Invitatie La Vals

MIHAIL DRUMEŞ

INVITATE LA VALS
PARTEA ÎNTÎI

1 Totul s­a sfîrşit: nu­mi rămîne decît să mă sinucid. Sînt ferm convins că orice aş face de aici înainte nu rezolv nimic. Aşa că, neavînd încotro, mă văd silit să­mi plec steagul în faţa morţii. Sinuciderea se dovedeşte a fi un imperativ peste înţelegerea şi voinţa mea, un imperativ aş zice organic ― împotriva căruia orice rezistenţă pare lipsită de sens, ridicolă chiar. Nu exagerez deloc; în mine e viu numai un singur gînd: acela de a muri. În faţa lui, celelalte gînduri au amuţit, paralizate de înfricoşata lui atotputernicie. Niciodată n­a fost în mintea mea atîta rînduială cuminte, pentru că nu mi s­a întîmplat să făptu­iesc ceva cu acordul atît de unanim al gîndurilor. Mereu m­ am izbit de împotriviri dîrze sau în cel mai bun caz de îndoieli, re­ ticenţe sau ezitări... Ce s­a întîmplat? Piaza rea, care m­a păscut din leagăn, sădind în mine buruiana trufiei, a fost germenul nenorocirilor de mai târziu? Sau eu însumi mi­am creat orbeşte, de­a lungul anilor, situaţiile nefaste care m­au îmbrîncit în coasta morţii? Nu ştiu, nu­mi dau seama... Ceea ce ştiu e că mîna destinului a aruncat cu o savantă preciziune, un laţ, care mi s­a strîns concentric în jurul gîtului, şi samt cum mă sugrumă. Dar de­acum încolo, ce­mi pasă? Navighez pe apele resemnării şi ştiu foarte bine încotro mă duce corabia neagră. Doamne, ce frică­mi era odinioară de lumea umbrelor! Mă zguduiau spaime teribile, nu era chip să văd un mort fără să mi se zbîrlească părul. Acum această împărăţie subpămînteană mi­a devenit dragă. ("Dragă" e o exagerare, mai degrabă "suportabilă".) Şi aşa­zisa unanimitate a gîndurilor de care vorbeam mai sus e tot o exagerare, însă prea mică, aproape neglijabilă. Pentru că mereu înregistrez opoziţii lăuntrice, mereu . ascult glasuri care mă cheamă înapoi la viaţă. Dar sînt atît de şovăielnice şi firave că nici n­ar trebui să le pomenesc. Aşa am auzit­o pe mama (obsesia ei încă persistă), pe soţia mea, Cecilia, şi pe alţi emisari ai fiinţei mele aflate în primejdie. Tuturor leram deschis poarta auzului, dar am rămas surd cînd era vorba de îndemnuri, poveţi ori mustrări. Ţărmul lumii pe care l­am părăsit e mult prea departe şi chiar dacă m­ar ademeni calea întoarsă tot degeaba­i: nu mai am putere să vreau. Adineauri mi­a făcut o vizită imaginară fostul meu profesor de la facultate, Ion Tîrnoveanu, decedat anul trecut. Era titularul catedrei pe care o ocup eu astăzi. I­am oferit un scaun să şadă ― acelaşi scaun

pe care mă poftea să mă aşez ori de cîte ori veneam la el. Mă preţuia acest venerabil savant cu faimă europeană, doctor honoris causa al cîtorva universităţi apusene, şi această preţuire mi­a crescut aripi şi mi­a înlesnit biruinţa. Cum i­aş fi îmbrăţişat umbra pe care o simţeam prezentă în cancelarie şi în sălile de cursuri ca şi cînd s­ar fi aflat încă în funcţiune. Am stat mult de vorbă. Cea dintîi frază care a precedat discuţia a fost: "Tudor Petrican, ştii cît te preţuiesc; dumneata eşti cel mai inteligent student din toate seriile pe care le­am avut în ultimii treizeci de ani." (Odinioară îmi mai spusese asta de două sau de trei ori.) M­a descusut ce­i cu mine? Mă frămîntă probleme atît de grave şi de nerezolvat încît trebuie să (recurg la un act deznădăjduit? Dar ― conchidea ― e o nebunie să mă sinucid în primăvara vieţii? (Avea expresii de­astea, uzate). Se sinucide cineva ajuns în vîrful piramidei sociale după oe a găsit cheia care descuie uşa tuturor demnităţilor şi onorurilor? Nu, niciodată! Ce face în schimb? Luptă! Luptă! Luptă! Din clipa cînd nu onai ţine la viaţă are toate şansele să devină erou. Numai că eroismul de acest gen s­a stins astăzi din lipsă de idealuri. A mai spus că, întorcînd spatele vieţii şi bunurilor ei cînd aş fi putut să mă bucur din plin de ele, înseamnă că atentez odios împotriva propriei mele persoane. Banalităţi, locuri comune, vorbe de clacă! Unde era elocinţa care mă entuziasmase cîndva? Frazele maestrului sunau calp de astădată, le lipseau căldura şi forţa. Ce rost ar fi avut să­i înşir tot ce s­a întîmplat, că am răpus viaţa unei femei, că această femeie era unica mea iubită şi că modul inedit cum am ucis­o m­a scăpat de rigorile legii penale, dar conştiinţa ― tribunalul meu suprem ― nu putea trece cu vederea acest lucru şi m­ a condamnat la pedeapsa capitală... Nu, nu­i adevărat! Mint! M­am lăsat ademenit de o idee justiţiară. Nici vorbă n­ar fi de autopedepsire şi de aşa­zisele imperative ale conştiinţei dacă n­aş iubi pe această femeie. Acum o iubesc mai mult, necuprins mai mult decît atunci cînd trăia. Şi fiindcă m­a chemat, sînt gata să mă duc la ea. Ştiu, i­e frică şi n­o las singură. Amîndoi înfruntăm mai bine veşnicia! ...Am pomenit mai sus de un fost profesor (căruia i­am pus în gură vorbele mele), de o femeie necunoscută care a fost iubita mea, de o crimă bizară care nu intră în prevederile codului penal şi de iminenţa sinuciderii mele. Cine pricepe ceva din toate astea? Citeşte mai întîi, cititorule, istoria acestei iubiri şi după aceea îţi vei da seama de tot ce s­a întîmplat şi dacă cineva, în locul meu, ar fi procedat altfel. O aştern în aceste pagini fierbinţi, scrise la mare temperatură. Să nu crezi că­mi trag spuza pe turtă ca să mă arăt în ochii domniei tale altfel de cum sînt, pentru a­ţi capta simpatia. Nu. Voi povesti faptele cu o sinceritate nudă, dezolantă, exact cum s­au petrecut în realitate. Ştiu că nimeni n­are să mă întâlnească vreodată ca să arunce cu pietre în mine. Nu mă preocupă emoţia estetică, nici morala, nici mesajul generos. Nu fac literatură, ci aştern în aceste file

o mare pasiune care altfel ar fi rămas necunoscută, pentru bunul motiv că pasiunile fug de lumină ― lumina le omoară. ...Şi acum să iau povestea de la început. Pînă cînd am intrat în cursul superior de liceu, viaţa mi s­a scurs liniştită, fără zguduiri, ca o apă molcomă de şes.. Nici o în­tîmplare deosebită n­a intervenit ca să­i modifice cursul. Aş zice că tot ceea ce am trăit eu, în linii mari, au trăit şi ceilalţi colegi ai mei. Aşadar, o Viaţă anonimă, ca aceea a regnului vegetal sau animal. Abia mai tîrziu am început să mă diferenţiez de ceilalţi, să merg pe propria­mi matcă, în sfîrşit, să posed elemente pentru o biografie. Firea mea avea o mulţime de ciudăţenii, pe care uneori le ascundeam cu grijă. Eram ceea ce se cheamă în mod curent, un elev bun. Profesorii mă apreciau, nu numai prin operaţia rece a notării în catalog, ci arătîndu­mi încredere, chiar afecţiune. La drept vorbind acestea le atrăgeam nu atît prin sîrguinţă la învăţătură, cît mai ales prin anumite artificii de conduită pe care mi le sugera inteligenţa. Am fost însă elev bun, aş zice, numai în zona strict şcolară. Îndată ce ieşeam pe poarta liceului, deveneam altul, intram într­o nouă piele. Şi atunci nimeni nu m­ar fi recunoscut. Pentru că în aceste două aspecte contradictorii nu exista nici un punct de contact. Nu vreau să spun că la şcoală jucam doar rolul unui elev bun cu prefăcătoria unui actor precoce şi abia în afară de şcoală izbucnea adevărata mea fire. Nu... Şi într­o parte, şi într­alta eram firesc, sincer cu mine însumi. Ceea ce făceam acasă nu­mi stîrnea nici o umbră de remuşcare, după cum nici strălucirea la învăţătură nu mă umfla de auto­admiraţie. Întotdeauna am fost egal cu mine, între conştiinţă şi faptele mele a existat un deplin acord. La şcoală, aveam îndatoriri precise: trebuia să învăţ lecţiile, să fiu ascultător, sîrguincios, disciplinat. Şi îndeplineam corect toate aceste comandamente. Acasă nu mi se părea că fac rău dacă mă încurcam la un joc de cărţi, uneori noaptea, dacă trăgeam un chef la toartă sau dacă întreţineam legături de dragoste cu fete. (Pe atunci, de obicei mai în vîrstă decît mine.) Principalul era să trec clasa. Şi o treceam. De altfel pentru asta fusesem trimis la învăţătură. Cui ce­i păsa de conduita mea extra­şcolară? Prin clasa a VII­a mă încurcasem cu o văduvioară de 35 de ani, care ţinea un restaurant, cel mai bun din oraş. Se prăpădea după mine, mai precis după tinereţea mea. Nu cred că o iubeam, era prea mare diferenţa de vîrstă, dar ea întruchipa în ochii mei femeia. A avut mult de îndurat din pricina pasiunii ei nefericite pentru un adolescent atît de crud şi de capricios. Suferinţelor ei morale li se adăugau şi serioase pagube materiale. Nu numai că luam masa într­o cameră a restaurantului special rezervată, dar aduceam cu mine o şleahtă de prieteni flămînzi şi însetaţi, care se înfruptau pe seama iubitei mele. Cînd, uneori, îmi făcea imputări din cauza vieţii destrăbălate, mă supăram foc. Cîteva zile nu mai călcam cu piciorul pe la restaurant. Tot ea venea învinsă ca să mă împace. ...Şi după orgii prelungite pînă­n zori, sau după nopţi istovitoare de dragoste, a doua zi dimineaţa, luam frumuşel ghiozdanul din cui şi

divorţată de bărbatu­său. mă frămîntam fără să găsesc astîmpăr. frumoasă şi zglobie. de care era îndrăgostit tot liceul. fata unei moşie­rese văduve. fiindcă ― altminteri. Niciodată n­aş fi putut să chefuiesc ziua sau să învăţ noaptea. Un amănunt nelipsit de importanţă: viaţa mea ordonată şi cuminte de şcolar ţinea toată ziua; cum se lăsa noaptea începea cealaltă viaţă. M­am legat numai de una.plecam la şcoală. din altă categorie socială. Mi­aduc aminte că odată îmi trebuia urgent o sumă de bani. m­am regăsit. la drept vorbind. Aveam atunci nevoie de alţi oameni. hoinară şi aventuroasă. deoarece tot ceea ce atingea mediul şcolar constituia pentru mine ceva in­hibitoriu. să­i cer un împrumut. Ninon. am lăsat­o în plata Domnului. i­am răspuns prompt. ştiind că­mi voi pierde vremea degeaba.. ca în cazul procurorului . Viaţa dublă pe care o duceam mi se părea cît se poate de naturală. În vremea aceea am cunoscut­o pe Dolly. Am vrut să mi­o fac amantă. Din pricina asta fata a încercat să se otrăvească. nu mă simţeam atras de ea. După aceea. Poate tocmai acest lucru m­a împins să­i fac curte. Am rugat­o să mă aştepte o jumătate de oră. care dormiseră în patul lor curat de­acasă. La fel se întîmpla şi cu mine. Am aşteptat să se înnopteze. Această delimitare avea în ea ceva organic. ca să nu întîrzii. elevă într­a VIl­a. În braţele mele uită repede decepţia suferită şi se întremă pentru altele viitoare. după doi ani de dragoste şi jurăminte veşnice. elev într­a doua de liceu. pentru că. Altădată. punîn­du­mă să­i meditez copilul. Îi priveam de sus. să se însoare cu alta. Nu putea fi vorba de o dedublare a eului. Nu prea trăgeam foloase de pe urma acestor atenţii. cu o vecină. care habar n­aveau ce înseamnă o noapte de dragoste sau o emoţie ucigătoare la jocurile de noroc. dar văzînd că nu izbutesc. dar atunci nu mai aveam nevoie de bani. lîngă colegii mei candizi şi nevinovaţi. în care timp am trecut pe acasă să­mi iau hainele civile. Mai mult: prietenii mei nocturni nu­i recrutam dintre colegii de şcoală. Nu mai pomenesc că o droaie de şcolăriţe îmi făceau ochi dulci. care mă aducea în casă. ca pe nişte copii. ridicîndu­mă în picioare. ci dintre studenţi sau funcţionari. aşa că nu făceam nimic s­o schimb. nu­mi plăcea să mă încurc cu fete de şcoală. automat ca la şcoală. Între noapte şi zi poate să fie un contrast. plecasem la o întîlnire şi. Conştiinţa aoestei stări de lucruri îmi conferea o ciudată su­ perioritate asupra lor. încît fata nedumerită de purtarea mea m­a întrebat: ― Ce­a cu tine? Ai ucis pe cineva? ― Nu. a scăpat cu viaţă. Simţeam că mă sufoc. După cîteva săptămnii de suferinţă în spital. pentru că era ziuă. o dezvirginase părăsind­o apoi ca. Nu m­am putut repezi la negustoreasa mea. ca să mă aşez cuminte în bancă. rămăsesem cu uniforma de licean pe mine. nevasta unui avocat. un "tabu" care­mi paraliza orice iniţiativă. Am avut legături cu sora gazdei. Dar acest contrast nu tulbură cîtuşi de puţin coexistenţa lor. Era mutilată de suferinţă: un ofiţer chipeş de roşiori.

Cînd ajunse la executarea voievodului în închisoarea celor şapte turnuri din Stambul. fără tremur în . De ce? Cine mă împingea la fapte atît de crude. m­am ridicat în picioare: ― Domnule profesor. prinse. Dup. cînd ele. im­plorîndu­mă. Părea că nu mai am loc în piele. şi privirile tuturor se agăţară de mine cu spaimă. Voiam excitante din ce în ce mai puternice pentru mîndria mea bolnavă. umilirea profesorilor. nu învăţam din datorie sau convingere. eşti unul dintre cei mai inteligenţi elevi pe care i­am avut! Am roşit de plăcere şi de îngîmfare. Clasa încremenise. că am devenit prea mare pentru clasa noastră. dar mă iubeau parcă mai mult după aceea. oricîte osteneli m­ar fi costat. pe care uneori le reprobam eu însumi? Ce rost tainic. Cum aş putea să uit ora aceea; de pomină. definitiv. A fost una din cele mai de seamă sărbători ale fiinţei mele. Dacă zmulgeam o laudă cît de neînsemnată din partea unui profesor. călcîndu­le orice mîndrie în picioare şi decretam că hotărîrea mea e nestrămutată. voiam să simt beţia rară a vanităţii măgulite. am replicat semeţ. Şi atunci ram ajuns la. ca într­un ajun de catastrofă. parcă apucam pe Dumnezeu de un picior. Şi izbuteam. Deosebirea dintre noi era una singură: eu fuzionam atît însuşirile bune. nici aceste succese efemere nu reuşeau să­mi astîmpere nepotolita sete de măgulire. senin. se agăţau de gîtul meu. după ce­mi cedau. La şcoală. Voiau averile lui Brîncoveanu! El mă privi perplex. din clasa a VIII­a? Profesorul nostru de istorie. cu suflarea tăiată. necruţător. care purta o barbă larg revărsată pe piept (unora le impunea aşa de mult barbă aceea!). pe sub ochelari. Atunci am continuat. pe ton sigur. să deţin locul prim. tînguindu­se să nu le părăsesc. dar aceştia nu se bucurau nici la şcoală de o reputaţie mai bună: dintre ei se recrutau repetenţii clasei. declanşa aceste izbucniri ale firii mele? Ei bine. Azi ştiu că un orgoliu mai puternic decît orice pasiune mi­a dirijat latent întreaga mea viaţă sufletească. ― Inexact. un bătrîn mărunţel. Ameţeam iubitele cu jurăminte. izbutind să stabilesc un echilibru. le copleşeam cu atenţii şi măguliri şi. care constituia axa firii mele. domnule profesor. Odată.Hallers. cu apucături rele. cît şi pornirile rele. mutilate şi nu ştiu cum se făcea.ă o vreme. ne vorbea despre domnia lui Constantin Brîncoveanu.. Petrican. Pe atunci era greu să­mi dau seama de geneza apucăturilor mele ciudate. Plecau rănite. să fiu remarcat. şi alţi colegi de­ai mei erau dezordonaţi. pentru că îmi dădeam seama de tot ceea ce se petrecea cu mine. E adevărat. irezistibil.. ci tot din vanitate. dascălul de filozofie a exclamat în faţa întregii clase: ― Bravo. Atunci se declanşa urgia: le umileam. nu înţeleg de ce n­a vrut Brîncoveanu să scape cu viaţă cumpărând pe marele vizir? Bătrînul dascăl găsi cu cale să­mi explice: ― Turcii ţineau cu orice preţ ca voievodul să treacă în legea lor. Voiam să ajung întîiul din clasă. le părăseam brutal.

Mi­a părut bine că­mi pusese această întrebare. Luasem cartea cu mine. tot din cauza acelei bolnăvicioase nevoi de măgulire. Cum s­ar fi produs dacă după un sfert de oră uitam de orice remuşcare? Spuneam adesea. uitîndu­se lung la mine. În recreaţie. ca ei. înfruntînd pe toată lumea: ― Eu ştiu că Bostangi­Paşa a propus voievodului să­i redea libertatea în schimbul a 500 de pungi cu galbeni. Fapta mea eroică stîrni senzaţie în oraş. Într­o bună zi.. că aici eu nu predau cursuri universitare. triumful meu rămase în picioare.. Întîmplarea s­a petrecut în parcul oraşului. ci aprofundam materia citind cărţi de specialitate. pentru că lovitura era premeditată. A­tunci am părăsit­o fără nici o strîngere de inimă. Am fost dat la ziar. II . fără priză la inimă.. văduva închise restaurantul. domnule profesor. am surîs superior colegilor care s­au strîns cerc în juru­mi ca să mă felicite pentru "ştiinţa mea". am înscenat. Şi mărturisesc că nu­ mi displăcea. Se ruinase.. Nu se producea nici o schimbare în bine. în înţelegere chiar cu victima. Profesorul nu m­a contrazis. dar Brîncoveanu a respins tîrgul. ― Am citit în Xenopol. neştirbit. Altădată. aşa cum scapi de un obiect nefolositor. iar directorul liceului îmi aduse elogii pentru curajul şi abnegaţia mea în faţa tuturor elevilor liceului adunaţi în careu în curtea şcolii. Vorbind de profesorul nostru. nu m­aş abate mereu din cale? Prefer să merg înainte! Drumul învingătorului e înainte! Chiar dacă ar călca pe cadavre. Ştiam să înot bine (copilărisem pe malul Oltului). Multă vreme am rămas poreclit "Salvatorul". Cu toate astea. Era o punere la punct care îl salva.. Citisem dinainte epoca lui Brîncoveanu. Colegii aveau prilejul să afle că eu nu mă mărgineam doar la. Petrican. aleşi dintre aceia pe care îi simţeam că nu stăpînesc destul de bine materia specialităţii lor. unde era un lac destul de adînc. dialogînd cu mine: Dacă mi­ar păsa de suferinţa pe care o las în urmă şi aş căta s­o alin.. le­am declarat cu toată obrăznicia: ― Habar n­are de istorie! Astfel de scene se repetaseră şi cu alţi profesori. i­aş fi dovedit numaidecît. E drept. Sărmanul dascăl s­a văzut silit să adauge: ― Trebuie să ştii. Dacă ar fi făcut­o. dar constatarea era rece. erudiţia. manualul de şcoală. aveam uneori conştiinţa ticăloşiei mele. o salvare de la înec. victima tot aşa. cu poză. ― De unde cunoşti acest amănunt? M­a întrebat profesorul..glas. pe larg dezvoltată în Istoria Românilor de Xenopol şi pîndeam momentul să­mi arăt. raţională..

ca să se bucure de nemărginită libertate. tata­mare luptase aprig pentru unire şi era intim cu Domnitorul Cuza.) În cei trei ani care trecură pînă să­mi iau licenţa. mă sufocam ca într­o apă pe care nu poţi s­o cuprinzi cu braţele. Se pare că era prea sigur de el. fost actor de operetă la Grigoriu. În mediul universitar nu mă mai simţeam obiectul de admiraţie al colegilor. încît n­ajungeam niciodată să­i cunosc. Fusesem croit să înfrunt primejdia. Am continuat. că mă dizolv în marele anonimat. Ne trăgeam dintr­o familie veche boierească. servind pe fiecare în camera lui în lipsă de sufragerie. afară de mine. unde aveam o cameră la etajul al IV­lea. fireşte. ca să aibă cu ce să petreacă noaptea următoare. avea bani de cheltuială. nu mi s­a întîmplat nimic deosebit. fără vreo posibilitate de regăsire. unică aproape. Ca să cîştige un gologan în plus. (Probabil că de la el mi se trage mîndria mea tiranică. afară de una singură. O noapte cîştiga la joc. Deşi înscris la Drept de vreo cinci ani. Cele două odăi din fund erau ocupate de domnişoara Dorina şi fratele ei. Virgilică. iar în cel de­al patrulea. Încercam impresia celui scăpat din închisoare. pentru că aveam pe moşie o întinsă crescătorie de vite. Cele trei etaje erau închiriate la diverse familii. care stăteau cîte doi şi chiar trei în cameră. într­o clădire veche. aici aproape totul îmi era îngăduit. şi el tot la Drept. avea o îndemînare neobişnuită. Ne miram că nu dă de vreun bucluc. poate. dar o ceartă pentru o femeie şi mai ales orgoliul său care nu cunoştea margini (credea că se trage. Domnişoara se îndeletnicea cu croitoria şi lucra toată ziua pentru cliente. poreclit Charlot. Cel mai simpatic dintre colegi era Păunescu.. De aceea simţeam că mă împrăştii. Noi eram mai mulţi studenţi..După terminarea liceului m­am înscris la Facultatea de drept din Bucureşti. Un străbunic fusese în divanul lui Bibescu­Vodă. scurt şi . erau prea mulţi şi mereu alţii. căci găsea zilnic naivi pe care să­i jupoaie.. avînd rădăcini în trecut. după mamă. de a măslui cărţile de joc. locuiam noi. În afară de cărţi îi plăcea şi băutura. Mai aveam un bun prieten. Şi apoi libertatea fără restrîngeri mă scotea din fire. Datorită acestei "însuşiri". fiindcă semăna puţin cu actorul de cinema Chaplin. sau. dădeau masa la cîţiva dintre colegii mei. care n­aveam nici un tovarăş. Or. pe Iliuţă. să calc porunca. Tatei i­ar fi plăcut să urmez medicina veterinară. de toate profesiile. iar actorul gătea la bucătărie fredonînd arii din Pericola ori Vînzătorul de păsări. acelaşi mod de viaţă. să înfrîng disciplina. Locuiam în strada Amzei. Odăile mansardei erau închiriate. făcînd noi cuceriri şi obţinînd succese şcolare. prudent. În schimb.. cu o puzderie de chiriaşi. Era însă ceva care nu­ mi venea deloc la îndemînă. care dormea în bucătărie. compus din vreo zece camere înşirate de o parte şi de alta a unui culoar. Din cauza asta. abia izbutise să treacă două examene. din bazilei) l­a îndepărtat de la demnităţile care i se cuveneau. aflată lîngă camera mea. căruia i se pune la dispoziţie dintr­o dată deşertul Saharei.

pe deasupra. nu s­a dat bătută. afară de Charlot. Avea acum un cimitir de iubiţi. domnule Petrican. de obicei. ţipător de elegantă şi excentrică. se făcuse tare frumoasă şi. care. Colega de la Drept. un băiat înalt şi vînjos. Nu exista student să nu fi auzit de Iliuţă şi nu se putea concepe chef fără ca el să nu ia parte. E drept. am invitat­o la mine acasă unde organizasem o petrecere şi rezultatul a fost că toţi colegii. ordonată. se îndrăgostiră de ea. Chiar Riţa. ne repara lumina. La el găseai oricînd zahăr. Din cauza asta. înjura pe proprietar de toţi sfinţii (şi asta se întîmpla aproape zilnic) că nu instalează un ascensor. Într­o zi. o poloneză blondă. Nu prea găseam ce să le spun. Într­o seară. la balul mediciniştilor. iar alături de el. pe stînga. m­a mustrat pe faţă: ― Cu noi de ce nu dansezi? Ori ne dispreţuieşti. Talentul acesta îl făcuse vestit în toată universitatea. cafea. nu era nici proastă. Găsise pe cineva care­i oferea un trai princiar. Pe foştii mei colegi de liceu îi evitam. mi­a spus în treacăt: ― Aferim. Cînta din frunză şi de multe ori seara ne strîngeam la el în odaie ori ne urcam sus pe acoperişul casei. Gleber. aşa fetiţă mai rar! Cunoştinţele printre fete le făceam. după miezul nopţii. ca să­l ascultăm pînă tîrziu. era un bun dansator. locuia Pîrvu. orice ţi­ar fi trecut prin gînd. servitoarea care ne făcea curăţenie şi ne spăla rufele. În prima cameră. Ori de cîte ori suia scările pînă la al IV­lea. la balurile stu­ denţeşti. dar blînd şi cumpătat. şcolăriţa care încercase să se otrăvească din pricina mea.îndesat ca un burduf şi enorm de gras. Odată. în fine. s­a ivit poloneza care ne­a stricat planul. aparatele de radio şi ţevile de apă. multe din prietenele mele mi­au arătat o răceală semnificativă. am ochit o studentă. I­am făcut o curte îndrăcită şi o dată cu mine încă trei sau patru colegi. urîciosule? Am dansat cu una din ele; cînd a venit rîndul celei de­a doua. cu un căpşor de păpuşă şi un trup subţire ca trestia. Aveam impresia că mă preferă şi am dansat toată seara aproape numai cu ea. M­a prins mai tîrziu şi m­a certat din nou: . El ne împrumuta oricînd aveam nevoie de bani de buzunar (şi ne dădea chiar ultimul gologan) şi tot el ne dregea broaştele de la uşi cînd se stricau. unde mă duceam cu doctorul. am dat peste Ninon. Adevărul (şi care nu­mi convenea) era că ei se aşteptau să le povestesc lucruri extraordinare despre mine şi aceasta mă punea. Mă simţeam puţin măgulit fiindcă toţi mă invidiau că pusesem mîna pe o femeie atît de fermecătoare. care venise însoţită de două prietene. ducîndu­mă la Fundaţie să ascult o conferinţă. Am întîlnit­o şi pe Dolly. Era schimbată mult. care se potrivea cu firea ei ca nuca­n perete. se îngrăşase. Aurora. ca şi mine. ceai şi. în încurcătură. ca un uriaş. O colegă de la Drept. sprinteneala şi zburdălnicia de odinioară îi pieriseră ca să facă loc unei rigidităţi de femeie matură. pe care îl lăsa rece orice femeie. cum e de înţeles. căruia îi spuneam "doctorul" pentru că urma Medicina.

― De ce o neglijezi pe prietena mea? Era vorba de o brunetă înaltă, subţire, îmbrăcată într­o rochie de mătase neagră. Ceea ce atrăgea în primul rînd atenţia erau ochii ei mari şi luminoşi, atît de luminoşi cum nu mai văzusem alţii şi nici n­ aveam să mai văd. Păreau neverosimil de strălucitori, ca doi mici luceferi aşezaţi sub bolta frunţii. În clipa aceea orchestra începu un vals. M­am dus întins la ea şi, înclinîndu­mă ceremonios, am poftit­o la dans. ― A, L'invitation à la valse, a şoptit ea roşind brusc ca şi cum ar fi spus ceva neîngăduit. (Se gîndise desigur la compoziţia lui Weber pe care o cînta orchestra.) Nu i­am răspuns nimic, pentru că a trecut pe lîngă noi poloneza, dansînd cu un coleg de care, instinctiv, mă temeam. S­a făcut nevăzută pierzîndu­se în vălmăşagul perechilor, iar eu am rămas cu stăpîna luceferilor pe care am învîrtit­o în zbor înaripat, făcînd de cîteva ori înconjurul sălii. ― Sînt ameţită, mi­a spus ea şi s­a desprins fluidă din braţele mele. După ce am condus­o corect la loc m­am amestecat în mulţime, căutînd poloneza care mă atrăgea ca un magnet. Ea văzînd că sînt liber îşi părăsi brusc partenerul şi alergă în braţele mele. ― Cu cine­dansate? m­a întrebat, iscodită pesemne de o uşoară gelozie. ― O colegă... de la Litere. Nici nu ştiu cum o cheamă, i­am răspuns afectînd nepăsarea. Într­adevăr, nu minţeam. Ar fi putut oare să­mi treacă prin minte, în clipa aceea, ce rol hotărîtor avea să joace fata aceea în viaţa mea? Poloneza n­a mai stăruit cu întrebările (probabil se temea de brunetă) şi ne­am avîntat din nou în vîrtejul dansului. O strîn­geam cu putere la piept şi ea sesizîndu­mă, Se lipea tot mai mult de mine, strivindu­şi sînii mici. Mi­a şoptit, într­o românească fermecător de stîlcită, închizînd ochii, ca­n extaz: ― Chit vrei se ameţeşti la mine în noapte asta! ― Şi eu, Wally! la fel! Fără altă explicaţie (nutream se vede aceeaşi dorinţă), ne­am strecurat la garderobă, iar de acolo, în stradă. După o oră de hoi­ năreală pe străzile pustii, am nimerit într­un local de noapte periferic, unde am încins o petrecere, în doi, pînă dimineaţa...

III Unele întîmplări mărunte din viaţa noastră, în loc să ni se şteargă din minte îndată după săvîrşirea lor, printr­un inexplicabil joc al funcţiei perceptive, ne rămîn fixate în memorie, uneori cu o lumină şi o limpezime atît de neaşteptate în ceea ce priveşte detaliile, încît depăşesc adesea evenimentele capitale care ne angajează soarta. De pildă, din primii trei ani ai copilăriei nu­mi aduc aminte decît de cîteva lucruri de­a dreptul groteşti: o scăriţă cu trei trepte pe care

urcam anevoie, cum priveam odată ploaia ghemuit la fereastră şi altădată cum trăgeam cu o sfoară, prin faţa casei, o cutie în care erau cîteva beţe. Cineva, un vecin, m­a întrebat ce am în căruţă. ― Molţi, i­am spus. ― Morţi! Şi unde­i duci, băieţaş? ― La ţimitil... Cred că împlinisem pe atunci patru ani şi eram la Craiova, prin 1913, în timpul epidemiei de holeră (după campania din Bulgaria). De ce tocmai aceste mărunte întîmplări mi­au rămas tipărite în memorie şi ieşeau mereu la iveală din mormanul celorlalte? Mă urcasem poate şi mai­nainte pe scară, privisem şi altădată răpăitul ploii şi cărasem de nenumărate ori morţii la cimitir (pentru că asta vedeam toată ziua, locuinţa noastră se afla la doi paşi de "Eternitatea"). Mi se întîmplaseră desigur evenimente mai vrednice de ţinut minte, aşa cum i se întîmplă oricărui copil. Poate fusesem bolnav, poate mă fripsesem cu focul, poate mă muşcase vreun cîine, lucruri de bunăseamă mai importante, dar de care, ciudat, nu­mi aduc aminte deloc. Tot aşa îmi amintesc perfect ce mi s­a întîmplat în ziua aceea de februarie. Mă întorceam de la universitate. În dreptul Ateneului mă opri o bătrînă mică şi uscată, care­mi ceru de pomană. Îmi plăcea să dau de milă, căci asta îmi măgulea amorul propriu. Am scos doi lei şi i­am întins cerşetoarei. Ţin minte şi banii mărunţi pe care­i aveam în portofel: 18 lei, dintre care opt monede de cîte doi lei şi două de cîte un leu. Primul gînd a fost să dau bătrînei un leu, pe care îl şi găsisem, dar numaidecît m­am răz­gîndit, hotărînd să dublez pomana. Am căutat celălalt leu care se ascunsese printre celelalte monede şi lucrul acesta m­a enervat puţin. Apoi am luat­o pe strada Ateneului şi de­acolo, pe Corăbiei, în jos. Acum cînd scriu, revăd tot drumul parcurs ca şi cum aş fi spectatorul propriului meu film. Mi se înşiruiesc casele de pe atunci (una, colţ cu Franklin, era în construcţie) şi mai mult decît atît, îmi amintesc chiar figurile trecătorilor pe care i­am întîlnit. (O fată cu un geamantan pe care abia­l tîra ― o clipă m­am gîn­dit s­o ajut, dar am renunţat descoperind că era urîtă; ― o femeie elegantă care a oprit o maşină ― i­am adresat în sinea mea: ia­mă cu tine, frumoaso! ― un ţăran însoţit de un tînăr fercheş, care mergea puţin înainte ― e tată­său, îmi spuneam, şi se ruşinează de el.) Şi aşa, pînă cînd am ajuns acasă, în strada Amzei. Dispoziţia mea de receptivitate se dovedea uluitoare în acea zi: Riţa, servitoarea noastră, tocmai ieşea din pivniţa ei, unde locuia, ducînd în braţe un coş plin cu rufe. ― Ştii, domnule Tudor, că s­a­nchiriat camera de lingă dumneata? ― Cine a luat­o? ― O fată, boboc! ― Singură? ― Ba nu, e cu maică­sa. Apoi, depărtîndu­se, Riţa a glumit, ameninţîndu­mă cu degetul: cred şi eu că ai fi vrut să fie singură, hoţomane!

Auzi colo: hoţomane! Expresia servitoarei îmi displăcu din cauza aerului ei de familiaritate. Am vrut să­i fac mustrări, dar m­am răzgîndit. Ce să­mi pun mintea cu o toantă? M­am urcat la mansardă şi pînă acolo, prins de alte gînduri, am avut destul timp să uit noutatea pe care mi­o dăduse Riţa. În fundul culoarului, din bucătăria Dorinei, se auzeau strigăte disperate: ― Şcoala, şcoa­la, vaco! Că te dau cu capul de toţi pereţii! Piftie te fac! Virgilică, actorul, făcea obişnuita lecţie cu Gheorghiţa, fata servitoarei. Uşa camerei proaspăt închiriate era deschisă larg, la perete. O femeie freca scîndurile de zor, iar în prag o fată înaltă şi zveltă, care stătea cu spatele, supraveghea lucrul. Cînd am trecut pe acolo nici n­a întors capul. Trebuie să fie noua noastră chiriaşă, mi­am spus cu indiferenţă. Intrînd în camera mea, am zvârlit servieta pe masă, apoi am ieşit în coridor fără nici o treabă. Întîi am vrut să văd dacă se­ntoarsese doctorul de la facultate, dar am revenit înainte de a bate la uşa lui. Era cît p­aci să intru la Charlot. Şi de astă dată am renunţat... (Se întindea prea mult de vorbă şi n­aveam chef de discuţii.) Făcînd calea întoarsă, iată­mă ajuns din nou în dreptul camerei vecine. De rîndul acesta fata mă cuprinse cu priviri cercetătoare ca şi cînd mi­ar fi făcut preţul. Am simţit licărul luceferilor ei şi mi­am spus: iată cei mai frumoşi ochi din lume. Nu mă minţeam, aşa am simţit în clipa aceea. Am salutat­o. A răspuns înclinînd uşor capul şi mi s­a părut că a tresărit puţin. Gestul ei mă puse în încurcătură. E drept, încă nu mă lămurisem ce aveam de gînd: să mă prezint, să­i fac cunoştinţă sau numai s­ro văd cum arată la faţă? Pînă să iau o hotărâre, s­au scurs cîteva clipe penibile de ezitare. Dîndu­mi seama că încep să devin ridicol, am intrat în odaia mea. M­am trîntit pe pat şi nu ştiu de ce mă simţeam dintr­o dată tare abătut. Îmi părea rău că apărusem fetei aceleia aşa de stîngaci chiar de la prima vedere? Nu ştiu. Poate că da. ...Dar ea de ce o fi tresărit aşa, dînd cu ochii de mine? Chiar încercase să­şi ascundă gestul trădător. Ce fel? o impresionasem atît de puternic, sau...? Ce­o fi gîndind despre mine? La dracu, aş fi putut să­i fac cunoştinţă. Hm! nu era urîtă! Avea nişte ochi de te băga în răcori... Şi păr cu reflexe ca smoala... Unde mai văzusem asemenea ochi? Chiar trupul... M­da, era mlădie, bine construită. Sînt sigur că am mai zărit cîndva perechea asta de ochi. Cred că din cauza acestor ochi îmi pierdusem cumpătul în faţa ei, eu care ― orice s­ar spune ― aveam destulă experienţă în materie de femei. În definitiv, de ce­mi făceam sînge rău din cauza unei fetiţe care nu mă interesa nici cît negrul sub unghie? Am rămas multă vreme lungit, într­o toropeală plăcută, fără să mă gîndesc la ceva. Într­un tîrziu, am auzit paşi apropiindu­se. Îi cunoşteam: erau ai lui Charlot. ― Mergi la masă?

iar tovarăşa ei de cameră era sora. Charlot chema pe Riţa: ― Anunţă­l pe găzar ― doamnelor "contese". Cînd pica găzarul. era studentă. După el a trecut Gleber să mă cheme la dejun. Alteori tot Charlot venea să ne informeze: ― Fraţilor. Raporturile mele cu surorile Deleanu erau reci şi corecte. O salutam pe domnişoara Mihaela de cîte ori o întîlneam şi atîta tot. Mihaela. nu căutau să intre în vorbă cu nimeni. Iliuţă adăugă îndată. Aproape că uitasem de vecina mea. domnule Petrican? I­am răspuns ceva de circumstanţă (nu­mi aduc aminte ce) şi am . Părea să aibă 40­45 de ani (în realitate mergea pe 30) şi. am întîlnit­o ca de obicei şi am salutat­o. iar după Gleber ― doctorul. IV Două săptămîni s­au desprins din calendar plecînd în trecut. ceea ce însemnează că au consumat. nicidecum maică­sa. Izolarea lor voită trezi. încălzind mîncarea la maşina de spirt. cu ironie: ― Mi se pare că nu prea stau bine cu acţiunile petrolifere. pleca toată ziua de acasă. Seara cinau în cameră. şi de aici înainte nimeni nu le spunea decît "contesele". trei deca de gaz. Fără să vreau mi­au ajuns la urechi cîteva amănunte despre ea. pe cînd plecam la facultate. nici să lege amiciţii. o reacţiune vie printre locatari. ca şi cum n­ar fi trăit alături de mine. Pe fata brunetă o chema Mihaela. cum spusese netoata de Riţa. care au făcut cu iuţeală înconjurul mansardei noastre. retrasă. la doi paşi. fiind oficiantă la Poşta Centrală. Şi aşa răutăţile curgeau cu nemiluita. Odată. Cealaltă. De pildă. la început. doctorul anunţa. Ea surise ca unui vechi prieten şi mă întrebă familiar: ―­ Ce mai faci. domnişoara Dorina.― Nu mi­i foame! Vin mai tîrziu! Charlot a plecat. făcu o gălăgie nemaipomenită: ― Cine a împuţit culoarul cu spirt! Brrr! Nu poţi să­ţi tragi sufletul de miros. Porecla prinse. Asta­i nesimţire curată! De atunci surorile Deleanu (acesta era numele lor de familie) au mai întrebuinţară maşina de spirt. Cine le­a pus să concedieze pe administratorul general al domeniilor? Văd pe uşă 28 de liniuţe trase cu tibişirul. trecînd pe acolo. ― Se ţin mîndre parcă ar fi contese. Amîndouă surorile duceau o viaţă modestă. însă nimeni nu ştia la care facultate. Într­o dimineaţă. perora Charlot. care era un misogin convins. pe datorie. maliţios: ― Contesele cinează în sufrageria cea mare. contesele au încurcat rău administraţia. pe care o puneau pe culoar. cum era de aşteptat.

nici ea nu voise să întrebe mai mult. ― Nu ies niciodată singură noaptea. ― Regret. privindu­mă ţintă. Nu­mi amintesc ce zi era. n­ajunge să fii doar bine îmbrăcat. Nu o remarcasem. am făcut toate pregătirile încet.. Evident. încît socoteam că mi­ar trebui o femeie în imediata mea apropiere. dar nici nu mă simţeam prea măgulit că mă remarcase. Or. Instinctul ei sigur pricepea provocarea surîsului şi căuta s­o apere opunîndu­mi un scut de răceală şi indiferenţă. nu numai că­mi era total indiferentă. Mi­am cumpărat cămăşi. miraţi. După un minut eram pe urmele ei.Cine a pus­o să­mi surîdă? Ce demon. ― De ce? Doar n­ai nici o obligaţie. . de toate. şi n­aş fi ajuns să­mi închei atît de repede socotelile pămînteşti. Ea răspundea rece şi trecea mai departe.trecut mai departe. cuceri pe Mihaela n­avea nici o corespondenţă cu simţirea mea. cum se simt bărbaţii în asemenea împrejurări. dar nu pot primi.. Aşadar.. Mărturisesc. ci pornea de­a dreptul dintr­un calcul cerebral. în fine. ― Dacă­i vorba de asta. În fine. trecuseră cîteva săptămîni în şir fără ca persoana ei să mă preocupe cît de puţin. cravate. care­mi paraliza orice tentativă de apropiere. de care să dispun oricînd. Altfel; m­ar fi tulburat chiar din prima zi. Ba mergeam pînă acolo.. am cumpărat într­adins două bilete de teatru.. o pălărie "Borsalino". Însă această întrebare însoţită de zîmbet a marcat începutul tragediei mele. pe cînd traversa strada. dă­mi voie să­ţi ofer un bilet studenţesc pentru astă­seară la teatru. în ochi. e o armă cu care pleci la luptă.. afară de ochi. nici data (mi se pare era prin martie). poate că viaţa mea ar fi curs altfel ― apucînd alt drum. dar ajută cînd eşti. ― Nu­i mai bine să oferi biletul unui coleg? m­a întrebat insinuant. hotărîrea mea era coaptă. şi prinse aripi. cînd mi­a venit acest gînd. Odată. şi ar fi trecut luni şi ani dacă. Zilele următoare. nu descoperisem la ea nimic care să mă atragă. ― Domnişoară Deleanu. nu­i sînt indiferent. pe îndelete. Tocmai îmi comandasem un costum de haine şi m­am grăbit să­l scot. ce fatalitate? Cine a îndemnat­o să­mi adreseze acea stupidă şi banală întrebare? Din clipa aceea s­a născut în mintea mea gîndul că. De aci înainte ori de cîte ori întîlneam pe Mihaela o salutam. Am ajuns­o din urmă tocmai jos. că ar fi o amantă agreabilă. zîmbindu­i cu înţeles. Dacă nu mi­ar fi adresat cuvintele acelea în care am descifrat cît de cît o provocare. s­a rezolvat: te conduc eu. S­a uitat la mirie cu ochi mari. că aş putea să­mi încerc norocul. Mă gîndeam să­i ofer unul (sub pretext că erau studenţeşti) ca să am prilejul unei convorbiri mai lungi cu dînsa. iniţial gîndul de a o. a ieşit. De altfel. Cine mai putea s­o împiedice de a zbura la fapte? Mi­am ascuţit deci armele cu care trebuia să încep lupta. Am pierdut aproape toată dimineaţa pîndind­o să iasă din cameră. .

Nu intram niciodată în vorbă înainte de a observa din parte­le un zîmbet. Adică peste vreo zece luni. degajat: ― M­da.. Nu­mi displăcu riposta. de parcă­i vorbeam o limbă pe care n­o cunoştea. Pentru că. ― Hm. ce obstacole de înlăturat? Nici una. mediul. Nici unul. Asta nu mi se întîmplase: o fetiţă să­şi bată joc de mine şi încă în halul acesta! Conversaţia noastră îi dăduse prilejul de a­şi goli tolba de săgeţi în pieptul meu. Unde erau cetăţile dispuse . nu m­am dat bătut. Totul se petrecea fără luptă.. ― O.. Mi­a spus pe un ton voios. Ele mă cuceriseră pe mine. Am reluat: ― Înţeleg. M­a privit aşa de nedumerită. Dar. ― De­ce tocmai atunci? ― Fiindcă e Bobotează. punînd semnul exclamării pe ultimul ei cuvînt. ― Eu cînd mă duc la teatru o fac numai pentru piesă. ― Boboteaza îmi displace. Sau mai bine într­o cîrciumioară. ai gusturi bizare. Deşi răspunsul mă îngheţase el însuşi. încît victoria mea avea o tristeţe cu care mă împăcăm. Alege mai bine un sfînt.. un gest (oferte. pentru că prefer farmecul persoanei d­tale. chiar angajamente). Dar orgoliul meu de învingător nu ţinea de raţiune. În orice împrejurare ţineam să am ultimul cuvînt. Mă apucă o ciudă înverşunată împotriva ei. cît ale Zor. cînd se lasă gerurile mele preferate. ce greutăţi am avut de învins.. Mi­ar plăcea însă un loc retras. Dar nu eram omul care să dezarmeze de la cea dinţii săgeată fontă. pe cînd te aştept? ― La 6 ianuarie. maniere alese? (Părinţii. Ce zici.. Grozav îmi place gerul. ― Trebuie s­o îngenunchez cu orice preţ pe trufaşa asta! Orice s­ar întâmpla! Amorul meu propriu rănit îmi cerea o satisfacţie cît mai ne­ întîrziată.. i­am replicat cu îndrăzneala mea obişnuită. De pildă la Şosea! S­a înseninat dintr­o dată. Într­o împrejurare ca asta. firea mă împingea să pun totul pe o singură carte. Mai mult: îmi dădeam lucid seama că iubirile de pînă acum nu fuseseră atît ale mele. Eram silit să recunosc că avea o inteligenţă destul de vie şi ascuţită. vorba cîntecului. domnişoară Deleanu. cunosc atîtea.) Adevărul era că nu cucerisem nici o fată. chiar în proprii mei ochi. la Şosea e mai convenabil. ― Drept să­ţi spun aş prefera decorul de iarnă. ştii. ― Ei bine..― Nu. ţi­e frică de gura lumii. să­mi joc chiar viaţa pentru o izbîndă care nu avea poate nici un preţ. I­am surprins chiar un zîmbet sfios în colţul gurii.) Spirit? (Hm! să zicem un pic. La teatru s­ar putea să întîlnim pe cineva cunoscut. În ce consta meritul meu personal? Un chip frumos? (Simplă întîmplare!) Educaţie. un ger să crape pietrele. o privire. în definitiv. împotriva mea şi pînă la urmă împotriva tuturor. şcoala. Sfîntul Aşteaptă! I­am întors spatele şi am plecat opărit. ― În acest caz ne întîlnim altundeva. Sînt tufişuri cu bănci într­adins ascunse.

Perseverenţa picăturii de apă roade stânca şi o prăbuşeşte de pe culme.. Cîţiva trecători. Cine era? De unde venea? Ce voia? Încotro o mînau paşii? Pe care drum? Numai semne de întrebare. îi plăcea să poruncească.. nesfîrşite. pe stradă. Nu sînt ceea ce crezi. Înainte de a o ajunge. ― Cu cît lupta e mai grea. n­o să umblu pe căi ocolite. Aş zice că m­a bucurat într­un fel. Aşa scrîş­neam cu pumnii strînşi. m­am luat după ea. Îmi trebuia răbdare şi perseverenţă. Ca să ajung la inima ei. s­a întors brusc din drum şi m­a apostrofat: ― Te rog nu mă urmări. Or. la restaurant. au surîs văzînd scena.să se apere chiar după ce încetau de a mai rezista? Numai iniţiativa părăsirii o avusesem eu. În această lume devenise o jucărie docilă în mîinile mele. mereu trează. frîngîndu­i voinţa. lăturalnice. care nu cunoştea supunerea. martori involuntari. Am rămas buimăcit în stradă. cu atîta izbînda va fi mai mare. E urît ceea ce faci. ― Dar de unde ştii ceea ce cred? ― Purtarea dumitale mi­o spune. Venus din Millo? Frămîntat de aceste gînduri. răscolit de ea. Mi­a întors spatele şi a intrat la întâmplare într­un magazin. Nu se poate să nu învingă cineva cu aceste arme. Nu mă vrea? O vreau eu şi va fi a mea cu voia ori fără voia ei. umilit în două rânduri de fata aceasta semeaţă şi mândră. ca şi rîndul trecut. Şi pentru un bărbat o înfrîngere ca asta nu­i decît un succes mai puţin. Dar asta era atît de puţin. Iată de ce Mihaela începuse prin dîrzenia ei să mă intereseze. Şi totuşi o biruiam în închipuire. Într­o zi. pândind cînd pleca de acasă. ci pe drumul mare. Totuşi respingerea ei brutală nu mi­a făcut deloc sînge rău. zburînd pe cai înaripaţi. Şi îndârjirea mea spori. purtam în minte imaginea ei. Semeţia ei era o abilitate în vederea unui scop? Sau o simplă asprime a unei fete inocente. la cinema. prin urmare. afară de. să fie ascultată fără cârtire. Era plămădită din aluatul învingătorilor. În ea predomina ca trăsătură fundamentală ― contrazicerea. La facultate. Pe ea o voi cuceri prin luptă şi nu voi depune armele înainte de a capitula. o sărutam. întreţineam imaginar conversaţii aprinse. Îmi plăcuse să mă consider un cuceritor ale cărui cetăţi au capitulat de bunăvoie ori au făcut totul să se predea? Hai­da­de! În asemenea condiţiuni preferam înfrîngerea. Nu ştiam nimic din viaţa ei şi iată. să nu­i iasă nimeni din voie. gîndindu­mă la vestita replică a voievodului moldovean. În orice caz . care se apăra cu prea multă vigoare de o primejdie prea mică. Îi simţeam prezenţa. alimentată de forţa obstacolelor întâlnite în cale. ea era în centrul preocupărilor mele. gândeam. Fusesem. oare femeie are dîrzenia granitului ori a marmurei. mă apucasem s­o ancorez de existenţa mea.

s­o lovit rău? ― Nu ştiu.) Uneori cobora în curtea strimtă şi. dar poate să aibă Gleber. Nu mă dumiream: cum s­a înfiripat aşa deodată strînsa prietenie dintre ele? Dar asta e altă socoteală. Am prins de veste că era prietenă cu fata proprietarului. am strigat din răsputeri: ― Domnişoară Dorino! Domnişoară Dorino! Croitoreasa a ieşit speriată din odaia ei. Are să dea Mihaela pe faţă cele petrecute sau nu? Există unele fapte pe care dacă le dai în vileag suferă de pe urma . Pînă să­l aducă. dar îmi trezise ambiţii nemăsurate. nu scară.) ― Biata fată. Toţi o să ne spargem capetele cu dărăpănătura asta.) Uluită de gestul meu brutal. ― N­are nimic! Mai mult s­a speriat. Într­adevăr. sparge­şi­ar capul proprietarul! Am lăsat­o să bombăne în continuare şi m­am strecurat afară. Gleber avea şi eter. intrînd la Cecilia (aşa o chema pe fiica proprietarului Chintescu).această intransigenţă excesivă mă punea atîta pe gînduri. aia e pacoste. E leşinată. Altădată ieşeau amîndouă în oraş cu automobilul şi nu se întorceau decît seara tîrziu. Stai lîngă ea pînă ce şi­o veni în fire! Să nu te mişti de acolo. ― Aleargă sus! Domnişoarei Deleanu i­a venit rău. (Avea suflet bun bătrîna croitoreasă. întrebînd: ― Ce este? Ce s­a întâmplat? ― Domnişoarei Deleanu i­a venit rău. trebuia să mă rezem de balustradă ca să­i fac loc să treacă. te rog. În sfîrşit. de spaimă. Ea tocmai cobora. căzu pe trepte. ce­o fi păţit sărăcuţa! Fir­ar a dracului de scară. (Familia acestuia locuia într­un mic palat alături de hardughia noastră cu mansarda despre care se vorbea că va fi dărîmată pentru a i se asigura perspectiva. s­au s­o ajut înfruntînd orice risc? Fără să mă fi decis pentru una din aceste ipoteze m­am pomenit înşfăcînd­o în braţe şi urcînd scările cu ea. ― Vai. Cînd am ajuns unul în dreptul celuilalt. Mihaela îngălbeni şi cînd i­am dat drumul. Se scurseră cîteva clipe penibile pînă să iau o hotărîre. Adu. de ruşine. Toată ziua am fost neliniştit. Scara era îngustă. am pătruns în camera ei şi am aşezat­o pe Mihaela în pat cu toate precauţiunile. biata fată.. întîmplarea făcu s­o întîlnesc într­o după­amiază pe cînd urcam scările locuinţei. Tocmai atunci a venit şi Dorina cu eterul. dar n­au trecut nici zece minute şi a venit înapoi. înţelegi? Riţa s­a dus într­un suflet. Am găsit­o pe scară în nesimţire. plină de ură. inertă ca o cîrpă. S­o las acolo leşinată şi s­o zbughesc ca să scap de urmări. puţin eter dacă ai. decît. stătea acolo ore întregi. am prins­o în braţe şi i­am astupat gura cu o sărutare sălbatică. M­ am dus glonţ la Riţa. Sus pe coridor. (Bineînţeles n­am simţit nici o plăcere. ― Eu n­am..

ci exact ceea ce nu simţeam.Ce­i drept pe mansardiştii noştri cam greu să­i întreacă cineva în răutăţi. Or. motivînd gestul meu ca o fatalitate de care în orice caz nu poţi fi răspunzător. . Se vede că Mihaela îşi dăduse la timp seama de asta. cînd am umblat la cutia cu scrisori (fiecare locatar avea cîte una).. Vestea leşinului Mihaelei se răspîndi ca fulgerul în toată mansarda. ― Era bine cu ea în braţe? mă întreba insinuant doctorul.. Iubitele mele din trecut nu­mi ceruseră aşa ceva. dar nu se ivise nevoia. de toate zilele. Nici o semnătură! Nimic! Dar ce nevoie? ― Aha. ca să facă prostia de a mă denunţa că o sărutasem pe scări. Nu pentru că nu m­aş fi priceput. Cînd şi tu vei primi­o.. striga patetic Charlot. Adevărul e că i­am scris Mihaelei nu ceea ce simţeam. Foarte bine! Se cade să­i răspundem. Nu scrisesem încă nici o scrisoare de dragoste. Seara. am găsit un bileţel cu cîteva cuvinte. Îmi cădeau în braţe şi fără poezia scrisorilor. devenea. pentru a nu se tulbura cerul iubirii. Prevedeam. cu litere de jar. chiar aveam certitudinea. În definitiv. dragostea vestejeşte. vraja. vrînd. Deţineam un secret şi împreună trebuia să­l păzim cu grijă. Antenele mele mai lungi au înregistrat porunca înaintea ta. ― Să punem o inscripţie pe scară: aici a căzut contesa din cauza. nimeni şi nimic nu ne va mai despărţi. I­am răspuns aşternînd opt pagini. dezlănţuind o avalanşă de ironii: ― Contesa leşinată! tragedie în opt acte. complicea mea.. "La urma urmei cine e vinovat că mi­ai ieşit în cale şi mi­ai tulburat sufletul de nu mă mai regăsesc? O putere neînţeleasă. ce e dragostea decît o taină pe care o ascund îndrăgostiţii şi o poartă în umbră. ne reglementează viaţa dincolo de voinţa noastră conştientă. devine ceva obişnuit. încît ai zice că universul nu există decît în funcţie de mine. Şi totuşi mai era ceva în dezavantajul ei.. a apucat pe drumul cel bun: îmi scrie. Această complicitate ne apropia mai mult decît ar fi făcut­o lucrurile pe faţă. Fapta dumitale e incalificabilă. nu se putea să n­o citească. Această forţă a firii porunceşte ca tu să fii a mea şi eu al tău." Fraze definitive. .lor mai degrabă victima decît agresorul. cu plicul nelipit. de frica luminii? îndată ce taina se dă pe faţă. fără voia ei. că Mihaela mi­o va înapoia. Am aruncat scrisoarea în cutie.. Tăcînd. nevrînd. îşi pierde frăgezimea. Mihaela însă nu era plămădită din acelaşi aluat. unui pas greşit! sugera Iliuţă. Amîndoi aveam cunoştinţă de o faptă neîngăduită şi tăceam. Dacă i­o trimiteam însă deschisă. ascunzînd­o. ăsta era lucrul de căpetenie. dar o simţim cum pluteşte deasupra capetelor. pe care nu o vedem. Dar o voce interioară îmi sugera că am pus bine problema şi această constatare mă copleşea de bucurie. Era şi asta o tactică.

Din toată făptura mea încordată.. privind absent la vitrine. O jumătate de ceas? Un ceas? Două? Chi lo sa? Oricum. tot ce­mi trecea prin minte. M­ a durut această respingere. N­am cumpărat nici o ţigară. apoi. aşa cum trăiesc. sigur.Am pîndit aproape două ceasuri pînă ce în sfîrşit am auzit­o deschizând uşa şi depărtîndu­se pe coridor. fără nici o deliberare. Poate adăugase undeva pe marginea hîrtiei vreo frază? Nimic. nu s­a mai întors. pe o bancă. Trudeam să prind orice zgomot.. Am plecat în oraş cu sufletul pustiu. Probabil plecase în oraş sau coborîse la Cici. o tutuiam pretutindeni şi căutam în­tr­adins frazele acestea. Era tot aşa. muzelor. După aceea am luat­o spre Cişmigiu şi acolo.. Dacă uneori te prind de mină. ― Să nu plece cumva în oraş. de alături. cu plicul nelipit. Puteam să­i spun." Îi spuneam pe nume. ridicase răvaşul. în mers mărunt. În tot cazul o citise. De asta sînt sigur. Mihaela. Însă după două minute am auzit­o făcînd calea întoarsă. desluşindu­se pe albul hîrtiei. Riţa făcea curat în odaia lui Charlot şi auzeam cum scutura cearşafurile. din camera ei. Am luat­o în neştire. cît de mic. Parcă descifram amprentele degetelor ei. Am revenit în cameră şi am aşteptat. făptura ta se topeşte ca un fulg de zăpadă. trăsnet! Era chiar scrisoarea mea. Aşa cum te simţi după o înfrîngere sau o speranţă năruită. pe Calea Victoriei în jos. i­am aşternut Mihaelei o nouă scrisoare: "Tu eşti. Te simt cînd prezentă. aceea pe care o caut fără s­o găsesc? Aceea pe care o aştepţi şi nu vine? Aceea căreia îi scriu şi nu­mi răspunde? Mi se pare că te văd în toate femeile şi nu te aflu în nici una. Şi doar prevăzusem eventualitatea. ca filigrana. în schimb am cerut un plic şi hîrtie. care s­a transformat pe urmă într­o ciudă amestecată cu necaz. suprimam depărtarea reală dintre noi.. cînd plecată ― totuşi mereu actuală. fără ocol. Aha ― de minune! Mihaela se afla acum în camera ei şi fără îndoială citea scrisoarea. încă o jumătate de oră. iubita? S­o fi apucat să­mi scrie? Vă implor.. Scriindu­i. Se va întoarce? Nu. uşor. m­a fulgerat teama. În sfîrşit. orice intimităţi şi gînduri ― şi astfel o . ― Ce o fi făcînd dincolo? Îmi răspunde.. Am aşteptat încă un sfert. Ceva înăuntru! O scrisoare! Mi­a răspuns! Mihaela mi­a răspuns! Draga de ea! Dar. Plicul nu mai era acolo. Mi­o trimisese îndărăt. de ce­aş minţi? Am simţit un junghi ascuţit în coşul pieptului. M­am furişat repede afară ca să cercetez cutia de scrisori. aveam impresia că timpul îşi suspendase zborul ca în poezia lui Lamartine. uşa de alături se deschise. care­mi produceau o voluptate smintită. Da. Fuga la cutia de scrisori. Dar nu era chip. inspiraţia­o cît mai bine! Eram numai urechi. funcţiona parcă numai auzul. paşii ei se depărtară pe coridor. am intrat într­un debit să cumpăr ţigări.

obsedant. Ideile. frazele. Într­un sfert de oră am acoperit cu slovă măruntă toate paginile pe care le aveam la îndemână. Mai bine s­o las să creadă că fiece scrisoare va fi cea din urmă şi totuşi. A doua zi.. iar eu numai stenografiam.. parcă mi le dicta o prezenţă nevăzută şi necunoscută. ceea ce se petrece în sufletul meu. descurajarea scotea colţii. tot ceea ce voiam era. Pe a cincea tot aşa. în afara dragostei. Eram într­adevăr îndră­ gostit? Nu. În sfîrşit. să îngenunchez pe această fată mîndră. Această constatare m­a neliniştit puţin. secole (am tăiat cuvîntul "secole"). Am adăugat în final: "Ştiu că rni­o vei înapoia. a cărui înfăptuire o susţineam din răsputeri. Scrisoarea mi­a venit înapoi. les bons mots. Voiam să­mi verific. Să­i scriu în fiecare zi! Mereu sîcîitor. Parcă era un făcut. armele încă nefolosite din arsenalul meu. Voiam totodată să dau o satisfacţie amorului propriu rănit. pentru că e opera ta. Raţionamentul mă împăca. ziua următoare. care­mi opunea munţii de împotrivire. Era a patra. dispreţuitoare (cum n­am întîlnit alta). pentru întîia oară. cu mine se petrecea acelaşi lucru. mai ales. Numai un sentiment puternic aţîţă funcţiunile cerebrale şi le pune într­o stare de supraexcitaţie ca să producă mai mult decît pot da ele în chip normal. îndărătnică. i­am scris alta tot aşa de fierbinte şi de prefăcută. Mi­a înapoiat­o şi pe aceasta. Cu o regularitate de ceasornic! Ca un ritm de rotaţie cosmic! Numai că ea nu trebuie să se aştepte la aşa ceva. Îmi ajunge s­o citeşti. fără să răsuflu măcar. Asta e soarta scrisorilor mele. Or. Planul meu începea să se clatine mult prea devreme. după cum se vede. într­atît ieşeau de limpezi şi legate de acea logică interioară care e pecetea unei lucrări bine gîndite. nu a mea." Uite o idee bună de pus în practică. chiar două. să se pomenească mereu cu alta nouă. Am mai spus­o: pînă acum nu dădusem nici o luptă serioasă în cîmpul iubirii. Voiam. . În materie de dragoste perseverenţa e o armă care nu dă greş. Şi ai să citeşti zilnic de acum înainte. Şi afară de asta ştiu să aştept. Nu­i nimic. Şi asta timp de o lună.simţeam atît de aproape încît părea că­i aud bătăile inimii. aş înarma­o eu însumi ca să se apere. hotărît ― nu! Totul se reducea la un plan de seducţie conceput la rece. oricît! Am şters deci ultima frază într­aşa chip să n­o poată reface şi am expediat plicul. luni. Simţeam binefacerea certitudinii şi mă bucuram de ea. dacă nu vii să­mi iei mîinile şi să descoperi în ochii mei marea dragoste pe care mi­ai sădit­o şi pe care nu poţi s­o sfărîmi orice ai face. Seara. ani. Să dau îndărăt? Nici gînd! Voi persevera pînă în pînzele albe şi tot voi izbuti. În afară că i­aş răpi farmecul neprevăzutului. i­am trimis scrisoarea; apoi am aşteptat să văd ce are să se întâmple.

Dar ea abia după două ore cercetă corespondenţa. Nu se întîm­plase nimic. Mie trebuia să­mi răspundă. Nu mi­a restituit nici caietul. a zărit pămîntul visului său. nu ― în ruptul capului! Înainte! Mereu înainte! Perseverenţă pînă în pînzele albe! Încă zece scrisori avură aceeaşi soartă. Bucuria îmi pricinui o energie copleşitoare. N­avea decît să fie logodită cu toţi prinţii moştenitori.. care se cerea cheltuită. neliniştea. N­am avut răbdare să revăd ceea ce scrisesem. Restul nu mai prezenta interes. nu putea să înţeleagă. Drace cocoşat; vom scrie pe a 26­a! Acelaşi destin: Ce importanţă are? Vom expedia pe cea următoare. mă rog? Pînă cînd? Ajunsesem la a 15­a scrisoare respinsă şi totodată la capătul răbdării. şi să le înapoieze. nici nu era vinovată. pentru că nu mă înduram s­ o las pe Mihaela să aştepte. la dragoste. ca de obicei. Ah. tot înainte! A noua şi a zecea! Ei. Se vede că erau mai lesne de supus furtunile oceanului. Ce are a face? N­avea decît să iubească pe oricare Făt­Frumos din lume. Mergeam înainte. Nu cred să se fi bucurat nici Columb cînd. aşa cum m­am bucurat eu de întîia mea biruinţă. după îngrozitoarea călătorie în necunoscut.. Sau măcar să­mi reţină o scrisoare. Ce i­oi fi scris acolo. Nu m­am dat învins. în fierbinţeala mea smintită? Nu­mi aduc aminte nici o iotă. N­am iertat­o multă vreme din cauza acestei întîrzieri de care. Frica însă nu ceda. la Mihaela. M­am temut ca nu cumva vreo împiedicare fortuită sau un accident să fi zădărnicit restituirea. cu slovă măruntă şi deasă.A şasea scrisoare avu aceeaşi soartă. Şi chiar pe a 50­a. Nu­i nimic! La fel a şaptea şi a opta.. decît o fată ca Mihaela.. nu voia. Toată ziua am dat tîrcoale cutiei de scrisori ca să văd dacă Mihaela n­a respins­o. drace. Ea nu ştia decît una şi bună: să­mi înapoieze la infinit răvaşele. pentru că altfel aş fi explodat în milioane de bucăţi. n­aş fi bănuit asemenea rezistenţă! Iubea pe altcineva? Avea vreo legătură pe care n­o cunoşteam încă? A început să mă frămînte îndoiala. M­ aş fi simţit cel mai fericit om de pe lume! Dar Mihaela. Am aruncat caietul în cutie şi m­am aşternut pe aşteptare. doar una. cînd şi scrisoarea următoare fu reţinută. a suta scrisoare! Şi aşa mai departe: la infinit! N­a mai fost nevoie! Minunea s­a întîmplat: a 3l­a scrisoare nu se mai întoarse. Să le citească. Numai o singură oră. la nimic; singurul meu scop era ca această fată să reţină o scrisoare de­a mea. Nu mă mai gîndeam la planul meu. Ştiu însă că am umplut aproape douăzeci de pagini într­o oră. nici cele cinci minute cît îmi cerea recitirea. monstrul cu chip de om. cum aş fi răsuflat din străfundul plămînilor. Din cauza acestei nelinişti nici n­am gustat bucuria victoriei care căpătă certitudine abia a doua zi. Pînă cînd. Ca s­o risipesc n­ am găsit ceva mai bun de făcut decît aşternînd un caiet întreg. Atît şi nimic mai mult. bineînţeles. Fusese în sfîrşit reţinută de monstrul cu luceferi. Atunci mi­a scăpărat prin minte să­i . Pînă unde va merge îndărătnicia ei? M­a cuprins o ciudă care îmi răscolea fiinţa pînă la nebunie. Dar hotărîrea de a persevera m­a împiedicat să capitulez. la drept vorbind.

apoi. pe o scenă mică şi scundă era instalată orchestra. anunţa: "În fiecare seară debutează primadona Miţa Drăgan". are un vin care te scoală din boală şi te bagă în groapă. Am ochit o masă. ― Mă înscriu cu brio! Doctorul nu venise încă de la clinică. La el decorul n­avea nici o însemnătate. Băutura ne încinsese. Ce zici dacă am aranja ceva? Ochii lui Charlot sclipiră fosforescent: ― Cînd? ― Astă­seară! În clipa aceea. Din păcate. Hotărît. S­a uitat surprins la mine ca la o dihanie. Vineri. Le­a reţinut şi pe acestea. simpatic. în limbajul nostru însemna: cine plăteşte?) ― Ce­ţi pasă? Eu! i­am răspuns. se face! A evacuat pur şi simplu clienţii trecîndu­i la o altă masă. Înăuntru toate mesele erau înţesate de ceferişti. Charlot? Crezi că e mai bine să citesc în ajunul examenului. L­am întrebat: ― De ce. ― Da. ― Vedeţi. lucrători. Eram vesel. ia vino încoace. pe apucate? M­a privit încă o dată. a rostit ca o sentinţă: ― Te­am pierdut! S­a depărtat pufnind. mai în fund. măi. înfipt în văzul tuturor. Gleber. ― Ce tot faci de nu te mai vezi? m­a apostrofat într­o zi Charlot. iar noi ne­am aşezat victorioşi. într­o dispoziţie de plenitudine cum nu mai fusesem de multă vreme. ― Nu se aprobă! ― Vino. Nu ştiu de "ce­mi plăceau atîta cîrciumile periferice care duhneau de rachiu. cu un gest larg de actor. Aşa că am plecat tustrei.. de asemenea. nu era acasă. "Bolta verde" unde am poposit părea un local mizerabil dar. ni se făcea cinstea asta? În apropierea noastră. cu ochii bulbucaţi. parcă­i făcusem un rău cu asta. Chelnerul ne ghici gîndul. eram pe drumul cel bun. M­am luat după el. exuberant. Charlot însă nu ţinea seama de asta. ― Fraţilor. oricum. băieţi de prăvălie.trimit îndărăt toate scrisorile pe care ea mi le refuzase atîta timp. Un afiş. . da. alţii mai iuţi de picior ne­o luară înainte.. pe Griviţa. ai un nas de copoi. Charlot cunoştea un local. dacă ne duceam în centru. Iliuţă scoase capul pe uşă: ― Mi se pare că miroase a chef! ― Măi. care avea o cîntăreaţă grasă şi îndesată. nu face pe nebunul. exclamă Charlot mîndru. care ne convenea. aproape de Cimitirul Sf. principalul era băutura. apoi mi­a aruncat o privire de milă. ― Mă prepar pentru primul doctorat. ― Cine­i cu aprovizionarea? (asta. ― Charlot.

pradă unui avînt nesăbuit.. ― Închipuiţi­vă. ca întotdeauna. ici. Cînd isprăvi. în fiecare seară o pune să jure că nu l­a înşelat. ştiţi că am făcut o cucerire formidabilă? ― Taci. toate sînt o apă şi­un pămînt. E vorba de una autentică. ― Îmi dai voie să mă prezint. nu mai spune! exclamă Iliuţă. de rîndul ăsta cu şoferul. Un vlăjgan de la o masă vecină. să fiu al dracului. ― Contesa noastră? făcu Iliuţă. le­am spus.. cînd pe cealaltă. o contesă.. Fără vrere.. sora Mihaelei. Auzeam. ― E vorba de o fată cum nu se mai află în sistemul solar. la şapte. proprietar. Cînd taraful se afla în pauză. vă plimb pînă la Otopeni.― Măi. Am maşina in stradă. pre legea mea. Iliuţă luă o frunză şi­i zise cum ştia el o doină de pe valea Oltului. pînă la Ploieşti vă duc şi vă aduc. exclamă Iliuţă. Ascultaţi. Apoi.. pînă la miezul nopţii. Face. izbucni în aplauze. cu o franţuzoaică. băieţi. Dacă mai zici una. ― Nu aceea.. ungur de origine. încît se făcu în local o linişte ca de cimitir.. rîzînd cu hohote. ― Să fiu al închinatului. muncitori şi oameni fără căpătîi. În fine. ― Dă­i drumul! Cine e individa? întreabă Charlot cu indiferenţă. dar somnul nu se lipea de mine. cu coşniţa de la piaţă. . ― Şi ea îl înşală în fiecare zi şi­i jură în fiecare noapte. făcu Charlot cu dezgust. actorul.Mă chinuiam să adorm învîrtindu­mă cînd pe o parte. După ea veni la rînd Virgil. gîndindu­se la Mihaela. cu paşii lui greoi şi măsuraţi. am înregistrat auditiv toată activitatea matinală a mansardei. ― Dă­le încolo de muieri. unsuros şi negru. cu picătura. ― Să fii dumneata sănătos. cum şi glasul strident al Dorinei. soţia directorului unei întreprinderi industriale. Am tresărit ca fript gîndindu­mă la nesocotinţa pe care o făcusem fără vrere pomenind de contesă. Acolo alt chef. ― Măi. .. Timpul curgea anevoie. nu sînt va să zică fitecine. guguştiucule. la Berbec. ― Se aprobă! Iliuţă mai zise o doină. de asemenea. Le­am turnat la repezeală o poveste pe care de fapt o auzisem de la altcineva. răsturnînd pe gît un pahar cu vin. grăbită. pe la nouă.. Gleber plecă cel dintîi. sînt şofer. replică Iliuţă. care se întoarse după o oră.. să mă ierţi dacă am o slăbiciune ca tot omul. se ridică în picioare: ― Domnule Frunzănescu. apoi încă una şi tot aşa. e aşa de gelos ungurul că. pe Riţa dere­ticînd prin odăi. toată lumea aceea pestriţă de mici slujbaşi. am maşina mea. paşii mărunţi ai Mihaelei. În revărsatul zorilor ne­am întors acasă ameţiţi de băutură şi frînţi de oboseală. auziţi voi. îmi sunară în urechi. S­a ţinut de vorbă: ne­a dus într­adevăr la Ploieşti.

am neglijat să le pun porţia obişnuită.. şi iarăşi reveni fără nici un rezultat. Stupefacţie! M­am pomenit cu scrisoarea înapoi. guşile goale. găseam că procedeul meu era absolut necesar. porumbiţa mea plecă din nou să cerceteze cutia de scrisori. neavînd încotro. O chemă pe Riţa şi o certă aspru (probabil fără nici un motiv) pentru că servitoarea ieşind afară. ceva mă împiedica. În cele din urmă. nedesfăcută. se dusese după corespondenţă fără îndoială. dar nu se îndurau să plece cu.străbătînd coridorul. I­am scris abia a doua zi. îmi venise. Ele îi polarizau toate gîndurilc în jurul meu. Mai bine de o oră s­au frămîntat încoace şi încolo. după care m­au lăsat în pace. Ascultam cum umbla prin odaie. şi mie apa la moară: o făceam să sujere din cauza mea. Dacă nu se întîmpla aşa.. făceau să­i umple viaţa de mine. care ne­a aparţinut o dată. mai făceam oare o descoperire atît de importantă? Aş fi putut să cobor din pat şi să­i torn la repezeală scrisoarea cuvenită. exclamă: ― Azi nu e în toane bune domnişoara. scrisorile mele ajunseseră pentru ea o hrană sufletească de care nu se mai putea lipsi atît de lesne. se duse iarăşi. Ei da. După o săptămînă­două controlam cu ceasul dacă matinalii mei oaspeţi mă vizitau exact la aceeaşi oră. Pe de altă parte. trîntind orice găsea. ca de obicei. s­o alimenteze necontenit cu gîndurile mele. Cu Mihaela se întîmplă la fel.. visuri. fetiţo! Dumnezeule. . gîngurind miraţi. Am avut o satisfacţie diabolică... unde le aruncam regulat firimituri de pîine. fără să găsească nimic de mîncare. îmi veni în minte o întîmplare petrecută mai demult la ţară. pentru că dădea loc unei verificări a propriilor ei sentimente. După un timp. dar o nădejde absurdă o îndemna să mai caute. Gîndeam în sinea mea: ― Na. se întorceau iar bătînd cu aripile în geam. Numai lipsa unui obiect ori a unei fiinţe. iar uşa odăii vecine se închise cu zgomot. lenevind în pat. aşa de exact. Poate îşi dădea seama că făcea drumul degeaba fiindcă nu mă auzise trecînd pe culoar ca să duc scrisoarea. He­he! aşa te vreau. He­he. probabil ca să­mi dea de veste că uitasem. ce bine îmi părea. parcă aveau şi ei un ceas potrivit după al meu. în sfîrşit. Se întoarse şi de astă­dată cu mîna goală.. După o jumătate de oră. dorinţe. ne pune la lumină adevăratul preţ. deoarece după cîteva minute paşii ei făcură calea întoarsă. Într­o zi. Dar nu. să mai încerce o dată. de rîndul ăsta s­a întors cu mîna goală! Prin asociaţie. Se plimbau nervoşi pe bordura ferestrei. Ei veniră. într­una din vacanţele mele şcolare. Pleca la facultate sau se ducea să cerceteze cutia de scrisori? Da. Obişnuisem o pereche de porumbei să vină la fereastra mea. îmi paraliza voinţa: "Las­o să se perpelească puţin pe jeratic! Are să­i fie de în­ văţătură". zburau pe aproape în văzduh. le­am pus porţia cuvenită de pîine. Aşadar. să­i trezească nădejdi. aşa de bine! Binecuvîntam gîndul care mă îndemnase să­mi petrec noaptea la chef.

I­aş fi scris şi mai mult dacă nu mă dobora oboseala. de astă dată deschisă. Îmi istovesc materia cenuşie şi bunătate de timp scriindu­i în fiecare zi: ea nici nu se osteneşte măcar să­mi răspundă.. pe cînd eram încă în pat. opt pagini. hai la cursui de istoria doctrinelor economice. Era o supărare voită. După­amiază. a fost să mă aşez la masa de scris. s­o zgîlţîi de umeri şi să­i arunc dispreţuitor. "Aşa te porţi.) Primul lucru pe care l­am făcut intrînd în cameră. Ah. "Să pofteşti acum să­ţi mai scriu alta!" Am luat jumătăţile şi prefăcîndu­le în bucăţi mici le­am împrăştiat . şi tot ea face pe bosumflata dacă îmi îngădui un răgaz? Nu­i mai scriu o iotă. aşa cum procedasem la început. Gestul ei caraghios îmi stîrni rîsul şi odată cu rîsul se duse pe copcă şi îndîrjirea mea. mă îndîrji şi mai mult. mult o să mă joci tontoroiul? Nu ţi se pare că ai întrecut măsura? Mai vezi de altul!" Tocmai atunci a venit Riţa să facă curat prin odaie. nu­i scrisesem. Biata slujnică speriată o rupse la fugă fără a mai cere vreo lămurire. Ei bine. numai o zi. în faţă: "Ce crezi tu. (Dacă aş fi fost singur. îşi pierdea cumpătul chiar de la cea dintîi piedică întîlnită în drum? Am vrut să­i trimit din nou scrisoarea. în fond. "Eu îi dau totul. numai după un şir de raţionamente cît se poate de logice. uite aşa! Să se ducă la toţi dracii! Puţin îmi pasă! Păcat de atîta osteneală!" Eram aşa de înfuriat că tare aş fi avut poftă să dau buzna în camera ei. de ce­mi fac atîta sînge rău pentru un lucru de nimic?" Am ieşit în oraş ceva mai bine dispus.. A doua zi. Păcat! N­am putut să fiu atent. Ar fi însemnat o totală lipsă de amor propriu din partea mea. Şi aşa. Mă obseda într­atît criza de timp. cu pălăria pe cap.Aşa e. "La urma urmei. iubito? o ameninţam imaginar. prostuţo. Abia aşteptam să se termine spectacolul ca să mă întorc acasă. uite ce meriţi!" Şi pe loc am rupt scrisoarea în două. Am adormit îmbrăcat. Supărată pentru că o zi. ― Ieşi afară! m­am răţoit la ea. iar eu să­mi calc în picioare orice urmă de mîndrie? Supărarea mea n­a izvorît din simţire. plecam mai devreme. Nu prea aveam poftă. Ce? Adică ea să aibă toate capriciile din lume. n­am dus scrisoarea la cutie pentru că draga mea vecină a găsit cu cale să plece dis­de­dimineaţă. fără să răsuflu. M­am răzgîndit. Seara m­a luat Charlot la teatru. aşa că mi­am irosit timpul degeaba. încît am economisit chiar secunda de care aveam nevoie pentru a­mi scoate pălăria. care nu era. care luă proporţii neaşteptate. i­am scris Mihaelei. Ce fel. draga de ea! Cît mă iubea! Şi cum îşi dăduse în vileag sentimentele. dar el a stăruit mult. aveam dreptate! Era supărată pe mine. căci în cazul acesta s­ar fi dezlănţuit spontan încă în clipa cînd dădusem peste scrisoarea refuzată. decît un gest demonstrativ. Plecarea ei.

Simţeam asta numai după cum se uita la mine. Cînd a isprăvit. iarna ca şi vara. Cîteva zile mai târziu am întîlnit­o întîmplător la universitate. m­am prefăcut că n­o văd. după ce ne cerea scuze pentru asta. în schimb. cursul cel mai populat. lua proporţiile unui uriaş care ne stăpînea cu forţa verbului său sclipitor. Era.." Am mai întîlnit­o şi altă dată. Adică eu o uram puţin (sau mai degrabă nici nu­mi păsa de. pe scări de mătase. Ieşea parcă din proptia­i piele. De data asta n­am avut încotro: trebuia s­o salut din cauza lui Cici. ca după un vis frumos. dar prea scurt. Din ochii ei ţîşneau săgeţi otrăvite. Dar cînd începea să vorbească (avea şi o voce piţigăiată!) devenea altul. Mereu se ferea de curent. m­am frecat la ochi cu necaz. M­am uitat lung în urmă. şi n­am băgat de seamă dacă mi­a răspuns sau nu la salut. De altfel. Mai mult: ne uram. Ea mi­a aruncat o privire mîndră. A trecut furioasă pe lîngă mine. "Cel puţin să dau de lucru toantei de Riţa. dispreţuitoare. Nu ne cunoşteam încă bine şi eram în dezacord. Am salutat­o. ci o artă care urca la creier. o stîrpitură de om. o idee: să m­apuc să­i fac culte lui Cici. Vrăjitorul cu gura de aur plecase strîn­gînd grijuliu fularul în jurul gîtului şi îndesîndu­şi căciula pe capul pleşuv. Îmi părea rău că mai bine de două luni de zile neglijasem îndatoririle mele de student.de­a valma în toată odaia. cu o explozie de veselie. iată­ne supăraţi unul pe altul. La ce bun să­i mai dau bună ziua cînd ea nici nu catadixea să­mi răspundă la salut? Aşadar. dar cred că nu mi­a răspuns. ca de ciumă. uitam de noi şi ascultam o simfonie de cuvinte rnai fermecătoare decît muzica beethoveniană. fata proprietarului." După această ispravă am plecat la facultate. altfel. tot acasă. afară de o singură dată cînd mi­a părut aşa de trasă la faţă şi urîtă. făptura lui se mărea pe nesimţite. ― Încotro. dar nu s­a întors. Cici. am luat­o agale pe Calea Victoriei. Cînd a trecut pe lîngă mine.. "Nesuferita! Nu ştie să se stăpînească. care se uita la mine într­un fel ciudat. şi în timpul prelegerii stătea cu căciula pe cap. Astfel. dreptul roman încete să mai fie o disciplină aridă de care fugeau mai toţi studenţii. Îi curgea nasul în permanenţă. Această prelegere m­a potopit de remuşcări. aşa. Cîteva săptămîni am frecventat cu regularitate cursurile de la doctorat şi în acest timp n­am mai aşternut un rînd vecinei mele. Aveam un curs de drept roman şi­mi plăcea. Uitam de el. Monstrule? Pe unde umbli de nu te mai vezi? . de altfel. Părea foarte încurcată; ar fi vrut să se întoarcă din drum (a avut o ezitare).. ea).. abia se zărea dinapoia catedrei. Ei şi? Atîta pagubă! Mi­a răspuns. Uite. încît am schiţat fără să vreau un gest de neplăcută surpriză. În dreptul Teatrului Naţional m­a oprit Dolly. nici n­am mai zărit­o. avea guturai de cînd îl ştiam. ca să­mi pierd vremea ca un nătîng ticluind scrisori de dragoste fără nici o noimă. Profesorul. dar ea mă ura îngrozitor. Era cu Cici. aproape fugind. cine ştie? Păcat că nu era pe gustul meu. şi s­a închis în camera ei. Poate că mă plăcea. numai ca să crape de ciudă Mihaela. Prins în iţele acestui gînd.

încît pietonii întorceau capul după noi. voi binecuvînta ura ei înverşunată care nu­i decît cealaltă faţă a iubirii. De fapt chiar asta urmăream; să­i arăt Mihaelei că nu mă mai preocupă persoana ei de vreme ce am ajuns s­o schimb cu alta. am renunţat la ideea de a face curte fetei pro­ prietarului cu toate că era mai indicată decît Dolly. am minţit­o fără a mă sinchisi de porecla ce­mi dăduse. tot ce făcea era în plin prezent. pe nepusă masă. oricînd o aveam la îndemînă. auzi. nebun de bucurie. Uf. n­a plecat nicăieri. ştii că m­am logodit? ― Ei bravo! Felicitările mele! Cu cine? ― Un idiot. n­o să mor fată mare! Dolly vorbea tare. Moare după mine. Am deschis uşa şi am întîm­pinat­ o pe coridor strigînd aşa ca să audă şi Mihaela de alături: ― Bună scumpo. s­a pus cu burta pe carte. puteam să mizez pe orice că­i va face rivalei sînge rău cu nemiluita. sărăcuţul! izbucni ea într­un rîs zgomotos. de ce ai întârziat? ― Uf.. Are să sufere toate chinurile geloziei şi mă va urî mai mult decît m­a urît pînă acum. . director la Generala. după o mică întîrziere iat­o pe Dolly apropiindu­se zgomotos. Aşa. acum. Oricum. gesticula şi rîdea provocator. Iar eu. şcolarul mamei silitor.. Ştii.. ― Monstrule. Am avut noroc. ― Straşnic cadou de nuntă! Face să te măriţi cu el. În ea fremăta o bucurie frenetică de viaţă. Pînă una alta. ma parole! ― Te cred.. Vino la mine. I­am atras atenţia: fără rezultat. Mă aşteaptă idiotul meu. şi cadouri. Dacă mă iubeşte. Însă cu Dolly mergea repede treaba. am o croitoreasă tâmpită. ― Atunci. mi­e dor de un chef la cataramă.― Mă prepar pentru examene. fără reticenţe feminine. Apropo. Monstrule. miine. după cum îi era obiceiul. un cimitir de iubiţi. Mi­a promis că­mi cumpără o vilă în parcul Fiiipescu. Cînd am auzit­o pomenind de idiot î­am făcut repede vînt în odaie. La cei 20 de ani ai ei avea. Numai de un singur lucru mă temeam; dacă Mihaela nu­i acasă şi­mi zădărniceşte planul? Aşa că a doua zi am pîndit cu grijă toate zgomotele care veneau din odaia ei. nu­mi place de loc cuna îmi vine taiorul ăsta.. după cum am mai spus. mi­a făcut o curte nebună.. În fine. Ce elegantă eşti! ― Da. pe la cinci după­amiază. ― Dar tu ce faci? am întrebat­o ca să schimb vorba. nu­ţi mai spun! ― Şi ţie nu­ţi place? ― Nu­i genul meu. cu atît mai rău pentru dînsa. Afară de asta era mai frumoasă decît Cici şi în plus avea o ingenuitate rară. abia am scăpat de idiotul meu. ― Acum nu pot. găseşti? a surîs măgulită. cînd ne mai vedem? Cîteodată îmi lipseşti mult. ― Uite. ― Of. lasă­mă. ― Nu vorbi aşa tare că se aude. direct şi simplu.

Ascultă. Mai exact. Debitînd acestea se dezbrăcă de tot într­o clipită. Însă nu de asta era vorba. Faptul că Mihaela se afla dincolo. Am adăugat pe acelaşi ton: ― Astea. dar găsisem în acel capriciu al ei un pretext de ceartă). ― Nu se pricepe la aşa ceva. Dar nu prevăzusem opoziţia neaşteptată a conştiinţei. aveam un scop precis: acela de a stîrni gelozia Mihaelei. Uneori însă se deschide o adevărată prăpastie şi n­ai cum s­o umpli. ― De ce te superi? am întrebat­o formal. Parcă aş fi vrut să nu vină. îmi tăia orice avînt. Atunci fapta rămîne neîmplinită. Acest ceva se limpezi mai bine odată cu scurgerea timpului. gîndeam că voi putea duce pînă la sfîrşit fapta. vreau şampanie! Între închipuire şi realitate se ivesc goluri care trebuie umplute pe loc. Cînd am invitat­o pe Dolly la mine. şi nu mă repezisem s­o cuprind în braţe; mă oprea parcă ceva. Numai o sticlă. Mihaela va crăpa de ciudă ştiind că la mine se află o fată care n­a venit pentru a­i citi poemele homerice. Mai întîi se dusese pe copcă dispoziţia. Aici. lipsită de farmec şi feminitate. ştii. (voiam să spun de cocotă. opărită. instinctiv. n­o puteam accepta. Atunci de ce o adusesem pe Dolly? Pentru că. Vezi să fie Mott 1900.. în linii mari. dar m­am oprit la vreme). Musafira îmi păru brusc vulgară. de ce mă mint? Hotărîsem mintal să plecăm altundeva. În orice caz trebuia să mă cotorosese de ea cît mai repede. Nu înţelegi. îşi acoperi goliciunea cu rochia. iar alături. trimite pe toanta de Riţa să cumpere. fără a vedea detaliile care de multe ori sînt mai importante decît principalul.― Ei şi? Ce­mi pasă mie de ăştia? Dă­i încolo de netoţi. cum avea obiceiul. Dolly. De aceea. Monstrule. i­ am răspuns voit insolent: ― Te rog slăbeşte­mă cu pretenţiile astea stupide. Adică. o strîngere de inimă. am avut din prima clipă o tresărire de neplăcere. căutînd în ochii mei explicaţia unei atari comportări şi. Se dezbrăcase repede. Dolly. În definitiv ce ţi­am făcut? Ea continua să se îmbrace din ce în ce mai nervoasă. ― Aici nu se poate! Mai bine mergem la "Femina". sînt toane de. mi­a venit o poftă subită de şampanie. Lucrurile. la cîţiva paşi de noi. Ea mă privi nedumerită. necăjindu­se . suspendată în aer. cînd ceru să­i aduc şampanie (în definitiv cel mai simplu lucru era să­ i fac pe plac.. se conturau simplu: Dolly va veni şi voi petrece cu ea cîteva ore agreabile. in vecinătatea Mihaelei. în închipuirea mea. constituia pentru mine ceva inhibitoriu. în închipuire. Închipuirea ţese simplist. ― Moaşe­ta! De ce în altă parte? Aici! Haide. Ştiam de altfel că nu reuşea niciodată să­mi stîrnească reverii erotice. Zărind­o. mă stînjenea. la Very­Dry. Dacă nu găseşti Mott. începu să se îmbrace febril fără să scoată un cuvînt. ― Atunci du­te tu. în altă parte. nu. e adevărat ― venise.

descătuşată. Acum îmi înapoiase totul.. ale marii dragoste. ― Hm. aproape de locul unde o sărutasem cu două luni înainte.că nu nimerea să­şi încheie copcile. decît iubirea!" Găsisem o explicaţie de moment pe care viitorul avea s­o infirme curînd. pe cînd mă întorceam din oraş. Nu înţelegeam să dărîm din cauza unei prostii. să înceapă altă dragoste.. În tot cazul. putea să facă ce voia.. Cine­mi dictase toate astea? Cum se născuseră sub condei? Căci nu le recunoşteam ca fiind ale mele. legate cu o panglică şi rînduite cu grijă. Am recitit din simplă curiozitate. o simţeam foarte aproape pentru că deţinea ceva de la mine. nu voiam s­o pierd. în fine. cronologic. apoi cu interes tot mai cres­cînd. Seara. dealtfel neconsumate. M­am trîntit pe pat. Aş zice că totul nu părea să fie decît rezultatul unei stări anormale. scumpa mea vecină se crede obligată să­şi dea în petic. simţind c­o podidesc lacrimile. prosteşte de aspru. trebuia s­o pierd tot prin luptă.. O cucerisem prin luptă. Dar cum e ou putinţă să se transpună cineva prin efectul voinţei. Înainte de a fi gata. tînguirile dorului neîmplinit. călcînd în picioare o prietenie amoroasă. cu conştiinţa grea că mă purtasem prea aspru. o avalanşă a tuturor elementelor dragostei. fără o vorbă şi graba ei mi­am explicat­o prin faptul că. Pentru întîia dată am simţit o apăsare care mă neliniştea. curînd! V Într­o după­amiază. Mă îndrăgostisem de Mihaela? Greu de crezut! Recunoşteam însă că măcar atunci cînd îi scriam o iubeam cu ade­ vărat. Nici una nu lipsea. Nu. Era opera altcuiva din mine. într­o stare sufletească străină de simţirea lui. strigătele deznădejdii. orice. preferase să fugă decît să plîngă în faţa mea.. eu le scrisesem? Fusesem în stare să aştern pe hîrtie frazele acelea de foc? Ceva de necrezut! Erau chemările înaripate ale iubirii. a ţîşnit pe uşă. mi­am spus. cu atîta con­ vingere şi sinceritate? "Mi se pare ― spuneam ― că deocamdată nu iubesc. Ajuns în cameră o grijă mă invadă subit. am găsit în cutie toate scrisorile pe care le trimisesem Mihaelei. am reluat fără convingere.. Dumnezeule. Dacă­i adevărat? Dacă Mihaela nu mai ţine la mine? Dacă şi­a dat seama că are de­a face cu un fluşturatic care aduce femei la el acasă şi îl dispreţuieşte? Cît timp scrisorile se aflau în păstrarea ei tot mai era o nădejde că lucrurile se vor îndrepta. am întîlnit­o pe Mihaela pe scară. A încercat să mă ocolească (parcă se temea să nu i se întîmple . ― E o prostie ce faci. era liberă. tot ceea ce clădisem cu atîta trudă. numeroase pasaje din scrisorile mele. care nu ieşise încă la iveală? Nu ştiu.

ca o moartă. Dragostea îşi va fi trăit viaţa. iar vocea mea avea un tremur ciudat. Cînd i­am dat drumul. cîteva replici subtile. dictator. două. un an? Atunci aş fi iubit­o. Aşadar. mi­a fost frică să nu se prăbuşească fără suflare. Abia atunci mă năpădi teama de a nu ne surprinde cineva. fericirea. îmi căzuse în braţe. obstacole. povesteşte unei prietene: "Îmi place să mă visez rege. Justus. şi acum mă simţeam copleşit de tristeţe. pe care. nu mai pot trăi aşa. plin de trudă. în reveriile mele. anexînd­o. În sărutarea aceea am descoperit o ţară nouă. Sînt. Mirarea mirărilor: în loc să reacţioneze violent. o fixam lacom. din altă planetă. sfîrşită! Şi mîine. Aşadar. Dar pusesem piciorul pe culme. Dar îşi veni repede în fire. minunată. asta fusese totul? De ce se topise aşa de repede rezistenţa Mihaelei? De ce nu mă înfruntase mai mult? De ce nu mă chinuise încă o lună. lăsînd­o acolo. Numai în ochi i­am surprins o licărire ciudată. Avu. şi de rîndul acesta o clipă de ameţeală şi se sprijini de balustradă. anevoios. i­am răsturnat capul şi mi­am lipit lacom buzele de gura ei.. buimăcită încă de neaşteptata întîmplare. poimîine. paradisul. primejdii. am muiat glasul şi i­am şoptit cald şi convingător: ― Nu simţi cît te iubesc de mult? Fără a mai aştepta răspunsul ei. piesa lui Fulda. Stelele îşi pierduseră strălucirea. numai după trei luni de zile. cu mîna cealaltă liberă. nu făcu măcar un gest de împotrivire. De multe ori. Mihaela.. mă treceau fiori de voluptate şi­mi spuneam: "Îl voi trăi vreodată?" Ce naivitate! Iată. neverosimilă. cu opintiri. fără să mă gîndesc că în clipa aceea ar fi putut cineva să urce sau să coboare scările şi să ne surprindă. De aici se deschidea luminişul. Ea se smuci să scape: ― Lasă­mă! ― Nu te las pînă nu­mi dai o explicaţie. aşa cum mă aşteptam. Prea tîrziu! O prinsesem de mînă şi o ţineam pe loc. cu glas străin. Mihaela se părăsi toată în voia mea. Am fugit pe scări în jos ca un hoţ. va fi a mea şi totul se va îneca în obişnuinţă. Intuind slăbiciunea care o cuprinsese. îşi acoperise faţa. actor mare. Nu putea să­mi suporte privirile. drept în ochi. ce­i drept.acelaşi lucru) şi chiar o luă înapoi. cînd îmi imaginam momentul acesta. ― De ce mi­ai trimis scrisorile înapoi? am întrebat­o aspru. pline de adevăr. îl trăisem. Se făcuse palidă. Vorbindu­i. se întîmplase şi minunea minunilor: cucerisem pe Mihaela. m­am simţit stăpînul universului. I­am spus aceste cuvinte greu. în Prostul. Pînă aici fusese urcuşul: greu. poate! Dar ea. Înţelegi. O sărutasem cu voia ei şi asta însemna capitularea. dar nici ochii nu mai erau parcă ai ei. E pentru mine o . Eroul. Nu scoase nici un cuvînt.

ieşea din logica mea. saturaţie. pentru că nu­i auzeam paşii ca înainte. "Nu ştiu dacă atunci mi­ar mai plăcea!" E de neînchipuit cum nu­şi dă seama femeia că dragostea nu­i decit drumul care duce la cucerire. Din ziua aceea. ― De acum e limpede: nu mai vine. Apoi ofensiva de rigoare şi inevitabila cădere a gingaşei cetăţi". pentru obţinerea înfometării. Nu m­am îndurat să plec. se sfîrşeşte lupta şi urmează supunerea. cînd o sărutasem. dar degeaba. după cum filozofia nu­i decît drumul pînă la aflarea adevărului. în dreptul Bufetului. două săptămîni încheiate n­a fost chip să dau ochii cu ea. cu sau fără clar de lună. tot crezînd că vine.fericire fără seamăn. mă ocolea? îi era teamă să­mi întîlnească privirile? încă mai lupta cu ea? Tot nu­şi dădea seama că se isprăvise cu împotrivirea ei? Îi dădeam întîlniri peste întîlniri. Aş fi putut s­o capăt adineauri. necunoscutul devine pe zi ce trece tot mai cunoscut şi dragostea sucombă roasă de repetiţie. M­aş fi bucurat mult dacă venea. abia atunci . minimum două ore. După aceea o deplasare cu automobilul la Băneasa. Nu ştiam dacă este acasă sau nu. Probabil pentru că nu le dădeam nici o importanţă. De aici încolo. Şi i­am scris că o aştept în seara aceea la Şosea. Nu­i nimic: îi voi scrie. N­am adăugat un cu­vînt mai mult. de două­trei ori. În fiecare zi cîte una. Acum nu­mi rămînea altceva de făcut decît să­i cer întîlnirea de rigoare. Asta m­a mirat puţin. Niciodată nu înfăptuisem ceva în legătură cu ea potrivit calculului meu aprioric. singura fericire". Ce­i cu fata asta? Ajunsesem să nu mai înţeleg nimic. Repet: îmi părea rău că Mihaela se dăduse pe brazdă atît de repede. Ce se întîmplase? Se ferea de mine. obişnuinţă. sărea dincolo de orice previziune. maldărul de scrisori pe care mi le înapoiase. Şi totuşi aveam credinţa că nu plecase nicăieri. dar cu celelalte fete nu mi­au trecut deloc prin minte asemenea gînduri. Am aşteptat­o încă o jumătate de oră. S­a dus farmecul necunoscutului. La ce bun? Ce nevoie mai era acum de poezie? Am aruncat biletul în cutie şi. Nu ştiu de ce. O aşteptam mereu cu o încredere oarbă că vine şi totuşi nu venea deloc. Ospăţ copios într­un separeu din restaurantul parcului; vin şi muzică la discreţie. Am întîrziat într­adins un sfert de oră ca s­o găsesc pe Mihaela aşteptîndu­mă. Am calculat la rece aşa: "Ne vom întîlni inocent. În program: plimbări obligatorii prin "pădure. (Era o satisfacţie în plus. Şi iată­mă pierzînd încă două ore. De ce îndărătnicia asta inexplicabilă? Nu o sărutasem cu voia ei? Nu­mi tremurase în braţe? Cînd mă socoteam pe culme.) N­am zărit­o; nu venise încă. odată cu el. Mihaela îmi răsturna toate socotelile. "Dar nu încerci niciodată să ajungi ceea ce visezi?" îl descoase ea. Totuşi simţeam că­mi era parcă mai dragă fiindcă nu venise. La ora fixată mă aflam la locul întîlnirii.

o ocazie cît se poate de nimerită pentru o explicaţie între patru ochi. care era pe coridor. se schimbau lucrurile. sora Mihaelei. pe care nu­l doreşti. din bucătăria Dorinei. Dacă ar fi venit la întîlnire. îi spuse cu voce tare: ― Domnişoara Deleanu e plecată în provincie şi se întoarce mîine seară. veni s­o caute într­o zi pe Alexa. n­avusese încotro. Nu se mai putea apăra în faţa conştiinţei că e silită să vină. constrînsă. cum accepţi ceva impus dinafară. îmi sunară la porţile urechilor. Cît ne ajută uneori întîmplarea! S­ar crede că anumite întîmplări care se iscă fără participarea noastră şi care par. probabil prietenă a familiei. mi s­ar fi ivit vreodată o ocazie atît de prielnică de a mă apropia de Mihaela? Sigur că nu. în fond. Neplăcută surpriză: va să zică nu plecase. Am prins de veste cum a răsucit cheia în broască. gata ca de plecare în oraş. Nu era acasă. Ea avea dreptul să se considere în proprii ei ochi (ca şi într­ai mei. mi­am spus. care s­o pună la adăpostul mustrărilor de cuget. pentru că în cazul acesta fapta pornea din voinţa ei. Desigur că Mihaela se găsea în faza războirii cu propria­i conştiinţă. nu m­a făcut să pierd mult timp. decît răsturnări de obstacole. Riţa.trebuia să­mi dau seama că mai am încă de urcat. dînd cu ochii de mine. Un gînd încercă să­mi desluşească taina. Va să zică. mă voi trudi să­i caut o scuză valabilă. auzeam pe Virgil zbierînd din răsputeri; făcea lecţia obişnuită cu Gheorghiţa. Numai doctorul nu eram sigur dacă ieşise sau nu. din impulsul meu pornise tot ceea ce întreprinsesem. Era alături. lipsite de sens. pe oare îi deosebeam diintr­o sută. ― Mergi în oraş? mă întrebă. draga mea se afla alături singură­singurică şi eu habar n­aveam. Am prins cu urechea noutatea din zbor. O doamnă. la prima vedere. Ceilalţi locatari erau plecaţi. Din fund. Dar timpul trecea fără să găsesc ceva potrivit. Uite. Şi ea. complicităţi necesare! Dacă femeia aceea ar fi venit doar cu cinci minute mai tîr­ziu. După o jumătate de oră paşii ei mărunţi şi pripiţi. Dacă aşa stau lucrurile. Hotărîndu­mă să trec la acţiune. neteziri de drumuri. nu sînt pentru noi. dar pe care nici nu poţi să­l împiedici. Acceptase. Am lăsat uşa întredeschisă ca să spionez orice mişcare de pe sală. Aşteptăm să se întoarcă. Eu eram elementul activ. doctorul ieşi din camera lui. dealtfel) o victimă: nu voise s­o sărut; eu o silisem cu forţa. Ce era să spun? ― Merg! . apoi a încuiat uşa. mi­am luat pălăria şi. Tot hazardul îmi puse la îndemînă un prilej la care nu mă aşteptam. În clipa aceea. Ce­i drept. ne despărţea doar un perete. Nu­i nimic. Tot ce obţinusem pînă acum de la Mihaela nu­mi dăduse ea: îi smulsesem eu. am păşit cu precauţiuni de hoţ pe coridor.

Am coborît împreună. privindu­mă ţintă şi trudindu­se să înţeleagă. sărind cite trei trepte. Sau la fiica proprietarului să cînte la pian. Dacă aş fi încercat să intru adineauri cînd plecasem. Acolo i­am pus o întrebare cu intenţia de a mă cotorosi de el: ― Încotro o iei? ― Mă duc la Colţea. ― Nu­ţi fac nici un rău. Tonul era atît de imperativ. O secundă. roşie. ramase locului înlemnită de spaimă. ce' fac?" Din fericire îmi scapără prin minte şi antidotul: "Plecînd la Cici. care ne cer un răgaz pînă să le pricepem. încît m­am precipitat spre uşă gata să plec. Am salutat­o. ca să mă găsească acolo cînd se va întoarce. O aşteptam cu sufletul la gură. Ea nu strigă. nu! Aici. Am închis uşa cu precauţie şi m­am ascuns după garde­rob. deplasare pentru care nu era niciodată nevoie să închid uşa cu yala.) Momentul critic trecuse cu bine: groaza. I­am făcut semn să nu strige. Trebuie să­ţi spun că. În clipa cînd îl rupse dădu cu ochii de mine. Ne­am despărţit. A fost deci necesar să­l întîlnesc pe doctor şi să­l conduc pină jos ca să cîştig timp pînă ce Mihaela urma să iasă pentru a ridica scrisorile. Înainte de a apăsa pe clanţă mi­a venit ideea salvatoare: . într­atît eram de emoţionat. De o ieşire în oraş nu putea să fie vorba. hazardul acesta miraculos îmi venise a doua oară în ajutor. două. Pe sală nimeni. Iată­ mă silit să­l duc pînă la poartă. Acum e momentul să mă furişez în camera ei. nu! ― Dar unde? Spune­mi. Am urcat scările. trebuie să pleci numaidecît. îi paralizase ţipătul. Deodată. atît mi­a trebuit să mă strecor în odaie. pierdută. un gînd m­a înlemnit: "Dacă se duce la Cici şi se întoarce peste o oră. unde? ― Oriunde. Ea nu mă lăsă să isprăvesc: ― Aici. Ajuns pe coridor. Mi­a răspuns speriată. ar fi închis uşa cu cheia. ― La revedere. m­ am pomenit faţă în faţă cu Mihaela. După ce s­a depărtat puţin m­am întors aproape fugind. Dar tu? ― Eu fac lectură la Şosea (adică în direcţia opusă).. nu. numai aici. Nu pot! Pentru numele lui Dumnezeu.. Unde se ducea? Poate să cerceteze cutia cu scrisori." Tot era bună logica la ceva. Na! Asta­mi lipsea. (Sînt unele lucruri neprevăzute. Într­adevăr Mihaela avea un plic în mînă. n­avea toaletă de stradă. încleştîndu­i gura. găseam desigur uşa închisă. Nici n­am prins de veste cînd s­a deschis uşa şi s­a închis odată cu zăvorul yalei. Întîmplarea complice. ea o lăsase deschisă: deci se dusese după corespondenţă şi trebuia să se întoarcă dintr­o clipă într­alta. Or. gîndeam înciudat.

îi transmiteam în gînd. Pe sală se auziră paşi. ― Ei bine. ca un nătîng? Numai pentru că îmi porunceşte ea? Dar ce. cum pilea. Eşti uşuratic! ― Sînt gata să jur că sînt sincer cu tine. Mihaela începu să se împace cu situaţia. Să nu se audă alături. Mihaela deliberă o clipă şi conveni: ― Dar să pleci. rămîneţi! Dacă doriţi vă ofer chiar un scaun şi vă fac o cafea. absolut sincer. dragul meu!" Şi bunul Gleber parcă pricepea îndemnul nevăzut." Haida­de! Nu era o neghiobie să scap această ocazie unică? ― Plec mai tîrziu. de ce să plec aşa. după primele clipe de buimăceală. "Ah. Să ştii că dacă nu pleci. cu ochii plecaţi în pămînt. pentru că acele vorbe mari n­ . ştii. Simplă iluzie; nu era chiar atît de naivă pe cît lăsa să se creadă.. stimate iubit. Îl auzeam cum bătea cu ciocanul. Îşi lăsă capul în piept. după ce s­or duce colegii la masă. Atunci n­o să mai fie nimeni pe coridor. Mi­ai face. Dacă mă lăsa aş fi jurat strâmb. care părea c­o impresionează puţin. ce frumos a spus­o! Ar fi voit să vină la întâlnire. De ce mă amăgeşti? De ce nu vii la întâlniri? De ce mă laşi în fiecare seară să aştept ore întregi ca un caraghios. cel mai mare bine. Roboteşte înainte. ce? Mă sperii? ― Te rog nu vorbi aşa tare.. i­am spus.. I­am înhăţat brusc o mînă: ― Şi dacă ţipi. cum răsucea cheia în broasca uşii. Luciditatea revenindu­i mă dojeni aspru: ― Nu umbla cu vorbe mari. Replica ei mă întărită. ― De ce nu­mi răspunzi? De ce taci mereu? Pentru ce n­ai venit niciodată la întîlnire? ― N­am putut! N­am putut. ― Bine că ai venit! Ia vezi ce dracu are broasca asta? ― Stai să aduc sculele. voi striga să se audă peste nouă mări şi nouă ţări. ― E mai bine să dovedeşti înainte de a jura. prietene Gleber. Dădui s­o îmbrăţişez. cum să te fac să înţelegi că nu trebuie să pleci de acolo decît după cîteva ceasuri. M­am bucurat că găsisem o frază de efect. În definitiv. În ce mă priveşte. Frămînta parcă un răspuns. dar se trase repede înapoi. ţip după ajutor.― Dacă mă surprinde cineva ieşind de aici? Îţi dai seama ce ar mai sporovăi gura lumii? Ea păru consternată. Venea Gleber din oraş. Apoi răsună vocea lui Iliuţă. Aveam dreptate. abia atunci te apară jurămîntul. era să­mi spună chiar din capul locului: "Poftim. îmi redobîndii stăpînirea. Dacă nu izbuteşti. speriată: ― Nu! Să nu faci asta! ― Ascultă. încă nu simţi că destinele noastre sînt legate pentru totdeauna? N­avem încotro: trebuie să ne supunem lor. Ce vină are dacă sentinelele fiinţei o împiedicaseră? Aceşti apărători ai ei erau de­o severitate excesivă.. spune?! Ea tăcea. fierşte; chiar a făcut primii paşi. Mihaela. În zăpăceala primelor clipe nici nu se gîndise la una ca asta.

de frică să n­o audă Cici. M­am aşezat tăcut pe un scaun şi mi­am sprijinit capul în podul palmelor. lasă­mă să­mi vin puţin în fire. dar nu era chip. Dacă mă vede cineva ieşind de aici? ― Nu­mi pasă de nimic. a doua zi o iei de acolo de unde ai rămas. Zgomotul paşilor ei se stinse repede. Trebuia s­o lăsăm pe Cici să creadă că nu­i nimeni acasă. M­a ascultat. cînd ajungi la sărut. dar care avea să se confirme tîrziu sau. decît mă împroşca mereu cu săgeţile ochilor ei. Ni se par străine ca gîndurile altcuiva şi de aceea nu le recunoaştem după cum nu ne cunoaştem nici pe noi înşine... ― Deschide! Eu sînt. mă apostrofă cu reţinută mînie: ― E aşa de urît ceea ce faci.aveau nici cea mai palidă corespondenţă cu simţirea mea. Ce mi­a năzărit atunci prin minte? Da ce n­aş profita de ocazie ca s­o îmbrăţişez? Mihaela n­are să se opună. Numai pleacă odată! Nu­i păsa acum nici de asta! Grav. Aşadar. Intransigenţa ei. prea tîrziu. desfăcîndu­se brusc din braţele mele. de afară. ne­am uitat unul la altul. Tot ce clădisem între două săruturi se năruia peste noapte şi zidirea trebuia reîncepută de la temelie. apoi văzînd că nu­i răspunde nimeni. Am apucat­o în braţe şi am strîns­o. La început a vrut să reziste. supusă. Cici mai bătu de două ori. I­am şoptit să nu facă nici o mişcare. te rog. Mihaela răsuflă uşurată şi. Şi totuşi. Cu ea. Ce ar fi dacă aş pune în aplicare faimoasa metodă a lui Robert . era cu neputinţă să pun mîna pe fata asta? Oare toată truda mea se risipise în vînt ca o păpădie? Cu orice fată. îngheţaţi ca doi hoţi prinşi asupra faptului. Te rog pleacă imediat. Sînt unele presimţiri care ţîşnesc parcă din străfundul neexplorat al fiinţei noastre. Tăceam amîndoi împietriţi. În felul cum spusese te dispreţuiesc. situaţia devenise critică. adevărul adevărat e că mă înşelam pe mine însumi. Am privit­o la rîndu­mi încruntat şi mai ales pus pe ceartă: ― De ce mă alungi? ― Pentru că te dispreţuiesc! ― Bine. Cineva bătu discret în uşă. Apostrofa ei mă duruse rău. mai bine zis. simţeam că nu exagera deloc. nu ştiam niciodată cum să mă port. Pe urmă foarte contrariată s­a lăsat în voia mea. Am tresărit brusc. nici n­o să protesteze. cît se poate de grav. Cici. O voce de afară strigă. îmi aminti de eroina din Le Disciple. lipind­o de mine. încît ne auzeam răsuflarea. Numai cu Mihaela se schimbau lucrurile: cu ea trebuia întotdeauna s­o iei de la început. Mă cuprinse o descurajare adîncă. ― Peste două minute voi pleca. de care nu­mi dădeam seama atunci. Fraza debitată Mihaelei ascundea o presimţire grea. Numai. ― Dar ce ai? Nu i­am răspuns. împinsă dincolo de orice limite. Nu m­ aşteptasem să dea astfel drumul mîniei. plecă. plec. Nu făcea altceva. scrutînd orice zgomot. Într­adevăr.

― Taci! Taci! În dezlănţuirea mea vijelioasă. în stare să rupă zăgazuri şi să dezrădăcineze pomi? Şi iată miracolul se întâmplă. ca să sufăr atât. Am tresărit ca în faţa unui fenomen supranatural: ― Adevărat. te încredinţez că voi tăcea de tot. m­am izolat în mine. mustrarea ei gingaşă mă întărâta şi mai rău. ca printr­un perete de vată. plîngînd de propria­mi milă.. Dimpotrivă. dar îndărătul acestor cuvinte stăruia întrebarea nepusă: va să zică şi tu mă iubeşti? . parcă s­ar fi temut să­l atingă ca să nu­mi aţîţe durerea. Mihaela îmi mîngîia sfios părul. strigă Mihaela. prin compătimire ajungi mai repede la inima unei femei decît prin orice alt mijloc. Nu mai jucam teatru de rîndul acesta. adevărat? Kepetam mereu adevărat. Mihaela. mă jelea. podidind­o şi pe ea plînsul. Dar plîngeam cu adevărat şi asta era esenţialul. pentru că e un blestem iubirea asta de care fugi mereu. Am simţit ca prin vis o uşoară atingere pe umăr: ― Ce faci? Plîngi? Ce ţi­a venit? N­o ascultam. să­i trezesc compătimirea de soarta mea. Izbuteam fără greş. iar pîraiele de lacrimi îmi inundaseră faţa. încercasem la şcoală să­mi provoc plînsul la comandă. curînd. ― Cu ce ţi­am greşit! Ce crimă am comis? Cine m­a blestemat să te iubesc. Şi vorbea atît de cald şi de convingător că nici o forţă n­ar fi putut să i se împotrivească. ochii mi se umeziră şi am izbucnit în plîns. Sughiţurile îmi scuturau trupul. nu­i adevărat. ― Doamne. nefericită? Într­adevăr. printre prefăcătorii. tremurînd de spaimă. nici n­am să te mai văd. Izbucnise. Adesea.. Tu n­ai suflet! Nu meriţi să te iubesc! O stîncă are mai multă simţire decît tine. aşa cum nici nu te aştepţi. Apoi auzeam pe Mihaela plîngînd în hohote. cine s­ar fi încumetat să reziste acelui torent de simţiri dezlănţuite. Toate cuvintele pe care le rosteam erau fotografii credincioase ale simţămintelor mele. N­aveam decît să mă gîndesc la moarte ca să­mi vină lacrimile. taci. cred că mi­aş fi zburat creierii fără nici o ezitare. nu mai găseam frînele.. Ai să vezi! Nu­ţi voi mai spune nici un cuvînt care să te supere. ca să mă văd aievea întins fără suflare pe catafalc. (Oricine ar plînge ― cu o fire ca a mea. Curînd. Mama aplecată asupra mea.) Aşadar. adevărata mea fire şi ea vorbea acum. gîndindu­se la propria sa moarte. nu spune asta! ― O. fiindcă n­am să te mai iubesc! Dacă în clipele acelea aş fi avut la îndemână un revolver. strigam printre suspine. O înduioşare negrăită îmi copleşi fiinţa. Mi se păru că aud o voce alintătoare. ― Nu trebuie! E o nebunie! Pentru ce? Şi spunînd acestea. ― Nu.Greslou? Adică s­o înduioşez prin suferinţele mele. Iartă­mă! Am să fiu bună cu tine. Şi plîngeam tot mai vîrtos. Într­ adevăr. Atunci voi fi liniştit. nu vreau să mori. ― Lasă­mă..

Tu eşti o mică minune! ― Aimée. cît te­am dorit!. O. . Am întrebat­o: ― De ce m­ai ocolit pînă acum? ― Mi­a fost frică. o întrebam mereu: ― Adevărat? Adevărat? Nu­mi răspundea cu vorbe. ― Aimée. parcă mi­era frică să nu se volatilizeze în aer ca o întruchipare sintetică. ca­n vis. mă copleşi o fericire fără margini. ajunseră pînă la urechile noastre cîteva pocnete asurzitoare. Îmi place aşa de mult! Nu ştiu ce i­am şoptit şi cîtă vreme a ţinut dezgheţul nostru.Mihaela plîngea cutremurător şi n­auzea. ca în faţa unei primejdii iminente. Cînd auzii cum mă chema ea pentru întîia oară. a răspuns surîzînd cu tristeţe. ele se potriveau în tact. Gleber şi Charlot. ― Frică? de cine? Mi­a şoptit. Ea se strînse în mine moale şi fierbinte. pe gît. o rugam să­mi repete uluitoarea mărturisire. ca mascarada să fie completă. tăcea ori mă strîngea cu braţele. O sărutam pe ochi să nu mai plîngă şi­i astupam gura să nu mai suspine. cu o frenezie smintită. dar plânsul ei nu era răspunsul cel' mai bun? Şi dîndu­ini seama de asta. m­au trecut fiori de voluptate.. Ce ar fi putut să­mi spună prin cuvinte mai mult decît dovedeau faptele? Se lăsă peste noi o linişte atît de mare încît ne auzeam bătăile inimilor. Se auziseră glasurile lor amestecate cu râsete. şi în acelaşi timp o tresărire i­a zgîlţîit făptura: ― De mine! Cercam s­o privesc.. parcă fuseseră făcute să trăiască împreună una pentru cealaltă! Am rămas aşa. ― Iartă­mă. Am recunoscut pe Iliuţă.. de sus. O mînă moale şi gingaşă se încolăci uşor. O sărutam pe ochi. că m­am îndoit de tine. Numai doctorul şi cu mine lipseam. Încetul cu încetul. Sărutarea aceea nu mai avu sfîrşit. cum se înseninează cerul după o furtună de vară. îi luam capul în mîini. Ea nu voia şi. iubito! Iartă­mă. mă iubeşti aşa de mult? Tăcea mereu. Colegii mei ieşiseră sus pe terasă. ascunzînd capul după umărul meu. pe umeri. Ce frumos mi­ai spus. ca să nu mă lase s­o privesc. uitaţi. stricînd liniştea. Aimée. lipindu­şi obrazul de al meu ca să n­o văd. dragul meu. Parcă mergea cineva pe acoperiş. pe faţă. pe după gîtul meu şi­mi trase capul spre ea. închizînd ochii.. De undeva. O scuturam. Plîngeam amîndoi şi ne sărutam. murmura ea. adică pe acoperişul casei. Mă întrebă speriată: ― Ce­i asta? N­a fost greu să pricep despre ce era vorba. ― Adevărat. dar acum plînsul era de fericire! ― Dor. ochi în ochi. draga mea Aimée! Şi din nou ne îmbrăţişam strîngîndu­ne pierduţi. faţa ei s­a luminat. plutind în tăcere ca pe un ocean de pe altă planetă. divină Venus. iar eu să rămîn pururi însetat de ea. Întotdeauna te­am învinovăţit pe nedrept.

― Ce fel.. începuse să mă iubească. în stradă. ea însăşi afirmase că din seara aceea de bal intrasem în viaţa ei. care de altfel mi­o şi prezentase. preocupat de poloneza aceea îndrăcită.O voce metalică de tenor răsună deodată pe deasupra capetelor noastre.. Cînd o invitasem la vals? În care seară? Aiura Mihaela? Ce confuzie se ivise în mintea ei? Ca să nu­i spulber o iluzie la care poate ţinea. Patefonul tăcu şi.. mai ştii.. Dar cum se făcea că n­o mai recunoscusem deloc de cînd se mutase la mansardă? Se vede că atunci la bal. ― Cred că pe bordura coperişului. o minune dragostea. Mihaela. ― Să nu cadă jos. E drept că. ea nu mă uitase! Abia acum îmi explicam de ce mă întâmpinase pe coridor cu o frază atît de familiară: ― Ce mai faci. nesuferitule! ― Ce voiai să fac? Se ţinea scad de mine. o minune întâmplarea care mi­o aruncase în braţe... Poate de atunci. nu­i dădusem nici un fel de atenţie. Într­adevăr. în locul lui. o minune Mihaela. De atunci ai intrat în viaţa mea. tresări şi se îmbujoră la faţă de plăcere: ― A. lipiţi. revăzînd­o pe coridorul mansardei. era o minune cântecul. Şi apoi. cine poate să uite seara aceea! ― Şi cu toate astea ai jucat mereu cu poloneza. i­am bătut în strună: ― O da. ― Ah. au cărat cu ei şi un patefon? Unde l­or fi pus? s­a mirat ea. o invitasem la vals îndemnat de Aurora. Cînta Carusso o arie dintr­o operă. e minunată!.. A! Acum îmi aminteam. recunoscînd bucata. . gîndindu­se desigur la bucata lui Weber.. mi se trăsese o pînză de pe ochi. îmi păruse o figură pe care am mai întîlnit­o cîndva. L'invitation à la valse. colega de la Drept. dar aşa ceva se întîmplă destul de des şi de aceea nu­mi bătusem prea mult capul ca să desluşesc nedumerirea. s­a furişat pe poarta inimilor noastre fiinţa unui vals făcută numai din farmec şi nostalgie. cîntată de orchestra lui Stokowsky. După un timp. pe capul cuiva. dacă ar şti ei cum îi ascultăm împreună! Uite. şi viaţa ― o minune! Nu ştiu dacă în clipa aceea mai exista ceva pe lume care să nu fie tot o minune... Mi­am adus aminte că la început îmi şoptise: ― A.. E adevărat. S­o ascultăm. Şi totuşi. ― Îi priveşte direct şi personal. domnule Petrican? Şi eu credeam că mă remarcase pentru prima dată şi că­mi adresa acea replică pentru a­mi da prilejul să intru cu ea în vorbă! Oricum e cert că nu mă uitase. Mihaela nu era alta decît bruneta din grupul celor trei fete. ― Îţi aminteşti seara aceea cînd m­ai invitat la vals? mă întrebă ea. L'invitation à la valse de Weber. Iliuţă se apucă să cînte o doină din frunza lui vrăjită..

Iliuţă începu. Mihaela. observă că se petrecea ceva neobişnuit. ― Bietul tata! Cum a trebuit să sfîrşească! Îţi jur că era nevinovat. nu mai este. După un timp generalul arăta mereu îngrijorat. acolo. piaza­rea se furişă în casa lor. Mihaela îmi povestea crâmpeie din viaţa ei. tatăl ei. în cea mai frumoasă dintre cele 1001 de nopţi. care avansase general (era ofiţer de carieră) luă comanda unei divizii din provincie. stăteam în întuneric întinşi la vorbă. ― Nu­i nimic. cu ochiul ei ager. A fost silită să­şi vin dă bijuteriile. Avusese parte de o copilărie senină. fiind o însuşire a firii mele. parcă de muzică ne arde nouă acum". Am lăsat­o brusc din braţe. mama n­a avut nici cu ce să­l îngroape. ― Ce s­a întâmplat? făcu ea speriată. o sărutam. După război. o îmbrăţişam. iar mansarda se cufundase într­o linişte de planetă stinsă. După ce isprăvi cursul primar o dădură la una din cele mai bune şcoli din Capitală. unde învăţa şi Cici (de aici se cunoşteau). . mi­a spus. ― Mîine n­ai decît să baţi toba.. privind în gol. de astă dată la chitară. dar am socotit că îndatorirea de a păstra orice secret.Ascultam furaţi de muzică şi dispoziţia noastră de receptivitate era aşa de lacomă. cu un glonţ de revolver în tîmplă. ne­ar fi rămas ceva de pe urma lui. veni s­o ia de la şcoală după ora întîi. Pesemne unde îl înfrumuseţam cu cristalele propriei noastre bogăţii sufleteşti. Şi.îmbrăţişaţi. insinuant.. sora Mihaelei. în biroul lui. Ea simţi instinctiv că mă jignise şi se rugă: ― Iartă­mă! Am spus o prostie! I­am mîngîiat absent părul. Cum îi venise să mă învinovăţească de atîta josnicie? Aş fi putut să­i jur că niciodată nu voi da pe faţă taina noastră. Mă lipeam de ea. Dacă ar fi furat. încât cel mai mizerabil cîntec ni se părea fermecător. la cazarmă. Îşi făcuse seama. Dar le rezolvă el ― nici o grijă. Gurile rele şopteau că era vorba de nişte fraude. treji. Tatăl tău are unele dificultăţi. căuta singurătatea. Alexa. Un subaltern. Chiar apostrofa Dorinei. Toate astea mi se păreau aşa de ireale... gură­n gură. nu are nevoie de un stimulent ca jurămîntul. deodată. care bombăni trecînd pe culoar prin dreptul camerei noastre: "Iar s­au căţărat nebunii pe acoperiş să ne facă muzică. aducîndu­le jale şi pustiu. balada lui Ciprian Porumbescu. care a profitat dobîndindu­i încrederea şi punîndu­l să . Asta ne făcu să uităm de­a binelea supărarea. lipsea fără motiv. Într­o zi. încerca s­o liniştească mama. ― Tata. Reproşul ei mă durea. fără a­i răspunde. Concertiştii coborâseră de mult în odăiţele lor. de parcă s­ar fi petrecut în alt veac undeva departe. încălzită de dragostea părinţilor care o adorau împlinindu­i voile pînă la răsfăţ. căci iertarea nu venise încă de la inimă. De aceea am tăcut. Or.. Numai noi.. ni se păru cît se poate de amuzantă şi am rîs cu poftă.

A fost un noroc neaşteptat că ea a găsit un serviciu bun la Poşta Centrală. nevoile sînt mari. două.Ne­am despărţit înainte de revărsatul zorilor. orice apropiere între noi. O priveam emoţionat. nici în lunile şi chiar anii ce urmară. .. m­a mîngîiat cu mîna pe păr şi n­a scos un cuvînt. Tot Mihaela mă scoase din încurcătură. iar eu cu Alexa am rămas orfane.. După aceea nevinovăţia lui a ieşit la iveală. ― Acum cînd ştii totul. unde chiria e mică. care cunoştea situaţia noastră dinainte! Tăcu. te voi iubi toată viaţa şi voi răscumpăra tot ce ai suferit pînă acum! S­a uitat adînc în ochii mei. Vorbea însufleţit. Dar ceea ce cîştigă nu ne­ajunge. Glasul îi tremura. VI Două săptămâni se topiră în sacul fără fund al trecutului şi în acest timp ― nici o veste din partea ei. Într­o seară găsii un bilet din partea ei. În orice caz n­ avea de ce să­mi pară rău: prelungeam întîlnirea cu o oră în plus. Mereu avea de povestit fapte noi. după cîte mi s­a spus. S­a stins după cîteva luni. De obicei biografiile fostelor mele iubite se iroseau într­o oră. Biografia Mihaelei nu s­a epuizat în noaptea aceea. Dar era prea mîndru. ― Mama n­a supravieţuit acestei nenorociri." A doua zi eram cu o oră mai devreme la locul indicat. Nerăbdarea mă hărţuise atît de cumplit că n­am putut face altfel. neîndrăznind să adaug ceva. Îmi vine aşa de greu faţă de ea. Aş fi vrut să­i scriu. Plecase undeva? De ce nu mai dădea nici un semn de viaţă? Se răzgîndise socotind o uşurinţă pasul făcut şi acum mă evita sistematic? Rătăceam în presupuneri şi îndoieli ca într­un labirint. nu­i aşa că ai să fii bun cu mine? Cuprins de un avînt de generozitate. Mihaela arăta tot timpul o veselie şi o exuberanţă aproape neobişnuită. . e azi foarte bogat. de aici înainte. pe la 6. Tata. ci felul cum acele fapte se reflectaseră în sufletu­i plin de disponibilităţi şi mai ales atitudinea ei faţă de viaţă. în dreptul vilei Minovici. ca să n­o jignesc printr­un cuvînt nelalocul lui. cu două rînduri: "Aşteaptă­mă mîine. i­am luat mîinile într­ale mele şi­am rostit cu patos: ― Mihaela.. înecat de emoţie. Parcă adunase toată primăvara în ea. Cînd a fost citat.. ar fi scăpat cu faţa curată din năpasta aceea. dar îmi era teamă (în ipoteza că­i plecată) să nu pună mîna soră­sa pe scrisoare şi să zădărnicească.semneze o hîrtie pe care n­a cercetat­o cum trebuie. silite să ne cîştigăm singure existenţa.. Din cauza asta a trebuit să ne mutăm aici. a preferat să moară decît să urce scările parchetului militar. dar nu ineditul lor mă interesa. dar ce folos! Mihaela avea ochii umezi. Nu ştiam că tatăl Ceciliei e proprietarul casei. la Şosea..

Nu pot să închiriez decît două odăi. dar habar n­aveam încă ce culoare au ochii ei. zise proprietarul. de surprindere. cum era îmbrăcată. cu mobilă nouă. Şi iubiţi­vă cît vă place. Aveţi colea grădiniţa. La parter stau eu. Mi­e teamă să rămîi mai departe acolo. în care faptul iubirii să afle condiţii cît xnai optime. draga mea! Adică o înţelegere fără ajutorul cuvintelor. Nu­mi venea să cred urechilor. că mă mut? ― A! slobozi ea un ţipăt ascuţit. adus de spate. alerga pe alei şi făcea o mulţime de ştrengării fermecătoare. Moşul începu să mă intereseze. Dar să ne înţelegem: dacă n­ai o drăguţă. nepoate. un bătrînel oacheş. care n­avea nici o asemănare cu cealaltă pe care o cunoscusem pînă atunci. Nu era vorba de o cameră obişnuită (îmi repugna aşa ceva). Plîngea cînd a plecat.F. Plutea pesemne dincolo de materie ca o născocire a nevoii mele de a întîlni pe femeia visului de dragoste? Cîteva zile am colindat Bucureştiul în lung şi­n lat în căutarea unei camere. Pînă acum a stat o funcţionară de la C. Dacă m­ar fi întrebat cineva. scoarţe. gata ― îşi face un rost. e un adevărat paradis pentru amorezaţi. Doamne tare­ mi plac amorezaţii ăştia! Parcă întinersc şi eu pe lîngă ei.; a făcut nunta duminica trecută. ci de un cuib cald. Nu­i mai bine să evităm? ― Vezi cum au început să ni se potrivească gîndurile? Asta­i iubire. mă îmbătasem de farmecul ce­l răspîndea. dincoace teiul cu umbra lui. mai ales. ― Căsătoriţi. Am avut înaintea ei un inginer care s­a însurat; pe urmă o studentă. să ştii. după despărţire.. încă o pereche. Aimée. În faţa casei un tei al cărui frunziş acoperea curtea ca o umbrelă. cu trudă puţină şi noroc mult. dacă te muţi aici. să vezi dumneata. Cum pune cineva piciorul. L­am descusut: ― Mai ai şi alţi chiriaşi? ― Da. aş fi ridicat din umeri; nu ştiam. ― După cîte văd. vezi de altul. O sorbisem lacom cu privirile ca să­mi potolesc foamea de ea. tablouri şi. ce fel de pălărie purta.rîdea zglobiu de toate lucrurile. nu primeşti? ― Ferit­a sfîntul! Se ceartă mereu şi mie îmi place liniştea. Oricît ne­am ascunde. Părea o Mihaela nouă cu însuşiri noi. casa asta poartă noroc chiriaşilor. pentru că. i­am spus surîzînd. Zău.. cu chelie strălucitoare şi prietenos din fire. fac un adevărat rai din casa mea. tot are să se afle într­o zi. perdele care făceau noapte chiar ziua­n amiaza mare. Tocmai în clipa asta aveam de gînd să­ţi propun acest lucru. Şi asta s­a măritat. Bizar omuleţ! Nu­l cunoşteam decît . ― De ce nu? Dumneata n­ai o fată? Adu­o­ncoace. se agăţa sprintenă de crengi. Era o odăiţă aşa cum dorisem. joacă. Am găsit­o pe strada Triumfului.. pe cinstea mea. ― Aici.R. ― Ştii. iar ceva mai departe o grădină cu pomi roditori. prinzi rădăcini ca pomul şi nu mai pleci. Mai bine lipsă. volens­nolens va trebui să­mi pun şi eu pirostriile. Pe cîtă vreme prechile mele cîntă. intim.. tinereţea e scurtă şi pe urmă îi duceţi dorul ca mine.

― Ce te­a apucat? Nu te simţi destul de bine între noi? Ce explicaţie aş fi putut să le dau? Cu toate astea Charlot intui motivul plecării mele. nu duc grijă de nimic. abdică de la binefacerile independenţei pentru o iluzorie comoditate. sînt sigur că ţi­ai găsit o dulcinee şi vrei s­o duci la budoar. Mie să­mi spui unchiule. nestatornică.. n­ar fi fost un izvor nesecat de amărăciuni pentru amîndoi? Mă dezgusta repede femeia după ce o îngenuncheam. Am sesizat numaidecît tîlcul vorbelor ei. cu alta. Numai tu să mă iubeşti. deşi după socoteala mea făcea dublu. Şi apoi văzusem atîtea căsnicii nefericite. şi am evitat şi de rîndul acesta să mă leg faţă de Mihaela. ― Închiriez camera. S­a aruncat fericită în braţele mele: ― Ah. dacă am avea o căsuţă ca asta. o mie să fie! Bate palma! Colegii de la mansardă rămaseră stupefiaţi auzind că mă mut.. şi am terminat. m­aş fi depărtat tot mai mult de cămin. De aceea evitam întotdeauna să iau un angajament. într­un cuvînt: iubire. Prea îmi intrase libertatea în sînge ca să mă pot împăca vreodată cu jugul căsniciei. aşa am să­ţi spun. ― Bine.. am protestat fără convingere. apoi cu altele. Nu voiam să ştie nimeni unde mă mutasem. bătrînul a acceptat pe loc: ― Bine. Cînd mă întrebară de noua mea adresă le­am dat una fictivă. Aş fi înşelat­o fără doar şi poate. gîngurit de porumbei. dulcineea. iar eu o să­ţi spun nepoate. dar o păstrezi greu. o teamă inhibitivă de căsătorie. Şi apoi firea mea capricioasă. Fără multă tocmeală.. . nu­mi plăcea să discut această problemă. Închiriez ca să nu mă simt singur cuc. am încheiat tîrgul! ― Nu. dumneata.. ― Ia mai slăbeşte­mă. încît ajungeam să încerc. Pe o femeie o cucereşti uşor. Spre surprinderea mea. La drept vorbind. Pentru căsnicie se potrivesc anumite firi docile care se înămolesc în obişnuinţă şi tabiet. Fixează­mi o sumă. prin experienţa altora. Îmi place să aud freamăt în jurul meu. mai ales cei care­mi cunoşteau. Nu mă ispitea deloc perspectiva unei căsătorii. În privinţa asta mă cunoşteam bine. ― Vom avea. Ce­mi umbli cu şoalda? Fireşte. ea înceta să mai existe pentru mine. I­am oferit o mie de lei. domnule Coleşiu. unchiule. poate una şi mai frumoasă. slavă Domnului.. Dar să ne înţelegem: cît îmi ceri pe cameră? ― Îmi dai cît poţi şi gata. ― Măi. ― Ce Coleşiu? Ce domnule? s­a răţoit la mine.de cîteva minute şi parcă eram prieteni de cînd lumea. nu aşa. Crezi că din chirie trăiesc eu? Cît timp am pensioara. ― De tine atîrnă asta. Chiar în prima zi m­am pomenit cu Mihaela. Dacă nu­mi păstra trează pasiunea. nimic n­aş mai rîvni. Aimée. Nu m­aşteptam să­i placă atît de mult locuinţa şi grădiniţa.

i­am spus în glumă. colonelul Moruzzi.. ― Şi n­ai vrea s­o revezi? Coleşiu o privi lung. eşti romantic pînă în măduva oaselor şi acest lucru te înalţă foarte mult în ochii mei. Venise de la Paris. Cred că Mihaela reuşi la acest examen cu bilă albă. De ce să­i omor amintirea? O port în mine tînără şi frumoasă. la Roma. Proprietarul. ce sfioasă e! îţi vine s­o mănînci ca pe o piersică şi. Mihaela se apropie de el emoţionată. de una la fel. să dea o serie de reprezentaţii la Bucureşti. fără altă explicaţie. ― Aufurisita in­a ţinut sechestrat în apartamentul ei două săptămîni încheiate. Îi făceau curte prefectul poliţiei. ― Lasă. spune. ― Iubita mea! Moşneagul se uită atent la ea. clătinînd capul a tristeţe. ― Să nu mi­o scoţi din minţi. ― Uite. Pe atunci Coleşiu era un sublocotenent tînăr. Am urmat­o.. Acum. ― Şi cu milităria cum a rămas? ― Cum să rămîie? A trebuit să plec. nepoată. la Petersburg. plin de vlagă. Cosînzeana. ― N­ai vreo fotografie de la ea? l­a întrebat Mihaela curioasă. un pîrlit de sublocotenent căruia abia îi dăduseră tuleiele.. Mihaela plutea de admiraţie. vestita primadonă de la sfîrşitul secolului trecut. ― Nu. După ce isprăvi reprezentaţiile plecă la Viena. scenele de gelozie. la vremea mea. S­a retras de mult din teatru. Îl remarcase la cofetăria Kübler şi îl invitase la ea. dar în urma stăruinţelor mele se hotărî. Zilele acelea n­o să le mai trăiesc niciodată. proprietarul ne invită la el. Din cînd în cînd exclama! ― Ce frumoasă e! Aici! Şi aici.. ce face? ― E la Paris. tare mă tem că­mi punea popa pirostriile. Mihaela se cam codea să meargă. Ne descrise iubirea ei capricioasă. De ce s­o revăd devastata de cei 80 de ani ai ei? Bătrînului i se umeziră ochii. asta­i! Ce era să fac? Dar nu­ mi pare rău. chipeş. unchiule. ― Numai una? Am aid un album întreg. la Hotel Bulevard. pentru două săptămîni. pînă în vîrful urechilor. De aceea mă bătu familiar pe umăr: ― Tîlharul. Mai cu seamă în Cio­Cio­San era fermecătoare. Ne­a arătat o movilă de poze ale celebrei cîntăreţe imortalizată în diferite roluri. Nimic! Ea se uita la mine. aşa cum arăta acum o jumătate de secol cînd am cunoscut­ o. în fiecare lună cîte un răvaş.După cîteva zile. în fine. că aveam obligaţii de serviciu cu care nu te joci. Ne scriem mereu. nepoate. făcîndu­i preţul ca un expert în materie.. Cea mai interesantă mi s­a părut aventura cu Yvonne Rossignol. Nu voia să ştie că sînt militar. Coleşiu o sărută familiar pe obraz.. comandantul garnizoanei. aşa mîndreţe de fată mai rar! Dacă aş fi dat. După aceea m­a tîrît la Berlin. sfătos. cu vreo 45 de ani înainte. în toată lumea. I­am prezentat­o lui Coleşiu. cu un gest teatral. s­a apucat să ne povestească secvenţe din lunga lui viaţă. unde ţinea un apartament întreg. Mihaela roşi toată. certurile şi împăcările. . Nu m­a uitat însă. că ai scos­o dumneata înaintea mea. ― Domnule Coleşiu.

. Ce să vezi? S­a supărat foc moşneagul şi. . Ne­am împrietenit repede. ― M­da. în fiecare seară ne pune masa. o blondă scundă şi vioaie. cînd proprietarul lipsea. ne pretindea să ne mutăm dacă nu ne place. El ne povesti întîmplări exotice din Ţara Soa­relui­Răsare unde stătuse cîţiva ani. Madame Butterfly. Uitaţi­vă la mine ca să vă daţi seama ce o să facă timpul din voi.. Mai tîrziu veniră şi chiriaşii lui Coleşiu: un tînăr înalt. fireşte. ―Niet! făcu moşneagul. rîd florile din grădină. dar nu aşa ― la infinit. Tosca. cît sînteţi de tineri şi frumoşi. şi urît foc.. N­am avut încotro: i­am bătut în strună. Coleşiu avea un patefon enorm şi cîteva sute de plăci. ce curioasă sînt! Mihaela alese trei din operele lui Puccini: Boema. de două ori. (Pînă acum fusese la reparat. ce vreţi să auziţi... Coleşiu ne explica: ― Uite. astă­seară facem pe placul noilor mei nepoţi. rîde orchestra. ataşat de legaţie. ― Iubiţi­vă. cu gesturi ştrengăreşti. nepoţico. care se recomandă Novac. cochetă: "O.El o mîngîie pe păr. ― Întregi. în fine. Mai degrabă om de viaţă. mult mai înalt decît mine.. mi­a explicat ataşatul. ― S­ar zice că­i un tip original. Faust de Gounod.. Nici Veveriţa nu găsea nepotrivit să­mi trîntească un ghiont în coaste (era fata asta o bătăuşă şi jumătate). Acolo Coleşiu ne aşternu masa şi ne ospăta împărăteşte. Pinkerton o întreabă pe Cio­Cio­San ce virstă are? Copila surîde galeş. Într­un timp. În casă se făcuse cald. după ce ne­am ospătat ca de obicei. nepoţeilor dragi? Veveriţa propuse Trovatore şi Bărbierul. ― Aveţi operele întregi? se interesă Mihaela. nici una nici alta. nepoţeilor. numai de cîteva ore îl aduseseră înapoi. La început făceam rezerve: asta merge o dată. cu privirile pierdute în gol. Am ieşit în curte şi ne­am aşezat la umbra teiului. În cele din urmă ne­am obişnuit cu felul lui de a fi. ― Iată şi pe ceilalţi nepoţi ai mei: Veveriţa şi 'Urangutanul! ni­i prezentă moşul. tutuindu­ne de parcă ne cunoşteam de cînd lumea. deşi nu­i plătim decît chiria. sînt bătrînă: am cincisprezece ani. nu­l cunoşti. că el nu ţine chiriaşi mofturoşi.) ― Reîncepem concertele. Ei. Într­una din seri. aici. nu­mi plac lucrurile pe. În timp ce patefonul reproducea glasul de privighetoare al irealei cîntăreţe.. mi­am exprimat mirarea că el face atîtea cheltuieli.." Rîde fata. şi fata care­l însoţea. Vrei să­mi auzi iubita cum ciripeşte? ― Chiar Yvonne Rossignol? Vai.. Amîndoi erau deopotrivă de veseli şi dezgheţaţi. Mihaela nu se sfia să şadă pe genunchii lui Coleşiu şi să­i mîngîie. ― O. jumătate. chelia strălucitoare. pe care abia am reuşit să­l transportăm în curte cîteştrei bărbaţii. rîde ofiţerul. iar ataşatul ei. plină de neastîmpăr. Aşa că în fiecare seară înfulecăm pe gratis. După cîteva zile eram prieteni la toartă unii cu alţii. începu concertul.

. Am nevoie de gît. nu vreau. pe cînd prînzeam cu Mihaela în camera mea.. capitulînd. Nu m­am dat bătut şi înălţîndu­mă de pe o creangă pe alta am ajuns­o. ce înseamnă asta? Rămînea mai departe mută ca piatra. Afară de Mihaela nimeni n­a băgat asta de seamă din pricina întunericului. ― Dar. numai bătrînul Coleşiu avea ochii umezi.. ― Mă dau prinsă. prinsă. am strîns­o. După ce bătrînul se retrase (uneori se retrăgea mai devreme) am continuat petrecerea fără el.... că ţi­o aduc plocon. jos. silabisi ea. chipurile. Ea începu să plîngă şi se cuibări la pieptul meu. Vrei să­ţi rupi gîtul? stărui el. faci pozne. Ea nici gînd să asculte. în vîrful teiului. Se întoarse oţărît. N­o vedeam. se căţără în tei cu o agilitate de pisică.. se căţărase tocmai sus. ce ţi­am făcut.ride la terra. eşti geloasă? Crezi că mă uit la Veveriţa? Ah. zise Veveriţa. într­o fulgerare a minţii. Vino să mă iei în spinare.. ne­am pomenit cu o păsărică zburind deasupra capetelor . dintr­o săritură. de ce te cobori atît? Nu te­aş da pe o sută de veveriţe. 54 ― Nu. Veveriţa avu poftă să dansăm. cucuie. Într­o duminică însorită. să te închid în colivie că. după care începu să alerge prin grădină fugărită de Urangutanul ei. diplomaţiile. ţipă Veveriţa nevăzută. Am înlănţuit­o cu braţele. i­am spus şi. Pe drum n­a scos o vorbă. să ştii. Logodnicul ei încercă să se suie dar nu reuşi; băuse vârtos şi nu­l mai ajutau picioarele.. ― Cine te­a pus să te urci? ― Ne­cu­ra­tul.. Fiind tîrziu. ― Mă supăr. ― Coboară şi singură. iar eu am condus­o pînă la locuinţa ei. care o duse în casă.. avui pricina supărării cu o claritate desăvîrşită. De ce aş minţi? Îmi păru bine de această întîmplare: era cea dintîi dovadă a iubirii ei.. ― Hai. a plecat şi Mihaela. ― Ce ai? Eşti supărată? Din nou tăcere. spune. Mi­e frică. Noroc că pe stradă nu era ţipenie de om. cu ce am greşit faţă de tine? În clipa aceea. ― Dă­te jos. altminteri. . pentru numele lui Dumnezeu..Şi noi am rîs emoţionaţi.. ― Aimée. prostuţă mică. m­am urcat în pom. cît ai zice peşte.. Ca să nu fie. ― Aimée. am mîngîiat­o. că faci buf! o rugă Novac. în vreme ce Veveriţa cînta din tei: ― Cu­cu! Cu­cu! ― Stai. ― Singură nu pot. Am adus fugara înapoi pe pămînt şi am predat­o Urangutanului. am sărutat­o. Se auzea numai freamătul frunzelor răscolite..

― Bravo. ― Să­i dăm un pic de şniţel. strigă Mihaela plăcut surprinsă. parcă ar fi înţeles ceea ce­i . nu vorbi. Trebuia să închidem geamul. Voiam să mă întorc ca s­o văd. lucru mare. să nu­şi ia tălpăşiţa. mi­a plăcut îndrăzneala ta. nu poate mînui furculiţa şi cuţitul. după cîteva evoluţii sprintene. ci. sărea din loc în loc. Mihaela stropşi între degete o bucăţică de pîine şi împrăştie firimiturile pe jos. i­am spus micuţei musafire. fără a clipi din ochi. ce zici? ― Fii serioasă. Intrase pe fereastra larg deschisă şi. ne­ aduce noroc. ― Uite. venea îndărăt. pleacă. micuţă cinteză. cît un pumnişor roz de copil. ― Vai. Această bucurie ne­o transmitea şi nouă şi iată­mă întrebînd­o distih: Cinteză. făcînd toate astea după plac. Cinteza. Dar cinteza nu se gîndea să. ce zici. pînă cînd s­a hotărît să­şi schimbe locul şi a zburat pe şifonier. Ea a fărîmiţat din nou miez de pîine şi cu mişcări moi l­a aşternut pe marginea mesei. poposi pe rama unui tablou. gata să bată din palme. Am rămas locului.. eşti mai fricoasă decît musafira noastră mititică. o ciocîrlie. Mihaela rîse. mi­a închis Mihaela gura cu mîna. fără să­i pese de vreo primejdie.noastre. ― Nu­i ciocîrlie. zbura.. Asta e de bine. fremăta fără astîmpăr. ciripea şi. ― Nu­ţi fie frică... simţea din plin bucuria vieţii. spre marea noastră mirare.. ― Oricînd avem nevoie de aşa ceva. strigă Mihaela.. Aveam dreptate. cred că e cinteză. Dor. dar înfipse de cîteva ori ciocul într­o perişoară moale şi gustă o firimitură de tort. fricoasă. Cinteza tot n­a sesizat intenţia gazdei şi a zburat iarăşi oprindu­se de astă­dată pe pervazul ferestrei. ne părăseşte. pe covor. Numaidecît cinteza coborî din nou la masă şi ciuguli firimiturile puse de Mihaela cu cîteva minute mai înainte. Aimée. I­o fi foame? S­o poftim la masă. ― Ce drăguţ din partea ei că ne­a făcut o vizită. drăgălaşo. evitînd cel mai neînsemnat zgomot. În acest timp noi continuam să mîncăm cu cea mai mare grijă. Pasărea refuză să se înfrupte din friptură. cu sufletul la gură. ia ciripeşte: Mihaela mă iubeşte? ― Cirip! făcu pasărea ca la o comandă. în cea mai desăvârşită libertate. neamul ei e curajos. Hai. dar Mihaela. fugă. făcu mai multe cercuri deasupra noastră şi se lăsă pe speteaza unui scaun în spatele meu. statuie. Dor. Ne uitam la ea încremeniţi. i­am spus. Dar păsărică nepricepînd gestul zvîcsni în aer. că zboară pe fereastră. nu vrei să guşti ceva? ― N­o speria. ― Tu. ateriză de astă­dată chiar pe coşuleţul cu pîine şi începu să­şi înfigă docul în miezul pufos. mă opri: ― Nu te mişca. ― Sssst. dar paralizînd gestul ca să nu sperie pasărea.

Gauthier. chiar dacă n­aveam de gînd să mă însor. Efectul se dovedi uluitor. Mon âme a son secret. Toţi am sărit în picioare ca să izbucnim apoi în urale: ― Să trăieşti! La mulţi ani! Sănătate şi noroc cu toptanul! Coleşiu. Sînt. trecu la pian şi improvizînd inspirată declamă Luceafărul lui Eminescu. fapt care despuia recitarea de orice farmec. în largul cerului şi dusă a fost. primea invitaţia. Mai ales sonetul lui Arvers ne impresionă adînc. cea dinţii. ale lui Chopin. aussi j'ai dû le taire Et celle qui l­a fait n'en a jamais su. Răspunsul ei ne inundă cu un val de bucurie. Această aniversare fu o adevărată petrecere spirituală. La rîndu­i Mihaela îi adresă altă întrebare: ― Spune.. După propunerea Mihaelei fiecare din noi trebuia să recite o poezie sau două pe care le ştiam pe dinafară. Dar de vizita ei. . gingaşa musafiră a ţîşnit brusc pe fereastră.ceream. declamînd din Musset. trecu la Byron. tot trebuia să fac nunta măcar de hatîrul acestei minunate păsăruici. pe cînd ne aflam în salonul lui Coleşiu (afară ploua) Mihaela veni cu o veste: ― Azi împlinesc 21 de ani. asta­i plata. Mihaela nu rămase la clasicii francezi. Într­altă seară. ― Un mic suvenir! ― M­da. Arvers. după cum vedeţi. pasăre măiastră. cam pe la jumătatea lunii iunie. o mică minune. Mihaela se topi de rîs. Ea. Datorită succesului Mihaelei nici unul din noi n­a mai îndrăznit să recite.. ― Numai cu acompaniament de harfă. atît de nostalgice. ma vie a son mystère: Un amour éternel en un moment conçu. Samain. Draga de ea.. Coleşiu o întrebă dacă a încercat şi altădată o recitare cu acompaniamentul pianului. iar eu. profitînd de ocazie. Parcă s­ar fi produs o explozie. mai bătrînă decît Cio­Cio­San. ne­am adus aminte cu drag totdeauna. dar fu silită să renunţe căci i se cerea să traducă versurile în româneşte. Vigny. În timp ce spunea versurile. După asta. Verlaine.. Vei veni la nunta noastră? Cinteza: cirip! cirip! de două ori. cînta la pian unul din valsurile postume.. Pe cînd duceam la gură un pahar de vin m­ai pomenit că­mi pică drept pe vîrful nasului ceva lipicios. Le mal est sans espoir. rîdeam şi eu de mica păţanie. Ea n­a stăruit şi a continuat să susţină singură tot programul. Cinteza noastră n­a vrut să ne rămînă datoare.. o săruta mereu cînd pe un obraz cînd pe altul: ― Mînca­o­ar pe ea unchiul de majoră.

Pentru întîia oară îmi veni în minte că aş putea s­o (reţin toată noaptea. Aş fi făcut pentru ea chiar acte de eroism dacă vreo împrejurare le­ar fi cerut.. Moşneagul ţinea morţiş să golim 21 de sticle de şampanie (numărul anilor Mihaelei). profitînd de împrejurarea că soră­sa era plecată în provincie. Am luat­o în braţe.După recitalul de poezie am trecut în sufragerie unde ne aştepta masa întinsă.. M­am tolănit pe un fotoliu ca să­i contemplu goliciunea. îndemnuri la fapte mari. Dormea întinsă pe pat.. pregătită de menajeră. Legătura cu Mihaela era pură. ― Daaa? Atunci ce­i de făcut? ― Nimic mai simplu: dormi aici. . Se făcuseră cinci şi pînă la douăzeci şi una aveam de străbătut un drum lung.. A început să plouă din nou şi atunci ne­am hotărît să mergem la culcare. ce bine! Atunci poţi rămâne oricît. plouă cu găleata.. ― Vino să te odihneşti puţin. nesuferitule. puţin trasă. i­am şoptit Mihaelei. ca să n­o trezesc.. ― Nu prea e de mers. ce ruşine!. Am mai destupat o sticlă. .Coleşiu.. slobozi un ţipăt de spaimă şi trase repede pătura pe ea. ― Eşti un Cassanova! Apoi mai spuse: Ascultă. Am intrat în odaie cu paşi tiptili. cum de­ai învăţat pe de rost atîtea versuri? ― Nu ştiu nici eu. lucru care mă mira mult. ― O. Pe orice plajă se poate vedea cu decenţă mult mai mult. Mihaela ameţise. speriată. Cred că mi­au plăcut... plutind în admiraţie. ― Vai. te rog mai lasă­mă să dorm un pic. Petrecerea în trei s­a spart repede. nu­ţi face mustrări pentru atîta lucru. În schimb Veveriţa n­avea nimic. Adică nu chiar aşa ― se întorsese în somn pe cealaltă parte şi rochia. ― A plecat masa cu mine. Nu păţeşti nimic acasă? ― Soră­mea e în deplasare şi nu se întoarce decît poimîine. Le­am explicat: ― Nu­i obişnuită să bea. aşa cum o lăsasem. Trecuse de miezul nopţii şi afară de asta trebuia s­o conduc pe Mihaela acasă.. Cu toate astea am gonit ispita care îmi insulta un simţămînt curat de ocrotire faţă de o fiinţă aflată în paza mea. îmi trezea avînturi de generozitate. răspunse ea simplu. fără nici o grijă. ducîndu­se la culcare pe două cărări. ceva mai sus de genunchi. dezvelea impudic pielea roză a unei pulpe. cu bucate aduse de la un restaurant din apropiere. . fredona o romanţă la modă.. Dar se opri pe la jumătatea cîntecului.. o întrebă: ― Scumpă majoră. Aimée. dar el cel dintîi dădu bir cu fugiţii. cam deocheată.. . pe sus şi am pus­o pe pat.... . ― S­a făcut tîrziu... Ea se trezi brusc şi se miră cînd mă văzu: ― Aici erai? Nu ştiam. În aceeaşi clipă dîndu­şi seama că­i dezvelită. Numai un picuţ şi mergem. Rămaşi singuri am mutat petrecerea în grădină continuînd­o sub umbrela teiului (ploaia stătuse între timp). şi s­o am.. În ce hal m­ai văzut! ― Haide.

iar eu eram . Dimpotrivă. mă cutremur întotdeauna de voluptate şi spaimă. Nu mult după aceea mă prinse şi pe mine somnul. Întreţinusem multe legături cu femei. Apoi mă strânse în neştire. de care trebuia să atîrne soarta mea. Astfel. mai mîndru. deasupra tuturor oamenilor. Ştiu doar că într­un tîrziu (era parcă în revărsatul zorilor) m­am trezit brusc şi în aceeaşi clipă (poate din cauza mişcării bruşte pe care o făcusem) se trezi şi ea. mă sărută de zeci de ori într­o singură sărutare. universului alcătuit din mine şi Mihaela. Cu Mihaela însă se schimbau lucrurile. Buimăciţi de somn. Sînt încredinţat că şi ea suferi aceeaşi poruncă odată cu mine. vino. atît de necesară pentru regăsirea echilibrului moral. Cît timp am dormit? Ce visuri ne­au legănat fiinţa? Nu­mi mai aduc aminte. a adormit. păream arătări străvezii ca dintr­o poveste fantastică de Ewers.. i se subordonau toate celelalte universuri. Mi­am făcut loc lîngă ea. trupurile noastre se lipiră arse de aceeaşi văpaie şi. de urcuş către zonele înalte ale fiinţei. La început credeam că se preface.. VII Toată ziua următoare am fost într­o stare sufletească deosebită. Pînă atunci tragem un pui de somn.. Cu ea trăisem un proces de purificare. Ea întinse mîinile şi mă chemă cu ele. mai îndrăzneţ. fără să ne recunoaştem (n­avusesem. Aşteptăm pînă stă ploaia. sfîşiin­du­mi pielea care n­avea cum să mă mai încapă. Nutream convingerea certă că trăisem un eveniment hotărî­tor. pînă atunci obişnuinţa de a dormi împreună). Hai. nu. fără cunoştinţa limpede a situaţiei.. nebulos. gurile noastre se sărutară lacom. între somn şi trezie. mă lipi de ea. Ceea ce se întîmplase aducea într­un fel cu o spovedanie zguduitoare. nu se poate. toată lumea avea altă înfăţişare. Prea­plinul sufletesc îmi creştea dimensiuni uriaşe. Poate de aceea încercam după mistuirea actului un dezgust de femeia cu care împărţisem patul. Şi pe urmă plec. Eram mai sprinten. N­am întîmpinat nici cea mai uşoară împotrivire din partea ei. culcă­te lîngă mine.― Ah. cu alte gînduri. mai încrezător. înlăturînd zgura care îmi îngreuia zborul către fericire. încît uitîndu­ne unul la altul. am cuprins­o în braţe şi legănînd­o ca pe un copil. spre marea mea surprindere. (Şi cîtă dreptate aveam!) Mă simţeam altul. . Şi odată cu mine. Parcă ieşisem din existenţa mea şi intrasem într­alta nouă. Camera era scăldată într­o lumină ireală.. dar pe urmă m­am convins. fără corespondenţă cu dragostea. se avură. cu alte însuşiri.Cînd răscolesc clipele acestea care au ceva din adîncul ne­ pătruns al firii. Totul se petrecu organic. ascultînd de o poruncă ce nu avea nevoie de înţelegerea cuvintelor. În toate avusesem numai obiectul. Mă înălţasem în proprii mei ochi. .

ce sperietură am tras! Nu e chip să ieşi singură pe stradă! ― Cum. Şi asta datorită numai faptului că avusesem pe Mihaela. Erau în ea două fiinţe care coexistau armonios: pe lumină arăta o fată inocentă. o zeitate de care atîrna viaţa şi moartea. Dar în întuneric devenea îndrăzneaţă. e pus să observe viaţa furnicilor. de lungă durată. şi începu să plîngă: ― Ce ai? am întrebat­o. cu sistemul lui infailibil. iar universitatea o mică uzină de vorbe. încît aveam impresia că mă sufocă. O fericire necuprinsă. ce­mi păsa că doctorul căzuse la examenul de internat sau că Gleber suferise un accident (de altfel fără urmări grave). Mihaeia venea la mine de obicei după­amiaza. nu mă lăsa nici s­o sărut măcar. atît de stăruitor? M­o fi luat drept altcineva? Crezi că aş putea fi asemuită cu . Cînd se lăsa întunericul. uneori puţin stîngace din cauza timidităţii. darnică. fără aer. Fiecare dintre ei se crezu dator să mă înştiinţeze că Charlot era în formă. pe care o topise chefuind. Ţi s­a întîmplat ceva? Credeam că se certase probabil cu sora ei. ca de obicei. Bucureştiul îmi păru chircit. pe nişte greci de o mare sumă de bani. pretextînd soră­sii că are cursuri la facultate. un clocot fierbinte de lavă. ― Pe cînd mă întorceam de la facultate un individ m­a acostat. zburînd numai pe vîr­furi de munte. Vulcanul ei interior era în necontenită erupţie. N­am avut noroc. dar cu rafinamente de cochetă consumată. şi pentru asta îţi faci sînge rău? ― Crezi că e puţin lucru? De ce m­a urmărit.regulatorul întregului cosmos. unde mă simţeam asemenea zeilor olimpici. era jenată. chiar neruşinată. Scuturase la cărţi. i­aş spune: fericire. ce noimă aveau disciplinele filozofice şi toate celelalte ştiinţe pe lîngă marea ştiinţă a dragostei? Dacă şcoala nu ne învăţa să descoperim ţara iubirii şi să în­ treţinem nestinsă flacăra ei. Odată veni. la ce bun toată învăţătura aceea greoaie şi uscată? Cu aceste gînduri am trăit zile întregi. Palatele de pe Calea Victoriei ― jucării mărunte din vremea copilăriei. Mă punea să astup ferestrele cu hîrtie pînă se făcea beznă în odaie. fără sens şi conţinut! Ce însemna oare ştiinţa dreptului. Cînd era lumină. În această dispoziţie sufletească. paralizată. aşa cum niciodată n­a fost fericirea altora. şi acum dormea necontenit de două zile şi două nopţi. Ce mărunţi şi inexistenţi îmi apărură semenii aceştia! Ce mă interesau pe mine Charlot şi grecii lui. În discuţii cîştiga repede întîietatea descoperind fără ostentaţie o cultură care­i întrecea vîrsta. Dar nu era asta. ocupîndu­se de stele. imbecilul. irupea nestînjenită cea de­a doua fire: pasională. nebunatică. După o săptămînă de colind prin universul meu mi­am adus aminte de zeiţă şi m­am abătut pe la mansardă nădăjduind să dau ochii cu ea sau măcar s­o simt pe aproape. sugrumat. Doamne. Dacă ar trebui să dau un nume acestui zbor pe culmi. Eram asemenea celui care. Avea stîngăcii. În schimb colegii mei îmi făcură o manifestaţie zgomotoasă de simpatie.

― Nu ştiu. n­o iubesc. După ce­mi potolesc această sete. de două săptămîni. Noaptea adormeam cu ea în gînd şi tot ea îmi umplea visurile. Bineînţeles comparaţia ieşea totdeauna în avantajul Mihaelei. În orice caz m­a mirat atitudinea Mihaelei faţă de o păţanie care în mod obişnuit se poate întîmpla zilnic unei femei. o aşteptam cu neastîm­păr şi încordare. o sete căpiată de făptura ei. A doua zi îmi aduse răspunsul. obsedantă: ― Nu. sînt sigur c­o voi uita ca şi cînd izvorul ei miraculos nicî n­ar fi fost pe lume. Ce m­aş face două săptămîni fără tine? ― Dacă­i aşa. Le­am amînat pentru la toamnă. fără obsesia chinuitoare a Mihaelei. deşi soră­mea s­a învoit şi­mi dă banii. nici n­au ce pierde. să întrerup orice activitate şcolară... Ne aşteptau aşadar două săptămîni de petrecere.. pentru că nu pregătisem nimic. chiar dacă celelalte femei aveau uneori calităţi fizice superioare. era sinceră. merg şi eu. în Ardeal şi nordul Moldovei? ― Şi ai de gînd să te duci? am întrebat­o. prin locuri şi privelişti necunoscute. Şi totuşi.. minţindu­l că­mi trecusem cu succes examenele primului doctorat. Nu m­am prezentat la examene. Desigur nu minţea. Nu ştiu dacă în patologia umană exista o boală mai crîncenă decît absenţa Mihaelei. Toate preocupările se polarizau în jurul ei. Dar. În timpul verii aveam destul timp să revăd materia de studiu neglijată. într­o societate veselă şi zgomotoasă. Totul nu se reduce decît la o beţie a simţurilor. firească şi limpede. Stau în cumpănă. ― Atunci cine te opreşte? Ea se apropie şi mă privi lung în ochi: ― Tu!.o femeie uşoară? Am încredinţat­o că este exclus aşa ceva. O vedeam mereu egală cu ea. N­aveam toţi banii. de cele mai multe ori.Această legătură mă silea să­mi neglijez cursurile. Dimineaţa mă trezeam cu ea în gînd şi unde mă duceam o purtam cu mine. îl rugam să­mi trimită o sumă bunicică în vederea excursiei pe care o proiectaseră. Cele care ştiu să se apere bine. În schimb ea se prezentă la examene şi le trecu. S­au înscris şi studenţi de la Drept.. În după­amiezile cînd trebuia să vină. Am să vorbesc cu preşedintele nostru. Se poate? ― Cred că da.. Dacă vedeam o femeie. Sesiunea de iunie se sfîrşise. doctoranzii în . dar că bărbaţii cultivă obrăznicia pentru că. nu cunoştea prefăcătoria. Am sărbătorit succesele ei împreună cu vecinii noştri şi cu proprietarul în frunte.. nu era chip. afară de unul singur. Odată Mihaela veni să mă anunţe: ― Ştii că facem o excursie studenţească. stăruia în mine o idee mereu trează. involuntar o comparam cu ea.. femeile se apără rău. Era favorabil. în genere. Dacă se întîmpla să lipsească mă îmbolnăveam pur şi simplu de dor.. . I­am scris tatei şi..

Peste cîteva zile am primit două mandate: unul era din partea mamei. închipuieşte­ţi. dar prezenţa lui o simţiseră toţi călătorii care forfoteau prin gară: arătau mai sprinteni şi mai voioşi.. întorcea capul cînd într­o parte cînd în alta. S­a uitat lung la el. încît un bolnav s­ar fi însănătoşit stînd numai în preajma ei. Soarele abia răsărise; nu se vedea din cauza acoperişurilor înalte. ― Nu. . cu un fel de tristeţe în priviri.. prea­fericitule! ― Nu. ― Aşadar. Dacă­ai şti ce rău îmi pare! ― De ce nu mi­ai spus pînă acum? Ţi­o aduceam aici cu riscul de a fi înecat Bucureştiul.. O viaţă pe care n­aş fi bănuit­o vreodată. eu zbor să iau bilete..drept. Era surîzătoare. Mihaela întrebă: ― Unde merge trenul ăsta? ― Asta e chiar rapidul de Constanţa. Mihaela părea de neînţeles. După puţin timp se ivi şi Mihaela. treceam pe lîngă un tren care tocmai trăgea în staţie. M­am mirat văzînd­o singură: ― Nu te­a condus Alexa? ― Nu. ― Cînd pleacă trenul spre Constanţa? am întrebat pe un ceferist. Dar unde­i plaja? Doamne. îmi vine să alerg nebuneşte.. fără nici o deliberare. Am lăsat­o nedumerită (parcă ar fi vrut să spună ceva) şi am alergat la casa de bilete. să mă iau la întrecere cu locomotiva. viaţa Gării de Nord. ― Cu noi cu tot?. Aşa aş vrea acum ― să alerg ca ei. ― E aşa de dimineaţă şi uite cîtă mişcare e pe­aici. ca un făcut.. privind cum se îmbarcau călătorii în trenurile gata de ducă. ― Ah. e de serviciu. Neastîmpărată ca o veveriţă.. Mai aveam opt minute. şi ne­am plimbat pe peroane.. În ziua plecării. În clipa aceea. Nu ştiu cît timp ne­a trebuit pînă să ne potolim. tu n­ai văzut încă marea? ― Nu. Amîndoi am pufnit în rîs. Eu venisem încă de la ora cinci şi mă plimbam de­a lungul peroanelor trăgînd în piept aerul rece al dimineţii. ― Cinci şi douăzeci şi cinci. noi rămîneam pe uscat.. tu ai văzut marea. fragedă şi radia atîta viaţă şi bucurie. rîdea zglobiu. O­ho! timp berechet! ― Urcă­te în tren. Dor. Am luat­o de mînă. n­am văzut­o nici eu. parcă în clipa aceea ni se încrucişară în minte două gînduri gemene. Am văzut într­un film cum doi îndrăgostiţi alergau pe o plajă.. zise ea trăgînd aer mult în piept. cu o valiză în mînă. ca un fulger: ― Aimée. ştii ce? Haidem la Constanţa! ― Haidem! rosti ea spontan. toţi excursioniştii trebuia să ne întîlnim la şase dimineaţa în Gara de Nord. ca pe un copil. ce frumoasă trebuie să fie marea! ― Cum. Sînt nefericit ca şi tine.. i­am spus Mihaelei. Dor. se strîn­gea de braţul meu.. Atunci mi­a scăpărat prin minte o idee. răspunse laconic omul. grăbită.

Abia acum o apucase îndoiala: să meargă? Să nu meargă? ― Uite biletele! Hai. că pleacă! ― Dar ce facem cu excursia? făcu ea sfios. Alexa n­are de unde să ştie că tu ai plecat în altă parte. Neprevăzutul călătoriei ne copleşi de­o bucurie aproape smintită.Ah. bine.. încît socotea o prostie dacă am fi plecat cu excursioniştii în munţi. jucînd rolul unei perechi proaspăt . urcă în tren! Repede. ― O înlocuim cu alta. Şi pe urmă altul. Şi vom fi singuri două săptămâni. În sfîrşit le aveam în mînă.. Tocmai mă pregăteam să leşin de foame. se împăcase aşa de repede cu noua situaţie. Eram inundaţi. Mi se părea că nu mai ajung să apuc biletele. exuberanţa noastră nu ne dădea pace.. Plecam! Plecam împreună în necunoscut să cunoaştem oameni şi privelişti noi ― şi mai ales pe noi înşine. cu jumătate de gură. Şi rîse copios. Într­o clipă eram înapoi pe peron. n­ar fi cazul să reflectăm la gustarea de dimineaţă? ― Straşnică idee. înţelegi tu? răspunse pe un ton răstit. Nu se clintise din loc. şi o doamnă cu un copil în braţe. clocotea în noi. ― Dar mie? Prea a fost totul pe neaşteptate. ― Pentru că eşti tartorul tuturor răutăţilor.. ― Eroare profundă. Conducătorul fluieră plecarea. unul cu o barbă abundentă revărsată pe piept. Pînă la Constanţa o să ne obişnuim cu ideea. Cum ar fi fost chip să stăm cuminţi pe locurile din compartiment? Nici pomeneală! ― Ce crezi. neastîmpărată ca marea. Trenul începu să alunece încet cu noi ca un complice care nu pregetă să ne dea o mînă de ajutor. Ea nu mai avea remuşcări. ca­într­un film au ralenti. ― Dac­ar şti soră­mea unde sîntem acum! ― Ei şi? Nu eşti stăpână pe voinţa ta? Avu un gest de revoltă: ― Nu­mi pasă de ea şi de nimeni. Renunţăm la munţi în favoarea mării. Ne­am aşezat gravi la o măsuţă.. Am găsit două locuri într­un compartiment unde se aflau doi domni mai în vîrstă. ce zici? ― Asta­i bună! Niciodată nu mi s­a întîmplat una ca asta. Trenul se puse în mişcare. cu toată fiinţa. ― Atunci haidem în vagonul­restaurant pentru refacere. ― Bine. dar de ce strigi aşa? Pufni în rîs. ― Uite. N­am nici o vină! jur! ― Dar cine­i vinovatul? I­am răspuns cu un gest larg: ― Marea Neagră! Alt val de rîs. Mihaela îmi şopti: ― Încă nu­mi vine să cred că am plecat. de capul nostru. Am găsit­o pe Mihaela tot acolo unde o lăsasem.. Avalanşa mea de cuvinte o ameţi. casierul se mişca aşa de greoi. Am apucat­o de mînă: ― Sus! Sus! Ne­am urcat la timp. aici e liber.

― Drăguţo. Aş fi putut să mă consider cel mai bogat om din lume. drăguţule. ― Măcar o dulceaţă. şi mai ales eu cu Mihaela. drăguţule. Niciodată n­am fumat cu atîta voluptate. Ai dat gata pe toţi bărbaţii din tren. şi pasagerul.căsătorite. ochii mi se umpleau de bogăţia ei şi bogăţia asta nu se mai sfîrşea. Mereu ni se părea că ceilalţi călători ne tot privesc pe furiş. Mihaela trase cîteva fumuri cu gesturi ştrengăreşti. pe care tovarăşii de drum o ascultară amuzaţi. Întotdeauna îndrăgostiţii au o lumină ciudată pe faţa lor. Ei. observi?. erau pentru noi motive de rîs nesfîrşit. nu te refuz. Ce frumoasă era! Avea atîta armonie în fiinţa ei. şi? N­au decît să se uite pînă le­or veni ochii la ceafă. Ne­am întors în compartiment. drăguţo. Lumea din vagon ne privea amuzată. N­am mai văzut­o de cînd s­a măritat. atîta spon­ taneitate. de o reclamă agăţată pe perete. Exclamaţia surprinsă ne îndemnă la o serie întreagă de variaţii pe aceeaşi temă. ― Ce drăguţi sînt tinerii aceştia. ― Asta da.. ― Tu nu iei o ţigară. spunîndu­mi cu tonul cel mai serios de pe lume: ― Să vezi ce bucurie pe Marioara cînd s­o pomeni cu noi. am auzit pe o doamnă spunînd în spatele meu. dacă ne ieşeau în drumul ochilor. nu ne vedeam decît pe noi. de lămâie.. Şi iată­ne legînd. oricît de serioase ar fi fost. de unt. Cassanova. Chelnerul a venit şi ne­a luat comanda. Toate lucrurile. Şi rîzi. care se sperie şi slobozi un ţipăt. Doamna cu copilul coborîse între timp. Ne­ar fi aşteptat la gară cu Paul. dar Mihaela era strălucitoare. ― Şi tu. pe toate femeile de pe glob. dar nu vedeam pe nimeni. Aimée. Apoi zvîrli neîndemânatic ţigara. Nu ştiu ce figură aveam. . de nasul ascuţit al unei doamne de alături. lunecă şi căzu la picioarele unei bătrîne cu părul alb. după aceea am rîs de ceai.. drăguţule. Acesta vrând să se ferească. Mihaela făcu începutul. ― Ca să­ţi fac pe poftă. nu vrei o cafea? ― Ia tu. încît sări din scrumieră tocmai în clipa cînd un pasager trecea printre mese. I­am aprins­o. trăgînd cu coada ochiului spre noi. parcă răsărea soarele din ochii ei. Am aprins o ţigară. M­am pretat jocului şi i­am servit numaidecît replica: ― Trebuia să­i trimitem o telegramă că venim. care­i deosebeşte pe unul dintr­o mie de oameni. se înecă şi începu să tuşească. Acum toată lumea din vagon rîdea.. ca la poruncă. drăguţo? Haide.. Rîdea şi bătrâna. molipsită de atâta veselie. rîzi.. Dealtfel. o conversaţie trăsnită de­a binelea. . pentru ei ne apucasem să improvizăm. Amîndoi am izbucnit în rîs. încearcă una. ― Pe tine te admiră. fără premeditare. atîta viaţă! Cînd o priveam.

Tănăsică. ― Uite. văr bun. alimentîndu­ne surprinzător conversaţia. Acum ne­am întors în ţară pentru cîtva timp. Dar nu rîdea: se stăpânea încă. Dar dumneavoastră o cunoaşteţi? ― Aşi. am făcut liceul. ― Foarte interesant. Am izbucnit în rîs. cu darul ei de improvizaţie. drept să­ţi spun. diplomaţia. veritabilul ataşat de legaţie. nu vorbiţi de profesorul Tomescu? Am făcut un gest evaziv. ― Ce fericiţi trebuie să fie! Şi mai ales Paul care se topea să aibă un băiat. Nu mai era chip să­mi ţin rîsul... Acum eram pe culoar şi priveam pomii înşiraţi pe drum care o rupeau la fugă înapoi. Mihaela mă tot trăgea de mînecă şi tuşea cu înţeles. închipuieşte­ţi. se mulţumea să tragă cu urechea şi să surîdă din cînd în cînd. să tuşească. pusese vîrf la toate cu chestia gemenilor. uite marea! i­am strigat Mihaelei ca să­i atrag luarea­ aminte. ― E mai bine aşa. Hm! Bine mă botezase! Lasă. le facem o surpriză. Mi­ar fi plăcut şi mie. Domnul cu barbă găsi cu cale să se amestece şi el în vorbă: ― Dacă îmi permiteţi să vă întreb. Tänasicä. i­am răspuns. Aţi învăţat limba japoneză? ― Da. Froso. Şi staţi la Tokio? ― Da. Ai dreptate. Şi.. iar celălalt domn. ― Frumoasă carieră. Eu sînt directorul liceului. ― Iar Marioara. Pronia cerească le­a împlinit dorinţele şi le­ a dat doi gemeni.. . într­o misiune. M­am apucat să povestesc despre Japonia şi locuitorii ei tot ce aflasem de la Novac.. Am copilărit împreună. De unde s­o cunosc? ― Păcat! E foarte interesantă. Nu ne dădusem seama nici eu. desigur. habar n­am. de patru ani cu nevastă­mea. Domnul cu barbă nu înceta să se minuneze. El continuă.. nici ea.. Aşa că naivul tovarăş de drum nu pricepu nimic. văr primar.. un băiat şi o fată. ţi­o coc eu domnişoară năşică. o vorbesc binişor. care stătea în faţa noastră. ştiţi. Tokio. oarecum edificat: ― A. apoi universitatea. tocmai la botez! Trăsnăile noastre se legau spontan una de alta. Mihaela. în aceeaşi clipă.― Am făcut rău. Cînd se topiră patru ceasuri de drum? Parcă adineauri pornise trenul din Gara de Nord. Uneori Mihaela îşi muşca buzele să nu pufnească în rîs. prim­secretar la legaţia noastră din.. Eu sînt. o fată.. nu. De rîndul ăste. Sînteţi rudă cu el? ― Da.. începu. Domnul cu barbă mă întrebă: ― Dumneata eşti tot profesor? ― A. în încîntarea noastră! Şi unul şi altul eram miraţi de cele mai simple lucruri şi totul ni se părea o vrajă anume creată pentru noi. Mihaela pufni în rîs. dar ca să nu mă dea de gol. Bun băiat şi fericit tată. îl cunosc.

Aveţi ceva de obiectat? ... aşezate unul lîngă altul.. care se prezentă: ― Sachelarie. în apartamentul ce ni s­a rezervat.. nici n­am prins de veste cînd ne­a adus trăsura la hotel Palace.. E pentru compliment.. ci la faţa locului.. ― Şi atunci ce­i de făcut? ― Hai să ne întoarcem! ― Eşti nebună? Judeci marea după o bucăţică din ea? Ce­ai zice dacă cineva văzîndu­ţi degetul cel mic ar spune că eşti urîtă? Stai. ca un al doilea cer culcat pe pămînt. Petrican cu soţia.. ― Ce înseamnă asta.. Am completat buletinele de pasageri: avocat T. n­am să uit.. Era mult mai frumoasă în închipuirea mea. scumpă doamnă. Amîndurora ne plăcu mult holul elegant şi mai cu seamă prezenţa mării. şi­mi trase în glumă o palmă. rîzi! într­adevăr ― era de necrezut această coincidenţă buclucaşă! Mihaela însă hohotea să moară.. sticloasă.. De astă­dată marea se desluşea bine. ne­am luat rămas bun de la domnul cu barbă. Am salutat şi pe celălalt tovarăş de drum. m­am adresat Mihaelei oferindu­i braţul. Auzi ce potriveală! El. ca să nu­l confundaţi în timpul nopţii cu al dumneavoastră. Nu vezi? Ce frumoasă o! Era o bucată de argint viu culcată pe pămînt. ia uită­te acum. ― Voi pune să­l tragă lîngă perete.. Vezi să nu uiţi... ― Să mergem.. Cere­i ei. ministru plenipotenţiar la Tokio! De aceea trăgea cu urechea şi surîdea ironic auzind năzbâtiile pe care le debitam bă­trînului despre Ţara Soarelui­Răsare.. stimate domn. Stupefacţie! N­am ştiut cum să pier mai repede din faţa lui... imensă. e frumoasă. Parcă scăpasem amîndoi dintr­un ospiciu! ― În viaţa mea n­am rîs atîta.. Dor. care într­o parte se făcea una cu cerul. Zău. doamnă Petrican. Dor. Înainte de a coborî. ― Iartă­mă. Era albastră. Macazurile pocniră asurzitor. trenul încetini mersul. în care nebunie nu ne faci tu să găsim plăceri? Din pricina rîsuluî. dar altfel.. ministrul României la Tokio. 7 avea două paturi somptuoase.. Parcă venise şi ea să locuiască la hotel. Şi nu aici. nu­i d­a bună! La rîndu­mi m­am adresat unud personaj imaginar: ― Stimată dragoste.. ― Nu­mi cere mie iertare. Ea scurmă zarea cu privirile dar nu spunea nimic. Atrăgeam privirile tuturor cu rîsul nostru căpiat. altfel.. ― Aici e! Camera nr. ― Nu. Aimée? Nu­ţi place? ― Nu prea. ― Ce vină am eu dacă sînteţi răpitoare? ― Daaa? Găsiţi? Atunci. Dorule. domniei voastre.― Unde? Unde? ― Acolo! La stânga. Şi rîzi. rosti ea sfîrşită.. poftim.. Gara se apropia. ― Patul acela e al.

Mă întreb. după contopire. încît crdeam că am ieşit din noi. se vede. ― Nu. ca Guliver în ţara piticilor. ― Du­te şi­i cere iertare. exuberanţa ne erau.. Ai făgăduit. strigă Mihaela. cu vorbe de toate zilele. deodată. ― O­ho. Apa se întindea nesfîrşită. superficialitatea. Mihaela întinse obrazul ca să­i întorc palma şi închise ochii în aşteptare. Spunînd acestea se aplecă adînc şi puse buzele pe apa neliniştită. Să ştii că mi­ar fi displăcut dacă noua mea prietenă marea era. îşi trase ciorapii şi îngenunche pe nisipul ud. aproape puerile. străine. conversaţiile noastre simple.. Aşa cel puţin îmi conturam harta mea sufletească şi cred că avea nu numai apropieri. exuberante. Soarele rîdea de sus şi mîngîia marea cu mîinile lui de lumină. ― E sărată? am întrebat­o surîzînd. capătă noi însuşiri.. După acest început promiţător am pornit­o razna prin oraş. chiar superficiale şi se scaldă în valuri de rîsete. şi simţămîntul acesta de grandoare era atît de puternic.. Prezenţa mării făcea să ne simţim uriaşi. ― Canibalule. Doamne.. am să te bat toată viaţa. chiar Mihaela mi­a mărturisit mai tîrziu: . i­am spus Mihaelei. nici într­un an n­am rîs ca în ziua aceea. firile noastre încep să se transforme. nici pe Mihaela. în apropiere de Cazino. Şi mergînd aşa la braţ cu marea. făcu Mihaela cu un gest plin de gingăşie. jocul. Din pricina asta avea faţa strălucitoare. ― Ce faci? Ce faci? ― Vreau s­o sărut. Ce dovadă mai bună aş invoca decît greul şi perseverentul urcuş pînă la mima ei. dincolo de bătaia văzului. Apa tremura înfiorată şi­i plăcea. casele. ca un om fericit. necuprinsul. şi pe drept cuvînt: ce ne­o fi venit să jucăm farsa aceea stupidă cu gemenii. nesărată. privind străzile. Am hohotit din nou. n­ai să scapi numai cu atît.― De pe acum aţi început să vă bateţi soţul? Biine! Am să vă dau replica. vitrinele. dar şi dîrza rezistenţă a fetei pînă la capitulare care în fond se numea tot biruinţă? Şi. ce m­a împins să mă dau drept ataşat de legaţie şi să debitez atîtea baliverne gratuite? Ciudat. lipiţi unul de altul. Am tradus ameninţarea în faptă îmbrăţişînd­o şi strivindu­i buzele cu o sărutare. amîndoi îi sorbeam aerul. sobri. Cînd am reconstituit mintal scenele petrecute în tren. gemînd de durere. măreţia. iar în spate se tîrau nevolnic rămăşiţele noastre. m­a cuprins o mare nedumerire. Apoi am coborît pe malul mării.. Eu şi Mihaela eram de felul nostru reţinuţi. Uşurinţa. dar chiar identităţi cu aceea a Mihaelei. Ne dureau ochii de atîta apă. oricum. devin revărsate. Nu mă mai recunoşteam nici pe mine. ponderaţi; priveam viaţa prin lentile care nu măreau realitatea. Ea coborî la mal.

cobor în vulgaritate). Ce bogată a plecat în trecut prima noastră săptămînă de zbor prin fericire. I­am răspuns făcînd pe miratul: ― De ce să fiu supărat? ― Pentru că m­ai găsit vorbind cu. pe cînd mă întorceam din oraş cu ziare. După cîteva minute apăru şi ea veselă. fac nebunii. Acum înţelegi? Şi mai cu seamă cunoştinţe dubioase. la ureche: ― Eşti supărat? Întrebarea o puse în ochii mei într­o lumină de­a dreptul vinovată. Am impresia că­mi face curte. surîzătoare. cu paşi tiptili şi­mi şopti drăgăstos. Mi­am ieşit din fire (şi ca de obicei cînd mi se întîmplă aşa ceva. parcă am intrat într­o nouă existenţă. puţin aprinsă la faţă. Rid. şi am luat ascensorul ca să urc la etaj. Mi­a spus că locuieşte la al doilea. am găsit­o pe Mihaela în holul hotelului. nu puteam să întorc spatele aşa. tam­nesam.. sînt fericită!.. Nu i­am dat nici o atenţie şi ca să umplu timpul.. Se apropie de mine. femeia. Ah. ce se întîmplă! ― Eu. ― Să­l ia dracu! Să nu te mai prind cu individul acela că. nu dau nimănui socoteală. Doar nu sînt crescută în pădure. cum spui tu.. domnul acela.. glumesc. Se vede că­şi recunoaşte greşeala şi caută s­o justifice sau s­o minimalizeze. am deschis un ziar prefăcîndu­mă că citesc. Găsise cuvintul care explica totul? Fără îndoială! ne simţeam fericiţi! Mai mult decît atît. Într­o după­amiază. cu capriciile ei bizare.. tu catadicseşti că stai de vorbă cu bărbaţi suspecţi pe care­i cunoşti întîmplător prin hoteluri? ― Nu înţeleg! Ce rău am făcut cu asta? ― Nu­mi place să faci cunoştinţe singură. Şi al doilea. ne dădeam lucid seama de prezenţa fericirii.. domnule. ― Cum. ― Da? Nici n­am băgat de seamă.― Cu tine mă simt alta. se deşteptase în Mihaela şi nu trecuse nici o lună de zile de cînd a plîns că un individ o acostase pe stradă. Însă numai faptul că ea vorbea cu un străin mă surprinse într­atît că refuzam să cred relatarea ochilor. să ne afirmăm ou toată obrăznicia călcînd peste reguli şi convenienţe. acum l­am văzut pentru prima oară. unui tînăr atît de curtenitor şi cu maniere alese. Ea mă înfruntă cu privirile: ― Că? ― Nu ştiu. să comitem orice prostie. zău. Tineri şi fericiţi! Şi această tinereţe şi fericire ne cerea să rîdem fără a conteni. fapt care îi sporea preţul. stînd de vorbă cu un tînăr chipeş şi destul de elegant. prefăcîndu­mă că nu­i văd. Era în hol şi mi­a oferit c revistă. în afară de conştiinţa . Nu pot spune că am observat în conversaţia lor un aer de complicitate.. ― Mai întîi nu e o cunoştinţă dubioasă. Cine e? Îl cunoşti de mult? ― Hu. să ne risipim ridicol energia şi exuberanţa care nu mai încăpeau în fiinţele noastre. Numai un mic nor ne­a umbrit cerul în acest timp. Am trecut pe lîngă ei.

m­am aşezat pe o bancă. La jocul următor am pus o sută de lei pe 7. în plin. Nu m­am mirat deloc. M­aş fi mirat dacă nu ieşea..mea. Mihaela a rămas pe loc.. Ce­ar fi să­l pun la încercare? E momentul cel mai prielnic şi ar fi o prostie să­mi scape printre degete. Norocul cere noroc. cu feţele crispate şi mîinile tre­murînde. 14 iunie (de două ori 7). Grav: îmi spunea domnule punînd între mine şi ea o distanţă de o sută de kilometri. Întorcînd ochii am zărit la cîţiva paşi de mine o bancnotă împăturită. Acest gest îmi dădu ideea plecării. Numele ei (Mihaela) e compus din 7 litere. Am plecat demonstrativ. tot pe 7. Prin asociaţie. Într­un tîrziu. am atins involuntar pălăria mea din cuier. care se rostogoli pe jos. Am urmărit cu interes jocul cîtva timp: după 21 de învîrtituri ale ruletei nu ieşise niciodată nr. îmi veni în minte! ― Şapte! E ziua cînd am cunoscut­o pe Mihaela (7 martie). Intre timp mi­am redobîndit calmul şi judecata rece. dar remuşcările pentru purtarea mea nesăbuită întîrziau să se arate. Puteam să­l schimb? Nu. ― Ia te uită de unde sare norocul! am exclamat înseninîndu­mă şi privind fără să vreau spre cazinoul care se afla la o sută de paşi. Crupierul îmi întinse cu lopăţica o grămadă de fise. deşi tare aş fi avut poftă. Am ridicat­o şi fără să o agăţ la loc. Dacă Mihaela ar fi omis să­mi spună că tînărul acela era un curtenitor şi avea maniere alese poate nu s­ar fi întîmplat nimic. ― Şapte! Ieşise! Ieşise! Chiar 7. uluită de brutalitatea gestului. evitînd să trîntesc uşa. Ce­o să pierd mai mult decît ceea ce am găsit? La urma urmei consider că n­am găsit nimic. N­a venit după mine şi foarte bine a făcut. Dacă ea îmi spune că fac bine ceea ce fac. Cearta noastră se înteţi alimentată de îndîrjirea amîndurara. am întors de cîteva ori capul. ― Faceţi jocurile! Jocurile sînt făcute! Nimic nu mai cade. Şapte. Pe stradă. Zis şi făcut. Am pontat a doua oară. Am luat­o în mînă: o hîrtie de cinci sute de lei. singura soluţie care curma cearta fără ca vreunul din noi să fi avut aerul că cedează. pentru a clădi cu ajutorul ei cele ce aveau să urmeze. am început să mă plimb pe faleză încoace şi Încolo fără nici o ţintă. nervoase. făcînd un gest cu mîna ca să subliniez o frază. E născută la. Numărul camerei noastre de la hotel e tot 7. Masa verde era înţesată de jucători. indiferent de motivul care o aprindea. bila norocului alergă zăpăcită printre numere pînă ce osteni. Ajuns la mare (căci la Constanţa toate drumurile duc la mare). Aşa să ştii dumneata.. Am intrat cu paşi siguri în sala principală. orice discuţie este inutilă. mereu şapte! Prea mult "şapte" ca să nu iasă! Să încerc puterea acestui număr copleşitor. numărul destinului meu. Şi cu toate astea trebuie să adaug că aveam nevoie de o ceartă. În timpul înveninatei noastre discuţii. domnilor. Ruleta se învîrti. am pus­o pe cap.. 7. în . ― Faceţi jocurile.

ce­am stricat.. traversînd marea. în cîteva minute. ca un fulger. Ce uluire s­a stîrnit printre jucători!. spărsese de trei ori banca la cazinoul din Monte­ Carlo cîştigînd peste două milioane de franci aur. ideea unei escapade năstruşnice: ce­ar fi să mă îmbarc cu Mihaela şi. Căpşorul a zâmbit galeş: ― Foarte simplu. ― Atunci se schimbă socoteala.. n­am avut răbdare să fac drumul pe jos şi am luat un taxi.. Cine putea să le împiedice? Bineînţeles bila alese alt număr.. Asta nu­i bine. Am strigat şoferului să mă ducă la cea mai apropiată agenţie de voiaj. Nu­i nimic. ― Bine. Gîndul îmi puse jar sub tălpi. Cînd să cobor mi­a scăpărat prin minte. În ochii jucătorilor întorşi asupră­mi se citea o reţinută pizmă. O sonerie de alarmă ţîrii strident în fiinţa mea. să poposim pe malurile însorite ale Bosforului? Bani am doldora şi pun forţa lor în slujba dragostei ca să obţin un maximum de desfătare. O avere picată din cer! Ce inspiraţie bună avusesem să­ mi încerc norocul! Şi ce înţelept lucru să spăl putina înainte de a pierde! Deşi hotelul era aproape.. Hai să dregem. Dar. După cîteva tururi ieşi din nou 7.. În istoria cazinoului constăn­ţean nu se mai întîmplase ceva analog. dar ce importanţă avea? ― Şapte! Iată. Acolo. . apoi 12 şi iar 7 de cinci ori la rînd. care m­a răsplătit pentru statornicie. Numai aşa. ― Cum aş face să nu­l pierd. reîntors la Londra nu şi­a mai găsit soţia; dispăruse cu un proaspăt iubit. ieşise a doua oară! De neînchipuit! Şi iar maldărul de fise albastre sosi în faţa mea. s­a ivit un căpşor blond de fată: ― Cînd pleacă cel dintîi vapor spre Constantinopol? ― Astă­seară la ora 9. cumpăraţi un bilet. pe la sfîrşitului secolului trecut.ruptul capului! De rîndul acesta admiteam că voi pierde. ca şi cum nu mai existau alte numere decît acest şapte năzdrăvan. ademenesc fericirea şi o arestez măcar pe timp de o săptămînă. îngroşîndu­le pe cele dintîi. Cîştigasem peste o sută cincizeci de mii de lei. Am schimbat la casă movila de fise şi p­aci ţi­i drumul. Ce­o fi făcînd Mihaela? Am lăsat­o singură şi am fugit ca un bezmetic. dar n­am paşaport. Am jucat din nou pe 7.. în paradisul oriental de dincolo de mare. în dreptunghiul unui ghişeu. cît ne­a mai rămas pînă la întoarcere. N­aveau decît. voi rămîne fidel dragului meu 7. Am auzit pe cineva din spate: ― Dă­i înanite! Ai să spargi banca! Mi­a venit în minte cazul englezului Wells care. Am conchis mintal: "E adevărat ce se spune: cine are noroc de bani pierde în dragoste". Scoateţi mai întîi paşaportul şi plecaţi peste patru zile.. adică sîmbătă. De rîndul acesta privirile adunate pe mine surîdeau ironic.

un naufragiu ar fi catastrofal pentru mine. ― Cum? a făcut ea mirată. ― Cine­i acest Iani? ― Exact omul care vă trebuie. Închiriem o barcă şi pornim pe mare în căutarea lor.. Era cît p­aci să­i destăinuiesc cele întâmplate şi ceea ce pusesem la cale. Dor. Dacă aveţi nevoie de luna de pe cer. repede. Toate iluziile mele s­ar duce la fund. îmbracă­te.. ― În schimb ale mele sînt gata să se înece. răsturnată într­un chaiselongue. Pînă te îmbraci sînt înapoi. acoperindu­şi surîsul cu mîna. Dor. Plecasem în goană şi coboram scările. Fie ― că făcea! În vremea asta draga mea soţie din paşaport mă aştepta. În trei ore vă scoate paşaportul.― Nu se poate. toate formalităţile îndeplinite în vederea plecării. Prea tîrziu. V­aş ruga să­mi spuneţi unde­l găsesc? Mi­a dat adresa. cu ochii plînşi. Aş vrea să­mi întărească rubinul de la inel. ― Ah. Dar tu ce ai de eşti aşa de bine dispus? Antenele Mihaelei înregistraseră pe loc starea mea sufletească. Vrei? ― Asta nu putem s­o facem la comandă. ― Foarte bine. "Mai bine să­i fac o surpriză! Are să se bucure mai mult!" Aşa că i­am răspuns dînd­o prin glumă: ― Da. am fost barbar cu tine. Eram prea vesel ca să­i fac o imputare. zîmbi şi începu să se îmbrace. Mergem împreună. biletele cumpărate. avînd pe genunchi o revistă cu filele netăiate. ― Nu­i nevoie. ― Nu­i nimic. există una. Mihaela fu învinsă.. Faptul că a trebuit s­o trec pe Mihaela ca fiind soţia mea a avut drept urmare dublarea comisionului. ― Dar nu­i nici un zor. ― Mai eşti supărată? Iartă­mă. Nu trebuia să plec aşa. astă­seară vreau să mă îmbarc. Toate au ajuns la destinaţie.... Pînă la opt seara paşaportul era obţinut. De aceea. i­am propus: ― Hai să uităm totul. Îmi pare rău că m­a durut purtarea ta. nu te faci gata? Pretîndu­se acestui joc pueril.. sînt bine dispus.. nici una din corăbiile mele nu s­a înecat în mare. v­o aduce şi pe asta. Puneţi­vă în legătură cu domnul Iani. bagajele transportate la vamă şi revizuite. Haide. ― Atunci. ― Vorbiţi serios? ― Foarte serios. Mergem să le salvăm. dar m­am oprit. Am trecut cu uşurinţă peste răspunsul ei tăios. apoi cealaltă. ― Te rog de­aici înainte să nu mai ţii iluziile în corăbii. înţelegeţi? E caz de forţă majoră. adă­mi aminte să trecem pe la bijutier. Vezi. Nu există nici o soluţie? Plătesc oricît! ― Dacă­i aşa. am îngenuncheat lîngă ea şi i­am sărutat o mînă. Am găsit­ o palidă. ― Ai dreptate. închipuieşte­ţi. în fine. ca şi cum nu s­ar fi întîmplat nimic. la aşa ceva . pentru că. Spunîndu­i astea. N­aveţi decît să vă interesaţi în oraş. ― Stai! Mă reped chiar acum.

nu mă gîndisem: să­i fac un cadou Mihaelei, în afară de surpriza cea mare. Iată, acum se ivise şi ocazia asta. Am alergat într­un suflet, cu inelul ei în mînă şi am ales unul cu briliante care sclipeau oa ochii ei. M­a costat o sumă frumuşică. Dar cine se uita la bani? Cînd m­am întors, Mihaela mă aştepta, gata îmbrăcată. ― Uite, ţi l­am adus. ― Cum, l­a dres aşa de repede? ― Cît ai bate din palme. I­am pus în deget inelul cel nou. S­a uitat cu o mie de ochi la el, apoi la mine. Parcă nu­i venea să creadă atîtor ochi. Cînd s­a încredinţat de realitate a întins mîinile: ― Doruie! Atît a rostit, gîtuită de emoţie şi m­a îmbrăţişat cu toată fiinţa. ― Ce frumos e! şoptea mîngîind inelul ca pe o vietate gingaşă. Trebuie să te fi costat o groază de bani. De ce eşti mînă spartă? ― Crezi că mă uit la bani cînd e vorba să­ţi fac o mică bucurie, iar mie una mare? i­am spus şi am sărutat­o prelung. ― Uite, sărutarea asta costă mult. Aşa că tot eu îţi rămîn dator... N­a răspuns nimic. S­a dus la fereastră, a deschis­o larg şi a trimis priviri să adulmece spinarea mării. Nu pricepeam ce vrea să facă. ― Dorule, vino să­ţi arăt ceva. ― Ce­i draga mea? ― Uite, acolo departe, sînt corăbiile mele. Le vezi? ― Da, văd patru, i­am cîntat în strune. Ba nu, cinci. Prin urmare, nu s­au înecat?!... ― Nu. Aşa că n­am pierdut iluziile... despre tine... ― Doamne, ce bine­mi pare! Am să dau cinci acatiste la biserică... ...Am coborît veseli, împăcaţi, şi am zburdat pe străzi bucurîndu­ ne de tot ce vedeam, ca doi şcolari în vacanţă. Apoi am intrat într­un cinematograf ca să vedem pe Greta Garbo în Dama cu Camelii. ― Aimée, ce zid, mergem peste o oră în port? ― Ce­avem de văzut acolo?... ― Nu ştii? Pleacă "Principesa". Hai s­o vedem şi noi. A primit bucuroasă. Pînă atunci ne­am hotărît să cinăm... Am lăsat­o pe Mihaela la restaurant, pretextînd un telefon cu Bucureştiul şi am alergat la hotel ca să achit nota şi să expediez bagajul. ― De ce­ai întîrziat atîta? În loc să­i răspund, i­am spus: ― Haidem, Aimée, e timpul să mergem. Vaporul pleacă la nouă şi trebuie să fim în port cu cel puţin o oră mai devreme. "Principesa" mîndră, albă ca o lebădă, se afla sub presiune. O febră, un du­te­vino necontenit frămînta micul port. Călătorii se strecurau grăbiţi, înghesuindu­se la revizia bagajelor. Dinspre mare se stîrnise un vînt răcoros care umfla rochiile femeilor şi flutura fularele de mătase. ― Ce feridţi trebuie să fie oamenii care pleacă spre ţărmuri necunoscute, şopti Mihaela, urmărindu­i cu priviri jinduitoare. Doamne, cît aş vrea să călătorim şi noi o dată pe mare!

― Nu, zău, ai vrea? ― Ei, Dorule, mai întrebi? Nu cred să fie dneva mai lacom de lucruri noi ca mine. Şi­apoi de cînd visez să văd un răsărit de soare pe mare. Asta mi­a rămas de la Pierre Loti. ― Dacă­i vorba de Loti, haide, s­o luăm pe urmele lui. Ţi­ar surîde să vedem Bosforul? ― Ar fi, după cum spune Coşbuc, mai mult decît în visul meu. Poate are să vină şi ziua aceea. Am luat­o de mînă şi am tras­o după mine. ― Ziua de care vorbeşti a binevoit să vină. Hai să mergem! ― De ce te grăbeşti? Stăm pînă pleacă vaporul. ― M­ai înţeles greşit. Nu­i vorba să mergem acasă, ci la... Constantinopol. Ea izbucni în rîs. ― Dor, ce sînt glumele astea? ― Ba nicidecum, vorbesc foarte serios. Am împins­o uşor să urce puntea care ducea pe vas. ― Ce faci? Nu e voie! Eşti nebun? Ce te­a apucat? ― Nu înţelegi că plecăm la Constantinopol? Doar nu vorbesc. .. turceşte. Ea n­avu vreme să mai spună ceva deoarece ofiţerul de la capătul punţii ne ceru biletele de drum. Le­am scos din portmoneu cu toată gravitatea şi i le­am întins, sub privirile uluite ale Mihaelei. Acesta, după un control rapid, încuviinţă din cap şi ne pofti să urcăm pe bord. ― Dorule, ce înseamnă asta, plecăm? E adevărat că plecăm? Văzuse că am prezentat biletele, călcase cu piciorul pe bordul vasului şi tot se îndoia de realitatea călătoriei. Dealtfel, în împrejurări identice, cui i­ar fi venit să creadă? ― Da, draga mea, plecăm! Ţi­ai exprimat dorinţa să vezi Bosforul şi eu m­am executat pe loc. Nimic mai simplu şi natural... Ea plînse atunci de ciudă. Era într­o stare de surescitare cum nu văzusem încă: ameţită, nedumerită, lacomă să ştie totul dintr­o dată, încrezătoare că pleacă şi totodată îndoindu­se. I­am povestit tot ce se întîmplase în timpul lipsei mele, cum găsisem bancnota de cinci sute, cum cîştigasem la ruletă, cum îmi venise ideea plecării, cum aranjasem cu misitul grec obţinerea paşapoartelor. ― Şi bagajele? tresări ea. Plecăm fără ele? ― Sînt în cabină! i­am explicat cu superioritatea celui care n­a scăpat din vedere nici cel mai neînsemnat amănunt. Pe Mihaela abia acum o cuprinse o bucurie vecină cu nebunia. Mă îmbrăţişa, mă sărută, plînse şi rîse, amestecîndu­şi lacrimile cu lumina rîsului, ca într­o ploaie cu soare. ― Nebunule, îmi vine să te sfîşii, a scrîşnit printre dinţi, cu ciudă mare. Ce vrei să faci cu mine? ― Nebun ― zici? Mi­ar trebui prea multă înţelepciune pentru asta. Din păcate sînt zdravăn la cap. Strigătul ei era cea mai frumoasă declaraţie de dragoste pe care nu

cred s­o mai fi auzit cineva pe lumea asta în afară de mine. Vaporul fluieră dogit şi ţipătul lui răni adînc văzduhul. Era semnalul de plecare. Puntea fu trasă, otgoanele desfăcute. Lebăda plutitoare, descătuşată de chei, lunecă pe apă depărtîndu­se uşor de ţărm. Batistele dintre cele două lumi, a apei şi a uscatului, fluturau despărţirea. Din Constanţa nu se mai văzură decît luminile împrăştiate pe spinarea ei. Farul de la Tuzla, intrat parcă în pielea lui Coleşiu, clipea şiret ca moşneagul, parcă ar fi vrut să­mi spună: ― Haiducule, pe ce fată ai pus mîna! Pe măsură ce înaintam în larg, vîntul se înteţea şi aerul deveni mai răcoros, mai sărat. Nu mai deosebeam nimic în zare: întunericul mistuia în pîntecele lui marea laolaltă cu cerul. Numai luna rămăsese nemistuită şi mergea cu noi călăuză pe nesfîrşitul pustiu de apă. ― Mi­i frig aici, şopti Mihaela. Ne­am retras în spatele vasului unde curentul era mai potolit şi noi mai la­adăpost. De aici auzeam clipocitul apei frămîntate de elice. ― A, acum înţeleg, nesuferitule, de ce arătai atît de bine dispus, zise ea. Te­am urît prea mult ca să nu cîştigi la joc. ― Am vrut să­ţi fac o surpriză plăcută. Cred că n­a ieşit tocmai rău, ce zici? De­a lungul cabinelor erau înşirate cîteva bănci de lemn. Mihaela se întinse pe una din ele şi­şi puse capul pe genunchii mei. Exclamă, închizînd ochii: ― Ce fericită sînt! De mult n­am fost atît de receptivă ca acum. Spune­mi, mai există vapoare de­astea pe lume? ― Ce vorbă! Sigur că există... cu duiumul! ― De ce minţi? Nu coristă... N­am văzut nici unul. E pentru prima dată cînd mă urc pe un vapor. Şi chiar dacă ar exista nu se pot asemui cu "Principesa" noastră. ― Asta da. E cea mai mîndră navă de pe mări şi oceane pentru că ne transportă pe noi, nu­i aşa? A confirmat din cap foarte serios. Apoi mi­a propus: ― Tare mi­ar plăcea să rămînem aici pînă la răsăritul soarelui. Vrei? ― De ce nu? I­am ridicat uşor bărbia şi mi­am lipit buzele de ale ei. ― Ce faci? Să nu ne vadă cineva. ― Asta­i prima sărutare pe Marea Neagră! ― Aş vrea să mă săruţi pe toate mările pămîntului! ― Făgăduiesc! i­am spus pe un ton cam teatral. ― Ah, dacă ai putea să te ţii de vorbă... A urmat un răgaz de tăcere, pe care tot ea l­a rupt: ― Încă nu­mi vine să cred în realitate. E adevărat, Dor, că navigăm? Mai spune o dată... ― Aşteaptă mai întîi să ajungem la Istanbul. Pînă mîine dimineaţă ai destul timp să te convingi. ― Simt că nu mă voi convinge decît după ce ne­om întoarce. Dar atunci călătoria noastră n­o să­mi pară decît un vis frumos şi scurt. Pe cînd vorbea îi clănţăneau dinţii. Am cuprins­o în braţe ca pe un

Regina nopţii. numai două cuvinte. De cîte ori le­am repetat în acest timp? Pe puţin de trei mii de ori. dar Mihaela m­a oprit cu un gest ― Să lăsăm glumele. ― Ţi se pare. Ca o fetiţă! ― Nu. să ştii.. Poate de tine. ― În noaptea asta luna oficiază numai pentru noi. După un timp mi­a spus: ― Dor.. nu­i deloc capriciu.. în ochii ăştia frumoşi.. scumpă Junonă! Şi am vrut să­i cad în genunchi. poate de necunoscut. chiar munţii se pleacă. îngenunchează în faţa ta. ― Eşti un dinozaur. Le­am lăsat la o parte şi am vorbit numai despre lucruri serioase. De ce­ţi place? ― Pentru că şi eu mă tem de tine. uite. între primejdia apei şi a cerului. ca să­i dau căldura mea. Dinaintea ta. Aş fi putut s­o refuz? Timp de o oră şi jumătate i­am şoptit încontinuu. Mai precis: de ochii tăi. Ştii care sînt? ― Cum să nu? "Te iubesc!" A încuviinţat din cap: ghicisem. De o jumătate de oră stăteam în această plăcută inerţie care aş fi vrut să se prelungească la infinit. îl vezi mai bine. Dacă nu era caldă şi nu­i auzeam răsuflarea domoală aş fi crezut că­mi murise în braţe.. îmi place că te temi de mine. După ce i­ai spus pe nume ţi se pare că l­ai definit. Apoi a spus: ― Nu m­aş sătura să le aud toată viaţa. altfel ar fi găsit o replică. ne­a inundat cu un val de argint. Puterea asta nu­i decît o reflectare: tot din tine izvorăşte. ne simţeam mai mult unul al altuia. Aici.. ce capricioasă eşti.. ― Ţi­e frig şi aici? Tremuri! ― Nu mai mi­e frig. Se cheamă că sîntem chit... locuieşte puterea ta. ― Bine spus! În schimb Jupiter. scăpînd dintr­un nor. . mincinosule? ― Foarte adevărat. Mihaela uitase de mişcare şi nu mai scotea o vorbă. Iar Mihaela nu se mai sătura de muzica lor. Călătorind în ţara străină a mării.copil. ― Doamne. Nu se potrivesc cu noaptea. Îţi dai anevoie seama de un lucru dacă nu­i spui pe nume.. cu pauze mici ca între bătăile inimii.. N­o interesa banalitatea ce­i debitasem. Nu crezi? Ea a înclinat concesiv din cap. spune­mi­le! Cît mi­ar fi plăcut să pornească de la tine. Chiar timpul care zbura pe lîngă noi era tot atît de grav ca întunericul. ― Dacă­i aşa. Mă încearcă un sentiment ciudat. acoperind­o cu pieptul. Hai. Nu­mi dau seama. Ghemuită la pieptul meu. fiindcă nu ne aveam decît pe noi. îl simţi chiar... ― Adevărat spui. Aimée. Mihaela deveni ireală ca o făptură descinsă din vis. un fel de teamă. nu vreau să aud din gura ta decît două.. cele două cuvinte magice care răsună în toate limbile şi pe toate meridianele. dragul meu Jupiter. ― De cine ţi­i teamă? ― Nu ştiu. cu mîinile într­ale mele. fără nici un îndemn.

. parcă ar fi o celulă pentru deţinuţi. nici n­aş vrea. Se zbuciuma întruna. Şi deodată o podideau lacrimile.. Şi peste toate ― strălucitoarea avere feminină. Mihaela începu să tremure mai tare. o sensibilitate care fremăta în preajma poeziei. dteodată intelectualitatea ei (deşi lipsită de ostentaţie) mă înfrunta făcînd să presimt certurile care ne aşteptau. ― După mine ― nu. Mihaela avea atitudini rafinate. Pe mine însă aceste haust caprices mă surprindeau trezindu­mi admiraţia. s­a mai întîmplat aşa ceva? Oare totul sa fi fost spus în materie de iubire? ― Cine ştie? De fapt marile pasiuni rămîn necunoscute. ― Asta­i bună! Ce ţi­a venit să modifici istoria? ― Vreau să fie mai frumoasă. Peretele avea un ochi rotund care privea departe. ― De unde şi cum îţi aminteşti de închisorile franceze? ― Crezi că nu pot să mi le închipui? Odată am reconstituit ultima noapte a lui Camiille Desmotuins şi a frumoasei sale soţii.. M­a răzbit frigul! Am coborît în pîntecele vasului unde se afla cabina noastră cît o cutie. ― Marile pasiuni! a exclamat ea ca în extaz. Dar n­o cunoşteam încă; fiinţa ei complexă avea nevoie de mult timp pentru a se descoperi în întregime. De ce n­aş spune? O invidiam subteran. ― S­avem iertare: Lucile a fost decapitată mai tîrziu. pe recea şi mişcătoarea singurătate a apei.. arătînd modestă. în care abia era loc să ne mişcăm. sau o capodoperă de amor cum zice Balzac? ― Sînt sigur că da.. ― Nu. Ne trebuie o capacitate de a suferi prea mare şi nu ştiu dac­o avem. decît paradisul cu una proastă. . în schimb cel de psihologie. Am înregistrat mintal tot ce s­a petrecut.. Nu fac bine? Profesorul de istorie i­ar fi dat nota 3 pentru răspuns. nota 10. Lucile Duplessis. Dealtfel. ― Rămînem aici pîn­la răsăritul soarelui? ― Mai bine ne retragem. ― Aimée.. săracă. Dorule.Trecuse de miezul nopţii şi pe bord se înteţise frigul... i­am răspuns cu încredinţarea că n­o minţeam. firească. Plîngea cu atîta sfîşiere încît m­am speriat: ― Ce­i asta? Ce ţi­a venit? Te doare ceva? .. idei personale. În cea din urmă noapte a lor au fost împreună. Farmecul ei stătea în faptul că ignora aceste comori.― Dor. mă îmbrăţişa pierdută. În noaptea aceea Mihaela mi s­a dat cu o frenezie care pînă atunci nu mi se părea că­i este proprie. după ce a trimis lui Robespierre o scrisoare protestatară. un spirit prompt în faţa noutăţii. se consumă în anonimat. Oricum ― era de preferat iadul cu o femeie deşteaptă. ― Nici la Conciergerie nu erau mad mari. aleşii dragostei absolute sînt excepţii tot atît de rare ca şi geniile. Crezi că noi am putea să realizăm o mare pasiune. ca în preajma unei primejdii. tresărea cuprinsă de o nelinişte apăsătoare.

încît era cît p­aci să ţip de durere. ci realitate vie. Suflam din greu. care ne­au cutreierat. îmi muşcă buzele aşa de sălbatic.. ― La ce te gîndeşti? ― Cum aş face să ne salvăm iubirea de călăul ei: Timpul? Discutam chiar prostiile cu toată gravitatea cerută de împrejurare..Cînd la orizont se ivi sprinceana de lapte a zorilor... ştii bine!. rece.. rubedenii cu nebunia. pe care se citea o vagă încruntare. I­am trecut uşor o mînă pe cosiţele inundate de năduşeală. Mihaela fugise în trecut şi trăia un episod tragic din vremea terorii.. parcă s­ar fi trezit. Numai un Proust ar fi putut să descrie trăirea noastră în ajunul morţii. După un timp se întoarse şi. dar de ce nu venea dezgustul care respinge? Ce s­a întâmplat cu legea firii menită să ţină echilibrul între sexe? De ce o sorbeam şi acum pe Mihaela tot nesătul de ea. transformînd minutele în luni şi lunile în ani ca să ne recuperăm viaţa prădată. pricepi? În clipa aceea m­a trecut un fior prin şira spinării. . la ureche. Apoi rosti crispat la urechea mea: ― Vreau să­ţi intru în sînge. analizînd pe întinderea unei cărţi stările sufleteşti. Numai că nebunii noştri. Cert. În orice caz. cu trupurile dogorind ca jarul. concretă. amîndoi zăceam istoviţi. Atît! În aceste patru ore trebuia să trăim pînă la adînci bătrîneţe.. pe care puternică ei închipuire izbutise să­l pre­ schimbe în ralitate.. ― Cîte ore mai avem? ― Patru. Dar această disecţie. cu faţa în sus. rămase inertă.) I­am răspuns jocului (nici nu puteam să fac altfel). (Fortis imaginatio generat casum. ta de o fiinţă care nu mai soseşte şi pleacă mereu? Nu cumva dragostea sfărîmase acel echilibru sănătos şi ne cufunda în nebunie? Ea făcu o mişcare. ― Ce­a fost asta? am întrebat­o şoptit. prea puţini cititori ar fi parcurs­o. temîndu­mă să vorbesc tare.. amîndoi aveam în fiinţele noastre cîte un mic nebun care trebuia să fie închis. Mihaela avea o sublimă forţă de a iubi şi această forţă mă împiedica să respir . Îi respiram mireasma (numai a ei) şi­mi plăcea că nu semăna cu a nici unei fete de pe pămînt. fără dinamism. înfuriaţi de lanţuri şi cătuşe.. de fapt nu era joc. aerul nu ne mai ajungea. a ripostat nervos şi ochii ei incandescenţi s­au aprins mai tare. Ea nu sesiză mîngîierea. departe de mine. (Sînt unele lucruri în iubire care nu se pot spune decît în taină.. sfărîmaseră temniţa ieşind afară. Delirul voluptăţii care atrage se consumase.. Înţelegeam. Cît m­am bucurat că nu murise. să stoarcem făpturilor noastre toată vlaga şi voluptatea pe care ne­o puteau dărui.... în libertate. e adevărat. sacadat. ― Pentru că sîntem osîndiţi.) Răspunse tot în şoaptă: ― Nu te bucuri că trăim? Am învins moartea..― Tu uiţi că în revărsatul zorilor vom muri? ― De ce? am bîiguit prosteşte. trăgîndu­mi capul spre ea cu mîna.

De pildă.. Era o privelişte rară. Nu era chip s­o trezesc altfel: am luat­o pe sus în braţe ca pe un trofeu. ― Nu­i inimic. ci. Vreau să dorm.. Dar numaidecît îi fugi somnul. apoi făceam plajă pe nisipul de aur. Dor. la Tatavla. nu era însăşi Mihaela robită. o ţineam de mijloc ca să nu­şi piardă cumpăna. aş putea să reconstitui tot ce am făcut. fără multă sforţare. Te rog. să trăiesc altfel decît prin ea.. nu numai în fiecare zi. cu cepul; cînd am vizitat prima expoziţie de pictură turcească. la înălţimea unui om. Am descoperit­o trăgînd pătura de pe ea şi am acoperit­o de sărutări. la Kala­Miche; cînd ne­am plimbat cu barca prin faţa palatului Dolma­ Bagtche (Mihaela ţipa ori de cîte ori ne săltau valurile); cînd am petrecut sus. Am trezit­o degrabă: ― Leneşo. la Moda. cu un scîncet de fetiţă năzuroasă. Ea se apăra. pentru tine mai răsare încă o dată soarele. cînd am fost la Jardin du Bosphore (unde am mîncat împreună îngheţată de dovleac pe malul mării); cînd ne­am dus la Prinkipo. ― Haide. la Galata Serai. Dacă voia să mă înlănţuiască astfel. PARTEA A DOUA I Am petrecut la Constantinopol o săptămînă alcătuită din 1001 de zile şi nopţi. dădea din mîini. ― Cît e ceasul? ― Nouă şi un sfert. zvîrlea din picioare. oră de oră. în grădina fabricii de bere şi am băut bere Bomonti de la butoiaş... ai scăpat răsăritul soarelui! Mihaela bîigui ceva neînţeles şi se întoarse pe partea cealaltă.. pentru că tu ai realizat dragostea absolută.... ― Încă un pic. ― O! de ce m­ai lăsat să dorm atîta?.. soarele era sus pe boltă. ― Crezi că merită? ― Da. şi .alt aer decît al ei... la 6 (eram dealtfel foarte matinali). Încercasem s­o învăţ pe Mihaela să înoate. Ajungeam în mai puţin de o oră. şi apele ei păreau că se ridică mai sus de nivelul Bosforului. copăcel.. protesta cu ochii cîrpiţi de somn. luam vaporul de la podul Galata şi plecam la Altîn­Koum. aş zice. ai dormit destul. ― Mmm. unde se varsă Marea Neagră în Bosfor. În stînga noastră se întindea Marea Neagră. Îmi amintesc de toate amănuntele şi. într­atît mi s­a părut de lungă şi plină. În fiecare dimineaţă. striga. să mă simt la locul meu altundeva decît în zona ei de atracţie.. în lanţurile mele? Cînd am făcut ochi. sus. Ea zvîrlea din picioare. lasă­mă. pînă se pierdeau în văzduh.

(Cu fiecare rochie nouă. iată secretul lui Polichinelle care ţine iubirea proaspătă.) ― Luminăţia ta. dar îmi trecea repede supărarea. Odată i­am tras fără să vreau o spaimă: m­am avîntat în larg. (poate juca puţin teatru) şi sultanul din mine (care dealtfel există în orice bărbat) avea într­adevăr la dispoziţie prin ea un harem de femei. Dacă cine ştie ce în­tîmplare va rupe lanţul. vreau să fac din mine haremul tău. Şi încă o dată mi­am dat seama cît de indestructibil era ancorată de mine. Pînă la ea. minunîndu­se de gustul ei. femeia fusese pentru mine o pluralitate. . femeia luptă să placă mai mult. nu­i venea să creadă în realitatea mea. Pînă la urmă ea se supăra şi fugea pe plajă cu trupul muiat şi sclipitor. Era un peşte alb. dau seama că eu o provocasem. Nu şi­a venit în fire decît după ce m­a văzut lîngă ea. nu­i aşa? Se uita mirată la mine.. fiinţa ei s­ar da la fund. fără oase. eram primul ei bărbat. ci dimpotrivă îl lasă mereu flămînd. şi dacă această femeie se pricepe să nu dea prea mult bărbatului ca să­l sature. Lumea se alarmă. ataşîn­du­se între fiecare bucată foi de dafin. tu? Eşti cu adevărat tu? Trăieşti... pentru că avea un arsenal de drăgălăşenii la îndemînă cu care se apăra.. mi­a spus prosternîndu­se ca în faţa sultanului. cîţiva barcagii plecară în pripă să­mi dea de urmă. Într­o zi s­a dus la bazar să cumpere mătase pentru o rochie. Mihaela n­avea experienţă erotică. Dor.mişcările ei erau aşa de drăgălaşe că mă prăpădeam de rîs.. crezu că m­am înecat şi începu să ţipe. Şi Mihaela cunoştea acest secret. nezărindu­mă în preajma ei. Într­o zi. Am zărit.. ca să ajung la malul celălalt. Şi eu o iubeam mult. eu fiind întotdeauna favorita. Parcă văd ce ochi mari făcuse. de la ea încoace femeia deveni unică şi o chema cu numele ei. toţi străini... Dragostea e foamea de femeie unică. Bineînţeles i­am făgăduit. care se frigea în ţeapă. de departe. ― Dor. mă pipăia. M­au uluit vorbele ei. chiar prima iubire. O doctoriţă franceză. nu era prea lat în locul acela. îi dădea îngrijiri. zărindu­mă aplecat deasupra ei. Aşa era: se străduia mereu să fie alta... Mihaela consultă lista de bucate şi ceru: ― Espadon grillé. Într­o seară am cinat la un restaurant francez de pe Pera. Făgăduieşte­mi. încît vecinii de la mesele alăturate. Lâ întoarcere am găsit­o pe Mihaela leşinată pe nisip. Cu toate astea instinctul îi sugera lucruri de necrezut. De pildă: nu accepta să dormim în acelaşi pat şi uneori zile şi nopţi întregi nu mă lăsa nici s­o sărut. am văzut­o înveşmântată în şalvari şi voal de turcoaică pe care le cumpărase într­ascuns de la bazar. Mă supăram foc. dar. fără să­mi. comandară şi ei espadon. care se afla întîmplător pe plajă. ― Ce fericită sînt! Unde ai fost? Cît m­am speriat! Să nu te mai dezlipeşti de mine. de care multe din semenele ei vîrstnice şi cu experienţă n­ aveau habar. dar Mihaela. Trecusem Bosforul înot. Înfuleca friptura cu atîta plăcere. o mişcare neobişnuită pe apă.

. tot ceea ce­i trebuie dragostei să înflorească. ― Ei. Dor.Cînd vacanţa noastră s­a siîişit.. Mi se părea că una din păsărici e chiar ea. ― Neguţătorul ce­a spus văzînd o clientă atît de risipitoare? Nu s­a crucit? ― Ba da. mi­am adus aminte de cinteza noastră. ştiam acest lucru şi voiam să­i leg de mine impresia pe care trebuia s­o încerce în noutate. I­am pomenit de Alexis Karel care spune că timpul curge uniform pentru toată lumea. care au rămas numai ale noastre. Mihaela s­a mirat ca şi cum se întîmplase ceva cu totul (neprevăzut... ― Ştii. Novac şi de Veveriţa lui. i­am făcut Mihaelei o nouă surpriză: ne­am întors la Bucureşti cu avionul. sub titlul Liberté aux oiseaux! Dedesubt. n­am mai luat­o pe urmele lor. ― Foarte adevărat ce spui. Păcat că n­am avut mai mulţi bani. ca apa unui rîu. pline pînă la refuz de fapte şi mai ales de încîntare. . Pretutindeni eram numai noi. Păsărele? Ce fel de păsărele! Şi unde sînt? ― Le­am dat drumul în văzduh. Mi­a plăcut trăsnaia ei şi am surîs..Absorbiţi de noi. dar n­am certat­o. Nu le­am trimis măcar o ilustrată. Mi­aduc aminte că vacanţa mare mi se părea nesfîrşită ca o veşnide.după două ore. lăsînd timpul mereu înapoia noastră. Zilele petrecute pe malurile Bosforului. de noul decorului şi de plinul vieţii. De fapt fericirea e scurtă.. m­am găsit o clipă ca să ne aducem aminte de Coleşiu. Avusesem decor. Dac­ai şti cîtă lume s­a strîns: Cineva chiar m­a fotografiat.. ― Abia s­a împlinit o săptămină şi mi se pare că sînt aici de cînd mă ştiu. nu semănau unele cu altele.. am cumpărat cîteva păsărele. lună. Redacţia întreabă pe cititori: Face bine sau nu? Tînăra mea "franceză" a răspuns numaidecît trimiţînd ziarului o telegramă de două cuvinte: Très bien. Tot aşa l­am uitat pe Loti şi pe Azyade a lui. Primul capitol şi cel mai frumos al romanului nostru de dragoste se încheiase. un text scurt pomenea despre "o tînără franceză" care cumpără păsărele şl le redă libertatea.. La plecare. Se aştepta s­o cert pentru risipă. De ce se tîrăsc zilele cu paşi de melc? Justă remarcă! De fapt şi eu încercasem aceeaşi impresie. bogăţie. Noi. soare... alergăm vîrtos. . dar receptivitatea noastră îi modificase structura. lumea era a noastră şi pluteam într­o fericire nesfîrşită ca fiind elementul nostru. Nu zburase niciodată. ― Ce s­a întîmplat? N­ai găsit ceva pe gustul tău? ― Ba nu. rămîn mereu în urma apei şi de aceea li se pare că timpul trece atît de repede... ci pe alte drumuri. Bătrînii se mişcă anevoie. muzică. era grec. Numai că oamenii de pe mal nu merg la fel. A doua zi (ce surpriză plăcută!) fotografia Mihaelei a apărut în Journal d'Orient. ― O fi fost reporter de gazetă?! Nu m­am înşelat. asta­i!. tinerii. în sfîrşit. s­a întors cu braţele goale.

ni se strînseră amândurora inimile. mă simţeam inundat de o tainică satisfacţie: ― . Să te desparţi aşa pe nepusă masă. La ce bun? Ne înţelegeam uneori aşa de bine şi pe deasupra cuvintelor. dar mai mult teatral. cînd. "Eu simt ― scria în continuare ― mi­o spune instinctul. că îi lipseşte aerul cînd nu sînt lîngă ea (banalitate exasperantă). Nici ea nu m­a întrebat ce am de sînt trist.. dar Mihaela.. dacă nu simte fericirea. cu sufletele pustii. că tu nu mă iubeşti atît cît te iubesc eu. Uitasem cu desăvîrşire de răvaş. La urma urmei. fiind împiedicată să vină.înseamnă că dragostea agonizează. aştepta desigur un răspuns. Ne­am luat rămas bun.Cînd sub picioarele noastre se ivi aşezarea policromă a Bucureştiului cu petele roşii ale acoperişurilor. spaţiile verzi ale parcurilor şi grădinilor şi geometria încîlcită a străzilor. Atunci am tresărit. Înseamnă. ce rost are să­i îndrug fraze goale de conţinut dacă nu mai am nimic de spus? Tot ce am avut de spus i­am comunicat la timp. de o fată cucerită atît de greu.. cînd scrisoarea a încăput în mîinile mele.. nici eu nu am întrebat­o. că se umflă din ce în ce mai mult. Dar n­am crezut necesar acest lucru. iar ciudata fire omenească. ca în faţa unei des­ coperiri neaşteptate: ― Dacă n­am devorat rîndurile ei din prima clipă. Fericireav noastră se prelungise din cale­afară. Din clipa aceea se născu în mine gîndul despărţirii. ca dinaintea unei presimţiri.." Apoi chiar asta mi­ar trebui: să­mi pierd capul! gîndeam surîzînd cu superioritate şi am aruncat scrisoarea cît colo. înseamnă. ci îmi scria că mă iubeşte (repetare fără sens). am pus plicul de o parte ca să sfîrşesc mai întîi lectura. Am avut chiar impresia că împiedicarea invocată nu fusese decît un pretext ca să încredinţeze hîrtiei tot ce avea pe suflet.. că se simte alta (infatuare). Mai mult decît atît: am citit gazeta pînă la anunţurile comerciale. care ţi­a jertfit fecioria şi a cărei .. dacă nu chiar monstruos. Ea nu se scuza numai că nu putuse veni. pentru că în momentul acela tocmai citeam un articol de ziar. într­un tîrziu. devine de­a dreptul nefericire (infelix ― felicitas). Ne ajunsese din urmă oboseala fericirii? Se poate. I­ am recunoscut numaidecît scrisul şi. Am clătinat capul a tristeţe. În această stare de indiferenţă am parcurs rîndurile Mihaelei. care nu înşală niciodată. îmi trimise o scrisoare prin care îşi cerea scuze. de fapt. III Ne dădusem întâlnire a treia zi după întoarcere. Era absurd un astfel de gînd.. Aş fi putut să­i răspund. ca broasca din fabulă (păzind gradaţia ― evitînd egalitatea). pentru că. îngînduraţi. tăcuţi. am văzut plicul nedesfăcut pe masă.

Raţionamentele îmbrăcate în haina asta abia acum le am limpezi în minte. proprietara. Ezitam gîndind să cîştig timp; probabil îmi lipsea curajul. Mi­am adus aminte de o nuvelă citită cîndva. toasturi! Maestrul se ridică şi. căci fericirea e insaţiabilă ca apa sărată a naufragiatului: cu cît bei. Un scriitor ajuns în culmea gloriei e sărbătorit de prietenii şi admiratorii săi. Nu sorbi prea însetat din fericire. fără certarea conştiinţei. Cel mai sănătos lucru e să te consideri satisfăcut cu prima fază a legăturii. beţia triumfului pe oare o încearcă biruitorul.densă convieţuire ţi­a lăsat în suflet urme adînci ca paşii uriaşilor pe zăpada pură şi proaspătă. cît mă iubea. în aplauzele tuturor. îmi dăduseră totul? Unde voiam să ajung? Ieşise din nou la suprafaţă acel demon al raţiunii care mă împingea la asemenea fapte. după despărţire. dar chiar primejdioase? Da. O fericire egală e plictisitoare sau mai bine zis nu e fericire. niciodată. asta era. Îi simţeam prezenţa şi îl auzeam perorînd cu obişnuita lui forţă de convingere: ― Nu lăsa pasiunea să se urce la creier şi să­ţi ia minţile. Du­te şi caută altă femeie. Tot aşa avea să se întîmple şi cu Mihaela? Cine ar putea să prevadă? În orice caz. mereu ia­o de la început. spune: ― Iată­mă pe culme. Toate acestea sînt azi. acum e momentul. restaurantului îmi aruncase cu fulgere în ochi şi tunete la gură. fără menajamente şi compromisuri. ura şi dispreţul ei total ― atunci. nu numai în dezacord cu simţirea. În plină dragoste! Lovitura trebuie să cadă ca trăsnetul! Acel mai tîrziu e fără hotar. Aşa de pildă cînd. Ospăţ. simţeam plutind în juru­mi primejdia de a fi prins în mreje. Şi dacă tot am pornit pe acest drum. Ah. cărţile mele sînt citite de milioane de oameni. le simt şi­s beat de ele. care. poimâine. striga demonul cuibărit în mine. sărmana; numai această ură era capabilă să­i măsoare dimensiunile pasiunii. Acolo sălăşluieşte fericirea. ei bine ― atunci am trăit o voluptate smintită. cîteodată chiar mortal. Dar mîine cînd voi . ci mai mulţi. De aceea trebuia lucrat repede. Nu încăpea îndoială. şampanie. Ceea ce izbuteam să desluşesc clar era doar partea finală. la rece. la fel. nu­i mai prudent să fac pasul cu un ceas mai devreme pînă nu mă încinge jarul pasiunii? De ce aş minţi? Mi­era teamă de ea. După ce ai gustat din mierea ei. pe celelalte iubite ale mele. Vrei să te muşte şarpele geloziei. al infidelităţii sau al abandonării? Veninul lor e rău. Şi căutam să amîn sine die ruptura. De ce nu m­aş bucura încă de farmecele ei? N­ar fi o neghiobie să­i dau cu piciorul înainte de vreme? ― Nu. Se irosiră cîteva zile în amînări de azi pe mîine. Voi mă sărbătoriţi. am 50 de ani şi o femeie frumoasă care mă adoră. trebuie să ajung la despărţire. cu atît îţi creşte setea. ce mai aştepţi? Paradisul n­are numai un şarpe. De ce mă frămînta acest gînd? De ce părăsisem atît de crud. Isprăveşte cu Mihaela înainte de a face cunoştinţă cu şerpii paradisului ei. Poate să fie mîine. Reteaz­o încă de la inimă. Cine raţionează în iubire e stăpînul celuilalt. care dealtfel e primăvara dragostei.

Numai Mihaela singură procedă altfel. Faptul mă puse pe gînduri. După cîteva zile de aşteptare răspunsul încă nu sosise. E aşa de firesc. Tăcerea ei îndărătnică. Dar timpul curse ca apa rîului şi Mihaela nu se arătă. Sau mă dispreţuia atît de total încît nu mă socotea vrednic să­mi adreseze măcar un cuvînt? O fi gîndit poate în sinea ei: e un om de nimic. invective. Cîţi oameni se pricep să dispară cînd trebuie? Adică atunci cînd sînt iubiţi. Aşa fac de regulă fetele cînd epuizează toate mijloacele de salvare a despărţirii (deşi în fundul inimii ar voi să le lase amanţilor. dar tot ce am făcut în ziua aceea a fost sub semnul unei apăsări lăuntrice. reproşuri. să ştii să mori frumos! Şi scoţînd un revolver îşi trase un glonţ în inimă. Am expediat scrisoarea prin poştă şi în clipa cînd a lunecat în cutie. decît să aleagă calea scrisului. care scoboară în mocirlă cerul dragostei? De ce să aştepţi muşcăturile înveninate ale şerpilor de care pomeneam adineauri şi să nu isprăveşti în plină strălucire? . ar fi avut la îndemînă un pretext: putea să­mi ceară înapof lucrurile rămase la mine. drept amintire). între suişul luminos şi coborîşul sumbru? Asta e marea artă. voiam proteste. ca de obicei. s­au iubit şi apoi s­au despărţit. Va să zică prea puţin îi păsa de ruptură. Adică întreg cortegiul de implorări care îmi gîdilaseră plăcut orgoliul de atîtea ori în astfel de împrejurări. Nu mă aşteptam ca ea să primească vestea cu atîta indiferenţă. la ţară. o să­mi arunce în faţă toată mîrşăvia purtării mele. înjosiri. La aceasta a mai contribuit şi faptul că intrasem în vacanţa mare şi trebuia să plec acasă.Chiar în seara aceea am aşternut Mihaelei scrisoarea de des­ părţire. De fapt. Oare marea artă în iubire nu e să rupi cînd eşti pe culme? De ce să aştepţi descompunerea simţămintelor. Îi spunem că alesesem calea scrisului ca s­o feresc de lacrimi şi explicaţii care ar fi putut degenera în ceartă. La urma urmei. neştiut de nimeni. mă va implora să n­o părăsesc? La drept vorbind. de fiecare zi. stimaţi. în plin apogeu. lacrimi. ca şi cum acest fapt ar fi fost ceva obişnuit. Nu se arătă şi nici nu scrise măcar un rînd.. m­aş înjosi ocupîndu­mă de el două minute.. am lăsat o portiţă deschisă; dacă voia neapărat să­ mi ceară desluşiri mă găsea acasă în fiecare după­amiază. aşa de simplu! Totuşi. mă veţi uita şi voi rămîne să mor singur. dispreţuitoare. sau poate pentru că nu m­ aşteptasem.îmbătrîni şi pana mea neputincioasă va mucegai ce va fi ― mâine? Se vor ridica alţii. După aceea mi­am văzut de treburi. Un băiat şi o fată s­au întîlnit. credeam mai degrabă că are să vină. Mă întrebam: îmi va scrie Mihaela sau va veni la mine? Are să mă acopere de reproşuri amare. inevitabilele certuri. Pentru ce tăcea? O apucase din nou semeţia de odinioară pe care i­o îndurasem atît de greu? Voia să mă învingă cu această îngrozitoare . Îi propuneam să păstrăm unul despre celălalt o amintire frumoasă şi neîntinată. am simţit o uşoară strîngere de inimă. mă obsedă mai mult decît m­aş fi aşteptat.

în pofida acestor constatări. mă oboseam fiziceşte şi noaptea dormeam buştean. Însă. Şi poate aş fi înfruntat­o. acum când îmi dau seama cît de indiferent eram pentru tine. de astă dată. ţineam cu orice 88 preţ să primesc o ştire din partea ei.arma? Dar uita că acum jucam amîndoi cu rolurile schimbate. dulcea ei otravă se revărsă ca un val asupră­mi şi­mi inundă gândurile. nesfîrşit. "Şi iată. Ce­ţi pasă ţie. era săracă lipită. Mihaela era în mine atotstăpînă. şapte! de la cazinoul din Constanţa; retrăiam nebunia posesiunii sau mă înfioram de strigătul ei: "Aş vrea să­ţi intru în sînge!" Aceste puţine gări din calea fericirii noastre aveau un farmec inedit pe care nu­l descopeream decît foarte tîrziu. e limpede. care ai o inimă de piatră. Munceam în grădină. O vedeam cu spaima pe faţă. mă lăsam pradă vrajei. Neavînd încotro. alte zile scurse încet. de dragostea mea? Şi dacă ţie nu­ţi pasă. E mai sănătos aşa. lung. dar ea ― oiudat ― nu venea din afară.. ea nu moi avea ce să­mi ofere. Şi totuşi. fără vise. le îndruma spre ea cu acea forţă cu care gravitatea atrage lucrurile spre centrul pămîntului. îmi dăduse totul.. îţi lipsesc marile resurse pasionale ". III Acolo. Altă aşteptare încordată. nadăduiam să sugrum tot ce mai rămăsese viu din dragostea mea. ai fi alergat ca o nebună. Mă simţeam dezarmat împotriva acestei atracţii copleşitoare. în săptămâna următoare. m­a împins să­i scriu din nou. Mihaela îmi polariza gîndurile. după primirea scrisorii cu pricina. Nu. Dacă m­ai fi iubit cît de puţin. Cîteva zile n­am îndurat aproape deloc amintirea ei şi eram vesel din cauza asta. am strigat scos din fire şi am plecat acasă la ţară. adevărul a ieşit la iveală ca untdelemnul deasupra apei. în orice caz i­aş fi opus o dîrză rezistenţă. . pentru că. în orice termeni ar fi fost concepută. Tu nu poţi să­mi dai dragostea după care alerg. ducă­se la naiba această fiică a Sfinxului. Mereu ― tăcere. Şi abia acum vine despărţirea adevărată. îmi pasă mie. în alt mediu. nu m­ai iubit. atunci cînd o sărutasem întîia oară pe scara mansardei; îmi tiuia în urechi obsedant: şapte.. şapte. Această nesăbuită necesitate care mi se înfipsese în creier. cu alţi oameni şi alte preocupări. hotărît lucru. conchideam. Nu te­ai clintit însă din loc. ci chiar dinăuntrul meu. Îi explicam. tăcere! ― Ei bine. Nimic! Nici un semn de viaţă. rostul primei scrisori ca o simplă încercare de a­i verifica simţămintele. ca să vezi ce s­a întîmplat cu mine. Degeaba căutam să mă eliberez de obsesia amintirilor scriind primele capitole ale unei lucrări juridice pe care o concepusem. Munca aceasta se dovedea un paleativ fără nici un rost.. "Dacă Mihaela o fi acum în braţele altuia?" Simpla insinuare a unui astfel de gînd îmi turna otravă în sînge.

pe lumină. şi femeile ca ea nu se dau decît aceluia pe care­l iubesc. impunîndu­i aproape să­l întrebuinţeze. micşorînd din ce în ce teritoriul ocupat de Mihaela. amant?" Un altul. Poate şi ea se zvârcoleşte aşa cum fac eu.. Găseşte o femeie şi înlocuieşte­o. După asta îmi veneau gînduri mai bune: "Nu se poate. Dar mi­iam dat seama că noua mea legătură nu era decît o prelungire a dragostei cu Mihaela. Timp de două săptămîni i­am făcut o curte asiduă şi am cucerit­o fără bătaie de cap. ci pentru că acest obicei de a stinge lumina era al ei şi o definea. pînă acum n­a avut timpul material ca să înceapă o nouă iubire". comite cele mai iraţionale fapte". cu gesturi moi. pentru a se răzbuna. luptînd să cucerească postul de comandă. E una din absurdităţile femeii. pînă ce unul. Ei îi plăcea iubirea. Cînd unul cade trăsnit se iveşte cu iuţeala fulgerului altul mai puternic şi­i ia locul. Cine va putea să descrie cîndva acest război tăcut. care. care în fond nu­mi displăcea. Şi astfel mi­o închipuiam tot pe cealaltă. potrivnic. nu numai pentru că n­o vedeam. Gîndurile se hărţuiesc între ele cîineşte.. La început învăţătoarea (o chema Elena. Pe cîmpul de bătălie mor în încăierare zeci şi sute de gînduri. "N­ai decît să faci şi tu acelaşi lucru. Era o alinare superfluă care­mi ungea rana cu alifie. Lena simţi jocul meu. "Nu­i un motiv. ale intuiţiei sau învăţătura experienţei care se sfîrşeşte ca să reînceapă iarăşi de pe aceleaşi poziţii sau de pe altele. interveni numaidecît: "E o femeie demnă. am dăruit învăţătoarei o sticlă din parfumul pe care­l obişnuia Mihaela. Mihaela şi­a găsit un. Dacă vrea să se răzbune. răzbunarea ţine loc de orice. pentru că (a spus­o chiar ea) m­a iubit mai mult decît am iubit­o eu". născut din viaţa celorlalte şi chiar în timpul ostilităţilor. Puţin scundă. O nouă legătură îmi va umple viaţa sufletească. Deşi simplistă. Şi încă nu aveam certitudinea unei infidelităţi. Mai mult decît atît. abulice. Făcusem de cîtva timp cunoştinţă cu învăţătoarea cea nouă din sat. cu ochii languroşi.. trebuia să încerc. în orbire. dar pînă la sfârşit se obişnui şi cu această ciudăţenie. Era o fată fără însuşiri deosebite. învinge şi pune mîna pe frîne. cu armele logicii. Din toată fiinţa ei se desprindea o lenevie. pentru că nu­i plăcea. puţin grasă. pe Mihaela. simţeam în carne colţii înveninaţi şi durerea toată se aduna la inimă. eu îi spuneam Lena) nici nu voia să audă. Or. cu instinctul ei de . fără a conteni vreodată? Astfel un gînd îmi sugeră cu cruzime: "Dacă.. Cui pe cui se scoate!" Nu­mi păru rea ideea. În odaia ei făceam întuneric beznă. Poate mai vîrtos decît mine. 90 Efortul de a o înlocui în acest chip era mare şi­mi cerea străduinţe prelungite. Nu m­a uitat încă.Săream în sus ca muşcat. În orice caz. o visare oirentală.

era frumoasă.. asta­i! Uluiala mea (căci într­adevăr a fost o uluire) luă proporţii aitît de neaşteptate. Chibzuieşte pe îndelete. "Nu te pripi ― îmi sugera monologul interior. îl amî­nam doar. am simţit că se sfîrşise farmecul care dădea viaţă acestei legături auxiliare. să­i fac o bucurie. La ce bun? Din clipa cînd Lena îmi dezvălui brutal jocul meu subconştient. Asta era esenţial: restul avea să urmeze de la sine. haita gîndurilor asmuţită de simţiri se năpusti mai sălbatic asupră­mi.. dezlănţuind o adevărată răscoală în fiinţa mea. eram gata să încep. trebuie să adaug că îndărătul acestei bucurii. încît nu numai că nu i­am răspuns ca să mă apăr. Aş fi putut tăgădui foarte bine. gata să se prăbuşească. stăruia o teamă nedesluşită. inteligentă (chiar sclipitor de inteligentă). Acceptarea acestui gînd îmi pricinui o destindere. Totuşi. nu renunţasem la proiect. peste un an devenea profesoară. cu surprindere. . Bineînţeles. Am observat. fusese a mea. După înfrîngere. să­i aduc la cunoştinţă hotărîrea mea. pentru ce părăsisem pe Mihaela? Ce anume mă determinase să fac acest pas necugetat? Îmi era frică de ea. că nu întâmpinam nici o împotrivire lăuntrică punînd această problemă a însurătorii. În orice caz aveam un punct de plecare cîştigat: hotă­rîsem să mă însor în principiu. Atunci. gata. eu nu ştiu dacă o iubeam (poate că o iubeam. invocând un motiv de circum­ stanţă. pentru care motiv să n­o iau? Fusese o fată cuminte pînă la mine. Reclădeam. pentru ce provocasem ruptura prosteşte? Ca să n­ajung să­mi pierd capul şi s­o iau de nevastă? La urma urmei.. de cîteva ori. cu hotărîrea zdruncinată. îmi spuse pe şleau: ― Tu iubeşti pe alta. Aveam o carieră bună în perspectivă. orice." Nu i­am scris. o uşurare. într­o bună zi. Avea în plus nenumărate însuşiri sufleteşti. Luptam încă. Aşa că. dar am mers pînă acolo încît am luat­o la fugă ca un hoţ descoperit asupra faptului. cu o sumedenie de argumente nod (izvorau potop) zidăria surpată şi reuşeam s­o consolidez.. Mi se ridicase parcă o greutate de pe suflet. Dacă între timp ea şi­a mutat gîndul şi rămîi descoperit? Tatonează mai întîi în ce ape se scaldă şi apoi.femeie. de vreme ce toată făptura mea o dorea). Şi apoi ne iubeam şi asta era principalul. În definitiv. uneori. Chiar părinţii mă iscodiseră. Aş fi vrut să­i scriu Mihaelei. ea tot aşa. cultă. drept noră. dacă n­am de gînd să mă căpătuiesc odată. frică de dragostea ei atotputernică? Mă temeam să n­ajung sclavul Mihaelei? Ce raţiune avea teama asta obsedantă? Ea mă iubea (de asta eram sigur). care lucra mocnit. Dar teama aceea subconştientă îmi paraliza tentativa.? Era doar atît de simplu s­o iau de soţie. De atunci n­am mai revăzut­o. Cred că n­ar fi avut ce obiecta dacă le aduceam pe Mihaela. Din cauza ei mă trezeam. De ce atunci rezistasem cu atîta înverşunare contra acestei sperietori închipuite. Luasem plic şi hîrtie.

colega de la Drept (aceea care mi­o prezentase în seara balului mediciniştilor). surorile Deleanu.Săptămînile următoare. ― Ce­or fi păţit de s­au mutat? l­am descusut mai departe. L­am lăsat în pace să­şi continue somnul şi am plecat cu neliniştea în suflet. prietena ei. Din Gara de Nord m­am dus direct la fosta mea locuinţă din strada Amzei. Un fior rece mă spintecă de sus pînă jos. M­am gîndit atunci la Cici. Pe uşa odăii unde locuia. pentru că principalul se făcuse deja. Inima îmi bătea năvalnic. Nădăjduiam că îi cunoaşte adresa. pînă ce ne vom acorda reciproc însuşirile: Dacă convieţuirea noastră înfrunta mai departe vremea. cuprinsă de emoţie că. dormea încă la vremea prînzului. încolo. ― Dar. Nu răspundea nici unul. Va să zică se mutase Mihaela? Unde s­o fi mutat. cerule? Şi mai cu seamă pentru care pricină? Am bătut pe la uşile colegilor. era indiciul cel mai sigur că ne­am căsătorit. l­am întrebat cu intenţie. trebuia s­o găsesc cît mai repede chiar dacă s­ar fi refugiat la capătul pământului. nu răminea decît să mi­o descopere întîmplarea. Un argument neaşteptat veni să­mi răstoarne. doi. într­ adevăr. I­am mai pus cîteva întrebări ca să aflu adresa Mihaelei. dar Charlot habar n­avea. Angajat în aceste preocupări m­am întors în Capitală decis să mă împac cu Mihaela. ideea căsătoriei pierdu o bună parte din teren. toată lumea părăsise Capitala ― gonită de arşiţă? (Era. Nu călcasem cu piciorul pe la mansardă de cîteva luni şi aveam impresia că trecuseră de­atunci ani întregi. Numai Charlot era acasă. poate.) Poate plecaseră şi ele. încă o dată. Slăbise ca o scîndură. voi da cu ochii de Mihaela. Ghinion: era în provincie. ce noutăţi? Am văzut că aveţi un chiriaş nou. Trecerea pe la ofiţerul stării civile nu mai însemna în cazul acesta decît o simplă formalitate. Ce fel. avînd presentimentul că se întâmplase ceva grav. apăruse o carte de vizită cu nume străin. Dar timpul nu sade pe loc. Ce era de făcut? Să aştept aşa sine die? Pînă cînd? N­aveam răbdare. trei. Numai eu am rămas să mă prăjesc aici toată vara. Dacă nici asta nu ştia unde şade Mihaela. Mă păştea însă nenorocul. Cam morocănos că­i tulburasem bunătate de somn. ― Apoi au plecat "contesele de Vilafranca". Se părea că ajunsesem la soluţia cea mai bună. Judecam astfel: ― De ce să mă însor de pe acum cu Mihaela? Cine mă zoreşte? Voi continua să trăiesc cu ea un an. Unde s­o găsesc în necuprinsul Bucureştiului? Pe cine să întreb unde sade? Cine ar putea să­mi îndrepte paşii pe urmele ei? Am căutat pe Aurora. pe la sfîrşitul lui august. dădu drumul glasului: ― Mansardiştii noştri sînt plecaţi toţi în păr. schimbă multe lucruri. Nu era nimeni pe­acasă la ora aceea. ― Aia mică (era vorba de Mihaela). nu­i prea pria atmosfera. . Riţa îmi dădu de veste că fiica proprietarului plecase la mare. hotărîrea coaptă şi mă conduse la un compromis. şi pe ea aş fi putut s­o întreb deschis.

A pătruns în cameră cu paşi siguri şi aer de stăpînă. Am zvîcnit ca la atingerea unui curent electric. îmi dublam şi triplam eforturile de a o găsi. o examinează sumar transformînd­o la dimensiunile sale. în faţa ei. vă caută o doamnă. Era voluntară. Ciudat! De unde izvora încrederea asta oarbă în hazard? Şi într­ adevăr. vreau să­ţi vorbesc. În cele din urmă ini­am dat seama că e pur şi simplu stupid ceea ce făceam. ca un comandant de oşti.) Mare greşeală! Caută şi împac­ o! O fată ca ea nu găseşti de două ori. ― N­o fi Mihaela? Pe loc am respins ipoteza. Nu te uita aşa la mine. ― Habar n­aveam! Vă dau cuvîntul meu de cinste. Apoi zise: ― Cred că bănuieşti motivul pentru care mă aflu aici. vreau să­ţi pun o întrebare: ― Vă rog. îmi împlînta cuţite în rană. toată ziua pe străzi. Alexa. Moşneagul descoperindu­i valoarea pe care orbirea mi­o mini­ malizase. Şi iată­mă faţă în faţă cu. sora Mihaelei.. Şi astfel întărîtat de marele ei preţ. că Mihaela e însărcinată? M­am uitat la ea îngrozit. Pot să intru? N­a aşteptat s­o poftesc. nădăjduind absurd că aş putea s­o întîlnesc din întîmplare. (Nu ştia.. Dar mai înainte de asta. Cum să fie ea? Dar cine alta? Care din cunoştinţele mele ştia unde stau şi venea să mă caute? Am ieşit în antreu s­o întîmpin. De aceea găsesc că­i potrivit să intru de­a dreptul în chestiune. Reveneam acasă. se întîmplă ceva neaşteptat. într­atît mă uluise surpriza. Orice fată pe care o zăream de departe mi se părea că e ea! Şd tresăream cu sufletul la gură. IV Menajera lui Coleşiu mă anunţă într­una din zile: ― Domnule Tudor. ştia numai că ne­am certat. nu­i spusesem adevărul. ― Ai ştiut. Oricine intră într­o încăpere străină.Hoinăream.. aşa de neaşteptat!. că v­aţi certat. buimac. Alexa refractară acestui proces de adaptare s­a aşezat direct pe scaun şi cu un gest autoritar mă invită să stau pe alt scaun. făcând un gest involuntar de sur­ prindere. ― Da. Dar unde s­o caut? Cum să dau de urma ei? Epuizasem toate mijloacele omeneşti şi aşteptam acum să­mi vină în ajutor o întîmplare cerească. că ştiu ce spun.. chiar marţială. mai ales o femeie.. . frînt de oboseală.. N­am recunoscut­o decît după cîteva clipe. nepoate.. Coleşiu cu care îmi împărţeam urîtul (Veveriţa şi Urangutanul erau şi ei plecaţi) mă mustra mereu: ― Rău ai făcut. Trăsnet ca din senin! M­am uitat lung la ea. în camera mea pustie.. o minune. ― Pe mine mă căutaţi? am îngăimat cu glasul pierit. pînă acum.

ai obligaţia morală de a repara tot răul pe care l­ai făcut.. rubedenie cu noi.― Nu­i nevoie! Am ghicit din tresărirea dumitale. pentru că o convieţuire împotriva sentimentelor dumitale nu­ţi impune nimeni. nu­ţi fac nici o imputare pentru că ai abuzat de nevinovăţia ei. ironic. trebuie să nască? am îngăimat îngrozit. eşti liber să divorţezi. ― Vorbiţi serios? Cum s­a întîmplat? Alexa avu un surîs acru. Chiar merg mai departe şi vă mărturisesc că şi acum ţin la ea şi dacă ne­am despărţit vina e numai a Mihaelei. Nu s­a putut. Ei bine. ― Am dus­o la un medic. cum vedeţi ieşirea din impas? ― Nu­i decît o singură soluţie: să te căsătoreşti cu Mihaela. Poate visezi o partidă bogată.. poate urmăreşti o situaţie. ― Cred că în privinţa asta dumneata trebuie să ştii mai bine decît mine. Ce­mi răspunzi? ― Primesc! Alexa se ridică şi­mi întinse mîna. Aceasta e situaţia. ― În ce fel s­a făcut vinovată faţă de dumneata? ― Nu mi­a răspuns la ultimele două scrisori pe care i le­am trimis şi asta mi­a dat să înţeleg că nu mai ţine la mine. Cînd am aflat era prea tîrziu. pentru a da o legitimare copilului. Aşadar. asta n­o pot tăgădui. A fost o fată cinstită şi nu merită situaţia pe care i­ ai creat­o. dacă ai simţămînt omenesc. e adevărat că între noi a existat o legătură. Alexa a confirmat plecînd capul. N­ai dreptul să i­o refuzi. ― Aşadar. află că sora mea trebuie să nască.. ca adineauri (un surîs care îmi provoca durere fizică). Am îndurat greu săgeata.. La ce bun? Eu sînt mama ei de cînd am pierdut­o pe mama noastră adevărată. Nu cunosc intenţiile dumitale de viitor. N­ai însă dreptul să zdrobeşti o viaţă pentru aceste ambiţii. Care lucru cîntăreşte mai mult? Eu nu vreau discuţie multă. Cu toată minciuna grosolană. e vorba de o căsătorie de convenienţă. ― N­a încercat să scape de sarcină? ― S­a ferit de mine. După asta. apărarea mea păru de­a dreptul lamentabilă. care ar fi ajutat­o cu orice risc. dar ţi­a jertfit totul. de vreme ce aţi venit aici aş vrea să nu vă . După cum vezi. ― Domnişoară Deleanu. şi acum. singura care o puteam ajuta. cînd pe Mihaela o pîndeşte dezonoarea. ― Eşti mai corect decît m­aşteptam. Dacă eşti om de onoare. ― Mi se pare ciudat că nu ţi­a răspuns la scrisori. ― Mă rog. trebuie. Alexa surîse muşcător. ― Domnişoară Deleanu. vin şi te întreb: ştii care este datoria dumitale? ― Datoria mea? Ce vreţi să spuneţi? ― Am pus o întrebare clară.

i­am mărturisit într­o avalanşă de fraze cît o iubeam pe sora ei. trebuia s­o prevăd măcar ipotetic. Am condus­o cu privirile pînă s­a făcut nevăzută pe după colţul străzii. emoţiei care mă copleşise. Am urcat treptele cîte trei şi am ajuns în faţa unei uşi pe care sta lipită o carte de vizită: Alexandra Deleanu. sărmana! m­a îndemnat Alexa. Ea nu trebuie să ştie că între noi a intervenit o învoială. ci una adevărată. Doamne. cuprins de o generozitate subită. apoi a plecat cu inima mai uşoară. Şoferul stopă în faţa unei case cu mai multe etaje. mă gîndeam să mă însor cu ea. dar de atîtea ori răul aduce binele! Un lucru aş vrea să vă rog: să nu­i spuneţi Mihaelei că m­aţi găsit. Cum să descriu uimirea şi bucuria bietei fete bătrîne? M­a îmbrăţişat cu ochii în lacrimi. chiar înainte de a veni dumneavoastră aici. cum o căutasem la vechea adresă. ― Strada Sapienţei.. auzind că­i propun să ne căsătorim. se întîmplase minunea pe care o aşteptam cu o încredere atît de nejustificată... iar eu i­am sărutat mîinile copleşit de fericire. în ruptul capului nu m­aş fi gîndit la intervenţia Alexei şi la situaţia în care se afla Mihaela. din dragoste.. . Şi. ştiind că sînteţi ca şi mama Mihaelei. Apoi. care făcu să mi se umezească ochii. pesemne ultimele. dar nu pe măsura nerăbdării mele. Maşina gonea destul de iute. Aşadar. ― Habar n­are că mă aflu aici. ars de dor. domnişoară Alexa.pară rău de cele ce s­au întâmplat. Apoi.. vă cer mîna ei. Uşa se desfăcu îndărăt. ci a. Mai mult: nici nu­i trece prin minte că te­am descoperit. am continuat: De altfel. decît să fie umilită astfel. Şi cum va sări în sus de bucurie. Am ciocănit discret. de data asta cu consimţămîntul dumneavoastră. ― Mînă. ce surpriză pe Mihaela cînd m­o vedea. Am lăsat în plata Domnului toate considerentele cu şi fără rost şi m­am repezit la cea mai apropiată staţie de taxiuri. ― Du­te la ea şi linişteşte­o. Poate a fost un rău... Vă las timp până diseară. Inima îmi bătea să se spargă. Însă. te rog. pus pe destăinuiri. Nu atît din pricina scării urcate în grabă. la drept vorbind. Voi căuta să mă apropii de Mihaela. ― Atunci de unde aţi aflat adresa mea? ― Am pus mîna pe două scrisori. Acum sînt hotărît: nu vreau o căsătorie de convenienţă. deşi. Dar stăteam la îndoială. mai repede. ― Cum nu v­a mărturisit chiar ea? ― Nici gînd. cu răsuflarea tăiată. revenisem în Capitală. cum. Mai repede ar fi amuţit decît să rostească numele aceluia cu care a avut legătura. (mi­o apropiam spunîndu­i Alexa în loc de Deleanu). apoi străduinţele de a o regăsi cu orice preţ. Şi vrednica femeie mi­a spus unde se mutaseră. Cred că ar prefera să i se întîmple orice. Sînt cel dintîi care mă bucur. ― Bine aţi făcut.. Din anumite motive.

în obraz: ― Tot ceea ce s­a petrecut între noi a fost o eroare! Eroare? Greul cuvînt mi­a izbit auzul ca un ciocan. Dar am vorbit prea mult şi nu­mi face bine. Am surîs. În jurul ochilor se iviseră cearcăne vinete. totul va merge pe făgaşul normal. Eram prea bine dispus ca să mă supăr dintr­atîta. Bineînţeles am luat în glumă concedierea. în contrast cu suferinţa ei. ― Parcă eu spun altfel? Şi ţi­ai dat seama că n­am decît dispreţ pentru tine. Cît trebuie să fi suferit! Şi asta numai din cauza mea. Ş­apoi acel domnule suna atît de strident în gura ei! ― Bine. suptă.. necruţător. înţelegi? Aşa cum e odios să semeni un crin în mocirlă. slobozind un ţipăt. care nu era a ei. ― Ce caut? am bîiguit privind­o lung ca pe o străină. Eram prea sigur de mine. Ea s­a tras brusc înapoi.. fără îndoială.iar în deschizătură se ivi capul iubitei mele. iar privirea nu mai semăna cu a ei. Doamne. Dealtfel pentru asta venisem. Admit că am comis o greşeală cînd ţi­am scris scrisoarea aceea prefăcută. o capcană pe care ţi­am întins­o. domnule. Ce însemna asta? Se speriase de mine? ― Ce cauţi aici? m­a întrebat după aceea cu voce aspră. să pleci. (Cînd o afla că am de gînd s­o iau de soţie are să leşine.) ― Nu ştiu şi nici nu mă interesează! mi­a retezat­o brusc. . rosti Mihaela cu glas poruncitor. ― Dar n­am isprăvit eu. Ţi­am mai spus şi repet: scrisoarea de despărţire n­a fost decît o simplă încercare de a­ţi verifica simţămintele. Era singura scrisoare sinceră din cîte mi­ai scris. De aceea îmi azvîrîi. neastîmpărul şi frenezia ei de viaţă? Mă duru că o găseam aşa de schimbată faţă de cealaltă pe care o purtasem în mine.) ― Te rog. (Gândurile şi întrebările acestea îmi veniră şi se consumară în mai puţin de o clipă. Cum de nu mi­am dat seama ce prăpăd avea să se dezlănţuie în urma mea! Dar. draga mea. ― Bună ziua. dar nu m­ai întrebat pentru ce am venit. o jignea chiar. Avea faţa palidă. Şi cu asta am isprăvit.. ― Prefăcută? Nu. părea că rănile ei cicatrizate o aduseseră în faţa unei hotărîri coapte. Pentru că un gînd scelerat mă îndemnase să­i trimit scrisorile acelea blestemate. ― Chiar la o eroare ai redus dragostea noastră? Se vede atunci cît preţ puneai pe dînsa. am să plec. Unde era Mihaela. ― Mihaela. îţi dai seama ce spui? Tot ce s­a petrecut între noi a fost o minciună? ― Nici atît: uneori minciunile sînt aşa de frumoase! Ceea ce s­a petrecut între noi a fost ceva odios.. n­o mai cunoşteam. În felul cum îl pronunţase. ca s­o iau în serios. parcă zăcuse luni întregi în spital. Probabil că acest surîs al omului călare pe situaţie care miji imper­tinent pe faţa mea o durea. lasă ― de acum încolo lucrurile se vor îndrepta. luptând cu moartea. unde frăgezimea. N­am îndrăznit să­i spun Aimée din capul locului.

Era toată o marmură pe care n­o muia nimic. ― Soţia ta? Niciodată! strigă răspicat. trebuia întreprins ceva ca să­i pun capăt. Nu numai că­mi pierise cu desăvîrşire buna dispoziţie. să pleci; soră­mea poate să Se întoarcă dintr­o clipă într­alta şi n­aş vrea să te găsească aici.Te rog să pleci. ― Aceea a murit. Situaţia. ― Nu înţeleg ce mai urmăreşti? Nu ţi­am dat totul? ― Aimée. O tăcere grea a coborît între noi ca să ne despartă şi mai mult. tăinuindu­şi situaţia cînd ar fi trebuit să­mi sară de gît şi să­mi mulţumească fiindcă o scăpăm de dezonoare? Atît de mîndră să fie fata asta încît preferă să îndure orice consecinţe decît să accepte propunerea mea? . cătînd la ea cu durere şi uluire. Dealtfel. aşa m­am agăţat de o frază pe care o citisem cîndva. dar simţeam că­mi fuge pămîntul de sub picioare. să­i iau mîinile şi să­i spun: ― Aimée. vreau să ne căsătorim. Tăcea ca piatra.devenise intolerabilă... Fără să vreau am surprins în gestul ei o grimasă de oroare. de ce mă judeci aşa de aspru? De ce nu­mi dai posibilitatea de a repara greşeala? ― Să repari? Acum? Tocmai acum? Şi fixînd un punct în spaţiu. aşteptînd răspunsul cu sufletul la gură. ― Dimpotrivă. Iată de ce e mai bine să ne vedem fiecare de drum. Eram pradă unei halucinaţii sau mă voiam aşa? Era cu putinţă? Îi propuneam căsătoria într­o împrejurare grea pentru ea şi mă refuza cu dispreţ. n­ai să înţelegi niciodată unele lucruri. de ce? ― Prea tîrziu! Chiar dacă aş consimţi e tot degeaba. Covîrşit m­am lăsat pe un scaun. care îmi sugrumă orice avînt. (Credeam că va face efect. încă o dată. care în clipa primejdiei se agaţă de un pai. Din cenuşa ei s­a născut alta care vede limpede şi judecă sănătos. Ce­mi răspunzi? N­am observat nici o tresărire pe faţa ei. parcă fugise din ea. cînd şi piatra ar fi trebuit să grăiască într­ o asemenea împrejurare. dar nu­mi venea să cred urechilor. Mihaela rămase în picioare impasibilă. clătinînd negativ capul. Ca un disperat.. draga mea! (Am întins mîinile ca s­o îmbrăţişez şi să­i spun în clipa aceea: fii soţia mea. Auzisem limpede răspunsul. nici o clipire a ochilor măcar. Te rog. ― Dar vreau eu. adăugă cu un zîmbet dispreţuitor: ― Sînt greşeli care nu se mai pot repara! ― Exagerezi. Şi n­am făcut altceva decît să mă apropii de ea. tocmai de asta e vorba.) Ea mă respinse cu violenţă. Mihaela.. ― Dacă judeci sănătos. Simt că n­aş mai putea fi soţia ta.) ― Nu voi pleca de aici pînă nu voi simţi în tine pe mica mea Aimée de odinioară. ― Niciodată? De ce? Cum poţi să spui asta? Te­am jignit atît de greu? Tăcere. Spune. nu poate să fie vorba de aşa ceva. ― De ce? am întrebat­o din nou.

ce poate să facă sora mea? Trebuia să­i arunc în faţă. gestul n­ar fi părut că pornea din iniţiativa mea proprie. (Şi de rîndul acesta am dat în gropi. N­am făcut­o: dădeam în vileag intervenţia Alexei înlăturînd pînă şi ultima frîntură de nădejde ce mai rămăsese în picioare. ea să te cer sorei tale. Revin săptămîna viitoare.) ― Crezi că pentru o căsătorie e de ajuns să iubească numai unul din noi? Doar n­ai de gînd să te însori cu un obiect. hotărît. Pînă acasă. nu poate trece peste voinţa mea. afară de cazul dacă nu vrei să rămîi stigmatizată în faţa societăţii şi să­ţi creezi dificultăţi grave angajînd viitorul". trebuia să mi­o spui la timp. Simţeam o imperioasă nevoie de a fi singur şi intrînd în odaie am nimerit drept în pat. ― Întîi trebuie să mă ceri mie şi pe urmă. pentru numele lui Dumnezeu.. să reflectezi.. Îşi ascundea taina cu o mîndrie uluitoare. sălbatic. ― Bine! atunci mă văd silit să renunţ la un rezultat pentru astăzi. ― Nu anticipa. nu! ― Dar te iubesc eu şi ai să mă iubeşti şi tu mai tîrziu. N­aş putea să vorbesc cu sora ta? ― La ce bun? Ea nu poate schimba nimic. îmi dădea parcă senzaţia unei uşurări. ― Şi acum nu mă mai iubeşti? (Numaidecît îmi păru că­i pusesem o întrebare atît de nepotrivită.) Acum eşti prea pornită împotriva mea. nu pot să cred că te­am pierdut.. ― Mihaela. . ― Hotărîrea mea e luată de mult şi va fi întotdeauna aceeaşi.. cu mîinile reazem sub cap. Mai aştept o săp­tămînă. Dar ceea ce mă contraria mai mult era faptul că Mihaela nu­mi pomenise încă nimic de sarcina ei.― Dacă voiai să mă iei de nevastă. Poate că te îmbunezi cu vremea. chiar impus din afară. îi ceream să amîne răspunsul. Am coborît scările cu un munte în spinare. cît vrei.) ― Nu. o lună. Poziţia orizontală. gîndeşte­te că eşti însărcinată. Asta mai lipsea s­o afle. Dacă nu vreau eu. sînt gravidă. Nu trebuie să ne pripim cînd e vorba de o hotărîre ca asta.. două. ca să prăbuşesc singura şansă de înţelegere. stupidă chiar. să cântăreşti pe îndelete.. ci îndemnat. adică despuiat de orice prestigiu. prefer însă dezonoarea decît să mă mărit cu tine. fără cruţare: "Nebuno. ― Cînd? la care timp? ― Atunci cînd te iubeam. cînd îmi răspundea. adăugind: "Uite. cînd ar fi putut s­o speculeze în favoarea ei. adică te întorci la sentimente mai bune. La revedere. De aceea i­am spus: ― Te rog nu­mi răspunde acum! (Ge caraghioslîc: o rugam să­mi răspundă şi.. că soarta ta e în mîinile mele. Îţi dau răgaz să te gîndeşti. mutilat de prăpădul revederii. Pe de altă parte. iar tu eşti tatăl copilului pe care­l port în pîntece. Vreau să devii soţia mea şi pentru asta am venit. n­a fost chip să mai leg o idee." Impasul în care mă aflam era pînă una­alta fără ieşire şi a rezolva ceva în aceste condiţiuni părea iluzoriu.

Cui să­i ceară un sprijin. Fără acel îndemn exterior poate aş fi ezitat. preferind să piară de ruşine decît să se înjosească cerîndu­mi s­o ajut. căreia. necum să mă roage ca să n­o părăsesc. acoperindu­mă de reproşuri şi ocări. M­am umilit pentru prima dată în faţa unei femei. dintr­o bucată. E adevărat. după ce îmi dăduse atâtea dovezi de dragoste. eu. mai aveam încă rezerve de făcut. eroarea mea pornea de acolo că socoteam pe Mihaela plămădită din acelaşi aluat ca fetele dinaintea ei care. desigur. plîngînd (nelipsitele crize de lacrimi). a revenit la sentimente mai bune. îi dai cu piciorul. o jignisem destul de grav pe Mihaela părăsind­o fără nici un motiv. cu Ninon. s­ o admir chiar pentru atitudinea ei intransigentă. Mihaela avea dreptate cu carul să­mi întoarcă spatele şi mai mult decît atît ― să se răzbune pe mine. dar ştia să îndure consecinţele cu fruntea sus. suferise cumplit (dovadă slăbirea ei înspăimîntătoare). şi totuşi nu apelase la mine. ticălosul. gîndea că o luasem drept o femeiuşcă uşoară. cu îndărătnicie. Rămăsese asemenea unei naufragiate pe o insulă pustie. cum să ies din acest îngrozitor impas. evitînd întoarcerile. Un singur gest din partea mea ar fi fost de ajuns ca să le împac. dar toate acestea . definitiv. după ruptură. dar. şi apoi venea timpul. Ah.Vezi. după ce te saturi. Ea nu­mi reproşase. cînd îmi revenea luciditatea. încercau să­mi schimbe hotărîrea umilindu­se în faţa mea. Mai ales că roata se întorsese în favoarea ei. voiam măcar acum să îndrept tot răul cerîndu­i să­mi fie soţie.Trebuia să chibzuiesc ce aveam de făcut. de mii de ori c­o iubeşte? Cine a izbutit prin ingenioase tertipuri să se strecoare în sufletu­i ca să­i jefuiască? Acela eram. fără să­mi adreseze un cuvînt; se ivise sarcina aceea neaşteptată şi ea tăcea mereu.. Şi dacă aş fi cîştigat măcar ceva cu preţul acestei umiliri! Nu. Remarcasem cu surprindere că ideea căsătoriei cîştigase în mine un teritoriu considerabil.. cu toate. Fusese de ajuns o intervenţie din afară (a Alexei) ca să înlăture orice piedică. era demnă. Aşa se întîmplase cu văduva. Putea foarte bine să raţioneze astfel: Ah. se cheamă că justiţia imanentă l­a pedepsit... cu Dolly. căci nu se putea destăinui nimănui. care vindeca rănile. draga de ea. crispant. Nu­l făceam. acum vrea să ne căsătorim. Şi cine îndrăznise să comită această fărădelege? Cine îi amăgise simţirea cu o ploaie de cuvinte nesincere? Cine s­a înduioşat cu ipocrizie de tragedia ei familială făgă­duindu­i s­ o apere de orice năpastă? Cine i­a jurat. S­o creadă el! Dacă mă iubeşte. Nici nu­i doresc o pedeapsă mai mare. bineînţeles. Deşi aveam uneori porniri de revoltă împotriva Mihaelei. ca unui lucru nefolositor. Făcuse o greşeală cedîndu­mi în afara căsătoriei. Fără îndoială aş fi scăpat­o de sarcină şi dacă n­am făcut­o la timp (şi nu din vina mea). umilirea nu merge mînă­n mînă cu biruinţa. Dar ea­mi opunea un nu categoric.. Îşi închisese durerea şi revolta în ea. Judecind la rece. ele nu ţineau mult şi. cu poloneza.. începeam s­o preţuiesc. numai într­o noapte. şi bucata aceasta avea tăria oţelului. . Singură Mihaela nu catadixise măcar să­mi răspundă.

dispăruseră brusc. Cum a primit scrisoarea mi­a telefonat şi ne­am întîlnit în aceeaşi zi. îşi cam pierduse cum­ pătul. sărac. rezultatul întrevederii şi. Dacă nu mi­ar fi plăcut s­o iau pe Mihaela. chestiunea datoriei de onoare nu rn­ar fi stînjenit nici cît negru sub unghie. Poate avea o părere. Aveam nevoie de Alexa. oricine ar fi şi oricum: urît. trebuie s­o luăm cu duhul blîndeţii. I­am scris cîteva rînduri la serviciu. Înlăturam din capul locului bănuiala că în atitudinea ei ar fi ceva preconceput. nici nu are de ales. lucrurile se înrăutăţeau din ce în ce. Cu adevărat. pentru că gîndurile mele zburau în altă parte şi nu puteam să prind decît . că vreau s­o văd cît se poate de repede. Trebuia să stau de vorbă cu ea. Şi probabil are să­l găsească. Nu o singură dată mi­a spus: mai bine moartea decît o căsnicie în asemenea condiţiuni. ― Se gîndeşte la sinucidere? ― Vezi bine. mi se părea că­i vorba de altcineva. Nimic nu fusese pregătit. N­o mai consideram atît de gravă. dar cu dumneata ― nu. Mi­a spus răspicat: ― E prea mîndră. în sensul că­mi întindea o cursă. mai mult înţelegeam intuitiv ceea ce spunea. numai s­o vrea. Nu vrea să audă in ruptul capului de măritiş. Mihaela era deschisă. Desigur. Ascultam îngrozit. nu de Mihaela.. un compromis. Pînă la urmă n­o să aibă încotro. De la un timp am început să văd cu alţi ochi situaţia în care fusesem pus prin refuzul atît de categoric al Mihaelei. zice că ştie ce­i rămîne de făcut. Acum. E de ajuns să deschid vorba ca ea să pălească. habar n­avea că voi reveni pocăit. cînd mi se pusese în vedere că aveam de îndeplinit o datorie de onoare. din contră. O ascultam. ― S­ar mărita cu primul venit. Mihaela mi­ ar fi sărit de gît cînd i­am propus căsătoria? Fără îndoială. cu stăruinţe zilnice. care luase aprig viaţa în piept. spunea Alexa. Altfel. Ce aş fi spus. în primul rînd. ea era aceea care trebuia să aducă pe soră­ sa la sentimente mai bune. ba. s­o apuce un tremur nervos. aş fi preţuit­o mai puţin decît o preţuiam acum. în situaţia ei. Şi totuşi. Asta mă îngrijorează mult. deşi la una ca asta mă aşteptasem oricum. Dealtfel. cu cenuşă pe cap. dacă în urma celor întîmplate. Am pus în aplicare un plan de lucru bine organizat. corespondenţă asiduă şi intervenţii de­ale rudelor. Nu. Punînd­o la curent cu cele întîmplate. După ce am atîtea necazuri pe cap trebuie de­aici înainte s­o supraveghez îndeaproape. privind dintr­o anumită perspectivă ea prezenta unele avantaje pentru mine. Îmi devenise aliată şi luptam cot la cot pentru a muia îndîrjirea Mihaelei.. m­am mirat că nu citeam pe faţa ei dezaprobarea mult aşteptată. După un timp Alexa începu să arate îngrijorare: ― E nemaipomenit ce se întîmplă; Mihaela opune o rezistenţă inexplicabilă. francă şi nu se preta la jocurile vicleniei feminine. femeia călită. de pildă. oricum. să­i comunic. să chibzuim împreună ce era de făcut. Chiar Alexa. în al doilea rînd. o soluţie.

că aici nu stă nici o domnişoară. Mie îmi trebuia goană. am avut un lapsus penibil de memorie. ― Cine e? răsună o voce. ― Cată­ţi de drum. Nu era greu să opresc o maşină. nu ştiu prea bine ce­i cu el. ― Eu. n­am ştiut că. prin ridicolul la care mă expusesem.crîmpeie din frazele ei. decît să fie Mihaela a altuia. Nu­mi aminteam numele Mihaelei. vrei să spargi uşa? Mai încet nu ştii să baţi? ― Scuzaţi.. am avut poftă să rîd puţin de ridicola întîmplare. (Citind: un tînăr. Mă loveam uneori de trecători. băieţele. de unde şi cum a răsărit. adică exact invers de cum procedasem la etajul cu bucluc. gîfîind. la Constanţa.. Şi femeia.. istovire fizică. cum îi spune?! Buimăcit de surpriza că nimerisem în altă parte. am primit un bilet din partea Alexei: "Nici o îndreptare. deschide! O femeie înaltă şi voinică (un adevărat Goliat) se ivi în prag şi mă cercetă ca pe o dihanie. miraţi parcă ar fi avut de­a face cu un nebun scăpat din balamuc.. îmi trînti uşa în nas. Am ciocănit sfios la uşa Mihaelei." ― E o nebunie! am gemut ca şi cînd o mînă criminală îmi înfipsese un cuţit în piept. Nu mă sinchiseam ― ce­mi păsa de ei? Ajuns la locuinţa Mihaelei. o cere de nevastă. ameninţat în fiecare clipă să­mi rup gîtul. ― Ce­a mai fost şi asta? mi­am spus opărit. Am ieşit afară în stradă urmărit parcă din spate de­o armată de ucigaşi. Asta îmi produsese o destindere reconfortantă a nervilor. am urcat scările tot în fugă sărind vijelios treptele. mişcare. am văzut cu ochii minţii pe individul cu care o surprinsesem sţînd de vorbă în holul hotelului. atunci. dar inerţia în care aş fi fost silit să stau pe pernele ei nu cred că puteam s­ o îndur. domnişoara. Învăţa pesemne... Am bătut puternic în uşă..) Mihaela e dispusă să­i mărturisească adevărul şi dacă el îşi menţine hotărîrea. mai avea răgaz să­şi prepare examenele?) Intrînd în odaie m­am simţit întrucîtva stingher. După cîteva zile. Păţania. treaptă cu treaptă. Am coborît scara încet. ca şi cînd prezenţa ei nu­mi venea tocmai la îndemînă. am văzut pe masă un vraf de cărţi şi caiete. (M­ a mirat lucrul acesta ― cum. Chiar Mihaela mi­a deschis fără să se arate surprinsă de vizita mea. Un tînăr. risipă de energie. îmi muie ca prin farmec îndîrjirea. şi chiar. ― Ce. care întorceau capul după mine. cu sufletul la gură. N­aveam timp de pierdut. Greşisem etajul. ― Pe cine cauţi dumneata? ― Nu stă aici domnişoara. Nu voi îngădui niciodată una ca asta! Mai degrabă se va prăbuşi pămîntul în neant. Urcasem la al patrulea şi Mihaela locuia la al treilea. îmi scria. cu toate că pentru . s­a mai întîmplat ceva nou care agravează situaţia. privindu­mă cu dispreţ. Dimpotrivă. cît şi de săpuneala pe care mi­o trăsese namila de femeie.. Şi starea asta de golire şi apăsare nu mă părăsi tot timpul.

Tăcerea care creştea mă înnebunea şi nu puteam întreprinde nimic din cauza fricii aceleia inhibitorii. Între noi coborîse o tăcere de plumb. văzînd că mă complac în tăcere ca într­un nou mod de comportare al cărui sens nu­l înţelegea. cu zeci de precauţiuni. O descurajare adîncă mă cuprinsese din cauza neputinţei de­a face faţă situaţiei. Mihaela s­a aşezat pe scaunul de la masa ei de lucru. Nu trebuia în ruptul capului să scap prilejul. (şi aici vine o ciudăţenie) mi se păru că tăcerea mea e poate mai. convingătoare. Ciudat: pentru prima oară nu mă pricepeam cum să deschid poarta unei discuţii. Mă frămîntam pe loc. de sus.. decisiv. elocventă decît vorbirea însăşi. Cred că pînă jos să tot fie cincisprezece metri. Ah. Îmi sta pe buze să o întreb ce avea de gînd să facă.ea venisem. nu socoti potrivit să deschidă ea cea dintîi vorba şi s­apucă să răsfoiască o carte părînd că mă ignorează.. nu ştiu. straşnic loc pentru sinucidere. Şi tot aşa m­am cufundat uşor. îi stimulam închipuirea. Mihaela. cu ajutorul amintirilor. îmi miji prin cap un gînd năstruşnic. Ce aş fi putut să­i spun mai mult decît îi spusesem de rîndul trecut? M­aş fi repetat. Ar fi reacţionat numaidecît înăsprind tot mai mult rela­ţiunile dintre noi şi aşa destul de şubrede. dese­nînd cu creionul figuri pe o foaie de hîrtie. ca o augustă faţă. Mi­am făcut de lucru privind absent. simţămintele de odinioară care dormeau somn greu. ca să nu stric totul printr­o nechibzuinţă. N­aveam însă autoritatea morală s­o judec tocmai eu.) Mihaela. "De aici. dar simţeam că e un prilej unic. Aştepta probabil să deschid eu întîi gura. Pentru că.. Apoi. M­am răz­gîndit însă ― venisem doar să rezolv o problemă de viaţă şi moarte. acoperişurile caselor învecinate şi o construcţie nouă la care lucrau mai mulţi oameni. se juca. Tăcînd însă. Destul ca să te faci una cu pământul. într­un fotoliu de lîngă fereastră. pe fereastra deschisă. vinovatul numărul unu. Auzeam . cu atît neliniştea sporea. Ce­ar zice Mihaela dacă m­aş arunca pe fereastră. preocupată. căutînd cuvinte alese. Cel mai cuminte lucru era s­o iau cu binele (sau cu duhul blândeţii cum spunea soră­sa). repetînd şi rezultatul pînă la urmă. Ca s­o ignorez am făcut cîţiva paşi călcînd ca pe vată pentru a nu stîrni un zgomot cît de mic care ar fi putut s­o supere. ar fi trebuit să­mi pregătesc dinainte frazele de efect. Încă. să studiez din vreme anumite gesturi. lăsîndu­ i cîmp liber să se întrebe orice despre mine: "Ce vrea? Pentru ce a venit? Şi dacă a venit de ce tace? E supărat pe mine?" Atîtea întrebări stîrnite de­o simplă atitudine. să­i trezesc. mă intimida acum. s­o acopăr de mustrări pentru îndărătnicia ei şi mai cu seamă pentru ceea ce îmi destăinuise Alexa. fără să se uite la mine. (într­un rînd mi­ a trecut prin minte să mă ridic şi să plec fără să­i fi adresat un singur cuvînt. Şi poate şi altele. Dar ele nu veneau şi cu cît timpul fugea. nicidecum să adopt atitudini livreşti." Mi­am închipuit actul sub toate aspectele sale posibile. În această aşteptare. Mihaela pe care a strînsesem în braţe şi fusese una cu mine. Poate în felul acesta voi reuşi cît de cît s­o înduplec.. nu să dau aşa buzna peste ea la voia întîmplării.

în odăiţa scundă de la mansardă. simţind că o voi răzbi. sfidătoare. fiecare întreba în stînga şi în dreapta ce s­a întîmplat? Atunci Mihaela. eu l­am ucis pentru că l­am iubit prea mult. Dezlănţuit. baricadînd uşa cu spatele. cînd o cucerisem întîia dată tot cu ajutorul lacrimilor. A nutrit cert această teamă. apoi o vedeam prăbuşindu­se pe trupul meu zdrobit de cădere. ― Pentru numele lui Dumnezeu. dar ea rezista cu îndîrjire. Haide. începu să ţipe de spaimă.. numai o mică parte din forţa mea. mai înverşunat decît pînă atunci. lacrimile îmi curgeau potop pe faţă. Astfel.ţipătul ei de groază. Închipuirea continuă să lucreze febril ţesînd noi scene. Mihaela se apropie din nou. Poate îi era frică să nu mă sinucid ajungînd acasă. Mi­a sesizat intenţia de a fugi şi m­a împiedicat la timp. ― Lasă­mă! am strigat năbuşit. dinapoia dricului; mama o mîngîia duios. dîndu­i la o parte mîna. încetează! Linişteşte­te. Am respins­o cu asprime: ― Nu mă atinge! Deodată. plîngînd amar: "nu. prin perdeaua lacrimilor priveam înmormîntarea mea ca spectator nevăzut. Jalea care mă cuprinsese de propria­mi soartă îmi umezise ochii. Îi spunea: "De acum vei fi copila mea. cu zăgazurile rupte. înnebunită de durere. ― Nu se poate! Eşti nebun? Cum ai să pleci în halul ăsta? ― Lasă­mă să trec! Ce­ţi pasă? O clipă nu mai rămîn aici. Voiam s­o dau la o parte. îi urmăream fuga nebună pe scări. încet. O lacrimă lunecă uşor pe valea obrazului stîng. De astă dată îngenunche lîngă mine. tu ai să mi­l înlocuieşti dacă n­am avut parte de el". Mihaela era într­o trăsură cu mama. "De ce. Trăiam aceste scene imaginare cu atîta forţă. O luptă scurtă se încinse între noi. pe celălalt obraz. Şi continuam să plîng mai tare. încît m­am pomenit plîngînd în hohote. bineînţeles. ca o adiere! ― Taci. nu pot. fii cuminte! N­o mai ascultam.. Ca şi odinioară. în clipele acelea de crispare mi se părură monstruoase. frîngîndu­şi mîinile. strîngînd­o în braţe mereu şi aceste mîngîieri parcă îmi sporeau deznădejdea. Lumea se strînsese în jurul ei. deoarece. Eu sînt marea vinovată! Din cauza mea a murit! Şi n­am linişte pînă nu voi fi lîngă el".) Mihaela. Mihaela se ghemuia la pieptul mamei.. ca sub imperativul unui gînd despotic am sărit în picioare şi m­am precipitat spre ieşire. Dor? De ce ai făcut asta! Te iubeam atîta! De ce m­ai pedepsit aşa?" O vedeam cum plmgea cu hohote şi îşi smulgea părul. . după ce am renunţat de a pleca. am simţit şi acum paşii ei care se apropiau şovăielnici. nu trebuie! Deşi mina era gingaşă iar şoaptele sfioase. Apoi şoaptele ei îmi sunară în urechi. îmi luă capul în mîini şi­l puse pe pieptul ei. apoi alta. striga către mulţime ca o autentică eroină de tragedie: eu sînt vinovată. (Mă războiam cu ea folosind.. adevărate unelte de tortură. de parcă aş fi fost într­adevăr la un pas de moarte. o mînă care îmi mîngîia părul.

mă simţeam foarte nenorocit. Lasă­mă să­ţi fac o cafea. Ceea ce nu făcuseră făgăduielile. De aceea nu i­am răspuns. dar mă angajasem să plec şi nu mai puteam da îndărăt. aş fi avut o poftă nebună să sorb o cafea. absolut nimic! ― De ce eşti atît de rău? Am ridicat din umeri. îmi aranjă părul. Am lăsat­o să facă ce voia sau. o lacrimă însă o înmoaie. aproape comică. Mîine va veni! Era acceptarea. Mi­am luat pălăria. Am avut grijă să n­o dau pe faţă. Se temea încă să nu mă răzgîndesc şi să fug? De acolo mă întrebă cu grijă excesivă: ― Nu vrei un pahar cu apă? Întrebarea mi se păru deplasată. înţelegi.. dar neeliberat încă de impresia zguduitoare a celor trăite în închipuire. reînceputul dragostei noastre. La drept vorbind. a adăugat sfios parcă îmi fixa pentru întîia dată o întîlnire. dar mi­a fost peste putinţă să primesc. la tine. Mihaela se apropie de mine şi.. ars de fierul roşu al geloziei (cînd Alexa îmi destăinuise că un tînăr ceruse pe . cum aş fi rămas!). ― Nu vreau nimic de la tine. ― . îmi şterse ochii.. De astă dată m­a copleşit o imensă bucurie. Ceva mai liniştit. I­am răspuns laconic: ― Bine. Am dat negativ din cap.Ciudate sînt unele lucruri! Plecasem de­acasă în goană. era prea bruscă şi neverosimilă această parcurgere de la o extremitate la alta. constrîngerile şi ameninţările. mi­am şters faţa udă cu batista. stăruinţele. ca să nu abdic de la superioritatea situaţiei pe care mi­o creasem. Ai să te simţi mai bine... După ce isprăvi cu dichisul am întrebat­o: ― Acum pot să plec? ― Cum vrei! Aş mai fi rămas (o. Dumnezeule. Ce aş fi putut să­i răspund? După o nouă tăcere. cu alte cuvinte. În expresia lor era ceva care aducea cu implorarea. mai bine zis. păstrînd­o doar pentru mine. reuşiseră să facă lacrimile. Dar îmi făgăduise tot pe atîta. mîine are să vină Mihaela! Nu­mi spusese te vreau.a închis numaidecît fereastra. Ea luă tăcerea mea drept încuviinţare şi se apucă să pregătească ceştile. cu gesturi tandre. întoarcerea.. Mihaela şi­a reluat locul în faţa uşii ca o strajă. şopti angajant: ― Nu. Nu­mi venea să cred. . ― Adio! Ea îmi prinse o mînă şi strîngînd­o încetişor.pe mîine. Ah. la revedere.. Va să zică îi biruisem îndîrjirea. îmi potrivi cravata. n­am avut tăria a­o împiedic.. Inima unei femei nu se topeşte chiar dacă ai arunca­o la cuptoarele soarelui. mi­o apropiasem din nou cu ajutorul lacrimilor tocmai cînd era cît pe­aci s­o pierd definitiv. Zei îndurători. o adusesem pe calea cea bună: «a mă ruga acum. la revedere! M­am uitat lung în ochii ei. ― Dar o cafea? insistă ea.

Eu n­o întrebasem. închipuindu­mi tot ceea ce mi­ar fi plăcut să se întâmple după sosirea Mihaelei. Clădisem pe acest gînd o dramă imaginară. Nu era oare pretextul ca să­mi văd lacrimile şi odată cu ele ― rezolvarea impasului în care mă aflam? Spuneam mai sus că pornisem la atac fără nici un plan pre­ conceput. o femeie necunoscută să­mi trîn­tească ostentativ uşa în nas. prin gesturi şi atitudini semnificative. eram prea înfierbîntat. ca o binevenită supapă de siguranţă.Mihaela de nevastă). O doream cu atîta rîvnă încît mi se părea că se născuse în mine o nouă dragoste mai puternică decît cea dintîi (sau era tot cea dintîi care datorită constrîngerilor suferite crescuse atingînd proporţii uriaşe gata să­mi înăbuşe fiinţa). Mie nu­mi rămăsese altceva decît să ascult supus sugestiile care porunceau voinţei mele. Cine­mi dictase să mă cufund în tăcerea îndărătnică ce se dovedeşte atît de necesară? Sînt convins că dacă i­aş fi vorbit Mihaelei. întîmplarea făcu să urc cu un etaj mai sus. În aşteptarea ei. spunînd nu sau măcar tăcînd. Privind pe fereastră. Dar călătoria de dragoste pe me­ leagurile Bosforului? Dacă ar exista raiul biblic nu s­ar 'putea asemui nici pe departe cu raiul construit de noi în cele două săptămîni de . de concertul man­ sardiştilor de pe acoperiş. mie personal nu­mi aparţinea decît executarea. pentru că sînt unele împrejurări cînd vrei un lucru cu tot dinadinsul. să bat la o uşă străină. îmi venise gîndul sinuciderii. chiar numai pentru faptul că socotise posibilă o căsătorie cu altcineva. cu temperatură mare. Poate mă gîndeam să conving pe Mihaela de a renunţa la o căsătorie nepotrivită de care s­ar fi căit toată viaţa; mai sigur însă că i­aş fi făcut mustrări aspre. Îmi spusese că vine fără să precizeze ora. printre cuvinte. atît de proaspete! Mi­aduceam aminte de prima sărutare smulsă Mihaelei (pe scară). Am mers la voia întîmplării. şi întîmplarea aranjase lucrurile mai înţelept decît ar fi făcut­o cea mai înţeleaptă minte. Am aşteptat­o pe Mihaela toată ziua. Oare acea raţiune necunoscută alcătuise deasupra conştiinţei mele un plan de recucerire fără greş? Un lucru e sigur: din mecanica faptelor petrecute. atît de minunate. Înţelegerea se stabileşte pe deasupra cuvintelor. faptele care o alcătuiau. Chiar dacă aş fi avut vreunul. conversaţia noastră s­ar fi transformat vertiginos în ceartă. de vizita temerarei cinteze care ne­a pricinuit o bucurie fără margini. nu puteam s­o întreb. N­aveam limpede în minte ce trebuia să fac. tocmai cînd aveam mai multă nevoie s­o recîştig pentru mine. Şi. iată. Parcurgeam mintal istoria legăturii noastre. Aş fi întărîtat­o desigur mai rău cu intervenţia mea nesăbuită. ţeseam febril. sau prin glasul mut al ochilor. sînt sigur că praful s­ar fi ales de el. Domolit şi calm (căci aceasta era singura atitudine cerută de împrejurare) am intrat apoi în odaia Mihaelei. şi păţania asta neprevăzută şi comică să­mi tempereze furia iniţială.

fără sa scoată o vorbă. timp de două ore. Băiete.) Fără să mai pierd vremea cu ocoluri. ― E o prostie ce vrei să faci. Zilele următoare le­am folosit cu formele la ofiţerul stării civile şi cu pregătirile în vederea plecării mele la ţară. căsătoria nu e dragoste. (Trebuia să­i anunţ telegrafic. dar mi­am reprimat curiozitatea amînînd­o pe altă dată. cînd aveam să fim singuri. cu cheltuieli cît mai mici. pentru că. Aşa sînteţi voi tinerii: vă înflăcăraţi la cea dintîi fantezie şi apoi vă smulgeţi părul din cap. Mi­era indiferent dacă mi­l dădeau sau nu (eram major de mult). Voi le inversaţi întotdeauna. care îmi dădea prea multe sfaturi (evident. locul şi celelalte amănute. asupra acestei chestiuni rămînea să mai discutăm. Nu vine. ― E săracă. fireşte. dar ce­mi păsa: consimţise. Dacă mi­l dădeau. Va fi supărată; b.. 2. bunăoară. ca să­mi dau seama în ce proporţie previziunea mea are să fie verificată de realitate. punctul 1 (dacă vine) se dilua într­o serie nesfîrşită de probabilităţi. Atunci am făcut un calcul al probabilităţilor în legătură cu venirea ei. n­au toţi parte de avere. Mihaela păstră tot timpul o rezervă neînţeleasă şi nu se amesteca în discuţie decît dacă o întrebam ceva. apoi s­a interesat. am pus la cale căsătoria noastră. Astfel. s­o ştii de la mine că eu am văzut răsăritul soarelui înaintea ta. spuneam: 1. Le­am poftit să şadă. Ce vrei. şi asta era principalul. dar ele nevrind să rămînă am plecat cîteştrei să cinăm în oraş. fără a lua seama la curgerea timpului. fixîndu­i data. Tata m­a măsurat din creştet pînă­n tălpi. însă de familie bună. le­am arătat deschis scopul venirii. Vom munci amîndoi şi ne vom ţine.) Eu trebuia să fac un drum în provincie pentru a cere părinţilor consimţămîntul. la ţară. Aşa. Visarea mea cu ochii deschişi se prelungea de cîteva ore.aveam de gînd să facem nunta acasă.plutire prin reverie. peintru că fixasem nunta peste trei săptămîni. Întîi e foamea şi pe urmă dragostea.) Mihaela veni pe înserat şi­mi răsturnă tot calculul. (Îmi stătea pe buze s­o întreb pe Mihaela cine era tînărul care o ceruse.. Stărui să facem nunta în Capitală. În sfîrşit. (Mu­mi plăcu atitudinea ei. N­o să murim de foame. La punctul 1 (dacă vine) adăugam diviziuni şi subdiviziuni: a. (Dealtfel. simplu de tot. În sfîrşit! De acum înainte burlăcia mea putea să­şi ia tălpăşiţa. Îmi făceam mai mult o datorie filială.) Am întreţinut conversaţia mai mult cu Alexa. am renunţat la logodnă. Nu va fi supărată; o subdiviziune: ce vom vorbi. într­ un cadru mai pitoresc şi fireşte pe socoteala babacilor. Deocamdată trebuia să îndeplinim for­ malităţile la ofiţerul stării civile şi. Am nimerit fritr­un restaurant şi acolo. nici nu­mi convenea. Părinţii rămaseră foarte surprinşi de sosirea mea neaşteptată. era însoţită de Alexa şi acest lucru nu­l prevăzusem. de zestrea Mihaelei. Vine Mihaela. Mihaela se opuse. Dar mult aşteptata mea iubită încă nu se arăta. bune) şi­mi modera înflăcărările cu mult tact. i­am spus. Asupra punctului 2 (nu vine) n­am insitat deloc. .

vreo treizeci de mii de lei. Îl ascultam posomorît şi cînd sfîrşi (şi era sigur că mă convinsese) i­ am retezat­o brusc.. nici o grijă în privinţa asta. nici eu. cînd am rămas singur cu ea. Con­ statam însă cu surprindere că evita să vorbească despre ruptură. tel fils! L­am văzut pălind. În acest timp. Numai mama. N­aveam mobilă: aveam însă economiile mamei. sînt hotărât să mă însor! ― Dacă eşti aşa de hotărît. înşfăcînd­o în braţe am făcut cîteva tururi prin odaie. Pregătirile de nuntă urmau febril. pentru liniştea mea sufletească. Era intransigent. ― Nu i­am ascultat. dă­i. ― Ei bine. Tel père. nimeni nu­l scotea din ale lui. Afară de asta tu n­ai copii care să­ţi judece faptele. Dumnezeu să vă ajute! Cît despre Stroie (tata). bineînţeles. ― Mititica. mă cuprinde o duioşie fără margini.Şi dă­i. O ţineam sus şi tare că tentativa de despărţire a fost prima dată o simplă cursă pe care i­o întinsesem. ― Dacă o iubeşti. Am revenit la Bucureşti fără un cuvînt de dezlegare din partea tatei. se instaură o tăcere de gheaţă. Mă gîndeam: ― Hei ce bine ar fi prins acum banii cîştigaţi la ruletă. am înţeles că nu mă iubeşti. fără scrupule. Am încercat. Ce era atunci mai firesc decît să ne despărţim? Aşa am judecat. să­l aduc de cîteva ori în discuţie. mi­a făcut o morală aspră şi cît se poate de paternă. Atmosfera era încărcată. ce rost mai avea să mă întrebi? ― Şi dumneata cînd ai luat pe mama ai trecut peste voinţa părinţilor. Am închiriat un mic apartament pe care­l găsise Mihaela şi era pe gustul ei. care ademeneşte o fată credulă şi pe urmă o abandonează. Mihaela se arăta mai prietenoasă cu mine. cînd îmi aduc aminte de această scenă. Şi acum. Dacă am văzut însă că nu reacţionezi în nici un fel. Lovisem în plin. o să se înduplece cu vremea. la cină. Seara. mă întreabă discret. nu de alta. acest sondaj. dar nici n­am depins de ei. care constituia pentru ea un subiect tabu. Nici el nu mai adusese vorba de însurătoare. Atît şi nimic mai mult. . Am sărutat­o de mai multe ori pe amîndoi obrajii. apoi. cu prejudecăţi. Îşi puse ochelarii. Nu voiam să trec în ochii ei drept un ticălos. e aproape o copilă! Exclamaţia mamei avu asupră­mi efectul unei mane cereşti. cu duioşie: ― E frumoasă? I­am arătat fotografia Mihaelei pe care o luasem într­adins cu mine. ia­o.. o cercetă cu luare­aminte şi o lumină de mulţumire i se ivi pe faţă. e drept. bani pe care mi­i strecurase fără ştirea tatei. că puţin îţi pasă de ruptură. în fond nevinovat? Mă simţeam prins de tine iremediabil şi ţineam cu orice preţ să­mi dau seama cît e de adîncă apa în care te scalzi. mi­a spus. Oare nu eram în drept să fac. De la sine înţeles că nu­mi părea rău de felul cum îi întrebuinţasem: am cumpărat cu ei atîtea bucurii. dar ca să­mi uşurez vina.

mă ruga ea cu o voce duioasă. dacă nu vrei să mă superi. Am strîns lucrurile în grabă şi le­am pus la loc. Abia am reuşit să­i smulg o destăinuire. Ce mai vrei? Îmi dau seama că mă iubeşti mult. dar vestea nu mă surprinsese. habar n­aveam că ai rămas gravidă. Te iau de nevastă nu dintr­o obligaţie. La una ca asta nu . sau măcar să­i vîr în cap raţionamentele mele. Printre ele era şi o carte de vizită. schimbă subiectul. (Ce tot aveam cu tînărul acela? De ce mă obseda necontenit?) Mihaela păli subit. Aimée. Aruncîndu­mi ochii in treacăt am citit: Nenişor. ― Ce importanţă are dacă nu­l cunoşti? N­ai afla decît un nume. Nu înţeleg de ce îţi place să deschizi mereu rănile vechi? Tot aşa evita orice discuţie despre sarcina ei. o botezăm Principesa (numele vasului). plîngătoare. desigur. ce raţiune mă silea să rup legătura noastră? ― Dor. ca orice om de onoare. ― Cred că am rămas grea din noaptea aceea pe mare. ― Alexa mi­a spus. M­am bucurat. cred tot ce­mi spui. dar numele acela îmi rămăsese tipărit în minte. cine te­a cerut de nevastă? ― De unde ştii? făcu ea surprinsă. (Dacă ar fi fost un nume obişnuit l­aş fi uitat poate de atunci. ― Nu cumva e domnişorul de la Constanţa cu care te întreţineai în holul hotelului? am spus într­o doară.. (Cînd aflasem de la Alexa că Mihaela e gravidă.― Te rog. subadministrator financiar (sau administrator). mai mult s­o necăjesc. i­am propus. îi punem numele Catarg iar dacă o fi fată. Şi atunci. Trebuia s­o conving. mi­a venit spontan în minte noaptea de dragoste petrecută în cabina vaporului. O prinsesem. dacă te iubesc. Într­o zi. să numai vorbim de asta. Dar. ci numai pentru că te iubesc.. cine era să mi­o spună? A. dacă aş fi cunoscut situaţia în care te găseai. Merg pînă acolo şi­ţi spun că nu există oameni de onoare care să repare prin căsătorie o greşeală. se trădase. nu mai stărui. ― Nu s­a spart oglinda? ţipă ea speriată. dacă nu­i îndeamnă iubirea. Am găsit însă ocazia potrivită ca s­o descos despre o chestiune care mă rodea mai de mult. te rog. Astfel reluam mai tîrziu: ― Dacă tu crezi că nu te iubeam aş mai fi venit la tine? Aş mai fi căutat să te regăsesc? Ţi­aş fi propus să devii soţia mea? După cum ştii. Te cred. Vreau să uit ceea ce s­a întîmplat şi tu îmi aduci mereu aminte. Nu mă lăsam cu una cu două. Toate nimicurile aflate acolo se împrăştiară pe jos. fii bun. N­am dat nici o importanţă faptului. N­am auzit ce ai spus: eram cu gîndul în altă parte.) Ba îmi amintesc că am vrut chiar s­o întreb în glumă: "Cine­i acest Nenişor? Vreun puişor?" Ea îmi luă vorba din gură şi după aceea am uitat de Nenişor şi cartea de vizită. dar nu îndrăzneam de teamă să n­o supăr: ― Apropo. Am făcut eu una ca asta? Nu. Nu se spărsese.) ― Dacă o fi băiat. cînd ne pregăteam să ieşim în oraş. chiar cu de­a sila. o reparaţie. Mihaela scăpă poşeta din mînă. Dor. ţi­aş fi dat.

După aceea o aştepta ca un cîine credincios ceasuri întregi. colo. să duc mireasa undeva. s­o vadă ieşind în oraş. pe pămînt. pe vîrful Bucegilor.) Pe la amiază m­am dus cu maşina în strada Sapientei să iau pe Mihaela şi pe Alexa. să ne cununăm. Atunci ce noimă are să­ mi fac griji. Avea dreptate! Observase şi ea frica ciudată care mă stăpînea. nunta. într­o bisericuţă de lemn improvizată ad­hoc.. Am avut parte de vreme bună şi răcoroasă. Petru şi Pavel. şi acolo. mi­am spus. dar n­a fost chip. Mult mi­am mai bătut capul să găsesc ceva pe plac. înseamnă că mă preferă. Mă gîndeam. Visuri născute moarte. Altfel m­ar fi cerut? ― Şi l­ai fi luat. pe o navă anume închiriată. să mă împiedic de o umbră! Dacă Mi­haela se mărită cu mine. Da.. i­am luat brutal mîinile: ― Îţi dai seama ce spui? Începu să rîdă. mi­a răspuns cu un gest de cochetărie. fără să insist. ― Aşadar.. iar a doua zi. . şi pe bună dreptate. Căsătoria civilă am făcut­o într­o sîmbătă. original. Lucrurile se petrecură simplu de tot. nepăsătoare. în faţa casei. într­un avion de pasageri.. Sau deasupra norilor. (În ajun plouase cu găleata.. Îmi plăcea ca această sărbătoare să aibă ceva inedit. care mă aşteptau dimpreună cu două rubedenii de ale lor. îl zărise întîm­plător (bineînţeles după ce o părăsisem) într­o seară. veselă. de pildă. ― La Sf. ― Aşadar. te­ai mai întîlnit cu el de atunci? Îmi destăinui. te iubea? ― Sigur că da..mă aşteptam deloc. ― Nu ştiu! Se prea poate! Auzi. la un film. dacă nu erai în situaţia aceea? A ridicat din umeri. care să fie totodată o surpriză de efect pentru Mi­haela (ca plecarea neaşteptată pe malurile Bosforului) pentru a­i lăsa amintiri cît mai tari. de asemenea natură? Acest raţionament mi­a redat liniştea. ― Unde mergem? La ce biserică? se interesă Mihaela. am descusut­o mai departe. V Nu mă împăcăm cu gîndul de a face o nuntă după tipic (fugeam de stereotip). Sau în largul mării. degajată: ― Nu înţeleg de ce te temi de omul acela? Şi atunci la Constanţa mi­ai făcut o scenă. asta găsise să­mi răspundă tocmai în ajunul casătoriei noastre. Chiar a condus­o acasă sub pretextul că era tîrziu. tot ce a fost. E ridicol.

Invitaţii bucureşteni. Numai eu sufeream de o grijă apăsătoare. i­am răspuns surîzînd. absurdă.. Într­un ceas sîntem acolo. surîdea mereu şi îşi plimba fără satur ochii incandescenţi pe decorul rural. încă treaz. Iliuţă. Charlot. băutura îi antrenase la joc şi veselie. ca şi cînd venise la nunta propriilor lui copii. mare îi fu mirarea cînd veniră să ne facă urări foştii mansardişti. Nu­mi venea de nicăieri o încurajare. Aveam simţămîntul că se petrece ceva anormal cu această căsătorie. Colibaşi. că oricine şade la mine e obligat să­şi pună pirostriile? Asta­i lege. la mijloc era tot. care avea acolo un conac spaţios moştenit de la părinţi. s­a isprăvit! ― Casă cu noroc. unde fostul meu coleg de facultate. se trăgea tot din opincă. veniţi ceva mai înainte cu un autobuz. contesa. într­o însufleţire de zile mari. Încercam s­o alung cu raţiunea (dealtfel n­avea nici un sens) şi izbuteam pentru o bucată de timp; dar după aceea revenea tot mai obsedantă şi neliniştitoare. cu superioritate: ― Bănuiam că nu­i lucru curat cu mutatul. Alexa se minuna de ideea mea care nu era deloc năstruşnică.. ne aşteptau.― Pe unde vine? N­am auzit încă de ea. ne îmbrăţişă emoţionat (avu încă o dată ocazia s­o sărute pe Mihaela) şi grăi: ― Nu vă spuneam. că­i lipseşte ceva. bătrînul Coleşiu. Ţăranii se mirau şi căscau gura la bucureşteamul care se pricepea aşa de bine să zică doina şi alte cîntece populare. Nuntaşii petreceau în lege. Adevărul era că Iliuţă. ― Aveţi răbdare. mă bătu pe umăr. unchiule.) ― Nu m­aşteptam la o surpriză ca asta. Oare lipsa părinţilor sau altceva neconform cu festivitatea să fi contribuit la sporirea acelei stranii îngrijorări? Nu ştiu. În fruntea lor se afla Coleşiu. nu­mi dau seama ce anume a fost. ca un comandant de companie. se apucă să cînte din frunza­i fermecată. ― Aşa departe? Automobilul ne transportă în goană la biserica din.. M­aş fi bucurat dacă participa mai mult la propria­i nuntă.. beat de bucurie. Va să zică. dar nu spunea nimic. cu Iliuţă în frunte. După slujba religioasă. un sat destul de cuprins. nepoţilor. (În orice caz renunţasem la avion şi la vapor. Bogdan. întrebară celelalte persoane. neam de neamul lui nu fusese bucureştean. Am jucat hora miresei laolaltă cu flăcăii şi fetele satului. Şi Mihaela părea că se bucură. deşi purta straie nemţeşti. la rîndul lui. Ah.. Tot aşa. nici chiar din partea Mihaelei. dacă ar fi apărut cinteza noastră dragă aşa cum ne . situat cam la 30 de kilometri de Bucureşti. În curtea conacului ne aştepta masa întinsă şi un taraf de lăutari băştinaşi. ne oferea o largă ospitalitate. Iată. mă aflam la propria­mi nuntă şi totuşi nu eram convins că mă însor. O mulţime de săteni şi sătence se adunaseră în curtea bisericii ca să vadă nunta de la Bucureşti. care în răstimpuri lua forme de spaimă neînţeleasă.. că nu­i decît o simplă înscenare.

Căsnicia ţinea de trei ani. cu abilitate. Într­un cuvînt. n­aveam s­o mai văd nicio­ dată. o tîrî într­o biserică punînd­o să jure în faţa Sfintei Fecioare că nu l­a înşelat. Era vorba de cunoscutul autor dramatic Dimitrie Albu. Torturat de gelozie. Cu timpul. Numai că acum e prea tîrziu! VI La o lună după căsătorie am fost numit avocat într­un contencios al Ministerului de Comerţ. Cedînd unor reminiscenţe ale educaţiei religioase. leşină. În acelaşi birou lucra şi prietenul Bogdan. însurat cu o frumoasă şi talentată actriţă. cînd Bogdăneştii veniră la noi. Jurămîntul era pentru el. obţineam termene şi amînări.. se împrieteniră şi soţiile noastre. dar mă pricepeam să aştern pe hîrtie. Soţia îngenunche în faţa icoanei şi jură cu evlavie că­i nevinovată ca o mieluşea. nu numai pe scenă. un aviz într­o formă care nu lăsa nimic de dorit.. da.. el însuşi scriitor.. am început să redactez avize şi chiar să pledez procese. Îndoiala scoase din nou colţii: dacă a jurat strîmb? . Nu înţelegea. îşi smulse părul. în aceste circumstanţe.) Era gras. suprema dovadă de inocenţă.făgăduise cu ciripitul ei. ca să omorîm după­amiezile plictisitoare de duminică. în urma unei recomandaţii a profesorului Tîrnoveamu. iar mai tîrziu.. Dar nu pentru multă vreme. sau ne duceam împreună la teatru. susţinînd pe toate tonurile că­i rămăsese credincioasă fiindcă îl iubea ― şi­l iubise totdeauna. fără zguduiri. ce încredere pogora peste mine.. (De fapt el îmi indicase vacanţa postului. mătăhălos. bun prieten cu secretarul general. cînd m­ am familiarizat cu lucrările. După acest act solemn căsnicia zdruncinată îşi reluă mersul. Soţului nu­i fu greu să­şi dea seama că actriţa juca teatru şi acasă. Ce­i drept nu înţelegeam nici eu atunci. L­am auzit odată spunînd cuiva despre mine: ― Are spirit juridic. pînă cînd o anonimă vesti pe soţ că soţia îl înşală cu un prieten. acesta făcu o mare scenă soţiei (ca în actul al II­lea al pieselor sale) ca să afle adevărul gol­goluţ. femeia se apără cu prea multă înverşunare ca să fie crezută. la conacul căruia făcusem nunta. dar foarte simpatic şi bun ca pîinea caldă. Ne făceam vizite reciproce. cu un cap enorm. bărbatul se linişti. Acum. Şeful contenciosului mă preţuia. cum mai zburau gîndurile absurde. se încinse o discuţie aprinsă pe tema unei drame pasionale care stîrnise multă vîlvă. Iolanda Manole. Odată. N­a venit. cam contrariată. ― Ce ai? mă întreba ea. Slujba nu era grea; studiam dosare. Ea plînse. băiatul! Nu ştiu dacă aveam sau nu. De teamă apucam mîna Mihaelei şi o strîngeam. Trăiam clipe cînd mi se părea că pămîntul de sub picioare prinde a se scufunda cu mine.

Bărbatul năvăli în cuibul îndrăgostiţilor şi cinci gloanţe de revolver curmară viaţa rivalului.' chiar el. Multe actriţe nu sînt altceva declt simple maşini de fabricat plăcere. ― Şi cum s­a întîmplat. omul sensibil şi delicat. După ceasuri grele de aşteptare... cinstea sufletească a femeii. dimpotrivă. ― Habar n­aveam că a fost autorul unei drame familiale. ticăloasa. Doamna Bogdan însă (Amely.. şi ea însăşi fără virtuţi deosebite. ajunsesem la. o pîndi în preajma locuinţei amantului ascuns într­o maşină de piaţă..? făcu Amely. Racine a preferat s­o otrăvească decît să i­o fure alţii. Bineînţeles. divorţînd de .. te­ar putea ataca.. Şi după cîtva timp artista a murit în împrejurări nelimpezite pînă azi. Ceea ce mă miră însă e că bărbatu­său i­a cruţat viaţa. în sfîrşit a apărut grăbită. Unii afirmă că Racine s­ar fi căsătorit cu ea în taină. ― Da. o frumuseţe a vremii. un om excesiv de crud.. poet ilustru. Corneille.. ― Nu. În orice caz tandrul Racine.. fatal. reluă Mihaela. ― Aşa se întîmplă de obicei: suprimi pe adversarul cel mai periculos. Ministrul justiţiei scria consilierului de stat Bazins de Bezons. ― Cum a putut.. Moliere. trebuia să se întîmple. prefăcîndu­se că pleacă în provincie chemat de o telegramă apocrifă. nu ştii ce s­a petrecut în sufletul ei. nu putea să rămînă credincioasă unui singur bărbat. Mă întreb de ce ea şi­amintit bărbatul jurînd strîmb şi n­a jucat demn rolul de soţie. spumega ea.. poetul iubirii eterne. Mihaela. Amely. Aceasta este Le Drame des Poisons. cum a răbdat­o inima să jure în faţa icoanei că­i nevinovată?. am spus eu.. a otrăvit­o pe femeia infidelă. consilierul n­a cerut niciodată arestarea lui Racine. ― Am deplasat chestiunea peste. tărăşenia asta? ― Nu se ştiu prea multe în privinţa asta.. la rîndu­i. . ― Racine a făcut altfel.. nu era chiar aşa cum ni~l închipuim noi. ci. două secole şi jumătate.Acum se judeca procesul. în fond? ― Ceea ce. interveni Bogdan. egoist şi tern. chiar dacă crima fusese premeditată.. care. adolescentul pios de la Port­Royai. însărcinat cu anchetarea cazului: "Ordinul regelui pentru arestarea lui Sieur Racine vi­l trimit îndată ce­l cereţi". pe actriţa La Duparc. ― Ce s­a întîmplat. zise Amely. curtată de celebrităţile vremii.. zise Mihaela. da.Şi într­o zi. Toţi eram de părere că acuzatul avea să fie achitat. autorul unor capodopere şi în plus coleg la Academia Franceză pentru că a dispus fără impunitate de viaţa unei femei ca de un lucru al său personal. ― Eu cred că nu s­a petrecut nimic. autorul Andromacăi. deschise poarta şi se făcu nevăzută în casă. Boileau. Pornind de la această faimoasă Iolanda Manole. Se îndrăgostise de celebra actriţă La Duparc. ― Care Racine. nu trebuie s­o condamni astfel. care avea darul de a inspira des folles passions.. O femeie ca La Duparc.. cum îi spuneam) osîndea cu în­ verşunare pe soţia infidelă.

un om pe care nu­l mai iubea? ― De unde ştii că n­a încercat să­l lase? Dar sînt bărbaţi crampon care, deşi duc o viaţă infernală, nu se pot despărţi de femeile lor. În orice caz, Amely, e foarte greu ca un om să judece pe alt om, ― Ce­i cu tine, Mihaela? Iei partea unei infidele? am intervenit mai mult în glumă (dar puţin şi serios). Nu cumva te simţi cu musca pe căciulă? Să ştii, astă­seară te pun să­mi juri în faţa icoanei... că nu mă înşeli. ― Dor, te credeam ceva mai inteligent, a ripostat ea enervată. Ceea ce faci e lipsă de tact. Nici în glumă nu trebuie s­o spui. ― Mihaela are dreptate, încercă Bogdan să­i ia apărarea. (O făcea mai mult din curtoazie decît din convingere.) E greu să crezi în virtutea Iolandei Manole ca şi a consorei sale mai vîrstnice, La Duparc: nimeni n­a alergat după ele ca să­şi tocească picioarele pînă la genunchi. Greşeala e a bărbaţilor care şi le­au făcut soţii, cînd de fapt ele erau flori prea parfumate ca să nu se încaiere fluturaşii pentru polenul lor... ― Exact: soţul Iolandei, Manole n­a ştiut să se oprească la timp. A voit să sechestreze numai pentru sine graţiile acestei femei talentate. ― Ascultă, Mihaela, eu nu mă refer decît la necinstea actriţei. În loc să mărturisească bărbatului: da, iubesc pe altcineva, ea a minţit şi această minciună a provocat drama. ― Crezi că e chiar aşa de uşor să spui soţului că iubeşti pe altcineva? izbucni Mihaela puţin contrariată. ― Nu prea miroase a bine, draga mea. Prea faci cauză comună cu femeia adulteră, am exclamat cam surprins de atitudinea ei dîrză, dar, ca să nu atrag atenţia Bogdăneştilor, dădui cuvintelor un aer de glumă. Musafirii izbucniră în rîs. Odată cu ei rîdeam şi eu într­o dezlănţuire care mi se păru cam exagerată. Soţia mea se mulţumi numai să zîmbească (ce­i drept, cam acru) şi să conchidă: ― În orice caz natura umană este foarte complexă. Ceea ce n­ admite ca o fiinţă să dispună de altă fiinţă mergînd pînă acolo îneît s­ o suprime. Dragostea nu dă nimănui această prerogativă. I­am dat dreptate în sinea mea. Desigur Mihaela se referea la propria noastră soartă. ...Tîrziu, înainte de culcare, pe cînd soţia mea îşi făcea rugăciunea obişnuită (era, dealtfel, evlavioasă), îmi veni în minte discuţia pu Bogdăneştii. ― Haide, jură­mi că nu mă înşeli. ― Te rog isprăveşte cu glumele de prost gust, se îmbufnă ea şi întorcîndu­mi spatele se vîrî în patul ei. A doua zi sau a treia zi, Zamfira, slujnica noastră, mă întrebă pe cînd ne servea la masă: ― Conaşule, dacă nu vă e cu supărare, l­au osîndit pe artistu cela? Uite ― şi Zamfira ştia de poveste. ― I­au dat cinci ani de temniţă grea. A scăpat destul de lesne. ― Şi nevesti­şi, cît...? ― Nimic. Au pus­o în libertate.

― Rău, rău, conaşule. Pe ea trebuia s­o bage la puşcărie, nu pe el, trăzni­o­ar Sfîntul de paţachină... ― Firo, vezi­ţi de treabă, o apostrofă Mihaela. Lasă justiţia în pace; nu­i de nasul tău. Slujnica plecă opărită, trîntind uşa după ea. ― Toanta! De ce s­o fi amestecînd unde nu­i fierbe oala? Atitudinea ciudată a Mihaelei îmi dădu de gîndit mult timp după aceea. De ce luase partea soţiei infidele dacă n­avea nimic pe cuget? Şi de ce o apără cu atîta îndîrjire? Trebuie că s­a petrecut ceva cu ea. Prea e cu ochi şi cu sprâncene... Pe de altă parte îmi veneau şi gînduri bune: ― Ar fi prea proastă să­şi dea astfel în petic. Cred că o face mai degrabă din încăpăţînate, din spirit de contradicţie. În tot cazul aveam prea multă încredere în mine, în puterea mea asupra ei şi­mi spuneam cu o certitudine care nu suferea cea mai uşoară contradicţie: ― Să mă schimbe Mihaela cu altul? Pe mine, cuceritorul atîtor femei cărora le­am stîrnit rîuri de lacrimi? Nu, hotărît lucru, pentru Tudor Petrican nu exista, nu se născuse încă infidelitatea. Cu toate astea îndoiala (deşi pînă acum străină de simţămintele mele) mă sfredelea mereu ca burghiul. Şi ca să mă conving de şubrezenia acestor bănuieli stupide şi să scap de pacostea obsesiei, am urmărit­o într­o zi pe Mihaela cu maşina, tot aşa cum făcuse bărbatul Iolandei Manole, eroul tristei drame. După ce parcurse cîteva străzi, ea ajunse la fosta mea locuinţă şi intră la Coleşiu, iar seara la masă îmi povesti că făcuse mai devreme o vizită Veveriţei. Ceea ce era foarte adevărat. În sinea mea i­am mulţumit Mihaelei bucuros că o cunoşteam tot mai bine ― fericit că era aşa, cum o voiam, şi în fine trăind un simţămmt plenar că amîndoi mergeam pe drum sănătos.

VII Relaţiile mele cu tata fuseseră întrerupte de cînd cu însurătoarea. Nu ine mai scriam (mama îmi scria totuşi), iar eu deocamdată nu mă gîndeam la o împăcare, deşi uneori remuşcarea scotea capul cînd şi cînd fiindcă mîhnisem pe bătrîn. Cam aşa stăteau lucrurile, cînd mama, într­una din scrisori mă anunţă că babacul vine la Bucureşti să se arate unui internist şi are de gînd să tragă la noi. Suferea de o boală la stomac căreia medicii de acolo nu­i dăduseră de hac. L­am aşteptat la gară. M­a strîns în braţe şi mi­a vorbit atît de prietenos ca şi cînd n­am fi fost niciodată certaţi. M­a mişcat gestul lui. L­am condus la cuibul nostru unde ne aş­ tepta Mihaela cu masa pusă. Tata era un fel de arbitru al eleganţei, aş zice un Petronius contemporan, scrupulos în arta de a se îmbrăca pînă la preţiozitate. Purta haine de tăietură clasică din stofă englezească, mănuşi tot englezeşti, guler răsfrînt (Take Ionescu) chiar

pe arşiţa cea mai mare, ghetre albe, monoclu cu şnur şi baston de trestie ou miner de ivoriu. De cînd îl ştiu exala din făptura lui o uşoară mireasmă de paciuli. Cînd Mihaela îl zări, i­am surprins pe faţă o mirare, ceea oe însemna că i­a făcut o bună impresie. Nu­i vorbă, şi tata o plăcu de la prima vedere. O sărută părinteşte pe frunte, apoi mă bătu pe umăr cu un gest ştrengăresc: ― Haiducule, n­ai avut gust prost. Şi eu aş fi luat­o de soţie dacă eram în locul tău. Mihaela roşi copleşită de complimentul străveziu ce­l adresase. Tata preţuind acest gest îmi spuse cînd ea nu era de faţă: ― O fată care roşeşte să ştii că­i soi bun. La rîndu­i Mihaela îmi destăinui: ― Îmi place bătrînul... E bine pus la punct, nu numai pentru Bucureşti, dar chiar pentru Paris... Adevărul e că şi la Petricanii noştri, unde nu­l vede nimeni, tot aşa se prezintă... Stilul face parte din firea lui. ...L­am dus la un profesor reputat care, după multe şi anevoioase analize, îi stabili diagnosticul. Nu ştiu nici pînă acum ce avea, dar doctorul acela îi descoperise boala. Îl internă într­un sanatoriu unde rămase trei săptămâni ca să iasă de acolo complet vindecat, în timpul acesta, Mihaela, fără nici un îndemn din parte­mi, se ducea zilnic la sanatoriu să­i ţină de urît. Îi aducea reviste, jurnale, cărţi, dar mai ales îi povestea cu darul ei neîntrecut cîte în lună şi în soare. În felul acesta cîştigă pe teta (fire închisă) care începu s­o preţuiască. Îmi spunea despre ea: ― Nu ştii ce e mai mult: deşteaptă sau frumoasă? Başca ― instruită... Cînd o fi avut timp să citească atîta? ― Ast? e zestrea ei, tată. Banii se pot cheltui, chiar pierde. Averea minţii rămîne însă neatinsă: nu s­a născut pînă acum hoţul care s­o fure. ― Ştiu unde baţi... Dacă aş fi cunoscut­o mai demult, nu m­aş fi împotrivit s­o iei, fii sigur. Ba, dimpotrivă, te­aş fi împins... N­am apucat sâ­i exprim bucuria pentru această schimbare de atitudine în favoarea noastră. Uşa s­a deschis şi Mihaela a pătruns în rezerva spitalului unde se desfăşura acest dialog. Venise de la un control făcut la "maternitate". Sarcina evolua normal, iar sorocul fericitului eveniment era după calculul medicului peste două luni. ― Ah, abia aştept flăcăul... să­l joc pe genunchi, se bucură tata. Mihaela coborî ochii. ― Dacă o fi fată? ― Ce­o da Dumnezeu! Dar parcă tot mai mult mi­ar plăcea băiat, ...Cu o zi înainte de a ieşi din spital, bătrînul mă chemă la el şi se­ apucă să mă descoasă, lucru pe care nu­l făcuse pînă atunci: ― Cîte parale cîştigi pe lună, băiete? ― Opt mii, tată. ― Numai atît? Hm! Şi v­ajung vouă banii ăştia? ― Nu se ajung, dar ne mai strîngem şi noi. Cînd n­avem încotro, ne împrumutăm.

Oare Mi­haela mai purta pică tatei că se împotrivise la căsătoria noastră? E adevărat. murmură un do? întrebător. Eu vin şi facem treaba. Să fie a voastră. Caută pe îndelete şi cînd ocheşti ceva bun. dar el mă opri.Nu­mi răspunse nimic. M­am vîrît în pat cu nefericirea în cîrcă. Hrana. dintr­un anumit caicul. D­aia m­am hotărit să vă fac o căsuţă. bate­mi o depeşă. Într­un tîrziu. rece. Sau dacă găseşti o locuinţă gata. Într­o zi. Că o căsuţă e mare lucru. să ne înţelegem: tu află un locşor bun. plină de ciudăţenii. Deşi scăpată de sarcina care îi căşunase atîtea neajunsuri. convenţional. Avea o hemoragie puternică şi viaţa îi era în primejdie. cu regretul că n­are decît două braţe pentru asta. să nu treacă de 300000―550 000 lei. iritabilă. poate şi al treilea şi greutăţile cresc. Doar n­oi fi vrînd să ţopăi de bucurie. Foarte bine! Trebuia s­o avem mai devreme sau mai tîrziu. tată? ― Taci şi ascultă. îl îngrijise şi­l acoperise de toate atenţiile. După explozia de bucurie de adineauri nici că se putea un duş mai rece. băiete. ― Ce vrei să spui. Trebuia s­o cruţ. răspunse. la jumătatea gestului. să zicem c­o scoate el. Se cheamă că m­am curăţat de o jumătate de milion. de bine de rău. Niciodată nu m­am purtat mai concesiv şi curtenitor cu ea ca în timpul sarcinii. Asta nu mă încălzeşte pe mine. fără înduioşări. să trec cu vederea aceste neajunsuri şi chiar aşa făceam. băiete! Eram gata să­l îmbrăţişez. Mihaela avu o ameţeală puternică. cu leafa ta n­ai să faci mare scofală; copilul vine şi cere. Prin urmare. sec şi atîta tot Eram pur şi simplu consternat de această atitudine glacială şi nu mă răbda inima să n­o întreb: ― Cum. şi să mă copleşească de sărutări pe care să nu le uit uşor. Numai nu te grăbi. Am chemat un medic care dispuse să fie numaidecît trimisă la sanatoriu. Fără să stau pe gînduri am internat­o la Maternitate. cînd m­am întors acasă. ţie nu­ţi pare bine? ― Desigur. Vom avea o casă. Eu ştiu ce înseamnă să ţii o familie. reluă: ― Măi. mai vine al doilea. Dar dacă­i mai pui pe cap şi chiria. Poate (ştiu eu?) sarcina o făcea capricioasă. aspru. cu atît mai bine. ― Lasă. Ne­am înţeles? Nebun de bucurie m­am repezit acasă să­i duc Mihaelei minunata veste: ― Vom avea casă! Căsuţa noastră! O vilă! Mă aşteptam să exulte de bucurie. Se prăbuşi jos. s­o stăpîniţi sănătoşi şi să nu vă mai bateţi capul cu chiria. şi acolo lepădă copilul. Urmărea în sine firul unui gînd care­l muncea. albă ca varul. Mi­ . Teribilă cădere din cer! Surîse preţ de o clipă. tare mi­i frică să nu i se moaie şira spinării. Nu te băga în vorbă! Ce m­am gîndit eu: băiatul meu n­ar trebui să fie hărţuit de grija zilei de mîine. dar toate astea le făcuse corect. apucată de dureri atroce. să mă îmbrăţişeze. după ce colindasem un cartier întreg căutînd o căsuţă după spusele tatei.

asemenea unei plante. Ce­i drept şi Mihaela înregistră o ameliorare. ― Cum. merge înainte. după ce petrecu prietena pînă la poartă. . Ar fi fost pentru mine icoana vie a dragostei mele de atunci. Rîdeau cu hohote de ticurile profesorilor. care tămăduieşte fără nici un leac rănile sufletului. în acele clipe. gingăşia vieţii şcolare. Nu mă poate suferi nici ea. Parcă o izbise o nenorocire fără leac. ― Aimée. O duceam la concerte.. ― Înţeleg. ― Ce vrei să fac dacă simt aşa. un taifun crunt care­i devastase fiinţa pe dinăuntru... bine că a plecat şi asta.haela arăta tristă. Era veselă. o rugam să vină mai des pe la noi. Ea făgăduia. Cici. Odată. fără a reuşi s­o înveselesc decît la suprafaţă.? Nici o femeie nu seamănă cu alta. chiar la baluri. ― Adevărat? Credeam că sînteţi cele mai bune prietene. Dar el lucra mai încet de­cît melcul şi în primul rînd mă acomoda pe mine cu noua stare de lucruri. plină de viaţă şi în prezenţa ei Mihaela se transforma subit. de maniile pedagogilor... n­aş mai putea. Cînd colo. dar prea puţin perceptibilă. draga mea? În loc să mulţumeşti cerului că ai scăpat teafără. abătută. Dacă am concepe un altul? ― Nu. Mai bine aş fi murit. Uitasem de cînd n­am mai văzut­o rîzînd. Am rămas înmărmurit. copii mai facem noi. dar că nu se îndura să ne părăsească definitiv. Ţineam cu orice preţ să am copilul. Era cu neputinţă s­o aduc pe linia de plutire. În fine. ― Te înşeli.. tu îi faci mustrări? Dar. Dai proporţii de tragedie unui fapt mărunt. ― Voiam să­l am.. dacă nu se putea altcum. Am trecut în mîna timpului această îndatorire. fără importanţă. Şi noi trebuie să ţinem pasul cu ea. făcîndu­ mă s­o accept prin puterea obişnuinţei. unde am ajunge? Viaţa nu se poticneşte dintr­atîta. de toate nimicurile. Aveam impresia că e o împiedicare la mijloc. îmi făurisem atîtea nădejdi... tot era ceva şi atît. părea c­o mai trezeşte din abulie. ― Ce­i cu tine. Ştii ca nu­i lucrul cel mai greu. Mihaela reveni în casă. dar tot rar venea. Căutasem s­o consolez ca să­şi regăsească echilibrul. Nu ştiu ce are să se întîmple cu mine. răsuflînd uşurată: ― Uf. cînd totul era soare şi surîs. iarta­mă că­ţi spun: exagerezi peste măsură. susţinea ea. Amîndouă prietenele pălăvrăgeau ceasuri întregi.. nu­ţi place tovărăşia ei? ― Niciodată n­am putut s­o sufăr. Însă din nenorocire n­am avut parte de el.. Nu­i totuna. ce? S­a întmplat ceva ireparabil? Lasă. Retrăiau. N­o mai interesa nimic şi trăia o viaţă vegetativă. Dacă toate femeile cărora li s­a întîmplat acelaşi lucru ― şi sînt milioane în toată lumea ― ar proceda ca tine. Observînd influenţa bună pe care Cici o exercita asupra nevesti­ mii. nici o grijă. la teatru. care venea uneori pe la noi. dusă pe gînduri. vraci infailibil.. scormonind amintiri din timpul şcolii.

exagerezi. un interes viu pentru acea temă. ― Cum se explică atunci prietenia voastră? Mihaela ridică din umeri. am dus­o la o conferinţă a profesorului meu. Adevărata bogăţie e a creierului. Ea manifestă. L­am salutat. De ce prelungeşti fără rost o situaţie echivocă? ― N­a venit încă timpul. iar el s­a oprit ca să­mi strîngă mîna. Nu prea e chiar aşa de mare lucru! Ea pufni.. mai spuse: ― Dacă ai şti cît am suferit datorită faptului că i­am fost chiriaşă. Şi afară de asta nu mă deranjează. Cînd a citit lista.. e un bun temporar. s­a urcat într­o maşină. Într­o seară. m­am întîlnit faţă în faţă cu distinsul conferenţiar. Am impresia că Cici are un suflet de aur. ― Aimée. chiar cucerită de elocinţa maestrului meu. ― M­a pizmuit totdeauna. Deşi s­au acordat douăzeci de menţiuni. al doilea. I­ . pentru că între femei se petrec atîtea lucruri ciudate. de la început.. care tocmai pleca. eu ― mai mult îndemnată de Cici. M­am prefăcut că nu bag de seamă.. După un timp. ― O ştie şi ea. Habar n­aveam că tatăl ei era proprietarul mansardei. mi­a întors spatele şi o lună de zile n­am mai văzut­o. Pe cînd ieşeam de la Fundaţie. ― Şi Cici? ― N­a căpătat nimic. adăugă Mihaela. În anul I de facultate ne­am înscris la concursurile "Tinerimii române". Reluînd tonul serios am întrebat­o: ― Dacă n­o suferi de ce o cultivi?.. ― În cazul ăsta aş zice că s­a lins pe bot de împărăţia cerurilor. studenţi şi studente de la toate universităţile din ţară. Au participat peste 800 de. De fapt n­ar fi trebuit să mă mir deloc. Dimpotrivă. Îmi păru bine că rămase încântată. s­a făcut albă ca varul.. n­avea poftă de explicaţii. Dar nu mi­a arătat­o niciodată pe faţă. Tîrnoveanu. I­am prezentat atunci pe Mihaela şi după un schimb de amabilităţi. Trata un subiect liber (mi se pare despre Femeia în societatea modernă sau cam aşa . Cei săraci cu duhul au acces şi acolo. deşi avea unele rezrve în privinţa unor concluzii. ― Te înşeli. ― Şi rezultatul? Ai obţinut premiul întîi? ― Nu... Nici o menţiune măcar. uşor contrariată.ceva). I­am demonstrat­o ori de cîte ori s­a ivit prilejul. ― Bogăţia nu constituie o superioritate. Mihaela îmi luă braţul şi şopti înfiorată: ― Ce bărbat distins! Apoi adăugă pe acelaşi ton: ce mare lucru e să fii profesor universitar! Nu ştiu ce mă împinse s­o contrazic (poate aluzia unită cu regretul ei că nu eram şi eu profesor). ― Are aur fără suflet. iar noi am pornit­o pe jos spre casă. dragă. atîta tot!.Eram din ce în ce mai uluit. pe linia preocupărilor mele de a distra pe Mihaela. ― Nu.

Novac se căsători cu Veveriţa şl ne invită la nuntă. Coleşiu de ce n­a venit? l­am întrebat pe ginere. pomenit ca un domn. cînd n­aveam serviciu. Tot drumul pînă acasă n­am mai scos o vorbă. încît am simţit aproape o durere fizică. că ai putea să ajungi profesor universitar. Bietul moşneag.. (Şi noi care ne credeam singurii lui . Trăsnet! A murit Coleşiu! Cînd? Cum? De ce? Am aflat pe loc amănuntele de care aveam nevoie. În acest timp (era prin ianuarie). Închisese ochii la cîteva zile după nunta lui Novac. Şi noi n­am ştiut nimic. ― Apropo.. prin testament. albumul cu fotografiile Yvonnei Rossignol şi plăcile de patefon care­i plăceau atîta! Şi acum avocatul venise să i le aducă. VIII Din cauza avortului Mihaelei am întrerupt cîtva timp alergăturile pentru găsirea unei case. băiatul mamei.. peste preţul indicat de tata. încercă să repare greşeala. ― Unui nepot de soră. nu cumva ai omis să­l inviţi? ― Se putea una ca asta? Am vorbit cu el la telefon şi mi­a promis că vine.. Nu găseam însă ceva potrivit pentru noi. S­a prezentat: ― Sînt avocatul moştenitorilor defunctului Coleşiu. şi nu mi­am dat seama de asta decît mult mai tîrziu. cui a rămas? l­am întrebat într­o doară. Şi luînd un ton de glumă. unde locuiau părinţii ei. m­am. Era şi Mihaela de faţă. colindam cu jurnalul în mînă cercetînd anunţurile şi verificînd la faţa locului imobilele de vînzare. După­amiezile. poate şi una şi alta. înainte de a pleca în nefiinţă tot avusese un gînd pentru noi.. Dar nu­mi răspunse. dispreţuitor. în urma unei crize care l­a dat gata în cîteva zile. asta­i! Izbucni în rîs (o spusese atît de caraghios) şi totul se mistui în uitare. Zîmbetul ei mă jigni adînc.. Dar nu vrei. Îi lăsase Mihaelei. Făceau cununia religioasă tocmai la Turnu­ Severin. Dor. Mihaela. Am găsit un apartament într­un blokhaus. Le­am reluat însă cu mai multă rîvnă după însănătoşirea ei. Cu toate astea mi­a rămas crîncen înfiptă în creier exclamaţia ei: ce mare lucru e să fii profesor universitar.am spus oarecum sfidător: ― Crezi că eu n­aş putea să fiu profesor universitar? Zîmbi ironic. ― V­aţi mutat de mult din casa lui? ― Numai de cîteva săptămîni. Cam după o lună de la nunta Veveriţei. Sau dacă găseam era prea scump. dîndu­şi seama că­mi rănise amorul propriu. ― Dar casa. atît de adînc. Măcar să­l mai fi văzut o dată! Mihaela izbucni în plîns. rosti! ― Ştiu.

000. în care avusesem pe Mihaela şi unde trăisem cele mai senine zile. dar să lase mai jos pentru noi. Adevărat.. o dată însoţită de Mihaela). Aşadar.) ― Aici o să trăiţi fericiţi o sută de ani ca­n sînul lui Avraam. teiul uriaş la umbra căruia întindeam mesele prelungite pînă în zori.nepoţi!. De ce nu? Sîntem cumpărătorii cei mai îndrituiţi.) Pînă la urmă i­am dat dreptate. Casa nu era liberă decît după cîteva luni. dar şi de rîndul acesta aveam impresia că bucuria ei e prea zgîrcită cînd ar fi putut să fie mai darnică. Mihaela spusese odată: "Ah. aşa cum voia tata. O cunoştea prea puţin (se abătuse numai de două ori pe la mine. Veni şi Alexa să viziteze locuinţa.. Aş fi crăpat de ciudă scăpînd o ocazie atît de rară de a pune mîna pe locuinţa lui Coleşiu. bucuria noastră avea un sîmbure de tristeţe şi cred că sînt rare bucuriile întregi. Tata sosi fără întârziere şi după cîteva zile de tratative ajunse la înţelegere. De obicei vînzătorul cere mai mult ca să aibă de unde scădea. Mă rog ― cît costă? Moştenitorul pretindea 700. trebuie tocmă multă. Asta le­ar întrece pe toate: casa lui Coleşiu. iar Mihaela îi explica: ― Uite aici facem o uşă. i se împlinise dorinţa. Da? De vînzare? Cine s­ar fi aşteptat la aşa ceva? Ar trebui s­o luăm noi. încît toate bucuriile soră­şi erau şi ale ei. Hm. nimic n­am mai rîvni. ci chiar casa mult visată. Am trimis tatei o telegramă să vină imediat. curtea. "Poate din cauza morţii lui Coleşiu". era de acum al nostru. O parte din noi sălăşluieşte încă acolo.) ― Şi ce face? Se mută în ea? ― Nu... reteză din preţ şi ne vîndu casa cu o jumătate de milion. O plimbam din odaie în odaie. să te interesezi cît costă; cred că nu costă prea scump. Ce noroc neaşteptat! Trebuia să moară Coleşiu ca să ne iacă parte de norocul acela. ne­a spus Alexa cu faţa luminată de fericire. Casa e de vînzare. Face. Dumitru nu puteam să ne mutăm în ea. dar acum cînd o cercetă cu de­amănuntul se arătă foarte entuziasmată." Iată. fireşte. Iar micile reparaţii de care avea nevoie ne mai răpeau cel puţin o lună. (Ar fi de preferat mătase plisată. Mihaela se bucură. Dacă ar fi stăruit o obţinea poate mai ieftin. locuieşte la Iaşi. grădina. În orice caz. aici înlocuim scara cu una de beton (asta­i aproape dărăpănată). (Parcă făcea toate lucrurile pe jumătate. Moştenitorul căruia îi crăpa buza după bani. dacă am avea o căsuţă ca asta.. dincolo instalăm dormitorul că­i mai multă lumină şi­l tapetăm cu albastru. E locotenent într­un regiment de acolo. cam scump. Oricum înainte de Sf. (Ţinea mult la Mihaela. bani peşin. Ceilalţi oameni mereu ne sînt piedici şi aşteptăm să dispară ca să punem mîna pe slujba sau pe casa lor. cu glaswand. cuibul unde ne adăpostisem dragostea. Aveam nu o casă asemănătoare. Cuibul acela unde ne­au rămas atîtea amintiri scumpe. Ale noastre. proprietatea noastră.) .. tocmă la sînge.

şi capacitatea mea părea prea strimtă ca să cuprindă atîta voie­bună. Uite. şi cum în noaptea aceea o avusesem pe Mihaela. cu toate că era supărată pe mine. În cît sîntem astăzi? (Voiam să­mi însemn ziua în agendă. deşi n­am reuşit să destupăm cele 21 de sticle de şampanie oferite de Coleşiu. gîndeam. În fine eram vesel. mă întrebă: ― Ce ai de eşti aşa de bine dispus? ― Azi e ziua de naştere a Mihaelei. cu cîştig de cauză aproape sigur şi care îmi aducea un beneficiu însemnat.. Am plecat de dimineaţă la serviciu într­o dispoziţie de plenitudine. (O admonestasem o dată cam aspru din pricina unor erori la maşina de scris. Poşetă? Haida­de! Voiam ceva mai deosebit care s­o încînte.. PARTEA A TREIA I Pînă la prînz totul s­a petrecut ca de obicei. Dactilografa propuse: ― Cumpără­i o poşetă. După cîteva ore. Muncind cu tragere de inimă o dădui gata mai repede decît mă aşteptam. nu se lăsă mai prejos. nu mă satisfăcea nimic. cercei? Nu mă hotăram deloc. Seara. Am cutreierat cîteva magazine de bijuterii pînă să găsesc ceva pe plac. pietrele scumpe erau gata încrustate. dacă ar fi presimţit ce avea să se întîmple! Şi curînd.. ea nu se întorsese încă din oraş.A. mulţi ani înainte! Mă felicitară toţi colegii; chiar doamna Rozina. împlineşte 22 de ani. trecuse un an şi parcă toate se întâmplaseră de cînd lumea. curînd. Mi­am amintit ce bine petrecusem acum un an de ziua ei. "Azi îmi merge din plin". care lucra la biroul din faţă.) Mă gîndeam ce cadou să fac nevesti­mi. vesel. ― Da? Atunci. M­a mirat faptul că ea n­a adus deloc vorba de sărbătoarea asta. încă nu ştiam nimic: vom invita pe cineva sau petrecem în doi undeva într­un restaurant? Rămînea ca Mihaela să ia o hotărîre în această privinţă. De ce să mint? Mă bucuram că procedase astfel pentru că îmi dădea prilejul s­ o conving că nu uitam aniversările ei.. Aveam o lucrare pe care trebuia s­o isprăvesc chiar în acea zi. îmi spusese Zamfira. şi o euforie plăcută se plimba prin toată fiinţa mea. Am primit chiar un aconto de 10 000 lei. Norocul făcuse să fiu angajat într­un proces de moştenire. un inel. . Cînd am ajuns acasă. dactilografa. O brăţară. Mai degrabă i­aş oferi o cruciuliţă de aur cu 22 de briliante ― cîţi ani împlineşte ea.) Calendarul din perete arăta 14 iunie! E ou putinţă? Dumnezeule. ― A ieşit pe la patru. Voia probabil să mă încerce dacă nu­mi voi aminti şi singur. dar azi e aniversarea Mihaelei. Bogdan.

Am trecut în odaia de lucru, Şi fiindcă n­aveam ceva mai bun de făcut, m­am apucat să citesc o carte. Din cînd în cînd consultam ceasul. ― Opt şi jumătate... nouă... nouă şi jumătate... Ea nu se întorcea. Începeam să­mi pierd răbdarea: ― Pe unde o fi umblînd? Am telefonat fără rost la Bogdăneşti. Amely mi­a spus că nevastă­ mea nu călcase pe acolo. ― Trebuie să fie la Cici. Am ridicat receptorul şi am întrebat­o. Acelaşi răspuns. ― S­o fi dus, poate, la soră­sa... Alexa n­avea telefon acasă; întrebînd la poştă îmi răspunse chiar ea (era în tură de noapte). Prin urmare nu se afla nici acolo. ― E la cinema, cu siguranţă. (Obişnuia să se ducă uneori singură cînd aveam de lucru.) Dar de ce întîrzie atît? Şi mai ales de ce, tocmai de ziua ei, preferase să meargă la un film? E cu putinţă să fi uitat ea însăşi de aniversare? Semnele de întrebare se înmulţeau, dar pînă una­alta nu­mi dădeau de gîndit. Se făcuse ora zece şi ea încă nu venea. Mă cotropi neliniştea... ― Niciodată n­a întîrziat atîta. Să se fi întîmplat ceva? Nu mai eram în stare să citesc un rînd. Grija mă rodea, neliniştea cucerea cu repeziciune teritoriu. O vedeam în nesimţiri prinsă sub roţile tramvaiului. Alungam groaznica imagine ca să­mi apară în locul ei un pat alb de spital. Oricum, trebuia să se fi întîmplat ceva. Mai ales că umbla pe stradă cu capul în nori. (Be cîte ori nu i­am spus: fii atentă, draga mea, mergi cu ochii­n patru, fiindcă Doamna Mor­Mor abia aşteaptă să găsească pe cineva în greşeală.) Mă plimbam fără astîmpăr prin odaie, ca un leu în cuşcă, fumînd ţigară după ţigară. Îmi ascuţeam atenţia ca să aud soneria sau paşii ei apropiindu­se. De cîteva ori mi se păru că ţîrîie soneria. Trimiteam pe Zamfira să vadă cine e, dacă nu venise cumva. ― N­a sunat nimeni, conaşule. ― Du­te şi vezi, îi strigam, am auzit că a sunat. Degeaba. Nu era nimeni. Grija sporea, legată direct de minutarele ceasului care goneau fără odihnă şi mai ales fără cruţare. ― Ce s­o fi întâmplat? Cu siguranţă că s­a întîmplat un accident. Altă explicaţie nu e! M­am apropiat de telefon, am pus mîna pe receptor să întreb la Salvare. O frică paralizantă m­a înlemnit... Am învins­o pînă la urmă, căci îndoiala era mai greu de îndurat. Nimic. Cineva de acolo m­a sfătuit să mă adresez Prefecturii de Poliţie. ― Pentru numele lui Dumnezeu, ce­o fi păţit? strigam tulburat cu glasul gîndului. Şi tocmai astăzi de aniversarea ei! O pacoste ca asta mai rar! Mă înăbuşeam în casă. Nori groşi de fum inundau odaia şi nu mai puteam suferi nici fumul. M­am îmbrăcat să ies.

― Plecaţi? se miră slujnica. Nu i­am răspuns. Abia jos, în stradă, m­am întrebat: ― În definitiv, ce trebuie să fac? Încotro s­o apuc? Nehotărît, am rămas deocamdată locului, scurmînd cu privirile în dreapta şi în stînga, doar­doar voi zări­o apropiindu­se. Nici gînd. Mi se părea că pietonii trag cu coada ochiului la mine, şi mă miram stupid că unii oameni pot să umble atît de liniştiţi pe stradă. Ceasul blestemat arăta unsprezece şi Mihaela nicăieri. Dispăruse în neant, unde era, ce făcea, ce gîndea? Am alergat înapoi în casă, îmboldit de o nădejde absurdă. Poate ― ziceam ― s­o fi întors între timp (deşi n­ar fi fost chip să se întoarcă fără s­o zăresc.) Degeaba! În odăile lipsite de prezenţa ei se cuibărise pustiul. (Niciodată n­am simţit mai acut pustiul.) Înnebuneam de grijă şi tortură. Cerule, ce­i cu ea? E vie ― e moartă? Unde s­o găsesc? Am cutreierat ca un zănatic prin toate încăperile apartamentului. Poate o fi leşinat în dormitor, poate zace în baie şi eu habar n­am. Nici nu îndrăzneam să rîd de neghiobia ce­o făcusem căutînd­o prin casă. Masa era pusă, scaunul ei şedea gol şi o aştepta şi el. Toţi o aşteptam, şi ea nu mai apărea. Hotărît lucru: s­a întîmplat un accident. Altceva nu poate să fie. Imposibil să întîrzie de bunăvoie pînă la 11 şi jumătate, fără să mă anunţe la telefon. Trebuie să întreprind ceva. Nu­i altă soluţie. Un taxi m­a dus în cîteva minute la Prefectura Poliţiei. Comisarul de serviciu a ridicat din umeri, după ce i­am spus ce mă aduce la dînsul. ― N­am nici o cunoştinţă, nu mi s­a raportat nimic. Apoi adăugă: de altfel nici nu trebuie să mergeţi cu gîndul aşa departe. Comisarul m­a liniştit într­un fel. Bine, nu voi merge cu gîndul prea departe, dar Mihaela unde­i? Unde­i? Unde­i? Voiam să plec. Totuşi în pragul uşii, am zvîrlit o întrebare aşa într­ o doară: ― Nu s­a întîmplat. nici un accident azi după­amiază? ― Ba da, însă nu cred să aibă vreo legătură cu ceea ce vă interesează. E vorba de un accident de automobil petrecut la Şosea. Să vă arăt cazul? Adu condica, băiete. Un agent alergă în alt birou şi o aduse. Comisarul o răsfoi: ― Vedeţi aici... Am citit sărind peste cuvinte: "Maşina de piaţă... viteză o sută km... derapat... scoşi răniţi... Nenişor cu soţia... spital Filantropia". ― Nenişor? De unde cunosc numele ăsta?... Parcă am auzit de el? În nici un caz nu mi­i străin... De asta sînt sigur... M­am adresat comisarului: ― Altceva nimic? ― Nimic, pînă la ora asta. Am pufnit de nemulţumire ca şi cînd îmi părea rău că nu se întîmplase nimic. (Nenişor, mare comedie!) Am plecat repede. (Nenişor, hm! Nenişor!) Graba mea fu remarcată de comisar printr­o ridicare semnificativă din umeri. (Nenişor! Ne­ni­şor!) Şi tocmai pe cînd coboram scările interminabile (ascensorul nu funcţiona) am avut o iluminare subită, asemenea unui fulger, care mi­

a descoperit adevărul. ― Mihaela e aceea cu accidentul. Şi Nenişor? Nenişor, numele pe care­l citisem în cartea de vizită lunecată din poşeta Mihaelei. E tînărul care o ceruse de nevastă. Nu era o simplă bănuială, nici vorbă! Bănuiala implică ezitare, nesiguranţă, îndoială. Eu aveam o certitudine aşa de netăgăduită ca însuşi faptul că trăiam. Era acea siguranţă revelatorie cu care vine minţii noastre dezlegarea unei probleme îndelung frămîntate. Am oprit un taxi care tocmai trecea prin dreptul meu. ― La spitalul Filantropia! Circulaţia după miezul nopţii era redusă, automobilul gonea spintecînd aerul ca o săgeată. Deşi voiam să ajung cît mai repede, ca să am o clipă mai devreme confirmarea teribilei bănuieli, totuşi mi se strîngea inima. ― Mai încet! Aş fi vrut acum să nu mai ajungem, să întîrziem cît mai mult clipa revederii (pe care mi­o închipuiam grea), aşa cum un bolnav amînă mereu ceasul operaţiei. Capul îmi vuia, mă scuturau ameţelile, stoluri, stoluri de gîn­duri contradictorii se încrucişau învălmăşindu­mi mintea, creînd un haos din care nu mai putea să răsară o hotărîre cuminte. ― Mai încet! Am strigat cu atîta furie încît şoferul stopă speriat. Acum maşina abia se tîra pe asfalt, altele mai grăbite ne­o luau înainte sau claxonau din spate nerăbdătoare, să mergem mai repede. Nu mai puteam răbda. Trebuia să se sfîrşească odată cu chinul ăsta. ― Mînă repede! Mai repede! Nu­mi păsa de ce avea să creadă şoferul, chiar dacă m­ar fi luat drept nebun. Pagubă­n ciuperci! Atunci numai de părerea lui nu mă sinchiseam. Portarul spitalului m­a oprit să intru. Vizite după miezul nopţii? Unde s­a mai pomenit aşa ceva? I­am explicat că e vorba de un caz special, soţia mea a fost accidentată, nu ştiu în ce stare se află, trebuie s­o văd neapărat... Ce importanţă are că­i aşa de tîrziu? ― Nu se poate, avem dispoziţiuni aspre. Vreţi să mă dea afară? Văzînd că rezistă pe poziţie, am schimbat tactica. ― Cum să te dea afară dacă am bilet de intrare? ― Să­l văd... I­am strecurat o hîrtie de o sută. Ochii cerberului sclipiră şi împotrivirea se duse pe copcă. ― Luaţi­o pe aici, numai să nu faceţi zgomot. Salonul 7 e la al doilea, pe coridor la dreapta... În timp ce urcam la etaj, o femeie cobora scara. Cînd ajunse în dreptul meu, am recunoscut­o: era sora Mihaelei. Uluitoarea surpriză a fost de ambele părţi. ― Alexa, dumneata? Ea încremeni locului fără grai. Nu se aştepta să mă întîlnească. ― Nu te supăra, eu sînt! ― De unde ai aflat? făcu ea încă nedezmeticită.

.. pe cînd mă pregăteam de culcare.. Sînt mari pentru că deschid o rană care nu se mai vindecă. Poate de aceea mă simţeam atît de . nu­i sora mea.. care venea parcă dintr­o prăpastie: ― E o uşuratică." Internul s­a mirat: "Nu vă interesaţi de soţii Nenişor?" Ca să nu stîrnesc o bănuială care ar fi pus pe Mihaela într­o lumină atît de urîtă. ca un obiect. am minţit. ― Vino cu mine. "Ce­i cu sora mea. plîngea pe stradă în văzul şi auzul trecătorilor care întorceau capul după noi.. vino urgent.Ce puteam să­i răspund? Părea atît de complicată povestea bănuielilor mele cu tînărul din holul hotelului şi cu cartea de vizită al cărui nume era acelaşi pe care îl citisem în condica prefecturii de poliţie.. Acest cuvînt din gura Alexei a prăbuşit un munte pe mine. rezerva 81. la 81. ― Nu te duce. nu­i nimic grav. Nu e bine! ― Dar lămureşte­mă.) "Atunci zic.. "Da. o infirmieră trimisă de Mihaela îmi aduse un bileţel: Sînt în spital.) Păşind agale pe panglica trotuarului ca o pereche întîrziată. S­ar fi putut întîmpla mai rău. Nu sînt la rezerva 81?" "Da. ― Ce­i cu Mihaela? La rîndu­i Alexa a ocolit răspunsul. Dumnezeule! Alexa. iar eu am înţeles ce anume se întîmplase. de ce? De ce? Alexa ezită cîteva clipe frămîntate. Tudor. aşa mi­a spus internul de serviciu. Are o fractură la piciorul stîng. doamnă. au fost împreună?" (Ştiam că­mi telefonasei mai devreme după ea şi acest lucru m­a pus în încurcătură. te rog. ca să fac calea întoarsă. apoi rosti cu o voce gravă.. m­a luat de mînă.. da. Strivit de greutate mai mult decît de durere.. ― De ce? Doar pentru asta am venit. m­am lăsat tîrît de ea. Renunţă. femeia aceasta de granit. a confirmat internul". internată în după­amiaza asta? E aşa de grav?" Nu vă speriaţi. ― Ascultă ce­ţi spun. Am preferat să ocolesc întrebarea. Marile dureri nu dor la început. Fug într­un suflet să văd ce s­a întîmplat? Am vorbit cu medicul­intern de serviciu. chiar de ei mă interesez.. ― Şi ai văzut­o? Ai vorbit cu ea? ― Eu? De azi înainte n­o mai cunosc.. ― Bine c­a scăpat cu atît. Nu trebuie s­o vezi. Alexa îmi destăinui aproape în şoaptă: ― Acum o oră şi jumătate.. Recăpătîndu­şi stăpînirea de sine. (Mi­aduc aminte că trăgeam cu nesaţiu în piept aerul rece al nopţii. Mai prost stăm cu soţul ei. ca un bolnav care se sufocase pînă atunci. ― Unde să merg? De ce nu­mi spui ce s­a întîmplat? E atît de grav? ― Linişteşte­te. Spunînd acestea au podidit­o lacrimile.. trebuie să fie o eroare la mijloc. Totuşi mă duc s­o văd." "Cum. încît înşirînd toate acestea n­ar fi priceput o iotă. n­are decît o simplă fractură.. pînă ce amîndoi am ajuns în curtea spitalului şi de aici în stradă..

deşi toată fiinţa răscolită mă. ― Vai. Chiar dacă ar fi făcut ceva reprobabil. pradă unui impuls covîrşitor. am dojenit­o cu blîn­deţe.. ― De ce? Pentru care motiv te împotriveşti aşa? ― Sînt convinsă că e mai prudent. a ţipat Alexa ca muşcată de şarpe. dar ezită să mă întrebe ce­i cu ea.. trebuia să opun o tărie de care nu dispuneam. i­am spus neconvins. Înţelegi? Din vorbele ei se desprindea atîta fermitate încît. ― Coniţa e la spital. ea se agăţă îngrozită de braţul meu: ― Nu.. Peste cîteva zile se întoarce acasă. ― Mai bine mergem pe jos. şi izbucni în plîns. În sufragerie masa aştepta întinsă. ― Trebuia să sărbătorim aniversarea ei. Îmi dau seama cîtă nevoie ai de cineva în preajma ta. i­am spus pierzîndu­mi brusc cumpătul. Mîine. nu mai pot răbda. ca şi cum nu se întîmplase nimic. în sfîrşit. Am ascultat­o. incapabil de a mă opune voinţei ei. biata coniţă. Mergeam încet. am ajuns acasă. ascultă­mă.. poţi să faci ce vrei. Trebuie să ne obosim ca să cădem apoi frînţi de oboseală. pustii. ― Dar e prea departe. În bucătărie era lumină. e mai cuminte s­o văd mîine..liniştit după destăinuirea Alexei. Alexa mă împiedică. e destul de grav ceea ce s­a întîm­plat. speriată... ai să regreţi. Nu te duce! Nu trebuie să te duci! Mai ales acum! ― Nu­ţi fie teamă: n­are să se întîmple nimic. În timp ce îi vorbeam astfel. fără grabă (deşi se făcuse ora unu).. Lasă măcar să treacă o noapte. Chiar am găsit în mine tăria să dau curaj Alexei pentru a suporta fapta soră­si. aşa cum o lăsasem. întunecoase. Femeia făcu ochii mari. Ne duceau mai mult paşii pe străzi ocolite. Îmbrîncea să fac exact contrariul. Aşa vom putea dormi şi unul şi altul. presimţeam eu că nu­i a bună. ne aştepta încă. dar trebuie să ne păstrăm capul acum cînd avem atîta nevoie de el. M­am supus. Alexa? Dumneata care­mi cereai să mă stăpînesc îţi pierzi cumpătul? Desigur. Zamfira nu se culcase. ea se căina mereu: ― Nefericita! Cum a putut să apuce pe drumul ăsta? ― Mă duc la ea. ca atunci cînd ai de străbătut un drum lung. aruncînd nenorocirea pe spinarea amândurora (ca s­o îndurăm mai lesne). ― Nu­i nimic. dar nu­i nimic grav. ― Ai dreptate. ca pe un copil: ― Ce faci. . Cred că o judecăm prea aspru. Fă cum îţi spun. n­o să rămînă pe drumuri. pentru a le nesocoti. a lovit­o o maşină. ― Nu. Am schiţat gestul de a opri o maşină care tocmai trecea pe lîngă noi. da. Alexa observă cruciuliţa împodobită cu briliante pe care voiam s­o dăruiesc Mihaelei. I­am citit pe faţă gîndul. După două ceasuri de umblet. Tudor. Vreau să aflu adevărul din gura ei. Să chibzuim pe îndelete ce­i de făcut. Tocmai îi cumpărasem. ― Vin la tine. Nu vezi cît sînt de calm? Ou toate asigurările. I­am strîns braţul. Dar mi­e aşa de greu să rămîn singur o noapte întreagă.

― O aşteptam. care­şi exercitau presiunea asupră­mi. fixam în neştire o dungă de covor. cu atenţii şi menajamente. ― După cum văd n­ai pus astă­seară nimic în gură. ― Ce dreptate avea Alexa să ne întoarcem pe jos. ca de obicei. Am prins de veste că de cînd plecasem de la spital n­am rostit nici un cuvînt despre Mihaela. N­aş putea spune că mă gîndeam la ceva. Îmi alegeam atunci alt punct şi acelaşi joc reîncepea monoton. deşi prezenţa ei copleşitoare o simţeam amîndoi. să vină. doar n­o să rabzi de foame.. M­am întins istovit pe pat. mă vedeam neputincios de a întreprinde ceva pentru a mă elibera. mi­a spus. Întrebarea m­a făcut să tresar. Cu privirile încremenite. pe ea. Mă apăsa materialitatea gîndurilor prefăcute în plumb. care­ mi oprea parcă bătăile inimii şi­mi sugruma răsuflarea. aşa cum mă găseam. Şi vremea a trecut. Oboseala mă secătuise.. cînd colo.. pînă mă dureau ochii. Din nou am îndurat greutatea aceea nevăzută. cînd dincolo. Mă simţeam bine. pereţii şi tavanul care sta să cadă. Această unealtă de tortură părea că­i vie şi .. M­am cufundat într­un fotoliu şi am rămas inert în poziţia iniţială (care dealtfel nici nu era comodă) multă vreme! fără să fiu capabil de a mai face o mişcare măcar s­o corectez. exasperant. Uitasem cu totul de prezenţa ei.. Era o apăsare materială. Stai şi mănîncă.) Dar am adormit după aceea cu hainele pe mine.asta.. Părea că nici n­a auzit ce i­am spus şi a schimbat vorba ca să ocolim o durere mai mult. a insistat ea.. arătin­du­ne o tandreţe cît se poate de exagerată. Ne solicitam unul pe altul. mă apăsa inima îngheţată. Într­un tîrziu. ― Nu vrei să te culci? m­a întrebat Alexa. ― Dacă vrei. Acum nu mai mi­e foame. Doar n­ai să­mi ţii de urît toată noaptea. aerul. S­a apucat să­mi facă patul şi n­ am reuşit s­o împiedic. căci n­am avut energia să­mi scot nîci cel puţin haina. Dar o tresărire bruscă mă aduse din nou în zona realităţii. dar ceva mă împiedica să­i pronunţ numele. Era parcă o moartă scumpă pe care trebuia s­o învăluim în tăcere şi uitare ca să nu ne scormonim în zadar suferinţa. În răstimpuri un burghiu nevăzut îmi sfredelea creierul cînd ici. aşa cum faci cînd primeşti o excitaţie puternică din exterior. iar starea de toropeală îmi dădea o plăcută senzaţie fizică. obsedant. negrăit de bine! Aş fi vrut ca starea mea de voluptate fizică în care mă cufundasem să se prelungească la nesfîrşit. apoi să mă dezbrac. Şi cu toate acestea inima îmi funcţiona normal şi de respirat ― respiram. prin­tr­o lentă tranziţie am simţit o apăsare şi dinăuntru şi dinafară. (Voiam să spun pe Mihaela. treci dincolo în dormitor şi culcă­te. (Socoteam la început să mă odihnesc încă o jumătate de oră. Prins între aceste două forţe opuse. aşa cum se face cu un mort scump).. ― Eşti destul de obosit... La rîndu­mi stăruiam să ia o pijama nouă (voia s­o ia pe cea veche a Mihaelei) şi alte nimicuri ridicole în fond. trebuie să te odihneşti. care stătea mută şi străină pe alt fotoliu din colţul sufrageriei. Am scuturat din cap negativ.

Într­un oraş de provincie. un glas care nu ştia să articuleze decît două cuvinte.. Şi acum venise sorocul să încerce o verificare. prin urmare şi femei cinstite? Dacă­i cu putinţă aşa ceva de ce (nu se află şi soţia . Nu se revoltă. Trebuia.Reluam în închipuire subiectul nuvelei La Grandiflora citită nu de mult. Şi tocmai cînd e pe cale să aibă confirmarea.. iar el îl accepta. Îl propagau alţii. Auzi colo: cîrnăţăreasă! Cu cît repetam cuvîntul acela de total dispreţ. Dar pentru Manaru nu există obstacole. Mutilată de remuşcări şi ruşine îşi curmă zilele. nu toate femeile sînt cîrnăţărese? Există. agăţîndu­mă ca un deznădăjduit de unicul colac de salvare apărut în cale. pentru liniştea lui sufletească. tînărul Manaru îşi prinde soţia înşelîndu­l. Una după alta femeile îi cedează. care afirma sus şi tare că femeile sînt nişte cîrnăţărese; am completat deci cu o satisfacţie imensă) şi ea este tot cîrnăţăreasă! Părea că obţinusem o biruinţă strălucită asupra mea. insinua in­ terlocutorul din mine. pradă unei voioşii fără seamăn. căci era el însuşi în joc. ca pentru mine. Şi tînărul frământat ide adevăr începe o furibundă luptă de cuceriri. O mentalitate curentă a grupului de oameni în care trăia îi aduce alin în acea clipă de răscruce: toate femeile sînt la fel! Adică ― nişte cîrnăţărese. cîrnăţăreasă durdulie din piaţa centrală îşi oferea graţiile oricărui client care i le rîvnea. nepăsător de ce va mai fi. Soţia unui proaspăt cunoscut îi rezistă cu o dîrzenie pe care numai virtutea poate s­o dea. cu atît mă simţeam mai bine. şi din nou mă copleşea bucuria. ― Şi ce dacă m­a înşelat? Je m'en fiche! Eu nu i­am dat cu piciorul după ce ne­am întors de la Constantinopol? Sîntem chit! ― Nu prea! Căci după aceea ai luat­o de nevastă. intervine ceva neaşteptat care­i răstoarnă. (aici îmi veni în minte eroul lui Gdb Mihăescu din Grandiflora. uitînd tot ce se întîmplase. învinse de puterea supranaturală a acestui deznădăjduit. ― Cîrnăţăreasă! Cîrnăţăreasă! Acum rîdeam cu hohote. nu strigă. legînd cu el unul din acele dialoguri intime care­mi erau aşa de familiare.avea glas. Ce lovitură de trăsnet pentru Manaru! ― Cum. El o îngenunchează cu forţa şi o siluieşte. credinţa. mai rele decît otrava: ― M­a înşelat! M­a înşelat! Deşi vorbea la persoana I. din temelie. îi răspundeam ca unei alte prezenţe. să se încredinţeze dacă într­adevăr toate femeile sînt cîrnăţărese. nu omoară. Însă femeia batjocorită reacţionează: bestiala faptă i­a frânt echilibrul sufletesc. Repetam: o cîrnăţăreasă. ― Ce are a face? Faptul că am luat­o era în măsură să­i schimbe firea? Nici vorbă! E şi ea ca toate femeile o. fără nici o alegere. Dacă a doua zi femeia va tăcea (şi­i va deveni astfel complice) principiul e confirmat. ― Cîrnăţăreasă! . Dar "principiul" lui Manaru nu era dobîndit dintr­o experienţă proprie de viaţă.. . De ce aş cere neveste­mi mai mult? Adevărat.

am dat peste cartea lui Gib Mihăescu. (De ce nu i­ ar fi luat­o dacă era în aceeaşi situaţie?) Aveam prea multă încredere . nu ştiu încă. scotocind prin bibliotecă. Abia acum. Cum s­a putut întîmpla acest atentat împotriva mea? Eram incapabil să concep aşa ceva. Nu era cu putinţă. reuşise în fine să­mi cuprindă toată fiinţa. Am făcut şi eu la fel o dată. Mă înăbuşeam.. Degeaba încercam s­o alung invocînd justificări neroade sau gîndindu­mă la falanga inepuizabilă a cîrnăţăreselor. Nu era însă o durere fizică. pe care o consideram atît de a mea? Cum de nu prinsesem nimic de veste? Am avut. Respiram nesăţios aerul proaspăt al dimineţii şi. ci una sufletească. de două ori. Cred că această durere mă trezise. Atunci am suferit o sfîşiere îngrozitoare: parcă o mînă de fier s­a introdus în coşul pieptului nimicind tot ce se afla acolo.. O durere ascuţită mă încerca în coşul pieptului. îmi amintii că citisem cîndva că omul şi­ar prelungi viaţa cu cel puţin o cincime dacă ar inspira adînc aerul în piept. M­am aşezat la fereastră. adevărate cuţite. e drept. Cînd am făcut ochi se luminase de ziuă. Cum să­mi închipui pe Mihaela tre­ murînd în braţele altcuiva. Am adormit din nou. Voiam să recitesc povestea (am parcurs cîteva pagini). nu pentru a­mi prelungi existenţa. aşa cum făcea cu mine odinioară. dar tocmai din cauza asta devenise mai insuportabilă. Aerul rece al zorilor năvăli în odaie şi­mi schimbă direcţia gîndurilor. ci numai să scap de hărţuiala gîndurilor.. şi numai Mihaela singură îi lua apărarea. conştiinţa îngrozitoarei realităţi. cu intermitenţe. Luciditatea îmi reveni şi. care lucra mocnit încă de aseară. o bănuială vagă de cînd cu discuţia la Bogdăneşti; toţi acuzam pe soţia adulteră a dramaturgului.. Căutam să mă angajez în tot soiul de preocupări.. odată cu ea. rezemînd coatele de pervaz.mea printre ele? Abia atunci vine pedeapsa: o împuşcă. Pendula bătuse ora trei după miezul nopţii cînd am coborît din pat şi. M­am îmbrăcat (mi­era frig) şi această operaţie pe care o prelungeam cît mai mult îmi îndepărta pe Mihaela din actualitate. Sînt atît de obosit! Nu pot să mai leg un gînd. Morala care se desprinde din acele pagini mă zguduia: ― Şi Mihaela ar fi putut să nu fie cîrnăţăreasă! Şi totuşi a fost! S­o pedepsesc aşa cum a făcut Manaru cu nevastă­sa? Nu ştiu. ― ea. Cu atît mai bine. dar n­a fost chip să continui pînă la capăt. aveam impresia că tot ce se întîmplase azi­noapte nu fusese decît un vis urît şi o clipă mă scăldă o bucurie imensă. Am deschis larg ferestrele spre cer. Aşadar. Otrava ei. Era de ajuns să­mi închipui pe Mihaela în braţele lui Nenişor (ce nume!) dîndu­i­se cu frenezie. îmi dădeam lucid seama de gra­ vitatea "faptei". e drept. de cel puţin cincisprezece ori pe zi. Cumplita sfîşiere interioară stăruia.. nu dormisem decît o oră şi mie îmi părea că sînt în pat de o săptămînă încheiată. prelungi. Încă buimăcit de somn. prin asociaţie. de zece ori. ca să­mi simt toată fiinţa măcelărită de acele degete vrăjmaşe. Pendula bătu patru lovituri sonore. Dar frumoasa amăgire nu ţinu mai mult de o clipă.

Acum mă preocupa ceva de care încă nu­mi dădeam seama. dar ce folos? Şi limpezeam în continuare atîtea lucruri care mai înainte îmi păruseră oarecum ciudate. În defintiv de ce îmi fac atîta sînge rău? Mă revoltam încercînd o eliberare; doar nu sînt nici primul. O urmărisem după aceea fără convingere. în­demnînd­o în ziua aceea să se ducă la Veveriţa. (Pedeapsa includea divorţul ― de asta nici vorbă. nu trebuia să mă declar mulţumit numai cu atît. nervoasă. Numai eu n­ajungeam s­o bănuiesc. nemişcat (deşi îmi era frig). Priveam de acolo pe strada pustie.) Dar ce pedeapsă. m­am oprit în dreptul ferestrei şi m­am rezemat din nou de pervaz. îngrozitor ― şi dă peste războiul adevărat care poate să aibă zone de acalmie. o protejase norocul. ea îmi spusese: simt că n­aş putea. Ce­i păsa ei de casă cînd avea alte preocupări? îmi explicam de ce mereu era îngîndurată. nici ultimul încornorat. tată.în mine şi încrederea asta nesfîrşită mă orbise. fără să văd sau. Poate nici n­apucăm a ne muta acolo.) Tot aşa. Am rămas aşa. mai bine de o oră. Într­atît eram de orbit de orgoliul fără margini care mă stăpînea. Ştiu. .Şi cu toate acestea mi se părea că nu sufăr destul. oricît de crudă. Ştiu. starea mea sufletească era asemănătoare cu aceea a soldatului din primele săptămîni de luptă: se miră că nu dă piept cu duşmanul şi se întreabă: oare ăsta­i războiul? El vrea războiul din închipuirea lui. cînd o consolam de pierderea suferită şi îi propuneam să concepem alt copil. m­ar fi satisfăcut din plin? Dacă o prindeam asupra faptului ... ce soi bun este femeia oare roşeşte? Şi tu. Acum ştiam de ce nu explodase de bucurie cînd îi spusesem că tata ne cumpără o casă. care spuneai c­o să trăim o sută de ani în casa lui Coleşiu? Hotărît. nu era greu de ghicit!. ― Ai văzut. Nu descoperisem nimic. În drum spre cutia cu tutun. (Hm. după avort. ne­ai dat prea mult.. încredinţat că fac o prostie. Fraza rostită cu glas tare mă convinse de zădărnicia chinurilor mai mult decît sugerarea mută a gîndului. de ce nu­i intra nimeni în voie? (Păcătuise şi o chinuiau fără îndoială mustrările de cuget. mă aflam încă departe de acest liman primejdios.. pentru că altfel cum se explica nevoia aceea de încremenire şi linişte absolută? Hotărît ― trebuia s­o pedepsesc pe Mihaela. crîncen.) Poate altcuiva i­ar fi stîrnit bănuiala şi mai puţine elemente decît acestea. Se vede că nu iubeam integral pe Mihaela şi dispreţul care luase locul dragostei îmi era o salvatoare supapă de siguranţă. Aş fi voit (ciudăţenie!) să parcurg toată întinderea suferinţei omeneşti pînă la hotarul morţii. Am vrut să răsucesc o ţigară. Alexa. mai precis. chiar dacă mi­ar fi dat să înţeleg pe şleau. ci s­o supraveghez mai departe. în orice caz. Uitasem complet de fumat. s­o urmăresc mereu. Nu ştiu ce are să se întîmple cu mine. vedeam proiectate propriile mele închipuiri. Apoi am strigat cu pumnii strînşi: ― Şi ce dacă m­a înşelat? Doar nu se va sfîrşi lumea şi pămîntul din pricina asta. Or. deşi nu prea aveam poftă de fumat la ora aceea.

I­am trecut Alexei gazetele: ― Citeşte. Ştiţi. ― Ziarele! Dac­or afla din ziare? Pînă acum nu­mi trecuse prin minte o asemenea eventualitate... sau mai precis în absenţa conştiinţei. fără discuţie. Le­am frunzărit în pripă.. Şi cînd mă gîndeam ce vor spune Bogdăneştii. Numai de lucru n­aveam poftă. Cînd a venit la micul dejun. din dormitor. profil şi trois quarts. Adică doamna Nenişor! Mihaela Nenişor! Straşnic sună! Nimic de spus. Tot timpul ne­am ignorat unul pe altul. Veveriţa şi ceilalţi prieteni auzind că. II . Fulgerul unui gînd neaşteptat m­a făcut să tresar. am prins de veste că şi fereastra de alături. ca la delicvenţii de drept comun. Surîdeam acru. e interesant. siliţi să şadă la aceeaşi masă. Şi oricît ar părea de ciudat. ca doi străini care întîmplă­tor luau gustarea de dimineaţă într­un local prea aglomerat. (Şi acest lucru aveam să­l verific mult mai tîrziu. am descoperit un cot subţire de femeie.) Deocamdată în conştiinţa mea domnea pustiul. Toate anunţau la fel: "Accidentul de la Şosea. Cici. grav răniţi" (grav ― era o exagerare şi bineînţeles altă poveste). anulat de tendinţele bune ale eului. Cînd m­am uitat mai bine. Gîndeam fără gînduri. maliţios: ― Auzi. acalmia. foarte interesant! Păcat că nu le­a pus şi pozele: faţă. ― În definitiv. era palidă ca un cadavru. haosul ― ca după o catastrofă. Însă felul cum aflasem de necredinţa ei excludea o asemenea răzbunare sîngeroasă. Nici unul nu dădea în vileag adevărul întreg. Cum stăteam aşa plecat. era tot deschisă.. Clătina doar din cap a dezaprobare şi atîta tot. N­a scos un cuvînt: s­a uitat prin ziare şi le­a pus grămadă alături pe o măsuţă. Am lăsat­o acolo netulburată. Într­o vreme ea rupse tăcerea şi mă întrebă: ― Te duci la birou? ― Cred că nu. care lucra febril fără să­mi comunice deciziunile. D­l Ne­nişor şi soţia. ca dealtfel tot ce venea din partea Mihaelei. chiar azi­noapte îmi păruse rău că o luasem cu mine. din nevoia de a rămîne mai departe singur. N­o mai puteam suferi nici pe ea. domnul Nenişor şi soţia.. Situaţia era desigur cîntărită în străfundurile inconştientului. Zamfira a coborît să­mi aducă repede gazetele de dimineaţă. am destul timp să hotărăsc ce­mi rămîne de făcut. Alexa! Ea era! La ora asta! Probabil că şi ea avusese o noapte de insomnie.. prin aceea că pregătirea calculată cu sînge rece m­ar fi lipsit de spontaneitatea gestului şi în acest caz impulsul ar fi fost sugrumat.poate aş fi omorît­o.

― La sanatoriul Filantropia! Aş fi rămas de o sută de ori şi aş fi plecat o singură dată. cu o teamă de copil. Am revenit cu un buchet uriaş de crini albi ca neaua. I­am luat­o înainte: ― Ţi­am adus astea! Iartă­mă. Şi totuşi am plecat. Gestul meu (în . draga mea! Apoi am întrebat­o convenţional: ― Cum te mai simţi? Înainte de a­mi răspunde. slobozi un ţipăt uşor. de netrecut. surprinsă (nu se aştepta probabil să mă vadă). neconforme cu propria­mi fire? Îmi ieşisem din conştiinţă acţionînd ca un automat sub stăpînirea altei forţe mai puternice? Am pătruns în camera ei albă de spital. pomii. cel dintîi lucru pe care l­am făcut a fost să opresc un taxi. Şi cu toate astea! Ce se întîmpla cu mine? Ascultam peste voinţa mea de porunci străine. Străzile. dîndu­i totodată a înţelege la ce trebuie să se aştepte cînd se va întoarce acasă. Nu mi­a mulţumit. (Mai repede cred că era de spaimă decît de sur­ priză. Nu de alta. În al doilea rînd locul unde se afla (şi unde bineînţeles trebuia să purtăm discuţia) era total nepotrivit: rezerva mai adăpostea trei paciente. Întinse o mînă şovăielnică spre buchet de parcă s­ar fi îndoit că am să i­l ofer. n­am găsit altele mai frumoase. Să fi fost capitularea sau mai precis "acceptarea" noii stări? încă nu­mi dădeam lucid seama. am acţionat mai degrabă datorită unui impuls lăuntric. Nu aveam clar în minte mobilul ce­l urmărisem. să nu calc cu piciorul pe acolo. cu cît nici nu aveam nevoie. Trecînd prin faţa unei florării i­am spus şoferului să oprească. Mai întîi ea fiind suferindă iar eu sănătos. Mihaela. ascuţit. cu atît mai mult. Cu toate astea.Dintru început hotărîsem ca tot timpul cît femeia adulteră va rămîne la spital. oamenii ― toate erau altfel decît ieri dar nimic nu mă reţinea. eu încercam să dobor bariera. mi­am schimbat hotărîrea cu alta exact contrarie. după cîteva ore. nu m­am gîndit absolut deloc să dăruiesc femeii adultere candizii crini care de cînd lumea simbolizau nevinovăţia. dar voiam să evit explicaţia dintre noi care s­ar fi produs în condiţii defavorabile. Deşi între ieri şi azi se lăsase a barieră grea. diferenţa aceasta dintre condiţia noastră fizică ar crea un dezavantaj de oare nu mă gîndeam să profit.) M­am precipitat spre ea. Ştiu că eram foarte neliniştit şi ieşind în oraş ca să scap de inerţie. ca între două ţări vrăjmaşe. Astfel stînd lucrurile m­am gîndit: de ce n­aş lăsa pe Mihaela să treacă mai departe în ochii personalului medical drept soţia celuilalt aşa cum fusese considerată din capul locului? Prin absenţa mea (atitudine care însemna pur şi simplu abandonare) îi aplicam cea dintîi pedeapsă pentru fapta ei. deci şase urechi în plus care aveau ce auzi şi difuza. Ce mă apucase? Pînă în clipa cînd imaginea magazinului de florărie mi­a apărut pe retină. îngînîndu­i numele de alint: ― Aimée. Înţelegeam cît de greu îi venea. zări florile şi uluirea luă pe faţa ei locul spaimei. casele.

În schimb se ducea Alexa. Nu te nelinişti din cauza fracturii.fond un omagiu de preţuire) mai mult o contraria şi dacă primise florile n­o făcuse decît călcînd pe mîndria ei. ticăloasa!" Ce putere stranie mă împiedica să dezlănţui urgia? De ce nu­mi răcoream sufletul care mă ardea. trimite­mi pe Zamfira. Alexa mă asigură că Mihaela se va întoarce acasă în săptămîna viitoare. ― Da. Şi m­am ţinut de vorbă. dar explicaţia tot nu s­a produs. (Făceam un efort mare. apăsător. fără nici o legătură cu teribila faptă. mi­a spus fără să mă privească. Numai dacă cineva a trăit vreodată o întîmmplare identică. (Mă întreb: ar fi putut să le refuze în prezenţa celor trei tovarăşe de suferinţă. evitam să mai calc cu piciorul pe la spital cîtva timp. în ciuda acestor întrebări inevitabile pe care trebuia să i le pun şi la care trebuia să­mi răspundă. Ea nu mai putea întîrzia la infinit explozia explicaţiei. ca şi cum nu se petrecuse nimic. III . Într­o săptămîna te faci bine. Uneori. Fractura mergea spre vindecare. aproape vizibil. Zîmbeam îngheţat. îi priveam pe furiş chipul senin. o consultam de unde să ne procurăm mobila. Mînia mă aprindea brusc: "Ah. Sper că va veni şi după­amiaza asta. Se cunoştea că­i un joc penibil. continuam să conversăm despre lucruri indiferente.) În atmosfera încărcată a camerei de spital plutea ameninţătoare explicaţia. După cît am înţeles nu­i ceva grav. marea explicaţie. Îi povesteam de reparaţiile casei care erau pe sfîrşite. Simţind­o nervoasă. A petrecut noaptea acolo. ar putea să­şi dea seama de cîtă stăpînire am dat dovadă ca să­mi înăbuş clocotul de revoltă care­mi fierbea sîngele. care ne priveau ca pe scenă ) M­am aşezat pe marginea patului (nu era nici un scaun în cameră) şi i­am vorbit cît mai cald şi prietenos cu putinţă. în loc să continui acel joc stupid de om iertător care întoarce răul prin bine? Oare conştiinţa că era bolnavă (deci într­o stare de inferioritate) să fi fost cauza? Nu ştiu! Mai mult decît atît: bizarul joc începu să mă amuze cu timpul prin aceea că sîcîia pe Mihaela pînă la exasperare.) ― Ştii. Am revăzut­o de cîteva ori. Orice amînare o scotea din fire. Dacă ai nevoie de Zamfira. o întrebam ce tapet i­ar plăcea pentru salonaş. îi nimicea pînă şi simulacrul de mîndrie ce­i mai rămăsese. cu aerul ei inocent de copila. pe care mă încăpăţînam să­l duc pînă la capăt cu toată sforţarea supraomenească pe care mi­o cerea. (Îmi evita privirea şi o făcea destul de stîngaci.. vorbeam cu sufletul pustiu şi mîna care trebuia s­o sugrume o mîngîia. Am plecat făgăduindu­i că voi reveni. "Cum ai ajuns aici? Ce s­a întîmplat? De ce m­ai înşelat?" Totuşi. Alexa a fost acasă la noi..

Veneam la spital să te iau. şchiopăta destul de rău; aş fi luat­o pe sus. încît bogăţia ei feminină m­a durut pur şi simplu ştiind că nu­mi mai aparţine. Vazînd scena de la fereastră. în braţe. atît de frumoasă şi fragedă (însăşi şchiopătatul nu era lipsit de graţie). fără replică.. ― Să mă deranjezi? Ce vorbă e asta? Intre noi menajamentele de acest fel sînt fără sens. De ce n­ai chemat­o pe Alexa? ― N­a putut veni. Cum ajunse în apartament dădu o raită prin odăi. M­a obosit drumul.Într­adevăr se întoarse.) ― Eşti bun să mă laşi singură? Aş vrea să mă odihnesc măcar o oră. Zamfira. ― Ai fi putut să mă anunţi. fiartă.. Mă tot întrebam de ce venise Mihaela fără să mă anunţe? O făcuse într­adins pentru a­şi lua lucrurile personale în lipsa mea ca să evite iminenţa explicaţiei dintre noi? Sau fusese doar o simplă întîmplare? Apoi.. toate erau în ordine.. ce frumoasă e? De unde a răsărit aici? ― Închipuieşte­ţi. Răspunsul meu era zdrobitor. ca să­i uşurez eu însumi consecinţele pasului ei greşit? Bine că n­a vrut.. Dacă accidentul acela ar fi urîţit­o fizic anulîndu­i farmecul.. cum o zări la poartă. Cred că nu i­a displăcut inspecţia sumară. Şi de ce s­a retras în dormitor. eu n­am uitat. mai ales acum. (Nici nu era nevoie. Mihaela. soţul ţi­a dăruit­o cu prilejul aniversării tale. Zburda slujnica de bucurie. ce­mi venise s­o urc în braţe pe scări.. ― Da. Nici acum nu era chip să lucrez.. tot am de făcut concluzii scrise la un proces. aşa cum le lăsase. Cînd am revăzut­o adineauri mi­a părut.. trebuia să iasă din spital ― nu poimîine ― luni? Îi dăduse probabil drumul mai devreme cu două zile la stăruinţa ei. trădarea ar fi fost mai . Se teme de vreo obligaţie conjugală? Haida­de! Chiar dacă aş muri după o îmbrăţişare a ei încă n­aş cerşi­o. ― Vezi. Am ajutat­o să urce scările. i­a deschis capacul: ― O cruciuliţă cu briliante? Vai.. Lucram de o săptămînă la aceste blestemate concluzii fără nici un spor. e drept. După o absenţă de aproape o lună. n­am vrut să te deranjez. A luat­o în mînă şi.. Pe măsuţa toaletei zări o cutiuţă de a cărei existenţă încă nu ştia. Cîteodată ore întregi nu izbuteam să leg două fraze. S­a posomorit brusc: ― Ah. dar nu m­a lăsat.. De ce nu? Mă duc la mine în birou.. stînjenită. sîmbătă.. rugîndu­mă să n­o tulbur? Niciodată n­a simţit nevoia să fie lăsată singură: Probabil că a încuiat chiar uşa.. M­am descurcat şi singură după cum vezi. mă întrebam: cum azi. aş fi fost de­a dreptul ridicol. la naiba. coborî fuga în curte s­o întîmpine şi să­i ducă valiza cu lucruri. A tăcut. uitasem de ziua asta. curioasă.. ― Credeam că eşti la serviciu. şi discuţia luă numaidecît alt curs fără să­mi adreseze un cuvînt de mulţumire. ca un cîine credincios la vederea stăpînului.

nu mai putem rămîne împreună ― Cum vrei! am replicat sec.) ― Te­ai odihnit aşa de repede? ― Am încercat. străpuns de o sabie rece. zei. zdrobind­o în picioare ca să trăiesc voluptatea răzbunării de care aveam atîta nevoie pentru a­mi răcori sufletul? Acum era prea tîrziu! Trecuseră 27 de zile şi 27 de nopţi de la descoperirea faptei şi timpul acesta îmi măcinase forţa. pleca singură. De ce nu i­am zvîrlit în obraz josnicia trădării.. de sus. ce înfrîngere ruşinoasă! Unde­mi erau minţile? Ce se va întîmpla cu mine? Evadasem din propria­mi fire? Sau ascultam de un stăpîn necunoscut? În loc s­o alung necruţător din casă. Mihaela îşi recunoscuse greşeala şi trăgea consecinţele.. din proprie iniţiativă. De acolo. ― Ştiu că nu se poate altfel. ― Trebuie să­ţi vorbesc! Ce avea să­mi spună pe tonul acesta dictatorial? Nu­i de crezut că intenţionează să atace problema infidelităţii care fierbea mocnit în noi. Scăpasem ca un neghiob frînele din mîini şi acum mergeam la voia întîmplării. dar ea tăcea. în afară de noi. oscilînd între îndrăzneală şi lipsă de curaj. ― Cînd ai de gînd să pleci? ― După­amiază. . ― Ce este? ― În urma celor întîmplate. ― De ce nu aştepţi să te faci bine de tot? ― Nu se poate! Ar fi lipsit de sens. Afară de cazul cînd vinovăţia pierde măsura şi vrea să acuze în loc să­şi pună cenuşă în cap.) M­am aşezat pe colţul biroului. spuse cu privirile călătorind departe. După aceea faţa ei îşi reluă gravitatea. pentru bunul motiv că avantajul e întotdeauna de partea nevinovăţiei. Nu­i lipsită de semnificaţie nevoia acelei poziţii. aşa cum merita. uite. ca în pragul unui verdict care odată rostit nu mai poate fi schimbat. şi nevinovăţia are primul şi ultimul cuvînt. Cu toată furtuna mea lăuntrică arătam pe faţă cel mai desă­vîrşit calm. ca şi cînd voia să mă pedepsească ea pe mine..Aşadar. ― De ce? A surîs imperceptibil dîndu­mi a înţelege că ştiam tot atît de bine ca şi ea motivul care îi zădărnicise odihna.suportabilă? Abia trecuse o jumătate de oră şi Mihaela se arătă în pragul uşii. (Calmul stîncii izbită de valuri. o dominam. Am întrebat­o ce vrea să­mi comunice. Toată încăperea se umplu de fiinţa ei. adăugind sub mine şi cîteva cărţi groase. (Probabil de .. Aş fi fost de­a dreptul ridicol cerîndu­i socoteală după o lună de păsuire fără sens. tot "vinovăţia" avusese primul cuvînt. şi mai ales cum ar ţi cerut nevoia mea de răzbunare. O. dar n­am putut. fără glas.. tot mai bine că scăpase de ciopîrţire: Mihaela urîtă părea un nonsens. (Doamne. umilind­o. ceva de neconceput..

) ― Bine.) ― N­am spus aici. Eu îţi dau scrisoare la mînă. Aproape se sperie de glasul meu şi plecă în piept capul. foarte contrariată de refuzul meu. tu ― la fel.. ― Te rog să fii cît se poate de sinceră. ― Aici? (Pe faţa ei poposiră semnele mirării şi întrebării. mirată de tonul meu poruncitor. Ah.. ― Nu e nevoie. cît aş fi vrut s­o descos. (îmi stătea pe buze să­i spun amantul tău. (O replică reţinută a mîndriei.) Aş înţelege să te revolţi dacă ţi­ aş impune o căsătorie în afara voinţei tale. în sfârşit. Atunci pînă la pronunţarea sentinţei ai să locuieşti în casa noastră. Mă privi îndelung. i­am răspuns consimţind să plece după­amiază. Sînt unele lucruri care ar aduce lumină. în ce împrejurări mă înşelase.) ― Te rog foarte mult să faci aşa cum îţi spun. cred că­ţi dai seama că nu glumesc deloc. După o tăcere destul de lungă ana întrebat­o cu o uşoară nuanţă de ironie: ― Ai de gînd să te duci la el? Întoarse ochii. Adevărat. ― Nu mă interesează deloc.. Răspunse fără glas. Tu nu eşti femeia cu care cineva poate să­şi satisfacă un capriciu şi apoi să­i întoarcă spatele. am fost adînc jignit şi am dreptul la o stisfacţie. ― Prefer să mă duc la soră­mea. În felul cum îţi vorbesc. aşa cum voia. de cînd începuse legătura ei extraconjugală. Parcă ar fi voit să spună ceva. Mihaela tresări. . Ea nu mai putu să rabde. Nu înţelegeam ca să­mi facă aceste destăinuiri înainte de a i le fi cerut şi mai ales (aşa cum probabil urmărea Mihaela) să tragă profiturile disculpării. (Cuvîntul avu o rezonanţă gravă). Repet: după pronunţarea sentinţei ai să te căsătoreşti cu omul acela. ― Şi pentru că am ajuns aici.) Am continuat imperturbabil: ― Mihaela. reacţiunea ta e absolut deplasată. ― Vom face acţiune de divorţ prin consimţămînt mutual pentru a nu irosi timpul degeaba. apoi ridică din umeri: ― Fie! Cîştigam teren. trebuie să­ţi explic ce­a fost.. dar se răzgîndi şi tăcu.) ― Foarte bine. După pronunţarea sentinţei te vei mărita cu el. am spus în casa unde trebuia să ne mutăm şi care e gata cu reparaţiile. ― Rău faci. Sări de pe scaun şi­mi ripostă: ― Nu­ţi dau voie! (Ţipase mîndria rănită. ― Bine. toată istoria trădării.. Dar cînd ţi­ai ales singură viitorul soţ. ― Nu! (Cuvîntul părea turnat în bronz.. nu­mi suportă privirea. ― Nu eşti deloc curios să afli? ― Nu! Păru contrariată. ― Şi acum ceva foarte important.aceea instinctul mă îndemnase să­mi schimb locul. dînd negativ din cap...

Trudă zadarnică! Mai convingătoare decît orice argument pleda pentru cauza ei chiar situaţia în care ne găseam: era a mea din cap pînă­n călcîie şi îşi trăda cu mine proaspătul iubit. cînd convingerea mea era deja făcută. Ne trezeam uneori şi forţa aceea uluitoare a firii ne înlănţuia din nou. eşti nedreaptă cu tine. Văzînd aşa. îmbrăcămintea zvîrlită pe jos. beţi de licoarea pasiunii. Plîngea tot mai amarnic scuturată de sughiţuri. o urmărea mereu şi. Mi­a mai spus că bărbatul acela îi făcea curte. ne­am iubit. O furtună violentă se dezlănţuise în ea rupînd zăgazul lacrimilor. Dor.nu glumeam deloc. La auzul acestor cuvinte Mihaela. Pasivitatea ei iniţială se topi ca gheaţa peste care torni apă clocotită. de ce nu mă înţelegi? Nu vreau să te las. ― Nu! Pentru numele lui Dumnezeu. ― După cum vezi m­am gîndit la toate şi­am hotărît ca în actul de proprietate să trec casa lui Coleşiu pe numele tău. Ea va constitui zestrea ta. Încerca să se dezvinovăţească.. într­un delir care se lua de mînă cu nebunia. (N­am înţeles cînd s­a întîmplat accidentul: la ducere sau la întoarcere?) Aş fi putut s­o întreb dacă dădea vreo importanţă acestui basm de adormit copiii. mutilată. Am ridicat­o pe sus ca pe un trofeu şi deschizând uşa dormitorului cu piciorul am depus­o pe pat. nu pot să las soţia mea în voia soartei. Se căina cu respiraţia întretăiată şi îngăima printre suspine: ― Ce nenorocită sînt! Cît mă doare nenorocirea mea! ― Nu spune asta.. E prea mult! Asta. Vorbele n­o potoleau. am cuprins­o în braţe şi am acoperit­o de sărutări pe faţa răvăşită de lacrimi. pe gura arsă. . izbucni în plîns. Tăceam. N­a fost decît o năpastă la mijloc.. fără nici un sprijin. nu pot primi. Doar n­ai să opreşti viaţa în loc din cauza unei greşeli. tincturînd­o fără necesitate şi cu puţin tragism. de ziua ei. Mi­aduc aminte că într­un moment de relaxare Mihaela îmi şopti la ureche: ― Nu te­am înşelat. Ai curajul de a privi înainte. şi avem îndărătul nostru un trecut care va trăi cît vom trăi şi noi. Nu­mi trebuia mai mult. Şi cu complicitatea întunericului de. zăvorul tras. Piaza rea făcu să treacă prin dreptul lor o maşină. să­şi justifice infidelitatea. El a oprit­o ca şi cînd voia s­o pună în faţa unui fapt împlinit.. Am fost legaţi unul de altul. storcind trupurilor vlaga pînă la sleire. asta n­o poate nimeni tăgădui. Într­o clipă storul fu lăsat. el a stăruit (stăruia ne­cotenit. Dor. era nevoie de o forţă mai mare decît a lor. fără sens). n­am mai ştiut de noi.. întîlnind­o din întîmplare (absolut din întîmplare) i­a propus să meargă la Băneasa pentru a ciocni împreună o cupă de şampanie. Surprinsă de această neaşteptată atitudine surise palid a bucurie şi se lăsă copleşită de mîngîieri.. Dovadă evidentă că puterea mea asupra ei se menţinea încă la altitudine mare.. nu! (Cîte răni pe fiinţa ei!) ― Mihaela. zi am avut pe amanta celuilalt. Şi după aceea prinşi de şuvoiul simţurilor. L­a refuzat..

) Dacă n­aveţi vreun proiect. Înainte de plecare... ― Şi arăţi atît de calm? Ai avut răbdare să joci cu mine trei . Eu iau masa în oraş şi nu mă întorc decît noaptea tîrziu. Bogdan îşi sorbea tacticos şvarţul. dragul meu. ceea ce făcu pe adversar să constate: ― Azi nu prea eşti în formă. îmi gîdila orgoliul avid de satisfacţii: ― Măcar de şi­ar da ea seama ce­a pierdut înşelîndu­mă! IV Eram aşa de calm şi de împăcat cu situaţia încît mi se părea că mă aflu într­o zonă din stăpînirea neverosimilului.) ― Vorbeşti serios. Bogdan (referindu­se la "familie") mă întrebă: ― Ce faceţi mîine? (A doua zi era duminică. mă rog. Cum? Mă despărţeam de femeia căreia îi dădusem numele şi îmi legasem viaţa de a ei. nu numai fără nici o zguduire sufletească ci. fă ce­ţi spun. ne­am despărţit. ― Şi. plutind într­o dispoziţie sufletească de plenitudine. Ajut­o să­şi împacheteze lucrurile şi să le ducă la noua ei locuinţă.. veniţi la noi.. ― Imposibil. Am coborît scările uşor. (N­am să uit niciodată mutra lui caraghioasă.În vreme ce Mihaela zăcea consumată pînă la inerţie de arşiţa pasiunii. m­am îmbrăcat. Dacă în noaptea aceea mă duruse infidelitatea ei. cînd s­a întâmplat povestea asta? ― Chiar adineauri. toată bogăţia asta izvora din mine. Am pierdut pe toată linia. La o masă. Tudore? ― Foarte serios. Ce nerozie! În loc ca nesăbuita patimă cu care avusesem soţia să mă pună pe gînduri. iartă­mă? făcu slujnica uluită. ― Nu întreba. la întâmplare. am aşternut lucid scrisoarea prin care consimţeam divorţul (pentru a­i servi la proces.. ce putea să fie altceva decît o simplă rănire a amorului propriu? Am intrat. Mai precis: ou o jumătate de oră înainte de a intra aici. frumuseţea Mihaelei ― creaţia mea. Dragostea noastră fusese doar plăsmuirea mea. după cum îi făgă­ duisem). asemeni unui clopot de alarmă al fiinţei pîndite de primejdie. ― De ce pleacă. dimpotrivă cu un sentiment de uşurare? Atunci. ― De ce? ― Pentru că. era limpede: n­o iubeam şi nici n­o iubisem vreodată. Bogdan holbă ochii. apoi i­am spus Zamfirei: ― Coniţa pleacă după­amiază. crucindu­ se. dimpotrivă. Fiind un virtuos al biliardului ne­am apucat să jucăm cîteva partide de carambolaj. într­una din cafenelele de pe bulevardul Elisabeta.. Doamne.

După ce ne­am despărţit mă tot întrebam: ce m­a împins să dau în vileag cu atîta grabă secretul nostru? N­aveam decît să­i spun că ne ducem la Alexa sau în altă parte. nu mă înşelam. Convorbirea se opri aici. tot eu eram mai bine decît el. Rivalul mă aştepta în dormitor. Nu cumva ţineam să mă angajez cît mai puternic în hotărîrea de a divorţa. Slujnica se ivi din nou: ― Poftiţi! În timp ce parcurgeam vestibulul. Nu l­am găsit: părăsise spitalul (ca şi Mihaela) în cursul dimineţii; nu era încă vindecat. Nu mă descusu mai mult. semăna cu cel puţin un milion de oameni. ochii lipsiţi de expresivitate.. o gură mare cu buze groase. ea adăugă grijuliu: ― Vă rog. buzele astea pe gura Mihaelei? ― nu concepeam ceva mai monstruos. ― Ştiu. continua tratamentul medical acasă. Încă nu ştiam ce trebuia să fac în caz că ar fi refuzat să mă primească. dînd sfoară printre oamenii grupului în care trăiam despre acest lucru. Am aşteptat cîteva minute pînă să se întoarcă. Cît m­a bucurat descoperirea asta! Va să zică nu avea asupră­mi avantajul superiorităţii fizice. . într­atît mi­l păstrase de proaspăt memoria în cele două sau trei clipe cît îl zărisem în holul hotelului Palace din Constanţa. prietenul meu avea tact. păreau separate. rivalul meu. ― Probabil că te aşteptai la vizita mea. i­am spus aşezîndu­mă pe un scaun la o distanţă convenabilă. de teamă că dacă l­aş ascunde s­ar putea să dau îndărăt fără inconvenientul ruşinei? Foarte posibil! Pe la ora cinci (supunîndu­mă unui gînd) m­am dus întins la Filantropia să stau de vorbă cu domnul Nenişor. ştiu. Anunţă pe avocatul Petrican. (Dumnezeule. Sînteţi doctorul? ― Nu. mai împotriva firii. Mi­l reaminteam ca pe o veche cunoştinţă. O bătrînică (probabil servitoarea) veni să­mi deschidă. Şi dacă scumpa mea doamnă alesese un bărbat inferior mie. Avea fruntea înaltă (la ce i­o fi servind?). era urît individul. mie la sută. cu capul bandajat şi mîna dreaptă în ghips.partide? ― De ce nu? ― Acum înţeleg de ce jucai atît de prost. să­i fie de bine şi la mulţi ani! Plutind pe valurile acestei satisfacţii.) Din fericire nu se întîmplă acest lucru. am ţinut din capul locului să domin pe rivalul meu prin orice mijloace pentru a atinge scopul urmărit.. întins pe pat. ― E acasă domnul Nenişor? ― Da. asimetrice. Era palid. Trebuie să recunosc că n­a fost deloc greu. nu­l ţineţi mult. Nu. Paliditatea lui crescu dînd cu ochii de mine. (Faptul presupunea o prealabilă înţelegere între ei. nasul puţin borcănat. chiar azi a ieşit din spital. Acum aveam prilejul să­l examinez cu amănuntul.) I­am aflat adresa din fişier şi iată­mă în strada Clopotarii Vechi sunînd la uşa unui apartament de la etajul al cincilea.) Trăsăturile feţii nu armonizau laolaltă.. e tare bolnav.. (Şi motive avea destule. înainte de a fi poftit.

încît nu poate fi considerat un viciu.) Frica bietului omuleţ îmi aducea apă la moară. ― Dar vicii? Ce vicii ai? S­a uitat la mine descumpănit. de undeva din apropiere. ― Nu trebuie să te temi de mine... Ea nu poate să rămînă dezonorată dacă a făcut greşeala să răspundă sentimentelor dumitale... nu­i aşa? ― Vă puteţi bizui pe mine. Era titrat (absolvise Facultatea de drept). ― Nu am nevoie de explicaţii. ― Nu mă întrerupe. de curînd fusese avansat administrator financiar (va să zică tot administrator era).... Voiam să­i mai pun şi alte întrebări. nu s­a întîmplat nimic incorect.. Să vă explic. lasă­ne singuri.. Am înţeles numaidecît despre ce era vorba. ochii îi jucau sperioşi în orbite şi chiar tremura.. ― Cum. Bătrîna se retrase supusă.. Nu înrăutăţi lucrurile... N­am venit să te ucid. vă rog. dar a venit un medic şi atunci am renunţat. vă dau chiar în scris dacă vreţi. desigur.. (Dacă era teafăr. ― Da. deşi aş fi fost îndreptăţit s­o fac. i­am retezat­o cu asprime.Pe faţa lui se citea neliniştea. doamnă.... nu­i aşa? ― Noi. Înţelegi s­o îndeplineşti sau nu? Una din două.. Asta numesc datoria dumitale. cred că ar fi luat­o la sănătoasa. ― Eu. ne strivi auzul. Dar dînsa? Credeţi că e de acord? ― Va fi! Dacă în prima săptămînă după pronunţarea divorţului nu introduci actele la starea civilă.. Prin urmare sîntem înţeleşi. ― Numai un minut.. pentru că te­ai amestecat în viaţa mea şi mi­ai distrus căsnicia.. Îmi place să joc cărţi.. Bătrîna se ivi şi cu toată spaima pe care o trăsese. sîntem înţeleşi.. avea 28 de ani (mai vârstnic decît mine). se bîlbîi el nevolnic. Bagă bine de seamă ce angajament îţi iei. doamnă; fiului dumneavoastră nu i se va în­tîmpla nimic dacă de aci înainte înţelege să se poarte corect. (Împingeam sondajul peste mă­ sură?) Totuşi mi­a răspuns: ― Nu am vicii. E mama!. te rog. înţelegi? Un ţipăt de femeie. n­am terminat. am continuat pe ton înalt... Rămaşi din nou singuri i­am luat un scurt interogatoriu. Singura soluţie care împacă lucrurile este s­o iei de nevastă. şi am terminat.. protector.... dumneata permiţi servitoarei să asculte ce vorbim? ― N­am servitoare. să. te împuşc oriunde te voi găsi. l­a pedepsit destul Dumnezeu! ― Mamă.. Dovada e chiar starea în care se află. of. îmi ceru scuze. ― Of.. dar asta se întîmplă atît de rar. ― Vă dau toate asigurările.. ― Liniştiţi­vă. Trebuie să recunoaştem însă că pînă acum corectitudinea lui a lăsat mult de dorit. În urma celor petrecute ştii care este datoria dumitale? ― Dar. da. să vedeţi. .. nici să te provoc la duel... ― Aşadar. desigur.. ― Nu e nevoie. ― Ţin ca acest răspuns să nu fie de circumstanţă. Incepînd de azi m­am despărţit de soţia mea.

privirile mele reţinură un titlu scris cu litere de­o şchioapă: "Magnificul încorporat". (îmi schimbase totodată şi.. ― Ai dus­o la noua ei locuinţă? ― Nu. nicidecum magnificul.. baroane. Pe legea mea. I­am destăinuit şi lui. Ne despărţim prin consimţământ mutual. da' dacă mi­a spus să rămîi acasă? De dus i­am dus geamantanele la maşină.) ― Condoleanţele mele.. Chiar asta voiam. Rîdeam cu poftă de ceea ce mi se întîmplase. n­a vrut coniţa. ― Încornorat nu încorporat. explică­mi şi mie ce înţelegi tu prin Magnificul încorporat? Uite.... îşi aleg nişte titluri pur şi simplu absurde. aşa cum o porecliseră mansardiştii în de­ rîdere pe Mihaela. ― Ce faci.) Ai prins­o în flagrant delict? ― A. ― Dacă mulier nu e doloroza să ştii că are în vedere un homo­ homini lupus. Am înţeles numaidecît că Mihaela plecase. (Acum îmi spunea conte pentru că mă căsătorisem cu contesa. fireşte... ― Va să zică nepotrivire de caracteriologie? ― Chiar aşa.. corijîndu­mă.. (În definitiv ce­mi păsa de toate astea?) ― Nu ţi­a lăsat nici o vorbă? ― Nu. Formidabil! Aş fi putut să zgîiesc ochii o zi şi o noapte şi tot greşit citeam.. (Mă angajam tot mai adînc în hotărîrea de a divorţa. În speţă era vorba de Magnificul încornorat de Cormmelink. unii autori dramatici (era vorba de o comedie) sînt bătuţi la cap cu leuca. rîse el. Ducă­se naibilor de prostie ― ce­mi pasă? Mai departe.. În stradă. Attent.Am plecat pe deplin satisfăcut. trecînd pe lingă un afişier.. nici vorbă!.. ― Nu te­ai gîndit cum o să se descurce singură cu bagajele? Mai ales că avea piciorul bandajat? ― Ba m­am gîndit.M­am întors acasă devreme (pe la ora 9).) O fi făcut un act măreţ de arme? în acest caz îi spunea: Eroicul încorporat. Cînd să plece m­a podidit lacrimile. dădui peste altă pancartă cu afişe multicolore şi din nou Magnificul încorporat îmi captă atenţia. Asta a fost pricina.. citeşte aici. Coniţa a zis să nu mai plîng şi mi­a dat o sută de lei. (Ce tîmpenie mai e şi asta?) Cum poate să fie magnific un simplu încorporat? (Sau mai bine zis recrut.. iubite conte? Mă abordase Charlot. dar în acelaşi timp eroarea mea simptomatică mă punea pe gînduri: de ce evitasem persistent să citesc corect? Ce mecanism subtil mă ferise de veninul acelui cuvînt modificîndu­mi datele percepţiei vizuale din pricina actualităţii mele sufleteşti căreia nu­i convenea să se vorbească de funie în casa spînzuratului? Am intrat cu Charlot la Continental.. că mă despart de contesă. sătul pînă­n gît de vocabularul lui Charlot şi de el însuşi. il treno! . Zamfira mă aştepta cu masa întinsă şi mai ales cu ochii umflaţi de plîns. Foarte bine....) ― Măi. Nu ne înţelegeam.. . spuse el primind vestea cu obişnuita­i indiferenţă.. titulatura. care se juca la Teatrul Comedia.

mi­a spus: ― Mihaela se află la mine acasă. ― Unii iartă şi slăbiciuni mai mari. Conteşti acest fapt? ― Nu. Dimpotrivă. O mică slăbiciune se poate oricum ierta femeii. (Hm. după o jumătate de oră. ci altă chestiune mă preocupa în clipa aceea.. m­am pomenit chiar cu Alexa. nu era chip să asculte de mine. ― Soţia mea s­a găsit într­o maşină cu bărbatul care îi făcea curte asiduă. nu e sora mea. Ar fi fost din parte­mi o răzbunare josnică de care nu sînt capabil. Poate lipsa Mihaelei provoca această impresie pur subiectivă. Dar atîta nu­i suficient ca să vă stricaţi căsnicia. Mijam reprimat îndemnul şi bine ana făcut pentru că. Firea mea nu cunoaşte tranzacţii în această materie. (Mihaelei îi spusesem că era deja făcut; o nevinovată minciună pe cît de necesară pe atît de inofensivă. deşi toate imobilele rămăseseră pe locul lor. Dar nu "pustiul".. s­o pun la adăpost de orice nevoi. autentificat şi transcris.Am făcut o scurtă inspecţie prin odăi.. am lăsat­o pe ea să vorbească mai întîi. am conjurat­o să­mi spună tot ce a fost. ce vrei? Cine altul în situaţia mea i­ar dărui o casă ― unica mea avere personală? ― Ai mai spus­o. află că am trecut casa pe numele ei. Recunosc. ― Nu înţeleg. Dacă am ră­mîne mai departe împreună sînt sigur că tot aici vom ajunge. Deşi ardeam de nerăbdare să cunosc noul domiciliu al Mihaelei. Nu­i nimic. Ca şi cînd intuise ceea ce mă interesa. tot eu o iau sub scut şi o apăr cînd se află în primejdie. Ei bine. Poate cu vremea devin încă o dată proprietar. (Tocmai ea care spusese: n­o mai cunosc. ― De ce nu? Peste cîteva zile actul de proprietate. Am stat de vorbă cu Mihaela. sînt un om ciudat.. ― Cum. ce pustii arătau. am căutat să­i asigur o stare materială destul de bună.) ― De ce ai primit­o? ― Ce era să fac? Sînt sora ei şi dacă am fost cea dintîi care i­am reproşat fapta. Dumnezeule. Eu nu pot.) ― Dragă cumnată. Şi ca să te convingi că nu pălăvrăgesc verzi şi uscate. Voiam să ştiu dacă se dusese în casa noastră aşa cum îi poruncisem) sau preferase alt domiciliu? Nu s­o fi mutat chiar la el? Tare aveam poftă să mă reped pînă la Alexa ca să aflu din gura ei unde trăsese Mihaela. neînţelegerea voastră e mare numai în în­ chipuirea ta. va fi predat sorei dumitale. n­a fost nimic. Pentru întîia dată ne priveam rece ca doi străini. şi cu toate astea încă nu­mi vine a crede. De care primejdie e vorba? ― Ai izgonit­o şi ţi se pare că n­o ameninţă nici o primejdie? Alexa mă privea dispreţuitor şi­mi zvîrlea săgeţi de ură. ne obişnuim şi cu asta; peste o săptămînă­două ne va părea că aşa a fost de cînd lumea. ― Ascultă. ― Ai făcut într­adevăr asta? mă întrebă ea numai mirare. absolut nimic. te îndoieşti? . nu m­am gîndit nici o clipă să lipsesc pe Mihaela de sprijinul meu. Tudor.) ― Şi tu rămîi aici mai departe să plăteşti chirie? ― Ce­ţi pasă?. dar aşa sînt.

(Despre restul şi urmările lui voi pomeni la timp. Niciodată însă nu i­am dat vreo atenţie. Auzind că am constituit casa drept zestre soţiei necredincioase pentru a­i înlesni căsătoria cu amantul ei. (N­am înţeles la ce se referea?) Alexa o convinse în cele din urmă. Mihaela nu vru să audă de dania aceea. am citit­o tot de atîtea ori şi chiar eu am întrebuinţat­o în cursul acestei spovedanii. . ― Lasă că o conving eu pînă la urmă. dar a lăsat mai multă bucurie în urma ei. îi aminti că din salariul vii­ torului soţ nu va putea să trăiască fără lipsurile care otrăvesc viaţa. Acum însă îmi dau seama că era o faptă logică... aşa cum fusese vorba. Săptămîni întregi. şi atunci ea apare nudă.. am trimis Alexei actul de proprietate. pînă cînd Mihaela vrînd­nevrînd se hotărî să accepte. Probabil îi evocă spectrul mizeriei îndurate după moartea tatălui lor. chiar mie pe atunci mi se părea aşa. dacă analizezi efectele şi le legi de cauză. sus şi tare: ― Asta­i o ciudăţenie. Şi te opreşti la această constatare (cum fac cei mai mulţi) ridicînd nepăsător din umeri. care­i schimbă înfăţişarea. logica ei lăuntrică. e aşa de neobişnuit.. Alexa.) Peste cîteva zile. fără acel voal de mister. Da. în relaţiile dintre oameni.Se întîmplă atîtea lucruri ciudate în viaţă!" Am auzit de sute de ori repetîndu­se fraza asta. cînd fuseseră silite să locuiască în mansarda din str. Mihaela are să­ şi dea seama cîndva de ceea ce a pierdut. Foarte rău a făcut. Ţinea morţiş că nu poate să primească nimic de la mine.. nu se întîmplă nimic ciudat. vei descoperi fără îndoială resortul care a declanşat fapta.. De ce să şadă în altă parte şi nu în casa ei? Mută­ te şi dumneata acolo. pe linia firii mele. ― Te rog chiar. iese din ordinea firească. Dacă hotărîrea de a te despărţi e definitivă. Chiar am rugat­o să locuiască acolo. oricine ar striga. purtînd o haină nouă. Ce înseamnă ciudat? Cînd spui: s­a petrecut ceva ciudat. ― Îţi dau cuvîntul meu de cinste că­i trec casa pe numele ei. ai spus bine ce­ai spus.. născută în subteranele inconştientului care urmărea un scop cu adevărat diabolic. ― I­am spus şi Mihaelei. Amzei. Există însă o explicaţie pentru cine ştie s­o caute. Ajunge? ― Da. izbucni Alexa. normală. după cele întîmplate între noi. a venit la dumneata. de ce n­aţi sta împreună? Unde găseşti o grădină ca aceea în tot Bucureştiul? ― Eşti un om deosebit ― nu ciudat cum ziceai. şi­mi strînse bărbăteşte mina. te cred. dacă nu nebunie curată! Într­adevăr. Adevărul e că. ştie şi ea de acest lucru. înseamnă că faptul. A plecat tare bucuroasă de dania mea. încît. N­a vrut să asculte. . Dacă scrutezi sub înveliş.― Iartă­mă. şopti ea emoţionată. dacă înnozi întîmplări din trecut de altele actuale. Îşi va da ea seama odată ce a pierdut. nu­i rămîne nefericitei decît să­şi spargă capul de pereţi.. da.

cînd peste cîteva luni sentinţa fu pronunţată şi transcrisă. cu gura cusută. Nu era bineînţeles vina lui. Sora ei motiva: ― Îi e ruşine să dea ochii cu tine. înclinam s­o consider destul de normală. fără a­mi îngădui o odihnă cît de mică. poate cel mai strălucitor de fericire. mai degrabă într­o stare sufletească de continuă febrili cate care. cu o falcă­n cer şi una­n pămînt să­mi ceară socoteală. dar şi întunecat de furtună. cîte 10―15 ore pe zi. ferm decis să­mi iau doctoratul neglijat. (Habar n­am cine îl informase. frenetic.) Nenişor nu respectă termenul de o săptămînă pentru introducerea "actelor de căsătorie". socotindu­l un simplu joc din parte­mi ca s­o sperii pe Mihaela şi s­o cuminţesc pentru multă vreme de aci înainte. sînt sigur că Alexa îşi spunea în sinea ei: "E viclean. Nu înţelegeam pentru ce se împotrivea Mihaela? Opunerea ei n­avea nici o raţiune. tata scăzu vocea şi se apropie de mine apucat de o subită grijă. Cum să mă apăr? Ce argumente ar fi putut să­mi. veni la Bucureşti.) Niciodată nu l­am văzut aşa de enervat: ― Ce­i cu tine. Dar asta nu era o justificare valabilă decît pentru mine. o mîngîie tăcut şi stîngaci (nu era sentimental) şi zise: ― Nu­i nimic. ce i­o fi spus faţa mea ca să­şi schimbe radical atitudinea? Îmi luă mîna. vestea o puse pe gînduri mai abitir decît prima dată cînd aflase de această hotărîre. V Alexa n­a crezut că voi duce divorţul pînă la capăt. Cînd tata află de ispravă.. Dacă ar fi fost posibil să­i fotografiez gîndurile atunci cînd i­am vorbit de casa dăruită soră­şi. Aşadar. din ce aluat ai fost plămădit? În ce lume trăieşti? Îl priveam absent.. acopere fapta? Nici unul.De atunci n­o mai zării nici la înfăţişările procesului. Ce proces psihic s­o fi petrecut cu el. băiete. Spune­mi şi mie. Am făcut aşa ― pentru că aşa simţeam că trebuie să fac. aşa cum îşi luase obligaţia faţă de mine. Nu cred că eram bolnav (nici vorbă!). face pe generosul; locuinţa tot a lui va fi pentru că nu­l lasă inima să se despartă de soţie ― o încearcă numai. ţi­ai pierdut minţile? Mi­am călcat pe inimă şi am vîndut pădurea să­ţi fac rost de banii aceia pentru casă şi acum te lipseşti de ea cu atâta uşurinţă. Am renunţat la slujbă şi m­am pus cu burta pe carte. (De altfel nici nu încercam nevoia. Mă gîndeam cît e de greu să judeci un om cînd n­ai putinţa de a privi în fiinţa lui. se încheia un capitol din viaţa mea. Ducă­se pe pustii! Banii se fac la loc! Numai tu să fii sănătos. pietrificat. De unde­mi venise rîvna aceea de învăţătură? Pentru că citeam încordat. Într­una din grelele clipe cînd ochii noştri îşi încrucişară privirile. I­am atras atenţia Alexei că potrivit ." De aceea. din pricina duratei. tomuri groase de criminologie.

.. cu atît va fi mai bine. În sfîrşit. Şi­a luat licenţa şi vrea să obţină o catedră. N­avea noimă să iau parte la festivitate. El e un fricos şi jumătate.. ― Mihaela îţi mulţumeşte din suflet pentru gentileţea ta.. însă le­am trimis o telegramă de felicitare. în special . cu voia sau fără voia lor. iar după cîteva luni numai am fost abilitat docent pentru specialitatea Psihanalizei judiciare. ― Cum se poate? Administratorii financiari au buzunarele doldora. să mă regrete şi să plîngă după mine pînă i­o seca de tot izvorul lacrimilor. Tot în ziua aceea m­am pomenit cu Alexa.) ― Ce mai face Mihaela? am întrebat­o într­o doară. nu­i aşa? ― Nu prea mult. De ce să nu se bucure dacă vine din partea mea? De fapt pentru ea am făcut intervenţia. după luni de tergiversări şi amînări. ― Afaceriştii. Dacă ar trece în administraţia centrală a ministerului s­ar schimba lucrurile. cununia lor civilă fu oficiată la Primăria de Negru. Ajuţi uneori un necunoscut pe care­l vezi pentru întîia oară. (Hm! crede ea că­s gentil? Rău se mai înşală!) ― Zici că s­a bucurat mult..) Am trecut doctoratul cu "magna cum laude". Mi­a displăcut termenul gentileţe.Acum ţineam un curs liber la facultate în specialitatea docenţei (păcat că nu­l frecventau decît prea puţini auditori. ― Ce nevoie are de catedră? Soţul nu cîştigă destul de bine? ― Nu prea. fosta mea soţie pierde casa dacă nu se căsătoreşte cu Nenişor. numai şi numai să mă regrete Mihaela cît mai mult. dar. dar nu o femeie de care ţi­ai legat viaţa şi căreia îi datorezi cele mai frumoase zile.. ― Aşa şi aşa. Lasă să­i pară rău! Cu cît îi va părea mai rău. ― De ce nu­l avansează? ― N­are protecţie. ― Bine că mi­ai spus. (De ce aş minţi? ― nu­mi displăcea acest lucru. nu pentru Nenişor. În cinci minute se făcut treaba. Am s­o copleşesc şi pe ea şi pe soţul ei netot de bunuri şi de bine.... Totuşi o înţelegeam! Îi păruse rău? De minune! Era o dovadă că mă regreta. Decizia fu semnată şi Nenişor se văzu peste noapte transferat în minister aşa cum dorea. Voi interveni eu.. M­ar fi întristat însă dacă i­ar fi părut bine. ştiu numai că am pierdut o oră întreagă ca să redactez două fraze pe cît de calde pe atît de nesincere. (Nu­imi aduc aminte conţinutul ei. poate că. Ţineam să cunoască succesele mele pentru că la rîndu­i le comunica Mihaelei. Dacă binele acesta venea din altă parte sau în alte împrejurări. Am profitat de faptul că secretarul general de la finanţe era fratele profesorului Tîrnoveanu. ― N­o înţeleg..clauzei puse într­adins în actul de donaţie. oricîte jertfe m­ar costa. . La banchetul pe care decanul facultăţii l­a dat în cinstea mea am invitat­o şi pe Alexa. Ea se plînge că nu le­ajung banii..

cu prietenii mei. Unul se retrase. Ajunsesem la 28 de ani profesor universitar..studentele). Iliuţă). (Ce păcat ― după o lună s­a stins din viaţă). Nici o barieră nu mă ţinea în loc şi toate împrejurările. Charlot. De curînd. cu o fină şi reţinută ironie. "Cam indispusă"? Numai pentru atîta lucru? Credeam c­o interesează tema (era vorba de La Drame des Poisons) mai ales că odată (ce mult mi se pare de atunci) discutasem cu Bogdăneştii despre "crima" lui Racine. dac­ar şti cît m­am bucurat! ― Mihaela n­a venit? ― Nu. v­am dovedit­o acum cu vîrf şi îndesat. n­a putut. Ascensiunea mea continua vertiginos. cînd a citit în ziar. În schimb m­a emoţionat elogiul fostului meu profesor Tîrnoveanu care îmi prezicea un viitor strălucit. Au venit şi părinţii mei. În sfîrşit. sărmana.. mă felicitase Mihaela! Şi plînsese . încă nu! Numai cînd mi­a telefonat Alexa (destul de tîrziu) ca să­mi spună că Mihaela aflase de numirea mea şi mă felicită din toată inima. că pot să ajung chiar profesor universitar cînd vreau? Şi dumneavoastră care vă îndoiţi de posibilităţile mele. iar catedra lui deveni vacantă. La una din aceste conferinţe luă parte şi Alexa fără s­o fi chemat. mai fericiţi ca oricînd.. iar în amîndouă mîinile cheia mi­ raculoasă cu care se deschide orice uşă. împlinind limita de vîrstă ieşi la pensie. Toasturile. iscălit de academicianul Henri­Robert. indispusă. "Cred şi eu.. stimată doamnă Nenişor. îmi creau cele mai prielnice condiţii. ― A plîns. Nu mai vibra nimic în mine. parcă mă transformasem într­un bloc de piatră. alt banchet.. (Ce­i drept făceam multă publicitate. indiferent.. Altă petrecere. abia în clipa aceea blocul meu de piatră s­a cutremurat şi am trăit plenar bucuria succesului. Veveriţa cu Urangutanul ei şi cîţiva mansardişti (Gleber. mă indispuneau ştiind că sînt de regulă apologetice. Cred că vă aduceţi aminte în ce împrejurare. citisem în Conferencia un studiu foarte documentat în legătură cu această afacere. Am fost sărbătorit de colegi la Athenee­Palace. Adversari? ― vorbă goală: i­am lăsat înapoi la mare distanţă şi cred că aş fi dărâmat universitatea dacă vreunul din ei mi­o lua înainte. Ne­am înscris cinci candidaţi la concurs. Era cam.) O. departe de a­mi gîdila amorul propriu. lucram la o carte Principiile de bază ale Codului Penal şi ceva mai rar conferenţiam la Fundaţie ori Ateneu. Dar toate astea mă lăsau rece. ţinînd la un braţ prezentul şi la celălalt viitorul. Era golul visului împlinit? Nu. Sînteţi satisfăcută?" Din pricina acestei emoţionante destăinuiri nu mi­am găsit astîmpărul toată ziua. vorbite parcă între ele. drumul îmi era larg deschis. Profesorul Tîrnoveanu. Vedeţi. mai rămaseră patru adversari. nu? Ei bine. După plecarea Alexei mi­a mijit în minte întrebarea: ― Oare pentru Mihaela am ţinut conferinţa asta? Am gonit furios gîndul şi mi­am văzut de treburi. mi­am spus lăsînd receptorul în furcă. de astă dată intim. printre care Bogdăneştii.

În schimb mna întîmpinat fiică­sa. ducîndu­mă la el ca de obicei. aveam timp înainte. Se ocupa de un proiect de lege cu privire la reorganizarea serviciilor publice pe o bază ştiinţifică de raţionalizare a muncii. i­am spus în glumă (de fapt era un compliment) aş prefera să se întoarcă peste. uneori după miezul nopţii. Aflase despre mine lucruri bune şi părea că mă apreciază. la repezeală. Am privit­o lung. probabil de la Cecilia. Eram tînăr. Acolo aveam cîţiva prieteni şi într­acolo mă îndreptau dealtfel şi convingerile mele. ― De ce mă fixezi aşa? Nu vrei să stei? . ameninţîndu­mă cu degetul. la mansardă. Mie îmi ajungea numai să fi ştiut că a plîns. ― De cînd ai început să­mi faci curte? surîse glacial Cecilia. în nici un caz. Pînă atunci am să­ţi ţin de urît. a fost chemat urgent la club şi se întoarce peste o jumătate de oră. încordat. Într­o zi. trebuie să fac politică militantă. Dar trebuia s­o iau de la început. tot mai sus. dacă­i aşa. Cîţiva ani? Cerule. Aşa că aveam de ce să mă mir văzînd că ea se mişcă şi chiar vorbeşte ca toţi oamenii. ― Tata te roagă să­l scuzi. cinci ceasuri.) Am dezbătut proiectul cu pricina în cîteva şedinţe prelungite. să mă înregimentez într­un partid. gîndeam. dar cine i­ar fi îngăduit să fie fericită cu altul? Pentru nimic în lume! VI Urcuşul vertiginos continua. (Ştia şi de divorţ. (Era şi preşedinte al Cercului de studii al partidului. Fostul ministru s­a arătat foarte satisfăcut de lucrare şi de atunci nu s­a mai putut lipsi de serviciile mele. am ajuns colaboratorul lui cel mai preţuit. Voiam să ajung sus. După o scurtă chibzuire m­am înscris la democraţi. ― O. să activez cel puţin cîţiva ani. tatăl Ceciliei. pentru tot ceea ce pierduse ea! Deşi o durea. cu un corp dăltuit de măiestria unui sculptor.. El mă întîmpină foarte amabil şi mă trată ca pe o veche cunoştinţă.pentru ea.) Mă pofti de cîteva ori la el acasă şi astfel. Cici. Voiam imediat. nu. desigur. cine avea atîta răbdare? Eu. după care l­am aşternut pe hîrtie. Parcă mii de braţe mă împingeau din spate fără a­mi da răgaz să răsuflu. nu l­am găsit acasă. pe care nu­l cunoşteam încă personal. Era o frumuseţe marmoreeană. o demnitate cît mai înaltă. La una din şedinţele comitetului executiv. în vîrful piramidei. succesul meu.. şi truda mea nu mai găsea astîmpăr. Îi doream să fie fericită. Ca să cuceresc un pisc social. deşi locuisem atîta vreme în casa lui. i­o spusesem pe toate căile. ţinuse totuşi să mă felicite.. căruia îi şedea mai bine pe un soclu decît pe pămînt. în scurt timp. unul din fraţii pro­ fesorului Tîrnoveanu mă prezentă fostului ministru Chintescu. şi mi s­a părut că abia atunci o vedeam bine pentru prima dată.

deloc.. Înţeleg să fiu pizmuită pentru calităţile mele proprii. (Făcu gestul acesta cu o graţie neîntrecută. Regret că nu sînt sculptor. ― Da. arăta tot ca o statuie.. ba da. plină de viaţă. dar asta e atît de puţin! M­ au cerut cîţiva. Cecilia mă întrebă: ― Ce mai face ea? Am auzit că s­a remăritat. De pildă un Canova sau un Rodin. Din cauza asta. după ce trăise în opulenţă. Mihaela devenise simpatia mea. ― În fond. de ce v­aţi despărţit? Iartă­mă că sînt indiscretă. ― Ce­i cu dumneata? Am impresia că mă studiezi. fără să vreau. vie. ― Nu te mira. ― Nu se poate. ― Iartă­mă.. Dumneata ai mai văzut­o? ― O singură dată. Ne­am întîlnit întîmplător pe stradă. ci la firea ei exuberantă.. Răspunde­mi mai bine la o întrebare care mă obsedează de la un timp încoace: de ce nu te­ai măritat pînă acum? ― Ştii de ce? Pentru că nu iubesc pe nimeni şi nimeni nu mă iubeşte pe mine. sublime ea cu o tărie mai mult decît trebuia. le­am refuzat numaidecît. Profitînd că tăceam. pentru ce.) Cum stătea aşa.. ― O. rău.. Eu încă nu mă pricep să rîd. A fost pur şi simplu insolentă cu mine. ― Ai fi vrut să fii ca ea? ― Nu mă refer la fizic... cu un funcţionar de la Finanţe. Statuia vie zîmbi imperceptibil în loc să rîdă cu poftă... De­atunci m­am jurat că nu­i mai vorbesc.. bineînţeles. ci a părinţilor. asta îmi displace profund. care de fapt nici nu­i a mea. . Dă­mi voie să nu cred... nu pentru mine ci tot pentru avere. ― Ba da. zău. nici un flirt măcar? ― N­aş zice că nu mi­a plăcut nimeni. dinamică. ― Nu. dacă le am. ― Credeam că sînteţi bune prietene. lăsîndu­i loc pentru orice interpretare: ― Cu toate străduinţele mele n­am putut obţine un echilibru între noi. punînd picior peste picior.. ― Numai la suprafaţă. nicidecum pentru ceva exterior cum e averea.. ― Cum. Mihaela nu îndura sărăcia. Ne deosebeam prea mult. În fond mă invidia. ― De ce? ― Pentru că te­aş fi imortalizat în marmură.. pasională. Aş vrea să fiu alta. ― Ştii că ai intuiţii? Am primit două oferte de acest gen pe care. n­ai avut nici o dragoste. zbur­ dalnică. Şi nu ştiu. Nu v­ aţi înţeles? Ce puteam face decît să­i dau un răspuns vag. domnişoară Cecilia... Nu­mi place cum sînt. Cecilia strîmbă din nas. ― Rău ai făcut. Un prieten rîvneşte la celălalt tocmai ceea ce îi lipseşte lui. însă în altă poziţie. Dar să lăsăm asta.. ― E greu de ghicit? Pentru că eşti foarte bogată.... la şcoala.S­a trîntit într­un fotoliu.

Cum se face că n­am remarcat­o pînă acum. Am cucerit galoane strălucite. Cu siguranţă că ideea căsătoriei nu se născuse spontan. ― Ce ţi­a venit? ― Nu ştiu. Mersul ei mă încîntă mai mult decît un sonet shakespearean. cu fruntea sus. Nu durase... ― Ce înţelegi prin bună? ― Nu mă preocupă cotidianul care ne umple viaţa.. dealtfel. prezintă din capul locului garanţii de trăinicie.. mi­am spus. ― Să­mi placă. Îl aştept.?! S­ar putea oare să nu m­accepte? Greu de crezut. ― Foarte bine. fără ostentaţie. ci îmi venise abia acum în actualitatea conştiinţei coaptă gata. nu pot ieşi din mine. că nu te­a iubit cineva.. Iar preajma ei degaja o impresie de grandoare.. pînă acum. N­o fi asta? ― Ai dreptate. Toate bune. de fastuos. nici un sfert de minut. domnişoară Cecilia (Cici.. proprie unei curţi regale. Găsisem ceea ce căutam prin haosul meu. dispun de o avere care­mi asigură independenţa. asta mi­e firea. ― Mă închin. parcurse cu paşi rari distanţa care o despărţea de receptor.. N­ajunge? Pentru mine căsătoria e un sacerdoţiu. ― Tata mi­a comunicat că se întoarce peste o oră. ― De ce îmi spui domniţă? ― Pentru că ― nu simţi? Încep din clipa asta să­ţi fac curte. deşi împrejurările au adus­o în cîmpul meu de atîtea ori? (Din păcate rar ne uităm unii la alţii cu ochii deschişi. solemnă. mă trag dintr­o familie tot atît de bună ca şi a ei.Un ţîrîit strident ne întrerupse: suna telefonul. Poate se va ivi cîndva un bărbat temerar pe care să nu­l intimidez şi. numele de alint.. bineînţeles... fata asta răspunde integral nevoii mele de trai pe picior mare. Cecilia. Pe faţa ei poposi un nou surîs. Am auzit ades spunîndu­se pe seama mea: e inaccesibilă.) Şi iată­mă la porţile concluziei: "Dacă aş lua­o de nevastă?" Am tresărit. Poate că tocmai eu sînt bărbatul temerar pe care îl .... cine ar cere mai mult? Convorbirea telefonică se sfîrşi.. Hotărît era o regină neîncoronată care­şi purta majestatea simplu. numele acestea se leagă. Ce vrei.. Am reluat dialogul de unde îl lăsasem. Pe legea mea.. firesc. Cred că i­aş fi o soţie bună.. ― Şi?.... ― Mă îndoiesc. sînt cam distantă. de aceea mi­o însuşisem fără a întîmpina cea mai mică rezistenţă. nu sînt geloasă şi îmi repugnă aventurile extraconjugale. numai ea dacă. Doamna Cecilia Petrican? Da. ca odinioară Arhimede în scăldătoare.. sună frumos.. Probabil că n­ai dat nimănui putinţa să se apropie de dumneata.. îl abandonasem; parcă o micşora). în faţa acestor principii sănătoase. domniţă.

N­a fost chip. E boală cu complicaţii de care mă lipsesc. Prefer să trăim sub steagul prieteniei. nu pentru a­l prigoni sau a­i face neajunsuri (o. nici Alexa şi cu atît mai puţin Mihaela. ― Pare­mi­se că ai din ce în ce mai multă dreptate.. În schimb îmi mulţumi Alexa în numele soră­şi. dacă nu cumva se află pe drum. Nu l­am primit. Cred că dreptatea era de partea mea. a spus Cecilia menţinîndu­se netulburată de eveniment. Am fost numit secretar general la Finanţe unde era titular Popişteanu. pur şi simplu. Îmi spuneam că eşti un bărbat mai potrivit pentru mine decît pentru Mihaela. nu mă interesa persoana lui nici cît negrul sub unghie. Îmi instalasem biroul într­o încăpere somptuoasă. numai şi numai ca să ştie Mihaela de ce sînt capabil. nu­mi displaci. Vrei să mi­o dai? Bineînţeles în ipoteza că nu­ţi displac total. i­am replicat. nu!). domnişoară Cecilia. plecîndu­mă. cu toată luciditatea! Mi­a întins­o princiar. cu persiene pe jos în care se afunda piciorul şi fotolii îmbrăcate în piele. N­am îndrăznit s­o sărut pe gură (măcar de formă) sau s­o îmbrăţişez pentru că aş fi călcat protocolul. (Toate astea fuseseră aranjate în . Am primit­o ca pe o regină. Ca să fiu sinceră. intră în guvern şi luă internele. Eu voiam acelaşi post. Nu mi­o ceruse nici el. tatăl Ceciliei. Partidul democrat veni la putere pe la începutul primăverii. Omul voia probabil să­mi mulţumească şi­mi ceru o audienţă în acest scop. Cel dintîi lucru pe care l­am făcut. Voiam. În concluzie. acolo unde era Nenişor. intrînd în funcţiune. chiar Cecilia stăruia mereu să nu refuz. îţi dai seama că mi­ai făcut o declaraţie de dragoste? ― Nu chiar o declaraţie. Ca şi cînd asta mă aducea. Chintescu. Ce n­a făcut să mă înduplece. îmi dai mîna? ― Da.aştepţi să­ţi ceară mîna. dar la Ministerul de Finanţe. am pus pe albul lor pecetea buzelor. Ambiţia mea nemăsurată rîvnea ca soţul Mihaelei să­mi fie subaltern. Ţinea să mă aibă secretar general la ministerul său. ― Incontestabil! Dar. ― Vorbeşti cu adevărat serios? ― Foarte serios. ― M­aş bucura să nu vină niciodată. fiind perfect în rol. să­l zdrobesc cu mărinimia mea. a fost avansarea lui Nenişor. m­am văzut cîteodată alături de dumneata. tapetată cu mătase. ― Cu o rezervă. iar eu. în fond. ― De la sine înţeles. nu te iubesc.. Ţi­o spun foarte sincer. pentru că. întotdeauna la dispoziţia mea. N­am primit. bun prieten cu tatăl Ceciliei. Lucrurile se aranjară exact după placul meu. ― Cînd? ― Ori de cîte ori veneam la voi. ― Mă refer la dragostea care are să vină mai tîrziu. şi anume încuviinţarea părinţilor. ― Nu.

) Ce noroc avusese să ia un bărbat cu un picior în groapă. n­o duce bine cu soţul? ― Nu­i vorba de asta. Ce spune? Ce face? În ce ape se scaldă? Aş fi vrut. ― Cum. făcu ea. am renunţat. ceea ce avusese de gînd să­mi spună. Femeia primi bucuroasă luîndu­şi obligaţia să­i aducă stăpînă­sii în loc pe. în ziua cînd mi­o aduse acasă. (Mi­a părut bine. Mai mult decît atît: ţineam să aflu şi felul curii reacţionează la veştile pe care le primeşte despre mine. dincolo de vorbe.. Alexa era foarte indicată pentru aceste investigaţii. Alexa încercă să mă lămurească. M­am prefăcut că nu pricep răspunsul ei în doi peri. un oltean isteţ.) . să­i cunosc gîndurile. tot nu se simte fericită.. se vede. Încredere deplină. Schimbul izbuti fără greutate şi astfel. Astfel am aflat că Nenişor era mereu bolnav (nevasta şoferului susţinea că e tuberculos) şi că Mihaela nu dormea în aceeaşi cameră cu el. Dar treaba se dovedea plină de riscuri şi cerea timp. iar eu am înţeles numaidecît. Trebuia să umplu această lacună care mă sufoca mai rău decît lipsa aerului. ― Chiar dacă ar avea comorile lumii. iată­mă prezent în casa Mihaelei cu ajutorul a doi ochi care vedeau tot ce se petrecea acolo şi a două urechi care auzeau orice vorbă. După îndelungi dezbateri cu mine m­am oprit la o soluţie mai acceptabilă care părea că rezolvă problema: să mă pun în legătură cu slujnica. Şoferul meu. (O. i­am propus s­o angajez la mine. Ce alta avea să­mi raporteze decît mişcările ei? (De fapt. mai ales gîndurile!) De cîte ori n­am vrut să tocmesc un detectiv particular ca s­o urmărească.. în care aveam. dublîndu­i leafa.) Alexa mă felicită pentru înalta demnitate cu care fusesem onorat. în loc să­i propun primejdiosul tîrg care s­ar fi putut să mă dea peste cap. dar nu puteam s­o descos mereu fără să­mi bănuiască intenţiile şi pe urmă n­o aveam oricînd la îndemină. Aşa că. clătinînd din cap. lucruri exterioare. de acest obicei al stăpînei. făcu ce făcu şi intră în legătură cu ea. Bineînţeles.vederea unei eventuale vizite a fostei mele soţii. nevasta şoferului meu. ― Aşa şi aşa.) Eu aveam nevoie de cineva oare să pătrundă în intimitatea ei pentru a­mi da în vileag însăşi stările sufleteşti prin care trecea. de ce aş minţi? Ou toate că şi eu am silit­o să facă acest pas. Totuşi vina rămînea a ei ― întreagă. VII Treceau cîteodată săptămîni şi luni întregi fără să am vreo ştire despre Mihaela. Îi lipseşte ceea ce e mai important: mulţumirea sufletească. era ceva lipsit de sens.. ― Ce mai face? am întrebat­o profitînd de faptul că venise vorba de Mihaela. (Nu ştia. îmi ură stereotip "la mai mare" şi adause că sora ei s­a bucurat aflînd de ascensiunea mea. dacă era cu putinţă.

îl avansasem. Era o prostie: n­o mai văzusem de ani de zile.) Feste cîteva minute mă aflam la o masă vecină.. îşi făcea apariţia în loja Operei. dragă Doamne. şi de curând colaboram regulat la ziarul pe care­l citea. Mi­am frecat mîinile cu o satisfacţie diabolică. După primul antract locurile lor rămaseră goale. de a­i . nu atîta pentru plăcerea de a face bine. Se vede că tot mai ţinea supărarea de odinioară. nu era acasă. În definitiv. fără să mai stau pe gînduri. Era frumoasă.Într­altă zi aflînd că Mihaela se ducea la Operă ca să vadă Madame Butterfly. ferin­du­se să n­o descopăr. m­am dus s­o caut la vechea adresă. să le fac bine. Bineînţeles m­a observat şi mina zîmbit pe furiş.Şi la opt şi jumătate seara poloneza âmbrăcată într­o toaletă superbă (adică mai mult dezbrăcată). transferasem pe soţul ei. Egal cu zero! Simţeam nevoia să înfăptuiesc ceva extraordinar. M­am oprit la poloneză (tot avea Mihaela pică pe ea) şi. decorativă. Dar ce era să fac singur într­o lojă? Trebuia neapărat să găsesc o femeie (şi încă una frumoasă) ca să­mi dau seama cum reacţiona Mihaela. ― Spune­i că vin. Patroana celei mai de seamă case de randez­vous aflînd oe vreau şi preţul pe care îl ofer. Pe cînd mă întorceam abătut. Patroana i­a telefonat. mi­a pus dinainte un album ca să aleg ce­mi place. Cîteva sute de ochi încremeniră privirile asupra ei. Refuz categoric: n­a vrut în ruptul capului. iată pe Dolly în dreptul unei vitrine. Înainte de a­l răsfoi mi­a arătat fotografia unei frumuseţi (îi spunea Miss Europa). . Nu era alta decît poloneza pe care o căutam.. Am recunoscut­o numaidecît. N­am mai găsit­o; se mutase şi nimeni nu ştia unde. Tocmai m­apucasem să­i scriu două rânduri când chelnerul se apropie de mine ca să­mi şoptească: ― Doamna vă roagă s­o aşteptaţi după o jumătate de oră la Continental. orgoliul. Plecase cu bărbatu­său. să intervin mereu în viaţa ei. Vezi. Am recunoscut­o de la prima ochire. exotică. afară din obişnuit.) Am trecut în revistă cunoştinţele feminine care ar fi putut să mă ajute. Plecase cu o oră mai devreme lăsînd vorbă că se duce la Café de la Paix. ajunsese cocotă de lux. Se făcuse mică de tot. palidă şi modestă în rochia ei simplă de seară. Reuşitele acestea mărunte îmi gâdilau. (Avea probobil o în­tîliiire. nici vorbă. M­am prefăcut că nu observ pe Mihaela. pretutindeni stârnea admiraţie. Va rămîne indiferentă sau are s­o doară faptul că mă vede în tovărăşia unei femei? (Simţeam că această verificare mi­e absolut necesară pentru edificarea mea. calculînd să fie în dreptul fo­ toliilor ei (ştiam chiar locurile cumpărate). Văzînd aşa m­am hotărît să închiriez o femeie. Îi dăruisem casa. cît mai ales să­mi potolesc setea nemărginită de a fi regretat de fosta mea soţie. în fotoliu. ce­mi păsa? Mă bucuram că o găsisem chiar pe această cale ocolită. nereuşind să reziste pînă la urmă în vecinătatea mea şi a polonezei. am reţinut o lojă. alături de mine. În noaptea aceea am chefuit pînă în zori. Am schimbat cîteva vorbe şi i­am propus să meargă cu mine la Operă. dar erau departe de a mă satisface.

ce s­ar alege de el. Ţi­l dau în schimbul unui contraserviciu. Ah. ― Ascultă. bărbatul Mihaelei fu lăsat prima seară să cîş­tige. Şi­mi băteam capul ce să mai născocesc. Dar âmi lipseau împrejurările favorabile. Voiam să renunţ la ideea mea stupidă cînd.. De fapt. A doua zi am întocmit o decizie prin care soţul Mihaelei era delegat casier central al ministerului.000 lei. ai căzut prost. Charlot. un plan drăcesc mi­a scăpărat în minte. Acum îi revenise patima. de asemenea (45. Apoi. Of.000 lei. ântr­o zi.. Îmi ceri un post. ce faptă bună să mai fac ca să rămîn necontenit viu şi actual în conştiinţa Mihaelei. Cum l­am văzut. m­am pomenit cu Charlot. ― Nu.. mai pierde şi nopţile la cărţi. Acolo făcu cunoştinţă cu el şi. Şi nu numai tu. mai ştii să măsluieşti cu atîta îndemînare cărţile de joc? Fostul coleg roşi. ― După ce e bolnav prăpădit. ci mai ales altcineva. Nici vorbă. cu toate detaliile. n­o lua aşa. domnule casier central. Socoteala era asta: odată şi odată tot va fi silit să bage mîna în visteria statului ca să achite o datorie la cărţi. cu gîndul să­i pună la loc cînd. încît de la început avui certitudinea că va izbuti la milimetru.. zău.000 lei).. Auzisem chiar din gura lui că­i place jocul de cărţi. {Cîştigă vrea 60. fireşte. Atunci am ajuns să­mi creez eu însumi. Cu ajutorul unui prieten l­am introdus pe Charlot la Clubul Modern pe care­l frecventa Nenişor. nu ştiu. potrivit planului. undeva în provincie.) A treia seară cîştigă. Înde­ mînarea lui Charlot depăşise orice prevederi. ca odinioară la şcoală. Auzise de ascensiunea mea şi­mi cerea un post de controlor financiar. am fost şi rămînem prieteni. scăpîndu­l de năpastă! Vremea trecea fără să descopăr nimic. ce aşteptam eu? Ce urmăream eu? Hei. va face rost de alţii. pentru că persoana şi banii tăi nu .. Dar după această primă etapă (necesară pentru a capta încrederea victimei) urmă dezastrul. El ezita încă şi nu s­a învoit înainte de a­i da explicaţii liniştitoare. Nenişor pierdu în trei nopţi consecutive tot ce cîştigase şi pe deasupra vreo 300. dacă aş putea să­l prind cu o lipsă pe care să n­o poată acoperi! Ce scandal şi ce prilej minunat de a­i veni în ajutor. crezînd că poate îi fac o imputare. mă puse la curent că Nendşor căzuse în patima jocului de noroc. Parcă n­ar fi bărbatul ei. Soţia şoferului. viciul lui Nenişor nu era o noutate pentru mine.arăta marele meu preţ. De unde avea domnul casier central suma aceasta considerabilă? Nu era bogat. dacă aş avea aşa soţ. care de la o vreme îşi îndeplinea rolul de spioană cu mult zel (cred şi eu ― cîştiga cît un director de minister). ― Şi coniţa ce zice? ― Ce să zică? S­a obişnuit şi nu­i pasă. dragul meu. salariul pe care­l primea abia­i ajungea să ducă un trai modest. sărăcuţule! Vei avea de­a face cu mine. sustrăsese bani din visteria statului. I­am arătat despre ce e vorba. Foarte bine! Să­l mutăm acolo unde trebuie. aşa de limpezi şi închegate. ocaziile de care aveam nevoie.

ceva). Nu minţisem (exageram numai)..mă interesează deloc. mărinimos. în numele ei. să tremure de mine. Iar eu să mă arăt bun. dar părea încă destul de aspru (ca şi cum ea ar fi fost vinovată de. să mă roage.. infinit de mărinimos! Ca s­o doară şi mai mult puterea mea. Cred că n­a trecut nici o oră de la plecarea Alexei. să ducă soră­sii teribila veste.Aşteptam pe Mihaela. i­aş fi distrus cariera. n­o puteam face. Şi cît se poate de repede. nu. Cu un simplu gest. l­aş fi prăbuşit în prăpastie. era oare un motiv valabil în ochii mei ca să­l cruţ? Ce ocazie mai bună mi­ar fi astîmpărat setea de răzbunare? Şi cu toate astea!. că situaţia e disperată. dar n­a venit. Gluma se îngroşase şi o clipă mi­a fost frică să nu scap frînele din mîini. Şi chiar dacă n­ar fi fost mai vinovat decît Mihaela. veşnic ca ambasadoare! Ea nu catadixea să se deranjeze. Ca s­o rănească pînă în străfundul sufletului generozitatea mea! Am aşteptat­o cu încordare toată ziua. conştientă de marea mea putere. sesizăm parchetul? m­a întrebat inspectorul. ― L­am prins! Al meu e! strigam copleşit de satisfacţie." I­am spus Alexei pe un ton scăzut.. ştiam că va interveni. Cu o sută de kilometri pe oră. ― Ce facem.000 lei (se vede că Nenişor sustrăsese bani şi mai înainte. Ce aşteptam de nu dădeam curs raportului. pentru salvarea lui. încercînd să­l fac cît mai blînd. Să apară umilită în faţa mea.. de parcă apucasem pe Dumnezeu de picior. să­mi cîntărească orice vorbă din gură.. Cine mă împiedica s­o fac? Pentru că. pentru alte nevoi). nu se putea să n­o facă. de a cărui prezenţă furat de valul bucuriei uitasem cu desăvîrşire. nu încă. Voiam să intervină pentru el. ― A. Am cerut inspectorului financiar să verifice îndată gestiunea lui Nenişor. mai avem timp. cu o vorbă numai. aşa cum nu apăruse niciodată pînă atunci. A venit în schimb Alexa. că secretarul . infinit de bun. Nici o grijă în privinţa asta!. îmi răpise pe Mihaela. chiar dacă Nenişor depune banii. ― Cum. era vinovat faţă de mine. stimată doamnă Nenişor. aproape fugind. Soarta rivalului era în mîinile mele..... Prea era grav cazul ca să nu­şi calce mîndria în picioare şi să alerge la mine. iar ministrul dăduse ordin peste capul meu să fie sesizat parchetul. Lasă­l în seama mea. O trimisese în locul ei. Iată ce se întîmplase: între timp. hotărît lucru. inspectorul (care nu agrea pe Nenişor) trecuse peste mine şi raportase ministrului frauda descoperită. l­aş fi ucis pentru societate. Acesta îmi aduse raportul chiar în după­amiaza acelei zile. nu se poate face nimic?! ― Absolut nimic! Parchetul a fost sesizat! A plecat în grabă. vinovat cu ghiotura. Spumegam de mînie: "Lasă că te fac eu să vii. deşi el îmi tulburase viaţa. Găsise o lipsă de 420.. a acelui raport care aducea cu o sentinţă de condamnare la moarte civilă? .

― Aimée. i­am spus. ea era.) Toată fiinţa­i părea răvăşită. Îmi trebuia un răstimp de frămîntare şi de nehotărâre. un da nerostit. ― Cred că nu­ţi dai seama ce­mi ceri. Tăceam. Mă privi lung. clătinîndu­se. Am nevoie de ea. Numai pentru o singură fiinţă de pe pămînt! ― Pentru mine! exclamă Mihaela cu glasul alterat. să salvezi un om pe care îţi stă în mînă să­l dobori. Eram sigur că­i Mihaela. avea pe faţă o paloare de convalescentă. Numai pacostea asta îmi mai lipsea. ― Fie. ― Îţi mulţumesc! Făcu ochii mari de uimire. Slăbise mult.îmi anunţă o doamnă. reprimîndu­şi dureros simţirea. nu mai semăna cu ea. ce­i de făcut? Va trebui să fie arestat? ― Da.. ― E aşa de grav? Nu­mi închipuiam! Dumnezeule. Şi n­ai nici o grijă în privinţa lui. Mi­a mulţumit şi a rămas în picioare. De cînd nu te­ am mai auzit spunîndu­mi aşa! Aş fi putut în clipa aceea s­o cuprind în braţe. după furtună. Era acum înaltă. s­o sărut nebuneşte (simţeam o foame cumplită de ea) şi poate aş fi făcut­o. ameţită. ― Ştii pentru ce am venit. Tăceam îngheţat şi­mi era teamă să nu­i vorbească chiar tăcerea mea. dar n­a vrut. demnă. strigă ea. ca un cer limpezit de nori. Atunci Mihaela. ca să nu­i dau impresia că cedez atît de uşor.) Aştepta din parte­mi un semn. auzeam cum îmi soarbe răsuflarea şi m­aşteptam să izbucnească într­o explozie de dragoste. ― Pofteşte­o imediat. Ochii ei aveau priviri atît de rugătoare. dreaptă. după toate celelalte. Aimée! repetă ea maşinal printre suspine. Intră şovăind. de luptă intensă. ca ea însăşi. . dacă Mihaela în clipa aceea sau cu o clipă mai înainte nu se ridica brusc. (Şi ce frumoşi erau ochii ei acum. Şedeam lîngă ea. Scapă­l! Îmi dau seama ce­ţi cer. era cît pe­aci s­o fac. Din primele clipe îmi făcu impresia că nu mai e sigură pe ea. atît de neliniştite! Se prăbuşi inertă într­un fotoliu şi acolo izbucni în hohot sfîşietor de plîns. ca o făptură cu însuşiri supraomeneşti. o fac pentru tine.. Şi îl aşteaptă nu mai puţin de cinci ani de puşcărie.. se vede. Într­adevăr. pieptul îi sălta. avea nevoie de aer mult. E un om pierdut (nu îndrăzni să­i pronunţe numele în faţa mea). de faptul că trăieşte. pentru tot ce a fost între noi. Am poftit­o să şadă. recurse in­ conştient la un compromis.. ― Trimite­mi pe Alexa. Într­ adevăr. o încurajare. i­am spus răspicat. scapă­l! Ou orice preţ! Eşti puternic şi bun! Făgăduieşte­mi! Fă­o pentru mine. acelaşi lucru care se petrecuse cu mine cîteva clipe înainte. că se miră de propriile­i mişcări. mirată. speriată. ― Nu. cît de mic. Mă uitam laoom la făptura ei şi tăeeam. ce înseamnă asta? Nu trebuie! E o prostie ce faci! ― Aimée. (Se petrecea cu ea. părăsind mîndria.

. dragul meu. Ministrul Popişteanu auzind că vreau să scot basma curată pe un funcţionar incorect.. Funcţionarul are un trecut nepătat. la cîte riscuri m­am expus şi cum am înfrînt. Va tresări Mihaela auzind toate acestea? O vor copleşi părerile de rău? O vor spinteca amintirile? Şi are să­i ajungă o noapte să tot plîngă? . Alexa plecă şi se întoarse după o oră cu recipisa. (el) trebuie să acopere lipsa.. încercă să­mi înnoade cravata. Iată suma. Şi cu mîinile tremurînde. Nu­i altă soluţie. cerbicia ministrului. Atît tonul cît şi atitudinea ministrului mă jigniră. încurcîndu­se şi roşind de neobişnuita ei neîndemînare. i­am spus. ― Cum. Vreau să ştiu ce­mi rămîne de făcut. Alexa veni la minister cu noaptea­n cap. O fac pentru dumneata! Şi spunînd acestea rupse hîrtiile. A doua zi. Alexa îngheţase pe scaun şi ne privea fără să vadă. hotărăşte. Apoi fugi şi nu ştiu dacă fugea de mine sau de ea. ţi s­a desfăcut nodul de la cravată. care n­ai ştiut să­l preţuieşti. rosti cu alt ton: ― E pentru prima dată cînd consimt să­mi calc pe conştiinţă. E vorba de 420. ― Te ascult. a depus banii. ― Pentru numele lui Dumnezeu. dacă se trece peste mine în chestiunea aceasta te rog să mă consideri demisionat chiar în clipa de faţă. ― Cum e posibil să pui la bătaie situaţia dumitale pentru o cauză care angajează codul penal? ― Am convingerea că e o crimă din partea noastră să distrugem un om şi o familie pentru o simplă nesocotinţă. am eu aerul că glumesc? Te rog. Ah. dar prinse tare bine. ― În primul rînd. Şi are să adauge poate: tot ceea ce a făcut pentru tine a fost. Popişteanu rămase perplex ca şi cînd ar fi primit din senin o măciucă în moalele capului. I­am replicat ferm: ― Domnule ministru. Eram probabil palid şi tremuram de enervare.. statul nu­i păgubit cu nimic. mai cu seamă că Alexa era de faţă. ca o halucinată ― suferind că fusese martoră la o astfel de scenă. De rîndul acesta avu loc o scenă destul de dramatică pe care nu o prevăzusem. s­o depui imediat în numele său. intră în cabinetul meu (ne despărţea doar o uşă) şi­mi declară răspicat că nu admite cu nici un preţ cruţarea delapidatorilor banului public. domnule ministru. nesocotito.― Uite. după un efort vizibil. Popişteanu. Mă opun chiar dacă i s­ar da o mustrare scrisă. faci dumneata asta? E cu putinţă? O sumă atît de considerabilă? ― Nu vei fi crezînd c­o fac pentru el. ― Dar de unde are să scoată nenorocitul atîţia bani? (îmi plăcu aşa de mult că­i spusese nenorocitul ― superbă caracterizare!) ― Sînt nevoit să­i pun eu la dispoziţie.000 lei. am strigat răstit.. Eu nu vreau să­l văd în ochi. pînă la urmă. şi mă întreb dacă vorbeşti cu adevărat serios.. cum are să­i povestească Mihaelei tot ce văzuse şi auzise: cît am luptat de dîrz să­i scap soţul. agitată.

― Da' ce am înnebunit. I­am aprobat trei luni. nu ştiu ce avea. înflorise ca o floare de seră. Aşa că eram socotit pretendentul oficial la mîna ei. Părinţii ei priveau cu simpatie apropierea noastră de care aflaseră dealtfel şi prietenii casei. Doamne fereşte. Dar nu pricep ce tot aveţi cu ea de­o pătimiţi aşa? Că şi dînsa din carne­i făcută. Printre invitaţi erau mai mulţi membri ai guvernului şi însuşi primul ministru. o auzise spunîndu­i: "Mă arde aici un foc mare" şi­i arătase în dreptul inimii. tata într­o dispoziţie excelentă ― mama puţin cam tristă. (Socrul meu avea relaţii foarte înalte. Zilnic îşi schimba rochiile. Nici gînd să mă întrebe unde am fost sau ce am făcut. Chiar Cecilia care observa atît de greu. ca să am siguranţa că a primit­o. ea însăşi înaltă şi suplă. Nevasta şoferului îmi raportă că plecase la munte să se interneze într­un sanatoriu. (Fotografia ei apăru în ziare şi pe coperta unei reviste ilustrate. dar nu concepeam această nuntă fără prezenţa Alexei. Cecilia. să ştii. . părea neverosimil de frumoasă. iar Mihaela rămăsese acasă. boala lui Nenişor se înrăutăţi.În urma acestei întîmplări. Mai mare păcatul. în persoană.. se burzului ea şi­mi ceru şi de pantofi.) Bineînţeles veniră şi părinţii mei. pentru rest era total absentă. cu toate rugăminţile lui de a­l însoţi. Şi cu toate astea n­a venit. ― Şi pe cine crezi că iubeşte? ― Pe cine altul decît pe dumneavoastră? Că prea e cu ochi şi cu sprîncene. Altădată îmi destăinui că Mihaela plînsese o noapte întreagă şi că ea. cu trenă fără sfîrşit. Degeaba căutam s­o descopăr prin furnicarul nuntaşilor.) Am poftit şi pe Alexa la nuntă. Cecilia. coniţa. în rochia albă de mireasă.) I­am trimis invitaţia prin curier special. i­am spus dînd­o prin glumă. zău aşa! Ticăloasă slujnică! Îmi venea s­o îmbrăţişez pentru inteligenta ei dojana. I­am făgăduit un spor de leafă şi i­am dat pe deasupra bani de­o rochie. Cînd să plece am făcut­o atentă: ― Să nu mă dai de gol. cu salariul întreg. Mă aşteptam să­mi răspundă că "fericirea" e chiar ea. Mai spuse că ar fi auzit de la medicul care îl îngrijea că stăpînu­său nu mai are multe zile. O preocupa numai clipa actuală. Ceru un concediu de o lună ca să­şi caute sănătatea. nu din piatră. Am serbat logodna noastră în cercul restrîns al familiei şi rudelor. încercînd s­o consoleze. dar inteligenţa Ceciliei scăpă uşor prilejul. Dar văz că boala ei n­are leac. După o lună s­a celebrat şi căsătoria într­un cadru extrem de fastuos. mă întrebă: ― Pe cine tot cauţi? ― Fericirea. După care nevasta şoferului mai zise: ― Tare mă bate gîndul că iubeşte pe cineva. la care mă duceam în fiecare seară. cu toate că numai de aşa ceva nu­mi ardea. Această căutare insistentă (nu reuşeam să mă împac cu absenţa Alexei) atrase oarecum atenţia unor rude.. că e moarte de om. (Să nu pară cuiva ciudat faptul. dar rămînea aceeaşi statuie cu grai şi mişcare. Odată s­a întâmplat să lipsesc cîteva zile.

gata să­l sfărîm. Ce aş fi putut să­i răspund? Şi mai înainte de toate ― ce ştiam? Am ridicat din umeri fără să articulez un cuvînt. În piept avea inimă şi simţire care o făceau să sufere. s­a produs deznodămîntul. Încremeni locului şi mă întrebă cu cel mai desăvîrşit calm: ― Cînd? De ce? Ce s­a întîmplat? Cum a fost? De unde ai aflat? Nu era un potop de întrebări. fără să arate cine telefonase şi mai cu seamă despre ce era vorba. telefonul zbîrnîi strident. gemene.. ca un trăsnet prăvălit din senin. dar n­am stat decît o săptămînă. La prînz m­am întors extenuat acasă cu maşina. cine­i? am întrebat aproape răstit. ― Sărmana! Ar fi meritat o soartă mai bună! Cecilia rostise vorbele astea de compătimire? M­am uitat la ea surprins. Atît. ― Tudor. în uniformă. Altă mirare: pe faţa ei de marmură lunecau cîteva boabe de lacrimi la vale. şi în clipa aceea am avut revelaţia celor întîmplate cu o certitudine pe care ţi­o dau numai marile presimţiri. Am strîns receptorul în palmă cu o încordare supremă. . Probabil eram palid şi tremuram pentru că Cecilia care venise să mă poftească la masă. umanizînd­o. asurzitor.) Soneria continua să ţipe. cum s­ar părea. ― Plîngi? Ce descoperire! Statuia mea nu era construită din marmură. Vestea îi străbătuse învelişul protector. ― Ce ai? Eşti galben ca ceara. vino repede! îmi răsună în ureche o voce gîtuită de emoţie. strident. (Poate acesta să fi fost singurul semn. Deşi receptorul era alături de mine. se sperie văzîndu­mă. am pregetat să întind mîna ca să­l ridic. Ne­am întors o­dată cu toamna. Nici o presimţire. vineri 7 septembrie. PARTEA A PATRA? I Alaltăieri. ca un semnal de alarmă. nici un semn.În zorii zilei am plecat în voyage de noces la Abazzia pentru o lună de zile. Nu. decît numai pe dinafară. Pe neaşteptate. nimic nu păru că deosebeşte ziua aceea de celelalte.. Închise brusc aparatul. ― Alo. Între o întrebare şi alta se aşeza timpul cu tăcerea. Toată dimineaţa am lucrat intens într­o comisie financiară. Pe cînd cercetam corespondenţa. Nu mai aveam nevoie de aşa ceva. Ce s­a întîmplat? ― Mihaela s­a sinucis! Ea nu slobozi un ţipăt de spaimă şi nici nu se făcu albă ca varul aşa cum s­ar fi întîmplat cu oricare altă femeie.

De ce o aşteptasem atât.. automat. apropiindu­mă neîncetat. N­aş fi vrut să ajung niciodată la destinaţie şi totuşi într­acolo mergeam. reţinută.. îl dorisem în străfundul fiinţei.. Ea singură mi­o luase înainte trimiţîndu­mă la Mihaela ca să mă scu­ tească de o explicaţie poate dureroasă pentru ea. Apoi zise: ― Du­te la ea... Alexa! Nu trebuie să ne pierdem cumpătul. îmi perie sumar haina şi pantalonii (deşi nu era nevoie) cu o drăgălăşenie discretă. Am tresărit de nelinişte. Cînd m­a văzut. absolut nimic. Da. o arătare înveşmîntată în negru.. Înţelegea aşa de bine unele lucruri I Drumul pînă în strada Triumfului (Triumfului. ― ce sinistră ironie!) l­am parcurs într­o stare vecină cu somnolenţa. îmi suna în urechi: ride la terra din opera lui Puccini.Întoarse capul. se feri să­mi arate slăbiciunea. a podidit­o plînsul: ― De ce mi­a făcut Mihaela una ca asta? Numai pe ea o aveam pe lume.. prin ferestruica maşinii. trebuie să te duci. o neînţelegere gravă care ar fi reclamat prezenţa mea.. una după alta. nici de noaptea minunată cînd a fost a mea. cuibul dragostei noastre defuncte. Poate mai e timp să­i vii în ajutor. după ce m­am ridicat. Nu rezolvăm nimic. ascunzîndu­mă chiar de mine? Îmi trebuia neapărat . Înregistram rece. ― Curaj. Or. n­am nevoie de voi. Îmi netezi părul răvăşit şi. Apoi amintirile începeau a se trezi. parcă ar fi vrut să­mi arate prin aceste gesturi mărunte că e alături de mine în acel ceas greu şi împărtăşeşte în aceeaşi măsură durerea mea. Fericirea care s­a dus mă sufocă. Ai iubit­o. ― Da. Cecilia dovedi în această împrejurare înţelepciune şi tact.. fără să­mi dau conştient seama? De ce nu mă gîn­disem la altceva în clipa cînd mi­a telefonat Alexa? Aş fi putut invoca atîtea posibilităţi: un accident. Abia aici.. Mi­am muşcat într­ascuns buzele. ci dimpotrivă. s­o vezi.. înlăturasem toate eventualităţile şi mă oprisem numai la una singură: sinuciderea Mihaelei.. la faţa locului mi s­a confirmat revelaţia pe care am avut­o în urma apelului telefonic şi m­am îngrozit de nebunia ce făcusem dînd Ceciliei o veste cînd nu ştiam încă precis ce se Întîmplase. vedeam dinainte biletul de închiriat care­mi oprise cîndva paşii la poarta aceea.. stînjenit de goliciunea frazei ce­ i debitasem.. Ajunsesem. nu vă mai cunosc. trebuia să ajung o­dată! Mi­a apărut în faţa ochilor casa tupilată în verdeaţă. Acum vă urăsc! Nu vreau să­mi aduc aminte de ziua cînd Mihaela a împlinit 21 de ani. Le.. mişcarea vie şi pestriţă a străzii fără să recunosc locurile pe unde treceam.. Aşteptam oare acest deznodâmînt.. deşi sentimentul n­ o micşora.. Fără să vreau. o boală subită.. azi blestemată. am străbătut cu paşi repezi grădiniţa şi am sunat. ca să­mi acapareze prezentul. De nimic. goneam ca pe duşmani. Copleşit de potopul aducerilor aminte. fiindcă tot mă duceam şi fără îndemnul ei. scurtînd în fiecare minut distanţa. pentru că e tot durere.. Fugiţi.. acolo. Poate o iubeşti încă. Mi­a deschis Alexa..

vrînd pînă şi­n înfrîngerea de pe urmă să­şi păstreze aerul de învingătoare. Şi acum îşi curmase brusc zilele. Rămîneam inert. Mihaela începuse să nu mai semene cu ea. încît îmi venea greu să cred în realitatea ei. mă . îi deschisesem larg porţile sufletului. încît odaia." gol de simţiri. nu se ştie unde a fost. Aş fi vrut să plîng. Şi totuşi. Alexa a venit după mine. iar nu eu picioarele. dar de unde lacrimi? O stîncă şi tot ar fi fost zguduită de clipa revederii. A chemat slujnica şi i­« dat un plic să­l ducă Alexei. cum era în realitate. (Cui o fi scris? ― asta e foarte important.. ca să­mi satur ochii pentru totdeauna de ea. (Probabil că n­a dormit toată noaptea. Ceea ce mă preocupa în momentul acela era ceva care nu ţinea de simţire. poate chiar toată casa se umpluse numai de ea. Extenuat de nemişcare. Această nepotrivire a închipuirii cu realitatea mă contraria de astă dată şi­mi făceam reproşuri stupide în ceea ce priveşte lipsa mea de previziune. Nu m­am abţinut să nu întreb. ou mîinile puse cruce pe piept. apăsător. O femeie tînără zăcea întinsă pe pat. ― M­am speriat citind bileţelul. Alexa m­a condus în odaia moartei.această sinucidere? De ce voiam să moară Mihaela? În fond ce rezolva dispariţia ei? Setea de răzbunare a unuai soţ înşelat oare între timp şi­a refăcut viaţa pe baze mult mai largi şi solide? Dar asta nu era decît pedeapsa celui mai nesăbuit orgoliu. am văzut cu ochii minţii pe Mihaela aşezată pe pat cu capul spre fereastră.. iar pe la opt şi jumătate a venit înapoi. absent. Dovada fusese făcută acum o dată pentru totdeauna. Ce luminoasă.) Slujnica a văzut­o scriind de zor. m­aş coborî în subsolul fiinţei omeneşti. ― E Mihaela? Sora ei. avea trăsături necunoscute.. auzind teribila întrebare. ― N­o mai recunoşti? Era aşa de schimbată. Plecase cu el în eternitate. fiinţa mea era casa ei. Părea străină. continuu.Se trezise în revărsatul zorilor. O priveam lung. O iubisem mult. Şi doar Mihaela jucase rolul principal în viaţa mea. Ce­i cu ea. Ar fi prea monstruos să cred aşa ceva. Numai cu mine reuşea să se realizeze. Cu toate astea nu trebuia să mă mir de nimic pentru că această transformare avea toată îndreptăţirea. urmă Alexa. clocotitoare o făcuse dragostea mea. a tresărit şi a holbat ochii în aşa fel că­i ieşiseră din orbite. vedeam un şir lung de moarte. Eu ― nu. nociv. Cînd îmi telefonase Alexa. Abia acum am întrebat­o (tot în şoaptă) deşi acolo puteam foarte bine să vorbesc tare. De ce nu mă durea nefiinţa Mihaelei? Încă nu ştiam. fără mine se dezagrega ca într­un mediu neprielnic. Aveam îndărăt anii noştri de bucurii şi suferinţe care ne legaseră cu lanţuri mai tari decît oţelul. Chiar de cînd ne despărţisem.. chiar mai jos. am descoperit destul de greu în colţul gurii surîsul ei de mîndrie care îmi era atît de familiar. am trecut în hol. (De ce în preajma morţilor oamenii vorbesc numai în şoaptă?) ― Cum s­a întîmplat? . fragedă. Chipul Mihaelei se multiplica.) De dimineaţă a plecat în oraş.

cu ciudă. am căutat. încă nu se răcise. apoi spuse mustrător: ― Credeam că încă mai ţii la ea. ... am întrebat­o pe Alexa.. de asta eram sigur de mult.. Ce­ aş fi cîştigat dacă mă dezvinovăţeam invocînd nu numai dovezile pe care le cunoştea Alexa. Îşi făcuse singură injecţia cu o doză mortală. la revedere. fără nici o legătură cu clipa actuală. cum nu? am replicat brusc.. La ce­bun..) ― Nu. o fi primit vreo veste rea de la sanatoriu? (Nenişor era grav bolnav. ― Ce faci? Pleci? făcu ea surprinsă. te ascult. să­i dovedesc că se înşală..) Am lăsat totul baltă şi am alergat să văd ce se întîmplase? Am găsit­o întinsă în pat.. M­am ridicat să plec. Poate i­o fi trimis lui (soţului) un cuvînt de adio. Doctorul venit în pripă a ridicat neputincios din umeri.. Nu­mi dau seama cum am telefonat după medic. sau alte locuri la fel de absurde. atît i­ar trebui ca să­l dea gata.. dus pe gînduri. Dumnezeule. Otravă!. că am iubit­o pe sora ei tot atît cît mă iubise ea. poate chiar mai mult. La un moment dat. Ea văzînd că nu­i răspund.O ascultam tăcut. dar nu se trezea deloc. De unde o procurase? Nici slujnica.. nu­mi intra în cap ca Mihaela să moară. . Închipuirea mea rătăcea în neştire prin cele mai stranii locuri. Gîndeam că poate mai e o speranţă. mi­o confirma. Alexei îi păru ciudată această muţenie prelungă şi nu se stăpîni să nu mă întrebe: ― Mă asculţi? ― Ba da. ― Crede­mă. A spus­o bine Alexa. orice susţinere. săracul! O veste ca asta. Erau oameni cumsecade. Smaranda a zărit pe noptieră două fiole. nu ştiu ce să­ţi răspund. adică de totdeauna. cînd altcineva.. nimic. Voiam s­o scol. aşa ca să spun şi eu ceva: ― Pe el nu­l anunţi de ceea ce s­a întâmplat? ― Cred că n­aş face bine. E cu un picior în groapă..... ca trezit din­tr­un somn greu. în casă. ― N­a lăsat nici o scrisoare? Nici un rând? (am evitat să adaug: pentru mine. deşi în realitate nu mă gîndeam la nimic. adăugase: De ce îmi pomeneşti de el? Tot pe tine te­a iubit. ― Bine. După un răgaz.. Dar abia acum aveam certitudinea deplină.. fără sens. nici eu. se uită lung la mine.. ― Spuneai că slujnica ar fi surprins­o pe cînd scria.întrebam. cu cine am vorbit şi ce am vorbit. au renunţat la autopsie. El a spus că­i morfină. Apoi a venit procurorul şi încă cineva. Sărmana. cel puţin n­a suferit.. arătîndu­mi fie un colţ de stîncă sau un cal slăbănog opintindu­şe din răsputeri să tragă o căruţă înţelenită în glod. era moartă! Murise de curînd. Trebuia să mă apăr. Aici. nu există urmă de scrisoare. credeam că doarme.. Într­un tîrziu.. nu ştiam nimic. ci însăşi evidenţa? Şi ce pierdeam rămînînd vinovat faţă de ea? Mihaela nu mai era pe lume şi această plecare fără întoarcere făcea zadarnică.

Puah. E nevoie de un bărbat pentru îndeplinirea formalităţilor. Şi pe urmă. strălucitoare. ― Se va vedea! am ţipat înfruntînd­o. hoinăream în neştire pe străzi. drept compensaţie pentru că am ucis­o? Haida­de! Nici nu­mi trecea prin gînd. aşa cum fusese Mihaela pe peronul gării. grave. privindu­mă ca halucinată. dînd cu ochii de mine. izbucnind vulcanic. cum făgăduit la Oper. dar eu îl auzeam multiplicat de sute de ori în mine.. Nu­mi era foame. fără nici o ţintă. Ajungînd pe Lipscani. i­am răspuns foarte calm. Se trase un pas înapoi. în ajunul escapadei noastre la Constanţa... Fulgere de mînie ţîşniră din ochii ei şi Alexa.. mă apostrofă cu o excesivă mînie: ― Vă plăcu ce făcurăţi.. sîht limite peste care nu se poate trece. dar o să vă plătească Dumnezeu cu vîrf şi îndesat. Am jucat teatru ieftin. om rău ce sînteţi? V­aş omorî dacă aş putea. Dar în loc să mă întorc acasă unde Cecilia mă aştepta. Vremea prînzului trecuse de mult. Pe Alexa o înţelegeam. Era Walewska. nu mă duru lovitura. cumpărînd tot ce trebuie. răcni la mine: ― Pleacă! Acum ştiu cine eşti. urs reu? Vali . mi­e ruşine! La primul telefon public m­am oprit ca să dau dispoziţii se­ cretarului meu să se ocupe de formele şi operaţiile înmormîntării. la rîndu­mi. Smaranda. fără a cruţa banii şi timpul. într­o dezlănţuire care nu se potrivea deloc cu fire­ai stăpînită. Şi pe mine ― ce m­o fi apucat să­i spun că şi Mihaela m­a ucis la rîndu­i? Sincer vorbind îmi păru rău de izbucnirea mea ipocrită.― Da. de prost gust.. durerea o silise să­şi iasă din fire. În timp ce ieşeam pe uşă îmi aruncă o piatră: ― Ticălosule! Poate mi s­a părut. Dar nici ea nu trebuia să mă acuze că am ucis­o pe soră­sa. nu sînt sigur. suplă. nevasta şoferului care; tocmai se întorcea. apoi mustrări: ― De ce nu dat pe la mine.. ca şi cum ar fi fost cea mai importantă. de ce i­am strigat "se va vedea?". La început o scurtă explozie de veselie. Ce noimă avea replica asta stupidă? Ce are să se vadă. aş zice chiar bine dispus. Nimerise într­o chiurasă de oţel. nesfîrşite: ― Poate că am omorît­o. Uitasem şi de prînz şi de foame. Tu ai omorît­o pe Mihaela! Strigătul ei de acuzare fusese rostit numai o singură dată. răsfrîngîndu­se în ecouri prelungi. I­am întors spatele şi mi­am văzut de drum. Trimit pe secretarul meu să­ţi ajute. Ce să­mi pun mintea cu o toantă? Îi plăcea să încaseze două lefuri şi acum ― poftim proces de conştiinţă. Scăpat de această grijă. ori devenisem complet insensibil? În dreptul porţii. mă rog? O voi lua pe urmele Mihaelei? Mă voi sinucide.. Trebuie. cineva din spate mă trase de mînecă. Oricum ar fi fost. altă scenă tare. în dreptul cinematografului Maxim. m­ am simţit întrucîtva uşurat. dar şi ea pe mine! ― Se şi vede! rînji ea crispat ca o vedenie. Violenţa tonului o sperie. poloneza! Volubilă.

În pauză.) Fumam şi priveam zbuciumul străzii prin geamurile uşilor de la intrare. domnule secretar general. ― Aşa.. Ce­ai făcut cu cavoul? Cînd e gata? ― Trebuie cavou? Nu ştiam. tristă. N­au decît să lucreze zi şi noapte cincizeci sau o sută de lucrători. Ba nu. Mă pun imediat în legătură cu un arhitect.. aproape goală. Ţi­am spus să nu te uiţi la bani.. (Uitasem să mai fumez de două ceasuri. M­am luat după el şi strecurîndu­mă anevoie prin viermuiala pietonilor l­am ajuns din urmă. în incinta unui magazin. Secretarul meu se uita la mine alarmat. ― Aştepţi să ţi se dea mură­n gură? N­aveai decît să înţelegi. ― Vino cu mine. Sala cinematografului. ― Comandă cinci. ― Am înţeles. dar bani? Ah.. Am lăsat­o.. du­te şi fă treaba. În mai puţin de două săptămîni cred că va fi gata. Am intrat. le trec în contul dumneavoastră. stai. În pustietatea mea sufletească eram disponibil. aproape în panică. Îţi stă la dispoziţie oricît ai nevoie. Mergi cu Vali. Rîdeam cu rîsul altuia şi o sărutam inert. Era cît p­aci să uit.. ― Eşti nebun? Ce tot pălăvrăgeşti aici? În două săptămîni? Pînă mîine după­amiază trebuie să fie gata. ― La tine nu place sărute la Vali? se mira femeia nedumerită că iniţiativa tuturor îmbrăţişărilor o lua numai ea. Ea m­a sărutat în întuneric.. Şi de ce n­ ai plecat cu maşina? ― E în reparaţie. am ieşit în hol să fumez o ţigară. Într­un timp atît de scurt? ― Orice o posibil cînd ştii să vrei. Unde găsim un telefon public? Era unul chiar la spatele nostru. Plătesc oricît. ca un singur trup.. pe ultimul rînd. Ne­am aşezat în fund.. ce lapsus: nu­i dădusem nici o lescaie... Rămase uluit zărindu­mă cu capul gol. Ia de acolo cîţi bani îţi trebuie. făcîndu­i semne disperate şi strigîndu­l într­un loc atît de nepotrivit.. nici de film. domnule secretar general.. Cîteva perechi răsfirate îci şi colo.. Sau să întrebi dacă nu poţi înţelege. ― De ce în cont? Plăteşte imediat! Tot! Imediat! ― Bine. la îndemîna oricui. absolut de nimic. pricepi? ― Dar. lipindu­ne unul de altul..(Vali era numele ei de alint) iubeşti mult la tine şi tu necăjeşti la ea. este forte frumos. să trăiţi. n­avea decît să facă ce voia cu un obiect ca mine. Nu­mi ardea nici de ea. lîngă perete. credeţi că e posibil.. incapabil să mă împotrivesc celui mai firav îndemn.. La un moment dat mi se păru că secretarul meu trecuse pe acolp. ― Uite cheile de la casă.. ― Vă rog iertaţi­mă. . ― Ia Buik­ul meu. Vreau vedem filmul împreună. Nu mi­aţi pomenit nimic despre aşa ceva. ― Am înţeles. ― Ce cauţi pe aici? ― Mă duceam să comand o coroană..

el trebuie să adăpostească o întreagă familie sau măcar o pereche. Nici un minut mai tîrziu. dar nelipsit de grandoare. fără un pic de fantezie. da. orice­i cu putinţă cînd clientul nu se uită la preţ.. pe frontispiciu gravezi numele meu. Două morminte.. Goiceanu era acolo. nu pricepi? De ce să pierdem timpul cu asta?. secretarul meu izbucni într­un elan de admiraţie: ― Sînteţi formidabil. nu se construieşte un cavou pentru o singură persoană. E de­a dreptul barbar să­şi ridice cineva viaţa trăgînd de . Pînă mîine după­amiază trebuie să fie gata. De ce comandasem cavoul cu două morminte? Mare mirare! Dar ce importanţă avea faptul? În tot cazul. ― Nu­i nimic. Înainte de a pleca rămase cîteva clipe locului. Vreau să vorbesc cu el. Mulţumesc. şi mari şi mici. Tot treaba aia o face. mă bizui pe gustul dumitale. unele vechi. cîţi pofteşti. Capacitatea?. pe urmele unei fetişcane care­mi zîmbi angajant ca s­o uit după trei minute şi să mă opresc pe strada Bărăţiei în faţa unei vitrine ou puşti de vînătoare şi arme de tot soiul. Nu mă priveşte.. Ne­am înţeles? Foarte bine.. v­am auzit cu urechile mele. Angajează o mie de lucrători. demodate.. N­aveţi altele mai bune? ― Pentru ce vă trebuie? ― Vreau să­mi zbor creierii. mîine după­amiază. Ajunge. pe onoarea mea!. două.. Perfect logic omul de după tejghea. înţelegi? Fă un proiect. clasic. dragul meu. Înainte de a mă hotărî. şterge­o acum şi vezi­ţi de treburi... Ce­are a face? Mda.. încurcat: ― Vă rog să mă iertaţi: pentru ce e nevoie de două morminte? ― Am spus două morminte? ― Da. Secretarul meu îţi pune îndată la dispoziţie banii de care ai nevoie. ― Ce­ar fi să cumpăr un revolver? Am să i­l arăt Alexei: Nu credeai că mă sinucid? Ei bine. Negustorul zîmbi superior (crede domnul că mă prosteşte?!) şi adăugă cu cinism: ― Pentru aşa ceva oricare e foarte potrivit.. te rog să­mi faci pe socoteala mea un cavou la Belu... se va vedea! Deocamdată am făcut rost de armă. Am luat­o agale..... cu butoi. în sens contrar. Hai... Lăsăm şi două. Dar nu admit un minut de întîrziere.. i­am răspuns cu tonul cel mai natural de pe lume.― Cheamă pe Goiceanu. Da. ― Nu­mi plac. Nu­mi trebuie deviz. Ceva simplu. Patronul îmi arătă cîteva revolvere.. ― Nu vorbi prostii.. l­am admonestat cu o asprime prea excesivă. Din fericire.. După cum vezi urgenţă extremă... Secretarul făcu numărul şi ceru direcţia arhitecturii. Am luat receptorul şi i­am spus: ― Ascultă. avea dreptate băiatul. Cînd am depus receptorul în furcă.. dar simplist. E cu putinţă. arhitectul ministerului.. nu­i nevoie să­l aprob.. la orele patru.. Ducă­se la naiba. altele minuscule ca nişte jucărioare.. Bineînţeles. intrasem deja în magazin. da.

ci să păstrez o distanţă oarecare. Arăta 4 fix. Negustorul mi­a făcut pe loc un scurt instructaj atrăgîndu­mi atenţia să nu­l lipesc de tîmplă în momentul sinuciderii. sau să se arunce sub roţile unui Ford desuet în loc să prefere un somptuos Roll's sau măcar Cadillac. la ora asta am curs cu anul III. ― Foarte amabil din partea dumitale. nu din cauza lapsusului. spuse mirat asistentul. îl contramandam din senin. Ce­o fi crezut Vali de plecarea mea ciudată? Probabil că mă aşteaptă încă. Uitasem cu desăvîrşire să mă întorc. Aşa că am ales un Browning mic. Am intrat în cancelarie foarte abătut. Repede am oprit o maşină. ai dreptate. să nu se piardă sau să nu cadă în mîini străine. ― Tiii. opt şi jumătate. ― Cum n­am? Nu­i astăzi sîmbătă? ― Vă înşelaţi. te rog. cu butoi. cîţiva stu­ denţi mă salutară. Pe cînd străbăteam în grabă lungile coridoare. Citeam cu . Parcă m­a săgetat un curent electric. ― A venit azi­dimineaţă o domnişoară şi a adus­o.. calendarul din perete. ― La ce oră? ― Pe la opt.. iar acum cînd nimeni nu m­ar fi împiedicat să ţin cursul.limbă un revolver oribil. un plic alb. Bineînţeles rîdea şi el. ― Eşti sigur? ― Foarte sigur. scăpasem din vedere. După cîteva minute coboram la facultate... ― Dar nu aveţi ours. O adevărată bijuterie în miniatură. Mi­a spus să v­o dau în mînă că e ceva important. Aşadar. Aşadar. ― Scrisoarea Mihaelei! Asta trebuie să fie scrisoarea Mihaelei! Plicul nu purta nici o ştampilă poştală. apucat de toate frigurile. Ieşind din magazin. e vineri. şi îmi arătă. devenisem subit prieteni. În ce fel ajunsese la mine? ― De unde e asta? am întrebat cameristul. m­am uitat cu un gest reflex la ceas.. nu plecase în împărăţia lui Pluton şi a Proserpinei înainte de a­mi lăsa un cuvînt de adio.. cu un gest. care contrasta violent cu verdele postavului. Am desfăcut plicul tremurînd. Mihaela fusese.. Alergasem într­un suflet la facultate (luînd o maşină ca să nu întîrzii). Sînt cam obosit. ci din cauza pălăriei (deşi aş fi putut foarte bine să mă întorc s­o iau sau mai degrabă să cumpăr una nouă). Ce mi­o fi venit să intru la cinema? Am chemat asistentul: ― Fii bun. Nu mă nedumerea contrazicerea în care mă puneam. Pe birou. Pentru asta făcuse drumul în oraş! Să­mi aducă scrisoarea. ― Da. şi anunţă studenţii că azi nu ţin curs. era vineri. îmi atrase privirile. de cinema şi de pălăria pe care o lăsasem pe scaun. Cînd să le răspund ― surpriză ― eram cu capul gol. Mi­am amintit de poloneză. Se temuse s­o dea la poştă. cu prăselele încrustate în sidef. Poate să aştepte mult şi bine. ― Ştiţi. e mai eficace lovitura şi nu dă greş. Într­adevăr. i­am spus rîzînd cu poftă. fără nici un motiv..

Îmi recunosc deschis greşeala care a făcut să ni se despartă drumurile pentru totdeauna.. Trebuie să­ţi mărturisesc din capul locului că mă simt vinovată faţă de tine. Cine ar fi putut să înţeleagă ceva în nerăbdarea mea care sărea dincolo de timp şi în tremurul care învălmăşea frazele amestecîndu­le alandala? Am reluat lectura după o pauză tot fără rezultat. Aşternuse pe hîrtie tot ce avea pe suflet. Ai să zîmbeşti cînd ţi­oi mărturisi că de cînd am fost a ta mă simţeam mai bună pînă şi cu mine însămi. Nu. într­o grabă febrilă de parcă s­ar fi temut să n­o surprindă moartea înainte de a isprăvi. deznădăjduită. cu cît voiam mai mult. nervos. parcă aş fi vrut să le mistui cuprinsul dintr­o singură ochire. .. dar mi­a fost greu. Nu mă plîng! O vreme am fost atît de fericită. cînd poţi spune tot ce te doare. da ― vinovată. mult mai lesnicioasă. aşa cum ai crezut mereu. şi aş spune că eram chiar geloasă pe propria mea persoană. cum n­am iubit pe nimeni. Să nu­ţi închipui că încerc să mă dezvinovăţesc. Tu ai rămas singura mea iubire şi. reprodusă întocmai: II Poate ai aflat pînă acum că nu mai sînt. să fiu aceea pe care o căutai şi. Dar nu vinovată fiindcă te­ am înşelat. ci numai pentru că am nutrit nebunescul gînd de a te înşela. omul leapădă masca minciunii şi ipocriziei şi simte nevoia unei purificări desăvîrşite. om ridicat din umeri zîmbind sceptic. Cînd am citit Manon Lescaut. încît oricui i­ar părea o născocire. cu atît mi se părea că eram mai puţin. Mihaela scria mare. La ce bun? În faţa veşniciei. să­mi deschid pentru ultima dată inima înaintea ta. E cu neputinţă. dacă aş fi trăit pînă la adînci bâtrîneţe. unele cuvinte erau cu neputinţă de descifrat. E ceea ce se întîmplă cu mine. pe care nu ţi­o dă decît spovedania sinceră. fără să te întrerupă nimeni. nu pot începe mai înainte de a­ţi spune încă o dată că te­am iubit. îmi spuneam. încît socot că nu m­am achitat faţă de fericire cu preţul tuturor suferinţelor pe care le­am îndurat după aceea. numai o singură dată în viaţă? Destinul a vrut să­mi dea o lecţie aspră; m­a ales tocmai pe mine ca să confirm realitatea unei poveşti. tot n­aş fi iubit a doua oară. Iat­o mai jos.răsuflarea tăiată paginile una după alta. Înainte de a pleca în necunoscut voiam să­ţi vorbesc. Dar s­o iau de la început. acum ― în pragul unei lumi necunoscute. neconvinsă. De aceea am ales calea scrisului. Este aşa de neverosimilă şi de puţin omenească povestea acestei iubiri unice. s­o depăşesc chiar. foarte greu. să iubeşti aşa de total. Adică greşesc: cum să fac o comparaţie cînd nu te­am iubit decît pe tine? Mereu mă osteneam să­ţi plac. N­a fost chip să citesc scrisoarea decît după ce am dormit o oră cu ajutorul unui somnifer.

Ah. lanţurile cu care mă încătuşai erau mai puternice decît ale mele. dacă o părăseai vremelnic. ca s­o iei. echilibrul. Niciodată n­o să­ţi dai seama cît am suferit de pe urma gestului tău necugetat. Mă hotărîsem încă de atunci să­mi ridic viaţa şi nu era decît o chestiune de zile ca să ajung la faptă. să­ţi povestesc cum l­am cunoscut. De aici a pornit eroarea. Nu­mi dau seama dacă acest rostogol a început atunci cînd tu. De ce te­am judecat luîndu­ mă pe mine drept unitate de măsură? Bărbatul. de la acest schimb în aparenţă just. Iată de ce prăbuşirea noastră în lipsa coloanei vertebrale e aşa de catastrofală. mi­a încolţit un gînd feroce de răzbunare. ruşinii acesteia cu grele repercursiuni sociale n­aş fi putut să­i supravieţuiesc. i s­ar fi închis rana. ce uragan mi­a pustiit sufletul. de nevastă. Rana pe care mi­o deschisesei în piept nu se vindeca fără balsamul acelei blestemate răzbunări. de un egoism sălbatic. Numai cu mine a fost altfel. E greu. Ei bine. vrea să­i sacrifici tot fără a­i cere nimic în schimb. chinuit de remuşcări. e mult de cînd nu mi­a fost îngăduit să te chem astfel. Şi încă ceva: trebuie să ştii că nici o răzbunare nu e mai cumplită ca aceea care izvorăşte din dragoste. Pe oricare femeie. cînd iubim. să­ţi înşir în ordine succesiunea evenimentelor care au concurat la rostogolul meu în neant. Nu puteam accepta umilinţa unei părăsiri atît de jignitoare. în condiţii identice. Nu l­am . şi dovada cea mai bună e că­mi dădusei numele. La fel s­a întîmplat şi cu mine. Te iubeam prea mult! Şi nu ştiu dacă o femeie îndrăgostită raţionează vreodată cu creierul. după aceea. de unde să ştiu că iubirea dintre două fiinţe nu e egală. mai subjugat de mine. femeile. păstrînd rezerve pentru sine. cînd într­alta după imponderabile de care arar ne dăm seama. Oricum. Nu. dragul meu! Aş fi putut contracta o căsătorie chiar în situaţia aceea dacă voiam. mîndria mea. te­ai întors pocăit? Chestiunea n­are importanţă. Ţi­am spus că am întîlnit din întîmplare pe tînărul acela cu care m­ai văzut vorbind în holul hotelului Palace. Dar ce experienţă aveam. ne dăm integral mistuindu­ne în aşa fel încît nu ne rămîne decît umbra celor ce am fost. s­a ivit sarcina. ceva mai bun decît mine nu puteam să­ţi dau. Dorule. înlăuntrul acestor două date. că balanţa atîrnă cînd într­ o parte. măcar parţial. cît am fost de mutilată. Nu te mira. E sigur că. Crezi că aş fi primit vreodată să fiu soţia ta dacă n­ar fi fost sarcina? În ruptul capului. Şi pentru că am adus vorba de el. Dorule! (Lasă­mă să­ţi spun aşa. se dă dragostei cu prudenţă. de aceea îşi păstrează. e foarte firesc să judeci aşa. crunt strivită cu călcîiul. ai provocat ruptura sau cînd. Eu am rîvnit totul de la tine pentru că îţi dădusem totul. Şi tocmai atunci. cînd ai reapărut. aproape imposibil.Iubirea e nesăţioasă. Pe cînd noi. Dacă am suportat părăsirea cu toate chinurile provocate de ea.) Ah. În cazul nostru balanţa atîrna în favoarea ta. datorită se vede eului său aşa­zis "superior". toate ne lăsăm duse de­o sensibilitate care nu cunoaşte măsura. iar legătura s­ar fi dezvoltat cît se poate de normal. ca o încununare a deznădejdii. ai citit bine: răzbunare. m­a împins să mă răzbun. sătul de iubire. Ai să mă întrebi: de ce voiam să mă răzbun? Fiindcă mă părăsisei tocmai atunci cînd credeam mai mult în dragostea ta? Dar ai revenit mai copt. mulţumindu­te doar cu ceea ce­ţi oferă.

Stătea pe culoar la fereastră şi fuma.! În Gara de Nord. nici logodită. Nu­ţi spun ce conversaţie s­a încins în limba lui Moliere pe care o vorbea destul de stîngaci. adică un simplu şi inocent joc. pîndind să ies în oraş ca să mă vadă şi să­mi vorbească. ce rîsete au fost. a patra oară. să mă despart de tine pentru a mă căsători cu el. O colegă mucalită ne­a propus să ne batem puţin joc de el dîndu­ne drept studente grecoaice venite să viziteze ţara. probabil. ci cu doi ani înainte.. i­am spus că sînt logodită cu un român şi că plecăm în Grecia. orice piedică din drumul răzbunării. Mi­a plăcut purtarea şi constanţa sentimentului său care presupunea. Colegele mele să moară de rîs! gata. într­o împrejurare destul de hazlie. Aurora. cu alte trei colege (pe una din ele.. Nu mi­aş fi iertat niciodată să intru în acea căsătorie cu o lipsă de prestigiu pe care viitorul soţ putea s­o exploateze mai tîrziu în favoarea sa. A trebuit să lepăd copilul ca să piară. Era tare trist. ca să răbufnescă mai tîrziu cu o putere mult sporită. Era omul cel mai indicat. De cîte ori nu mi­a propus să ne căsătorim! M­ar fi luat. scena care avea să se desfăşoare: . Ori de cîte ori îl întîlneam. Ce raţiune aveau aceste întîlniri discrete? Ei bine. Dacă îmi trăia copilul viaţa mea ar fi curs pe altă albie. cum îl urai şi te temeai de el. Nu s­a întîmplat aşa. m­ar fi salvat în acea împrejurare grea. s­a urcat un tinerel în acelaşi vagon. Preferam să rămîn nemă­ ritată toată viaţa decît să. oricum. Eram singure în compartiment cînd. o distincţie sufletească. mi­a sărutat de cîteva ori mîna. o cunoşti) unde făcusem o excursie de cîteva zile prin munţi pentru a ne recrea după obositoarele eforturi ale examenului de bacalaureat. Mă întorceam de la Predeal. l­ai prins în laţ. (urma ceva indescrifrabil). cu ochii minţii. Atunci l­am revăzut pe el. Plănuiam aşadar. Nu ştia că "grecoaica" se măritase între timp ― a aflat­o ceva mai tîrziu. De atunci mă aştepta ore întregi într­o bodegă din faţa casei. ce veselie! Credea tot ce­i pălăvrăgeam. Chiar pe tine luîndu­te în condiţiile acestea. la fel îmi călcam mîndria. că nu eram nici grecoaică. voiam să­l folosesc ca unealtă a răzbunării mele. La Constanţa. mai ales.cunoscut atunci pentru prima dată aşa cum îţi spusesem. ci din voinţa mea. Pentru bunul motiv că eram silită să mă mărit cu un bărbat care nu se mai bucura de stimă în ochii mei. Mi­a cerut adresa de la Athena. dar nu­şi lua ochii de pe mine. El mi­ar fi polarizat gîndurile şi simţirea asupră­i şi m­aş fi destinat iubirii şi creşterii lui. Dar. chiar mi­a făgăduit că vine acolo să mă vadă. Şi acum îmi făcea o curte discretă. Puţin cam naiv el a crezut. I­am telefonat. Parcă vedeam aievea. Asta a fost absolut tot. Abia cînd ne­am întîlnit a treia oară a aflat adevărul. pentru a evita explicaţiile. pentru că ştiam cît sînge rău îţi făcea. Cred că şi vitrega soartă a uneltit ca să se întîmple aşa. la Sinaia. cînd m­a revăzut.. de astă dată nu datorită hazardului. sînt sigură. N­am primit tot din cauza mîn­driei mele tiranice. cînd ne­am despărţit. devenea stîngaci ca un adolescent. De aceea setea mea de răzbunare crescu mai aprig datorită acestei acceptări. chiar dacă i­aş fi mărturisit că sînt însărcinată. De ce să­ţi ascund: mă iubea tînărul şi nu era o partidă de dispreţuit..

Îţi mărturisesc însă acum cînd sînt sigură că mă crezi: Ei bine. Nu­mi păsa de piciorul fracturat. M­am trezit în spital. află că relaţiile mele cu el. uluită. Întrebare: "Ce înseamnă asta? Tu nu mănînci?" Răspuns: "Eu iau masa în oraş". ridicol.. El n­a îndrăznit să mă sărute măcar şi nici mîndria mea nu i­ar fi îngăduit­o. care m­a păscut din leagăn. Îmi dădeam seama că atunci nu m­ai fi crezut.. Poate tot n­aş fi primit pînă la urmă dacă ghinionul nu făcea să treacă o maşină. îngrijorată.. te­ai retranşat în spatele unei tăceri îndărătnice şi mistuitoare. Principalul se îndeplinise. să punem capăt acestei situaţii neclare. dar chiar pînă în ziua nunţii. nu numai pentru că putea să ne vadă cineva. ţi­ o făgăduiesc. Erai prea mîndru.. Şoferul a luat­o razna cu 80 km pe oră şi în dreptul Arcului de Triumf. gelozia ta.. Nu m­ai întrebat ce s­a întîmplat. nu mă dureau rănile! Mă înspăimîntam de tine. Poate aveai dreptate. "Unde? Cu cine?" . era imposibil. voi fi a dumitale. În faţa faptului împlinit. şi planul se nărui ca un castel durat din cărţi de joc. el îşi luă din nou îndrăzneala şi­mi vorbi. la cină. vru altfel. ai fi găsit numai un tacîm la masă. să divorţezi pentru a te mărita cu cineva pe care nu­l iubeşti. Recunosc: era un plan absurd. El stărui şi puse atîta căldură încît împotrivirea mea începu să se clatine. Dar motivul nu interesează; important este numai gîndul că te stăpîneşte. cea a fost între mine şi el. o ştii. ci pentru că nu­mi îngăduiam eu însămi aşa ceva. Am refuzat scurt. cît îmi trebuia revolta. trăsnetul: "Cu viitorul meu soţ! Tînărul de la Constanţa! Nenişor!" Cît doream. au fost din cele mai corecte. de scandal. făcu un viraj brusc. Şi aici. Dar soarta vitregă.. Nu ştiu ce s­a mai întîmplat. să devin soţia lui.într­o seară. numai de dragul unei răzbunări. Cînd la mine s­a pîrguit acest gînd. Mă îndema să divorţez. Tot ceea ce mi­aş reproşa nu­i decît faptul că i­am acceptat curtea. Din cauza şoselei stropite cu apă maşina derapă şi se izbi de un pom. încă un bob zăbavă. ceea ce pentru tine era totuna. Ceea ce a urmat. Auzi. Dar se putea altfel? Cum aş fi ajuns să­mi pun planul în aplicare? . Ai tăcut tot timpul. nebunesc. Văzînd încurajările mele. La ce bun să mă întrebi cînd dinainte credeai că ştii răspunsul? Cînd te aşteptai că voi tăgădui sau voi confirma legătura mea adulteră. Îi strîngeam mîna încetişor: "Ei bine. nimic n­a mai putut să mă împiedice de a­l pune în aplicare. vrînd să ocolească o trăsură. Toate astea laolaltă. Cum îmi imaginasem despărţirea noastră şi cum avea să se petreacă în realitate! De unde socoteam că te voi copleşi de dispreţ. În ziua aceea mi­a propus o plimbare cu maşina pînă la pădurea Băneasa. Nu ştiu dacă femeile care înşală au avut vreodată un motiv mai puternic decît mine. de Alexa. Nici nu m­aş fi ostenit să mă apăr. nu numai pînă în ziua accidentului. deznădejdea. eu am fost cea dispreţuită şi a trebuit să părăsesc casa." Făgăduisem şi aşteptam ziua cea mare ca să te umilesc. El o opri şi aşteptă să mă urc. n­am mai avut încotro. ziua răzbunării mele smintite.

Îi apreciam rece eforturile şi mă sileam să­l cruţ de suferinţe. Bietul! În realitate n­avea nici o vină. Dor. asemeni milioanelor de vieţuitoare ale pămîntului menite să înlesnească circulaţia materiei în natură ca. într­o seară. nu­i sînt încă străină. am tăcut şi asta a fost o confirmare pentru amîndoi. Nu ridica din umeri; nu te mint. Ce s­a întîmplat cu mine. de parcă te născusei a doua oară. Mai precis: mă durea. a provocat­o. pentru că m­ai părăsit absolut fără nici un motiv; un om fără trăire interioară. mai tîrziu. mi­a spus­o. slăbise mult . mi­am dat seama ce pierdusem. prin faptul că apăruse în viaţa mea. Bineînţeles. mică şi neînsemnată ca o gînganie. rău şi josnic. nu te­am minţit niciodată. cînd l­ai scăpat pe el de rigorile legii cu preţul atîtor jertfe. în întregime altul. Pînă şi micile tale defecte deveneau acum calităţi deosebite şi te iubeam şi pentru ele. Cît erai de deosebit faţă de ceilalţi oameni cînd mi­ai dăruit casa care trebuia să fie a amîndurora. era îndatoritor cu mine. de ce aş minţi? Îmi părea rău. Făcea tot ce­i stătea în putinţă să fiu mulţumită. Despărţirea mi­a deschis mintea asupra unui simţămînt de care nu mi­am dat niciodată seama că există cîtă vreme ai fostul soţul meu: că te iubeam. Găseam însă repede o consolare. ce pînză mi s­a pus dinaintea ochilor încît n­am reuşit să te văd aşa cum erai în realitate? Cum de au trecut neobservate marile tale valenţe sufleteşti? Am închis într­adins pleoapele că să nu văd decît ceea ce voiam eu? Sau tu îmi arătai mai puţin decît trebuia? Nu ştiu. n­am dreptul să mă împotrivesc. cu cît ştiu că de­acum n­ai să mai fii niciodată al meu. Cîteodată această revărsare de generozitate mă revolta. nu­l iubisem niciodată. Îmi spuneam: de ce face el toate astea? De ce nu mă ignorează ca pe o străină de care nu­l mai leagă nimic? Nu. după despărţire. Abia după transcrierea divorţului. Într­un fel. Eram silită să stau alături de un bărbat pe care nu numai că nu­l iubeam. chiar alt trup. nu ştiu ce să mai cred. tot ceea ce ar face n­ar avea sens. cît preţ aveai tu. Şi mai ales în clipele acestea. ce nevrednică eram de iubirea ta! Mă simţeam aşa de mică faţă de tine. E parcă un făcut să nu ne dăm seama de valoarea unei fiinţe sau a unui lucru decît după ce­l pierdem. el tot mă iubeşte. era bolnav. în loc să înlăture catastrofa. Te­am iubit şi te iubesc cu atît mai deznădăjduit. Odată. aş putea afirma că limpezirea de care vorbesc. Doamne.După aceea a început prăbuşirea. Te­am socotit fluşturatic. Cine ar fi făcut un gest atît de mărinimos pentru fosta lui soţie? Apoi. Ce era să facă? Mi­a mai spus: dacă vrei să­ţi refaci căminul. Dacă nu m­ar iubi. să­mi apari altul. dar ajunsesem să­l consider cauza nenorocirii mele. Am căzut din ce în ce mai jos şi această cădere înceată a mers pas cu pas cu limpezirea procesului meu de conştiinţă. iar conştiinţa acestei micimi îmi strecura în suflet o suferinţă dizolvantă. Nu. mă copleşea de atenţii care ar fi măgulit pe orice altă femeie. cu alt suflet. Degeaba! În cele din urmă a înţeles că tot pe tine te iubeam. altă înfăţişare. Alexa mi­a destăinuit cum ţi­ai riscat situaţia pentru a­ţi respecta cuvîntul pe care mi­l dădusei. n­ai să înţelegi niciodată ceea ce am trăit. M­a mişcat.

Într­adevăr. Nu ştiu ce voiam să fac: să te felicit. ca zilele smulse din calendar. cîte lacrimi am vărsat în ziua aceea. rămînea mută.şi. să simţi ceva pentru ei. Atît! Dacă te găseam aş fi ieşit din groaznicul tunel în care orbecăiam. cu o voluptate smintită ca să sfîrşesc . dar că nu. în casa dragostei noastre? O parte ddn fiinţa mea sălăşluia în fiecare colţişor. des­cosînd pe Alexa dacă mai ştie ceva despre tine. (Cum era să mă simtă departe cînd Mihaela trăia între lucrurile mele. Picioarele mi s­au muiat din genunchi şi m­am sprijinit de gardul curţii să nu cad. N­aveai decît să mă respingi. N­aveau să se mai întoarcă niciodată. că şi tu ai fi ajuns profesor ca el. căutînd o evadare. Nu­mi păsa orice s­ar fi întîmplat. teiul îi vorbea de mine şi peste tot plutea amintirea celor ce au fost) Citeam articolele tale din ziare. dar Kala­Miche (dispariţia şi apariţia ta). Ştiai cît de mult doream să ajungi profesor universitar. cu ultimele clipe ale unor osîndiţi la moarte. îţi urmăream activitatea. dar păsărelele din bazar. şi Journal d'Orient? Dar cîte altele toate! Cînd am aflat că te­au numit profesor. m­a invadat o descurajare vecină cu moartea. M­am îmbrăcat în pripă şi am fugit la tine. Am înţeles. Şi cum te­ am jignit în seara aceea. încît mîndria. Dar nu erai acasă. că şi asta ai făcut­o pentru mine. Iar seara mă aflam în faţa unei hotărîri nestrămutate. voiai. m­a podidit un plîns sfîşietor. Doamne. frenetica noastră bucurie de viaţă cu rîsul ei nepotolit. este adevărat că în cei doi ani cît a durat această nouă căsnicie n­a fost zi în care gîndurile mele să nu fie în preajma ta.. surîdeam trecutului. îmi ajungea doar să mă uit în ochii tăi. sau numai să te văd şi să mă întorc împăcată cu mine. pentru a­i aprecia. eram prezent în fiecare bucată de grădină. raţional. să­ţi cad la picioare rugîndu­te să mă ierţi. despotica mea mîndrie. ceea ce era egal cu zero. Nici acum nu­mi dau seama de ce am plîns atîta. dar espadon­grille. lîngă tine. mi­era indiferent tot ce ai fi crezut despre mine. cînd după conferinţa lui Tîrnoveanu îţi spusesem. desprinsă de realitate. în glumă. Îmi trebuiai în clipele acelea aşa de covîrşitor. paşii mei apucau poate pe alt drum. Am sunat zadarnic o jumătate de oră. bărbaţii fac uneori gesturi admirabile. Iată. Parcă numai astea erau? Dar călătoria pe mare. De bucurie că ai ajuns atît de sus sau de durere că nu mai erai ăl meu? Poate şi de una şi de alta. Ca şi cînd părea de neînchipuit şi ireparabil să lipseşti în ceasul acela. trebuia mai întîi să­i iubeşti. Revedeam plecarea surprinzătoare la Constanţa. M­a cuprins atunci o sete nebună de a muri. plecarea şi mai surprinzătoare la Constantinopol. Cînd n­aveam fapte noi. ajunsesei. vizita micuţei cinteze care ne­a făcut atîta bucurie ― şi. De cînd sînt n­am plîns atîta. Eu nu reuşeam să­i preţuiesc delicateţea sufletească decît rece.. Mi­ai dovedit că erai capabil să ajungi. nu mai avea un cuvînt de spus. dar. M­ am culcat jos pe caldarîmul rece. coboram în trecut ca să retrăiesc în ore lungi de reverie sărbătorile iubirii noastre. să te simt aproape şi să­ţi sorb aerul. căzu în patima jocului. Da. mi­o spunea toată fiinţa.

acum să mă fi lăsat să te sărut. precum şi pe cele după mine care se vor desfăta în intimitatea ta. niciodată. m­a ridicat de jos. În fine. Fără' să vreau am surprins o frîntură din conversaţie: două studente din faţa mea vorbeau despre tine. m­am furişat printre auditori. parcă n­aş vrea să fie. înţelegi? Întrebuinţez acest cuvînt fiindcă nu găsesc altul mai potrivit. că nădejdea într­o întoarcere e o nebunie curată. Ceva mai tîrziu. A doua zi. să mă fac mică. te­am iubit şi atunci mult. încît ţi­am respirat aerul!. ci numai cu voinţa de a muri. cînd nu mai era cu putinţă. ce frumos şi mîndru mi­ ai apărut! Mi­am dat seama că niciodată n­o să mai cobori pînă la mine. Acum. Ce slabă m­am arătat! Mi s­a tăiat dintr­o dată curajul şi m­am pomenit că­ţi aranjez cravata. ca să . Tare­mi place ca bărbat".. şi te­am ascultat de acolo. Aveam credinţa nestrămutată că poţi să­ţi ridici viaţa şi fără ajutorul unei arme. ca să nu mă vezi. Sufeream de rău de tine. Un bărbat. Poate că reuşeam pînă la urmă dacă nu mă descoperea o bătrînă. Umblam pe străzi năucă. încă de la începutul legăturii noastre erai sigur că te iubesc.acolo. Tot era ceva. să­mi potolesc gura arsă. aşadar.. ca să mă găseşti fără suflare cînd te vei întoarce din oraş. pe scara mansardei. dreptate.) O. care trecea pe trotuar i­a venit în ajutor. cînd mi se păruse ca şi cu Mihaela s­a petrecut acelaşi lucru. Acest rău de dragoste mă măcina încetul cu încetul. domeniu altădată al meu. Nu ştiam cum să mă strîng. îmi răvăşea fiinţa. Ai fi ştiut ce înseamnă o sărutare. a trecut şi asta. Amîndoi m­au urcat într­o maşină şi aşa m­am pomenit acasă. Cînd vorbeai mi se părea că nu mai eşti tu. S­a aplecat asupra mea. seamănă leit cu Garry Cooper. E adevărat. Ah.. cînd s­a întîmplat năpasta cu banii aceia luaţi de el şi am venit la minister să­l scap de rigorile legii.. dar e mai mult decît nostalgie. E ceva care aduce cu o sfîşietoare nostalgie.! Cu toate astea cînd ai ţinut lecţia de deschidere. bineînţeles. buimacă. Chiar mai puţin decît atît. aşa cum făcuseşi şi tu cu mine odinioară. să pier ca un fulg de păpădie.. crezîndu­mă leşinată. Mi­a trecut o sabie rece prin inimă. îmi întorceai zece sărutări la loc şi nu eram lacomă după ele pentru că mi le dădeai din belşug.. am îngheţat de spaimă. ce mult uram pe femeile dinaintea mea (mai ales pe poloneza aceea zănatică) pentru ceea ce­mi furaseră din trecutul tău. Şi aş fi ştiut. (Aveam. Dorule. şi nici în zilele următoare. pînă în fundul sălii. Una spunea: "Ce dascăl simpatic. Dar iubirea la care răspunzi nu e decît jumătate iubire. Stăteai aşa de aproape. Cum le­aş fi strigat că eu sînt soţia ta sau că măcar am fost şi numai pe mine mă iubeşti. la universitate. îmi lua minţile. Am vrut atunci să te îmbrăţişez cu de­a sila. pe unde treceam atît de fericita altădată. Dacă te sărutam o dată. mică de tot. Credeam că m­ai zărit şi de aceea te­ai încurcat. şi eu. La început mi­a fost teamă să nu­ţi pierzi şirul şi odată. cînd ai făcut o pauză lungă. n­am mai avut curajul să revin. ca să mă aleg măcar cu atîta. Mă minunam cum de poţi vorbi aşa de limpede şi fluent în faţa unui auditor atît de numeros. O fi căsătorit?" Cealaltă a răspuns: "Nu ştiu.

. îmi atrase atenţia. Cit aş fi dorit să ai o nevoie ca să te pot ajuta cu ceva. ochii. deşi nu făcusem nici o sută de paşi şi singură. Cînd nu te poţi înfrîna înseamnă că ai pierdut cîrma şi pluteşti la întîmplare. Ce spun ― nevoie? Voiam să te îmbolnăveşti grav de tot ca să te' îngrijesc zi şi noapte. fiindcă eram plină de tine. Fără să vreau am ridicat privirea şi. să nu mă dezlipesc de căpătîiui tău. setea mea de tine.. toţi. clătinîndu­mă ca un om beat.. m­a luat în braţe. un carton alb. totuşi am plecat.. se apropie de mine. Ce cruntă ironie! În starea în care mă aflam numai de­o aventură nu­mi ardea. nasul. dacă. şi Alexa. dar continuam să merg; prinsesem de veste că mă urmărea cineva din spate. înduram chinuri cu carul. strigîndu­ţi dorul meu mistuitor. Am oprit­o. Nu ştiu dacă acesta era cazul meu ori dacă faptul că semăna cu tine părea să fie o justificare a gestului. Nu mai eram stăpînă pe mine şi aş fi îndurat poate încă mult timp viaţa asta de sclavă a ta. Poate exageram. Poate şi eu plecasem din mine. Îngrijorată. Pentru dramul de voluptate ce­mi aduceau. cum fac morfinomanii care se afundă tot mai adînc în viciu. la nunta ta cu Cici. Cînd puneam piciorul pe trotuar. să te închidă. Dar nu mă dezbăram de ele. Ce­aş fi putut să­i spun? Voia să cheme un medic. Camera a început să fugă de sub picioarele mele şi m­am prăbuşit pe jos. acoperind zeci de coaie. O invitaţie­la nuntă. Mergeam pe stradă descompusă..În ziua aceea mă dusesem la soră­mea. Mă băteau şi alte gînduri la fel de absurde şi chiar stupide. încît în primul moment am crezut că eşti chiar tu. Semăna aşa de mult cu tine. l­am desfăcut. N­am aşteptat decît să­mi spună două vorbe ca să mă agăţ de braţul lui. am tresărit de spaimă. dacă nu­mi dădeai lovitura de graţie. izolaţi de­lume. mi se părea ciudat că nu se scufundă pămîntul cu mine. Ce proces s­a petrecut fulgerător în conştiinţa mea. fără cunoştinţă. Bărbatul mă ajunse. Eram frîntă de oboseală. şi el. Cînd s­a întors Alexa. Aş fi vrut să mă odihnesc. pe bordura trotuarului. aşa cum făceai şi tu la începutul dragostei noastre. Avea trăsăturile tale. parcă mi­a plesnit fiinţa în milioane de bucăţi. sau scriam frenetic ceasuri întregi. mi­a venit o ameţeală mare". Am simţit cum m­a spintecat o durere groaznică.. să iau un model de dantelă pe care mi­l făgăduise.. Ce­i asta? L­am luat în mînă. veşnic numai noi doi. Pe masa ei de lucru. totuşi ase­ mănarea părea de necrezut. ca cea din urmă prostituată. în voia valurilor. voiam să gust voluptatea propriei mele decăderi. ce s­a întîmplat?" "Nu ştiu. chiar simt o voluptate de a­şi distruge ce a mai rămas curat în ele. singură. . tu singur şi eu. La ce bun? Toţi doctorii de pe lume nu sînt în stare să mă vindece. m­a scuturat. Sau să omori pe cineva. iar eu să stau cu tine în celulă ani de­a rîndul. să mă aşez jos. mi­a dat ceva de băut. Toată lumea mă părăsise: şi tu.consum energia care mă apăsa. să te fac bine cu dragostea mea. ca în poezia bardului de la Mirceşti. Mi­a dat modelul (ce­mi mai trebuia?) şi am plecat. Ştiam că n­o găsesc acasă. Oricum. în aceeaşi clipă. chiar aerul tău. nu­ mi venisem încă în fire.. "Ce ai.. ca să mă arunc orbeşte în aventura aceea vulgară? Femeile învinse de viaţă au uneori o sete nebună de a cădea tot mai jos.

Glasul lui nu semăna cu al tău. m­am îngrozit de aventura în care mă angajasem. şi­n obscuritatea aceea se ivi dinaintea ochilor un ecran luminos. dacă de la început nu­mi impuneam linia unei sincerităţi nude. Am ţîşnit pe uşă ţipînd de spaimă. de zgomot.. nemilos. încît hîrtia fusese ruptă. Nu ştiu ce mă durea. cu tot răul pe care ţi l­am făcut; că amintirile noastre dragi încă stăruiesc în tine.) Se sfîrşise cu mine! Cît timp erai singur. cu fibrele tremurinde. Era răguşit. zgomotos: "Ei drăcie! N­o să stăm muţi!" "Te rog mult!" Mă privi lung. El a început. Cînd a tăcut orchestra. să se ducă vestea că sînt o desfrînată! Din păcate nu erau decît figuri necunoscute. pe care se proiectau scene din poemul pe care îl trăisem noi doi. plutind în extazul pe care îl dă iubirea. orchestra execută L'invitation à la valse. primul ieşit în drum. totuşi destul de vii.Aveam nevoie de aer. N­am recunoscut bucata chiar de la primele măsuri într­atît îmi păru de neaşteptat s­o aud în acea împrejurare. Nu mă înşelam însă. Da. arcuşurile viorilor. apoi ridică din umeri: "Eşti ciudată. strînşi unul lîngă celălalt. (urmează cîteva rînduri şterse atît de violent. Revenindu­mi luciditatea. ciudăţenie. Puţin îmi păsa unde mă duc. cu mireasma lor atenuată de timp. cu mîinile împreunate. aveam credinţa că nu m­ai uitat. îmi zgîrîia urechile. de muzică. Nici acum cînd îţi scriu nu­mi dau seama ce­a fost asta. de orice. o speranţă. acolo sus. El rîse vulgar. Poate era o simplă iluzie. de libertate. că localul în care mă aflam se aprinsese din toate părţile. N­aş putea spune că mă gîndeam la o împăcare. un sprijin. Ne­am aşezat la o masă unul lîngă celălalt. pentru că îmi era groază să rămîn numai cu mine.. fără nivel. Pentru mine acest gînd constituia o mîngîiere. Poate făceam primul pas în nebunie sau. Nu ţi­aş fi povestit această întîmplare. Dar . Chiar m­aş fi bucurat dacă mă recunoştea cineva. strident. uitînd unde mă aflam. muzica sau dragostea? Parcă o mînă duşmancă îmi spintecase pieptul ca să­mi smulgă de acolo inima. nedumerit de insistenţa mea. Totul s­a şters din jurul meu. Admiţînd că aş fi ascuns­o. s­ar fi schimbat ceva din destinul meu? Am intrat amîndoi într­un local. ma parole!" În clipa aceea. avea un timbru aspru. Atunci s­a întîmplat ceva uluitor: mi s­a părut că masa noastră a luat foc. I­am spus: "Taci! Lasă­mă doar să te privesc"... la mansardă. Şi pe aceste fibre treceau. plînsul acesta îmi făcea aşa de bine! Găsisem un sîmbure de fericire chiar în lacrimi. debitînd lucruri nesărate. dar mi­aduc aminte că am simţit în nări mirosul de fum. că mai ţii la mine. n­am mai văzut pe nimeni. exuberant. Nu puteam să­l aud. după miezul nopţii.. Plîngeam cu toată fiinţa. o conversaţie simplistă. Urmăream filmul nostru de dragoste cu inima strînsă.. Tot ce rămăsese viu în mine plîngea angrenat într­o dezlănţuire ce nu mai putea fi stăvilită. Şi. s­a destrămat şi vraja care mă smulsese din realitate. Era aceeaşi melodie pe care o auzisem la cea dintîi întîlnire a noastră. Ar fi fost lipsit de sens să mi­o mărturisesc deschis chiar mie însămi.

Şi cine îndrăznise să mi te răpească? Cici! Tocmai ea. Asta m­a doborît! A trecut dincolo de capacitatea mea de a suferi. o ţărancă octogenară mi­a spus: domnişoară frumoasă. din întreg sistemul solar. pe stradă. Eu sînt dintre aceia. alt decor. sorbindu­vă din ochi.. ca aceea dintre Romeo şi Julieta. încătuşată de pămînt şi obosită. conversînd intim; ea rezemîndu­se tandră de braţul tău. fără să fi fost în pielea mea. să nu se mai sfîrşească. N­am avut încotro. Dacă nu scriam scrisoarea de faţă. Cu neputinţă! Cu neputinţă!!! Ştiu că n­ai luat­o să te răzbuni pe mine şi să mă nimiceşti. Am încercat să­mi adun gîndurile răscolite de grozăvia acestei năpaste. O odihnă pe care nu ţi­o dă altcineva decît moartea.în adîncul sufletului. afară de căsătoria ta cu Cici. La vîrsta aceea n­am înţeles despre ce era vorba. spun drept. tot nădăjduiam... Nu mă plîng! Dealtfel. chiar alt aer. Am vrut să fug de voi. obosită. n­aş fi putut să mor. Aş fi suportat să te însori cu toate femeile din ţară. Eşti prea mare şi bun ca să­mi vrei într­atît răul. Nu ştiu. Invitaţia ta la vals n­a fost decît actul de naştere al acelei iubiri negre care sfîrşeşte cu moarte. Mă cutremuram toată şi gemeam de durere. Căci de atîtea ori viaţa e mult mai grtd decît moartea. obosită. Şi acum căzuse şi asta! Erai de aici înainte al alteia. Acuma ştiu prea bine. Ai să mă uiţi repede şi după aceea îţi vor rămîne de trăit încă ani mulţi şi fericiţi. în străinătate. afară de una singură: de Cici! Aş fi îndurat orice nenorocire ce s­ar fi abătut pe capul meu. Sînt sigură că nu te­ai aşteptat la un asemenea deznodămînt. dar tot pe atît de adevărat că nici nu l­ai putut împiedica. nici nu mai am lacrimi. şi gîndul acesta m­a stăpînit un timp. n­o să înţelegi niciodată năpraznica mea durere. De ce n­a venit? De ce am fost sortită să am o singură dragoste şi aceea atît de tragică? Plec mutilată de pe lumea asta. Pentru că m­a lovit tocmai în partea cea mai vulnerabilă a sensibilităţii: în mîndria mea. Şi apoi de ce m­ai ajutat şi te­ai jertfit pentru mine? De ce mi­ai dat necontenit atîtea dovezi de dragoste? Mă gîndeam­cu spaimă că s­ar putea să vă întîlnesc undeva. ştiu eu? O dragoste coup de foudre. buna şi nepreţuita mea prietenă! Dacă nu cunoşti sufletul femeiesc. În . O nouă dragoste poate m­ar fi salvat. Nu­i nimic. în alt colţ de pământ. Aveam nevoie de odihnă multă şi lungă. la teatru sau la cinema. dar unii oameni sînt sortiţi să ispăşească greu o greşeală. aşa cum făceam şi eu adesea. înfrîntă definitiv. Odată. "Une autre vie! Une autre vie!" cum striga odinioară M­me de Stael. Rămîi cu bine.. să te păzească Dumnezeu şi Maica Precista de dragostea neagră. sînt mulţi ani de­atunci. Să încep acolo o nouă viaţă cu alţi oameni. oriunde! Să vînd tot şi să plec. N­am putut. Unul lîngă altul. Să plec undeva departe. dragul meu! Iartă­mă dacă aceste rînduri iţi vor tulbura clipele de beatitudine cu. (scrisese probabil Cici dar s­a răzgândit şi a şters durerosul nume). oricît de cruntă. Prea tîrziu! Mă simţeam legată de casă. de pe glob.

într­o imensă închisoare. cine va cuteza să mă salveze vreodată şi pentru ce? Cu un gest reflex am pipăit revolverul din buzunar.. nici urmă de revoltă.. Cu toate astea Mihaela. ci a unei tragedii a erorilor generate de ele. Oh.. Îmi păru atît de vie draga voce. Şi ciudăţenie: nici o împotrivire de nicăieri. am fost atît de bine inspirat cerînd să fie pus numele meu de familie pe frontispiciul cavoului care avea s­o adăpostească. trecuse în eternitate ca fiind a mea nu a celuilalt. Dor! Te sărut aievea." recunoscu global fiinţa mea supusă. De ce nu te­am omorît atunci? De ce n­am murit împreună? Mihaela Petrican Aimée a ta. Iscălea: Mihaela Petrican. Aşadar... ca un om care încă trăieşte după ce viaţa s­a scurs din el. cum te sărutam odinioară de zeci de ori. era probabil să fie pedepsită pentru un gînd nepus în mişcare. încît îmi spuneai copleşit: "Nebuno lasă­mă. în această clipă. să fure ori să ucidă pe semenul său? Şi atunci pămîntul trebuie să se transforme.. "De ce n­am murit împreună?" răsuna în urechile mele vocea Mihaelei.. Aimée. ca să confirm fiinţei mele: "Da. a fost divorţul. pentru a se pune în acord cu simţirea ei. şi eu ― eu care. Privirea mea ţeapănă se lipise de neaşteptata ei semnătură. desigur!.. (Avea un ton grav. şi nu resemnată.'" ― şi eu tot mai mult voiam să te înăbuş. călcînd peste registrul stării civile. ameninţător. Aşa fiind. Nu te las singură!" Abia acum. de verdict. am ştiut că fusesem sortit morţii de marea putere a dragostei. ci avusese doar intenţia s­o facă. încît am întors capul crezînd că moarta se afla chiar la spatele meu... pentru o faptă încă nefăptuită? Dacă da. O gravă eroare am comis părăsind fără motiv pe Mihaela; altă eroare. Încă o dată rămîi cu bine. s­a considerat culpabilă chiar greşind cu gîndul şi a plătit. "Tu ai ucis­o!" şopti crispat aievea glasul Alexei. tot atît de gravă. mă voia lîngă ea. automat. eu. din prea multă curăţie sufletească. de la un capăt la altul.) "Da. Din contră: acceptare pe toată linia. III Am pus scrisoarea deoparte. ci chiar bucuroasă. fără să ştiu sigur dacă m­a înşelat sau nu. Acum ştiam sigur că nu mă înşelase cu omul acela.plus îţi las şi partea mea de fericire de care destinul m­a lipsit. da." Cum am ajuns aşa de repede la această supremă decizie? Oricine . reproducînd ultimele cuvinte din scrisoarea ei. ca să fim pururi împreună. Cum ar fi putut să rămînă fără mine o veşnicie întreagă? I­am răspuns: "Aşteaptă­mă că vin. Cea dintîi impresie care se desprinse din lectura scrisorii fu aceea că tot ceea ce se întîmplase între noi se datora nu numai unui crîncen conflict dintre crîncenele noastre orgolii. mă înăbuşi. care om dintre noi oamenii n­a gîndit să înşele. Da. Aşa fiind. A fost o sfîntă.

Credeam că ştie să­mi arate drumurile. nu­i ciudat deloc! Acum nu mai e nimic ciudat pentru mine. pe deasupra lor. luminile ei m­au ajutat deseori. e neputincioasă să le rezolve. Toate ciudăţeniile firii mele. de suprafaţă. o pornire irezistibilă mă împingea să părfi­sesc iubitele după ce le făcusem cele mai fierbinţi jurăminte. unde se face legătura cu morţii şi. ou însăşi soarta omenească. am înţeles tot ce nu puteam înţelege. Dacă inteligenţa mea se dovedea mai sprintenă. marile răscruci şi cotituri ale vieţii. oricît de neînsemnată ar fi fost. încît toate puterile lumii nu s­ar încumeta s­o zdruncine. conforme cu gîndirea şi sensibilitatea mea. Era să adaug: ciudat de tot! Nu. bucuriei mele de a trăi. Mi­aş fi luat măsuri de apărare. nu erau deloc ciudăţenii. însă numai în lucruri mărunte. să­mi descurce încurcăturile şi să­mi pună la îndemînă soluţiile cele mai bune. cu toată luciditatea. Îţi dă numai iluzia că le­a rezolvat. în ce chip să­mi stăpînesc pornirile inimii şi. Nu ştiu dacă a fost o con­ spiraţie care se temea să ţină piept. Pe cele importante. Nu. Cînd s­a pîrguit în mine această maladie ca să mă trezesc acum în pragul nefiinţei fără speranţă de tămăduire? Cum s­a întîmplat de n­am prins de veste că sînt atît de bolnav? Aş fi luptat împotriva bolii şi poate am fi scăpat amîndoi: eu şi Mihaela. Ce­i drept. nici o dorinţă. am cîntărit întîmplările. ca înainte de plecarea unei nave spre necunoscut. implacabilă ca un destin. că nimeni nu­şi curmă zilele înainte ca ea să fi ajuns la sfîrşitul evoluţiei. slujind acelui uriaş inconştient unde se fermentează orice gînd şi faptă. care mă nedumereau atîta. în tăcere. am dezbătut procesul existenţei mele înaintea forului suprem: conştiinţa. pipăind resortul fiecărei fapte. avînd rădăcini adînc înfipte în viaţă şi aş greşi atribuindu­i un rol de călău. Am disecat în lumină tot ceea ce s­a petrecut între mine şi Mihaela. Cred că nu. Dar să mă explic: Spuneam Ia începutul aceste: spovedanii cum. în sfîrşit. încă de la cea mai fragedă vîrstă. Nici o ispită lumească nu mă mai ademeneşte să înfrunt verdictul. e că inteligenţa mea a dat un greş formidabil. pe faţă. toate punţile care mă leagă de viaţă se trag îndărăt. Ceea ce ştiu însă. nici un ţel. Şi. Drama începe de acolo că n­am izbutit să mă cunosc decît atunci cînd era prea tîrziu. ci atribute perfect normale şi logice. nici o ambiţie. E neputincioasă prin însuşi rostul funcţiunii. Într­o pornire înfrigurată de a mă salva în ultimul ceas. Totul în mine e orînduit pentru moarte şi această orînduire se dovedeşte atît de trainic sudată. Nimic. iată­mă ajuns înainte de vreme la sfîrşitul său. vreme îndelungată. apucînd la întâmplare pe un drum greşit. nu este nimic de făcut! Acesta­i adevărul! Sentinţa. Adică în faţa prăpastiei. n­aş fi rămas descoperit ca acum. pentru bunul motiv că. aş fi avut la timp aceste date. E opera inconştientului. Simţeam în asta o .ştie că sinuciderea e o boală a sufletului. N­am ştiut cînd trebuia încotro să­mi îndrept paşii. rămîne în picioare. pentru că se află în serviciu comandat. care mi­a pregătit eşafodul. Inconştientul lucrează după legi imuabile. odată cu ea.

Vă amintiţi de mîndria mea fără margini? Mă înnebunea de plăcere o laudă oricît de palidă. fără aliaţi. Aşadar. inconştientul îmi îndemna paşii pe pămînt solid. Nici vorbă. Cînd eram la şcoală. pe linie caracterologică. Voiam să cuceresc. dar nu pentru asta le întorceam spatele. Cine mă îndemnase să­i trimit acea scrisoare de despălrţire după ce ne­am întors din călătoria de la Constantinopol? Era o simplă manieră de a mă scutura de legături sugrumînd sentimentele în faşă? Hotărît.. le părăseam ca să n­ajung eu însumi la propria mea umilire. Amorul propriu îmi cerea eforturi prelungite şi luptam din răsputeri să­i aduc satisfacţiile de care avea nevoie. fiind dotată cu un orgoliu la fel de atotputernic. Şi chiar aşa s­a întîmplat. La fel am procedat şi cu Mihaela. îmi sugera gînduri sănătoase şi mă ocrotea de acolo din postul lui invizibil de comandă. ca trăsătură dominantă. Numai că de rîndul acesta se întîmplă ceva neaşteptat. adică de unul singur împotriva tuturor. călcînd fără scrupule peste învinşi. sugrumarea înainte de vreme a iubirilor mele se dovedea a fi un imperativ organic. fără spate acoperit. imensă teamă. nu! Provocam ruptura de obicei într­o vreme cînd raporturile erau în floare ca să trăiesc acea voluptate bizară cînd ele veneau să mă roage să revin. căci odată cu voluptatea mă chinuia şi pe mine suferinţa. cum ar fi îndurat acest amor propriu atît de sensibil. subordonînd universul persoanei mele pentru a­mi asigura fericirea. cerşindu­mi dragostea. înfricoşată teamă de infidelitate. zdrobind obstacolele care­mi stăteau în cale. ca toate biruinţele dobîndite anterior să se ducă pe copcă. Cine ar fi putut să cîştige luptînd în astfel de condiţii. Atunci? Ei. Semăna mai degrabă cu mine. aşadar. fie în societate. care ţinea de înţelepciune şi prudenţă. de oriunde ar fi venit. pe un ocean de vrăjmaşi? Era de ajuns o singură înfrîngere. E adevărat. Aşa că hotărîrea de a o părăsi ca şi pe celelalte era perfect îndreptăţită. fie în dragoste. Dacă epuizam mijloacele cinstite recurgeam la stratageme uneori destul de reprobabile. umilinţa cumplită a unei infidelităţi. bolnăvicios de sensibil. în atenţia tuturor. care nu se poate traduce în cuvinte. chiar cinic. Mi­era teamă. cînd el însuşi era mai puternic decît dragostea cea mai puternică? Pornisem. pe lume avînd în centrul fiinţei. voluptatea se confunda cu bucuria învingătorului. încercam să captez admiraţia colegilor şi a profesorilor.voluptate vecină ou nebunia. Voiam să mă menţin necontenit la suprafaţă. bine. care nu semăna cu nici una din fetele pe care le cunoscusem pînă atunci. care frînse echilibrul. Iată însă că a apărut în viaţa mea Mihaela. să Se umilească în faţa mea. Cîtă vreme am ascultat poruncile sale mi­a mers bine şi n­am avut de ce mă plînge. un orgoliu nesăbuit. să fiu pretutindeni în frunte. Să ne înţelegem. să îngenunchez viaţa. Gîndul despărţirii se născu prea tîrziu. Şi dacă astfel stăteau lucrurile. cînd eram deja . Ajunsesem pînă acolo încît umileam profesorii numai şi numai să provoc vîlvă şi admiraţie în jurul persoanei mele.

cerşind dragostea. Acum nu­i rămînea decît să se răzbune. mă punea în dezarcord cu întreaga mea fiinţă. Ceea ce a urmat e cunoscut: m­am căsătorit cu Mihaela pe care o jignisem (deşi o iubeam) tocmai pentru că voiam să fug de ea. de o moarte totală. Era un compromis necesar pentru restabilirea echilibrului. sau măcar unul. iar eu n­am mai găsit putere de a rezista pînă la urmă rupturii. Cine s­ar fi încumetat să înăbuşe o asemenea revoltă? Aşa am ajuns la soluţia căsătoriei. în raport cu vina ei; Mihaela n­ar fi suferit decît o clipă. ca biblicul gest al lui Saxnson. Ea trebuia să devină soţia mea. dar Mihaela tiranizată de mîndria ei nu uită. Dar soarta noastră era pecetluită. nu putea să uite jignirea îndurată. fulgerător. Adevărul e că pentru întîia oară pasiunea birui raţiunea. o acceptare silnică a stării de fapt. gîndeam. Şi această răzbunare ne prăbuşi în neant pe amîndoi. întîi a sufletului şi pe urmă a trupului. dacă o prindeam asupra faptului. însă ca orice lucru impus. (În realitate fugeam de mine. nu! Pedeapsa asta dac­o aplicam era prea uşoară. Fusese o coaliţie a simţurilor care adormiseră inconştientul pururea de veghe? Sau el însuşi pierduse măsura î Nu ştiu. (Ah. Aflasem doar de infidelitatea ei. totul o silea să facă pasul acesta. (calculat. ci încet. Iar pe de altă parte conştiinţa mă îndemna să fac totul ca Mihaela să regrete că a trebuit să se despartă . Mai precis. Am fi fost scăpaţi amîndoi. Nunta se făcu. A doua zi îmi lipsea tensiunea sufletească de a ucide şi. unica soluţie care rezolva problema. N­o prinsesem însă. Nu dintr­o dată. sau aş fi sugrumat­o dacă n­aş fi fost înarmat. şi răzbunarea ei făgăduia să fie cu atît mai crudă cu cît simţise (instinctul i­o spunea) că o iubeam iremediabil. Ce era mai simplu. murind în mîna mea. n­am avut conştiinţa teribilei răzbunări care îmi încolţea în minte după consumarea trădării ei imaginare. Dar. Vreme destulă ca să mă acomodez cu ideea trădării. în ciuda voinţei ei. dezagregîndu­ne ca sub acţiunea unei soluţii dizolvante.) Dacă n­ar fi intervenit sarcina ei neprevăzută. desigur că nu consimţea să se mărite cu mine. fărîmiţîndu­ne bucată cu bucată. o singură clipă de suferinţă fizică! Inconştientul meu voia o pedeapsă mult mai grea: să moară prin ea însăşi. în împrejurări similare. dacă aş fi făcut­o.iremediabil subjugat de farmecul ei. În fierbinţeala unor astfel de clipe. să se producă o destindere în mine. dacă ştiam în ce constă această "infidelitate"!) Şi apoi trecuse o noapte peste ştire. mai firesc. după cum n­aş fi uitat­o nici eu. Atît. Mi­aduc şi acum aminte de răzmeriţa fiinţei mele răscolite. De aici începe eroarea care m­a urcat pe culmile deznădejdii. raţiunea face mai întotdeauna loc nebuniei. aş fi fost un criminal de rînd. Nu mi­am dat seama încă de la început ce anume urmăream. care­mi cerea imperios pe Mihaela. decît să­i pun revolverul în tîmplă? Poate aş fi procedat şi aşa. (Mai cu seamă că Mihaela nu­mi dăduse măcar satisfacţia de a se umili în faţa mea.

urzind un vast complot care avea drept scop suprimarea ei. Ştiam cît sînt de sensibile femeile cînd e vorba de galoane ierarhice. Aşadar. întreţinut zi de zi. în locul unei purtări menite s­o depărteze. trecînd fără efort peste egoismul firii mele nefericite. (Şi asta pentru că voise ea. Mie îmi trebuia una zdrobitoare. în definitiv. şi pe planul inconştient. copleşind­o cu mizeriile ce­şi fac de obicei perechile care se despart.) Eram avocat. el funcţionar public. Cea dintîi faptă a fost dania casei (dacă ar fi bănuit scopul perfid al acestui mărinimos gest. fapta ar fi trebuit să­i dea de gîndit. căutînd să întreţin Mihaelei regretul de a mă fi pierdut. Acum stau şi mă întreb: cum a fost cu putinţă să­mi retez creanga de sub mine fără a avea în vedere urmările la care mă expuneam? . lucru pe care îl observase. ar fi detaşat­o de mine. Cu cîtă rîvnă şi putere de muncă am izbutit să ocup o catedră. Îmi scria că aş fi putut să mă însor cu toate femeile de pe pămînt.) Afară de asta trebuia s­o preocup necontenit de mine. o vagă nă­ dejde. abia atunci înţelese că m­a pierdut definitiv pentru ea. Şi mă simţeam mai bun. Dacă Mihaela rezistase durerii de a mă pierde.) Îi dădusem atîtea dovezi de iubire şi le anulam dintr­odată. Cel din urmă punct al planului era căsătoria cu Cici. necruţător. încredinţat de consecinţa ei catastrofală. că poate cîndva vom încerca o apropiere. M­ar fi dispreţuit şi dispreţul acesta. să mă depăşesc. Desigur. Între aceste două cariere nu părea să fie o diferenţă sensibilă. în ceea ce priveşte situaţia socială. devenind secretar general.) Dacă m­aş fi purtat brutal. ea primea necontenit dovezi de dragoste tot mai mari. (Cît se înşela ― nu mai e nevoie s­o spun. Cum era însă cu putinţă să prindă aşa ceva de veste cînd eu însumi n­am reuşit să pricep decît abia acum semnificaţia mîrşavei danii? Îmi amintesc ce bucurie mă copleşea că reuşisem. luptam pe două planuri: pe planul conştient.) Nu era destul! Mă ridicasem şi mai sus. Dar. să fiu mereu în actualitatea ei sufletească. Prin însăşi anormalitatea ei. Cui i­ar fi trecut prin minte aşa ceva? Dar inconştientul meu calculase cu precizie teribila lovitură.de mine. (Pentru că.. (Vidra lui Răzvan trăieşte în orice soţie. Şi ori de cîte ori obţineam vreo izbîndă. Auzind însă că m­am recăsătorit. sugrumînd orice rămăşiţă de iubire. totuşi o posibilitate. fără îndoială că nu i­ar fi fost greu să reziste pînă la urmă. aveam grijă să i­o comunic. afară de Cecilia: Avea dreptate! Căsătoria asta fusese pentru Mihaela lovitura de graţie. (Mihaela se obişnuise însă cu ciudăţeniile mele. o reconciliere. brutal. cu cîtă spaimă trebuia să­l fi respins!). mai îndrăgostit de mine.. Într­o vreme simţeam nevoia unei superiorităţi nete asupra bărbatului ei. dîndu­mi în felul acesta satisfacţiile de care aveam atîta nevoie. evitînd orice gol care însemna uitare. mai om. se mîngîia cel puţin cu gîndul că­mi aparţine. care o apropiau. tot ceea ce făceam. cînd îşi dăduse seama de preţul meu. era pentru ea exclusiv. nicidecum pentru mine. după cum se ştie. situînd­o într­adins la urmă. chipurile.

Mă întreb dacă o fire ca a mea ar fi fost aptă pentru o căsnicie obişnuită al cărei ideal de fericire e liniştea lipsită de surprize. Nu! N­am avut niciodată voluptatea inconştientă a omului sănătos. precum şi o securitate materială şi morală sau. nici optimismul simplist al celui care scrie pe apă erezînd că face o operă durabilă. De asemenea. Prin proporţiile ei uriaşe. în plină dragoste. pe îndelete. n­am avut absolut deloc conştiinţa catastrofei care mă aştepta sau pe care. Fiecare faptă a răzbunării mele. se dovedea a fi una dintre cele mai rafinate şi crude răzbunări pe care o poate născoci o minte omenească. În Cici iubeam de fapt tot pe Mihaela. Ei. considerate în total. sforile nevăzute ne traseră în faţa a două morminte proaspăt deschise. cu puterea dizolvantă a iubirii. portocaliu. un omagiu adus ei.. în conştiinţa mea. mai bine­zis. galben. duceau la un scop pe de­a întregul opus celui conştient. răzbunarea mea inconştientă m­a răsturnat şi pe mine. totodată. dar am avut dragostea. Iubirea mea (din cauza obstacolului ivit în cale prin divorţ) îmi cerea acest nevinovat compromis.. o viaţă fără plăceri ca s­o putem suporta. după cum ar spune Palmerston. din contră. o anulare a instinctului de răzbunare (explicabil în atare situaţii). căsătoria mea cu Cecilia. de a fi părăsită fără regret. ori poate încă de la naştere cînd mi­a fost transmis orgoliul îngrozitor care a dat peste cap viaţa bunicului. mi­o pregăteam singur. Considerată separat şi fără perspectiva timpului. iubirii noastre. poate chiar din copilăria mea tristă cînd duceam morţii închipuiţi la cimitir. dăruirea casei avea drept scop. Recunosc că eu am împins­o să facă supremul gest. Toate la un loc îşi pierd proprietăţile individuale şi alcătuiesc ceva nou: culoarea albă. Dar asta m­a pierdut. Considerată încă în an­ samblul faptelor sugerate de inconştient. toate au fost posibile datorită acelei acţiuni de minare a inconştientului. o depăşire a mea în înţeles bun. Ceva în maşinăria subtilă a fiinţei mele a fost dereglat în permanenţă.. Am dezagregat­o mai întîi cu abilităţile născocite de inteligenţă (iar cînd mi­am dat seama că o iubesc). un calm egal de­a lungul anilor. de parcă s­ar fi integrat în fiinţa ei proprie. E de neconceput cît am iubit­o pe Mihaela. luată în parte. Nu­mi pasă dacă voi fi învinuit de moartea Mihaelei. deoarece ea îmi amintea necontenit de fosta mea soţie. bine. În orice caz numai dragostea şi creaţia fac viaţa vrednică de a fi trăită şi. E ceea ce se întîmplă cu culorile spectrului solar: fiecare în parte dă roşu. o revărsare neobişnuită de ge­ nerozitate. violet etc. S­a strecurat atît de . N­am creat nimic care să rămînă generaţiilor viitoare. avea o anumită semnificaţie şi un anumit scop; aceleaşi fapte însă. prezentau noi semnificaţii. Şi cu toate acestea..Pentru că repet. Departe de a fi socotită de mine ca o lovitură de graţie împotriva Mihaelei. o credeam.

în iubire şi în ură. lucrurile. în bucurie şi în suferinţă. Degeaba! Toate îmi par şterse. a fost prea frumos ca să se sfîrşească altfel. pururi prezentă Mihaela! Pretutindeni Mihaela! Obsesie uriaşă. A tras un colţ de umbră şi mi­a luminat drumul pe care l­aş fi străbătut de aici înainte: politica. Pentru cine aş mai ţine prelegeri? Pentru cine aş mai smulge onoruri? Pentru cine aş mai duce­o cu Cecilia? Mihaela nu mai este şi.! Sînt obosit! Încerc impresia că am trăit cîteva vieţi pământeşti. trebuinţă ca aerul şi lumina. totul îmi vorbeşte de ea: locurile pe unde am hoinărit. bucuriile. în rînduiala aceasta cuminte a morţii. nici de Cecilia (şi ea o victimă). scopul.. victoriile care mă aşteptau. Totuşi. căsnicia... infinit mai mult decît se aşteptase. Oricum. tot. iată. profesoratul. oamenii pe care i­am cunoscut împreună. răsplata. Adio!. Am credinţa fermă că viaţa mea a început cu Mihaela şi se încheie odată cu ea. Cine ar putea să­mi smulgă rădăcinile ei crescute pînă în adîncurile mele cele mai insondabile? Iubirile mari sînt tocmai acelea de care te îndoieşti mai mult. Totul.. izbutise mai mult. nici de ceea ce las în urma mea..) Cînd tac. încît mă îndoiesc că am fost cîndva copil.. De acum s­a prăbuşit temelia pe care se clădesc fapte noi.. îmi lipseşte îndemnul. Iar copilăria mi se pare aşa de îndepărtată şi nebuloasă. Voia să­mi intre în sînge şi. (Şi risipa aceasta nu mai avea margini. Mi­a arătat perspectivele. În toate şi în tot parcă şi­a lăsat fiinţa ei. dispare sensul tuturor strădaniilor mele. încît acum cînd a plecat în lunga ei călătorie şi­a luat numai trupul cu ea. grădinile.. Nu. SFIRŞIT . fără noimă. mai vie ca niciodată. însuşi rostul existenţei mele. fiinţele şi lucrurile din afară încep să grăiască amintirile din mine. dar în mine a rămas întreagă. în faptă şi în vorbă. serbede. nădejdea. de nimic. visul tot...integral în mine făcînd una cu fiinţa mea. casele. Nici de părinţi. odată cu ea. e pururea vie. În gînduri şi în vis. nu­mi pare rău de nimeni. un gînd se agaţă timid de viaţă. copleşitoare. atît de greu mi­ e sufletul.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful