vecini este un rău". „Războiul atenienilor contra tebanilor este un război între vecini" (minora). Capitolul 27 analizează o ultimă formă de raţionament la silogism: entimema (evOuuriua). fiindcă concluziile opuse se deosebesc în calitate. 2) „Orice război între vecini este un rău" (nwj0 J „Războiul atenienilor contra tebanilor este un război între veci (minora). Noutatea „obiecţiei" în cazul silogismului este găsirea raportului logic dintre o propoziţie (concluzie) dată dinainte şi silogismul care ajunge la o concluzie opusă propoziţiei de la început. Pentru ca dovedirea mica. a „principiilor" cuprinse în c '^ particulare. Aşa.. dar minora nu este atât _. majorul despre me doilea majorul despre minor. la adevărurile cele mai generale. nu figura a doua. „ orice ştiinţa se poate învăţa". universalul propoziţiei date poate fi distrus sau de (o propoziţie contrarie) sau de un particular (propoziţia Obiecţia universală se face în figura întâi. înainte de a conc ^ ' a conciuziei. cum constată H. deopotrivă. care nu are o opinie prec' s ""^ inducţie. mergând de la particular la universal. fiindcă mediul este antecedentul pur logic Exi™n°rei> adiCă subiectul lor. de silogism ca şi de inducţie. Există „obiecţie" numai m figura întâi şi a treia. De aceea. ca în silogism. Aristotel. fiindcă cedentul majorului şi consecventul minorului. Capitolul 26 cercetează obiecţia sau instanţa (evaraoic). care este un raţionament înrudit cu exemplul.„ silogism m ^ concluzie adevărată. este un fel de „abatere" a gândirii pentru a constitui un silog1 242 re majora este evidentă. Iată silogismele: 1) „Războiul tebanita contra foceenilor a fost rău" (majora). aşadar: cum trebuie să fie un silogism a cărui concluzie se prezintă ca o „obiecţie" împotriva unei propoziţii date? Aşadar. „Obiecţia" trebuie să fie făcută într-o figură care să încadreze şi propoziţia respinsă. condiţia este ca minora.^ evidentă: „Virtutea se poate învăţa".

să recurgă! mai variate procedee şi chiar sa renunţe la o coerenţă rigidă pentn să respecte bogăţia de aspecte ale realului şi multiplicitatea de procM» metodice15. cercetează °4ă de adcv°§iSmUlUi' . în capitolele ce urmează. O cunoaştere mai adâncită a întregii sale opere. fiindcă arelapie CB)" cuprinde silogismul: „B este A" („Femeia care are lapte este însărcinată sau a născut"). Puterea probantă a entimema prin semne variază după cele trei figuri. ca™tolului. aşadar conchide pornind de la verosimil 1 la probabil. deci „Ceste A" („Această femeie palidă"). „Ceste B". Conţinutul acestora. . dacă admitem că anumite „semne" sunt o experienţă pozitiva. se ocupă concepere a teC ^k Sllo§ismului. partea a doua. cercetează structura şi formarea ului în cele trei figuri şi în cele două modalităţi (necesitate şi asertoricT c" C0"tingenţă)' alături de simPla apartenenţă a judecăţilor Pronrietvi respunzător> cartea a doua. care cere uneori o m dare a minţii.n^"area necesară a unui semn corporal de o anumită e exemplu sufletească. Astfel.B este de obicei A". adică putem ic-mn. produse mai ales de o greşită * ocupă de redTenUlU1 medlU' în Sfârşit. Die Syllogistik des Aristoteles. sau „semne" (ra ariueia). în partea întâi. Cartea întâi. Enumems poate să nu fie concludentă şi. căci. de „ Iu Animalele cu extremităţi puternice sunt curajoase". el are principala funcţie în entimema. putem întocmi un silogism. care. Cartea înlâi' partCa a treia< Core«-.. nu înţelept") ^ Unii înţeleP' universală. se constată din felul cum el descoperă .. CONCLUZIE Analitica primă este. După trei capitole introductive. Că Aristotel procedează empiric.silogism complet. 1. femeile ce au născut sunt palide. După ce ne-am asigurat că semnul însuşire. 244 tacos este virtuos"'). deşi ele puteau să fie considerate preliminarii la amândouă operele. Verosimilul sau probabilul este ceea ce se întâmplă sa nu se întâmplă adeseori. deci „Ceste verosimil A' „Semnul" e „indiciul" (TeKurjpiov) că ceva există sau s-a întâmpla necesar. deci h■ '* a Analiticilor. are şi alte înţelesuri. de aceea. în care termenii exprimă „verosimilităţii" (T(j a . care îşi respund. este neregulată. o observat' chipului cum trebuie să se citească opera logică a lui Aristotel J ' cele două Analitici.Aşadar. Silo-eilmu! prin semne are o mare însemnătate în studiul naturii. nu silogistic k Analitica primă. care ne dezvă luie'cauzele lucrurilor. concluzia este particulară. vin două cărţi. ir de la inducţie până la entimemă. Silogism"1 complet este „B este A" („Femeile care au născut sunt palide'). Aristotel susţine că teona semnelor ne La sffŞnem cunoştinţe preţioase în studiul naturii. toarea: . ca atare. Exemplu: „înţelept'1 -virtuoşi (A). ci totodată cea mai bine construită şi studiată. Semnul (paloarea) nu dă un silogism concludent. fiecare cu trei părţi. dar nu tacabilă şi este totdeauna particulară. „Leul Extremităţi puternice". partea întâi. deci „Unii B sunt A" şi"). „Ceste B" („Această femeie are lapte"). fiindcă este palidă (A)". ni-1 arată. Wtcmin ((kualoyvunovâv) după semne corporale. ca încheiere. deci „Leul este un animal curajos". ocupă poziţii diferite în cele trei figuri.. nu toate palidele au născut. căci fiind termen medii. Silogismul care c ^ din semne (aici: Pittacos) este acesta: .* B" („Această femeie a născut"). Maier. 475. nu numai cea mai de seamă. dimpotrivă. Entimema în figura întâi est un silogism perfect regulat cu concluzie universală. II. analizează 215 MIRCEA FLORIAN raţionamentele înrudite cu silogismul şi. chiar şi a celui deprins cu probleme de logic" ' impresia că Aristotel este un gânditor foarte sistematic co' "* ^ riguros.^ ^ ^ fasuşire şi invers.. dacă orice poate ajuta să °^erentă unuj grUp de fiinţe se manifestă printr-un însuşire natu"tocmi siiogisme pe baza „fiziognomoniei". Cred ca nu este de prisos. Schema entimemei din verosimil este unui. fcn prin semne în figura a treia dă o concluzie adevărată. printre lucrările de logică ale lui Aristotel. inductiv. pe care noi le-am trecut în partea întâi a cărţii întâi.cunoaşt. p. III. Exemp „Această femeie (Q a născut (B). întrucât tema lor sunt principalele noţiuni şi mai iles noţiunea de conversiune a judecăţii. partea a treia. Verosimilul şi semnul nu sL însă identice. fiindcă Pittacos (Q este virtuos". corespunzăf """ S°0§ism mascat de adaosuri la un silogism a °r.deci „Ceste A" („Această femeie este însărcinată sau a născut"). şi de la semnele lucrurilor. ca pe un gânditor suplu ca»** gata să facă concesii în ce priveşte spiritul de sistem.DUpă aCeea' CartCa întâi' partCa a d0Ua' SC termenului im^^^ fOrmai:e a sil°gismului prin căutarea şi găsirea de viciile si d f' C°^espunzător-cartea a doua. propoziţia „Această femeie (Q este însărcinată sau a născut (A).C este B" G»*1 14 H. cartea a doua. Singura .

uneori ridiculizata."" Sll°glsmul ca atare. oamenii s"nt„m^e silogism şi dacă el îmbracă o haină mai simplă. 1 ca obiect şi al Analiticii prime demonstraţia (apodictica). Les Pcnseurs de h ^^ III. M.. când a fundat propria sa şcoală. ci de la exemple luate din realitate. el a rezolvat în chip fericit problema necontenit ridicată până în vremea noastră: este oare silogismul» tautologie. Paul Gohlk un interpret al aristotelismului. Aristotel va trata această ştiinţă în ^" k'flecare cu două căr?i' ?i «nume: Analitica primă. Totuşi. apoi. Le Blond. Trebuie. mai Silogismul ram ^^ moareţ ca orice om". conc ^ ^^ acestei uniri. V. în Pentru Aristotel. p. care este o introducere ă 24 a Kom«. pentru a prezenta întreaga operă ştiinţifică a lui Aristote ^ silogisme înlănţuite (J. Definiţia silogismului şi a elementelor sale. cât şi principalele reguli silogistice. Pivotul silogismului este puţin Pe'lan^iu' exprimat printr-un „fiindcă" sau. 30. complete a silogismului nu ştirbeşte esenţa silogismului ca iscursivitate. trebuie să arătăm care este obiectul cercetării noastre şi cărui domeniu îi aparţine ea: obiectui ei este demonstraţia. El ni porneşte de la reguli a priori. Lipsa formei explicite. că orice silogism trebuie să aibă o premisă afirmativă sau una universală (abia în 1. Liceul 246 INTRODUCERELA -------""Iii aduce cu sine noutatea de a uni două adevăr. Când poetul exclamă: „Sunt un om. de derivare a unei T^ stată' . ca dianoetică. iar domeniul căruia ea îi aparţine este ştiinţa demonstrativă2. ce înseamnă includerea sau neincluderea unui termen în altul iuat ca un tot. . după aceea. pentru Aristotel. raţionamentul în genere. Gohlke crede că Aristotel a descoperit silogismul uupa la Atena. Logique el methode chez Aristote. experienţa astronomică ne procură principiile cunoaşterii astronomice. fundată pe termenul mediu. descoperirea termenului mediu este o chestiune de experienţă (Analiticaprimă 1. de exemplu. aceasta înseamnă a fi un luptător".34).* care apoi desprinde prin abstracţie regulile. Ne reamintim că. de perspicacitate (Analitica secundă 1. Ne putem imagina ce muncă a desfăşurat iezuitul Silvester Maurus ^f al XVlI-lea.. politică. Heft 3. Abia la începutul capitolului 4 se face ?indiri din altele -= " s'10Slsmul ca forma generică de raţionare..un silogism.. deoPoirivâ în ştiiât. desfăşurată in elementele :bi a formelor de raţionament (silogism).46a) „Agerimea de gândire (avxivoia) este puterea de a găsi de îndată termenul mediu" (Analitica secundai.89b). de exemplu „Toţi formularea tra . a siiogismului nu se exteriorizează numai m diltă d emplu Toţi premise-^ ac premise şi referirea per ^ a ai„b. aici prin conjuncţia termenu m ' lui este mediatizarea. Mircca Florian CARTEA ÎNTÂI1 <Obiectul Analiticilor. 34. Iată textele respective: „Este sarcina experienţei să ne procure principiile care aparţin fiecărui subiect în parte. ci este scos cu necesitate din piei"1 Depăşind orizontul fiecărei premise în parte.24). ori că. p. Orice raţionament care CU ilSGnla »i*"fe V tizează care recurge la un temen mediu este un silogism. poate spune că Aristotel a descoperii silogismul16. 389). ca formă valabilă «Plicit distincţiandainm dlalectică Şi în retorică. şi. gândirea aduce un element nou şi totuşi aces nu este un adaos arbitrar. cum vedem. şi. 50). Socrate este om".27). Gomperz. De asemenea. Şi tot aşa în orice altă artă şi ştiinţă (Analitica primă I. "dependent de forma gramaticală în care el se înfăţişează. deci „Socrate este muritor". o repetare în concluzie a ceea ce există în premise1' ?®w Aristotel. oarecare. Gohlke: Die philosophische Entwicklung des Aristoteles. să determinăm ce sunt o premisă. în silogism. numai majora poate fi negativă şi numai minora poate fi particulară (abia în 1. un termen şi un silogism. » 1943.. ea reprezintă o teorie forrr ală a silogismului în genere. el face -poate fără'să ştie . atât dialectic rame ce Analitica secundă este consacrată numai silogismului tiinţei propriu-zise. menţinând şi aici realitate. care silogism este perfect şi care imperfect. noul este tributar a 15 S-a observat de mult că doctrinarul silogismului demonstrativ ca metodă a adevărului nu întrebuinţează aproape niciodată silogismul m ^ ştiinţifice (biologie. de agerime de gândire..atât modurile valabile ale celor trei figuri. Principiul silogismului> înainte de toate.) (Th. în figura întâi.30) şi uneori. analitica este ştiinţa formelor logice. morală etc. Bunăoară. Pe bună dreptate.■ ^^ 16 „Descoperirea silogismului a fost pentru lumea filozofica însemnat" (P.„_ ^ Snală deplină.

ceea ce ni« valabil pentru nici unu! nu este valabil pentru unii sau unul singur. Aristotel vorbeşte mai întâi despre prea* considerate ca judecăţi aparte şi care pot fi privite ca universale. sau când nu apare W' ^ nedefinită. Dar aceasta nu constituie nici o dife 3 Formularea principiului silogismului. fizica studiază laolaltă recele şi caldul. Iar imperfect 8 Atribuţia este adică universală. 4 Grecii nu dispuneau de un termen comod pentru a desemna judecata priviiis un tot. • 250 se con* în Topica silogismul în ambele cazuri. nota 4). totuşi el se va folosi de propoziţii singulare. că nu mai este nevoie de nici un alt termen din afară pentru a face consecinţa necesară". 249 ARISTOTEL sfârşit. existenţa şi cunoaşterea sunt detenn«* de contrarii. împărţtndu-le în demonstrative (apodictice) şi dialeclice. căci atât cel ce 5c întocme^. *J* ce stabilefXStkăîn genere va fi o afirmaţie. fără adao i universal sau particular. Numesc perfect silogismul12 care nu mai are nevoie de nimic altceva decât datul pentru ca necesitea sa să fie evidentă. va fi dialectică. dar vor fi stabilite şi mai precis în cele ce ""^Numesc termen părţile în care premisa se rezolvă. fie că se adaugă existenţa în afirmaţie. când aparţine sau nu aparţine unora. ' •1-<tirf Premisa este un enunţ <Xdyoc> care afimiă ori neaga ceva4. şi alta când premisa are o valoare pur dialectică. ^ gândeşte dialectic argumentează silogistic. "miopiile nedemonstrabile sunt postulate ca sigure. V dialectica este logica probabilului. în acest sens se poate spune ca. dialectica este arta discuţiei în contradictoriu.judecata est ipodictică atunci când exprimă necesitatea. Premisa aristotelică este. dar o judecată angij* într-un raţionament. va fi demonstrativă. Silogismul este o vorbire în care. o P^eaixsa ^ fţ lul arătat înainte8. particulară sau nedefinită. dacă ceva a fost dat. pentru Aristotel. adică de aceeaşi ştiinţa. ^^ 6 La Platon. luate ca axiome. ce înţelegem prin enunţarea unui termen despre t t nici unul3. ennţa aceasta nu trebuie înţeleasă cu o trimitere la o parte oarecare din tratatul undă °tel fa°e aici aluzie la . tu" ^ nu pot fi convertite. de exemplu „Contrariile sunt cercetate rt * ** ştiinţă". sau „Plăcerea nu este binele"5. într-un silogism în paragraful din Aialia primă pe care îl avem acum sub ochi. ce trebuie examinat separat şi studiat în felul în care studiem noţiunea raţionamentul. el alunecă la premise considerate ca momente a! e raţionamenak silogistic.••iiigulâK. cum s-a arătat Natura premisei şi diferenţa între premisele silogistică. Totuşi. Premisa demonstrat "^ de cea dialectică6 prin faptul că primeşte una dintre cele două ' contradicţiei7 (cel ce demonstrează nu întreabă care este prem * afirmă). o judecată. cf. 24 b adevărată şi denva^ ^^^ cQK alegerea mtre două contradictorii sau dacă cel care pu o aparentă si probabil. Plecând de aici şi denunţând ca primejdioasă pentru ş • ^ ^d retorică de pură polemică a dialecticii la sofişti.ta de-a face cu o deducţie care pleacă de la o premisă necesarii. fără tranziţie. uşorul şi gr^iletCl . fie ca se separă neexistenţa în negaţie. Valabilitatea silogismului este alta când premisa are o vik* demonstrativă. adică atât redicatul cât şi aceea despre care el se enunţă. ce e drept. iar în cel dealdou» referim !a opinii probabile (despre dialectică. adică. dictum de omni ei nullo. Aristotel face din dw ^^ inferioară de descoperire a adevărurilor. când ceva aparţine sau nu aparţine. adicăceeact valabil despe toţi este valabil şi despre unii sau unul singur. ori o negaţie a aceea. în primul caz. 7 Adică afirmaţia sau negaţia aceleiaşi teze.de Deexefl* Este de observat că Aristotel nu vorbeşte de propoziţiile . umedul şi uscatul. pe când premisa dialectică întreabă care dintre cele ri™* ?! UIJU3 p3j" ale contradicţiei este valabilă. deosebirea dintre pi" dialectică şi premisa apodictică nu are nici o influenţă asupra silogismului ca a ^^ 1 Pentru Aristotel. înţeleg prin expresia: din ceea ce a fost dat. după putereapec* o conferă silogismul. şi tot aşa. sau nedefinV ^^ universală când ceva aparţine tuturor sau nu aparţine nici ""N culară. că de aici rezultă totdeauna o consecinţă. altceva decât datul urmează cu necesitate din ceea ce a fost dat. PentrU. ^jea** adevăruri apodictice. dialectician spontan. luate ca a Analitici cât şi în alte scrieri. care trebuie să fie studiate împreună. Ea este sau universală. dialectică pot fi considerate determinate îndeajuns stră actuală. particulare sau nedefi* apoi. dacă este ceva despre ceva> ^ din prinCipii admise de la început9. sau particulară. iar prin această expresie din urmă.

o judecată enunţă o apartenenSi ceva la ceva. considerăm că subiectul propoziţiei are o anumită calitate indicată i-c predicat(. termenii unei premise negative să fie 13 Aici se pune întreaga problemă a atribuirii.şj aceastădT ^ ""^ determinări conţinute în chip necesar în premise. mineral: judecata este univcrsal-negativă. 16 Să luăm o propoziţie oarecare cuprinzând doi termeni (adică plăcere şi bine în ropozitia Plăcerea este un bine"). altele particulare. ori trebuie să fie.Conversiunea este o deducţie imediată. Aristotel înţelege perfect că nu orice propoziţie este convertibilă. o incluziune a predicatului în subiect şi invers. atunci şi Unele bunuri sunt plăceri. desigur că nici un B nu aparţine lui A. flind f^lţie a sil°gismului perfect. ori a unei atr . ce-i exemplu. M/g& 15 Adică ori suntem în prezenţa unei atribuiri simple. obţinută atunci când dintr-o propoziţie inferăm o altă propoziţie în care termenii celei dintâi sunt permutaţi între ei. ea trebuie ilogismul este0' "* ^ Perm"e ulterior sa Păşim mai departe. a nu fi enunţat despre nici o parte dintr-insul trebu1 . pre' ^ un gen căruia subiectul îi aparţine ca specie. în propoziţiile singulare. de asemenea. altele nedefinite. t 14 în primul caz. nota 20. în teoria raţionamentului..^ ^^ gste un bine> evident că unele particulară.converti Wtt. dacă nici o plăcere nu este un bine. i caz. oria judecată este atributivă. ceea ce înseamnă că. nimic despre care celălalt termen să rn '"^ enunţat. sunt °^ăm dar^ 0 negativă universală cu termenii A şi B. in schimb. subiectul are aceeaşi sferă ca şi predicatul: zicem caj ^^ universală şi afirmativă. Dacă nici A nu aparţine lui Bn. unele sunt afirmative. în atribuirea universală. Ans comprehensivist.anumite teze expuse în Topica (!. atunci l lăe Şi termenii afirmativei trebuie să fie. ci la una jjept. meazâ ^^ ^^ V°m V6dea ulterior că silogismele imperfecte sunt ARISTOTEL este un silogism. Este neceai deci ca. ulară trebuie să fie convertibilă.2. Că un termen este inclus în altul ca într-un tot este ca şi a enunţa pe unul despre totalitatea celuilalt13. 1) şi în Analitica in^ reţinută ' aC6aSta * S'logismului este încă foarte largă si imprecisă. ori de câte on nu găs "k"1*1 cuprinse în subiect. judecata fiind ori asertorică. Jupa a urmă concepţie. . Despre necesar şi contingent. ^ ^ ^. cf. oripo» să fie atributul a ceva13. el este mai degrabă extensivist. vedem că """nentele saleV" raţl0"ament deductiv riguros. mai avem de-a f" PnmU' Caz' consecinţa derivă cu stricteţe din premisă.jn este albă" înseamnă că masa are însuşirea de a fi albă). ■ .' tot asa 14 <Conversiunea judecăţilor de simplă apartenenţâ> 25 a Orice premisă stabileşte că ceva este. Zicem c" este enunţat despre totalitatea altuia. ce-i drept. ^lea. <f ori a unei atribuiri contingente. între premisele de aceste trei feluri. Se recunoaşte în % către logicieni că judecăţile pot fi luate în comprehensiune sau în extensiune. 252 ANALITICA PRIMĂ 1. numai negativa ■"nu admite conversiunea. iar în al Urâodulei. în teoria judecăţii. Deocamdată. apoi între premisele afirmative şi negativi unele sunt universale.^j.. pentru ei.ojilJB operaţia logică prin care subiectul este introdus în sfera predicatului („Masa e = masa face pane din clasa obiectelor de culoare albă). aşa se prezintă ceea ce Aristotel M ■* indică numai că despre nuanţa dintre silogismul perfect şi cel imperfect. subiectul este un individ din clasa predicatului. care nu foloseşte în aici unul din numeşte silog1smU7'POr/le ^^ subîn?elcasi. ori »P problematică. subiectul şi predicatul se exclud. Cel puţin. o propoziţie universal-negativă este întotdeauna convertibilă: Mei o plăcere nu este un bine implică Nici un bine nu este o plăcere. din Orice plăcere este un bine re/ultâ în chip necesar particulara afirmativa Unele bunuri sunt plăceri dar nu că . sunt consecinţa necesară a termenilor daţi ri enunţate anume ca premise. Şi termenii afirmativei trebuie să fie. 25 a exemplu. dacă el are nevoie de una sau mai care. dacă unele animale nu ^m" nu urmează deloc că unii oameni nu sunt animale. în opoziţie cu silogismul imperfect. este convertibilă particular-afirmativa: dacă Unele plăceri sunt bune. în al doilea caz. După cum se vede în cursul capitolului ce urmează. deexe ^ ^ăcere_ ţn ce priveşte propoziţiile particulare. d le plăcere. în al doilea caz. în concepţia aristotelică. noul subiect fiind vechiul predicat şi noul predicat fiind vechiul subiect. pentru că. altele negative. întrucât dacă unele 'Va Pbune atunci şi unele bunuri sunt plăcere. universal-afirmativa se converteşte doar parţial. ce-i „ici un bine nu es ^ ^ ^ ^^ ]a q propoziţie universală. lie Privită r.

lurei sau majorei ^ *rie.i JJ^ ^ converteşte. Aristotel a vorbit despre convertibilitatea propoaP simple. nici un A n-ar aparţine vreunui B. b) propoziţiile apodictice sau necesare: Este necesar ca Socrate să fie om. el construieşte trei feluri de propoziţii: a) propoziţiile simple sau asertorice (fără modalitate): Socrale este om. propoziţiile afirma-vor converti toate într-un mod similar celor descrise. pentru că Ceste un B. pe când cele două afirmative primesc o conversiune particulară19. B aparţine unor A. de exei. necesitate. 18 în capitolul precedent. în adevăr.. acum. se deosebeşte un modus Este necesar ca şi un iiictum Socrate să fie om. contingent şi necesar. Căci. o grupare. dacă n-ar fi o ^ cu aceeaşi nec ^ ^ ^ ^ aparţine necesar unor B. sau (în formularea românescă curentă) Se poate ca Socrate să fie om. contingent) este întrebuinţat de Aristotel în trei * creează dificultăţi de traducere: a) posibilul în genere. nota 13). Atunci când Ariso două moduri. )lă adesea sau natural". Această nstotel între hazard. în cele ce"1 °Um "^ Aristotel> Particulara negativă nu este convertibilă în nici 0 "»re însemnătate-T6^' ^ ^^ Că Arii>totel acordă convertibilităţii judecăţilor conversjunea rruW ^ monstra labilitatea concluziei unor silogisme. atunci n-ar . sa punem în locul lui B ■ ^ în locul lui A om. operând n . u ^ afirmaţia sau negaţia capătă o determinaţie suplimentară denumit mod.A. Deci real sau existent . Dar în propoziţiile negative. nota 19). Tot ce se zice că este Trebuie ca Socrate să fie om. particular P« en. normalul. el va trata despre convertibilitatea propoziţiilor necesare şi propoziţiilor contingente. sau (în formularea românească curentă): 254 asa B nu aparţine necesar nici unui A. Cele două sensuri din ntlUffanln /___ realulu ') Posibil -ontingenţa (ceea ce nu este necesar). dar poate şi să nu fie. Dacă A nu aparţin în toate cazurile. adică despre convertibilitatea modalelor (cf. într-o modală. Şi tot aşa. întrucât posibilitatea este între-Tmulte înţelesuri (căci noi zicem că ce este necesar şi necesar şi ce este potenţial este posibil). Aristotel nu face deosebire între ""^ «nsuri sunt cele. Pen ^ există când două moduri: necesarul şi posibilul. atunci nu este nici o ne • "^ B să aparţine unor A.ca™ 2 şi 3 formează.0 măsură.. **"**■ Noi acorSîn"''716'" **&**■ * oprimarea lor î. în adevăr. dacă A aparţine unor B. dacă B nici unui A. Ei bine. cazul este altul22. va fi posibil ca B să ^arină unor A. *» B sau **»**„« A. atunci şi B aparţine unor A. A este B. consti "^ perechi: posibilul-imposibilul şi contingentul-necesarul. astfel. 19 Orice propoziţie este o afirmaţie sau o negaţie a ceva despre ceva. nu fiecare animal este onv dar oi-w animal. Dar dacă A nu aparţine unor B. . Dacă n-ar fi posibil să aparţină nici unui . nu asupra subiectului sau predicatului. dacă premisa este na y adevăr. de exemplu. trebuie să înţelegem că B este subiectul şi A atributul propoziţiei AB Formularea lui Arislotel subliniază interpretarea în comprehensiune sau conţinui" judecăţilor (cf. care este cuprins ^ci!°'c* este real sau necesar este şi posibil. frecventul. când patru moduri. preferinţă. pentru motivul arătat. Dur dac-oricărui B. Dar noi a că A aparţine oricărui B. b) posibilul este opus înseamnă: ceea ce poate să fie. în schimb. Căci. ^sar V* unU1''' ^ să aparţină unor A. c) propoziţiile problematice de posibilitate sau contingente: Este posibil ca Socrate să fie om. . Termenul €v8exduei/ov (posibil. e totuna cu apartenpn. dacă 25 b Tsibil ca A să aparţină la toţi sau unor B.sibil nici ca A să aparţină unor B.isele posibile20. Modalitatea se consideră că poartă asupra termenului copulativ. Am dovedit aceasta mai înainte. atunci este tot aşa de posibil dacăeste P0^1^ # Dacă însă A aparţine necesar la toţi B sau unor ^ g Dacă î p iA8""Citate. atunci nici A n-ar aparţin B. atunci şi B trebuie să aparf -Căci dacă n-ar aparţine nici unuia. <Conversiunea judecăţilor de apartenenţă necesară şi de apartenenţă posibilă> Acelaşi fel de conversiune se va impune şi la premisele necesare" Universal-negativa primeşte o conversiune universală.! tennenului de posibil sau posibilitate. 253 ARISTOTEL Căci dacă B ar aparţine vreunui A (să zicem O n-ar mai f ii A i li B ăC B f nici un A nu aparţine lui B.

iar exprimarea lor în limba română întâmpină contin°ent' cu apartenenţă posibilă. Dar toate acestea vor fi dovedite în cele* urmează. ori ca să nu aparţină unora este afirmativ în formă: pentruci expresia „esie posibil" se sprijină pe „este". 25 b. . în adevăr. ]. iar nu numai în mod obişnuit.. 32 b). dacă se zice „Este posibil ca omul să sau „Ca nici o haină să fie albă".4. în cazul dintâi.1=-. ori aceasta este ne-alb. ^0* concepţia filozofică aristotelică. judecăţile asertotke şi apodictice afirmative.cât cel din urma26 să fie conţinut în cel mijlociu luat ca un tot. şi totodată conţine pe altul în sine: ca poziţie. pe urmă va trebui să vorbim despre cum se Pr0 S|ogismu] trebuie cercetat înainte de demonstraţie. tot ce se întâmplă în legătură cu un subiect. 3. 1. dar StS" ^: StSme o demonstraţie Ori de câte ori trei termeni sunt în aşa iei raportaţi unul la altul.. termenii extremi trebuie să fie raportaţi intr-un silogism perfect. ceea ce are loc in ni . Aceasta se va lămuri când vom vorbi despre posibil24. accidentalul"1'ca j. atunci este necesar ca altul să aparţină unorh Am dovedit înainte aceasta. Numesc mediu acel termen care este conţinut în altul. dacă este posibil ca predicatul cal să nu aparţină nici unu' ' de asemenea posibil ca nici predicatul om să nu aparţină vreun ' '* dacă este posibil ca albul să nu aparţină nici unei haine. dacă haina 1 necesar la ceva alb.T minorul ăicpov . şi cei doi extremi.'icu aPartenenţă nece™? Adică altul decâUa6^'-8 Universaia aflrmativă şi particulara afirmativă. adică minorul si majorul. Dacă A este enunţat despre toţi B şi B despre toţi C. ceea ce e F care urmează în text. contingentul (ceea ce poate să *** se°suri sunt c J' k ' d£ întâmPlător. Acum trebuie să luăm aceasta ca stabilit adăugând-o la ce s-a spus: enunţul că este posibil ca ceva să nu aparţini nici unuia. 25 b si 13. când şi ^ce un silogism. atunci A trebuie enunţat despre toţi C: am explicat ce înţelegem prin enunţat 26 a despre toţfi9. iar Aristotel o leagă de posibil. aceste premise se vor comp* ca şi celelalte propoziţii afirmative. de exemplu. 26 Termenul minor. dar nu are caracter imutabil. Cf. să arătăm acum prin ce mijloace. 25j ARISTOTEL posibil. aceasta este ne-bun.„ ■ . Metafizica VI. este necesar ca A să nu aparţină nici unui C3(). independent de termenii ia care se adăugat predicat. ei ocupă. silogismul poate fi demonstrativ. 24 Cf.on aceasta este ne-aceasta. joacă un rol însemnat în orice proces a ^fi implică necesitate în sens absolut. Prin extremi. hazard (cf. de exemplu. iar particulara se converteşte. şi pe de alta. este tot * posibil ca haina să nu aparţină la ceva alb. prin firea lucrului. pentru demonstraţie. cu un cuvânt. Totodată. 2 şi passim. Noţiunea de obişnui. pentru Aristotel. iar mij-dul să fie sau conţinut în termenul prim27 sau exclus din eî luat ca un tot.. dar este ^^-f (precum pentru un muzicant de a-şi clădi o casă). Primele ^'e Obişnuite în J. un termen ' cu necesitate celuilalt. locul din mijloc. demonstraţia este un fel de silogism. 26 a de simplă apartenenţă fa figura întâi> determinări. v Termenul major trei. 256 ANALITICA PRIMĂ 1. numit şi mediu.m-i DU|?ă °Um * Vede deci'orice siiogism cuprinde obligatoriu trei termeni si numai mijlocul. Negativa particulară trebuie tratată asemenea la fel cu cele de care ne-am ocupat mai sus. posibiI (Suwhto'v). ' m Analitică. I.r'« mu să nu fie) are • . iar în cazul unnător nu există nici o n -să fie aşa şi deci premisa se converteşte ca orice altă premisă Căci. iar ăm întâiT otl"ia cu apartenenţă s temi :S4r. astfel. se opune pe de o parte eterna \^p întotdeauna. după cum am vă/ut. 13 şi 17. Şi la fel. sau pentru că A nu aparţine cu necesitate lui B sau aparţine lui B nu cu necesitate. înţeleg întâi termenul conţinut în altul şi apoi pe acela care conţine el pe altul28. lerirunoiogia aristotelică: subiecte!i7trib"5Ta°€". în ce priveşte conversiunea. primeşte conversiunea celor] l negative. iar B despre toţi C.'> "1t°e£oeic sau T° SiaoT1M<"G (raporturile dintre 5 Ş «tremii -majorul . premisele negative nu maim să fie convertite ca simplele negative: premisa universal-negativănuse converteşte. Căci. 23 Ceea ce este obişnuit şi natural. iar „este" dă o afirmaţie totdeauna şi în orice caz. pentru că aceasta este regula obişnuită şi naturală-(şi doar în acest fel am definit posibilul). dar mai poate fi şi dialectic. Dar dacă se a că ceva este posibil. dacă A nu este enunţat despre nici un B.1-.

Aici şi în cele ce urmează. succesiunea es e 258 •taţi universal. pe carete» folosi mereu. iar un termen numai Dar daca un ^ ^^ să rezuUe un sjlogism perfect. există necesitate în nici unul dintre raţionamentele generate de aceste patru grupuri de propoziţii. când nici primni^J nu aparţine deloc celui mediu. Căci nimic nu urmează cu necesitate din term ""■' astfel. convenţionale medievale (ca Barbara.Pr™«'e două moduri concludente . Dar dacă nu există nici atunci nu poate exista nici un silogism cu ajutorul acestor nr ■ 31 un exemplu de raport universal afirmativ între extremi putem Iu animal. cele două moduri până acum tratate de Aristotel se pot reprez» schematic după cum urmează: (A) Toţi B sunt A (A) (A) (E) (A) (E) Toţi C sunt A. sau câte ori universaatjv iar particularitatea cu referinţă la termenul minor. om. rând pe cornbinafii posibile între premise nu dau un silogism concludent32 Expresiile pe care le întâlnim acum. ca exemplu de raport universal negativ termeni' om. în JvJm'^111 sub °°hi.T^r Am aJ""s wf' ^^ diCtUm de ""'"' « """"■ "a«aminat. nurmte. nici una particular-' ■ *"*•' universală. ca raport negativ. aşa încât nici o concluzie. aceste combinaţii nu sunt deci concludente. astfel dAfll presupune că majora este A (universai-afirmativă) iar minuni concluzia. iar minora şi concluzia* particular-negative. Se ştie că. unitate^. Aristotel se îndeletniceşte acum să arate. ştiinţă. Baroc». Dacă păstrăm în minte aceste reprezentări simbolice. ambele / (particular-afirmative). nu poate avea loc un silogism.silogism"1 J^ ^ fie raportaţi cum s-a arătat. se vede clar când. iar minora A (universal-afirmativa). fwn en este raportat universal. nu urmează cu necesitate.ii' Nici un C nu este A. afirmativ sau nega . este posibil ca primul să aparţină sau la tot' ^^ unul din ultimul. dacă silogismul este . în această tcă •fljnWlii1SUnfi posibil Şi când nu. cealaltă r med'U Va trebU' Sa fie subieet într-una din premise şi predicat în . to( astfe bArOcO presupune că majora este universal-afirmativa. vocalele apar în ordinea celor două premise (majoră şi apoi minoră) sii concluziei. pe când cElArEnt presupune câ majori! concluzia sunt E (universal-negative). bArbArA Nici un B nu este A Toţi C sunt B e• . nu rezulta din premise. punct caPitaI al studiului silogismelor aristotelice . cal. Darii etc). în adevăr. concluziile. Barbara şi Celorent. pe care Stagiritul le ia din cunoaşterea realităţii. nici mediul deloc celui din urmă C exemplu de raport afirmativ între extremi sa luăm termenii şeitan h medicină. ^ universajitatea este pusa m rapOrt cu afirmativ3 • Vax on u _------■— (A) T"0-" oamen" sunt animale Nici un cal nu este om Toţi caii sunt animale. Barbara şi Celorent Se tie ă lţiuil ^111 sub °°hi. Nici o linie nu este ştiinţă Nici o artă medicală nu este linie Orice~artă medicală este ştiinţk~ Nici o linie nu este ştiinţă Nici o unitate nu este linie Nici o unitate nu este ştiinţă. V^nd va exista un silg raportaţi aşa. in apelaţiunile 257 Dar dacă primul termen aparţine întregului mediu aparţine deloc termenului ultim. şi că. 33 în cele patru exemple sugerate de Aristotel.m r"«"'. ele traduc amân"ou înlănţuirea celor două premise nu comportă o concluzie. atunci nu va fi nici un silo la extremi31. ori de l altul l j îmi atunci u"*--— particular la auUJ' a este pusă Cu referinţă la termenul major. Toţi oamenii sunt animale Nici o piatră nu este om Nici o piatră nu este animal.. E universalnegativa. / particular-afirmativa şi 0 parţiali-negativa. linie. A nmttif universal-afirmativa. Tot aşa. Celarent.înp "". şi dacă sunt trebuie să fie pţ va exista un silogism35.Pr™«'e două moduri concludente Mediu.r ne» 11 După ce a tratat despre silogismul în figura întâi şi a arătat doua^j cjj( valabile ale acestuia. anume că nu poate exu că un silogism nu este posibil sunt echivalente. 35 ?fnmi prima data' Aristotel întrebuinţează cuvântul de figură (oxîiya = schemă).piatră. c El ArEn t . «I înţelege prin raport afirmativ (negativ) relaţia proprie lucrurilor.

dacă a fi enu •■ 1Cextlcj înseamnă ceea ce s-a spus mai sus. Vom avea deci astfel un sii<. ) (E ) (E ) 3 (E . decât s«. . două moduri neconcludente.dacăfi aparţine nici unui Cşi A aparţine sau nu aparţine unor B :. să luăm termenii bun.au nu apăra:. . daca premisa firte nedefinită. ori de câte or: prima este afirmativă sau negativă. că medicul filozof logicianul care a descompus figura întâi aristotelică i dacă avem o premisă universală şi cealaltă particulară. sau (O) Unele"stări nu sunt bune (A) Orice ignoranţă este o stare (E) Nici o ignoranţă nu este bană. iar termenii sunt raportaţi în oricare alt este imposibil. Atunci. 41 Avem. nedefinită ori particulară.-ea mai apropiată de concepţia lui Aristotel este totuşi definiţia următoare: sura întâi este operaţia care constă în a afirma sau a nega un predicat despre iwuşi predicatul F>aCeSt SuUect imPlicâ un termen mediu care primeşte sau exclude ei **« figuri. Ca un exem de raport afirmativ între extremi. de exemplu d A aparţine sau nu aparţine unor B şi B aparţine ia toţi C. 38 Aristotel are iarăşi in vedere principiul dicwm de omm el nullo.duPă cum reiese din Analitica primă.. igurile a do * Scindeaza' duPă cum mediul este subiect în majoră sau iu obiect în ambele * Ş' * lKm reprezentand posibilităţile ca mediul să fie predicat '"• ™ trei ca la Ai^ ^ Chă ă Drem' u *— IU ^1. schema acestui mod fiind: (A) Orice B este A (l) Unii C sunt B (I) Unii C sunt A. stare.. n ^^ Aceasta rămâne valabil. ca la Aristot 1 ^ ^ C că avem m total Patru posibilităţi şi deci patru consideră. iarăşi. denumit fErlO. 37 Este vorba aici de ai treilea mod concludent. (E) Nici an B nu este A (1) Unii C^ujnt-B_____ (0) Unii C nu sunt Â.prader ca unul de raport negativ: bun.ltat!a aceasta a termenului mediu de a fi subiect într-una din in minnri. ) (E ) (A ) 4 (E . cu majora /sau Oşi folosind termenii indicaţi de Aristotel. de către istoricii filozofiei. (1) Unele stări sunt bune. fie că este particulară Dar dacă universalul este pus în raport cu termenul mi afirmativ.«. pe care anstotelicieniidemaife îl vor denumi dArll. 39 Obţinem aici al patrulea mod valabil. cu condiţia ca să fie afirmativă: pentru că vom a *: silogism. este necesar ca A sâ ^Uj C37. Tot i-a. constatăm că Do^hi""™ ^ ^ dimâi d'n Cele două definiţii Pe care le'am dat mai Premise şi predicat în . Iar daca A nu aparţine nici unui B şi dacă B aparţin"^ necesar ca A să nu aparţină unor C (înţelesul lui . 40 Adică premisa minoră. Numesc major acel termen în care mediul °Ss« iar minor acel termen care este cuprins în cel mediu sy C(*%l aparţine la toţi B şi B unor C. nu va fi posibil un silogism. 259 ton <Oa|a aristotelică Gale 11Ş' a imaginat nrin n° /***■ vrea să sju ARiSTOTEL termenul minor. stare. dacă premisa este afirmativă ori negativă. fie că premisa este nedefinilă. fie negativ. de asemenea. ignoranţă*1. 260 . cealaltă < 2 (A . dacă însă"'™ AriStOtel nu exista. ) (E ) (E ) . avem: (1) Unele stări sunt bune sau (0) Unele stări nu sunt bune (A) Orice prudenţă este o stare (A) Orice prudenţă este bună.enuri:atH°r'''tl! unul" i-am definii înainte38).

din cele ce s-au spus. nu poate 26 b . iar icrmenii sunt: neînsufleţit. fie afirmative. sau nedefinite. pe care Aristotel a făcut-o mai sus pen făcută şi pentru E-O • tii şi ^ • 54 Cee ce revine la eliminarea. daca rezultă un silo în această figură cu o concluzie particulară. nici când premisa majora este universala. dar despre nici unul din celălalt47. cele două dintâi exemple. nedefinita. fie că este 'S"emplu.£ că premisa minoră este nedefinită. căruia. L>e . şi întrucât aşa. 2&1 AR1STOTEL Apoi. nota 33. că. piatră . 26 a). Să luăm termenii alb. 7). Căci termenul major poate atât despre toţi. cu atât mai mult deci. dacă A aparţine la toţi B si dacă B nu aparţine _^1Tb nu aparţine la toţi C44. sau una definită şi alta nedefinită. . termenii trebuie sâf (E) Nici un om nu este neînsufleţit (O) Uneori albul <zăpada> nu este om (A) Orice zăpadă este neînsufleţită. şi. lebăda şi zăpada.0 dovadă similară poate fi data. alb. nu ne poate da concludent. chiar dacă B nu aparţine nici unui C. O-l.iar premisa minoră negativă particulară. Şi aceiaşi termeni pot fi îuati şi dacă . întrucât este nedefinit a zice50 că B nu aparti adevărat. sau (0) Unii cai nu sunt albi (E) Nici o lebădă nu este cal (A) Oricelebădfeste albă. Particular. propoziţiile sunt particulare. avem: (I) Unii cai sunt albi. fie că 8 nu C. că nici într-un chip B nu aparţine lui Q. deşi propoziţia care urmează este particiM» poate fi totuşi calificată ca nedefinită. gs. 'egarea «anilor în concluzie s-ar face fără ajutorul termenulu Wco un mod neconcludent. termenul mediu nu-i poate fi atribuit45. să luăm apoi câteva lucruri albe. Este deci clar. cât şi despre nici unul din cel minor. dar aceasta. Nu poate rezulta un silogism nici într-un fel <. de vreme ce relaţia B nu aparţine la im/iCiim» adevărată. (E) (O) (E) Nici un om nu este neînsufleţit Uneori albul <lebăda> nu este om Mei o lebădă nu este neînsufleţită. (O) Unii cai nu sunt albi ( ' ^EL un corb nu este ca! 3 .negativă nedefinită (examinat aici) T numai dacă modul cu premisele A-E ar fi fost valabil. A-E-A şi A-E-E). ca neconcludente.. dacă B nu aparţine ori* 51 Aristotel a arătat acest lucru (1. om. l-O. om. iarăşi. ntt această raportare de termeni. a încă 4 c0 ni\$^-I-I. particulara negativă nu ne poate da un a ^^ 52 Adică modul cu premisele A . termenul animal este enunţat re tot din unul46.. Neînsufleţit este afirmat despre toţi din unul48 şi este negat despre toţi din celălalt49.erOienii& nu se iveşte un interes special. cons"lerânum focc*-^ (I. folosind termenii daţi de însuşi Aristotel. că propoziţiile nedefinite se pot asimila celor particulare. cu majora £ şi minora O. când a stabilit modurile neconclu** cu premisele A-E (ci.4. corb42. animal. lăsând cititorului facultatea de a o face singur inc™ . O-O. nu rezultă nici un silogism. fie ea •.nrrnativă-fl' ieg^ Vf. ea poate fi privită şi din universala negativă. cu majora 1 sau O şi nunora E. 50 Trebuie să înţelegem astfel. g r. alb: apoi să luăm printre lucrurile albe. ar mai putea prezenta argumentul lui Aristotel. nu vom mai reconstitui exemplele Aristotel.1 -fost posibil şi aici52. 42 Suntem aici în prezenţa a două moduri neconcludente. sau un şi alta afirmativă.e exista un silogism. după cum am văzut. despre care nu putem enunţa omul. Aceste scheme le-am constituit aici în notă.7 Adică majora 1 "^ neconcludeM cu majora A si minora O. alb. Termenii comuni la toate cele de mai sus sunt amândoti. de premisa universală este negativă53. conţinut în ultima frază: în urma q că particulara negativă poate fi considerată nedefinita. să presupunem că A nu aparţine nici unui B şi că B nu aparţine unor C. i animai^ cal. nu urmează nici un silogism (cum am arătat)51. 53 Aceeaşi demonstraţie. Să zicem că luat ca u-rmenii sunt • animal. despre nu este enunţat: lebădă şi zăpadă. fie că B nu aparţine nici unui C.>. ffi Unii cai sunt albi. Tot aşa. fie negative.

un silogism perfect este conform în chip imediat cu tipul indicat de Aristtdli capitolul 4). Nnu va aparţine lui M\ dar ■ Ca aparţine la toţi O.figuri. 58 Prin termeni universali sau raportaţi universal. după apropierea de mediu: iVeste „mai mare". există numai patru moduri cu concluzie erfect în opoziţie cu cel imperfect s-a vorbit mai sus. ouă. nici ' ibil nici într-un chip55. C(= T. şi imperfect atunci când concluzia se referă numai la o posibilii observat că această completare este totodată o deviere.rtJ.ti termeni luaţi în propoziţii universale.h vedim. Trebuie să adăugăm că acest caracter de evidts imediată al figurii întâi. sau aparţine sau nu aparţine totalităţii ambelor subiecte. De aceea. . aceste rezultate prin . atunci A' nu va aparţine nici unui O. Darii şi Ferio (aceste două din urmă având o concluzie O). .ii necesare. 262 ___---■tabilit noi. iar minora au particulară). Termenul mediu stă în afară de extremi şi are primul loc. dar despre toţi O60 î ^ negativă este convertibilă. când zice că un silogssm este imperfect atunci când pune in joc alte premj 2' cele Uate originar. Nnu va aparţine nici unU J* am dovedit-o înainte61. indiferent care. în adevăr.Căci dacă jW nici unui O. mediu şi minor). dacă ele dau conclu/. după cum anunţă Aristotel chiar în fraza pe care o aveam sub ochi. prin termenul mediu înţeleg aici pe acela care este enunţat despre ambele subiecte. notează cu M (mediul). Un silogism perfect nu există nici într-un chip în acesta figură57. trebuie să înţelegem. de ase-jn silogism nu es v^ ^ această figura sunt perkcte lpentm ca menea. obligaforiu afirmativă. Meste în frunte. ^. dar nici într-un alt h°C' că Meste enunţat despre nici un N.acta fiind cuprins într-una din premise şi cuprinzător in cealaltă Reţinem. fie universale şi P <Silogismul de simplă apartenenţă în figura a doua> Ori de câte ori acelaşi lucru56a aparţine totalităţii unui subiect şi deloc altuia. această figură se numeşte a doua. B (mediul). Şi tot aşa. pe care ii izolează Boutroux. 60 Aristotel schimbă literele pentru desemnarea termenilor.^tft ordinea alfabetului grec. aşadar. un silogism imperfect presupune aiieie admiteri complementare îa. iar prin termeni neumversali vom înţelege w» luaţi în propoziţii particulare sau în propoziţi nedefinite (premisele putând fi una para1 şi cealaltă nedefinită). cele trei noţiuni ale r""dcâ. mulţumită căreia concluzia decurge în mod necesar şi explicit premise. în prezenţa a 4 moduri în figura întâi. . prin termenul major. ° . modurile valabile ale celorlalte două iiguri nu constituie nicim silogisme perfecte. i cele din urmă.unde este subie^ "^ predicat în ambe'e premise.V(majorul) şi . în un silogism este perfect atunci când concluzia este ARISTOTEL vafit Dacă termenii sunt raportaţi universal58. Particulară ' Barbanl'Ce/aren(. destul de vecin. în timp ce recurge laimto Analitici. alt sens. ca mai generai. prin minor. dar el este posibil. că t°ate „S1 * cU ajutorul premiselor luate la început) şi că toate sunt toate desăV*Ledite prin această figură. 27 a fie că termenii sunt raportaţi universal. de asemenea. nici O nu aparţine nici unui M: dar M (cum arn y la toţi N: atunci nu va aparţine nici unui N. Este evident. care vor fi denumite. în vreme ce silogismul imperfect poate deveni conform acestui tip im cu ajutorul unor reducţii la figura întâi.dat în notele noastre anterioare. trebuie să fie obligatoriu Mp cealaltă. fie afirmative şi negative. 59 Adică una dintre premise.ar celelalte nou ^flf de asemenea.Caracteristicile figurii sunt: concluzia este ^"""nativa(universalăs""8'' ^"^^ universalî (afirmativă sau negativă). A' nu însă ^™C^d vom avea acelaşi silogism62. ceea ce este mai departe de mediu. pentru că s-a —" necesară. mediul este termenul ■"'«. de la cure Aristotelrev *' mai jos. concluziile sun dare Numesc această figură prima56. poziţia lor este diferită: şi anume. . fie că nu. un silogi on de cate ori mediul aparţine întregului subiect <=) ** (indiferent care are raportul negativ)59. in totciaU pentru Aristotel. ismulu'fs" *T nUnUmai prima' ci ?> perfectă. în loc de ^. mod recunoscut anterior ca val (E) Nici o plantă nu este animal (A) Orice om este anima! (E) Nici un om nu este plantă. se datorează poziţiei centrale a termenului mediu în cele două premise. prin extremi înţeleg termenii despre care este spus aceasta. minorul). acestea totuşi nu decurg în chip evita şi explicit. prin urmare. 264 Prio>a fi •Z________------ât relaţia negativă este convertibilă. Aristoîel îi dovedeşte valabilitatea prin convertirea la modul Celarent a! figurii întâi. în celelalt T™16 după pozitia lor în această figură (major. dacă însă sunt raportaţi altfel. Aristotel a eliminat deci 12 din cele 16 combinaţii posibile aie rămânem.(coresp alfabetul nostru) este „mai mic". ceea ce stă lângă mediu. "* 61 Modul acesta de silogism în figura a doua poariă denumire* cum se vede. şi termenul minor în figura a Va|abilă numai dacă"*' ° ambele premise. dacă Maparţine întreiJu] rf" loc lui O.

Convertind majora (s din feStino). Dacă temenul mediu este raportat universal la unul din termenii extremi. animal număr. animal piatră. Ceea ce era de demonstrat. iar un raport negativ: Unic.că rezulta un silogism. fie afirmativ. In adevăr. ci unor O. am obţinut un silogism în figura întâi. mcepe prezentarea silogismelor neconcludente în a doua wncluz. pe care l-am obţinut prin conversifl valabil. Termenii pentru ilustrat un raport mativ sunt: linie. dacă un silogism se formează când termenii sunt raportaţi universal. iar Meste enunţat. corb şi apoi animal jf corb. în cel din urmă. '* lmpllcă sum absurdc Nu trebuie confundată reducerea U * ""2F* «*-£2î !"" ^^ —' <** « dovedea că o propcţ. despre toţi Ar ju ^ aparţină la toţi O. modul Ferio. astfel. dacă M aparţine la toţi N a ' O. când termenii sunt astfel căci necesitatea nu rezultă perfect necesare '^Slvidentatuncc ^portau. . de asemenea. Acesta fund va i s-a stabilit la locul potrivit. nici atunci când M nu este enunţat rucTun JVşi despre nici un O. ei trebuie să fie raportaţi cum am stabilit de ia început65: căci dacă sunt raportaţi altfel. Nnu va aparţine unor O. denumirea de Festino. dar nu la toţi O. el a dovedit valabilitatea modului ce se va denumi mai târziu nonstreazâ valabil iarăşi prin reducerea la Celarent. termenul mediu fMjeste su 1 ^ ^^ predicat în minoră.c este . dar s-a admi -^t'V* V unor O. nu rezultă nici o concluzie necesară. Să luăm termenii: animal. 68 Convertind judecata negativă. silogismul în figura întâi. ci despre unii N. Nu va rezulta nici o concluzie şi atunci când Mnu esteenum despre nici un O. demonstraţia este aceeaşi ca şi mai sus70 Dard este enunţat despre toţi O. dacă universala este afirmativă. şi conversiunea universalei negative fiind c că şi silogismul în figura a doua. Căci da '" m ^^ tuturor O. respectiv de l" ^ ?' convertlndu-se minora şi concluzia (operaţiile sunt 53 Sau reduce UtKie m Ş1 S'în caMeStrei) " tiptui că consecinţei ' °'>era''e V™ cart se arată că o propoziţie este falsă. un raport rt ubstanţă. Este clar deci că. întrucât judecat -^ convertibilă. de aceea.. amintit mai sus. Rezultatul ajutorul primei figuri68.darnuuns-numai din P16^^ ~enunţat despre oricare JVşi. fie negativ. animal. Termenii pentru ilustrat "rmativ între extremi sunt: substanţă. ^cu Proba sau denu. eu înţeleg că. animal. este necesar ca A^să nu aparţină unor O69. JVnu va aparţine nici unui M. silogismul este deci în figura întâi. ^^ a a> din aceste două silogisme. om. termenul mediu (M) este predicat în ambele pre este deci în figura a doua. ■ şi obţinem. 265 ARISTOTEL 27 b --------1 este afirmativă. .substanţa fiind termenul mediu Sgste posibil un silogism. şi particular la minor şi într-un fel opus universalului — prin Jn fel opus". particul Căci dacă M nu aparţine nici unui N. despre Daf *** nu poate avea loc un silogism64. este ^ "^ nu aparţină unor Cr . particular-negativă. trebuie să rezulte un silogism particular negativ66. modulftr Schemele comparative se prezintă în felul următor: Fie silogismul în figura a doua de modul Festino: (E) Nici un N nu este M (0) Unii O nu sunt N. avem: (E) Nici un M nu este N (1) Unii O sunt M (O) Unii O nu sunt N. 266 . de asemenea. dar nu despre unii Ar. .unt . atunci nu va fi i silogism. 69 Modul acesta valabil al silogismului în figura a doua a fost en 70 Exemplu (dovada prin absurd este indicată de c din baioCof (A) Orice om este animal (O) Nu tot ce e viu este animal (O) Nu (of ce e viu este om. T. dacă universala este negativă particulara onverteşte (operaţia este indicată de litera s din ceStre) în. ori de câte n termenul mediu este raportat universal la major. Nhi un animal nu e plantă. substanţă. mai târziu. Tot aşa. permutându-se lwllCi"e. om. dar noi am stabilit că Mnu aparţine unor 0 M aparţine la toţi N. vom trage concluz' -aparţine la toţi O. Termeni pentru ilustrat o rapofe 67 Acest mod valabil a primit.

iar pentru neapartenenţă: alb. dacă termenii se unul la altul în felul arătat. caîn dovada prin imposibil. Mai departe este evident că o concluzie afirmativă nu se capătă cu ajutorul acestei figuri. ori dacă aceluiaşi termen 73 Aristotei a eliminat deci ca neconcludente 12 din cele 16 combin»» în figura a doua. Maparţine la toţi JVşi la unii O. sau nu aparţine la dm amândoi. termenii pentru neapartene animal. pentru apartenenţă: alb. din cele ce s-au spus. Tot aşa. care on sunt conţinute în termeni cu necesitate. animal. dai nu la unii din celălalt. ceea ce ins ainbele-derivă din Barbara.ci toate devin perfecte prin anumite judecăţi suplimentare. adică Mnu ci unui O şi Mnu aparţine unor N. ci trebuie să raţionăm pe baza ilui72. să zicem că ii N deloc şi nu aparţine unor O. zăpadă. silogismul in figura a doua comp" conCW*' vaiabiie. sau nu aparţine la unii din fiecare s ^'^ ia unii din una dai nu la unii din celălalt sau nu aparţi l ia unii din una. silogismul nu este posibil. animal. lebădă ' SUtll: *$> Este evident deci că. nu putem găsi termeni. Am explicat mai sus ca vi ^ denumire reprezintă cele îrei propoziţii aie silogismului în calitatea şi c ^^ adăugăm acum că. Rămân în prezenţă patru moduri valabile care vor fi denumi ^ ^ respectiv Cesare. ci toate sunt negative. piatră. gg iniţiala modului de la figura întâi la care poate fi raportat. sau le aparţine nedefinit73. nu se poate forma un s i ltate'Una este posibil un silogism. Termeni pentru a ilustra raportarea negativă sunt: alb. dar noi am admis e! aparţine unor O. fie particular74. Căci. şi nota 74. Este posibil atunci ca )nU]a toţi o.iar i rezultă un silogism. î„ aceasta"^ °nCărU' ° MU nici unui °. să luăm premisele afirmative. Dar nu este să găsim termeni pentru a ilustra raportarea universal afirmativă. sau nici unui O. nici dacă termenul mediu aparţine 1 ^ ^ fiecare termen extrem. tot neconcludent va fi şi modul Rămână cu aceea de la paragraful precedent. ca orice silogism din această figură este imperfect. Cf. atunci este posibil pentru u tuturor O. ^^ anjwaj Dar nu este posibil să găsim âror extremi să fie raportaţi afirmativ şi universal. dacă este adevărat că Mnu aparţine unor O. că. fireşte că nu va fi posibil nici acum. dacă 'aŞa Cum s"a stabilit mai sus. universală. Pe această cale. 267 AR1STOTE1. Iar dacă premisa minoră este universală.argumentarea 1 " "^ S"8' °f "°ta 51 Ş' "Ota 50''" P^S™^1 !a care •" totodată sâ aparT T Ml?tOlei este următoarea: este cu neputinţă a se arăta că N ■ Kes< sens. Termeni pentru apartenenţă ■ animal. ca şi înainte. Camestres. lebădă. şi alb. când nu. silogismul este imperfect. Dacă premisele sunt afirmative. de exemplu. olog» ^ ^. ori sunt primite ca ipoteze. dacă M e"e unor Oşi nu aparţine unor O. Să le socotim întâi afirmative. <Silogismul de simplă apartenenţă în figura a treia> Dar dacă aceluiaşi termen75 luat universal îi aparţine un al do » iar un al treilea nu-i aparţine deloc.^ universală de exemplu. Termeni pentru a ilustra relaţia ysăaparinao ^ . unitate. i motivul arătat mai înainte. in . iar Cesare şi Camestres se ele Celarent. 1:1 -. iniţiala fiecărui mod de la figura a ut . sau amândouă !mul nu este posibil în nici un chip. ţg patru &* 74 Trebuie deci să reţinem că. ci trebuie 5 raţionăm pe baza nedefinitului71. ^spre nedefinit im. Dar este eviden de asemenea. de câte ori premisele au aceeaşi fiind universală şi alta particulara. dar aceasta înseamnă că tot ce este adevărat ^^ul H p 6«uvd rămâne adevărat ■ ^ £_^j ' ceste neconcludent ^ ?l aespre particular-negativă. animal. atunci Mnu aparţine nici unui O. pun conv enţie. om. corb. ori la nici un O. Festino din Fer/o. corb. nici când el nu aparţine nici unui O. fie universal. şi dacă atunci când el nu aparţine nici unui O. Festino şi Bawco. iar o raportare negativă: V^udecata universală este opusă celei particulare. Căci. dar dacă premisele vor m Pentru ca: ^ arătat când alQP ^ sau amândouă negative. neînsufiei't ^ 28 a Este deci evident." ^Tsubstanţă. Este posibil atunci pentru JVca să aparţină la toţi O.U"1Versal"negaîivă. pentru toate aceste moduri. Termeni comuni pe ^ cele de mai sus sunt: alb. iar premisa majoră. ori la nici unul. piatră. termenii trebuie să fie raportaţi aşa. dacă /Var aparţine la toţi arMnici unui N. ca atare.^_ ^. rezultă cu necesitate un silogism.de°arece nu se pot găsi exemple etes«1 a este cuprinsă uT^' * V°m a™nt' °ă ° P^^^negativă este nedefinită in 16 Universal-neeaiiv.

Dar definiţia ce ar urma mai ssrict din tratarea lui Aristotel ar fi următoarea: un silogism în figura a treia întruneşte în concluzie două concepte ce îşi convin unul altuia prin aceea că pot fi afirmate si unul şi celălalt în iegărură cu un termen mediu.nota 63-> sau P"n extrapunere (cf. nici când ambii termeni nu sunt afirm vreun S. om. la figura a treia. ca ilustrare centru alte demonstraţii leVOmmai «emPliflcâ. i că Fva aparţine cu necesitate unor R11.28a ■ Ai aniversal amândoi " atieia-PnnterinIj enunţate ce . sau pune faţă în faţă două concepte ce nu-şi convin. şi daca luam unul dintre S. sunt P ^neaparţialăa^ x*> Tnt. După cum se vede din enunţul lui Anstotel. prin >unt enunţate ^^ ^ ^ mai departe de mediu. atunci şi Pşi R vor aparţine acestuia. 268 J I. mai jos). Este posibil să demonstrăm aceasta. . de asemenea. întrucât judecata ^Tuvă este convertibilă. "corespunde următoarei scheme: ^ Top S sunt P anulare.silogism în figura a doua nu este niciodată afirmativă. Exemple de apartenenţă: animal. om. iar P nici unui S atu silogismul că P cu necesitate nu va aparţine unor R7y a Voni avv demonstra în acelaşi mod ca şi înainte. neînsufleţit. Silogismul nu poate fi perfect nici în extremilor şi nosibil fie că termenii sunt raportaţi universal medfutfiecnu Să sunt universali. cal. IL P. Căci. iar 5 la unii R. S va aparţine unor R: pnn urmare. sau nu-i aparţin. întrucât p aparţine la toţi 5. >traţia valabffl» **m ™ P"m m°d valabil> ce va Purta '^numirea de Darapti. ncînsuflet ■ neapartenenţa. :eastă figură mediul este subiect în ambele premise. această figură se numeşte ^ această flgură înţeleg pe acela despre care Ielajte d0uă. dacă atât Pcât şi R aparţin la toţi S. Ptrebuie să aparţină unor R. adică termenului mediu. Termeni pentru apartenenţă sunt: aii' ^^ iar pentru neapartenenţa: animal. Aristotel schimbă din nou. iar P]a w o aincj* va fi nici un silogism. . cal. deci are sfera cea mai mică. Dar dacă R nu aparţine nici unui S. să se demonstreze prin imposibl ^ anterior. şi în II II . prin face Şi Prin redu * miROKi'dar Anstotel explică. prin reducerea la imposibil şi prin extrapunere78 Căci. că aceasta demonstraţie se poate °w ă'l'Tf lmP°Sibil (cf. txtreniul major pe _ aproape de el. v___„ O) O) Ti>p T daraPtr>> otHinem un silogism în Darii: 269 ■ ■1 ^__ _ ■■■■■■■■■■■■■I BH^H I TI li AR1STOTEL * exemplu N. pentru că s-a produs un silogism de figura întâi. — neînsufleţit fiind termenul Se arată clar. prin minor. '" Aceluiaşi termen. >Ca''(* Nu există silogism. deoarece unui poate fi afirmat şi celălalt negat tte termenul mediu. si asrf i *-\ unortf. neînsufleţit. de asemenea. C PVa% Dacă R aparţine la toţi S. silogismul de figura a treia nu poate fi nici el perfect.h. I. apoi. pnn extremi înţeleg predicatele. iar majorul prin P şi minorul prin R. de 76 Silogismele în figura a treia se recunosc deci prin faptul că termenul mediu are funcţia de subiect în ambele premise. literele ce simbolizează termenii: "ea alfabetului grec. Termenul mediu stă în afara pe acela ciK^& locul uitim. care corespunde aici cu ordinea alfabetului nostru. prin convertirea n * * ^ S-ar putea.'eCare deraonstraţie în parte. Demon-cioversimj ' '"f™6 Urmează'constă în reducerea ia Darii (cunoscut ca valabil). ori de câte ori P şi R aparţin la toţi S.»e^mnat P™ S.

dacă P aparţine la toţi S şi R nu aparţine la unii S. ■ ^tfeT întrucât R aparţine la toţi S. iar S unor P. _. ' p. atunci şi P trebuie să aparţină la unii R. Dar ori de câte ori majora este afirmativă. animal. atunci P va aparţine la toţi . dacă faparţine la toţi R. Trecem acum la demonstraţia prin reducere la absurd. conversiunea este valabilă.m<»»c ^ pla unii s. S trebuie să K. dacă R aparţine unor S şi nu aparţine unor S. * ^ termen este afirmativ. de asemenea. cxtrapunere. iar Pnu :ste necesar ca Psă nu aparţină unor R. Căci ori de câte ori amând! termenii sunt afirmativi. care reprezin ' a'ffeia. adică cu pre am plecat şi pe care am considerat-o adevărată. de exemplu. (E) Nici un R nu este P (A) Ton S sunt R (E) Nici un S nu este P. Pentru relaţia universal-negativă nu este posibil a găsi termeni. Căci. ori de câte ori i afirmativ83. în adevăr. 19 Modul concludent Fehpum al figura a treia. dacă luăm un 5 căruia Pnu-i aparţine. . dacă P aparţine la toţi S şi R la unii 5. atunci trebuie să aibă ■ular. nici un silogism nu va fi posibil81. Căci dacă R aparţine la toţi S. Termeni pentru relaţia universal-afirmativă sunt: însufleţit. când un silogism este dos'Vi' când nu. aşadar.această figură. dacă toţi 5 sunt P şi«l din Darapti). silogism. iar când ei sunt negativi. dacă termenii sunt universali. iar celălalt negativ. ^ |ui A1*^ 81 întreg acest pasaj trebuie înţeles ca o reluare. atunci ună unor PŞ1 aS. Când însă un termen este negativ şi altul afirmativ. iar R aparţine la toţi 5. nici un silogism rm este posibil. deci unii R sunt P. avem ui ■MM 270 II 1 IUI 1II 1 u aporta iversal la termenul mediu şi celălalt. atunci P trebuie să aparţină unor ltoţi^ ^ este convertibilă. Dar noi am admis că nu este aşa. atunci şi unii S sunt Pşi R. mai sus. un silogism va fi posibil. dacă ele mai sunt şi afirmative. de aceea> p trebuie să aparţină unor R. prin imposibil EsteP°cl si în cazul precedent. ^^ în care concluzia este în contradicţie cu majora din Dampti. atunci va fi un silogismii care un termen extrem nu aparţine la unii din celălalt. Dar am că el nu aparţine nici unui R. Trebuie să procedăm aici ca mai . om. aa' J^ se pOate demonstra în acelaşi fel ca şi . extrapunerea («Oto iţ) pleacă Ue la principiul că tot ce este ^^t mediu este adevărat despre o parte din el.djd 28 b majora este negativă.'o demonstra. nici un silogist nu va fi posibil. mposibil şi prin să Lr . Dacă luăm contentei* concluziei din Darapti şi o introducem ca majora într-un silogism de modul Ce\w avem. In adevăr. Sfaînândoi sunt afirmativi. dacă însărcina este răsturnată. 80 Ceea ce este echivalent cu reducerea la Ferio.în cazul can ^ ^ temeni este univerSaF. şi dacă universală. s p aparţine unor Tot aşa. iar minora afirmativă. va fi un silogism în care un termen exim aparţine la unii din celălalt. Acest din urmă silogism este valabil. deci silogism II de mod Darapti este valabil. Aj*^ de a rezuma şi sistematiza tot ce a spus până aici cu privire la 8 •slllcoi>c premise fiind universale. Demonstraţia este posibilă şi fără reducere la imposibil. văiai*^ în fine.

animal. iar altul la nici unul din mediu sau dacă premi scic * affc* nedefinite. care presupun că termenul major u) concluzT' rp moduri zise indirecte. cum s-a şi arătat85. Şi tot aşa. Dacă termenul negativ este universal. raportând termenul minor la cei major. atunci P ^^ unor R. ori de câte ori nu rezultă un silogism. după cum se vede *""' Reamintim pentruT* dl" termeni este umv«sal".soanelor-operatori care indică operaţia tbuie «cute următoare!6' reprezentate Prin **ala care le prevede. nu avem un silogism concludent.î . subiectul concluziei Xotil <* derivă din BarT' ^ ^ 'Uăm "" exemplu' raocIul indirect Baralipton poate fi (A) T^ Pnn convesiu . Vedem clar. l Disamis. Astfel.eSCOperi moduri zise indirecte. deoarece. săllw. Aici trebuie să facem dovada pe baza nedefinit* Nu este posibil silogismul într-un chip oarecare. un silogism va rezulta totdeauna. atunci P aparţine unor 5. că. apoi animal. sălbatic. fie negativă. singurele perfecte.teadnuten^P . Proprietăţi comune ale celor trei figuri> Este evident. după cum am văzut. Bocardo şi Ferison. concli/8' . om. ori unul aparţine. neînsufleţit. de asemenea. iar R aparţine unor 5. Se vede clar. E clar deci că nici aic silogism. concluzia este miiversală. Dar dacă R nu aparţine nici unui S. şi în această figură. ori de cate ori este negativ şi cel minor afirmativ. care presupun că termenul major "^nul minor? a "^'" modurile desc°perite până acum. alb.„„jal<fr' fie astfel raportaţi.a5tâ «** SUnt'umentare).' aparţine unor S şi nu aparţine unor 5. nici ui posibil. Pe viitor. fie SUoeisme prin conversiune în toate figurile. dar dacă unul este afirmativ şi celălalt negativ. Când termenul major este rapom universal la termenul mediu. dar unul este universal şi celălalt particular. de exemplu. Căci. om. şi anume: Darapf/. în toate figurile88. avem un silogism concludent al modului Felaptnn. sălbaf ""^ neapartenenţă: animal. alb. sălbatic. dacă A aparţine la toţi sau unor B. dm «presia: „indifere ^' ^"i"6' 'dnm# două r"oduri concludente. Datisi. Termeni pentru apartenenţă sunt: animal. a se v exemplul: animal.l să ajungem la o i m. pentru ca vom avea din nou figura întâi. vom lua termenii: animal. A se vedea nota 71 şi textul 2'M ARiSTOTEL fi. silogismele în figura a doua şi fiiui a ■ ' -------' MCl:c' uuPa cum am v ^se pot reduce la silogismele în figura întâi. ' ^tţ Dar când termenul minor este negativ. utilizata ca adevărată şi despre aceea l D dă R i i nu f^ nici unul. este necesar ca C să nu aparţină unor A. acestei figuri. Este vorba de Disamis şi de * ef«tuatasuprapr0TCm. Când termenul minor» raportat universal îa termenul mediu. iar dacă există un silogism. iar B nu aparţine nici unui C. om. ea poate * dacă sunt însă negative. ori unul aparţine a din mediu. Silogismul în figura a treia este imperfect. de asemenea. neînsufleţit. emonstraUi. =1 va încerca acum să demonstreze că silogismele tuturor figurilor au :omune. în diSaMiS. nici dacăw dintre termenii extremi aparţine la unii din termenul mediu. sălbatic. în nici unul din aceste moduri. sălbatic. Pentru o relaţie afirmativă nu se pot săsi termeni. ca toate silog» 85 Cazul acesta a mai fost examinat mai sus. ştiinţă. de asemenea. c°ncluziei. atunci va fi un silogj 86 ""'"^ţ P nu aparţine nici unui S. dacă P aparţine law R. s6 Modul acesta va fi numit Ferison 272 rfecte (pentru că toate devin perfecte prin . dacă majora jora afirmativă. (obţinerea ' ^"rului. Nu este posibil un silogism când amândoi termenii sunt neaahv. când silogismul ^^ când nu. "iei Şi) conversiune 6 0Pera!": conversiunea majorei. în celelalte figuri: un silogism rezultă totdeauna cu ajutorul >ilogismul în figura a treia comportă 6 moduri valabile. vom lua ca termeni pentru o relaţie negativă:cori zăpadă. animal. iar " De data*"lrmaUVă Ş' minora negativă.. 28 a. apoi animal. anspunerea premiselor şi conversiunea nu pot fi împinse mai departe. om. cal. nu urmează nimic necesar. dacă amândoi termenii sunt afirmativi sau negativi. ^a rezultă cu necesitate. iar altul nu aparţine. atunci nu v f silogism. on aparţine. rolul cor. şi că nu este posib. om. vom lua termenii: anima] stiim sălbatic. transpoziţie.daca.ternie. în adevăr. întrucât expresia „nu aparţine la unii" este nedefinită. ştiinţă. şi dacă termenii se raportă în felul cum s-a stabili. om. — termenul mediu 1 amândouă. Totodată. vom lăsa aceste operaţii în geneial pe monstraţia prin nedefinit. Când termenul major este raportat univera ia termenul mediu. Termeni comuni pentru toate sunt: animal. dacă p--» a'"fc convertită. dar noi am admis clei» aparţine nici unuia. şi dacă negativul este luat universal. nu poate fi iarăşi silogism concludent. dacă premisele sunt convertite. iar R unor 5.

în prima figură. figurile fiind.ilo£isme unlVc i _ <__:j„mcm«» în ficrnra miilnrif p«tf riar ră silogisme un ^ în prima figur^|Tula ^P g ş silogisme în figura mijlocie. de exemplu. singurul mod indirect la a doua şi Fapemoşi n l^t indirecte ale figurii a treia: toate aceste moduri au fost stabilite clar a î secolul al XVI-lea. 92 Nu ne putem îngădui să revenim aici la toate câte sunt expu locuri şi pe care Aristotel le rezumă acum într-o singură traza. de asemenea. Şi tot aşa. facem aluzie la următorul . wtruca k în prima figură. O cu A. cu ajutorul silogismelor particulare în figură. deşi nu toate pe aceeaşi cale.suntA siunea parţială a concluziei. atunci A nu aparţine nici unui 6<\ ' am admis că A aparţine la toţi C91. dar revenirea pe care o găsim cu i rânduri mai jos nu lasă nici un dubiu. perfecte prin ele însele. în adevăr. Aristotel a definit. Trebuie înţeles că este vorba aici de silogismele particulare în prima figură. 6. B. figura mijlocie94. am văzut. pot să fie reduse la silogisme univer-™n prima figură: prin urmare. iar când una emise este particulară. pentru Aristotel.tt* cându-le la imposibil.darea posibil. Prin unui C Şi ace!S aoate silogismele în figura mijlocie pot fi reduse la ^are. anume că luăm iarăşi contradictoria concluziei şi o introducem ca minoră. daca A s'" la toţi C. şi nota 78. este clar că ^ ^^ g ma figur^|Tulare pQt fi reduse la silogisme universale în prima silogism^ P ^^ „n f. Fapesmo şi Frisesomowm. admiţând judecata falsă. ^f1 figuri priveşte Firesmo. atunci B nu ar aparţine nici jParanelatoţi C ' după cum am văzut. urmează că A aparţine unor B. le subliniate de noi lipsesc în textul lui Aristotel. în figura ultimă. fiindc" văzut. în număr de trei. cu ajutorul acestor silogisme. toate ajung la o concluzie cu ajutorul conversiun'"' siunea produce prima figură. că i particular-afirmative va aduce acelaşi silogism în toat" Vedem însă că toate silogismele imperfecte d ajutorul primei figuri. cu care prilej obţine (A) Top B sunt A (E) Nici un C nu este A (E Nici un C nu este B. în ordinea respectivă. Căci toate ajung la o concluzie f* directă. de exemplu. silogismele universale fac perfecte prin conversiunea premisei negative.gura a treia> dacă termenii sunt universali. de asemenea. atunci B nu va aparţine nici iffl C. '"^atunci A nu va aparţine unor C. si> gismele particulare devin. silogismul se rT^ ajutorul primei figuri. Astfel. Aici. Este clar deci că toate silogismele pot fi reduse la silogisme universale în figura întâi96. 91 Figura mijlocie este totuna cu figura a doua. C. bilM** 91 Modul Darapti se va dovedi valabil prin reducere la imposi Celarent. în adevăr. în felul următor: 273 ARISTOTEL nedefinita conversiunii89. în celelalte cazuri ' 29 b Este de asemenea posibil a reduce toate silogismele la siloa universale în figura întâi. rezult1" la cele ce sunt făcute perfecte prin dovada directă. Demonstraţia se aseamănă cu aceea redată în nota predecentă. Dar concluzia aceasta contrazice minora din Darii (Unii C sunt B). căci dacă A n-ar an unui B. N. La fel va f 89 Până aici. iar fiecare dintre alt-gismele particulare prin reducerea la imposibil92. 93 Reducerea la imposibil a lui Darii presupune că luăm co şi că o introducem ca minoră în Camestres. dacă A nu aparţine nici unui B. dacă A aparţine la toţi BiarBlaE C.şi acestea. la cele dovedite prin reducere 1 pentru motivul că. Cele din figura a doua devin perfecte des» prin acestea. dacă A n-ar aparţinek unui C. în ambele cazuri. Aristotel arată că se poate demonstra Ferio prin reducere la imposibil faţă de Cesare. pot a dreptul perfecte. două modun figurii întâi. să le dovedim cu ajutorul figurii a doua. Cf. fie prin imposibilitate. mai târziu. 28 a. A-stotelclS' 90 Căci nu trebuie să uităm că nedefinitele sunt tratate de An particulare. ceea ce noi ştim cu ajutorul figurii a doua93. iar B aparţine la toţi C. şi silogismele particulare în figura a reia pot să fie reduse. 274 gativei. ce se vor denumi. Este evident. căci dacă ar tf B ap^ine Un°r ^ aparţine nici unui B. în timp ce aparţine la toţi B. după cum s-a arătat în I. Aristote! înlocuieşte aici pe M. şi întrucât silogismele particulare <. urmează că A aparţine unor C.

88. ceea ce este necesar. fie că ine) cu necesitate. Adevărul este că studiind până acum silogismul zis^"fj neces*1 s-a preocupat. fc> fie Cele inciirecte. ^"Uncl>ip foarte aproxin. dar est posibil ca ele să aparţină)98. iar al treileadii ceea ce este posibil"...în loate celelalte cazuri. l. în modul cel mai clar. căreia cele două predicate nu-i aparţin. trebuie să facem silogismul cu referinţă la aceasta parte. filozofiile idealiste . mod indirect în figura întâi cu concluzia icnvă din Barbara. ceeace c. am văzut. ca de acum încolo de modalitatea concluziei. ireductibile între ele. Fapesmo şi Frisesomorum. aşa încât un silogism îşi trage concluzia*. in arătat. Dar capitolul 7 ne-a prezentat moduri . .pasaj: „şi acestea :le particulare în prima figură).P * i adevarsilogismele în figura a treia sunt.şi nu la silogismui lndirecl ^ exact stricto sensunUmai d. O examinare foarte atentă a teoriei s. Cum interpretăm aceste pasaje ale lui Aristotel? Nu desigur moduri iniţiale în figura întâi pot da loc Ia reduceri. când * °acâ analizăm 1 S'Sme P^ulare pot fi reduse la silogisme universale. găsim la Hamelin. 99 în acest loc IJipt Şl CCC3. silogismul simplu (care afirmă sau neagă o simplă realitate care n. care dovedea u ca ceva on nu aparţine la altceva. singur diferenţă fiind adaosul 30 a un silogism deopo ^ ^ termenii lui Cgcj judecata negativă este expresiei "neC"bilă în ambele cazuri. Aristotel va considera silogisniu^^^. care ^„iple-ne-necesitatea. şi trebuie să dăm acelaşi înţeles deopotrivă con^conţinut în ceva ca într-un tot" şi „a fi enunţat despre expresiilor „a^ 1^ excepţiik de făcut mai jos. La adăpostul acestei subtilităţi. lecţia a douăsprezecea. adică o concluziecare sau necesară sau contingenţă. Spre deosebire de silogismele simple pe care le-am până acum.ele se reduc fie la silogismul n ** B*aiPton c^eSll°gisnwl de figura . iar particulara negativă. *-a »i i>uui n^vv-jtuui ji jjy^ukj»-—. diir. este clar că vor există silogisme diferite pentru a dovedi fiecare dintre aceste relaţii şi că termenii silogismelor sunt raportaţi în mod diferit. în acelaşi mod 'a^ul simplei enunţări. adică " *• constituite în sine silogismele din aceeaşi figură si 1 ' ' e i ţt. Dabitis. mod direct în figura întâi cu concluzia universal-i mtâjeSUlbl' °ă 'a această transformare face Aristotel aluzie. 97 începând de la capitolul 8 şi până la capitolul 11 inclusiv.110"1^16 ""^ îndeaProaPe. Dar în figura mijlocie. când judecata «ală este afirmativă. Aristotel tata» amănunţit despre silogismele modale. Celantes. de altfel. după cum am h rr* ~'m în ftrio'fiTi . Dar daca el este necesar prin Alineatul următor din capitolul 8 dovedeşte. va rezulta sau nu va rezulta aparţine (fie ca nU^ă jn ambele cazuri. fie că ceva aparţine simplu. cum Baralipton. dar dintre cele mai 98 în ce priveşte posibilul. i arată că teoria este caracteristică manierei lui Aristotel. întrucâtva de idealism — introduc un element de incertitudine. Ot ya dovedi necesară cu ajutorul conversiunii. Săsim că Aristotel raţionează aici '■ tuale particulare f.şi cea Aristoleba^nCf. demonstraţia L va lua aceeaşi formă101. concluzia va urma cu necesitate102. îi sau O. şi anume în ce măsură modalitatea Pre™sel0'^ sau nu trece asupra concluziei. 275 ARISTOTEL Am arătat deci cum silogismele. Dacă ^ ■ în acelaşi fel. aceea a afirma. şi tot aşa în figura Ttreia când universala e afirmativă şi particulara negativă. ai dOj] silogismele din diferite figuri sunt raportate unul la altul g97 <Silogisme cu premisele necesare* Deoarece apartenenţa simplă. care face < zadarnică. real. ca şi cum necesarul şi posibilul ar putea ig ^^^f ilism» ' 276 stă nici o deosebire între silogisme din premise aproape că nu ^ ^ decât sa constate o stare de fapt. CC 6SIG pOSlDll. iar altele nici cu necesitate şi nici de fapt. prin extrapunerea unei părţi a subiectului mdecăţii particular-negative. modurile acestea fiind «otel. că Amtotel înţelege să restrângă.'Se reduc"'la randul siu. este făcută distincţia între ceea ce este necesa^ira()espWl!* posibil. silogismele modale dau o concluzie modală. altul din ceea ce există de fapt. anume Baralipton. pot să fie reduse la silogisme >nma figură". 'a modul direct Barbara: ''m Cgura întâi prin ^ Sll°gisme!e to figura a treia pot fi reduse la silogismele ui ermedml unor silogisme particulare din aceaşi figură. cu tenneni astfel aleşi.u ^jt nici posibilă).„âl în Dar„. fără să mai existe o altă eventualitate. în Le Systeme d'Aristote.Este '""figura-. apartenenţa necesară sau aparte posibilă a ceva la ceva se deosebesc (căci multe lucruri aparţin de fau dar nu cu necesitate. ci.— . . sunt constituite.

că nu este incompatibilitate între arnbeie feluri ■ar părea totuşi că. Aristotel admite. dacă premisa majoră este negativă.Ş obţinem: (A) Este necesar ca toţi O să fie M (E) Este necesar ca nici un F să nu fie M (E) Este necesar ca nici un F să nu fie O. iar silogismul. dacă premisa universală este necesară. . dacă A este luat ca aparţinând ori neaparţinând cu necesitate lui B. O propoziţie necesară se opune unei prop p nţpii*1*( simpla aserţiune nu-şi pune problema dacă o relaţie este necesara sa ţineţi' •" mai departe textul lui Aristotel. iar B aparţine simplu la unii C: este necesar atunci ca A să aparţină unor C cu necesitate. Dacă însă premisa majoră nu este va menţine cu^ ^. ori nu va aparţine. . nici conting '^y/gfi-s-o numim propoziţie asertorică. atunci ar rezulta atât din prima. dar nu trebuie să fie orice fel & premisă. şi că A aparţine întregului B cu necesitate. . în vreme ce silogismul presupune o interpretare în extensiune.nci şi concluzia va fi necesară. S1'°fei^ <Silogisme cu o premisă simplă şi o premisă necesară în figura întâi> Se întâmplă uneori. ale căror premise răspund în adevăr condiţiilor stipulate *'gisrne nece"'6 ^^ adevărat că nu urmează regulilor expuse mai sus.^ este necesară> conciuzia nu va fi . Aristotel priveşte judecăţile mai mult in ~e.cădemonstraţia este aceeaşi. B animal şi C om: vafinecesai 'cesitate un animal. Dar aceasta este fals.4 este mişcare. Avem acum un silogism necesar în Camestres pe care îl cunoaştem ca vala . (O) Z'"neCeSaTcat°!iOsăf1cM (O) 7~ţ • ARISTOTEL raportare la partea luată prin extrapunere. iar B este luat ca aparţinând simplu lui C. Interesant este că. dacă A cu necesitate aparţine. . dovedit anterior ca valabil . li contingenţă (m* t d ' "u fie O) si sn ■ "<pentru Baroco. şi silogismul necesar în Baroco este valabil. Dacă premisele sunt luate în acest fel. 30 b (E) Este necesar ca nici un B să nu fie A (A) Toţi C sunt B . în adevăr. Aristotel va recurge r'e ilogismul nPr»a 1C -Um Se prezintă operaţia pentru Baroco: (A) p 'ln Baroco. Această chestiune am arătat-o în nota 13. ori nu aparţine oricărui B. este indispensabil să menţinem aces e trei categorii. atunci jncluzia nu va fi necesară.^ Precizăm. atunci cu necesitate Ava aparţine. deoarece putem înlocui nici un rţ ^ Pentru Bocardo. că atunci când o premisSeste necesară. fie că este afirmativă. se poate face o operaţie similară de extrapunere. întrunind aftfei de pr P° ■ ^nfC* ar fi un silogism asertoric.piu dacg .necesat § extrapunere este tocmai ceva esenţial. dacă o judecată ie interpretată în extensiune sau în comprehensiune. ""se aici de Aristotel se aplică modului Baroco în figura a doua şi ■■ "gura a treia. ea ar fr nu este necesar ca unii " I» reducerea pri "*" ma" fi necesar. că o propoziţie simplă nu este altceva. de exemplu. în caz că "* fl necesar* „■' C mod Baroco sau Bocardo. căci contradictoria concluziei nu ar M-* """q. încât este posibil ca A să nu pentru că B Poa ^106 chiar noţiunile ne arată clar că concluzia nu aparţină nici unu ^ exem.după cum e şi firesc. configurat'» (A) Este necesar ca toţi B să fie A (A) iBfiSL^EiR____________ (A) Este necesar ca toţi C să fie A 278 ^^enea.4 se nece sară. ca »logicienii din timpuri mai noi. de pildă. 105-C&a fi. lui C104. ^„d un»*1 104 Este vorba aici de modurile Barbara şi Celarent.istfel cS nu mai putem proceda ca mai taptlIlerc: w^&chtr. în Analitici. dar un animal nu se mişcă cu "te ş^nici omul. oricât ar fi ele de artificioase. care ne silogism necesar de mod Felapton. şi întrucât Ceste unul dintre B. în silogismele particulare. Şi tot aşa. să admitem că universala este necesară. a treia fig"1*'ca \ K fje je aşa natură. care nu este nici necesară.pentru că Ccade sub B şi A aparţine cu necesitate la toţi B'08. din nou. înainte de toate. în fil°z0 ' ^ decât o aserţiune adevărată în fapt. 100 Aristotel atinge aici accidental problema capitală a logicii. partea din termenul minor despre care termenul mediu este negii. 'r dem°nstraţia P™ re^cere la imposibil. concluzia este necesară.estc Numim F. fie că premisa universală este negativă. Şi fiecare din cele d * ^ ^ se formează în figura proprie lor. de asemenea. întreaga discuţie la două cazuri (necesar şi ne-necesar) şi nu s-o întindă la cele trei cazuri anunţ3te. în pasajul ce-1 avesn sub ochi. ci numai majora. relaţia afirmativă ori negativă faţă de rcăpentru Cde a*ecesitat'e. el trebuie să f pentru ceea ce este cuprins în termenul în discuţie Căci d. dar dacă este cea particulară. cât şi din D fl necesară1 • ^ ^^ cu necesitate la unii B.

B nu poate să aparţină nici unui . _ necesară nici concluzia. din majoră reiese atuncu este necesar ca o parte din C să fie A. Acelaşi rezultat se obţine dacă premisa minoră va: în conformitate cu minora. dar. Şi lui c> pentru că. atuncis concluzia va fi necesară.Modurile Cesare şi Camestres. Apoi. majora este necesară. prin mijlocirea ^teS^J*11». . la rândul ei. căci. anume cei care sunt 3. în caz că minora este necesara. daca concluzia neCeSara arăaurmează că Ccu necesitate nu aparţine la unii A. Atunci. minora este simplă si concluzia este Aceleaşi moduri Barbara şi Celarent se prezintă astfel' (A) Toţi B sunt A (A) EşţenecesarjxtoţiCsăfieB (A) Toţi C sunt A. în cele ce urmează imediat. având majora simplă şi minora concluzia va fi asertorică.n 112 Vedem că exemplul se potriveşte cu penultimul mod pus n> ultimul care este ce! mai apropiat. nici omul nu va aparţine la nimic alb. dacă premisa negativă este necesară. esar ca nici un C să nu fie A. B nu poate să aparţină nici unui C. 110 Silogismul este de modul Darii. „ eS u. Prin urmare. dacă premisa necesar cOncl<tf* concluzia este şi ea necesară. dacă silogismul va fi negativ. jntrucat' ^. şi nota 114. pentru că Ceai sub A114. Aristotel va studia liecare în parte. atunci nici Ccu necesitate nu va ' anine nici unui B. conversiunea n arţină m " ă -' remisa afirmativă este necesară. de fapt ni ^ ^. Dar B. dar A aparţine lui B. animal. oricum. După cum se vede. dar ea nu este necesară necondiţionat122. pentru că d la fel109. pentru că. de asemenea. 109 Adică silogismul este de modul Ferie. că A cu necesitate aparţine la toţi B. Prin armare. ~~" ir* ^T' Nici unCnu~e~steA7----------f'^ *!«. Să luăm întâi negativa ca necesară: A nu poate i aparţină nici unui B şi aparţine simplu lui C întrucât judecata negativi este convertibilă. ajungem la prima figură. în necesară 279 AR1ST0TEL Şi tot aşa. prin urmare. Acelaşi lucru este adevărat şi despre silogism 1 Sll Să luam termenii: mişcare. Cî. Apoi'iy. concluzia va fi ă în aceste condiţii. C nu iă m\ fi. _ ^ AiTi a (adi£ 114 Expresia B cade sub A trebuie înţeleasă B este o par e suntB).3 treia' ♦' ^ aducerea la imposibil Den»n^.^ţ 'pnnexemplu. nu va fi majora we ^^ acelaşi rezultat va ti şi aici. :j 111 Modul Feriocu majora asertorică şi minora necesara.Este necesar ca nici un C să nuHe~A. Dar A aparţine i toţi C. A fiind luat ca tot. dacă Sate nu aparţine nici unui C. ^ El"îf demonstra^ la Barbara. dacă este adevărat. . dar dacă necesară este cea afirmativă. ^A^!?^3 Va'n nSt'a f V-e?te m°dul Darii având maJ°ra n em l ^ă Iata de modului Darii. că1 !8. B om şi C alb. prin urmare. cJci< «jiri nou. întocmai cum nu rezultă ~ universale. pentru că este posibil ca omul să fie alb. aceste''^ asertorică.^ ^ cazm prjmej figun. rezultă aparţine. în ambele cazuri menţionate. C este o parte din B._. . dar că nu 'ci unui C. Avem: (A) Toate animalele se mişcă (1) Este necesar ca unii albi să fie an/fljgjg. având majora necesară şi minora concluzia va fi necesară. 280 «vă 115 dacă A nu poate să aparţină nici unui C. (1) Unii albi se mişcă. s-ar putea arăta şi printr-o extrapunere120 de termeni că concluzia nu este necesară necondiţionat. nici C . ne 10 <Silogisme cu o premisă simplă şi o premisă necesari m figura a doua> în figura a doua. cum am admis. şi premisele să fie concepute ca înainte121: s-ar putea ca animalul să nu aparţină la nimic alb. este necesar ca C să nu aparţină unor A. ci este necesară numai când sunt date anumite premise. cu necesitate aparţine unor A. Dar nimic nu ne opreşte să concepem pe A. dar nu cu necesitate.4. dacă premisa prima figura. De exemplu. din respingerea unei astfel'H°nCluz'an» iibilîi C° g astfel rezultă nimic imposibil. concluzia nu va fi Dar daca p ^ ^ aparţine la toţi B cu necesitate. totuşi nu atâta timp cât animalul nu aparţine la nimic alb. concla/1^u. Dar dacă premisa particulară este necesară °lrafey fi necesară110. în aşa fel încât C să-i aparţină. alb112. C fiind o parte »• concluzia este subalterna majorei. Dacă premisa negativă se converteşte. să zicem ca A este animal.ea* este necesară113.

om. Acest lucru Aristotel 1-a demonstrat în capitolul 2■iesxei's^ 125 Modul Baroca. cu majora necesară şi minora simplă. dar ori de câte ori premisa f ^ universală. Dar dacă una este negativă. A v n onartine ia luv ' . B este sub C . dacă judecau negativă este necesară. Tot aşa. întrucât judecata negativă este convertibilă124. este ceea ce se numeşte o conversiune parţială.ici este vorba de Camestres. «** 124 Trebuie citit: „întrucât judecata negativă universală este ts» tibilă". necesară.îndeajuns dT^"" '" m0<l COndillcnat ?'în mod absolut. iar AC să fie necesară129. mti C iar C aparţine simplu la unii B. în figura a treia> în ultima figură. concluzia fc în realitate. în adevăr. Ceste bil cu unii B. imposibil. atunci necesitate nu va aparţine nici el unor B. In adevăr. 130 Orice universală afirmativă nu se poate converti decât într-o particulară. el restrânge discuţia la modal /""ca in capitolul 9. iar premisa negativă particulară <şi nu necesar-1^ nu va fi necesară. însă imed Ue ""ereu. ja va fi *^l i21 Modul Bawco. este clar că B nu va aparţine unor C. om. trebuie înţeles eXiăn'maleaC r'Câ°mUlp0!'te să fie alb. jparţine cu necc de temenea unor B. de unde până acum s-a vorbit despre modul ^statei™ Că C°nVersiunea unei negative universale este totdeauna posibilă. când termenii sunt raportaţi universal la termrf mediu şi ambele premise sunt afirmative. în a i* tntiC desigur că şi C va aparţine unor B. d ^pl «. dacă respectăm . 282 sarăiar lcci două premise. Dacă deci A aparţine cu necesitate la toţi R rhm„ unor C. jpruna g^ ' ntru că Ceste convertibil cu unii A. eoni 126 Aceşti termeni au fost: animal. de r„ecesitate. alb. Să luăm acum premisa negativă atât un' ' C°nc\ necesară. pe BC afirmativă şi să consi°nisa negativă ca necesară133. este nuuv' n/»resitate ia wju v^> r „. dar ^ rsalâcâi3 C123. care să fie afirmative.d^c . Dar dacă afirmativa este necesară.în veclere cele do"ă moduri Cesare şi Cameslres. concluzia nu va fi necesari1-Ceea ce se poate demonstra cu ajutorul aceloraşi termeni128. Q demonstraţie asemănătoare se va realiza. să presupunem că BC este afirmativă şi necesară. dacă una sau alta este ne atunci şi concluzia va fi necesară. în cara'cT'6 "" ^^ fl ^ deşi nu dlntr-° necesltate care să deri« UcoiisideraţmorSta eiabs°lute Menţionăm şi aici strânsa legătură cu 28] 31a ARISTOTEL Rezultate similare se vor obţine cu silogismele adevăr. k ca A să ap ^ . pentru că B stă sub C. întrucât. sa să luăm pe AC negativă. din Toţi oamenii sunt muritori. Şi tot aşa. pe când AC 129 Modul Danipti. însă A cu necesitate nu aparţine nici unui C. dar cu majora simplă şi cu minora necesară. concluzia va fi necesară. unere< ajutată & ™ exemplu. în cele ce Adică îi _'iat. concluzia v .şiunorA. 1:3 Modul Festino cu o majoră necesară şi o minoră simplă: conclu/i^auD. daca „. el va aparţine. con i28 Aristotel recurge mereu la demonstraţia prin exemp e>' animal. iar premisa referitoare la ft ^ afirmativă125. 11 <Silogisme cu o premisă simplă şi o premisă necesari. dacă există animale albe llu>. alb. 1 Jl Reamintim că o expresie de felul B este sub C sau B cade sub C înseamnă că 8 «re o parte din extensiunea lui C. dar nu cu necesitate rZ pentru a demonstra punctul în chestiune. rezultă Unii muritori sunt oameni. Pnn urmare. Acelaşi mod Darapti. să luăm acum premisa f * atât universală. lTtoti C.tl atunci concluzia va fi necesară. cât şi necesară. asemenea. dar particulară. întrucât. dar . cu majora necesară şi minora simplă. Prin ur ^^^ necesitate nu aparţine unor C. cu majora simplă şi minora necesară. deci A nu poate să aparţină nici unui B.. concluzia nu va fi necesară134. dar ori de câte ori afirmativa este necesara. ori de câte ori premisa negativă este şi univers l'. ori de câte ori negativa este necesară. i ^nn n ■ j . în cazul acesta. Prin Aparţine cu necesitate la toţi C. * ^^ conVertibilă în particulara130.1 acesta.4 va aparţine unor C. sj t> ltleuQot să aparţină nici unui A. iar ce< afirmativă. pot fi utilizaţi aceiaşi tern* care au fost utilizaţi în silogismele universale126.

Căci s-a dem ^ figură135. întrucât afirmativa est asemenea va aparţine unor B cu necesitate. Ltiunea e clară şi dacă observăm termenii. mu primitiv în Darapti (sau. ^ """^ °3 """ B să fie Ă-«Pi» care am vorbit ne dau 'enect:s*™toţiCsăfieB * « u„ s Moduj F \ fi pe care l-am recunoscut corect (vezi I. 283 ARISTOTEL este negativă şi ne-necesară. Tot aşa. Prin urmare. Dar d aparţină la top • unQr A> atunci şi A aparţine necesar unor B. 9. fiin Exemplul cu treaz sau adormit. Să zicem că A înseamnă i B biped şi C animal. obţinem figura întâi. Dacă acum este necesar ca este de asf^cade sub C. a doua prin m şi a treia iarăşi prin p (de unde daPaMiP). Dar. este p ca orice animal să fie bun şi nu putem deci să spunem ca Este necesar ca we să nu fie bune. cu ajutorul aceloraşi termeni. adaugă Aristotel.30 b şi nota neC6Sarl şi minora simplă. este necesar ca A să nu aparţină unor B. aceasta se poate clarifica A Onc termenii'36. aceste operaţii fiind dintâi prin p. iar termenul C cal. şi totuşi concluzia silogismului. Să luăm premisa ă si necesară şi să admitem ca A aparţine la toţi C. totuşi.s de câte ori universala este necesară. dacă i se pare că raţionai» înlocuiască formulări. fie că este universală. dar este numai posibil ca A să aparţină lui C şi nu este necesar ca A să aparţină lui B. Prin urrnar ţine la nici un C. jaca B aparte n^ces este posibilă140. când premisa AC este particulară şi necesară144. universala nu este necesară. Tot aşa dacă AC este p. Putem acum să construim raţionamentul: (E) Nici un cal nu este bun (A) Este necesar e£ orice cal să fie animal (O) Unele animale nu sunt bune. dacă am înlocui sau adormit. Am scrie: t (O) Unele animale nu sunt treze (sau: nu sunt '■ ^ Cititorul are latitudinea. 30 b). ea nu este nici aici. dar premisa particulară este a^Dar când premisele sunt aşezate astfel. 9. Dacă deci termenii extremi se raportă universal la termenul mâ noi am stabilit când concluzia va fi necesară. că dacă premisa negativă nu este necesară n' ■ ^' va fi necesară. este şi mai clal' cev n-ar fi posibil ca orice animal să fie bun. în Dapamip) are forma următoare: <«) Tot. pentru că nu este nici o necesitate ca vreun biped să fie adormit ori treaz. iar alta particulară şi dacă amândouă sunt afirmative. Este necesar ca B să aparţină unor C. fie . nu te Dacă premisa BC este convertită. prin formule echivalente: Trebuie ca orice cal să fie animal-Va vedea poate mai limpede că judecata: 284 este la fel ca mai înainte. Dar dacă o premisă este afirmativă şi cealaltă negativă. Să admitem că termenul A înseamnă hun ' mal. Iar dacă aceasta nu luăm ca termeni treaz sau adormit. a fi trea? sau a 1i adormi e ^ oricărui animal. ar fi lot asertorică şi nu necesară. Dar dacă premisa esară concluzia nu va fi necesară142. Apoi. nu este necesar însă ca vreun anima! să nu fie bun. ca între cal şi animal. concluzia este necesară. B aparţine necesar unor A. prin exemplu. modul ar trebui notat aici indcă Aristotel face reducerea la Darii prin conversiunea parţială a majorei. pe când C aparţine necesar unor R 31 b aparţine vreunui B. concluzia. ori de câte oii universala este şi negativă şi necesară.oi**1 apartenenţă necesară între animal şi bunătate. cum am M*" nu este necesară. Dar dacă o premisâea universală. mai bine zis. concluzia va fi de asemenea sară145. astfel. astă dată cu majora simplă şi minora necesară. Mai departe. i premiselor şi conversiunea parţială a concluziei. S-ar putea atunci ca termenul bun " nici unui cal. se poate face demonstraţia. căci orice animal se 137 acestora137. Căci dacă nu este posibil ca A să aparţină vreunui C. 136 Urmează adică o a doua demonstraţie. dar este necesar ca termenul animal să aparf s* cal. întru A ^ sibil ca oricare animal să fie bun Iar dacă a este n v sibil ca oricare animal să fie bun. căci particulara ea convertibilă139. concluzia de asemenea es 135 Pentru modul Ferio (I. ! 37 Această demonstraţie pe bază de exemplu trebuie înţeleasă în chipul w* bunătatea nu este un atribut calificativ al animalului şi nu există. dar nu cu necesitate. ori de câte aiţia afirmativă este necesară. precum: Este necesar ca orice cai să fie animal. concluzia va fi deci asertorică (sau simplă) şi nu necesara.ntru că aiclC°nsală pentru că B cade sub C141. dar B nine unor C.regulile scolasticii. C sunt A W Btenecesarca toţi£să fie B sm.

c<u» cQncluzia nu va exprima nici apartenenţa 311111116 Cnta simplă. imlă i minora necesară. — om fiind termenul m n___ 32 a mativa este particulară şi necesara.k o concluzie necesară este posibilă chiar dacă una dintre premiseea necesară150. Dar când propoziţia negativă. cesară ţi unora simplă. este necesar ca o premisă să fie asemenea concta 147 Cf. a Dani. concluzia va fi necesară. cu majora necesati"»» simplă şi concluzia simplă. când universal-afirmativa est termenii: treaz. 9. fie că silogismele sunt afirmativei că sunt negative151. concluzia va fi necesară. avem un silogism în Bocardo. şi o •â exprim* ° îirTd concluzia face la fel. concluzia va fi necesară. 10 şi 11. întrebuinţez termenii „posibil" şi „a fi posibil" despre ceea ce nu este necesar. 9. Dar în ambele cazuri. 'afirmativă se converteşte în particulară afirmativă. 1. M. animal şi om. când concluzia face la fel. există în mod real. cum şi prin ce mijloace se poate ea •monstra153. şi nu este necesar ca tr ^ vreunui animal.30 a-30b. dar nu tot ce există în mod real este r. animal — termenul mediu148. Trebuie ca une>e animale să nu fie bune. dar nu duce la nimic imposibil.concluzia va fi simplă. . ."'* Căci este necesar ca animalul să aparţină la ceva alb ri '' treaz să nu aparţină la nimic alb.ecesa . Trecem acum la posibili-a să vedem când.cu m!i ţ Jora simplă şi simplă. exprima 13 onsideraţu generale asupra posibilului sau contingentului S-a vorbit de-ajuns despre necesar şi despre cum sejxmstituieji cum se tate deosebeşte el de simpla apartenenţă. dacă nu s-a luat o premisă care tenenţa sii"f â necesară ori una simpla. Ariston ""^ Ş' ™Ora necesară. apoi se poate spune fără mc i o gr^u ' a unor astfel de silogisme se referă la apartenenţa reală.4» Particulară necesară° ttatează desPre «logismele particulare în figura întâi. prin conversiunea minorei si a concluziei si ^ M«lul Datisi cu ^^ neCesară ?' mir>™a simplă. *^$®®^^£&\ >M Prin „ambele cazuri". 12149 <Comparaţie între silogismele simple şi silogismele necesar Este clar deci că o concluzie prin simplă apartenenţă na se pot obţine decât dacă amândouă premisele exprimă simpla apartenenţă. sMjbl»1* 149 Scurtul capitol de faţă nu este altceva decât o privire de an capitolelor 8. S'cu "^Jora necesară s 1 . Dar că definiţia mea despre posibil este corectă. Spunem numai în sens echivoc că necesarul este posibil155. vedae(**' 150 M. când este dat154. concluzia nu va fi necesară146. reiese clar din negaţiile sau afirmaţiile contrare. în adevăr. concluzia va fi simplă. Itkin arată că această observaţie este stranie la F^^^^f* abia au fost studiate cazurile în care concluzia despre necesar era ^„u o f&\ care reprezenta o judecată asertorică şi din altă premisă care^ P totceesle'e'l apodictică).«a. mişcător.11. 14* în acest din urmă caz. luăm termenii. expresiile „Nu este posibil . luăm termenii: biped. Itkin explică intenţia lui Aristotel în modul urma'* ^d**1 . 285 AR1STOTEL Pentru celelalte. ^ ocoţ*^ o premisă de apartenenţă necesară si alta de apartenenţă reala * 'a£nt>el« 'r privire la apartenenţa reală. Pnn urmare. şi aceasta necesara. ori negativa este particulară.31 b. 'te) 6t fll '* 1 simplă şi minora necesară. dacă concluzia trebuie să fie de simp 286 ■ îs apartenenţă. Exemplul lui Aristotel duce la construcţia următor (O) Este necesar ca unele animate să nu fie bipede (AJ Toate animalelejejruşcă________________ (O) Unele mişcătoare nu sunt bipede. dovada va fi aceeaşi ca mai înaint Ml nevoie de exemple. fiind necesară. Aristotel înţelege următoarele-^ ^i^-sunt de simplă apartenenţă. concluzia va fi simplă.

Hamtlu (Le Systeme d'Aristote.. . la sfârşit. Am spus că operaţia poartă pe dictum şi nu pe negativa: Nu este posibil ca B să fie A) ■ 158 Capitolul 3. Ar fi mai comod să facem ca si cum „Dar m ambele cazuri" ar fi tăiat. în alt înţeles.cumsi spus mai sus158. Ea este o ope . Fraza este prea puţin clară. ori nu la toţi. despre*"*™1 aCUm Că eX1&^limi de siloSisme niodale care con*m propoziţii este silogisme va tt Aitl î ill d fă i î l 154 155 silogisme va trata Aristotel în capitolul de faţă şi în cele '"'stotel vrea sS """^e avâml SPU"ă °ă are intenUa să studieze figurile şi modurile de Aristntel 5] 3 şi Despre interpretare 12 şi 13.Nj orice se aplică sau afirmaţia sau negaţia. iar „Este posibil să aparţină un ~«* ^* posibil să nu aparţină unora"157. Şi ai este premise sunt afirmativei 32 b nu negative pentru că a fi posibil stă pe aceeaşi treaptă cu a fi. Căci dacă ceea ce este posib'l'' necesar şi ceea ce nu este necesar poate avea posibilitatea să nuaparţmi este clar că. O propoziţie de forma Nu este necesar ca. După cum arată 0. înţeleg.a ce trebuie să fie poate să fie (Despre cu Posibilul. mai cu seamă. dacă concluzia trebuie să fie de apartenenţă necesară. 287 ARISTOTEL identice. întrucât existenţa ome-L-âci «ceaSta "U ^ă deşi dacă un om există. este <fer' "b'1U1' PentrU Aristote!-este ceea ce poate să fie sau să nu fie.Este imposibil să aparţină" şi „Este necesar să nu aparţină" sunt sau si fie cel puţin o premisă necesară. după silogismele ar fi afirmative sau negative.. fi» . este posibil156 Re2! F^^lul ^ * premisele în modalitatea posibilităţii sunt convertibil aCUmcJlta. 206). „ambele cazuri" nu se referă la cele două ipoteze examinate hi supra.f: -t. şi dacă este posibil ca el să aparţină la toţi ea tot aşa de posibil ca să nu aparţină la toţi. admite convers' ^s piu: „Este posibil să aparţină" poate fi convertit în Est ^'^^ aparţină" şi „Este posibil să aparţină la toţi" în „Estenosibi •■ * ţină nici unuia". Şi tot aşa. capitolul 2). p. dar nu atrage după sine Este posibil ca.deoarece. exclude numai necesara afirmativă Este necesar ca.ele0*' ^^ '"^ echivoc. pot fi convertite s'" premise în această modalitate. nota 20). iar ceea ce nu este necesar. Şi tot aşa. Trebuie ^ . de exemPlu'la un anima! faPtui In cutremur de pământ care se produce în timpul acestui ^ îâl Căi ii u dite . Nu este necesar ca 2 şi cu 2 să facă 5. spre a forma o contingenţă negativă: Este posibil ca B să nu tie A. în mod evident. şi nici. &Ie POM'! ca A să fie B... HU &te Posibil ca B să aparţină iui A. dacă A este posibil să aparţină lui B. """ngente. Prin urmare ^ ^ ^ necesar. contingent «una cu posibil. este tot asa de noad ca el să nu aparţină lui B.ib . în cazul afirinatiikr particulare.Acest fei 4e a S Ş' Posibil.. necesarul ea ce este po. expresia înseamnă nedeter-" lfl d lla un ima! ftui Mtese) "tfefi şi aSa ?* altfel. sau urmează una din alta. în a lua opusul dictumului la o posibilă afirmativă: Este posibil ca B să fie A. nu este şi necesar (cf. 156 Această definiţie nu trebuie luată ad litteram. s. modus (în care ca/288 tii trecem să arătăm din nou că expresia „a fi 5upă aceste ăsŢ^în două feluri. Acelaşi lucru este ^~"" lor: „Este posibil să aparţină". '3). ori v adeseori..să aparţină". în unul înseamnă a se întâmpla reSteîntrebuin ^^ de exemplu. încârunţirea omului. fireşte. aceasta se produce ori Mte'seori). iar dovada este identică. „Nu este imposibil să a des^": necesar să nu aparţină" sunt identice sau urmează u *"• >. cu toată opoziţia. ori <*eScreŞo necesitate neîntreruptă. la cele două posibilităţi exprimate imediat infra. cu 157 Conversiunea propoziţiilor contingente nu are nimic comun ^ studiată mai sus (cf...ui ori în general tot ce îi vine de la natura fierea. că afirmativa este convertibilă în neoativ* ^'" ^1 este afirmativ în formă. nu implică propoziţia Este posibil cu 2 şi cu 2 să facă 5. numită şi reciprocaţie. O propoziţie contingenţă este de tipul.

nu în acelaşi fel. iar B la toţi )n de câte ori rfectţ cu concluzia că A este posibil să apar-^dveaunsi _ „. Tern*nul mediuT? °eIei dintâi şi echivalenta ei. şi invers. abia 289 AR1STOTEL posibile. E drept că silogisme se pot face şi despre posibil în celălalt sens.3nt rKn definiţia însăşi.Aici suntem în prezenţa unor propoziţii nu categorice. discuţiile şi cercetările se Iac despre lucrurile care sunt posibile în acest sens.. Căci. în cazul întâi. deşi opusă prin dictam. &teposibil '* A să aparţină lui B. cum am văzură . Căci este indiferent dacă spunem. ea înseamnă că A este posi ceea ce aparţine în chip asertoric lui B. în adevăr. propoziţia înseamnă că A este despre ceea ce poate să aparţină lui B. o premisă este apartenenţă simplă. ci un amestec de real şi P° este omogen. Şi atunci trebuie să stabilim natura si c silogismului ce ia naştere în cazul că B este posibil desn C. în adevăr. oricum. ^ Silogismul modal va avea deci una şi aceeaşi concluzie în arm* e j^ reiese că natura şi calitatea silogismului se pot determina pornin contingente. iar ceea ce este ^determinat este convertibil. 290 14 co două premise posibile. orice judecată de tipul Este posibil ca A să aparţină oricărui B. este tibil în opusul său159. opusă. poate sa fie enunţat B. Dar ori de câte ori Ano enunţat despre ceea ce B este enunţat simplu. Căci *Q ce este enunţat B poate fi enunţat A" are aceste don" -este posibil despre ceea ce B este enunţat de fapt . de regulă. pentru a-1 studia amănunţit. De la acesta porneşte cercetarea. are două sensuri: a) Ceea ce de fapt este alb ponte fi numărat.fiindcă este nesigură'cauza reprezentată de ' ^"Wl. nu se obişnuieşte cercetarea asupra lor. în acest fel. 8. în adevăr. propoziţia Albul poate fi numărat.întâmplare. fireşte.sau ^^^ p ta natură într-o direcţie mai mult decât în cealaltă. a doua expresie este echivalentă cu. . Aristotel vrea să demonstra că studiul silogismelor modale trebuie să înceapă luând premise contingente (oi. Expresia „Este posibil ca aceasta să anartinvai una la ac • înţeleasă în două sensuri: adică. ". Aristotel foloseşte acelaşi termen de *Wv|. în al doilea. poate fi considerată ca concluzia a două premise contingente sau ca concluzia unei tw contingente şi a unei premise simple. pentru că nu Unde într-o direcţie mai mult decât în alta. dimpotrivă. C1( f voffl"vea""3S1^cSeasta este evident din definiţia însăşi. Căci nici una dintre acesje a merge. ce este posibil în fiecare dintre aceste două înţelesuri. în figura întâi> • este posibil ca A să aparţină la toţi B. este posibil ca un om să nu ajungă cărunt). în acest s. ţină la top C ■ ^^ ^ fi posibii pentru un termen să aparţină la aşa am >n!eles ecf PLa fei Jdacă este posibil pentru A să nu aparţină nici 33 a totalitatea altuia . de operaţie «ctul este permutat cu predicatul într-o judecată categorică. Prin urmat trebuie să pornim de la premise care sunt asemănătoare în formâ. în ce le' rivCategoricâ. sau că este vorba d simplu. spre " «xUle. 1 avem să arătăm când şi cum se formează silogismul din premise «mea nu trebuie luată aici în sensul definit mai sus (nota 16). sau de ceea ce poate să aparţină.e. dar. în adevăr. .h ? este enunţat B poate fi enunţat A. ambel sunt luate în modalitatea posibilităţii. după rn^e"'™ * deS6mna ° răstumare a afirmativei din dictam într-o * fcvi. pentru că termenul mediu este nesigur160. totel Va reveni la acest subiect. Acestea toate se vor lămuri mai amănunţit în cele ce urmează161.. 162 Acest sfârşit de capitol este destul de obscur.la toti ^ atuncj este posibil pentru A să uniunii*111111 ui Căci propoziţia „Este posibil ca A să nu. Nu există ştiinţă şi silogism demonstrativ despre lucrurile nedeterminate.te ** acestea din urmă. lv«niBM(dvnaTP™. A este posibil despre C aparţinând asertoric lui B. şi A este posibil despre subiectul B. ci ceea ce este I este convertibil.. te "^S". iar cealaltă este de apartenenţă posibilă. b) Ceea ce poate fi alb poate fi numărat numai Primul sens nu este omogen. ele există despre cele naturale şi. sau A poate să aDart.cas în celelalte cazuri162. mm înţelege prin „asemănătoare în formă").-i. ^n F<uunaiaţotj * clar atunci că expresia „A este posibil să aparţină la toţi B" ' în două sensuri.. pentru că nu aparţine cu necesitate (căci.

on necesar.4 este po •ut B. minora universala amândouă afirmative. dacă în ambele premise negativa este unită cu „este posibil". dacă A nu poate să aparţină nici unui B şi B nici unui C. fie negative. în adevăr. iar minora particulară (de exemplu. alb. . unde ^jraaparţ"* ^ aparţină minoreii72 Este evident că> dacă posibi maj ^^ m rezu]tă njcl un siiogism Căci ii sunt r^°edeste că ceva aparţine ori simplu. este imperfect. Este clar atunci că. ^^ căci. sau diferite în calitate sauî f dacă amândouă sunt nedefinite. sau particulare. — căci premisele în modalitatea posibilului sunt corner tibile şi este posibil ca B să aparţină la mai multe lucruri decât. iar A este posibil despre toţi B. iar B este posibil să nu aparţină unor Q. este necesar ca a ^ să nu aparţină unor C168. B fiind alb şi A fiind animal. ne^f81COnversiunea modalelor. potrivit posibilului165. Dovada este aceeaşi ca m. atunci nu rezultă evident din premisele admise. Tot aşa. este tocmai ceea ce am con neceSar modalelor.. Căci necesitatea vine d'n conversiune166a IM Modul fiartara.despre deopotrivă de mulţi170 Si admitem că C este aceea prin care B se întinde dincolo de A. Dar ite ori A poate să aparţină la toţi B. Nici un silogism nu rezultă din premisele date. Căci.în A nici in 292 nU _—'—' ntru toate cazurile considerate: animal. în cazurile date la înce Dar dacă premisa majoră este particulară. Prin urmare. dacă Ceste cuprins în B. ci şi unele plante sau mu 171 Raţionamentul se poate transpune după cum urmează: o av« mai mare decât A. nici într-un chin ■ silogism nu va rezulta. •fea tara. atunci va re perfect. sau nu rezultă 'n silogism. este tot aşa de posibil ca să aparţină la toţi C. A. iar universala afirmativ" universală. Şi tot aşa. on onCe silogism do ^ ^ ^. acelaşi logism rezultă ca mai înainte. atunci este posibil ca A să aparţină la unii C167 °^ unii C a chiar din definiţia posibilului. Lui Ci 33 b este posibil să-i aparţină A. nici vreunuia. — nici tuturor. nici că Este posibil ca nici un C să fie A. dacă evine o propoziţie cu dictum afirmativ. este deopotrivă şi imposibil ca temm major să aparţină celui minor. haină. dacă B este posibil despre toţi C. animal. vom avea 1 silogism ca mai înainte166. atunci nici un silogism nu rezultă din premisele admise. M "CU. sau dacă amândouă premisele sunt negative. . de exemplu. fiindcă nu numai unele animale sunt albe.niciunorat iar altora nu. în adevăr. dar dacă ele sunt convertite. Căci da:: premisele sunt dispuse în aşa fel. că însă premisa BCeste convertită.^ Q dovadă nici pentru una . în propoziţiile contingente.nu lipseşte nimic j poate din ceea ce este posibil să cadă sub termenul B.e premisa particulară este negativă. acelaşi silogism rezultă din nou. De unde rezultă că C nu este cuprins. obţinem iarăşi un lor contingente (problematice sau referitoare la posibil) Precedent. dacă A nu poat ^ unui B. dacă rezultă. ta"îa cu care rezultă concluzia. Dar dacă premisa parf / convertită şi admitem că B este posibil să aparţină unor C ' aceeaşi concluzie ca şi mai înainte169. 169 Schimbând pe O în /revenim la Darii. 170 De exemplu. Va trebui să distingem. dacă premisa este ativă. nota 159. termeni comuni pe ^^ minorei. cum am stabilit mai sus. iar B poate să aparţină unor C. negativa nu este deca o ^^ ambele fiind valabile totodată. Cf. dar şi necesar să aparţină celui mina 167 Modul Darii. nu este obligatoriu cuprins putea spune nici că Este posibil ca nici un C să nu fie A. M"lul Celarem. necesităţii şi necesitatea cu care concluzia se obţine între rno I] ARISTOTEL Dar dacă una din premise este universală iar r când premisa majoră este universală. 168 Modul Ferio. iar B poate să nu aparţină i unui C. Căci nimic nu opreşte pe B de a trece dincoloi A. dacă este posibil ca A să aparţină 1 a Un •■"" C. alb. dacă este posibil ca B să nu aparţină nici unui C. în cazul de faţă. sau. aşa încât ei nu sunt enunţaţi. Aceasta este evident şi din înşişi termenii luaţi ca exemplu.

are aici un sens energic de MM**** . în Le Systeme d'Aristote. dovedind că A este posibil să nu aparţină nici unui C179. în orice caz din premise '****• ci o concluz-1"1 reZUltă aici ° concluzie cu neaparîenentă sau apartenenţă 6 °U ^artenenţă necesară sau cu neaparîenentă necesară esară.]» A să aparţină la toţi C. dacă tn" raportaţi în acest mod. a-zultă totdeauna un silogism în prima figură.. nici unora. Un silogism perfect rezultă imediat178. care urmem este echivalentă cu contingenţa. 180 Când majora este simplă şi minora contingenţă. dacă termenii sunt universali în premisele posibile. în fraza lui Aristotel. că non-nece i foarte deosebită de contingenţă.cesare-niei concluzii simple. nu sunt nici lanenenţâ p^sibiU0" ne. Deoarece Ccade sub fi A aparţine posibil la toţi B.. i negative. dar acest lucru este şi imposibil. în ciuda acestei aparenţe. Tcesarul.. iar premisa BC este afirmativă. fie că ele sunt afirmative. sau numai unor ^rS dacă ceva nu aparţine necesar nici tuturor.. Se poate ca unii albi să fie animale Vedem că ^ "eCeSar (şi nu P°sib>l) ca nici o haină să nu fie animal. nu este posibil175.prim fiind o atribuţie posibilă.. iar cealaltă posibilă premisa majoră arată o posibilitate. în primul caz. exclude numai necesitatea afirmativă: Este necesar ca. t clar că. noi zicem posibil să nu aparţină tuturor sau vreunuia. în sensul definit dat înainte. dacă premisa minori stabileşte numai simpla apartenenţă.. iar B aparţine la toţi C.nici pentm ă de la început173. dar o ■ Jf^s premisa minoră arată o posibilitate.nki în chip universal. .-necesittlo01 de atribuţie. Hame 1 i n explica. 206. iar ultima o atribuţie simplă. şi că premise luate în astfel de raporturi nu au concluzii. de asemenea. nici în chip particular. Şi totaa dacă premisa AB este negativă. este necesar ca majora să aparţină armenii sunt r p ^^^ est£ imposibil că ea să aparţină la ceva din m^e nu poate exista un silogism pentru a dovedi posibilul. Este imposibil ca 2 şi cu 2 să faci 5 şi chiar sa n După cum vom vedea însă. rezultă un silogism perfect. pentru timp-PrinaCăe!-n premisele date. (care poate fi afirmativă sau negativă. cu majora contingenţa şi minora sifflpi (E) Se poate ca nici un B să nu fie A (A) Toţi C sunt B___________________ (E) Se poate ca nici un C si nu fie . AmloW le ia dinatneaSlerraţlonamente au pseudoconciuzii necesare ca formă (pentru că u«cluaiposibile ni "* lucrurilor)' dar care. toate silogismele vor f ' °ale* şi cele care sunt negative nu vor stabili posibilitatea potrivit d!f ci în sensul că nu aparţine cu necesitate la toţi. Să stabilim întâi că. numai că.it cazul contrar180. dar nu exclude: . dacă *8** . trebuie să fie dovedit prin reducere la imposibi 177 Expresia nu aparţine cu necesitate. O propoziţie de forma: Nu este necesar ca. 179 Modul Celarent. Să admitem că A este msiv să aparţină la toţi B. „Non-necesarul poate să nu fie posibil: nu e na şi cu 2 să facă 5.4. bil. pentru că s-a dovedit că. Dar posibilul trebuie înţeles conionndefiniţiei stabilite176 şi nu ca necesar. Este evident că silogisme perfecte rezultă. iar în cazul al doilea un silogism imperfect. . 1 a Demonstraţia prin exemplu: (I) Se poate ca unii albi să fie animale ffl & poate ca unii oameni să fie albi (A) Este necesar (ţi nu posibil) ca toţi oamenii să fie animale. desigur că este posibil. asertorică 175 Este POsibil Este l oncluzie 293 AKlsTUlhL 34 a <Silogisme cu o premisă posibilă şi cu o prem" s figura întâi> ^ Dacă o premisă este simplă. toate silogismele vn r C^*vor stabili posibilitatea. p. un silogism perfc rezultă. celaŞi sta este evident că ele sunt imperfecte.. Acest lucru se uită uneori. după cum am stabilit. Rămâne numai dovada Je negatrv^"ceasta ^ imposibiiă. deoarece afirmativa este distrusă "negativa de afirmativă174. dar că silogismele vorrezulta. 178 Modul Barbara.

dar nu imposibilă.^ dac. deoarece caAsăseîntâmple i . Să . Plecând de aici. 188 Minora este falsă. Trebuie să înţelegem «apartenenţa la toţi» fără nici o limitare!: timp. dacă A este necesar. Obţinem. dar R <l** C. Apoi. ci din cel puţin două. dacă este posibil omul.î dacă antecedentul nu este imposibil. atunci A este posibil despre toţi C Dar am admis că A nu este posibil pentru toţi Ci90.se fntampla cumva.t şi necondiţionat'91. ci de asemenea că dacă A este posibil. la prezent sau la o anumită perioadă datâ. putem spune ci' antecedentul este fals. de asemenea. am nota premisele cu A. s-ar putea întâmpla ca omul să devină "a lnă *■ sa fie. cât şi în aceea a falsului. consecventul este şi el posibil. există necesar şi animalul. atunci şi B este posibil185.dacă A este fals. B va fi şi el posibil). dacă am pornit de la fals. de exemplu. nu trebuie să m că (jacâ un oarecare lucru singular A este." la toţi B. chiar dacă sunt false. exista.stabilit mai sus că este valabil. Să admitem -s atUncica4 ' posibil. luăm contradictoria noii majore şi înlocuim minora contmgen • ^^ . dar că B aparţine simplu la toţi C. astfel ia naşte ne'"n în figura a treia189. pentru ca el va fi la fel în toate. concluzia este de asemenea. Dacă deci A nu este posibil pentru C. de exemplu. există182. "Partin sferei n Um" Silogism nu va fl alterată dacă premisele sunt Posibilului. Este necesar deci ca A să fie posibil pentru toţi C r 34 b am presupus falsul dar nu imposibilul. cum şi în diferite alte sfere184. ^ "Me reunii* .a ce «»' . căci. dar nu imposibil. iar D despre E. Dar trebuie să luăm ac aîntamP*"^' . şi Beste necesar. atunci Ceste cu necesitate enunţat despre E. dar nu imposibilă. cât si în aceea a falsului levărului. şi dacă B este consecventul «a B de asemenea va fi fals. când este imposibil.^«el vrea să s 3 ™ erâru> A este antecedentul şi B. prin asertorica echivalentă. să dovedim imposibilitatea prin primaf admiţând că B aparţine la toţi C. dacă Ceste enunţat despre D. Căci.rincipiul se aP!lcă în sfera realităţii.» ' atât ln sfera adevărului. • jjcă ceea ce est F" posibil si B este imposibil. — aceasta Ceastanue* imposibil188. De aceea. în silogismul precedent de mod BarbaraAm cu majora. Căci numai cu ajutorai unor astfel de premise rezulţi 186 Acest alineat trebuie înţeles în modul următor: nu este nevoie ca premisa posibile să fie adevărate pentru ca o concluzie posibilă să decurgă din ele. când . dar 'Posibil. înseamnă că e posibil. pentru imic nu urmează cu necesitate din existenţa unui singur lucru. în adevăr. ca şi în aceea . n-ar rezulta numai că. este su!i« ca ele să fie posibile. . atunci şi '^AdkSdacă **«« sirleposibil s 4 **• «W ca ' ii B urmează cu necesitate din existenţa lui A. Căci dai -atunci acelaşi lucru ar fi în acelaşi timp şi posibil si După ce am precizat aceste puncte. a ui. iar concluzia cu B.cu necesitate din existenţa lui A. as silogism în figura a treia de modul Felaplon: (E) Nu este posibil ca toţi C să fie A (A) Toţi C sunt]}________________ (O) Nu esfe posibil ca unii 8 să fie A _ „nrh. atunci A nu este posibil pentru unii B. ar fi posibil şi în acelaşi uiuv . --îsii -i ceeaces»-"»" ujuj nu numai în sfera devenim . că existenţa lui B depinde de existenţa lui A.Jn sfera devenirii şaua* 1 SJmlm. când este posibil. întocmai ca premisele când sunt raportate în felul arătat într-un silogism. 295 AR1STOTEL posibilitatea lui B va urma din posibilitatea lui A f< presupus ca posibil. A este posibil şi B este nresuPuneffl ca' ce este posibil. dar nu imposibil. Dacă n-ar fi aşa. concluzia este imno 'ki ^ posibil. Astfel. m această dovadă rezultă clar că. !£*■ în acest ultim c^ °P. nu se poate întâmpla. este neees C^4aP*k fie un atribut posibil pentru toţi C187. în care n despre posibil.fa termenii raportaţi aşa181. cu majora simplă şi minora posibilă. Căci dacă B aparţine la toţi C este posibil despre toţi B. Şi dacă fiecare este posibil. consecinţa va fi de asemenea falsă. Î8Q Cu alte cuvinte. Acest principiu fundamental va servi mai jos. va fi şi B. dacă | existenţa lui B este urmarea existenţei lui A. 187 Modul Barbara. atunci şi lui B-^ma CU necesitate din posibilitatea lui A. iar B este posibil despre toţi C. să presupun P0SibllliS6. dacă. ci de asemenea Avarului a existenţei. consecventul. Dar noi am admis că A este un predicat ""J''0*'* toţi B.Dar supoziţia iniţială este că omul nu există . _< îmâmpiat. de emplu. se poate întâmpla e imposibil. dar nu imposibil.

iar pentru termenul jesteP°sl major an/^premisele vor fi atunci ca înainte. Noul silogism este dar: (I) Este necesar ca unii C să fie A (A) Toţi C sunt B (I) Este necesar ca unii B să fie A. ffl jn adevăr. nimic nu împiedică termenul ooate întocnri un ^ ^ ^ ce se mjşC^ ^dC^ nimic altceva ă aparPnă la "^uscarea este posibil să aparţină oricărui cal. iar ca 10 imposibilei. CeSar Ca once om să fie animal. este în ***%:$ aparţină nici unui calm. Trebuie deci să fie posibil ca A să nu aparţină nici unui C. Este clar deci rebine înţeles necondiţionat. Dar aceasta este imposibil. Silogismul nou este în figura a treia. Căci nu este necesar ca nici un om '* mai degrabă. ^deoarece'daCa/ .f|. B inteligent Avem Orice se mişcă este om &teposibil_căj)rice cal se mişcă :ă orice cal să fie aaevân *• T« astfel. pentru nu este un corb. Este necesar ca unii C să fie A. De altminteri. dacă scriem: <to* >* mişcă este animal. Concluzia nu se poate concilia cu majora silogismului î demonstrat. Să zicem că A este corb. A atunci nu aparţine nici unui B.^ producC mediu din majoră nu coincide cu termenul mediu din mm quaternio terminorum.Nu esfe posibil ca unii 8 să fie A. dar concluzia este admitem omul este cu necesitate animal. nu este necesar ca unii oameni să se mişte F ^ 35 a concluzia stabileşte atunci că un termen nu aparţine cu ne '' caz din celălalt termen. Dar trebuie să alegem termenii m ' vf Nu este posibil ca nici un C să nu fie A. propoziţie falsă. potrivit căreia A aparţine cu necesitate unor C. Dar B este posibil despre toţi cK ' n'm' posibil să fie inteligent. Noua majoră este297 ARiSTOTEL şi C om. o concluzie nu poate ^ . de modul Disamis. care se poate scrie dar nu se poate scrie Bite posibil ca toţi C să fie A (căci am avea aceeaşi propoziţie modal convertită din negativă în afirmativă) Noua minoră este Toţi C sunt B. pe care Hameiin o ca >1 191 Când una din premise se referă ia posibil (dar nu este î deoaK**"^ :ar cealaltă este limitată la un anumit timp.!uâ"du-se ca majoră contradunoria concluziei. ^a să luăm premisa AB universală şi negativă şi să admi artine nici unui B. Să zicem că A este mişcare «. se vede şi din termeni că cluzianu va stabili posibilitatea. concluzia nu stabileşte posibilitatea. pentru că avem un silogism în a treia figură. însă nu imposibilă. •"asiiipoteză. în . dacă aceasta este presupusă falsă. fără limitare în timp. Deci concluzia este demonstrată (prin reducere ia a 190 Avem deci o a doua demonstraţie. Totus' "^ ^ necesar totdeauna.«■' Ja ceva A nu va aparţine nici unui B. Este necesar atunci ca A să aparţină unor B. Dar A cu necesitate nu a C* astfel. Acest silogism nu stabileşte ceea ce este posibil. Să luam pentru termenul termenul mediu: mişcător. Sau silogismul prin reducere la imposibil stabileşte contradictoria presupunerii194. urmează cu necesitate că este posibil ca A să nu nă nici unui C. dar B este posibil să aparţină la toţi C193. Jra S''mplă Şi minora Posibilă. că orice om se v«lem că ^ P° ă °"Ce Cal să fle omr' TvTT'6 SUI" adevărate S' concluzia falsă: concluzia nu urmează deci ■ 'wasttel dă Coochci» nu poate fi &'e P°sibi> ™ Z Mod»l C Pmpo*<ţia s orice om să fie anima]. potrivit definiţiei ci ceea ce nu aparţine cu necesitate vreunei părţi din subiect. Concluzia sa este contradictoria majorei silogismului ce urmează să fie demoM Dar adevărata contradictorie a majorei silogismului de mod Disamis nu este cood . consecinţa este imposibilă. 296 că premisa este înţeleasă relativ la timpul prezent. Să presupunem că această concluzie nu este posibilă ă B aparţine lui Cea mai sus. căci. dar B este posibil despre ' "" nu va fi necesară. Căci aceasta este contradictoria presupunerii făcute. dar .

fie că este afirmativă. cum s-a arătat mai sus207. fie negativă. Din acestea nu iese nimic cu necesitate. "^^^ CU ma40 ilă i 9 Silogi. Tb este posibil să nu aparţină nici unui C.«. el rezultă din premisele date. 195 Nimic inteligent (B) nu este corb (A) Este posibil ca toţi oamenii jfk Este necesar ca nici un om (C) să nu fie Dacă luăm alt exemplu. zlpadă. animal. Căci dacă premisaK . iar altelen» conversiunea premisei posibile. majora simplă şi minora contingenţă. după exemplele alese. Dar dacă una dintre relaţii203 cealaltă particulară.contestată. iar premisa minoră arată că B este posibil să nu ui C199. întocmai termenii sunt universali204.. Dar dacă B este luat ca posibil pentru toţi C (ceea ce este adevărat) şi dacă premisa AB rămâne ca mai înainte. şi ea nu stabileşte decât non-necesitatea.. dar daca propoziţia BCeste convertită şi se ^posibil pentru toţi C. prin c°™*siunea minorei. . sau una este negaţi 35 b cealaltă afirmativă. Şi tot aşa. singura pe care am demonstrat-o.sSllC ""Perfect. negativi şi posibilă. animal. sunt următoarele: toţepobil toate animalele să fie albe &<e PosiW/ ca toate animalele sS fie albe 'l^m este animal 299 ARJSTOTEL E clar atunci. nimic nu Citate. şi minora posibilă. iar minora particulară. Ca exemple comune de raport necesar şi afirmativ. • m\ că fie im) nUi Nu este necesar ca unu oameni (<~J « ^ Avem deci.universal-negativă. cu majora simplă şi minora contingenţă. rezultă un silogism ca şi cel 'i iii198 Şi d posibil pentru toţi C. cu majora simplă. fie afirmativă. •j ' mai'nainie^ Dai' on de caie on premisa majora este universală în â ■ posibilă.„. dar dacă premisa Irtită rezultă un silogism ca în cazurile de mai că A aparţine la toţi B şi B este posibil să nu Dacă termenii sunt dispuşi astfel. fie CăP premise sunt negative. uneori. dacă însă premisa posibilă este convertită. fie că sunt afirmative. avem: Nici o ştiinţă (B) nu este mişcare (A) Este posibil ca toţi oamenii {C) să ^iiS^J Este posibil ca nici un om (O să nu fie 0" Concluzia echivalează cu: . dacă termenii sunt univers. Să presupunem deci că A nu aparţine nici unui B. smoala2-01.. şi nicidecum că este posibil să nu aparţină. atunci va exista un silogism perfect. «mm»n.«. vom avea din nou acelaşi silogism. un silogism rezult"' ^ ^ că. Dar dacă se ia ca dat că B nu aparţine oricărui C. dacă A aparţine la toţi B sau nu aparţine mc unui B. silogisme imperfecte.r exprimă o apartenenţă simplă. iar alteori d' °tde premise202. Din premisele admise nu rezultă nimic necesar Tchip. iar particular Unive>8fc şi simplă. ca raport necesar şi negativ: alb.. fie alternativă. de exemplu. atunci nu poate exista silogism. ' p" tentlenii da« de Aristotel. Un silopn este posibil cu ajutorul conversiunii. nimic nu ■ dar dacă propoziţia BC este convertită şi se 5 C că p 197 Dacă termenii sunt dispuşi astfel. concluzii când neces şi nu concluzii contingente. fie negativă. universal-afirmativă. daca nt negative. fie că premisa AB este negativă. şi B este posibil să nu aparţină unor C. atunci 1U poate ieşi nici un silogism. când premisa majoră este universali şi simplă. Este posibil ca nici un C să nu fie A ci propoziţia Nu este necesar ca toţi-C să fie A. iar cealaltă una posibil"18 ori premisa minoră este posibilă. iar premisa minoră este particulară şi posibilă. r g ş 'căi termenii sunt în aceleaşi poziţii198. dar premisa majoră stabileşte că A nu 1 lui B. Demonstraţia ese uceeasi n ■ „ncic** r^. în toate cazurile rezultă un silogism imperf J Numai că unele din acestea vor fi dovedite prin imposibil.#* Ui ^ 298 minora ă este negativă şi indică posibilitate. si minora le cazun. putem lua termenii: alb. ™lvw^negativl 201 p. .. Am arătat când se întâmplă una şi când şi pentru ce anume. ma40ra simPlă. atunci vom n silogism200. atunci ori de câte ori premisa maio S UniVersal» şi posibilă.

a în această din urmă frază. ix sj ifr*^ 206 Majora unui astfel de silogism imperfed va fi simpla. Ca exemple de relaţie şi afirmativă putem lua termenii: animal. _c i. Că este imperfect. silogism perfect va rezulta. haină. uni ^ sau negativă. 300 abilitate. ■ă. Dar ori _ este simplă şi negativă. fie că nu sui Posibilitatea în concluzie trebuie să fie înţeleasă în acelaşi mod cam sus213. Vom avea aici silogismul imperfect că A este posibili aparţină la toţi C.33 301 ARISTOTEL <Silogisme cu o premisă posibilă şi cu o în figuraîntăi> Ori de câte ori o premisă este necesară. iar B este posti pentru toţi C. nici ^ura particulare ori nedefinite. daca premisa minoră este n premisele sunt afirmative. j ■ liiai inainteîu. rezultă un silogism208. Atentă fie că una exprimă posibilul. 4. Tot aşa. mul este de modul Darii. dacă usa majoră este universală. particulară şi afirmativa s '^jleai & c«* 207 Primul caz este acela în care minora este afirmativa. să zicem că A* . în sensul de propoziţie sau premisă. când afirmativa este ' concluzia va exprima o posibilitate. un silogism rezultă totdeauna. Minora convertită ne dă: Se poate ca unii CsăfieB. animal. Concluzia va fi: Se poate ca unii C să fie A. minora din negativă ie . nu o neexistenţă simplă. dar dacă inoraeste universală. concluzia va exprima şi o neexistenţă posibila -o neexistenţă simplă. notei^g "^n*CU particularul ?' despre modul de demonstraţie prin *° PWe din univ . 204 Avem modurile Darii sau Ferio: (A) Este posibil ca toţi B să fie A (!) Unii C sunt B _______ (I) (E) (I) (O Este posibil cu unii C să fie A..1"" umversala negativă n-o poate face. după cum s-a a. dacă termenii vor fi raportaţi ca . Nu este posibil un silogism. dacă majora este negativă. în nici 3 nu este posibil.dar negativa este necesară. concluzia va exprima posibilul existenţă. !Unt ««tad cf mai sus.b. interval. Este evident atunci că.202 Rezultă din premisele date. fie că premisele sunt universale. alb. iar majora particulară. iar de relaţie ă si negativă: animal. a negativă. zăpadă. şi dinpmw convertite. şi 54' ^n cazul de faţă. 203 SirfoTima = relaţie. smoală). iar cealaltă simpla ^iSnostraţia este exact ca mai sus211. fie că nu sunt. Dar dacă universală. când minora este afirmativă. fie că exprimă posibilul. este evident că concluzianu«* necesară. posibile ori simple. fie că ambele ve fie că sunt afirmative.. *»»*!>« un silogism de modul Ferio. alb. smoală209. ori de câte ori minora este negativă. Este posibil ca nici un B să nu fie A Unii C sunt B Este posibil ca unii C să nu fie A. ■ Speţe ^<rai.. iar cealal * silogism va rezulta. Desfigurarea cu exemplele lui Aristotel este: (o! ^ P°ate ca orice animal să fie alb I i^!g!iijpaga_m^este animal Trebuie ca orice zăpadă să Re albă. precuS fn'c/odaa zăpada. Dacă premisele sunt afirmative. Schema operaţiei este: Toţi B sunt A Se poate ca anii C să na fie B. Ca once animai să fte alb 22^i£nimai Ca aiCi0dată smoala ănuBealbă. iar minora va fi posibilă. niciodată nu rezultă un silogism.d h ^ este afirmativă şi cealaltă negativă. fie că premisele sunt universale. minora particulară nefiind 1 Un sU°gism. 205 La începutul capitolului de faţă. vedem că nu SlCU aceleaşi sn». Putem proceda la fel. un silogism nu relaţie afirmativă putem lua termenii: alb. este clar din însăşi demonstuu 36 a care'se face în acelaşi fel ca mai sus215.'ine afirma i !a cazurile precedente (35 a). prin conversiune. Aristotel nu face altceva decât să insiste asupra uneia dintre eventualităţile prezentate în forma precedentă. Să zicem că A cu necesitate aparţine la toţi B. niciodată smoala). Aici demonstraţia *a nedefinită a premisei particulare210.alb. om. Nu poate rezulta un silogism din propoziţia necesar negativi căci a aparţine fără necesitate este diferit de a nu aparţine a necesitate214."*.

pentru că este completat 5 prin PrenuS^jsele nu sunt de aceeaşi calitate. Căci dacă Dl ""' dacâ lufcnT mterpretat în diverse feluri. se ia ca *> ca minoră. nici o relaţie imposibilă între B şi Cnu urmează din aceste mise. daca premisa minoră este n .fJacă^aeSte necesară'concmzia va fi Şi ea simplu negativă. am presUpUS că A nu este posibil . Silogismul va fi perfect. ne întoarcem deci a în capitolul 15. suog necesare prezentându-se ca nişte silogisme cu premise categorice sau si J^ necesare se prezintă ca nişte propoziţii simple. nici un silogism nu se poate forma. să presupunem mai p^ dacă pre™Vyă este neCesară. nu imperfect. nu o negativă simplă. zăpadă. deci că A cu necesitate nu este . vitate(s>uc 213 Trebuie adică înţeleasă ca non-necesară şi nu ca o pos*m propriu-zisă. ca mai sus. în adevăr. însă B poate să aparnecesar ca A să nu anartină dmnii. Tot aşa. să presupunem jtunci ca A sa n k • ^ ^^ ^. un™. j^. 303 36 a AR1ST0TEL 16 <Silogisme cu o premisă posibilă şi cu o premisă în figura întăi> ^* Ori de câte ori o premisă este necesară..W3 să nu aparţină simplu unor C217. să im ca necesară premisa afirmativă şi deci să presupunem că A este posibil să nu aparţină nici unui B. d condu2'"* 215 Capitolul 15..212 Gruparea unei premise necesare şi a uneia posibile duce la ace aţi^ ^ j gruparea unei premise simple şi a uneia posibile. dar va stabili o negativă posibilă. Traducerea din greceşte este aici foarte delicată. 5 nu va fi posibil să aparţină unor C C Dar a fost stabilit de la început că B este posibil pentru toţi f "fctedar că posibilitatea de a nu aparţine poate fi şi ea dedusă. animal. * 302 ■ că B aparţine cu necesitate la toţi C.niâi căp*6"^2 neugn ^ dar 5 este posibil pentru toţi C. dacă se presupune că A aparţine <necesar> unor Cşi se admite că A este posibil să nu aparţină nici unui B. de M UtK* C este CU necesitate nu aparţine nici unui JS.r-217 r^r\ . şi alt lucru Să fie necesar ca să nu. Căci. • aai înainte21! n silogism perfect va rezulta. cât *ntni relana negativă: alb. Prin reducerea la imposibil. dar când nu exprimă . ă un silogism prin conversiune. ""s""posibil pentru vreun A. Dar dacă premisa minoră este negativă. animal. dacă termenii vor fi raportaţi ra ™ ■ ~ *n •i ■ ^c i j v . şi în al doilea rând nu obţinem aici o reducere la imposibil216.ă 4 aparţine la °^ fjjndcg ajci propoziţia negativă este convertibilă. când exprimă posibilul. iar cealaltă silogism va rezulta. P^sa^auVă^6 * Va°ăP*ta *" sil°Sismele Particulare. când ambele it negative şi minora nu este posibilă. converti» afirmativă într-o propoziţie apodictică negativii. întrucât si faptul simplu de a nu aparţine este de asemenea dedus. Dar A este presupus că aparţine mC' rin unor C. alb. Căci premisa majoră a fost posibilă. deci concluzia contingenţă negativă • ?de m°dui Ferio' cu maJora necesară şi minora de astă dată Pnn «ducerea la imposibil. Vom avea bll despre toţi ti ş apanine la toţi c> nu că A aparţine simplu ismul ca ^ rfect.'Aceiaşi termeni ca mai DenrrTT0 atât pentm rela*ia afirmativă. 214 Un lucru este adică Să nu fie necesar ca. în adevăr. S-ar părea că trebuie înţeles ginară nu T minora contradictoria concluziei în discuţie şi păstram lns<rată Drin aK^"[8e nimic abswd.. Este necesar «ibil p£ntru vre _•' x c^mnln nici unui C. Ori de câte ori exeinPlu.. smoală. Prin urmare. Şi tot aşa. contradictoria concluziei. dar B aparţine cu necesitate la toţi t.

Aceiaşi termeni ca mai JJ*™. dar când nu exprimă . dar B aparţine cu necesitate la toţi :. Dar dacă premisa minoră este universal'8eSteaceea?i5 afirmativă. Sa zicem că A cu necesitate aparţine la toţi B. se ia ca R ca minoră. Că este imperfect. Vom avea *tOţi ^ înoate aparţine la toţi C. concluzia va fi şi ea simplu negativă. si om. un silogism nu este posibil ck premisele sunt nedefinite ori amândouă particulare. nu o neexistenţă simplă. nici o relaţie imposibilă între B şi C nu urmează din aceste mise. întrucât .nici un silogism nu se poate forma. alb.premisele sunt afirmative. însă B poate să apar-ecesar ca A să nu aparţină simplu unor C217.conve afirmativă într-o propoziţie apodictică negatWa. zăpadă. relaţie se va căpăta în silogismele particulare. kbăîft a ilustra relaţia afirmativă. să 3 ca necesară premisa afirmativă şi deci să presupunem că A este osibil să nu aparţină nici unui B. 303 ARISTOTEL A aparţine la toţi C. Termenii propit pentru a ilustra relaţia afirmativă sunt .iar Bes: pentru toţi C.dai negativa este necesară. dar cu necesitate nu aparţine uno-. 302 g aparţine cu necesitate la toţi C. Dar dacă premisa minoră este negativă. om. alb. dacă se presupune că A aparţine <necesar> unor C şi se admite că A este posibil să nu aparţină i unui B. dacă A aparţine la toţi O ' B nu aparţine nici unui C. Traducerea din greceşte este aici foarte delicată. ori când premisa unive^Tu! 3 silogismul afirmativ. deci că A cu necesitate nu este ^ est B dar B este posibil pentru toţi C. fie că premisele sunt universale. Căci premisa majoră a fost posibilă. sa presupunem mai Darda^P^rivă este necesară. de necesitate nu aparţine nici unui B. Nu poate rezulta un silogism din propoziţia necesar negatu căci a aparţine fără necesitate este diferit de a nu aparţine i necesitate214. corb. Şi tot aşa. zăpadă. şi de neapartenenţă necesară: animal alb h*& când universala este necesară şi particulara posibilă. când exprimă posibilul. dar va stabili o negativă posibilă.. S-ar părea că trebuie înţeles ca minoră contradictoria concluziei în discuţie şi păstram " nimic at>surd. Astfel. fie că nu sunt. fie că i Posibilitatea în concluzie trebuie să fie înţeleasă în acelaşi mod cam sus21î. să zicem că A ■ 212 Gruparea unei premise necesare şi a uneia posibile duce la ace gruparea unei premise simple şi a uneia posibile. smoală. putem lua termenii: animal. hilitate'saU 213 Trebuie adică înţeleasă ca non-necesară şi nu ca o posi propriu-zisă. animal.r B nu aparţine unor A. Dar s-a presupus că fî e 'atUncic unor C. în adevăr. ca mai sus. de exemplu premisa majoră AB e te "^ivj-36 b nu va fi o concluzie de simplă apartenenţă.. alb. pentru relaţia negativă220-j" universala este afirmativă. prin reducerea la imposibil. şi alt lucru Să fie necesar ca să nu._ vă. concluzia va exprima şi o neexistentă posibili-o neexistenţă simplă. Silogismul va fi perfect. Dar când premisa particular-afirmativă în 1 ^^ exemplu premisa minoră BC. sau animal. deci concluzia contingenţă negativă ' de modul Ferio.. Dar am presupus că A nu este posibil 116 B°Si fiindcă aici propoziţia negativă este convertibilă. animal. Demonstrat' neCesat*'*»t mai sus218. este evident că concluzia necesară. Dar A este presupus că aparţine $ r C Prin urmare. Căci. pentru a ilustr afirmativă. 214 Un lucru este adică Să nu fie necesar ca. mC' Tposibil pentru vreun A. şi animal. Dacă premisele sunt afirmative. nu o negativă simplă. Este necesar osibilpentn1 ^ ^^ nid unui Q |n adevăl> să preSupunem >ti C ori unor C. -__. alb. B nu va fi posibil să aparţină unor C C Dar a fost stabilit de la început că B este posibil pentru toţi dar că posibilitatea de a nu aparţine poate fi şi ea dedusă. când afirmativa este n concluzia va exprima o posibilitate. cu majora necesară şi minora astă dată. ne întoarcem deci în capitolul 15. smoală. Şi tot aşa. fie negativă. Tot aşa. necesare prezentându-se ca nişte silogisme cu premise categorice sa necesare se prezintă ca nişte propoziţii simple.da a^* este afirmativă şi cealaltă negativă. când ambele «negative şi minora nu este posibilă. Căci dacă interpretat în diverse feluri. contradictoria concluziei. putem lua termenii: animal. Ori de câte ori ^ va este necesară. iar premisa majoră este particular"P°Si atunci nu poate fi un silogism. Prin reducerea la impuşi Ml. pentru a ilustra reia negativă şi necesară221.. cât *7 rela^a ^gativă: alb.ptul simplu de a nu aparţine este de asemenea dedus. nu că A aparţine simplu ilogismul ca A P° r-ect nu imperfect. dacă u ' npoarivn nlitpm lua tprmenii' animal a/h />/-><•!. şi în al doilea rând nu obţinem aici o reducere la imposibil216.icple originare-J prin pienus^ ^ ^ sunt dg aceeaşi calitate. ^ conclu»* 215 Capitolul 15. alb. concluzia va exprima posibilul * existenţă. Vom avea aici silogismul imperfect că A este posil aparţină ia toţi C. Termeni de apartenenţă' animal. Tot aşa. fie că premisele sunt universale. 1 silogism prin conversiune. alb. este clar din însăşi demonstra care'se face în acelaşi fel ca mai sus215. pentru că este completat 3iunC' d silogism este pe 1»iod *--' • _."0 atât P*1"™ relaţia afirmativă.

concluziaeSativ^atât pOsibilă. în ce priveşte tm conversiunii. atât necesară şi afirmativă. nici un silogism nu este posibil. n. adică o propoziţie ct % demonstrează înaintea alteia.animal. în capitolul de faţă. de exemplu. nu sunt concludente: (I) Este posibil ca unii albi să fie ^"^e. nici o demonstraţie. anum j poate. iar cealaltă bilă. nu urmează necesar că B nu poate să aparţină nici presupunem că este aşa şi să admitem că B poate să" 37 a unui A. Este evident. dacă A nu poate B. 176. Prin urmare. se va ocupi no^ silogismul cu premise contingente. iar cealaltă de asemenea225.. Este posibil ca unii albi să fie animale Esţejecesarj^a toate zăpezMe să fie albe 2 n. premisa negativă0 * 224 Aristotel nu dă. moa sunt concludente. dacă premisa negativă este cu o apartene sibiîă. . trebuie să dovedim ca propoziţia nu este convertibilă226. că Aristotel nu are o linie constat conversiunea modalelor urmând alt principiu decât conversiuneapropozitiilorsimple. aşa încât cazurile. 2) ne atrage atenţia . totuşi . cât şi relaţia este posibilă. de -luzia ef^"epgaceste Siiogisme sunt imperfecte şi că se pot perfecta menţionate mai sus223.V &'e "ecesar ca "'c> o zăpadă să nu fie animal.laţii simUare ^Ţ"^^ cu excepţia că. şi întrucât B poate să nu aparţin"" este'clar că B poate şi să aparţină la toţi A. . cât şi simplă.il. 225 Ca în cele două cazuri din urmă. : pe urma erorii unui copist. care va trata în cele două capitole următoare. care se va demonstra apoi cu ajutorul ei. Daiaceasta este f 1 " acesta poate să aparţină aceluia. fie că premisele sunt afirmative. fie că sunt negative. tu figura a doua> în figura a doua. termenii se grupează în felul următor: £s(e posibil ca unii albi să tie animale (I) (A) ^^^TcJlbŢolm^hTsă fie animale i unii albi să fie animale ţiţi să fie albi "" neînsufletitsă nu fie animal. jlata acesta. deocamdată. (I) Este necesar ca unii albi să fie animale (A) Este posibil ca toate hainelejăjiejlbe__^ (E) Este necesar ca nici o Taină să nu fie animai ^> După cum se vede din aceste două exemple ale lui Aristotel. se poate trage totdeauna o concluzie. 305 ARISTOTEL ! W? Şi tot aşa când o premisă ese necesara. 220 Scriem relaţiile astfel: (l) Este posibil că unii albi să fie animale (E) Este necesar ca nici un corbjănuJ^J^. cu o apartenenţă simplă. înainte de toate. om. cum nu sunt nici cele ce urmează. 219 Relaţiile ar fi următoarele: (I) Este necesar ca unii albi să fie animale (A) Este posibil ca toţi oamenii să fie albi (A) Este necesar ca toţi~oamenii să fie animale. ca încheiere. iar aici este nepotrivită. (I) Este posibil ca unii albi să fie animale (E) Este necesar ca nicjj>jrpoalăjăjiu (E) EsienecesăTca nici o smoală să nu i«= ■ 221 Modurile. (A) EsţejKcesarc^aţeJebedelejaJit!^ (A) Este necesar ca toate lebedele să fie 304 ^ceva ■Ot222. 17 <Silogisme cu două premise posibile. vedem aici. o dată mai mult. nu urmează şi invers. alb. ori de câte ori ambele premise sunt posibile. universale ori particulare. Dar când o premisă este Sîmplă. întrucât afirmaţiile posibile sunt convertibile contrarii. dacă al-negativaeste simplă. iar pentm reiaţi 21S Pentru silogismele universale corespunzătoare. iarăşi. dacă afirmativa este simplă. . Căci relaţia de animal la ceva alb. 226 Aristotel introduce aici ceea ce se numeşte o iernă. nu rezultă nici un silogism. să aparţină acestuia221. p.fflplă. trebuie să înţelegem termenul acelaşi sens ca mai sus. (A) Este necesar ca toţi corbii să fie animale. dar dacă premisa negativă este necesară. fie contradictorii. el anunţă numai relaţii fa.

ea trebuie scrisă -iVu este posibil ca nici un A să nu fie B. expresia „Nu este posibil ca R nu aparţină nici unui A" este utilizată în două înţelesuri. concluzia este lipsită de orice valoare. Iată cum s-ar pseanţkma. de exemplu „Este posibil "dar B cu necesita ^ ^ (pentru că „De asemenea. Argumentul nu poate fi. celălalt că vreun A nu este cu necesitate B r-" nu este adevărat că ceea ce cu necesitate nu aparţine unor A este posv să nu aparţină la toţi A. 227 Demonstraţia a comportat două etape. în virtutea !Sentei ambeU* propoziţii. w Argumentul care urmează ne introduce într-un raţionament foarte complex şi Bir-o discuţie foarte lungă.17. aşadar. Este posibil ca nici un A să nu fie B este echipolentă cu Este posibil ca toţi AsăfieB. lot işa de bine (cf. este posibil ca „ici un om s« " ^ m este adevărat a zice că este posibil ca nimic orice om «ăfie ntru că multe albe nu sunt cu necesitate oameni. nu urinează' ■ aparţine necesar unor A. de conversiunea regulaUUupli* în conversă subiectul şi predicatul se schimbă unul în celălalt. Să convertim această din urmă propoziţie. propoziţia de convefflS Nu este posibil ca vreun A să fie B. întocmai după cum nu este adevărat i . prin urmare şi A cu necesitate an unor B. ropoziţia Nu este posibil ca nici un A să nu fie B *: ce conversa. Principalii comentatori moderni au căutat să dea o interpretare pe are ne bizuim pentru a limpezi întreg acest pasaj de aproape o pagină. Căci af ^ este contradictoria negaţiei. . Este necesar ca unii A să fie B. ^.29 în capitolul 13. şi fie °ffl'J 229 lt dât ibilitt ntru c jb să nu fie °ffl'Jam am văzut229. prin reducere la absurd şi s-ar părea că am ajuns la lr ^' Stotel. posibil nici a dovedi convertibilitatea acestor premise >tC i „h«urd adică consimţind la următorul argument230: Unii muritori sunt oameni. alături de Aristotel: Să acceptăm următorul argument. to. este altceva decât posibilitatea. Dar aceasta este imposibil. conform regulii conversiunii universale nu se convertesc decât într-o afirmativă partw Toţi oamenii sunt muritori-devenind prin conversiune 306 proPoîi' NAUTICA PRIMĂ 1. contradictoria ei este adevărată. conversa va fi Nu este posibil ca vreun B să fie A.37 a •228 nimic nu opreşte ca A să nu poată aparţine vreunui 'Ap01 te să nu aparţină vreunui A. în cazul unor ibile nici negativa universală nu este convertibilă. f rmativa universală nu este convertibilă. «Urmează o a doua demonstraţie a lemei. °t*erv că este contradictoria propoziţiei convertite. Dar dacă este aşa. Constatăm. Conversa Este posibil ca nici un A să nu fie B o presupunem falsă. * dacă nu este posibil ca B să nu aparţină nici unui A. atunci este adevăr*^ cu necesitate aparţine unor A.este vorba. care este contradictoria ei şi are forma "* «k Am POS'b'1 Ca "ici "" Asănuf>eB Procedat. Pentru 'ar trebui să Putem conchide absurditatea totodată 307 întrucât este fals că este posibil ca B să nu aparţină nici unui a adevărat că nu este posibil ca B să nu aparţină nici unui A. unul că v !! A este cu necesitate B. înseamnă că. prin exemplu. Este posibil ca nici un B să nu fie A. Este necesar ca unii B să Re A. în EsT rmatlva ne<* j ^ Ca Un" A ■a» **f'e necesar ca conversă un» A să nu fie B omradictoril ia fel de legitime. Este posibil ca toţi AsăfieB nu este perfect convertibilă. Despre interpretare 12). ^ sţm» căci prima posibilitate o antrenează pe a doua (sunt în dubiu ca a Se poate ca mâine să nu plouă Şi Se poate ca mâine să ploui)A doua etapă. în adevăr. hfci»<* i Aristotel va demonstra că conversiunea aceasta a unor propoziţii posi legitimă. deşi suntem pe tărâmul modalelor.

Tot ce putem spune esie că 8 nu poate să nu aparţină lui A. Din conversiunea premisei negative. De pildă. nici alta nu sunt posibile. Dar nici una. se va arăta că ea nu este posibilă. sau că poate să nu aparţină nici unui A. Dar nu este posibil nici să nu aparţină.. Dar nu este posibil ca B să aparţină. cât şi nici unui C232. "U clar. totodată. fiindcă nici una dintre premise nu este de simplă apartenenţă. 37 a. folosind lema stabilită. nu este convertibilă. C aparţine la toţi I). atunci cu necesitate el nu aparţine unor D. nu rezultă nici o consecinţă falsă. propoziţia noastră Nu este posibil ca nici un A si nu fie B are ca echipolentă. Dar dacă admitem aceasta din urmă. din cele spuse. ar face o a negativei şi a afirmativei. să presupunem că este posibil ca A să nu aparţină nici unui B şi să aparţină ia toţi C. BomşiC cal.Mod °nverteasc^' precum rezultă din lemâ. în general. că nu aparţine nici unui A. ^ i« ANALITICA PRIMA 1. totodată. are şi ea drept contradictorii atât necesara negativă cât. nici m cal nu este om. dacă este admisibil aici un silogism. De aici vine că amândouă propoziţiile „A cu unor jy şi iva cu necesitate nu aparţine unor B" sunt nnozitiei „A poate să aparţină la toţi B". )n să nu aparţină lui C. şi tot astfel. cum s-a spus. este clar. ci necesară.» putem spune despre un lucru care în chip necesar.ceea ce cu necesitate aparţine unor A. pentru că A poate aparţine atâţia toţi C. Dar aceasta înseamnă că propoziţia contradictorie £sfe posibil ca toţi A să fie B are drept contradictorii cele doua propoziţii necesare. nu se poate opera reducerea la 232 Iară ' £ CeJarent cu două premise contingente este deci neconcludentă. zultă nici o absurditate. Rămâne să stabilim legitimitatea derivaţiei propoziţiei necesare negative. £ste necesar ca unii A să fie 3 Este necesar ca unii A să nu fie B. Şi atunci. Este necesar ca unii A să fie B Ş> Este necesar ca unii A să nu fie B. în anumite ^ ^ne cu necesitate. 5'necesara afirmativă Este necesar ca unii A să fie B. prin urmare. Dar despre un lucru B care aparţine în chip necesar unor A nu putem spune cî aparţine în chip necesar oricărui A şi mai puţin. Şi tot aşa se întâmplă cu opuseP tg sg nu aparţină nici unui B". Reducerea la absurd trebuie deci respinsă. Vedem câ reducerea Ia absurd este inoperantă: 309 ARISTOTEL necesar. în adevăr. la CC • sa admitem nu numai că A cu necesitate aparţine unor B.ţn adevăr. A să nu fie B. Şi nici nu se poate obţine o dovadă printr-o reducere la absurd. ca nici un cal să nu fie om. nu obţinem nici un silogism. b el ca sa i . din necesara negativă nu rezuhă nimic care s contrazice propoziţia tte convertit. deoarece nu este posibil pentru Csâ aparţină la toţi D. va trata despre silogismele "^Putând să°Ua CU prernise posibile. cea afirmativă şi ce propoziţia Este posibil ca nici un A să nu fie B. pentru primul caz studiai acum. Căci dacă admitem că B poate aparţine la toţi C. nici un silogism nu va rezulta. Este posibil atunci ca A să aparţină la toţi din unul şi la nici unul din celălalt. Să zicem că concluzia este negativă. nu aparţine unor A. însă noi am găsit că neces diferit de posibil. ori negativă. Or. la toţi A.17. ^ste necesar ca uni. Să zicem că concluzia este afirmativă. plecând de la propoziţia Nu este posibil ca nici un A să nu fie B. că propoziţia negativă nu este convertibilă. că e necesar caB să nu aparţină la toţi A. referitor . nici un silogism nu . mr'gura a d ^ lncol°' Aristotel. După ce am dovedit aceasta2'1. dar şi că ^ cesitate nu aparţine unor B. este posibil să aparţină la toţi a Dacă cineva ar pretinde deci că. Dat propoziţia Nu este posibil ca toţi A să fie B are ca echipolentă. cu alte cuvinte. se va arăta 37 b printr-un exemplu că predicatul nu poate aparţine subiectului. dar pentru că. este clar că concluzia lui se referă la posibil. Că nu poate să aparţină. Este clar atunci că. de aceea zicem că nu este posibil pentru 11 'ă la toţi.' nosibil şi la ce nu este posibil în sensul definit de la început. pentru că o astfel de premisă. Dacă luăm acum negativa. ie A alb. negarea <"e'**m. că aceasta este o imposibilitate. Căci este «msa conversă. şi această concluzie trebuie să fie ori afirmativă.

obţinem 24î p. Astfel: \") Este posibil ca orice animal să fie sănătos (A) Orice om este sănătos (A) (A) Este necesar ca orice om să fie animal. 234 Adică tot prin exemple. Şi tot asa dacă ambele relaţii sunt negative. j unUj q ca şi niai înainte. dar când premisa negativă este simplă. Ori de câte ori • a afirmativă este simplă. rezultă că şi silogismul de tip Cesare este valabil. dar particulară. dar poate aparţine la toţi C. ca mai sus241. dacă premisa minoră este negativă2^8. 238 Avem modul Camestres. se reduce adică la un figura întâi. dacă afirmativa este simplă şi negativa posibilă. te(ll'celan„ . Vafl''ar cu neapartenenţă sunt sănătate. 233 Adică dacă fiind majora. vom avea un silogism Să presupunem că A nu aparţine simplu nici unui B. Rezultă de aici un silogism-dovedind cu ajutorul figurii întâi237. în conformitate cu exemplul respectiv. în cazul prezent. Nu se poate trage o coi când ambele premise sunt nedefinite243. Demonstraţia s face cu ajutorul aceloraşi termeni234. obţinem iarăşi un silogism în Festino. aceast* conversiune. iar negativa simplă. —«: sunt neconcludente. mcxl ^erio. fie că sunt particulare. -smnu este posibil (aceasta se poate dovedi la fel şi prin aceleaşi mple ca şi rnai sus). om. una exprimând simpla şi cealaltă posibila arnbetePre „ nimic nu urmează cu necesitate din premisele astfel neaparten • ^ac. Demonstraţia este aceeaşi. sănătate. Concluzia va fi necesară. Conversiunea fiind legitimă. 38 a Si tot aşa. B nu va aparţine nici unui A.Printr-" conversiune a majorei. dacă amândouă premisele posibile. de exemplu. şi prin aceiaşi termen .fie că premisele sunt universale. nici un silogism nu rezultă. şi silogismul de tipul Celaient fiind valabil. fie că este negativă. Ori de câte ori o prertii ^ universală şi cealaltă particulară. Dar A prin ipoteză aparţine la toţi C. de mod Cesare. ca înainte242. 18 <Silogisme cu o premisă posibilă şi cu o premisă simplă. om. Dacă premisa negativă este convertită. nici un silogism nu 'nU1 hil Termeni cu apartenenţă sunt. 1111 s"°8ism d ^Sm de mOtl ^est'no.18. om™. ori nerto^ ori schimbate în orice alt fel. care se poate uns'logism în Ferio. Dar când premisa afirmativă este posibilă. cal. demonstrarea se va face totdeauna11* aceiaşi termeni. cal. de mod Celartnl. ca mai sus. în figura a doua> Dar dacă o premisă este simplă şi cealaltă posibilă. cui235 Iarăşs este vorba de termenii alb. nici un P. iar silogismul în Ferio valabil. animal. Este clar atunci că. 311 ARISTOTEL este afirmativă. iar premisa simplă este universala. °m' Tot asa va fi. că este posibil ca B să nu Este posibil ca toţi C să fie A fiind o propoziţie echipolentă cu Este posibil ca nici un C să nu fie A. căci vom avea din nou figura s*a?>39nar dacă ambele premise sunt afirmative. astfel: cE Mei un B nu este A sA ^^Pp^il t!li?fL^L5£_5£_^_____ rE Bite posibil ca nici un C să nu fie B. luându-se termenii de mai sus: alb. ca mai sus. convertind premisa posibilă în complementara ei afirmativă. O d . Dar dacă ^i un>w • • sunt neqative. fie că cealaltă premisă cE IA rEnt Nici un A nu este B Este posibil ca top' C să fie A Este posibil ca nici un C să nu fie B. devine minoră şi invers. un silogism poate fi obţinut. fie particulară. * fel se poate aduce. nici un silogism nu va fi posibil. prin conversiunea majorei. ori amândouă particulare.37 b.premisa posibilă este convertită în afirmativa ei dispuse' ^ se formează un silogism care dovedeşte ca B nu poate cofflp'e ' . „«***' 237 Silogismul în figura a doua. o oncluzie se poate trage cu ajutorul conversiunii.rezultă. Reducem iarăşi la Celurent. deci nici o concluzie necesară nu urmează din premisele actuale. însă dacă propoziţia negativă este simplă. fie că sunt afirmative n ^ ^Cl ori particulare. 236 De modul Cesare. dar afirmativă sau negativă. după cum s-a probat anterior. fie universală. Demonstraţia este aceeaşi ca mai sus şi cu ajutorul aceloraşi termeni235. Conversiunea este legitimă. Este posibil ca orice cal să fie sănătos Orice om este sănătos 38 a ste necesar ca nici un om să nu fie cal. dacă premisa negativă este transpusă233 '* amândouă premisele sunt afirmative ori negative. şi dacă silogismele sunt particulare. nici un silogism nu este posibil. devine 310 ANALITICA PRIMĂ 1.

în al doilea caz. Concluzia (cf. pentru . o concluzie silogistică se poate trage. dar dacă premisa afirmativă este necesară. de asemenea. dar A prin ipoteză poate să aparţină la toţi C. mai sus) este Nici un C nu este B. fie posibilă. Contradictoria ei Unii C sunt B ar fi deci adevărată. operaţie corectă. este deosebit de posibil. fE Este posibil ca nici un B să nu fie A r' Urni C sunt B O Este posibil ca unii C să nu iie A. apaiţine ^j pOate aparţine la toţi246. iar omul cu necesitate nu aparţine hedei Este clar atunci că nu putem trage o concluzie posibilă. Să zicem că A nu aparţine cu necesitate nici unui B. Construim un nou silogism în care substituim majorei date mai sus: Este necesar ca nici un B să nu fie A propoziţia Este posibil ca nici un B să nu fie A. C lebădă. 245 Repetăm argumentarea schematic: cE Este necesar ca nici un B să nil fie A sA Este posibil ca orice C să fie A rE Este posibil ca nici un C să nu fie B SI Nici un C nu este B. că B poatc să nu aparţină nici unui C245. Celarem: cE Este necesar ca nici un A să nu fie B IA Este posibil cu orice C să fie A rEnt Este posibil ca nici un C să nu fie B. Avem. Alb aparţine atunci cu necesitate lebedei. atunci dacă negativa este necesară. când termenii sunt 246 Aristotel a demonstrat valabilitatea formei simple şi a procedat prin reducerea la absurd. nici un silogism nu este posibil248. dacă A nu poate 243 în mod evident. „fiii'' Modul Cebwenl fiind valabil. Când i î st fel nici un silogism nu este posibil248 ' sunt dispuşi în acest fel. Apoi. nici o concluzie necesară nu putem trage.19. cuvântui nedefinit nu trebuie luat aici în sensul logic curent Este vorba de premise care pot fi simple. şi conver „unea'"1 legitimă. este clar că B nu va aparţine simplu nici unui C. nici o concluzie nu este posibilă244. pentru că aceasta presupune sau că amândouă premisele sunt necesare. si nu numai una negativă posibilă. ar concluzia este în contradicţie cu ipoteza conţinută într-una din premisele primitive: Este posibil ca orice C să fie A.19 <Silogisrrie cu o premisă posibilă şi cu o premisă necesară în figura a doua> Dacă una din premise este necesară. să zicem că premisa taC£> ■ a este necesară şi cealaltă posibilă. . contradictoria admisă va servi de minoră. Căci să admitem că ar aparţine. dar aparţine cu necesitate la toţi C. enunţ itat i*11 Siis. j Convertim premisa negativă şi obţinem un silogism în prima figură.necesarul după cum am stabilit. Să zicem / alb B om. aşadar. nu avem silogism. adică să presupunem că A Bia . că A csit m > a te să nu aparţină nici unui om. încă o data. Să admitem că e falsă. O dovada la fel se poate paiprin / gatja se referă la C247 Şi tot aşa. Şi tot aşa. că necesară este premisa negativă. urmează că şi silogismul în discuţie este valabil.aparţină nici unui B. după cum s-a stabilit anterior. 244 în primul caz. Silogismul în Cesare va avea o concluzie fie simplă. ori se întâmplă că B cu necesitate nu aparţine lui C. dar poate aparţine la toţi C. Dacă premisa negativă este convertită. ci de asemenea una negativă simplă. iar cealaltă posibilă. este posibil. deoarece necesitatea implică posibilitatea. sub forma modului P"s'. dar şi posibile. se trage concluzia.' Rămâne să mai stabilim că este valabil şi sub forma modului simplu. 38 a ui B iar B aparţine unor C. 312 ANALITICA PRIMĂ 1. B nu va aparţine nici unui A. în prima figură. avem deci un silogism în Cesare. A nu poate aparţine unor C. sau în orice caz. Dar în acelaşi timp. atunci. Astfel.

deci o luăm în sensul literal.ădă şi C oiu254. absolut imposibil orice silogism. ori particulare. B nu aparţine nici unui A iar A poate să aparţină la toţi C. ajungem deci la un 'als. Nu obţinem o concluzie. căci nimic nu opreşte pe sub B. Este clar atunci că coi nu poate fi simplă negativă. B animal. Jtel va face demonstraţia pe bază de exemple şi va arăta. — ceea ce se poate dovedi la fel şi cu aceiaşi termeni*'61. A fiind posibil pentru toţi B şi aparţinând cu necesitate 1 "^ de exemplu. 314 ANALITICA PRIMĂ 1. Aristotel vrea să spună că.ej.' mişcarea cu necesitate aparţine la tot ce este treaz şi este posibilă 38 b orice animal. dacă premisele sunt convertite. sunt cazuri n e li C d l ă p în care ^ate nu va aparţine lui C. dacă termenii sunt astfel dispuşi. în virtutea pn echipolentei a două propoziţii posibile. nici o necesară negativă.' cgţ am arjtat ca U cu necesitate nu aparţine lui C255. Este evident deci. nici un silogism nu se poate forma. ca mai înainte 25(!. Este posibil ca nici un C să nu fie A având acelaşi sens ca Este posibil ca toţi C să fie A. A mişcare. dar când premisa tivă este particulară şi necesară. Este evident că concluzia nu poate fi o propoziţie negativă simplă sau una negativă necesară.c.** putea fi "ici o posibilă negativă. prin urmare. avem prima figură251. Dacă premisele sunt similare în calitate249. Ceea ce era de demonstrat. 0 do °-la fel este posibilă. Căci ori de r asa ■ emisa negativă este universală şi necesară vom avea totdeauna ^•i* ' m pentru a dovedi atât o propoziţie posibilă. nici pentru apartenenţă simplă. dar tot ce este treaz este animal. nici o concluzie silogistică nu se ' te trage. din cele ce s-au spus. fie simplă. ca B să aparţină lui C. nici o negativă ' ° aGrmativă fie contingenţă. aşa cum au fost dispuse. cât şi una negativă UnSI|» — dovada făcându-se prin conversiune257. ţ 2?2 Frază de neînţeles. Tot asa dacă negaţia se referă la C252. Dar dacă amândouă sunt nedefinite. Aceasta se poate dovedi în acelaşi fel ca şi pentru propo-tiile universale. deoarece concluzia este necesar afirmativă. de modul Celarent: cE Este necesar ca nici un A să nu fie B IA Este posibil ca toţi C să fie A rEnt Nici un C nu este B. iar premisa care neagă simpla apartenenţă este universală şi necesară. 248 313 ARISTOTEL astfel dispuşi. simPlă şi n. deşi nimic nu urmează cu necesitate din premise. că dacă premisa universală şi negativă este necesară. pentru că nici o premisă negativă n-a fost formulată. şi aşa. Şi nici nu se pot conchide afirma.nu va rezulta un silogism.jădă i C oiu254 Şi nici nu se pot conchide afirma î CJ A este «ile A?a r . în: Este posibil ca toţi C să fie A. 38 b ara253. nici pentru 249 Adică arabele negative sau ambele afirmative. Convertim premisele.rezultat f . în . Dar dacă premisele sunt afirmative. nici un silogism nu este posibil. Avem silogismul în figura întâi. 251 Silogismul are premisele următoare: Este necesar ca nici un B să nu fie A. să presupunem B c . când termenii sunt dispuşi ca mai sus. un . şi prin aceiaşi termeni258.ţ)ar nu se poate conchide nici o propoziţie ^ căci. chiar dacă nu convertim rrenor şi o lăsăm neschimbată. o concluzie poate fi scoasă. conform principiului de la capitolul 13.19. ll r asa stau p lucrurile şi cu silogismele particulare256. ca mai sus2"0. «#sm de tip Camestres. când ele sunt negaţi un silogism poate fi totdeauna format prin conversiunea premis posibile în complementara ei afirmativă. nici mnci când amândouă premisele sunt afirmative — ceea ce se dovedeşte exact ca mai sus259. 250 Capitolul 13. Dar când amândouă premisele sunt negative. căci şi în cazul P"e era luat tot cu negaţie. Să zicem cv A cu necesitate nu aparţine lui B şi că este posibil ca A să nu aparţini nici unui C.mi'tând contradictoria concluziei ce dorim să stabilim. de exemplu. rând pe rând. majora se converteşte în Este necesar ca nici un A să nu fie B. Este posibil ca nici un C să nu fie A. Nu pot fi stabilitT1" afirmaţiile opuse. dacă premisa afirmativă este transpusă. fie necesară. dar minora se converteşte. Propoziţia Nici un C nu este 8 -™i a fi adevărată. dacă premisa posibilă este convertită în afirmaţia ei complementară. avem tot un silogism în Celarent. dacă C reprezintă treaz.

un silogism va rezulta u va rezulta. iar C este posibil pentru unii B. _ nu^ 264 Conversiunea parţială. adică. ca şi mai sus. nici un fel de concluzie afirmativă. pentru că vom avea din nou :6S Am obţinut. fie că modul premiselor Cs fie că este necesar. Şi la fel stau lucrurile. J8a la o reducere la Ferio. SănU ea din nou prima figură. am obţinut un silogism de modul Felapton. 315 ARISTOTEL o concluzie nu se poate trage. 267 Fie premisele negative Este posibil ca nici un C să nu fie A.silogism este totdeauna posibil. atunci A este posibil pentru unii B. silogismele în figura a doua şi în figura a treia. când o premisă este posibilă. iar dacă este negativă. dacă A şi B au posibilitatea Un SI ° irtină lui C dar dacă punem în loc posibilitatea de apartenenţă. întrucât premisa afirmativă este convertibilă într-o particulară264 şi B are posibilitatea să aparţină oricărui C. iar cealaltă simplă. 20 <Silogisme cu premisele posibile. nici Aristotel se referă la cele demonstrate la începutul acestui capitol. care se poate reduce ia un silogism în prima figură de modul Darii. SS nu se uite că o judecată afirmativă uni\e poate converti decât într-o judecată particulară. iar premisa BC afirmativă272. un silogism de mod Darapti. 38 a fine. anume că există silogisme. 316 ANALITICA PRIMA 1. Căci dacă A este posibil pentru toţi C şi C pentru unii B.Să presupunem că A este posibil să aparţină la toţi C iar B unor C269. dacă premisa AC este negativă. lebădă. om din exemplul de mai sus. nu necesar în figura care sunt imperfecte în acest sens. în adevăr. urmează necesar că A are P° ă nu aparţină unor B. pentru Aristotel. Concluzia va fi aici. în figura a treia> în ultima figură rezultă un silogism. prin conversiunea parţială a minorei. 39 a dacă A are posibilitatea să nu aparţină nici unui C. ca acele despre care -în capitolul de faţă. iar dacă nic'°C' unt convertite în afirmativele corespunzătoare.dacă amândouă premisele sunt negative. cu . singurele care pot fi demonstrate direct. întrucât s-a văzut. aşa cum sunt date. iar B * • it tea să aparţină la toţi C.ajutorul conversiunii.va rezulta o concluzie simplă negativă. în mod evident. Dar când cealaltă premisă este necesară. Este posibil ca nici un C să nu fie B. Este evident.. fără a se recurge la ajutorul altor tipuri Aristotel spune aici mai mult. că "" ) concluzie negativă j Sil°gisme având concluzia particulară. Căci obţinem prima 262 Reamintim că. atunci va fi PreIIU ■ ca si mai înainte267. în ultimă anali/ă. sunt imperfecte. care se reduc la alte tipuri de silogism. nici simplă. 266 De data aceasta. necesară: Este necesar cu nici un om si nu fie lebădă.20.ucll\ 2ft?1 Trebuie băgat de seamă că nu tot ce este cuprins în acest alineat in ^ se referă la capitolul precedent. nici n 'nici necesară. şi schema in nota 245. dovada se face prin conversiunea majorei. ele fiind reductibile la silogismele in 'f" înîâi. nici simpla. dovedind nu numai o premisă posibilă negativă. Acum să luăm premisele mai întâi ca posibile şi să presupunem că atât A cât şi B au posibilitatea de a aparţine oricărui C. dacă premisa particulară este convertită270. iarăşi prin conversiunea parţială a minorei. Dar dacă una V°m mise este universală şi cealaltă particulară. Şi tot aşa. ilogismul va fi de tipul Festino. . pentru exemplul cu termenii alb. fie că amândouă. dacă este universală propoziţia BC21i. INu se poate obţine. urmează că C are posibilitatea să aparţină unor B. fie în cele două capitale următoare. de asemenea. adică. concluzia va fi şi ea posibilă. ci şi una simplă negativă. 19. este vorba de form vor fi tratate. Dar şi aici trebuie să înţelegem posibilul din concluzii în acelaşi fel ca şi mai înainte263. nota 257. şi tot aşa. de modul Ferio. om. dacă A este posibil despre oricare C. Când premisele sunt posibile. Cf. în cele mai multe cazuri. dacă însă premisa afirmativă este necesară. Vom avea din nou prima figură. : poate dovedi ca în capitolul 16. care se poate reduce la un silogism în figura întâi. Mai este evident ca toate silogismele sunt aici imperfecte completate cu ajutorul figurilor amintite înainte262. 261 . concluzia nu va fi nici necesară. fie în capitolul de faţă. fie că numai una din premise este posibilă. pentru că vom avea din nou prima posibili1 ersjune266 yja. Tot aşa. dacă este afirmativa. Cf. lebădă. ca în cazul pre-■ lor simple268. ^ Demonstraţia ca la I. aşa cum s-a spus. în aceleaşi condiţii. figurşPn necesară nu va ieşi din ele. . 259 rfte vorba de termenii alb. în aceeaşi dispoziţie a termenilor. că un 1 rzultă su nuîn aceleaşi ondiţiifie că modul premil ste v ^ 39 a rezultă sau nu. atunci şi A este posibil pentru unii B.

'azun e SUnt acele ce urmează. care. Să luăm.21. Dimpotrivă.j]g279 ^gcj obţinem din nou prima figură. în aceeaşi aşezare a termenilor. (!) Este posibil ca unii albi să fie cai (I) Este posibil ca unii albi să fie oanieni^^ (E) Este necesar ca nici un om să nu fie cal. cu cealaltă serie de termeni. vom observa tle îndată analogia cu silogismele ™se simple. 275 Adică din capitolul 20. 318 ANALITICA PRIMĂ 1. ca şi mai înainte275. dacă ele sunt convertite. şi iă de premisă este posibilă în această figură. Dar când a \^ premise sunt nedefinite sau particulare. vom avea acelaşi fel de silogisme. se 26gU^e la un ilogism în figura întâi. De aceea. acă convertim aceste premise negative în afirmativele corespunzătoare. şi un silogism va rezulta. iar cealaltă posibilă. sau când universala este negativă şi particulara afirmativă. ca mai sus273. când bele sunt afirmative. negativă. 2ho Je obţine un silogism. dar dacă ele sunt convertite. în ambele negatrv . ca mai înainte-*0. Concluzia este. nici un silogism nu re 1 pentru că A cu necesitate aparţine uneori la toţi B. acestah urmă fiind termenul mediu274. vom avea prima figură şi concluzia că A este posibil să aparţină unor B. Este posibil ca toţi C să fie B. indiferent care din două este simplă. iar alteori nici B. ambele fim» propoziţii contingente. Sm UCete 'a moc'u' Darii. după cum am văzut277. este clar că nu vom avea o concluzie silogistică simplă. pOSjţ. sa luăm termenii: animal ^ alb. . concluzia cazun c ^ S'a ^ Semenea posibilă. nici o concluzie silogistică nu SaU r trasă din premisele astfel dispuse. pentru că toate devin perfecte cu ajutorul figurii întâi281. iar cea negativă particulară282. poate ii n™ * . reductibil la modul Ferio. deocamdată. obţinem respectiv o universal-afirmativă şi o particular-atinna şi revenim. la cazurile studiate mai sus. iar pentru ilustrarea celei negative. ca mai sus. Avem.^ ^ posibilă. Va \ ă ambele premise sunt negative. (I) Este posibil ca unii albi să fie animale (I) Este posibil ca unii albi si fie oameni.premisele afirmative. concluzia jnadevăr. Avem aici o concluzie afirmativă. Daca una din premise este universală. de modul Durii. j. 274 Nu avem moduri care conchid în chip definit după exemplele alese. atunci şi concluzia va fi posibilă. ^ ^ £. Să presupunem că A aparţine la toţi C.Din aceste premise nu decurge în mod necesar nici că este posibil ca nici un B să '« A. Să aşez în schemă termenii daţi de Aristotel. iar B este posibil să aparţină la toţi C276. Să presupunem că B aparţine la toţi C. om. dovada se va face printr-o reducere la imposibil. iar A este posibil să nu aparţină unor C. nu simplă. ci una posibilă. va rezulta tot silogism. nici că este posibil ca unii B să iie A. 276 Silogismul este de modul Darapti. Dar dacă amândouă premise] negative — una universală şi cealaltă particulară — deşi nici o con 1* *"' 39 b silogistică nu va urma din premisele astfel dispuse. prin conversiunea 317 ARISTOTEL prima figură prin conversiune. după cum este arătat în fraza următoare. 272 va fi de modul Ferison. obţinem: Esle posibil ca toţi C să fie A. 273 Dacă convertim universala negativă şi particulara negativă. ■ 3Vem ocluzia necesară de adineaori: _ Este posibil ca unii B să fie A. Pentru ilustrarea relaţiei afirmative. Dacă premisa jŞCeste convertită. pe de o parte. (A) Este necesar ca top' oamenii să fie animale. iar cealaltă particulară. Urmează necesar că A . 270 ||°gismul este de modul Datisi ||gl este de modul Datisi. dacă e^ £Ste simplă şi AC posibilă278. Dar dacă premisa afirmativă este universală. termenii: cal. Dar dacă premisa minoră BCeste negativă. în figura a treia> Dacă o premisă este simplă. P^te redEea **înseamn* câ obţinem un silogism de modul Darapti. alb. cu Prem. astfel. **. Dar dacă acum AC este fflis^ afirmativă. 39 b ă una din premise în prima figură este posibilă. de data aceasta. Şi tot aşa. nici că este posibil ca toţi B să fie A. 21 <Silogisme cu o premisă posibilă şi cu o premisă simplă.

de la începutul capitolului. 284 Cf. este posibilă. să fie corectă.ste necesară. concluzia va fi nu numai că A este posibil să nu . este evident că • _ . iar Fea.„ fi tot nosibilă. 319 40 a ARISTOTEL Ori de câte ori ambele premise sunt nedefinite ori particu] un silogism nu este posibil. deci că Acu necesitate aparţine la toţi C. ■8 Silogismul este tot de modul Darapti. Aristotel s-a mulţumit s ^ rezultatul la care ne duc diferite combinaţii. 277 Capitolul 15. iar B are posibilitatea să aparţină la toţi C. Dar o concluzie necesară negativă nu vom obţine aici. Căci dacă A aparţine cu necesitate la toţi B. atunci obţinem atât o concluzie posibilă. Singura condiţie ca raţionamentul precedent să fie ^° ta concluzia silogismului în Barbara. 40 a n prima figură286. cât şi una simplă negativă.este posibil să nu aparţină unor B. şi se poate reduce la un silogism de modul Darii. o concluzie posibilă negativă poate fi trasă. Făcând din această propoziţie majora unui silogism care va avea aceeaşi mim>« ca silogismul dat la început. Dar dacă premisa concluzia ură concluzia. daca teZUBCeste necesară şi AC este posibilă287. ea Slrnplă a majorei. Reducerea se va face de la Disamis sau Datisi la Darii. Şi tot aşa. în primul caz. să presupu-isa p „ este afirmativă şi cealaltă negativă.' . când premisele stau astfel în prima 290. sfârşitul capitolului 20. e| 285 Deocamdată. a sifâte ja toţj (-288 yorn avea p^ma figură încă o dată289. dacă afirmativa este necesară. o concluzie posibilă afirmativă se poate trase totdeauna. Deorece A aparţine cu necesitate la toţi C. vom avea un silogism în Felapton. iar de la co '• a ri0' ^*e n°tat că reducerea modului Disamis la Darii se obţine prin co . s-a demonstrat mai înainte. şi C poate sa aparţină unor B. or.căci Să raţionăm prin reducere la imposibil. în adevăr.sj zjcem că A este posibil să nu aparţină nici unui C. dar când o propoziţie este afirmativă şi cealaltă negativă. . reductibil la un silogism "^rin conversiunea parţială a minorei. _ Trebuie precizat că. Precizăm că această dovadă a ft>s capitolul 9. atunci şi A aparţine cu necesitate la toţi C.prin conversiunea parţială a minorei. dai dacă premisa negativă este necesară. însă „ecesara. afirmativa fiind nem ca_° ^ . oilea-în Ferison. Dar s-a admis de la început că A este posibil să nu aparţină la unii C283. Aceeaşi transformare o găsim în capitolul 20. silogismul va fi în Disamis sau în Datisi. întrucât aceasta s-a demonstrat mai înainte. „eces n ^^ e premisa negativă exprimă o posibilitate.0 demonstraţie la fel poate fi făcută. şi se face cu ajutorul aceloraşi term 22 <Silogisme cu o premisă posibilă şi cu o premisă necesară în figura a treia> Dacă una din premise este necesară şi cealaltă posibilă. ea se face prin simpla conversiune a minorei. Acest silogism de modul Barbara ne duce la o concluzie contradictorie ma silogismului în discuţie. după cum am v "» . când premisele sunt afirmative. iar B — cum s-a presupus de la început — aparţine la toţi C. cum n-am obţinut nici în celelalte figuri285. dezvoltarea schematică are formele următoare: b0 Este posibil ca unii C să nu fie A cAr Toţi C sunt B_______________ d0 £ste posibil ca unii B să nu fie A. luând ca atare contradictoria concluziei: Este necesnr ca toţi B să fie A. M3 Silogismul va fi de modul Bocardo. Demonstraţia este aceeaşi cu cea h ' cazul premiselor universale. prin transpunerea premiselor şi conversiunea simplă a 2g2' m cslelalte două ipoteze. n logica modernă. ac spune Aristotel. deci contradictoria concluziei acestui silogism din urma şi concluzia este adevărată. în ambele cazuri.22. Să zicem acum că premisele sunt afirmative. pe care l-am folosit. obţinem: bAr Este necesar ca toţi B să fie A bA Toţi C sunt B______________ rA Este necesar ca toţi C să fie A. urmează că A nu aparţine simplu. Acum urmează examinarea şi acestor enunţăriBjie 320 ANALITICA PRIMĂ 1.. ci poate să aparţină unor B.

nu simplă295. dacă se referă la posibil. Silogism în Felapton. 296 Silogismul va ti de modul Ferison. prin urmare. dar dacă ea este necesară. 294 ^ela?icaz este tratat în capitolul 16.. Este de asemenea. rezultă. Avem iarăşi un silogism de modul Darapti. conform cu un silogism în figura întâi. Dar când premisa minoră este negativă. Pentru a ilustra apartenenţa universală. luaţi termenii: somn. apoi la figura întâi şi.Dacă premisa afirmativă BC este convertită. şi când concluzia este posibilă. la care poate fi redus prin conversiunea parţială a minorei. cal adormit. 40 b una sau rând se va dovedi că fiecare silogism este format prin ri acurn. Dacă ambele premise vor fi 40 b concluzia va fi posibilă. urmează de asemenea şi în a treia298. un siW se poate forma cu ajutorul conversiunii . 321 ARISTOTEL Tot aşa va fi dacă unul dintre termeni se raportă universal la celălalt numai particular. 300 în capitolul 7. cal treaz. reductibil ca în cazul precedent. ca mai înainte. 286 Silogism în Darapti. 99 Prin conversiunea minorei negative în afirmativa corespunzătoare.' • ă unor B. cum am văzut. şi aceasta sau universal .acestor raţionamente neconcludente ar fi: Este posibil ca toţi oamenii să doarmă Estejiecesar ca nici un om să nu fie un cal adormit Este necesar cs toţi caii adormiţi sa doarmă. dacă ea este posibila. . silogism de modul Disamis. una posl ut'nGI 322 ANALITICA PRIMĂ 1. aşa încât un rezultat care în prima figură. dar că B poate să rtin'ă la t0P C. atât că A este posibil să nu aparţină unor C cât si că nu aparţine simplu unor C. concluzia de asemenea va fj 0 n ^ men universali. ~91 Silogism în Ferison. rezultă aici cu necesitate că A nu aparţine simplu unor B293. se Hste posibil ca toţi oamenii să doarmă Este necesar ca nici un om să nu fie un calţreaz_ Este necesar ca nici un cal treaz să nu doarmă. Reducând la Ferio. din cele ce s-au spus300. mai sus. iar uneori este posibil sa nu aparţină nici unui B. capitolul 16. 292 Unii B nu sunt A. Schema ne dă următoarea formă cu două concluzii: fE Este necesar ca nici un C să nu fie A !Ap Este posibil ca toţi C să fie B ^au "-to Este posibil ca unii B să nu fie A. în h ăr să zicem că A cu necesitate nu aparţine lui C. om. 298 pentru silogismele modale în figura întâi cu o premisă necesară şi cf. prin conversiunea parţială a minorei. de modul Darii. Căci felul demonstraţiei va fi acelaşi. Că orice silogism în genere poate să fie tratat aşa. vom avea aura întâi şi atunci premisa negativă este necesară292. adică 293'?' câ este necesar ca ea să fie simplă. oni294. 29:1 Silogismul va fi în Disamis sau în Datisi. ultima fiind necesară-9 premisa negativă este necesară. fie ca nu sunt. dar daca este necesara rezultă un silogism. In capitolul 16. şi când este simplă. iar pentru neapartenenţa universală. nici un silogism nu poate fi format. 23 <Reducerea silogismelor la cele trei figuri. Trebuie înţeles aici. fie că termen ili fi t î dă ilil t s făcute perfecte cu ajutorul figurii întâi. în adevăr. ^8 Silogismul este de modul Felapton. Căci atunci A aparţine uneori cu necesitate la toţi B. ci de asemenea că nu aparţine simplu unor B291. <-ai . silogismele acestea trebuie s fă f jl îâ n simplă297. schimbând premisa în complementara ei afirmativă. Vedem deci când şi cum în această figură se poate forma un silogism. aP°dicti ă ^cere 'a Ferio. evident că toate silogismele în această figură sunt imperfecte şi că sunt făcute perfecte cu ajutorul primei figuri. adică asertorică negativă. nu că concluzia este necesară.0! i aceste figuri31" din a onstraţje şi orice silogism dovedesc cu necesitate sau că sau că ceva nu aparţine la ceva. la modurile universale ale acestei figuri> Este clar. că silogismele în aceste figuri se desăvârşesc cu ajutorul silogismelor universale în prima figură şi ■ reduc la acestea. Când premisele ui asa. luaţi termenii: somn. în sfârşit. când o negativă şi cealaltă afirmativă. şi tot aşa. putând fi utilizaţi aceiaşi termeni. Dovada va urma acelaşi curs ca şi acolo und premisele sunt universale. obţinem un silogism. Dar când prem minoră este negativă şi universală.23.

Teoria silogismelor ipotetice îi este străină. că orice silogism se reduce la modurile Barbara sau Cehrent. C şi acel altceva decât B. fie. fără ca nici o legătură cu B să aibă lor CVa' rezulta un silogism de la . vom avea poate un silogism. în adevăr. în cele din urmă. dar el poate fi legat in t ' m ^ ^e'ur'' ^UP^ tre> po'-iUu deci silogismele vor fi numai de trei feluri. o întâlnim oarecum la stoici. dacă nu s-a luat un t "^ mediu. Dacă acum susţinut despre B.* ori negăm numai atribute particulare ale fiecăruia. Căci am stabilit.ceva apar. dar el nu va fi în relaţie cu J3 prin premk7"^ te306. Acesta din urmă. iar acestea la modurile Barbara şi Ce/arenf. ca raţionamentele categorice. dar concluzia nu va stabili o legătură între A şi B. sau direct sau ipotetic302. dai silogismele în figurile a doua şi a treia se reduc la silogisme în figura întâi. fie că îi aparţine. în opoziţie cu silogismele categorice.o între A şi acel altceva decât B. despre care am vorbit. SP acest principiu. " u-i aparţine. în genere. însă Cnu este susţinut d sere ceva.din ipoteză". de pildă. iar predicatul de care vrem să-1 legăm (acela) să fie prezent în . ci afirmi. se va dovedi deci. fie A. sau daca altceva decât B este afirmat sau negat despre A. deci A este afirmat sau negat despre altceva decât B. denumit mediu. căci. şi acel altceva iarăşi la ai ' şi tot aşa mai departe. un raţionament este ipotetic atunci când se întemeiază. propoziţii luate în aşa fel încât cutare subiect (acesta) să fie prezent într-una din " i. dar abia modernii o studiază cu adevărat. Şi nici când C aparţine la altceva. Deci trebuie să admi tem ceva la mijloc între amândoi. nu urmează o 323 ARISTOTEL VI formarea unui silogism. Raţionamentele ipotetice. pentru ca un silogism să fie 304 Ule atlică să avem propoziţii care leagă un subiect şi un predicat. sau ceva despre C. dar ei vor fi A. Să vorbim acum de silogismele ce ipotetic ^jj-ect. . în afară de cele două premise. că ■ Va silogism nu poate lega un lucru de altul. care este raportat într-un anumit fel la fiecare dintre cei d * ajutorul enunţării307. nici ceva despre el. Aristotel a statorni trei figuri ale silogismului. fie ca subiect în ambele premise Pe baza ■ deosebiri referitoare la poziţia termenului mediu în premise. adică in tr ' UP^ tre pje . şi nu direct. pe careu putem numi. nimic nu împiedică 301 Se va dovedi deci că orice silogism intră în una dintre cele trei figuri. un fel de probă . D. se dovedesc mai cu seamă prin reducere la imposibil. trebuie să susţinem ceva despre ceva303. avem mai multe reguli. să formulă o premisă de la A la B. şi acestea sunt figurile. Silogismul în general decurge din premise j ^ silogism referitor la acesta. * ri> 51 orice silogism va aparţine în chip necesar uneia dintre cele trei figuri. dacă trebuie să avem un silogism care enunţă pe acesta despre acela. ca predicat întt-una dintre premise sica subiect in ce » fie ca predicat în ambele premise. Un fel de dovadă sau part*0 reducerea la imposibil. şi dacă nici C nu este afirmat sau negat în legătura cu B.ipotetic. după cum se exprimă Aristotel mai departe. dacă nu admitem nimic comun lor. nici nu negăm ceva despre el. să admitem ceva comun în relaţie cu amândoi. propoziţia în chestiune de la început va fi luată . ori pe amândoi despre O.. Dacă deci A este afirmat despre altceva. că un silogism cuprinde trei termeni A. nici altceva despre A. care va fi altceva decât unul dintre cei trei termeni daţi la începui. } u alte cuvinte. care este legat cu ambii extremi A şi B. Un silogism trebuie să aibă trei termeni. deci este un 305 A c°ncluzie "^ re^u'*: ^aca nu sunt ^ate cel puţin două propoziţii. trebuie să luăm şi o altă premisă. un silogism afirmă (ar trebui să Wnci d US'me-' ceva despre ceva. din premise ce se raportă la acesta s' silogism de la acesta la acela urmează totdeauna din premisele d acesta la ace/a308. pe o supoziţie acceptată provizoriu. teza generală este că silogismul conchide de la A la B. Astfel. Argumentul rămâne 306 A patra regulă. şi tot aşa. şi aceasta este posibil în trei chipuri (ori enunţând pe A despre C şi pe C despre B. după ce le vom fi lămurit pe acestea.4 la B. ml în capitolul 4 s-a stabilit. sau altceva despre A. nimic nu urmează cu necesitate din susţinerea că un anumit lucru stă într-o anumită legătură cu alt lucru. altfel fluvii oarea numită petitio principii (ca în „Dunărea este un fluviu."F cum se va arăta mai jos din nou. ori pe C despre amândoi. care să lege predicatele lor. în adevăr. nici un silogism m va fi posibil305. Dar nu putem formula o premisă cu referire la B A nici nu afirmăm. Termenul mediu trebuie să apară legat în cele douap de câte unul dintre ceilalţi doi termeni extremi. ^ departe. Trebuie prin urmare. Nu vom avea deci un silogism de la A la 8. şi C. 302 Pentru Aristotel. constituie prima regulă. Comitern C6aSta eSt£ a J°Ua re§ulă: Premisa trebuie să fie deosebită de concluzie. silogismul va avea toţi trei termenii. B şi C aceşti tei termeni. -304 par dacă A este susţinut despre C.^f 308 Un silogism pleacă de la premise care nu sunt două propo/iţii oarecare. adevărul (jeinon ^ ^ ^ ^^ cu p^yjj-g ja aceiea care se demonstrează prin Sasi. Dacă avem să dovedim silogistic pe A despre B. Este evident atunci că oricare silogism trebuie făcut în una sau alta dintre aceste figuri309. apare în fiecare dintre cele două premise.în general. pentru Aristotel. prin ■Merrnediul unui mediu C. reducerea la imposibil fiind.

Dar dacă aceasta este adev" atunci orice demonstraţie şi orice silogism trebuie să fie formate ajutorul celor trei figuri arătate mai sus. fiind numai trei o în ce priveşte poziţia termenului mediu. sau nu se va demonstra enunţul 315 Silogismele „prin imposibil" nu sunt decât un caz particular de silogism ipoteW. în vreme ce în a patra figură. este nevoie ca p ^ teză să fie admisă de la început. dacă demonstrăm ceva ca imposibil cu ajutorul unei ipoteze admise la început. şi se demonstrează ipotetic incomensurabilitatea diagonalei. Aici Aristotel întrevede soritul (sau pohsilogismul). este evident că silogismele prin imposibil. şi să nu lipsească o universală. cu toate cel '*' silogisme ipotetice313. când ceva imposibil rezultă diniterea contradictoriei faţă de propoziţia în discuţie311. dar ** baza ai* 1CtOlii ~m chestiune este absurdă. dar dovedesc astfel le la imposibil se fac în acelaşi fel.23. ne duce 4 5iiogism i 6 Ulconc''iab''* cu ceea ce s-a admis în preaiabil într-una sau cealaltă premisă inMes. 325 ARISTOTEL Prin urmare. erea 'a imposibil este procedeuî iogic care dovedeşte că contradictoria ^Scontr r CU-'e este absurdă. jWStotel Pretinde că principiul ceior trei figuri este şi aici respectat. Consideraţiile ce urmează vor arăta că şi re " rin imposibil deduc silogistic ceea ce este fals. prin aceea că rezultă o opinie falsă din contradictorie. Fără universalitatea uneia din premise. c. dovada aceasta se face pe temeiul unui silogism. mediul este predicat în majoră şi subiect în minoră. care nu reţine decât cazul în care termenul mediu este subiect în majoră şi predicat în minoră. Scolasticii au imaginat catrenul următor. amândoi ^ subiectul şi predicatul. Aristotelicii medievali vor construi 324 ANALITICA PRIMA 1. c°nclu ' ■.41 a " mai mulţi termeni medii sunt necesari pentru a stabili relaţia acelaşi> flgjya este aceeaşi. Astfel am găsit că raţionăm prin imposibil. „ropoziţia dată originar în discuţie. 314 Să luăm ca exemplu următoarea schemă: Dacă este B. Şi tot aşa. va dispărea după ce le va fi fost comun. de asem ^ vor fi făcute cu ajutorul acestor figuri. diametrul cercului şi diagonala pătratului aveau acelaşi e diagonala pătratului înscris în cerc este diametrul acelui cerc. 309 Cu alte cuvinte. întrucât falsitatea în reducerile la imposibil este printr-un silogism direct. este A B este______________ A este. dacă ar fi admisă.cealaltă. se vor arăta în relaţia lor cu un al treilea termen care. ea . figura. 24 <Orice silogism trebuie să aibă o premisă afirmativă şi una universală> Mai departe. reprezentarea schematică fiind următoarea: Toţi C sunt B Toţi D sunt C Toţi E sunt D Toţi A sunt E Toţi A sunt B. pe când enunţul originar este dovedit i şi întrucât am stabilit că silogismele directe sunt produse cu a' acestor figuri. căci. -310 tr clar atunci că silogismele direct demonstrabile sunt efectuate 1 figurilor arătate. care redă mnemotehnic cele patra figuri: Sub prae. De exem-dovedeşte că diagonala pătratului este incomensurabilă cu latura i -312 pentru motivul că numerele nepereche ar fi egale cu cele pereche.^ presupune că sunt comensurabile. Pentru că această demonstraţie să fie recunoscută valabilă. Căci toţi acei care argumen. în orice silogism una din premise trebuie safe afirmativă. nu există decât trei figuri. . iar enunţul originar este obţinut cu aim ? 41 h unei concesii sau al unei alte ipoteze314. Turn prae prae Turn sub sub Denique prae sub. ori cu mai CU '0 . silogismul duce la o pron ' substituita enunţului originar. scindând-o pe întâia. sau silogismul nu este posibil. Dar când s-a arătat aceasta e clar că fiecare silogism este desăvârşit cu ajutorul primei figuri si est reductibil la silogismele universale din această figură315. Tragem atunci concluzia că numerele nepereche devin egale cu cele pereche. adevărul concluziei contestate nu se stabileşte ia°ProDo ' ' ^'sm> c' Potrivit ipotezei că contradictoria. deoar? ^rec" vecni. în orice caz. ori cu un singur termen mediu.

şi este singurul perfect. Daca un silogism este format. că în fiecare silogism. ne2e "e. cât şi din una singură320 Prin urmare. Să presupunem C-1 le A si B au fost trase până la centru. pe care urma să-1 dovedim317. simple ori posibile321. în limbajul logicii medievale. c Raţionamentul acesta n-a fost înţeles la fel de toţi ptop^""0"'. Iată aceasta demonstraţie: centru al *" ^ mtersecUe al celor două laturi egale ca ^"gliiul ni" CerC av*nJ raza egală cu laturile egale ale secţiile lor" 'S0Scel. Şi este dar de asemenea. dac" °^ cluzia este universală. că orice demonstraţie trebuie să se facă prin trei termeni. termenii trebuie rânduiţi în unul din modurile arătate. ori amând premisele. fără admiterea adiţională că fiecare unghi <opus> unui segment este egal cu oricare alt unghi <opus> aceluiaşi segment. deci nu aparţin bUn£ S 1 i propus. de unde petiţia de principiu. fără sa adăugăm orice. nu va relua însă demonstraţia necesităţii unei propoziţii afirmative. dar dacă premisele sunt universale. ci de asemenea / a fi necesare. Dacă de &eta . Dacă admitem ca unghiul Tceste egal cu unghiul BD. care nu mai este ipotetică. Cea de a doua teză. pe când particularul este dovedit atât di ^ premise universale319. şi demonstraţia se va face cu ajutorul unui silogism comun în una am trei figuri. afară de cazul când aceeaşi concluzie rezultă din diferite perechi de premise. concluzia poate să universală. cărei obiect este o plăcere particulară. şi iarăşi.Wai tz>în Aristotelis Organon. 434-435.într-un semicerc sunt egale. se c î aa cere î»si demonstrată. în adevăr. Trebuie să mai considerăm înc'î celelalte forme de enunţare. pe bază de exemple. alUnC1 apare mai evident în demonstraţiile geometice. de exemplu.^^ că orice silogism este reductibil la un silogism în figura întâi. 1. Prelungind ambele laturi până la inter-* Şi 6 rj CU cercu'> unim apoi aceste puncte cu vârfurile i + C şi B + D sunt egale. 327 ARISTOTEL nufle Se vede deci că. dacă admitem că unghiul Ceste al cu unghiul D. căci toate . când to ^ misele sunt universale. nu putem să avem o premisă particulară de tipul » . Unele plăceri sunt bune. ci categorică. înseamnă. câ orice silogism trebuie să aibă cel puţin o premisă universală. şi nu mai mulţi. dacă susţinem că unele plăceri sunt nici un s ga nau ^e a face cu plăcerea muzicală. Se vede deci când un silogism în general poate fi făcut şi când nu şi când poate fi format un silogism valid sau un silogism perfect322. afară numai dacă admitem că. ^ |i Cea de a treia teză de mai sus (A este) rezultă direct din ceea ce s-a adop început ca adevărat. vom ajunge să presupunem tocmai aceea ce trebuie demonstrat. sau susţinem că plăcerea muzicală este un bine. Acea hjuriie de la baza unui triunghi isoscel sunt egale. Şi întele nu este vorba numai de a fi afirmative ori negative. de exemplu. fără să susţinem în general că unghiurile dn semicercuri sunt egale. care are moduri 326 ANALITICA PRIMĂ 1. el va arăta din nou. cum am mai arătat. ori una din ele trebuie sa fie ca şi concluzia. Acest din urmă caz constituie petiţia de principiu anunţată. că orice silogism se poate reduce la un silogism de modurile Barbara sau Celarent 316 Aristotel a demonstrat înainte că două premise negative sau două premise particulare nu dau nici o concluzie. 0 premisă. resturile <A şi B> sunt de asemenea egale. Conclu/ia căutată fiind ' Plăcerea muzicală este bună. stan1*-" 315 Aristotel a arătat. sau '"întocmai plăcerea muzicală. trebuie să fie o versală şi că universalul este numai atunci demonstrat. susţinein. scăzând cantităţi egale din cantităţi egale."ntoarcem la punctul de plecare. resturile sunt de asemenea egale318. concluzia E poate . — şi aceasta va fi o concepţie a sa co . fiindcă am arătal că nu pot fi alte figuri. mează sau că aceste plăceri particulare sunt altceva decât plăcerea muzicală.24. m nu este posibil. 25 <Orice silogism are trei termeni şi două premiso Este clar. că plăcerea este bună.°dem°nstraţie a teoremei care are meritul să lumi-Luim eP'ln textul lui Aristotel.reprezintă tocmai ipoteza şi cere asentitne adevărului. premisele de asemenea trebuie să fie i le. si apoi dacă mai admitem că atunci când unghiuri egale sunt scăzute tot din unghiuri întregi egale. şi 6. de asemenea.41 b a postula ceea ce este de demonstrat316 trat că plăcerea produsă de muzică este un Sa zicem că avem bine. în oricare silogism. în cele ce urmează.

42 a . Aristotel observă că. contrar. Să presupunem că propoziţia E este •oasă din premisele A. trebuie să fie ori E. la rândul ei. . modul Darii. Dacă. ci şi de cele modale. . 'a lot. ori ceva deosebit de acestea330. căci iaI CC luziile sunt mai multe. cu premise deosebite. ^ °U i Hă prin inducţie325. o concluzie va urma din ele de 323 Se ştie că acelaşi adevăr poate fi dovedit diferit.Mai vedem câ unghiurile C şi D sunt egale. 23). ori A 0 I atunci silogismele sau vor fi mai multe decât unul. B. sau aceiaşi Iu dedus cu ajutorul mai multor termeni337. nu putem să construim raţionarnen formează verigile demonstraţiei teoremei. ori una sau alta din A şi B. Din A şi B decurge £. dar concluzia este una şi aceeaşi. Dar dacă concluzia este oricare alta. majora A este concluzia promajorei D şi prominorei E. daca nu avem grijă sa admitem principiile generale (F noi le-am subliniat în cursul demonstaţiei). ofl« unghi al unui segment este egal cu orice alt unghi al aceluiaşi segment (adică ungniu care cuprind între laturile lor acelaşi arc sunt egale).acest* aHd°Ua P°sibilitate care se va subîinpârţi. 119 De pildă. ori prin premisele A şi B. Şi ea trebuie sa fie ori £ ori una sau alta dintre Cşi D. Dar atunci nu mai avem un silogism. Despre inducţie.25. 332 Ceasta a tosî prima posibilitate. Una din premise rezultă dintr-un prosiiogism. Căci s-a dovedit înainte329 că. Dar atunci şi unghiurile A şi B sunt egale.$ n2 Valid. Atunci este necesar ca: între acestea. dar nu poate fi întemeiată în fiul cum C rezultă din A şi B327.Acum. Fiecare argument nou este un nou silogism. . iar ^ ■ rul lui Fşi G324. în aceste • există un singur silogism. Dar şi aşa silogismele sunt mai multe. cantităţi egale scăzute clin canti0 ep ' dând resturi egale. şi C şi D. încât una este un întreg şi cealaltă o parte332. Dacă C şi D se raportează ca o parte > propoziţii pot forma premisele unui silogism. pe baza unui silogism. într-o circumferinţă. de exemplu. asa * ! ele sa formeze un silogism. este luat aici în sensul în care Aristotel zice de obicei !'nipef silogism este deci perfect. C şi D. 24 Caz în care fiecare din premise este obţinută. şi anume. şi C şi D sunt deci inutile. Dar dacă este £335. premisele au fost admise în zadar3*1-mult au fost admise în vederea inducţiei sau pentru a ascunde eonclu sau pentru altceva de acest fel341'. una poate fi obţinută prin silogism. dacă s-a format un silogism. preInisele A şi B. iar nu un silogism compus din două premise A si a Şi din concluzia C. silogismul va avea pe A şi B ca singurele sale premise331. ori ta*5"1 " „ £-cj ramic nu opreşte existenţa mai multor termeni f"1 OH -^ şi *-* • aceleaşi concluzii. numit prosilogism. „ . A şi B şi C326. de exemplu. Dar dacă C şi D sunt în aşa fel raportate. 329 '■ jfl ARISTOTEL asemenea333. iar cealaltă dintr-o generalizare ■i unor cazuri individuale..meiată pe mai mult de trei termeni. una să se raporteze la alta ca un întreg la o parte328. unii termeni ai lui trebuie raportaţi în acest fel.. minora B aceea apromajorei Fşi a prominorei G. de Ari " vâr< acestea sunt singurele ipoteze posibile. . aceeaşi concluzie poate . modul Darapti. Dacă concluzia este E. ele vor fi cercetate pe rând '"•«oţel în cele ce urmează. «« ^ . faţă de minora u™Uare este o parte (unii X sunt oameni). A cu ajutorul lui D şi E. care apare ca un tot (toţi oamenii). fiindcă. "°m avea un prosilogism. iar în ca/. numai în sensul arăt Stc . Aristotel va trata mai departe (II. imperfect sau valid. . sau altceva decât acestea334. para aJora fi'nd universală. Să zicem că A stă în această relaţie cu B. Dar dacă C nu este raportat la D. O concluzie urmează atunci din ele. .41b. . nu mai multe. 321 Adică e vorba nu numai de premisele simple. i2° De pildă. Majora A este concluzia unui prosilogism. 328 ANALITICA PRIMA 1. minora B concluzia unui prosilogism ' CeS'4COnClUzia ce rezultâ din majoră şi minoră. ci 42 a ^ ^ ^ a^a esţe c£n(j fjecare (im premisele A şi B este obţi1 ^ ^ derivare silogistică. silogism ■vor fi mai multe şi nelegate între ele339. 329 330 î Capitolul 23. " aidlattţw înainte33 .

în unele cazuri. de la început. este I 330 ANALITICA PRIMA I. ori B. oricum. Despre rolul dialecticii. silogism ^in care urniea/ă concluzia propriuzisă (căci unele din dacă Pre pr. Premisele. câte o dată în fecare p 343 Unul din termeni. 333 Rezultă că E. Cf. mj mai multor temeni medii în continuare.. despre care s-a tratat până acum în chip . în orice argumentare silogistică. ieşim. unde avem un adversar de combătut pn ^ s^ mijloace. Dar concluzile nu vor avea aceeaşi proprietate. decurge ca concluzie şi din premisele C şi Z>. nota 328. urmează câ relaţiile de enunţare sunt cu una mai puţine decât termenii raportaţi). dacă este numai 'remisele silogismului principal. ori înăuntru. nici în privinţa termenilor. 340 O nouă subliniere a importanţei silogismului. când termenii sunt cu soţ. Dacă. iar termenii fără soţ. desemnat mod vag. în adevăr.Dar dacă din propoziţiile A şi B nu urmează E. nu vor fi totdeauna cu soţ. ttno "listatei ar putea să vorbească mai simplu de regula a două premise (şi nu a nu d Se CU So^' ^e tre' termeni (şi nu de termeni în număr invpai). Acest lucru fiind stabilit. Dar el va generaliza '«lea ne Pros'logisme şi polisilogisme. 1. este clar că o concluzie silogistică urmează din două premise. evident că orice demonstraţie şi orice silogism se întemeiază numai şi numai pe trei termeni. afară numai dacă o nouă premisă nu s-a admis cumva.„gism va consta dintr-un număr cu soţ de premise şi un număr ■ t de termeni (căci termenii întrec numărul premiselor cu unul). ci vor alterna. nota 327. ori B. COniPUse t' Vor°a a'ci de ceea ce numim în logică polisilogisme. cu soţ. suntem în prezenţa unui adevăr care se poate demonstra prin doM argumente deosebite. atunci avem înainte mai multe silogisme. sau această expunere. ara epuizat toate posibilităţile subîmpărţirii. nici a premiselor. mai sus. Dar "■ rte câte ori o concluzie s-a scos cu ajutorul unor prosilogisme. cum s-a spus la început. şi dacă din Cşi Durmează ori A. la fiecare adaos. adică silogisme e*chisiv ' P°z'ţle cu silogismele simple. sau acest raţionament. iar nu printr-unul singur 336 Ori . CDA sau CDB sunt ceea ce am numit. 42 b . după concepţia lui Aristotel. în adevăr. din domeniul K>P pătrundem în cel al dialecticii. 334 De astă dată. prin două silogisme. iar termenii fără soţ. dar în ambele cazuri. ori altceva. 341 fn astfel de cazuri.42a. 339 Ele vor fi silogisme deosebite. 316 * reduc la un silogism perfect (în figura întâi) prin adăugarea unei converse. 342 Adică nu dovedeşte pe E. înseamnă că aceste premise au fost admise în zadar şi că silogismul nu dovedeşte propoziţia originară342 Este. nota 335. nu este un silogism. ori a admis mai mult decât ___«tm stabilirea tezei. Daca silogismele sunt luate potrivit cu premisele lor principale. care a servit de concluzie premiselor A şi B. Dialectica va fi studiată însă mai în special de Aristote . pentru a perfecţiona 333 Cf. 349Ctnota Precedentă. clar că. prosilogisW 337 Cf.de aceea. S-a vorbit mai sus de prosilogisme care au drept concluzii.b i 344 Este. facem un exces de termeni. Căci cu orice termen se adaugă şi o premisa. cluziile vor reprezenta jumătatea numărului premiselor347. propoziţia AB cu ajutorul termenilor medii C şi D. concluziile Rezerva aceasta priveşte silogismele imperfecte (în a doua şi a treia figură). enunţul. astfel. mai sus. — numărul termenilor va întrece regulat numărul premiselor cu unul (pentru că termenul adăugat trebuie să fie aşezat ori în afară. dacă sunt două. şi nu din mai multe. VIU. termenii trebuie să fie fără soţ. sau ambele premise. de exemplu. adevăr ce era de demonstrat sie la încep e^i e luat de două ori.4. şi ele nu stabilesc concluzia propusă Căci am admis. dacă se adaugă un termen. ori cu °.cedente trebuie să fie premise345) nu sunt în număr cu c0 ta vorbire346 ori nu este un silogism. cum am văzut. trebuie să-i facem alternativ cu soţ şi fără soţ. iar premisele vor fi egale în număr cu relaţiile de enunţare348. mediul. ştiinţă — pentru Aristotel — de simplă dispu ^ ■ ^ câte ceva în capitolul 1.25.în sfârşit nici o concluzie nu urmează din C şi D. dacă un termen se adaugă de undeva. cei trei termeni formează doua premise343. ci o altă ccrnclm oarecare. întrucât premisele sunt. Prin urmare. — când premisele sunt cu soţ. Această vorbire. că silogismul demonstra pe E. iar regulile vor da rezultate numerice ca parele-a formulat aici. f ritl di domeniul K>P ^ p . ^ 338 Adică numai în sensul că concluzia „nu poate fi dedusă în felul cum stabilit cu ajutorul lui A şi B". premisele trebuie să fie fără soţ349. mai sus. de o concluzie (şi cut3nd ° reprezentând jumătate din numărul premiselor).

Particular negativa se dovedeşte prin toate figurile. 355 Cesare şi Csmestres. Darii. Felapton. Bocardo şi Ferison. nu trebuie să ascundem că este posibil să respingem judecăţi una prin alta. 43 a afirmat1 ^ ^. în Barbara. Universala afirmativă este dovedită numai cu ajutorul primei figuri şi prin aceasta apoi. universalele unt suprimate361. 357 Dttrapti. H cătile particulare sunt mai uşor de dovedit. este evident pentru noi ce fel de probleme sunt greu de dovedit şi ce fel de probleme sunt uşor de dovedit.42 b. contradictoria. 333 Prin modul Barbara 354 Celarent. . concluziile vor fi '" mai numeroase decât termenii şi premisele. cu orice adaos ulterior. iar particulara negativă. Şi invers.26. Darapti. şi anume. Ele sunt adică suprimate printr-o negativă. 351 Adică între . B. şi aparţinând fie figurii întâi Um. ^£ rasturnat decât particularele. deşi este posibil a dovedi judecăţi particulare cu ajutorul unor universale366. •'decâtile particulare pot fi respinse numai într-un singur fel. Ferio. dacă la A. Şi tot aşa. La fel se întâmnl" -a şi dacă termenul este aşezat la mijloc351. 359 Festino şi Baroco. în Barbara. fie figurii a doua (pentru Cesare şi Camestres). aşadar. 43 a i în trei moduri într-a treia360. vom avea două concluzii noi. ^oj. fie că nu aparţine la unii. Şi. ca în alte cazuri când avem DA. Bocardo şi Ferison. aşa încât ele vor fi cu una mai puţin decât t ^^ daţi. iar prin a doua în două moduri351. nu în relaţie cu termenul adaug "^ relaţie cu restul. putem trece valabil A pentru O şi Epentru -*66 rx . """'■ De e m" "U putem treee valabil la toţi. ' Cames<res. într-un mod în prima358. C. Este deci clar că universala într-a dot \osr\& greu de stabilit şi foarte uşor de doborât. Şi. prin universala afirmativă. 26 <Ce fel de concluzii pot fi stabilite şi respinse în fiecare figură> Deoarece ştim acum la ce se referă silogismele şi ce fel de concluai sunt trase în fiecare figură şi în câte chipuri352.4 şi B. m Felapton. este evident că este mai uşor a respinge decât a dovedi. Afirmativa particulară se dovedeşte prin primaşi ultima figură. . Ceea ce este conchis în multe figuri şi în multe moduri este mai uşor. AB şi BD. căci fie că univers< nartine la nici una. adjoncţiunea se va face aici intra. răsturnată prin nouă moduri: Celarent.iar extra. Baroco. Disamis şi Datisi. Universala afirmativă este. ceea ce este conchis în puţine figuri şi în puţine moduri este mai greu de dovedit. în două modun 350 Cu alte cuvinte. după cum se vede. în general. prin universala afirmativă. sau între B şi C. £e/arew). fie particulară. Prin urmare. ce fel de problemă se dovedeşte în fiecare figură şi numărul figurilor potrivite pentru fiecare problemă — toate aceste chestiuni sunt acum clare din cele ce s-au spus. 358 Ferio 332 ANALITICA PRIMĂ 1. una în relaţie cu/\ S] ^-relaţie cu B350. afirmaţia că „Unii cai sunt nărăvaşi" nu înseamnă că toţi caii sunt. şi judecăţi particulare. numai într-un singur mod353: universala negativă se dovedeşte atât prin prima. Universala negativă este deci răsturnată de cinci moduri: Barbara.enunţul de la început este suprimat. ori ia nimic364 în schimb. fie universală. de exemplu. . Căci numai cu un singur te "^ nu se poate construi un silogism.331 ARISTOTEL se vor adăuga şi ele. Căci concluzia este trasă. totodată. prin da că predicatul aparţine ori la tot.iar particulara negativă. nd-în fiecare caz. într-un mod pnn prima356 şi în trei moduri prin ultima357. cu ajutorul unor universale365. Cy ai Precis. prin prima într-un mod354. Şi tot aşa cu negativa lă. particulara afirmativă este răsturnată de universala negativă în 365 aK' ameslres. Festino. fie că predicatul aparţine fie că numai la o parte. şi aceasta este posibilă în două figuri363. trei dintre aceste moduri (Vand ° concluzie universal-negativă. şi prin mai multe moduri. cum putem trece valabil de la toţi la P u. pentru că dovada este posibila în mai multe figuri. adică judecăţi universale cu ajutorul unor particulare. şi negativa particulară se dovedeşte în toate afîrfflaa ve Z "ar negativa universală numai în douăJ6-. 352 Adică în câte moduri. numărul termenilor şi premiselor. în general. 356 Darii. cât şi prin a doua figură. Felul în care orice silogism este produs. dar nu este posibil a dovedi judecăţi universale cu ajutorul unor particulare. se adaugă terme ^ prin aceasta s-au adăugat două concluzii. relaţia premiselor una cu alta.

„Ceea ce se află între cei doi".333 AR1STOTEL 27 <Reguli generale pentru găsirea termenului mediu în silogismele categorice> Acum trebuie să stabilim cum putem avea totdeauna un 1 silogisme referitoare la o temă dată şi pe ce cale putem ajung°T principiile relative la tema dată.374 aceste lucruri • T buie să alegem premisele potrivite pentru fiecare problemă. ci sa avem şi putinţa de a le construi noi361 Din toate lucrurile câte există. cu atât mai puternică va fi demonstraţia noastră. căci silogismul se formează prin premise universale378. astfel. dar alte lucruri pot fi enunţate despre ele (pentru că fiecare din aceste lucruri individuale este atât om cât şi animal). 379 li S1'°gism cuPrir>de cel puţin o premisă universală. ci ceea ce urmează din oricare om. Din predicatele care urmează lucrului. ^ 311 Pentru Aristotel. Căci trebuie nu numai să cercetăn.. ■' Peticul *°lCa moclern* împarte propoziţiile după cantitatea subiectului.. nu ceea ce urmează dintr-un om particular. . Socrate poate să fie sau să nu fie înveşmântat în alb şi rămâne tot Socra e. recl'clu' es(e expnmat despre subiect. pe lângă cea teoretica. Despre aceste predicate ultime373. când ca predicat.b • nla opinie. Aristotel mai . ci pe acelea care urmează speciei în totalitatea ei. iar în „Omul este animal". de pildă. încât nu poate fi enunţat despre altceva. noi spunem uneori că acest lucru alb este Socrate sau că cel ce vine acum către noi este Callias. dar altele nu pot fi enunţate înainte despre ele369. trebuie să distingem pe acelea care cad în definiţia lui.27. aşa că este o inutilă să enumerăm atributele ce nu convin unui subiect. poate să vină acum sau să nu vină către noi. apoi trebuie să determinăm acele atribute care urmează logic din lucrul dat375. c) predicatul urmează subiectului. căci. . o latură practică.43 a. pentru moment.^ astfel. 370 Omul este specie faţă de genul animal şi gen faţă de individul Callias. om apare ca şi ca specie. a trei expresii esie™ relaţ'a d'ntre subiect ^ predicat: a) de obicei. să admitem aceasta ca dat. Cu cât vom dispune de un număr mai mare de proprietăţi. doar ca uajuj nu poate să fie enunţat despre alte lucruri. unele sunt de aşa natură încât n pot fi enunţate despre ceva cu adevărat în sens universal.nS'. cjodaB 373 Aristotel le mai numeşte şi genuri supreme. Asupra aeosebiri. iar unele sunt enunţate despre altele întocmai ca şi altele despre ele.^-je sj toate proprietăţile lui. astfel sunt cant» şi cantitatea (vezi Categorii. Aristotel insistă în Topica. adică termenii intermediari apar în silogisme când ca subiect. pe când ele pot fi enunţate despre alte lucruri. şi unele lucruri sunt ele însele enunţate despre altele. de exemplu. Este clar că anumite lucruri. . acelea care sunt enunţate ca proprietăţi şi acelea care sunt enunţate ca accidente. om despre Callias şi animal despre om370. chestiunea este clară379. ?72 Analitica secundai. 22. orice lucru ce cade sub simţuri este de aşa natură. aceste' h P n'a este la originea opiniei şi realitatea la aceea a ştiinţei adevărate. în universale ■ Şi după calitatea predicatului. 57). pe acelea care aparţin aparent şi acelea care aparţin real377. construcţia silogismelor. Dar nu trebuie să relevăm pe acelea care urmează lucrului individual. iar dintre acestea din urmă. nu este posibil să demonstrăm un alt predicat. predicatul aparţine subiectului sau 3T(. fără ca subiectul să apară şi sa se distrugă o dată cu p . şi cu cât prindem mai mult proprietăţile care sunt adevărate.decât 367 Logica formală va avea. Vom explica în altă parte372 că există o limită supremă şi pentru acest proces al atribuirii. de regulă. muncă ■ -n convers'une> subiectul devine predicat şi predicatul subiect. de exemplu Cleon şi Callias.■ este om" om apare ca predicat şi ca gen. In . dacă apare şi în legătură cu acel subiect. de exemplu. şi rămâne tot Callias. Argumentările şi cercetările au de-a face mai ales altul şi °* . 334 ANALITICA PRIMA 1. dar dacă judecata este definită. în sfârşit. când afirm că C este A şi că B este C. de către Aristotel. este a aici de mediul care se elimină în concluzie si care are rolul principal în „argumente Şi cercetări". ca şi acelea care nu-i pot apar-■ iui Dar acelea cărora el nu poate aparţine nu trebuie relevate. ele pot fi numai atribute Ş subiecte (vezi Categoriile 2 passim). adică individualul şi sensibilul. deşi alte jftci m ' enunţate despre el. privitor la ceea ce se află între |Ucrun pu gyjdent că sunt posibile ambele: el însuşi este enunţat despre c£' Itul despre el. este nesigur dacă premisa este universală. în 43 b rrnător înainte de toate. 369 Aceste lucruri pot fi numai predicate şi niciodată subiecte.în mod firesc. în afirmative şi negative. ' a''* ti'^'cu'late a textului este întrebuinţarea. decât doar accidental37'. cu atât mai repede vom ajunge la o concluzie. nu se pot enunţa despre ceva. în adevăr. un predicat al unui subiect este accidental. pentru s judecata negativă implicată mai sus este convertibilă376. Dacă judecata este nedefinită. trebuie să precizăm lucrul însuşi cu e .

*i£I1 a dacă animal urmează omului. astfel că este inutil sale mai luăm în considerare. ci nui urmează. se spune că predicatul unei propoziţii nu are cantitate. Logicianul Ham ii ton a încercat sa cantifice predicatul şi să formeze propoziţii care să-1 exprime 381 Adică judecata cu predicat cantificat. că fiecar este fiecare animal. deoarece diferitelor specii trebuie sale deosebeşte o a treia clasă. că fiecare urmează omului. în realitate. cu Aristotel. Nu trebuie. dar numai precizarea „toii oamenii" este hotărâtoare. că muzica este o ştiinţă). Dar acestea privesc mai precis alegerea a ceea nortă la om. dar zicând că „ce nu aparţine animalului nu aparţine omului" nu condamnă explicaţia data prin susţinerea că un subiect subordonat nu poate să aibă ceva specific. Trebuie să înţeleg6 • Waitz (Aristotelis Organon. 388AdlCă CU Premise'e din care izvorăşte. să alegem predicate care urmează tuturor termenilor.. Dar acela căru' urmează atributul primeşte determinantul top382. nici că este o ispitire care îi afectează numai pe unii. să urmeze de asemenea tuturor ■ arilor acestuia385. căci. date. Dar acela care urmează. nu e destul să ne oprim la ce urmează 386 exemP'u ■ 'u' r^e î' urmează mijlocit animal. cel al genului predicat. se va lămuri în cele ce urmează. fără a-şi schimba forţa c imprimă raţionamentului în care figurea/ă. dar nu în totalitate. în logica modernă. Şi nici nu trebuie să luăm ca determinări a^>ar'1 rmează termenul superior acele determinări cărora le urmează caror< • ferjor cuprins în acela. aceasta fiind faţă de el ca genul faţă de specie. de asemenea. 43 b ^^~~~ aCtere proprii. Este. fie toate. fără precizare. nu convine ca antecedent şi la animal. care este un antecedent al predicatului om. „toţi oamenii sunt oameni sunt . rectificarea o face de altfel Aristotel însuşi. căutăm acum subiectul (antecedentul) unui predicat (consecvent). de exemplu. 445). I. căci nu orice animal este om şi nu orice ştiinţă este muzică (presupunând. om fiind o specie a genului animal. în sfârşit. o atare propoziţie tinde spre universalitate. căci propoziţiile care rezultă normal se h'iesc silogistic din premise care rezultă normal." % 383 Textul în acest punct este destul de eliptic şi obscur. şi este imposibilă ca ceva ce siluieşte Hm *J logic curent (ca în cazul în care am spune „Toţi oamenii sunt unele animale'')382 Subiectul. Dacă vrem să găsim ce urmează speciei. Căci unele lucruri sunt proprii speciei ca deosebită de gen. 380 Subiectul este asimilat aici de Aristotel unui antecedent. Trebuie. adică antecedentul. Felul în care Aristotel 336 ANALITICA PRIMĂ 1. bărb 6 anorma'' ^e pil^ă. aceea a propoziţiilor nedefinite. Ori de câte ori sub tul.arte Căci concluzia oricărui silogism seamănă cu principiile lui387. în adevăr. nu trebuie să relevăm ceea ce urmează sau nu urmeaz' termenului universal (aceste predicate sunt cuprinse în termenul superio întrucât ceea ce urmează animalului urmează şi omului şi ceea ce nu aparţine animalului nu aparţine nici omului)383. Cari laltă judecată381 este inutilă şi imposibilă. Aristotel trece aici de la ceea ce se produce totdeauna la ceea ce P"8C7efrecvent sau normal (de km. după ce a vorbit de reguli după care luăm predicatele (consecvenţii) unui subiect (antecedent). de exemplu. Aristotel se va ocupa de problema inversă. fraza în legătură cu exemplul este de natură să ne facă să ezităm asupra acestei explicaţii. că nu este cantificat ca subiectul. de exemplu. Putem însă discerne uşor că. pentru motivele date. să avem în vedere consecven-i antecedenţii normali386. este singur cantificat. ci este o eroare în sine care n-ar tolera nici vreo altă explicaţie.27. ori că fiecare ştiinţă urmează muncii. tot ce-i aparţine în propriu. raţiunea aparţine omului şi nu aparţine animalului. este conţi de altceva.unt p . . Acest text este la fel de obscur. că atunci când subiectul unei premise ese P"^ dintr-o noţiune mai generală. ceva mai departe. De fapt. dar nemijlocit om. to ito\u). şi ea îl defineşte pe om în opoziţie cu celelalte animale. ci atributele specifice subiectului i Atributele noţiunii superioare au fost determinate o dată cu acea noţiune şi i. să luăm ca subiecte dicatul animal subiectele predicatului om384.Cauza pentru care este aşa. pentru că nici un silogism nu poate fi construit din astfel de premise388. ori că justiţia este tot binele. dar este normal ca un se nnvt * mustaţă. „Omul este coruptibil" ar fi o asemenea propoziţie. Trebuie să alegem acele predicate care sunt proprii fiecărui subiect. nu să presupunem că urmează ca un tot3 . nu vom urmări antecedentele speciilor cuprinse în gen. Regula este analogă. iar predicatul unui consecvent. pentru care trebuie să găsim predicatele care îi urmează. fiindcă se reduce de la sine la o judecată cu predicatul necantificat. fie numai . trebuie să relevăm acele atribute din care lucrul însuşi ca totalitate. în care subiectul este luat într-o cantitate nedefinită.335 ARISTOTEL Şi tot aşa. vom recunoaşte uşor că 'ani. ca un om să aibă un singur braţ. după care ceea ce este de determinat la un subiect este specificul. aşa cum procedăm în orice propoziţie. nu vom ^ atributele legate de noţiunea superioară. ea nu afirmă nici că concepţia s-ar putea întinde la toţi oamenii. predicatul urmează subiectului ca un consecvent unui antecedent. O atare judecată este inutilă.

atunci A trebuie să aparţină la toţi E. concluzia este particular-negativă (Felapton). în ultimă instanţă. de altă parte. C şi D faţă de A. 391 Trebuie. cât şi ceea ce urmează din predicatul care nu trebuie să aparţină subiectului394.j 392 La subiectul luat într-o parte a sferei. am format nouă perechi de termeni susceptibili de a înfăţişa termenul mediu al unui silogism. care va fi termenul mediu silogismului. uneori rezultă un silogism în prima 'a Vf^ l ori un silogism în figura a doua. întrucât propoziţia negativă este convertibilă şi Feste identic cu D. din text. Invers. atunci identicul trebuie să aparţină la o parte din subiectul în chestiune392. Remarcăm că. dacă vreunul dintre aceste subiect este acelaşi cu vreunul din aceste atribute. de o parte şi. unul dintre termenii în chestiune nu este posibil să aparţină 389 Ceva care să convină în mod universal subiectului. Dar dacă vrem să stabilim mi o propoziţie universală. ceea ce urmează din el. ceea ce ne dă propoziţii particulare. A nu va aparţine nici Dacă majora este convertită („Nici o fiinţă raţională nu este cal"). trebuie să căutăm antecedentii cărora le urmează amândoi termenii391. ci una particulară. figura a d S6 a^lrmat've nu aduc uneori nici o concluzie (de pildă. Aristotel vrea să spună c5ci două °^lsm' nu trebuie să alegem atribute care să fie afirmate de ambii termeni. cu G. căruia nu-i aparţine cal. Silogimul va fi reprezentat prin schema următoare: bAr Toţi C(F) sunt A bA Toţi E sunt C(F) Toţi E sunt A. Cu alte cuvinte. dacă vrem să ajungem la concluzia particulară „Unele animale s raţionale". 44 a 1 din ceilalţi. Dacă Fşi D sunt identici.• n°ra^ con!in*nc' aceşti termeni într-un silogism. Aici. antecedenţii lui A prin C. considerăm ceea ce urmează din el. Ambele urmează om care devine mediul unui silogism de figura a treia. A trebuie să aparţină unor E. Căci.'"fcjorj • ■6Sea' Ar*stote' înţelege prin termen major şi prin termen minor propoziţiile cî. într.28. cu H396. trebuie sa k în vedere subiectele predicatului de stabilit (subiectele despre car a întâmplă să enunţăm ceva) şi atributele care urmează din acela desn care trebuie să enunţăm ceva. şi atributele care n-au posibilitatea să aparţină lui E. să căutăm un antecedent comun. La ot"' a« trebuie să-i aparţină cai. oZjţje particular negativă. la silogismele în 337 ARISTOTEL 28 <Reguli pentru găsirea termenului mediu în silogism^ categorico Cine vrea să stabilească ceva despre un întreg389. subiectul acesteia. cu o terminologie obscură. A nu va aparţine nici unui E. BG. iar 1* nu-i poate fi atribuit: tot raţional. trebuie să găsim antecedenţii d°ve . A aparţine la toţi £397. Astfel. G şi Hsunt faţă de Hceea ce m resPectiv B. urmează că unul din termenii în 31 a ' ne nu aparţine unora din ceilalţi395. iar din E. Urmează figura a doua: cE Nici un cal nu e raţional sA Orice om este raţional rE Nici un om nu este cal. atributul în chestiune trebui să aparţină subiectului în chestiune390. pe baza unui prosilogism. Dacă vreun C ar fi identic cu vreun F. ' 1 care nu pot să aparţină predicatului dat. silogismele în ffl Cesare şi Camestres. Căci dacă unul dintre antecedenti 44 a este identic cu altul. F. pentru că F aparţine la toţi £ şi A la toţi C. adică. ■ caruia nu-i aparţine predicatul. atributele re n-au posibilitatea să aparţină lui A prin D. Mai presupunem că tributele lui E-sunt însemnate cu F. CF. şi anume: BF. Ori de câte ori un termen nu aparţine nici unei părţi din celălalt393. dacă considerăm la om. pentru că A urmează pe Cşi £ urmează pe toţi G398. trebuie să considerăm atât ceea ce urmează din subiectul căruia predicatul nu trebuie să-i aparţină. căci. . căutăm termenul căruia îi urmează raţional şi animal. Să presupunem că con-^ ntii lui A sunt însemnaţi prin B. rA 1 Avem: dA rAp ti . cât şi atributele care nu pot fi în predicatul care nu trebuie să aparţină. Poate că fiecare din aceste . 338 ANALITICA PRIMĂ 1. prin urmare. ■„ $ 394 Avem premisa universal-negativă „Nici un om nu este cal''. Dacă Csi G sunt identici. Dar dacă scopul este de a figura. ce atribut nu trebuie să aibă (neraţional) şi la cal. trebuie să considerăm atât atributele care nu pot fi în subiectul căruia predicatul nu trebuie să-i aparţină. vjj se va lămuri mai bine în felul următor. antecedenţii lui E. care nu trebuie să aparţină omului. Dacă unii membri ai acestor grape sunt identici. rezultă intenţia lui Aristotel de a face din A predicatul concluziei ce va fi stabilit. luat în universalitatea lui 390 Construim atunci un silogism în Barbara. sau invers.în adevăr. obţinem tot figura a doua: cA Orice cal este neraţional mEs Nici un om nu este neraţional trEs Nici un om nu este cal. neraţional. Dacă unii membri tor două grupe sunt identici. raţional. obţinem figura întâi. BH. şi raţional sunt valabile împreună numai pentru unele animale (pentru oaniew|( 393 Aristotel defineşte aici.

considerat principal. şi celor care sunt subordonaţi. trebuie să avem în vedere pe KC mai mult decât pe C 'l3t^ în adevăr. în orice propoziţie care are nevoie de dovadă. că această cercetare recurge la trei termeni si două premise. căci B aparţine la toţi A.dar dacă nu urmează pe KF. b . Acesta va fi termenul mediu. 44 b ^° • tor la A. Şi tot trebuie să considerăm antecedenţii lui A însuşi. poate totuşi să urmeze pe subordonaţi404. A şi E vor fi extremii. 44 a. Tot aşa. 340 ANALITICA PRIMĂ 1. pentru ca toate silogismele se reazemă pe Pre 403 nar căutând consecvenţii şi antecedenţii. el va urma.jaj.Toţi C(G) sunt A Toţi C(G) sunt E Unii E sunt A. 400 Schema: cA Toţi A sunt B (H) mEs Nici un E nu este B (H) trEs Nici un E nu este A. pentru că este posibil de convertit judecata universală în un particulară402. pe când F aparţine la toţi E399. pentru că G devine termenul mediu406. Şi nu va aparţine nici unui E.28. dar nici u "UCl> deoarece s-a admis că el este identic cu H. vom avea atât figura întâi. pentru că A nu aparţine nici unui F. 401 Raţionamentul este: re Nici un D (G) nu este A lAp Toţi D (G) sunt E tOn Unii E nu sunt A. Astfel. . de exemplu. de asemenea. întrucât judecata negativă este convertibilă. Şi A va aparţine unor E. 339 ARISTOTEL unui F. Căci se dovedeşte că A aparţine la toţi E. este dovedită prin prosilogismul cE Nici un D nu este A IA Toţi G sunt D rEnt Nici un G nu este A. de asemenea. Dacă B este identic cu G va f silogism cu concluzia convertită. tot în Celaient: Nici un D nu este A Toţi F sunt D Nici un Fnu este A. ori de câte ori C şi G sunt consideraţi a fi aceiaşi. se dovedeşte printr-un prosilogism. cât şi figura mijlocie. dacă D şi Fsunt identici. veder V* ^vrie să considerăm pe . dacă A aparţine lui KF. Este clar. ci A trebuie să aparţină unor E. ori de câte ori un termen identic se găseşte printre C şi F. întrucât el nu aparţine nici lui D. Căci £ va aparţine la toţi A dat r • " că B aparţine lui A şi £ lui B (fiindcă B s-a găsit a fi identic cu o Dar nu este necesar ca A să aparţină la toţi E. A nu va aparţine unor E401. trebuie să avem în aCestea ■ ^ ^^ ^^ primari şi deci foarte universali. 402 Avem: bAr Toţi B (G) sunt E bA Toţi A sunt B (G) rA Toţi A sunt E. trebuie să înţelegem că majora silogismului precedent. prima. Astfel s-a constituit prima figură405. iar F . Aici minora este concluzia urmi prosilogism de modul Camestres: Toţi B sunt H Nici un E nu este H Nici un E nu este B. iar H nu aparţine nic' ' Dacă D şi G sunt identici. A nu va aparţine unor E. dacă B şi H sunt id A nu va aparţine nici unui E. dar dacă nu urmează pe cei dintâi. 399 Avem: cE IA rEnt Nici un D(F) nu este A Toţi E sunt D(F) Nici un Enu este A. Dar G cade sub P * aceea. • (. şi că toate silogismele se fac prin sus-zisele figuri. ei aparţine atât lui Fcât şi F. în ce priveşte prosilogismul la care face aluzie Aristotel. căci dacă un termen ^ează antecedenţilor primi.că. Aceasta este figura ultimă. căci el l D l aparţine lui G. poate totuşi să urmeze lui F.KF mai degrabă decât pe Fsingur. m jn vedere relaţiile de mai sus ale subiectului şi buie s chestiune.

şi noi nu trebuie să luăm consecvenţii tun termenilor. Este limpede atunci că toate silogismele tre figurile amintite mai sus. dintr-un astfel de identic. ^ Modul Darapti. de asemenea. 341 ARISTOTEL aparţine la toţi G408. Este clar. pentru că A nu va aparţine nici unui G. de asemenea. în figura întâi şi Cesare. constatăm că numai cele şase perechi dintâi ne-au dus la o c silogistică. pentru că nici un silogism nu se prOfi °r astfel. ne dă: s . dar aparţine la toţi E401. nu reexaminează aici modurile particulare: Darii. ^ Modul Barbara. s-ar putea totuşi ca Fsă fie A. Dacă antecedenţii lui A sunt identici cu atributele ce nu pot să aparţină lui E. Ferio. Dar nici un silogism nu este posibil în acest fel410. doi ^ de la nota 396. iar . Căci B va la toţi A şi la nici un &■ ^™ urmare. jjlogism care dovedeşte că A nu aparţine nici unui E. dar nici unui G. ci acelaşi41'. a cărui concluzie poate fi afirmativă.45 a modurile enumerate mai sus. pentru că D nu aparţine nici unui A. subf a''e cuv'nte> consecvenţii şi antecedenţii lui .înainte de toate. dar 'a ' din premisele luate. fie în figura mijlocie. întrucât B va aparţine la toţi A. cee contrar naturii lui. Căci faptul că B şi G nu pot tine aceluiaşi lucru înseamnă că B este identic cu unii H. or KFeste mai general decât F. Căci. ambele premise sunt negative. Baroco£isamis. în figura a doua. de exemplu. vom avea mijlocie. iar E va Concluzie care. silogismul ar avea patru termeni. atributele care nu pot aparţine nici unui termen sunt identice. fiindcă nici una cel puţin dintre premise nu negativă. de exemplu D şi H. Datisi şi Ferison. sau prin termeni care nu pot aparţine aceluiaşi lucru. dar dacă B şi Fsunt contrari. Festino. trebuie să apară de d ^ dacă n-ar fi identic cu el însuşi când apare. ca predicat în ambele premise. (cum am văzut) nu este deloc posibil să obţine C afirmativă sau o negativă prin consecvenţii tuturor termenilor *° chestiune. prin conversiune parţială. Este. fiindcă îl include: şi dacă A mSeamnă că Si Feste A> adicâ Ş> £este A (KFfiind luat cu referire la £). pentru că obiectul investigaţiei noastre este termenul mediu. figura mijlocie. dar s* aparţină celuilalt409. Iar din identitatea consecvenţilor. B trebuie . Căci termenul mediu trebuie să aparţină unuia. căci atunci. mod indirect în figura întâi. dacă B şi Fsunt fi re"uS ot aparţine aceluiaşi lucru.°ea ma' 2enerală. ci în modul amintit mai sus. de asemenea.i 410 Dacă reexaminăm cele nouă perechi de termeni identici între ei. Este clar atunci că. în sfârşit. sunt neconcludente 41' Adică acelaşi termen. Aristotel. un silogism în figura a doua. dar nici negativă. ori de câte ori D şi G sunt identici. Unii E sunt A. Căci dacă luăm pe aceştia. dacă B şi G nu pot aparţine aceluiaşi lucru.. fie în prima figură. Prin B trebuie să fie identic cu unii H. concluzia fiind însă mai puţin sigură. totuşi. Al doilea. Iar A nu va aparţine unor E. adică ai lui A şi E. sau dacă sunt identice atributele ce nu pot să aparţină ambilor termeni. de exemplu C şi H. trebuie să apară de două ori în s> ^ isiDAdică acelaşi termen. nu iese nici un silogism. Aceasta este ultima figură. B trebuie să fie identic va nu i2 ci tot asa. ori de 45 a câte ori se întâmplă că un silogism rezultă şi prin luarea de contrari. avem prima figură cu premisa minoră negativă. fiindcă H cuprinde tot ce nu poate aparţine lui F413. toate argumentele pot ninor£ 408 Modul Felaptnn. evident că trebuie să găsim care termeni sunt identici în această cercetare şi nu care sunt diferiţi ori contrari.28. dacă consecvenţii termenului în chestiune sunt identici sau dacă antecedenţii lui A sunt identici cu acele atribute care nu pot aparţine lui E. ■ ■ ■ ru unii n " că A nu va aparţine unor E. iar termenul mediu trebuie să nu fie deosebit.4 şi E urmează să fie luaţi fPe te * . numit mediu. din astfel de cercetări nu rezultă nici un silogism414. celelalte trei perechi. obţinem figura mijlocie cu premise afirmative. °giS™1 este în B»™l<pton. ^ntran. . adică a lui B şi F. Dacă. . în adevăr.aparţine la toţi E. numit mediu. 342 ANALITICA PRIMA 1. că alte metode de cercetare prin alegere termenilor medii nu pot fi de folos pentru producerea unui silogism-de exemplu.-. Modurile Celarent. 409 Consecventul (adică predicatul) termenului major A şi al termenului nun ne dă. enumerate acum din nou.

ie1 ui' . Şi tot aşa. în adevăr. B este contrariul lui G. minora fiind Top 344 ANALITICA PRIMĂ 1. să presupunem că Feste un consecvent al lui H. majora fiind adevărată prin ipoteză. ceea ce este imposibil. 413 Pasajul este dintre cele mai obscure. di p flilKi negat desPre ceea ce este afirmat de către G. prin ipoteză. iar minora Toţi G sunt E.eea ce este în oscută Bi'H). în adevăr. astfel că B este identic cu H. şi tot ce este demonstrat prin. dacă s-a dovedit 45 b .a dovedit că A nu aparţine nici unui E. te Vorba. referitoare la i termeni contrari. va fi negat şi despre partea desPre care G este afirmat. acest H exnr""""' F"n ' nou la te pnmand ceea ce este în imposibilitate de a aparţine lui E. B şi Ffiind consecvenţi contrari. procedând în acest chip. fie o reducere la imposibil.să fie identic cu unii H iar silogismul rezultă din aceşti doi termeni. Drept care. Şi tot aşa putem dovedi că A aparţine unor E.£ pe fi. 343 ARISTOTEL întâmplă acelora care. ca B(H). Majora ar fi Toţi A sunt B. cj s. luând termeni contrari (sau deosebiţi) nu ajung la nici o concluzie.^ateva 418 Aceeaşi demonstraţie. de exemplu. majora va fi Toţi sunt B. b novada prin reducere la imposibil va fi. să presupunem că A aparţine unor E atunci. termenul H reprezentam! ceea^^ poate referi la E De unde rezultă că este absurd să-1 afirmăm pe B despre E-una dintre premise este falsă. fiindcă au dat greş în observarea identită B cu tf"5. A nu va aparţine nici unui G. în capitolul precedent. falsă nu poa e minora. Unii E nu sunt A. Căcl . Revenim deci. Dar B find consecventul lui A. fie că dorim să ^^ tăm un silogism demonstrativ direct. că A nu aparţine nici unui E. direct. majora unui silogism de modul Celarent. ea fiind tmna» unui silogism. De unde rezultă: Unii E na sunt B. de astă dată. din perechea cunoscută Bi'H). .45 a. că. „^ S-a dovedit însă. Dar s-a admis că el nu aparţine la nici unul417. cu ajutorul aceloraşi termeni. dar că aparţine la toţi A. de ultimele cercetări. adică Nici un E nu este A este a . •logismul se desfăşoară deci în conformitate cu schema următoare: bA Toţi' A sunt B 10 Unii E nu sunt B cO lsă. aC Iar că A nu va aparţine nici unui E. întrucât B aparţine la toţi A. Căci ceea ce este demonstrat direct poate fi de asemenea dedus silogistic prin reducere la imposibil. 417 Contradictoria concluziei în discuţie se va dovedi direct ca falsă. dA Toţi A sunt B r 1 Unii E sunt A I Unii E sunTB. Admitem că S Şi G sunt contrari.29. astfel că revenim la perechea recunoscută concludentă B(H). B nu va putea fi şi el un consecvent al lui E. Fie B consecventul termenului major A şi G antecedentul termenului minor E.evident. fiindcă din de e rezulta că şi B aparţine unor E. Dacă aCea' dmitem că B nu aparţine nici unui E. în adevăr. Şi la fel cu toate celelalte propoziţii care au nevoie 415 Acei care nu sesizează faptul că B este identic cu H şi caută o altă cale. dăm interpretarea lui Waitz. totdeauna şi în toate jedova ■ consecVenţi şi antecedenţi ai termenilor în chestiune. cazuo ' v 0^jerna> aceeaşi cercetare este necesară. înseamnă că B este identic cu H. dacă A nu este afirmat de mei un ^ ^ avem un termen B. reducere la imposibil poate fi dovedit. cu deosebirea că contradictoria conclu/. în ambele cazuri este implicată aceeaşi întrebare416. 29 <Reguli pentru găsirea termenului mediu în silogismele prin reducere la absurd. B şi H. Iu. B va aparţine şi el unor E. dar atunci B este identic cu H. dacă A n-ar aparţine nici unui E. Să presupunem. Lucrul se 412 Acest argument al lui Aristotel s-ar mai putea formula şi în chipul următor: un silogism care ar rezulta din contrarietatea lui B şi a lui F se poate reduce la un silogism având un termen mediu identic. iar E aparţine la toţi G. acest termen reprezentând ceea ce este în imposibilitae de a aparţine lui E. iar A la unii E. Conversiunea minorei ne dă: Unii E sunt C. în acest caz. contradictoria acesteia. Dar s-a admis că aparţine la toţi418. 'n hele demonstraţii pornesc de la aceiaşi termeni. ipotetice şi modale> Silogismele care duc la concluzii imposibile sunt asemănătoare silogismelor care demonstrează direct. de asemenea. caută în zadar vr cale decât cea necesară. ele sunt formate de asemenea din consecvenţi şi antecedent] ai termenilor în chestiune. De unde. 416 întrebarea este de a şti care este termenul mediu.

bile. şi termenii care pot să aparţină. fie că se demon streazâ o propoziţie posibilă.. când vom discuta reducerea la imposibil. în adevăr. fie o reducere la imposibil. la stabilirea concluzia Unii E nu sunt A. Este clar deci că trebuie să considerăm chestiunea şi în acest eh'' Metoda este aceeaşi. fie că este num i posibilă. Căci cercetarea termenului mediu va fi aceeaşi. că orice silogism aparţine uneia clin cele Dar vedem că orice silogism e format de antecedenţii şi consecvenţii o • 346 . nu numai că toate silogismele pot fi formate în acest fel. decât majora etc.Dacă facem presupunerea că numai G este £. „ 421 AQlca antecedenţii şi consecvenţii. putem conchide că Toţi E sunt A. «<je 424 Este vorba de celelalte modale. identitatea D(G) a servit. imposibilitatea etc. atunci se va dovedi prin imposibil că nu aparţine nici ui £ La fel cu restul. ci către termenii nou introduşi. . pe baza adăugării unei ipoteze r^ dacă C şi G sunt identici. iar cealaltă rămâne cum este. Dar trebuie să considerăm şi să determinăm în câte chipuri sunt posibile silogismele ipotetice. şi înţeleg pe acelea care procedează prin substituţie422. iar metoda cercetării va fi aceeaşi ca şi frai înainte. din aceştia. deocamdată trebuie să fie clar acest lucru. dacă această premisă este convertită. deşi în prezent nu aparţin. Este clar deci. Acestea se vor lămuri mai bine în cele ce urmează419. fie că relaţia este necesară. termeni substituiţi ia longinari.14 420 . atunci A aparţine oricărui E. ţ 425 S-a arătat. trebuie să găsim. termenii identici şi termenii inconciliabili. cercetarea se va îndrepta nu către termenii problemei originare. Şi în cazul relaţiilor posj. iar silogismui se va constitui prin termeni dispuşi în aceeaşi ordine. într-un alt f 1 S*e exemplu. Pe de altă parte. şi tot aşa dacă D şi G sunt identici i E este enunţat numai despre G. stimţia prevede. am demonstrat că silogismul care stabileşte o relaţie posibilă se constituie tot prin aceşti termeni. în celelalte silogisme ipotetice421. termen la care silogismul care stabileşte concluzia falsă să se poată raporta. iar E este considerat că aparţine nurna' T-G. pe lângă termenii ce aparţin. «zei stabilite în capitolul 28. din tot ce s-a spus. s-a arătat că fiecare silogism este format dintr-una din figurile sus-amintite. probleme universale pot fi dovedite printr-o cercetare duce la o concluzie particulară. concluzia Unii E sunt A. Dacă facem ipoteza că Toţi G sunt E. fie una simplă. că G este antecedentul lui E. ambele premise sunt stabilite conform adevărului. un silogism nu poate fi format prin mijlocirea altor termeni 425 423 Identitatea C(G) ne-a permis să stabilim. urmează că A nu va aparţine nici u ■ I?23. 11. Se dovedeşte. Anstotel consideră — cum am mai arătat — că silogismele prin reducere la j sunt UnuI dintre felurile silogismelor ipotetice. în adevăr. anume că trebuie să avem în vedere termenii de felurile arătate420. una din premisele admise este falsă. în capitolul 28. Căci silogismul direct se deosebeşte de reducerea la imposibil în aceasta: că în silogismul direct. dar ' *|na din premise este falsă. dacă cutare lucru este 422 ' 6SC e'e' msearrmă că ipoteza mă duce la cutare concluzie. silogismul va fi direct demonstrat cu ajutorul aceloraşi termeni. obţinem premisele şi găsim termenul mediu. de astă dată. . în capitolul 28. în toate cazurile. dar falsă nu poate fi. în capitolul 23. iar acestea nu pot fi compuse din alţi termeni decât consecvenţii şi antecedenţii termenilor în chestiune: pentru că. pe când în reducerea la imposibil. că concluzia silogismului ajutător e falsă. echipolente cu cele pomenite mai sus. ori prin admiterea ca dată a unei anumite calităţi. în adevăr. să admitem ca 4 nartine unor E. modalele care exprimă nonnecesitatea. este necesai să găsim un termen omun. după cum se spune mai departe. dar că nu pot fi formate în nici un altul. fie că dorim să întrebuinţăm un silogism demonstrativ direct. aşa încât.un silogism direct că A nu aparţine nici unui E. dupS atu i '>rocec'eu' ca 'n cazul precedent. Totus posibil să demonstrăm silogistic unele dintre ele. altul decât subiectele cercetării. Tot aşa şi cu celelalte moduri de enunţare424. 345 ARISTOTEL i 46 a Fiecare din probleme poate fi dovedită în felul descris. Prin urmare.. vom conchide că Nici un E nu este A.

ori să urmărim aceleaşi puncte. Numai cunoaşterea experimentală a naturii ne poate permite să stabilim principiile proprii fiecărei ştiinţe parte. B(H). _ . un silogism slab. în orice artă şi în •' tă Trebuie să avem în vedere atributele şi subiectele ambilor ■ rmeni si din aceştia trebuie să avem la îndemână cât mai mulţi n°' . trebuie să luăm în considerare atât judecăţile afirmative cât Şi cele negative. Cu alte cuvinte. încă o dată.j considerăm cu ajutorul celor trei termeni426. 46 a 30 on termenului mediu în diferite ştiinţe şi arte> toda este pretutindeni aceeaşi. fiind în primul caz. care nu sunt de deosebit tini . Dialectica. dacă urmărim H «ml trebuie să plecăm de la premise în care rânduirea termenilor & "n acord cu adevărul. legaţi de fiecare ştiinţă. apare o poziţie opusă filozofiei platonice. provin din antecedent» şi consecvenţii fiecăruia dintre extremi şi nu din alţi termeni. sau fie că dovedim predicatul în total. dovedind pe altele. pe baza lor. cât şi la felul cum trebuie să le găsim. determinată de un gen suprem l ( sau unul) care le conţine pe toate.^ reconstrui realitatea în mod raţional printr-o diviziune metodică a genurilor. ori parţial. ca să zicem aşa. Acest pasaj nu trebuie să ne ispitească a crede că — pentru Aristotel — există 428 sme dialectice având forme speciale. Principiile silogismelor au fost stabilite până acum în termeni generali429: atât cu privire la caracterizarea lor. în adevăr. respectiv. Şi tot aşa în • altă artă ori ştiinţă. 426 Aristotel vorbeşte aici mai întâi de doi termeni. dacă nici unul dintre atributele de fapt n-a fost trecut vederea. fie că dovedim. după care realitatea este o ierarhie de genuri. întei a aceasta. Deci toate silogismele. dacă atributele unui lucru au fost CC statate. 4:11 în această frază. Unele raţionamente de formă silogistică nu pot w sunt demonstrative. despre care vorbeşte Aristotel. trebuie să pornim de la premise probabile428. în ochii lui Platon. că experienţa astronomică ne procură prin -^ cunoaşterii astronomice. C(F). ori parţial. principii!» sunt cele mai numeroase. atestarea că Topica este un tratat compus îname Analiticilor. în u(p). C(G) si D(G). ci trebuie să avem în vedere mai puţine puncte. a' ''oile rv V> Part'cuIar-afirmativ sau particular-negativ. în capitolul de faţă. vom fi în stare să descoperim dovezi şi să demonstrăm oriu a se aplică dovedirea şi să clarificăm ceea ce nu comportă demonstrat în general. căci după ce fenomenele au fost date ad sau găsit. pe când dacă urmărim silogisme dialectice. Am arătat. sarcina noastră va fi atunci să arătăm neîntârziat demonstratT în adevăr. de data aceasta. şi apoi de ttei termeni. în filozofie. în orice ştiinţă.le PresuPUn. considerând. ele sunt acele ce ne duc la o concluzie Principiile care univers 'Punerea premiselor variază după cum silogismul este universal-afirmativ. de exemplu. de altă parte427 şi. Dar. metoda va căuta să obţină subîmparţiri succesive în câte doua c ' ^ o clasificare etajată. Prin urmare. este sarcina experient procure principiile care aparţin fiecărui subiect în parte431.30. bunăoară. fie că îl respingem în total. p° j la genul suprem. ci la opinii. respingând ăti de o parte. iar în cele două din urmă silogisme. ARISTOTEL ne despre bine ori cunoaştere430. care derivă din aspectul principal al » sale. j sj.ANALITICA PRIMA 1.. şi demonstraţiile astronomice. 432 Aici facem. _ ţjei 433 Diviziunea e metoda lui Platon. binele fiind indicat ca predicat (E) şi cunoaşterea ca subiect (A). în cele trei figuri. Prin urmare. va fi o me . Demonstraţia silogistică se face pe bază de cons experimentale. din cauză că nu se referă la cunoştinţe sigure. care trebuie să fie determinate. principii care nu sunt — după cum am văzut — decât antecedcnţii şi eonsecven. căci ea postulează ceea ce trebuie să dovedească 430 Binele şi cunoaşterea sunt date aici ca simple exemple. minorului. s"avoriv „ nc'p"'e sunt antecedenţii şi consecvenţii angajaţi în premise. am explicat destul de bine cum trebuie sa alegem premisele' am discutat această chestiune mai adâncit în tratatul relativ la dialectică432 31 <Diviziunea nu poate înlocui silogismub» Este uşor de văzut că diviziunea433 în genuri este o mică parte din metoda pe care am descris-o434. majorul şi minorul. de asemenea. Aristotel întreprinde critica teori s|ab" diviziunea (oiaîpcou. a sunt „premisele probabile".. şi termenul mediu. diviziunea este. aşa încât să nu luăm în considerare tot ce se spune despre termenii problemei. fie că respingem. e^te f°rina şi cuprinsul în calitate şi cantitate. cum trebuie să alegem principiile după natura fiecărui lucru.) platonică nu poate înlocui . despre care intrî I W caP't0'u' precedent. ci în ce priveşte valoarea cunoşti.

ori fără picioare). Aristotel arată că diviziunea tocmai presupune cunoscut principial ceea ce are aerul că stabileşte.37 rjgj. aceasta este tocmai ceea ce trebuia sa dovedim. adică ceva incomplet. Aristotel nu va critica această teorie în ansamblul ei de pe Poziţiile oamenilor de ştiinţă moderni. ştiinţa antică este o ştiinţă de clasificare. Dar dacă admitem că ea este incomensurabilă. prezenţa adevăratelor mijloace posibile care le stau la îndemână440. tocmai aceasta a scăpat din vedere tuturor acelora tiUnC * trebuintat metoda diviziunii435. concepte pe care nu le obţin pe calea diviziunii. deci că tot ce este A este ori B. pe de o parte. latonicienii sunt cei dintâi filozofi care au pretins că a defini e a arăta prin genul superior Şi diferenţa specifică. ei încercau să convingă oamenii caie au ^ se jac. Fie animal însemnat cu A. când este nevoie de demonstrat o apartenenţă. decât * 6Ste Un s''°S'sm m care termenul mediu este un gen. Se admite. 438 A 'ntre ce'e două predicate ale concluziei este a proceda arbitrar.Q demonstraţie despre substanţă şi esenţă436. b totdeauna ceva superior. Deci e nu se poate dovedi.silogismul. 1 mediu. d concluzie este că fiecare D este ori B ori C. un universal mai general majorul. Apoi. să admitem pe A ca animal muritor ^ ca având picioare. şi tocmai aceasta este ceea ce trebuia să fie demonstrat439. ori unul fără picioare. şi nemuritor C iar om. altcum.şj silogismul e neputincios. '°î' oamenii sunt raţionali sau neraţionali. ea este neputincioasă prin ea însăşi să îmbrăţişeze conceptul pe care urmărim să-1 determinăm. am dovedit că diagonala este ori comensurabilă. divizând mereu se stabileşte că omul 435 Avem aici două critici separate ale lui Aristotel. că oricare animal este sau muritor sau nemuritor. diviziunea mă opreşte la noţiunile generale de animale raţionale şi animale neraţionale şi nu mă duce la om. d la început. dar nu este necesar ca omul să fie cu picioare. ori nemuritor. După cum vom vedea.de exemplu. pe A despre D (pentru că am admis. ori C. ea este un „sil0?1 434 O mică parte. prezentate rapid una după alta. 439 Exemplul duce la aceeaşi concluzie ca şi cel precedent. şi este tocmai ceea ce tr k"* dovedit silogistic. Remarcam ins ^ Arisiotel insistă aici asupra . după cum am văzut v omul este un animal muritor). Şi tot aşa. în cele din urmă. Pe de o parte. a cărui definiţie se caută. că A este conţinut ori în B. 348 ANALITICA PRIMĂ 1. sau oricare alt subiect. se ajunge să se ia ca mediu termenul universal şi ca extremi ceea ce ar fi trebuit să fie subiectul demonstraţiei şi diferenţele. ur01^'<. pe de altă parte. căci dovada nu este posibilă prin această metoda. Şi tot aşa. aceasta este o supoziţie. după este d 1Storiei naturale. ei străbat tot restul drumului fără sâ bănuiască. nu este posibil nici a respinge o judecată441. şi nici în cazurile când este necunoscut. când recunosc că animalele se pot împărţi în raţionale şi neraţionale. n-aş fi avut ideea de a face împărţirea în acest sens mai curând decât într-un altul. trebuie totdeauna să fie ■ imitat decât cel major şi nu trebuie să fie enunţat universal despre 46 b ^. la peşte. mai general decât atributul în chesşi stabi e.telegeau că acesta era posibil de dovedit în modul pe care l-am în demonstraţii. să-1 însemnăm cu D. pe C ca fără picioare şi pe D ca om. pe care vrem să-1 împărţim. să luăm conceptul animal. în al doilea rând. în adevăr. şi sa admite în sfârşit. ^ toate. dacă este aşa. Este clar că. Căci ea stabileşte ca termen Hiu universalul. muritor cu B. ceea ce le impută Aristotel platonicienilor e^anu putea să justifice (să demonteze) definiţia după procedeele silogisticii. Iată un exemplu: Toate animalele sunt raţionale sau neraţionale Toţi oamenii sunt animale a . balena fiind un mamifer (genul superior) acvatic (diferenţă faţă de ■lalte specii de mamifere). măcar în treacăt. divizând în acest fel. Căci. prin urmare că omul tr să fie ori muritor. prin această metodă a diviziunii. dacă diagonala este comensurabilă sau incomensurabilă . (jjviziunea are o intenţie contrară438. la pasăre etc. 46 a. nici asupra genului lui. prin care se formează silogismul. să admitem a în acelaşi fel. Ică ea nu respectă regula enunţată în fraza precedentă. — aceasta se postulează. în exemplul nostru. A demonstra substanţa şi esenţa unui lucru este mai mult decât a-1 defini. dar nu este necesar ca omul să f animal muritor. ori incomensurabilă. 349 este un animal şi se obţine astfel ca A aparţine lui D.31. Spre exemplu. oprindu-se la cel superior de la care am plecat. înseamnă că mi-am dat dinainte noţiune de om (= animal raţional). Divi ' St£ ° regu'^ a silogismului ca termenul mediu să fie subordonat majorului. ori altfel. dacă admitem că orice lungime este ori comensurabilă. ori în C (pentru că fie *' animal muritor este ori cu picioare. nici a trage o concluzie privitoare la un accident ori la o proprietate a unui lucru. iar diagonala este o lungime. ei nu lămuresc lucrul şi nu arată că este necesar ca acesta să fie omul. Prin i nu înţelegeau ce este posibil de dovedit silogistic prin diviziune. Atunci este necesar ca omul să fie'ori un animal cu picioare. ori incomensurabilă. Acum.

caracterului etajat al dihotomiilor şi că demonstrează t unul din caracterele ce intră în esenţa noţiunii om nu va izvorî din diviziunile su 440 Adevăratele mijloace ne sunt date de metoda silogistică, tej 441 Avem aici un argument din altă familie, survenit destul de brusc ■ ^ precizează că diviziunea este o operaţie care se întemeiază numai pe judeca,î ^ ea afirmă diferenţa în legătură cu genul şi genul în legătură cu specia: or. oa afirmative nu comportă o concluzie negativă. £inae>w 442 Trebuie citit: diagonala este incomensurabilă cu latura pătratului Teo ^^ prea cunoscută în antichitatea greacă şi Aristotel neglijează de a o reda în ten» 350 ANALITICA PRIMĂ I, 32,46 b, 47 a "m cu A incomensurabil ori comensurabil, cu B lungimea şi "■_.(;, pste clar, atunci, că această metodă de investigare nu c it* pentru orice cercetare, şi nici nu este folositoare in acele eSte P°„ care este socotită a fi cea mai potrivită. cazun_i ^^ ^-n ceje ce s.au SpUS< care sunt eiementele din care za demonstraţiile şi în ce fel şi unde să ne îndreptăm privirea 32 <Reguli pentru alegerea premiselor şi termenilor, a termenului mediu şi a figurii> Sarcina noastră este acum să spunem cum putem reduce silogismele la sus-amintitele figuri; căci această parte a cercetării ne mai 47 a rămâne. Dacă am cercetat producerea silogismelor şi am câştigat putinţa sale descoperim; şi apoi, dacă am putut reduce silogismele, o dată produse, la figurile arătate mai înainte, problema noastră primă este ca şi rezolvată. în acelaşi timp, ceea ce s-a spus înainte va fi confirmat şi lămurit mai bine prin cele ce urmează să spunem. Căci tot ce este adevăr trebuie să fie,în toate privinţele, de acord cu sine443. înainte de toate, trebuie să căutăm să obţinem cele două premise ale silogismului (căci este mai uşor a divide în părţi mari decât în părţi nuci, iar compusul este mai mare decât elementele din care s-a format ); trebuie, apoi, să vedem care dintre cele două premise este universală şi care particulară; iar dacă n-au fost date ambele premise, rebuie noi singuri s-o întocmim pe aceea care lipseşte445. Căci, uneori, formulează premisa universală, dar nu se arată premisa conţinută în ' e îfl expunerea scrisă, fie în discuţie; sau se formulează premisele, 443 * ■ vot _ Anstotel enunţă că îşi aplică lui însuşi metoda prin absurd. Dacă cele ce urmează p^j . Slte 'n c°ntradicţie cu cele expuse până acum de la început, toată materia tratată com "arţile mari din care se compune un silogism sunt premisele; părţile mai mici, P°nente ale premiselor, sunt termenii. J rf "eraa (svOu'uTina) este un raţionament silogistic în care una din premise este subinţeleasă. Acest fel eliptic de a enunţa nu duce totdeauna la adevăr şi este 351 «NTRAIA UNIVERSITARA JLUCJaN ARISTOTEL dar se lasă la o parte propoziţiile din care au fost scoase446 schimb, altele fără nici un rost447. Trebuie deci să vedem dacă nu 'n ceva de prisos a-fost admis de la început, sau ceva necesar a fost ^ cu vederea şi să admitem pe unul şi să înlăturăm pe altul, până câ a^ dat peste cele două premise. Căci, fără acestea, nu putem reduce ^ mentele în discuţie la o formă silogistică arătată448. în unele argum este uşor de găsit ce lipseşte, dar altele ne scapă, şi par a fi silogj C pentru că ceva necesar rezultă din aceea ce s-a pus la bază; de exem ]' dacă s-a admis că substanţa nu se nimiceşte prin nimicirea a cee nu este substanţă, dar că elementele din care este făcut un lucru fi' nimicite, atunci şi ceea ce este făcut din ele este distrus449. Acest propoziţii fiind presupuse, este necesar ca orice parte de substanţă să fie substanţă450; aceasta însă nu s-a scos prin silogism din propoziţiile date căci premisele lipsesc451. Apoi, dacă este necesar ca animalul să existe o dată ce există omul, şi ca substanţa să existe, dacă există animalul.este necesar ca substanţa să existe, dacă există omul; numai că concluzia n-a fost trasă silogistic, pentru că premisele nu sunt în forma cerută452. în aceste cazuri, noi suntem înşelaţi de împrejurarea că rezultă ceva necesar din ceea ce s-a admis şi că silogismul este de asemenea necesar. Dar necesarul este mai cuprinzător decât silogismul453. în adevăr,orice silogism este necesar, dar nu tot ce este necesar este un silogism. Prin urmare, deşi ceva rezultă când pornim de la anumite propoziţii, noi nu un procedeu pur retoric. Aristotel insistă, în logica sa, asupra acestui din urmă caracter de adevăr nesigur; abia la Boethius, găsim teoria exactă a entimemei. In ce priveşte punctul de vedere strict aristotelic, a se vedea mai departe (II, 27). 446 Prosilogismele presupun o concluzie care slujeşte de majoră unui alt silogis ■ 447 în procedeele dialectice, aşa cum le concepe Aristotel, avem un lux de judecăţi inutile, făcute să placă ascultătorului, înflorituri etc. Cf. Topica VIII, 1.

448 Numai respectând aceste reguli, putem determina formele silogistice, a ic să găsim cărei figuri şi cărui mod îi aparţine un raţionament. ^a 449 Distrugerea părţilor duce în chip necesar la distrugerea întregului. Diitrugei ne-substanţei nu duce însă Ia distrugerea substanţei. 450 Dacă ar fi ne-substanţe, întregul nu s-ar distruge o dată cu părţile. ^^ 451 Concluzia degajată nu decurge dintr-un silogism, în care premise exprimate; ele trebuie abia stabilite. Deocamdată, silogismul e latent. ^ eSte 452 în realitate, există aici un silogism, după logica modernă; silogi ipotetic: „Dacă, existând omul, este necesar ca şi animalul să existe, "etc. ^ e 453 în regulă generală, Aristotel crede, totuşi, că o concluzie necesara n^ ^ izvorî decât dintr-un silogism. Inferenţele imediate le priveşte, nu ca pe o trec bjte. adevăr la un altul, ci ca o enunţare a aceluiaşi adevăr sub două aspecte forma 352 ANALITICA PRIMĂ I,33,47a,b " j cercăm să le reducem direct, ci trebuie mai înainte de toate s ,e jquJ premise şi apoi să le dividem în termenii lor. stabl l ^ ^ ca me(jju acej termen care face parte din amândouă " . este necesar ca termenul mediu să facă parte din ambele r; toate figurile. n' ă termenul mediu este într-o premisă predicat şi subiect în 47 b a ori dacă el este afirmat despre altceva, iar altceva este negat cea 1 vom avea prima figură; dacă el este atât afirmat cât şi negat ^ altceva, avem a doua figură; dacă alte lucruri sunt enunţate despre unul este negat şi altul afirmat, avem figura ultimă. în adevăr, e ăsit termenul mediu aşezat numai aşa în fiecare figură454. El este zat tot aşa, dacă premisele nu sunt universale, pentru că termenul ediu se determină în acelaşi fel. Este clar atunci că, dacă acelaşi termen nu intervine mai mult decât o dată în cursul unui argument, un silogism nu se poate forma, pentru că nu s-a admis un termen mediu. Şi când ştim ce fel de problemă există în fiecare figură, şi în care figură este stabilită universala, şi în care este stabilită particulara, fireşte că nu trebuie să umblăm după toate figurile, ci numai după cea mai potrivită pentru problema dată455. Dacă problema este rezolvată în mai mult decât o figură, vom recunoaşte figura după poziţia termenului mediu. 33 <Cantitatea premiselor. Erori posibile> Oamenii se înşală adeseori în privinţa silogismelor, din cauza cesităţii concluziei, cum s-a spus mai sus456; uneori, ei se înşală din UZa asemănării în aşezarea termenilor, împrejurare care nu trebuie le scape din vedere. De exemplu, dacă A este enunţat despre B şi B 454 Aristotel reaminteşte că figurile se recunosc după poziţia termenului mediu 455, uacă, spre exemplu, concluzia este universal-afirmativă, ştim că ne aflăm în poftit,' Ul s'logism în întâia figură şi nu mai este necesară să cercetăm care sunt 4S'erinenului mediu în premise. '•32,47 a. 353 AR1ST0TEL despre C, s-ar părea că un silogism este posibil, daţi fiind i puşi în relaţie; dar nimic necesar nu rezultă de aici şi, cu atât mai un silogism457. Să zicem că A reprezintă fiinţă eternă; B pe Aristo ' ca obiect de gândire şi C pe Aristomenes. Este adevărat, atunci ^ aparţine lui B. Căci Aristomenes ca obiect de gândire este etern ft B, de asemenea, aparţine lui C, căci Aristomenes este Aristomen obiect de gândire458. Dar A nu aparţine lui Cpentru că Aristorne este muritor. Deci nici un silogism nu rezultă, cu toata aşezarea term nilor. El cerea ca premisa AB să fie formulată universal. Dar este fal că orice Aristomenes ca obiect de gândire ar fi etern, întrucât Aristomenes este muritor. Şi tot aşa, să însemnăm cu C pe Miccalos cu B pe Miccalos muzicantul şi cu A pe muritor mâine. Este adevărat că B se poate enunţa despre C, pentru că Miccalos este Miccalos muzicantul. Şi, de asemenea, A poate să fie enunţat despre B, pentru că Miccalos muzicantul poate dispărea mâine. Dar ca să stabilim pe A despre C, este hotărât fals. Acest caz este acelaşi cu cel de mai înainte; căci nu este un adevăr universal că Miccalos muzicantul este muritor mâine; dar, fără această presupunere, nici un silogism (după cum am văzut) nu este posibil. Această iluzie provine deci din necunoaşterea unei mici distincţii459. în adevăr, noi acceptăm concluzia ca şi cum n-ar fi nici o diferenţă dacă zicem: aceasta aparţine la aceea, ori aceasta aparţine universal la aceea. 457 în adevăr, ca să rezulte un silogism, mai trebuie ca B să fie luat universali» 458 Silogismul ar avea forma următoare: Aristomenes ca obiect c/e gândire (B) e o fiinţă eternă (A) Aristomenes (C) este Aristomenes ca obiect d^gidiI Aristomenes (C) e o fiinţă eternă (A). \mj0< Concluzia este falsă, deşi premisele sunt adevărate. Pentru ca să avem un si c ^ ar fi trebuit ca majora să fie universală, ar fi trebuit adică să precizăm ca " jt Aristomenes ca obiect de gândire este o fiinţă eternă", cea ce nu ar fi adevăra , Aristomenes e muritor. .(£ fl.

459 Aristotel deosebeşe între judecăţi universale şi judecăţi nede i capitolul 24. 354 ANALITICA PRIMĂ 1, 34,47 b, 48 a 34 <n?enneni abstracţi şi termeni concreţi. Erorile produse de confundarea lor> Se întâmplă adesea ca oamenii să cadă în eroare, prin faptul ca nu a bine termenii premiselor, de exemplu, să zicem că A reprezintă 48 a "Iafea, B boala şi C omul. Este adevărat să zicem că A nu poate rtine nici unui B (pentru că sănătatea nu aparţine iuti unei boli) şi asa că B aparţine oricărui C (pentru că oricare om este expus la boală) S-ar părea că urmează că sănătatea nu poate aparţine vreunui 460 Cauza acestei păreri este că termenii nu sunt bine exprimaţi, întrucât, dacă stările sunt înlocuite prin cei ce se află în aceste stări, nici un silogism nu poate fi format; de exemplu, dacă sănătos înlocuieşte sănătate şi bolnav înlocuieşte boală. Căci nu este adevărat să zici că a fi sănătos nu poate aparţine unui bolnav461. Dar dacă nu se admite aceasta462, nici o concluzie nu rezultă, decât doar una relativ la o posibilitate; o astfel de concluzie nu este imposibilă, pentru că este posibil ca sănătatea să nu aparţină nici unui om463. Şi tot aşa, eroarea poate apărea într-un fel asemănător în figura mijlocie464; nu este posibil ca sănătatea să aparţină vreunei boli, dar este posibil ca sănătatea să aparţină fiecărui om; prin urmare, nu este posibil ca boala să aparţină vreunui om465. în 460 Silogismul de modul Celarent e următorul. Este necesar ca sănătatea să nu aparţină nici unei boli Boala apartine oricărui om Este necesar ca sănătatea să nu aparţină nici unui om Termenii reprezentând stările de sănătate şi boală sunt luaţi abstract. Dacă am a ma> sus termenii concreţi sănătos şi bolnav, majora ar fi fost falsă, căci nu este sar ca bolnavul (omul bolnav) să nu fie sănătos, adică nu este necesar ca bolnavul 55 f'e bolnav. ^ Daca nu se admite, cu alte cuvinte, că este imposibil ca un bolnav să nu fie 463 465 A■ Anstotel recunoaşte deci valabilitatea unei concluzii problematice. ^te v°tba aici de figura a doua. COnci . l'0S'sm de modul Cesare, cu majora necesară şi minora problematică, n;- h^ ^a's^' Pentru acelaşi motiv ca şi în cazul precedent; s-au luat în majoră 1 a stracţi,în locul termenilor concreţi. Silogismul este. 355 ARISTOTEL figura a treia, eroarea se referă la posibilitate466. Căci sănătatea si hr, ca şi ştiinţa şi neştiinţa, şi în general contrariile, au posibilitatea sa a ■ nă aceluiaşi lucru, dar nu pot aparţine unul altuia. Aceasta nu se potri ' cu cele spuse mai înainte, deoarece am stabilit că, atunci când mai m i lucruri pot aparţine aceluiaşi lucru, ele ar putea aparţine şi unul altu;a467 Este evident deci că, în toate aceste cazuri, eroarea provine d' extrapunerea (eK0eoic) termenilor, pentru că, dacă în locul stării punem lucrurile ce au stările, nici eroarea nu mai apare. Este clar atun i că, în astfel de premise, ceea ce are o stare trebuie să fie substitut totdeauna pentru starea însăşi şi trebuie luat ca termen. 35 <iTermeni formaţi din mai multe cuvinte> Nu trebuie să căutăm totdeauna să exprimăm termenii printr-un singur cuvânt; căci vom avea adesea noţiuni pentru care nu există un singur cuvânt. De aceea, este greu de redus468 silogismele cu astfel de termeni. Uneori, vom rezulta şi erori dintr-o astfel de cercetare469; ca şi cum ar putea să existe silogism fără să aibă nevoie de un termen mediu. Să însemnăm cu A două unghiuri drepte, cu B triunghi, cu C triunghi Este necesar ca sănătatea să nu aparţină nici unei boli Este posibil ca sănătatea să aparţină oricănuom^_____ Boala nu aparţine nici unui om. 466 Silogismul este de modul Darapti, cu ambele premise problematice: Este posibil ca sănătatea să aparţină tuturor oamenilor Este posibil ca boala să aparţină tuturor oamenilor^____ Este posibil ca sănătatea să aparţină unor boli. Concluzia posibilă e falsă, pentru aceleaşi motive ca mai sus. _ . 467 Abstractele sănătate şi boală nu aparţin unul altuia, dar concretele sâni bolnav pot să aparţină. P„ 468 Reducerea, să nu uităm, constă în eliminarea termenul mediu dm premise\ totuşi, de la sine înţeles că observaţia pe care o face Aristotel în capitolul de faţa, P la noţiunile care nu se pot exprima printr-un singur cuvânt, se referă nu nun ci la extremi.

469 Pretenţia de a exprima termenul mediu printr-un singui cuvânt. 356 ANALITICA PRIMĂ I,36,48a,b "" . atuncj aparţine lui C, din cauza lui B470; dar A aparţine lui >s0S (jjatia altui termen; căci triunghiul, prin natura lui, conţine două ° . . ^pte. Prin urmare, nu va exista nici un termen mediu pentru UB^ tia AB, deşi ea este demonstrabilă471. Căci este clar că mediul P huje luat totdeauna ca fiind un lucru individual472, ci uneori ca o vorbire compusă, cum se vede în cazul de faţă. 36 ^Termeni la cazul nominativ şi la alte cazuri, numite oblice> Că primul termen aparţine mediului şi mediul ultimului, nu trebuie să fie înţeles în sensul că ei pot totdeauna să fie enunţaţi unul despre 48 b altul, ori că primul termen se poate enunţa despre mediu în acelaşi fel473 în care mediul este enunţat despre termenul ultim. Tot aşa, şi dacă premisele sunt negative. Trebuie să presupunem însă că verbul „aparţine" are tot atâtea înţelesuri ca şi verbul „a fi" sau „a fi adevărat"474. Să luăm, de exemplu, enunţul că există o singură ştiinţă a contrariilor. Să însemnăm cu A existenţa unei singure ştiinţe şi cu B contrariile. Atunci A aparţine lui B, nu în înţelesul că contrariile sunt o singură 470 Avem adică: Toţi B sunt A Toţi C sunt B Toţi C sunt A. A aparţine deci lui Cprin intermediul lui B (din cauza lui S). Toţi B sunt As o judecată demonstrabilă, la rândul ei; dar, în exemplul de faţă, • «naţia că toate triunghiurile (B) au valoarea a două unghiuri drepte (A) este o definiţie SC Va 'Rteme'a Pe un silogism, fiind în esenţa triunghiului de a avea suma or egală cu două unghiuri drepte: aşa că nu vom avea termen mediu. m Adică un cuvânt simplu bine definit. ^ acelaşi ca?, gramatical; de pildă, mediul poate să apară în majoră la genith ^«ă la nominativ Arjs. erbul a fi leagă termeni care pot să fie afectaţi de cazuri gramaticale variab" ^ en^oneaz^ a'c' a aparţine fiindcă, pentru el, judecăţile sunt strict de apartenu «primă ca modernii o judecată dându-i forma: 357 ARISTOTEL ştiinţă, ci în acela ca este adevărat a zice că exista o singură ştiinţă d tine ' ^*S)p contrarii475. pre Se întâmplă, uneori, că primul termen este afirmat despre med' dar mediul nu este afirmat despre al treilea termen476, de exemplu d înţelepciunea este ştiinţă şi înţelepciunea are ca obiect binele, atu concluzia este ca există o ştiinţă a binelui. Binele atunci nu este însâ i ştiinţa, deşi înţelepciunea este ştiinţă. Uneori, termenul mediu este afir mat despre al treilea, dar primul nu este afirmat despre mediu477' <je exemplu, dacă există o ştiinţă despre orice are o calitate sau este un contrar, iar binele este şi un contrar şi are şi o calitate, concluzia este că există o ştiinţă a binelui, dar binele nu este însăşi ştiinţa, nici nu este ceea ce are o calitate, ori este un contrar, deşi binele este acestea amândouă. Uneori, nici primul termen nu este afirmat despre mediu, nici mediul despre al treilea, pe când primul este uneori afirmat despre al treilea, iar alteori nu478; de exemplu, dacă există un gen a tot ceea ce avem ca ştiinţă, şi dacă există o ştiinţă despre bine, noi conchidem că există un gen al binelui. Dar aici nu este enunţat unul despre celălalt. A este B; el spune; B aparţine lai A. 475 Contrariile sunt multe, şi pluralitatea lor nu poate da, în sens strict, o unitate, aşa cum am avea iluzia că se petrec lucrurile, dacă le menţinem la nominativ şi spunem: „Contrariile sunt o ştiinţă", enunţ vicios. Dacă însă spunem: „Există o singură ştiinţă despre contrarii", avem un enunţ bun, dar observăm că „contrarii" este la un caz oblic. 476 Aici Aristotel subînţelege, după cum se vede clar din exemplul care urmează, că mediul nu e afirmat ia cazul nominativ. Trebuie deci să înţelegem că, în major , termenul mediu apare la cazul direct, iar în minoră la un caz oblic. 477 Termenul mediu este la cazul direct în minoră şi la un caz oblic în majora. 478 Majora şi minora au subiectele la cazuri oblice, concluzia avându-şi subiec ^ când la cazul oblic, când la cazul direct. Aristotel ne dă două exemple respective, pentru fiecare caz: Despre price avem o ştiinţă avem un gen Despre bine avem ştiinţă Despre bine avem un gen, Şi Orice despre care avem o ştiinţă este un gen Despre bine avem ştiinţă ___ Binele este un gen. 358 ANALITICA PRIMĂ 1,36, 48 b, 49 a ceea ce avem ca ştiinţă formează un gen, şi dacă este o ştiinţă 80 hne noi conchidem că binele este un gen. Primul termen este <*eS*'r untat despre ultimul; dar, în premise, un lucru nu este enunţat

Şi tot aşa se te zice că este un semn al râsului. 49 a a binelui. ori că aceasta nu este a aceleia. ca om. adică sunt la dativ. sau o devenire a devenirii. nu de mediu488. respi este falsă. dar nu este un semn al semnului. sau relauve şi întâmplătoare. că termenii trebuie luaţi totdeauna la nominativ. de exemplu. Ele mai po simple.atU"C1 ""lălăit479" „. calitatea. Silogismul are o concluzie negativă. ca în exemplul „Medicul este un bun atenian ■ ^ 486 Dat fiind că Aristotel trece apoi la alte probleme. dacă s-ar face un silogism pentru ca să demonstreze că există o ştiinţă a dreptăţii şi că dreptatea este un bine. pentru un medic de a fi muzicant. ca în „Medicul este atenian". de nlu nu este o mişcare a mişcării. de exemplu.fiinţa. egal acestuia. 359 <Diferite atribuiri. Aceasta este valabil şi în alte cazuri.. sau compuse485. cantitate etc. de exemplu. venjre a plăcerii. faste vorba aici de silogismele în figura a doua (cu concluzia negativă). contrarii. oportunitatea nu este timpul potrivit. esenţa etc. numai un fragment de capitol. rin urmare. ca fiinţă cu plămâni. ei sunt puşi la pr0 . Ve^2a £"ca Nicomahică X. 488 Este ceea ce Aristotel va demonstra. Şi tot adevărată este enunţarea lui B despre C. diferenţa. când îi aşezăm în premise. Căci despre bine există o ştiinţă ^ a 6 un bine. „aceea rtine la aceasta" nu înseamnă totdeauna că aceasta nu este aceea. ca fiinţă vie. această repetare subliniază cauza şi poate îi ^ adevărată sau falsă. ca. de pildă. a contrariilor483. 4. însă premisele trebuie să fie înţelese după cazul fiecărui termen.38.) este expusă şi în Metafizic» V.7. Trebuie aici să luăm ca termeni: oportunitate — timp potrivit — Zeu. Trebuie să cercetăm şi să definim mai bine această chestiune486. Căci stabilim regula. şi „Aceasta este adevă despre aceea". unde Aristotel vorbeşte de imposibilitatea mişcării şi a devenirii devenirii. Căci că 6 «ste un bine. ori nu este pentru aceea. Concluzia enunţă majorul despre minor la cazul direci. fie genitivul. în care problema este respinsă482. de exemplu. respiră" am o lter^. fie dativul. adică în chip izolat. deci plăcerea nu este o devenire481. 38 <Repetarea aceluiaşi termen> Un termen care se repeta487 în premise trebuie să fie legat de extremul prim. ceea ce este atestat şi de seu lui cu totul neobişnuită. s-ar părea că acest capi^ 37 este. sau la orice alt caz stă cuvântul în premisă. omul este un animal. ca genul. deoarece plămânii sunt cauza respiraţiei. pentru că genul este afirmat într-un mod particular despre termenii problemei. când zic însă „fiinţa. ^^v. mj Aluzie la un pasaj din Fizica V. sau comp" când întrunesc mai multe categorii.[A]. căci nu toate fiinţele vii respiră. 360 ANALITICA PRIMA 1. om. ". în una sau cealaltă premisă. dublul acestuia. cu C dreptate^9. la fel şi cu expresiile corespunzătoare negative. fie nominativul. de exemplu. înţeleg prin aceasta. nu în cazuri oblice. in timp ce premisele pe amândouă la un caz oblic. când zic .. după categorii> Expresiile „Aceasta aparţine la aceea". bine. a omului. râsul nu este un semn. o dată pentru totdeauna. ei sunt afectaţi de cazurile impuse de cerinţele ZlMor. întrucât pentru Zeu nu există nimic spre folos. âtc 487 Aristotel studiază aici iteraţia (fi JiravaBi'irXiooic) adică faptul ce se p0^ observa la unele silogisme. 2. expresia: că ceva este un bine (sau întrucât este un bine) trebuie să fie legată de primul termen. 485 Atributele unui subiect pot fi absolute. dar este .că. trebuie înţelese în tot atâtea feluri câte categorii diferit există484. Tot aşa. Căci oportunitatea aparţine Zeului pe când timpul potrivit nu. dar premisa trebuie înţeleasă după cazul numelui. cu B bine. anume repetarea unui ^ „omul. se poate . de exemplu. ceea ce loveşte ori vede pe acesta. în realitate. Să înse enunţarea lui A despre B. la genitiv etc. să luăm exemplul. 49 a "m cu A ştiinţa că este un bine. Adesea. în adevăr. iar aceste categorii trebuie luate ca relative sau ca absolute apoi ca simple. calitate. Cu privire la raporturile dintre plăcere şi mişcare. cazul n^ 'uăm termenii în afara unei judecăţi. fie acuzativul. când îmbrăţişează o singură categorie. este. de exemplu. tot gSa stă lucrul când relaţia este negativă480. 484 Teoria categoriilor (substanţă. în felul acesta.

Este adevărată enunţarea lui A despre B. pentru că. Şi tot aşa. Şi el a mers Paiî6' exam'nancl silogisme înrudite în care reduplicati\itateu implică o determinare asţj .. Căci aşezarea termenilor va fi astfel mai uşoară. ci că există despre bine o ştiinţă că el există pur şi simplu. are ca majoră o judecată reduplicativă.49 b u este identică cu un anumit fel de presupunere (pentru că c^ °^ 1 te acelaşi în ambele judecăţi). Enunţurile cele mai simple sunt cele mai bune. repetarea intervine tot majoră şi nu în minoră. 490 Dacă legăm „despre care avem ştiinţă că este bine" de B. B drept acest lucru determinat şi Cdrept bine. e un silogism a cărui majoră este o judecată condiţională. trebuie să înţelegem o locuţiune. fiindcă sunt mai apropiate o termenii. Dacă este dovedit simplu a f " obiect de ştiinţă. condiţia predicaţiei.. dacă s-ar demonstra că ştim despre -tate că este un bine. în silogismul iterativ. s-ar părea că astfel de formulări ■?-it curiozitatea lui Aristotel. şi cuvan pentru frază. ori ' mul este muritor întrucât este un obiect sensibil: în toate cazurile în e s-a adăugat ceva la predicat. q^ facfr expresia că este un bine este legată de B. Stagiritul le-a studiat în cadrul silogismului. iar nu la termenul minor sau la termenul mediu. De altfel. va exista deci despre bine ştiinţa că este un bine Căci prin ipoteză. nu vom avea un silogism care să demonstreze că există despre bine o ştiinţă că este un bine. de asemenea. adaosul trebuie să fie raportat la termenul extrem prim491. termenul „acest lucru determinat" arata natura specială a unui lucru. vom obţine o minoră de tipul: „Dreptatea este un bine despre care avem ştiinţă că este un bine". " . Aristotel nu cunoştea silogismul ipotetic şi el întâmpina deci icultăţi să plaseze silogismul iterativ. iar existentul simplu (nu acest existent determinat) ar fi legat de extrem.face o analiză a argu-d^P . şi să luăm totdeauna un cuvânt mai degrabă decât o frază495. ambele corecte. ca este m ■ aU. ci numai majorul. de exemplu. judecăţile reduplicative „Organismul viu. 362 i [ ANALITICA PRIMA 1. 495 Prin frază. trebuie să punem ca termen mediu existent. fie tipuric lmP'a (»ornul. 489 Iată desfăşurarea silogismului: B este A (despre bine avem ştiinţă că este un bine) CesteB (dreptatea este un bine) C este A (despre dreptate avem ştiinţă că este un bine). când se doved că binele este un obiect de ştiinţă şi când se dovedeşte că el est obiect al ştiinţei că este un bine494. Dar dacă „existent" ar fi luat ca mediu. acesta comportă variante. să schimbăm între ei termenii ce au aceeaşi semnificaţie."). a' "t"1 decât conceptul propriu. ca organism.'').caom. termenul mediu trebuie fie: existent determinat.. în tot cazul. Să luăm pe A drept ştiinţa că este acest Iu determinat. ca fiinţă vie. trebuie să luăm termenii în felul arătat. 494 plinul exemplu este fără iteraţie. ca viu. B pentru existent. 361 ARISTOTEL Poziţia termenilor nu este aceeaşi când ceva este dedus sirn 1 401 şi când este dedus în anumită privinţă493. dar d -adăugăm calificarea: ştiinţa că este un bine. despre acest lucru determinai există o ştiinţă că este acest lucru determinat B. deci nu poate fi de mirare că.fie derivată („omul.ca cetăţean.41. silogismul iterativ e una dintre speciile silogismului. mai degrabă decât frazele corespunzătoare. care intrau în judecăţi în care >wea era provocată să se facă într-un anumit fel. Este clar deci că. să luăm A pentru ştiinţa că ceva există. nu va urma men a pentru că A va fi adevărat despre B. de 49 b exemplu. anume cuvânt pentru cuvânt şi frază pentru frază. ori că ştim despre ţap-cerb că nu există. Unii comentatori susţin că Aristotel ar vedea în silogismul iterativ un silogism cu patru termeni: dacă ar fi aşa. Concluzia e adevărată şi silogismul e corect. este mai bine să luăm ca termeni ^ e si opinia. un şir de cuvinte. şi ea implică tnajota' Patrulea termen într-un silogism care ar cuprinde judecata aceasta ca 116 forma Ul °£'smu' iterativ. ^ ?' "Organismul viu. ceea ce este fals şi de neînţeles. Propunem.. 40 . De exemp • este indiferent dacă zicem că presupunerea nu este genul opinie1492 Adică fără iteraţie. prin ipoteză. în silogismele astfel limitate prin repetiţie. studiate niciodată. oar ' "Urnul. este muritor". este muritor" avem o atare determinare. dar B nu a fi adevărat con q £jcj a enunţa despre dreptate termenul că este un bine ca bine f Îs si de neînţeles490. subiectul fiind aici un termen ' wSaduie două reduphcaţii. determinare care este cauza. filozoful grec ar insista mai mult asupra unui aspect care violează una dintre regulile fundamentale aie silogismului stabilită chiar de el. şi anume. în realitate. Aristotel conchide că iteraţia nu trebuie să afecteze minorul. 493 Cu iteraţie. al doilea cu iteraţie. Cei vechi rebuinţau adesea formulări de tipul fiinţa ca fiinţă. 491 Adică la termenul major. de asemenea este adevărat despe C. 39 <Substituirea expresiilor echivalente mai clare şi mai scurte> Trebuie. C pentru bine.

tot aşa este şi A. dar nu întrebuinţează desenele în sensul în care gândeşte despre ele. ori această linie fără lărgime. f indcă nu orice problemă se dovedeşte în oricare figură502. să zicem că B înseamnă frumos şi a»>. că A aparţine la toţi acei cărora le aparţine B. discută pe tenl ajutându-se de figuri ca de exemple indiferente. în acelaşi silogism. de exemplu. aceea deci. exemplul intuitiv nu este particular care duce la concluzie. dar nu la orice despre care B este enunţat. nimic nu împiedică pe B să aparţină lui C si toţi pe A să nu aparţină la toţi C sau chiar nici unui C. nici în vorbă. Dacă totuşi A este spus despre toţi cei despre c B poate să fie enunţat. dacă două lucrări nu stau în relaţia de tot la parte şi de parte la tot. dacă cineva demonstrează că apa este un lichid bun de băut. este adevărat a zice că nunuseţea aparţine la ceea ce este alb. De exemplu. aca ms& A aparţine lui B. *" al do'1 mu' caz' concluzia va fi nedefinită şi vom avea un silogism în modul Darii. fără ca liniile trasate să aibă aceste proprietăţi. iar minora universală sau nedefinită. 50 a 42 <Analiza silogismului compus> Nu trebuie să uităm că. ci nici măcar! C497. dar poate nu la tot ce este alb. nu toate concluziile ătă printr-o singură figură. ori această linie dreaptă. 41 ^Interpretarea unor anumite expresii> Nu este acelaşi lucru. ci unele printr-o figură. înseamnă ca A este afirmat despre toate lucrurile despre care se afirmă B. nici în fapt. 497 Dacă deci majora este particulară. 500 Aluzie la făptui că raţionamentul (silogismul) particularizează sau 8^*^^ mergând de la tot la parte sau de la parte Ia tot. Dimpotrivă.«dmportanţa articolului> întrucât expresiile „Plăcerea este un bine" şi „Plăcerea este binele" nu sunt identice. Noi (înţeleg 50 a pe cei care învaţă) aşezăm termenii ca un mijloc intuitiv. Căci. nici când B aparţine la toţi C. . nu p° ^ fi concluzie universală. altele prin alta. aşa cum este imposibil a demonstra fără premisele silogismului. căci noi nu utilizăm existenţa acestui lucru particularei imităm pe geometrul care zice: această linie lungă de un picior. trebuie să luăm ca termeni: bun de băut şi apă.43. nu spun la toţi C. nu întreaga definiţie. Şi dacă B este spus despre totalitatea unui al treilea termen. ori că A aparţine la toţi acei cărora le aparţine B în totalitate. dar dacă silogismul este pentru a dovedi că plăcerea este binele. 43 <Analiza definiţiiloi> Cu privire la acele argumente care. şi el. una este a spune: Top B sunt A CesteB Top B sunt A j Toţi C sunt B. termenul trebuie să fie un bine şi la fel în toate celelalte cazuri. Presupunem că CB este minora unui silogism. nu ca şi cum ar fi imposibil să demonstrăm fără aceşti termeni ilustrativi. nu este nici o necesitate ca A să fie enunţat despre totalitatea lui498. iea' concluzia va fi universală. 498 Majora universală şi minora universală dau o concluzie universală. iar dacă scopul este de a dovedi că plăcerea este un bine. 364 ANALITICA PRIMA 1. trebuie să luăm ca termen punctul spre care argumentul a fost îndreptat. trebuie să reducem silogismele ţinând seama de aceasta501. este clar că expresia A este spusă despre tot despre car B este spus. va unna că A poate fi afirmat despre toţi acei despre care R afirmat în totalitate. Nu trebuie să ne îngrijoreze că ceva absurd rezultă din aşezarea termenilor499. căci majora într-un sisogism in P figură trebuie să fie universală. dar dacă B nu este afirmat despre totalitatea unui al treilea termen. Dacă frumuseţea aparţine la ceva alb. se vede clar din concluzie în ce figură trebuie căutate premisele. termenul trebuie să fie binele. 363 ARISTOTEL atunci A nu aparţine necesar. se străduiesc să dovedească vreo parte din definiţie503. universală şi minora particulară duc la o concluzie particulară. Căci nimic nu împiedică pe B de a aparţine lui C. . ci anumite hleme în fiecare figură. şi nici chiar vreo concluzie. ci că tezele sale au un caracter general. Aristotel se compară cu un geometru care.deşi nu la toţi C496. nu trebuie sa considerăm aceşti termeni ca echivalenţi. independent de obiec e ^ exemplu. iar silogismul în modul Barbara. nici când aparţine numai si lui C. căci aşa vom fi mai puţin expuşi să fim încurcaţi de lungimea termenului. cel ce dovedeşte nu dovedeşte nimic din ele şi astfel nici un silogism nu se formează500. în general. 499 Aristotel vrea să spună că cele expuse mai sus nu rezulta dmtr-o ^ meşteşugită. Dacă deci luăm ace t trei termeni. dacă A aparţine la orice despre care B este cu ad U enunţat. ţinând să stabilească o definiţie.

unde . se acceptă CaIl tinnamentul. de exemplu a ceea ce este sănătos şi a ceea ce este bolnav. el înţelege anume. anume a„ numerele fără soţ sunt egale cu cele cu soţ507. acum pornim de la o premisă fermă. Stagiritul vorbeşte de un silogi ipotetic în sensul de mai târziu (unde majora e o judecată ipotetică). raţionamente silogistice ale căror premise nu sunt dovedite. de exemplu. dacă au fost dovedite într-o figură. apoi ar argumenta dialectic că nu există o singură facultate a contrariilor. Pentru moment. nu este posibil să le reducem. atunci există şi o ştiinţă unică a lor. dar cel dinaine a fost o ipoteză. atâta numai să rămână clar.23). dacă se dovedeşte că există h&s „ înţelegem înainte asupra unui punct. acum. Nici acestea nu pot fi analizate. silogismele compuse sunt silogisme care cuprind o succesiune de silogisme silo ■ ' COnc'u?ia fiecăruia dintre acestea constituind majora celui următor.501 o-. dar restul argumentului nu poate fi. ci dintr-o ipoteză506.v. să ne înţelegem că. după cum se ve din text. ci printr-un astfel de silogism el indică un raţionament silogistic care se spnj pe un postulat (sau pe o ipoteză). prima P teZj). că nu este posibil de a rezolva astfel de silogisme în figuri. poate. ca în orice silogism. în acest caz. căci la acestea înţelegem înainte asupra unui punct. nu poate avea concluzia afirmativă. . acolo am pornit de la o convenţie prealabilă („există o facultate a contrariilor"). Aristotel a reluat acelaşi nai spre a demonstra că reducerea la imposibil urmează calea inversă celei din pasajul ^mergător capitolului 44. De unde şi legătura cu partea a doua a capitolu ui ^ argumentul prin imposibil presupune că o judecată a fost demonstrată nu printr-un regulat. 365 ARISTOTEL 44 <Analiza silogismului prin reducere la absurd şi a altor silogisme ipotetice> Nu trebuie să încercăm reducerea silogismelor ipotetice504. ui 503 lc* un element al ei. vom admite că nu există o ştiinţă unică a contrariilor. o definiţie este rezultatul mai multor judecăţi. Dacă. silogism. ci ipotetic. un silogism negativ în prima figură poate fi redus la a doua509 şi un 507 . deosebirile lor şi diferitele căi prin care se 50 b formează argumentele ipotetice. că nu există o facultate unitară a tuturor contrariilor. 504 Aristotel nu vorbeşte nicăieri de silogisme ipotetice. deoarece l n-au fost dovedite printr-un silogism. căci atunci acelaşi lucru ar fi în acelaşi timp şi sănătos şi bolnav. neexistând o facultate unitar" a contrariilor. 'Sura a doua. Aristotel înţelege aici prin si ipotetice altceva decât va înţelege posteritatea. dar nu dovedeşte că nu există o ştiinţă unitară a lor.b deosebesc însă de argumentele de mai sus. pentru că concluzia este obţinută dintr-o ipoteză. fiindcă duce la o concluzie falsă. Am arătat pentru ce. Pe .__?*-_i_________-j__y__j_____j__i__v___r_iy C°nC i facultate a contrariilor.i • pe temeiul premiselor date. reducerea la imposibil poate fi totuşi analizată. Dar acordul nu vine dintr-un silogism. chiar dacă nu s-a făcut o înţelegere dinainte. ci e o simplă presupun 366 ANALITICA PRIMA I. un silogism. Şi tot aşa. ci numai p -■ şi acceptate de cel ce le enunţă.foloseşte acelaşi exemplu cu incomensurabilitatea diagonalei. pot fi reduse la altă figură508. ceielalte. spre exemplu. Acest pasaj devine clar când îl comparăm cu expunerea de mai sus (1. toate aceste 5(? slmPle succesive nu sunt numaidecât în prima figură. acestea trebuie să le avem în vedere şi să le determinăm explicit. 506 Dacă facem presupunerea că nu există o facultate unică a contrari „netf şi bolnav). pentru ca să acceptăm exemplu. întâmplător. Şi totuşi trebuie să acordăm aceasta. 505 Revenim la nota noastră precedentă. în sensul de azi i cuvânt. Acest argument însă nu poate fi redus.45. dar prima nu este dovedită. Vom descrie în cele ce urmează. şi dovedim * 'a'să. Multe alte silogisme ajung la o concluzie cu ajutorul unei ipoteze. de exemplu. cu argumentele care duc la o concluzie prin imposibil. Argumentul din urmă a fost. obţinute Mntr-ur. pentru ca să acceptăm ţj^bui^ » . ci admise prin consimţământ505 De exemplu. adevărul presupus al ' stabileşte valabilitatea concluziei.50a. eroarea însă rau^* ce urmează din admiterea că diagonala este comensurabilă. el nu-1 nu este tocmai ceea ce se petrece în capitolul de faţă. în prima operaţie. dar dovada că nu există o facultate unitară pentru contrarii poate fi redusă. nu poate exista nici o ştiinţă unică a lor şi. trăgând-o după ea pe a doua. pentru că eroarea sare în ochi. dacă cineva ar presupune că. El arată. nici a treia. 45 <Reducerea silogismelor de la o figură la alta> Toate problemele care sunt dovedite în mai multe figuri. atunci când o imposibilitate loveşte judecata contradictorie. Desigur. deoarece este dovedită prin silogism.

capitolul 7. Schema e următoarea: cE Nici un B nu este A IA Toţi C sunt B rEnt Nici un C au este A. şi obţinem un silogism de modul Cesate. dacă silogismul nu este universal.Să admitem că A aparţine la toţi B şi B la unii C. şi B aparţine unor C. ci numai unei 5i Chestiunea se va lămuri în cele ce urmează. Ans termeni pentru propoziţii. Mai departe. care 'ui Aristotel îi apare ca posibilă şi ca esenţială.dus. atunci C trebuie făcut primul termen515. dacă majora e universal-afirmativâ. Tot aşa. dar nu aparţine la toţi C. ori de câte ori judecata ne-""nriveste pe majoră. 512 Convertim judecata negativă. astfel: devine cA mEs . dar că aparţine la toţi C Să convertim judecata negativă. devine cE sA rE Nici un A nu este B Toţi C sunt B Nici un C nu este A. 513 Anume modul Festino. de exemplu 'h A nu aparţine nici unui B. şi. Dacă A nu aparţin • unui B. 1 516 Cu alte cuvinte. putem obţine reducerea prin transpunerea premiselor. ci particular. avem f mijlocie. 367 ARISTOTEL silogism din figura mijlocie510 la prima. de exemplu. deşi toate silogismele din prima figură pot fi reduse în a treia520. A artine la toţi B.45. de aceea A nu va aparţine nici unui B. Reciproca însă nu e adevărată. care este majora unui silogism de modul Ce/arent. adică prima premisă. iar cel cu majora afirmativa ( nu poate fi re. deoarece judecata convertibilă516. şi B la toţi C. dar nu toate. acest lucru 1-a explicat *8>n capitolul 7. prin conversiunea simp majorei: fEs Nici un A nu este B ti nO devine Unii C nu sunt A. reducând modul Ferio. l'atea maJorei. deoarece o universală afirmativă nu se poate converti perfect515 Aristotel înţelege prin aceasta că e necesară o transpunere a preinise ■ care minora cu subiectul C devine majora. şi avem prima figură. iar A la toţi C. deci şi B nu aparţine nici unui C. Nici un n nu este A Unii C sunt B Unii C nu sunt A. de aceea. pentru că B nu va aparţine unui A şi A va aparţine la unii C. iar A la toţi B.nevnlabilitatea concluziei provoacă oeho■ . 511 Aristotel înclină să creadă că orice silogism în figura a doua sau a treia poate fi redus la un silogism în figura întâi. dacă silogismul este negativ. şi vom avea prima figură. Silogismele universale în figura a doua pot fi reduse la prima dar numai unul dintre cele două silogisme particulare poate fi redus514' Să admitem că A nu aparţine nici unui B. valoarea majorei rămâne 50* Reamin -----untim că reducerea silogismelor printr-o trecere de la o figură la alta este pe | . C va aparţine unor B. de ' Iu A nu aparţine nici unui B şi aparţine unor C. tot n-ar fi un silogism519. Căci judecata AB nu primeşte nversiunea518. 368 ANALITICA PRIMA 1. iar minora universal-negativă. Cf. 514 Numai cel cu majora negativă (Festino). Căci B nu aparţine nici unui A şi aparţine la toţi C51^ §° a aşa. conversiunea noii majore şi conversiunea concluziei. silogismele în figura a treia nu pot fi reduse toate în figura întâi. dar C va aparţine unor B522. căci dacă concluzia este valabilă. Dar când judecata afirmativă ■ ste majora. Dar când judecata afirmativă priveşte pe B şi negativa pe C. Adesea. Căci B nu va aparţine nici unui A. nici o reducere nu mai este posibilă. 510 Adică în figura a doua. atunci A nu aparţine nici unui C. Să convertim ta negativă517.50 b „ i Cnu aparţine nici unui A. pentru că afirmativa particulară este convertibilă. a don ilogism afirmativ in figura întâi n-ar putea fi redus într-un silogism în figura iacă silogismele în figura a doua au toate concluzia negativă. aşa încât s-a format figura a treia521. Avem a «C' prima figură. reducerea la prima figură este posibilă. Să convertim judec negativă şi vom avea figura mijlocie513. şi chiar de ar primi-o. Cnu unui B. întrucât particulara afirmativă este convertibilă. ă silogismul este particular. Dar A aparţine la toţi B. Dar dacă judecata negativă este convertită.

dacă judecata negativă ^ ■ ersală şi afirmativa este particulară. dacă B aparţine la toţi C. Dar întrucât judecata particulară este convertibilă a va aparţine unor B521. 51 a iar vor r trebuie să-i luăm în acelaşi fel. vom spune acelaşi lucru. trebuie să facem din B terme major. Dar dacă judecata negativă este particulară. r ^ Cunor B529. conform regulii. pentru a reduce figurile una la alta531. B v aparţine unor A. Atunci C va aparţine unor B. Şi dacă A aparţine la toţi Csi B u C. Toate celelalte pot fi reduse. căci A nu va aparţine nici . Este clar că. Dacă convertim judecata BC. Dacă silogismul este negativ.trEs cE IA rEnt Toii B sunt A Nici un C nu este A Nici un C nu este B. vom obţine prima figură când aparţine la toţi Cşi Cla unii B525. premisele mite trebuie convertite în ambele figuri. Căci trebuie ca această premisă ă fie convertită. prin urmare. prin conversiunea minorei: devine dA ti si dA rl I Toţi C sunt A Unii C sunt B Unii B sunt A Toţi C sunt A Unii B sunt C i Unii B sunt A. Reducerea se face de la Ferio la Ferison prin conversiunea minorei. e vorba numai de cele particulare. si de aparţine unor S524. Prin urmare. 526 Reducerea se face de la Datisi la Darii. Majora Top B sunt A Se P°ate converti decât parţial. Dar dac" r aparţine la toţi C şi A aparţine unor C. Nici un A nu este C Toţi B sunt A Nici un B nu este C. adică într-o particulară I ar fi particulare şi. căci figura a treia nu are decât Sllogismeparticulare 522 Sil°gismul în figura a treia va li de modul Datisi. Atunci C poate fi convertit parţial ori cu A ori cu B. ţil„ . 45. iar A nici unui 'a t0 ffel C va fi termenul mediu528. 523 Majora este particular-negativă. prin transpunerea prenus conversiunea minorei şi a concluziei. Să afirmăm pe A şi B â toţi C. Şi la fel. când termenii sunt devine ffi r( O fE rl sOn Nici un B nu este A Unii C sunt B Unii C nu sunt A Nici un B nu este A Unii B sunt C Unii C nu sunt A. căci B va aparţine la toţi C şi Cunor A şi. i naru'ne unor C. nu ar duce la nici o concluzie. nici unU ' nu Va fi posibilă. Să admitem că B aparţine e r ■ a nici unui C. Căci Ceste convertit cu B526. . Se ştie că o judecată universal-afirmativă este convertibilă numai parţial. ^j 527 Reducerea se face acum de la Disamis la Darii. . pentru a trece de la o figură la alta. şi anume când judecata negativă nu est US versală523. unul singur nu poate f la un silogism din prima. Bineînţeles. silogismul în Bocardo. 524 Reducerea se face de la Darapti la Darii prin conversiunea parţială a minorei: devine dA rAp ti dA rl I Toţi C sunt A Toţi C sunt B Unii B sunt A Top C sunt A Unii B sunt C Unii B sunt A. Adică majora. astfel: dl Unii C sunt A sA Toţi C sunt B mls Unii B sunt A 370 ANALITICA PRIMA I. 525 Cf. astfel: 369 AR1STOTEL 51 a Dintre silogismele în ultima figură. ambele premise v fl particulare^ . de exemplu. nota precedentă.

. 534 0('u' Fe Avem f& Mei un B nu este A 11 ~n" C sunt A nO Unii C nu sunt B. Căci atunci U nu aparţine nici unui A. prin conversiunea parţială a minorei. nu se pot reduce la nici un mod al figurii întâi. Dar dacă <ude negativă este particulară. nu există concluzie afirmativă. şi a treia la întâia. pentru l particulara negativă nu admite conversiune538. devine Unii B sunt A. va putea reduce la modul Ferison. iar B aparţine unor sau la toţi C. căci conversiunea unei particulare negative este îniposi 536 Se subînţelege aici că silogismul nu poate fi afirmativ. căci în figura mijlocie' în care reducem. Vedem din cele spuse cum trebuie să redăm silogismele. A este un termen mediu534. Prin conversiunea simplă a majorei. atât B cât şi C sunt deopotrivă convertibili prin raport la A. care nu pot fi reduse în acel figuri539. Dar când A aparţine la toţi B şi nu aparţine devine dA rl I de unde Toţi C sunt B Unii A sunt C Unii A sunt B. Reducere de la Felapton la Ferio. reducerea este posibilă533. adică Baroco în figura a doua şi Bocardo in ft treia. De aceea. şi câ figurile pot fi reduse. Ori de câte ori judecata universală este negativă. Este clar deci că aceleaşi silogisme. dar aparţine unor C. Este vorba de o de Bocardo. nici o reducere nu este posibilă. Reducere de la Ferison la Ferio. Toţi B sunt A Unii C nu sunt A ibiia Unii C nu sunt B. s^ Silogismele în figura a treia pot fi reduse la figura mijlocie • câte ori judecata negativă este universală536. . nu pot să fie reduse nici la prima figură540. Căci nici una din prerniSe n universală după conversiune535. 371 ARISTOTEL 51b la unii C. prin conversiunea minorei: fE Mei un C nu este A rl Unii C sunt B sOn Unii B nu sunt A fE rl ' O Nici un C nu este A Unii B sunt C Unii B nu sunt A. una la alta. de exemplu. 532 Pentru a reduce adică întâia la a treia. dacă a t aparţine nici unui C. 537 Reducerea modului Felapton sau a modului Ferison la modul Festinoeţo prin conversiunea ambelor premise. şi obţinem: !E rl sOn 535 Avem bA rO cO Nici un A nu este B Unii A sunt C Unii C nu sunt B. 539 Adică prin trecerea de la a doua la a treia şi invers. şi că. convertim majora şi minora. 533 stotel va trata acum despre reducerea figurii a doua la figura a treia. 540 Aceleaşi două moduri. 531 U* Pre™se particulare nu duc la nici o concluzie. iar C la unii A. după cum s-a arătat mai su singurele ce se vor dovedi prin reducerea ia imposibil. obţinem: Unii A sunt B.Unele dintre silogismele în figura mijlocie532 pot fi reduse la a treia figură. A fiind termenul mediu. 538 Modul Bocardo nu se poate reduce. dar aparţine unor JB537. Căci dacă A nu aparţine-nici unui B. iar altele nu pot. în timp ce silogismele sunt reduse la prima figură. pentru motivul arătat în text. acestea singure sunt demonstrate prin reducere la imposibil. aşa încât B nu aparţine nici unui A. „ iar minora nu se poate converti. reducerea nu este posibilă.

Antecedent şi consecvent> în susţinerea sau în respingerea unei teze. ar urma că şi „A nu şti ce este bine" are acelaşi in. deoarece toate verbele sunt c „ 'a verbul a fi. care e totuna cu „El este în stare să meargă".46. Dacă despre tot ce se prezintă ca unitate este adevărată o judecata contradictorie „El nu poate merge". deosebire pe care o avem şi între un atribut determinat afirmat (este A) şi un atribut nedeterminat negat (nu este non-A). presupunând un subiect pe care îl determină.« ci a fi ne-aceasta". pentru că ceea ce este ne-egal are ca subie ceva. de aceea.372 ANALITICA PRIMA 1. astfel „El ştie j . . nu este nici o deosebire nici între opusele lor: „El nu poate merge" — „El nu este în stare să meargă"543. fie că avem oricare alt verb. fie că avem verbul > ne că avem verbul a şti. aceluiaşi lucru. De unde rezultă că judecăţile „El nu poate să meargă" şi „El poate să nu meargă" nu sunt echivalente între ele şi că. când determinat. dat fim exemplul ales. „a fi ne-bun" nu'este totuna cu . şi vom mai vedea că nici opoziţiile "u * instituie în mod indiferent. şi negaţia lui a fi alb nu este r ne-alb. ci a nu fi a/b. atunci şi celelalte sunt deosebite. în adevăr. 544 în acest punct. este clar că „Aceasta este ne-bun" nu este negaţia lui „Aceasta este bun".51 b 46 . a nu fi alb si a fi ne-alb-"4 . aceasta ?J»' t devăr. şi. nu sunt în acelaşi timp adevărate în mod obligatoriu. după voie. la „El nu este în stare sî meargă". De altfel. anume. dar. ori diferite ca înţeles. Relaţia este aceeaşi între subiect şi atributul care îl determină. dacă „Acesta este un lemn ne-alb" el trebuie să fie un lemn. pe când celălalt nu are nici un subiect. ori „El poate merge" şi „El este în stare să meargă". vom vedea că aceste deosebiri apar de pe urma faptului că judecăţile având un acelaşi subiect şi un acelaşi atribut. fără a se schimba sensul. Temeiul diferenţei este următorul. pe când cea de-a doua revine. Dacă deci „El nu este în stare să meargă" înseamnă acelaşi lucru ca şi „El este în stare 541 Aristotel studiază acum deosebirea între un atribut determinat negat (nu este A) şi un atribut nedetenninat afirmat (este non-A). fiind opusele unor judecăţi echivalente între ele. expresile „Este un lemn ne-alb" şi „Nu este un lemn alb" nu sunt echivalente. De aceea. va trebui să ţinem socoteală de aceste deosebiri. ceea ce nu implică incapacitatea de a merge. ceea ce implică incapacitatea subiectului de a merge. când nedetenninat. prima se poate reduce. şi că cele două judecăţi „El nu poate merge" şi „El nu este în stare să meargă" sunt echivalente între ele. când din lucrurile ce stau în acelaşi raport. şi pentru 373 ARISTOTEL să nu meargă". ilustrându-1 mai bine. cu „A şti ce nu e bine". Poate înlocui. în adevăr. Vom arăta acum că „El nu poate sS meargă" nu e o judecată echivalentă cu „El poate să nu meargă". după cum am văzut. în a 1 ° tîmn ar^liiinci liirni Tliină ruin r\nr a nil cti rf* pctf* Kino"__ timp. este o diferenţă da»ă ■. "i condiţiile ce vor fi stabilite mai departe. m ră sunt identice. de exemplu. ca atare. demonstraţia lui Aristotel devine îndeajuns de obscură. prin „El este ştiutor de carte". Am arătat că judecata „El poate merge" este echivalentă cu „El este în stare să meargă". Căci nu este nici o diferenţă între expresiile „El ştie ce este bine" şi „El este ştiutor a ce este bine"542. dar sensul în care purcede raţionamentul Stagiritului este evident. la „El este în stare să nu meargă". Tot aşa. tot aşa. în mod evident. dacă înlocuim atributul nedeterminat negat prin atributul nedeterminat afirmat sau atributul i eterminat afirmat prin atributul determinat negat. După cum. ^a' afirmaţie şi o negaţie care sunt opuse una alteia nu aparţin. dacă aces două judecăţi ar avea acelaşi înţeles. Un atribut. atunci amândouă acestea aparţin. când deplasăm determinarea indicată de verb. nici nu se pot referi în acelaşi timp la acelaşi subiect. ci latitudinea ce aparţine subiectului de a merge sau de a nu merge. iar. pojk 'e sPUse mai sus (vezi şi nota precedentă) sunt valabile şi pentru judecata „El &e . ele nu înseamnă acelaşi lucru.Agunaţia nedefinită („este non-A") şi negaţia definită („nu este A"). cea ce nu este cazul (Aristotel nu a făcut totuşi demonstraţia 545 Aici s-ar putea crede că Aristotel dă un nou exemplu pentru a repeta ac . pentru Ce exeniplul dat de Aristotel. care e totuna cu „El nu este în stare să meargă". in-egalul. expresiile: „a nu fi 'idrniterii ^<* ». ca şi a ce este ne-bine)544 r. „El ştie ce este bine" revine a spune „El este ştiutor a «te bine". argument. Nici „a fi ne-egal" nu e totuna cu „a nu fi egal"545. dacă înlocuim atributul determinat afirmat prin atributul determinat afirmat sau prin atributul determinat negat. De aceea nu orice este egal sau ne-egal. a n bun". „a nu şti ce este bine" nu e totuna cu „a şti ce este bine". un^le <-deosebite. dar. Relaţia lui El poate să meargă" faţă de „El poate să nu meargă" este asemănătoare relaţiei dintre „Aceasta este alb" şi „Aceasta este ne-alb" — ca şi al aceleia dintre „El ştie ce este bine" şi „El ştie ce este nebine". după procedeul urmat mai sus. în acelaşi aceleiaşi persoane (căci acelaşi om poate să meargă şi să nu m şi tot aşa cunoscător a ce este bine. dar orice este egal sau nu este egal. dar ceea ce nu este alb poate să nu fie lemn deloc546. Când ne vom afla în prezenţa or judecăţi cuprinse într-un silogism.

căruia îi aparţine A. sau C sau D vor aparţine la ■ dar nu vor aparţine niciodată aceluiaşi lucru549. Dar Cnu urmează totdeauna lui B. prin urmare. 52 a r. D aparţine la ori. să luăm pe D pentru a nu fi ne-bun i A 548 Afrn»^/->i cin A con D \it-\r nnirtind Io /-vi-i/-**i ^<ii. Dimpotrivă.mi \rrvr* şi aşezat aparţine sub A548. că A şi C nu pot aparţine împreună aceluiaşi lucru554 s. negaţia poate fi adevărată la fel557. nu orice B este C. este clar că este într-un firmaţie. orice A este D. anume următorul: a fi ne-egal presupune un subiect. este tot aşa de adevărat a zice „Aceasta nu este 52 a alb" pentru că este imposibil ca un lucru să fie în acelaşi timp şi alb şi ne-alb. Avem deci două cupluri distincte. Ceva poate fi sau afirmat sau negat despre ceva. 548 Aristotel ne invită prin aceasta să dispunem termenii după cum urmează: A B (a fi bun) (a nu fi bun) D C (a nu fi ne-bun) (a fi ne-bun) Se va demonstra în cele ce urmează că: A şi B sunt contradictorii. Insă orice afirmaţie are o negaţie corespunzătoare. A şi C sunt contrarii. C şi D sunt. Dar A neputând să aibă drept consecinţă pe C (întrucât un lucru nu poate fi.în realitate. iar nu. Căci despre ceea ce nu este deloc un lemn nu este adev. şi nu pe amândoi. în acelaşi timp. însă una singură şi invers (cf. în timp ce afirmaţiacâ fiecare este ne-alb. tot aşa. si dacă nu este o negaţie. ori că toţi sunt ne-albi este falsă558. Dar. C antrenează pe B (B este consecventul 375 ARISTOTEL nici să fie un lemn ne-alb551. Căci sau C sau D aparţine la orice lucru câ ^ aparţine A. 552 A poate să aibă drept consecinţă fie C. B nu este antecedentul lui C. nu poate 547 Al patrulea argument. cu nou. de exemplu: că toţi nu sunt albi. a nu fi egal e o simplă formulă negativă care. deci că este un lemn alb.ri o negaţie. urmează că . prin urmare. oricărei afirmaţii i se poate opune o negaţie corespunzătoare. despre un lucru putem spune că este egal sau că este ne-eg ^ inegal). ceea ce înseamnă că „Acest lucru nu este bun" nu e echivalent cu „Acest lucru este ne-bun". de asemenea. negaţia proprie este „Orice animal nu este alb". D este adevăr dar A nu este adevărat. ceva ce este neegal sau m<. B ne-egal. şi tot aşa. ori că fiecare nu este alb. lui p. iar celălalt o negaţie. Pe de altă parte. judecăţii „Acest lucru nu este bun". oricare Ceste B. Prin urmare. Termenii negativi se raportă la fel faţă de termenii afirmativi ca si la propoziţiile cu un predicat nedefinit. La multe lucruri. întrucât un lucru nu poate fi în acelaşi timp ne iu ^ alb. „Orice animal este ne-alb" nu este negaţia lui „Orice animal este alb" (pentru că amândouă sunt false)559. sen • deci a lui „Aceasta este ne-bun" este „Aceasta nu este ^ ' «547 Relaţia acestor judecăţi una faţă de alta este după cum ză Să luăm pe A pentru a fi bun. care socotim că nu are nevoie de explicaţii comp'6 374 ANALITICA PRIMA 1. de altfel. A nu este ade v despre toţi D. dar nu vor niciodată aceluiaşi lucru. Dar negaţia judecăţii „Acest lucru este ne-bun" este „Acest lucru nu este ne-bun". Fie A egal. nu s v nici unei fiinţe reale. dacă afirmaţia nu aparţine. Despre interpretare 7). Ceste antecedentul lui B. 546 Al treilea argument. A este antecedentul lui D. ^. Iar B trebuie să artină la orice lucru căruia îi aparţine C. D trebuie sa aparţină oricui aparţine A. Este clar h asemenea. eea ce este ne-alb nu poate fi alb. deoarece C şi D sunt contradictorii. din acest motiv.^ să enunţăm pe A. Căci ceea ce nu este lemn deloc. bun şi ne-bun).Atunci sau A sau B vor aparţine la orice. fie D. 51b. nu orice O este A. 54g B şi D sunt compatibili ioco Vn 'UCm este sau A sau B' sau C sau D 'ntre A Şi B Şi între C şi D există P5SobUitatea termenilor contradictorii. -B şi D au posibilitatea de a aparţine aceluiaşi lucru555. de asemenea.^ dimpotrivă.46. amândouă aceste judecăţi nefiind o aceeaşi negaţie corespunzătoare aceleiaşi afirmaţii. Căci dacă este adevărat a zice Aceasta este ne-alb". Cinegal şi D ne-inegaP56. Căci despre ceea ce alb şi este alb este adevărat a zice ca nu este ne-alb552. Deoarece este clar că „Aceasta este ne-alb" şi „Aceasta nu este alb" au înţelesuri diferite şi că unul este o afirmaţie. 55' Din B nu urmează în mod necesar C. contradictorii. Dnu este antecedentul lui A. sau să fie un lemn ne-alb şi totodată să fie un lemn alb. aceşti doi termeni find contradictorii intre ei — dar nu are sens să spunem că nu este egal. „Acest lucru este bun" care se opune. pe B pentru a nu fi bun şi pe U au â fi ne-bun şi aşezat sub B. după cazuri. suntem în prezenţa unui alt argument. dintre care unora le aparţine ceva ce nu aparţine altora. anume ca este un lemn alb553. negaţia trebuie să aparţină550.

Despre interpretare 10. Şi A şi D pot să aparţină aceluiaşi 1 6 ^ dar B şi Cnu pot568. sau Cesare. „Toate lucrurile nu sunt albe" (= „Nu toate lucrurile sunt albe )e judecată adevărată. aici judecăţi sunt false. or. 557 La fel ca mai sus. înainte de toate. Camestres. dintre . 555 B şi D se zice câ sunt compatibili între ei.„D trebuie să aparţină oricui aparţine A ■ 553 Ceea ce nu este una cu a spune-. rezultă ceva imposibil. 562 Judecata este negativă. însă Csau D aparţin oricărui lucru. pentru că A urmează lui C.. Aristotel vrea să spună că vom avea siloeisme cu concluzie afirmativă care se vor aplica la a fi ne-alb.52 a că metoda de a dovedi pe fiecare nu poate fi aceeaşi560. dacă unui lucru nu i se potriveşte o detemunaţie a acestei determinaţii (aceea de a fi lemn). când C şi D sunt în aceeaşi relaţie. Căci aceasta înseamnă că este ^ Ca ^3 Dar noi putem dovedi că este adevărat să numim acesta alb sau n ţ aoelasi fel564. boI 558 Negarea unui atribut determinat nu e echivalentă cu afirmarea unui a nedeterminat. Categorica „este adevărat că. şi tot aşa. 377 ARISTOTEL în regulă generală. este posibil ca a şi D să aparţină aceluiaşi lucru. 561 Judecata negativă şi simplă poate fi concluzia unui silogism de modurile Celarent. în loc de a desemna calităţi nedefinite. iar la cea de-a doua atributul e nedeterminat. este clar că D urmează lui fi ^' consideraţia următoare: deoarece sau Csau D aparţin necesar la o'1 " şi deoarece C nu poate să aparţină la aceea căruia îi aparţine 3 K ' că atrage pe A după sine. 376 ANALITICA PRIMA [.". un silogism de modul Barbara. după cum s-a mai spus mai sus. CŞ' se exprimă prin negaţii. expresia „este adevărat" are acelaşi înţeles ca ^°ffl" Căci negaţia lui „Este adevărat să numim aceasta alb" nu este „Este s t sa numim aceasta ne-alb" ci „Nu este adevărat să numim aceasta a 565 rjacă deci este adevărat a spune că orice om este muzical sau uzical trebuie să admitem şi că orice animal este ori muzical ori uzical566." apare aici ca o limită a modalelor de tipul „este posibil ca. 1 s-ar potrivi. pentru că amândouă se demonstrează cu ajutorul " Veuri în adevăr. Categorii 10. gSteevl cgtotce este animal nu este alb561. ele ar fi şi una şi alta concluzii ale unui silogism în figura întâi.. dar problematică. întrucât este posibil ca D şi A să aparţină aceluiaşi lucru în acelaşi timp. deoarece C nu converteşte cu A. iar dovada s-a şi făcut. şi silogisme cu concluzie negativă ce se vor aplica la a nu fi alb.46.aţ sa-l numim ne-alb. se dovedeşte prin respingere.. Am avea silogismele următoare. însă relaţia nu poate fi răsturnată. cealaltă în mod necesar falsă. 554 A şi C se opun ca doi termeni contrari. minora find subînţeleasă. ori poate să nu fie alb562 deexe v Vvaj. adică vom avea. silogisme de moduri diferite. în principiu. Cf. bAr Orice animal este nemuzical bA Orice om este animal______ „ rA Orice om este nemuzical. fiind stabilite afirmativ. 567am*'e'e cazu"' concluzia e implicată de majoră. Dimpotrivă. deci cea dintâi are un atribut determinat. D nu antrenează pe A. atunci nu i se potriveşte nici o determinaţiea acestei determinaţii (aceea de a fi lemn alb). dar nu şi invers. să ne înşelăm prin neprinderea justă a opuşilor." sau „este necesar ca. modurile silogismului sunt aceleaşi ca în cazul precedent. atunci D treb urmeze lui B. încât nu pot ^^ aceluiaşi lucru în acelaşi timp. sau Camestres. iar A şi B nu pot aparţine aceluiaşi luc este clar că D trebuie să urmeze lui B. ex °^ ^elarent. că tot ce este om nu te muzical. Dimpotrivă. B şi Cnu pot să aparţin" aceluiaşi lucru. când A şi B sunt în aşa fel. Cf. ci unul din doi aparţine cu neces t e 52 b orice. 564 Aceste judecăţi sunt ambele afirmative. . 560 Aici este o aluzie la metoda silogistică. Iată un CE JVicj un animal nu este muzical 'A Orice om este animal rEnt Nici un om nu este muzical. pentru fiecare dintre aceste două forme. Şi apoi. în vreme ce „Toate lucrurile sunt ne-albe" este o judecată ta ^ 559 Când două judecăţi sunt astfel că una neagă ceea ce afirmă cealaltă. şi astfel. Se întâmplă uneori. bAr Orice animal este muzical t>A Orice om este animal rA Şi Orice om este muzical. chiar în astfel de aşezare a termenilor. şi când în t^'a A urmează lui C.„ 556 Relaţiile rămân aceleaşi dacă. în cele trei moduri arătate567.. deci ele nu sunt una negaţia celeilalte. . 563 Judecată afirmativă care nu mai poate fi concluzia unui silogism de aceleaşi moduri ca mai sus. Cesare. Se vede clar deci că B nu se converteşte nici cu D. una ^ judecăţi este în mod necesar adevărată.

iar H ca negaţia lui C şi D. şi tot aşa. prin sj apaŢ. Termenii aleşi de Aristotel pentru a ilustra expunerea sa în capitolul de faţă Pot ti redaţi în limba română pentru a marca nuanţele de sens urmărite. 378 ANALITICA PRIMA 1. Şi. H aparţine oricui aparţine ip0?2^' asa întrucât ori Fori B aparţine la orice. ne-bun este negaţia lui bun. Va rezulta atunci că B aparţine cu necesitate la orice aparţine şi D. nu este necesar ca A ori K 5 oartină la orice şi nici ca Fon B să aparţină la orice. de la B la D. prin ce mijloace vom obţine principii3 potrivite pentru orice . ^ 569 Este vorba tot de opoziţiile privitoare la termenii A. Şi tot aşa. în . 0In 574 în mod necesar. Este necesar atunci ca ori A ori F să aparţină la orice. Şi la fel. Aristolel enunţă un şir de relaţii între A şi B. ci atribuirea calităţii de veşnicie unui subiect. secvenţa logică în nii asa aşezaţi este răsturnată577. iar nu de la Dla B. sau numai al lui B. iar a nu fi nemuritor înseamnă. apoi ce trebuie să ur-ărim când respingem sau susţinem anumite propoziţii şi cum trebuie să luăm în cercetare o problemă după orice metodă. 379 CARTEA A DOUA1 ^Derivarea mai multor concluzii din aceleaşi premise> Am explicat până acum2 numărul figurilor. Poziţia termenilor este acum următoarea: A B C D wlui întreg alineatul care urmează nu aduce nimic nou. deşi s-a presupus în mod iniţial că Feste negaţia lui A şi a lui B. 572 Ceste antecedentul lui A. Acelaşi lucru este valabil pentru H. negaţia sa este a nu fi bun şi acest din urmă atribut nu este identic cu ^bla negaţie a lui A şi B. iar nu de la A la C. Exemplul cel mai clar ce s-ar putea lua în limba "â ne este dat. 11 Csi D. în care A ia locul lui B. considera. de asemenea. Eroarea raţionamentului precedent provine din faptul că.care unul sau celălalt trebuie să aparţină la orice569. sau că este nemuritor. Cşi W pe care le consideră în comparaţie cu cele de mai sus. adică un substitut al lui A. fiind o simplă variantă a tex amintit. ca valoare. B trebuie să urmeze lui D. 573 Este fals că D este antecedentul lui fi. enul nemuritor are un oarecare sens pozitiv. aparţine oricui aparţine C. 511 Cşi D sunt. pe care J"° putem opune lui A. iarăşi. după cum am văzut înainte de a aborda falsul raţionament. ceva poate fi sau afirmat sau negat despre ceva. 575 Acest adevăr derivă din regula contrariilor. B. de V putem spune sau că este muritor. 570 A şi B sunt termeni contradictorii. Aristotel a arătat că nu este reciprocitate. şi invers. aCC eaăta este fals. C şi D sunt raportaţi în acelaşi fel571. De exemplu. în loc de una579. pentru că sunt ori afirmaţia ori negaţia. Dacă A înseamnă a fî bun. a nega o Şi nu implică o dublă negaţie echivalentă unei afirmaţii cu privire la un subiect. pentru că F fTQtîîi llli A ^ri ^Âi>-\îcîr fif»_Hiir> f*ctf* ri£»n-atî a 1ni hun i ar nii 8. 576 Aristotel se situează încă în poziţia falsă de mai sus. pe care o va combate îndată. Să admitem termenul Fca negaţia lui A şi B. a fi nemuritor nu înseamnă simpla g enţă a morţii. şi. Cf. precum şi aceea dintre a 11 inegal şi a nu fi dintre a fi ne-bun şi a nu fi bun. căci s-au admis două negaţii ale unui termen. caracterul şi numărul miselor. iar lU este negaţia lui hun nu este identic cu „nici bun nici ne-bun". Dar noi ştim 576 Atunci. 52 b • 3 la orice. Nu-1 vom studia deci. dacă A urmează lui C. de asemenea. care ar fi de forma a nu fi nici bun nici ne-bun. contradictorii. şi la fel ori Hori •« trucat H urmează lui F. findcă nu pot fi două negaţii pentru o singură afirmaţie. ori Cori Htrebuie 568 prjn fraza care precede.46. pe când a nu . în cele din urmă. nota 548. adică un substitut al lui B. în adevăr. negaţie a lui C şi D. dar A urmează tot ce urmează lui C572. ■ cele ce precede. C şi D. prin a fî nemuritor în opoziţie cu a nu Fi muritor. s-a procedat ca şi cum Far fi negaţia numai a lui A. să admitem că A şi B nu pot să aparţină aceluiaşi lucru în acelaşi timp. Aşadar. dar aceasta este fals573. credem. deosebirea între * Şi ne-egal rămâne destul de obscură. negarea. adică ori afirmaţia ori negaţia574. Or înseamnă a nega o însuşire. merge de la Cla A. Aşadar. 577 Secvenţa. dar este necesar ca unul dintre ei să aparţină la tot ce nu aparţine celălalt570. căci. când şi cum se formează un silogism. B trebuie să urmeze lui D. după cum am arătat.

Toţi oameni) suni animale (ceea ce nu rezultă din conversiunea particularei negative). iar B este inclus în A. In cele din urmă. cartea întâi. şi dacă A s-a dovedit că nu aparţine nici t B. atunci avem un silogism perfect. iar celelalte în subiectul concluziei9. Aristotel îl enunţă în extensiune. Iar luând pe £ ca pe o parte a lui C. în trei puncte şi foarte incomplet. 1. . Enunţarea apare aici de prisos. după schema următoare. 7 Acest alt fundament va fi. ^ Aici cuvântul principii este luat. locmai pe baza convertibilităţii concluziei. va fi posibil a l# '6 mai ceea ce este subordonat concluziei12. iar altele particulare. Deoarece unele silogisme sunt universale. dacă concluzia AB este dovedită prin C. B trebuie să aparţină unor A. relaţia primitivă ne oferă posibiMa data aceasta pe baza premisei majore. dar aparţine la toţi C. Şi 3 Unii B sunt C. fie particulare. ca sinonim cu premise. după cum am văzut şi după cum va Anstotel cu câteva rânduri mai jos. nu este însă cazul. pe când cele negative dau numai concluzia obişnuită. Căci toate judecăţile sunt convertibile. silogismul dovedeşte şi conversa acestei concluzii. pentru că este posibil să aparţină la toţi A. Dar este posibil de dat şi un alt fundament pentru cele universale7. afară de cel particular negativ. afară numai de particulara negativă5. atunci nici B nu aparţine vreunui A. dau mai mult decât o con 1 ^ Dacă. să formulăm următoarea nouă relaţie382 ANALITICA PRIMA II. fără a arăta precis rezultatele obţinute. în figura a doua. atunci £ va fi inclus în A10. s Prin conversiune. sau nu se află în sfera acestuia. conchidem că B nu nU artine . Toţi B sunt A Toţi D sunt A. 10 Schematic. pe baza concluziei ei: 2. se stabileşte un adevăr hotărât. demonstraţia acestui din urmă e Pur empirică la Aristotel: Unele animale nu sunt oameni nu are nici o reciprocă şi e ştiut — zice Aristotel — că 381 concluzia stabileşte ceva hotărât despre altceva hotărât6. toate câte sunt subordonate termenului mediu ori subiectului concluziei8 pot fi dovedite prin acelaşi silogism. Dar dacă A nu aparţine unor B. atunci D va fi inclus în A. cele afirmative dau mai mult decât o concluzie. dacă UC rtine nici unui B. când aminteşte de convertibilitatea concluziilor din silogisme. procesul indicat de Aristotel va fi prezentat după cum urmează1. de exemplu.53 a £ silogismul este negativ11. iar 53 a 1 Cartea a doua din Analitica primă este consacrată tot silogismului. 9 Acesta este principiul (sau fundamentul) denumit de scolastici dictum de omi el nuiio. de exemplu. iar dintre silogismele particulare. mai stringentă: dacă termenul minor se află în sfera termenului mediu. 2 Alineatul rezumă pe scurt. atunci când concluzia este convertibilă.2. Aristotel a demonstrat că toate judecăţile p^ onvertibile. căci dacă Deşte inclus în totalitatea lui B. dacă E este inclus în totalitatea lui C şi C este inclus în A. toate silogismele universale dau mai mult decât o concluzie4. după cum vom vedea. iar termenul niedlU se află în sfera termenului major. Aristotei subliniază că. enunţul ar putea să primească forma următoare.subiect. c&ci este deplin câştigat faptul că ceea ce este valabil pentru întreaga sferă a unei noţiuni este valabil pentru tot ce se cuprinde în acea sferă. Toţi A sunt B Toţi C sunt A Toţi C sunt B. de unde ar rezulta că logica ne oferă raţionamente compuse din patru judecăţi. Şi la fel. numai întrevăzută de Aristotel. Aristotel se ocupă de raţionamentele vecine silogismelor. plecând de la vechea concluzie care este alt adevăr hotărât. de exemplu. în adevăr. Aceasta este o concluzie diferita a cea de mai înainte. din nou. SUn( teoria conversiunii am întâlnit-o în 1. Ea tratează despre falsele concluzii ale premiselor silogisice. principiul dictam de ornai el nuJ/o. Toţi C sunt A Top B sunt A. el enunţă numai problemele studiate în fundamentul lor. Acesta este deci fundamentul comun al tuturor silogismelor. . fie Un-versale. afară de judecata particular-negativă. e Luând pe D ca o parte a lui B. dacă unele sunt puse în mediu. relaţia de mai sus ne oferă posibilitatea de la o nouă relaţie. tot ce este subordonat lui B ori lui c trebuie să primească predicatul A. enunţat de Aristotel în rândurile următoare. Prin urmare silogismele. nu este necesar ca R -nu aparţină unor A. 8 Adică termenului minor. A a fost dovedit că aparţine la toţi sau la unii B «J^'.

La fel în celelal figuri. atunci este ă B nu-i aparţine13. subordonat acestuia pe baza majorei acceptată (cf. ie7ni.sui i unui C. Nimic. cu care ocazie a acordat că ceea ce este adevărat pentru termenul mediu C. nu poate fi dedus despre ce este subordonat lui C. 384 . obţinem: 3. totuşi e că silogismul nu se bazează pe silogismul precedent. Ceea ce este subordonat concluziei nu poate fi dovedit. în vreme ce aserţiunea B nu aparţine nici unui E este legată de aserţiunea B nu aparţine nici unui A. 18 Avem Top B sunt A rticular*a Unii E sunt A. se ştie că o majoră particulari nu duce la nici o concluzie. prin urmare. _ ^ Aristotel omite iarăşi să facă rezerva discutată de noi în nota 17. nota 11. în schimb ceva poate fi dedus despre ceea ce e subordonat lui B. B nu ■ e lui E. Luând pe D ca o parte din C. nu rezultă nici o necesitate Pentru ceea ce este subordonat concluziei (căci nu obţinem un sile premisa este particulară)16. Toate aceste relaţii sunt silogisme în modul Barbara. de exemplu. 11 Silogisme în modul Darii: Toţi B sunt A Unii C sunt B Unii C sunt A. dar nu avem concluzie. este adevărat. Mai precis: subordonat termenului minor (nu şi termenului mediu. în acest caz. Dar că B nu aparţine la ceea ce este VI donat lui A. la rândul ei. comparând ambele scheme). Nici un B nu este A Toţi D sunt B Nici unDnu este A. destinată să devină majora noului silogism. însă aserţiunea B nu aparţine nici unui A noi am admis-o fără dovadă şi nu pe bază de silogism. Şi luând pe E subordonat mediului. dar nu prin silogismul precedent18. este o judecată particulară. s-a admis fără demonstraţie J g nu-i aparţine lui A14. 11 De data aceasta. nota precedentă).» ™£UInei*tul lui Aristotel este următorul: dovada că B nu aparţine nici unui D mxi «n majora B nu aparţine nici unui C 383 AR1STOTEL Dar în silogismele particulare15. în figura întâi. concluzia unui silogism (cf. schemele 1 şi 3). ca în primul ca?. or. nu rezultă prin silogism că B nu aparţine lui E. atunci nu aparţine nici unui E. avem: 1. ca în figura întâi). după mecanismul de mai sus. Unii C sunt A Toţi D sunt C. dacă A aparţine la t t' iar B la unii C17. nu însă prin silogism. este adevărat şi pentru termenul E. Toţi C sunt A Toţi E sunt C foţi E sunt A. Luând pe D subordonat minorului. concluzia relaţiei precedente este la baza următoarei •A rEnt Nici un C nu este B Toţi D sunt C u Nici un D nu este B. Şi totuşi. Nici un C nu este A Toţi E sunt C Nici un Enu este A. Nici unCnu este A Toţi B sunt C Nici un B nu este Ă. Toate aceste trei relaţii sunt silogisme în modul Celarent. dacă E este subordonat lui A. avem două premise formulate ca mai sus. avem relaţia: 2. 15 Ale figurii întâi. Dacă acum D este subordonat lui C. ceea ce este (cf. Dar în timp ce s-a dovedit loeism că B nu aparţine nici unui C. adică pe concluzia par silogismului primitiv în modul Darii. că dacă B nu aparţine nici unui A. pentru silogismul din figura întâi în modul Celarent. 16 Concluzia silogismului primitiv. or. E fiind o subspecie a genului A. nu se vede cu ajutorul silogismului. de asemenea not precedentă. 3. (referitor la D). dar rezultă pentru tot ce este subord mediului. Considerând pe D subspecie a lui C. Aristotel pierde însă din vedere că n-a raţionat la fel ceva mai sus. 13 Fie relaţia cE Nici un B nu este A sA Toţj c sunt A rE Nici un C nu este B. care este.

m în silogismele universale ceea ce este subordonat este dovedit. fie că una este afirmativă şi cef J negativă. dar la nimic din B şi nici B nu aparţine lui C. Să nu credem ca. concluzia este un adevăr c st«tator.1 şi 9. Se arată. stabilit ca o consecinţă şi pre '. de asemenea. că este adevărată în fapt. atunci este necesare A să aparţină la orice aparţine C. dar o concluzie adevărată poate fi trasă din premise false20. sau este posibilă. de exemplu: animal nu aparţine nici unei pietre şi nici piatra nici unui om.ANALITICA PRIMA II. b at celuilalt termen poate fi dovedit. . chiar dacă procesul silogistic se desfăşoară pe baza unei majore nedemonstrate. cum am văzut. iar B concluzia (consecventul). Aristcnei nu interzice aplicarea principiului uicium de omni el nu/io. Dacă însă A este luat ca aparţinând la toţi B. 2. A este iUat ca unul. cu condiţia ca aceasta să nu fie oricare dintre premise. 11. în figura îhtâi> Premisele prin care se formează un silogism pot să fie ori adevărate. cu necesitate. Ari< a'se.tarea realistă a Stagiritului apare din nou cât se poate de pregnant. deoarece a ^ dat ca un termen. se face deosebirea dintre adevărul material şi adevărul forma! ilogismului. Aceasta este posibil. am mai întâlnit"0 în 1.mentului fiabsuri 25 Arisţotel rezumă aici cele stabilite în legătură cu esenţa raţiona: demonstrativ şi arată că concluzia unui silogism. silog1 <Derivarea unei concluzii adevărate din premise false. în sfârşit. dar nu pentru ce este adevărată. Tocmai acest s e cercetat în cele trei capitole referitoare !a cele trei figuri silogistice. Să admitem că A aparţine totalităţii lui C. Căci aceasta nu este posib'i î' adevăr. şi B la toţi C. 22 Concluzia nu este decât o consecinţă. Şi acelaşi lucru este valabil pentru silogismele negative. când B nu este22. Astfel. în cazul particulare. nu însă prin silogism. A va aparţine la toţi C Prin urmare. 53 a. 162 a). mecanismul gândirii este acelaşi. rmenului ră'9 Prin urmare. nu este posibil de dovedit o concluzie falsă din premise adevărate26. fiind consecventă premiselor. Dacă acum este adevărat că A aparţine ]a ori aparţine fi. nota 17. 0 27 în ce priveşte o premisă total falsă şi o premisă parţial falsă. înainte de toate. Dacă Cf. se poate deduce o concli Aristotel susţine că. atunci când există un singur 1 ^ trebuie să rezulte ceva cu necesitate23. In capitolele 2-4. ori falsă. Dacă deci A este adevărat. ^ Adevărul concluziei nu rezultă din premisele false. este posibil concluzie adevărată şi materia! şi formal să fie dedusă din premise false. A reprezintă antecedentul (cele conţinute în cele două premise). sau premise24. în Metafizica XIII. că nu este posibil a trage o concluzie falsă din premise adevărate. din o concluzie adevărată. dacă este luată ca total falsă27. într-un silogism formal just. cu cei trei termeni şi cu cele două premise. Adevărul material ocluziei rezultă din adevărul imaterial al premiselor. ar ca ea să cuprindă şi contraria consecvenţei. espectării regulilor silogismului. Falsitatea formală a silogismului le spune nimic în ce priveşte adevărul sau falsitatea premiselor. în cele din urmă deci.Două premise adevărate nu pot" concluzie falsă. ea este ceea ce implică premisele şi nu este ceea ce ele nu implică. ori false. în care sunt strânse două premise. Depsre principiile silogismului tratează Arisţotel şi în Etica Nicomahid 3. este posibil ca. adevărat. ceea ce rezultă cu necesitate este concluzia. fie că este numai una. fie că premisele sunt afirmative. Din premise adevărate nu este posibil de tras o concluzie falsă. 1.* COmPorte un pentru ce. 23 A întrupează cele două premise şi nu trebuie luat ca un simplu termen. . 385 ARISTOTEL este necesar ca B să fie.19 şi 11. Şi în Topica (VIII. fie că ambele premise sunt false. dar dacă premisa nu este luată ca total falsă. B trebuie să asemenea. Şi aici. în enunţul lui Arisţotel. (M) 4.2. atunci. sau nu este posibilă o concluzie în cazul silouniversale. un adevăr de fapt şi nu un adevăr explicat. . se vede limpede din următoarea consideraţie. Concluzia este ori adevărată. este indiferent care din cele două este falsă. şi aceasta nu poate fi fals. căci atunc acelaşi va aparţine şi nu va aparţine în acelaşi timp25. este tot aşa de necesar nu fie. iar mijloacele • care ea este obţinută sunt cel puţin trei termeni şi două relaţii de sub' ° şi predicat. precum şi în Analitica secundai. altminteri ar rezulta că acelaşi lucru totodar ^ şi nu este. Acel pentru ce21 nu poate fi stabilit din premise false. şi anume se arată că un silogism corect alcătuit din punct de vedere formal. Dar aceasta este imposibil. Dar din ceea ce este fals poate fi trasă o concluzie adevărată. poate fi dedus c!tn premise false. dintr-o premisă nedeîntocmi a.g 26 Bineînţeles. a se vedea o date de Arisţotel ceva mai departe. ori una adevărată şi cealaltă falsă. 24 Teoria silogismului. şi că B aparţine la orice aparţine C. se va lămuri din cele ce urmează. Pe ce temei este aşa. când este A. .

iar prem-total falsă. precum: Mei un om nu este muritor "i totalitate ca fiind contraria judecăţii adevărate Toţi oamenii sunt muritori.Concluzia e adevărată. Dar dacă premisa nu este total falsă. Despre total falsă şi parţial falsă. ori de câte ori prima premisă este total falsă f afirmativă. terDtie u aparţin vreunei pietre. dar premisa BC este admisă ca adevărată şi premisa AB este ad • dimpotrivă. 29 Iată cum se construieşte acest silogism: cE Mei un om (C) nu este animal (A) IA Toate pietrele (B) sunt oameni (C) rEnt Mei o piatră (B) nu este animal (A).la alineatul următor. deşi ambele premise sunt false. dar celălalt car0 aparţine la tot ceea ce nu aparţine. Căci A va apan la toţi C. "««a pisări albe. iar alb la fiecare Orice lebădă este albă contradictoria judecăţii particulare adevărate Unele lebede nu sunt aibe. °nă vadă la fel se poate da. 386 ANALITICA PRIMA II. "'C1 °rmare/dacă admitem că un termen nu aparţine la nimic din cele ^ el le aparţine. * ■ pietre. în vreme ce această substituţie es sine legitimă. în adevăr. dar şi păsări negre. Căci A nu aparţine nici unui C. Căci este posibil ca nici A şi nici B sa este ani vreunuj c. 2. astfel este falsă judecata universală 387 ARISTOTEL Afi B. ad judecată total falsă este o judecată universală contrarie unei judecăţi universale evarate. concluzia este adevărată. Deocamdată. şi aici concluzia trebuie să fie falsă. în adevăr. iar om este pus ca tennen mediu. înţeleg nrin total fals contrarul adevărului. concluzia va ii falsă în mod necesar. ca şi cum A n-ar aparţine la nimic caru'S-aparţine B36. dar provocată numai de admiterea unei judecat: ic»:''-f ilv«. când prima premisă31 te total falsă. de exemplu AB. adică A aparţine la toţi B35. ^ concluzia mă constrânge să substitui pe A lui B. iar cealaltă adevărată. icul JU * parţial falsă este o judecată universală contradictorie unei judecăţi ** adevărate. dar nu numai animalele sunt albe. de exemplu om aparţine te. 34 Silogismul se prezintă aşa: bAr Orice animal (B) este piatră (A) bA 3!2£HJ5iI^-f£'?-?£^2?5ii^ rA Orice om (C) este piatră (A). totuşi o premisă majori A aparţine Ia toţi B. Premisele sunt parţial false. concluzia este adevărată. 32 Minora. deşi A aparţine la toţi B. vorbind de premise. animal nu aparţine omului. este imposibil ca conC] "■ "" fie adevărată. dacă aceea ce nu aparţine la nimic este socotit că aparţine la tot. concluzia nu va fi adevărată. o concluzie adevărată va fi posibilă. iar B la toţi C34. căci nici animal. este următorul: bAr Toate pietrele (B) sunt animale (A) bA Toţi oamenii (C) sunt animale (A) rA Toţi oamenii (C) sunt animale(A). dacă A aparţine la toţi C şi la unii 8. dacă A aparţine la toţi B si B i C. iar B la toţi c37 p limpede deci că. dacă fiecare premisă este parţial falsă30. iar B aparţine la toţi c. fie negativă. care este total falsă. avem majc falsă B este A şi minora adevărată CestcB. dacă aceiaşi n«aP : t juaţi. căci orice om ai28 La fel cu negativa. deoarece A nu aparf a * nimic din cele cărora le aparţine B. ca total falsă. 1 Majora. construim silogismul după exemplul cel mai apropiat dat de Aristotel: bAr Orice alb (B) este animal (A) bA Orice pasăre (C) este albă (B) rA Orice pasăre (C) este animal (A). Dacă premisa BC este adevărată. 54 a _~—— le premise sunt false. 36 Trebuie să înţelegem că Aristotel presupune acum că majora este o un negativă. de exemplu. o concluzie adevărată este posibilă. 53 b. deoarece A aparţine la orice aparţine B. şi B aparţine la toţi C. sau ceea ce aparţine la tot este considerat că nu aparţine la nimic33. contrarie unei universale . de exemplu. Si t C'a nu poate fi o concluzie adevărată. concluzia nu poate fi adevărată. animal la orice iebadâ şi unor albi. dar dacă remisa BC?2 este total falsă. de exemplu. 35 Ştiu că A nu aparţine nici unui B şi forme/. de exemplu. Dar dacă numai una din premise este falsă. a se vedea în rândurile ce urmează. dar animal aparţine la orice om 29. Să zicem că A nu aparţine nici unui e* falsă 54 a 28 Silogismul dacă luăm termenii indicaţi de Aristotel. există animale albe.

de exemplu. iar premisa r41 ca total falsă. Majora e total falsă şi minora adevărată. iar alb la orice e* n-ipă deci admitem că A nu aparţine nici unui B si B la toţi C. când prima premisă este falsă în parte şi cealaltă adevărata. dupâ cum se exprimă Aristotel. majora râmâne o judecată parţial falsă. deşi B nu aparţine nici ui C de exemplu. când prima premisă este total falsa. prin urmare. şi aceasta este adevărat prin ipoteză Tot • premisa AB este negativă. un gen faţă de o specie de alt gen. de exemplu. de exemplu. nici la arta vindecării. şi acesta este adevărat prin ipoteză. pe când B aparţine unor C. Cu concluzia adevărată. dacă premisa AB este negativă. Dacă. Minora. • ^39 i ^ nu va aPar^ine mcl unui ^ ■ Dar daca premisa AB40 este admisă ca total adevărată. or. căci fiecare lebădă este un A Vâ &P". Căci nimic nu împiedica pe A " C°ncluia B sau la toţi C. Căci nimic nu opreşte pe A să nu aparţină nici unui B. 54 a atunci ci dacă luăm ca premise că A aparţine la toţi B şi B la toţi . A aparţine oricărui C şi 01 o. ■uac " . deşi premisa BC este total falsă. în adevăr. ^ Şi dacă premisa BCnu este total falsă. pe când om la unele făpturi cu n' aflecate toate45. deşi B aparţine unor C. concluzia va fi adevărată.iar cealaltă adevărată. depăşirea faţă de adevăr nu afectează concluzia. concluzia va fi adevărată. Contrar celor recunoscute mai sus (nota 30). un gen l! specia şi diferenţa altui gen. şi ca B să aparţină la toţi C. legitimă în sine. de exemplu Par^ni la H la specia şi diferenţa lui. concluzia mă constran es C lui B. 2. Majora. ori. A nu aparţine nici unui C. în silogismele particulare. pe baza exemplului dat: *>Ar Toţi caii (B) sunt animale (A) bA Toţi oamenii (C) sunt cai (B) rA Toţi oamenii (C) sunt animale (A). un silogism adevărat42 va fi posibil. ^' 38 Tot aşa. 37 Silogismul va avea forma următoare: cE Nici un om (B) nu este muritor (A) IA Toţi ştiutorii de carte rEnt Nici un ştiutor de carte (C) nu este muritor i-. Dacă atunci se ia ca termen mediu zăpada. 389 ARISTOTEL ca aparţine nici la muzică. construcţia e următoarea: bAr Orice alb (B) este animal (A) bA Orice lebădă (C) este albă (B) rA Orice lebădă (C) este animal (A). animal nu 38 Cu exemplul sugerat de Anstotel. dacă judecata AB este negativă. Căci animal nu aparţine nici la vre prudenţă. Dacă acum admitem ca A aparţine la toţi B şi B la toţi C. şi ca B să nu aparţină vreunui C. după cum sa stabilit mai su> (nota 30). este posibil ca concluzia să fie adevărată: de asemenea. speciile subordonate aceluiaşi gen. iar zăpada la unii albi. minora este o judecată adevărată. Tot aşa. Construim în conformitate cu exemplul: cE Nimic alb (B) nu este animal (A) IA Orice zăpadă (C) este albă (B)_____ rEnt Nici o zăpadă (C) nu este animal (A). de ^S iu animal la ceva aib.„rtine la toţi C cu adevărat. animal nu aparţine la z&pa& ci la unii albi. 388 ANALITICA PRIMA II. iar animal ca prim termen. şi nici unui C. Căci nimic nu nune ca A să aparţină la toţi B şi la toţi C. această substituire. este ocazionată numai Je a judecăţi total false. dar nici unui C. în realitate deci. în sfârşit. . nici la vreun exemplu de speculaţie. Dacă se admite acum că A aparţine la toţi B si B1 C'-^ '* va aparţine la toţi C. Căci este posibil ca an"11 rtină unor B.afirmative adevărate. iar B la toţi C. . şi se admite că A aparţine a 44 Constituim cu exemplul dat: . se admite că A nu aparţine nici unui B şi B la toţi C. Căci animal aparţine atât ia cal cât şi la om. când amândouă sunt false. dar care nu sunt nbordonate una alteia. Căci animal aparţine la fiecare ^ apa^ine făptură cu picioare. după 54 b aparţine acestei arte44. Căci este posibil ca A să nu aparţină nici unui B şi nici unui C. ci numai în încă poate fi adevărată. Construim. pe când prudenţa aparţine unor exemple de speculaţie46. contemporanii lui Aristotel nu cunoşteau existenţa varietăţii Ue lebede negre. '•onclmig este adevărată. dar să aparţină unor C. Acest din urmă lucru este explicabil. dar cai la nici un orn4-5. în adevăr. Dacă acum admitem că A n B. acum. dar nicidecum la zăpadă.iar B oricărui C. majora nu e decât P^ falsă. ori când prima este adevărată şi particulara este falsă. Căci este posibil ca A să nu aparţină ■• unui B.

daca se la toţi B şi B la unii C. dacă B este contrar lui C şi amândoi sunt accidente ak aceluiaşi gen. Dacă deci se admite că A aparţine la toţi B şi B la unii C. de exemplu. de exemplu. Căci este posibil ca A să nu aparţină nici unui B şi să aparţină unor C.Uin*if este C. Tot aşa. Tot aşa. concluzia va fi adevărată. căci aceiaşi termeni aşezaţi în acelaşi fel vor servi ca dovadă55. dacă premisa AB este negativă. în timp ^ CSle nici unui C. dimpotrivă B ^ posibil ca exemplu. tu exemplu! dat: dA Toate lebedele (B) sunt animale (A) rl Uneori ceea ce e negru (C) este lebădă (BJ_ Uneori ceea ce e negru (C) este animal (A). termen mediu şi se admite că A nu aparţine nici unui 'rtine unor C. un gen la specia altui " °U gen aparţine fCCidentui gen propriilor sale specii. concluzia va fi adevărată " ^ BC este falsă. concluzia poate fi tă Căci nimic nu împiedică pe A să aparţină atât lui B cât şi r iar B să aparţină unor C. premisa Afî va fi parţial falsă. ceea ce s-an 'lar^Un<* adevărat53. de emplu. Şi aici premisa AB este adevărată. Dacă se admite deci că A aparţine la ti B iar B la unii C. şi concluzia adevărată. iar premisa BC este falsă. 2. căci animal nu aparţine nici unu' f câte ceva alb. căci animal aparţine uneori la ceea ce e alb şi uneon la ceea ce e negru. animai la fiecare lebădă şi la câte ceva negru. concluzia va fi adevăraţi Tot aşa. animai aparţine la oricare om. Şi tot aşa. iar număr nu aparţine la nimic alb Dacă ar §* nici ia luat ca termen mediu şi se admite că A nu aparţine nici unu '^'î. animai să poată aparţine •evafrumos şi la ceva mare5®. dar alb nu aparţine la nimic negru54. în timp ce B nu aparţine nici unui C. deşi B nu aparţine nici unui^C £ exemplu. prin urmare. căci A să aparţină la toţi B. dacă premisa AB este negativă. concluzia poate fi adevărată. dacă premisa AB este parţial falsă si m & ■ este şi ea falsă. ci om aparţine la ceva alb. 55 a ■ remisa AB este total falsă. concluzia poate fi adevărată. Căci nimic nu owT' A să aparţină unor B şi unor C. dar nu lOr după ceva alb. 1 armeni ne dau: mos (B) nu este animal (A) pHE^ace_emare (Q este frumos (B) "eon ceea ce e mare (C) nu este animal (A). dar nu la unii C. concluzia poate fi adevărată. după cum urmează: cE Nici o prudenţă (B) nu este animal (A) IA Orice cunoştinţăspeculaţivi^l^J rEnî Nici o cunoştinţă speculativă (O nu es 390 AMALIT1CA_PR1MĂ H. Nici un om (B) nu este animal (A) Uneonalbul(C)este om (B) Uneori albul (Q nu este animal (A). pe când B nu aparţine nici unui C. atunci nici A nu va aparţine unor C. I . de exemplu. şi dacă amândouă premisele sunt false. premisa BC adevărată. Prin urmare. dacă premisa AB este adevărată.cE Nici o muzică (B) nu este animal (A) IA Orice artă a vindecării (C) este ffluaggJ&L-rEnt Nici o artă a vindecării (C) nu este animal (Al 45 Exemplul ne dă: bAi Toţi oamenii (B) sunt animale (A) bA Toate făpturile cu picioare (C)mn}^mem{l rA Toate făpturile eu picioare (C) sunt animale l )■ 46 Exemplul se construieşte. dacă premisa AB este negativ" r ca A să nu aparţină nici unui B şi nici unor C. Căci nimic nu se opune ca A să aparţină la toţi B şi la unii C. '' aW S atâ47 Tot aşa. deşi premisa AB " tntal falsă48I premisa AB49 este parţial falsă. deşi lebăda nu 47 Exemplul ne dă: Orice zăpadă (B) este animal (A) Uneori albul (C) este zăpadă (B) Uneori albul (C) este animal (A). 391 ARISTOTEL aparţine la nimic negru52. Căci aceiaşi termeni şi în aceeaşi poziţie vor servi pentru dovadă". un 52 Construim. în sfârşit. premisa BC va 55 a fi adevărată. dacă premisa AB este negativă. 54 b. iar premisa B^ ^ ** De asemenea. Tot ce e frumos (B) este animal (A) î£ceeac^e mare (C) este frumos (B) uneori ceea ce e mare (C) este animal (A).

iar cealaltă adevărată. animal aparţine la ori cal şi om. iar 1 nimic alb56. căci vom avea acelaşi silogism60. Dacă acum se admite că anim i aparţine la tot din unul şi la nimic din celălalt.53 Avem ffi rl O 54 Avem: dA r! 1 55 Constituim. în care termenii sunt aceiaşi ca mai înainte şi asociaţi cu aceiaşi termeni. de exemplu. deşi premisele sunt total false totuşi o concluzie adevărată59. deşi ambele premise sunt »nremisa AS este negativă. animal la nici o piatră. fie că ecareeste parţial falsă. Ităparţial falsă. Desigur. ci la câte ceva alb. premisa AB este parţial falsă. Tot ce e alb (B) este animal (A) Uneori ceea ce e negru (£l^BJ^-^-~j-rrr C) este animal (A)392 ANALITICA PRIMĂ II.■••• ? ' loti 5' dar nu unor C. 393 ARISTOTEL toţi B. daca una din premise este total falsă. Căci nimic nu opreşte pe t„i asa. animal la câte ceva alb şi la orice corb. dar nici un om nu este cal. Daca acum se admite că A nu aparţine nici unui B. una din premise va fi total falsă. Şi tot aşa. în adevăr. atât în silogismele universale. dacă una din premise este parţial falsă. 3. ' artine la nimic negru51. atunci. dar aparţine : exemplu. fie că uăpremisele sunt parţial false. dacă se admite că ■ ci unui B şi că B aparţine unor C. u aparţine nici unui număr. pe când B nu aparţine nici unui animai aparţine la orice lebădă. iar cealaltă total adevărată. fie că una este total falsă. dacă A nu aparţine nici unui B. fie că una este absolut adevărată. este posibil. 55 b <Derivarea unei concluzii adevărate din premise false. premisa AC total adevărată. Iată construcţia: cE Nici un cal (B) nu este animal (A) Toate pietrele (C) sunţjinimaleJA) 'NicilTpia'trT(C)lm'esie cal (B)T . cealaltă total adevărată. cu aceiaşi termeni: fE Nimic alb (B) nu este animal (A) ri Uneori ceea ce e i O Uneori ceea ce e negrJ (C) n» Nici un număr (B) nu este animal (A) Uneori cTeTcTealblOnu este animal (A). 55 a. un gen la speciile lui c nu sunt subordonate una celeilalte. şi dacă t concepute în sens contrar şi se admite că A aparţine la Toate numerele (B) sunt animale (A) Ceea ce e alb (C> este ""in*' <A)-fE templul dai: U ° ***« (B) nu este animal (A) 0 Jggqcgeace^negrujQ este lebădă (B) C*P>toIul 3 se v!°nfCeea Ce e ne&u (Q nu e Inimal (A) reie exclusiv la figura a doua (medie). Tot aşa. dar la orice cal. dar nici unui C. iar cealaltă «fevărată. dacă judecata negativă este transpusă ca minoră în loc de majoră. dar aparţine la toţi C. la oricare termen s-ar raporta judecata negativă62. în sfârşit. după exemplul dat: c A Toate pietrele (B) sunt animale (A) mEs Nici un cal (C) nu este animal (A) trEs Nici un cal (C) nu este piatra" (B). daca P -> ■ n . Dacă acum se admite că A aparţine la ' c concluzia va fi adevărată. de exemplu. atunci A nu aparţine • r Concluzia este atunci adevărată. Şi tot aşa. deşi alb nu aparţine nici unui corb. 59 Construim. b cu specia altui gen şi cu accidentul propriilor sale specii. cât şi în cele particulare. se referă la această situaţie. dar premisele sunt false. dacă A aparţine la toţi R * nici unui C. De asemenea. dar nu la câte ceva negru. fie că una este total adevărată şi cealaltă totai (indiferent care dintre cele două premise este falsă). Prin urmare. 60 Premisele sunt transpuse între ele. în orice mod58 să ajungem la o concluzie adevărată prin premise false. Căci este posibil ca A să aparţină unor B şi la toţi C deşi B nu aparţine nici unui C. Căci nimic nu opreşte pe A de a aparţine la toţi B şi la ^ r deşi B nu aparţine nici unui C. şi concluzia adevărată63. concluzia nouă este conversa celei de mai sus. fie că ambele premise sunt total false. în figura a doua> în figura mijlocie. iar concluzia va fi adevărată61. Expresia: vom avea „acelaşi silogism".

dacă ^°V • a afirmativă este parţial falsă şi negativa total adevărată. deşi ambele premise sunt false. animal urmează oricărui om. deşi om nu aparţine la câte ceva alb. A se vedea comparativ construcţiile şi explicaţiile de la notele 63 Avem următorul silogism: cE Nimic alb (B) nu este animal (A) sA Toţi corbii (C) sunt animale (A). lată construcţia cu termenii propuşi: ffis Nici un om (B) nu este animal (A) *I Uneori ceea ce este alb (C) este animal (A) "O Uneori ceea ce este alb (C) nu este om (B). urmează şi celor cu picioare în sfera lor. clar că. 3. silogismele particulare sunt «? cu^concluzia particulară. 65 Iată silogismul ce se obţine cu termenii propuşi: c A Tot ce e alb (B) este animal (A) mEs Nici o smoală (C) nu este animal (A) trEs TficTolmoală (C) nu este albâJJB)~ Raţionamentul este următorul: cA Tot ceea ce e alb (B) este animal (A) mEs Nimic negru (C) nu este animal (A) 67 trEs rUmic negru (CŢnu este alb (B)7~~ în c ^'^ţia este în totul analogă cu cele găsite în paginile precedente. de exemplu. deoarece este posibil . un gen în relaţie cu specia şi cu diferenţa sa. o concluzie adevărată este posibilă. Tot aşa. Tot aşa. şi că aparţine unor C. de exemplu. Este. în timp ce B nu aparţine nici unui C. Daca acum se admite că A aparţine la toţi B. să nu aparţină unor C. dar om nu urmează la orice fiinţă cu picioare. co ^ este adevărată. de exemplu. în ambele cazuri. Si dacă ambele premise sunt parţial false. în adevăr. de asemenea. dar concluzia este adevărată66. în adevăr. nici pe C. premisa universală este total falsă. Căci nimic nu se opune ca A să aparţină C° R dar nici unui C ca tot. dovada se poate face cu ajutorul aceloraşi termeni67. dar particulara falsa71. daca se admite că A aparţine ti B dar nici unui C. deşi B nu aparţine unor C. Căci nimic nu împiedică pe A să aparţină la toţi B şi la unii C. iar număr nu urmează unor lucruri fără viaţă. de asemenea.A aparţine la toţi B. folosindu-se construcţia de la nota precedentă. premisa AB. Concluzia va fi conversa concluziei precedente. silo»i earmntun că. în care caz am avea un silogism în modul Cesare. animal la fiecare om şi la câte ceva alb. este posibil ca A să aparţină la unii B şi la unii r iar B la nici un C. Prin urmare. prin transpunerea premiselor. negaţia era preluată de minoră. o Pr . în timp ce B nu aparţine unor C. Dacă apoi se admite că . daca premisa negativă este transpusă. 394 ANALITICA PRIMA II. concluzia va fi adevărată. nici la ceva fără viaţă. pentru că este posibil ca A să nu. iar iară v -nu aparţine la câte ceva alb. Căci este posibil ca A să aparţină atât la toţi B. Dacă se admite acum că A nu aparţine nici unui B şi aparţine unor C. deşi B nu urmează pe unii C. de U olu animal aparţine la câte ceva alb. adică: Nimic alb nu este corb. Este clar. Tot aşa. când premisa universală est adevărată. ele pot da o concluzie adevărată. 64Transpunerea se poate face uşor. dar nu aparţine la unii C. premisa universală este adevărată. concluzia poate fi devărată. 395 AR1ST0TEL dacă premisa AB este afirmativă. premisa AC este adevărată şi concluzia este adevărată70 n asemenea. şi invers. 62 în construcţia de mai sus. care este universală. De asemenea. premisa AC este tal adevărată şi concluzia este adevărată65. de exemplu anT"5 nu aparţine la nimic fără viaţă şi nu aparţine la câte ceva alb. nici unui B. dacă premisa universală este afirmativă. animal aparţine la câte ceva alb şi la 56 a câte ceva negru. după terminologia Iui Aristotel. 55 b. Dacă acum admitem că A nu aparţine nici unui B. premisa universală adevărată. cât şi la toţi C. orice silogism 6^trBS ^i"6 un silogism în Cesare. ea ar putea fi P şi de majoră. iar particulara este falsă. deşi alb nu aparţine la nimic negru. dar nici unui C. premisa particulară este adevărată şi concluzia este adevărată69. Căci nimic nu opreşte pe A de an urma nici pe B. iar B. premisa AB este parţial falsă. iar alb nartine la nici o smoală.Toţi caii (B) sunt animale (A) Nici un om (C) nu este animai (A) sA rE 61 Avem: c A mEs trEs Nici un om (C) nu este cal (B). particulara falsă şi concluzia adevărată72. Dacă acum presupunem că A aparţine la B. dar nu aparţine unor C. -e adevărată e posibilă. amândouă premisele sunt parţial false. dar la nici o smoală. de exemplu animal nu aparţine nici unui număr. 56 a se poate face cu ajutorul aceloraşi termeni64. că teza noastră este valabilă pentru silogismele particulare68. rE Nici un corb (C) nu este alb (B). este t ti falsa. şi nici unor C.

şi totuşi A să nu mai aparţină unor B. dar concluzia va fi adevărată76. deşi om aparţine unor fiinţe cu picioare. şi ca A să nu aparţină unor B. cum şi pe A să aparţină unor B. animal oricărei lebede şi animal nu aparţine la orice este negru. concluzia poate fi adevărată. 1?' Construcţia se poate ilustra în felul acesta: ffis Nici un om (B) nu este animal (A) ti Urni arbori (C) sunt animal^ (A2 nO Unii arbori (C) nu sunt oameni (B). Tot aşa. există numai trei figuri ale silogismului. Capitolul 4 este consacrat silogismelor în figura a îreia. Tot aşa. dacă o premisă este negativă şi cealaltă afirmativă. se poate ca A să nu al1Ilu e njci un B. dar concluzia este adevărată79. în figura a treia> Şi în ultima figură73. premisele sunt amândouă false. în adevăr. deşi B nu urmează unor C. iar A nu aparţine deloc lui C. 56 a. animal şi alb urmează orice este lebădă. alb nu aparţine unor animale. deşi premisele sunt false77. dacă premisa universală este 10 Cu termenii propuşi. fie că fiecare este parţial falsă. deşi animal nu aparţine la tot ce este alb. în adevăr. în care este cu putinţă să transpunem premisele. ca şi în orice alt fel. fie că o premisă este parţial falsă. frumos aparţine unor animale. concluzia va f adevărată.în timp ce A aparţine unor B. 73 a Eroare în Corpul aristotelic. animai nu urmează nici o ştiinţă. premisa BC va fi total adevărată.' <Derivarea unei concluzii adevărate din premise false. 3% ANALITICA PRIMA II. dacă premisa AC este negativă. Dacă se admite acum că A nu aparţine nici unui C. şi B la toţi C. şi la toţi C73a. premisele sunt parţial false. şi alb nu aparţine la tot ce este frumos. de exemplu. nici fiinţă cu picioare nu urmează la nimic neînsufleţit. dar concluzia este adevărata. Silogismul este: dA Toi ce e neînsufleţit (C) este om (A) rAp Tot ce e neînsufleţit (C) are picioare (B) 11 Ceva ce are picioare (B) este om (A). premisele sunt false. dacă fiecare premisă este parţial falsă. a Tot aşa. şi astfel. fie că amândouă premisele sunt total false. Prin urmare.ca A să aparţină la toţi B. alb şi frumos apar/ unor animale. premisa ACtotal falsă. dar concluzia est adevărată78. de exemplu. iar cealaltă total adevărată. dacă ambele premise sunt . corect e că A nu aparţine nici unui C. şi alb la câte ceva frumos. avem: bA rO cO 71 Avem: EEs si nO Tor ce este fără viaţă (B) este animal (A) Uneori ceea ce este albjC) nu este afMH£^jAL_ Uneori ceea ce~esie alb (C) nu este fără viaţă (B). Nici un număr (B) nu este animal (A) Uneori ceea ce e tari viaţă (C) este animal (A) Uneori ceea ce e fără viaţă (C) nu este număr (B). lu nu urmează pe orice om. condu este adevărată. 72 Raţionamentul exemplificat este urmitorul: bA Toţi oamenii (B) sunt animale (A) rO Uneori ceea ce are picioare (Cj nujşstejinimai^A) cO Xlneori ceea ce are picioare (C) nu este om (A). Căci nimic nu împiedică pe A să nu aparţină. iar cealaltă falsă. iar pe B să aparţină unor C. 4. iar concluzia adevărată80. . Luând deci pe aceştia ca termeni. negru nu aparţine nici unei lebede. de exemplu. b t'vă iar particulara negativa. Căci. Dacă se admite acum că A şi B aparţin la toţi C. nimic nu împiedică nici pe A nici pe B de a nu aparţine nici unui C. Dacă acum admitem că A aparţine la 56 b ii Aur nu urmează pe unii C. iar cealaltă total adevărată. de urnl . dacă se admite că B aparţine Termenii propuşi de Aristotel ne dau: bA Orice ştiinţă (B) este animal (A) rO JJnii oameni (C) nu sunt animale (A) cO Unii oameni (C) nu au ştiinţă (B). Tot aşa. fie invers. de exemplu. Nu uităm că. fie că o premisă este total adevărată. ci pe orice om. poate rezulta o concluzie adevărată din ceea ce este fals. A nu va aparţine unor B. dar pe toţi C. dar concluzia este adevărată73. dacă judecata BCeste falsa şi judecata AC adevărată. Căci e posibil ca B să nu aparţină nici unui C. Căci se poate ca atât A cât şi B să urmeze pe toţi C. dimpotrivă. pentru °kl. în timp ce A nu aparţine la toţi B. dacă admitem că B aparţine la toţi C. Căci nimic nu opreşte atât pe A cât şi pe B să aparţină u ' C. Dacă admitem acum că Â • B aparţin la toţi C. deşi B nu aparţine unor C. dacă se admite că A nu aparţine nici unui B. Tot aşa. premisele vor fi total false. Tot aşa. de exemplu. Aceiaşi termeni 57 a vor servi pentru dovadă81. iar A la toţi C. 397 la toţi C şi A la nici un C. De asemenea. dacă una din premise este total falsă. nici om. ambele premise sunt parţial false. şi aparţine unor C.

Avem. dacă acum se admite că B aparţine la toţi Cşi A nici unui C. avem: fE Nici un animal (C) nu este alb (A) lAp Toate animalele (C) sunt frumoase (fy________ tOn Uneori ceea ce este frumos (B) nu este alb (A). luând termenii folosiţi mai sus: fE Nici un om (C) nu este frumos (A) lAp Toţi oamenii (C) sunt animale (B) tOn Unele animale (B) nu sunt frumoase (A). dacă premisa ACeste admisă ca arată. o concluzie adevărată poate ieşi din ceea ce fals. 00 nriuzia este adevărată82. dacă se admite că A şi B aparţin jisa BCeste total adevărată premisa ACeste total falsă ^ s g . Căci se poate ca B să aparţină la toţi r si A unor C. Căci trebuie să admitem aceiaşi termeni ca şi la premis 1 universale. 4.77 Iată desfăşurarea termenilor din exemplul dat: fE Nici o lebădă (C) nu este animal (A) lAp Toate lebedele (C) suni negre (B)_____________ Uneori ceea ce e negru (B) nu este animal (A). ori toate. Construim: dA Toţi oamenii (C) sunt frumoşi (A) rAp Toţi oamenii (C) sunt bipezi (B) 11 Unele bipede (B) sunt frumoase (A). De asemenea. ACeste adevărată şi BCparţial falsă. dovada se poate face cu aceiaşi termeniSJ. este evident că. că. Şi tot aşa. minora parţial falsă. este clar că. deşi A aparţine B de exemplu animal aparţine la orice lebăda. dacă premisa adevărată şi premisa BC parţial falsă. majora este adevărată. termenii de mai sus nu pot fi folosiţi fără schimbare. ca A să nu aparţină unor B. de asemenea. * «ocluzia este adevărată: Unele fiinţe frumoase (B) sunt bipede (A). anume termeni pozitivi în silogisme afirmative şi terme i negativi în silogisme negative88. frumos nu aparţine oricărui om. dacă concluzia este falsă. premisa ACeste total falsă. q pjemisa BCeste total adevărată. şi frumos unor bipede. Transpunând premisele din construcţia de mai sus. cealaltă premisă total adevărată. Tot aşa. în toate cazurile de silogisme premisă particulară. negru la nici o si negru la unele animale. dacă dintre premise. iar B la toţi c pre ^ AC este total adevărată şi premisa BC parţial falsă87. de exemplu. premisele silogismului trebuie să fie false. în timp ce A aparţine unor B. dacă A nu aparţine nici unui Cşi B aparţine unor C. biped aparţine f ecărui om. Tot aşa. întrucât s-a clA rAp ti Toate lebedele (C) sunt animale (A) Toate lebedele (C) sunt negre (B) Uneori ceea ce e negru (B) este animal (A). dacă se admite că ceea ce nu aparţine la nimic aparţine la tot. . premisa AC parţial falsă. Construim: am aVe 398 ANALITICA PRIMĂ II. în adevăr. Aşadar. ori dacă ceea ce aparţine la unii aparţine la toţi. transpun premisele de mai sus. Căci este indiferent în aşezare' termenilor. premisa BCeste total adevărată. BC falsă şi i devărată). Sa Este clar. ceea ce se poate dovedi dacă sunt transpuşi aceiaşi termeni85. concluzia este adevărată84. 80 Iată cum se prezintă silogismul: fE Nici o lebădă (C) nu este animal (A) lAp Toate lebedele (C) sunt albe (B)____________ tOn Uneori ceea ce e alb (B) nu este animal (A). dacă o premisă este total adevărată şi cealaltă parţial i « concluzia poate fi adevărată. 57 a • e concluzia va fi adevărată. S! Totuşi. concluzia poate fi adevărată. 79 De data aceasta. Si tot asa. Şi tot aşa la judecăţile negative89. Astfel. o concluzie adevărată este posibilă. Toate animalele (C) sunt albe (A) Toate animalele (C) sunt frumoase (B) tOn 78 Avem: dA rAp 11 Uneori ceea ce e frumos (B) este alb (A). nimic nu opreşte pe B e toti c şi pe A de a nu aparţine la toţi C. 399 ARISTOTEL arătat că. De aceea. ' Construcţia este aceeaşi ca la nota 81 (premisa AC e adevărată. iar concluzia este adevărată86. căci nu silogism întt-un mod valabil. concluzia ar putea să fie adev"' Căci dacă admitem că A nu aparţine nici unui C. Căci este posibil ca B să aparţină la toţi C şi A numai unor C. Dacă admitem acum că atât A cât şi B aparţin la toţi C. dacă o premisă este negativă şi cealaltă afirmativă. premisa negativă este parţial falsă. avem concluzia adevărată: Unele animale sunt negre. ori unele . şi dimpotrivă ca A să nu aparţină la toţi B în această situaţie.

Cnu e alb. 4. indiferent dacă aceasta din urau z universală sau particulară. Este ^ nosibil ca acelaşi lucru să fie cerut cu necesitate şi de existenţa însa . nu este nici antecedentul. atunci este necesar ca. ceea ce duce la o concluzie absurdă. 90 O concluzie falsă implică premise false. dacă nici o premisă din silogism nu este adevărată. după cum urmează: Dacă A e alb. rezultă cu necesitate că. dar o concluzie adevărată nu numaidecât premise adevărate. să nu existe nici cel dintâi. indiferent dacă admitem că. iar concluzia consecventul (B). de exemplu. C nu e alb Dacă Cnu e alb. 88 Concluzia poate fi adevărată şi cu premisă falsă. 89 Adică ceea ce s-a spus că se aplică modului Felapton se va potrivi si Bocardo şi Feri son. b """""• te atunci. dacă cel de al doilea există. transpunând premisele acestui silogism. premisele sunt deci antecedentul (A). Explicaţia acestui fapt este următoarea: când două lucruri sunt în aşa fel raportate unul la altul. opus lui A). nu rezultă necesar că există A. glsm nu ne permite să conchidem de la B la A. în orice relaţie de la antecedent la consecvent. Propunem: ciA Toate lebedele (C) surd bipede (A) t î Unele lebede (C) sunt mamifere (B) Unele mamifere (B) sunt bipede (A). astfel: / Dacă A nu e alb. nu însă în mod necesar90. într-un silogism. 400 od* ANALITICA PRIMA II. dacă unul dintre două lucruri există.57 a. se va potrivi şi modului Datisi. existenţa lui B nu implică în mod necesar ■'stenţa lui A (şi deci inexistenţa lui Q şi nici inexistenţa lui A nu implică în mod necesar xistenţa lui B. Dar dacă. şi dacă B este mare. dacă A este alb. este necesar ca B să fie mare. iar inexistenţa lui B implică în mod necesar inexistenţa lui A (sau -xistenţa unui C. dacă există A. ci numai inexistenţa lui C. vom obţine concluzia cerută de Aristotel: ^ Dacă A e alb. Ceea ce s-a spus deci că se aplica mo Darapti. 57 b neces Jjnsecventul este. Dacă deci B nu este mare nici A nu poate fi alb. dar numai per accidens şi nu în chip necesar. atunci când A nu este alb. nu este necesar ca antecedentul să fie9'. ceea ce este imposibil94. 401 . şi celălalt este cu 87 în lipsa unor termeni anume indicaţi aici în text.93 gj orj de câte ori este necesar. Conform «gâturilor dintre un antecedent A şi un consecvent B. toate lebedele. ^Portal ' '^r'stotel formează un altfel de silogism ipotetic. Este de la sine înţeles că premisele acestea se pot transpune dl Unele lebede (C) sunt mamifere (A) sA Toate lebedele (C) sunt bipede (B) mls Unele bipede (C) sunt mamifere (A). dacă consecventul nu este. Beste mare. există şi B. este necesar ca B să fie mare. C să nu fie . fiindcă A nu este alb. în schimb. vom putea spune că falsitatea concluziei atrage falsitatea premiselor. Cu alte cuvinte.^ imposibil ca B să fie cu necesitate mare. în nici un caz. admiţând ca majoră negaţia i antecedentconsecvent. dar adevărul concluziei nu atrage adevărul premiselor. şi ca Câ t fie cu necesitate mare. adevărul şi falsitatea premiselor să atragă în chip necesar şi în aceeaşi măsură adevărul aceleiaşi concluzii. ci de la C (consecinţă a lui B) la A antecedent al lui B). dacă B nu este mare. dar când concluzia este adevărată. Aplicând principiul acestui mod de relaţii la silogism. concluzia totuşi să fie adevărată. este imposibil ca. existenţa lui A implică în mod necesar existenţa lui B. Cnu buie să fie alb. înţeleg prin aceasta.. nu există nici A. ori parţial ori total. ci este posibil ca. folosim termenii daţi mai sus şi construim: fE Nici un om (C) nu este patruped (A) lAp Toţi oamenii (C) sunt albi (B) _____ tOn Unele <fiinţe> albe (B) nu sunt patrupede (A). dacă există B. însuşi procesul de eliminare a mediului din . Căci ori de câte ori "A este alb. B e mare Dacă B e mare. B e mare Dacă B nu e mare. °. fiindcă A este alb. numai o parte dintre lebede sunt mamifere. de exemplu. A cu " Argumentul e următorul: într-un silogism. nu este necesar ca premisele să fie adevărate. este tot aşa de necesar. Căci dacă B nu este mare. neexistenţa aceluiaşi lucru92. încât dacă unul este. A e alb. 92 Un consecvent nu poate să derive în mod necesar din existenţa şi totodată din neexistenţa aceluiaşi antecedent. or. de exemplu A. Ceea ce vrea să demonstreze Aristotel e că o concluzie adevărată poate să decurgă din premise false. A e alb L Dacă B nu e mare.dintre ele. iar dacă nu există B. concluzia urmează din premise. să existe şi al doilea. B e mare-.

ARISTOTEL necesitate nu va fi alb. Dacă deci, când acesta nu este alb, B treh ■ fie mare, rezultă că, dacă B nu este mare, el este mare, asa cu ^ dovedit prin trei termeni95. s*a <Demonstraţia circulară sau reciprocă, în figura întâi> Dovada circulară96 şi reciprocă constă în aceea, că, din concluzie şi din una din premise, convertită, se conchide cealaltă premisă, care a fost admisă în silogismul dat97; de exemplu, să presupunem că a trebuit să dovedim că A aparţine la toţi C şi că dovada s-a făcut prin termenul mediu B; să presupunem apoi că A trebuie dovedit că aparţine lui B, admiţând că A aparţine lui Cşi Clui B — şi că, astfel, şi A aparţine lui B, în timp ce, în primul silogism, s-a admis invers, anume că fi aparţine lui C?%. Sau să presupunem că trebuie să dovedim că B aparţine lui C, şi că s-a admis că A aparţine lui C, cum a fost concluzia primului silogism, iar B aparţine lui A, pe când în silogismul anterior s-a admis invers, anume că A aparţine lui B99. 95 Silogismul precedent nu are cei trei termeni regulaţi; B este luat de două ori şi îndeplineşte oficiul celor doi extremi. 96 Capitolul 5 nu tratează decât despre figura întâi. 97 Operaţia constă deci în demonstrarea fiecăreia dintre premisele unui silogism pe baza concluziei devenite premisă şi a celeilalte premise convertite; operaţia nu este totdeauna valabilă. 98 Silogismul primitiv a fost; bAr Toţi B sunt A bA Toţi C sunt B rA Toţi C sunt A. „ _ Silogismul care se constituie acum spre a face proba circulară are urma o formă: bAr Toţi C sunt A (fosta concluzie) bA Toţi B sunt C (minora convertită) Toţi B sunt A. (fosta majoră, acum concluzie) rA loţitssuntA. (iosia majora, acum conciut-w . .(jV; 99 Dar, printr-o metodă analogă se poate dovedi şi minora silogismului Pn bAr Toţi A sunt B (majora convertită) bA Toţi C sunt A (fosta concluzie) rA Toţi C sunt B. (fosta minoră, acum concluzie) 402 ANALITICA PRIMA II, 5,57 b î nici un alt chip, nu este posibilă dovada reciprocă. Dacă alt este luat ca mediu, dovada nu este circulară100, pentru că nu se 1 • nici una din propoziţiile de mai înainte. Dar dacă unul dintre a nii dinante este luat ca mediu101, numai una din premisele primului "crn poate fi luată în al doilea; căci dacă amândouă sunt luate, va ' ,ta aceeaşi concluzie ca şi mai înainte, în timp ce trebuie să obţinem 102 pacă termenii nu sunt convertibili, una din premisele din care •i eisnnil rezultă trebuie să rămână nedemonstrată. în adevăr, nu este ' sibil să demonstrăm cu aceiaşi termeni că al treilea aparţine mediului, ri mediul celui dintâi103. Dacă termenii sunt convertibili, putem demonstra reciproc orice, de exemplu, dacă A, B şi C sunt convertibili unul cu altul104. Să presupunem că propoziţia AC a fost demonstrată prin B ca termen mediu şi apoi propoziţia AB prin concluzie şi prin premisa BC convertită, şi tot aşa, propoziţia BCprin concluzie şi prin premisa AB convertită105. Dar atunci este necesar de dovedit atât 100 Cu alt termen mediu, avem, în chip evident, un alt silogism, şi nu un silogism cu termeni reciprocaţi. 101 în orice silogism avem trei termeni, care apar fiecare de câte două ori în cele trei propoziţii (premisele + concluzia); fiecare termen poate fi luat deci ca mediu şi eliminat în propoziţia considerată concluzie. 102 O altă regulă a demonstraţiei circulare este deci că una din premise devine concluzie. Altă regulă: în premisa rămasă, termenii trebuie să fie convertibili. Aristotel, pentru a defini conversiunea, se aşază aici, în mod vădit, pe o poziţie cu totul specială: conversiunea presupune acum reciprocarea strictă a doi termeni având o aceeaşi sferă ca în cazul Toţi oamenii sunt bimani, £are este reciprocă exact cu Toţi bimanii sunt oameni. «comparăm cu Toţi oamenii sunt muritori, a carei conversă este Unii muritori sunt oameni. cAtâta timp cât toţi termenii sunt convertibili (cf. nota precedentă), demonstraţia con 1 6Ste tOta^ P08'*5^ ?' P°ate afecta oricare dintre premise, fiecare premisă devenind te 2le 'a rândul ei: se zice atunci că demonstraţia circulară e perfectă. Dacă numai doi circ SUn' convertibili, o singură premisă poate deveni concluzie şi demonstraţia ■"aceste zisă imperfectă. jCe ^-e'e trei presupuneri decisive enumerate aici sunt: acea a silogismului primitiv, . °6>smului obţinut din cel dintâi prin transpunerea concluziei cu majora şi Irea i v . Irea

a minorei, acea a silogismului obţinut din cel primitiv, prin transpunerea 403 ARISTOTEL 58 a premisa CB cât şi premisa BA. Căci pe acestea le-am înirebuint fără a le demonstra106. Dacă acum admitem ca B aparţine la tot' * Cla toţi A, vom avea un silogism care raportează pe B la A]01 Ţot ^ daca se admite că C aparţine la toţi A şi A la toţi B, C trebuie să ana îl la toţi B108. P^ în amândouă aceste silogisme, premisa CA a fost acceptată f a fi demonstrată; celelalte premise fuseseră dovedite prin ipoteză109 p urmare, dacă reuşim să demonstrăm şi această premisă, toate premis i vor fi fost dovedite reciproc. Dacă acum admitem că C aparţine la tot B şi B la toţi A, ambele premise au fost demonstrate, şi deci C trebuie să aparţină lui A110. Este evident atunci că, numai dacă termenii sunt concluziei cu minora şi prin convertirea majorei. Cf. notele 103 şi 104. Atragem din nou atenţia că „propoziţia AB"înseamnă „toţi B suni A". 106 Se poate verifica uşor, în adevăr, că, în cele trei silogisme de mai sus (cf. notele 103 şi 104), judecăţile Toţi B sunt C Şi Toţi A sunt B au fost acceptate fără demonstraţie. 107 Formăm, astfel, un al patrulea silogism, având drept concluzie majora Toţi A sunt B a celui de al treilea. Iată schema respectivă: bAr Toţi C sunt B bA Toţi A sunt C rA Toţi A sunt B. 108 Obţinem un al cincilea silogism, după schema următoare: bAr Toţi A sunt C bA Toţi B sunt A rA Toţi B suntCT . . 109 Şi această aserţiune a lui Aristotel este exactă; Toţi A sunt C a servit de minora acceptată, în al patrulea silogism, şi de majoră acceptată, în al cincilea. Rămâne şi această judecată să fie dovedită circular. Cât despre celelalte premise, despre zice că „fuseseră dovedite prin ipoteză", constatăm că majora Toţi C sunt B . a celui de al patrulea silogism a fost, în adevăr, dovedită de al treilea silogism, Toţi B sunt A a celui de al cincilea a fost dovedită de al doilea silogism. 110 Cea ce ne dă un al şaselea silogism: bAr Toţi B sunt C bA Toţi A sunt B rA Toţi A sunt C. ■ ora 404 ANALITICA PRIMA II, 5,58 a r n li, este posibilă demonstraţia circulară şi reciprocă (iar dacă ui nu sunt convertibili, lucrurile stau cum am spus mai sus111). Se teOn lă însă şi aici112 ca să folosim pentru demonstraţie tocmai lucrul 111 rlit Căci Ceste dovedit despre B şi B despre A, datorită supoziţiei ca Ceste valabil despre A, şi Ceste dovedit despre A prin înseşi aceste ise aşa încât ne folosim de concluzie pentru demonstraţie113. P {n silogismele negative, dovada se face în felul următor: să zicem " B aparţine la toţi C şi A nici unui B. Conchidem că A nu aparţine nici ui C114'- Dacă apoi trebuie să dovedim că A nu aparţine nici unui B , unl s.a admis mai înainte), A nu va aparţine nici unui C, iar Cla toţi Rcăci astfel premisa este răsturnată115. Dacă trebuie să dovedim că Baparţine lui C, propoziţia AB nu mai trebuie convertită ca mai înainte, pentru că premisa „JB nu aparţine nici unui A" este identică cu premisa ,A nu aparţine nici unui S"116, ci trebuie să admitem că B aparţine la tot ce nu-i aparţine A117. Să admitem că A nu aparţine nici unui C (care 111 Evident, toate aceste operaţii nu sunt posibile, decât dacă toţi termenii sunt convertibili între ei (în sensul notelor 103 şi 104). Dacă conversiunea nu este posibilă pentru unii din termeni, am văzut că demonstraţia circulară nu este perfectă; este cazul în fapt pentru marea majoritate a silogismelor din figura întâi; de altfel, numai modul Barbara poate oferi cercul perfect şi numai pentru unii termeni privilegiaţi. 112 Adică, în silogismele considerate în cele din urmă, pe care le-am desemnat ca al patrulea, al cincilea şi al şaselea. 113 Cel de-al patrulea dovedeşte minora celui de-al şaselea, iar cel de-al cincilea majora celui de-al şaselea, după cum silogismul al doilea a dovedit majora celui dintâi, iar cel de-al treilea minora ceiui dintâi. Avem silogismul primitiv următor, care transpune premisele cerute de Aristotel (pentru a rămâne în figura întâi): cE Mei un B nu este A IA Toţi C sunt B rEnt Mei un C nu este A. Obţinem un al doilea silogism, în care dovedim fosta majoră prin concluzie * Prin minora convertită: cE Mei un C nu este A IA Toţi B sunt C

rEnt Nici un B nu este A. Dacă vrem să demonstrăm circular minora silogismului negativ primitiv în c CeVarenr, vom avea ca premise fosta concluzie, judecată negativă, şi fosta majoră ■ Care va ^ §' ea tot ° Ju^eca'ă negativă: Mei un A nu este B, dar două premise 'Ve d 117 nu duc la nici o concluzie. ^ Mai bine zis, trebuie să admitem că B aparţine la tot despre care fete *' anume 'a C> P6 fraza concluziei silogismului primitiv; în acest Armată din negativă în afirmativă, propoziţia A este negat chip, majora 405 ARISTOTEL a fost concluzia precedentă) şi să admitem că B aparţine la tot ce aparţine universal A. Este necesar atunci ca B să aparţină la toţi c tvT urmare, fiecare dintre cele trei propoziţii a fost transformată în " concluzie, şi aceasta este demonstraţia circulară: se admit conclus ° convertirea uneia din premise şi se deduce premisa rămasă. în silogismele particulare nu este posibil să demonstrăm preny universală prin celelalte propoziţii, dar premisa particulară poate f demonstrată118. Evident, este imposibil a demonstra premisa universală pentru că ceea ce este universal este dovedit prin propoziţii tot univer sale, dar concluzia nu este universală şi dovada trebuie să plece de la 58 b concluzie şi cealaltă premisă119. Apoi, un silogism nu se poate construi deloc dacă cealaltă premisă este convertită, pentru că rezultatul este că ambele premise sunt particulare120. Dar premisa particulară poate fi dovedită. Să presupunem că A s-a dovedit despre unii C, prin B. Dacă se admite acum că B aparţine la toţi A, iar concluzia este menţinută, B aparţine unor C, căci obţinem prima figură, şi A este termenul mediu121. Mei un B nu este A devenind Toţi B sunt C. Tema susţinută aici de Aristotel este destul de factice. înşirarea propoziţiilor, aşa cum ne este dată în rândurile următoare, nici nu permite măcar construirea unei scheme corecte în vreo limbă modernă, în ce priveşte noua premisă minoră. 118 Un silogism în prima figură cu concluzia particulară are, bineînţeles, o premisă universală şi una particulară; este cazul modurilor Darii şi Ferio. 119 Dacă vrem să demonstrăm circular premisa universală, înseamnă că avem de construit un silogism cu concluzia universală, bazat pe două premise particulare (fosta minoră şi fosta concluzie); or, o concluzie universală nu poate deriva decât din doua premise tot universale; iar două premise particulare nu duc la nici o concluzie. 120 Condiţia esenţială a conversiunii e ca judecata conversă să nu susţină nimic mai mult decât judecata convertită; trebuie deci ca extensiunea termenilor să rămână aceeaşi O particulară nu se poate deci converti într-o universală. 121 Silogismul primitiv este de forma: dA Toţi B sunt A rl Unii C sunt B I Unii C sunt A. . .^ Minora particulară se poate demonstra circular, convertind majora şi concluzia drept minoră. Avem, în adevăr, dA Toţi A sunt B r I Unii C sunt A I Unii C sunt B. 406 ANALITICA PRIMA II, 6, 58 b că silogismul este negativ122, nu este posibil a dovedi premisa • sală pentru motivul arătat mai sus123. Dar este posibil a dovedi UlU sa particulară, dacă propoziţia AB este convertită ca în silogismul P16 ,1 adică „B aparţine la unii din cei cărora A nu le aparţine"124, minteri'nici un silogism nu rezultă, pentru că premisa particulară este ^ -125 negativa • <Demonstraţia circulară, în figura a doua> în figura a doua126, nu este posibil a dovedi o propoziţie afirmativă în felul acesta, dar o propoziţie negativă poate fi dovedită. O propoziţie afirmativă nu se dovedeşte, fiindcă premisele noului silogism nu sunt amândouă afirmative (întrucât concluzia este negativă)127, căci o propoziţie afirmativă este dovedită (după cum am văzut) din premise care sunt amândouă afirmative. Negativa se demonstrează, după cum urmează: să admitem că A aparţine la toţi B, dar nici unui C; conchidem că B nu aparţine nici unui C. Dacă admitem însă că B aparţine la toţi A, este necesar ca A să nu aparţină nici unui C, pentru că obţinem figura a doua, cu B ca termen mediu128. Dar dacă premisa AB este negativă şi 122Ferio.

123 Cf. notelor 119 şi 120. 124 Aristotel indică şi aici o aparenţă de silogism, ca în cazul comentat de noi la ""ta 117, noul silogism universal Ia care face aluzie Stagiritul fiind de modul Celarenl. Adică minora este negativă, ca şi majora, deci oricum nu avem un silogism, •' concluzia afirmativă rezultă numai din premise afirmative. Deocamdată, textul are în vedere silogismele universale, în modurile Camestres f Cesare. Dacă vrem să demonstrăm circular premisa afirmativă, înseamnă că avem de sa construim un silogism cu concluzie afirmativă, bazat pe două premise negative; l l g p p g 0 concluzie afirmativă se obţine numai din premise afirmative, şi apoi din două premise &tive nu se poate trage nici o concluzie. Silogismul iniţial are forma: cA Top' B sunt A rnEs Nici un C nu este A trEs Nici un C nu este B. 407 ARISTOTEL cealaltă afirmativă, vom avea prima figură129. Căci C aparţine 1 A şi B nu aparţine nici unui C; prin urmare, nici B nu aparţine vr A, şi nici A nu aparţine lui B . De aceea, prin concluzie şi o prem' » nu obţinem nici un silogism, dar dacă se admite o nouă prerrris* deasupra, un silogism va fi posibil131. Dar dacă silogismul nu este universal132, premisa universală poate fi dovedită, pentru acelaşi motiv pe care l-am arătat mai sus133-dar premisa particulară poate fi dovedită, ori de câte ori premis universală este afirmativă. Să admitem că A aparţine la toţi B, dar nu la toţi C; concluzia este BC. Dacă acum se admite că B aparţine la toţi A, dar nu la toţi C, A nu va aparţine unor C, B fiind termenul mediu13'' Minora se poate demonstra circular, prin convertirea majorei: c A Toţi A sunt B mEs Nici un C nu este B trEs Mei un C nu este A. 129 în cazul precedent, majora AB era afirmativă şi minora AC, negativă; silogismul, în figura a doua de modul Camestres, conduce circular la un silogism în aceeaşi figură, de acelaşi mod. în cazul ce urmează, majora AB este negativă şi minora AC afirmativă; silogismul este de figura a doua, dar în modul Cesare. Aristot^l va arăta câ dovada circulară duce la un silogism de modul Celarent, adică în figura întâi. 130 Silogismul primar este: cE Nici un B nu este A sA Toţi C sunt A______ rE Nici un C nu este B. Silogismul derivat este redat de schema următoare: Nici un C nu este B Toţi A sunt C___ Nici un A nu este B. cE IA rEnt şi, prin conversiune, Nici un B nu este A. 131 După cum se vede din nota precedentă, n-am ajuns să probăm vechea rnajo decăt luând concluzia din Celarent şi convertind-o. Operaţia circulară propriu-zisă nu ne-a condus decât la conversa majorei. 132 Modurile Festino şi Baroco. 133 O concluzie universală neputând izvorî din premise particulare. 134 Schema pentru silogismul primar este: bA Toţi B sunt A rO Unii C nu sunt A cO Unii C nu suni B. Minora se poate demonstra circular în acelaşi mod: bA Toţi A sunt B rO Unii C nu sunt B cO Unii C nu sunt Ă. 408 ANALITICA PRIMA II, 7, 58 b, 59 a ă premisa universală este negativă135, premisa AC nu va fi trată prin conversiunea lui AB136. Căci va rezulta atunci că ori ^eD? Annă ori una din premise este negativă şi, prin urmare, nu obţinem • silogism- Dar dovada va urma ca şi în silogismele universale, nlC1- cp admite că A aparţine la unii din aceia cărora unii B nu le dacă se aparţ: .in 137 «Demonstraţia circulară, în figura a treia> în figura a treia, când ambele premise sunt luate universal, nu este posibil a le dovedi reciproc, căci universalul

în conformitate cu regulile gismului.este dovedit prin judecăţi tot universale. ceea ce ar însemna că am demonstrat circular minora de mai sus. căci nu există coextensiune şi deci identita dovedită între vechiul subiect (al judecăţii convertite) şi noul subiect (al conversei). Unele pisici sunt jucării. aşa încât este clar că e absolut imposibil a dovedi prin această figură 59 a premisa universală138. de exemplu. dovada va fi posibilă. bineînţeles. în care majora e universal-negativă. cealaltă . care totodată jucării şi pisici (numai în primul caz. dar când se raportă la major140. Disamis. 7. Să admitem că B aparţine la toţi C şi A nu •— la unii C. am în vedere aceleaşi lucruri. Nici un A nu este B. 142 Aristotel recunoaşte că orice particulară afirmativă se poate converti într-o particulară afirmativă: Unii B sunt C devenind. concluzia este că A nu aparţine unor B. deşi este valabilă. ( Mai trebuie dovedit că. anume. prin conversiune. este necesar ca A să nu 3 rtnâ unor C. ci trebuie să adăugăm precizarea că. ca şi B să aparţină unor cl42 nu este totuna ca „Acesta să aparţină aceluia". va fi posibil a doved propoziţia AC. dacă acesta aparţin / ceva din acela. acela aparţine la ceva din acesta143. Când ambele premise sunt afirmative. modurile în figura a treia sunt Darapti. că C aparţine la toţi B. sunt sigur că aceleaşi fiinţe sunt şi bimane şi oameni. Şi ori de câte ori o premisa este 141 Construim schema sugerată de text: dA Top C sunt A 11 Unii C sunt B si Unii B sunt A. Să admitem că A aparţine la toţi C şi B la unii C. 139 140 Modul Disamis. când zic: Toţi oamenii sunt bimani. concluzia este judecata AB. 59 a rivă şi cealaltă negativa. dacă A nu . 143 Lui Aristotel nu i se pare. totuşi. Dacă acum se admite că C aparţine la toţi A. mă pot referi şi la pisici vii). Şi Toţi bimanii sunt oameni. în ambele cazuri. dar concluzia în această figură este totdeauna particulară. dacă Caparţine unor B. cealaltă premisă nu este dovedită. Câ dacă C aparţine la toţi B şi A la unii B. Modui Datisi. Dacă se adm'a aceasta.■ e totuna a spune . 409 ARISTOTEL aparţine unor B. iar afirmativa este universală. dovada celei din urmă va fi uneori posibilă. 144 Iată schema: 410 ANALITICA PRIMA II. luând drept premise conversa majorei şi fosta concluzie. x poate fi dovedită. este necesar ca A să aparţin' unor C. 136 Propoziţia Nici un B nu este A ne <lî. 3 â tem. In adevăr. Dar când premisa negativă aP „jjjversală146. cu excepţia de mai ■nte147. toate cu concluzia particulară. Datini. iar cea universală se raportă la minor139. ai departe. Dacă tem. ea va fi imposibilă. Nu to se întâmplă cu universalele. din două premise negative. termenul mediu fiind B144. silogismul nu mai rezultă din concluzie şi din cealaltă premi i Dar dacă B aparţine la toţi C şi A unor C. alteori nu. termenul mediu fiind B145. dacă se admite că acesta nu aparţine la unii din acela. obţinem: dA Toţi A sunt C r I Unii B sunt A I Unii B sunt C Noua concluzie e numai conversa judecăţii ce era de demonstrat. Unii C sunt B. dar că B aparţine unor C nu s-a dovedit141 »tOt este necesar. Felapton. Aristotel scrie că cel puţin una dintre premise e negativă. că conversiunea unei particulare afirmative este perfect corectă. s-a dovedit că C 135 Pentru modul Festino. Şi Unele jucării sunt pisici. dacă se admite că Caparţine la toţi fi şi A la unii B. Dar dacă o premisă este universală şi cealaltă particulară. acela aparţine la unii din acesta. prin conversiune. Cu gândul de a demonstra circular minora. ori ca „Acela să ana i* acestuia". Minora afirmativă Unii C sunt A poate rezulta. ™ şi Ferison. Explicaţia aceasta a lui Aristotel este de pus în corelaţie cu observaţiile noastre dl" notele in şi 124.

concluzia trebuie de asemenea să stea în picioare155. Revenind iarăşi la cazul analog cu cel tratat în nota 137 şi cu cele similare studiatemaisus. în astfel de cazuri. toate dovezile sunt făcute nrin » ^Şl pririultin^ •j w /\ . Adică prin figura a treia. Demonstrarea majorei se poate face cu convertirea minorei. nu rezultă aceiaşi silogism în orice formă de 151 Am văzut că. 145 Schemele sunt următoarele: bO Unii C nu sunt A cAr Toţi C sunt B dO Unii B nu sunt A.aparţine nici uj C dar B aparţine unor C.<jţ silogisme care nu sunt făcute chiar în aceste figuri151 ■ ocie> acelţ nu admit dovada circulară. prin ea îns^'1 înSăşi fi în figura a treia. lm ln faţa a două premise negative E şi O. ^a ^ premise. 411 ARISTOTEL că acela aparţine la tot ce acesta nu aparţine universal î când silogismul este universal.^^^ asemenea. Din acest punct. 146 Cazul modului Ferison. Căci. dar când este particular. cu convertirea minorei. pentru că alfel nu obţinem un silogism148. trebuie ca cealaltă premisă să fie respinsă. ori că mediul nu poate aparţine termenului minor154. în adevăr. luând un silogism de modul Ferison. ceea ce nu trebui convertirea unei judecăţi. Nici într-un alt chip nu este posibil. dacă concluzia a fost răsturnată şi una din premise stă în picioare. care nu duc la nici o concluzie. Este o deosebire dacă concluzia este convertită în contradictoria. tste. B devenind mediu: dl Unii B sunt A sA Toţi B sunt C mls Unii C sunt A. B devenind termeni mediu: bO Unii B nu sunt A cAr Toţi B sunt C dO Unii C nu sunt A. deoarece. . confund"0" 152 Este vorba aici de conversiunea unui silogism. SUW 59 b <Conversiunea silogismelor în figura î&tâi> A converti un silogism152 înseamnă a răsturna153 concluzia si a face un alt silogism. ori sunt imperfecte. dacă ea rămâne în picioare. Majora se poate demonstra circular. uneori. ori în contraria ei156. in a treia figură şi în fi2u . dacă concluzia este negativă. Este evident deci că149. vrem să dovedim circular minora I. . Dacă acum admitem că C aparţine unora din aceia c