1.

PSIHOPEDAGOGIA ADOLESCENILOR, TINERILOR
I ADULILOR
Cristian VASILE
INTRODUCERE
De unde putem porni în întelegerea dezvoltárii în general si a
psihologiei dezvoltárii în mod specific? Orice proces de dezvoltare are la
bazá schimbarea, însá trebuie studiatá natura specificá a schimbárilor din
cadrul procesului. În cadrul psihologiei dezvoltárii (sau psihologia vârstelor)
se discutá despre mai multe tipuri de schimbári la nivel psihologic,
majoritatea legate de modificárile de tip biologic care apar odatá cu trecerea
timpului.
Nu putem porni în acest demers fárá a sublinia cá ontogeneza
presupune schimbári cu un continut calitativ major, schimbári care sunt
relativ permanente si ireversibile si care contin secvente într-o anumitá
ordine.
Un alt aspect asupra cáruia psihologia moderná trebuie sá se exprime
se referá la “ce” se dezvoltá. În acest caz, de cele mai multe ori, va trebui sá
ne limitám la comportamente observabile si cuantificabile. Nu discutám aici
despre o abordare de tip comportamentalist pur (behaviorism), ci despre
comportamente observabile care au la bazá cognitia, afectivitatea si
motivatia si despre observatii de tip stiintific, bazate pe evidente.
De-a lungul transformárilor ontogenetice discutám despre sisteme
cognitive, sisteme afective si sisteme motivationale. Aceste sisteme sunt
caracterizate de forme specifice de activitate care sunt exprimate în actiuni si
modele actionale în mediul înconjurátor. De exemplu, verbalizarea poate
reflecta un anumit mod/nivel de functionare al gândirii copilului, plânsul
într-un anumit context poate reflecta partial modul de functionare al
sistemului emotional al copilului, iar unele comportamente pot reflecta o
parte a structurii sistemului intentional al aceluiasi copil.
2
Multe dintre abordárile care încearcá sá ráspundá la întrebarea “ce se
schimbá?” iau în considerare douá functii majore ale actiunilor umane:
funcia expresiv (orice actiune poate fi consideratá din perspectiva a ceea
ce exprimá) care se referá la faptul cá orice actiune reflectá o organizare
bazalá sau un sistem dinamic si funcia instrumental, care este înteleasá
sub forma mijloacelor prin care este atins un anumit rezultat, sau ca
dimensiune adaptativá si pragmaticá a actiunii. Sistemele amintite mai sus
(cognitiv, afectiv si motivational) au forme caracteristice de activitate
exprimate prin actiuni specifice în mediu (funcia expresiv), dar au si
functii de mijlocire prin faptul cá, de exemplu, cognitia este un mijloc de
rezolvare de probleme, emotiile exprimate (plânsul) reprezintá un mijloc de
a atrage atentia si de a obtine îngrijire, iar un comportament de tip motric (de
exemplu, mersul copilului cátre bucátárie) reprezintá un mijloc de a dobândi
hraná (funcia instrumental).
Schimbrile dezvoltrii: transformri i variaii
Abordárile moderne ale dezvoltárii fac referire de cele mai multe ori
la douá tipuri fundamentale de schimbári: de transformare (transformative)
si de variatie (variationale).
Schimbrile transformative sunt reprezentate de schimbarea formei,
organizárii sau/si structurii unui sistem (de exemplu, o samântá se
transformá în plantá, apa se poate transforma în gheatá sau vapori etc.). În
general toate sistemele nonlineare, incluzând aici si sistemul psihic, trec prin
schimbári transformative. Schimbarea de transformare are ca rezultat
aparitia noutátii si cresterea complexitátii sistemului. Astfel anumite
subsisteme sau componente ale sistemului dau nastere unor noi caracteristici
care nu pot fi reduse la componentele initiale. Acest tip de schimbare este
una de tip calitativ, ea nu poate fi înteleasá ca sumá a altor elemente. E.
Nagel (1957) a surprins natura schimbárilor transformative sugerând cá
dezvoltarea presupune existenta a douá notiuni fundamentale: notiunea de
sistem, ceea ce implicá o structurá definitá (de exemplu, organizarea) si
notiunea de set de schimbri secveniale în cadrul sistemului care nu se
referá numai la structurá, ci si la modurile de operare din sistem.
Schimbrile variaionale se referá la gradul cu care o schimbare
variazá fatá de un standard, normá sau medie. Îmbunátátirea mersului la
copil, dezvoltarea vocabularului sau obtinerea de note din ce în ce mai bune
la scoalá sunt exemple de schimbári variationale.
3
Din punct de vedere adaptativ schimbárile variationale se referá la
dezvoltarea unei abilitáti în directia eficientei din ce în ce mai crescute.
Acest tip de schimbare poate fi reprezentatá liniar, este sumativá (se adaugá
noi elemente la cele deja existente), deci estecantitativ si continu.
1.1. STADIILE ONTOGENETICE ALE DEZVOLTRII PSIHICE
Stadialitatea dezvoltrii psihice
Dezvoltarea umaná nu este un proces continuu, care se desfásoará
constant si uniform, ci unul stadial, în care diferite etape se succed
sistematic, iar trecerea de la o etapá la alta se realizeazá progresiv si nu
brusc. Astfel are loc mai întâi o obisnuire a individului cu noua situatie
(noile caracteristici specifice stadiului în care se aflá), pâná ce se poate
spune ca a fost atinsá perioada de apogeu sau maturizare în stadiul respectiv.
Diferiti autori (J . Piaget, H. Wallon, S. Freud, A.N. Leontiev, L. Kohlberg,
A. Binet etc.) au sesizat, prin cercetári experimentale, existenta unor stadii în
procesul dezvoltárii umane.
Stadiul reprezintá o fazá sau etapá de dezvoltare de tip complex, în
care regásim, ca si caracteristici fundamentale, transformári de tip cantitativ-
calitativ specifice, functionale si structurale (ireversibile dupa unii autori) ale
însusirilor individuale înnáscute sau achizitionate.
În explicarea stadialitátii este necesar a se tine cont decaracteristicile
vârstei si caracteristicile individuale.
Caracteristicile vârstei sunt constituite din trásáturile somatice,
fiziologice si psiho-comportamentale care sunt comune pentru mai multe
persoane de aceeasi vârstá (de exemplu, comportamentul ludic la copii,
puseul de crestere în perioada pubertátii etc.).
Caracteristicile individuale se refera la trásáturile somatice,
fiziologice si psiho-comportamentale specifice unei singure persoane si care
o deosebesc pe aceasta de alte persoane din aceeasi categorie de vârstá sau
dintr-o categorie de vârstá diferitá (de ex., trásáturi fizice, trásáturi
temperamentale, mod diferit de reactie într-o situatie similará etc.).
Stadiul psihic reprezintá un ansamblu de caracteristici psihice bine
conturate si diferentiate calitativ, care permit identificarea particularitátilor
asemánátoare la indivizi aflati în aceeasi perioadá de vârstá, precum si
4
particularitátile diferite la indivizi aflati în diverse perioade de vârstá. Relatia
între vârstá (exprimatá prin conceptele de etape si cicluri de vârstá) si stadiul
de dezvoltare psihicá este una de corespondentá relativá în sensul cá
schimbarea vârstei (cronologice) nu aduce automat si schimbarea vietii
psihice.
Etapele, ciclurile i stadiile dezvoltrii psihice:
etapa prenatalá – perioada în care se contureazá si se construiesc toate
componentele organismului, inclusiv elemente de naturá psihicá;
etapa postnatalá – de la nastere pâná la finalul vietii, care include trei
cicluri majore de dezvoltare:
- ciclul de crestere si dezvoltare (0 - 25 de ani) – se dezvoltá toate
capacitátile fizice si psihice specifice speciei umane;
- ciclul de maturizare (25 ani - 60/65 de ani) – capacitátile fizice si
psihice se manifestá deplin;
- bátrânetea (dupá 65 de ani) - capacitátile individului intrá în declin.
Fiecare ciclu prezintá stadii specifice de dezvoltare. În prezenta lucrare
vom aminti doar stadiile corespunzátoare adolescentei si perioadei adulte:
1. perioada pubertátii sau preadolescenta (între 10 – 14 ani);
2. perioada adolescentei (între 14 – 20 de ani );
3. perioada postadolescentei sau adolescenta târzie (între 20 si 25 de ani);
4. stadiul tineretii (între 24 si 35 de ani) - se definitiveazá identitatea
profesionalá, socio-culturalá, familialá, etc.;
5. stadiul vârstei adulte (35 – 65 de ani) – puternicá maturizare în viata
psihicá, în special în ce priveste afectivitatea si personalitatea;
6. stadiul de trecere (65 - 70 de ani) – identitatea profesionalá a individului
începe sá se destrame (pensionarea), însá capacitátile fizice si psihice
sunt la un nivel bun;
7. prima bátrânete (70 – 80 de ani) - capacitátile fizice si psihice încep sá
scadá iar individul îsi restrânge sfera activitátilor si a relatiilor sociale;
8. a doua bátrânete (80 - 90 de ani) – apare dependenta de ceilalti pentru
satisfacerea nevoilor;
9. marea bátrânete (dupá 90 de ani).
Cu cât ne situám mai aproape de începutul dezvoltárii (în copilária micá,
de exemplu), unitátile de vârstá în care se concentreazá diferentele
psihologice sunt mai mici si se succed rapid. Cu cât dezvoltarea înainteazá
cátre vârstele mari, diferentele sunt din ce în ce mai greu sesizabile si mai
putin spectaculoase. Indiferent de stadiul la care ne referim, structurile
psihice existente constituie elemente de sprijin, de genezá pentru diferite
însusiri si caracteristici psihice caracteristice urmátorului stadiu.
5
Dezvoltarea psihicá poate fi urmáritá pe trei directii psihice
reprezentative, astfel încât se pot abordadezvoltarea cognitiv, afectivi
socio-moral.
Stadialitatea cognitiv (J. Piaget)
1
Termenul cognitiv, derivat din latinescul cognoscere (a cunoaste), se
referá la activitátile implicate în achizitia, procesarea, organizarea si
utilizarea cunostintelor. Cu alte cuvinte, este vorba despre toate acele
abilitáti asociate cu gândirea si cunoasterea.
Ontogeneza cognitivá, mai ales sub aspectul procesualitátii de tip logico-
matematic – aspect care l-a interesat în mod deosebit pe J ean Piaget – se
prezintá într-o succesiune de stadii, dintre care ne vom focaliza aici pe cele
corespunzátoare adolescentei si vârstei adulte, enumerând doar stadiile
corespunzátoare copiláriei:
1. Stadiul senzorio-motor (0 - 2 ani) corespunde dezvoltárii si
coordonárii capacitátilor senzoriale si motorii ale copilului.
2. Perioada preoperatorie (2 - 7/8 ani) se centreazá în jurul functiei
semiotice sau simbolice (copilul poate sá învete sá exprime o realitate
- obiect, persoaná, situatie – cu ajutorul unui substitut evocator –
cuvânt, desen, comportament, imagine mintalá).
3. Stadiul operaiilor concrete (7/8 - 11/12 ani) – achizitia
reversibilitátii.
Trecerea la operatiile concrete reprezintá un punct de ráscruce în
dezvoltarea cognitivá. În acest stadiu sunt elaborate instrumente mintale
fundamentale, permanente care, în stadiul urmátor, se întregesc printr-un
sistem operational si mai complex. Asistám la schimbári transformative
intrapsihice care se exteriorizeazá în transformári variationale reflectate în
comportament.
În aceastá perioadá se dobândeste treptat capacitatea de conservare a
cantitátilor discontinue, a greutátii (la 8 - 9 ani) si a volumului (în jur de 12
ani); de asemenea, copilul devine capabil sá rezolve probleme care implicá
operatiile de tranzitivitate si clasificare ierarhicá, sau probleme care implicá
rationamente cu privire la relatiile spatiale între obiecte. Apare
rationamentul inductiv (de la concret la abstract) si rationamentul analogic
1
Piaget a expus sistemul stadiilor dezvoltárii cognitive în mai multe reprize : 1930, 1937, 1947, 1948,
1950, 1952 si 1955.
6
(prin asemánare).
4. Stadiul operaiilor formale sau inteligena operaional-abstract
(11/12 – 15/16 ani sau niciodatá):
Rationamentul se desprinde de concret, putându-se baza pe
abstractizare. Apare raionamentul deductiv (de la abstract la concret) pe
baza unor modele ideo-verbale. Gândirea devine formalá si combinatoricá.
Pe lângá operarea mai nuantatá cu clase de obiecte si cu relatiile dintre
ele (stadiul anterior) apare posibilitatea operaiilor cu operaii, ceea ce
permite trecerea la rationamentul ipotetico-deductiv. Cunoasterea care se
îndrepta pâná în aceastá perioadá de la real la posibil devine deschisá si
drumului invers, de la posibil la real (Piaget aratá cá în acest tip de
transformare se aflá originea „idealismului adolescentei”).
În acest stadiu, adolescentul devine capabil sá elaboreze informatii noi pe
baza si cu ajutorul informatiilor dobândite anterior.
Generarea de corelatii abstracte provenite din informatia disponibilá,
iar ulterior compararea acestora între ele, este o competentá generalá
specificá gândirii adolescentului. Piaget descrie o sarciná în care elevilor din
stadiul concret-operational le-a fost oferit un set de propozitii care
semnificau acelasi lucru. Totodatá li s-a solicitat sá puná în corespondentá
propozitiile respective cu un set de proverbe. S-a constatat cá, desi copiii
înteleg cerintele sarcinii, ráspunsurile lor sunt în mare parte gresite, deoarece
ei nu realizeazá principiul general pe care îl descrie proverbul. Ei realizeazá
corespondenta pe baza similaritátii propozitiilor, însá nu reusesc sá compare
sensul acestora pentru a identifica rezultatele corecte. În schimb adolescentii
si adultii realizeazá mult mai rapid si corect o astfel de corespondentá.
Altá competentá pe care Piaget a identificat-o la adolescenti este
abilitatea acestora de a rationa asupra unor situatii si conditii ipotetice, pe
care nu le-au experimentat. Gândirea nu mai este legatá de obiecte si
evenimente actuale: adolescentii pot sá abordeze notiuni pur ipotetice si
abstracte. Adolescentul poate accepta, de dragul argumentului sau a
discutiei, conditii care nu existá sau care sunt contrare experientei imediate
cu obiectele. Adolescentii nu sunt legati de propria lor experientá a realitátii,
drept urmare pot sá aplice logic fiecare set de conditii. Astfel, ei sunt
capabili sá se gândeascá la viitor, sá ia în calcul mai multe posibilitáti si sá
facá planificári în consecintá. O ilustrare a abilitátii de a rationa despre
situatii ipotetice se gáseste în dezbaterile formale.
Abilitatea adolescentului de a analiza, compara si a diferentia corelatiile
abstracte si experientele stá la baza dezvoltárii principalelor competente pe
7
care se orienteazá învátámântul secundar.
Metacogniia
Flavell (l979) defineste metacognitia astfel: cunoasterea
functionalitátii propriei activitáti cognitive si a capacitátii de control al unui
anumit aspect al activitátii cognitive. Altfel spus, metacognitia este un
instrument cognitiv de control si gestionare a unei activitáti cognitive.
Fenomenul metacognitiei poate fi evidentiat la elevul adolescent în
situatia în care constatá cá are mai multe probleme cu achizitia si
internalizarea (învátarea) unei sarcini decât a alteia; atunci când realizeazá
cá ar trebui sá verifice logic un rationament înainte de a-l accepta ca atare;
atunci când evalueazá fiecare alternativá în orice situatie cu mai multe
variante înainte sá decidá care este mai buná etc. Metacognitia se referá la
monitorizarea activá, reglarea consecventá si orchestrarea acestor procese în
relatie cu obiectele sau datele cunoasterii, în vederea satisfacerii unor
scopuri sau obiective concrete.
Verificarea rezultatelor unei operatii dupá anumite criterii de eficientá
sau de altá naturá este un atribut al metacognitiei, aplicabil indiferent dacá
tema luatá în discutie este rezolvarea unei probleme de matematicá, citirea
cu un scop, memorarea unui pasaj, urmarea unei retete, sau asamblarea unei
piese de mobilier.
În concluzie, gândirea formalá, conform lui Piaget, implicá patru
aspecte majore: metacogniia (reflectare asupra propriei gândiri), gândirea
abstract (trecerea de la realitate spre posibilitate), gândirea logic
(capacitatea de a lua în considerare toti factorii si ideile importante dintr-o
problemá si de a formula pe baza lor concluzii corecte, ca, de exemplu,
capacitatea de a determina cauze si efecte) si motivarea ipotetic
(formularea de ipoteze si examinarea probelor luând în considerare mai
multe variabile).
5. Gândirea categorial (15-19 ani) – se dezvolt²pe baza conceptelor
integrate în sisteme
În cadrul dezvoltárii cognitive a individului Piaget aratá cá existá o
stabilitate a psihicului uman datoratá echilibrului întreasimilarea realului si
acomodarea psihicului la real prin elaborarea unor scheme cognitive de
adaptare (interiorizarea lumii reale). Între cele douá operatii de asimilare si
acomodare apare o corespondentá continuá si o interconditionare care duce
la echilibru.
8
Pe baza rationamentelor de tip inductiv adolescentii sunt capabili sá se
raporteze critic la propria gândire si sá elaboreze teorii asupra acesteia.
Totodatá ei îsi pot testa aceste teorii logice si stiintifice, luând în calcul mai
multe variabile, descoperind pe baza unor rationamente deductive anumite
adeváruri stiintifice.
Modelul lui Piaget a fost criticat pentru cá nu a luat în calcul influenta
socialá asupra dezvoltárii cognitive, în replicá fiind elaborat modelul lui
Vîgotski. Aceastá teorie a dezvoltárii cognitive are însá merite majore, stând
la baza abordárii cognitiviste a educatiei.
Abordarea cultural-istoric a dezvoltrii cognitive în viziunea lui
Vîgotski
L. S. Vîgotski a fost cel care a elaborat o alternativá bine
fundamentatá la teoria lui Piaget. Ideile sale au influentat puternic
dezvoltarea diferitelor zone ale psihologiei si pedagogiei.
Vîgotski considera cá dezvoltarea copilului se realizeazá gratie
mijloacelor care îi sunt oferite acestuia de mediul sáu social, în contextul
unor interactiuni sociale multiple. Dezvoltarea presupune un permanent joc
între procesele intrapsihice si cele interpsihice (interindividuale), antrenând
subiectul sá interiorizeze ceea ce învatá cu ajutorul altcuiva.
În teoria sa asupra dezvoltárii cognitive în conditii cultural-istorice,
Vîgotski foloseste câteva concepte importante:
- Medierea
Subiectul îsi construieste cu ajutorul altei persoane instrumentele cognitive
pe care apoi si le însuseste pentru beneficiul propriu. Mediatorul joacá, deci,
un rol deosebit de important, intercalându-se între subiect si ceea ce se
învatá pentru a facilita interiorizarea si asimilarea nu doar a instrumentelor
gândirii dar si dezvoltarea functiilor psihice.
- Procesele de internalizare
Copilul internalizeazá activitátile externe, formându-si astfel propriile
structuri mintale si învatá astfel sá gândeascá. Procesul de internalizare are
loc în trei etape:
1) Asistenta în realizarea activitátii este furnizatá de cátre cei mai
capabili (de exemplu, profesor, coleg mai abil).
2) Asistenta este furnizatá de copilul însusi, care vorbeste cu voce tare
pentru a rezolva problemele.
9
3) Conceptul sau activitatea se internalizeazá (devine reprezentare la
nivelul mintii).
Spre deosebire de teoria lui Piaget, la Vîgotski conceptul de internalizare
primeste o dimensiune socioculturalá. Aceasta decurge din contextul în care
are loc învátarea. Astfel cultura este transmisá de la o generatie la alta prin
intermediul educatiei copiilor. Aceasta înseamná cá, la nivel individual, un
copil devine el insusi prin altii.
- Zona proxim de dezvoltare (ZPD)
Se referá la diferenta dintre ceea ce individul este capabil sá realizeze din
punct de vedere intelectual la un moment dat al dezvoltárii sale si ceea ce
poate sá realizeze atunci când beneficiazá de medierea altuia. ZPD este
conceptul cheie al teoriei lui Vîgotsky si se referá la acea zoná de dezvoltare
în care persoana poate sá învete ceea ce nu stie încá. ZPD este: “distanta
dintrenivelul de dezvoltare actual, pe care îl putem determina dupá modul în
care copilul poate sá rezolve problemele date independent si nivelul de
dezvoltare potenial, pe care îl putem determina urmárind modul în care
copilul rezolvá probleme atunci când este asistat de un adult sau colaboreazá
cu alti copii mai avansati”.
Astfel “fiecare functie psihicá superioará apare de douá ori în cursul
dezvoltárii copilului: mai intâi ca functie interpsihicá, apoi a doua oará ca
activitate intelectualá, ca proprietate interioará a gândirii copilului, ca functie
intrapsihicá”.
- Interaciunea social
Pentru a atinge nivelul maxim posibil pentru dezvoltarea cognitivá a unui
individ este necesará interactiunea socialá: „Ceea ce un copil poate sá facá
astázi colaborând cu celálalt, mâine va putea sá facá singur” (Vîgotski).
Interactionând unii cu ceilalti sau cu adultii, copiii produc nu numai
organizári cognitive mai elaborate decât cele de care erau capabili înainte de
interactiune, ci ei devin, dupá aceasta, capabili sá reia singuri coordonárile.
Aceastá idee conduce la dezvoltarea unui nou concept, cel de afodaj,
care a fost preluat si dezvoltat mai târziu de J erome K. Bruner în conceptul
deafodaj instrucional (instructional scaffolding).
- Limbajul i dezvoltarea conceptelor
Pentru a întelege ideile lui Vîgotski despre gândire si limbaj, este importantá
întelegerea distinctiei pe care el o face între dezvoltarea naturalá si cea
cultural. Dezvoltarea culturalá se cládeste pe dezvoltarea naturalá,
10
geneticá, pe masurá ce individul foloseste instrumente culturale si simboluri
precum vorbirea si scrisul. Vorbind cu o altá persoaná, copilul
constientizeazá functia comunicativá a limbajului. Gândirea nu poate exista
Iárá limbaj: omul se foloseste de cuvinte pentru construirea socialá a
întelegerii. În termenii lui Vîgotski, vorbirea si actiunea, ca „instrumente
psihologice”, permit omului sá modeleze atât propriile actiuni, cât si pe ale
altora.
- Concepte tiintifice, concepte spontane
Una dintre ideile lui Vîgotski, care este reluatá în prezent, se referá la
distinctia dintre conceptele stiintifice si cele spontane:
Conceptele spontane sunt cele care apar din propriile observatii ale
copilului – realizate în general acasá sau în afara scolii.
Conceptele stiintifice sunt cele care apar din predarea formalá.
Cele douá tipuri de concepte se întâlnesc unele cu altele în cadrul scolii:
conceptele spontane bogate, dar dezorganizate ale copilului, se întâlnesc cu
abordarea sistematicá si logicá a adultului.
Stadialitatea afectiv (Henri Wallon)
Din punct de vedere afectiv H. Wallon caracterizeazá dezvoltarea umaná
astfel:
la 1 an afectivitatea se defineste prin impulsivitate si instabilitate,
emotii puternice si negative;
la 2 ani se contureazá independenta sinelui; apar sentimente de
dragoste, rusine, urá;
la 3 - 5 ani se constituie constiinta de sine pe baza imaginii de sine
(recunoasterea copilului în oglindá);
la 6 - 7 ani încep sá se diferentieze comportamentele sociale care se
dezvoltá pâná la 10 ani;
între 11 - 14 ani – viatá afectivá bogatá si contradictorie, caracteristicá
pubertátii;
15 - 19 ani, uneori pâná în jurul vârstei de 21 de ani – adolescenta
definitá printr-un decalaj între planul intelectual (mai avansat) si cel
socio-afectiv
Stadialitatea acional (A.N. Leontiev)
Din punct de vedere actional A.N. Leontiev distinge:
copilul mic – bazele apucárii, mersului si vorbirii;
11
perioada anteprescolará (2 - 3 ani) – manipularea obiectelor, relatii
simbiotice cu lumea, un nou tip de socializare, mai complexá;
perioada primei scolaritáti (7 - 10 ani) – conduite complexe: scris-
citit, calcul elementar; reguli scolare pe baza cárora se achizitioneazá
cunostinte;
scolaritatea mijlocie (11 - 14 ani) – caracterizatá prin criza de
personalitate (conduite dinamice, explozive uneori);
scolaritatea mare (14 - 19 ani) – afirmarea personalitii uneori prin
atitudini nonconformiste.
Stadialitatea moral (L. Kohlberg)
În armonie cu evolutia cognitivá judecata moralá parcurge si ea o
dezvoltare stadialá.
În literatura de specialitate se evidentiazá trei componente principale
ale moralitátii:
- Componenta cognitiv (reprezentári si notiuni morale) se referá la
cunoasterea regulilor etice, precum si la capacitatea de a deosebi între ele
actele si conduitele “bune” sau “de dorit” de cele “rele”, care trebuie sá fie
evitate.
- Componenta comportamental (fapte si actiuni morale) presupune
actualizarea, în manifestárile copilului, a standardelor morale dezirabile într-
o anumitá culturá.
Unele dintre aceste standarde sunt foarte asemánátoare, dacá nu chiar
invariabile, de la o societate la alta: practic, orice comunitate umaná acceptá
si promoveazá comportamente cooperante, altruiste, corecte si sincere
(denumite comportamente prosociale), concomitent cu respingerea celor
bazate pe minciuná, înselátorie, incorectitudine.
- Componenta emoional a moralitátii (convingeri si sentimente morale)
presupune adoptarea de cátre copil a sentimentelor cele mai adecvate fatá de
actele proprii si ale celorlalti.
În baza modului de judecare a unor dileme morale (10 întrebári-
problemá la care a contat nu atât ráspunsul cât argumentatia subiectilor),
Kohlberg a identificat 3 niveluri mari de evolutie a judecátii morale, fiecare
dintre ele cu douá stadii distincte:
1. nivelul premoral sau convenional (4 - 10 ani): standardele de judecare
sunt etichetele culturale ale anturajului (bun/ráu, are dreptate/se însealá,
cuminte/obraznic), iar faptele sunt judecate dupá consecintele lor;
12
- stadiul moralitii ascultrii, în care pedeapsa si recompensa sunt
criterii foarte puternice, implicit, evitarea pedepsei si supunerea la
norme apar ca avantaje personale imediate;
- stadiul moralitii hedonismului instrumental naiv, în care
conformarea la normá este consideratá sursá de beneficii (ea
trebuie realizatá pentru cá, fiind recompensatá, este plácutá prin
consecintele sale).
2. nivelul moralitii convenionale (10 - 13 ani): nivelul conformárii la
normá si al jucárii “rolului de copil” asa cum este el cerut de familie si alte
grupuri de apartenentá. Conformarea are la bazá plácerea de a i se
recunoaste purtarea, de a avea un statut “ bun”
- stadiul moralitii bunelor relaii – copilul respectá normele
pentru a fi recunoscut ca “báiat bun/fatá buná”;
- stadiul moralitii legii i ordinei – respectarea autoritátii, a
normelor si a legilor începe sá apará ca necesitate ce reglementeazá
conduita tuturor, fapt care actioneazá si în beneficiul personal.
3. nivelul autonomiei morale sau al interiorizrii i acceptrii personale
a principiilor morale (dupá 13 ani sau niciodatá): acceptarea normelor
morale apare ca factor de identificare cu grupul de referintá, prin
împártásirea acelorasi drepturi si îndatoriri dar se manifestá si un efort de
definire a valorilor morale proprii, cu distantare fatá de stereotipurile
existente
- stadiul moralitii contractuale – al acceptárii democratice a
legii. Standardele morale sunt întelese ca rezultat al unor decizii
mutuale, legile nu sunt intangibile si pot fi schimbate pe
considerente rationale, vizând utilitatea generalá;
- stadiul moralitii principiilor individuale de conduit – sistem
propriu de valori morale obtinut prin semnificatiile acordate
conceptelor de justitie, reciprocitate, egalitate, demnitate. J udecata
de sine este perceputá ca fiind mai puternicá decât cele venite din
exterior.
Stadiile dezvoltrii psihosexuale (Sigmund Freud)
Viziunea psihanaliticá a lui Freud privind dezvoltarea cognitivá a
omului a avut un efect profund asupra gândirii psihologice încá de la
aparitie, în prima parte a secolului XX.
Freud sustine cá personalitatea este constituitá din trei structuri
importante: Id (Sinele), Ego (Eul) si Superego (Supraeul). Fiecare parte a
13
personalitátii are propria sa functie, iar în personalitatea sánátoasá si maturá,
cele trei párti se aflá în armonie, ducând la un comportament echilibrat si
bine integrat.
Id-ul este determinat biologic si este partea primitivá a personalitátii,
înglobând toate pulsiunile instinctuale: sexuale, agresive si cele care
intereseazá satisfacerea nevoilor corporale. El actioneazá dupá principiul
plácerii, cáutând plácerea si evitând durerea. Id-ul este irational, impulsiv si
nu este afectat de restrictiile sociale. La copiii nou-náscuti toate procesele
mentale sunt procese ale Id-ului, în acceptiunea freudianá.
Eul se dezvoltá odatá cu cresterea copilului în încercarea acestuia de a
se adapta cerintelor lumii exterioare, fiind, deci, un construct social. Eul
opereazá dupá principiul realitii, adicá satisfacerea nevoilor este amânatá
pâná în momentul si locul oportun. De exemplu, copilul învatá cá foamea îi
va fi satisfácutá atunci când cineva va fi disponibil sa-i prepare mâncarea.
Prin dezvoltarea acestei structuri de personalitate individul învatá sa ia în
considerare constrângerile si restrictiile lumii înconjurátoare. Eul încearcá sá
realizeze echilibrul dintre pulsiunile irationale ale Sinelui si realitátile lumii
exterioare.
Supraeul este echivalentul aproximativ al constiintei de sine si apare
în perioada 4 - 6 ani. Supraeul este instanta moralá interná a individului,
evaluarea a ceea ce este „drept” si „nedrept”, în functie de reprezentarea
fiecárei culturi. Orice încálcare a standardelor înalte stabilite la nivelul
Supraeului, deseori nerealiste, are ca rezultat sentimentul de vinovátie si
anxietatea.
Teoria stadiilor dezvoltárii psihosexuale elaboratá de Freud a apárut în
urma investigatiilor clinice, autorul ajungând la concluzia cá primii cinci ani
de viatá au un efect permanent asupra dezvoltárii ulterioare a personalitátii
individului. Freud s-a referit la instincte sexuale, având în vedere conceptul
de plácere fizicá mai degrabá decât conceptul de sexualitate asa cum este
înteles astázi.
Stadiul oral
Primul stadiu se desfasoará în primul an de viatá, sursa principalá de
plácere a copilului fiind gura. Copilul gaseste o plácere deosebitá în
activitáti orale, precum suptul si apucarea cu gura, lucru important, dupa
Freud, în definirea tipului de personalitate care se dezvoltá.
14
Stadiul anal
Al doilea stadiu are loc de la unu la trei ani. În timpul lui energia
sexualá a individului se concentreazá asupra anusului si copilul gáseste
multá plácere în actiunea de defecare. Aceasta este vârsta la care copilul va
fi deprins cu olita, iar Freud considerá cá aceastá deprindere ar putea
influenta personalitatea ulterioará.
Stadiul falic
În stadiul falic, de la trei la sase ani, are loc identificarea sexualá a
copilului. Pentru prima datá, zonele genitale devin zone erogene principale,
dar nu în legáturá cu reproducerea, ci în maniera specificá sexualitátii
infantile, urmárind doar obtinerea de plácere. În timpul acestui stadiu Freud
presupune cá báietii încep sá se confrunte cu ceea ce el a numit complexul
Oedip, iar fetele resimt complexul Electra. Acesta îi produce copilului
conflicte interioare, care trebuie rezolvate prin identificarea copilului cu
párintele de acelasi sex. În aceastá perioadá se contureazá diferenta între
sexe
Perioada de laten
Al patrulea stadiu psihosexual este cunoscut sub denumirea de
perioadá de latentá si se desfasoará de la sase ani pâná la pubertate.
Caracteristicile principale ale acestei perioade sunt determinate de declinul
sexualitátii infantile. Se formeazá si se consolideazá sentimente esentiale
pentru om ca fiintá culturalá si moralá: pudoarea si dezgustul.
Stadiul genital
Când copilul ajunge la pubertate libidoul (energia psihicá) se
focalizeazá asupra organelor genitale si atentia tânárului adult se
concentreazá acum asupra sexului opus. Acest stadiu aduce cu sine
transformárile definitive ale sexualitátii umane. În timp ce sexualitatea
infantilá este predominant autoeroticá, sexualitatea adultá este predominant
obiectualá. Se trece de la constientizarea zonelor erogene la activitatea
sexualá specificá, orientatá spre reproducere.
Stadialitatea psihosocial (Eric Erikson)
Neofreudienii s-au concentrat în principal, asupra dezvoltárii Eului, pe
care l-au considerat un domeniu neglijat de cátre Freud. Un exemplu este
oferit de teoria dezvoltárii psihosociale, elaboratá de Erikson, care, ca si
Freud, a considerat cá individul se confruntá cu o serie de conflicte ce
15
trebuie sá fie rezolvate în vederea dezvoltárii unei personalitáti sánátoase si
armonioase. Dar în teoria lui Erikson conflictele nu sunt centrate pe zone ale
corpului ci pe relatiile individului cu alti membri ai societátii.
Teza centralá a acestei teorii este cá potentialul de dezvoltare al
individului capátá împlinire de-a lungul existentei sale, fiecare etapá fiind
deschisá unei noi achizitii psihosociale ca urmare a unei crize de dezvoltare;
crizele de dezvoltare apar din conflictul dintre posibilitátile de relationare
ale persoanei si cerintele mediului social. Cele 8 stadii eriksoniene acoperá
perioada întregii vieti.
Primul stadiu în teoria lui Erikson are la bazá conflictul încredere-
neîncredere (de la nastere pâná la aproximativ un an si jumátate). Copilul
trebuie sá-si stabileascá atitudinea de bazá fatá de lumea din jurul sáu. Dacá
în acest stadiu beneficiazá de satisfactie si confort, acest lucru îl va ajuta sá-
si dezvolte o atitudine mai încrezátoare. Dacá îngrijirile nu sunt consistente,
rezultá neîncredere fatá de cei de care depinde copilul, apoi fatá de toti
indivizii.
Pe másurá ce copilul învatá sá meargá, se confruntá cu alt conflict de
autonomie-dependen (intre 1½ – 3 ani ). Noile provocari fizice pe care le
înfruntá îi pot sustine încrederea sau îl pot face sá se simtá pur si simplu
incapabil. În aceastá perioadá se va stabili atitudinea generalá cu care copilul
va merge mai departe.
Al treilea stadiu apare pe másura dezvoltárii sociale si fizice, când
copilul se confruntá cu conflictul dintre iniiativ i vinovie (între 3 si 6
ani). Deoarece copilului i se cere sá-si asume din ce în ce mai multá
responsabilitate pentru viata sa, el poate ajunge sá-si dezvolte un puternic
simt de initiativá, sau poate ajunge sá se simtá vinovat ca nu si-a îndeplinit
corespunzátor responsabilitátile.
Copilul mai mare (6 - 12 ani) se confruntá cu conflictul sârguin-
inferioritate, pe másurá ce are de înfruntat tot mai multe provocári noi. El
poate sá se stráduiascá sá le depáseascá sau poate sá capete un sentiment
caracteristic de incapacitate.
Al cincilea stadiu apare la adolescentá (12 - 20 de ani) când trebuie
rezolvat conflictul identitate - confuzie de rol. Multimea noilor roluri sociale
si apartenenta la grupurile sociale diferite presupun dezvoltarea unui simt
integrator al propriei persoane; astfel adolescentul este coplesit de
multitudinea de roluri pe care trebuie sau/si alege sá le joace. Identificarea
16
unor ráspunsuri satisfácátoare presupune integrarea unei game variate si
contradictorii de perceptii despre sine si de perceptii ale altora despre sine
într-o structurá coerentá, respectiv propria identitate. Nerealizarea propriului
viitor, asumarea de responsabilitáti, edificarea unei identitáti negative,
deviante (cu elemente pe care subiectul nu le doreste si le simte ca fiindu-i
stráine) sunt elemente ale identitátii care se aflá în contradictie si sunt uneori
incompatibile cu normele sociale.
Ca tânár adult omul se confruntá cu al saselea conflict: intimitate -
izolare în relatiile cu altii (20 - 35 de ani). Intimitatea presupune fuzionarea
liberá a identitátilor fárá sá existe temeri si nici pierderea acestora.
Recompensele asociate intimitátii sunt atât de mari încât si persoanele cu
echilibru psihologic fragil vor fi dispuse sá-si asume riscurile. Alternativa
nefavorabilá a celor care refuzá acceptarea limitárilor propriei independente
sau riscurile intimitátii este aceea a izolárii.
La maturitate, idividul se confruntá cu un conflict între realizare -
rutin/stagnare (35 - 60 de ani). În aceastá etapá se formuleazá si realizeazá
observatii amplasate dincolo de limitele propriului sine si raportate la
elemente ca: familia, cariera profesionalá, societatea în ansamblu. Este
perioada în care conflictul interior se poate manifesta sub forma crizei
vârstei mijlocii (“midlife crisis”).
Ultimul stadiu apare la vârste de peste 60 de ani, când individul
trebuie sá accepte realitatea apropierii mortii, care presupune conflictul de a
o întâmpinaintegru sau cu disperare. Integritatea Eului rezultá din faptul cá
individul poate privi retrospectiv propria existentá, cu satisfactie, fiind
capabil sá accepte atât succesele cât si insuccesele proprii. Când
retrospectiva nu este privitá cu multumire si când individul constatá cá nu
existá timpul disponibil pentru operarea unor schimbari majore, stabilirea
unor noi obiective precum si realizarea acestora, rezultá disperarea. Individul
este nemultumit de propria viatá si dezvoltá o imagine de sine negativá ce nu
mai poate fi modificatá.
Putem observa din teoria lui Erikson cá dezvoltarea Eului continuá
toatá viata si cá fiecare perioadá de vârstá se confruntá cu propriul sau set de
probleme si conflicte.
17
Stadiile dezvoltárii psihosociale
Stadiul Principala achiziie
(variantele extreme)
Factorii sociali
Determinani
Corolarul
Axiologic
Infantil (0-1 ani) Încredere/Neîncredere Mama sau substitutul
matern
Speranta
Copilárie micá
(1-3 ani)
Autonomie/Dependentá Párintii Vointa
Copilárie mijlocie
(3-6 ani)
Initiativá/Retragere,
vinovátie
Mediul familial Finalitatea
actiunii
Copilárie mare
(6-12 ani)
Sârguintá,eficientá/
Inferioritate
Scoala si grupul de
joacá
Competenta
Adolescentá
(12-18/20ani)
Identitate/Confuzie Modelele si
covârstnicii
Unitatea
Tânárul adult
(20-30/35 ani)
Intimitate/Izolare Prietenii, relatia de
cuplu
Mutualitatea
afectivá
Adultul
(35ani–50/60 ani)
Realizare/Rutiná Familia si profesia Responsabilitat
ea, devotiunea
Bátrânetea
(peste 60 ani )
Integritate/Disperare Pensionarea, apusul
vietii
Întelepciunea
EXERCITII SI TEME DE REFLECTIE
1) Identificati tipuri de schimbári transformative si variationale în cadrul
fiecárui stadiu de dezvoltare la Kohlberg.
2) Realizati o schemá a dezvoltárii unei persoane, care sá cuprindá toate
stadiile expuse în acest capitol.
3) Identificati si explicati, din surse bibliografice, principalele complexe
conform teoriei psihanalitice.
4) În ce stadiu de dezvoltare vá aflati în prezent, conform teoriei
stadialitátii psihosociale si ce tip de conflict caracterizeazá acest
stadiu?
18
1.2. ADOLESCENA
Etape în cercetarea adolescenei
Stanley Hall lanseazá, la începutul secolului XX, prima lucrare
despre aceastá perioadá a vietii, lucrare intitulatá “Adolescena. Psihologia
sa i relaiile sale cu psihiatria, antropologia, sociologia, sexologia, crima,
religia i educaia”. Mai apoi, în decursul secolului XX vom observa
conturarea a trei etape principale în evolutia cercetárilor despre adolescentá
(Steiner & Lerner, 2004, dupá Marhan, 2006):
•Primele 6-7 decenii ale secolului XX sunt marcate de dezvoltarea marilor
modele teoretice ale adolescentei (Freud, Erikson, Hall). În aceastá perioadá
au fost realizate studii descriptive despre toate fatetele dezvoltárii
adolescentului: ritmurile dezvoltárii, adaptarea, relatiile cu egalii si párintii
etc.
• Perioada care debuteaz cu anii ’70 i pân în prezent este marcatá de
preocupárile de testare a ipotezelor si verificare a teoriilor anterioare prin
cercetári empirice. În acesti ani interesul s-a concentrat mai ales asupra
identificárii unor explicatii coerente pentru plasticitatea si diversitatea
dezvoltárii, precum si aplicarea cunostintelor teoretice în rezolvarea unor
probleme practice acute.
•În prezent cercetarea adolescentei este consideratá un capitol important al
tiinei dezvoltrii, iar principalul sáu rol este acela de veni în sprijinul
practicienilor din domenii diverse, al dezvoltárii de politici sociale sau
educationale etc., astfel încât sá ofere sprijinul necesar pentru asigurarea
unui curs pozitiv al dezvoltárii individuale si al societátii în ansamblu.
Adolescena: perioad de trecere ctre vârsta adult
Conform diverselor modele teoretico-experimentale, pâná la
transformarea în adult omul trece prin mai multe stadii de dezvoltare în care
activitatea fundamentalá constá în pregátirea pentru integrarea în viata
activá, din punct de vedere social si profesional, ca adult. Majoritatea
proceselor desfásurate în diverse perioade de viatá se subordoneazá acestei
19
importante activitáti: dezvoltarea cognitivá (cu baze neurofiziologice, dar
stimulatá de educatie), dezvoltarea socialá (achizitia normelor sociale si
culturale si respectarea acestora; stabilirea rolului si statusului social;
evolutia moralá), evolutia pe plan sanogenetic (mentinerea sánátátii) etc.
Încá din primii ani de viatá copilul experimenteazá, prin intermediul
comportamentului ludic si cu ajutorul adultilor, diferite roluri: se joacá “de-a
doctorul” sau “de-a mama”, exploreazá lumea înconjurátoare pentru ca mai
târziu sá poatá avea abilitáti de a o modifica în functie de solicitári,
experimenteazá respectarea si nerespectarea normelor, achizitioneazá si
internalizeazá diverse modele comportamentale, dar si rationale (de gândire,
moduri copiate, dar si specifice de a rezolva probleme etc.). Acest
comportament complex se deruleazá în diferite moduri si la diverse nivele pe
parcursul întregii vieti si poate fi denumit învare.
Pregátirea pentru vârsta adultá porneste în copilárie de la întrebári de
tipul “ce voi fi când voi fi mare?” si continuá în perioada adolescentei cu
crearea unei identitáti prin diverse experimentári realizate de adolescent.
Durata perioadei adolescenei
Cei mai multi psihologi, dintre cei care au studiat dezvoltarea umaná,
considerá cá adolescenta acoperá intervalul de vârstá cuprins între 12-14 si
18-20 de ani. Sunt însá si autori care vorbesc despre o adolescentá prelungitá
chiar pâná la 25 de ani. Limitele expuse mai sus sunt însá considerate în
termeni de medie, fetele intrând în etapa pubertátii mai devreme, la vârsta de
10 sau 11 ani, devenind astfel adolescente înainte de a atinge limita
inferioará de vârstá amintitá mai sus. Pe de altá parte, existá numerosi tineri
care depásesc 20 de ani si continuá sá manifeste multe dintre caracteristicile
adolescentei. Ca urmare, adolescenta nu poate fi definitá doar în termeni de
vârstá, ci si în termeni de schimbári transformative si variationale, existând
persoane care intrá sau ies din acestá etapá mai devreme sau mai târziu decât
altii.
Tinând cont de existenta elementelor comune si a diferentelor, în cele
ce urmeazá ne vom ocupa de aspectele dezvoltárii având ca reper acest
interval de vârstá.
20
Sarcini majore ale dezvoltrii în adolescen
Principala sarciná de realizat (în mod inconstient) de adolescent este
aceea de a îsi crea o identitate stabilá si de a deveni un adult matur, complet
si productiv (Perkins, 2001). Pe másurá ce îsi dezvoltá o constiintá de sine
clará, experimenteazá diferite roluri
2
si se adapteazá la schimbárile pe care le
tráieste, adolescentul realizeazá o serie de pasi în directia creerii identitátii
proprii, pasi care reprezintá ei însisi sarcini importante ale dezvoltárii.
Aceste „sarcini ale dezvoltárii” sunt circumscrise conceptului de normalitate
în societatea moderná. În cazul adolescentului între principalele sarcini
regásim (Marhan, 2006):
- Dezvoltarea de noi relatii sociale, în special cu ceilati báieti si fete
care fac parte din aceasi generatie, bazate pe intimitate, încredere si
respect fatá de alte persoane. Adolescentii experimenteazá
interactiunea cu ceilalti într-o manierá mai apropiatá de cea a
adultilor. De retinut este si faptul cá maturitatea fizicá joacá un rol
important în relatiile cu egalii: adolescentii care se maturizeazá mai
lent (sau mai rapid) decât ceilati vor fi eliminati din grupul de
covârstnici si vor intra în grupuri cu nivel similar de maturitate fizicá
si relationalá.
- Dezvoltarea rolului social de bárbat, respectiv femeie. În aceastá etapá
adolescentii dezvoltá o definitie proprie cu privire la ce înseamná a fi
„bárbat” sau „femeie”.
- Majoritatea adolescentilor tind sá se conformeze rolurilor de sex
masculin sau feminin impuse de contextul cultural în care tráiesc si se
dezvoltá.
- Acceptarea imaginii corporale (înfátisarea fizicá sau eul corporal).
Pubertatea si viteza schimbárilor fizice care au loc în adolescentá
prezintá variatii inter-individuale puternice. Dificultatea sau usurinta
cu care adolescentul face fatá acestor schimbári depinde si de másura
în care el reuseste sá se încadreze în sabloanele determinate cultural
(stereotipuri) bine definite, ale „corpului perfect”.
- Câstigarea independentei emotionale în relatie cu párintii si a unui nou
statut în cadrul familiei. În cursul dezvoltárii lor, copii internalizeazá
2
Ralph Linton (1936) defineste doi termeni fundamentali în psihosociologia personalitátii: status si rol. El
acordá termenului de „status“ întelesul de „loc al individului în societate“, definitorie fiind „colectia de
drepturi si datorii“, care este asociatá pozitiei sociale a individului. Rolul, în conceptia autorului, reprezintá
aspectul dinamic al status-ului.
21
valorile si atitudinile párintilor. Adolescentul este pus în situatia de a
redefini toate acestea, dezvoltând treptat sentimental încrederii în sine,
în propriile valori, judecáti si sentimente. Pentru ambele párti aceastá
trecere este mai liná atunci când párintii si adolescentul reusesc sá
ajungá la un acord privind acordarea unui nivel de autonomie mutual
acceptabil, care se va amplifica treptat.
- Pregátirea pentru cásátorie si viata de familie. Maturizarea sexualá si
emotionalá reprezintá un element de bazá pentru realizarea acestei
sarcini de dezvoltare extrem de dificilá (aceasta cu atât mai mult cu
cât, adesea, adolescentii confundá tráirile de naturá sexualá cu
intimitatea autenticá) si care, de cele mai multe ori, continuá si la
vârsta adultá.
- Pregátirea pentru cariera profesionalá. În societatea actualá,
adolescentul este considerat adult atunci când devine independent si
din punct de vedere financiar. Cum astázi independenta financiará si
cariera profesionalá sunt interdependente, rezolvarea aceastei sarcini
este în unele cazuri extrem de dificilá.
- Dezvoltarea simtului etic si al unui sistem de valori propriu.
Dezvoltarea unui sistem de credinte si valori, a unei ideologii care sá
ghideze comportamentul în diferite contexte si situatii reprezintá unul
dintre cele mai importante aspecte ale dezvoltárii adolescentului, cu
determinári profunde pentru cursul dezvoltárii sale ulterioare.
- Dorinta de a dezvolta un comportament social responsabil. Familia
reprezintá primul cadru în care copiii se definesc pe ei si lumea în care
tráiesc. Definirea unui status si a rolului social pe care îl ocupá în
cadrul comunitátii din care fac parte, dincolo de contextul familiei de
origine, reprezintá o realizare importantá pentru adolescenti si tineri.
Preadolescena sau pubertatea
Preadolescenta (pubertatea) reprezintá zona de trecere de la copilárie
cátre perioada adultá si, dupá majoritatea autorilor, este consideratá parte
integrantá a adolescentei. “Pubertatea este o perioad de tranziie între
copilrie i perioada adult, în timpul creia survine o stimulare a creterii
(puseu de cretere), apar caracteristicile sexuale secundare, fertilitatea
devine activi schimbri psihologice profunde au loc” (National Research
Council, 1999, dupá Handbook of Psychology, vol. 6, Developmental
psychology edited by Richard M. Lerner, M. Ann Easterbrooks, J ayanthi
22
Mistry)
Pubertatea este o perioadá fascinantá atât pentru observatori (párinti
sau profesori, adulti în general), cât si pentru subiectii adolescenti. Fascinatia
exercitatá de aceastá perioadá tumultoasá a vietii provine din complexitatea
ei datá de schimbárile fizice rapide însotite de schimbári psihologice
profunde si dramatice, precum si de accentuarea sexualitátii sau maturizarea
sexualá. Dacá în urmá cu câteva decenii pubertatea (ba chiar întreaga
perioadá a adolescentei) era consideratá ca o perioadá de crizá acutá,
tensionalá, cu probleme intraindividuale si interindividuale (între adolescent
si familie) în ultima perioadá studiile stiintifice au arátat cá, din punct de
vedere statistic, majoritatea adolescentilor nu resimt aceastá trecere ca pe o
crizá gravá, ci ca pe o perioadá de adaptare la fel ca oricare alta de pe
parcursul vietii. Existá totusi si adolescenti care trec prin transformári
dramatice si crize tensionate, dar ei nu reprezintá o majoritate.
Pubertatea este caracterizatá de modificári biologice numeroase, orice
modificare la nivel biologic punând în functiune mecanisme adaptative la
nivel psihologic. Modificárile biologice cele mai vizibile sunt cresterea în
înáltime (apar puseele de crestere) si maturizarea sexualá. Mentionám cá
reperele de tip vârstá pe care le vom da în aceastá lucrare sunt orientative si
pot fi usor diferite în functie de elemente ca: specificul genetic (familial) al
adolescentului, specificul populational, mediul înconjurátor (climá,
altitudine etc.) s.a.m.d. Totodatá trebuie specificat cá existá diferente între
sexe în privinta modificárilor biologice (asa cum am mai arátat, puseele de
dezvoltare apar mai devreme la fete decât la báieti, dezvoltarea fizicá a
báietilor este mai intensá decât cea a fetelor, schimbárile în plan cognitiv si
afectiv sunt diferite), dar existá si diferente în cadrul aceluiasi sex, între
indivizi, în functie de diversi factori (mediu, genetic).
Puseul de dezvoltare la fete debuteazá în jurul vârstei de 10-11 ani, si
diminueazá puternic în jurul vârstei de 14-15 ani, iar la báieti începe la
aproximativ doi ani mai târziu decât la fete (12-13 ani) si scade în intensitate
puternic la 16-17 ani. Fetele cresc în medie 15–18 cm, iar báietii 20–23 cm.
Dezvoltarea fizicá (cresterea în înáltime, dezvoltarea musculará, maturizarea
sexualá) continuá si dupá perioadele mentionate, dar mult mai putin.
Cresterea nu are loc în mod unitar, ci secvential în diferite segmente ale
corpului: mai întâi se lungesc membrele inferioare si superioare, apoi
trunchiul si umerii. Forta fizicá a báietilor creste mai mult decât în cazul
23
fetelor, datoritá dezvoltárii masei musculare. Fetele au o cantitate mai mare
de tesut adipos.
Datoritá modificárilor de tip hormonal si a unei reechilibrári interne a
corpului apar caracterele sexuale secundare (pilozitate facialá si schimbarea
tonalitátii vocii la báieti, dezvoltarea sânilor, schimbarea conformatiei
corpului la fete). Fetele ating maturitatea sexualá în medie la 15 ani, iar
báietii la 17 ani. Maturizarea sexualá, ca orice alt proces al dezvoltárii, este
influentatá de factorii genetici si cei de mediu.
Solicitárile la care este supus organismul datoritá modificárilor
somatice si fiziologice din perioada pubertátii, precum si schimbárile de rol
si cautárile adolescentilor duc la aparitia facilá a unei oboseli de tip cronic la
ambele nivele intraindividuale: fizic si psihic. Modificárile corporale
influenteazá sistemul cognitiv (adolescentii uitá, par cu mintea împrástiatá),
sistemul afectiv (uneori sunt melancolici, apatici, alteori expansivi,
exuberanti), precum si sistemul motivational (interesele se schimbá, par
superficiali în îndeplinirea sarcinilor etc.).
Modificárile hormonale din aceastá perioadá pot duce la efecte
corporale percepute negativ de adolescent: tesut adipos la fete, acnee
juvenilá la ambele sexe, uneori membrele superioare si cele inferioare sunt
percepute ca fiind prea lungi de cátre báieti etc. Aceasta poate avea ca
rezultat aparitia unor sentimente de inferioritate la adolescentul puber.
Odatá cu observarea diferentelor interindividuale în dezvoltarea
adolescentilor (la unii dezvoltarea este acceleratá, la altii încetinitá sau
întârziatá) au fost elaborate diverse teorii sau moduri de abordare a acestei
perioade de vârstá, majoritatea abordárilor având însá puncte comune.
Conform unor studii realizate de J ones si Bayley prin chestionarea
unor loturi de adulti, báietii care se maturizeazá mai repede fizic se dezvoltá
mai repede si din punct de vedere psihic si social. Acestia obtin în grupurile
din care fac parte o pozitie socialá mai buná, de multe ori ocupând o pozitie
de lider. Adultii chestionati afirmá, pe de altá parte, cá báietii la care
schimbárile puberale apar mai târziu sunt perceputi ca fiind mai imaturi
psihic si social si mai putin integrati. Dupá cum se poate observa, studiile
efectuate de cei doi cercetátori urmáresc perceptia socialá a schimbárilor din
perioada adolescentei timpurii.
Alte studii aratá cá báietii care intrá mai repede în perioada
adolescentei timpurii au o imagine de sine pozitivá, atât datoritá perceptiei si
24
feedback-ului social pozitiv, cât si dezvoltárii corporale (cresc în înáltime, se
dezvoltá forta musculará etc.).
Studiile orientate cátre evaluarea modificárilor din perioada
adolescentei la fete aratá cá o parte dintre fetele care se maturizeazá repede
nu acceptá cu usurintá noua imagine corporalá. Ele au o senzatie de
disconfort si încearcá sá mascheze schimbárile corporale apárute cu ajutorul
vestimentatiei. În functie de evenimentele care au loc în viata lor o parte
dintre fete îsi schimbá atitudinea fatá de propriul corp în sens pozitiv, iar o
parte rámân cu o imagine a eului corporal negativá si, direct relationatá cu
aceasta, o atitudine negativá fatá de propria persoaná.
Diferentele de tip comportamental-cultural determiná, de asemenea, si
existenta categoriei de fete multumite de maturizarea rapidá, care urmáresc
sá deviná mai atractive si/sau populare în rândul báietilor. Studii
longitudinale au pus în evidentá efectele negative ale maturizárii rapide:
conform rezultatelor obtinute o parte dintre fetele cu maturizare fizicá rapidá
au rezultate scolare mai slabe (cu tendinta de a abandona scoala) sunt labile
emotional, au o capacitate redusá de autocontrol, consumá substante si
stabilesc mult mai usor relatii sexuale decât fetele cu o maturizare mai lentá.
Studii de genul celor la care am facut referire anterior au stat la baza unui
model integrativ al pubertátii, în care, în studierea acestei perioade de vârstá,
sunt luati în considerare atât factorii biologici, cât si cei psihologici si
contextuali (de mediu). Un punct de ráscruce în integrarea pubertátii cu
procesele biologice, psihologice si contextuale a fost publicatia „Fetele la
vârsta pubertii” (Girls at Puberty, Brooks-Gunn & Petersen, 1983),
urmatá la scurt timp de modele care încorporau interactiunile reciproce
dintre procesele biologice, psihologice si contextuale, procese care
contribuie la crearea experientei pubertátii.
În paralel cu articularea acestor teorii au început sá apará în literatura
de specialitate studii experimentale asupra relatiei dintre specificul hormonal
al perioadei pubertátii si dezvoltarea psihologicá a adolescentului. În acest
fel studiile mentionate au consolidat abordarea integrativá a acestei perioade
de vârstá, cu extensie la întreaga perioadá a adolescentei si cu referire la cele
trei tipuri de influente în dezvoltare: psihologice, biologice si contextuale.
Dupá ce în primii ani de viatá copilul a fost caracterizat de activitáti
din zona identificrii (Bában & Mih, 2001), în perioada adolescentei
asistám la o creare a identitii prin reorganizarea vietii intrapsihice
25
individuale, care începe cu reprezentarea noilor experiente corporale si
sexuale. Dacá mai întâi (în perioada preadolescentei) experientele de acest
tip sunt percepute ca fiind exterioare adolescentului, pe parcurs acesta le va
integra în corpul matur, valorizându-le prin comparatie cu alti adolescenti.
Odatá cu reorganizarea imaginii corporale, în contextul sexualitátii
mature are loc o erotizare a vietii afective, dar au loc si reorganizári privind
anumite valori (prin asumarea unor valori personale), pulsiuni sau impulsuri
precum gestionarea si modularea agresivitátii, identificarea echilibrului
optim între agresivitate si tandrete, conceptia asupra istoriei personale si a
existentei unui viitor planificat de cátre adolescent.
Aceste reorganizári se desfásoará echilibrat si constructiv la
adolescentii care au o functionalitate fizicá si psihicá ce corespunde vârstei,
care au achizitionat într-un mod eficient si optim elementele psiho-afective
si de personalitate din etapele anterioare ale dezvoltárii si care beneficiazá de
suport social si familial, în special din partea persoanelor semnificative
(profesori, covârstnici etc.)
Multiplele transformári care au loc în perioada adolescentei pot fi
grupate în cinci categorii majore: este vorba în principal despre transformári
fizice, cognitive, emoionale, sociale si comportamentale.
Trebuie subliniat cá transformárile corporale, strâns legate de
atingerea maturitátii sexuale, au un impact major asupra întregii personalitáti
a adolescentului (incluzând aici sfera intelectualá, motivational-afectivá si
cea a relatiilor interpersonale).
Deoarece dezvoltarea adolescentului nu apare ca un continuum
perfect, putem identifica mai multe stadii ale maturizárii în aceastá perioadá:
adolescena timpurie (perioada puberalá, 9, 10 - 12 ani);
adolescena (13 - 15 ani);
adolescena târzie (16 - 18 ani).
Tabelul de mai jos sintetizeazá câteva aspecte cheie pentru fiecare dintre aceste trei sub-
stadii de dezvoltare.
26
Tabelul 1 – Aspecte generale ale dezvoltárii în adolescentá (preluare Marhan, 2006)
Adolecena propriu-zis (14/15 – 18/19 ani)
Unii autori (Schiopu, Verza, 1995) considerá cá adolescenta este etapa
dintre pubertate si tinerete, adicá începe la 14/15 ani si dureazá pâná la 18/20
de ani. Altii (Seamon si Kenrick, 1992) definesc adolescenta ca fiind etapa
care începe cu intrarea în pubertate si se terminá atunci când persoana
devine adult tânár, adicá începe în jurul vârstei de 11/12 ani si dureazá pâná
la 20/25 ani. Astfel este inclusá si pubertatea în perioada adolescentei.
27
Sfârsitul adolescentei si începutul etapei adulte este marcat:
din punct de vedere biologic, de atingerea dimensiunilor corporale
caracteristice pentru vârsta adultá si dezvoltarea completá a organelor
sexuale;
din punct de vedere psihologic, de formarea personalitátii (la sfârsitul
adolescentei însusirile de personalitate devin mai stabile);
din punct de vedere social, de ocuparea unui loc de muncá si
întemeierea propriei familii.
Durata adolescentei depinde, printre altele, si de gradul de scolarizare
al persoanei. Unii copii, dupá ce terminá învátámântul obligatoriu, nu
continuá scoala. Ei rámân acasá sau se angajeazá si multi dintre ei se
cásátoresc mai repede decât cei care continuá scoala. Pentru ei adolescenta
se terminá cu câtiva ani mai repede decât pentru cei care urmeazá scoala
profesionalá sau liceul si eventual o facultate. Pentru acestia din urmá
adolescenta, din punct de vedere psihologic si social se terminá mai târziu,
dupá 20 de ani, uneori chiar la 25 de ani.
Multi autori vorbesc despre adolescentá ca despre o perioad de
criz, cu numeroase probleme pe plan afectiv si comportamental, cu
tensionarea relatiilor dintre adolescent si familie. Párintii, profesorii, cei mai
în vârstá de multe ori condamná “tineretul de azi” si pe tineri îi considerá
neseriosi, incapabili sá-si asume responsabilitáti. Acesti adulti sustin cá ei, în
tinerete au fost altfel. Doi filosofi exprimá aceste páreri astfel:
Tineretul de astázi “are obiceiuri rele, dispreuiete autoritile, nu-i
respect pe cei btrâni i pvrgete în loc s lucreze. Tinerii …îi
contrazic prinii, vorbesc cu emfaz, înfulec la mas, îi tiranizeaz
rudele” (Socrate). “Adolescenii de azi nu mai pot fi stpânii. Mnânc
precum porcii, nu au pic de respect fa de aduli, îi întrerup i contrazic
rinii i îi terorizeaz profesorii” (Aristotel).
Aceste consideratii aratá cá în ultimii 2000 de ani nu s-au schimbat
nici comportamentul adolescentilor si nici párerile celor mai în vârstá despre
tineri! Unii definesc adolescenta ca o perioadá a “anormalitátilor normale”,
perioadá în care este anormal ca totul sá se petreacá normal (Hutter, dupá
Gorgos, 1985).
Adolescentul este caracterizat de coexistenta trásáturilor infantile cu
trásáturi care anticipeazá viitorul adult. Comportamentul este oscilant:
uneori copiláros, alteori sfidátor, opozitionist, alteori matur. Aceste
28
particularitáti ale adolescentei au mai multe cauze:
- atitudinea oscilantá a adultilor fatá de adolescenti. Uneori adultii se
comportá cu ei ca si cum ar fi persoane mature si le cer sá actioneze
independent si cu responsabilitate. În alte situatii, aceiasi adulti, le
pretind sá se subordoneze ca si copiii;
- discordanta dintre aspiratiile, idealurile adolescentilor, dorinta lor de a
deveni personalitáti deosebite si posibilitátile destul de limitate de a
realiza aceste aspiratii;
- adolescentii se maturizeazá mai repede biologic decât psihologic si
social. Din punct de vedere biologic ei ar avea posibilitatea sá-si
întemeieze familia proprie, dar sunt dependenti material de párintii
lor. Aceastá situatie produce frustrári, conflicte, nemultumiri.
Datoritá acestor aspecte în perioada adolescentei poate sá apará o
“negociere” de pe pozitii dure cu familia si alti adulti semnificativi pentru
adolescent. Negocierea se realizeazá, de obicei, pe douá planuri:
material/economic si emotional.
Dezvoltarea cognitiv
Memoria i atenia se aflá la nivelul lor maxim de dezvoltare.
Limbajul se dezvoltá în continuare: vocabularul este îmbogátit, vorbirea
este expresivá. Imaginaia se manifestá sub toate aspectele sale. Reveria
este frecventá, temele predominante fiind relatiile cu sexul opus si
planificarea viitorului (alegerea profesiunii, întemeierea familiei). La unii
adolescenti imaginatia creatoare este foarte dezvoltatá. Ei realizeazá inventii
sau opere artistice mai mult sau mai putin valoroase.
Gândirea atinge posibilitátile sale maxime din punctul de vedere al
capacitátii de a opera cu informatiile, dar cantitatea de cunostinte si
experienta sunt încá limitate.
În conceptia lui J . Piaget inteligenta adolescentului se aflá în stadiul
operaiilor formale care a început încá în jurul vârstei de 12 ani. Dupá cum
aratá Piaget copilul “nu reflecteazá decât în legáturá cu actiunea în curs si nu
elaboreazá teorii…”. “Adolescentul, în opozitie cu copilul, este un individ
care reflecteazá în afara prezentului si elaboreazá teorii despre toate
lucrurile, complácându-se, în special, în consideratii inactuale”. “Aceastá
gândire reflexivá, caracteristicá adolescentului, apare la 11-12 ani, în
momentul când subiectul devine capabil sá rationeze în mod ipotetico-
deductiv, respectiv cu ajutorul unor simple asertiuni, fárá relatia necesará cu
29
realitatea…”. Gândirea adolescentului nu mai este legatá de concret, adicá
de obiecte si imagini vizuale. El devine capabil sá opereze pe plan mintal cu
propozitii, adicá cu enunturi verbale; sá judece nu numai referitor la ceea ce
este real, ci si referitor la ceea ce este posibil; dacá se confruntá cu o
problemá, poate sá formuleze diferite ipoteze, sá le verifice sistematic, sá
facá rationamente ipotetico-deductive.
Afectivitatea; contiina; relaiile interpersonale
În prima parte a adolescentei se mentine labilitatea afectivá
caracteristicá etapei pubertátii. Cu timpul adolescentul îsi îmbogáteste
experienta afectivá, devine mai independent si în acelasi timp devine mai
stabil emotional.
Sentimentele devin mai profunde si mai stabile decât în etapa
precedentá. Sentimentele de prietenie si dragoste au o importantá deosebit de
mare, dar si alte sentimente si pasiuni pot deveni intense si stabile: pasiunea
pentru sport, pentru un domeniu artistic sau stiintific. Uneori devin intense
sentimente sau pasiuni negative: gelozia, dorinta de rázbunare, pasiunea
pentru jocuri de noroc, sentimentele de superioritate sau inferioritate.
Contiina. Adolescentul întelege tot mai profund realitatea
înconjurátoare, atât prin asimilarea cunostintelor scolare cât si prin
îmbogátirea experientei de viatá.
Contiina de sine. Cei mai multi adolescenti au tendinta sá se
autoanalizeze. Ei încearcá sá îsi constientizeze calitátile, defectele,
motivatiile, interesele, sentimentele, atitudinile, sistemul de valori. Aceasta
este perioada în care se formeazá sentimentul identitii (adolescentul
doreste sá se cunoascá, sá îsi dea seama cine este el si sá se delimiteze de cei
din jur)
Sentimentul identitátii are mai multe componente dintre care amintim:
1. concepia despre sine care cuprinde párerile despre calitátile si defectele
pe care le are - sau crede cá le are (de ex. un adolescent se poate considera
fiu ascultátor, elev bun, prieten fidel, talentat în domeniul IT etc.).
2. stima de sine (modul în care se autoapreciazá). Dacá adolescentul crede cá
are mai multe calitáti decât defecte atunci se vede într-un mod favorabil, si
capátá mai multá încredere în el, ca si mai multe sanse de reusitá. Dacá însá
este pus accentul pe defecte, pe aspectele negative, vor apárea sentimente de
inferioritate, vor fi abordate problemele cu mai multá anxietate si sansele de
30
succes se vor reduce.
O componentá a constiintei de sine si a sentimentului identitátii este
imaginea mintal a propriului corp. În aceastá etapá se observá o
intensificare a interesului fatá de corpul propriu, manifestat si prin faptul cá
adolescentii se privesc frecvent în oglindá, acordând o mare importantá
aspectului extern.
Formarea sentimentului identitátii este un proces îndelungat si destul
de dificil. Cei mai multi adolescenti trec printr-o perioadá de “crizá de
identitate” în cursul cáreia îsi pun foarte multe întrebári de tipul: cine sunt
eu, cum ar trebui sá má comport în anumite situatii. Aceastá crizá are mai
multe cauze.
Una dintre ele este aceea cá adolescentul trebuie sá ia multe decizii
importante privind viitorul sáu (spre deosebire de secolele anterioare când
báietii de regulá continuau profesiunea tatálui, iar fetele se cásátoreau cu cel
pe care îl alegeau în multe cazuri párintii). El vrea sá gáseascá cele mai bune
solutii, dar cáutarea acestora este însotitá denesigurani anxietate.
O altá cauzá este legatá de faptul cá adolescentul se integreazá în
grupuri sociale în care trebuie sá interpreteze variate roluri (sá se supuná în
relatiile cu párintii sau profesorii, sá colaboreze cu prietenii, sá organizeze
activitatea sau sá se impuná, sá domine în unele împrejurári). El poate sá
deviná nesigur privind modul în care trebuie sá se comporte, poate sá adopte
comportamente nepotrivite situatiei. În aceste situatii vorbim despreconfuzia
de roluri.
În timpul acestei “crize” adolescentul experimenteazá diferite
comportamente, joacá diferite roluri, schimbând relativ frecvent
preocupárile, preferintele, prietenii. Aceste încercári au efecte pozitive,
pentru cá îl ajutá pe adolescent sá îsi îmbogáteascá experienta de viatá si sá
ia decizii potrivite. Deciziile luate prea repede privind alegerea profesiunii
sau a cásátoriei împiedicá realizarea acestor încercári care poate ar fi dus la o
alegere mai buná.
Dacá în urma acestor experimentári adolescentul reuseste sá
sintetizeze însusirile chiar contradictorii solicitate de diferite roluri, dacá
reuseste sá îsi perceapá aptitudinile, calitátile, defectele, atitudinile, valorile
ca pe un tot unitar, atunci el a reusit sá îsi formeze identitatea. Întárirea
identitátii eului este însotitá de intensificarea încrederii în sine, a autonomiei,
si de scáderea frecventei comportamentelor opozitioniste, demonstrativ-
31
nonconformiste.
Unele persoane nu reusesc nici la vârsta adultá sá îsi formeze
sentimentul identitátii. Acestea rámân în stadiul confuziei de roluri. Acesti
adulti nu au scopuri precise, îsi schimbá frecvent serviciul, partenerul.
Contiina moral
Cercetárile lui Kohlberg aratá cá aprox. 50% dintre adolescenti si
adulti rámân în stadiul moralitátii conventionale. Acestia pun un mare accent
pe importanta normelor, legilor, obisnuintelor pe care le respectá pentru cá
“asa trebuie”, “asa au procedat si altii”, “asa cer traditiile”. Ceilalti, în timpul
adolescentei, trec în stadiul moralitátii postconventionale. În acest stadiu
legile si normele sociale nu mai au o valoare absolutá, ci sunt vázute ca niste
instrumente necesare pentru buna functionare a unei societáti. Ei înteleg cá
unele norme sau legi pot fi în contradictie cu bunele intentii ale unei
persoane si încálcarea lor nu este neapárat condamnabilá.
Relaiile interpersonale
Relaiile cu familia. La vârsta adolescentei în multe familii existá
tensiuni, conflicte. Acestea sunt mai frecvente în prima parte a adolescentei.
În aceastá perioadá se mentine sau se accentueazá atitudinea criticá fatá de
párinti cât si ambivalenta fatá de familie (ambivalentá care a început din
perioada pubertátii si se exprimá prin dorinta concomitentá de independentá
fatá de párinti si dorinta de a fi sprijinit, ajutat la nevoie). Este o perioadá în
care apare negocierea emotionalá, urmatá de cea materialá.
Intensitatea si durata conflictelor depind atât de adolescent cât si de
atitudinea párintilor. Atitudinea prea rigidá, cu interdictii exagerate, mentine
starea tensionalá si îngreuneazá însusirea unor comportamente independente.
Atitudinea prea indulgentá, nepásátoare este la fel de dáunátoare deoarece
adolescentul are nevoie de sprijinul, îndrumarea, afectiunea párintilor.
Relaiile cu cei de aceeai vârst. În prima parte a adolescentei
relatiile cu cei de aceeasi vârstá au o intensitate maximá. Cea mai mare parte
a timpului liber este petrecut în grup. Aici adolescentul se simte
independent, eliberat de subordonarea fatá de adulti. În grup se poate afirma,
îsi poate manifesta originalitatea. Adolescentul doreste sá fie deosebit,
nonconformist si grupul îi oferá un model de nonconformism în
vestimentatie, limbaj, comportament, prin care se poate opune adultilor. El
se conformeazá acestui model si este foarte multumit de nonconformismul
32
sáu.
Adolescentii care dintr-un motiv oarecare nu se pot integra în grup (sunt
împiedecati de párinti, sunt prea introvertiti, sunt respinsi de cei de aceeasi
vârstá din cauza unor deficiente fizice sau din cauza mediului social din care
provin) au sentimente de inferioritate, stári depresive, dezvoltarea lor
afectivá sau socialá poate fi perturbatá.
Dupá un timp influenta grupului de prieteni scade. Se formeazá
grupuri mai mici alcátuite din câteva perechi.
Cei mai multi tineri dupá terminarea scolii se cásátoresc, încep sá
lucreze intrând astfel în etapa adultá cu toate responsabilitátile implicate.
EXERCITII SI TEME DE REFLECTIE
1) Care sunt principalele sarcini ale dezvoltárii în adolescentá?
2) Realizati o schemá a dezvoltárii cognitive în perioada adolescentei.
3) Ce anume si cu cine negociazá adolescentul?
4) Comparati conceptele “identificare” si “identitate”.
33
1.3. TINEREEA
Aspecte generale privind perioada tinereii
Trecerea de la adolescentá la tinerete se petrece în perioada 20-25 de
ani, pentru majoritatea persoanelor. Freud si Erikson considerá cá tineretea
începe atunci când o persoaná devine capabilá sá îsi asume responsabilitátile
care rezultá din viata familialá si activitatea profesionalá (dupá Seamon si
Kenrick, 1992).
Perioada tineretii, ca si cea a vârstei adulte, a atras mai putin atentia
psihologilor decât copilária si adolescenta din mai multe motive:
modificárile fizice, cognitive, afective nu sunt atât de rapide si
dramatice ca în perioadele mentionate anterior;
forta fizicá, functiile psihice senzoriale si cognitive, capacitatea de
învátare sunt la nivelul lor maxim de dezvoltare si, în general, nu apar
probleme majore;
pâná la începutul secolului XX, datoritá tendintei de a respecta
traditiile, integrarea profesionalá si familialá a tinerilor se producea
relativ simplu (în multe familii báietii învátau meseria tatálui si
continuau activitatea acestuia, fetele se cásátoreau si îsi îndeplineau
îndatoririle de sotie si mamá).
În prezent integrarea socialá a tinerilor creazá mai multe probleme
deoarece importanta traditiilor a scázut (fárá sá dispará), tinerii sunt mai
independenti si trebuie sá îsi asume responsabilitatea unor decizii
importante privind alegerea sotului/sotiei si a profesiei. Mai mult, vârsta la
care tinerii îsi întemeiazá o familie a început sá fie mai înaintatá decât la
generatiile anterioare (din ce în ce mai multi tineri se cásátoresc dupá 30 de
ani).
Rezumând, se poate afirma cá cele douá aspecte fundamentale ale
acestei etape sunt întemeierea propriei familii si integrarea profesionalá.
Probleme legate de întemeierea propriei familii
Erikson aratá cá problema centralá a acestei perioade este reprezentatá
de conflictul dintre cáutarea intimitátii si teama de izolare. Dorinta de
intimitate stá la baza relatiilor de prietenie si dragoste. Cei care nu reusesc sá
stabileascá astfel de relatii au sentimente de inferioritate si izolare. Esecul
34
uneori se datoreazá faptului cá tânárului îi este fricá sá nu fie respins si de
aceea nu are curajul sá se apropie de altii.
Cáutarea intimitátii conduce de cele mai multe ori la cásátorie. Cele
mai multe cásátorii sunt legate în perioada tineretii. Toti cei care se
cásátoresc îsi doresc o cásátorie fericitá. Psihologii au încercat sá identifice
factorii de care depinde succesul sau esecul unei cásnicii. Astfel de factori
sunt:
asemánarea dintre atitudinile, interesele, preferintele partenerilor;
abilitatea de a comunica între ei si de a rezolva neîntelegerile, care
apar cu o mare frecventá în primul an, pâná când se produce adaptarea
reciprocá;
respectul reciproc al partenerilor prin acceptarea dorintelor,
obiectivelor si a obiceiurilor, precum si a unei zone de intimitate
(spatiu personal) a celuilalt.
Multe cásnicii se desfac în primii trei ani, cel mai usor devenind
disfunctionale cásátoriile care au fost încheiate prea devreme (în
adolescentá). Diferentele mari de vârstá, inteligentá, personalitate dintre soti
pot contribui la aparitia unor conflicte si apoi chiar la divort. De asemenea se
ajunge mai usor la divort în cazul familiilor fárá copii cât si în cazul în care
cel putin unul dintre soti provine dintr-o familie în care párintii au divortat.
Acest fapt este explicat prin interiorizarea unor modele comportamentale
nefavorabile pentru mentinerea cásátoriei.
În perioada tineretii în multe familii apar copiii. Nasterea unui copil
determiná producerea unor modificári în relatiile dintre soti si în modul lor
de viatá. Atentia se orienteazá mai mult spre familie si mai putin spre
prieteni si distractii. Tânára mamá îsi îndreaptá grija si afectivitatea spre
copil, ceea ce poate sá determine la sot impresia cá este neglijat. Uneori
sotul simte chiar o usoará gelozie fatá de copil.
În unele familii tinere au loc conflicte datoritá interventiilor prea
frecvente a bunicilor. Acestia, desi în general sunt bine intentionati, de multe
ori dau sfaturi inutile sau criticá párintii care se simt ofensati. Alte probleme
apar dupá ce mama începe serviciul. Ea, în cele mai multe cazuri, este
suprasolicitatá (mai ales dacá sotul nu o ajutá în treburile casnice), ceea ce
poate sá ducá la surmenaj, iritabilitate, stári depresive, conflicte familiale.
35
Activitatea profesional
Majoritatea tinerilor îsi finalizeazá studiile cu numeroase idealuri,
aspiratii, si dorinte de autorealizare. Ei încearcá sá porneascá pe propriul
drum profesional de la ideea cá societatea are nevoie de cunostintele si de
munca lor. De multe ori însá idealul cu care tânárul porneste pe aceastá cale
este umbrit de diverse greutáti. Unii autori vorbesc despre fenomenul numit
'socul realitátii” în contact cu lumea profesiunilor (Hall, Schmeider,
Nygren, dupá Schiopu, Verza, 1995).
Primul soc, mai ales în perioadele de crizá economicá, se produce
atunci când tânárul nu gáseste un loc de muncá sau este obligat sá accepte un
servici care nu corespunde calificárii pe care o are. Aceasta creazá impresia
cá pregátirea profesionalá a fost inutilá sau – mai ráu – persoana se simte
respinsá, inutilá, incapabilá sá se integreze profesional.
Dupá ce reusesc sá se angajeze, unii tineri devin curând deceptionati,
dezamágiti deoarece se izbesc de o serie de greutáti. Dintre acestea
mentionám câteva:
tinerilor la început li se cere sá îndeplineascá activitáti auxiliare, care
nu sunt în concordantá cu pregátirea lor profesionalá;
colegii, superiorii, au anumite asteptári, cerinte, cárora tinerii nu le pot
face fatá deoarece pregátirea lor este insuficientá, mai ales din punct
de vedere practic;
existá cazuri în care nici superiorii, colegii, dar nici tânárul nu stiu
care sunt atributiile profesionale ale pozitiei ocupate de tânár, mai ales
dacá la locul respectiv de muncá tânárul este primul care ocupá o
anumitá functie, ceea ce are ca efect producerea unei stári
confuzionale a subiectului;
colegii mai în vârstá si cu mai multá experientá refuzá sá îi ajute pe
tineri;
unii colegi, sefi sau chiar subordonati pot avea o atitudine de
superioritate fatá de tineri;
tinerii pot fi afectati negativ de lipsa de entuziasm a colegilor mai în
vârstá, de receptivitatea lor redusá fatá de nou, de tendinta lor spre
rutiná.
Cu trecerea anilor tinerii acumuleazá experienta necesará, eventual îsi
completeazá studiile, se integreazá în colectiv si preiau obiceiurile
colegilor. Între timp se angajeazá persoane mai tinere, astfel cei angajati
anterior avanseazá pe scara ierarhicá si ocupá posturi care implicá mai
36
multá responsabilitate. Treptat are loc trecerea spre etapa adultá.
EXERCITII SI TEME DE REFLECTIE
1) Explicati conflictul dintre intimitate si izolare.
2) Care sunt cele douá aspecte fundamentale ale acestei perioade?
3) Ce se întâmplá într-o familie de tineri dupá nasterea primului copil?
37
1.4. ETAPA ADULT
Freud, Piaget, Jung, Erikson i Levinson despre etapa adult
Etapa adultá este perioada cuprinsá între 35 si 60 - 65 de ani. Unii
psihologi considerá cá în aceastá perioadá nu se produc modificári
semnificative, exceptând situatiile deosebite (accidente, boalá). Dupá
adolescentá dezvoltarea psihicá este puternic diminuatá din punct de vedere
transformativ, având însá variatii, iar viata psihicá a adultului se desfásoará
în mare másurá în functie de experientele din copilárie. Dupá perioada de
vârf majoritatea autorilor considerá cá începe declinul fizic si psihic. Piaget
considerá cá inteligenta se dezvoltá pâná la adolescentá, când cei mai multi
oameni ajung în etapa gândirii formale. Cei care nu ajung la acest nivel
rámân în etapa gândirii concrete toatá viata (indivizii cu deficit intelectual
sau retard mintal). Freud acordá o importantá deosebitá evenimentelor din
copilárie, si în special evenimentelor psihotraumatizante. Uneori aceste
evenimente produc fixatii sau regresie care afecteazá viata persoanei si în
perioada adultá, chiar dacá nu produc nevrozá.
Alti psihologi, ca de exemplu J ung si Erikson, considerá cá
dezvoltarea psihicá va continua si în perioada adultá. În aceastá etapá se
însusesc noi cunostinte, se formeazá noi deprinderi, se îmbogáteste
experienta de viatá. În perioada adultá, ca si în celelalte stadii, alterneazá
perioadele stabile, relativ monotone, cu perioadele de tranzitie. În perioadele
de tranzitie, sub influenta unor evenimente externe, sau chiar în absenta
acestora, omul analizeazá perioadele precedente, se întreabá cine este el, în
ce directie se îndreaptá, care este scopul vietii sale.
C. G. J ung sustine cá dezvoltarea psihicá dureazá toatá viata, fiind
influentatá atât de procesele psihice interne, subiective, cât si de fortele
externe cum ar fi munca sau religia. J ung numeste acest proces de
dezvoltare, care dureazá toatá viata, individuare (individuatie dupá unii
autori). Prin individuare fiecare persoaná încearcá sá se autorealizeze.
J ung a acordat o atentie deosebitá perioadei de dupá 40 de ani si a
observat cá dupá stabilizarea familialá si profesionalá multe persoane trec
printr-o perioadá de crizá (“midlife crisis” - criza perioadei de mijloc). Este
o crizá de identitate asemánátoare cu cea din adolescentá, care poate sá ducá
la modificári importante (unele persoane dependente devin mai
38
independente, cele cu ambitii profesionale deosebite pot deveni mai
interesate de viata de familie). Dupá cum aratá Schiopu si Verza (1995), la
aceastá vârstá “cerinta de schimbare este atât de mare încât s-a ráspândit
ideea cá între 40 si 50 de ani omul îsi schimbá fie slujba, fie locuinta, fie
partenerul de viatá”. J ung considerá cá autoanaliza din aceastá etapá si
modificárile psihice care urmeazá au efecte pozitive. Cei care sunt exagerat
de atasati de trecut si eventual încearcá sá mentiná aparenta tineretii prin
comportament pierd sansa de a se dezvolta psihologic (Seamon si Kenrick,
1992).
Erikson considerá cá în etapa adultá conflictul principal este cel dintre
realizare/generativitate si stagnare/rutiná. Cei caracterizati prin generativitate
sau realizare stabilesc mai multe relatii interpersonale, devin mai întelegátori
fatá de dorintele celorlalti, încearcá sá îi ajute si sá contribuie la
perfectionarea societátii (devin generosi si încearcá sá genereze modificári
pozitive si la altii). Datoritá pozitiei sociale si a experientei acumulate ei pot
ajuta tinerii sá îsi înceapá viata profesionalá si familialá, pot actiona pentru
obtinerea unor modificári pozitive în societate.
Opusul generativitátii este stagnarea sau rutina în dezvoltarea
personalitátii. Stagnarea poate fi rezultanta frustrárilor datorate faptului cá
persoana nu a reusit sá-si atingá scopurile pe care si le-a propus. Aceste
persoane devin egocentrice, nu se intereseazá decât de problemele lor si ale
familiilor lor.
Daniel Levinson (1978, 1986) preia si dezvoltá teoria lui Erikson,
aratând cá fiecare dintre noi parcurgem un ciclu al vieii care este constituit
dintr-o succesiune de sezoane sau anotimpuri ale vârstei adulte. Conform
teoriei lui Levinson (1986), notiunea de ciclu al vietii ne “sugereazá cá
existá o anumitá ordonare în cursul vietii omului; desi viata fiecárui individ
are caracteristici unice, cu totii trecem prin aceasi secventá de bazá.”
Conceptul de structur a vieii
În centrul teoriei lui Levinson se aflá conceptul destructur a vieii,
cea care organizeazá viata individului în orice moment. Pentru fiecare dintre
indivizi, aceastá structurá a vietii este definitá de mediul social si fizic si
implicá, în primul rând, familia si mediul profesional, desi alte variabile
precum religia, rasa, statusul economic etc. au o importantá care nu poate fi
neglijatá. Levinson aratá cá, de obicei, doar douá - mai rar trei - componente
39
ocupá un loc central în structurá. Cel mai adesea este vorba despre
torie-familie si ocupaie, care reprezintá componentele centrale ale
vietii unei persoane, desi existá variatii importante din punctul de vedere al
importantei relative al acestora, precum si al importantei altor componente.
Deci, pentru a întelege structura vietii unui adult, este absolut necesar sá
analizám relatiile pe care acesta sau aceasta le stabileste cu alte persoane
semnificative (care conteazá), precum si modul în care aceste relatii se
schimbá de-a lungul timpului.
Ciclurile i sezoanele vieii adulte
Fiecare ciclu al vietii constá dintr-o secventá de perioadesausezoane
ale dezvoltárii. Fiecare dintre acestea are propriile caracteristici psihologice
si sociale, fiecare perioadá este vázutá ca un ciclu în sine care aduce o
contributie distinctá la ansamblu. Cele patru cicluri sezonale descrise de
Levinson includ: vârsta pre-adult, vârsta adult timpurie, vârsta adult
mijlocie, vârsta adult târzie.
În cadrul fiecárei perioade au loc schimbári importante, iar trecerea de
la o etapá la urmátoarea nu are loc foarte rapid, ci traversând perioade de
tranzitie care uneori pot dura mai multi ani. Levinson a stabilit cele patru
cicluri majore pe baza informatiilor din interviuri intensive, repetate la
interval de câtiva ani, care initial au fost realizate cu un grup de bárbati
(1978) si, ulterior, cu grupuri de femei de vârste apropiate (1987).
În urma acestor studii s-a observat cá bárbatul intrá în etapa adultá
timpurie atunci când îsi începe cariera profesionalá si îsi întemeiazá o
familie. Dupá un proces de autoevaluare care are loc în jurul vârstei de 30 de
ani, bárbatii „se aseazá la casa lor” si se concentreazá asupra carierei
profesionale. Apoi, o altá tranzitie importantá apare în jurul vârstei de 40 de
ani: pe másurá ce bárbatii realizeazá cá, eventual, ambitiile lor nu se pot
realiza.
În perioada adultá timpurie, principala preocupare a bárbatilor este sá
îsi cultive calitátile, cunostintele si deprinderile. În fine, tranzitia cátre
perioada adultá târzie este o perioadá de analizá si reflexie asupra succesului
sau a esecurilor tráite pe parcursul vietii si a încercárii de a se bucura de
restul vietii.
În cazul femeilor, indiferent de profesie, se pare cá se urmeazá
îndeaproape acelasi tipuri de cicluri pe care le parcurg bárbatii. Totusi modul
40
în care este structuratá viata unei femei tinde sá fie foarte strâns legat de
ciclul de viata al familiei sale.
Caracteristici psihofiziologice
Pâná la 45 – 50 de ani, de regulá, nu existá probleme deosebite de
sánátate. La femei menopauza produce o serie de simptome fizice si psihice
(diminuarea fortei fizice, anxietate, labilitate afectivá), dar aceastá perioadá
este urmatá de obicei de o îmbunátátire relativá a stárii de sánátate.
În perioada adultá inteligenta si creativitatea rámân la un nivel relativ
constant. Unele studii aratá cá atentia, memoria si forta fizicá scad lent dupá
50 de ani. Psihologii considerá cá scáderea performantelor intelectuale si a
fortei fizice se datoreazá în mai mare másurá abuzului de nicotiná, cafea,
alcool, somnifere si stresului decât vârstei (Schiopu, 1998). Considerám, în
concordantá cu cercetári de ultimá orá, cá scáderea performantelor dupá
vârsta de 50 de ani este strâns legatá de fenomenul de autoprogramare
psihologicá în sens distructiv, diminuarea puternicá a interesului pentru
învátarea de lucruri noi, dar si de activarea unor gene responsabile de
îmbátrânire (apoptoza celulará).
Activitatea profesionali viaa familial
Activitatea profesional. Din punct de vedere statistic cei care se aflá
la începutul etapei adulte, între 35 – 40 ani, au functii de nivel mediu în
ierarhia profesionalá. Multi simt la aceastá vârstá nevoia de perfectionare si
de aceea se înscriu la diferite cursuri sau eventual la o a doua facultate.
Perioada de dupá 40 de ani este de obicei perioada celei mai mari
productivitáti, dar si a celei mai mari responsabilitáti profesionale.
Experienta profesionalá si randamentul sunt ridicate. Multi adulti au în
subordine persoane mai tinere pe care încearcá sá le conducá si sá le învete.
Persoanele care suferá esecuri pe plan profesional (de ex. ajung în
somaj) devin anxioase, tensionate si cautá vinovati pentru aceastá situatie. În
urma unor studii asupra consecintelor psihologice ale somajului au fost
identificate patru stadii prin care trec somerii:
dupá socul initial apar relaxarea si usurarea; în aceastá etapá somerul
are încredere în abilitatea sa de a gási un nou loc de muncá;
se depun eforturi pentru obtinerea unui loc de muncá; dacá nu
reuseste, persoana intrá în a treia fazá;
41
individul începe sá se îndoiascá de faptul cá va gási un loc de muncá;
eforturile depuse în acest sens devin neregulate; relatiile cu familia si
prietenii devin încordate;
dacá nu s-a reusit gásirea unui loc de muncá, se ajunge la apatie si
indiferentá. Somerul se simte neajutorat si îsi imagineazá cu greu cá
va mai munci vreodatá (Birch, 2000).
Viaa familial. Cei mai multi adulti îndeplinesc trei roluri familiale
în acelasi timp: rolul de párinte, sot si copil. Ei trebuie sá îsi împartá timpul
între copii, sot (sotie) si párintii care sunt în vârstá si de multe ori au nevoie
de îngrijire (datoritá pozitiei pe care adultii o ocupá între copiii si párintii
lor, este uneori folositá expresia “generatia sandwich”). Din aceste motive
multi adulti sunt tensionati si au senzatia lipsei de timp.
Cea mai importantá schimbare în viata de familie se produce atunci
când copiii párásesc familia. Desi la început plecarea copiilor produce o
stare afectivá neplácutá, mai târziu în multe familii se observá o
îmbunátátire a relatiilor dintre soti. În acelasi timp scade responsabilitatea
párintilor fatá de copii, se máreste timpul liber în care se pot ocupa de
pasiunile lor. Chiar si dupá plecarea copiilor în multe familii relatiile dintre
párinti si copii rámân strânse. Spre sfârsitul etapei adulte în general apar si
nepotii. Multi bunici au un rol important în îngrijirea acestora.
EXERCITII SI TEME DE REFLECTIE
1) Care este opinia lui J ung despre dezvoltarea umaná? Credeti cá etapa
adultá este o perioadá de stagnare?
2) Explicati si analizati conceptul de “structurá a vietii”
3) Evaluati în scris cele patru stadii prin care trece un somer.
42
1. 5. BTRÂNEEA
Aspecte demografice legate de btrânee
Problemele bátrânetii sunt studiate de numeroase stiinte: mediciná,
psihologie, sociologie, demografie etc. În limba greacá cuvântul bátrân se
traduce prin termenul geron. De aici provin termeni ca gerontologie –
disciplina care studiazá aspectele sociale, biologice si medicale ale
îmbátrânirii sau geriatrie – ramurá a medicinii care se ocupá de bolile
bátrânetii.
În cursul dezvoltárii istorice a omenirii durata medie de viatá a crescut
continuu. În epoca de piatrá era de 19 ani, în antichitatea europeaná 25 - 30
de ani, în secolele XVI-XVIII 30 - 35 de ani, la sfârsitul secolului al XIX-lea
40 de ani. În tara noastrá, în 1932, durata medie de viatá era de 42 de ani, iar
în prezent este de 70 de ani. În diferite zone ale lumii existá variatii destul de
mari ale duratei medii de viatá: în Europa occidentalá este de 75-78 de ani,
în Etiopia sau Somalia 46 de ani.
Odatá cu cresterea duratei medii de viatá s-a produs si cresterea
procentajului persoanelor vârstnice în populatie. Acest fapt se datoreazá
scáderii natalitátii si mortalitátii la copii si la tineri, astfel încât tot mai multe
persoane ajung la vârsta bátrânetii. Îmbátrânirea demograficá are unele
consecinte negative. Una dintre consecinte este modificarea raportului dintre
populatia activá si pasivá. Un numár tot mai mic de adulti activi profesional
întretin un numár tot mai ridicat de pensionari. Alte consecinte sunt legate de
faptul cá bátrânii se îmbolnávesc frecvent, suferá de boli cronice si, de multe
ori, devin dependenti de familie. Toate acestea creazá probleme familiale,
medicale, economice si sociale tot mai grave.
Un fenomen observat în întreaga lume este asa numita
„supramortalitate masculiná”. Durata vietii este mai scázutá la bárbati. La
populatia în vârstá de peste 85 de ani numárul femeilor este aproape de douá
ori mai mare decât numárul bárbatilor. Se pare cá femeile au o mai mare
vitalitate biologicá formatá de-a lungul evolutiei istorice si motivatá de
necesitatea de a avea si a îngriji urmasii. O altá explicatie ar fi aceea cá
bárbatii sunt mai afectati de accidente de muncá, fumeazá mai mult,
consumá mai mult alcool.
Cei care depásesc cu mult durata medie de viatá si ajung la 85-90 de
43
ani se numesc longevivi, iar cei care ating sau depásesc 100 de ani centenari
sau supracentenari. Se apreciazá cá limita maximá a vietii este de 110-120
de ani. Pe glob existá câteva zone geografice cu proportie ridicatá de
longevivi cum ar fi Transcaucazia (Georgia, Azerbaidjan) sau unele párti din
muntii Anzi. În tara noastrá cei mai multi longevivi se gásesc în Transilvania
si Banat. Multi cercetátori au încercat sá gáseascá explicatiile longevitátii.
Longevitatea pare a fi influentatá de numerosi factori:
factori genetici: în familiile longevivilor au existat mai multi
longevivi decât în familiile altor persoane;
factori geografici: regiunile deluroase, clima blândá, numárul mare de
zile însorite pe an, puritatea apei si aerului sunt factori care
favorizeazá longevitatea;
alimentatia rationalá: consumul de proteine de origine animalá (în
special peste), produse lactate, legume, fructe, consumul moderat de
vin, prezenta iodului în alimentatie;
exercitarea unei munci care dá satisfactii. Multi longevivi au efectuat
munci fizice în aer liber, fárá un program sau ritm de muncá impus
(agricultori, pescari, ciobani). În aceste cazuri încetarea activitátii se
produce târziu, lent, în functie de dorinta persoanei;
factori psihologici si sociali: longevitatea este favorizatá de viata
calmá, fárá probleme deosebite, toleranta ridicatá fatá de situatiile
stresante, dispozitia afectivá pozitivá, optimismul, activitatea
intelectualá exercitatá rational, relatiile familiale si sociale
securizante, sentimentul utilitátii, absenta impresiei de a fi o povará
pentru cei din jur.
Aspecte biologice, patologice i psihosociale ale îmbtrânirii
Termenul de senescentá înseamná atât „bátrânete” ca stare, cât si
„îmbátrânire” ca proces. Termenul de senilitate are douá sensuri. Unii îl
folosesc pentru a desemna ultima fazá a senescentei sau bátrânetii (dupá 85 -
90 de ani), altii pentru a desemna bátrânetea patologicá, însotitá de boli
fizice sau/si psihice (Enáchescu, 1996).
Procesul de îmbátrânire nu se produce în acelasi ritm din punct de
vedere biologic, psihologic si social. Unii oameni din punct de vedere
biologic sunt deja bátrâni, dar social sunt „tineri”, adicá sunt sociabili, au
multi prieteni, sunt interesati de ceea ce se întâmplá în jur, sau invers.
Caracterizarea fiintei umane se poate realiza în functie de numerosi
44
factori, însá din punct de vedere al vârstei regásim:
a) Vârsta cronologicá - timpul scurs de la nastere pâná în prezent.
b) Vârsta biologicá depinde de modul de functionare a componentelor
organismului. Procesul biologic de îmbátrânire se desfásoará cu vitezá
diferitá de la un individ la altul. Pe de altá parte, în cadrul aceluiasi organism
celulele, tesuturile, organele nu îmbátrânesc în acelasi ritm. În general
functiile solicitate rational îmbátrânesc mai târziu.
Un aspect important în studiile stiintifice este cel legat de deosebirea
dintre îmbátrânirea normalá sau fiziologicá si îmbátrânirea precoce sau
patologicá. Îmbátrânirea fiziologicá este un proces natural care se produce
treptat, prin diminuarea lentá a functiilor diferitelor organe si sisteme.
Îmbátrânirea precoce sau patologicá este rezultatul actiunii unor factori
interni sau externi nefavorabili: factori genetici, alimentatia nerationalá,
sedentarismul, fumatul, alcoolismul, poluarea mediului, stresul, bolile etc.
Un factor stresant foarte important este tocmai bátrânetea: dificultatea de a
accepta modificárile fizice si psihice, ideea de a deveni dependent,
necesitatea mortii. Incapacitatea de a accepta acestea poate contribui la
aparitia nevrozelor de involutie sau a tendintelor spre suicid. Cele mai
frecvente boli ale bátrânetii sunt bolile cardiovasculare, cancerul si bolile
neuropsihice (20% dintre persoanele care au peste 85 de ani suferá de
dementá).
c) Vârsta psihologicá si socialá se apreciazá prin modul de functionare
al proceselor psihice (procesele intelectuale, afectiv-motivationale etc.), prin
calitatea relatiilor sociale, receptivitatea fatá de nou, varietatea intereselor.
Toate acestea sunt în legáturá cu starea fiziologicá a organismului în general
si a sistemului nervos central, în particular. De asemenea, depind de
experienta de viatá, situatia materialá, relatiile familiale ale bátrânului.
Din punct de vedere psihomotor miscárile devin greoaie, mai putin
precise, timpul de reactie scade. Activitatea devine mai lentá, se fac mai
multe greseli, sunt necesare mai multe pauze. La multi bátrâni se modificá
scrisul.
Pe plan senzorial, scade sensibilitatea vizualá si auditivá ceea ce poate
determina dificultáti în relatiile interpersonale si eventual reactii atitudinale
(accentuarea neîncrederii în altii).
Îmbátrânirea biologicá este însotitá de îmbátrânirea creierului (apar
pláci senile, diferite modificári biochimice) ceea ce are consecinte asupra
45
functiilor intelectuale si a capacitátii de adaptare la mediu.
Gândirea si vorbirea devin mai lente. Fluenta si cantitatea ideilor
scade, se revine frecvent la aceeasi idee. Opiniile privind evenimentele de
viatá devin mai subiective, atitudinile sunt mai rigide. Scade capacitatea de
argumentare. Cei în vârstá devin mai egocentrici, sunt preocupati cu
precádere de problemele personale. Discutiile nu au caracter general;
bátrânii vorbesc mai ales despre probleme personale (sánátate, nemultumiri
create de copii, nepoti).
Deteriorarea inteligentei este mai gravá la persoanele care nu sunt
obisnuite cu munca intelectualá. Cu cât creierul este mentinut mai activ, cu
atât existá sanse mai mari sá rámâná în buná stare de functionare pâná la
vârste înaintate.
Degradarea memoriei este mai pregnantá pentru memoria de scurtá
duratá decât pentru cea de lungá duratá. Desi memoria de lungá duratá este
mai rezistentá, totusi se fac unele confuzii. Capacitatea de concentrare a
atentiei scade. Orientarea în timp si spatiu devine mai greoaie.
Multi bátrâni prezintá probleme de naturá emotionalá. Dintre
tulburárile emotionale mai frecvente mentionám hiperemotivitatea,
labilitatea afectivá, depresia, apatia, anxietatea. Unii au impresia cá nu sunt
luati în seamá de cei din jur sau au idei de inutilitate. Sunt frecvente teama
de moarte, regretul pentru anii care au trecut, frustrárile generate de ideea cá
au fost pierdute multe ocazii importante. Aceste stári se accentueazá dupá
pierderea sotului sau a cunostintelor de vârstá apropiatá.
Integrarea socialá devine dificilá din cauzá cá multi bátrâni sunt
irascibili, nervosi, capriciosi, încápátânati, negativisti în conversatii. Cu toate
acestea existá si persoane în vârstá care rámân active, cooperante, bine
adaptate social.
Am arátat cá la femei, la sfârsitul perioadei adulte, menopauza
produce modificári organice si psihice. La bárbati andropauza poate fi
însotitá de modificári psihocomportamentale. Aceasta are loc între 55-65 de
ani, uneori chiar dupá 70 de ani. Instalarea andropauzei se produce mai lent
si mai putin dramatic decât la femei. În aceastá perioadá începe involutia
activitátii sexuale care poate fi acompaniatá de intensificarea dorintei
sexuale, tulburári psihice cum ar fi cefaleea, astenia, insomnia, modificári
emotionale, reducerea randamentului intelectual, modificarea intereselor si a
relatiilor interpersonale (Enáchescu, 1996).
46
Pensionarea. Teoria dezangajrii sociale
Dacá adultii tineri nu se gândesc la problema pensionárii, preocupári
legate de acest eveniment apar în perioada premergátoare pensionárii. Sunt
întâlnite trei atitudini mai frecvente fatá de pensionare:
atitudine optimistá: pensionarea va aduce repausul meritat, posibilitáti
de distractie, de îngrijire a sánátátii, de realizare a unor proiecte
amânate etc.;
atitudine pesimistá: pensionarea e privitá ca o „catastrofá” care aduce
devalorizarea, plictiseala, bolile etc.;
atitudine seniná, calmá, de acceptare a aspectelor pozitive si negative
ale vietii care va urma.
În perioada imediat urmátoare pensionárii se produc modificári
importante în modul de viatá, fiind descrise trei etape prin care trece
persoana pensionatá:
1. în perioada care urmeazá imediat dupá pensionare subiectul are un
sentiment de frustrare si o stare de insecuritate. Este o perioadá de stres
care favorizeazá aparitia tulburárilor nevrotice si psihosomatice;
2. urmeazá faza de neliniste si cáutare a unui nou rol psihologic si social.
Aceastá fazá dureazá aproximativ 6-12 luni;
3. individul acceptá rolul de pensionar (faza de stabilizare).
Atitudinea fatá de pensionare si eventualele reactii psihosomatice care
pot urma depind de personalitatea individului, de sexul sáu, cultura zonei în
care se aflá, profesia pe care a avut-o si mediul urban sau rural în care
locuieste.
Bárbatii suportá mai greu pensionarea. În cazul lor se produce o mai
accentuatá schimbare a pozitiei sociale, diminuarea prestigiului este
suportatá greu, mai ales de cei care au ocupat functii de conducere. Cei care
sunt sánátosi fizic si ar fi dorit sá îsi continue activitatea se simt frustrati,
inutili, respinsi de societate. Nu stiu cu ce sá îsi umple timpul liber, nu îsi
gásesc locul acasá, ceea ce poate sá creeze si conflicte familiale. Multi
bárbati reactioneazá prin stári de depresie, apatie, sau anxietate, iritabilitate,
ceea ce afecteazá starea lor de sánátate si determiná o mortalitate mai mare
în primii 5 ani dupá pensionare.
Femeile îsi continuá activitatea casnicá si dupá pensionare. La ele
sentimentul inutilitátii si cel al frustrárii este mult mai redus, mai ales dacá
se implicá si în îngrijirea nepotilor. La femei tulburárile psihosomatice de
47
dupá pensionare sunt mult mai reduse.
În ceea ce priveste profesia muncitorii necalificati si cei cu o calificare
inferioará acceptá mai usor pensionarea. Personalul cu studii medii se
adapteazá mai greu. Personalul cu o calificare superioará are cele mai mari
greutáti de adaptare. Dar si la acest nivel se pot face diferentieri. Cei care au
avut o activitate limitatá numai la obligatiile profesionale se adapteazá mai
greu la întreruperea activitátii profesionale decât cei care au avut si
preocupári extraprofesionale (creatie stiintificá, artisticá etc.).
Aceste diferente legate de profesie se pot explica probabil si prin
reducerea/mentinerea capacitátii de muncá în functie de tipul muncii. În
cazul muncii fizice capacitatea de muncá începe sá scadá în jurul vârstei de
40 de ani, capacitatea de a asuma responsabilitáti sociale începe sá regreseze
în jurul vârstei de 60 de ani, abilitatea de a efectua munci intelectuale se
mentine pâná la 70 de ani sau si mai mult.
În mediul rural socul pensionárii se resimte mai putin decât în mediul
urban pentru cá cei care se pensioneazá au posibilitatea sá lucreze în
continuare în gospodárie, dacá le permite sánátatea.
Multi psihologi considerá cá vârsta cronologicá fixá utilizatá drept
criteriu de pensionare este necorespunzátoare, multi vârstnici fiind capabili
de muncá si dupá 65-70 de ani.
Este adevárat cá multi vârstnici prezintá particularitáti fizice,
intelectuale, afectiv-motivationale care aparent îi defavorizeazá în raport cu
cei tineri, dar în acelasi timp au numeroase însusiri care compenseazá aceste
deficiente. Dintre acestea amintim experienta acumulatá de-a lungul anilor,
seriozitatea, sentimentul responsabilitátii pentru ceea ce fac.
Modificárile psihice si somatice de dupá pensionare sunt mai
accentuate la cei care nu au dorit sá se pensioneze. La acestia pensionarea
accelereazá procesul de îmbátrânire.
Teoria dezangajrii sociale a fost propusá în anii '60 (Cumming si
Henry) si încearcá sá explice cauzele scáderii treptate a gradului de
implicare socialá a persoanelor vârstnice. În primul rând autorii constatá cá
existá o serie de factori care nu se aflá sub controlul individului, cum ar fi
pensionarea obligatorie, disparitia partenerului de viatá, a rudelor si
prietenilor etc. În alte situatii, chiar persoana în vârstá este cea care decide
asupra unei reduceri treptate a implicárii în viata socialá, petrecând tot mai
mult timp singurá sau într-un grup social restrâns, cel mai adesea cu membrii
48
apropiati ai familiei. Ca urmare, în opinia autorilor citati mai sus, o
dezangajare progresivá ar reprezinta modalitatea optimá de adaptare la
caracteristicile vârstei a treia.
Vârstnicul i familia
Pozitia vârstnicului în familie diferá de la o societate la alta, de la o
etapá istoricá la alta. În unele societáti bátrânii erau considerati o povará
pentru familie si societate. Astfel eschimosii páráseau bátrânii printre gheturi
si zápezi unde erau omorâti de fiarele sálbatice. Unele popoare rázboinice
dispretuiau moartea prin bátrânete si de aceea îi lásau pe bátrânii considerati
inutili sá moará sau sá se sinucidá. În multe societáti antice (ex. Grecia)
bátrânii erau respectati si sfatul bátrânilor avea un rol important în
conducerea comunitátii (Schiopu, Verza, 1995).
În tara noastrá, ca si în alte tári, pozitia vârstnicilor în familie s-a
modificat în ultimele decenii. Dintre modificárile mai importante
mentionám:
în majoritatea familiilor vârstnicul nu mai este detinátorul puterii
economice;
desi vârstnicii au mai multá experientá de viatá, tinerii au mai multe
cunostinte necesare pentru adaptarea la conditiile actuale de viatá. Din
aceastá cauzá nu vârstnicii iau deciziile importante pentru familie (de
multe ori nici nu sunt consultati în astfel de situatii). Ei nu mai au
rolul de conducátor al familiei.
În ceea ce priveste modul în care locuiesc vârstnicii întâlnim
urmátoarele situatii:
1. vârstnici care locuiesc cu sotul/sotia;
2. vârstnici care locuiesc cu copiii sau alte rude;
3. vârstnici care locuiesc singuri;
4. vârstnici institutionalizati.
Aceste situatii creeazá probleme psihosociale diferite.
1. Vârstnicii care locuiesc cu sotul/sotia
În multe familii relatiile dintre sotii în vârstá sunt foarte strânse. Ei au
atitudini, páreri aproape identice în majoritatea problemelor. În aceste familii
decesul unuia dintre soti afecteazá foarte grav echilibrul psihic si fizic al
celuilalt ducând de multe ori la decesul acestuia în primii doi ani de la
decesul partenerului de viatá. În aproximativ 67% din cazuri sotul moare
primul. Femeile suportá ceva mai bine decesul partenerului decât bárbatii.
49
Existá însá si familii în vârstá în care conflictele dintre soti sunt
frecvente. Acestea pot fi conflicte vechi sau conflicte apárute în anii
bátrânetii datoritá modificárilor care s-au produs în situatia familialá:
plecarea copiilor, probleme materiale, cresterea timpului petrecut împreuná,
modificárile de personalitate datorate vârstei.
2. În unele familii vârstnicii locuiesc cu copiii sau cu alte rude.
Aceastá situatie poate sá fie în favoarea familiei si a vârstnicului.
Vârstnicii, dacá sunt destul de sánátosi, pot îndeplini anumite activitáti
casnice, pot supraveghea nepotii sau stránepotii. În acest fel îi ajutá pe cei
mai tineri si se simt si ei utili, sentiment care are un rol foarte important în
mentinerea echilibrului psihic.
Totusi, în familiile în care locuiesc mai multe generatii pot sá apará
probleme grave care trebuie sá fie privite atât din punctul de vedere al
bátrânilor, cât si din cel al persoanelor care îi îngrijesc.
Dupá o anumitá vârstá adaptabilitatea socialá diminueazá. Desi cei în
vârstá doresc sá fie împreuná cu familia, simt nevoia afectiunii, îngrijirii,
compasiunii, comunicárii cu cei din jur, prin comportamentul lor ei creeazá
situatii tensionate sau conflictuale (sunt irascibili, încápátânati, rigizi).
Adultii de multe ori sunt suprasolicitati si nu au energia psihicá necesará
pentru a face fatá acestor conflicte.
Vârstnicii, chiar dacá sunt relativ sánátosi, pot avea probleme legate
de deplasare, autoservire si trebuie sá fie ajutati (sau chiar supravegheati) de
cineva. Bolile cronice pot crea probleme materiale (costul consultatiilor,
medicamentelor) si probleme privind îngrijirea. Din aceste cauze adultii pot
avea greutáti în îndeplinirea obligatiilor de la serviciu cât si în activitátile de
îngrijire, educare a copiilor.
Uneori relatiile dintre vârstnic si familie devin deosebit de tensionate
ajungându-se la neglijarea sau chiar maltratarea acestuia.
3. Unii vârstnici locuiesc singuri. Situatia lor devine deosebit de grea
mai ales dupá ce apar probleme legate de sánátatea fizicá sau psihicá, si
implicit probleme de autoservire. În tárile occidentale se considerá cá si în
aceste situatii este în interesul vârstnicului sá fie îngrijit la domiciliu, pâná
când este posibil. Vârstnicii care se pot deplasa pot fi îngrijiti în timpul zilei
la centre de zi, cluburi sociale unde se pune accent pe terapia socialá si
ocupationalá. Autoritátile locale, asistentii sociali si organizatiile de
voluntari asigurá vârstnicilor care locuiesc singuri unele servicii la
50
domiciliu: efectuarea cumpáráturilor, spálat, curátenie, îngrijiri medicale etc.
4. Dacá vârstnicul care locuieste singur nu mai poate fi îngrijit la
domiciliu sau dacá familia este depásitá de problemele pe care le ridicá
acesta, bátrânul poate fi internat într-o institutie. Solutia este acceptabilá în
tárile în care aceste institutii oferá conditii bune de îngrijire. Ea este
preferatá de multe familii din SUA, deoarece permite adultilor sá îsi
îndeplineascá obligatiile profesionale, sociale, educative (în Europa
occidentalá este mai putin agreatá).
Unii bátrâni mai sánátosi, activi, energici, se implicá în activitátile
gospodáresti ale institutiei, stabilesc relatii sociale cu ceilalti
institutionalizati, cu personalul de îngrijire sau chiar cu cei din exteriorul
institutiei si se adapteazá destul de bine noilor conditii de viatá.
Pentru altii institutionalizarea are multe consecinte negative ca de
exemplu restrângerea sferei preocupárilor si responsabilitátilor, slábirea
relatiilor interpersonale. Bátrânii devin pasivi, dezinteresati, apato-abulici
(lipsa vointei, initiativei), fenomen care se numeste hospitalism: ei stau mult
în pat, nu fac nimic, nu se mai intereseazá de nimic – ca si copiii mici din
orfelinate. În aceste conditii deteriorarea mintalá se accelereazá.
Aspecte legate de moarte
Dacá tinerii se gândesc rar la moarte, cei în vârstá, chiar si cei
sánátosi, se gândesc mai frecvent la aceastá problemá. Ideea mortii,
dificultatea de a accepta necesitatea mortii este un factor psihotraumatizant
important. Moartea naturalá, prin epuizarea totalá a organismului foarte
înaintat în vârstá, survine rar, pentru cá în timpul vietii, mai repede sau mai
târziu, intervin bolile care provoacá decesul.
Boala despre care bolnavul stie cá este incurabilá este însotitá de o
suferintá psiho-afectivá intensá, resimtitá nu numai de bolnav ci si de
anturajul acestuia. Bolnavul îsi pune întrebári privind cauzele bolii, cautá
vinovatii pentru îmbolnávire, îsi pune problema „de ce tocmai eu m-am
îmbolnávit?”
Medicul psihiatru Elizabeth Kübler Ross a intervievat aproximativ
200 persoane dintr-un spital din Chicago, care stiau cá vor muri în curând.
Ea a ajuns la concluzia cá acesti bolnavi trec prin 5 faze:
1) Prima reactie, dupá ce pacientul aflá cá boala este fatalá, este
negarea (refuzul realitátii) – care este un mecanism de apárare al Eului în
51
fata anxietátii. Pacientul (inconstient) refuzá sá accepte perspectiva mortii,
adicá a disparitiei si un timp se comportá ca si cum nu si-ar da seama de
gravitatea bolii.
2) Dupá un timp pacientul, sub presiunea realitátii, constientizeazá
gravitatea bolii. El este cuprins de agitatie, furie care poate fi exteriorizatá
sau ascunsá. Furia nu poate fi orientatá spre cauza bolii, care rámâne
necunoscutá de cele mai multe ori. Agresivitatea va fi orientatá spre cei din
anturajul bolnavului (medici, asistente, rude) si va fi motivatá de diferite
pretexte (ex. nu a fost îngrijit sau ajutat corespunzátor). Pentru mentinerea
echilibrului psihic este importantá exprimarea acestor stári afective. În
aceastá fazá bolnavul utilizeazá un alt mecanism de apárare al Eului:
deplasarea.
3) În a treia fazá ideea de a fi bolnav este acceptatá, dar este negatá
apropierea mortii. Începenegocierea cu medicul, cu sine însusi, cu soarta.
Bolnavul încearcá sá se convingá cá poate s-a fácut o gresealá, poate s-a
înselat medicul, poate mai existá o solutie, poate se va inventa în curând un
nou medicament. El apeleazá la tratamente alternative, face încercári
disperate de a gási alte solutii.
4) Dupá pierderea acestor sperante bolnavul devine depresiv.
Depresia se datoreazá pierderii iminente a familiei, prietenilor, viitorului
propriu.
5) În ultima fazá bolnavul acceptá situatia, se resemneaz, are loc o
„împácare” cu soarta.
Aceasta este o schemá generalá, în realitate fazele nu au loc
întotdeauna în aceeasi ordine si unele pot sá nu fie tráite de loc.
În afara depresiei mentionate anterior, o altá reactie foarte frecventá
este anxietatea. Anxietatea poate fi în legáturá cu teama de a deveni
dependent de cei din jur, de a fi o povará pentru ceilalti, grija pentru cei care
rámân dupá decesul sáu, teama de suferintá si de moarte. Anxietatea poate fi
însotitá de sentimente de culpabilitate fatá de cei cárora bolnavul le va
produce greutáti si de regrete pentru ocaziile, posibilitátile pierdute în timpul
vietii.
Evenimente de via la vârsta adult
Un eveniment de viatá reprezintá o întâmplare sau un moment din
viata unei persoane care o determiná sá îsi schimbe modelul de viatá. Teoria
52
evenimentului de via sugereazá cá toate evenimentele de viatá, bune sau
rele, pot induce stres si, prin urmare, impun o ajustare psihologicá. Uneori
evenimentele de viatá serioase sunt urmate de probleme de sánátate, boli
fizice sau psihice. Este adesea foarte dificil sá determinám directia
cauzalitátii, mai ales cá existá diferente individuale importante în ceea ce
priveste semnificatia acordatá aceluiasi eveniment. Impactul unui eveniment
de viatá asupra persoanei nu este determinat pur si simplu de aparitia realá a
evenimentului, ci de modul în care persoana percepe evenimentul în cauzá.
Ca urmare pentru o persoaná un eveniment poate avea o conotatie
negativá, în timp ce pentru alta, acelasi eveniment are o conotatie pozitivá.
Astfel poate apárea un dintre cele douá forme de stres, sau tensiune interná:
distres (stresul negativ) sau eustres (stresul pozitiv).
În studiul psihologic al vârstelor se iau în considerare, în general,
schimbárile fizice si culturale, ca si cele psihologice. Trebuie însá sá tinem
seama si de componente antropologice cum ar fi cea biologicá dar si
influentele genetice si influentele mediului asupra omului. În mod particular
trebuie subliniat faptul cá, asupra modului în care se petrece evolutia în
vârstá, o influentá fundamentalá o are psihismul unei persoane, modul în
care un individ se vede pe sine, modul în care vede lumea si modul în care
sunt percepute actiunile mediului (fie el social sau fizic) asupra propriului
organism. Din acest punct de vedere o persoaná îsi poate „programa” într-o
másurá importantá cum anume sá fie la o anumitá vârstá, sau într-o anume
perioadá din propria viatá, prin identificarea cu anumite modele culturale
preluate în special în perioada copiláriei si cea a adolescentei si grefarea
acestora pe propriul sistem al personalitátii. În aceastá viziune tulburárile de
stres joacá un rol substantial prin faptul cá ele influenteazá puternic modul
în care un individ se percepe pe sine si percepe lumea înconjuratoare, ca si
mecanismele de adaptare psihologice. Totodatá, tulburárile de tip afectiv se
aflá într-o strânsá relatie cu sentimentul realizárii sau al împlinirii sinelui,
persoanele care suferá de acest tip de tulburári resimtind un acut sentiment
al neîmplinirii de sine si, implicit, un înalt nivel de frustrare, nivelul acestui
sentiment fiind direct proportional cu nivelul tulburárilor de tip afectiv-
emotional.
53
Stresul i fenomenul de adaptare. Mediul
Notiunea de stres a fost utilizatá pentru prima datá în 1936 de cátre
Hans Selye pentru a desemna starea în care se gaseste un organism
amenintat de dezechilibru sub actiunea unor agenti sau conditii care pun în
pericol mecanismele sale homeostatice (de mentinere a echilibrului intern).
Printre factorii susceptibili de a distruge acest echilibru se aflá în special cei
psihologici. Selye a descris chiar o patogenezá a stresului. El a arátat cá
stresul fizic si cel emotional pun organismul în fata unei cerinte de adaptare
la stresori neobisnuiti. Acesta este momentul în care intra în joc sindromul
de adaptare, o reactie nespecificá ce cuprinde trei faze:
1. stadiul reactiei de alarmá;
2. stadiul rezistentei;
3. stadiul epuizárii.
Ipotezele lui Selye au fost verificate prin experimente pe animale si, în
acest fel, s-au pus în evidentá schimbárile morfologice si umorale, în special
în aria glandelor suprarenale, în toate stadiile anterior mentionate. S-a
demonstrat cá dupá stadiul rezistentei urmeazá colapsul mecanismelor
reglatoare însotit de modificári somatice ireversibile (Selye, 1957, 1973).
Stresul psihic reprezintá doar o parte din totalitatea formelor de stres
la care este supus în mod curent organismul uman. Dintre celelalte forme de
stres care pot influenta organismul amintim aici stresul fizic (insolatia, de
ex.), stresul chimic (o intoxicatie, de ex.) si stresul biologic (o infectie cu un
germen patogen, de ex.). Stresul psihic (sau psihologic, dupá unii autori)
reprezintá însá o categorie aparte prin faptul cá, desi stimulii se pot afla la
exterior, cauza stresului se aflá în psihicul uman, ea este o reprezentare
mintalá a unei situatii pe care se grefeazá un coeficient emotional-afectiv si
care poate duce, în cazul distresului, la dereglári sau disfunctii ce pornesc de
la nivel cognitiv si se pot extinde pâná la nivel fiziologic.
Stresul este un proces în care relatia dintre o persoaná si mediu se
schimbá, iar organismul încearcá sá gestioneze (coping - cope) agentul
stresor. Procesul implicá patru etape:
1. Stresorul este perceput ca o amenintare.
2. Organismul îsi mobilizeazá resursele pentru apárare.
3. Organismul încearcá sá reziste sau sá-si ajusteze anumite functii ca
ráspuns la agentul stresor.
4. Apare unul dintre urmátoarele trei rezultate:
54
a. adaptare;
b. neadaptare si tensiune (dezechilibre, boli);
c. adaptare initialá cu tensiune rezidualá (sau adaptare întârziatá).
Stresorii variazá în intensitate si gradul de amenintare al
persoanei/populatiei, ceea ce a determinat împártirea lor în agenti stresori
care perturbá excesiv si brusc viata unui individ si care determiná stresul
acut si agenti care afecteazá câte putin individul zi de zi sau periodic fárá a
induce perturbári excesive si bruste si care determiná stresul cronic.
Eustres i distres
Asa cum am mai arátat, agentul stresor nu reprezintá numai un factor
de pericol pentru sánátate, ci si un factor de sustinere al unui anumit nivel al
activitátii nervoase, a unei stári de satisfactie ca si un factor de mentinere a
tonusului adaptativ.
Eustresul reprezintá stresul pozitiv validat fiziologic prin reactii
moderate ale unor substante specifice stresului (catecolamine si cortizol) si
care este benefic pentru organism, dacá nu depáseste anumite limite. Este
diferit fundamental de distres (stresul negativ, distructiv) atât din punct de
vedere al agentilor stresori (care sunt stimuli cu semnificatie beneficá pentru
individ, excitanti plácuti ai ambiantei sau tráiri psihice pozitive), cât si al
consecintelor sale pentru organism, care sunt, în general, favorabile. Existá
însá posibilitatea ca, în cazul unui agent eustresor puternic (de exemplu, o
bucurie puternicá) sá apará tulburári grave la un cardiac sau, în cazul unui
acces de râs sá se declanseze o crizá de astm la persoanele care suferá de
aceastá afectiune.
Din punct de vedere al hormonilor de stres, în cursul eustresului are
loc, de cele mai multe ori, numai cresterea secretiei de adrenaliná si, de
asemenea, cresc endorfinele cerebrale, „ca neurohormoni modelatori ai
plácerii” (apud Iamandescu, 2002). Eustresul poate fi considerat, prin
excelentá, un stres acut, el intervine brusc si schimbá excesiv, dar pe termen
scurt, viata unei persoane.
Distresul este o notiune care desemneazá stresurile cu un potential
nociv pentru organism. În general, în literatura de specialitate se face referire
la acest tip de agenti nocivi, chiar dacá este utilizatá denumirea genericá de
stres. În cazul distresului sunt eliberate în sânge catecolamine (în special
noradrenalina si adrenalina) – care pot favoriza bolile cardio-vasculare – si
55
cortizolul, care scade rezistenta organismului fatá de infectii si fatá de
cancer.
Trturi imunogene i trturi disimunogene ale personalitii
Trasaturile imunogene ale personalitátii reprezintá un grup de
trásáturi cognitiv-atitudinale, reflectând o atitudine generalá fatá de viatá a
individului si fiind corelate cu tonusul functional al sistemului imun. Ele se
aflá într-o strânsá relatie cu structura sinelui, individul putându-se identifica
cu o parte dintre aceste trásáturi sau putându-le respinge pe altele. Sunt
trásáturi care favorizeazá adaptarea individualá în situatii de stres si care
contribuie substantial la mentinerea unui tonus optim de viatá si, implicit, la
o îmbátrânire încetinitá.
Trásáturile imunogene sunt, de fapt, trásáturi ale personalitátii care
pot da tonul unei stári de echilibru psihofizic al individului sau pot
determina initierea unei stári de dezechilibru. Retinem ca trásáturi
imunogene:
- optimismul – actioneazá în directia minimalizárii gravitátii unor
evenimente si a supraestimárii propriilor resurse de a le face fatá. Se
aflá în relatie directá cu sentimentul realizárii de sine si al utilitátii;
- rezistenta (robustetea) – aptitudinea individului de a fi neobosit. Desi
se aflá în relatie directá cu structura nervoasá a individului, structurile
sinelui sunt si ele implicate, deoarece individul se implicá în activitáti
diverse, cu multá curiozitate, dar cu un simt puternic al identitátii;
- locul de control intern – este sinonim cu mentalitatea individului
conform cáreia tot ce i se întâmplá i se datoreazá lui în buná másurá si
nu destinului. Aceasta îl va determina sá actioneze energic pentru
îndreptarea unor situatii nefavorabile, fárá a astepta rezolvarea lor din
altá parte;
- autoeficacitatea – viziunea subiectului asupra evenimentelor stresante,
potrivit cáreia el considerá cá acestea pot fi modificate sau
preîntâmpinate si cá el poate stápâni sau limita actiunea nocivá a unor
astfel de evenimente;
- sentimentul de autorealizare - sentimentul individului cá se aflá pe
drumul cel bun în viatá.
56
Trturile disimunogene sunt cele care reflectá o atitudine negativá
fatá de viatá si stau la baza neadaptárii individuale în cazul aparitiei
agentului stresor. Ele sunt:
- firea anxioasá asociatá cu un stil perceptiv vigilent-evitant si care este
caracterizatá de starea de neliniste, de teama nemotivatá de existentá a
unui pericol real, identificabil. Din acest punct de vedere se considerá
cá existá o stare de anxietate „normalá”, cotidianá, care este mai
degrabá o stare de vigilentá si una „patologicá”, nevroticá ce este
caracterizatá de hiperreactia unui subiect fatá de o cauzá nemotivatá,
ci doar presupusá;
- personalitatea depresivá – însoteste unele boli si se presupune cá ar
juca un rol etiologic în altele (cancer, de exemplu);
- nevrotismul (dupá unii autori nevrozismul) – include si anxietatea
aláturi de ostilitate, izolare, impulsivitate, culpabilitate, „sensibilitate”
etc. si este asociat frecvent cu boli somatice, desi unii autori au
constatat doar rolul de amplificator al simptomelor, corespunzând
unei personalitáti înclinate cátre stres („distress prone personality”).
EXERCITII SI TEME DE REFLECTIE
1) Care sunt factorii care influenteazá longevitatea?
2) Definiti si dezvoltati conceptul de “vârstá psihologicá”
3) Realizati un eseu având ca temá teoria dezangajárii sociale.
4) Identificati în personalitatea dvs. trásáturi imunogene si trásáturi
disimunogene.
57
BIBLIOGRAFIE
1. Adler, A., Cunoaterea omului, Ed. IRI, Bucuresti, 1996.
2. Allport, G.W., Structura i dezvoltarea personalitii, Editura
Didacticá si Pedagogicá, Bucuresti, 1996.
3. American Psychological Association, Developing Adolescents: A
Reference for Professionals. Washington, DC, 2002.
4. Banciu, D., Rádulescu, S.M., Voicu, M., Adolescenii i
familia.Bucuresti, Ed. Stiintificá si Enciclopedicá, 1987.
5. Bában, A. (coord.), Consiliere educaional, Cluj-Napoca, 2003.
6. Bában, A. (coord.), Personalitatea copilului si adolescentului, Ed.
Presa Universitará, Cluj- Napoca, 2001.
7. Berk, L., Child Development, 4th Ed. A Viacom Company, 1997.
8. Birch, A., Psihologia dezvoltrii, Bucuresti, Ed. Tehnicá, 2000.
9. Campbell, R., Copiii notri i drogurile, Bucuresti, Ed. Curtea Veche,
2001.
10.Dafinoiu, I., Personalitatea. Metode de abordare clinic, Ed. Polirom,
Iasi, 2002.
11.Dincá, M., Adolescenii într-o societate în schimbare, Ed. Paideea,
Bucuresti, 2004.
12.Enáchescu, C., Neuropsihologie, Ed. Victor, Bucuresti, 1996.
13.Erikson, E. H., Identity: Youth and crisis. New York, W. W. Norton,
1968
14.Eysenk, H., Eysenk, M., Descifrarea comportamentului uman,
Bucuresti, Teora, 1995.
15.Eysenk, M., Psychology: an international perspective, Psychology
Press, 2004.
16.Flavell, J . H., Metacognition and cognitive monitoring: A new area of
cognitive-developmental inquiry, American Psychologist, 34, 906-
911, 1979.
17.Freud, A., Eul i mecanismele de aprare, Bucuresti, Ed. Fundatiei
Generatia, 2002.
18.Gorgos, C., Vademecum în psihiatrie, Ed. Medicalá, Bucuresti, 1985
19.Iamandescu, Ioan, B., Stresul psihic din perspectiv psihologic i
psihosomatic, Ed. Infomedica, Bucuresti, 2002.
20.J ones, Harold E., Bayley, Nancy, Growth, Development, and Decline,
58
Annual Review of Psychology, 1950.
21.Lerner, Richard M., Easterbrooks, M. Ann, Mistry, J ayanthi, Hanbook
of Psychology vol. 6, Developmental psychology, J ohn Wiley & Sons,
New J ersey, 2003.
22.Levinson, D.J ., The seasons of a man’s life, NY, Ballantine, 1976.
23.Levinson, D.J ., A conception of adult development, American
Psychologist, 41, 3-13, 1986.
24.Marhan A.-M., Vasile, C., Psihologia adolescenei i a vârstei adulte,
Ed. Universitátii Petrol-Gaze Ploiesti, 2006.
25.Nagel, E., Determinism and development, în D. B. Harris (Ed.), The
concept of development (pp. 15–24). Minneapolis: University of
Minnesota Press, 1957.
26.Perkins, D.F., Adolescence: Developmental Tasks, FCS 2118,
Gainesville, FL, University of Florida Extension, 2001.
27.Resnick, M.D., Bearman, P.S., & Blum, R.W., et.al., Protecting
adolescents from harm: Findings from the National Longitudinal
Study on Adolescent Health, J ournal of the American Medical
Association, 278, 823-832. 1997.
28.Seamon, J .G., Kenrick, D., Psychology, Prentice Hall, 1992.
29.Selye, H., The stress of life, Longman, Green, 1957.
30.Selye, H., The evolution of the stress concept, American Scientist,
1973.
31.Schiopu, U., Criza de identitate la adolesceni. Bucuresti, EDP, 1979.
32.Schiopu U., Verza E., Psihologia vârstelor, Ed. Didacticá si
Pedagogicá, Bucuresti, 1995.
33.Schiopu, U., Verza, E., Adolescena. Personalitate i limbaj,
Bucuresti, Ed. Albatros, 1998.
34.Roth, J ., & Brooks-Gunn, J ., What do adolescents need for health
development? Implications for youth policy. Social Policy Report,
XIV, 3-19, 2000.
35.Warr, P.B., Work, unemployment, and mental health. Oxford:
Clarendon Press, 1987.