« SFINTUL IO A N C A S IA N

SCRIERI

ALESE

V

C O L E C Ţ I A

«PĂRINŢI ŞI SCRIITORI BISERICEŞTI»
A P A K E D IN IN I Ţ IA T I V A P A T R IA R H U L U I

IUSTIN

______ < s t&q )

-------------------------

C O M IS IA DE EDITARE :

--------------------------

Pr. D U M IT R U SO A R E (preşedinte), Pr. Prof. Ş T E F A N ALEXE, Pr. Prof. TE O D O R B O D O G A E , Prof. N IC O L A E CHIŢESCU, Pr. Prof. C O N S T A N T IN CO R NIŢE SCU , Prof. A L E X A N D R U E LIA N , Prof. IO R G U IV A N , Pr. Prof. D U M IT R U S T Ä N IL O A E , I O N C IU T A C U (secretar)

P Ă R IN Ţ I ŞI SCRIITORI BISERICEŞTI

------------- 57 -----------------------------------------

f SFÎNTUL IOAN^j i CAS IAN
SCRIERI ALESE
------------------------------------- -< £ ? ζ Γ (

J

AŞEZĂMINTELE MÎNĂSTIREŞTI ŞI CONVORBIRI DUHOVNICEŞTI
CA R TE T IP Ă R IT Ă CU A P R O B A R E A S F ÎN T U L U I SINOD A L B IS E R IC II ORTODOXE R O M ANE

Traducere de p ro f. V A S IL E C O J O C A R U Si p ro f. D A V ID POPESCU
P R E F A Ţ A , S TU D IU IN T R O D U C T IV Ş I N O TE DE PROFESOR

N IC O L A E

CHIŢESCU

E D IT U R A IN S T IT U T U L U I B IB L IC ŞI DE M IS IU N E A L B IS E R IC II ORTODOXE R O M A N E BU C U R EŞTI — 1990

PREFAŢĂ

Sentimentul, care mă copleşeşte în clipa cînd încep să scriu prefaţa la primul volum al operelor Sfîntului loan Casian, cel mai mare dascălascet al lumii creştine, este cel de bucurie sfîntă, dublat de o profundă recunoştinţă pe care le datorăm Patriarhului Dr. Iustin Moisescu

pentru măreaţa iniţiativă — realizată parţial chiar de pe acum — a publicării în limba noastră a cărţilor care cuprind esenţa dumnezeieştii Tradiţii a Sfintei noastre Biserici Ortodoxe. Această bucurie se amplifică în mod deosebit odată cu publicarea operei duhovniceşti a Sfîntului loan Casian, fiindcă ea umple un gol

imens, simţit ca atare de toţi cei de pe meleagurile O rtodoxiei româ­ neşti, care năzuiesc spre culmile duhovniciei ; dar mai ales de cei care calcă glia, pe care au călcat-o şi picioarele tinerilor loan Casian şi

Gherman şi beau apă din care s-au adăpat şi aceia şi respiră aerul şi se bucură ca şi ei de frumuseţea codrului şi de minunata peşteră a muntelui luminos, înflorite. Urmaşii au păstrat amintirea lor sfîntă pînă azi : pînă azi — adică mai mult de un mileniu şi jumătate — amar de vreme dacă ne amintim că de stăpînirea turcească am scăpat abia de un veac şi c e v a . . . Vizitînd aceste locuri am constatat o adevărată minune : oficial, care separă podişul Casienilor de vecinătăţile

după veacuri şi veacuri de stăpîniri străine, numesc satul "Şerem et", dar membrii celor vreo cinci familii, care mai subzistă din cele optzeci,

6

PK EFAŢA

numărate de savantul Pârvan înainte de comunicarea de la Academie de ccum 70 de ani (din 1913) — dacă la acestea se referea el — , zic că sînt din " podişul Casian". Cele două stînci de pe vremea Casienilor păstrează numele lor şi sînt cunoscute tuturor localnicilor din îm prejurim i ca culmea muntelui

"piatra scrisă". Iar peştera cu intrarea neagră de pe calcaros este numită de toţi "peştera lui Casian".

Locul este vizitat, mai ales vara, şi de români şi de străini. Ceea ce găsesc acolo este, evident, confuzia totală pe care o dă "Şerem etul" şi "Casianul", înglobate în parohia " Casianul” ? N ic i " C o g e l a c D e cînd autorităţile locale

există " Cogealacul" şi de cînd

mirene, nici cele bisericeşti nu ajută pe cei care caută locul de origină al Sfîntului Casian, renumit în toată lumea. N u există nici o indicaţie, nici un semn, o cruce, un metoc, un schit, o biserică, o mînăstire . . .

nimic. Este adevărat că podişul, stîncile şi peştera îl strigă, dar dacă pier cei care l-au auzit, l-au înţeles şi l-au repetat de mai bine de un mileniu şi jumătate, ni se pare că sîntem datori să-l înregistrăm într-o formă înregistrată numai de natură,

care să dea glas istoriei — deocamdată

care natură se mai vede, dar nu se aude şi se şi poate pierde. îm i îngădui să afirm că de Providenţă a fost desemnat Patriarhul dr. Iustin Moisescu să realizeze opera de perpetuare într-o formă mai adecvată, bisericească, eventual monahală, a memoriei Sfîntului loan Casian pe meleagurile sale originare, dobrogene. El este primul teolog român, care a apărat memoria Sfîntului loan Casian, respingînd acuza­ ţiile de semi-pelagianism (formulate de grupuri de predestinaţianişti-augustinieni apuseni îm potriva sa), prin recenzarea profundului studiu al marelui patrolog Dim itrie Balanos, pe care l-a prezentat publicului ro ­ mân încă din 1937. (îm i iau permisiunea să amintesc că i-am urmat pilda şi, la cîţiva ani după apariţia cărţii despre Sfîntul loan Casian a

FKEFAŢA

7

rectorului Universităţii din Cambridge, Owen Chadwich, astăzi renumită, am abordat aceeaşi temă In volumul omagial al M itropolitului N icolae Bălan şi o v oi relua în volum ul omagial al Arhiepiscopului Methodios al Thyatirelor şi M arii Britanii). Cei care am înţeles cultul pe care 1-a adus Patriarhul Iustin unor asceţi renumiţi ai lum ii creştine, nu ne mai mirăm de năzuinţa de a răspîndi în lumea ortodoxă lumina spiritualităţii revelate, trăită şi e x ­ pusă într-un mod unic de Sfîntul loan Casian, dînd binecuvîntarea pen­ tru tipărirea în limba română a ceior trei capodopere ale lui, «Aşezâmintele mînăstireşti», « Convorbirile bisericeşti» (ale Părinţilor pustiei din Egipt) şi «Tratatul despre întrupare » l. In 1985 s-au sărbătorit 1550 de ani de la trecerea în veşnicie a

Si. loan Casian şi aceste publicaţii vor lămuri poporul nostru dreptciedincios cine a fost Sfîntul loan Casian şi de ce credincioşii români nu l-au uitat, ci au păstrat cu sfinţenie şi locul şi credinţa Sfîntului loan

Casian, închinîndu-se celui care-i înalţă, îndrumîndu-i cu pilda şi învăţura Domnului Iisus Hristos, spre sferele cereşti. Cel ce a fost trimis din Sciţia M in or — Dobrogea de astăzi, — cu soia lui în Betleem şi cu prietenul lui Gherman la Roma şi înapoi la Constantinopol pentru a apăra viaţa celui ce-i dăruise diaconia — Sfîn­ tul loan Hrisostomul — , şi cel ce a cules cele mai profunde învăţături ale pustnicilor din Egipt, pentru ca să înfrumuseţeze, ca nimeni altul, viaţa duhovnicească a marilor sfinţi ai Apusului, începînd cu Sfîntul Leon cel Mare şi cu Toma de Aquino, îşi deschide astfel frumuseţea paginilor sale poporului nostru dreptcredincios, apărînd, deosemenea, şi adevărata învăţătură prea mult discutată în vremea sa. O completare ni se pare că se impune ; Lumina Sinaxarului, care pune începutul v ieţii Sfîntului Casian la Roma, trebuie adâncită. A co lo
1. « A ş eză m in tele m în ă s tire ş ti », traducere de Prof. V asile Cojocaru ; ‘ C o n b irile d u h o v n ic e ş ti » şi Tratatul « D espre în tru p a rea D o m n u lu i », traducere de Pro!. David Popescu.

8

PREFAŢA

s-a bucurat de mare cinste, dar a poposit în ea la m ijlocu l v ieţii sale şi nu la începutul ei. De aceea, propun ca Siîntul Sinod al Bisericii O r­ todoxe Române să găsească posibilitatea de a completa sinaxarul din 29 februarie printr-o comisie — cu aprobarea celorlalte Biserici O rto ­ doxe, dacă ar fi nevoie — , potrivit datelor istorico-religioase ale o rigi­ nii Sfîntului loan Casian, conturate de savantul Părvan în cadrul ade­ vărului istoric absolut şi îndrumate astfel definitiv de profesorii Marrou şi Chadwich. F ii-ne, Doamne, în ajutor, spre plinirea celor bine plăcute Ţie, cu rugăciunile Sfîntului şi marelui loan Casian, proslăvit şi prea iubit fiu al Dobrogei noastre, A m in !
Prof. dr. N IC O L A E CHIŢESCU

INTRODUCERE GENERALĂ

OMUL 1. Monahismul, năzuinţa cerească a Sfîntului loan Casian Ne întoarcem cu mintea cu şaisprezece veacuri înapoi ca să proslă­ vim una dintre marile împliniri ale creştinismului primelor patru veacuri pe care a desăvîrşit-o Sfîntul Casian — monahismul. Vom fi în altă lume, de care să nu ne mirăm, căci era totuşi creştină, deşi la alt nivel. Nu ştim aproape nimic despre om. Avem însă opera lui şi ea ne înfăţişează idealul lui. De aceea vom descrie năzuinţele creştine ale vieţii Sfîntului Casian, pe care le vom expune în opera lui de o înălţime duhovnicească unică. Cu publicarea acestei opere Patriarhia Română dă la lumină, în cadrul colecţiei «Părinţi şi scriitori bisericeşti» scrierile celui ce a fost numit «Părintele literaturii duhovniceşti apusene», fiindcă el rezumă cu -utoritatea unui mare magistru lecţiile pustiei Egiptului — toţi scriitorii depinzînd apoi de el şi chiar Toma de Aquino fiind socotit de marii snecialişti doar un comentar al acestei «Summe de ascetism» a Sfîntului Casian, fiindcă el însuşi o folosea zilnic1 . înflorirea ascetică şi mistică în pustiile cele mai sălbatice în felurite ferme, nuanţate, dar care ar putea fi reduse la cea anahoretică-pustnică s: la cea chinovitică-mînăstirească, nu este un fenomen creştin unic. Istoricii creştini arată că au avut şi au loc manifestări puternice ale monahismului şi în afara creştinismului, transcendînd vremurile «ca tant excepţional de adecvare şi de distanţare, de fascinaţie şi de inter­ pelare, intrînd în categoria problemelor pe care le pune creaturii pieritoare Cel fără de ani, Care-şi menţine veşnic prezenţa şi actualitatea în Imoe peste veacuri şi m ilenii»2.
: J e a n B r é m o n d , Les P ères du désert ; introduction par H e n r i B r é m o n d , àe : Académ ie Française, col. «Les Moralistes chrétiens», (Textes et commentaires) ; « lu : ed. II (Paris, 1927, p. L -a). L v. «A v an t propos»-ul cărţii «Le M o n a ch ism e — h is to ire et s p iritu a lité » (Paris, :S§C si acela al cărţii «Les e rm ite s » de prof. S e r g e B o n n e t şi jurnalistul B e r ­ i i : ; G o u l e y (Paris, 1980): «C am trei sute de ermiţi, oameni şi femei, trăiesc «cvaaimente in Franţa. Ei erau vreo douăzeci în 1960».

10

S F ÎN T U L IO A N C A S IA N

Monahismul, suprema manifestare după rînduieli îngereşti a dragostei de Dumnezeu şi de oameni, pentru care se roagă necontenit, într-o viaţă senină şi calmă, care depăşeşte limitele şi nevoile celei pămînteşti, luptă necontenit prin rugăciune şi mortificare, linişte şi pace, împotriva diavolului, a patimilor şi a morţii prin păcat, năzuind necontenit la încununarea vieţii de aici cu fericirea celei de dincolo. Nu se poate vorbi însă de un sistem teoretic, operă a unui întemeietor, bazat pe anumite principii. Acestea s-au manifestat spontan, dar nu identic, — cele creştine avînd un izvor dumnezeiesc, cu unele trăsături cu totul deosebite, care s-au răspîndit în lume prin învăţătura evan­ ghelică şi practica apostolică şi prin modelele biblice şi care s-au şi uni­ ficat şi organizat de-a lungul veacurilor după epoca prigoanelor creştine. Prin trăirea lor în duh dumnezeiesc s-a făcut dovada putinţei depăşirii vieţii noastre la un nivel obişnuit din punct de vedere religios, prin aceste învăţături supreme ajungîndu-se cu puterile inefabile ale harului dumnezeiesc la apropierea şi chiar unirea cu Ziditorul a toate. Avraam, marele pionier al pelerinajului şi apoi următorii lui în pustia Exodului şi în lumina Sinaiului, proslăviţi de Ozea şi de alţi profeţi, vor fi urmaţi de leviţi, de recabiţi şi de exilaţi, pentru ca Sfîntul loan Botezătorul să încununeze prin întreaga sa viaţă şi grăbită moarte şirul celor socotiţi mari modele ale sfinţilor înainte-mergători şi pelerini spre viaţa veşnică : asceţi, anahoreţi şi ermiţi ai pustiei, alături de monahii şi monahiile chiliilor lăcaşurilor sfinte. Sfinţii Părinţi nu se sfiau să socotească pe Mîntuitorul întemeie­ torul monahismului creştin, ca trăitor al ascezei care, după Sfîntul Simeon Noul Teolog, face din călugărul adevărat o altă fiinţă ome­ nească şi cerească în acelaşi timp, «mai frumos printre cei frumoşi» : Cel care nu avea unde să-şi plece capul cu postul Său total în pustie, cu oprirea de a sluji la doi stăpîni, cu invitaţia la pocăinţă şi la părăsirea a toate, pentru a-L urma pe calea spre Împărăţia cerurilor — , El a pus temelia creştină a desăvîrşirii pe pămînt. Sfinţii Apostoli, cu Sfîntul Pavel în frunte, vor aplica aceste principii într-o rugăciune neîntreruptă şi propovăduire a Evangheliei Domnului prin cuvinte şi trăire, aşa cum vedem, de pildă, în I Cor. 7,25— 36, ştiind că chipul acestei lumi trece. Fecioria şi sărăcia n-au lipsit niciodată din creştinism, mai ales în epoca lui primară. Vom aminti, ca simplă iniţiere, cîteva nume caracteristice în care aflăm lauda principiilor de temelie ale monahismului creştin (mai ales punctul de vedere al celibatului, care se zice că ar fi caracterizat

INTRODUCERE G E N E R A LA

11

veacurile creştine pînă în epoci de aur). In acest context amintim pur şi simplu numai lucrările Sfinţilor Clement al Romei, Ignatie, Herma şi Iustin şi cîteva documente ca Clementine, Faptele apocrife ale Sfinţilor Apostoli, Evanghelia egiptenilor şi cea a Sf. Toma — aceasta folosind æntru prima dată cuvîntul «monah» şi proslăvind fericirea lui, după specialişti. Aşa ajungem la marele teolog al epocii primare creştine, Origen. Acesta, preocupat toată viaţa de problemele trăirii cereşti, pe care le-a propovăduit la cel mai înalt nivel în scris şi prin exemple unice (ca mutilarea trupească) a devenit obiectul admiraţiei şi imitării marilor conducători şi gînditori ai Bisericii. După el amintim pe alţii — unii dintre ei socotindu-se fideli discipoli ai marelui alexandrin — , ca Sf. Grigore Taumaturgul, Evagrie Ponticul, Sfinţii Trei Ierarhi — mai ales Sf. loan Hrisostomul— , Sfîntul loan Casian şi nenumăraţi alţii pe care-i vom aminti la timp. Cu sfinţi ale căror nume sînt slăvite cu adaosul «cel Mare», .Antonie, Atanasie şi Pahomie, atingem apogeul vieţii ascetice, care a stăpînit pustiile Siriei, A siei Minore, Armeniei, Palestinei, Mesopotamiei şi mai ales ale Egiptului (cu valea Nilului şi pustia Schitului (Scitei), a Nitriei şi a Tebaidei), pentru ca astfel să iradieze fericit în întreaga lume creştină. Mult mai tîrziu, după Sfîntul loan Casian, s-a pus şi întrebarea ce este monahul, pentru ca chiar şi în vremea noastră să se răspundă că nu se poate defini, dar că se pot arăta diferite nuanţe ale sensurilor acestui cuvînt, pornind de la temeiurile filosofice folosite începînd cu antichitatea elenă şi de la cele biblice, care au pus problema singură­ tăţii şi a unităţii în contemplare. Aşa avem, de pildă, în Metafizică pe Platon, Aristotel, în Eneade pe Plotin, în Biblie (Facerea 22, 2 , · Ps. 25, 16 ; 35, 17 ; 68, 7 , · Matei 10, 34— 35 ? Luca 12, 51— 53 ; Fapte 4, 32 etc.) S-au arătat apoi sensurile acestui cuvînt în tradiţia creştină numind astfel pe : 1) un ermit (pustnic, sihastru, care trăieşte singur); 2) pe anahoretul care s-a depărtat de familie, de lume ,cu bunurile lor, începînd cu sărăcia şi necăsătorirea (cf. Ps. 10, 1 ; 100, 8 etc., II Tim. 2, 4, etc.) ; 3) pe cel care trăieşte în singurătate, adăugind la sărăcie şi fecioria şi unitatea interioară de a nu mai vedea decît pe Dumnezeu, nemaifiindu-i dor decît de El. Aşa «devin» (călugării) un fel de monadă deiformă şi de desăvîrşire plăcută lui Dumnezeu . . . «M ulte lucruri care sînt făcute de ordinul cel mijlociu (al mirenilor) fără a fi luate în seamă, sînt cu totul interzise monahilor, care se străduiesc spre unifi­ care. Ei trebuie să se unifice cu Cel Unul al lo r .. .»3.
3. S f. D i o n i s e P s e u d o - A r e o p a g i t u l , Iera rh ia cerească şi iera rh ia sericească, traducere din greceşte de Preot C i c e r o n e I o r d ă c h e s c u , Chisinâu, 1932, p. 133, 135.

12

SFIN T U L IO A N CASTAN

Monah din pruncie, trăind şi cunoscînd viaţa monahală a vremii sale în plinătatea ei pînă la extremităţile ei, care a fost categorisită de unii în toate epocile drept o nebunie, Sfîntul loan Casian şi-a format cu încetul o viziune măreaţă, care l-a condus la o concepţie monumen­ tală, unică, despre monahism, în toată complexitatea şi splendoarea, într-adevăr, neforţat de nimeni, nici din familie, nici din afara ei, cu excepţia harului dumnezeiesc, el a murit pentru lume şi pentru bucuriile ei de bunăvoie, devenind unul dintre nenumăraţii pelerini ai împărăţiei veşnice. Viaţa şi publicarea operei lui în vremea noastră a reactualizat problema şi pentru admiratorii săi şi a altora, ca şi pentru cei care-i socotesc nebuni, sau nebun pentru Hristos, şi anume aceea a atracţiei sau forţei irezistibile, care-i transformă sub ochii noştri într-un mod indescriptibil. Răspunsul : Puterea harică — nu e lămuritor. De aceea specialiştii dezvoltă acest răspuns prin descripţia unor adevărate «idei-forţă» ale acestui fenomen divino-uman contemporan tuturor epoailor creştine. Un lucru este evident pentru toţi şi anume că plecarea din lumea aceasta în pustie sau la mînăstire este un pelerinaj pentru asigurarea fericirii veşnice în împărăţia cerurilor. Monahul moare cu adevărat pentru lumea aceasta şi înlocuieşte martirajul prin mortificare, care duce la moartea morţii naturale. Istoria creştinismului ne aminteşte lupta cu alte religii culte şi idei politice opuse, care au împins pe creştini la secole de martiraj pentru a trăi şi a muri în credinţa adevărată şi trăirea evanghelică, împărţind semenilor bunurile pămînteşti şi unindu-se cu Dumnezeu prin rugăciune neîntreruptă. Depărtarea de lume au impus creştinilor şi masacrele prigoanelor de veacuri la care au fost supuşi. Alegerea pustiilor nesfîrşite ale Egiptului, sălbatice, neroditoare şi bîntuite de fiare sălbatice, s-a impus pentru a se arăta puterea Atoatefăcătorului, care pe toate le stăpîneşte şi le unifică spre slava L u i.. Aceste arhetipuri sau idei-forţă sînt numeroase şi vom aminti, chiar cu riscul de a ne repeta, cîteva dintre ele, cărora puterea lui Dumnezeu le-a arătat splendoarea pentru a atrage pe Sf. loan Casian şi a-1 obliga să le descrie4.

a) Eshatologia pare a da primul răspuns la această întrebare, da ne gîndim la însemnătatea pe care o are moartea în credinţa creştinului, ca poartă de trecere de la relativ la absolut, de la trecător la veşnic.

4. V. B e n o i t L a v a n d , A n to in e le Grand, P è re des m oines, Luf, éditions la Libraire de l’Université Friburg, 1943, In tro d u ctio n , P i e r r e M i q u e l S ig n i­ fica tio n e t m o tiv a tio n du m onachism e, în «Le M on a ch ism e, h is to ire et s p iritu a lité », p. 53— 75.

INTRODUCERE G E N E R A LA

13

Dincolo de moarte se continuă ceea ce am început dincoace de ea : Viata cu sau în Hristos, sau fără de El. Ceea ce s-a trăit parţial, nedeplin aici pare că se desăvîrşeşte dincolo. Cei care trăiesc în comuniune cu Hristos, gustă din plin bucuria cuvintelor Lui, care vor fi rostite după învierea a doua : « V e n iţi, binecuvîntaţii Tatălui M e u . . . » după cum cei care nu mai trăiesc cu El şi în El, vor auzi groaznicele cuvinte : « Duceţi-vă de ia M ine blestemaţilor . . . » cu excepţia fericită a celor pe care-i aminteşte Părintele Mitrofan, călugăr din mînăstirea Coneveţ, cînd expune învăţătura Bisericii relativ la mijlocirea viilor pentru morţi şi la rugăciunea pentru a cere iertarea păcatelor lor... 5. In acest context nu este nevoie de mari incursiuni teologice pentru a preciza însemnătatea trăirii de aici cu sau fără Hristos pentru veşnicie : Neofitul a auzit-o foarte clar la Botez, în cuvintele de foc ale Apostolului neamurilor care spune : «A u nu ştiţi că toţi cîţi în Hristos Iisus ne-am botezat întru moartea Lui ne-am botezat ? Deci ne-am îngropat cu Ei in moarte, pentru ca, precum Hristos a înviat din morţi, prin slava Tatălui, cşa să umblăm şi noi întru înnoirea vieţii. Căci dacă am crescut îmoreună cu El prin asemănarea m orţii Lui, atunci vom fi părtaşi şi ai în ­ vierii L u i . . . Iar dacă am murit împreună cu Hristos, credem că vom şi vieţui împreună cu Ei, ştiind că Hristos, înviat din morţi, nu mai moare. Moartea nu mai are stăpînire asupra Lui. Căci ce a murit, a murit păca­ tului, o dată pentru totdeauna, iar ce trăieşte, trăieşte lui Dumnezeu. Aşa şi voi, socotiţi-vâ că sînteţi m orţi păcatului, dar v ii pentru Dumnezeu, în Hristos Iisus, Domnul nostru» (Rom. 6,3— 11), Concluzia fermă pentru cel ce primeşte cu credinţă tare această descoperire este că moartea şi învierea Domnului ne asigură răstignirea şi învierea noastră, înnoirea şi viaţa de veci. Aceasta însă nu numai pentru viitor, după moarte, ci chiar de la Botez. De unde şi explicaţia tainicelor cuvinte ale Noului Testament că sîntem «La sfîrşitul veacurilor» (din I Cor. 10, 11 şi Evr. 9.26), pentru că de la Hristos cei ce trăiesc în bucuria duhovnicească a învierii Lui, au început să guste din fericirea vieţii veşnice: « Adevărat, adevărat zic vouă : Cel ce ascultă cuvîntul M eu şi crede în Cel ce M -a trimis are viaţă veşnică şi la judecată nu va veni, ci s-a mutat din moarte la viaţă» (loan 5,24). Eshatologia s-a manifestat odată cu întruoarea şi învierea Domnului. La ziua Cincizecimii limbile de foc s-au aşezat peste Sfinţii Apostoli şi Sfîntul Petru a amintit ce s-a proorocit cu privire la revărsarea darurilor Duhului Sfînt peste cei credincioşi,
5. V ia ţa re p a u z a ţilor n o ş tri şi v ia ţa noastră după m oarte, ed. Il-a, trad, franţuzeşte de I o s i f, Mitropolitul primat (Bucureşti, Tipografia Cărţilor Bisericeşti, 1890), p. 6 .

14

S F IN T U L IO A N C A S IA N

care vor prooroci şi vor avea vedenii, vor face minuni, iar în zilele din urmă puterea Celui Prea înalt se va manifesta şi asupra stihiilor lu m ii. . . (Fapte 2, 3 şi 17). Această proorocie a îndreptăţit pe unii teologi să afirme nu numai că «ultimele întîmplări» sînt deja prezente şi efectiv îndreptate spre îndeplinirea lor finală, ci şi că « parusia e deja inaugurată, e prezentă şi conduce mersul istoriei şi istoria poate fi înţeleasă corect numai în lumina e i»6. Lipsurile din istorie pentru aducerea în plinătatea ei a împărăţiei lui Dumnezeu pe pămînt se datoresc credincioşilor, a căror viaţă nu e viaţa în Hristos cea crucificată şi înnoită de înviere. Ca urmare, o parte dintre aceşti credincioşi, sub stăpînirea gîndului acestei parusii, pleacă în pustie, care e locuinţa demonilor, spre a-i combate, luptînd împotriva unei credinţe lipşită de înflăcărare la cei care nu s-au predat cu totul lui Hristos. Sfîntul Casian, ca şi mulţi alţii pe care-i vom aminti, descriu pe cei pe care i-au întîlnit prin mînăstiri şi prin pustie, — locuinţa preferată a demonilor — , spre a grăbi desăvîrşirea împărăţiei lui Dumnezeu pe pămînt, luptînd împotriva patimilor prin crucificare şi rugăciune neîn­ treruptă, lipsiţi de toate bucuriile vieţii pămînteşti. In acest scop au înlocuit Botezul sîngelui martiric cu cel ascetic şi Patericul ne descrie înţelepciunea celor care au prefăcut o fiinţă păcătoasă într-una nouă, pustia demonilor într-o livadă înfloritoare şi au făcut ca harul Sfîntului Duh să strălucească tot mai cu putere în lume prin împărăţia lui Dumnezeu. Nu mai insistăm asupra faptului că, în vremea noastră, unii teologi socotesc spiritul monastic drept cristalizarea idealului evanghelic şi deci normativ pentru fiecare creştin, în virtutea acelei preoţii univer­ sale, acceptînd însă ideea adevărată că tuturor creştinilor astăzi. pustia nu mai este accesibilă

Această credinţă vie în prezenţa duhovnicească a Mîntuitorului aduce ruga neîncetată pentru a doua venire a Domnului. Sfinţii Părinţi ai pustiei amintesc zilnic două categorii de texte biblice — dintre care unele evanghelice — , care cer privegherea cu neîncetată rugăciune în aşteptarea Domnului : Matei 24, 42 ; 25, 13 ; 26, 41 şi paralelele : apoi I Tes. 5, 6 ; I Petru 5, 8— 9 ; Apoc. 16, 15. A ltele cer pregătirea pentru primirea Lui şi invocarea venirii Sale : «V in o , Doamne Iisuse l » — cu

6. P. E v d o k i m o v , O rto d o x ie , Neuchâtel-Paris ; Delachaux şi Niestlé, 1 p. 317; v. C h o D. P h a n, E v d o k im o v and m on k w ith in , în <Sobornost in c o rp o ra ­ tin g Eastern C hurches R e v ie w », 1981, vol. 3, nr. 1, p. 54 sq.

INTRODUCERE G E N E R A LA

15

aceste cuvinte sfîrşindu-se Biblia. E manifestarea unei dorinţe fierbinţi a monahului şi s-a spus : «elementul vital al monahismului». Cercetătorii specialişti au indicat şi alte «arhetipuri» sau «ideiforţă» care au atras sau au împins aprig mai ales pe Sfinţii Părinţi, şi pe creştinii primelor veacuri şi ai Evului Mediu, la viaţa monahală şi pustnicească. Ele sînt importante şi le vom aminti aici în ordinea pre­ ferinţei şi, aşa cum am spus mai sus, privind exclusiv însă primele patru veacuri creştine7. b) Trăirea în eshatologie cu credinţa nestrămutată în realitate actuală a parusiei a provocat ieşirea din lume şi pelerinajul credincio­ şilor în rai. «E mare bucurie pentru Dumnezeu, zice Origen, să vadă că tu trăieşti în lumea aceasta ca sub un c o r t. . . că te grăbeşti. spre ade­ văratul tău cămin, din care ai fost scos, zicînd neîncetat : «A ic i eu sînt pelerin, ca şi părinţii m ei»8 . Sfîntul Casian va descrie această migraţie ascetică în felul următor, arătînd ce părăseşte anahoretul în clipa în care renunţă la această lume : Dumnezeu ne învaţă să săvîrşim împreună trei renunţări prin ceea ce spune mai întîi lui Avraam : «Ieşiţi, îi zice El, din pămîntul vostru, din neamul vostru şi din casa tatălui vostru, adică părăsiţi bunurile acestei lumi şi toate bogăţiile pămîntului. Ieşiţi din viaţa voastră obişnuită şi din acele înclinări rele şi vicioase care, alipindu-se de noi prin naşterea noastră şi prin stricăciunea trupului şi sîngelui s-au naturalizat oarecum şi au devenit acelaşi lucru cu noi înşine. Ieşiţi din casa tatălui vostru, adică pierdeţi amintirea tuturor lucrurilor din această lume şi a tot ce se înfăţişează ochilor voştri»9 . Ca şi Avraam şi urmaşii lui în credinţă sînt «străini şi călători pe pămînt» (Evr. 11, 13) ; la fel monahii şi mai ales anahoreţii, năzuind nestrămutat spre fericirea tainică lîngă tronul Celui Prea înalt1 0 . De aici au dedus unii Sfinţi Părinţi greci tema acelei înstrăinări (xeniteia), a treia treaptă a scării Sf. loan Climax. Iar Sf. Grigorie de Nyssa în a sa «Viaţa lui M oise» descrie ca al doilea model de pelerin pe marele Patriarh, ghidul şi conducătorul Exodului poporului ales din Egipt spre pămîntul făgăduinţei — puternic simbol al pelerinajului creştin — , amintind şi rugăciunea lui cu mîinile întinse pe toată durata bătăliei, model de rugăciune de mijlocire monastică. Profeţii Ilie — fugit pe
7. Pentru partea aceasta, a se vedea P i e r r e M i q u e l , Les A rch e ty p e s , in «Le Monachisme, histoire et spiritualité» (Paris, Beauchesne, 1980), pp. 61— 75. 8. O r i g e n , O m ilie la C artea N u m e rii, 23, 11. 9. S f î n t u l C a s i a n , C o n v o rb iri d u h o vn iceş ti, III, 6, P.L., 49, col. 564. 10. Unele expresii au fost folosite în descrierea pelerinajului sflnt în^cărţile la­ tineşti în forma aspră imperativă (iu g e ! fu g i; t a c e ! — taci, la Sf. Arsenie, etc.), chiar de marii predicatori, ca Bossuet (e g re d e re ! — ieşi, la panegiricul Sf. Benedict), fiind socotite ca sentinţe ale înţelepciunii dumnezeieşti din Pateric.

16

S FÎN T U L IO A N CASIAN

Horeb şi în Cârmei — şi Osea, oare spune că Dumnezeu va pedepsi naţiunea necredincioasă, dar o va duce în pustie şi, în izolare de toate păcatele, va vorbi inimii ei (21, 16), ambii au dat sihaştrilor al treilea model de sfînt pelerinaj spre fericirea veşnica1 1 . c) In epoca persecuţiilor martirii au fost un puternic punct atracţie pentru toate categoriile de creştini1 2 ; ea s-a manifestat în toate timpurile printre monahi. Chemarea Domnului de a-L urma luîndu-şi crucea (Matei 10, 38 ; 16, 24) şi identificarea pe care au făcut-o Sfinţii Părinţi (ca Sf. loan Hrisostomul, de pildă), între răstignirea Domnului şi crucificarea monahilor în pustie, a fost totdeauna, de asemenea, un puternic îndemn la călugărie. O învăţătură, atribuită Sfîntului Atanasie, ne îndeamnă astfel : «Unde este prigoana ca să devii martir ? Fii martir după conştiinţă, mori pentru păcat, mortifică membrele pămînteşti şi vei fi martir în intenţia ta !» Tot Sf. Atanasie arată pe Sf. Antonie dorind martiriul atunci cînd a scris, în Viaţa acestuia, că atunci cînd sfinţii martiri au fost duşi la Alexandria, el a părăsit mînăstirea şi i-a însoţit zicînd : «Să mergem şi noi să luptăm, ori să contemplăm pe cei ce luptă. . . El dorea martiriul şi s-a întristat că n-a putut face această m ărturisire»1 3. Socotind asceza monahală ca o luptă care pregăteşte moartea şi martiriul, Sf. Atanasie încununează pe Sf. Antonie cu acel «mor în fiecare zi» al Apostolului neamurilor (I Cor. 15, 3 1 )1 4 . în acelaşi timp, cu Sf. loan Hrisostomul, Sf. Casian învăţa că viaţa monahală este crucificare şi martiraj pe viu : «Răbdarea şi fidelitatea riguroasă cu care călugării perseverează în mărturisirea pe care au îm­ brăţişat-o odată pentru totdeauna, neîndeplinind niciodată voia lor fac din el în toate zilele nişte crucificaţi pentru lume şi nişte martiri v ii» 1 5 . Era titlul suprem pe care şi-l atribuiau aceşti atleţi ai lui Hristos în epoca prigoanelor creştine şi îndată după aceea. Lupta despre caje vorbesc Sfinţii Părinţi este lupta împotriva dia­ volului care domneşte în pustie şi a uneltelor lui (cf. Matei 4, 1 ; 14, 43 şi paralelele) şi Sf. Apostol Pavel învaţă pe creştini să se înarmeze cu
11. Amintim aici că ideea de pelerinaj — calea spre viaţa de veci — a dat naştere la două cărţi celebre de profundă spiritualitate creştină : Anonimele « P o v e s tiri a le u n u i p e le rin ru s », din veacul trecut şi « C ă lă toria cre ş tin u lu i spre ie ric ire a de v e c i » a protestantului englez John Bunian, din veacul al X V II-lea, despre care pro­ testanţii afirmă că, după Biblie şi «U rm area lui Hristos» de Thomas a Kempis, este cea mai răsplndită în lume». 12. v. in tro d u ce re a la voi. 3 din biblioteca «Părinţi şi scriitori Bisericeşti», Bucu­ reşti, 1981. 13. Sf. A t a n a s i e , V ia ţa Si. A n to n ie , P.G. 26, 909 C— 912 A. 14. Id em , Ib id em , 19 ; 89; 91, P.G. 26, 872 B, 968 A B, 969 C etc. 15. S f. C a s i a n , C o n v o rb iri d u h o vn iceş ti, X V III, 7. cf. S f. l o a n H r i s o s ­ t o m u l , La M a te i 68, P.G. 58, 643. Cf. şi P s e u d o M a c a r i e, O m il. 49, P.G. 34, 812.

IN T R O D U C E R E G E N E R A L A

17

toate armele duhovniceşti în această luptă (Eies. 6, 11 şi 13 şi Rom. 13, 13). Mai tîrziu această luptă va cuprinde spiritualitatea ordinelor călugăreşti romano-catolice1 6 . d) După strămutarea în eonul viitor, prin pelerinajul şi martirajul sfînt, monahul răspunde satisfăcător dorului sau nostalgiei comunităţii creştine primare. Era o preocupare deosebită a gînditorilor ermiţi ca Sf. Antonie, Horsiesius şi Augustin etc. şi privea îndeosebi unitatea de credinţă şi împărţirea bunurilor materiale. Aşa reiese clar din două texte din Faptele Sfinţilor Apostoli «Ia r toţi cei ce credeau erau laolaltă şi aveau toate de obşte. Şi îşi vindeau pămîntul şi averile şi le împărţeau tuturor după cum avea nevoie fiecare» (2, 44— 45). «Jar inima şi sufletul m ulţimii celor ce au crezut era una şi nici unul nu zicea că este al său ceva din averea sa, ci toate le erau de obşte. Şi cu mare putere Apostolii mărturiseau despre învierea Domnului Hristos şi mare har era peste ei toţi. Şi nimeni nu era între ei lipsit, fiindcă toţi cîţi aveau ţarini sau case ie vindeau şi aduceau preţul celor vîndute» (4, 32— 34). Viitori mari anahoreţi ca Sf. Antonie şi în Apus Sf. Francise de Assisi, iar, mai tîrziu, şi nenumăraţi alţii, au răspuns în grabă la chema­ rea Mîntuitorului, care era un apel la sărăcie, curăţie şi sfinţenie. Sfîntul Casian face o descriere a celor întîmplate la începutul Bisericii creştine ca model desăvîrşit pentru viitor şi subliniază temelia apostolică a monahismului zicînd : «Viaţa chinovită a luat naştere în vremea predicii apostolice. Ea este într-adevăr cea pe care o vedem apărînd în mulţimea credincioşilor al căror tablou îl descrie Cartea Faptelor . . . Dar după moartea Apostolilor, mulţimea credincioşilor a început să se răcească. Aceia în care încă mai ardea flacăra din vremu­ rile apostolice, credincioşi amintirii zilelor de demult, au părăsit cetăţile . . . Stabiliţi pe lîngă oraşe în locuri depărtate, ei au început să practice particular şi pe seama lor rîndurile de care îşi aminteau că fuseseră puse de Apostoli pentru toată Biserica . . . Puţin cîte puţin, trecerea timpului le-a stabilit ca nişte categorii separate de ale altor credincioşi. Deoarece se abţineau de la căsătorie şi se ţineau departe de rudele lor şi de viaţa lumească, au fost numiţi monahi sau monazontes, din pricina vieţii lor sihastre şi fără familie. Apoi comunităţile pe care le-au format au luat numele de chinovite sau chiliile şi locuinţele acela de chinovia» 1 7 . e) întoarcerea la starea de nepăcătuire a lui Adam a fost de ase­ menea un punct de atracţie evlavios pentru călugăr după Sfinţii Părinţi ;
16. Lupta călugărilor va fi numită de ei «serviciul militar» (militare) iar a eremiţilor «război» (pugnare şi pugna). Ignaţiu de Loyola va scrie «Două stin d a rd u ri » şi L a u r e n t A c u p o l i , « Lupta s p iritu a lă » (Veneţia, 1589). 17. S f î n t u l C a s i a n , C o n v o rb iri d u h o v n ic e ş ti X V III, 5. 2 — S fîn tu l lo a n C asian

18

S F ÎN T U L I O A N C A S IA N

ea îi dăruia contemplaţiei. El e văzătorul creaţiei vizibile şi iniţiatul creaţiei invizibile l8. Sfîntul loan Hrisostom precizează că «Ocupaţia călugărilor este aceea pe care o avea Adam la început, înainte de a păcătui, cînd, îmbrăcat în slavă, se întreţinea în chip familiar cu Dumnezeu»1 9 . întoarcerea în rai a pustnicilor se verifică cu îmblînzirea fiarelor în pustie, despre care Sfinţii Părinţi ne-au lăsat o mulţime de istorisiri, în «V iaţa Sfîntului Eutimie» Sfîntul Chirii din Schitopolis scrie : «Cînd Dumnezeu locuieşte într-un om şi se odihneşte acolo, toate făpturile îi sînt supuse, aşa cum îi erau lui Adam înainte de a fi călcat porunca lui Dumnezeu ; nu numai animalele, ci şi elementele f ir ii»2 0 . In Pateric, la Antonie se citeşte : «Ascultarea cu abstinenţa supune fiarele» 2 1 , iar în al Sf. Pavel ermitul, de asemenea : «Dacă ci­ neva a dobîndit curăţia, toate lucrurile îi sînt supuse ca lui Adam cînd era în rai, înainte de călcarea poruncii» 2 2 . V ieţile pustnicilor sînt înfru­ museţate şi de minunile care amintesc profeţii ale Vechiului Testament ca, de pildă, cele din Isaia 11, 6— 8 şi 65, 25 : «Sălbăticiunile făceau stri­ căciuni culturilor Sf. Antonie. El a prins prieteneşte una dintre ele şi le-a spus tuturor : De ce-mi faceţi pagubă ? Eu nu vă păgubesc pe niciuna dintre v o i»2 3 . A izgonit de asemenea o haită de hiene etc. (Specialiştii ne mai asigură că şi în alte religii se vorbeşte despre stăpînirea călugărilor asupra firii, de pildă a celor budişti, despre care se spune că au «puterea bunei-voinţe»)2 4 .

f) Urmarea lui Hristos este de asemenea una dintre caracteristic monahismului încă de la originea creştinismului. Revenim la unele exemple pe care le-am mai amintit. într-o epistolă, Sf. Antonie scrie, cerîndu-ne să imităm pe Mîntuitorul : « Din pricina Părintelui Său El a voit să se supună întru totul pînă la moarte, şi moartea pe cruce (Filip. 2, 8), pentru ca, prin moartea Sa să săvlrşească învierea noastră şi să distrugă pe diavolul, care avea puterea m orţii. Şi dacă ne mîntuim prin venirea Sa, vom fi ucenicii lui Iisus şi prin El vom avea moştenirea»2 5 . în viaţa lui se istoriseşte că într-o duminică mergea la biserică, gîndindu-se la Apostoli, care «părăsind toate au urmat pe
18. v. D em onstraţia la J. Gross, în La d ivin isa tion du ch ré tie n d'après les P ères Grecs, (Paris, 1938), p. 246. 19. S f. l o a n H r i s o s t o m , La M a tei, O m il. 68,3, P.G. 57, col. 643— 4. 20. S f.C h i r i i d i n S c h i t h o p o l i s , V ia ţa S iin tu lu i E u tim ie, 13, î n P i e r r e M i que 1 , op. cit., p. 69. 21. C u v in te le Si. A n to n ie , 36, P.G. 65, 88 B. 22. Ib id em , P a ve l, 371 A . 23. S f. A t a n a s i e , V ia ţa Si. A n to n ie , 50 şi 52; P.G. 26, col. 916— 17 şi 920. 24. Cf. Pierre M iq ue 1 , op. cit., p. 69— 70. 25. Sf. A n t o n i e, Epistole, 5 ; Idem , Ibid em , p. 61.

La P i e r r e M i q u e l . care o închină M itrop olitu lu i N e o fit al U n gro-V Ia h iei şi cu o In ain tecu vîn tare la ed iţia din 1901. şi vino şi urmează-Mă» (Matei 19. col. căci aceasta însemnează să-ţi porţi crucea ca Mîntuitorul şi să-L urmezi 2 7 . 26.INTRODUCERE G E N E R A L A 19 Domnul» şi la creştinii din Ierusalim. Sfîntul Vasile cel Mare ne învaţă că psalmodierea zilnică este o activitate îngerească şi o trăire cerească. Sfîntul Pahomie. marele întemeietor al monahismului chinovitic. Căci în Egipt am văzut mulţi Părinţi trăind viaţă înge­ rească pe măsură ce înaintează cu tărie în imitarea Dumnezeului nostru Mîntuitor» 2 S . cea mai frumoasă carte care a ieşit din mîini omeneşti. Ibid em . în veacul al XV-lea. a dat toate bunurile sale locuitorilor satului său2 6. . 841 CD. 21). P i e r r e Miquel. A t a n a s i e. 62.G. moartea şi slava învierii Domnului : «De aceea. cf. cu o prefaţă din 1845. în Prologul cărţii «Istoria monahilor în Egipt» din veacul al IV-lea se dezvoltă ideea aceasta de participare la viaţa. .. . Sf. g) în condiţiile arătate pînă aici este evident că idealul celor car năzuiesc la contemplare este viaţa îngerească. . 28. cit. In tîia viaţă. Sf. P a h o m i e. Prin contemplare sînt asemenea îngerilor. 10). P. în Editura Sf. Călugării sînt liberi de slăbiciunile trupeşti prin asceză şi feciorie şi deci «sînt la fel cu îngerii şi fii ai lui Dumnezeu. după Biblie. 1. pe care apusenii o socotesc. scrie necunoscutul autor al acestei opere. voi începe această istorisire cu venirea Mîntuitorului nostru Iisus Hristos şi cu afirmarea că monahii egipteni şi-au rînduit viaţa lor după învăţătura Lui. 1927. V e z i «U rm area lu i Iisus H ris to s ». ci şi de sine. tip ărită cu aprobarea Sf. . Antichitatea creştină a stabilit de altfel un fel de paralelism între viaţa monahală şi cea îngerească. «Iar cînd a intrat în biserică se citea Evanghelia şi a auzit că Domnul spusese bogatului : «Dacă v rei să fii desăvîrşit du-te şi vinde ce a i . 29. o ardere înaintea lui 26. pe care le-o atribuie Sfinţii Părinţi monahilor. II-a. fiind fii ai învierii» (Luca 20. tipărită şi în limba noastră de mai multe o r i2 9. A n to n ie . care «pururea văd faţa Tatălui Meu. care «vindeau bunurile lor şi le depuneau Ia picioarele Apostolilor».. Sinod. V ia ţa Si. şi ca aceste cuvinte erau citite pentru el . 36). cerea celor care voiau să urmeze pe Domnul să se lepede nu numai de bunurile lor. M -ri N eam fu. care este în ceruri» (Matei 18. adică trăirea ei cu El şi în El. 2. ed.. 2 . T ip o g ra fia M -rii N eam fu. a monahului apusean Toma de Kempis. p. 27.. Această îndreptăţire a vieţii noastre monahale e dată într-un mod profund de cartea numită Imitarea (urmarea) lui Iisus Hristos. op. Atunci crezînd că amintirea Sfinţilor Apostoli îi fusese inspirată de Dumnezeu.

ne-a arătat prin fapte şi cuvinte care este adevărata filosofie Sfîntul Grigore de Nazianz elogiază mînăstirile întemeiate de Sf. Sfîntul Casian socoteşte pe Părinţii pustiei drept adevăraţii «eroi ai filosofiei creştine». op. ca imitator al Domnului.G. Lauda monahismului s-a dovedit a fi fără limite..». 43. căci călugărul. col. (De altfel în Sf. spunînd că ele au o astfel de rînduială incit «filosofia să nu fie fără viaţă comună şi viaţa activă să nu fie fără filosofie» 3 4 iar în «Viaţa M acrinei» înfăţişează viaţa monahală ca idealul filosofiei. Sf. 79. se spune ca avea «un chip îngeresc» şi «era atît de strălucitor la faţă incit numai singurul fapt de a-1 vedea te intimida» 3 2 . Epistola 54. în «Istoria monahilor» se descrie transfigurarea unora dintre sihaştri. 1 . ca o tămîie duhovnicească3 0 . «Is to ria M onahilor. G r i g o r e d e N a z i a n z . Despre stareţul Or. Macarie şi Pavel cel Simplu. 87. P. care a privit şi religia evreiască ca adevărata iilosoiie. 3 B. Iar în «Predica ascetică» ne dezvăluie adevărul că cel ce a ales viaţa îngerească s-a ridicat la un fel de viaţă netrupească. 29. 34. cf..G. Antonie ca în pustia Egiptului s-a dedat la o filosofie riguroasă . O m ilia Ia Ps. P. Se ştie că chiar Justinian în N ovela V. din pustia Egiptului. fiindcă a depăşit posibilităţile obişnuite ale firii omeneşti. Această bogată diversitate a idealurilor care au putut atrage la monahism «nu strică. Vasile. 31. 213. 1. col. P. Sf. 31. 36. 67. Idem. V a s i l e . cit. Sfîntul N i 1 . Peste veacuri. P. Cum s-a mai amintit. P i e r r e M i q u e 1 .G. descrişi în Istoria Lausiacă aflăm înaintaşi foarte convingători).20 S F lN T U L IO A N C A S IA N Dumnezeu. 577B. E lo g iu l lu i V a s ile . M. p. .. mînăstirile ruseşti vor deveni centre ale nebuniei Înţelepte şi se va scrie mult despre nebunia Crucii şi nebuni pentru Hristos. 32. h) Profunzimea vieţii monahale a făcut să fie socotită tilosof care face pe om să trăiască adevărul care ridică făptura omenească la cele mai înalte culmi. Este aprecierea Părinţilor greci în continuarea gîndirii antice elene. Cuv. spun specialiştii : 30.G. 33. 224. 2 vorbeşte despre «filosofia monahală». Casian în Convorbiri duhovniceşti I. II. care arată pe călugăr făurindu-şi propria viaţă duhovnicească prin neobişnuitele fapte bune şi virtuţi (despre care vorbeşte şi Sf. totuşi. P red ica a scetică. unitatea ei esenţială. Căci este într-adevăr propriu firii îngereşti de a fi liberată de legătura căsătoriei şi de a nu se lăsa depărtată decît de la contem­ plarea unei alte frumuseţi decît aceea a feţei dumnezeieşti 3 1 . 1. s-a mai vorbit despre arta simtă. în acest context s-a spus despre Sf. 7).

sau în pădure. care se exercitau în aspra trăire creştină în pustie. precum vom vedea mai departe. sau pe copaci. în morminte. cîteodată. Este evident că trăirea monahală în mînăstire este socotită ca o viaţă de desăvîrşire duhovnicească creştină. 1980). a continuat şi martiriul în pustie. Aceasta era aprecierea monahismului în vremea Sfîntului loan Casian. Antonie şi Vasile. In vremea sa se fixau şi principiile de organizare şi funcţionare ale mînăstirilor ale Sfinţilor Pahomie. Lauda monahismului de pînă la Sfîntul loan Casian s-a dovedit astfel a fi fără limite : pe lîngă alte caracterizări aflăm şi în vremea lui unele ca «artă sfîntă» (C onvorbiri duhovniceşti 1. De aceea sînt folosite expresii aspre în descrierea pelerinajului ermitilor din cărple latineşti. alături de pelerinaj. 246 p. pe vîrful Bucegilor în deceniile al treilea şi al patrulea ale veacului nostru 3 6 . sociolog şi B e r n a r d G o u l e y. în peşteri închise (ca în Rusia dé altădată). fiind actuală. ed. pè care le pun unele publicaţii actuale şi anume. pe care n-o poate duce cel stăpînit de nevoile şi atracţiile lumii în care trăieşte şi pe care le impune în primul rînd familia. (Paris. potrivit rînduielilor sociale ale vremii şi femeile. De aceea am amintit şi vom mai insista asupra faptului că. pe o stâncă inabordabilă. Viaţa în pustie implică fuga de lume. adorarea şi slujirea iui Dumnezeu» 3 5 . Fayard. Printre organi­ zatorii celebri dinaintea Sfîntului Casian nu sînt amintite. adică în mînăstiri sub o conducere organizată). sau intr-un schit la marginea oceanului (cum am văzut în Ţara Galilor astăzi). cu celebrul său roman anahoretic «Thaïs». intr-un cimitir părăsit. sau retraşi din lume. In acelaşi context al acelei «O. Amintim din nou aici pe cei doi autori romano-catoliri. prea mărită pustie !». pustnicii continuînd lupta de înfruntare a diavolului acolo. dacă ermitism a existat mereu în creştinism şi va exista mereu Este o problemă care depăşeşte epoca Sfîntului Casian. condiţii sălbatice. care a depăşit cinci sute de ediţii). 35. care se ştie că nu au fost departe in sfinţenie şi înfrînare creştinească de bărbaţi (aşa cum a reuşit să demonstreze. publicist. acum şaisprezece veacuri. . vom aminti şi problemele. treoîndu-ee astfel de la «bătrînii» sau «înţelepţii frumoşi». S e r g e B o n n e t . Anatole France. dar pe care n-o putem evita. pustnici sau sihaştri.DCTSODUCERE G E N E R A LA 21 Adevăratul călugăr este cel care caută cunoaşterea. 7). co-autori ai cărţii « Les e rm ite s ». 36. pe un stâlp. vrînd să şi laude să şi compromită pustia. «anahoreţi». la cei ce trăiau în comun (în «koinobion sau «coenobium». asceţi sau credincioşi devotaţi. — ca stîlpnicii — .

. oare. pe o furtună îngrozitoare. Iudei. prin lucrarea Sfîntului Duh. adică aproape o sută de ani. ea a fugit la mănă­ stire. sub privirea lui Dumnezeu. Atunci. care se întăreşte din ce în ce pînă la marea Revoluţie franceză. care trăiesc în singurătate. creştini. 38. Sf. . înmormîntată acum vreo patruzeci de ani în cimitirul mînăstirii Viforîta. amintind pelerinajul maicii Fevronia. care fac ca ermitismul să dispară aproape : ciuma. Sînt bărbaţi şi femei. Sf. dar şi hinduşi şi buddşti. Bruno întemeiază «La grande Chartreuse».». mulţi soldaţi.. . în acest context o descriere actuală din istoria romano-catolicismului francez. Benedict. construiesc bordeie sau chiliuţe de piatră. sora bunicii mele după tată ? în noaptea nunţii.. burghezi şi clerici. 1922). S e r g e B o n n e t . musulmani. «Erau nobili. Informatorii noştri străini. sub pămînt. G e o r g e C a ï r . cele mai puternice fiind pelerinajul şi pustnicia. 175. Dar de două veacuri erau rari cei care o foloseau. în peşteri. p. . de la sfîrşitul veacului al X V I-lea se reînsufleţeşte mişcarea ermită. Dar între veacurile X II şi X V I urmează trei epoci catastrofale.. ed. au ştiut mereu că una dintre căile către transcen­ denţă — poate cea mai scurtă şi mai grea — se găsea în pustie. Dar pe la anul 1000 el renaşte.22 S F ÎN T U L IO A N C A S IA N N ici în Apus n-a putut fi oprită trăirea în pustie de-a lungul veacurilor. pînă la moarte. Totuşi. maica Singlitichia (a cărei tundere în monahism a fost descrisă de scriitorul monden George Cair) 3 8 . pp. Istoria înregistrează deci pretutindeni mişcări de căutare a lui Dumnezeu pe diferite căi. ca Să trăiască singuri sau în tăcere. Amintim. femei mai ales. se instalează într-o capelă. a spiritualităţii monahale obişnuite. verişoara ei. se spune. ne asigură că el a existat şi există mereu în creştinism. dacă Sf. acei «reclus». căci apar ordine noi. Se manifestă «închişii». Il-a (Bucureşti. în căutarea altuia.). 181— 204: «C um se călugăresc. Se ştie că. Or. Bernard de Clairvaux a interzis-o pentru ordinul său. caută o peşteră de munte. ca să trăiască în sărăcie materială. oamenii se înfundă în păduri. de la liceul «Enăchiţă Văcărescu» pentru ca să fiu îndrumat către seminar . dar cei mai mulţi erau ţărani» (M i se va îngădui. supra. B e r n a r d G o u l e y. o notă locală perso­ nală. oameni de mai multe cărţi despre ermitism. care se izolează pe stînci.. Ca fu ig u 'n v în t. Cu Sf. (în Răsărit consti­ tuind o atracţie permanentă pentru creştinii din veacul al IV-lea pînă astăzi). Benedict a admis-o ca o depăşire posibilă. Iată o concluzie a celor citaţi : «De douăzeci de ori sînt acum mai mulţi ermiţi decît acum douăzeci de ani. prin păduri. A colo eram aşteptat în fiecare sîmbătă. războiul de o sută de ani şi războaiele religioase. s-a umbrit epoca ermitismului. iată că în lumea noastră 37. op. c it. care preferă să părăsească totul. singu­ rătate şi tăcere. unde era aşteptată de stareţă.

nrraoD U C K R E q en c r ala 23 materială. singurătatea. care sînt mereu pe drum. . pentru «o cunună nestricăcioasă» (I Cor. care-şi rînduiesc viaţa cum socotesc ei mai bine şi pe ghirovagii. . l e s erm ites. unele fiinţe primesc şi caută foamea. oferă creştinului aceleaşi înlesniri ca şi pustia Profeţilor. Era luptei se deschisese : Creştinul era un luptător descris de Apostol în Cap. istoria monahismului creştin. . dar şi pe sarabaiţi. — accentuînd fecioria tinerelor şi tinerilor creştini — şi ascetismul văduvelor. pe chinoviţi. Ce a găsit el cînd şi-a pus problema preţuirii şi alegerii ? Cum era monahismul creştin la începutul veacului al V-lea cînd l-a ales Sfîntul Casian ca ideal al vieţii lui ? La aceasta ne răspunde. N e oprim aici şi tragem concluzia din toate cele spuse despre ermitism că el este o realitate dar totuşi. după primele Sinoade ecumenice şi anume în efervescenţa celui din urmă. Asceza apostolică. 25). Se vorbeşte despre «baia de tăcere» . 2). fără îndoială. rugăciunea înmulţită zi şi noapte de toţi creştini. 2/Scurtă privire istorică asupra monahismului creştin pînă in epoca Sfîntului loan Casian N e aflăm în cele dinţii veacuri ale creştinismului. Sfîntul loan Casian a dorit mîntuirea mai presus de orice şi a pre­ ferat pustia oricărei alte căi pentru a ajunge la ea. cit. Nu mai ai timp de rugăciune. La aceste mortificări se vor adăuga şi virtuţile creştine. închisoarea. Bernard G o u l e y. cu abstinenţa de la căsătorie. Lupta 39. . Să să limiteze disensiunile şi scrierile. după învăţătura Sfinţilor Apostoli şi Epistola lui Varnava. începînd cu ascultarea şi siîrşindu-se cu credinţa adevărată şi cu iubirea. Preţuirea lui a fost aprobată de întreaga creşti­ nătate. care aveau de ales între calea vieţii şi a morţii. rar manifestată astăzi. pentru ca să afle mai bine adevăratele legături ale omului cu Dumnezeu». V I din Epistola către Efeseni. scria Tertulian martirilor (cap. supra. A cunoscut. 184 etc. p. Se scrie prea mult. aşa incit vorbim despre monahismul din întreaga lume creştină pînă în epoca Sfîntului loan Casian. 9. postul şi pocăinţa. 3 9. a luminii şi a întunericului. supunîndu-se propriei voinţe. frigul. . S e r g e Bonnet. A r trebui încheiat un pact la toate nivelurile bisericeşti. a apreciat şi ne-a descris pe anahoreţi. Adăugăm un cuvînt care specifică bunul ermitismului apreciat astăzi : «Se vorbeşte prea mult. arătând cu profun­ zime de gîndire şi înălţime duhovnicească nivelul oricărei forme de apropiere de Dumnezeu. cînd se va organiza trăirea monahală în comun.

A n to in e le Grand. Amintim că pînă în vremea Sfîntului Ciprian. 22). de Clement al Alexandriei şi de Origen. Retragerea (anahoresis) în pustie a început din pricina prigoanelor . Mmtuitorul era prezent în chip suprafiresc prin dumnezeiasca Euharistie . etc. ca şi aceea a lui Iisus Hristos. prin Evagrie din Pont. din punct de vedere ascetic asupra contemporanilor şi generaţiilor viitoare de pustnici a fost uriaşă. descris de scrierile post-apostolice şi mai ales de apologeţii creştini. X I sq. Ciprian creştinilor înaintea martiriului său (în «D e mortalitate». ai posturilor şi rugăciunilor neîntrerupte. unde a dorit să se 40. troduction. neofiţii creştini dintre păgîni şi dei decăzuţi din punct de vedere moral. împreună.24 S F ÎN T U L IO A N C A S IA N aduce suferinţa şi răbdarea ei. atît prin viaţa sa exemplară. principalele centre ale monahismului creştin. E m i l i a n o s Timiadis. dar El era prezent mai ales în martiri. după specialişti. Curajul nu trebuie să ne lipsească nouă. a Sfîntului Ignatie.000 mii pe vremea Sfîntului Anto­ nie — . alături de cel egiptean. Centrul vieţii monahale în veacul al IV-lea a fost pustia Egiptului. în mînăstiri . Asceţii. Această înflorire a monahismului creştin din pustia Egiptului n-a fost depăşită de nici o altă religie şi a rămas unică şi în creştinism ca număr de asceţi — s-a vorbit de 100. ca entuziasm jertfelnic şi moduri de manifestare a adorării Celui Atoateţiitorul. se oferau morţii şi lui Dumnezeu. sau mai mulţi. etc. pentru a îndulci sufe­ rinţele celor care-I retrăiau patimile : Istoria martiriului Sfintelor Blandina. dimpo­ trivă. amintea Sf. Iar cînd au încetat prigoanele s-au întors în pustie : era locul binecuvîntat al noii lupte. cit şi prin învăţătura sa profundă . care sîntem trecători şi străini pe pămînt. P r e t r e B e n o i t L a v a n d . . A ici repetăm că influenţa lui Origen. pp. patimilor. unul-doi. după cum ne amintesc mulţi dintre ei. A colo a înflorit asceza — nevoinţele harice — în multe forme . v. de unul singur. pp.. ne demon­ strează cutremurător acest adevăr dumnezeiesc despre ascetismul primelor trei veacuri creştine. care se întâlneau la sărbători. cei care au căutat acest refugiu au fost. Perpetua. ea sihaştrii ori anahoreţii.· apoi în lavre . ori ca pustnicii. Felicitas. 46 sq. ca noii martiri ai mortificărilor.. printre care amintim pe Sfîntul Antonie. Sfîntul loan Casian va fi unul dintre cei mai apropiaţi de el din acest punct de vedere 4°. Le m onachism e o rth o d o xe . · şi pe cea ermitică. pînă la binecuvîntata contemplare a lui Dumnezeu în liniştea şi pacea pustiei. P è re des moines. numim aici pe cea chinovitică. pe care o are şi Dumnezeu fată de noi. ca să luptăm pentru fericirea veşnică.

care vizitau. adunări de monahi — fiecare în chilia lui — . la apus de Delta Nilului şi la Schituri (Schetis). însemnat teolog al vremii şi ierarh important al veacului său. La Nitria. A ic i se adunau călători din toată lumea. care a trăit multă vreme în pădurile Siriei rămîne pionierul cel mai reprezentativ al ei. Nitria. în pustia Iudeii de atunci şi îndeosebi în cea a Gâzei au trăit pustnicii Varsanufie şi Ion. Eutimie şi Sava. sau voiau să se integreze vieţii dumnezeieşti a «Prea Măritei Pustii». (A ic i s-au înduhovnicit marii Părinţi ai Patericului. Avraam. mai trebuie amintit şi Orientul Apropiat cu Palestina. sub conducerea unui stareţ. loan Casian. după năzuinţele monahismului dezvoltat acolo : Egiptul de Jos. vom afla cele mai înalte bucurii duhovniceşti. bărbaţi şi femei. sub conducerea Sfîntului Pahomie cel Mare (290— 347). probabil . a cultului şi spiritualităţii monahiceşti din pustia Egiptului a făcut ca un călugăr grec. ca pionier şi model. se vor bucura de un cult unic în acele vremuri. ori Sf. în Asia M ică. umblînd goi sau în lanţuri şi hrănindu-se cu ierburi şi alte produse ale pustiei ori ale pădurilor. organizatorul chinovitic al vieţii mlnăstireşti. Capadocia va deveni un centru monastic liturgic şi social deosebit al Bisericii creştine. Adăugăm şi amănuntul că însemnătatea excepţională pentru în­ treaga lume creştină a vieţii în general. în pustia Egiptului se pot deosebi două centre. cel ce a trăit pe o coloană patruzeci de ani în zona Antiohiei. Pambo. care. cei sirieni se deosebeau de ceilalţi şi între ei prin manifestări cultice şi latreutice individualiste. Siria cu Antiohia şi Arabia. printre care şi sora Sfîntului Casian. Sisoe. Palestina fost de la început mare centru mînăstiresc. s-a dezvoltat a treia formă de viaţă monas­ tică. conduse de stareţi. Sfîntul Gherman. organizatorul vieţii călugăreşti. ca Evagrie Ponticul (345— 399).INTRODUCERE G E N E R A L A 25 desăvîrşească în contemplare şi el cu marele său prieten. în cele două mînăstiri din Betleem. Ion Colobos şi cei doi Macarie). la 40 de m ilé sud de Nitria. centrul vieţii ermitice sau al singurătăţii. în «lavre». Egiptul de Sus. El a unit pe monahi în 11 mînăstiri. datorită mai ales Sf. aproape de Alexandria. Dorotei. în veacul Sfîntului Casian vor apare şi stîlpnicii. avînd pe Sfîntul Antonie cel Mare (251— 356). Vasile cel Mare (330—-379). Moise. Uliţe întregi sau schituri. ca. Sfîntul loan Hrisostomul. unde depărtarea de lume a luat altă formă. era un fel de poartă a schiturilor. unde lucrau şi se rugau împreună. Pe cînd monahii egipteni erau uniţi prin rugăciune şi muncă comună. spre răsărit de Deltă. care trăiau împreună. pe unde debarcau vizitatorii pustiei. mai ales datorită Sfîntului Simeon Stîlpnicul. mari figuri ale vieţii creştine primare.

pe stînga . acolo unde ne sînt date pe harta amintită. W a d i Natrum). unde. 1975). Memfis (Saqqara) pe stînga . «Părintele pustinicilor şi al călugărilor».L. IX — X. U. In tro d u c tio n b y Benedicta W a rd . Episcop al Alexandriei». Babylon (C airo) pe dreapta . din Oxford. (M ow bray. Oryrhynchus (Behnesa). Pispir (D er el M êm ûn) pe dreapta . a înzestrat volumul « V ie ţ ilo r P ă rin ţilo r P u s tie i » cu o hartă a centrelor monahice ale Egiptului. .G. care-1 şi va înmormînta. 22). la aceeaşi distanţă de N il spre apus . Diolcos. 56 sq. şi cu o Introducere de S i s t e i B e n e d i c t a W a r d (S. A rsin oe (Kom Paris) pe stînga . cam 300 de mile. După ce a trăit cîtăva vreme în rugăciune con­ tinuă intr-un mormînt gol. pe stînga î Hermopolis cea M are (Eshmunen) pe stingă . pentru ca să nu întrerupă rugăciunea.G. Cel dinţii pustnic cunoscut în istoria monahismului este Pavel din Tebaida. s-a depărtat de aşezările omeneşti în pustiul sălbatic al Pispirului.S. care s-a re­ tras în pustie. izgonind şerpăria dintr-un fort părăsit. pp. 42. scrisă şi adresată mona­ hilor locuind în ţară străină de Sfîntul nostru Părinte Atanasie. Altădată se credea că făcea parte din «Istoria Lausiacă» a lui Pallade 4 1 . N u trecem cu vederea faptul că maica Benedicta W ard . se înţelege. vînzînd averea. la şase luni odată». Sfîntul Antonie cel Mare. H eracleopolls (A hnasia el-M edina) pe dreapta . Fairacres. s-a instalat în condiţiile care să-l împiedice de a se odihni trupeşte. A s cetics . pp. cu anu­ mite adausuri. în «V ia ţa şi activitatea Sfîntului nostru Părinte Antonie. anglicană. distanţa în linie dreaptă între Lycopolis şi Diolcos ar fi. (pe care noi le numim Schiturile. lacul M areotis (M aryot) şi Alexandria. la aceeaşi distanţă de N il. V ezi T h e W is d o m o i the D esert Father. către anul 250 . S. Cellia (Chiliile). 41. Antinoe (Sheky A bad a). 1979). Nitria. cu puţin înainte de moarte s-a întîlnit cu Sf. pe m alul M ării Mediterane în Delta Nilului. Căuta la depărtări mari material pentru coşuri.L.A. După această hartă. loan Casian — (de la Sud dinspre centrul cursului N ilului pînă la vărsarea lui în M area M editerană). Le notăm aici pentru cititorii operei Sf. a) Retragerea mulţimilor în pustia Egiptului începe peste do veacuri şi jumătate de la naşterea Mîntuitorului 4 1 . 1975). care l-au făcut celebru în creştinism. spre apus .26 s f în t u l io a n c a s ia n de la mînăstirea din Ierusalim de pe Muntele Măslinilor. publicată sub titlul : «The L iv e s of the D esert F a th ers ». 1980). indicînd şi numele lor de azi. cu preţul cărora «primea pîine. pe dreapta . trad. London A O xford Cisterclam publications. Oxford.G. — The Historia monachorum in A egypto. Născut în anul 251. a împlinit cererea fă­ cută de Domnul tînărului bogat. din M î ­ năstirea «Surorilor Iubirii lui Dumnezeu». Această descriere a fost tradusă apoi în latineşte pentru apuseni de fericitul Ieronim. sau de creaturi încîntătoare. patimile şi mortificările pustnicilor. Achoris (Tehna).. a u to rity and the C h u rch in the a ge of J e ro m e and Cassian (Oxford.L. şi P h i l i p R o u s s e a u . Press. la circa 60 mile spre apus de N il . foarte relativ. descrie în amănunt mai ales lupta dusă în sihăstrie împotriva diavolilor care-1 îngrozeau în chipuri de animale fantastice . marele apărător al Ortodoxiei. în faţă pe dreapta . (S. University Press. Scetis. să descrie pe­ lerinajul din centrele monahice din Egipt. la stînga .) (Sisters of the Love of God. Bawit. Antonie. trans­ lated b y Norm an Russel. care-1 ispi­ teau — pentru a descrie în modul cel mai simplu ispitele. precum şi partea dreaptă sau stîngă a N ilu lu i : Lycopolis (A sy u t) pe stînga . împărţind-t) săracilor şi urmîndu-L (Luca 18.

duiois. toată lumea e de acord că marele Antonie este cel care a rînduit-o în desăvîrşirea şi curăţia sa. Sozomen a scris : «Dacă Sf. ca nişte grădini pe lîngă rîuri. B e n L a V a n d. la mînăstirea Sf. fie oricare.A murit în vîrstă de 105 ani. se rugau. a petrecut toată viaţa lui în pustie. pe care Sf. Trăind în sărăcie şi curăţie absolută. A însoţit pe prizonierii creştini. Aproape de ea se mai află aceea închinată Sf. alta. care erau duşi la judecată la Alexandria. A lăsat douăzeci de predici şi treizeci de Epistole. citat după Păr. Iar cînd revedeau mînăstirile strigau : «C if sînt de frumoase lăcaşurile tale. Antonie îi aduna din timp în timp pentru îndrumări duhovniceşti : «Erau pe munte ca nişte corturi pline de coruri dumne­ zeieşti de oameni cîntînd psalmi. p. care revenea din primul său exil la Alexandria în 338. Oricare ar fi provincia care a dat începutul vieţii sihastre. în pustie. a mîncat împotriva rînduielii. legume fierte. postind. pe care le refuzaseră înaintea lui as­ ceţii. a arătat această cale altora şi a provocat ardoarea tuturor celor care s-au hotărît să îmbrăţişeze o viaţă atît de sfîntă. Posturile erau aspre. Israele 1 Se desfăşoară ca nişte văi. locuiau în chilii separate şi tot timpul cîntau psalmi. Pavel. Duhul Sfînt l-a îndrumat să-i primească. cap. făceau lecturi biblice şi munceau greu pentru a face faţă nevoilor lor şi ale celor din afară. printr-o purtare şi prin 43. unde se găseşte şi astăzi. supra. Antonie. V ia ta S iîn tu lu i A n to n ie . şi să-i organizeze ca monahi în mînăstiri — pentru întîia oară în creştinism. Pavel (din Teba) e cel dinţii care. P ă rin te le m o n a h ilor. Dragostea îi unea pe toţi aceşti «călugări». Numărul mare al pustnicilor din regiunea Pispir nu era favorabil progresului contemplativilor . Sfîntul Antonie a fost cel dinţii care. prin exemplu său. . cit. citind. 44. fie Egiptul. Iacove. . plini de bucuria nădejdii bunurilor viitoare şi a iubirii şi înţelegerii reciproce. pentru a-i încuraja. mii de creştini au năpădit pustia şi înălţimile Pispirului. Sfîntul Atanasie. . A organizat ajutorarea populaţiei sărace şi pe bolnavii aduşi spre tămăduire . în timpul prigoanei lui Maximin. sub apriga prigoană a lui Diocleţian. A p oi a părăsit ermitajul pentru a în­ tâmpina pe fostul său ucenic. în nădejdea că şi el va fi osîndit la moarte cu ei. cu copiii. în Egiptul de Sus . corturile tale. de aceea el i-a părăsit. retrăgîndu-se la Tebaida. fugind de lume.INTRODUCERE G E N E R A LA 27 Către anul 305. (bătrîni frumoşi). ca nişte cedri pe lîngă ape. atraşi de renumele virtuţilor şi minunile săvîrşite de marele pustnic. 5— 6J43. 56. Activitatea sa extraordinară pentru binele Bisericii din toate punctele de vedere l-a făcut din ce în ce mai iubit şi mai venerat. etc. acolo. ca nişte corturi pe care le-a înfipt D o m n u l!» (Numeri 24.

Născut în 292. Se amintea. el înfiinţează o casă comunitară. Cei ce năzuiau la contemplare. la care s-au ridicat multe proteste din partea sihaştrilor. Posturile. Tradiţia sfîntă a pustnicilor spune că el avea viziuni şi alte daruri supranaturale. în anul 323.28 S F ÎN T U L IO A N C A S IA N nişte exerciţii cu adevărat vrednice de o stare atît de sublimă şi atît de cinstitoare pentru Biserică . sărăciei. Condiţiile de intrare în cele două categorii de mînăstiri — de călugări şi călugăriţe — . La acuzaţii de inovaţii. Sfîntul Palamon. p. Sfîntul Pahomie a devenit în curînd stareţul suprem «catholicos-ul» a unsprezece mînăstiri de călugări. erau săvîrşite împreună după regula pri­ mită. rugăciunile. Sfîntul Teodor. Aici. . După moartea lui. acolo s-a scris «V iaţa Sfîntului Pahomie şi a lui Teodora». el se retrage în pustie. . Aceasta n-a micşorat afluenţa postulanţilor locurilor în ele. într-o casă comu­ nitară din pustie. a fost silit să se mute în alt centru. se dezvolta în pustia Egiptului monahismul chinovitic sub îndrumarea Sfîntului Pahomie cei Mare. în chiliile lor. conduse fiecare de un stareţ propriu. sub conducerea aceluiaşi părinte. în vecinătate. Ca urmare. la Pavav. — prematură. convieţuitorii aveau acelaşi fel de viaţă. în care se amintesc rînduielile vieţii religioase şi ale muncii călugărilor în mînăstiri. Ele au avut un succes uluitor printre asceţi şi ascete. şi anume în localitatea Tabenessi şi trăieşte şapte ani acolo ca ascet. păgîn militar convertit în 314. în 346 — . urmaşul lui la conducerea monahismului chino­ vitic. de pildă. Un alt con­ ducător a fost rînduit de Sfîntul Pahomie la o mînăstire ocupată de călu­ gări greci. Fericitul Ieronim confirmă existenţa a 194 canoane ale regulei Sf. în Egiptul de Sus. că a primit de la un înger o nouă rînduială comunitară pentru asceţi. Rînduiala aceasta a trăirii în comun. pentru a putea primi din ce în ce mai mulţi nevoitori în ale duhovniciei. tot în Egiptul de Sus . a fost aplicată pentru fecioa­ rele creştine de Sfînta Maria. citirea Bibliei şi slujbele reli­ gioase — ca şi munca manuală. înmulţind mînăstirile. Pînă la sfîrşit. cea dinţii în istoria mona­ hismului răsăritean. continuau exerciţiile şi perfecţiune în contemplare. Paralel. au fost socotite foarte aspre. în depărtare. cu prietenul său. la Tebaida. s-a văzut nevoit să mărească numărul mînăstirilor. sora Sfîntului Pahomie. Sfîntul Pahomie a răspuns Sfîntului Sinod local respectuos şi satisfăcător. Ib id em . care i-au dat un mare prestigiu printre anahoreţi. cu un stareţ-ajutor şi care se adunau odată-de două ori pe an pentru a face o mărturisire a activităţii lor în acest răstimp. IC. » 4 4 . . I d e m . Pahomie — cu accentul pe rînduiala 44. Sfîntul Pahomie.

cap. a cărui filocalie a alcătuit-o îm­ preună cu Sf. . care era Sfîntul Vasile. şi Origen. Eustaţiu. Pentru partea aceasta. Mînăstirile pahomiene din Egipt. 1943). dar programul care ni s-a fixat în consensul Sf. Dorotei. trupul tainic al Domnului. Amun. Casian. (Oprindu-ne la aceste două figuri. el a adus în creştinism un spirit echilibrat şi profund gîndit. etc. A n ton ie» a fost un îndemn. A n to in e le Grand. I V şi V . după modelul aceleia a Prea Sfintei Treimi. E m i l i a n o s T i m i a d i s .· după el. chiar cu canoanele lor aspre.INTRODUCERE G E N E R A LA 29 necăsăftoriei şi ascultării . printre făcliile care luminau calea îngerească de viaţă monahală. A r fi trebuit să continuăm cu cei doi Macarie. Pr. aduceau o îndulcire a monahismului pustnicesc. trebuind să fie profet al căilor drepte ale tuturor timpurilor şi să-şi însu­ şească nevoile tuturor oamenilor din punct de vedere duhovnicesc.000 mii. a se vedea P. şi înzestrat cu o profundă for­ maţie intelectuală elenică de la marile şcoli cu tradiţie filosofică din Cezareea şi Atena. h ier-d em a in . A vea înaintea lui două uriaşe modele : Viaţa Sfîntului Antonie. 9-e mille (Paris. care deschisese lumii creştine noi orizon­ 45. Sfîntul Casian îi va lămuri pe deplin în acest sens 4 5 . care. b) într-o Epistolă a sa. în anticiparea împărăţiei ceru­ rilor. episcop al Sevastei. era cu Evagrie. Monahismul era pentru Sf. fiind vizitate de conducători bisericeşti şi laici din toată Europa. Fericitul Ieronim scrie că oamenii evlav (ai lumii creştine) aveau faţa îndreptată către Egipt. pp. 1926). Nil. 1981). P è re des M o in e s . nu putea să nu reverse în concepţia sa despre unitatea creştinităţii primare. îndrumat de un călu­ găr sever. Marele. B e n o i t L a v a n d. Grigore Teologul. 112— 138. L e m on achism e o rth o d o x e . Ammoniu. Fribourg. teolog. Aşa se explică şi faptul că Sfîntul V asile din Asia M ică nu s-a putut lipsi de cercetarea Egiptului după ce a vizitat Palestina : « Viaţa Sf. numărul călugărilor în Egiptul de Sus ar fi fost de 50. . au produs un interes neobişnuit.. socotită «Evanghelia monahismului». Lecoifre-Gabalda. sau cu maicile Maria. Vasile poarta împărăţiei cerurilor. (Paris. A fost punctul central al concepţiei sale călugăreşti. Siriei şi Mesopotamiei. descrisă de primele capitole ale Faptelor Sfinţilor Apostoli. adăugat la cele ce istoriseau hagiii din pustiile nesfîrşite ale Egiptului şi ale Palestinei. P o u r r a t. în fiecare zi. Melania etc. loan de Lycopolis şi întreaga şcoală alexandrină. ne opreşte aici). Apusenii au găsit aici rînduiala pentru fenomenele religioase. pe aceea a unităţii Bisericii. n-am uitat zecile şi sutele de sfinţi. des o rig in e s de l'Ê g iis e au M o y e n A g e . care se manifestau şi la ei. a urmărit idealul desăvârşirii creştine pe calea marilor realizări duhovniceşti ale trecutului. La s p iritu a lité ch ré tie n I. pe care le pomenesc sinaxarele şi rugăciunile slujbelor ortodoxe.

Regulile cele mari năzuiesc spre acea apatie. oare trebuie să se înalţe deasupra ori­ căror interese proprii. Pustnicul Sf. aşa cum le-a dat Sf. 1980). însă. tipărit cu binecuvîntarea Prea Fericitului Părinte Dr. închinare la 1600 de ani de la săvîrşirea sa». Sfîntul Ilarie. va recomanda ucenicilor metoda progresului ascetic de la chilia mînăsti- 46. devenind una dintre marile binecuvîntări soborniceşti ale Bisericii Ortodoxe 46. Specialiştii arată că monahismul avea nevoie de reguli mai aspre. întemeiată pe Sfînta Scriptură şi pe modelele selectate ale unor mari înaintaşi. . în care totul este în comun : Dumnezeu însuşi. în care chiliile erau unite între ele. mai nuanţate. Patriarhul Bisericii O r ­ todoxe Române (Bucureşti. Hariton e cel care a introdus Javrele în pustia Iudeii în veacul al IV-lea : erau forme de viaţă monahală intermediară între călugări şi sihaştri. prin apropierea lor de altarul la care veneau împreună sîmbăta şi duminica pentru a lua parte la slujba şi la masa comună. în care s-a cuprins complexitatea profundelor preo­ cupări teologice ale marelui ierarh. nr. unul dintre numeroşii ucenici ai Sf. pe cînd mona­ hismul celeilalte lumi răsăritene avea nevoie de rînduieli mai îndul­ cite. 3 din «Biblioteca teologică» i tulat «Sfîntul V asile cel M are. biruirea patimilor trupeşti. Sf. c) Palestina. a fost atît de inspirată. Sfîntul Vasile va adapta cele 55 de reguli mari şi 313 reguli mici la năzuinţele desăvîrşiri» viitorilor monahi răsăriteni. creaţia Sf. Sfîntul Vasile întemeiază învăţătura sa pe dragos­ tea de Dumnezeu şi de aproapele. printr-un adăpost comun. — acelea ale pustniciei — şi organizarea nouă a asceţilor. unul aflîndu-se în celălalt şi formînd un corp împreună. biruinţele. Cel care a introdus monahismul în Palestina este. Pahomie cel Mare. Antonie. incit ele aveau să formeze în viitor temelia monahală a tuturor Bisericilor Ortodoxe. Pahomie. al V-lea de Sf Eutimie cel Mare. lup­ tele. Iustin Moisescu.30 SFÎN TU L IO A N C A S IA N turi. Amintim din nou aici importantul voi. Rînduieliie Sfîntului Vasile accentuează comuniunea vieţii călugă­ reşti. iar Sinoadele şi A ctele patriarhale aveau să-i aducă la timp îmbunătăţirile necesare prin modi­ ficări şi adausuri. Pătrunderea sa pastorală duhovnicească. al cărui ucenic. Prin novela 123 împăratul Justinian avea să-i dea aprobarea împărătească. printre care şi organizarea monahismului. Iar în regula 18 (1— 3) va descrie unitatea desăvîrşită din mînăstire. Opera lui va fi continuată în sec. spiritualitatea monahală a Sfîntului Vasile cel Mare a biruit vremurile şi frontierele. socotită de contemporani îngerească. Sava. o masă comună şi rugăciunea comună — λ arietatea ordinelor călugăreşti apusene rămînînd străină rînduielilor ortodoxe vasiliene. éforturile. Siria şi Antiohia au avut de la început forme m deosebite de manifestări monastice decît alte regiuni ale Europei.

Simeon Stilitul. In afară de faptul că Palestina se va bucura de un viitor monastic excepţional. loan Hrisostom. Sf. 152— 3 . Si. s-a refugiat.·arătînd că nu trebuie să se forţeze darurile naturale şi că. A unit teologia cu poezia şi spiritualitatea. V ezi şi Episcop Visarion. (pp. Etheria 4 7. l o a n N . care l-a venerat. de asemenea. 1929).. Sf. V l a d i m i r d e R e p t a .η α ο ο α κ g enerala 31 rească la lavră şi de aici la pustnicie. pe cînd Paula şi Eustochia. şi legătura dintre bărbat şi femeie poate duce la o îmbogăţire reciprocă. In jurul zidului. A ş e z ă m ln tu ri că lu g ă re şti (Cernăuţi. P r iv ir e ge n era lă asupra m on ah ism u lu i după d ife riţi a u to ri (2 vol. mai amintim că aici se vor retrage pentru a-şi desăvîrşi viaţa în chinovii nenumăraţi asceţi şi ascete apusene. A scris un tratat «Îm potriva detractorilor vieţii monahale». 48. I v a n . care-1 face actual pentru toate vremurile. dr. P o u r r a i . a zis el. pp. în care pune problemele mari ale monahismului pentru vremea sa. Rîmnic. a castităţii şi a căsătoriei. V a s ile c e l M a re . P. pe Muntele Măslinilor s-a nevoit Rufin al Aquileei . . sub îndruma­ rea Fer.. în acelaşi timp însă o dragoste duhovnicească poate duce la îmbogăţirea talanţilor ce ne sînt încredinţaţi.. — ceea ce i-a zdruncinat sănătatea . Efrem Şirul a avut. 47. op. Mitrop. fiindcă a trăit şapte ani în pustia Siriei. E f r e m E n ă c h e s c u . E m i l i a n o s T i m i a d i s . servind procreaţia. pustnic şi scriitor fecund. A recomandat. Ieronim 4 8. In Siria. a vizitat centre monastice şi a predicat ascetismul toată viaţa. nenumăraţi pelerini vizitau pe Sf. 1933 şl 1934). «Dragostea. Pe Muntele Sinai s-a manifestat în chip deosebit Sf. de asemenea. 134— 135. pp. dîndu-i o nouă forţă într-o epocă de mari frămîntări dogmatice. V a s ile . la el la Constantinopol. apropie de Dumnezeu mai mult decît postul. conduceau o mînăstire de maici la Betleem. V a s ile c e l M a re şi im porta n ţa e i p en tru u n itatea B is e ricii. prof. la un nivel foarte înalt. dar mai puţin decît adevărul». în condiţiile cele mai aspre. Nil. A fost marele îndrumător ascetic al Sf. oarecum. A rh ie p is c o p u l C ez a re ei C a pa d ociei. Arhim. iar cînd a fost forţat să plece din Egipt. op. In volumul amintit (pp. o mare influenţă asupra monahismului din vremea sa. A discutat pe larg problema sfinţeniei. o legătură strînsă între ascet şi lumea din afară. Prof. V e c h ile rîn d u ie li a le v ie ţ ii m onahale (Mînăstirea Dobruza-Soroca. 355— 378). I o r g u D. cit. Sf. re o rg a n iz a to r a i v ie ţ ii m onahale. Arhim. loan Casian. loan Hrisostom este socotit pionierul cel mai reprezentativ ai Siriei — regiunea Antiohiei — . 1898). O p e ra ca n on ică a Sf. cit. Efrem Şirul şi Sf. cele două sfinte Melania căutau desăvîrşirea sub îndrumarea altor ermiţi. F I o c a . 330— 354). cele mai reprezentative figuri ale monahismului sînt Sf. printre acei munteni vegetarieni. Epifanie al Salaminei (t 403) s-a îngrijit mai ales de mînăstiri. dacă virginitatea e preferabilă căsătoriei. atraşi de Ierusalim. Si.

Ţara de origine.mătănii zilnic. a început sihăstria într-un schit părăsit. unde nu se mânca în posturi. pp. neparticiparea la slujbele religioase cu împărtăşania. A p oi s-a urcat pe o stînca. se găsesc preţioase in­ dicaţii bibliografice. op. apoi de Ignaţiu de Loyola şi Toma de Aquino. pusă la temelia vieţii duhovniceşti a Bisericii apusene. urcîndu-se pe un stîlp de peste douăzeci de metri înălţime. Tournai. cu picioarele legate de ea. 171— P. unde se ruga neîncetat în picioare. şi citaţiile biblice. perşi. pe lingă cele indicate de noi în această scurtă expunere şi de care ne-am servit deseori.. Rome.. T. Aceste probleme le vom aminti în viitor 4 9 . lumina spiritualităţii sale ce străbate veacurile şi mileniile. Mulţimile de pelerini din Europa apuseană şi musulmani credincioşi care-1 vizitau neîncetat l-au silit să se izoleze. de pildă. Istoria ascetismului sirian a înregistrat mai cu putere şi unele inconveniente ale libertăţii pustniciei ca. — călugării — . v.32 S F IN T U L IO A N C A S IA N Cel mai reprezentativ din punctul de vedere al asprimii ascetice rămîne Sf. nici un cuvînt despre el şi n-a făcut nici o aluzie la opera sa. Dacă în Biserica răsăriteană s-a scris puţin despre Sfîntul Casian şi despre opera lui. cit. H is to ire e t d o ctrin e . Sfîntul loan Caisian zugrăvit de activitatea sa a. Sfîntul Casian n-a scris nici un rînd. unde se ruga neîncetat cu voce tare. pp. ca şi aceea a minunatelor texte literare latine care se intercalau nedorite printre cuvintele înţelepte ale «bătrinilor frumoşi». . armeni şi arabi. făcînd mii de. pp. 1927).». cap. totuşi. I. care. mulţimea convertiţilor sirieni.. In luptă pentru dreapta credinţă cu Fericitul Augustin. 49. şi minunile săvîrşite. n-a avut puterea de a-1 mai aduce înapoi. 487— 500. înică din epoca ecumenicităţii creştine de marii ei maeştri ca Sfîntul Benedict. făcînd parte din ceata acelor ciobani vegetarieni (boskoi). Sfîntul Teodor al Cirului le-a numărat şi a adăugat la istorisirea celor treizeci şi şapte de ani de stilism. IX. de asemenea. cit. care a scris o carte întreagă despre sine — admirabilele Confesiuni — . P o u r r a t . care n-au încetat de a-1 proslăvi şi recomanda spre citire şi adînca meditare. L e M o n a ch ism e o rie n ta l. şi lipsa de legătură cu ierahia bisericească. op. amintim că în clasicul «Précis de P a tro lo g ie . Frumoasa descriere a splendorii locurilor de baştină (cu părinţi avuţi şi în duhovnicie şi în mijloace de trai) şi care. C ayré (Paris. 136— 9.. 3. 157— 8 . F. cu o forţă unică. Simeon Stilitul (390— 45 ?). nu ne spun. al Prof. Aspra smerenie călugărească a Sfîntului Cas l-a oprit de a ne da vreo ştire despre sine în cele mai bine de o mie de pagini scrise de el. Pentru expunerea acestui capitol de la nota 36 pînă aici. M itropolitul E m i l i a n o s T i m i a d i s . ceva deosebit despre el.

cf. 1 şi. datorită argumentelor copleşitoare în favoarea ei. care s-au adăugat. la numai cîţiva ani după aceasta. mai ales.IN T R O D U C E R E G E N E R A L A 33 Nu cunoaştem în mod precis anul naşterii. cu privire la locul de origine al Sfîntului loan Casian. a pus pe alte baze problema originii Sfîntului loan Casian. în «B ib lio th e c a ». I. X IV . şi deci a avut date precise de la prietenii. lo a n H risostom ul) şi p reot în M arsilia . Savantului Vasile Pârvan (al cărui centenar de la naştere s-a sărbă­ torit anul acesta). una de bărbaţi şi alta de fem ei. mai ales.90 şi 1. ed. Avem numai două indicaţii pentru ţinutul în care s-a născut Sfîntul Casian: Expresia sa «Provincia noastră». Profesorul Vasile Pârvan. învăţatul român pomenit acum a făcut în anul 1913. de rectorul Universităţii din Cambridge. h iroton it d iacon la C onstantin opol de loan c e l M are (Sf. Iată te x tu l de bază al lui G henadie al M a rs ilie i despre v ia ţa şi op era loan Casian : «C asian. care au continuat cu evlavie cultul amintirii celui ce a înfiinţat cele două mînăstiri ale lor în acest oraş. gravate pe două stînci : II — III cu mărimea de 1. Owen Chadwick. Ele au împărţit în două tabere pe savanţi. nici acela al morţii sale şi. lucrînd independent de afirmaţia lui Ghenadie al Marsiliei. Ghenadie al Marsiliei. C III. de-abia în veacul nostru. rostită o dată în Conv. o comunicare importantă într-una dintre şedinţele Academiei Române despre noile descoperiri din Dobrogea şi anume asupra a două inscripţii greceşti din pădurea de la Şeremet. 3 — S fîn tu l lo a n C asian . profund şi satisfăcător. F. 62. 197. M ig n e . Universalitatea limbii latine rămîne o piedică la precizarea locului de naştere a unui om. — astăzi Casian — . ţara de origine. care a trăit tot în Marsilia. îi datorăm începutul unei demonstraţii a adevărului stabilit de Ghenadie al Marsiliei. prin însuşirea ei ca punct de plecare al capo­ doperei de pînă azi a studiilor casiene universale. Marrou intr-un mod atît de amănunţit. rămîne un adevăr definitiv stabilit pentru imensa majoritate a specialiştilor. 62). X X IV . care există pînă astăzi» («D e v iris illu strib u s».G. nu putea greşi cînd a precizat că marele îndrumător duhovnicesc al Apusului creştin era «de naţionalitate scită» adică din Dobrogea 5°. 661 BCD şi 664 A . şi Patriarhul F o t i e. prin majoritatea ei absolută. atunci cînd au fost cercetate în complexul informaţiilor irezistibile. «John Cassian». una însă dobîndind întîietate. Această demonstraţie va fi disecată şi amplificată de învăţatul francez H. P. Richardson. rudele şi ucenicii. limba greacă ne-ar fi ajutat mai mult din acest punct de vedere. incit. a în fiin ţat două m înăstiri. pe două linii fiecare : 50. în «T e x t e und U n te rsu ch u n g e n ». la cîteva zeci de ani după Sfîntul Casian şi a scris la treizeci şi cinci de ani după moartea acestuia. că s-a născut în Sciţia Minoră. de neam scit. C. oarecum în mod miraculos. care a trăit în Apus . 1—-2. călugării şi călugăriţele. 1896). afirmaţia precisă a lui Ghendaie din Marsilia (în «De viris illustribus».28 m pe stîncă.

n-a ezistat să viziteze Dobrogea în 1947 pentru examinarea şi aprofundarea acestor preţioase descoperiri. luînd cunoştinţă de concluziile lui Pârvan. iar a doua «H otarele peşterilor Casieriilor». aproape de linia. I. I. Este expe­ rienţa făcută de prof. . V a s i l e P â r v a n . la sfîrşit. tocmai în inima. în a X X IV -a Conferinţă. Concluziile Prof. · dar alăturarea peşterilor înlătură această interpretare. fără îndoială. adică. Sfîrşitul interpre­ tării marelui învăţat va rămîne un punct de plecare al confirmării ştiin­ ţifice a lui Ghenadie de Marsilia. La p a trie de Jean Cassien. seria Il-a. a făcut constatări asupra cuvîntului folosit de greci. 1947. acestei ţări curioase. zeu al munţilor . răspunsul dat de Ghenadie al Marsiliei se impune de la sine.34 S F ÎN T U L IO A N C A S IA N Prima inscripţie dăltuită are sensul : «H otarele Casieriilor şi peşte­ rile » . p. Casian. Roma. să fie cunoscute « pe larg. Şi dacă se face legătura cu originea enigmatică a Sfîntului Casian. pentru a înţelege de ce nu mai poate fi tăgăduită originea scită a Sfîntului Casian : «Patria lui Casian. 1912— 1913. este o evocare a acestui peisaj încîntător. de J e rp h a n io n ». (aici autorul 51. E totuşi mai probabil că «acest vicus îşi trage numele de la un Cassius sau de la un Cassianus oarecare». care. D e s c o p e riri nouă 5 n S cy tia M in o r. a arătat şi importanţa religioasă a acestor inscripţii. în ştiinţa şi teologia răsăriteană ca şi în cea apuseană. derivat de obicei din familia strălucitei case a Casiilor. Marrou merită. 83. care ofereau perspectiva pentru rezolvarea problemei ori­ ginii genialului îndrumător al spiritualităţii apusene. S tln c lle cu in s c rip ­ ţ i i g re c e ş ti d in pădurea Ş e re m e tu lu i (în rezumat francez). H. 1913). trebuie căutată în partea de apus a teritoriului. El s-a întrebat dacă aceşti χασιανοί n-ar trebui în­ ţeleşi ca nişte adepţi religioşi ai acelui Zeus Kasios. cam la 40 km spre nord-nord-vest de oraşul modern al Constanţei». M em oriile Secţiei istorice (Bucureşti. adică « Hotarele şi peşterile Casieriilor» 5 1 . scrie mai departe autorul. zeul adorat pe înălţimile singuratice are vreo legătură cu origi­ nea acelui vjcus Cassianum şi cu peşterile şi amfiteatrul din Şeremet. rămase fără ecou pînă la Pârvan. 84. scrie e l 5 2 . Descrierea făcută locului natal de Sf. este foarte răspîndit în nomenclatura latină. pp. «Un document epigrafic ne invită să fixăm patria lui Casian. a singurătăţii atît de potrivită pentru viaţa monahală. N-am putea să precizăm dacă Zeus Kasios. Marrou. H. aproape de satul actual al Şeremetului. Istoricul Vasile Pârvan a descris locul în care se găsesc. care o desparte de aceea al Ulmetum-ului undeva în Valea Casimcei. 52. t. care depinde de cetatea Istriei. în « M is ce lla n e a G. X X X V . H e n r i I r é n é e M a r r o u . Acest nume «Cassianus». 588— 596. care este de origine latină ( οκηλοΰχα — spelunca) şi. publicate în «A n alele A c a ­ demiei Române».

238— 9). printre care şi teologi români. P h i l i p R o u s s e a u . se lămureşte cum s-a menţinut timp de un veac şi mai mult. Nu credem că este nevoie să mai insistăm asupra unor adevăruri evidente. din col. Şi autorul încheie astfel de­ monstraţia sa : «Apare astfel că numele lui Casian era astfel legat de un district rural al cetăţii Istriei. «L a p a trie de Jean C assien ». nici să micşorăm impor­ tanţa descoperirilor savantului Pârvan şi a profesorului Marrou prin adausuri de vreun fel. Izvorît dintr-o veche familie de proprietari funciari. transformînd-o intr-un fapt istoric. In acelaşi timp se explică şi numele pe care-1 poartă Sfîntul loan Casian. Marrou arată că inscripţiile greceşti descrise de Pârvan arată încă o dată că latinitatea se infiltrase cu putere. A r fi vorba despre un vicus Cassi sau de un vicus Cassianus (sat al unui Casiu sau sat al unui Casian).C. La mai puţin de trei ani avea să apară John Cassian a profesorului Owen Chadwick care a dat greutatea necesară acestei explicaţii. Amintesc cîteva amănunte preţioase. de urmările ei şi de deducţiile posibile mai mult sau mai puţin reale ce se pot trage din ele. în special în mahalalele vechilor aşezări greceşti (aici prin «spelunca» latină grecizată). «O x fo rd Historical M onographs» (O xford University Press. însemnînd acea origo a călugărului scit : Johannes Cassianus ar trebui să se traducă în franţuzeşte. După ce re­ produce explicaţia lui Vasile Pârvan. I. Totul se lămureşte cînd Casian e înţeles nu ca un nume de familie. 169 : «E u urmez cu O. ca unul etnic. judecata lui H. . unde Sfîntul Casian a trăit mai 53. c. Dar ce sînt aceşti «Cassiani» din Istria ? Explicaţia autorului arată că acest nume se dădea locuitorilor unui sat (vicus). XIII (1947). la p. Astfel. p. cam aşa : loan cel Casian. care s-au ocupat după aceea. la afirmaţia greşită a unora că expresia natione scytha a lui Ghenadie s-ar referi la pustiul schiturilor din Egipt. M arrou». I. de la Universitatea din Auckland. O. Prof. a u to rita te şi B iserica in epoca iu i Ie ro n im şi C asian ».. care vor putea fi apoi dezvoltate şi de alţi cercetători. el purta intr-un mod cu totul firesc supra-numele geografic care-1 lega de locul său natal». 588— 596. mare cialist în istoria spiritualităţii primelor veacuri creştine. «desemnat ca atîtea alte viei ale aceleiaşi cetăţi a Istriei prin oognomenul unuia dintre primii colonişti. Legat de pămînt şi nu de o familie. 1978). şi îndeosebi este adeseori întâlnit în inscripţiile provinciilor balcanice». dată celor două inscripţii şi a in­ terpretării lor religioase. prin precizările de o erudiţie cople­ şitoare aduse expunerii în gen eralM. Nu s-a ţinut' seama de ajuns de cit de ciudată este însoţirea unui nume creştin de un cognomen de tip clasic. ci oarecum.P. Chadwick.INTRODUCERE G E N E R A LA 35 citează «Thesaurus Lunguae Latinae. de problema originii dobrogene a Sfîntului Casian. Supj#. scrie în această privinţă în cartea sa intitulată « A s c e ţi .

p. Aceasta explică citaţiile făcute de Sfîntul Casian din Virgil. «T heo­ logie m orale et spirituelle. să ne întoarcem în provincia noastră 54. recherches et syntheses» (ed. cu curgerea lină a unei fraze bogate de sens etc. 15. P. al V-lea. 14. obişnuiţi în antichitate într-o provincie bilingvă. I. Lethielleux. J e a n-C l a u d e G u y . 10. 12 şi De Incarnaţi one VI. 222— 23. Pr. care se expri­ mase la început în cultura greacă 5 4 . (Ghenadie din Marsilia). Chadwick aminteşte că Dobrogea de astăzi a produs în acea vreme şi alte personalităţi. sau sfintele înălţări duhovniceşti ale rugă­ ciunii neîntrerupte ca încîntări (ca în Conv. Dionisie Exiguul. ne redau ceva ce se leagă de copilărie. prof. care s-a ocupat de el. pe care le-au susţi­ nut istoricii. cel puţin educatori particulari. . Sfîntul Casian va reda frumuseţi uimi­ toare ale retoricei latine din sec. S c r iito r i b is e rice ş ti d in e p o ca strărom ână. întâmplător. Chinuit de dorul frumosului său sat natal şi al familiei lui. cînd credea că ele îi umbreau citaţiile biblice. Editura Institutului Biblic şi de Misiune. Bilingv. atît de limbă greacă cît şi de cea latină. Primul este descrierea splendidă a frumuseţii peisajului natal şi a mediului familiar profund creştin şi cu bune posibi­ lităţi materiale. 5 şi III. vom mai vorbi. Co m a n. vom primi fără discuţie data conjuncturală de 360 a naşterii lui. fiindcă sînt deja menţionate în ultimele studii despre Sfîntul Casian. dacă nu instituţii de învăţămînt. Sallust. despre care. v ie e t d o ctrin e s p iritu e lle . epitetele şi reduplicările. 1961). Se vede clar că formaţia culturală şi duhovnicească din casa părin­ tească îi deschisese orizonturi spirituale şi posibilitatea de a împărtăşi altora ceea ce primise într-o formă religioasă. col. două texte care. precum şi amintirile din Horaţiu. el scrie : «Frămîntarea gîndurilor noastre ne silea zilnic. De asemenea. Neavînd nici o informaţie de la Gasian. regretate apoi de adultul călugăr. în străinătate şi la noi şi nu mai prezintă un interes deosebitS 5 . 4). p. cu o chinuitoare suferinţă sufletească. de altfel. Paris. v. Jean Cassien. Persius. X IV. Bucureşti. care ar fi asigurat pacea şi liniştea sufletească a sa şi a prietenului său Gherman. însă. Aceasta presupune. 55. Chadwick arată. ca Scythia Minor. nu insistăm asupra altor ipoteze. cu superlativele. Abatele iezuit JeanClaüde Guy afirmă că unul dintre principalele scopuri ale lui Casian era chiar acela de a adapta la o cultură latină monahismul. 1979. fiind unul dintre aceştia. Ovidiu şi lecturile literare din copilărie.36 SFÎN TU L IO A N C A S IA N mulţi ani şi nu la o provfhcie presupusă sălbatică cum ar fi fost Scythia Minor. Vom reproduce. nici de la cel mai apropiat autor în timp şi spaţiu. Cicero. de asemenea că inscripţiile dovedeau că numele de Casian era obişnuit în Dobrogea — aşa cum afirmase înainte Marrou.

care urmau să fie îndreptaţi pe calea mîntuirii potrivit exem­ plului şi îndrumărilor noastre. S f î n t u l 57. în care se găsea averea moştenită de la strămoşi şi frumuseţea regiunilor cu întinderi. «peştera lui Casian». . Din cele peste 80 de case boiereşti. La vreo sută de metri de ele spre nord. care a rămas pînă astăzi. după ce m-am rupt de atîţia ani de obştea şi pilda vieţii lor. cînd era acolo : « . resturile unei păduri închizînd în ele stîncile descrise de Pârvan şi numite de poporenii din Cheia — satul alăturat — «piatra scrisă». C a s i a n . «peştera Casian» şi «piatra scrisă». X X IV . Părăsind «podişul lui Casian» pe care-1 umbreşte numele de «Şeremet» şi «V alea Casimcei». Pricina cea mai mare a dorului nostru era aceea că ne aducem aminte de cită evlavie era plină inima părinţilor noştri. pe culme. referitor la ţara de origine. . S f î n t u l C a s i a n . nici schit. 4. C o n v o rb iri d u h o vn iceş ti. măcar de pe şosea. A ş ez ă m in tele m în ă stireşti. la începutul prefeţei «A şeză­ mintelor mînăstireşti». sub imboldul îndemnu­ rilor zilnice.Din copilărie m-am aflat printre călugări şi. Şirul de munţi modici sînt şi golaşi. Casian l-a scris la bătrîneţe. N e scuteau de orice griji. Pe deasupra ne hrăneau cu nădejdea unor bucurii deşarte. Numai poporul drept-credincios stăruieşte a menţine amintirea lui cu numele de «satul Casiam». o cruce la peşteră. 1 — 2. dar şi copilăria.. probabil din epoca turcească. se vede de departe. de pe vremea lui Pârvan. n-au mai rămas decît vreo cinci şi acestea virtual părăsite din lipsa mijloacelor materiale de existenţă. stînoile evidenţiindu-se spre apus de singurătatea mănoasei cîmpii a pîrîului Casimcea. ci chiar să-i dăruiască cele mai bune mijloace de trai» 5 6 . Ştiam că nu ne-ar împiedica niciodată de la înfăptuirea planurilor noastre şi ne gîndeam mereu că progresul nostru duhovnicesc îl datoram mai mult lor. Astăzi.. hotarul satului cu acest nume. am rămas mîhnit de faptul că nimic nu aminteşte legătura marelui «înger în trup» cu acest pămînt : nici inscripţia. cite lucruri am învăţat sau văzut cu ochii m ei» ^ 56. . nici mînăstir e . A l doilea text nu este aşa de sigur. satul Casian aproape a dispărut. . cînd prin «pueritia» se putea înţelege şi starea adultă — cînd nu mai era în D ob rogea— . dublat de acela de «Şeremet».INTRODUCERE G E N E R A L A 37 şi să ne revedem părinţii. Prela ta . îndeplinind cu bucurie chiar tot ce ar fi trebuit să facem noi. sau al pildelor lor. cu greu aş putea să-mi mai amintesc acum cite am încercat să săvîrşesc. deoarece Sf. care puteau nu numai să-l incinte pe monah.. Afară de aceasta ne apărea în faţa ochilor tabloul cu aşezarea locuinţelor. de pe mănoasele cîmpii. crezînd că vom avea cel mai mare succes în convertirea multora. singurătăţi şi păduri.

este totuşi dorul de părinţi. Căci dorul aprins care i-a chinuit în străinătăţi şi pe care-1 èxprima Sf. 16. ci prin duh» (C onvorbiri. ca să se înroleze şi «să se formeze în armata duhovnicească» (Convorbiri. M igne. absorbiţi de climatul eshatologic. Răstimpul petrecut in Betleem. Ieronim. Astfel. în lipsa oricărei date şi inform despre timpul petrecut de Sfîntul Casian în Ţara Sfîntă. istoricii vieţii lui au avut ca punct de plecare data nesigură a naşterii lud şi pe cea apro­ ximativă a venirii în Betleem a Fer. (deşi nu-i uiţi pe ai tăi şi ai face totul pentru a-i ajuta). deja formaţi duhovniceşte.. care duce la părăsirea tatălui şi a mamei. ca şi a întregului anturaj familial iubit. 1). Dom Pichery fixează data sosirii pe la 382— 383. 372. S f î n t u l Epifanie. care se situează între 385 (după J. Casian. pe care-1 ţinea prezent retragerea Domnului pe Munte (loan 6. nu prin naştere. 15). descoperiţi de curînd în regiunea Niculiţelului. să fi fost socotită biserică de mînăstire. — au fost irezistibile. cei trei tineri au ascultat chemarea conştiinţei lor duhovniceşti la exod. C on tra e re z iilo r. Dacă ar fi fost crescuţi în mînăstire în Dobrogea n-ar fi fost posibilă o tăcere absolută despre ea în această adevărată explozie a dorului. 1.G. 14. Pelerinajul Sf. X V I. a căror evlavie puternică şi devotament faţă de ei le evocă şi le mărturiseşte cu foc.38 SFÎN TU L IO A N C A S IA N Unele texte din antichitatea creştină par a ne ajuta să dăm o inter­ pretare favorabilă ideii că sfinţii Casian şi Gherman. P. . Chadwick).-Claude Guy) şi 386 (după O. Sf. Iubirea de Dumnezeu. Casian în citatul amintit în prefaţa «Aşezămintelor». Casian şi alor săi rămîn însă nesigure. ale căror experienţe sfinte şi cuvinte sînt desco­ periri necesare pentru îmbunătăţirea ta. care pare să fi fost ceva mai în vîrstă decît Sf. 42. ar fi plecat ca monahi şi monahie. III. Urmînd. probabil. Epifanie afirmă existenţa mînăstirilor în Scythia-MinorΜ. Casian cu sora sa. Concluziile referitoare la începuturile monahismului Sf. pe care le-am descris mai sus şi le vom regăsi de multe ori în cele ce urmează. începe astfel cu plecarea în Palestina. din Dobrogea. fapt care ar explica numele de «M înăstirea» dat altădată locului respectiv. De asemenea. 70. la care se adaugă chemarea irezistibilă a Ţării Sfinte şi a ermiţilor. pentru înfiinţarea unei mînăstiri şi a unei case de odihnă duhovnicească. b. care le ardea inima la amintirea trecutului. (care va rămîne în mod definitiv la mînăstirea de maici din Betleem) şi cu Gherman. înaintea venirii lui Rufin şi a lui Ie58. s-ar putea ca biserica martirionului celor patru martiri. Casian şi cu care a spus că «au fost fraţi. 1). pentru a se supune patimii Domnului şi a se martiriza în contemplare. ca şi sora Sf. şi sfatul prietenului său Gherman. într-adevăr.

-C. V ezi Dom E. Confèrences ( I — V I I I ) . 10. de unde Sf. La fel socotesc Dom Cappuyns şi J. nu departe de peştera unde s-a născut Mîntuitorul. acesta crede că Sf. in trod u cere .-C. P i c h é r y. durata şederii în Betleem a Sfinţilor Casian şi Gherman este socotită de specialişti la doi ani şi contează la experienţă prin­ cipală a vieţii monahale (în comunitate) a lor 6 1 . a hotărît să fugă într-o mînăstire din Tabennisi. 11. pe care nu le-a vizitat şi că nu se poate susţine aceasta. . 1 (post non longum tempus). unul dintre pustnicii întîlnlţi' în pustia Panefisis. p. în general. Guy negativ. Celebrul călugăr în vremea sa din Egiptul de Jos. el n-avea — după Piohery — decît 17-18 ani. Casian. vol. cf. G u y . 2. Casian a putut avea toate informaţiile. nu pomeneşte de el. 4 (actas adhuc adolescentior) şi XX. Convorbiri duhovniceşti X IV . Casian. preot într-o mînăstire din Panephysis. 12. 42.INTRODUCERE G E N E R A LA 39 ronim în Ţara Sfîntă. O. op. cit. C h a d w i c k . nr.. 1955). pentru că a fost prea puţin răstimpul şederii în Palestina 6 2 . pe care le-a descris împreună cu instituţiile lor monahale în «Aşezăminte» III. G u y . Astfel. îi recomandă tăcerea în prezen­ ţa celor vîrstnici. 9. Aşeză m in tele. 19 şi în «Convorbiri» XXI. O vizită pe care au avut-o în Ţara Sfîntă şi pe care Sfîntul Casian o descrie atît de sobru. 60. Paris. Du Cerf. 61. în Tebaida — Egiptul de Sus— . văzîndu-1 aşa de tînăr. admira­ torul lui Rufin. în două texte. J. Casian s-a născut pe la 360 şi fixează data venirii în Palestina la 378 5 9 . la sosirea în Betleem. 9. fără să argumenteze. cf. sînt sprijinite şi de alte informaţii.. Se mai poate adăuga şi faptul că Ierusalimul a fost şi rămîne principalul punct de atracţie pentru vizitatorii creştini din toate părţile lumii. motivînd aceasta cu faptul că Sf.. C. p. a produs în sufletele celor doi tineri o tulburare şi un entuzisam de nedescris pentru continuarea pelerinajului văzut. ca ajutor de grădinar. Casian a descris şi comunităţile din Egiptul de Sus. fiindcă n-a trecut de epoca adolescenţei ® °. iar J. op. (ed. Casian la 365. care duc la concluzia că sfinţii Casian şi Gherman au intrat în monahism la Betleem. Fixînd data naşterii Sf. Aceste date premature ale vîrstei Sf. P i c h e r y . cit. e t n ote s a Jean Cassien. IV. S-a pus problema dacă în răstimpul petrecut în Palestina a vizitat şi alte comunităţi mînăstireşti din Palestina. cit. P i c h é r y„ op.. ca să scape de laudele şi slava omenească. col. La această întrebare Dom Pichery răspunde pozitiv. 62. 9 . D o m E. 16. trad. p. stareţul Nestor. Siria şi Mesopotamia..-Claude Guy.. Dom G. Au fost primiţi într-o chilie. In tro d u c tio n au te x t la tin . 1 . p. arătînd că Sf. 16. p. op. A v v a Pinufie. cit. deci plecase înainte. op. P re ­ lata . Sou rces ch rétien n es.. cit. pe la 17-18 ani. I. p. J. Dar fiind în curînd desco59.

Augustin. în Egiptul de Sus. recunoscîndu-1. crezînd că se va ascunde mai sigur. adus în cartea VIII-a). (Aşa cum am amintit mai sus. Guy şi completează această idee cu citatul următor : «P e cînd ne găseam în mînăstirea din Egipt. dacă se va duce în locuri. de astă dată în Palestina. aceasta este fără îndoială cauza princi­ pală care a hotărît pe Casian să se duică acolo ca să experimenteze acest fel de viaţă. dar acum nu se mai îndrepta spre vreo provincie vecină. al cărei reprezentant îl vedea în A v v a Pinufie». urcîndu-se într-o corabie s-a îngrijit să meargă spre ţinuturile Palestinei. a hotărît din nou să fugă şi să se ascundă. Dar viaţa sihaştrilor din pustiile Egiptului a rămas unică în istoria ermitismului creştin. după ce am căpătat primele date ale credinţei. unde sălăşluia el cu Sf. . Deci. Casian venirea acestui vestit anahoret al veacului său. întemeietorul mo­ nahismului palestinian. găsind prilej. l-au chemat înapoi. pentru încrederea de care ne-am bucurat din partea lui. 31— 32. de la elogiul «Confesiunilor» Fer. am început să ne dorim un mai mare har al desăvîrşirii şi astfel ne-am hotărît să plecăm imediat în Egipt şi 63. Ilarie. Specialiştii accentuează adevărul că monahismul din Palestina nu lăsa nimic de dorit faţă de cel din Egipt : Exerciţiile pocăinţei. la mînăstirea sa. s-a pornit îndată spre mînăstirea noastră. înaintînd în cunoştinţe. Fantasti­ cele manifestări ale mortificării contemplative din toate părţile Egiptu­ lui şi în special din "Tebaida. în care nici nu s-a auzit de numele lui. învăţase pustnicia de la Sfîntul A n ton ie. diecemămîntul pe care-1 dovedea acest bătrîn în sfaturile pe care le dădea însoţitorilor săi. scrie J. nişte fraţi veniţi din Egipt la rugăciune. în chiar mînăstirea de la Betleem. ci spre ţinuturi necunoscute şi îndepărtate. Gherman. erau cu mult mai aspre în Ţara Sfîntă. Sf. . Pe acest bătrîn l-am căutat apoi cu mare rîvnă în Egipt. Iată descrierea acestei întâmplări şi a urmărilor incalculabile pe care le-a avut pentru viitorul lor şi al spiritualităţii creştine în gen eral63: « A rămas puţin acolo. a fugit în adînc de noapte. în mînăstirea noastră». cartea lui.40 s f în t u l io a n c a s ia n périt şi identificat şi acolo. care nu e departe de peştera în care a binevoit Domnul nostru a se naşte din Fecioara. IV . tradusă de Sf. n-a putut rămîne neştiut prea multă vreme. Aici. după cuvîntul Domnului «ca o cetate aşezată pe munte».-C. «Exemplul unei vieţi de retragere şi smerenie. . Ajuns acolo. (la Tebaida). a rămas pentru Apus catehismul monahal. A ş eză m in tele m în ă stireşti. de pildă. Aprins din nou de aceeaşi dorinţă arzătoare de umilinţă. cu foarte stăruitoare rugăminţi. Nu tîrziu. S-ar putea crede că a fost una din marile minuni din viaţa Sf. la Locurile Sfinte. nu puteau rămîne fără urmare în viaţa tinerilor monahi. Atanasie în latineşte. adăpostindii-se foarte puţin timp.

vom. Pentru a nu ne repeta c vom expune condiţiile în care au fost discutate în pustie şi apoi scrise. luîndu-L martor» 6 5 .. au putut obţine învoirea de la mai-marii lor. C on v orb iri. Pentru a vizita Egiptul cu atracţiile şi prestigiul rînduielilor lui monahale. apud D o m E. Pelerinii au fost foarte impresionaţi de rînduiala acestor Convorbiri duhovniceşti. într-un rezumat de peste patru pagini de O. p. cit. în treacăt.. cu oarecare insistenţă asupra locului unde au fost ţinute şi. A w a Avraam le-a vorbit într-o in­ sulă aproape nelocuibilă şi învăţătura lui a format ultima convorbire din cadrul celor douăzeci şi patru. Chadwick. P i c h e ry. Au debarcat apoi la Diolcqs. că ele au fost enumerate pe rînd în Introducerea lui Dom Pichéry în două pagini6 6 . 67. a lui Pinufius.. din dorinţa de a ajunge. op.INTRODUCERE G E N E R A L A 41 îşa am intrat în cel mai îndepărtat pustiu al Tebaidei. Con v o rb iri.. 13. 65. pe care pustnicii le soco­ teau de trebuinţă pentru lămurirea marilor lor probleme religioase. care le garanta autoritatea duhovnicească. Pelerinii s-au întors apoi în pustiul Panephysis. 19. op. unde au v i­ zitat pe A w a Piamun. cit. c.. ale Sfîntului Caisian. fiecare parte dintre profundele şi nemuritoarele opere ale Sfîntului Casian. 64. cu angajamentul de a se întoarce curînd. cit. p. G u y . dato­ rită trăirii lor în Duhul Sfânt. (Ajcest angajament. cu accentul pus pe cuprins 6 7 . din sînul Fecioarei. O. mai pe larg. Sfinţii Casian şi Gherman în Egipt. în Convorbirea a XVIII-a.-C. cit. din séria a Il-a. . i-a introdus în grupul de pustnici. la Nord-Estul deltei Nilului. care i-a iniţiat în tainele vieţii singuratice la un alt nivel. la gura de răsărit a Nilului. aminti. printre care au strălucit Sfinţii Cheremon (care a ţinut şi prezidat Convorbirile a X l-a — a XIII-a). 66. unde episcopul Archebius. XI. op. precum vom vedea). 13— 16. care trăiau în mlaştinile de sare ale deltei.. neputînd fi ţinut cu stricteţe va fi discutat în viitor. al căror renume li-1 răspîndise zvonul în toată lumea. 1 apud J. 14— 18. p. măcar să-i :unoaştem» M. X V II. C h a d w i c k . Cei doi pelerini au debarcat la Thenesus. Nestor (pentru a X lV -a şi a XV-a) şi Iosif (pentru a X V I-a şi a XVII-a).. ca să vizităm pe :ei mai mulţi din cuvioşii. dacă nu să fim la fel cu ef. Această făgăduială au făcut-o «fiind de faţă toţi fraţii în peşterea sfinţită de naşterea împărătească şi prea luminoasă a Domnului nostru Iisus Hristos... de care nu voiau să se despartă definitiv. V .. unde le-a vorbit A w a loan (în Convorbirea a Χ ΙΧ -a) şi A w a Pinufius (în Convorbirea a XX-a). căutînd mînăstirea din Panephysis. 2 şi 5. un ermit. despre pocăinţă. op. p.

intr-un mod înflăcărat : «La acel nivel al sfinţilor. neprimind nici cînd avea nouăzeci de ani să-i facă acest serviciu unul dintre cei mai tineri. nu s-a mutat niciodată în alta mai aproape şi nici în anii bătrîneţii nu l-a supărat lungimea drumului. pentru ca să se unească mai uşor cu Domnul. Intrecînd prin atîta zel chiar virtuţile ana­ horeţilor. cu intenţia de a rămîne acolo tot restul vieţii. cit. repetăm. dar aceste cunoştinţe le-a putut avea. în eare a trăit pînă la sfîrşitul vieţii sale. s-a grăbit să pătrundă în toate tainele pustiei. credeai că se bucură şi se desfătează de zilnica trăire laolaltă cu îngerii. p. G u y.. Iar după slujbă nu se întoarcea cu mîinile goale... am văzut pe cuviosul Pafnutie deosebit ca putere între ei prin marea strălucire a ştiinţei sale.. s-au îndreptat către pustiul Schitului. Chiliile. ceilalţi l-au poreclit cu numele de Bubalus (Bivol al deşertului)» 6 8 . uneori departe de ceilalţi anahoreţi. cînd venea sîmbăta şi duminica la biserică. Pătrunderea în locurile mai întinse şi neum­ blate ale deşertului. cu vestitele centre mînăstireşti d'n Nitria. Biciuindu-şi toate pornirile prin exerciţiul smereniei şi al ascultării. C on v orb iri. . 20. pe care Sf. Cei doi tineri pelerini au putut vizita toată regiunea Egiptului de Jos şi mijlociu. şi-a nimicit pe această cale toate slăbiciunile şi şi-a întărit toate virtuţile cerute de canoanele mînăstirilor şi de învăţăturile vechilor Părinţi. III.-C. de care dorea să se simtă nedespărţit între cetele de fraţi. apud J. Aprins de dorinţa de a se înălţa cit mai sus. Dar centrul unde pare că au locuit. prin contactele cu vizitatorii din respectivele ţări sau regiuni). care erau ca nişte stele foarte luminoase în noaptea acestei lumi. incit după puţină vreme de învăţătură în ele şi-a îmbogăţit deopotrivă deprinderea ascultării şi cunoştinţa tuturor virtuţilor. 68. Rezumăm mai departe expunerea vieţii sfinţilor Casian şi Gherman (după cartea Monseigneur-ului Guy. deoarece Dom Pichéry a avut ten­ dinţa de a cuprinde printre regiunile vizitate pe aproape toate cele descrise de Sfîntul Casian în epoca egipteană . fără să-l mai atragă înapoi vreodată schimbările sorţii omeneşti. Porfirion. stînd atît de mult ascuns.42 S F lN T U L IO A N C A S IA N După o lungă şedere în W ady Natrum. Din fragedă vîrstă s-a sîrguit cu atîta pasiune în şcolile călugăreşti. Calame. ci aducea pe umeri un vas cu apă de folosit pentru toată săptămîna. Preot şi îndru­ mător al acestui centru principal din nordul Egiptului — plin de aşezări ermitice — era A v v a Pafnutie. prin dragoste şi stăruinţă era mai presus de toţi în trăirea contemplării dumnezeieşti. incit cu greu şi rareori era găsit. Datorită acestor virtuţi ale lui. 1 . Casian îl descrie astfel. etc. op. Deşi locuia de tînăr într-o chilie la o depărtare de cinci mile de biserică. El era preotul comunităţii noastre din pustia Schitului.

şi pe care. în general. A v v a Avraam (Convorbirea a X X IV -a) 6 9 .. Marele istoric al spiritualităţii. Brémond. drept o adevărată «universitate a pu stiei»70. A v v a Serapion (Convorbirea a V-a). unde a primit binecuvîntarea Bisericii pentru difuza­ rea comorii nepreţuite a acestor Convorbiri duhovniceşti. 1). cf. .INTRODUCERE GE NE R A LA 43 sub conducerea aceslui vestit A v v ă Pafnutie (al cărui nume va fi folosit de Anatole France pentru personajul principal al celebrului roman «Thaïs». XXIII. C on v orb iri. A v v a Pafnutie (Convorbirea a IlI-a). 69. cînd le vom descrie cuprinsul cu profunzimea şi inte­ resul lor duhovnicesc. vol. 1927). din pricina unor tulburări confuze pentru ei şi ca urmare a unor acte de necrezut de tragice pentru ermiţii din Egipt. A v v a Serinos (Convorbirea a V il-a şi a VIII-a). p. 70. însă. H. B r é m o n d . A v v a Theona (Convorbirile a XXI-a. de pildă. vom cerceta intr-un viitor apropiat nuanţele acestor aprecieri. după şapte ani de la plecarea în Egipt. A v v a Daniel (Con­ vorbirea a IV-a)). I (Paris. care au împins pe Sfîntul Casian spre Apus.. cit. cel mai mare bine pentru monahismul apusean şi cel universal. Les P ères du d ésert. iar «Convorbirile» au fost numite «confe­ rinţe» de specialiştii care le-au studiat .. A v v a Isac (Convorbirea a IX-a şi a X-a). i-a făcut celebri : A v v a Moise (Convorbirile I-a — a Il-a).-C. 21. XXIII-a). H. G u y . dar între atîtea flori minunate ale sfinţeniei. au fost siliţi să părăsească Egiptul. Din toate acestea a rodit. a XXII-a. A v v a Teodor (Convorbirea a VI-a). a calificat întîlnirile din care au rezultat aceste «Convorbiri duhovniceşti». Vom preciza cu amănunte locul şi participanţii la fiecare Convorbire duhovnicească. Amintim în treacăt numai impresia extraordinară pe care au făcut-o asupra Sfîntului Casian aceşti sfinţi inspiraţi. împo­ triva smereniei lor absolute. prin împrejurările providenţiale. acestea toate aflîndu-se în partea de apus a imensei delte a Nilului). ce spune despre A v v a M oise din pustia Schitului: «Pustia schitică a fost a unuia dintre cei mai aleşi Părinţi din monahism şi loc a unei totale desăvîrşiri . pentru a primi binecuvântarea de a rămîne în pustie pînă la sfîrşitul vieţii de la Părinţii de lingă Peştera Naşterii Domnului7 1 . 71. op. Faptul uluitor este că cei doi pelerini s-au întors la Betleem. X V II. In curînd. A v v a M oise se deosebeşte şi mai mult prin parfumul mai suav al ascezei şi contemplării sale» (Convorbiri I. 30. însă.. V. A colo se pare că locuiau şi călugării cărora Sfîntul Casian le atribuie celelalte Convorbiri. p. J. Iată. a cărui dramă se petrece în pustia egipteană) rămîne Schitul (mai la sud de Nitria şi Chiliile.

Căci în contextul acestor idei. atunci cînd Teofil l-a propus episcop. în «Patrol. să le stăpînească în aşa fel încît să poată ajunge la starea de nepătimire (în greceşte apatheia). aplicarea literară descoperind astfel puţin cîte puţin sensul misterios şi ascuns al Cuvîntului lui Dumnezeu» 7 4 . pe marii pustnici să revină în lume pri­ mind onorurile ierarhiei. V ezi texte vechi siriace cu traducere franceză de M . O. cit. Guillaumont. sau făcea ca omul să se bucure de acţiunea spirituală. care a dus la depunerea şi moartea marelui ierarh contemporan sieşi al creştinătăţii. C h a d w i c k . meditaţia neîntreruptă a Sfintelor Scripturi este ceea ce îngăduie călugărului acest progres. A w a Amoniu. liberat de tot ceea ce-1 ademeneşte şi-l «distrează».. G u y — . — scrie J. Smerenia împiedică. ca să-l atragă de partea lui cu fraţii săi.-C.44 S FÎN TU L IO A N C A S IA N d. p. cit. sistematizase învăţătura origenistă despre spiritualitatea absolută a lui Dumnezeu în scrieri greu accesibile nouă astăzi7 3 plecînd de la nevoinţele asicetice : «Prin rugăciune. diavoleşti. op. călugărul trebuie să năzuiască să învingă toate patimile. Cel care se preocupase de această problemă îndeosebi era Origen . Istoria îi atribuie. şi-a tăiat urechea şi limba. G u y . Controversele din Egipt şi plecarea la Constantinopol şi Roma. precum se ştia). X X V III. mortificare. Contemplarea lui Dumnezeu. M ai mult încă decît pocăinţa şi mortificările trupeşti excesive. la începutul controversei. 22. care a bîntuit cîţiva ani pustia Egiptului. 27. pe care e l a dezlănţuit-o cu rele intenţii. el a osîndit cu asprime pe antropomorfişti în «Epistola pascală» din acel an. de asemenea. se pare că a fost o oarecare rezervă a unor ermiţi faţă de ierahia bisericească. J. Evagrie din Pont. 1958. De pildă. curăţia inimii sale îl introduce la contemplarea spirituală a lui Dumnezeu cel nevăzut. — om învăţat şi discipol hotărît al lui O rigen — .· marele lui discipol. la care a reacţionat necreştineşte în special patriarhul Alexandriei. Teofil. Punctul de plecare al acestei furtuni năipraznice. care a murit în anul 399. op. A . In Les s ix C en tu ries des *.K aphalia G n o s tica ». principala acţiune perversă. . fratele celor trei fraţi inaţi. susţinut de familia imperială. în care. silit să rămînă izolat în pustia N itriei şi apoi în cea a Chiliilor. 74. 72. 73. p. v. Antropomor­ fismul era practica înaltei spiritualităţi ermitice a marilor centre egiptene din nord (cu excepţia A v v e i Pafnutie.-C. Unii specialişti cred că patriarhul Teofil ar fi susţinut. de asemenea. părerile lui Evagrie.. punea problema dacă acest act datorat puterii dumnezeieşti îngăduia omului contemplarea a ceva vizibil «după chipul şi asemănarea omului» (făcut după chipul şi ase­ mănarea lui Dumnezeu). actul suprem al trăirii la nivelul cel mai înalt al desăvîrşirii pustnicilor. care depăşeau nevoinţele ascetice. Orientale». t. Sfîntul loan Hrisostomul72. în cadrul energiilor necreate ale lui Dumnezeu. prin ansamblul vieţii în pustie.

cînd ar fi fost lipsă de smerenie dacă se lăuda pe sine. pentru explicarea sensului credinţei adevărate al acestei învăţături. afară de A w a Pafnutie şi cei trei preoţi ai marilor comunităţi din Schit. care ar avea forma şi asemănarea unui om. necompusă. care nu era antropomorfist. pentru virtuţile şi asprimea vieţii sale. rugat de A v v a Pafnutie. Serapion a fost aşa de pătruns de smerenia. A v v a Sera­ pion. care voia acum să-l distrugă pe Sfîntul loan Hrisostom . Ea este simplă. de asemenea. avînd urmări grave prin influ­ enţa pe care i-o acorda autoritatea sfinţeniei sale. Imensa majoritate a ermiţilor şi călugărilor ţineau această învăţătură în cadrul contemplaţiei practice în care ei v e ­ deau pe Dumnezeu ca în sfintele icoane şi ca pe Mîntuitorul întrupat. după ce-i tradusese cîteva opere în latineşte şi a susţinut pînă la capăt bătălia anti-origenistă a vicleanului patriarh. ci spiritualist ca Origen şi Evagrie. pentru greşeala lui din acest punct de vedere. Sftntul C a s i a n . netrupească şi fără chip. Sfîntul Casian descrie apoi efectul pe care l-a produs venirea la Schit a învăţatului diacon Fotin. unul dintre cei mai respectaţi şi admiraţi din vremea sa în Egipt. care au fost siliţi să 75.INTRODUCERE G E N E R A LA 45 (în care. unde ar fi silit pe patriarhul Teofil să se întoarcă împotriva lui Origen. 1— 2. credincioşilor unele îndatoriri morale şi învăţături doctrinare). era prevenit în Epistolă. de asemena. căci sub aripa ocrotitoare a marelui ierarh au aflat azil monahii «evagrieni». Ieronim a fost categoric împotriva lui Origen. de aceea ochiul omului n-o poate vedea şi mintea lui n-o poate cuprinde. pe care-1 acuzau duşmanii că tăgă­ duieşte învierea trupurilor şi îi aduceau şi alte învinuiri. şi au oprit citirea ei în cadrul slujbei. Cum putea s-o facă. precum se ştie. la apariţia acestei epistole pe care au respins-o toţi. incit s-a aruncat la pămînt plîngînd şi văitîndu-se că i s-a luat Dumnezeul în al Cărui chip credea şi I se închina şi nu mai ştia cui să i se închine 7 5 . potrivit tradiţiei. pe care i-o cerea această învăţătură. X. descriind năvala monahilor la Alexandria. Smerenia l-a îm­ piedicat. să spună ceea ce istoriseşte Palladiu. Sfîntul Casian descrie indignarea lor. . şi a reuşit. din Capadocia. augustă şi neînţeleasă ar putea fi mărginită de ceva. C o n v o rb iri. amintind. indica'data Peştelui şi a începutului Postului mare. El a arătat că era greşită credinţa că maiestatea dumnezeiască invizibilă. Se ştie că Fer. Sfîntul Casian nu istoriseşte ce s-a mai intimplat.

Specialiştii cred că şi cognomenul de loan a fost însuşit de Sf. dar au părăsit-o la începerea atacurilor lui Teofil împotriva evagrienilor şi origeniştilor. ed. voi. loan Hrisostom de calomniile lui Teofil şi a altor invidioşi. care nu-i urmărea pe ei. Sfinţii Casian şi Gherman au fost primiţi prieteneşte de Sfîntul loan Hrisostomul. Cei mai mulţi. G u y . op. După aşa-zisa judecare a Sf. p. Sfîntul Casian va declara martir pe Sf. Au rămas la Constantinopol pînă în anul 404. c it. cit. pe primul diacon şi pe al doilea preot. 1888. loan Hrisostom. C h a d w i c k . op. cit. D esp re în trup a rea D o m n u lu i co n tra lu i N e s to rie . 77. Cei mai simpli. actualizîndu-l după nevoile de acolo şi introducîndu-1 astfel în învăţătura apuseană 7 9 . la episcopul loan al Ierusalimului. 31. . 31. M.46 SFÎN TU L IO A N C A S IA N părăsească pustia Egiptului. urmăriţi de atacurile epistolare ale lui Teofil şi Ieronim. op. Evagrie. v. decretul lui Arcadie din 404 i-a obligat pe Sfinţii Casian şi Gherman să se repatrieze. prin care apăra pe Sf. şi pe al magistrului său filosof. Petschenig în CSEL. V II. Geniul oratoric şi sfinţenia au produs o impresie extraordinară asupra celor doi tineri. Printre aceştia erau şi Fraţii Lungi. 17. p. loan Hrisostom. de asemenea. 78. P i c h é r y. 27— 30. Sf. In D esp re în tru p a re a D o m n u lu i con tra Iu i N e s to rie . ca şi A w a Pafnutie. cei pe care-i ura patriarhul Teofil şi cei doi pelerini. Sfîntul Casian se declară legat pe toată viaţa de poporul lui Dumnezeu de la Constantinopol . 2 şi 8. P a 11 a d e. a cărui operă o va difuza în Apus.. Papei Inochentie I. care au abandonat această învăţătură au fost iertaţi de Teofil. şi sarcina de a prezenta apelul Bisericii din Constantinopol la Roma. — el însuşi origenist fără în­ doială — ..-C. Au primit însă. Sfinţii Casian şi Gherman erau încă în pustie în 399 cînd a apărut această Epistolă pascală. 17— 18 şi mai ales O. loan Hrisostom. dintre care şi ei făceau parte. fugiseră în Palestina. E. p. 76. 24— 26 şi D o m . care i-a hirotonit. loan Casian ca omagiu admirativ pentru marele orator al creştinităţii. V II. 79. J.. Sfîntul Casian ducea în inimă două chipuri luminoase : alături de acela strălucitor al Sf. ibidem. însă. D ia l. de la care a învăţat tot ce ştie 7 7 . Palladiu aminteşte că Gherman a făcut parte din delegaţia Bisericii de la Constantinopol la sinodul din 403 de la Stejar 7 8 . Impresia făcută asupra lor de marele ierarh a fost unică. de asemenea că este ucenicul şi opera lui loan 7 6 . loan Hrisostomul.

op.il é té p rê tre d 'A n t io c h e ?. împrejurimi se nevoiau .t. Sînt ipoteze. fiind preocupat mai ales de relaţiile Bisericilor între ele şi anume ale celei răsăritene cu Roma (după douăzeci de ani de viaţă contemplativă). 80. După alţii. partizan al Sf. Episcopul Castor al Apt-ului înfiinţase de curînd pe cea de la Ménerfes . op. întunecate de tăcerea absolută pe care Sf. Franţa şi s-au oprit în Spania. (ed. loan Hrisostomul...-C. 81. loan Hrisostomul. c i. a fost mijlocul care i-a uşurat munca de scriitor şi cea de misionar. ca Sf. A colo mai existau două mînăstiri. identificate cu cea de la Saint Victor şi de la Saint Sauveur8 2 . După unii. el întemeiază aoolo. cit. J. evident. G r i f f e . 140— 145). Gherman— . retra­ gerea sa în Provence (rămasă neocupată de vizigoţii care jefuiseră Roma. Casian s-a bucurat de aprecierea şi uneori de stima şi prietenia unor personalităţi foarte înalte ale Bisericii din vremea sa. iar la Lerini a găsit una imensă. Italia. care-i va da o sarcină importantă mai tîrziu. P a p a I n o c h e n t i e I. care există şi astăzi». Cassien a . In cîţiva e m iţi. Sf. intr-un cadru adecvat. E. apud J. cunoştinţele noastre sînt. care va dura zece ani. Dar din această situaţie se poate trage o primă concluzie : Sf. Casian ar fi fost hirotonit preot la Antiohia de patriarhul Alexandriei. In « B u ll. de L itte r. ar fi fost hirotonit preot la Roma. E p is to le le a X lX -a şi a X X -a . V ic t o r de M a rs e ille . p. Prestigiul şi legăturile sale cu marii conducători ai Bisericii contem­ porane şi cu episcopii locali. şi mai misterioase asupra desfăşurării vieţii sale în această epocă. 82. V lI-a . L a u r i n. «două mînăstiri adică una de călugări şi alta de călugăriţe. după mărturia lui Ghenadie. a legat o prietenie pînă la moarte cu viitorul papă. în cadrul delegaţiei pentru apărarea Sf. La Roma. Scaun 8 1 . 27. condusă de episcopul Honorât. p. Sosit în 415 la Marsilia. Leon cel Mare. unde va poposi definitiv. a fost remarcat de papa Inochentie I care vorbeşte despre el în două epistole 8 0 . Ecoles. G u y . ţinîndu-le ocupate din 414 pînă la 435). Casian epoca vieţii active în Biserică.-C. de T o u lo u s e » (1954.INTRODUCERE G E N E R A L A 47 Odată cu plecarea din Egipt începe pentru Sf. G u y . de asemenea. fără documente. 28. care l-ar fi delegat să obţină comuniunea cu Sf. vezi : L. loan Hrisostomul şi viitorul papă Leon cel Mare. îl vor ajuta să îndeplinească un plan măreţ. cf. Casian a păstrat-o în continuare — despre el şi despre Sf. M arseille. N o t ic e sur l'a n cie n n e A b b a y e St. p. 1957). cit. Intr-adevăr.

O făcea la cerere şi cu înalte aprobări ale autori­ tăţilor superioare bisericeşti locale care cunoşteau nevoinţele sale pustniceşti şi activitatea sa din pustiile Egiptuluiω . Necunoscîndu-se documente păstrate.. a atribuit pustnicilor citaţi o mare parte din munca sa proprie. pentru a li se uşura primirea învăţăturii în formă de dialog. desfrînarea. slava deşartă. metoda folosită etc. . în celelalte opt cărţi (capitole) sînt expuse cele opt păcate capitale şi anume : lăcomia. sau din alt punct de vedere. Unele chiar reiau. rugăciune şi psalmodierea la slujbe şi formarea ucenicilor (novicilor). este evident că Sf. arginţi. com­ bătând indirect predestinaţianismul Fer. la alt nivel. Sfîntul Casian publică prima serie de zece « întreţineri» sau « Convorbiri duhovniceşti». 28.. Augustin. (în cea de a XIII-a expune raportul dintre har şi libertate. iar valoarea lor unică le va generaliza în toată Biserica după moartea sa. în anul 426. tristeţea. cit. ceea ce învăţau primele zece «Convorbiri» din seria prece­ dentă. iubirea de. Cea dintâi. mînia. fără a-1 numi şi reliefînd sfintele nevoinţe ale pelerinilor pustiei). condus de o smerenie uluitoare.-C. care ar putea micşora valoarea învăţăturii despre desăvîrşire.48 s f în t u l io a n c a s ia n în primul rînd pentru aceşti călugări. cu care «suplineşte lipsurile sau părţile întunecate. G u y . călugăriţe şi ermiţi şi pentru cele două mari centre mînăstireşti întemeiate de el va începe măreaţa lui operă de scriitor. Casian. Ea se adresează pustnicilor. precum şi de sistematizare. în primele patru cărţi (sau capitole) expune exteriorul vieţii monahale : îmbrăcăminte. între 426 şi 429 a apărut a treia serie a C onvorbirilor (de la a X V III-a pînă la a XX IV -a). Sf. de amplificare din experienţa şi din lecturile personale. mteresînd în special monahismul şi una dogmatică privitoare la întruparea Domnului. Casian publică a doua serie de şapte « Convorbiri duhovniceşti». în antil 420. mîndria. prezidate de cîte un bătrîn. acedia sau neliniştea. J. în cadrul pelerinajului duhovnicesc al sihaştrilor pustiei Egiptului. expusă în lucrările precedente». Viaţa sa sfîntă şi prestigiul şi înaltele sale relaţii în Biserică îi vor uşura publicarea şi publicitatea operelor sale local. op. Ele sînt două lucrări mari. p. intitulată «Aşezămintele mînăstireşti» a fost publicată în anul 417— 418 şi se ocupă cu «ie lu l de a trăi în comunităţi şi modurile de apărare îm potriva celor opt păcate principale». pe cînd primele 83. Această lucrare are două părţi. cu cuprins duhovnicesc.

4 — S fîn tu l lo a n C asian . din Egipt. simpla imitare a Domnului Hristos presupune că El s-a întrupat nu ca să răscumpere neamul omenesc. Biruinţa marilor nevoinţe. Sfîntul C a s i a n . J. Ultima lucrare. la cererea arhidiaconului Leon. p. Sf. e. care ne duce la unirea cu Dumnezeu. mereu vechi şi mereu nou. renunţînd la noi înşine 8 4 . 31. apărută în 430. El se va întinde după moartea Sfîntului Casian prin scrierile sale şi prin conducătorii Bisericii Apusene — fapt de care va fi conştientă şi cea Răsăriteană. Benedict.. apud Idem. simplificat oarecum. 85. extinzîndu-se pînă în Irlanda şi circulînd în toată Europa Apuseană. ar primi aceeaşi răsplată ca şi Mîntuitorul prin ale S ale8 5 . ţinut un an mai tîrziu. prin virtuţile lor. are meritul de a fi unul dintre instrumentele pregătitoare ale viitorului Sinod al III-lea ecumenic din Efes. ci năzuiesc spre ele. le vor pune întrebări şi vor asculta răspunsurile lor» — scrie autorul în Prologul lor. Sf. viitorul Papă Leon cel Mare. ibidem. Născut în epoca triumfului credin creştine după încetarea prigoanelor şi primirea ei ca religie de stat. ca mijloc de înfrîngere a vieţii păcătoase prin depărtarea de lume şi unirea cu Zidi­ torul a toate prin asceză şi contemplare. Hristos este Dumnezeu adevărat şi om adevărat . I. D e In ca rn a tio n e .-C. adică într-o epocă în care împărăţia cerească trebuia să urmeze eonului lumesc şi pămîntesc. 33. pentru Biserica creştină. Este plecînd de la ascetice şi a actualităţii evanghelice. G u y . punînd în centru practica liniştea şi virtuţilor ascultarea. cu care se vor întreţine în toate zilele. autoritate de la Dumnezeu prin unirea cu El — şi -cele chinovitice. 84. Casian a pledat prin viaţa şi prin întreaga sa activitate pentru valoarea supremă a vieţii pustniceşti. op. p. fundamentul. Altfel. « Despre întruparea Domnului. însemnătatea celor două categorii de opere se va deosebi din ce în ce mai mult odată cu trecerea timpului. Aşa a reliefat valorile ermiţilor — ca rugăciune continuă şi contemplare.INTRODUCERE G E N E R A L A 49 două se adresau monahilor trăind în mînăstiri şi care «vo r primi astfel în chiliile lor pe autorii acestor Convorbiri cu cărţile lor. prin traduceri în circulaţie şi prin capete luminate ca Fotie — . care nu le exclud pe cele dinainte. ci pentru a ne da exemple şi în felul acesta oamenii. de aceea el poate îndumnezei pe monah. Căci este vorba de nişte îndrumă­ tori plini de discernămînt pentru a feri de paşi greşiţi în acest pelerinaj. El accentuează aici învăţătura că Maica Domnului este «Theotokos». cit. 3 . ca pe oricare credincios. împotriva lui N estorie».

cît anglicani ca Prof. care a rămas neştirbită. care sacrificau totul pentru mîntuirea lor — fără ca prin aceasta să-şi atribuie merite. Augustin n-a fost Reformată— . . ucenicii săi şi ai Fer. dar el nu.— de ase­ menea cu Părintele ermiţilor lumii. universaliza şi permanentiza. Pichéry şi Philip Rousseau şi la cele ale teologilor români. Această polemică l-a umbrit oarecum . Augustin şi Sf. prof. îl va actua­ liza. Dar unii teologi fruntaşi din veacul nostru. Casian va fi implicat într-o polemică dogmatică. Antonie cel Mare — . Chadwick şi alţii — . cu Sf. deci fără voia şi intenţia lui. Se vor amesteca alte personalităţi. Sf. I. la care nu va replica absolut nimic. a acceptat această formulă. J. atît ai Bisericii Romano-Catolice. deşi ea va continua ani de-a rîndul. Chadwick. Casian. Casian pentru teologi. ca pe un adevărat urmaş al Sfinţilor Apostoli. Specialiştii — ca O. Guy. dar ea n-a putut să facă să apună autoritatea sa duhovnicească. precum vom vedea la analiza celei de a XIII-a Convorbire duhovniceas­ că. partea omului. omul trebuie să participe la mîntuirea sa — ceea ce consti­ tuia de fapt problema centrală pentru e m iţi în general. pentru expuneri mai largi. în frunte cu Pr. loan Hrisostomul în frunte.-C. fără să ţină seama de faptul că predestinaţianismul Fer. Coman. Biserica Răsăriteană. amintesc că veacul său înregis­ trează două personalităţi care l-au dominat : Fer. Iar în vremea noastră problema importanţei operei Sf. Casian pentru spiritualitatea creştină i-a dat un nou avînt.50 SFÎNTU L IO A N C A S IA N marele inspirator şi organizator al vieţii monahale în Apus. Dom C. dacă anume. Sf. contra sa. Sf. Stăpînit de duhul invincibil al smereniei evanghelice. Augustin — pro şi contra — uneori chiar de ai săi. Prosper a luat atitudine împotriva afirmaţiei Sf. Chadwick — . discuţiile ) asupra originii sale arătînd o actualitate absolută a spiritualităţii Sf. citaţi la bibliografie. au susţinut acest acceptat oficial decît de Biserica predestinaţianism mai departe de-a Casian că Dumnezeu vine cu ajutorul Său total acolo unde vede o scînteie de bunăvoinţă din lungul istoriei Sfîntului Casian. Nu vom putea da aici decît un rezumat al istoriei triumfului operei acestui dobrogean din Scythia-Minor . despre raportul dinitre harul dumnezeiesc şi libertatea omenească. O. trimitem la finele operelor lui O. ca un Dom Pichéry şi Guy. A fost vorba.

157. Victor. zidit pe patru pilaştri. ardea continuu o lumină.. cu un cuprins mult mai bogat. Sf. 95— 142.-C. S-au găsit de pildă rezumate ale Convorbirilor duhovniceşti a Il-a şi a V il. G u y . le-a publicat8 7 . 89. In 1362 stareţul ei devine papa Urban al V-lea . parte din operele Sf.. p. a fost inclus în Filocaliile ortodoxe. Prof. Casian— . Sibiu. vezi O. pe chivără a poruncit să se graveze cuvintele «Capul Sfîntului Casian» *°. Unii dintre papi au fost cei mai entuziasmaţi de capodoperele duhovniceşti ale Sf. El a poruncit să-i fie împodobit capul cu o chivără de argint. 60. vol. Cea dnitii care l-a inclus a fost F ilo c a lia grecească de la Veneţia. aminteşte că înainte de veacul al X-lea existau traduceri greceşti prescurtate. op. Casian să dea lumii creştine. loan Casian. lucrarea dogmatică împotriva ereziarhului Nestorie. Diovouniotis a descoperit şi el traduceri greceşti ale Convorbirilor duhovniceşti I. Grigore cel Mare a scris o scrisoare către stareţa unei mînăstiri din Marsilia.a devenit fruntaşă şi bogată în Franţa catolică. p. cit. C h a d w i c k . întărind cu aceasta cultul marsilian în cinstea marelui patron duhovnicesc al Marsiliei. 158— 9.. Leon cel Mare. care l-a înconjurat tot timpul cu o apreciere şi o simpatie constantă. 88. care. în anul 597. 197. deci. pentru care a manifestat un adevărat cu lt8 9 . prin scrierile sale. zidită în onoarea «Sf. Casian din M arsilia de Dr. p. I. a pud. cod. Amintim mai întîi pe contemporanul său. J. rusă şi română (cu excepţia celei ruseşti a Episcopului Thofan care a publicat cea mai mare parte din operele s a le )M. greacă.. Sf. în 1913. p. C h a d w i c k . 87. Specialiştii au constatat că papa Grigore cel Mare s-a folosit în mod curent de operele Sfîntului Casian. traduse în greceşte. şi a III-a cea românească. din 1782 a doua a fost aceea a episcopului Teofan. J. Episcopul Fotie. Guy.-C. Patriarhul Fotie. De-a lungul veacurilor Mînăstirea Sf. el n-a uitat mînăstirea lui şi pe marele ei întemeietor. cit.a 8 6 . îndestulau şi lipsurile lumii creştine de limbă greacă. — ctitoria Sf. I. cit. op. V II şi V III şi. G h e r a s i m T i m u ş .INTRODUCERE G E N E R A LA 51 In primul rînd vom constata că sub formă de sentinţe monastice. cit. 90. C. op. . 1946. înaintea Sinodului de la Efes. 60. nota 2. la mormîntul căruia. op. A se vedea descrierea identică fă ­ cută mormîntului Sf. 86. Casian s-au răspînddt prin acele Apophtegmata Patrum în toată lumea creştină. Casian». Bibiiotheca. el fiind cel care a insistat ca Sf. parţial. cf. A p u d O. II. De asemenea. P a t r i a r h u l p. la rezidirea cetăţii Marsilia. peste care s-a aşezat o mitră de aur şi de argint cu pietre scumpe .

-Vasile cel Mare. un admirator al lui i-a revizuit opera şi a publicat-o într-o formă prescurtată. sau asupra Regulii Sf. Casian de la început pînă la sfîrşit. Dominic. Astfel. cit. p. 1898). informaţiile pri­ vind locul de origină. Petru Damian.V. 9. care au făcut din operele Sf. episcopul african Victor va publica o ediţie epurată (de Convorbirea duhovnicească a XIII-a şi altele).52 S F ÎN T U L IO A N C A S IA N Dar Sfîntul Casian a cîştigat pentru totdeauna întâietatea duhovninicească în Apus prin încorporarea învăţăturii lui în Regula benedictină.1. fără ca aceasta să poată aduce întru totul umbrirea autorităţii sale duhovniceşti în Biserică. asupra Conferinţelor sau Aşezămin­ telor chinovite ale Sfîntului Casian. Se constată că meditarea continuă asupra scrierilor Sf. Idem. lectura lor zilnică preferată. sau din «V ie ţile Părinţilor» (egipteni). Toma de Aquino. avertizîndu-i însă îm­ potriva învăţăturii despre raportul har-libertate la Sfîntul Casian. Francise de Sales etc. din pricina acuzaţiilor lui Prosper. unde se dau pe scurt. p. operele şi moartea lui. Printre ei se amintesc : Alquin. una continuînd şi împlinind pe cealaltă. Ignaţiu de Loyola. sau din alte cărţi de edificare. pelerinajul.. a devenit marele apologet al operei Sf. Tereza de Avila. Casian. desăvîrşind-o şi actualizînd-o neîncetat9 1 . In schimb. activitatea. Casian şi duşmanul pînă la moarte al predestinaţianismplui augustinian. 92. Acuzaţia că Sf.. Buc. a dus pentru apuseni discutarea învăţăturii sale. Capitolul al XLII-lea al acestei Reguli cere ca unul dintre fraţi să citească la masă pentru obşte din Convorbirile duhovniceşti. mai ales majori­ tatea marilor teologi medievali. Ç h a d w i c k .92. Iar în capitolul al LXXIII-lea recomandă împlinirea vidului duhovnicesc cu meditaţii asupra Bibliei Părinţilor.. op. La menţinerea gloriei sale au contribuit şi mistici. mai ales după ce a devenit episcop de Riez. făcut stareţul mînăstirii de la Lerini după moartea lui. 158. corect. în «D ic ţio n a r u l A g h io g ra tic cu p rin zin d pe scu rt v ie ţ ile s fin ţilo r » (Tipografia Cărţilor Bisericeşti. 154— 156. îndată după moartea Sf. iar Casiodor a obligat pe călugării din Vivarium — în Italia de Sud — . In această atmosferă de adversitate relativă. Casian e vinovat de semipelagianism. întreţinută de predestinaţiaArgeşului. Casian. . să mediteze continuu cele două opere principale ale Sfîntului Casian. datorită formulei că o seînteie de bine din partea omului aduce ajutorul harului dumnezeiesc. Ibid em . Casian a dus la o influenţă reciprocă a Regulii şi a operelor Sf. Faustus. O.

în marea lui colecţie de canoane înaintate papei de la Roma. alt augustinian. adăugate ceva mai tîrziu. tîlharul pocăit şi Corneliu sutaşul. . Cesariu de Arles. nu a reuşit să-l înlocuiască. Prin acest edict se osîmdea acelaşi punct de învăţătură. să condamne învăţătura caSiană că prima mişcare a voinţei poate fi făcută fără harul dumne­ zeiesc . Au circulat. cu citirile din «Cuvintele Părinţilor din Egipt». ţinut sub preşedinţia papei Gelasiu. incit a întreprins după aceea un pelerinaj în Egipt . încorporat în colecţia Burchard de la Worms şi în aceea a lui Graţian. — a cerut unei adunări de episcopi pentru sfinţirea unei Biserici. pe care o însoţeau «Conferinţe proprii». de pe la 819. de asemenea.INTRODUCERE G E N E R A LA 53 nişti. chiar dogmatic sau mistic. în 529. Casian. prestigiul Sf. Apogeul Evului Mediu apusean. In diferite centre monahale apusene se foloseau acum in mod obişnuit operele Sf. N ici Smaragdus — cu «Diadema monahilor». al V I-lea şi alte documente. . Toate aceste diminuări sub diferite forme au rămas fără urmări. papei sfîrşit (514— 523). dar nu a reuşit să diminueze întru totul autoritatea Sf. a rămas mai departe sub influenţa generală a Sfîntului Casian. nici Grimlaic. alături de cele ale Sf. episcopul Cesariu de Arles — fost călugăr la Lerini totuşi* devenit apoi conducătorul curentului augustinian. cel benedictin — evident cu schimbări şi amplificări în decursul veacurilor. pînă în sec. a folosit pe larg Convor­ birile la redactarea regulilor pentru călugări. Casian mergea crescînd. Vasile. în veacul al VI-lea. Casian. şi care a fost atribuit pe rînd papei Gelasiu (492— 496) şi papei Hormisdas Damasus (366— 384). dar în acelaşi timp a condamnat predestinaţia şi a citat modelele Zacheu. inspiratorul Sinodului de la Orange din 529. Casian. — pînă la rămînînd atribuit unui sinod roman. folosit pe larg şi impus de marele întemeietor al celui mai bine organizat ordin călugăresc. pentru ca apariţia benedictinismului să generalizeze definitiv importanţa operei Sf. Casian. . Casian şi Dionisie cel M ic (tot călugăr scit). nesi­ gur. fiindcă erau locale şi lipsite de autoritate în Biserică . emis. în această categorie îl pune pe Sf. care puneau printre cei discutaţi pe Sf. rămînînd ambiguu prin îm­ părţirea părerilor celor prezenţi. M ai important a fost un edict autoritativ al unui papă. Un augustinian ca Fulgenţiu de Ruspe a fost aşa de impresionat de lectura Aşezămintelor şi Convorbirilor duhovniceşti.

Şi te-ai făcut luminător lumii. Pentru aceasta şi cu îngerii se bucură Părinte (N ) duhul tău». ţinută încă din veacul al V-lea cu fast unic din sudul Franţei. cu rugăciunea. «Locuitor al pustiului şi înger în trup şi de minuni făcător te-ai arătat de Dumnezeu purtătorule Părintele nostru (N ) cu postul. căci este trecător.54 S FÎN TU L rO AN C A S IA N S-a observat totuşi că în Apus edictul gelasian a admis o oarecare umbră asupra Sf. In această legendă Sf. M ineie la 29 februarie. cereştile daruri luînd. nerodirea pustiului o ai lucrat şi cu suspinurile cele dintru adînc. care s-a manifestat mai ales în folclorul religios rusesc — şi la alte popoare ortodoxe — prin aşa zisa «legendă a anului bisect». Marsilia n-a ţinut seama de ea : Papa Sf. Grigore cel Mare. Amintim aici cele trei tropare ale sale. că luînd crucea ai urmat lui Hristos şi lucrînd ai învăţat să nu se uite la trup. spre însutite ostenele o al făcut roditoare. Roagă-te lui Hristos noastre» 9 3 . pentru transfigurarea lumii şi 93. ca şi cum rugăciunile sale de acolo n-ar aduce nici un ajutor pentru Biserică. slavă celui ce lucrează prin tine tuturor tămăduiri». «Cu curgerile lacrimilor tale. La greci s-a introdus ziua sa în vieţii sale. strălucind cu nostru. arunca o lumină totală asupra acestei umbre. Casian în calendarul ortodox numai în anii bisecţi nu putea rămîne fără un efect negativ. care se cîntă pe tot anul şi la sărbătorirea altor cuvioşi : «întru tine. cu prive­ gherea. Iar podoabele mormîntului său amintite. ea s-a manifestat în calendarul apusean. Casian ·. slavă celui ce te-a încununat pe tine ·. creînd o mînăstire în onoarea lui şi menţinînd sărbătoarea morţii Sf. de lucrul cel nemuritor. Citat din Minei. Părinte. Apariţia numelui Sf. vindecă pe cei bolnavi şi sufletele celor ce aleargă la tine cu credinţă. în anii a bisecţi şi la 28 februarie pentru ceilalţi ani cu descrierea pe scurt minunile (N ). acordate de papa Urban al V-lea a dat un impuls răspîndirii în toată Biserica creştină a cultului său. Părintele sufletele Dumnezeu. Casian i se reproşează fuga de lume în pustie. Casian la 23 iulie. să mîntuiască . ci să poarte grijă de suflet. Slavă celui ce ţi-a dat ţie putere . cu osîrdie s-a mîntuit cel după chip.

asigurînd astfel mîntuirea şi pacea comună. 1939). a unor opere ale Sf. Paris. Acest fapt n-a împiedicat traducerea — în general parţială — şi la ortodocşi. I. Aşa a dat monahismului apusean un fundament înţelept. evitînd exagerările predestinaţianismului. p. loan Casian cu aprecierea că «chiar în afara mînăstirilor. Casian. «Unam Sanctam». fie în caracterul nou pe care-1 îmbracă în multe mediuri 94. Casian era absent. care aducea oarecare îndoială asupra dreptului la o zi în calendar a Sf. trăind în lumea marilor sfinţi creştini ai epocii sale.. nr. p. Casian şi de ceea ce a impresionat pe toţi admiratorii Sf. 6. în ciuda unei eclipse parţiale ale cărei raţiuni n-ar fi poate greu de găsit. Pe de altă parte. care a fost pre­ zent în m ijlocul lumii împovărate de griji şi nevoi. K h o m ia k o v et Ie m o u ve m e n t S lavophile. 191 şi O. în această legendă este pus în contrast cu Sfîntul Nicolae. O w e n C h a d w i c k . In flu en ta . se crede că numele de Casian e mai puţin dat copiilor ortodocşi. Pînă în secolele moderne. p. 160. fie în declinul marelui ordin mînăstiresc. A . Supersti­ ţiile religioase (mai ales începînd cu influenţa romano-catolică. Casian : smerenia. al X VII-lea. Casian. S. 148— 162. creînd o tradiţie nouă în monahismul creştin. In felul acesta. el a fost din ce în ce mai mult privit ca magistrul prin excelenţă al căilor ascetice şi mistice. care l-a împiedicat să-şi atribuie vreun merit şi să exalte altă frumuseţe decît cea. . resim­ ţită în Rusia în sec. mai potrivit cu aspiraţiile lui religioase. Cf. Din această pricină chiar. fiind în pustie. C h a d w i c k . a Prof.dumnezeiască. Lucrările sale au extins acţiunea lor la Biserica întreagă şi au exercitat o influenţă capitală asupra dezvoltării spiritua­ lităţii catolice. cit. după ce i s-a atribuit în forma aceasta curioasă în împrejurări necunoscute) au fost mai mult nefavo­ rabile. (col. al admi­ rabilei cărţi despre Sfîntul loan Casian. năzuind spre un pămînt nou şi cer nou 9 4 . op. neţinîndu-se seama de frumuseţea unică a operei duhovniceşti a Sf. M ai supărător ar putea fi faptul că în continuarea luptei augustiniene-casiene se face şi aici elogiul talentului literar extraordinar al Fer. Romano-catolicul Dom E. Sfîntul Casian a putut oferi creştinităţii o hartă a urcuşului fericit al sufletului spre zările luminoase ale împărăţiei cereşti în rugăciune neîntreruptă şi lumină dumnezeiască 9 5 . a pus în relief asprele nevoinţe ale ermitajului şi apoi a arătat că viaţa în mînăstiri este cu mult mai uşoară. Augustin. 95. cu o experienţă bogată de zeci de ani în pustiile Egiptului şi cu o pătrundere psihologică excepţională. vol. sau salvînd un marinar de la naufragiu — lucru de la care Sf. A. G r a t i e u x. Pentru partea aceasta istorică a se vedea ultimul capitol (al V l-le a ).INTRODUCERE G E N E R A LA 55 a materiei în general. Pichéry încheie studiul său introductiv la operele Sf. ajutind de pildă unui ţăran să pornească un car înţepenit.

56 S F Î N T U L I O A N C A S IA N spiritualitatea. V e n i a m i n Miele. Pr. I. surprinse şi încîntate de o operă atît de antică şi totuşi atît de nouă. care arată bogăţia şi diversitatea cuprinsului lo r 9 7. M i t r o p o l i t N e s t o r Arhim . prof. adică românesc şi nu «roman». şi alţii. N e tim aici m ai al O lten iei. 96. D o 97. pe al e I. Marrou.. în frunte cu patrologul Coman. op. Chadwick. cit. 68. N . dintre care am in­ ales pe ale Pr. referim la anumite părţi ale stu diilor te o lo g ilo r români. m E. adică de la Roma (cu toată legătura intrinsecă a lor) şi demonstrînd încă neconfirmatele întrutotul de «documente şi monumente». au umplut în vremea noastră reviste cu articole interesante. P. Plini de entuziasm. accentuînd elementul «scit». . Prof. prof. P i c h é r y . N . întărită definitiv tocmai în vremea noastră de apariţia celor trei studii-semnal despre Sfîntul Casian. C H IŢESCU . C o m a n . Ele au fost amintite într-o recenzare specială. numeroase traduceri se silesc să le pună la îndemîna unui public mai v a s t. ale lui Pichéry. nu se vor sătura să bea din această apă mereu abundentă şi savuroasă» 96. N i ş c o v e a n u. p. sufletele care vor învăţa să-l cunoască.. S. teologii români. ele nu încetează de a fi gustate şi nici de a fi folosite . ipotezele deductive din afir­ maţia lui Ghenadie d e Marsilia.

DESPRE ASEZĂM INTE LE M ÎN Ă S TIR E Ş T I Şl DESPRE TĂMĂDUIRILE CELOR OPT PĂCATE PRINCIPALE .

.

9. I se ceruse să descrie viaţa monahilor (călugări sau sihaştri) din Pustiile Egiptului (ca aceea a Schiturilor. din Efeseni VI. Prefaţa este însă foarte preţioasă şi fiindcă ne arată care au fost sarcinile în folosul Bisericii Apusene pe care Ie-a primit Sffntul Casian fiind rugat de Sfîntul Castor de la Apta Iulia din Galia Narboneză (din Sudul Franţei de astăzi). aşa cum vedem în Prefaţa acestor «Convorbiri duhovni­ ceşti . . 10— 18. dar şi pentru altele asemenea. pe la 420.» . ca de pildă din I Cor. după terminarea descrierii «Aşezămintelor mînăstireşti. cauzele şi tămăduirea. părăsise lumea aceasta şi Sfîntul Casian. Intre timp. unde rugăciunea le încununează pe toate. vrednicul Episcop Castor. Sfîntul Casian îl împodobeşte şi cu o prefaţă. cu ajutorul lui Dumnezeu. în care lasă neexplicată această curiozitate a titlului. amintind acestea. INTRODUCERE Pentru a face cunoscut împrejurările în care a conceput acest tratat (cu un titlu interesant. care să înfăţişeze viaţa pustnicească egipteană. precum şi rădăcinile. afliîndu-ee la Marsilia. dacă nu-şi aduce aminte îndată de chemarea la luptă a creştinilor din mai multe texte ale sfîntului Pavel. fiindcă uneşte două probleme cu un conţinut deosebit : primul de organizare bisericească. 24— 26 şi de descrierea îmbrăcăminţii creştinului cu toate armele lui Dumnezeu. — plan măreţ care se va dovedi a fi totuşi prea mic pentru amploarea tuturor tainelor şi profunzimilor acestei trăiri harice supranaturale şi din care pricină se va extinde pînă la numărul douăzeci şi patru. semnalate de ei». solicitată fiind şi de la Efeseni de marele Apostol al neamurilor. în special pentru călugării din această mînăstire. unde trăise mai bine de optsprezece ani. Nu se va preocupa de partea miraculoasă a vieţii monahilor şi va înfăţişa în descrierea sa numai cele văzute şi trăite în . ctitor al unei mînăstiri. a celor opt păcate.1. din Nordul Egiptului) şi organizarea mînăstirilor din Egipt şi Palestina. Sfîntul Casian îi făgăduieşte că se va sili «să înfăţişeze. ». a închinat această a doua operă fratelui Sfîntului Castor. să urmeze o nouă serie de zece «Convorbiri duhovniceşti cu Părinţii egipteni». Aşa obligă pe cititor să reflecteze la ea. iar al doilea duhovnicie). care ceruse aceste temeluiri. cele mai grele. . Episcopul Helladiu şi Episcopului Leonţiu. . rînduielile şi regulile mînăstirilor acelora. Se precizase chiar că. . după învăţătura lor.

Totuşi. Casian descrierea unor lucruri care nu se pot cuprinde cu inima şi cu mintea. în nădejdea că va fi primit cu bunăvoinţă ceea ce va putea oferi — rod al experienţei proprii prin pustiuri şi printre pustnici. . în sfîrşit. precum ştim. Casian adaugă şi neîndemînarea lui la scris (deşi. A lăudat pe Sf. ale Sf. Castor. în cursul anilor. ci i-a cerut Sf. despre veşmintele călugăreşti. rupt de atîta vreme din comu­ niunea zilnică şi de pilda vieţii lor. totuşi. (Se ştie că s-a pus la îndoială Scrisoarea Sfîntului Castor. Amintim numai că în manifestarea unei smerenii umilitoare. o luptă pe viaţă şi pe moarte cu răul. şi le aminteşte cu greu. ca fiind copleşitoare pentru el. după modelul mînăstirilor din Palestina şi Mesopotamia. La aceste greutăţi smerenia Sf. Ieronim. numai printr-o învăţătură încredinţată prin cuvinte. unde se continuă rînduielile Sfinţilor Părinţi. ascultare rugăminţii Sf. Castor că nu s-a mulţumit cu exemplul propriei sale vieţi sfinte. Casian le numeşte «cărţi» şi noi vom menţine această denumire). va îndulci şi el rînduielile celor care. despre condiţiile formării novicilor. Va da. proclamînd în acelaşi timp incom­ petenţa proprie. ele fiind «complicate. dar însemnătatea unică pe care a avut-o opera Sfîntului loan Casian pentru monahismul şi viaţa duhovnicească apuseană. tainice şi sfinte». la cererea Sf. despre rugăciunile de noapte. el scrisese tratatul dogmatic foarte apreciat împotriva lui Nestorie). Viaţa ascetului e o luptă Trecerea la descrierea rânduielilor monahale. cu patru capitole sim­ ple (pe care Sf. nu ne îngăduie a mai pierde timpul cu probleme care n-au nici o însem­ nătate în privinţa aceasta). încă de la începutul predicării apostolice. la cel mai înalt nivel.60 SFÎNTU L IO A N C A S IA N Egipt. totuşi. mărturiseşte marele ascet răsăritean. după tradiţia egipteană sînt prea grele pentru regiuni cu clima mai aspră şi cu felurite datine de viaţă (ca acelea din Galia de Sud). s-au putut uita. nici fi înţelese şi reţinute de alţii. de altfel. apoi despre cele de zi şi. ele sprijinindu-se pe experienţă şi neputînd. Vasile cel Mare şi ale Fer. Căci. amintind exemplele de artă înaltă. pe cele care l-a solicitat să descrie viaţa monahală pe care o trăise peste optsprezece ani printre sfinţii pustnici răsăriteni. Leon cel Mare. lămureşte taina unităţii titlului dublu al acestei opere : Viaţa creştină este luptă. acest adevărat stîlp al monahismului creştin universal. sub pretextul că experienţele vieţii sale duhovniceşti sînt lucrări trăite de demult şi. deşi a trăit din copilărie mulţi ani printre monahi. în mod mulţumitor. întruchipat în diavol. nu ştie cum să înalţe mai presus de toţi ceilalţi.

loan Casian.DESPRE A Ş E Z Â M IN T E L E M ÎN Ă S T IR E Ş T I Ş I DESPRE CELE 8 P A C A T E P R IN C IP A L E 61 iar creştinul este un soldat care se războieşte pentru viaţa de veci în împărăţia veşnică a Domnului nostru Iisus Hristos. Monahii — pustnici sau călugări în mînăstiri — . Casian. N il numeşte pe ascet «un războinic care atacă patimile». de unde am putea porni mai nimerit. cartea I-a. ca urmare.· textul. Petru şi Pavel şi ceilalţi bărbaţi din aceeaşi tagmă. Sfîntul G a s i a n . chiar de ar părea să aibă acea virtute. aflăm că au procedat la fe l» . loan. Astfel. fi înfăţişat ochilor lor ţinuta lor exterioară. cu mijlocul totdeauna încins. în continuare. cu deosebirea că chinovitul luptă supus unei reguli şi unui avvă. Iar la sfîrşitul acestui tratat. care este acela al unor ostaşi ai lui Iisus Hristos. scrie că orice candidat la viaţa ascetică şi călugărească trebuie să fie un soldat gata să lupte pentru Iisus Hristos şi pentru această bătălie îmbracă nobilele arme ale ascultării. după ce descrie pe larg măreţia luptei harice. desigur Ilie şi Elisei. într-o astfel de ţinută au umblat chiar cei ce au pus temelie în Vechiul Testa­ ment acestui fel de viaţă. pe cînd ermitul continuă o luptă împotriva diavolului. decît de la însăşi îmbrăcămintea monahilor ? Atunci. care înghite toate virtuţile. Sf. începătorii şi izvoditorii Noului Testament. discipolul Sf. Autoritatea Scripturilor dumnezeieşti dă în adevăr mărturie că. să se silească în orice chip să gîtuie acea cumplită fiară. împreună cu Domnul nostru Iisus Hristos. pentru aşa numitele «lupte din stadion») : «A vîn d a vorbi despre aşezămintele şi regulile de viaţă ale mînăstirilor. după ce vo m . Chiar şi viaţa unui simplu credincios trebuie să aibă caracterul unei lupte continue — toţi creştinii luînd parte după puterile lor la acest război dintre împărăţia luminii şi cea a întunericului adică a lui Dumnezeu şi a stăpînului lumii acesteia. După aceea. . vom putea scoate la lumină frumuseţea lor lăuntrică. întrecîndu-se după regulă în lupta Duhului. monahul. ca un ostaş. Sf. doreşte să fie Încununat de Domnul. avînd ca prototip ieşirea din Egipt. fiind sigur că nu poate fi lipsit de orice viciu. în prologul Regulilor sale. cap. Unul dintre acestea este simbolismul veşmintelor lor. I. sub călăuzirea lui Dumnezeu. 98. a ascetului. Casian cartea pe care o înfăţişăm acum (pentru ca apoi să treacă la pregătirea nesfîrşită prin rugăciunile de zi şi de noapte şi la exerciţiile novicilor. Benedict. cit timp îi sălăşluieşte ea în inimă şi. încheie aşa această idee mare : «A tletul lui Hristos care. De aceea. trebuie să păşească mereu în ţinută de război. se pregătesc pentru această luptă în felurite moduri. D espre a şe ză m in te le *m în ă s tireş ti şi despre tă m ăd u irile lo r o p t păcate p rin cip a le . Am amintit că viaţa ascetului este depărtarea de această lume a păcatului. ne va arăta cum 9 8 . Cu aceasta începe Sf. pentru care s-a exercitat înainte de a se retrage în pustie. Sf.

4). cu care pot să stingă toate săgeţile cele arzătoare ale vicleanului». după Epistola către Diognet. Nu se va putea înălţa niciodată în sufletul nostru edificiul virtuţilor. 100. priveghind. marii asceţi creştini — şi numim aşa şi pe marii Părinţi sihaştri ai pustiei Egiptului şi Palestinei— . demonul răutăţii. 24). 7. ideea că Pedagolul (Hristos este un general într-un război duhovnicesc. Casian ca şi Sfinţii Pahomie. ea va fi completată de o alta. reprezentată în mod strălucit în scrierile ascetice. «luînd pavăza credinţei. IV. Specialiştii arată lupta duhovnicească descrisă de scrierile duhovni­ ceşti. 6. Răspunsuri că tre Ta la sie. în felul acesta Sf. 12 t II Tim. vite a zu le !» (44. Apostol Pavel. care vorbeşte despre veşmintele Mîntuitorului. Sfîntul C a s i a n. Vezi : Sfîntul M a x i m M ă r t u r i s i t o r u l . Sibiu. S t ă n i 1 o a e. 21 şi Sfîntul I s a a c Ş i r u l . îmbrăcîndu-se «cu toate armele lui Dumnezeu» (Efes. prof. după Clement al Alexandriei) şi. despre cămaşa mînjită de trup şi de dezbrăcarea căpete­ niilor. dacă mai întîi nu vom fi pus în inimă temeliile adevăratei smerenii care. D. al LI-lea. traducere. introducere şi note de Pr. arătînd apelul său pentru biruinţa la alergarea în stadion şi la «îmbrăcarea cu toate armele lui Dumnezeu». deoarece. a principalelor opt păcate a pricinuitorului lor. 32. au hotărit războiul creştinilor împotriva duhului răutăţii. Incepînd cu Sfîntul Apostol Pavel. Maxim Mărturisitorul. loan Casian în «Convorbirile duhovniceşti». 12. după cuvîntul Psalmistului : «încinge-ţi coapsa cu sabia. veacul cu «literatura de luptă». 9. 6. descrierea Duhului monahal. în cele două Epistole citate. treb ările 4. şi de Sfîntul Isaac Şirul. tot felul de rugăciuni. «avind mijlocul încins cu adevărul» şi «îmbrăcîndu-se cu platoşa dreptăţii». poate susţine templul desăvîrşirii şi dragostei» " . întru Duhul. rugîndu-se pentru toţi sfinţii şi pentru el (Efes. care este Cuvîntul lui Dumnezeu». în sfîrşit. vol. şi al 99. a l LIII-lea şi al LIV-lea. «luînd coiful mîntuirii şi sabia Duhului. este plin de scrieri cu îndemnuri la luptă duhovnicească. Antonie şi alţii con­ tinuau o tradiţie apostolică . incepînd cu acelea ale Sf. 11) şi alergînd ca să ia premiul sta­ dionului (I Cor. Veacul al II-lea. . dr. duse împotriva asceţilor 1 0 °. VI. Vezi : * F ilo c a Ila s fin te lo r nevofnfe a le d es ă v itş ir ii». 1948 şi Bucureşti. de cea dezvoltată două veacuri mai tîrziu de Sf. amintim numai contradicţia dintre suflet şi trup şi calea morţii. apoi în I Tim.62 SFtNTUL IO A N C A S IA N aceasta o va face să piară cu veninul ei. consolidată puternic. X I I . 11— 19). care vorbeşte despre cele patru feluri de războaie ale diavolului. făcînd în toată vremea. «încălţînd picioarele». 1981. Ib id em . în acest context. a căror viaţă duhovnicească o descrie atît de minunat Sf. III şi IX. pînă la moarte ei se credeau în luptă continuă împotriva diavolului şi a fărădelegilor sale — . C u v in te despre s fin tele nevofnfe. al Lll-lea.

se simte citeodată. 25. Un specialist în problemele de felul acesta a scris: «Cînd se vorbeşte despre lupta dreaptă cu diavolul. Deosebirea dintre ei este că Sf. Sfîntul Evanghelist Luca ne învaţă. despre lupta duhovnicească. . 14. sufletul mona­ hismului. Şi în timpurile moderne au existat sfinţi care au trebuit să lupte cu diavolul. despre ei. C a y ré. Casian şi asupra lui Origen care. de patimi şi de orice preocupări pămînteşti. dar după puterile lor. care nu se leapădă de tot ce are. dar nu toţi pot susţine o luptă duhovnicească. mai puţin avansaţi în viaţa duhovnicească. îndeplinirea acestei condiţii asigură biruinţa împotriva duhurilor rele acelor desăvîrşiţi care trăiesc în regiunile cereşti. postul. pocăinţa. ceva mai mult.DESPRE AŞE ZA M INTE LE M ÎNĂSTIREŞTI Ş I DESPRE CELE 8 P A C A T E P R IN C IPA LE 63 armelor duhovniceşti cele mai recomandate : rugăciunea. nu poate să fie ucenicul M e u » (Luca. luptele personale ale 101. o reacţie sceptică la auditor. 1. l-a influenţat mai mult. Précis de Patrologie. — prin Evagrie Ponticul — şi el ermit din pustiul Egiptului— . 11). in mai mult de jumătate din viaţa Sfîntului Antonie. Cei inferiori şi mai puţin desăvîrşiţi se exersează în întreita lepădare : de bunurile materiale. 1927). N ici chiar asceţii nu pot interveni în orice luptă. despre cele opt păcate (după «Antirrhiticus» al lui Evagrie). 33). care participă la lupta marei armate a îngerilor şi a oamenilor. studiul Sfintei Scripturi şi trăirea virtuţilor creştine1 0 1 . după Origen. renunţarea la bunurile pămînteşti. pe cînd înaintaşii lui au scris pentru asceţii pustnici. . în orice clipă. mai ales cînd e vorba de Cuvîntul lui Dumnezeu. Cei mai aleşi vor combate direct pe duşman . corp la corp . Origen va scrie în «Peri Arhon». Am amintit a doua grupă de luptători. mortifica­ rea. pe cînd ceilalţi. luptă împotriva cărnii şi a sîngelui (Omilia la «Iisus N avi». Astfel O iige n arată că există două împărăţii cu două grupe de luptători duhovniceşti . 720—721. fiindcă unele pretind o vocaţie. asupra concepţiei Sf. care luptă de-a dreptul personal. Cf. Totuşi. Casian scrie mai mult pentru monahii cu viaţa călugărească. mai ales în zilele noastre. eu diavolul. despre atracţia singurătăţii etc. într-adevăr. condiţia pe care o pune Mîntuitorul pentru a fi un adevărat ucenic al Său : «O ricin e dintre voi. ca şi alţi asceţi. . t. marele teolog scrie fericind pe cei care pot lupta pentru tot poporul şi să aducă şi o pradă bogată (Om ilie la Numeri. N e vom opri. F. o formare şi un har special. vieţile sfinţilor ne vorbesc despre aceasta şi Viaţa Sfîntului Antonie cel Mare este cunoscută de toţi. Sfîntul Atanasie a istorisit. 4). (Paris-Tournai-Rom e. Ceilalţi ostaşi duhovniceşti rămîn pe cîmpul de bătălie.

25. 1943). zicîndu-mi : Antonie. 6). E p iscopii a Rîm nicului N ou lu i S e v e rin ». în sfîrşit. ca să-mi descopere locul drepţilor şi al păcătoşilor. sub care era un iezer ca o mare. Iar într-o noapte m-a strigat oarecarele glas de sus. Amintesc un singur exemplu din Pateric. de acord cu mărturisirea 102. . că au învins şi stăpînit felurite specii de diavoli. pentru a nu ne ocupa decît de contem­ plarea celor invizibile şi de realităţile veşnice. Benedict. se opreau şi cădeau în iezerul cel de foc. C h evetogn e. p. negru şi urît şi înfricoşat stînd şi ajungînd pînă la nori. apucînd pe cei vinovaţi. cu «Cuvinte folositoare ale sfinţilor bătrîni : Pentru A v v a Antonie» : «Zisu-ne-a nouă Sf. spune Origen despre Sfinţii Petru şi Pavel. p. de toate preocupările de cele trecătoare. Antonie întru învăţătura sa. şi pentru cei ce zburau scrîşnea cu dinţii săi. O. rugîndu-mă lui Dumnezeu. unde se preocu pă de toată p rob lem atica am intită aici.. în «Convorbirile duhovniceşti». Şi a fost glas către mine. Astfel. de a se lepăda de satana şi de toate cele ce formează măreaţa pompă a stăpînului acestei lumi. pe care o cere Sf. acum a treia oară se tipăreşte d e către Institutul de E di­ tură creştină a Sf. iar pentru cei ce cădeau jos se bucura. căci libera sufletele de robia satanică. 144— 161. căci au urmat voiei lui şi au fost stăpîniţi de ţinerea în minte de rău» 1 0 3 . Şi am văzut suflete zburînd ca nişte păsări zbură­ toare şi cite treceau de la mîinile lungului aceluia se mîntuiau şi trecînd de acolo. «care. T ip aru l tip o g ra fiei C ozia a Sfin tei E piscopii. Luf. Sfîntul Casian vorbeşte de o întreită lepădare : de toate bunurile materiale.P. 1944. ucenicul Sfîntului Casian. luînd armele supunerii. am văzut pre oarecarele ca pre un uriaş. «L e soldat de Jésus C h ris t ». surpîndu-i în iad. par Saint A tha n a se e t autres textes traduits et présentés par le P ère Lavaud. varsă propriul lor singe (Omilia la Numeri. Iar cei ce liberează pe cei supuşi acestora. Specialiştii amintesc că realizarea totală a acestei «lepădări întreite». de toate păcatele şi legăturile de viaţă trupească şi. V e z i : D o m Anselm e Stqlz. am ieşit şi uitîndu-mă. şi anume din Partea I-a. ştergîndu-le din mintea noastră. 7— 8. zicîndu-mi : înţelege ceea ce vezi. lung. aminteşte şi datoria de re­ nunţare la propria-i voinţă a călugărului. sînt sufletele drepţilor. 1930. Sf. îi opreşte şi nu-i lasă să treacă. îndeplineşte pe deplin angajamentul luat la Botez.64 S F ÎN T U L IO A N C A S IA N marelui ascet cu diavolul» 1 0 2 . P a te ricu l. (E ditions des Bénédictins d 'A m a y. Şi ştiind eu pre cine mi Se cade să ascult. Iar cel lung ce stă este vrăjmaşul care. mergeau cealaltă cale fără de grijă . în acest consens. 103. R îm nicul V îlc ii. scoală-te şi vino. Sfinţii Părinţi socoteau apostolatul. care nu s-au supus lungului aceluia şi merg în raiu. « A n to in e le Grand ie P è re des m oines — sa v ie . avînd mîinile întinse în văzduh. (ed. Casian de la monah. lupta împotriva diavolului în propria-i împărăţie. « L 'A s ch ès e ch ré tie n n e ». Fribourg. iar cite erau lovite de mîinile lui. spre folosul nostru : Că un an am săvîrşit. Aceştia pe care-i vezi că zboară în sus.

Pămîntul Făgăduinţei i s-a deschis şi demonii înşişi se tem de el. cea prin care. monahii şi mai ales pustnicii sînt siliţi să facă acest lucru o dată cu părăsirea acestei lumi : «V re i să duci o viaţă îngerească şi să lupţi în tovărăşia lui Iisus Hristos şi a ucenicilor Săi. să vorbim despre cele trei renunţări. aleşii cerului ajung la mortificarea patimilor şi a tuturor slăbiciunilor firii omeneşti căzută în păcat. După ce pune această problemă şi o explică pe larg (în «Convorbirile duhovniceşti». aducînd. cot la cot cu întreaga armată îngerească şi omenească. dar n-a primit îndulcirea lui. Căci. Apostol Pavel. 31. » (II Tim. scrie Sf. scriind lui Timotei : « Ia -ţi partea ta de suferinţă ca un bun ostaş al lui Iisus Hristos . . «Acum. Vasile cel Mare 1 0 4 . pe care fiecare dintre noi se cade să le îndeplinească cu tot zelul. prin care respingem obişnuinţele. . pe care o duce în această viaţă. Vasile cel Mare. atunci să ai îndrăzneala de a te ocupa de lucruri grele. Casian. ne învaţă Sf. cum zicea Origen. aşa cum sînt arătate de Tradiţia Părinţilor şi de autoritatea Sfintelor Scripturi. ». 5 — S fîn tu l lo a n C asian . La a treia treaptă a renunţării se înalţă ascetul. iar a treia. întorcîndu-ne mintea de la toate cele prezente şi vizibile. 12). . care constă în renunţarea desăvîrşită. Prima este cea prin care dispreţuim cu totul orice bogăţii şi măriri ale lumii a doua. dacă nu îndeplinim cu toată căldura sufletului cele trei renunţări arătate mai înainte.G. 3). Prin luptă hotărîtă. după ce s-a înălţat la nivelul de rugăciune continuă şi de contemplare . de acum Domnul Iisus Hristos domneşte în el. contemplăm numai pe cele viitoare şi le dorim pe cele care nu se văd». Sf. dar profunzimea trăirii vieţii creştine poate apropia aceste trepte ale ei. intrarea în pămîntul făgăduinţei. le-a cunoscut ca puţini pămînteni. S-a recunoscut de toţi cei care au reflectat la aceste renunţări că nu e lucru uşor renunţarea la bunurile materiale. De acord cu toţi anahoreţii. ca răsplată şi premiu. Mîntuitorul însuşi arată că împărăţia lui Dumnezeu se. III. care a îndurat suferinţele ascetismului pînă la moarte. este adevărata luptă a călugărului. asupra căreia insistă toţi anahoreţii. Ceea ce se cere unui sihastru e mai greu decît ce se cere unui călugăr şi ceea ce se cere unui călugăr e mai greu decît ce se cere unui creştin în familie . însă. Arată-te un om pe care nu-1 opresc legăturile materiei».DESPRE A Ş E Z A M ÎN T E L E M ÎN Ă S T IR E Ş T I ŞI DESPRE CELE 8 P A C A T E P R IN C IP A L E 65 făcută la Botez. îndepărtînd orice slăbiciune. P rè d ica despre lepădarea de v e a cu l acesta. el continuă : «Prin aceasta se arată limpede că. P. 632. un singur sfînt cu 104. nu putem ajunge la a patra. S-a amintit că şi Sf. 2. 6— 10). . ia cu luptă şi că cei tari o vor stăpîni (Matei 11. patimile şi atracţiile vechi ale sufletului şi ale trupului.

. supra. a încheiat studiul său amintit mai sus. de a fi soldat al lui Hristos. dar o parte importantă. pentru triumful definitiv al împărăţiei lui Dumnezeu» 1 0 5 . ascuns de ochii veacului acestuia. este o parte. privitor la lupta ascetică cu aceste cuvinte (după ce a citat de multe ori şi pe Sf. a luptei perpetue a Bisericii. Viaţa ascetică practi­ cată în mod serios. 2). această caracteristică a ascetului. fie mai mult chiar a ermitului. Jertfele şi mortificările cele mai tainice au de asemenea semnificaţia şi valoarea lor. p. . D o m Anselm e Stolz. 160— 161. este de o im­ portanţă capitală şi universală. Este lupta unui soldat al marei armate a lui Hristos . Concepţia vieţii ascetice ca luptă împo­ triva diavolului. arată limpede însemnătatea socială a vieţii ascetice.66 S F ÎN T U L IO A N C A S IA N rugăciunea lui este mai puternic în lupta cu diavolul decît o mulţime de păcătoşi (în Omilia la Numeri.. 25. care trăieşte în lume. fie aceea a ascetului. loan Casian) : «Lupta zilnică a tuturor asceţilor este o luptă eficace împotriva duşmanului. op. cit. Un autor de cărţi de Asceză şi Mistică. ascet şi el şi mort tînăr. ci mai mult în lupta cea mare pentru împărăţia lui Dumnezeu. 105. nu numai pentru folosul particular al ascetului.

B a d e a C i r e ş e a n u . 49— 62. T e o d o r T a r n a v s k i şi de Dr. A doua armă a monahismului — călugăr în mînăstire ori pustnic — repetăm. Dr. L itu rg ic a B is e ric ii O rto d o x e . pentru clasa a V il. p. v o l. . (C ernăuţi. în Biblie şi în creştinism. prin simplitatea şi simbolismul ei. A p oi completează aceste trei cărţi cu a patra. E l formează un capitol important în specialitatea Litu rgicii1 0 6 şi unele pasaje ale Proscomidiei şi ale Liturghiei accentuează caracterul de luptă împotriva diavolului şi a răului în lume. paroh al B isericii A m za şi d irecto r al Sem inarului « N ifo n M itro p o ­ litu l». ca şi a tuturor creştinilor pentru viata veşnică. 423— 437 şi p. spre a lupta împotriva 106. cu rugăciunile de noapte şi de zi. A rh ie p is co p şi M itro p o lit al B ucovinei. din pustia Egiptului. Iconom 1 1 i e T e o d o r e s c u . Sfîntul Casian se preocupă mai ales de călugării din mînăstirile egiptene — ceea ce nu exclude nicidecum ermitajul ascetic şi mistic. L itu rg ica . în care arată în ce fel formează Părinţii bătrîni pe ucenicii novici. ca şi sfinţii. 1923). V a s i l e M i t r o f a n o v i c'i. după descrierea veşmintelor monahale în prima «carte». 1929). manifestat prin veşmintele ierarhilor. T e za u ru l litu r g ic a l S iin te i B is e ric i to d o x e de Răsărit. şi ale prezenţei sfinţitoare a Domnului prin lucrarea Duhului Siint în lume şi la altar. 1910). N e c t a r i e N i c o l a e C o t l a r c i u c . Cu timpul Biserica a adăugat la veşminte şi steagurile bisericeşti. care rămîne treapta cea mai înaltă descrisă de el). este cunoscut în istoria religiilor. în jurul căruia se adună luptătorii Bisericii Sale. (Este evident că în toate aceste etape. Simbolismul veşmintelor sfinte — prin sfinţenia persoanelor sau a slujbei lor — .PARTEA I PREGĂTIREA PENTRU LUPTĂ CARTEA I : DESPRE VEŞMINTELE M O N A H A LE (Simbolismul lor de luptă) Sfîntul Casian şi-a însuşit această concepţie biblică de luptă pe pămînt a monahilor. dr. De abia acum va trece la exemplificarea luptei cu cele opt păcate capitale în cele opt cărţi (sau capitole) pe care le desfăşoară. De aceea. V e z i : Dr. care însemnează steagul lui Hristos. El trece acum la descrierea discretă a armelor şi anume : N e arată că îmbrăcămintea monahilor din Egipt este aceea a unui războinic duhov­ nicesc. el adaugă alte două cărţi (sau capitole). 580— 616. 251— 262. p.a sem inarială (Bucureşti. p. Cursuri u n iversitare prelu crate de P rof. este rugăciunea. II (Bucureşti.

veşmintele nu se pot deosebi de ale altor monahi. în felul acesta. nici prin formă. ucenici ai Săi şi cea neagră sau mohorîtă. 44. 18 . Cu timpul. «ca un ostaş. lumina şi curăţia . dar călugării au preferat totdeauna culoarea neagră pentru veşmintele lor obişnuite). care era mai deosebit şi împiedica oarecum la muncă. pe care o cînta la toate ceasurile. în veşminte «strălucitoare. El fusese purtat de Ioram. 4. Sfîntul Casian dă un exemplu negativ : acela al veşmîntului din păr de capră. înainte de «a da la lumină frumuseţea lor lăuntrică». viteazule !» (Ps. Sfîntul Casian trebuie să înfăţişeze ochilor ţinuta exterioară a monahilor. IV. bucuria. Plecînd la luptă. care astăzi este unul din veşmintele preoţeşti şi arhiereşti. dar care a fost părăsit pînă la urmă de monahii egipteni. sângele şi patima Domnului şi a mucenicilor. în capitolul 4 descrie tunica de in cu mîneci scurte pînă la coate. pe munte. cum nu poate înălbi pe pămînt înălbitorul» (Marcu 9. 5. fără însă a le face mijloace de a se mîndri cu ele. Sfîntul Casian arată prin ce trebuie să se deo­ sebească veşmintele mînăstireşti : Prin aceea că sînt necesare. Apoc. în cap. Astfel se dovedesc a fi ascultători şi de Sf. Pentru aceasta. 13). 3. El îl justifică cu Biblia. Iacob şi loan). cu psalmul 130. 3). Mântuitorul însuşi apare la schimbarea la faţă Sfinţilor Apostoli (Petru. cea roşie şi cea neagră : cea albă simbolizează izbînda. 4) unde parcă Sfîntul Casian şi gîndul cel dinţii din primul capitol îl aruncă spre încingătoarea. cu mijlocul totdeauna încins». 8). III. 6. adică spre brîul. Apostol care ne asigură că « avînd hrană şi îmbrăcăminte. glugile scurte pe care. trebuie să păşească mereu în ţinută de război. războinicul îşi încingea sabia : «Incinge-ţi coapsa cu sabia. fiindcă li se dărîma oraşul şi nu din mîndrie. pe cînd materialul de in simbolizează moartea pămîntească a celui care o . în capitolul următor.68 S F ÎN T U L IO A N C A S IA N vrăjmaşilor nevăzuţi spre lauda lui Dumnezeu şi mîntuirea noastră. cu acestea vom ii îndestulaţi» (I Tim. fiind purtat de prooroci. (Acestea două din urmă s-au folosit mai tîrziu (vezi M atei 17. Sfîntul Casian aminteşte apoi. · iar ninivitenii o purtau de disperare. ca zăpada. albe foarte. Scurtimea ei cere renunţarea la orice lucrări pentru lumea aceasta. XIX. le poartă egiptenii şi care simbolizează nevinovăţia şi simplitatea copilă­ rească şi mai ales smerenia lor monahală. recomandă să se păstreze rînduielile Părinţilor din vechime pe care le menţin cei de astăzi. nelegiuitul rege al lui Israel pe dedesubtul hainei. cea roşie. 2. culorile preferate ale veşmintelor au fost cea albă. ca o cămaşă. 4 . tristeţe şi pocăinţă. Apoc. care a putut fi văzută numai fiindcă şi-a sfîşiat haina . nici prin culoare. apostoli şi evanghelişti şi-l dă ca simbol al luptei monahului care.

«dacă cineva nu vrea să muncească. pe care-i descrie Apostolul cu cuvintele : « . să nu mănînce» (II Tes. Se ştie că. ci şi pentru ale celor ce erau cu mine» (Fapte 20. ca şi a veşmintelor în general. 20). Simbolul acestui veşmînt este moartea omului vechi cu poftele lui trupeşti şi cu veselia lui fără temei. 34). ca Elisei în Vechiul Testament (în IV Regi 4). asemenea orarului diaconesc. pus pe ceafă . Pelerina. In marea lui înţelepciune dumnezeiască. 8). faţă de unele haine biseri­ ceşti scumpe şi pompoase. au rătăcit prin pustii şi în munţi şi în peşteri şi în crăpăturile pămîntului» (Evrei 11. 15). monahii nu aveau sandale în picioare cînd se apropiau de altar pentru a săvîrşi sau primi Sfintele Taine. Au pribegit în piei de oaie şi în piei de capră. scrie Sfîntul Casian. ei. la care se referă şi profetul cînd se roagă : «Să nu fie dat fiarelor. Semnul Sfintei Cruci şi amintirea neştearsă a patimii Domnului şi a mortificării Lui alungă fiarele nevăzute împotriva cărora pustnicul ridică toiagul. Expresia «aceste picioare ale Duhu­ lui nostru». Doamne. dispreţuiţi . în cap. 37— 38). 6. cu bucurie. Aceştia erau «drepţi». potrivit climei şi smereniei lor. 13. pe care le aduce Sfîntul Casian în text. . strîngînd veşmîntul pe corp. Folosirea sandalelor. care acoperă gîful şi umerii. sufletul. . lipsiţi. este simbolul apărării de cîinii furioşi ai patimilor şi de fiarele nevăzute ale duhurilor necurate. Toiagul purtat de anahoreţi. de care lumea nu era vrednică.DESPRE A Ş E Z Â M IN T E L E M tN A STIR E ŞTI Ş I DESPRE CELE 8 P A C A T E P R IN C IP A L E 69 poartă. Apostol Pavel : «Aceste mîini au lucrat nu numai pentru trebuinţele mele. Ultimul veşmînt descris este făcut din piele de capră şi numit «m elota» (piele de oaie) sau «pera» (desaga de cerşetor) şi este folosit de cei care imită pe cei care-1 îmbrăcau în Vechiul Testament. semnifică smerenia monahului care o poartă. Aceasta reiese clar din citatele Sfîntului Pavel. strîmtoraţi. De aceea Sfîntul Casian o descrie. înde­ plinind astfel condiţia exprimată de Sf. Capitolul 5 descrie de asemenea un şal. pot lucra în voie. 73. o manta scurtă şi ieftină. deşi folosite cu îngăduinţa Domnului. 3. M îinile liberate de veşmînt. . 14). . este îngăduită in limitele impuse de menţinerea sănătăţii noastre şi a eliberării noastre de grijile ucigătoare ale acestui veac. care Te laudă pe Tine» (Ps. 5 şi Iosua 5. care citează în acest context şi cuvintele Sfîntului Pavel : «G rija de trup n-o vom face spre pofte» (Rom. care a fost tradusă cu «aripile duhului nostru» este foarte expresivă pentru gîndirea profundă a marelui magistru. după porunca dată lui Moise şi lui Iosua (în Ieşire 3.· este legat de-a curmezişul pe sub subţiori. pentru Sfîntul Casian este evident că aceste practici şi rînduieli privitoare la veşminte se vor aplica în alte regiuni ale pămîntului.

5). unii avînd zel fără pricepere. care aminteşte asceţilor că ei sînt ostaşii lu i Hristos. Sfîntul Casian aminteşte apoi că în tot Egiptul şi în Tebaida este respectat. despre care am mai vorbit. din vechime. I). Toţi maeştrii Teologiei ascetice şi mistice sînt însă de părere că principala armă duhovnicească este rugăciunea. pentru că rînduiala ei veche. ori chiar de rîs. după care urmează o citire din Vechiul şi alta . în frageda ei pruncie în Hristos». Sfîrşind această carte (a I-a). Problema numărului psalmilor citiţi în cadrul rugăciunilor o pune şi o discută pe larg. şase sau nouă. numărul de 12 psalmi. încins cu dublă cingătoare. în special. care s-au dat de cei mai desăvîrşiţi monahi. că îmbrăcarea unei piei de animal şi mcingerea mijlocului simbolizează moartea omului vechi şi plecarea la luptă a celui nou pentru viaţa veşnică (Luca 12. acum îi dă principala armă. s-au făcut fără justificare canonică. A lţii au găsit nimerit să fie hotărît numărul de şase psalmi pentru fiecare adunare de rugăciune» (cap. 2). cîte mînăstiri şi capele am întîlnit» : «Sînt unii care s-au gîndit că în oficierile rugăciunilor zilnice. cît şi în cele de noapte. adică în cea de la ora trei. pe cea a smereniei. «Noua mînăstire (a Episcopului Castor). 35 şi Col. cultul . trebuie egalat şi numărul psalmilor şi rugăciunilor cu numărul orelor.70 S FÎN TtTL IO A N C A S IA N «într-o sărăcie cuviincioasă». atît în slujbele de seară. De aceea. după ce a descris pe războinicul «încins». în care I se aduc lui Dumnezeu aceste cinstiri. asupra veşmintelor. în aşa fel încît să nu fie pricină de smin­ teală. de ea se ocupă urmă­ toarele două cărţi. rînduit de Sfinţii Părinţi în părţile Răsăritului» (cap. după ce şi-au însuşit toate principiile virtuţilor. 3). cunoscută de el din Egipt şi Tebaida (cap. Sfîntul Casian a experi­ mentat acest adevăr. va cunoaşte de abia acum numărul rugăciunilor şi psalmilor canonici. el se întoarce din nou la ideea mare. CARTEA A II-A : R ÎN D U IALA RUGĂCIUNILOR ŞI PSALMILOR DE NOAPTE (înarmarea ostaşului lui Hristos) Sfîntul Casian începe această a doua carte cu încunoştiinţarea că «ostaşul lui Hristos. 3. nemaipurtînd un trup care să se îm­ potrivească Duhului. în loc de întărire sufletească şi de apărarea trupului în vederea propovăduirii păcii evanghelice. nu mai este păstrată în Apus şi schimbările. va fi îndrumată prin el «după foarte bătrînele întocmiri ale străvechilor Părinţi». «văzînd folosite aproape tot atîtea norme şi reguli. rugăciunea.

Lucrarea. Participarea la aceste slujbe se face în liniştea cea mai adîncă. în Galia. ei stau pe scăunaşe scurte (cap. . la viaţa şi învăţătura pustnicilor (cap. găsesc totul prea zăbavnic» şi care să călăuzească pe cei care îşi duc viaţa în chinovii — mai ales că s-ar putea să n-o găsească pe aceea. în care unii propuneau. o dată cu cele arătate în Fapte (4. cel mai în vîrstă îl întrerupe pentru a nu-i obosi pe ceilalţi . retras In chilia lui. îngenuncheau. trezind în noi gin duri şi umori potrivnice şi silindu-se prin aceasta s-o răcească din căldura începutului. 7 şi 8). adică peste 60 (cap. urmărind cu toată tăria acest lucru : «V o i cînta cu duhul. incit să cînte fiecare cel mult cite şase şi cel puţin cite trei şi pentru a le asculta într-o poziţie odihnitoare.-istoriseşte şi felul în care le-a fost fixat numărul psalmilor la rugăciunile de noapte de un înger. . din nerăbdarea dorinţei. se ridicau iarăşi în picioare şi încheiau slujba după tipic. ca şi în zilele Cincizecimii (cap. care se va referi la dis­ ciplina omului lăuntric. care ar abate atenţia celorlalţi şi ar dovedi nepăsare. «lasă măcar începuturile acelei lucrări în aceste Aşezăminte atît de necesare celor care. încearcă prin toate mijloacele s-o facă. Iar călugării se simt atraşi nu de mulţimea versetelor. fiecare frate. care poate începe către sfîrşitul nopţii. 32— 35). Căci diavolul «caută astfel să depărteze mintea noastră de la încordarea rugăciunii. aşa cum făceau unii în vremea Sfîntului Casian. Fraţii împart psalmii în aşa fel. 4). pe care le va scrie. Cînd vreun monah. Sfîntul Casian aminteşte că va explica pe larg aceste rugăciuni în Convorbirile duhovniceşti ale Părinţilor egipteni. 15). După ce descrie asprimea înverşunată a ascetismului Părinţilor de altădată. Căci şi în acest scurt răgaz de odihnă diavolul. 5— 6). iar odihna. din zel. care continuă nu numai cu braţele. Ei nu se grăbeau nici să-i sfîrşească. ci mai ales cu duhul în rugăciune. singur. depăşeşte numărul fixat. 9— 11).DESPRE AŞE ZA M INTE LE M ÎNASTIREŞTI ŞI DESPRE CELE 8 P AC ATE P R IN C IPA LE 71 din Noul Testament. nu întrerupe rugăciunea. dacă nu reuşeşte să ne pîngărească în stare de veghe. la sfîrşitul rugăciunilor canonice. cînd începe munca de zi. Intr-adevăr. nu trebuie să nască vreo silă oricît de mică în trupurile obosite şi bolnave.· dar şi «A lelu ia » se cîntă numai la psalmul prevăzut cu acest sfîrşit. De altfel vicie- . v oi cînta şi cu mintea» (I Cor. şi să se arunce la pămînt de oboseală. iar sîmbăta şi duminica din Noul Testament. care apoi a dispărut — în urma unor dezbateri. fără nici un fel de manifestări. După citirea psalmilor se rugau liniştit. mai zelos. mai ales de oboseală. Totuşi. nu durează decît pînă în zori. ci de înţelegerea lor cu mintea. 14. ori locuind cu altul. un număr uriaş de psalmi. Regulile de viaţă au fost primite de monahi de la Sfîntul Evanghelist Marcu.

mai aspră (cap 1— 2). slujbele la orele amintite sînt limitate la cîte trei psalmi şi în felul acesta nu sini stânjenite deloc îndatoririle de muncă. se apără de orice gîndire deşartă şi trîndavă. Cel însărcinat cu deşteptarea obştei pentru slujbă trebuie s-o facă după rînduială. La sfîrşitul rugăciunii. nu se pleacă genunchii la egipteni (cap. Sfîntul Casian accentuează faptul că monahii egipteni se roagă fără încetare în tot cursul zilei. pe care o îndeplinesc fără să părăsească o clipă meditaţia asupra psalmilor şi altor părţi din Scriptură. rugăciune şi meditaţie continuă. se adună numai la ora nouă (ceasul al treilea) pentru primirea Sfintei împărtăşanii. Sfîntul Casian explică evenimentele amintite de cele trei ceasuri de rugăciune ale zilei : în ceasul al treilea s-a pogorît Duhul Sfînt peste Sfinţii Apostoli adunaţi pentru prima oară la rugăciune. în special cei tineri. neavînd voie să vorbească. Prin muncă. Sfîntul Casian încheie aceste rînduieli cu aceea că de sîmbătă seara pînă duminică seara şi în zilele Cincizecimii. 16— 18). 108). care moderează pe cea egipteană. îngrijindu-se de datoria spirituală şi liniştea tuturor. 14— 15). care să-i mole­ şească vlaga duhovnicească şi pe durata zilei următoare.72 S F ÎN T U L IO A N C A S IA N niile duşmanului îi poate provoca monahului o toropeală. altfel făcîndu-se părtaşi la osînda lui. CARTEA A III-A : DESPRE N O R M A C A N O N IC Ă A RUGĂCIUNILOR ŞI PSALMILOR ZILNICI (Continuare) Sfîntul Casian explică în această carte slujbele de la ora trei. încolo. 12— 13). care să acopere lipsurile proprii şi pe ale semenilor săi. Iar în ceasul al nouălea s-a pogorît la iad şi a izbăvit pe cei închişi acolo şi s-a desco­ . şase şi nouă. fiindcă îi susţin îngîmfarea şi nesupunerea şi nu ispăşirea şi iertarea (cap. După regula pahomiană. iar aceştia nu au voie să-l primească alături de ei pînă ce n-a primit iertarea de la stareţ. concomitent cu munca. unul cu altul. fără să ştie dacă bucuria finală se datoreşte uneia sau alteia dintre aceste două categorii de activitate (cap. Totul se face cu o deplină dăruire de sine şi Sfîntul Casian aminteşte cum laudă David proorocul jertfa de bună voie (în Ps. De asemenea cel ce a fost oprit de la rugăciune nu are voie să se jo a g e cu cei curaţi. după rînduiala mînăstirilor din Palestina sau Mesopotamia. în ceasul al şaselea s-a jertfit Mîntuitorul pentru neamul omenesc. monahii se întorc în chilie şi încep imediat munca şi rugăciunea. 53. 6 şi 118.

Aceste evenimente întîmplate în aceste ceasuri de rugăciune sînt mai numeroase . privind pe cei care întîrzie de la slujbă. adică la sfîrşitul veacurilor. mulţi călugări se întorc la chilii după slujba de dimineaţă. La sfîrşit istoriseşte pilda cu anga­ jarea dis-de-dimineaţă a lucrătorilor viei (Matei 20. Slujba de dimineaţă. căzînd în păcatul pe care au vrut să-l evite Părinţii. jertia de seară». care au adăugat slujba de dimineaţă. fiindcă se respectă în Apus şi a fost iniţiată chiar în vremea sa în mînăstirea din Betleem. de asemenea. ceasul întîi. Unele mînăstiri încă n-o primiseră pînă în vremea Sfîntului Casian. la ora şase dimineaţa şi astfel : Cele patru ceasuri cu slujbele de seară şi de noapte. Sfîntul Casian. au păstrat rînduiala de la slujba de dimineaţă cu psalmii 50. Jertfa rugăciunilor noastre e simbolul «Jertfei de seară». pe care bătrînii l-au reglementat în Răsărit. ca să se culce din nou. 2). păstrîndu-se tot timpul pregătiţi de luptă împotriva atacului zilnic al diavolului (cap. pedepsiţi cu dojană şi pocăinţă.DESPRE A Ş E Z A M IN T E L E M iN A S T IR E Ş T I Ş I DESPRE CELE 8 P A C A T E P R IN C IP A L E 73 perit sutaşului Corneliu taina chemării neamurilor. au completat numărul de 7 al laudei Domnului. După Sf. După unele rânduieli. scrie Sf. mai constată. Casian. ca tămîia înaintea Ta : Ridicarea m îinilor mele. odihna măcar de o oră pe fiecare noapte trebuie . este săvîrşită la scurt timp după sfîrşitul psalmilor şi rugăciunilor de noapte. Cauza a fost prelungirea răgazului de somn pînă la la ceasul al treilea. care nu mai lasă asceţilor decît cam două ore pentru odihnă. Egiptenii îşi prelungeau privegherile pînă după terminarea slujbei. încheindu-se apoi cu pri­ vegheri zilnice. împreună cu cea dinaintea culcării amin­ tită in cartea a IV-a (18. dar fusese primită ca regulă cu autoritatea Părinţilor din Răsărit. 2 : «Să se îndrepteze rugăciunea mea. 4— 5). noi le-am amintit aici pe cele principale istorisite de Sf. care au recomandat ceasul întîi. Sfîntul Casian mai precizează că bătrînii. pe care orientalii îi rostesc la sfîrşitul slujbei de noapte) (cap. 146). 149 şi 50. prin ridicarea mîinilor pe cruce. Sfîntul Casian leagă apoi ridicarea mîinilor pe cruce de înălţarea noastră la cer cu Domnul. 3). pe care o aminteşte Sfîntul Casian. Ceasul al treilea însemnînd ora nouă dimineaţa s-a intercalat între această oră şi somnul de la sfîrşitul nopţii. 6). 118. că în Provence. potrivit învăţăturii proorocului David : «De şapte ori pe zi te-am lăudat pentru judecăţile dreptăţii Tale /» (Ps. Casian. se arată asprimile privegherilor de o noapte întreagă. 1). recitind psalmul 140. făgăduită de EI şi aminteşte rugăciunile zilnice — toate cu multe locuri din Scriptură. care indică slujba de dimineaţă. El îi dă o mare importanţă. care reproşează monahilor contemporani cu sine oarecare delăsare la orele de rugăciune (cap. Casian. 62 şi 89 (pe cînd în Occident sînt menţinuţi psalmii 148.

In această carte. nu se mai rostesc psalmii obişnuiţi. cei şubrezi sau cei care vor (cap. Casian arată condiţiile în care sînt primiţi în mînăstire cei care «se întorc la Dumnezeu». CARTEA A IV -A : DESPRE RÏNDUIELILE CELOR CARE R E NU N ŢA L A LUME Pregătirile de luptă ca pe stadion (I Cor. La aceasta se mai adaugă şi faptul că duminica se săvîrşeşte o singură slujbă dumnezeiască înainte de prînz. Iar la masa de prînz şi de seară de sîmbătă şi duminică. cel ce micşorează oboseala trupului — aşezîndu-se pe pămînt sau pe scaunele joase. Casian mai aminteşte că s-a stabilit încă din epoca apostolică să se păzească veghea de vineri noaptea spre sîmbătă. începînd cu banii. după care. 12). deci nu ca regulă generală. — priveghiu păzit în tot Răsăritul cu sfinţenie — . Aşteptarea acestei zile face mai puţin simţit postul săptămînii următoare (cap. Această dezlegare este foarte preţuită după postul de cinci zile pe săptămînă. sîmbăta urmează acolo şi dezlegarea postului. şi participînd la ea numai pelerinii. Sf. De asemenea «v o r trebui plătite cu o dobîndă mai mare veghile.74 S F ÎN T U L IO A N C A S IA N păstrată pentru a putea petrece toată ziua în lucru şi în îndeplinirea îndatoririlor de rugăciune şi meditaţie. ci numai o singură rugăciune. Sfîntul Casian îi combate) (cap. de mai mult de cinci mii de călugări. sau la sărbători. 7). încît numai înţelegerea temeliilor acestor începuturi explică înălţarea ia atît de sublime culmi de desăvîrşire (cap. începuturile renunţării şi ascultarea absolută sînt aşa de greu de suportat.· apoi este despuiat de toate bunurile. de-a lungul unui an de zile. care însă nu sînt primiţi de mînăstire şi . pentru o cauză accidentală . ci întâmplătoare. masa de seară nefiind obişnuită la monahi. Sf. totul fiind săvîrşit cu mare solemnitate. 10— 11). după rînduielile egiptene şi ale tabenesioţilor. se găseşte în Tebaida. dimpotrivă. în care se cuprind şi slujbele de la al treilea şi al şaselea ceas. a căror mînăstire. 24— 26). la adăpost de somnolenţa minţii şi de toropeala spiritului. (Apusenii nu admit această dezlegare. datorită sărbătoririi Învierii Domnului. 9. pe motivul că Sfîntul Petru a cerut Bisericii din Roma să-l ajute prin post şi rugăciune într-o sîmbătă. care vor fi prelungite fără socoteală şi întrecînd măsura pînă la ziuă şi. 8— 9). în care a avut o dispută publică cu Simon M a gu l— . îşi petrece veghile într-o încordare mai mare a minţii» (cap. 1— 2). Cel ce vrea să înceapă noviciatul este oprit la poarta mînăstirii timp de zece zile şi supus la tot felul de umilinţe şi jigniri .

încît nu ne mai putem stăpîni pornirea de a izbucni în cuvinte şi gesturi mînioase» (cap. 8) şi deschizîndu-şi conştiinţa. pe care-1 îmbracă (cap. decît dacă l-ar momi prin îngîmfare. este socotit ca vrednic de a face parte din ceea ce se numeşte viaţa într-o mînăstire) (cap. în total dezacord cu nepăsarea. . biruindu-şi vrerile (cap. «Diavolul atît de dibaci în nici un alt chip nu l-ar putea înşela şi aduce la poticnire pe tînăr. care îndrumează zece tineri. umplînd chilia de bunuri şi umblînd cu inele preţioase în mîini. adică cu obştea fraţilor (3— 5). Totul se face potrivit dispoziţiei celui mai mare — chiar felul de veşminte. 11). Stăruind pe calea bună. Ascultarea este virtutea socotită mai presus de orice . . aşa încît să mărturisească tot ce gîndeşte. Dacă s-a dovedit a fi nesupus şi neascultător. ne umplem de atîta mînie. rog ojin ă . Deşi unii aduc în mînăstire venituri. cojoc. Acum este pregătit să se înalţe pe culmile desăvîrşirii. sandale. şi nimeni nu umblă după o muncă mai productivă. la porunca stareţului mînăstirii (cap. ruşinos sau de laudă. 12). 7). bun sau rău. Apoi Sf. care depăşesc nevoile personale. 10). deci. preţul a trei dinari.DESPRE AŞE ZA M INTE LE M ÎNĂSTIREŞTI ŞI DESPRE CELE 8 P AC ATE P R IN C IPA LE 75 continuînd cu alte bunuri şi chiar cu propriile veşminte. nefiindu-i îngăduit să aibă în chilie lucruri. Sfîntul Casian osîndeşte pe cei care. Regula ascultării este păzită cu atîta străşni­ cie. în afară de tunică. nimeni nu se îngîmfă şi n-are în chilie mai mult de două pîinişoare. îl fac să constate că «numai cu un deget de şi-ar îngădui cineva să atingă vreunul din lucrurile fără va­ loare. (Sfîntul Casian nu insistă asupra unor părţi care nu se pot aplica în Galia. i se restituie hainele. sau poftă de mărire. care are sarcina primirii străinilor şi oaspeţilor şi pe care-1 ajută în această sarcină. 13— 15). «De asemenea. Apoi este dat în seama altui bătrîn. cel de in. 6). 16). încît tînărul nu-şi satisface nici nevoile fireşti fără cunoştinţa bătrînului. toţi se cred străini de toate şi fiecare se socoteşte mai degrabă întreţinutul şi servitorul mînăstirii. De aceea va aminti numai ce este valabil în toate regiunile pămîntului şi care. să-şi ascundă gîndurile» (cap. pe care le pomeneşte fără cruţare (cap. fiindu-i luate veşmintele mînăstirii şi este alungat (cap. Casian descrie pedepsele pe care le primesc călugării egipteni pentru diferite mici greşeli. decît să-şi atribuie dreptul de stăpîn asupra vreunui lucru». este îmbrăcat în haina călugărească şi este încredinţat timp de un an unui bătrîn. pelerină. cu care sînt privite păcate cu mult mai mari şi numeroase ale celor din Galia. pentru a se coborî pînă în lipsa şi sărăcia lui Hristos şi a fi pus pe aceaşi treaptă cu săracii. . 9). Monahul nu posedă nimic şi nu foloseşte în vorbire pronumele posesiv. în consens cu acestea. de aceea călugărul iese din chilie imediat cînd a bătut fratele în uşă (cap.

supranumit loan Văzătorul (născut în 305 şi mort către 395. La egipteni nu există o schimbare de serviciu în fiecare săptămînă. deci trăitor în vremea sa. peştişori în saramură. 19— 20). «modele de urmat ca ascultare. «fără să se mai gîndeaScă la nevoia zilnică. Prima istorisire arată ascultarea lui necondiţionată pînă la a executa porunca de a uda zilnic o smicea aproape putredă. varză sălbatică. Serviciile durează o săptămînă pînă la cina de duminică. care sînt închinate Domnului. pentru că aceasta ar împiedica pe unii fraţi de la munca prevăzută de rînduială. . . din apropiere de Lycus. Toţi se feresc să se atingă de orice altă hrană în afară de cea de la masă. sărătură prăjită. tîrg din Tebaida. învinovăţit de risipă a fost oprit de la rugăciune de stareţ. (Cu acest prilej aflăm şi alimentele preferate în mînăstirile egiptene : tulpini de praz. îl vedem executînd imediat porunca bătrînului de a arunca pe fereastră unicul vas cu grăsime al chinoviei. după patruzeci de ani de pustnicie). chiar de ţi-ar prisosi banii. în nici un chip nu mai poate fi găsit sau înlocuit cu altceva bunul pierdut». Această pildă a întărit în credinţă pe fraţii săi. în tot Orientul. la slăbiciunea trupului. măsline. La egipteni şi mai ales la tabenesioţi se păstrează o tăcere absolută la masă şi superiorul celor zece le face semne pentru cele necesare. Sf. în continuare. la lipsa de bani. darmite lucrurile lor. Casian istoriseşte următoarea întîmplare. de care dau socoteală nu numai economului. pentru cei ce se ostenesc să atingă culmile cele mai înalte». unde. Prin ele se opresc convorbirile de prisos şi nefolositoare. la strîmtorările şi greutăţile unui pustiu uscat. Sf. pe rînd. 21). intr-un caz de lipsă de lemne (în cap. chiar şi de fructe prin grădini ori livezi (cap. Dintre aceştia a ales pe stareţul loan. S-a întîmplat că chiar economul a scăpat printre degete trei boabe de linte cu apa cu care le spăla. incit se întrec unii pe alţii prin smerenie. numiţi de ei «menomena» (cap. Casian aminteşte că citirile în timpul mesei au venit de la regula capadociană. ci chiar Domnului. în cea de a doua. ca să se facă un copac umbros. 17— 18). (cap. împăratul Teodosie n-a plecat într-un război. spală picioarele celor ce au venit pentru eîntarea psalmilor şi primesc binecuvîntarea de la aceştia. 22). Aceeaşi . pentru ca apoi. Gasian înfăţişează cîteva chipuri de monahi celebri din Răsărit. Sfîntul Casian dă şi un exemplu dé jertfelnicie. fraţii îşi îndeplinesc. datoriile cu atîta zel şi ascultare. pînă n-a primit încurajare din răspunsurile lui profetice. — ceea ce arată că sînt convinşi cu adevărat că nici chiar ei înşişi nu-şi mai aparţin lor. luni dimineaţa să dea în primire obiectele de folosit. cînd cei care vor fi schimbaţi.76 S F ÎN T U L IO A N C A S IA N Sf. tăiate odată pe lună. din care se poate înţe­ lege ce importanţă se dă faptului de a se păstra cu sfinţenie orice din avutul mînăstirii.

care voia să-şi sfîrşească zilele într-o mînăstire. 27— 28). A fost însă recunoscut de unul dintre mulţii ucenici ai săi. înarmeze şi pe cei bătrîni să-i îmboldească la smerenie desăvîrşită». fraţii săi mai mici l-au adus din nou la conducerea mînăstirii. El sfîrşeşte aceste istorisiri eu un înalt exemplu de smerenie. ca urmaş al lui (cap. care este smerenia lui Hristos (cap. a acceptat suferinţele acestuia în mînăstire. A fost primit cu greutate. Fără să se întristeze de o îndeletnicire atît de nepotrivită cu demnitatea lui de altădată. stareţul unei mînăstiri foarte mari din apropierea oraşului Panefisis. .DESPRE AŞEZAMTNTELE M ÎN Ă S T IR E Ş T I ŞI DESPRE CELE 8 P A C A T E P R IN C IP A L E Ţf urmare fericită a avut-o îndeplinirea poruncii de a rostogoli un bolovan uriaş. unde nădăjduia că nu se auzise de el. la porunca stareţului l-a aruncat chiar în rîu (de unde a fost salvat de ceilalţi fraţi). — împlinind prin această ascultare fapta Patriarhului Avraam. iubind pe Dumnezeu mai mult decît pe propriu-i fiu şi. care. pe care. Casian din Betleem. Tot contemporan cu el a fost Patermuţius. necunoscut de nimeni şi. care. Fără voia lui. 22. «trăită nu de un începător. istorisită în Facere. veniţi să viziteze Ierusalimul. murind stareţul mînăstirii. (Sf. ca un bătrîn prăpădit. unde a fost iarăşi recunoscut de ucenici de ai lui. 30— 31). după fuga lui. După aceasta. a fost ales conducătorul ei. A avut o ezitare să i se adreseze din pricina hainelor şi muncii curioase pentru el. se bucurase a-1 fi aflat în sfîrşit. — «ca o cetate aşezată pe munte» (Matei 5. Casian n-a introdus de la sine elementul miraculos. unde «plîngea amarnic că a fost despuiat din pizma diavolului de traiul vrednic de umilinţă. fiind admis să fie primit în mînăstire cu copilul său. ci de un monah desăvîrşit şi stareţ. 23— 26). producînd spaimă în toată mînăstirea. cînd fraţii au înţeles că cel dispreţuit de ei.» . a fost trimis să vîndă unul cîte unul. va putea pe cei tineri să-i. l-au căutat prin tot Egiptul. A l treilea exemplu dat a fost acela al unui demnitar care. chiar noaptea. deşi păzit tot timpul. şi aceste trei exemple de ascultare nu sînt impresionante prin miraculos. care. săvîrşea pe furiş cele mai umilitoare munci ale altora. a fugit din nou cu o corabie. era marele stareţ a cărui faimă umpluse Egiptul. Aprins de aceeaşi dorinţă arzătoare de a vieţui în smerenie. . Pinufius. zece coşuri. de astă dată în Palestina. 14) — şi a fost iarăşi adus la mînăstirea sa cu mari rugăminţi (cap. îndelung căutat. venind cu mare ardoare în mînăstire. a fugit pe ascuns îmbrăcat lumeşte spre depărtatele ţinuturi ale Tebaidei. dar apoi i s-a aruncat la picioare. ca să poată trăi în umilinţă într-o altă mînăstire a tabenesioţilor. a ajuns la adevărata nobleţe. . unde însă. ci prin moral) (cap. alături de îngrijirea grădinii. A ajuns tocmai la mînăstirea Sf. 29).

nimic din cele ce te-ai rupt cînd ai renunţat la lume şi. vrerile şi dorinţele noastre nu mai slujesc poftele noastre. dar . 2. şi Care a zis : «C e l ce nu-şi ia crucea lui şi nu-M i urmează. Găteşte-ţi sufletul pentru ispită (Inţ. ca «punînd mîna pe plug. «Ochii sufletului sînt aţintiţi acolo unde trebuie să nădăjduim în fiecare clipă că vom pleca» (cap. căci «m întuit va fi cel ce va răbda pînă la sfîrşit» (Matei 24. Rămîi în sărăcia pe care ai făgăduit-o în faţa lui Dumnezeu şi a îngerilor. niciodată. îi v e i zădărnici încercările primejdioase. 32— 33). care să-i asigure şi pe ei şi pe el că angajamentul luat nu este greşit (cap. «să nu zideşti iarăşi ceea ce ai dârîmat» (Gal. Vicleanul şarpe păzeşte necontenit călcîiul nostru . Sir. dacă nu te vei ruşina să-i dezvălui bătrînului orice (cap. în Care a murit pentru lume şi Carele trăieşte în el. . dar pedepseşte la fel pe cei care nu se sinchisesc şi nu dau roadele cuvenite unei făgăduinţe făcute. nu este vrednic de M ine» (M atei 10. Renunţarea la lume însemnează primirea crucii şi a mortificării. Străpungând trupurile noastre cu frica de Dumnezu. 62). 34— 35). aflăm partea sublimă a cărţii. 36— 38). 38). la primirea în mînăstire a unui frate şi cuprinde într-o formă de nedescris următoarele idei principale : La cererea de intrare în mînăstire fratele a fost oprit la poartă pentru ca să se hotărască să rămînă în mînăstire în starea duhovnicească potrivită.78 SFÎN TU L IO A N C A S IA N în capitolele oare urmează (32— 43). de vreme ce Domnul te opreşte să nu te mai întorci din ogorul lucrării Evangheliei. Poftele şi îmboldirile trupeşti vor fi ucise în felul următor : «Să nu mai iei din nou. fiindcă nu mai trăieşte cel ce o primeşte. . Ea este redată ca rostită de stareţul Pinufius. de a-L sluji cu adevărat. «Să nu cobori de pe acoperişul desăvîrşirii». La această vină de neiertat participă şi cei care primesc pe frate fără cercetare. care ţintuieşte vrerile şi dorinţele noastre după Legea Lui. după cuvîntul lui David (Ps. 120). ci Hristos. 118. Răstignirea noastră face frica de Dumnezeu. 1) şi nu spre odihnă. cum L-a ţintuit pe cruce pe Domnul pentru păcatele noastre. Căci Dumnezeu răsplăteşte cu slava veşnică pe cei care i se devotează cu adevărat. ci mortificarea lor. căci «poarta este strîmtă şi îngustă este calea care duce la viaţă şi puţini sînt cei ce o află» (Matei 7. cu care se şi încheie şi care arată ce este In realitate monahismul — cunoscută în toată lumea creştină. să te uiţi înapoi» (Luca 9. Prin ardoarea credinţei şi deplina umilinţă ai călcat în picioare mîndria . la ticăloasele şi pămînteştile pofte ale acestei lumi. 14) şi «m u lţi sînt chemaţi. 18). 2. spre a te îmbrăca din nou cu haina părăsită . linişte şi desfătări. 13).

20. ca un surd. 3. fiindcă este imboldul lor. Nenumăratele semne ale smereniei. cu ideea că tot binele depinde de smerenia şi îndelunga răbdare a monahului. pe cînd dispreţul şi supunerea de toate duc la smerenie. 14— 15). la groaza de lume. care duce la uitarea părinţilor. începînd cu ascultarea bătrînului. 36— 38). ca să nu păcătuiesc cu limba mea. după ce ai ales desăvîrşirea (cap. făcîndu-te nebun ca să fii înţelept pentru lumea aceasta (I Cor. 16). ci de la puţini şi chiar de la unul singur. spre a nu fi atras de răul pe care-1 osîndeai înainte. 37. e bine să se respecte trei reguli : Să nu vezi decît ce face cel pe care l-ai ales ca model. Ap oi arată treptele şi ordinea desăvîrşirii : Frica de Dumnezeu este începutul şi paza căii desăvîrşirii. se pot rezuma la zece. Acum începe descrierea luptei împotriva satanei şi a operei lui. 39). Dacă ţi se aduc ocări sau jigniri. Sfîntul Casian continuă cuvîntarea stareţului Pinufius. te vei înălţa la dragoste şi nu te va mai stăpîni teama. în acest scop e bine să se caute şi pilde de urmat şi de viaţă desăvîrşită. Respectă şi aceasta a patra regulă împreună cu Apostolul. 2— 3). cînd a stat păcătosul împotriva mea. nu de la mulţi. După ce ai atins-o cu ade­ vărat. nu de ale celorlalţi (cap. . Amuţit-am şi m-am smerit şi nici de bine n-am grăit» (Ps. cîntînd versetele psalmis­ tului : « Păzi-voi căile mele. 42) şi o sfîrşeşte cu un rezumat pe temele : Frica de Dumnezeu — căinţa mîntuitoare — dezlipirea de bunuri (sărăcia) — smerenia — mortificarea vrerilor — stîrpirea patimilor — virtuţile — curăţia inimii — desăvîrşirea dragostei apostolice (cap. Cu aceasta Sfîntul Casian socoteşte terminată pregătirea războiului lui Iisus Hristos. 43). păcatele. 40— 41). ci iubirea binelui însuşi şi bucuria pe care ţi-o dă virtutea (cap. înăbuşeşte-ţi pornirea de a răspunde. pus-am gurii mele pază. Nu e uşor păcatul de a te îndruma spre nedesăvîrşire. care n-aude nimic. 18) (cap. Urmînd sfatul Psalmistului de a te face ca omul care nu aude şi nu are în gura lui mustrări (Ps.DESPRE A Ş E Z Â M IN T E L E M ÎN Ă S T IR E Ş T I Ş I DESPRE CELE 8 P A C A T E P R IN C IP A L E 79 putini aleşi» (Matei 20. Treci pe lîngă ce auzi de la un ne­ supus şi cîrtitor.

La această regulă. îngreuind şi duhul o dată cu trupul. O va face după tradiţiile anahoreţilor egipteni. nu are toate înzestrările şi virtuţile. De aceea. ne vom învrednici prin curăţia inimii. 3). oricît de mare ar fi. sau al cenodoxiei . vom putea trece îndată şi prin apa virtuţilor. al c urviei . al patimii de bani . 65. adică al neliniştii. al mlniei. trecînd nevătămaţi prin focul patimilor. al trufiei». de care ne-am putea învrednici. să iim scoşi la mîngîierea desăvîrşirii» (cap. după făgăduinţa dată de Domnul proorocului Isaia (45. mai adaugă pe aceea a Sfîntului Antonie. cit şi cantitatea hranei. atît felul. înfrînarea de la mîncare se bazează şi pe tăria sufletului şi pe starea trupurilor. ca să-l numim mai potrivit. sub care se înţelege zgîrcenia. ci una princi­ pală şi pe celelalte să le caute la alţii. 11). care cuprind «o minunată expe­ rienţă a stăpînirii de sine şi o desăvîrşită cumpănire în judecata lor» (cap. să pornim lupta împotriva celor opt păcate şi anume : Primul. stropiţi de roua leacurilor duhovniceşti. al şaselea. al patrulea. «A stfel. sau. precum spune profetul (Ps. dacă la rugile noastre ne va da Dumnezeu putere. descoperită totuşi prin predaniile bătrînilor.P A R T E A A II-A ÎNCEPUTUL DESCRIERII LUPTEI CARTEA A V -A : DESPRE DUHUL LĂCOMIEI (ŞI ÎNCEPUTUL DESCRIERII LUPTEI) Sfîntul Casian începe cartea a cincea. al des­ curajării. care stinge aceste patimi şi. al doilea. V a cerceta cauzele. 2— 3). 1— 2). care ard cumplit sufletele noastre. Principala gre­ şeală rămîne însă îmbuibarea fără măsură cu carne şi vin după pofta trupească. al slavei deşarte. să ne silim a-i urma pe aceia care le-au deţinut mai deplin» (cap. adică al îmbuibării de mîncare . al treilea. De aceea «pentru dobîndirea acelor bunuri. ca să pătrundă firea lor subtilă şi ascunsă. al şaptelea. nu trebuie să se bizuie numai pe judecata lui. aţîţa focul primejdios al patimilor (cap. al iubirii de arginţi. cu următorul program : «După cele patru cărţi rezervate Rînduielilor mînăstireşti ne-am hotărît. al optulea. ambele fiind diferite la oameni. al tristeţii . tocesc ascuţimea minţii şi. citind pe . Sfîntul Casian insistă pe larg asupra acestui punct. cel al lăcomiei. sau al dezgustului inimii . deoarece un om. care ne învaţă că monahul care a dobîndit o măsură proprie de discer­ nământ. 4). 5). al cincilea.

In felul acesta micşorăm fapta gurii şi a pîntecelui. . să mă fac netrebnic». Aceasta e «regula» luptei. 9. Sfîntul Duh şi harul dumnezeiesc ne va ajuta să potolim poftele trupeşti. ci trebuiesc adăugate şi celelalte virtuţi sufleteşti. 4. ci îm i chinuiesc trupul şi îl supun robiei. în I Cor. . . 13— 16). cît imputată ca p ova ră . tot astfel şi monahul trebuie să-şi concentreze toată atenţia numai asupra biruinţei supreme. iar ţinta este răsplata cerească. ci şi prin vegheri şi căinţa in im ii. Lupta duhovnicească o dă ca să chinuiască şi să înrobească trupul său. nu ca o dorinţă a sufletului». cele trecătoare îşi vor afla locul lor redus. 10. 10— 11). istovit de lipsa hranei să nu mai poată face faţă sarcinilor duhovniceşti (cap. Astfel. aşa mă lupt cu pumnul. Casian. Manifestând preferinţele noastre pentru virtuţi şi dragostea pentru hrana cerească. Rînduiala cea mai bună a hranei zilnice. 9). . Căci acestea sînt mai greu de cucerit şi cine nu biruieşte lăcomia pîntecelui. a săvîrşit călătoria şi a păzit cre­ dinţa (II Tim. 26— 27. încununate cu contemplarea divină. nu lovind • — actntul loan Casian . ca o primă biruinţă în întrecerile olimpice. 13) — (cap. 7) şi poate declara : «De acum mi s-a gătit cununa drep­ tăţii. ca antrenamente . Aceasta însă. fără să lovesc in aer. El. 6). care luptă după regulă. nu le va putea dobîndi (cap. nu ca la întîmplare . el ne va zice : «N u v-a cuprins o ispită. flămînzirea nemăsurată ducînd nu numai la slăbirea trupului. mai uşoare. acest mare atlet al lui Hristos. fără ca trupul. pe care m i-o va da Domnul în ziua aceea. care deschide porţile stadionului despre care vorbeşte Apostolul. ca să recunoaştem că hrana ne este îngăduită nu atît spre plăcere. deci ca o trebuinţă a trupului. Sfîntul Casian mai spune că pentru păstrarea curăţiei duhului şi trupului nu e de ajuns înfrînarea de la mîncare. 4. Ca şi în jocurile olimpice. propovăduind altora. Urmarea este că «trebuie mai întîi să biruim pofta pîntecelui şi să ne uşurăm sufletul. după pregătirea cu cele olimpice. modeste şi nu a postului greu la intervale de timp. nu numai prin postiri. Urmează apoi comparaţia luptei cu diferitele păcate cu acelea mai grele din stadion. năzuind spre Ierusalismul ceresc. Poftele cărnii şi pornirile pătimaşe ale sufletului nu vor putea fi înfruntate de cei ce sînt «robi ai cărnii». 14). care să fi fost mai presus de puterea omenească» (I Cor. 12). care-1 face apoi vrednic să înfrunte chiar duhurile rele. unde privirile sînt aţintite numai spre ţinta care aduce laurii slavei. Sf. ne învaţă Sf. 13. Prin posturi şi biruinţă asupra cărnii răzvrătite.DESPRE A ŞEZAM INTELE M ÎNĂSTIREŞTI ŞI DESPRE CELE 8 P A C A T E PR IN C IPA LE 81 Sf. 6— 8). Dreptul Judecător» (II Tim. ci şi a puterii rugăciunii (cap. ca nu cumva. Aşa s-a asigurat că a luptat lupta cea bună. de unde rezultă disciplina şi ordinea lupteii duhovniceşti (cap. Apostol Pavel. zice : «Eu aşa alerg. Apostol Pavel : « Grija de trup să n-o faceţi spre pofte» {Rom.

Sf. 6. ci împotriva domniilor. pentru a asigura liniştea şi odihna oaspeţilor (cap. fiind uşor de gătit şi ieftină. 27). Hrana cu pîine era socotită drept cea mai ieftină şi uşor de dobîndit şi deci a celor mai renumiţi asceţi. La întrebarea de ce se trece aşa de uşor peste re­ gulile de post zilnic. Monahul trebuie să se opună necumpătării. iar celălalt. Casian aminteşte cele mărturisite de marii anahoreţi. împotriva duhurilor răutăţii. înainte de moarte. După plecarea oaspeţilor va recupera ce a pierdut printr-un post mai crîncen. şi uneori. fiindcă această nestăpînire dă drumul clocotului poftelor trupeşti mai mari (cap. actul acesta vădind cenodoxie — slavă deşartă. 15). ca să mănînce împreună (cap. răspîndite în văzduhuri» (Efes. ştiind că totuşi. monahul nu trebuie să umble după mîncări nefolosite de alţii. pe care îl invita la chilie. pretutindeni unde soseau Sfinţii Casian şi Gherman. 12) — (cap. un pelerin. la sosirea din Betleem în Egipt. Postul trupului trebuie extins la acela al sufletului. 20). Căci după Părinţi. mîniat (cap. In felul acesta inima poate ajunge lăcaşul lui Dumnezeu şi templu al Duhului Sfînt şi al lui Iisus Hristos (Efes. şi somnului fără regulă. în trecere pe la mînăstire. 24— 26). li se oferea de mîncare. n-am făcut vrerea mea şi n-am . cîtă vreme M irele este cil ei ?» (Matei 9. Ca modele de «post sufletesc». — nici o picătură. la biserica apropiată. neavînd nici un oaspete toată săptămînă căuta duminica. le-a spus el gemînd. Păstrînd legea ospitalităţii. 23). trebuie să li se arate însă omenie şi dragoste şi nu înfrînare aspră. Căci în oaspeţi el vedea pe Hristos şi «p o t oare tiii nunţii să fie trişti.82 S F ÎN T U L IO A N C A S IA N în gol. adică mâncării sau bău­ turii în afară de masă. « lupta noastră nu este îm potriva trupului şi a sîngelui. 3. Sfîntul Casian recomandă o hrană care potoleşte poftele aprinse. că dragostea îl obligă să calce această rînduială. Fraţilor. afară de miercurea şi vinerea. ţinută spre folosul său sufletesc. cel dinţii că soarele nu l-a văzut niciodată miînüînd. le-a mărturisit că n-a mâncat nicio­ dată singur. oricît de mică — . un bătrîn le-a răspuns. iar altul. 21— 22). Intr-adevăr. A v v a Paesius era implorat de ucenici să le lase un cuvînt de desăvîrşire : « Niciodată. ci în acele duhuri rele care-1 stăpîneau. 17— 19). un bătrîn a mîncat de şase ori într-o zi cu vizitatorii lui . el proclamă această bi­ ruinţă. 16— 17) — (cap. Reţinîndu-ne şi de la păcate activăm şi postul trupesc. care înlocuiesc hrana adevărată a pîinii cereşti. împotriva stăpîniilor şi împotriva stăpînitorilor întunericului acestui veac. fiindcă cele opt păcate îi pot oferi alimente nefericite şi vătămătoare. A v v ii Paesius şi loan. anahoret.

stăruind în rugăciune timp de şapte zile şi şapte nopţi. oricît de istovit era de oboseală. el le-a răspuns că cei ce doreşte să pătrundă tainele Scrip­ turilor. ca să te cufunzi intr-un somn fără de folos !» (cap. iar tu te lipseşti de aşa lumină. le-a aruncat în foc. care întunecă ochii minţii. Părintele Mahete nu cădea nicodată în toropeală. Casian. i-a oferit-o imediat. 35). Aceasta a învăţat-o Sf. A lt frate. într-un cin al anahoreţilor. îl păstrează în inimile lor. a aflat . De asemenea a demonstrat că diavolul este sprijinitorul convorbirilor deşarte şi potrivnicul celor duhovniceşti (cap. Dar în ascuns s-a dus şi a clădit altă chilie cu mare trudă pe care. 28). după ce s-au curăţat de toate patimile. dar adormea imediat ce auzea vreun cuvînt de defăimare. Trecînd la «postul speculativ» Sf. ci prin sîrguinţa minţii şi încordarea inimii pentru îndepărtarea valului patimilor. chipurile lor să nu-1 cheme înapoi în lumea de care a fugit (cap. 33— 34). «pătrund în singurătăţile adinei ale pustiului. Ioane. care dobîndise cunoaşterea Scripturilor mai mult prin curăţia inimii. A colo s-a dus pentru locuinţă la Arhebius. Tot stareţul Teodor i-a reproşat Sf. a oferit-o după aceea altor asceţi cu cele de trebuinţă. care. la rugăciune. primind un pachet de scrisori de la rude — printre care tatăl şi mama lui — şi prieteni. 30).DESPRE A ŞE ZA M INTE LE M ÎNĂSTIREŞTI ŞI DESPRE CELE 8 P AC ATE P R IN C IPA LE 83 învăţat pe nimeni ceea ce n-am făptuit eu mai în tîi» (cap. o va face nu prin citirea lucrărilor comentatorilor. Arăta prin aceasta că monahul era supus aceloraşi slăbi­ ciuni. de asemenea. ajunşi la virtuţile smereniei şi sărăciei de bună voie. In continuare arată cum postul lăuntric devine o ofrandă plăcută lui Dumnezeu cînd este desăvîrşit de roadele dragostei. dar nu pot ajunge la lumina adevărului (cap. revăzînd numele celor ce-i scriseseră şi amintindu-şi. 31). ca să zidească pe ascuns pe a treia pentru sine. Tot Arhebius este dat ca model de dragoste filială la cel mai înalt nivel. se reped să explice Scripturile. fără a se îngriji cit de puţin de neprihănirea minţii. Casian aduce pilda stareţului Teodor. pentru ca nu cumva. judecind pe alţii (cap. căci a ajuns la lămurirea unei probleme foarte complicate. ca să se lupte cu demonii într-un război înfricoşat» — într-o insulă pustie de nelocuit. lingă Diolcos. care fiindcă pleca pentru cîtăva vreme. Cei mai mulţi. Casian în Nordul Egiptului. sau la vreo convorbire spirituală . pentru care nu trebuie să păcătuiască. Răspunzînd la întrebările unor fraţi asupra posibilităţii de a pătrunde sensurile scripturistice adinei. Acelaşi Părinte a fost silit să binecuvînteze uleiul mirenilor şi să primească o pătură pe care le refuza. lîngă malul mării. sau fără rost (cap. 29). 32). Fiu al unei familii nobile. cîţi oameni grăiesc în acest ceas cu Dumnezeu şi contemplîndu-L. care se pregătea să se odihnească după slujba mare : «O. lipsită total de orice hrană şi chiar de apă. cu tot ce era în ea.

ca şi cînd ar muri în fiecare z i» (cap. s-au rătăcit şi au fost găsiţi morţi. presăraţi cu nisip şi «cu smochinele păstrate neatinse. Casian dă alte exemple de dragoste faţă de călugărul latin Simeon : Venind din părţile Italiei. Aceştia. să alunge tristeţile. preferind. mai ales. Tot în cadrul asprimii posturilor şi înfrînării legate de dragostea dumnezeiască. a fost întrebat de un bătrîn. să uite de jigniri. lucrarea mîinilor şi. 40). pentru fratele său. Atunci bătrînul i-a adus cele de trebuinţă pentru trai. 36— 39). ca şi cînd ar avea să trăiască în trup o sută de ani şi aşa să-şi pună irîu pornirilor sufletului. La acestea. nu se sfieşte să adauge ştiinţa spirituală. neştiind că lucrarea lui nu folosea nimănui la nimic (cap. fiindcă la birunţă nu ajută numai postul. şi-a însuşit datoria lor şi lucrînd un an întreg ziua şi noaptea a plătit-o. salvînd-o pe maică-sa de deznădejde şi ruşine. adevărata umilinţă. de sigur să-şi dea duhul. să-şi piardă viaţa lor trecătoare. însoţită de rugăciunea împotriva duhului celui mai necurat şi de o adîncită cugetare asupra Scripturilor. 1). cu o experienţă îndelungată. . Casian sfîrşeşte învăţătura despre înfrînarea de la lăcomia diavolească şi dăruirea în dragostea Domnului. cu ce îşi poate cîştiga cele de trebuinţă şi el i-a răspuns că nu se pricepe la nimic din îndeletnicirile fraţilor de acolo. a amintit Sfîntul Casian zguduitoarea întîmplare a tinerilor schitioţi de pe vremea Sfîntului Pafnutie. «Din dragoste pentru Hristos n-a vrut să mai ştie de mama lui. în felul acesta i-a dăruit mijloacele de trai. mama sa era urmărită pentru o datorie de o sută aşi de aur. Sf. Şi el. decît să calce porunca bătrînului» (cap. 41). decît să se atingă de bunul încredinţat. şi să dispreţuiască durerile şi pierderile. Sf. Asaltul se dă pe două fronturi. fiind trimişi de stareţul pustiului Schitului să ducă nişte smochine unui bolnav din iăuntrul pustiului. fără să se ruşineze. Ciprian. la moartea tatălui său. dar cunoaşte limba latină. pergamentele şi uneltele necesare scrisului şi i-a cerut să copieze unele părţi din Sfintele Scripturi în latineşte. CARTEA A V I-A : DESPRE DUHUL DESFRÎNÀRII Lupta împotriva duhului desfrînării începe din primul moment al tinereţii şi se stinge după înfrîngerea celorlalte păcate. necesară la combaterea oricărui păcat (cap. care nu voia să primească nimic de la părinţii într-o stare înfloritoare. ci căinţa inimii trebuie să-i preceadă. cu următoarea poruncă a prea fericitului Macarie : « Monahul aşa trebuie să-şi orînduiascâ postu­ rile.84 S F ÎN T U L IO A N C A S IA N că. şi din aceeaşi dragoste a recunoscut-o din nou». Sf.

Căici e miai presus de fire să trăieşti în trup şi să nu-i simţi ghimpii lui. · dar el face deosebire între abstinenţă şi castitate. care rămîn in starea de feciorie. Ieremia şi Daniil. Experienţa arată că războiul împotriva patimilor desfrînării este mai presus de puterile noastre şi ne este absolut necesar ajutorul lui Dumnezeu. sub pedeapsa morţii. desfrînări. sau din dorinţa împărăţiei lui Dumnezeu. de unde şi izvorăsc păcatele. le micşorează puterea dobîndită prin abstinenţă. 10— 11). ca izvor al v ieţii şi al m orţii (cap. 23). după ce au trăit în întinare. ele nu rămîn necunoscute sfinţilor îngeri şi lui Dumnezeu cel Atoateştiutor (cap. împărtăşania cu trupul şi sîngele Domnului obligă la abstinenţă pe monahi. furtişaguri. scrie Sf. Supri­ marea ispitelor trebuie făcută imediat. care nasc pofta ucigătoare. aşa după cum lăcomia cere absenţa unor mîncări. ori prin sprijinul şi îndemnul fraţilor. virtute pe care o atribuie acelora. poate fi atinsă şi de oei care. Luptătorii din stadion iau tot felul de măsuri pentru abstinenţa. cu trupul şi cu mintea. pottind-o. rudelor şi anumite femei pioase. scrie Sf. mărturisiri mincinoase» (Matei 15. la curăţenie. 7— 9). Abstinenţii. după neîntrerupte exerciţii de antrena­ ment. In Pilde se spune : «Păzeşte inima ta mai mult decît o rice » (4. prin înlocuirea chipului dorit ou acela al mamei. Înăbuşe ispitele cărnii. De aceea harul castităţii face pe oameni egali cu îngerii şi le dă cetăţenia cerurilor (cap. 3— 4). Mintea ajunge la desăvîrşire cînd nu vor mai apărea imagini îmbietoare în timpul somnului — ceea ce este semnul unei boli ascunse în cele mai adinei alcătuiri ale sufletului (cap. deşi ochilor li se aduce această învinuire dreaptă că « oricine se uită ia o femeie. Căci plăcerea vătămătoare. retragerea din lume pentru vindecare. de frica iadului. pricinuită de imaginea vătămătoare. adultere. 2).DESPRE A Ş E Z A M IN T E L E M ÎN Ă S T IR E Ş T I Ş I DESPRE CELE 8 P A C A T E P R IN C IP A L E 85 Vindecarea porneşte de la inimă. 28). atunci cînd mîncau din carnea jertfei de mîntuire (Lev. de care însă nu se pot feri cu totul (cap. dar desfrîul cere singurătatea. în care nu mai simt ghimpii cărnii. de la început. ajung la o stare de curăţie a minţii şi a trupului. că în mînăstiri sînt abstinenţi . Unele dintre celelalte păcate se vindecă prin meditaţie. ca Sfinţii loan din Noul Testament şi profeţii Ilie. a şi sâvîrşit adulterul cu ea în inima lu i » (Matei 5. căci. aşa după cum Legea Vechiului Testament obliga pe evrei. după cuvin tul Domnului : «D in inimă ies : gîndurile rele. ucideri. 7. Casian. totuşi. Chiar dacă gîndurile necurate pot fi ascunse oamenilor. Să . Este evident. care le garantează biruinţa în luptă. 5— 6). Această stare. 19). Casian. ochii nu fac decît să ofere sufletului slujirea lor. 19— 20). alături de pedepsirea trupului şi căinţa inimii.

ori dintr-o hotărîre greşită de a renunţa la lume. 16) — (cap. 4. de aceea Sf. După care ne îndeamnă : «Căutaţi pacea cu toată lumea şi sfinţenia. . Chiar la cei mici. ci mai ales în curăţia inimii. 18— 19). Casian le dezvăluie în forma lor mortală. 14— 16). iar sfinţenia e dovada prezenţei Duhului Sfînt (I Tes. scrie Sf. 17). Şi să nu fie vreunul desirînat sau întinat ca Isav. în aceste ultime capitole). (în scopul de a descrie impresionant slăbiciunile firii căzute.Casian o interpretează astfel : «Nestricăciunea cărnii nu constă numai în îndepărtarea de femeie. fie prin frica de Dumnezeu. Diavolul. însă. Iubirea de arginţi sau dragostea de bani. iar castitatea condiţionează adevărata ştiinţă duhovnicească. Smerenia condiţionează castitatea. străină de firea noastră. îie prin dragostea de castitate» (cap. Sf. sugari. imbolduri ale mîniei şi sensibilitate la nedreptăţile aparente. porneşte la monah. 14. fără de care nimeni nu va vedea pe D om n u l . ci şi din punctul de vedere estetic-moral. Apostolul neamurilor înalţă castitatea la cea mai înaltă cinstire. nu numai din punct de vedere duhovnicesc. 1— 2). din lîncezeala unei minţi bolnave. Poate fi uşor respinsă de la început. Casian. răbdarea şi ferirea de mînie şi de alte patimi. Paza zilei păzeşte sfinţenia nopţii. care păstrează cu adevărat fără stricăciune sfinţenia neîntreruptă a trupului. într-un mod cît mai edificator Sf. Casian îndeamnă pe monahi la necontenitele gemete ale rugăciunilor pentru înfrînarea trupului şi zdrobirea inimii. Vasile a emis o sentinţă aspră în acest subiect : «N u cunosc femeia şi totuşi nu sînt virgin». fiindcă este dovada sfinţeniei. Unele dintre ele sînt . întinde necontenit capcane . se pot observa reacţii ale cărnii. 20— 23). Anumite slăbiciuni fireşti vor fi judecate de Cel Atoateştiutorul şi Judecătorul nostru în lupta noastră împotriva patimilor trupeşti. 3— 8). după ce a pătruns în inimă şi ajunge rădăcina tuturor relelor (cap. smerenia adîncă. .86 S F ÎN T U L ÎO A N C A S IA N oprim de asemenea deşteptarea simţurilor cărnii prin alarma duhului nostru în frica lui Dumnezeu. dar greu de dezbărat de ea. iar veghea de noapte rămîne pentru ea forţa de a pregăti curăţia zilei (cap. pentru ca Duhul Sfînt să stingă cuptorul cărnii încins cu îmboldirile poftelor (cap. 12— 13). pe care Sf. crucea şi amintirea Scripturilor (cap. Postul egal şi măsurat va asigura calitatea curăţiei inimii. . ori dintr-o dragoste căldicică faţă de Dumnezeu. care pentru o mîncare şi-a vîndut dreptul de în tîi născut» (Evrei 12. CARTEA A V II-A : IUBIREA DE ARGINŢI.

nu-i mai place nici hrana. face din el o victimă bună de pradă şi uşor de sfîşiat». . Iar relele. patima îl desparte de turmă şi. încă. regula veghilor şi «crezînd că-şi stinge dogoarea patimii şi o aprinde şi mai mult» (cap. ba. sau să se mînie. pentru care Apostolul declară că lăcomia este închinare la idoli (Col. după cum folosirea fierului pentru uciderea celor nevinovaţi nu trebuie să i se reproşeze Creatorului a toate. unde constată că mijloacele de pricopseală nu prea există. găseşte tot felul de motive pentru opera de capitalizare. dar nu pentru a se deda desfrîului . se vaită că încălţămintea şi veşmintele bune s-au dat altuia şi se fereşte de a mai munci pentru mînăstire. fără oprire. prefăcută. va pieri îndată» (cap. 7. se încredinţează că. pe care nu le-a avut nici înainte. Nu ştie cînd trebuie să se supere. 10). Aurul şi nădejdea cîştigului îi ţin loc de Dumnezeu. 3— 6). se simte obosit şi asuprit cu orice muncă. Căci unele păcate ca iubirea de arginţi sau pizma. Apostol care ne învaţă că « întristarea cea după Dumnezeu aduce pocăinţă spre mîntuire . care să-i păstreze banii ascunşi de la intrarea în mînăstire (cap. Se crede şi se poartă ca un străin de mînăstire şi în fiecare zi îşi face un plan de plecare. după cuvîntul Sf. orice fel de eforturi ar face. răpit din obşte. pentru refacerea neamului omenesc. totuşi sînt provocate de cauze din afară. iar înţepăturile mîniei ne sînt lăsate pentru a ne opune rătăcirilor noastre.DESPRE AŞE ZA M INTE LE M lN ASTIREŞTI ŞI DESPRE CELE 8 P A C A T E P R IN C IPA LE 87 opere ale Providenţei. neglijînd postul. Un călugăr avar. intrînd şi în relaţii cu femei. nici un jurămînt. «de nu va pleca mai grabnic undeva. «Ca o fiară sălbatică. N ici o credinţă. după ce a agonisit o sumă mică. deşi uşoare de ignorat sau ocolit. înnebunit de dragostea de bani . 8).· cleveteşte continuu pe ascuns şi batjocoreşte mînăstirea ca să justifice plecarea (cap. nu sînt temelii pentru desăvîrşire cum par. care. 5) — (cap. nici un furt nu-1 mai interesează. 3. Odată cu sporirea banilor se dez­ lănţuie o sălbatică lăcomie în el. Acum munceşte zi şi noapte în speranţa unui cîştig. nici o minciună. iar întristarea lum ii aduce moartea» (II Cor. Folositoare ne este şi tristeţea. Cu timpul iubirea de arginţi devine vatra încinsă de nestins şi rădăcina tuturor relelor (cap. deşi sînt datorate «bunului plac al unei voinţe nesănătoase şi rele». Se prăvăleşte apoi ca într-o prăpastie pînă în fundul iadului. care-1 împinge spre fuga din mînăstire. fiind sfătuit de stareţ să nu se îngrijoreze de bunuri. 11). 7). nici veşmîntul mînăstirii şi des­ coperă că Dumnezeu nu e numai acolo . Deci nu Creatorul e vinovat de a fi rău folosite împotriva Lui şi a semenilor noştri. spre moarte. 9). Monahul. 10). N ici o virtute nu-1 mai interesează. este pierzătoare.

în irig şi în lipsă de haine» (II Cor. ca să nu facă fricoase şi inim ile fraţilor lui.. cum este inima lu i » (Deuteronom 20. Cel ce doreşte să îmbrăţişeze cu adevărat viaţa de monah să împartă şi să se lepede de toate. 27). ca revenire la dragostea de bunuri. care trebuiesc aflate de fiecare cu sudoare multă şi cu rîvna de a atinge treapta desă­ vîrşirii» (cap. numărul patimilor care ne dau asalt este mai mare decît acela al virtuţilor. a nu renunţa la tot (exemplu : Anania şi Salira. lui Ghiezi din IV Regi 5. Părinţii bătrîni au dezvăluit uneori unele lucruri mult mai numeroase în acest scop în convorbirile lor pentru folosul duhovnicesc al celor tineri şi ele au putut să-i înveţe în tăcere şi cauzele şi modul de vindecare a lor. » (Matei 19. Deci nimeni să nu intre în tagma monahală. . 8). Ascunderea banilor la intrarea în monahism este o oprire la desăvîrşirea evanghelică. «M ai bine este a da. In Epistola către Romană cere o colectă pentru Ierusalim. nu este po­ trivit pentru împărăţia lu i Dumnezeu (cap. 5). 62). Iar cel care pune mîna pe plug şi se uită înapoi (Luca 9. care ne apără. ca să abată şi pe alţii de la desăvîrşirea evan­ ghelică prin îndemn şi pildă ticăloasă căci « bărbatul îndoielnic este nestatornic în căile sale» (Iacob 1. 14). 35). a redobîndi banii de care se lepăd ase (exemplul lui Iuda.. ca să trăiască apoi din muncă şi din colecte de la neamuri. 11. nu înseamnă să opreşti din ce ai. Descoperirea le recomandă : «Cine este fricos . de care se lepădaseră cînd s-au călugărit. 12). 15). 27). Dragostea de bani este descrisă de Părinţii duhovniceşti în trei feluri : Ca patima strîngerii de bani. Casian a lăsat de o parte unele dintre ele. 5) — (cap. iar creştinii din Ierusalim vindeau toate şi le puneau la picioarele Apostolilor (Fapte 22. decît a lua» (Fapte 20. Apostolul Pavel a părăsit tot ce avea. ca să poţi da şi altora. Celor ce pretind că s-au lepădat de lume. pe care nu i-au avut .88 S F ÎN T U L IO A N C A S IA N i-a răspuns : «Dacă tu ai cu ce întreţine pe foarte mulţi. 28) toţi lepădîndu-se de cele avute. «să li se dezvăluie lucruri. 8). dar ezită să se rupă de bunurile pămînteşti. Casian arată că a descris aceste lucruri pentru îngrijirea sănă­ tăţii celor ce vor s-o păstreze. şi ca teamă de sărăcie şi de desconsiderare. du-te şi vinde averea ta şi dă-o săracilor .. Sf.. . De asemenea. căci contravine poruncii catego­ rice : «Dacă voieşti să iii desăvîrşit. 13). . acela să iasă şi să se întoarcă acasă. de ce mă opreşti să am şi eu la fel ?» (cap. pentru ca nu cumva căzînd această carte în mîinile unora nepregătiţi. 21). Totuşi Sf. — Faptele Apostolilor. — Matei 27. In Sfintele Scripturi •se arată osînda grea a fiecărei astfel de căderi : A dobîndi ceea ce nu avea înainte (ex. puţind astfel să se laude cu Apostolul : «în ioame şi în sete.

prins în plasa lăcomiei josnice a bolii patimei de bani. pus în lanţuri. 15. Cei care. Casian se impune de la sine : «Sînt adevăraţi urmaşi ai Apostolilor cei care nu se amăgesc singuri. urmînd să trăiască din munca lor şi nu din banii ascunşi. Dacă vrem să luptăm după regula luptei duhovniceşti să izgonim din inimă acest duşman. (Apostolii socotiţi stîlpii Apostolilor . 21). 20). 1— 4). dacă stăruie în noi dorinţa de bani. 9). ci năzuiesc la o asemenea disciplină şi regulă de viaţă în mînăstire încît se rup cu adevărat dé această lume şi nu mai opresc nimic din cele ce au dispreţuit. Sfîntul Vasile declară senatorului Syncletius. 15— 16) — (cap. Iacob. de asemenea. cu atît mai ruşinos a fi biruitor cu cit poate fi biruit mai uşor (cap. Filipenilor. s-au făcut săraci pentru Hristos de bună voie. aceştia însă păstrau mai departe bogăţiile lor). 22). lui Pavel împreună cu Varnava. pe care o va trimite acolo prin cei mai vrednici (I Cor 16. Tot ast­ fel îndeamnă şi pe Corinteni. Galatenilor le aminteşte că Ierusalimitenii. pe care căutăm s-o satis­ facem (cap. Nu ne foloseşte la nimic sărăcia.DESBRE A Ş E Z A M IN T E L E M ÎN A S T IR E Ş T I Ş I DESPRE CELE 8 P A C A T E P R IN C IP A L E 89 ca şi creştinilor din Macedonia şi Ahaia. purtînd zilnic crucea lui Hristos n-au mai păstrat nimic din bunu­ rile lor. Triumful definitiv este garantat numai monahului. De asemenea să nu risipim zadarnic cîştigul ostenelilor noastre. care a vîndut pe Domnul pentru treizeci de arginţi. este dovada îngrozi­ toare a tiraniei patimii banului. le mulţumeşte. răspunzînd astfel acelora. el a chemat la Hristos pe Galateni . dîndu-le sarcina de a binevesti la neamuri. Chefa şi loan. Trebuind să fie stîrpită patima banilor nu ne foloseşte lipsa lor. şi în închisori. să facă o colectă mai cu rîvnă pentru Ierusalim. a cărui conştiinţă nu este alterată de nici o sumă de bani oricît de mică. împărţind bunurile lor săracilor. nu mai putea să-şi procure cele necesare vieţii misionare şi a mărturisit că lipsa aceasta i-au împlinit-o fraţii din Macedonia (II Cor. 18— 19). nărăvită — şi însuşi pungile încredinţate lui. din ale căror daruri duhovniceşti s-au împărtăşit (Rom. . nu erau ei mai fericiţi ? Apostolul însuşi. adăugind astfel la sărăcia fără voie şi sufe­ rinţa unei voinţe bolnave (cap. 11. care implică dorinţa de bani. 16— 17). la care ne-au constrîns împrejură­ rile împotriva voinţei noastre. 22— 23). Concluzia demonstraţiei Sf. care trăia din banii puşi de o parte : «Şi pe senatorul Syncletius l-ai pierdut şi nici pe monah nu l-ai aflat» (cap. pentru că numai ei i-au trimis cele trebuitoare la Tesalonic. care nu mai respectă nici o regulă şi nu mai are nici o măsură (cap. Iuda. «cînd era vorba de dat şi de primit» (4. 25— 27).

27). drepţi. · dacă s-a aşezat pe acoperişul slujirii Evangheliei să nu mai coboare prefăcîndu-se că-i sînt de trebuinţă cele părăsite mai înainte (Luca 17. după Sfintele Scripturi. Iuda dorea să cîştige ce lepădase . dacă nu avem temeluită răbdarea pe smerenie. 24— 26). ceilalţi opreau ceea ce trebuiau să în­ credinţeze Sfinţilor Apostoli. împotriva mîniei «pentru otrava ei ucigătoare». Cunoscînd acestea. vinde aveiea ta şi o dă săra cilor. GARTEA A VIII-a : DESPRE DUHUL M ÎNIEI Este a patra luptă.păstrăm cele ce am părăsit . care arde tot ce a zidit Evanghelia. «ca un fur» şi oricînd ni se poate adresa cuvintul spus bogatului din Evanghelie : « Nebune. prefăcîndu-se săraci în faţa lui Dumnezeu. Petru pedepseşte cu moartea pe cei doi mincinoşi înşelători. In ambele cazuri se pedepseşte lăcomia de bani.«o S F ÎN T U L IO A N C A S IA N Lăcomia a dus la trădare pe Iuda şi la minciună pe Anania şi Safira. . căci : . Descoperirea dumnezeiască ne mai aminteşte boala necurată a leprei. pe care n-au posedat-o niciodată. Ea ne orbeşte şi ne împiedică să fim înţelepţi. însă. a renunţat la toate bunurile acestei lumi» (cap. Sf. Acestei puteri tiranice nu i se mai poate opune nici o regulă a cinstei şi nici o depăşire a oricărei măsuri şi nu i se poate pune capăt decît prin sărăcia de bună voie. 31). In această noapte v oi cere de la tine suiletul tău şi ale cui vor ti cele pregătite de tine ?» (Luca 12. căci ziua Domnului va sosi pe neaşteptate. lui Ghiezi şi mai ales lui Iuda. feriţi de păcate şi de primejdii de moarte. cum s-a întîmplat lui Ghiezi (cap. să nu uităm că n-am adus nimic în lume. 20). ca o adevărată crimă. cinstiţi. » să nu pună mina pe plug şi să nu se uite înapoi. din dorinţa desăvîrşirii. potoliţi. Pedeapsa a fost aceeaşi. 28— 29). ca să fie declarat neapt pentru împărăţia ceruri­ lor . care ucide pe cei molipsiţi de patima iubirii de arginţi. Căci primind sărăcia n-a avut nimic de părăsit sau de agonisit din nou şi astfel nu mai este împiedicat să alerge din nou spre Domnul de lanţurile bogăţiei. Concluzia definitivă este că monahul nu trebuie să îngăduie stă­ ruinţa în inima lui nici unei urme de dragoste de bani. Să nu primim să fim dezrădăcinaţi din mînăstire. Rămînînd în mînăstire şi mulţumindu-se cu hrana şi îmbrăcămintea de acolo păstrează virtutea lepădării de bunurile acestei lumi (cap. ci îndură orice jignire. a răspuns chemării lui Hristos «D u-te. înfricoşaţi de cele întâmplate lui Anania şi Safirei. . De aceasta să nu ne întristăm. fiindcă «c e l ce a stîrpit din rădăcină orice dorinţă de a poseda ceva. că mai vinovaţi sînt cei care năzuiesc spre o avere. Cel care. pentru ca acum să nu avem pretenţia că. Dar nici să nu mai rămînem în ea. a cărei scînteie se preface mai tîrziu în incendiu. Este evident. care nu poate supăra pe nimeni.

1 şi Isaia 40. 4. Se uită că Scripturile vorbesc antropomorfic pentru înţelegerea lor uşoară şi merg de-a dreptul la sensul căutat. 6. sînt îmboldiri ticăloase pe care le reprimăm cu mînie. 17). ca orice răutate» (Efes. Ispitele. 25). dar nu greşiţi». privirea — înţelegerea a tot ce se face în univers. printr-o interpretare greşită a Scripturii. Unica mînie slujitoare este aceea. « mînia îi pierde chiar pe cei prevăzători» (15. 1). 1) — (cap. amintind că chiar Dumnezeu se mînie şi se înfurie. de pildă gura fiind cuvîntul. să piară de la voi. 43. 40). 12). Despre ele zice Psalmistul : «De cele ce ziceţi în inim ile voastre. 20) . De asemenea ne serveşte cînd sîntem porniţi împotriva mîniei noastre asupra fratelui nostru : «M îniaţi-vâ. indig­ naţi şi ruşinaţi de ele şi înfricoşaţi de Cel ce cunoaşte şi tainele conştiin­ ţei noastre. «Asta nu-i. Monahul să se ferească de orice păcat al mîniei şi să-şi potolească pe fratele său de această boală. El a vărsat-o. 25). pentru a ne teme de dreptatea şi înţelepciu­ nea Lui (cap. 105. «un om mînios aţîţă cearta şi cel aprig săvîrşeşte multe păcate» (Pilde 29. Unii încearcă s-o justifice. 5— 6). Interpretarea literală a acestor expresii este un sacrilegiu . nu cu mînia Ta să mă mustri. de pildă. « mînia omului nu lucrează dreptatea lui Dumnezeu» (lacov 1.DESPRE A ŞE ZA M INTE LE M lNASTIREŞTI ŞI DESPRE CELE 8 P AC ATE PR IN C IPA LE 91 « Cel iute la mînie. 4 . mînia se înţelege ca un sentiment pur ome­ nesc atribuit lui Dumnezeu. 71 ) şi cînd membrele Lui sînt descrise ca ale unui om cu înfăţişare tru­ pească. cînd ne rugăm : «Doamne. In felul acesta aduc nemărginirii divine jignirea unei patimi trupeşti. micşorîndu-i vina acestui păcat. «bărbatul mînios este necinstit» (Pilde 11. 4. ne spune Psalmistul (Ps. şi ca un om ameţit (Pilde 77. prin imaginile acestea trebuie să înţelegem însuşirile mai presus de fire ale lui Dumnezeu şi lucrările Sale nemărginite. căiţi-vă în aşternuturile voastre» (Ps. nici cu urgia Ta să mă ce rţi» (Ps. cînd se reproşează lui Dumnezeu că doarme (Ps. braţul — puterea şi stăpînireă etc.5) . 23). Tot astfel. cînd e înfăţişat folosindu-se de cer ca scaun şi de pămînt ca aşternut (Isaia 66. iar . David a oprit şi executarea celui ce-1 blestemase în faţa tuturor pentru acelaşi motiv (II Regi 16. zicînd . căruia i se adusese apa trecînd prin mijlocul oştirii duşmane. la care este bine să apelăm atunci. 1 sau Ps. de asemenea. cînd sîntem îndîrjiţi împotriva pornirilor noastre ticăloase. vindecă-te pe tine însuţi» (Luea 4. 3— 4). ascultînd ce spune Apostolul : «O rice mînie şi întărîtare şi izbucnire şi defăimare. săvîrşeşte nebunii» (Pilde 14. oare. 22). sîngele oameni­ lo r care şi-au pus viaţa în primejdie ?» (II Regi 23. 31) — şi ce spune Mîntuitorul : « Doctore. 10— 12). 17). Mînia întunecă ochii minţii şi împiedică pe bolnav să mai vadă soarele dreptăţii ( c a p . 5).

· altfel rugăciunea noastră e o sfidare cu duh de răzvră­ tire. de unde respinge pe Duhul Sfînt şi nu se opreşte numai de la faptă (cap. spre propria lor pierzare. Pustiul ascunde. soarele va apune la amiază (Amos 8. nu trebuie să depindă de alţii. 26— 27) — (cap. Deci să alungăm din minte jignirea sau supărarea pricinuită şi în acelaşi timp să ne asigurăm că şi fraţii noştri s-au împăcat cu noi. înainte de apusul soarelui. 17). iar înăbuşirea mîniei. mînia aceasta să înceteze în acest moment (cap. 18). 2). după ce lenevia ne-a făcut să pierdem şi puţina răbdare pe care o aveam (cap. căci « drumurile celor ce-şi amin­ tesc de iapta rea duc spre m oarte» (Pilde 12. 17) impune ori excluderea mîniei. De aceea e bine să se ducă acolo cei ce s-au curăţat de toate patimile. ori a rugăciunii din viaţa noastră . 23— 24). 4. Despre soare Dumnezeu zice prin profet că «le va răsări soarele dreptăţii şi sănătate celor drepţi» (Maleahi 4. 7— 9).92 SFÎNTU L IO A N C A S IA N Apostolul scrie : «Soarele să nu apună peste mînia voastră. Dumnezeu nu primeşte rugăciunile celui mîniat pe fratele său. Iar păcatele irup cu o forţă mărită. . 13— 14). A ltfe l este răbdător şi sfios pînă ce altul îi dă prilej de iritare. 18) . dar nu suprimă păcatele. Unii cred că dacă ar fi în pustie n-ar mai fi tulburaţi şi ar dobîndi virtutea răbdării. 19. după care « oricine se m inie pe iratele său vrednic va ii de osîndă» (Matei 5. Legea Veche de asemenea ne porunceşte : «Să nu duşmăneşti pe iratele tău în inima ta» (Lev. Părinţii nu admit ca mînia să pătrundă în inima noastră şi amintesc cuvîntul evanghelic. 22). iar pentru cei păcătoşi şi cei care cad în patima mîniei. dacă vrem ca rugăciunile noastre să fie primite (cap. cei ce le duc cu ei. 15). nici să daţi loc diavolului» (Efes. Iar dacă totuşi a păcătuit cineya. de unde se vede că răutatea este îndepărtată şi de la faptă şi din gînd (cap. ci chiar le măreşte pentru. pentru ca să poată ajunge la contemplaţia divină şi să pătrundă tainele duhovniceşti. Sfîntul Casian analizează şi ura acelora la care nu încetează la apusul soarelui. dar fiindcă nu se pot răzbuna.5. în loc s-o înlăture prin puterea virtuţii. 10). Porunca «rugaţi-vă neîn­ cetat ! » (I Tes. în felul acesta nu se poate ajunge niciodată la o adevărată răbdare şi desăvîrşire. ci de propria noastră tărie. 9). cred c-o pot tăgădui şi astfel întorc otrava împotriva lor înşile. tot de forţa noastră spirituală. dobîndită prin exerciţiul îndelungii noastre răbdări (cap. din lipsă de curaj. cînd nu ne mai jenăm de fraţi. îndreptarea şi liniştea noastră deplină. 11— 12). dînd asupra fraţilor cauza supărărilor lor. Mînia trebuie însă alungată şi din ascunzişurile inimii noastre. 16— 17). înaintea împăcării cu e l (Matei 5.

. . 307. nu găsim nici tristeţea. ci şi din inimile noastre. Iar în pagina următoare se insinuează mai mult cauza decît se lămureşte : «Catehismele nu atrag atenţia asupra unor stări sufleteşti. Sfîntul Casian însuşi aminteşte ce repede se mînia şi arunca blesteme împotriva obiectelor cu defecte sau chiar a lui Dumnezeu în pustie. deci. Numai după ce am curăţat fundul.DESPRE A Ş E Z A M IN T E L E M ÎN Ă S T IR E Ş T I Ş I DESPRE CELE 8 P A C A T E P R IN C IP A L E 93 Şerpii veninoşi şi fiarele nu vatămă pe nimeni cit stau ascunşi în ascunzătorile lor. dar devin periculoşi îndată ce au ieşit din ele. Bucuroşi că un savant romano-catolic explică această înlocuire prin lipsa de subtili­ tate a cititorilor apuseni. Dacă voim să vedem pe Dumnezeu (Matei 5. (fapte şi gînduri) îi în­ vinovăţesc. 22). El arată că este creştineşte a nu ne mînia deloc. nici acedia. . în special la acedie (care este foarte actuală. 15— 16) — (cap. 19). prin care justifica oarecum ura îndreptăţită. care presupune o cultură lăuntrică destul de avansată . fiind osîndiţi de nemitarnicul Judecător pentru mînie şi ură. radical şi categoric că «atletul lui Hristos. 20). Sfîntul Casian combate acum pe Fericitul Augustin. . patrologul Jean Brémond pune o notă scurtă la p. sîntem de acord că aceasta . Ca să nu se săvîrşească omoruri trebuie să se supri­ me mînia şi ura : «O ricin e urăşte pe iratele său este ucigaş de oameni» (M atei 5. fiindcă duhul mîniei stăpînind inima noastră. vatra inimilor noastre. în care se poate citi : «Din lista păcatelor capitale stabilită de Părinţi au dispărut două nume : In enumerarea adoptată de Sfîntul Toma (de Aquino) şi care încă este în folosinţa noastră. 2. 22). ci şi intenţiile păcătoase după cuvîntul Apostolului : «C a re . tăind. Sf. 8) trebuie să suprimăm mînia nu numai din fapte. ». nu mai putem fi temple ale Duhului Sfînt şi nici nu ne mai este îngăduit să ne rugăm. Casian rezumă învăţătura dreaptă despre duhul mîniei afirmînd. acestea vor rămîne în răbdare şi sfinţenie deplină. sau îi apără între ei în ziua cînd Dumnezeu va judeca cele ascunse ale oam enilor» (Rom. precum vom vedea. 21). Căci Domnul judecă nu numai faptele. rădăcinile mîniei (cap. care adăugase cuvintele : «fără m otiv» la versetul din Matei (5. trebuie să smulgă din rădăcini pornirile mîniei». Trebuie deci să dobîndim virtutea răbdării. şi astăzi în monahism). CARTEA A IX -A : DESPRE DUHUL TRISTEŢII în volumul II din «Les Pères du désert». La sfârşit. Nu ne este îngăduit a ne mînia. Le-au luat locul invidia şi lenea». Iar celelalte virtuţi nu ne vor mai folosi la plecarea din trup. care luptă după regula jocului. care este mai uşor de căpătat atunci cînd avem a face cu obiectele neînsufleţite (cap.

Poate veni pe neaştep­ tate din redeşteptarea unor patimi. în general. ne pot înstrăina de oameni. în loc de iubire. sau greşeli spontane. Tristeţea trebuie alungată fiindcă destramă întreaga viaţă reli­ gioasă : Monahul nu-şi mai face rugăciunile în bucuria prezenţei dumne­ zeieşti. Lupta lui trebuie. înfrînare» (Gal. · dar este sigură de izbîndă. Dar cealaltă tristeţe este . dar îndreptarea lor ne poate atrage nu numai simpatia oamenilor. iar întristarea lum ii aduce moartea» (II Cor. Sfîntul Casian citează Sfîntă Scriptură pentru a arăta cum ruinează tristeţea pe om. 4— 9). căci cuprinde roadele Duhului Sfînt. pentru care. sau a unor nereuşite materiale. nu va mai putea să fie templul Duhului Sfînt (I Cor. credinţă. Rădăcinile şi cauzele greşelilor fiind în monah. pace. amintite de acelaşi Apostol : « Iar rodul Duhului este dragoste. Tristeţea poate fi urmarea unei mînii.94 SFÎN TU L IO A N C A S IA N l-a obligat pe cel mai mare teolog romano-catolic al evului mediu să înlocuiască expunerea tristeţii şi acediei cu aceea a două păcate mai banale. chinuit de tristeţe. Sufletul monahului. Casian aminteşte cedrii Libanului şi chiparoşii din Cîntarea Cîntărilor (cap. care duce la pace şi nu prin separarea de fraţi. de pocăinţă şi cerere de iertare (oap. iără părere de rău ·. Mintea i se întunecă şi se tulbură şi priveşte la fraţi posac. Greşitele apucături. bucurie. continuată sistematic după regulile jocului (II Tim. ajungînd la disperare. O pierzătoare disperare împinge la crime şi la sinucidere (aşa cum ne amintesc Cain şi Iuda). Tristeţea e folositoare numai cînd ne stăpîneşte din căinţa pentru păcatele săvîrşite sau din dorinţa desăvîrşirii. cum a scris înţeleptul Iov (5. să ocolească pe cei pe care i-a jignit. ori datorită îmboldirilor diavoleşti. 2. întristarea după Dumnezeu se poate întinde pînă la durerea trupului şi zdrobirea sufletului . dorinţe nesăbuite. 22— 23). deci. 7. ori a contemplării aştep­ tate. In consens cu aceasta. ia cere de bine . blîndeţe. 16). îndelungă răbdare. pentru că desăvîrşirea poate fi atinsă prin virtutea răbdării. 3. în mod alegoric Sf. n-are de ce să părăsească obştea. 1— 3). 10). 23) şi cum ştim din viaţa sfinţilor anahoreţi. sau păcatele. â unei pofte. care-i pregăteşte contemplaţia şi nu mai apelează la citirile sfinte. ci chiar şi a fiarelor sălbatice. Pricinile tristeţii sînt înrădăcinate în sufletul nostru şi vin rareori din afară. bunătate. 5. Sfîntul Apostol Pavel zice: «întristarea cea după Dumnezeu aduce pocăinţa spre mîntuire. 5). fără linişte. blîndeţe şi răbdare.

Isaac. ». oare. vorbindu-se în continuare. Sfîntul Casian. .DESPRE AŞE ZA M INTE LE M ÎNĂSTIREŞTI ŞI DESPRE CELE 8 P AC ATE P R IN C IPA LE 95 morocănoasă şi disperată. provocat de diavolul de la amiază oare atacă pe călugăr către patru (ora noastră zece) şi pînă la opt (două după-amiază). dar aceasta este socotită mai curînd ca o urmare a bolii principale. mai pe larg. zdrobind sufletul şi nimicind roadele Duhului (cap. Călugărul care este atins de acedie cade de asemenea în trîndăvie. Cu aceasta am înfăţişat un mic rezumat al problemei pe care o· pune numele acestui păca't principal. Nil. . 12). aceasta din urmă trebuie eliminată ca şi duhul desfrînării. CARTEA A X -A : DESPRE DUHUL NELINIŞTII Am arătat la începutul cărţii a IX-a că Sf. nepăsarea. iubirii de argint sau al mîniei (cap. Înaintea lui. păstrează numele grecesc de acedia al celui de al şaselea păcat capital din cartea a zecea a «Aşezămintelor monahale . Patrologul citat de noi scrie mai departe : «N e servim de acest cu­ vînt. în rezumatul de douăzeci şi opt de pagini al vol. despre munca manuală în mînăstire. în aceasită a zecea carte. a înlocuit duhul tristeţii şi duhul acediei. perfecta continuitate a tradiţiei» — deci a tradiţiei acestui păcat capital din primele veacuri creştine. am dat şi explicarea insinuată mai mult de acesta şi anume că aceste două păcate înlocuite — şi. presupunînd «o cultură interioară destul de avansată».. . Iată ce spun Evagrie şi Sfinţii N il şi Isaac Scărarul. Scărarul. mare admirator al Sf. N il şi Scărarul notăm. Toma de Aquino. . care se continuă şi astăzi. Casian şi pentru care cele două scrieri ascetice ale acestuia erau lectura zilnică. ca şi marii asceţi : Evagrie. Răul care este denunţat este dezgustul. Explicaţia acestui nume nou nu este numai faptul că păcatul acediei a fost înlocuit în Teologia ascetică romano-catolică de Toma de Aquino cu trîndăvia. acedie. maica Sinclitichia. descurajarea .. plictiseala. care să-i corespundă. tînjeala. In conti­ nuare citim : «Totuşi. De aceea. Evagrie. loan Casian. cu unele cazuri de neurastenie? Comparînd descrierile picante ale lui Casian. înainte şi după Si. care i-a luat locul. pe care-1 găsim schimbat în trîndăvie. Ii arată că soarele . 11).potrivesc. Citind pe marele patrolog Jean Brémond. multe trăsături ale călugărului se întâlnesc în afară de mînăstire şi chiar în zilele noastre descrierile vechilor noştri magiştri nu se. cu duhul invidiei şi cu lenea. ci şi acela că urmarea acediei este lenea. din lipsă de un termen. mai ales acedia — sînt subtile şi greu de înţeles. Mai curios este faptul că traducerea acestui cuvînt se face în multe fe­ luri. Evagrie caracterizează acest păcat ca plictiseală. I din Filocalia românească.» . cu mici deosebiri.

Pe Dumnezeu. îndreaptă ochii la sfîrşitul fraze­ lor. loan Casian. căci pofta de mîncare îl va deştepta şi-i va da o nouă ocupaţie» (Despre cele opt păcate. se cufundă în somn şi. nu-L intere­ sează unde locuieşti şi nu trebuie să uiţi de părinţi şi cum trăiai altă dată. cu aceasta. îi . Cînd vede chilia unuia surîde şi-şi face culcuş alături de a lui. G. ochii lasă cartea şi se fixează pe perete . Il duce mereu să se uite pe fereastră. G. îi face să sară cu bucurie pe deasupra patului ca să alerge la ea. lăuntrică. îi face silă de ţara în care locuieşte. Pu părăseşte fereastra decît ca să se aşeze jos şi să moţăie. scrie el. Cînd citeşte. contemporanul Sf. de viaţa pe care o duce şi. 1271). se lungeşte pe pat. Doreşte altă ţară unde să găsească cele de trebuinţă şi o ocupaţie mai uşoară. îl pune sub cap şi adoarme într-un somn uşor. se uită méreu la fereastră şi închipuirea îi înfăţişează vizitatori. lupta duhovnicească (Despre cele opt păcate P. nebună cum este. P. socoteşte numărul caietelor. de munca manuală. închizînd manuscrisul. trei ore înainte de prînz . Dar cînd vine timpul slujbei şi rugăciunii. îi vizitează spre amiază pe asceţi. luptînd necontenit împotriva lor. Apoi îl face să creadă că mila a părăsit inima fraţilor. capul i se apleacă deseori şi repede se duce să se culce . febră şi dureri de intestine. ba încă să şi iasă din chilie. blamează caligrafia şi desenele şi. iată-1 în picioare ! A auzit vorbindu-se. Casian.el. ca să vadă ce depărtare s-a făcut de la nouă şi să vadă dacă se apropie vreun frate. dar el este nedezlipit de anahoreţi pînă la moarte. A scîrţîit uşa. descrie acedia ca o nelinişte : «Călugărul stăpînit de acedie. 40. după Sf. El spune că viaţa comună din mînăstiri este opusă acestui păcat. se ocupă de treburi nefolositoare. Diavolul face tot ce poate ca să-l convingă să părăsească chilia şi. iar cînd s-a pus masa. Sfîntul Isaac Scărarul va descrie ironic pe cei ce păcătuiesc acedia. să se uite la soare. prin căscături cînd nu trebuie. în special. lucrând mult cu mîinile.96 S F ÎN T U L IO A N C A S IA N aproape stă pe loc. că ziua e de cincizeci de ore. zice . 79. Il îndeamnă să vadă lungimea vieţii şi muncile unei vieţi în­ chinate lui Dumnezeu. ne aminteşte de unele treburi necesare şi grabnice şi. din nou se face trupul greoi . 1159). citeşte cîteva clipe. vizitînd bolnavii. După Evagrie. Acest diavol le dă tremur. Ie cere să consoleze şi să întărească pe cei slabi. cînd se roagă. s-a şi aplecat afară ca să vadă ce e . Iar moleşeala languroasă. Dar cînd asceţii sînt la slujbă şi în rugăciune. socoteşte foile.· se întoarce la carte. dureri de cap. Ii duce să vadă pe cei trişti şi abătuţi. Mai mult. Sfîntul Nil. se forţează din toate puterile să-i depărteze de la această ocupaţie atît de sfîntă. Ea îi îndeamnă să-şi îndeplinească cu grijă datoriile de ospitalitate şi să facă pomeni multe. îşi freacă obrajii.

îl face leneş şi neînstare de muncă. 2. îşi caută ali­ narea suferinţei în fugă. indignat de această moleşeală a ostaşului lui Hristos. 2). se tînguie că fraţii îl ocolesc. fiindcă rămîne în acelaşi loc şi se văietă că nu va avea nici un rod spiritual. dacă nu se va rupe de acea obşte şi va fi lipsit de orice cîştig pentru suflet de vreme ce n-a folosit pînă acum nimănui. războindu-se pe ambele fronturi cu ticălosul duh al neliniştii. · P. încît nu mai găseşte alt remediu decît o vizită sau somnul. 859). Crede că e lipsit de orice progres. XIII. 5— 9 . Ea îi provoacă monahului silă de chilie. încetînd orice luptă şi mai ales să nu fugă din mînăstire sub te miri ce motive. · iar unii bătrîni o numesc duhul de amiază. Proorocul David adaugă la această dezertare şi o stare de somnolenţă (Ps. 28). aşa încît să nu cadă doborît de somn. ca plăcută şi mai favorabilă pentru trăirea duhovnicească. Căci duşmanul îl va ţine în 7 — Sfîntul loan Casian . Toate cele de la fraţii din obştea lui sînt supărătoare : hrana se cîştigă greu şi mântuirea nu şi-o poate afla dacă nu pleacă curînd de aici. iese şi intră mereu înăuntru şi cercetează mereu soarele. pomenit de psal­ mul 90 (cap. Aceste leacuri folosite îmbolnăvesc şi mai rău pe monahul care nu mai luptă cu răul. Se uită neliniştit în jur. Mintea tulburată devine aşa de leneşă şi neputincioasă. strigă către ostaş să reia lupta pentru desăvîrşire. aşa zise evlavioase. 1). nelasîndu-1 să stea în casă şi să se dedea cititului. Aceeaşi boală îl îndeamnă să-şi salute fraţii. ajuns fugar şi dezertor din oastea Lui «se încurcă în treburile vieţii». ca după un drum lung sau o muncă grea şi după un post de două-trei zile. Şederea în chilie nu foloseşte nimănui şi nu-i aduce mulţumire sufletească (cap. diavolul îndepărtîndu-1 definitiv din obştea fraţilor. lipsită de orice sprijin şi să-i procure părinteşte cele de trebuinţă. După cinci-şase ani este atît de sfîrşit şi de lihnit de foame.DESPRE A Ş E Z A M IN T E L E M IN A S T IR E Ş T I Ş I DESPRE CELE 8 P A C A T E P R IN C IP A L E 97 împiedică să pronunţe versetele în întregime (Scara. Laudă celelalte mînăstiri depărtate ca mai potrivite pentru mîntuire şi viaţa fraţilor de acolo. ostaşul lui Hristos. să viziteze bolnavii şi unele rude şi mai ales să vadă des o femeie evlavioasă. ci. 88. soos afară cît de puţin din chilie. dispreţ şi desconsiderare faţă de fraţi. Sfîntul loan Casian numeşte acedia — dezgustul sau neliniştea inimii. preocupat să placă foarte puţin «celui care strînge o>aste» (II Tim. Către ora şase (adică douăsprezece) le dă friguri şi fierbinţeli violente . obişnuit la cei ce trăiesc în pustiu. 3— 4). deşi putea îndruma şi pe alţii pe calea cea bună. 118. «Astfel. care-1 ţine ab­ sent de la contemplaţie şi de la evidenţa celor duhovniceşti (cap. Sfîntul Casian. vrăjmaş mai înverşunat. ba îl ameninţă chiar pieirea. G. 4).

cu care amintea că îl silea s-o facă nevoia de hrană şi sărăcia. nu numai ziua. Sf. . în capitolele următoare (8— 16). Introducerea o face cu argumentarea scripturistică : Sfîntul Apostol Pavel . Legat de vreo tovărăşie femeiască ori bărbătească. ori prin caracterizările verbale. comentariul din cap. 3. pătrun­ derea în alte case. In acest text Sf. Aceasta nu era conform învăţăturii Apostolului şi nici după pilda lucrărilor lui (cap. printr-un text din I Tes. 5— 6). 6— 15. ca ale unor avvi citaţi şi de el (dar şi de monahii cititori ai lui prin pro­ priile experienţe). rupînd din timpul necesar propovăduirii (cap. sau afară tembel. în chiliile lor. rătăcitor şi nestatornic. ca să faceţi ca n o i» (Ibid. Pavel se dă pildă pe sine. 9. însoţitorii lui în slujirea Evangheliei — Silvan şi Timotei. 3. pe care-1 rezumăm în cele ce urmează. unde «să-şi facă fiecare cele de trebuinţă» şi să lucreze manual. Acum le dă o lămurire mai plină de mustrare. fără muncă. lenea fiind păcatul produs de acedie după descrierile marilor Părinţi ai pustiei. fiindcă se ştie că totuşi Domnul a poruncit că « cel ce propovăduieşte să trăiască din Evanghelie» (I Cor. flecăreală. ci ca să vă dăm o pildă cu noi înşine. 10). adică «purtarea necuviincioasă cu ceilalţi». Sf. 8). De aceea. 7. după cum li s-a poruncit. căruia Sf.98 SFÎN TU L ΙΟ Α Ν C A S IA N chilie fără nici un spor duhovnicesc. ci şi noaptea. III. 7) şi « nici n-am mâncat plinea în dar de la cineva» (II Tes. Casian s-a preocupat mai mult de lupta Împotriva păcatului complex al acediei decît de el însuşi. 8). pe aceeaşi temă. se pierde puţin cite puţin în în­ deletniciri. Iar specialiştii au caracterizat cele nouăsprezece capitole drept un tratat de muncă manuală în mînăstire. Apostol Pavel recomandă liniştea. preocupat doar de hrana pentru a doua zi. subscriitori la epistola comentată — au muncit la fel alături de el. 14) şi că «vrednic este lucrătorul de plata sa» (Matei 10. vedem că închină următoarele nouăsprezece capitole acestei lupte care se dă în primul rînd prin muncă. Casian îi închină cel mai lung capitol din cartea a zecea şi anume. în primul rînd prin munca manuală. Socotind problema acediei bine cunoscută nu numai prin scrierile unor Părinţi pomeniţi sau nu aici. amintindu-le Tesalonicenilor că n-a fost fără rînduială la Tesaloniceni (II Tes. care-1 duc pe nesimţite la moarte duhovnicească (cap. 8) adaugă el ca o mustrare foarte aspră. Sf Casian continuă comentariile Epistolei II Tes. ferindu-se de ceea ce naşte trîndăvia. de unde să-şi procure cele dorite. linguşeală. 4.a învăţat pe credincioşii creştini să se apere de păcatul acediei. 9— 11. Dar el mai adaugă ceva şi mai dureros : «C u ce muncă şi trudă am muncit ziua şi noaptea ca să nu împovărăm pe nimeni dintre v o i i » (II Tes. scriind : «N u doar că n-aveam puterea aceasta. 7).

3. Acum vine cu inima iubitoare de părinte duhovnicesc să le aducă leacul tămăduirilor. 28). 9). — toate amintite de Părinţii care au analizat acedia (cap.DESPRE A ŞE ZA M INT E LE M lN ASTIR E ŞTI ŞI DESPRE CELE 8 P A C A T E P R IN C IPA LE 99 3. nelucrînd nimic şi iscodind» (II Tes. aflăm că. care pot să-i întoarcă şi pe cei răi pe această cale. Casian. «c i mai vîrtos să se ostenească lucrîrtd cu m îinile sale lucru cinstit. căci erau . după Şf. plecînd din Atena a venit la Corint şi găsind pe un iudeu cu numele de Acvila. In continuare. vor dispare odată cu lenea însăşi şi cu ele şi neliniştea. îi previne şi pentru cazuri de îndărătnicie şi îngîmfare : «Dacă vreunul nu ascultă cuvîntul nostru prin Epistolă. Dar revine cu frăţească dragoste. 15). 3. 15— 16). poruncindu-le cînd era la ei : «Cine nu vrea să lucreze. în nădejdea că-şi va reveni (cap. sila şi dispreţul luptei duhovniceşti. care au fost temelia acestui cutremur duhovnicesc (cap. Dar nu i-a învăţat numai prin pildă. ca să aibă să dea şi celui ce nu are». pe acesta sâ-1 însemnaţi şi să nu mai aveţi cu el nici un amestec. pentru că erau de aceeaşi meserie. ameninţînd astfel cu pieirea pe cei trîndavi. Pentru a-1 ruşina. «după aceasta. 10. Iar din Faptele Apostolilor (18. Sf. Rătăciţi. Toate greşelile cu care monahul a vrut să acopere lipsurile cauzate de lene. 2 şi 8). ca să se ruşineze» (II Tes. Casian arată în continuare că Sf. Apostolul punctează trei păcate ale Tesalonicenilor : că umblă fără rînduială. cu ajutorul harului dumnezeiesc. s-au trîndăvit . pe care au apucat. Pavel. este suficient să nu mai aibă cu el nici un amestec. Apostol Pavel nu uită să în­ tărească pe calea binelui pe cei buni. 10). a venit la ei şi. 14). că nu lucrează nimic şi că iscodesc. 13). ci povăţuiţi-1 ca pe un frate» (II Tes. Casian aminteşte atitudinea severă de judecător a corintenilor nesupuşi. să revină la linişte şi încredere în chilia lor. 3. care caracterizează pe adevăratul creştin şi Ie spune : «Să nu-1 socotiţi ca pe un vrăjmaş. Căci Cei leneşi ar fi încercat să-şi justifice puturoşenia prin faptul că Apostolul era întreţinut de cei cărora le propovăduia (cap. sfatul care să-i pună pe calea cea dreaptă de pe drumul rătăcit. cu care îşi exercită puterea apostolică. 3. femeia lui. muncind şi rugîndu-se neîncetat. In cele ce urmează. nu se ruşinase (II Cor. 1— 3). 11). 11— 13). de neam din Pont şi pe Priscila. acela să nu m ănînce» (II Tes. 14). sfătuindu-i : «V o i însă nu pregetaţi să faceţi bine ! » (II Tes. Sf. prim care opreşte hrana celui ce nu vrea să muncească. ci şi prin cuvînt. Sf. Casian întăreşte demonstrarea necesităţii muncii prin alte pasaje biblice : «C in e a furat să nu mai tu re» scrie Apostolul neamurilor (Efes. a rămas la ei şi lucrau. Urmează justificarea acestei asprimi evanghelice : «A m auzit că unii de la v o i umblă fără rînduială. smeritul. Cu această putere e l dă sentinţa. 3. 4. de care el. Deci. 9— 10).

Ierusalime. sau «mîncarea Mea este să iac voia Tatălui M e u » (loan 4. căci El a zis : M ai fericit este a da. Sf.100 s f î n t u l io a n c a s ia n făcători de cortu ri». Sf. 33). pentru cei din închisori. pe cînd cel trîndav nu merită nici să mănînce (cap. pînă la care s-au înălţat. îmbracă-te în veşmintele slavei tale ! » (Isaia 52. 15. pentru ca să aducă un adevărat dosar de texte. ostenindu-vă astfel. din care spicuim cîteva : A stfel Solomon învaţă că «C el ce umblă după lene se va sătura de sărăcie» (Pilde 28. Mai fericit este cel ce dă din rodul muncii lui. 14) şi în platoşa credinţei şi dragostei (I Tes. ci se străduieşte şi pentru cel sărac şi bolnav. — pe care trîndavii le interpretează ca petice rupte din ansamblul învăţă­ turii Domnului şi a Sfinţilor Apostoli şi Evanghelişti . care suferă de secetă şi foamete şi prin oraşe. din pricină că n-au hrana agonisită prin muncă şi neastâmpărul nu-i lasă pe călugări liniştiţi pe loc. 17— 19). 5. Apoi. Toate v i le-am arătat. 33. Am in­ teşte apoi cîteva citate biblice împotriva lenei. ducîndu-se la Milet. pe care n-o limi­ tează la ce este necesar pentru el. trimit ajutoare şi in Libia. Casian istoriseşte apoi metodele necinstite. In Galia. care nu admit ca monahii să nu lucreze. 13. mînăstirile nu prea sînt populate. Sfîntul Casian accentuează faptul că Apostolul a spus că pe cei slabi i-a ajutat cu bani din sudoarea frunţii şi nu din ce-i prisosea. 27). 33— 35). Părinţii de altădată ziceau că monahul . trezeşte-te. interpretate în mod ruşinos în favoarea trîndăviei. Din prisosul muncii lor hrănesc şi pe fraţii oaspeţi şi pelerini. V o i înşivă ştiţi că m îinile acestea au lucrat pentru trebuinţele mele şi ale celor ce erau cu mine. trebuie să-i ajutaţi pe cei slabi şi să vă aduceţi aminte de cuvintele Domnului Iisus. 1). Casian mai aminteşte cuvintele adresate prin profet Ierusalimului : «Trezeşte-te. decît a lua» (Fapte 20. după care urmează din nou numeroase texte biblice pentru muncă şi împotriva trîndăviei (cap. mai mult. De aceea. 8). 19) şi că « tot somnorosul se va îmbrăca în zdrenţe» (Pilde 23. sau din donaţii străine. După aceste învăţături şi pilde înalte sînt citaţi Părinţii din Egipt. După ce aduce citate cu îmbrăcămintea în Iisus Hristos (Rom. le-a spus printre altele : « A rgint sau aur n-am poftit de la nimeni. căci. ca de pildă «Lucraţi. Se bucură astfel şi de sărăcia lui Hristos şi de dărnicia celui mai bogat prin osteneala lui. nu pentru mîncarea cea pieritoare. folosite de un frate gelos pe fraţii intraţi de curînd în mînăstire ca să nu-1 întreacă în muncă. pentru ca să tragă concluzia că lenea naşte rele mari (înţ. ceea ce de altfel îi indeamnă şi treapta răbdării şi aceea a smereniei. 21). Sir. 19— 21). a convocat acolo pe preoţii din Efes şi într-o cuvîntare dramatică de despărţire. 32) şi că «tovărăşiile rele strică obiceiurile bune» (I Cor. Ba. 34). ci pentru mîncarea ce rămîne spre viaţa veşnică» (loan 6.

zicînd : «Ca să nu se întineze prin vreo atingere de slavă deşartă. la depărtare de mai mult de şapte zile de cel mai apropiat oraş ori pă­ mînt locuit. pentru a rămîne într-una în chilie şi pentru a dobîndi o izbîndă deplină asupra neliniştii» (cap. în supunere. cojit. Sf. 25). Casian istori­ seşte învăţătura A v v e i Pavel. înfruntînd acedia prin rugăciune şi muncă (cap. i-a cerut sfat A v v e i Pavel şi povestindu-i aceasta. monahul se fereşte să facă rugăciuni prea lungi în văzul fraţilor. care îl amărăşte în spiri­ tualitatea lui. prin defăimare şi laudă» (II Cor. dar nu scapă de înţepăturile mîndriei. aflîndu-se în prada unei mari nelinişti. E întocmai ca o stîncă foarte primejdioasă care. A v v e i Moise. în umilinţă. dar acesta se deghizează sub haina virtuţilor şi revine la atac în altă formă (cap. fără nici un martor al faptei». 22— 23). în citit. 6. în mers. în tăcere. în posturi. Răneşte «pe ostaşul lui Hristos şi în ţinută şi în înfăţişare. dar muncea zilnic strîngînd frunzele şi după ce îşi umplea peştera cu ele. alţii cu ascultarea sau cu smerenia. fiind acoperită. în ştiinţă. care poate ispiti pe orice monah. neştiind cum să se ferească de el. muncă îndeplinită «numai pentru curăţia inimii. Se vîră în sufletul monahului cu o viclenie neînţeleasă. 1— 2). a doua zi. Atacul celorlalte duhuri e mai pe faţă şi riposta are urmări.. A colo trăia din fructele palmierilor. După multe exemple. Apoi Sf. ori cu bogăţia . prin slavă şi necinste. Părinţii pustiei l-au asemuit cu bulbul de ceapă. Apostolul arată monahu­ lui calea cea bună «prin armele dreptăţii cele de-a dreapta şi cele de-a stingă. care trăia într-un pustiu numit Porfiriu. pe cînd cel ce leneveşte este prada a nenumărate duhuri (cap. 27). în veghe. chiar dacă le practică pe ascuns. le dădea foc periodic. încît abia poate fi zărit şi identificat. în rugăciune. Sfîntul Casian sfîrşeşte cartea despre Duhul neliniştii cu această istorisire : La începutul trăirii în pustie. cauzează un naufragiu neprevăzut). acesta i-a răspuns că diavolul s-a văzut învingător. în îndelungă răbdare. pentru sta­ tornicia gîndurilor. descoperă pînă la epuizare alte foi (cap. cel mai mare dintre toţi cuvioşii. Acest păcat creşte prin învingerea altor păcate : Unii monahi se mîndresc cu munca. ca şi înţeleptul Solomon (Pilde 4. văzînd că fuge din chilie în moleşeala somnului — în afară de cazul cînd va rezista în viitor. 3— 5). dar nu ocolit. 22-—24). 7— 8). care. în lucrare.DESPRE A Ş E Z A M IN T E L E M ÎN Ă S T IR E Ş T I Ş I DESPRE CELE 8 P A C A T E P R IN C IP A L E (01 care munceşte este ispitit de un singur demon. CARTEA A X I-A : DESPRE DUHUL SLAVEI DEŞARTE Slava deşartă sau zadarnică este un duşman cu multe chipuri şi atît de subtil. în glas. loan Casian dă pe cel mai obişnuit. în retragerea în singurătate.

Un tînăr. In continuare. căci «nici căsătoria. zicîndu-le : «Cum puteţi v oi să credeţi. adică cea spirituală». . în felul acesta. prin rîvna cititului. pe care umblau. Proorocul David a spus : « Domnul a risipit oasele celor ce plac oam enilor» (Ps. nu-i mai îngăduie să rămînă în liniştea chiliei sale ca să contemple lucrurile sfinte . 5. Ne prăbuşim umflaţi de izbînzile noastre duhovniceşti.102 S F ÎN T U L IO A N C A S IA N cunoştinţelor. A lte păcate se potolesc în unele locuri. pentru ca să nu prindă rădăcini în sufletele lor curate) (cap. înşelînd cumplit pe cei neprevăzători (cap. 15 şi 35). Apostolul ne îndrumează «sâ nu fim iubitori de slavă deşartă» (Gal. De aceea. apoi smerindu-se. scrie proorocul David. se mîndresc cu ele cînd le au şi cred ca vor cîştiga pe mulţi prin modul trăirii şi multa lor învăţătură. nici locul de episcop. Sfîntă Scriptură ne descrie pe larg acest păcat şi dă două exemple foarte edificatoare. . . în concluzie. Să continuăm ce am în­ ceput. Sf. cînd primiţi slavă unii de ia alţii şi slava care vine de la unicul Dumnezeu nu o căutaţi ?» (loan 5. Ozia.. dar n-a fost recunoscător şi s-a semeţit . 4). Cel dintîi este acela al regelui Iezechia din Iuda (IV Regi 17. 15— 16). La fel. . s-a umplut de lepră (II Cron.). care a binemeritat să i se prelungească viaţa cu cincisprezece ani (Ibid. Păcatele înfrînte se ridică din nou mai puternice. dar slava intră în pustie cu cel oe fuge de lume. Casian descrie modul în care acest păcat stăpîneşte pe monahi făcîndu-i să se mîndrească cu calităţi fizice. 19. 32. De asemenea se amestecă cu virtuţile. Să ne . 6). De aceea. «în calea aceasta. de exemplu. se credea diacon şi ţinea cuvîntări în chilie (căci în special tinerii sînt robii acestor năluciri. 1 sq. prin lungimea v e g h ilo r. ascunsu-s-au cursă m ie» (Ps. ajungînd puternic s-a mîndrit spre pieirea lui. 52. 10— 12). 25— 26). 16— 17). Casian arată cum să lupte împotriva fiarei cu felu­ rite feţe. pentru că boala mîndriei poate zădărnici eforturile noastre. 26. absor­ bind forţa din chiar sporul de virtuţi al celui atacat. Dorind sau primind ranguri clericale. 6— 9). Părinţii bătrîni din Egipt dezvăluie cu grijă aceste viclenii ale duhurilor. ori cu nobleţea originară. » (cap. 18). Sf. Sf. căci tămîind în locul preoţilor. 13— 15). învăţîndu-ne să nu facem nimic pentru slava deşartă. slava deşartă le dă tot timpul visuri cu ochii deschişi (cap. Casian aminteşte sentinţa Părinţilor. care e slava deşartă «atletul lui Hristos după regula jocului şi lupta cea adevărată. 26) şi Mîntuitorul mustră pe farisei. mînia Domnului l-a cruţat şi pe el şi pe locui­ torii Ierusalimului (Ibid. ori cu onoruri pierdute la intrarea în monahism. 151. după care monahul să fugă de femei şi de episcopat. 44) — cap.

minie etc. 9. Prăbuşirea.. cea duhovnicească. ci toate virtuţile şi ispiteşte pe cei în culmea puterii duhovniceşti. slăbeşte toate virtuţile. 8). 35. din care vom aminti aici numai două : «Dumnezeu este Cel care lucrează întru voi şi ca să voiţi şi ca să săvîrşiţi după a Lui bunăvoinţă» (Filip. Primul fel de trufie. 3). 12). De aceea. prin smerenia lui Dumnezeu. 4— 6). Casian face. 51. pentru ca omul să fie făcut Dumnezeu (cap. că Dumnezeu a hotărît să vindece bolile prin remediile lor. de care nu mai avea nevoie. Sf. cea dinţii referindu-se în special la Dumnezeu. prin care spusese : «Ridica-m â-voi în ceruri» (Isaia 14. Astfel a devenit trufia începutul tuturor păcatelor şi crimelor şi nu nimiceşte numai virtutea opusă ei. 9). 15) (cap. El a crezut că deţine prin însăşi firea lui splendoarea înţelepciunii şi fru­ museţii virtuţilor şi nu de la Creatorul a toate făpturile şi s-a socotit asemenea lui Dumnezeu. iar cealaltă. 16) — (cap. adică umi­ linţa. în special dreptatea şi sfinţenia. 7). care pri­ veşte pe tinerii începători. 1— 2). pe cînd celelalte se luptă doar împotriva oamenilor (cap. căci « Dumnezeu celor mîndri le stă îm potrivă» (Iacob. în capitolul următor. proorocul David se ruga : « Să nu vină peste mine primejdia m îndriei» (Ps. dărîmînd zidurile sfinţeniei şi nemailăsînd în sufletul monahului nici o umbră de libertate (cap. 13). 3). ci de la Dumnezeu Care m iluieşte» (Rom. nici de la cel care aleargă. « A iubit cuvintele p ie irii» (Ps. datorită trufiei a strălucitului înger Lucifer. ne arată ce primejdios este acest păcat pentru nişte oameni supuşi cărnii ca noi. Această primă cădere s-a strecurat spre primul om dînd naştere slăbiciunilor şi patimilor. aşa încît să creadă oroarea minciunii : «V e ţi ii ca Dumnezeu» (Facere 3. CARTEA A X II-A : DESPRE DUHUL TRUFIEI Sf. care s-a făcut om. ca o boală generalizată. Acest păcat îl are potrivnic pe Dumnezeu. Sf. 2. 6). iar cealaltă la oameni (cap. . 4. 5). Să nu preferăm lauda oamenilor răsplatei dumnezeieşti şi slava lumească aceleia a lui Dumnezeu (cap.DESPRE A Ş E Z A M IN T E L E M ÎN Ă S T IR E Ş T I Ş I DESPRE CELE 8 P A C A T E P R IN C IP A L E 1Q3 ferim de ceea ce nu primeşte şi nu practică uzul comun şi ceea ce ne aduce laudă în faţa oamenilor. 13). şi «o rice inimă semeaţă este urîciune înaintea Domnului» (Pilde 16. 19). Casian începe cu cele două feluri de trufie : una care asaltează pe monahii duhovniceşti şi pe cei mai înaintaţi. desfrîu. care prăbuşeşte întregul organism : prin lăcomie. Casian arată prin numeroase texte biblice. semeţia prin umilinţă şi căderea creaturii cu păcatul trufiei. « fiindcă nu este nici de la cel care voieşte. o intro­ ducere generală la ajutorul haric pe care Dumnezeu îl dă omului. tot prin citate biblice.

ca să nu rămînă nerodnice (cap. Casian. cu cit înaintau în curăţia sufletului. 4. 17. în numele lui Dumnezeu : «Dat-am ajutor celui puternic. 17. 17. chiar în psalmul 88. care rămîne în Mine. 10— 13). Să se grăbească deci spre desăvîrşirea inimii cei ce o doresc. «aşa cum vă spuneam că nici eforturile omeneşti nu pot ajunge prin ele însele la desăvîrşire. 7). Ei nu nădăjduiau răsplata vieţii viitoare de la vrednicia faptelor lor. după cuvîntul Mîntuitorului « celor ce cer li se dă. de la Părintele lu m inilor» (I Cor. cu atît se mărea şi căinţa lor. 89. . să dea toate acestea. apelînd la posturi. iar regele David a fost izbăvit de două păcate grele numai printr-un cuvînt de căinţă (II Regi 12. Căci toată durata vieţii nu e decît o clipă faţă de veşnicia viitoarei slave şi suferinţele de aici nu înseamnă nimic faţă de fericirea vieţii viitoare. 13). izolare. tâlharul a primit fericirea de veci numai datorită mărturisirii de pe cruce (Luca 23. 40). « căci ce ai pe care să nu-1 ii primit ? Iar dacă l-ai primit. citire. 4. nu umflîndu-ne în trufie. ci de la harul dumnezeiesc şi. 19) (cap. fără sprijinul lui Dumnezeu. 7). înălţat-am pe cei ales din poporul m eu» (Ps. 19). ferindu-se de alunecare spre trufie. dacă-I oferim prilejul buneivoinţe. Sfinţii Părinţi ne spun ce au experimentat şi anume că desăvîrşirea duhovnicească este datorată numai milei şi harului dumnezeiesc. din milă. 39— 40). Căci. 15— 16). dar Dumnezeu este gata. retragere din lume. Harul lui Dumnezeu ne face biruitori asupra pati­ milor şi ne supune carnea. precizează Sf. într-o ade­ vărată umilinţă. 31— 32) şi ne dă discernămîntul (Ps. face lucrurile Lu i» (loan 14. » după ceea ce se cînta. 11). 10).104 S F ÎN T U L I O A N C A S IA N Numai sub protecţia milostivirii divine ajunge creştinul la ceea ce rîvneşte şi după care aleargă : «Toată darea cea bună şi tot darul desăvîrşit de sus este pogor'lt. 30). rugîndu-L : «F ie lumina Domnului Dumnezeului nostru peste noi şi lucrul m îinilor noastre să le îndrepteze» (Ps. Mîntuitorul ne povăţuieşte la fel : «Eu nu pot face de la M ine n im ic» (loan 5. veghe. Sfinţii Părinţi mărturiseau că curăţia inimii îi făcea sa se recu­ noască din ce în ce mai păcătoşi şi. celor ce bat li se deschide şi cei ce caută vor afla» (Matei 7. 88. Inima noastră se întăreşte în frica de Domnul şi în răbdare (Ps. căci El aprinde făclia şi luminează întunericul nostru (Ps. . De pildă. 21— 22). ca şi cum nu l-ai ii primit ?» (I Cor. ajungînd la adevărata castitate lăuntrică. 7) . prive­ gheri. Dar. Slăbiciunea noastră e depăşită de ajutorul dumnezeiesc şi soldatul dumnezeiesc pro­ clamă biruinţa : « Urm ări-voi pe vrăjmaşii mei şi-i v o i prinde pe dînşii . de ce te făleşti. «ci Tatăl. n-ar putea monahul să ajungă la ea (cap. tot astfel declarăm că numai celor ce se ostenesc şi asudă li se dăruiesc mila şi harul lui Dumnezeu ş i . fiindcă prin posturi. rugăciuni şi la strivirea inimii şi a trupului.

Grija principală sînt . 24. Ceva asemănător s-a întâmplat cu regele Ioaş. Pe alţii îi atacă trufia mai grosolană a cărnii şi anume pe cei tineri şi începători în asceză. nici ridicarea virtuţilor pe cea mai înaltă treaptă» (cap. 20). pedepsindu-i astfel pentru trufie (II Cron. Casian istoriseşte spovedania unui frate. Cele două capitole următoare. pentru că le-a dat tăria de a-i spulbera pe vrăjmaşi. . care a fost atacat de duhul rău al sodomiei după ce a cugetat o blasfemie împotriva Fiului lui Dumnezeu (cap. Doamne. care a omorît pe rege şi pe conducători. 21— 23). Sf. nici îndreptarea comportării noastre. In continuare. Trufia spirituală. 17. slujind Astartelor prin dumbrăvi şi idolilor. ascultînd de căpeteniile lui Iuda. Apărătorul meu şi puterea m întuirii mele şi sprijinitorul meu . Casian zice că. . Şi pe vrăjmaşii mei i-ai lăcut să iugă şi pe cei ce mă urăsc pe mine i-ai nim icit» (Ps. . Aşa sînt pedepsiţi cei trufaşi. marele preot şi. nici purificarea de păcate. sînt un apel fierbinte la mulţumire şi la umilinţă faţă de Dumnezeu pentru toate binefacerile Lui. Ajutorul dumnezeiesc este garanţia acestei biruinţe : «M -ai încins cu putere pen­ tru război şi ai împiedicat pe toţi cei ce se sculau îm potriva mea. Sf. Aşa vom continua trăirea adevărată a Sfinţilor Părinţi. 43— 44). 17). Şi s-a mîniat Domnul şi a năvălit o mică armată siriană. «ca praful în faţa vîntului». fără de ajutorul Căruia nu se poate atinge desăvîrşirea (cap. care a fost ridicat pe tron la şapte ani de marele preot Iehoiada.DESPRE A Ş E Z A M IN T E L E M ÎN Ă S T IR E Ş T I Ş I DESPRE CELE 8 P A C A T E P R IN C IP A L E 1Q5 şi nu mă voi întoarce pînă ce se vor sfîrşi. îi atacă numai pe cei care s-au ridicat aproape de culmea virtuţilor şi cu ajutorul acestei trufii îi doboară de pe aceste înălţimi. Zaharia. Ioaş a omorît pe fiul său. 1— 4) (cap. bazat pe sărăcie. După moartea acestuia. al XVIII-leia şi al XIX-lea. s-a mîndrit şi a părăsit pe Domnul. » (Ps. care devin prin aceasta necuraţi în faţa lui Dumnezeu şi se pot salva numai întorcîndu-se la căldura duhovnicească. Zd robi-i-voi pe ei şi nu vor putea să stea. Este vorba de monahul. prin care ei au mărturisit dreapta credinţă apostolică şi «fără de care nu va putea fi dobîndită nici dragostea faţă de Dumnezeu. 17. 17— 18). Căci nimeni nu poate să se înalţe la curăţia duhovnicească decît printr-o umilinţă adevărată faţă de fraţi şi de Dumnezeu. virtutea mea. cădea-vor sub picioarele m ele» (Ps. Domnul este întărirea mea şi scăparea şi izbăvi­ torul m e u . 16. . amintind toate binefacerile Domnului pentru ostaşii Săi. care nu este lăsat de trufie să se coboare de la înfumurarea lumească de mai înainte la smerenia lui Hristos şi la sentimente de blîndeţe şi omenie cu fraţii săi. să cîntăm cu ei : « Iu b i-T e-v oi. 41— 42). 18— 19). expusă pînă aici.

S-a smerit pe Sine . care înghite toate virtu ţile. nici blîndeţea. . care nu poate fi dobîndită fără sărăcia de bună voie. Poartă cu greu jugul mînăstirii şi nu respectă nici o regulă de supunere şi ascultare. Iar umilinţa faţă de Dumnezeu ne obligă să nu uităm că fără ajutorul harului Său. se gîndeşte chiar să zidească o mînăstire şi să adune pe cei. 27 cu episodul trist al unui tînăr înfumurat. ». precum şi siguranţa că în scurtă vreme vom fi pe lumea cealaltă. Casian sfîrşeşte descrierea trufiei trupeşti eu modul în care se manifestă trufaşul care nu e în stare să primească un sfat mântuitor. Temelia desăvîrşirii noastre nu poate fi pofta noastră. temeiul pierzării lui. cu rangul avut în lumea părăsită doar cu trupul şi. Jigneşte pe toţi. Casian completează acest tablou minunat la cap. Sf. să se silească în orice chip. ca şi cum comunitatea fraţilor l-ar opri de la umilinţă. nici plinătatea dragostei. sînt nimicitoare nu numai pentru trufie.106 S F ÎN T U L I O A N C A S IA N banii. nu cere iertare celor insultaţi şi nu primeşte scuzele de la fraţii săi. Iar editiciul virtuţilor are temelia formată din smerenie. să gîtuie acea cumplită fiară. căutînd să-i păstreze şi să-i şi apuce înapoi pe cei de care se lipsise şi care sînt fala lui. fără care inima noastră nu este lăcaş al Duhului Sfint. . Acum se mîndreşte cu naşterea lui nobilă. fără această stare nu poate fi dobîndită nici ascultarea. răbdare şi desăvârşire. 6 şi 8). ca să-ţi rămân supus totdeauna ?» Bătrînul a rămas amuţit. 30— 32). Urmarea e oroarea de disciplina mînăstriii : doreşte să locuiască singur în chilie. Sf. cu banii. Casian (cum am mai amintit). părtaşii lor. care. 33). ascultător iăcîndu-Se pină la moarte» (Filip. nu putem face nimic spre desăvîrşirea noastră şi că însuşi faptul de a ne învrednici să credem acest adevăr este tot un dar al Lui (cap. sărăcia de bună voie. scrie Sf. nici mirean. 24— 29). gîndindu-se la Domnul şi Mântui­ torul nostru «Care în chipul lui Dumnezeu fiin d . Căzut într-o apatie primejdioasă. pe care vrea să-i înveţe şi să-i formeze. nici răbdarea. 2. De asemenea. se crede totuşi într-o stare de desăvîrşire de necrezut. «în toate si­ tuaţiile se încrede mai curând în judecata lui decît în cea a bătrânilor» (cap. . supunerea şi ascultarea (cap. repetăm. întrecîndu-se după regulă în lupta duhului doreşte să fie încununat de Domnul. . . nefiind nici călugăr. Starea de smerenie făcîndu-ne să ne judecăm inferiori tuturor celor­ lalţi fraţi şi gîndul la patimile Domnului nostru Iisus Hristos şi ale tuturor sfinţilor. De aceea «atletul lui Hristos. şi nu-1 interesează nici o problemă duhovnicească. ci învăţătura aspră a Evangheliei : frica de Dumnezeu şi smerenia. ci pentru toate păcatele. oare a răspuns stareţului său — acesta certîndu-1 pentru lipsa de smerenie — : «Oare de asta m-am umilit eu pentru un timp.

AŞEZAMINTELE MÎNĂSTIREŞTI .

.

3. în această provincie lipsită de mînăstiri. poartă sălăşluind în ele insele pe împăratul Hristos. sub îndemnul înţelep­ ciunii divine. Istoria Vechiului Testament povesteşte că prealuminatul Solomon. Deşi însuţi ai atins desăvîrşirea şi în toate virtuţile şi în învăţătură şi eşti atît de încărcat de toate bogăţiile duhului încît nu numai graiul. ţi-ai pus în gînd să-i clădeşti lui Dumnezeu un templu adevărat. dreptăţii şi fecioriei. Astfel ai rîvnit să închini Domnului cele mai preţioase vase. dar chiar doar viaţa ta ar ajunge a fi o pildă destul de îmbelşugată pentru cei ce caută desăvîrşirea. turnate nu din aur sau din argint. astfel îmi dai poruncă să înfăţişez . la o atît de măreaţă lucrare. acea înţelepciune din duh dumnezeiesc. luîndu-le regele Babilonului. Deci această stăpînire mai sublimă decît toate puterile pămîntului şi acest urmaş mai de neam şi mai vestit al seminţiei lui Israel. a dorit să-i înalţe lui Dumnezeu acel templu măreţ. un sărac şi lipsit cu totul de orice bun lumesc. preafericite. strălucind de curăţenia nevinovăţiei. în adevăr tu doreşti să pui temelii unui aşezămînt în felul celor din Orient şi mai ales din Egipt. Pentru aceasta a cerut ajutorul unui rege de alt neam din Tir. a împlinit Solomon tot ce-a gîndit mai măreţ pentru templul lui Dumnezeu şi pentru obiectele sfinte. totuşi îmi ceri şi mie. cu munca şi sfatul căruia. 2. pe care apoi. bine ai chibzuit. Luminat de exemplul de mai sus. fiu de văduvă săracă. oricît de sărac în meşteşugul cuvîntului şi în ştiinţă. preafericite Papă Castor. care întrecea toate ştiinţele şi învă­ ţăturile orientalilor şi egiptenilor. Şi tu. le-a dăruit spre desfătare concubinelor şi căpeteniilor sale. să iau parte cu puţinele mele cunoştinţe Ia împlinirea dorinţei tale. nu din pietre fără simţire. dăruit de Dumnezeu cu înţelepciune şi minte adîncă şi cu suflet larg ca nisipul cel nemăsurat al mării. nu unul vremelnic şi stricăcios. binevoind a mă chema sa iau parte şi eu.PREFAŢĂ SFÎNTUL IO A N C A S IA N 1. încît nu se poate spune să fi existat cineva asemenea lui în vremile dinainte de el şi nici după. care i-a trimis pe Hiram. ci alcătuite din suflete sfinte care. n-a dispreţuit sfatul unui bărbat sărac şi de neam străin. al duhului. ci veşnic şi de nebiruit. ci strîngînd la un loc bărbaţi cu viaţă sfîntă.

fără să ţin seamă de frumuseţea scrisului.110 S F ÎN T U L IO A N C A S IA N întocmirile mînăstireşti pe care le-am văzut respectate în Egipt şi Palestina. fiind cercetat de fraţi despre feluritele rînduieli şi probleme. aşa cum lucrurile nu pot fi transmise decît de cel care le-a experimentat. nici înţeles şi nici reţinut în memorie numai printr-o cugetare tihnită. din copilărie m-am aflat printre călugări. în afară de publicarea lucrărilor scrise de el însuşi. sau printr-o învăţătură dobîn­ dită doar din cuvînt. Cel dinţii dintre aceştia. nişte probleme atît de complicate. 107. repede se şterg din minte din lipsă de sîrguinţă. după ce m-am rupt de atîţia ani de obştea şi pilda vieţii lor. a răspuns nu numai cu harul scrisului dar şi cu bogate dovezi din Sfîntă Scriptură. cu greu aş putea să-mi amintesc acum în întregime cite am încercat să săvîrşesc sub imboldul îndemnurilor lor zilnice. Mai adaug că despre acest subiect s-au mai scris deja lucrări de mică întindere de bărbaţi tot atît de vestiţi prin viaţa lor. Sfîntul Leon c e l M a re cerîn du -i în anul 430 o scriere îm p o triva lui N estorie. iar Sfîntul C astor insistînd să pună în scris rîn d u ie lile pe tem elia cărora ar putea întem eia o m înăstire sau m înăstiri în Galia. Această greutate vine de la faptul că totul se reazemă pe expe­ rienţă şi practică şi. în al treilea rînd. sau al pildelor lor. Dealtfel tîlcul acestor lucruri în nici un chip n-ar putea fi nici transmis. M ai întîi. 5. în mod îndestulător. atît de tainice şi atît de sfinte. cîte am învăţat sau am văzut cu ochii mei. Celălalt de asemenea. cu au reola c elor mai v e stite centre m o­ nahale din E gipt şi Palestina. oricît aş vrea. In al doilea rînd. aşa cum ne-au fost lăsate de Sfinţii Părinţi. 4. şi. Dealtfel chiar şi acestea. îngrijindu-mă doar ca în noua ta mănăstire să fie înfăţişată în mod simplu fraţilor trăitori aici. pe Ieronim şi pe alţi cîţiva. Pe cit de mult mă îndeamnă la ascultare sfîntă înflăcărare a dorinţei tale. tot astfel ele nu pot fi nici chiar atinse şi înţelese decît numai de cel ce s-a ostenit cu egală trudă şi sudoare să le dobîndească. dacă nu vor fi dezbătute şi desăvîrşite printr-o necontenită convorbire cu oamenii care vieţuiesc duhovniceşte. cit situaţiei mele de-acum. nici meritele mele nu mă îndreptăţesc a mă crede în stare să cuprind cu inima şi cu mintea. a şi tălmăcit în limba latină numeroase cărţi alcătuite în limba greacă. Sfîntul Casian s-a bucurat de o ap reciere extraord in şi în Apus. nenumăratele sale şovăieli sufleteşti. pe atît mă împiedică să dau răspuns acestei dorinţe. stăpînit de tine atît de desăvîrşit. şi numesc aici pe Sfîntul Vasile. chiar ceea ce mi-aş putea aminti nu datorită importanţei lucrului. scrisul meu prea neîndemînatic n-ar fi în stare să-l înfăţişeze cum s-ar cuveni. viaţa simplă a Sfinţilor 1 0 7 . Precum am amintit. . cit de străluciţi prin învăţătura şi ştiinţa lor.

. In stitu tio n s c ê n o b itiq u e s ». -apoi rădă­ cinile şi cauzele şi lecuirile. în adevăr mi-e hotărîrea să nu vorbesc despre minuni dumne­ zeieşti. de lucrarea la care mă îndemni. Mă voi sili să dau ascultare poruncilor tale chiar în această privinţă. oricît de mărunte ar fi. După fluviile atît de bogate în elocinţă ale acestora.A Ş E Z Ă M IN T E m î n ă s t i r e ş t i IU 6. doar rânduielile şi regulile mînăstirilor acestora. mă voi sili să înfăţişez. ca. Eu nu voi căuta nicidecum să scriu o istorisire de fapte minunate şi de semne dumne­ zeieşti. nu ce au experimentat ei înşişi1 0 8 . săvîrşite de către bătrînii noştri. Ca urmare. 2) la Sfîntul V a s ile — ceea ce e puţin p robabil — . totuşi v o i lăsa la o parte toate cîte nu contribuie cu nimic mai mult la înfăptuirea unei vieţi desăvârşite pentru cei ce citesc. pe care le-am fo lo sit şi noi pentru acest volum . după vrerea vreunui întemeietor. Dealtfel nici nu cred că vreo proaspătă aşezare mînăstirească din aceste părţi de apus ale Galiei să fi putut descoperi ceva mai chibzuit şi mai desăvîrşit decît acele rînduieli în care trăiesc pînă acum mînăsti- 108. cele mai grele. cele ce au rămas neatinse de către cei dinaintea noastră. 7. chiar dacă vor afla ceva poate nu prea îndemâ­ natic expus. ale celor opt păcate. Casian s-ar refe ri aici (şi în C o n v o rb ire a d u h o nicească a X V III. dacă în aceste regiuni voi afla cumva vreo mînăstire întocmită nu după foarte vechea rînduială a strămoşilor. pe cît de fidel voi putea. mă voi apuca. să adăugăm sau să înlă­ turăm în lucrarea noastră fidelă tot ceea ce nu este conform regulilor pe care le-am văzut în mînăstirile din vechime în Egipt sau Palestina. vo l. după învăţăturile lor. îl vor citi cu bunăvoinţă şi îl vor suporta cu îngăduinţă mai iertătoare. ci cu suprimări sau adăugiri. după puterile mele. aceştia. Pentru aceasta. ca unii care umblă mai degrabă după cele ale credinţei decît după frumuseţea limbii.a i II. -Jea n Cassien. numărul 109 din «S ources chrétien n es». model unic de religiozitate şi smerenie. care vieţuiesc în noua ta mînăstire . spre a înfăţişa ca pentru o mînăstire nouă şi pentru nişte oameni însetaţi după adevăr. U n ii specialişti cred că Sf. care au încercat să scrie cele ce au auzit. ba chiar am şi văzut multe de acestea şi de necrezut. 8. îndrumîndu-mă după cele ce am primit de la bătrînii noştri. le vei socoti binevenite şi le vei dărui obştei fraţilor. semnalate de ei. sau la « D ia lo g u rile » lui Sulpiciu S ever. la care se g ăseşte o b o g ă ţie de inform aţii. Deşi nu numai am auzit. cu ajutorul lui Dumnezeu. decît să le stârnească admiraţia. fiind îmboldit de rugăminţile tale. dacă nu mi-ar da curaj încrederea Sanctităţii voastre şi făgăduinţa că aceste lucruri. pe drept cuvînt aş putea să trec drept un înfumurat că aş căuta să torn şi eu cîteva picături în acestea. N e referim la opera preotului Jean-C laude G u y . preafericite papă. ci pe scurt despre însănătoşirea obiceiurilor noastre şi atingerea unei vieţi desăvîrşite.

Desigur îmi voi îngădui să aduc în această lucrare şi o oarecar măsură conform căreia voi îmblînzi întrucîtva cu ajutorul rînduielilor mînăstireşti din Palestina şi Mesopotamia cele ce. după regula egipte­ nilor. fiind grele şi necruţătoare pentru aceste regiuni cu clima aspră şi cu obiceiuri felurite de viaţă. Dacă este păs­ trată o măsură chibzuită a posibilităţilor. seama de d eoseb irile de clim ă şi de felu pe tem eiu l rîn d u ielilor m înăstirilor egip ten e.112 S F ÎN T U L I O A N C A S IA N rile întemeiate de la începutul predicării apostolice. se ajunge la aceeaşi desăvîrşire a trăirii religioase chiar cu înlesniri mai m ari1 0 9 . Sfîntul Casian declară că v a ţine rile de v ia ţă din alte regiu n i ale păm întului şi d in Palestina şi M esopotam ia va m odera pe c e le d e să vîrş irii duhovniceşti. sfinţi şi plini de duh dumnezeiesc. scopul lo r fiind m ijlocirea a v ie ţii d u hovniceşti este cea apos­ . In continuare arată că ad evărata tem elu ire to lică pe care a aflat-o la Părin ţii egipteni. de către părinţi 9. 109. le voi găsi de nefolosit.

D espre p e lerin e le acestora. D espre p ielea de pră. în scrie rile F ericitului Ieron im ş. este îm plin ită de ce a la ltă d efin iţie. Astfel. 4. 111.a. D espre tu n icile egip ten ilor. -începătorii şi izvoditorii Noului Testament: loan Petru şi Pavel şi ceilalţi bărbaţi din aceeaşi tagmă aflăm că au mers la fel. con cep ţia m ăreaţă şi a ctivă despre rolu l anahoretului. cu care şi-o sfîrşeşte (cap. monahul. Este o rea lita te afirm ată în lite r a ­ tura m onahală prim ară : în «V ia ţa d inţii a lui P ah om ie». După aceia. 3. D espre tenilor. D espre toiagu l egip ten ilor. D espre şalurile acestora. Autoritatea Scripturilor dumnezeieşti dă în adevăr mărturie că într-o astfel de ţinută au umblat chiar cei ce-au pus temelie în Vechiul Testament acestui fel de viaţă. 2. 9. trebuie să păşească mereu în ţinută de război. desigur Ilie şi E liseilu . cu mijlocul totdeauna încins. după ce vom fi înfăţişat ochilor ţinuta lor exterioară. care trebu ie să ţină seam ă de co n d i­ 5. sub călăuzirea lui Dumnezeu. D espre cin gătoarea monahului. cu care îş i în cep e cartea. Primul dintre aceştia. In stitu tio n s C è n o b itiq u e s » (Paris. D espre cin gătoarea duhului şi sem n ificaţia acesteia. A c e a s tă d efin iţie a monahului. a fost trimis de Dumnezeu să-i mustre pe trimişii lui Ohozia. 6. 32 din cartea a X ll-a ). g lu g ile (cap işoan ele) e g ip ­ 8. oa ie sau de c a ­ ţiile de clim ă şi de ob iceiu l locului. «a tle tu l lui H ristos». care preînchipuia în Vechiul Testament deja florile fecioriei şi pildă de neprihănire şi înfrînare. 1965) ad loc. de unde am putea porni mai nimerit. 11. «R în d u iala celo r două tratate» a Sfîntului V a s ile c e l M are. 2. «J ean Cassien. călugărului şi chiar al sim plului creştin în cadrul îm p ă ­ ră ţie i lui Dumnezeu. regele cel nelegiut al 110. A n a h o re ţii umblau încinşi cu o curea. D espre p o triv ire a veşm întului. 7. ca un ostaş al lui Hristos 1W . aşa cum am am intit în Introducere. 8 — S fîn tu l lo a n C asian . decît de la însăşi îmbrăcămintea monahilor ? Atunci ca urmare vom putea scoate la lumină frumuseţea lor lăuntrică. 1) A vînd a vorbi despre aşezămintele şi despre regulile de via ale mînăstirilor. D espre v eşm în tu l monahului. Ele exprim ă.C A R T E A I N T l I DESPRE VEŞMINTELE MONAHILOR C a p i t o 1e 1. V e z i : J e a n C l a u d e G u y . D espre încălţăm intea acestora. 10.

ca şi p ro feţii I lie şi Elisei. regele aşternut la pat. în cea am intită. N e ­ greşit profetul n-ar fi putut arăta acest lucru prin cuvintele : «pe bărbatul al căruia este acest brîu». 11). 4). recunoscîadu-1 îndată pe omul lui Dumnezeu sub această înfăţişare. trimişii i-au adus regelui la cunoştinţă cuvintele profetului şi întrebaţi cum îi era chipul şi îmbrăcămintea băr­ batului ce le ieşise în cale şi le spusese astfel de cuvinte. Lui Petru. ferindu-1 de ruşinea goliciunii. «m ereu în ţinută de război. V I. care se găsesc şi în alte scrieri ascetice ca. cînd zice : «Acestea zice Duhul Siînt : Pe bărbatul. Dacă nu l-ar fi văzut că-şi slăbise puţin cingătoarea obişnuită din strînsoare. 8). care. 2) îmbrăcămintea monahului este trebuitoare numai ea să-i acope trupul.114 S F ÎN T U L I O A N C A S IA N Israelului. 8). i-a luat cingătoarea şi şi-a legat propriile sale mîini şi picioare. în care zăcea . îl recunoscu. Regele. cingătoarea şi înfăţişarea trupului păros şi aspru îl indicară fără îndoială pe omul lui Dumnezeu. Despre loan. şi să-l apere de frig. care ţintuit la pat de boală hotărîse să cerceteze la Ecron pe zeul Baal-Zebub asupra stării sănătăţii sale. aşa îl vor lega iudeii în Ierusalim ş i-i vor da în m îinile păgînilor» (Fapte 12. zice : «Este Ilie Tesviteanul» (IV Regi 1. pentru a da odihna de noapte mădularelor sale trudite. în adevăr. oare. Sfîntul loan B otezătorul. de pildă. este m odelu l pustnicilor. pe S fin ţii A p o s to li Petru şi P avel. cu m ijlocu l totdeauna încin s». 2. Desigur. 113. nu pentru a-i 112. a Sfîntului V a s ile c e l M a re — referindu-se am îndoi la sem n ificaţia îm brăcăm inţii monahale. 8). care urca spre Ierusalim. trăind printre atîtea mii de israeliţi. aflăm din istorisirea evanghelistului : «Ia r loan avea îmbrăcămintea din păr de cămilă şi cingătoarea de piele îm prejurul m ijlocu lu i» (Matei 3. i-au răspuns : «Un bărbat păros şi încins cu o curea» (IV Regi 1. păstra în el întipărită pentru totdeauna această înfăţişare proprie ca o pecete specială 1 1 2 . De aceea. care ca un prag sfînt încheie Vechiul Testament şi-l începe pe cel Nou. doar din descrierea îmbrăcăminţii. le-a spus că regele nu va mai coborî din patul. pentru a fi dat morţii în ziua următoare. unde urma să fie pus îndată în lanţuri de către iudei. a X V III-a . Iar pe Pavel. al căruia este acest brîu. îngerul Domnului nu l-ar fi îndemnat nicidecum la asta. aflîndu-1 profetul A g a v la Cezareea. i se înfăţişează îngerul care-i porunceşte : «încinge-te şi încalţă-te cu sandalele» (Fapte 12. ca să preînchipuie prin acest gest primejdiile pătimirii acestuia. a trăit în pustie. Sfîntul Casian am inteşte acest fapt şi îa « C on v o rb ire a d u ­ h o v n ice a scă » . dacă Pavel n-ar fi obişnuit să-şi încingă în tot timpul m ijlocu l1 1 3 . aruncat în temniţă de către Irod. Sfîntul Casian aduce şi alte exem p le de «ostaşi ai lui H ristos». ieşindu-le în cale profetul. la întoarcere. .

Desigur nu se cuvine să ne clatine din felul nostru de viaţă nici pilda lui Ioram. sau înfumurare şi. 6. fără să momească gustul spre podoaba îmbrăcăminţii. chiar de-ar mai fi acoperită de vreo pată. sau puţini. se acoperiiseră cu sac aspru din . precum acelaşi Apostol ne învaţă : «C i avînd hrană şi acoperămînt trupului vom ii îndestulaţi» (I Tim. pentru acest motiv. ca urmaşi. păzesc pînă acum rînduielile acelora. ajungînd a se crede că cei cîţiva. ci după cele lăsate pentru viitorime de vechimea atîtor timpuri şi de consimţămîntul mulţimii fără de număr a sfinţilor părinţi. spre care trebuie să-şi îndrume paşii monahul cu sîrguinţă şi nestingherit. nu trebuie dezaprobaţi în cele ce şi-au îngăduit în afara reguli­ lor generale. decît virtute. nele­ giuitul rege al lui Israel (IV Regi 6. Chiar dacă am aflat că au existat unii înveşmîntaţi astfel. dealtfel acest veşmînt era neîndemînatic şi nepotrivit chiar pentru săvîrşirea muncii obligatorii. şi să fie străin de orice grijă mai deosebită pentru îmbrăcăminte. şi nici că ninivitenii (Iona 3. care şi-au însuşit favoarea unor alte virtuţi. El zice acoperămînt nu veşminte — aşa cum este exprimat impropriu în unele versiuni latine — adică cele ce doar acoperă trupul. într-adevăr. 5). Veşmîntul să fie atît de fără de valoare. Părerea celor puţini nu se cuvine să fie pusă mai presus de iiotărîrea unanimă şi să-i aducă sminteală. dar cu o viaţă vrednică de laudă. care au pus temeliile acestui fel de viaţă. şi nici de părinţii din vremea noastră. De aceea cele ce nu sînt după pildele lăsate de vechii sfinţi. dar ar fi stîrnit chiar pofta mîndriei . 8). nici prin formă. încît să nu se deosebească de al celorlalţi bărbaţi care duc aceeaşi viaţă. care. Pentru aceasta ei s-au ferit cu hotărîre de veşmîntul din păr de capră. încît în toate împrejurările îmbrăcămintea slujitorilor lui Dumnezeu să rămînă cea oştească.D E S P R E V E Ş M IN T E L E M O N A H IL O R 115 îmboldi pornirile spre deşertăciune şi trufie. să nu fie asta din pricina unei nepăsări căutate dinadins . se cuvine să le tăiem din rădăcină ca de prisos şi nefolositoare. într-adevăr nu trebuie să ne călăuzim credinţa neşovăielnică şi supunerea deplină după rînduieli şi reguli impuse de vrerea cîtorva. între slujitorii lui Dumnezeu tot ceea ce îşi îngăduie unul singur. trebuie socotit vătămător şi mai degrabă vădind deşertăciune. şi astfel nu numai că nu putea aduce nici un folos sufletului. care fiind mai deosebit era şi mai bătător la ochi pentru toţi. este sau ceva de prisos. · în sfîrşit să fie îndepărtată de podoaba acestei lumi. care. fără a fi acceptat în general de întreaga obşte a fraţilor. 30). s-a arătat că avea pe dedesubt cămaşă din păr de capră. din acest motiv nu e îngăduit să consfinţim faptul ca o regulă pentru mînăstiri şi să încălcăm vechile rînduieli ale sfinţilor părinţi. nici prin culoare. înconjurat de oşti duşmane sfîşiindu-şi haina. care.

5). al crucii. nevinovăţia şi simplitatea lor l14. pentru ca scurtimea mînecilor să le amintească mereu că le sînt tăiate toate faptele şi lucrările acestei lumi.G. 5) Ei poartă şi două eşarfe ţesute din fir de lină. 115. al a cop eririi fe ţe i în g e rilo r în ain tea lu i Dumnezeu. pentru ca prin însuşi chipul de a se îmbrăca să se vădească traiul în simplitate şi nevinovăţie. care să referă nu atît la grija pentru trup. ei îi cîntă lui Hristos cu dra­ goste şi vrednicie în toate ceasurile : « Doamne. chiar şi veşmântul lor mărturisind acest lucru : «C ăci voi aţi murit şi viaţa voastră este ascunsă cu Hristos in Dumnezeu» (Col. de vreme ce nu era vorba de vreo schimbare izvorîtă din trufie. glugi foarte scurte. după specialişti. 6. care sînt ale celui de pe pămînt» (Col. 40. 3) Pe lingă acestea. sau mai propriu şaluril15. Era o măsură luată obişnuit în m onahismul primar. ca aceea din 1923. «şi această lume este răstignită pentru mine şi eu pentru ea» (Gal. 3. sau fîşii. nici nu s-au înălţat ochii mei. cit la un fel de obicei al lor. ziua şi noaptea. Era vădit că primul s-a îmbrăcat cu acesta pe dedesubt cu atîta fereală. a Părintelui Ilie T eod orescu (d irecto ru l Sem ina- .116 S F ÎN T U L IO A N C A S IA N păr de capră pentru a îmblînzi osînda lui Dumnezeu aruncată asupra lor prin profet. pentru a li se aminti necontenit să păstreze. sim bolul rugăciunii. în îmbrăcămintea egiptenilor mai sînt unele elemente. E v a grie P on ticu l recom anda. pe care grecii le numesc analoboi. pornind de la ceafă şi despărţindu-se în două 114. 14). iar ninivitenii în acel moment îşi impuseră acoperământul din păr de capră. 1). A c e s t şal a e v o lu a t de-a lungul v e a c u rilo r în «o ra ru l diacon esc». în rest mîinile rămînînd goale. Astfel. g lu g ile scurte în C ă tre A n a lin (P. cînd. d e asemenea. nici n-am umblat dupâ lucruri mari. se înveşmîntară cu toţii în aceeaşi îm­ brăcăminte. lăsate în jos pînă la marginile cefei şi ume­ rilor. ci Hristos trăieşte în m ine» (Gal.G. noi însă le putem numi bretele. nu s-a mîndrit inima mea. 2. 409 B) etc. 1— 2). «A p o p h th egm ata Patrum » (P. 3) în «însă acum nu mai trăiesc eu. iar haina din pînză de in să le arate că ei sînt morţi pentru orice viaţă pământească. ei poartă necontenit. 17) de Sfîntul Casian. jelind apropiata dărîmare a oraşului lor. încît nimeni n-ar fi putut fi învinuit de altul de mîndrie. încît fără îndoială n-a putut fi ştiut de nimeni faptul decît numai după ce şi-a sfîşiat îmbrăcămintea de deasupra. nici dupâ lucruri mai presus de mine. Reîntorşi spre pruncie. care să le acopere doar capul. Acestea. pe care o vom regăsi discutată a doua oară în acestă carte (IV . Dimpotrivă m-am smerit şi mi-am înălţat suiletul meu ca un prunc înţărcat după mama lu i» (Ps. chiar prin imitarea acoperământului pruncilor. 3. asemăna­ rea îmbrăcăminţii tuturor nemaisupărînd pe nimeni. dar şi în alte cărţi ascetice ca «H is to ria m onachorum » (III . 4) Sînt de asemenea îmbrăcaţi în nişte tunici (colobii) de in. aşa cum zilnic îl aud pe Apostol spunîndu-le : « O m orîţi mădularele voastre. cu mînecile doar pînă la coate. după L itu r­ g ic e le obişnuite. 1220 C) pentru p rotecţia p riv irii. 20). 130..

ci cu muncă şi cu trudă am lucrat. Sfîntul Casian ia acest sens de la E va grie (din « A d A n a toliu m ». «N ic i n-am mîncat de la cineva pline în dar. de culoare ro şie1 1 6 . să d evin ă veşm în t p reoţesc p rin cipal sub form ă şi cu nume de sfită.DESPRE VE ŞM IN TE LE M O N A H IL O R 117 în jurul gîtului. ca şi a noastră. în felul acesta. 3. ei se ţin deoparte de hainele sacerdotale scumpe şi pompoase.le a şi de c ă lu g ării e gip ten i şi din lîn ă fină. P. pentru ca din vrem ea S fîn ­ tului loa n Hrisostom . strîmtoraţi. şi «Dacă cineva nu vrea să muncească. 11. să-l învieze pe fiul femeii. 8) Aceşti bărbaţi au purtat şi toiag. să nu mănînce» (II Tes. fiind preocupaţi atît de ţinuta umilă a îmbrăcăminţii lor. Este vorb a d e o manta scurtă de lînă fo lo sită pe la sfîrşitu l veacu lu i al iV . care se numeşte şi «m elota» (piele de oaie) sau «pera» (desagă de cerşetor)1 1 7 . dispreţuiţi . 1221 B) şi-l am p lifică mult. 116. ci şi ale celor ce erau cu m ine» (Fapte 20. Purtarea rului şi prim ul Episcop al Tom isului-C onstanţa din epoca m odernă). 37— 38). cînd. străduindu-se din răsputeri să aducă la îndeplinire acea povaţă a Apostolului : « Fiindcă aceste m îini au lucrat nu numai pentru trebuinţele mele. 8). cît şi de valoarea neînsemnată ca şi de ieftinătatea ei. de n-ar fi avut obiceiul să-l aibă mereu cu el. 29). — ca J e a n-C l a u d e G u y amintesc. ori felon. trebuie să stea neclătinaţi pe culmea aspră a virtuţilor. lipsiţi. Specialiştii. 117. pe care le poartă imitînd prin aceasta pe cei ce au preînchipuit în Vechiul Testament primele începuturi ale acestui fel de viaţă. ei de care lumea nu era vrednică au ră­ tăcit în pustii. închipuind veşm în tu l în care a fost îm brăcat Domnul Iisus H ristos în curtea lui P ila t — sim bol al cu răţiei şi al sfinţeniei. al drep tăţii şi p azei dum ne­ zeieşti. ucigînd orice îmboldire a poftelor trupeşti.G. şi un toiag. In mod vădit profetul nu i l-ar fi dat să-l ducă. In creşti­ nism. trimiţînd pe Ghiezi. «pelerină». noaptea şi ziua. Despre aceştia zice Apostolul : «A u pribegit în piei de oaie şi în piei de capră. . din prezen tul text. ca să nu fiu povară pentru nimeni dintre v o i» (II Tes. La început era haină fem inină şi chiar d istin ctivă a fe cio a relo r. unul dintre ei. Totuşi această îmbrăcăminte din piele de capră înseamnă că ei. numită în limba lor. 3. pe lîn g ă semnul cru cii al trad iţiei apophthegm atice şi pe acela al sim bolului cred in ţei în H ristos al lui E v a g rie şi pe acela al S fîn ­ tului Casian. după cum ne arată chiar Elisei. ca un fe l de pardesiu. 6) După acestea îşi acoperă gîtul şi umerii cu o manta scurtă. servitorul său. încît strîngînd lărgimea veşmîntului. 10). 34). în munţi şi în peşteri şi în crăpăturile pămîntului» (Evr. era la început veşm în t arhieresc şi apoi călugăresc. Braţele fiindu-le susţinute ei sînt gata şi disponibili pen­ tru orice muncă. zice : «Ia toiagul meu şi alerglnd mergi şi pune-1 pe faţa copilului şi va în via » (IV Regi 4. ocolesc scobiturile ambelor subsuori şi se leagă pe dede­ subt una de alta. îl trag şi-l ţin alipit de corp. 40. 7) Ultimul lor veşmînt este o piele de capră. iar în trupul lor să nu mai rămînă nici o zbur­ dălnicie a tinereţii şi a nestatorniciei trecute. de senatorii din Galia.

Aceste aripi ale duhului nostru trebuie să fie slobode mereu pentru zborul sufletesc şi pentru a propovădui pacea evanghelică. dacă. de care fericitul David cere să fie scăpat. după spusa Apostolului. cînd se apropie de altar pentru a săvîrşi sau pentru a primi Sfintele Taine u9. nici cu un colobion. să le stingă tăria amintindu-şi necontenit de patima Domnului şi de pilda mortificării L u ills. 5 . cu ele să ne avîntăm «după mirosul miresmelor» (Cînt. ca să nu părem că am lăsat la o parte ceva din îmbrăcămintea egiptenilor. . Dar. 62. dacă o cere sănătatea plăpîndă sau frigul de dimi­ neaţă şi arşiţa amiezilor de vară. căci locul pe care calci este sfînt» (leş. lămurind că. 9) Renunţînd la încălţăminte ca oprită de învăţătura evanghelică (Matei 10. Nu trebuie să îngăduim ca aripile duhului nostru să fie apăsate de grijile ucigătoare ale acestui veac. sau obiceiul pămîn­ tului. Este v o rb a de una dintre R e g u lile p ahom iene (a 100-a). E va grie în vaţă că toiagu l sim b olizează arb orele v ie ţii Si pe însuşi Dom nul nostru Iisus H ristos.118 S F ÎN T U L I O A N C A S IA N toiagului îi sfătuieşte duhovniceşte că niciodată nu trebuie să păşească neînarmaţi printre atîţia cîini furioşi ai patimilor şi printre fiarele ne­ văzute ale duhurilor necurate. 2) lui Hristos. să le stea împo­ trivă şi să le alunge cit mai departe prin semnul crucii. totuşi noi trebuie să le menţinem pe acelea pe care le îngăduie sau aşezarea locurilor. 13. nu la ceea ce este de nevoie doar pentru împlinirea tre­ buinţelor naturii. 2). 17. 73. iar Ieremia : « Eu însă n-am iost în suierinţâ. deşi se folosesc de aceste sandale ca fiind îngăduite din porunca Domnului. 10) Deşi au fost spuse acestea. ei îşi ocrotesc picioarele numai cu sandalele. în acelaşi loc. niciodată nu le e slobod să le aibă în picioare. Vom împlini acest lucru. Doamne. 119. şi cînd se dezlanţuiesc în contra lui. măcar să suplinim această trebuinţă trupeasca. cu un p recep t scripturistic. sau cu o singură tunică. prin această folosinţă îngăduită chiar de Domnul. cînd zice : « Să nu fie dat tiarelor. 16). 20). 14). 3. fiul lui N avi : « Scoate-ţi încălţămintea din picioarele tale. 10) totuşi. Căci asprimea iernii nu ne va îngădui să ne mulţumim nici cu sandale. dacă nu ne putem lepăda de grija pe care trebuie s-o avem faţă de trup şi nici nu pretindem să fim slobozi cu totul. Iosua 5. « grija de trup să n-o faceţi spre pofte» (Rom. iar acoperirea capului cu un prea mic capişon şi folosirea unei singure melote (piei de 118. pe care Sf. Casian o întăreşte. iără o preocupare prea mare şi fără strădanie grea. socotind că trebuie păstrat chiar după literă ceea ce i se spune lui Moise sau lui Iosua. care ne împing desigur gîndul la cele ce tind spre plăcerea deşartă şi vătămătoare. Totuşi. se arată că sîntem trăitori în această lume . suiletul care te laudă pe Tin e» (Ps. cînd ele se năpustesc asupră-i. urmîndu-te» (1er. la care referindu-se David zice : «A m alergat însetat» (Ps. 15). 1.

rezum ate de cin gătoare sim bolizează predarea lui şi m oartea lui faţă de lumea aceasta. şi astfel n-au mai avut de înfruntat acum. om orîţi mădularele voastre. în lupta pentru îm părăţia lui Dum­ nezeu. 83) . ale omului pămîntesc : desfrînarea. 11) Prin urmare ostaşul lui Hristos îmbrăcat cu astfel de veşmin să ştie mai întîi că tocmai de aceea este prevăzut cu cingătoare stfînsă pentru ca să se îndrumeze spre toate nevoile şi muncile mînăstirii mereu gata nu numai cu mintea. socotim noi. cu felu l d eosebit de v iaţă şi cu clim a m ai aspră din reg iu n ile resp ective. după.D E S P R E V E Ş M IN T E L E M O N A H IL O R 119 capră) va stîrni privitorilor mai degrabă rîsul. într-adevăr. . De aceea. înţelegînd. Sfîntul C asian în ch eie cartea întîia. ci într-o sărăcie cuviin­ cioasă 1 2 0 . nemaipurtînd un trup care să se îm­ potrivească duhuluil21. că acea poruncă evanghelică. De aceea a adăugat într-adins «în ger». 118. aşa încît îmbrăcămintea noastră în totalitate să constea nu în noutatea veşmîntului.ul Apostolului domnia păcatului. patima. trebuie să le adoptăm numai pe acelea. necurăţenia. 5). prin care se spune : « Să fie încinse şalele voastre» (Luca 12. cu cit va fi mai zelos la ascultare şi osteneală. ei întind învelişul mort al omului de dinafară prin tăria duhului. care ar putea isca scandal (sminteală) pentru oamenii acestui veac. Sfîntul Casian e x p lic ă mai pe larg hotărîrea de acom odare. pe care le-am amintit mai sus şi care sînt potrivite şi cu umilinţa felului nostru de viaţă şi cu clima. dar şi cu trupul nestingherit de nici o îmbră­ căminte. după cuvînt.ce au distrus carnea poftelor desfrînate în întregime. lui i se adresează mereu prin interpretarea Apostolului : «D rept aceea. fiindcă n-au fost mulţumiţi nicidecum numai cu omorîrea inimii. 120. pentru Iisus Hristos. 35). care a v e a să d evin ă rîn d u ieli pentru m înăstirile apusene. sau atletu l lui Iisus Hristos şi că aceste veşm inte. Căci el se va dovedi cu atît mai fierbinte aplecat spre desă­ vîrşirea spirituală şi spre cunoaşterea lucrurilor dumnezeieşti cu inimă curată. 121. 3. decît vreo întărire sufle­ tească. încingerea mijlocului şi îmbrăcarea unei piei moarte înseamnă că el îşi asigură omorîrea mădularelor în care sînt păstrate seminţele patimilor şi ale luxului. De aceea citim în Sfintele Scripturi că au purtat cingătoare numai aceia în care s-au găsit stinse focarele poftelor cărnii şi care prin oste­ neală şi virtute cîntă acea laudă a fericitului David : «că m-am făcut ca un foaie în ge r» (Ps. ci au îngheţat chiar zvîcnirile de dinafară şi îmboldirile firii înseşi. în această carte. pofta rea» (Col. care se cere de la el. aliindu-şi gerul de dina­ fară al înfrînării. am intind şi întărind cu alte texte cu autoritate scripturistică id eea cu care a încep u t această carte şi care v a fi d e z v o l­ tată pînă la sfîrşit şi anume că m onahul este ostaşul. în al doilea rînd să ştie că însăşi această cingătoare constituie un semn nu fără importantă al sfinţeniei.

ocupaţi d e o p o triv ă şi de truda m îin ilor şi de rugăciune. Sfîntul Casian ca lific ă cin gătoarea «d u b lă ». « fără încetare» (I Tes. 2— 5 şi I. 14) In ch ilii îşi desfăşoară munca. 6) Obişnuinţa a doisprezece psalmi. le vom arăta. V . 18) D e sîmbăta. 5) Num ărul de d oisp rezece psalm i p ri­ m it prin în credin ţarea îngerului. R e fe rire la C o n v o rb iri d u h o v n ic e ş ti (P refaţă 5 şi la a IX -a . a X -a şi a X X III-a . ceilalţi iar în c h iliile lo r lu n­ să doarm ă 13) Pentru ce se cu vin e după slujba de noapte. 10) In c ită linişte şi c ît de scurte sînt ru găciu n ile la egip ten i. încins cu dublă cingătoare. după cuvîntul Apostolului. 122.OARTEA A DOUA REGULA RUGĂCIUNILOR ŞI PSALMILOR DE NOAPTE Capitolele 1) R egula ru găciu nilor şi paslm ilor de noapte. cînd vom începe să înfăţişăm convorbirile duhovniceşti ale celor v e c h i1 2 3 . 15) După term in area rugăciunilor. 9). 17). 7) D isciplina rugăciunii. 2) N um ărul felu rit de psalm i stab ilit a fi cîntat în to ate p ro vin ciile. 3) Păstrarea unei aceleiaşi regu li de slu jire în tot Egiptul şi a leg erea celo r puşi la con du cerea ira ţilo r monahi. supus la 16) N u -i este îngăduit nimănui să se roa g e îm preună cu acela care a fost op rit de la rugăciune. aşa cum a d escris-o m ai sus (în cartea I-a. 17) C e l ce trebu ie să-i trezească pe fra ţi Ia rugăciune se cade să-i scoale la ora obişnuită. . va cunoaşte acum numărul rugăciunilor şi psalmilor canonici stabilit de Sfinţii Părinţi în părţile Răsăritului. U ). f ie ­ care se reîn toa rce după regu lă la chilia sa şi cin e a făcut a ltfe l e mustrare. 5. 11) Cu ce disciplin ă sînt rostiţi p s a lm ii' la egipten i. 123. 4) In Egipt şi în T ebaida se păstrea­ ză un număr de d oisp rezece psalmi. 1) Ostaşul lui Hristos. despre care se asi­ gură o învăţătură mai bună în c o n v o r ­ b irile bătrînilor. din ajun. cu ajutorul lui Dumnezeu. 1. despre care a mai v o rb it1 2 2 . referindu-se la ea şi ca v e ş ­ m înt şi ca sim bol spiritual. stau în adunare. pînă dum ini­ ca. care urm ează după 12) In timp ce unul citeşte. la timpul potrivit. Forma lor şi cum putem să ne rugăm. gesc ap oi v e g h e a pînă în zori. 8) Rugăciunea psalmi. 9) F elu l rugăciunii. să nu se p le c e genunchii şi la fe l în toate z ile le C inoizecim ii.

încît să nu se mai simtă atras de nimic din cîte a părăsit. In s titu tio n s cè n ob itiq u e s *. II. văzînd întrebuinţate aproape tot atîtea norme şi reguli cîte mînăstiri şi chilii m . 2. trebuie să dorească cu atîta înfocare traiul în mînăstire. în tot Egiptul şi în Tebaida. au socotit că trebuiesc rostiţi în fiecare noapte cîte douăzeci sau treizeci de psalmi. am văzut că este păstrat un anumit număr de rugăciuni în slujbele de seară. chiar de ar fi dispus de oricît de mari puteri sau bogăţii. . sau pentru doi călu­ gări (IV . 2 — cellula). XII. dar chiar de a fi aflat că el nu mai are nici o stăpînire şi nici o putere asupra lui însuşi. sau în veghile de noapte. şase sau nouă. Am aflat astfel în diferite locuri rînduit un canon deosebit. 40. avînd «rîvnă către Domnul. sau a adus cu sine aici. dar fără pricepere» (Rom. Dealtfel nimeni n-are îngă­ duinţa să conducă o oricît de mică obşte călugărească şi nici chiar pe el însuşi. după cum spu Apostolul. 125. A lţii au găsit nimerit să fie hotărît numărul de şase psalmi pentru fiecare adunare de rugăciune. trebuie egalat şi numărul psalmilor şi rugăciunilor cu numărul orelor în care I se aduc lui Dumnezeu aceste cinstiri1 2 5 . A lţii au încercat să depă­ şească chiar acest număr. sau la numărul anilor lui. 31). mai înainte nu numai de a se fi lepădat de toate bunurile sale. 12. 16. ad loc. în frageda e i pruncie în Hristos. Sînt unii care au gîndit că în oficierile rugăciunilor zilnice. Căci cel ce renunţă la această lume. c e lla . III. «J e a n Cassien. să fie îndrumată mai degrabă de foarte bătrînele în­ tocmiri ale străvechilor părinţi. Supunerea lui faţă de toţi să-l facă a şti că. am întîlnit. şi-au stabilit cum i-a dus mintea felurite norme şi reguli asupra acestui lucru. V . 3). în cea de la ora trei.-C. 26. 2).R E G U L A R U G Ă C IU N IL O R Ş I P S A L M IL O R D E N O A P T E 121 2) Căci am aflat în alte regiuni mulţi monahi care. fără a se mai gîndi la vreo consideraţie de virstă. adică. unii însă se opresc la optsprezece. Insă stîndu-i în faţă îndatorirea de începător şi 124. unde mînăstirile nu sînt rînduite după socotinţa oricui s-a retras din lume. prelungiţi şi aceştia prin cîntările antifoanelor şi prin adăugarea unor tropare. V ezi : J. 2 . 30. locuinţă călugărească individuală (V . 10. G u y . în adevăr. sau sînt întemeiate să rămînă la cele moştenite. Unii. pe care să cugete că i-a pierdut zadarnic în trecerea prin lume (Matei 18. şase la ceasul a l şaselea şi nouă la ceasul al nouălea. Astfel. oi sau rămîn pînă în ziua de astăzi. trebuie să se reîntoarcă la starea de pruncie de la început. sau încredinţate de înaintaşi. după cuvîntuî Domnului. A dică trei psalmi şi trei rugăciuni la ceasul al treilea. C e lla sau c e llu la este corespondentul chiliei româneşti. De aceea socotesc trebuincios să înfăţişez ceea ce au rînduit părinţii dintr-o foarte mare vechime şi care este păzit pînă acum în tot Egiptul de slujitorii lui Dumnezeu pentru ca noua mînăstire.

la S fîn tu l V a s ile c e l M a re . 4) Aşadar în tot Egiptul şi în Tebaida. op. declarîndu-ne stareţi înainte de a fi învăţăcei. de cele mai multe ori. etc. d e p ild ă . declară ei şi afirmă. pentru nevoile sale. mai înainte ca. Dar în timp ce voiam să lămurim numărul rugăciunilor care trebuie respectat mai presus de orice. Acest număr fixat din vechime tocmai de aceea durează timp de atîtea veacuri. o b lig a ţ ie d e o rd in a p o s to lic . fiindcă. ci d e to ţi m a rii a s c e ţi (ca. ad lo c. nu după descoperire omenească. Tot aşa nimeni nu este ales să conducă o obşte de monahi. v iz it a t o r g e n e r a l). numărul de doispre­ zece psalmi. De asemenea este constrîns să se supună la aşa deprindere cu oste­ neala şi sudoarea.122 S F ÎN T U L I O A N C A S IA N recrut. incit. G u y . s-a desăvîrşit în virtutea umilinţii. prin greul muncii. 11). că acesta este cel mai mare dar şi har de la Duhul Sfînt. cum recunoaşte că este în oastea lui Hristos. cel ce trebuie pus în frunte. . gata fiind să pretindem respectarea născocirilor noastre decît să păstrăm învăţătura verificată a înaintaşilor. ca apoi să urmeze două citiri.-C. avem cutezanţa să fim la loc de frunte în mînăstiri şi. facem rînduieli după placul nostru. necălcat pînă acum. să ajungă la smerenia in im ii1 2 S . e s te re c o m a n d a tă nu num ai d e S fîn tu l C a sia n fă r ă în c e ta r e (în I V . cit şi în cele de noapte. să nu şovăie a da ascultare chiar celor mai tineri. după învăţătura Apostolului (I Tes. Căci nimeni nu poate da poveţe mîntuitoare celor în ascul­ tare. 127. precum am spus. una din Vechiul şi alta din Noul Testament. îmboldiţi prea mult de cele rînduite de părinţii noştri. este resp tat atît în slujbele de seară. de aceea ne reîntoarcem acum la subiect.. agonisindu-şi hrana zilnică prin propriile sale mîini. să poată uita şi luxul şi desfătările vieţii trecute şi. cit. 126. M u n ca m a n u a lă p en tru s in e şi p en tru a p r o a p e le (la p u stn ici. De aceea vedem folosite în celelalte provincii felurite norme şi re­ guli. în zelul nostru grăbit am atins prea devreme o problemă. pe care o rînduisem la locul ei mai tîrziu. 14. la toate mînăstirile acelor provincii. decît numai cel ce şi-a însuşit mai întîi el însuşi toate principiile virtuţilor. 22·— 24). 4. 38 ţ i p e la r g în X . umplîndu-se de frica de Dumnezeu. în «R în d u ia la m o n a h ilo r ». aşa cum nimeni nu dă ascultare celui mai bătrîn decît numai cel care. fiindcă se afirmă că. V . fiind lipsiţi de învăţătura înaintaşi­ lor. înţeleptul are însuşirea şi de a conduce bine şi de a se supune con­ ducerii. V e z i : J. să fi învăţaţ el însuşi prin supu­ nere toate cite trebuiesc cerute celor în ascultare şi mai înainte de a fi dobîndit din învăţăturile bătrînilor cele ce e dator să încredinţeze la rîndul lui celor tineri. sau ale oaspeţilor.

le vindeau şi aduceau preţul celor vindute şi-l puneau la picioarele aposto­ lilor. Aceştia au primit regula de vieţuire de la evanghelistul de fericită pomenire Marcu. dar adăugau chiar fapte cu mult mai sublime. d e V o g ü é. op. adică : «Inima şi sufletul mulţimii. Is t o r ic ii v ă d în a c e s t p a s a j. pe rugăciune şi pe munca inimilor. Se temeau. V — V I I I . din grijă mare pentru cei ce aveau să le urmeze. 34— 35). 128. P aris.a .R E G U L A R U G Ă C IU N IL O R Ş I P S A L M IL O R D E N O A P T E 123 l-au stabilit cei vechi. C a sia n a lu a t-o d e la E u seb iu a l C e z a re e i. răspîndindu-se în mulţime. Şi se împărţea fiecăruia după cum avea cineva trebuinţă» (Fapte 4.au crezut. ad lo c. 5) Căci la începuturile credinţei creştine. în slujirea zilnică . cap. ci că le-a fost trimis din cer părinţilor noştri prin înger 1 2 7 . Se aşterneau cu atîta ardoare. . cîţi aveau ţarini şi case. pe cititul scrierilor dumnezeieşti. e l n e v a în fă ţiş a şi v e r s iu n e a ie ru ^ lim i t e a n ă (A . desigur puţini oameni cei foarte încercaţi purtau numele de monahi. 32. . pentru a rezerva timpul luminii îndeletnici­ rilor spirituale iar pe cel al nopţii îngrijirilor trupului. cînd desăvîrşirea Bisericii primare trecea neatinsă la urmaşi. 1961. la J. «M o n a c h is m e e t E g lis e dans la p e n s é e d e C a s s ie n ». în vremea aceea. a l X V I I . G u y . în T h e o lo g ie d e la v i e m o n a s tiq u e ». datorită amin­ tirii încă proaspete. în C o n vo rb ire a d u h o v n ic e a s c ă a X V I I I . va putea să le cunoască pe deplin din Istoria bisericească 1 2 9 . îşi trăiau viaţa supusă la o înfrînare atît de grea încît chiar celor din afara credinţei le era spre uimire atît de înverşunata asprime a felu­ lui lor de viaţă. v e r s iu n e a a le x a n d rin ă a o r ig in ii a p o s t o lic e m on ah ism u lu i. fiindcă toţi. pentru a lăsa şi urmaşilor moştenirea credinţei şi a păcii la adăpost de orice ceartă iscată din neînţelegere. la marginile ora­ şelor. într-adevăr. 129. celor ce. să nu se ivească între bărbaţi părtaşi la acelaşi cult vreo deosebire în păreri. cel dintîi episcop al oraşului Alexandria 1 2 s.l e a ). cît din trebuinţă. zile şi nopţi întregi. era una şi nici unul nu zicea că este al său ceva din averea sa. încît nu mai simţeau nici pofta de mîncare şi chiar uitau de ea pînă cînd. după F ilo n . părinţii venerabili. p e c a r e Sf. retrăgîndu-se în locuri mai neumblate. c it.. ci toate le erau de obşte . Cel care a aflat despre aceste lucruri prea puţin din povestirea scriitorilor băştinaşi. iar credinţa fierbinte a unui grup restrîns încă nu apucase a se răci. S p e c ia liş tii re c u n o s c a ic i tr a d iţia p a h o m ia n ă d in « V ia t a a tr e ia a S fîn tu lu i P a h o m ia ». s-au apucat să dezbată ce normă trebuie hotărîtă pentru toată obştea fraţilor. S fîn tu l C a sia n c ite a z ă a ic i « I s t o r ia b is e r ic e a s c ă » a lu i E u seb iu al C e z a re e lu în d c e e s te m a i im p o rta n t d in c a rte a a Il-a .. şi nici asta înainte de apusul soarelui. într-adevăr.-C. Mai săvîrşeau încă şi altele cu mult mai sublime. după două sau trei zile. 32. Dealtfel chiar mîncarea şi băutura şi-o îngăduiau nu atît din plăcere. Ei păstrau nu numai acele măreţe practici pe care le citim în Faptele Apostolilor că le-a urmat biserica şi mulţimile de credincioşi.). nemîncarea le sleia trupul. sau 127.

a hotărît să fie păstrat acest număr atît în slujbele de seară cît şi î-n cele de noapte. şi de aici să ia naştere cîndva vreo sămînţă de rătăcire. a redată tradiţia pahomiană. în care era firesc să fie mai mare numărul celor slabi. prin meditaţie continuă. nemulţumiţi nici cu atîţia. despărţiţi prin rugăciuni de versetele următoare. şi ne şi grăbim să ne aşternem la pămînt pentru rugăciune. nu fără rînduiala Domnului. punînd astfel capăt deopotrivă dezbaterii şi slu jbei1 3 0 . o regulă generală pentru adunările fraţilor. uitînd de slăbiciunea semenului.124 S F ÎN T U L IO A N C A S IA N vreo schimbare în slujirile zilnice. Şi era între ei o sfîntă împotrivire în lupta pen­ tru fixarea unei reguli a cultului. la ea Părinţii pustnici au adăugat mai tîrziu două fost transmisă de «V ia ţa a IlI. Ei alipiră aici două citiri. înţelegînd venerabila adunare a Părinţilor că prin învăţătura unui înger s-a stabilit. A v e m aici tărît citirea a d oisp rezece c itiri : A c e a s tă trad iţie a de «Is to ria Lausiacă». . nu se reped îndată să-şi plece genunchii. 32. pe de alta calculînd numărul psalmilor rămaşi de citit sîntem grăbiţi să ajungem la sfîrşit. Fac aceasta şi în toate zilele Cincizeeimii cei cărora le este la inimă citirea sau amintirea Scripturilor. după obiceiul chiar de azi din părţile Egiptului. propunînd unii cite cincizeci de psalmi. 130. adăugîndu-le ca pe un dar de la ei. stînd cu inima încordată la cuvintele psaltului. aşa cum fac unii în această regiune : nici nu s-a terminat bine psalmul. şi alta din Evanghelii. îndeosebi se întreceau după tăria sufletului fiecăruia să rînduiasca un număr mare de psalmi. iar unii. Pe de o parte vrem să depăşim măsura stabilită din vechime de către înaintaşi. sau din Faptele Apostolilor. 29— 32 şi lui P allade. Sîmbăta însă şi duminica le citesc pe amîndouă din Noul Testament. şi ca un supliment numai pentru cei ce vor şi se silesc. susţineau că numărul trebuie depăşit. încît în cursul dezbaterii sosi momen­ tul slujbei de seară. fără să ţină seamă de ceea ce era posibil în general pentru restul fraţilor. după care «re g u la în g e re a s c ă » a psalmi . silindu-ne spre o cît mai repede încheiere a slujbei. s-a ridicat unul dintre ei să intoneze psalmi Domnului. Voind ei să-şi îndeplinească obişnuinţele zilnice de rugăciune. 6) Din acel moment. Dar acum. îl încheie pe cel de al doisprezecelea psalm cu un aleluia şi pe neaşteptate se făcu nevăzut din ochii tuturor. alţii şaizeci.a a lui P ahom ie». După ce acesta a cîntat într-o rostire neîntreruptă unsprezece psalmi. una din Vechiul şi alta din Noul Testament. să păstreze amintirea dumnezeieştilor Scripturi. de vrăjmăşie sau de dezbinare primejdioasă. din zel. Toţi erau aşezaţi. una din Apostolul Pavel. 7) Rugăciunile mai sus pomenite le încep şi le sfîrşesc astfel : odată ce s-a terminat psalmul. socotea că trebuie să se stabilească ceea ce considera după credinţa şi forţa lui trupească drept foarte uşor. fiecare.

R E G U LA R U G Ă C IU N IL O R ŞI P S A L M IL O R DE N O A P T E

125

gîndindu-ne mai degrabă la punerea în repaus a corpului obosit decît să căutăm folosul şi binefacerea rugăciunii. La aceştia deci lucrurile nu stau aşa ; mai înainte de a-şi pleca genunchii, se roagă cîtva timp şi îşi petrec un timp mai îndelungat în picioare în rugăciune. Căzînd apoi la pămînt pentru foarte puţin timp, ca pentru a se închina numai milosti­ v irii divine, se ridică într-o mare iuţeală şi, din nou drepţi, cu mîinile întinse, stăruiesc în acelaşi fel cum se rugaseră şi mai înainte stînd în picioare. Căci, zic ei, cel ce se aşterne la pămînt prea mult timp este în prada grea mai mult a somnului decit a cugetărilor. O de nu l-am cu­ noaşte chiar noi din practica zilnică şi din experienţă, cît de adevărat este acest lucru ! Adesea aşternuţi la pămînt nu atît pentru rugăciune cît pentru odihnă, dorim să fie prelungită cît mai mult timp această îndoire a mădularelor. La ei, în momentul cînd cel ce trebuie să încheie rugăciunea s-a ridicat de la pămînt, toţi se scoală în acelaşi timp, încît nimeni nu-şi îngăduie nici să îngenunche mai înainte de a o face acesta, nici să zâbovèascâ, odată ce acesta s-a ridicat. A ltfel ar putea fi socotit că şi-a făcut propria lui rînduială în rugăciune, dacă n-a urmat încheierea pe care o face cel însărcinat cu aceasta. 8) Chiar ceea ce am văzut în această provincie, că, la sfîrşitul psal­ mului, cîntat numai de unul, toţi cei de faţă intonează cu glas înalt «Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfîntului Duh», n-am auzit nicăieri în tot Răsăritul. Acolo, odată terminat psalmul de cel ce cîntă, într-o linişte desăvîrşită, urmează rugăciunea şi în mod obişnuit numai antifoanele se termină cu această slavă a Treimii. Firul expunerii Aşezămintelor ne-a adus în mod firesc la felul rugă­ ciunilor canonice. Deşi rezervăm Convorbirile duhovniceşti ale celor vechi, tratarea mai pe larg a acestor rugăciuni, pentru a dezbate mai deplin, cînd vom începe să explicăm prin propriile lor cuvinte calitatea şi intensitatea acestora 1 3 1 ,· totuşi ordinea expunerii oferindu-ne prilej potrivit, socotesc necesar să ating în puţine cuvinte problema chiar în momentul de faţă. Dacă formăm deocamdată mişcările omului din afară, punînd parcă un fel de temelie ale rugăciunii, vom zidi cu o trudă mai mică chiar frontispiciul acestui templu al rugăciunilor, cînd vom începe să tratăm despre starea omului dinlăuntru. Mai înainte de toate, avem în vedere acest lucru : dacă un sfîrşit mai grabnic al vieţii noastre ne va împiedica să ducem la bun sfîrşit această lucrare, pe care, cu vrerea lui Dumnezeu, am dori s-o terminăm, la vreme, să vă lăsăm din această lucrare măcar începuturile ei atît de
131. Siîntul Casian anunţă c e le ce av e a să ju stifice pe la rg în C o n v o rb ire a h ovn icească a IX -a, I.

126

S F ÎN T U L I O A N C A S IA N

necesare vouă care, din nerăbdarea dorinţei, găsiţi totul prea zăbavnic. Cît timp ni se va mai acorda păsuire de-a mai zăbovi aici, vom face măcar unele schiţe ale rugăciunilor, după care se vor putea călăuzi, într-o oarecare măsură, mai ales cei care îşi duc viaţa în chinovii. Totodată ne gîndim şi la cei care, avînd să dea peste această lucra­ re, nu vor putea ajunge la cunoaşterea celeilalte 1 3 2 . De aceea, îndrumaţi de lucrarea aceasta, se vor afla pregătiţi măcar în parte cu privire la forma rugăciunii şi, aşa cum sînt informaţi despre ţinuta şi îmbrăcă­ mintea omului dinafară, nu vor fi neştiutori cum trebuie să arate acest om pentru a oferi jertfe sufleteşti. Dacă totuşi aceste capitole pe care sîntem în curs de a le scrie cu ajutorul lui Dumnezeu, se vor potrivi mai bine cu vieţuirea omului din afară şi cu aşezământul călugărilor, acelea se vor referi însă mai degrabă la disciplina omului lăuntric, ca şi la de­ săvîrşirea inimii, la viaţa şi învăţătura pustnicilor.

10) Deci cînd se adună să facă slujirile mai sus pomenite, pe c le numesc «sinaxis», toţi păstrează atîta linişte, încît, deşi se strânge la un loc un mare număr de monahi, ai crede că nu se mai află nici un om înăuntru, în afară de cel care, sculîndu-se, intonează psalmul la mijloc, şi asta mai ales cînd se încheie slujba ; în tot acest timp nimeni nu scuipă, nu-şi drege glasul, nu tuşeşte, nu cască a somn cu fălcile şi gura deschise ·, nu se scoate nici un geamăt, nici un suspin, care să poată stînjeni pe cei de faţă, nu se aude nici un glas în afară de cel al preotului, care încheie rugăciunea, sau de cel pe care, cu mintea în extaz l-ar putea scăpa cineva printre buze şi să-l strecoare pe nesimţite inimii sub clocotul adînc şi de nebiruit al spiritului ; în adevăr mintea aprinsă încearcă să comunice cele ce nu le mai poate opri printr-un geamăt de negrăit din lăcaşurile adînci ale inimii. Pe cel ajuns a se răci cu inima, care se roagă cu larmă sau scoate din gît ceva din cele spuse mai sus, şi îndeosebi este prins de căscături, ei îl declară dublu vinovat : mai întîi că îşi face rugăciunea cu nepăsare şi în al doilea rînd că, prin zgomotul lui nestăpînit, abate şi atenţia altuia, care neîndoielnic ar fi putut să se roage mai cu înfocare. De aceea ei recomandă ca rugăciunea să se încheie scurt, ca nu cumva, prelungind-o prea mult, îngrămădirea de salivă sau de flegmă să între­ rupă avîntul rugăciunii noastre. De aceea, cît timp rugăciunea este încă fierbinte, ea trebuie smulsă repede ca din gîtlejul vrăjmaşului, care, fiind necontenit pornit împo­ triva noastră, mai ales acum neîndoielnic se arată mai înverşunat, cînd

132. S fîn tul Casian exprim ă şi în C o n v o rb ire a d u h ovn icea scă a X X -a, I, 1, a eaşi team ă că unii c itito ri ai « A ş e z ă m in te lo r » nu v o r a v e a putinta să cunoască din « C o n v o rb irile d u h o v n ic e ş t i p rob lem ele rugăciu nilor la slu jb ele din m înăstiri.

R E G U L A R U G Ă C IU N IL O R Ş I P S A L M IL O R D E N O A P T E

127

vede că împotrivă-i noi vrem să înălţăm rugi Domnului. El caută astfel să abată mintea noastră de la încordarea rugăciunii trezind în noi gînduri şi umori potrivnice şi silindu-se prin asta s-o răcească din fier­ binţeala începutului. Pentru aceasta părinţii socotesc mai de folos să fie făcute rugăciuni scurte, dar foarte dese : dacă sînt dese, tot rugîndu-1 pe Dumnezeu într-una, ne putem alipi lui mai strîns, daca sînt scurte, ne ferim de săgeţile uneltirilor diavoleşti, care tocmai cînd ne rugăm urmă­ resc să ne lovească. 11) De aceea nici psalmii, pe care-i cîntă în slujbele obştei nu caută să-i termine într-o litanie neîntreruptă, ci duc citirea pînă la sfîrşit despărţindu-i în mod lămurit după numărul versetelor în două sau trei grupe separate prin rugăciuni adăugite. Căci ei se simt atraşi nu de mul­ ţimea versetelor, ci de înţelegerea lor cu mintea, urmărind cu toată tăria acest lucru : «V o i cînta cu duhul, voi cînta şi cu mintea» (I Cor. 14, 15). Pentru asta ei socotesc mai de folos să fie cîntate zece versete în­ ţelese, decît să fie turnat un psalm întreg cu încărcătura minţii, izvorîtă de multe ori din graba celui ce psalmodiază. Acesta uitîndu-se la lungi­ mea şi numărul psalmilor rămaşi ce trebuiesc cîntaţi, nu se mai îngrijeşte să scoată în lumină înţelesurile, ci se grăbeşte să ajungă la sfîrşitul sinaxei. In sfîrşit, dacă vreunul din tineri, fie din înflăcărarea duhului, sau pentru că încă n-a fost format, a început să întreacă măsura cîntării, cel mai In vîrstă îl întrerupe pe psalt, lovind cu mina în strana în care stă şi face ca toţi să se ridice la rugăciune. Acesta veghează cu grijă să nu li se nască celor de faţă vreo silă sufletească din cauza lungimii psalmi­ lor, pierzînd orice rol al înţelegerii şi cel ce psalmodiază, dar aducînd pagubă şi celorlalţi, pe care prin întrecerea măsurii, îi face să simtă dezgust pentru sinaxă. Se păstrează la ei cu toată grija şi rînduiala ca la răspunsul «A le ­ luia» să nu se rostească nici un alt psalm decît numai acela care în textul său este prevăzut cu menţiunea «A lelu ia» 1 3 3 . Iar numărul de doisprezece psalmi, menţionaţi mai sus, îi împart în aşa fel ca, dacă sînt doi fraţi, să cînte fiecare cite şase, dacă sînt trei, să cînte cite patru, iar dacă sînt patru, să rămînă cître trei de fiecare. în adunările de slujire nu cîntă niciodată un număr mai mic decît acesta, dar nici mai mult de patru fraţi, oricît de mare ar fi numărul celor adunaţi la slujbă. 12) Desigur acest număr canonic de doisprezece psalmi, de care am pomenit mai sus, îl fac uşor de suportat printr-o poziţie odihnitoare a corpului. Să-vîrşind în adunările lor aceleaşi slujbe, numai unul se ridică
133. A ic i este am intită rînduiaia «re g u lii în g e ru lu i» din tradiţia pahomiană.

128

S F ÎN T U L Ι Ο Α Ν C A S IA N

în picioare la mijloc să rostească psalmii, pe -cînd toţi ceilalţi, potrivit obiceiului, stau pe scăunele foarte joase, cu inima îndreptată într-o mare încordare spre glasul psaltului. Dealtfel, sînt atît de istoviţi de postiri şi de munca neîntreruptă de zi şi noapte, încît, de n-ar fi ajutaţi de o astfel de poziţie, nici măcar acest număr de psalmi n-ar fi în stare să-l ducă pînă la capăt, dacă ar sta în picioare. într-adevăr, nu lasă să se scurgă nici un moment fără îndeplinirea unei munci şi se ostenesc nu numai cu braţele să lucreze cu toată osîrdia cele îngăduite de lumina zilei, dar şi cu rîvna mintii cele ce nici întunericul adine al nopţii nu-i poate împiedica. Ei cred că prin purita­ tea contemplaţiei spirituale vor dobîndi acel văz a'l minţii cu atît mai sublim cu cît vor fi fost mai cu rîvnă încordaţi la muncă şi osteneală. De aceea socotesc ei că de la Dumnezeu s-a rînduit un număr mic de rugăciuni obligatorii (canonice) pentru a avea răgazul de-a alerga mai neobosiţi spre virtute cei cu credinţa mai înfocată, fără ca totuşi din excesul lor să se nască vreo silă oricît de mică în trupurile obosite şi b oln ave1 3 4 . De aceea cînd s-au terminat oficierile obişnuitelor rugăciuni canonice, fiecare frate se retrage în chilia lui, pe care îi e îngăduită a o locui singur, sau s-o împartă cu altul, cu care negreşit îl uneşte ori felul muncii, ori dascălul şi desăvîrşirea învăţăturii, ori în fine i l-a făcut părtaş asemănarea virtuţilor. Aici, el se dedă din nou mai cu rîvnă aceloraşi îndatoriri de rugă, ca o jertfă a fiinţei lui, şi (mai apoi) nimeni dintre ei nu se lasă odihnei somnului un timp mai lung decît pînă în zori, cînd munca de zi urmează lucrării şi meditaţiei de noapte.

13) Această muncă săvîrşită cu toată osîrdia are mai întîi temeiu convingerea lor că astfel aduc o jertfă lui Dumnezeu din osteneala mîinilor lor, dar o respectă cu multă grijă şi din motive pe care şi noi se cuvine să le avem tot atît de zelos în cinste, dacă tindem spre desăvîrşire. Mai întîi se tem că vrăjmaşul, galben de ciudă pe puritatea vieţii noastre, împotriva căreia necontenit este tare pornit şi întruna îi întinde capcane, ar putea pângări cu vreo înşelare a somnului curăţenia noastră, dobîndită prin psalmi şi rugi de noapte. Acest vrăjmaş, căruia i-am prilejuit mulţumire prin neglijenţele şi neştiinţa noastră, dacă, scoţînd gemete de căinţă, cerem iertarea greşelilor mărturisite, atunci se grăbeşte mai cu· înverşunare să ne aducă pîngărire cînd ne află în stare de odihnă ; se sileşte să doboare şi să slăbească încrederea în noi înşine, cînd a observat că tindem, prin curăţenia rugilor, mai fierbinte către Dumnezeu. în felul acesta pe cei ce nu i-a putut vătăma

134. A c e a s tă g rijă este exp rim ată în răspunsul dat de «în g e r » lui Pahom ie, c rse m irase de m icul număr de rugăciuni prescrise (V e z i : <Is to ria La u siacă», 32, de P a lla d e şi « V ia ţa a treia a lu i P a h o m ie », 32; la J.-C. G u y , op. cit., ad loc.).

ÎE G U LA R U G Ă C IU N IL O R ŞI P S A L M IL O R DE N O A P T E

129

n tot timpul nopţii, încearcă uneori să-i necintească tocmai în scurtul ăgaz al ceasului aceluia. A l doilea motiv este că şi fără a se ivi vreo înşelăciune de acest :el din partea diavolului, chiar un somn curat oferindu-i-se, îndată la trezire i-ar putea stîrni monahului o moliciune şi dulce toropeală, gata să-i ia vlaga pe toată durata zilei. Ca urmare slăbeşte acea ascuţime a simţului, şi seacă belşugul inimii, care ne poate păstra în tot timpul zilei mai prevăzători şi mai puternici împotriva tuturor uneltirilor vrăjmaşului. Pentru aceasta, veghilor canonice le sînt adăugate de ei privegheri personale, pe care le urmează cu mai mare luare-aminte decît pe cele dinţii, şi pentru a nu se pierde acea purificare dobîndită prin psalmi şi rugăciuni, şi pentru a fi pregătită prin meditaţia de noapte o mai în­ cordată grijă de a veghea mai atenţi în timpul zilei. 14) De aceea ei petrec aceste veghi în lucrare, ca nu cumva, nefăcînd nimic, să-i prindă somnul pe furiş. Aşa cum în muncă, intr-adevăr, nu-şi îngăduie aproape nici o clipă de odihnă, tot aşa nici în meditaţie spirituală nu-şi impun nici un răgaz. Punînd în lucrare deopotrivă şi puterile trupeşti şi cele sufleteşti, dobîndeşte un cîştig egal şi omul din afară şi cel lăuntric. în pornirile primejdioase ale inimii şi în continua clătinare a gîndurilor, ei înfig în adînc, ca un fel de ancoră tare şi ne­ clintită, greul ostenelilor lor, de care fiind prinsă inima nestatornică şi rătăcitoare, poate fi menţinută între zidurile chiliei ca intr-un port foarte sigur. în acest fel preocuparea lor doar de meditaţie spirituală şi de paza gîndurilor nu îngăduie ca mintea foarte trează să cadă în ispita vreunui imbold ticălos, ba chiar o apără de orice gîndire deşartă şi trîndavă, aşa că cu greu ar face cineva deosebirea : care de care de­ pinde ? Oare datorită meditaţiei sufleteşti se îndeltnicesc ei cu munca neîntreruptă a mîinilor ? sau ca urmare a muncii lor necurmate reali­ zează un atît de strălucit progres spiritual şi dobîndesc lumina ştiinţei ? 15) Deci după terminarea psalmilor şi încheimdu-se adunarea de rugăciune zilnică, aşa cum am amintit mai sus, nimeni nu cutează să întîrzie oricît de puţin timp, sau să stea de vorbă cu cineva. Fără să-şi îngăduie chiar ziua întreagă să mai iasă din chilia lui, nu-şi părăseşte lucrul săvîrşit în mod obişnuit acolo, decît dacă a fost chemat la în­ deplinirea vreunei trebi urgente. Odată ieşiţi afară îşi îndeplinesc munca astfel, încît nici o vorbă nu se aude între ei. Fiecare face treaba impusă rostind din memorie vreun psalm, sau vreun pasaj din Scriptură, spre a nu-şi lăsa nici un răgaz de timp nu numai pentru vreo uneltire primejdioasă, sau pentru planuri ticăloase, dar nici chiar pentru convor­
9 — Sfîntul loan Casian

130

S F ÎN T U L IO A N C A S IA N

biri deşarte : gura ca şi inima sînt ocupate deopotrivă cu o neîntreruptă meditaţie spirituală1 3 5 . Cu o deosebită luare-aminte se veghează ca nimeni, mai ales tinerii, să nu fie aflaţi că a rămas cu altul nici măcar un moment, ori că s-a retras undeva cu el, ori că au stat mînă în mînă am îndoi1 3 6 . Dacă vreunii, neţinînd seamă de această rînduiala, vor fi găsiţi că au săvîrşit ceva din cele ce le-au fost oprite, ca nişte nesupuşi şi călcători de porunci, ei sînt declaraţi vinovaţi de o faptă grea şi nu vor putea scăpa chiar de bănuiala de uneltire şi de gînduri depravate. Dacă nu se vor curăţi prin căinţă publică în faţa tuturor fraţilor, adunaţi la un loc, de această vinovăţie, nimeni dintre ei nu mai are îngăduinţa de a lua parte la rugăciunea comună. 16) Desigur daca cineva a fost oprit de la rugăciune pentru vreo abatere săvîrşită, nimănui nu-i este îngăduit apoi de-a se ruga împreună cu el, mai înainte de a se fi plecat la pămînt în chip de pocăinţă şi de a-i fi dăruit stareţul, în public, în faţa tuturor, iertarea greşelii şi repri­ mirea în biserică. Se dau la o parte cu atîta grijă şi fug de întovărăşirea în rugăciune cu el, fiindcă sînt convinşi că, cel îndepărtat de la aceasta, este după Apostol, lăsat diavolului (I Cor. 5, 5). Drept aceea, oricine, împins de o pietate neînţeleaptă, şi-a îngăduit să-i stea alături la rugă­ ciune, mai înainte de a-1 fi primit cel mai în vîrstă, devine părtaş la osînda lui , · se dă el însuşi de bună voie satanei, căruia îi fusese lăsat acesta pentru îndreptarea greşelii. Făcînd astfel îşi atrage o vină şi mai mare, fiindcă, întovărăşindu-se la vorbă sau la rugă cu acesta, îi stâr­ neşte o mai mare pofta de semeţie şi hrăneşte nesupunerea celui păcătos· Intr-adevăr, dîndu-i o mîngîiere primejdioasă, va face ca inima acestuia să se împietrească din ce în ce mai mult, şi nu-1 va lăsa să se umilească după înlăturarea din obşte, încît nici dojana celui mai în vîrstă nu va avea greutate pentru el, iar la ispăşire şi iertare se va gîndi cu inima prefăcută. 17) Acela, în seamă căruia este dată grija de-a vesti obştea pentru slujbă, nu-şi poate îngădui să scoale fraţii la priveghiurile zilnice fără o anumită rînduială. Nu se va călăuzi în asta după placul lui, sau după momentul cînd s-a trezit noaptea din somn, ori după îndemnul somnu­ lui, sau nesomnului său personal. Chiar dacă obişnuinţa zilnică l-ar face să se deştepte la ora fixată, totuşi, cercetînd cu grijă şi des mersul ste­ lelor, îi va chema pe fraţi la datoria rugăciunilor la momentul rînduit
135. A c e a s tă învăţătură ca teg orică este obişnuită la m arii asceţi. V e z i : « P re c e p ­ te le », 60, ale Sfîntului Pahom ie şi « R e g u lile m on ah a le », 136, ale Sfîntului V a s ile cel M are. 136. tn « P re c e p te le », 95, ale Sfîntului se cere, de asem enea : «N im e n i să nu ţină m ina altu ia». V e z i şi «D e s p re A ş eză m in tele m în ă s tire ş ti », IV , 16, 2.

R E G U LA R U G Ă C IU N IL O R ŞI P S A L M IL O R DE N O A P T E

131

pentru adunare. Nefăcînd aşa, poate fi găsit vinovat de neprevedere, dacă, ori copleşit de somn va trece peste ora fixată a nopţii, ori o va lua înaintea aceleiaşi ore, pentru ca apoi, grăbindu-se spre somn, să se poată culca mai devreme. Astfel el va fi crezut că s-a îngrijit nu de datoria spirituală şi de liniştea tuturor, cît de odihna lui. 18) Mai trebuie să ştim de asemenea că de sîmbătă seara, în ajun duminică, pînă în seara următoare, la egipteni nu se pleacă genunchii, şi tot aşa şi în zilele Cincizecimii, şi nici nu se posteşte l37. Motivarea acestor rînduieli o vom arăta la vremea ei în Convorbirile duhovniceşti ale celor vechi, cînd Domnul ne va da poruncă. Acum ne este gândul să străbatem doar într-o scurtă expunere problemele, ca nu cumva lucra­ rea, depăşind o măsură anumită, să-i producă cititorului fie silă, fie oboseală.
137. Sfîntul Casian v a da aceste e x p lic a ţii în « C o n v o rb ire a X X l-a . De oprirea postului s-au ocupat şi alţi asceţi apuseni.

d u h ovn icea scă »

CARTEA A

T R E IA

DESPRE NORMA CANONICĂ A RUGĂCIUNILOR ŞI PSALMILOR ZILNICI

Capitolele
1) D espre slu jb ele de la ora trei, de la 7) C el ce n-a v e n it la rugăciunea z il­ nică m ai înainte de sfîrşitul prim ului psalm, n-are îngăduinţa să m ai intre în lăcaşul de rugăciuni, iar la s lu jb ele de noapte în tîrzie re a este iertată sfîrşitul psalmului al doilea. pînă la

şase şi de la nouă, care sînt respectate în p ă rjile Siriei. 2) La e gip ten i se stăruie toată ziua în rugăciuni şi psalmi, cu adaos de muncă, fără d eosebire de ore. 3) In tot O rien tu l slu jb ele de la ora trei, de la şase şi de la nouă se term ină d oar cu c îte trei psalm i şi rugăciuni, iar în d a toririle spirituale sînt fix a te în mod d eoseb it în aceste ceasuri. 4) Slujba de dim ineaţă n-a fost stabilită printr-o v e ch e tradiţie, ci rînduită în tim pul noastru pentru un anumit m otiv. 5) După rugăciu nile de dim ineaţă nu este îngăduit nimănui să se reîn toarcă la somn. 6) B ătrînii n-au schim bat nim ic din v e ­ chea rînduială a psalm ilor, cînd s-a sta­ b ilit slujba de dimineaţă.

8) C ît tim p ţin şi în ce rîndu ială se desfăşoară p riv e g h e rile , care au lo c sîm ­ bătă seara. 9) P riv e g h e rile sînt stabilite în ziua de sîm bătă seara şi în tot O rien tu l este îngăduită întreruperea postului sîmbătă. 10) Cum s-a ajuns ca la Roma să se postească sîmbătă. 11) 12) Slujba z ile i de dum inică se deo­ sebeşte de obişnuinţa altor zile. de cei ce se aşază la cină, aşa cum se face de ob icei la masa de prînz.

In ce zile, nu se rosteşte psalm

1) Socotesc că-am lămurit, cu ajutorul lui Dumnezeu, şi pe cît mi-a îngăduit puţinul meu talent, numărul rugăciunilor şi psalmilor de noapte. Acum trebuie să vorbim, după cum am anunţat în prefaţă, despre slujbele de la ora trei, de la şase şi de la nouă, după regula mînăstirior din Palestina, sau Mesopotamia, care moderează prin rînduielile ei desăvîrşirea egiptenilor şi asprimea de neimitat a disciplinei lor. 2) In adevăr, îndatoririle pe care noi, treziţi de vestirea fratelui în­ sărcinat cu aceasta, sîntem siliţi să le îndeplinim pentru Domnul la anumite ore şi intervale de timp, la ei sînt oficiate fără silă, necontenit, pe toată durata zilei, cu adaos de muncă. Căci muncesc cu mîinile fără

DESPRE N O R M A C A N O N IC A A R U G Ă C IU N IL O R Ş I P S A L M IL O R Z IL N IC I

133

încetare, fiecare în chilia lui, fără a părăsi cu totul în nici o clipă me­ ditaţia asupra psalmilor şi altor părţi din Scriptură. Ei stăruiesc în cereri şi rugăciuni în tot timpul, petrecîndu-şi toată ziua în îndatoririle pe care noi le săvîrşim într-o anumită vreme stabilită. Pentru asta, în afara adunărilor de seară şi de noapte pentru slujire, nici o altă ofi­ ciere nu se face la ei în timpul zilei. Numai sîmbăta şi duminica se adună la ora trei pentru primirea Sfintei împărtăşanii1 3 8 . în adevăr are mai multă valoare ceea ce este dăruit fără încetare decît ceea ce este împlinit la intervale de timp, şi darul de bună voie este mai plăcut decît lucrările făcute printr-o constrângere canonică. însuşi David se bucură de aceasta ca de ceva mai plin de laudă, cînd zice : «îţ i voi aduce Ţie jertlă de bunăvoie» (Ps. 53, 6) sau «C ele de bunăvoie ale gurii mele, binevoieşte-le, Doamne ! » (Ps. 110, 108). 3) Prin urmare în mînăstirile din Palestina, Mesopotamia şi întreg Orientul, slujbele din orele mai sus pomenite sînt limitate la cite trei psalmi, pentru ca şi rugăciunile neîncetate să fie înălţate către Dumnezeu la ceasuri hotărîte, dar şi îndatoririle trebuincioase de muncă să nu poată fi stînjenite în nici un chip de împlinirea, cu o cuvenită măsură, a datoriilor spirituale. în adevăr, în aceste trei momente ştim că şi profetul Daniil a îndreptat rugăciuni către Domnul în faţa ferestrelor deschise din cămara lui. Şi nu fără chibzuială au fost socotite aceste momente mai potrivite pentru slujbele noastre : în acestea negreşit s-au desăvîrşit făgăduinţele şi s-a împlinit opera mîntuirii noastre 1 3 9 . Căci în ora a treia, Sfîntul Duh, făgăduit odinioară de profeţi, se ştie că s-a coborît peste Apostolii reuniţi pentru prima dată la rugă­ ciune. în adevăr, sub revărsarea Duhului Sfînt, grai în limbi felurite curgea din gura lor, spre uimirea neamului celui necredincios al iudei­ lor, care, în felul lor, îşi băteau joc de ei prin cuvintele : «s-au umplut de must». Atunci, ridicîndu-se Petru în mijlocul lor, a zis : «Bărbaţi iudei şi toţi care locu iţi în Ierusalim, aceasta să iie cunoscută şi luaţi în urechi cuvintele mele : aceştia nu sînt beţi, cum vi se pare vouă, căci este al treilea ceas din zi, ci aceasta este ce s-a spus prin profetul to ii » (Fapte 2, 14— 16) : «iar în zilele din urmă, zice Domnul, v o i turna din Duhul Meu peste tot trupul şi fiii voştri şi fiicele voastre vor proo­
138. R eferin ţă la «re g u la în g erea scă » dată de Sfîntul Pahom ie (în «V ia ta a treia », 32). 139. Com entatorul Sfîntului Casian, p reotu l J.-Cl. G u y oă trei interpretări sim ­ b olice, cu unele rep etări ale ceasurilor de rugăciune din epoca pat-istică : Ceasul al treilea, sim bolizează co b o rîrea Sfîntului Duh după Tertulian, Casian ţi C iprian ; ceasul al şaselea sim b olizează viziu n ea Sfîntului Petru după Tertuhan şi Ciprian, înălţarea Domnului pe cruce, după e l şi după Sfîntul Casian, iar ceasul al nouălea, urcarea la tem plu a lui Petru şi lui Petru şi loa n după T ertu lian şi m oartea Domnului pentru cîte -ş i trei. V e z i : op. cit., ad loc.

134

s f î n t u l io a n c a s ia n

roci şi cei mai tineri ai voştri vor vedea vedenii şi bătrînii voştri vise vor visa ; încă şi peste slugile M ele şi peste slujnicele M ele v oi turna, în acele zile, din Duhul M eu şi vor prooroci» (Ioil 3, 1— 2). Toate acestea vedem că s-au petrecut la ora a treia şi că Sfîntul Duh, vestit prin profeţi, a venit asupra Apostolilor în acelaşi moment. Iar la ceasul al şaselea, Domnul şi Mîntuitorul nostru s-a dăruit Tatălui ca jertfă fără de pată (Luca 23, 46) şi, suindu-se pe cruce pentru mîntuirea lumii întregi, a şters păcatele neamului omenesc : «Dezbrăcînd domniile şi puterile le-a dat pe taţă» (Col. 12, 15), şi pe noi toţi, vinovaţi şi legaţi pentru datoria din zapisul ce nu putea fi plătit, ne-a slobozit, ştergînd această datorie şi pironind-o pe lemnul crucii Sale (Col. 2, 14). La aceeaşi oră şi lui Petru, într-un moment de extaz, i se descoperă chemarea neamu­ rilor cînd odată cu «lucrul» evanghelic coborît din cer şi prezentat la picioarele lui, în care se aflau dobitoace purificate de toate neamurile, un glas divin îi zice : «Scoală-te, Petre, junghie şi mănincă» (Fapte 10, 13). «Acest lucru cu patru colţuri coborît din cer» 1 4 0 se vede lămurit că nu închipuie altceva decît Evanghelia. Deşi după istorisirea în patru variante, Evanghelia pare să aibă patru începuturi deosebite, totuşi con­ ţinutul ei este unic, cuprinzînd deopotrivă naşterea şi dumnezeirea, minunile şi patimile aceluiaşi Hristos. Dealtfel bine spune nu «pînză» ci «ca o pînză», căci pînza este somnul morţii. Deci, fiindcă moartea Domnului prin patimă nu este supusă legii firii omeneşti, ci hotărîrii propriei voinţe, de aceea este spus aici «ca o pînză». Negreşit El este mort după trup, nu mort după spirit «pentru că n-a fost lăsat la iad sufletul Lui şi nici trupul Lui n-a văzut putreziciune» (Fapte 2, 34 ; Ps. 15, 10). Şi iarăşi «N im eni, zice El, nu ia viaţa Mea de la Mine, ci Eu de la M ine însumi o pun : putere am Eu ca să o pun şi putere am iarăşi să o iau» (loan 10, 18). Prin urmare toate popoarele, care erau socotite necurate altădată, ca fiind aşezate în afara legii, intră prin îndemnul credinţei în acest «lucru» al Evangheliilor trimis din cer, adică scris în întregime de Duhul Sfînt. Astfel, pentru izbăvirea lor, ele, renunţând la închinarea idolească şi apropiindu-se de hrana mîntuitoare, îi sînt pre­ zentate prin glas dumnezeiesc lui Petru ca fiind curăţate. Iar la ora nouă a pătruns Iisus în iad (Matei 27, 46), a alungat prin strălucirea luminii Sale întunecimile nebiruite ale Tartarului şi, spărgîndu-i porţile de aramă şi zdrobind încuietorile de fier, a pus capăt robiei sfinţilor, care erau ţinuţi zăvoriţi în neîmblînzitul întuneric al iadului,
140.

Prim ul în ţeles sim bolic al c e lo r patru colţu ri este E vanghelia, buna v e s

a c e lo r patru E vanghelişti. A l d oilea este acela d in p aragrafu l urm ător (6) pe care-1
dă Sfîntul Casian, adică acela al chem ării la m întuire de Dom nul nostru Iisus H ristos a tuturor pop oarelor.

DESPRE N O R M A C A N O N IC A A R U G Ă C IU N IL O R Ş I P S A L M IL O R Z IL N IC I

135

trecîndu-i cu Sine în cer. A ici a îndepărtat sabia de foc (Facere 3, 24) şi, mărturisindu-şi astfel dragostea, l-a înapoiat raiului pe vechiul locuitor. La aceeaşi oră şi isutaşul Cornelius, stăruind cu rîvna-i obişnuită în rugăciuni (Fapte 10, 3), află din gura îngerului că Domnul şi-a amintit de rugile şi de milosteniile sale, şi i se vădeşte şi iui, la ora nouă, taina chemării neamurilor, taină descoperită lui Petru, în extaz, la ora şase. Şi în alt loc din Faptele Apostolilor se vorbeşte despre acelaşi moment : «Ia r Petru şi loan se suiau la templu pentru rugăciu­ nea din ceasul ai nouălea» (Fapte 3, 1). Prin acestea se dovedeşte limpede că, niu fără temei, trebuiesc respectate şi de noi la fel, în slujirile religioase, aceste ceasuri consfin­ ţite de oameni sfinţi şi de apostoli; noi, dacă sîntem împinşi ea de un fel de lege să ne îndeplinim aceste îndatoriri de rugă cel puţin la momen­ tele stabilite, apoi toată ziua o petrecem în uitare, sau în trîndăveală, ori, de sîntem prinşi în treburi, nu simţim îndemnul de a ne ruga. Despre jertfele de seară, ce trebuie să mai spunem, de vreme ce chiar în Vechiul Testament sînt consfinţite prin legea mozaică să fie necontenit aduse. Negreşit jertfele de dimineaţă şi cele de seară, oferite zilnic în templu, deşi prin victime închipuite (simbolice), putem să le dovedim prin cele cîntate de David : «Să se indrepteze rugăciunea mea ca tămîia înaintea Ta : ridicarea m îinilor mele, jertfă de seară» (Ps. 140, 2). A ici s-ar putea înţelege mai ou sfinţenie că este vorba chiar de acea adevărată jertfă de seară, fie cea pe care Iisus a încredinţat-o El însuşi apostolilor seara la cină, cînd a făcut începutul tainelor preasfinte ale bisericii( Cf. Matei 26, 26), fie cea prin care, în ziua următoare, s-a oferit El însuşi Tatălui ca jertfă de seară, adică la sfîrşitul veacurilor, prin ri­ dicarea mîinilor sale pentru mîntuirea lumii întregi. Această întindere a mîinilor Lui pe cruce este numită pe drept cuvînt «ridicare». în adevăr pe toţi cîţi zăceau în iad i-a ridicat la ceruri, după făgăduinţa pe care o făcuse : «Cînd Eu voi ii înălţat de pe pămînt, pe toţi îi voi lua la M in e » (loan 12, 32). Despre slujba de dimineaţă ne lămureşte chiar ceea ce în mod obişnuit se cîntă zilnic în ea : « Dumnezeule, Dumnezeul meu, pe tine te caut dis-de-dimineaţă» (Ps. 62, 1) şi «în dimineţi am cugetat la Tine» (Ps. 62, 7) şi «D in zori m-am sculat şi am strigat» (Ps. 118, 147) şi iarăşi; «Deschis-am ochii mei dis-de-dimineaţă, ca să cuget la cuvintele Taie» (Ps. 118, 148) în aceste ore chiar acel stăpîn de casă din Evanghelie a angajat lucrători în via sa (Cf. Matei 20, 1). într-adevăr aşa se scrie despre el că i-a angajat dis-de-dimineaţă, moment care indică slujba noastră de dimi­

136

S F ÎN T U L ΙΟ Α Ν C A S IA N

neaţă, apoi la ora trei, după aceea la ora şase, la nouă şi, în cele din urmă, la ora unsprezece, oră care înseamnă slujba de seară. 4) Totuşi trebuie ştiut că această slujire canonică de dimineaţ care acum se respectă mai ales în regiunile de apus, a fost stabilită pen­ tru prima dată în timpul nostru şi în mînăstirea noastră. Domnul nostru Iisus Hristos Cel născut din Fecioara, binevoind a primi condiţia ome­ nească în stare de prunc în creştere, a întărit prin mila sa aici şi starea noastră de pruncie încă proaspătă şi plăpîndă în religie. Intr-adevăr slujba de dimineaţă este oficiată, în mod obişnuit, după un scurt răgaz de timp de la terminarea psalmilor şi rugăciunilor de noapte, încheindu-se apoi şi ea prin privegheri zilnice. Celelalte ceasuri le găsim lăsate pînă în acest timp de înaintaşii noştri pentru odihna trupurilorl41. Insă unii mai nepăsători, folosindu-se fără măsură de această îngă­ duinţă, îşi prelungeau mai mult acest răgaz de somn. N ici o adunare nu-i silea să iasă din chiliile lor, sau să se ridice din pat mai devreme de ora trei şi chiar în timpul zilei, cînd s-ar fi cuvenit să se ocupe cu unele îndeletniciri, erau toropiţi de prea mult somn în paguba muncii. Obo­ seala devenea mai apăsătoare mai ales în zilele în care privegherile se prelungeau de la orele de seară pînă în vecinătatea zorilor. Unii fraţi de-aici, cu duh mai fierbinte, nemairăbdînd o astfel de nepăsare, în­ dreptară o plîngere către cei mai bătrîni. Aceştia, discutînd îndelung şi chibzuind cu grijă, au hotărît ca să se îngăduie odihnă trupurilor obosite pînă la răsăritul soarelui, cînd fără silă, fie se pot pune pe citit, fie se pot apuca de muncă. Chemaţi în sfîrşit la respectarea îndatoririlor religioase, toţi să se scoale din aşternuturi şi, oficiind cei trei psalmi şi rugăciu­ nile, după norma care a fost stabilită din vechime prin pilda întreitei mărturisiri, pentru slujba de la ora trei şi de la şase, să pună totodată şi capăt somnului şi început muncii, printr-o dreaptă cumpănire. Deşi această regulă pare a fi fost izvodită din întâmplare şi stabilită de curînd pentru motivul pe care l-am pomenit, totuşi acel număr de slujiri pe care îl indică fericitul David, oricît de spiritual sens ar avea, luat cuvînt cu cuvînt, este foarte limpede completat : «D e şapte ori pe zi Te-am lăudat pentru judecăţile dreptăţii Tale» (Ps. 118, 164). într-adevăr, adăugînd această slujire şi făcînd astfel de şapte ori aceste adunări duhovniceşti, dovedim că de şapte ori pe zi Ii înălţăm laude Domnului1 4 2 în sfîrşit, deşi această regulă venită din Orient s-a întins
141. L itu rgiştii români, Prof. dr. V . M i t r o f a n o v i c i şi Prof. dr. B a d e a C i r e ş a n u , — prim ul în op. cit., la p. 459— 470, iar al d oilea, în op. cit., p. 139— 152 — au citat « A ş eză m in tele m în ă s tire ş ti» ale Sfîntului Casian, cartea a 111-a, cap. 3, 4, 5 şi cartea a Il-a, cap. 11, 2, şi 25, pentru introdu cerea în cult a ceasului în tîi pentru lau d ele bisericeşti. 142. Pentru rînduiala lau d elor b isericeşti de astăzi, v e z i Dr. V . M i t r o f a n o ­ v i c i , op. cit., p. 469— 470, cu trei adunări în trei rînduri, creştin ii asem ănîndu-se la

DESPRE N O R M A C A N O N IC A A R U G Ă C IU N IL O R Ş I P S A L M IL O R Z IL N IC I

137

cu foarte mult folos pînă aci, unele mînăstiri, cele mai vechi din Orient, neîngăduind să fie călcate nicidecum bătrînele reguli ale Părinţilor, nu par s-o fi primit nici pînă acum. 5) Necunoscînd motivul pentru care a fost stabilită şi găsită bună această oficiere, unii din această provincie, odată terminate cîntările de dimineaţă, se reîntorc la somn, căzînd astfel chiar în greşeala pentru a cărei înlăturare au hotărît bătrînii noştri această slujire. Căci se grăbesc s-o încheie în acel ceas, în care cei nepăsători şi mai puţin grijulii îşi oferă prilejul de a relua somnul. Asta nu trebuie să se întîmple cu nici un chip, aşa cum arătam mai pe larg în cartea dinainte, cînd prezentam sinaxa egiptenilor, ca nu cumva curăţenia noastră, dobîndită prin umilă mărturisire şi rugi de noapte, să fie în primejdie a fi pîngărită fie de vreo revărsare de umori naturale, fie să fie supusă batjocurii vicleanului vrăjmaş. Apoi chiar odihna unui somn curat şi simplu ar putea întrerupe fierbinţela sufletului, încît, domoliţi de amorţeala somnului, să devenim lipsiţi de vlagă şi trîndavi pentru toată ziua ce urmează. Egiptenii, pentru a nu cădea în acest păcat, chiar dacă în anumite zile se scoală de obicei înainte de cîntatul cocoşilor, îşi prelungesc pri­ vegherile pînă ziua, după terminarea slujbei. Găsindu-i lumina dimineţii într-o astfel de fierbinţeală sufletească, îi păstrează pentru tot timpul zilei mai aprinşi şi mai cu grijă, pregătiţi de luptă împotriva zilnicului atac al diavolului. Exerciţiul veghilor de noapte şi meditaţia în duh este toată tăria lor. 6) Trebuie să mai ştim, de asemenea, că bătrînii noştri, care au socotit că trebuie adăugată această slujire de dimineaţă, n-au schimbat nimic din vechiul obicei al psalmilor, încheierea serviciului divin urmînd să se facă în aceeaşi ordine ca mai înainte în slujirile de noapte. în adevăr, ei cîntă la sfîrşitul veghii de noapte, care se încheie de obicei după cîntatul cocoşilor, înainte de zori, şi la fel şi ziua, imnurile re­ zervate a fi cîntate în regiunea noastră la slujba de dimineaţă, adică psalmul 148 care începe cu «Lăudaţi pe Domnul din ceruri» şi ceilalţi care urmează. însă pentru această nouă slujbă au fost aleşi psalmii 50, 62 şi 89 1 4 3 . în sfîrşit, în Italia şi astăzi, după terminarea imnurilor de dimi­ neaţă, în toate bisericile se cîntă psalmul 50, care mă îndoiesc să-şi tragă originea din altă parte decît de aici.

slujbe cu nouă c ete în g ereşti — «t r e i d e c ite tre i». Iar Sfîntul Casian m enţionează : slujba de dim ineaţă, cea de la ceasul al treilea, cea de la ceasul al şaselea şi ce a de la ceasul al nouălea, apoi slu jb ele de seară şi de noapte, încheindu-se cu ru gă­ ciunea com ună dinaintea culcării, de care se am inteşte în cartea a iV -a , 18, 2. 143. D eci, în Răsărit, Psalm ii acestei noi rîn d u ieli sînt 50, 62 şi 89, pe cînd P ro ven ce sau, poate, în tot Apusul, se recită Psalm ii 148, 149 şi 150, aceştia fiin d rostiti în Răsărit numai la sfîrşitul slu jb ei de noapte.

138

S F ÎN T U L IO A N C A S IA N

7) Cel ce n-a sosit la slujbele de la orele trei, şase sau nouă, înainte de sfîrşitul primului psalm, nu cutează să mai intre în biserică după aceea, nici să se mai amestece cu cei ce psalmodiază, ci, stînd în picioare în faţa uşilor, aşteaptă terminarea slujbei. La ieşirea tuturor, plecîndu-se la pămînt drept căinţă, cere iertare pentru neglijenţa şi întârzierea lui, ştiind că în nici un chip nu poate să-şi ispăşească altfel vina trîndăviei sale. Dealtfel nu va putea fi admis nici la slujba, care va urma după trei ore, dacă nu se va grăbi să se supună îndată la o adevărată umilinţă pentru ştergerea greşelii de faţă. Iar pentru slujbele de noapte i se face păsuire să întârzie pînă la al doilea psalm, în măsura în care, mai înainte ca fraţii să îngenunche pentru rugăciune după sfîrşitul psalmului, el se va fi grăbit să intre şi să se amestece cu obştea. Dacă a întîrziat peste ora stabilită mai dinainte pentru acest răgaz, va trebui să se supună neîn­ doielnic aceleiaşi dojane şi pocăinţe despre care am pomenit mai sus 1 4 4 . 8) Desigur veghea de sîmbătă seara, care este oficiată în fiecare săptămînă începînd din amurg, în vreme de iarnă, cînd nopţile sînt mai lungi, bătrînii noştri o limitează pînă la al patrulea cîntat al cocoşilor. După un priveghi de o noapte întreagă, cam în cele două ore rămase îşi odihnesc trupurile şi nu mai sînt moleşiţi de toropeala somnului în tot lungul zilei, fiind astfel mulţumiţi cu acest răgaz de întremare. Şi noi va fi bine să respectăm cu toată grija această rînduială, pentru ca, odată terminată veghea, mulţumindu-ne cu somnul care ne este îngăduit pînă la ziuă, adică pînă la psalmii de dimineaţă, să ne petrecem apoi toată ziua în lucrare sau în îndeplinirea îndatoririlor. Dacă, siliţi de oboseala şi de istovirea de pe urma veghii, vom relua ziua somnul de la care ne-am sustras noaptea, vom părea mai degrabă că am schimbat timpul repaosului şi al întremării de noapte, decît că am lipsit trupul de odihna lui. Negreşit trupul, în slăbiciunea lui, nu va putea fi lipsit în nici un chip întreaga noapte de odihnă şi apoi să-şi mai poată păstra neclătinată vioiciunea în ziua următoare la adăpost de somnolenţa minţii şi de toro­ peala spiritului. Dacă trupul nu se va înfrupta din oricît de puţin somn, după terminarea veghii, el mai degrabă va fi împiedicat prin aceasta decît ajutat. Prin urmare, dacă ne vom îngădui măcar un somn de un ceas înainte de sosirea zilei, precum am spus, vom face să fie folositoare toate orele de veghe, pe care le petrecem întreaga noapte în rugi : dăruind naturii ce este al său, nu va mai fi nevoie să completăm ziua somnul, pe care i l-am refuzat nopţii. Negreşit îi va înapoia totul acestui trup cel ce-a încercat, nu să-i reţină cu chibzuinţă o parte, ci să-i refuze
144. Pr. J.-C 1. G u y , tului Pahom ie, 9— 10. arată că această rînduială se găseşte în «P r e c e p te le » S fî

DESPRE N O R M A C A N O N IC A A R U G Ă C IU N IL O R ŞI P S A L M IL O R Z IL N IC I

139

totul, adică, pentru a vorbi mai adevărat, a vrut să-i reteze nu cele de prisos, ci cele absolut necesare. Pentru aceasta vor trebui plătite cu o dobîndă mai mare veghile care vor fi prelungite fără socoteală şi întrecînd măsura, pînă la ziuă. De aceea ei le despart în trei părţi şi osteneala, felurit distribuită, uşu­ rează oboseala trupului printr-o oarecare plăcere resimţită. Căci după ce au cîntat stînd în picioare trei antifoane, apoi, aşezaţi la pămînt, sau pe scăunele foarte joase, dau răspunsuri la cei trei psalmi intonaţi de unul dintre ei, fiecare psalm fiindu-le totuşi oferit lor de cite un frate, căruia îi vine rîndul. Rămînînd în aceeaşi stare de repaus, ei adaugă la cele de mai înainte cite trei citiri şi aşa se face că, micşorînd oboseala trupului, îşi petrec veghile într-o mai mare încordare a m inţii9. în tot Orientul, din vremea predicii apostolice, cînd s-a pus temelia religiei şi credinţei creştine, s-a stabilit ca veghea de sîmbătă să fie oficiată neabătut toată noaptea, deoarece, după răstignirea Domnului şi Mîntuitorului nostru vinerea, ucenicii zdrobiţi de patimile Lui încă proaspete, au rămas în nedormire toată noaptea, neîngăduindu-şi în nici un chip ochilor lor odihna somnului. Pentru acest motiv oficierea privegherii stabilită pentru această noapte este respectată la fel în tot Orientul de atunci pînă în ziua de astăzi. De aceea şi dezlegarea postu­ lui stabilit tot de bărbaţii apostolici pe drept cuvînt în ziua sîmbetei, după oboseala priveghiului, a fost admisă în toate bisericile răsăritului. Dealtfel se potriveşte şi cu acea recomandare a Ecclesiastului, care chiar de-ar avea şi o altă însemnare tainică, totuşi nu e străină nici de porunca ce ni se dă de-a atribui aceeaşi sărbătorire ambelor zile, şi ce ­ lei de a şaptea şi celei de a opta, cînd zice : «împarte o bucată acestor şapte şi acestor opt» (EccI. 11, 2). Această dezlegare a postului nu trebuie socotită a fi o participare la sărbătoarea iudeilor, mai ales pentru cei care se arată străini de orice practică religioasă iudaică ; ea priveşte, precum am spus, numai în­ tremarea trupului obosit, căci postind în toate săptămînile anului timp de cinci zile fără întrerupere, uşor s-ar slăbi şi sfîrşi, dacă nu s-ar înviora măcar cu ajutorul acestor două zile.

10) Unii de prin cetăţile Apusului şi mai ales din Roma, necunosc temeiul acestei măsuri, socotesc că dezlegarea postului de sîmbătă nu trebuie admisă, cu atît mai mult cu cît, susţin ei, şi Petru a postit, în acea zi avînd a se măsura cu Simon Magul. Dar din asta se vede mai mult că el a făcut acest lucru nu dintr-un obicei stabilit, ci construis mai degrabă de nevoia luptei ce-o avea în faţă, fiindcă în această situaţie pare să fi recomandat ucenicilor săi un post nu obişnuit, ci unul special (cerut de împrejurări). Negreşit n-ar fi făcut aşa, dacă ar fi ştiut că a­

140

S F ÎN T U L IO A N C A S IA N

cesta va deveni un obicei respectat mereu, şi tot aşa e în afară de orice îndoială, că ar fi fost gata să recomande postul chiar duminică, dacă prilejul de luptă s-ar fi potrivit în acea zi. Totuşi n-ar fi trebuit să fie scoasă îndată o regulă canonică de post din asta, fiindcă nu-1 statorni­ cise o practică generală, ci necesitatea constrînsese să fie ţinută o singură dată 1 4 5 . 11) Dealtfel nu trebuie ignorat nici faptul că duminică înainte de prînz se săvîrşeşte numai o singură slujbă divină în care, din respect pentru însăşi adunarea sau întrunirea duminicală, se consacră cu mai multă solemnitate şi mai fierbinte psalmilor, rugăciunilor şi citirilor. Slujirile de la orele trei şi şase le consideră cuprinse în această slujbă. Aşa se face că, adăugmdu-se citiri, nici nu se reduce nimic din îndato­ ririle rugăciunilor şi totuşi, din respect pentru învierea Domnului, pare că li se îngăduie fraţilor o schimbare şi o destindere faţă de alte zile. Această schimbare pare că aduce o uşurare a ascultării întregii săptămîni şi tocmai pentru această deosebire, care intervine, este aşteptată din nou cu mai multă solemnitate întoarcerea aceleiaşi zile, ca una de sărbătoare. Aşteptarea acestei zile face mai puţin simţit postul săptămînii care va să vie. Negreşit orice osteneală este suportată în­ totdeauna cu mai multă răbdare şi munca e dusă fără silă, dacă i se aduce vreo modificare, sau urmează în lucrare vreo schimbare de orice fel. 12) In sfîrşit, chiar în aceste zile, adică sîmbătă şi duminica, sau în timpuri de sărbătoare, cînd de obicei li se oferă fraţilor prînzul şi masa de seară, seara nu se mai rostesc psalmi, nici cînd se aşază la masă, nici cînd se scoală, aşa cum se face mereu la prînzurile de sărbătoare, sau la masa canonică din vremea posturilor, pe care, şi la început, şi la sfîrşit, le însoţesc de psalmi obişnuiţi. Acum se aşază la cină făcînd doar o singură rugăciune. Motivul stă în faptul că, această masă de seară fiind neobişnuită la monahi, nu sînt obligaţi toţi să ia parte la ea, afară nu­ mai de fraţii pelerini veniţi pe neaşteptate, de cei cu sănătate şubredă, sau de cei pe care vrerea lor îi îndeamnă să vină.

145. Sfîntul Casian discută pe larg d ezlega rea postului de sîm bătă (adăugat cea de dum inică), p e care o susţine îm p o triva p ra cticii romane, introdusă cu p rile ju l disputei Sfîntului A p o s to l Petru cu Simon M agul, pe care Sfîntul Casian o socotea ocazională, pentru o singură dată şi nu gen erală, aşa cum reieşea din recom andarea B ărbaţilor A p osto lici. V e z i în această p rivin ţă «A c t a A p o s to lo ru m A p o c iiia », de R. A . L i p s i u s (L eip zig, 1891), p. 65 apud J.-C 1 . G u y , ad loc. (A c e a s tă atitudine opusă unei tradiţii im portante, locală, a Rom ei, este adine g răitoare pentru autoritatea c a p i­ talei Apusului relig io s fată de Răsărit, în con cepţia Sfîntului Casian).

CARTEA A PA T R A

DESPRE RÎNDUIELILE CELOR CE RENUNŢĂ LA LUME

Capitolele
1) Despre rîn d u ielile celo r care re­ 14) O r ic îţi bani s-ar agon isi prin mun­ ca fiecăruia, nim eni să nu-şi îngăd u ie să treacă peste măsura unei raţii fixe. 15) D espre nem ăsurata dorinţă de a p oseda bani. 16) Despre regu la fe lu ritelo r dojeni. 17) D e unde este luată regu la citirilo r sfinte în m înăstiri în tim pul m esei şi cită lin işte este păstrată la e gip ten i în acest timp. 18) Un fapt cu totul n eîn gădu it este a se atin ge cin eva de m încare sau bău­ tură în afară de masa comună. 19) In ce chip sînt făcute ascultările ziln ice de către fraţi în Palestina şi în M esopotam ia.
20) D espre c e le trei grăunţe de lin te

nunţă la această lum e şi cum sînt fo r ­ m aţi la tabenesioţi, sau la egip ten i cei ce sînt p rim iţi în m înăstiri. 2) în ce chip stăruie să răm înă la ei în m înăstiri pînă la adinei bătrîneţi. 3) Supunerea la în cercări a celui care trebu ie p rim it în m înăstire. 4) C ei prim iţi în m înăstire să n-aibă îngăduinţa de a aduce c e va cu sine. 5) C ei ce se retra g din lume, odată p rim iţi în m înăstire, îşi lasă veşm in tele lo r p ro p rii şi sînt îm brăcaţi de stareţ cu altele. 6) M o tiv u l pentru care sînt păstrate d e econom v e şm in tele cu care au intrat în m înăstire c e i ce se rup de lume. 7) C elo r p rim iţi în m înăstire să nu li se în găd u ie să se am estece îndată cu fraţii, ci m ai în tîi să fie încredin ţaţi arhondarului (p rim itoru l de oaspeţi). 8) R în d u ielile cu care se deprind mai în tîi cei tin eri pentru a ajun ge să-şi înfrîn gă toate poftele. 9) C elo r tin eri li se cere să nu ascundă superiorului nim ic din g în d u rile lor.
10) A scu ltarea

a flate de econom. 21) D espre unor fraţi. 22) N orm a stabilită de egip ten i cu p riv ire la slu jirile ziln ice ale fraţilor. 23) Despre ascultarea stareţului loan, prin care a ajuns Ia harul profeţiei. 24) D espre lem nul uscat, udat n e în c e ­ tat de acelaşi stareţ loan după porunca bătrînului, ca pentru a-1 fa ce să crească.
25) Stareţul lo a n aruncă, după porun­

slu jirea

de

bună

v o ie

a

care trebu ie dată b ă ­

trânilor chiar în trebu inţele naturale. 11) O rice fe l de m încare este socotită foarte plăcută pentru ei.
12) La sunetul bătăii în uşă, ei pără­

ca bătrînului, singurul va s de u lei din casă. se sileşte a ro s to g o li un bolovan, 27) pănă să U m ilinţa şi ascultarea porunca 26) Stareţul loan, ascultînd de bătrîn, care

sesc orice treabă, grăbindu-se să iasă la chem are repede.
13) C ît de v in o v a t lucru e să declare

nu putea fi urnit nici chiar de mai mulţi. lui Patermutius, care n-a stat la în deplinească cum ­

stareţu­ bătrînu-

cin eva că-i aparţine chiar şi cel mai fără de v a lo a re obiect.

142 lu i de a-şi arunca p ropriul c op il în rîu. 28) Stareţului i se d escoperă că Patermutius a să v îrş it fapta lui A vra a m , iar după m oartea stareţului acelaşi Patermutius urm ează la conducerea m înăstirii. 29) A scu ltarea fratelu i care, din porunca bătrînului, ze c e purtînd coşuri în 35) Crucea

S F ÎN T U L IO A N C A S IA N

noastră

să fie

team a de

Dumnezeu. 36) Renunţarea la lum e n-aduce nici un folos, dacă sintern am estecaţi în a c e ­ leaşi dorinţe, de care ne-am dezlipit. 37) D ia v o lu l necon tenit întind e curse sfîrşituiui v ie ţii noastre şi n o i trebuie să-i ob servăm fără în cetare capul. 38) D espre p regătirea îm p o triva is p i­ te lo r a celu i ce se d ezlip eşte de lum e şi despre c îte v a lucruri de luat drept pildă. 39) In ce ordine poate c in e v a atin ge desăvîrşirea, dragoste. 40) M on ahu l nu trebu ie să caute pild e de d e să vîrş ire la mulţi, ci de Ia unul singur, sau de la puţini. 41) A sem ăn ător căror in firm i trebu ie să fie c e l care trăieşte în m înăstire. 42) N ic i un bun al răb dării nu trebuie să spere m onahul d e la virtu tea altora, ci numai de la înd elu n ga lui răbdare. prin care d e la frica de la Dum nezeu se ridică drept urm are

v ă zu l mulţim ii, le vin d e apoi unul c îte unul. 30) D espre um ilinţa stareţului Pinufius care, părăsind o m înăstire v e stită pe care o conducea, pleacă, din dorinţa d e ­ săvîrşirii, spre o m înăstire îndepărtată, unde să fie prim it ca începător. 31) Readus ap oi în m înăstire, după un scurt răgaz, Pinufius fu g e din nou în p ăr­ ţile S iriei şi Palestinei. 3 2 )ln văţătu rile date de acelaşi stareţ Pinufius unui frate, pe care-1 prim ea în p rezen ţa noastră în m înăstire. 33) P e c ît de m are răsplată i se cade m onahului care se n e v o ie ş te după în v ă ­ ţătura p ărinţilor, p e atîta este şi p e d e a p ­ sa, care se v a da celui trîn d a v : de aceea nim eni nu m înăstire. trebu ie admis uşor în

34) Renunţarea la lum e să nu fie a lt­ c e v a d e c ît o m ortifica re a trupului, iar în faţă să aibă im agin ea crucii.

43) R ecapitu larea exp u n erii prin care poate m onahul să se în alţe spre d esă­ v îrşire.

1. De la numărul rugăciunilor şi psalmilor de păstrat neapărat adunările zilnice din mînăstiri, vom trece, urmărind ordinea expunerii, la pregătirea sufletească a celui ce renunţă la această lume. N e vom sili, în măsura putinţei, să cuprindem într-o scurtă expunere mai întîi condi­ ţiile în care să fie primiţi în mînăstire cei care doresc o reîntoarcere la Dumnezeu, amestecînd desigur unele reguli ale egiptenilor cu altele de la tabenesioţi, a căror mînăstire este în Tebaida. Aceasta, cu cît este mai bogată în numărul monahilor, cu atît mai aspră viaţă le impune. Mai mult de cinci m ii1 4 6 de fraţi trăiesc sub ascultarea unui singur stareţ şi totuşi acest mare număr de monahi este supus celui mai în vîrstă într-o asemenea ascultare, cum nu te poţi aştepta la noi de la nimeni, nici cînd e vorba să se supună, nici să conducă.
146. Pr. J.-C 1 . G u y , dă in d ica ţiile numărului c ă lu gărilor m înăstirilor din E după docum entele timpului în fe lu l urm ător : « Is to ria m o n a h ilo r d in E g ip t », de la s fîr­ şitul v eacu lu i al IV -le a , cam 3000 de tabenesioţi ; după P allad e şi Sozom ène, c e va m ai tîrziu, 7000 ; la m oartea lui Pahom ie, în 346, erau 3000 ; Ieronim , în 404, îi socotea la 50.000.

2 . de dorinţă şi totodată de umi­ linţă şi răbdare. suportînd ocările. cum nu ne amintim să fi intrat cineva în mînăstirile noastre şi s-o fi păstrat măcar un an întreg. dacă. de îndată ce se va ivi vreun prilej de clătinare. văzîndu-i-se ardoarea sufletului. Ei ştiu. de rămân în mînăstire pînă la adinei bătrîneţi. mai puţin prevăzătoare. în lucrarea lui Dumnezeu. oricît de puţini. IV . nu este admis. 32 sq. s-au apucat apoi să ceară. va fugi din mînăstire ca scăpat din praştie. ca unul care ar dori să intre în mănăstire nu din gînd pios. P o tr iv it « P re c e p te lo r » Sfîntului Pahom ie. că cel ce va păstra ascunşi în conştiinţa lui bani. 30. dar să mai dobândească virtutea umilinţei şi supunerii. să considere ca un lucru sub demnitatea lui să trăiască în egalitate cu fraţii mai săraci . atunci este primit şi cercetat cu cea mai mare grijă.D E S P R E R ÎN D U IE L IL E C E L O R CE R E N U N Ţ A L A L U M E 143 2. umilinţă şi supunere şi prin ce rînduială este dobîndită. . Aruncîndu-se la genunchii tuturor fraţilor. apoi. Nu se va mulţumi cu acea sărăcie şi viaţă aspră din mînăstire şi. oricît ar fi de trebuincioşi pentru nevoile mînăstirii. Este supus chiar la jigniri şi multe suduiril47. şi n-a dat dovadă de stăruinţă. va pleca de aici. şi cheltuiseră. dacă se mai simte legat de avutul lui de mai înainte. bizuindu-se pe aceşti bani puşi deoparte. oricine doreşte să fie primit sub disciplina mănăstirii. 147.). mai întîi ca nu cumva. intr-adevăr. cu mare blestem. din trufie. necoborîndu-se. nu va putea rămîne mult timp sub regula mînăstirii. Din multe încercări ei au tras învăţături statornice că trebuie să ţină seama cu orice preţ de acest lucru. După ce vom vedea începuturile renunţării. Căci este atît de mare această supunere. pe care-i adusese aprins de flacăra duhului la plecarea din lume. Prin urmare. restituirea banilor. atunci să nu încerce cu pornire nelegiuită să recapete şi să pretindă. este dinadins respins de toţi şi privit de sus. spre jignirea mînăstirii. să li se înapoieze cele ce aduseseră. vom înţelege că a fost un fapt firesc ca temeliile unor astfel de începuturi să le îngăduie să se înalţe la atît de sublime culmi de desăvîrşire. răcindu-ise sufleteşte. Pentru aceasta ei nu admit nici banii acestuia să fie primiţi. mai înainte de toate. Eu mă gîndesc că. In alte mînăstiri. unii dintre aceştia. pînă n-a stat în faţa porţilor timp de zece zile. care trec pe dinainte-i. ci de nevoie. fie şi de un singur ban. Cînd va da dovadă de statornicie şi. care sînt ex p lic a te mai departe Sfîntul Pinufius (IV . şi chiar mai mult. primiţi cu uşurinţă. trebuie să ne dăm seama cum se poate menţine atît de lunga lor stăruinţă. în nici un chip la umilinţa lui Hristos. plin de mîndrie pentru această ofrandă. va arăta cum are să fie în faţa ispitelor. 3. nu va putea să mai rămînă sub regula mînăstirii şi.

cu care a venit. pe care le-a lăsat. în momentul primirii. 148. nu departe de pridvorul mînăstirii. Veşmintele. 6. Ştiind că de acum încolo trebuie să se îmbrace şi să se hrănească nemaiavînd nimic. Odată primit cineva şi supus la încercări. este dezbrăcat în faţa tuturor fraţilor de veşmîntul mînăstirii şi alungat ou pata ruşinii. încît nici veşmîntul. cu obştea fraţilor. şi. Adus în faţa adunării fraţilor. nu-i e în­ găduit să-l mai păstreze. nici din cele puse deoparte din vremea necredinţei de mai înainte. ci va primi răsplata luptei sale din darurile sfinte şi pioase ale mînăstirii. îl dezbracă de veşmintele mînăstirii. sînt luate în primire de econom şi păstrate. supunîndu-1 la felurite ispitiri şi încercări. acestor veşm inte. Astfel. după cum ne învaţă cuvîntul Evangheliei (Mattei 6. puse deoparte. De acum nu va mai trebui să se întreţină din bunuri dobîndite printr-un meşteşug lumesc. cu care îl îmbrăcaseră. . Drept urmare. furişîndu-se ca un sclav fugar prin dese întunecimi de noapte. fără ca totuşi să fie îngrijorat de ziua de mîine. oricît de mică ar fi aceasta. şi după ce. Mai întîi este încredinţat unuia mai bătrîn care. părăsind toată fala lumească. este dezbrăcat de hainele lui şi îmbrăcat de mîinile stareţului cu cele ale m înăstirii1 4 8 . nu i se îngăduie să intre îndată în obştea fraţilor. s-a coborît la lipsa şi sărăcia lui Hristos. înapoindu-i-le pe cele vechi. Hristos însuşi nu s-a ruşinat să fie numărat în rîndul acestora şi să se numească fratele lor. dacă dimpotrivă au descoperit la el vreo pornire mai pronunţată spre murmur şi spre păcatul nesupunerii. cu stăruinţa despre care am vorbit. afară doar dacă s-a făcut nevăzut. dar.144 S F ÎN T U L I O A N C A S IA N 5. D e la începutul acestui volu m s-a insistat îndelun g asupra sim bolism veşm in telo r m onahale şi deci asupra însem nătăţii unice a prim iri. după ce a fost judecat nevrednic de această metanie şi de slujire. este îmbrăcat în haină călugărească. are rînduită sarcina primirii străinilor şi oaspeţilor. pînă cînd. lepădîndu-şi propriile veşminte. 7. ba mai degrabă chiar s-a mîndrit de a fi împărtăşit soarta servitorilor Lui. rămînînd în afară. îl alungă. Nu e îngăduit nimănui să plece cu cele ce a primit şi nici nu permit să mai rămînă îmbrăcat cu ele cel ce s-a constatat că s-a răcit de regula de viaţă a aşezămîntului. vieţuirea cuvenită şi răbda­ rea. 34). îi re­ cunosc în mod vădit înaintarea în vrednicie. Dacă după trecerea timpului au constatat că el poate rămîne aici şi că stăruie în aceeaşi fierbinţeală cu care a început. N ici din mînăstire nu i se dă libertatea de a pleca după plac. împart aceste veş­ minte săracilor . pentru a şti astfel că a fost dezlipit nu numai de toate lucrurile sale de mai înainte. dîndu-şi toată osteneala unei bune primiri a acestora. fiecare este despuiat de tot avutul de mai înainte. nu se va ruşina că este pus pe aceeaşi treaptă cu săracii.

De aceea. să-şi ascundă gîndurile. necontenit sînt învăţaţi tinerii să nu ascundă. să-i înveţe şi să-i îndrume. absolut nici un gînd care le frămîntă inimile. 8. unirea necontenită cu fraţii şi pacea trainică şi îndelungă. Aşa se face că iscusitul vrăjmaş în nici o privinţă nu-1 poate împresura pe tînăr. In judecarea acestora să nu se bizuie niciodată pe propria lor socotinţă. Diavolul atît de dibaci în nici un alt chip nu l-ar putea înşela şi aduce la poticnire pe tînăr. ei să fie convinşi că este bun. mai ales cel tînăr. nici duhul preacurviei. 10 — S fîn tu l lo a n C asian . Trăgînd învăţături din multele încercări. de îndată ce s-au ivit. cînd a dat dovada unei serviri fără cîrtire din partea străinilor. ca pe nişte săgeţi de foc. 25) că s-a rînduit de Moise. nu-şi poate ţine în frîu nici chiar plăcerea de a pofti. tot ceea ce a decis analiza bătrînului după o lungă chibzuinţă. Pregătindu-1 cu rîvnă şi cu sirguinţă pentru această luptă. pe care i le-a aruncat în inimă. dacă tinerii aceştia sînt stabiliţi pe o umilinţă prefăcută. este dat pe seama altui bătrîn. nu va fi în stare în nici un chip să-şi stingă nici mînia. nu pe judecata lui. va avea grijă să-i porun­ cească necontenit tocmai ceea ce a înţeles că sînt potrivnice firii lui. El nu-1 poate convinge să ascundă bătrînului îndemnurile de orice fel. Pentru a ajunge uşor la aceasta. Grija şi îndrumarea principală a acestuia. îndrumîndu-se astfel spre pri­ mele trepte ale umilinţei şi răbdării. sau pe una adevărată. ci pe cea a bătrînului. sau rău. ajunge a se face cunoscut în această lungă practică. trebuind a fi primit în obştea fraţilor.D E S P R E R ÎN D U IE L IL E C E L O R CE R E N U N Ţ A L A L U M E 145 După o slujire neîntreruptă de un an acolo. dacă n-a învăţat mai întîi să-şi biruie prin ascultare vrerile sale. să le descopere bătrînului. cu ajutorul căreia tînărul să fie în stare să urce necontenit spre culmile cele mai înalte ale desăvîrşirii. ei pretind că monahul. iar urmarea : nici în mînăstire nu va mai putea rămîne mult timp. va fi să-l înveţe mai întîi să-şi biruie vrerile. Prin urmare cu aceste rînduieli asemeni unor litere şi silabe să se grăbească să-i înveţe şi să-i formeze spre desăvîrşire pe cei pe care îi îndrumează deosebind limpede cu aceste mijloace. ci. dar nu-şi va putea păstra nici adevărata umilinţă a inimii. ca pe unul fără experienţă şi neştiutor. nici tristeţea. cine n-a învăţat mai întîi să-şi ucidă vrerile. După aceasta. declară ei. decît dacă l-ar momi prin îngîmfare sau pofta de mărire. şi nici să-l prindă cu vreun vicleşug pe cel pe care-1 vede sprijinindu-se. de care ascultă zece tineri în­ credinţaţi lui de stareţ. după cum citim în Ieşire (18. dintr-o ruşine primejdioasă. 9.

nici situaţia geografică. c iti paşi fa ce călugărul (tîn ăr). 152. citim în «P a te ric u l. ca nu cum va să greşească întru d în sele». 12. ne-o va îngădui Domnul1 5 1 . prin exemple. precum am făgăduit în mica noastră pre­ faţă că vom face 1 5 2. H a u s h e r r desch iderea in im ii fată de duhovnic este o practică esen ţială a monahismului prim ar ( « D ire c tio n s p iritu e lle en O rie n t a u tre fo is » (Rom a. sau a chiliilor vecine... trebuie cu în drăzn eală să le vestea scă bătrîn ilor. afară doar de a se opune nevolnicia sau răceala inimii. 152— 157 . . cînd a observat că s-au murdărit cele cu care sînt îmbrăcaţi. D espre acestea v a v o rb i şi în continuare la IV . X sq. încît uneori chiar lucruri fără putinţă de îndeplinit le primesc cu credinţă şi zel şi se trudesc din toate puterile şi fără a se codi să le săvîrşească. şi nici acestea dublate ca număr . V e z i şi «C o n v o r b ir i d u h o v n ic e ş ti». cit. Acum să continuăm cu celelalte rînduieli. 9. 150. sau la vreo muncă. V oi stărui numai asupra acelora pe care nu le va împiedica nici slăbiciunea trupului. sau c îte picături b ea în chilia sa. la rugăciunile noastre. 10. ca şi cum le-ar fi venit de la Dumnezeu. 14— 15. 11. dar nici chiar nevoia comună şi naturală nu-şi în­ găduie să şi-o satisfacă pe propria lor răspundere 1 5 0 Ei se grăbesc să împlinească fără nici o cîrtire tot ce le-a fost prescris de aceştia.146 S F ÎN T U L Ι Ο Α Ν C A S IA N Dealtfel. fiecare îşi părăseşte chilia pînă într149. p. ciocănitul celui ce-i cheamă Ia rugăciu­ ne. ori nu pot fi învăţate în mînăstirile din această regiune. dacă. După acestea regula ascultării este păzită cu atîta străşnicie. în momentul cînd au auzit în uşa lor. pe acestea la noi fiecare superior le dă grupei sale pentru schimb. 151. pe întrecute. bătrînii declară că îndeobşte semnul ştiut şi vădit al gînduriîor diavoleşti este ruşinea de a le mărturisi bătrînului1 4 9 . p. 1955). 23— 32 şi în unele «C o n ­ v o rb iri». N ici clima din provincia noastră nu o îngăduie şi nici starea sănătăţii noastre. supra. Din respect pentru bătrîn nici imposibilitatea poruncii nu mai stau s-o măsoare. II. ci doar de in. încît tinerii. ne propunem negreşit s-o arătăm în curînd. renunţînd de a mai scrie despre cele ce. Prefaţa. la timpul său. · de pildă ei nu folosesc veşmintele de lînă. cînd li se pune în faţă fraţilor o iarbă dreasă cu sare subţiată cu apă —pe care o numesc labsanios — şi alte multe asemeni acesteia. nu numai că nu cutează a ieşi din chilia lor fără ştiinţa sau învoirea mai-marelui. Acum renunţ de a mai vorbi în mod amănunţit despre ascultarea lor . V oi trece de asemenea şi peste acest fel greu şi minunat de cumpătare. După specialişti c a l . Aşadar. «Z is -a iarăşi ( A w a A n to n ie ) : «D e este cu putintă.». pe cînd stau înăuntrul chiliilor. unde toată rîvna şi-o împart deopotrivă între muncă şi meditaţie. datorită căreia este socotită drept supremă plăcere la mesă. ori nu pot fi puse în practică.

Lăsînd neterminate liniile literei. vedem că este păstrată cu foarte mare seve­ ritate această regulă pînă acum. Printre ei de asemenea nimeni nu umblă după vreo muncă în propriu lui folos. totuşi pentru asta nu se trufeşte şi nu se simte ademenit de un aşa de mare cîştig din munca lui grea. totuşi pentru a-şi păstra virtutea lepădării de orice bun. ei nu caută foloase sau cîştiguri de pe urma muncii. sandale. incit. şi care o ! de n-am afla că se întmplă în mînăstirile noastre. după care nimănui nu-i este îngăduit să aibă o lădiţă. condeiul meu. i-a scăpat din gură un asemenea cuvînt. a Il.a . ba chiar de toate virtuţile. nu zic săvîrşită. şi sînt fericiţi să sufere oricîte pagube. prin truda şi sudoarea lui. de citit. punîndu-i un semn. Nimeni nu-şi reţine din agoniseala lui mai mult de două pîinişoare . A c e s t e d ou ă p îin iş o a r e . încît nimeni nu cutează chiar să spună ca ceva este al său (Fapte 4. chiar în clipa cînd la auzul lui a sosit sunetul vestitor. fără să-şi dea seama. în afară de tunică. cît mai ales se grăbesc cu toată rîvna şi pe întrecute să-şi îndeplinească îndatorirea de ascul­ tare. tăbăliţele mele de scris. de păstrarea tăcerii. 1 5 3 . dacă prin vreo întîmplare. de liniştea chiliei lor. dar nici chiar gîndită.. sau din neştiinţă. nezăbovind nici cit i-a trebui să sfîrşească un asterisc pornit. 32) şi e mare vina de a fi ieşit din gura monahului cuvintele : cartea mea. el se consideră în afara acestora şi străin de toate. nu mai au nimic altceva. pe care şi-a impus-o şi pe care se străduieşte s-o păstreze desăvîrşită şi neatinsă pînă la sfîrşit. Şi în alte mînăstiri. De aceea el se poartă ca un locuitor trecător prin această lume şi se soco­ 153.. Şi deşi fiecare dintre ei aduce zilnic în mînăstire. numai să nu pară cumva că i-au adus acesteia vreo încălcare. pe care trebuie să-l apere ca bun propriu. care se cumpără acolo cu numai trei dinari. tunica mea. dar chiar să îndestuleze trebuinţele multora. X I X ) . în mare iu{eală se repede afară. unde unele lucruri sînt îngăduite mai slobod. va trebui să ispăşească asta prin penitenţa cuvenită. 14. cojoc şi rogojină. Chiar de este convins că tot avutul mînăstirii este bunul său şi ca un stăpîn al tuturor acestora le arată toată grija şi inte­ resul. încît cel ce se îndeletniceşte cu scrisul nici nu cutează să termine litera pe care o începuse . pelerină. e s te m ă su ra m o d e l a h ra n e i z iln ic e . Această ascultare este pusă mai presus nu numai de munca mîini­ lor. sandalele mele . 13. încît ar putea să-şi susţină nu numai traiul lui cumpătat. N oi i-am cunoscut trăind atît de lepădaţi de toate. c a re c în tă r e s c cam o ju m ă ta te d e k ilo g r a m v o r b ir i» . un paneraş personal sau altceva de acest fel. de care lucru se ruşi­ nează chiar să vorbească. venituri atît de mari.D E S P R E R Î N D U IZ L I L E C E L O R CE R E N U N Ţ Ă L A LUM E 1/17 atît. (« C . Ei socotesc că toate trebuiesc puse mai prejos de aceasta. Socotesc fără rost să mai amintesc printre alte rînduieli ale lor acea virtute.

dacă va sta mînă în mînă cu cineva. dacă se va trage undeva deoparte. ne umplem de atîta mînie. Insă. care nu-i este tovarăş. călcînd în picioare fără ruşine respectul pentru chemarea noastră. dacă. pretinzîndu-le drept bunuri numai ale noastre. pe care ne-am propus să le amintim cu grijă. dacă ascultările impuse Ie va îndeplini prea nepăsător. cînd va obţine-o la porunca stareţului de a se scula de jos. 16. Astfel. nu ne sfiim să purtăm la vedere chiar inele în degete. In acelaşi chip se va supune ispăşirii cine. ne înconjurăm de chei proprii şi. sau am pus deoparte Ia ieşirea din lume. încît. sau la întrunirea obişnuită. La fel. se va achita fără tragere de inimă de îndatoririle stabilite . ori cu îndărătnicie. după acel cuvînt : «Să nu grăiască gura mea lucruri omeneşti» (Ps. dacă după terminarea slujbei. locuind în mînăstiri şi daţi în seama şi grija stareţilor. după ordinea începută a expunerii. 4). dacă va avea . Uneori aşa ne aprindem de patimă pentru lucruri fără nici o valoare. oricît de puţin timp. punînd cititul mai presus de muncă şi de ascultare. numai cu un deget de şi-ar îngădui cineva să atingă vreunul din ele. Nu numai cutiile şi coşurile. dacă va răspunde fără rost. să continuăm mai degrabă. în mijlocul tuturor fraţilor strînşi la sinaxă. Acum vom înfăţişa în fugă şi pe scurt feluritele lor reguli pentru ca. va cere iertare. de chilie. nu se va grăbi să se întoarcă repede în chilie. sau prea aspru. De pildă dacă cineva va sparge din întîmplare un borcan de pămînt. care. sau dacă. chemat la vreo muncă. pe care ei îl numesc «bancal» nu-şi va spăla altfel vina neaten­ ţiei decît printr-o pocăinţă publică. Tot ceea ce am spus se va sprijini şi mai cu folos pe pildele şi pe autoritatea vieţii lor. pentru nimicuri. cu virtuţile. lăsînd ia o parte viciile noastre şi dînd uitării cele ce nu me­ rită nici chiar să fie pomenite. dacă se va ruga împreună cu unul oprit de la rugăciune. pe care le aflăm la ei şi spre care şi noi trebuie să tindem eu toată rîvna. s-a încurcat oricît de puţin. dar nici lăzile şi dulapurile nu ne mai ajung să cuprindă cele ce strîngem. Ce vom zice despre acestea noi nefericiţii. ajungînd apoi la unele din faptele şi lucrările lor. că nu ne mai putem stăpîni pornirea de a nu izbucni în cuvinte şi gesturi mînioase. intonînd psalmul. o clipă cu el. decît să-şi atribuie dreptul de stăpîn asupra vreunui lucru. stînd aşternut cu faţa la pămînt pînă la sfîrşitul slujbei. cu care pecetluim avutul nostru tăinuit. dacă îşi va îngădui să stea de vorbă oricît de puţin timp cu cineva. va sosi mai tîrziu. să întărim prin dovezi foarte grăitoare cele ce am afirmat în lucrarea noastră. 15.148 S F ÎN T U L IO A N C A S IA N teşte mai degrabă întreţinutul şi servitorul mînăstirii. dacă va murmura oricît de uşor. dacă se va opri cu cineva în loc. 16.

mîncarea în afara rînduielii şi pe ascuns. ci sînt îndreptate prin aplicare de lovituri sau prin alungare. se feresc cu mare grijă să-şi atingă gura de vreo altă hrană decît cea de la masă. Ştiu apoi că citirile sfinte făcute în mînăstiri în timpul mesei n-au venit de la regula egiptenilor. contrazice­ rile violente. adică insultele pe faţă. purtarea familiară cu femeile. înainte. duşmăniile şi certurile. . iubirea de argint. pentru ca ochiul liber să nu se plimbe prea cercetător prin jur. umblînd prin grădini sau livezi. angajarea în munca particulară. însă la egipteni şi îndeosebi la tabenesioţi se păstrează de toţi o aşa de mare tăcere. încît. arată mai degrabă prin semn decît prin vorbă. ei nu mai văd nimic decît masa şi bucatele din care se înfruptă aşezate pe ea. mîniile. cînd vede că este nevoie să se aducă. încît lăsîndu-şi glugile piuă mai jos de pleoape. Totuşi ei socotesc ca ceva netrebnic nu numai de a gusta din vreunul din aceste fructe. ţinuta făloasă şi necontrolată. 18. deşi o mare mulţime de fraţi se adună la masă. şi îngăduite. care totuşi. care cel mai adesea se produc mai ales în timpul mesei. ci de la cea a capadocienilor 1 5 4 E limpede pentru oricine că nu pentru folosul spiritual au voit să rînduiască aceasta. Vederea lor este o ademenire. bătăile. « R e g u lile s cu rte ». în vreme ce mănîncă se păstrează cu aşa grijă rînduiala tăcerii. 180 ale Sfîntului V a s ile cel M are. îi ispitesc nu numai fructele. dacă va încerca să primească scrisori de la cineva şi să-i răspundă fără îngăduinţa stareţului. în tăcere. de care am vorbit. însă celelalte păcate privite la noi cu nepăsare. sau să se ia ceva de la masă. nimeni nu cutează nici măcar să şoptească. în felul acesta nimeni nu observă cum şi cît mănîncă altul. pe care ceilalţi fraţi nu le au. iar înlesni­ rea şi belşugul lor pot stîrni pofta pînă şi celor cu viaţa foarte aspră şi cumpătată. cît pentru a potoli convorbirile de prisos şi nefolositoare şi mai ales discuţiile aprinse. ba chiar de a-1 atinge cu mina. dar şi cele aşternute pe pămînt. nu sînt ispăşite prin acea dojana spirituală. fapt şi mai condamnabil. care atîrnă prin pomi. Pentru cele de pînă aici şi pentru altele de acest fel este îndestulătoare dojana spirituală. patima posedării de lucruri de prisos. dispreţul vădit. 17. sau după masa regulată. în afară de superiorul celor zece. văzînd că altfel nu pot fi oprite la ei. gata să fie călcate cu piciorul şi uşor de adunat. şi altele asemenea acestora. în afară de ceea 154. sau dintre prietenii din lume şi va fi vorbit cu ei fără superiorul său. în felul acesta.D E S P R E R ÎN D U IE L IL E C E L O R CE R E N U N Ţ A L A L U M E 149 pe vreunul din părinţii lui.

după cîntările de dimineaţă. Dintr-o singură dovadă. pentru cele mai neînsemnate . prin zelul lor. Luîndu-le în primire. fraţii urmează să-şi îndeplinească aceste datorii rînd pe rînd. aşa că şi numărul lor în schimburi este socotit după mulţimea slujitorilor mînăstirii. Căci pretutindeni. V e z i « R în d u ia la m o n a h ilo r » . V e z i « P r e c e p t e le » S fîn tu lu i P a h o m ie 73. aduse cu rîvnă «ca o jertfă grasă» (Ps. cită nici chiar celui mai aspru şi atotputernic stăpîn nu-i arată vreunul dintre robii lui. pe cît ne silim să dăm răspuns deplin dorinţei voastre arzătoare de a cunoaşte desăvîrşit toate rînduielile lor. nu p o t . ca.obiecte. şi sînteţi doritori să vi se repete în această lucrare chiar 155. în tim p u l c u le su lu i. în momentul în care ei împlinesc porunca lui Hristos (loan 13. căci luîndu-le-o înainte se grăbesc să facă ei pe furiş ceea ce trebuia împlinit de aceia. Palestina şi Capadocia. Fiecare primind serviciul săptămînal îl păstrează pînă la cina de duminică. Aceste ascultări se grăbesc să le împlinească cu aşa zel şi umilinţă. Ca să nu părem că am lăsat la o parte ceva din rînduielile mî stirilor. 76 şi 77. N e mărginim numai la una. închinînd lui Dumnezeu serviciile lor. ca şi în întregul Orient. După ce s-a terminat masa de seară. cred ei. cerîndu-le din toată inima. veţi putea re­ cunoaşte în ce măsură şi cu cită credinţă şi luare-aminte este respectată această rînduială. nu numai economului. 4). spală rînd pe rînd picioarele fraţilor adunaţi pentru cîntarea psalmilor obişnuiţi înainte de culcare. 103— 104. se scoală şi noaptea şi-i uşurează. ei dau în primire celor ce-i urmează uneltele de care s-au slujit în serviciul lor şi obiectele.150 S F ÎN T U L TO A N C A S IA N ce li se serveşte tuturor la masa obştii. căci. toţi fraţii să-i însoţească în rugăciunea înălţată. dar chiar Domnului. pe cei cărora le revenea în mod deosebit vreo sarcină. sau li se dă în public fraţilor. ei veghează cu cea mai mare grijă ca nici unul să nu sufere vreo stricăciune sau să fie distrus. pentru munca întregii săptămâni. 14). d e c ît cu în v o ir e a d u h o v n ic u lu i. 156. în Mesopotamia. 19. Luni. la culesul fructelor. pentru iertarea păcatelor lor săvîrşite din neştiinţă sau din slăbiciune omenească. pe care le impune dreptul canonic. 19. după rînduiala economului1 5 5 . d u p ă c a re fr a ţ ii m in c a fru c te . în fiecare săptămînă. drept plată binecuvîntată. daca din vreo neatenţie se va fi stricat vreunul din ele 1 5 5 . a S fîn tu lu i V a s ile c e l M a re . Ba nemulţumiţi numai cu aceste servicii. socotesc că trebuie să amintesc pe scurt cum sînt practicate ser­ viciile zilnice şi în alte regiuni. Au să dea socoteală. pe care o v o i da drept pildă. ca pentru nişte lucruri sfinte. serviciul întregii săptă­ mâni se încheie astfel : cei ce trebuie schimbaţi.

şi-au luat asupră-le de bună voie o mare trudă şi grijă. l-a oprit de la rugăciune. şi îndepărtînd un pai din capelă sau din chilie. Monahii de mai sus. deşi ar fi putut să se dezvinovăţească cu bună credinţă fie prin lipsa lemnelor. dacă în schimbul în care intraseră nu vor pregăti fraţilor hrana obişnuită. adunîndu-i în poală şi în braţe. în a căror săptămînă de rînd se întîmplase o mare lipsă de lemne. nu pot fi procurate lemne altfel decît numai tăindu-se din arborii fructiferi. fără a îngădui să lipsească ceva din ospătarea obişnuită. care au cea mai mare grijă pentru muncă. cu acest prilej toţi din schimb să fie împiedicaţi . care. ca şi cum ar fi fost păgubiţi de venitul dobîndit prin plata trudei şi serviciului lor. susţin răspicat. şi umplînd de apă un borcan. declară ei. mici şi fără valoare. ca nu cumva. cred. din lipsă de păduri cu hăţişuri ca la noi. trecînd pe acolo a văzut pe jos trei boabe de linte pe care. pentru plata cu dobîndă a sufletului. că vor dobîndi plată de la Dumnezeu. In săptămînă de rînd a unui monah. Am cunoscut nişte monahi. economul mănăstirii le scăpase printre degete odată cu apa în care le spăla. Faptul a fost îndată adus la cunoştinţa stareţului. Aşa le poartă de grijă şi le rînduiesc pe toate cu atîta credinţă. care sînt cu atît mai mult închinate Domnului ? Drept urmare. Aceste lucruri istorisite. din care să dea de băut cuiva. nu există această schimbare de servici în fiecare săptămînă. în graba de-a le pune la fiert. fie prin porunca stareţului. vîrtejiţi de vînt în toate părţile. aşa cum am spus mai înainte. dădură peste paie şi scaieţi. ar trebui s-o res­ pectăm ca un lucru trebuincios. Totuşi la egipteni. cu care. 22. pe care şi noi. Toţi au primit bucuroşi aceasta şi nimeni nu mai putea nădăjdui la vreo mîncare gătită. încît n-aveau nici cu ce să-şi pregătească hrana obişnuită pentru obşte. Cutreierînd ei ţinuturi neumblate şi pustiul. Erau acolo locuri uscate şi sterpe. încît şi mişcînd din loc şi aşezînd mai bine unele obiecte socotite de dispreţuit. îngăduită. pregătiră prin osteneala lor de bună voie hrana.D E S P R E R ÎN D U IE L IL E C E L O R CE R E N U N Ţ A L A L U M E 151 lucruri foarte bine ştiute. încît. totuşi. învinovăţindu-1 de risipă şi de nepăsare pentru averea sfîntă. Păcatul de lipsă de grijă nu i-a fost iertat altfel decît ispăşindu-1 printr-o pocăinţă publică. pe atît ne temem să nu depăşim măsura 20. ca obştea să se mulţumească cu hrană uscată. 21. darmite lucrurile lor. în care. care se întinde spre Marea Moartă. n-au voit sa se folosească de această dezlegare. stareţul a hotărît din propria lui autoritate. după toată rînduiala. Cu atîta rîvnă îşi îndepliniră îndatoririle lor faţă de fraţi. Ei sînt convinşi cu adevărat că nici chiar ei înşişi nu-şi mai aparţin lor. economul mînăstirii. sînt după regula întregului Răsărit. orice lucra odată adus în mînăstire trebuie privit cu tot respectul ca un obiect sfinţit. Pînă să le fie aduse lemnele cumpărate.

I. ca urmare a practicării acestei virtuţi a ascultării. sau cu neputinţă de înfăptuit. dintre care 40 de ani i-a p etrecu t închis sub pămînt. înălţîndu-se prin virtutea ascultării pînă la harul profeţiei. odată intrat în adevărata umilinţă şi desăvîrşită ascultare. dar chiar modele de urmat pentru cei ce se ostenesc să atingă culmi mai înalte. X X V . care va împlini necontenit această lucrare. despre care au scris Rufin. acest preafericit loan. De aceea. măsline. sărătură prăjită. unde. Acesta. Fer. Din 157. unul dintre c e i m ai celeb ri pustnici ai veacu lu IV -le a . prin care. precum am făgăduit. Sozom en. sau era simulată şi întrucîtva forţată. supunerea lui. peştişori în saramură numiţi de ei «menomena». a dobîndit atîta faimă înîntreaga lume. A ugustin şi Sfîntul Casian în «C o n v o r b ir i. varză sălbatică. De aceea. Căci. ca fiind venite din cer. pentru ca acestea să fie nu numai imbold spre desăvîrşire. Această carte tratează despre aşezămîntul celui ce renunţă la lume. T e o d o re t a l Cirului. pe cînd locuia prin părţile îndepărtate ale Tebaidei. datorită folosirii mai ales a ali­ mentelor uscate sau crude. grija cămării. Pallade. — d even in d popular prin darul p ro fe ţie i după 30 de ani de recluziune. dacă virtutea ucenicului său porneşte din adevărata credinţă şi dintr-o adîncă nevinovăţie a inimii. l o a n V ă z ă t o r u l . 23. s-a legat să-l asculte cu atîta umilinţă. fiindcă nu se cheltuie atît timp pentru aranjarea şi gătitul mîncărurilor. a dobîndit victorii asupra duşmanilor în lupte înverşunate. X X I. dintr-o mulţime nenumărată de părinţi. împăratul Teodosie nu-şi îngădui să pornească la război cu nişte tirani foarte puternici. tîrg din Tebaida. cît timp a trăit acolo.. cît timp îi va îngădui puterea sau vîrstă. care a trăit în apropiere de Lycus. pînă n-a primit încurajare din răspunsurile lui profetice. Dealtfel nici nu este obosit de o mare sforţare trupească. punîndu-vă în faţă doar doi sau trei. 16— 17.». precum am spus. voi pomeni mai întîi pe stareţul lo a n 1 5 7 . S-a născut către 305 şi a m urit după 90 de ani. Tulpini de praz. încît chiar bătrînului i-a stîrnit cea mai mare uimire. Prin urmare. de unde a fost consultat de îm păratul T e od osie înainte de a pleca la război. fiind în slujba unui bătrîn din tinereţe pînă la vîrstă matură a bărbăţiei. Dînd crezare acestora. tăiate o dată pe lună. . Din multe vom alege puţine. s-au făcut ei cunoscuţi. încît vrednicia lui l-a făcut vestit chiar pentru regii acestei lumi. socotesc trebuincios să înfăţişez drept pildă unele fapte ale celor vechi. însă voind să cerceteze mai lămurit..152 S F lN T U L IO A N C A S IA N de la munca prevăzută în canon . 24. poate să se înalţe şi pe culmile celorlalte virtuţi. să se arate aşa în faţa celui ce porunceşte. îi impunea adesea foarte multe lucruri chiar de prisos şi nefolositoare. 1 şi X X IV . sînt pentru ei cea mai aleasă plăcere. sau a bucătăriei însă este încredinţată celui mai încercat dintre monahi. pentru scurtarea acestei cărţi.

dacă acum se reazemă pe propriile-i rădăcini. Atunci recunoscînd cinstita şi umila lui supunere. nici sărbătoarea şi nici vreo treabă grabnică. să ofere încîntare ochilor cu ramurile lui desfăcute şi umbra în arşiţa verii pentru cei se se adăpostesc sub el. sau să se mai gîndească la nevoia zilnică. la slăbiciunea trupului. în nici un chip nu mai poate fi găsit. să se spargă de pămînt. i-a porun­ cit s-o ude zilnic de două ori cu apă cărată. la strîmtorările şi greutăţile unui pustiu uscat. din care se poate dovedi pentru cei ce vor să aile întregimea şi a mintii şi a supunerii lui. repezindu-se grăbit. chiar de ţi-ar prisosi banii. nici în sfîrşit venirea unei ierni aspre nu-1 putură împiedica. şi totodată chiar cuprins de milă pentru o atît de îndelungă trudă. N-a stat să şovăie în faţa unei porunci fără sens. El. la lipsa de bani. la auzul cărora ajunsese faima supunerii tânărului. ca prin această udătură de fiecare zi să prindă rădăcini şi. tînărul a împlinit-o în toate zilele.D E S P R E R ÎN D U IE L IL E C E L O R CE R E N U N Ţ A L A L U M E 153 acestea v o i povesti trei. ca venindu-i de la Dumnezeu. Înfigînd-o în pămînt în faţa lui. Or. de neputinţa faptului. întîrziind folosirea ei. Astfel bătrînul a luat dintr-o grămadă de lemne o smicea. şi că în­ cearcă. l-a aruncat pe fereastră. dar aproape putredă. fără a pregeta în nici un chip să ude lemnul. Bătrînul tăcea şi cerceta pe ascuns zilnic sîrguinţa lui. N ici slăbiciunea trupului. care fusese tăiată de mult pentru foc şi. veniră la bătrîn să-l pună la încercare pe ucenic'. sau înlocuit cu altceva bunul pierdut. Aruncînd-o. prefăcîndu-se că cercetează adevărul faptului. . cită depusese cu zel aprins în tot timpul anului. îi dă poruncă să înceteze de acum udatul. iar mirosul plăcut al ascultării lui s-a răspîndit prin toate mînăstirile. 25. Bătrînul. din respectul obişnuit. Format prin asemena deprinderi. ce l-ar fi putut îndreptăţi în mod cinstit să nu împlinească porunca. fără a ţine seamă. să respecte în tot timpul anului însăr­ cinarea. a smuls în faţa lui smiceaua cu o uşoară smucitură. o dată ajuns arbore. oare a prins rădăcină acest arbore al tău ?» «Nu ştiu» îi răspunse el. se apropie de nuiaua uscată şi-i vorbi : «O Ioane. ia vasul cu ulei şi aruncă-1 pe fereastră». sau ale oaspeţilor. Primind această poruncă. Neîncetat aducea apă aproape de la două mile distanţă. era nu numai uscată. Nişte fraţi monahi. sau mai degrabă să se întărească în cre­ dinţă. unde. în pustiu. Văzu astfel că fără nici o încreţire a chipului şi fără împotrivirea minţii respectă porunca sa din sincer imbold. Pe cînd se minunau de acesta. acest singur vas le asigura o grăsime foarte slabă pentru nevoile lor. tînărul sporea zilnic în tă supunerii şi ajunsese vestit prin umilinţa lui. bătrînul îl chemă îndată şi-i zise : «Urcă-te.

N ici acum el nu mai stă să cumpănească neputinţa îndeplinirii poruncii şi a faptei. şi asta tocmai sub privirile tatălui. îndată fură daţi pe seama unor superiori deosebiţi. Tot la dorinţa altor fraţi de a se întări prin pilda ascultării lui. Deşi copilul era asuprit astfel zilnic în văzul lui. dacă acum ştia. A r cam fi deajuns cele cîteva fapte povestite pînă aici din multele săvîrşite de stareţul loan. încît sudoarea şiroindu-i pe toate mădula­ rele îi udă nu numai veşmîntul. decît mînjiţi de urmele murdare ale lacrimilor. de cele mai multe ori fără motiv. De aceea. în adevăr. în buna lui credinţă. căci le vedea suferite chiar cu folos. mai degrabă ar fi putut să-i rănească. Stăpînit de propria sa umilinţă şi desăvîrşire. Vrînd el sâ se retragă din lume. . bătrînul chemîndu-1 îi spune : «Aleargă. Drept aceea l-au pus la încercare. se silea cu atîta încordare şi opinteală să-l rostogolească. Vederea necontenită a fiului i-ar fi amintit tatălui. ba mai mult. In sfîrşit după primire. 27. nu-i poate porunci nimic la întâmplare şi fără chibzuială. Acum voi trece la o faptă vrednică de amintit a stareţului Patermutius. din dragoste pentru Hristos. de nu l-ar fi putut urni din loc nici o gloată mare de oameni. totuşi. trebuie s-o pună mai presus. inima Iui a rămas necontenit tare şi neclătinată. Era un bolovan uriaş. pe care îl dăruise lui Hristos o dată cu sine. că nu mai este bogat. că. dar şi bolovanul fu umezit de umerii săi. Superiorul mînăstirii. Mai mult chiar. supuse sufletul lui la o probă hotărîtoare.154 f în t c t . împingînd cînd cu umărul. îl îmbrăcau mai mult în zdrenţe decît în veşminte şi aşa mînjit şi urîţit de necurăţenie. chiar chiliile le erau deosebite. se gîndea mai puţin la lacrimile acestuia. sau din îndemnul sincer al supunerii. pînă cînd prin stăruinţa lui neclintită îi înduplecă să fie admis. io a n c a s ia n 26. văzînd limpede tăria şi aspri­ mea de neclintit a duhului său. deoarece era convins că acesta. dacă preţuieşte mai mult dragos­ tea sîngelui şi a măruntaielor sale. trebuia să nu mai ştie nici că este tată. a stat în aşteptare la porţile mînăstirii timp îndelungat. cînd cu tot trupul. îi mai rămăsese măcar copilul. decît să-i bucure ochii tatălui. fapt neobişnuit în mînăstiri. din respect pentru bătrîn. era supus la pumni şi palmele multora. mai degrabă se bucura. chiar cu fiul său. Cu adevărat acum el nu-1 mai socotea fiu al său pe cel. date copilului nevinovat. decît supunerea şi uciderea trupului. ori de cîte ori ar fi fost văzut. Acesta îndată. şi din virtutea supunerii. copilul dinadins nu era îngrijit. pe care cel retras din lume. şi nu se mai îngrijora de nedreptăţile lui prezente . şi rostogoleşte cît mai degrabă bolovanul acela pînă aici». copil cam de opt ani. Ioane. care nu vedea obrajii fiului. din dragoste pentru Hristos. din toată averea de care se lepădase la plecare şi din dragostea trupească. · dim­ potrivă.

iar el primise o temeinică învăţătură în studiile profane. Nu vom trece sub tăcere nici pe un frate cunoscut nouă. dacă nişte fraţi monahi. dar binele ascultării. intr-adevăr. adică şi de nevoia de scurtime. nu ia în seamă nedemnitatea faptului. care a şi aprobat-o îndată printr-o mărturie divină. Atunci el. De aceea. Chiar atunci i s-a descoperit bătrînului că Patermutius a împlinit prin această ascultare fapta patriar­ hului Avraam (Facere 15. stră­ lucirea obîrşiei. 30. In felul acesta. ci să le vîndă la cerere. ţinxnd seama deopotrivă de amîndouă cerin­ ţele. a fost călcată în picioare orice consideraţie de ruşine. care nu era nevoie să fie vîndute toate odată. colindînd pieţele. Credinţa şi jertfa lui a fost mult plăcută lui Dumnezeu. el doreşte să ajungă ia acea umilinţă a lui Hristos. poate. acelaşi stareţ al mînăstirii trecu din această lume la Hristos şi. Ie-a vindut la preţul hotărît şi a adus bani în mînăstire. pentru numele şi dragostea lui Hristos. luă îndată copilul în braţe şi. n-ar fi cules copilul deja aruncat în albia rîului. dintr-o familie foarte înaltă. s-a prefăcut mîniat împotriva Iui şi-i dă poruncă tatălui să-l arunce în fluviu. Porunca a fost îndeplinită cu toată rîvna şi. unul cite unul. Primi deci porunca să încarce pe umeri zece coşuri. Neînfricîndu-se de noutatea unei îndeletniciri atît de joase şi neobişnuite. după rînduiala lumii acesteia. l-a lăsat în mînăstire ca urmaş şi stareţ. ar fi săvîrşit aceasta. l-au împiedicat pe tată să aducă la îndepli­ nire porunca spre care îl împingea rîvna şi supunerea. văzînd pe copil plîngînd. Tatăl său fusese un conte foarte bogat. în fierbinţeala credinţei şi a ascultării. punîndu-şi coşurile pe umeri. Părăsindu-şi părinţii. să nu se lase învins. punîndu-1 pe el în fruntea tuturor monahilor. să fie vîndute cu deamănuntul. Prin supunere. care deţine locul de frunte printre celelalte virtuţi. nu ne îngăduie să trecem sub tăcere faptele mari ale celor ce-au strălucit prin ea. 28. urîţenia negustoriei. însărcinaţi dinadins să stea atenţi pe malul fluviului. trăită nu de un începător.D E S P R E R ÎN D U IE L IL E C E L O R CE R E N U N Ţ A L A L U M E 155 într-una din zile. 8). 29. a adăugat condiţia : chiar dacă cineva ar vrea. La puţin timp după aceasta. care este adevărata nobleţe. în goană mare. voi mai adăuga doar o singură pildă de umilinţă. ci. Aceasta. îl duse pe malul rîului să-l arunce. să le cumpere pe toate pe dată. şi de dorinţa şi foloasele celor zeloşi. unde superiorul îi puse la încercare îndată smerenia duhului şi ardoarea credinţei. a alergat la mînăstire. ajungînd a fi . ca şi cum Domnul i-ar fi dat poruncă. şi stareţ. chiar în momentul săvîrşirii faptei. Desigur. ci de un monah dcsăvîrşit. Măsura impusă acestei cărţi ne sileşte să tindem a o încheia. Pentru a-1 reţine mai mult timp în această treabă.

ca un bătrîn prăpădit care. apoi punea la rădăcină gunoiul cărat pe umeri. care. apoi venind mai aproape şi cercetîndu-i cu atenţie chipul. Pe aceasta o ştia mai aspră decît toate. «Dacă nu mai este în stare să se robească plăcerilor. trecuse drept novice. pe cele mai multe le săvîrşea chiar noaptea. i-a căzut la picioare. stăruie prin toate rugăminţile să fie primit. nu departe de oraşul Panefisiis. fratele. O mare uimire i-a cuprins pe toţi la această privelişte. şi nu mai are unde-şi desăvîrşi virtutea supunerii dorite.156 S F IN T U L IO A N C A S IA N citită. l-a apucat dorul de mînăstire. 2— 3. sculîndu-se pe furiş. în cele din urmă. ajuns la capătul vieţii. şi cel mai de jos ? Apoi. foarte mult timp. Uitîndu-se la astea. dar sub îmbrăcămintea ticăloasă şi în munca umilă. dar chiar toate muncile care pentru alţii erau grele şi umilitoare şi socotite de spaimă de toţi. căzînd la picioarele fraţilor. i se încredinţează îngrijirea şi paza grădinii. . Ba. D e aceea S fîn tu l Casian v a repeta această pild ă de sm erenie in «C o n v b ire a » a X X -a . iar într-o mînăstire mare cu mulţi monahi. s-a retras singur spre cele mai îndepărtate ţinuturi ale Tebaidei. şi pe cei bătrîni să-i îmboldească spre umilinţă desăvîrşită 1 5 8 L-am cunoscut pe stareţul Pinufius. vîrstă şi preoţia lui. curăţa cu săpăliga pămîntul în jurul zarzava­ turilor. Zilnic îndeplinea cu toată sîrguinţa nu numai cele privitoare la îngrijirea grădinii. venit la ei de curînd din lume. fără martori şi fără ştirea nimănui. unde îşi ducea traiul. De ce făcea aceasta. şi. plin de faimă. Fusese preot într-o foarte mare mînăstire din Egipt. uşor poate rămîne neştiut. îndeplinind această muncă împreună cu un alt monah. în faţa unuia. n-a putut fi prins de nimeni făptaşul vreunei lucrări. A colo rămîne mult timp la porţi. pe care o făcea. a fost admis cu multă silă. cînd li s-a dezvăluit numele care. în fine. pe cînd fraţii risipindu-se îl căutau prin tot Egiptul. El a stat ascuns acolo timp de trei ani. după care îi ardea sufletul. 1. îi era atît de ascultător şi trăia cu adîncă supu­ nere virtutea dorită a umilinţei. în seama căruia fusese dat. în vremea aceasta. mai tînăr. a stat la îndoială. se întrebau ei. Acoperit de întuneric. şi datorită depărtării era convins că nu va fi cunoscut. şi chiar sunetul glasului. ajunsese 158. cinstit şi venerat de toţi pentru viaţa. în sfîrşit unul venit din părţile Egiptului. dacă este el. cere să intre în mînăstire. cît silit de foame şi lipsuri». va putea şi pe cei tineri să-i înarmeze. se îndreaptă spre mînăstirea tabenesioţilor. fugind pe ascuns din mînăstire. A ici a văzut el că tocmai de asta nu mai poate trăi în umilinţa. nu atît din evlavie. îl văzu. aşa ca. abia îl recunoscu. ca unui bătrîn neînstare de nici o muncă. A colo îşi părăseşte haina de monah şi luîndu-şi îmbrăcăminte lumească. cugetau ei. Aplecat în jos.

a fugit în adine de noapte. ci spre ţinuturi necunoscute şi îndepărtate. găsind prilej. m-am gîndit să fac loc în această lucrare şi îndemnului. după cuvîntul Domnului. «Ştii. ruptă de restul operii. Aprins din nou de aceeaşi dorinţă arzătoare. dar acum nu se mai îndreaptă spre vreo provincie vecină.. loc. l-am căutat apoi cu mare rîvnă în Egipt. îndelung căutat. 14). «M a i bine este. A c e a s tă cu vîn ta re minunată la p rim irea veşm întului. din pizma diavolului. Pinufius şi Casian. spune Scriptura. cite zile ai stat de veghe în faţa porţilor pînă ai fost primit astăzi. căci astfel te vei apropia de slujirea lui Hristos cu stăruinţa care se cuvine». de traiul vrednic în umilinţă. făcîndu-se nevăzut-undeva. zice el. fără vrerea lui.D E S P E E R ÎN D U IE L IL E C E L O R CE R E N U N Ţ Ă L A L U M E 157 cunoscut şi Ia ei. de care ne-am bucurat din partea lui. 31. de umilinţă. pe care i l-a dat acestuia. recunoscîndu-1. care vor împlini cu răceală şi fără să se sinchisească. fură copleşiţi de o şi mai mare uimire. dacă se va duce în locuri. Fiind de faţă şi noi la primirea în mînăstire a unui frate. din care socot că se poate trage ceva învăţătură 1 5 9 . ca «o cetate aşezată pe munte» (Matei 5. Fraţii l-au adus în mînăstirea lor. pentru încrederea. ad. Aici adăpostindu-se foarte puţin timp. Întîi de toate trebuie să cunoşti motivul acestei piedici. op. l-au chemat înapoi. . A fost d e ­ seori publicată în m anuscrisele m ed ievale.C1. n-a putut rămîne neştiut prea multă vreme. Deci ureîndu-se într-o corabie s-a îngrijit să meargă spre ţinuturile Palestinei. să nu tăgăduiască 159. 33. şi că nu s-a învrednicit să-şi sfîrşească viaţa în supunerea pe care şi-o asigurase. Pe acest bătrîn. Numai cunoscîndu-1 vei avea mare folos în drumul pe care doreşti să porneşti. fără grijă de-a da roade de sfin­ ţenie potrivite cu metania pe care au îmbrăţişat-o şi cu cele ce aşteaptă oamenii de la ei. P reotu l J-. cu foarte stăruitoare rugăminţi. crezînd că se va ascunde mai sigur. cit. G u y dă două exem p le din v e a c u l al IX -le a . Dumnezeu făgăduieşte intr-adevăr o slavă fără de sfîrşit celor ce-L slujesc cu credinţă şi I se alipesc Lui după regula acestei rînduieli de viaţă. care nu-i departe de grota în care Domnul nostru a binevoit a se naşte din Fecioara. La fel foarte grele pedepse îi aşteaptă pe cei. în care nici chiar de numele lui nu s-a auzit. refăcut de Casian făcut c e leb rii p e am bii m ari asceţi ai lum ii creştine. se bucurase a-1 fi aflat în sfîrşit. . Toţi fraţii atunci îi cerură iertare pentru vina necunoaşterii de mai înainte. 32. Ajuns acolo s-a pornit îndată spre mînăstirea noastră. în mînăstirea noastră. cînd atîta timp îl rînduiseră printre tineri şi copii. Toţi fraţii vegheau cu cea mai mare grijă să nu fugă şi de la ei la fel. Nu tîrziu nişte fraţi veniţi din Egipt la rugăciune la locurile sfinte. A rămas puţin timp acolo. pe care. A ici plîngea amarnic că a fost despuiat. în mînăstirea sa.

te vom face osîndit la o mai mare pedeapsă dacă. nu este vrednic de M in e » (Matei 10. de-asta ai fost respins foarte mult timp. 10). ai părăsi-o. sau ai rămîne mai departe. stră­ . Aşa cum cel răstignit nu mai are putinţa să-şi mişte mădularele după dorinţă. 5. nu mai este chinuit de nelinişte şi de grija zilei de mîine. nu mai este îmboldit de nici o dorinţă de avere. iar pe tine. unde nu se mai îndoieşte că va trece curînd. nu mai suferă pe urma nici unei jigniri prezente. ci după legea Domnului. sau în ce chip trăind cineva ar putea fi răstignit ? Ascultă pe scurt lămurirea : 35. crede că e mort pentru toate ale lumii. Deci şi noi trebuie să străbatem această viaţă sub acea înfăţişare şi acel chip. Ne-am temut însă că. vei fi mai bine lămu­ rit despre ce va trebui să faci. De aceea vei şti că de azi tu eşti mort pentru lume. fiindcă acum nu mai trăieşti tu. trupurile noastre (Ps. nu mai este aprins de nici o trufie. de nici o luptă. ci mortificării ei. văzul inimii sale fiind îndreptat întracolo. Şi precum cel pironit pe lemnul crucii nu se mai uită la cele prezente. tot aşa şi noi. Renunţarea la lume nu-i nimic altceva decît semnul crucii şi al mortificării. Aşadar. Astfel vom împlini îndemnul Domnului care zice : « Cine nu-şi ia crucea Iui şi nu-M i ur­ mează M ie. dar răcit sufleteşte. după cuvîntul Apostolului. poate : cum ar putea omul să-şi poarte crucea necontenit. nu fiindcă n-am dori din toată inima să ne fie scumpă mîntuirea ta şi a tuturora. 120) cu frica de Dumnezeu. lesne admis şi fără zăbavă. 38). şi n-am vrea chiar de departe să le ieşim în cale celor ce rîvnesc să se întoarcă la Hristos. cu care S-a spînzurat El pe lemn pentru noi ca. Pentru aceasta trebuie să cunoşti mai întîi chiar temeiul renunţării la lume. acolo unde ne va ţintui ea. mai înainte de a în­ ţelege greutatea acestei vieţuiri. să avem ţintuite toate vrerile şi dorinţele noastre. însă ai putea spune. ci trăieşte în tine Acela care S-a răstignit pentru tine. străpungînd. 48. nu se mai gîndeşte la simţămintele sale. ne vom face şi pe noi vinovaţi de uşurinţă înaintea lui Dumnezeu. deşi încă respiră în trup. pentru lucrările şi dorinţele ei şi. decît sa tăgăduiască şi să nu împlinească» (Eccl. Crucea noastră este frica de Domnul. care să nu mai slujească poftei noastre. nu-şi mai aminteşte de cele îndurate şi. în cele din urmă. primindu-te cu ochii închişi. după cuvîntul lui David. 34. tu eşti răstignit pentru lume şi lumea pentru tine. Ia seama deci la poruncile crucii.. 4) şi «blestemat să fie cel ce tace lucrurile Domnului cu nebăgare de seamă» (1er. sub a cărei lege se cuvine să vieţuieşti de acum încolo în această lume.158 S F ÎN T U L I O A N C A S IA N cineva. 118. După ce-1 vei pătrunde. tot astfel nici noi nu trebuie să ne mai călăuzim vrerile şi dorinţele noastre după ceea ce ne place şi ne încîntă pentru moment. de nici o pizmă.

13). pe care ai părăsit-o ! Să nu mai aluneci spre ticăloasele şi pămînteştile pofte şi dorinţe ale acestei lumi şi. cănd ai renunţat la lume şi. după cuvîntul Mântuitorului. rugîndu-ne cu lacrimi în ochi. Ca s-o poţi împlini. în tot timpul vieţii. şi nu numai să continui. V ei învăţa în . Incepînd de acum. Căci vicleanul şarpe păzeşte necontenit călcîiul nostru (Ps. Mai bine rămîi pînă la sfîrşit în această sărăcie. 55. 17) Să nu-ţi mai aminteşti de părinţi şi de vreun simţămînt de mai înainte. ceea ce ai dărîmat (Gal. pe care ai făgă­ duit-o în faţa lui Dumnezeu şi a îngerilor Săi. spre a te îmbrăca din nou cu haina (Matei 24. dar chiar pentru cele lumeşti . prin ardoarea credinţei şi prin deplina umilinţă. pe care ai făgăduit-o acum în faţa Lui însuşi. de vreme ce Domnul te opreşte. spre a nu mai fi stăpînit de grijile şi neliniştile acestui veac. adică nu numai pentru patimile cărnii. fii cu luareaminte mereu la capetele acestui şarpe. Cînd vei ajunge la oarecare cunoaştere a psalmilor şi a acestui fel de viaţă. să nu te mai reîntorci. 18).D E S P R E R ÎN D U IE L IL E C E L O R CE R E N U N Ţ A L A L U M E 159 punşi de teama de Domnul. A r fi un lucru destul de dureros ca. chiar din acel moment să începi să cobori şi mai jos. « punînd mina pe plug te uiţi îndărăt» (Luea 9. 37. în care ai stăruit timp de zece zile în faţa porţilor. contra poruncii Domnului. ochii sufletului vor fi aţintiţi intr-acolo. Să nu reiei niciodată nimic din cele de care te-ai desiăcut. cum eşti dator. 18). după cuvîntul Apostolului. să te primim. să nu începi a te trufi puţin cîte puţin. să nu cobori de pe acoperişul desăvîrşirii şi să-ţi îngădui a mai lua ceva din ce ai lepădat la plecare (Matei 24. căci nu poţi. dacă n-o vei respecta şi n-o vei încheia şi printr-un sfîrşit la fel şi dacă. «să fii potrivit pentru împărăţia cerurilor» dacă. 68). din ogorul lucrării Evangheliei. dar chiar să propăşeşti şi să creşti în această umilinţă şi răbdare. care va răbda pînă la sfîrşit (Matei 24. se cuvine să fim morţi pentru toate acestea. Să nu te adevereşti tu însuţi călcător al poruncii. de-ai început bine şi de-ai pornit cu toată căldura pe calea renunţării. nu cel ce doar începe această vieţuire în renunţare. Deaceea nu va fi de nici un folos. încearcă să ne surpe. adică la gîndurile pe care ţi le stîrneşte. nu vei putea păstra pînă la sfîşitul vieţii umilinţa şi sărăcia lui Hristos. zidind iarăşi. în acest fel vom putea avea intr-adevăr ucise toate poftele şi îmboldirile trupeşti : 36. 2. ai călcat în picioare mîndria. unde trebuie să nădăjduim în fiecare clipă că vom porni. pînă la a te gîndi vreodată s-o reînvii în tine. Căci «v a fi mântuit acela. în loc să înaintezi de la primii paşi şi să tinzi spre desăvîrşire. şi adu-le de îndată la cunoştinţa bătrînului tău. aşa cum ai început. 6) adică ne unelteşte pierzania şi.

stai în frica de Dumnezeu şi «găteşte-ţi sufletul tău pentru ispită» (Int. pornind «să-i slujeşti Domnului». dar puţini aleşi (Matei 20.160 S F ÎN T U L IO A N C A S IA N adevăr să-i zădărniceşti încercările primejdioase. linişte şi desfătări. să arăţi faţă de toţi blîndeţe. · opt. 2. care duce la viaţă. care nu mai îngăduie teamă. trebuie să intrăm în împărăţia lui Dumnezeu (Fapte 14. după pilda de răcire a celor mulţi. dar nici chiar să nu te doară şi să nu te întristeze cea suferită de la altul . şase. şi puţini sînt care o ailă» (Matei 7. 22). · zece. căreia Tatăl a binevoit să-i dea moştenirea Sa» (Luca 12. fie prin regula comună. 10) de a se întoarce spre noua viaţă. nu numai faptele. te vei înălţa pe o treaptă superioară la dragostea. ci toate sa le laşi la judecata bătrînului şi cu sete şi plăcere să asculţi sfaturile lui . după ce ai ales desăvîrşirea. fie prin pildele celor vechi . ci să vieţuieşti ca cêi puţini. să te declari mai prejos de toţi şi nu numai cu buzele. sa fii mulţu­ mit cu orice lucru fără preţ şi să te socoteşti nevrednic de ceea ce ţi se dă. şapte. Astfel să ştii că nu-i uşor păcatul de a te îndruma spre cele nedesăvîrşite. dar nici chiar gîndurile tale . cinci. supunere şi statornicie în răbdare . să nu fii uşor şi gata la rîs. datorită ei. să-ţi stăpîneşti limba şi să nu ridici glasul . după cuvîntul Scripturii. 16) şi «m ică este turma. patru. doi. La starea de desăvîrşire se ajunge prin aceste trepte şi în această ordine : 39. «poarta este strimtă şi îngustă este calea. îi stîrneşte dispreţ pentru toate lucrurile. dacă nu te vei ruşina să-i dezvălui orice bătrînului. Iar umilinţa se vădeşte prin următoarele semne : mai întîi să ai ucise în tine toate vrerile . Odată pătrunsă în mintea omului. Da. 1) şi strîmtorări. · nouă. ca să meriţi a te afla cu cei puţini în împărăţia cerurilor : «M u lţi sînt chemaţi. Neîndoielnic. iar dispreţul şi dezlipirea de toate bunurile duce la umilinţă. prin multe suferinţe. ca un lucrător nevolnic . să nu te bizui în nici o pri­ vinţă pe propria ta chibzuinţă. «în cepu tu l» şi paza m întuirii voastre «este irica de Dumneze fiindcă cei porniţi pe calea desăvîrşirii de la ea au primit imboldul (Pilde 9. şi. 14). Odată ce ai atins-o cu adevărat. nu spre odihnă. să nu cutezi a face ceva ce nu se recomandă. de-a alunga viciile şi de a păstra virtuţile. îl duce la uitarea părinţilor şi la groaza de lumea însăşi. Sir. adevărata smerenie se recunoaşte prin astfel de semne şi altele asemănătoare. trei. toate cîte mai înainte le respectai numai din frica de . 32). să nu faci nimănui vreo nedreptate. să n-ascunzi bătrînului nimic. Pentru aceasta. deci că faci parte dintre cei puţini şi aleşi şi să nu te înstrăinezi. ci chiar din toată inima să crezi acest lucru . Ia seama. Căci.

ci de la puţini. şi ca un mut ce nu-şi deschide gura sa. dar nici să nu fii ispitit să urmezi o astfel de pildă. cînd a stat păcătosul împotriva mea. să nu te superi. precum spune Apostolul. 37. Atunci nu te va mai stăpîni teama de vreo tortură. 2. Dacă îl vei auzi pe vreun nesupus. 40. pe vreun cîrtitor. 3. Neuitîndu-te decît la cel pe care ţi l-ai ales de urmat pentru vrednicia desăvîrşirii. mai presus de toate. sau pe unul care îşi îngăduie ceva altfel decît ai fost povăţuit. cum nu le vede orbul. Ca să poţi dobîndi toate acestea şi să rămîi pînă la sfîrşit sub această rînduială spirituală. 14. ca să nu păcătuiesc cu limba mea. ci iubirea binelui însuşi şi plăcerea. trei reguli trebuie să respecţi înăuntrul obştei. 41. versetul Psalmistului : «Zis-am : « Păzi-voi căile mele. ca lucruri fireşti. să fii atras spre ră­ ul pe care-1 osîndeai înainte. rămîi liniştit şi ascultă-le ca un mut.D E S P R E R ÎN D U IE L IL E C E L O R CE R E N U N Ţ A L A LU M E 161 pedeapsă. însă. înăbuşindu-ţi pornirea de a răspunde la fel. Amuţit-am şi m-am smerit. Prin urmare. întărit pe această rînduială vei putea rămîne fără contenire sub această lege şi nici o ispitire a vrăjmaşului şi nici o uneltire nu te va scoate din mînăstire. Căci pe lingă fap­ tul. răbdarea ta nu trebuie s-o nădăjduieşti în­ lesnită de virtutea altora. pe care ţi le-am spus : adică. Treci pe lingă acestea toate ca un surd care n-aude nimic. va trebui. să cauţi pilde de urmat şi de viaţă desăvîrşită nu de la mulţi. socotind sfînt şi folositor şi înţelept numai lucrul pe care ţi-1 va spune fie legea lui Dumnezeu. în inima ta. şi nici de bine n-am grăit» (Ps. ca nu cumva. 18). să te faci nebun în lumea aceasta. că rari sînt oamenii găsiţi cu o viaţă trecută prin încercări şi dusă la curăţie. şi apoi mai poţi trage şi folosul că pentru desăvîrşirea vieţii tale mînăstireşti eşti mai bine îndrumat şi povăţuit de pilda unuia singur. pe care ţi-o produce virtutea. După vorba Psalmistului : « Eu însă ca un surd nu auzeam. vei începe să Ie păzeşti fără nici o greutate. şi tu trebuie să le păzeşti pe acestea ca un surd şi mut şi orb. adică să ai răbdare doar în măsura în care nu eşti supărat de nimeni — nu stă în puterea ta să nu se întîmple aşa u — S fîn tu l lo a n C a sla a . sau jigniri. pentru ca să devii înţelept (I Cor. 3). Pus-am gurii mele pază. 15). Arată necontenit supunere cu toată cinstea şi credinţa. pe vreun răzvrătit. care să le încoroneze şi să dea preţ celor trei. sufleteşte să nu le vezi. toate cite vei vedea. Pentru a putea ajunge la această stare mai uşor. 20. 42. Dacă ţi se aduc ocări. Şi m-am tăcut ca un om ce nu aude şi nu are în gura lui mustrări» (Ps. vieţuind în obşte. fie hotărîrea bătrînului. cîntînd mereu. îndemnat de vaza celor ce fac acestea. Deci nu vei cîrti şi nu ve i discuta nimic despre cele ce ţi s-au poruncit. socotindu-le mai puţin ziditoare. şi chiar de la unul sau doi. respectă şi aceasta a patra regulă.

cu ajutorul căruia să le poţi păstra în memorie sub o formă prescurtată. Din sărăcie izvorăşte umilinţa. . trica de Dumnezeu (Pilde 9. Pentru a se întipări mai uşor în inima ta şi a se prinde mai b de simţurile tale toate cîte am înfăţişat într-o tratare mai largă. Prin alungarea patimilor se dezvoltă şi cresc virtuţile. în cîteva cuvinte. 10). Prin curăţenia inimii se ajunge la desăvîrşirea dragostei apostolice. care ascultă de puterea ta. adică sărăcia de bună voie şi dispreţul pentru toate bogăţiile. după Scriptură. Prin creşterea virtuţilor se dobîndeşte curăţenia inimii. Din umilinţă decurge mortificarea vrerilor. 43. ci mai degrabă s-o aştepţi de la umilinţa şi îndelunga ta răbdare. Prin mortificarea vrerilor sînt stîrpite din rădăcină şi sleite toate patimile. v o i face un fel de rezumat din ele. fără greutate şi caznă : «începutul m întuirii noastre şi al priceperii este».162 S F lN T U L I O A N C A S IA N ceva — . ordinea prin care te poţi ridica la cea mai înaltă treaptă de desăvîrşire. Ascultă deci. Din frica de Dumnezeu se naşte căinţa mântuitoare. Din căinţa inimii porneşte dezlipirea de bunuri.

20) Monahul nu trebuie să depăşească timpul de masă. 12) Pilda pentru întrecerile spirituale trebuie luată de la întrecerile fizice din stadion. 6) Mintea nu se îmbată numai cu vin. 17) Temelia şi tăria întrecerii spiri­ tuale este aşezată pe lupta împotriva lăcomiei pîntecului. 21) Despre pacea lăuntrică a monahu­ lui şi despre abstinenţa spirituală. 2) Cauzele patimilor. dacă nu va fi ieşit biruitor în luptele asupra cărnii. 22) Trebuie să practicăm înfrînarea trupească pentru a ajunge prin ea la postul spiritual. de­ cît numai stîrpind toate patimile. 7) în ce chip slăbiciunea trupului nu e o piedică pentru neprihănirea cărnii. 26) Despre bătrînul.CA R TE A A CINCEA DESPRE DUHUL LĂCOMIEI Capitolele 1) Trecerea de la rînduielile monahi­ lor la lupta cu cele opt principale păcate. pe atît sînt neştiute de toţi şi avem n evoie de ajutorul lui Dumnezeu spre a le face văzute. adică împotriva poftei pîntecului. 13) Dacă nu ne vom elibera de patima pîntecului. 15) Pentru a-şi păstra neprihănirea inimii sale. 14) Cum poate fi biruită pofta pînte­ cului. 3) Prima luptă o avem împotriva du­ hului lăcomiei. 10) Nu poate fi îndestulătoare înfrî-narea de la mîncare pentru păstrarea neprihănirii minţii şi trupului. 11) Nu sînt stinse poftele trupului. 9) Despre o măsură a pedepsirilor cu post. care a mîncat de şase ori. 16) Monahul . . 23) Ce fel se cuvine a fi hrana mona­ hului J 24) îndată după sosirea noastră în Egipt am văzut că postirile zilnice încetau. după care se cuvine să fie căutată fiecare v ir ­ tute la cei ce-o stăpînesc în mod mai desăvîrşit. 25) Despre înfrînarea bătrînului. nu vom putea niciodată ajun­ ge la luptele omului lăuntric. 8) Hrana trebuie luată numai pînă la hotarul înfrînării desăvârşite. 19) Atletul lui Hristos nu încetează lupta cît timp sălăşluieşte în trup. 27) Ce au declarat stareţii Pesius şi loan despre roada strădaniei lor. 18) Prin cîte lupte şi lauri cîştigaţi s-a ridicat Sfîntul Apostol la cununa celei mai sublime întreceri. care n-a mîncat niciodată singur în chilia lui. pe care trebuie să şi le impună fiecare şi despre remediul adus de post. 4) Mărturisirea stareţului Antonie. nu va putea termina victorios luptele spirituale. dacă vrea să ajungă la luptele lăuntrice. 5) Nu poate fi păstrată de toţi o aceeaşi regulă de postire. ca să menajeze pofta de mîncare a oaspeţilor.întocmai ca la luptele olimpice. la ce trebuie să fie atent monahul. pe cît se află în toţi.

al patimii de bani . prin a w a Serapion . care nu dormea niciodată în timpul convorbiri­ lor duhovniceşti. fără să se atingă de ele. 38) Despre datoria plătită pentru mama lui de către stareţul Arhebie. sau pentru o moarte în fiecare zi. 35) Mustrarea aceluiaşi cînd a venit Ia chilia mea în miez de noapte. 41) Părerea stareţului Macarie cu pri­ v ire la pregătirea monahului pentru o viaţă foarte îndelungată. după ce ne-au fost descoperite prin predaniile bătrînilor. ne-am hotărît. ai truiiei. al doilea. deşi pe toţi ne zbuciumă. cînd acesta se afla în nelucrare. 39) Prin ce prefăcătorie un bătrîn i-a m ijlocit o lucrare de copiat egumenului Simion. 1. 34) Despre părerea aceluiaşi bătrîn. 36) Descrierea pustiului de la Diolcos. cel al lăcomiei. al patrulea. mai întîi ca să putem cerceta cum se cuvine natura acestora. dar mai înainte de această dezvăluire. să pornim lupta împotriva celor opt mari păcate. De aceea avem încredere că le-am putea 160. numărul şi lupta împotriva lor a început să fie lămurit prin Păstorul lui Herma. al şaptelea. cădea în somn. adică al îm­ buibării de mîncare. 2. 40) Despre copiii care. dar întotdeauna. 33) Despre dezlegarea unei probleme. prin mun­ ca mîimlor sale. J. care arăta prin ce strădanii poate să ajungă monahul la cunoaşterea Scrip­ turilor. în care trăiesc anahoreţii. Cauzele acestor patimi se recunosc îndată de toţi. a căror înfrîngere constituie biruinţa monahului în lupta împo­ triva diavolului. 32) Despre arderea scrisorilor fără a mai fi citite. Sfîntul Casian face o analiză profundă a c opt păcate capitale. sub care se înţelege zgîrcenia. al descurajării. ca să-l numim mai propriu. totuşi toată lumea le ignoră. al optulea. Pornind această luptă. preafericite papă Castor. al iubirii de arginţi. în timpul povestirilor lumeşti. au pierit de foame în pustiu. sau al cenodoxiei . atît de ascunsă şi atît de greu de pătruns. cu toate cele trebuincioase. 37) Despre chiliile lăsate nouă de sta­ reţul Arhebie. al mîniei . cînd i-a văzut pe fraţi dormitînd la convorbirile duhovniceşti şi trezindu-se la povestirea unei întîmplări lumeşti. 29) Despre stareţul Mahete. ducînd smochine unui bolnav. adică al neliniştii sau al dezgustului inimii . De la început. sau. căci nu-i om să fie scutit de ele. apoi să înfăţişăm îndestulător cauzele lor şi în fine să aducem leacuri potrivite pentru vindecarea lo r l60. prin Origen şi Evagrie Poniticul pentru Sfîntul Casian . pe care acelaşi stareţ a dobîndit-o prin rugăciune. al tristeţii .164 S F ÎN T U L I O A N C A S IA N 28) Ce învăţătură de urinat le-a lăsat pe patul de moarte egumenul loan uce­ nicilor săi. Cu ajutorul lui Dumnezeu. trecem la cartea a cincea. dacă la rugile voastre ne va da Dumnezeu putere. G u y aminteşte că această luptă este descrisă de Sf. 30) Despre recomandarea aceluiaşi bă­ trîn de a nu judeca pe nimeni. atît de subtilă. Casian în «■ Convorbirea duhovnicească» a V-a. După cele patru cărţi rezervate rînduielilor mînăstireşti. 31) Dojana aceluiaşi bătrîn. şi anume : primul. In următoarele opt cărţi. al şaselea. al curviei . al slavei deşarte.-C 1 . al treilea. avem acum o mai mare nevoie de rugăciunile tale. Pr. al cincilea. precizîndu-se apoi.

iar altul prin cea a înfrînării. 3. adică acele patimi vătămătoare. este şi sfatul Fer. fie încă înlănţuiţi de ele. fie eliberaţi. este pofta nesăţioasă a pîntecului. ne vom învrednici prin curăţia inimii să fim scoşi la mîngîierea desăvîrşirii. Ieronim către Rusticus (din Epistola C X X V . care. dobîndind un cîntar propriu de discernămînt. 161. unul este împo­ dobit cu harul nevinovăţiei. care a fost grăit prin gura lui Isaia : «Eu v oi merge înaintea ta. . după care un monah. şi cauzele. am spus. altul prin rîvna muncii1 6 1 . după cuvîntul Apostolului : «ce le ascunse ale întunericului şi va vădi sfaturile in im ilor» (1 Cor. oricine ştie. este în măsură să se rezeme numai pe judecata lui şi sa ajungă la înălţimea vieţii unui anahoret. 3. trecînd nevătămaţi prin focul patimilor. nu trebuie să pre­ tindă. care ne despart de adevărata cunoaştere. şi natura lor. Prin urmare. vom izbuti să le punem în plină lumi­ nă. care pretind pentru ele stăpînirea şi tirania cea mai crudă asupra trupului nostru muritor. care cercetează pe top oam duhovniceşti printr-o învăţătură înţeleaptă .D E S P R E D U H U L L Ă C O M IE I 165 lămuri într-o oarecare măsură dacă. Astfel. 4. altul este mai presus prin virtutea umilinţei. au în ele o minunată experienţă a stăpînirii de sine şi o desăvîrşită cumpănire în judecata lor. ne-am adresat tot tradiţiilor şi rînduielilor fixate de egipteni care. care se sileşte să atingă culmi mai înalte de desăvîrşire. 2— 3). De aceea monahul doritor să adune mierea duhului. Pătrunzînd astfel cu ochii curaţi ai sufletului pînă la negrele întunecimi ale patimilor. 2). luminaţi fiind. 6). cînd. v o i zdrobi porţile de aramă şi zăvoarele cele de fier le voi sîărîma. unul are drept temelie o adîncă răbdare. sfărîmînd zăvoarele patimilor. ne va duce la tainele ascunse nouă şi ne va descoperi. Este sfatul din « Viaţa siîntului A n ton ie ». care ard cumplit sufletele noastre. Pe acestea le va face să se supună cer­ cetării şi lămuririi noastre şi. altul îi întrece pe ceilalţi prin mărinimie. pe care dorim să le alungăm. vom putea trece îndată şi prin apa virtuţilor. ca să putem arăta celor. altul prin milostivire. celălalt se sprijină mai tare pe ascuţimea minţii. 65. 4. prin mijlocirea rugilor voastre. Unul este împodobit cu florile ştiinţei. Tot aşa cuvîntul lui Dumnezeu călăuzindu-ne. să aibă toate virtuţile. mai întîi trebuie să începem lupta împotriva lăco­ miei. şi voi umili pe puternicii pămîn­ tului. Există o veche şi minunată cugetare a Sfîntului Antonie. ne va călăuzi şi pe noi acel cuvînt al Domnului. oricît de mare ar fi. 15. va umili mai întîi puterile ţarinii noastre. şi descoperindu-le. stropiţi de roua leacurilor spirituale. ca un om. Avînd a vorbi mai întîi despre măsura de ţinut în postiri şi despre felul mîncăruriior. după ce a petrecut un timp în mînăstire. altul prin privegheri. care stinge aceste patimi şi. precum spune profetul (Ps. 11). altul prin tăcere. Şi-ţi v oi da ţie vistieriile cele ascunse şi tainele cele neştiute » (Isaia 45.

despre el se spune : «Acesta S-a iăciit pentru noi înţelepciune de la Dumnezeu şi dreptate şi sfinţire şi răscumpărare» (I Cor. după vîrstă ori sex. totuşi pedepsirea cărnii este o regulă impusă tuturor de virtu­ tea sufletească a înfrînării. de la care am văzut că se revarsă mai îmbelşugat aceste virtuţi prin harul Duhului Sfînt. după starea diferită a trupurilor. Chiar dacă scopul religiei noastre este unul. Deşi vedem că nici Hristos nu s-a făcut încă «toate în toţi» (I Cor. se ajunge la «bărbatul desăvîrşit» {Efes. în prezent Dumnezeu poate fi totul în toate numai în chipul pe care l-am spus. la altul blîndeţea. de care ne-am putea învrednici. 1. trebuie să culeagă fiecare virtute de la cel ce o stăpîneşte mai propriu şi s-o strîngă cu grijă în vasul inimii sale. De aceea. 15.165 S F ÎN T U L I O A N C A S IA N ca o albină înţeleaptă. la altul sfinţenia. la altul neprihănirea şi la altul sme­ renia. adică prin împărţirea virtuţilor. postind . aşa cum le vom dezbate mai pe larg în Conferinţele celor vechi. De aceea pilda de judecată sănă­ toasă şi de înfrînare trebuie căutată îndeosebi la aceia. şi anu­ me luînd părţi de la toţi. negreşit. fără a se mai preocupa de ceea ce îi lipseşte cuiva. care realizează în el deplină­ tatea şi particularitatea fiecăruia dintre membrele sale. am primit o astfel de definiţie a lor lăsată nouă de înaintaşi : şi timpul mesei şi cantitatea ca şi calitatea mîncărurîlor poate fi felurită. fiindcă nici trupurile n-au în ele o egală robusteţe şi nici respectarea posturilor nu atîrnă numai de asprimea duhului ca celelalte virtuţi. să ne silim a-i urma pe aceia care le-au deţinut mai deplin. după cuvîntul Apostolului. ori niciodată. prin care tindem spre Dumnezeu. ia şi el parte la posturi. la altul dreptatea. Prelungirea postului timp de o săptămînă nu le este uşoară tuturor. Dacă nimeni nu poate întruni el singur în sine toate darurile. dar şi pe puterea trupului. Pînă va veni acel timp. Insă de vreme ce toţi tind spre unitatea credinţei şi virtuţii. 4. deşi El nu este în deplinătatea acestora. Deci cît timp la unul este găsită înţelepciunea. totuşi. Într-adevăr. chiar de-am vrea să împrumutăm toate de la unul singur. ori vom afla cu greu pilde de urmat. desigur. în care «Dumnezeu va fi totul în toate». care. 5. fiindcă înfrînarea de la mîncare se reazemă şi pe tăria sufletului. Hristos este împărţit acum mădular ca mădular în fiecare dintre sfinţii Săi. unii nu pot răbda nici măcar trei sau două zile să nu mănînce. măcar la dobîndirea acelor bunuri. totuşi felurite sînt modurile de vieţuire. Mulţi sleiţi de boală şi mai ales de bătrîneţe sînt în mare suferinţă. 30). uitîndu-se doar la virtutea ce-o are . Pentru acest motiv în durata postirilor nu poate fi uşor păstr o aceeaşi regulă. 13). cîte au fost împărţite la mai mulţi. în acest chip putem să-L aflăm pe El în toţi. 28).

ci după cît îi îndeamnă pofta inimii. nu după cît le cere slăbiciunea trupului. Or. îşi îngăduie o hrănire fără de măsură de came şi vin. N ici mâncarea slabă de legume înmuiate în apă nu este potrivită pentru toţi. Desfriul şi pierzania le-a venit celor din Sodoma nu de la beţie ci de la îmbuibarea de pîine. îngreunînd şi duhul o dată cu trupul. drept osîndă dumnezeiască sînt arşi prin toc şi pucioasă venite din cer. dacă sînt folosite cu cumpătare. nu cită îi cere pofta. Şi trupul slab îşi are izbînda înfrînării tale cu condiţia de a se feri de la mîncărurile permise unei sănătăţi plăpînde. Mai uşor s-au văzut oameni care se lipseau în tot chipul de mîncăruri mai bogate. în adevăr. dacă îşi îngăduie doar atîta hrană cită cere corpul plăpînd şi nu plăcerea. nu sînt o primejdie nici pentru curăţenia morală. Şubrezenia trupului nu-i o piedică pentru curăţia duhului. cu trup sănătos. Fiindcă din pricina excesului de pîine se aprinseseră de focul nestins al cărnii. Ascultă cum mustră Domnul Ierusalimul prin glasul profetului : «P rin ce-a păcătuit. 16. ori le prieşte hrana redusă la pline uscată ? Unui nu se simte sătul nici cu hrană de două livre. ce trebuie să cugetăm despre cei care. 6. sora ta Sodoma. atîţă focul primejdios al patimilor. Totuşi scopul înfrînării este acelaşi pentru toţi : nimeni să nu se încarce de mîncare pînă la săturare. decît că-şi mînca pîinea sa pînă la saţiu şi îmbuibare ?» (lez.D E S P R E D U H U L L Ä C O M IE I 167 chiar pînă la apusul soarelui. cită. 49). va fi găsit că-i este deajuns pentru a trăi. iar aceştia. Mîncărurile mai hrănitoare. uitau de măsura la care să se oprească. care contribuie la sănătatea trupească. cînd încă mai simte nevoia de mîncare. Primii îşi refuzau totul de dragul înfrînării. în chibzuinţă rece a înfrînării. ba încă şi de cea de şase uncii. Un pîntec îmbuibat de tot felul de alimente naşte seminţele dssfrîului şi mintea înăbuşită de greutatea mîncărurilor nu mai poate păstra cîrma dreptei chibzuinţe. nu numai calitatea. decît de aceia care să se folosească în mod cumpătat de cele trebuincioase sănătăţii. Intr-adevăr. Toată energia dobîndită din această hrană este în adevăr cheltuită în sufe­ . 7. în timp ce altul este apăsat chiar de mîncarea de o singură livră. îngăduindu-şi-le pe toate din motive de sănătate. dar chiar cantitatea mîncării toceşte ascuţimea minţii şi. Numai atîta hrană să-şi îngăduie fiecare. folosindu-le. şi citi pot suporta zarzavaturile crude. chiar de i-ar sta în putinţă. Mintea negreşit se ameţeşte nu numai de beţia vinului : necumpătarea la toate mîncărurile o face să se cla­ tine şi să se poticnească şi o despoaie de orice imbold spre nevinovăţie şi neprihănire. dacă pe aceia numai necumpătarea la pîine i-a împins ca urmare a îmbuibării în prăpastia atît de adîncă a Licăloşiilor.

Casian. nici curăţenia desăvîrşită nu-i este oprită1 6 2 . II. «C on vorb iri.». că măsura postirilor şi înfrînării constă numai în limitarea hranei şi în chinuirea trupului. In adevăr. dar nu se opune preocupărilor de cele trebuincioase vieţii : în primul caz. nu se va putea ajunge la treapta curăţiei duhului. II. Pe de altă parte. devin zadarnice şi alune­ că îndată spre păcatul lăcomiei pîntecului. iar în al doilea caz. ci. va putea atinge desăvîrşirea virtuţii deopotrivă în toate cu cei robuşti şi sănătoşi. nici felul nu poate fi stabilit acelaşi pentru toţi . dacă după ele nu va urma o masă cumpătată în mîncări. şi sentinţa părinţilor este foarte adevărată şi mult probată. urmate de o îmblînzire fără de măsură. 1).». Apostolul adaugă : «G rija de trup să n-o faceţi spre pofte» (Rom. El nu admite să poarte cineva grijă de plăcerile cărnii. nici măsura mîncării. 9 : «N ic i timpul mesei. însă această grijă să o aibă toţi : să nu stăruim a mînca pînă la saturaţie» şi Casian : «A tîta mnîcare să-şi îngăduie fiecare. . istovit din vina noastră. Căci flămînzirea îndelungatelor posturi. Sf. mai presus de toate. 9. De aceea. 2 şi X X III.. să se alunece spre vătămătoarele preocupări de plăcerile cărnii. Curăţia duhului este strîns legată de flămînzirea trupului. nu dorinţa de a se sătura» (C onvorbiri. XXII. X X II.168 S F ÎN T U L I O A N C A S IA N rinţa şi slăbirea produsă de boală.. cîtă îi cere întreţinerea trupului. urmată de saţiul trupului duce mai degrabă la o oboseală de cîtva timp. însă. M ai bună este o hrană zilnică chibzuită cu moderaţie decît un post greu şi lung la intervale de timp. dacă nici unei stări de sănătate nu-i este refuzată virtutea înfrînării. Deci nu s-a opus cu orice preţ îngrijirii cărnii. ca nu cumva. dacă îşi va înfrîna prin tăria duhului dorinţele. cînd pofta încă nu s-a stins. cîtă îi cere lupta contra împotrivirii trupului1 6 3 . oricît de slabă i-ar fi cuiva sănătatea. 163. V ezi Sfîntul Vasile cel Mare. decît la curăţia sfinţeniei. pe care nu i le mai impune slăbiciunea cărnii lui. flămînzirea fără măsură cunoaşte nu numai 162. Astfel. Nişte postiri oricît de aspre. însă n-a îngăduit ca asta să se facă spre pofte. Respectarea posturilor canonice este folositoare cu adevărat şi trebuiesc păstrate cu orice preţ . 13. să nu mai poată răspunde trebuincioaselor sarcini spirituale. «Rînduiala monahilor». Prin urmare desăvîrşirea înfrînării nu trebuie căutată doar în chibzuirea timpului mesei şi în felul mîncărurilor. în mărturisirea conştiinţei. din îngăduinţă binevoitoare farţă de trup.. 14). Şi desăvîrşirea virtuţii tocmai acest hotar îl impune în comun tuturor : să punem capăt mîncărurilor tre­ buincioase trupului atunci. cine nu se împacă cu gîndul să păstreze necontenit o aceeaşi stăpînire de sine. 8. Nu are curăţenia unei sfihţenii necurmate. Negreşit fiecare trebuie să-şi impună numai atîta cumpătare. ca nu cumva trupul..

1— 3). supunînd trupul la oboseală.D E S P R E D U H U L L Ă C O M IE I 169 o slăbire a tăriei duhului. dar şi puterea rugăciunii scade din cauza oboselii. 5 . adică slava deşartă.. vom vorbi la vremea lor în cărţi deosebite. ţi s-ar dărui. Pentru păstrarea curătiei duhului şi trupului nu-i îndestulătoare numai înfrînarea de la mîncare. Căci natura tuturor virtuţilor este una. mai înainte de toate. Despre acestea. aşa cum chiar substanţa aurului este una. Nu numai că trebuie să ne ferim de agonisirea banilor. Trebuie potolită întărîtarea mîniei. de rivali mai slabi şi neînsemnaţi. dispreţuită patima de mărire. Căci nu-i cu putinţă să fie stinse îmboldirile aprinse ale trupu­ lui mai înainte de a fi fost nimicite cu totul şi focarele celorlalte patimi principale. deşi pare a fi separată în multe feţe şi sub nume felurite. cine ai văzut că este biruit într-o luptă mai uşoară. dacă. dacă ne va ajuta Dumnezeu. adică despre lăcomia pîntecului. una cite una. în adevăr. oricît ar părea de deosebită în multele şi feluritele forme de coliere după măiestria şi vrerea meşterilor lor. V . ori de cite ori dibaciul duşman. cel care n-a putut potoli pornirile mîniei dezlănţuite numai 164.». fără alăturarea şi a celorlalte virtuţi sufleteşti. printr-o muncă istovitoare. deşi chiar nevoia impune de cele mai multe ori să recurgi la ei. dar chiar dorirea lor trebuie stîrpită din rădăcini. încercînd să ne fure duhul de la această admiraţie. Căci nu e de ajuns să nu-i ai. dar chiar de răutatea duhului. s-a furişat pînă în adincul inimii noastre. 10. Astfel se va dovedi că nu are în mod desăvîrşit nici o virtute. în adevăr. să oprim umbletul nestatornic şi rătăcitor al gîndului şi să-l readucem din cutreierul lui primejdios la contem­ plarea lui Dumnezeu. X X II. X.. . Precum se spune în altă parte mai pe larg : «Curvia este aliată într-o strî iLsotire cu pofta pîntecului» («C on vorb iri. Prin urmare cine nu va fi în stare să-şi înfrîneze dorinţele pînte­ cului. biruită descurajarea tristeţii. nu va putea să reziste niciodată îmboldirilor poftei aprinse a cărniil64. Neprihănirea omului lăuntric se observă în desăvîrşirea acestei virtuţi. trebuie învăţată umilinţa prin practica ascultării. dar să nu îngădui nici dorinţa de a-i primi. cu care avem prima luptă. cenodoxia. III. Trebuiesc călcate în picioare ifosele mîndriei şi. De aceea. Acum ne-am pus în gînd să dez­ batem păcatul «gastrimargiei». cum s-ar putea crede că a înăbuşit clocotul încins al poftei aprinse nu numai de îmboldirile trupului. niciodată să nu crezi că ar fi în stare să lupte cu potrivnici mai puternici. cine se recunoaşte biruit în una dintre acestea. din întîmplare. cf. Dumnezeu fiindu-ne necontenit prezent în minte. 11.

XI.. apoi dacă nu-i de origine în­ jositoare de sclav. V. 19. dacă tinerii.170 S F lN T U L I O A N C A S IA N din nestăpînirea inimii ? Sau cum ai putea gîndi că şi-a înăbuşit cineva pornirile ticăloase ale cărnii şi inimii. care. se păstrează acest obicei: cel ce vrea să se pregătească pentru cununa gloriei. dacă n-a putut să se dezli­ pească de patima de bani. şi doreşte să înfrunte luptele cele grele ale stadionului. 15 . cinstită cu privi­ legiul scutirii de orice sarcini. merită şi trebuiesc admişi la antrenamentele atletice din palestre1 6 5 . 6). sau de întîlnirea cu cei ce o practică. care sînt legile şi regulile unui joc al lumii. întradevăr. vădindu-şi îndemînarea şi vigoarea trupului în luptele cu cei mai tineri şi de aceeaşi vîrstă. pentru ca astfel să putem şti în sfîrşit. mai întîi trebuie să cunoaştem. 20 . să-şi vădească mai întîi în jocurile olimpice şi pithyce îndemînarea lui tinerească şi soliditatea pregătirilor de mai înainte. V III. sau prin străbaterea tainică a unei galerii înguste ? 12. 9. In această luptă. 20). oricît de înalte. Cine doreşte să înăbuşe poftele naturale ale cărnii. aşezată în afară şi străină substanţei noastre? Dar pe ce temei va ieşi învingător în războiul dintre trup şi suflet cel care n-a fost în măsură să-şi lecuiască boala tristeţii ? O cetate în­ tărită cu ziduri. 2. 16. 32 etc. «Cînd se luptă cineva în stadioane. ce importanţă are că duşmanul primejdios se strecoară înlăuntrul cetăţii peste zidurile înalte şi prin spaţiul larg al porţilor. dacă n-a fost în stare să-şi biruie patima simplă a semeîiei ? Cum să fie crezut cineva că şi-a zdrobii pornirea desfrînată legată de carnea lui. A ici începe o lungă comparaţie a luptei împotriva păcatului cu luptele stadion. Căci decizia preşedintelui şi a întregului popor confirmă la aceste jocuri. . şi cu porţi oricît de straşnic zăvorite. 5. în sfîrşit preşedintele examinînd toate acestea îl înalţă de la întrecerile cu efebii şi îi îngăduie să se lupte cu bărbaţii deplin formaţi şi încercaţi printr-o lungă practică. inspirată de Sfîntul Apostol Pavel din II Tim. XII. El este cercetat apoi cu grijă.».. 22 . pregăteşte învingă­ torilor «o cunună stricăcioasă» (I Cor. după acelaşi Apostol. şi în al treilea rînd. dacă dă dovezi remarcabile de măiestrie şi forţă. din comparaţia cu acestea. ca să se ştie mai întîi dacă viaţa nu cumva i-a fost pătată de vreo ticăloşie. care doresc să îmbrăţişeze această îndeletnicire. nu ia cunună dacă nu luptat după regula jo cu lu i» (I Tim. ceea ce l-ar face nevrednic de această disciplină. X. 1 . Cînd se va dovedi în lupte neîntrerupte nu 165. V II. 2. O regăsim în «C o n v o r­ biri. va fi pustiită prin trădarea unei singure uşiţe oricît de mici. 1 . să se grăbească să biruie mai întîi păcatele aşezate în afara firii sale. ce a voit să ne înveţe Sfîntul Apostol prin această pildă şi pe noi cei ce ne întrecem în lupta duhului. Dacă voim negreşit să dovedim puterea cuvîntului Apostolului.

Deci mai întîi trebuie să biruim pofta pîntecului şi să ne uşurăm sufletul nu numai prin postiri. ba chiar biruinţei între ei. căldura hranei o face mai înverşunată. în care a se înfrunta decît numai învingătorilor. în care să plîngem la amintirea ori a amăgirilor. . Astfel. atunci vom putea înfrunta şi «riv a lii» de vîrsta noastră. Şi noi trebuie să dovedim mai întîi libertatea noastră prin supunerea cărnii. 19) şi « Oricine săvîrşeşte păcatul este rob păcatu­ lu i» (loan 2. şi dealtfel nici nu este vrednic să fie împins la lupte mai tari cel ce poate fi uşor doborît. trebuie să recunoaştem din comparaţia cu aceasta. care este disciplina şi ordinea şi a luptei spirituale. încît. vom putea stinge cuptorul trupului nostru. Vom simţi astfel că ea ne este dată mai trupului. poate. Cel ce prezidează lupta. în care ardem mai cumplit decît unşi cu naftă şi smoală. 13. D a n ie l. cînd de dorinţa desăvîrşirii şi sfinţeniei. clocotul poftelor trupeşti va putea fi potolit cu totul. nu ne va afla după cercetare întinaţi de nici o ticăloşie. şi cinstiţi cu răsplata multor cununi. izvorîte din plînsul inimii. care au fost Dacă noi am înţeles pilda luptei trupeşti. «Intr-adevăr. este ca o primă probă în în­ trecerile olimpice şi anume. dobîndind deseori laurii vrednic să ajungă la luptele nu li se dă posibilitatea de anume acelora. Prin harul lui Dumnezeu şi prin duhul Său. înjosiţi şi nevrednici «de întrecerile olimpice» împotriva păcatelor. izvorîtă din vreo poftă ruşinoasă. cînd de groaza păcatelor. adică poftele cărnii şi pornirile pătimaşe ale sufletului. să stingem 166. 34). ceea ce te biruieşte. vom înfrîna zburdăciunea cărnii cu îmboldirile ei primejdioase pe care. mult ca o trebuinţă a Stăpîniţi de acest îndemn sufletesc şi de o necurmată căinţă. ca un pîntec sătul să încerce luptele omului lăuntric. cuprinşi şi stăpîniţi deopotrivă de griji şi meditaţii de acest fel. citit şi căinţa deasă a inimii. ci şi prin vegheri. Aceasta este pentru noi prima luptă. 14. cu ploaia lacrimilor. cf. 6. decît ca o dorinţă a sufletului.D E S P R E D U H U L L Ä C O M IE I 171 nu numai egal valorii acestora. aprins necontenit de păcatele şi patimile ce-1 stăpîneau pe regele din Babilon l66. din rîvna spre desăvîrşire. cît impusă ca povară. atunci în sfîrşit se va face cele mai strălucite ale stadionului. recunoaştem că hrana ne este îngăduită nu atît spre plăcere. Negreşit este cu neputinţă. ori a înfrîngerilor noastre. aceea te stăpineşte» (II Petru 2. care varsă roua cea răco­ ritoare peste inimile noastre. Deci atunci cînd. şi nu vom fi judecaţi de El drept robi ai cărnii. 3. Astfel inima ni se aprinde.

trebuie nu numai să înăbuşim orice poftă de mîncare fără de măsură. reţinîndu-şi privirea de la orice altceva. pe care. încît să nu mai existe nici un moment. aşa să ne rînduim cursul vieţii noastre. nu-i temelie mai tare în toate luptele decît aceea de a înăbuşi mai întîi ademenirile dorinţelor cărnii. în care să ne simţim abătuţi de la îndeletnicirile noastre sufleteşti. în nici un alt chip. Căci «oricin e săvîrşeşte păcatul . ca nişte nevrednici şi robi. 15. vom fi crezuţi în stare să ne înfruntăm chiar cu duhurile cele rele în lupte. negreşit.172 S F lN T U L I O A N C A S IA N pofta gurii şi a pîntecului. Cel ce se sileşte să obţină nemăsurate răsplăţi pentru îndem­ nurile lui. Dacă vom fi biruiţi în această luptă. îndreptîndu-şi privirile concentrate în direcţia suliţei spre ţinte foarte mici aşezate sus. de cel ce-şi va îndrepta pentru totdeau­ na văzul minţii spre cele neschimbătoare şi veşnice. ca în întrecerile olimpice. De aceea. fireşte. In adevăr. îşi va găsi desfătarea mai degrabă în dragostea pentru virtuţi şi în fru­ museţea hranei cereşti. Numai aşa toate cele pămînteşti vor fi descon­ siderate. cu ocara ruşinii. Fiind supuşi la probe de acest fel. decît dacă mintea. care ne îndepăr­ tează de strădaniile spre mîntuire. decît unei dorinţe a sufletului. care nu sînt încredinţate decît doar biruitorilor şi celor ce merită să se înfrunte în stadionul spiritual. 16. vom fi judecaţi vrednici de între­ cere. cu ajutorul acestui văz. Dacă supuşi din necesitate. o va pierde. In sfîrşit. vom dovedi că sîntem robi ai poftelor trupului. biruind pofta gurii şi a pîntecului. iar cel ce nu luptă «după regulă». Astfel. unde ştie. trebuie s-o îndrepte într-acolo. Neînfăţişînd din această cauză nici un semn de liber­ tate sau de forţă. de parcă ar fi potrivnică neprihănirii. ca lucruri trecătoare. să ne grăbim a ne smulge cît mai repede de sub puterea ei. nu va fi în stare să se întreacă în stadion. dacă îşi va abate oricît de puţin ochiul de la ţintă. oricît ne va sili trupul slab să ne coborîm şi la grija de trebuinţele lui. Căci fără să-şi biruie propria carne. chiar în lupte mai grele. nu vom fi declaraţi nici robi ai cărnii şi nici întinaţi de vicii tică­ loase şi. ştie că laurii unei mari slave şi cîştigarea premiilor constau în atingerea acestor ţinte. fericirea lăcaşului viitor. pironită în contemplare divină. contemplînd cu inima. dar chiar cea trebuincioasă naturii însăşi s-o primim nu fără o nelinişte sufletească. vom fi respinşi îndată de la luptele duhului. nici să merite cununa gloriei pentru izbîndă. acestei griji dăm ascultare mai degrabă unei trebuinţe a vieţii. nimeni nu va putea lupta «după regulă». negreşit. De aceea cu văzul îndreptat spre virtute. încă aflîndu-se în trup. nu vom putea dispreţul plăcerile mîncărilor pămînteşti. că este pusă cea mai înaltă răsplată.

7). ci cu al celui care declară şi dezaprobă. aşa să lupt cu pumnul. iubind arătarea lui Hristos. 27). Pentru aceea zice el : «Eu aşa alerg. pe care m i-o va da Domnul în ziua aceea. lui Hristos. 8). ca şi celor care sînt pomeniţi pentru curvie : «N u v-a cuprins ispită. Ci îm i chinuiesc trupul meu şi îl supun robiei. Nu aleargă la intîmplare. declară cu încredere : «Lupta cea bună m-am luptat. Des­ . Declarînd că în ziua judecăţii vom fi părtaşi la cununa sa. 17. dar chiar şi pe cea care apare zilnic prin sufle­ tele sfinte — vom dobîndi biruinţa în luptă. aşa alerg. ci şi tuturor care au iubit arătarea L u i» (II Tim. iar izbînda în luptă a aşezat-o numai pe chinuirea cărnii şi pe robirea trupului său. înaintează cu încredere precum zice : «D e acum mi s-a gătit cununa dreptăţii. fiindcă îşi dădea seama că a alergat cu rîvna înaripată a con­ ştiinţei «după mireasma balsamurilor» (Cînt. căci uitînd cele ce sînt în urma sa. alergînd «spre o ţintă : răsplata dumnezeieştii chemări de sus între Hristos Iisus» (Filip. nu ca la Intîm plare». 4. ca nu cumva. de vreme ce n-am fost în stare să îngenunchem carnea slabă. dacă vrem să urmăm pilda lui în această luptă. ca pe cea mai tare temelie. 1— 2). Intr-acolo îndreptînd necontenit văzul minţii sale şi grăbindu-se spre El cu toată înflăcărarea inimii. V rei să-l auzi pe adevăratul atlet al lui Hristos. 26. Dreptul Judecător» (II Tim. este limpede că el vorbeşte nu cu sentimentul celui ce doreşte.D E S P R E D U H U L L Ă C O M IE I 173 este rob păcatului» (loan 8. nu numai pe aceea care le va apărea chiar si celor ce nu-L vor. dacă. 13— 14). 3. care să îi fost mai presus de puterea omenească» (I Cor. El. Şi. credinţa am păzit» (II Tim. 4. Nu aleargă ca la intîmplare. nu vom merita să încercăm luptele mai grele cu duhurile cereşti ale răului. nu ca la intîmplare . şi că chinuindu-şi trupul. are o ţintă spre care trebuie să-şi îndrepte zborul neabătut al duhului său. optativul.v o i ispita care să fie peste puterea omenească». zice el. 10. îl vezi. neînţelegînd acest cuvînt al Apostolului. care se lu după regula jocului : «Eu. 9. fiindcă privind Ierusalimul cel ceresc. altora propovăduind. prin chinul trupului. 8). adică în carnea să. călătoria am săvîrşit. 13). 34). eu însumi să mă fac netrebnic» (I Cor. Negreşit nedobîndind tăria spiritului. Unii. biruit în lupta duhului. Or. care se împotriveşte spiritului nostru. fără să lovesc în aer. tinde spre «cele ce sînt înaintea sa». deci. Şi pentru a ne da şi nouă o speranţă asemănătoare de răsplată. au pus aici în loc de modul indicativ. a adăugat : «Nu nu­ mai mie. că el a stabilit cea mai mare dintre luptele sale în sine însuşi. adică: «Să nu vă cuprindă p e . 4. şi ne va zice şi nouă Sfîntul Apostol.

nu ca la întâmplare» — ceea ce se referă în mod deosebit la încordarea minţii şi fierbinţeala duhului. Chinuindu-şi trupul cu biciul înfrînării şi doborîndu-1 cu posturi strivitoare. cîte cohorte de potrivnici. după mireasma balsamurilor tale» (Cînt. ci împotriva domniilor. voi intra la el şi voi cina cu el şi el cu M in e » (Apoc. Negreşit. Atletul lui Hristos. 19. 23). Tu vezi respectată rînduiala întrecerii şi observi rezultatul luptelor spirituale. dar mărturi­ seşte că a biruit şi într-o altfel de luptă: «A s tfel mă lupt. unde e vorba tocmai de durerile înfrînării. 20). sub imboldul căruia II urma pe Hristos cu toată ardoarea. Şi tot aşa : «Lipitu-s-a suîletul meu de tine» (Ps. în văzduhul gol. a dobîndit triumful biruinţei. cît timp sălăşluieşte în trup. 19. 8). şi prin urgisirea cărnii «fără să lovească în aer». de postul trupesc şi mortificarea cărnii. El luptă astfel prin posturi. Şi fiindcă repurtase biruinţe în aceste feluri de lupte şi înainta îmbogăţit de răsplata multor cununi. Într-adevăr. Totuşi el nu ne înfăţişează numai terminarea alergării sale în cuvintele : «A şa alerg. prin care chinuindu-şi corpul său. contra căreia. dobîndind biruinţă asupra cărnii răz­ vrătite. ci în acele duhuri care sălăşluiesc în el. cu atît. arată că el nu dă lovituri la în­ tâmplare. 1. cîntînd cu logodnica : «N o i alergăm după tine. zicînd «fără să lovesc în aer». stau la uşă şi bc. zice el. îi vine rîndul la înfruntări mai tari. nu fără îndreptăţire începe să înfrunte asalturile unor duşmani mai vîrtoşi. După ce a triumfat asupra potrivnicilor de mai înainte. 9. nu lovea în gol. 12). arată el. împotriva stăpînitorilor întunericului acestui veac.174 S F ÎN T U L I O A N C A S IA N pre această arătare zice Domnul în Evanghelie : «Eu şi Tatăl M eu vom veni ia el şi vom face lăcaş la e l» (loan 14. cite coloane de . declară cu încredere zicînd : «Căci lupta noastră nu este împotriva trupului şi a sîngelui. cum atletul lui Hristos. nu zadarnic şi-a îndreptat loviturile înfrînării. 3. 26— 27). El se descrie aici ca un fel de pugilist dîrz îm­ potriva cărnii sale. împotriva stăpîniilor. De aceea el nu aleargă la întâmplare. adică fără a-şi zădărnici loviturile înfrînării. împotriva duhurilor răutăţii răspîndite in văzduhuri» (Efes. şi iarăşi : «Iată.t . pe care a supus-o oarecum sub picioarele sale. 62. este purtat ca într-un triumf slăvit. de va auzi cineva glasul M eu şi va deschide uşa. nu ca lovind în aer — ci îm i chinuiesc trupul meu şi-l supun rob iei» (I Cor. Ierusalimul cel ceresc. o dată ce şi-a supus şi biruit carnea. i-a asigurat duhului biruitor cununa nemuririi şi laurii neprihănirii. nu-i lipsit nic dată de izbînda în lupte. ci le îndreaptă împotriva anumitor fiinţe din acest văzduh. fiind convins că va intra în curînd în oraşul cel sfînt. cu cît se va ridica la mai mari biruinţe. 3). însă. 6. omorîndu-şi trupul. desigur. căci.

oricît de mică. biruit de ispită. slăbit de lîncezeala repaosului. cine n-a fost în stare să-şi înăbuşe poftele fără do măsură ale pîntecului. Deci monahul. dobîndind biruinţă în această luptă. Căci trebuiesc retezate aceste necumpătări cu aceeaşi grabă. Prin urmare. şi noi se cuvine să pornim luptele în aceeaşi ordine ca Apostolul. întărite de triumfurile lui. 1C. Altfel. La fel şi pentru somn. Îm potriva stăpîniilor. toate potrivniciile din afară vor slăbi. toate vor fi învinse şi supuse ostaşului Iui Hristos. nu ne vom învrednici să ne angajăm în luptele spirituale. dacă cele din lăuntrul nostru se supun biruite duhului. din nou să putem spune cu el : « Lupta noastră nu este împotriva trupului şi a sîngelui. îm potriva stăpînitorilor întunericului acestui veac. dar nici după terminarea acesteia. nu trebuie să ne înfricoşăm de duşmanii din afară : duşmanul este închis în noi înşine şi el duce zilnic un război lăuntric impotrivă-ne. doborîţi în lupta cu trupul şi înfrînţi în cea cu pîntecul. prin cîrma propriei judecăţi. sa guste ceva băutură. fără ca cineva din noi să fie martor ? De aceea în orice simţămînt şi dorinţa duhului îşi dovedeşte forţa lui : dacă acesta este biruit de poftele cele mai mici şi aşezate la vedere. 26 — 27). ci îm potriva domniilor. să nu-şi mai permită nici o îmbucătură. întîi de toate să-şi impună această pază : să nu-şi îngăduie. doritor să ajungă la aceste lupte lăuntrice. 21. 13). cum va putea să-şi stingă clocotul poftei trupeşti ? Şi cine n-a izbutit să-şi potolească patimile puse în văzul tuturor şi uşor de supus. dacă sporindu-ne forţa. cu care trebuie stîrpita patima curviei. care să ii iost mai presus de puterea omenească » (I Cor. dorim să ne urcăm pe aceste trepte de triumfuri. car să nu credem că poate fi îndestulător pentru desăvîrşirea inimii şi neprihănirea trupului numai acest post de mîncări văzute. 20. ar fi în primejdie să piardă răsplăţile izbînzilor meritate. şi-mi chinuiesc trupul meu şi-l supun rob iei» (I Cor. Astfel. Nu vom avea duşman temut în afară. dacă s-ar linişti în tihna păcii. Intr-adevăr. mai tari şi mai ascunse. 9. cum va fi în măsură să le înfrîngă. şi să zicem odată cu el : «A ş a mă lupt cu pumnul. îm potriva duhurilor răutăţii răspîndite în văzduhuri» (Efes 6. pentru ca. însăşi conştiinţa îi dă fiecăruia mărturie că nu se va putea împotrivi patimilor celor mai mari. ostaşul lui Hristos ar începe să uite de glorioasele sale lupte şi. sau mîncare în afara mesei şi înainte de pauză. Biruindu-1 pe acesta. pe cele ascunse şi care ard pe dinăuntru. dacă nu se . dacă. 12). sau de ora stabilită pentru masa comună. iară să lovesc în aer. în nici un chip nu ne vom putea război cu acelea.D E S P R E D U H U L L Ă C O M IE I 175 duşmani. pe drept ni se va zice cu dojana de către Apostol : «N u v-a cuprins nici o ispită. nu se ridică împotriva ostaşului lui Hristos ? ! Desigur. să păstreze un timp şi o măsură rînduită. Negreşit.

dar chiar să îndure chinuri mai mari. deşi foarte ne­ plăcută. Prin urmare. Insă zadarnică ne este truda. Se cuvine deci ca. precum ne aminteşte Sfîntul Apostol prin cuvintele : « în omul din lăuntru să se sălăşluiască Hristos prin credinţă în inim ile voastre» (Efes. Orice poftă şi cutreier al unei inimi nestatornice sînt la fel o hrană a sufletului. îi oferă totuşi sufletului un aliment nefericit şi în acelaşi timp îl doboară cu gustul lui ucigător. M ai bine ar fi fost să ne fi înfrînat de la mîncări oprite sufletului. chinuirea trupului. Şi mînia îi este tot hrană şi.176 S F I N T U L I O A N C A S IA N va uni acestuia postul sufletului. El mai ales să fie dăruit curat lui Dumnezeu. în timp ce posteşte omul din afară. şi nu încetează s-o chinuiască. pe care o slăbeşte cu sucurile ei otrăvitoare. pentru moment îl mîngîie cu desfătare. nu atît trupul stricăcios. şi cel dinăuntru să se reţină de la mîncări vătămătoare. Negreşit. pentru a se face vrednic să-l primească în sine pe Hristos ca oaspete. să ştim că de aceea supunem trupul la chinul frmării. îl face nu numai să piardă meritele unor nemăsurate strădanii. nefericind-o necontenit cu bunăstarea şi fericirea altora. decît să fi postit cu trupul de Ia alimente naturale. sîntem îngenun­ cheaţi de cele mai primejdioase patimi ale sufletului. Astfel. Imboldul la mîncare este firesc şi nevătămător pentru făptura lui Dumnezeu. în adevăr. dar mai puţin vătămătoare. de care îngrăşîndu-se se rostogoleşte în prăpăstiile desfrîului. 22. este şi ea o hrană a sufletului. adică slava deşartă. Căci şi acesta îşi are mâncărurile lui vătămătoare. ca să putem ajunge prin acest post la curăţia inimii. 16 — 17). făcîndu-1 sterp şi lipsit de toate roadele duhului. şi chiar foarte plăcută. prin care devenim sălaş a] Duhului Sfînt. păcătuind tocmai prin substanţa. neavînd în sine nici un păcat. despre care este spus : « Să . dacă. lipsindu-1 însă pentru viitor de pîinea cerească şi de hrana cea adevărată. O asemenea hrană. prin cea mai sfîntă postire. unită cu strivirea sufletului. oricîte chinuri ne-am impus. 3. dacă. nu-1 putem atinge. este defăimarea. pe cînd defăimarea fraţilor. Insă. pe care. dar apoi îl goleşte şi îl despoaie de orice virtute. pe care îl întreţin cu mîncări vătămătoare. cît mai ales ales inima curată ajunge lăcaş lui Dumnezeu şi templu al Duhului Sfînt. Şi pizma este o hrană a minţii. după ce am fost pîngăriţi în partea cea mai preţioasă. suportînd-o neistovit în vederea unui ţel. Reţinîndu-ne din toate puterile de la toate acestea. va oferi lui Dumnezeu jertfa cea mai plăcută şi un lăcaş de sfinţenie în adîncul inimii neprihănite. vom face folositoare şi bună şi respectarea postului trupesc. postind trupeşte. zadarnică ne va fi zdrobirea cărnii. Cenodoxia. chiar fără belşug de hrană.

zice fericitul Iov : «M înia ucide pe cel iără de minte şi pizma îl omoară pe cei m ic» (Iov. cf. sau al unei minţi pătrunzătoare. Intr-adevăr. 169. 2). este considerat. ca să nu iii zmuls din rădăcini» (Pilde 20. 3— 4. îl mărturiseşte a-i fi superior cel de a cărui bunăstare este chinuit. care se ucide în mod voit. apoi hrana să-i fie cumpătată. care nu numai să potoleas clocotul poftei aprinse şi să o aţîţe mai puţin. «C on vorbiri. dar să fie şi uşoară la gătit. au stabilit pentru toţi aceeaşi hrană numai cu pîine». şi în al treilea rînd să se mulţumească cu orice fel de mîncare. fie numai cu legume. sau al ştiinţei. care era socotită de ei un aliment ieftin şi uşory de dobîndit.. nu i-am aflat că s-ar fi reţinut de la hrana cu pîine. 1— 2.». XI. Prin urmare. că monahul nu numai că nu trebuie să 167. In «C onvorbirea. A ici se aminteşte cartea I. trebuie aleasă o hrană. se dovedeşte drept om mic şi slab. trebuie reţinut că cel ce se mînie trebuie judecat drept om fără de minte. înţepîndu-se în ghimpii mîniei. iar cel ce pizmuieşte drept om mic. alta care se mulţumeşte doar cu umplerea şi încărcarea pîntecului cu orice fel de bucate. iar al doilea.. deci. fie cu zarza­ vaturi sau fructe. De aceea monahul trebuie să fie stăpînit de o întreită grijă împotriva acesteia. 15). şi anume : mai întîi să aştepte timpul stabilit pentru încetarea postului. 2. drept un om atins de boala slavei deşarte şi a tru fiei1 6 8 Nimeni dintre aceia pe care i-am văzut strălucind prin meritul ştiinţei lor. oricine îşi îngăduie ceva în afara obişnuinţei şi regulii comune. Trei sînt în adevăr felurile de lăcomie a pîntecului : una care îl sileşte să o ia înaintea orei regulate pentru masă. iar avantajul unui preţ mai redus să o facă mai uşor de procurat. 5. îngălbenindu-se de ciudă.D E S P R E D U H U L L Ă C O M IE I 177 nu-ţi placă să cleveteşti. în care acelaşi principiu este folosit pentru veşminte. V . X IX se revine asupra aceleiaşi probleme în felul următor : «A cest lucru ştim că s-a dezbătut între mai marii noştri. Părinţii sînt de acord. n-am văzut să fi fost socotit vreodată printre cei mai încercaţi şi nici chiar să fi dobîndit harul înţelepciunii. a doua aţîţă iesfrîul. în care se descriu aceste trei forme de Acom ie si urmările lor : «Prima face insuportabilă viata în mînăstire. Nu fără temei este declarat fără de minte cel dinţii. Pe de altă parte. II. a treia care umblă după mâncăruri mai rare şi. Căci luîndu-se în discuţie înfrînările unora. Ea să fie hrana folosită în traiul în comun al fraţilor.. Totodată. 168. care-şi duceau viata. şi mai ieftină. cît timp îl pizmuieşte.». este o hrană a sufletului dintre cele mai primejdioase. — S fîn tu l loa n Casian . mai pretenţioase 1 6 7 . după cea mai veche tradiţie a părinţilor. zarzava­ turi sau fructe 1 6 9 .. iar a treia zgircenia». Dealtfel. Iar despre mînie şi pizmă. în adevăr. nimeni din cîţi abătîndu-se de la această regulă au renunţat la pîine pentru a se hrăni cu legume uscate. 23. de mai sus. pe care harul lui Hristos i-a pus în fruntea tuturor ca nişte stele foarte luminoase. ori..

citat. să cadă pradă bolii cenodoxiei (slavei deşarte). nu vă voi putea ţine necontenit cu mine. nu se cuvine. care curînd veţi pleca. Fraţilor în trecere pe la mînăstire. deşi este folositor şi tre­ buincios. Oriunde mergeam. sînt dator cu toată silinţa să-l odih­ nesc. decît să li se dezvăluie înfrînarea aspră şi crîncena noastră viaţă zilnică . ci să preferăm a împlini cu plăcere ceea ce cere nevoia de linişte şi de odihnă a oaspetelui. întrebîndu-i pentru ce se trece la ei cu atîta uşurinţă peste posturile zilnice. dar. însă după ce va fi plecat. atunci cu slobozire vor posti. Postul. ce v-am arătat-o pentru El. 15 . Căci i*u pot fiii nunţii să postească. canonul postului nostru — precum am luat în Palestina — nu-1 păziţi ? Şi a răspuns zicînd : Postul totdeauna cu mine este iar pe v o i a vă ţinea totdeauna cu mine nu pot. aşa cum ne deprinseserăm la mînăstirile din Palestina. să li se arate omenie şi dragoste. 121. regula zilnică de postire era întreruptă. atunci vor putea posti în libertate 1 7 0 25. 24. primind în voi pe Hristos. cîtă vreme M irele este cu e i» (Matei 9. expus tuturora ca într-o vitrină. pe cît posibil. 19 . Acest capitol este cuprins în toate colecţiile de apophthegme . e totuşi o ofrandă dăruită de bună voie.iar pe voi. iar eu îi spuneam că nu mai pot. am 170. să fie dezvăluită cu uşurinţă oricui. voi putea să despăgubesc omenia. printr-un post mai crîncen asupra mea». am pornit din părţile Siriei spre Egipt. · nu trebuie să li se înfăţişeze ţelul spre care tinde vrerea şi folosul nostru. primind pe Hristos. 15). nr. de nevoie. 1 : «Povestit-a A w a Casian : «Ne-am dus eu şi Sf. în adevăr : «P o t oare fiii M irelu i (Hristos) să fie trişti. ci. după plecarea voastră. să fie acoperită şi ascunsă. Iar cînd se va lua de la dînşii mirele. Luca V. Iar. . la p. o cere legea lui Dumnezeu. 34). ca să-l îndemn pe fiecare. în afară de miercuri şi vineri. vădind orgoliu şi deşertăciune. au socotit ei mai potrivit. ca nu cumva prin traiul lui. dar nici chiar supunerea comună la posturi. Ghermano în Egipet. iar împlinirea dragostei. citim la A w a Casian. trebuie să-L hrănesc (Matei 10. cîtă vrem e este m irele cu dînşii.în trecere. 40). Pe cînd unul dintre bătrîni mă îndemna la masă să mai mănînc încă. şi. declară ei. încît nici o rînduială de postire nu mai era respectată pînă la ora stabilită pentru masă. Şi postul adevărat este lucrul şi de trebuinţă şi de nevoie. mi-a.178 S F ÎN T U L I O A N C A S IA N umble după mîncări nefolosite de ceilalţi. unul din bătrîni ne-a răspuns : «Postul mă însoţeşte în tot timpul . a fost întrebat de noi : Pentru ce în vremea primirii fraţilor celor străini. canonul postului pot iarăşi să-l cîştig. Din dorinţa de a cunoaşte învăţăturile bătrânilor. Marcu II. pe cînd îndeplinirea unei lucrări a dragostei este impusă de învăţătură ca o obligaţie. «eu am întins de şase ori masa astăzi fraţilor. unde ne miram noi că eram primiţi cu atîta bucurie.» (M atei IX. către oarecarele bă­ trîn şi primindu-ne în gazdă. Prin voi. răspuns . sau dorinţa arzătoare. Prin urmare. de pildă Patericul tradus în româneşte. Iar după ce vă v o i petrece pe voi. însă al voinţii noastre este .

Astfel. nr. 29. mîncînd acum de prima dată. Dar tu. 122 : «Zis-a iarăşi : Ne-am dus la alt bătrîn şi ne-a făcut pe noi de am gustat şi ne îndemna după ce ne-am săturat. el a răspuns : Dar eu. după plecarea acestora. Şi acest capitol se regăseşte la apophthegmele Sfîntului Casian. şi încă mi-e foame. în P a te r ic u l tradus în româneşte. mai spui că nu poţi ?» m . chinuindu-se mai crîncen şi împuţinîndu-şi nu numai pîinea. iar tu. cînd erasingur. p. Pe acesta apoi. îşi îngăduia hrană trupului în tovărăşia acestuia. cît mai ales pentru omenie şi pentru un frate. Aşa de aspru plătesc ei prea puţina mîncare la care s-au dedat. trăind departe de mulţimea fraţilor. venind fraţii. ca să poată ajunge mai uşor la treapta desăvîrşirii cu acest rezumat al învă­ ţăturii : «niciodată. aflat la ultima suflare. dobîndise prin rugăciunile lui zilnice harul de la Dumnezeu de a nu fi cuprins niciodată de toropeala somnului. arăta un chip vesel. nu atît din trebuinţa lui. îşi tot amina necontenit mîncarea pînă cînd. la p. înconjurîndu-l. de parcă se ducea la ale sale. pe care şi-au permis-o numai pen­ tru ei. 3. ori de cite ori. Acelaşi Ava. l-a cercetat. odată mîncînd. Iar eu zicînd că nu mai putem. dar chiar şi somnul. pentru mîncarea. cu o înfrînare. de şase ori am pus masa şi îndemnînd pe fiecarele. despărţit de lume. superiorul unei mari mînăstiri cu mulţi monahi. nu m-a văzut niciodată mîncînd». găsea pe vreunul dintre pelerini. care. Venind la el A va loan. a răspuns el. care trăia retras şi care mi-amărturisit că niciodată nu s-a înduplecat să mănînce. ca un dar de moştenire. De asemenea acest capitol este reprodus in P a t e r ic u l (alfabetic) tradus în . îl rugau stăruitor să le lase drept amintire un sfat. fie zi. « —· Şi nici pe mine mîniat. Şi acest capitol se poate citi în P a t e r ic u l tradus în româneşte.celălalt» 1 7 2 . 172. cu cit ştiu să renunţe fără şovăială la posturile zilnice la sosirea fraţilor. Fraţii îndureraţi. 4. n-a mai fost tulburat de nici un frate în pustie. Am văzut pe un altul. A va Paesius îşi ducea viaţa retras intr-un pustiu nemărginit. venind la biserică pentru slujba de sîmbătă. chiar de n-ar fi trecut nici unul din fraţi pe la coliba lui nici timp de cite cinci zile. sau duminică. n-am îăcut vrerea mea şi n-am învăţat pe nimeni ceea ce n-am întăptuit eu însumi mai în tîi» m . aducîndu-1 la coliba lui. împreună mîncam şi încă îmi este foame. de asemenea. un bătrîn cu numele de Mahete. 27. citat. fie noapte. citat. să mai mîncăm. 26. ca pe un vechi frate. lua parte la vreo convorbire spirituală. de cînd. Am cunoscut. la nr. a replicat . atît te-ai săturat cît să nu mai poţi mînca ?». şi. cu atît mai mare se pedepsesc. 173. Dacă însă ar fi încercat cmeva să spună vreun cuvînt de 171. cum şi-a petrecut toţi aceşti patru­ zeci de ani. le spuse gemind. « — Soarele.D E S P R E D U H U L L Ă C O M IE I 179 mîncat pe rind cu toţi. 122. 28.

am primit să-mi fie şi mie operat (omuşorul). trebuie să fim de acord că nu-i mic păcatul de a fi avut alte simţăminte despre fraţii noştri decît s-ar fi cuvenit.180 S F Î N T U L I O A N C A S IA N defăimare. 6. ca să nu iiţi judecaţi. 174. şi. J . sau fără rost. povestea el. Acelaşi.. mi s-a făcut vădit că monahul este supus la aceleaşi pricini şi pătimiri pentru care a cutezat să-i judece pe alţii. ad. la nr. m-au lăsat în sfîrşit în pace». 175. Negreşit. 4). ne-a povestit că i s-a întâmplat de trei ori să judece sau să-şi dojenească fraţii : ba că unii au îngăduit să-şi opereze omuşorull75. încît împins şi de junghiul durerilor şi de îndemnul tuturor bătrînilor. la început. 14. de Pr. nici temeiul pentru care aceia au făcut sau bine. Crezînd astfel că au dobîndit uleiul binecuvîntării. 30. pe cînd dezbătea cu nişte fraţi probleme folositoare şi duhovniceşti. ca urmare. de inflamaţia omuşorului. sau uşor de iertat înaintea lui Dumnezeu. veţi ii judecaţi» (Matei 7. socoteam eu. 31. că alţii aveau pătură în chiliile lor. Prin acestea. văzîndu-i scufundaţi într-o toropeală copleşitoare de româneşte. p. «Pentru stăpînul său stă sau cade» (Rom. 122. Din cauza acestei boli. . la cerere. fiecare se cuvine să se judece numai pe sine şi în toate împrejurările să se ferească cu grijă şi mare băgare de seamă de a discuta felul de viaţă al altora. Este vorba despre o boală frecventă în regiuni palustre. îndată cădea în somn. Chiar şi ulei am binecuvîntat şi l-am dat celor ce mă rugau. încît în nici un alt chip n-aş fi putut scăpa de ei : cu puterea covîrşitoare a rugăminţilor au obţinut de la mine să-mi pun mina pe un vas ce mi-1 întindeau spre a face pe el un mic semn al crucii. am fost constrîns să am şi eu o pătură. 5. al cărei tratament sau operaţie la cei vechi este pe larg descrisă. aşa m-am topit de boală. încît nici chiar la pîngărirea auzului nu-i putea ajunge otrava vreunui cuvînt de ură l74. loc. şi :«N u judecaţi. şi eu am fost constrîns la asta de mulţi mireni. căci. sîntem aflaţi vinovaţi că i-am judecat cu uşurinţă pe aceia. în fine că dădeau ulei binecuvîntat mirenilor. Toate acestea. 1 — 2). p. Acelaşi bătrîn ne-a lămurit prin aceste semne că diavolul este ne­ contenit sprijinitorul conversaţiilor deşarte şi potrivnicul convorbirilor spirituale. învăţîndu-ne că nu se cuvine să judecăm pe nimeni. cele ce ne supără pe noi. la nr. ca decurgînd. La fel. ne spunea el.-C I« G u y . 122. după cuvîntul Apostolului : « Dar tu. Ei ! iată. dintr-o mare cutezanţă sufletească. îmbolnăvindu-mă. i s-au întâmplat şi lui. acest capitol este reprodus în Patericul citat. 10). care mă înconjuraseră atit de neaşteptat. «Căci. şi pentru altceva este primejdios a-i judeca pe alţii : necunoscînd nici constrîngerea. de ce judeci pe iratele tău» (Rom. 14. lucru pe care îl detestam mai presus de orice. In afară de motivul menţionat mai su-s. căci cu judecata cu care judecaţi.

bucurîndu-se de rău. a decis nu numai să nu deschidă nici o scrisoare. Chiar din asta să înţe­ legeţi cine a fost potrivnicul convorbirilor duhovniceşti şi îmbietorul celei uşuratice şi trupeşti1 7 6 . 177. amintindu-mi de ceea ce mi-au scris. nici să se împotrivească.». o dată zguduit de simţămintele trezite de scrisori. nu încetează nici s-o sprijine pe cea din urmă. fireşte ca nu cumva. Sfîntul Casian arată pe larg deosebirea dintre «şti­ inţă actuală» adică «practică» şi «cea duhovnicească» — cea dintîi corespunzînd mai mult vieţii mînăstireşti. şi să-i fie prezenţi în gînd şi-n inimă ?». a părăsit-o ca un mort. aşa legat cum îl primise. Aeest capitol este reprodus de asemenea în Patericul citat tot în nr. . gemînd. L-am văzut şi pe stareţul Teodor. Or. îşi zise : «Cite gînduri îmi va trezi citirea acestora. ca să nu mai încercaţi vreodată să mă mai rechemaţi la cele de care am fugit» 1 7 7 . Socotesc vrednic de amintit nu mai puţin şi fapta unui frate zelos de desăvîrşirea inimii şi foarte rîvnitor spre contemplaţia divină. p.D E S P R E D U H U L L Ă C O M IE I 181 nu-şi puteau ridica pleoapele grele de somn. Desigur. 33. prezentîndu-i-se după cincisprezece ani mai multe scrisori de la tatăl. dar nici măcar pachetul să nu-1 desfacă. la sfîrşit. să dea înapoi de la hotărîrea luată. de îndată ce am spus această poveste lumească. 6. 122. Acestea frămîntîndu-le în gîndul lui. învăţătura lui a avut o mare influenţă asupra Sfîntului Casian. va începe să-i revadă din nou. să ardă : «Duceţi-vă. mort în pustia Nitriei. îmi voi îndepărta rîvna inimii de la contemplaţia spre care m-am îndreptat ! După cită vreme va fi alungată din minte tulburarea pricinuită şi cu cît chin va fi redobîndită iarăşi starea de linişte. celei dinţii». să se afle împreună. nu va fi de nici un folos a-i fi părăsit trupeşte. cugetînd îndelung. primi pachetul mare de scrisori şi.. care îmi vor pricinui ori bucurie deşartă. Şi astfel. fie revăzînd numele celor ce-i scriseseră. Acesta. In «C on vorb iri. ori tristeţe fără rost ! Cîte zile. dar. deodată a adus vorba de o istorioară uşuratică de lume. le-a zis : «Pînă acum vorbeam despre lucruri cereşti şi ochii voştri ai tuturora erau apăsaţi de un somn de moarte . fie amintindu-şi de chipurile lor. dacă sufletul. iar cea de a doua vieţii anahoretice. 32. plecînd din lume. amintindu-şi de cuvintele şi de chipurile celor părăsiţi de atîta timp. 178. şi ardeţi împreună. zise el. Cînd i-a văzut încîntaţi şi cu urechile gata să asculte. X IV . către 309. gînduri îndreptate spre cele din patrie. toţi trezindu-ne am alungat toropeala somnului ce ne stăpînea. împodobit cu cea mai mare sfinţenie şi ştiinţă nu numai în viaţa practică 1 7 8 dar chiar în cunoaşte­ 176. mama şi de la mulţi prieteni din provincia Pont. Eroul acestui capitol este Evagrie Ponticul. se desprinde limpede că acela.. şi-şi va îngădui să-şi trezească din nou amintirea pe care. dacă va începe să-i vadă cu inima. l-a aruncat în foc.

fie credinţei. m-au îndemnat să povestesc aceste fapte.182 S F IN T U L I O A N C A S IA N rea Scripturilor. cu grijă de părinte. nu trebuie niciodată să-şi dea osteneala să citească lucră­ rile comentatorilor. terminîndu-se slujba de seară. De aceea s-au şi ivit atîtea rătăciri deosebite între ele : cei mai mulţi. aşa cum şi aceşti ochi trupeşti nu simt trebuinţa nici unei învăţături pentru a vedea. Acelaşi stareţ Teodor a venit odată. ci să-şi îndrepte mai degrabă. timp de şapte zile şi şapte nopţi. cînd. mi se adresă pe nume : «O Ioane. se reped sa explice Scripturile : pe măsura îngroşării sau a necurăţeniei inimii au simţit ei lucrurile ca fiind opuse şi potrivnice. îndată ochii minţii îndepărtând vălul patimilor. fără să mă aştept. cît numai prin curăţia inimii. Pe acestea le dobîndise nu atît prin osteneala cititului. Nişte fraţi se minunau de lumina atît de strălucită a ştiinţei lui. sub vălul păcatelor. Scoţând un suspin adine. întinzîndu-mă pe rogojină. toată sîrguinţa minţii şi încordarea inimii spre curăţirea de pîngăririle trupeşti. zise el. dacă nu sînt împiedicaţi de vreo inflamaţie. la chilia mea. 34. neobosit. cîţi oameni grăiesc în acest ceas cu Dumnezeu şi contemplîndu-L. din moment ce Duhul Sfînt ni le-a des­ coperit nu pentru a rămîne nepătrunse sau ascunse. cum a fost Arhebius. Şi Evagrie a expus această învăţătură în Epistola 8 . un pustnic încă începător. sau din studiul literaturii laice. O dată ce aceştia şi-au redobândit limpezimea firească. să afle cam ce făceam eu. ca să te cufunzi într-un somn fără de folos ! » Acum fiindcă virtuţile părinţilor noştri şi harul. J. căutând pe ascuns. pentru ca neprihănirea 179. ni s-au întunecat ochii minţii. care doreşte să ajungă la cunoaşterea Scripturilor. pînă află dezle­ garea printr-o descoperire dumnezeiască. fără să mai fie nevoie de învăţăturile comentatorilor. fără a se îngriji cît de puţin de neprihănirea minţii. «Monahul. le răspunse el. iar tu te lipseşti de aşa lumină. în izolaTea mea. sau de în­ tunericul orbirii. citirea înseşi a Sfintelor Scripturi este îndestulătoare numai ea la contemplarea adevăratei ştiinţe. căci abia putea înţelege sau folosi în vorbire numai cîteva cuvinte din limba greacă. Ioc.-Cl. dar n-au putut ajunge la lumina adevărului» 1 7 9 . fie între ele. Căutând lămurirea unei probleme foarte complicate. îl păstrează în inimile lor. pe care îl aveau. După alunga­ rea acestora. A ic i m-a aflat în momentul cînd. Gu . Cf. ad. pătrund în chip firesc tainele Scripturilor. în miez de noapte. 35. a stăruit în rugăciune. socotesc vrednic de amintit în această carte şi minunata lucrare a dragostei pe care am constatat-o în omenia unui bărbat rar. şi-l cercetau asupra unor sensuri ale Scripturii. tocmai mă pre­ găteam să-mi odihnesc trupul obosit. Devin însă ascunse din vina noastră.

şi. dînd crezare neîndoielnică unui atît de mare bărbat. dă naştere unei insule de nelocuit de nimeni altcineva în afară de monahii. m-a adus cu omenia la chilia lui. intr-un ţinut care. a construit-o cu mare trudă. Stîrniţi de laudele tuturora. am luat în stăpînire coliba cu toată mobila şi uneltele sale. Astfel. pătrund în singu­ rătăţile adinei ale pustiului. am văzut acolo o mare mulţime de monahi supusă disciplinei mînăstiri şi alcă­ tuită dintr-un ales cin monahal. prin urmare că oamenii cu o astfel de viaţă locuiesc dincoace de albia Nilului. zic. Căci pînă şi de lipsa de apă sînt apăsaţi în aşa măsură. pe care. încît o drămuiesc cu atîta grijă şi zgîrcenie. locuiesc mai întîi timp foarte îndelungat în mînăstiri. ca să se lupte cu demonii în război înfricoşat. Văzîndu-i. arzînd de dorinţa de a rămîne aici. pe malul mării. avînd a se călători. care caută singură­ tăţile — dealtfel pămîntul sărăturat şi sterpiciunea nisipurilor nu îngă­ duie nici o cultură. reîntoreîndu-se. să strălucească şi mai puternic. venind încă în vremea uceniciei mele de la mînăstirile din Palestina la un oraş al Egiptului. Nu după multă vreme. cum nici omul cel mai cumpătat nu-şi păstrează şi economiseşte chiar vinul cel mai scump. Numai atunci darul postului devine o ofrandă plăcută lui Dumnezeu. cu o mare dorinţă şi m-au minunat peste măsură chinurile la care se supun din rîvna spre virtute şi dragostea de singurătate. Astfel. Am primit bucuros darul. distanţa încă dublîndu-se din cauza chinului cumplit de a străbate printre dunele de nisip. ar fi făcut asta. folosindu-se de o pioasă înşelăciune. a născocit că vrea să plece de acolo şi. 180.D E S P R E D U H U L L Ä C O M IE I 183 înfrînării. în Delta Nilului. şi anume cel al anahore­ ţilor. care se află chiar la loc de frunte. unde se deprind sîrguineios cu regula răbdării şi a înţelepte! chibzuinţe. fireşte. chiar de n-aş fi venit eu. Auzind de dorinţa mea. din alta de întinderea fără sfîrşit a mării. pe nume Dioleos 1 8 °. îmi lasă mie coliba sa. asigurîndu-mă că. lipsi de acasă cîteva zile. 36. ca să-şi procure cele necesare pentru o altă colibă. venind alţi . După ce au ajuns la virtutea umilinţei şi a sărăciei de bună voie şi au dobîndit curăţirea deplină de toate patimile. Căci o cară pentru trebuinţele lor chiar din albia fluviu­ lui. Oraş în Egiptul de Jos. altoită pe lucrarea dragostei. Spre aceştia m-am grăbit. care era socotit şi mai bun. 37. Am aflat. m-am aprins de dorinţa de a-i imita şi mai sus pome­ nitul Arhebius. ne-am grăbit să vedem cu privire trează şi un alt cin monahal. mărginit dintr-o parte de fluviu. Aceştia. cînd el s-a desăvârşit prin roadele dragostei. cel mai de seamă dintre ei. cale de trei mile şi chiar mai mult. distingîndu-se prin frumoasa ei varietate.

. timp de cincizeci de ani. M i se pare că merită osteneala a aminti şi o altă lucrare a dra­ gostei aceluiaşi. Casian despre aşa-numita «m inciună c a rita b ilă » a fost fo nedrept c ateg orisită de unii in terp reţi apuseni ai op erii sale. în «C o lle c ­ tanea theologica societatis theologorum poionorum ». care nu cunoştea deloc limba greacă. loc. tatăl său a lăsat o datorie de o sută de aşi de aur. dar şi simţămîntul cel mai curat al dragostei. Din dragoste pentru Hristos.184 s f în t u l io A n c a s ia n fraţi. stăruind fără ostenire în lucrarea dragostei. indirect. Iar el. a unuia şi aceluiaşi om. 17 (1936). fuge la o mînăstire. şi. cu numele Symeon. nici chiar pe al mamei sale. Învăţătu ra Sf. v o i. de vreme ce re­ nunţase la toate bunurile părinteşti. Casian. Deşi el era în afară de orice necaz pentru asta. cînd părinţii se aflau în stare înfloritoare. G olin sk y în « Doctrina Cassiani de mendacio o iiicio s o ». care. Unul dintre bătrîni. să-şi îngăduie a reduce ceva din asprimea ce-şi impusese. a recunoscut-o din nou.. dispreţuind chiar de la vîrstă de copil dragostea de lume şi de părinţi. şi adăugînd-o la m ijlo a c e le de a diminua m e rite le m arelui ascet în com paraţie cu acelea ale F ericitu lu i Augustin. din pilda căruia. V e z i J. s-au hotărît să trăiască acolo. a cerut să-i fie întreită sarcina de muncă obişnuită şi. n-a vrut să mai ştie de mama lui. aşa s-a convins că are mamă. sfîrşindu-se de moarte grabnică. cam la patru mile depărtare de oraşul mai sus pomenit. încît. din aceeaşi dragoste. fără ca totuşi să slăbească ceva din asprimea vieţii de mai înainte. Căci. încît s-a grăbit să-i vină în ajutor în deznădejdea ei.. i-a înşelat şi pe ei cu aceeaşi minciună. 181.a etc. nu voia să ştie că a avut tată sau mamă pe pămînt. ad. Sf.» a X V lI. cuprinşi şi ei de aceeaşi dorinţă. Atunci. Aici şi-a petrecut el toată viaţa în aşa fel.-C 1. G u y . lo a n Hrisostom ul. monahii din părţile noastre să înveţe a-şi păstra nu numai asprimea înfrînării. p. opunîndu-se te o rie i augustiniene. n-a mai văzut. 491— 503. făcîn d abstracţie de cap. 38. O atitudine m ai acceptab ilă a avut te o ­ log u l p olo n ez Z. n-a mai venit niciodată să cerceteze tîrgul diri oare a ieşit. Venise din părţile Italiei un frate foarte scump nouă. 39. a cărui doctrină despre predestinaţie a com bătut-o. ostenindu-se acolo un an întreg. 13 din I C or. dar nici chip de femeie. şi-a făcut o a treia colibă în care să locuiască. Şi-a păstrat obişnuita severitate a vieţii. A scos-o de sub povara datoriei fără ca totuşi. îmblînzindu-şi asprimea evanghelică. a plătit creditorilor suma datorată şi a scăpat-o pe mama lui de toată silnicia şi necazul. sub motivul unei obligaţii pioase. Intre timp. deşi n-a refuzat inimii mamei nici o lucrare a dragostei. Într-adevăr. rămînînd tot în mînăstire. ziua şi noaptea. izvorîtă din dragoste 1 8 1 ). acesta. născut dintr-o familie sus-pusă. a aflat totuşi că mama lui este tare necăjită de creditori. în mod. dăruindu-le-o şi pe aceasta. cu toate cele de trebuinţă. . O rig e n şi Sf. care a arătat că opinia Sfîntului Casian din « Convorbirea . are sprijin pu­ ternic in C lem ent al A le x a n d rie i. după care mai înainte. prin sudoarea frunţii lui.

Stareţul a trimis îndată smochinele prin doi copilandrii unui bătrîn rău bolnav înăuntrul oustiului. dar şi pergamentele şi uneltele necesare scrisului. Primind ei fructele. răsAndindu-se pe neaşteptate o ceaţă foarte deasă. şi ocazia de a lucra. . se îndreptară spre coliba bătrînului. pe lingă cele necesare vieţii. meritate de truda muncii lui. dar. nemaivăzute vreodată pe aceste locuri. m-aş pricepe s-o copiez». sau trebuinţă. admiuistratorul pustiului Scitus. afară doar că-1 cumpărase cu această înşelă­ ciune şi cu mai mare cheltuială. cele necesare traiului. fără să se simtă ruşinat. «Dacă totuşi ar avea trebuinţă cineva din părţile Egiptului de vreo scriere latină. găsind în sfîrşit momentul nimerit de a-şi putea cumpăra dorita lucrare a dragostei sub chipul unui tîrg. socotiţi astfel după vîrstă. stareţului loan. nu va putea rămîne prea mult timp aici. cît şi din lipsă de cele trebuitoare. au pierdut drumul. Aşa cum celălalt a primit. «N u cunosc şi nu-s în stare să fac nimic din îndeletnicirile fraţilor de aici». n-avea să-i fie de nici un folos. s-a ivit prilejul. pentru zidirea lui sufletească». Intr-adevăr. ca fiindu-i impusă de datorie.· 40. îi răspunse el. la vreo optsprezece mile depărtare de biserică. care. Symeon primi astfel cu mulţumiri această ocazie ca un dar de la Dumnezeu. vom istorisi în această carte şi fapta vrednică de amintit a unor copii. căci de mult căutam pe cineva să-mi copieze Apostolul în latineşte. El şi-a dobîndit o plată cu atît mai îmbelşugată cu cît a fost mai mare şi strădania de a-i procura fratelui pelerin.D E S P R E D U H U L L Ă C O M IE I 185 dorind să-şi arate. cum nimeni nu cunoştea aici această limbă. reîntorcîndu-ne' iarăşi la ceea ce ne propusesem. iar bătrînul a consimţit îndată. si uneltele de lucru. care cîrmuia biserica în vremea preaferici­ tului părinte Pafnutie. Apoi a primit manuscrisul. dîndu-i a înţelege ca cel ce stă degeaba. dragostea faţă de el. din toată inima. par să se amestece şi sentimentele şi lucrările dragostei. căruia aş dori să-i trimit ceva de citit din Sfintele Scripturi. am un frate supus în­ datoririlor militare şi foarte bun cunoscător al latinei. Tot anul i-a adus drept plată nu numai toate cele trebuitoare traiului. sub cuvîntul unei afaceri. nu şi după simţire. îi zice : «Cu vrerea lui Dumnezeu. Ştia bine că chinurile singurătăţii pot fi suportate numai de cel ce se învoieşte să-şi agonisească hrana cu propriile sale mîini. la învoiala prin care putea să-şi împlinească nestînjenit porunca dragostei. Atunci bătrînul. ca faţă de un pelerin. Insă fiindcă aici. care i-o încredinţase. Cineva din părţile Mareotei din Libia trimisese nişte minuni de smochine. unde ne-am propus să vorbim despre asprim posturilor şi înfrînării. îl întrebă de ce stă în nelucrare în chilie. tot aşa şi el şi-a împlinit setea de dărnicie. atît din neputinţa de a sta locului.

Vom mai menţiona doar porunca mîntuitoare nouă a preaferic tului Macarie. aşa trebuie să-şi orînduiască posturile. şi nu-1 lasă. decît să calce porunca bătrînului. 41. să nu se lase înfrînt de potrivnicii şi tristeţi . să le considere drept lucruri mici şi fără de' valoare.186 S F ÎN T U L IO A N C A S IA N ceea ce de obicei se întâmplă uşor chiar şi celor mai în vîrstă. să uite de jigniri. iar în a doua îi este mîntuitoare măreţia sufletului. pînă cînd nisipul fin spulberat la cea mai uşoară suflaTe de vînt le-a acoperit din nou. zice el. în sfîrşit au fost căutaţi timp îndelungat. să fie prăvălit de pe înălţimi în foarte primejdioase prăpăstii. folositoare şi prevăzătoare este înţeleaptă judecată. să-şi piardă mai degrabă viaţa lor trecătoare. . şi aşa să-şi pună forîu pornirilor sufletului. Sfârşiţi de oboseala drumului. după urmele paşilor lăsate ca pe zăpadă în acele locuri nisipoase. îngenunchind în rugăciune. pe întinderea fără de cale a pustiului. După ce alergară pretutindeni. pentru ca această carte închinată posturilor şi înfrînării să se încheie cu cuvîntul unui atât de mare bărbat : «Monahul. să alunge tristeţile şi să dispreţuiască durerile şi pierderile. Au fost descoperiţi în sfîrşit. şi-au dat duhul în mîinile Domnului. dimpotrivă. Căci în prima situaţie. aşa cum le primiseră. toată ziua şi toată noaptea. mai ales. ca şi cînd ar muri în fiecare zi. prefe­ rind desigur să-şi dea duhul. care-1 face pe · monah să-şi călăuzească paşii cu o deopotrivă asprime. ba. ca şi cînd ar avea să trăiască în trup o sută de ani. ca şi de nemîncare şi sete. ţinihd necontenit privirea minţii îndreptată acolo. dar. unde este încredinţat că va fi chemat în fiecare zi şi în fiecare clipă». cu smochinele păstrate neatinse. care-i dă puterea nu numai să dispreţuiască cele ce par înfloritoare în lumea aceasta. într-un moment de slăbire a trupului. n-au putut în nici un chip afla coliba bătrînului. decît să se atingă de bunul încredinţat.

2) D espre p rin cipala tăm ăduire de du­ hul desfrînării. Asaltul este dat pe două fronturi. căci se ridică la luptă îngemănat t u . sau care este semnul purităţii 23) C are d esă vîrşite a minţii. terminat cu biruinţă de foarte puţini. 9) C ită curăţie a inim ii treb u ie să ne asigurăm necon ten it pentru Dumnezeu. 15) V irtu tea castităţii este numită de A p o s to l. 8) C om paraţia de curăţie cu a a c e lo ­ ra care au să înfrunte lupta în stadioa­ n ele păm înteşti.Ce d eosebire este în tre abstinenţă şi castitate şi dacă am bele sînt aflate m ereu împreună. 19) P ărerea Sfîn tu lu i episcop V a s ile despre felu l v irg in ită ţii sale. 17) Speranţa unei m ai în alte răsplăţi trebu ie să sporească g r ija pentru păs­ trarea castităţii. Războiul acesta înfricoşător începe să asalteze neamul oamenilor chiar din primul moment al tinereţii şi nu se stinge. 21) în ce fe l putem păstra starea curăţie i d esăvîrşite. 7) Pilda luptei din stadioane după cu­ vîn tu l A p ostolu lu i. 10) C are este semnul cu răţiei d e s ă v îr ­ şite şi neîntinate. se poate ob ţin e castitatea. 5) A s a ltu l p o fte i d esfrînate nu poate fi respins numai prin nească. 14) N u ne străduim să facem e lo g iu l castităţii. 18) După cum fără um ilinţă nu titate nu se p oate aju n ge la ştiinţă. 3) Izo la re a de oam eni. după predania bătrînilor. odată cu în ­ 13) C are este cea d in ţii g rijă pentru a ajun ge la curăţia trupului. 11) Din ce v ic iu de noapte. tot aşa fără cas­ frînarea. 12) Curăţia trupului nu se poate dobîndi fără curăţia inim ii. / 1. Este război lung şi mai crîncen decît toate celelalte. A doua luptă. 22) Pînă la ce lim ită poate fi dusă n e ­ prihănirea trupului nostru. ci să arătăm u rm ările ei. sfinţenie. izv o ră ş te am ăgirea och ii lui sîrguin ţă om e­ prin care se poate păstra curăţia desăv îrş ită a inim ii şi trupului nostru. 6) D espre harul sp ecial al lui Dum ­ nezeu în darul castităţii. 16) Despre o altă m ărturisire a A p o s to ­ lului p riv ito a re la aceeaşi sfinţenie a castităţii. decît numai după ce vor fi înfrînte mai întîi celelalte vicii. este împotriva duhu desfrînării. 20) C are eete ţelul a d evă ra tei n e p ri­ h ă n iţi şi curaţii. în m od special. 4) . sînt leacu rile vin d ecătoa re. ajută c e l m ai mult la alun ga­ rea duhului desfrînării.C A R TE A A ŞASEA DESPRE DUHUL DESFRÎNĂRII Capitolele 1) D espre dubla luptă îm p o triva duhu­ lui desfrînării.

ucideri. de unde. într-adevăr. de nu-i va fi luat-o înainte căinţa inimii. iar într-o oarecare măsură prin suferinţa pe care le-o provoacă alunecarea lor. prin grija mereu trează şi chiar prin sprijinul şi îndemnul stăruitor al fraţilor. ca nu cumva carnea. la fel. fără să punem deopotrivă şi sufletul la post de celelalte vicii. 26). Carnea. din care arată cuvîntul Domnului că izVorăşte şi veninul acestei boale : «D in inimă. să respingă cu semeţie călăuza duhului. 2. Dealtfel. după cuvîntul Domnului. 19). IV . cu atît mai repede vine şi vindecarea. nu-i de ajuns numai postul în sine. mărturisiri mincinoase» (Matei 15.. şi o continuă cugetare adîncită asupra Scripturilor. trebuie curăţită aceasta. însă. ca să lie curată şi cea dinaiară» (Matei 23. tot aşa nu sè poate obţine biruinţa decît de cei ce luptă pe amîndouă fronturile1 8 2 . V e z i C artea a V -a . adultere. «m ai în tîi partea dinăuntru a paharului şi a blidului. 23). odată cu 182. Se cuvine deci să curăţăm. pe două fronturi. A ic i se am inteşte « C o n v o rb ire a . o stăruitoare rugă împotriva duhului celui mai necurat. în primul rînd. trebuie să punem temelie adevă­ ratei smerenii. la care ne obligă posturile.. fireşte. ies : gînduii. dacă ceea ce este cel mai nobil în noi ajunge să pîngărească curăţenia trupului nostru1 8 3 . niciodată n-o să ne putem ridica pe culmea înaltă a adevăratei nevi­ novăţii. aşa cum îşi trage forţele din boala trupului şi sufletului. Această boală.188 S F ÎN T U L I O A N C A S IA N un alt viciu. fără de care nu se va putea dobîndi niciodată triumful împotriva vreunui viciu. se vindecă prin meditaţia inimii curate. 10. îndeplineşte hotărârea şi porunca. . Dar dacă toată silinţa ne-o dăm numai să chinuim corpul. fiindcă. împotrivindu-se poveţelor sănătoase ale sufletului. Lecuirea acestui viciu depinde. după cuvîntul lui Solomon : «Păzeşte-ţi inima mai mult decît toate. căci din ea ţîşneşte viaţa» (Pilde 4. La acestea trebuiesc adăugate ştiinţa spirituală şi chiar osteneala şi lucrarea mîinilor. Aşa. precum se ştie. stîrnită de belşugul mâncărilor. Deci. De aceea trebuie să ne supunem cu cea mai mare sîrguinţă cumpătării. zice. oamenii scapă de celelalte vicii în mod obişnuit chiar prin sprijinul semenilor şi prin activitatea zilnică. desîrlnări. 3. De aceea trebuie să i se ţină piept. Pentru a dobîndi şi a rămîne stăpîn pe o desăvîrşită neprihănire a trupului. tristeţii.» a V -a . Mai înainte de toate însă. dacă nu-1 ocupăm cu gînduri dumnezeieşti şi cu rîvnile duhului. acesteia. 183. şi celelalte. boala mîniei. care opresc şi recheamă mintea din cutreierul ei nestatornic. 5— 6. iese izvorul vieţii şi al morţii. nerăbdării. furtişaguri. mai ales de desă­ vîrşirea inimii. Cu cît tulburările sînt mai des văzute şi combătute.

să ne silim cu toată în­ cordarea minţii să biruim acest duh întunecat. printr-o lungă strădanie şi rîvnă la o stare asemănătoare de neprihănire. va putea să dărîme din temelii cuptorul încins al poftei otrăvitoare. ca nu cumva. sau înăbuşă ispitele cărnii. şi aceia care. Casian. Precum pentru cei ce suferă de o anumită boală. o spunem noi. după spusa bătrînilor. afirmă ei. Pentru aceasta. Dacă. Mintea bolnavă nemaitulburată de chipuri felurite. să li se nască vreo poftă ucigătoare. X — X I. are nevoie de singurătate şi de retragere din lume. sau din dorinţa împărăţiei cerurilor. încît. dar. datorită curăţiei minţii şi trupului.. Insă una este a fi abstinent. Aceştia.D E S P R E D U H U L. că noi am tăgădui posibilitatea de a se afla şi în adunările fraţilor din mînăstiri oameni abstinenţi . chiar văzîndu-le. cineva împins la luptă. pe bună dreptate. care se numeşte άγνός. le înfruntă. tot astfel ajută cel mai mult la alungarea acestei boli mai ales liniştea şi singurătatea. Această stare poate fi atinsă foarte greu. pe care sau rar. într-adevăr. însă nu ne îndoim că sînt mulţi abstinenţi. care. nimeni să nu socotească din asta. în mod fatal. . au ajuns. ca să spun aşa. după ce au încercat întinarea. asta să n-aştepte nimeni s-o afle din părerea noastră. este chiar cu neputinţă acest lucru. nu pot necurmat să fie feriţi şi neatinşi de răni. 4. · ceea ce recunoaştem că se poate împlini foarte uşor. ajungînd astfel la o privire lăuntrică mai curată. să o caute în cercetarea propriei conştiinţe. 5. şi Daniel. fiind mai tare. care nu este atribuită decît numai acelora care rămîn în starea de feciorie cu trupul şi cu mintea. In rîndul acestora vor fi socotiţi. sting. să treacă la starea de curăţie sau neprihănire. pot să nu iie doborîţi cu totul sub năvala patimilor. după regulă. iar din cel vechi : Ilie. D E S F R ÎN Ă R II 189 pedepsirea trupului şi cu căinţa inimii. pentru a putea ajunge la o stare de desăvîrşită sănătate. Totuşi. ci. virtute. în mijlocul mulţimii omeneşti. Căci va trebui să fie asaltat sufletul 185. adică έγκρατης alta este a fi cast1 8 5 şi. dacă ne este pe inimă să ne întrecem în luptă spirituală întocmai ca Apostolul. fără a ne baza pe puterile noastre — căci strădania omenească nu este în stare să o facă — ci cu ajutorul lui Dumnezeu. P aralela abstinentă-castitate este larg d ezvolta tă de Sf. sau zilnic. aşa cum se ştie că au fost cei doi loan în Noul Testament. mai degrabă. este şi el pus în primejdie. oricît de des l-ar birui pe duşman. sau de teama iadului. de cele mai multe ori este folositor să nu li se înfăţişeze nici chiar privirii mîncări vătămătoare. în « C o n v o birea d u h o vn icea s că » a Χ Ι Ι -a. Negreşit. după lepădarea primejdioasei fierbinţeli a patimilor. nu mai simt ghimpii cărnii decît ca o mişcare a naturii şi nu ca un asalt al poftei ticăloase.

J . 1— 2). « cetăţenie în ceruri» (Fii.». Şi într-adevăr. ei posedă deja de aici. H o c h . p. n-au îngăduinţa de a se folosi de orice mîncări le-ar cere pofta lor naturală. după cuvîntul Apostolului. ceea ce li se promite sfinţilor.. e le sînt am intite de savanţi cu reputaţie. « Jean C assien ». G u y . X III. Prin ea. (F reib u rg im Breisgau.. încă trăitori fiind pe pămînt sau. din comparaţia luptei trupului. la cartea. Joh n Cassian. 187. « Leh re des J. Ei devin atît de străini de orice grijă. că vor avea în viitor.. (V e z i «C o n v o r b ir i. pentru ca puterea să li se poată dezvolta prin exerciţii zilnice şi printr-o continuă preocupare. în acest sens ascetul nu părăseşte con diţia tru­ pească. Negreşit aceia care se pregătesc să se lupte după regula jocului în această luptă văzută. 1.-C l. după lepădarea cărnii stricăcioase. E x p ie s iile clar orto d o xe ca acestea sînt num eroase în op e rele Sf. ci condiţia noastră carnală sau păcătoasă — «u ltra naturam ». fără a fi sprijinit de ajutorul şi apărarea lui Dumnezeu 1 8 6 . nu-i face pe oameni egali prin vieţuire cu îngerii. 7. 188. se înfrînează de la toate» (I Cor. Negreşit aceasta înseamnă oarecum o înstrăinare de carne. pentru ca. Ascultă ce spune Apostolul : «O ricin e se luptă. D eoseb irea dintre trup şi carne lăm ureşte con cepţia Sf. a V -a .. pentru a se com bate gre ş ite le ap recieri ale unor augustinieni e x e g e ţi . mai bine decît vrednicia şi harul castităţii.2 sg. să putem dobîndi învăţătură pentru lupta noastră spirituală 1 8 8 . 25).190 S F Î N T U L I O A N C A S IA N nostru de acest viciu mult timp pînă să ajungă a recunoaşte că poartă un război mai presus de puterile sale şi că biruinţa n-o va putea dobîndi prin propria lui osteneală şi rîvnă. 57— 59 şi 137— 140. tihnă şi trîndăvie. N ici o altă virtute. rămînînd totuşi în trup 1 8 7 . dacă bunăvoinţa Domnului nu-1 va smulge din tina pămîntului prin harul castităţii. 6. se vădeşte cel mai limpede binefacerea personală a lui Dumnezeu şi darul lui special făcut acelora. Este cu neputinţă ca omul să se îndrepte în zbor cu propriile lui aripi. 1950. 1895) şi O. dacă în progresul virtuţilor şi în răpunerea tuturor viciilor numai bunăvoinţa Domnului aduce izbîndă. de la beţie şi orice desfrîu. în slăbiciunea trupului aflîndu-se. 109— 138. care s-au învrednicit s-o obţină. de treburi lumeşti şi chiar de sentimentul şi îndatorirea conjugală. ci numai de acelea pe care le-a stabilit disciplina. 3. V e z i în acest consens. către un dar atît de înalt şi ceresc. 9. asta este mai presus de fire. 20). C h a d w i c k . 1961. . Cassianus v o n N a tu r and G nad e ». C asian . p. Se am inteşte reform u lată mai sus. mai ales aici. Casian despre «isang elis m » — asem ănarea cu în g e rii — . V II. Este obligatoriu să se reţină nu numai de la mâncările oprite. dar chiar de la moliciune. Să trăieşti în trup şi să nu simţi ghimpii cărnii. ca să zic aşa. Să cercetăm acum «de la care toate».. încît nu mai ştiu altceva în afară de exerciţiile de antrenament şi nici o altă 186. A . precum ne arată şi învăţătura părinţilor şi în experienţa dobîndirii purificării. C ăci în g e rii înşişi au corp subtil. neîndoielnic. de tristeţe.

la rîndul nostru ce se cuvine să facem. Se păstrează atît de curaţi de orice pîngărire trupească. le-a micşorat robusteţea dobîndită prin abstinenţă. Ei îşi dau seama că neîndoielnic vor fi învinşi şi nu .D E S P R E D U H U L D E S F R ÎN Ă R II 191 grijă din afară nu-i mai preocupă. Arbitrul şi judecătorul nostru se. umorile bărbăteşti. Semnul vădit şi deplina dovadă a acestei curătii va fi. prin răceala lui.uită la alergarea şi lupta noaistră. nu puteau să ia parte la sacrificiile după lege şi. după al cărei exemplu a voit fericitul Apostol să ne îndrume. nu pot fi încununaţi ! 9. să-şi împuţineze forţele dobîndite de mult timp. pentru ca metalul pus pe părţile genitale să poată opri. încît cele de care ne temem să le îngăduim în văzul altora. îşi acoperă şalele cu foi de plumb. cită sîrguinţă şi cită supraveghere îşi impun ei pentru asta. nici cei ce doresc a dobîndi cununa stricăcioasă a acestei lumi. Prin urmare. cu cită curăţenie va trebui să păstrăm castitatea corpului şi a sufletului nostru. 8. arătîndu-ne cit de mare grijă. întreţinerea zilnică. Intr-adevăr. 19— 20). Aici. cele ce ceilalţi doresc să le dobîndească în curăţia trupului. încît. Astfel. cărora nu exista secret să le rămînă neştiut. Dacă însă vreun om în stare de necurăţenie va mînca din carnea jertfei de mîntuire. dacă plăcerea vătămătoare. mai întîi trebuiesc curăţite cu toată grija cele ascunse ale inimii noastre. iăsîndu-ne somnului sau cel puţin daca. Intr-adevăr. 10. ivindu-se deodată. ca nu cumva. totuşi nu vor putea scăpa cunoaşterii sfinţilor îngeri şi însuşi atotputernicului Dumnezeu. dacă nici o imagine îmbietoare nu ne va mai apărea. noi cei care zilnic trebuie să mîncăm carnea prea sfîntului Miel. dacă am înţeles disciplina în lupta lumească. speră ei. Chiar de s-ar putea să nu ajungă la cunoştinţa oamenilor asemenea lucruri. amăgiţi de vreun vis înşelător în somn. noi sîntem datori să le avem în stăpînire în părţile ascunse ale conştiinţei. nu ne va mai putea stîrni nici o zvîcnire a poftei. deşi o astfel de . Cît de mure este darul curăţiei. atunci cînd se pregătesc pentru lupte. pe care chiar învăţătu­ rile Legii vechi opresc să le atingă cineva necurat ? Căci în Levitic aşa se recomandă : «Carnea curată va fi mîncată de cel curat. fără de care. acel suflet va fi stîrpit de pe pămînt în faţa Domnului» (Lev. M ai marele spectacolelor le va asigura. nici chiar în vreun gînd fugar să nu admitem să ia fiinţă înăuntrul nostru şi să nu ne pingărim prin vreun acord nici chiar tacit cu cele de care ne-am ruşina să fie cunoscute de oameni. adusă Domnului. cununa slavei şi răsplăţile cuvenite de pe urma biruinţei. tronînd necontenit. vor putea înfrunta cu puterile împuţinate lupta ce le stă înainte. stîrnită de o imagine înşelătoare. 7. cînd ne odihnim. nici cei ce erau sub Vechiul Testament.

care se foloseşte nesănătos de slujba văzului acestora. a surorilor. i-a adus tămăduire tocmai acelei părţi. Cea dinţii grijă pentru păstrarea curăţiei inimii va fi aceasta : ori de cite ori ni se va fi furişat în gînd amintirea trupului femeiesc. această poruncă mîntuitoare : căci nu se zice : «Păzeşte mai mult decît orice ochii tăi» care. I se impune tămăduire mai degrabă ei. de vreme ce amăgirea mai lucrează cu asemenea imagini înşelătoare. punîndu-ne în faţă mai întîi amintirea mamei. hrănindu-ne cu mîncări oprite. ci. Căci bolnavă de rana făcută de săgeata poftei desfrînate este inima. cunoscînd mai înainte de toţi natura creaturii sale şi mijlocul de a o îndrepta. 28). de care ne-am îmbolnăvit. dăruit cu rost de Ziditor ea îl întoarce din cauza viciului spre ticăloase slujiri şi la orice prilej aduce la lumină boala ascunsă a poftei desfrînate. prin aţîţarea vicleană a iscusinţei diavoleşti. a fost adusă la suprafaţa pielii de odihna somnului.1 92 S F ÎN T U L I O A N C A S IA N emoţie nu este socotită chiar un păcat deplin. ascunsă în cele mai adinei alcătuiri ale sufletului. poitind-o. De aceea adresează inimii din vina căreia iese la iveală prin văz cea mai rea boală. 12. căci zice : «O ricin e se uită la o îemeie. fireşte. De aceea Dumnezeu. vina n-o dă pe seama lor. dacă din ei ar fi izvorît pofta noastră — ochii. 23). ispititorul la rele. ori de cite ori s-a ivit vreo amăgire de acest fel. 13. ne va. Darul văzului. calitatea gîndurilor noastre. au făcut să apară înlăuntru sucuri vătă­ mătoare şi ucigătoare. hărţuiţi de cugetări nesănătoase. din nebăgare de seamă. cît pe acest simţ lăuntric. sau a anumitor femei pioase. a rudelor. de unde ştia că izvorăsc cauzele îmbolnăvirilor. Cunoscînd zburdălnicia ochilor. creatorul şi ziditorul neamului omenesc. vegheate cu mai puţină grijă ziua din cauza ocupaţiilor. De aceea. vădindu-se astfel fierbin­ ţelile ascunse ale patimilor. nu fac altceva decît să ofere sufletului slujirea lor — dar zice : « Păzeşte inima ta mai mult decît orice » (Pilde 4. să ne grăbim s-o alungăm cit mai iute dinlăuntrul nostru. negreşit. 11. care poate abuza pretutindeni de slujirea ochilor. a şi săvîrşit adulter cu ea în inima lu i» (Matei 5. ar fi trebuit să fie păziţi în mod deosebit. vina nu trebuie dată pe seama somnului. care vede pentru a se învăpăia de dorinţe. care zăcea înăuntru. odată ce a prins prilejul îmbierii către sexul femeiesc. se probează în odihna de noapte. N ici bolile trupului nu sînt contractate chiar în momentul cînd se ivesc. Dacă vom zăbovi prea mult timp în astfel de ademeniri. pe care nu ceasul de noapte a produs-o. atrage pe nesimţite . ci pe nepăsarea din timpul de mai înainte. De altfel. ci mai înainte cînd. totuşi este semnul că nici mintea n-a atins încă desăvîrşirea şi nici viciul n-a fost ars cu totul. Este semnul unei boli.

în care. «să izbim de piatră fiii Babilonului1 8 8 . cum 188. 9). De aceea trebuie necontenit să ne amintim de acea povaţă : «Păzeşte inima ta mai mult decît orice» şi. se vor ridica mai puternice să ne piardă. «îi ia toate armele în care nădăjduise». «iar prăzile ridicate de la el le împarte» (Luca 11. ci să lămuresc. dacă nu cumva este dreptatea. cu ajutorul cărora încearcă diavolul să se strecoare în sufletul nostru. cu ajutorul tuturor viciilor potrivnice. acest lucru va fi cu mare geamăt şi chin. ca să ştie fiecare din v o i să-şi stăpînească vasul său în cinste şi în sfinţenie. 15). arătînd limpede ce-a voit să numească în mod propriu «sfinţirea» : «V o ia 'lui Dumnezeu aceasta este : sfinţirea voastră. 14. şi. ce-a vrut el să numească «sfinţenie». «aceasta este : sfinţirea voastră». 21). recomandînd-o în Cuvinte atît de alese. arată cum o preferă pe aceasta tuturor celorlalte virtuţi. «avuţiile lui sînt în pace» (Luca 12.D ESPRE DUHUL D L S * RUN A K U î yo de aici şi ne va abate mintea spre acele fiinţe. adică amintirea Scripturi­ lor. La fel trebuie să stingem în «dim ineţile» naşterii lor pe «păcătoşii pămîntului» (Ps. care este natura ei şi în ce fel trebuie dobîndită şi păstrată. va ucide prin otrava muşcăturii lui mintea robită. 22). adică începutul tuturor gîndurilor rele. Lăsînd la o parte toate. scriind Tesalonicenilor. punînd în risipă. Cît timp «cel tare» adică duhul nostru «şi înarmat păzeşte casa sa». adică simţurile cărnii. să vă feriţi de desfrînare. zice el. sau neînţeles. prin care ne poate stîrni gîndiri nesănătoase. 15. Dacă nu le vom da morţii. adică roadele strădaniilor lui şi virtuţile dobîndite de mult timp. adică încuviinţarea ademenirii. chiar cînd se ridică ei. cît timp sînt încă foarte fragede. să observăm cu băgare de seamă capul vătă­ mător al şarpelui (Facere 3. potrivit principalei porunci a lui Dumnezeu. prin îngăduinţa noastră. nu în patima poftei . cîte sînt scrise în Sfintele t Scripturi pentru lauda acestei virtuţi — căci nu mi-e în gînd să fac elogiul acestei castităţi. 13 — S fîn tu l lo a n C asian . Se am inteşte învăţătura reform ulată mai sus. sau umilinţa — căci în toate aceste virtuţi se crede că este dobîndită sfinţirea — adaugă. Şi ca nu cumva să ne rămînă ceva neclar. care fără îndoială. 12 sq. «V oia lui Dumnezeu». sau care este scopul ei — voi folosi doar un pasaj din Sfîntul Apostol. Să nu îngăduim să pătrundă prin nesinchisire în inima noastră tot corpul acestui şarpe. de va fi intrat. nostru. o dată crescute. întărindu-şi cele dinlăuntru ale inimii sale prin frica de Dumnezeu. sau frica de Dumnezeu. după predaniile părinţilor. dragostea. cît timp sînt încă mici. la cartea V -a. sau. « Dacă însă unul mai tare vine asupra iui şi-l în irîn ge». meritele νΪΓΐη{ί1θΓΊηΐ. adică diavolul cu consimţămîntul gîndurilor lui. chiar de ar fi învinse. 136.

rămîne în ruşine şi necurăţie ş'i trăieşte străin de sfinţenie. adică a trupului nostru. în cuvinte simple şi curate. 7 — 8). nu defăimează un om. declară ei. în mod obişnuit. pe care. cînd din nou o numeşte pe această virtute sfinţenie : «C ăci Dumnezeu nu ne-a chemat la necurăţie. 3). cînd o numeşte cinstea şi sfinţirea vasului. De aceea cu mai multă înfocare trebuie să ne îndreptăm nu numai spre înfrînarea trupului. adică pe mine. Căci. Dimpotrivă. 2. nici chiar izvoarele adevăratei ştiinţe nu pot fi atinse. ceea ce este cea mai înaltă răsplată şi cea mai desavîrşită fericire. 4. scriindu-le Evreilor. 22). precum nu se poate ajunge la această castitate. Deşi ne apropiem de siîrşitul cărţii. Puţin apoi intervine şi a treia oară. Şi astfel. într-adevăr. ci pe Dumnezeu. care grăieşte întru m ine» (II Cor. care povăţuiesc acestea. va sălăşlui în inima noastră. dar chiar spre zdrobirea inimii în necontenitele gemete ale rugăciunilor. 4. să stingă cuptorul cărnii noastre. că. zicînd : «Cine defăimează acestea». De altfel castitatea se poate afla chiar fără harul ştiinţei. mai întîi atribuind acestei virtuţi sfinţirea în sens propriu. sau curăţenia trupului. în al treilea rînd. 16). dar ştiinţa spirituală fără curăţia castităţii este cu . cu atît mai viclene sînt capcanele.1 ΌΗ SJiMNTUJ-. voi mai aduce încă o mărturie a aceluiaş Apostol. ci la sfinţenie. 16. care nu poate fi de neluat în seamă. 3 — 5). cît timp va rămîne în cămările ascunse ale sufletului vostru rădăcina acestui viciu. spun bătrînii. o numeşte întregimea minţii. tot aşa. Poveţei sale îi adaugă o autoritate. «nu defăimează un om». De aceea. care v-a dat pe Duhul Său Cel Sfînt» (I Tes. 13. cine este în patima poftei. Căci şi aici adaugă lămurind acelaşi sens : « Sâ nu fie vreunul desirînat sau întinat ca Isav» (Evrei 12. pe care regele Babilonului nu încetează să-l încingă cu îmboldirile poftelor trupului. cu cît este mai sublimă şi mai cerească răsplata casti­ tăţii. declară el. «c i pe Dumnezeu. asemănătoare celei arătate mai înainte. alungind ruşinea şi ocara. I U A N C A S IA N tac păgîrtii. în sfîrşit. cel ce defăimează cuvîntul meu. 14). adică ce am spus mai înainte despre sfinţenie. care a considerat inima noastră drept lăcaş pentru Duhul Său cel Sfînt (Efes. va rămîne în cinste şi sfinţenie . pînă nu se va aşeza în inima voastră umilinţa pe temelii puternice. Tu vezi ce laude aduce acestei virtuţi. Şi aici a afirmat limpede că Dumnezeu nu poate fi văzut în nici un chip fără sfinţenie. observi la ce laude şi la cît de mare cinstire înalţă această castitate. apoi afirmînd că vasul trupului nostru trebuie spălat de necurăţie. le spune : « Căutaţi pacea cu toată lumea şi sfinţenia. care nu cunosc pe Dumnezeu» (I Tes. pe care i le întind potrivnicii. 18. fără de care nimeni nu va vedea pe Dumnezeu» (Evrei 12. revărsîndu-se asupra inimilor noastre. 17. pentru ca roua Sfîntului Duh. Sfîntul Duh. ca urmare a acestei sfinţiri.

vreunii. dacă nici o gîdilare a plăcerii desfrînate nu s-a furişat în somnul vostru. In sfîrşit. sau patimile cărnii. îl bîntuie pe monah la cîte două luni. care consideră. Deci acesta este ţelul curăţiei şi proba ei desăvîrşită. fie din nepăsare. Darurile sînt împărţite şi harul Duhului Sfînt nu este dăruit tuturora la fel. 22. că nestricăciunea trupului nu constă numai în îndepărtarea de femeie. urmînd să-şi descarce belşugul de secreţii bărbă­ 189. I II — V I. că am expus lucruri de necrezut sau imposibile 1Sl.D E S P R E D U H U L D E S F R lN A R II 195 neputinţă s-o a i 1 8 9 . care. Este cunoscută această aspră sentinţă a Sfîntului Vasile. ar fi crezut. fără să fim conştienţi de asta. că chiar acest răgaz de timp amintit este prea scurt. V I I — V I I I şi X X II. Dacă aş fi voit să înfăţişez această practică. ci în măsura în care fiecare s-a arătat vrednic şi pregătit prin rîvna şi sîrguinţa lui. în mod obişnuit. fie prin frica de Dumnezeu. 191. 21. Acest fapt l-am expus după propria noastră experienţă şi nu după părerea celor bătrîni. cîte se află în inima noastră. A tît de bine şi-a dat seama. Aşa"cum este mai presus de natură să poată fi suprimate acestea. «C o n v o r b ir e n d u h o v n ice a s că ». Cf. X II. deşi se păstrează credinţa că la toţi Sfinţii Apostoli virtutea castităţii a fost desăvîrşită. aşa cum am primit-o de la bătrîni. ba chiar toate gîndurile de zi şi de noapte. şi totuşi nu sînt v irgin » 1 9 °. Casian se referă la A w a T eod or. • 190. sau dacă secreţiile bărbăteşti. fie din rîvnă mai slabă. lăsîndu-i acestei cărni sarcina de a răspunde nevoilor naturii. fiindcă s-a pregătit pentru asta cu o iscusită rîvnă şi sîrguinţă. şi daca vom crede că-I vom da socoteală pentru toate. episcopul Cezareei : «Eu nu cunosc femeia. dacă vom cugeta că Dumnezeu vede şi cunoaşte nu numai faptele ascunse ale noastre. 33. X IV . Sf. Sfîntul Casian dă alt m o d e l m are al ascetului prin Sfîntul V a s ile cel M are. 10 şi la «C on vorb iri d u h o v n ic e ş ti». tot aşa este dovada celei mai înalte virtuţi a le îndepărta pînă la necesitatea inevitabilă şi foarte rară impusă de natura. ci mai ales în curăţia inimii. Această stare o vom putea menţine necontenit fără a depăşi vreodată măsura naturală şi nici timpul fixat mai sus. nu de a stîrni plăcerea desfrînată. care. ca şi pentru faptele şi gesturile noastre. care păstrează cu adevărat fără stricăciune sfinţenia neîntreruptă a trupului. 19. 20. care a dob în d it ştiinta spiritului pr curăţia inim ii. suDra V . poate. la care ne constrînge natura. totuşi darul ştiinţei lui Pavel s-a revărsat mai îmbelşugat. Prin urmare spre aceasta trebuie să ne străduim necontenit şi anume să înăbuşim pornirile sufletului. retezîndu-le pentru totdeauna. au experimentat mai puţin această curăţie. va fi închinată stiintei duhovniceşti. Sfîntul Casian se referă la lo c u l citat din cartea V I. sînt date afară. fie prin dragostea de castitate. .

inimii temelia cea mai tare şi forţa de a o păstra în timpul z ile i1 9 3 . 10— 11. la sine şi calitatea curăţiei noastre. ori prin prea aspra renunţare la hrană. trebuie să păstrăm mereu un post egal şi măsurat. V e z i « A ş ez ă m in tele . Pentru am estecul p ăcatelor şi virtu ţilor. pentru ca aceste imagini înşelătoare să nu se mai furişe nici în somn. ori prin prea multă încărcare cu m încare1 9 2 . unde prinde rădăcini furia otrăvită. Deci. N egre­ şit. V . acolo trebuie să-şi facă loc şi flacăra poftei desfrînate. Odată cu schimbarea hranei se va schimba de. este necesară grija neadormită din timpul nopţii. II. Apoi fără încetare trebuie să coborîm la.». fireşte. X X I. de mînie şi de celelalte patimi. de acea stare de linişte desăvîrşită. 192. Cel supus unei asemenea necumpăniri se va îndepărta. Pentru asceţi ca Sf. zi de zi.. 23. 193. fără nici o poftă nesănătoasă.cum curăţia şi paza din timpul zilei asigură castitatea de noapte. care s-o împingă la lupta împotriva castităţii. 13.. . 1 şi X X II . Căci. V. în mod fatal va trece şi peste hotarul îmblînzirii regimului impus. V . o adîncă umilinţă a inimii şi la răbdare şi să ne ferim din răsputeri. 1— 2 .. X V I. tot cel ce va depăşi o limită a asprimii. X X I— X X II. mai înainte de toate. tot astfel veghile de noapte pun la îndemîna.196 S F Î N T U L I O A N C A S IA N teşti.». Casian.. uniform itatea regim ului alim entar este o pază îm p o triva lăcom iei. v e z i supra II.. Căci aşa . 9 şi «C o n v o rb iri. «C onvorbirea duhovnicească» . însă.

fără să i se aducă v r e o jig n ire Creatorului. 23) E x e m p lu l lu i Iu da. ca să se lep ed e de v ic ii. 4) A firm ăm că sînt în noi u n ele v ic ii naturale. aşa cum sînt c e le ­ la lte v ic ii. 9) M onahul. c h ia r fă ră să aib ă bani. c e d o r e ş te d e s ă v îr ş ir e a . ■5) Despre v ic iile care. 16) C e m ă rtu ris ir e in v o c ă în a p ă ra re a lo r c e i c e nu v o r să se le p e d e d e a v e r i. al S a tire i şi al lu i Iuda. . care are bani. şi nu-i lega t de natura om enească. 21) In d e a rgin t. 3) Ce folos avem noi de pe urma v i ­ c iilo r naturale. de cel c a re nu s-a retra s. p r e s c r ip ţ iile d e le lor. 26) Iu b ir e a d e a r g in t a d u c e s u fletu lu i le p r ă s p iritu a lă . c e ch ip tr e b u ie b iru ită iu b ire a 22) C u m p o a te fi ju d e c a t c in e v a d re p t iu b ito r d e a rg in t. 10.CARTEA A ŞAPTEA DUHUL IUBIRII DE ARGINT Capitolele 1) F ilargh iria — iubirea de argin t — este un război din afară. sînt con tractate din v in a noastră. nu să m e r g e m p e u r m e le tr e b u ie ci să să tr ă im u rm ăm după p il­ n o astre. 24) Iu b ir e a d e a r g in t nu p o a te fi b i­ ru ită d e c ît n u m ai p rin s ă ră cie . îm p in ş i la p ie ir e d e iu b ire a d e argin t. d e c a re s-a le p ă d a t. 12) Exem plul unui călu găr călduţ în credinţă. poate răm îne în m înăstire. 27) M ă r t u r ii d in S crip tu ră . nu mai 15) P rin c e se d e o s e b e ş te c e l c e s-a re tra s g r e ş it d in lum e. 13) Ce aju tor aduc b ătrîn ii celo r t i­ neri. cît de greu scăpăm de ea ! 7) Din ce izv o a re îşi trage obîrşia iu ­ birea de argint şi la cît de m ari rele dă naştere. străine de o îm b old ire naturală. 28) B iru in ţa îm p o tr iv a iu b irii d e a r g in t n u p o a te fi o b ţin u tă p rin s ă ră cie . la p le c a r e a d in lum e. 20) C ît d e ru şin os e s te a fi b iru it d e iu b ir e a d e argin t. argint. La ce muncă îl supune iubirea de argin t pe monahul dezertor din m înăs­ tire. 2) C ît de p ierză toare este boala iubirii âe argint. 17) D e s p re re n u n ţa re a a p o s t o lilo r şi a b is e r ic ii la b u n u ri a p rim are. 19) S en tin ţa S fîn tu lu i e p is c o p V a s ile îm p o tr iv a lu i S yn cle n ţiu s. c a re prins în lan ţu rile iubirii de e s te p o v ă ­ ţu it să nu m a i ia în d ă ră t c e le . 9 25) D e s p re s fîrş itu l iu i A n a n ia . p rin cel. 8) Iubirea de argint stă în calea tutu­ ror virtu ţilor. 11) Ei umblă după tovărăşia fe m e i­ lo r pentru a-şi păstra averea. care murmura înainte chiar pentru m uncile c e le m ai uşoare. 18) D a c ă v r e m a p o s to lilo r . 6) O dată stăpîniţi de boala iubirii de argint. a lt fe l d e c ît n u m a i 14) Din ce exem p le se arată că boala iubirii de argin t este întreită.

30) L e a c u r ile rie i. pot fi biruite. Augustin. de cele mai multe ori. şi mai de aceeaşi vîrstă cu ea. sau a unei greşite 194. altoite naturii omeneşti. Oare nu vedem. îm p o tr iv a p ă s tra tă sărăb o lii fila r g h i- 31) N im e n i nu p o a te b iru i iu b ire a d e a rg in t d e c it n u m ai stăru in d în C um a c o lo ? p o a te ră m în e c in e v a m în ă s tire. Nu spun asta. K em m er a dem ons­ trat că Sf. p. Sf. t. şi. 13 şi «C on vorbire duhovnicească». «D ie Psachologie des J. neluată în seamă la început. mişcările spontane ale cărnii. A . in D ivus Thom as (seria a ll-a. K ock . Căci celelalte vicii. mai înainte de a fi ajuns a cunoaşte virtutea răbdării. totuşi. vine asupra noastră mai tîrziu şi din afară şi cu cît mai uşor poate fi evitată şi respinsă. 81— 96). Casian subliniază înzestrarea noastră spre bine ca să ju s tific e şi să o b lig e pe c itito r la efortu ri mari. Casian este într-un con sen s absolut cu P ărinţii g re c i şi în op o ziţie cu predestinaţianism ul Fer. X V I. 28— 38). cu atît devine mai pri­ mejdioasă decît toate şi mai greu de alungat . (v e zi. 7) .». Nu vedem chiar la cei foarte mici violentele înţepături ale mîniei şi nu observăm adesea că. Cas­ sianus». 3. par să aibă începutul în noi.». Id e e d ezvolta tă de Sf. V -a . d e fin it iv 1. dintr-o hotărîre greşită de a renunţa la lume. apar în fiinţa noastră înainte de a fi în măsură să facem deosebire între bine şi rău. Casian pe A . 10)1 9 4 .. dintr-o dragoste căldicică faţă de Dumnezeu. Casianus von Natur und Gnade». 1920. a X lII-a . nu numai la copii. care. dar chiar la cei micuţi.. parcă născîndu-ne cu ele. «Lehre des J. pe care le resimţim. fără însă să tăgăduiască rana păcatului originar şi n e v o ia de aju tor dum nezeiesc. deşi chiar de la început pun stăpînire pe om. care la monah porneşte ori din lâncezeala unei minţi bolnave şi amor­ ţite. pînă şi dorinţa de a se răzbuna ar avea-o dacă nu le-ar lipsi puterea.198 S F ÎN T U L I O A N C A S IA N 29) In c e c h ip p o a te ii c ia d e m on ah .. şi simt pînă şi jignirile unor vorbe spuse în glumă ? Ba uneori. «C on vorbiri. ei arată că posedă mişcările proprii cărnii. C asian în «C o n v o rb ire d u h o v n ice a s că ». încă n-au ajuns să facă deosebire între bine şi rău. după o lungă osteneală. Este un război străin de natura noastră. a şi pătruns în inimă. 2. unele sînt altoite în noi şi chiar cu folos. ci ca să arăt că dintre aceste îmboldiri. A u gu stin (în «Charisma maximum. ori în fine. ca să dau vina pe condiţia noastră umană l95. p. . însă. X V III. dintr-un imbold natural.-C 1 . fiind în stare de nevinovăţie.. 6. ori. sînt sensibili la nedreptăţile. de pildă. V II. A treia luptă o avem de dat împotriva filarghiriei. ea ajunge rădăcina tuturor relelor din care ies lăstarii multor alte vicii (II Tim. pe care o putem numi dragoste de bani. sub impulsul mîniei. pînă şi la sugari ? Fără să se vădească în ei nici cel mai mic semn al plăcerii. J. aceasta exp lică op oziţia sa la atitudinea e x c e s iv ă a Fer. pe care le suferă. X II. altele sînt introduse însă din afară în noi. totuşi. W rzo l. p. G uy citează în fa v o a re a Sf. Această boală. 195. · dacă. Foarte strîns legate de carnea noastră. din cauza nepăsării. 50— 69 şi L.ţ V III. 2.

nestîrnite de un imbold natural şi deci neavînd cauzele în noi înşine. sau pentru alungarea viciilor. a ticăloşiei. contrar poruncii lui Dumnezeu. ceea ce a făurit el bun şi trebuitor pentru înlesnirea vieţii. iar fraţilor îngăduinţă ? Ştim cît de folositoare ne este chiar tristeţea. afirmăm că unele vicii se înfiripă fără nici o cauză naturală de mai înainte. adică dragostea de bani. menţionate mai sus. dacă cineva a voit să folosească spre uciderea celor nevinovaţi fierul cel rînduit pentru o slujire folositoare. ci după bunul plac numai al unei voinţe nesă­ nătoase şi rele. 22). Intr-adevăr. Intr-adevăr. şi mai f lesne de ocolit. arătînd lui Dumnezeu toată dragostea. este numărată printre celelalte păcate. şi ţinem să ne întristăm pentru profituri sterpe şi lumeşti. ori ne miniem fără folos. « este rădăcina tuturor re le lo r» (I Tim. cu atît mai bolnavă fac totuşi mintea odată ocupată şi stăpînită de ele şi cu greu o lasă să-şi mai redobîndeaecă sănătatea: şi asta se întîmplă. pornirile naturale ale cărnii. 10). şi devine vatră încinsă. sau ocolite. 6. am preferat să le întoarcem spre vătămătoare slujiri. 6. nu va fi făcut răspunzător El că. Acestea. l-a folosit celălalt pentru a aduce vătămare. Cu cît sînt mai uşor de ferit. pe atît de greu poate fi lepădată. Căci ea este izvorul şi rădăcina tuturor viciilor. 7. 10). cînd a apucat să pună stăpînire pe cineva. fie pentru că cei răniţi de asemenea vicii. ne-au fost altoite cu folos trupului nostru de Providenţă. întristarea cea după frica de Dumnezeu este foarte trebuitoare. nu pentru căinţa mîntuitoare. care.D U H U L IU B IR II DE A R G IN T 199 libertăţi de voinţă. aşa cum foarte uşor poate fi ocolită. nu împo­ triva noastră ci. ca. aşa cum este păcatul pizmei şi chiar al filarghiriei. Chiar înţepăturile mîniei. Pentru aceasta nimănui să nu i se para neînsemnată şi de dispre­ ţuit această boală. care puteau fi ignorate. 5. Deci. nu merită să atingă culmea desăvîrşirii. fie mai ales pentru că punîndu-şi templul virtuţilor pe o altă temelie. Totuşi. nu va fi găsit vinovat meşterul acelui obiect. să ne lăsăm stăpîniţi mai de­ grabă de virtuţi şi rîvne spirituale. . cum spune Apostolul : «C ă ci iubirea de arginţi». sau foarte uşor de biruit. după cum spune Apostolul : «C â ci întristarea cea după Dumnezeu aduce pocăinţă spre mîntuire. nu pot fi repede vinde­ cate. pentru refacerea neamului omenesc. deci pentru a7 i îmboldi pe oameni să-şi lase urmaşi. sînt contractate din afară. dacă. împotriva fraţilor noştri (Matei 5. 4. care odată modificată într-o simţire potrivnică. nu ne dăm seama că ne-au fost dăruite cu un scop foarte sănătos. Şi. nu pentru a se deda desfrîului şi adulterului. folosindu-ne rău de ele. indignîndu-ne împotriva viciilor şi rătăcirilor noastre. iar întristarea lum ii aduce moartea» (II Cor. d‘e nestins. fapte osîndite chiar prin autoritatea legii. şi foarte pierzătoare cea după lume.ne-au fost altoite în suflet de către Creator. dacă am spuis că aceste îmboldiri.

Căci. cu mintea prinsă în plasa unor asemenea gînduri. cele ce i se oferă în mînăstire nu sînt îndestulătoare şi abia pot fi îndurate de un trup sănătos şi robust. nu se poate sta prea mult timp într-un loc. va îndura necontenit. care n-ar putea fi suportate la bătrîneţe fără o sumă mai mare de bani. Prin urmare. îi zugrăveşte sub motive oarecum juste şi raţionale nece­ sitatea de a-şi pune deoparte sau de a-şi agonisi ceva bani. să răbufnească . sau pentru corabie. sau prin ce negoţ ar putea să-şi dubleze cîştigul. va trebui să moară în mizerie. strînsă la tinereţe. Atunci. şi ajungînd în sfîrşit în stăpînirea banului rîvnit. nu va putea pleca atunci cînd va voi şi. şi-l aţîţă cu atît mai înverşunat cu cît acum pune deoparte un mai mare cîştig. cu ce să-şi poată asigura o alta. Ce trebuie să facă. mai întîi ademenindu-1 spre o sumă mică. nu-i de ajuns. în sfîrşit. cîtă i se dă. în sfîrşit. Pe urmă. neliniştit unde şă-1 ascundă şi cui să-l încredinţeze. se chinuie mai amarnic şi mai înverşunat cum să-l sporească. pe care să-l folosească pentru nevoile trupului. ce să cumpere cu el. văzul inimii lui nu-i îndreptat spre nimic altceva. N ici o cre­ dinţă nu i se mai vede în clipa cînd i-a zlmbit vreo speranţă de cîştig. sau în mînăstire. Este apăsat apoi de o mai strivitoare grijă. o viaţă de munca şi de mizerii. de nici un furt . pe care s-o facă fără ştirea stareţului. dacă se iveşte vreo boală şi n-are puşi deoparte ceva bani. îşi făgăduieşte o viaţă lungă. de nici un jurămînt. decît de unde ar putea să cîştige bani. o mai lacomă foame de aur i se trezeşte în inimă. va trebuie să facă apel la ajutorul altuia. în momentul cînd această patimă va pătrunde sufletul slab în credinţă al vreunui monah. Căci. Aşa este prins în încolăcirea de şarpe bietul suflet. Vînzîndu-şi pe ascuns munca. îşi face socoteala. dacă nu se v g fi preocupat să aibă. nu fără jigniri. · nu mai şovăie să-şi calce cuvîntul dat. Cînd şi acest lucru i-a reuşit după dorinţă. Dacă n-a strîns nici un ban. în timp ce arde de dorinţa de a-şi spori cu o şi mai ticăloasă grabă această avuţie. strîmtorat de lipsuri.200 S F ÎN T U L I O A N C A S IA N 7. rău strînsă. se plînge el. De acum nu se mai înfioară de nici o minciună. odată cu sporirea banilor. iar dacă nu-şi va fi strîns bani pentru costul călătoriei. cu care să-şi aline suferinţa ? Ce-i dă mînăstirea este prea neînsemnat şi e foarte mare nepăsarea fâţă de bolnavi. fără nici un folos. beteşuguri multe şi felurite. Şi astfel. Lipsit de mijloace de trai şi tot timpul ducînd-o în sărăcie. cum să poată cîştiga măcar un dinar. se dezlănţuie o sălbatică lăcomie în el. nici îmbrăcămintea. Apoi îşi frămîntă mintea aprig să afle o muncă specială. el se aprinde înlăumtrul lui de o boală ce-1 sfîşie mai cumplit. bătrîneţi girbovite. Sţăpînit numai de dorinţa de cîştig. cu care să-şi poată lua cît mai iute zborul de sub disciplina mînăstirii.

nu voi zice. în locul lui Dumnezeu a preferat să privească şi să iubească chipuri de oameni săpate în aur. ajunge să fie numită chiar înctiinare la idoli sau la statui. urmă­ reşte să iasă de sub disciplina mînăstirii. şi. dar nici măcar umbra lor. se cufundă într-o stare din ce în ce mai ticăloasă.D U H U L IU B IR II DE A R G IN T 201 în vijelia unei mînii pierzătoare. Apoi cercetează cu grijă. şi nu stă în cumpănă să treacă peste măsura. slujind cu dăruire lui Dumnezeu. dacă trebuie să se supere sau să se mînie la anumite prilejuri. sau supunerii. gata acum să-şi ia zborul. nimeni. măcar că dispune de bani puşi pe ascuns la păstrare. Totuşi. aprinzîndu-se uşor. Din această cauză. se mînie de orice. şi. la care-1 obligă cinstea şi umilinţa. chiar după propria lui constatare. Avînd deci drept resurse ale nestatorniciei lui banii. va pieri îndată.declarat că ea este nu numai rădăcina tuturor relelor. după socotinţa bătrînului. 8. 5). nestrăduindu-se de aici încolo să mai păstreze. Observi deci la cită decădere l-a dus pas cu pas această patimă. cîrteşte împotriva tuturor treburilor. nu ia în seamă. Coborînd astfel treaptă cu treaptă. de aceea nu încetează să ticăloşească’ prin şuşoteli ascunse pe cît mai mulţi poate. declară el. Aurul şi speranţa de cîştig ajung să ţină loc de Dumnezeu pentru el în toate momentele. a . văzînd otrăvurile primejdioase ale acestei boli. socotindu-se dispreţuit ca un străin. care e cunoscut că n-are absolut nimic. cînd zice : «Ş i lăcomia — care este o închinare la id o li» (Col. nu se află numai aici. răspunde necuviincios la tot ce i se porunceşte. este dus spre prăpastie. pe care le impun nevoile mînăstirii. dacă din vina cuiva a pierdut vreun cîştig sperat. ca să nu se creadă că s-a lăsat tîrît de patima lui. ca un cal sălbatic nesupus frîului. dar chiar o închinare la idoli. uitînd de chipul sau înfăţişarea lui Dumnezeu. care. dragostei. se aprinde de o mai înverşunată mînie. nemaipăstrînd respect pentru. pe care. purtîndu-se cu nepăsarea unui oaspete sau străin. sau priveşte cu dispreţ cele ce. încît. Dumnezeu. ameninţă că n-o să mai rabde mult timp asta. De aici fericitul Apostol.* şi mîntuirea sa nu este legată numai de acest loc. nici singur nu-i mulţumit să plece. se plînge că nici chiar încălţăminte şi îmbrăcăminte n-are şi e indignat că i se dă prea tîrziu. Nemulţumit nici cu mîncarea zilnică. geme el. Nemulţumit de a fi silit să-şi pună mina la vreo muncă. murmură şi oftează la fiecare muncă. 3. vreuna din virtuţile umilinţei. 9. Dacă nu va pleca mai grabnic undeva. nici cu veşmîntul obişnuit. ar fi trebuit s-o păstreze nepătată în sine însuşi. ca nu cumva să pară că. prin glasul Apostolului. cu ajutorul cărora şi-a făurit un fel de aripi. Şi. Dacă. au nevoie de îndreptare în persoana lui. Dacă vremea vitregă i-a împiedicat plecarea pe uscat sau . i se aprobă vreunul dintre obiectele acestea mai întîi altuia.

Căci iubirea de arginţi este rădăcina tuturor rele­ lor. patima îl desparte de turmă şi. se însoţesc cu femei care vor trebui să păstreze cele rău agonisite sau păstrate de ei. şi cei ce au poftit-o cu înfocare au rătăcit de la credinţă şi s-au străpuns de multe dureri» (I Tim. face din el o victimă bună de pradă şi uşor de sfîşiat. nu se stăpîni să nu-i răspundă : «Dacă tu ai cu ce între­ ţine pe foarte mulţi. cu pri­ virea furioasă. răpit din obşte. o dată ce refuză să se călăuzească după acea povaţă a Apostolului. « voind să se îmbogăţească. stareţul său îl sfătui să nu se mai reîntoarcă la bunurile. se măguleşte cu desăvîrşirea. sînt duşi într-o prăvălire fără oprire spre moarte. 12. în speranţa unui cîştig. de care-1 vedea copleşit. să înceteze de a mai rîvni spre cele ce nici mai înainte nu le avusese. nemulţumiţi să stăpînească ei singuri banii.202 S F ÎN T U L I O A N C A S IA N pe mare. mînăstire. şi să se libereze de iubirea de argint. Cunosc pe unul. • 11. Monahul se aprinde astfel din ce în ce mai mult de flăcă banilor lui. pe care ori că nu-i avuseseră mai înainte. căci. de ce mă opreşti să am la fel ?». care mai înainte nu se îndupleca să facă munci uşoare în mînăstire. El crede că nu va găsi o altă satisfacţie a plecării şi o motivare a uşurătăţii lui. Ca o fiară sălbatică. şi de toate legăturile pămînteşti. 6. El. încît se rostogolesc pînă în fundul iadului. ca unele care cufundă pe oameni în ruină şi pierzanie. Nu-i mai îngăduie să respecte nici ceasurile de rugăciune. rădăcina tuturor relelor. nici măsura posturilor. ca «avînd hrană şi îmbrăcăminte. Unii. şi. negreşit nu va putea ajunge la purificarea de patimile sale. de care se lepădase. cu acelea să fim îpdestulaţi». pe care le dăruie mînăstirea în cumpătarea ei. care se pretinde a fi monah şi. acesta. şi nici să trăiască sub rînduiala acestui aşezămînt. Crezînd că-şi stinge dogoarea patimii cîştigînd. La primirea în mînăstire. şi-o aprinde şi mai mult. ceea ce este m rău. cad în ispita şi în cursa diavolului şi în multe pofte nebuneşti şi vătămătoare. nu-1 lasă să-şi îndeplinească nici îndatoririle unor acti­ vităţi oneste. a căror stăpînire nu-i mai dă pace de acum nici să rămînă în mînăstire. îi pusese deoparte. decît numai aruncînd blamul şi dezonoarea asupra mînăstirii. . alunecînd de aici spre adîncul prăpastiei. nici regula veghilor. 8 — 10). Atunci. Diirfpotrivă. sau să-şi satisfacă trebuinţele zilnice. este împins acum să mun­ cească zi şi noapte fără răgaz. numai să-şi poată sătura apriga patimă de bani. nu înce­ tează să-şi alimenteze şi să-şi ascută tristeţile. In atît de vătămătoare şi nimicitoare îndeletniciri se pierd. Dacă vrea să se cureţe de patimile de mai înainte. prins de legăturile acestora. în tot acest timp stînd cu inima la gură de nelinişte. 10. ori că la neferi­ cita intrare în.

Ghiezi. N u e bine să îm părtăşim oricui. nici bolnavilor nu le va putea fi asigurată îngrijirea cuvenită şi nici celor sănătoşi putinţa de a-şi păstra o sănătate desăvîrşită. A l doilea. ba dimpotrivă se acoperă chiar de lepră veşnică. 27). pe de altă parte. de care ar fi trebuit să se lepede plecînd din lume. a X lV -a . al celor ce năzuiesc ca acelea. tîrîndu-i de la început pe un drum rău şi vătă­ mător şi pornind strîmb. Cf. Bătrînii care au cunoscut nenumărate poticniri şi căderi ale multor monahi. 14. Negreşit. căzînd din intîmplare această carte în mîinile unora care nu par să fie îndrumaţi îndeajuns într-o astfel de vieţuire. Iuda. să fie dob in d ite cu o lăcom ie şi mai m are. Multe dintre acestea prezentate şi puse în relief de bătrîni. · al treilea este cel care. «C o n v o r b ir e a d u h o vn icea s că ». Am trecut sub tăcere. X I. Id e e d ezvolta tă în «C o n v o rb ire a d u h ovn icea scă ». îi înduplecă să adune avuţii. renunţînd la lum e nu îngăduie să fie lipsiţi de bogă-iile şi bunurile lor. nu-i lasă să se despoaie de toate bunurile lumeşti. sau am lăsat la o parte aceste lucruri. care trebuie aflate de fiecare numai cu sudoare multă şi cu rîvnă de a atinge treapta desăv îrş irii1 9 6 . de nenumărate ori aflîndu-le şi în noi. pe care nici vieţuind în lume nu le aveau . X V II. altul este acela care-i sileşte să redobîndească şi să îndră­ gească din nou bunurile de care se lepădaseră la retragerea din lume . orice învăţătură d u h o v­ nicească. să li se dezvăluie lucruri. A l tre ilea este cel ce îm ­ p inge Ia dorinţa de a cîştiga banii pe care nu i-au avut mai în a in te». nu temîndu-ne pentru obştea fraţilor. Făcînd-i să-şi pună deoparte banii sau bunurile. vrînd să dobîndească cele ce nu avusese mai înainte. învăţînd în tăcere şi leacurile şi cauzele viciilor care ne otrăveau. adică acela care amăgindu-i pe nenorociţii monahi.D U H U L I U B I R I I DE A R G I N T 203 13. pentru învăţarea tinerilor. Unul este acela a cărui alunecare am zugrăvit-o mai sus. Să nu i se pară nimănui cerinţele acestea drept lucruri fără rost şi supărătoare. ca şi cum ei înşişi ar fi fost tulburaţi de aceleaşi patimi. fără a fi înfăţişat mai întîi felul rănilor şi fără a fi cercetate începutul şi cauzele bolilor. cît mai ales ca nu cumva. C el d in ţii al celo r care. risip ite sau dăruite c elor săraci. V . 6 : «S în t trei felu ri de iubire de argint. nu le îngăduie să ajungă niciodată la desăvîrşirea evanghelică. pe monahii cu o spoială de credinţă şi care se tem cumplit de sărăcie şi de desconsiderare. . pe care trebuia să-l primească drept dar de moştenire de la stăpînul său. ne-am lecuit de ele fără să roşim' de ruşine. Chiar din Sfîntă Scriptură aflăm ca au fost osîndite nu cu o pedeapsă uşoară fiecare din aceste trei feluri de căderi. 197. fără discernăm înt. se înfăţişează sub trei chipuri1 9 7 . au expus de obicei în sfaturile lor aceste lucruri şi altele cu mult mai numeroase. în urma blestemului stăpînului său (IV Regi 5. nu numai că nu s-a învred­ nicit să aibă harul profeţiei. Această boală osîndită de toţi părinţii noştri sub acelaşi blestem. voind să redobîndească banii de care se lepădase mai 196.

după parabola evanghelică. 62). tot aşa şi în cazul acesta. însă «N im en i nu poate sluji şi lui Dumnezeu şi lui Mamona » (Matei 6. nevrednic s-o sfîrşească printr-o moarte obişnuită. Căci «mai bine să nu făgăduieşti. 20. cere pace. pe care. 4). 8) — şi gîndindu-ne. încă fiind departe. Prin urmare. pe care. care ne dau asalt. în acord cu părerile lor. se tem să se rupă de bunurile pămînteşti. Prin această motivare strîmbă. 65). Iar Anania şi Safirj. stăruind fără credinţă în această vieţuire. ce poate fi mai limpede decît această mărturie ? Oare Scriptura nu arată clar preferinţa ei. 16. Mă rog. V e z i supra. păstrîndu-şi o parte din cele ce avuseseră. se bucură să falsifice cuvîntul Apostolului şi mai ales al Domnului. căci nimeni cu inima îndoielnică nu poate lupta în războaiele Domnului. ajunge a-L trăda pe Domnul şi pierde astfel nu numai treapta de apostol. şi nici să nu-şi ia un nume nemeritat. 9. 5). Admirabil este tabloul în care se înfăţişează venirea celui cu zece mii de oşteni şi a celui cu douăzeci de mii. şi-a încheiat-o punîndu-şi capăt zilelor (Matei 27. 5). Nepotrivindu-şi viaţa şi înţelegerea după sensul Scripturii. la fel li.204 S F ÎN T U L I O A N C A S IA N înainte. decît a lua» (Fapte 20. cum este şi inima lu i» (Deut. să abată şi pe alţii de la desă­ vîrşirea evanghelică şi să le aducă slăbire prin teama lor necredin­ cioasă ?. să plece şi să se întoarcă acasă. răstălmăcind-o.3— 34. dar chiar viaţa. prin graiul Apostolului (Fapte 5.'că cel ce vine la luptă cu zece mii de oşteni. ei socotesc că i se scade tăria acelui cuvînt 198. dar biruiţi din nou de necredinţă. sînt pedepşiţi cu moartea. urmîndu-L pe Hristos. decît al virtuţilor. care luptă pentru apăra­ rea noastră. acelora li se porunceşte ca ieşind din luptă să se reîntoarcă la casa lor. Celor ce spun că s-au lepădat de lume. mai bine nici să nu se apuce a se retrage din lume. — de vreme ce «bărbatul îndoielnic este nesta­ tornic în căile sale» (Iacob 1. susţinînd că este scris : «M oi fericit este a da. decît. 5. 24). se reco­ mandă în Deuteronom : «Dacă cineva este om fricos şi puţin la suflet. 8). să se vire într-o mai mare primejdie. nu se poate lupta cu regele care vine cu douăzeci de mii. Astfel de oameni încearcă să motiveze prilejul lăcomiei lor de mai înainte. ca să nu facă fricoase şi inim ile ir aţi lor. Căci mai mare este numărul patimilor. ca nu cumva prin îndemn şi pildă ticăloasă. şi «N im en i care pune mina pe plug şi se uită îndărăt. şi să-l coboare la dorinţele lo r l98. C artea a V -a. punînd-o sub un fel de autoritate a Sfintelor Scripturi. 15. decît să nu împlineşti ceea ce ai făgăduit» (Eccl. să nu iasă ia luptă. ca astfel de oameni nici să nu încerce a intra în această tagmă monahală. . nu este potrivit pentru împărăţia lui Dumnezeu » (Luca. vor să-i modifice înţelesul după dorinţa lor pătimaşă. şi de aceea. 3.

21). 11. Căci ei au binevoit şi ei sînt datori faţă de aceştia. sau ei înşişi l-ar fi dovedit mai de folos ? însă toţi. precum am poruncit bisericilor Galatei. zice : « Acum însă mă duc la Ierusalim spre a le iace slujire stinţilor. lepădîndu-se împreună de toate bunurile lor. chiar de neam mai de sus. du-te şi vinde averea ta. 15. Despre cheltuiala necesară pentru aceştia. dă-o săracilor. «ş i aduceau preţul celor vîndute şi-l puneau la picioarele apostolilor» (Fapte 22. care aveau ţarini sau case. strîngînd cît poate. revarsă şi asupra altora din belşugul lor. Acestora le rămîne numai attî . dacă. cînd chiar el mărturiseşte că. mai bun acest lucru. 28) — n-ar fi putut să-şi asigure cele de trebuinţă trupului din propriile lor mijloace de trai. după rînduiala acestei lumi. dacă doresc să îmbrăţişeze cu adevărat viaţa de monah. nepăstrînd nimic pentru ei din acestea.D U H U L IU B IR II DE A R G IN T 205 al Domnului. şi vei avea comoară în cer . 27). datori sînt şi ei să le slujească în cele trupeşti» (Rom. declară el. în ziua întîi a săptămînii (duminica) fiecare dintre voi să-şi pună deoparte. Sub acest pretext sînt de părere ei că nu trebuie să-şi lepede averile. dacă s-ar fi judecat. căci dacă neamurile s-au împărtăşit de cele duhovniceşti ale lor. scriind fericitul Apostol către Romani. în frig şi în lipsă de haine» (II Cor. nemaipunînd deoparte nimic din cele de care s-au rupt. sprijinindu-se pe bogăţiile lor. n-a fost de neam de jos. 17. dupâ demnitatea de cetăţean roman prin naştere. aşa să faceţi şi voi. apoi vino şi urmează-Mi» (Matei 19. sau. atunci să împartă şi să se lepede de toate şi. se simt ruşinaţi să primească odată cu Apostolul slăvită sărăcie pentru Hristos. de către Apostoli. bineînţeles ei înşişi mai fericiţi. mai înainte de sosirea lui acolo. La fel. dacă ar fi judecat că acest lucru era mai folositor pentru desăvîrşire. cei din Ierusalim. le vindeau pe toate. fiindcă toţi. nici cu traiul cumpătat al mînăstirii. Şi către Corinteni purtînd grija acestor sfinţi. sau mai bine să recunoască totuşi că se înşală singuri şi că. la fel îi îndeamnă. declarîndu-se. să se laude cu Apostolul « în foame şi în sete. sau din strânge­ rile de bani de la neamuri. ca. le arată slujirea lui adusă acestora şi. pe care rînduise să le-o trimită acelora pentru nevoile lor : «C ît despre strîngerea de ajutoare pentru sfinţi. Ca şi cum Apostolul n-ar fi putut să trăiască la fel din aver lui de mai înainte. făcîndu-le un în­ demn delicat spre strîngere de danii.· în acelaşi timp. ba. au preferat să trăiască din muncă proprie. rezemîndu-se pe bogăţiile de mai înainte. n-au renunţat la această lume. 25— 27). şi nu vor să se împace nici cu munca mîinilor lor. care spune : «Dacă voieşti să iii desăvîrşit. Căci Macedonia şi Ahaia au binevoit să iacă o strîngere de ajutoare pentru săracii dintre siinţii de la Ierusalim. ca să nu facă strîn- . să facă o colectă mai cu rîvnă.

2. pentru ca să-i stârnească la o colectă mai bogată. 4. totuşi sînt un mare cîştig. pus în lanţuri şi închisori. sau sînt mai au primit. 2. sä ducă darul vostru la Ierusalim». Pentru că şi în Tesaldnic mi-aţi trimis ca să am cele trebuitoare» (Filip. 16. rupîndu-se «de la pîngărirea idoj^or şi de la desfrîu şi de la animale sugrumate şi de la sînge» (Fapte 15. 10). 10). fiindcă s-au găsit la ei bunuri. adaugă: «şi. cei socotiţi a li stîlpi. credinţa în Hristos fericiţi cei care. n-au vrut să-şi mai reţină nimic din propriile lor averi ? (Cf. totuşi nu refuza nici grija şi preocuparea faţă de săracii din Ierusalim. care. mi-au dat mie şi lui Barnaba dreapta spre unire cu ei. Iar cînd voi veni. lepădîndu-se pentru Hristos de toate bunurile lor. Numai să ne aducem aminte de săraci» (Gal. din cap. 1 — 4). zicînd: Ceea ce tocmai m-am silit să fac» (Gal. se oferiseră sărăciei de bună voie : «Ş i cunoscînd harul ce mi-a tost dat mie. pentru ca noi să binevestim la neamuri. 11. din care să-i fi împărţit şi lu i199? Numai un nebun ar cuteza să spună aşa. nemaiajungînd din această pricină să-şi agonisească cele necesare traiului. Matei 9. au născocit motivarea de a poseda bani. nici o Biserică nu s-a unit cu mine. iar către Filiperfl : «Dar şi voi ştiţi. aduşi de curînd la credinţă din rîndurile păgînilor. zicînd : « Căci lipsa mea au îm plinit-o fraţii veniţi din Macedonia» (II Cor. decît voi singuri. însuşi fericitul Apostol. care şi aceştia din Tesalonic vor fi mai fericiţi decît Apostolul. pe cei pe care îi veţi socoti. declară că a primit de la fraţii veniţi din Macedonia ajutorul trebuincios. dar care socotea Apostolul. păstrîndu-şi bogăţiile. Acest lucru mărturiseşte că l-a îndeplinit cu toată grija. C ei care interp retează fals învăţătura că « e mai fe ric it a da d e cît a pri . cînd am plecat din Macedonia. 16. dacă dania voastră va fi astfel. împlinind cuvîntul Evangheliei şi purtând zilnic crucea Domnului. Petru şi loan : deşi el îşi lua auspră-şi predica la neamurile păgîne. care. vor merge cu m ine» (I Cor. că la începutul Evangheliei. 15— 16). 9 — 10). tocmai asupra acestui lucru s-a înţeles cu Iacob. pe aceia îi voi trimite cu scrisori. 199. adică. de se va cuveni să merg şi eu. Şi către Galateni scriind. dacă măcar. . zice el. lacov şi Cheia şi loan.206 S F ÎN T U L IO A N C A S IA N gerea abia atunci cînd voi veni. Filipenilor. încît sa merite să le fie dusă şi prin participarea mea. cînd era vorba de dat şi de primit. 9). neputînd să se ridice la desăvîrşirea evanghe­ lică stăteau încă lipiţi de bogăţiile lor. sau împiedicat de truda umbletului. După socotinţa celor ce. Deci care sînt mai fericiţi ? Oare cei care. 20). în spoiala lor de credinţă. iar ei la cei tăiaţi împrejur. Şi. mărturiseşte că împărţind cu apostolii slujba propovăduirii.

dacă dorim să ne întrecem după regulă. i-a zis el.. totuşi şi-a păstrat o parte din bunurile sale. nü-i posjbil să nu se aprindă mai departe de văpaia unei dorinţi şi mai mari. . sub imboldul necredinţei. oricît de mică. totuşi înseamnă şi o oarecare consolare pentru cei învinşi de un adversar robust. pe atît de ruşinos şi deplin de ocară este a fi birut de el. care. însă dimpotrivă. (D eci este învăţătura obişnuită a « Apophthegm elor Pă rin ţilor»). spus unui oarecare Syncletius. Iar aceasta zicea.». a cărui conştiinţă nu va fi pîngărită. precum se spune. învinsul este cufundat într-o mai înjositoare ruşine şi într-o ocară mai grea chiar decît paguba suferită. în Patericul tradus în rom âneşte citim la litera A (A n ton ie.. pe cit de uşor poate fi biruit. mergînd pe urmele acestora. Deşi el declara că a renunţat là această lume.. De aceea. dacă duşma­ nul este prizărit şi înfruntarea fără vlagă. să nu ne împăcăm nici noi cu propriile noastre judecăţi. 201. Zis-a bătrînul : Pu n i sînt cu ad evărat dar ograd a (curtea) lo r n-are uşă şi cel ce v o ie ş te intră în rraj d şi d ezlea gă asinul. dacă vrem să ascultăm de preceptul evanghelic şi să fim imitatorii Apostolului şi ai întregii Biserici primare. dincolo de durerea umilirii. Ostaşul lui Hristos va fi biruitor. dar nu-1 cunoşteau fraţii. atîta timp cît duhul cel rău nu va fi semănat în inima lui porniri spre această patimă. 20. şi geamăt în durerea victoriei. A fi striviţi de unul puternic. să nu mai păstrăm. încît.. De 200. ci să tindem spre o aşa disciplină şi regulă de v ie ­ ţuire în mînăstire. «Ş i pe senatorul Syncletius l-ai pierdut. A v v o . să alungăm din inimă şi acest duşman primejdios. nici chiar de o para. Hrana zilnică rămîne să ne-o agonisim prin munca noastră. oricîtă durere este în umilire. O biruinţă desăvîrşită şi un triumf definitiv va dobîndi monahul. şi nici pe monah nu l-ai aflat» m . Căci cel atras de o sumă. odată ce lăcomia a prins rădăcini în inima lui. A zis şi bătrînului : Buni fraţi ai a flat cu tine. Şi acest episod se găseşte în « A p o p h th e g m e . care în vremile noastre sînt urmaşii virtuţilor şi desăvîrşirii aces­ tora. Prin urmare. şi chiar ferit şi la adăpost de orice asalt al lăcomiei. nu cu banii puşi deoparte. în luptele duhului. i le le a g r ă ie s c ». li după ce au v e n it la A v v a . prin istovirea trupplui şi spunere. 20) : «O a re c a ri fraţi s-au dus de la Schit la A v v a A n to n ie şi intrînd în tr-o corab ie să m eargă la el.D U H U L IU B IR II DE A R G IN T 207 18. despre a cărui credinţă amorţită am mai vorbit. sau ai Părin­ ţilor. sa căutăm a nu ne mai amăgi singuri. rupîndu-ne cu adevărat de această lume. 21. refuzînd să se întreţină din munca braţelor şi să ajungă la adevărata umilinţă prin sărăcie. însem nînd că c e le ce v in în gura lor. =u aflat pe un b ătrîn c a rele şi e l v o ia să m eargă la el. episcopul Cesareei. nimic din cele ce am dispre­ ţuit 2 0 0 . făgăduindu-ne desăvîrşirea evanghelică după această călduţă şi nenorocită stare de credinţă. Dimpotrivă. 19. N e stau în faţă cuvintele Sfîntului Vasile. le-a zis lo r (A n to n ie ) : Bună to vă răşie aţi avut pre bătrînul acesta.

oricît de atenţi trebuie să fim în general la capul şarpelui. tot astfel. de l-a convins să vîndă pe Răscumpărătorul lumii şi Mîntuitorul neamului omenesc. dacă dorinţa de a-i avea stăruie în noi. complăcîndu-se în lipsă. Deci să ne silim să nu se risipească în van cîştigul ostenelilor noastre. să-şi pună frîu patimii lui aprinse. Este o pildă destul de clară şi înfricoşătoare a puterii tiranice. în sfîrşit. 23. ci constrîngîndu-se cu durerea inimii să poarte povara la care e obligat. aici însă mai ales se cuvine o veghe şi mai trează (Geneză 3.208 S F ÎN T U L I O A N C A S IA N aceea. ca doar. şi nu s-ar fi obişnuit să-şi însuşească pungile încredinţate lui (loan 12. Căci este un lucru dureros să înduri urmările sărăciei şi lipsurilor şi să pierzi roada atîtor stră­ danii din vina unei voinţe bolnave. chiar în toate felurile de păcate. poate suferi cineva de boala lăcomiei de avere şi să nu-i aducă nici un folos sărăcia. a cărei alungare dă în mod obişnuit mai mult drept la cunună înaintea lui Dumnezeu. va stîrni incendii mai aprinse. cu treizeci de arginţi ! Acesta n-ar fi alunecat niciodată pînă la o atît de josnică trădare. Chiar fără a avea bani. pot fi osîndiţi la un loc cu cei avari chiar cei foarte lipsiţi de bani (Matei 5. Prins în plasa lăcomiei. într-o cît de adîncă prăpastie l-a împins. Vrei să afli cît de primejdioase şi nimicitoare lăstare dă această patimă. 61). cum am mai spus. oricît de mult ar agonisi. 29) : căci le-a lipsit acestora prilejul de agonisire. după ce Iuda a primit pungile destinate ajutorării săracilor. Odată pătruns în inimă. nu ne va fi de nici un folos a nu avea bani. lor. dacă nu s-ar fi molipsit de boala patimii de bani. 22. săturîndu-se în fine de belşugul banilor. dacă n-a fost în stare să-şi stirpească această patimă. cum l-a dus la pierzanie cu otrava lui acest şarpe. nu-i mai în­ găduie să respecte nici o regulă a onestităţii şi nu se simte sătul cu nici un cîştig. cel socotit în numărul apostolilor. lăsate în seama lui. decît constrîngerea. i se pune capăt acestei patimi dezlănţuite. după simţământul şi mintea. care. odată ce a robit sufletul cuiva. nu ca urmare a virtuţii. şi cum se dezvoltă într-un frunziş de tot felul de vicii. Aşa cum declară cuvîntul evanghelic. Căci trebuie evitate nu atît efectele lăcomiei de bani. Căci nu prin bogăţii. 24. al cărui cap n-a vrut să-l stri­ vească la vreme. că pot fi în păcatul desfrînării chiar cei cu trupul nepîngărit. Pentru aceasta trebuie nu numai să ne ferim de a fi în stăpînirea unor sume de bani. cît mai ales stîrpită din rădăcini patima de bani . ci prin sărăcie. nu şi pofta. hrănindu-se din proprla-i substanţă. atîta bănet i-a învăpăiat inima de o sete şi mai arzătoare . dar chiar şi dorinţa după ei s-o alungăm cu totul din suflet. spre pieirea cui le-a lăsat să răsară. 15). dacă nu va fi stîrpită din rădăcini ? Uită-te la Iuda.

ci numai de virtutea sărăciei. te cobori să mai iei din casa ta ceva din cele ce. De aceea. prin acelaşi glas al Domnului. Această pildă clară ne arată că. pedepseşte cu moartea pe Anania şi Safira. totuşi. '. 2. vinde averea ta şi o dă săracilor şi vei avea comoară în cer şi vino şi urmează-Mi» (Matei 19.4 — S fîn tu l lo a n C asian .D U H U L IU B IR II DE A R G IN T 209 pînă într-atît. cel dinţii dintre apostoli. dacă din dorinţa desăvârşirii. să fii declarat nepotrivit pentru împărăţia cerurilor (Luca 9. ci ajunse să-L vândă pe Domnul. la ce trebuie să se aştepte cei ce doresc să strîngă bani nemaiavuţi nicicând. nu-şi poate pune frîu lăcomiei de a avea mai mult. 27). 2. A n a n ia şi Safira sînt greu osîn diţi de S fîn tu l C asian «C o n v o rb ire a d u h o vn icea s că » a X V III-a . pentru păcatul trădării Domnului. ci. cel ce posedă ceva. 21). ai urmat lui Hristos. au ascuns o parte din ele. asemănîndu-se cu Ghiezi (IV Regi 5. şi. încercând să le cruţe pe cele proprii. sînt găsiţi bogaţi înaintea lui Dumnezeu ? 26. aşezat pe acoperişul slujirii Evangheliei. 62) ? De ce. V II. în ambele cazuri. amîndouă lăstărind din aceeaşi crimă : -lăcomia de bani. lăsînd toate. în­ cearcă să reţină ceva din ce trebuiau să dea cu credinţă Apostolilor. ai dispreţuit mai înainte ? 202. Care-ţi spune : « Du-te. fireşte. s-a pronunţat o atît de aspră sentinţă. că. te uiţi îndărăt. orice suflet atins de patima lăcomiei de bani. de frica tot a sărăciei. sfîrşitul este acelaşi. iar aceştia au primit moartea pentru minciună. Deşi urmările faptelor lor par în adevăr deosebite. poftind după banii fără valoare ai acestei lumi. care. cită asemă­ nare între vinovăţie şi pedeapsă ! Lăcomia îl duce la trădare pe primul şi la înşelăciune pe ceilalţi. aici se sădeşte crima minciunii. Şi în această privinţă. prin înclina­ rea lor spre lăcomie. fugind de sărăcie. lămurit de aceste pilde şi ştiind. supra. Iuda s-a dat morţii de bună voie. în sfîrşit. nestăpâniţi de dorinţa de agoniseală. fiindcă îşi puse­ seră deoparte ceva din avutul lor. se acoperă de lepra spirituală a viciilor şi este socotit întinat în faţa lui Dumnezeu printr-un veşnic blestem. pentru ca. dacă împotriva unora. despre oare aţn pomenit mai sus 3(0. urmează osîndirea la moarte. V . 14. izvorâtă tot din lăcomie. simulând sărăcie în faţa oamenilor. Acestei patimi dezlănţuite nu-i mai ajunge nici grămada tuturor bogăţiilor. Primul. dorea să cîştige ceea ce lepadase ceilalţi. încît nu se mai mulţumii să sustragă pe ascuns pungile. Prin urmare. iar înăbuşirea acesteia nu depinde de o sumă mai mică sau mai mare. 25. punînd mina pe plug. Acolo este trădat adevărul. ca cei care. s-au molipsit de boala necurată a leprei. Aceştia. sînt aflaţi leproşi la duh şi minte. n-au umblat după bunurile altora. sau să împartă în întregime fraţilor : în ambele cazuri. 27. de ce.

5). îngrozindu-ne de pedeapsa şi sfîrşitul lui Iuda (Matei 27. 5. dar nici să mai rămînem sub rînduiala mînăstirii. nici un sărac să nu se întristeze de asta. Negreşit. printr-o binefacere a Domnului ai fost pregătit astfel să alergi mai slobod spre El. ca nu cumva ziua Domnului venind pe neaşteptate. Deci. «avînd hrană şi îmbrăcăminte. şi îndură cu mărinimie orice jignire venită lui de la alţii. să găsească conştiinţa noastră pătată chiar de un singur obol.210 S F lN T U L IO A N C A S IA N Odată stabilit în ogorul şi în lucrarea virtuţilor. de care te-ai despuiat la plecare ? Dacă. 31. care pentru lăcomia de bani este pedepsit cu chinul necurmat al leprei. ca «un fur» (II Tes. Oricine şi-a stîrpit din rădăcină orice dorinţă de a poseda ceva. în această noapte. care nu este în stare să aducă supă­ rare nimănui. Totuşi. 8). dacă nu vom pune mai întîi pe o temelie puternică virtutea răbdării. Nu vom putea păstra neatinsă această virtute. 20). decît numai rămînînd în mînăstire. Dacă toate roadele renunţării noastre la lume ajung zadar­ nice. ne va putea fi adresat şi nouă acel cuvînit spus bogatului din Evanghelie. cu mult mai puţin eşti obligat să agoniseşti ceea ce nici mai înainte n-ai posedat.30. ştiind neîndoios că mai tîrziu nu vom ii în stare să stingem focul stîrnit în noi nici de cea mai mică scînteie. decît din umilinţă. după cuvîntul Apostolului (IT im . biruinţa desăvîrşită asupra patimii de bani este a nu în­ gădui să stăruie în inima noastră nici cea mai slabă flăcăruie pentru o oricît de neînsemnată para. La fel. 4). dimpotrivă. prin glasul Domnului : « Nebune. . v oi cere de la tine sufletul· tău. nici mai înainte nu-i aveam. vom fi mulţumiţi cu atît». dealtfel. îndurînd sărăcie. să fim cu mintea trează. 29. Chiar fără să'ne gîndim deloc la ziua de mîine să nu îngăduim niciodată să fim dezrădăcinaţi din mînăstire. căci nu-i om care să n-aibă ce părăsi. Păstrînd deci vie în noi amintirea condamnării lui Anania şi a Safirei (Fapte 5. 5). şi cele ce ai pregătit ale cai vor fi ?» (Luca 12. Să ne temem şi de întâm­ plarea lui Ghiezi (IV Regi 5. ferindu-ne să agonisim banii pe care. Acest lucru. 6. . Pentru toate acestea. nefiind împiedicat de lanţurile nici unei bogăţii. să ne înfricoşăm a mai păstra ceva din ce-am făgă­ duit să părăsim cu totul Ia plecarea din lume. a renunţat la toate bunurile lumii. 27). unde. să ne păzim din răsputeri de a mai recîştiga banii de care ne-am lepădat odată. gîndindu-ne la condiţia naturii noastre fragile şi trecătoare. n-ai avut nimic de părăsit. care nu izvorăşte din nimic altceva. în nici un chip nu ne este admis să-l savîrşim. de ce te reîntorc! căutînd să te încarci cu avutul. 28.

15) C h iar L e g e a V e c h e o preşte nu n u ­ m ai să pui la lu crare m înia. Cît timp stăruie în inimi. Nici părtaşi la viaţa adevărată şi păstrători statornici ai dreptăţii . 3) D e sp re însu şirile atribuite persoanei lui Dum nezeu. ci de pu terea naturii îm p o triva păcatu lu i m îniei. în ă b u şire a m îniei conform ce trebu ie com paraţi cei care d o ar atunci sînt calm i. 8) D u p ă ce p ild e ei sănătoase. nici să ne bucurăm de văzul unei sublime contemplaţii şi nici să dăm sfaturi înţelepte altora. 22) L e acu rile cu care putem d e z ră d ă ­ cina m înia din inim ile noastre. dar ch iar s-o gîndeşti. 18) M in a ţi de ce dorinţă trebu ie să c ă ­ utăm pu stiu l şi ce fe l de oam eni să p le ­ ne ale este folositoare ce acolo. 16) Z a d a rn ic ă este re trag erea din lum e trebu ie să înţelegem sim ţăm inte cele ce a acelora. 20) D e sp re m înia care trebu ie se adm isă să E van gh eliei. orbindu-ne mintea cu vătămătoarele ei întunecimi. 14) D e sp re reîm p ă care a cu fratele. cîn d n u -i su p ără de v r e r e a altuia. 21) D a că la ce le scrise în E v a n g h e lie : spune « O ricin e se m înie îm p otriva fratelui său». s o a re le care nu ap un ă peste m înia noastră. 7) La mînia. 13) N ic i ch iar m înia de o clip ă nu -i îngădu it să fie păstrată. 9) D e sp re 10) D e sp re îm potriva no astră înşine. 11 ) D e sp re cei a că ro r m înie nici chiar ia ap u su l so a re lu i n u -şi a flă potolire. trebu ie acceptat ad a o su l « fără m o tiv ». blîn d eţe i se cu v in e m onahului. cu toate r e ­ le le cărora le d ă n aştere această patimă. de v re m e ce se sp u ­ ne că D u m n ezeu În su şi se mînie. oare trebu alungată cu totul din suflet. A patra luptă o avem de dat împotriva mîniei. nu vom putea ajunge nici să judecăm cu dreaptă chibzuinţă. după obişnuinţa noastre. 19) C u fericitului D a v id nimeni. 6) D e sp re în v e rşu n a re a d reaptă sau n e ­ dreaptă a m onahului. 4) Cum trup Ii citim că lui D um n ezeu C e l veşn ic şi fără sînt atrib u ite şi m ă­ d u la re om eneşti. ne este în g ăd u ită m înia pentru u rm ările ce num ai 1. 2) D e sp re cei ce spun că m înia nu este vătă m ăto a re d a că ne m iniem îm potriva ce lo r ce păcătuiesc. 17) Liniştea inim ii n oastre nu trebu ie să de p in d ă noastră. pentru otrava ei ucigătoare. 5) Cită. care nu se dau înapoi de la re le le apucături.CARTEA A OPTA DESPRE DUHUL M lN IE I Capitolele 1) A l p a tru le a ră z b o i îl av e m de dat 12) S u p ărare a sau m înia să şi-o curm e fiecare în m om entul cîn d i se îm plineşte ceea ce doreşte.

cunoscîndu-L. De pildă. 9). Doamne ?» (Ps. nici cu urgia Ta să mă ce rţi» (Ps. c a re a condam nat şi u rm ărit şi p e origenişti. şi cel aprig săvîrşeşte multe păcate» (Pilde 29. se grăbesc să-i micşoreze vina. II. îl dispreţuiesc. « căci bărbatul mînios este necinstit» (Pilde 11. 12). N ici la un sfat înţelept nu vpm fi în stare să ne ridicăm vreodată. 20). 25). 120.212 S F ÎN T U L IO A N C A S IA N nu vom mai rămîne. 8). cele ce se spun despre Dumnezeu trebuiesc luate în însemnarea lor trupească şi strimtă. dar să mai încapă în noi lumina duhului şi a ade­ vărului ! Căci zice Scriptura : « Turburatu-s-a de mînie ochiul meu» (Ps. deci şi doarme. printr-o netăgăduită interpretare a Scripturilor. 105. 30. vrînd să li se îngăduie oamenilor o aşa boală ucigă­ toare. 4). fiindcă «cel iute la mînie săvirşeşte nebunii» (Pilde 14. susţin că nu este greşit a ne mînia pe fraţii care cad în vreo greşeală. cînd se spune : «Deşteaptă-Te. nu cu mînia Ta să mă mustri pe mine. de vreme ce se spune că chiar Dumnezeu se. cînd zice : « Cerul este scaunul M eu şi pămîntul aşternutul 203. « Pentru că mînia sălăşluieşte în sînul celor nebuni» (Eccl. 6. N ici la adăpost de turburări primejdioase şi feriţi de păcate nu vom putea fi. oricît de desăvîrşiţi şi vrednici de respect am fi socotiţi de toată lumea : «C ă ci mînia omului nu lucrează dreptatea lu i Dumnezeu» (Iacob 1. cum este acel pasaj : «Ş i S-a aprins de mînie Domnul împotriva poporului Său» (Ps. Dacă într-adevăr. fie împotriva celor ce nu vor să-L ştie.» X. 7). 25). 1). pentru ce dormi. 43. N ici cinstea gravă. oricît de nobili şi cinstiţi am fi prin privilegiul naşterii. încercînd să aducă îndreptăţire acestei foarte primejdioase boli sufleteşti. In «In tro d u c e re » am am intit o sîn d irea an tropom orfiştilor m onahi de P atr h u l T e o fil a l A le x a n d rie i. oricît de severi şi plini de adîncă ştiinţă am părea. N ici parte de adevărata înţelepciune nu vom avea. Ei nu înţeleg că. 3. Am auzit pe unii care. dar nici viaţă fără de moarte nu vom putea dobîndi. pe care o întîlnim de­ seori chiar la oamenii acestui veac. 1). chiar de am trece de înţelepţi în ochii tuturora. 7. zicînd : «Doamne. fiindcă « un om mînios aţîţă cearta. d u h o v n . III. . 40). chiar dacă nici o nelinişte nu ne vine din partea altora. oricît de prevăzători s-ar părea că sîntem judecaţi de oameni : «C ăci mînia îi pierde chiar pe cei prevăzători» (Pilde 15. 2. n-o putem în nici un chip cîştiga. aduc nemărginirii divine şi fîntînii întregii curăţii jignirea unei patimi trupeşti2 0 3 . Sfîntu l C a sia n ap ro fu n d ea z ă p ro b lem a în «C o n v . sau cînd se roagă profetul. Nu vom fi în stare să păstrăm nici cîrma dreptăţii ajutaţi de un ascuţit discernămînt al minţii. fie contra celor care.înfurie şi se mînie. şi stă în picioare şi se aşează. Tot asemenea se zice despre El : «Iată. adică după literă. nu va dormita şi nici nu va adormi Cel ce păzeşte pe Israel» (Ps.

degete. şi ce va tre­ bui să săvârşim sau gândim. fără a-i scăpa nimic din cele ce săvârşim. «C e l ce singur are nemurirea şi locuieşte întru lumina cea neapropiată » (I Tim. necuprins. este mai presus de toată zidirea. tele m inds tireşti» I V . şi în « A şeză mir. Şi braţul este semnul puterii şi cârmuirii. In menţionarea mîinilor. deci cu păr. Printr-o imagine de acest fel. ci intr-un chip demn de Dumnezeu. care-i străin de orice patimă . tot aşa şi tulburarea furiei sau a mîniei nu i se poate alătura acelei naturi veşnice. care se adresează de obicei cu blîndeţe simţirilor tainice ale sufletului nostru. care vede şi cercetează toate.. mai presus de minte. trebuie să înţelegem însuşirile mai presus de fire ale lui Dumnezeu şi nemărginitele Lui lucrări. 16). ca de pildă înfăţişarea membrelor. afirmaţie nelegiuită. fără a săvîrşi un grozav sacrilegiu faţă de Cel pe care autoritatea Sfintelor Scripturi ni-L înfăţişează ca nevăzut. fără a comite o mare blasfemie. în imaginea gurii.DESPRE D U H U L M IN IE I 213 picioarelor M e le » (Isaia 66. va trebui să se considere că Dumnezeu este alcătuit din membre cu înfăţişare trupească. a membrelor. 6. De pildă. Sfîntul C a sian d e zv o ltă în « C o n v o r b ir i d u h o vn ic e şti» m ai ales în a V U I III— V şi în a X I V . de negrăit. cap. mîini şi braţe. fără de început şi mai înainte de vreme. X I. care nu se pot face înţelese decît prin aceste numiri obişnuite ale membrelor. care sînt prezentate ca cele ale unei fiinţe cu chip şi alcătuire omenească. vom recunoaşte înţelepciunea şi lucrarea prin care El însuşi este şi Creatorul şi Ziditorul a toată făptura. Trec peste necunoaşterea şi uitarea. 77. Prin urmare. vom putea cunoaşte nemărginirea privirii Sale. Tot aşa. care « mâsoarâ cerul cu palma şi pământul ii cuprinde în pumnul L u i» (Isaia 40. . Dacă am vrea să le admitem pe acestea luate în sensul mărginit al literei. II putem considera drept judecătorul şi osînditorul tuturor 204. nări. 4. adică după josnica patimă' omenească. 34. aşa cum nu pot fi interpretate asemenea expres după literă2 0 4 . nepătruns. Scripturi d u p ă Ş co ala alex an d rin ă. ochi şi faţă. nu trebuie să înţelegem αντρόπαθώς . pe care Ie întîlnim deseori presărate în Sfintele Scripturi. ca sa trec sub tăcere celelate. şi se îmbată cu vin. simplu şi fără alcătuire. sau cel care a vorbit la fel părinţilor noştri şi profeţilor. le stăpîneşte şi le diriguie şi. de care trebuie să ne ţinem departe. părul alb ce altceva poate arăta decît adânca existenţă şi ne­ mărginire în timp a divinităţii. trebuie să recunoaştem cuvîntul Lui. prin care pe toate le sprijină. cînd se zice : «Ş i S-a deşteptat Domnul. m etoda interpretării Sf. 1). în cea a ochilor. cînd se face menţiune despre El. 71). 12). ca un viteaz ameţit de v in » (Ps. pîntece şi picioare. · în felul acesta. cînd citim despre mînia sau furia lui Dumnezeu. ca cel ce doarme. care.

Aşa. goate de o mai uşoară fierbinţeală. monahul. Pentru trebuinţa de acum. după o examinare şi cumpănire dreaptă. să vindece suferinţa altuia. Nu interesează dacă se pune peste ochi o foaie de aur. şl asta. care tinde spre desăvîrşire şi doreşte să se lupte după regulă în războiul duhului. care a păcătuit. ca să nu i se aplice şi lui acel cuvînt al Evangheliei : « D o c to r e v in d e c ă -te pe tine însuţi mai în tîi» (Luca 4. ci pentru că acesta este sentimentul ce-1 încearcă cei ce se tem chiar în faţa celui ce aplică legile. Se cuvine neapărat ca. de obicei se tem de mînia lor pedepsitoare cei a căror conştiinţă este apăsată de vreo vinovăţie. Şi dacă trebuie să-l vindece pe fratele. Prin urmare. nu pentru că s-ar afla vreo pornire de răzbunare în sufletele celor care au să dea o sentinţă dreaptă. cel ce vrea. de plumb. Oricît de mari ar fi blîndeţea şi bunătatea cu care este făcută judecata. întunecă ochii minţii. sau de orice metal : valoarea metalului nu aduce cu sine nici o deosebire în felul orbirii. încît. ea este socotită ca izvorînd dintr-o grea şi foarte pornită mînie de către cei ce au trebuit să fie supuşi din vina lor osîndei. ca fiind trebuitoare şi folosi­ toare. 31). Intr-adevăr. ar fi cam de ajuns cele ce am spus despre patima mîniei. tămăduirea vieţii şi mîntuirea. căci văzînd paiul din ochiul fratelui. care suferă. vîrîndu-li-se în ei «bîrna» ucigătoare a unei boli mai grele. 5. preocupîndu-se să-i aducă tămăduire unuia. Pornirea de mînie aprinzîndu-se din orice motiv. să se ţină departe de orice păcat al mîniei şi furiei. luîndu-ne după înţelesul acestor cuvinte. şi de aceea se fereşte să-i supere. pentru ca nimeni să nu-şi mai tragă prilej de boală şi moarte veşnică tocmai de acolo.214 S F ÎN T U L IO A N C A S IA N faptelor rele din această lume şi. Cînd zic e : «Toată mînia să piară de la v o i» nu exclude pe vreuna. A r fi lungă înşirarea şi nepotrivită cu scopul lucrării. 23). dacă am sta să lămurim toate cîte s-au spus în sens figurat în Scripturi despre Dumnezeu asemuit cu făptura omenească. şi să asculte ce-1 învaţă pe el calitatea de vas ales : «O rice mînie şi izbucnire şi defăimare să piară de la v o i îm ­ preună cu orice ră u ta te!» (Efes. să rămînă sănătos şi ferit de orice slăbiciune. în faţa unor foarte drepţi judecători. să ne temem de înfricoşătorul platnic al faptelor noastre. unde se caută sfinţenie şi nemurire. s-o facă în aşa fel. căci. 4. . şi să nu îndrăznim a admite ceva împotriva vrerii Lui. să nu se prăvălească chiar el din cauza mîniei lui aprige în boala mai cumplită a orbirii. nu vede bîrna din ochiul său şi cum va vedea să scoată paiul din ochiul fratelui cel care în ochiul lui are o bîrnă ? 6. nu le îngăduie să mai vadă soarele dreptăţii. omul întotdeauna s-a temut de cei despre care ştie că se mînie.

Abisai. ca să răzbune ocările aduse regelui. zise el. ni se porunceşte să ne'mîniem cu folos împotriva r. cînd Şimei arunca cu pietre asupra regelui David. încît nici propriilor lui duşmani. ne cutremură de spaimă. 9. şi îl blestema în auzul său. Lăsaţi-1 să blesteme. 4. Cine. care şi-au pus viaţa în primejdie ?» (II Regi 23.DESPRE D U H U L M IN IE I 215 7. de care ne ruşinăm a le face. La fel ne învaţă să ne mîniem chiar profetul. «Să mă ferească Dumnezeu să fac una ca asta» zise el « Acesta nu-i oare sîngele oamenilor. Prin urmare. n-a voit să le răspundă după legea talionului. Căci la dorinţa lui de a bea apă din fîntîna Bethleemului. că­ petenia armatei. care s-a furişat în noi contra fratelui şi alungăm întîi toate îmboldirile ei ucigaşe. Negreşit avem sădită în noi mînia spre o destul de bună slujire. dacă fiul meu. toată izbucnirea furiei pă­ . şi-a păstrat cu neclintită blîndeţe frîna umilinţei şi tăria răbdării «Fiii Ţeruiei. printr-o foarte fierbinte căinţă. şi închină apa drept libaţie Domnului. Tot astfel. ce ne priveşte aceasta pe mine şi pe voi ? Lăsaţi-1 să blesteme : Domnul i-a poruncit să blesteme pe David. mişcat de o sfîntă minie împotriva acestui crud în­ demn. şi să nu greşim împingîndu-le pe astea spre fapte vătămătoare. şi-mi va răsplăti cu bine centru acest blestem al lui de azi» (II Regi 16. s-au furişat în ascunzişurile inimii noastre. 4. şi împotriva îmboldirilor ticăloase ce se stârnesc în noi. şi căruia nu-i pot rămîne ascunse în nici un chip tainele conştiin­ ţei noastre. care pătrunde cu vederea pretutindeni şi în toate. îndreptaţi şi lecuiţi prin cumpănită chibzuinţă. voi să-i taie capul. Fericitul David. deci. Poate va căuta Domnul la umilirea mea. 8. prezenţa îngerilor şi a lui Dumnezeu însuşi. 26). si alungaţi. sau vorbi în faţa oamenilor. poate să-i zică «De ce faci tu aşa?» Iată. adică tot ce gîndiţi în inimile voastre sub năvala neaşteptată a îmboldirilor ticăloase. căiţi-vă în aşternuturile voa s tre !» (Ps. caută sufletul meu. Fireşte. fără a-i îngădui să aibă lăcaş în adîncul inimii noastre. 5). La fel. dai nu greşiţi» (Efes. fiul lui Ţeruiei. că Domnul i-a poruncit. care a ieşit din coapsele mele. Primind vasul. în faţa tuturor. nişte bărbaţi viteji i-aii adus-o trecînd prin mijlocul cetelor duşmane. zicîndu-le : «M îniaţi-vă. acelaşi sens îl lămureşte mai deplin versetul următor : «De cele ce ziceţi în inim ile voastre. care o alungase într-atît din simţurile lui. ca să nu-şi împlinească pofta pătimaşă. 10 — 12). cînd ne pornim împotriva mîniei însăşi. ne aduce bună slujire. cu atît mai vîrtos iiul unui veniaminean.oastră înşine. în sfîrşit. încredinţaţi spre răzbunare de Dumnezeu. 17). îl vărsă îndată pe pămînt şi stinse cu mînie patima poftei ce-1 îmbiase. la care este folositor şi sănătos să recurgem numai atunci cînd fierbem de mînie împotriva pornirilor ticăloase ale inimii noastre şi ne indig­ năm că cele.

11. totuşi furia să-şi afle saţiu şi mînia răzbunării să-şi înmoaie pornirea vătămătoare mai înainte ca soarele să pornească spre culcare. a căror înverşunare nici la apusul soarelui nu-şi află potolire. Respectând în totul cuvîntul Evan­ gheliei : «O ricin e se mînie pe fratele său. pentru falşii profeţi şi pentru cei ce cad în patima mîniei. întunericul patimilor şi diavolul. dar să mai stea de vorbă cu obişnuita bunătate : şi cu toate astea socotesc că nu săvîrşesc nici un păcat dacă pornirea lor nu caută răzbunare. sau raţiunea. se spune că acest soare apune la amiază. fericitul Apostol. Apunînd raţiunea. 9). folosindu-se de mărturia aceluiaşi verset. care pe drept cuvînt este numită soare. Iisus. Am prezentat într-o expunere poate mai largă acest pasaj al Apostolului. Totuşi. soarele dreptăţii. despre care nu pot nici chiar vorbi fără să roşesc eu însumi. Chia-r dacă ar fi îngăduit să te mînii pînă la apusul soarelui. dacă din lipsă de .216 SFÎNTUL. ca într-o noapte oarbă. νοδς. plecînd El. Insă pentru cei păcătoşi. să faceţi loc în inimile voastre dia­ volului ? 10. Despre acest soare aminteşte în mod vădit Dumnezeu. cum ne-a dat poruncă mai sus să ne miniem. dar nu greşiţi» ? Oare nu este limpede că acest lucru. N ici nu li se mai adresează cu grai blând. oricît ar tăgădui-o prin vorbe. nu trebuie stinsă de patima mîniei. le va răsări soarele dreptăţii şi sănătate in aripile lo r» (Mal. n-am mai şti ce să facem. spiritul. dăm îndată loc în inima noastră diavolului. după sensul figurat. nici să daţi lo c diavolului» (Efes. vrednic va ii de osîndă» (Matei 5. deoarece luminează toate gândurile şi ascun­ zişurile inimii. IO A N C A S IA N timaşe. după vorba profetului : « Soarele va apune pentru ei în miezul z ile i» (Amos 8. mîniaţi-vă împotriva viciilor şi furiei voastre. prin profet. ca şi cum aţi fi gata de culcare. cu sensul pe care ni l-au lăsat învăţăturile bătrînilor. ei nu admit nici pentru o clipă să pătrundă această mînie în inima noastră. închizând ochii. adică. însă ce trebuie să mai spun de unii. ca nu cumva voi. din cauza mâniilor voastre. Sau cel puţin. ar pune stăpînire pe întreaga simţire a inimii noastre şi cufundmdu-ne într-o neagră mînie. dar nu greşiţi». Dacă este v ă ­ tămător să apună soarele peste mînia noastră şi dacă. mîniindu-ne. ci şi-o prelungesc timip de multe zile ? O ură ascunsă îi roade împotriva celor pe care le-a căşunat şi. 4. adaugă îndată : «Soarele să nu apună peste mînia voastră. zicînd : «M în ia ţi-vă . 26 — 27). 4. adică. 22).înceapă să apună peste minţile voastre întunecate şi. cînd zice': «C elor ce se tem de numele Meu. o dovedesc prin fapte cît sînt de copleşiţi de ea. să . dar am făcut-o fiindcă era nevoie să se ştie ce gîndeau ei desipre mînie. autorul acestora. 2). după ce a zis : «M îniaţi-vă. în sfîrşit.

De aceea. ci sfidarea noastră cu duh de răzvrătire. ci din neputinţa răzbunării şi. Or. 12. 2. 17) şi «în tot locu i rldicînd m îini sfinte. Nu fac aşa. neavînd ce le face altceva celor pe care sînt mîniaţi. în loc să alunge îndată otrava supărării prin puterea virtuţii. 2 . nici a ştiinţei şi. întorcînd otrava mîniei asupra lor înşişi. 4— 5 . cel puţin. Ca şi cum mînia trebuie oprită doar de la faptă. V I. cînd e supărat fratele pe noi. dacă-ţi vei aduce darul tău la altar şi acolo îţi vei aminti că iratele tău are ceva împotriva ta. dacă nici măcar. Deci rămîne ca sau să nu ne mai rugăm. drept urmare. sau. privindu-i de 205. cum ne vom îngădui să păstrăm supărare împotriva fratelui. 5. 15— 2 . spre propria pierzanie. lasă darul tău acolo. X II. ei o mistuiesc zi de zi. 3. nu le mai vorbesc cu bunăvoinţa de altădată. nu zic pe mai multe zile. IX. care nu admite să-i fie oferite nici măcar jertfele spirituale ale rugilor noastre. dacă duhul cel rău şi-a găsit sălaş în noi 2 0 5 . dacă ştim că cineva are vreun necaz pe noi ? «D eci. şi apoi venind. 23— 24). · sau. înaintea altarului şi mergi în tîi şi împacâ-te cu iratele tău. fără mînie şi fără şovăire» (I Tim. adu daru tău» (Matei 5. 14. Şi fiindcă de cele mai multe ori noi le arătăm desconsiderare fraţilor pe care i-am jignit şi întristat. V III. 26. şi nu mai degrabă alun­ gată din ascunzişurile inimii noastre. 13. orbiţi de întuneci­ mile ei să nu mai fim în stare să primim nici lumina unui sfat sănătos. să nu mai devenim templul Duhului Sfînt. dar respinge strălucitoarea lumină a Duhului Sfînt. Apostolul ne învaţă : « Rugaţi-vă neîncetat» (I Tes. o clocesc mulţi în inimi şi o rumegă pe tăcute în ei . cei ce-şi înăbuşă pornirile. 3). să ţinem seamă că nu rugi îi adresăm Domnului. ca şi cum ar împinge-o în afară. 12. 21. din neputinţă n-o dau pe faţă şi n-o pun în lucrare. fie chiar pentru o clipă. şi atunci ne facem vinovaţi de călcarea acestei porunci apostolice şi evanghelice. Această mînie în­ chisă în inimă poate să nu facă supărare oamenilor din jur. dar nici chiar pînă la apusul soarelui. Ca şi cum n-ar fi tocmai acesta sfîrşitul oricărei porniri de răz­ bunare şi nu şi-ar fi satisfăcut din plin propria-i furie sau supărare. El. nu sub imboldul blândeţii. după care ni se cere să ne rugăm neîncetat si în tot locul . dacă închizînd ochii la această interzicere. itunci. ce :u timpul se înmoaie. ca nu cumva. . ca de pildă în V . In h abitarea S fîntului Duh în sufletu l creştinului este des am intită de C a s i a n în această operă. în momentul cînd şi-a împlinit. nu ne este îngăduit să adresăm rugăciuni Domnului ? Or.3ESPEE DUHUL· M lN IE I 217 :uraj ori. ceea ce îi stătea pe inimă. sub imboldul mîniei. se ştie. sigur. zice Ei. cute­ zăm să-i înălţăm rugăciuni. cît timp păstrăm în inimi o astfel de otravă. cum să îngăduie Domnul să păstrăm în noi mînia.

17. dar mai mult : dacă ştim că ei au vreo pornire dreaptă sau nedreaptă împotrivă-ne. cînd chiar Legea Veche. ca şi cînd acolo. ceea ce nu stă. Cel ce doreşte şi aşteaptă mîntuirea tuturor robilor săi suferă o pagubă la fel dacă a pierdut pe cineva. Prin urmare. ci mai degrabă în tăria noastră. 17). dar din inimă ? 16. biruiţi de orgoliu sau de lipsa de răbdare. dar chiar din gînd. ce-a dobîndit printr-unul să piardă prin celălalt stăpînit de supărare. După ce le-am potolit mînia. Sf. De aceea. 28). 19. alungind din minte toată jignirea sau întristarea pri­ cinuită de ei. în putinţa noastră. la fel ne impune să lăsăm darul nostru. adică să întrerupem ruga şi să ne grăbim mai întîi a-i împăca. şi tot aşa : « Drumurile celor ce-şi amintesc de fapta rea duc spre m oarte» (Pilde 12. rugăciu­ nea ne va fi tot atît de nefolositoare de parcă noi am păstra-o în sufle­ tul umflat de indignare împotriva acestuia 2 0 6 . nu trebuie să se bazeze pe o bunăvoinţă străină. ca şi în III.. care se dobîndeşte nu prin răbdarea semenilor. m întuirii.218 S F ÎN T U L IO A N C A S IA N sus. C a sian accentuează u niversalita . De asemenea. ne pune în vedere acelaşi lucru : «Să nu duşmăneşti. 15. nu-i împăcat să-i aducem o astfel de slujire prin care. 33. nu este motiv să zăbovim prea mult timp asupra poruncilor evanghelice şi apostolice. A ic i. Astfel. nu vom putea ajunge niciodată la o adevărată răbdare şi desăvîrşire. dealtfel. Deci şi acolo observi că este îndepărtată rău­ tatea nu numai de la faptă. pretindem că nu din nerăbdarea noastră. nici înăbuşirea mâniei nu e bine să atîrne de desăvîrşirea morală a altuia. putem înălţa nepătate darurile rugăciunilor noastre. 3. Uneori. pretindem că nu noi ne facem vinovaţi de asta. ci din vina fraţilor izvorăsc’ cauzele supărărilor. 3 şi III. odată ce se cere alun­ gată cu totul ura şi răzbunarea pînă şi din minte. ci prin propria noastră îndelungă răbdare. 18). nemaifiind nimeni care să ne tulbure. doctorul sufletelor şi cunoscătorul celor ascunse din lăuntrul nostru a voit să înlăture cu totul orice prilej de mînie din inimile noastre. Acoperindu-ne în acest fel lipsa noastră de zel. el ne porun­ ceşte nu numai să-i iertăm pe fraţii noştri care ne-au supărat. Tot dînd pe alţii vina pro­ priilor greşeli. îndreptarea şi liniştea noastră deplină. 206. dacă fratele are mînie împotriva noastră. zice. ci să coboare din forţa noastră spirituală. Căci Domnul nostru. al tuturor oamenilor. pe fratele tău în inima ta» (Lev. şi iarăşi: « Să n-ai ură asupra iiilo r poporului tău» (Lev. vom afla virtutea răbdării. nu vrem să ne îndreptăm purtările neaşezate şi neînţelepte şi ne plîngem că avem nevoie de singurătate. 19. Dealtfel. şi să ne împăcăm cu ei. care pare să manifeste o oarecare indulgenţă.

nu numai că le păstrează întregi patimile. dus pe aripile unui văz mai sublim. întrerupînd legăturile noastre cu semenii. . ci din dorinţa de a 'ajunge la contemplaţie divină.» a Χ Ι Χ -a. Sf. să pătrundă în pustiu. pentru cei ce caută desăvîrşirea. ea se poate porni chiar împotriva lucrurilor mute. De îndată ce li s-a dat prilejul. 19. care. Mai mult : se cuvine să se îndrepte spre pustiu cei deplin curăţiţi de orice patimă. cînd trăiam în uustie. Într-adevăr. ceea ce nu poate fi dobîndit decît în sin­ gurătate şi doar de cei desăvîrşiţi. nu din nevoia de refugiu a unui neputincios.. nu înseamnă prin asta că nu sînt periculoşi. V iciile ce stăteau ascunse au şi irtipt ca nişte cai fără zăbală. orice patimi nevindecate vom duce în pustiu. ţâşnesc năvalnic şi sălbatic din boxe la alergări. ci izolarea lor îi face nevătămători. căci. dădea prea tîrziu sioîntei. Cîte un om pare răbdător şi sfios pînă s-a întovărăşit cu cineva. Căci singurătatea. dacă n-au fost sugrumate de mai înainte. C a sian dezvo ltă această idee a n e voii a horetului de a se d e zb ă ra de păcate pentru a putea trăi a d e v ă ra ta v ia ţă de în g er în trup. pentru a atinge desăvîrşirea. ori împotriva cremenii. După ce s-au lepădat în obştea fraţilor de toate viciile. dar chiar le sporeşte 2 0 7 .. aflînd lăcaş în 207. veninul şi cruzimea ascunse în ele au si ieşit la iveală. cum s-a ivit prilej de iritare. fără să scot vreun blestem. din respect pentru ei şi pentru bunul nostru nume. nu va ii de ajuns să lipsească oamenii. căci nu blîndeţea. dacă tocindu-i-se ascuţişul tăia greu cele de trebuinţă. In « C o n v o r b ir e a . fie-chiar împotriva diavolului. pe care părea să o avem pentru moment. dacă scria prea gros sau prea subţire. Negreşit. cînd trăiam printre fraţi. fie împotriva obiectelor fără de simţire. Nu-mi puteam alunga sau potoli tulburarea duhului. dacă deocamdată nu vatămă pe nimeni. celor ce şi-ati curăţat viaţa. Mi-amintesc. după o prea lungă odihnă. nu-i de ajuns să nu se mînie contra unui om. şi mai mult se aprind în noi patimile. în graba cititului. pe cît e în măsură să descuie poarta spre cea mai sublimă contemplaţie. care. îl şi vezi revenit îndată la firea lui de mai înainte. iar prin vederea cea mai neîntinată să pătrundă la 'cunoaşterea tainelor spirituale.DESPRE D U H U L M lN IE I 219 18. împotriva cărora să se aprindă mînia. cum mă mîniam împotriva condeiului. ne face să pierdem chiar şi umbra de răbdare. Ca şi cînd toate neamurile de şerpi veninoşi şi de fiare n-ar continua sa rămînă primejdioşi chiar cînd stau retraşi în vizuinile lor . Dacă nu vom dobîndi mai întli virtutea răbdării. tot aşa celor ce nu şi-au îndreptat-o îndeajuns. spre pieirea propriului vizitiu. De aceea. De aceea. . Lenevia pe care o hrăneşte lipsa de griji. dar. sau împotriva cuţitului. le vom simţi acoperite în noi şi nu sugrumate.

De aceea. nu va spune. dacă Dumnezeu. este suprimată mînia şi ura. despre care se spune : «F ericiţi cei curaţi cu inima. deşi. dacă rîvnim să ajungem la acea înaltă răsplată divină. mintea ne va pultea rămîne necontenit într-o răbdare şi sfinţenie deplină. Totuşi. care fără îndoială vor 'dispărea. trebuie ştiut că ceea ce se află în unele versiuni : « Oricine se mînie pe fratele său fără motiv. De aceea. Care va da fiecăruia răsplata sau osînda cuvenită. 21. nici de mina. căci aceia vor vedea pe Dumnezeu» (Matei 5. fără de care în nici un chip nu se va putea întâmpla vreo ucidere : «Căci. cu toate popoarele şi toate lim b ile» (Iisaia 66. nu numai pentru săvîrşirea faptului în sine. Esté tocmai ceea ce însuşi spune prin gura profetului: «Eu însă faptele şi gîndurile acelora vin să le string la un loc. ci din adîncul gîndurilor noastre.220 S F ÎN T U L IO A N C A S IA N inimile noastre. trebuie să suprimăm mînia nu numai din fapte. şi au fost adăugate de cei care au socotit. şi iarăşi «care (fapte şi gînduri) îi învinovă­ ţesc sau îi şi apără între ei în ziua cînd Dumnezeu va judeca cele ascunse ale oam enilor» (Rom. nimeni întărîtat fără nici cea mai mică îndreptăţire. fireşte. Doar daça am socoti că şi de aici am putea scoate un oarecare cîştig. ca să nu se săvîrşească omoruri. nici de arma lui. 15). că nu trebuie suprimată deloc mînia îndreptăţită. este declarat el ucigaş de Domnul. 2. o găseşte cuibărită acolo. 15— 16). numai pentru patima mîniei. să ni se dea ocazia s-o facem . Cînd acestea vor fi alungate. care vrea să fie tăiate cu orice chip rădăcinile mîniei şi să nu mai lase nici un prilej de iritare. că mînia i-a fost nejustificată. după ce le-a fost nimicită vatra. Adică. va ii vrednic de osîndă». dar chiar pentru a-1 fi voit şi dorit. dorind în inima lui să-l ucidă pe fratele său. eiste limpede că această adăugire s-a făcut de către cei ce n-au înţeles ţelul Scripturii. Cuvîntul Evangheliei ne porunceşte să stîrpim mai degrabă rădăcinile viciilor dëcît roadele. nu ne îngăduie nici să ne bucurăm de o continuă linişte. oricine se mînie pe fratele său. sînt de prisos cuvintele «fără m otiv». ca nu cumva. Deci. nici să fim la adăpost de alte patimi. vrednic va ii de osîndă» (Matei 5. şi nu stîrnesc la o pornire mai înverşunată nestăpînirea noastră ! 20. căci lucrurile neînsufleţite şi mute nu dau răspuns la blestemele noastre. 18). Căruia nu-I rămîn neştiute cele ascunse ale inimii. poruncind să ne miniem cu motiv. 22) şi « Oricine urăşte pe fratele său este ucigaş de oameni» (I loan 3. 8). al cărui sînge oamenii ştiu bine că n-a fost vărsat nicicum. nu de la suprafaţa faptelor noastre. nu ne va fi de nici un folos să înăbuşim manifestarea în cuvînt sau în faptă a pornirii noastre mânioase. printr-o lecuire a furiilor noastre. Negreşit. dar chiar din fundul inimii noastre s-o smulgem cu totul.

Negreşit. ştiind că vom pierde îndată lumina judecăţii. nu vom mai putea deveni templu al Duhului Sfînt. A ic i este v izat Fericitu l A ugu stin . puritatea spiritului nostru tulburîndu-se şi duhul mîniei avînd lăcaş în noi. De aceea. 22.L. capătul răbdării nu se opreşte la a ne mînia pe drept. după ce partea cea mai intimă a inimii noastre va fi orbită de întunecimile acestei patimi. F ericitu l Ieronim este d e aceeaşi p ă re re în Com entariul său la Eva ngh elia Slîntului M a te i scriind : «T r e b u ie şters «fă r ă m o tiv ». dacă mînia ne stăpîneşte. ci la a nu ne mînia deloc. 209. şi mai presus de toate. 26. Deşi ştiu că unii2 0 8 . 208. pentru cauze drepte sau nedrepte. care luptă după regula jocul trebuie să smulgă din rădăcini pornirile mîniei. avînd zilnic în iaţa ochilor starea schimbătoare a condiţiei omeneşti. interpretează «fără m otiv» astfel : «se mînie fără motiv cel care mîniindu-se.D ESPRE D U H U L M lN IE I 221 şi fără. dacă numai din cauza m îniei şi urii ni se făgăduieşte de către Judecătorul lum ii osîndă veşnică. cum îl gălsim în multe ediţii noi. nici lepădarea de toate bunurile. şi în toate cele ved h i2 0 9 . M ai mult. totuşi este mai bine să păstrăm textul aşa. atletul lui Hristos. nici truda posturilor şi veghilor. n-are îngăduinţa să umble după răzbunare». nici sila de bogăţii. In cele din urmă tre­ buie să cugetăm că nu ne este în nici un chip îngăduit să ne rugăm şi nici să-L implorăm pe Dumnezeu. fiin d că m în ia om ului nu lu ­ c r e a z ă drep tatea lui D u m n ezeu » (P. Tămăduirea deplină de această boală va cere mai întîi : să credem că nu este îngăduit în nici un chip a ne mînia. 37 C). . tăria unui sfat sănătos şi însăşi cinstea şi spiritul dreptăţii. trebuie să credem că vom pleca din trup şi nu ne va ti de nici un iolos nici castitatea.

îl doboară şi-l prăbuşeşte într-o disperare dureroasă. şi în ce fe l ne este de folos chinuit d e m uşcăturile tristeţii. iar pacea inimii i s-a tulburat. 2. ne-o zguduie din temelii şi ne-o cufundă în grea deznădejde. alta care se naşte în trei felu ri. şi nici să recurgă la remediile citirilor sfinte. care p r icinuieşte p ie rd e re a speran ţei de m întuire. şi-l face fără răbdare şi posac în toate obligaţiile de muncă. atunci ne desparte pentru totdeauna de contemplaţia divină. 10) D o ar tristeţea ? 11) C um se face d e o seb irea între triste­ ţea cea folo sito are a fa ră de de la Dum nezeu. nu cu . 2) C u ce p re v e d e re poate fi v in decată b o a la tristeţii. ci de ale noastre. tristeţea a avut putinţă să pună stăpînire pe sufletul nostru. din cauza unei în d e lu n ­ gate nepăsări. 1. iar mintea. oricare alu n ga tă ca vătăm ătoare. 4) D e tristeţea. îl face să se comporte ca un om ieşit din minţi. puţin cîte puţin. După ce a pierdut orice judecată sănătoasă. care mintii. sau prin diferite ocazii neaştep­ tate. 13) R em ediile cu aju to ru l cărora putem stîrpi tristeţea din inim ile noastre. ci piere decăzînd cea pierzăto are de la d iavo l. trebuie să ne vindecăm şi de această boală. 12) In trebu ie tristetea m întuitoare. Nu-i mai \ îngăduie monahului să-şi facă rugăciunile în bucuria de pînă atunci. sau religioase. 8) D a c ă ne vo m îndrepta purtările. ci tre­ b u ie pusă în lu cra re necontenit răb d a re a . 6) N im en i nu se prăb u şeşte dintr-o alu n e ca re neaşteptată. 3) C u ce po ate fi com parat un suflet ad uce m ulte v ătă m ări 7) N u trebu iesc pă ră site com unităţile fraţilor spre a atinge d e să v îrşire a. 5). dacă dorim să ne ostenim după legile jocului (I Tim. n e vo m p u tea în ţelege cu toţi. 9) D esp re o altfel de tristete. Dacă prin vreun asalt întâmplător. în a cincea luptă trebuie să alungăm chinurile tristeţii sfîşietoare. odată decăzuta din starea ei de totală curăţie.CARTEA A NOUA DESPRE DUHUL TRISTEŢII Capitolele t 1) Lupta a cincea este îm po triva d u h u ­ lui tristeţii. căzut în beţie. în luptele duhului. 2. De aceea. 5) Patim ile noastre nu sînt stîrnite de u n de şi în cîte felu ri se naşte v ic iile altora. N ici să mai fie liniştit şi blind cu fraţii nu suportă.

sau pe prietenii sosiţi. De aci se dovedeşte foarte limpede că patimile noastre nu sînt întotdeauna stîrnite din vina altora. încît nu mai putem primi cu bunăvoinţa de altădată nici pe cei dragi nouă. i-a pus temelia zicînd : « V o i sînteţi templul lui Dumnezeu şi Duhul Iui Dumnezeu locuieşte in v o i» (I Cor. care să ne pricinuiască această cădere. Tot aşa şi sufletul.DESFEE D UHU L T R IS T E Ţ II 223 mai mică prevedere decît în cele de mai înainte.precis puterea acestei dăunătoare şi pierzătoare boli. pentru templul lui Dumnezeu sînt alese asemenea esenţe de lemn. fiind aţîţat de patima altuia. Totuşi. ci doar pentru foc. nu va mai fi folositor pentru veşmîntul preoţesc. çare se pogoară pe barbă. 16) . ori a vreunui cîştig atunci cînd cineva a văzut spulberată speranţa ce-şi făurise în minte despre aceste lucruri. sau urmarea unei mînii anterioare. Astfel. nimeni nu e împins la păcat. uneori. sau este pricinuită de neîmplinirea vreunei pofte. sîntem apăsaţi de o atît de neaşteptată tristeţe. dacă n-are închisă în inima lui hrana păcatelor. 16). mireasa descrie lemnele acestui lăcaş. 3. lemnul brăzdat de cari. Negreşit. fierea amărăciunii punînd stăpînire pe toate tainiţele inimii noastre. Cîteodată însă. tristeţea este. un veşmînt ros de molii nu mai poate avea nici o valoare şi nu mai poate fi de nici un folos cuviincios. 6. 5. aşa este de vătămătoare tristeţea pentru inima om ului» (Pilde 25. din îmboldirea viclea­ nului vrăjmaş. chiar fără să existe vreun motiv. care este chinuit de muşcăturile lacome ale tristeţii. noi avem ascunse în noi şi cauzele greşelilor. care se pogoară pe marginea veşmîntului său». nu va mai merita să fie spre podoabă nici măcar pentru o clădire obişnuită. pe barba lui Aaron. zicînd : «C ed rii ne sînt acoperiş sălăşluirii şi adăpost ne sînt chiparoşii» (Cînt 1 . la . căruia Pavel. şi seminţele patimilor. 3. îndată încolţesc şi dau roade. şi tot la fel. Căci. care. apoi pe marginea sa : «Ca mirul pe cap. iar în Cîntarea Cîntărilor. care. care sînt şi plăcut mirositoare. 20) : Duhul dumnezeiesc a arătat destul de limpede şi. primeşte mirul Duhului Sfînt coborînd din cer mai întîi în barba lui Aaron. 4. ci mai degrabă din a noastră . după profeţia sfîntului David. şi nici nu trebuie să se dea crezare cuiva că a fost amăgit deodată cînd. Oricît de firească ar fi fost convorbirea lor. Acest suflet nu va putea fi întrebuinţat nici la construirea şi împodobirea acelui templu al duhului. şi nesupuse putrezirii şi care pat rezista şi stricăciunii aduse de timp şi roaderii carilor. odată ce ploaia ispitelor le-a udat în mintea noastră. Căci «ca molia pentru veşminte şi cariul pentru lemn. înţeleptul arhitect. nouă ni se pare supărătoare şi de prisos şi nici un răspuns plăcut nu le dăm.

ajunge să nu ne mai înţelegem nici chiar cu cei desăvîrşiţi.224 S F ÎN T U L IO A N C A S IA N vederea unei femei frumoase. iar. ca aic ea să zid ea sc ă cei ce v o r să c lă d e a s c ă chilii. care ne vin din afară şi nici o sminteală nu ne va mai fi pricinuită din exterior. nu voi zice cu oamenii. C a şi cei de acolo. să răm în ă fă ră de tu lbu rare. iar pe Iuda (Matei 27. d u p ă c e v o r gu sta m ica lo r bu căţică de p îin e la ce asu l al n o u ălea. 1— 2. zis către A m u n A w a A nton ie. 7. de care sintern legaţi. a poruncit să nu părăsim obştea fraţilor şi să nu-i ocolim pe cei ce socotim că i-am jignit noi. 5). Nu ne vom teme. după uciderea fratelui. V I. a zis către e l A w a A m u n : «F iin d c ă prin ru g ă c iu n ile tale s -a u înm ulţit fraţii şi v o iesc unii d in tr-în şii să z id ea sc ă chilii d eparte ca să se liniştească. dar chiar cu celelalte vieţuitoare şi cu fiarele sălbatice 2 1 1 . ci doar le schimbăm. după cum s-a spus în cartea fericitului Io v : «Fiara sălbatică va trăi cu tine în pace» (Iov 5. 210. de cele de aic ea ? Ia r e l a zis : S ă gustăm la c e a s u l a l n o u ă le a şi să ieşim să m ergem p rin pustie. V e z i supra. aşa să v ie şi cei ce se duc de aicea. ci în noi se află rădăcinile şi cauzele greşelilor. în loc să-l grăbească a cere iertare pentru trădare. într-adevăr. Negreşit. şi nu se smintesc» (Ps. . S ă facem ru găc iu n e şi să punem aic ea cruce. de la căinţă. şi s ă socotim lo cu l. l-a împins să-şi pună laţul. trebuie să ne îngrijim să scăpăm cît mai grabnic de viciile noastre.· aceasta l-a împiedicat pe Cain (Facere 4. Şi este d ep ărtarea d o u ăsp rez ec e se m n e ». Iar după ce s -a u dus prin pustie. ci la cea mai pierzătoare disperare . cunoscând. nu prin despărţirea de oameni. Această răbdare în stăpînirea noastră trainică. nu va putea lipsi în viaţa omenească. în Patericul rom ânesc citim la A w a A n ton ie. nedobîndind-o. cît timp rădăcinile acestora nu se mai află înfipte şi adăpostite chiar înăuntrul nostru. şi că nu în alţii. sau de care noi am fost jigniţi. separîndu-ne de oameni. ci mai degrabă. odată supri­ mate acestea. 23). 1 4 : « A m ers o are cin ă A w a A n to n ie la A w a A m u n în m untele N itrie i şi d u p ă ce au v o rb it u n u l cu altul. mai blestemată. prilejul de tulburări sufleteşti. şi să ne îndreptăm apucăturile. ci să-i împăcăm. 9. poate fi atinsă desăvîrşirea inim ii2 1 0 . Prin urmare. că această vedere a fost doar prilejul care a împins la supra­ faţă bolile ascunse. şi mai buni decît noi. a c e ­ la şi lu cru făcînd. ne vom împăca foarte uşor. De aceea. tăinuite în adînc. pîn ă a ven it să ap u e s o a re le a. cît prin virtutea răbdării. într-adevăr. «Pace multă au cei ce iubesc legea Ta. Dumnezeu. poate să ne păstreze paşnici chiar şi cn cei ce urăsc pacea. care împinge sufletul păcătos nu la îndreptarea vieţii şi la alungarea patimilor. M ai există încă şi o altfel de tristeţe. ştiind că. 36 p. pentru care ne grăbim să-i părăsim pe cei. cîn d m erg unii la alţii. 3 j V II I . cîn d v o r v en i la aceştia. a căzut în iadul poftei ticăloase. 165). cît porun ceşti să fie d e p arte ch iliile ce le ce se zidesc. fireşte de loviturile. Creatorul a toate. 9 — 16). 18. 118. 211. mai presus de toţi calea de însănătoşire a creaturii sale. 8. şi de aceea nu scăpăm de cauzele tristeţii.

blîndeţe. avînd în ea însăşi toate roadele Duhului Sfînt. 5. bunătate. ori pentru căinţa mântui­ toare. binevoitoare. fără a obosi. paralizîndu-i orice sîrguinţă şi dorinţă de mîntuire. bucurie. este supusă. pace. credinţă. 22— 23). pizmaşă. în afară de cea îngăduită. 7.DESPRE D U H U L T R IS T E Ţ II 225 10. vom păstra mintea noastră stăpînită de o neconte­ nită meditaţie spirituală. ori din vreo pagubă suferită sau pricinuită de vreo jignire. pentru păcatele săvîrşite. aduce moarte. Despre aceasta vorbeşte şi fericitul Apostol : «întristarea cea dupâ Dumnezeu aduce pocăinţă spre mîntuire. ca cea a lumii. pe care le aduce cealaltă tristeţe. 13. este morocănoasă. iară părere de râu» (II Cor. cînd. şi anume cînd o încercăm fie din căinţă. de o stearpă amărăciune şi de o dureroasă disperare. ca una care coboară din dragoste de Dumnezeu. Insă « întristarea care aduce pocăinţă spre mîntuire. vom putea goni din noi această patimă ucigătoare nu­ mai dacă.. căci este fără noimă (raţiune) şi nu numai că zădărniceşte foloasele rugăciunilor. Tristeţea totuşi trebuie considerată folositoare numai pentru un singur fapt. susţinuţi de speranţa celor viitoare şi de contemplarea fericirii făgăduite. 12. fără părere de rău-. 11. bună şi răbdătoare. sau cele care ne împing la o disperare de moarte. dar chiar nimiceşte roadele duhului mai sus spuse. orice altă tristeţe. avînd privirea îndreptată spre lucrurile veşnice. 10). de vrëo tulburare f'râ noimă a minţii. Intr-adevăr. care vor veni. — sân tu l loan Casian . Atunci r. 7. De aceea. pe care ni le insuflă. Deci. toate felurile de tristeţi. vom rămîne mereu voioşi şi neclintiţi. trebuie dată afară din adîncul inimilor noastre şi alungată odată cu duhul desfrînării. fie cea izvorîtă dintr-o mînie anterioară. fără răbdare.fi doborâţi de nenorocirile prezente şi nici înflăcăraţi de . privindu-le pe toate ca pe nişte lucruri nefolositoare î: oieritoare. ea îl zdrobeşte sufleteşte. care. întrînare» (Gal. sau al mîniei.zbînzile avute. iacere de bine. Pe cel ce l-a cuprins. neîndurătoare. blîndă. îndelungă răbdare. iar întristarea lum ii aduce moarte» (II Cor. sau din pierderea unui cîştig. 10).ci nu vom . dar rămînînd într-o oarecare măsură voioasă şi puternică. Cealaltă tristeţe dimpotrivă. al iubirii de argint. sau de contemplarea fericirii ce va să vie. Din dorinţa de desăvîrşire ea însăşi se întinde. pe care le număra acelaşi Apostol : « Iar rodul duhului este dragoste. ori pentru zelul spre desăvîrşire sau pentru dorinţa după cele viitoare. prin speranţa izbînzii. umilă. fie aprinşi de dorinţa desăvîrşirii. pînă la toată durerea trupului şi zdrobirea sufletului. păstrează întreaga bună­ tate a omeniei şi îndelungii răbdări. vor putea fi biruite.

5) A s a ltu l în doit al neliniştii. sau în c a re se arată că e l în ­ suşi a muncit. se întîm plă să fie m înăstiri care nu p rea au monahi. în jurul orei şase. c a re m i-a v o rb it d e sp re rem ediu l neliniştii. 10) A p o s to lu l a lucrat cu m îin ile ca să ne ofe re o p ild ă de muncă. în­ deosebi. 21) F elu rite m ărtu risiri din S olom on îm ­ po triv a neliniştii. care în toţi anii îşi ardea în trea ga m uncă a b r a ­ ţelor. 20) D e sp re un frate leneş. Vecină cu tristeţea şi încercată mai ales de cei însinguraţi. 16) N u cu ură. 6) Pînă unde m erge prăbuşirea c e lo r ce au început a fi biru iţi de nelinişte. 4) N e lin iş tea orbeşte supune pe monah m intea oprind-o de la oric e practicare a virtu ţilor. 14) M u lte patim i curmă lucrarea m îinilor. 8) T reb u ie să fie în neorîn du iala n e li­ niştii c e l ce nu v re a să se îm pace cu lu ­ crarea m îin ilo r sale. άκηδέαν A şasea luptă o avem de dat împotriva a ceea ce grecii num şi căreia noi i-am putea spune dezgust. să nu m ă n în ce ». 18) A p o s t o lu l a m uncit atît cît să poată fi de ajun s nu num ai sieşi. 7) M ă rtu risirile A p osto lu lu i îm potriva duhului neliniştii. sau neliniştea inimji. 17) D iferite d o vezi din c a re reiese că A postolu l a dat porun ci asu p ra o blig a ţie i de a m unci. ci chiar prin pilda sa.CARTEA A ZECEA DESPRE DUHUL N ELINIŞTII Capitolele 1) Lupta a şasea este dusă îm potriva 15) D e sp re om enia care trebu ie arătată chiar faţă de cei leneşi şi nepăsători. care îndem na p e alţii să p le ce din m înăstire. 9) N u numai A p o s to lu l ci şi cei ce erau cu e l au lucrat cu m îinile. 3) In c îte felu ri îl neliniştea. obişnuit celor ce trăiesc în pustiu. 11) N e -a îndem nat să muncim. este un vrăjmaş mai înverşunat. cum se fu rişea­ ză în inim a monahului şi ce pagube adu­ ce sufletului. ci cu d rag oste trebu ie s ă -i d o jen im pe cei ce greşesc. . povăţu indu-ne nu numai prin cuvinte. 22) In E gipt fraţii aşa se ostenesc cu braţele. In ce fe l trebu ie înţeles : este un lu ­ cru m ai fericit m ai d e g r a b ă a da decît a primi. 13) D espre c e le ce s p u n e : «Am auzit că u n ii de la v o i um blă iără rîn d u ia lă ». îl tulbură pe monah nişte friguri. 12) D espre cu vin te le lui : «C in e nu v rea să m uncească. · duhului n e lin iştit şi a naturii ei. 24) D e sp re cazul stareţului Paul. d ar îi aju tă şi p e cei din temniţe. 23) în p ărţile A p u s u lu i din cau za n e d e p rin derii de a munci. 19. ci şi celo r care era u cu dînsul. care revin 1. 25) C u v in tele stareţului M o ise . încît îşi îm plinesc nu numai p r o ­ priile trebuinţe. 2) D escrierea neliniştii.

Ia r bătrînul. dar nici hrana trupului n-o agoniseşte fără trudă grea. înfăţişează locurile acelea ca fiind mai folositoare pentru desăvîrşire şi mai potrivite pentru mîntuire şi zugră­ veşte şi viaţa de obşte a fraţilor de acolo ca plăcută şi plină de trăire spirituală. ' . de vreme ce n-a zidit în duh şi n-a cîştigat pe nimeni prin învăţătura şi pilda vieţii sale. părăsind chilia în care. In E gipt era o datorie de ospitalitate de a întreru pe postu l pentru a reface r e vizitator (cf. produc sufletului bolnav fierbinţeli violente. încă întîrziind.a o arecin e către A v v a A rs e n ie : M ă su p ără gîn durile. p. m ănîncă. : rtr. Căci cu v io su l ştia c ă răb d a rea :r_ chilie aduce pe c ă lu g ă r la rîn d u iala lu i». aşa cum am arătat :r. se ţese întruna dinăuntru în afară şi de afară înăuntru şi cerce­ tează mereu soarele. deci m ăcar cercetează pe cei b o ln a v i. ori şi-ar fi refuzat hrana două sau trei zile de D o s t2 1 3 . deşi îi putea conduce şi pe alţii şi să le fie multora de folos. . aici sînt num iţi E v a g rie Pon ticul şi O rigen .. Laudă mult mînăstirile îndepărtate. se tînguie că toţi fraţii îl ocolesc. Paza chiliei este o datorie de tem elie pentru m onah. şi devine atît de leneşă şi neputincioasă la orice îndrumare spirituală. încît parcă s-ar fi trudit şi istovit într-un drum lung. silă de chilie. mîntuire nu-şi poate afla dacă rămîne locului şi nu pleacă în cea mai mare grabă de aici. va trebui să-şi găsească pieirea. 2. D u p ă datină. pomenit în psalmul 90. nici să lucrezi. 24— 25).». însă. Specialiştii am intesc m ai m ulţi teo lo gi ai ascetism ului. 16: I . Mintea-i tul­ burată fără de noimă i se umple de o aşa neagră întunecime. îi sfinţeşte monahu groază de locul unde se află. «C o n v o rb iri. bea. Pentru A v v a A rse n ie . sau într-o muncă grea. 11. nemailăsîndu-1 să stea în casă şi să se dedea cititului. Suferă că acolo unde se află. de'parcă prea întîrzie să apună2 1 4 . la orele obişnuite acceselor.DESPRE D U H U L N E L IN IŞ T II 227 la anumite intervale şi. II. Atunci priveşte neliniştit în jur. i-a zis lui : M e rg i. 213. De îndată ce a ajuns stăpîn pe bietul suflet.:. Dimpotrivă. dispreţ şi desconsideraţie pentru fraţii împreună trăitori sau de departe. simte o aşa sfîrşeală în trup şi atîta nevoie de hrană. toate cîte îl înconjură sînt supărătoare şi nu numai că nici o întărire sufletească nu găseşte la fraţii trăitori aici. num ai de la ch ilie nu te depărta. aceasta se fă ce a num ai în ceasul a l n o u ăle a (o r a unu a n o astră) : cf. nr. de nu se rupe odată de acea obşte. încît 212. rămînînd de atîta vreme în acelaşi loc. unii bătrîni 2 1 2 spun că aceasta este duhul cel de amiază. ştiind sem ăn ătu rile dracilor. Introdu cere . şi se tînguie şi suspină că nici un rod spiritual nu va avea. X X V I . 2. Il face leneş şi neînstare de nici o muncă înăuntrul chiliei. zicîndu -m i : N u poţi să p o s­ tes. va fi lipsit de orice cîştig pentru suflet.. Apoi după cinci sau şase ore. supra. 214. ca fiind nepăsători şi prea străini de cerinţele duhului. In sfîrşit. căci şi acest lu cru este crăceşte.i si nu lucra. V . In sfîrşit. Se lamentează întruna că nu vede nici un progres. du pă apoph thegm ata : !r_ P a t e r i c u l tradus în rom âneşte citim la litera A .

decît să stai in chilie nefolositor şi fără nici o mulţumire sufletească. bietul suflet asaltat de vrăjmaşi cu asemenea vicleşuguri. aceeaşi boală îi dă îndemnuri cinstite şi trebuincioase : să meargă să-şi salute fraţii. Som nul şi p ă ră sirea vorbiri. începe să uite ţinta vieţuirii lui aici. ca să-şi caute în vizitarea unui frate o alinare a suferinţei. Scos afară puţin cîte puţin din chilia lui. Este o operă de mare pietate. 3. şi e un lucru sfînt a-i procura cele de trebuinţă în părăsirea şi dispreţul ce-i arată părinţii. Se cuvine mai de­ grabă să te cheltuieşti în asemenea activităţi pioase.228 S F ÎN T U L IO A N C A S IA N socoteşte că nu-şi poate afla nici un alt remediu pentru o atît de adîncă deznădejde. Prin urmare. şi să se grăbească să-i viziteze mai des. 5. 118. nu în lupta pînă la victorie. ostaşul lui Hristos. îi porunceşte chiar unele îndatoriri pioase şi reli­ gioase : să caute să afle veşti despre vreunii. care nu este alta decît admiraţia şi contemplarea acelei divine şi sublime curăţii. Dar leacul folosit deocamdată îl va îmbolnăvi şi mai rău curînd după aceea. oricît de departe s-ar afla locuind. îşi află scăparea sau în somn.. atletul lui Hristos.». care trebuie să se întreacă după regula jocului în lupta pentru desăvîrşire. cît timp este sleit de duhul neliniştii. ca de loviturile foarte tari ale unui berbec. mai ales să vadă des acea femeie evlavioasă şi devotată lui Dumnezeu. adică de nelinişte. istovindu-se. alungat din zidurile 215. V . care a fost rănit de săgeata acestei tulburări. ajuns fugar şi dezertor din oastea lui.. decît vizitînd vreun frate sau lăsîndu-se alinării somnului. lipsită de orice sprijin părintesc. A spus deci precis că nu trupul. X I. sau este dat afară din chilie. va întoarce spatele şi-l vede bine că-şi speră scăparea în fugă. căci cu adevărat sufletul. chiliei sînt două form e ale acediei descrise în «C . Astfel. «se încurcă în treburile vieţii». în sfîrşit. 8. pe care-1 ştie că. 28). şi aşa să se răz­ boiască pe ambele fronturi cu acest ticălos duh al neliniştii. trebuie să se grăbească a alunga din ascunzişurile sufletului şi această boală. este îndepărtat de la orice con­ templare a virtuţilor şi de la văzul sensurilor spirituale. preocupat să placă foarte puţin «celui care strînge oaste». nici. 4. Şi aşa. care nu poate fi dobîndită decît în linişte şi în stăruinţa de a rămîne necontenit în chilia lui şi în meditaţie2 1 5 . sau vreunele dintre rude. Toate neajunsurile acestei boli le-a exprimat cu fineţe fericitul David într-un singur verset : «Istovitu-s-a sutletul meu de supărare» (Ps. căci vrăjmaşul îl va ataca şi mai des şi mai înverşunat pe cel. ci sufletul s-a istovit. încît nici să nu cadă doborît de săgeata somnului. sau să viziteze bolnavii. pornită lupta corp la corp.

şi aşa se lasă prins. pînă cînd. se încurcă în treburile şi nevoile lor. 4. se grăbeşte ca un adevărat doctor al sufletului s-o prevină prin medicamentele mîntuitoare ale poruncilor sale. Desigur. fie că văzuse această boală născută din duhul neliniştii furişîndu-se chiar atunci. Aceasta o şi faceţi. să poată suporta şi doctorii mai tari. mintea leneşului nu e în stare să cugete la nimic altceva. în iubire. zicînd : «C ă ci voi înşivă sînteţi învăţaţi de Dumnezeu să vă iubiţi unii pe a lţii». sau. Apostole. De aceea. 9— 10). în plasa vătămătoarelor lor îndeletniciri. Şi adaugă : «Dar vă îndemn. le potoleşte durerile rănii ucigătoare printr-un medicament mai uşor pentru ca. «în ce-i îndemni tu. A pus în frunte leacurile liniştitoare ale laudei. ca pe un laş şi supus al său. R ep ro şu rile sînt făcute m ai ales în E pistola a I l. legat ca în nişte încolăcituri de şarpe. în orice fel va fi început să-l biruie duşmanul pe cineva. Într-adevăr. ca nu cumva să-i afle tot nepregătiţi pentru vinde­ carea desăvîrşită. pentru că voi înşivă sînteţi învăţaţi de Dumnezeu să vă iubiţi unii pe alţii. 4. smulgîndu-1 de aici. să prisosiţi mai m ult» (I Tes. va da tîrcoale necontenit chiliilor fraţilor. dacă nu mai au nevoie nici chiar să li se scrie despre acest lucru ? Mai ales că adaugi şi motivul pentru ce nu mai e nevoie de aceasta. 216. 7. Fericitul Apostol. nu aveţi tre­ buinţă să vă scriu. de aici încolo nu va mai fi în stare nicio­ dată să se deznoade pentru a se reîntoarce la desăvîrşirea vechii lui metanii. Pornind de la dragoste. chiar de evlavie 2 1 6 ^ 6. le zice : « Despre iubirea voastră frăţească. sau să rămînă fără nici un folos spiritual în chilia lui. sau mănăstirilor. Şi de ce mai este nevoie să le spui : «Dar vă îndemn pe voi să prisosiţi mai m ult». cuprinşi de aceeaşi amorţeală spi­ rituală. pentru care îi laudă. să dispară ca un dezertor sub cine ştie ce pretext.DESPRE D U H U L N E L IN IŞ T II 229 mînăstirii. odată trecută furia bolii. mai întîi susţine slăbiciunea suferinzilor prin tratamentul blajin şi uşor al cuvîntului. fraţilor. să prisosească şi mai mult ?». Fireşte. nu aveţi trebuinţă să vă scriu». îl va tolera. M ·· . pentru ca să le facă urechile dispuse şi pregătite pentru cuvîn­ tul mîntuitor. despre care vorbise mai sus : « Despre iubirea frăţească. scriindu-le Tesalonicenilor. încă stăruie a-i potoli prin blîndeţea mîngîietoare a cuvintelor. îl va face nesta­ tornic în orice privinţă şi un rătăcitor. găsind în sfîrşit tovărăşia vreunui bărbat sau a vreunei femei. nepreocupîndu-se de nimic altceva decît unde să-şi asigure sub orice motiv hrana pentru a doua zi. decît la mîncare şi pîntec. că se va iv i mai tîrziu.a către Tesalon icen i. încît. Astfel. . ca cel mai priceput şi desăvîrşit medic. puţin cîte puţin. prevăzînd prin descoperirea Duhului Sfînt. faţă de toţi iraţii din Macedonia» (I Tes. fie. Tembel la orice treabă. 9 —10).

de ce îţi dai atîta osteneală cu această in­ troducere ? Şi adaugă din nou : «Dar vă îndemn. După prima poruncă. 11 — 12). prin care să-şi asigure posibilităţi de a pătrunde în diferite case. 4. şi al treilea motiv. în mod obişnuit se nasc din dorinţele şi taifasurile celor ce lenevesc. adică să rămîneţi în chi­ liile voastre şi să nu vă lăsaţi tulburaţi de feluritele zvonuri. să prisosiţi mai m ult» şi în sfîrşit abia acum dă pe fată ceea ce de mult plănuia : « Şi să vă daţi silinţa să trăiţi în linişte» (I Tes. şi să nu spionaţi felul de viaţă al altora. «Ş i să vă daţi silinţa să trăiţi în linişte». precum v-am poruncit vouă». ideea a cărei dezvăluire o amina prin atîtea introduceri. Ca să nu se întîmple cele asupra cărora atrăsese atenţia mai înainte. pe a patra : «Ş i să umblaţi cuviincios faţă de cei din aiară» (I Tes. el arată limpede că lenea este cauza tuturor relelor înfierate mai sus. într-adevăr. Deci. va avea purtare necuviincioasă. ci «în toată Macedonia». acum a adăugat «şi să lucraţi cu mîinile voastre. în mod obligatoriu. 11— 12). 11 — 12). acum. zicînd : «Ş i să umblaţi cuviincios îaţă de cei din aiară». fraţilor. şi care se recu­ noaşte că o nutrea în inima lui. anume că nu numai au fost învăţaţi de Dumnezeu. faptele lumii. nu faţă de unul sau doi. nimeni nu poate fi nici neliniştit. 4. decît cel ce nu-şi află liniştea să stăruie în munca mîinilor sale. Nu se poate să nu umble . Fireşte. căci se va coborî chiar la linguşiri. 11 — 12). ca să nu neliniştiţi şi pe alţii. «Ş i să lucraţi cu m îinile voastre. spune-mi în sfîrşit. sau de a dori bunul altuia. de a umbla necuviincios faţă de cei din afară. 4. nici chiar printre oamenii acestui veac. dar chiar împlinesc prin faptă ceea ce sînt învăţaţi : «în adevăr. Iată. Nimeni nu poate umbla cuviincios. de a se preocupa de treburile altora. adică de a fi neliniştiţi. 4. după cum v-am poruncit vouă». cel ce umblă după cele trebuincioase hranei. nici dispus să se preocupe de trebu­ rile altora. adică umbletul necuviincios. zici tu. dacă nu se împacă în nici un chip cu gîndul de a se deda muncii mîinilor lui între pereţii chiliei. şi a cincea : «Ş i să nu aveţi trebuinţă de nim eni» (I Tes. 4. care. umblînd după prilejuri de procese şi de flecăreală. adică să nu doriţi să cercetaţi. o dă şi pe cea de a doua : «Ş i să faceţi fiecare cele ale voastre» (I Tes. în loc să vă daţi osteneala spre îndrep­ tarea voastră şi spre cultivarea virtuţilor. 11— 12) şi apoi pe a treia : «Ş i să lucraţi cu m îinile voastre. ci «faţă de toţi fraţii» şi nu numai faţă de concetăţenii sau cunoscuţii voştri. precum am dat poruncă» (I Tes. se va îm­ pătimi după ultimele noutăţi. mai alături.230 S F ÎN T U L IO A N C A S IA N şi. din curiozitate. aceasta o şi faceţi». «Ş i să nu aveţi trebuinţă de nim eni». Adaugă şi a patra boală care se naşte tocmai din această trîndăvie. Dimpotrivă. «Ş i să vă faceţi fiecare cele ale voastre».

fiindcă mai înainte. nu li se mai adresează cu acel grai cald şi blajin. care umblă fără rînduială şi nu după învăţătura primită de ia n oi» (II Tes. pentru conversaţie.sa. ci «V d poruncim vouă. cît timp nu ţin seama de . 6). retezînd cu fierul spiritual mădularele atinse de cangrena. In sfîrşit. dar ştiu că . ca nu cumva boala trândăviei.DESPRE D U H U L N E L IN IŞ T II 231 ahtiat după daruri şi răsplăti. cel fără rînduială în viaţă. în numele Domnului nostru Iisus Hristos. spune că aceştia umblă în neorînduială şi nu după învăţătura lui. · prin aceste cuvinte. deci. îi arată oarecum răzvrătiţi şi dispreţuitori. ci prin luarea ca martor a numelui Domnului nostru Iisus Hristos. în a doua epistolă se apucă să-i tămăduiască cu nişte medicamente mai tari şi usturătoare. şi necuviincioşi. Intr-adevăr. 6). 3. să »trice mădularele sănătoase. încearcă să tămăduiască. el porunceşte să se fe­ rească de cei ce nu vor să se dedea la muncă. ca nu cumva ei s-o desconsidere ca pe o simplă vorbă spusă de grai omenesc. Şi pregătindu-se să vorbească despre cei ce nu vor să lucreze cu mîinile lor. ca pe nişte mădulare stricate de putreziciunea lenii. de vreme ce nu vor să se îndrumeze după povaţa . şi să nu se considere obligaţi a o urma cu străşnicie. pentru vizite. de vreme ce nu se refăcuseră cu leacurile mai uşoare. In primul rînd. ca dintr-o molipsire ucigătoare.impui zilei. De aceea. aici porunceşte . că atît de multe prilejuri de căderi grele şi ruşinoase izvorăsc numai din acest viciu. Vedeţi. fraţilor». să vă feriţi de orice frate. şi de ■. 3. chiar pe cei. cu care îi arde de la început. Prin urmare. cărora nu le-a putut aduce însănătoşire printr-un medicament uşor. pe care în prima epistolă îi încurajase prin cuvinte mîngîieitoare. ca în prima : « Dar vă îndemn pe voi. şi să-i reteze din mijlocul lor. cu alte cuvinte arată că sînt în­ dărătnici. cel puţin acum să vă supuneţi la poruncă. cel care nu-i bucuros să-şi agonisească cele ale traiului zilnic din osteneala cinstită şi tăcută a muncii sale. în aceea vorbeşte dragostea celui ce mîngîie. n-aţi dat ascultare din dispreţ. şi de care chiar ne-a poruncit să ne ferim. zicîindu-le : «Să vă feriţi de Orice frate. fiţi atenţi la cuvintele de ocară. Acolo îndeamnă. şi să-şi mănînce în linişte pîinea. «V ă poruncim vouă. îndată. fraţilor. Şi face să fie înfricoşătoare porunca însăşi nu prin invocarea unui cuvînt oarecare. în mod obligatoriu va ii supus tuturor acestor defecte. ca un foarte priceput medic. nici o împrejurare potrivită şi cuvenită pentru ieşirea din casa. El nu mai începe acum menajîndu-i cu cuvinte blinde. «Şi după învăţătura primită de la noi > . furişîndu-şi puroiul. în aceasta severitatea celui ce ia oa martor pe Domnul şi ameninţă ·. care umblă fără de rînduială» (II Tes. fraţilor». ::acă desconsideră învăţătura primită da la el şi nu vor să ia drept pildă ceea ce-şi amintesc că i-a învăţat nu numai prin cuvînt. îndemnîndu-vă.

toţi. El adaugă încă şi cazna ce şi-a impus. « Căci singuri ştiţi cum trebuie să vă asemănaţi nouă» (II Tes. Căci el nu spune simplu « n-am mîncat plinea în dar de la cineva dintre. dar primind imbold chiar prin pilda lucrărilor sale. în virtutea poruncii domneşti. afirmă el. prin însuşi faptul că deălară în ea «ca să nu împovă­ . ci nevoia de hrană şi sărăcia ne silea să recurgem la ea. 8). Atunci cînd cel ce propovâduieşte Evan­ ghelia nu şi-a îngăduit. ca nu cumva să pară că aceasta n-a fost o regulă impor­ tantă şi generală. cînd afirmă că ei nu au nici un respect pentru cple ce sînt întipărite chiar în memoria lor şi pe care au primit învăţătură să le imite povăţuiţi. şi cu trudă am muncit noaptea şi ziua. să trăiască din Evanghelie» (II Cor. decît cea a sufletului nostru ? Bizuindu-ne pe ce. 9. pe care vasul cel ales. îi înfierează din plin pe cei ce refuză să lucreze. mărturiseşte el. 7). cu muncă şi cu trudă am lucrat noaptea şi ziua» (II Tes. v o i» şi să se fi oprit aici — aşa cum ar fi putut să pară. «C ă ci noi n-am fost fără de rînduială cînd am fost la v o i» (II Tes. adică Silvan şi Timotei. Totuşi n-a fost singurul. ce vom face noi. 8.232 S F ÎN T U L IO A N C A S IA N dascălul lor a împlinit şi prin faptă. 10). 8). că el n-a fost fără de rînduială printre ei. Căci din grija de hrană mă supuneam fără încetare acestei munci a braţelor. dacă le-ar fi fost impusă doar prin pilda lui . învăţătorul neamurilor îşi sporeşte mustrarea. fireşte. Prin fiecare cuvînt. ca o trebuinţă de repaus sau de exerciţiu al trupului. 8). desigur. nu numai prin cuvînt. 3. voia să spună. că a trăit din propriile lui venituri nemuncite. 3. 7). 3. care să se fi comportat aşa între ei. adică am trăit numai din osteneala noastră. Propovădui­ torul Evangheliei declară că n-a mîncat pîine în dar de la nimeni. hrană în dar. 14). Prin urmare. vom cuteza să mîncăm o pîine nemuncită. Adaugă o covîrşitoare mustrare. deşi săvîrşea o muncă sublimă şi spirituală. dar toţi cîţi se însoţiseră cu el în slujirea Evangheliei. nu numai în timpul zilei. 9. Şi făceam asta. « N ic i n-am mîncat de la cineva pîine în dar» (II Tes. 3. în momentul cînd vrea să le probeze prin munca depusă. legat de grija propovăduirii Evangheliei. au muncit la fel. sau cu bani economisiţi. dar nici o altă grijă. zice el. nu ai acestora — «ci. cînd mîinile ne stau în nelucrare. ori din colectele şi daru­ rile altora. sugerîmd că din viciul lenei ei sînt într-o necontenită neorînduială. 3. ca să nu împovărăm pe nimeni dintre v o i» (II Tes. care subscriu la această epistolă. sau ne plăcea'. deşi ştie că Domnul a poruncit «că cel ce propovâduieşte Evanghelia. nu şi-a permis s-o mănînce fără osteneala mîinilor «ci cu muncă. şi iarăşi «vrednic este lucrătorul de hrana sa» (Matei 10. cărora nu ne-a foist încredinţată nu numai nici o propovăduire. continuă el. dar chiar şi al nopţii — care de obicei e rezervată pentru odihna trupului. cu o nespusă osteneală trupească. nu pentru că aşa vream.

Scriindu-le. 9). 10). 2). Totuşi. nu prea i-a instruit şi prin porunci. 3. şi iarăşi : «Şi chiar dacă mă v o i lăuda ceva mai mult. poate. dacă chiar propovăduitorul Evangheliei. care le-o încredinţa prin semne şi minuni. v-am dat porunca aceasta : cine nu vrea să lucreze. pronunţă sentinţa împotriva celor ce-1 dispreţuiau. cel puţin să ţineţi minte mai trainic pildele de vieţuire. ei totuşi nu se lasă învăţaţi. 11. 10. spunindu-le că nu numai li s-a oferit spre pildă. Acum nu se mai foloseşte de sfatul unui dascăl. zice ei. ceea ce aş fi făcut eu bine şi în­ cuviinţat. aveam puterea şi ne erau la dispoziţie avuţiile şi bunurile tuturora dintre voi şi ştiam că am îngăduinţa Domnului nostru de a mă folosi de ele. ca să faceţi ca noi» şi anume. a lucrat cu mîinile pentru a-i învăţa şi deprinde cu munca. întocmai ca într-un tribunal. Nu-i uşoară dojana ce le-o face şi cînd declară că şi-a obligat trupul la această muncă şi osteneala de zi şi de noapte numai pentru pildă. ca un bun dascăl. fără ca el personal să aibă nevoie. căzuţi în păcat. acela să nu mănînce» (II Tes. cu puterea noastră. reluînd puterea apostolică. să nu mă siliţi. am preferat să mă întreţin din munca braţe­ lor mele şi să vă deschid calea vouă celor ce voiţi să păşiţi pe drumul virtuţilor şi. îşi dublează sîrguinţa şi preocuparea. ca să nu fie povară nimănui. afirmă el. cu acea putere fireşte care. pe care ne-a dat-o Domnul spre zidire . In adevăr. propovăduind Evanghelia. ci ca să vă dăm o pildă cu noi înşine. să îndrăznesc împotriva unora cu acea putere» (II Cor. plin de ameninţare Corientenilor. veţi da uitării învăţătura adresată urechilor voastre prin grai. spune el. să le ofere altora o pildă vătămătoare de lene. cum ar putea să nu se considere drept povară cei ce-şi permit s-o mănînce trîndăvind în nelucrare ? 10. Gîndindu-se tot la nepăsarea celor ce dispreţuiesc îndemnul de a-1 imita. ca înşişi să se grăbească a se îndrepta înainte de sosirea lui. sau medic. prin truda mea. adaugă : « Căci cînd ne aflam la voi. deşi ei ştiu că el. ca nu cumva. dar necontenit le-a şi propovăduit prin cuvînt să nu mănînce cine nu vrea să-munceasă. poruncindu-le astfel: «V ă rog dar. totuşi nu m-am slujit de această putere. îi previne pe ei. nu îndrăznea să mănînce o pîine nemuncită. ci se porneşte împotriva lor cu severitatea unui judecător şi.DESPRE D U H U L N E L IN IŞ T II 233 răm pe nimeni dintre v o i» îi supune la o mare ruşine. 12. să vă dau un model de viaţă». cînd voi ii de faţă. 3. i-a fost dată de Dumnezeu. Şi de aceea. ai căror martori au fost ochii voştri. spune el. şi cu toată truda la care s-a supus pentru ei. «N u doar că n-aveam puterea aceasta. muncind în tăcere şi voind să-i formeze prin pilde. Arată şi motivul pentru care şi-a impus atîta muncă : «pentru ca să vă dau o pildă. ca să faceţi la fe l» (II Tes. dacă. «Dealtfel. ca nu cumva să pară că.

la care recursese cu puţin mai înainte. loc. G u y . 3. ci. cu autoritatea Duhului Sfînt. 3. 13. declară el : «Dacă cineva nu vrea să mun­ cească. ştiind că şi celelalte boli. sau de medic compătimitor. zicînd : «Unora ca aceştia le poruncim şi ii rugăm. 12).). adică mergînd pe căile noastre. cit. pildele de muncă date vouă şi nu vă menţineţi de fel în lenevia şi nepăsarea acelora. care este rădăcina acestei neorînduieli «nelucrînd n im ic». In numele acestei puteri. 13). ba chiar îi defineşte că sînt neliniştiţi şi mănîncă o pîine nemuncită. şi aduce printr-un sfat sănătos lecuire fiilor sau celor suferinzi. 14. op.-C 1 . nici să nu mănînce» (II Tes. şi pe a treia «ci iscodind».. zice din nou aici. 10). înţelegerea 217. aceea a lui Isidor o mie. în Domnul nostru Iisus Hristos. în sfîrşit. «A m auzit că unii de la voi umblă iără rînduială. ca şi noi. care se înmulţesc din aceeaşi tulpină. el. 10. arată acum şi motivul pentru care a recurs la toate acestea. şi. imitîndu-ne. ca cel mai priceput medic. El nu-i dă pe seama săbiei veacului. ca să muncească în linişte şi să-şi mănînce plinea lo r » (II Tes. medicul cel pătrunzător şi prevăzător. J. şi adaugă îndată a doua boală. nu pregetaţi să iaceţi ce e bine» (II Tes. Căci în prima epistolă îi numeşte «fără de rînduială». «Să nu pregetaţi să iaceţi ce e bine». ad. nelucrînd nimic şi iscodind» Nicăieri el nu s-a mulţumit să-i declare atinşi de o sin­ gură boală pe cea care nu vor să se dedea la muncă. împliniţi. Totuşi. m înăstirea lui A w a O r a v e a o mie de m onahi. doreşte nu numai să vindece rănile celor suferinzi. A c e a s t a este ap re ciere a S fîntu lu i C a sian asu pra m înăstirilor din sud ul Fran din v rem e a lui. 8). D u p ă m ărturia au toru lu i « Istoriei M o n a h ilo r ». siliţi măcar de o nevoie naturală şi de frica pieirii prezente. vor să rămînă tot îndărătnici la orice îndemn. exprimată cu atîta energie. « Am auzit. nu mă voi ruşina» (II Cor. după asprimea evanghelică. poate. că unii de la voi umplă fără de rînduială». 15. îi opreşte de la hrana acestei vieţi pentru a-i constrînge să primească poruncile mîntuitoare. şi că nu umblă după învăţătura pe care am primit-o de la el 2 1 7 . pot fi îndată stinse. Lăsînd la o parte puterea apostolică. se reîntoarce din nou la inima de părinte iubitor.234 S F ÎN T U L IO A N C A S IA N iar nu spre dărîmarea voastră. . ac ele a p e care le co n d uceau S erap io n nu mai puţin de zece m ii (V e z i pr. cauzele atîtor plăgi care decurg din trândăvie. Urmîndu-ne pe noi. adică arătaţi-le lor. odată ce a fost suprimată cauza maladiei principale. 3. dar şi celor sănătoşi le dă la fel poveţe potrivite pentru a-şi păstra o neştirbită sănătate : «V o i însă. negmdindu-se la pedeapsa morţii veşnice. Numai prin mîntuitoarea povaţă de a munci a tratat. dacă. îndrăgind trîndăvia. Acum se grăbeşte el să aducă cuvenita curăţire a lăcaşului unor atît de numeroase vicii.

cît şi prin obişnuitele binefaceri. Şi în epistola către Efeseni. coci erau făcători de cortu ri» (Fapte 18. 16. de neam din Pont. cum vor trebui să . şi să nu mai aveţi cu el nici un amestec. ci cu dragoste de frate şi în vederea îndreptării lor. să nu le-o refuzăm unora care. şi să nu se amestece cu el. pe care-1 practica de obicei şi el. 3. n-au vrut sa se întoarcă la învăţătura sănătoasă : deci. să-nceapă în sfîrşit a fi readus pe calea mântuirii. şi îi povăţuieşte. slăbiţi de lene. a " enit la ei şi pentru că erau de aceeaşi meserie. a dat astfel de porunci : «Cine a turat. ce sentimente frăţeşti să păstreze din dragoste faţă de aceşti oameni : «Dar să nu-1 socotiţi ca pe un vrăjmaş. ca să se ruşineze». Severităţii de judecător i-a alăturat bunătatea de părinte. ca. 14). sau prin bunăvoinţă. şi totuşi dă sfatul sa nu se facă asta cu pornire de ură. Aşa cum i-a susţinut pe cei bolnavi. Apoi ducîndu-se la Milet. tot astfel îi previne pe cei sănătoşi. Şi găsind el pe un iudeu :u numele de A cvila. 28p Şi în Faptele Apostolilor aflăm tot aşa. 1 — 3). atît prin cuvînt de mîngîiere şi de dojana. 3. că nu s-a mulţumit doar să înveţe aceleaşi lucruri. n-a primit sărămînă în altă parte decît la A cvila şi Priscila. ca omenia. ca să se ruşineze» (II Tes. a rămas la ei şi lucrau. 17. din respect pentru el şi pentru folosul comun. plecînd din Atena a venit la Corint. ca nu cumva această bunătate să-i facă pe unii să dis­ preţuiască orice ascultare de poruncile lui. cu bunătatea unui părinte atotiertător. lucrînd cu m îinile sale. să nu se lase pradă neorînduielii şi istovirii. ci mai vîrtos să se ostenească. căci aşa citim acolo : « După aceasta. să nu înceteze a le face bine şi a-i sprijini pe aceştia. dacă poate au neglijat să respecte cele ce le-am spus. să nu mai ture. recurge din nou la asprimea apostolică : « Şi dacă vreunul nu ascultă de cuvîntul nostru prin epistolă. 4. Pe de o parte porunceşte să fie însemnat cel ce nu vrea să se supună poruncilor lui. cînd a venit la Corint. şi pe Priscila. ce ni se cere prin porunca Domnului s-o arătăm faţă de cei buni şi de cei răi. femeia Iui. dar le-a pus şi în faptă.D ESPRE D U H U L N E L IN IŞ T II 235 voastră. poate din ticăloşie. ci povăţuiţi-1 ca pe un frate» (II Tes. a trimis de aici la Etes să-i cheme ne preoţii Bisericii din Efes şi. pe acesta sâ-i însemnaţi. ca să aibă să dea şi celui ce nu are» (Etes. Pavel. ca pe fiii săi. ruşinîndu-se de izolarea voastră obştească. ca. şi cu ce luareaminte să păzească poruncile apostolice. Dmdu-le în grijă de ce lucruri trebuie să ţină seama. Căci. «Să nu vă amestecaţi cu acela. Totuşi. lucru cinstit. adaugă îndată. 18. iar sentinţa pronunţată cu asprime apostolică a îndulcit-o cu blândeţea îngădui­ toare. 15). cine nu s-a îndreptat prin sfaturile mele blinde. zice el. dîndu-le învăţături. cel puţin. vorbind tot despre muncă. care erau lucrători de acelaşi meşteşug.

decît lipsa nevoiaşului. ostenindu-vă astfel. Cel dintîi cinsteşte pe Dumnezeu prin cuvenitele strădanii. ori din dărnicia şi avutul altuia. 33.236 S F ÎN T U L IO A N C A S IA N conducă în lipsa lui Biserica Domnului. Grea pildă de vieţuire ne-a lăsat. prin osteneala şi simţirea lui. Mai fericită este dărnicia binefăcătorului. împodobit cu un dublu har. cînd mărturiseşte că n-a muncit doar cît să-şi satisfacă nevoia trupului său. trebuie să-i ajutaţi pe cei slabi». ocupaţi zilnic cu slujiri necesare. după sentinţa Aposto­ lului. trebuie să-i ajutaţi pe cei slabi şi să vă aduceţi aminte de cuvintele Domnului Iisus. Cunoaştem un frate. 20. dorea să-i fie repartizată o parte . căci. cînd zice : «Toate v i le-am arătat vouă. moleşit de toropeala trîn­ dăviei şi de nepăsare. mai fericit este a da. Toate vi le-am arătat. dar îşi îngăduie şi dărnicia celui bogat. care. 35). cu mintea sau cu trupul. «este mai fericit a da decît a lua». sau din comorile ascunse ale zgîrceniei. desigur. decît a lua». decît a lua» (Fapte 20. Şi tocmai acest lucru spune că este porunca Domnului : «Fiindcă El însuşi. intrat în mînăstire. închinîndu-I în dar din roadele dreptăţii sale. a zis. care muncea cu mai multă rîvnă. totuşi acesta. adică Domnul Iisus. De asemenea. realizată de vreunul. deşi sînt deopotrivă de săraci şi cel ce primeşte şi cel ce dă. Acesta trăia într-o mănăstire şi era obligat să dea zilnic socoteală economului de sarcina de muncă ce-i fusese fixată. celălalt însă. Ca să nu fie silit la o normă mai mare. îndrăznind să mănînce o pîine nemuncită. sau cu banii puşi deoparte. le spune : « A rgint sau aur n-am poftit de la nimeni. chiar să mănînce. Aşa cum le spunea Tesaloniceîiilor că a muncit pentru a le da un model de imitat. el se bucură şi de de­ plina sărăcie a lui Hristos. prin lepădarea de toate bunurile sale. căci El a zis : «M a i fericit este a da. al cărui nume l-am putea face cunoscut. se face vinovat de păcatul îndărătniciei. din ardoarea credinţei. şi nu din prisosul belşugului. la fel şi aici adaugă ceva asemănător. ci cea din rodul muncii personale şi din sudoare sfîntă. nu mai izbuteau să-şi agonisească hrana tot cu mîinile lor. deoarece. Adică să ne grăbim a-i reface pe aceştia mai degrabă prin truda noastră şi cu banii agonisiţi din sudoarea muncii. dacă din asta s-ar putea scöate mai multe învăţăminte. desigur. şi să fie ruşinat prin pilda acestuia. căci. ostenindu-vă astfel. ci cît putea fi de ajuns chiar trebuinţelor celor ce erau cu dînsul. se dovedeşte nevrednic. 19. prin ostene*ala lui se străduieşte să agoni­ sească şi pentru satisfacerea trebuinţelor lui şi să dăruie cu pioasă rîvnă celui în nevoie. dărnicie făcută nu din banii cîştigaţi din necinste şi rea cre­ dinţă. cu toată opunerea Apostolului. ori de cîte ori vedea că vreun frate. V o i înşivă ştiţi că m îinile acestea au lucrat pentru trebuinţele mele şi ale celor ce erau cu mine.

încerca prin îndemnuri lăturalnice să-l abată de la o asemenea hotărîre. 15. şi despre acest lucru şi Domnul spune prin profet Ierusalimului : «Trezeşte-te. A r fi de ajuns prezentarea acestui singur exemplu spre a se feri cei începători de ase­ menea oameni. şi ne-a poruncit şi nouă s-o practicăm. dar el rămînea locului sub motiv că-1 va urma îndată. îi fixa ora. 32). Cei ce sînt cufun­ daţi în această amorţeală. sau în ce chip « tovărăşiile rele/strică obiceiurile bune» (I Cor. 34). 11). cînd trebuia să iasă din mînăstire. 8). să-l aştepte. prin defăimări secrete pe seama mînăstirii. se va sătura de sărăcie» (Pilde 28. celălalt. pe cînd celălalt. . şi iarăşi: « îmbrăcîndu-ne în platoşa credinţei şi dragostei» (I Tes. în mintea monahului. de ruşinea plecării. 33). Cel stăpînit de somnul lenii şi neliniştii va prefera să se acopere nu cu agoniseala hărniciei sale. arată acea boală a leneviei. ci acoperămîntul ruşinos al celui ce cere iertare . îl convingea şuşotindu-i la ureche sfaturi ticăloase. însă aceste mărturii sînt . îşi va potrivi penitru lenevia lui nu un veşmînt de slavă şi cinste. care îl ispitise să fugă. să se ducă de aici : şi pentru a-1 aduce mai uşor la această hotărîre. După ce. dacă ar fi găsit vreun tovarăş cu care să împartă greul drumului. orice leneş trebuie să se înfăşoare în felurite vicii şi să se ţină deoparte de contemplarea lui Dumnezeu şi de bogăţiile duhului. astfel este descrisă sărăcia leneşului : «T o t somnorosul va ii îmbrăcat în zdrenţe» (Pilde 23. 5). arătîndu-li-se foarte lămurit cît de mari rele naşte lenea. 19). rămînea mai departe în mînăstire. după cuvîntul Scripturii (înţ. Este scris. în altă parte. sau locul unde. 13. . 5. în tot cuvîntul şi în toată cunoştinţa» (I Cor. pe care Apostolul a practicat-o necontenit. în multe pasaje.D ESPRE D U H U L N E L IN IŞ T II 237 mai mare de muncă. ci pentru mîncarea ce rămîne spre viaţa veşnică» (loan 6. 33. scîrbit de multe lucruri. nu îndrăznea să se mai reîntoarcă în mînăstirea în care slujise. despre care spune fericitul Apostol : « Căci prin El v-aţi îmbogăţit deplin. Tăind petice din plinătatea desăvîrşită a trupului Scripturii. 1. pentru care dă povaţă Apostolul : «C i îmbrăcaţi-vă în Domnul Iisus Hristos» (Rom. 1). ducîndu-se. nevrînd să se întreţină din munca mîinilor lor. zic ei : «Lucraţi nu pentru mîncarea cea pieritoare. 27) şi « Mîncarea Mea este să iac voia Tatălui M e u » (loan 4. 21. zicînd. îl atrăgea la planul lui. Chiar preaînţeleptul Solomon. Dealtfel. 21). Ierusalime. voise de mult să plece. Dacă nu-i reuşea planul. născocea că şi el. desigur văzută sau nevăzută. ci ou trenţele trîndăviei sale. negreşit utilizează în mod obişnuit nişte mărturii aie Scripturii din care-şi fac un oarecare acoperămînt al lenii lor. Căci fără îndoială nu va merita să se împodobească în veşmîntul nestricăciunii. trezeşte-te. îmbracă-te în veşmintele slavei tale» (Isaia 52. Sir. de pildă : «C e l ce umblă după lene . Şi aşa.

Despre această boală a lenei iarăşi acelaşi Solomon aminteşte astfel : «Căile celor ce nu lucrează nimic sînt aşternute cu spini» (Isaia 15. şi iarăşi ·. şi. In regiunile noastre. «T o t cel leneş este stăpînit de dorinţe» (Pilde 13. 11). le îndreaptă spre regiunile Libiei. 3. 4. nu admit cu nici un chip să stea monahii în nelucrare. 22. fiind cusute aici mai degrabă să acopere ticăloasa noastră lene şi ruşine. Nu numai că nu îngăduiesc să se primească ceva hrană de la cineva. 32). 11) şi apoi : «Să vă faceţi fiecare cele ale voastre şi să umblaţi cuviincios faţă de cei dinafară. chiar dacă le este hrana îndestulătoare datorită dărniciei cuiva. cînd zice : «N elucrînd nimic şi' iscodind » (II Tes. care. de la părinţii de altădată. se păstrează o sentinţă sfîntă : monahul care munceşte este ispitit de . 12) şi în sfîrşit : «M u ltă răutate a învăţat lenevirea» (Inţ. decît să ne încălzească şi să ne împodobească cu haina scumpă şi desăvîrşită a virtuţilor. 4. 4. nu vedem nici o mînăstire populată de un prea mare număr de fraţi. precum a spus mai înainte Aposto­ lul. ca să poată sta tot timpul în mînăstiri şi. care a fost îmbrăcată în tărie şi în farmec. 6). pe care în Pilde ni se spune că a făcut-o pentru sine sau pentru bărbatul ei acea femeie înţeleaptă.238 S F ÎN T U L IO A N C A S IA N nişte petice luate din întregimea solidă a textului evanghelic. Despre ea se vorbeşte în mod firesc : «Tă rie şi farmec este haina ei şi ea ride zilei de mi ine» (Pilde 31. care suferă de secetă şi de foamete. 19). adunînd uriaşe rezerve de hrană şi de resurse de trai. 4). Prin aseme­ nea ofrande ei cred că-i dăruiesc lui Dumnezeu. din roada mîinilor lor. dă poruncă tuturor celor zeloşi să-i scoată din rîndul lor : «ca să vă feriţi de orice irate care umblă iără de rînduială şi nu după învăţătura primită de la noi» (II Tes. pentru cei ce pier în mizerie. 12). tocmai din motivul că nu se reazemă pe resurse agonisite prin munca lor. 25). Aceste rele le-a enumerat în mod vădit Apostolul în cele ce v-am expus mai înainte. se înmulţesc din trîndăvie. mai ales cei tineri. despre care Apostolul aminteşte. Pe cei pe care îi califică drept oameni fără de rînduială şi răzvrătiţi. totuşi plăcerea tihnei şi neastîmpărul inimii nu-i lasă să stea prea mult timp locului. Şi astfel. părinţii din Egipt trăgînd învăţăminte din asemenea exemple. dar chiar din munca lor îi hrănesc pe fraţii oaspeţi şi pelerini. şi să nu aveţi trebuinţă de nim eni» (I Tes. în Egipt. 33. cea mai adevărată şi cuvenită jertfă. după sîrguinţa la muncă le măsoară şi îndemnul inimii lor. mai mult. şi treapta răbdării şi umilinţei la care au ajuns. în temniţe. Din această pricină. Sir. 4. Ba. şi acestui viciu îi adaugă altul : «Ş i să rîvn iţi să trăiţi în linişte» (I Tes. şi chiar prin oraşe. 23. adică cu acele vicii şi cu altele asemănătoare. zicînd : «Să nu doriţi nimic de Ia nim eni» (I Tes.

vrăjmaşul te va ataca mai puternic de aici încolo. în felul acesta dovedea el că monahul nu poate sta locului. cale de şapte zile şi mai bine. cel mai încercat dintre părinţi. a w a Paul. . chiar dacă nici o nevoie de hrană nu l-ar obliga să facă asta. nu vei aştepta să se stingă la sorocul ei neliniştea. pentru a rămîne întruna în chilie şi pentru a dobîndi o izbîndă deplină tocmai asupra neliniştii. căci aşe­ zarea lui era departe în deşert. fără să-şi pună în lucrare mîinile. unde fructele palmierilor şi mica grădină îi asigurau hrană din destul. care se numeşte Porfiriu. vei învăţa să ieşi triumfător din luptă. înfruntând-o. într-una din zile i-am spus avvei lui Moise. 25. el totuşi s-o îndeplinească numai pentru curăţia inimii. ci ai devenit şi mai mult prinsul şi supusul ei. iar cel ce leneveşte este în prada a nenumărate duhuri. văzîndu-te că. ci trebuie s-o birui. cel mai mare dintre toţi cuvioşii. de orice oraşe sau pămînturi locuite. aduna frunze de palmier şi-şi impunea o muncă zilnică neîntreruptă. din care să se întreţină altfel. şi. 24. Cum nu putea îndeplini nicăieri în altă parte o muncă. trăia într-un pustiu mai întins. iar plata transportului s-ar fi ridicat la mai mult decît putea valora cantitatea muncii depuse. expe­ rienţa a dovedit că de asaltul peliniştii nu trebuie să scapi ferindu-te. mai degrabă. îmi zise el. La începutul trăirii mele în pustiu. ca şi cum din asta trebuia să-şi asigure traiul. rezistând. o dată pornindu-se lupta. că în ajun am fost în prada unei grele nelinişti şi altă scăpare n-am putut afla decît să alerg îndată la a w a Paul. în sfîrşit. Aifară doar dacă în viitor. După ce-şi umplea peştera cu munca întregului an.DESPRE D U H U L N E L IN IŞ T II 233 un singur demon. «Tu n-ai scăpat de ea. pen­ tru statornicirea gîndurilor. ca pe un dezertor şi fugar». înfrînt în luptă. nici să se înalţe vreodată pe culmea desăvîrşirii. căci. dădea foc în tot anul să ardă tot ce strînsese cu grijă neostoită. ai fugit îndată. în fuga din chilie sau în amorţeala somnului ci. ce te-a cuprins. Prin urmare.

1. îl află în ch ilie pradă orgoliu lu i sla v e i deşarte. vîrîndu-i-se în cuget cu o viclenie atît de nepătrunsă. 13) In c ite felu ri îl asaltează slava d e ­ şartă pe monah. 6) S la va deşartă nu este înăbuşită nici de avan taju l re tra g e rii în singurătate. mai înverşu pat se rid ică la luptă. 3) S la va deşartă ia chipuri m ulte şi f e ­ lurite. în ce chip a fost d ob orît de săgeata s la v e i d e ­ şarte. V . 11) Exem plul regelu i O hozia. 12) F elu ritele m ărturii îm p o triva slavei deşarte. X. A şaptea luptă o avem împotriva duhului cenodoxiei ( κενοδο­ ξίας ).C A R T E A A U N S P R E ZE C E A DUHUL SLAVEI DEŞARTE Capitolele 1) A şaptea luptă este îm p o triva slavei d eşa rte (c e n o d o x ie i) . . după ce a fost doborîtă. 9) S la va deşartă este m ai p rim ejdioasă atunci cînd se am estecă cu virtu ţile. Căci îl asaltează pe monah nu numai trupeşte. darmite o co lit2 1 8 . 18) M onahul trebu ie să se ferească de fem ei şi de episcopi. cei ce n-au putut fi amăgiţi de vicleniile cărnii. supus ac e ­ leiaşi b o li a m îndriei. încît. sînt mai greu vătămaţi în desăvîrşirea lor spirituală. A r e două caracteristici : N u c ere p articiparea trupului la el «C o n v o rb d uh o vn icea s că » a V -a. 8) Slava deşartă nu se p otoleşte nici în pustiu şi nici cu vîrsta. 16) D espre acela pe care bătrînul. dar chiar sufleteşte. I II şi se d e zv o ltă datorită biru inţei asupra altor păcate (ibidem . 15) Cum îi îm bată mintea. 2. 2) S la va deşartă (c e n o d o x ia ) îl asaltează p e m onah nu numai trupeşte. natura ei. 14) Cum îi strecoară în m inte să umble după ranguri clericale. pe oare o putem numai slavă deşartă sau zadarnică. ca celelalte păcate. ci chiar su­ fleteşte. 5) Prin ce com paraţii este înfăţişată na­ tura s la v e i deşarte. Este un duşman cu multe şi felurite chipuri şi atît de subtil încît cu ochii cei mai ageri abia poate fi zărit şi recunoscut. 10) Exem plul reg e lu i Iezech ia . 3—4). vizitîndu-1. 19) R em ed iile prin care putem supune sla y a deşartă. 4) Slava deşartă îl asaltează pe monah din stînga şi din dreapta. 17) V ic iile nu pot fi lecu ite a ltfel d ecît numai dacă v o r fi lăm urite răd ăcin ile şi cau zele acestora. şi este cu atît mai 218. 7) S la va deşartă.

în rugăciune. «C a le a re g e a s c ă » sau «îm p ărătească». printre valurile umflate ale ispitelor. şi duşmanul odată respins printr-o ripostă puternică. pe cărarea păcatelor. Prin urmare. îmbiind mintea spre un viciu trupesc. cauzează un naufragiu neprevăzut şi cumplit naviga­ torilor care. din dispreţ pentru slavă. cui nu i-a putut stîrni mîndrie deşartă (cenodoxie) prin veşmînt ajustat şi curat. schimbîndu-şi veşmîntul şi masca de mai înainte şi deghizîndu-se sub haina virtuţilor încearcă din nou. şi chiar pe învingătorul său în orice privinţă. Dacă posteşte în văzul lumii. iar spre stînga. să-l dărîme şi să-l sugrume pe învingător. Acesta. în tăcere. Atacul celorlalte păcate este mai pe faţă şi deci mai vădit. cel ce vrea să meargă pe calea împărătească2 1 9 trebuie. Căci. iî'. după învăţătura Apostolului.e sinonimă cu «v ia ţa m onahală» în E vul M ediu. cele de-a dreapta şi cele de-a stînga. întru ruşinea ta (Filip. neîn­ grijit şi fără preţ. cu cît e mai anevoioasă recunoaşterea lui pentru a se feri. în posturi. ca un duşman cu multe chipuri. este ispitit să se min­ erească . şi-şi atacă adversarul din toate părţile. dimpotrivă. încearcă să i-o strecoare prin unul murdar. în mers. pe cine n-a izbutit a-1 împinge la mîndrie prin podoaba ştiinţei şi a vorbirii alese. prin slavă şi necinste. dacă. 3. 27). acoperită de valuri umflate. adică abătîndu-te spre dreapta să te măguleşti de propriile virtuţi şi să'te mîndreşti oentru dreptele izbînzi spirituale. în veghe. nici la stînga» (Pilde 4. 7 — 8). sub suflul Duhului Sfînt. în supunere. ne sfătuieşte preaînţeleptul Solomon : «Să nu ie abaţi nici la dreapta. cade şi 219. în ştiinţă. şi în înfăţişare. Pe cine nu l-a putut dărîma cu rîvna după onoruri. Intr-adevăr. 4. De aceea. acesta este însă complicat. Căci. să treacă « prin armele dreptăţii. ştiind că cea mai mică abatere la dreapta sau la stînga ne va zdrobi îndată de stînci orimejdioase. Avînd judecata drept cîrmaci. să-ţi cauţi slavă după cuvîntul Apostolului. trebuie cu mare băgare de seamă sa ne îndreptăm oe calea virtuţii. nu se aşteaptă şi nu prevăd nici un pericol. dacă. 19). 6. înaintînd cu vînt prielnic. prin defăi­ mare şi laudă» (II Cor.D U H U L S L A V E I D EŞARTE 241 primejdioasă lupta. pe cînd celelalte păcate sau patimi sînt cunoscute ca fiind simple şi cu o singură înfăţişare. în lucrare. ascunde acest lucru. E întocmai ca o stîncă foarte primejdioasă care. în glas. se va retrage cu forţele slăbite şi după înfrîngere îl va ataca pe biruitorul său de aici încolo mai fără vlagă. 1 1 face să se poticnească prin umilinţă . în citit. încearcă a-1 răni pe ostaşul lui Hristos şi în ţinută. îl fringe prin aerul grav al tăcerii. adică a «îm p ă ră ţie i lui Dum nez -i — Sfîntul loan Casian . în îndelungă răbdare. avînd multe şi felurite feţe. 3. în retragerea în singurătate. în umilinţă. a fost respins prin platoşa înfrînării.

cel puţin. Astfel. altul prin rîvna cititului. cînd o descriu în felul unui bulb de ceapă. umflaţi de izbînzile noastre. Frumos înfăţişează bătrînii natura acestei boli. N ici în singurătate nu încetează să-l urmărească dorinţa de glorie pe cel ce fuge de tovărăşia oricărui muritor. Pe unul îl ispiteşte să se mîndrească. şi tot aşa. tocmai cînd am depăşit măsura posi­ bilă a înfrînării. ceea ce este un alt fel de înşelăciune. 14). odată ce a fost doborîtă. pe altul că este cel mai gata de ascultare. cu atît mai aprig se ţine după el.242 S F IN T U L I O A N C A S IA N prin asta în boala mîndriei. 4). cu atît mai aprig îi atacă chiar cînd se mîndresc cu izbînda lor. 5. Celelalte păcate îi atacă de obicei doar pe cei biruiţi în luptă. ne prăbuşim. fără nici un martor al faptei. sau sînt mai uşor evitate. întinzîndu-le curse. şi cu cît a fost mai puternic strivit. 141. după cum spune fericitul David : «în calea aceasta. acesta însă îi urmăreşte mai înver­ şunat pe biruitorii lor. Şi aşa isteţime are . cel puţin. Ca să nu se întineze prin vrèo atingere de slava deşartă. însă această boală. prin bogăţia cunoştinţe­ lor. sîntem învinşi de strălucirea triumfului nostru. monahul se fereşte să facă rugăciuni prea lungi în văzul fraţilor. iar pe altul că îi întrece pe toţi în umilinţă. 6. cînd crezi că a fost stinsă. atunci se scoală din moarte şi mai puternică. sau. Unul este ademenit spre orgoliu. nu mai sîntem în putere a ne continua drumul din cauza vlăguirii trupului. cu cît se fereşte mai mult de lume. pe care mergem tinzînd «la răsplata dumnezeieştii chemări de sus» (Filip. pe care umblam. 3. chiar dacă le practică pe ascuns. iar altul prin lungimea veghilor. care n-am putut fi biruiţi în lupta cu duşma­ nul. mai cu în­ verşunare se ridică la luptă şi tocmai. Celor ce vor să meargă pe calea sfin­ ţeniei şi desăvîrşirii. nu ascund în nici o altă parte laţurile poticnirii. Toate păcatele odată biruite încep să se ofliească şi. decît tocmai pe drumul urmat de acesta. fiindcă este cel mai răbdător la muncă şi la greu. şi cu picioarele sufletului legate. pe care. ne poticnim împiedicaţi de lanţurile vani­ tăţii. decît tocmai în virtuţile sale. după înfrîngere. ascunsu-s-au cursa m ie» (Ps. vrăjmaşul. sau. dar nu scapă de înţepăturile mîndriei. îl afli acoperit de un altul. tot atîtea îi descoperi dedesubt. tocmai pe această cale a virtuţilor. dîndu-i lovituri nimicitoare chiar în cele ce constituie temeiurile vieţii lui. 7. iar cu vremea şi locul le scade puterea şi îşi încetează fierberea. Aşa se face că noi. înlăturîndu-i-se un înveliş. devin din zi în zi mai slabe. oricîte foi îi scoţi. Boala aceasta nu se străduieşte a-1 vătăma pe cineva în nimic altceva. şi. fiind opuse unor virtuţi potrivnice. se pot lua măsuri de apărare împotriva lor.

ba chiar ştie să-i adauge şi mai mari resurse de deşertăciune. acest păcat nu-şi trage puterea de nicăieri altundeva. cu trecerea timpului chiar îşi pierd puterea şi dispar. 3. 15. Isaia 38. Isaia 38. Uneori. soarele s-a dat înapoi pe cer cu zece grade. fapt contrar legilor fixe ale naturii. şi nu se ştie alungat de nicăieri şi nici nu se ofileşte suprimîndu-i-se sursa din afară. oferind întregii lumi. iată cum istori­ seşte Scriptura că a fost ameţit de sucesele sale : « In zilele acelea. precum am spus 2 2 0 . sînt mai uşor biruite şi înlăturate. îi înşeală mai cumplit. şi s-a rugat Domnului : şi Domnul . daţi pierzaniei noaptea de înger (IV Regi 19. este biruit de mîndria deşartă. ca într-un întuneric de noapte. 10. decît din sporul de virtuţi ale celui pe care îl asaltează. Lăsînd la o parte şirul nesfîrşit al virtuţilor sale. unele păcate se potdlesc în locuri binefăcătoare şi. precum am spus. într-adevăr. nesusţinută de o pricepută rîvnă şi de o înţeleaptă chibzuinţă. sau ocazia şi ceea ce-1 înlesnea. după voia Domnului. 8. insinuîndu-se printre virtuţi şi luptînd de-a valma. intră în pustiu cu cel ce fuge de lume. încît îl face să cadă doborît de propriile lui lo v i­ turi pe ostaşul lui Hristos. fără să se aştepte. Unele păcate. nu numai că nu-i pune nici o piedică. 1 — 6. îşi pierd forja de obicei şi dispar . în sfîrşit. . ale cărui virtuţi îi atrăseseră nenumărate laude. citim că Iezechia rege în Iuda (IV Regi 20. 1 — 5). 1 — 5). iar ca semn. 221. printr-o minune nemaiauzită. care n-a putut fi biruit de armele duşmane. după măr­ turia Sfintei Scripturi. anunţîndu-i-se sfîrşitul vieţii. 9. bărbat de o desăvîrşită dreptate în toate. 35). pe cînd acestuia nici viaţa lungă. cel ce printr-o singură rugă­ ciune a putut obţine nimicirea a o sută optzeci şi cinci de mii de soldaţi din armata asiriană. Ceas solar. voi spune numai atît : acesta. şi ziua morţii rînduită de mai înainte.D UHU L S LA V E I D EŞARTE 243 acest subtil vrăjmaş. s-a îmbolnăvit Iezechia de moarte. In cartea a V l-a . peste care trecuse la prima plecare. a binemeritat doar printr-o rugăciune să i se prelungească hotarul vieţii cu cincisprezece ani (IV Regi 20. acesta însă. După semne atît de mari şi de necrezut şi după atît de strălucite dovezi de virtuţi. însă aceasta. ^ 220. care ar fi prea lung să-l mai deapăn. înlăturîndu-se sursa păcatului. ca în plină zi. s-a prăbuşit numai stins de mînidrie : el. celelalte patimi care se opun unor virtuţi puternice şi care duc război făţiş. Soarele reîntorcîndu-se marca din nou cu umbra ce-1 însoţea liniile orelor2 2 1 . 1— 6 . De pildă. o zi dublă. zice. pe cei neprevăzători. pe care deja le parcursese în drumul spre apus.

strămoşul regelui pe care l-am amintit. mînia Domnului nu s-a mai pogorît asupra lor in zilele lui Iezechia» (II Paralip. Cel ce căzuse împins de semeţie de pe o atît de înaltă culme a vredniciilor lui. citim în Cartea a patra a Regilor că i-a fost dat prin prorocul Isaia : «Insă Iezechia n-a iost recunoscător pentru binefa­ cerea care i s-a iăcut. s-au spulberat numai pentru un moment de mîndrie. el s-a mîndrit în inima lui. şi cu el împreună şi locu i­ torii Ierusalimului. 17). binemeri­ tate de rîvna şi credinţa lui. luaţi aminte cît de pierzătoare sînt de obicei reuşitele aduse de noroc. căci s-a semeţit in inima iui. şi peste Ierusalim. 52. căci cei ce n-au putut fi înfrînţi de nenoroc. şi-ar fi atras îndată mînia Domnului. unii de la alţii. Vezi. şi cei care în luptă. decît tot pe aceleaşi trepte de umilinţă. Mai vrei să afli o pildă de o prăbuşire asemănătoare ? 11. Toate virtuţile fiind date uitării. Şi a căzut mînia lui Dumnezeu peste el. o altă pildă de prăbuşire foarte grea şi observi că doi bărbaţi atît de drepţi şi de desăvîrşiţi au fost doborîţi de izbînzile şi triumfurile lor. ca şi cum nici n-ar fi fost. ale virtuţilor lui. după bogatele elogii . n-a mai aflat din nou suişul spre acel v îrf pierdut. Din acestea. zice : «Cum puteţi voi să credeţi. 15 — 16). şi slava care vine de la unicul Dumnezeu. spre pier­ derea lui. De aceea. precum mărturiseşte chiar Scriptura. şi el lăudat în toate. care au binemeritat o schimbare a însăşi na­ turii şi a legilor întregului univers. după nenumăratele triumfuri ce le repurtase. mai grav sînt striviţi de reuşita lor. Dar îndată ce Iezechia s-a smerit pentru mândria inim ii lui. Despre aceştia şi fericitul David spune cu ameninţare : «C ă Dumnezeu a risipit oasele celor ce plac oam enilor» (Ps. 32. dacă sînt neprevăzători. 12. 26). Ozia. fie pen- . cînd primiţi slavă. 44). se aprind adesea de mîndrie. 5. atîtea virtuţi.244 S F ÎN T U L IO A N C A S IA N l-a auzit şi i-a dat semn» (Paralip. dacă nu l-ar fi îmblînzit revenirea lui la umilinţă. pier apăsaţi de propriile lor trofee şi triumfuri. nu o căutaţi ?» (loan 5. de numele lui Ozia foarte departe. 24) : desigur acela cu întoarcerea soarelui care. Şi cînd a ajuns puternic. 26. deci. mustrîndu-i pe farisei. 13. atîta credinţă şi duh de jertfă. pentru că în chip minunat a iost ajutat de Domnul şi s-a iăcut puternic. Cît de primejdioasă şi cît de grava este boala mîndriei ! Atîta dreptate. iată cum s-a prăbuşii prin semeţia slavei deşarte : «Ş i s-a dus vestea. iar Domnul. zice Scriptura. 32. şi l-a uitat pe Domnul Dumnezeul său» (Paralip. şi peste Iuda. au scăpat de pericolul morţii. în prima linie. 25 — 26). Apostolul ne dă în grijă : «Să nu iim iubitori de mărire deşartă» (Gal. Chiar şi minţile începătorilor şi ale celor ce au înaintat încă prea puţin în virtute sau ştiinţă.

îl întrebă chinuit de gînd dacă a venit de mult timp. fără să umble după ea. în cutreierul gîndului. umflîndu-'l cu speranţe deşarte. să i se fi părut o jignire. ar fi dispreţuit cariera militară şi onorurile. ci chiar de pilde. fie că ar fi mai frumoşi prin trupul lor mlădios. simte plăcere şi se lasă prins de cele ce a visat cu ochii deschişi. nici fraţii. aşteptînd prea mult timp la uşă. ajunge prada unei astfel de vanităţi. s-a oprit puţin vrînd să afle ce citea din Scriptură. Chiar trăind în singurătate sau în chilia lui. 14. preveniţi nu numai de raţiune. din vremea cînd trăiam în pustiul Schitului. şi că ar avea părinţi bogaţi şi nobili. ba chiar prin învăţătură şi cuvînt. Am considerat necesar să introduc în această lucrare aseme­ nea exemple pentru ca. fie pentru că ar cînta mai melodios. Bătrînul a aşteptat pînă l-a auzit terminînd predica şi. îi face să colinde cu mintea prin casele multora şi prin mînăstiri. spre a-1 vizita. apoi primindu-1 înăuntru. cît timp. Acesta ieşi şi-l întâmpină pe bătrîn cu respectul cuvenit. 15. dacă ar fi stăruit să rămînă în lume. îmi amintesc de un bătrîn. ca de nişte lucruri aievea. Apropiindu-se de uşă şi auzindu-1 murmurînd ceva înăuntru. că-i va cîştiga pe mulţi nu numai prin modul trăirii. devenit parcă jucăria unei somnii profunde. ade­ menit de dulceaţa unor asemena gînduri şi umplut de aceste năluciri. îl face să-şi închipuie că o va îndeplini cu atîta sfinţenie şi severitate. i-ar fi fost foarte uşor deschise. atunci în sfîrşit a bătut la uşă. zicîndu-i : «Am venit cînd vesteai slobozirea catehumenilor». pe care poate niciodată nu le-ar fi putut atinge. Bătrînul i-a răspuns cu un aer de glumă şi prietenos. Cîteodată îi vîră în minte monahului ranguri clericale. şi să obţină în închipuirea lui. încît adesea. Pe cîte unul îl face să creadă uneori că chiar onorurile şi bogăţiile. cu teama ca nu cumva. în sfîrşit. după ce acesta schimbîndu-şi rolul în diacon. 16. încît ar putea oferi pilde de zel chiar şi celorlalţi preoţi. ce repeta din memorie în timp ce lucra. Acesta veni într-o zi la chilia unui frate. Şi aşa bietul suflet. şi. nu mai este în stare să vadă nici cele ce se petrec în juru-i. sau. Preapiosul cercetător îşi lipi urechea de uşă şi ascultă mai cu atenţie. 17. vesti slobozirea catehumenilor. chiar pentru lucruri nesigure şi înfumurîndu-1 şi pentru situaţii pe care. dacă nu le-a avut. ori că. convertirea la credinţă a foarte mulţi oameni îmboldindu-i prin îndemnuri imaginare. asupra violenţei asalturilor şi ordinii viciilor. Iar dacă a dobîndit-o. în fine. de care este torturat bietul .D U H U L S L A V E I D EŞARTE 245 tru timbrul vocii. deci dorinţa preoţiei sau diaconiei. încît se credea că el adresează în biserică un cuvînt de îndemn poporului. Atunci descoperi că acesta era atît de obsedat de asalturile acestui duh. a fost pentru că le-ar fi dispreţuit. precum e obiceiul.

care râvneşte să se întreacă după regula jocului în lupta cea adevărată. şi să le prevină prin sfaturi sau medicamente. înlăturînd prin convorbiri spirituale. dezvăluie aceste şire­ tlicuri pentru ca. vor cunoaşte ascunzişurile acestor asalturi şi văzîndu-le ca într-o oglindă. « A fugi de e p isc o p » însem nează a nu prim i h irotonia pentru a răm îne c h ilia sa. şi leacurile. 6). să se mai dedea cugetării dumnezeieşti cu ochii cei mai curaţi ai minţii. care şi-a tăiat urechea dreaptă. Pentru aceea. — pe oare n-o voi putea enunţa fără să nu mă simt ruşinat. şi cau­ zele patimilor. ca printr-un remediu ceresc. furişîndu-se boala mîndriei. cum citim în « Is to ria La u sia că ». să le preîntâmpine chiar pe cele ce se vor ivi. care ne atacă din orice parte.246 S F ÎN T U L I O A N C A S IA N suflet. fără deosebire. ca unul care nici de sora mea nu m-am putut ţine deoparte. Celui odată prins într-o asemenea le­ gătură nici una nici alta nu-i mai îngăduie nici să rămînă în liniştea chiliei sale. nici. vor găsi şi cauzele viciilor de care sînt zguduiţi. avem c îte v a istorisiri în acest consens. 52. ca şi cum chiar şi ei s-ar afla încă în luptă. şi anume : cu gîndul la acea laudă a lui David : «Dom nul a risipit oasele celor ce plac oame­ n ilor» (Ps. Este cazul Sfîntului Am oniu. Noi vom putea scă’pa de acest rău cu multe înfăţişări. bolile sufletului care s-ar ivi. există din vechime această sentinţă a Părinţilor. U n ii Sfinţi Părinţi pustnici s-au m utilat în acest scop. şi leacurile de însănătoşire. Punîndu-le în faţă amăgirile tuturor patimilor. ce-i ameninţă. Apoi. să descopere şi să dea la iveală asalturile tuturor viciilor pe care le înfruntă. adică cea spirituală. Apoi preveniţi şi asupra luptelor viitoare mai înainte de ivirea lor. să putem fi mai prevăzători în strădania de a ne feri de laţurile şi capcanele de multe feluri ale vrăjmaşului. mai întîi să nu îngăduim să facem nimic din orgoliu pentru a dobîndi slava deşartă. cum să le îniîmpine şi să se lupte. părinţii din Egipt. Iar în P a te ricu l tradus în rom âneşte. la care sînt expuşi tinerii şi cei fierbinţi cu duhul. 19. ba. ca nu cumva. care are valoare pînă azi. totodată. Dealtfel. se sileşte în toate chipurile să biruie această fiară cu multe şi felurite feţe. 18. prin expunerea lor. şi nici de mâna episcopului să scap — că monahul trebuie să fugă în orice chip de femei şi de episcop 2 2 2 . sau le vor înfrunta cei tineri. să zădărnicească toate roadele strădaniilor 222. prin înţeleaptă lor experienţă. ca să nu fie făcut episcop. . Aşa cum cei mai experimentaţi dintre medici se preocupă să vindece nu numai bolile prezente. nu îngăduie acestora să prindă rădăcini în minţile tinerilor. deprins să contemple lucrurile sfinte. tot astfel şi aceşti adevăraţi medici ai sufletelor. De aceea. descoperindu-le. să ne silim să continuăm cu grijă cele ce le-am pornit cu bun început. vor şti cum trebuie să ia măsuri de prevedere. atletul lui Hristos. printr-un astfel de remediu. 11.

pentru cele ce facem numai noi. făcîndu-ne vinovaţi de o crimă gravă. preferind să facem pentru plăcerea oameni­ lor ceea ce s-ar fi cuvenit să facem pentru El. şi slava lumească mai presus de cea a Domnului. care. să ne ferim de asemenea. .D U H U L SLA V E I D EŞARTE 247 noastre. dacă ne gîndim că nu numai vom pierde cu totul roadele strădaniilor. fiindcă L-am jignit pe Dumnezeu. cî'te le vom fi făcut sub imboldul mîndriei deşarte. ca şi cum. dar chiar. Căci chiar prin aceste semne ni se va vădi mai ales că stă cuibărit în noi răul cel nimicitor al slavei deşarte. dm răspu­ teri. trebuie să dobîndim laudă în faţa oamenilor. Foarte uşor vom putea scăpa de acest pericol. vom ispăşi pedepse veşnice. de ceea ce n-a acceptat şi nu practică uzul comun. şi să evităm tot ce ne-ar putea ridica în văzul celorlalţi. ca de un semn de mîndrie. ca Cel ce cunoaşte cele ascunse ale noastre. ca nişte călcători de lege. în convieţuirea cu fraţii. va da pe faţă că am pus pe oameni mai presus de Dumnezeu.

31) Cum putem birui trufia. 15) De la cine se cade să învăţăm calea desăvîrşirii. natura ei. 10) Nimeni nu poate obţine desăvîrşi­ rea virtuţilor sau fericirea făgăduită nu­ mai prin puterile sale. 14) A ju toru l lui Dumnezeu este dăruit celor ce se ostenesc. 24) Pe cine asaltează trufia duhului şi pe cine cea a trupului. doreşte din cauza tru fiei să fie în fruntea altora. suflarea lui Dumnezeu. sau al lui D a ­ vid. alu ­ 12) Nu există nici o osteneală care să poată fi pusă în cumpănă cu fericirea fă ­ găduită. 27) Prezen tarea v ic iilo r care se nasc din boala trufiei. acel Lucifer a de­ venit din arhanghel dlavoL 5) Cuptoarele tuturor viciilor sînt ali­ mentate de trufie. 16) Nu putem ajunge nici la strădania de a atinge desăvîrşirea fără mila şi in- necă ziln ic spre o m ai rea situaţie. 25) D escrierea tru fiei cărnii. 13) Tradiţia bătrînilor cu privire la dobîndirea curăţiei. 21) Exem plul lui Ioaş. 22) T o t sufletul trufaş este supus b a tjo ­ co ririi duhurilor rele. 26) O ricin e stă pe o te m elie rea.C A R T E A A DOUĂSPREZECEA DESPRE DUHUL TRUFIEI Capitolele 1) A opta luptă este împotriva duhului trufiei . Dumnezeu trufia diavo­ lului prin virtutea umilinţei şi feluritele mărturii asupra acestui lucru. din care se v e d e ce şi-a atras din cauza tru­ fiei. 9) In ce chip putem birui şi noi trufia. sau ce re le stîrneşte în m intea monahului. 8) Cum a strivit. 17) D ife rite d o v e zi din care se v e d e lim pede că noi nu putem izbuti nim ic în ceea ce p riv e ş te m întuirea noastră fără ajutoru l lui Dumnezeu. 4) Din cauza trufiei. 18) Sîntem nezeu întăriţi de harul lui Dum ­ nu numai în starea naturală dar despre harul lui chiar în cîrm uirea ziln ică a v ie ţii. totuşi este primul ca timp şi ori­ gine. deşi ultimul în ordinea luptei. 30) O ricin e e slab în credinţă. 29) Sem nele prin care se cunoaşte că în suflet sălăşluieşte trufia trupului. re g e le Iudeii. 23) D esăvîrşirea nu poate fi atinsă d e ­ cît numai prin virtu tea um ilinţei. 19) A c e a s tă credinţă Dum nezeu ne-a lo s t încredin ţată de p ă ­ rinţii din vech im e. ori al chemării noastre pentru a de­ monstra harul lui Dumnezeu. 28) D espre trufia unui frate. 20) D espre acela care a fost dat duhu­ lui celu i mai necurat pentru blasfem ie. sau să atin­ g em desăvîrşirea. 11) Exemplul tîlharului. 7) Răul trufiei este atît de mare. încît se învredniceşte să-l aibă potrivnic pe în­ suşi Dumnezeu. 3) Trufia alungă deopotrivă toate virtu­ ţile. . 2) Trufia este de două feluri. 6) V iciu l trufiei.

E întocmai ca o boală generalizată. fiindu-i retezată numai acea virtute care. în felul acesta. însă trufia. Cu cît era mai bogat cel cucerit. piere. Două sînt felurile trufiei. făcînd una -cu pămîntul patimilor zidurile înalte ale sfinţeniei de odinioară. ci prăvăleşte întregul corp într-o distrugere totală şi tocmai pe cei aşezaţi pe culmea cea mai înaltă a virtuţilor se sileşte să-i doboare şi să-i zdrobească într-o grea prăbuşire. de aici încolo nu mai în­ găduie să persiste nici o umbră de libertate în sufletul celui supus Lui. s-o sugrume.D E S P R E D U H U L T R U F IE I 249 32) In ce chip poate fi înăbuşită prin trufia care suprimă 33) R e m ed iile de fo lo s it îm p o triva b o li um ilinţa ad evărată fo a ie virtu ţile. asupra căreia se năpusteşte în mod special. originea şi remediile acestei boli. iar alta care pune stăpînire chiar pe începători. Şi deşi pe ambele semeţia le ridică atît împotriva lui Dumnezeu. cît şi a oamenilor. 1. iar cealaltă îi priveşte mai propriu pe oameni. cu atît mai greu va fi jugul robiei la . La sfîrşitul acestei cărţi. desfrîul întinează fecioria. surpa şi nimiceşte din temelii întreaga cetate a virtuţilor şi. neputînd rezista unui păcat opus. Orice păcat se opreşte la hotarele lui sau la obiectul fixat şi chiar dacă afectează şi alte virtuţi. deşi este ultima în lupta pornită împotriva păcatelor. sau o parte a lui. încă legaţi de carne. trufiei. lăcomia la mîncare. pe celelalte le poate păstra măcar în parte. cu ajutorul lui Dumnezeu. A opta şi ultima luptă o avem de dat împotriva duhului trufiei. nu există păcat care să aducă atîta slăbire tuturor virtuţilor şi să-l jefuiască şi golească pe om de toată dreptatea şi sfin­ ţenia ca răul trufiei. totuşi cea dintîi se referă cu deosebire la Dumnezeu.. care nu se împacă să vatăme un singur mădular. voi trata. mînia distruge răbdarea. în măsura puterilor. Prin urmare. adică pofta pîntecului sau a gurii slăbeşte asprimea înfrînării. şi în ordinea lor este aşezată la urmă. Şi pentru a se putea înţelege mai limpede ceea ce am spus. 3. cel stăpînit de un păcat nu este obligatoriu lipsit de alte virtuţi. Acest monstru foarte crud şi mai mare decît toate păcatele de mai înainte. ca un tiran crud. ci. Acum ne-am propus să vorbim puţin despre cea dintîi. de îndată ce a pus stăpînire pe biata minte. care am spus că-i ispiteşte îndeosebi pe cei desăvîrşiţi. îi pierde cu o muşcătură cumplită îndeosebi pe cei desăvîrşiţi şi ajunşi aproape de ultima treaptă a virtuţilor. 2. Această boală. cumplită. cînd a cucerit cea mai înaltă fortăreaţă. totuşi vizează în mod deosebit una. totuşi este prima prin origine şi timp. una care am spus că îi asaltează pe monahii duhului şi pe cei mai ridicaţi.

nu prin binefacerea acelei dărnicii. Prin urmare. pentru aceea Dumnezeu « î l va doborî pe el pînă la sfîrşit. clătinîndu-se. Din această pricină. întocmai ca şi Dumnezeu. găsindu-se leacuri pentru suferinţe. Numai această cugetare a devenit pentru el prima cădere. 51. A c e a s tă problem ă a păcatului în geresc. 4. înveş­ mântat în lumină dumnezeiască şi strălucind prin dărnicia Ziditorului printre celelate puteri cereşti. 13) şi « limba vicleană» prin care a zis chiar despre sine : «Asemeni cu cel Preaînalt voi i i » (Isaia 14. prin care spusese «Ridica--m ă-voi in ceruri» (Isaia 14. splendoarea înţelepciunii şi frumuseţea virtuţilor. 4). 51. Atunci «V edea-vor drepţii şi se vor teme şi de el vor rîde şi vor zice» (Ps. Bizuindu-se desigur pe liberul său arbitru de care dispunea. Şi fiindcă «a iubit cuvintele pierzaniei» (Ps.250 S F ÎN T U L I O A N C A S IA N care-1 supune. Sfîntul Casian a d e zv o lta t-o m ai la rg în « C o n v o rb ire a d u h o vn icea s că » a IV -a . 51. . ca şi cum nu-i mai era de trebuinţă ajutorul divin pentru păstrarea acestei curăţii. 14). 2 şi X IV . n-are nevoie de nimeni. l-a părăsit şi puterea şi. dacă numai semeţia inimii a putut prăvăli din ceruri pe pămînt o atît de mare virtute. 3). de care socotea că n-are ne­ voie. crezu că prin acest fapt are din belşug toate cîte îi sînt de trebuinţă pentru desăvîrşi­ rea virtuţilor şi pentru deplina fericire veşnică 2 2 3 . cum să ne punem la adăpost de veninul foarte primejdios al acestei boli. s-a încrezut că deţine prin tăria propriei naturi. Negreşit niciodată nu vor putea fi tratate bolile. de toate bogăţiile virtuţilor. Vom putea fi preveniţi însă. Semeţindu-se pentru asta. despuindu-1. împodobită cu privilegiul unei nemăsurate puteri. pretinzînd că. însăşi imensitatea prăbuşirii ne demonstrează cu cită băgare de seamă se cuvine sa ne ferim de acest păcat noi. şi-a dat seama de slăbiciu­ nea propriei lui naturi : atunci a pierdut fericirea de care se bucura prin dărnicia lui Dumnezeu. cu care-1 împodobise harul Creatorului. X III. îl va smulge pe el şi-l va muta din lăcaşul său şi rădăcina lui din pămîntul celor v ii» (Ps. 5) — cuvinte care se vor adresa pe drept acelora care se bizuie că pot face binele suprem fără 223. Acesta (Lucifer). părăsindu-1 pe Dumnezeu. mai înainte de a afla printr-o atentă cercetare originile şi cauzele acestora. 5). Şi ca să putem cunoaşte puterea acestui atît de apăsător tira aflăm că îngerul acela. sau despre Adam şi Eva : «V e ţi ii ca Dumnezeu» (Facere 3. dacă vom cerceta cauzele şi originea căderii însăşi. s-a socotit asemenea lui Dumnezeu. cei supuşi slăbiciunii trupului. . prin cel mai crud jaf. care pentru uimitoarea lui strălucire şi frumuseţe a fost numit Lucifer. n-a fost alungat din cer pentru nici un alt motiv decît acesta : rănit de săgeata trufiei a căzut din acel fericit şi sublim lăcaş al îngerilor.

mi-am smerit sufletul» (Ps. 6. 35. ea nu nimiceşte ca celelalte vicii numai virtutea opusă ei. deşi îşi păzea cu atîta luare-aminte cele ascunse ale inimii. 21)). Celelalte vicii se îndreaptă numai asupra celor ce le prac­ tică. şi iarăşi : «N u va locui în casa mea cel mîndru» (Ps. dacă se bizuie numai pe sîrguinţa lor. în momentul cînd a crezut că în virtutea liberului arbitru şi a sîrguinţei sale poate atinge slava Dumnezeirii..» a X III-a . ci numai celor semeţi. 15). adică umi­ linţa.D E S P R E D U H U L T R U F IE I 251 protecţia şi ajutorul lui Dumnezeu — «iată omul care nu şi-a pus pe Dumnezeu ajutorul lui. 130. De aceea fericitul David. ştiind cît de grea este această pază chiar şi pentru cei desăvîrşiţi. 5). şi nu ispiteşte doar pe cei mijlocii sau pe cei mici. adică par a se abate doar împotriva oamenilor. ci chiar pe Dumnezeu ! Căci trebuie notat că nu s-a zis niciodată despre cei cuprinşi de celelalte vicii că-L au potrivnic pe Dumnezeu : nu le stă împotrivă celor lacomi la mîncare. ci este în acelaşi timp chiar a tuturor virtuţilor. ci mai ales pe cei ce se află în culmea puterii spirituale. prin exemplele şî mărturiile Scripturii. nici nu s-au înălţat ochii mei. Aceasta strecurîndu-se prin cel doborît de ea (Lucifer) spre primul om. este totuşi anterioară prin origine şi este începutul tuturor păcatelor şi crimelor . Şi astfel. Cît de mare este răul trufiei. 5. 9). 1. X II. încît declară fără şovăială către Cel căruia nu-I scapă tainele conştiinţei lui : « Doamne. 224. nici n-am umblat după lucruri mai presus de mine. Dim potri­ vă. implora rugător ajutorul lui Dumnezeu.. Despre acest duh al trufiei aminteşte şi profetul : « Şi mîncărurile lui sînt alese» (Avac. sau celor iubitori de arginţi. 7. 6) şi iarăşi : «Toată inima semeaţă este uriciune înaintea Domnului» (Pilde 16. 16). 51. 100. A c e a s tă învăţătură este d ezvolta tă în «C o n v o rb ire a . 1 — 2). se dovedeşte limpede că boala trufiei. zicînd : «Să nu vină peste mine piciorul celui mîndru» (Ps. celor desfrînaţi. Se teme grozav să nu cadă în ceea ce se zice despre cei trufaşi : «Dumnezeu celor mîndri le stă îm potrivă» (iacob 4. nu s-a mîndrit inima mea. Aceasta este cauza primei căderi şi originea bolii principale. totuşi. sau asupra celor ce-i susţin. pe cînd acesta vizează în mod propriu pe Dumnezeu. a generat slăbiciunile şi materia tuturor patimilor. dacă are drept adversar nu vreun înger. ci a nădăjduit in mulţimea bogăţiei sale şi s-a întărit întru deşertăciunea sa» (Ps. 1—2. şi de aceea merită să-L aibă în special pe El potrivnic. spre a putea scăpa neatins de săgeata acestui duşman. deşi ultima în ordinea luptelor. . celor mînioşi. nici alte virtuţi opuse. a pierdut tocmai acel har al Ziditorului pe care tocmai îl dobîndise 2 2 4 .

X V II I şi cartea a V H -a. acesta : «învăţaţi de la Mine. citat şi de F ericitu l Ieronim în E pistola G X X I-a etc. ad.. acesta zice : «Asemuitu-m-am cu pelicanul din pustie . 225. Acela zice : «A le mele sînt rîurile şi eu le-am făcut pe ele» (Iezechiel 29. 55). Iată de ce Dumnezeu. cu titlu l «D esp re p rotecţia lui Dum nezeu». 53). 9. «c i Tatăl. Acela zice:' «M a i presus de stelele lui Dumnezeu voi aşeza jilţu l meu» (Isaia 14. Acela zice : «Nu-1 cunosc pe Domnul şi nu v oi da drumul lui Israel» (Ieşire 14.· acesta zice : « S-a plecat în ţărînă sufletul meu» (Ps. vom spune acest cuvînt al Apostolului : «N u eu. că sînt blînd şi smerit cu inim a» (Matei 11. Ci îl ştiu şi păzesc cuvîntul L u i» (loan 8. op. loc. Căci cel dinţii zice : « Ridica-mă-voi în ceruri» (Isaia 14.). acesta zice : «nu pot să rog pe Tatăl Meu să-Mi trimită acum mai mult de douăsprezece legiuni de îngeri ?» (Matei 26. 6). P ro v erb m edical din literatura ascetică a vrem ii. 27) . X II. Dacă am examinat cauza căderii originare şi temeliile mântuirii noastre. Acela zice: «Ş i am uscat sub paşii mei toate pîraiele pămîntului» (Isaia 37. Şi nimeni n-a scuturat aripile. 13) ..-CL. Ziditorul a toată făptura şi medicul ei» ştiind că semeţia este cauza şi rădăcina bolilor. 226. ca v oi cu sărăcia Lui să vă îm bogăţiţi» (II Cor. Care rămîne întru Mine. n-a deschis ciocul şi nici n-a scos ţipăt» (Isaia 10. aceista zice : «Eu nu pot să fac de la M ine n im ic» . ascultător fiind pînă la moarte» (Fii. la care s-au adăugat «C o n v o r b ir e a a IlI-a . 2. 25). 13). 6 — 8). dacă la fiecare virtute în care simţim că am înregistrat o sporire. 43. Acela zice : «A le mele sînt toate împărăţiile lumii şi strălucirea lor şi cui vor vrea le dau pe ele» (Luca 4. 15. care este în m ine» şi : «prin harul lui Dumnezeu sînt ceea ce sînt» (I Cor. J. 3.. C a p ito le le 9— 23 form ează un m ic tratat despre ajutorul lui Dumnezeu. 2 din A şeză m inte (v . G U Y . privegheat-am şi am ajuns ca o pasăre singuratică pe acoperiş» (Ps. 14) . pentru v oi a sărăcit. chip de rob lu în d . cit.» a X III-a . 14. s-a preocupat să vindece cele contrare prin contrariile lor 2 2 5 . aş fi mincinos asemeni vouă. 30 . face lucrurile Lui» (loan 5. acesta : «P e cînd era în chipul lui Dumnezeu. 7 — 8). . Acela zice : «Precum s'int culese ouăle ce au fost părăsite. 14). 8. . 13) . de cine şi în ce fel au fost puse acestea. cum trebuie să ne ferim de moartea atît de cumplită cauzată de trufie. reluat în « C o n v o rb ire a . iar acesta : «Bogat fiind. Prin urmare 2 2 6 . 10).252 S F ÎN T U L I O A N C A S IA N 8. aşa am cuprins eu tot pămîntul. 3) . ci harul lui Dumnezeu. . 19).. vom putea scăpa de laţul celui mai ticălos duh. S-a deşertat pe Sine. Acela zice : «Asem eni cu Cel Preaînalt v o i f i» (Isaia 14. iar căderea cum s-a produs. şi S-a smerit pe Sine. am putea fi lămuriţi şi din căderea aceluia şi din pilda acestuia.. 9). 101. astfel încît pe cei căzuţi pentru trufie sa-i ridice prin umilinţă. iar acesta : «Dacă aş zice că nu-L ştiu.

16). nu datorită strădaniilor şi alergării noastre. oricît de arzătoare i-ar fi vrerea şi însufleţită aler­ garea celui trăitor în trupul care se împotriveşte duhului.D E S P R E D U H U L T R U F IE I 253 10) şi : «Dumnezeu este cel Care lucrează întru voi şi ca să v oiţi şi ca să săvîrşiţi. în zadar s-ar osteni cei ce o zidesc. Sau dacă ne vine în minte că cele două vini atît de grele şi de neiertat ale regelui David au fost şterse numai printr-un cuvînt de căinţă (II Regi 12. 126. ne vom da seama că a dobîndit atîta fericire nu prin meritul alergării lui. El ne face biruitori asupra patimilor. şi de n-ar păzi Domnul cetatea. 9. Dacă ne amintim de pildă că tîlharul a fost primit în rai numai datorită unei singure mărturisiri (Luca 23. 8 — 9). la virtutea unei aşa curăţii. care m iluieşte» (Rom. Folosindu-se de prilejul unei sincere căinţe. 40). Luca 23. acesta aduce roadă multă. ci harul lui Dumnezeu. Căci « Toată darea cea bună şi tot darul desăvîrşit de sus este pogorît. a ars prin greaua mărturisire făcută printr-un singur cuvînt. 16). 2. ci a cîştigat-o în dar de la mila lui Dumnezeu. 11. 126. Numai sub protejarea 'milostivirii divine se va învrednici el să ajungă la ceea ce rîvneşte atît de mult şi după care aleargă. de la părintele lu ­ m in ilor» (I Cor. 13). 13). 2. ci prin darul şi harul lui Dumnezeu (Etes. căci fără M ine nu puteţi iace n im ic» (loan 15. vom putea observa lămurit că întreaga operă de desăvîrşire « nu este de la cele ce voieşte. de ce te iăleşti. ca şi cum nu l-ai fi p rim it? » (I Cor. N ici un chin al trupului şi nici o strivire a inimii n-ar putea învrednici pe nimeni să atingă acea adevărată castitate a omului lăuntric şi să fie în stare să ajungă numai prin efortul curat omenesc. nici de la cel care aleargă. Analizînd chiar începutul chemării şi mîntuirii neamului omenesc. sau prin faptele noastre. care m iluieşte» (Rom. vom vedea că şi aici nu meritele strădaniei au îndreptăţit obţinerea iertării unei atît de urîte fapte. înnăscută doar . 1) şi «în zadar vă veţi scula dis-de-dimineaţă» (Ps. după Apostol (Cf. acestea nu pot fi îndestulătoare pentru a fi în stare cineva să ajungă la o atît de înaltă răsplată a desăvîrşirii şi la laurii castităţii şi neprihănirii. 4. 7. nici de la cel care aleargă. după a Lui bunăvoinţă» (Fii. şi ne ajută să urcăm pe culmea atît de anevoiasă a desăvîrşirii şi să supunem carnea în care vieţuim.). 10. Negreşit. 40). fiindcă «nu este nici de la cel care voieşte. « Căci ce ai pe care să nu-1 ii primit ? Dar dacă l-ai primit. care s-a revărsat din belşug. 2). ci de la Dumnezeu. 7). atît de multe păcate. cînd am fost aduşi la mîntuire. 4. nu prin noi. 9. adică fără ajutorul lui Dumnezeu. ci de la Dumnezeu. Chiar autorul mîntuirii voastre însuşi spune : «C e l ce rămîne întru M ine şi Eu întru el. 5) şi : «D e n-ar zidi Domnul casa. în zadar ar priveghea cel ce o păzeşte» (Ps. nu fiindcă atîrnă greu sîrguinţa vrerii noastre.

. o atît de veşnică fericire şi nemăsurată slavă. ci după a celor din vechime — că desăvîrşirea nu poate fi atinsă cu nici un preţ fără aceste eforturi. 14. Negreşit niciodată osteneala şi rîvna omenească nu se vor ridica la înălţimea darului dumnezeiesc. ea este atribuită celor ce voiese şi aleargă după ceea ce se cîntă chiar în Psalmul 88. ei spun că nimeni nu poate fi curăţit deplin de patimile trupului. şi cei ce caută vor afla (Matei 7. vorbind după cuvîntul Mântuitorului. Căci oricîtă trudă s-ar cheltui cu posturile. cititul. toată durata vieţii prezente nu înseamnă nimic.254 S F Î N T U L I O A N C A S IA N îngerilor şi proprie cerului. dacă mila divină nu i-1 va da aceluia ce-1 doreşte. este momentul acum să arătăm chiar în cuvintele în care ne-a fost transmisă o sentinţă a părinţilor. Intr-adevăr. a dăruit slabei noastre voinţe şi scurtei şi neputincioasei noastre alergări. vorbind după cuvintele Apostolului. şi. Deci. nu va putea fi nimeni prea vrednic să le atingă numai prin meritul propriei sîrguinţe sau sudori. 12. încercînd a reţine pe vreunul de la orice preocupare şi rîvnă de a se osteni. Astfel. înfăptuirea a tot ceea ce este bun se revarsă din harul Aceluia Care. celor ce cer li se dă. toate durerile sînt alungate şi se topesc ca fumul. 88. Fireşte. în adevăr. dacă n-a înţeles că orice chin şi orice strădanie sînt neîndestulătoare pentru a atinge o atît de înaltă desăvîrşire şi dacă nu recunoaşte prin lămurirea ce-i vine nu atît de la învăţătura primită. tot astfel declarăm că numai celor ce se ostenesc şi asudă li se dăruiesc mila şi harul iui Dumnezeu. în larga-I bunătate. că desăvîrşirea aceasta nu este obţinută decît numai prin mila şi cu ajutorul lui Dumnezeu. ci ţin să precizez limpede şi foarte hotărît — şi asta nu după părerea mea. dacă lipseşte harul lui Dumnezeu. cît din simţirea. ca unii care o stăpîneau mai degrabă prin faptă şi prin tăria duhului. aşa cum vă spunem că nici eforturile omeneşti nu pot ajunge prin ele însele la desăvîrşire. celor ce bat li se deschide. pentru a cuceri răsplăţile atît de mari şi sublime ale curăţiei şi integrităţii minţii. De aceea. fără sprijinul lui Dumnezeu. înălţat-am pe cel ales din poporul meu» (Ps. izolarea şi retragerea din lume. dar nici numai cu ele nu se poate obţine. în numele lui Dumnezeu : «Dat-am ajutor celui puternic. spulberîndu-se ca spuza. ci ne-ai| încredinţat-o prin propriile lor experienţe şi prin pilde de netăgăduit. contemplând acea fericire fără sfîrşit. pusă în comparaţie cu veşnicia viitoarei slave şi. virtutea şi experienţele proprii. Şi nu spun asta ca să golesc de sens eforturile omeneşti. fireşte a acelora care au zugrăvit calea desăvîrşirii şi proprietăţile ei nu în cuvinte meşte­ şugite. veghile. 13. 7). 19).

Aceştia dădeau mărturie că au atins desăvîrşirea mai degrabă prin credinţă decît prin meritul strădaniei lor. un prea mare merit. să ajungă fără de folos toate . nu pot ajunge prin ei înşişi la desăvîrşirea inimii pe care o doresc. şi de aceea. ci îşi căutau o neîntreruptă umilinţă mai degrabă admirîndu-i pe cei ce-i ştiau că sînt cu adevărat în afară de păcat şi că acum se bucură de fericirea veşnică în împărăţia cerurilor. Curăţia inimii. nu nădăjduiau răsplata vieţii viitoare de la vrednicia faptelor lor. care au dobîndit-o şi experimentat-o în mod real. că se recunoşteau din ce în ce mai apăsaţi de păcate. trebuie să-i urmăm pe acei dascăli şi îndrumători. a căror pecete o vedeau pusă pînă şi pe cele mai mărunte gînduri ale lor. la strivirea inimii şi trupului. sau nu ne-ar deschide cînd batem. indicîndu-ne şi drumul cel mai sigur pe care să ajungem acolo. Negreşit. ci harului divin o datorau. rugăciuni. Deci după tradiţiile şi rînduielile lor. umflîndu-ne de trufie. se fereau în acelaşi timp şi de alunecarea spre trufie şi aflau mereu încotro să-şi îndrepte calea şi de ce să se simtă îndureraţi. dacă mila lui Dumnezeu nu ne-ar da ceea ce cerem. numai să-i oferim prilejul bunăvoinţei. redublîndu-şi rugămintea. El doreşte şi aşteaptă desăvîrşi­ rea şi mîntuirea noastră mai mult decît noi. Căci Dumnezeu este gata să ne dea toate acestea. veghi. 15. Chibzuind astfel. zicînd : « Şi lucrurile miinilor noastre le îndrepteazâ şi lucrarea m îinilor noastre îndrepteaz-o» (Ps. odată cîştigată. cu atît le sporea cu fiecare zi şi căinţa pentru păcatele săvîrşite şi suspine necontenite scoteau din adîncul inimii. în comparaţie cu alţii. ca nu cumva. nu-şi atribuiau nici un merit pentru o atît de mare precauţie sufletească. această lucrare. cînd îşi dădeau seama singuri că în nici un chip nu puteau scăpa de petele şi întinăciunea păcatelor.jos şi mai slabi. Şi fericitul David ştia prea bine că numai prin propria lui sîrguinţă nu poate obţine o reuşită în lucrarea şi truda sa. trebuie să ne grăbim spre ea. Cu cît înaintau în curăţia sufletului. de vreme ce nu strădaniei lor. Nu-şi aflau plăcere în nepăsarea faţă de cei mai de . dato­ rită împotrivirii cărnii. dîndu-şi seama că. 19) şi iarăşi : « întăreşte. Dumnezeule. sau n-ar face să fie aflat ceea ce căutăm. pe care ai făcut-o nouă» (Ps. nu imaginîndu-şi-o în discuţii fără miez . tocmai acest lucru deosebit li-1 aducea. 67. ci de la mila Domnului şi. apelînd la posturi. de a căuta şi de a bate la uşă n-ar fi. Deci dacă vrem în fapt să ajungem la o adevărată desăvîrşire a virtuţilor. 89. ci ei vor putea să ne înveţe şi să ne călăuzească spre această desăvîrşire. 16. De aceea. prin ele în­ sele. cerea de la Domnul să binevoiască a-i îndrepta lucrările sale. 29). declarau ei.D E S P R E D U H U L T R U F IE I 255 dar faptul de a cere.

31 — 32). dacă nu ne vin în ajutor protecţia divină şi harul insuflării. 35 — 37). care întăreşte mîinile mele la luptă» (Ps. dar chiar să mărturisim. şi ştiinţa noastră capătă aripi. afirmă că nu poate face nimic de la Sine. cercetîndu-ne. Căci cu Tine mă vei izbăvi de ispită şi cu Dumnezeul meu v oi trece zidul» (Ps. 30). să zicem : «Că Tu vei aprinde îăclia mea. 17. După ce am dobîndit chiar un discemămînt sigur. Doamne. Lărgit-ai paşii mei sub mine şi n-au slăbit picioarele m ele» (Ps. dîndu-ne seama că şi noi am dobîndit tăria răbdării şi că ne îndreptăm mai uşor şi fără greutate spre calea virtuţilor. să învăţăm să strigăm zilnic împreună cu sfinţii : «Im pingîndu-mă m-au împins să cad. zice. 93. 41 — 42). sau prin altcineva. cu toată sîrguinţa şi chinul nostru. El. Care rămine in Mine. al certării şi îmbărbătării Lui. să adăugăm : «Dumnezeu cel ce mă în ­ cinge cu putere şi a-pus fără prihană calea mea. sau prin El însuşi. 39 — 40) şi fiind astfel întărit de ştiinţa şi tăria Ta. de la M ine n im ic» (loan 5. iar noi. mi-a ajutat m ie» (Ps. 17. care sîntem pămînt şi cenuşă. voi adăuga cu încredere şi voi zice : «U rm ă ri-voi pe vrăjma­ şii mei şi-i voi prinde pe dînşii şi nu mă voi întoarce pînă ce se vor sfîrşi. însă trebuie să fim convinşi nu numai că nu vom putea atinge desăvîrşirea. oare am putea socoti că n-avem nevoie de ajutorul Domnului în problema mîntuirii noastre ? Dîndu-ne seama în orice lucrare şi de slăbiciunea noastră. 10). luminează întunericul meu. dar nici cele ce punem în joc în vederea acestui lucru. povăţuiască-ne Autorul mîntu noastre ce se cuvine nu numai să simţim. Tăria şi lauda mea este Domnul şi mi-a iost mie spre izbăvire» (Ps. cădea-vor sub picioa­ rele m ele» (Ps. şi m-a scos pe mine la loc la rg» (Ps. «c i Tatăl. 21 --2 2 ). şi certarea Ta însăşi mă va învăţa. 17. în persoana omului în care s-a întrupat. Zdrobi-voi pe ei şi nu vor putea să stea. Cel ce iace picioarele mele ca ale cerbului şi peste cele înalte mă pune. Văzînd că şi inima noastră se întăreşte în frica de Domnul şi în răbdare. 17. 117. să strigăm către Dumnezeu : «Iertarea Ta m-a îndreptat pînă la siîrşit. care întărindu-ne ne ajută să-i strivim pe vrăjmaşii noştri. înţelegînd că odată cu progresul lucrărilor. în sfîrşit. puţin de nu s-ar ii sălăşluit în iad sufletul meu. în tot ce săvîrşim. şi de ajutorul Lui. Cînd am zis: S-a clătinat piciorul meu. dar Domnul m-a sprijinit. 17 — 19). să zicem : «Domnul a iost întărirea mea. 17. mila Ta.'256 S F ÎN T U L I O A N C A S IA N astea. «Eu nu pot să iac. 17. . ostenelile şi rîvna noastră. iace lucrurile L u i» (loan 14. în sfîrşit. Doam ne: Dumnezeul meu. 13. pe care în mod obişnuit le varsă cu bunătate în inimile noastre. nu-şi pot atinge scopul. 14) şi « De nu mi-ar fi ajutat mie Domnul. adică eforturile.

virtutea mea. spune sufletului m eu : Mîntuirea ta sînt Eu» (Ps. «Ş i ai pus arc de aramă în braţul meu. Lăudînd voi chema pe Domnul şi de vrăjmaşii mei mă va izbăvi» (Ps. sîntem împinşi la căinţă pentru delăsarea şi greşelile noastre. sub inspiraţia Lui. sau ne-a îngăduit cunoaşterea şi sprijinul legii. ci dreapta Ta şi braţul Tău şi lumina feţei Tale. ori că ne-a încins cu putere. Dumnezeul meu. ajutorul meu. 18. fie pentru lumina ştiinţei. dar pentru cele ce revarsă zilnic asupra noastră Providenţa. 4. cînd ne luminează şi ne ajută să putem înţelege şi recunoaşte şi ajutorul nostru pe care unii nu vnr 2 2 7 să-l interpreteze altfel decît ca o lege cînd. 5). de aceea îl am inteşte aici şi în cap. 17. nu-i putem birui fără ajutorul Lui pe vrăjmaşii atît de înverşunaţi ai virtuţilor. 34. sau pentru că i-a pus pe fugă pe vrăjmaşii noştri şi ne-a dat tăria de a-i sfărîma «pe ei ca praful în faţa vîntului» (Ps. şi v oi nădăjdui spre Dînsul. 43. Doamne. cercetînd toate binefacerile Lui cu mintea preocupată de a-i aduce mulţumiri pentru toate acestea : fie pentru lupta victo­ rioasă. Deci cugetând că nu putem birui cu armele noastre. 37 — 38) «Fiindcă nici părinţii noştri nu cu sabia au moştenit pămîntul şi braţul lor nu i-a izbăvit pe ei. In sfîrşit. bucurîndu-ne de preţuirea Lui sîntem certaţi cu cel mai mare 227. 17. « Insă m-ai încins cu putere pentru război şi ai împiedicat pe toţi cei ce se sculau împotriva mea. cînd conlucrează cu noi ca să putem supune patimile cărnii. cînd ne susţine să nu cădem în păcat. — S fîn tu l lo a n C asian . să zicem : «Apucă arma şi pavăza şi scoală-te întru ajutorul meu. ori că ne-a dat puterea liberului arbitru. Să-i aducem mulţumiri nu numai pentru că ne-a creat făpt cu raţiune.D E S P R E D U H U L T R U F IE I 257 Amintindu-ne din nou de slăbiciunea noastră. cînd ne izbăveşte de cursele vrăjmaşilor. să zicem : «C u Tine pe vrăjmaşii noştri îi vom lo v i şi cu numele Tău vom nimici pe cei ce se scoală asupra noastră. 43. 1 — 4). 17. Scoate sabia ta şi închide calea celor ce mă prigonesc . şi scăparea şi izbăvitorul meu. Căci ne-ai mîntuit pe noi de cei ce ne necăjesc pe noi. Domnul este întărirea mea. Pentru că nu în arcul meu voi nădăjdui şi sabia mea nu mă va mîntui. şi că. 20. ori că ne-a înarmat cu armele Sale. că bine ai voit întru e i» (Ps. Şi mi-ai dat mie scutul m întuirii mele şi dreapta ta m-a sprijinit» (Ps. Şi pe vrăjmaşii mei i-ai făcui să fugă şi pe cei ce mă urăsc pe miné i-ai n im icit» (Ps. cînd. să strigăm în adînca simţire a inimii : «lu b i-te -vo i. P elagiu este socotit de Sf. 17. cînd ne apără de primejdii chiar fără s-o ştim. Casian ca un eretic h ristolo gic în tratatul O e In ca rn a tio n e » . 43— 44). 2 — 3). 7 — 9). şi pe cei ce ne urăsc pe noi i-ai ruşinat» (Ps. trăitori fiind în carnea neputincioasă. Apărătorul meu şi puterea m întuirii mele şi sprijinitorul meu. sau că ne-a acordat harul botezului. ori pentru discernămîntul dobîndit de la El. 46).

dacă-şi îngăduie să-I aducă jignire Aceluia. ca un adevărat doctor al sufletu­ lui. Intr-adevăr. fără de care nu va putea fi dobîndită nici dragostea faţă de Dumnezeu. 229. şi.-CL. Atunci acela. ca sub inspiraţia lui Dumnezeu. în darul vorbirii ciceroniene. îi zise : «N iciodată Domnul n-ar ii îngăduit să fii dat pe mina unui atît de râu duh. şi. Suspinînd adînc. de marele preot Iehoiada. care este mai înclinat spre patimi. 21. şi-l întoarce prin in­ tervenţia Lui îmbolditoare pe calea virtuţilor. de la Care trebuiesc nădăjduite darurile curăţiei. La această descoperire el a căzut la pămînit la picioarele lui. prin activitatea cea mai fără de prihană şi chiar prin suprimarea viciilor. la vîrsta de şapte ani. cît timp a trăit acest mare preot amintit. nici ridicarea virtuţilor pe cea mai înaltă treaptă. ca să spun mai adevărat. aceasta este dreapta credinţă a părinţilor din cele mai vechi timpuri. . în sfîrşit. a fost chemat la domnie. Păstrînd în inima lor simplă credinţa simplă a pesca­ rilor. Pr. cum mărturiseşte Scriptura. cînd îndreaptă spre o mai bună roadă însuşi liberul nostru arbitru. ei n-au formulat-o în spirit lumesc prin silogisme dialectice. G u y cred e că Sf. în toată vremea aceasta. dacă n-ai fi sâvîrşit vreun blestem împotriva Lui». Aceasta este adevărata umilinţă faţă de Dumnezeu. a mărturisit că. Ioaş. Am cunoscut un frate — o de nu l-aş fi ştiut niciodată !. rege în Iuda. căci era ars de o poftă contra naturii de o violenţă de nesuportat şi anume. care rămîne neatinsă pînă astăzi la urmaşii lor. cînd uneori chiar împotriva vrerii noastre sîntem traşi spre mîntuire . Virtuţile apostolice. au descoperit prin semne vădite că chiar în ea se află natura desăvîrşirii. că era asaltat de cea mai crîncenă patimă a trupului.ZDÖ S F ÎN T U L I O A N C A S IA N folos. a cugetat o blasfemie împotriva Fiului lui Dumnezeu. De aci se vede limpede că cel stăpînit de duhul trufiei. J. este despuiat de întregimea desăvîrşirii şi nu merită sfinţenia castităţii. fiindcă după aceasta a primit să poarte povara cinului meu 2 2 8 care a mărtu­ risit unui foarte încercat bătrîn. de dorinţa de a participa mai degrabă pasiv la ticăloşie decît activ 2 2 9 . vădite deseori de către aceşti urmaşi dau acestei credinţe o mărturie neîn­ doielnică nu numai în faţa noastră. a fost lăudat. dar chiar în faţa paginilor şi ne­ credincioşilor. îmboldit a pro­ nunţa o blasfemie împotriva lui Dumnezeu. pă­ truns de cea mai adîncă uimire. fre c v e n t în antichitate. nici îndreptarea comportării noastre. 228. ci prin experimentarea unei vieţi drepte. a dezvăluit îndată cauza lăuntrică şi originea acestei boli. 19. şi. cînd văzu descoperite secretele inimii lui. nici purificarea de vicii. 20. într-o pornire ne­ legiuită a gîndului. Casian se referă aici la preoţie. Ceva asemănător citim în cartea Paralipomena. Caz de sodom ie.

pe care şi-o atrăsese prin răul trufiei . se dovedea necurat. şi atunci regele a început să asculte de ei. 24. după spusa Scripturii «Toată inima semeaţă este urîciune înaintea lui Dumnezeu» (Pilde 16. au venit căpeteniile lui Iuda şi s-au închinat regelui. 12. doborît şi πιs. Şi puţin mai departe : « Iar după un an. 17—»18). să simtă că şi el este mînjit de necurăţia trupului. adică al curăţiei. Şi fiindcă. se demonstrează ca un fapt de netăgăduit că c. cum. Acestea arată limpede că tot sufletul posedat de boala trufiei este dat în mina sirienilor intelectuali 230. unor patimi de ocară» (Rom. 22. poate va renunţa la nepăsarea de mai înainte şi. şi de conştiinţa unei patimi de ocară. era alcătuită dintr-un mic număr de oameni. 24. Prin urmare. acesta. după Apostol. de s-a lăsat adorat ca un Dumnezeu. s-a dat unei ticăloase patimi : «Ia r după moartea lui Iehoiada. el. pentru ca. adică în stăpînirea relelor sufleteşti. n-a putut înţelege mai înainte că din cauza semeţiei inimii a devenit necurat în faţa lui Dumnezeu. «in tellectu alib u s S y ris» (siriani intelectu ali. chipurile p :± :€ ic r care-i în josesc pe cei sem eţi). 23.D E S P R E D U H U L T R U F IE I 258 Murind Iehoiada. Iată umor cît de ruşinoase şi necurate patimi se învredniceşte să fie încredinţată trufia. ca unul care în în­ fumurarea duhului său nu mai simţea că el a devenit necurat. cel puţin să se ştie necurat. . să facă cele ce nu se cuvine» (Rom. iată ce pomeneşte Scriptura despre el.iar prin pîngărirea vădită a trupului său. necurăţia ruşinoasă a trupului arată necurăţia ascunsă a inimii. 5). a intrat în Iuda şi în Ierusalim şi a stîrpit din popor pe toate căpete­ niile poporului. înjosit de viciile pămînteşti şi întinat trupeşte. umflat de semeţie. Deşi oştirea sirienilor care venise. într-adevăr. Şi au părăsit casa Domnului Dumnezeului părinţilor lor.meni nu poate atinge ţelul final al desăvîrşirii. acesta plin de o nemărginită înfumurare a inimii. pentru ca. în acest fel. de aici încolo poate se va grăbi mai :u înfocare să se întoarcă la căldura duhovnicească. In o rigin al neclar. umflîndu-se de trufie. este dat spre batjocură celor mai ticăloase ruşini. Domnul a dat in mina lor o oaste foarte mare. 6) şi « l-a lăsat la mintea lui fără judecată. Din pricina acestui păcat. 1. şi toată prada luată de la ei a trimis-o regelui la Damasc. iar sirienii aduceau la îndeplinire judecata care era asupra lui Ioaş» (Paralip. s-a pogorît mînia Domnului peste luda şi Ierusalim ?» (Paralip. 230. care în răceala lui sufletească.nat de ticăloşia patimilor cărnii. fapt pe care nu voise să-l admită pînă atunci în semeţia lui sufletească. « este dat. şi au început să slujească AstarteeJor prin dumbrăvi şi idolilor. şi este cuprins de patimile trupului. a venit împotriva lui armata siriană. 24). umilit astfel. 28). înjosit astfel. pen­ tru că părăsiseră pe Domnul Dumnezeul părinţilor lor.

invocînd acel cuvînt din Scriptură : «M ai fericit este a da. îi pune în faţă numeroase şi grele neputinţe. Este destul ce am spus pînă aici. 25. fiindcă nici prea mulţi nu se ostenesc să atingă o desăvîrşită curăţie a inimii. din cauza să­ răciei. De aceea găsesc necesar conform făgăduinţei noastre. se instalează în mintea unui monah intrat în călugărie fără căldură şi greşit orientat. Cu ajutorul acestei trufii. Acest gen de trufie nu-i cunoscut şi încercat de mulţi. şi de aceea îl face mai întîi nesupus şi dur. trufia îl face să spere o viaţă lungă. prăbuşindu-i spiritual. deci. care în mod obişnuit ne în­ cearcă pe noi mai ales. şi îndeosebi minţile tinerilor şi începătorilor. şi nelăsîndu-1 să devină egal şi comun cu fraţii. 21). îi despoaie de toate meritele slujirilor de mai înainte cîştigate cu multă trudă. care am arătat că-i asal­ tează mai ales pe cei desăvîrşiţi. Fiindcă vicleanul vrăjmaş n-a putut să-i supună prin aluneca­ rea trupului. se află acum aşezaţi aproape pe culmea vir­ tuţilor. cea a cărnii. dimpo­ trivă. îi atacă de regulă numai pe aceia. despre trufia spirituală. ci ne surpă printr-o trufie. însă pê noi. a începe să se întreţină nu din resurse personale. nu poate obţine în nici un chip desăvîrşirea după care aleargă atîta. apoi. decît pe convingerea că e mort pentru faptele acestei lumi. decît de la alţii. mai grosolană. ca să spun aşa. 24. fiind convins că fără apărarea şi ajutorul lui. sau pe cei de măsura noastră. cei încă stăpîniţi de patimi pămînteşti. îl convinge chiar că este mult mai bine să-şi procure hrană şi îmbrăcăminte mai degrabă din avutul său. mterzicîndu-i curînd. cu ajutorul lui Dumnezeu şi cu puţinul nostru talent. ci din cele străine . care biruind viciile de mai înainte. nu admite să fie despuiat şi lipsit de bunurile pământeşti. pe care o arată mai întîi faţă de fraţi şi apoi chiar lui Dumnezeu în taina inimii lui. Ea nu-i îngăduie să se coboare de la înfumurarea lumească de mai înainte. a căror natură şi remedii le-am prezentat acolo. Ii inspiră repulsie şi ruşine să ajungă. la adevărata smerenie a lui Hristos. oferit în tot momentul. încearcă să-i doboare. Deci această trufie a trupului. să spun cîteva cuvinte şi despre această trufie. orice simţământ de blîndeţe şi de omenie. Deşi renunţarea la lume a celui devenit monah nu-i nimic altceva decît semnul mortifi­ cării şi al crucii.260 S F lN T U L I O A N C A S IA N decît numai printr-o umilinţă adevărată. Trufia spirituală. dar să creadă că chiar trupeşte poate muri în fiecare zi. după porunca Domnului şi Mîntuitorului nostru (Matei 19. şi nu poate fi începută şi clădită pe alte temelii. de care am vorbit. ca să poată ajunge la treapta unor ase­ menea lupte şi nici nu-i asigurată vreo purificare de viciile expuse în cărţile de mai înainte. decît a lua» (Fapte . nu ne consideră nicidecum demni de a ne supune la astfel de ispite. nu numai spiri­ tual.

Cu mintea învîrtoşată de astfel de patimi. e firesc apoi ca întreg edificiul· să se înalţe şi mai plin de vicii. citat. sau îi rămîn oironiţi aiurea şi pieziş. dacă s-a ivit cumva prilejul unei astfel de discuţii.D E S P R E D U H U L T R U F IE I 261 20. să stea sub îndrumarea vreunuia dintre bătrîni şi nu numai că nu vrea să respecte nici o regulă de supunere şi de ascultare. şi-i păstrează cu o mai aprigă zgîrcenie. iar restul vieţii să şi-l sfârşească acoperit de ruşine. incit. preicum s-a spus. îşi joacă degetele şi le frâmîntă ca unul care scrie ceva. pe care a părăsit-o doar cu trupul. cu mintea stăpînită de o aşa necredinţă. şi se umflă de trufie pentru rangul avut în lume. toate mădularele i se zbuciumă de ai crede că trupu-i stă pe viermi ce mişună sub el. cum este obi­ ceiul. Prin urmare. 3. fiindcă odată cheltuiţi nu mai pot fi redobîndiţi apoi . ci înmărmurit. sau pe ghimpi. ceea ce este şi mai rău. şi se semeţeşte pentru banii pe care-i păstrează spre pierzania lui. — adună averi. trebuie să alunece pe zi ce trece intr-o stare şi mai rea. de care se văzuseră aprinşi la începutul conversiunii lor la monahism. după cuvîntul Apostolului. dovedind astfel că. Din pricina acestor bani. după un început de detestabilă răceală sufletească. ba. şi este prins de blestemata iubire de argint. pe aşa rele şi vicioase temelii. 26. sau cel puţin ·— şi acesta este cel de al treilea şi cel mai rău gen de ticăloşie. o consideră că e inventată într- . care zice despre ea : «Ş i iubirea de arginţi este închinare la id o li» (Col. Cît timp e purtată discuţia spirituală. Ca urmare. căci pe cele mai ticăloase fundaţii ce se poate zidi altceva decît doar ceea ce va împinge bietul suflet într-o şi mai jalnică prăbuşire ? 27. nu este în stare să-şi fixeze privirea într-un singur punct. Atîta silă i se trezeşte în inimă pentru orice problemă a duhului. îşi roteşte ochii în toate părţile. 35). puria:ă pentru edificarea celor ce ascultă. 10). pe care mai înainte se apucaseră să-i risipească. şi alun­ gat de şiretenia satanică de la acea scînteie de credinţă. Cît timp se simte atras de patimile de mai înainte. nu se mai împacă acum să poarte jugul mînăstirii. tuşeşte din gîtul uscat şi stupeşte întruna fără a-1 sili flegma. nu şi cu gîndul. In locul oftărilor salvatoare. 6. slăbiţi de o astfel de îngroşare şi răceală a inimii. pe care nici mai înainte nu le avuseseră. n-au cîştigat nimic mai mult decît doar numele de călugăr. ieşind din lume. ei nu vor putea nici chiar să-l înţeleagă vreodată. 5) şi iarăşi : «Că iubirea de arginţi este rădăcina tuturor relelor» (I Tim. reiau bunurile de care se lipsiseră mai înainte. dacă se mîndreşte cu naşterea lui nobilă. O convorbire oricît de simplă. niciodată nu va putea primi în inima lui smerenia simplă şi adevă­ rată a lui Hristos. ei îşi păzesc mai cu grijă banii. dar nu admite nici la auz să-i mai vină învăţătura despre desăvîrşire.

că a început să renunţe la umilinţa. caută să afle ce le-ar putea obiecta lor. în sfîrşit. ca să-ţi rămln supus pentru totdeauna ?» La un ase­ . dar lui îi stîrnesc aprinderea unei mai violente uri. pînă şi ierta­ rea cerută de celălalt o refuză strîmbînd din nas. răspunsul acru şi revoltat. Căci în prima situaţie cuvintele nu-i sînt cele potrivite. dar se aprinde de o şi mai aprigă mînie că a fost întrecut în umilinţă de acela. cît timp conştiinţa îi este stăpânită de bănuiala că totul a fost pus la cale împotrivă-i. şi anume că un tînăr. ori în frămîntarea tăcută a inimii lui. respinge cu dispreţ orice îndemn de a se coborî să ceară scuze fratelui insultat. Umi­ linţa salvatoare şi scuza. nu caută să prindă ceea ce ar putea scoate de aici pentru zidirea lui sufletească. stăpânit de bănuieli. cît se face o analiză a vieţii spirituale. pe cînd era certat de stareţul său. ci cercetează cu mintea încordată motivele care au determinat pronunţarea oricărui cuvînt. ca urmare. sau seriozitatea fioroasă şi duşmănoasă. Am auzit în această regiune de un fapt. limba slobodă şi niciodată dispusă să tacă. Şi aşa se face că nu numai că nu-i aduce nici un progres sufletesc convorbirea spirituală. încît nu cu uşurinţă se poate distinge ce este mai nesuferit în comportarea lui : acea veselie gălăgioasă şi neruşinată.262 S F Î N T U L IO A N C A S IA N adins pentru veştejirea lipsurilor lui. de obicei. Căci. mersul mîndru şi agitat. decît numai cînd inima îi este roasă de vreo ranchiună împotriva fratelui. să poată fi descărcată timp mai îndelungat şi nu să se manifeste prin ea virtutea smereniei şi răbdării. 28. uşor aduce tuturor jigniri. ci trufie şi mînie. în cealaltă. Nu numai că nu-i îmboldit şi înmuiat de'n ici o scuză primită de la frate. pun capăt îndemnurilor date de satana. rîsul e fără de măsură şi nesărat. şi doar atîta urmăreşte ca ranchiuna împotriva fratelui păstrată în tăcere. pe care o respectase cîtva timp după plecarea din lume. glasul i se ridică. în timp ce stăpînit de semeţie. muţenia îi este încărcată de mînie şi veninoasă. ce mi-e ruşine groază să-l povestesc. sau să poată aduce vreo foarte sănătos. cuvîntul îi devine tăios. ba îi este chiar păgubitoare şi devine pentru el cauza unui mai mare păcat. i-a răspuns aceistuia cu o mare revoltă : «Oare de asta m-am umilit eu pentru. iar trufia inimii fără de margini şi nestăpînită . şi i se întărită mai violent colţii mîniei. ca nimic din cele ce s-au dezbătut rămînă în picioare. să nu îndreptare. Şi. In tot timpul. şi că se umflă de semeţie satanică. se înţepeneşte într-o îndărătnicie mai înverşunată. un timp. Atunci tăcerea lui nu înseamnă căinţă sau umilinţă.

. socotind necesar să revin în puţine cuvinte asupra acestora. gîndindu-se amuţit la cele ce sînt spuse despre Domnul şi Mîntuitorul nostru : «Care în chipul lui Dumnezeu fiin d . . Faţă de o aşa neruşinare. în veselie rîs gălăgios şi necumpătat. şi nu le-ar fi auzit de la un om. acestea sînt semnele care ne indică trufia cărnii. 29. în răspuns pornire duşmănoasă. vor putea fi mai uşor ori smulse. celor ce ard de setea de a fi îndrumaţi spre desăvîrşire. Mai întîi. bătrînul a rămas în­ mărmurit şi şi-a pierdut glasul. precum a spus acela stăpînit de duh diavolesc şi de trufie. despre care am vorbit mai înainte. Prin ur­ mare. 8). dacă voim să înălţăm edificiul nostru desăvîrşit şi plăcut lui Dumnezeu. nevol­ nică să le îndure. După mişcarea omului din afară vom recunoaşte precum am spus. cînd deja a ajuns stăpînă pe noi. în toate situa­ ţiile se încrede mai degrabă în propria-i judecată decît în cea a bătrînilor. Căci boala aceasta ucigătoare va •putea fi ocolită sigur. în tăcere amără­ ciune. 2. ca şi cum asemenea vorbe i-ar fi fost spuse de acel Lucifer de altădată. în seriozitate tristeţe fără sens. unele din semnele ei pentru a arăta. ori ferite. în vorbirea lui e ţipăt. nu doar pentru un timp. pe cît posibil. cuvintele dînd năvală la întâmplare fără nici o judecată. la rîndu-i. 6. dezgropîndu-le şi aducîndu-le la suprafaţă. 30. neîmpăcîndu-se în nici un chip să cedeze cu ceva cuiva. dacă împotriva asalturilor ei violente şi primej­ dioase se vor lua măsuri nu tîrziu. vom şti mai uşor după ce semne vom putea deosebi şi cunoaşte trufia şi cum. ascultător iăcîndu-se pînă la moarte» (Filip. în conversaţie superficialitate. n-a mai fost în stare să spună nici un cuvînt. S-a smerit pe Sine. Aşa se face că. îi vom ieşi înainte cu fin şi prevăzător discernământ. să ne silim a-i pune drept temelii nu luîndu-ne . incapabil să primească un sfat salvator. nu se împacă să primească în­ demnuri de la alţii. Astfel. ca să zic aşa. Pentru aceasta. gata să aducă insulte. străină de dragoste.D E S P R E D U H U L T R U F IE I 263 menea răspuns atît de îndrăzneţ şi de nelegiuit. Şi pentru ca să rezum cele ce s-au. starea lăuntrică. dar rezistă în­ dărătnic oricăror vreri străine. la ascultare se lasă greu. afară doar dacă dorinţa şi vrerea i-au luat-o înainte. spus despre acest gen de trufie. rădăcinile acestor patimi descoperite şi văzute cu ochii. voi grupa. se străduieşte necontenit să-şi impună vederea lui. natura ei din mişcările omului din afară. recunoscîndu-i liniile înaintate de luptă. ci cînd. Trufia este lipsită de răbdare. nu-şi poate reteza vrerile proprii. ci doar gemete şi suspine scotea din adîncul inimii.

De aceea. Va putea respecta acestea doar cel ce se va judeca nu numai mort pentru această lume. Dar nu vom putea ajunge aici fără adevărata renun­ ţare. întrecîndu-se după regulă în lupta duhului. neputîndu-ne împăca sufleteşte să-i întristăm sau să-i jignim cumva. dacă nu spre cel sărac şi zdrobit cu duhu]. să arătăm mai întîi faţă de fraţi adevărata umilinţă izvorîtă din adînca simţire a inimii. cu inimă simplă şi neprefăcută. care. şi fără a primi jugul ascultării şi supunerii. încît. după versiunile care exprimă cu adevărat textul ebraic : «Spre cine îm i voi îndrepta privirea. 32. oricît de nedrepte ar fi fost. 2). dacă mai întîi nu v o i fi pus în inimă teme­ liile adevăratei smerenii. şi în sărăcia de bunăvoie. le vom suporta cu foarte multă răbdare. care pogoară din blîndeţea şi simplitatea inimii. Or. vor urma fără îndoială acea stare de umilinţă cu adevărat netulburată şi neschimbată. crezîndu-le sfinte şi ca venite de sus. judecîndu-ne noi înşine inferiori tuturora. dacă nu pe cei paşnic şi smerit. care consolidată puternic poate susţine templul desăvîrşirii şi dragostei. şi care tremură la cuvintele M ele ?» (Isaia 66. nu poate fi dobîndit nici binele ascultării. acestea nu pot fi altele decît frica de Dumnezeu şi smerenia. aşa cum vesteşte Domnul prin profet : «Pe cine se va odihni Duhul M eu . Dacă această stare n-a fost atinsă. 2) sau. Dar smerenia nu poate fi dobîndită cu nici un preţ fără sărăcia de bunăvoie. şi care tremură la cuvintele M ele ?» (Isaia 66. 31. Nu se va putea înălţa niciodată în sufletul nostru edificiul virtuţilor. îndeplinind fără de cîrtire toate cîte îi vor fi poruncite de bătrîni. atletul lui Hristos. dar chiar nebun şi prost. aşa cum am spus. izvorîtă din dragoste pentru Hristos. care constă în despuierea de toate bunurile. fiind sigur că nu poate fi lipsit“de orice viciu. încît să nu mai trăiască în noi nici o altă voinţă decît aceea de a împlini porunca stareţului. Acestea le vom răbda nu numai cu foarte mare uşurinţă. să se silească în orice chip să sugrume acea cumplită fiară care înghite toate virtuţile. ca fiindu-ne aduse de cei superiori nouă. Pentru cei ce stau pe această temelie. toate cîte am suferit. nici liniştea blîndeţii. nici tăria răbdării. şi. aceasta o va face să piară cu veninul ei. nici plinătatea dragostei. ci după învăţătura aspră a Evangheliei. doreşte să fie încununat de Domnul.264 S F ÎN T U L I O A N C A S IA N după îndemnul poftei noastre. sau triste şi păgubitoare. ba chiar le . chiar de ar părea să aibă ceva virtute. cît timp îi sălăşluieşte ea în inimă. Drept urmare. fără de care inima noastră nu va putea fi un adevărat lăcaş al Duhului Sfînt.

In c a p ito le le de în ch eiere Sf. şi dacă vom cugeta deopotrivă că în scurtă vreme vom călători din această lume şi că.D E S P R E D U H U L T R U F IE I 26 5 vom socoti mici şi chiar neînsemnate. . considerînd că sîntem încercaţi de nedreptăţi cu atît mai uşoare cu cît ne aflăm mai departe de meritele şi viaţa acestora. Casian a făcut un rezum at al «în v ă ţă tu rii luă îm brăcăm inţii de călu găr». dacă ne vom gîndi necontenit fie la patimile Domnului nostru. în sfîrşit. Căci această consideraţie este nimicitoare nu numai pentru trufie. dar îin general chiar pentru toate viciile. nu putem face nimic din cele ce se referă Ia desăvîrşire şi vom crede cu tărie că însuşi faptul de a ne învrednici să înţelegem acest lucru este tot un dar al Lui 23lr 231. după grabnicul sfîrşit al acestei vieţi. IV . fie la cele ale tuturor sfinţilor. 32— 34). fără ajutorul'şi harul Lui. vom ajunge curînd părtaşii acestora. Vom îndeplini aceasta. după acestea să păstrăm cu cea mai mare tărie aceeaşi umilinţă faţă de Dumnezeu. supra. dată de stareţul Pinufius (v. asupra a ceea ce este esen ţial în e x p lic a ţiile sale despre «a ju toru l dum nezeiesc pentru m întuirea om ului». în aşa fel încît vom recunoaşte că.

1886).trad. 1894). S f î n t u l l o a n C a s i a n . 137— 40 (N au 359— 69). « Letters o f A m m o n a s ». edit. «E g e r i a’s T r a v e l s » . de D. X V II I (1913). G a r i t ta . L X X IX . trad. Lake . recensiune latină. «T h e W is d o m of Desert Fathers. «L e s senten ces des P è re s du D é se rt» (recensiuni de P e la g e şi Jean. «P ra k tik o s ». (V ie n a .. « The Sayings oi the D esert Fathers. « E pistole » din versiu n ea georgian ă. « O p era O m n ia ». L X V . M arin M . colecţia anonimă. X X X IX /4 (Berlin. 74. 1962). «D e laude H e r e m i». X III (1909). de D erw as Chity. O xford . M ign e. N o n n e n sp ie g e l und M ö n ch en sp iegel des E vagrios Pontikos. 1976). CSEL. D e Institutis C o e n o b io ru m et de O c to Principalium V itio ru m R em ediis (In stitu tes). 148— 149 (Louvain. « E v a g r i a n a S y r i a c a » . 235— 391. Solesm es. în sem nările de călătorie ale peregrin ei Egeria. E v a g r i u s P o n t i c u s . colecţia allabetică. 47— 57 (Nau. 36» (B ruxelles. trad. 1967).(Londra. L. cu trad. trad. S f î n t u l A n t o n i e . (V ien a. 1977). P. 71— 140. ed iţia H. Nau. 73. 1970). H. 1979.. S f î n t u l A t a n a s i e . M a r t a r i (Roma. «Subsidia. S f î n t u l l o a n C a s i a n . 158 sq. J. 381— 394. Izvoare A e t h e r i a. M uylderm aus (B ib lio teca M useonului. « Les A p op h th èg m es». nr. E u s e b i u s . trad. W o tk e . nu m erele 133— 369. ediţia M. 1975) .G. şi com entarii. E v a g r i u s o f P o n t u s . «D e oratione ». 266— 283 .' în «C orpus Scriptorum Christianorum O rien taliu m ». Ammonas. engl. P. A n t o n y » . 3— 231. engl. de D e r w a s C h i t t y (SLG Press. de B e l l e f o n t a i n e (Paris. 204— 11 (N a u 298— 334). («S isters of lo v e o f G od P ress»). « H istoria E cclesiastica ». Louvain. «H is to ire des solitaires E gyptiens (M S Coislin. trad. ed iţia F. E u c h e r i u s d i n L y o n .. trad. Corpus Scriptorum Ecclesiasticorum Latinorum (CSEL).. «D e Incarnatione D om ini contra fyestoriu m ». 357— 79 (N au 216— 9 7 ). (F reib u rg im Breisgau.G. Gressmann. traduite du grec par D enys le P é tit». M i l l e r . G u y . S f î n t u l l o a n C a s i a n . «R e v u e de l 'O ­ rien t C hrétien ». « V ita A n to n ii». d e K. A p o p h t e g m a t a p a t r u m . R e g n a u 1 1. ed iţia M . Petschenig. I V . Trad.. D i o n y s i u s E x i g u u s . (CSEL). X L V I. dr. sec. the an onym ou s series (O xfo rd . 196.. 1888). B. Branişte. SLG. ed. 1960 (ed. J . 1913). Bruxelles. texte inedite ale B ritish -M u s eu m -u lu i şi ale V a t i­ canului.. «N o u v e a u rec u e il». (M ichigan. p. X V I I (1912). .L. col. trad. engl. J. the alphabetical collection K a la m a zoo». P. Nau. e n g le z ă : B e n e d i c t a W a r d . G u y . «T ro is iè m e recu eil et tab les». « Rech erch e sur la tra­ dition g recq u e des A pop h tegm ata Patrum. 1966) .. M ign e. X V I I (V ien a. 1971. M ig n e . « W e is u n g der V ä te r ». franc. 1952). ed. 1165— 1200. O xfo rd . Il-a. X X X I. şi note de J o h n W 'i 1 k i n s o n. «La v ie latine de Saint Pachôm e.G. T ra du cere ita lia n ă : L. 175— 215) . « T h e Letters of St. 133— 174 . M. P. P. C onlationes (C o n fe r e n c e s ). 1966 . CSEL X III (V ien a. 177— 94. 40. C l.). p u blicate şi traduse de J. (K alam azoo. 1969). X I V (1909). X X X I. X V II.. 1213— 86. 1972). «M itro p o lia O lte n ie i». Petschenig. fol. A n t o n y t h e G r e a t . te x te und Untersuchungen. V ita S a n d i Pachom ii. 4— 6. 143— 65..G. 1982. de John Eudes Bam berger.. B ellefon tain e. 1888). franc. 1975$. şi trad.B IB LIO G R A F IE A. C h i 11 y (O xfo rd . 851— 1066. 1926). 1975). în latin eşte de G. Londra. 126. 837— 976. A p o p h t e g m a t a p a t r u m . X X V I. ed iţia C. serie alphabétique. ëng. 1965) . (Subsidia H agiographica. 1955) . 294— 301 (N au 335— 58) . von . Cranenburg. 739— 814. teză de d octorat de Pr.-C l. P e t s c h e n i g .

C orp u s Scriptorum E cclesiae Latinorum . (P. 1956). versiu n ea latină de Rufin. (Londra. 82. 13. (V ien a. 42. 1946. S f î n t u l loan C s i a n. în Subsidia L III. S c h e d 1 . VI/2 . 1932). A .B IB L IO G R A F IE 267 P r a c t i c u s . D u m i t r u S t ă n i l o a e . Scriptores Coptici. E. M ign e. 1971). E va g re le Pon tique. A. A lterca tio Luciteriani et O rth odoxi. cu introd. Historia M o n a ch o ru m in A e g y p to . trad. P a 1 a d i u s. de P. 29— 872. J. 1860).G. Louvain. la Sfîntă M itro p o lie la anul 1828. V . p. edit.L. L I 213— 16). Catéch èses. X X I. a treia oară se tipăreşte de către Institutul de Editură Creştină al Sf. Petschenig. P a c h o m i u s . G e n n a d i u s .-J. Paris. 234 şi 257. de L. Saint Pa chôm e et ses T h e o d o r e t d e C y r . A . 1965). Th e Lausiac H is to ry o i Palladius. ed. « Filocalia sau c u leg ere din scrierile Sfinţilor Părinţi cari arată cum se poate curăţi. Pidhéry. Historia monachorum. C L X X . trad.L. Paris. 1955— 1959. traducere din greceşte de Prot. P rosper de Aqu itan ia. CSEL 17 (V ien a. L iber contra C o lla torem ». S.. p rofesor la A c a d e m ia te o lo g ic ă «A n d re ia n ă ». E piscopii a Râm nicului N ou lu i S everin (R îm n ic u l-V îlc ii. I q. A . Trad. F estu giere. Th. I e r o n i m . P. V I I . ed. « O e u v r e s de Saint Pa ch ôm e et d e ses disciples ».L. P L . S-a tip ărit pentru a doua oară cu osteneala şi cheltuiala P. «S ources chrétiennes». ed.L. volu m u l I. Institutiones. O e u v r e s de disciples. P r o s p e r a l A q u i t a n i e i . M om m sen. C S C O . de A. C L X X I. ( «S ou rces chrétiennes"». P. 1943). şi C. 1932). 397— 492. Th. C X V — X C V I. P. «S ubsidia h a gio grap h ica». lumina şi d e s ă v îr ş b . Boon. Th. S f î n t u l l o a n C a s i a n . Iar acum. CSEL (V ie n a . 1977. ed. Liber. 13— 74. L e f o r t . F. 1965). O r s i s i u s. Col.-CI. 1961. F e s t u g i e r e (Subsidia H agiograph lca. Guy. 38— 61. (C o n d u c e r e ). «D e gratia et lib ero arbitrio. A rm ita g e Robinson. Historia Lausiaca. traducere şi com entar. 109— 47. L e ro y -M o lin g h e n . M. (Paris. I e r o n i m . Chronica M inora. Guillaum ont. Pachom ii V ita e G raecae. Dr. cu osîrdia şi b in ecu vîn tarea celu i d e atunci M itro p o lit al U n g ro -V la h ie i K iriu K ir G rigo rie spre folosu l şi îndem narea c elor ce v o r să se în g rijea scă şi să se n evoia scă pentru a lor m întuire în Bucureşti. A . (O xfo rd . T h. Lou vain. Paris. A . în « Les m oines d 'O r ie n t». 1961— 1965). după p rop ria-i ed iţie. 1— 26. Epitom a de C ronicon. Cam bridge. Fer. 1943). 67. A n tim Petrescu fost Episcop al Râm nicului N ou lu i Severin . Pachimiana Latina (B ibliothèqu e d e la R evu e d ’H istoire Ecclesiastique. A . 1283— 1496 . ed. T. 109 (Paris. Pahom ie şi prim ilor săi În soţitori ». 21. «T h e Lausiac H is to r y ». T h e o d o r e . text g re c ed. L efort (Lou vain. « Historia m onachorum in A e g y p t o ». 1888). ed. 49— 59. R. 1979). de L. Coliationes. 1886— 1888) şi trad. S crip tore C optici.. 387— 462. 4 v o l. te x t şi trad. 64. 1965). 54. 24 (Lou vain. ed. Fer. Pachom iana Latina. L. ed. 1930). Lefort. 24 (Louvain. . P. 19 (Bru­ xelles. F. Les m oines d’O rient. L X II. şi tradusă de J. C an n ivet şi A . ed. Corp u s Scriptorum Cristianorum O rientalium (C S C O ) CLX. 387— 462. P a c h o m i u s . S-a tipărit pentru în tîia oară în z ile le lui G rig o re D im itrie Ghica V o e v o d . « V ita prim a ». (Sibiu. 155— 182. Boon şi L. 1888). sein Bild b e i den M ö n c h e n der Skesis ».W . X X X I V j B ruxelles. «C atéch èse à propos d'un m oine rancun ier». Traité pratique (Sources chrétiennes. N. T h. ed iţia M . Butler. 1932). T ip aru l T i­ p o g ra fie i C ozia a Sfin tei E piscopii. D e Scriptoribus Ecclesiasticus. col.G. 1956). «V i e ţ ile în coptă ale Si. Rufinus. II (T e x te şi studii. S o c r a t e s .C . A p o lo g ia adversus Libros Ruiini. P. M ign e. « H istoria E cclesiastica». cu com entarii şi in trodu cere de C. « H isto ire p h iioth ëe ». P. etc. retip ă rită în 1971. P e t s c h e n i g . X X III. 1932).-J. trad. Hussey. V I I . S. « Patericul c e cuprinde în sine c u vin te folositoare ale sfinţilor bătrîni ». engl. « Jesus Christus. v o l. Boom. X X III. H alkin. cu tra­ ducerea refăcută. Pacom iana (B iblioth èqu e de la R evu e d 'H istoire Ecclésiastique.L. Dom nul M unteniei. F e s t u g i e r e. «S ources chrétiennes». L e f o r t (Lou vain. Praecepta. ed. edit. T ip o g ra fia A rh id iecezan ă). şi trad. 3. stavr. ed. M e y e r. ed. (V ien a. 1904).

A l e x a n d r u C o n s t a n t i n e s c u . «H istoria ecclesia stica ». L. I. «L a littérature patristique au B a s-D a n u be aux I V — V I siècles. C o m a n . prof. edit. «R eg u la e brevius. în «C on tacts». l o a n G. 1. 1976. V ita ( e ) Patrum . trad.R . « H istoire des m oines de S y r ie » (I). 7— 8. 1961— 3). Athanasius. 3— 4. N .O . Contribuţia scriitorilor patristici din S c y th ia -M in o r — D obrogea . nr. («S o u rc e s chrétien n es». S. în «K liro n o m ia ». nr. (Paris.G. 1956). şi trad. XLIX/2 (Berlin. ed. P. prof. 1968. trad. 1971). V ita Hilarionis (Ieron im ). B a r n e a. I V — V I . tusius tractatae». I. 3— 85. Pr. (ed. nr. Sfîntul Vasile a lC eza reei. articol « loan C asian ». p. în secolele I V — V I » . V ita A n to n ii (St. în «S tu d ii T e o lo g ic e ». (Bucureşti. A nton ii. 3— 10. v o l. 1975. prof. scitul. X X V (1975). V I I. 8. V ita Euthym ii (C h irii de S ch ytopolis). C o m a n . B a r n e a. P. (D iv e rs e traduceri m oderne). (Londra. te x t grec editat cu in trodu cere şi traducere franceză şi com en­ tariu. ed. 835— 976. «D in Istoria D o b r o g e i » . 26. p. franc. X X II (1970). 3. « Stinţii Părinţi şi spiritualitatea ortod oxă rom ân ă».. în rev. 1915). Festu gière. X (1958). « La patrim oine de Toecum enism e chrétien du I V . I. O xford . Prof. « Sciţii» loan Casian şi D ionisie cei M ic şi le ­ găturile lor cu lum ea m editeraneană». 18— 28.-J. M o x o n (C am bridge. 7— 8. C h i ţ e s c u. Ia patrim oniul creştin din sec. X X V I I (1975). anonim ă). ed iţia H. «O r to d o x ia ». A th anase). 1975.». t. 26 . traducere sistem atică a unora dintre A pop h tegm ata Patrum (P elagiu şi loan). manual pentru Institutul T eo lo g ic ai Bisericii O r t o ­ d ox e Rom âne. de R. 306— 316. E. I. prof. M ign e. «L e s s c y th e s» Jean Cassien et D e n y s le Petit et leurs rela­ tions a v ec le m onde m éditéranéen. T. col. I. P. 1950). Paris. Paris. p. N ic o ia e Bălan. S f î n t u l V a s i l e c e l M a r e . C o m a n . prof. « Patrologia. 29— 54. loan G. I.G. I. S. franc. « O p era om nia » (ed. G orce. III (Bucureşti. 189— 195. X I (1981). 336. engl. in «R om an ian O rth o d o x Church N e w a ». 69/1. prof. G. 1974). C o m a n . 1969). nr. 1955). traducere latină de E v a grie din A n tio h ia şi tipărită cu te x te le greceşti. T esalonic. vo l. 29— 32).L. « T e o lo g i şi T e o lo g ie in S c y th ia -M in or. Pr. trad. Sabae. Pr. D. 1977). C o m a n .268 S F IN T U L I O A N C A S IA N T h e o d o r e t. în «S tu d ii T e o lo g ic e ». M e ye r. în « M i ­ trop olia Banatului». p. L eb e (M ardesous. Pr. P.. etc. 1960). «O r to d o x ia ». prof. Pr. nr. an.P . V ita S. Şt . Schwartz. B. Paris. C y r il de Scythopolis. t. P.. G aisford.G. X C V I (1978). p. I. în «B . învăţătura Sim ţului loan Casian despre raportul dintre har şi libertate. manual pentru uzul studenţilor Instit. M o n u m e n te d e artă creştină descoperită pe teritoriul R. 835— 976. III. P.R . 851— 1062. nu ro ­ m an ul». v o l. în «Telegraful R om ân». A ta n asie (N ijm e ge n . X X III. T e o l. « C om m o n ito riu m ».». 1962). 698— 705. Pr. cf. La contribution de Jean Cassien et de D e n y s le P e tit». I. Pr. Studii rom âneşti « Istoria B isericii U n iversa le. «O p e r e le literare ale Siîntului loan Casian». 1854). nr. B â r n e a. G. 10— 12. V i n c e n t d e L e r i n i . 1721— 1730). X C . în . loan G. C o m a n . M itrop o litu l A rd ea lu lu i (1905— 1955) la cincizeci de ani de activitate biseri­ cească» (Sibiu. L X X III. 3— 4 şi 5— 6. 1939).L. revăzută şi com pletată » (Bucureşti. V ita A n to n ii (trad. p. V ita M elaniae. C o m a n . R. G. în «L es m oines d 'O rien t». în «D icţio n ar de Istorie v e ch e a R om ân iei». «T e x t e und Untersuchun­ g en ».». X X II I (1964). Pr. H oppenn rouw ers : Cea mai v e ch e versiu n e latină a v ie ţii Sfîntului A n to n ie de Sf. în «G la su l B isericii». 889— 1320 . Jean C o m a n . « O m a g iu Înalt Prea Sfinţiei Sale Dr. d e P ie rre d e C annivet. Garnier. d e A. « V i e de Sainte M e la n ie » («S ou rces chrétiennes». J e a n C o m a n . Ş t e f ă n e s c u . « D esp re Stintui Casian. 4.G. D. G.e şi Vf-esiècle en S c y th ie -M in e u r e (D o b r o u d ja »).

1942). S teid le («S tu d ia A n selm ian a ». J o h n A d a i n . I V — V . «P a tr o io g ia » (F reib u rg im Breisgau. P a u l A l l a r d . nr. A r h i e p i s c o p ş i M i t r o p o l i t . 1969.». 21— 134. 1938). A n to n iu s und P a ch om iu s v o n der A n a ch ore se zum c ö n o b ite n tu m ». seria II-a. N ă s t u r e l . T e ză de d o c to ra t în T e o lo g ie . 7— 8. «P a ch ô m e et ses d iscip le s». p. f. «1600 ani de la prim a m ă rtu rie d uh ovn icea scă d ocu m e n ­ tară despre exis ten ţa E p is co p ie i T o m is u lu i». Balanos. Sibiu. W ü rtzbu rg. Pr. G i u r e s c u . « Bizanţ — B alcani — O c c id e n t». Anthonius Magnus E r e m i t a. Rămureanu. 1974). X X IX . 1974). prof. T e o d o r e s c u . 5— 6. prof. (M unich. (Edit. I. 1983). X X (1968). v o l. lo a n Casian la cunoaşterea m onahis­ m u lu i din sec. p. B a c h t H. G h e r a s i m T i m u ş . Studien zum Frühen M ö n c h tu m ». D i n u C. 308— 326). J. B e r t h o l d A l t a n e r. . 1— 2. I («S tu d ien zur T h e o lo g ie des g eislich ten Leb en s». N i ş c o V e a n u.le a (iz v o a re . în «B . A b e l . I X — X I I I. H. Studii străine O. 1976). Dr.le a ». a n te­ r io r sec. Bucureşti. nr. « S c rie ri p a tristice în B iserica O rto d o x ă Rom ână pînă în s e co lu l al X V I I . 1912— 1913. p. v o l. 300— 317.a. nr. «T h e P ilg rim s W a y . p.. t. (Bucureşti.O .R . ed. publicat în «A n a le le A cad . dr. V a s i l e P î r v a n . « C on trib u ţia Sf. « D ouă m ile n ii de via ţă bisericea scă ». B. B a c h t H. 1913). în «M itro p o lia O lte n ie i». II. 37— 38. « L ’im p o rta n ce de l'id é a l m on astiqu e de Saint Pa ch ôm e pour l'h is ­ to ire du m onachism e c h r é tie n » («R e v u e d 'A s cé tiq u e et de M y s tiq u e » (R A M ). « S fin ţi şi m a rtiri la T o m is -C o n sta n ţa ». d es co ­ p e rite în România». Constantin C. «D a s V e rm ä ch tn is des U rsprungs. I. cartea I-a. (Bucureşti. iu lie — octom brie. (1974). în «M itr o p o lia O lte n ie i». anul 124 (1 oct.. tra d u ceri. D. N. M . « Este e re tică în vă ţă tu ra lu i lo a n Casian despre g ra ţie ? » — extras din «A n u a ru l ştiin ţific al F a c u ltăţii de T e o lo g ie de la U n iversitatea din A te n a ». L V . S. 9— 10. 1925). Pr.). (Rom a. 158. p. P. 12 p. A n to n iu s M a g n u m E rem ita (q. (Bucureşti. «C îte v a o b s e rv a ţii în legă tură cu c o m p le x u l a rh e o lo g ic de la M u rta tla r-B a sa ra b i» . P hotographs b y P e te r C hèze-B row n... an. nr. 11— 12. I u s t i n Moisescu.O . Bacht 39— 71. nr. M e m o riile S ecţiei Istorice. p. E m i l i a n P o p e s c u . D i a c ο n u -P. Ş e r b ă n e s c u. în «S tu dii T e o lo g ic e ». în « T e ­ legra fu l R om ân». V . Pr. 3— 4. nr. « D ix le ço n s sur le m a rty re » (Paris. N . R. G i u r e s c u . Is to ria B isericească U n iversa lă . nr. M i r c e a P ă c u r a r i u. I o n i ţ ă. 1978. pu­ b licată în rev. B a c h t H. X X V I. în lu m in a ecu m en is m u lu i cre ş tin ». V a s i 1 e G h. 1906). «Is to ria B is e ric ii R o m â n e ». . al X lV .. V e n i a m i n M i e l e . 66— 107). «In s c r ip ţiile g re ce ş ti şi la tin e din sec. S tîn c ile cu in s c rip ţii din pădurea Ş ere m e tu lu i (în rezum at francez). «A s c e z a creştină în p rim e le v e a c u ri şi re g u le le m onahale ale C u v io s u lu i P a h o m ie » (C raio va. X X X I (1972). v o l. A cad . ed. 1936. « V ia ţa mănăstirească in D ob ro ge a pînă în s e co lu l al X lI . «T h é o lo g ie de la v ie m onastique». C asianus». 83. 1904). Prof. N i c o l a u s v o n A r s e n i e w. R om âne». trad. 546— 548. 1935— 1936. X X X V II I). prof. 1956). C. N i c o d i m S a c h e l a r i e .g. E piscopul A rgeşu lu i. Prof. 140— 141. în «B . « D espre m onahism ul o rto d o x rom ân. Tham es and Hudson (London. 1937. X X X V .R . 1972). S i b i e s c u. 7— 10.». 1980).le a » . E u s e b i u P o p o v i c i . « Is to ria R o m â n ilo r » (Bucureşti. (1950). p. 84. c irc u la ţie ). Arh im . «C ă lu g ă ri s c iţi». «D ic ţio n a ru l a g h io g ra lic » (Bu'cureşti. p. (Bucureşti. R epu blicii S ocialiste România. A l e x . 1898). «S tu d ie n zu d. N e s t o r . X C II (1974). a II-a. 1943). «B iserica O rtod ox ă R om ână». Shrines and Saints in B ritain and Irla n d ». de A ta n asie M ironescu. Pr. Pr. V ). D e s co p e riri nouă în S cyth ia M in o r. M i r c e a P ă c u r a r i u. « O s tk irch e und M y s t ik » (M ünchen.. p. nr. în «G la su l B isericii». în «G la su l B ise ric ii». (anul X X X V . Ierom . recen zie la studiul Prof. 1— 2. I.B IB L IO G R A F IE 269 P. 1976).

B e l l H. le M a ître de Saint B e n o it» . Clarke Somers. 1969). col. (C am bridge. B r é m o n d . ed. « Este e retică în vă ţă tu ra lu i Casian despre g r a ţ ie ? » (A ten a. « G e o rg e C oresios ( f 1654): Q u e lqu e s aspects de sa d o ctrin e et la préd estin a tion d'après des d ocu m en ts in é d its » («O r ie n ta lia Christiana». Extras din «A n u a ru l ştiin ţific al Facultăţii de T e o lo g ie de la U n iversitatea din A ten a . p. X IX (1968). (Paris. 169— 76. 60— 71. (London. « T h e o lo g ie und G la u b e ». Pa ch om ia na La tina . serie nouă. Serge Bonnet. « John Cass ia n ». Th. «T h e Paradise o i the D esert F a th e rs». t. 1907). p. A r c h é o l. F. studii şi traduceri (Paris. X X I V (1948). « C assien». W a l l i s .. 1319— 1348. 1966). 93— 114. şi B a y n e s N . «L 'in iiu e n c e de la rè g le de Saint Pa ch ôm e en O c c id e n t». « W e s te rn A s c e tic is m ». « P ré cis d 'h is to ire m o n a s tiqu e » (Paris.». Lou vain. J . «T h e W i t and w isd om o t the desert F a th e rs» (O x fo rd . «L es m oralistes chrétien s». B o s s u e t W . «Jou rn al o f T h e o lo g ic a l Stu­ d ies». 1— 41. 2348— 2357). D om C a p p u y n s . C h a t t i l l o n . 1932). X I (1949). 145— 185. B u d g e E. 183— 207. de F onten elle. nr. B a n c o u r .. 1950).. B u t l e r C. Gabalda. col. «R ech erch es de T h é o lo g ie A n cien n e et M é d ié v a le ». recenzată de Prof. dr. F. etc. « M é ­ lan ge d 'histoire du M o y e n  g e . 2 v o l.. 1971). «D/e H. 1927). 145— 169. 5 con. C o l o m b a s. C h a d w i c k O. J. 1912). B r o w n P e t e r . P. G. A p o p h te g m a ta (T e x t Ü berlieferu ng und character der A p o p h te g ­ mata Patrum . 171— 179. «C ris tia n A n tiq u itie s o i the N ile V a ie y » (O xfo rd . zur Ü berlieferu ng der V ita Pachom ii . p. D e C 1 e r c q G. « P e la giu s and his s u p p o rters ». D a w e s E. A rm itage Robinson. («R e v u e d 'A s cé tiq u e et de M y s tiq u e ». ed. C o u s i n . 1927). 2 v o l. 17 (1925) p.. H. « Euladius o t A r ie s ». a II-a ed iţie (C am bridge.. 12. (C am bridge. p. 2 vo l.. 11. B a r d y.. 1978). L X I (1971). F. C a b r o 1 . « T h e W o r ld o l the Late A n tiq u it y » (London. T h e Lausiac H is to ry o i Palladius (T e x ts and studies.. 1946. « Jews and C hristians in E gipt. («B ib lio th èq u e de la R evu e d 'H istoire E cclésias­ tiq u e». « T h e Rise and F u n ctio n o f the H o ly M a n in Late A n tiq u ity ».. « Etudes de L itu rg ie et d 'a rc h é o lo g ie ch ré tie n n e » (Paris. Owen Chadwick. 47— 72. 40— 45. B r o w n P e t e r . B o u s s e t W .e s iè c le s )». C a p e l l e B.. VI/1 şi 2 . 1956. Evagrios-studien.). v o l. v o l. col. « Z e it ­ schrift für K irch l. 1936). X L II (1923). V II. J. «D as M ö n ch tu m der sketisch en W ü s te » («Z e its c h rift für K ir ­ ch en gesch ichte».S. 1923). in «D iction. p. p. . V (1953). univ. « Cassien». «D ie M e n ta litä t des früh en ä gyptisch en M ö n ch s tu m s ». 1948/1979). B a u e r . the Jew ish T ro u b le s in A le xa n d ria and the A thanasian c o n tro v e rs y » (British Museum. 86— 104. (JTS) serie nouă. II. J. 89. Bernard Gouley. C a v a l l e r a F. C assianus». X I (1939). «L e s orig in e s des é co le s m onastiques en O c c id e n t». C h i t t y D „ «T h e D esert a c it y » (O xfo rd .T. 1934). Tournai-Rom e. 1980). 110— 118. p. Tübingen.270 S F ÎN T U L IO A N C A S IA N B a l a n o s D. 2 vol. Pierre Batiffol. « T h e M a k in g o i the Late A n tiq u ity » (H arw ard. B r o w n P e t e r . B r o w n P e t e r . C a y r é . Pres. 1977). Iustin M oisescu. t. X X X II. «A n n a Is a ia h » (J. 1974— 1975). G esch ich te» (t. «R e lig io n and S o c ie ty ». «Jou rnal o f T h e o lo g ic a l Studies». «L e s P ères du d é s e rt». 1904). C h r i s t i a n i. 1958. dédiés à la m ém oire de Louis H alp h en ». C h i t t y D. L. a II-a.. S ch ritt b e i den M ö n ch e n des ch ris tlich e n A lte rtu m s na J. et H. M. W a l l i s . B u d g e E. «Journal of Roman Studien». G.e — V . T h re e B yzantine Saints (O xfo rd . P. 1933). «E tudes carm élitain es». p. B a u m e s t e r . « Cassien.. «L e s e r m it e s »» (Fayard-Paris. «E lie le P ro p h è te ». B o o n A . «E l M o n a ca to p r im itiv o ». 1924).. X X II (1971). ed. 200— 205. X L V I (1945). 1968). (M adrid.. « D ictio n n a ire d 'H is to ire et de G e o g ra p h ie E cclé s ia s tiq u e ». C h a d w i c k O. 2 vol. I-a ed iţie.. A b b a y e de Saint W a n d rille. L. « P ré cis de P a tro lo g ie ». 1919). « L ’h érita g e litté ra ire et s p iritu e l du p rê tre E u trop e ( i V . 80— 101. 1898. «S acris E rudiri». 2 vol. col.

1970).. E d m o n d s . şi O u r y G. D. «T h é o lo g ie de la v ie m on astiqu e» (Q . G u y J .-C 1. 1975). traduse de John Eudes Bam berger. 1958. K. «L e s nom bres dans H is to ria M o n a ch oru m in A e g y p to ». « T h e A n th ro p o m o rp h ite s in the E gyptia n d esert ». II-a. 1932— 7). G.R.. ed. « E va grios P o n tik o s als M e ta p h y s ik e r und M y s tik e r »..H. K. C X C IV .). F. . 1965) . Dès p rem iers m oin es à Saint B ernard » (P a ­ ris. G a r i t t e G. Soc. « P ro sp e r et Cassiänus ». S. F r a n k K. Paris.. 1906) sq. Reqnault (S olesmes. A k te n des XI. «R e v u e d 'H istoire des R e lig io n s » (R. «L e s A p op h th eg m a ta P a tru m ». H. 1908). G u i l l a u m o n t A. D r a g u e t R. P. M gr. th eologoru m pol. G o d e t . «L e s m oines d ’O r ie n t» (4 vol. F r a n k . (Paris. partea a II-a': «T h e H istory o f the M on asteries o f N itria and S cetis» (N e w -Y o rk . p rêtre d 'A n tio c h e ?». F l o r o v s k y G.R.. 240— 4 Griffe E.A. An al. G o y a u . C ollectan ea theol. 17 (1936). «A c a d é m ie des Inscriptions et B elles Lettres. 1939). 73— 83. 1966). S... 1— 12.B IB LIO G R A F IE 271 D e M e n d i e t a . 3 v o l. F r a n k . «L e s sentances des P ères du d és ert ». C L X X X (1972).v.. «H e rm e s ». 6.-G. th éo l. G o 1 i n s k i. P. t. «C a s s ie n »... J. F r a n s e s . F e s t u r g i è r e A . J. «T h é o lo g ie de la v ie m onastiqu e» (213— 40)..).. « L'ascèse m onastique de Saint B asile» (M aredsous. J.. L 'H is to ire Lausiaque. Th e M o n a steries o f the W a d i'n N atrun..). « W e g e d er F orsch ung». «M a rty riu m ». 154— 9. 1949). E v a g r i o s P o n t i k u s . « A n tio c h e païenne et ch ré tie n n e : Libanius. « Cassien a -t-i-1 été E cclésiastiqu e». D e s e i 1 e. 257— 84. «R e v u e d 'H istoire écclésia stiq u e» (1946 : 321— 364. 145— 185. C h rysostom e et les m oin es de S y rie » (B iblioth èqu e des Ecoles Française d 'A th èn es et de Rom e. «U n tém o in im p o rta n t in é d ite des a rch iv es du ch a p itre de Saint P ie rre à R o m e » (B ruxelles. D e V o g ü é A. G.). (1954). « A skese und M ö n ch tu m in d er alten K ir c h e » .S. D ö lg e r şi H. Boll. «B e itra g e zur G eschichte des alten M ön ch ­ tums und des B enediktinen O rders 26 (M ünster. «R öm ische Q uar­ talsch rift». 1960). S. Frühes M ö n ch tu m im A b e n d la n d ». cu introdu cere de L. 1964). «L a G aule ch ré tie n n e à l'é p o q u e ro m a in e ». 3 (1927). (Zürich-M ünchen. p. 92 (1974). C h . München. D u c h e s n e .). (Paris. C om ptes-R endus» (C. 1965. E. 409 (Darmstadt... K. une o e u v re é c rite dans l'e s p rit d 'E va g re. 1959). L X X X III (1955). « H e ilig e Ü b e rlie fe ru n g » (M ünster. 1947 : 5— 49).. «B io s a n g e lik o s ». 279— 319. Z. « P ra k tik os and chapters o i P ra y e r ». 1823— 1829. « Le te x te g re c et les verssions a nciennes de la v ie de Saint A n to in e . p. Garitte G. «U n p h ilosop h e au désert : E va gre le P o n tiq u e ». texte. E v e l y n W h i t e H.. 2 v o l. Paris. A m a n d .. L X X V II (1970). 97— 108. 218— 25. « P re m iè res to u ille s au site des K e llia (B a s s e -E g y p th e )». în col. A. col. B eck (M ünchen. în «D iction. 1946). edit.. les a pophthegm es des Pères (recen sion de P é la g e et Jean). « G ru n d zü ge d er G e s ch ich te des C h ristlich e n M ö n c h tu m s » (D arm ­ stadt. col. F r a n k . D i e h l .. 2 serii (Paris. F e s t u r g i è r e A . 1905— 1908). 1938). « H is to ire an cienn e de l'E g lis e ». D e V o s P. «Studia cath olica». D i o n J. L X IV (1969). «D o c trin a Cassiani de m en d a cio o iic io s o ». «L e p ro b lèm e litté ra ire de l ’H is to ria M o n a c h o ru m ».. «B u lletin de Littératu re G r i f f e E. col. G u i l l a u m o n t A . 1975).. G r a b a r A. 1964. «C istercia n P u b lication s» (U. 1975).v. D e m p f A. 29— 56. trad.. « Etudes B yzantines ». «P h ilosop h is­ ches Jahrbuch». t.». S. « G ehorsam und F re ih e it im irü h e r M ö n c h tu m ». «L 'E v a n g iie au désert. 234— 45. Internationalen B yzantin isch en -K ongresses». Paris.. (2 vol. F r a n k . A n to n iu s M a gnu s E re m ita » (q. «S a in te M e la n ie » (Paris. 1961— 5). « M on a ch ism e et E glise dans la pensée de C assien ». F e s t u r g i è r e A . S. K.

(Freibourg-en-B. X IX (B ru x elles. (Berlin. «J e a n Cassien. «Subsidia H a g iog ra p h ica ». «L a « X e n ite ia » d 'A bra h a m dans l'o e u v re d’Irë n ë e ». A . V (Roma. t. J. N . L. 1933). 1908). L e 1 o i r L.C. J. «L a v ie p a rfa ite » (Turnhout-Paris). D. V ien a. pendant le T V -e s iècle et la p re ­ m iè re m o itié du V . «H is to ire de la L ittéra tu re la tin e ch ré tie n n e » (Paris. H a r n a c k A . 47 (1974). traducere şi com en­ tariu în franţuzeşte («S ou rces ch rétiennes». «Q u a rta ls c h ritt». «Essai sur la T h é o lo g ie M y s tiq u e de l'E g lis e d 'O r ie n t» M a d o z J. 129— 47. C L III (1958). H a 1 k i n F. H e i n r i c h u s . 1950). L a n g i e r. 1. 163— 187. 1975).R. t. «T h e o l. «R e m a rqu es sur le te x te des A p o p h th eg m a ta P a tru m ». p. «P e re g rin a tio re lig io s a . Kötting. Ja h rh u nd ert».. 121— 72.B . X L III (1955). 61— 71. 1895). 1931). P. tra d u cteu r de la v ie de Saint P a ch ô m e ». G u y J . U n te rsu ch u n g zu Cassians V o ik o m m e n h eitslehre und seine S telu n g zum M essalianism us » (Lou vain. 63— 8.P. 1932).-C l. R. J.272 S F IN T U L IO A N C A S IA N G u y J . «Je a n Cassien. «C h ris tia n E gypt — C h urch and P e o p le » (N e w -Y o rk . X X X II (1956). « N o t e sur l'E v o lu tio n du g e n re a p o p h th e g m a tiq u e ». 1863).A. in «D e r K a th o lik ».). I II (1945).-C 1. Lorenz R.-R. X X X .. 1920). p...v. 1898). X X V I I (1951). «L e h rb u c h d er D og m en g es ch ich te ». R A M . R. A . C IX . E. în «L 'a s ­ sem b lée du S eign eu r» (a 3-a dum inică a Postului M are)..C . 1965).. K o c h . K e m m e r. în «Irén ik o n ». «C h a rism a M a x im u m . 82 (1900). (A u b ie r... H o c h ...S. (A n a le cta G regorian ă). 1963. a r d y. K. . X L V II I (1930). J.-C l. «E l co n ce p to de la tra d iciôn en s. 1936). «R e v u e des Etudes arm én ien nes» (1968). L 'E g lis e d 'O rie n t («Iré n ik o n ». v ie et d o ctrin e s p iritu e lle » . W ritin g s and C o n tro ve rs ies » (Londra. L o h s e B. t. H. H a r d y E. «Z u r H eim at des J o h n Cassians». «L e h re des J. 1931).A . G u y J. «A s k e s e und M ö n ch tu m in der a lten K ir c h e » (M ünich. 13— 32.. «L a v ie latin e de Saint P achôm e». 1933). «S a in t Jean Cassien et sa d o ctrin e sur la g râ c e » (Lyon. H. (P rieu ré d 'A m a y sur M euse. «L e com ba t co n tre le d ém on dans le m onachism e a n cie n ». 1969). G u y J.-C 1. 1969). L o m b a r d .. 1961). 1931). sa v ie .). «J e ro m e . «S a n c ti P a ch o m ii v ita e g ra e ca e ». 252— 8. «C h ris tia n M o n a s ticis m » (Londra. «S p ir itu a lité m on acale et u n ité c h ré tie n n e ». H o c h .). sa d o c trin e ». «L a S cy th ie M in e u re tu t-e lle représen tée au c o n c ile de C h a ic d oin e ?». «L a co n te m p la tio n ch ez les g re cs et autres o rie n ta u x ch ré tie n s ».. (Strasbourg. p.L e c l e r c q . ses écrits. «O rie n ta lia Christiana P e rio d ic a » (O. v o n Cranenburgh (q. «D e r U rsp ru n g des M ö n ch tu m s » (Tübingen. cu introducere. V. R. R. ed.-C 1.. (1964). t. L a d e u s e . 1909). A . «L 'H is to ire Lausiaque e t les v ies gre cq u e s de Saint P a ch ô m e ». V ic e n te de L ë rin s ». 1944). 115— 123. d e L a b r i o 11 e.. D. p. «Q u e lle n zun G esch ich te d er A skese und des M ö n ch tu m s in der al K ir c h e » (Tübingen. 395— 403.M . 41— 74. IV . Le C én o b itism e p a ch ôm ien . 3 v o l. Cassianus». M ä h 1 e r M. t. « D ie A n fä n ge des abendländischen M ö n ch tu m «Z e its c h rift für K irch en gesch ich te». L e k a i . «L e s m oin es b la n cs » (Paris 1957). (Paris. 28— 48. 72 (1892). V lad im ir Lossky. L a u t e n t.-C 1. «D ie A rb e it und das M ö n ch tu m in Kassians S ch rift v o n den E in rich tu n ge n d er K lo s te r ». 19— 57. p. «T h e La rge state o i B yzantine E g y p te » (O x fo rd . W a llfa h rt und P ilg erw esen in A n tik e und A lt e r K ir c h e » (Ratisbonne-M ünster.. G u y J.e s iè c le ». H. L a η n e..». 1— 61. 199— 230... ed. nr. H e u s s i . 3— 4). Hanscher I. p. «In s titu tio n s c é n o b itiq u e ». E.). 1948. «Essai sur la s ilh ou e tte s p iritu e lle du m oin e d’après la c o lle c tio n ■arménienne des A p o p h th e g m e s ». im.. în «Etudes B yzantin es». «A n a le c ta B olan diana» (A. H a l k i n F. p. . 1928). X X V I (1950). «D e n y s le P e tit. « Les m oin es c h ré tie n s » (Paris. traducere franceză. 43— 69. Paris. L e m a î t r e I. L X X V II (1966). his L ife.. 1969). 257— 301. K e l l y J. J .e (Lou vain. «L e ce n tre m onastique de Scéfé dans la litté ra tu re du V . Paris. G u y J. în «O rie n ta lia C hristiana A n a le c ta » (O . K n o w l e s .

N i g .. J. R i c hé. Johannes C h rysostom us. 1936). «T h e o lo g . E. p. V I I I (1923). 9— 442. 14 (Freiburg-Suisse. 1932).-I. col. (1960). I u s t i n M o i s e s c u . M e y e r . M a r r o u H.. t M ys t. M e r k l e .. B e c q u e t. «L e s m oin es de C o n s ta n tin o p le » (Paris. M assein. H is to ire du term e grec ju squ 'a u' e siècle. 131— 160. G. «M ö n c h tu m und G laubens V e rk ü n d ig u n g in den S ch ritten is hl. et G eogr. p. Louvain. Audder Maur. 11— 13. M é n a g e r . «C a s s ie n ». Th e P h iokalia. W ashington. K. N a c h t l b e r g e r . M u y 1 d e r m a n s J. 1959). « G eh eim n is d er M ö n c h e » (Zürich-Stuttgart. M. 1920). M a r t o n T h o m a s . t. 1931). în « V i e s p iritu elle». ro ven ce H istoriqu e». 82 (1900). S. E. Q u artalschrift». «L e M on a ch ism e. In flu e n ce b ib liq u e et g n o s tiq u e ». D. H. Baianos. Μ . O 1 p h e-G a 11 i a r d. H. J. «L a p a trie de Jean C assien». M o h r m a n n C h r i s t i n e . «M o n a s tic is m in E gypt to the clo s e o f the F ou rth C e n tu ry » ondra. în «D iction . e c o lé s ». 329— 425. . M a r s i 1 i S. 297— 308. 1980 şi 1982). rt M ys t. N a g e l . O 1 p h e-G a 11 i a r d M. «L e rô le des m oin es dans la transm ission du paim oin e la tin ». -26. 1966). ft — S fîn tu l lo a n C asian . «L a d octrin g s p iritu e lle de C a ssien». X V I (1966). P. h is to ire et s p iritu a lité » de A . M a c K e a n W .v. d ’Hist. «T h e W is d o m o i the D e s e rt » (Londra. col. 0— 358. (Paris. «F re ib u rg e r Z e its c h riit îü r P h ilo s o p h ie und h e o lo g ie ».. Kallistos Ware. 17 (1936). in «S eck au er H e fte » (t. m oin e. M i q u e 1 J. 1960). M é n a g e r ... R A M .. D o m A. « Joh n C assian». 1940). 1961). F r a n k. t. M a 1 i n g r e y. «Jou rn al o f E cclesiastical H is to ry ». «L e M on a ch ism e. L u n n. RAM . Behrsigel.BLIO G R AFIE 273 M a l o n e E. 1938).s. 95. T. « Le fon d a te u r de Saint V ic t o r de M a r s e ille : Jean C assien ». v o l... 1— 22. X II Washington.». M u n z P. «R ufinus o f A q u ile ia (345— 4 1 1 ): his L iie and W o r k s » (T h e atholic U n ive rs ity o f A m e ric a Studies in M e d ia e v a l H istory. M o r a n d F r a n ç o i s e E. F. I şi II (Londra şi Boston. A rt. M a r r o u H. G. re cen z ie la stu d iu l P ro f. J. W . (Berlin. p. Philip Gherrard. Etude d'un g ro u p e de m ots dans la littè iture g re cq u e des p r é s o c r a tiq u e s au 4-e s iècle après Jésus C h ris t» (Paris. I.). O 1 p h e-G a 11 i a r d M. 1950). « Jean Cassien à M a rs e ille » . D u b o i s. 1953). P. III. II (1947). X. în «Echos d 'O rie n t» (1920). «R e v u e du M o y e n A g e L a tin » (1945). M a r r o u J.. 28— 60. I.». IV I (1935). 182— 212. «Je a n Cassien. P a l m e r . «T h e M o n k ancl the M a rty r » (Studies Christian A n tiq u ity ). M u r p h y F. «L e s sou rces de la C o n iè re n c e X I de C a ssien ». 1980). D o m A . « G io v a n n i Cassiano ed E v a grie P o n t ic o » («S tu d ia A n selm ian a ».-I. t. Μ o r i n. V . K. M a r i n . sa v ie et ses é c r its » (Strasbourg. I. «E n g e l und M ö n c h ». 18 (1937).. 289— 98. p. «P h ilo s o p h ie ». Salignac. M . X X (1973).. «C assian K ein S y re r».«L a pu reté du co e u r d 'après C a ss ie n ». «P a ra d o s is ». «M é m o ria l de l ’A n n é e M a rtin ie n n e » (q.. O 1 p h e-G a 11 i a r d M. D. « A tra vers -la tra d ition m a n u scrite d ’E v a gre le P o n tiq u e » «Bibliothèque du M u séon ». «R e v u e d’A sc. 185— 98. «D ie M o tiv ie r u n g d er A skese in d er a lten K irch e und d er U rspru n g e M ö n c h tu m s » . A . v o n Severus. p. G riboont. 588— 96. 252— 88.. V I. ima. « V i e c o n te m p la tiv e et a ctiv e d'après C a ssien».. «L a pa trie de C assien ». X I. P. 1898). « L 'id é a l m on astiqu e e t la v ie ch ré tie n n e des prem iers jo u rs » (M aidsous. «L a S cien ce s p iritu e lle d'après C assien» . «O rie n ta lia Christiana P e rio d ic a ». Prof.. n. « M onachos. O 1 p h e-G a 11 i a r d IV I (1935). 7. 145). 1319— 48. «R e v u e d'A sc. S.».-I. U (1949).

s. 4 bis 8 J a h rh u n d e rt». J. 391— 402. despre har. JTS. de Science R e lig ie u s e ». « V i e com m u n e et obéissance d'ap.. 1964). 5— 37. Rothenhäuseer M. «L a s p iritu a lité ch ré tie n n e des o rig in e s à l'E g lis e du M o y e n A g e ». (München.. V a n M o l l e M .s. 340— 357. R u p e r t F. t..L. X X . in «B enedikt.. L X IV . X X II I (1972).. 1967).274 B IB LIO G R A FIE P i c h e r y E. X X II (1971). G. 411— 18.s. X L II. m é m o ria l du X V I . n. D ie K lö s te rlich e P roiless. vo l. «B lo a d re la tio n sh ip am ong. « Jean Cassien. 1971). ed. 113— 26.. V III-a . G. L. O. «T h é o lo g ie de la M y s tiq u e » (C h evetog n e. F. J. V : «E g y p t under Roman R u le » de : J. P 1 a g u i e u X J.. R o u r w . «D a s frü h e M ö n ch tu m . 1965). 3 v o l. P. (Paris.E. C X V 1 II (1933). t. D o m A n s e l m e S t o l z . p. S a u d r e a u. (Paris. («S tu d ia A n selm ian a ». «H is to ire des D og m es dans l ’a n tiq u ité c h ré tie n n e ». R o u s s e a u P h i l i p . 1900). n. ed itate cu introducere. «D a s in n ere Leben des Z ö n o b ite n nach Ih.« F o u ille s d'Esna (H a u te E g y p te ): m onastères et e rm ita g e s ». II (1956). M. «Paris. V illain M „ «R u iin d 'A q u ilé e : La q u e re lle a u tou r d 'O rig è n e ».). 380— 419. «R echerch es . «E tu des». 1904). Rousseau P.L. S w i t e k . « V i r D ei B en ed ictu s» (q.. X L IX . 1961). «A s c e tic s .v. R o u s s e a u P. «Z u m Id e a l der V ita a n gelica im irü h en M ö n c h tu m ». introd. (Paris. 9.. («M ü n stersch w ä rza ker Studien. 1918). P e t r i e s i r W . 1939). « T h é o lo g ie de la v ie m o n a s tiqu e » «T h é o lo g ie ». 1978. Rousseau P. « Cassian. 1948).4 H is to ry o i E g y p t». 1955). n. 165— 195. «T h e form a tio n o i Early A s c e tic co m m u n ities : Som e F u rth er R e ile c tio n s ». Sauneron S. Cassian und die R e g e l des hi. R e g n a u 1 1 L. «S t. (G. 135— 44..-1956). P o u r r a t. 1924). «R e v u e des études augustiniennes». Rome. «L e s sentences des Pères du d ésert» . P. «Journal o f E cclesiastical H is to r y » (J. 1961). R a n k e H e i n e m a n n . X X V (1974). «L a v ie d 'un ion à D ie u ». t. «L 'A s c è s e ch ré tie n n e » (C h evetogn e. a u th o rity and the C h urch in the age o i Jerom e and C assia n » («O x fo r d H istorica l M on og rap h s»). 347— 357. 196 — 225. «L a L itu rg ie dans le cé n ob itis m e p a ch om ien au qu a trièm e s iè ­ c le ».rès les in s titu tio n s p re ­ m ières de Pa ch ôm e et B a sile» («S u p p lém en t de la V ie S p iritu e lle » (X C III. S eine M o t iv e nach selbstzeugnissen» (Essen. Com ptes-R endus». C o n ié re n c e s ». «L e g tie t de c o m p lic ité en tre e rreu rs n estorien n e et pèlagièn n e : d 'A u g u stin à Cassien par Proa sper d 'A q u ita in e ?». B e n e d ik t». U. 29. 276— 292. 1957).v. R a n k e H e i n e m a n n . (Paris. X X V I (1975). «. s.).. Rousseau P. X L V I. «P r é c is de P a tr o lo g ie » (Paris. M on atsch rift». R o t h e n h ä u s l e r . «F rü h e s M ö n ch tu m im F ra nken reich . M. şi c o ­ m entarii în franţuzeşte («S ou rces ch rétiennes». t.H. Dion. D o m A n s e l m e S t o l z . b e i K assian». «W ü s te n v ä te r und D ä m on en ». t. A . S. P r i n z F. «D a s m orgen lä nd isch e M ö n c h tu m ». I (M ayen z. trad. 1924). 113— 17. «M o n a ch is m e et v ie re lig ieu s e dans l'a n cie n n e tra d itio n l'E g lis e » (C h evetog n e. «U n e é c o le de v o lo n té au I V -e s iè c le ». M. Early Eastern A s c e tic s ». V a l e n t i n . p. Paris.. M iln e (Londra. («A c a d é m ie des inscriptiond et B elles-Lettres. 91— 96. 306— 319 şi 851— 856. L V II. 1921). «R e m a rq u e sur le rô le de la pensée d ’O rig è n e dans les o rigin e s du m o n a ch ism e » («R e v u e d ’H istoire des R e lig io n s »). p. 1968). «S a in t M a rtin et son tem ps.». X X V II (1937). S c h i w i e t z . 147. 2 art. p. 2 v o l.e ce n te n a ire des débats du m o ­ nachism e en G a u le ».). 197— 213. C o n te m p la tio n and the C o e n o b itic L ife ».. P ro sp e r d 'A q u it. 1979). L. in «Journal o i T h e o lo g ic a l Studies» (JTS). «J o ­ urnal o i T h e o lo g ic a l Studies». 5 (1923).. U. T i X e r ο n t. 1918). Rome. 37 (1964). T i x e r o n t . S e s t ο n W .. ‘ V e i 11 e a u X A . Rousseau.. «D a s Pa ch om ia nisch e M ö n ch tu m und d ie A u fä n ge K lö s te rlich e n G eh orsa m s». « T h e S p iritu a l a u th o rity o i the «M o n k -b is h o p : Eastern E le ­ m ents in Som e W e s te rn H a giogra p h y o i the F o u rth and F ifth C e n tu rie s ». «U n te r dem G eh eim n is des Kreuzes.. (1916. 361— 1961» (Studia Anselm iana.

U r s . de la T eofan . «T h e M o n a steries o i the V/adi'n N a tru n . O. W e b e r H. «Z e its c h rift für K a th o ­ lische T h e o lo g ie ». «D ie S te llu n g des J. W u z o 1 . «Q u e lle n ». Z e i 11 e r. G. «T h e D ésert F a th ers » (Londra. In plinătatea lor. M „ «G o thia and R om a nia » in his Th e L on g — H a ired K in g s » (Londra.. A m am intit m ai sus că profunzim ea lo r a impus introdu cerea lo r în a cele « A p o phthegm ata P a tru m » greceşti. 213— 240. C. 1958). X X I V . 1961). unde apoi s-au tradus c e le m ai m ulte în greceşte. Tradu ceri Pu blicate în limba latină. («B e itra g e zur G eschichte der alten M önchtum und des B en edik tin erord ens».. S. 1970). p. d atorită 'stăruinţelor unora dintre m arii papi (ca Sf. « T h e M o n k and the M a rrie d C hristian : C om parison in e a rly m o­ nastic s o u rce s » : («E astern Churches R e v ie w »). în « T h é o ­ lo g ie de la V ie m o n a s tiq u e » (A u b ier. 25— 48. « D ie P s y ch o lo g ie de J. C L X X X IV . Benedict. 1961). I (1923). 1722— 1794). 1932). 184— 192. « Aszese und M y s tik in d er V ä te rz e it — ein A b ris s » (F reibu rg im Breisgau. 1936). ln «D ivu s Thom as» (1918— 4922). aşa în cît sînt am intite de Patriarhul Fotie. R. T ra diţia m ilenară a c itirii lor în latin eşte a făcut ca problem a traducerii acestor op ere în n oile lim bi europene. II. T h e o rig in o f A s cetis m e and E arly M o nasticism in Persia. IX . W u z ol. p. în secolul al IX -le a şi de p rofesoru l D y o v o u niotis de la A te n a în v e a c u l nostru.. II. «D ie S te llu n g des Johannes Cassianus zur ausser ach om ia nisch en M ö n ch s tra d itio n : e in e Q u e lle n u n te rs u ch u n g ». 1939). W hite O. t. zur ausserpachom ianischen M ö n c h tra . etc. «D e r D ia lo g in d er trü ch ris tlich e n L ite ra tu r » («S tu d ia et T e stim o ­ nia A n tiq u a ». J. Tom a de A qu in o). Cassianus und ih re hist.B IB LIO G R A F IE 275 M arcel V i 11 e r. în «D ivu s T hom as» (Fribourg-Suisse). 1960). J. «S u b sidia » 14 (Lou vain. I. « H is to ry o f A s cetis m in the Syrian O r i e n t »: a C o n trib u tio n to the H is to ry o f C u ltu re in the N e a r Est . Münich. c e le rom âneşti. J. Voss B. în « D ie H autsünden Leh re des J. d ition . K a r 1 R a h n e r. W estf. p. 84. E a rly M on a sticis m in M esop ota m ia and Syria. D. o p e rele Sfîntului Casian s-au un iversalizat prin această lim bă în lum ea c ato lică fără greutate... H. ca. 385— 404. 1918). d e V o g üé. M ünster. m ari gîn d itori (ca Sf. V ö ö b u s A. să se pună tîrziu. 1962). care se năşteau. 86— 106. t. A . Ignaţiu de L o y o la şi D ion isie din Chartres). «L e s o rig in e s ch rétien n es dans les p ro vin ce s danubiennes de l'E m ­ pire ro m a in » (Paris. 17 (Lou vain. de aici au trecut ş i'la alte m înăstiri ortodoxe. «D ie H iera des E v a g riu s ». Warek. « M on a ch ism e et E glise dans la pensée de C assien ». (C SC O ). 84— 91. în co n tin u a re (aşa cum c itim prefaţa prim ului volu m din F iloc a iia rusă). aceste te x te au început să fie publicate în F ilo ca iia rusească din ve a c u l al X V II-le a . Kassianus». W a d d e l H. C X C V II. sub titlul « D o b ro to lu b iy e » pu­ blicată la M o s c o v a în 1793 şi apoi şi în 1822 şi. Weber. L X III (1939). II (1924). L. 3-e série. « C orpu s S crip toru m C h ristia n oru m O rie n ta liu m » (CSCO). S.. 7 (1974). W a 11 a c e -H a d r i 11 J.. L.. The H is to ry o i the M o n a steries o i N itr ia ans S cetis (N e w -Y o rk . care a tradus pentru prim a dată F iloca iia în ruseşte. «S u b sidia ». Eine Q u e lle n u n ters u ch u n g en » (M ünster i W estf. în tem eietori de ordine călugăreşti (ca Sf. G rigo re c e l M are). precum am am intit (prin Paisie V e lic ic o v s c h i. V o n B a l t h a s a r H. p. Paris. 1961). H.. Evelyn. de pildă.

de Jean-C laude Guy. a se v e d e a C a p p u y n s. A m in tim dintre trad u cerile fra n ceze pe c e le in teg ra le sau m ai renum ite : « Les In stitu tio n s de C a ssien ». care a fost scutită de in vazia v iz ig o ţilo r din vre m e a sa. 1— 2. 71 din S c rie ri p a tristice in B iserica O rto d o x ă pînă în s e co lu l al X V II-le a . T radu ction n o u v e lle par D o m P i c h é r y . à Paris. chez Charles s ie n ». 1667. (izvoa re. P. de Jean şi H enry Brémond. traduceri. închinată scrierilor sfinte. p u bliée sous le p atron age de l'association «G u illau m e Budé». ori «Je a n Cassien. etc. c ă fra n cezii au m anifestat cultul lo r deosebit fată de Sfîntul loa n Casian şi prin traducerea in tegrală a celo r două op ere cap itale ale sale : « A şeză m in tele m în ă s tire ş ti » şi « C o n v o rb irile d u h o v n ic e ş ti ». coloan a 1334). e vid en t. A s tfe l. la b ib lioteca A c a d e m ie i din Bucureşti se. sau în frum oase traduceri de astăzi ca. . «L e s C on tère n ce s de CasSieur de Saligny. cit. de asemenea. e n g le zi (pentru traducerile «C o n v o r b ir ilo r » în germ ană. a orig in ii sale d ob rogen e : p referin ţa Sfîntului Casian arătată sudului G aliei. c irc u la ţie )». chez C harles Savreux. italieni. a m eritat cu prisosinţă acest cult. nr. 1983. Găsim de asem enea traduceri p arţiale din o p e re le Sfîntului Casian la germ ani. care a rea lzat d eja publicarea a sute dp volu m e p atristice mari printre care şi pe c e le patru ale S fîn ­ tului loa n Casian. p u blicarea unor volu m e în care o p erele Sfîntului Casian sînt profund analizate în expun erea în a lte lo r exp erien ţe creştine r e ­ date în rezum at. încă din v e a c u l al X V II-le a . m entinînd astfel acest cult neştirb it şi în epoca m odernă şi cea actuală. de pildă. printre altele. A rh iep isco p şi M itrop olit.. A p o i. 1921). N e s t o r . traduites en français par le Savreux. v ie et d o ctrin e s p ir itu e lle ».. traduites en français par le S i e u r d e Saligny (F on tain e) à Paris. după cum nu e de m irare n ici că tot un francez a confirm at viziu n ea m arelui savant român V a s ile Pârvan. repetăm aici numirea c e lo r două mari c o le c ţii de traduceri — una cu un scop un iversal : «C o lle c tio n des U n iv e rs ité de F ra n c e ». (Saint M axim in. S. C on féren ces a v e c les Pères du D ésert». «S o u rce s ch ré tie n n e s ». «L e s P ères du d é s e rt». teză de d octorat de I. 1665 : «J ean Cassien. în «M itr o p o lia O lte n ie i». op. care cuprind în p arte şi lucrări ale Sfîntului Casian «R âm lean u l» (v . etc. cealaltă. spaniolă şi italiană.276 B IB LIO G R A F IE In studii m ai recente se dau la iv e a lă unele te x te m ai v e ch i din opera stare­ ţului Casian. c e le două volu m e dense. păstrează 15 m anuscrise rom âneşti vech i. Am intim . nota 107 de la p. N u este de m irare. (P aris) . en gleză.

CONVORBIRI DUHOVNICEŞTI (IOHANNIS CASSIANI CONLATIONES X XIV ) .

.

trăită de fiecare dintre noi — păcatul. Evul Mediu. îndată după aceea. viitoru l papă : o lucrare care combatea o erezie susţinută de un Patriarh din secolul său. contra lui Nestorie». de o realitate aspră. însuşi faptul că a început expunerea aceasta despre viaţa su­ blimă. a produs şi produce şi astăzi o impresie durabilă şi hotărîtoare asupra cititorului creştin. tulburat. punînd problema instituţiei duhovniceşti celei mai hotărîtoare in viaţa creştină. care i-a fost cerută în timpul şederii la Roma de prie­ tenul său. arta de a conduce şi instrui pe alţii în domeniul duhovnicesc cel mai profund. care l-a făcut să ascundă tot ce a creat. Nu este de mirare deci că Sfîntului Casian i s-a . pe care au avut-o asupra Sfîntului Benedict de Nursia şi a marilor dascăli apuseni ai Evului Mediu scrierile acestui pustnic răsăritean. cu o smerenie dumnezeiască. cînd începea să se nască un alt ev. cînd se cunoaşte influenţa de necrezut. a manifestat într-un mod uluitor. nu putea avea decît o importanţă covîrşitoare pentru cititorul veacului al IV-lea. îndumnezeitoare. Căci sincer şi hotăiît. şi numai prin ceea ce primise prin trăire în mediile mînâstiresc şi anahoretic ale pustiilor Răsăritului.atribuit un rol hotărîtor în supra-preţuirea şi organizarea monahismului apu­ sean. care descria instituţiile de îndumnezeire ale creştiniior şi lupta împotriva diavolului şi a manifestări­ lor sale distrugătoare. în care accentul cădea şi pe aspectul mîntuitor şi pe duhovnicie. care a activat strălucit în m ijlocul lor.Se paie că în antichitate cartea Siîntului Casian preferată de cititori a putut să fie «Despre întruparea Domnului. oarecum. dar impresionantă a celor opt păcate capitale. . Sfîntul Leon cel Mare. deschis şi echilibrat. în ciuda polem icilor şi a opoziţiei orga­ nizate oarecum împotriva lui de augustinieni. locul prim îl putea ocupa cartea in ti­ tulată «Aşezămintele mînăstirilor de obşte şi despre tămăduirile celor opt păcate principale». prin descrierea dură şi neatractivă.

Numai astfel putea să li se încredinţeze îndrumarea la absolut a conştiinţei şi v ieţii în ­ tregi a conştiinţei celor categorisiţi «tin e ri» din punct de vedere spiritual. prin faptul că această expunere este în reali­ tate descrierea experimentării. ori în sfere cereşti — . a trăirii ei. nici stenografiate. în chiliile lor pe autorii acestor «c o n v o rb iri». Minunata analiză a acestui proces divin al îndumnezeirii. vor întreba şi vor asculta răspunsurile. care avea să domine pe toate celelalte lucrări similare ale Teologiei creştine duhovniceşti. De aç. monahii. la nivel de smerenie absolută — sin­ gura citată în prefaţa din 1828 a Patericului — nu s-a amintit n ici­ odată pe nume. Ea avea să cuprindă Convorbiri duhovniceşti cu Părinţii din pustiile Egiptului şi este socotită astăzi hunul comun şi patrimoniul Bisericii uni­ versale. contemplativă. descrisă de el. Sfîntul Casian a expus apoi opera. autorul afirmă în prologul ultimei serii de convorbiri că cei ce le vor citi. au fost refăcute de Sfîntul Casian de la început pînă la sfîrşit pe temeiul unui program vast. se vor întreţine cu ei în toate zilele. care. toate gîndurile şi toate bătăile inim ii iui. bine cunoscută de cei desăvîrşiţi.PRE FAŢA După ce a pus acest temei impresionant scrierilor sale. ele fiind atestate v ieţii lor la orice nivel. după ce a străbătut calea lum i­ noasă a virtuţilor. prietenul şi tovarăşul său de pribegie pe meleaguri pămînteşti. . acade­ micianul monah Henri Bremond. preiera denumirea de «co n fe ­ rinţe» ale « universalităţii creştine» cuvîntului «con vorb iri duhov­ niceşti» (collationes) date de Slîntul Casian acestor vaste şi adinei răspunsuri pe care le primeau el şi Sfîntul Gherman. este axată pe ideea că toate nevoinţele monahului. care năzuieşte la iertare şi chiar desăvîrşire. nici la întrebări dar toţi cercetătorii şi-au dat sea­ ma că prea profundele şi linele expuneri ale acelor magiştri ai duhovniciei din veacul al IV-lea. propriu.eea. Această evaluare exclusivă se justilică nu numai prin cu­ prinsul ei — expunere într-un mod unic al felului în care păcăto­ sul. care străbătuseră azurul aşa numitei « scientis actualis» pentru a ajunge la focul acelei «scientia splritualis». Această confirmare o dă de fapt însuşi Sfîntul Casian. acesta fiind aproape singur trecut ca interlocutor. din smerenie numai. M arele istorie al misticii şi ascezei creştine apusene. vor primi prin ele. al experienţei de zeci de ani şi al neîntrecutelor informaţii de la acei bătrîni. neiiind nici dactilografiate. duc numai ia rugdeiu- . se înalţă pînă la starea sublimă.

— la sărbătorile respective (28 sau 29 februarie în Răsărit pînă la refacerea calendarului şi 23 iulie la Marsilia. în cele ale lui Ignat de Loyola (care se referă mereu la el) . lauda unică a acelora care. în operele Sfîntului Grigorie cel Mare — ambii papi — . a făcut'd in Sfîntul Casian învăţătorul cerut în toate zilele de cei mai. pentru ca. dar şi asceţi şi mistici ai Răsăritului şi Apusului. 4). cu toate asprimele ei de negrăit. Se cunosc. împotriva augustinismului. cu care-şi încheie el cea de a zecea convorbire a Siîntului Isaac. In limba română.. Casian m artirologiile respective galicane şi menologiile greceşti. Franţa fiind ţara apuseană aleasă de Sfîntul Casian pentru statornicirea duhovniciei răsăritene. 197 . să nu uităm nici pe marele teolog Toma de Aquino. dar şi cu bucuriile şi cu înălţările ei suprafireşti. p. mari îndrumători teologi. m artirologiile cu care au însoţit sărbă­ toarea Sf. cap. Iar în Apus repetăm că el este recomandat şi citit zilnic de marii duhovnici ai veacurilor şi m ileniilor ca Sfîntul Benedict de Nursia (în Regula sa. de la Renaştere să fie tipărit în continuare. care-1 citea şi el zilnic. Căci scrierile sale au fost permanentizate în Biserică de A p of­ tegmele Părinţilor după însuşi Fotie («B ib lioteca ». Ci tăinuind şi ascunzînd cele' mai multe isprăvi ale lor pentru multa smerenie. pînă ce se va putea generaliza sărbătoarea Iui. op. ceea ce arată că în Răsărit exis­ tau traduceri greceşti prescurtate din opera Sf. cod. 42 şi 73). Jean-Claude Guy. opus zadarnic marii sale influenţe covîrşitoare în întreaga Biserică). . Descrierea aceasta a trăirii de toate zilele în pustie. Patericul retipărit în 1930 ia Rîmnicul V îlc ii reproduce în «înainte-cuvînt ar ea la cartea cea pentru nevoinţa fericiţilor Părinţi». aşa au săvîrşit calea lor dupre Dumnezeu» (p. de altfel. cf.PREFAŢA 281 nea continuă şi la unirea cu Dumnezeu. mai ales în limba franceză — . Această idee. « s-au silit a nu face nimic spre arătarea şi fala oamenilor. 60). în operele Sfîntului Urban al V-lea. cu care în ­ cepe prima convorbire şi e sfîrşită în cea de a zecea. Casian încă înainte de veacul al X-lea. cit. ca Sfîntul Casian. rezumă de iapt tundamentul învăţăturii Siîntului Casian.

«după cîte ştiu nu s-a mai scris mai înainte». Sfîntul Casian revarsă sublimul primelor zece convorbiri. vizitate de el şi de Sfîntul Gher­ man şi anume. Trebuia. pentru ca între 426 şi 429 să apară a treia grupă de convorbiri adresată. la Diolcos. Iar cei depă­ . Leonţiu şi colegului său la episcopat. mai ales Schituri. Aceste convorbiri au fost împărtăşite de autor în trei grupe. după cei douăzeci şi patru de bătrîni din Apocalipsă (IV. Helladiu către anul 420. Contemplarea continuă a dumnezeirfi în singurătate depă­ şeşte experienţa duhovnicească a mînăstirilor. pe care ie-au avut el şi Sfîntul Cherman cu pustnicii egipteni în ultimii cincisprezece ani ai veacului al patrulea. de această dată. fratelui aces­ tuia. Aşa au putut constata nivelul extraordinar duhovnicesc cerut pentru a trece de ia mînăstiresc la pustnicesc în singurătatea împlinită de contem­ plarea în dragoste din pustiurile egiptene. descriindu-se pe sine ca împins de ele «în portul tăcerii». Este bine ca şi cititorii să aibă în vedere că aceşti Părinţi sînt cu adevărat morţi pentru viaţa acestei lumi. Ele formează opera cea mai întinsă şi cea mai profundă a Sfîntului loan Casian. De aceea Sfîntul Casian s-a văzut nevoit să ceară ajutorul rugăciunilor cititorilor săi. apoi la Panephysis şi. să arate cu uşurinţă tot ce-şi amintea despre aceşti Părinţi şi chiar să-i facă oarecum să vorbească ei înşişi în grai latin. la apariţie. pentru ca să poată face faţă sarcinei de a descrie experienţa Părinţilor care pune probleme atât de adinei şi despre care. precizează el. adică. anahoreţilor). rezumând sau dezvoltând aceste convorbiri. 4). la moartea acestuia. (înainte de 426 a publicat a doua grupă de convorbiri. undé i s-au deschis în faţa ochilor «oceanul nesfîrşit» al pustiei. Scrisă la rugămintea Episcopului Castor. după cele trei centre principale mînăstireşti. pri­ ma grupă de zece convorbiri a fost închinată.INTRODUCERE LA CELE D IN TÎI «CONVORBIRI DUHOVNICEŞTI» Aşa cum am văzut «Convorbirile duhovniceşti» expuse de Sfîntul Casian sînt în număr de douăzeci şi patru. în sfîrşit. care au avut loc în pustia Schitului.

Cu referire la ea. e datoria noastră s-o primim în inimile noastre cele sfinte cu ajutorul Domnului. 49. 12. 59) duc la îndemnul pen­ tru lupta cea bună dintre credinţă (din I Tim. Ele lasă pe om trist. 49. col. 227). Cugetările noastre au trei obîişii : Dumnezeu. năzuinţă finală). Despre scopul şi destinul (ţelu l) monahului. 5 de pildă). afirmînd însă în acelaşi timp'că Dum­ nezeu e mai puternic decît tot ce a creat (Conv.L. înainte de a înfăţişa specificul subiectelor celor zece convorbiri duhovniceşti cu Părinţii pustiei egiptene. pe cînd aceea a Du: hului Sfînt îl lasă în bucurie şi pace. cum am amintit. Dar Sfîntul Casian aminteşte şi de «sfîrşitul epocii eroice» din vremea sa. înţelegînd prin «scop» transformarea lui în această lume după modelul Domnului. El ne mai învaţă ca păcatele care trebuiesc combătute mai cu putere sînt cele mai grele (col. în care este înca­ drată în primul rînd aceea a monahului şi mai ales a eremitului. au fost degradate de interpre­ tările false şi înşelătoare şi.L.L. cu contemplarea veşnică a celor veşnice. ca aurul cel prea curat al Sfintei Scripturi. postind şi rugîndu-ne neîncetat. 14. accentuate de Sfîntul Casian încă din «Aşezăm inte» şi anume aceia de luptă : Reflecţiile pe care le face el asupra concepţiei Sf. ci chiar foarte plăcut şi de aceea să-şi însuşească nu numai idealul. 700). P. V. deci. «care din ucenigie şi din primele exerciţii de militărie duhovnicească» au fost nedespărţiţi. 235). 677). Viaţa celui ce caută desăvîrşirea este. învaţă A w a Moise mai departe. 2. Casian (în «Aşezăminte». să înţeleagă că supranaturalul nu e nu­ mai cu putinţă. veghind. Pa­ vel despre luptele olimpice (în I Tim. o luptă necurmată. 70). ci şi viaţa şi preocupările lor.. 49. dacă în locul lor nu cumva primim . meditare ·5ΰπρίηπ5ίϊΰ3 şi rugăciune neîntreruptă. 19.INTRODUCERE 283 şiţi de aceste idealuri supreme. contemplarea. diavolul şi noi în­ şine. P.L. 629). P. Împărăţia cerurilor. e conce­ pută în mai multe feluri. Gîndurile care pătrund în inima noastră trebuiesc cercetate dacă au fost purificate de acel foc divin. 49. în «Aşezăminte» (V. citind şi meditînd Scripturile. Acest sfîrşit prea fericit. 6. P. VII. apoi dacă cele revelate. 12). iar Domnul este apropiat numai de cei nepri­ hăniţi. VII. Subiectul era . grea şi nesfîrşită pînă în viaţa de dincolo («Aşezăm inte». 3. prin sărăcie. I.L. P. fiind continuă nevoie de ajutorul Lui pe care i-L cerem fără încetare (Ps. simbolizate şi de hainele monastice descrise tot de Sf.L. 409. în fine. începe prima convorbire duhovnicească a A v ve i Moise cu Sfinţii Casian şi Gherman. P. post. veghe. De aceea.. prin laşitatea «soldaţilor lui Hristos» (Col. Lucrarea diavolului şi ispitele sînt acelaşi lucru. ni se pare folositor de a reaminti unul dintre principalele aspecte duhovniceşti ale acestor convorbiri. iar prin «destin» (ţel. V. 8. 49.

pe care o învaţă bătrînii potrivit bogatei lor înţe­ lepciuni. 4— 11. Aşa ajunge din nou la învăţătura generalizată în mediul monastic că trebuie să ţinem neapărat seamă de experienţa bătrînilor. nu sînt cu neputinţă. pe care o dobîndesc mo­ nahii prin adevărata smerenie faţă de duhovnicii lor. el insistă asupra însemnătăţii experienţelor du­ hovniceşti ale sfinţilor Părinţi şi asupra imensei greşeli a ucenicilor lor de a nu ţine seamă de ele. pentru ca apoi să le depăşească chiar. paza şi măsura lor. 12. Sfîntul Casian dezvoltă acum Convorbirea a treia. Tot avva M oise va expune subiectul celei de a doua convorbiri despre discernămînt sau dreapta socoteală. ci mai ales prin pilde impresionante din viaţa pustnicilor. cîrmă. în contemplare. care aduc aminte de Dumnezeu. Pa­ ralel cu aceste trei chemări la împlinirea noastră cu mîntuire şi desă- . După ce defineşte dreapta socoteala ca o cale de mijloc. El începe prin a aminti ori­ ginea celor trei feluri de chemări la mîntuire şi desăvîrşire : cea dintîi de la om. despre cele trei renunţări (lepădări). ale monahului. Dreapta socoteală este apoi elogiată ca soare. respectînd cu sfinţenie sfatul lor. De aceea. contemplative. iar cea de a treia de la împrejurări speciale. oblrşie a tuturor virtuţilor. însemnătatea ei constă în aceea că urmînd căile înţelepte ale bătrînilor sfinţi. înălţîndu-se pînă la azurul vieţii divine. înţelepciune. înaltele năzuinţe la fericirea veşnică. cei îndrumaţi de aceşti du­ hovnici îndumnezeiţi vor ajunge pînă la urma şi ei la treapta acestora de desăvîrşire în înţelepciune şi sfinţenie. cea de a doua de la sfinţi prin harul dumnezeiesc. Sfîntul Casian rezumă astfel din prima convorbire duhovnicească a A v v e i Moise învăţătura despre desăvîrşirea pustnicilor arătînd că ei ajung mai întîi să se supună tuturor rînduielilor sfinte cerute mona­ hilor în mînăstiri. Se arată astfel de la început cum se uneşte scopul mai pămîntesc al monahului cu năzuinţele lui dumnezeieşti. care experimen­ tează acum în mod obişnuit contemplarea. despre care se va mai vorbi. care ne sălăşluieşte în împărăţia cerurilor. In acest consens A v v a Moise formulează mijloacele prin care putem păzi curăţia inimii în sfinţenia dragostei. la care avem nevoie şi de harul dumnezeiesc — citind şi cuvîntul Sfîntului Apostol Pavel din I Cor. avva Moise mai aduce ca exemple şi o învăţătură din Evan­ ghelia Sfîntului Matei (6. trecătoare. cu stareţul Paînutie. 22— 23) şi altele din cea apostolică. mai ales în privinţa discernământului. e dar ele nu rareori pot intra în competiţie cu sastisfacţiile şi bucuriile pămînteşti. pentru ca să le elogieze nu numai prin formule poetice.284 S F IN T U L IO A N C A SIA N monede false ca şi cum ar fi fost fabricate în atelierele demonilor.

Abia după cele trei renunţări definitive şi deci după alungarea tuturor patimilor ajun­ gem la intrarea în Pămîntul Făgăduinţei şi la fericirea veşnică. Sfîntul Gherman încheie cu învăţătura că în puterea credinciosului stă să asculte sau nu de puterea pe care i-a dat-o Dumnezeu. dorinţele rele. de altfel. daca ele sînt săvîrşite numai cu harul dumnezeiesc ? Căci El le iniţiază şi le ter­ mină. reluată apoi de Sfîntul Casian în Convorbirea duhovnicească a ΧΓΙΙ-a. despre dorinţele trupului şi a/e sufletului. veghe. ea a fost. prima de bogăţie.Daniel. Avva. numai doi au intrat în Pămîntul Făgăduinţei). adică prin ajunări. car­ nale. Din acestea reiese clar că ni­ mic nu se petrece pe lume fără Dumnezeu. Lepădările de cele lumeşti au fost închipuite printre multe altele. care par ruptura şi lipsirea noas­ tră de ceva şi anume. meditaţie şi singurătate. care începe şi sfîrşeşte tot ceea ce duce. posturi. stareţul Pafnutie a răspuns cu numeroase exemple din experienţa trăitorilor în Dumnezeu. Toate acestea se datoresc lui Dumnezeu. După această încheiere Sfînlul Gherman pune Sfîntului Pafnutie întrebarea : în ce măsură cele ce duc la desăvîrşirea noastră se datoresc libertăţii noastre. cu precizarea că binele se face cu ajutorul lui Dumnezeu. a doua de obişnuinţele şi atracţiile noastre rele şi de păcate. Ele se exem­ plifică cu cele trei renunţări ale lui Avraam şi se precizează că li se potrivesc cele trei cărţi ale înţeleptului Solomon : Pildele. Cu aceasta se pune problema harului şi libertăţii discutată apoi un mileniu în Apus şi încă actuală în Teologia creştină interconfesională .INTRODUCERE 285 vîrşire se manifestă cele trei lepădări. care învaţă lepădarea de cele lumeşti. prin «trup» Sfîntul Daniel înţelegînd aici. el învaţă că se menţine un fel de cumpăna. vicarul stareţului Pafnutie. invizibile. Toate se săvîrşesc şi se îm­ plinesc cu voia sau cu îngăduinţa Lui. iar răul nu cu îngăduinţa Lui. La aceasta. mort tînăr. după Scriptură. iar prin «duh» înţelegînd dorinţele cele bune. Ecclesiastul şi Cîntarea Cântărilor. De aceea a fost ales pentru lămurirea acestei probleme. a fost unul dintre cei mai fini şi subtili dintre îndrumătorii Sfinţilor Casian şi Gherman. ale sufletului. şi de ieşirea israeliţilor din Egipt (în aşa fel realizată că din cei şase sute de mii de oameni plecaţi din Egipt. aşa ajungem să contemplăm pe cele viitoare. năzuinţa spre curăţia inimii dobîndindu-se prin eforturile sufletului. sete. unde o vom expune pe larg. a spus Sfîntul Pafnutie. La egală distanţă între hotarele cărnii şi ale duhului. din grupa a II-a. foame. . în întîlnirea următoare se trece la altă problemă centrală pentru viaţa pustnicească şi discutată în Convorbirea a V -a cu avva Daniel.la mîntuirea şi desăvîrşirea noastră. Căci nu­ mai după ce vom fi părăsit pe diavol-vom locui în cer cu Mîntuîtorul şi cu Sfinţii Apostoli. iar a treia. citire. de tot ce ne aminteşte de această lume păcătoasă — adică de toate cele prezente şi vizibile .

Cu aceasta s-a uşurat mai mult calea căutată spre desăvîrşire a Sfinţilor Casian şi Gherman. primejdia manifestării acelei acedii. Căci cel trupesc năzuieşte cu adevărat la culmea desă\T îrşirii. nevinovăţie. pe cînd lenea şi tristeţea.286 S F IN T U L IO A N C A SIA N în acest avans în lupta dintre întuneric şi lumină. la cele trupeşti adaugă veghea. participat la Convorbirea cu A w a Serapion. de glorie deşartă. Acesta nu schimbă slăbiciunile dinainte. de aceea apar cu deosebiri. lăsată nouă de Cel ce ne-a creat. de ia început. Mai aminteşte şi felurile păcatelor (ca mînia înlăuntrul nostru şi manifestată în afară cu vorbe şi fapte). tru­ fia. care atacă şi pe pustnici. Sînt expuse cu grija pentru a putea fi combătute şi vindecate . Sfîntul Serapion recomandă meditaţii scripturistice. Pentru bolile sufleteşti. care trebuiesc urmărite cu grijă. Ca urmare. socotindu-ne pe nedrept părăsiţi de Dumnezeu. fără să dorească focul duhovnicesc. nuanţate. Se înşeală cei care nu cred că starea călduţă e m ai'rea decît cea rece de tot. cu care ne încearcă Dumnezeu. în lămurirea procesului înaintării pe calea curăţiei dragostei. Chiar de la început Sfîntul Serapion aminteşte că. gloria deşartă . fără să părăsească însă lăcomia celui bogat. Unele sînt manifestări ale unor boli sufleteşti ca arghirofilia. în această decă­ dere nu mai sîntem în stare de o meditaţie sau de roade duhovniceşti : este o trădare a jurământului făcut la intrarea în monahism. Sfîntul Serapion arată şi legăturile dintre păcate (ca între lăcomie şi desfrînare) şi ramurile fiecărui păcat în parte (ca lăcomia şi graba la mîncare. Apoi au. înfulecarea cu nesaţ. des­ pre cele opt păcate principale. de lene. foarte foldsitoare pentru atacarea şi vindecarea lor. de care se depărtează însă cel ce intra în monahism. De aci grija de a deosebi păcatele după originea şi manifestarea lor. postul şi evitarea prilejurilor de a păcătui. sînt urmarea altor pri­ cini sufleteşti. acoperite doar de situaţia socială şi costum — primind situaţia mate­ rială a celui sărac. pe cînd pentru vindecarea' slăbiciunilor şi păcatelor sufleteşti este de ajuns un trata­ ment sufletesc. Ea poate da pe faţă trîndăvia noastră şi poate fi combătută în afară cu mijloacele de mai sus şi prin castitate. Sînt trei stări ale existenţei noastre : cea trupească. pentru cele trupeşti este nevoie de un tratament dublu. ele se datoresc unor cauze din afară. . smerindu-ne în faţa realităţii. cea firească şi cea duhovni­ cească. A w a Daniel se ruga lui Dum­ nezeu să nu-1 părăsească de tot în această luptă a sufletului cu trupul. retrageri în singurătate şi muncă . a V-a. dorinţa de mîncări alese şi scumpe etc. ori două feluri de tristeţe. A w a Daniel trece acum la judecarea stării monahale în realitatea ei duhovnicească. a w a Daniel a amintit. sau silă de cele du­ hovniceşti. mînia.).

iar m ijlocii sînt cele ce înclină într-o parte şi în alta. iar moartea poate fi liman şi scăpare de rele pentru ei. avva Teodor. Cei drepţi folosesc şi ispitele şi încercările pentru binele lor duhovnicesc. rele decît cele vechi.INTRODUCERE 287 în privinţa acestui din urmă păcat Sfîntul Serapion aminteşte un aspect de nuanţă pozitivă şi anume faptul că monahul rezistă duhului desfrînării la gîndul vredniciei lui pentru slujba preoţească ori duhov­ nicească. Relele sînt neno­ rocire pentru cei ce le suportă. şi nepăsarea nu trebuie să ia locul sîrguinţei. împotriva unor monahi din Sudul Palestinei a pus pentru unii. Altfel. Masacrul săvîrşit de nişte tîlhari saracini. Trebuie să deosebim problema binelui şi a răului în sine de aceea a intenţiei cu care s-a înfăptuit răul. ţinîndu-ne în curăţia luminii dragostei şi în libertatea duhovnicească. în epoca Sfîntului Casian activitatea duhurilor rele fiind mai adine simţită era şi mai mult discutată. ca Iov şi Iosif. Lupta împotriva lor e dusă. El a răspuns cu mare înţelepciune la problemele foarte subtile. avem întîia Convorbire duhovnicească cu A vva Serenus fa V ii-a în total) despre nestatornicia sufletului şi despre duhurile rele. Aşa ne fereşte Dumnezeu de robia celor opt păcate ale duhurilor întunericului. potrivit Scripturii. . cînd sînt folosite drept. Căci binele este virtutea. Dar păcatele înnoite de cele şapte duhuri necurate devin mai. de asemenea. Chiar după Evanghelie pentru cei ce-şi fac prieteni din mamonaua nedreptăţii sînt bune bogăţiile . ori pentru a manifesta slava şi lucrarea lui Dumnezeu asupra altora. ca Sfinţii Casian şi Gherman. răul este păcatul. Căci pentru cei ce-L iubesc pe Dumnezeu cu adevărat toate se săvîrşesc spre bine. în smerenie de­ plină. post şi înfrînare. Ispitele diavoleşti nu trebuie să biruiască credinţa. Lupta împotriva păcatelor începe cu cele principale. răbdarea lui Iov şi trădarea lui Iuda exemplificînd această situaţie. cu alt stareţ vestit în vremea aceea. rangul. cu rugăciuni neîntrerupte. Iar unele încercări sînt folosite pentru v e ­ rificare şi plata greşelilor. suportîndu-se cu bărbăţie. Ca urmare. despre uciderea sfinţilor. prin lu­ crarea diavolească mintea este alungată din sediul virtuţilor şi pustia s e pustieşte de cele duhovniceşti. care sînt înlocuite prin virtuţi. amintind de la început că răsplata dumnezeiască nu este dată totdeauna în lumea aceasta şi că trebuie să înţelegem exact ce e bine şi ce e rău pentru a judeca cele săvârşite de necredincioşi. prezenţa Duhului Sfînt prin Biserică fiind socotită ca mai puţin generalizată. întrebarea de ce a îngăduit Dumnezeu o crimă atît de îngrozitoare îm­ potriva unor slujitori atît de devotaţi : Faptul va fi discutat în C onvor­ birea a V l-a . onoa­ rea şi sănătatea sînt mijlocii.

El fiind «totul în toate» şi ocrotindu-ne chiar fără ştirea şi voia noastră. Iar diavolul atacă mai ales pe cel despărţit de Cel ce vindecă toate. Cu aceste aprecieri smerite. admiţînd şi gîn­ durile bune.288 S F IN T U L IO A N C A S IA N El era numit printre anahoreţi pentru curăţia sa şi pentru stăruinţa de zi şi de noapte în rugăciuni. Odată cu lumea. poate pătrunde cele spirituale şi cunoaşte toate cugetele oame­ nilor. — aceasta fiind cu putinţă numai lui Dumnezeu — care. oferită de A w a Serenus la sfîrşitul slujbelor zilnice oaspeţilor săi distinşi. întăresc pe cei conştienţi de slăbiciunea lor. fiind înzestrate cu libertate. are şi părţi uşoare de înţeles. Numeroase texte biblice arată războiul duhurilor necurate cu băr­ baţii desăvîrşiţi . iar ne­ păsarea monahilor îi face să nu mai atace cu putere. aceştia puţind fi mai studioşi ori mai· leneşi. Sfîntul Serenus le'-a răs­ puns că e bine să se ţină seama şi de părerea altora. fiind socotit vizitat d*e îngeri. diavolul nu pătrunde în substanţa sufletului. Sfinţii Casian şi Gherman şi-au recunoscut neputinţele duhovniceşti faţă de nivelul al­ tora din pustie. posturi şi veghe. Totuşi duhurile rele încă mai pătrund în trupurile celor stăpîniţi de gînduri şi preocu­ pări necurate. puterea spirituală diavolească este mai pătrunzătoare decît cea omenească. cu care însă nu puteau umple odată gura. Arm ele dumnezeieşti care distrug cele ce se ridică împo­ triva cunoaşterii Lui. Totuşi. cu o vădită sete de casti­ tate. a V III-a în total). Cauza păcatului ori- . Chiar dacă cei stăpîniţi de duhuri necurate. Sfîntul Serenus aminteşte experienţa monahală contempo­ rană. şi ele.vorbesc in­ conştient. ca şi oamenii. cazul iui Iov şi acela din Evanghelie ne sînt tuturor cunoscute. el a formulat răspun­ sul la întrebarea Sfîntului Gherman : De unde au apărut atîtea puteri vrăjmaşe împotriva omului ? Sfîntul Serenus aminteşte că izvorul cu­ noaşterii noastre descoperite. Treptele de răutate şi modul manifestărilor lui vor fi descrise în a doua Convorbire duhovnicească cu A w a Serenus : despre stăpinirile demoniace (Conv. Diavolul ne ispiteşte neîncetat şi Sfîntul Gherman a eyidenţiat asemănarea a ceea ce vine prin viclenie din îndemnul lui şi ceea ce porneşte din voinţa noastră. descrise de Apostol în Epistolele către Efeseni şi Evrei. constatînd că puterea crucii a slăbit puterea demonilor. fiind singur fără corp cu ade­ vărat. Dumnezeu a creat şi acele puteri cereşti. deşi era socotită «banchet festiv» — . Dar nimeni nu este ispitit fără voia lui Dumnezeu şi ce vine de la El este spre folosul nostru. Sfîntă Scriptură. avînd diferite ranguri şi puţind deveni păcătoase. întrebaţi d-e el. Dar Sfîntul Serenus a amintit că această asemănare şi înrudire este neeficace. dar şi unele care nu sînt înţelese de toţi cititorii. După modesta masă descrisă.

Toate au fost create desăvîrşite. Văzduhul este încărcat de ele şi produce o familiaritate pri­ mejdioasă cu oamenii . datorită rugăciunii şi virtuţilor credincioşilor. Iar înainte Μ — S fîn tu l loan Casian . ca Adam şi Eva şi demonul. A v v a Serenus. Gherman. încît «la ieşi­ rea din chilia bătrînului setea de cunoaştere era mult mai arzătoare decît cea cu care veniseram». Convorbirile despre rugăciune fuseseră anunţate în cartea a doua a «Aşezămintelor. dar nu s-au păstrat aşa . După ce a descris astfel străfundurile divine pline de surprize im­ presionante ale urcuşului nestăvilit spre culmile desăvîrşirii Sfîntul Casian aruncă lumina asupra intrării în fericirea veşnică şi desfăşoară întîia Convorbire cu A vva Isaac : Despre rugăciune (a IX-a în total). dar Dumnezeu e tatăl sufletului . care i-a înflăcărat atît de mult pe el şi pe Sf.. Sfîntul Casian încheie corvoirbirea aceasta cu aprecierea entuziastă că ea a deschis perspectiva nesfîrşită a ştiinţei teologice de o adîncime nemăsurată. A v v a Serenus descrie apoi organizarea duhurilor necurate şi îngrozitoarea lor activitate vie pe pămînt.» şi astfel s-a împlinit acum porunca Prea Sfinţitu­ lui Castor şi dorinţa Prea Fericitului Leonţiu şi a Cuviosului Helladiu.INTRODUCERE 289 ginar este trufia legată de pizmă. fără mînie. duhurile şi îngerii sînt zămisliţi de Dumnezeu. fiind însă înlăturată tina viciilor şi avînd ca temelie piatra evanghelică a simplităţii şi smereniei. El aminteşte că acestea sînt conduse de puteri mai rele decît ele ca Beelzebut. materia trupului se întoarce în pămînt. că fiecare dintre noi avem doi îngeri (Evanghelia şi Faptele vorbind despre ei în legătură cu Iov şi Iuda). tristeţe şi arghirofilie. pe care se înalţă turnul virtuţilor. a adăugat sfatul foarte folositor pentru monahii tineri de a nu se lăsa amăgiţi de sfaturi rele. Omul este părintele trupului. de aceea a fost necesară o Lege nouă pentru a se înnoi toate. dar sufletul se întoarce la Dumnezeu. Căldura şi puritatea rugăciunii cer îndepărtarea gîndurilor de cele trupeşti şi materiale. atribuit lui prin insuflarea Sa . pentru ca totul să se încununeze cu contemplarea lui Dumnezeu. Cu aceasta a început desfăşurarea unui adevărat curs duhovnicesc despre puterile demonice. domnia şi stăpînia lor va înceta la judecata din urmă. Istoria Sfîntului Antonie şi a lui Iov ne demonstrează că activitatea demonilor poate fi respinsă prin lucrarea harică. bătrîn cu mare expe­ rienţă. A vva Isaac începe prin a arăta că cere desăvîrşirea inimii monahului şi anume : stăruinţa în rugăciune continuă cu lucrarea trupului şi frămîntarea sufletului.. principele demonilor . Duhuri­ lor necurate se datoreşte alianţa fiilor lui Set cu fiicele lui Cain.

1) : cereri. în fiecare . printre altele. Gherman că rugăciunile pornite din stări şi cerinţe sufleteşti sînt auzite negreşit. Bucuria indescriptibilă a rugăciunii ajunge atunci să se manifeste prin gemete şi lacrimi. iar ultima la cei recunoscători. Dar rugăciunea monahului este curată. A v v a Isaac asigura pe ' Sf. precizînd interesant că «beţia duhului» al cărei vin e «furia dracilor» îşi are originea în Sodoma şi Gomora. sau cînd a vărsat picături de singe în agonie. La cîteva zile după convorbirea cu A v v a Isaac a sosit Epistola pastorală îndătinată a Patriarhului Alexandriei. desfrînarea. A v v a Isaac aminteşte şi ce contribuie la încălzirea sufletelor şi la înălţarea lor în rugăciune din partea cîntăreţului monah. A ici Sfîntul Casian a intercalat în primele patru capitole (II— V ) din cartea a X-a — istoria tristei combateri a antropomorfismului ana­ horeţilor din pustia Egiptului. cele patru grupe în care împarte rugăciunile Apostolului (I Tim. a doua la cei care au ajuns la oarecare progres. mijlociri. 6). rugăciuni. beţia şi grijile lumeşti. fiindcă e sinceră. Prima se referă la începătorii duhovniceşti. Principalele păcate sînt. ridicîndu-ne la cele ară­ tate de Domnul cînd s-a urcat pe munte. zice A w a Isaac. 2. După iniţierea noastră de Domnul în ele sînt rezumate de rugăciunea de la sfîrşitul Evangheliei Sfîntului loan şi de Epistola către Filipeni (4. El a stăruit şi asupra necesităţii liniştei şi a rugăciunilor scurte ca să nu fie alterate de diavol. el trăind în lumea duhovni­ cească. La întrebarea Sfîntului Gherman despre calităţile rugăciunii. care anunţa. Sfîntul Antonie credea că nu e desăvîrşită rugăciunea monahului conştient de ea. ac­ ţiuni de mulţumire.290 S F IN T U L IO A N C A S IA N de rugăciune să alungăm din inimă tot ce nu trebuie să ne vină în minte cînd ne rugăm ridicînd în tot locul mîini curate fără ură şi fără preget. într-un mod neobişnuit de aspru. La sfîrşitul convorbirii întîia s-a hotărît ca problema căilor şi puterii prin care rugăciunea se face neîncetat să fie lămurită în a doua Convorbire cu A vva Isaac: Despre rugăciune ( a X-a în total). a treia la cei mai miloşi. Sfîntul Isaac aminteşte. Aceasth at făcut-o patriarhul Teofil al Alexandriei. «Tatăl nostru» cuprinde contemplarea şi dragostea care exclud ru­ găciunea pentru cele trecătoare şi fără de preţ. în mare parte. au şi părăsit Egiptul în urma celor întâm­ plate. — fapt care se explică cu intenţia de a se răzbuna pe pustnicii care nu-i arătau supunere ca­ nonică şi care.

care-i întreceau ca învăţătură pe ceilalţi. fără simpatie.. fără preocupări lu­ meşti şi fără păcat — descoperă slava şi strălucirea chipului Său.INTRO DUCERE 291 an. mare teo­ log al vremii. neprecizată public din punct de vedere dogmatic pînă atunci. · dar. începutul Păresimilor în ziua Paştelui. Petre. Aşa se ajunge la împlinirea cuvîntului Domnului «Ca toţi să fie una» şi ca unitate dumnezeiască să se manifeste în noi. în mod cu totul neobişnuit. în rugăciune. Domnul nostru Iisus Hristos apare monahului şi în umilinţa trupului Său. deci netrupească. după sărbătorile Naşterii şi Botezului Domnului. a spus mai departe A v v a Isaac. Ea nu poate fi deci nici cuprinsă cu ochii. Ascultînd pe Fotie. Dar cel ce se retrage ca Domnul în singurătatea de pe vîrful muntelui — cu dragoste deplină şi cu inimă curată. fiind nevăzută şi simplă. Sfîntul Casian istoriseşte tqtuşi. El a arătat că cuvintele scripturistice («să facem omul după chipul şi asemănarea Noastră») se tîlcuiesc în mod spiritual. învă­ ţătura origenistă şi cea a lui Evagrie din Pont se evidenţiază în mod strălucit. după învăţătura Sfîntului Pavel. Este năzuinţa sublimă de . revelat de Scripturi. unde citea că Adam a fost făcut «după chipul şi asemănarea Lui». iar pe Cel pe care-L am acum. Chiar că­ lugării cei mai distinşi în Teologie ca aceia din regiunea mînăstirii Schituri. la cererea Sfîntului Pafnutie. învinuindu-1 de erezie. au rămas în neştiinţa unor învăţături ca aceea a fiinţei lui Dumnezeu şi arată cum a fost explicată pentru Schituri. Căci măreţia dumnezeiască nu poate avea o alcătuire şi deci o asemănare materială. într-o viaţă călugărească de peste cincizeci de ani. tragedia unor antropomorfişti ca Serapion. aşteptată cu atîta ardoare.». Ilie. De astă dată.. se adăuga şi combaterea ereziei antropomorfismului. n-au îngăduit să fie citită în adunarea ob­ ştească această Epistolă. dar şi în slava măreţiei Sale. care. s-a aruncat la pămînt izbucnind în plîns amar şi strigînd : «Mi-au răpit pe Dumnezeul meu. Iacob şi loan. ceea ce a bucurat nespus comunitatea . nici înţeleasă cu mintea. după puţin timp. de diaconul Potin din Capadochia. s-au împotrivit Epis­ tolei lui Teofil şi conducătorii tuturor mînăstirilor din Egipt — cu ex# cepţia Sfîntului Pafnutie — . ca Moise. fiindcă făgăduia chipul’ omenesc al lui Dumnezeu. omenească. Serapion s-a declarat de acord cu el. Cei mai mulţi monahi au luat atitudine potrivnică Patriarhului. nu-L cunosc. După acest episod trist. Sfîntul Casian expune partea a doua a în­ văţăturii A v v e i Isaac despre rugăciune. Sfinţii Casian şi Gherman nu erau antropomorfişti dar au părăsit şi ei această regiune de sub jurisdicţia canonică a lui Teofil.

o chivără puternică.ap oftegm ate g receşti — tra ­ duse şi introduse la n o i. . italiană etc. părăsind cu desăvîrşire grijile şi preocupările vieţii prezente. în «D ictio n n aire de sp iritu alité». Am p refera t să am intesc aici pe c e le care au fost publicate în lim ba o r ig i­ nală a patriei Sfîntului Casian. a precizat A v v a Isaac. B IB LIO G R A F IE N o tă : In acest capitol. 1319— 1348 şi M. să le descrie şi mijloacele de a se ridica la o stare aşa de înalta : în ce fel. precum vom vedea. Cassian (Jea n ). O 1 p h e-G a 1 i a r d. (ad ică pe cele pu b licate în lim ba latină. vor înţelege singuri puterea rugăciunii. Cassien (Jea n ). (care atestă m enţinerea şi d e zvolta rea u n iversalităţii şi influ en ­ ţe: duh ovn iciei Sfîntului Casian. en gleză. Sfîntul Gherman a mai cerut A v v e i Isaac. Aşa ajunge. Pentru o p e re le Sfîntului Casian p u blicate apoi in lim ba germ ană. arzînd de o pornire de nespus inimii şi de o înălţare sublimă a duhului. o platoşă de nepătruns. Cu aceasta s-a sfîrşit prima parte a Convorbirilor duhovniceşti. cele trei mijloace care prefac mintea statornică din rătăcitoare : veghea. — a se v e d e a M. Următoarele patrusprezece o vor com­ pleta şi dezvolta în chip minunat. monahul va aminti neîncetat de Dumnezeu. Doamne. precum o d ov e d es c acele ap oftegm ate g receşti). even tu al şi in trodu cere în F ilocalie. cu condiţia de a ne ruga neîncetat. putere şi stabilitate. meditaţia şi rugă­ ciunea. Credinciosul se va hrăni ca un cerb spirtual în munţii profeţilor şi Apostolilor şi va începe să cînte Psalmii ca fiind compuşi de el. redactate de Sfîntul Casian. II c. şi care se m anifestase chiar din veacu l al V -le a . alături de cea rom ână). cuprindem aici publicarea şi răspîndirea o p e re lo r Sfîntului Casian în d ife rite form e : ca sentinţe ale b ătrîn ilor —. vino in ajutorul meu. A v v a Isaac le-a amintit printre altele. adică. va medita necontenit la modelul ales şi nu va părăsi niciodată această evlavioasă formulă psaltică : «Doamne. ca fragm ente rezu m ative ale unora dintre aceste op ere sau ca părţi dintre ele. din Scythia M in o r şi pe c e le din lim ba D ob rogei de azi). să mă a ju ţi!» avînd pe Dum­ nezeu ca un zid de apărare. să-L cunoaştem pe Dumnezeu şi să-L avem în noi şi cum să-L regăsim şi să-L păstrăm şi dacă-L pierdem? La aceasta. Cappuyns. spa­ niolă. Ele dau sufletului curăţie.în Pateric. în «D ictio n n aire d'h istoire et de géo gra p h ie ecclésiastiqu e». Alungind din suflet toate ispitele şi grijile. Sfîn­ tul Isaac a răspuns. grăbeşte-Te. numai datorită harului dumne­ zeiesc. asigurîndu-i că dacă-şi pun aceste probleme.292 S F ÎN T U L IO A N C A S IA N fiecare clipă a vieţii pustnicului. la acea puritate de rugăciune mintea noastră. apoi pe c e le publicate în patria ad op ­ tiv ă (în latină şi franceză) şi pe c e le care au difuzat îm preună învăţătura ortodoxă (lim b ile g reacă şi rusă. tot în greceşte.

în « S c riito ri b is e rice ş ti din epoca s tră rom â nă ». 1888). pp.a sau «d esp re nestatornicia sufletului şi despre duhurile re m e d iis ». T e x te la tin eşti. X V II din aceeaşi colecţie. 1965. care se conduc după rîn d u ielile În ţelep te ale Sfîntului Casian. despre disccrnâm îni. T ip aru l T ip o g ra fie i C ozia a Sfin tei E piscopii. Iar acum a treia oară se tipăreşte de către Institutul de Editură creştină al Sf. P e che n pe baza volum ului X L IX al P a tro lo g ie i latin e de M igne este acceptat astăzi de toţi sp ecialiştii cu puţine corectări. Cartea C on tra p ă ca te lo r este plină de asem enea în văţături a tractive spre pocăinţă şi curăţie sufletească. X II.a . p. » 2.G. loa n (Buc. 4. a II-a. spre folo su l şi îndem narea celor ce v o r să se în g r i­ jea scă şi să se n evoia scă pentru a lo r m întuire (în Bucureşti. coi. v irtu ­ tea discernăm întului sau a dreptei s ocoteli este un exem plu strălucit din acest punct de v e d e re 3 . alături de v o i. El va fi folo sit ca text al F ilo c a liilo r. cu titlu l «D e in s titu tis co e n e b io ru m et D e o c to p iin cip a liu m v itio m m v ita ct scrip (is. El a foşt publicat în vo i. F o tie arată că ele dau p rile j ca adunările m o­ nahale. T ratatu l « D espre ce le opt păcate ca p ita le ». Pr. c. Idem . in titu la tă : P a te r ic u l. cu titlu l «C on/afiones». 1979). T e o lo g u l g rec D iovou n iotis a descoperit alte trei te x te greceşti extrase din «C o n ­ v o r b irile d u h o vn iceşti» (I-a despre scopul şi năzuinţele m onahilor. publicat în M ign e. A n tim Petrescu. 1436-— 1464 este un rezum at al rezum atului g recesc 3. C ercetăto rii v ie ţii şi op erei nem uritoare a Sfîntului loan sian nu au de ce să opin eze îm p o triva ip o te ze lo r gen eroase ale unor te o lo g i români. 1. în greceşte. V — X II. în prefaţa traducerii sale « In s titu ­ tions c è n o b itiq u e s » (Paris. «C orp u s Scriptorum E cclesiasticorum Latin oru m » (V ie n a . 197.. Dr. Urm ează un extras din «A şe ză m in te le c h in o v ite » p e care le citează F o tie şi alte două extrase din «C o n v o rb iri duhovn iceşti». (din a II-a. «D esp re discernăm înt» dreapta socotea lă şi din a V il. V II— I X expuse de J e a n-C l a u d e Guy .S. S-a tipărit pentru in fiia oară în zile le lui G rig o rie D im itrie Ghica V o ie v o d — Domnul M un ten iei — ca osîrd ia şi b in ecu vîn tarea celui de atunci M itro p o lit al Ung ro -V la h ie i H iriu K ir G rigo rie. iar acestea îşi a flă fundam entul în m anuscrisele din sec. 3. publicat în M ign e.INTRODUCERE 293 1. V e z i ed iţia din 1930. S-a tipărit pentru a doua oară cu osten eala şi cheltuiala P. . col. P. X III din Colecţia. v e z i M ign e.. Prolegom en a. A c e le A p o ite g m a ta ton P a tro n (S e n tin ţe le P ă rin ţilo r) în care au fost ccuprinse şi opt învăţătu ri scurte extrase din opera Sfîntului Casian. ibidem . L X X IX . 247 sg. Coman. din 1481 şi Basel. despre d ia v oli. p. A c e s t text se b azează pe e d iţiile de la V en eţia . fost Episcop al Rîm nicului şi N o u lu i Severin . la Sfîntă M itrop olie. 661 şi 664. care afirm ă că s c rie rile lui au putut fi cunoscute în lim ba latină. puteri şi prin cipate). T e x te g re ce şti. stab ilit critic de M . P. in S cyth ia -M in or în a ­ intea trad u cerilor lor în g receşte 4. T e x te rom âneşti. din 1485. R îm nicul V îlc ii. la anul 1828). G. V o rb in d despre «A şe ză m in te ». al «A şe ză m in te lo r». despre nestatornicia sufletului şi a V III-a . să crească şi să înflorească.G.. Iar învăţătura c o n vo rb irilo r este im presionantă . 12). I şi De C assiani r e l e » 2. Prof.G. p u b li­ cate m ai tîrziu în P a te ricu l rom ânesc 1. CUI. I — X IV . 2. a V ll. A m in tim că F o tie î l citează pe Sfîntul Casian în «B ib lio te c a ». M o tiv a re a p rin cipală ar consta în faptu l că rîndu1. P.e e cu prin d e in sine c u v in te io lo s ito a re ale s im ţito r băi ’in i. T e x tu l orig in a l latinesc. X X V III. E piscopii a R îm nicului N ou lu i Severin.

denum ită «strarom ân ă».. n r. f. 213 sq. cu excep ţia c e lo r dpuă ale St. «C ă tre C astor Episcopul. 251— 276 cuprinde : A Prea C uviosului Părintelui nostru C a ­ sian Râm leanul către L eon tie Egumenul. C a ta lo g u l m a n u scriselor rom â neşti. f. al X V I I . T e x te le g receşti publicate în e d iţiile urm ă­ toare. 4250 la B iblioteca C entrală de Stat. p. se adaugă la aceste presupuneri de pînă acum — ca şi altele. nr. A s tfe l. rom .. M itro p o lit al O lte n ie i V o r n i c e s c u N e s t o r . O. după indicaţia I. 216— 218. care au fost şi e le traduse apoi în greceşte. loan Casian. N es to r Vornicescu. Pentru c e le opt gînduri ale rău tăţii» (G h. «M is c e la n e u te o lo g ic » cuprinde şi părţi din m a­ nuscrise. în B iblioteca A ca d em iei. nota 107. Strem pel. în V en eţia . 3— 60 : « A Prea C u ­ viosu lu i P ărintelu i nostru Casian Râm leanul. apar tot încep în d flin v e a c u l al X V III-le a . R_A. H. In această lim bă de tran ziţie ar fi putut exista şi traduceri rom âneşti prin sec. (G . din «tem a de d octo ra t» a I. de la B iblioteca A c a d e m ie i Române. F ilo ca lia este colecţia de texte scrise între s e c o le le I V — V de m agiştrii trad iţiei creştin e ortodoxe. «C a ta lo g u l m a n u scriselor s la vo -rom â n e din B u cu ­ r e ş ti».' 1076 din sec. p. franceză etc. 1967. Strem pel.S. iar (ca în franţuzeşte). fo lo s ite de m o ­ nahismul răsăritean. română. cu titlu l : « C artea a zecea a Prea C u v io s u lu i P ă rin te ­ lu i nostru Casian — « Despre lenea s u fle tu lu i » 6 . L. în con form itate cu aceleaşi ip o te ze neconfirm ate. Ms. într-un vech i manuscris-sbornic. care au găsit te x te le traduse de m onahi am plificată. O rt. de unde-şi tr . s-au m ărit d e asemenea. M s.le a cu manuscrise care cuprind şi unele lucrări ale Sfîntului lo a n Casian «R âm lean u l» 5 . X V III. O cultură generală.. 55). la con clu zii ca aceea că lim ba rom ânească de astăzi ar fi e v o lu ţia îm plin ită a form ei m ed ievale. 4. S toicovici. Zahn. întreţinută în m ănăstirile loc a le şi de care dă d ovad ă Sfîntul Casian prin c ita ţiile din s c rie rile sale din m arii sc riito ri rom ani ar ju stifica şi m ai mult aceste păreri.» etc.P. (Buc. cuprinzînd p rin cip a lele m anifestări ale v ie ţii din trecutul depărtat. «S c r ie r i p a tristice în Bis.. Trim item a ic i la p.S. Tradusă în sla von eşte şi m ai tîrziu în ruseşte.294 S F ÎN T U L IO A N C A S IA N ie lile Sfîntului Casian sînt în p erfect acord cu c e le ale Sfîntului V a s ile . M o is il şi Stoian ovici. cit. Precum st ştie.. dintre care u rm ătoarele cu. Buc. M unte (1749— 1809). Rom . în ­ cepătoare în sec. A lta n er. FI.le a ». T o a te te x te le din F ilo ca lia originală. 1978. de alţii. rom. m ai ales a U l-a. 57. opera St. Strem pel. cop ie din 1738 — pe care-1 aflăm în versiu n ea slavă. C a ta lo gu l m a n u scriselor rom â neşti V . p. C hadw ick şi cu te o lo g ii rom âni — constatăm că b o găţia p atristică a m anuscriselor rom âneşti.P. rom. pentru t e t e 16 manuscrise rom. 3318. Dar aceasta ar duce. F ilo ca lia . 1— 1600. 581. este. 6. din teza d e d octorat cit. p aralele cu c e le greceşti şi slave. dar nepunînd la în d oială o r ig in e l scitică a Sfîntului loa n Casian — de acord cu G hen adie M arrou. în 1782.R. (Buc. 5. pînă în sec.lucrări de ale Sf. ruso-ucraineană. cu Pârvan. pentru Sfin ţii P ărinţi din Schit şi Pentru dreapta socoteală. loa n Casian Râm leanul (Gh. M a c a rie al Corintutului (1731— 1805). loa n Casian «R âm lean u l» : «A s t fe l ms. C o p iş ti de m anuscrise ro m â ­ n eşti pînă la 1800 (1859. 1981. nr. c u v în t de m u lt fo lo s p lin ». se m ăreşte deodată strălu citor în seco lu l al X V III. Dar înainte de a în cep e acest p aragraf este bine să am intim şi faptul că şi în B iserica Rusă p rim ele manuscrise cu op ere ale Sfîntului loan Casian. f. T e x te ru s e ş ti: Un alt iz v o r comun astăzi B isericilo r greacă. Chadw ick. rusă. Bardenhew er. engleză. pentru b ib lio g ra fia Sfîntului loan Casian. Ms. V e z i E. p. 146) . D jam o-D iaconiţa şi O. ea a fost redusă ca te x t de unii traducători. originea. din M arsilia. vech i. N ep u tîn d sp rijin i cu te x te aceste presupuneri. 106). 65) . Schwartz. publicată apoi în greceşte de Sfin ţii N ico d im de la Sf. al XVI-tlea. p. cu urm ătorul istoric pe scurt. X II I — X V I. Linţa (coord on ator). C ou rcelle.

1633 şi 1667). după ce s-a în ­ în epoca bizantină. T h e P h ilok a lia . volu m e cu două te x te ale Sfîntului loa n Ign atie Brianşaninov (1807— 1867) o va tipări în ruseşte (1857). 1946). pp. Chiar Ign atie de L o y o la şi Tom a de A q u in o îl folosesc şi-l citează mereu. fund răm îne acela al profesorulu i O w e n (Strasbourg. rezu ­ m atul prim ei părţi a « A ş ez ă m in telo r v ie ţ ii m o n a h a le ». 60— 62). 1892). «Jea n -C a ssien . după ed iţia rusă a Episcopului T e o fa n (M o s c o v a . G rig o rie c e l M are. Păr. (Paris. Prof. (T o t în lim ba franceză au apărut c e le mai m ulte studii — Chadwick: dar c e l mai p ro ­ John Cassian. citirea C o n v o r b ir ilo r d u h o vn iceş ti ale Sfîntului Casian (a se v e d e a Regu la . ed. Il-a en glezească a F ilo c a lie i. I din « F ilo c a lia » (Sibiu. v o l one (T h e E ling Trust.. In rom âneşte a apărut sub titlu l de « V e c h ile rîn d u ie li ale v ie ţ ii m on ah a le». tipărită la K azan în 1865. (In 1822 v o r apare din nou şi vestita carte duhovnicească. X IV mai citează pentru sec. 124—-142). C. A exclus a X III-a de Saligny (Paris. E. In v o l. 1979).INTRODUCERE 295 V e lic ic o v s k y (1722— 1794). în t. Episcop K allistos W a re . the co m p le te tex t co m p ile d by St. univ. X L II şi L X X III). sub titlu l «Is to ris irile unui p elerin rus către părin tele său d u h ovn icesc»). 7. J. Paisie tors în M o ld o v a de la M u n tele A to s. . T ra d u cerile prin cipale citate în lim ba franceză sînt : In v e a c u l al X V -le a . N ik o d im o s o t the H o ly M o u n ta in and St. aceea a lui D enys le C h a rtreu x. făcută în sec. prim ul cu titlul «C e le op t g în d u ri ale ră u tă ţi » şi al d o ile a «C u v în t p lin de tolo s despre S iin ţii P ă rin ţi din pustia sketică şi despre d arul d e o s e b irii». pe cînd E piscopul T e o fa n (1815— 1894) o va am p lifica în cinci C a s ia n 7. Prim a versiu n e franceză este aceea a carm elitulu i J e a n şi publicată la începutul celui d e al X V I-le a . 1872). ca bănuită de sem i-pelagianism . din 1904. Stăniloae a pu­ b lica t rezum atul p ărţii a doua din prim ul volu m al op erei Sfîntului Casian. Cea mai celeb ră e aceea a l u i S i e u r stilul ei clasic. dar îl cita m ereu. V . este cea mai b ogată în traducerile op e relo r Sfîntului Casian. cu mare insistentă. la sfîrşitul secolului a l X V I-le a . că rţile V — X II şi «D e s p re S iin ţii P ă rin ţi de la S c h it» şi «D e s p re d ise crn ă m în t». M a k a rio s o i C o rin t. V ie e t d o c trin e s p iritu e lle » (p. m onahal — organ iza toric şi duhovnicesc — . în 1929. Soroca. V . 98— 124) şi rezum atul învăţătu rii lui A v v a M o is e din prim ele două «C o n v o rb iri d u h ovn iceşti» (pp. a tradus o serie de texte în slavon eşte şi le-a publicat sub titlu l de D o b ro to lu b iy e de la M o s c o v a în 1793. P hilip Scherrard şi Prof. 1950 etc. sub în g rijire a Prof. Se ştie că Sfîntul B en edict recom anda c ă lu gărilor din ordinul său. din «C o n v o rb iri». a study in «J e a n Cassien sa v ie . erau greceşti. jud. 5. 1840). P. despre p ăcatele p rin cipale (p. ultim a e d iţie este aceea din Tournai. X X V II . A ic i sînt traduse din g receşte rezum atele a două texte : « Asupra c e lo r opt p a tim i». prin Se (Paris C on vorb ire. London.de orig in e latină. 73— 100.). din «A ş e z ă m in te ». de Prof. ţara . cap. adoptată de Sf in Casian şi unde regu la b enedictină a produs c e l e mai rodnice rea cţii din punct de v e ­ d e re . Palm er. G. Le vo m am inti aici după lucrarea citată des de noi a ie zu ­ itului J e a n . Tom escu. ses é crits et sa d o c trin e » p rim itiv e m on asticu m (C am bridge.C l a u d e Guy. cărţile I — II. H. total schimbată şi am plificată de la do la cinci volum e. nu numai că i-a îm podobit m orm întul într-un m od e x ­ traordinar. Influenta sa v a creşte şi se*va întinde asupra tuturor cu ren telor spiritu ale ale Evului M ediu. O. T e x te ira n ceze : T e o lo g ia Franţei. Lombard. la M în ăstirea Dobruşa. al XI-X-lea C a r t i e r . 1868) şi C o m b é s P o l e i n.

A folo sită parţial şi critic la note şi D ictio n n a ire de s p iritu a lité . I. n ote şi indici. col. A m in tim din nou principala ed iţie franceză de astăzi cu te x te le paralele. P ich é ry . A c e s te a d evăra te e x p lo z ii continue de entuziasm p entfu opera Sfîntului Casian. care se m enţin de un m ileniu şi jum ătate în fruntea p u b licaţiilor duhovniceşti ale C a­ lum ii creştine. R. ţie de la F on ten elle . (Paris. V I I I — X V I I (Paris. col. latin şi francez şi cu o introdu cere bogată. 1908). V I I operă indici. . tom e II. nr. L a n g i e r. — a benedictinului D om E. ses é c rits ». C e le m ai bune sînt socotite urm ătoartle : L. O 1 p h eG a 11 i a r d. 1319— 1348. F. 42. atestă bogăţia şi profunzim ea unică a în văţătu rii Sfîntului loa n sian în creştinism . Confésences. 1 (1937). 1955). M e y e r .296 S F IN T U L IO A N C A S IA N Se mai am intesc u rm ă to a re le : J. «S a in t Jean Cassien et sa d o ctrin e sur la g râ c e » «C a s s ie n ».. t. 1863). 1946. e d i­ (Lyon. J. 1958) şi X V I I I — X X I V fost (Paris. C r i s t i a n i . «J e a n Cassien. . 2 vol. ale cărei daruri n-au încetat a se revărsa asupra ei.l. b ib lio g ra fie . 1959). X I (1948). 214— 276 şi D om D ictio n n a ire d 'H is to ire et G é o g ra p h ie E cclésia stiqu e. P. sa v ie . 54 şi 64 cu titlu l Jean Cassien. publicată în c o le c ­ ţia «S ources C h rétien nes» în 3 vol. .. m înăstirea de la S a in t-W an d rille. Cappuyns. (Strasbourg.

• estul re v ă rs ă rilo r N ilului.PREFATÄ » La Convorbirile I — X In Prefaţa din «C on vorbiri duhovniceşti» (Conv.se mai desăvîrşea ceva : Se păstra cu sfinţe­ nie şi unitatea învăţăturii străvechi. revelate. După Sfîntul Casian. Erau îndrumările îndătinate în care bătrînii se formaseră în chinovii sub îndrumarea renumiţilor în Domnul bătrîni înaintaşi. mai 1. spre fericirea pustnicilor din toată lumea. adăuga alte învăţături aşteptate cu cuprins chin ovitic mai ales. Căci aşa cum e scris \în prefaţa celei de a treia părţi. ele introduceau în chiliile anahoreţilor pe pust­ n icii egipteni. P refaţă. M în ă stire a S ch itu rilo r e ste cel m ai im p o rta n t c e n tru m o n a h al d . Casian a făgăduit cititorilor încinlaţi de ele şi doritori de mai mult. pe care-1 va combate pentru că a părăsit unitatea şi continuitatea învăţă­ turii primită de Biserica creştină 'dintru în ce p u t1. I — X ). aşa cum am văzut. Nu după multă vreme. Cu aceasta se păstra autoritatea bătrînilor şi se menţinea şi forma verbală a învăţăturii lor. cărora le-au fost închinate de iSfîntul Casian. el rezolva mai multe probleme grele pentru monahi : M ai în tîi aceea a autorităţii seniorilor (bătrînilor). pusă acum în scris. Dar dot Sfîntul Casian le aducea aceste învăţături orale în scris iacum. pe temeiul smereniei înalte. iar partea a treia (C onvorbirile (X V III — X X IV ) com­ pletau pe cele privitoare la anahoretism. puşi sub ascultarea lor. ves­ tiţi prin învăţăturile. au apărut partea a doua şi partea a treia pare aveau şă pa­ sioneze pe cititorii lor în toată Biserica creştină : Partea a doua ( Con­ vorbirile X I — X V II). viaţa aspră şi minunile lor ichiar. 2. cuvintele acestora formulau îndru­ mările duhovniceşti şi învăţăturile lo r pentru tinerii monahi. Prin citirea lor. ca şi continuitatea ei. Această tradiţie dumnezeiască o va formula de pildă Sfîntul Casian în ultima lui carte « Despre întruparea Domnului contra ju i N estorie». ulti­ mele şapte convorbiri aveau să le slujească şi acestora într-un mod deo­ sebit. care sînt duhovnicii îndrumători ai !monahilor — chinoviţi sau anahoreţi. punînd pe pust­ nicii egipteni să le vorbească prin scrierile sale. cele ce hotărîse să scrie în continuare. Sf. Dar . Descrierile pe care le iace S iîntul Casian etapelor prefacerii vieţii creştine monahale sînt simple şi ele cuprind experienţele biblice. In felul acesta.

pentru a ajunge la « Îndumnezeite» — luptă pe care o des­ crie Apostolul neamurilor în II Cor. C are e ste sen su l sp ec ia l c a re li se d ă în a c e a s tă tra d u c e re ? C asian face să se în ţe le a g ă g în d ire a sa cu a p lic a re la m u n ca cîm pului. a sc u lta re a . p. «Les Pères du d és ert ». 12. fo a n e c e sa ră p e n tru în ţe le g e re a a c e e a ce d o re şte să re a liz e ze m o n ah u l cu je rtfa v ie ţii lui : este de o p a rte le p ă d a re a de lum e. De ex. combă­ tute cu îndîrjire de unii reprezentanţi de frunte ai teologiei apusene — şi apărate tot în acest mod de alţii. FO N TA IN E tra d u c e télos p rin scop şi scopos p rin sfîrş it . T ra d u c ă to ru l fran cez su p o rtă a c e ea şi în c u rc ă tu ră ca şi C asian . inim a c u ra tă . Scripturi citită zilnic de monahi. 8. 49. după învăţătura Sf. U nul d in tre m arii in te rp re ţi a p u se n i a i m o n ah ism u lu i de la în ­ c e p u tu l epocii p a tristic e . dacă-1 privim cum se duce la tîrg c a să cu m p ere u n c al p e n tru m u n c ă . ceea ce e ste scop a p ro p ia t p o a te fi so c o tit ca scop în d e ­ p ă rta t. h oc est ţin em propriu m . 484 sub titlu l : «P la n u ri şi m ijlo a c e in a cţiu n e ». III. I. El n -a g ăsit c u v in te la tin e şti p e n tru d eo se b ire a p e c a re v re a s-o facă şi re c u rg e la c u v in te le g re ­ ceşti scop on şi telos. d a r a c e ste cu v in te. C are e ste scopos (scopul) m u n c ito ru lu i? E ste p u n e re a în sta re d e p ro d u cţie a cîm pului. p. nu tre b u ie să re c u rg i la d o u ă c u v in te d eo se b ite . cit. Este faza întîia a desăvîrşirii pe care Sfîntui Ca­ sian o numeşte ştiinţa actuală. A doua fază o numeşte ştiinţa spirituală . cap. id est d estina tionem şi télos. 10. Aceasta aduce curăţirea de păcate şi biruitoarea înlocuire a lor prin virtuţi. în ultimele «C on vorbiri duhovniceşti». c itirea S crip tu rii. I. m em b ru al A cad em iei fran ceze. ci sîn t n u m ai m ijlo ac e ale d e să v îrşirii. J . telos e ste sfîrşitu l. ed. «abrenuntiatio» ( « lepădarea» la cei vechi). S fîn tu l C asian face o d istin c ţie su b tilă. care se desfăşoară în cadrul chinovitismului şi în perioada ascezei. 3.S F IN T U L IO A N C A SIA N ales cele ale patimilor Domnului. vol. 2. A se folosi de a c e la şi c u v în t n u e ste sem n de lip să de lo g ică sa u d e să ră c ie de v o c a b u la r. : p u n e re a în s ta re de p ro d u cţie a p ăm în tu lu i v a fi sc o p u l în d e p ă rta t al a g ricu lto ru lu i. P.. G ab alda. Menţionăm aici două dintre ele 2. 4 d in M ig n e . o p u n în d scopul (but) la ţe l (fin). Descrierea pe larg a acestui proces tainic al înălţării pe culmile desăvîrşirii este făcută de Sfîntul Casian în Convorbirea a X IV -a 2. In C o n v o rb irea I-a. C are e ste télo s (ţelul) s ă u ? E ste re c o lta b o g ată. c a re e ste îm p ă ră ţia lu i D um nezeu cu c o n tem p larea Lui. V o c a b u la ru l lui C A SSIA N p o a te d u ce în ero are: El d e o se b e şte scop on . d im p o triv ă re c o lta ab u n d e n tă p o a te fi n u m ită sco p u l a p ro p iat. v eg h e a . JE A N BREMOND. apar şi unele probleme în care dobrogeanul Casian a apă­ rat unele puncte de vedere profunde ale teologiei răsăritene . ea se săvirşeşte pe cul­ mile v ieţii anahoretice. Ele pornesc de la renunţarea la lume. ailîndu-şi împlinirea în contemplarea lui Dum­ nezeu. încununate cu Învierea şi înălţarea Lui. a 11-a. P aris. . ci tre b u ie să spui că p u n e re a în s ta re d e p ro d u c ţie a cîm p u lu i este ţe lu l apropiat (la fin p ro ch ain e) şi că re c o lta b o g a tă e ste ţe lu l Îndepărtat (la fin é lo ig ­ né). ori în mînăstire. D acă v re i să d eo seb eşti a c e ste d ouă sen su ri. in pustie. c ăci aceste c u v in te au un sens re la tiv . I.L. e ste ca s fîrş itu l in stru m e n tal. cuprinse în volumul al IIIlea al nostru. A c e ste a n u c o n stitu ie însă d e să v îrşire a . cu ascultare de bătrîn şi discernămînt. în împărăţia cerurilor. p u n e u rm ă to a re a su b -n o tă la C onv. lipsa de îm b răcăm in te şi a lte lu c ru ri n ec e sa re . Se p o a te sp u n e de asem en ea s cop u l a propiat şi s cop u l Îndepărtat. p o stu l. d acă reflectezi la b o g ăţia pe care v re a s-o d o b în d e a sc ă a g ricu lto ru l» (op. care aduce smerenia lor totală. scopos e ste o b iec tiv u l. adică aplicarea pe pămînt ù virtuţilor dumnezeieşti. s iîrş it şi scop sînt lu a te unul p e n tru c e lă la lt în lim ba c u re n tă . 13.. n o ta 1).

Lămurind pe aceşti anti-augustinieni. XIX. după cele două mînăstiri din Marsilia. au rămas mereu discutate. în vol. tinaţianismul.. 25 . I al tra d u c e rii sale. Sfîntul Casian rămînînd pentru întreaga Biserică creştină «M agistrul vieţii duhovniceşti». ridicase împotriva sa.A cesta. După ice am arătat pe larg această problemă în alte p ă rţi4. de p ild ă.. I. In cartea a X II-a a «Rînduielilor. dar menţinută într-un mod curios de Biserica apuseană. face u rm ă to a re a re fle c ţie n e d re ap tă. Sfîntul Casian a expus pe scurt învăţătura ortodoxă ade­ vărată. 4. 51. Augustin. Agitaţia pe care au făcut-o admiratorii Fer.. se re fe re a la E cclesiast 10. L. intitulată «A ju tora rea» sau «protejarea lui Dumnezeu». 5. l-a silit să închine această Convorbire — a X lll-a — expunerii pe larg a acestei probleme a raportului dintre har şi libertate. p.» şi în \«Convorbi­ rea a III-a ». vom face aici numai o menţiune a principalelor accente care arată superiori­ tatea doctrinei răsăritene. — formulă dogmatică apărată de fapt de calvinism şi de reformaţi. 16. M atei 5. combătînd pe Pelagiu şi pe partizanii lui. A ici DOM E.. pe lîngă . pe care Prospor de Aquitania îl înlocuieşte cu numele marelui teolog Vincenţiu de Lerini sau cu acela al «M a rsilieziior».. a Siîntului C a­ sian a fost socotită de predestinaţianişti neclară şi semi-pelagianâ. care. p. în ale sale «Responsiones ad capitula objectionum Vincentinianorum » (P. P ărinţii răsăriteni şi o parte dintre apu­ seni. care au format un curent şi o şcoală opusă sieşi. în teorie. 4. Sfîntul Casian ia o atitudine categoric ostilă predestinaţianismului augustinian. Este curios să se constate cum o învăţătură clară. PICHERY. formulînd învăţătura revelată. expusă de Sfîntul Casian 'în Convorbirea a X lll-a : Fericitul Augustin. exageraţi ca Prosper al Aquitaniei.PREFAŢA zaa şi anume pe cele discutate jşi astăzi . Augustin. aşa numitul « semi-pelagianism» al Siîntului Casian (şi al Siîntului <Ioan Hrisostom şi al adevăratei teo­ lo g ii patristice) şi problema angajamentului condiţionat. Este adevărat că unele încercări de condamnare a aşa zi­ sului « semi-pelagianism» al Sfîntului Casian. în diferitele părţi ale catolicismului. respinge predes. b en e d ic tin . 92 : « T ex tele sîn t tra d u se d u p ă cum le citea sau le în ţe le g e a C asian. I. dar ele s-au menţinut la acest nivel de discuţii.. XIII. fără să-l numească pe Fer. 4 şi pe c e p a rte la E v an g h elia Sf. A c e st lu c ru v a fi m ai în ţe le s la C o n v o rb ire a a IX-a. dar subtilă. de a c e ea c u v in te le «în Evatngheiie» au fost ste rse în u n e le m anuscrise.». p. 'Biserica Ortodoxă a ac­ ceptat în mod absolut ortodoxia învăţăturii Siîntului Casian şi ia S iîn­ tului loan Hrisostomul etc. ca de pildă la Lerini. 177— 186). . apărată şi de unii mari teologi apuseni ca Vincenţiu de Lerini din sudul Franţei şi a lţii3. Raportul dintre harul dumnezeiesc şi libertatea omenească a dus la iormula augustiniană. U nii d in tre m arii sfin ţi ai pusitiei n u a v e a u p u tin ţa să c o n tro ­ leze to t tim p u l c ita te le lo r b ib lice. 23. respinsă de Biserica veche. Este 3. profesată de Biserică în general.

OVJU S F IN T U L IO A N C A S IA N adevărat. pe care balanţa m întui­ rii a valorilicat-o prin iormula : har. Căci dacă tăgăduim omului una dintre aceste două puteri depăşim ceea ce crede Biserica şi nu mai justificăm vinovăţia. In acelaşi timp el stăruie asupra faptului că nu trebuie să cre­ dem că Dumnezeu a făcut astfel pe om în cît să nici nu voiască şi să nici nu poată săvîrşi binele (X III. după modelul pustnicilor pustiei egiptene etc. Căci dacă harul lui Dumnezeu aprinde în noi ■ dorinţa de bine ne aplecăm de o parte prin libertatea noastră. de calomniatorii lip ­ siţi de înţelegere a învăţăturii sale înţelepte. ca urmare. sînt în admi­ raţia marelui dobrogean. gîndeşte el. în puterea de mani­ festare a libertăţii voinţei dar şi a slăbiciunii ei : Am bele sînt în armo­ nie şi Sfîntul Casian crede că e drept să dai o atenţie deosebită amîndurora. Leon. Amintind pe aceştia. de asemenea. care ne atrage către cutare sau cutare v ir­ tute şi ne impinge să perseverăm (Convorbirea a X lll-a . Sfîntul Casian pune problema evaluării acestor auto-jertîiri pentru mîntuire : Stau faţă 'în faţă imensitatea absolută a divinului harului şi nimicnicia proprie a voinţei creaturii. Cum expliçà Siîntul Casian acest început bun şi deci şi acest con­ tact. 3). eventual între libertatea care poate duce la bine dar poate duce şi la rău ? In aceasta constă libertatea. de la Orange. marii teologi ai Apusului. credinţă şi fapte bune. că. în rugă neîntreruptă. 18). fără hrană şi îm ­ brăcăminte. . Grigore J c el Mare. cum greşit învaţă Augustin (deşi Siîntul Pavel învaţă foarte clar ade­ vărul în Rom. in susţinerea unei probleme cu consecinţe religioase. 32. Toma de Aquino. Be­ nedict. care e numit « semi-pelagian» de-abia în 529. Casian discută apoi această tensiune lăuntrică în contextul că­ derii care a ridicat gradaţia conştiinţei răului. El ne mai îndeamnă. 12). la un conciliu romano-catolic discutat. căci atunci la ce se vor fi je rt­ find monahii şi pustnicii în facerea binelui ? In continuare Sfîntul Casian aminteşte faptul că prin cădere omul n-a pierdut tot ajutorul dumnezeiesc şi conştiinţa binelui şi a răului. Ignaţiu de Loyola şi mulţi alţii. — confundînd astfel pe adversari. după ce a amintit cu­ vîntul dumnezeiesc din Geneză 3. Si. Urban al IV-lea. ca Sf. 14— 16 şi în alte locuri biblice). Siîntul Casian apare în lumea creştină ca acela care organizează în general în ea chinovitismul şi anahoretismul. pe care Sfîntul Casian o numeşte « sămînţă» care devine sfîntă şi e idesăvîrşită de Dumnezeu însuşi (X III. cu toate condamnările ei. socotiţi « oamenii im posibilului» cu expunerea la un nivel înalt a valorii faptelor bune datorită stiliştilor ori veghilor pe stincile N ilu lu i şi ale munţilor. I. sau îndreptăţirea omului la mîn­ tuire. Există in noi un început bun ca o scînteie de bună voinţă. Si. Si.

9. pe care le-o asigurau pus­ tiile Egiptului. (Ed. sa v ie p a r S aint A th an ase e t a u tre s te x te s tra d u its. decît năzuinţa spre desăvîrşire. Cu aceasta ei justifică şi răsplata şi responsabilitatea omenească. Dar Sf. adresate lui Dum­ nezeu. II. A fost cazul dis­ cutat . re g iu n e din p u stiu rile E g ip tu lu i de su s. prin care El poate fi socotit făuritorul binelui. Casian îi închină o conferinţă — a X V II-a — .).PREFAŢA 301 cu o formulă aspră. 1943). . Casian. A n to n ie cel M are şi P ahom ie cel M are (V ezi BENOIT LAVAUD). 7. a tra şi şi o rg a n iz a ţi de Sf. F riburg. înt<r-o curbă variabilă de pasiune şi de abilitate a noastră. A fost c e n tru l celei m ai m ă re ţe aşezări a m o n ah ilo r din E gipt. de la L ib rairie d e l'U n iv e rsité. Datoria cea mai mare este de a menţine adevărul. 1. ca Sf. ne învaţă Sf. n u m ită a şa p tru a p ro clam a lu p ta lo r îm p o triv a d em onilor. cu care mişcă inim ile noastre şi ma­ nifestă în noi bunăvoinţa necesară începutului (X III. sînt acele «seminţe ale virtu ţi­ lo r » («sem ina virtutam »). rămase după cădere în sufletele omeneşti.L. Era evident un rău mai mic să calce o promisiune. de a nu face făgăduieli de neîndeplinit şi de a nu lua angajamente pe care nu eşti sigur că le poţi ţine. şi al răului credinciosului5. I. «A n to in e le Grand. căci nivelul duhovnicesc de la Betleem nu se putea compara ca aceia al Egiptului · era chinovitismul în faţa eremitismului. după ce au început să le cunoască. îniăţişînd pe Dumnezeu «ca pe un stareţ» ideal. pe care le-a adus părin­ tele Iosif în a doua Convorbire a sa). l i sq. să nu lăsăm firii omeneşti numai ce e rău şi stricat (X III. 32 : T eb aid a. Ceea ce lămureşte această înţelegere a aportului bun omenesc la mîntuire. în care este discutată o noapte întreagă cu argumente duhovniceşti şi exemple b i­ blice (ca acelea ale lui Iacob şi Rahab şi altele. Faptul că totuşi cei doi er emiţi pelerini s-au întors pînă la urmă la Betleem şi au căpătat binecuvîntarea despărţirii de la superiorii lo r de acolo putea socoti această problemă ca rezolvată duhovniceşte. 3. IX. O altă învăţătură discutată tot de detractorii contemporani. a fost aceea a angajamentului luat şi neţinut de Siinţii Casian şi Gherman. T h e W is d o m o i the D esert Fathers. tot cu ajutorul dumnezeiesc. (O x ­ ford. 12). dar oarecum. 1981). Este vorba despre angajamentul luat la ple­ carea din Betleem faţă de bătrînii de acolo de a se întoarce înapoi din Egipt şi pe care nu l-au ţinut.. Cu aceasta se evită formulele absolute ale Fericitului Augustin ca : «D ă ceea ce porunceşti şi porunceşte ceea ce voieşti». Prosper din Aquitania. p. 7. care trezeşte în uceni­ cii săi aceste seminţe ale virtuţii. P è re des M o in e s ». călugărul 5. Ele sînt eficiente dacă sînt ajutate de harul dumnezeiesc după cuvîntul Apostolului din I Cor. p. Vezi şi SISTER BENEDICTA W ARD S.

ele sînt mîndria teologiei răsăritene şi. Comentatorii rom ano-catolici din viaţa noastră au tendinţa de a critica această atitudine fără însă a o preciza pe a lo r . au rămas în spiritul şi în tradiţia Răsăritului. Părintele Iosif este din ca­ tegoria celor numiţi de Sf. cu aceasta ei se raliază vechilor detractori care au suferit de acelaşi defect. care au provocat reacţii la unii teo­ lo g i apuseni. este socotită indiscutabilă . unde a răsărit această floare care va înfrumuseţa viaţa duhovnicească a întregii Bi­ serici creştine. implicit. în această privinţă.302 S F IN T U L IO A N C A S IA N în faţa pustnicului. Exemplele biblice aduse în cadrul Vechiului Testament. dată după ce a avertizat pe ascultători să nu ia niciodată angajamente nechibzuite. Aceste probleme de spiritualitate profundă. de asemenea. Bucurîndu-se de aprobarea epocii ecumenice. a celei române. Cum putea să renunţe la pustie. după ce văzuse pi­ laştrii împărăţiei lui Dumnezeu pe pămînt. dacă s-ar neglija cel mai sfînt ideal al v ieţii eremitice prin ţinerea aces­ tui angajament. poate să fie călcat. dar nu la cei răsăriteni. . Casian «foarte bătrîn» (antiquissimorum Pa­ trum) şi ca atare formula Iul. sînt edificatoare. mai ales.

PA RTEA I CONVORBIRILE I- .

.

în îndrăzneala de a încre­ dinţa neuitării scrisului ceva despre învăţătura şi înfăptuirile unor băr­ baţi atît de respectabili. cît prin moştenirea lăsată de aceia. 2. în măsura în care mi-a îngăduit acest lucru modes­ tul meu talent scriitoricesc. şi. şi a socotit că e mai bine să se cultive nu atît prin descoperirile sale. Aş fi voit să văd asupra acestei înfăptuiri care sînt aprecierile voastre şi ale lui. îmi propusese să le încredinţez scrisului. aşezat acum în portul tă­ cerii. pe care el.ştiu. 4.PREFAŢA SF. pe care a simţit-o în sufletul său aproape înainte de a învăţa. ci fiindcă Duhul Sfînt i-a indicat linia cea dreaptă a învăţă­ turii. aceste zece convor­ biri cu cei mai de seamă părinţi anahoreţi din deşertul Scitium.şi Cuvioase frate Helladie. Acum însă. arzînd de dorinţa unei incomparabile sfinţenii. despre care. le-am alcătuit în douăsprezece cărţi despre aşezămintele mînăstireşti şi despre leacu­ rile pentru vindecarea principalelor opt vicii. IOAN CASIAN I. pe cît . nu s-a scris mai înainte. cu cît este mai mare şi mai sublimă viaţa care se duce astăzi în singurătatea mînăsiirilor. nedîndu-şi seama. unit cu bărbatul mai sus pomenit şi prin afecţiunile de rudenie. fiindcă marele preot mai sus numit părăsindu-ne s-a dus la Hristos. am dat la iveală ceva vrednic de a fi cunoscut de voi şi potrivit cu dorinţele tuturor cucernicilor fraţi. ceea ce este mai însemnat. căruia îi dedică toate gîndurile lor :. mi se deschide în faţă o mare nesfîrşită. dacă în probleme atît de adînci şi de înalte. Prea fe ­ ricite părinte Leontie . în ce mă priveşte. cum fac unii. şi prin demnita­ tea sacerdoţiului. am socotit de cuviinţă că trebuie să vă dedic vouă. cu ajutorul Domnului. Unul dintre voi. faţă cu marea lui dragoste. din proprie îndrăzneală. 3. prin dorul aprins după cele sfinte. Dator să îndeplinesc făgăduinţa făcută preafericitului părinte Cas­ tor în prefaţa volumelor pe care. stabilite cu toată obiectivitatea cuvenită. este recomandat de dreptul de moştenire. ca rudă : celălalt n-a venit să urmeze aşezămintele pustnicilor. ce sarcină grea îmi pune pe umerii mei slabi. Trebuie să înfrunt cu luntrea puţinului meu talent primejdiile plutirii pe o mare adîncă cu atît mai mult. în contemplarea lui Dumnezeu.· — S fîn tu l lo a n Casian . m-am achitat de datorie aşa cum am putut.

ci chiar foarte plăcute. pe care am înfăţişat-o în primele cărţi. explicînd cu sfinţenie şi în întregime învăţă­ turile primite de la ei. să fiu în stare a v i le transmite şi vouă cît mai sistematic şi. care trebuie redată într-o formă nu stîngaee. fără sentimente faţă de părinţii trupeşti. Aşadar. ceea ce e mai de preţ. prevăd şi prezic cele ce nu le vor prevedea niciodată cei care. să-i fac oarecum să vorbească ei înşişi în grai latin. să n-o întunece adică şi s-o arunce oarecum în prăpastie scrisul meu necultivat. Acum însă. faţă de scopul propus şi cu calitatea conţinutului. pentru ca. sînt fără experienţă şi fără cultură. la vrednicia lui Israel.306 SF IN T U L IO A N CASIAN acei bărbaţi vrednici de cea mai mare stimă. Acestea am voit să ştie înainte de toate cititorul acestor comunicări şi al volumelor anterioare. referindu-mă nu atît la lucrările mele. fără vreo legătură cu ocupaţiile veacului. să nu fie compromisă de mine. ci corespunză­ toare credinţei. de a învăţa de la éi şi de a duce viaţa lor. în ce întinderi pustii s-au aşezat. ca să pot arăta cu uşurinţă prin cuvinte tot ceea ce mi-amintesc despre ei. sînt nu numai posi­ bile. în unele părţi exprimarea mea este aspră şi necorespunzătoare vorbirii comune. şi prin contemplarea purităţii divine trecînd la meritul. Oricine citind operele anterioare. Iar acum să trecem repede la comunicările şi la învăţăturile lor. Apoi să aibă în vedere felul locurilor în care ei trăiesc. . să se grăbească mai întîi să-şi însu­ şească idealul. şi numai atunci va înţelege că acelea. ci după demnitatea şi perfecţiunea vorbitorilor. viaţa şi preocupările lor. care par mai presus de puterile omeneşti. care sînt cu adevărat morţi pen­ tru viaţa lumii acesteia. să aibă în vedere ce şi-au pro­ pus şi ce gînduri îi frămîntă pe aceştia. 6. pentru ca o materie atît de sfîntă. 5. să trecem la însuşirile nevăzute ale omului lăuntric şi de la felul cuvîntărilor canonice să ne ridicăm la expunerea continuă pe care o re­ comandă apostolul ca model. va vedea că în critica viciilor trupeşti un loc de cinste îl are numele acelui Iacob cel limpede la minte. pentru ca. Este rîndul vostru aşadar să ajutaţi prin rugăciuni pioase încercările mele. ca să zic aşa. Indeplinească-se astfel rugăciunile voastre de către cel ce m-a soco­ tit demn de a-i vedea pe acei pustnici. să vedem ce trebuie luat în seamă pentru a ajunge la această culme a desăvîrşirii. departe de viaţa tuturor muritorilor In aceste condiţii ei au simţurile iluminate. Dacă totuşi va voi cineva să formuleze o opinie justă despre acestea şi dacă do­ reşte să ştie cum se vor îndeplini. dacă va so­ coti cumva că. prin viaţa şi obiceiurile lor. sau. cît la cele ale sfinţilor părinţi. s-o aprecieze nu după posibilităţile lui de exprimare. 7. de la viaţa din afară şi văzută a monahilor.

El nu vorbea în nici un 6. Despre perm anenta dragostei. se găsea şi părintele Moise care. ci a c­ ţiunea lo r v a înceta. 45. despre durata con tem ­ p la ţie i duhovniceşti. care p leacă de la «m on os». X V III. (îi cunoşteam foarte bine caracterul inflexibil. cît şi în pustiu. prin sufletului cu o V III. X. în treb are gîndurilor. T reb u ie să-L contem plăm pe Dum ­ nezeu. X V . «M în ă s tire » însem nează aici chilie în sihăstrie. unde-şi duceau viaţa în toată desăvîrşirea cei mai încercaţi dintre monahi. Răspuns despre nezeu în dreptarea in i­ m ii către Dum nezeu : îm părăţia lui Dum ­ şi îm părăţia d iavolulu i. 13. sfngur. în treb are lor de ce lucrarea v irtu ţi­ nu dăinuie îm preună cu omul. tească. D espre locu itorii din Scitium şi des­ pre v iaţa părintelui M oise. X X . renunţînd la lumii. Despre nem urirea sufletului. spuneau că sîntem aceeaşi minte şi acelaşi suflet în două trupuri) şi găsindu-1 i-am cerut cu lacrimi în ochi un cuvînt de zidire sufletească. între flori atît de frumoase. X III. ştiam că nu accepta să deschidă poarta către desăvîrşire decît pentru cei ce o doreau cu în­ flăcărată credinţă şi o căutau din toată irţima. T reb u ie liniştea dragoste. II. X X II. X X X III. l-am căutat împreună cu sfîntul părinte Ghermanus (de care din ucenicie şi din primele exerciţii de militărie duhovnicească am fost nedespărţit atît în mănăstire 6. pentru a arăta comunitatea noastră de viaţă şi de idealuri. despre nestatornicia acelaşi subiect de mai înainte. Răspunsul nostru. Despre deosebirea gîn d u rilor asem ănarea cu un zaraf încercat. întreb area părintelui M o is e despre la ale su fle­ despre X II. încît toţi. Q om paraţia c u c e l care tra g e ţintă. II.C O N V O R B IR I D U H O VNICEŞTI 307 CU P Ă R IN T E L E M O IS E I N T I I A C O N V O R B IR E Despre scopul şi destinul monahului I. Răspuns despre ce poate şi ce nu poate mintea asupra gîndurilor. Iluzia părintelu i loan. X V II. dar şi în exprimarea lor teoretică. C om pararea m oară de apă. I. X I. X IX . Despre cei care. . V I. X V I. III. X X I. caută d esă vîrşirea să dorim fără V II. trăia cu înflăcărare virtuţile nu numai în mani­ festarea lor practică. IX ’. Despre cele trei izv o a re ale g în ­ durilor noastre. Dorind să mă formez în învăţăturile lui. C U V ÎN T U L ÎN V Ă Ţ Ă T O R U L U I D U P Ă M E R IT U L A U D IT O R IL O R I In deşertul Scitium. X IV . Despre în cercarea p rin cipală de a contem pla c e le d iv in e . Despre îm pătrita raţiune a d rep ­ tei judecăţi. întreb area părintelui M o is e scopul şi ţelu l monahului. Răspunsul că nu răsplata lor. adăpost pentr un pustnic. IV . p o triv it sensului v e c h i al cu vîn tu lu i grecesc. Întrebare . asem ănarea din­ tre M aria şi M arta. p. V .

învins de rugăminţile noastre a spus cele ce urmează : II Toate meseriile — şi profesiunile — a început el — îşi au un scop. De asemenea. aţi trecut prin atîtea ţinuturi. ca să puteţi ajunge la nişte oameni neciopliţi şi înapoiaţi ca noi. să-l mărunţească şi să-l fărâmiţeze cum e nisipul. sau celor ce nu se simţeau cu totul însetaţi după cuvintele lui. Pentru aceasta şi voi aţi lăsat cu siguranţă şi afecţiunile părinţilor şi pămîntul strămoşesc şi plă­ cerile lumii. sau pe gerul iernii. îndurînd orice pînă la sfîrşit. care trăim în urîţenia acestui pustiu. . un ţel al său. în speranţa cîştigului. după ce-1 curăţă de toţi mărăcinii şi de toate ierburile. iar munca neîncetată. nu se îngrozesc de furtuni. frica de această foarte întinsă pustietate nu ne dezarmează. dar chiar le îndeplinim cu plăcere. de a ajunge adică Ia demnităţile rîvnite. la toate primejdiile şi neajun­ surile ca să ajungă la acel punct final. nu simt pri­ mejdiile şi pierderile expediţiilor. aţi dispreţuit totul. nu sînt împiedicaţi de oboseală şi de greutăţile luptelor. urmărindu-şi ţelul ca. îmbrăcămintea sărăcăcioasă şi lipsurile. — a zis el. Aşadar şi viaţa monahală îşi are un scop propriu. meditaţia continuă şi citirea cărţilor sfinte ne desfătează. Scoate din hambar seminţele şi le aruncă cu voie bună şi cu muncă fără preget în brazdele reavene. 3. sau punctul final care vă cheamă să suportaţi cu foarte mare plăcere toate acestea. pentru care posturile 7 nu ne descurajează. fie crima trădării). adică un plan şi un ţel. în sfîrşit. ceasurile de priveghere nu ne obosesc. fiindcă socotea că. fiind încredinţat că altfel nu poate să-şi ducă viaţa fără griji şi să-şi mărească avutul. Agricultorul îşi munceşte neo­ bosit ogorul sub razele fierbinţi ale soarelui. 2. N ici cei aprinşi de ambiţia de a cuceri lumea cu armele. De aceea răspundeţi-mi. să se expună cu bunăvoinţă şi plăcere. în scopul obţinerii de roade bo­ gate şi îmbelşugate. cu gîndul la mărire şi putere. pentru că are în vedere recolta viitoare. neţinînd seamă de cheltuielile făcute. dacă împărtăşeşte celor nedemni şi care primesc în silă lucrurile necesare şi vrednice de a fi descoperite numai celor ce doresc perfecţiunea. către care privind cel ce se în­ deletniceşte cu oricare din acestea trebuie să depună toate eforturile. poate de impresia că a pătruns în el fie viciul lăudăroşeniei. pentru atingerea căruia nu numai că răbdăm uşor toate muncile.308 S F IN T U L IO A N C A S IA N caz celor ce nu voiau să-l asculte. şi în­ vinge cu fierul plugului rezistenţa pămîntului. un punct final. cei ce se ocupă cu afaceri comerciale nu se tem de ce se poate întîmpla pe mare. în dorinţa de a-şi atinge ţelul propus. — care este planul vostru.

împărăţia lui Dumnezeu. zadarnică ne va fi orice străduinţă şi oboseală. precum am spus. adică mijlocul. pentru ca pe calea legitimă indicată de speranţe să-şi poate atinge ţelul. avînd încre­ dere că nu va dobîndi altfel cele necesare pentru a-şi asigura o viaţă tihnită. fiindcă za­ darnic ar dori un cîştig. 2. Că­ tre această destinaţie fixîndu-ne privirea. există mai întîi un scop apropiat. pentru a obţine cîştiguri cu care să-şi adune avere. Dar de ce trebuie căutata cu grijă calea ? Dacă aceasta nu se va găsi asemenea nouă. iar calea. IV «Bine. cum am spus. i-am răspuns că răbdăm toate acestea pentru împărăţia cerurilor. N ici pe negustor nu-1 părăseşte dorinţa de a-şi procura mărfuri. el a adăugat : «In orice meserie. sau profesiune. fără cunoaşterea căii de urmat. Văzîndu-ne nedumeriţi. Dar înainte de toate voi sînteţi datori să ştiţi care trebuie să fie scopul vostru apro­ piat. agricultorul. Această normă va călăuzi toate căutările noastre şi le va concentra spre scopul unic. dacă se va îndepărta cît de puţin gîndul nostru de acest drum. Şi cei ce doresc sa se împodobească cu toate onorurile acestei lumi îşi aleg mai dinainte profesiunile. adică planul de care trebuie să ne simţim legaţi permanent. . sau funcţiile pe care urmează să le îmbrăţişeze. Scoate şi dă la o parte toate ierburile netrebuincioase. dacă nu şi-iar alege şi calea prin care sa ajungă la acesta. 4. adică un plan sau o încordare neîncetată a minţii într-o direcţie. ne vom co­ recta foarte bine. fără de care îi este peste putinţă cuiva să ajungă la acel ultim punct urmărit. bătrînul a continuat : «Ţeîlul vieţii monahale este. fiindcă ne-am mărturisit sincer ignoranţa în această privinţă. revenind pe aceeaşi direcţie. pe care tre­ buie s-o ai în vedere cu toată strădania şi stăruinţa. a zis el. ca linie sigură de direcţie şi. avînd ca ţel final să trăiască fără grijă şi fără lipsuri. decît dacă se gîndeşte mai dinainte la ceea ce doreşte şi speră să realizeze. ca să putem ajunge pînă la punctul final». nu duc la izbîndă». adică să dobândească demnitatea dorită. sau împă­ răţia cerurilor. este împărăţia lui Dumne­ zeu. 3. dîndu-ne de ştire pe dată dacă mintea noastră se va abate oricît de puţin de la drumul propus». fiindcă ostenelile drumului. sau capătul drumului nostru.C O N VO R B IR I D U H O V NICEŞTI 309 III Şi cum el stăruia să ne afle părerea în legătură cu această între­ bare. în virtutea normei fixate. iar ca scop apropiat să obţină belşug de roade. vom urma drumul cel mai drept. pentru aceasta îşi curăţă ogorul de toate mărăcinişurile. v-aţi arătat limpede ţelul vostru. Şi. Astfel şi punctul final. ca să poţi ajunge la îndeplinirea ţelului propus. este inima curată. Cum am spus.

Ei sînt siguri că nu pot ţelul propus. ca să dobîndim pe veci curăţia inimii. 4. demnităţile.310 S F ÎN T U L IO A N C A S IA N Y 1. a folosit cuvinte care exprimă un scop apropiat. către răsplata făgăduită de Domnul». Căci pentru aceasta muncim şi suferim. să nu le lase să se schimbe fără întrerupere dintr-o direcţie în alta. este ca şi cum am spune : uit de cele ce-mi erau hărăzite mai înainte. M ijlocul este deci curăţia inimii. Tre­ buie să aibă fiecare bine întipărit în minte să nu-şi abată în fiecare ceas şi moment gîndurile de la scopul propus. fiindcă n-au nici un semn sigur care să le indice greşeala. Către această destinaţie se îndreap­ tă faptele noastre. adică urmăresc ceea ce-mi este destinat. de a Iar dacă ţinta le-a fost sustrasă din faţa ochilor. Cînd spunem : îmi ur­ măresc scopul apropiat. pe alături de ţintă. ţintesc către ceea ce este hă­ răzit. iar ca ţel viaţa veşnică». care constă în nişte scuturi foarte mici. pentru aceasta lăsăm părinţii. 2. potrivit cuvintelor apos­ tolului care spune : «A v e ţi ca roadă sfinţenia. doresc să străduiesc avînd pe ajunge la iovi ţinta. adică de viciile omului anterior. dar chiar ni se vor împrăştia gîndurile şi preocupările în direcţii diferite şi potrivnice. zicînd astfel : « Uitînd de cele ce sînt în urma mea dar străduindu-mă către cele ce sînt înainte. fiindcă nu-şi pot da seama că au greşit. cu gîndul de a o îndeplini mai bine. nu vor putea să-şi dea seama că au pierdut direcţia tirului. nu numai că toate ostene­ lile noastre vor fi zadarnice. neavînd nici un semn prin care să poată constata cît s-au abătut de la linia justă şi cum s-ar putea corecta. ele indicate premiile de obţinut. risipindu-se fără rost. Despre acest m ij­ loc învăţîndu-ne acelaşi fericit apostol. fără de care nu puteţi ajunge la scopul ultim propus. Ţelul nostru este viaţa eternă. Dacă aceasta nu ne este bine întipărită înaintea ochilor. De aceea şi ei vor trage fără rost. 3. sau dacă atenţia le-a alunecat cît de puţin în altă parte. adică la viaţa veşnică. adică de tot ceea ce este primejdios şi vătămător. sfinţenia. mă grăbesc să ajung la răsplata cununii cereşti. bogăţiile şi dispreţuim toate plăcerile lumii acesteia. patria. decît dacă-şi realizează scopul apropiat. Aşa este şi cu cei ce mînuiesc armele de luptă : ori de cîte arate în faţa regelui acestei lumi priceperea artei lor. . ei se să nimerească ţinta. Trebuie să ne dăm toate ostenelile pentru a îndeplini tot ceea ce conduce la curăţia inimii şi să ne ferim de ceea ce ne îndepărtează de această ţintă.

citi­ rea cărţilor sfinte şi în . Pen­ tru aceasta trebuie să căutăm singurătatea. trudă. un condei. a nu fi fără scrupul. pentru un cuţit. dacă nu există acea dragoste ale cărei părţi le arată apostolul şi care constă în curăţia inimii. 3. a nu te gîndi numai la ale tale. le rămîne totuşi în inimă gîndul la lucruri mărunte. Prin acestea ne putem pregăti şi păstra inima neatinsă de patimi vătămătoare şi. făcîndu-şi uneori supărări din cauza acestora. urcînd pe aceste trepte. dispreţuind bogăţii enorme. ei pierd dragostea apostolică.C O N V O R B IR I D U H O V N IC EŞTI 311 VI. şi chiar moşteniri fabuloase. ne înălţăm la desăvîrşirea dragostei. în loc să aibă răbdare şi dragoste. decît a dărui întotdeauna lui Dumnezeu o inimă desăvîrşită şi foarte curată. care va . Dacă şi-ar fixa neclintită în minte preocuparea pen­ tru o inimă curată. păzind-o neatinsă de tot felul de tulburări ? V II Pentru aceasta trebuie să dorim aşadar şi să săvîrşim toate. să nu cădem în tristeţe. a nu te bucura de nenorocirea altuia. 2. singurătatea. veghe. se pa­ sionează totuşi pentru lucruri mărunte. mînie sau indignare. niciodată n-ar da atenţie unor lucruri mărunte şi nu le-ar pune pe acestea mai presus de cele însemnate şi de valoare. adică postul. mari sume de aur sau airgint. ci să le combatem pe acestea fără să uităm ceea ce avem de făcut. o pană de scris. pentru dra­ goste. meditaţia asupra cărţilor sfinte pentru scopul principal. a nu te îngiîmfa. şi de aceea ajung să-şi piardă liniştea şi sufletul. Aşadar se cade să practicăm cele ce urmează. chiar dacă voi da corpul meu flăcărilor. nimic nu-mi foloseşte». Ce este altceva faptul de a nu pizmui. De aci reiese limpede că desăvîrşirea nu se obţine odată cu renunţarea totală la bogăţii şi demnităţi. a nu avea gînduri rele şi altele ca aces­ tea. Prin mînie pierdem ceea ce am realizat prin post şi este mai mare paguba pe care ne-o pricinuieşte dispreţuirea fratelui. a nu te supăra. Acest lucru prevăzîndu-1 în duh. veghea. Astfel. fericitul apostol a zis : « Chiar dacă voi împărţi toate avuţiile mele ca hrană săracilor. Păstrează adesea cu multă grijă cîite o carte. adică pentru curăţia inimii. îmbrăcăminte sărăcăcioasă. Căci din această pricină am văzut pe unii cum. Să nu tulburăm pentru ele această virtute principală. Chiar celor ce şi-au dăruit toate bogăţiile pentru dragostea întru Hristos. 2. decît cîştigul obţinut prin citire şi studiu. pe care nu îngăduie s-o citească sau măcar s-o atingă altcineva. fără de care totul este fără preţ şi fără folos. dacă nu am dragoste. Iar' dacă n-am putut dobîndi prin ele ceea ce ne-am propus. un ac. ştiind că viaţa noastră tre­ buie să constea în post.celelalte virtuţi.

pentru a-i fi ajutoare în îndeplinirea scopului urmărit. fiindcă scopul ultim al practicii acestora nu constă în ele înşile. ci sînt mijloace ale desăvîrşiirii. sau chiar numai de unul. 4. Vedeţi dar Domnul a socotit ca temei al . pentru a obţine ceea ce speră prin ele. care se dedicase învăţăturii lui Iisus. chiar dacă pentru păstrarea şi necesitatea ne-a făcut să trecem cu vederea peste unele din mijloacele prin care o obţinem.312 S F IN T U L IO A N C A S IA N rămîne în noi întreagă şi nevătămată. dar este nevoie de puţine. iată ce răspuns i-a dat Domnul : «M arto. pe care le săruta şi le ungea cu mirul bunei credinţe. 2. a cerut de la Domnul ajutor sorei sale zicînd : «N u vezi că sora mea m-a lăsat să slu­ jesc singură ? Spune-i să mă a ju te !». oricît de mari ar fi. Prin această normă şi linie a unei direcţii sigure a acţiunilor noastre ne vom putea deci feri de alunecarea în tot felul de greşeli şi de rătăciri. ci învaţă să le folosească. a fost mai preţuită de Domnul. pe cînd Maria. veghea. Deci tot ce poate tulbura această curăţie a minţii noastre. această direcţie ne­ schimbată a inimii. ci prin ele se ajunge la scop. nu fără însemnătate : şi totuşi. cu gîndul îndreptat întotdeauna către Dumnezeu şi către cele dumnezeieşti. văzînd că singură nu poate face faţă unei sarcini aşa de mari. pe care nu i-ar fi putut-o lua cineva. Marta îndeplineşte o slujbă sfîntă. . şi vom atinge astfel scopul dorit. de prea multe lucruri te îngrijeşti şi te ocupi . făcînd din aceste exerciţii un scop şi uitînd de rostul cel mai de pe urmă. Ea îşi chema sora la un lucru lău­ dabil. Zadarnic aşadar va practica aceste exerciţii cel ce. Nu ar fi de nici un folos să le practicăm pe toate acestea. V III Aceasta trebuie să ne fie strădania principală. Tot ce contravine acestor reguli. dacă nu chiar de minimă importanţă şi vătămător. dacă am pierdut ceea ce constituie cîştigul principal pentru obţinerea căruia le-am îndeplinit. ca una care slujea Domnului şi discipolilor Lui. care nu se va lua de la ea». care î n c o r o n e a z ă opera. trebuie evitat ca vătămător. Marta. stînd la picioarele Lui. Maria şi-a ales partea bună. grijă şi osteneală. Aşadar postul. mulţumit cu ele. pe cînd slujea cu multă pietate. Marto. citirea Scripturii. fiindcă ea îşi alesese partea cea mai bună. 3. trebuie socotit totuşi pe planul al doilea. Ideea aceasta o întruchipează foarte bine în Evanghelie Marta şi Maria. lipsa' de îm­ brăcăminte şi de alte lucruri necesare nu constituie desăvîrşirea. Cel ce se sîrguieşte să-şi pregă­ tească şi să-şi pună la punct instrumentele pentru meseria sa nu so­ coteşte că e de ajuns să le aibă. oricît ar pă­ rea de util şi de necesar. se va opri aci în încordarea minţii sale şi nu-şi va extinde efortul virtuţilor către atin­ gerea ţelului pentru care ele sînt practicate.

luaţi în stăpînire domnia pregătită vouă de la începutul lum ii . îndemnul cărnii. cînd spune : «ca re nu se va lua de la ea». Cînd zice Domnul : «D e prea multe lucruri te îngrijeşti şi te ocupi. adică acea teorie. IX Neliniştiţi din cauza acestei afirmaţii. oricît ni s-ar părea de necesare şi de utile celelalte v ir­ tuţi. de pietate şi de omenie vor fi luate şi nu vor rămîne cu autorii lor ? Domnul însuşi promite ca răsplată domnia cerească pentru aceste osteneli cînd zice : « V e n i ţ i. pentru că toate sînt su­ bordonate acesteia din urmă. dar este n evoie de puţine. De ase­ menea. cel ce vrea să înainteze va ajunge şi la ceea ce este unic. am întrebat : «Dar ce ? chi­ nul posturilor. care nu se va lua de la ea». Şi această observaţie trebuie s-o privim cu atenţie. Cum vor fi luate aşadar cele ce duc pe făptaşii lor în împărăţia cerurilor ? X Moise : Dar eu n-am spus că va fi luată răsplata pentru o faptă bună. însetat am iost şi M i-a ţi dat să beau». împărtăşindu-se numai din frumuseţea şi cunoaşterea lui Dumnezeu Cel unic. sau chiar numai de unul». 4. de vreme ce tot Domnul zice : «C e l ce va da să bea unuia din aceştia mai m ici doar un pahar de apă rece în nume de ucenic. căci îlămînd am fost şi M i-a ţi dat să mănînc. 3. statornicia citirilor. care intr-adevăr este simplă şi unică. De la contemplarea aces­ tora coborîndu-se. «M a ria şi-a ales partea bună. reiese că o consideră inferioară pe aceasta din urmă. ci contemplaţia divină. amin zic vouă. ceea ce însemnează contemplaţia divină. el nu-şi va pierde răsplata sa». oricît ar fi de lăudabilă şi de plină de roade. deşi despre Marta tace şi nu pare a o dojeni. arată că partea aces­ teia îi va putea fi luată (căci ajutorul trupesc nu poate rămîne perma­ nent cu omul) dar ne învaţă că slujba celei dintîi nu se poate sfîrşi niciodată. Căci statornicia lecturii. şi cele­ lalte. de drep­ tate.C O N VO R B IR I D U H O V NICEŞTI 313 bunului principal teoria. care este păs­ trată mai întîi în atenţia cîtorva oameni sfinţi. lăudînd-o totuşi pe cea dintîi.· înseamnă că El a considerat ca bun suprem nu partea practică. trebuie să le socotim totuşi secundare. sau osteneala . cu ajutorul acestuia puţind să se înalţe mai presus de faptele şi slujbele sfinţilor. adică la contemplarea lui Dumnezeu. De aci rezultă că. binecuvîntaţii Tatălui Meu. sau inegalitatea acestei lurni. Cînd zice : «M a ria partea bună şi-a ales». Eu spun că trebuie lăsată la o carte acţiunea pe care o cere necesitatea trupească. operele de milostenie.

fiindcă nu pot fi practicate permanent de către om. căci aceia vor vedea pe Dumnezeu». cînd zice : «Osteneala corpu­ lui este la puţine lucruri folositoare . adică fie la scurtimea timpului. .314 S F IN T U L IO A N C A S IA N postului. despre care vorbiţi. Socotindu-se în slujba trupului şi a stricăciunii. 5. de boală. utilă oarecum la început. 3. se va înălţa duhovniceşte şi va începe să se com­ porte astfel. atît în prezent cît şi în viitor. despre care se spune că este folositoare pentru puţine lucruri. încît să nu dorească împotriva sufletului. dînd ca răsplată celui ce le săvîrşeşte cu bunăvoinţă şi pietate moştenirea veşnică. se exercită cu folos pentru curăţia inimii şi pentru biciuirea trupului numai în prezent. în chip neîndoielnic. pentru aceea că osteneala corporală. se arată clar că nici nu se practică în tot trupul. cînd peea ce e «stricăcios» va îmbrăca «stricăciunea» şi acest trup. fiindcă fără ele nu ne putem urca pe culmile dragostei. parte produsă de nedreptatea acelor oameni care deţin la dispoziţia lor cele ce au fost acordate tuturor de către Făcătorul lumii şi care trebuie folosite de către toţi. Vedem că şi acum unele din acestea sînt luate de la cei istoviţi de prea multă muncă. actele de milostenie vor fi trebuincioase şi folositoare. sînt necesare cît timp domneşte starea de inegalitate prin­ tre oameni. care acum este animalic. dragostea) este la toate folositoare. Cu atît mai mult ele vor înceta în viitor. Atunci nu va mai exista inegalitatea care generează mila şi toţi vor trece cu inimă curată la dragostea de Dumnezeu şi la contemplarea veşnică a celor divine. care conţine în sine făgăduinţa vieţii prezente şi viitoare. cît timp « trupul pofteşte Împotriva duhului». Aceste lucrări ale evlaviei şi milei. Acestui scop se dedică cu toată strădania şi cu toate pute­ rile cei ce se îndreaptă către ştiinţă în lumea aceasta şi către purifi­ carea inimii. dacă n-ar exista cu priso­ sinţă o foarte mare parte dintre săraci. lipsiţi şi infirmi. Aşadar. în schimb evlavia (prin care se înţelege. fiindcă exerci­ ţiul corpului nu poate fi veşnic pentru om. sau de bătrîneţe. 4. fiind­ că ea are în sine făgăduinţa vieţii prezente şi viitoare». cît timp va exista în omenire această inegalitate. ei vor să le învingă pe acestea şi să ajungă la acea făgăduială a Mîntuitorului care zice : « Fericiţi cei cu inimă curată. în viaţa viitoare însă starea aceasta va înceta şi toţi vor fi la fel. Efectul lor nu s-ar putea aştepta. nici nu poate aduce practi­ cantului cea mai înaltă desăvîrşire. fie la micimea folosului care se dobîndeşte din exerciţiul cor­ poral. Acest folos puţin se poate însă referi la două situaţii. 3. Aşadar. oste­ neala. Chiar fericitul apostol vorbeşte despre acestea pe faţă. Numai de aceea socotim necesară îndelet­ nicirea cu ostenelile arătate mai înainte. nu aduce însăşi desăvîrşirea iubirii.

sau faţă de cei ce vin să-l vadă? Cine este scutit de grijile impuse de propriul său corp ? Dorim să fim învăţaţi în ce chip şi pe ce cale poate mintea să fie îm­ preună cu Dumnezeu Cel nevăzut şi necuprins. Dar cine. ci şi în viitor. ea va fi cu atît mai lucrătoare şi mai desăvîrşită. să fie în permanentă contemplare a lui Dumnezeu. la omenia pe care trebuie s-o arate faţă de călători. XII Ghermanus. ori de cîte ori se surprinde că i-a alunecat privirea în altă parte. dar dragostea niciodată nu piere». că împărăţia lui Dumnezeu este în v o i». la vizitarea unui infirm. amin zic vouă. 2. în care diavolul şi viciile nu trebuie să-şi găsească sălaş. în ce direcţie trebuie să ne îndreptăm privirea sufletului nostru. întorcîndu-ne iarăşi ochii minţii către El să aşezăm din nou pe linia cea dreaptă cugetul nostru. Dar sîntem datori să ştim încotro trebuie să ne fie încordate gîndurile. va putea fi întot­ deauna dedicat acestei contemplări divine. Ori de cîte ori a deviat cît de cît privirea noastră.C O N V O R B IR I D U H O V N IC EŞTI 315 XI De ce vă miraţi dacă acele ocupaţii arătate mai înainte sînt trecă­ toare. XIII Moise. fără îndoială. 2. Cînd trebuinţele trupeşti nu vor mai exista. în schimb dragostea nu va înceta niciodată. Să se bucure mintea cînd poate dobîndi acest lucru şi să simtă durere atunci cînd rătăceşte în altă parte. Toate se petrec în adîncul sufletului nostru. pre­ cum zice evanghelistul : «împărăţia lui Dumnezeu nu va veni din aiară şi nu vor zice : iată este aici. Nu este cu putinţă omului. încît să nu se gîndească ia întîlnirea cu un frate. pe cînd dragostea va rămîne fără sfîrşit ? El zice : « Profeţiile se vor siîrşi. Nu numai în lumea aceasta ea lu­ crează cu folos în noi. să suspine ori de cîte ori simte că s-a îndepărtat de binele suprem. aşa cum spuneţi voi. Iar în noi nu poate fi altceva . ştiinţa se va risipi. să considere uşurătate şi decădere des­ părţirea de contemplaţia faţă de Hristos. cită vreme el trăieşte în trup. lim bile vor înceta. de vreme ce sfîntul apostol spune că darurile cele mai înalte ale Duhului Sfînt vor trece. iar veşnica ei nestricăciune o va uni şi mai înflăcărat şi mai puternic cu Dumnezeu. fiindcă nu va mai fi de nimic pătată. Toate darurile se împart după timp şi trebuinţe. la lucrul mîinilor. încetînd. cînd nu mai sînt necesare . în noi trebuie întemeiată împărăţia lui Dumnezeu. sau iată este acolo . cită vreme trăieşte în trup.

decît liniştea neîncetată şi bucuria veşnică ? Şi. ci veţi tresălta şi vă veţi bucura veşnic de cele pe care Eu le creez». 6. despre care zice : «Lum ea aceasta se va bucura. care rîdeţi. ci Domnul îţi va fi lu ­ mină veşnică şi Dumnezeul tău gloria ta. 5. pace şi bucurie. vrednică de osîndă. împărăţia cerurilor trebuie înţeleasă din trei puncte de vedere : sau că vor domni cerurile. prin care se obţin v ir­ tuţile trebuitoare pentru împărăţia lui Dumnezeu. potrivit cuvintelor : « T u v e i ii peste cinci cetăţi şi tu peste zece». ci dreptate. şi aşa va ii lună de lună. înseamnă că acela care trăieşte în acestea este în împărăţia lui Dumnezeu şi. nu va mai fi în hotarele tale pustiire şi tristeţe. mîntuirea va pune stăpînire pe zidurile tale. şi lauda pe porţile tale. El ştie că există şi o altă bucurie. ci Domnul îţi va fi spre veşnică lumină şi plînsetele tale se v o r sîîrşi». Eu v o i face ceruri noi şi pămînt nou . lucrarea harului şi glas de laudă. dacă îm­ părăţia lui Dumnezeu este în noi şi dacă această împărăţie a lui Dum­ nezeu este dreptate.3ί6 S F IN T U L IO A N C A S IA N decît cunoaşterea sau necunoaşterea adevărului. dar vai de voi. prin care pregătim în inimile noastre scaun de împărăţie diavolului sau lui Hristos. ci descrie precis şi concret acel ţinut. Prin aceste arătări se deosebeşte împărăţia lui Dumnezeu de cea a diavolului. ascultă cum de­ scrie El foarte clar felul şi starea acelei lumi : «Iată. Ce altceva se potriveşte cu adevărata fericire. în ce altceva să ne încredem. ci prin autoritatea Domnului însuşi. care este în Duhul Sfînt. Şi de asemenea : « V o r veni bucuria şi veselia. dragostea de vicii sau de virtuţi. Aşadar. cei ce trăiesc în nedreptate. Şi iarăşi : «Se v o r găsi în ele bucurie şi veselie. dacă vreţi să auziţi şi mai limpede vorbindu-se des­ pre viaţa şi sălaşul celor sfinţi. precum se spune şi discipolilor : « V e ţ i şedea pe douăsprezece tronuri şi veţi judeca cele douăsprezece triburi ale lui . 3. v o r fugi gem e­ tele şi durerea». pace şi bucurie în Duhul S iîn t». N u se v o r mai auzi pe pămîntul tău despre nedrep­ tate. dacă luăm în considerare acea stare de contemplaţie. Dar fericitul apostol nu vorbeşte în ge­ neral şi vag despre împărăţia lui Dumnezeu. dimpotrivă. ascultaţi cele ce duc prin vocea Domnu­ lui către Ierusalimul cel ceresc : « V o i aşeza ca oaspe al tău pacea şi ca ajutoare dreptatea. se găsesc în împărăţia diavolului şi în iadul morţii. Şi la drept vorbind. dezbinare şi tristeţea aducătoare de moarte. ca să afli mai sigur nu prin vorbele mele adevărul celor pe care le-am spus. adică sfinţii care se găsesc în el. sabat după sabat». Şi. cele de mai înainte nu v o r mai ii în amintire şi nu v o r mai copleşi inimile. N u te va mai lumina soarele ziua şi nici splendoarea lunii noaptea. dacă nu într-o stare de bucurie fără de sfîrşit ? 4. Soarele tău nu va mai apune şi luna ta nu va mai descreşte. fiindcă veţi plînge». Cum este împărăţia Acestuia arată apos­ tolul zicînd astfel : «îm părăţia lui Dumnezeu nu este mîncare sau băutură.

4. potrivit învăţăturii Domnului care zice : « Dacă-Mi slujeşte cineva sä Mă urmeze. unde nu pot lăuda pe Dumnezeu. viaţa veşnică. Deci toţi aceştia trăiesc si despre ei spune şi apostolul . sau că. fără îndoială) . sigur fiind că în veşnicie va fi în­ soţitor al Celui pe care L-a ales să-L aibă stăpîn şi totodată tovarăş. moartă este». căreia i s-au dedicat ca părtaş şi slujitor în această viaţă. dar noi. curăţia inimii şi ştiinţa duhovnicească. de bună seamă.. dar se şi roagă Lui. sau monah. ca «totul peste toate». Iar unde este împărăţia lui Dumnezeu. fiindcă. Iar în Evanghelie Domnul spune şi mai clar saducheilor : «N -a ţi citit cuvintele lui Dumnezeu care zice : Eu sînt Dumnezeul lui Avraam şi Dumnezeul lui Isaac şi Dumnezeul lui Iacob ? Dumnezeu nu este al celor morţi. sînt morţi. Doamne . X IV De aceea omul. căci spune profetul : «N u cei m orţi te vor lăuda. acolo se află în chip sigur iadul morţii. va şti că trebuie să se socotească în slujba acelei împărăţii. Precum împă­ răţia diavolului se capătă prin practicarea viciilor. chiar în viaţă. şi dimpotrivă sînt alţii care. cită vreme trăieşte în acest trup. binecuvintează pe Dumnezeu în duh şi-L laudă. Fericitul apostol spune că-n astfel de moarte se găseşte văduva care petrece în desfătări : «Văduva care petrece în desfătări. Că nu . căci lor le-a pregătit împărăţia». nu-L cinsteşte pe Dumnezeu. Căci nu este în moarte cel ce-şi aminteşte de Dumnezeu. şi unde sînt Eu. dar în iad (adică în păcat) cine-L va preamări pe Dumnezeu ? Nimeni. ci pen­ tru Dumnezeu) lăudăm pe Domnul acum şi în veci. 3. trăind în acest trup.C O N V O R B IR I D U H O V NICEŞTI 317 Israel». ci al celor v ii». sau că înseşi cerurile vor începe să fie guvernate de Hristos. acolo va fi şi slujitorul M eu ». fără-îndoială. 2. la fel împărăţia lui Dumnezeu se dobîndeşte prin exerciţiul virtuţilor. «Pentru aceea nu şovăie Dumnezeu să se numească Dumnezeul lor . dacă face ceea ce Domnul îi interzice. deşi morţi cu trupul. acolo se găseşte. şi nici nu se declară în mod sincer slujitor al lui Dumnezeu cel ce-i dispreţuieşte cu îndrăzneală neînfricată învăţăturile. în iad. — zice el — cei ce trăim (desigur nu pentru vicii. nici pentru lumea aceasta. N ici unul. unde Domnul nu poate fi lăudat. precum spun aceste cuvinte : «Binecuvîntaţi pe Domnul. Şi în Apocalipsă se spune că sufletele celor ucişi nu numai că-L laudă pe Dumne­ zeu. nici unul nu-L pomeneşte pe Dumnezeu. chiar dacă ar declara de o mie de ori că este creştin. cei sfinţi vor domni în ceruri împreună cu Domnul. fără îndoială. Dumnezeu va începe să fie peste toţi cei su­ puşi Lui. nici cei ce coboară în iad» (în iadul păcatului. Sînt mulţi aşadar care. desigur. duhuri şi suflete ale celor drepţi» şi : « Toată suflarea să laude pe Domnul». şi unde este împărăţia diavolului..

Din acestea se înţelege limpede că sufletele celor morţi nu numai că nu sînt fără sim­ ţire. Fiul Omului care este în cer». mintea. Fericitul apostol ştie aşa de bine că este adevărat ceea ce spunem noi aici. sufletul care conţine în sine toată puterea raţiunii şi face şi materia insensibilă a trupului să devină sensibilă cînd este încă împreună cu el ? Dimpotrivă. El spune : «Doresc să mă dezleg de trup şi să fiu cu Domnul Hristos. dar şi că ele sînt răsplătite după felul faptelor săvîrşite în viaţă. Căci Domnul nu i-ar fi permis aceasta. să spunem cîteva cuvinte despre însăşi natura sufletului. precum spune fericitul apostol. sau să se risipească în nimicnicie. nevoind să ţină seamă că înainte de înviere El s-a adresat iudeilor. Dintre aceştia. după separarea de trup. lăudîndu-L neîntrerupt pe Dumnezeu. atunci cînd sîntem în corp. dintre cele care li se păstrează pentru acea zi a judecăţii. în care se găseşte. Iar dacă vrem să dăm atenţie celor zise către tîlhar : «Astăzi vei fi cu M ine în ra i». Oare nu este mai presus de orice naivitate şi prostie să crezi că partea cea mai preţioasă din om. trebuie să înţelegem nu numai că în su­ flete rămîn v ii sentimentele de altădată. închis adică în strâm­ toarea cărnii şi-n slăbiciunile trupului : « N u se urcă în cer decît cel ce se coboară din cer. chipul şi asemănarea cu Dumnezeu. că după moartea trupului nu se topesc în nimic. ca prin separare de el să fie şi mai puternic unit cu Domnul. unul îşi primeşte preafericitul sălaş în liniştea sinului lui Avraam. pe unele chiar încep să le preguste oarecum. Trebuie să dispreţuim şi să respingem cu toată puterea acea foarte netrebnică ră­ tăcire a ereticilor care nu cred că Hristos a putut fi în rai în ziua în care a coborît în iad. 5. Dar să lăsăm la o parte mărturiile Scripturii şi. ne înstrăinăm de Domnul. ci după înviere. Nu trupul. 8. atît cît ne ajută mintea noastră slabă. după ce scapă de sarcina trupului devine insensibilă. De aceea îridrăznim şi voim mai de grabă . Ei citesc textul despărţit astfel : « Am in îţi zic ţie astăzir vei fi cu mine în ra i» (cu cuvîntul astăzi în prima propoziţie) înţelegînd că promisiunea nu va fi îndeplinită îndată după trecerea din această viaţă. iar celălalt arde în flăcările focului celui veşnic. cu cît. îşi va arăta şi mai puternic virtuţile.318 S F IN T U L IO A N C A S IA N sînt nici în nelucrare şi nici nesimţitoare sufletele după despărţirea de acest corp o arată chiar parabolele evanghelice despre săracul Lazăr şi despre bogatul în purpură. cu atît mai mult. încît el doreşte să se despartă de acest trup. care-L credeau ca pe ei înşişi. dezbrăcată de această haină a trupului care acum o îngreuiază. 6. ci trăiesc şi mai intens. 7. bucurie şi teamă. care nu vor pieri. aşa cum socotesc unii necredincioşi. ci vor deveni şi mai curate şi mai alese. dacă ar fi ştiut că sufletul lui Lazăr. ci sufletul lui va avea să meargă cu Hristos în rai. şi că. adică de speranţă şi tristeţe. dar nu sînt lipsite nici de simţăminte. trebuie să rămînă fără simţire. 9.

fie prezenţi. cum rabdă cu nesfîrşită mărinimie nenumăratele noastre păcate. Sînt însă şi alte nenumărate feluri de a contempla pe Dumnezeu. Constatăm acestea cînd cercetăm cu mintea foarte limpede ce face El pentru sfinţii Săi de-a lungul veacuri­ lor. adunarea multor mii de îngeri şi Biserica celor dintîi care au fost înscrişi în cer şi duhuri ale drepţilor desăvîrşiţi». Cînd ne gîndim la ne­ măsurata Lui bunătate. ci El se mani­ festă şi prin măreţia creaţiei Sale. fie absenţi. Dumnezeu nu este cunoscut numai prin acea admiraţie a substanţei Sale de necu­ prins. Iarăşi şi mai clar vor­ beşte acelaşi apostol despre această stare foarte vie a sufletelor : «D ar v-aţi apropiat de muntele Sion şi de cetatea lui Dumnezeu Celui viu. pentru mîntuirea noastră în sfîrşit S-a întrupat şi a arătat tuturor neamurilor pute­ rea minunilor Sale. dîndu-ne atîtea ocazii de mîntuire şi primindu-ne în dragostea Sa. orînduieşte şi conduce cu puterea Sa tot univer­ sul. Despre acestea spune în alt loc : «A m avut pe părinţii trupului nostru îndrumători şi-i respectăm . 2. duşmanul Său. căreia nu-i poate scăpa nici un secret al inimi­ lor. cum ne acordă mila Sa fără să avem mai înainte vreun merit. şi pătrunderea privirii Lui. Invingînd pe diavol. pe care le săvîrşim în fiecare clipă sub ochii Lui. pe care simţurile noastre le realizează în raport cu cali­ tatea vieţii şi cu curăţia inimii noastre. XV Contemplaţia lui Dumnezeu se concepe în multe feluri. ceea ce constituie totuşi o nădejde a făgăduinţei. prin judecata Sa dreaptă şi prin aju­ torul şi asistenţa acordate zilnic. El afirmă astfel că întîrzierea sufletului în acest trup este îndepărtare de Domnul şi absenţă de la Hristos şi asigură cu toată încrederea că separarea) şi îndepărtarea lui de acest trup este prezenţă întru Hristos. cum guvernează. Fiindcă «nu poţi. să-i plăcem Lui». Pentru primirea Lui în sufletul nostru ne răsplăteşte cu fericirea veşnică şi cu daruri neîncetate. zice Domnul. 10. El a avut grijă ca noi încă din leagăn să fim crescuţi în harul şi în cunoaşterea legii Sale. cînd contemplăm înmărmu­ riţi cum are în socoteala minţii Sale picăturile ploilor şi zilele şi ceasu­ rile timpului şi toate cele trecute şi viitoare. De aceea ne stră­ duim. cînd admirăm cu cutremurul inimii nemărginirea ştiinţei Sale. 3. Ierusalimul cel ceresc. Dar Dumnezeu este perceput numai de cei cu simţuri fără prihană şi nu de cel în care trăieşte vreu­ nul din simţurile trupului. să vezi faţa . cînd ne gîndim că El ştie şi cunoaşte numărul valurilor şi al părti­ celelor din care e compus nisipul mărilor. nu vom trăi şi nu ne vom supune cu atît mai mult Părintelui duhurilor ?».CON VORBIRI D U H OV NICEŞTI 319 să ne înstrăinăm de corp şi să fim alături de Domnul.

nu va putea fi liberă de clocotul gîndurilor . pentru ca să oferim memoriei ocazia de a primi cele duhovniceşti. să şovăie şi să se prăbuşească în ţinuturile cărnii. pentru ca inima noastră să respingă cele pămînteşti şi să se umple de cele cereşti.820 S F IN T U L IO A N C A S IA N mea . Nu-i este cu putinţă minţii să nu fie tulburată de astfel de gînduri. aşa cum am spus. Eu afirm că depinde în mare măsură de noi să ne îndreptăm gîndurile. vom recurge neÎHcetat la meditaţia asupra cărţilor sfinte şi ne vom îndrepta memoria numai spre cele duhovniceşti. acoperită de pecinginea viciilor. Dacă. Fără îndoială că în mod necesar macină ceea ce i s-a dat. La fel şi mintea. de aceea cîntăm adesea psalmi. gînduri fără rost. nu mă va vedea omul care va trăi» robit adică acestei lumi şi patimilor pămînteşti. pe care este greu nu numai să le alungăm. pentru ca nu cumva mintea. să facem să crească în inimile noastre numai cele sfinte şi spirituale. ca să ne formăm în atmosfera lor. XVI Ghermanus. postim şi ne rugăm fără preget. care caută să pătrundă în noi. pe care o pune în mişcare puterea apei. Iar dacă nu depinde de noi apariţia lor. 2. Dar depinde de voinţa stăpînului ca ea să macine grîu. X V III Acestui exerciţiu al inimii i se potriveşte foarte bine comparaţia cu roata morii. De aceea citim mereu şi medităm asupra Scripturii. orz. Cîtă vreme apa curge. de aceea veghem. A ltfel omul n-ar avea libertatea de a alege şi nu s-ar putea îndrepta. nu cele pămînteşti şi carnale. Trebuie să avem mereu în \iedere acestea. Dar cum se explică faptul că se furişează şi pătrund în noi. sau neghină. 2. dar priceperea şi iscusinţa ei vor şti ce trebuie să alunge şi ce să reţină. iar dorinţele spre perfecţiune şi spre . dar nu trebuie să punem totul pe seama atacurilor şi ispitelor din partea acelor duhuri. este imposibil ca mintea să nu fie năpădită de tot felul de gînduri. roata nu încetează să se învîrtească. dar chiar să le înţelegem şi să ne lămurim asupra lor ? Poate vreodată mintea să scape de ele şi să nu cadă nici­ odată în cursa acestor înşelăciuni deşarte ? X V II Moise. sub impulsul vieţii prezente şi împresurată mereu de ispite şi pasiuni. chiar fără să vrem şi să ştim. dar ea poate să lupte împotriva lor şi să le învingă. în schimb este în puterea noastră deza­ probarea sau acceptarea lor ? Precum am spus.

Arată evanghelistul : «S-a săvîrşit cina. sau am făcut. «N u sînteţi v oi care vorbiţi. cînd El găseşte cu cale să ne vadă în lumina Duhului Sfînt. amintidu-şi astfel de binefacerile lui Mardocheus. dia­ volul şi noi înşine. X IX Fără îndoială că. cînd ne ceartă printr-o dojană mîntuitoare. unde va fi comoara gîndurilor şi lucrărilor noastre. Vine de la diavol şirul de gînduri. cît şi prin înşelăciuni ascunse.CO N V O R B IR I D UH O V N IC EŞTI speranţa vieţii viitoare. trebuie să cunoaştem cele trei obîrşii din care provin cugetările noastre şi anume : Dumnezeu. ca să minţi faţă de Duhul Sfînt». sau am auzit. cînd el încearcă să ne cîştige atît prin momeala viciilor. atunci desigur că se vor naşte felurite complicaţii vătămătoare inimii noastre. zice : «Ş i după îmbucătură a intrat în el Satana». Dar dacă. arătîndu-ne în chip mincinos. Şi în cartea a treia a Regilor duhul necurat spune lui Dumnezeu împotriva lui Ahab : «M ă voi duce şi v oi ti duh mincinos în gura tuturor profeţilor lu i». zice El. cu mare dibăcie. cele rele drept bunë. Aminteşte profetul : «V e i ascuita ce spune înlăuntrul meu Dumnezeu». dar diavolul mai dinainte trimisese în inima lui Iuda al lui Simon Iscariotul gîndul de a-L trăda pe Domnul». Petru îi spune lui Anania: «De aceea a încercat Satana inima ta. do­ jenit de Domnul. sau cînd ne des­ chide porţile cerului şi ne îndreaptă gîndurile şi voinţa către fapte mereu mai bune. învinşi de lene şi nepăsare. dacă am fost delăsători şi ne-am lăsat traşi înapoi de la cele bune. Şi vasul ales zic e : «C ereţi o dovadă despre acel Hristos Care vorbeşte în m ine». 4. dacă ne vor robi grijile lumii acesteia şi frămîntările fără rost. 3. 2. 3. să nu-ţi pără­ seşti lo cu l». şi prefăcîndu-se faţă de noi în înger al luminii. care dicta moartea iudeilor. ridicîndu-ne pe o treaptă mai înaltă de desăvîrşire. s-a simţit îndemnat să citească în cărţile despre trecut. Dar ceea ce citim în Evanghelie a prezis cu mult înainte Ecclesiastul : « Dacă se va ridica asupra ta puterea celui ce are duhuri. ci e Duhul Tatălui vostru. cu siguranţă că gîndurile noastre vor ii în acord cu năzuinţele noastre. Acelaşi lucru se spune şi-n altă parte : «Ş i mi-a spus îngerul care vorbea cu mine». care ne conduc. fericitul David spune : «A m cugetat la zilele de demult şi de anii cei 21 — S fîn tu l lo a n C asian . Iar din noi ţăsar gîndurile cînd ne amin­ tim în chip firesc de cele ce facem. Fiul lui Dumnezeu promite că va veni împreună cu Tatăl şi va poposi în noi. vom cădea pradă viciilor şi preocupărilor uşuratice. După cum spune Mîntuitorul. Aşa a fost lucrarea lui Dumnezeu cînd regele Asverus. acolo în mod necesar ne va fi şi inima. pe care l-a ridicat apoi la cele mai înalte onoruri şi a revocat sentinţa foarte crudă. care vorbeşte în v o i». De asemenea. înainte de orice. Vin de la Dumnezeu. Astfel.

Prea vicleanul diavol a încercat să ispitească pe Mîntuitorul.322 S F IN T U L IO A N C A S IA N veşnici mi-am adus aminte. ei cunosc bine şi ştiu să deosebească monedele care au pe ele chipul regelui de ace­ lea care sînt bătute de uzurpatori. Noaptea în inima mea gîndeam şi se îrămînta duhul meu». 4. dorind şi furînd o linguriţă de aur din tabăra lofilor. . că sînt deşarte». XX Trebuie să avem în vedere aşadar această întreită obîrşie. Foarte atenţi. dacă vom urma acele cuvinte apostolice : «N u vă încredeţi în orice duh. Stricînd printr-o răuvoitoare tălmăcire cele ce în general tre­ buie înţeles de toţi cei drepţi. De îndată ce în inima noastră a pătruns vreun gînd.Gîndurile celor drepţi sînt judecăţi». Toate acestea trebuie să le observăm şi noi în cele ale duhului. De asemenea. căzînd pradă ideilor vremii. sau dacă e vreo superstiţie iudaică. Aşa s-au înşelat şi cei ce. Vom putea îndeplini această cerinţă. el a căutat să le aplice în chip spe­ cial celui ce. a meritat să fie lovit de anatemă şi condamnat la moarte veşnică.să ana­ lizăm primele începuturi. dar care imită culoarea aurului strălucitor ..prezentîndu-i-se ca unui om simplu. sau ni s-a co­ municat vreo învăţătură. Meseria şi ştiinţa lor este de a cunoaşte care este aurul cel mai curat. cauzele şi autorii lor. ci cercetaţi dacă duhurile sînt de la Dumnezeu». priceperea zarafilor. Domnul. sau de alt metal prost. precum ne arată cuvîntul evanghe­ lic. Tre­ buie să avem. ereziilor şi îngîmfării. ei au rămas pentru totdeauna cu sufletul gol şi sărac. şi «. 2. pentru a putea vedea ce importanţă trebuie să le acordăm şi ce merită din partea noastră. Părîndu-li-se la început bune aceste învăţături şi în concordanţă cu dogmele religiei. Citim în cartea lui Iosua N avi că aşa a păţit şi Achor care. ca să vadă dacă au greutatea cerută de lege. ca aurul care strălu­ ceşte pe deasupra la monedele false. arătînd numai la suprafaţă a fi demne de cinstire. trebuie să cercetăm cu toată atenţia dacă aces­ tea au fost purificate în acel foc divin şi ceresc al Duhului Sfînt. nu ducea lipsă de paza îngerilor. zicînd : «E l va porunci . Iar în Evan­ ghelie spune Domnul către farisei : «D e ce cugetaţi rău în inim ile voastre ?». Şi de asemenea : « Domnul ştie gîndurile oamenilor . numit în popor obrizum. după cum ne învaţă. In al doilea rînd se cuvine să cercetăm cu grijă dacă nu cumva aurul foarte curat al Scripturii este degradat prin interpretări false şi înşelătoare. ei le cîntăresc. şi care este cel pe care focul l-a purificat mai puţin. s-au lăsat atraşi de cuvintele frumoase şi de-unele învăţături ale filosofilor. dacă nu cumva ele coboară din îngîmfarea filosofiei acestei lumi. 3. ei nu se lasă înşelaţi de un dinar de aramă. după ce s-au dedicat vieţii monahale.

C O N V O R B IR I D U H O V NICEŞTI

323

îngerilor despre Tine, ca să Te păzească pe toate căile Tale. Şi Te vor purta de mină, ca să riu-ţi răneşti picioarele de pietre». De bună seamă că el schimbă cu viclenie preţioasele învăţături ale Scripturii, dîndu-le un sens contrar şi vătămător, prezentînd astfel chipul unui tiran sub culoarea strălucitoare a aurului. El încearcă să ne înşele cu piese false, îndemnîndu-ne să săvîrşim opere de pietate, care nu sînt însă recunos­ cute de superiorii noştri. Sub pretextul virtuţilor, el ne duce în păcat ? atrăgîndu-ne fie prin posturi nemăsurate şi în afara celor rînduite, fie prin veghe prea îndelungată, prin rugăciuni nelalocul lor, sau prin citiri nepotrivite, ne împinge la fapte cu urmări rele. 5. El ne îndeamnă să ieşim în lume şi să facem vizite la rude şi prieteni, ca să ne scoată din singurătatea mînăstirii şi din liniştea prietenească pe care ea ne-o oferă ; rre împinge să ne îngrijim de unele iemei credincioase şi părăsite, ca prin cursa de acest fel să-l ţină pe monah înlănţuit definitiv, robit g riji­ lor şi ocupaţiilor primejdioase. El ne instigă să dorim funcţii sfinte clericale, sub pretext că în felul acesta avem activitate rodnică şi dra­ goste -de cele duhovniceşti, îndepărtîndu-ne astfel de umilinţa şi curăţia sufletească pe care ne-am propus-o. 6. Toate acestea, contrare mîntuirii şi îndatoririlor noastre, îi înşeală pe cei naivi şi nepricepuţi, fiindcă le sînt prezentate sub vălul milei religioase. Astfel de acţiuni sînt monede care imită pe cele adevărate, fiindcă pe deasupra par a fi pline de pie­ tate, dar ele nu sînt monede legale, adică nu sînt aprobate de superiorii noştri, fiindcă nu provin de la adevăraţii reprezentanţi ai credinţei, ci sînt fabricate pe ascuns în atelierul demonilor, spre paguba şi primej­ dia celor necunoscători şi slabi. Acestea, deşi par pentru moment utile şi necesare, totuşi, dacă la început nu fac nici un rău, mai tîrziu devin dăunătoare scopului propus, slăbindu-ne oarecum tot corpul. Un mădu­ lar al nostru, oricît de necesar, ca mina dreaptă sau picioarele, dacă se îmbolnăveşte şi ne pune viaţa în pericol, trebuie tăiat şi aruncat. 7. Căci este mai bine să înlăturăm o parte a unei învăţături sâu sarcini, pentru ca să păstrăm pe celelalté sănătoase şi puternice, să intrăm ceva mai slabi în împărăţia cerurilor, decît cu sarcini multe să cădem în vreo încurcătură care, prin deprinderi primejdioase, să ne îndepărteze de linia cea dreaptă şi de ţelurile noastre adevărate, să ne facă să ne pier­ dem nu numai cele viitoare, dar şi cele trecute, aruncîndu-ne astfel corpul în focul gheenei. 8. Despre aceste feluri de amăgiri se vorbeşte frumos şi în Pilde : « Sînt căi care par a fi drepte pentru un bărbat, dar care pînă la urmă duc în adîncul iadului». Şi de asemenea : « Cel rău este vătămător cînd se amestecă cu cel drept», adică diavolul înşală cînd se vopseşte în culoarea sfinţeniei. «E l urăşte glasul o cro tirii», adică pute­ rea dreptei judecăţi, care provine din cuvintele şi sfaturile celor bătrîni.

324

S F IN T U L IOAţjT C A S IA N

XXI In această amăgire ştim că a căzut şi părintele loan, care locuieşte la Lycum. Deşi cu trupul istovit şi slab, el şi-a impus un post negru de două zile. Dar în a treia zi, pe cînd mergea la masă, i s-a înfăţişat dia­ volul care, în chipul unui etiopian negru, i s-a aruncat la picioare, zi­ cînd : «Iartă-mă, dar eu ţi-am prescris acest post chinuitor». Astfel acel bărbat, atît de mare şi cu o judecată atît de desăvîrşită, a înţeles că prin acest post exagerat a fost înşelat de diavol, care l-a supus unui exerciţiu primejdios de răbdare, ca să-i pricinuiască nu numai o istovire netrebuincioasă corpului său slăbit, ci şi o primejdie sufletului, înşelîndu-1 cu o monedă falsă, pe care, fără să-şi dea seama, a luat-o drept ade­ vărată, reprezentînd chipul regelui adică, şi nu pe al unui uzurpator. 2. Dar am spus că zaraful pînă la urmă cercetează valoarea monedei şi sub raportul greutăţii. N oi vom proceda la fel, dacă vom cîntări cu tot scrupulul minţii noastre ce trebuie să facem, pentru a vedea dacă fapta noastră merită preţuirea obişnuită, sau atîrnă greu prin frica de Dum­ nezeu, dacă are temeiuri adinei, sau dacă este săvîrşită dintr-o ostentaţie omenească, din dorinţa de noutate, dacă greutatea ei nu este împuţinată de mîndrie şi glorie deşartă. Astfel, supunîndu-ne neîncetat examenului public, confruntând faptele şi vorbele noastre cu cele ale profeţilor şi apostolilor, să fim întotdeauna la nivelul acestora şi să respingem cu toată grija şi atenţia ceea ce este imperfect şi vătămător. XXII Ne va fi, aşadar, necesară din patru puncte de vedere această dreaptă judecată despre care am vorbit ; întîi să cunoaştem bine cali­ tatea aurului, dacă este adevărat sau doar poleit, în al doilea rînd să respingem acele gînduri care imită în chip mincinos pietatea, ca mone­ dele false şi cu alt chip decît cel legal, al treilea să putem deosebi şi în­ lătura pe acelea care,· dînd aurului preţios al Scripturii un sens greşit şi eretic, preferă nu chipul regelui adevărat, ci pe al tiranului, şi al patrulea, să refuzăm pe cele care, roase de rugina vanităţii, nu atîrna cu greutate şi preţ la fel cu ale înaintaşilor noştri, fiind astfel ca nişte monede false şi mai uşoare decît trebuie. Să nu ne pierdem meritele şi răsplata muncii noastre, căzînd în păcatul de care Domnul ne îndeamnă cu toată puterea să ne ferim, zicînd : «N u vă adunaţi com ori pe pămînt, unde rugina şi vierm ii le rod şi unde furii le dezgroapă şi le fură». 2. Ştim că, dacă facem ceva avînd în vedere gloria omenească, ne adunăm co­ mori pe pămînt, după cum spune Domnul, ascunzîndu-le şi îngropîndu-le în pămînt, pentru a fi jefuite de demoni, pentru a fi roase de ru­

C O N V O R B IR I D U H O V NICEŞTI

325

gina lacomă a gloriei deşarte şi pentru a fi mîncate în aşa fel de vie r­ mii trufiei, incit Să nu ne aducă nici uni folos şi nici o răsplată. Trebuie, aşadar, să ne cercetăm neîncetat adîncurile inimii noastre, să nu îngă­ duim să apară urme străine, pentru ca nu cumva, pătrunzînd în ea fiara, leul sau balaurul, să lase pe ascuns rămăşiţe vătămătoare, oferind chiar şi altor animale asemănătoare drumuri de intrare în inimile noastre, dacă nu ne controlăm gîndurile. Astfel brăzdînd în fiecare ceas şi mo­ ment pămîntul înmiii noastre cu plugul Evangheliei, care este amintirea permarientă de crucea Domnului, vom putea nimici culcuşul fiarelor sau ascunzişul şerpilor veninoşi din noi. X X III Bătrînul, văzîndu-ne înmărmuriţi de acestea şi înflăcăraţi de cuvin­ tele expunerii sale, exprimate cu atîta ardoare, faţă cu această stare a noastră de admiraţie şi-a întrerupt puţin cuvîntarea şi apoi a continuat : «Atenţia şi dragdstea voastră, fiii mei, m-au aţîţat la o discuţie atît de lunga, dîndu-mi căldură şi deosebită îmbărbătare pentru cuvântarea mea. Văd bine că intr-adevăr sinteţi însetaţi de învăţătura desăvîrşirii şi de aceea voiesc să vă mai spun ceva despre însemnătatea dreptei judecăţi şi a harului, care deţine primatul între toate celelalte virtuţi, să vă conving de însemnătatea şi folosul acestora nu numai prin exemple de fiecare zi, ci şi prin părerile şi învăţăturile vechilor sfinţi părinţi. 2. îmi amintesc că adesea, cerîndu-mi-se de către unii, cu lacrimi şi gemete, să le ţin cuvîntari ca aceasta, n-am putut să le satisfac dorinţa, fiindcămi lipseau nu numai ideile, ci chiar cuvintele necesare şi nu găseam cum să fac ca ei să plece de la mine cu oarecare mîngîiere. Am motive sufi­ ciente să cred acum că harul Domnului dă avînt cuvintelor mele pe măsura meritului şi a dorinţei ascultătorilor. Dar fiindcă ne-a rămas prea puţin timp din noapte, în care nu putem termina cele începute, să-l lăsăm pentru odihnă, căci trebuie să-l folosim în întregime în acest scop, şi să amînăm pentru ziua sau noaptea următoare continuarea celor spuse. 3. Se cuvine ça toţi cei ce dau sfaturi despre dreapta ju­ decată mai întîi să dovedească pricepere în acest sens, dacă sînt sau pot fi exemplu în ceea ce priveşte dreapta judecată şi răbdarea, încît, tratînd despre acea virtute din care se naşte modefaţia să n-ajungă ei înşişi la viciul care-i este contrar acesteia, încâlcind prin fapta lor pu­ terea raţiunii, pe care o laudă prin cuvinte. Să ne fie de ajutor, aşadar, dreapta judecată pe care o avem, atît cît ne-a dat-o Domnul, pentru ca, vorbind despre simţul măsurii, care este prima virtute într-o discuţie, să n-ajungem să depăşim noi înşine timpul pe care ni l-am propus pentru expunere». 4. Astfel, fericitul Moise, punînd capăt cuvîntării sale, deşi

326

S F IN T U L IO A N C A S IA N

noi eram încă setoşi să-l ascultăm şi nu-1 slăbeam din ochi, ne-a îndem­ nat să dăm puţin timp şi somnului. Spunîndu-ne să ne culcăm chiar pe rogojinile pe care şedeam, ne-a pus la îndemînă, în loc de perne, cîte un snop de stuf. Aceşti snopi, făcuţi din papirus mai gros, strînşi în fascicule uşoare şi aşezate la interval de şase picioare unul de altul, acum servesc în loc de scaune prea cuvioşilor, cînd aceştia se adună, iarăşi puşi sub cap în timpul somnului nu sînt prea tari, ci din contră constituie un sprijin destul de bun. 5. Astfel de scăunele se potrivesc foarte bine pentru trebuinţele monahilor, nu numai pentru că sînt rela­ tiv moi şi se pregătesc uşor şi fără cheltuială, papirusul găsindu-se pre­ tutindeni pe ţărmurile Nilului, dar şi pentru că sînt foarte uşoare şi pot fi mutate repede dintr-un loc în altul. Şi aşa, după îndemnul venera­ bilului bătrîn, np-am întins în sfîrşit să gustăm odihna somnului, entu­ ziasmaţi de expunerea ascultată şi nerăbdători să-i auzim urmarea.

II'
A D O U A C O N V O R B IR E CU P Ă R IN T E L E M O IS E Despre dreapta judecată I. Introducerea părintelui M o is e despre harul drep tei judecăţi. X II. M ărtu risirea prinde c în d ruşinii care ne cumai pipri-

d ezvălu im

c elor în

II. Ce io lo a s e aduce m onahului dreapta judecată ; in terven ţia fe ricitului A n ton ie. III. G reşeala au IV . C e V. V I. VII. V I II . lui Saul şi Ahab le-a care lip sit suferit, se spune fiin d că în

b ătrîn i g în d u rile noastre, X III. Răspuns despre călcarea cioa re a ruşinii şi despre m ejd ia celu i fără milă. X IV . C hem area lui Samuel, X V . C hem area apostolului

dreapta judecată. Sfîntă drep tei Scriptură judecăţi. despre fo lo a s e le

P a vel.

X V I. T reb u ie să dorim judecată. X V II. P osturile sură. şi

a av e a dreapta fără mă-

M oa rtea bătrînului Heron. Prăbuşirea c e lo r "doi fra ţi ca re nu ştiau ce e dreapta judecată. A m ă g ire a altcu iva dreapta judecată. din lipsă de

v e g h e r ile

X V II L în treb are despre măsura în frîn ă rii a întrem ării. X IX . C ea m ai bună măsură a hranei

A m ă g ire a şi căd erea unui monah din M esopotam ia. T„ . , IX . în treb are despre dob în d irea drep. „ . ^ te i ju ecaţi. X. X I. Răspuns C u vin tele cum se poate dob înd i Serapion dreaptă judecată. p ărin telu i despre slăbirea g în d u rilor date pe faţă şi despre p rim ejd ia în cred erii în sine.

ziln ice. X X ' O b ie cţie despre înfrînare, care se m enţine în tre două extrem e. -w , . · * * · _ , X X I. Răspuns d espre virtu te şi despre măsura p ractică a înfrîn ării. χ χ π . C are X X III. In este măsura gen erală a în ­ frîn ă rii şi a întrem ării. ce chip şi se com bate întinarea, pentru o hrană la despre lăcom ia X X IV . D espre m încare strădania

m ăsurată

a fra telu i Beniamin.

C O N VO R B IR I D U H O V NICEŞTI

327

X X V . Întrebare eum s-ar putea respecta o singuiă şi aceeaşi măsură întotdeauna. I

X X V I. Răspuns

despre

necesitatea

de

a

nu depăşi măsura în m încare.

Am dormit puţinele ceasuri rămase din noapte şi apoi, bucuroşi că s-a luminat de ziuă, am început să cerem fericitului Moise să reia şirul povestirii, aşa cum a promis. El a început astfel : «Văd că sînteţi înflăcăraţi de mare curiozitate, şi sînt sigur că v-a fost de folos pentru odihna corpului timpul foarte scurt pe care am socotit că-1 pot sustrage expunerii pentru recreerea voastră. De aceea mă simt şi mai îndatorat faţă de voi. Trebuie, în achitarea datoriei mele, să depun cu atît mai multă devoţiune, cu cît îmi dau seama că voi îmi cereţi acest lucru din toată inima, potrivit acestor cuvinte : «Dacă vei şedea să cinezi la masa celui puternic, uită-te cu băgare de seamă la cele ce ţi se servesc şi foloseşte-ţi mina ţinînd seamă că şi tu trebuie să pregăteşti astfel de cină». 2. De aceea, avînd a vorbi despre folosul dreptei judecăţi şi al \drtuţilOr ei, la care ne-am oprit în convorbirea de astă-noapte, cred potrivit ca mai întîi să-i arăt însemnătatea prin «opiniile Sfinţilor pă­ rinţi, pentru ca, după ce se va şti ce au gîndit ori au spus ei despre dreapta judecată şi în ce greşeli mici sau păcate au căzut alţii mai vechi şi mai noi pentru că n-au avut dreaptă judecată, să arătăm, pe cît vom putea, foloasele şi cîştigurile aduse de această virtute. Pe baza acestora vom cunoaşte mai bine cum trebuie s-o dorim şi s-o cultivăm, avîndu-i în vedere vrednicia meritului şi a harului. 3. Dreapta judecată este, o virtute însemnată, care nu poate fi cuprinsă cu mintea ome­ nească, dacă nu sîntem ajutaţi de harul divin. Intre alte daruri ale Du­ hului Sfînt, apostolul îl numără şi pe acesta : « Unuia i se dă prin Duh cuvîntul înţelepciunii, altuia cuvîntul ştiinţei după acelaşi Duh, altuia credinţa în acelaşi Duh, altuia darul sănătăţii într-un singur Duh», şi pu­ ţin mai departe «altuia deosebirea cu dreaptă judecată a duhurilor ». Apoi, după ce completează tot catalogul darurilor duhovniceşti, adaugă : «P e toate acestea le înfăptuieşte însă un singur Duh, împărţindu-le fiecă­ ruia cum vrea». 4. Vedeţi aşadar că nu este pămîntesc şi nici mic darul dreptei judecăţi, ci este o mare răsplată a harului dumnezeiesc. Dacă un monah nu urmăreşte cu toată inima să aibă o judecată sigură asu­ pra duhurilor care pătrund în el, fără îndoială că se găseşte în situaţia celui ce rătăceşte în noaptea adîncă şi-n întuneric de nepătruns, căzînd în şanţuri şi în gropi primejdioase, sau rănindu-se adesea chiar pe drum şes şi întins.

328

S F IN T U L IO A N C A S IA N

II
Mi-aduc aminte că o dată, în anii copilăriei, pe cînd mă găseam în părţile Thebaidei, unde locuia fericitul Antonie, bătrînii se adunaseră la el să le vorbească despre desăvîrşire. Convorbirea a durat de seara pîbă dimineaţa, aproape tot timpul nopţii fiind consumat cu această chestiune. S-a discutat foarte mult ce virtute şi ce fapte ar putea ajuta pe monah nu numai să se ferească întotdeauna de cursele şi ispitele diavolului, dar chiar să meargă cu paşi siguri şi fără greşeală spre culmile desăvîrşirii. 2. Fiecare-şi dădea părerea după puterea minţii sale. Unii socoteau că se poate ajunge la aceasta prin post şi veghere, fiindcă mintea limpezită prin ele aduce curăţia inimii şi corpului, putîndu-se astfel mai uşor uni cu Dumnezeu. A lţii spuneau că desăvîrşi­ rea constă în dispreţul tuturor celor pămînteşti, căci, dacă mintea ar fi complet despovărată de acestea, ar ajunge mai uşor la Dumnezeu, nemaifiind reţinută de nici o piedică. Alţii, considerau necesară anahoreza, adică retragerea în singurătăţile pustiului, unde rămînînd cineva poate să vorbească mai familiar cu Dumnezeu şi să i se devo­ teze mai deaproape. Unii propuneau să fie îndeplinite cu sfinţenie în­ datoririle milosteniei, adică ale dragostei faţă de oameni, fiindcă prin aceasta Domnul promite în Evanghelie. împărăţia cerurilor, cînd spune: « V e n iţi, binecuvîntaţii Tatălui M eu şi stăpîniţi împărăţia pre­ gătită vouă de la începutul lumii. Căci înfometat am lost şi M i-a ţi dat să mănînc, însetat şi M i-aţi dat să beau». S-au mai spus şi alte păreri şi în acest mod prin diferite virtuţi credeau ei că se poate pregăti apro­ pierea mai uşoară de Dumnezeu. După ce s-a consumat astfel în schim­ buri de păreri cea mai mare parte din timpul nopţii, a luat cuvîntul feri­ citul Antonie : 3. «Toate, pe care le-aţi spus sînt necesare celor însetaţi de Dumnezeu şi dornici să ajungă la El. Dar experienţa şi insuccesul multora în practicarea acestora nu ne permite Să le considerăm ca m ij­ loace principale. Căci am văzut prea adesea că aceia care se aştern cu străşnicie pe post şi "veghe, ori se retrag într-o desăvîrşită singurătate, căutînd să se lipsească în aşa măsură de cele mai mărunte lucruri tre­ buitoare, încît n-au nevoie nici măcar de un dinar pentru trai, ori s-au dedicat în întregime actelor de milostenie, toţi aceştia au rămas deo­ dată atît de dezamăgiţi, încît totul a fost pentru ei zadarnic, fiindcă n-au putut să-şi încheie viaţa cum era de aşteptat, ci dimpotrivă, după atîtea renunţări şi osteneli, au ajuns la un sfîrşit demn de dispreţ. De aceea vom putea cunoaşte limpede drumul principal care ne conduce la Dumnezeu numai după ce vom stabili cu precizie cauza prăbuşirii şi a dezamăgirii lor. 4. Chia,r dacă există din belşug virtuţile arătate mai sus, este destul să lipsească dreapta judecată, pentru a le slăbi

C O N V O R B IR I D U H O VNICEŞTI

.329

puterea celorlalte. Singura cauză a nereuşitei lor este faptul că, nefor­ maţi îndeajuns de către cei mai bătrîni decît ei, nu şi-au putut însuşi spiritul dreptei judecăţi care, ferindu-1 de extremităţi, îl învaţă pe mo­ nah să meargă întotdeauna pe calea de mijloc, care este cu adevărat împrătească, şi nu-i permite nici să se urce la dreapta virtuţilor, adică din exces de zel şi din trufie deşartă să depăşească măsura dreptei credinţe, dar nici să alunece la stînga viciilor prin delăsare şi negli­ jenţă, adică sub pretextul ocrotirii trupului să ajungă la situaţia con­ trară, aceea a lenevirii sufletului. 5. Dreapta judecată este ochiul şi luminătorul corpului, după cum spune Mîntuitorul în Evanghelie : «L u ­ minătorul corpului tău este ochiul tău. Dacă ochiul tău a fost curat, tot corpul tău va fi luminat. Iar dacă ochiul tău este rău, tot corpul tău va fi întunecat», prin aceea că, deosebind între eie toate gîndurile şi faptele omului, vede şi luminează tot ceea ce trebuie făcut. 6. Dacă acesta a, fost rău în om, adică neîntărit cu adevărata judecată şi şti­ inţă, ori a fost amăgit de vreo rătăcire sau deşertăciune, va întuneca tot corpul nostru, adică va face fără lumină tot ascuţişul minţii noas­ tre şi toate faptele noastre, învăluindu-le desigur în orbirea viciilor si în întunericul rătăcirilor. «Dacă lumina care este în tine — zice el — este întuneric, cît de mare va fi întunericul ?». Fără îndoială, că dacă judecata inimii noastre rătăceşte în noaptea ignoranţei, atunci şi gîn­ durile şi faptele noastre, cărora le lipseşte cîntarul dreptei judecăţi, sînt. învăluite în marele întuneric al păcatelor. III Cel ce a meritat cel dintîi în judecata lui Dumnezeu conducerea poporului lui Israel, fiindcă a avut rău acest ochi al dreptei judecăţi, a fost azvîrlit de la conducere, fiindu-i oarecum întreg corpul în întu­ neric. înşelat de întunericul şi rătăcirea acestui luminător, a socotit că \ or ii mai preţuite de Dumnezeu sacrificiile sale decît supunerea faţă de poruncile lui Samuel, şi în cea mai mare parte din această cauză a supărat pe Dumnezeu, a Cărui măreţie nădăjduia să-i fie ocrotitoare. 2. Necunoaşterea acestei drepte judecăţi, vă spun, l-a împins pe Ahab, r e g e al Israelului, după acea strălucită victorie care-i fusese acordată de Dumnezeu, să creadă că e mai bună mila sa decît îndeplinirea cu stricteţe a poruncii divine, care i se păruse într-un fel prea crudă. în­ duplecat de acest raţionament a preferat să tempereze prin blîndeţe o victorie sîngeroasă din cauza milei nesupuse dreptei judecăţi şi astfel, intunecîndu-i-se oarecum tot corpul, a fost osîndit la drumul cel fără. întoarcere al morţii.

330

S F IN T U L IO A N C A S IA N

IV Aceasta este dreapta judecată, pe care Apostolul o numeşte nu numai luminătoare a corpului, ci chiar soare ,cînd zice : «Soarele să nu apună asupra mîniei voastre». Este numita de asemenea şi cîrmă a vieţii noastre prin cuvintele : «C ei care n-au cîrmă cad ca frunzele». Aceasta se numeşte în Sfîntă Scriptură foarte bine şi chibzuinţă, fără de care nu ni se îngăduie să săvîrşim nimic ; astfel încît nici măcar vinul duhovnicesc «care veseleşte inima omului», nu-1 putem bea fără chibzuinţă, şi de asemenea: «Ca o cetate neinconjurată de ziduri şi dărîmată, aşa este bărbatul care nu lucrează ceva cu chibzuinţă». 2. Cît de primejdioasă este pentru monah lipsa dreptei judecăţi o arată acest exemplu, prin care este coipparată cu o cetate distrusă/fiind lip­ sită de ziduri. In aceasta constă înţelepciunea, în aceasta inteligenţa şi bunul simţ, fără de care nu putem nici construi casa noastră lăuntrică, nici aduna bogăţii duhovniceşti, potrivit cuvintelor care spun : «Cu înţelepciune se clădeşte o casă, cu inteligenţă de asemenea se ridică, cu bun simţ li se umplu tuturor magaziile cu toate bogăţiile preţioase şi bune». 3. Aceasta este, vă spun, hrana cea bună, pe care n-o pot lua decît cei desăvîrşiţi şi sănătoşi, potrivit acestor cuvinte : «Hrana cea bună este a celor desăvîrşiţi, a acelora care au inteligenţa deprinsă să deosebească prin dreapta judecată binele de rău». N e este atît de ne­ cesară şi de utilă dreapta judecată, încît aceasta este socotită la fel cu cuvîntul lui Dumnezeu şi cu virtuţile Lui, precum spun cuvintele : «V iu este cuvîntul lui Dumnezeu şi lucrător şi mai ascuţit decît orice sabie cu două tăişuri, care străbate pînă la despărţirea sufletului şi a duhului, a încheieturilor şi a măduvei şi este judecător al simţurilor şi cugetelor inim ii». 4. Prin acestea se afirmă foarte limpede că nu poate exista în mod desăvîrşit nici o virtute fără harul dreptei judecăţi. Astfel, după definiţia atît a fericitului Antonie, cît şi a tuturor celorlalţi Părinţi, dreapta judecată este cea care-1 conduce pe monah cu paşi repezi şi siguri către Dumnezeu, păstrîndu-i mereu neatinse virtuţile arătate mai înainte, ajutîndu-1 să se urce cu oboseală mai puţină pe culmile desă­ vîrşirii, fiindcă fără ajutorul Său nimeni nu poate să ajungă pînă la aceste culmi. Astfel că dreapta judecată este obîrşia tuturor virtuţilor, paza şi măsura lor. V Şi pentru ca un exemplu petrecut de curînd să întărească, precum v-am promis, acea definiţie dată de Sf. Antonie şi de ceilalţi părinţi, amintiţi-vă ceea ce s-a petrecut sub ochii voştri, cum Hero numai cu

C O NVO R BIR I D U H O V NICEŞTI

331

cîteva zile înainte, prin uneltirea diavolului, s-a prăbuşit în prăpastie, după ce a locuit cincizeci de ani în acest pustiu, respectînd cu o ri­ goare unică şi din toată inima regulile ascetismului şi singurătatea pu­ stiului mai presus de toţi ceilalţi care zăbovesc aci. 2. Aşadar cum şi în ce chip acesta, după osteneli atît de mari fiind înşelat de diavolul, a căzut atît de greu, străpungînd de durere şi jale pe toţi cei din acest deşert ? Oare nu fiindcă, posedînd mai puţin decît alţii virtutea drep­ tei judecăţi, a găsit cu cale mai degrabă să se conducă după propria, sa socoteală decît să se supună sfaturilor fraţilor şi hotărîrilor celor mai mari ? într-adevăr, a păzit întotdeauna toate îndatoririle postului şi a respectat în aşa măsură retragerea în singurătate şi în chilia sa, încît nici măcar în sfîntă zi de Paşte n-a mers să ia masa împreună cu cei­ lalţi fraţi. 3. în această sărbătoare anuală, cînd toţi fraţii veneau în bi­ serică, numai el nu lua parte la adunarea lor, ca nu cumva, servind o legumă cît de mică, să pară că şi-a călcat în vreun fel regimul său de înfrînare. înşelat de această exagerare, el a luat pe îngerul Satanei drept înger al luminii şi, supunîndu-se cu cea mai mare veneraţie în­ văţăturilor acestuia, s-a aruncat într-un puţ, a cărui adîncime n-a pu­ tut-o măsura cu ochii, fără să se îndoiască de asigurarea îngerului celui rău că, faţă de virtuţile şi ostenelile sale, nu i se va întîmpla nimic rău. 4. Ca să-şi dovedească încrederea în acesta, punîndu-şi la încercare propria sa existenţă, înşelat de întunericul nopţii, s-a aruncat în puţ, cum am spus, socotind că-şi va proba meritul virtuţii sale după ce va ieşi nevătămat. Dar scos cu mare trudă de către fraţi aproape mort, deşi a treia zi a decedat, a rămas, ceea ce este mai rău, atît de prins în mrejele amăgirii, încît nici pe pragul morţii n-a putut fi con­ vins că a fost înşelat de viclenia demonilor. 5. De aceea, pentru meri­ tele atîtor chinuri de bunăvoie şi pentru numărul anilor pe care i-a trăit în pustie, cei care au rămas impresionaţi de sfîrşitul lui abia au putut obţine, din milă şi mare omenie, aprobarea sfîntului părinte Paf­ nutie, ca să nu fie trecut în rîndul sinucigaşilor şi să nu fie socotit ne­ demn de a fi pomenit în rugăciunile pentru cei morţi. VI Ce să mai vorbesc despre acei doi fraţi care, pe cînd locuiau în deşertul Thebaidei, unde fusese odinioară fericitul Antonie, mergînd prin nesfîrşitele întinderi ale pustiului, din lipsă de suficientă dreaptă ju­ decată s-au hotărît să nu ia cu ei nici o fărîmă de mîncare, socotind că Domnul va avea grijă de ei să le dea cele necesare. 2. Pe cînd ei rătă­ ceau istoviţi de foame prin deşert, i-au văzut nişte mazici. (Acest neam

332

S F IN T U L IO A N C A S IA N

este mai înfiorător şi mai crud aproape decît toate celelalte triburi : căci nu-i împinge ia vărsare de sînge dorinţa de pradă, ca pe celelalte neamuri, ci numai ferocitatea firii lor). Aceştia, contrar sălbăticiei lor din naştere, au ieşit cu pîine în întîmpinarea lor. Unul din ei, ajutat de dreapta judecată, ca de Domnul, a primit cu bucurie şi cu multe mul­ ţumiri pîinea care i-a fost întinsă, socotind că hrana aceasta îi este dată de către Dumnezeu, fiindcă numai aşa se înţelege cum nişte oa­ meni setoşi de sînge ofereau celor în primejdie să moară de slăbiciune şi istovire acum substanţa vieţii. Celălalt însă, refuzînd hrana, fiindcă-i fusese oferită de un om, a murit de foame. 3. Deşi la început amîndoi săvîrşiseră aceeaşi greşeală, de a nu fi luat hrană cu ei, totuşi primul, ajutat de dreapta judecată, şi-a îndreptat nesăbuinţa şi neprevederea, pe cînd cel de-al doilea, rămînînd mai departe într-o prostească soco­ teală şi lipsit total de dreapta judecată, şi-a pricinuit singur moartea de care Domnul a voit să-l scape, refuzînd să creadă că Dumnezeu a făcut ca nişte barbari înapoiaţi, uitîndu-şi de propria lor sălbăticie, ar ■putea să-i întâmpine cu pîine şi nu cu săbii. V II Ca să vă mai amintesc despre altul, al cărui nume nu-1 spun, fiindcă trăieşte încă, acela care multă vreme l-a luat pe demon drept înger al luminii şi, înşelat de multe ori de nenumăratele arătări ale acestuia, l-a crezut vestitor al dreptăţii ? In afară de arătări, diavolul în toate nop­ ţile îi lumina chilia, fără vreo luminare sau altceva. Pînă la urmă, de­ monul i-a poruncit să-şi dăruiască lui Dumnezeu fiul care locuia cu eL în mînăstire, pentru ca, prin astfel de gest să aibă şi el acelaşi merit ca Avraam. 2. A fost atît de amăgit de stăruinţa acestuia, încît cu siguranţă că şi-ar fi ucis copilul, care însă văzîndu-1 că-şi ascute cuţitul mai mult decît de obicei şi că se pregătea să-l pună în lanţuri pentru a-1 jertfi, a luat-o la fugă, îngrozit de gîndul crimei care ar fi urmat să se petreacăV III 'Este lungă povestea despre amăgirea acelui monah mesopotamian care, păzind în acea provincie o înfrînare ca puţini alţii, timp de mai mulţi ani închis în chilia sa, a fost înşelat în aşa măsură de arătările diavolului în somn sau în stare de veghe, încît după atîta trudă şi v ir­ tuţi, prin care întrecuse pe toţi monahii de acolo, a trecut la iudaism, primind circumciziunea. 2. Căci diavolul, avînd să-l atragă prin vedenii să creadă în amăgirile de mai tîrziu, i-a arătat, mult timp lucruri foarte adevărate ca şi un vestitor al adevărului. Pînă la urmă însă i-a înfăţişat

C O N VO R B IR I D U H O VNICEŞTI

333

poporul creştin împreună cu şefii religiei şi credinţei noastre, cu apos­ tolii adică şi cu martirii, în culori întunecate şi care inspiră tristeţe şi spaimă, pe cînd dimpotrivă pe iudei, cu Moise, patriarhii şi profeţii, i-a prezentat într-o lumină strălucitoare, răspîndind voia bună şi mulţu­ mirea. Apoi l-a sfătuit ca, dacă vrea să aibă şi el parte de meritele şi fericirea iudeilor, să se supună în grabă circumciziunii. Desigur că nici unul din cei despre care am povestit, n-ar fi fost amăgit în chip atît de jalnic, dacă n-ar fi ostenit să-şi însuşească virtutea dreptei judecăţi. Sînt multe cazuri şi exemple din care se vede cît de mare este pentru cineva primejdia dacă n-are harul dreptei judecăţi. IX La acestea Ghermonus a răspuns : «Şi din exemple mai noi şi din definiţiile celor vechi reiese limpede şi cu prisosinţă că dreapta jude­ cată este într-un fel izvorul şi rădăcina tuturor virtuţilor. Dar dorim să ştim în ce chip şi prin ce mijloace se poate recunoaşte dacă o învăţă­ tură este adevărată, venind de la Dumnezeu, sau dacă este falsă şi dia­ bolică, ppntru ca, potrivit parabolei evanghelice spuse mai înainte, să fim ca acei zarafi pricepuţi, care recunosc faţa adevăratului rege în­ tipărită pe monedă, să putem deosebi ce este şi ce nu este reprezentat după lege pe o monedă, pentru ca, aşa cum ai spus în cuvîntarea de ieri printr-o expresie populară, s-o respingem pe cea care este o simplă imitaţie, înarmaţi cu acea pricepere pe care, cercetînd-o şi descriind-o din toate punctele de vedere, ai spus că trebuie s-o aibă un zaraf du­ hovnicesc şi evanghelic. Ce foloseşte să cunoaştem meritele acelui har al dreptei judecăţi, dacă nu ştim cum s-o căutăm şi s-o dobîndim ?». X Atunci Moise a zis : «Dreapta judecată nu se dobîndeşte decît prin­ tr-o adevărată umilinţă. Prima dovadă de umilinţă este aceea de a su­ pune la examenul celor bătrîni toate gîndurile şi faptele noastre. Să nu ne încredem în judecata noastră, ci să le încadrăm pe toate în defini­ ţiile lor, după tradiţia lor judecind ce e rău şi ce e bine. 2. Această orientare nu numai că-1 va învăţa pe tînăr să meargă pe calea adevărată a dreptei judecăţi, avînd un îndrumător sigur, dar chiar îl va păzi ne­ atins de tot felul de înşelăciuni şi curse ale duşmanului. Cine trăieşte nu după socoteala lui, ci după exemplul celor mai mari, nu va putea fi amăgit de nimic, căci duşmanul cel viclean nu va fi în stare să-i folo­ sească ignoranţa celui ce din cauza unei ruşini nelalocul ei nu ştie cum să-şi acopere toate gîndurile care i se nasc în minte, dar le poa-

334

S F ÎN T U L IO A N C A SIA N

te reproba sau admite cu ajutorul examenului matur al bătrînilor. 3. Gîndul rău se risipeşte dacă este dat pe faţă cu puterea mărturisirii şi, chiar înainte ca dreapta judecată să se pronunţe, şarpele cel necurat, ca şi cum ar fi fost scos la lumină din vizuina lui Subterană şi întune­ coasă, se îndepărtează învins şi ruşinat. Inrîuririle lui vătămătoare stăpînesc în noi numai cît timp ele sînt ascunse în inimi. Şi pentru ca să înţelegeţi mai bine lucrarea acestei învăţături, vă voi aminti de o faptă a părintelui Serapion, pe care el o povesteşte foarte adesea ţinerilor pentru a-i îndruma. XI Pe cînd eram copil, zicea Serapion, şi locuiam împreună cu părin­ tele Theon, din ispita diavolului mă deprinsesem ca, după ce luam masa cu bătrînul în ceasul al nouălea, să ascund zilnic în sîn un pesmet pe care apoi îl mîncam mai tîrziu pe ascuns. Deşi săvîrşeam acest furt fără încetare oarecum cu voia mea, din neînfrînarea unei dorinţe înrădăci­ nate, totuşi, după îndeplinirea poftei nemărturisite gîndindu-mă ce am făcut, simţeam mai puternică remuşcarea pentru fapta rea, decît plăce­ rea pe care mi-o produsese săvîrşirea ei. 2. Eram nevoit să fac această treabă urîtă fără durere în inimă, ca şi cum aş fi suferit o pedeapsă corporală dictată de judecătorii faraonului, fără să-i pot evita tirania, sau măcar să am curajul să mărturisesc bătrînului hoţia. Cu ajutorul lui Dumnezeu s-a întâmplat însă să mă smulg din această captivitate voită, cînd nişte fraţi călugări au venit în chilie să-i ceară bătrînului nişte sfaturi ziditoare de suflet. 3. După ce am luat toţi masa de prînz, a urmat convorbirea duhovnicească şi părintele Theon, răspunzînd la întrebă­ rile lor, a început să vorbească despre lăcomia la mîncare, despre pute­ rea gîndurilor ascunse asupra noastră, despre natura lor şi despre robia groaznică în care ne ţin cîtă vreme rămîn nemărturisite. Zguduit de conţinutul acestei convorbiri şi mustrat de conştiinţă, mi se părea că fapta mea s-a aflat şi am crezut că Domnul a descoperit bătrînului se­ cretele inimii mele. Am început mai întîi să oftez pe ascuns, dar remuşcările mi-au copleşit inima repede şi am izbucnit pe faţă în lacrimi şi sughiţuri. Am scos din sinul complice şi primitor al furtului meu pes­ metul, pe care dintr-o deprindere vinovată îl sustrăsesem să-l mănînc pe ascuns, şi l-am arătat, mărturisind cum îl mîncam zilnic pe furiş şi aşternîndu-mă la pămînt cu rugăminţi de iertare. Am vărsat lacrimi multe şi i-am implorat pe toţi să se roage lui Dumnezeu să mă scoată din robia în care căzusem. 4. Atunci bătrînul a zis : «A i încredere, copile! Te scoate din această robie mărturisirea ta, chiar dacă eu tac. Astăzi

C O N VO R B IR I D U H O V N IC EŞTI

335

ai triumfat victorios asupra adevrsarului tău, aşternîndu-1 la pămînt prin spovedanie mai mult decît te înlanţuise el prin tăcerea ta. Necombătîndu-1 pînă acum nici prin cuvîntul tău, nici prin al altuia, tu-i permiseseşi să te domine, potrivit acelei învăţături a lui Solomon: «D in pri­ cină că hotărîrea pentru pedepsirea răutăţii nu este îndeplinită de în ­ dată, pentru aceasta se umple de răutate inima oamenilor ca să iacă rău». De aceea duhul cel ticălos, după această demascare a sa, nu va mai putea să te neliniştească, şarpele cel negru nu te va mai ţine în ascunziş, fiindcă l-ai scos din întuneric la lumină prin mărturisirea ta mîntuitoare». 5. Nu terminase încă bătrînul de vorbit, şi iată că o flacără aprinsă ieşind din sinul meu a umplut în aşa măsură cu miros de sulf chilia, încît abia mai puteam sta în ea din cauza mirosului puternic. Reluînd cuvîntul, bătrinul a zis : «Iată, Domnul a aprobat pe faţă adevărul cuvintelor mele pentru tine. A i văzut cu ochii tăi cum prin mărturisirea salvatoare a fost alungat din inima ta aţîţătorul la acea nesăbuinţă şi ai înţeles că duşmanul dat pe faţă nu va mai locui în tine. Astfel, potrivit învăţăturii bătrînului — a zis Serapion — prin puterea mărturisirii s-a stins în mine şi a dispărut pentru totdeauna dominaţia acelei tiranii dia­ bolice. N ici prin amintirea acelei deprinderi duşmanul n-a reuşit după aceea să mă ispitească şi n-am mai simţit niciodată dorinţa de a fura. 6. Această idee în chip figurat este foarte frumos exprimată şi în Ecclesiast : « Dacă a muşcat şarpele fără să şuiere nu este nici o putere pen­ tru ce] ce-1 incintă». Afirmaţia că muşcătura şarpelui care tace este primejdioasă vrea să spună că, dacă un sentiment, sau un gînd diabolic, n-a fost dat pe faţă prin mărturisirea unui încîntător, adică a unui băr­ bat duhovnicesc, care prin versetele Scripturii lecuieşte rana deîndată, scoţînd din inimă veninul vătămător al şarpelui, cel în primejdie nu va putea fi ajutat şi va muri. In acest mod vom putea ajunge foarte uşor la ştiinţa adevăratului discernământ, dacă mergînd pe urmele celor bătrîni n-avem pretenţia să facem ceva nou, sau să deosebim după socoteala noastră, ci ne mulţumim să mergem în toate cum ne-a condus învăţătura mai marilor noştri sau probitatea vieţii lor. 7. Cel întărit în această învăţătură nu numai că va ajunge la desăvîrşita raţiune a drep­ tei judecăţi, dar chiar va fi foarte apărat de toate uneltirile duşmanului. Pe nimeni nu-1 tîrăşte diavolul la moarte mai repede decît pe monahul care stăruie să se încreadă în judecata şi-n ideile sale, neţinînd seamă de sfaturile celor bătrîni. Dacă toate artele şi disciplinele descoperite de geniul uman, care nu folosesc decît trebuinţelor vieţii acesteia vre­ melnice, deşi se pot pipăi cu mina şi vedea cu ochii, totuşi nu pot fi înţelese fără învăţătura cuiva, cît de nesocotit este să crezi că n-are nevoie de învăţător tocmai conştiinţa noastră, care este nevăzută şi

336

S F IN T U L IO A N C A S IA N

ascunsă, care nu se poate simţi decît într-o inimă curată şi a cărei gre­ şeală nu este vremelnică, nici nu se îndreaptă uşor, ci aduce pieirea sufletului şi moartea veşnică. 8. Lupta duhovnicească are nu adversari văzuţi, ci duşmani nevăzuţi şi îndîrjiţi, iar conflictul de zi şi noapte nu este contra unuia sau doi, ci contra a oşti nenumărate ; primejdia e i este cu atît mai mare, cu cît duşmanul este mai pornit, iar atacurile lui mai ascunse. De aceea trebuie mers întotdeauna, cu cea mai mare atenţie, pe urmele bătrînilor, şi trebuiesc spuse lor, fără nici un ocol, toate gîndurile care răsar în inimile noastre. XII Ghermanus. Există o pricină serioasă a sfielii noastre primejdioase de a ne da pe faţă gîndurile rele. Am cunoscut <pe un bătrîn. de prin părţile Siriei, respectat în mod deosebit printre semenii săi. Un frate şi-a' dat pe- faţă prin simplă mărturisire gîndurile sale către bătrîn, iar acesta mai tîrziu, într-un moment de supărare le-a amintit cu răutate. De aceea ne tăinuim gîndurile şi roşim să le spunem şi altora, din care cauză nu putem dobîndi leacuri de mîntuire. X III M oise : După cum nu toţi tinerii probează acelaşi zel pentru învă­ ţătură şi pentru a-şi forma cele mai bune deprinderi, la fel şi bătrînii nu sînt toţi la fel de desăvîrşiţi şi de încercaţi. Bogăţiile bătrînilor nu trebuiesc măsurate după cărunteţea părului, ci după pregătirea din ti­ nereţe şi după răsplata muncii din trecut. Căci, «dacă n-ai aduna la tinereţe, ce ve i găsi la bătrîneţe ? Bătrîneţea nu este socotită prin lun­ gimea ei, nici prin numărul anilor. Părul alb îl constituie gîndurile omu­ lui şi vîrstă bătrîneţii este viaţa nepătată». 2. De aceea nu trebuie să urmăm exemplele şi îndrumările tuturor bătrînilor pe care-i recomandă doar părul lor alb şi viaţa îndelungată, ci pe ale acelora despre care ne-am convins că s-au distins din tinereţe prin viaţa lor demnă de laudă, formaţi nu după propriile lor închipuiri, ci după moştenirea duhovni­ cească lăsată de cei vechi. Sînt unii a căror mulţumire din păcate este mare, cărora de timpuriu le-a plăcut mai mult odihna şi, îmbătrîniţi în trîndăvie, îşi cîştigă autoritatea nu prin maturitatea cugetelor, ci prin numărul anilor. 3. Despre unii ca aceştia vorbeşte cu dojana Domnul, punînd prin gura profetului : «Ş i au mîncat străinii puterea lui şi el n-a ştiut. Dar şi părul alb i-a acoperit capul şi el nu şi-a dat seama». Aceştia sînt mai presus de tineri nu prin probitatea vieţii şi nici prin faptele lor lăudabile şi demne de imitat, ci doar prin vîrstă lor înaintată. Părul

C O N V O R B IR I D U H O V N IC EŞTI

337

alb al acestora îl foloseşte ca autoritate duşmanul viclean pentru a in­ duce în eroare pe cei tineri, iar pe cei care au putut fi chemaţi pe calea desăvîrşirii fie din imbold, fie prin sfatul altora, el se grăbeşte să-i tulbure şi să-i înşele punîndu-le în faţă asemenea chipuri nevrednice de a fi pildă, ducîndu-i prin învăţătura şi obiceiurile acestora desigur la un fel de slăbiciune vătămătoare şi la o descurajare aducătoare de moarte. 4. Voind să vă dau exemple în această privinţă, nu pomenesc nume, ca să nu fac şi eu ceva rău, asemenea celui ce a divulgat secretele fratelui său, şi voi arăta numai un fapt petrecut, în măsura în care vă oferă învăţămintele necesare. Aşadar un tînăr nu dintre cei mai răi s-a dus să se mărturisească la un bătrîn cunoscut foarte bine de noi şi i-a spus simplu că este neliniştit de ispitele trupului şi de duhul desfrînării, crezînd că va găsi în cuvintele duhovnicului o mîngîiere pentru chinul lui lăuntric şi un leac pentru rănile sufleteşti. Dar bătrînul, mustrîndu-1 cu cuvinte foarte aspre, i-a spus că este un mizerabil şi un nevrednic de a purta numele de monah ca unul care s-a putut lăsat atras de cursele unor. astfel de pofte. 5. Mustrarea aceasta l-a rănit pe tînăr în aşa măsuă, încît a plecat din chilia bătrînului cu sufletul plin de tristeţe şi de deznădejde. Pe drum, pe cînd el mergea abătut şi fără să se mai gîndească la îndreptare, ci dimpotrivă cum să-şi împlinească dorinţele care-1 stăpîneau, a întîlnit pe părintele Apollo, cel mai demn de încredere dintre bătrîni. Acesta, privind chipul tînărului, şi-a dat seama că este frămîntat în inima lui de ceva şi a vrut să afle din ce pricină este atît de tulburat. Văzînd că tînărul nu răspunde nimic, deşi era întrebat cu blîndeţe, bă­ trînul a simţit că acesta nu fără motiv vrea să ascundă prin tăcere cauza tristeţii, care i se citea pe faţă, şi a căutat să afle cu orice chip ce durere are pe suflet. 6. La stăruinţele bătrînului, tînărul a mărturisit că se duce în sat să se căsătorească şi să părăsească pentru totdeauna mînăstirea, fiindcă, după spusele acelui duhovnic, el nu putea fi monah, dacă nu era în stare să-şi înfrîneze poftele cărnii şi nici să găsească alt leac pentru ele. Bătrînul, mingiindu-l'cu cuvinte blinde, i-a spus că şi el este zilnic agitat de aceleaşi frămîntări şi porniri şi că de aceea nu trebuie să cadă în disperare şi nici să se mire de ardoarea patimii, care nu se poate birui atît prin sforţări, cît prin mila şi harul Domnului. L-a rugat să-şi amine hotărîrea cu o zi şi să se întoarcă în chilia sa, iar el a plecat în grabă la mînăstirea duhovnicului despre care a fost vorba. 7. Cînd a ajuns aproape, cu mîinile întinse şi cu lacrimi fierbinţi a înălţat urmă­ toarea rugăciune : «Doamne, Tu care singur eşti judecător nevăzut, milostiv şi lecuitor al puterilor ascunse şi al slăbiciunii omeneşti, în­ toarce către acest bătrîn pătimirea celui tînăr, ca să se înveţe şi acesta, şi chiar la bătrîneţe sa înţeleagă slăbiciunile şi lipsa de experienţă a
22 — S fîn tu l lo a n Casian

338

S F IN T U L IO A N C A S IA N

celor tineri». Şi după ce el a terminat această rugăciuge, a văzut un etiopian negru stînd în faţa chiliei aceluia şi îndreptînd împotrivă-i să­ geţi aprinse. Rănit neîncetat, bătrînul alerga ca un nebun încoace şi-ncolo intrînd şi ieşind din chilie şi, cum nu putea rămîne locului, a început să meargă pe acelaşi drum pe unde plecase acel tînăr. 8. Cînd l-a văzut părintele Apollo că a înnebunit şi că este apucat de furii, a înţeles că fusese ţintuit de diavol în inimă cu acele săgeţi aprinse şi că în el lu­ crează cu o căldură insuportabilă întunecarea minţii şi tulburarea sim­ ţirii. Apropiindu-se de el i-a zis : «Unde te grăbeşti şi ce pricini te-mping să-ţi uiţi de seriozitatea de bătrîn şi să alergi ca un copil, fără nici un pic de linişte?». 9. Faţă de remuşcările de conştiinţă şi jenat de agitaţia ruşinoasă de care era cuprins, credea că bătrînul i-a înţeles frămân­ tarea şi secretele inimii şi nu îndrăznea să răspundă nimic. «întoarce-te în chilie, — i-a zis — şi înţelege că pînă acum, necunoscut sau dispreţuit de diavol, n-ai fost trecut de el în numărul celor pe care zilnic îi aţîţă şi care se luptă cu el în gîndurile şi preocupările lor. După lungul şir de ani pe care i-ai trăit în acest cin, acestea sînt primele săgeţi ale iui îndreptate împotriva ta, căci pînă acum n-ai avut ocazia în nici o zi să le respingi sau să le înfrunţi. De aceea Domnul a îngăduit să fii acum rănit, pentru ca măcar la bătrîneţe să înveţi a avea înţelegere pentru slăbiciunile altora şi din experienţa ta să ştii sa te cobori în sufletele firave ale celor tineri. Cînd ţi s-a prezentat un tînăr chinuit de ispitele diavolului nu numai ca nu l-ai înconjurat cu nici o mîngîiere, dar l-ai predat în mîinile diavolului, aruncîndu-1 într-o deznădejde pri­ mejdioasă care, dacă depindea de tine, l-ar ti înghiţit în mod grabnic. 10. Dacă duşmanul l-a atacat pe el cu atîta putere, iar pe tine te-a dis­ preţuit, este datorită faptului că-i vedea virtutea înnăscută în suflet şi se grăbea să i-o nimicească mai dinainte, cu săgeţile lui aprinse, pizmuindu-i izbînda viitoare. A înţeles, fără îndoială, că e mai puternic decît tine şi de aceea a socotit că trebuie să-l atace cu atîta furie. Irivaţă aşadar din propria experienţă să compătimeşti pe cei ce suferă şi să nu-i arunci în deznădejde nimicitoare pe cei în primejdie, nici să-i îndîrjeşti prin cuvinte foarte tari, ci mai degrabă să-i întăreşti prin mîn­ gîiere blîndă şi plăcută, precum ne sfătuieşte prea înţeleptul Solomon : «N u şovăi să-i slobozeşti pe cei ce sînt duşi la moarte şi să-i răscumperi pe cei ce urmează să fie ucişi». După exemplul Mîntuitorului nos­ tru, nu strivi trestia zdrobită şi nu stinge snopi de in aprins ; cere de la Domnul acel har prin care să poţi cînta şi tu cu lucrare de încredere şi virtute : «Domnul mi-a dat limbă învăţată, ca să ştiu să-l sprijin cu cuvîntul pe cel ce este abătut». 11. Căci nimeni nu poate să rabde cursele diavolului, nici să stingă sau să înăbuşe fierbinţelile trupului, care ard

C O N VO R B IR I D U H O V NICEŞTI

339

ca un foc adevărat, dacă nu-1 ajută harul lui Dumnezeu, care ocroteşte şi întăreşte slăbiciunea noastră. De aceea, după ce am terminat de Λ /orbit despre acea înţelepciune mîntuitoare prin care Dumnezeu a voit să-l scoată pe acel tînăr din focul primejdiei, iar pe tine prin lovituri puternice să te înveţe ce este compătimirea, să-L implorăm pe Domnul cu rugăminţi unite să îndepărteze prin porunca Lui aceste lovituri ale diavolului, care ţi-au fost date spre folosinţă. (Căci «El însuşi aduce durere şi o lecuieşte, El loveşte şi mîinile Lui aduc sănătatea, El mi­ luieşte şi înalţă, ucide şi învie, duce şi scoate din iad»). Şi săgeţile aprinse care, la rugăciunea mea ţi-au fost trimise, cu roua prisoselnică a duhului Său el le stinge. 12. Deşi Domnul a făcut ca această ispită trimisă la rugămintea bătrînului să treacă repede, aşa cum a venit, ea totuşi ne foloseşte ca învăţămînt să nu-1 mustram pe cineva pentru pă­ catele pe care ni le-a mărturisit, ci să-i uşurăm durerea prin cuvinte binevoitoare. De aceea nepriceperea şi uşurinţa unui bătrîn, sau a mai multora, de a căror cărunteţe se foloseşte duşmanul cel viclean pentru a înşela pe cei tineri, să nu vă îndepărteze şi să nu vă întoarcă de la acea calé mîntuitoare despre care am vorbit, de la exemplul celor mai mari. Toate pornirile noastre trebuiesc destăinuite fără nici o acoperire bătrînilor, care sînt leacuri pentru rănile noastre prin exemplul vieţii lor. în ei vom găsi sprijin şi ajutor sufletesc, dacă nu vom încerca să stricăm totul prin judecata şi trufia noastră. X IV Atît este de plăcută lui Dumnezeu şi potrivită voinţei Sale această învăţătură, încît o găsim menţionată, nu fără folos, şi în Sfîntă Scripură. Astfel, Domnul n-a voit să-i împărtăşească tînărului Samuel prin convorbire directă învăţăturile dumnezeieşti şi a recurs la îndrumarea unui bătrîn care, deşi nu spunea întotdeauna lucruri plăcute lui Dum­ nezeu, era totuşi un bătrîn, şi de la acesta a socotit că trebuie să pri­ mească tînărul învăţătură, pentru ca acela care era chemat la o îndato­ rire divină, deprinzîndu-se cu ascultarea faţă de bătrîni, să înveţe umiinţa şi să dea el însuşi celor mai tineri exemplu de supunere. XV Hristos chemînd pe Pavel şi vorbindu-i ärate pe dată calea desăvîrşirii, a socotit că .Anania şi i-a poruncit să afle de la acesta <Scoală şi intră în cetate şi ţi se va spune ce El însuşi, deşi putea să-i e mai bine să-l trimită la calea adevărului, zicînd : trebuie să ia ci». L-a trimis

340

S F IN T U L IO A N C A S IA N

astfel Ia un bătrîn, socotind că se poate forma mai mult prin învăţătura acestuia decît prin a sa, ca nu cumva ceea ce s-ar fi făcut bine cu Pavel să fie dat urmaşilor exemplu rău de înţelegere greşită, ca fiecare adică să fie convins ca trebuie sa primească învăţătura mai bine direct de la Dumnezeu, decît să se formeze sub îndrumarea celor bătrîni. 2. Des­ pre această judecată greşită însuşi apostolul ne învaţă în toate felurile nu numai în scris, dar şi prin exemplu. El o condamnă ca demnă de dis­ preţ, căci de aceea s-a urcat la Ierusalim, pentru ca Evanghelia, pe care o predică însoţit de harul Sfîntului Duh şi cu puterea semnelor şi a mi­ nunilor, s-o supună şi unei examinări oarecum particulare a celorlalţi apostoli şi înaintaşi. «A m arătat împreună cu el Evanghelia pe care o propovăduiesc între popoare, pentru ca nu cumva să alerg sau să îi alergat în zadar»: 3. Cine este aşadar atît de mărginit şi de orb, încît să se încreadă numai în judecata şi în chibzuinţă sa, cînd Vasul cel ales mărturiseşte că s-a sfătuit cu tovarăşii săi de apostolat ? De aci se în­ ţelege foarte limpede că nu arată calea desăvîrşirii nici unuia dintre cei ce dispreţuiesc învăţătura şi aşezămintele bătrînilor «de la care au ce învăţa», nesdcotind aceste cuvinte pe care ar trebui să le respecte cu sfinţenie: «întreabă pe tatăl tău şi-ţi va d a 'd e veste, pe cei mai bătrîni ai tăi şi-ţi vor spune». XVI Aşadar trebuie să încercăm totul pentru a dobîndi darul dreptei judecăţi prin virtutea umilinţei, care ne poate păstra nevătămaţi de nici una dintre cele două extreme. Există o veche zicală : «Extremele se ating», adică excesele sînt egale. Căci la acelaşi rezultat se ajunge şi cu prea mult post şi cu prea multă mîncare şi aceeaşi vătămare îi pricinuieşte monahului şi veghea fără capăt şi somnul fără măsură. Ex­ cesul înfrînării aduce în mod necesar slăbiciune, ca şi neglijenţa şi ne­ păsarea, şi adesea, pe cei care s-au stăpînit să n-ajungă nişte mîncăcioşi îi vedem căzuţi în extrema contrară, a posturilor nemăsurate, care-i fac să alunece din cauza slăbiciunii tocmai în patima pe care o învinseseră. 2. Iar veghea prelungită fără noimă, noapte după noapte, i-a doborît pe cei ce pe care nu i-a biruit somnul. De aceea, precum spune apostolul, «cu armele dreptăţii să ne îerim şi de cei de la dreapta şi de cei de la stînga», să trecem adică printre cele două extremităţi o linie moderată cu ajutorul dreptei judecăţi, să nu părăsim nici drumul obişnuit al cumpătării, dar nici, printr-o slăbire vătămătoare a acesteia, să cădem în gura poftelor şi a pîntecelui.

II. m-am stăpînit în aşa măsură de la somn. voi. mîncînd sau dormind înainte de orele obişnuite sau mai mult decît trebuie. fiindcă nici n-o putem mînca întreagă. ci dimpotrivă şă respectăm orele de masă şi de odihnă. X V III Ghermanus: Aşadar care este măsura înfrînării. XX Îmbrăţişîndu-l cu bucurie i-am răspuns că pentru înfrînare nu so­ cotim această cantitate de pîine prea mică. de DOM E PICHERY. «Stajtio jeju n ii» însemnează ajunare. X XI. sau numai cu fructe. încît stăteam două-trei zile nemîncat şi nici nu-mi venea măcar în minte vreun fel de hrană. 135. X X şi X X IV din «Aşezăm intele rhinovitice». în luptă cu diavolul. . a cărei măsură ei au fixat-o în mod egal la doi pesmeţi. Tertullian (în «D e J e ju n io » . încît mai multe zile şi nopţi nu-nchideam ochii rugîndu-mă Domnului. I. nişte pîini mici care fără îndoială că nu cîntăresc mai mult de o iivră una. în discuţii s-a propus întreţinerea vieţii numai cu legume şi zarzavaturi. adică adăugarea de pos rugăciune miercurea şi vinerea. I că monahismul este «armata Iui Hristos» şi ajunarea este garda milimră împotriva navalei poftelor (v. Dar mai presus de toate acestea a fost pusă pîinea. p. pentru ca. p. 7. Dar mi-am dat seama că dispreţul hranei şi al somnului îmi era mai primejdios decît lupta cu lăcomia şi cu lenea. sq.C O N VO R B IR I D U H O VNICEŞTI 341 X V II Mi-amintesc că eu adesea într-atîta am înfruntat pofta de mîncare. chiar dacă nu ne face plăcere acest lucru. «A ju n area» este teranen folosit şi pentru postul obişnuit. să putem trece nevătămaţi printre cele două extreme ? X IX M oise : Ştiu că asupra acestei probleme adesea s-a vorbit între cei vechi. cap. 2. De asemenea. Cartea V-a. Căci de la acesta putem să ne ridicăm la măsura necesară prin împun­ sătura mîntuitoare a severităţii. respectînd-o cu o dreaptă cîntărire. din cauza poftei trupeşti nu trebuie să ajungem la abu­ zuri vătămătoare. 52. Folosit rar. ca şi pentru cel de miercuri şi de vin eri» (v. 11) înţelege acest termen :a o întîrziere a mesei după ora nouă. Şi la un război şi la celălalt ajungem prin uneltirea diavolului şi e mai periculos cel dus printr-o înfrînare exagerată decît cel ce ni-1 impune saţiul prea mare. Sf. Casian îl încadrează în ideea smintită în vol. dar de la celălalt nu 7. Conferences. neta 1). Astfel.

dacă este apăsată de prea multă mîncare nu va putea să înalţe către Dumnezeu rugăciuni curate şi umile. Aceasta este măsura. Dar în nici un chip nu ar putea să facă aceasta. X X III Deîndată ce din prea multă hrană ne-a apărut vreo prisosinţă în mădulare. De aceea trupul nostru trebuie men­ ţinut într-o cumpătare totdeauna raţională şi uniformă. încuviinţată de judecata Sfinţilor părinţi. X X II Totuşi în general aceasta este măsura cumpătării. ceea ce ştiu că ni s-a întâmplat şi nouă destul de des. aci îşi restrînge stomacul prin post şi nemîncare. 2. 2. nerespectînd cerinţele unui regim uniform. dar chiar să i se amîne fără greutate toată hrana. aci şi-l umflă prin mul­ ţimea de hrană. acceptau acest regim de hrană. ca fiecare. au răbdat cu atîta trudă şi greutate această cumpă­ tare şi au păzit cu atîta chin şi foame măsura impusă. 2. corpul şi vîrstă. la fel. că fără voia lor oarecum. ca hrana . cel puţin mai rar şi nu mai mult de trei ori pe an să cădem în tina bîntuielii. care nu în­ găduie să existe în corp vreo unsoare de prisos. sau este silită să dormiteze cînd corpul este prea slăbit. de vreme ce chiar în acele zile în care este ţinut într-o înfrînare mai aspră însăşi hrana de mai înainte îi aprinde focul dorinţei. fiindcă este vătămă­ toare şi potrivnică organismului. fără vreo dorinţă aprinsă. dacă din­ tr-o necesitate naturală trăim în corp şi nu ne putem lipsi de el. cu gemete şi tristeţe. trebuie s-o eliminăm prin însăşi legea naturii. Mi-amintesc că bătrînii noştri. Dar nici corpul nu va putea fi păstrat mereu neprihănit. şi sîmbătă. uniformă şi egală. neprovocat de vreun chip amăgitor care apare în vis ca aţîţare a poftelor ascunse. încît. să mănînce cît îi cere menţine­ rea corpului. a înfrînării noastre. sau cînd vin fraţii să vă vadă. Şi-ntr-un fel şi-n altul va avea mari necazuri cel ce. neservind în plus nici o fiertură duminica. fiindu-i de ajuns adaosul de mîncare pe care l-a primit mai înainte. Căci hrănit în felul acesta trupul nu numai că va putea să fie întreţinut cu o cantitate mai mică în celelalte zile. păstraţi cu stricteţe măsura asta. iar nu dorinţa de saţiu. După cum mintea istovită din lipsă de hrană îşi pierde puterea rugăciunilor. Totuşi acest lucru să se petreacă într-un somn liniştit.342 S F IN T U L IO A N C A S IA N XXI Moise : Dacă vreţi să încercaţi acest regim. nici să amîne pentru ziua următoare folosirea pîinii cel ce se va fi mulţumit întotdeauna cu cantitatea ară­ tată. după cum îi permit puterile.

venind fraţi şi trebuind a le da şi lor să mănînce. şi să păstrăm la fel. care ne este poruncită s-o arătăm tuturora ? XXVI M oise : Cu aceeaşi grijă şi-n acelaşi fel trebuie să îndeplinim am­ bele cerinţe. prin umplerea stomacului. 2. omenie şi bunăvoinţă. fiindcă este absurd ca oferind masa unui frate. numai să-şi umple stomacul cu o dublă porţie la masă. X X IV Aceasta se face cu atîta osteneală. în aceeaşi stare şi corpul şi sufletul. ba mai mult. XXV Ghermanus: Cum aşadar va putea fi păzită de noi fără întrerupere această măsură? Căci uneori în ceasul al nouălea. în timpul ajunării. trebuie să le arătăm dragoste. s-a rostogolit iarăşi în filosofia acestei lumi şi în deşertăciunea veacului. Ştiţi că aşa a făcut nu de mult concetăţeanul vostru Venia­ min. ajunarea de două zile. fără îndoială că vă amintiţi cum şi-a înde­ plinit cele propuse : părăsind pustiul. Supunîndu-se el cu îndărătnicie şi stăruinţă mai de grabă regulilor minţii sale decît tradiţiei celor bătrîni. să nu mănînci îm­ preună cu El sau să te faci străin de masa Lui.C O N VO R B IR I D U H O V NICEŞTI 343 zilnică să ne fie pîinea. ci să ajuneze cîte două zile consecutiv. Astfel nu vom călca nici una din cele două îndatoriri dacă vom păstra obiceiul ca. cînd vin. în cea­ . neîngăduind ca mintea să slăbească din cauza înfrînării prin ajunări. sîntem nevoiţi să adăugăm ceva la măsura obişnuită. 2. Hrana să fie atît de sim­ plă. numai să mănînce de sătul cînd ajung la masă. Căci pentru înfrînare şi curăţie trebuie să respectăm cu toată rigoarea măsura în mîncare. adică mîncînd o dată patru pesmeţi să simtă bucuria de a fi sătul şi să compenseze în felul acesta. sau să călcăm regula. sau să se îngreuieze prin îmbuibare. iar pe de altă parte. iar exemplul şi căderea lui să-i înveţe pe toţi că nimeni nu poate nici să se urce pe cea mai înaltă treaptă a desăvîrşirii încrezîndu-se în ideile şi părerile sale şi nici măcar să se ferească de ispitele primejdioase ale diavolului. încît după slujba de seară să nu simţim şi nici să ne amintim că am mîncat. fraţii. lui Hristos. primind zilnic doi pesmeţi. încît cei ce nu cunosc desă·* vîrşirea dreptei judecăţi socotesc că e mai bine să prelungească ajunarea şi pentru ziua următoare. a preferat să nu respecte me­ reu regula înfrînării. pentru ca întâmplarea sa să adeverească sfaturile bătrînilor. Acesta.

X. 4. IX. 3. Numai prima treaptă a renunţări­ lor n-aduce desăvîrşire. II. cum cere măsura canonică. Despre cele trei feluri de bogăţii. III. cu un dublu aspect al învăţăturii lui arătîndu-ne adică nu numai harul dreptei judecăţi şi puterea cuvîntului prin erudiţa sa. să mîncăm unul. V III. Cuvîntarea lui şi răspunsul nostru. V. dacă vine vreunul. în cursul discuţiei el ne-a făcut să vedem limpede ceea ce înainte căutam oare­ cum cu ochii închişi. In felul acesta nu ne va întrista de loc venirea unui frate. Răspuns despre dumnezeiesc în de alegere. Astfel de hrană sufletească ne-a servit prea cu­ viosul Moise. fără să adăugăm astfel ceva peste măsura obişnuită. dar şi sensul renunţărilor. care trebuie să ne fie prilej de bucurie . că învăţătura tuturor artelor acestui veac nu poate fi în nici un chip atinsă fără fixarea unui scop precis. despre cele vătămă­ trei re­ VII. Despre adevăratele însuşiri în care constă frumuseţea sau urîţe­ nia sufletului.344 S F IN T U L IO A N C A S IA N sul al nouălea. după care monahul nu numai că se simte uşor şi liber în timpul veghei de noapte. Teza părintelui Pafnutie despre cele trei feluri ale chemărilor şi despre cele trei renunţări. să simţim cît ne îndepărtasem în acest timp de curăţia inimii şi de linia cea dreaptă. IV. Cea mai înaltă chemare nu este de folos celui laş. dar avînd digestia făcută poate participa activ şi la slujbele de seară. De aceea este mai folositor şi mai potrivit să se ia masa în ceasul al nouălea. ne vom face în libertate datoria. din doi pesmeţi care ni se dau de drept. vrînd să păstreze o înfrînare mai severă. folosirea harului cadrul libertăţii . a cărui realizare trebuie avută în vedere şi urmărită neîntrerupt. iar cea mai pu­ ţin însemnată nu este toare celui veghetor. Stomacul nu se va încărca seara numai cu un pesmet. XI. VI. fiindcă unul din ei l-am luat în ceasul al nouălea. Cum trebuie îndeplinită în mod desăvîrşit fiecare renunţare. dar cu flacăra duhului şi cu dragoste de Dumne­ zeu. Căci hrana luată de curînd îm­ piedică gîndirea limpede în timpul rugăciunilor de seară şi de noapte. întrebare despre libertatea de ale­ gere a omului şi despre harul lui Dumnezeu. M ai degrabă se va întîmpla aceasta celor ce. Despre felul de -viaţă al părintelui Pafnutie. în sfîrşit. conform regulii canonice. să înţelegem. iar pe celălalt să-l păstrăm pentru ceasurile de seara şi să-l mîncăm cu fraţii. îşi amină pentru seară toată întremarea. Expunerea celor trei chemări. Iar dacă nu va veni nici unul. III CONVORBIREA CU PĂRINTELE PAFNUTIE D e s p re c e le tr e i r e n u n ţă ri I. XII. Fiindcă vom arăta omenie fără să slăbim ceva din asprimea înfrînării. scopul lor apropiat şi îndepărtat. Expunere nunţări.

de alegere. încît după puţin timp. ceilalţi l-au poreclit cu numele de Bubalus (b ivol de deşert). înţelegerea. Iar după slujbă nu se întorcea cu mîinile goale. nezeu. pentru ca să se unească mai uşor cu Domnul. 2. încît cu greu şi arareori era găsit. am văzut pe cuviosul Pafnutie. cînd venea sîmbătă şi duminica la biserică. Datorită acestor virtuţi ale lui. 3. de învăţătură în ele şi-a îmbogăţit deopotrivă deprinderea ascultării şi ştiinţa tuturor virtuţi­ lor. ajutorul Domnului. Teama permanentă de Dumnezeu Dumnezeu. şi-a nimicit pe calea aceasta toate slăbiciunile şi şi-a întărit toate virtuţiile cerute de canoanele mînăstirilor şi de învăţăturile vechilor pă­ rinţi. sînt da­ X X I. în care a trăit pînă la sfîrşitul vieţii. X V I. în acel rînd al sfinţilor. însăşi credinţa este dată de Dum­ X X II. prin care putem re­ cunoaşte poruncile lui Dumnezeu fără Dumnezeu. întrecînd prin atîta zel chiar virtuţile anahoreţilor. alegere are întotdeauna nevoie de X V II. Nim ic în această lume nu se face XV. Căci acesta era preotul comunităţii noastre din pustiul Sciţiului. Deşi locuia de tînăr într-o chilie la o depărtare de cinci mile de biserică. deosebit cu putere -între ei prin marea strălucire a ştiinţei sale. X IV . începutul şi sfîrşitul bunei voinţe conducerea şi lumina lui Dum­ sînt de la Dumnezeu. prin dragoste şi stăruinţă era mai pre­ sus de toţi şi în cunoaşterea ştiinţei dumnezeieşti. Din fragedă vîrstă s-a sîrguit cu atîta dragoste în şcolile călugăreşti. Aprins de dorinţa de a se înălţa cît mai sus. stînd atît de mult ascuns uneori departe de ceilalţi anahoreţi. de credeai că se bucură şi se desfătează de zilnica trăire laolaltă cu în­ gerii. de care dorea să se simtă nedespărţit între cetele de fraţi. Biciuindu-şi toate pornirile prin exerciţiul umilinţei şi al supunerii. Răspuns că libertatea noastră de nezeu. Ştiinţa legii se dobîndeşte prin XIX. Obiecţie despre puterea libertăţii ruri de Ia Domnul. fără să-l mai tragă înapoi vreodată schimbările sorţii omeneşti. care erau ca nişte stele foarte luminoase în noaptea acestei lumi. şi lucrarea bunei voinţe. ne este insuflată de Domnul. nu s-a mutat niciodată în alta mai aproape şi nici în anii bătrîneţii nu l-a supărat lungimea drumului.C O N VO R B IR I D U H O V NICEŞTI 345 XIII. ci aducea pe umeri un vas cu apă de folos pentru toată săptămîna. ne­ primind nici cînd avea nouăzeci de ani să-i facă acest serviciu unul dintre cei mai tineri. XX. s-a grăbit să pătrundă în toate tainele pustiului. Măsura şi răbdarea ispitelor vin de la Dumnezeu. . Drumul vieţii noastre este de la X V III. Pătrundea în locurile mai întinse şi neumblate ale deşertului.

pentru ca. ci ca. cu atît mai vîrtos să ne îngrijim. oricare ar fi ordinea lor. să cunoaştem. fiindcă în nici un caz nu putem atinge desăvîrşirea. După cîteva clipe de tăcere. dacă fie nu ştim ce este aceasta. şi cele trei feluri de renunţări. fie chiar ştiind. din dragoste de Dumnezeu. cu ar­ doare sufletească. De aceea l-am rugat ca mai degrabă sa ne înveţe deprinderea umilinţei şi a supunerii. să ne potrivim viaţa după înălţimea acestei trepte. cu cît ni se pare că am ajuns la religie plecînd de la un început mai puţin lăudabil. să ne putem împărtăşi şi noi într-o măsură oarecare din desăvîrşirea şi minunata aşezare su­ fletească a unui bărbat atît de mare. să stră­ batem atîtea ţinuturi. nu tindem s-o îndeplinim în fapt. îndemnîndu-ne printr-un imbold puternic să-L urmăm pe . fiecare cu trăsăturile ei : prima vine de la Dumnezeu. III Atunci fericitul Painutie a vorbit astfeil : Sînt trei feluri de v o ­ caţie şi trei de renunţări. Iar dacă ştim că am fost scoşi din trăirea acestui veac