You are on page 1of 45

Corectitudinea exprimării 1. Limba literară. Necesitatea cultivării limbii literare moderne. Noţiune de normă 2.

Principii ortografice şi ortoepice în limba română. Accentul. Norme morfologice. Evoluţia normei (prezentarea grupată şi fixarea noilor norme din DOOM2). Punctuaţia. Topica 3. Lexicul limbii române. Componenţa lexicului limbii române 4. Rolul neologismelor în modernizarea lexicului. Unităţi frazeologice. Erori de vocabular 5. Cuvântul. Sensurile cuvântului. Relaţii semantice între cuvinte. Confuzii semantice Referinţe bibliografice Dicţionarul explicativ al limbii române. Bucureşti: Univers enciclopedic, 1998. www.dexonline.ro; www.vocabular.ro Dicţionar explicativ ilustrat al limbii române. Chişinău: Arc&Gunivas, 2007. Dicţionarul ortografic, ortoepic şi morfologic al limbii române. Ediţia a II-a revăzută şi adăugită. Bucureşti: Univers enciclopedic, 2005. Nicolae Andrei. Dicţionar de omonime al limbii române. Bucureşti: Corint, 2009. Marin Buca. Dicţionar de antonime. Bucureşti: Meteor press, 2002. Gheorghe Bulgăr. Dicţionar de paronime. Bucureşti, 2006. Gheorghe Bulgăr. Gheorghe Constantinescu-Dobridor. Dicţionar de arhaisme şi regionalisme. Bucureşti: Saeculum vizual, 2009. Alexandru Ciorănescu. Dicţionarul etimologic al limbii române. Bucureşti: Saeculum I.O., 2001 Andrei Crijanovschi. Dicţionar de dificultăţi ale limbii române. Chişinău: Arc, Museum, 2000. Elena Grosu. Mic dicţionar de pleonasme. Chişinău: Epigraf, 1999 Elena Grosu. Dicţionar de antonime sinonimizat. Ediţie revăzută şi augmentată. Chişinău: Epigraf, 2005. Valentin Guţu. Dicţionar al greşelilor de limbă. Chişinău: Arc, 1998 Rodica Lăzărescu. Dicţionarul de capcane ale limbii române, Bucureşti: Corint, 2006. Florin Marcu. Marele dicţionar de neologisme. Bucureşti: Saeculum vizual, 2007. Alexei Palii. Dicţionar de dificultăţi şi surprize ale limbii române. Chişinău: Epigraf, 2008. Vlad Pohilă. Mic dicţionar de nume proprii străine. Chişinău: Arc, 1998. Luiza Seche. Mircea Seche. Dicţionarul de sinonime al limbii române. Bucureşti, 1982; Dicţionar de sinonime. Litera internaţional, 2002. Nicolae Andrei. Ion Constantin Tănase. Dicţionar de locuţiuni, expresii şi sintagme româneşti, Bucureşti, 2004. Lidia Vrabie. Ana Vulpe. Dicţionar de paronime. Chişinău: Elan poligraf, 2007. Mioara Avram, Marius Sala. Faceţi cunoştinţă cu limba română. Ediţia a II-a revăzută. Cluj: Echinox, 2007. Mioara Avram. Probleme ale exprimării corecte. Bucureşti: Editura Academiei, 1987. Mioara Avram. Ortografie pentru toţi. 30 de dificultăţi. Bucureşti: Editura Academiei Române, 1990; ediţia a II-a, Chişinău: Litera, 1997. Mioara Avram. Consideraţii asupra situaţiei limbii române în Republica Moldova //Limba română, nr. 5, 1992. Mioara Avram. Anglicismele în limba română, Bucureşti: Editura Academiei, 1997. Mioara Avram. Gramatica pentru toţi. Bucureşti: Humanitas, 2001. Mioara Avram. Cuvintele limbii române între corect şi incorect. Chişinău: Cartier, 2001. Vasile Bahnaru. Elemente de semasiologie română. Chişinău:Ştiinţa, 2009. Ion Bărbuţă. Punctuaţia în limba română. Norme şi exerciţii. Chişinău, 2009. Irina Condrea. Norma literară şi uzul local. Chişinău, 2001. Irina Condrea. Curs de stilistică. Chişinău: CEP USM, 2008. Inga Druţă. Neologismul în structura stilistică a limbii române actuale. Chişinău, 2007. 1

Inga Druţă. Magia cuvântului, Chişinău, 2009. Iulian Ghiţă. Sinteze şi exerciţii lexicale, lingvistice şi stilistice. Bucureşti: Editura didactică şi pedagogică, 1995. Valeria Guţu Romalo. Corectitudine şi greşeală. Limba română de azi. Bucureşti: Humanitas, 2008. G. Gruiţă. Gramatica normativă. 77 de întrebări / 77 de răspunsuri. Piteşti: Paralela 45, 2008. G. Gruiţă. Moda lingvistică 2007. Norma, uzul şi abuzul. Piteşti: Paralela 45, 2006. Nicolae Mătcaş. De la grotesc la sublim. Chişinău, 1995. Ilie Ştefan Rădulescu. Erori flagrante de exprimare. Radiografie critică a limbajului. Bucureşti: Niculescu, 2007. Ilie Ştefan Rădulescu. Să vorbim şi să scriem corect. Erori frecvente în limbajul cotidian. Bucureşti: Niculescu, 2002. Valeriu Sclifos. 1200 de frazeologisme ale limbii române. Chişinău, 2005. Adriana Stoichiţoiu-Ichim. Vocabularul limbii române actuale. Dinamică. Influenţe. Creativitate. Bucureşti: All, 2001. Constantin Tănase. Limba naţională a Republicii Moldova şi corelaţia dintre limba literară şi limba vorbită // Limba română, nr. 3, 1994. Limba română este patria mea. Studii. Comunicări. Documente. Chişinău, 1996; Ediţia a II-a, Chişinău, 2008.

I. Limba literară. Necesitatea cultivării limbii literare moderne. Noţiune de normă Limba, vechea noastră avere naţională Mihai Eminescu

• • • • • • • • •

sinteză a posibilităţilor de expresie a limbii întregului popor sistem de norme unanim acceptate model de corectitudine caracter prelucrat şi reglementat, normativ, obligativitatea pentru toţi vorbitorii aceleiaşi limbi caracter supradialectal, universal ramificaţii teritoriale (dialect, subdialect, grai) şi sociale funcţionarea tricotomică a limbii norme de realizare a sistemului limbii trăsături generale/particulare ale exprimării corecte

Limba, s-a spus de atâtea ori, este primul semn de identitate al unui popor, instrumentul esenţial al culturii sale. Ţările cu o cultură remarcabilă au creat instituţii speciale pentru apărarea şi cultivarea limbii lor. Aceste instituţii duc mai departe educaţia lingvistică începută în şcoli. Nu voi insista în a comenta termenul limba română (limbă indo-europeană; total cca 29.000.000 de vorbitori; limbă oficială şi majoritară în România şi Republica Moldova); este o 2

evidenţă, pentru noi toţi, faptul, demonstrat şi de filologi, scriitori, oameni de cultură (vezi articolele şi studiile publicate de la 1990 încoace , în Revistă de lingvistică şi ştiinţă literară, Nistru (Basarabia), Limba română, Literatură şi artă; Limba română este patria mea. Studii. Comunicări. Documente. Antologie de texte. Chişinău, 1996 ş.a.), că numele corect al limbii vorbite pe teritoriul Republicii Moldova este limba română. Doar câteva punctări retrospective: Prima carte, tipărită în Moldova, la 1643, este Carte românească de învăţătură, considerată de autorul ei, mitropolitul Varlaam, „un dar limbii româneşti”, fiind destinată, desprindem din Predoslovia acestei lucrări, „întregii seminţii româneşti”, tuturor celor care „lăcuiesc în Moldova, Ţara Românească şi Ardeal”. Trei ani mai târziu, la 1646, apare Carte românească de învăţătură de la pravilele împărăteşti, primul cod de legi editat în Moldova sub domnia lui Vasile Lupu. Cărturarii umanişti din Moldova, îndeosebi cronicarii, susţin ideea unităţii de neam şi de limbă. Miron Costin, în lucrarea De neamul moldovenilor, din ce ţară au ieşit strămoşii lor, zice: „Aşa şi neamul acesta, de carele scriem, al ţărâlor acestora, numele vechiu şi mai direptu ieste rumân, adică râmlean, de la Roma…. Măcară că ne răspundem acum moldovéni, iară nu întrebăm: „ştii moldovenéşte?”, ce „ştii românéşte?”, adecă râmlenéşte. Stă dară numele cel vechiu ca un temei neclătit…”. Pe urmele lui, Dimitrie Cantemir, în scrierile sale, afirmă: „Noi, moldovenii, la fel ne spunem români, iar limbii noastre nu dacică, nici moldovenească, ci românească…” îi spunem. Alexei Mateevici, autorul Limbii noastre, în cuvântarea la Congresul I al învăţătorilor moldoveni din Basarabia (25 mai 1917), sublinia: „Da, suntem moldoveni, fii ai vechii Moldove, însă facem parte din marele trup al românismului, aşezat prin România, Bucovina şi Transilvania…N-avem două limbi şi două literaturi, ci numai una, aceeaşi cu cea de peste Prut. Aceasta să se ştie din capul locului, ca să nu mai vorbim degeaba”(Opere, vol. I, Chişinău, 1993, pag. 464). Lingvistul eminent al epocii noastre, Eugen Coşeriu, opina la Congresul al V-lea al filologilor români (Chişinău, iunie 1994): „A promova sub orice formă o limbă moldovenească deosebită de limba română este, din punct de vedere strict lingvistic, ori o greşeală naivă, ori o fraudă ştiinţifică; din punct de vedere istoric şi practic, e o absurditate şi o utopie şi, din punct de vedere politic, e o anulare a identităţii etnice şi culturale a unui popor şi, deci, un act de genocid etnico-cultural”. Adunarea Generală a Academiei de Ştiinţe a Moldovei, din 28 februarie 1996, a confirmat opinia ştiinţifică argumentată a specialiştilor filologi din republică şi de peste hotare, potrivit căreia denumirea corectă a limbii de stat a Republicii Moldova este limba română. Este cunoscut faptul că principalul mijloc de comunicare între oameni este limba. Limba se poate manifesta într-o serie de variante, cum ar fi: • limba naţională • limba literară • limba populară • limba teritorială • limba socială Referindu-ne la termenul limba română, este necesar să facem o deosebire între limba literară (varianta scrisă) şi limba vorbită (varianta orală). Limba literară este o „sinteză a posibilităţilor de expresie a limbii întregului popor şi se caracterizează prin existenţa unui sistem de norme, unanim acceptate, care-i conferă stabilitate şi unitate” (I. Ghiţă). Limba literară este vorbită şi înţeleasă de toţi vorbitorii, are o arie de răspândire destul de largă, dispune de norme scrise, este o sinteză de rang superior a limbii vorbite. Cizelată de scriitori, savanţi, ziarişti, limba literară constituie un model de corectitudine şi, totodată, varianta ei unitară. 3

Varianta literară a limbii naţionale se propagă prin mass-media, normele ei sunt consemnate în gramatici, dicţionare de specialitate, îndreptare, lucrări de cultivare a limbii. În procesul evoluţiei sale istorice, „limba literară şi normele ei se perfecţionează continuu, se îmbogăţesc pe baza resurselor proprii ale limbii, pe baza împrumuturilor din alte limbi.” (N. Corlăteanu). Varianta populară a limbii române „se manifestă mai ales oral şi apare sub forma unor ramificaţii teritoriale (dialect, subdialect, grai) şi sociale (argou, limbaj profesional nestandardizat)” (I.Ghiţă, Sinteze…, pag. 107). Limba română are 4 dialecte: • dacoromân (cu care se identifică limba română într-o accepţie restrânsă; singurul dialect românesc evoluat spre funcţie oficială) • aromân (sau macedoromân), vorbit de câteva sute de mii; în Bulgaria, Grecia, Albania, Macedonia, parţial şi în România; • meglenoromân (sau meglenit), vorbit de câteva mii în Grecia, Macedonia, Turcia şi România; • istroromân, vorbit de cca 1500 de persoane bilingve în Peninsula Istria, de la Marea Adriatică, în Croaţia. În dialectul dacoromân se disting, de obicei, între două subdialecte (nordic sau moldovean şi sudic sau muntean) şi cinci subdialecte (la cele două – cu aria micşorată în consecinţă – se adaugă subdialectele bănăţean, crişean (sau bihorean) şi maramureşean. Sub influenţa limbii literare, datorită dezvoltării învăţământului şi răspândirii culturii moderne, subdialectele şi graiurile tind să dispară; normele locale sunt înlocuite treptat prin normele limbii literare. La rândul lor, subdialectele şi graiurile contribuie la îmbogăţirea şi nuanţarea limbii literare prin aporturi lexicale şi prin construcţii originale şi evocatoare. În cadrul limbii literare se evidenţiază aşa-numita limbă (sau limbaj) standard – model de exprimare care cuprinde, în linii generale, formele uzuale cu cea mai mare frecvenţă la nivelul limbii naţionale. „Varianta standard (limba standard) este varianta nemarcată de trăsături dialectale, în care faptele de limbă sunt utilizate cu sens denotativ” (I.Ghiţă, Sinteze…, pag. 107). Limbajul standard este varianta corectă, îngrijită, literară, uzuală a limbii naţionale. O trăsătură caracteristică a limbajului standard este folosirea masivă a neologismelor. Limbajul standard nu adoptă trăsăturile nici unui stil funcţional, el este neafectiv, supradialectal, suprastilistic. Limba vorbită pe teritoriul RM reprezintă graiul moldovenesc al limbii române, iar limba scrisă şi cea vorbită de o categorie de intelectuali nu reflectă particularităţile dialectale, fiind limba română literară. Dezvoltarea limbii române pe teritoriul actual al RM are particularităţile sale, care au transformat-o într-o cenuşăreasă în propria casă. După anexarea, în 1812, a părţii dintre Prut şi Nistru a Moldovei de către Imperiul Rus, este impus termenul de „limbă moldovenească”, iar prin „Regulamentul organizării administrative a Basarabiei” este declarată limbă oficială, alături de limba rusă. Situaţia se menţine până în 1828, când limba rusă este declarată limbă oficială. Au urmat anii 1924-1940, perioadă nefastă din istoria evoluţiei limbii române în acest teritoriu, când în R.A.S.S.M. s-a încercat crearea unei limbi artificiale. Motivele erau de ordin politic. În prefaţa unui dicţionar ortografic, elaborat la comandă şi intitulat Cuvântelnicul ortografic moldovenesc, autorul, un nume de tristă pomină pentru noi, I.D. Ciobanu, scria: „Colectivu de avtori s-a pus ca ţeli la munca sa să curăţe limba moldovenească de cuvintele româneşti franţuzite, neînţălese de norodu moldovenesc, întroduse cândva de duşmanii norodului, şi în rând cu aiasta s-a stăruit să apuşi cât mai multe cuvinte întrate în traiu norodului moldovenesc în legătură cu zidirea soţialistă, ca neologizme, din lin’dili noroadelor frăţăşti – rusascî şî ucraineascî”. După cum observăm din acest fragment, sunt recomandate drept normă forme dialectale de pronunţare. Mai mult decât atât. Au fost inventate o serie de cuvinte noi, în baza graiului 4

local, cuvinte net diferite de corespondentele româneşti. Spre exemplu: apofăcător (hidrogen), acrime (acid), mâneştergură (şervet), aburomergător (locomotivă), păstrelniţî (arhivă), apăcad (cascadă), şenuşelniţî (scrumieră), răşitornic (frigider), labiuţî (ghilimele), şerodrumnic (drum de fier), diosăghire (deosebire) ş.a. Acest calvar lingvistic n-a putut să prindă rădăcini, deoarece impunea un vocabular artificial, fără tradiţii; o încercare nereuşită de îndobitocire a populaţiei. După război continuă aceeaşi politică de deznaţionalizare a populaţiei băştinaşe. Un fapt curios: prin 1954-55, apare la Chişinău un dicţionar rus-moldovenesc; acelaşi dicţionar, elaborat de aceiaşi autori (N. Corlăteanu, E. Russev), este editat şi la Moscova, cu titlul Dicţionar rusromân. Folosirea excesivă a limbii ruse în toate sferele de activitate a dus la degradarea limbii române din acest teritoriu, în primul rând, a limbii vorbite. Până acolo ajunseseră lucrurile, încât devenise imposibilă intervievarea unei persoane în lipsa unui text scris. Cultivarea oricărei limbi este un proces continuu. Prin anii 60, a început editarea masivă a clasicilor, concomitent – combaterea formelor dialectale, şi, mai ales, a rusismelor. Dar numai după adoptarea în august 1989 a legii cu privire la statutul limbii de stat, acest proces de curăţire a limbii de elemente alogene ia amploare, dând şi rezultate. Trecerea la limba română se efectuează treptat, uneori chiar anevoios. Nivelul de cultură şi de instruire al populaţiei tărăgănează repunerea limbii oficiale în drepturile ei fireşti. Limba vorbită în Moldova lasă încă mult de dorit (limba literară este vorbită doar de un mic segment de scriitori şi intelectuali), predomină limba populară. (Mai auzim şi astăzi destule expresii macaronice gen: asta nu mă volnuieşte, nu mai retrăi atâta etc., adevărate aberaţii lingvistice). Limbajul standard e împânzit încă de arhaisme, calchieri greşite, diverse expresii care nu se încadrează în rigorile unei exprimări culte şi corecte. Mioara Avram, în articolul Norma codificată a limbii române actuale, publicat în ziarul Materna, august, 1993, sublinia: „În gramaticile practice, inclusiv în cele şcolare, descrierea propoziţiilor subordonate circumstanţiale ar trebui să cuprindă observaţii, inexistente în gramaticile din stânga Prutului, cu privire la statutul neliterar al locuţiunilor conjuncţionale aşa cum şi de-atâta că la propoziţiile cauzale sau al corelativului tot una pentru propoziţiile concesive. De asemenea, în dicţionarele explicative, inclusiv în cele pentru elevi, ar trebui să figureze, cu menţiunea necesară, sensuri lexicale improprii şi chiar construcţii gramaticale neadmise în norma cultă; de exemplu, calcuri ca întrebare „problemă” şi a întreba „a căuta”, „a cere”; a hotărî „a rezolva”, a întâlni „a întâmpina”; falşi prieteni ca moment cu sens netemporal („element”, „componentă”), a realiza „a vinde”, „a transforma în bani”, totalizare cu sensul de „bilanţ”…; conversiuni ca materna „limba maternă” (chiar titlul – nepotrivit pentru mine şi de-a dreptul şocant pentru orice cunoscător al normei române literare – al recentului periodic de la Chişinău consacrat problemelor limbii), zilnic „jurnal, carnet”; a însuşi (în loc de a-şi însuşi) şi invers, a se râde reflexiv (în loc de a râde); construcţia a se stărui „a se strădui”, cf. a stărui nereflexiv”. (Vezi, în acest sens, şi Irina Condrea. Norma literară şi uzul local. Chişinău, 2001; Curs de stilistică. Chişinău: CEP USM, 2008). După cum am subliniat anterior, limba literară are o structură riguros normată, care trebuie respectată. Norma este un model prin intermediul căruia vorbitorii aceleiaşi limbi se înţeleg. „Norma este concomitent şi o categorie lingvistică propriu-zisă, şi o categorie istorică, care se schimbă, evoluează” (T. Cotelnic. Capitole de stilistică, pag. 334-344). Orice limbă funcţionează după următoarea schemă, consideră E. Coşeriu:

5

Vorbire Normă Sistem

(Funcţionarea triconomică a limbii) Vorbire – reprezintă vorbirea curentă, realizarea concretă a limbii în procesul comunicării, cu respectarea sau ignorarea normei. Normă – sistemul normativ al limbii, un model care trebuie respectat. Norma impune anumite condiţionări în folosirea limbii vorbitorilor, limitează „libertatea lor de exprimare” (E. Coşeriu). Sistem – „Totalitatea de relaţii şi funcţii care explică organizarea limbii, nivelul ideal şi abstract al acesteia” (E. Coşeriu). Norma se află între sistem şi vorbire, este o „expresie a echilibrului prin care se caracterizează la un moment dat sistemul actualizat în vorbire”, „standardul limbii, modelul ce reglementează vorbirea”. Limba are mai multe norme de realizare a sistemului. Norma în procesul comunicativ În procesul vorbirii e necesar să respectăm normele limbii (ortografice, ortoepice, morfologice şi stilistico-funcţionale). Aceasta creează posibilitatea ca toţi vorbitorii limbii să se înţeleagă între ei. Norma la nivelul limbii naţionale Categoria aceasta este obligatorie şi nu admite devieri. Anumite forme dialectale, cuvinte de argou, jargon, neologisme nefolosite în uz rămân în afara normativităţii. Norma la nivelul limbii literare Esenţa funcţională a limbii este comunicarea. Funcţia comunicativă a limbii se realizează în limba literară, care este forma cea mai îngrijită şi mai desăvârşită a limbii naţionale. Este „limba administraţiei de stat, limba creaţiei, literaturii şi a studiilor ştiinţifice, limba şcolii, a radioului şi a televiziunii, a teatrului…” (N. Corlăteanu). Cunoaşterea limbii literare este o datorie a fiecărui individ, iar a o vorbi şi a o scrie corect este o condiţie sine qua non. Dintre compartimentele limbii, lexicul este supus schimbării şi influenţei din afară. Vorbirea noastră a fost infectată de multe rusisme, care, treptat, sunt eliminate. Persistă însă expresiile greşite, calchierile , utilizarea neadecvată a unor termeni, mai ales neologici. Cultivarea limbii înseamnă, în primul rând, asigurarea exprimării corecte – conform normelor limbii literare actuale, şi, la un nivel superior, rafinarea şi îmbogăţirea ei. În ambele accepţii, cultivarea limbii vizează toate componentele exprimării orale şi scrise, adică: pronunţarea (ortoepia) şi scrierea (ortografia şi punctuaţia), altfel spus, vocabularul şi gramatica, în toate urmărindu-se şi adecvarea stilistică. Trăsături generale ale exprimării corecte: 1. Claritate • înlănţuire logică a ideilor; • conţinut accesibil; • construcţii sintactice corecte; 6

• • •

respectarea regulilor gramaticale; evitarea dezacordurilor; utilizarea celor mai potrivite cuvinte, sensuri, structuri sintactice.

2. Precizie • întrebuinţarea riguroasă, precisă, a cuvintelor, formelor, structurilor sintactice, pentru exprimarea ideilor şi sentimentelor; • organizarea clară, logică; • absenţa digresiunilor. • • 3. Corectitudine respectarea normelor limbii literare în comunicare. 4. Puritate utilizarea cuvintelor, sensurilor, formelor sintactice admise de limba literară.

Calităţile particulare ale exprimării culte: 1. Naturaleţe • exprimarea firească, rezultat al stăpânirii perfecte a resurselor limbii. 2. Simplitate • pune în evidenţă valoarea sugestivă a cuvintelor şi a structurii sintactice simple. 3. Armonie • armonizarea părţilor operei; • echilibrul, cadenţa, ritmul. 4. Demnitate • cuvinte şi expresii admise de limba literară. 5. Retorism • expresivitate avântată, entuziastă. 6.Fineţe • subtilitatea exprimării. 7.Umor • prezintă cu îngăduinţă aspectele ridicole ale vieţii. 8. Ironie • prezentarea aspectelor negative ale vieţii, prin disimularea lor. 9. Concizie • utilizarea mijloacelor lingvistice strict necesare comunicării. 10. Oralitate • imitarea particularităţilor limbii vorbite într-un anumit mediu social. „În etapa actuală de dezvoltare a limbii române principala sursă de introducere a unor împrumuturi şi de creaţii interne o reprezintă mass-media. Pentru limba literaturii artistice a fost şi este hotărâtor modelul marilor scriitori, pentru limbajele ştiinţifice modelul marilor savanţi/profesori, dar pentru limba standard actuală trece pe primul plan rolul presei scrise şi vorbite. După 1989 limba română a cunoscut prin mass-media o adevărată explozie lexicală de împrumuturi şi formaţii proprii, dintre care nu toate au şanse de consacrare, selecţia urmând să fie făcută de timp” (M. Avram). Ca în toate limbile vii, şi în română există variaţie şi chiar concurenţă între elementele tradiţionale şi cele inovatoare, între elementele generale şi cele particulare. Limba literară (standard) are norme unitare de funcţionare, deşi în unele situaţii norma admite şi ea unele variante. Menirea acestui curs este să dezvoltăm spiritul critic referitor la ce este sau nu corect în limba literară, să vorbim şi să scriem respectând normele limbii literare; să ne îmbogăţim bagajul lexical cu noi cuvinte şi expresii.

7

II. Principiile ortografice şi ortoepice în limba română. Accentul. Norme morfologice. Punctuaţia. Topica. Evoluţia normei Ortografia (gr. orthos, drept, corect; graphein, a scrie) reprezintă scrierea corectă a unei limbi cultivate. Ortoepie (gr. orthos, drept, corect; eipen, a pronunţa) înseamnă corectitudinea pronunţării cuvintelor. Ortografia limbii române este fonetică şi fonematică (scriem cum pronunţăm), dar, de foarte multe ori, indicaţia fonetică şi soluţia ortografică nu concordă. Aceste contradicţii se datorează acţiunii principiilor ortografice, care reprezintă temeiul doctrinar al sistemului ortografic şi ortoepic al limbii române. • principiul de bază – fonetic • principiul etimologic • principiul silabic • principiul morfologic • principiul sintactic • principiul simbolic Fiecare principiu ortografic conţine o serie de reguli şi norme ale scrierii corecte, care trebuie cunoscute şi aplicate de toţi vorbitorii limbii române. Normele limbii române actuale explică opţiunea pentru o anumită grafie, pronunţare sau flexiune a cuvintelor. Scrierea limbii române utilizează două sisteme de elemente grafice – literele şi semnele ortografice – şi un set de reguli de redare în scris a cuvintelor şi a grupurilor de cuvinte. Principiul fonetic (fonematic sau fonologic) este p r i n c i p i u l de bază al ortografiei româneşti. Se consideră că l i m b a română are o scriere fonetică, iar aceasta înseamnă că noi scriem aşa cum vorbim, dar nu se iau în seamă particularităţile dialectale şi individuale de pronunţare. Prin scriere se redau grafic fonemele limbii, adică sunetele tip. Aplicaţii: •Scrierea prefixelor: des-, dez-, răs-, răz- înaintea sunetelor surde sau sonore: desface/dezarma, răscroi/răzbate; •Scrierea şi pronunţarea consoanei dentale n înaintea consoanelor oclusive bilabiale p/b; n este asimilat devenind m: in+bunătate═ îmbunătăţi; •Scrierea şi pronunţarea vocalei e la început de silabă precedată de o vocală; a) în cuvintele vechi, e se scrie şi se pronunţă diftongat ie: ied, iepure, ieşire, voie (excepţie: câmpie, familie); b) în cuvintele noi (neologisme), e se scrie şi se pronunţă e: epocă, erou, elan, efect, educaţie, eter, idee, epopee. Principiul etimologic (sau tradiţional-istoric) Acest principiu se opune celui fonetic, adică scriem altfel decât pronunţăm. O serie de cuvinte se scriu în conformitate cu tradiţia, originea cuvintelor sau istoria acestora. Ne referim doar la câteva aspecte: diftongul oa, la început de cuvânt şi la început de silabă precedată de o vocală se pronunţă ua: în cuvinte moştenite din latină: oaste (hostis), oameni (homines), oaie (ovis), oase (ostis). scrierea formelor verbale de indicativ, prezent, persoanele întâii singular şi întâi, a doua şi 8

a treia plural: sunt, suntem, sunteţi; scrierea cu â, conform Hotărârii Academiei Române din 17 februarie 1993. rostirea diftongului ie la început de cuvânt în pronumele personale: eu, el, ea, ei, ele; şi în formele verbului „a fi”: e, eşti, este, eram, erai, era, erau. scrierea cu x, deşi se pronunţă fie cs, fie gz (examen, exemplu, exhaustiv). Dar pluralul unor substantive şi adjective masculine (fix, ortodox ş.a.) – scriem şi pronunţăm cş: ficşi, ortodocşi. Menţinerea scrierii literei x în paralel cu cs:(cuvinte care fac parte din fondul vechi al limbii române, precum: micsandră, ticsi, îmbâcsi, catadicsi), rucsac, vacs, cocs/xerox, ax, box, excavator. scrierea cuvintelor ca în limba de împrumut (business, design, bleu, show ş.a.); scrierea numelor unor personalităţi, după cum au semnat aceştia: Hasdeu, Alecsandri, Kogălniceanu, Kretzulescu, Densusianu, Tonitza, Kernbach, Tristan Tzara etc; Principiul silabic Acest principiu se aplică în scrierea grupurilor de litere ce, ci, ge, gi, che, chi, ghe, ghi, care, indiferent că notează un sunet sau două, se scriu în aceeaşi silabă: cer, ceas, circ, ger, geam, chin, chiar, cheamă, gheaţă. Principiul morfologic – înseamnă scrierea corectă în dependenţă de clasa morfologică (substantiv, adjectiv, pronume, verb etc.) sau de categoriile lor gramaticale: felul (comun sau propriu, simplu sau compus), genul, numărul, cazul, persoana, conjugarea, modul, timpul etc. a) Un şir de omofone se scriu împreună sau separat în dependenţă de valoarea morfologică diferită: demult – de mult, odată – o dată, altfel – alt fel, nicidecum – nici de cum, deloc – de loc, întruna – într-una, numai - nu mai, totuna – tot una, încontinuu – în continuu, bineînţeles – bine înţeles, dinafară – din afară, decât – de cât, defel – de fel, nicicând – nici când, niciunde – nici unde, încât – în cât ş.a. Categoriile gramaticale dictează o serie de reguli care trebuie respectate. De exemplu:– substantivele proprii se scriu cu majusculă; cuvintele compuse care s-au contopit se scriu într-un cuvânt ( untdelemn, bunăvoinţă, Câmpulung etc), iar cele compuse prin alăturare se scriu cu cratimă: floarea-soarelui, bună-credinţă, bună-voinţă etc. Unele forme ale pronumelor şi adjectivelor demonstrative se diferenţiază în scris: •cartea aceea (fem. sg.) – dar oamenii aceia (masc. pl.) sau mama a rămas aceeaşi (fem. sg.), dar vecinii nu mai sunt aceiaşi (masc. pl.). Principiul sintactic – înseamnă cunoaşterea şi respectarea regulilor de punctuaţie, u t i l i z a r e a c o r e c t ă a semnelor de punctuaţie în marcarea raporturilor dintre propoziţii şi părţile de propoziţie. Principiul sintactic recomandă să „scriem în două feluri ceea ce, prin simplă pronunţare, este, adeseori, imposibil de deosebit” (Th. Hristea), adică impune delimitarea cuvintelor după sensul lor lexical şi după valoarea lor gramaticală: (omofemele: cumsecade/cum se cade, demult/de mult). Principiile morfologic şi sintactic sunt principii gramaticale, ţin de cele două componente ale gramaticii: morfologia şi sintaxa. Acestea, la rândul lor, impun norme şi reguli, care trebuie respectate, în caz contrar, comunicarea prin scris nu ar mai fi nici eficientă, nici funcţională. Principiul stilistic (afectiv-simbolic ) Principiul simbolic cere ca acelaşi cuvânt sau aceeaşi unitate grafică (sub raport sonor) să se scrie cu iniţială mică, dacă este folosit cu înţelesul obişnuit, de termen comun; şi cu iniţială majusculă, dacă simbolizează ceva (poartă/Poartă (otomană); occident/Occidentul; apus de soare/Tu te lauzi că Apusul înainte ţi s-a pus?).

9

Reguli de scriere şi de pronunţie literară Ortografia literelor şi diftongilor Ş, j. După j, ş, în rădăcina cuvintelor se scriu vocalele a, e, i: jalona, jaluzea, jeleu, jenă, sprijin, jilav, jind, şaisprezece, şaizeci, şef, şevalet, şic, şipot. Sufixele –eală, -ean, -eaţă, -ească conţin diftongul ea: greşeală, clujean, roşeaţă, vitejească etc. Forma de nominativ-acuzativ la substantivele şi adjectivele feminine cu rădăcina ş, j, se scrie şi se pronunţă cu ă: plajă, vrajă, mreajă, creşă, etc. Infinitivul verbelor de conjugarea I cu rădăcina în ş, j, cât şi derivatele lor se scriu cu a: a îmbrăţişa, a angaja (îmbrăţişare, angajare). În timp ce la persoana a 3 singular şi plural, se scriu cu ea: îmbrăţişează, angajează etc. Dar aşază! E sau ie. În cuvintele din fondul de bază al limbii române se scrie şi se pronunţă ie: boier, cheie, iepure, femeie, (excepţie eu, el, ei, ele, eşti, este, eram, erai, era, eraţi, erau); În majoritatea neologismelor (cuvintele relativ recente din limbă) care conţin în limba de origine ie: caiet, proiect, obiect, obiectiv, subiect, piesă etc., cât şi în formele flexionare ale verbelor neologice cu terminaţia i după vocală: locuiesc, alcătuieşte, chibzuim, înfăptuieşte, obijduieşte etc. S sau z. Înainte de consoanele sonore b, d, g, j, v, cât şi a consoanei r se scrie şi se pronunţă z: zgomot, zglobiu, zdravăn, răzjudeca, dezrobi etc.; excepţie sunt unele neologisme: aisberg, jurisdicţie; nume proprii ca Desdemona; prefixul trans- rămâne neschimbat: transborda, transversal etc. Prefixul dez- se scrie şi se pronunţă înainte de m, n, l (b, d, g, j, v),: dezlănţui, dezmorţi, dezlipi, deznădăjdui etc. În neologisme se scrie şi se pronunţă s (inclusiv sufixul –ism): simbolism, democratism, pleonasm, prismă, balsam, metaplasmă, mireasmă, entuziasm, marasm, sarcasm etc. Înaintea consoanelor surde c, f, h, p, s, ş, t, ţ, se pronunţă şi se scrie întotdeauna s , dar nu z (prefixele: des-, dis-, răs-): descentraliza, descheia, desface, deshuma, despărţi, displăcea, răscoace, răsplăti etc. N sau m. M se scrie şi se pronunţă înainte de b, p: amploare, ambiant, ambiguu, completa, compune, împreună, împovăra, îmbuna, îmbujora, imbold, imperativ, imperfecţiune etc. Excepţie fac cuvintele din alte limbi: avanpremieră, Istanbul, avanpost etc. K. Se scrie atât în cuvinte internaţionalisme: karate, kilogram, kilometru, kiwi, kaiser, kinescop, cât şi în nume proprii străine: Kenya, Kaluga, Puşkin, Kennedy, Kiev, Tokio etc. Diftongii: Ea: După consoanele dentale d, t, n, r, s, t, ţ, z se scrie şi se pronunţă întotdeauna diftongul ea: deal, dimineaţă, miercurea, seacă, teamă, ţeapă, zeamă, (excepţie: aceştia, atâţia) ca şi după ce, ge: ceai, ceas, geam, geantă, etc. După consoanele labiale b, p, m, f, v se scrie ea când există alternanţa cu e: beat (beţi), meargă (merge), bârfească (bârfeşte), veac (vecie) şi ia când este alternanţă cu ie: biată, piatră, amiază, fiare, viaţă, sau în cuvintele: abia, fiară. După ch, gh se scrie ea când există alternanţă cu e: cheag, cheamă, gheată, gheaţă, veghează şi ia când nu este alternanţă: chiar, chiabur, maghiar, ghiaur. La început de cuvânt şi de silabă care urmează după vocală se scrie şi se pronunţă ia când alternează cu ie sau i: iarnă, baie, băiat, tăia, trebuia, întemeiază, îndoială, vasluian, chişinăuian, joia, treia şi se scrie ea când este alternanţă cu e: aleea, creează, efectuează etc. Ortografia şi ortoepia neologismelor şi a numelor proprii străine • scrierea şi rostirea neologismelor ca în limba de origine Neologismele intrate mai demult în limbă s-au adaptat sistemului ortografic şi ortoepic al limbii române şi se scriu după cum se rostesc: vizavi, lenjerie, lider etc.

10

Neologismele recente creează dificultăţi la pronunţare pentru că ele se scriu ca în limba de origine şi îşi păstrează astfel rostirea: manager, design, business, whisky, week-end, ketchup, pizza, summit, en-gros, en-detail , chips, chipsuri; campos, port. [os pron. uş], subst. n.pl. (câmpii braziliene), jacuzzi etc. Avalanşa de cuvinte din engleză creează probleme mai ales celor care nu cunosc această limbă. Sunt şi situaţii când cuvântul se scrie ca în limba de origine, dar se pronunţă conform regulilor ortoepice ale limbii române barman, camping etc. Rostirea numelor proprii străine ridică probleme destul de serioase, căci nici un vorbitor nu cunoaşte bine cel puţin 5-7 limbi, ca să poată citi/pronunţa corect numele unei sau altei personalităţi, unei sau altei localităţi, ţări etc. În limba română numele proprii străine se scriu ca în limba de origine, dacă acestea utilizează alfabetul latin sau în transcrierea oficială a statului respectiv, dacă utilizează alte caractere decât cele latine (Hiroshima, Bangkok, Kuwait), şi se pronunţă ca în acea limbă: Shakespeare, Racine, Voltaire, Leibniz, Bach, (vezi, în acest sens: Vlad Pohilă, Mic dicţionar de nume proprii străine, Chişinău, 1998). Aceasta se referă şi la denumirea oraşelor, a statelor străine: Bruxelles, Bordeaux. Excepţie fac unele nume proprii străine pentru care există o scriere şi o rostire fixate prin tradiţie în limba română (Viena, Budapesta, Paris, Londra, Varşovia ş.a.). Trebuie menţionată şi rostirea numelor proprii româneşti: Negruzzi, Hasdeu, Russo, ortografiate după principiul tradiţional-istoric. Scriem şi rostim Mihai Eminescu sau Eminescu Mihai? Mă numesc Cristina Leonid? Sunt Leontina Ioan? (Acad. Al Graur atrăgea atenţia asupra acestui fapt de limbă, sugerând să fie reglementată ordinea numelor, chiar şi pentru ca să se evite confuziile: „În faţa unui nume ca Măriuţa Ioan nu sunt sigur dacă am de-a face cu un bărbat sau cu o femeie”). Or, în limbile europene moderne, printre care şi în română, regula este că se pune întâi prenumele, care astfel îşi justifică denumirea. Accentul Fiecare limbă are sistemul său fonetic bine delimitat şi pus la punct. Vorbitorii unei limbi se deosebesc de vorbitorii altei limbi, în primul rând, prin pronunţarea deosebită a vocalelor şi a consoanelor. Pronunţarea, sunt de părere specialiştii, este „modul specific de articulare a sunetelor într-o limbă, într-un dialect sau într-un grai oarecare” (Lidia Sfârlea. Pronunţarea românească literară. Bucureşti, 1970). Prin urmare, orice persoană care doreşte să vorbească corect limba, trebuie să cunoască sistemul ei fonematic şi să-l utilizeze în comunicare. Acest aspect este destul de important, dacă vorbitorii doresc cu adevărat să vorbească într-o limbă literară, să respecte modelul ortoepic. Comunicarea umană se realizează cu ajutorul sunetelor articulate, pe care le rosteşte o persoană. Mesajul uman are o formă sonoră, materializată în cuvinte, care sunt legate între ele logic. Prin urmare, „limba se prezintă ca un flux sonor” (Limba română contemporană. Bucureşti, 1985). O necesitate „indispensabilă” a comunicării este „rostirea clară a sunetelor, adică emiterea lor cu o durată, intensitate şi înălţime care să asigure perceptibilitate” (L. Sfârlea, Op. cit.). Mesajul trebuie emis clar, prin rostirea limpede a tuturor sunetelor, cuvintelor dintr-o propoziţie sau frază, evitarea expresiilor vagi, a formelor inversate. Limba vorbitorului necesită precizie în ceea ce exprimă, cuvintele şi formulările lui trebuie să fie înţelese pe deplin. Imprecizia în vorbire dă naştere la prolixitate, căci conţine multe confuzii. Precizia în comunicare determină utilizarea „cuvântului potrivit la locul potrivit”. Pronunţarea are menirea să scoată în evidenţă cuvântul în toată splendoarea sa, rostirea trunchiată, pe jumătate, cu aproximaţie îngreunează mult comunicarea. Uneori în limba vorbită sunt cazuri de reducere a unor silabe neaccentuate.

11

Dispariţia, omiterea, eliminarea unui semn vocalic sau consonantic echivalează cu schimonosirea unui cuvânt, de aceea nu e recomandabil a promova asemenea forme: mă dor ”cioarele, maşina merge ”napoi, sau paişpe, cinşpe ş.a. • caracterul dinamic al accentului • mobilitate • accent principal, accent secundar Accentul „se caracterizează prin diferenţa de intensitate şi înălţime pe care o are o silabă în raport cu celelalte silabe” (S.Puşcariu. Limba română. Rostirea. Bucureşti, 1994, p. 96). Se consideră că în română accentul este liber, adică dinamic. De aceea, el poate distinge cuvinte sau forme gramaticale. Limba română a moştenit mobilitatea accentului din limba latină, unde fenomenul era destul de răspândit. În română numai verbele de conjugarea a treia păstrează accentul pe rădăcina cuvântului: face, crede, scriem. Accentul permanent îl întâlnim la declinare şi la conjugare, mai ales la verbele de conjugarea I cu sufixul -ez şi a IV, cu sufixul –esc, -ăsc. Accentul mobil este destul de răspândit la verbele de conjugarea I , II, IV, fără sufixe. Accentul poate servi la diferenţierea semantică a cuvintelor, cu precădere a omografelor: soţii – soţii, copii –copii, câmpii –câmpii, cântă –cântă, invită- invită, publică –publică etc. Cuvintele compuse (fie că se scriu prin cratimă sau nu) au un accent principal şi un accent secundar: floarea-soarelui, extraterestru, universalitate, imponderabilitate, contraatac (V:C.Zagaevschi. Culorile accentului. Chişinău, 1988). E preferabil să cunoaştem cum trebuie rostit fiecare cuvânt, în dependenţă de accentul pe care îl are conform limbii literare. Dacă un cuvânt este accentuat în mod diferit, e de datoria noastră să promovăm norma limbii literare. Auzirea unei forme deosebite de accentuare a unui cuvânt trebuie să ne facă să vedem cine greşeşte: cel care a emis sau cel care a receptat. Uneori sunt accentuate greşit cuvintele recente din limbă, accentul lor ar trebui pus astfel: antic, adagio, adidas, adidaşi, avarie, caracter, crenvurst,-şti, cumul, cumuluri, depozit, fenomen, filosof/filozof, formulă, industrie, reporter, sector, unic etc. În funcţie de uzul literar actual, normele literare recomandă o singură accentuare la cuvinte precum adică, aripă, administrator, regizor, miros, şervet. La unele cuvinte mai vechi sau mai noi se admit variante accentuale literare libere: antic/antic; profesor/profesor; trafic/trafic; penurie/penurie; intim/intim; gingaş/gingaş; anost/anost ş.a. Unele accentuări respinse de normă sunt inculte (butelie), în timp ce altele sunt tolerabile, nereprezentând propriu-zis greşeli, ci variante livreşti, mai apropriate de unul dintre etimoane, uneori cu încercarea de specializare semantică sau de domeniu (editor, fenomen), ori accentuări mai vechi (călugăriţă, doctoriţă) şi/sau regionale (bolnav,duşman). (În poezie se admite şi folosirea altor variante accentuate decât cele recomandate de normele actuale). Se recomandă o singură accentuare la forme verbale ca: Indicativul şi conjunctivul prezent persoana I şi a II-a plural şi imperativ persoana a II-a plural – accentuate pe sufixul –e la conjugarea a II-a (tipul vedeţi, tăceţi, cădeţi, prevedeţi), respectiv pe temă la conjugarea a III-a (tipul bateţi). Rostim şi scriem: Suntem, sunteţi; agreez, creez, procreez, recreez, eu (să) continui! eu (să) decernez, eu (să) absolv (inclusiv pentru sensul „a termina un an, o facultate), ele miros (şi nu miroase), conj. prez. 3 să miroasă! Verbul a da are imperfectul dădea, dar a reda „a descrie” – reda. Accentul este mobil la cuvintele neutre terminate în –o, intrate mai de mult în limbă (radio, zero), la care accentul se deplasează pe o la forma articulată: radioul, zeroul. (La împrumuturile recente şi la termenii de specialitate, accentul este stabil: avocadoul). Cuvintele polisilabice por avea, pe lângă accentul principal, mai puternic, şi un accent secundar, mai slab: antevorbitor, postbelic. Unele nume româneşti de familie aparent asemănătoare trebuie accentuate diferit, în conformitate cu originea şi structura lor: Vasiliu, dar Treistariu. 12

Trebuie evitată tendinţa deplasării accentului spre începutul cuvântului.

Scrierea cu literă mare Toate componentele (cu excepţia, de regulă, a cuvintelor ajutătoare) numelor proprii (inclusiv ale unor unităţi lexicale complexe folosite ca nume proprii) care desemnează: persoane, personaje religioase, mitologice, folclorice, literare; alte realităţi cu caracter religios (Sfântul Munte, Părinte), precum şi pronumele şi adjectivele pronominale referitoare la Dumnezeu (ne rugăm Ţie, Doamne; mare mila Ta); entităţi geografice sau administrativteritoriale, aştri şi constelaţii, marile epoci istorice şi evenimentele istorice majore, sărbători laice, instituţii, toate componentele locuţiunilor pronominale de politeţe; primul cuvânt al fiecărui vers din poezia de tip clasic. (În poezia modernă, uneori, primul cuvânt al fiecărui vers este scris cu literă mică); ordine de stat româneşti, soiuri de plante şi rase de animale, punctele cardinale; obiecte desemnate ocazional prin numele creatorului: trei Grigoreşti, un Stradivarius. Toate componentele locuţiunilor pronominale de politeţe: Domnia Sa, Excelenţa Voastră, Înălţimea Voastră, Măria Ta. În corespondenţă, cereri etc., cuvântul cu care începe prima comunicare după formula de adresare urmată de virgulă: Domnule Director, Subsemnatul…, vă rog să binevoiţi… Domnule Director, Vă rog să binevoiţi… Numai primul element din numele proprii compuse sau numele unic care reprezintă: denumirile organismelor de conducere şi ale compartimentelor din instituţii: Facultatea de jurnalism şi ştiinţe ale comunicării; Catedra de limba română; titluri de publicaţii periodice, opere literare, ştiinţifice, emisiuni radio-TV (Limba română, Literatură şi artă); documente de importanţă internaţională sau naţională, nume ale unor medalii sau premii, mărci de produse, nume ştiinţifice latineşti de specii animale şi vegetale (al doilea element se scrie cu majusculă numai dacă este un nume propriu). Ortoepia abrevierilor Abrevierile apar din necesitatea de a economisi timp pentru a reda denumirea unei organizaţii, a unor organisme internaţionale etc. Abrevierile se scriu integral cu litere mari când sunt alcătuite din iniţialele: cuvintelor componente ale unor nume proprii compuse scrise cu literă mare la iniţială: P.S.S. ═ Preasfinţia Sa; S.N.C.F.R./SNCFR ═ Societatea Naţională a Căilor Ferate Române; numelor unor noţiuni de specialitate: A – amper; C – (grade) Celsius, şi ale punctelor cardinale (E – est); prenumelor: I.L. Caragiale; - altor cuvinte şi expresii: N.B.; P.S. Se scriu cu literă mare termenii de adresare (inclusiv pronumele), în corespondenţă (pe plicuri şi în text): Domnului Decan…; Domnule Preşedinte… Pentru a sugera anumite atitudini sau sentimente, a marca valoarea specială a unui cuvânt, pentru a denumi un concept, un simbol, sau, în semn de cinstire: Om, Patrie, Mamă, Marile Bulevarde. Pe etichete, plăcuţe indicatoare, în adrese, pe hărţi, în titlurile coloanelor din tabele etc., cuvintele scrise în mod obişnuit cu literă mică se scriu cu literă mare: Aligote, Cabernet. Scrierea derivatelor, compuselor, locuţiunilor şi grupurilor de cuvinte Prefixe şi derivate cu prefixe Se scriu, de regulă, într-un cuvânt majoritatea derivatelor cu prefixe. 13

Se scriu cu cratimă între prefix şi cuvântul de bază anumite derivate, şi anume: - derivatele cu prefixul ex: ex-prim-ministru, ex-preşedinte; dar a exînscrie (ex, aici, cu sens de „în afară”); - unele derivate noi, care au la bază un pronume substantivizat (non-eu), un nume propriu (anti-Maiorescu, pro-Ionescu), o abreviere (pro-Nato); o literă (non-a); indicarea prescurtată a unui an calendaristic (ante-'89). Derivatele obişnuite cu aceste prefixe se scriu într-un cuvânt (antebelic, nonconformist, proeuropean). Facultativ: derivate cu sensuri mai puţin obişnuite: ne-voie, pre-text. - derivate supraprefixate cu acelaşi prefix sau cu prefixe diferite (extra-extrafin, exoendocrin). -se scriu separat prefixele folosite singure în mod accidental, în opoziţie cu termenul de bază sau cu un derivat cu alt prefix de la aceeaşi bază (A este hipertensiv, Z este hipo), precum şi prefixele folosite cu rol de cuvinte (extra, super, ultra). Sufixe şi derivate cu sufixe Se scriu într-un cuvânt majoritatea derivatelor cu sufixe, chiar dacă sunt formate de la cuvinte scrise cu cratimă (camilpetrescian, costarican, newyorkez). Se pot scrie într-un cuvânt derivatele de la nume proprii străine: rousseauism, (dandy, dar…) dandism. Se scriu separat numai sufixele folosite ocazional cu rol de cuvinte: isme „mode”. Cuvinte compuse Modul de scriere este în funcţie de natura elementelor. Adjective Se scriu cu cratimă: Adjectivele care exprimă un raport:ceho-slovac. Adjectivele compuse nesudate: dulci-acrişoare, (dar rozalb), anglo-român, înaintemergător, est-european; izolările de propoziţii/fraze: (meşter) drege-strică. Adverbe Adverbele compuse se scriu într-un cuvânt sau cu cratimă. (Diseară este preferat lui deseară!) Se scriu cu cratimă: Adverbele (parţial) analizabile: azi-noapte, mâine-dimineaţă; rimate şi/sau ritmate: nitam-nisam, harcea-parcea; provenite prin schimbarea categoriei gramaticale din substantive compuse scrise cu cratimă: după-amiază, după-masă; în care cratima notează eliziunea: dintr-adins, dintr-odată, într-adins. Conjuncţii Se scriu separat conjuncţiile analizabile: ca să; cum că; cum şi; de să, încât să; precum că. Interjecţii Se scriu într-un cuvânt interjecţiile compuse sudate. Se scriu cu cratimă interjecţiile compuse analizabile: cioc-boc, tic-tac; hodoronc-tronc. Numerale Se scriu într-un cuvânt numeralele cu un grad avansat de sudură (unsprezece, douăzeci, tustrei, dintâi); şi în cuvinte separate unele serii de numerale mai puţin sudate: al mielea, al milionulea, al o sutălea, al douăzeci miilea… Prepoziţii Se scriu separat prepoziţiile compuse din două sau trei elemente nesudate: à la, de pe lângă, în afara…; în locuţiuni: de-a latul, de-a berbeleacul… Pronume şi adjective pronominale Se revine la scrierea într-un cuvânt a tuturor formelor pronumelui niciunul, (niciuna), şi ale adjectivului pronominal corespunzător niciun, la fel ca a lui vreunul, vreuna (prin aplicarea

14

consecventă a principiului conform căruia compusele trebuie distinse şi grafic de îmbinările libere asemănătoare). Locuţiuni În locuţiunile odată ce (după ce; din moment ce) şi odată cu (în acelaşi timp cu), adverbul odată se scrie într-un cuvânt. Concluzii.

Erori gramaticale: a) articularea greşită a unor nume proprii şi comune de persoane (în genitiv-dativ) gr. din partea lui Ana…; am spus lui mama…; să transmit o melodie lu”frate-meu şi lu”sora mea… Corect: din partea Anei; am spus mamei; fratelui meu şi surorii mele… b) omiterea articolului posesiv înaintea unor atribute genitivale coordonate gr. vor aduce la această mare adunare glasul raţiunii, înţelegerii, iubirii de om. Corect: al înţelegerii, al iubirii… Lingvista Mioara Avram sublinia: articolul posesiv nu e necesar atunci când genitivele formează o unitate, substantivele respective exprimând noţiuni identice sau strâns legate: Ministerul educaţiei şi învăţământului; predarea limbii şi literaturii române. Este greşită omiterea articolului la îmbinări ca: recensământul populaţiei şi animalelor (în loc de „al animalelor”). c) omiterea articolului posesiv înaintea unui atribut genitival, izolat de regent printr-un text incident sau intercalat gr. …greşelile (spus elegant) actualelor măsuri de reformare… [corect: …greşelile (spus elegant) ale actualelor…] d) acordul, greşit, prin atracţie, al articolului posesiv (ce însoţeşte pronumele relativ „care”) cu substantivul care-l precedă gr. Cum poţi compara un săptămânal cu o gazetă a căror apariţii sunt de cinci ori mai numeroase decât a unui săptămânal? [corect:…cu o gazetă ale cărei apariţii sunt de cinci ori mai numeroase decât ale unui săptămânal?] gr. Tânărul al cărui deviză era…[corect: …a cărui deviză era…] e) Acordul, greşit, prin atracţie, al pronumelui relativ „care”, în genitiv, cu substantivul determinat Cum e corect: politicieni a cărei inimă bate în unison… sau politicieni a căror inimă … Mulţumesc Catedrei de literatura română al cărui invitat am fost sau catedrei al cărei invitat am fost? Corect: Vom spune: primăvara, al cărei miros l-a adus vântul. f) dezacordul adjectivului (sau al participiului pasiv) dintr-unele construcţii verbale nominale (sau predicative) Cum e corect: „dat fiind situaţia” sau „dată fiind situaţia”? „Dat fiind” sau „date fiind” greutăţile? „Strict interzis” sau „strict interzisă” aruncarea gunoaielor? Era necesar sau necesară convocarea parlamentului? Reţinem: spre deosebire de unele expresii, ca „după cât se pare”, „după cât se înţelege”, construcţiile cu dat fiind cer respectarea acestui acord. Corect: date fiind rezultatele; dată fiind împrejurarea… g) folosirea, greşită, în acuzativ, a pronumelui relativ „care” în locul construcţiei prepoziţionale „pe care” (complement direct) Cum e corect: anul care l-am petrecut sau anul pe care l-am petrecut? 15

Vă e dor de toţi care-i iubiţi sau de toţi pe care-i iubiţi? Pentru sprijinul care ni l-a acordat academia sau pentru sprijinul pe care ni l-a acordat? Corect: problema pe care trebuie s-o punem…; un cântec pentru iubita mea, pe care o cheamă Dulcineea. e) folosirea, greşită, în dativ, a pronumelui relativ „care” în locul lui „căruia”, „căreia”, „cărora” Cum e corect: un copil care îi place să se joace sau un copil căruia îi place să se joace? Pentru prietenul care îi place desenul sau căruia îi place desenul? Corect: un copil căruia îi place să înveţe… h) folosirea, greşită, a prepoziţiei „din” în locul lui „dintre” în construcţii atributive (cu sens partitiv). Cum e corect: cei mai mulţi din sau dintre elevi? Eminescu zicea, ne amintim: Dintre sute de catarge… Reţinem: Pentru a exprima sensul partitiv se recurge la prepoziţia dintre când substantivul (sau un substitut al său), care urmează, este la plural: unul dintre ei; câteva dintre evenimente. Dacă substantivul următor este la singular cu sens de plural (substantiv colectiv), nu se poate utiliza decât prepoziţia din. Corect: puţini dintre cei chemaţi vor rămâne…; una dintre obsesii; Lucian Blaga se numără printre creatorii…, unul dintre noi; multe dintre operele…; dar: fetele din grupa noastră, unul din clasă, careva din echipă. i) erori de flexiune Cartier al Bălţilor… Corect: cartier al Iaşului, al Bălţiului, al Bucureştiului. Nu este literară folosirea supinului – cu prepoziţia de – după verbele a trebui şi a merita (corect: trebuie făcut, merită spus). Topică defectuoasă În limba română topica este relativ liberă, ceea ce nu înseamnă că ordinea cuvintelor, a părţilor de propoziţie şi a propoziţiilor poate fi întâmplătoare. Exprimări echivoce sau absurde datorită topicii defectuoase Chiflă glazurată cu mac? Am decis să nu absentez de la lucrările parlamentului de azi? [chiflă cu mac glazurată; …să nu absentez azi de la lucrările parlamentului]. Multe anunţuri publicitare pierd din claritate, la originea incorectitudinii unor greşeli aflându-se concizia exagerată sau sintaxa defectuoasă a construcţiilor.

16

III. Lexicul limbii române. Componenţa lexicului limbii române Orice cuvânt oglindeşte un lucru, o fiinţă, o idee, o datină B.P. Hasdeu Limba este un organism viu. Dinamica sa interioară stă în strânsă legătură cu istoria poporului căruia i-a dat şi îi asigură identitatea, cu societatea în cadrul căreia îndeplineşte multiple funcţii. Mutaţiile care se produc în societate, pe de o parte, în fiinţa culturală a vorbitorului, pe de alta, se reflectă în limbă, fie în tendinţe organice de evoluţie, pe care aceste schimbări le-au determinat, fie în greşeli de întrebuinţare. Cercetătorul limbii este chemat, din această perspectivă, să identifice ceea ce este tendinţă şi ceea ce este întrebuinţare greşită, din cauza ignoranţei subiectului vorbitor, a lipsei lui de cultură generală sau de cultură lingvistică. Căutarea cuvântului „potrivit” nu este neapărat un exerciţiu de prisos, dacă aceasta presupune precizia limbajului, refuzul incorectitudinilor, preocuparea pentru o terminologie diversificată, care să nu se repete. • • • • schimbări sub raportul funcţionalităţii tendinţe actuale în limba contemporană procese de modernizare şi de îmbogăţire preluarea exactă a unui termen din altă limbă

Lexicul (gr. lexis, cuvânt) sau vocabularul (lat. vocabulum, cuvânt, vorbă) reprezintă totalitatea cuvintelor existente într-o limbă. Dezvoltarea deosebită a lexicului face imposibilă fixarea lui în vreun dicţionar şi ne împiedică să stabilim cu exactitate inventarul de unităţi lexicale ale limbii române. Este important să cunoaştem sensul cuvintelor (noi sau vechi ) şi să le folosim corect, să nu le atribuim sensuri pe care nu le au. (Dicţionarul tezaur al limbii române, în 33 de volume, 15.000 pag., 175.000 de cuvinte, 1.300.000 de citate (informaţie din 28 februarie 2009); spre comparare, Trésor de la lange française numără 16 volume, Dicţionarul similar german – 32 de volume. Definitivat în 2008, după mai bine de un secol. Proiect iniţiat de S. Puşcariu (1907), la care se revine în 1965, şi, ne promit cercetătorii, până la finele anului (2009) îl vom avea şi în variantă electronică. Academia Română are în plan editarea unui DEX, care să conţină o serie de termeni consideraţi în acest moment neologisme sau jargon). Disciplina care se ocupă cu studierea vocabularului se numeşte lexicologie, şi nu trebuie confundată cu lexicografia, disciplină care se ocupă cu principiile şi metodele de alcătuire a dicţionarelor. Există o lexicologie sincronică sau descriptivă, care studiază vocabularul unei limbi şi o lexicologie diacronică sau istorică, ce studiază dezvoltarea vocabularului de-a lungul timpului, în strânsă legătură cu evoluţia societăţii umane, în general, şi a colectivităţii care vorbeşte limba respectivă, în special. Termenul vocabular este utilizat şi pentru a denumi totalitatea cuvintelor folosite de un vorbitor ori de un scriitor în opera sa. În mod firesc, acest vocabular diferă de la un vorbitor la 17

altul, în funcţie de diverşi factori, un rol important având gradul de instruire şi de cultură, experienţa de viaţă şi preocuparea de a-l îmbogăţi permanent. Vechi, nou create sau împrumutate – elementele de vocabular intră unele cu altele în legături logice, constituind, astfel, însăşi substanţa limbii, bogăţia şi varietatea ei. Ceea ce le caracterizează, şi pe unele, şi pe altele, este tendinţa accentuată spre o continuă înnoire, fie prin derivare, fie prin evoluţie semantică. Explicaţia fenomenului trebuie căutată, o sublinia încă acad. Al. Graur, pe la 1969, – în faptul „că realităţile de care ne ciocnim în fiecare moment nu sunt încremenite, ele se modifică, mai adânc sau mai superficial, în fiecare clipă, iar gândirea omenească este silită să reflecte aceste modificări, ceea ce înseamnă că limba, expresia gândirii, are de făcut faţă la situaţii mereu schimbate şi deci este silită să se schimbe şi ea. Dacă ne-am adresa unui contemporan al nostru în limba vorbită acum 200-300 de ani, ar avea mari dificultăţi ca să ne înţeleagă şi de multe ori ne-ar înţelege greşit. Trec peste faptul că ceea ce avem de comunicat este mereu mai complicat, mai adânc şi mai cuprinzător, şi că în procesul comunicării se găsesc necontenit mijloace de exprimare mai simple, mai clare şi totodată mai pline de conţinut. Chiar şi fără aceasta, cred că reiese limpede contradicţia între nevoia de stabilitate şi nevoia de mobilitate a limbii”. Dintre toate compartimentele limbii, lexicul este supus celor mai rapide schimbări. Se ştie că limba română de pe teritoriul Republicii Moldova a cunoscut diferite etape de dezvoltare. Până în anii 90 s-au produs schimbări, mai cu seamă în lexic, din cauza neutilizării limbii în diferite domenii de cercetare. Datorită interferenţei cu limba rusă, au apărut în exprimarea orală a vorbitorilor de limba română multe cuvinte ruseşti (права, остановка, бутылка, утюг, розетка ). Anii ’90 vin cu schimbări atât sub raportul funcţionalităţii, cunoaşterii limbii române, cât şi sub raportul relaţiilor sociale. Transformările din viaţa noastră au adus în limbă o avalanşă de cuvinte noi. Toate aceste noutăţi lexicale reflectă acele profunde schimbări ce au loc în societate. Multe cuvinte apar ca nişte inovaţii şi nici nu sunt înţelese de o bună parte a populaţiei. Relaţiile de piaţă reintroduc în limbă o serie de cuvinte uitate (concurent, patron, societate comercială, antreprenor etc.), dar şi cuvinte noi, provenite din alte limbi, mai cu seamă din engleză: marketing, market, management, peeling, lifting, dumping, business, site, job. Se ştie că secolul XX a fost secolul limbii engleze. Influenţa limbii engleze datează din primele decenii ale secolului trecut, când o serie de cuvinte pătrund în lexicul limbii române prin intermediul limbii franceze: buldozer, conveier, motoplug ş.a. Limba engleză pune stăpânire pe procesul de îmbogăţire a limbii române. Toţi sunt familiarizaţi cu termenul computer şi, deşi există un alt termen – calculator –, mulţi preferă primul termen. Un alt cuvânt preluat din engleză, multimedia, nu trezeşte semne de întrebare, căci toţi ştiu că e vorba de o „metodă de prezentare a informaţiilor ce are la bază calculatorul şi foloseşte mai multe mijloace de comunicare, cum ar fi textul, grafica, sunetul. Lifting, operaţie de chirurgie estetică pentru eliminarea ridurilor; peeling, intervenţie dermatologică prin care se descuamează pielea feţei pentru înlăturarea cicatricelor sau în scop estetic. Nu mai miră utilizarea termenului business, care este sinonim cu lexemul românesc afacere. Nu şochează pe nimeni că oamenii întreprinzători sunt numiţi businessmeni (şi nu oameni de afaceri). În opinia lingvistului francez Antoine Meillet, „orice vocabular exprimă, de fapt, o civilizaţie” şi este oglinda evoluţiei societăţii omeneşti la un moment dat. Lexicul ne arată bogăţia şi varietatea, schimbările spectaculoase din domeniul ştiinţei şi tehnicii contemporane. Aceste schimbări sunt determinate de procesele care au loc într-o societate, de evoluţia ideilor, de moda lingvistică. Limba română se îmbogăţeşte permanent cu noi cuvinte şi, astfel, se modernizează vocabularul în toate sferele activităţii umane. Majoritatea împrumuturilor lexicale îşi păstrează aspectul grafic şi ortoepic şi, pe zi ce trece, devin tot mai familiare. Cuvintele noi redau aspecte noi ale culturii materiale şi spirituale şi sunt, mai ales, de natură economică şi socială. Interes pentru noi prezintă împrumuturile din domeniul economic, 18

care determină şi noi aspecte ale relaţiilor economice. Cuvântul leasing desemnează un „sistem de finanţare a investiţiilor, constând în închirierea de materiale, maşini şi utilaje moderne de către întreprinderi de la societăţi specializate”. Româna continuă să împrumute din engleză cuvinte din diferite domenii. Fie că sunt anglicisme propriu-zise, fie că sunt americanisme, termeni ca biomedicină, computer, massmedia, marketing, radar, stres, transplant, week-end şi atâtea altele, circulă astăzi în limbajul ştiinţific, al presei sau în vorbirea curentă. Mass-media (de origine engleză, până nu demult îl utilizam la plural, DOOM2 oficializează forma de substantiv feminin singular) este receptivă la inovaţiile lingvistice şi la propagarea lor. Intrarea în uz a două cuvinte: summit, speaker, a modernizat limbajul socialpolitic şi a imprimat vorbirii o nuanţă de noutate. În limba română literară pentru cuvântul speaker, de exemplu, există termenul de preşedinte (al parlamentului). Esenţa acestei funcţii nu se schimbă deloc dacă utilizăm un neologism. Acelaşi lucru se poate susţine şi despre cuvântul summit, care înseamnă întâlnire la vârf (a reprezentanţilor unor state). Noile realităţi economice sunt reflectate de inscripţiile şi afişele din or. Chişinău. Doar un exemplu: market, minimarket, supermarket. Deşi la origine termen grecesc (market înseamnă piaţă), cuvântul a pătruns la noi prin intermediul limbii engleze şi a substituit lexemul magazin, venit din franceză. Alte exemple: logo, logoul, logouri (semn grafic, simbol, siglă), element grafic folosit pentru identificarea unei firme, a unui produs, a unei organizaţii, a unui eveniment etc.; look, -uri, piranha [port., pron. –nĭa], peşte de pradă, carnivor feroce, care trăieşte în grupuri mari în râul Amazon; portfard, -uri, un fel de poşetă mică în care îşi păstrează femeile fardurile; portbebe, portbebeuri; porte-bonheur, porte-bonheururi, amuletă, talisman; porthart, portharturi, geantă pliantă în care se păstrează hărţi militare; loisir [pron. loazir], timp liber (al cuiva), folosire optimă a timpului liber). Unele cuvinte nici nu sunt înregistrate în Dicţionarul de neologisme sau în cele de specialitate şi este greu să stabilim exact sensul lor. Treptat însă neologismele îşi pierd din caracterul de noutate şi se transformă în cuvinte obişnuite şi accesibile fiecărei persoane, devenind uzuale. După părerea lui S. Puşcariu, „mai ales împrumuturile au transformat româna într-o limbă modernă”. DOOM2 recomandă ortografierea şi pronunţarea cuvintelor străine ca în limba de origine. La împrumuturile neadaptate sau parţial adaptate grafic şi/sau fonetic este indicată, orientativ, pronunţarea dominantă actualmente la intelectualii români din generaţia mijlocie, care nu este totdeauna identică cu pronunţarea din limba de origine: thriller (angl.) [pron. srilăr]. Normele actuale nu permit adaptarea cuvintelor împrumutate la sistemul limbii române, adică îl obligă pe vorbitor să le utilizeze ca în limba din care au venit. Moda cuvintelor venite din engleză, consideră unii lingvişti români, este un exces, antrenând distrugerea limbii, în afară de anumite domenii tehnice, unde implantarea e mai veche (marketing ş.a.). Spre exemplu, Rodica Lăzărescu, în prefaţa la Dicţionarul de capcane ale limbii române (Bucureşti: Corint, 2006) remarcă: „Să nu uităm un „amănunt” pe care autorii DOOM-ului îl ignoră, că româna este o limbă fonetică, deci orice „pas” către adaptare e un bun făcut şi trebuie încurajat, chiar dacă această adaptare e destul de dificilă în cazul cuvintelor de origine neromanică… Asistând, aproape neputincioşi, la procesul de degradare a limbii române, dar şi la uşurinţa cu care sunt acceptate unele „inovaţii”, nu ne rămâne decât să ne întrebăm, într-o bună zi, dacă mai e „dulce şi frumoasă limba ce-o vorbim”. Dau alarma şi lingviştii francezi: „Cel mai adesea, există în limba noastră corespondenţe pe care e absurd să le neglijăm: de ce am înlocui, de acum, stat-major, listare sau publicitate cu staff, listing sau mailing?”. (Vezi, în acest sens: Noël Flageul, Gilles Ferréol, Metode şi tehnici de exprimare scrisă şi orală. Trad. de Ana Zăstroiu. Iaşi: Polirom, 2007, pag. 47).

19

În concluzie: limba română contemporană trece printr-un proces intens de modernizare şi îmbogăţire a lexicului datorită împrumuturilor din alte limbi de circulaţie mondială. Noile realităţi aduc şi termeni noi, care trebuie însuşiţi şi utilizaţi. Sensul cuvintelor se schimbă, evoluează, unele sensuri dispar şi apar altele. „Suveran în limbă este uzul” (Al. Graur). Componenţa lexicului limbii române [Pentru reflecţie: O Europă de poligloţi nu e o Europă de persoane care vorbesc în mod curent mai multe limbi, ci, în cel mai bun caz de persoane care se pot întâlni vorbind fiecare în limba sa şi înţelegând-o pe a celuilalt, pe care totuşi n-ar putea-o vorbi fluent, iar înţelegând-o, fie şi cu greu, să înţeleagă „geniul”, universul cultural pe care fiecare îl exprimă atunci când vorbeşte limba propriilor strămoşi şi a propriei tradiţii. Pag. 278-279. Dacă istoria noastră nu s-ar fi mărginit la Europa, ci ar fi avut în vedere şi alte mituri, am fi găsit – la hotarele civilizaţiei europene, în secolele al X-lea şi al XI-lea – un alt mit, acela povestit de arabul Ibn Hazm. Exista la început o limbă dată de Dumnezeu, graţie căreia Adam cunoştea esenţa lucrurilor, o limbă care prevedea câte un nume pentru fiecare lucru, fie el substanţă sau accident, şi câte un lucru pentru fiecare nume. Se pare însă că la un moment dat Ibn Hazm se contrazice, ca şi cum echivocitatea ar fi dată cu siguranţă de prezenţa unor omonime, însă o limbă ar putea fi perfectă chiar dacă ar cuprinde un număr infinit de sinonime, cu condiţia ca, deşi numind în mai multe moduri acelaşi lucru, să o facă întotdeauna într-un mod adecvat. Fapt e că limbile nu pot să se fi născut prin convenţie, dat fiind că, pentru a le pune de acord regulile, oamenii ar avea nevoie de o limbă precedentă. Dar dacă această limbă exista, de ce trebuiau oamenii să se străduiască să construiască altele, întreprindere dificilă şi nejustificată? Pentru Ibn Hazm rămâne o singură explicaţie: limba originară cuprindea toate limbile. Diviziunea ce a urmat (pe care, de altfel, Coranul o vedea ca pe un eveniment natural, şi nu ca pe un blestem, cf. Borst 1957-63, I: 325) nu a fost provocată de inventarea unor limbi noi, ci de fragmentarea celei unice, care exista ab initio şi în care toate celelalte erau deja conţinute. De aceea, toţi oamenii sunt capabili să înţeleagă revelaţia coranică, în orice limbă ar fi exprimată. Dumnezeu a făcut Coranul să se pogoare în arabă numai pentru a-l face înţeles poporului său, şi nu pentru că această limbă s-ar bucura de vreun privilegiu particular. În orice limbă oamenii pot regăsi spiritul, suflul, parfumul, urmele polilingvismului originar. Să încercăm să acceptăm această sugestie care ne vine de departe. Limba-mamă nu era o limbă unică, ci complexul tuturor limbilor. Poate că Adam nu a avut acest dar, care îi fusese numai promis, iar păcatul originar a curmat lenta lui învăţare. Însă le-a rămas ca moştenire fiilor săi misiunea de a cuceri deplina şi împăcata stăpânire a Turnului Babel. (Darul lui Adam, pag. 279-280), Umberto Eco. În căutarea limbii perfecte. Traducere din limba italiană de Dragoş Cojocaru. – Iaşi: Polirom, 2002, 295 pag. „Toată lumea ştie povestea limbii originare, cea de dinaintea Turnului Babel, temei şi vehicul al unei armonii pizmuite de Zeul însuşi. Limba aceasta, în unele tradiţii, e numită şi „limba păsărilor”. Prin extensiune, ea nu e doar limba unităţii primordiale, ci şi orizontul de universalitate spre care tinde orice idiom particular” (Andrei Pleşu, Limba păsărilor, pag. 5). „Între cuvintele vechi slave pătrunse în română există şi unele care se găsesc nu numai în dacoromână, dialect vorbit în nordul Dunării, ci şi în dialectele subdunărene (aromână, meglenoromână, istroromână). Astfel sunt babă, clopot, coasă, coş, gol, jale, jar. Aceasta este o dovadă că ele au pătruns în limba română când exista o comunitate a celor patru dialecte. Din cele menţionate rezultă că la început a existat o limbă unitară, înainte ca ea să se împartă în 20

dialectele de astăzi. Această limbă este denumită în diverse feluri: străromână, protoromână sau română comună. …Această perioadă nu a depăşit secolele XI-XII… Începând din secolul al XVI-lea, în cadrul dacoromânei s-a format limba literară română pe baza subdialectului muntean, cu contribuţia în timp a celorlalte subdialecte, mai ales al celui moldovean” (Mioara Avram, Marius Sala. Faceţi cunoştinţă cu limba română, pag. 73-83)]. Structura etimologică a lexicului românesc Când abordăm limba română în dimensiunea ei istorică, întâmpinăm numeroase variante lexicale, care adesea diferă sensibil faţă de forma din limba actuală standard. Cuvintele capătă sensuri noi, şi le pierd pe cele vechi. Eugen Coşeriu, la ? De ce se schimbă limba, răspunde: Limba se schimbă pentru că oamenii gândesc şi simt diferit de la o generaţie la alta. Datorită numeroaselor atestări ale cuvintelor în textele mai vechi şi mai noi, se vor putea stabili şi chiar data cu precizie etapele diversificării semantice a cuvintelor. Sec. 16. Diaconul Coresi traduce Noul Testament. Găsim: Nu vă grijiţi pentru demâneaţă. Aşa dar, în textele vechi, dimineaţă avea sensul de mâine. (Lat. – demanitia, fr. demain – mâine, matin – dimineaţă). Sau la Varlaam, mitropolitul Suceavei şi arhiepiscopul Ţării Moldovei, în Răspunsul împotriva Catihismusului calvinesc (sec. XVII, lucrare polemică, replică şi pledoarie, în acelaşi timp, exerciţiu singular de oratorie şi de retorică polemică bisericească): „Că svântul Pavel zice: Împlerea leagei este liubovul”. (Astăzi utilizăm verbul a iubi, şi substantivul iubire). Al treile liubov se cheamă priiatniciia şi soţiia. Dumnezeu nu va să fiu eu singur, ce să moriu cu soţiia mea cu toată depreună [cu toţi însoţitorii mei].Floarea Darurilor. (-ie sufix ce indică colectivitatea, o trăsătură în sine; ex. frate –frăţie; bărbat – bărbăţie, sol - solie). Astăzi soţie semnifică perechea soţului. Poate că în timp se va descoperi şi motivaţia acestui proces de restrângere semantică. Din punct de vedere al originii cuvintelor, lexicul limbii române este constituit din: • fondul originar (cuvintele latine şi preromane moştenite) • împrumuturi din alte limbi • formaţii româneşti Ce este cuvântul ? Cuvântul este o structură fonică, la care se asociază un sens. Această structură este aptă să îndeplinească o funcţie de comunicare. Din punctul de vedere al provenienţei cuvintelor, lexicul limbii române este constituit din: Fondul originar (cuvinte latine şi geto-dacice) a) de origine latină (sunt cuvinte polisemantice, au o arie largă de răspândire şi de utilizare şi constituie: denumiri ale părţilor corpului omenesc (cap, dinte,gură, mână, ochi, păr, picior, piept, ureche etc); denumiri ale fiinţelor umane (bărbat, femeie, fiu, frate, om, soră etc); denumiri ale celor mai importante noţiuni din universul material al omului (casă, cheie, uşă, masă, fereastră, perete, poartă, scaun, grâu, pâine, apă, lapte, carne, lemn etc). Caracterul latin al vocabularului românesc s-a dezvoltat prin împrumuturile din celelalte limbi romanice, de-a lungul secolelor, prin influenţele determinate de diferite evenimente sociale, politice, economice şi mai ales culturale. Ponderea elementului latin în vocabularul limbii române, demonstrată în numeroase lucrări de specialitate, reprezintă aproximativ 60-70 % din totalul cuvintelor, ceea ce determină, alături de originea latină a gramaticii româneşti, caracterul fundamental latin al limbii române. b) de origine autohtonă geto-dacă, puţine la număr, circa 150 —185 de cuvinte (abur, brânză, bordei, mânz, mazăre, Criş, Argeş, urdă, ţarc, ţap, fluier, strugure,vatră, zgardă). Aceste cuvinte alcătuiesc substratul traco-dac al limbii române. 21

Împrumuturi din alte limbi Vocabularul limbii române contemporane cuprinde, pe lângă cuvintele moştenite, numeroase cuvinte împrumutate, de-a lungul vremii, din limbile popoarelor cu care românii au venit în contact direct sau indirect. Cercetătorii disting două căi de realizare a împrumuturilor în limba română: a) pe cale directă, care presupune un contact nemijlocit între populaţii vorbind limbi diferite; acestea sunt împrumuturi orale, care au caracter popular; b) pe cale indirectă, prin intermediul scrisului, al cărţilor, al culturii în general; acestea sunt împrumuturi culte. Cuvintele împrumutate pe cale directă formează împrumuturile mai vechi din: slavă (apostol, buche, slovă, cneaz, drag, brazdă, coajă, glas, grijă, izvor (a) iubi, mândru, muncă, obicei, (a) porunci, plug, slab,veac, etc); În ţările române, unde istoria socială şi culturală s-a dezvoltat până în epoca modernă „cu faţa spre Orient”(Sextil Puşcariu), atunci când s-a produs extinderea funcţională a românei în biserică şi în cancelarii, s-a apelat la slavonă. Atunci au venit evanghelie, cazanie, episcop, stolnic, zapis ş.a. S-a produs o influenţă verticală a limbii slavone asupra românei, aşa cum latina medievală a influenţat limbile romanice occidentale. Termeni de origine slavă, în română, au corespondente de origine latină în franceză, spre exemplu: A sfinţi sanctifier Voie volonté Greşeală offense Ispită tentation A izbăvi delivrer Prin intermediul Bisericii, mulţi termeni trec din limba literară în graiul popular. Spunem post, mâncare de post, pomană, hram (sl.), Hramul oraşului, dar lăsata secului (lat.). maghiară (belşug, meşteşug, oraş, pildă, chip, hotar, lacăt, a alcătui, a bănui, a cheltui, fel, gingaş), cca 150 de cuvinte. turcă (cafea, baclava, chiftea, pilaf, basma, dulap,duşumea, halva, iaurt, mahala, divan, iahnie, dud, salcâm, dulgher, bursuc, catâr, arpagic, dovleac, odaie, saltea, ciorap, fotă, ciorbă, sarma, amanet, cântar etc.). Sec. XV-XVII. Denumiri de plante, animale, meserii, mâncare, îmbrăcăminte, referitor la casă, comerţ. Niciun cuvânt însă care să denumească o noţiune abstractă, şi niciun verb. Viaţa intelectuală a rămas străină de contactul secular cu turcii! greacă (agonisi, arvună, folos, prisos, taifas, protipendadă, a molipsi, nostim, ieftin, plicticos, bătălie, buzunar, a pedepsi, mânie, a sosi, trandafir etc). Elementele de origine greacă au exercitat o triplă influenţă asupra limbii române. Cele mai vechi – asupra latinei dunărene, au urmat împrumuturile din greaca bizantină, în sec. VIIXV, unele direct, altele prin intermediar slav. Cel mai bogat este stratul venit din neogreacă, în epoca fanariotă, cu termeni ce ţin de administraţie, politică, justiţie, medicină, comerţ, limbaj curent. Multe cuvinte vor circula doar în sec. XVIII-XIX, treptat aria lor se va restrânge. Cuvintele împrumutate pe cale indirectă formează împrumuturile mai noi din: franceză (persoană, facil, dificil, automobil, magazin ); italiană (operă, bancă, bariton, solfegiu, virament, capodoperă, chitară, contabil) germană (bliţ, rucsac, laitmotiv, şină, ştachetă); engleză (start, fotbal, handicap); rusă (activist, combinat, agrotehnică, mecanizator, agregat, dezinformaţie, combinat ). Nici un contact nu a adus atingere esenţei latine a limbii române. O influenţă de tip cultural, dar cu consecinţe esenţiale asupra lexicului românesc, a fost, începând din sec. XVIII-lea, aceea a limbilor romanice moderne, franceza şi italiana, generată de orientarea societăţii româneşti spre lumea occidentală şi devenită puternică datorită impactului, din ce în ce mai mare, al limbii literare asupra limbii vorbite. Lor li se adaugă, în aceleaşi condiţii, o târzie influenţă latină savantă. În cazul multor termeni, este vorba de o 22

pătrundere prin canale multiple. Cumulate, aceste două influenţe au avut ca rezultat schimbări esenţiale în înfăţişarea limbii literare, sintetizate de lingvişti cu termenul de reromanizare sau occidentalizare a limbii române. Un impact similar îl are astăzi limba engleză. Relaţiile dintre cuvinte aparţinând fie aceluiaşi strat etimologic, fie, mai ales, unor straturi etimologice diferite, au avut un rol important în evoluţia formală şi semantică a acestora şi oferă limbii române posibilităţi stilistice intens fructificate în stilul beletristic. Limba română este caracterizată ca o limbă foarte ospitalieră, cu o mare forţă de asimilare a elementelor împrumutate (Mioara Avram, Marius Sala). Formaţii româneşti Pe lângă cuvintele moştenite şi cuvintele împrumutate din alte limbi,vocabularul limbii române conţine numeroase cuvinte formate în cadrul limbii prin mijloace interne de îmbogăţire a vocabularului, adică prin derivare cu prefixe şi sufixe productive (conlocuitor, nedreptate, reface; oţelar, greşeală, clasicism, săptămânal, familiar, românesc, tineresc etc.); prin compunere (untdelemn, doisprezece, cumsecade, floarea-soarelui), prin conversiune sau schimbarea valorii gramaticale (substantivare – binele; adjectivare – gând ascuns, mână tremurândă, adverbializare – scrie frumos). • • fondul principal fondul secundar

Din punctul de vedere al frecvenţei şi utilizării cuvintelor, delimităm două fonduri lexicale: principal (totalitatea cuvintelor necesare pentru a realiza comunicarea între oameni ); secundar (arhaisme, regionalisme, neologisme, termeni tehnici de specialitate, cuvinte argotice şi de jargon). Arhaismele sunt cuvintele şi expresiile ieşite din uz. Sunt cunoscute următoarele tipuri de arhaisme: lexicale gramaticale fonetice semantice Arhaismele lexicale au ieşit din uz sau datorită dispariţiei noţiunilor denumite de acestea (logofăt, vornic, postelnic, divan), sau datorită apariţiei noilor cuvinte ce exprimă aceeaşi idee. Cele fonetice se referă la pronunţarea învechită a unor lexeme: a îmbla, a întra, a mulţămi etc. Arhaismele gramaticale păstrează forme ale mai mult ca perfectului (s-a fost văzut), pluralul în –e (chibrite) etc. Arhaismele semantice includ unele sensuri dispărute din limba literară: a dovedi ( a reuşi), atârnare (atitudine) etc. Folosind arhaisme, regionalisme, expresii din operele mai multor clasici (cronicarii Gr. Ureche, Ion Neculce, V. Alecsandri, Ion Creangă, M. Sadoveanu ş.a.), Vasile Stati avea să „înjghebe”, într-un timp record, cea mai ridicolă apariţie editorială: Dicţionarul moldovenesc – românesc. (Câteva ex. din acest „ópus”: ocină – proprietate, moştenire; capac la cratiţă – acoperiş, acătării – cumsecade, albineaţă – blondă; cuvintelnic – dicţionar, acreală – acid; ahotă – plăcere; aiest, aiasta – acest; alunele – pistrui, alunică – piatră preţioasă etc.). Ion Creangă nu reproduce întocmai graiul moldovenesc de la mijlocul secolului al XIXlea, ci foloseşte un limbaj artistic original. Autorul apelează la termeni regionali, ziceri tipice, expresii dialectale, fructificând savurosul limbaj popular. Sfătosul povestitor nu copiază limba populară, ci o recreează şi o toarnă în tiparele unei rostiri individuale inconfundabile. Regionalismele – cuvintele răspândite pe o arie geografică limitată. Ele sunt: lexicale fonetice gramaticale semantice

23

Regionalismele lexicale includ cuvinte dialectale caracteristice unei anumite zone ( mold: colb (praf ), glod (noroi ), harbuz (pepene verde ), oleacă (puţin ), perjă (prună) etc. Uneori, pentru o singură noţiune se întâlnesc în diferite regiuni diferite cuvinte (sarmale, găluşte, handoabe etc.). Regionalismele fonetice sunt forme specifice de pronunţare a cuvintelor din uzul general. Regionalismele gramaticale redau formele morfologice ale unor timpuri verbale, de exemplu (s-o dus, s-o trecut, s-o făcut). Regionalisme semantice, sunt, de exemplu, a tăbărî, folosit cu sensul „a obosi” sau carte, folosit regional cu sensul scrisoare. Prin elemente de jargon se subînţeleg cuvinte sau expresii din alte limbi, folosite de anumite grupuri sociale, cu scopul de a-şi crea un limbaj deosebit de ceilalţi şi de a impresiona . „Jargoanele sunt, de fapt, o modalitate lingvistică de evidenţiere a unei pretinse superiorităţi culturale” susţine , pe bună dreptate, lingvistul I. Popa. Pe vremea regimului fanariot (secolul al XVIII-lea), mulţi boieri foloseau cuvinte sau expresii din greacă: adiaforie (indiferentă), cabulipsi(a umili), micropsihie (sfiiciune), etc. Secolul limbii franceze a împânzit vorbirea protipendadei cu multe franţuzisme: au revoir (la revedere), bonjour (bună ziua), madame(doamnă), merci (mulţumesc), mon cher (dragul meu). În RM, ca o consecinţă a vecinătăţii limbii ruse, mulţi vorbitori folosesc cuvinte şi expresii din rusă: Valoarea stilistică a elementelor de jargon Elementele de jargon au fost utilizate de marii maeştri ai scrisului V. Alecsandri şi I.L. Caragiale în operele lor pentru a ridiculiza tendinţa de parvenire a anumitor persoane. Elementele de argou sunt caracteristice unor grupuri sociale restrânse (hoţi, borfaşi, vagabonzi) sau studenţi, elevi, militari şi servesc drept limbaj codificat între membrii acestor grupuri. În limbajul răufăcătorilor se întâlnesc termeni argotici ca: a ciurdi („fura”), curcan („poliţist”), gagiu („individ”), pârnaie („închisoare”), geană („privire”), pâlnie („ureche”), lamă („cuţit”), şuriu („spadă”), belciug („verighetă”), cântare („denunţ”), brăţări („cătuşe”), coţi („ani”), un cot („un an”), şantier („bulevard”)etc. Între termenii argotici folosiţi de către elevi se întâlnesc: bac („bacalaureat”), mate („matematică”), prof („profesor”), scăunel („nota 4”), iar în limbajul studenţilor găsim elemente de argou: arboricol („nepregătit pentru examen”), binom („cuplu de îndrăgostiţi”), vocale („absenţe”). Din limbajul militarilor: căţea („mitralieră”), lent („locotenent”), pifan („infanterist”), tablagiu („subofiţer”), trupete („soldat simplu”) etc. Rodica Zafiu, 2001, Diversitate şi stilistică în româna actuală. Autoarea dedică un întreg capitol elementelor de limbaj popular, familiar, argotic, ce au traversat barierele oralităţii, inundând registrul cult datorită jurnalismului. Adriana Stoichiţoiu-Ichim, 2001, Vocabularul limbii române actuale. Dinamică, influenţe, creativitate. Volum în care se consacră un capitol argoului: Redescoperirea argoului, cu accent pe reflectarea argoului în stilul publicistic. Redeşteptarea interesului pentru un registru funcţional periferic în raport cu limba literară. Cercetarea acestui registru este utilă tuturor, din perspectiva cultivării limbii. Împrumuturile de natură argotică rămân la periferia limbii, cu excepţia unor termeni care reuşesc, datorită frecvenţei utilizării, să se banalizeze, intrând în sfera de acţiune a vocabularului curent, cu o accepţie argotică evidentă. Argoul românesc actual se caracterizează printr-o mare diversitate etimologică a termenilor, prin fructificarea neologismelor. Determinarea schimbărilor de conţinut se realizează majoritar prin sinonimie şi polisemie. Sufixele sunt mult mai productive decât prefixele. Figurile semantice (metafora, metonimia, sinecdoca, antonomaza) şi procedeele de formare a cuvintelor contribuie la expresivitatea argoului pe plan lexical. Cărţi, studii, dicţionare: Mioara Avram. Probleme ale exprimării corecte, Buc., 1987. Dicţionare: Traian Tandin. Limbajul infractorilor, 1993; Traian Tandin. Dicţionar de argou al lumii interlope, 2009. 24

Anca şi George Volceanov. Dicţionar de argou şi expresii familiare ale limbii române, 19952006 Nina Croitoru Bobârniche. Dicţionar de argou al limbii române, 1996-2003. Geoge Astaloş, Pe muchie de şuriu. Cănturi de ocnă cu microglosare argotice, Bucureşti: Tritonic, 2002. Găsim în librării dicţionare bilingve de argou:englez-român, francez-român, german-român, italian-român. Argourile fac obiectul unei teze de doctorat, autoare Manuela Stroiescu. Andrei Pleşu: Dacă nu vom avea curajul de a ne confrunta cu realitatea toxinei, vom fi condamnaţi să trăim cu mitologia ei (Obscenitatea publică, 2004). Ignorarea reală sau mimată a existenţei argoului sau condamnarea de principiu, fără o analiză argumentată, sunt la fel de păgubitoare în planul cultivării limbii. Iar consecinţa acestor atitudini este stimularea interesului elevilor pentru fructul interzis şi tendinţa de a utiliza argoul ca expresie a nonconformismului şi a emancipării. Nu poate contesta nimeni interesul lingvistic „inovator” şi „pitoresc” ce-l reprezintă aceste creaţii lexicale de la periferia vocabularului, căci ele oglindesc, în epocă, „apetitul” tinerilor, mai ales, pentru limbajul „criptic” şi teribilist. Ceea ce nu înseamnă totuşi că ele trebuie încurajate, căci, dincolo de plasticitatea lor formală şi amuzantă, ele nu ne înfrumuseţează limba, ci o vulgarizează, o urâţesc şi, implicit, o sărăcesc prin clişeele pe care le instaurează. O limbă românească care răsună în toată frumuseţea şi splendoarea ei, este o adevărată comoară care trebuie păstrată şi valorificată de toţi vorbitorii ei. Vulgarisme sunt cuvinte şi expresii triviale, obscene, imprecaţii pe care convenienţele sociale le resping, deoarece afectează bunul-simţ. Folosirea acestora este dezaprobată şi combătută de normele limbii literare, fiind semne ale lipsei de educaţie şi de respect faţă de limba română. Concluzii

25

4. Rolul neologismelor în modernizarea lexicului Unităţi frazeologice. Erori de vocabular Dintre nivelurile limbii, cel mai receptiv la transformările societăţii este vocabularul. Vorbitorii unei epoci receptează, selectează, conservă şi transmit fondul lexical caracteristic perioadei respective. Primele neologisme pătrund în limba română începând cu secolul al XVII-lea, procesul intensificându-se mai târziu şi continuând până astăzi. Înnoirea lexicului limbii române a constat în asimilarea din limbile de largă circulaţie a unui număr impunător de termeni , precum şi înlocuirea multor cuvinte din fondul lexical vechi cu sinonimele lor neologice. Concomitent, în îmbogăţirea vocabularului o însemnătate tot atât de mare au mijloacele interne de inovare lexicală. În istoria limbii române, una dintre primele referinţe explicite la nevoia de neologisme, impusă de progresul culturii, aparţine contemporanului lui Varlaam, Simion Ştefan, arhiepiscop şi mitropolit scaunului Bălgradului (Alba Iulia), care arăta în prefaţa la Noul Testament (1648) importanţa clarităţii textelor în condiţiile existenţei dialectelor, subliniind şi necesitatea folosirii unor cuvinte aşa „cum au fost folosite în izvodul grecesc, văzând că alte limbi încă le ţin aşea”, deoarece „cuvintele trebuie să fie ca banii, că banii aceia sunt buni carii îmblă în toate ţările, aşea şi cuvintele acealea sunt bune carele le înţeleg toţi” (Pagini de limbă şi literatură română veche, Bucureşti, 1964, pag. 74-75. Receptivi la influenţele culturii occidentale, şcoliţi la marile colegii din Polonia, cronicarii moldoveni (Miron Costin şi fiul acestuia, Nicolae Costin, şi nu numai) introduc în scrierile lor numeroase cuvinte de origine străină. Înnoirea lexicală este ilustrată cu o forţă neobişnuită pentru timpul său de către Dimitrie Cantemir, care a urmărit să ridice limba noastră literară la nivelul celorlalte limbi existente atunci în Europa. Istoria ieroglifică, primul roman românesc, dar şi document lingvistic, istoric şi sociologic de mare importanţă pentru cunoaşterea trecutului nostru, inserează o Scară a cuvintelor tâlcuitoare, reprezentând cel dintâi glosar de neologisme în istoria limbii române (cităm câţiva termeni: condiţie, experienţă, intervenţie, pretenţie). Numeroase neologisme împrumutate de D. Cantemir din greacă, latină sau din unele limbi romanice s-au păstrat până astăzi. Opera publicistică şi manuscrisele lui Mihai Eminescu ne oferă o imagine complexă a discuţiilor despre dezvoltarea şi modernizarea limbii literare şi a stilurilor ei. Preocupat de o corectă receptare a neologismului, poetul sublinia: „A primi în locul unei vorbe româneşti bune una latină care să-nsemneze tot aceeaşi, nu ni se pare consult – a primi un sinonim care, însemnând aceeaşi, înseamnă totuşi altceva, o altă nuanţă a înţelesului, asta însemnează a-ţi înavuţi, a-ţi înnobila limba”(Scrieri politice şi literare, vol.I, 1870-1877, pag. 415). • • • • • • domeniul ştiinţei şi tehnicii înlocuirea slavonismelor, turcismelor şi a grecismelor caracterul modern al limbii exactitate, claritate şi diversitate sinonimie parţială bogăţie sinonimică Neologismele (gr. neos – nou, logos – cuvânt) – cuvinte noi, care reflectă schimbările din viaţa unui popor (tehnologie, frigider, televizor, navă cosmică, player, pager, telefon, internet ş.a. ). 26

Neologismele din diferite limbi pătrund, mai cu seamă, în domeniul ştiinţei şi tehnicii, dar cu timpul devin familiare cercurilor largi de vorbitori, îşi pierd caracterul neologic, devin cuvinte obişnuite ( avion, director, mesager, uzină, fabrică etc.). Neologismele sunt mai frecvente în stilurile tehnic-ştiinţific, publicistic şi oficial administrativ. Pătrunderea masivă a neologismelor în limba română a început la sfârşitul sec. al XVIII-lea, când s-au intensificat relaţiile culturale cu Apusul. Procesul de modernizare s-a manifestat prin înlocuirea slavonismelor, turcismelor şi grecismelor: olac (din tc. ulak) a fost substituit de curier (din fr. courrier) şi de mesager (fr. messager, it. mtssaggero ; ipochimen (din ngr. ipokimen) este înlocuit de individ (din fr. individu, lat. individuum) şi de persoană (din lat. persona, fr. personne) etc. Influenţa franceză este cea mai puternică dintre toate influenţele moderne, limba română îmbogăţindu-se cu câteva mii de cuvinte şi modernizându-şi vocabularul în toate domeniile vieţii materiale şi spirituale. Limba franceză a îmbogăţit foarte mult limba română cu diverse cuvinte, din diverse sfere ale vieţii culturale şi sociale: avion, automobil, bacalaureat, balon, bluză, cablu, cartograf, coeziune, departament, a developa, dispută, economie, endocrinologie, fantezie, gară etc. Pe lângă numeroase traduceri din literatura franceză, ceea ce a determinat amploarea acestei influenţe au fost relaţiile de ordin public, economic, şi, mai ales, cultural. Apariţia neologismelor în orice limbă are un rol dublu: pe de o parte, cuvintele recente demonstrează caracterul modern al limbii, adaptarea ei la noile realităţi culturale, sociale şi tehnice, pe de altă parte, imprimă limbii o notă aparte de exactitate, claritate şi diversitate. În multe cazuri, neologismele contribuie la îmbogăţirea limbii române cu sinonime şi măresc posibilităţile ei de exprimare. Spre exemplu, dubletele sinonimice substantivale se compun din cuvinte mai vechi şi altele mai noi, de origine romanică sau germanică: Adâncime / profunzime Amănunt /detaliu belşug /abundenţă burlac /celibatar biruinţă/ victorie călătorie /voiaj petiţie /cerere prilej /ocazie rai /paradis răsunet/ ecou Dovadă /argument Fildeş /ivoriu folosinţă/ utilitate glas /voce graniţă /frontieră greşeală /eroare greutate /pondere iad /infern izvor /sursă împrejurare /circumstanţă încordare /tensiune îndemânare /abilitate înflorire /eflorescenţă leac /medicament maţ /intestin nădejde /speranţă nărav /viciu necuviinţă /indecenţă nenorocire /calamitate noroc /şansă oboseală /surmenaj

Falsitate 1)inexactitate, neadevăr, neexactitate, netemeinicie; 2) duplicitate, făţărnicie, ipocrizie, minciună, perfidie, prefăcătorie, viclenie, vicleşug, (livr.) fariseism, machiavelism, prefăcătură, (reg.) procleţie, ticăloşie, (fig.) iezuitism, mascaradă. Cu toate ca sunt considerate sinonime, aceste cuvinte au o sinonimie parţială, deoarece utilizarea fiecărui element ţine de context. O precizare care se impune e aceea că atât în exemplele citate, cât şi în cele ce vor urma este vorba, desigur, de o sinonimie parţială, fiindcă cea totală, perfectă sau absolută iese, de obicei, din sfera realităţii lingvistice. Uneori, cele două cuvinte nu mai sunt sinonime propriu-zise în planul sincroniei, dar ele s-au aflat, cândva, în relaţie de sinonimie şi apoi sau specializat din punct de vedere semantic (ca în cazul lui pictor şi zugrav). O altă observaţie, care se impune, este că sinonimia nu se stabileşte cu toate sensurile unui cuvânt polisemantic, ci cu fiecare dintre acestea. Prin urmare, în perechea ceas/oră, spre exemplu, primul cuvânt este sinonim cu al doilea numai în sensul „interval de timp egal cu 27

60 de minute”, nu şi în sensul de „aparat care serveşte la măsurarea şi determinarea timpului în limitele unei zile”. Dacă, în cel puţin un context, putem înlocui un cuvânt cu altul fără ca sensul enunţului să se schimbe, atunci avem dreptul să vorbim de sinonimie lexicală (fie ea şi parţială). Faptul că înlocuirea nu e posibilă în toate contextele şi în toate combinaţiile sintactice stabile este o dovadă că cele două (sau mai multe sinonime) nu sunt totale, perfecte sau absolute. Astfel, nu putem spune împrejurări atenuante paralel cu circumstanţe atenuante (după fr. circonstanses atténuantes) şi nici a schimba din bază sau a schimba din fundament alături de a schimba din temelie (ori din temelii). Este însă neîndoielnic că împrejurare şi circumstanţă sunt sinonime şi că acelaşi raport se stabileşte între mai vechiul temelie şi neologismele bază, fundaţie, fundament şi chiar bazament (care e un împrumut din italiană şi pe care îl folosea G. Călinescu). Aici este momentul să precizăm că, deşi în listele noastre figurează exclusiv dublete sinonimice, foarte adesea, cuvântului vechi i s-au adăugat două, trei sau chiar mai multe sinonime neologice. Dubletele sinonimice adjectivale sunt mai puţine la număr, dar şi ele contribuie la exprimarea mai nuanţată. adânc /profund biruitor /victorios citeţ /lizibil amănunţit /detaliat cenuşiu /gri copilăresc /pueril asemănător /similar ceresc /celest coroiat /acvilin binevoitor /afabil cinstit /onest credincios / fidel deştept /inteligent duşmănos /ostil făţarnic /ipocrit felurit /variat folositor /util gras/obez, supraponderat îndemânatic / abil înfiorător /abominabil îngăduitor /indulgent îngâmfat /infatuat mănos /fertil mâncăcios /gurmand mlădios /flexibil molipsitor /contagios nebun /dement nepărtinitor /obiectiv nesăţios /insaţiabil nesigur /incert nevinovat /inocent oacheş /brunet sigur /cert singur /solitar stăruitor / perseverent timpuriu /precoce tineresc/juvenil trebuincios/necesar uimit /stupefiat urâcios /antipatic uşor /facil veşnic /etern

Mâncăcios, avid, lacom, nesătul, nesăţios, (livr.)pofticios, insaţiabil, (înv., reg.) hulpav, (înv.) hrănaci, mâncău, mâncălău, gurman. De multe ori, un neologism a intrat în relaţie de sinonimie cu două adjective mai vechi, tot aşa cum două sau mai multe adjective neologice s-au adăugat unui singur cuvânt din fondul vechi al limbii. Din prima categorie face parte victorios, care este şi un sinonim al lui învingător, nu numai al lui biruitor. Pe de altă parte, adevărat a ajuns să fie sinonim cu alte neologisme (real, autentic, veritabil, natural, pur, (livr.) genuin), iar lui ciudat i s-a creat o serie sinonimică şi mai bogată, în care intră: bizar, straniu, excentric, extravagant, funambulesc, (rar) echilibristic, frenetic şi chiar fantastic . (Miron Costin, în Letopiseţul Ţării Moldovei de la Aron Vodă încoace: „…l-au cuprins herbinţeala, cât până la Tighinea au stătut frănitic , adică buiguit de hire; Mircea vodă, tiran direptu fantastic , adică buiguitoriu în gânduri…; a buigui – a încurca, a tulbura ). D u b l e t e s i n o n i m i c e v e r b a l e . Foarte interesante ni se par şi cuplurile formate din verbe sinonimice ori dintr-o unitate frazeologică veche şi un verb neologic de tipul: a băga de seamă — a observa, a-i părea rău — a regreta, a da sfaturi — a consilia, a face rost — a procura, a da foc — a incendia, a ţine isonul — a secunda, a (se) face de râs — a (se) compromite ş.a.m.d. Mult mai numeroase sunt dubletele sinonimice formate exclusiv dintr-un verb vechi şi unul neologic ca în exemplele: 28

asupri /exploata aţâţa /incita bănui/ suspecta burzului /revolta căi /regreta cere /solicita coti /vira

folosi /utiliza hotărî /decide îmbunătăţi /ameliora împărţi /diviza înainta /avansa înapoia /restitui înăbuşi /sufoca

învinui /acuza linguşi /adula mări /amplifica muri /deceda nădăjdui /spera năduşi /transpira năzui /aspira

A emoţiona. 1) a impresiona, a înduioşa, a mişca, a tulbura, a atinge, a pătrunde; 2) a sensibiliza. A guverna, a cârmui, a conduce, a dirigui, a administra, a domni, a stăpâni, (înv., pop.) a oblădui, (înv.) a birui, a duce, a ocârmui, a povăţui (…ţara în pace). Sinonimia, împreună cu polisemia (categorie semasiologică sau semantică a unei limbi; caracterizează unităţile lexicale care au cel puţin două sensuri), contribuie, în mare măsură, la îmbogăţirea limbii române prin precizarea şi nuanţarea exprimării. • • • Evitarea barbarismelor neologisme dintr-o limbă donatoare prejudiciu adus frumuseţii şi expresivităţii limbii caracterul inadaptabil al unor neologisme

Limba este un organism viu care reacţionează la toate schimbările din viaţa societăţii, se adaptează permanent pentru a exprima cât mai adecvat noile realităţi. O limbă este influenţată atât din interior, prin formarea de noi cuvinte cu resurse proprii, cât şi din exterior, prin preluarea neologismelor dintr-o limbă donatoare. Se tinde spre un echilibru. O avalanşă prea mare de neologisme ar putea duce la distrugerea limbii, a specificului său, de aceea împrumuturile trebuie efectuate cu multă prudenţă. Cuvintele noi trebuie să fie asimilate firesc de sistemul limbii, mai ales de cel gramatical, şi să devină o parte componentă, dar să nu pară bizare, ca nişte corpuri străine. Unele neologisme, franţuzisme îndeosebi (până mai ieri; azi anglicismele, dar şi rusismele), care sunt de prisos în limba română şi nu s-au răspândit, având o sferă de circulaţie foarte restrânsă, sunt numite: Barbarisme. Unele surse indică şi termenul xenism (cuvânt introdus dintr-o limbă străină fără a fi necesar). Un termen impropriu, de fapt, deoarece trimite la barbar, dar pe care nu-l putem evita, anula, deoarece e utilizat şi în alte limbi, inclusiv franceza, de unde l-am împrumutat, şi însemnând: ceea ce nu-ţi aparţine, străinism (fr. barbarisme; gr. barbarismos, expresie greşită). Sunt cuvintele provenite dintr-o limbă străină şi utilizate în locul cuvintelor autohtone care au acelaşi înţeles. Barbarismele sunt folosite pe larg în vorbirea orală, iar în ultimul timp de utilizatorii internetului. Aceste cuvinte nu se adaptează întru totul caracteristicilor limbii, trebuie să fie elaborate reguli speciale privind categoriile lor gramaticale (gen, număr, conjugare etc.). Persoanele care abuzează de barbarisme în comunicare aduc un mare prejudiciu frumuseţii şi expresivităţii limbii române, stricând caracterul ei integru. Impardonabil (de neiertat), froasat (ofensat), a badina (a glumi), eclatant (strălucitor), oripilant (îngrozitor), ofuscat ş.a.(a (se) ofusca). Chiar dacă unii vor să pară mai culţi, utilizând 29

cuvinte din engleză (în România) sau din rusă (RM), vorbirea lor demonstrează, de fapt, lipsă de cultură, superficialitate în gândire. După părerea lingvistului A.B. Munteanu, un cuvânt străin, pentru a fi admis ca neologism, ar trebui să întrunească următoarele criterii :
• • • • •

Să suplinească lipsa unui cuvânt românesc pentru o anumită noţiune (obiect, activitate, etc.) Să nu aibă acelaşi înţeles cu un cuvânt românesc deja existent sau cu unul care ar putea fi creat prin fuzionarea unor cuvinte româneşti deja existente Să respecte caracterul fonetic al limbii române, adică sa fie citit aşa cum se scrie, eventual după câteva modificări adaptative (de ex. pentru eliminarea literelor duble) Să fie uşor de pronunţat în limbajul vorbit (să nu aibă grupuri de consoane vecine - de ex. „thr”) Sa fie declinabil fără a se apela la cratimă (de ex. articolul hotărât si pluralul să se realizeze prin sudarea sufixelor corespunzătoare, nu prin ataşarea lor cu ajutorul cratimei) Să aibă pe cât posibil acelaşi gen în românâ ca şi în limba de origine.

Multe neologisme s-au adaptat sistemului fonetic al limbii şi nu necesită un efort mare la pronunţare: restaurant (fr.), match (engl.). Altele îşi aşteaptă verdictul în sensul că vor fi, poate, acceptate de limbă şi incluse în dicţionare, sau vor dispărea după ce va trece moda. O nuanţă care apare la substantivele străine este adaptarea lor la articularea cu articol hotărât, articolele ataşându-se la rădăcina cuvântului. (Job-ul acesta îmi convine). De exemplu, englezismul „core” (pronunţat „cor”) este folosit uneori în loc de românescul „nucleu”, deşi ambele cuvinte au acelaşi înţeles. Ei bine, „core” nu va putea deveni niciodată un neologism acceptat, pentru că el nu se poate articula corect. Forma articulată hotărât „core-ul” este inacceptabilă pentru că vocalele e si u formează un diftong, iar vocala e ar trebui să dispară, dacă nu cumva se acceptă pronunţia „coreul”. Însă dacă ea ar dispărea, s-ar păstra pronunţia corectă din engleză, dar ar apărea confuzia între noul cuvânt şi unul deja existent, „cor”, care semnifică un grup de persoane care cântă împreună. Soluţia este, bineînţeles, renunţarea la barbarism şi folosirea cuvântului „nucleu”. Un alt aspect: formarea pluralului la substantive, pentru aceasta existând desinenţe specifice pentru fiecare gen. Prin urmare, ca un cuvânt să devină parte integrantă a unei limbi, trebuie să se supună legilor şi normelor acelei limbi în chipul cel mai firesc posibil şi să nu sune bizar. În cazul termenilor din informatică, spre exemplu, unii specialişti pledează pentru preluarea tuturor noţiunilor din engleză în forma lor actuală, alţii sunt pentru adaptarea lor la sistemul limbii române sau chiar traducere. (De exemplu, mouse: care desemnează tocmai dispozitivul de interacţionare cu calculatorul, dicţionarul propune varianta art. mouse-ul; pl.mouse-urile. În concluzie, subliniem că trebuie să existe un discernământ în ceea ce priveşte preluarea termenilor din altă limbă. Dacă limba română are deja cuvântul pentru o noţiune, nu este indicat să folosim un neologism, care, ni se pare nouă, sună mai frumos. Termenii luaţi din alte limbi trebuie să se adapteze specificului fonetic şi gramatical al limbii române şi să nu creeze dificultăţi la utilizare.

30

Termeni de specialitate sunt cuvintele caracteristice unor domenii restrânse de activitate sau discipline ştiinţifice (în stilul administrativ, de ex.: formular, adresă, buget, circulară, decret, decizie, lege). După 1990, asistăm la o dinamică lingvistică (mişcare a limbii) spectaculoasă prin amploare şi extrem de rapidă, la o îmbogăţire şi diversificare fără precedent, cu manifestare în toate nivelurile limbii. Specialiştii au remarcat tendinţa spre abstractizare şi intelectualizare a limbajului actual. Se atestă , în vocabularul românesc după 1989, o dinamică, manifestată în deviaţii semantice ale termenilor ştiinţifici dincolo de limbajele strict specializate cărora le aparţin: domeniul tehnic; economic; medical etc. (Sensuri deviate, extinse, ale cuvintelor: dezamorsa, asana, escalada, escaladă, eroda, eroziune (eroziunea puterii, escalada şi tonul declaraţiilor..); gestiona, capital (capital cultural), inflaţie (inflaţie vizuală), creativitate (creativitate sincretică); handicap, retardat, infuzie, colaps, disfuncţie, disfuncţionalitate, miop, punct nevralgic, sclerozat, acut, cronic, epidemie, anemie, anestezie, igienă, colaps (colaps economic). Aceste exemple reprezintă situaţii-tip în presa şi în limbajul literar din ultimii ani. Preferinţa limbajului românesc actual pentru termeni tehnico-ştiinţifici, pare să fie mai mare decât în alte perioade, constituind un fenomen special de interferenţă dintre limbajele de specialitate şi limbajul literar standard şi publicistic. Neologizarea lexicului este o problemă importantă pentru toate limbile. Apariţia şi difuzarea unui imens număr de cuvinte noi a generat, în lingvistica franceză, o nouă ramură, numită neologie (néologie), ştiinţă despre neologisme, având ca obiectiv identificarea noilor cuvinte şi semnificaţii, cercetarea modelelor de formare a cuvintelor, elaborarea principiilor de înregistrare lexicografică a noilor termeni etc. Lexicologii români sunt la fel de interesaţi în a descrie stratul neologic al limbii române, dovadă este şi editarea periodică a dicţionarelor de cuvinte şi sensuri noi sau de suplimente la dicţionarele explicative (Fl. Marcu şi C. Maneca, Dicţionar de neologisme, Bucureşti, 1961, 1966, 1978; Fl. Marcu, Noul dicţionar de neologisme, Bucureşti, 1997; Supliment la Dicţionarul explicativ al limbii române (DEX), Bucureşti, 1988; Florica Dumitrescu, Dicţionar de cuvinte recente, Bucureşti, 1982 (ed. I), 1997 (ed. a II-a); D.N: Uritescu. De la chioşcari la vesternizare. Mic dicţionar de termeni actuali, Bucureşti, 1993. Dicţionarele de cuvinte recente nu au, de regulă, caracter prescriptiv; ele înregistrează lexemele noi sau noile accepţii ale unor termeni indiferent de faptul dacă acestea au şanse să intre ulterior în limba comună sau nu. Este şi greu să prevezi „soarta” cuvintelor în momentul apariţiei lor. Unele, cu timpul, obţin un statut lexical stabil, altele doar trec prin limbă ca o modă sau ca o maladie. Cercetarea neologismelor prezintă interes nu numai pentru lexicografie, ci şi pentru stilistica şi cultivarea limbii, de aceea elementul neologic trebuie analizat multiaspectual, inclusiv din perspectiva corectitudinii exprimării. „Starea limbii române din perioada actuală în sens restrâns este considerată de mulţi contemporani alarmantă şi descrisă în termeni dintre cei mai negativi cu putinţă… Avem a face cu o perioadă marcată de dinamică – aşa cum au fost şi alte perioade în istoria limbii române moderne –, iar dinamica înseamnă viaţă intensă şi creativitate. Îngrijorările actuale se explică prin transparenţa mai mare decât în trecut a dinamicii. Chiar dacă are şi manifestări nedorite, dinamica limbii, ca fenomen natural obiectiv, nu poate fi strânsă în chingile unor reglementări… Dinamica pe verticală nu este numai ascendentă, ci şi cu reveniri/întoarceri. În acelaşi timp, dinamica nu constă numai în adaosuri/acumulări, ci şi în renunţări/eliminări; din păcate noi nu dispunem pentru limba română de reeditări periodice ale unor dicţionare generale de dimensiuni medii a căror listă de cuvinte să fie revizuită mereu conform unor criterii stabile, pentru a se putea face studii comparative şi pe baza eliminărilor din dicţionar, cum a făcut pentru limba franceză Jean Dubois în legătură cu derivatele sufixale incluse în diverse ediţii ale dicţionarului Larousse”, sublinia, pe bună dreptate, Mioara Avram (Consideraţii asupra dinamicii limbii şi asupra studierii ei în româna actuală, 2004). 31

Dinamica limbii constituie o temă generoasă şi fascinantă, permiţând surprinderea pe viu a modului de funcţionare a limbii. Astăzi influenţa anglo-americană s-a extins asupra mai multor limbi europene, punând în alertă lingviştii, îndeosebi pe cei francezi, care văd în anglomanie o epidemie periculoasă. Cu toate acestea, protestele împotriva „franglezei” şi măsurile oficiale de punere sub interdicţie a cuvintelor englezeşti au eşuat, ceea ce poate fi demonstrat de ediţiile recente ale dicţionarelor franceze de uz curent, care cuprind şi numeroase anglicisme care se regăsesc şi în limba română (Petit Larousse, 1990 ş.a.). Şi în lingvistica românească de astăzi a devenit un loc comun protestul împotriva a ceea ce unii numesc anglomanie, influenţa engleză fiind interpretată ca un pericol pentru identitatea limbii române. La acest subiect, atât de comentat, erudita lingvistă Mioara Avram opina: „Influenţa engleză nu este un fenomen în sine negativ, nu are de ce să fie considerată mai periculoasă decât alte influenţe străine care au acţionat şi acţionează asupra limbii noastre, de aceea se poate presupune că anglicizarea va fi depăşită aşa cum au fost depăşite în timp slavizarea, grecizarea, rusificarea, italienizarea sau francizarea. Împrumuturile din limba engleză continuă mai vechiul proces de relatinizare a limbii române moderne şi trebuie analizate ca orice alte categorii de cuvinte împrumutate (Vezi Mioara Avram. Anglicismele în limba română actuală. Bucureşti, 1997). Unităţi frazeologice • • • • • • îmbinări stabile de cuvinte şi expresii unităţi lexicale constante îmbinări sudate de cuvinte îmbinări de cuvinte expresive sensul integru al expresiilor idiomatice formule şi clişee internaţionale

Unităţile frazeologice din limba română sunt destul de numeroase şi constituie obiectul de studiu al unei discipline separate numite frazeologia (phrasis, frază; logos, cuvânt), ramură a lingvisticii care se ocupă cu studiul îmbinărilor stabile de cuvinte. Deşi specialiştii nu au o părere unanimă privind tipurile de frazeologisme, vom utiliza termenul de unitate frazeologică într-un sens mai larg, pentru toate îmbinările stabile de cuvinte şi expresii, inclusiv cuvintele înaripate, corespondentele româneşti ale expresiilor din diferite limbi. O particularitate intrinsecă a unităţilor frazeologice este caracterul lor stabil şi utilizarea lor în forma pietrificată de timp: libertate de exprimare, acces la informaţie, societate democratică, viaţă privată, viaţă publică, apartenenţă politică, persoană responsabilă, despăgubire morală etc. Sunt formate din două sau mai multe cuvinte şi în ansamblul lor denumesc lucruri, însuşiri, acţiuni, procese, fenomene etc. Majoritatea vorbitorilor cunosc aceste îmbinări osificate de cuvinte, ele sunt percepute ca atare şi folosite la momentul potrivit. Deosebim „grupuri sintactice libere” (Th. Hristea) cum ar fi, de exemplu: televiziune interactivă, origine etnică, încălcarea legislaţiei, emisiuni de divertisment, limbaj pretenţios, mod de gestionare, cameră de luat vederi etc. şi „unităţi sintactice bine constituite”: a bate capul, a spune verzi şi uscate, a fi gură spartă, a o lua razna, a fi cu ochii în patru, a fi numai ochi şi urechi ş.a. O altă problemă legată de frazeologisme este împărţirea lor în locuţiuni şi expresii, definirea acestora şi, respectiv, includerea unei sau altei îmbinări într-o anumită categorie. Importantă, în definitiv, este nu atât stabilirea criteriilor stricte privind delimitarea acestora, cât utilizarea lor adecvată. 32

Influenţa franceză s-a manifestat şi în domeniul frazeologiei. Unele sunt împrumuturi directe, altele – calcuri sau imitaţii după modele franţuzeşti corespunzătoare. Din prima categorie fac parte exemplele: artist liric, bal mascat, cordon ombilical, critic literar, dans macabru, director general, decret guvernamental, jurnal de bord, monolog interior, placă turnantă, petrol lampant, masă rotundă, turn de fildeş ş.a., numite în dicţionare „sintagme stabile”, echivalente reale sau potenţiale ale unor cuvinte. Alte frazeologisme româneşti moderne constituie calcuri lingvistice, adică traduceri literale după unităţi frazeologice franţuzeşti (apă de toaletă, câmp de bătaie, a pierde din vedere, a se da în spectacol, a face act de prezenţă, a lua cuvântul, a cădea de acord, a trece în revistă, a face anticameră). Prin locuţiune înţelegem grupul de cuvinte mai mult sau mai puţin sudat care are un înţeles unitar şi se comportă din punct de vedere gramatical ca o singură parte de vorbire. Studiul unităţilor frazeologice a demonstrat că în toate părţile de vorbire sunt locuţiuni, afară de articol. Dintre locuţiunile substantivale enumerăm: adevăr absolut, adevăr amar, o fărâmă de adevăr, fiinţă omenească, nici un suflet de om etc. Locuţiuni adjectivale: de toată mâna, fără suflet, negru la suflet etc. Expresiile sunt, după părerea lingvistului Th. Hristea, ,,îmbinările de cuvinte” expresive. De exemplu: a fi foc şi pară (a fi supărat), a se duce ca vântul ( a se duce repede), a se duce într-un suflet ( a se duce repede), a fi numai ochi şi urechi (a fi atent), a avea mână liberă ( a avea libertate), a veni cu mâna goală (a veni cu nimic) etc. Expresiile idiomatice sunt grupuri stabile de cuvinte în care elementele constituente şiau pierdut înţelesul de bază şi au un sens integru, imprimat de situaţie, de circumstanţă, de istorie etc. şi servesc pentru o mai mare plasticitate a vorbirii: a-şi călca pe inimă (a face un compromis), a se spăla pe mâini (a scăpa de ceva), a trage de timp (a întârzia intenţionat), a trage de limbă (a iscodi), a deschide ochii cuiva ( a spune adevărul) etc. E necesar să fim foarte atenţi la traducerea expresiilor idiomatice dintr-o limbă în alta. De exemplu, expresia engleză venită prin intermediul limbii ruse sună destul de bizar în traducere literală: a pune macaroane pe urechi. Sensul expresiei din engleză este destul de transparent: a spune minciuni, a duce cu vorba, prin urmare, trebuie să căutăm o expresie românească cu acelaşi înţeles, cum ar fi de exemplu, a spune verzi şi uscate, a pune bărbi, a spune braşoave etc. O serie de expresii, provenite din diverse limbi, au căpătat statutul de formule şi clişee internaţionale, pentru că sugerează într-o formă concisă aspecte ale unor realităţi. În majoritatea cazurilor, ele au la bază o sursă literară sau istorică şi au devenit bine cunoscute cercurilor largi de cititori: To be or not to be ( o situaţie dificilă, care cere o hotărâre); fata morgana (o iluzie trecătoare sau o apariţie înşelătoare); divide et impera (împarte şi stăpâneşte); mărul discordiei (subiect de dispută); deşertăciunea deşertăciunilor şi toate sunt deşarte; cuget, deci exist (raţiunea este temelia vieţii); cântecul lebedei (cel de pe urmă); cântecul sirenei, cămaşa lui Nessus, cutia pandorei etc. Clişee metaforice cu caracter perifrastic Undă verde, lungime de undă, vârf de lance, placă turnantă (factor important), luminiţa de la capătul tunelului. Clişee familiar argotice Cât cuprinde! Abrevieri prin afereză sau apocopă (mate, profa). Alte unităţi frazeologice În categoria unităţilor frazeologice, consideră unii cercetători, trebuie incluse şi „zicalele, proverbele, maximele, sentinţele şi în special aşa-zisele citate celebre”( Th. Hristea). Considerăm această opinie parţial îndreptăţită, deoarece aceste unităţi lingvistice fac obiectul de studiu al unei discipline separate paremiologia, în bună parte legată de valorificarea creaţiei populare orale. În acelaşi timp, sunt aspecte comune legate de studierea atât a frazeologismelor , 33

cât şi a proverbelor şi zicătorilor, cum ar fi, de exemplu, provenienţa, semnificaţiile posibile, modul de utilizare etc. Este necesară şi cunoaşterea adecvată a unităţilor frazeologice, a înţelesului, căci, de multe ori, prin utilizarea unei expresii trunchiate sau nelalocul ei se denaturează sensul. Limba cunoaşte şi perifraze (ngr. perifrasis), prin ele înţelegându-se un grup format din două sau mai multe cuvinte, care exprimă, împreună, ceea ce putem exprima printr-o singură unitate lexicală sau printr-un nume propriu. Pentru cititorul avizat sintagmele bardul de la Mirceşti, luceafărul poeziei româneşti, sfătosul bunic din Humuleşti, nu au nevoie de nici o descifrare, se ştie că este vorba despre M. Eminescu, V. Alecsandri, I. Creangă. Alte exemple: lemnul care cântă (toaca); corabia deşertului (cămila), brâul cerului (curcubeul), pescari de oameni (duhovnicul, preotul). Expresiile frazeologice sunt de provenienţă străină, în cea mai mare parte, şi de provenienţă autohtonă, într-o măsură mai mică. Pentru noi prezintă un interes deosebit expresiile create pe teritoriul nostru, ele poartă pecetea timpului şi, în multe cazuri, a unor întâmplări reale care au stat la baza apariţiei lor. De exemplu, a da şfară în ţară ţine de o perioadă mai veche: pentru a anunţa că se apropie oastea turcească, se aprindeau focuri mari, iar fumul răspândit „transmitea ştirea”. Alte expresii de origine românească: (a-şi aprinde paie în cap, a spăla putina etc.). Expresiile din latină traduse şi netraduse Însuşirea uneori precară a normelor limbii române literare este asociată cu o slabă cunoaştere a limbii latine, pe care o moştenim şi din care împrumutăm, pe cale savantă, diverşi termeni, între care unele maxime şi citate celebre, pe care, dacă nu suntem „avizaţi”, fie le pronunţăm sau le scriem greşit, fie nu le înţelegem conţinutul, trădându-ne ignoranţa. Theatrum mundi, o, tempora!, o, mores!, per aspera ad astra, alea iacta est! Ars longa, vita brevis, ars poetica, aurea mediocritas, aut caesar, aut nihil, bene merenti (celui ce merită), casus belli, cogito, ergo sum, de gustibus non disputandum, de profundis, de visu (cu propriii ochi), divide et impera, dura lex, sed lex, errare humanum est (perseverare diabolicum), excelsior!, ex libris meis, factotum (care le face pe toate), festina lente!, finis coronat opus, fugit irreparabile tempus, gaudeamus igitur (să ne bucurăm aşadar), grosso modo, homo homini lupus est, homo sapiens, imago mundi, in extenso (în întregime, pe larg), in extremis (în ultima clipă), in medias res, in vino veritas, in vitro (în sticlă, în eprubetă), magna cum laude, manu propria, mens sana in corpore sano, modus vivendi, mutatis mutandis (schimbând ce trebuie schimbat), non multa, sed multum, nota bene, pane met circenses (pâine şi jocuri de cărţi), persona grata (sau non grata), post factum, primus inter pares, quod erat demonstrandum, quo vadis?, repetitio est mater studiorum, res, non verba! (fapte, nu vorbe), sic tranzit gloria mundi, stricto sensu, tale quale (aşa cum e), terra incognita, urbi et orbi (în oraş şi în lume), veni, vidi, vici!, vanitas vanitatum (et omnia vanitas), verba volant, scripta manent, veto! (mă opun), vivat, crescat, floreat!, vox populi, vox dei, ad litteram, alma mater, alter ego, curriculum vitae, mea culpa, modus vivendi, nota bine, primus inter pares, rara avis, sine qua non, nolens-volens). Spre deosebire de alte limbi europene, limba română are avantajul de a poseda un vocabular neobişnuit de bogat şi de expresiv, capabil de nuanţări dintre cele mai complexe, care ne poate oferi o multitudine de instrumente gramaticale şi de modalităţi de compunere, de unde şi nenumărate variante sinonimice pe care le putem alege în exprimare. Dar, atenţie la: Erori de vocabular Birocrat – funcţionar Parţial sinonime, sunt confundate frecvent. Gr. Din clădire a ieşit un birocrat care le-a spus celor prezenţi… Incintă –sediu Incintă – un spaţiu mare, … 34

Sediu – clădire Escalada – urca Gr. a escaladat o fereastră… Pronunţat – răspicat Gr. Se aud voci pronunţate… Amplasa – introduce Gr. …text amplasat într-o lucrare… Nutri – râvni Gr. …ar nutri la scaunul de preşedinte Recidiva – reveni Gr. …n-a stat pe gânduri şi a recidivat…. Capturat – captivat Gr. Capturat de lumea televizorului Mimă – mină Gr. Nu are o mimă prea veselă…; a mima, mimică, mimă – arta de a exprima prin mişcările feţei, şi prin gesturi, sentimente şi idei. Deficienţă – deficit Gr. Deficienţă de personal… Tentă – tendinţă Gr. Faţă de mine, a avut, ca atitudine, o tentă mai puţin agresivă… tentă, amestec de tuş cu apă, pentru a reda nuanţa dorită; nuanţă a unei culori. Petrolier - petrolifer Gr. Terenuri petroliere…petrolifer – care conţine petrol; petrolifer – petrolier – referitor la petrol Virtuos – virtuoz Gr. Solistul a dovedit, prin înalta sa măiestrie, că este un virtuos… purpuriu – potpuriu (suită muzicală, formată din fragmente cu caracter asemănător din opere, operete etc. sau din mai multe melodii ori cântece, grupate fără o legătură strâns între ele). Gr. Mi-a plăcut purpuriul de muzică uşoară… Viaţa cotidiană, o sursă inepuizabilă de: Exprimări pleonastice: Continuă mai departe; întreprinde demersuri; mărinimoasa generozitate; lovindu-se reciproc; un întreg ansamblu; venit financiar; verdict final; şpriţ de vin; să revin din nou; să precizez foarte clar; nud gol; conjunctură de moment; gravitează în jurul; bande de persoane; de notorietate publică; şi-a adus obolul. Tautologia, repetare inutilă a aceleiaşi idei, prin cuvinte sinonime, aflate în raport de coordonare. Exprimări tautologice: Erori şi greşeli; amabil şi politicos; deci, prin urmare; cinstit şi onest; am mai spus şi o repet… Clişee Calchiat după fr. démarche, demers a căpătat atributele unui adevărat clişeu, fiind tot mai des folosit în locul altor termeni. Un calificativ-clişeu folosit uneori echivoc: distins (distinsul deputat); un clişeu „în vogă”, cu tendinţe pleonastice: foarte tare, insuportabil prin frecvenţa şi stereotipia lui. Clişee lexicale de uz general: pe planul, la nivelul, la modul, pe undeva, din start, practic, extraordinar, super, total, realizez că, problemă, suntem alături de voi, nu în ultimul rând. Folosirea, nerecomandabilă, a prepoziţiei „de” în locul lui „de către”. 35

Mioara Avram: prepoziţia de către, greoaie în alte împrejurări, este preferată şi în practica limbii în orice contexte în care folosirea lui de ar fi ambiguă, putând genera confuzii. Vom spune: verb însoţit de un complement, ştire răspândită de ziare…, dar: (recomandabil) răpirea Elenei de către frumosul Paris; nu s-a luat nici o măsură de către primarul general al capitalei, monografie realizată de către profesorul Rusnac; carte tradusă din franceză de către Irina Mavrodin.

V. Cuvântul. Sensurile cuvântului. Relaţii şi categorii semantice. Polisemia. Sinonimia. Antonimia. Omonimia. Paronimia. Hiponimia. Confuzii semantice • • • • • • unitatea de bază a lexicului funcţie denominativă cuvinte semnificative şi cuvinte nesemnificative latura materială (forma) latura ideală (conţinutul) sens lexical general şi sens lexical particular

„Forţa cuvântului e mai largă decât valoarea lui lingvistică: e paralingvistică şi supralingvistică; cuvântul nu e doar semnificativ, ci edificator şi fortifiant; el poate comunica incomunicabilul, fapt rareori luat în seamă de cercetările curente, dar trăit de scriitorii dintotdeauna şi de pretutindeni ca o evidenţă plină de misterul ecumenicităţii sale. Limbajul nu e o anexă a condiţiei umane, o piesă auxiliară în economia ei biologică şi socială; limbajul e, pentru om, o realitate de acelaşi rang cu hrana şi aerul: e nutritiv şi, ca atare, vital. A vorbi nu e a face un simplu exerciţiu de „comunicare” – cum se mulţumeşte să creadă o însemnată secţiune a lingvisticii moderne. A vorbi este a-ţi vitaminiza (sau a-ţi otrăvi) interlocutorul. Cuvântul nu e un fenomen derivat al vieţii şi al inteligenţei: e, dimpotrivă, sursa amândurora, ritmul lor de întreţinere, pe scurt, „suflarea lor” (Andrei Pleşu, Limba păsărilor). [para, gr. lângă, vecin; Ecumenic, învestit cu autoritate ecleziastică; aici, cu sens de religiozitate]. Cuvântul este unitatea de bază a lexicului şi îndeplineşte „funcţia denominativă”, adică denumeşte obiecte şi însuşirile lor, fenomene şi caracteristicile lor, fiinţe, acţiuni, noţiuni etc. Cuvântul, am spus şi altă dată, reprezintă o structură fonică, la care se asociază un sens. Această structură este aptă să îndeplinească o funcţie de comunicare. Deosebim cuvinte semnificative, care arată diverse noţiuni şi cuvinte nesemnificative care ajută la stabilirea legăturilor între noţiuni. Cuvântul reprezintă asocierea unuia sau mai multor sensuri cu un complex sonor. Orice cuvânt flexibil reprezintă o unitate într-o diversitate de forme gramaticale; el este în realitate ansamblul formelor sale flexionare, raportate la acelaşi sens lexical. Ceea ce definesc dicţionarele sunt invariantele lexicale – lexemele (lexem, cuvânt sau parte a unui cuvânt, care serveşte ca suport al semnificaţiei, unitate lexicală; fr. lexeme), titlul unui articol de dicţionar jucând rolul de simbol arbitrar al unui lexem. Variantele lexicale neliterare apar în dicţionarele explicative la sfârşitul articolelor, cu o menţiune expresă (înv., rar, reg., pop.). Ele sunt incluse şi în desfăşurarea alfabetică a cuvintelor, în dreptul lor făcându-se trimiterea spre varianta literară respectivă. Omul cunoaşte realitatea prin intermediul văzului, auzului, mirosului şi în creierul uman se formează imagini ale referenţilor. Sensul denotativ (obişnuit, obiectiv) al cuvântului apare sub forma unor „reprezentări” ale elementelor constituente ale realităţii înconjurătoare, este modul de percepere a lumii de către om. Atunci când ne gândim la carte, de exemplu, involuntar ne 36

imaginăm o „scriere cu un anumit subiect, tipărită şi legată sau broşată în volum” (după DEX). (Explicăm sensurile cuvintelor: universitate, student, jurnalist, bibliotecar, editor, examen, colocviu, prelegere). Universitate, instituţie de învăţământ superior cu mai multe facultăţi si secţii. Student, persoană care urmează cursurile unei universităţi sau ale unui institut de învăţământ superior. Jurnalist, specialist în jurnalistică; persoană care practică jurnalistica; gazetar; ziarist. Bibliotecar, lucrător la o bibliotecă, specialist în biblioteconomie. Editor, persoană specializată în editarea publicaţiilor (cărţi, reviste etc.). Examen, mijloc de verificare si de apreciere a cunoştinţelor dobândite de elevi, de studenţi, de candidaţi pentru ocuparea unui loc, a unui post. Colocviu, formă de control al cunoştinţelor dobândite de studenţi, care constă în discuţii, lucrări de laborator, lucrări practice. Seminar, seminare, formă de activitate didactică în şcoala superioară, în cadrul căreia studenţii îşi fixează şi îşi aprofundează cunoştinţele teoretice. Orice vorbitor al unei limbi are un bagaj de circa 5000 de cuvinte, iar practic fiecărui lexem i se asociază un sens, prin urmare majoritatea cuvintelor sunt legate de noţiuni, pe care le posedăm. Ne- cunoaşterea sensurilor duce la o exprimare imprecisă, neclară, confuză. Dacă, de exemplu, un vorbitor zice: „Astăzi vom discuta careva întrebări” , se comit concomitent 2 greşeli de exprimare. Conform DEX-ului, careva este pronume nehotărât şi înseamnă vreunul, oarecare, cineva. Iar întrebare semnifică vorbire adresată cuiva cu scopul de a căpăta un răspuns; adresare care cere răspuns. Parafrazând vorbele acelei persoane, ajungem la următorul enunţ, lipsit de sens: Astăzi vom discuta vreunele adresări care cer răspuns. E aceeaşi situaţie şi cu expresia aceasta atârnă de noi. A atârna înseamnă A sta suspendat, a cădea liber în jos (fiind prins sau suspendat de ceva). 2. Tranz. A agăţa, a suspenda de un cârlig, de un cui etc., lăsând să cadă liber în jos. 3. Refl. A se agăţa de cineva sau ceva. II. Intranz. 1. A se apleca spre pământ sub o povară sau din lipsă de putere. Crengile atârnă de rod. 2. A avea o anumită greutate (relativ mare); a cântări (mult). III. Intranz. A depinde de cineva sau de ceva. Dacă formulăm enunţul în conformitate cu sensurile indicate de dicţionare, obţinem un nonsens (aceasta cade liber de noi, aceasta suspendă de cârlig de noi etc.). Omul cunoaşte sensurile cuvintelor, fie având imaginea acelor obiecte, lucruri în memorie, fie pe cale raţională, când unei anumite noţiuni i se asociază un sens. Se consideră că fiinţa umană posedă două tipuri de gândire: gândire imaginară şi gândire noţională. Există o legătură strânsă între cuvânt, noţiune şi obiect, de aceea aceste relaţii pot fi reprezentate sub forma unui triunghi, numit „triunghi semasioligic” (semantic): Noţiune Cuvânt Obiect

Analizând triunghiul dat, realizăm că obiectul, într-o accepţie largă (tot ce există indiferent de conştiinţa noastră), posedă o noţiune materializată în cuvânt. Orice obiect este unic şi posedă trăsăturile sale distinctive prin care se deosebeşte de alt obiect. De cele mai multe ori, cuvântul „este asociat cu obiectul sau, mai exact, cu imaginea obiectului. Prin urmare, cuvântul în acelaşi timp apare ca reprezentant al noţiunii şi ca reprezentant al obiectului. Legătura dintre cuvânt şi noţiunea lui trebuie să fie bine stabilită, însuşită de vorbitori şi utilizată adecvat (Calchieri nefericite, de care nu ne putem debarasa: merge vorba, necătând la aceasta, a citi morală, jumătate la cinci, cum cu viaţa? cum cu sănătatea? m-am greşit şi eu, a suna pe telefon, a primi măsuri etc.). Trăsătura de bază a cuvintelor rezidă în semnificaţia lor lexicală şi este studiată în cadrul mai multor discipline lingvistice: lexicologie, semasiologie (studiul sensurilor; semasia – gr. desemnare), din multiple puncte de vedere. 37

Dacă forma cuvântului, alcătuită dintr-o suită de sunete, nu trezeşte mari dificultăţi la asimilarea lui, atunci conţinutul lui necesită o studiere mai aprofundată. Aceste două laturi ale lexemului, cea materială (forma, semnificantul) şi cea ideală (conţinutul, semnificatul, sensul) sunt studiate de fonetică şi de lexicologie. Sensul lexical al cuvântului este stabilit în dicţionarele explicative. Din punctul de vedere al sensului lexical, lexemele se divizează în 2 categorii: cuvinte semnificative (autosemantice) şi cuvinte nesemnificative (sinsemantice). Părţile de vorbire flexibile (substantivul, verbul, adjectivul, pronumele, numeralul, adjectivul şi adverbul) includ cuvinte semnificative, iar părţile de vorbire neflexibile (articolul, prepoziţia, conjuncţia, interjecţia) conţin cuvinte nesemnificative. Uneori poate avea loc desemantizarea cuvintelor (cum ar fi în cazul verbelor a fi, a avea, a vrea, când devin auxiliare şi ajută la formarea timpurilor verbale; o fără nici o valoare din expresiile: a o lua la sănătoasa, a o face lată). În opinia lingviştilor, cuvintele semnificative au mai multe tipuri de sens. Distingem sens lexical general şi sens lexical particular. Sensul lexical general include o particularitate distinctivă care permite includerea cuvântului într-o clasă de obiecte sau într-o serie de cuvinte. Sensul lexical particular deosebeşte fiecare lexem prin nişte trăsături individuale. Sens direct şi sens figurat Sensul direct este cel de bază (principal, propriu), dedus din însuşirile individuale, esenţiale ale fiecărui cuvânt. De exemplu, CAP1, (I, III) capete, s.n., (II) capi, s.m. I. S.n. 1. Extremitatea superioară a corpului omenesc sau cea anterioară a animalelor, unde se află creierul, principalele organe de simţ si orificiul bucal II. S.m. Căpetenie, sef, conducător. ♦ Iniţiator. III. S.n. 1. Vârf (al unui obiect). ♦ Extremitate proeminentă a unui dispozitiv, instrument etc. sau a unui element dintr-un sistem. ♦ Obiect, mecanism sau dispozitiv asemănător cu un cap. Sensul figurat (derivat, secundar) este înţelesul cel neobişnuit, impropriu, utilizat, de obicei, pentru obţinerea unor efecte stilistice. ◊ (Substantivat, n.) La figurat = într-un sens deosebit de cel propriu. Ne referim la acelaşi cuvânt (multiple semnificaţii cu sens figurat): A cădea (sau a veni, a se sparge etc.) pe (sau de, în) capul cuiva (o situaţie neplăcută, un necaz etc.) = a veni asupra cuiva tot felul de neplăceri şi necazuri, a-l lovi o nenorocire. A cădea pe capul cuiva = a sosi pe neaşteptate la cineva (creându-i neplăceri, deranj). A sta (a se ţine) de capul cuiva sau a se pune pe capul cuiva = a stărui fără încetare pe lângă cineva. A şedea (sau a sta) pe capul cuiva = a sta pe lângă sau la cineva (creându-i neplăceri, plictisindu-l etc.). A se duce de pe capul cuiva = a lăsa pe cineva în pace. (Reg.) A nu şti (sau a nu avea) ce-şi face capului = a nu mai şti ce să facă pentru a ieşi dintr-o situaţie grea. ◊ Cap de familie = bărbatul care reprezintă puterea familială şi părintească; p. gener. orice persoană care procură mijloacele necesare traiului unei familii şi o reprezintă juridic. Sensul direct reprezintă „latura nominativă” a cuvântului şi este considerat cel primar, principal, pe când cel figurat ţine de „latura expresivă” a unităţilor lexicale şi este derivat, secundar. În lingvistica contemporană se utilizează noţiunile de valoare denotativă (sensul obişnuit al unui cuvânt, DEX ) şi valoarea conotativă (suplimentar faţă de denotaţia cuvântului; care este rezultat din experienţa personală, din context; figurat. ♦ (Despre stil) Care este dominat de conotaţii, DEX) (CONOTÁŢIE, conotaţii, s.f. (Lingv.) Sens suplimentar (faţă de denotaţie) al unui cuvânt adesea figurat, rezultat din experienţa personală, din context. ♦ Semnificaţie . Totalitate a sensurilor colaterale ale unui cuvânt în raport cu sensul lui principal. Sens al unui cuvânt sau al unei expresii care deviază valoarea denotativă, sensul obişnuit şi care depinde uneori de context, de condiţii locale şi sociale). Cuvintele semnificative îşi pot schimba forma gramaticală şi pot căpăta astfel diferite semnificaţii gramaticale. Substantivele pot fi întrebuinţate atât la singular, cât şi la plural, pot fi la forma articulată sau nearticulată, sau la diferite cazuri. 38

Adjectivele pot avea 4, 3, 2 şi o formă şi se acordă în gen, număr şi caz (cu substantivul). Verbul are 5 moduri (indicativ, conjunctiv, condiţional-optativ, prezumtiv, imperativ), 3 timpuri (prezent, trecut, viitor), 3 persoane la singular şi 3 persoane la plural.

CUVÂNTUL LATURA MATERIALĂ FORMA SENS GENERAL SENS LEXICAL LATURA IDEALĂ CONŢINUTUL SENS GRAMATICAL

SENS DIRECT

SENS FIGURAT

SENS PARTICULAR SENS MORFOLOGIC SENS SINTACTIC

Polisemia. Cuvinte monosemantice şi polisemantice • sens lexical determinat contextual • structura lexico-semantică • un singur sens de o mare concreteţe • exprimare precisă, clară, obiectivă, neechivocă • cuvinte cu două sau mai multe sensuri. Polisemia este principala categorie semasiologică a unei limbi. Principala sursă a polisemiei o constituie alunecările sau deplasările de sens ale unui cuvânt în diferite contexte. Este o noţiune sincronică, dar care se explică istoric sau diacronic. Caracteristica de bază a cuvintelor autonome este faptul că ele posedă un sens lexical (sau mai multe) , adică au un înţeles bine determinat, reflectat în creierul nostru. Orice sens este determinat contextual şi numai într-un enunţ structurat logic se evidenţiază pregnant acest aspect al unităţilor lexicale. De exemplu, editură instituţie care editează cărţi, publicaţii periodice; CORÉCTOR, -OÁRE, corectori, -oare, subst. 1.S.m. şi f. Persoană însărcinată cu citirea şi cu marcarea pe o corectură a greşelilor faţă de textul original, în vederea înlăturării lor în tipografie. 2. S.n. Aparat, de obicei automat, folosit în diverse sisteme tehnice pentru corectarea funcţionării acestora. [Acc. şi: corectór] CONSILIÉR ~i m. 1) Persoană cu care se sfătuieşte un conducător de ţară în probleme de conducere; sfetnic. 2) fig. Persoană care dă sfaturi; sfetnic; povăţuitor; sfătuitor. 3) Membru al unui consiliu. 39

TELEVIZIUNE Tehnică a transmiterii la distanţă a imaginilor unor obiecte (în mişcare) pe calea undelor vizuale. 2. Instituţie care asigură elaborarea şi difuzarea emisiunilor prin televiziune. REPÓRTER, -Ă, reporteri, -e, s.m. şi f. Persoană însărcinată să culeagă şi să transmită de pe teren ştiri şi informaţii; autor de reportaje. EMISIÚN//E ~i f. 1) v. A EMITE. 2) Producere a unei radiaţii (electromagnetice, acustice etc.) în mediul înconjurător. 3) Program transmis prin radio sau prin televiziune. 4) Punere în circulaţie (de către stat sau de către o bancă etc.) a banilor, a hârtiilor de valoare, sau a unor serii de mărci poştale. Mulţimea de sensuri ale unui cuvânt formează „structura lui lexico-semantică”. Din punctul de vedere al sensurilor, deosebim cuvinte monosemantice şi cuvinte polisemantice. Cuvintele monosemantice posedă un singur sens de o mare concreteţe şi în majoritatea cazurilor este vorba de termenii tehnico-ştiinţifici. Ştiinţele exacte cer o exprimare precisă, clară, obiectivă, neechivocă, fără o posibilă interpretare personală şi subiectivă. În liceu aţi studiat matematica, geografia, istoria, biologia, chimia, fizica. Ce studiază aceste discipline? MATEMÁTICĂ, matematici, s.f. Ştiinţă care se ocupă cu studiul mărimilor, al relaţiilor cantitative şi al formelor spaţiale (lat.) GEOGRAFÍE s.f. Ştiinţă care studiază şi descrie învelişul terestru, cu toate elementele sale, din punct de vedere fizic, economic, etnografic (gr. geo – pământ; graphein – a scrie) ISTÓRIE, istorii, s.f. 2. Ştiinţă care studiază dezvoltarea complexă a societăţii, a unui popor etc.(lat. historia) BIOLOGÍE s.f. Ştiinţă care studiază manifestările vieţii din punct de vedere anatomic, fiziologic, zoologic etc. ♦ Ştiinţa organismelor vii, animale şi vegetale (gr. bios – viaţă) CHIMÍE s.f. Ştiinţă care studiază compoziţia, structura şi proprietăţile substanţelor, transformărilor lor prin regruparea atomilor componenţi, precum şi combinaţiile noi ale substanţelor rezultate în urma acestor transformări (lat.) FÍZICĂ s.f. Ştiinţă care se ocupă cu studiul proprietăţilor şi al structurii materiei, formelor ei de mişcare şi de transformare (gr. physicos) Circa 80% dintre cuvinte sunt polisemantice, prin urmare posedă două sau mai multe sensuri. Aceste unităţi lexicale sunt de mare circulaţie, fiind utilizate în toate sferele activităţii umane. Credem că atribuirea mai multor semnificaţii cuvintelor ţine şi de economia limbii, când printr-un cuvânt pot fi redate multiple sensuri. Este imposibil să avem pentru fiecare fenomen câte un lexem, aceasta ar îngreuna enorm însuşirea unei limbi (egiptenii aveau 50000 de hieroglife şi e dificil să memorizezi fiecare hieroglifă). SÚFLET, suflete, s.n. 1. Totalitatea proceselor afective, intelectuale şi voliţionale ale omului; psihic. 2. Factor, element esenţial al unui lucru, al unei acţiuni etc. 3. (În filozofia idealistă şi în concepţia religioasă) Substanţă spirituală care dă omului viaţă şi care este socotită de origine divină şi cu esenţă veşnică. 4. Viaţă. A avea şapte suflete 5. Persoană, ins, om; p. gener. orice fiinţă. OM, oameni, s.m. 1. Fiinţă superioară, socială, care se caracterizează prin gândire, inteligenţă şi limbaj articulat, iar din punct de vedere morfologic prin poziţia verticală a corpului şi structura piciorului adaptată la aceasta, mâinile libere şi apte de a efectua mişcări fine şi creierul deosebit de dezvoltat. 2. (Cu determinări care indică un raport de dependenţă) Persoană care se află în slujba cuiva; persoană de încredere. 3. Persoană de vază, de seamă. ♦ Persoană matură. 4. Bărbat. 5. (La sg.) Persoană oarecare, cineva, oricine. 6. (Art.) Numele popular al constelaţiei boreale Hercule FÁCE, fac, vb. III. A. Tranz. I. 1. A întocmi, a alcătui, a făuri, a realiza, a fabrica un obiect. 2. A construi, a clădi; a ridica, a aşeza. Face o casă. Face fânul stoguri. 3. A găti, a prepara, a pregăti un aliment, o mâncare. 4. A compune, a scrie, a crea o operă literară; a executa, a realiza o operă artistică. 5. A stabili o lege, o convenţie, o înţelegere. 6. A câştiga, a agonisi, a strânge bani, avere. 7. A pregăti ceva într-un anumit scop. ŢÍNE, ţin, vb. III. I. Tranz. 1. A avea ceva în mână (sau în braţe etc.) şi a nu lăsa să scape. 2. A susţine un obiect greu (ridicat de la pământ) şi a nu-l lăsa să cadă. 3. A sprijini pe cineva să nu

40

cadă. ♦ Intranz. A nu lăsa ca ceva care atârnă sau pluteşte să cadă sau să se scufunde. 4. A cuprinde, a purta, p. ext. a suporta. (Comentăm: Masă (mobilă), prin extensiune, ora mesei, masa de dimineaţă, masa de prânz, masa de seară, după masă. Alte expresii: a lua masa, masă copioasă, masă de pomină, masă verde, masă rotundă, pe nepusă masă, (capul) fruntea mesei, a nu avea ce pune pe masă; pune-te, masă, scoală-te masă; a-i fi casa casă şi masa masă).

Relaţii semantice între cuvinte Cuvintele polisemantice sunt destul de numeroase în limba română şi între ele se stabilesc diferite tipuri de relaţii, cum ar fi sinonimia, antonimia, omonimia, paronimia. Sinonime (gr. syn, cu; onoma, nume) – cuvinte diferite ca formă, dar identice sau apropiate ca sens. În acelaşi context un sinonim poate substitui pe altul fără ca valoarea semantică să se schimbe mult. Despre o sinonimie totală se poate vorbi în cazuri rare (veacsecol, noţiune-concept, puţin-oleacă ş.a. ). Sinonimele parţiale au sens similar. Sensuri deplasate. Unui sau altui cuvânt, unei sau altei expresii i se atribuie sensurile cuvintelor şi expresiilor din altă limbă (rusă, de ex.), în timp ce limba română dispune de mijloacele sale lexicale pentru a exprima aceeaşi idee. De exemplu: un verb foarte productiv în limba rusă este verbul идти , în limba română verbul a merge are o arie semantică mai restrânsă. Astfel, expresiile ruseşti cu verbul идти se traduc şi cu alte îmbinări decât cu verbul a merge. Идти вверх – a urca; Идти вниз - a coborî; Кто идёт ? – cine-i ?, cine vine ?; Иди – dute; Идти на риск – a-şi asuma riscul; Идти на компромиссы – a face concesii; Идти на всё – a fi capabil de orice; На платье идёт 5 метров материи – pentru o rochie trebuie 5 metri de materie; Идёт хороший фильм – rulează un film bun; Ничего в голову не идёт – nu-i intră nimic în cap. Aceeaşi situaţie e şi cu alt verb, frecvent utilizat de vorbitorii de limba română din Republica Moldova în contexte greşite: a lucra (работать ) Mашина работает исправно - maşina funcţionează normal Магазины, библиотеки работают с 8 часов – magazinele, bibliotecile sunt deschise Работать над собой - a se perfecţiona, a se desăvârşi Идти на работу – a pleca la serviciu Cuvintele „занятие, лекция, урок, курсы, практика” se folosesc , de obicei, cu verbele „проводить, проходить, вести, читать”, Mulţi nu-şi dau seama că pentru îmbinările ruseşti există în limba română expresii fireşti şi de aceea creează expresii artificiale. Pentru limba română sunt fireşti expresiile : a preda o lecţie, a ţine un curs, a face, a desfăşura practica. În acelaşi context, îmbinarea rusească „график проведения практики” o traducem prin „graficul desfăşurării practicii”. Iar expresiile de tipul „a petrece recoltarea”, „conferinţa s-a petrecut la Universitatea de Stat” sunt greşite. Expresiile corecte sunt „a desfăşura, a avea loc”. Necunoaşterea exactă a tuturor nuanţelor de sens îi face pe unii vorbitori să folosească cuvintele sinonime într-un context neadecvat : „Dna X a declarat (corect: a comunicat ) că delegaţia a avut o întâlnire cu rectorul Universităţii Tehnice. Lingvistul Vitalie Marin distinge: Sinonime ideografice: drag/iubit; gingaş/fragil; frumos/minunat Sinonime stilistice: faţă/figură/mutră/bot/moacă/obraz

41

Sinonime contextuale:(perifrazele, cuvinte cu conotaţii specifice)prietenul verde/copacul; oameni în halate albe/medicii; lemnul care cântă/toaca, piaţă de desfacere/debuşeu; cetate de scaun/capitală. Relaţii de sinonimie există nu numai între cuvinte, dar şi la nivel de locuţiuni şi expresii: a spăla putina/a o lua la sănătoasa. Există sinonimie constantă şi sinonimie contextuală. Antonimia – relaţie binară; cuvintele cu sens opus. De obicei, opoziţia nu este contextuală, ci constantă. Cele mai multe antonime aparţin adjectivelor (inferior – superior, implicit – explicit, principal – secundar ), deşi se întâlnesc şi la substantive ( amic – duşman, admiraţie – dispreţ ), verbe ( a intra – a ieşi, a mări – a micşora ). Contribuie la apariţia figurilor de stil: antiteza, oximoronul – un aspect mai rafinat al incompatibilităţii semantice (suferinţă dureros de dulce) ş.a. Hiponimia – exprimă ideea de subordonare a unor sensuri apropiate (aparţinând unor unităţi lexicale diferite) faţă de un sens supraordonat; sensurile subordonate au un indice semantic principal comun cu al sensului supraordonat. Între hiponime există o oarecare apropiere sinonimică, dar nuanţele semantice sunt destul de puternice pentru a le diferenţia: carmin, grena, rubiniu, roşcat, stacogiu, vişiniu → roşu; casă, bojdeucă, colibă, cocioabă, apartament, adăpost, foişor, mansardă → locuinţă. Omonimia – (gr. homos, onoma, nume, asemănare formală, fonetică), cuvintele care au aceeaşi formă cu altele, dar au sensuri diferite (lac – apă stătătoare/ lac – soluţie de răşini pentru protejarea unor obiecte; broască – animal / broască – încuietoare la uşă; război – de ţesut / război – conflict armat etc. Omografele – echivocuri grafice, gr. homos, asemănător, graphein, a scrie; cuvinte cu aceeaşi formă în scris, dar diferită în pronunţare şi sens ( acele, veselă, haină; zori/zori, zări/zări, am luat cu mine nişte copii; umbrele erau pretutindeni). Omofonele – (gr. homos, la fel, phone, voce), cuvinte cu aceeaşi formă de pronunţare (uneori şi scrisă ), dar cu înţelesuri diferite: manual, unde (undă – unde, unde), bineînţeles – bine înţeles. Maică-ta de-i vie, Spune-i ca să vie, Pân’la noi la vie. Paronimia – (para, alături; onoma, nume), apropiere formală a unor cuvinte, sunt cuvinte foarte apropiate ca pronunţare, dar deosebite ca sens (apropia/apropria, evalua/evolua, releva/revela; a cita/a citi, oral/orar, a regla/a regula, a emigra/a imigra, interesant/interesat ). Mulţi vorbitori utilizează neadecvat paronimele. Confuzii semantice: Atunci când două variante lexicale, indiferent de felul şi de originea lor, se specializează din punct de vedere semantic şi selectează contexte specifice, diferind suplimentar prin elemente morfologice, ele se transformă în cuvinte diferite, în unităţi lexicale de sine stătătoare, clasificate în: ● variante lexicale etimologice specializate semantic (-ie, -iune) ● variante accentuale etimologice specializate semantic (în procesul comunicării, mai ales în limba populară, accentuarea diferită determină specializarea unor variante pe sensuri diferite (exemple: dincoace, dincoace, dincolo, dincolo). ● variante lexico-morfologice specializate semantic (de gen: ax/axă, boem/boemă, grup/grupă, pelerin/pelerină, pendul/pendulă, rol/rolă, tabel/tabelă, desfacerea polisemiei unui cuvânt în omonime parţiale: variante verbale: îndesa/îndesi; înflora/înflori; variaţii de gen vizibile numai la plural, unele dintre ele se specializează ca sens, devenind cuvinte diferite: butoni/butoane, calculi/calcule, corpi/corpuri, derivaţi/derivate, ghizi/ghiduri, membre/membri, raporturi/rapoarte, resorturi/resoarte, timpi/timpuri, tipi/tipuri, vapori/vapoare etc. De asemenea, transformarea unor variante flexionare de diateză, mod şi timp, în cadrul aceleiaşi conjugări, în cuvinte diferite (omonime parţiale), a fost discutată de Mioara Avram ca o 42

modalitate de diferenţiere lexicală prin mijloace morfologice: a uita/a se uita; a pleca/ a se pleca, a îndura/a se îndura, acord/acordez, manifest/manifestez, reflect/reflectez (eu reflectez, el reflectează – a gândi; el reflectă – a răsfrânge, a oglindi) etc. Unităţile lingvistice rezultate din variante etimologice prin diferenţiere semantică, independent sau sprijinită de o modificare accentuată sau morfologică, având prin definiţie aceeaşi origine, alcătuiesc dublete etimologice. Din prima categorie se remarcă împrumuturile neologice în –ie şi –iune, destul de numeroase, care, iniţial, au avut acelaşi sens. Exemple: administraţie/administraţiune; constituţie/constituţiune; impresie/impresiune; opresie/opresiune; expresie/expresiune; obsesie/obsesiune; posesie/posesiune; omisie/omisiune; emulsie/emulsiune; repulsie/repulsiune etc. În general, asemenea forme duble provin din cel puţin două limbi de cultură (spre ex. latină şi franceză, italiană şi franceză, rusă şi franceză) sau sunt formate în interiorul limbii române. De multe ori, ambele variante rămân în limbă şi funcţionează ca două unităţi lexicale diferite, cu sensuri diferite în contexte particulare. Exemple în acest sens sunt destul de numeroase, tendinţa limbii fiind spre diferenţiere semantică. Datorită asemănărilor formale, formele duble ce au „supravieţuit” sunt uneori confundate, întrebuinţându-se, greşit, una în locul celeilalte. Exemple: Greşit: Tot ceea ce îmi spui tu este pură invenţiune… Rezultatele slabe se datorează confuziunii unor itemi… Permisia de a da o fugă până acasă… Dacă primea instrucţiunea corespunzătoare în şcoală… Plăcându-mi muzica lui Bach, am ascultat câteva selecţii celebre… Transmisie în direct… Corect: invenţie…, confuzie…, permisiune…, instrucţie…, selecţiuni…, transmisiune…. Substantive cu două variante semantice: Raţie –raţiune Divizie – diviziune Pensie – pension – pensiune Emisie – emisiune Transmisie - transmisiune Staţie – staţiune Reacţie – reacţiune Porţie – porţiune Instrucţie – instrucţiune Invenţie – invenţiune Secţie – secţiune Casaţie – casaţiune Obligaţie – obligaţiune Concesie – concesiune Depresie – depresiune Divizie – divizion – diviziune Fracţie – fracţiune Ficţie – ficţiune Funcţie- funcţiune Lecţie –lecţiune Operaţie – operaţiune Variaţie – variaţiune arameic/aramaic

43

Substantive cu două forme de plural Acumulator, -ori, -oare Bizeţ, bizeturi, bizete (germ. besatze), garnitură (ornamentală) de piele la încălţăminte Canaf, canafuri, canafi Ceatlău, ceatlaie/ceatlăie, reg. Cerdac, cerdace, cerdacuri, tc. Chivot, chivoturi, chivote, sl., cutiuţa aşezată în altar, în care se păstrează cuminecătura Clin, -i, (el. de croitorie); -uri (unealtă, petic de pământ) Clichet, clicheţi, clichete, pârgie Coardă, coarde, corzi Cocoloş, cocoloaşe, cocoloşi Cocoş ,-şi (pasăre); -şe (piesă la arme, la ciocane) Copertă, coperţi/coperte Corpuscul, corpusculi, corpuscule, picătură de materie, corp foarte mic Dărab, dăraburi,dărabe, reg. Debuşeu, debuşee, debuşeuri Divan, divane, divanuri Fedeleş, fedeleşuri, fedeleşe Ghiont, -ţi, -turi Grui, gruiuri, gruie Guturai, guturaiuri, guturaie Hamac, hamacuri/hamace Jerseu, jersee, jerseuri Madrigal, madrigale, madrigaluri Malacof, vezi malacov; malacoave/malacovuri, crinolină Maslu, masluri/masle Mazagran, mazagranuri/mazagrane, băutură din cafea concentrată, plus cubuşoare de gheaţă. Mobil, mobile (telefoane); mobiluri (obiective) Mofluz, mofluzi/mofluji, înv., fam., falit, sărac, ruinat A mofluzi/a sărăci, a da faliment, a falimenta Pastramă, pastrame/păstrămuri Piedestal, piedestal, piedestaluri Poiană, poieni/poiene Rastel, rastele/rasteluri suport, întăritură ital., germ. Râpă, râpe/râpi Titirez , titirezi/titireze Tunel, tuneluri, tunele Ţeapă, ţepi (aşchie, par); ţepe (înşelăciune), fam. Virus, viruşi (program de calculator); virusuri/viruşi (agent patogen) Vis, visuri (aspiraţie); vise (imagine din timpul somnului) Voiaj, voiajuri/voiaje Vreme, vremuri/vremi Zăbavă, zăbave/zăbăvi

44

45