MEMBRI DE ONOARE

:
           Acad. prof. dr. Constantin Bălăceanu Stolnici – România Ştefan de Fay – Consulul Onorific al României la Nisa, Franţa Acad.prof.dr. Ioan-Aurel Pop - Directorul Centrului de Studii Transilvane Prof.univ.dr. Gelcu Maksutovici – Preşedinte fondator şi membru de onoare al Uniunii Culturale a Albanezilor din România, profesor doctor în istorie universală. Prof.dr. Albert Kovács, România Prof.dr. Elena Loghinovski, România Prof. dr. Giovanni Rotirotti, Italia Mircea Aurel Buiciuc – traducător bilingv româno-rusă, România Prof.dr. Terezia Filip, România Maria COZMA - Doctorand în Drept la Sorbona, Paris Emilia Ivancu - Lector la Universitatea „Adam Mickewicz”, Poznan, Polonia

Membri fondatori: Viorela Codreanu Tiron – scriitor, membru al USB Mihai Cătrună – pictor şi grafician Mihai Păun – specialist IT George Ghe. Ionescu – ing. manager CASETA REDACŢIEI: Director editură AmandaEdit/ - Nicolae Nicolae Director şi redactor-şef al revistei - Viorela Codreanu Tiron Secretar general de redacţie: Dorina Litră Corectori: Ovidiu Cristian Dinică şi Adrian Tucu Redactori: Odette Mărgăritescu Cristian Neagu Viorel Muha COLBORATORI ASOCIAŢI : Adalbert Gyuris – Germania; Christian W.Schenk – Germania; Dorina Brânduşa Landen - Suedia; Dorina Şişu Ploeşteanu - Irlanda; Elena Buică-Buni – USA; Eugen Cojocaru – Germania; Liliana Popa – România Pictură, grafică şi design : Machetare computerizată : Editor on-line : – ing. Mihai Cătrună - ing. Mihai Gregor Codreanu - ing. Mihai Păun

E-mail redacţie : nomenartis@gmail.com E-mail redactor-şef: viorelacodreanu@gmail.com Pentru formatul pe suport de hârtie se va face comandă la Editura AmandaEdit, prin e-mail!

ANUL II, nr. 6/22. 2013 - luna iunie -

Revista „NOMEN ARTIS“ îşi propune să contribuie la promovarea talentelor literare, la crearea unui climat de cultură autentică şi responsabilă, în concordanţă cu valorile universale şi cu tradiţiile progresiste, în contextul globalizării şi integrării spirituale universale. ***
În parteneriat cultural cu Editura Amanda Edit Bucureşti şi Fundaţia Culturală Est-Vest.

Publicaţie lunară, independentă - fondată la Bucureşti, în anul 2011

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10.iunie.2013 nr. 6 /22

„Când îţi doreşti ceva cu adevărat, tot universul conspiră pentru îndeplinirea visului tău.”

Paulo Coelho

„Lacrima este distilarea sufletului. Este cea mai profundă emoţie a inimii umane exprimată în soluţie chimică. Este un extract concentrat, este produsul final al căderilor şi al suferinţelor. Lacrimile adevărate nu sunt un camuflaj, ci sunt tabloul sufletului desenat pe pânza emoţiilor. Ele sunt portretul celor mai adânci aspiraţii umane.” Dr.M.R.Haan

„Omul este liber să acţioneze cum doreşte, dar nu are libertatea să culeagă fructele karmei altuia,

aşa cum şi-ar dori-o!"

Veda Vyasa

„A fi simplu nu e treabă uşoară. A fi simplu înseamnă să mori câte puţin în fiecare zi, în numele celor mulţi, până te preschimbi în iarbă. Iar mai simplu ca iarba ce poate fi?”

Grigore Vieru

Revistă de cultură, artă, tradiţie, spiritualitate, credinţă

Page 2

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10.iunie.2013 nr. 6 /22

Adrian G. Săhlean
Adrian George Săhlean locuieşte în Needham, Massachusetts unde este cofondator şi preşedinte al organizaţiei non-profit Global Arts Inc., care promovează literatura, muzica şi arta românească din Statele Unite. Adrian George Săhlean are studii universitare în filologie şi psihanaliză, fiind autorul mai multor volume de traduceri de poezie în limba engleză precum şi al unui număr de eseuri despre traducerea literară. Traducerile cu respectarea prozodiei poeziilor marelui poet „naţional" al României, Mihai Eminescu (Poetul Anului 2000 - UNESCO), i-au adus o recunoaştere internaţională şi au primit Medalia de Aur Eminescu (2000) şi marele premiu LiterArt XXI al Asociaţiei Internaţionale a Scriitorilor şi Oamenilor de Artă Români (2002). Traducerile d-lui Săhlean din Eminescu au fost adaptate pentru recitaluri şi spectacole muzicale, printre care figurează şi înregistrarea traducerii Luceafărului în lectura prinţului Radu de Ro-mânia, pe muzica Poemei Române de George Enescu. În 2006, sub auspiciile organizaţiei Global Arts, apare CD-ul Eminescu - Eternal Longing, Imposible Love şi volumul bilingv cu acelaşi nume ce cuprinde textele de pe disc în ordinea recitării şi cu prezentarea „în oglindă” a poemelor în engleză şi română. Recitările actorului Jeremy Geidt1 de la American Repertory Theater Cambridge MA, sunt acompaniate de muzica interpretată de pianistul român Horia Mihail2.

În prezent, domnul Săhlean predă la Boston Graduate School of Psychoanalysis, unde îşi pregăteşte teza de doctorat ce are ca temă interpretarea psihanalitică a baladei Mioriţa. Adrian George Săhlean este membru al Uniunii Scriitorilor din România, al Society of Modern Psychoanalysts, al Asociaţiei Scriitorilor şi Ziariştilor Medici din România şi al US Pro Tennis Association. Cu ocazia zilei de 15 iunie, traducătorul ne oferă Odă (în metru antic) atât în original, cât şi versiunea în limba engleză, iar – ca surpriză - poemul arhetipal pentru frământările sufletului însetat de înţelegerea existenţei care a stârnit poetului William C. Cross o vibraţie contemporană din prisma experienţei sale americane pe care dl. Adrian Săhlean o transcrie mai jos, în original, precum şi în traducere în limba română. NOTE CRITICE despre Adrian Săhlean şi traducerile domniei sale: „Intelectual de amplă deschidere şi profunzime, Adrian Săhlean a studiat cu acribie toate traducerile lui Eminescu în limba engleză, de la E. Sylvia Pankhurst şi I. O. Stefanovici la Leon Levitchi şi Andrei Bantaş, meteoricul Corneliu M. Popescu, Peter Grimm, Ioan Giurgea... Rezultatul a fost acea frustrare creatoare ce l-a împins, indubitabil, către ceea ce am numit aici un pariu. Traducerile lui mai degrabă contrastează cu tot ce s-a făcut înainte: «Intenţia mea», scrie el undeva, «a fost dintru început de a sugera în engleză specificitatea de stil şi muzicalitatea lui Eminescu, nu de a-l încorseta în tiparul aşteptărilor». Acestei tendinţe Săhlean îi răspunde cu o frumoasă sfidare: «accentul pe sonoritatea genuină a versului eminescian, credinţa aproape mistică în puterea muzicalităţii, capabilă, odată reprodusă în limba-ţintă, să dezvolte de la sine, în mod firesc, profunzimea sensurilor».” Dumitru Radu POPA „Pentru Săhlean traducerea este un fel de act liturgic de creaţie şi geneză când totalul e mai mare decât suma părţilor sale, o euharistie în care ale Tale dintru ale Tale sunt aduse în numele întregii creaţii în jertfa nesângeroasă şi de taină a Cuvântului. De aici greutatea şi piatra de încercare pentru orice traducător. Dacă missa este cântată la orgă nu o poţi cânta cu ţambalul şi nici arcul gotic nu-l poţi

1 2

http://www.americanrepertorytheater.org/person/ jeremy-geidt http://ro.wikipedia.org/wiki/Horia_Mihail

Revistă de cultură, artă, tradiţie, spiritualitate, credinţă

Page 3

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE
înlocui cu unghiul drept de tavernă. Analogia ne duce la o atitudine care nu este chiar de neînţeles. De exemplu majoritatea combinaţiilor de rimă, cum cu bună dreptate observă Săhlean, azi tabulate în dicţionare, s-au epuizat după atâta amar de ani de împerecheri. În plus, în cultura invadatoare de mass media, atât ziaristica, precum şi reclama comercială au intensificat clişeizarea rimelor, accelerând un proces firesc de inflaţie, de unde şi falsa percepţie că ritmul şi rima sunt nişte instrumente facile şi desuete.” Odă (în metru antic)

10.iunie.2013 nr. 6 /22

Dumitru ICHIM

„Adrian G. Săhlean's translations are for the English speaking world a great gift. The words of a poet true to the soul of his people and never sentimental, the beautiful poems in these faithful and inspired translations bring a music not yet heard by our American ears, and an awareness of a culture little known or understood. A triumph of light in a modern world shrouded in violence and darkness, it resurrects hope against despair.”

Terrence MONTGOMERY

Nu credeam să-nvăţ a muri vrodată; Pururi tânar, înfăşurat în manta-mi, Ochii mei nălţam visători la steaua Singurătăţii. Când deodată tu răsărişi în cale-mi, Suferinţă tu, dureros de dulce... Pân-în fund băui voluptatea morţii Ne’ndurătoare. Jalnic ard de viu chinuit ca Nessus. Ori ca Hercul înveninat de haina-i; Focul meu a-l stinge nu pot cu toate Apele mării. De-al meu propriu vis, mistuit mă vaiet, Pe-al meu propriu rug, mă topesc în flăcări... Pot să mai re’nviu luminos din el ca Pasărea Phoenix? Piară-mi ochii turburători din cale, Vino iar în sân, nepăsare tristă; Ca să pot muri liniştit, pe mine Mie redă-mă! Ode (In Ancient Meter)

Mihai Eminescu

„Adrian G. Săhlean se identifică profund cu poezia, traducerea pentru el este în primul rând o transpoziţie de muzică. Fidelitatea traducerilor sale constă nu în regăsirea cuvintelor, ci a conotaţiilor şi a sonorităţii.”

1883

English version © by Adrian G. Săhlean

Alexandru TOMESCU

I never thought I would learn how to die, ever. Forever young, cloaked in my mantle, My eyes, dreamful, were affixed to the star Of solitude. All of a sudden you rose across my way – You, my suffering, so painful and sweet; To its full I drank your voluptuous, Merciless death. Wretched I burn alive tortured like Nessus, Or like Hercules by his harness poisoned – My fire can’t be quenched by all the sweeping Waves of the seas. Woe betide, by my own dream devoured… Consumed by flames, I wail on a pyre, my own; Can I ever rise anew, luminous ` Like the Phoenix? Oh, troubled eyes, from my path now vanish, Return to my bosom, sad indifference; So I can die in peace, my own old self To me redeem!

2000

Revistă de cultură, artă, tradiţie, spiritualitate, credinţă

Page 4

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE
Variaţiuni pe Oda lui Eminescu William C. Cross
Versiune română © Adrian G. & Roxana A. Săhlean

10.iunie.2013 nr. 6 /22

Variations on Eminescu's Ode William C. Cross
Now it is my turn for a lesson in dying – I who never gave it a second thought; 'Don’t trust anyone over 30' on my T-shirt, eternal in jeans and sandals, my eyes never fixed on one thing for long, companions came and friendships went, lovers lost in the last embrace. Then the handshake with pain, suffering’s garrote grip, embracing the word 'vulnerable' from the inside out, sweetness of loss and voluptuous collapse – I breathed in lightness-of-being one moment, expired the next. Like some immortal out of Mt. Olympus spread-eagled on a boulder or burning alive forever, I carried depths of oceans in my eyes, relentless tides and shifting shores, winds that rain for days and mist in early morning – and still I burn. Clinging to eternal longing, devoured by the spinner of the globe, every waking moment a pyre of regret for things I would do again and betrayal beyond belief, flames licking me goodbye – I see no good in this embrace, no Phoenix rising anywhere, nothing but that blinding light. Now if these failed eyes could just forget, sane indifference once more greet the sun – I could die at peace, my ornery self back home at last.

E rândul meu să-nvăţ lecţia morţii eu, care nu i-am dat vreodată mare atenţie; de-a pururi în jeans şi sandale, pe T-shirt imprimat ‘Nu te-ncrede în cei de peste 30 de ani’, ochii mei nicicând pironiţi mult timp la ceva, astfel s-au perindat amici, s-au dus prietenii, şi au pierit iubite la ultima îmbrăţişare. Am dat apoi mâna cu durerea, garota strâns-a suferinţei, îmbrăţişând cuvântul ‘vulnerabil’ din lăuntrul său, dulceaţa pierderii şi prăbuşirea voluptuoasă – am tras adânc în piept extazul vieţii sfârşindu-mă în clipa următoare. Precum nemuritorul din muntele Olimp răstignit pe-o stâncă sau arzând de viu pe veci, am purtat în ochi adâncuri de ocean, neliniştite valuri şi ţărmuri mişcătoare, vânturi ce plouă zile-ntregi şi ceaţa zorilor – şi încă ard. Agăţat de-un dor fără sfârşit, înghiţit de timpul rotitor, orice clipă trează e-un rug de regrete pentru tot ce aş lua de la capăt şi pentru trădări de neînchipuit, limbile flăcărilor mă biciuie de bun rămas – nu văd ce rost are îmbrăţişarea lor, nici pasărea Phoenix nu văd înălţându-se, nimic, decât lumina orbitoare. De-ar mai putea uita greşiţi-mi ochi, cu sănătoasa nepăsare să-ntâmpin iaraşi soarele – aş muri împăcat, cu sinele meu cârtitor întors în sfârşit acasă.

2005

Revistă de cultură, artă, tradiţie, spiritualitate, credinţă

Page 5

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE
THE LEGEND OF THE EVENING STAR -fragment...Now once upon enchanted time, As time has never been, There lived a princess most divine Of royal blood and kin. Such beauty only heaven paints! She walked in maiden bloom As Virgin Mary' mong the saints, Among the stars, the moon. The solemn columns guide her gait Through vaulted chambers, far Where at the window will await The lonely Evening Star. She wached him rise to his fixed mark And beams of light set free To lead the ever-erring bark Upon dark, moving seas. Each night she watched with growing love That kindled sweet desire; He, long-adoring from above, Glowed with a hidden fire. Her daydreams now all to him dart, Head in her hands she rests As yearning fills her soul and heart And pains her maiden breast. And he, oh, how he waits, aglow, When dusk long shadows casts, Above the castle where, below, She will appear, at last. *** And step by step, along the trail, He follows to her room, Weaving a scintillating veil With his, cold sparks bestrewn. And touches her with light of gold When she lies to respons, Where hands at her white bosom fold, Where tender eyelids close;

10.iunie.2013 nr. 6 /22

MIHAI CĂTRUNĂ

Revistă de cultură, artă, tradiţie, spiritualitate, credinţă

Page 6

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10.iunie.2013 nr. 6 /22

Autor: Lect. dr. Irina Airinei

Anul acesta, pe 15 ianuarie, Editura Academiei Române a sărbătorit aniversarea poetului nostru naţional, prin lansarea volumului Poesii de Mihail Eminescu; ediţie critică, studiu introductiv, comentarii filologice şi reconstituirea ediţiei princeps de N. Georgescu. Eveniment cultural de excepţie, această amplă lucrare critică este demnă de magistrala personalitate omagiată. Ediţia aceasta oferă imaginea cât mai apropiată de spiritul eminescian, a antumelor. În ciuda tuturor obstacolelor care i-au stat în faţă, datorită actualului director al Editurii Academiei, scriitorul D.R. Popescu, precum şi a sponsorilor privaţi, această ediţie critică fundamentală a antumelor a reuşit să vadă lumina tiparului la sfârşitul anului 2012 şi a fost lansată pe 15 ianurie 2013. Lucrarea poate fi continuată în teritoriul postumelor şi ne dorim ca instituţiile statului, Ministerul Culturii, AFCN, Academia Română să-şi facă datoria în interesul culturii române şi să sprijine acest uriaş efort măcar de-acum înainte. Dl.Prof. univ. dr. Nae Georgescu este membru al Uniunii Scriitorilor din România, membru asociat al Academiei Oamenilor de Ştiinţă din România, a fost decan al Facultăţii de Jurnalism, Comunicare şi Relaţii publice din cadrul Universităţii „Spiru Haret” din Bucureşti. Irina Airinei: Domnule profesor, în formularea întrebărilor, mă voi orienta după structura impresionantului dumneavoastră studiu introductiv la ediţia critică a antumelor pe care aţi publicat-o recent la Editura Academiei. Aşadar, în ce contexte istoricoliterare aţi iniţiat această magistrală lucrare? Prof.univ.dr.Nae Georgescu: Am fost bibliotecar la Biblioteca Academiei Române şi, timp de 15 ani am lucrat la Bibliografia Mihai Eminescu şi am adunat foarte multă informaţie. La un moment dat am început să public despre Eminescu în revista „Luceafărul” înainte de ‘89, prin ‘85-’86, texte din ziarul „Timpul” nesemnalate în ediţia academică, iar după revoluţie am trecut în învăţământul universitar. Legat

de această ediţie, a devenit necesar să o fac în 1997 când mi-am dat doctoratul, erau în comisie D. Vatamaniuc, Gh. Bulgăr, G.I. Tohăneanu, Ionel Oprişan, acad. Alexandru Surdu. Prof. Gh. Bulgăr care se pronunţă entuziast, propune „Summa cum laude”, îmi elogiază munca, pentru că eu confrunt în lucrare, între ele, toate ediţiile critice de la Titu Maiorescu până la Perpessicius. În final, îmi cere: „Doctorandul trebuie să-şi continue cercetarea, trebuie să propună propria sa ediţie.” I.A.: Cum aţi tratat acea moştenire bine măsurată, cum aţi frământat întregul ogor al literaturii şi culturii române pentru „a pune din nou opera în împrejurările ce au produs-o”, cum spunea Perpessicius? N.G.: În 1997 mi-am construit şantierul de lucru. Am început cercetările, rând cu rând, poezie cu poezie, confruntând ediţiile Titu Maiorescu între ele, sunt, iată, 11 ediţii Titu Maiorescu, nu seamănă două ediţii una cu alta, apoi toate ediţiile care au derivat din acestea, toate ediţiile de poezii antume. Ioan Scurtu, Gh. Adamescu, Constantin Botez, Perpessicius, Călinescu, Ibrăileanu, fiecare are maniera lui de a interpreta textele lui Mihai Eminescu. Şi, confruntându-le pe toate cu primele tipărituri şi textele pe care le-a publicat Eminescu însuşi, am ajuns la ideea că este necesară o ediţie critică pentru a stoca informaţia toată şi a o organiza. Şi am insistat pe necesitatea de a alege un text care să ţină cont de voinţa auctorială. I.A.: Care sunt principalele probleme ale ediţiilor anterioare ale antumelor? N.G.: Problemele pe care le ridică antumele sunt, în principal, trei la număr. Ele ţin de punctuaţie, de poziţia apostrofului şi de statutul ediţiei princeps Maiorescu din 1883. Trebuie, aşadar, să ne frământăm mintea pe un teren solid, adică să stabilim voinţa auctorială, a lui Eminescu, după surse reale. Trebuie, pentru aceasta, să acceptăm - iată ce ne este foarte greu: să acceptăm! - că există o voinţă a autorului în privinţa publicării operei sale, şi să încercăm să urmărim sensurile poeziilor după această voinţă. Parcă s-a instituit tiranic în eminescologie dogma după care opera sa poetică înseamnă un maldăr de cuvinte şi idei pe care n-a avut răgazul să şi le ducă la desăvârşire propriu-zisă, pe care le-a lăsat într-o

Revistă de cultură, artă, tradiţie, spiritualitate, credinţă

Page 7

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE
ladă devenită tezaur comun de diamante neşlefuite… Maiorescu însuşi a reluat ediţia princeps de 11 ori aducând, de fiecare dată, schimbări în punctuaţie, în poziţia apostrofului şi chiar în ordinea poeziilor. El se deosebeşte peste tot, oarecum cu program, de textul publicat în „Convorbiri literare” ori în „Almanahul României June”. Editorii antumelor eminesciene au, după Maiorescu, fiecare în parte, punctuaţie proprie, adeseori forme alese de el însuşi ca editor - abia Perpessicius dacă încearcă o reconciliere consensuală în această privinţă. Rediscutarea acestor trei probleme ţinând de punctuaţie, poziţia apostrofului şi statutul ediţiei princeps - iată chestiuni care pot merge spre închegarea operei poetice eminesciene. I.A.: Dar în ceea ce priveşte avatarurile ediţiilor anterioare, cum le-aţi abordat? N.G.: A trebuit să elimin mai întâi punctuaţia adăugată de fiecare editor în parte, începând de sus în jos, cronologic, după aceea să identific locul fiecărei virgule, fiecărui semn de punctuaţie şi să regăsesc ceea ce este al lui Eminescu. Este o muncă de sisif, dar am înţeles că această muncă este foarte necesară. Am cercetat, astfel, antumele lui Eminescu, nu sunt multe, sunt vreo 70. Postumele sunt vreo 700 de titluri, dar ele sunt organizate în manuscrise. I.A.: Care sunt, în mare, greşelile editorilor? N.G.: Antumele sunt foarte chinuite prin încercările de a-l adapta pe Eminescu la normele limbii literare, de a-l gramaticaliza. De pildă, în loc de „S-ambrăcat în zale lucii cavalerii de la Malta”, unii editori au scris „Se-mbrăcau în zale lucii” numai că, pentru acest acord, se schimbă timpul verbal. Problema este că aceste observaţii sunt aplicate la poezie, care are, însă, stilistica ei. Editorii au mers către simplificare, în dauna spiritului poeziei eminesciene. Să vă dau un alt exemplu. Unii editori au pornit de la ideea unificării limbii în sensul desfiinţării unor regionalisme. Poezia, însă, are filosofia ei din care stilistica, estetica fac parte. Şi ca să ilustrez acest aspect: despre Pajul Cupidon, Eminescu scrie: „De lumină ca talharii se fereşte bineşor.” Este, aici, o alternanţă vocalică, dar trebuie să mai ţinem cont şi de faptul că sensul cuvântului „talharii” este unul de alint. Editorii au corectat, scriind „tâlharii” şi „binişor”. Aliniezi versul la normele limbii, fără a ţine cont

10.iunie.2013 nr. 6 /22

de eufonie, de sensurile subtile ale versului. În Moldova, „talhar” i se spune unui copil care ajunge la pubertate şi căruia începe să-i miroase a catrinţă, ca să spun aşa. E o vorbă de alint, de glumă, de atenţionare, într-un fel. Am încercat să ţin cont de asemenea nuanţe. Practic, fiecare editor „a îndreptat” ceva la Eminescu. Aşadar, împotriva acestor încercări de gramaticalizare, de uniformizare, am adus textul sub voinţa auctorială. I.A.: Cum a trecut, lirica eminesciană, pragul reformelor ortografice ale limbii române? N.G.: O altă problemă care mi s-a pus a fost, întradevăr, aceea a reformelor ortografice. Scrierea limbii române suportă reforme ortografice în 1904, în 1922, în 1937, în 1953. De fiecare dată când se face o asemenea reformă ortografică, se începe cu un volum de Eminescu. Dacă Eminescu rezistă, înseamnă că reforma se poate aplica limbii române în întregul ei. I.A.: Ce ne puteţi spune, domnule profesor, despre „necesitatea apostrofului la Eminescu, logica şi funcţia sa compoziţională”, ca să-l cităm pe prof. Gh. Bulgăr? N.G.: Am constatat că Eminescu nu se poate dispensa de scrierea cu apostrof. Reforma din 1953 desfiinţează apostroful din scrierea limbii române, îl păstrează doar pentru cazuri atipice. Limba română scrisă, pe vremea lui Eminescu, are două apostrofuri: un apostrof strâns, marcând cuvinte legate, forme conjuncte şi un apostrof larg, cu spaţiu între ele, marcând forme disjuncte. Problema este cu consoanele nazale. Noica are o teorie foarte interesantă. Acest apostrof strâns semnalează timpul prezent. „Şi pas cu pas, pe urma ei/Alunecă’ n odaie.” Altfel scris, se poate citi şi la perfectul simplu, ceea ce e cu totul altceva. Modul cum se leagă sau dezleagă cuvintele determină accentul în vers. Exemple sunt sute. Ai, de exemplu, în Scrisoarea III „Părul ei cel negru’ n valuri de mătase se desprinde.” Cum se împarte? „Părul ei cel negru’ n valuri de mătase/se desprinde.” sau „Părul ei cel negru’/n valuri de mătase se desprinde.”? Or, la Eminescu este apostroful strâns, aşadar e vorba de prima situaţie. Dacă ştergi şi pui cratima, nu mai distingi unde este formă conjunctă, unde este formă disjunctă. În plus, la Eminescu apare şi cratima, o foloseşte foarte des, dar sunt situaţii când nu

Revistă de cultură, artă, tradiţie, spiritualitate, credinţă

Page 8

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE
o foloseşte. El scrie fără cratimă: „Toată grecobulgărimea e nepoata lui Traian.” În epoca sa se folosea şi un apostrof postpus. „Zugrăvite n’ umbră par”: sensul este „Zugrăvite cu umbră.” Atunci ai chiar trei apostrofuri care, în prezent, toate se reduc la cratimă. La Eminescu, de multe ori, cratima este facultativă. Este folosită mai ales pentru forme conjuncte. Acestea sunt probleme pe care a trebuit să le rezolv, demonstrând care a fost voinţa auctorială. I.A.: Cum s-a ajuns la renunţarea la apostrof, domnule profesor? N.G.: Scoaterea apostrofului şi înlocuirea sa cu cratima au reprezentat primul prag pentru desfiinţarea scrierii cu caractere latine. În 1953, directivele ruseşti cereau ca scrierea limbii române să treacă la alfabetul chirilic. Şi s-a spus: „până îi obişnuim pe români cu alfabetul chirilic, hai să scoatem â din a şi apostroful. Limba rusă nu are apostrof.” În aceeaşi perioadă, în Basarabia s-a trecut, brutal, la alfabetul chirilic. Tot atunci se lansa teoria că am fi o populaţie slavă. Limba română devine, astfel, după 1953, singura limbă romanică fără apostrof. Imaginaţi-vă franceza fără apostrof. I.A.: În studiul introductiv, faceţi observaţia că singura limbă romanică în care accentul grafic nu apare este limba română. E nevoie de accente? N.G.: Încă din 1962, Romulus Vulpescu a făcut o campanie prin care arăta unde este nevoie de accent. Eu l-am păstrat, pentru că, la Eminescu, accentul are rol frazeologic, conferă sens, din dorinţa de a-l aduce pe Eminescu la forma lui iniţială. I.A.: Alte restituiri necesare pe care ţineţi să le evidenţiaţi pentru cititorii Clipei? N.G.: Păstrez inclusiv „u” final, „Făt Frumos din teiu”. Se pronunţă pe sfert acel „u”. I.A.: După ce criterii aţi ales varianta finală? N.G.: Nu există poezie eminesciană cu un singur manuscris. Toate au 5, 6, 7… Luceafărul are 40 de manuscrise, de variante. Ultimul manuscris al unei poezii de Eminescu nu se păstrează pentru niciuna dintre ele. Aceste manuscrise au rămas în tipografie, s-au pierdut. Şi, chiar şi în spalt, Eminescu face corecturi. Nu se cunoaşte ultimul manuscris pentru nici o poezie

10.iunie.2013 nr. 6 /22

antumă eminesciană (şi cele câteva manuscrise ultime considerate excepţii se dovedesc a fi tot forme anterioare), astfel că aici nu-l mai putem controla sau îndrepta pe autor. I.A.: Ce reprezintă ediţia dumneavoastră faţă în faţă cu ediţiile Maiorescu, cu întemeierea eminescologiei? Cum le-aţi numit? N.G.: Cartea reprezintă o cercetare holistică, tot ce se poate spune despre ediţia Maiorescu şi dezvoltările ei. Nicolae Iorga, la poezia Melancolie, notează în ediţia sa: „Convorbirile Literare au o greşeală de tipar: spâlpi în loc de stâlpi.” Mă uit în Convorbiri Literare, în colecţia Academiei Române, şi văd că nu există această greşeală. Dar, în altă ediţie, Mihail Dragomirescu face aceeaşi notă. Şi, în fine, în altă ediţie, Grigore Scorpan, care a fost bibliotecar la Biblioteca Universităţii din Iaşi, găsesc aceeaşi notă. Şi atunci pot să deduc că sunt două tiraje ale Convorbirilor Literare. Unul cu greşeală şi altul corectat. Sunt trei asemenea menţionări. Deci trebuie consultate toate ediţiile „Convorbirilor” care aveau un tiraj destul de mare, de vreo 1000 de exemplare. Există mărturii de epocă, Nicu Gane spune: „Mergeam cu Eminescu şi cu Creangă, săptămânal, la tipografie şi făceam corecturi la textele care apăreau în „Convorbiri Literare”. După aceea ne retrăgeam la Prăvale Baba şi stăteam de vorbă la un pahar.” Concluzia mea este că arhitectul ediţiei princeps este chiar Eminescu, nu Titu Maiorescu. Nu avea timp Titu Maiorescu să se ocupe de ea, pe de o parte, pe de alta, creşterea aceasta din poezie în poezie este una organică, are sens, un sens dorit de autor. Poeziile din ediţia princeps au greşeli de tipar, aceleaşi din „Convorbiri”. Sunt vreo 20 de asemenea greşeli, de unde îţi dai seama că în 1883 s-a cules textul după cel tipărit deja în „Convorbiri literare”. Cine putea să facă asta decât Eminescu, care, se pare, a pus poeziile teanc, a intercalat cele 26 de poezii noi şi aşa au ajuns la tipar. Se cunoaşte o scrisoare a Veronicăi Micle în care aceasta spune: „Aud că-ţi publici poeziile. Şi eu le public pe ale mele.” Scrisoarea este din 1881. Dar mai există o scrisoare în care el o anunţă: „Draga mea, Titus mă roagă să-mi scot propriul meu volum de poezii.” Scrisoarea este din 1881, din februarie. În 1881, Eminescu îşi lucrează acest volum. Sunt suficiente indicaţii că el a a fost cel care l-a lucrat,

Revistă de cultură, artă, tradiţie, spiritualitate, credinţă

Page 9

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE
Titu Maiorescu nu avea cum să găsească formele definitive la poeziile care sunt adăugate. I.A.: În prefaţă vorbeaţi despre coala editorială pierdută a ediţiei princeps… N.G.: Într-o scrisoare către sora sa, Emilia Humpel, Titu Maiorescu scrie: „În răstimpul acesta am trimis astăzi corectura ultimei coli (nr. 20) tipografiei Socec-Teclu, care tipăreşte într-o admirabilă ediţie poeziile lui Eminescu (…).” Ediţia princeps nu are, însă, 20 de coli editoriale, are numai 19. O coală editorială de 16 pagini nu a fost prinsă în volum, s-a pierdut. Ea poate fi refăcută din poeziile antume care apar pe ici, pe colo, prin presă. Deci ediţia princeps este ştirbită. Argumentul cel mai important că ediţia princeps îi aparţine lui Eminescu îl reprezintă cel legat de conţinut. Poeziile curg una după alta, legate între ele prin sens. De exemplu, Strigoii se încheie cu versul cunoscut: „Barba-n pământ i-ajunge şi genele în piept.” După Strigoii urmează Scrisoarea I: „Când cu gene ostenite, seara suflu-n lumânare”. Există un element de legătură. Poeziile sunt alese să curgă una dintr-alta. Concatenarea poeziilor şi curgerea lor nu le putea stabili decât Eminescu. Acest volum este unul iniţiatic, reprezentând cunoaşterea prin iubire. El şi Ea sunt scrise cu cursive, uneori şi cu majusculă. Este o construcţie voită şi trebuie păstrată ca atare. Voinţa lui este şi rotundul acestui volum. Cercetarea mea urmăreşte o readucere a operei în sfera voinţei autorului. I.A.: Care este arhitectura cărţii? N.G.: Am conceput-o după modelul german al editării operelor clasice latine sau greceşti. Textul poeziei se află în partea dreaptă a paginii, iar în partea stângă sunt notele mele, ale editorului, în vreme ce golurile din pagini le-am umplut cu fotografii după manuscrise. E un fel de nanofilologie. Proiectul meu este cunoscut, am publicat nişte eşantioane ale acestei ediţii. Mai este o istorie interesantă, privitoare la copertă. Am păstrat coperta originală; distinsul filolog Toma Dulciu face o analiză a ei pe care eu o menţionez. Pe această copertă se găseşte încriptat numele Veronicăi Micle. Editura SOCEC se afla lângă Cişmigiu, pe strada Berzei. Modelul coperţii este floral… Iar drumurile lui Eminescu treceau zilnic prin Cişmigiu. El cobora pe Ştirbei Vodă şi intra în Cişmi-

10.iunie.2013 nr. 6 /22

giu, dar se oprea, destul de des, pe strada Berzei. O ipoteză pe care o lansez cu ajutorul domnului Dulciu ar fi că, pentru copertă, Eminescu şi-a găsit graficienii lui şi a lucrat împreună cu tipografii. Tristeţea mare este că nimeni nu explică modul în care a apărut volumul. Se ştie doar că Titu Maiorescu a girat apariţia lui, Eminescu fiind plecat din Bucureşti. În privinţa coperţii, numele Veronicăi Micle este aici încifrat, e o scriere staganografică pe care o descifrezi dând primul bronz la o parte şi găsind numele ei. Eminescu colabora foarte bine cu tipografii. Exista şi o şcoală de caricaturişti care au fost prietenii lui, pe care el îi îndeamnă, îi îndrumă. Deci există posibilitatea ca el să fi găsit graficienii cu care să fi lucrat numele ascuns. Astfel, încă o dată se dovedeşte că volumul reprezintă o aventură a cunoaşterii prin iubire. I. A.: Cum a văzut lumina tiparului această ediţie? N.G.: Din 1997 lucrez la ea. De-abia acum am reuşit să o public la Editura Academiei. Am repus astfel în discuţie rolul apostrofului în limba română şi, de asemenea, am reuşit să reînnod programul de cercetare a operei eminesciene în cadrul Academiei. Am vrut să o public acum 5-6 ani şi directorul de atunci al Editurii Academiei, acad. George Mihăilă, mi-a explicat că trebuie să renunţ la apostrof, etc. Şi, întâlnindu-mă apoi cu Dumitru Radu Popescu, actualul director general al Editurii Academiei Române şi vicepreşedinte al Consiliului ştiinţific editorial, acesta a fost de acord să primească textul aşa cum este, argumentând că trebuie cunoscută şi această versiune. Editura Academiei l-a pregătit pentru tipar în decembrie şi primele exemplare tipărite au apărut pe 15 ianuarie anul acesta. Cartea s-a aflat pe o listă de sponsorizare de două ori şi a fost respinsă la AFCN. Mi-au sponsorizat-o prietenii, statul nu are nicio contribuţie. Această ediţie trebuie continuată cu postumele, vreo şapte sute de titluri. Pentru elaborarea următoarelor volume este necesară o echipă. Şi asta s-ar putea face numai printr-un grant de cercetare. Dar totul e bine când se sfârşeşte cu bine. Fericirea de a fi dat lumina tiparului acestei ediţii critice este de neumbrit. *****

Revistă de cultură, artă, tradiţie, spiritualitate, credinţă

Page 10

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10.iunie.2013 nr. 6 /22

Autor: Cristian Ovidiu Dinică

A doua jumătate a secolului al XIX-lea pentru România este caracterizată de schimbările sociale şi economice, care vor influenţa şi evoluţia literaturii. Practic în această perioadă se pun bazele literaturii române. În 1852 apare volumul Poezii poporale. Balade (Cântice bătrâneşti). Adunate şi îndreptate de V. Alecsandri3. În 1854 apare sub conducerea lui Alecsandri, România literară, revistă la care au colaborat moldovenii C. Negruzzi4, M. Kogălniceanu5, Al. Russo6, dar şi muntenii Gr. Alexandrescu7, D. Bolintineanu8, Al. Odobescu9. În 1863 se
3

Vasile Alecsandri (n. 21 iulie 1821, Bacău — d. 22 august 1890, Mircești, județul Iași) a fost un poet, dramaturg, folclorist, om politic, ministru, diplomat, membru fondator al Academiei Române, creator al teatrului românesc și al literaturii dramatice în România, personalitate marcantă a Moldovei și apoi a României de-a lungul întregului secol al XIX-lea. 4 Constantin (Costache) Negruzzi (n. 1808, satul Hermeziu, județul Iași – d. 24 august 1868) a fost un om politic și scriitor român din perioada pașoptistă. 5 Mihail Kogălniceanu (n. 6 septembrie 1817- d. 1 iulie 1891) a fost un om politic de orientare liberală, avocat, istoric și publicist român originar din Moldova, care a devenit Prim-ministru al României la 11 octombrie 1863, după Unirea din 1859 a Principatelor Dunărene în timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza, și mai târziu a servit ca ministru al Afacerilor Externe sub domnia lui Carol I. 6 Alecu Russo (n. 17 martie 1819, Chișinău - d. 5 februarie 1859, Iași) a fost poet, prozator, eseist, memorialist și critic literar român (originar din Basarabia), ideolog al generației de la 1848. Este autorul volumului Cântarea României, tipărit anonim. Fără a revendica vreodată explicit această operă, a furnizat unul dintre cele mai cunoscute litigii de paternitate literară din istoria literaturii române. 7 Grigore Alexandrescu (n. 22 februarie 1810, Târgoviște - d. 25 noiembrie 1885, București). Poezia sa a fost influențată de ideile care au pregătit Revoluția din 1848. Poet liric, scrie mai întâi meditații romantice, sub influența lui Lamartine. Tonul este extraordinar de fantastic și umoristic. Cea mai reușită este Umbra lui Mircea. La Cozia (făcuse o călătorie în Oltenia, cu prietenul Ion Ghica). E ultimul fabulist autentic din literatura română, lăsându-ne vreo 40 de fabule, în care adevărul e mascat, din cauza cenzurii autorităților (Câinele și cățelul, Boul și vițelul, Dreptatea leului, Vulpea liberală, ș.a.). Lui Alexandrescu îi revine meritul de a fi consacrat în literatura română ca specii literare autonome epistola, meditația și satira. A tradus din Lamartine și Byron, a fost un poet și fabulist român. 8 Dimitrie Bolintineanu (n. 1819 [sau 1825 după alte surse], BolintinVale — d. 20 august 1872, București) a fost un poet român, om politic, diplomat, participant la Revoluția de la 1848. 9 Alexandru Odobescu (n. 23 ianuarie 1834, București - d. 10 noiembrie 1895, București) a fost un scriitor, arheolog și om politic român. A fost

înfiinţează societatea „Junimea“, unde Titu Maiorescu10 va fi criticul care va stabili pe baza criteriilor estetice şi de valorizare a operelor selecţia autorilor şi orientarea artistică a acestei generaţii ce va sta la temelia literaturii române. Literatura română are în structura sa filonul literaturii populare din care au provenit opere importante pentru evoluţia ulterioară a istoriei literare, unde un rol important îi revine poetului naţional Mihai Eminescu. Data naşterii sale este înconjurată în farmecul relatării consemnate de tatăl acestuia, Gheorghe Eminovici, pe o Psaltire: „Astăzi, 20 decembrie, anul 1849, la patru ceasuri şi cincisprezece minute evropieneşti s-au născut fiul nostru Mihai”. Adolescentul Eminescu şi-a notat propria dată a naşterii în registrele „Junimii“, ca fiind 20 decembrie 1849. Data de 20/12/1849 poate fi reală dacă luăm în considerare faptul că sfârşitul fiecărui an este şi un prilej de pregătire pentru sărbătorile religioase şi de asemenea condiţiile specifice fiecărei ierni, care puteau să ducă la amânarea înregistrării naşterii poetului, păstrând vie în memorie data precisă a naşterii aşa cum a fost notată pe Psaltire de tatăl său. Perioada de treizeci zile la care s-a organizat botezul poate să susţină că data corectă a naşterii este cea consemnată în familie. Însă actul de botez al copilului din 21 ianuarie 1850 este singurul document autentic cu privire la data naşterii poetului, pe care l-au semnat alături de preotul Ioan Stamate, econom la biserica Uspenia
ministru al monumentelor (1863-1864) și profesor de arheologie la Universitatea din București. Este autorul unui tratat de istorie a arheologiei (Istoria arheologiei, 1877) și a unei monografii dedicate tezaurului de la Pietroasa descoperit în perioada profesoratului său. (Le Trésor de Pétrossa. Étude sur l'orfèvrerie antique, Tome I-III, Éditions J. Rothschchild, Paris, 1887-1900). A publicat studii de folclor despre cântecele Europei răsăritene (Cântecele poporane ale Europei răsăritene, mai ales în raport cu țara, istoria și datinile românilor, 1861; Răsunete ale Pindului în Carpați). A publicat studii de istorie literară dedicate literaturii din secolul al XVIII-lea (Poeții Văcărești, Mișcarea literară din Țara Românească în sec. XVIII). Este autorul unor nuvele istorice (Mihnea Vodă cel Rău, Doamna Chiajna, 1860) și volume de eseuri (Câteva ore la Snagov, 1909; Pseudokynegeticos, 1874). 10 Titu Liviu Maiorescu (n. 15 februarie 1840, Craiova - d. 18 iunie 1917, București) a fost un academician, avocat, critic literar, eseist, estetician, filosof, pedagog, politician și scriitor român, prim-ministru al României între 1912 și 1914, ministru de interne, membru fondator al Academiei Române, personalitate remarcabilă a României sfârșitului secolului al XIX-lea și începutului secolului XX. Maiorescu este autorul celebrei teorii sociologice a formelor fără fond, baza Junimismului politic și „piatra de fundament” pe care s-au construit operele lui Mihai Eminescu, Ion Creangă, Ion Luca Caragiale sau Ioan Slavici.

Revistă de cultură, artă, tradiţie, spiritualitate, credinţă

Page 11

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE
(Adormirea Maicii Domnului) din Botoşani, stolnicul Vasile Juraşcu, bunicul din partea mamei, care i-a fost naş, şi cei doi părinţi. Poetul, descendent prin filiera tatălui dintr-o familie de bucovineni stabiliţi în Moldova, iar prin mama sa, Raluca Juraşcu, dintr-o familie de moldoveni cu vechi atestări boiereşti, este educat cu respect pentru tradiţia populară, aceasta constituindu-se ca importantă sursă de creaţie, înnobilată în operele sale şi datorită studiilor universitare făcute la Viena şi Berlin Preocuparea poetului pentru folclor îl determină să formeze împreună cu alţi tineri în 1869 cercul literar „Orientul“, care avea ca scop, între altele, culegerea basmelor, poeziilor populare şi a documentelor privitoare la istoria şi literatura patriei. La 29 iunie se fixează comisiile de membri ale „Orientului", care urmau să viziteze diferitele provincii. Eminescu este repartizat pentru Moldova. La Berlin, A.D. Xenopol publica un studiu intitulat „Ceva despre literatura populară “, plecând de la cercetările de pshihologie etnică. Studii de psihologie etnică urmează şi Eminescu sub conducerea lui Heyman Steinthal şi Maurice Lazarus în 1872 la Berlin, unde societatea Junimea îl sprijină cu o bursă. De altfel poetul a notat într-un rezumat influenţa studiilor întreprinse asupra concepţiei sale despre literatura populară şi rolul ei pentru crearea unei literaturi naţionale. Rolul folclorului este marcat de spiritualitatea poporului ce alcătuieşte fiinţa naţională în care sălăşluiesc toate năzuinţele şi aspiraţiile generaţiilor anterioare, aspect recunoscut şi apreciat de poet în toate creaţiile sale. În cadrul şedinţelor de la Junimea, Eminescu îl cunoaşte pe Dr. Moses Gaster (un evreu român) care, întors de la studiile făcute la Halle, unde obţinuse titlul de doctor, cu o teză de lingvistică romanică - despre fonetica istorică a limbii, are meritul de a fi autorul primei încercări de sistematizare a folclorului literar românesc în „Literatura populară română”. Dr. Moses Gaster îl recomandă lui Eminescu pe Richard Kunisch care întreprinsese o călătorie în Orientul Europei la sfârşitul anilor cincizeci ai secolului al XIX-lea, iar la întoarcerea acasă, în Germania, publicase, în 1861, volumul „Bucureşti şi Stanbul. Schiţe din Ungaria, România şi Turcia”, cu relatările de călătorie din Valahia şi Moldova, unde întâlnise localnici şi culesese folclor. Autorul memorialului este

10.iunie.2013 nr. 6 /22

impresionat de pitorescul locurilor văzute şi de specificul mentalităţilor pline de o candoare deosebită şi aflate la impactul deschiderii spre Europa . Era perioada frământărilor sociale, premergătoare marilor schimbări care vor da un nou avânt istoriei moderne a României sub Cuza, dar mai ales sub Regele Carol I. Timpul în care Kunisch vizita Ţara Românească şi Moldova este plin de vitalitatea şi prospeţimea tradiţiilor şi obiceiurilor neamului românesc. În cartea lui Kunisch se află şi basmul Fata din grădina de aur din care s-a inspirat Eminescu. Atenta transcriere a basmului şi transformarea lui sub influenţa filozofiei germane începe în 1873. Poetul re-cunoştea într-o notare pe marginea unui manuscris, scriind: „În descrierea unui voiaj în ţările române, germanul K. povesteşte legenda Luceafărului. Aceasta e povestea. Iar înţelesul alegoric ce i-am dat este că geniul nu cunoaşte nici moarte şi numele lui scapă de simpla uitare, pe de altă parte, însă, pe pământ nu e capabil a ferici pe cineva, nici capabil de a fi fericit. El n-are moarte, dar nici noroc". Eminescu a însemnat numele călătorului german numai cu iniţiala, fără să-l divulge . Lingvistul Moses Gaster a indicat complet sursa de inspiraţie a Luceafărului, în volumul său: „Literatura populară română“ (1883), ştiind recomandarea pe care o făcuse poetului. Până la data apariţiei poemului, poetul a realizat cinci variante în care a transferat tema din registrul popular în registrul cult, adăugând motive din mitologia greacă şi din cea autohtonă, completate cu elemente personale ale destinului său. Anul 1883 este unul foarte important în existenţa sa. Este debutul bolii sale, dar şi anul celor mai importante realizări artistice. Luceafărul este publicat în luna aprilie a anului 1883 în Almanahul societăţii studenţeşti România jună din Viena. Revista Convorbiri literare reproduce versiunea din almanah, iar T. Maiorescu publică poemul în prima ediţie de versuri din opera lui Eminescu la sfârşitul aceluiaşi an. În volumul realizat de Maiorescu sunt cuprinse 64 poezii din care 26 inedite. Acest singur volum antum numit Poesii va contribui la receptarea poetului ca făcând parte din curentul romantic. Eminescu intenţionase să realizeze o lucrare mai amplă care să cuprindă poemele sale sub numele

Revistă de cultură, artă, tradiţie, spiritualitate, credinţă

Page 12

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE
„Lumină de lună“, însă debutul bolii nu i-a permis. Dacă s-ar fi publicat volumul cu selecţia poemelor făcută de autor, acesta ar fi conţinut şi scrierile din perioada vieneză, Mortua est, Replici, Lida, Când marea, Steaua vieţii. Modalitatea de selectare a poemelor din volumul de debut, alcătuit de Maiorescu, nu a fost pe placul poetului. Maiorescu realizează acestă lucrare prefaţând-o cu un scurt cuvânt critic în care arăta că poeziile grupate de el au fost publicate de Eminescu în ultimii doisprezece ani în Convorbiri literare, dar sunt şi poeme strânse în manuscris de la diferiţi prieteni ai poetului. Debutul lui Eminescu în volum este un succes pentru critic şi urma să atenueze diferenţele politice dintre cei doi. Poeziile trec în umbră articolele incisive din presă ale poetului pentru a fi mai uşor acceptat de elita politică a vremii. Recunoaşterea oficială si completă a marelui poet este realizată după 1902, moment în care Maiorescu predă manuscrisele acestuia Academiei Române. Ediţia completă este cea gândită editorial de Perpessicius în 16 volume din care reuşeşte să publice doar şase, care conţin opera poetică antumă şi postumă, cât şi poezia populară. În prefaţa primului volum, Eminescu, Opere (1939), Perpessicius nota: „Integrală şi critică, ediţia aceasta năzuieşte să ducă la bun sfârşit împlinirea acelui corpus eminescianum, la care şi memoria poetului şi obligaţiile culturii contemporane şi năzuinţele de ani amânate au deopotrivă dreptul”. Integrala Eminescu este finalizată după o lungă întrerupere de istoricul literar D. Vatamaniuc11 şi de filologul Petru Creţia12, colectiv care va încheia a-ceastă monumentală operă editorială.
Autor: Cristian Ovidiu Dinică

10.iunie.2013 nr. 6 /22

Prof.dr.Gelcu Maksutovici

11 12

http://ro.wikipedia.org/wiki/Dumitru_Vatamaniuc Petru Creția (n. 21 ianuarie 1927, Cluj, actualmente Cluj-Napoca – d. 14 aprilie 1997, București) a fost un profesor de limba greacă, editor al lui Platon, autor, eminescolog, filosof, eseist și traducător român.

Dintotdeauna, cel mai cunoscut scriitor român modern în rândurile albanezilor a fost şi este genialul Mihai Eminescu. Ne bazăm afirmaţia pe mulţimea informaţiilor privitoare la prezenţa scrierilor marelui poet naţional în cadrul manifestărilor culturale ale patrioţilor albanezi ce au activat pentru independenţa patriei lor, care în acest an i-au sărbătorit centenarul, pe teritoriul ospitalier al României, a traducerii numeroaselor poezii în limba albaneză în trecut şi azi, precum şi a influenţei asupra unor scriitori marcanţi albanezi ca de exemplu Lasgush Poradeci (în română: Lasguş Poradeţi adevăratul nume Llazar Gusho), Mitrush Kuteli, (cunoscut şi sub pseudonimul de Dimitrie Pasku), Vehbi Bala din Albania sau Aleks Stavri Drenova (Asdreni) în România. A doua jumătate a secolului al XIX-lea, mai ales după Congresul de la Berlin 1878, nu aduce nicio îmbunătăţire situaţiei poporului albanez încă sub dominaţia Imperiului otoman, de aceea în teritoriile locuite de albanezi precum şi în rândurile celor din străinătate se dezvoltă o largă mişcare culturală, cu un pronunţat caracter politic, în vederea cultivării limbii şi cunoaşterii istoriei naţionale ca factori primordiali ai formării conştiinţei naţionale şi ai pregătirii luptei pentru cucerirea independenţei de stat. În acea vreme şi albanezii aflaţi pe teritoriul ţării noastre înfiinţează câteva societăţi culturale printre care amintim „Societatea literelor albaneze”(1880), „Drita” (Lumina 1884), „Dituria” (Cultura), „Shpresa” (Speranţa), „Bashkimi” (Unirea) şi altele . De remarcat că din acestea făceau parte iluştri oameni de cultură şi politici români precum C. A. Rosetti, Ion Ghica, D. Brătianu, V.A.Urechea, V. Alecsandri. Societăţile despre care vorbim editau ziare, reviste, cărţi ce erau trimise în Albania şi în coloniile albaneze din alte ţări. Menţionăm că în anul 1898, se înfiinţează Şcoala Albano–Română având ca scop pregătirea cadrelor didactice ce urmau să pre-dea în şcolile de limbă albaneză din Albania. Societăţile amintite, active în România, erau marcate de o puternică influenţă românească, de viaţa politică şi culturală de la noi. Prin intermediul

Revistă de cultură, artă, tradiţie, spiritualitate, credinţă

Page 13

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE
acestora, albanezii iau cunoştinţă dintru începuturi de creaţia marelui Eminescu, ce va fi tradus pentru recitări la diferite manifestări culturale sau publicat în reviste şi ziare de limbă albaneză editate în România. În 1902 se înfiinţează Cercul cultural al albanezilor din România, cu un rol însemnat în propagarea culturii române, datorită prezenţei unor scriitori români de origine albaneză, unde se traduc scrieri româneşti, în prim-plan versurile lui Eminescu. Mitrush Kuteli va publica un excepţional volum „Mihai Eminescu, Vjersha” (Versuri) la tipografia „Albania” din Constanţa în anul 1939. Ediţie frumoasă, în condiţii grafice de excepţie, cu ilustraţii de Ary Murnu reproduse după ediţia George Murnu care se deschide cu versurile din Codrule, codruţule (Korije, korijeze), ce au o muzicalitate deosebită şi în limba albaneză. În Albania contemporană, 1984, s-a publicat volumul Mihai Eminescu, Vjersha dhe poema te zgjedhura (Versuri şi poeme alese) sub îngrijirea redactorilor Dionis Bubani şi Aurel Plasari, beneficiind de o prefaţă semnată de scriitorul Vehbi Bala, unul din cei mai autentici cunoscători ai raporturilor culturale româno-albaneze. În această ediţie mai semnează traduceri din Eminescu şi Ismail Kadare13, Regep Ismaili, Mitrush Kuteli, P.Jorgoni, V.Bala şi alţii. Dintre cele mai frumoase traduceri eminesciene vom semnala pe cele efectuate de scriitorii kosovari Regep Ismaili, Baki Ymeri, Muhamed Kerveshi ş.a. Volumul Mihai Eminescu, Ylli i drites (Luceafărul) apărut în editura „Rilindja”, Prishtina, 1976, în traducerea universitarului Regep Ismaili, se remarcă prin selecţia celor mai semnificative poezii ce caracterizează universalitatea eminesciană, precum şi prin interesantul studiu Poezia lui Mihai Eminescu ce însoţeşte volumul, ce are un subcapitol „Eminescu – Asdreni–Lasgushi”. Este citat şi studiul Luciei DjamoDiaconiţă „Influenţa lui Mihai Eminescu asupra poetului albanez Asdren” din Caietele Eminescu III, 1975. De asemenea merită semnalate interesantele consideraţii ale lui Regep Ismaili asu-pra operei şi mai ales a integrării lui Eminescu în literatura universală în baza unor studii româneşti şi străine, la care se adaugă şi cele ale autorului. Între marii iubitori
13

10.iunie.2013 nr. 6 /22

ai creaţiei lui Eminescu trebuie să-l enumerăm şi pe poetul Baki Ymeri14 cu excelente traduceri şi contribuţii la cunoaşterea poetului nostru în rândul iubitorilor de poezie. Această scurtă şi modestă incursiune asupra traducerilor din creaţia eminesciană în limba albaneză se vrea un fierbinte omagiu adus memoriei poetului „nepereche” la împlinirea a 163 de ani de la naştere. El va rămâne peste veacuri stindardul spiritualităţii româneşti ridicat pe cele mai înalte culmi ale literaturii, din ce în ce mai înţeles, mai fermecător şi mai cunoscut în lume, spre mândria poporului din care a ieşit neegalatul Zeu românesc al poeziei.

Gelcu Maksutovici (De ce nu vii)

PËRSE NUK VJEN

Shoh dallëndyshet që ikin larg Dhe gjethet që u zverdhën pak Mbi vreshta tutje bryma ra Përse ti s'vjen, pse nuk vjen pra? Eja, në krahë të të mbaj Të t'admiroj e të vdes pastaj Dhe ta vë kokën që më dhemb Mbi gjoksin tënd, mbi gjoksin tënd. A të kujtohet koha vallë Kur ne të dy bridhnim në livadhe? Kur unë të ngrija pupël n'erë Me mijëra herë, me mijëra herë. Në botë gjenden femra plot Që syte i kanë zjarr dhe lot Të arta qofshin ato gra Si ti nuk ka, si ti nuk ka. Ti dritë do sjellësh dhe kthjellim Në zemrën time, shpirti im Ti mbi çdo yll ke bukuri Të dashuroj, moj e shtrenjta ti! Vjeshta tani mbi fushat zverdh Rrafshnaltat i shkreton përreth Po bien fletet ca nga ca Përse ti s'vjen, pse nuk vjen pra?

Ismail Kadare (n. 28 ianuarie, 1936) este cel mai cunoscut scriitor albanez. În 1992, a câștigat Premiul mondial Cino Del Duca. În 2005, Kadare este câștigătorul inaugural al Premiului Internațional Man Booker.

(Preluat de Baki Ymeri, din Forumi Shqiptar)

14

http://sq.wikipedia.org/wiki/Baki_Ymeri

Revistă de cultură, artă, tradiţie, spiritualitate, credinţă

Page 14

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10.iunie.2013 nr. 6 /22

Modelul Eminescu a funcţionat altfel în Basarabia de-a lungul istoriei sale zbuciumate18, fiind văzut nu numai sub aspectul de inegalabil poet naţional, ci şi de autentic patriot, cu o înaltă conştiinţă morală, onestitate şi sensibilitate, apărător al ideii de românism şi al acestei provincii istorice româneşti greu încercate, deşi la moştenirea publicistică eminesciană accesul a fost foarte târziu. În condiţiile vitrege în care multă vreme (până spre sfârşitul anilor 50) nu s-a editat nicio carte în limba română, folclorul poetic românesc păstrat pe cale orală a suplinit în mare această lipsă, Eminescu, descoperit cu întârziere de generaţia şaizecistă, a fost asumat şi identificat cu însăşi limba română. În percepţia majorităţii românilor basarabeni, imaginea geniului tutelar este suprapusă peste cea a lui Iisus, prin forţa sacrificiului ce exprimă însuşi destinul tragic al acestui ţinut. Se ştie că problema Basarabiei a reprezentat o constantă în activitatea jurnalistică a lui Eminescu, publicistul genial care a fost neputând rămâne indiferent la o chestiune atât de delicată şi dureroasă, cu atât mai mult cu cât a fost contemporan unor momente istorice legate de aceasta – retrocedarea (1856) unei părţi a teritoriului ei anexat abuziv în 1812, apoi reanexarea („A rosti numele Basarabia e una cu a protesta contra dominaţiunii ruseşti”)19. Tocmai de la verbul lui neiertător vizând nedreptatea istorică faţă de aceasta cât şi faţă de Ardeal, de la atenţionarea privind „măsurile silnice pentru stârpirea românismului” şi argumentarea ideii de unitate naţională se trage, de altfel, martiriul său. De aceea a fost receptat ca poet esenţial şi simbol al românităţii, ce le-a dat basarabenilor forţa în subscrierea fenomenului rezistenţei împotriva rusificării şi sovietizării forţate, deznaţionalizării după un plan diabolic centrat pe crearea în paralel a curentului moldovenismului, românofob, alimentat cu furie pânăn zilele noastre, având ca scop pulverizarea lor ca naţie. După 1940, cultul lui Eminescu a reprezentat unica cale de salvare din neantul ce le ameninţa însăşi existenţa „fiinţială”. Chiar în faza interzicerii lui, „mitul său lucrător” a produs fenomenul miraculos al
18 19

Catinca Agache15
Viaţa literară românească cunoaşte după 1989 un fenomen aproape paradoxal: „bătălia pentru Eminescu” - mai exact bătălia pentru un mit statornicit ca atare de G. Călinescu -, determinată de cei care au creat „cazul Eminescu” („Dilema”, 1998). Când se credea că totul este aşezat pentru totdeauna şi că nimic nou nu mai poate surprinde în ceea ce priveşte viaţa şi opera poetului naţional, apar nenumărate surprize editoriale16, se nasc polemici aproape interminabile care par să fi împărţit scriitorimea română în două tabere aparent ireconciliabile, ambele nedemonstrând altceva în ultimă instanţă decât că Eminescu este viu, mai actual ca oricând, se află printre noi, sintetizând nu numai geniul poporului român, ci însăşi conştiinţa, esenţa sufletului lui, argumentând o dată în plus ca fiind „atât de român încât este universal” (M. Dragomirescu). Este pusă în valoare astfel realitatea că recuperarea lui Eminescu constituie un proces ce nu s-a terminat, că posteritatea lui rămâne o perenă, fascinantă provocare. În această „bătălie” s-au înscris şi scriitorii români de dincolo de Prut care au avut de întâmpinat în plus contestatarii din interior („Flux”), luând atitudine, editându-l în seriile de Opere (editurile: Litera, Cartier, Gunivas), îngrijite de eminescologi renumiţi şi apărând cu noi şi primenite exegeze (Mihai Cimpoi17).

15

Catinca Agache - Doctor în filologie – n.10 februarie 1950; Deleni/ Hârlău, jud. Iași, membru al Uniunii Scriitorilor, Filiala Iaşi. 16 Catinca Agache. Receptarea lui Eminescu după 1989, 2011. 17 Mihai Cimpoi (n. 3 septembrie 1942, Larga, Briceni, Republica Moldova), academician român, reputat critic, eminescolog, istoric literar, redactor literar și eseist basarabean.

Mihai Eminescu. Basarabia 1812, Verba, 1991, 2011 Mihai Eminescu. România în lupta cu panslavismul, ,,Timpul” , iunie, 1878.; Basarabia, numele şi întinderea ei, ,,Timpul”, 13 martie, 1878.)

Revistă de cultură, artă, tradiţie, spiritualitate, credinţă

Page 15

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE
relansării „românismului cultural“ (A.D. Rachieru) în Basarabia. Literatura şi cultura română din acest spaţiu au stat astfel dintotdeauna sub semnul lui Eminescu, s-a centrat pe modelul Eminescu ca „măsură a fiinţei naţionale” (Constantin Noica), el exprimând unica soluţie de revigorare, de renaştere. Literatura şi cultura română din Basarabia a fost una de rezistenţă în condiţii foarte dure şi tăria, miracolul basarabean în sine, şi-au găsit ca punct durabil tocmai acest vector de spiritualitate românească care a fost şi continuă să fie Eminescu. Numai privindu-se prin el, românii din Basarabia s-au putut regăsi ca naţie, istorie, tradiţie, cultură, limbă, deşi lupta cu falsul glotonim („limba moldovenescă”), cu înrolaţii lui slujitori, nu s-a încheiat încă, înscriinduse în ceea ce Grigore Vieru numea „tragismul Limbii Române de pe teritoriul Basarabiei”.20 De aceea Ion Druţă îl numea pe Eminescu, încă din 1970, „un hotar al conştiinţei”. De aceea Mihai Cimpoi, acest titan al criticii literare postdecembriste care a marcat o nouă etapă în receptarea eminesciană, îl vede ca o „biblie lucrătoare”, ca cel care a luminat drumul basarabenilor spre „regăsirea ontologică”, spre salvarea ca naţie („Moldovenii din Est s-au salvat prin Eminescu”). Mişcarea pentru redeşteptare şi lupta pentru limbă, alfabet-grafie latină, identitate naţională, tricolor, începută prin 1988, cu puţin înainte de revoluţia română, pe el l-a avut ca factor dinamizator, putându-se spune astfel că prin Eminescu, Basarabia, literatura română din hotarele ei, condamnată decenii în şir a fiinţa într-un dureros „exil interior”, au revenit la matcă. A fost interzis, editat în haina chirilică sau tradus în limba rusă şi redescoperit târziu, dar, miracol sau nu, la simpla rostire a numelui lui au vibrat sufletele celor înscrişi în „bătălia pentru Basarabia”. Eminescu a fost cântecul care-a înaripat şi chemat la luptă, care nu i-a lăsat să se frângă. De aceea, poate nicăieri Eminescu nu se bucură de atâta preţuire ca între românii de dincolo de Prut. Lingviştii Ion Dumeniuc21, Eugen Coşeriu22, Valeriu Rusu23, Silviu Be20

10.iunie.2013 nr. 6 /22

rejan24, Nicolae Corlăţeanu25, Haralambie Corbu, Anatol Petrencu, scriitorii Nicolai Costenco, Liviu Damian, Ion Vatamanu, Dumitru Matcovschi, Aureliu Busuioc, Vladimir Beşleagă, Vasile Vasilache, Spiridon Vangheli ş.a. au vegheat la hotarele Limbii şi Literaturii Române din Basarabia al căror simbol este chiar Eminescu. Din „copacul Eminescu” (Lucian Blaga) a răsărit şi Grigore Vieru, ca o necesitate istorică a continuării luptei în noul context creat, deschizând larg uşile unei mişcări de renaştere culturală timid manifestate până atunci, iar alături de el alţi uluitori poeţi şi patrioţi basarabeni mai ales din mai tânăra generaţie (Nicolae Dabija, Ion Hadârcă, Leonida Lari, Iulian Filip, Vasile Romanciuc, Andrei Strâmbeanu, Doina şi Ion Aldea Teodorovici, Andrei Vartic ş.a.), refăcând astfel legătura cu perioada interbelică a literaturii române privite ca întreg. Purtând în inimă pe Eminescu şi Tricolorul românesc, Grigore Vieru a fost „vârful de lance” al luptei scriitorimii, intelectualităţii basarabene pentru limbă, istorie şi neam, deşi el însuşi recunoaşte că istoria i-a dictat aceasta („Eu nu sunt un luptător. M-a urcat pe baricade durerea din sufletul meu şi nevoile. Eu sunt o fire mai mult dramatică...”). Taxaţi nemilos după 1989 de „elitiştii” de la Bucureşti dar şi de emulii lor din interiorul tinerei republici („paşoptişti”, etc), el şi confraţii de-aceeaşi simţire şi-au asumat ca pe o nece2002, Tübingen, Germania) a fost un lingvist român din exil, membru de onoare al Academiei Române (din 1991). Este fondatorul primei școli lingvistice din America de Sud și al Școlii lingvistice de la Tübingen. Părinte a ceea ce azi se numește lingvistica integrală, Eugeniu Coșeriu este unul dintre cei mai importanți lingviști ai secolului XX. 23 Valeriu Rusu (n. 1935 Mihăileanca, județul Hotin, România, astăzi în raionul Chelmenți, regiunea Cernăuți, Ucraina -d. 2008 Aix-en-Provence, Franța) a fost lingvist și dialectolog român, profesor de limba română și șef al Departamentului de Lingvistică Comparată a Limbilor Romanice și Română la Université de Provence (Franța), membru titular al Academiei de Științe, Arte și Agricultură din Aix-en-Provence. 24 Silviu Berejan (n. 30 iulie 1927, Bălăbănești, azi în Raionul Criuleni, Republica Moldova - d. 10 noiembrie 2007) - membru titular al Academiei de Științe a Moldovei, specialitatea lingvistică romanică (în special română) și slavă (în special rusă), cercetător știintific principal în cadrul Institutului de Lingvistică de pe lângă Academia de Științe a Moldovei. Doctor habilitat în filologie (1972), profesor universitar (1979). Membru corespondent (1989) și membru titular (1992) al Academiei de Științe a Moldovei. 25 Nicolae Corlățeanu (n. 14 mai 1915 - d. 21 octombrie 2005) a fost un lingvist moldovean, care a fost ales ca membru titular al Academiei de Științe a Moldovei. A fost doctor habilitat, profesor universitar, Om emerit în Știință, laureat al Premiului Național pentru Știință, Cavaler al Ordinului Republicii. La data de 1 august 1961 a fost ales ca membru corespondent al Academiei de Științe a Moldovei.

Grigore Vieru.Testament/ Limba Română, oastea noastră naţională, 30 august/ 7 septembrie 2007, Acad. de Ştiinţe a Republicii Moldova. 21 Ion Dumeniuc (n. 5 mai 1936, Socii Noi — d. 3 noiembrie 1992, Chișinău) a fost un lingvist, profesor universitar, publicist și om de stat moldovean. 22 Eugeniu Coșeriu (sau Eugenio Coseriu, n. 27 iulie 1921, comuna Mihăileni, județul Bălți, România azi în Republica Moldova – d. 7 septembrie

Revistă de cultură, artă, tradiţie, spiritualitate, credinţă

Page 16

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE
sitate istorică misiunea de „poeţi ai cetăţii”. Lor şi miilor de actori mai puţin cunoscuţi, care au înţeles că trebuie să se înroleze în marea bătălie, precum modelul lor Eminescu, li se datorează renaşterea basarabeană de după acest an de hotar. Cel care l-a readus pe Eminescu în spaţiul public basarabean într-o perioadă de cruntă sovietizare şi „moldovenizare”, a fost Grigore Vieru, poemul său Legământ (1964) reprezentând un altfel de imn naţional, delimitând începutul acestui proces de regăsire prin geniul tutelar şi limba română. Profesiunea de credinţă a lui Eminescu („Dumnezeul geniului m-a sorbit din popor cum soarbe un nor de aur din marea de amar”) a lucrat astfel şi asupra sa, Grigore Vieru fiind astăzi un poet-simbol al Basarabiei, cel mai mare şi mai iubit poet contemporan român basarabean. Situat în prelungirea poetului, jurnalistului şi patriotului român Mihai Eminescu, ca două destine legate prin fire nevăzute, ca înalte conştiinţe ale neamului, el este înlănţuit întru eternitate în armonia şi muzicalitatea poeziei lui, a Limbii Române înseşi, în iubirea imensă pentru pământul românesc, pentru poporul pe care, şi unul şi celălalt, l-au dorit unit pentru veşnicie între aceleaşi hotare istorice. Despre Grigore Vieru s-a afirmat că este „lacrima lui Eminescu” şi nu s-a greşit, în zâmbetul lui blând revărsat peste lume, în simplitatea lui profundă, în întreaga fiinţă sensibilă oglindită în cuvânt, stând forţa şi tăria afirmate în toată opera sa, în toată viaţa sa, pe linia modelului atât de „lucrător” în Basarabia. Dacă românilor din interiorul ţării li s-a părut firesc să aibă acces direct la opera lui Eminescu (excluzând o scurtă perioadă postbelică), pentru conaţionalii din Basarabia, ca şi pentru cei din Bucovina, fenomenul nu s-a produs de la sine, ci a presupus o continuă măsurare cu timpul, cu istoria, spre a obţine acest drept. Vieru însuşi mărturiseşte că face parte din „cea mai tragică generaţie de scriitori”care n-au avut intrare la cartea românească şi că el însuşi a intrat târziu în posesia unui volum de versuri de Eminescu, că fascinanta întâlnire cu el s-a produs întâmplător abia în timpul studenţiei, că l-a citit „prin crăpătura băncii”, că tot prin el a descoperit Ţara despre care nu ştia decât ceea ce-i povestise mama şi că numai astfel s-a descoperit pe sine. Mărturisirea sa este, poate, unul dintre cele mai emoţionante şi pline de miez gânduri despre Eminescu („Cred că aveam 19 ani

10.iunie.2013 nr. 6 /22

când am văzut şi am luat în mână cartea sa. Descoperindu-l pe Eminescu, mi-am descoperit sufletul. Eminescu este o cetate cu o singură intrare şi cu o sută de ieşiri. Intri în ea, iei aminte la toate, înveţi, te învoiniceşti, apoi ieşi pe unde crezi tu că-i mai bine ducând mai departe făclia graiului şi spiritul neamului tău.”) „Important, la început, este să găseşti intrarea, să cunoşti semnele ei, să nu le încurci. Eminescu, dacă vreţi, este izvorul, este lacrima de foc a Universului”. Ea se adăugă atâtor şi atâtor sintagme celebre care reprezintă imensul respect şi iubirea sinceră manifestate pentru „omul deplin al culturii româneşti” (Constantin Noica), nu mortificate însă, ci mereu proaspete, şi traduc astfel realitatea unui Eminescu care a atins coarda cea mai sensibilă a poporului său, pătrunzând adânc în mentalul acestuia, performanţă rară înscrisă şi de Grigore Vieru. Până a-l descoperi ca „steaua care ne păstrează“, şi-a adăpat setea din cântecele româneşti, dar odată intrat în contact cu opera lui, Eminescu a devenit pentru dânsul primul dascăl, primul manual de limbă română („Primul manual de limbă română, manual de istorie şi primul manual de suflet, dacă se poate spune aşa, este Eminescu... Primul meu dascăl este Eminescu, iar ceilalţi Goga şi Blaga ... Cântecul, până lam descoperit pe Eminescu, mi-a fost manual de istorie... şi azi cântecul la noi e un manual de istorie”). Într-o realitate extrem de dură, în care tot ceea ce ţinea de limba şi istoria strămoşească era interzis (simpla lor rostire în perioada imediat postbelică fiind chiar pedepsită cu ani grei de gulag26), Eminescu, odată readus în acest spaţiu cultural de Vieru, a fost trecut sub tăcere de autorităţi. De altfel, tulburătorul poem Legământ, publicat în 1964 în revista „Nistrul”, închinată acestui „Shakespeare al românilor” – cum îl numea G.B.Shaw27 - este în fapt un testament care cuprinde o premoniţie a ceea ce avea să se însemne plecarea lui (15-16 ianuarie2009) la „strămoşi” şi la întâlnirea astrală cu Eminescu, având cartea acestuia în mână („Ştiu: cândva, la miez de
26 27

Citat din Nicolai Costenco. În scrisoarea (în facsimil) ce precede volumaşul de numai 20 de pagini apărut la Londra, Editura Kegan Paul, în 1930 - o traducere în engleză de Éstelle Sylvia Pankhurst şi I.O.Ştefanovici-Svensk, cu un cuvânt înainte de Nicolae Iorga , considerată de acelaşi G.B.Shaw, „o carte uluitoare” -, poetul român impresionând prin aceea că „a ridicat acest fin de siècle din agonia sa”.

Revistă de cultură, artă, tradiţie, spiritualitate, credinţă

Page 17

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE
noapte,/Ori la răsărit de Soare,/Stinge-mi-s-or ochii mie/Tot deasupra cărţii Sale”). Cuprinde, în acelaşi timp, un mesaj încărcat de adânci semnificaţii vizând continuarea, ducerea mai departe şi păzirea cu sfinţenie a moştenirii lui culturale („Ci să nu închideţi cartea/ca pe recile-mi pleoape./S-o lăsaţi aşa deschisă,/Ca băiatul meu ori fata/Să citească mai departe/Ce n-a reuşit nici tata.”), ca şi odihna sa veşnică sub semnul lui Eminescu, sub care a trăit toată viaţa („Iar de n-au s-auză dânşii/Al străvechii slove bucium, /Aşezaţi-mi-o ca pernă/ Cu toţi codrii ei în zbucium”), ca „ostaş de linia întâi” (Andrei Strâmbeanu) ce a fost, precum acesta. Minimalizată, ca întreaga poezia de factură social-patriotică, de mulţi dintre cei care nu cunosc îndeaproape literatura română din Basarabia ce a evoluat într-un anumit context de care nu poate fi ruptă, opera sa poetică - de dragoste, metafizică, mesianic-publicistică – trăieşte în sufletele românilor, bucurându-se de o largă notorietate la care visează, fără succes, mulţi dintre cei ce se grăbesc cu etichetările nedrepte. Dar câţi dintre aceştia ştiu că Grigore Vieru este cel care, pentru prima dată, publică în Basarabia o poezie închinată „poetului nepereche “(G. Călinescu), alte câteva dedicate (în volumul ce înscrie adevăratul său debut editorial – Numele tău, 1968, cu o prefaţă de Ion Druţă) lui Lucian Blaga, Tudor Arghezi, Marin Sorescu, Nicolae Labiş, Constantin Brâncuşi când numele acestora era aproape necunoscut şi nerostit, o altă poezie despre drapelul românesc, - Curcubeul, inclusă în volumul Trei iezi (1970), carte interzisă şi topită imediat după publicare -, sau că a introdus, tot pentru întâia oară, în primul abecedar alcătuit pentru copiii Basarabiei pagini din Eminescu, Rebreanu, Blaga, din folclorul românesc, că a realizat primul abecedar pentru preşcolari - Albinuţa (1970, împreună cu Spiridon Vangheli, în alfabet chirilic, evident, reeditat după 1989 în grafie latină) – după care au învăţat şi învaţă încă generaţii întregi de copii basarabeni -, că a publicat primul text cu grafie latină în „Literatura şi Arta” (1989) -, că a înaripat masele cu versurile sale (în Mişcarea pentru Eliberare Naţională) puse pe note de el însuşi sau de Eugen Doga, Ion şi Doina Aldea Teodorovici, interpretate cutremurător de aceştia sau de mulţi alţii şi devenite notorii, intrate aproape în folclor prin popularitatea lor, redeşteptând astfel sentimentul

10.iunie.2013 nr. 6 /22

naţional, că a fost unul dintre fondatorii Frontului Popular din Moldova (1989) şi ai Marii Adunări Naţionale (27 august 1989), că a participat la a XIII-a sesiune a Sovietului Suprem al R.S.S. Moldovenească unde s-a votat Limba română ca limbă oficială şi alfabetul latin, că a refuzat, împreună cu Eugen Doga, să scrie un nou text (respectiv, muzica) în locul imnului „Deşteaptă-te române” anulat de neo-comunişti în 1994, aruncând anatema asupra celor ce se vor preta la o asemenea trădare („Dreptatea istorică va blestema poeţii şi compozitorii care vor îndrăzni să ridice mâna asupra Imnului Naţional Deşteaptă-te române”), că a adus unul dintre cele mai frumoase elogii Limbii Române şi cele mai solide argumente împotriva glotonimului „limbă moldovenească” susţinut de neocomunişti în discursul de primire la Academia de Ştiinţe a Republicii Moldova (Testament/Limba Română, oastea noastră naţională, 30 august/7 septembrie 2007)? Izbucnind ca figură singulară a apărării acestor valori, într-o perioadă în care patria-patriotismul-poezia patriotică au început a fi considerate noţiuni răsuflate în România, atrăgând după el o întreagă suită de poeţi-patrioţi din Basarabia, nici nu se putea să nu deranjeze în stânga sau în dreapta Prutului pe cei străini de asemenea sentimente, dar şi-a atras în schimb imensa iubire a poporului. Ca şi idolul său Eminescu, a luptat toată viaţa cu armele scrisului şi fapta pentru redeşteptarea neamului, jertfindu-se pentru „adevărul despre fiinţa românească” (Mihai Cimpoi28). Adevărat poeta vates, pe linia mesianismului lui Goga, şi-a pus întreaga sa operă - poezii, muzică pe versuri, publicistică, aforisme, lucrări în colaborare, interviuri-dialoguri - în slujba poporului din care se trage („Din clipa când am simţit povara dragostei de ţară, de atunci a început să numi mai fie frică de moarte”), a adevărului privind fiinţa românească. De aceea Academia Română l-a propus pentru Premiul Nobel pentru Pace (1992), cum Eugen Simion afirma despre Eminescu („Poetul Mihai Eminescu ar fi meritat Premiul Nobel pentru literatură, dar acest premiu nu se acordă postum”). De altfel, Grigore Vieru însuşi mărturiseşte că toată viaţa a visat România pentru a fi mai aproape de Eminescu
28

Mihai Cimpoi (n. 3 septembrie 1942, Larga, Briceni, Republica Moldova), academician român, reputat critic, eminescolog, istoric literar, redactor literar și eseist basarabean.

Revistă de cultură, artă, tradiţie, spiritualitate, credinţă

Page 18

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE
şi limba română („Dacă visul unora este să ajungă în Cosmos, eu viaţa întreagă am visat să trec Prutul”). Imediat după prima vizită făcută în Ţară29 (într-o delegaţie oficială de scriitori ruşi, la propunerea lui Jukov Akim), o vizită tulburătoare care i-a marcat întreaga existenţă, publică o poezie superbă, scăpată de cenzură prin simbolistica bine drapată („De-acum aş putea/ Şi fără picioare trăi/ Da, fără ele -/ La cine voiam să ajung/Am ajuns... ”). Un alt poem dedicat marelui său model liric şi moral - Eminescu – este ceea ce s-ar putea numi o poezie muzicală, transformată imediat într-un adevărat imn al luptei pentru redeşteptarea conştiinţei neamului. Alături de alte versuri ale sale înscrise sub semnul poeziei de opinie, poemul-cântec a stat în faţa tancurilor sovietice (în 1989) pentru apărarea fiinţei naţionale („La zidirea Soarelui se ştie/Domnul a muncit o veşnicie/Noi, muncind întocmai, ne-am ales cu/ Ne-am ales cu Domnul Eminescu/Domnul cel de pasăre măiastră/ Domnul cel de nemurirea noastră – Eminescu”). Mai ales după 1991, el a scris o poezie oracular-mesianică cu valoarea unui strigăt existenţial, care a înscris un fenomen unic în spaţiul basarabean, ca şi în cel larg românesc postdecembrist, fiind cântată de stadioane întregi de tineri şi circulând asemeni folclorului. Bagatelizată, din păcate, de ignoranţi sau răuvoitori, de postmoderniştii marcaţi de sindromul demolărilor şi demitizărilor - care n-au privit-o prin prisma necesarei opere de unire a celor două maluri de Prut prin vers incendiar şi muzică pe care aceasta a făptuit-o, a realităţilor basarabene, a Basarabiei reale, care încă mai oscilează între recunoaşterea limbii române sau însuşirea glotonimului „limba moldovenescă”, a statutului scriitorului român din Basarabia obligat să fie mereu pe baricade ca model de conştiinţă înaltă patriotică, civică, morală -, ea a căpătat o fabuloasă popularitate. De altfel, această misiune asumată este mărturisită chiar de Grigore Vieru însuşi ca fiind un imperativ al epocii („Eu sunt un liric, chiar tragic, prăpăstios. Abia aştept ca lucrurile să se aşeze în matca lor pentru a reveni la chemarea mea firească, la poezia lirică... Scriu versuri publicistice. N-am crezut niciodată că voi scrie poezie patriotică, dar la ora actuală consider că n-am dreptul să nu fac acest lucru. Am părăsit altarul poeziei filo29

10.iunie.2013 nr. 6 /22

sofice şi metafizice şi am luat arma pe care a trebuit s-o iau”). Fiinţă fragilă îmbracă, când istoria i-a cerut-o, armură de războinic, el a devenit un adevărat tribun în apărarea fiinţei româneşti, un profet, simbolul renaşterii naţionale, figura emblematică a Basarabiei („Ridică-te, Basarabie,/Trecută prin foc şi sabie,/Bătută ca vita pe spate,/Cu biciul legii strâmbate,/Cu lanţul poruncitoarelor strigăte!/ Ridică-te! Ridică-te! Ridică-te!"). Realizează astfel poeme incendiare, adevărate „inscripţii pe stâlpul porţii" ce cântă „crinii latiniei" sau redau drama Basarabiei în noul context istoric şi geo-politic. Versul său capătă acum inflexiuni publicistice, utilizând metafore violente, fiind mai direct, mai ironic, mai incisiv. Seninul lui se întunecă, tonul devenind solemn, grav, interogativ sau imperativ, dinamitard, invocându-l ca argument pe Eminescu („ Şi vă uitaţi chiorâş la Prut //Pea cărui valuri ce ne dor/Se scutură de-atâta dor/ Toţi teii lui Mihai cel drag /Şi-ntregul doinelor şirag"). Asemeni lui Eminescu, tocmai cel care şi-a fixat ca principal obiectiv moral „apărarea Bisericii Naţionale, a Limbii Române şi a Istoriei Românilor” afirmând că „fără aceste aripi esenţiale nu putem zbura peste Prut”, poetul „martir” al versului românesc (Eugen Simion), „mare şi adevărat poet” (Nichita Stănescu), n-a fost scutit de atacuri repetate venite dinspre „elitiştii” de Bucureşti cât şi dinspre neliniştiţii tineri colegi de la „Flux” („Am suferit foarte mult la început pentru atacurile nedrepte din presa bucureşteană, atacuri care m-au durut mai mult decât toate rănile pe care mi le-au făcut străinii. Şi... erau zile când juram să nu mai trec Prutul, eu care o viaţă întreagă am visat să ajung în ţară.”). Ele au fost folosite ulterior ca arme în vitriolantele campanii defăimătoare care l-au rănit adânc, grăbindu-i moartea. „Cei care l-au chinuit pe Grigore dincolo de Prut n-au mai puţină vină decât cei care l-au chinuit dincoace de Prut” – susţinea Adrian Păunescu plecat şi el la scurt timp după prietenul său. „Vreau să deplâng - afirma Alex. Ştefănescu30 - modul nerespectuos în care societatea românească l-a tratat”, referindu-se nu la marea parte a românilor ataşaţi de sufletul poeziei lui, ci la cei care l-au asasinat puţin
30

Se întâlneşte acum cu redacţia revistei „Secolul XX”, cu Dan Hăulică, Şt.Augustin Doinaş ş.a.

Alex Ştefănescu. Glorie de-o zi, „România literară”, 6-23 ian., 2009 / matern e totul, afirma poetul prin imagini vii, memorabile: Lemn dulce e! Lemn tare!/

Revistă de cultură, artă, tradiţie, spiritualitate, credinţă

Page 19

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE
câte puţin. Eugen Simion este cel care a descris poate cel mai bine acest fenomen reprezentat de Grigore Vieru („despre Grigore Vieru am putea spune că este ultimul poet cu Basarabia în glas. Un poet mesianic, un poet al tribului său, obsedat de trei mituri: Limba română, Mama şi Unitatea neamului. Un poet elegiac, dar, în ciuda fragilităţii înfăţişării sale şi a vocii sale – moi şi stinse, menite parcă să şoptească o rugăciune, nu să pronunţe propoziţii aspre ca vechii profeţi – un poet dârz, un cuget tare, un spirit incoruptibil. Mulţi i-au înţeles stilul şi mesajul, alţii i-au reproşat mereu faptul că nu este un poet postmodern. Judecată rea. Vieru nu putea fi postmodern pentru că, spune chiar el, s-a născut şi a crescut întro istorie imposibilă şi, când a început să scrie, şi-a dat seama că publicul său aşteaptă altceva de la el. Ceva esenţial, spus limpede, ceva despre suferinţele şi bucuriile naţiei sale, atâtea câte sunt. În aceste circumstanţe, poemul nu poate fi o zbenguială a cuvintelor”). Un superb, emoţionant poem-cântec – Reaprindeţi candela („Reaprindeţi candela-n căscioare/ Lângă busuiocul cel mereu-/Degerat la mâni şi la picioare/Se întoarce-acasă Dumnezeu. /Doamne, Cel din slăvi creştine/Ce păcate oare-ai săvârşit/Că teau dus acolo şi pe Tine/În Siberii fără de sfârşit?!/ Re-fren:/Toate le ierţi,/Doamne de sus,/ Cu blândeţe măreaţă/ Chiar şi pe cei care te-au dus/În Siberii de gheaţă”) -, închinat destinului tragic basarabean, el singur ar fi de ajuns pentru a susţine cele afirmate mai sus. „Organic legată de poezia eminesciană” (Eugen Simion), înscrisă pe linia de aur Eminescu, Blaga, Nichita Stănescu, neoromantică, orfică, metafizică sau mesianică, inconfundabilă prin unitatea tematică şi stilistică, prin frumuseţea şi puritatea de cristal, prin extraordinara lumină şi blândeţe, prospeţime şi graţie, prin aplecarea spre arhetipurile ancestrale ca şi prin uimitoarea modernitate, lirica sa este indubitabil cea mai cântată poezie a secolului XX (Fănuş Băileşteanu). Structură eminamente eminesciană, de o mare sensibilitate, Grigore Vieru este cel care a produs sincronizarea cu fenomenul literar românesc din interiorul ţării, fiind un veritabil port-drapel al liricii române din Basarabia. De altfel, el însuşi mărturiseşte cu onestitate raportarea sa la marele model:

10.iunie.2013 nr. 6 /22

„Nu sunt decât o lacrimă de-a lui Eminescu.” Conceptul lui de poeticitate are ca model etalonul romantic eminescian, la care a adăugat un filon autohton specific, străbătut de simboluri şi motive, teme tipic vierene, relevante arhetipuri ale fiinţei naţionale şi mitologiei cotidianului. Imaginarul său poetic, axat pe câteva teme esenţiale (Mama, Maternitatea, Femeia – proiectate în planul cosmic, sacru - Copilăria, Eminescu, Hristos, Patria, Limba Română, Moartea) şi simboluri matriceale (casa, strămoşii, plaiul, izvorul, glia, graiul, dorul, iubita, taina, misterul cosmic), biblice (Atotziditorul, candela ş.a.) şi istorice (Prutul, „ţara cea Basarabă", Putna, Ştefan cel Mare, Podul de Flori etc.), este de aceea inconfundabil, purtând marca Vieru. Un poem de tinereţe – Cu sângele, cu dorul - vorbeşte despre această subtilă alcătuire a eului său poetic („M-am amestecat cu viaţa,/Ca soarele cu dimineaţa,//M-am amestecat cu dorul,/Ca sângele cu izvorul”), tentaţia orfică – cântecul, sinonim cu poezia – fiind dublată ulterior de cea mesianică („Cineva sus pe coastă,/Spală lacrima lunii/Cu lacrima noastră”- Izvorul). Poet prin excelenţă al mamei, el dezvoltă ca nimeni altul această mare temă în lirica română contemporană, încărcând-o de o simbolistică adâncă, identificată cu ţara rotundă („Mamă/Tu eşti Patria mea!” – Mamă, tu eşti...), cu esenţa fiinţei româneşti, cosmicitatea („Uşoară, maică, uşoară,/C-ai putea să mergi călcând/Pe seminţele ce zboară/Între ceruri şi pământ./În priviri c-un fel de teamă,/Fericită totuşi eşti/Iarba ştie cum te cheamă,/Steaua ştie ce gândeşti.” - Făptura mamei ), cu iubirea absolută („Le-am chemat la mine/pe toate:/pe Maria, pe Ana,/Pe Alexandra, pe Ioana.../Care întâi va ajunge,/Pe-aceea-n perete o voi zidi./Dar din toate femeile/A venit una singură:/Mama./Tu nu m-ai strigat,/ Fiule?”- Mică baladă), cu misterul Facerii („Când m-am născut, pe frunte eu/Aveam coroană-mpărătească:/A mamei mână părintească,/A mamei mână părintească” – Mâinile mamei), cu moartea însăşi ca întoarcere în sânul naturii („Nu am, moarte, cu tine nimic,/Eu nici măcar nu te urăsc/Cum te blestemă unii, vreau să zic,/la fel cum lumina pârăsc./Dar ce-ai face tu şi cum ar fi/ De-ai avea mamă şi-ar muri,/Ce-ai face tu şi cum ar fi/De-ai avea copii şi-ar muri?!/Nu am, moarte, cu tine nimic,/Eu nici măcar nu te urăsc./Vei fi mare tu, eu voi fi mic,/Dar numai din propria-mi viaţă trăiesc./

Revistă de cultură, artă, tradiţie, spiritualitate, credinţă

Page 20

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE
Nu frică, nu teamă/Milă de tine mi-i,/Că n-ai avut niciodată mamă,/Că n-ai avut niciodată copii." – Litanii pentru orgă. La fel sunt poemele care au în centru alte toposuri sacre, precum casa părintească: „Tu mă iartă, o, mă iartă,/Casa mea de humă, tu,/ Despre toate-am scris pe lume,/ Numai despre tine, nu.”, neamul - „O, neamule, tu,/adunat grămăjoară,/ai putea să încapi/ într-o singură icoană.”- Acasă), graiul matern sacralizat „Lemn dulce e! Lemn tare!/Din el vioara-i scoasă/şi leagănul, şi pragul,/Şi grinzile la casă”, Fiinţa sacrală „Şi eu ţin atât la mama,/Că nicicând nu îndrăznesc/Dumnezeul din privire/Să mă vâr să-l mâzgâlesc.”- Autobiografică ş.a. Dar, poate că nicăieri nu se resimte mai bine influenţa modelului poetic eminescian ca în lirica de dragoste, de mare delicateţe şi suavitate, adevărate filigrane în care este turnată o gamă întreagă de trăiri şi sentimente („Vreau să te văd, femeie,/sau vino să mă vezi,/Mi-e dor de iarba crudă/A ochilor verzi; //De-a`tale negre gene/Ce tremură uşor/Ca aburul de ploaie/deasupra codrilor.//- Vreau să te văd, bărbate,/Sau vino să mă vezi,/E timpul coasei, iată,/ În ochii mei cei verzi.//Coseşte, hai – ca iarba,/Cu rouă şi cu stea,/Mai deasă şi mai verde/Să crească-n urma ta.” - Vreau să te văd; „Iubire! Tu, cea ocrotită /De dulcele luminii mirt,/Ca miezul unei sfinte azimi/De coaja ei doar ocrotit.//Înconjurată de lumină, /Tu însăţi din lumină vii./ Pre tine doar te am pe lume/Şi nu voi alte veşnicii.//Iubire! Ram de rouă sfântă,/Cânt u-nic, o, ce mă adaşti./asupra-ngândurării mele/Tu nu plângi lacrima – o naşti.” - Leac divin). De o extraordinară liricitate şi modernitate, unele dintre poemele sale de dragoste sunt mici capodopere („Draga i-a fugit cu altul./S-a ascuns în codru. Uuu!/ El a smuls pădurea toată,/Însă n-a găsit-o, nu./El a smuls pădurea toată/ Şi s-o are începu./Şi-a arat pădurea toată.../Însă n-a găsit-o, nu.”- Pădure, verde pădure. Ca şi la Eminescu, iubita însă este proiectată în plan astral, sacral, în cosmicitate, contopită în cele din urmă cu însăşi întoarcerea mioritică în natură („Merg eu dimineaţa, în frunte,/Cu spicele albe în braţe/Ale părului mamei./Mergi tu după mine, iubito,/Cu spicul fierbinte la piept/Al lacrimii tale./ Vine moartea din urmă/ Cu spicele roşii în braţe/Ale sângelui meu –/Ea care nimic niciodată/Nu înapoiază./Şi toţi suntem luminaţi/De-o bucurie neînţeleasă”- Ars poetica). De altfel, Grigore Vieru însuşi

10.iunie.2013 nr. 6 /22

mărturiseşte că este, prin excelenţă, un poet al iubirii („Sunt deci un poet al iubirii, iar iubirea este a poeziei. Iubirea este singura dreptate pe lumea asta. Iubirea este o jertfă zilnică. Păcat că măreţia sacrificiului o găsim mai mult în singurătatea iubirii.”) sentiment pe care s-a axat destinul său („Dacă n-ar fi iubirea, m-aş teme de viaţă”). Cel care afirma „am descoperit frumuseţea Limbii Române în poezie, iar în Limba Română mi-am descoperit Ţara” s-a constituit el însuşi într-un model de înaltă conştiinţă şi integritate morală („Sunt fericit/Că n-am cântat păunii.”Despre fericire ). A trăit în simplitate, iubit de cei mulţi, urât de cei puţini la suflet, asemeni lui Eminescu, şi a plecat, dintr-odată, la marea întâlnire, chemat de acesta, biografia şi opera sa, primul şi cel din urmă drum, întâlnindu-se cu forţă de destin în aura genialităţii ce-lui care i-a alungat sentimentul de exilat în propria limbă, luminându-i drumul. A plecat la întâlnirea cu Eminescu scriindu-şi din timp şi epitaful „Sunt iarbă şi mai mult nu pot fi”, dând, din vreme, şi explicaţiile acestuia („A fi simplu nu e treabă uşoară. A fi simplu înseamnă să mori câte puţin în fiecare zi, în numele celor mulţi, până te preschimbi în iarbă. Iar mai simplu ca iarba ce poate fi?”). Supranumit „un Eminescu al Basarabiei”, în fapt un nou Eminescu al tuturor românilor, marele poet al Basarabiei şi al întregii literaturi române contemporane „nu place celor cărora nu le place nici Eminescu şi place tuturor celor care-l iubesc pe Eminescu” – afirmă prietenul său Andrei Strâmbeanu31. S-a aşezat lângă Eminescu, în spaţiul rarefiat rezervat spiritelor înalte, aşa cum la Iaşi, în Grădina Copou, bustul lui se odihneşte aproape de cel al „poetului nepereche” întru eternitate, ca într-o împreunare metaforică în Ruga lui Brâncuşi pentru un destin mai bun românesc. „Dacă există o veşnicie românească, această veşnicie ar trebui să se numească Vieru, fiindcă ea ne cuprinde pe toţi”- scria Ion Miloş la dispariţia fulgerătoare a prietenului său. Mitizat încă din timpul vieţii, Grigore Vieru s-a „judecat” singur, cu aceeaşi luciditate şi onestitate care i-a caracterizat întreaga viaţă, pentru posteritate („Nu sunt un mare poet. Nu harul, ci lacrima mea e mare.”). Catinca AGACHE

31

http://www.moldovenii.md/md/people/169

Revistă de cultură, artă, tradiţie, spiritualitate, credinţă

Page 21

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10.iunie.2013 nr. 6 /22

A căzut cerul din ochii tăi
Grigore Vieru

A căzut cerul din ochii tăi Şi s-a farâmiţat. A căzut de pe faţa ta soarele Şi-a înghetat. Încremenit e vântul cel răcoros Fără harnicele tale mâini. Căutându-te pe tine, S-au tăinuit izvoarele-n ţărâni. Ca un pom doborât Însuşi graiul Parcă se aude căzând. Doamne, atât de singur, Atât de singur N-am fost nicicând!
Grafică Eminescu - Mihai Cătrună

Fcsimil Grigore Vieru

Grafică Eminescu - Mihai Cătrună

Revistă de cultură, artă, tradiţie, spiritualitate, credinţă

Page 22

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10.iunie.2013 nr. 6 /22

Portret Grigore Vieru/ grafică fineliner Mihai Cătrună

Adalbert GYURIS: Când a început pasiunea pentru scris şi de unde izvorăşte dragostea pentru poezie? Grigore VIERU: Sunt născut în 1935 în Basarabia, azi Republica Moldova, într-un sat de pe malul stâng al Prutului. Eram o familie nevoiaşă, în fundul grădinii părinteşti nu aveam un gard propriu-zis, gardul era sârma ghimpată... Cu acest gard ne-a „ajutat" puterea sovietică în 1945... În copilăria mea de după război, cărţi româneşti n-am avut. Este adevărat că existau un fel de cărţi traduse, cum ar fi cea despre Pavlik Morozov. N-aţi auzit despre Pavlik Morozov? Aflaţi că era un pionier cu cravata roşie la gât care denunţase KGB-ului proprii părinţi. În baza unor asemenea cărţi a fost educată generaţia mea în copilărie şi adolescenţă. Pionierii de pe malul Prutului mai aveau o misiune: să supravegheze „sfânta" graniţă, ca nu cumva din partea dreaptă a Prutului să se strecoare la noi vreun „spion" român. Pionier eram şi eu, bineînţeles. Aveam un ochean cu un ochi spart pe care mi-l lăsase un ofiţer al armatei sovietice, armata care trecuse şi prin satul nostru în drum spre România. Stăteam, după război, pitit între sălcii cu ocheanul îndreptat spre partea dreaptă a Prutului în aşteptarea spionului... Voiam să devin şi eu un erou, un Pavlik Morozov. N-a mai venit niciun spion. „Spionii" au trecut Prutul cu mult mai târziu: prin anii '80 ai secolului trecut, în vremea perestroikăi lui Gorbaciov,

să-i dea Dumnezeu sănătate. Acei „spioni" se numesc Sofia Vicoveanca, Tudor Gheorghe, Gheorghe Zamfir, Maria Ciobanu, Benone Sinulescu, Nicolae Furdui Iancu, Dida Drăgan, Mirabela Dauer, Angela Similea, Florin Piersic - mari artişti pe care românii basarabeni îi întâmpinau şi-i întâmpină şi azi cu lacrimi de bucurie în ochi. Mai târziu, mai exact în 1967, deci în plin totalitarism sovietic, am scris şi publicat despre acel blestemat ochean un poem care suna astfel: „Când eram mic,/Cineva îmi dădu un ochean./Cu el/ Toate /Eu le măream./Măream fărâma de azimă/În 1947/Până când/Puteam să rup din ea/Jumătate./ Măream şi aduceam / Valurile Prutului/Până când / Mă temeam să intru în ele./Măream pe „cartinci" / Oameni cu mustăţi, /Până când câmpia umplându-se ca de spice /De mustaţa lor./Măream vorbele / Până când veneau /Ca un clopot bisericesc./Măream tăcerea / Până când în căpiţa de paie /Auzeam cum respiră spionii.../Nu ştiu cum şi de unde / Băiatul meu /A scos ieri/Acea jucărie veche./Azi dimineaţă /Am sfărâmat ocheanul". M-am mirat mai apoi cum şi prin ce minune apăruse în acele vremuri un asemenea poem şi mai ales din care strat al fiinţei mele a putut să răsară un asemenea poem, crescând eu însumi pe un pământ cu totul sterp spiritualiceşte şi fiind eu însumi educat în copilărie, în adolescenţă şi chiar în prima tinereţe în spiritul urii faţă de tot ce este românesc. Dragostea mea de poezie cred că vine din copilărie. Cărţile româneşti lipseau într-adevăr cu desăvârşire. Dar nu lipsea folclorul poetic românesc care în Basarabia s-a păstrat pe cale orală. Rudele mele mai apropiate şi mai îndepărtate ştiau să stăpânească bine nu numai coarnele plugului, ci şi vioara şi celelalte instrumente populare: naiul, ţambalul, acordeonul, trompeta. Şi, bineînteles, versul popular. Nu vă cunosc personal, iubite confrate Adalbert Gyuris, dar am impresia că vă ştiu de două mii de ani. Mă bucur că vă interesează scrisul meu. Mai cu seamă că în prezent traversez o perioadă de vreme plină de încercări. Din scurta biografie ce mi-aţi trimis am aflat că sunteţi născut în 1953 şi că aţi copilărit împreună cu părinţii într-o comună din România, fiind din 1997 stabilit în Germania. Ştiind româna, cred că aţi cunoscut folclorul poetic românesc care, în opinia mea, este ca plasticitate, prospeţime metaforică şi profunzime poate fără egal pe mapamond. Să dăm două

Revistă de cultură, artă, tradiţie, spiritualitate, credinţă

Page 23

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE
exemple: „Doamne, Doamne, tot zic Doamne,/ Dumnezeu pare că doarme /Cu capul pe-o mănăstire / Şi de nimeni n-are ştire". Sau: „Nu credeam eu c-oi ajunge/Când voi cânta, să pot plânge". Nu vă aminteşte oare acest distih de celebrul distih al neasemuitului Eminescu: „Nu credeam să-nvăţ a muri vreodată"? Apropierea lui Eminescu de aceste două versuri populare este doar o supoziţie a mea. Dar poeme ca Ce te legeni... sau La mijloc... vin direct din creaţia populară. În general, foarte mulţi mari sau geniali creatori s-au inspirat în anumite lucrări din folclor Creangă, Alecsandri, Eminescu, Coşbuc, Enescu, Brâncuşi, iar în zilele noastre, compozitorul Tudor Chiriac, basarabean stabilit de câţiva ani la Iaşi, a cărui lucrare muzicală Mioriţa este achiziţionată de postul naţional de radio din Japonia. Eu cred că dacă Dumnezeu ne-a dat har poetic e destul să citim în toată viaţa doar două cărţi: „Folclorul poetic românesc" şi „Biblia". Cunoscându-le profund, ai de unde şi pentru cine creşte.
A.G.: A fost greu să scrieţi româneşte printre străini?

10.iunie.2013 nr. 6 /22

G.V.: Mi-a fost şi uşor şi greu. Uşor pentru că eu nu am învăţat româna din cărţi, cu dicţionarul în mână, ci din gura mamei, care era analfabetă, dar vorbele ei musteau de frumuseţe lingvistică românească. Astfel vorbeau toate mamele noastre până a fi „moldovenizată" limba română în Basarabia. Verişorul meu Dumitru Blajinu - poate cel mai de seamă lăutar basarabean pe care l-a urmat apoi Nicolae Botgros, la fel de celebru şi el -, fiind întrebat cu mai mulţi ani în urmă care e diferenţa între muzica populară moldovenească şi cea română, a dat un răspuns foarte exact: „Muzica moldovenească din Basarabia este muzica română stricată". Dumnealui se referea, bineînţeles, la muzica „moldovenească" falsificată, contrafăcută. Acelaşi lucru îl putem spune şi despre limba „moldovenească", despre cea schilodită, bineînţeles. Cu mai mulţi ani în urmă, eu definisem într-un interviu limba „moldovenească" astfel: „Limba moldovenească - armata a 15-a de ocupaţie". Sintagma a fost preluată de regretatul Mitropolit al Ardealului, Antonie Plămădeală, român basarabean şi el, şi una dintre cele mai de seamă personalităţi teologice ale României, dar şi victimă a regimului comunist. Greu mi-a fost sub aspect ideologic. După ce, în 1970, mi-a

fost hăcuit întregul tiraj al unei cărţulii pentru copii, („Trei iezi"), din cauza unei poezioare pentru copii în care se descoperise Tricolorul românesc, poezia mea era citită cu lupa de către cenzură. Totuşi, reuşisem să public şi în continuare, în imagini mai mult sau mai puţin cifrate, poeme care erau în totală contradicţie cu exigenţele ideologice ale vremii respective. După o vizită în România, am scris şi publicat următorul poem: „De-acum aş putea/ Şi fără picioare trăi, Da, fără de ele -/La cine vroiam să ajung/Am ajuns./ Şi fără de ochi,/Da, fără de ei,/Aş putea să trăiesc -/ Pe cine vroiam să văd /Am văzut. /Şi fără de mâini/ Aş putea să trăiesc,/Da, fără de ele -/ Pe cine vroiam să cuprind / Am cuprins. /De-acum şi singur, iubito, / Ca o pată de sânge pe lespezi,/Ca o stea ce cade-n neant, /Ca un vultur pe munţi,/Da, singur aş putea să trăiesc”. Să ştiţi, însă, că mai greu mi-a fost şi-mi este să scriu printre cozile noastre de topor. După numele de botez şi de familie - Adalbert Gyuris - păreţi să fiţi de origine germană sau maghiară. Nu cred că în limba germană sau maghiară există expresia „coadă de topor" sau „să moară capra vecinului", acestea sunt ziceri curat româneşti. Domnia voastră, cunoscând româna şi scriind româneşte, bineînţeles că ştiţi sensul expresiei „coadă de topor" şi nu este exclus chiar să fi simţit cruzimea ei pe propria piele, simţind totodată şi blajinătatea şi ospitalitatea proverbială a poporului român. Ei bine, tocmai cozile noastre de topor m-au turnat în 1970 (iată încă o dovadă că suntem şi noi români!), tocmai ele mi-au provocat în 2006 un infarct miocardic extins, iar in 2007 - un altul, extins şi el. Din cauza acestor cozi de topor, iată, aproape de 2 ani de zile poposesc prin spitale şi sanatorii. Cea mai zoioasă, cea mai obraznică si cea mai agresivă coadă se numeşte Mihai Conţiu. Ea atacă zilnic în cotidianul aşa-zis independent „Moldova suverană" tot ce mişcă-n ţara asta: râul, ramul... Am mai spus-o şi în alte dăţi: personal, nu mă deranjează atât muchia, cât coada toporului. Dacă nu ar fi coada, muchia ar fi neputincioasă. Deşi se zice că trăim în democraţie şi libertate, simt încă vâjâind pe lângă urechile mele sau chiar lovindu-mă în tâmple pietrele roşii... Să vă spun o întâmplare legată de aceste pietre. Eram prin anii '80, secolul trecut, la nunta fiicei unui mare scriitor

Revistă de cultură, artă, tradiţie, spiritualitate, credinţă

Page 24

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE
al copiilor, Spiridon Vangheli32, nunta care se celebra în satul mirelui. Nuntaşi ca la moldoveni - la vreo 400 de invitaţi, din care cauză nunta se juca în căminul cultural, ce avea o sală festivă mai încăpătoare. Bucate, tot ca la moldoveni, etajate pe masă, iar vinul curgea gârlă. Era cald înlăuntru. Ieşisem cu Spiridon în curtea căminului să ne răcorim puţin. Un nuntaş, în vârstă, un ţăran din acel sat, ieşise şi el afară pentru nişte treburi mai delicate... Se dăduse în spatele monumentului conducătorului proletariatului, stropindu-l... „E-e, moşule, chiar aici..." - i-am replicat noi. Moşul ne-a răspuns filosofic: „E-e, o chiatră, ce vreţi...". Piatra, vâjâind aproape zilnic din cotidianul „Moldova Suverană" pe lângă urechile mele, este „chiatra" pe care o stropea acel înţelept nuntaş. Ea ţinteşte nu numai în mine, ci şi în Nicolae Dabija, mai ales în el, în Mihai Cimpoi, în Dumitru Matcovschi, Andrei Strâmbeanu, Anatol Codru, Mihai Morăraş, Gheorghe Budeanu, în exminiştrii Ion Ungureanu şi Ion Costaş, în istoricii Alexandru Moşanu, Ion Buga, Anatol Petrencu, Anton Moraru, în Dorin Chirtoacă, noul primar al Capitalei, în politicienii Mihai Ghimpu şi Vitalia Pavlicenco şi în atâtea alte personalităţi de cultură sau politice de la noi.
A:G.: Cum a fost întâlnirea cu România?

10.iunie.2013 nr. 6 /22

A.G.: Credeţi că poetul poate remodela lumea şi apoi să o retransmită celor ce iubesc poezia?

G.V.: Pot fi remodelaţi prin intermediul poeziei cei care au o sensibilitate poetică înnăscută. Dar lumea, în general, nu poate fi remodelată. Ea a rămas aşa cum a fost cu două mii de ani în urmă: lacomă, războinică, invidioasă, egoistă, superficială, trufaşă, deşi de două mii de ani Biblia, ca expresie a celei mai tulburătoare poezii, o tot remodelează. Poezia, însă, ne dă o speranţă că lumea poate fi reformată. Ne hrănim de-o veşnicie din această speranţă.
A.G.: În acest sens poetul poate fi un ales?

G.V.: Alesul cui? Alesul lui Dumnezeu? Alesul împăratului? Alesul vremii? Alesul poporului? Poetul este alesul harului său. În istorie aproape că nu există vreun artist care să fie alesul tuturor: şi al lui Dumnezeu, şi al împăratului, şi al poporului.
A.G.: Cum este recepţionată poezia azi în Moldova?

G.V.: Am trecut pentru prima oară Prutul în 1973 ca membru al unei delegaţii oficiale formate din scriitori ruşi de la Moscova. M-a propus pentru această călătorie oficială unul dintre cei mai de seamă poeţi ruşi pentru copii, Jukov Akim, care mă tradusese în ruseşte. Să ştiţi că printre scriitorii ruşi erau unele personalităţi nobile care ne înţelegeau suferinţele şi chiar ne şi ajutau. Întâlnirea cu România a fost tulburătoare. Era ca şi cum mi-aş fi văzut pentru prima oară părinţii. Citeam toate denumirile de străzi şi de magazine ca pe nişte poeme. Mă ţineam pe străzi de copii de drag de vorba lor - îmi părea că nu vorbesc, ci cântă. Eram mirat ca un copil că pretutindeni se vorbeşte româneşte. Prin librării nu mai alegeam cărţile, cumpăram totul deodată crezând că a doua zi nu le mai găsesc, iar la Mănăstirile din Moldova şi Bucovina zvonul clopotelor îmi părea o miere care putea fi întinsă pe pâine. Era basmul pe care l-am trăit abia la 38 de ani.
32

G.V.: În Republica Moldova încă se mai citeşte poezie. Deşi nu are o educaţie poetică profundă şi îndelungă, cititorul basarabean este înzestrat cu mult bun-simţ si cu destulă intuiţie: el respinge extremele poetice care sunt banalitatea pe de o parte şi ermetismul pe de altă parte. Întotdeauna mi-a fost frică de acest extraordinar cititor. O frică respectuoasă şi rodnică.
A.G.: Care este cea mai mare recompensă cu care aţi fost răsplătit până acum?

G.V.: Nu există o mai mare recompensă pentru un poet decât respectul şi dragostea pentru osteneala sa poetică. Iertaţi-mi, vă rog, nemodestia, dar eu nu m-am aflat niciodată în criză vizavi de aceste valori populare. Cărţile mele s-au tras întotdeauna şi se trag şi azi, în sărăcia materială în care ne zbatem, în mari tiraje. Şi întotdeauna au fost solicitate - şi cele pentru copii şi cele pentru maturi. Trăind numai din scris, am fost, din păcate, până mai ieri destul de sărac, deşi am trudit în sudoarea frunţii şi am adus statului destui bani. Nu mi-a fost ruşine de sărăcie. Să le fie ruşine celora care n-au ştiut sau n-au vrut să-mi răsplătească, material, munca celor 50 de ani de istovitoare trudă: anul acesta se împlinesc 50 de ani de la debutul editorial.

Spiridon Vangheli (n. 14 iunie 1932, Grinăuți, județul Bălți, România) este un prozator, poet, trăducator și editor moldovean.

Revistă de cultură, artă, tradiţie, spiritualitate, credinţă

Page 25

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE
A.G.: Ce înseamnă pentru dumneavoastră patriotismul?

10.iunie.2013 nr. 6 /22

G.V.: Patriotismul nostru se deosebeşte radical de patriotismul altor popoare. Patriotismul nostru înseamnă apărarea permanentă a Limbii Române, a Bisericii strămoşeşti şi a Istoriei românilor - valori aflate necontenit în mare primejdie.
A.G.: Credeţi că românii risipiţi prin lume se deosebesc de cei din Moldova?

G.V.: Se cam deosebesc. Românii din România stabiliţi, bunăoară, în Grecia visează să ajungă cu traiul la Paris ori la New-York. Românii basarabeni visează să ajungă în România de peste Prut - poate că anume acest vis a ţinut vie flacăra spiritualităţii româneşti a unei Basarabii supusă zilnic dezrădăcinării ei în decurs de aproape 200 de ani de înstrăinare forţată. Patriotismul nostru nu este o slăbiciune sentimentală, ci o datorie bărbătească. A.G.: Maestre vă mulţumesc respectuos pentru acest interviu de mare sensibilitate şi emoţie. Toţi cei care v-au atacat vor fi de mult daţi uitării pe când dumneavoastră veţi rămâne de-a pururi. Domnule Vieru, vă îmbrăţişez cu mult drag, vă stimez şi vă iubesc ca pe cineva din familia mea.

Pe dl. Adalbert Gyuris cititorii noştri au avut prilejul să-l întâlnească în mai toate numerele revistei noastre... desprindem din fototeca „de aur ” a artistului 2 lucrări de grafică şi câteva fotografii de la lansarea volumului „Întâlnire cu destine”:

Adalbert Gyuris – două ipostaze - grafică Mihai Cătrună

Revistă de cultură, artă, tradiţie, spiritualitate, credinţă

Page 26

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE
Erinnerungen werden Auf mich rieseln wie Schnee. Geht auf der Abendstern Aus grüner Fichten Schatten, Und weil wir gern uns hatten, Wird lächeln mir von fern. Mit tiefer Traurigkeit Das Meer singt rau und taub... Doch ich werde zu Staub In meiner Einsamkeit.

10.iunie.2013 nr. 6 /22

Auszüge: Mihail Eminescu - Gedichte
Nachdichtung von Christian W. Schenk
ICH HAB NUR NOCH EIN STREBEN (Mai am un singur dor) Ich hab nur noch ein Streben: In ferner Abendstille Lasst mich in Frieden sterben An Ufers Meeresfülle; Sanft soll der Schlaf mir sein, Der Wald an meiner Seite Und über Wassers Weite Des Himmels klarer Schein. Ich brauch nicht Fahnen eigen, Kein Sarg mich decke zu, Flechtet das Bett zur Ruh’ Aus jungen Baumeszweigen. Und niemand an mein’ Haupt Soll weinen oder trauern Der Herbst nur, der entlaubt, Lasse die Äste schauern. Dann wenn die Quellen rauschen Im Fallen um mich schnell, Der Mond erscheine hell, Mit Tannenspitzen plauschen. Die Herdenglocken läuten Durch kühle Abendwinde Und über mich die Linde Wird ihre Blüten breiten. Wie ich auf diesen Erden Nicht irr’ wie eh und je,

DER SEE (Lacul) Blauer See in Waldestiefe Wo die Wasserrosen ranken, Beben Wellen aus der Weite wird ein Boot auf ihnen schwanken. Und ich wandle an dem Ufer Horchend, wartend, weiter schreitend, Dass sie aus dem Schilf erscheine Sehnsuchtsvoll die Arme breitend; Lass ins kleine Boot uns springen Und von Wasserstimmen leiten Bis das Ruder ich verliere Bis die Paddel mir entgleiten; Dass wir gleiten unter Mondes Zauber von der Lust umwoben Windhauch rausche in dem Röhricht, Murmeln sollen blaue Wogen! Doch sie kommt nicht... Einsam sitz' ich Während in mir Leiden brüten An dem blauen See, am Ufer, Voller Wasserrosenblüten.

Revistă de cultură, artă, tradiţie, spiritualitate, credinţă

Page 27

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10.iunie.2013 nr. 6 /22

SO ZART... (Atât de fragedă…) So zart wie eine Kirschenblüte Vor meinen Augen lichte sitzt, Und wie ein Engel voller Güte Auf meinen Lebenspfade trittst. Dein Fuß berührt die weiche Seide Des Teppichs, man hört's kaum, Von Kopf bis Fuß nur Augenweide So gleitest du wie leichter Traum. Wie Marmor wächst du aus den Falten Des langen wunderbaren Kleids Der Traum und Seele fest sich halten An deinen Augen voller Leids. Oh, wunderbarer Traum der Liebe Du Märchenbraut, die ich vermisst, Sollst nicht mehr lächeln, wenn's so bliebe, Zeigt nur noch mehr, wie schön du bist. Das Auge hast du mir umdüstert In Ewigkeit mit trauter Nacht Mit deinem warmen Mund, der flüstert Und mit dem Arme kalter Macht. Auf einmal kommt dir ein Gedanke, Ein Schleier trübt der Augen Mut: Des düsteren Verzichtes Ranke, Der Schatten unerfüllter Glut. Du gehst, und wohl hab' ich verstanden, Dass ich nicht folge deinem Laut, Für immer bist du mir entschwunden, Du meiner Seele ewig Braut! Dass ich dich sah, kommt mir zu Schulden, Und niemals hab' ich's mir verziehn, Doch diese Reue muss ich dulden, Ins Leere streck' ich Hände hin. Erscheinen wirst wie die Ikone Der Ewigen Marie und mehr, Auf deinem Haupt trägst eine Krone Wo gehst du hin? Wann kommst du her? TRENNUNG (Despărţire) Ein Zeichen dir verlangen mir nicht vergessen sein? Ich würde dich verlangen, doch du bist nicht mehr dein, Sollst nicht die welke Blume aus deinem Haar mir schenken, Mein Wunsch, der mir geblieben: sollst nicht mehr an mich denken. Warum triste Gefühle der längst verblassten Zeit Soll'n heute nicht erlöschen in alle Ewigkeit? Stets andre Wogen murmeln im Bach dasselbe Lied: Warum immer bereuen das selbe Abschiedslied, Wenn uns bestimmt zu schreiten aus dieser Welt heraus Wie Träume eines Schattens, und Schatten eines Traums? Wozu so heut' wie morgen dich meine Sorgen plagen? Wozu die Jahre zählen, die über Gräber jagen? Ist einerlei ob heute, ob morgen werd' ich sterben, Wenn meine Spur zerschmettert in allem wie die Scherben, Wenn du vergessen möchtest den Traum von unserm Glück Und wirst erwachen, Liebste, so lange Zeit zurück, Erscheine schwarz der Schatten in dem ich war verschwunden, Als ob wir zwei gar niemals auf Erden uns gefunden, Als ob die ganzen Jahre nur wüst und Leere waren Dass ich dich so sehr liebte, kannst du mir je verzeihen?

Revistă de cultură, artă, tradiţie, spiritualitate, credinţă

Page 28

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE
Du lass mich unter Fremden mit dem Gesicht zur Wand Und lass mein' Blick vereisen, unter des Lides Rand, Wenn Erde kehrt zu Erde wie eh und je zurück, Wer wird sich noch erinnern an dies mein Erdenglück? Die Klagelieder werden durch kalte Mauern dringen Erflehend meine Ruhe, die Ewigkeit mir bringen; Doch ich möchte, dass einer an meinem Grabe nieder Mir flüstre deinen Namen auf meine Augenlider, Dann werf' man mich zum Rande des Weges wie ein' Hund... Ich würd' mich besser fühlen als jetzt in dieser Stund'. Aus weiter Himmelsferne die Raben Strahlen saugen, Das Firmament verdunkeln auf meinen blinden Augen, Am Horizont die Erde ein' kalten Sturm gebäre, Mein Herz nehmen die Winde, die Erde Staub und Ehre... Doch du bleib wie die Blüte wie 'n jedem Augenblick, Mit großen Kinderaugen und einem feuchten Blick, Vom Kindesalter, Liebste, noch jünger werde immer, Von mir sollst nichts mehr wissen, auch ich kenne mich nimmer.

10.iunie.2013 nr. 6 /22

So ist's zu lindern Sehnsuchtsweh, Gedanken mir gesunde. Und wenn die Wolken weiter ziehn Und glänzt der Mond in Blässe, Dann ist's, dass ich in meinem Sinn Ich deiner nicht vergesse.

AN EINSAMEN PAPPELN... (Pe lângă plopii fără soţ…) An einsamen Pappeln ging ich Doch viel zu oft vorbei; Die Nachbarn alle kannten mich Nur dir war's einerlei. In deines Fensters vollen Strahl Blickte ich oft im Stehen; Die ganze Welt verstand mich mal Du konntst mich nicht verstehn. Wie oft da harrend hoffte ich Ein Flüstern von dir leicht! Ein Tag des Lebens nur für mich, Ein Tag hätte gereicht; Nur eine Stunde Freund sein, Um Liebende zu werden, Zu hören deine Stimme fein Die Stunde, und dann sterben. Hättest ein' Strahl aus deinem Blick Mir dann gegeben gern, Wäre am Himmel ewig schick Entflammt ein neuer Stern;

Grafica pentru poezii - Mihai Cătrună UND WENN... (Şi dacă…) Und wenn am Fenster Zweige wehn Und wenn die Pappeln rauschen, Ist's, dass ich dich soll ewig sehn Dich nähern, mit dir plauschen. Und spiegeln Sterne sich im See Erhellend bis zum Grunde,

Revistă de cultură, artă, tradiţie, spiritualitate, credinţă

Page 29

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE
Dann lebtest in Unendlichkeit Reihen von vielen Leben, Nach deinen Armen weit und breit Würde der Himmel streben, Ein Bildnis ewiglich geliebt Wie's war zu keiner Zeit So wie es Feenmärchen gibt, Der Ewigkeit geweiht. Denn heidnisch liebte dich mein Blick Voll Schmerz, mein nimmersatter, Vererbt von Ahnen, Stück für Stück, Vom Großvater zum Vater. Doch heute kein Bedauern weht Komm seltner ich vorbei, Und dass dein Haupt sich traurig dreht Mir nach, ist einerlei, Denn heute gleichst du jeder Frau An Haltung und an Tracht, Auch wenn ich dir noch mal nachschau' Mit toten Auges Macht. Es wäre dir vielleicht gelungen Hättest dem Zauber dich gestellt, Die Nacht könntest du so entzünden Als Liebesfackel dieser Welt. Da schlossen unsre Herzen Band Auf Ewigkeit und glühten, Wenn duftend streute in das Land Der Flieder seine Blüten. Wie hat die Sehnsucht aufgehört In Nacht plötzlich zu scheinen, Wenn auch die Quellen ungestört Hörten nicht auf zu weinen,

10.iunie.2013 nr. 6 /22

Wenn auch der Mond durch Eichenschar Ging kühn auf seinen Wegen, Wenn deine Augen groß und klar Blickten so schön verwegen?

WENN DIE ERINNERUNG... (Când amintirile…) Wenn die Erinnerung zurück Mich ruft von alten Zeiten, Auf dem bekannten Weg ein Stück Werd' ich wieder mal schreiten. Hoch über deinem Hause sind Noch heut dieselben Sterne, Die leuchteten mit Strahlen lind Meine Bewegtheit gerne. Vielleicht das Laubwerk überfliegend, Erscheint der Mond noch immer, Der uns, umarmt, ertappte liegend, Flüsternd in seinem Schimmer.
Christian W. Schenk33 – grafică fineliner – Mihai Cătrună

33

Christian Wilhelm Schenk (n. 11 noiembrie 1951 în Brașov) este un poet, eseist și traducător bilingv româno-german. Site: http://ro.wikipedia.org/wiki/Christian_W._Schenk

Revistă de cultură, artă, tradiţie, spiritualitate, credinţă

Page 30

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10.iunie.2013 nr. 6 /22

de ani de dezamăgire şi promiscuitate în care sistemul postcomunist nu numai că nu şi-a găsit cadenţa, dar a devenit nociv, toxic, distructiv pentru românitate.
- Acum, după ce am aflat unele lucruri despre tine ca… pui de om, elevă, fiică, viitoare studentă şi aspirantă la o carieră pe care eu o anticipez drept deosebită, de succes, lucruri pe care nu le voi dezvălui deocamdată cititorilor Naţiunii, spune-mi te rog, Ana Maria, de ce crezi tu că a fost născocită şi această artă, poezia, care îmbină cuvintele alese cu melodicitatea, refularea spirituală şi tâlcurile vieţii omului predestinat creaţiei? De ce crezi că a fost nevoie şi de poezie, printre alte arte, şi de ce există poezia?

de Violeta Deminescu34

Interviu de suflet cu tânăra poetă Ana Maria Gîbu Cea mai uşoară sarcină a scrisului despre scris, a cronicarului despre poeţi, a jurnalistului de artă şi cultură, este atunci când primeşte o scrisoare, un mesaj, o confesiune în care autorul se destăinuie cu generozitate şi spune tot ce simte şi tot ce intuieşte că îl poate interesa pe interlocutor ca mesager al cititorului. Având în lucru un frumos proiect al Editurii Naţiunea lansat în urmă cu o lună – publicarea unui prim volum antologic de poezie de simţire românească, al cărui titlu este Cu patria în suflet, printre cei 30 de coautori, majoritatea poeţi cunoscuţi, trecuţi prin botezul literar, nu mică mi-a fost surprinderea şi bucuria de a „îndrăzni” să ni se alăture şi o foarte tânără poetă, elevă de 15 ani, care, vă asigur (şi sper să vă şi conving prin acest articol) are forţa fertilităţii, are embrionul cuvântului ales şi frumos aşezat în versuri, are acurateţe şi stil şi are viitor! În urma unui schimb on line de impresii şi idei despre ceea ce înseamnă poezia pentru o adolescentă din generaţia de copii pe care noi, adulţii, avem slăbiciunea şi subiectivismul să nu îi evaluăm corect, la grămadă (!), să îi considerăm nepregătiţi, necultivaţi şi needucaţi faţă de valoarea noastră, a celor care am cam mâncat şcoală şi educaţie pe pâine neagră, comunistă, am primit răspunsuri impresionant de mature şi inteligente, scrise admirabil, care m-au obligat să revizuiesc orice prejudecată şi să îmi reformulez părerile despre copiii pe care naţiunea română îi are, despre salvatorii morali ai societăţii atât de divizate, de atomizate, de greu încercate după 24
34

- Poezia există pentru că există poeţii, acei nemuritori ai cuvintelor care însoţesc omul pe cărările vieţii când râde, când plânge, când este iubit, când este trădat… - Scurt şi… cuprinzător răspuns, cumva şcolăresc… este şi firesc. Hai să te provoc să nuanţezi: tu de ce te-ai apucat de scris poezie? Nu crezi că există o adevărată invazie de poeţi, mici şi mari, tineri şi vârstnici, cu har şi fără har, cu operă şi fără, încât sunt îndreptăţit adesea să fiu răutăcioasă sancţionând nonvaloarea prin a afirma că de atâţia poeţi care au ieşit din ascunzătorile proletcultismului şi încă s-au născut după revoluţie, sau ce o fi fost vânzoleala aia din 1989, de când s-a dat liber la tipar, nu mai vedem poezia adevărată şi poeţii veritabili, încât se sufocă adevărata creaţie? Tu de ce scrii? - Eu ştiu din ce motive scriu… M-au fascinat mereu literele şi cuvintele şi am evadat de mică pe aripile poeziei. Am descoperit apoi notele muzicale şi muzica, crezând un timp că acesta va fi drumul meu, dar odată cu primele versuri scrise, mi-am dat seama că de fapt îmi doream altceva: nu să transmit, aşa cum făceam prin cântec, ce simt alţi oameni, ci să spun eu celor din jur cum văd lumea prin ochii şi sufletul meu. Aşa s-a născut poezia. Ea este singurul lucru pe care nu mi-l poate lua nimeni. Este ceea ce ştiu eu să fac cel mai bine, din toată fiinţa mea, raţiunea modului meu de a fi. - Frumos spus! Este, într-adevăr, singurul lucru pe care nu ţi-l poate lua nimeni… Deşi… Dar nu vreau să te contrazic şi să conduc discuţia spre o temă urâtă, naţională: plagiatul… Nici să te avertizez ce înseamnă

http://violetademinescu.blogspot.ro/

Revistă de cultură, artă, tradiţie, spiritualitate, credinţă

Page 31

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE
mimetismul, pastişa, furtul intelectual… Le păţesc şi le trăiesc şi eu cu amărăciune şi revoltă uneori, de aceea şi atitudinea mea critică faţă de masa de… poeţi „câtă frunză, câtă iarbă…” Spune-mi, tu scrii din durere, din starea de combustie interioară din care se distilează stările de tristeţe, nostalgie, nefericire? Ce foloase ai răscolindu-te, maturizându-te prematur sufleteşte ? - Îmi place să scriu! Şi îmi place deoarece, atunci când versurile se înşiră pe hârtie, mai încet sau mai repede, gândurile, sufletul meu se eliberează, orice umbră dispare, iar eu mă simt stăpâna lumii… mele. Aşa am păşit, în lumea oamenilor cu sufletul ca o aripă de înger, poeţii şi mă simt foarte bine. Poezia mi-a adus mari beneficii pe care nu le-aş fi avut niciodată dacă nu scriam. Scrisul mi-a adus beneficii unice! Am cunoscut oameni minunaţi din lumea literelor care m-au acceptat cu prietenie în lumea lor! Mi-am făcut mulţi prieteni, pretutindeni. Dar cel mai important lucru pentru mine… scrisul nu mă lasă să vorbesc niciodată singură, iar când vorbesc… mă ascultă până la capăt! La capăt nu am ajuns, încă… - Găseşti cu o uşurinţă uimitoare cuvintele, dacă nu aş şti câţi ani aş putea crede că ai terminat de mult liceul, poate şi o primă facultate… Dar tot nu m-ai convins… Să te întreb direct: Ana Maria, scrii de dragul cuiva? Treci prin faza aceea obligatorie a postpubertăţii de îndrăgostire? - Scriu de dragul meu şi al lumii! Scriu atunci când nedreptatea îmi pune cătuşe, eliberându-mă… Scriu singură sub bucata mea de cer, mulţumind lui Dumnezeu pentru darul trimis. Trăiesc apărând trecutul şi prezentul cu singurele arme pe care le am şi pe care nu le voi abandona niciodată: creionul şi cuvintele. Cred că poezia este ca o boală, o boală pentru care nu vreau să caut leacuri şi de care nu vreau să mă vindec. Pot explica mai bine prin următoare versuri ale mele: „…Sunt bolnavă/pentru că stau într-o pădure/ de versuri şi cânt cuvinte/mănânc salate din strofe/ îmi răcoresc fruntea/pe silabe de izvor/nu mă supăr/ sunt bolnavă de poezie”/ (Sunt bolnavă de poezie). - Nu te supăra: nu cumva te joci cu vorbele frumoase, poetice? Nu cumva, tocmai trecând de etapa jocurilor coplăriei, simţi nevoia, până vei intra în alte genuri de jocuri ale vieţii, în care, cel mai adesea,

10.iunie.2013 nr. 6 /22

abundă înfrângerile şi suferinţele, să îmbini şi să combini cuvintele de dragul cuvintelor? Poate ai tu o stea norocoasă care îţi dă abilitatea de a te juca inteligent şi duios cu limba românească lirică… Dar, ştii tu… cum spunea Eminescu: „E uşor a scrie versuri…” - „Când nimic nu ai a spune…” Da, ştiu, sunt versuri din „Criticilor mei”. Poezia este şi va fi pentru mine un joc nesfârşit, joc fără reguli. Poate vă conving prin următoarele versuri: „joc Aţa cu rima încrucişată/ sar coarda la mijloc de vers alexandrin/ dansez în ritm de strofe albe/cântând arpegiu din elegii/dorm cu sufletul pe haiku/visez poezii dintr-un vers.” Eu nu cred că m-am născut sub o anume stea norocoasă, aşa cum aţi putea bănui, ci cred că am primit de la Dumnezeu darul de a scrie şi şansa de a întâlni pe drumul vieţii mele oameni deosebiţi care, cu răbdare, dăruire şi migală m-au ocrotit, ajutat, îndrumat, mi-au insuflat acea stare de a avea încredere în mine şi în ceea ce fac. Acestea toate, da, sunt stelele mele norocoase. Apoi, destinul ni-l facem noi. Prefer să cred că eu sunt propria-mi călăuză. Mi-au rămas în minte cuvintele actorului Dorel Vişan: „Motorul schimbării omului este propria lui minte./Grijile noastre atrag griji… bucuriile noastre atrag bucurii…/Dacă vrei să schimbi lumea exterioară, schimbă-ţi gândurile./Dacă vrei să ai BINE: Emite gânduri bune, rosteşte cuvinte amabile, acţionează pentru fericirea semenilor tăi./ Fericirea noastră de-pinde de noi înşine.” - Atunci să te descos şi mai mult, întrebându-te dacă nu cumva te mulţumeşti cu ceea ce îţi este facil, dacă nu te autoflatezi pentru „harul” uşurinţa de a potrivi cuvintele, de a le elibera şi ordona fără a fi nevoie de trudă, aşa cum cei mai mulţi poeţi adevăraţi trag din greu pentru a şlefui opera… Şi mă gândesc la Arghezi, în domeniul literaturii, la Brâncuşi în cel al artei… La cât au transpirat la propriu şi la figurat pentru desăvârşirea creaţiilor. Şi câte aripi şi-au frânt, cât zbor truditor au parcurs în cariera lor de visători şi meşteri artişti… Ai vreo reţetă, vreun secret al creaţiei? - Şi eu am reuşit şi continuu să „zbor” de la o treaptă la alta prin multă muncă, prin renunţări la aproape tot ceea ce copilăria îmi oferea şi, nu în ultimul rând, dăruirea şi iubirea pentru scris. Pentru mine, „zborul” este începutul succesului, iar parcurgerea drumului spre finalul lui depinde de fiecare dintre noi cât de mult ne dorim să ajungem în vârf. Îmi este foarte

Revistă de cultură, artă, tradiţie, spiritualitate, credinţă

Page 32

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE
uşor să creez personaje şi să le împletesc un destin fascinant şi plin de mister. Secretul meu? Este simplu. Când creez un personaj mă inspir mereu din lumea înconjurătoare, iau partea rea sau partea bună a mai multor persoane şi, combinându-le, dau naştere unui personaj aşa cum îmi doresc, pe care îl controlez doar „clipind”. De exemplu Julia, personajul principal din romanul meu „Blestemaţii” este creată din visele mele, din dorinţa mea de a deveni puternică, de a fi un lider. - Mă uimeşti: la 15 ani ai scris deja un roman… Şi eşti, probabil, propriul tău personaj puternic, marcant, carismatic… Calitatea ta de prozatoare şi romancieră mă obligă să purtăm şi alte serii de discuţii în viitor şi, de ce nu, să îţi urmăresc lungul „zbor”, evoluţia… Există, în cazul tău, o anumită legătură între procesul de educaţie şi asimilările din domeniul culturii? Nu cumva eşti un produs precoce, forţat, îndoctrinat cu teribilism şi perfecţionism, al unei educaţii riguroase şi exagerate prin cultură, fiind frustrată de copilărie? Se poartă în vremurile noastre în care mediocritatea inundă şi trage la fund ca o mlaştină, fiind nevoie de perseverenţă, de eforturi mari pentru a nu te lăsa trasă… - Şi eu m-am întrebat de multe ori astfel de lucruri şi mi-am răspuns… Ce legătură există între educaţie şi cultură? Educaţia şi arta sunt ca două surori siameze, unite prin toate organele vitale şi a căror separare nu este posibilă, indiferent de cât a evoluat ştiinţa. Dacă sunt educată înţeleg cultura, o apreciez şi caut să mă formez ca om după „canoanele” culturii, pot deveni creator de cultură. În altă ordine de idei, cultura mă educă prin şcoală, prin instituţiile sale specifice, prin comunitatea în care trăiesc. Pentru toate acestea am muncit foarte mult în timpul meu liber. Am înlocuit jocul, joaca, jucăriile, ieşirile la plimbare cu scrisul, desenatul, cântatul şi dansul. Am bucurii şi satisfacţii foarte mari adunate în sufletul meu. Una dintre aceste bucurii este şi apariţia mea, alături de autori consacraţi, în cartea de poezii pe care o pregătiţi. - În încheiere, vrei să le transmiţi ceva coautorilor şi cititorilor viitoarei antologii? Le poţi furniza mostre de creaţii lirice din grupajul de mai multe poezii din viitorul volum?

10.iunie.2013 nr. 6 /22

- Cititorilor antologiei „Cu patria în suflet”, care va vedea lumina tiparului prin bunăvoinţa dumneavoastră, le urez sănătate şi mulţumiri pentru bucuria pe care eu o voi trăi, ştiind că dumnealor vor poposi cu ochii şi sufletul şi asupra celor scrise şi dăruite şi de mine anume pentru ei. Mie îmi dau siguranţa că: „Nu umblu singură/printre umbre niciodată/ închid dragostea/în tâmple/când întunericul mă a-junge/o eliberez/am cheia în buzunarul stâng/iau şi lumina/ din ochii spălaţi de noapte/o ascund în li-niştea/ fiecărui asfinţit.” (Eşti cu mine). Da, vă pot oferi cu drag, în avanpremieră, câteva poezii din viitoarea carte. - Mulţumesc în numele lor şi al meu. Iată că, totodată, devii o colaboratoare de perspectivă a revistei noastre (…) ***

Eminescu-i aici
Eminescu-i aici unde eu mă joc trăiesc învăţ, cresc. Eminescu-i acolo unde tu râzi plângi speri, iubeşti vrei să te-odihneşti la umbra deasă dulce… de tei. Eminescu-i oriunde pe pământ unde frunza de plop mai tremură în vânt… Eminescu va fi aici acolo oriunde… cât luna şi stelele cu chip de fecioare

Revistă de cultură, artă, tradiţie, spiritualitate, credinţă

Page 33

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE
îşi văd pletele în lacul albastru iară şi iară… Scrisoare către Moş Ioan Roată Îţi scriu moş Ioane cu toc de istorie pe apa de Milcov într-o ramă de icoană despre alegeri parlament dreptate… vremuri au trecut ne amintim de tine… Îţi scriu moş Ioane cu drag de trecut pe bolovanul din curte Într-un colţ de grădină despre ţărani privatizare U.E… vremuri au trecut ne amintim de tine… Îţi scriu moş Ioane cu sărutul lui Cuza pe obrazul brăzdat într-un ochi de ţară despre şomeri pribegie diaspora… vremuri au trecut ne amintim de tine… Scrisoare către Veronica Micle Scriu cu pulbere de stele pe cununa de mirt robia iubirii strigătul şoaptelor tremurul apei vremea… trece-n amintiri. Scriu cu vise de gheaţă pe focul durerii tăcerea scânteii fuga gândului iertarea nopţii anii… trec în amintiri. Scriu cu lacrimi de gene pe rochia de mireasă dorinţa răsăritului mirarea crângului veşnicia iubirii… clipele… trec în amintiri. Te chem Te chem din amintiri pe malul Ozanei. mă vei recunoaşte, sunt fata cu valiza plină de doruri. Te chem din poveşti sub cireşul văratic. Sunt Cosânzeana, prea pământeană, fac motocei din vise de stei. Te chem de unde eşti la Bojdeucă, pe prispă. Bunicii povestesc încă, despre ceasornicul satului, mersul cu uratul… Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu mă scald în fantasme..

10.iunie.2013 nr. 6 /22

Revistă de cultură, artă, tradiţie, spiritualitate, credinţă

Page 34

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE
Să ne iertăm greşelile făcute Căci Dumnezeu ne-aşteapt-n infinit, Ne aşteaptă acolo în Fiinţă, Să fim mai buni, mai oropsiţi.

10.iunie.2013 nr. 6 /22

SPERANŢA

HATOS VASILE
Toţi suntem cerşetorii vieţii. Unii cerşesc mai puţin, alţii mai mult. Cerşim sinceritatea din noi, cerşim Absolutul. Pentru că a fi sincer înseamnă a suferi, înseamnă a te întoarce spre tine însuţi, spre absolutul tău, spre visul tău. Lumea îţi va părea ireală, pentru că există o altă realitate interioară, este realitatea sincerităţii. A fi sincer cu tine însuţi, cu Dumnezeul tău înseamnă a monologa cu Absolutul tău. Suntem prea sensibili pentru a suferi absolut, cum suntem prea slabi pentru a învăţa să suferim. Arta de a suferi se învaţă din voinţa ta de a percepe Absolutul. Nu suferim pentru a învăţa, ci suferim pentru a intra în sfera sincerităţii. Monologul tău cu tine însuţi este însuşi monologul sincerităţii. Pentru că a fi sincer cu tine însuţi înseamnă a fi sincer cu Absolutul, cu Dumnezeul tău. Puterea de a fi sincer stă în voinţa ta de a putea crea. Creând, înveţi a monologa. De aceea monologul este un sens în viaţă sensul spre Absolut! O cale greu de parcurs sau de urmat.

SĂ NE IERTĂM
Să ne iertăm greşelile făcute Prin timp să devenim mai buni Iar dacă Tatăl Nostru ne învaţă Să fim tari în slăbiciuni. Să urcăm pe scara conştiinţei În lumi visate de idei, Pe treptele sufletului nostru Noi ne întâlnim cu Dumnezeu. E Simplu, Sincer şi Curat Crezul ce vine din uitare Să dăm al nemuririi glas Adânc înfipt în cugetare, Iar dacă Timpul ne grăbeşte Şi urcă gândurile-n infinit Să dăm iubirii absolute Al nemuririi nostru vis. Viaţa - o clipă trecătoare Trecem prin ea fără să ştim Şi doar de ea ne amintim Când suferim.

În orice suflet există o speranţă Că fericirea ne aşteaptă în infinit, Că gloria iubirii prin sentimente paşte, O nouă zi, un gând mai fericit. Şi prin poeni de gânduri îndrăzneţe De euforia sufletului avut, Să dăm crezare în bineţe, Să renunţăm la rău, să fim mai buni, Să fim ceea ce-am fost: Copii. Mai simpli, mai curaţi, Mai visători – în fiecare zi. Prin simplul fapt că existăm Prin bucurii şi fapte cugetate, Să dăm crezării sufletului pur Ce cade în cascade îmbelşugate Unde o ploaie de simţiri Se naşte vie în cetate! Cu ziduri groase care ne împresoară Cugetul, adânc înfipt în noi, Ca răul ce vine din afară Să nu pătrundă înăuntru. Oh, voi ziduri, ce-mprejur împrejmuiţi Al nostru cuget de cugetele sărace Ce vin inconştient în conştient, Iar calea este o mare fără fund Unde se-afundă gândurile toate.

SĂ ÎNVĂŢĂM SĂ FIM MAI BUNI
Să învăţăm să iubim cu puritate Să înălţăm iubirea în infinit Ca să cunoaştem liniştea uitată De adoratul nostru vis. Să intrăm în sfera nostalgiei Plutind cu gândurile în infinit Să fim ce-am fost odată Copii iubiţi de taţi şi de mămici, Să avem răbdarea conştiinţei Să fim copii cu sufletul curat Să avem iubirea dăruinţei Să dăm din noi tot ce-i mai bun şi mai curat. Să fim copiii nostalgiei, Şi să urcăm pe culmi, pe fericiri, Ca să găsim şi clipa veşniciei,

Revistă de cultură, artă, tradiţie, spiritualitate, credinţă

Page 35

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE
Ce-n suflet zace şi-n simţiri. Şi să urcăm pe culmile iubirii Şi să simţim tot ce-i bun şi ce-i frumos Şi să urcăm pe culmile fericirii Urcând în sufletul pios. Să fim mai buni, mai puri, mai conştienţi, Că viaţa este o apă curgătoare, Să ne întoarcem în trecut Să căutăm adâncile izvoare, Ce izvorăsc din clipa veşniciei, Să căutăm, în noi, să fim mai buni Să căutăm iubirea nostalgiei S-avem aceleaşi sensuri, aceleaşi bucurii Care se nasc în clipa voioşiei Când ne visam să fim copii! Ce-am fost? Ce noi vom fi? Când moartea ne pândeşte în uitare! Vom fi ce-am fost cândva, în trecut, Căci ne îndreptăm spre veşnica visare, Spre veşnicia clipei infinite, Ne întoarcem toţi spre infinit, Ne căutăm speranţe, chiar şi-n vise, Visându-ne c-am fi în timp Şi timpul ne omoară peste vise. Să fii tu Cronos sfidătorul Timp? Să ai puterea veşniciei? Să ne trimiţi în vuietul de simţ! Ca să cunoaştem şi clipa veşniciei. De ce tac cei ce cred că au În suflet bogăţii neasemuite? Ei tac pentru că nu au O clipă era viselor tăcute. În lumile de odihnioară. Îl Văd şi Mor, Trăiesc, Înviu, Căci Adevărul zace viu În conştiinţa mea demult Îl simt şi adesea Îl ascult, Îmi spune multe şi-L privesc Cu ochii de înger îngeresc, Cu fluctuaţii de Lumini Şi de Materii care vin De Energii care-mi aduc Şi-mi spun că Timpul l-am pierdut Că visul meu s-a împlinit Că sufletul mi-e mântuit, Că Adevărul zace în mine Cuprins de Energii Divine, Că Paradisul l-am câştigat Umblând cu sufletul curat, Că greul din conştiinţa mea L-a dus chiar suferinţa mea.

10.iunie.2013 nr. 6 /22

Ştefan Alexandru Ciobanu
stenografia unei linişti
întunericul îmi frământa umerii ca unui boxer gata să intre în luptă iubita se trezise visase probabil de dinainte tot poemul aceasta o cunoşteam foarte bine atât de bine încât ştiam că din câteva mişcări s-ar fi putut construi pe pielea ei o centrală atomică de culoarea porilor a fost noaptea în care eu şi iubita mea ne-am privit în ochi stând spate în spate noaptea în care dumnezeu a ţinut un discurs de tăcere de atunci după ce beau sparg sticlele şi mângâi cioburile surâzând a moarte.

ÎNTÂLNIREA CU DUMNEZEU
La poarta sufletului meu Mă întâlnesc cu Dumnezeu Îmi bate încet că vrea să intre Cu Mântuirea să m-alinte. Aşa este sufletul meu Când mă întâlnesc cu Dumnezeu, Îl las să intre încet în mine Să-i simt puterile divine, Căci vine încet şi Focul Său Îmi purifică sufletul de rău Şi-l simt cum intră încet în mine Ca să-mi aducă numai bine, Îl simt atât de-aproape Când vine în fiecare noapte. Cum sufletul meu zboară

Revistă de cultură, artă, tradiţie, spiritualitate, credinţă

Page 36

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10.iunie.2013 nr. 6 /22

C.Abălaşei-Donosă şi Ion Ionescu-Bucovu

Constanţa Abălaşei-Donosă, o împătimită de Eminescu, pictoriţă, arhitectă, poetă şi scriitoare, în cartea ei „Avem nevoie de Eminescu”, Editura NICO, 2013, editată de Băciuţ Nicolae, cu o prefaţă de I.P.S. Dr. Casian Crăciun, ne înfăţişează cu peniţa şi penelul atmosfera de vis a operei eminesciene, aducându-ne în faţă portretele lui Eminescu, ale Veronicăi Micle, ale celor care l-au iubit şi au scris despre poet, peisaje din Ipoteşti, cu casa natală, aspecte din „Luceafărul”, din „Sara pe deal”, din „Floare albastră”, din „Somnoroase păsărele”, din „Sonete”, din „Lacul”, din „Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie”, din „Povestea codrului”, din „Ce te legeni...” etc, apoi imagini (grafică în peniţă) din Botoşani cu bisericuţa Uspenia, colecţie de cărţi poştale cu poetul, ilustrate cu fragmente din poeziile lui Eminescu. Trece apoi la cei care au scris sau au iubit opera eminesciană şi pe Eminescu, începând cu Maiorescu, apoi cu Iorga, Ibrăileanu, Caracostea, D. Popoviciu, G. Călinescu, D.P. Perpessicius, T. Arghezi, Edgar Papu, L. Blaga, I.Slavici, C. Noica, Zoe Dumitrescu-Buşulenga, G. Vieru sau Ion IonescuBucovu, făcându-le portretele, fie acuarelă, fie grafică în peniţă, ilustrându-le portretrele cu citate din operele scrise sau cu amintiri despre poet. Născută la Brăila, încă de mică a îmbrăţişat arta şi în special pictura, absolventă a Institutului de Arhitectură Ion Mincu, Bucureşti, membră a Li-

gii Scriitorilor din România, debutează ca scriitoare în anul 1970 la „Convorbiri literare”, publică apoi în „Luceafărul”, revistele „Dunărea”, şi „Ţara Fagilor”, apare în antologii literare cu poezie şi proză. A făcut parte din cenaclul literar Mihu Dragomir, unde a fost remarcată ca poetă cu poeme de o deosebită frumuseţe. În poezie cântă iubirea, natura cu toate frumuseţile ei, dragostea de ţară şi de pământul natal. A publicat „Sonate”, „Anotimpuri pentru prietenii mei”, „Amintiri care nu mor” etc. Poeta este prezentă şi pe net cu poezii de o tulburătoare zbatere sufletească, cultivând un lirism temperat în care eul se desfăşoară în toată plenitudinea lui. Constanţa Abălaşei-Donosă se remarcă în special prin talentul său de pictor şi grafician. Este membră a Asociaţiei Artiştilor Plastici din TârguMureş, a Asociaţiei „Les artist-pentre de Macon”Franţa, a participat cu expoziţii personale în Brăila, Botoşani, Galaţi, Suceava, Rădăuţi, Putna, Dragomirna, Iaşi şi Târgu-Mureş. Apoi în străinătate în Franţa, Canada şi Republica Moldova. A participat cu expoziţii în grup în România, Franţa, Turcia şi Italia. A fost laureată a concursului de artă plastică şi grafică între 1982-1988 cu patru premii întâi, două premii trei şi un premiu special al juriului. Are lucrări de grafică şi pictură în colecţii particulare în România, Grecia, Franţa, Italia, Canada, S. U. A. şi Republica Moldova.
Prof. ION IONESCU- BUCOVU

Revistă de cultură, artă, tradiţie, spiritualitate, credinţă

Page 37

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE
„Dorind să-şi exprime „nevoia de Eminescu", Constanţa Abălaşei-Donosă a recurs la mijloacele care iau asigurat dintotdeauna garanţia întâlnirilor admirabile. Simţindu-se în largul său încercând să şi-l descopere sieşi pe Eminescu, ne-a dăruit din darul ce i sa dat, dobândind astfel colţul de cer ce-i ocroteşte pe cei merituoşi. Rafinamentul intrepretărilor sale plastice sunt întru câştigul situării lui Eminescu întrun orizot continuu de vizibilitate şi actualitate.”
NICOLAE BĂCIUŢ
Constaţa Abălaşei-Donosă şi-a găsit de mai multe ori loc printre paginile revistei noastre, astfel pentru cine doreşte să citească şi să vadă mai mult din arta domniei sale poate să acceseze de pe google: www. nomenartis.ro următoarele numere:nr. 9/ 2012 unde la p. 67 va găsi: „Constanţa Abălaşei Donosă, - Mesteacănul, este simbolul meu. Apoi în nr. 12/ 2012 cu : „Arta contemporană – Eminescu” p. 39 şi -„Poezii bilingve românofranceze” (traduceri din poeziile lui Eminescu şi grafică Eminescu) /p. 43/; în nr. 15 cu – „Ne-am iubit cândva” /p. 45 şi „Pagini de istorie” /p. 61, iar în nr. 1/17 /2013 cu „Profil de autor: poet, grafician, pictor” /p. 31. Pentru cine doreşte să vadă mai mult din opera artistei vă invităm pe pagina dnei Constanţa Abălaşei-Donosă - site-ul/blogul:http://cabalaseidonosapenitasipenelul.blogspot.ro/ (n.r)

10.iunie.2013 nr. 6 /22

Elegia II sărută-mi ochii trişti prin necredinţa buzei tale păgâne, deschide fereastra soarelui din inima nopţii de tăciune. redă-mi speranţa prin raza de păcat, alină-mi zbuciumările cuvintele de dor dorinţele risipite în largul zărilor. redă-mi candoarea şi visele ce mi le-ai luat, tu om străin cu chip de spân. sparge tăcerea, liniştea să mi-o adun ! Elegia III ochiul tău cel mult albastru e oceanul îngheţat, parcă-ar fi un ochi de astru, din poeme adunat. buza ta care şopteşte murmuri rătăcite-n ton, îţi e gândul nepăsat de iubire zburător . dar ce ai, ai nostalgie îmbrăcată în durere ? te-am dorit cu bucurie, tu, ai răsărit tăcere… Elegia IV sunt Dunărea cu lacrima albastră şi Bărăganul, îngălbenit de soare. sunt vântul adiat al florii din fereastră balada pământului, cântată pe-nserare. sunt răsăritul spulberat din delta stufului ; şi strigătul de păsări

Constanţa Abălaşei-Donosă – Elegii
Elegia I mi-ai dăriut din bolta ochiului tăcut dulceaţa, sfântă de lumină fiorul mi l-ai fulgerat n-am priceput, că ce mi-ai dat n-o să mai vină ! m-ai întrupat cu vorba ta, eterna dezmierdare din cânt de violină, am aşteptat, am aşteptat nici ele n-au mai fost să vină !

Revistă de cultură, artă, tradiţie, spiritualitate, credinţă

Page 38

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE
brodat din zări, sunt geamătul de piatră din albia fluviului şi pasul Chiralinei, dincolo de mări. sunt strigăt rătăcit, ca punctele-n eter şi florile din câmp şi iarba cea uscată. parfumul salcâmilor plecat spre cer. ciulin trist din Bărăgan doar de tine-ndrăgostită. Elegia V o ploaie aş vrea să fii trupul, să-mi îmbrăţişezi, şi vânt aş vrea să-mi picuri, ramuri verzi. o rază prelungită tu să fii să mă săruţi pe frunte, şi din fântâna inimii să-mi dăruieşti cuvinte. să fii un lan de grâu în care să ne prindem, gândurile de mătase iluziile suferinde. să fii tâmpla cerului şi drumuri stoarse de vise, la fântâna dorului, de lacrimi cuprinse. la mijloc de valuri sparte. după nopţile cu stele ce veghează între sori ! Elegia VII în sufletul meu se adună gândurile precum frunzele toamna, adormite înainte să răsară soarele peste ele căzândpicături de rouă spălând golul din interior. dar de ce cad frunzele atât de stupid ? ce colorate sunt ! Elegia VIII iubire infinită iar pleci din lumea mea ! ai stat, ai înnoptat gândind la muza ta. iubire fără nume întoarce-te din drum, rămâi nu descompune şi ultimul cuvânt.

10.iunie.2013 nr. 6 /22

Elegia VI eşti ultimul cavaler din drumul florilor de lumini presărat, vreau să rămân cu chipu-ţi prelins în amintire ; cu paşii tăi flămânzi purtaţi uşor, uşor între somn şi trezire, din iubire, în iubire după ploi, după vânt după cârduri de cocori, după sălcii aplecate

Constanţa Abălaşei-Donosă/acuarelă

Revistă de cultură, artă, tradiţie, spiritualitate, credinţă

Page 39

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE
Să facem cunoştinţă cu pictoriţa Cătălina Drăgulin
Între ramele şi... printre ramurile desenate şi pictate, Cătălina Drăgulin a pus suflet şi iscusinţă, idei şi imaginaţie, tehnică desăvârşită, calitate picturală, şi concept pictural, chiar altoit pe cel de ceramist. Îmi amintesc că, văzându-i primele lucrări prin 2005, m-a frapat caracterul de stereotip. Dar similitudinea frizează uneori identitatea. Ramurile-i în noapte sau „spinii ce împodobeau odată fruntea lui Iisus" au căpătat în timp alte valenţe. Apoi au devenit doar decor, aşa cum se întâmplă în lucrările ei de dimensiuni mari. Subiectul s-a schimbat, însă tema rămâne mereu interpretabilă. Tabloul capătă deschidere practicată, pentru unii iluzionistă, melancolia unei posibile „evadări", sau aventura, chemarea spre necunoscut. Pentru mine, tabloul din centru „Poartă spre moarte", reprezintă o deschidere spre alt tărâm, spre alte dimensiuni sau poate o oglindă... sau o scenă! Iniţial am asemuit-o cu „Poarta Infernului”, ampla compozitie a lui Rodin aflat la Musee d'Orsay, dar poate fi şi o poartă spre paradis, cu perspectivă ime-diată, alternanţe... O despărţire, o revenire... De la Cenino Cennini, Alberti, Piero della Francesca, Luca Paccioli, Leonardo da Vinci „fereastra" amplasată într-o lucrare a fost şi rămâne o metaforă a perspectivei. La Vealsquez, de exemplu, uşa deschisă arată o altă lume din alte timpuri: prin uşa deschisă, dincolo, în cealată cameră, pe caroiajul podelei, apare scena în care Iisus este în vizită la Marta şi Maria (în tabloul de la Prado Cristos la Marta şi Maria". Şi acolo şi aici - NOI - facem parte din tablou, suntem martori întâmplători, prin implicare pur şi simplu. Totul este un joc şi o tehnica... în care spectatorul, privitorul este invitat să participe. Ochiul şi lumea, privirea şi aparenţa (emphasis) se află într-o relaţie reciprocă de proporţie naturală. Privirea poate fi impură, ochiul distras, vederea mai puţin bună, însă nu poate fi inadecvat.

10.iunie.2013 nr. 6 /22

„Eclipsa" este o interpretare modernistă a ideii de eclipsă, norii nu sunt tiviţi cu cromatica cvasi-cunoscută, ci devin chiar roşu-incandescent. Parcă în spatele norilor găseşti un alt tablou, neaşteptat, vivant. Mi-a plăcut mult „Înnegurare", eu l-aş fi numit „Nemărginire"... Frunzele marginale te prind în dansul lor şi te iau cu ele spre nu se ştie unde... Petalele albe din noaptea tabloului nu duc spre tenebre, ci te fac să auzi Valsul Florilor din „Spărgătorul de nuci" (Ceaikovski). M-a fascinat coloritul uşor teatral, ce te invită să-i găseşti urma în pădure... Iar cromatica când vie, când în tonuri calde (contraste aparent atemporale, excelent alcătuite), emană atâta rafinament încât gândul m-a dus către profesorii ei de la „Academia de Artă", şi a avut mari maeştrii (ai măiestriei) care-au făcut-o să-şi aleagă şi dimensiunile, şi tentele, şi tonurile culorilor, contrastele structurate cu care acum se joacă aparent, dar pe care le stăpâneşte.. Şi nu oricum, cu inspiraţie, imaginaţie şi bun gust pentru că şi acesta se dobândeşte. Tablourile de dimensiuni mai mici sunt un dialog al ei cu lumea, aşa cred eu, se explică multitudinea de forme fluide, fiinţe, flori, îngemănări ce le găseşti la o privire mai atentă. E modul pictoriţei de a rezona cu lumea din universul ei apropiat. Noi toţi suntem deja obişnuiţi cu lucrările în genul de pe peretele din dreapta, dar imaginaţi-vă că le-aţi zări într-o expoziţie colectivă, unde printre multe altele aţi vedea unul sau două dintre ele. În mod sigur veţi face diferenţe, asocieri, dar sigur paşii vă vor duce spre ale protagonistei de azi. Eu una, mi-aş dori să picteze tablouri de dimensiuni mari, uşor, dar sigur, să se petreacă un muta-tis mutandis pe care nu doar eu îl aştept. Cătălina Drăgulin e un spirit interogativ, plină de originalitate, ce şi-a creat un stil propriu ce o reprezintă şi care are penelul ei, personalizat.
Liliana POPA istoric de artă

Revistă de cultură, artă, tradiţie, spiritualitate, credinţă

Page 40

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10.iunie.2013 nr. 6 /22

ADRIAN PAPARUZ36

Rodica Elena Lupu35
CLIPA Omul n-o ştie n-o vede, n-o ia în seamă. Uneori o cheamă, sau o blesteamă. Atunci când devine fior o scrie, o cântă, o poartă Ca pe propria-i soartă. Atenţie dar: Clipa nu este har, ci e drum sau hotar! ALERGARE ÎN NORI Norii se ţin în cârje de ninsoare Vag timpul ţesătura o complică, Contururile ard în îngroşare Sub marea de lumini cu ochi de sticlă. Atâta frig s-a condensat în aer Şi-atâta întuneric în pământ, Prin rumeguşul iernii vântul taie Mici fulgere în vidul pal dansând. Atâta timp s-a condensat în aer Şi-atâta necuprindere-n cuvânt Prin zaţul depărtărilor mă-ncaier, Cu umbra mea, în vidul pal dansând. Sunt reci culorile şi părăsite, E o aversă de metale gri, Largi voaluri indigo cad împietrite, Sub răsuflarea serii albăstrii.
35

mitul erai frumoasă ca o duminică de paşte cu mireasma cozonacilor în priviri şi sânii plini de vinul împărtăşaniei surâsul ţi-era încondeiat (aşa ca un ou de pus în vitrină) iar tălpile păreau să te poarte deasupra colbului nimeni nu ştie nici acum de ce sau de unde dar când ai intrat în biserică goală de orice prejudecată timpul s-a oprit câteva eternităţi să numere cu tine lacrimile trecutului pe care l-ai atârnat fără să ceri voie de urechea dreaptă a preotului topit şi el ca o lumânare apoi ai plecat pentru totdeauna la fel de goală ca o întrebare retorică doar umbra ta a rămas pictată pe toate porţile şi parfumul la fiecare răscruce cu destinul un blestem fericit păsări toate păsările s-au exilat azi în mintea mea obosită iar tu candidă precum brutus zbori şi scuipi seminţe chiar pe chelia mea de parcă n-ai vedea cum ciocurile lor îmi ciugulesc fericite toate amintirile despre tine nici nu mai ştiu cum te numeşti femeie acvilă (oricum pentru istorie nu mai eşti relevantă) opreşte-ţi doar o clipă fâlfâitul lângă tine cezar e mort.
36

http://www.rodicaelenalupu.piczo.com/

http://reteaualiterara.ning.com/profile/paparuzadrian

Revistă de cultură, artă, tradiţie, spiritualitate, credinţă

Page 41

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10.iunie.2013 nr. 6 /22

DANIEL DUMITRU DARIE – De de-atunci, din timpuri...
Să stau să întreb, sau să întreb? Pe cine să întreb oare? Câţi din trecătorii de pe drumuri au fost pe-acolo, pe unde am fost noi şi, mai ales atunci când am fost noi? Pe tine de te-ntreb, cum aş putea afla mai mult decât ştiu eu, când şi tu îmi pui mie aceleaşi întrebări? Pe cine atunci... Pe cine să-l întreb şi să nu mă tem că ceea ce mi se răspunde nu e o scornire? Pe cine? Ca om, cu mine trebuie să încep, căci eu sunt şi trăitorul şi simţitorul şi făptuitorul de aici, de acum, de atunci, de acolo... În afară de mine, doar îngerii şi Dumnezeirea, răspuns pot să-mi dea, să-ţi dea, să ne dea... M-aş întreba de crezi şi tu la fel, dar nu măntreb căci tot la fel ştiu că e şi pentru tine... Pe mine, mie... E chiar întâia oară când mă îndemn să fac toate astea, căci mie trebuie să-mi explic de ce şi cum sfidez realitatea ce sunt şi sunt altfel decât sunt, de ce aştept cu sufletul la gură ceea ce nimeni nu ar crede că aştept, de ce îmi este dor de ceva ce nu se poate defini clipei de faţă ca motiv sau cauză. Dincolo de realitate trebuie să văd, realitatea, care mi-e ştiută, dar simt că altceva o redefineşte şi altceva face ca eu să fiu altfel. Spre omul, gânditorul în formule şi cifre, trecut prin sita anilor şi îmbogăţit în raţionamente adunate pas cu pas, m-am întors şi l-am întrebat de ce e diferită realitatea de simţirile realităţii. Şi nu ştiu dacă a privit în oglindă ori din gândurile măcinate, frământate şi dospite a încropit o piramidă cu de toate, dar a încercat să-mi arate că este pornit un uragan căruia el nu-i poate ţine piept. -Adună-te, pune în balanţă şi compară! Fă numărătoarea timpului, contabilizează-ţi faptele, împarte-le în cele ce lasă să spui Da, fără să crâcneşti şi cele ce te obligă să spui Nu, indubitabil. De te trezeşti în nebunie, de nu ştii dacă să te mulţumeşti cu prima concluzie, nu uita că trebuie să fii pregătit să auzi multe şi să vezi multe. Ţi-s dator, ca fiind tu, să îţi spun ceea ce eu, împreună cu tine, am învăţat.

Întregul ce eşti poate fi un uriaş, dar că ceea ce se vede contează lumii în care stai şi trăieşti. Cea mai măruntă faptă ce ţi-a scurtat un picior este văzută până în zările albe, orice creştere nimeni nu o bagă în seamă. De-ai reuşit să te ridici, cei ce nu te ştiu, încă mai cred că ţi s-au pus trepte sau rampe sub picioare. De te-ai ridicat dintr-o cădere, toţi vor spune că ţi-s oasele rupte şi te ţin protezele drept, că altfel ai fi rămas să te târăşti. Aşa cum am fost, aşa cum sunt, aşa voi fi tot timpul părtaş la toate. Prin mine eşti tu, şi eu mă ştiu acum ceea ce sunt în lume. Mă văd puţini, prin altele ale tale mă pui în situaţii grele în faţa celor care se uită doar la mine. Să le fac faţă nu pot, sunt doar o buturugă mică pe care ei tot vor să o calce în picioare dar o fac pe încercate, n-au curajul, şi nu ştiu de ce, să treacă, în fugă peste mine, ori să o ia şi să o arunce în foc. Rar, mai trece cineva şi ştergând praful se arată mirată de lemnu-mi neputrezit, dar, ori e izgonită, ori gonită, ori temătoare, pleacă uitându-se mereu în urmă, spre mijlocul răscrucii în care stau. Iar noaptea trebuie să simt ascuţit tăiş al securilor ce mă lovesc spre a încerca spargerea-mi. Eu sunt faptă, cuvânt eşti tu! De fapte pot să vorbesc, şi ceea ce pot să spun îţi spun. Eu dau glas cuvântului, eu îl plămădesc, dar în afară de a te întreba dacă pe mine mă iubeşti mai mult decât restul a ce eşti, şi de mine ţii cont mai mult decât de tot restul, nu pot. Eu nu m-aş mai pune la încercare, dar tu de mult m-ai arătat cu degetul şi mi-ai punctat necruţător în cele adunate de la lume, de la alţii ori de la cele modelate de mine. Şi cum acum nu pot să îţi mai spun că nu greşesc, căci greşit-ai prin mine, fă cercetare şi pune întrebare către restul. Cât pot eu cuprinde, nu e destul, întregul e prea mare... Pe mine întrebându-mă... Nu mai ştiu ce sunt: Cel ce merge prin pădure dar nu vede copacii sau Cel ce merge printre copaci şi nu ştie că merge prin pădure. Pădurea prin care păşesc să fie cea dătătoare de trăiri ce transcend realitatea sau liziera, plină de Lumini calde şi orizonturi adevărate, deschise spre departe să fie miez de speranţă, iar liniştea ce mi se aşterne sub paşi şi mă înveleşte, ferindu-mă de frigul în care am tot stat de credeau toţi că voi îngheţa, să fie venită din mine, cel privit de toţi cei ce-l privesc? De de-atunci, din timpuri... (...)

Revistă de cultură, artă, tradiţie, spiritualitate, credinţă

Page 42

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10.iunie.2013 nr. 6 /22

Autor:Liliana POPA

Mihai Cătrună este un excelent grafician, pictor, ilustrator care m-a cucerit de îndată ce i-am răsfoit albumele. Dar mai întâi de toate aş dori să subliniez vocaţia de portretist. De la simple crochiuri, la schițe, la grafică și pictură se simte mâna sigură şi fină de desenator înnăscut. Lucrări în cărbune sau creion, laviuri sau ulei pe pânză reuşesc să prindă sclipirea din ochii personajului, atitudinea, contextul. Linear, colorist, „se joacă” pur şi simplu între academism, tradiţionalism şi modernism, ca la final, să obţină adevărate sinteze, ce poartă marca Mihai Cătrună. Preocupat de oamenii din jurul său, de personajul pe care doreşte să-l redea în acea clipă, ştie să surprindă, din câteva linii, fizionomia unui personaj şi să creeze una veridică sau să redea atmosfera din jurul acestuia. Adevărul uman surprins în diverse ipostaze se dezvăluie în lucrările sale. Unele portrete sunt academiste, ca pe vremea lui Aman şi Grigorescu, altele amintesc de Dărăscu, altele sunt realiste, realizate fără sau după model. Mă întreb care ar fi preferatul pictor al lui Mihai Cătrună? Portrete de aparat, capete de expresie, portrete de societate... Uneori portretistul transcende imaginea individului particular, pentru că portretul înseamnă şi mesaj, şi forță de impact. Portretele mondene au avut şi vor continua să aibă o mare importanță în creația fiecărui pictor, ca urmare „Portretul monden” are, şi la artistul Mihai Cătrună, caracterul cosmopolit al clientelei, dar reprezentarea este de multe ori între realitate şi ideal. Am fost plăcut surprinsă când în astfel de „mondene" am regăsit aranjarea părului desenată în stilul lui Leonardo de Vinci - mă refer la turbionul de apă, la firele de iarbă răsucite... Asemănarea cu „personajul-model" este uluitoare. Şi totuşi rămâne un surrealist. E un surrrealism târziu, nu ca la Dalli, eu îl aşez aproape de Bălaşa. Sabin Bălaşa devenise clasic

înainte de a împlini 40 de ani, şi a rămas înfăşurat în mitul său propriu până la sfârşit. Mihai Cătrună se joacă cum vrea - trece de la portretul clasic cu tuşe sigure la un ușor pointilism, la genul poupe. A realizat lucrări ce se repetă la nesfârșit în oglindă, torsuri de femei, fie sub un menhir, fie sub un portic, pe malul mării, sau la răsărit de soare, creează chiar şi un templu al cariatidelor... cele 4 cariatide aducând anotimpurile fascinează ca şi jocul de şah, pe tabla căruia personaje joacă propriul joc, al vieții lor, jocul vieții... Preferata mea este „Enescu stelar” din care răzbate geniul... Teme recurente în creaţia unui artist. Unele decodate, altele nu... „Floare albastră", în care pe chipul lui Eminescu poposeşte chiar o floare albastră ce pare să zboare mai apoi. „Geniu pustiu", „Mortua est", „La mormântul lui Aaron Pumnul", primele poezii scrise de Eminescu sunt ilustrate uşor abstract, dar bine interpretate. „Copacul cunoaşterii”, se joacă, precum Arcimboldo, şi creează chipuri... din copaci şi din păsări. Dovadă că stăpâneşte desenul este faptul că s-a încumetat să folosească metoda „fineliner" (un fel de rotring) unde greutatea constă în faptul că o linie o dată trasată nu o mai poţi şterge. Mihai Cătrună stăpâneşte şi cunoaşterea paradisiacă, dar şi pe cea luciferică, dar modernismul domniei sale stă sub semnul expresionismului, deci a exacerbării ideilor. E un expresionism conştient. Liliana POPA istoric de artă
Pirogravura Desen în creion Ilustraţie de carte şi coperte pentru scriitori. Ilustraţie de carte pentru copii Grafică comercială şi de advertising: pliante, broşuri, cataloage, firme, logo-uri, sigle, dilpome, etc (100% hand-made graphics, modern/surrealistic paintings in oil) Pe Mihai Cătrună l-aţi mai întâlnit în paginile revistei noastre: nr. 1-2/ - Arta lui Mihai Cătrună /p. 78; Nr. 3/ p. 99 - Arta simbolistă a pictorului Mihai Cătrună, de Floarea Cărbune; Nr. 5/p. 70 - Eminescu în viziunea Doinei Leahu şi Mihai Cătrună; Nr. 14/p. 71 - Portret de

artist: „Mihai Cătrună -Arta ca trăire între două bătăi de inimă“- autor George Stroia; şi toate copertele revistei
care sunt realizate de pictorul şi graficianul Mihai Cătrună.

Revistă de cultură, artă, tradiţie, spiritualitate, credinţă

Page 43

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10.iunie.2013 nr. 6 /22

S-a dus amorul

Amicului F

Adio

Amorul unei marmure

Revistă de cultură, artă, tradiţie, spiritualitate, credinţă

Page 44

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10.iunie.2013 nr. 6 /22

Ce e amorul

Din noaptea

Ce-ţi doresc eu ţie dulce Românie

De-aş avea...

Revistă de cultură, artă, tradiţie, spiritualitate, credinţă

Page 45

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10.iunie.2013 nr. 6 /22

Ce e amorul

Înger de pază

Epigonii

Junii corupţi

Revistă de cultură, artă, tradiţie, spiritualitate, credinţă

Page 46

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10.iunie.2013 nr. 6 /22

La Heliade

Mortua est

La o artistă

Noaptea

Revistă de cultură, artă, tradiţie, spiritualitate, credinţă

Page 47

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10.iunie.2013 nr. 6 /22

Zâmbetul poetului…

Pe lângâ plopii fără soţ

Gândurile poeziei…

Eminesciană… neantul

Şi dacă…

Revistă de cultură, artă, tradiţie, spiritualitate, credinţă

Page 48

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10.iunie.2013 nr. 6 /22

De câte ori..

În noaptea..

Atât de fragedă…

Glosă

Călin…

Prizonierul poeziei

Revistă de cultură, artă, tradiţie, spiritualitate, credinţă

Page 49

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10.iunie.2013 nr. 6 /22

Somnoroase păsărele

Eminesciană III

Eminesciana II

Geneza

Eminescu - ipostaze

Eminescu - pirogravură

Revistă de cultură, artă, tradiţie, spiritualitate, credinţă

Page 50

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10.iunie.2013 nr. 6 /22

În amintire

Lumi îndepărtate

Venere şi madonă

Eminesciană IV

Porni Luceafărul

Scrisoarea a III-a

Revistă de cultură, artă, tradiţie, spiritualitate, credinţă

Page 51

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10.iunie.2013 nr. 6 /22

Eminesciană V

Pirogravură

Invitaţie pentru 12 iunie la vernisaj, unde veţi putea vedea lucrările prezentate şi multe altele

Eminesciană VI

Peste timp… iubirea

Revistă de cultură, artă, tradiţie, spiritualitate, credinţă

Page 52

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE
e încă ceva.

10.iunie.2013 nr. 6 /22

LA ZID Se facea că fixăm în pioneze inimile noastre puse la zid, apoi luăm distanţa regelmentară atenţi să nu ne prabuşim cu plutonul în vid. Punem arma la ochi, cine-ar mai putea să ne mintă?

DANIEL DRĂGAN37, Braşov
HOHOTE MARI AUZIND Tânăra femeie nu există decât în zile cu soţ, rupea macaroane deasupra oalei cu supă şi macaroanele trozneau ca sentimentele vreascuri călcate-n picioare. De ce râzi? Întreba el hohote mari auzind. Nicăieri nu se mai află pentru el o altă oală cu supă. Nicăieri nu se mai află pentru ea o altă oală cu supă.

Suntem gata, suntem gata cu toţi să tragem la ţintă! DUS Nu te da dus! Nu te doboare somnul sau frigul până nu te cheamă patronul de sus, până nu auzi cucurigu la ferma chizbuită a galinaceelor peste care vecinul e as. Uite-l cum aleargă cu cuţitul în mână să taie cocoşul cel gras.

JOS

UMBRA Cuvintele au umbră ca pietrele de hotar ca arborii şi viţa-de-vie ca adevărul dincolo de care
37

JOS Ruginit este coiful şi lancea e ruptă, a ruginit şi dorul de luptă, nu mai stă nimeni în zale pentru războaie medievale. Nu vin hunii, şi nici avarii, străjile nu se mai cată de-s treze, caprele, oile, şi măgarii pasc printre tunuri şi metereze. Doar pentru tine, speranţa lividă, îngerul a scuturat din aripă. Jos între bozii şi palămidă, a înflorit o tulipă.

Daniel Drăgan (n. 20 decembrie 1935, Glodeni, județul Dâmbovița) este un dramaturg, memorialist, nuvelist, poet, publicist și scriitor român. Opera sa cuprinde 25 de romane, volume de povestiri, teatru, eseuri, memorialistică. A absolvit Școala de Literatură și Critică Literară Mihail Eminescu a Uniunii Scriitorilor (1955) și Facultatea de ziaristică din București (1977). A inițiat și a condus revistele ASTRA (1966-1968 și 1980-1990), Brașovul literar și artistic (serie nouă – 1978-1982) și Coresi(1990-1993. A înființat și a condus Editura Arania (1991-2008) și Fundația Culturală Arania (din 1996). Membru al Uniunii Scriitorilor. A fost președinte al Societății Patronilor de Edituri din România, două legislaturi (1994-1996). A fost distins de trei ori cu premiul pentru proză al Uniunii Scriitorilor din România, filiala Brașov (1984, 2002, 2004), și cu Premiul Opera Omnia al Uniunii Scriitorilor, filiala Brașov, în 2006. Membru al Uniunii Scriitorilor; Membru al Societății Scriitorilor Târgovișteni; Membru al Asociațiunii Transilvane pentru Literatura Română și Cultura Poporului Român (ASTRA).

D.D.

Revistă de cultură, artă, tradiţie, spiritualitate, credinţă

Page 53

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10.iunie.2013 nr. 6 /22

CĂTĂLIN CODRU ILEANA POPESCU BÂLDEA38, Bucureşti concert de maksim mrvica sunt atât de imperfectă iubito cu lacrimile astea îngheţate mâine se vor preface umbră pe obraji verzi cu spini cineva va încerca să-i facă păpădie păpădia aceea din mare îţi aminteşti ascultam un concert la pian maksim mrvica sub valuri vânt de stele şi noi timpul s-a arcuit depărtare calc pe aer îi scriu lui dumnezeu lumina din întuneric se termină mă joc în ultima umbră cu iubirea prin vârtej nemărginiri şi-mi trag nisipul auzi pianul iubito l-am luat cu mine nu nu eu ating e ţipătul pescăruşului şi câteva lacrimi din ochiul meu stâng de delfin Miroase a toamnă doamnă, Miroase, doamnă, a toamnă, Vezi... soarele e viu Şi cerul mai pustiu Când, păsările zbor, Mai simt puţin că mor. Un anotimp, un an... O frunză de castan. Miroase, doamnă, a toamnă, Şi-a fum de frunze moarte, Plimbările deşarte... Din seara, de Brumar, Pierdută-n calendar. Mai ştiu miros de struguri, De poame şi de ruguri, De ceaţă şi de drum, Tăcut în ceaţă-acum. Miroase a toamnă, doamnă, Cum mirosea şi-n zori, Cum mirosea şi ieri. Gutuie coaptă-ncet, Pe plită, cu-un-scâncet Miros păstrămi... a vin, Şi tot mai vreau puţin, Din vara ce-a trecut, Când o doream mai mult. Acum e toamnă, doamnă. Din ceruri, ploaia toarnă... Miros de stropi mărunţi, A nori aduşi din munţi Şi cade peste noi, O umbră de pomi goi. E-atât de toamnă, doamnă... C-am amorţit puţin, Miros şi eu a lemn, La braţul tău, păşesc mai demn, Şi m-am albit mai mult, Strâng ochii, când te-ascult.

38

http://junimeadigitala.ning.com/profile/ileanapopescubaldea

Revistă de cultură, artă, tradiţie, spiritualitate, credinţă

Page 54

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE
Şi-aş vrea încă o toamnă, La pas cu tine, doamnă. Sunt gol de tine... Voiam decât să ştiu de tine... De ani întregi nu te-am văzut, Am strâns atâtea ierni în mine, Şi nopţi de sare-am dat tribut. Când simt parfum de flori de tei, Întind o mână către tine, Te-aş săruta şi-aş sta să-mi iei, Şi sufletul pierdut din mine. Cu pas săltat pe vreo alee, Râdeai, atunci întreaga vară... S-a dus cu ea... Calea Lactee, S-a stins în mine prima oară. Am rătăcit în întuneric, Tu n-ai mai fost al meu reper, M-am stins puţin, dar categoric, Aşa cum stele mor pe cer. Nu eşti aici, mai mor o toamnă, În lumea umbrelor sunt viu, Până şi cerul mă condamnă, Şi ştii!... el nu e cusurgiu. Cât te-am iubit acum o viaţă, M-aş pierde iar dacă-ţi vorbesc, În mine-i gol un sloi de gheaţă, Şi amintirile-mi pălesc. Din cale te-am pierdut o dată, Acum din vise mi-ai fugit, Uscaţi sunt teii de-altădată, Parcă şi cerul e rănit... Voiam să ştiu doar că eşti bine... De-am să păşesc din nou spre ieri, Vei fi pe veci parte din mine, Te voi veghea de nicăieri.

10.iunie.2013 nr. 6 /22

MARIA CHINDEA
ÎNTRE LUMI LICITATĂ întorci o frunză lumea scapătă-n bucăţi de frumuseţe rebutată nimeni n-a licitat nepreţuirea din ea fragmentată nu e vandabil un crepuscul care îţi fură sufletul şi ţi-l dilată prea miroase totul a nemurire oare ce poţi face cu ea? întorc frunza şi las moartea să mă nască întreagă… Nu licita răstignirile drumurile toate eliberează în efemer fanta de soare dintre silabe răspunzătoare de pirueta albastră iată aripa ulcerată de vise deschide portaluri nu întreb vârtejul dacă mă soarbe tatuez printre surâsuri stea tetraedrică rostogolesc val de lumină printre stigmate cămaşa e udă de ruguri din glezne se preling tăcute golgote ridică colburi din linia vieţii scutur din piele păduri braţele crucii trasează meridiane respirării nu pot forţa nici naşterea lumii nici a mea fără să înspumez în artere toate răstignirile umbrele strecoară în firidele gândului bureţi îmbibaţi de oţetul treziei curat şi fără negociere îmi asum – tăvălug al memoriei – şi facerea şi moartea până la capăt aş fi putut muta spirala mai la dreapta raiului dar nu fără grabă încheietura cuvintelor adună pios tăcerile pasul smulge zenituri dintre piroane

Revistă de cultură, artă, tradiţie, spiritualitate, credinţă

Page 55

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE
înălţarea strânge dimensiunile dincolo de punct valva timpului meu pulsează sub suliţă nemurire smochinul rodeşte somptuos în pupilă zorii noii geneze picură

10.iunie.2013 nr. 6 /22

că alte focuri ard, dar tot de necuprins? Bulgăre de poezie Aruncă-mi draga mea, aruncă-mi pe sicriu un bulgăre de poezie! În loc de lutul greu şi lipicios ca un limax, ca o năpârcă, aruncă-mi tropi şi rime, şi măsuri, şi ritmuri. Aruncă-mi, draga mea, un bulgăre de poezie să se sfărâme-n tropi, dar mai ales într-o metaforă obscenă moartea mea! Să crească muşuroiul dolofan; mormântul - el mormântul meu; din rădăcini de stânjeni ce-şi trag prin capilare tropi şi rime, /şi măsuri, /şi ritmuri de prin poemele /din preajmă, acoperite cu bulgări /de uitare. Iar dacă timpul, spaţiul /se vor curba într-o einsteiniană /logică, /(poate ilogică), voi reveni din humă, din propria-mi cenuşă să-ţi număr /silabele din versul (dacă-ţi este versul) endecasilabic ori alexandrin. Şi-apoi, din versul alb, să-ţi număr silabele (accentuate şi neaccentuate) fără rimă. Doar ritmul, ritmul nesincopat va bate-n altă clipă.

Vasile Popovici39, Iaşi
La ceas bezmetic La ceas bezmetic, ţăcănind despotic, Din ascunzişuri, ies iar liliecii; Privindu-i gânditori, miraţi, culbecii, În zori, le-admiră zborul orb, haotic. La ceas bezmetic, piază rea, în turlă, Mai ţipă cucuvaia lung, a jale Şi zvon de-aramă suie-n catedrale, Tresare teama în ghioc şi urlă. La ceas bezmetic, lumea toată trece, Visând la vremea albă şi înaltă; Anoste clipe-n trupul vremii saltă Şi-ngroapă brume în uitarea rece. Mai ţii tu minte… Mai ţii tu minte-n luncă, noaptea răcoroasă, că ne-apucase frigul, am făcut un foc şi cum, pe ani lumină, steaua norocoasă ne trimitea blagoslovire şi noroc? Mai ţii tu minte, oare, cerul larg deschis, seninul din Cefeu40, azur séptentrional41 şi cum pe raza lunii ne curgea, ca-n vis un binefăcător fluid universal? Mai ţii tu minte, ai vreo tremurare când cerul nopţii arde-n foc întins ? acum ai alte-ngrijorări şi ţi se pare
39

http://www.luceafarul.net/vasile-popovici-membru-al-ligiiscriitorilor-din-romania 40 Cefeu - constelaţie din emisfera boreală a cerului, situată între constelaţiile Ursa Mică, Girafa, Casiopeia, Şopârla şi Lebăda. 41 Septentrional, ă, - adj. – Nordic.

Revistă de cultură, artă, tradiţie, spiritualitate, credinţă

Page 56

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10.iunie.2013 nr. 6 /22

OTTILIA ARDELEANU42 acest chin de poem huuu lit bătaia de joc a celor care au trecut cu privirea cu degetele arătătoare cu biciul satiric l-au ascultat din gura apostolilor de cuvinte au fost în stare să-i rupă hainele să-l încoroneze în critici până la sângerare l-au sfâşiat din memorie fără să ştie că cineva i-a şters faţa şi a rămas imprimat pe giulgiu de hârtie din scoarţă de copac sacrificat dumnezeu i-a spus acuma tu eşti dumnezeu şi ţine crucea asta şi el a mai zis uite-mă viu la plecare să ai grijă ce iei ce laşi ne va lovi pământul cu pumnii ne va lovi peste feţele noastre indiferente peste mâinile cu care am scris viaţa primeşte coroniţă s-o aplaudăm ca să ne audă şi să se plece dinamic ne va lovi ca ploile după îndelungi secete vom crede că aşa ne răpăie inimile dar ele vor sta nepăsătoare în templul de fosfor unde liniştea face exerciţii de admiraţie vom locui atât de aproape unul de celălalt încât nu vom mai avea nevoie de uşi

de ferestre vom trece doar adierile piepturilor în care am crescut cândva dragostea ca pe un fenomen climateric pervers din cauza căruia nu ştim niciodată cum trebuie să ne îmbrăcăm şi am răcit vom spune în timp ce pe unele canale se va anunţa o iarnă cum nu s-a mai pomenit ne va troieni dar noi vom fi mai calzi decât oamenii pe care i-am lăsat deasupra se va declanşa întuneric în orice chip

COŢOFANA RELU43 Am deschis fereastra de trei ori
am deschis fereastra de trei ori să intre lumina întunericul se lipise de pereții goi de nu se mai zărea ușa noaptea a deschis și ea zările acum urcă scara spectrală lumea s-a îmbrăcat deja de sărbătoare și-a luat haina pe dos.

Vieţi paralele
ne trăim singurătățile în vieți paralele de parcă am dormi la umbra iubirii ne trăim fericirea din scurt-circuituri fugare ca un foc de artificii pe ceruri reunite și poate la capăt de lumină timpurile noastre se vor curba într-o îmbrățișare…
43

42

http://junimeadigitala.ning.com/profile/OttiliaArdeleanu

http://junimeadigitala.ning.com/profile/FelecanuRadu

Revistă de cultură, artă, tradiţie, spiritualitate, credinţă

Page 57

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE
într-o zi /legenda secțiunii de aur.

10.iunie.2013 nr. 6 /22

IZBUC

LILIANA POPA44

Când mama m-ntrebat într-o seară de aprilie De ce nu cobor din copacul de aur I-am răspuns firesc: „Aştept cocorii" Doar mă știa ... Puteam atinge cu mâna Norii și zânele și gândurile mele. Iar spiridușii îmi spuneau, pe limba lor, Că nicio zi nu seamănă cu alta, Și toate poveștile de la capătul curcubeului. Gândurile mele ascunse au ieșit la suprafață Ca dintr-un izbuc Aseară Și s-au așezat liniștite pe suportul de porțelan Al încheieturii stângi, Pictând ochi, îngeri, fluturi, frunze și flori Și „Judecata de mai Apoi" a Sixtinei. Raportul meu cu lumea E unul limpede, sofisticat Dar curat. Dezleagă-mă de umbre și-ndoieli C-o să rămân în rouă, printre tei, Ridică-mă cu mâna dreaptă Și-n cer se va deschide o poartă. Ca să m-atingi am stat la rând Și mi-am ucis iubirile pe rând. Dar uneori tot se mai aude Corul bacantelor, Așa, să ne amintească că ele sunt acolo, A priori... a posteriori ... Că ar trebui să le asculți ! Uneori fugi, ca să te reinventezi. Și aprinzi o torță Să le conduci precum faunul Spre dansul păgân. Dar tu nu știi Că în fiecare scorbură, nişă, logie sau balcon, Este un zeu, Ca peste tot, /Ca pretutindeni, /Care-o să-ţi spună
44

TEODOR DUME45 Iubirea, supremaţia a tot ceea ce sunt când m-am trezit Dumnezeu dormea cu mine în pat pe jumătatea lui din rădăcini de lumină creştea ca un Făt Frumos o dimineaţă ce se hrănea cu ultimele respiraţii ale nopţii încercam să evadez din mine şi prin fiecare rază să devin fereastra pentru zborul de mâine să aud paşi îndreptându-se fără grabă înspre o altă zi în care oamenii coboară unul într-altul dizolvându-se în iubire deşi nu cred că există iubire fără atingeri ci doar înţelesuri nerostite respir din acelaşi interior şi mă gândesc la o altă realitate în care viaţa îşi caută urma nu ştiu dacă e bine sau rău dar tac şi clipesc des în cameră e cald miroase a busuioc proaspăt tăcerea creşte ca un aluat îmi unesc palmele şi-mi cer iertare pentru cei care n-au iubit niciodată şi pentru oamenii desprinşi de Dumnezeu aş putea să dispar pur şi simplu dar las gândurile să pulseze în lumina interioară a suferinţei şi asta pentru că supremaţia a tot ceea ce sunt este iubirea

Absolventa: Facultăţii de Istoria si Teoria Artei, UNA Bucureşti, în prezent: istoric de arta, comentator, reporter la RADIO ROMANIA.

45

http://teodordume.blogspot.ro/

Revistă de cultură, artă, tradiţie, spiritualitate, credinţă

Page 58

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE
NELINIŞTEA MUTĂ, SUMA TUTUROR ÎNTÂMPLĂRILOR de cei plecaţi...

10.iunie.2013 nr. 6 /22

(se dedică lui Gheorghe Grigurcu la împlinirea vârstei de 77 de ani)

dimineaţa la amiază şi seara cobor în mine să caut lucruri şi întâmplări despre care nu o să vorbesc niciodată din când în când privesc în afară ca şi când aş cerşi puţin aer văd un cer acoperit cu linişti apoi nimic nici măcar o zbatere sau un strigăt de pasăre doar zidurile ce încă respiră din mine fac suma tuturor întâmplărilor... undeva între mine şi tristeţea lucrurilor există un suflet de la o vreme mă privesc ca pe un lucru uitat în podul casei (nici nu ştiam că există şi că-l moştenesc de la tata) ţin ochii larg deschişi cât să încapă Dumnezeu discreţia sentimentele şi iubirea a tot ce nu am cunoscut îndeajuns astă seară am impresia că cineva se uită la mine ca la icoana agăţată pe întunericul de sub grinda unde bunica îşi ascundea tristeţile implorându-l pe Dumnezeu să o ierte de tot ce a făcut şi nu a făcut miroase a busuioc uscat e multă linişte în oftatul nopţii căldura îmi despică amintirile una câte una mă privesc apoi cobor într-un timp fără atingeri şi îmi place să cred că Dumnezeu îmi îngăduie lucrul acesta pentru ca şi mâine să-mi pot aminti

ştiu că mă vor întreba de ce nu o fac mai des cel puţin la capătul săptămânii când clopotele crapă liniştea din sat privesc în jos şi nu spun nimic

DORRINA SIŞU PLOEŞTEANNU46
să fie viața mea... să fie mereu o apă de care nu poți vedea mai departe sau o frunză peste care nu poți trece să fie visul acesta împlinit peste buzele mele tăcute să fie doar un anotimp un cerc un pas ca un val peste nopțile promise să fie o poveste cu miros de castane coapte sub stâncă să fie o mână care să-mi tacă ne-spusul să fie un maxim de zi și uite cum nu pot spune de ce azi sunt mai mică în ochii tăi vânduți vieții să fie aceeași fântână cu promisiuni ne-promise mai stau să mai urc o scară arsă cu vise pentru că te iubesc și pentru că mă trăiești iubirea mea dau timpului răgazul meu, fabulosul magic al ascunsului, dau clipei ce nu s-ar aștepta să vrea și dau tot ceea ce-mi aparține lumii.
46

http://romaniadindiaspora.ning.com/profile/

Revistă de cultură, artă, tradiţie, spiritualitate, credinţă

Page 59

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10.iunie.2013 nr. 6 /22

VIOREL CROITORU47 Templul uitat
Alerg! Alerg într-una! Am multe de făcut. Alerg. Și asta zilnic. Nu știu cum am putut. N-am timp deloc de mine. E musai să le fac. Simt că n-o să mai pot, nu știu cum să le-împac. Azi am cedat, deodată! Lentoarea m-a cuprins Și-un foc în piept, de lumea reală m-a desprins. Revin, sunt în spital, nu-i nimeni lângă mine E liniște în jur, sunt calmă, și mi-e bine... Mă tot gândesc la mine, ca la o oarecare Cum aș putea de graba ce-aveam să am scăpare? - De-o să-mi revin voi face doar ce-o să pot și gata! Sunt și eu importantă, nu numai casa, fata... Și gându-mi dă putere: - Da, mă voi face bine! Las naibii toată graba, ce-a fost în cap la mine? Ei, știu eu! Datoria și casa și cei dragi... De te înhami la multe, la fel ca vita tragi! În vis te vezi pe munte, la mare, la câmpie. Adio veche grabă! Și totu-i bucurie! Te cheamă-n vise Domnul cu blânda sa mustrare: - Sufletul tău e Templul! De el ai grijă mare!

MIHAELA AIONESEI48 (continuare din nr. 5/21) 3. dialogul iubirii
trecuseră luni de aşteptări ar fi avut atâtea să-şi spună tăceau strivindu-se din priviri mâinilegesturi prelungite în suflet cotrobăiau după cuvinte era târziu să se ascundă cu braţe pline de păsări dorul îi întâmpina cu triluri plouă şi ploaia le spală singurătăţile dar ei tac îmbrățișați inimile devin acvarii în care rătăcesc temători ecou în ecou şoaptă în şoaptă fascinant dialog între doi muţi învăţând alfabetul iubirii sub ape

4. la țărmul cu duminici albastre
....nu știu cum am să înghit tăcerea asta și câte hăuri vor mai trece prin noi rabd și mă alin cu marea printre alge și valuri număr pași din doi în doi iau cerul în spate să-ndrept cărarea pentru amândoi la țărmul cu duminici albastre Dumnezeu cu pâine și sare în mâini frânge așteptarea

47

http://agonia.ro/index.php/author/37162/index.html

48

http://www.poezie.ro/index.php/author/36408/index.html

Revistă de cultură, artă, tradiţie, spiritualitate, credinţă

Page 60

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10.iunie.2013 nr. 6 /22

CRISTIAN LISANDRU49 Luna nisan, sărbătoarea azimilor nu mai era mult urma să se sfâşie perdeaua templului oamenii de vază din sobor scoteau hainele scumpe pelerinii intrau în cetatea lui david în teorie era doar un alt paşte nimic deosebit fuga din egipt rămânea o amintire i se dădea cezarului ce era al său pe la colţuri zornăiau treizeci de arginţi iuda se prelingea pe lângă ziduri ca o părere ca o vinovăţie nici nu bănuia ce discuţii aprinse va induce peste milenii atunci s-a comprimat timpul (poate că însuşi dumnezeu a bătut din palme) eu cred că primul torquemada a fost caiafa numai că rugurile nu fuseseră inventate tocmai de aceea a fost nevoie de cuie de o cruce de simon din cirene de longinus pe urmă au venit toate de la sine după trei zile Iubire nu va mai fi

GABI SHUSTER50

Un copil proaspăt ridicat păşeşte cu talpa piciorului plânsul unui mort câte o singură pasăre se aşează lângă mine din apă marea tăcută nu vede amurgul scurs dintre stele în care fluturii amuţesc de grija vântului. iubirea nu va fi decât un strop din mănăstirea sfântă fără umbre scriu de atâtea ori rostul acestor cuvinte minuscule şi şterg iubitul ascuns ridică laş pereţii din umăr fără uşi fără ferestre atâta timp cât există o ploaie n-ar fi unicul drum spre adâncimile lui ridicată din noapte măcar de-aş avea odihna pledului de umbră uitat fără remuşcări pradă luminii sufletul logodit îţi tace-îndărătnic

49

http://amprenteliterare.ning.com/profile/CristianLisandru

50

http://reteaualiterara.ning.com/profile/gabischuster

Revistă de cultură, artă, tradiţie, spiritualitate, credinţă

Page 61

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE
A inimii bătaie le-o aud.

10.iunie.2013 nr. 6 /22

Când ţin în mâini naiada ta, olare, Când mai să-l muşc, burluiul, ca pe-un but, Simt anii tăi cum curg prin capilare Şi-al vieţii drum, din palme, -n lut crescut. Nicolae Mătcaş51 O roată de olar ni-i viaţa noastră, Pe care timpul, crudul, ne-o tot mână Ca vântul valul, setea gândul, zi de zi, Până-ntr-o zi ne-o smulge, samulastră, Ca să ajungem iarăşi în ţărână, Din care, peste ani, vom reveni. Un câmp minat, urcuşul ce duce înspre pisc Un câmp minat, urcuşul ce duce înspre pisc. Câţi temerari nu-ncearcă recordul să-l doboare Măcar c-un pas, doar unul, mai sus, ţintind spre soare Şi ignorând că-i doare entorsă, plex, menisc! Chiar viaţa noastră însăşi e-un câmp minat, pe care Îl tot parcurgem zilnic, sfidându-i orice risc, Până-ntr-o zi o cruce, -un menhir sau obelisc Marchează-un pisc, râvnitul, sau ditamai eroare. De eşti, în lumea asta confuz-crepusculară, Astronaut notoriu, năier sau alpinist, Pe drumul ce te-nalţă şi care te coboară Tu nu uita o clipă să fii şi bun genist. Un câmp minat e viaţa în drum spre Everest, Dar ce măreaţă-i clipa trăită fără rest!

Fratelui de crez şi ideal Ion Dumeniuk, căzut în marea bătălie pentru limba română în Basarabia
De m-a prinde vreun dor de-al cocorilor zbor, Îmbrăcat ca ascetu, -n târsână, Îmi voi pune-n boccea o baladă şi-un nai Să m-aline în limba română. Lângă mare de-o fi să mă fure-ntr-o zi Din genunile apei vreo zână, Pizmuiţi-mă, fraţi, ori destinu-mi deplângeţi În duioasa mea limbă română. Când s-a da la hotare bătălia cea mare Şi-oi sta scut pentru-a Ţării ţărână, Voi uraţi-mi să vin nu pe scut, ci cu scutul Şi doinind tot în limba română. De va fi să-mi trădez al strămoşilor crez, Nicio urmă de-a mea nu rămână: Ochii daţi-i la corbi, leşul daţi-l la câini, Blestemaţi-mă-n limba română. Iar de fi-va să cad lângă cetini de brad În vreo luptă cu lifta păgână, Prohodiţi-mă, fraţi, după legea lui Crist Cu-aleluia în limba română. O roată de olar ni-i viaţa noastră Strămoşii mei sunt oale şi ulcioare. Când beau din ţâţa sânului de lut Răcoarea de izvor sau de licoare,
51

Mătcaş Nicolae – n. 27 aprilie 1940, comuna Crihana Veche, jud. Cahul, Basarabia. Debut poetic: 1956. Licenţiat al Facultăţii de Istorie şi Litere, Secţia Limba şi Literatura Română, Universitatea de Stat din Chişinău (1962); Doctorat la specializarea „Lingvistica matematică, structuralistă şi aplicată”, Universitatea de Stat din Leningrad (azi Sankt-Petersburg) (1964-1967). Doctor în filologie (1964), profesor (1990), Doctor honoris causa al Universităţii „Al.I.Cuza” din Iaşi (1963), Professor honoris cauza al Universităţii Bucureşti (1964). Membru al colegiului de redacţie al revistei „ Limba Română ”, Chişinău; Membru al Uniunii Scriitorilor din România; Membru al Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova.

Valentin Bogdan Neagu52 – Fata cu ulciorul
52

http://www.tablouri-de-vis.ro/tablouri_de_vara/ valentin_neagu/ Nota: 30 ani, Bârlad.

Revistă de cultură, artă, tradiţie, spiritualitate, credinţă

Page 62

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10.iunie.2013 nr. 6 /22

zurate. După câteva zile eram pe străzile Madridului care şi el avea ce să ne arate şi în final, o zi de rupt picioarele pe îngustele şi întortocheatele străduţe ale oraşului-cetate, Toledo.

ELENA BUICĂ, TORONTO TOLEDO53 ORAŞUL CETATE CUFUNDATĂ ÎN ISTORIE
Într-una din zile, răsfoind un caiet în care am făcut însemnări din diverse excursii, am dat de cele referitoare la Toledo şi am avut o tresărire parcă de vinovăţie. Impresionată de ce am văzut când l-am vizitat îi promisesem, ca într-o discuţie între doi amici, că voi scrie despre el. S-au scurs de atunci cam 15 ani şi nu mi-am ţinut promisiunea. Nici eu nu ştiu cum au trecut anii şi nu am finalizat proiectul impresiilor despre micul oraş-monument din centrul Spaniei; este un adevărat muzeu în aer liber, martor al zbuciumatului trecut al Peninsulei Iberice - locul renumitelor ciocniri între mai multe civilizaţii sfârşind prin a conlucra secole de-a rândul în beneficiul tuturor. Excursia de care vorbesc a fost în luna iulie 1998, organizată de buna mea prietenă Rodica Mărăscu, pe timp de două săptămâni, într-un tur al marilor oraşe europene. Erau înscrise în program şi Barcelona, Madridul şi Toledo, cele mai vizitate localităţi ale Spaniei alături de zona sudică a ţării, pe care am vizitat-o cu altă ocazie şi despre care am scris fără o amânare aşa de îndelungată. Ajunşi în Spania aveam deja tocite călcâiele de-atâta alergătură prin Veneţia, Milano, Verona, prin centrul turistic din Monte Carlo, unde, timid, neam încercat şi noi norocul la ruletele celebrului Cazino pentru a lua cu noi o amintire din acel spaţiu, pe care cu puţină vreme înainte nu ni-l închipuiam oferindu-ne găzduirea. După ce am ajuns în Spania, cu forţe reîmprospătate am purces la bătut străzile Barcelonei cu gura căscată a uimire privindu-i arhitectura, pe zidurile căreia ne-au rămas privirile spân53

Prima impresie care îmi vine în minte după atâţia ani este aceea că oraşul Toledo ne-a scos complet din atmosfera zilelor noastre, oferindu-ne o evadare în trecutul îndepărtat cu peste 1.000 de ani în urmă. Nimic modern, nimic contemporan, numai clădiri cenuşii dăinuind de veacuri. Nu tu îmbulzeala maşinilor pe străduţele lui, nu tu zgomotele marilor oraşe, nu tu marile reclame, nu tu muzică pe străzi, nimic din ceea ce era nelipsit chiar în micile oraşe, ca să nu mai vorbim de marile aglomerări ale centrelor umane. În schimb, în văzduhul fierbinte al acelei zile de vară cu temperaturi la 40 de grade Celsius până la ora şapte seara, în acest aer fierbinte din Toledo pluteau în zbor săgetat sute şi sute de rândunele, umplând văzduhul de un ciripit plin de viaţă şi de voioşie. Numărul mare de rândunele nu afecta cu nimic curăţenia desăvârşită a străzilor.

Toledo (din latinul Toletul; în arabă:Tulaytulah; în iudeo-spaniolă: Toldoth; în mozarabe: Tolétho) este un oraș care se găsește în centrul Spaniei, capitala provinciei cu același nume și făcând parte din provincia autonomă Castilla-La Mancha. Orașul este situat pe marginea dreaptă a râului Tajo, pe o colină de 100 m altitudine faţă de râu.

Mergând cu un fel de nerăbdare spre Toledo, imaginea lui se ţesea în mintea mea ca un adevărat giuvaer. Depănam în minte tot ce-mi aminteam despre tulburătoarea existenţă a acestui oraş-cetate.

Revistă de cultură, artă, tradiţie, spiritualitate, credinţă

Page 63

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE
Mă gândeam la cât de fericit loc şi-a găsit în inima Peninsulei Iberice, la 71 de kilometri de Madrid şi cum a devenit un important avanpost şi un simbol al culturii acestei ţări, cum şi-a păstrat de-a lungul veacurilor măreţia ca fostă capitală a Spaniei cu câteva sute de ani înaintea Madridului, dar nu mi-am putut imagina şi forţa cu care te impresionează, de cum te apropii de el. Măreţia sa este oferită de la bun început de poziţia în care se situează. Stăpâneşte lumea înconjurătoare de pe o uriaşă colină de granit înconjurată pe trei laturi ca un brâu lat de apele râului Tajo, iar pe cea de-a patra latură de ziduri medievale. O astfel de poziţie de-a dreptul spectaculoasă este în acelaşi timp şi o poziţie strategică, oraşul fiind greu de cucerit. De la distanţă, această primă impresie ne-a tăiat răsuflarea, iar mie mi s-a întipărit în minte pe toată viaţa. Pe măsură ce ne apropiam ne simţeam din ce în ce mai tulburaţi. Ne-am oprit şi noi, ca toate autocarele de turişti, pe malul înalt al apei şi am pornit pe jos, traversând pe un pod râul Tajo, stăpâniţi de emoţii care nu ne-au slăbit până nu am ajuns la deplină saturaţie. Nu puteai să mai gândeşti nimic, deşi făcuserăm cunoştinţă anterior cu acele imagini prin diferite reproduceri. Acum se înfăţişa înaintea noastră un tablou în care clădiri masive, cenuşii, abia respirau una lângă alta. Două monumente dominau peisajul: unul spre răsărit, numit Alcazar, o uriaşă fortăreaţă de formă pătrată, şi altul în centru, măreaţa catedrală gotică. Porţile, străduţele, castelele, podurile ne-au primit cu un aer medieval, vorbindu-ne de acele vremuri pe care ni le imaginam din timpul orelor de istorie sau din lecturarea altor scrieri. La fiecare pas aveam ceva de vizitat. Fiecare străduţă, chiar şi cele cu lăţimea de un metru ascunde o fărâmă de istorie. Oriunde întorceam capul aveam ceva frumos de văzut, oriunde ne aruncam privirea, totul ne vorbea despre lucrările de artă, despre măiestria civilizaţiilor care au înflorit de-a lungul veacurilor pe aceste meleaguri. Chiar şi gara, deşi a fost construită mai târziu, are un aer oriental. Totul ne amintea că aici, cam cu 700 de ani în urmă, în Secolul lui de aur, Toledo a fost spaţiul ideal pentru dezvoltarea culturii, în special perioada în care s-au împletit cele trei culturi medievale: arabă, evreiască şi creştină, transformând Toledo în unul dintre cele mai importante centre culturale ale Evului Mediu. Urmele acestor

10.iunie.2013 nr. 6 /22

civilizaţii alături de vestigiile romane şi vizigote ce se păstrează până astăzi, formează zestrea mândrului Toledo şi explică de ce spaniolii îl consideră oraş-patrimoniu. Dar Toledo te cucereşte iremediabil, indiferent dacă îi cunoşti sau nu istoria.

În inima oraşului am putut să văd o parte din cele peste 100 de clădiri-monument care au determinat UNESCO să înscrie oraşul pe lista patrimoniului valorilor culturale mondiale. M-au impresionat multe imagini, nu ştiam ce să-i admir mai întâi, arhitectura, grandoarea, măreţia sau unicitatea. Nici acum nu ştiu pe care să le amintesc mai repede: cele două poduri care unesc malurile râului Tajo, diferitele construcţii medievale, sau uriaşa poartă Puerta Nueva de Bisagra care străjuieşte intrarea în vechiul oraş aflat la adăpostul zidurilor. Parte separată face vizitarea uriaşei catedrale a oraşului şi impunătorul Alcazar aflat puţin mai în partea de răsărit. Pe acesta nu l-am putut vizita pentru că era în renovare. Am admirat doar din exterior acest palat al monarhilor vizigoţi, fortăreaţa arabă şi reşedinţa regilor spanioli, care acum găzduieşte Muzeul Armatei şi o vastă bibliotecă. Pătrunşi de fiorul artei, vizitarea catedralei ne-a dăruit cea mai impresionantă amintire din Toledo. Uriaşa catedrală - a patra ca mărime după cele din Roma, Londra şi Sevilla - a fost construită de-a lungul a peste 250 de ani, între 1226 şi 1493 - şi este considerată ca fiind una dintre cele mai importante realizări ale arhitecturii gotice. Păstrează în ea nenumărate comori artistice cu semnificaţie spirituală. Măreţia şi valoarea ei deosebită se datorează numeroaselor picturi semnate de El Greco dar şi de Caravaggio, Goya, Rafael, Rubens şi Tiţian, constituind un veritabil muzeu cu o singură încăpere, Sacristia (locul în care se păstrează obiectele de cult şi

Revistă de cultură, artă, tradiţie, spiritualitate, credinţă

Page 64

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE
veşmintele preoţeşti într-o biserică catolică). Cele mai multe picturi îi aparţin faimosului pictor stabilit aici, El Greco („Grecul"), pe numele său adevărat Domenikos Theotokopoulos, despre care se ştie că a pictat în acest oraş până la moarte, iar o bună parte a tablourilor sale sunt găzduite de un mic muzeu aflat în cartierul evreiesc. Întreaga colecţie de artă tezaurul artistic al catedralei, este impresionantă. Impresionantă mi s-a părut şi povestea despre El Transparente, unul dintre pereţii catedralei. Pentru că era foarte slab luminat în interior, cardinalul din vremea aceea a dispus să se deschidă o fereastră în perete. S-a încumetat să facă acest lucru un meşter pe nume Narciso Tom împreună cu fiii săi, iar lucrarea a durat 11 ani. Datorită ei, putem vedea şi noi peretele de marmură şi alabastru, o minunăţie sculptată în stil baroc. De asemenea, foarte interesantă este şi Monstranţa catedralei (casetă în care se păstrează obiectele de mare valoare). Aceasta este confecţionată din 183 de kilograme de argint, 18 kilograme de aur de 18 karate şi numeroase diamante, smaralde şi rubine. Se spune că o parte din aurul folosit pentru construcţia acesteia a fost adus din America de către Cristofor Columb. Monstranţa este purtată prin oraş în fiecare an în cadrul unei ceremonii fastuoase - procesiunea organizată cu ocazia sărbătorii Corpus Christi (această importantă tradiţie a oraşului fiind menţionată în documente datând încă din secolul al XIII-lea). Am ieşit din catedrală uluiţi şi ne-am lăsat purtaţi de închipuirea că ne plimbăm pe aceleaşi străduţe pe care au călcat în Evul Mediu şi vestitele picioare ale lui Don Quijote.

10.iunie.2013 nr. 6 /22

Am gustat farmecul oraşului simţindu-mă pierdută în timp, străbătându-l pe jos fără să îmi scape din vedere nici balcoanele frumos decorate ce păstrează încă aerul vremurilor în care au luat fiinţă, nici sumedenia de magazine de suveniruri cu armuri, spade, lăncii şi pistoale care aminteau de personajele din capodopera literaturii spaniole, „Don Quijote de La Mancha” de Cervantes. Figura acestuia am regăsit-o în toate mărimile, confecţionată din bronz sau din argint ori pictată pe tablouaşe. La mare căutare erau săbiile de Toledo, despre care se spune că sunt meşteşugite dintr-un oţel al cărui secret nu a fost dezvăluit nici până în ziua de astăzi de către meşterii artizani. Secretul acesta este de necrezut, dar pentru că o astfel de învăluire în taină sporeşte frumuseţea legendei, vizitatorii ascultă cu un amestec de admiraţie şi un discret zâmbet de acceptare. Dar oricât mă lăsam sedusă de unicitatea frumuseţilor, uneori simţeam că merg pe trei cărări de oboseală. Micşoram pasul la umbra răcoroasă a zidurilor, mai trăgeam o gură de aer, mă mai opream să privesc zborul rândunelelor şi lângă mine apărea Rodica. Deşi mai mare ca mine cu câţiva ani, alerga pe străzi de parcă împrumutase ceva din zborul rândunelelor şi parcă mă încărca şi pe mine cu energia ei. Am vizitat un atelier în care bijuteriile din aur erau lucrate manual după tehnici moştenite din vechime, păstrând acelaşi aer medieval. Am cumpărat, cum era şi firesc, câteva suveniruri pentru cei dragi mie. Mi-am ales bijuterii cu motivul rândunelelor care dau atâta farmec oraşului prin ciripitul plin de viaţă şi zborul lor săgetat printre clădiri. Pe înserat la plecare, într-un dialog interior de rămas bun, i-am promis tulburătorului Toledo că voi face tot posibilul să îl revăd şi să scriu despre el şi istoria lui. O parte a promisiunii se înfăptuieşte prin aceste rânduri, chiar dacă se întâmplă mai târziu, căci Toledo nu înseamnă doar istorie - parte integrantă din istoria Spaniei -, ci înseamnă şi o părticică din civilizaţia şi cultura umanităţii, păstrând în el misterul şi deţinând o imensă putere de seducţie.

E.B.B

Revistă de cultură, artă, tradiţie, spiritualitate, credinţă

Page 65

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10.iunie.2013 nr. 6 /22

55

Diego Rodríguez de Silva y Velázquez (n. iunie, 1599, Sevilla - d. 6 august 1660, Madrid) a fost unul dintre cei mai cunoscuţi pictori spanioli din sec. al XVII-lea. Reprezentant al stilului baroc, s-a remarcat în special ca portretist la curtea regelui Filip al IVlea al Spaniei. În acelaşi timp, Velázquez este creatorul unei noi viziuni şi al unui nou mod de zugrăvire a naturii. Acest lucru a determinat ca, la sfârşitul secolului al XIX-lea, majoritatea impresioniştilor să valorifice în pictura lor moştenirea lui Velázquez. Diego Velázquez vine pe lume în primăvara târzie a anului 1599, în oraşul Sevilla din Andaluzia. Botezul său are loc la 6 iunie în biserica din cartierul popular „San Pedro"; fiul lui Juan Rodriguez de Silva, dintr-o familie de nobili portughezi scăpătaţi, şi al Jeronimei Velázquez. După obiceiul spaniol, Diego şi-a adăugat numele mamei şi a rămas cunoscut în istoria artei sub numele Velázquez. Din fragedă copilărie îl interesa desenul, la vârsta de 11 ani ajunge în atelierul lui Francisco Pacheco, care îi transmite cunoştinţe complexe, legând teoria de practica artei. Velázquez obţine brevetul de pictor la 14 martie 1617, ceea ce îi dă dreptul să deschidă un atelier propriu, să creeze sub numele său şi să primească elevi, la numai cei 18 ani. În 1618 se căsătoreşte cu Juana, fiica maestrului său Pacheco, de la care primeşte o bogată zestre.

54

În 1622, Velázquez pleacă la Madrid, unde se remarcă cu pictarea portretului poetului Luis de Góngora y Argote56. Ministrul Olivarez, originar din Andaluzia, îl cheamă pe tânărul Velázquez la curtea regală pentru a picta portretul capelanului Don Juan de Fonseca. Portretul, realizat foarte repede, este transmis la palatul regal „Alcazar"57. Impresionat de creaţia artistului, regele Filip al IV-lea îi cere să-i picteze portretul (astăzi pierdut), pe care Velázquez îl termină la 30 august 1623. Acest tablou marchează începutul unei legături pe viaţă între pictor şi suveran.

58

La 6 octombrie 1623, tânărul Velázquez este numit „pintor de camera" (pictor de curte) şi locuieşte împreună cu familia la Madrid, în palatul
55

54

Diego Velázquez - Autoportret (1650) - Museo de Bellas Artes, Valencia.

Diego Velázquez: Triumful lui Bacchus (Los Borrachos), 1628 Museo Prado, Madrid. 56 Luis de Góngora y Argote (n. 11 iulie 1561, Córdoba, d. 23 mai 1627, Córdoba) a fost un poet și dramaturg aparținând „Secolului de aur” al literaturii spaniole, cel mai de seamă reprezentant al curentului literar cunoscut sub denumirea de „culteranism” (sau chiar „gongorism”, după numele poetului). Operele sale au fost subiectul unor dezbateri între criticii literari încă din timpul vieții poetului. 57 Real Alcazar este Palatul Regal al Seviliei, un complex magnific de curți, terase și săli în diferite stiluri arhitectonice, de la mudejar (stilul arhitectonic maur) la gotic. În centrul complexului se află Palatul Regelui Pedro I, care și-a ridicat aici reședința regală în 1364 pe locul unui vechi palat maur. Astăzi, Palatul Alcazar este unul dintre cele mai importante obiective turistice din Sevilia. 58 Diego Velázquez: Portret alegoric al regelui Filip al IV-lea, 1644/ 46 - Galleria degli Uffizi, Florența.

Revistă de cultură, artă, tradiţie, spiritualitate, credinţă

Page 66

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE
Alcazar. Din august 1628 până în aprilie 1629, se află la Madrid pictorul flamand Peter Paul Rubens, care pictează portretele familiei regale. Împreună vizionează întreaga colecţie din palatul „Escorial" şi admiră operele lui Tiziano şi discută despre pictura italiană. Aceste discuţii trezesc în Velázquez dorinţa de a cunoaşte Italia. În 1629, regele îi permite pictorului să plece şi Velázquez părăseşte Madridul în luna iulie. Călătoreşte împreună cu generalul Spinola, recent numit comandant al trupelor spaniole din Italia. La sfârşitul lui august, Velázquez soseşte la Genova, de acolo pleacă la Milano, apoi la Veneţia şi Roma. Artistul rămâne un an în Cetatea Eternă. Înainte de a se întoarce în Spania, Velázquez vizitează Napoli pentru a picta portretul surorii regelui spaniol, infanta Maria, căsătorită cu viitorul împărat Ferdinand al III-lea.

10.iunie.2013 nr. 6 /22

realizat pentru decorarea marelui salon al noului palat „Buen Retiro".

60

Atribuţiile lui Velázquez în calitate de pictor al curţii se lărgesc în 1636, când primeşte titlul de „ayuda de guardarropa", având sarcina decorării apartamentelor regale. În 1643 este numit superintendent al colecţiei regale, având ca atribuţie supravegherea lucrărilor de renovare a Alcazarului.

59

61

După întoarcerea din Italia în ianuarie 1631, pictorul îşi ocupă imediat postul la curtea regală. Răspunde la numeroase solicitări privind executarea unor portrete şi a unor tablouri cu tematică religioasă. Bună parte a anului 1635 o dedică realizării tabloului intitulat Predarea Bredei. Tabloul reprezintă momentul în care Justin Nassau, guvernatorul oraşului olandez Breda, predă cheile oraşului său generalului Ambrogio Spinola, comandant al oştilor spaniole victorioase. Scena, care avea menirea să prezinte idealul spaniol de nobleţe cavalerească faţă de adversarul învins, este realizată veridic în lumina naturală a zilei, scoţând în evidenţă tonurile verzi şi albastre specifice peisajului olandez. Tabloul este

Este perioada în care Velázquez face parte din cercurile cele mai apropiate ale regelui. Din izvoare scrise ştim că artistul a fost autorul câtorva nuduri, dar dintre acestea s-a păstrat doar Venus la oglindă. În pictura spaniolă a secolelor al XVI-lea şi al XVII-lea nudurile de femeie erau o raritate. Inchiziţia nu permitea o asemenea temă în pictură. Creaţia lui Velázquez aminteşte de nudurile lui Tiziano62 (de ex.: „Venus din Urbino"), dar artistul spaniol creează o viziune personală a acestei teme. Trupul zvelt, dar totodată uimitor modelat al zeiţei este văzut din spate. Reflexia chipului ei în oglinda de
60 61

59

Diego Velázquez: Predarea Bredei (Las Lanzas), 1634/35 - Museo Prado, Madrid.

Diego Velázquez: Autoportret, 1643- Galleria Degli Uffizi, Florenţa. Diego Velázquez: Venus la oglindă, 1647-51 - National Gallery, Londra 62 Tiziano Vecellio - în română Tițian - (nu se cunoaşte data exactă a naşterii, se presupune că între 1488 și 1490, Pieve di Cadore/Munții Dolomiți - †27 august 1576, Veneția) a fost un vestit pictor italian din secolul al XVI-lea, aparținând școlii venețiene.

Revistă de cultură, artă, tradiţie, spiritualitate, credinţă

Page 67

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE
argint este neclară. Avem impresia că Venus nu-şi admiră propria frumuseţe, ci mai degrabă urmăreşte pe cel care o priveşte. În 1649, Velázquez îi propune regelui să-l trimită din nou în Italia cu misiunea de a achiziţiona picturi şi sculpturi pentru galeria nouă a palatului Alcazar. Pictorul soseşte la Veneţia unde cumpără tabloul Venus şi Adonis adormit de Paolo Veronese63, precum şi numeroase lucrări ale lui Tintoretto. După aceea pleacă la Modena, Parma, Bologna, iar la sfârşitul lunii mai la Roma.

10.iunie.2013 nr. 6 /22

65

64

Pictează portretul servitorului său, Juan de Pareja, căruia, după întoarcerea în Spania, îi redă libertatea. Tabloul stârneşte admiraţie în cercurile pictorilor italieni, Velázquez fiind ales membru al „Academiei Sfântul Luca". În portretul Papei Inocenţiu al X-lea, artistul prezintă o personalitate deosebit de puternică, cu o privire pătrunzătoare, plină de fermitate. Virtuozitatea tehnică se poate observa în modul în care a fost pictată pelerina roşie de mătase pe care lucesc reflexe aurii. Papa, foarte mulţumit de portret, doreşte să-l recompenseze cu o sumă enormă de bani, Velázquez însă refuză cu mândrie, spunând că realizarea portretului papal este o obligaţie de serviciu a pictorului de curte al „Majestăţii Sale Catolice". În iunie 1651 se întoarce la Madrid.
63

Între anii 1651 şi 1660, Velázquez îşi continuă cariera la curtea regală, timp în care creează noi capodopere. Tabloul său intitulat Las Meninas (cunoscut şi ca: Doamne de onoare sau Familia lui Filip al IV-lea) este una dintre cele mai ilustre creaţii din istoria picturii universale. Pictorul se înfăţişează aici şi pe sine, cu penelul şi paleta în mână. Tabloul fascinează prin zugrăvirea realistă şi, în acelaşi timp, discretă a vieţii de la curte, prin autencitatea expresiei, surprinderea exactă a gesturilor şi privirilor, înfăţişarea magistrală a scenei. În februarie 1652, Filip al IV-lea îl numeşte mare mareşal al Palatului (aposentador mayor de Palacio), iar în 1659 i se conferă crucea de „Cavaler al Ordinului Sfântul Iacob". În anul următor, pregăteşte cununia infantei Margareta-Tereza cu regele Franţei, Ludovic al XIV-lea, cununie ce are loc la graniţa franco-spaniolă. După întoarcerea sa la Madrid, pictorul se îmbolnăveşte. Regele îşi vizitează favoritul pe patul de suferinţă. După şapte zile de agonie, Diego Velázquez moare la 6 august 1660. Este înmormântat în biserica San Juan Bautista.
Autor:Viorela Codreanu Tiron

Paolo Veronese (n. 1528, Verona - d. 19 aprilie 1588, San Angelo) a fost un pictor italian din perioada târzie a Renașterii, marcând trecerea spre Manierism. Pe numele adevărat Paolo Caliari sau Cagliari, artistul a căpătat cu timpul numele de Veronese, după orașul în care s-a născut. Stabilit de tânăr la Veneția, Veronese este - alături de Tițian și Tintoretto - unul din cei mai remarcabili reprezentanți ai școlii venețiene de pictură a secolului al XVI-lea. 64 Diego Velázquez: portretul Papei Inocenţiu al X-lea, 1650 Galleria Doria Pamphilj, Roma.

Bibliografie:Wikimedia Commons conţine materiale multimedia legate de Diego Velázquez; Pictorul regelui, 14 septembrie 2011, Revista Magazin; Nudul măcelărit de o femeie îmbrăcată, 10 decembrie 2008, Revista Magazin; Bodegarul decorat de rege, 11 ianuarie 2007, Revista Magazin.
65

Diego Velázquez: Doamne de onoare (Las Meninas), 1656 - Museo Prado, Madrid

Revistă de cultură, artă, tradiţie, spiritualitate, credinţă

Page 68

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10.iunie.2013 nr. 6 /22

ADRIAN BOTEZ din volumul BASME (pentru copii, pentru oameni mari şi pentru foarte mari oameni…) BĂBUŢA ŞI PUIUL DE CIOARĂ - poveste românească actualizată A fost odată ca niciodată o biată băbuţă (băbuţă nu după buletin, ci din pricină de necazuri repetate prea des - aşa-s unii, nepricepuţi: când se-nvaţă cu ceva, repetă, şi iar repetă - de ţi se şi-apleacă, văzându-i). Şi băbuţa asta locuia într-o cocioabă aşa de dărăpănată, că, în fiecare zi, trebuia să iasă din ea, ca să-i facă vecinii resuscitarea (căsuţei, nu băbuţei), prin câteva elementare reparaţii. De treabă, vecinii ăştia, dar cam proşti, că nu s-au gândit că ar fi ieşit mai ieftin, şi i-ar fi binecuvântat Dumnezeu, dacă i-ar fi construit băbuţei altă casă, decât s-o repare zilnic tot pe aia proastă. Dar, dacă tot nare omul ce face, se face c-ar tot face… Şi, de fapt, căsuţa era bloc comun - aşa că vecinii tot n-aveau încotro, că se dărâma şi peste ei, c-aşa e la comun. Şi, cum vă ziceam, ieşind băbuţa din casă (de nevoie, nu la plimbare), şchiopătând ca vai de ea (o cotonogise un cerşetor, odată, că nu-i dăduse, de pomană, valută) - numai ce vede pe drum (numai pe hârtie era o autostradă - în realitate, o simplă şosea hârbuită, pe care se-nghesuiau maşinile, toate, năvală, unele peste altele), printre maşinile care fugeau mâncând pământul şi sărind până-n înaltul cerului, din câte-o groapă făcută mai cu măiestrie decât altele şi-acuma chiar că nu mă mai opresc până nu vă zic cea zărit bătrâna pe drum: taman (da, da - taman, aşa se zice-n poveste - taman) taman în mijlocul drumului,

printre maşinile care mai-mai se călcau unele pe altele, pe picioare, de zorite şi înghesuite ce erau ptiu, ştiu, am uitat c-am promis: deci, pe când băbuţa de care vă zic şchiopăta, blestemând printre dinţi, că învăţase, de când începuse să şchiopăteze, un repertoriu destul de bogat de-njurături, şi buzele nu i se mai opreau, cu una-cu două, din fluturare - că fluturau, fiindcă băbuţa nu avea, în gură, niciun dinte, împotriva nimănui, şi nici în altă parte n-avea dinţi… şi, ce ziceam? - a, da, scuzaţi, vă rog - uite, acuma-mi iau avânt şi vă spun despre ce - ei, drăcie, de fapt, chiar, oare despre ce voiam să vă… ahaa, da - despre cum o băbuţă, mergând pe drum dimineaţa - în definitiv, dracu’ ştie de ce dimineaţa, că doar nu avea serviciu, să se scoale cu noaptea-n cap şi să se grăbească ca năroada… uite cum iese şi cacofonia, dacă insişti mult… Ei, mă cam plictiseşte băbuţa asta, prea-i nefericită şi-i proastă de bună ce e, să scăpăm odată de ea - haida! Hei-rup! - şi gata! - ei, da, printre roţile maşinilor, băbuţa a văzut un pui de cioară, căzut dintr-un pom, pe care pom oamenii (c-aşa li se zice, chiar şi celor care taie pomi: oameni…) tocmai îl tăiaseră de pe marginea drumului - c-aveau nevoie de lemn pentru-o biserică: printre oamenii clerului (era să uit: chiar şi celor din rândul clerului care permit tăierea pomilor, li se zice tot: oameni - de, dac-aşa se zice, eu ce să fac? Zic şi eu - cine-s eu să nu zic?) era la modă construirea Bisericilor-dintr-un-Lemn, după „Neckermann”. Şi stătea, bietul pui de cioară, terorizat, bietul de el, vai de el - abia-abia sufla, ştiind ce-l aşteaptă: o roată de camion ori de turism peste el şi, adio… Şi forfoteau, în jurul lui, roţile, parcă-i făceau în ciudă: „nu, nu ai să mori aşa repede, ai să mori când vrem noi, noi hotărâm când vjââât... te-ai dus!” Sadice, roţile astea - sau stăpânii? Adică, cei care le mânau, din volane… Bietei băbuţe, miloasă, ca orice băbuţă, îi îngheţase inima-n piept (stătea prost cu inima, avea prolaps mitral şi bloc de ramură) - şi nu ştia ce să facă, se zăpăcise de tot. Stătea-n loc şi se frământa, îşi frângea mâinile - şi le putea încă frânge, că n-o năpădiseră, încă, chiar toate reumatismele poliarticulare - mai uitaseră vreo două să vină, unul întârzia, căscând gura pe drum…. Şi, deodată, fără să-şi ia seama la nimic, băbuţa se repezi drept între maşinile care treceau - vreo două au derapat, au scos trâmbe groase de fum, a mirare (adică: cine-o mai fi şi nebu-

Revistă de cultură, artă, tradiţie, spiritualitate, credinţă

Page 69

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE
na asta, şi ce-o fi vrând?), au sughiţat de emoţie, sau mai ştiu eu de ce (s-au bălegat, chiar, ambetatele maşini, vreo două-trei uriaşe pete de motorină ori de benzină, de se vede pe asfalt, până-n zilele noastre, urma emoţiei de-atunci) - smulge baba puiul de cioară de pe carosabil, îl pune repede ca gândul în poală (că n-avea, sărmana, nici buzunare la şorţ - da' gânduri îşi mai permitea să aibă, din când în când, că-s ieftine, două la leu) - şi - tuleo! pe trotuar - de parcă nu era ea nici bătrână şi nici nu şchiopătase vreodată, în viaţa ei. Zburase, ce mai! Aşa o înaripaseră, de comun acord, frica şi mila şi groaza pentru soarta vitregă a bietului pui de cioară. (Dar cu trotuarul, v-am minţit: nu era niciun trotuar, că primăria , când zice că face autostrăzi, minte-nu minte, dar când zice că strică fostele trotuare bune - se ţine neclintit de vorbă - şi ajung, pe marginea drumului - a carosabilului, cum se zice azi, mai frumos - să se strângă, de vânturi, nişte dune de praf, ca la arabii din Sahara). Ajunsă pe ficţiunea de trotuar, foarte realistă (redevenită) bătrână îl întrebă, abia trăgându-şi sufletul, cu grijă duioasă, pe puiul de cioară salvat (îl întrebă cum se întreabă, nu din cine ştie ce interes mercantil, că, ce comerţ cu ciori aţi mai văzut dumneavoastră ?): - Cum te simţi, puiule mic şi drag de cioară ? Scăpat de năpastă şi sigur pe el, puiul de cioară îi răspunse, cârâind foarte pe nas, foarte-nciudat, nervos nevoie mare şi foarte de sus (parcă scuipa smoală, nu alta): - Tâmpită bătrână, babă senilă şi chioară, tu nu vezi că eu sunt lebădă? Ce-i tot îi dai într-una cu „pui de cioară, pui de cioară”? N-ai văzut cum m-admira toată lumea bună de pe şosea? Cum se opreau toţi lorzii şi prinţii italieni, toţi, de la Uniunea Europeană - toţi, cu limuzinele lor, se-opreau, şi-mi aruncau bezele, mie, primadonei celor o mie de lacuri (de atâta îngâmfare, cioroiul uitase şi geografia: se credea în Finlanda… şi uitase că lebăda nu prea cântă…)? Idioato! Sictir de-aici! Hai, plimbă ursul, cât te văd! Biata babă, nevenindu-i să creadă urechilor, dădu să se-aplece, s-audă mai bine cu ce-o probozea salvatul „pui de lebădă” negru-tuci - şi, ameţită de mirare şi-obidă, cum era, alunecă de pe movila de praf, cu tot cu movilă (observaţi ce solidaritate, între om şi praf, cum era pe vremuri şi zise: „Praful, frate cu românul…), drept pe carosabil, unde-o ma-

10.iunie.2013 nr. 6 /22

şină, din cele supărate că li s-a luat prada negricioasă, o şi mototoli pe biata bătrână sub roţi… Şi-aşa deveni celebră, biata bătrână, prin apariţia ei la Ştirile de Seară, secţiunea „Accidente rutiere”, la Televiziunea Română Liberă - făcând senzaţie, ghemotocul acela umil de zdrenţe, praf, durere şi uimire - printre vecinii ei, care, chit că n-o prea recunoscură (că nici n-aveai ce să recunoşti, din micul morman de carne şi cârpe negre-nsângerate) – începură să fie mândri de oraşul lor, care apare la televizor, şi poate fi, astfel, admirat de toţi lorzii şi prinţii italieni… Vedeţi, până la urmă, tot am scos-o la un capăt. Dumnezeu ştie dacă la cel bun. A - să nu uit: vecinii şi-au spus că au scăpat de reparaţiile à la Manole, la casa bătrânei sărmane şi cu defect la mers: dacă tot a murit băbuţa, la ce să mai reparăm? Şi-atunci, căsuţa, care, de fapt, era bloc comun, s-a prăbuşit peste vecini, ca un haram copleşit de oftică - şi i-a îngropat de vii. Că şi azi, viii îngropaţi, se tot întreabă, acolo, în îngropătură: de ce s-o fi dărâmat chestia asta, dom'le, că doar băbuţa murise, şi nu mai avea nevoie de reparaţii (căsuţa, nu băbuţa)? Şi asta fu tot. Punct. Uff!

Luisa Carolina Mihu66 - Batrâneţe/grafică

66

https://luisacube.wordpress.com/#comment-21

Revistă de cultură, artă, tradiţie, spiritualitate, credinţă

Page 70

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10.iunie.2013 nr. 6 /22

Rubrică realizată cu ajutorul dlui Stelian Ţurlea.

Kavafis şi Alfabetul poetic Editura Omonia

Anul acesta se împlinesc 150 de ani de la naştere şi 80 de ani de la dispariţia părintelui poeziei moderne (greceşti) Konstantinos Kavafis. Editura Omonia a reuşit o ispravă demnă de toată lauda: în colecţia Biblioteca de literatură neoelenă publică „Alfabetul poetic”67, tradus în 12 limbi şi ilustrat de pictorul Gh. I. Anghel68. Un volum de excepţie care me-rită din plin prezentarea ca eveniment editorial. Konstantinos Kavafis (1863-1933) a fost un poet născut în Alexandria (Egipt), care a scris în limba greacă. Născut din părinţi greci, a lucrat toată viaţa pe un post mediocru de funcţionar public din Alexandria. Opera sa, redusă cantitativ (aproximativ 200 de poezii în stil liric, intim, realist), este scrisă într-un amestec neobişnuit de greacă modernă şi greacă clasică. În prezent, Konstantinos Kavafis este considerat unul dintre cei mai reprezentativi poeţi greci din epoca modernă. Editura Omonia a mai publicat Kavafis. În 2012, Omonia aniversa 20 de ani de activitate cu acelaşi autor cu care a debutat - Operele complete în două volume. Dar volumul de faţă este o
67

Konstantinos P. Kavafis, Alfabetul poetic, Editura Omonia, 496 pag. Ediţie îngrijită de Elena Lazăr şi Liviu Franga. Studiu introductiv de Liviu Franga. Epilog de Jacques Bouchard. Cu ilustraţii din opera pictorului Gheorghe I. Anghel. 68 Gheorghe I. Anghel (n. 1938, Cluj) este un pictor și poet român, profesor universitar la Universitatea Națională de Arte București, Doctor în arte vizuale.

apariţie insolită şi unică în peisajul kavafisticii. Este vorba despre o antologie cuprinzând 24 de poeme (câte unul pentru fiecare dintre cele 24 de litere ale alfabetului neogrec). Aceste poeme reprezintă tot atâţia paşi necesari pentru a putea intra în cosmosul poetic inventat de Kavafis. Selecţia s-a făcut astfel încât să ofere iubitorilor creaţiei sale, de pe orice meridian, intrarea în universul poliedric al viziunilor Alexandrinului şi al esenţelor tari ale Poeziei sale, să poată fi astfel urmărită, pas cu pas, însăşi gândirea poetică originară, precum şi evantaiul principalelor ei teme. Fiecare poem, reprodus în original, apare însoţit de 11 traduceri, pe grupuri reprezentative de limbi. Sunt prezente cele trei mari grupuri europene: romanic, germanic şi slav (reprezentat de limba rusă). Ca element de originalitate absolută, se cuvine semnalată traducerea creaţiei kavafice în limba latină. O ediţie europeană, prin selecţia instrumentului lingvistic de origine şi, din punct de vedere etnogeografic, al comunicării, este, în fapt, o ediţie mondială, dacă se are în vedere că, dintre limbile alese, câteva (engleza, franceza, spaniola, portugheza) acoperă suprafaţa culturală a unor con-tinente îndepărtate de Europa. Editorii au făcut şi un experiment. Acela de a asculta vocea, timbrul unic al unui geniu poetic, răsfrânt(ă) în ecourile a diverse limbi, mai vechi, precum latina, sau mai noi. Un expe-riment, dar în acelaşi timp şi o experienţă. Un pertinent studiu introductiv, semnat de profesorul Liviu Franga de la Universitatea din Bucureşti, traducătorul în latină al „alfabetului”, ca şi un epilog aparţinând profesorului canadian Jacques Bouchard de la Universitatea din Montréal, autor al versiunii franceze, oferă cititorului român reperele necesare pentru apropierea de personalitatea şi creaţia celui mai tradus, celui mai comentat, celui mai fascinant şi totodată şi celui mai enigmatic poet grec. Versiunile celor 24 de poeme sunt însoţite de peste 100 de ilustraţii aparţinând pictorului Gheorghe I. Anghel. Concepţia grafică poartă semnătura Ancăi Anghel Coller69. Realizarea acestui album, în condiţii grafice care să-l facă să aspire la titlul de cea mai frumoasă ediţie românească a unei opere
Anca Anghel Coller 9 decembrie 1976 - Membru titular al Uniunii Artiştilor Plastici din Bucureşti, secţia pictură. Membru al Grupului Salmastru. Din 2009 – asistent universitar la Universitatea Naţională de Arte din Bucureşti.
69

Revistă de cultură, artă, tradiţie, spiritualitate, credinţă

Page 71

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE
greceşti, n-ar fi fost posibilă fără sprijinul entuziast al doamnei Ekaterini Sofianou, preşedinta Grupului de companii SofMedica, legată prin familie de Egipt şi de oraşul natal al poetului. De menţionat că doamna Ekaterini Sofianou este unul dintre cei mai energici promotori ai lui Kavafis şi, în general, ai literelor greceşti în România. Născut în 1863 în Alexandria egipteană, Konstantinos P. Kavafis a devenit, prin cele 250 de poeme ale sale, cel mai mare poet grec al secolului XX. Un poet care aparţine astăzi, prin sutele de tălmăciri ale versurilor sale în zeci de limbi, patrimoniului literar universal. Prin cele opt ediţii apărute în România (dintre care şapte în ultimul deceniu iar două bilingve), ca şi prin prezenţa sa constantă în diversele antologii (primele poeme traduse apar în 1939, la Cluj) şi în presa românească a ultimei jumătăţi de veac, Kavafis (al cărui strămoş, Yannis Kavafis, era, pe la mijlocul secolului XVIII, dregător la Iaşi) şi-a dobândit, după expresia academicianului Dan Grigorescu, „drept de cetate” în cultura română. O menţiune şi pentru traducători: G.H. Blanken – în neerlandeză, Rae Dalven – în engleză, Edmund Keely – în engleză, Philip Sherrard – în engleză, Robert Elsie – în germană, Michael Schroeder – în germană, Liviu Franga – în latină, Joan Ferrate – în catalană, Jacques Bouchard – în franceză, Paola Maria Minucci – în italiană, Joachim Manuel Magalhaes – în portugheză, Elena Lazăr – în română, Miguel Castillo Didier – în spaniolă, Roman Doubrovkin – în rusă, Sonia Iljinskaja – în rusă, Zunna Moric – în rusă, Eugenia Smagina – în rusă, Eugenij Solonovich – în rusă, Alexandr Velichanskij – în rusă.

10.iunie.2013 nr. 6 /22

Liana Cozea/Al doilea Eu Editura Cartea românească După „Confesiuni ale eului feminin”, din 2005, autoarea a resimţit nevoia de a supune lecturii interpretative şi alte jurnale, aparţinând unor euri hipertrofiate, scriitoare şi /sau personalităţi marcante ale literaturii şi culturii române moderne şi contemporane: „Interesul constant, la noi, pentru autobiografii, jurnale şi memorii, axate pe confruntarea neîntreruptă a unor conştiinţe lucide cu lumea, dar care nu acceptă să se dispenseze de valori afective, ca şi pe aventurile unor euri afişate în căutarea sensurilor celor mai profunde, mi-a fost impuls şi stimulent în elaborarea acestei cărţi. Liana Cozea analizează Eul intim al unor personalităţi precum: Maruca Cantacuziono-Enescu, Nina Cassian, Gabriela Melinescu, Ioana Em. Petrescu, Alice Voinescu.

Sandra Newman /Lit kit Editura Baroque Books & Arts Kitul de supravieţuire în literatura occidentală sau cum să citeşti clasicii fără reverenţă. Colecţia savoir-vivre. Traducere din limba engleză de Mihai Moroiu. Sandra Newman a predat cursuri de literatură şi de creative writing la Temple University, la Chapman University şi la University of Colorado. „Pornită în misiunea de a repune marile opere la locul cuvenit, Sandra Newman oferă un ghid de lectură fără pereche, purtându-şi cititorii, în bucle ludice şi erudite, printre delicatese literare captivante, de la

Revistă de cultură, artă, tradiţie, spiritualitate, credinţă

Page 72

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE
grecii antici pe drumul spre modernism, trecând prin paralele între Rabelais şi South-park, Jane Austen şi Sex and the City, Jonathan Swift şi Jon Stewart, dezvăluind umorul original şi pericolele care au lansat marii autori spre celebritate. Bijuterii pop culture, poveşti cu farse literare, ironii ale sorţii ce i-au copleşit pe titani şi cronici proaste pentru volume ce aveau să devină clasice.”

10.iunie.2013 nr. 6 /22

ce deopotrivă prin experienţe triste şi comice, întâlnind numai bărbaţi ciudaţi sau incompatibili cu ea. Din fiecare relaţie sau aventură, ea învaţă câte ceva. În paralel cu propriile experienţe ratate, Laura relatează şi peripeţiile similare ale prietenelor ei, cât şi pe cele ale unor femei pe care le întâlneşte la un moment dat.

Eugen Ovidiu Chirovici/ O amintire de la Paris / Editura RAO „O amintire de la Paris – spune chiar autorul – este, cred eu, diferit de celelalte romane ale mele. Dincolo de atmosfera de mister, conţine şi o poveste de dragoste, iar stilul pe care l-am ales este oarecum diferit. Un om în vârstă, foarte bogat, care în tinereţe trăise o controversată poveste de dragoste la Paris, angajează un celebru psiholog din New York City pentru ca, prin metoda hipnozei, să-l ajute să lămurească circumstanţele dispariţiei, atunci, a iubitei lui, Simone Duchampes. Restul cred că ar trebui să-i las pe cititori să descopere, nu-i aşa?”

Ferran Torrent /Bulevardul francezilor / Editura Meteor Press Traducere din limba catalană de Christina Anghelina. Ferran Torrent este autor de romane, eseuri şi piese de teatru. Multe dintre cărţile sale au fost premiate. În romanul de faţă autorul explorează Valencia cenuşie a anilor şaizeci şi se foloseşte de acest prilej pentru a reflecta cu amărăciune asupra prezentului. „În trecut, idealuri. În prezent, jocuri murdare. Ferran Torrent dovedeşte cu luciditate că oamenii nu se schimbă. Romanul zugrăveşte răul pe care îl pot dezlănţui ideologiile sau, mai bine spus, fanatismele de orice sorginte.”

Claudia Voicu /Confidenţele unei fete de oraş / Editura Paralela 45 Autoarea este o jurnalistă care a lucrat la „Evenimentul zilei”, „Libertatea”, „Cancan” şi „Click!”. „Confidenţele unei fete de oraş” este volumul de debut. Personajul principal este Laura, o femeie trecută cu puţin peste 30 de ani, care nu reuşeşte să-şi găsească jumătatea şi resimte acut presiunea ceasului biologic. În căutarea partenerului, Laura tre-

Don DeLillo/Punctul Omega / Editura Polirom Traducere din engleză de Veronica D. Niculescu. Cel mai recent roman publicat de Don DeLillo, „caută în mintea şi sufletul unui intelectual, recrutat de serviciile secrete să ajute la teoreti-zarea războiului, argumentele din spatele atâtor morţi ignorate de propagandă şi strategiile militare. Protagonistul, Richard Elster, pensionar de-acum, s-a

Revistă de cultură, artă, tradiţie, spiritualitate, credinţă

Page 73

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE
retras undeva în deşert, în căutarea spaţiului originar, însoţit de fiica sa şi de un tânăr regizor de film care îşi doreşte să facă un documentar cu bătrânul profesor. Cei trei ajung să trăiască aproape ca într-o familie. Însă un eveniment înfiorător pune capăt traiului lor detaşat de lume.” Capodopera lui Mo Yan/ de Stelian Ţurlea

10.iunie.2013 nr. 6 /22

Astă-toamnă, aproape concomitent cu acordarea Premiului Nobel pentru literatură scriitorului chinez Mo Yan, Editura Humanitas fiction a lansat traducerea capodoperei sale „Obosit de viaţă, obosit de moarte”70. M-am apucat să citesc acest monstru de peste şapte sute de pagini, scris mărunt, începând cu confesiunea/declaraţia de credinţă a autorului de acum câţiva ani: „Romanul mare n-are de ce să facă tumbe ca animalele de companie sau să urle în haită ca hienele. El trebuie să fie o balenă, o balenă ce rătăceşte solitară în adâncul mărilor, respiră răsunător şi greoi, se împreunează rostogolitoarentre valuri şi naşte însângerată şi măreaţă, păstrându-se îndeajuns de departe de rechinii cei strânşi în grupuri. Romanul de mari dimensiuni nu-şi poate sacrifica necesara gravitate ca să fie pe placul acestei epoci a senzaţionalismului. Nu poate, de dragul unor cititori sau al altora, să-şi scurteze lungimea, să-şi diminueze densitatea şi să-şi micşoreze dificultatea. Eu atât de lung îl vreau, atât de dens îl vreau şi atât de dificil îl vreau – cine e dornic să-l citească să-l citească, cine nu, nu. Şi de-ar fi să-mi rămână un singur cititor, eu tot aşa vreau să scriu.“ Într-adevăr, un roman ca o balenă! Nu mai ştiu unde am citit că autorul mai afirma că a scris romanul în 42 de zile! Greu de crezut. Oricum e o carte care seamănă cu o epopee sau un roman fluviu, acumulează în ritm lent informaţii, amănunte, detalii, întâmplări mărunte care, adăugate altora de acelaşi
70

Mo Yan – Obosit de viaţă, obosit de moarte, Editura Humanitas fiction, colecţia Raftul Denisei. Traducere din chineză şi note de Dinu Luca.

fel, creează o imagine apăsătoare, densă şi grea, enervează, oboseşte, încântă şi până la urmă copleşeşte cititorul, cum numai marii scriitori reuşesc. Un roman în care, cum bine sintetizau cei de la Stockholm, „cu un realism halucinant, Mo Yan îmbină folclorul, istoria şi contemporaneitatea.” Despre ce este vorba? Acţiunea începe la 1 ianuarie 1950. Ximen Nao, un ţăran înstărit din China, este ucis în timpul reformei agrare iniţiate de Mao, la jumătatea secolului XX. În iadul unde este supus pe nedrept la cazne, ţipetele lui indignate îl exasperează până şi pe regele Yama, stăpânul tărâmului celor damnaţi, iar acesta îi îngăduie lui Ximen să se întoarcă printre cei vii. Însă, pentru a-şi revedea gospodăria şi a îndrepta răul ce i s-a făcut, Ximen trebuie să parcurgă un şir de reîncarnări, potrivit învăţăturilor budiste: mai întâi măgar, apoi vită de povară, porc, câine şi maimuţă, vreme de zeci de ani, doar la urmă având şansa de a renaşte ca om. Trăind sub felurite înfăţişări alături de familia lui, Ximen este cronicarul unei jumătăţi de secol din viaţa ţinutului său natal. Cartea e o uluitoare poveste despre cum s-a schimbat o ţară vreme de o jumătate de secol – colectivizarea şi viaţa dură a celor care o refuză; manipularea politică şi aplicarea mecanică a Revoluţiei Culturale; căderea activiştilor la moartea lui Mao; urbanizarea masivă, înflorirea economiei de piaţă care slăbeşte coeziunea familiei; transformarea vechilor membri ai Gărilor Roşii în afacerişti şi foarte multe altele. Abundenţa de detalii este aiuritoare, dar probabil, străin de China fiind, de nicăieri nu afli mai mult decât din această carte despre transformările suferite de uriaşa ţară într-o jumătate de secol. Sunt episoade fascinante, unele de epopee de-a dreptul, de pildă luptele dintre turmele de porci şi lupi, altele de un ridicol suveran, înfiinţarea unei crescătorii de porci pentru a lupta împotriva imperialismului, la care sunt invitate toate somităţile regiunii, în timp ce porcii mor pe capete, sau altele, fulguraţii pline de umor – de pildă, dispariţia lui Mao este descrisă de purceluşul din a treia reîncarnare: evadat din sat, porcul cel inteligent contemplă făpturile creaţiei însoţind de-a lungul fluviului apoteoza Marelui Cârmaci, care se înalţă spre stele. Există pasaje de un umor nebun: „După ce secretarul şi-a terminat cuvântarea, oamenii tot nu s-au răs-pândit,

Revistă de cultură, artă, tradiţie, spiritualitate, credinţă

Page 74

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE
iar mai ales tinerii şi tinerele aflaţi în frumoa-sa primăvară a vieţii şi care n-aveau unde să-şi rever-se energiile de-abia se ţineau să nu se suie-n copaci sau să se coboare-n fântâni, să ucidă sau să pună foc şi să se lupte până la moarte cu imperialiştii, revizioniştii şi contrarevoluţionarii.” Sau episodul cadourilor de nuntă: „Pang Kangmei a adus cu amândouă mâinile o ramă de fotografie din sticlă, pe marginea căreia scria cu cerneală roşie „Felicitări lui Lan Jinlong şi Huang Huyhu pentru că s-au unit la tovărăşie revoluţionară!”; în ramă era încadrat un portret al preşedintelui Mao îmbrăcat în robă lungă, în mână cu o boccea şi o umbrelă, şi mergând la Anyuan să-i încurajeze pe mineri să se revolte. Wang Leyun a adus şi ea cu amândouă mâinile o ramă de acelaşi fel, pe marginea căreia scria tot cu cerneală roşie: „Felicitări lui Lan Jinlong şi Huang Huyhu pentru că sau unit la tovărăşie revoluţionară!”; în ramă era încadrată o fotografie a preşedintelui Mao îmbrăcat în haină de lână stând în picioare pe plajă la Beidaihe.” Dar cartea nu e politică, ci foarte umană, urmaşii lui Ximen Nau caută prosperitatea, sunt implicaţi în intrigi amoroase, se căsătoresc cu cine nu trebuie, se implică în situaţii tragice şi comice. Un roman în care se amestecă realismul cu magia, în care se îmbină mai multe romane, în care naraţiunea e presărată cu proverbe şi zicători populare, în care inventivitatea lingvistică e supremă şi în care autorul se persiflează necruţător: la tot pasul apare un personaj Mo Yan, „băieţică ăla”, „tartorul ăla nesuferit de MoYan”, „Pe vremea aceea, nimeni nu dădea doi bani pe băieţică acela. Avea chipul pocit şi fapta sucită, spunea adesea aiureli cărora oamenii nu le dădeau de capăt şi era un personaj pe care o sută nu-l sufereau şi o mie nu-l plăceau.” Reamintim cine este Mo Yan („Nu vorbi”), pseudonimul scriitorului Guan Moye. Născut în 1955 într-o familie de ţărani, a crescut în Gaomi, în provincia Shandong din nord-estul Chinei. La vârsta de doisprezece ani, în timpul Revoluţiei Culturale, a fost obligat să părăsească şcoala şi să lucreze mai întâi la câmp, apoi într-o fabrică de bumbac. În 1976 s-a alăturat Armatei Populare de Eliberare. Ca soldat, a început să studieze literatura şi să scrie, debutând în 1981, într-o revistă literară, cu o povestire. În 1985 îi apare prima nuvelă, Ridichea de cristal, care se bucură de mare succes. Devine celebru cu romanul

10.iunie.2013 nr. 6 /22

din 1987 Sorgul roşu. A publicat peste optzeci de povestiri şi zece romane, primit multe premii internaţionale.

Mo Yan, cel mai important scriitor chinez contemporan, şi-a câştigat notorietatea internaţională cu romanul Sorgul roşu. Ecranizarea omonimă din 1987, regizată de Zhang Yimou, a fost recompensată cu Ursul de aur la Festivalul de Film de la Berlin în anul 1988. Care este cea mai mare cruzime faţă de victimele unei istorii atroce? Uitarea. Împotriva ei luptă naratorul poveştii tragice a trei generaţii ale unei famili chineze, din anii '30 până în deceniul al optulea. În ţinutul Gaomi, patria sorgului roşu, viaţa îşi iese din matcă odată cu invazia japoneză şi nu se va mai reaşeza nicicând; îi urmează războiul civil, instaurarea comunismului şi Revoluţia Culturală. Tânăra Dai Fenglian, moştenitoarea unei averi neaşteptate, şi comandantul Yu, iubitul ei, care organizează rezistenţa împotriva japonezilor, sunt cuplul originar în jurul căruia va gravita istoria „clanului sorgului roşu“. O istorie plină de patimă şi de cruzime, în care roşul pasiunii şi al sângelui vărsat se împletesc, la fel ca trecutul recent şi trecutul mitic al ţinutului Gaomi. Cartea lui Mo Yan este o saga violentă şi pătimaşă, transfigurând realitatea, abjectă şi măreaţă în acelaşi timp, în legendă. ***

Revistă de cultură, artă, tradiţie, spiritualitate, credinţă

Page 75

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10.iunie.2013 nr. 6 /22

CRONICĂ DE CARTE Anuradha Roy se numără printre cele mai puternice voci scriitoriceşti din India. Împreună cu soţul ei conduce editura Permanent Black în New Dehli, însă majoritatea timpului şi-o petrece în Raninkhet, micul oraş care a inspirat şi celebrul roman „Valurile pământului“. După studii la Calcutta şi la Cambridge, a lucrat ca jurnalistă pentru mai multe cotidiane şi reviste indiene. „Valurile pă-mântului“ (2011), apărut la Editura Humanitas Fiction, este al doilea roman al autoarei. A câştigat prestigiosul The Economist Crossword Prize şi a fost nominalizat la DSC Fiction Prize şi la The Man Asian Literary Prize. Este tradus în zece limbi. India a constituit mereu o sursă de fascinaţie pentru Occident. Exotică şi plină de culoare, ea ascunde totuşi un freamăt profund. „Valurile pământului“ surprinde într-o manieră unică numeroasele contraste existente în acest spaţiu al diversităţii culturale şi sociale. Munţii Himalaya oferă un decor mistic pentru desfăşurarea unor poveşti dintre cele mai neobişnuite, smulse parcă unei lumi demult apuse. Tradiţia se dezvăluie ca o fantomă a modernităţii, izolată de realitatea brută şi ocrotită de natură – sursa principală care alimentează viaţa locuitorilor din Raninkhet, oferind un prilej pentru meditaţie şi vindecare. Maya şi Michael se căsătoresc din iubire, împotriva dorinţei părinţilor. Destinul însă le spulberă fericirea atunci când Michael îşi pierde viaţa într-o expediţie pe Himalaya. Rămasă văduvă, Maya se refugiază în Raninkhet, un orăşel din apropierea lacului unde s-a petrecut drama. Se angajează ca profesoară de engleză şi trăieşte cu chirie în casa vârstnicului Diwan Sahib, un mizantrop pasionat de vieţile marilor aventurieri. Se împrieteneşte cu eleva Charu, care preferă să îşi ducă vacile la păscut decât să înveţe şi cu enigmaticul Veer, nepotul lui Diwan Sahib. Romanul

urmăreşte confesiunile femeii, de-a lungul călătoriei iniţiatice pe care o parcurge de la disperare la regăsire. Anuradha Roy zugrăveşte personaje alunecoase şi impenetrabile, într-o atmosferă plină de suspans. Când avem impresia că le-am intuit mecanismul interior şi le putem realiza portretul, descoperim noi indicii surprinzătoare. Diwan Sahib susţine că este posesorul unei corespondenţe cu caracter secret dintre lady Edwina şi Jawaharlal Nehru, prim-ministrul Indiei, despre care s-a vehiculat că ar fi trăit o poveste de iubire imposibilă. Totuşi, nimeni nu are certitudinea că bătrânul deţine cu adevărat scrisorile. În ciuda faptului că este un singuratic, lui Diwan îi place să povestească şi să genereze controverse. Veer o cucereşte pe Maya prin misterul lui şi firea blândă. Alpinist, la fel ca şi Michael, el pare să umple golul lăsat în urmă de moartea soţului, dar plecările lui dese nasc îndoieli în mintea Mayei. Finalul aduce cu sine demascarea secretelor. Familiarul devine, dintr-o dată, o sursă de consternare. Conflictele nu sunt însă soluţionate, ci doar explicate. Personajele secundare sunt chiar mai intens conturate decât protagoniştii, pentru că ele deţin poveştile unei Indii pe cale de dispariţie, unde omul şi natura coexistă într-o simbioză perfectă. Bunica lui Charu, Ama, este o femeie simplă, dar a cărei înţelepciune rudimentară străbate cele mai adânci cotloane sufleteşti. Deşi nu ştie să citească, ea pătrunde cu o viclenie subtilă dincolo de aparenţe, reuşind să extragă esenţialul. Fiul ei Puran trăieşte în compania animalelor, cărora le vorbeşte adesea. Nebunia lui stârneşte valuri de dispreţ în rândul reprezentanţilor legii, dar este privită cu simpatie şi compasiune de Ama şi Charu. „Valurile pământului“ este un roman încântător, care ne invită să cunoaştem India prin prisma unei drame sufleteşti minunat descrise de Anuradha Roy.

*****

.

Revistă de cultură, artă, tradiţie, spiritualitate, credinţă

Page 76

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE
Sumar:
Citatele lunii iunie Eminescu: Arc Poetic peste Timp şi Culturi – autor: Adrian G. Săhlean /p. 3 Două poezii bilingve: româno-engleză: Odă şi Luceafărul Variaţiuni pe Oda lui Eminescu de William C. Cross/p. 5 O necesară restituire: Eminescu după voinţa sa - autor: lect. Dr. Irina Airinei / p. 7 Eminescu – 130 de ani de la publicarea poemului „Luceafărul” /p. 11 autor: Ovidiu Cristian Dinică Eminescu în limba albaneză – autor: prof. Dr. Gelcu Maksutovici /p. 13 De ce nu vii – traducere în l. Albaneză de Baki Ymeri /p. 14 De la Eminescu la Vieru – autor: Catinca Agache /p. 15 Grigore Vieru – poezie şi un facsimil /p. 22 Adalbert Gyuris în dialog cu poetul Grigore Vieru /p. 23 Christian W. Schenk - traduceri în germană ale unor poezii de Eminescu /p. 27 Auszüge: Mihail Eminescu – Gedichte/Nachdichtung von Ch. W. Schenk Poezia este singurul lucru pe care nu mi-l poate lua nimeni /p. 31 Violeta Deminescu (Interviu de suflet cu tânăra poetă Ana Maria Gâbu) Hatos Vasile - poezii /p. 35 Ştefan Alexandru Ciobanu – Stenografia unei linişti /p. 36 Constanţa Abălaşei-Donose, o împătimită de Eminescu /p. 37 autor: prof. Ion Ionescu-Bucovu Constanţa Abălaşei-Donose - Elegii /p. 38 Să facem cunoştinţă cu pictoriţa Cătălina Drăgulin /p. 40 autor: Liliana Popa - istoric de artă Rodica Elena Lupu - poezii /p. 41 Adrian Paparuz - poezii /p. 41 Daniel Dumitru Darie – De de-atunci din timpuri /p. 42 Eminescu în arta contemporană Mihai Cătrună /p. 43 autor: Liliana Popa istoric de artă Incursiune în poezia română contemporană /p. 53 Daniel Drăgan, Braşov /p. 53 Ileana Pascal Bâldea, Bucureşti /p. 54 Cătălin Codru, Bucureşti /p. 54 Maria Chindea, Bucureşti /p. 55 Vasile Popovici, Iaşi /p. 56 Ottilia Ardeleanu, Năvodari /p. 57 Coţofana Relu, Iaşi /p. 57 Liliana Popa, Bucureşti /p. 58 Teodor Dume, Bucureşti /p. 58 Dorrina Sişu Ploeşteannu, Irlanda /p. 59 Viorel Croitoru, Braşov /p. 60 Mihaela Aionesei /p. 60 Cristian Lisandru, Bucureşti /p. 61 Gabi Shuster, Heidelberg, Germania /p. 61

10.iunie.2013 nr. 6 /22

Revistă de cultură, artă, tradiţie, spiritualitate, credinţă

Page 77

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE
Nicolae Mătcaş, Basarabia /p. 62 Toledo, oraşul cetate cufungată în istorie – autor: Elena Buică, Toronto /p. 63 Restituiri pictori celebri – Diego Velázquez /p. 66 Autor: Viorela Codreanu Tiron Basme pentru cei mici şi cei mari – autor: Adrian Botez /p. 69 Apariţii editoriale /p. 71 Sumar /p. 77 Picturile şi grafica din acest număr sunt realizate de Mihai Cătrună, Valentin Bogdan Neagu, Cătălina Drăgulin, Constanţa Abălaşei-Donosă, Diego Velázquez Luisa Carolina Mihu Foto: Alex Ştirbu

10.iunie.2013 nr. 6 /22

Numărul 6/22 va apare 10 iunie, 2013

Vă invităm să vizualizaţi şi celelate numere ale revistei pe:

www.nomenartis.ro Aştept[m materialele dvs. pe adr.: nomenartis@gmail.com

COLECTIVUL DE REDACŢIE VĂ UREAZĂ : lectură plăcută!

Revistă de cultură, artă, tradiţie, spiritualitate, credinţă

Page 78

Dragi şi stimaţi colaboratori,
Cu dosebită consideraţie vă rugăm să respectaţi exigenţele Revistei în legătură cu trimiterea materialelor domniilor voastre către redacţia revistei NOMEN ARTIS: I. Pentru a publica în Revista „NOMEN ARTIS – Dincolo de tăcere“, materialul va fi cules şi corectat de autor - în word şi semnat (pe fiecare pagină) ;i apoi trimis la redacţie în formă electronică pe adr.: nomenartis@gmail.com II. ATENŢIE!!!- Textul va fi verificat stilistic şi gramatical de autor care poartă, în exclusivitate, şi răspunderea integrală pentru materiale publicate. 1.Textul literar va fi scris numai în microsoft word, cu font Comic Sans MS (mărimea corpului de literă – 11) OBLIGATORIU cu folosirea diacriticelor, în caz contrar textul va fi RESPINS!!! a. Nu se admit niciun fel de artificii ornamentale sau aranjări cu efecte sau semne speciale de text! 2. Noii colaboratori vor trimite, obligatoriu, un CV de aprox. ¼ de pag. însoţit de o fotografie (format JPG, cu rezoluţie de minim 220 pixeli.) de preferinţă ataşată la e-mail, precum şi o adresă poştală, şi un nr. de telefon. Datele biografice vor cuprinde data şi locul naşterii, domiciliul, studii şi, mai ales, activitatea literară desfăşurată (datele dvs.vor rămâne strict în baza de date a redacţiei). PS. Vă rugăm să NU trimiteţi CV-uri mai lungi de 1 pagina, format A 5 !!!! 3. Materialele nu se vor pagina şi nu vor fi aşezate pe coloane, aceste operaţii aparţinând design-erului revistei, care va prelucra materialul în Adobe InDesign. ATENŢIONARE! 1. Materialele nepublicate nu se restituie autorilor! 2. Materialele care nu sunt trimise conform regulamentului nu se returnează şi nici nu vor prima pentru publicare! 3. Textele care nu corespund cerinţelor vor fi din start respinse ! ©Pentru Ediţia tipărită, în format A 4 (color) se va face solicitare prin email la Editura AmandaEdit, Bucureşti - E-mail:nixi58@gmail.com – prin care se vor specifica toate datele de contact ! – şi una către redacţia revistei!!!! Orice altă tipografie sau editură care va prelua materialul fără acordul Editurii AmandaEdit sau al colectivului de redacţie al revistei vor intra sub jurisdicţia legii !

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful