GHEORGHE MÎNDRU

BAZELE
ELECTROTEHNICII









EDITURA U.T.PRES
CLUJ -NAPOCA, 2005


Editura U.T.PRES
Str. C. Daicovicu nr. 15
400020 Cluj-Napoca
Tel.: 0264 – 401304; Fax: 0264 - 430408

Director: Prof.dr.ing. Traian Oneţ
Consilier ştiinţific: Prof.dr.ing. Virgil Maier
Consilier editorial: Ing. Călin D. Câmpean


























Copyright © 2005 Editura U.T.PRES
Toate drepturile asupra versiunii în limba română aparţin Editurii U.T.PRES.
Reproducerea integrală sau parţială a textului sau ilustraţiilor din această carte este
posibilă numai cu acordul prealabil scris al editurii U.T.PRES.
Tiparul executat la Atelierul de multiplicare al UTCN.

ISBN 973-662-136-7
Descrierea CIP a Bibliotecii Na]ionale a Rom$niei
M%NDRU, GHEORGHE
Bazele electrotehnicii/ Gheorghe M^ndru . - Cluj-Napoca : U.T.
Pres, 2005
p. : cm.
Bibliografie

ISBN 973-662-136-7


621.3



PREFAŢĂ



Bazele electrotehnicii (sau Electrotehnica teoretică) are ca obiect
studiul fenomenelor electromagnetice din perspectiva aplicaţiilor tehnice ale
acestora. Pe lângă explicarea fenomenelor şi a mărimilor caracteristice se
prezintă legile şi teoremele asociate precum şi numeroşi algoritmi de calcul
atât pentru mărimi de câmp, puteri, energii şi forţe electromagnetice, cât şi
pentru evaluarea parametrilor de circuit.
Cartea se adresează atât studenţilor de profil electric cât şi
studenţilor de la facultăţile de Fizică şi specialiştilor care doresc să
aprofundeze acest domeniu al ştiinţei.
Problematica este abordată în cadrul teoriei macroscopice a
fenomenelor electromagnetice şi numai parţial, pentru o mai bună înţelegere
a unor aspecte, se recurge la interpretări microscopice.
Un capitol aparte îl constituie studiul regimurilor tranzitorii ale
circuitelor electrice, care, spre deosebire de studiul regimurilor permanente
(abordat în Teoria circuitelor electrice), utilizează metode matematice
specifice.
Fiecare capitol este însoţit de numeroase aplicaţii care permit o mai
bună înţelegere a problemelor şi algoritmilor expuşi; se insistă mai mult pe
determinarea parametrilor funcţionali ai diverselor dispozitive
electromagnetice.





Cluj Napoca, ianuarie 2005 Autorul


V
CUPRINS


1. Elemente de analiză vectorială…………………………………….
1.1. Câmpuri scalare…………………………………………………....
1.2. Câmpuri vectoriale………………………………………………...
1.3. Proprietăţile funcţiilor de punct în diverse sisteme de
coordonate………………………………………………………....
1.3.1. Sistemul cartezian……………………………………….........
1.3.2. Sistemul cilindric…………………………………………......
1.3.3. Sistemul sferic…………………………………………….......
1.3.4. Sistemul curbiliniu triortogonal…………………………........
1.4. Aplicaţii……………………………………………………............
1
1
2

8
8
9
12
15
17
2. Stările electrice şi magnetice ale corpurilor şi câmpului ………..
2.1. Starea de încărcare electrică a corpurilor……………………….....
2.1.1. Distribuţii de sarcină electrică .................................................
2.2. Starea electrică de polarizare………………………………….......
2.3. Starea electrocinetică a corpurilor………………………………....
2.4. Starea de magnetizare a corpurilor…………………………….......
2.5. Stările câmpului electric şi magnetic………………………….......
21
23
24
25
29
35
37
3. Legile fenomenelor electromagnetice …………………………….
3.1. Legea fluxului electric. Aplicaţii……………………………….....
3.2. Legea fluxului magnetic………………………………………......
3.3. Legea circuitului magnetic. Aplicaţii………………………….......
3.3.1. Formele integrale ale legii .......................................................
3.3.2. Formele locale ale legii ...........................................................
3.4. Legea inducţiei electromagnetice………………………………....
3.4.1. Fenomenul de inducţie electromagnetică ................................
3.4.2. Formele integrale ale legii .......................................................
3.4.3. Formele locale ale legii ...........................................................
3.5. Teoremele de refracţie a liniilor de câmp ………………………...
3.6. Legea conservării sarcinii electrice……………………………......
3.6.1. Formele integrale ale legii ........................................................
3.7. Legea conducţiei electrice. Metoda tuburilor şi feliilor……….......
3.8. Legea transformării energiei în conductori……………………......
3.9. Legea polarizaţiei electrice temporare………………………….....
3.9.1. Materiale linaire şi izotrope .........................................................
3.9.2. Materiale liniare şi anizotrope ......................................................
3.10. Legea magnetizaţiei temporare………………………………......
3.11. Aplicaţii………………………………………………………......
41
42
49
52
52
55
60
60
62
68
70
72
72
75
79
82
82
83
84
88
VI
4. Ecuaţiile câmpului electromagnetic ……………………………....
4.1. Legile câmpului electromagnetic – un sistem complet de ecuaţii
4.2. Teorema de unicitate a câmpului electromagnetic ……………......
4.3. Teorema superpoziţiei câmpurilor electromagnetice……………...
4.4. Ecuaţiile lui Maxwell……………………………………………...
4.5. Unda electromagnetică plană……………………………………...
4.6. Radiaţia undelor electromagnetice………………………………...
4.6.1. Potenţiale electromagnetice întârziate…………………….....
4.6.2. Rezistenţa de radiaţie a circuitelor………………….…….....
4.7. Aplicaţie ..........................................................................................
93
93
97
98
99
102
108
108
111
112
5. Regimul electrostatic şi magnetostatic……………………………
5.1. Teorema potenţialului electrostatic……………………………......
5.1.1. Proprietăţile potenţialului electric V ........................................
5.2. Capacităţi electrice. Aplicaţii……………………………………...
5.3. Relaţiile lui Maxwell privitoare la capacităţi …………………....
5.4. Metoda imaginilor electrice…………………………………….....
5.4.1. Imagini electrice în raport cu planul conductor infinit .............
5.4.2. Imagini electrice în raport cu cilindrul infint lung ...................
5.4.3. Imaginile electrice în raport cu sfera conductoare ...................
5.4.4. Câmpul electric între doi cilindrii paraleli. Axe electrice ........
5.5. Capacităţi în serviciu. Aplicaţii…………………………………....
5.5.1. Capacitatea în serviciu a unei linii bifilare în prezenţa
pământului ..........................................................................................
5.6. Capacitatea unei antene…………………………………….........
5.6.1. Antena verticală .......................................................................
5.6.2. Antena orizontală .....................................................................
5.7. Regimul magnetostatic ....................................................................
113
114
116
120
128
134
135
138
139
140
142

144
147
148
149
150
6. Regimul magnetic staţionar ………………………………………
6.1. Potenţialul magnetic A şi ecuaţiile sale…………………………...
6.2. Potenţialul A şi câmpul B create de fire parcurse de curent ……..
6.3. Metoda imaginilor magnetice…………………………………......
6.4. Circuite magnetice………………………………………………...
6.4.1. Teoremele lui Kirchhoff pentru circuite magnetice……........
6.4.2. Rezolvarea circuitelor magnetice………………………........
6.5. Inductivităţi……………………………………………………......
6.5.1. Inductivităţi proprii şi mutuale ...............................................
6.5.2. Relaţiile lui Maxwell pentru inductivităţi……………….......
6.5.3. Legătura dintre inductivităţi şi t.e.m. induse…………….......
6.5.4. Teorema lui Neumann…………………………………….....
6.6. Aplicaţii……………………………………………………............
153
153
158
160
163
167
168
171
173
174
176
177
179
VII
7. Energii şi forţe în câmpuri electromagnetice …………………….
7.1. Teorema energiei electrice……………………………………...…
7.2. Teorema energiei magnetice……………………………………....
7.3. Teorema energiei electromagnetice…………………………….....
7.3.1. Puterea electromagnetică transmisă printr-o undă plană…....
7.3.2. Puterea electromagnetică transmisă printr-un conductor…....
7.4. Teoremele forţelor generalizate (lagrangiene) în câmp electric......
7.5. Teoremele forţelor generalizate în câmp magnetic……………......
7.6. Aplicaţii…………………………………………………………....
185
185
157
190
192
193
196
199
204
8. Corpuri conductoare în câmpuri variabile ………………………
8.1. Pătrunderea câmpului electromagnetic în semispaţiul conductor
infinit extins …………………………………………………………...
8.2. Efectul de refulare………………………………………………....
8.3. Efectul de pătrundere……………………………………………...
8.4. Efectul de proximitate……………………………………………..
8.5. Efectul de buclă…………………………………………………...
8.6. Efectul Field (direct şi invers)…………………………………......
8.7. Efectul de ecranare………………………………………………...
8.8. Efectul de levitaţie electromagnetică……………………………...
211

211
214
216
216
218
218
219
220
9. Circuite electrice în regim tranzitoriu …………………………..
9.1. Teoremele condiţiilor iniţiale pentru comutaţii naturale……..........
9.2. Circuite simple sub excitaţii particulare……………………...........
9.2.1. Cuplarea şi decuplarea circuitului RL la o sursă continuă …
9.2.2. Cuplarea circuitelor RL la o sursă sinusoidală …….............
9.2.3. Încărcarea şi descărcarea unui condensator………...............
9.2.4. Cuplarea circuitului RC la o sursă sinusoidală……..............
9.2.5. Regimul tranzitoriu al circuitului RLC serie……….............
9.2.6. Aplicaţii……………………………………………..............
9.3. Analiza operaţională a circuitelor electrice în regim tranzitoriu pe
baza transformatei Laplace ............................................................
9.3.1. Teoremele transformatei Laplace .........................................
9.3.2. Schemele operaţionale ale circuitelor simple în regim
tranzitoriu .......................................................................................
9.3.3. Forma operaţională a teoremelor lui Kirchhoff ...................
9.4. Comutaţii forţate .............................................................................
9.4.1. Teoremele condiţiilor iniţiale pentru comutaţii forţate la
condensatoare .................................................................................
9.4.2. Teoremele condiţiilor iniţiale pentru comutaţii forţate la
bobine .............................................................................................
9.4.3. Aplicaţie ...............................................................................

223
225
227
227
231
232
235
236
239

243
244

248
253
258

259

259
260

VIII
9.5. Analiza operaţională a circuitelor electrice în regim tranzitoriu pe
baza transformatei Fourier ..............................................................
9.6. Analiza circuitelor electrice în regim tranzitoriu în domeniul timp
9.6.1. Metoda integralei Duhamel ..................................................
9.6.2. Răspunsul unui circuit la un semnal dat în funcţie de
răspunsul circuitului la un impuls unitate ......................................
9.6.3. Răspunsul unui circuit la un semnal dat în funcţie de
răspunsul circuitului la un semnal rampă unitate ...........................
9.7. Aplicaţii ...........................................................................................

262
266
267

270

272
273
10. Linii electrice lungi (linii omogene) ……………………………..
10.1. Ecuaţiile liniilor electrice lungi……………………………….....
10.2. Regimul tranzitoriu al liniilor fără perderi…………………….....
10.3. Linii lungi în regim permanent sinusoidal…………………….....
287
288
290
292
Bibliografie ............................................................................................ 299


1. Elemente de analiză vectorială


1.2 Câmpuri scalare.

Fie o funcţie scalară „f” definită într-un domeniu spaţial (plan) D
raportat la un sistem de coordonate cartezian (x, y, z), cilindric (z ,r, ϕ ),
sferic (r, θ, ϕ) etc. În fiecare punct din domeniu P
0
(x
0
, y
0
, z
0
) funcţia scalară
are o valoare f
0
(x
0
, y
0
, z
0
); unind punctele în care funcţia f are aceeaşi
valoare, se obţine o suprafaţă de nivel pentru funcţia f.
Prin intermediul gradientului se pot studia proprietăţile variaţionale ale
funcţiei scalare f:

f f f
grad f f i j k
x y z
∂ ∂ ∂
= ∇ = + +
∂ ∂ ∂
(1.1)
unde i j k
x y z
∂ ∂ ∂
∇ = + +
∂ ∂ ∂
este un operator de derivare vectorial (nabla).
Funcţia „grad f” are drept componente vitezele de variaţie ale funcţiei f
după coordonate (
f f f
, ,
x y z
∂ ∂ ∂
∂ ∂ ∂
), respectiv „grad f”, în orice punct P (x, y, z)
arată viteza de variaţie a funcţiei la trecerea prin acel punct ; grad f este
orientat în sensul crescător al funcţiei f. În regiunea din D unde grad f este
mare, acolo suprafeţele de nivel (f = cst) sunt apropiate.
Variaţia funcţiei f după o direcţie de versor n este:
f
n f
n

= ∇

(1.2)
Proprietăţile funcţiei gradient sunt:
( )
( )
( )
( )
grad af a grad f
f m n f m n m n
f m n f m n m n n m
grad m grad n m n cst
F F
F F m, n,.... grad F m n ....
m n

= ⎪

= ± →∇ = ∇ ± = ∇ ±∇


= ⋅ →∇ = ∇ ⋅ = ∇ + ∇


= → = +


∂ ∂
= → = ∇ + ∇ +

∂ ∂ ⎩
(1.3)
Bazele electrotehnicii 2
Dacă r xi yj zk = + + este vectorul de poziţie într-un sistem cartezian
(figura. 1.1-a) sau
z r
r zu ru r u
ϕ
= + + ϕ într-un sistem cilindric (figura 1.1-
b), iar
2 2 2
r r x y z = = + + este modulul vectorului de poziţie, atunci:

r
grad r r
r
= ∇ = (1.4)
şi este orientat în sensul creşterii coordonatei r.

φ
j
y
x
y
z
z
x
i
k
r
r
z
r
ϕ
u
k u
z
=

r
u
Fig. 1.1

1.2 Câmpuri vectoriale.
Un câmp de vectori G definit într-un domeniu D este o funcţie
vectorială:
( )
x y z
G G x, y, z G i G j G k = = + + (1.5)
şi în orice punct din domeniu are o valoare (modulul
2 2 2
x y z
G G G G = + + ),
o direcţie în spaţiu, un sens pe direcţia respectivă, deci o tripletă de valori în
raport cu o funcţie scalară f care are doar valoare.
Un tub de flux unitate conţine atâţia vectori (un mănunchi de vectori)
cât este unitatea de măsură a fluxului respectiv. Fiecare tub unitate se
înlocuieşte prin axa sa geometrică care va reprezenta o linie de câmp a lui
G . Într-o regiune din spaţiu unde câmpul este intens, tuburile unitate vor fi
apropiate iar acolo unde câmpul este slab, un tub unitate se adună pe o
suprafaţă mai mare şi liniile de câmp vor fi mai îndepărtate. Geometria
liniilor de câmp sugerează multe dintre proprietăţile câmpului G .



1. Elemente de analiză vectorială 3






a) linii divergente; b) linii convergente; c) linii echidistante; d) linii paralele
Fig.1.2
În lungul liniei de câmp valoarea câmpului scade (fig. 1.2-a), creşte
(fig. 1.2-b), rămâne constantă (fig. 1.2-c) sau este un câmp uniform (fig.
1.2-d).
Câmpul G rămâne tangent la linia de câmp; vectorii G şi dr fiind
coliniari: G dr 0 × = , respectiv dacă dr dxi dyj dzk = + + , rezultă:

x y z
dx dy dz
G G G
= = (1.6)
care reprezintă ecuaţiile diferenţiale a căror soluţie sunt ecuaţiile liniilor de
câmp.
Divergenţa unei funcţii vectoriale
x y z
G G i G j G k = + + se defineşte:

y
x z
G
G G
divG G
x y z

∂ ∂
= ∇ = + +
∂ ∂ ∂
(1.7)
şi este o funcţie scalară care indică repartiţia surselor pentru liniile câmpului
G în interiorul domeniului D de definiţie a câmpului G .
Dacă într-un punct P
0
(x
0
, y
0
, z
0
) din D :

( )
0
P
divG 0 > →
în punctul P
0
există surse (+) care produc linii de câmp
G . Valoarea divG arată care este productivitatea
surselor din acel punct;
( )
0
P
divG 2 = →la trecerea prin
punctul P
0
se dublează numărul liniilor de câmp
( )
0
P
divG 0 < →
în punctul P
0
există surse (-) numite puţuri care absorb
linii de câmp.
( )
0
P
divG 0 = →
nu există surse în P
0,
liniile lui G trec continuu prin
acel punct (numărul liniilor nici nu creşte nici nu
scade).

G
G
G G
G
G
G
Bazele electrotehnicii 4
Proprietăţile „divergenţei” se pot evidenţia ţinând seama că
operatorul nabla ( ) ∇ este un operator de derivare vectorială:
( ) ( )
( ) ( )
2 2 2
2 2 2
2 2 2
2 2 2
G kA div G G k A k div A
G f A div f A f A f A A f f div A A grad f
f f f
G grad f f div grad f f f
x y z
operatorul laplacean
x y z
3 r vector spatial
x y z
G r div r
x y z
2 r xi yj, vect
= → = ∇ = ∇ =
= → = ∇ = ∇ + ∇ = +
∂ ∂ ∂
= = ∇ → = ∇ ∇ = Δ = + +
∂ ∂ ∂
∂ ∂ ∂
Δ = ∇∇ = + + −
∂ ∂ ∂

∂ ∂ ∂
= → = + + =
∂ ∂ ∂
→ = + or plan




















⎩ ⎩

Rotorul unei funcţii vectoriale
x y z
G G i G j G k = + + se defineşte:
x y z
y y
z x z x
i j k
rot G G
x y z
G G G
G G
G G G G
i j k
y z z y x y
∂ ∂ ∂
= ∇× = =
∂ ∂ ∂
∂ ∂ ⎛ ⎞ ⎛ ⎞ ⎛ ⎞ ∂ ∂ ∂ ∂
= − + − + −
⎜ ⎟ ⎜ ⎟ ⎜ ⎟
∂ ∂ ∂ ∂ ∂ ∂
⎝ ⎠ ⎝ ⎠ ⎝ ⎠
(1.9)
deci rot G este tot o funcţie vectorială care indică proprietăţile geometrice
ale liniilor de câmp G .
rot G =0→ liniile lui G nu fac rotoare în domeniul D, sunt linii
deschise (cu capete, început şi sfârşit).
rot G ≠0→ liniile lui G sunt închise în domeniul D (fac rotoare în D)
sau trec prin domeniul D în fascicol paralel (deci se închid
pe la infinit).





1. Elemente de analiză vectorială 5
Câteva dintre proprietăţile funcţiei „rotor” le amintim în continuare:
( )
2 2
0
i j k
G grad f f rot grad f
x y z
f f f
x y z
f f
i 0j 0k (1.10)
y z z y
=
∂ ∂ ∂
= = ∇ → = =
∂ ∂ ∂
∂ ∂ ∂
∂ ∂ ∂
⎛ ⎞ ∂ ∂
= − + +
⎜ ⎟
∂ ∂ ∂ ∂
⎝ ⎠

Deci dacă:
rot G 0 G grad V V = → = − = −∇ (1.11)
funcţia scalară V se numeşte potenţialul scalar al câmpului G .
Toate câmpurile G care provin dintr-un potenţial scalar V prin
intermediul gradientului se numesc câmpuri potenţiale (newtoniene,
irotaţionale) şi liniile lor sunt deschise, nu fac rotoare.

( ) ( ) ( )
G f A rot f A f A f A f A
grad f A f rot A
= → = ∇× = ∇ × + ∇× =
= × +
(1.12)
Dacă G A B = × , atunci aplicând formula lui Gibbs se obţine
succesiv:
( ) ( ) ( ) ( )
( ) ( )
A B
rot A B A B A B A B
A B
A B
A div B B div A B grad A A grad B
A B
× = ∇× × = ∇× × +∇× × = +
∇ ∇
+ = − + −
∇ ∇
i
i i
i
i
i

(1.13)
Dacă G rot A A = = ∇× , aplicând (1.13) se obţine:
( )
( )
( )
( )
( )
( )
0
0
rot (rot A) A
A A A A grad div A A
= =Δ
=
= ∇× ∇× =
= ∇ ∇ − ∇ ∇ + ∇ ∇− ∇ ∇ = − Δ

(1.14)
Bazele electrotehnicii 6
• Operatorul nabla acţionează asupra cantităţilor din dreapta sa cu
proprietăţi de derivare (pe cele din stânga le înmulţeşte) iar dacă în
dreapta sa nu există nimic, termenul este zero, ca în relaţia (1.14).


i j k
G r rot r 0
x y z
x y z
∂ ∂ ∂
= → = =
∂ ∂ ∂


• Dacă A şi B sunt doi vectori, atunci se definesc produsele:
x x y y z z
A B A B A B A B = + + i - produs scalar
x y z
x y z
i j k
A B A A A
B B B
× = - produs vectorial
- produs mixt:
( )
0, când doi dint re vectori sunt paraleli
A B C
0, cei 3vectori det er min ă un paralelipiped
= ⎧
× =



i

- dublu produs vectorial (Gibbs):
( )
B C
A B C
AB AC
× × =

( ) ( )
div rotA A 0 = ∇ ∇× = i - produs mixt în care doi vectori coincid.
Deci dacă:
divG 0 G rotA = → =

(1.15)
funcţia vectorială A este potenţialul vector al câmpului G .
Observaţii
• În teoria câmpului „gradientul”, „divergenţa” şi „rotorul” sunt
operatori diferenţiali de ordinul întâi care exprimaţi prin operatorul
de derivare spaţială nabla: i j k
x y z
∂ ∂ ∂
∇ = + +
∂ ∂ ∂
, se scriu pe baza
proprietăţilor de derivare şi înmulţire simultană a acestui operator:
grad f f = ∇ ; divG G = ∇ ; rotG G = ∇× .
1. Elemente de analiză vectorială 7
• Dacă în domeniul D, rotG 0 = , înseamnă că liniile câmpului G nu
se închid în acel domeniu (dar se pot închide în exteriorul său) şi în
acelaşi timp dacă şi divG 0 = , înseamnă că liniile lui G nu au surse
(capete) în D (dar poate avea surse în exterior). Un astfel de câmp se
numeşte câmp laplacean.



2 G

1 G
12
n
12 t

1
f
2
f
12
S

1

2
D


fig 1.3
Dacă în domeniul de câmp D există o
suprafaţă de discontinuitate S
12
care separă
două regiuni cu proprietăţi materiale
diferite (sau la domenii plane există o
curbă de discontinuitate C
12
) ca în figura
1.3, atunci la trecerea prin discontinuitate,
în sensul versorului normal la
discontinuitate n
12
orientat dinspre mediul
1 spre 2, funcţia va avea o variaţie prin salt
(f
2
– f
1
), respectiv
( )
2 1
G G − , care
reprezintă valorile celor două funcţii la
stânga şi la dreapta discontinuităţii S
12
. În
acest caz nu se pot defini operatorii grad,
div şi rot, dar se operează cu operatorii
superficiali:

- gradient superficial: ( )
12 2 1 s
grad f n f f = −
- divergenţa superficială:
( )
12 2 1 2 1 s n n
div G n G G G G = − = − i
- rotor superficial:
( )
1
12 2 2 1 s t t
rot G n G G G G = × − = −
unde G
n
este componenta lui G după normala la discontinuitate
12
n iar G
t

este componenta lui G după versorul tangent t la S
12
.
Dacă n şi t sunt versorii normal şi tangent la o suprafaţă (curbă)
atunci:

n
t
A n A
A t A
=
=
i
i

t
n
A n A
A t A
× =
× =





Bazele electrotehnicii 8
x

y

z

1

x

1

y

1

z

k
j

0

P(x

1

,y

1

,z 1

)

i

1.3 Proprietăţile funcţiilor de punct în diverse sisteme de
coordonate.

1.3.1 Sistemul cartezian (x,y,z) de versori ( i , j , k ).


F=F
x
i +F
y
j +F
z
k ; F G=F
x
G
x
+F
y
G
y
+F
z
G
z
;
FxG=(F
y
G
z
–F
z
G
y
) i + (F
z
G
x
–F
x
G
z
) j + (F
x
G
y
–F
y
G
x
) k ;
grad V═ i
x
V


+ j
y
V


+ k
z
V


;
∇=
x
i


+
y
j


+
z
k


;
div F=
x
F
x


+
y
F
y


+
z
F
z


;
rot F= i
z
F
y
F
y
z













+ j
x
F
z
F
z x











+ k
y
F
x
F
x
y













;

2
2
2
2
2
2
2
z
V
y
V
x
V
V V


+


+


= Δ = ∇ ; F Δ =grad div F–rot rot F;

F
2
∇ = F Δ = i F
x
2
∇ + j F
y
2
∇ + k F
z
2
∇ = i F
x
Δ + j F
y
Δ + k F
z
Δ ;

grad divF= i
z x
F
y x
F
x
F
z
2
y
2
2
x
2








∂ ∂

+
∂ ∂

+


+ j
z y
F
y
F
y x
F
z
2
2
y
2
x
2








∂ ∂

+


+
∂ ∂

+
k
z
F
z y
F
z x
F
2
z
2
y
2
x
2










+
∂ ∂

+
∂ ∂

;
grad k F=k ×rot F+
z
F


; div( k ×F)= – k rot F; rot( k ×F)=k div F-
F
z


;
rot rot( k ×F)= –k ×grad divF–rot
z
F


;
grad div k V=
z ∂

(grad V)=grad
z
V


;
1. Elemente de analiză vectorială 9

rotrot F= i
z x
F
y x
F
z
F
y
F
z
2
y
2
2
x
2
2
x
2








∂ ∂

+
∂ ∂

+





− + j
x y
F
z y
F
x
F
z
F
x
2
z
2
2
y
2
2
y
2








∂ ∂

+
∂ ∂

+






+ k
y z
F
x z
F
y
F
x
F
y
2
x
2
2
z
2
2
z
2








∂ ∂

+
∂ ∂

+





− ;

rot k V=grad V×k ;
2
∇ ( k ×F)=k ×
2
∇ F;
grad div k ×F= – k ×rot rot F–rot
z
F


;

2
∇ ( k V)= k
2
∇ V; rot rot( k V)= – k
2
∇ V+grad
z
V


.

1.3.2 Sistemul cilindric circular (r,φ,z) de versori ( u
r
, u
φ
, z u =k )


x
dr

ϕ
r
z
y
ϕ rd

ϕ d

k

dz

r u

ϕ
u


rot.rot F=








ϕ ∂

+
ϕ ∂ ∂

+
∂ ∂

+



ϕ ∂


ϕ ϕ
F
r
1
r
F
r
1
z r
F
z
F F
r
1
2
2
z
2
2
r
2
2
r
2
2
r u +








∂ ϕ ∂

+
ϕ ∂

− +






∂ ϕ ∂

+



ϕ ϕ ϕ ϕ
r
F
r
1 F
r
1
r
F
r
F
r
1
r
F
z
F
r
1
z
F
r
2
r
2 2 2
2
z
2
2
2
u
φ

+













+
∂ ϕ ∂

+
∂ ∂

+
ϕ ∂





ϕ
r
F
r
1
z
F
r
1
z
F
r
1
z r
F F
r
1
r
F
z r
2
r
2
2
z
2
2 2
z
2
k .
F =F
r
u
r
+F
φ
u
φ
+F
z z u
;

u
r
=- i cos φ+ j sin φ;
u
φ
= –i sin φ+ j cos φ;
Bazele electrotehnicii 10
i=u
r
cos φ– u
φ
sin φ;
j =u
r
sin φ+u
φ
cos φ;
dl
2
= dr
2
+r
2

2
+dz
2
;
dv = r dr dφ dz;
x = r cos φ; y = r sin φ; r
2
= x
2
+y
2
; tg φ=
x
y
;
F
r
= F
x
cos φ+F
y
sin φ;
F
φ
= – F
x
sin φ+F
y
cos φ;
F
x
= F
r
cos φ–F
φ
sin φ;
F
y
=F
r
sinφ+F
φ
cos φ;

ϕ ∂
∂ ϕ



ϕ =


r
sin
r
cos
x
;
ϕ ∂
∂ ϕ
+


ϕ =


r
cos
r
sin
y
;
r ∂

=
( )
x
y x
x
2
1
2 2 ∂

+

x
y


+
( )
y
y x
y
2
1
2 2


+
;
ϕ ∂

=x y
y x
∂ ∂

∂ ∂


r u ×u
φ
=k ; u
φ
×k = r u ; k × r u =u
φ
; F G=F
r
G
r
+F
φ
G
φ
+F
z
G
z
;

F×G=(F
φ
G
z
–F
z
G
φ
) r u +(F
z
G
r
–F
r
G
z
) u
φ
+(F
r
G
φ
–F
φ
G
r
) k ;


grad V=
r
V


r u +
r
1
ϕ ∂
∂V
u
φ
+
z
V


k ; ∇= r u
r ∂

+u
φ

r
1
ϕ ∂

+k
z ∂

;

div F=
r
1
r ∂

(rF
r
)+
r
1
ϕ ∂

ϕ
F
+
z
F
z


=
r
F
r


+
r
F
r
+
r
1
ϕ ∂

ϕ
F
+
z
F
z


;

2
V=∆V=
r
1
r ∂









r
V
r +
2
r
1
2
2
V
ϕ ∂

+
2
2
z
V


=
2
2
r
V


+
r
1
r
V


+
2
r
1
2
2
V
ϕ ∂

+
2
2
z
V


;


2
F=∆F=








ϕ ∂

− − Δ
ϕ
F
r
2
r
F
F
2 2
r
r
r u +








ϕ ∂

+ − Δ
ϕ
ϕ
r
2 2
F
r
2
r
F
F u
φ
+
z
F Δ k ;

grad divF=









ϕ ∂




+
ϕ ∂ ∂

+
∂ ∂

+


ϕ ϕ
2
r
2
2
r
2
z
2
2
r
2
r
F
F
r
1
r
F
r
1
r
F
r
1
z r
F
r
F
r u +
1. Elemente de analiză vectorială 11
+








ϕ ∂

+
ϕ ∂ ∂

+
ϕ ∂

+
∂ ϕ ∂

ϕ
r
2
r
2
2
2
2
z
2
F
r
1
r
F
r
1
F
r
1
z
F
r
1
u
φ
+










+
∂ ∂

+
∂ ϕ ∂

+


ϕ
z
F
r
1
z r
F
r
F
r
1
z
F
r r
2
2
2
z
2
k

r
F


=
r
F
r


r u +
r
F


ϕ
u
φ
+
r
F
z


k ;
ϕ ∂
∂F
=k ×F+
ϕ ∂

r
F
r u +
ϕ ∂

ϕ
F
u
φ
+
ϕ ∂

z
F
k ;

z
F


=
z
F
r


r u +
z
F


ϕ
u
φ
+
z
F
z


k ;
ϕ ∂
∂ r u
=u
φ
;
ϕ ∂
∂ ϕ u
= – r u ;

r
ur


=
z
ur


=
r
u

∂ ϕ
=
z
u

∂ ϕ
=
r
k


=
ϕ ∂
∂k
=
z
k


=0;
div r u =
r
1
; div u
φ
=div k =0;
rot u
φ
=
r
k
; rot r u = rot k =0;
div( r u ×F)= – r u rot F; div( u
φ
×F)=
r
F
z
– u
φ
rot F;

div( k ×F)= –k rot F; rot( r u ×F)= r u divF–
r
F



r
F u r r

r
F u
z z
;

rot( u
φ
×F)= – r u
r
F
ϕ
+u
φ
div F–
r
1
ϕ ∂
∂F
; rot( k ×F)=k div F–
z
F


;







Bazele electrotehnicii 12
1.3.3 Sistemul sferic (r,θ,φ) de versori ( r u , u
θ
, u
φ
).


F=F
r
r
u +F
θ
θ
u
+
F
φ
u
φ
;
F G=F
r
G
r
+F
θ
G
θ
+F
φ
G
φ

F×G=(F
θ
G
φ
–F
φ
G
θ
) r u +
(F
φ
G
r
–F
r
G
φ
) u
θ
+(F
r
G
θ
–F
θ
G
r
) u
φ
;
r u =i sin θ cos φ+ j sin θ sinφ+
k cosθ;
u
θ
=i cos θ cos φ+ j cos θ sin φ–
k sin θ;
u
φ
= –i sin φ+ j cos φ;

i = r u sin θ cos φ+ u
θ
cos θ cos φ –u
φ
sin φ;
j = r u sin θ sin φ+u
θ
cos θ sin φ +u
φ
cos φ;
k = r u cos θ –u
θ
sin θ ;
dl
2
= dr
2
+r
2

2
+r
2
sin
2
θdφ
2
;
dv = r
2
dr sin θ dθ dφ;
x = r sin θ cos φ; y = r sin θ sin φ; z = r cos θ;
r
2
= x
2
+y
2
+z
2
; tg θ=
z
y x
2 2
+
; tg φ=
x
y
;
x ∂

= sin θ cos φ
r ∂

+
r
cos cos ϕ θ
θ ∂


θ
ϕ
sin r
sin
ϕ ∂

;
y ∂

= sin θ sin φ
r ∂

+
r
ϕ θsin cos
θ ∂

+
θ
ϕ
sin
cos
r ϕ ∂

;

z ∂

= cos θ
r ∂


r
θ sin
θ ∂

;
r u ×u
θ
=u
φ
; u
φ
× r u =u
θ
; u
θ
×u
φ
= r u ;

r
F


=
r
F
r


r u +
r
F


θ
u
θ

+
r
F


ϕ
u
φ
;


ϕ

ϕ d

0
θ rd

θ

r

ϕ ⋅ θ ⋅ d r sin

y
x
z
dr

θ u
ϕ u
r u
1. Elemente de analiză vectorială 13

θ ∂
∂F
=( u
φ
×F)+
θ ∂

r
F
r u +
θ ∂

θ
F
u
θ
+
θ ∂

ϕ
F
u
φ
;


ϕ ∂
∂F
=( k ×F)+
ϕ ∂

r
F
r u +
ϕ ∂

θ
F
u
θ
+
ϕ ∂

ϕ
F
u
φ
;

ϕ ∂
∂ r u
=sin θ u
φ
;
θ
u
r


=u
θ
;
θ
u
θ


= r u ;
ϕ ∂

θ
u
=cos θ u
φ
;

ϕ ∂
∂ ϕ u
= – r u sin θ–u
θ
cos θ;
r
ur


=
r
u

∂ θ
=
r
u

∂ ϕ
=
θ ∂
∂ ϕ u
=0;
div r u =
r
2
; div u
φ
=0; div u
θ
=
r
1
θ tg
1
;
rot r u =0; rot u
φ
=
r
1
θ tg
ur

r
1
u
θ
; rot
θ
u
=
r
1
u
φ
;
div( r u ×F)= – r u rot F;

div( u
φ
×F)=
r
1
θ tg
1
F
r

r
F
θ
–u
φ
rot F; div(
θ
u
×F)=
r
1
F
φ
–u
θ
rot F;
rot( r u ×F)= r u divF–
r
1
F

r
1
r
F

r
F



rot( u
θ
×F)=u
θ
divF–
r
1
θ tg
1
(F
r r u +F
θ
u
θ
)–
r
1
F
θ r u –
r
1
θ ∂
∂F
;
rot( u
φ
×F)=u
φ
div F–
r
1
F
φ r u –
r
1
θ tg
1
F
φ
u
θ

θ sin r
1
ϕ ∂
∂F
=
= –
r
1
θ sin
1
ϕ ∂

r
F
r u –
r
1
θ sin
1
ϕ ∂

θ
F
u
θ
+






θ ∂

+ +


θ
F
r
1
r
F
r
F
r r
u
φ
.

F
r
= sin θ cos φ F
x
+sin φ sin θ F
y
+cos θ F
z
;
F
θ
= cos θ cos φ F
x
+sin φ cos θ F
y
–sin θ F
z
;
F
φ
= – sin φ F
x
+cos φ F
y
;
F
x
= sin θ cos φ F
r
– sin φ F
φ
+ cos θ cos φ F
θ
;
F
y
= sin θ sin φ F
r
+ cos φ F
φ
+ cos θ sin φ F
θ
;
F
z
= cos θ F
r
–sin θ F
θ
;
Bazele electrotehnicii 14
r ∂

=
( )
2
1
2 2 2
z y x
x
+ +
x ∂

+
( )
2
1
2 2 2
z y x
y
+ +
y ∂

+
( )
2
1
2 2 2
z y x
z
+ +
z ∂

;

θ ∂

=
( )
2
1
2 2
y x
xz
+
x ∂

+
( )
2
1
2 2
y x
yz
+
y ∂

–( )
2
1
2 2
y x +
z ∂

;
ϕ ∂

=x
y ∂

–y
x ∂

;
grad V=
r
V


r u +
r
1
θ ∂
∂V
u
θ
+
r
1
θ sin
1
ϕ ∂
∂V
u
φ
;

∇= r u
r ∂

+u
θ

r
1
θ ∂

+u
φ

r
1
θ sin
1
ϕ ∂

;

div F=
r
1
r ∂

(r
2
F
r
)+
r
1
θ sin
1
θ ∂

(sin θ F
θ
)+
r
1
θ sin
1
ϕ ∂

ϕ
F
=
=
r
F
r


+2
r
F
r
+
r
1
θ ∂

θ
F
+
r
1
θ tg
1
F
θ
+
r
1
ϕ ∂

θ
ϕ
F
sin
1

rot F=
r
1
θ sin
1
( )






ϕ ∂

− θ
θ ∂

θ
ϕ
F
F sin r u ++
r
1
( )









ϕ ∂

θ
ϕ
rF
r
F 1
r
sin
u
θ

+
r
1
( )






θ ∂




θ
r
F
rF
r
u
φ
=






ϕ ∂

θ

θ
+
θ ∂

θ
ϕ ϕ
F 1
r
1
tg
F
r
1
F
r
1
sin
r u +










ϕ ∂

θ
ϕ ϕ
r
F
r
F
F 1
r
1
r
sin
u
θ
+






θ ∂

− +


θ θ r
F
r
1
r
F
r
F
u
φ
;
2
∇ V=∆V=
2
r
1
r ∂









r
V
r
2
+
2
r
1
θ sin
1
θ ∂







θ ∂

θ
V
sin +
2
r
1
θ
2
1
sin
2
2
V
ϕ ∂

=
=
2
2
r
V


+2
r
1
r
V


+
2
r
1
2
2
V
θ ∂

+
2
r
1
θ tg
1
θ ∂
∂V
+
2
r
1
θ
2
1
sin
2
2
V
ϕ ∂

;
2
∇ F=∆F=






ϕ ∂

θ

θ ∂


θ
− − ∇
ϕ
θ
θ
F
r
2 F
r
2
F
r
ctg 2
r
F 2
F
2 2 2 2
r
r
2
sin
r u +
1. Elemente de analiză vectorială 15
+






ϕ ∂

θ
θ

θ

θ ∂

+ ∇
ϕ
θ
θ
F
r
2
r
F F
r
2
F
2 2 2 2
r
2
2
sin
cos
sin
u
θ
+
+






ϕ ∂

θ
θ
+
θ

ϕ ∂

θ
+ ∇
θ
ϕ
ϕ
F
r
2
r
F
F
r
2
F
2 2 2 2
r
2
2
sin
cos
sin sin
u
φ
;
rot.rot F=

θ ∂

θ

θ
+


θ
+
θ ∂


θ ∂

+
θ ∂ ∂




θ θ θ θ r
2 2
r
2
2 2
2
F
tg
1
r
1
r
F
tg
1
r
1
r
F
tg
1
r
1 F
r
1 F
r
1
r
F
r
1




ϕ ∂

θ
+
ϕ ∂ ∂

θ

ϕ ∂

θ

ϕ ϕ
F
r
1
r
F
r
1 F
r
1
2
2
2
r
2
2 2
sin sin sin
r u +
+ +



ϕ ∂

θ

ϕ ∂

θ
θ
+
θ ∂ ϕ ∂




θ
θ θ
ϕ ϕ
r
F
r
2 F
r
1
F
r
F
r
1
2
2
2 2 2 2
2
2 2
sin sin
cos
sin







θ ∂ ∂

+
θ
2
2
r
2
r
F
r
F
r
1
u
θ
+
+
θ
+
θ ∂

θ




θ ∂





∂ ϕ ∂




θ
ϕ
θ
ϕ ϕ ϕ
2 2 2 2
2
2
2
2
r
2
r
F
F
tg
1
r
1
r
F F
r
1
r
F
r
2
r
F
r
1
sin sin




ϕ ∂

θ
θ

ϕ ∂ θ ∂

θ
+
θ θ
F
r
F
r
1
2 2
2
2 2
sin
cos
sin
u
φ
;

1.3.4 Sistemul curbiliniu triortogonal (x
1
,x
2
,x
3
) de versori
( 1 u , 2 u , 3 u ) şi h
1
,h
2
,h
3
coeficienţi Lamé



F=F
1
1
u +F
2
2
u +F
3
3
u ;

F G=F
1
G
1
+F
2
G
2
+F
3
G
3;


dl
j
=h
j
dx
j
; j=1,2,3;

dl
2
=h
1
2

dx
1
2
+h
2
2

dx
2
2
+h
3
2
.
dx
3
2
;
rotrot F=

x
2
2 u
1 u
x
1
0
x
3
3 u
Bazele electrotehnicii 16
=
3 2
h h
1





2
x
2
1
3
h h
h




















1 1
2
2 2
1
F h
x
F h
x
--
( )




























3 3
1
1 1
3 1 3
2
3
F h
x
F h
x h h
h
x
1
u +
+
1 3
h h
1





3
x




















2 2
3
3 3
2
3
2
1
F h
x
F h
x h h
h
- ( )
3
2 2 1 1 2
1 1 2 1 2
h
h F h F u
x h h x x




⎛ ∂ ∂ ∂ ⎪
− ⎥
⎢ ⎟ ⎬ ⎜

∂ ∂ ∂
⎥ ⎢ ⎝
⎠ ⎪ ⎣



+
2 1
h h
1





1
x
1
3
2
h h
h




















3 3
1
1 1
3
F h
x
F h
x
– ( )




























2 2
3
3 3
2 3 2
1
2
F h
x
F h
x h h
h
x
3
u ;

grad V=
1 1
x
V
h
1


1
u +
2 2
x
V
h
1


2
u +
3 3
x
V
h
1


3
u ;

∇=
1
u
1 1
x h
1


+
2
u
2 2
x h
1


+
3
u
3 3
x h
1


;

div F=
3 2 1
h h h
1
( ) ( ) ( )








+


+


3 2 1
3
2 1 3
2
1 3 2
1
F h h
x
F h h
x
F h h
x
;
rot F =
=
3 2
h h
1
( ) ( )











2 2
3
3 3
2
F h
x
F h
x
1
u +
1 3
h h
1
( ) ( )











3 3
1
1 1
3
F h
x
F h
x
2
u +
2 1
h h
1
( ) ( )











1 1
2
2 2
1
F h
x
F h
x
3
u ;


2
V=∆V=
=
3 2 1
h h h
1


















+












+












3 3
2 1
3 2 2
1 3
2 1 1
3 2
1
x
V
h
h h
x x
V
h
h h
x x
V
h
h h
x





.
1. Elemente de analiză vectorială 17
Observatii:
-sistem de coordonate cartezian:
x
1
=x, x
2
=y, x
3
=z, h
1
=h
2
=h
3
=1.

-sistem de coordonate cilindric:
x
1
=r, x
2
=φ, x
3
=z, h
1
=h
3
=1, h
2
=r.

-sistem de coordonate sferic:
x
1
=r, x
2
=θ, x
3
=φ, h
1
=1, h
2
=r, h
3
=r sinθ.

-sistem de coordonate al cilindrului eliptic:

x
1
=ξ, x
2
=η, x
3
=z, h
1
= h
2
=a η − ξ
2 2
cos cos , h
3
=1.

-sistem de coordonate toroidale:
x
1
=ξ, x
2
=φ, x
3
=ψ, h
1
= h
2
=
ϕ + ξ cos cos
a
, h
3
=
ϕ + ξ
ξ
cos ch
sh
a

x=
ϕ + ξ
ξ ψ
cos
cos
ch
sh
a , y=
ϕ + ξ
ξ ψ
cos
sin
ch
sh
a , z= –
ϕ + ξ
ϕ
cos
sin
ch
a .

1.4. Aplicaţii.
1. Pentru orice funcţie ce conţine vectorul de poziţie, funcţiile sale de punct
se pot scrie succesiv:

( ) ( )
n n n n
1 1
G k r r divG k r r k r r k r r = → = ∇ = ∇ + ∇ =

( ) ( ) = × ∇ + × ∇ = × ∇ = →
=

0
n n n
1 r r k r ) r ( k r r k G rot
0 r
r
r
r n k
1 n
= × =


r
r

r
1

r
1
gradV
r
1
V
2
1 1

= ⎟





∇ = → =
r
r
n
r
r
n
r
1
gradV
r
1
V
2 n 1 n n
2
n
2
+ +

= ∇

=






∇ = → =
( )
n n 1 n
r 3 n k 3 r k
r
r
r n r k + = + =

Bazele electrotehnicii 18
2. Se consideră funcţiile scalare f. Să se calculeze gradientul lor.

( ) r z
2 2
z f 1 f f
f x, y, z f u u u
x y r r z
f f f
sau f i j k
x y z
ϕ
∂ ∂ ∂
= →∇ = + +
+ ∂ ∂ϕ ∂
∂ ∂ ∂
∇ = + +
∂ ∂ ∂

( ) z
2
r
3 2
u
r
1
u
r
z 2
f
r
z
z , , r f + − = ∇ → = ϕ
3. Se consideră funcţia vectorială: k z y x j e i x G
xy 2
+ + = . Să se
calculeze G div şi valoarea sa în punctul P(-1,1,1).

( ) ( ) ( ) y x e x x 2 z y x
z
e
y
x
x
G G div
xy xy 2
+ + =




+


= ∇ =
( )
e
1
3 1 e 2 G div
1
2 , 1 , 1
− − = − − − =



4. Pentru funcţia k z j z y x 2 i y x G
2 2 2
+ + = , să se calculeze G rot şi
valoarea sa în punctual P
0
(1,-2,1).

( )
c
2
P
x y z
i j k
rotG 2 x y i 2 y z 2 x y k ; rotG 4i
x y z
G G G
∂ ∂ ∂
= = − + − =
∂ ∂ ∂

5. Să se calculeze circulaţia vectorului k z j y i x G
2 2 2
+ + = pe dreapta
P
1
P
2
sau pe curba P
1
P
2
P
3
P
4
din figura 1.4.

Ecuaţia dreptei P
1
P
2
este y= − x +2 ,
iar elementul de linie este:
k dz j dy i dx d + + = .Deci
( )
( ) ( )
1
2
P 4
2
2
P 1
4
2
1
I G d x i x 2 j
i j dx 2x 4x 18
⎡ ⎤
= = + − +
⎣ ⎦
− = − =
∫ ∫

Circulaţia pe conturul P
1
− P
3
− P
4
− P
2

este:
Fig. 1.4
1. Elemente de analiză vectorială 19
( ) ( ) ( )
18
3
8
3
63
3
1
dy y - dx x dy y -
dy j G dx i G dy j G dl G dl G dl G I
0
2 -
2
4
1
2
1
0
2
P
P
P
P
P
P
P
P
P
P
P
P
2
4
4
3
2
1
2
4
4
3
3
1
= + + − = + + =
= − + + − = + + =

∫ ∫ ∫
∫ ∫ ∫ ∫ ∫ ∫

deci valoarea integralei între punctele P
1
- P
2
nu depinde de drumul de
integrare. Astfel de câmpuri poartă numele de câmpuri potenţiale şi derivă
dintr-o funcţie scalară prin intermediul gradientului.
6. Să se verifice teorema lui Stokes cu vectorul j x - i y A = pentru curba Γ
din figura 1.5.

dy x dx y d A − = , deoarece
j dy i dx d + =

Pe porţiunea (a-b), având
0 d A
0 dx
0 x
= →



=
=


Pe porţiunea (b-c):
→ − =
2
x 1 y
Fig. 1.5
2
x - 1
dx x
y
dx x
dy

= − = →

2 2
2
2
x 1
dx
x 1
dx x
dx x 1 d A

=

+ − = →
2
x 1
dx
d A
c
b
1
0 2
π
=

=
∫ ∫


Pe porţiunea (c-a): 0 d A
0 dy
0 y
= →



=
=


Atunci:
b c a
a b c
A d A d A d A d 0 0
2 2
Γ
π π
= + + = + + =
∫ ∫ ∫ ∫

Bazele electrotehnicii 20
De asemenea: ( ) k 2 j x i y A A rot − = − × ∇ = × ∇ = şi k dy dx ds − =

Rezultă:
2 4
2 S 2 dy 2 dx ds A rot
1 x
0 x
x 1
0 y S
2
π
=
π
= = =
Γ
=
=

=
∫ ∫ ∫
Γ


Deci:
S
A d rotA ds
2 Γ
Γ
π
= =
∫ ∫

,
Ceea ce înseamnă că se verifică teorema lui Stokes.

2. Stările electrice şi magnetice ale corpurilor şi
câmpului


Orice sistem fizic este constituit din corpuri (substantă) şi din câmp
electromagnetic care există atât în interiorul corpurilor cât şi în spaţiul dintre
corpuri. Stările electrice şi magnetice ale unui sistem fizic sunt complet
caracterizate prin următoarele mărimi primitive:
ƒ q – sarcina electrică, caracterizează starea de încărcare cu sarcină a
corpurilor electrice [C].
ƒ i – intensitatea curentului electric, caracterizează starea
electrocinetică a corpurilor [A].
ƒ p – momentul electric, caracterizează starea de polarizare a
corpurilor [Cm].
ƒ m – momentul magnetic, caracterizează starea de magnetizare a
corpurilor [Am
2
].
ƒ E – intensitatea câmpului electric, caracterizează aspectul electric
al câmpului electromagnetic [V/m].
ƒ B – inducţia magnetică, caracterizează aspectul magnetic al
câmpului electromagnetic [T].

Mărimile fizice (cele susceptibile de determinări cantitative) după
modul cum sunt definite sunt de două feluri:
- se definesc printr-un experiment, în orice teorie numărul
lor este fix
- se definesc printr-o relaţie, plecând de la mărimile
mărimi primitive
mărimi derivate




primitive



Mărimile fizice se mai pot clasifica şi pe alte criterii:
- acele mărimi care trebuiesc cunoscute pentru a determina
univoc starea unui sistem fizic. Numărul lor creşte odată
cu dezvolta
mărimi de stare
rea ştiinţei
- acele mărimi care definesc interacţiunea dintre un sistem
fizic şi alte sisteme (evoluţia sa în timp şi spaţiu)
mărimi de proces









Bazele electrotehnicii 22
- valorile lor se adună la reuniunea a două sisteme fizice
(masă, volum, sarcină electrică);
- caracterizează local (punct cu punct) un sistem
mărimi extensive
(globale)
mărimi intensive fizic.
Nu se adună la reuniunea sistemelor fizice (temperatură,
presiune, densitate de sarcină electrică).
(locale)







Stările neelectrice ale corpurilor (geometrice, mecanice, termice) au
un caracter intrinsec şi permanent iar stările electrice şi magnetice au un
caracter extrinsec şi trecător (unei sfere metalice îi pot atribui din exterior
stări electrice prin încărcarea sa cu sarcină electrică şi îi pot retrage aceste
proprietăţi prin descărcarea sa).
Definirea stărilor electrice şi magnetice ale corpurilor este mai
dificilă, în astfel de stări corpurile interacţionează cu alt sistem fizic - câmpul
electromagnetic din jurul corpurilor.
Pentru fenomene staţionare (invariabile în timp) sau cvasistaţionare
(lent variabile în timp, frecvenţe mici) forţele ce se exercită între corpurile cu
proprietăţi electrice sau magnetice se transmit instantaneu de la un corp la
altul (ca în mecanica clasică, unde corpurile sunt în contact).
Pentru fenomene nestaţionare (variabile în timp) forţele se transmit
de la un corp la altul cu viteză finită, prin intermediul câmpului electromag-
netic ce le separă, deci au nevoie de un timp de propagare (aici acţiunea nu-i
egală cu reacţiunea, ele nu acţionează simultan).

Observaţie:
Noţiunea de câmp (sistem fizic, formă de existenţă a materiei) a fost introdusă în
fizică de către Faraday în sec XIX prin formularea teoriei de acţiune prin contiguitate (din
aproape în aproape, în spaţiu şi timp şi a reprezentat un progres enorm în înţelegerea
proceselor fizice, deşi mult timp a primit o interpretare mecanicistă (câmpul era privit ca o
stare de deformare a unei substanţe ipotetice numită eter, care s-ar afla pretutindeni atât în
corpuri cât şi în afara lor. Orice manifestare prin câmp era o întindere, comprimare, tăiere a
liniilor de câmp.

Prin “câmp” vom înţelege în primul rând un sistem fizic care are
propietăţi materiale (posedă energie şi impuls) dar în acelaşi timp, în sens
matematic, câmp este mulţimea valorilor unei funcţii (scalare sau vectoriale).
Câmp este şi regiunea din spaţiu care posedă proprietăţi speciale sau chiar
”intensitatea câmpului electric E” este numită sub forma prescurtată
câmpul E .


2. Stările electrice şi magnetice ale corpurilor şi câmpului


23


2.1 Starea de încărcare electrică a corpurilor

Pentru corpuri de dimensiuni mici starea de încărcare este complet
caracterizată prin sarcina electrică q. Obţinerea stării de încărcare, numită şi
electrizarea unui corp, se poate realiza prin mai multe procedee: frecare,
încălzire, întindere, comprimare, contact cu alte corpuri electrizate, iradiere
cu raze ultraviolete sau X. Sarcina q se defineşte pe baza forţei electrice ce
se exercită asupra sa atunci când este introdus corpul
mic într-un câmp electric exterior Ē:
e
F q E = (2.1)
Sarcina q este (+) atunci când
e
F şi E sunt omoparaleli
şi este (─) cand sunt antiparaleli.
La scară microscopică, sarcina electrică se distribuie pe corp în mod
discontinuu (discret); sarcina electrică ca şi masa de inerţie sunt un atribut al
particulelor elementare. Macroscopic, masa şi sarcina electrică se consideră
mărimi fizice cu repartiţie continuă în corpuri; un volum „ dυ ” care este
infinitezimal macroscopic, conţine un număr foarte mare de particule
elementare, deci sarcina se distribuie continuu în interiorul său.
Sarcina q se poate defini şi printr-un alt experiment, bazat pe forţa
Coulomb ce se exercită între două „sarcini punctiforme” q
1
şi q
2
:

1 2 12
21 12 3
12 o
q q r
F = F =
4πε r


Sensul forţei de tip Coulomb este astfel încât sarcinile de acelaşi
semn se resping iar cele de semne contrare se atrag.
9 o
1
F
ε
m
4π 9 10
⎡ ⎤
=
⎣ ⎦
⋅ ⋅

este permitivitatea vidului (constantă universală).

Expresia (2.2) este valabilă dacă:
ƒ cele două sarcini sunt punctiforme (de fapt corpuri punctiforme
încărcate cu sarcină – dimensiunile corpurilor mult mai mici ca
distanţa r
12
).
ƒ cele două corpuri să nu se mişte în spaţiu (forţa Coulomb rămâne
doar o tendinţă, nu pune corpurile în mişcare).
ƒ sarcinile q
1
şi q
2
să nu fie variabile în timp.

Fig 2.2
(2.2)
Fig 2.1
Bazele electrotehnicii 24
Unitatea de măsură a sarcinii electrice este coulombul [C], care este
sarcina unui mic corp care exercită o forţă de
9
9 10 ⋅ N (de tipul 2.2) asupra
altui mic corp încărcat cu aceeaşi sarcină şi situat în vid la o distanţă r
12
=1m.
Sarcina de 1 C este foarte mare, practic se lucrează cu subunităţi: μC, nC etc.

2.1.1 Distribuţii de sarcină electrică

Pentru corpuri mici este suficient a cunoaşte sarcina q totală cu care
este încărcat corpul. Pentru corpuri nepunctiforme (masive) sarcina se
distribuie în volumul sau pe suprafaţa lor în diverse moduri şi trebuie
cunoscută în acest caz distribuţia (densitatea) sarcinii. Pe elementele dυ, ds,
dl, sarcina se admite ca este distribuită uniform.
a) Distribuţie volumetrică de sarcină. Este specifică corpurilor masive
(nepunctiforme) din material dielectric (izolant) şi se defineşte:
3 v
dq
C
ρ =
m
dv
⎡ ⎤
⎢ ⎥
⎣ ⎦
(2.3)
Dacă
v
ρ = ct – corpul este încărcat uniform cu sarcină electrică, iar
dacă
v
ρ =
v
ρ ( r ) – aceasta este legea de distribuţie a sarcinii pe volumul
corpului:

( )
v
v v
ρ =ct
ρ =ρ r






v v corp

v

corp
corp
V
V
q= ρ d = ρ V
q= ρ (r)d
υ
υ
⎯⎯→
⎯⎯→


(2.4)
b) Distribuţia superficială de sarcină. Este specifică pentru corpuri cu
două dimensiuni (o pânză foarte subţire având forma S în spaţiu) sau în cazul
corpurilor conductoare care se încarcă numai superficial cu sarcină (în acest
caz S este suprafaţa exterioară a conductorului). Densitatea superficială de
sarcină este:
2 s
dq
C
ρ =
m
ds
⎡ ⎤
⎢ ⎥
⎣ ⎦
(2.5)
Dacă
( )
( ) ( )
s
s s
ρ =ct - distribuţie uniformă
ρ =ρ r - distribuţie neuniformă






( )
s s
S
s
S
q= ρ ds ρ S
q= ρ r ds
⎯⎯→ =
⎯⎯→


(2.6)
c) Distribuţia liniară de sarcină. Este specifică corpurilor cu o singură
dimensiune (este cazul firelor subţiri, curba C este axa firului):
2. Stările electrice şi magnetice ale corpurilor şi câmpului


25

dq
C
ρ =
m
d
⎡ ⎤
⎢ ⎥
⎣ ⎦
A
A
(2.7)
Dacă
( )
( ) ( )
ρ =ct - distribuţie uniformă
ρ =ρ r - distribuţie neuniformă





A
A A
C
C
C
q= ρ d ρ
q= ρ ( r )d
⎯⎯→ =
⎯⎯→


A A
A
A A
A
(2.8)

2.2 Starea electrică de polarizare

Starea de polarizare electrică a unui corp este acea stare care
determină apariţia asupra corpului a unor acţiuni ponderomotoare (forţe,
cupluri) atunci când este introdus într-un câmp electric exterior chiar dacă
acel corp nu este încărcat cu sarcină electrică. Apariţia unor cupluri arată că
starea de polarizare are un caracter vectorial (starea de încărcare cu sarcină
avea un caracter scalar). Doar materialele dielectrice se polarizează.
Corpurile polarizate pot fi în acelaşi timp şi încărcate cu sarcină
electrică. Un corp polarizat introdus într-un câmp electric uniform este supus
unor cupluri (este rotit) iar în câmp neuniform este supus la forţe şi cupluri.
Polarizarea unui corp poate să fie
de deformare
1. temporară
de orientare
2. permanentă
⎧ ⎧
⎪ ⎨
⎨ ⎩



1. Polarizarea temporară apare sub influenţa unui câmp electric
exterior şi este specifică tuturor materialelor dielectrice. Intensitatea sa
depinde de intensitatea câmpului electric în care a fost introdus corpul şi
dispare la scoaterea corpului din câmp.
2. Polarizarea permanentă nu este cauzată de un câmp electric, are
alte cauze neelectrice, care dau nume fenomenului:
-piezoelectrică: apare la materiale cu structură cristalină; prin
deformarea unui cristal pe feţele sale apare o tensiune. Fenomenul este
reversibil: aplicând o tensiune de o anumită frecvenţă între două feţe,
cristalul se va deforma cu aceeaşi frecvenţă (generatoare de ultrasunete,
etaloane de frecvenţă, măsurarea timpului).
- piroelectrică: cristalele încălzite se polarizează electric
- electreţii: unele materiale (răşinoase) încălzite până se înmoaie şi
lăsate apoi să se răcească într-un câmp electric exterior, vor rămâne polarizate
pe direcţia acelui câmp (sunt echivalentul electric al magneţilor permanenţi)
- feroelectrică: materiale care se polarizează neliniar (după un ciclu
D(E) de tip histerezis) rămân cu o polarizare remanentă.
Bazele electrotehnicii 26
Polarizarea de deformare este unul dintre mecanismele
microscopice de producere a polarizării temporare şi este specifică
materialelor cu molecule simetrice (diaelectrice). De exemplu, pentru atomul
de hidrogen (fig 2.3), în stare neutră centrul acţiunii (─) a electronului orbital
coincide în spaţiu cu centrul acţiunii (+) a nucleului şi în exteriorul
învelişului, atomul este neutru.
Prin introducerea atomului în
câmpul exterior E, orbita se deformează
şi cele două centre (+) si (─) nu mai
coincid, ele se vor găsi în focarele elipsei
pe care are loc mişcarea electronului
(figura 2.3 – b).
În exteriorul său, atomul se comportă ca un dipol electric având
momentul electric:
p=qA (2.9)
Deplasarea celor două centre este foarte mică ( A <<), practic
proporţională cu intensitatea câmpului electric exterior E şi momentul p
obţinut este pe direcţia câmpului E. Deformaţii analoage capătă şi atomii
sau moleculele cu o constituţie mai complicată.
Polarizarea de orientare (rotaţie)
este un mecanism microscopic specific
substanţelor cu molecule polare,
nesimetrice (paraelectrice) care posedă
momente electrice p şi în lipsa câmpului
exterior E (figura 2.4-a), numai că agitaţia termică determină o aşezare
stohastică (dezordonată) a dipolilor elementari, astfel încât pentru un element
dv din corp momentul electric rezultant este nul.
Sub acţiunea câmpului E dipolii vor fi rotiţi de către câmp, cuplul
exercitat este:
C = p E × (2.10)
şi determină rotirea lor pe direcţia câmpului. Când p ↑↑ E, cuplul va fi zero.
Acestei acţiuni i se opune agitaţia termică: o menţinere a momentelor p pe
direcţia câmpului E se obţine ori în câmpuri electrice infinit de mari, ori
temperatura corpului tinde spre zero absolut, când dispare agitaţia termică.
De obicei, odată cu orientarea în câmp, momentul electric creşte, deci are loc
şi o polarizare de deformare.
A
Fig 2.4
Fig 2.3
2. Stările electrice şi magnetice ale corpurilor şi câmpului


27

Acţiunea microscopică de deformare a orbitelor şi de orientare a
momentelor electrice microscopice pe direcţia câmpului E este apreciată
macroscopic ca “polarizarea substanţei” corpului pe direcţia câmpului E.
Dacă intensitatea câmpului E depăşeşte o anumită valoare E
r
(rigiditatea dielectrică a materialului respectiv), deci E >E
r
atunci materialul
dielectric a fost străpuns, s-au desprins electronii de pe orbită, au devenit
liberi şi materialul nu mai este dielectric, el a devenit material conductor.
Momentul electric p este mărimea primitivă care caracterizează
macroscopic starea de polarizare a unui corp dielectric mic. Introdus într-un
câmp electric neuniform, asupra sa se exercită un cuplu C (care-l va orienta
pe direcţia câmpului E) şi o fortă F care-l va deplasa spre regiunea unde
câmpul E este mai intens.
( )
C = p E
E E E
F=grad p E p grad E=p i j k
x y z


×

⎛ ⎞
⎨ ⎛ ⎞ ∂ ∂ ∂
= + +
⎜ ⎟
⎜ ⎟ ⎪
∂ ∂ ∂
⎝ ⎠
⎝ ⎠ ⎩
(2.11)
În câmpuri electrice uniforme nu există decât rotaţii ( F= 0).
Un corp masiv polarizat poate fi considerat ca o reuniune de mici
corpuri polarizate, fiecare având momentul său electric p . Starea locală de
polarizare în jurul unui punct din corp este caracterizată prin densitatea
momentelor electrice p în jurul acelui punct:
dp
P=
dv
(2.12)
Mărimea P se numeşte polarizaţie electrică şi va avea şi ea (la fel ca
şi p ) o componentă temporară (
t
P ) şi una permanentă (
p
P ) având cauze
neelectrice:
P =
p
P +
t
P (2.13)
Dacă P = ct – corp uniform polarizat, iar dacă P =P ( r ) – aceasta
este legea de polarizare a corpului.
Cunoscând polarizaţia în orice punct din corp, momentul electric al
corpului masiv
corp
p va fi:
corp

corp
V
p = P dυ

(2.14)
Observaţie:
Nu trebuie confundată polarizarea (fenomenul la care este supusă substanţa dielectrică) cu
polarizaţia P (mărime de stare prin care apreciez punctual intensitatea fenomenului).
Bazele electrotehnicii 28
Un mic corp polarizat de moment electric p poate fi
echivalat cu un dipol electric de moment
d
p = q A ca
în figura 2.5. Ambele produc acelaşi câmp electric în
jurul lor, respectiv introduse într-un câmp
ext
E vor fi
supuse la aceleaşi acţiuni (C,F) dacă p = p
d
.
Dimensional:
[ ] [ ][ ]
p q C m = = ⋅ A

3 2
dp C m C
P P
d m m υ

⎡ ⎤ = → = =
⎣ ⎦
;
Sarcinile ±q situate la extremităţile dipolului echivalent, la distanţa A
se numesc sarcini dipolare.

Pentru un corp masiv polarizat, un
element dυ din corp are momentul electric
dp= P dυ , iar volumul său este d = ds cosα υ A
(figura 2.6).
Sarcina dipolară este:

d
dp P d
dq P ds cos α P ds
υ
= = = =
A A

Sarcina dipolară rămasă în interiorul suprafeţei închise Σ, arbitrară ca
formă, numită sarcină de polarizaţie va fi:
p d
dq = dq = P ds − −
Sarcina totală de polarizaţie din interiorul suprafeţei Σ este:
___
p p

q = dq d = Pds υ
∑ ∑

∫ ∫
(2.16)
deci egală cu (─) fluxul polarizaţiei P prin suprafaţa închisă Σ.
Dacă admitem că această sarcină fictivă (sarcina de polarizaţie) se
distribuie în volumul delimitat de Σ cu o densitate volumetrică
p
v
ρ , atunci se
poate scrie:
p
p
p V
V
V
p
V V
v =arbitrar
Σ
q = ρ d
ρ = divP
q = P d divP d
υ
υ υ

∑ ∑
⎯⎯⎯⎯⎯→ −
− = −

∫ ∫
(2.17)
Relaţia (2.17) pune în evidenţă faptul că liniile lui P încep pe
sarcinile de polarizaţie (─) şi se termină pe cele (+). Dacă un corp este
uniform polarizat P =ct, divP =0, atunci
p
v
ρ =0.
Fig 2.5
A
A
(2.15)
Fig 2.6
2. Stările electrice şi magnetice ale corpurilor şi câmpului


29

Dacă în volumul corpului există suprafeţe S
12
de discontinuitate,
acestea se vor încărca cu distribuţii superficiale de sarcină:
p 2 1
S s 12 2 1 n n
ρ = div P= n (P P )=P P − − − − (2.18)
unde
1
P şi
2
P sunt valorile polarizaţiei pe cele două feţe a lui S
12
iar
12
n este
versorul normal (local) la S
12
dinspre faţa 1 spre 2.
Dacă nu există discontinuităţi în corp, atunci cel puţin suprafaţa
exterioară a corpului este o discontinuitate între corp şi mediul exterior şi
aceasta se va încărca cu sarcină de polarizaţie superficială de tipul (2.18).
Observaţie:
Sarcinile de polarizaţie sunt sarcini fictive care echivalează starea reală de
polarizare a substanţei corpului. Elimin substanţa corpului (rămâne vid), deci omogenizez
domeniul şi în locul substanţei pun distribuţiile
V
p
ρ şi
p
S
ρ .
În vid (sau aer uscat, apropiat de vid) un câmp electric este
caracterizat prin intensitatea sa E iar în interiorul unui corp a cărui substanţă
se poate polariza (deci modifică valoarea câmpului) el este caracterizat
printr-o pereche de mărimi de stare ( E şi D):
E – intensitatea câmpului electric în punctul M
(figura 2.7), este valoarea câmpului în acel punct înainte de a
plasa acolo substanţa corpului (creat de surse exterioare).
D – inducţia electrică în punctul M, este valoarea
câmpului în acel punct după ce substanţa corpului a modificat
câmpul existent iniţial.
Dacă materialul corpului este izotrop (cu aceleaşi proprietăţi pe toate
direcţiile) atunci cele două mărimi E şi D au aceeaşi direcţie, iar dacă este
anizotrop (au proprietaţi diferite pe diverse direcţii) atunci E şi D au
direcţii diferite (figura 2.7). Între cele două mărimi de stare a aceluiaşi sistem
fizic (câmpul electric din interiorul corpului) există o legatură:
o
D=ε E+P (2.19)
numită legea legăturii în câmp electric ( legea legăturii dintre mărimile:
D- inducţia electrică, E - intensitatea câmpului electric şi P - polarizaţia
electrică).

2.3 Starea electrocinetică a corpurilor

Regimul electrocinetic defineşte starea de conducţie a liniilor de
curent de către materialele conductoare. Un câmp electric existent într-o
piesă conductoare determină apariţia unui curent electric de conducţie
Fig 2.7
Bazele electrotehnicii 30
(determinând o mişcare ordonată a sarcinilor electrice libere din conductor).
Un conductor parcurs de curent este însoţit de efecte speciale:
- efecte mecanice - interacţionează mecanic cu alte conductoare
parcurse de curent sau cu un câmp magnetic extern.
- efecte magnetice - interacţiunea cu alte conductoare parcurse de
curent, cu un magnet permanent sau cu
ext
B se datorează
câmpului magnetic care s-a produs în jurul conductorului parcurs
de curent.
- efecte chimice - trecerea curentului printr-un mediu conductor
poate fi însoţit sau nu de reacţii chimice. La conductoare de speţa
I-a (metale, cele cu conducţie electronică) nu apar reacţii chimice
dar la conductoare de speţa II-a (soluţii, cele cu conducţie ionică)
fenomenul de conducţie este însoţit de reacţii chimice
(electroliză).
- efecte calorice - conductoarele parcurse de curent se încălzesc
(efect Joule).
- efecte luminoase - apar fie ca urmare a celor termice care duc la
incandescenţă, fie ca urmare a descărcărilor în gaze (tuburi
luminoase).
- efecte electrice - un conductor încărcat cu sarcină ca în figura 2.8-
a, are suprafaţa sa echipotenţială şi E este perpendicular pe
conductor. Când este parcurs de curent, potenţialul conductorului
scade în lungul liniilor de curent şi E iese înclinat din suprafaţa
conductorului , iar liniile echipotenţiale sunt ca în (figura 2.8-b).
Microscopic, starea electro-
cinetică este dată de mişcarea
ordonată a sarcinilor libere faţă
de structura corpului conductor.
Starea electrocinetică este
caracterizată macroscopic printr-
o singură mărime primitivă
i – intensitatea curentului electric de conducţie. Această mărime poate fi
pusă în evidenţă prin diverse experimente.
a) Asupra unui element dA dintr-un conductor
parcurs de curent şi plasat în câmpul exterior având
inducţia magnetică B se exercită o forţă magnetică (de tip
Laplace).
dF i(d B) = × A (2.20)
Fig 2.9
dA
Fig 2.8
2. Stările electrice şi magnetice ale corpurilor şi câmpului


31

Elementul dA este orientat în sensul curentului i. Dacă o sarcină q se
miscă cu viteza v în câmpul B, asupra sa se exercită o forţă de tip Lorentz:
F=q (v B) × . Comparând această expresie a forţei cu (2.20) se constată că
„i d ⋅ A ” şi „q v ⋅ ” au aceeaşi dimensiune şi semnificaţie (o sarcină q în
mişcare cu viteza v înseamnă un curent electric). Dimensional se obţine:
[ ]
[ ][ ]
[ ]
m
C
q v
C
s
i = = = =A (Ampere)
dl m s
(2.21)
Sensul curentului (sensul lui dA ) corespunde sensului de mişcare a
unei particule q încărcată (+) cu viteza v. Cum la metale particulele libere
sunt electronii liberi (deci sarcini (─)), sensul de referintă al curentului este
invers cu sensul de mişcare a electronilor liberi.
Unitatea de măsură (Amperul) s-a definit pe baza forţei
electrodinamice (de tip Ampère) ce se exercită între două conductoare
filiforme paralele, parcurse de curenţii i
1
şi i
2
(figura 2.10):
1 2
21 1 2
o
μ i i
dF d B i d
2πd
= = A A

fiind forţă de atracţie când curenţii i
1
şi i
2
au acelaşi sens
şi de respingere în caz contrar. Dacă i
1
=i
2
=1A şi
7
o
H
μ 4 π 10
m
= ⋅ ⋅

este permeabilitatea vidului, atunci
asupra unui segment de lungime 1m din conductorul 2 se
exercită o forţă de
7
2 10 ⋅

N/m. Cum amperul absolut este bazat pe efecte
mecanice (mai greu de controlat), amperul internaţional se bazează pe
efectul chimic al curentului electric: dacă un curent de 1A trece printr-o
soluţie de azotat de argint, depune la catod într-o secundă 1,118 mg Ag.

a) Curentul de conducţie:
Intensitatea curentului de conducţie printr-o secţiune a conductorului
reprezintă sarcina ce traversează secţiunea respectivă într-o secundă.
dq C
i = =A
dt s
⎡ ⎤
⎢ ⎥
⎣ ⎦
(2.23)
Curentul i se distribuie pe secţiunea conductorului cu
densitatea J (figura 2.11):
___
cond
S
i J ds =

(2.24)
Fig 2.10
dA
Fig 2.11
(2.22)
Bazele electrotehnicii 32
J – densitatea curentului de conducţie [A/m²] caracterizează local (în
fiecare punct) starea electrocinetică. Fluxul său (relaţia 2.24) printr-o
secţiune este chiar intensitatea curentului electric de conducţie i.
Liniile vectorului J se numesc linii de curent, sensul său corespunde
cu sensul curentului.
• dacă J este ⊥ pe suprafaţa S şi uniform ( J = ct) atunci:
___
cond
S
i J ds J S=J S = =

şi conductorul se numeşte filiform.
• Dimensional: [ ]
[ ]
[ ]
2
i
A
J
m
S
⎡ ⎤
= =
⎢ ⎥
⎣ ⎦

• dacă J nu se distribuie uniform pe secţiunea transversală a
conductorului, acesta este nefiliform (sau masiv). Aceasta depinde şi de
grosimea conductorului dar în primul rând de frecvenţa curentului.
O bară groasă, în joasă frecvenţă (sau curent continuu) este filiformă,
iar un fir subţire în înaltă frecvenţă este masiv (efecte peliculare).
Fig 2.12
În general, dacă printr-o suprafaţă deschisă S
Γ
, mărginită de curba Γ
(figura 2.13) trece un curent electric, atunci prin elementul de suprafaţă
orientat ds va trece curentul:
di=J ds (2.25)
iar prin toată suprafaţa S
Γ
va trece:
___
Γ

S
S
J ds i
Γ
=

(2.26)
Dacă prin S
Γ
trec mai multe conductoare parcurse de
curent (filiforme sau nu) în diferite sensuri, atunci
S
i
Γ
este
un curent de conducţie generalizat numit solenaţia prin suprafaţa S
Γ
.

b) Curentul de convecţie (transport)
Mişcarea ordonată a particulelor libere ( q' − ) cu
viteza relativă
r
v determină un curent de conducţie
(i
cond
) prin piesa conductoare (figura 2.14).
Dacă conductorul este mobil în spaţiu cu viteza
Fig 2.14
Fig 2.13
2. Stările electrice şi magnetice ale corpurilor şi câmpului


33

de transport
t
v , această mişcare a sarcinii ( q' − ) determină un curent de
convecţie (transport).
Practic, un curent de convecţie apare prin mişcarea cu viteza v a
unui corp încărcat în exces de sarcină (+) sau (─).

Considerăm un element de volum d( ) υ Δ dintr-
un corp încărcat cu densitatea de sarcină
v
ρ , care se
mişcă cu viteza v şi traversează suprafaţa S (figura
2.15). Dorim să evaluăm curentul de convecţie prin
suprafaţa S.
Elementul de volum având expresia:
( ) d Δ = Δ ds = ds v Δt υ A (2.27)
încărcat uniform cu densitatea
v
ρ , trece prin S în timpul ∆t. Curentul de
convecţie prin elementul ds, odată cu trecerea lui d( ) υ Δ se poate scrie
succesiv sub forma:
( ) ( )
V V
C V
c
d Δq ρ d Δ ρ ds v Δt
di = = = = ρ ds v=J ds
Δt Δt Δt
υ ⋅
(2.28)
Densitatea curentului de convecţie este:
C v
J =ρ v ;
[ ][ ]
2 C v 3
C m
A
J = ρ v = =
m
m s
⎡ ⎤
⎣ ⎦
(2.29)
Ea depinde de densitatea sarcinii din corpul mobil (
V
ρ ) dar şi de
viteza cu care acesta se mişcă.
Curentul de convecţie ( transport) prin toată suprafaţa S este:

___
C C v

T
S S
i =i = J ds ρ v ds =
∫ ∫
(2.30)
Dacă are loc mişcarea unei distribuţii superficiale de sarcina
S
ρ cu
viteza v, se va defini o distribuţie superficială de curent (pânza de curent) cu
densitatea:
S
S
A
J =ρ v
m
⎡ ⎤
⎢ ⎥
⎣ ⎦
(2.31)

La fel cum şi pentru curentul de conducţie există “pânză de curent”
atunci când liniile de curent sunt conţinute pe o suprafaţa subţire (la
suprafaţa conductorului sau pe o discontinuitate interioară ).


Fig 2.15
Bazele electrotehnicii 34
c) Curentul de deplasare

La variaţia în timp a câmpului E, variază şi
polarizaţia P , care va antrena o mişcare a particulelor
elementare infinitezimale şi orice mişcare de sarcini
înseamnă curent electric. Dar în dielectrici sarcinile nu
sunt libere, ele pot numai să se deplaseze limitat, acest
curent numindu-se curent de deplasare.
O particulă (cea haşurată) aşezată pe suprafaţa S
din dielectric (figura 2.16) este neutră. Ca urmare a
polarizării substanţei ea se transformă într-un dipol electric, sarcina dipolară
d
dq s-a deplasat prin suprafaţa ds. Conform cu (2.15) sarcina dipolară cu
expresia
d
dq =P ds determină curentul:
___ ___ ___
d
d d
dq d dP
di = = P ds = ds =J ds
dt dt dt
⎛ ⎞
⎜ ⎟
⎝ ⎠
/
(2.32)
Mărimea
d
dP
J =
dt
/
este densitatea curentului de deplasare în substanţă.
Din legea legăturii în câmp electric (2.19):
o
D= E+P ε ,dacă o derivăm
în raport cu timpul, vom obţine:
o
D E P
t t t
∂ ∂ ∂
= ε +
∂ ∂ ∂
(2.33)
Fiecare termen din (2.33) are dimensiunea unei densităţi de curent:
o
o
o
d
d
D E
J - este densitatea curentului de deplasare în vid
t t
D
J - este densitatea curentului (total) de deplasare
t
⎧ ∂ ∂
= ε =

⎪ ∂ ∂



=

∂ ⎩

Componenta
o
d
J , în stadiul actual al ştiinţei, nu are o interpretare
foarte explicită; acest curent de deplasare în vid nu are multe dintre atributele
unui curent (fiind în vid el nu este însoţit de nici o mişcare de sarcini
electrice sau de corpuri încărcate, nu produce căldură – vidul nu are o astfel
de caracteristică) dar are caracteristica fundamentală a oricărui curent –
aceea de a produce câmp magnetic în jurul său. De altfel, prin acest curent se
propagă unda electromagnetică prin vid, câmpul electric variabil
o
E
t

ε


produce câmp magnetic în jurul său.
Fig 2.16
2. Stările electrice şi magnetice ale corpurilor şi câmpului


35

Densitatea curentului de deplasare
d
D
J
t

=

nu are direcţia
câmpului D, ci are direcţia variaţiei lui D, respectiv ( dD) ca în figura 2.17.

Observaţie:

În afară de curenţii electrici de conducţie, convecţie şi deplasare, mai există
curentul electric de tip Röntgen (vezi relaţia 3.34), creat prin mişcarea cu viteza v a
corpurilor polarizate, el este creat de sarcinile fictive de polarizaţie în mişcarea lor odată cu
corpul. Densitatea acestui curent este :

( )
R
J rot D v = × (2.34)
Dimensional: [ ][ ][ ]
2 2 R
1 C m A
J = rot D v = =
m m s m
⎡ ⎤
⎣ ⎦
(2.35)

2.4 Starea de magnetizare a corpurilor

Starea de magnetizare a unui corp de dimensiuni mici este
caracterizată printr-o mărime primitivă vectorială: m- momentul magnetic.
Direcţia lui m e direcţia de magnetizare a corpului.
Corpul magnetizat de moment m introdus într-un câmp exterior de
inducţie B va fi supus unor acţiuni ponderomotoare (forţe, cupluri) de către
acesta:

C= m x B
F=grad(m B)






(2.36)
analog cu acţiunile unui câmp electric E asupra unui corp polarizat (2.11)
Sub acţiunea cuplului C corpul magnetizat va fi rotit pe direcţia
câmpului B, această orientare la nivel micro este interpretată la nivel macro
prin magnetizarea corpului pe direcţia câmpului B. La fel ca momentul
elecric p şi momentul magnetic m, poate avea o componentă temporară şi
una permanentă:
p t
m m m = + .
Fig 2.17
Bazele electrotehnicii 36
Un mic corp magnetizat de moment m poate fi
echivalat cu o buclă de curent (figura 2.18) dacă au
acelaşi moment magnetic:
b
m=m . Momentul unei
bucle de curent este:

b
m =i A (2.37)
unde i este curentul din buclă iar A este aria orientată a buclei (în raport cu
sensul curentului din buclă).
Dimensional:
[ ] [ ] [ ] [ ]
[ ]
[ ]
2
b
2
N
A m
m = m = i A =A m
C
N m
[m]= = =A m
B





(2.38)
Starea de magnetizare a unui corp masiv (privit ca o reuniune de mici
corpuri, fiecare având momentul m) într-un punct P din volumul său este
caracterizată prin densitatea momentelor magnetice din jurul punctului P:
dm
M=

(2.39)
Mărimea aceasta M se numeşte magnetizaţia corpului şi ea
caracterizează local starea de magnetizare din orice punct interior P.
Dimensional: [ ]
[ ]
[ ]
2
3
dm
A m A
M =
d m m υ
= = (2.40)
Dacă M = ct, avem un corp uniform magnetizat, iar dacă se cunoaşte
M în orice punct din corp, atunci momentul magnetic al corpului va fi:

corp
corp
V
m M dυ =

(2.41)
Curentul i care parcurge bucla echivalentă poartă numele de curent
de magnetizare sau curent amperian.
Momentul magnetic al unui mic corp cilindric
de înălţime h este:

b m
m M =M A h
m =i A - momentul buclei echivalente
υ = ⎧



Deci curentul amperian are valoarea:
m
i M h = .

Pentru un corp masiv, un element infinitezimal
cu înălţimea dh va avea echivalent curentul amperian
(figura 2.20):
m
di M dh=M d = A (2.43)
Fig 2.18
(2.42)
Fig 2.19
Fig 2.20
dA
2. Stările electrice şi magnetice ale corpurilor şi câmpului


37

Curentul amperian, prin suprafaţa curbei Γ (figura 2.20) este dat de
toate buclele elementare tăiate de curba Γ:
m
i M d
Γ
Γ
=

A
v
(2.44)
Pentru corpuri magnetizate neuniform, valoarea locală a densităţii
curentului amperian este:
___ ___
m m
S
m
i
J ds M d J rot M
Γ
Γ
Γ
= ↔ =
∫ ∫
A

v
(2.45)
Pe suprafaţa corpului magnetizat (care este o discontinuitate pentru M)
se poate defini o repartiţie superficială de curent (pânză de curent):
S 12 2 1
m
s
2 1
t t
J rot M=n x(M M ) M M = − = − (2.46)
care apare ca o bobină cu spire foarte subţiri aşezate
pe suprafaţa corpului (figura 2.21). Dacă în exterior
2
t
M = 0 atunci intensitatea pânzei de curent este:
S
m
1
t
J M = .
Observaţie:
1. Analogia unui mic corp magnetizat cu o buclă de curent (introdusă de Ampere.)
este adevarată şi azi, la nivel micro. Un electron descrie o orbită (o buclă orbitală cu
momentul orbital
o
m ) dar şi o mişcare de spin în jurul orbitei (care determină un moment
magnetic de spin
s
m . Suma vectorială a acestora ne dă momentul magnetic al unui atom.
2. Materialele diamagnetice (cupru, bronz, etc) n-au moment magnetic iniţial.
Câmpul
ext
B le induce un moment magnetic (de sens opus cu
ext
B ). Ele slăbesc câmpul
ext
B .
Materialele paramagnetice (Al) au momente spontane m pe care câmpul B
ext
le
orientează pe direcţia sa. Aceste materiale întăresc câmpul exterior B
ext
.

2.5 Stările câmpului electric şi magnetic

Explorarea unui câmp electric se face cu un mic corp de probă
conductor încărcat cu sarcina q. Corpul de probă trebuie să fie mic pentru a
explora câmpul electric punctual (altfel fac media pe o regiune în jurul
punctului) iar q să fie mic pentru ca prin câmpul său propriu, corpul de probă
să nu modifice valoarea câmpului de explorat:
e
F q E = (2.47)
Sarcina q are unitatea de măsură stabilită experimental prin alte metode
[q]= C, iar din relaţia (2.47) rezultă:
Fig 2.21
Bazele electrotehnicii 38
[ ]
[ ]
[ ]
F
N V
E =
q C m
= (2.48)
În orice punct dintr-un domeniu, câmpul electric E defineşte local
starea câmpului electric din acel punct.
Explorarea unui câmp magnetic se poate face cu un corp de probă care
poate fi o sarcină q în mişcare cu viteza v .
Dacă în regiune există şi câmp electric, acesta va
exercita o forţă electrică
e
F q E = , iar câmpul magnetic
B va acţiona cu o forţă magnetică tip Lorentz:
( )
m
F =q v x B (2.49)
În repaus măsurăm forţa electrică
e
F , iar în mişcare măsurăm:
( )
t
F =q E+q v B × (2.50)
Forţa suplimentară, forţa magnetică
m
F , este cea care apare la mişcarea
sarcinii pe curba C cu viteza v (figura 2.22)
Mărimea explorată B definită printr-un produs vectorial (2.49) îi
atribuie lui B caracterul de vector axial, spre deosebire de E care are
caracter de vector polar. Explorarea mărimii B se poate face şi pe baza altor
experimente:

( )
dF i d B = × A sau
b
C= m B × (2.51)
Toate aceste moduri de definire pentru B sunt echivalente între ele.
Dimensional pentru inducţia magnetică rezultă unitatea de măsură din
relaţia sa de definiţie:
( ) [ ]
[ ]
[ ][ ]
[ ]
[ ]
[ ]
2 2
dF
N
dF=i d B B T(Tesla)
i d A m
C
N m 1Wb
C= m B B T=
m A m m

× ⎯⎯→ = = =




× ⎯⎯→ = = =


A
A
(2.52)

Observaţie:
Ca orice formă de materie, câmpul electromagnetic are energie şi impuls pe care le
poate transmite corpurilor cu care este în contact. Deosebirea faţă de substanţa corpurilor
constă în faptul că pentru câmp nu este proprie starea de mişcare mecanică.

În vid un câmp magnetic este univoc determinat prin inducţia sa
magnetică B în orice punct. În interiorul corpurilor materiale, sub influenţa
câmpului magnetic exterior substanţa corpului se magnetizează şi va
Fig 2.22
2. Stările electrice şi magnetice ale corpurilor şi câmpului


39

modifica valoarea câmpului. Într-un punct din substanţă câmpul magnetic
este caracterizat printr-o pereche de mărimi B şi H:
B- inducţia magnetică în punctul P este valoarea câmpului
ce exista în punctul P înainte de a plasa corpul, având o
substanţă de permeabilitate μ şi este creat de surse externe
corpului.
H- intensitatea câmpului magnetic în punctul P şi este o
caracteristică a câmpului ce ţine seama de modificarea pe
care substanţa corpului a adus-o câmpului iniţial.
Dacă materialul corpului este izotrop, cei doi vectori sunt coliniari iar
dacă este anizotrop (figura 2.23) atunci B şi H, în orice punct P, fac un
unghi între ei.
Între cele două mărimi de stare ale câmpului magnetic din interiorul
corpurilor există o legătură:
( )
o
B=μ H+M (2.53)
numită legea legăturii în câmp magnetic (sau legea legăturii dintre mărimile
B-inducţia magnetică, H-intensitatea câmpului magnetic şi M-
magnetizaţia corpului).


Fig 2.23
3. Legile fenomenelor electromagnetice
Studiul fenomenelor electromagnetice este mai dificil decât al altor
fenomene fizice (mecanică, căldură, optică, acustică) deoarece omul nu este
înzestrat cu simţuri speciale pentru perceperea directă a acestor fenomene
(doar undele electromagnetice cu λ=(0.4–0.6) μm sunt perceptibile sub
forma undelor luminoase).Studiul fenomenelor electromagnetice se face
indirect, determinând câmpul să se manifeste prin forţe, cupluri, reacţii
chimice, etc pe care să le percepem şi să le putem măsura.
Fenomenul electromagnetic va fi privit unitar din punct de vedere
macroscopic când toate acţiunile pe care le mijloceşte câmpul
electromagnetic se transmit cu viteză finită, prin contiguitate (din aproape în
aproape, în timp şi spaţiu). Toate acţiunile transmise prin câmp sunt
întârziate, având nevoie de timp pentru a se propaga.
Această teorie despre câmpul electromagnetic a fost iniţiată de
Faraday, a fost desăvarşită de Maxwell pentru corpuri imobile şi a fost
completată de Hertz pentru corpuri mobile. Este o teorie fenomenologică –
teoria macroscopică clasică – care consideră mediile corporale ca fiind
continuie şi nu abordează sistemele fizice la scară atomică (doar anumitor
aspecte le vom da o explicaţie microscopică pentru a le înţelege mai bine
semnificaţia).
Între mărimile fizice ale unui domeniu al ştiinţei se pot stabili relaţii
de legatură de două feluri:
legi – acele relaţii care exprimă cele mai generale cunoştinţe despre
fenomenele unui domeniu al ştiinţei, stabilite pe cale experimentală pe baza
cercetării domeniului şi care nu se pot deduce logic din alte cunoştinţe mai
generale; numărul lor este fix în orice domeniu al ştiinţei.
teoreme – acele relaţii care se pot deduce logic plecând de la legi.
Ele vizează aspecte particulare şi servesc la soluţionarea unor probleme
practice, pentru a nu fi nevoiţi să apelăm la legi de fiecare dată.
Legile teoriei macroscopice a fenomenelor electromagnetice sunt:
legi generale: valabile în orice sistem fizic; ele nu conţin în expresia
lor decât constante universale.
legi de material: în expresia lor apar constante (coeficienţi) care au
valori specifice pentru fiecare material ce intră în componenţa corpurilor ce
alcătuiesc sistemul.
Legile au forme integrale (valabile pe un anumit domeniu) şi forme
locale (valabile într-un punct din domeniu).


Bazele electrotehnicii 42
3.1 Legea fluxului electric

Fluxul electric este o mărime electrică
derivată, asociată cu inducţia electrică D.
Fluxul electric printr-o suprafaţă deschisă
Γ
S
(care se sprijină pe curba Г) este definit prin:
__ __
S
S
D ds Dds cos (3.1)
Γ
Γ
ψ = = α
∫ ∫
Orientarea lui ds (deci a suprafeţei
Γ
S )
depinde de orientarea elementului / d al
curbei Г (figura 3.1).
Fluxul printr-o suprafaţă închisă Σ (figura
3.2) pe care o considerăm întotdeauna orientată
după normala sa exterioară, se poate descompune
în fluxul prin emisfera superioară Σ
s
şi fluxul prin
emisfera inferioară Σ
i
, cele doua emisfere fiind
separate prin planul ecuatorial.
s i
__ __ __ __
s i
D ds D ds (3.2)
− +
Σ
Σ Σ
ψ = + = ψ + ψ
∫ ∫

În emisfera superioară intră liniile lui D ,
ungiul dintre D şi ds este obtuz şi
0 ds D
s
__ __
s
< = ψ


iar prin emisfera inferioară ies
liniile lui D, unghiul dintre D şi ds este ascuţit şi
i
__ __
i
D ds 0
Σ
ψ = >

. Cum
fluxul
Σ
Ψ este suma de doi termeni unul (+) şi altul (–) vom avea:
i s
- +
s i i s
i s
+ dacă ψ > |ψ |, ies mai multe linii a lui D decât intră
ψ =ψ +ψ 0 dacă ψ = |ψ |, atâtea ies pe jos câte linii au intrat pe sus
- dacă ψ < |ψ |, ies mai puţine linii decât au intra
Σ
=
t







Dintr-o suprafaţă închisă Σ pot să iasă mai multe linii de câmp decât
au intrat numai dacă în volumul limitat de Σ (
Σ
ν ) există surse pozitive care
generează noi linii de câmp. Ies mai puţine linii de câmp numai dacă în
Σ
ν

Σ
i
Σ
s
Σ
Fig 3.2
S
Γ
d/
Γ
α
Fig 3.1
3. Legile fenomenelor electromagnetice 43
există surse negative (puţuri) care absorb liniile de câmp, respectiv ies atâtea
linii câte au intrat dacă în
Σ
ν

nu există nici o sursă sau productivitatea
surselor (+) este egală cu productivitatea surselor (–).
Deci între fluxul electric printr-o suprafaţă închisă Σ şi distribuţia
surselor în interiorul suprafeţei Σ există o legătură. Dar sursele unui câmp
electric sunt sarcinile electrice. Legea fluxului electric face legătura dintre
fluxul electric prin Σ şi sarcinile conţinute în interiorul acestei suprafeţe:
__ __
D ds q (3.3)
Σ
Σ
=


Expresia (3.3) reprezintă forma integrală a legii fluxului electric şi
spune că ,,fluxul electric printr-o suprafaţă închisă Σ, oarecare, este egal
numeric cu sarcina electrică conţinută în interiorul lui Σ”.
Expresia legii (3.3) este valabilă în orice sistem şi în orice regim de
funcţionare, deci este o lege generală.
Valoarea sarcinii q
Σ
conţine doar
sarcinile interioare
i
q , al căror câmp
1
D
produce flux prin Σ. O sarcină exterioară
e
q (figura 3.3) creează câmpul
2
D care
nu contribuie la fluxul
Σ
Ψ (unele linii
înţeapă suprafaţa Σ de două ori, cu (–) la
intrare şi cu (+) la ieşire iar altele nu o
înţeapă niciodată).
Considerând sarcina q
Σ
repartizată în interiorul volumului
Σ
ν cu
densitatea
v
ρ , astfel încât 0
v
≠ ρ în regiunile unde există efectiv corpuri
încărcate cu sarcină şi 0
v
= ρ în spaţiul dintre corpuri, atunci:

v
__ __ __
q d
D ds div Dd
Σ
Σ
Σ
ν
Σ ν
= ρ ν
= ν

∫ ∫
__
arbitrar
v
div D (3.4)
Σ
ν =




⎯⎯⎯⎯⎯→ = ρ






Relaţia (3.4) constituie forma locală a legii fluxului electric. Cum
divergenţa unui câmp indică sursele acelui câmp, legea (3.4) arată că sursele
campului D sunt distribuţiile de sarcină
v
ρ : liniile lui D încep pe sarcinile
(+) şi se termină pe sarcinile (–). Cartezian expresia (3.4) se scrie sub forma:
e
q
Bazele electrotehnicii 44
) z , y , x (
z
D
y
D
x
D
v
z
y
x
ρ =


+


+


(3.5)
În domeniile neîncărcate cu
sarcină unde 0
v
= ρ , liniile lui D
trec continuu, nici nu apar nici nu
dispar linii ale câmpului D.
Dacă suprafaţa de trecere
12
S dintre mediile ① şi ② (deci
12
S este o discontinuitate) este
încărcată cu distribuţia superficială
de sarcină
s
ρ (discontinuitate
activă), atunci aplicând (3.4) în
punctele din jurul discontinuităţii
vom avea:
s s
div D = ρ
_ __ __
12 2 1
s
n ( D D ) → ⋅ − = ρ
2 1
n n s
D D → − = ρ (3.6)
Cum
s
0 ρ > →
1 2
n n
D D > , ca în figura 3.4.
Dacă
12
S este o discontinuitate pasivă (
s
0 ρ = ) atunci:
1 2
n n
D D (3.7) =
respectiv la trecerea printr-o joncţiune pasivă ( 0
s
= ρ ) liniile lui Dastfel se
refractă încât se conservă componenta normală a lui D.
Relaţiile (3.4), (3.6) şi (3.7) sunt formele locale ale legii în domenii
de continuitate sau de discontinuitate.
Observaţii:
• Liniile lui D care trec printr-
o suprafaţă limitată de un contur
(figura 3.5) formează un tub de flux
electric. Cum în interiorul tubului nu
există sarcini 0
v
= ρ , rezultă că
1 2
ψ = ψ , deci printr-un tub de flux,
fluxul este conservativ.
,,Tub unitate” este acela a
cărui suprafaţă este străbătută de unitatea de flux. Fiecare tub unitate este
înlocuit cu o linie a câmpului D care coincide cu axa tubului, obţinând
astfel spectrul liniilor lui D. Din acest motiv fluxul printr-o suprafaţă este
1
Ψ
v
0 ρ =
2
Ψ
s
ρ
Fig 3.4
3. Legile fenomenelor electromagnetice 45
definit ca numărul liniilor de câmp care străbat suprafaţa respectivă,
fiecare linie ţine loc de un tub unitar de flux. Când liniile nu înţeapă o
suprafaţă , fluxul este zero.
• Din relaţia (3.3)
__ __
D ds q
Σ Σ
Σ
ψ = =

rezultă dimensional:
2
[ ] [q ] C
(3.8)
[q ] C
[D]
[S]
m
Σ Σ
Σ
Ψ = = ⎧


= =



• Formele integrale ale unei legi (valabile pe un domeniu) se
pot verifica experimental iar formele locale (valabile într-un punct din
domeniu) stau la baza algoritmilor de calcul a unui câmp.
• Dacă suprafaţa Σ trece doar prin mediu continuu cu ct = ε
(unde D E = ε ), atunci legea se scrie succesiv:
__ __ __ __ __ __ __ __
q
D ds E ds E ds q E ds (3.9)
Σ
Σ
Σ Σ Σ Σ
= ε = ε = ⇒ =
ε ∫ ∫ ∫ ∫

Forma particulară (3.9) a legii fluxului electric, pentru domenii de
continuitate este cunoscută sub numele de teorema lui Gauss. Forma locală
asociată expresiei (3.9) este:
(3.10) E div
v
ε
ρ
=
Dacă mediul cu ε a fost înlocuit prin sarcinile de polarizaţie
echivalente (
p
__
v
div P ρ = − ), atunci din legea legăturii (2.19) se obţine:
(3.11)
P div D div
E div
o
v v
o
p
ε
ρ + ρ
=
ε

=
Deci în vid (
o
ε ), sursele câmpului E sunt atât sarcinile reale
v
ρ cât şi
sarcinile de polarizaţie
p
v
ρ .
• Plecând de la formele integrale (3.3) şi (3.10) se pot stabili algoritmi
de calcul pentru câmpul D (respectiv E ) dacă intuiesc apriori forma liniilor
lui D (respectiv E ) şi aleg suprafaţa Σ în concordanţă cu geometria liniilor
de câmp.
Suprafaţa Σ se alege astfel:
a) să fie ortogonală câmpului D (respectiv E ):

__ __ __ __
D ds D ds ; ( E ds E ds) (3.12) = =
Bazele electrotehnicii 46
b)să fie o suprafaţă de câmp constant: D| ct
Σ
= ; ( E | ct
Σ
= ) (3.13)
În ipotezele (3.12) şi (3.13) calculul integralei de flux din (3.3) se simplifică
astfel:

__ __

(a) (b)
q q
D ds Dds D ds D A q D ; E (3.14)
A A
Σ Σ
Σ Σ
↑ ↑
Σ Σ Σ Σ Σ
⎛ ⎞
= = = ⋅ = ⇒ = =
⎜ ⎟
ε
⎝ ⎠
∫ ∫ ∫


Pentru o piesă conductoare încărcată superficial cu distribuţia de sarcină
s
ρ , în interiorul său nu există câmp ( 0 D
1
= ) iar în exterior câmpul este
2
n 2
D D = , normală la suprafaţa conductorului, atunci
forma locală (3.6) aplicată pe suprafaţa unei piese
conductoare devine:

2 1 2
n 0
1
n n s 2 n s
D
D D D D (3.15)
=
− = ρ ⎯⎯⎯⎯→ = = ρ

Valoarea inducţiei electrice D lângă un corp
conductor este egală cu valoarea locală a lui
s
ρ iar ca
vector este ⊥ pe suprafaţa corpului conductor.

Aplicaţii:
1. O sarcină punctiformă q este situată în vid (figura 3.6). Se cere
expresia câmpului electric creat în jurul său.

Câmpul electric este radial (liniile lui E în
lungul vectorului de poziţie r ) cu simetrie sferică
(simetria unui câmp este dată de forma suprafeţelor
sale echipotenţiale). Aplicând legea fluxului electric
sub forma (3.14) pe suprafaţă Σ sferă de rază r
obţinem:





2. O sferă dielectrică de rază a şi permitivitate
r o
ε = ε ε este încărcată
uniform cu sarcina q (
3
v
a 4
q 3
V
q
π
= = ρ ) şi plasată în vid. Se cere expresia
câmpului creat.
q
0
( ) ε
Σ
_
__ __ __
2
2 3
q q r
D ds q D 4 r q D D
4
4 r r
Σ
Σ
= ↔ ⋅ π = → = → = →
π
π

__ _
__
3
o o
D q r
E
4
r
→ = =
ε πε
3. Legile fenomenelor electromagnetice 47
Atât în interiorul sferei ( a r < ) cât şi în
exteriorul său, câmpul electric este radial cu
simetrie sferică; deci vom alege suprafeţe Σ sfere
atât pentru interior (Σ
i
) cât şi pentru exterior (Σ
e
)
de forma unor sfere (ortogonale pe liniile de
câmp) ca în figura 3.7
ÆPe domeniul interior ( a r < ) rezulttă:
i
i
3 __ __
2
i
i v
4 r
D ds q D 4 r
3
Σ
Σ
π
= ↔ π = ρ



ÆPe domeniul exterior ( r a ≥ )
vom avea:
e
e
__ __
2
e
e
3 3
v
v e
2
_ _
3 3 __ __
v v
e e
3 3
o
D ds q D 4 r
a 4 a 1
D
3 3
r
a a r r
D E
3 3
r r
Σ
Σ
= ↔ π =
ρ π
= ρ → = →
ρ ρ
= → =
ε

Suprafaţa sferei de rază a este o
discontinuitate (în interior este ε şi în exterior
o
ε ) deci valoarea lui E suferă
un salt. În schimb:

v
i r a e r a
(D ) a (D )
3
= =
ρ
= =

deci valorile câmpului D nu sunt afectate de discontinuitatea mediului, ca în
figura 3.8.

3. Un fir rectiliniu foarte lung este încărcat uniform cu densitatea
liniară [C/ m] ρ
/
. Se cere expresia câmpului electric creat.





__ _ __ _
v
i i
i v v
1 1
D r D r E r
3 3 3
ρ
→ = ρ → = ρ → =
ε
e
Σ
i
Σ
v
ρ
v
a
3
ρ
ε
( ) ε
o
( ) ε
Bazele electrotehnicii 48
Câmpurile D şi E sunt radiale cu simetrie
cilindrică, deci şi suprafaţa Σ o alegem un
cilindru de rază r şi lungime h (figura 3.9).
¸
lat baza
__ __ __ __ __ __
0
D ds D ds 2 D ds
1
D 2 rh q h D
2 r
Σ Σ Σ
=

= + =
ρ
= ⋅ π = = ρ ⇒ = ⇒
π
∫ ∫ ∫

/
/

_
__
2
r
D
2
r
ρ
= ⇒
π
/
__ _
__
2
o o
D r
E
2
r
ρ
= =
ε πε
/


4. Un cilindru dielectric foarte lung şi de rază a este încărcat uniform
cu sarcină având densitatea
v
ρ . Se cere expresia câmpului creat în interiorul
şi exteriorul său (figura 3.10).

Câmpurile Dşi E sunt radiale cu simetrie
cilindrică:
Æ Pentru interiorul cilindrului a r < :

i
i
__ __
2
i i v i
__ _ __ _
v v v
i i
i
D ds q D 2 r r
D r D r E r
2 2 2
Σ
Σ
= ↔ π = ρ π
ρ ρ ρ
→ = → = → =
ε

/ /

ÆPentru exteriorul cilindrului ( r a ≥ ) rezultă succesiv:
e
e
__ __
2
e e v e
_ _
2 2 2 __ __
v v v
e e
e
2 2
o
D ds q D 2 r a
a a a 1 r r
D D E
2 r 2 2
r r
Σ
Σ
= ↔ π = ρ π
ρ ρ ρ
→ = → = → =
ε

/ /


5. O sferă conductoare de rază a este încărcată superficial cu sarcina q
şi este situată jumătate într-un mediu cu
1
ε iar cealaltă jumătate într-un
mediu cu
2
ε . Se cer expresiile câmpului electric creat şi densităţile de
sarcină pe cele două emisfere.

D
D
D
ρ
/
ds
ds
h
Σ
r
Fig 3.9
0
ε
v
ρ
e
Σ
e
/
r
a
ε
Fig 3.10
i
Σ
i
/
3. Legile fenomenelor electromagnetice 49

În plan ecuatorial este
discontinuitate, unde se conservă
componenta tangenţială a lui E :


2
2
1
1
2 1
D D
E E
ε
=
ε
→ =


1
1
1
2
2 1
2
1
1
2 2
1
D
E
r 2
1
q D q 1 r 2 D
ε
= →
π
ε + ε
ε
= → =








ε
ε
+ π
2
2
2
2
2
1
2
1
1
2
2
D
E
r 2
1
q D D
ε
= →
π
ε + ε
ε
=
ε
ε
=
Distribuţia sarcinii pe cele două emisfere conform relaţiei (3.15) va fi:
1
1 2
2
1
s 1 r a
2
1 2 2
s s
2
s 2 r a
2
1 2
1
(D ) q
2 a
( )2 a q
1
(D ) q
2 a
=
=
ε ⎧
ρ = =

ε +ε
π ⎪
⇒ ρ +ρ π =

ε

ρ = =

ε + ε
π



3.2 Legea fluxului magnetic

Sub formă integrală legea spune că: ,,fluxul magnetic printr-o
suprafaţă închisă Σ este nul în orice regim de funcţionare, indiferent ce
formă are Σ”.
__ __
B ds 0 (3.16)
Σ
Σ
Φ = =


Forma integrală (3.16) a legii pune în evidenţă caracterul
conservativ al fluxului magnetic; fluxul care intră printr-o parte a suprafeţei
închise Σ este egal cu fluxul care iese prin altă parte, iar fluxul printr-o
suprafaţă deschisă
Γ
S depinde doar de forma curbei Γ.
În domenii de continuitate a câmpului B se poate scrie, cu teorema
lui Gauss:
__ __
2
1 2
D ds q (D D )2 r q
Σ
Σ
= ↔ + π =

Fig 3.11
1
s
ρ
2
s
ρ
a
1
ε
2
ε
1 1 1
D E = ε
2 2 2
D E = ε
1 D
2 D
Σ
Bazele electrotehnicii 50
__ __ __ __
arbitrar
v
B ds div Bd 0 div B 0 (3.17)
Σ
Σ
ν =
Σ
= ν = ⎯⎯⎯⎯⎯→ =
∫ ∫

Expresia (3.17) reprezintă forma locală a legii fluxului magnetic.
Cum în orice punct din spaţiu divB 0 = , înseamnă că liniile inducţiei
magnetice B sunt întotdeauna linii închise (sau sunt un fascicul paralel de
linii de câmp). Deci câmpul B este un câmp fără surse (nu există sarcini
magnetice care ar produce câmpul magnetic) şi este numit câmp solenoidal.
Dacă 0 B div = înseamnă că funcţia vectorială B provine prin
intermediul rotorului dintr-un potenţial magnetic vector A (conform relaţiei
1.15): A rot B = (3.18)
Potenţialul vector A este o mărime vectorială de calcul, nu are o
semnificaţie fizică; el se foloseşte doar pentru a creea algoritmi de calcul ai
câmpului magnetic mult mai simpli. Ca orice funcţie vectorială, potenţialul
A este univoc determinat dacă alături de rotorul său (3.18) se cunoaşte şi
divergenţa sa (numită condiţia de etalonare). În regim staţionar şi
cvasistaţionar se adoptă o condiţie de etalonare de tip Coulomb:
(3.19) 0 A div =
Cu ajutorul potenţialului A, fluxul magnetic printr-o suprafaţă
deschisă
Γ
S care se sprijină pe curba închisă Γ se poate exprima astfel:
__ __ __ __
S
S S
B ds rot A ds Ad (3.20)
Γ
Γ Γ
Γ
Φ = = =
∫ ∫ ∫
/

Deci pentru a calcula un flux magnetic
Γ
Φ
S
trebuie cunoscute fie
valorile lui B în toate punctele suprafeţei
Γ
S , fie valorile potenţialului A
doar în punctele conturului Γ, problemă mult mai simplă; deci fluxul
Γ
Φ
S

depinde doar de forma curbei Γ. Forma locală (3.17) este valabilă doar în
domenii de continuitate ale mediului, deci ale câmpului magnetic. În jurul
unei suprafeţe de discontinuitate forma (3.17) devine:
1 2
__ __ __
12 2 1
s n n
div B 0 n ( B B ) 0 B B (3.21) = → ⋅ − = → =
respectiv la trecerea printr-o discontinuitate liniile câmpului B astfel se
refractă încât se conservă componenta normală a inducţiei magnetice.
Dimensional Wb ] [ = Φ (Weber) iar din expresia (3.16) rezultă:
2
Wb
[B] T (tesla) (3.22)
S
m
Φ
= = =
3. Legile fenomenelor electromagnetice 51
Totodată, din
A
B
r
N N
B rotA [A] [B] [r] m T m (3.23)
A m A

=

= ⎯⎯⎯⎯→ = ⋅ = ⋅ = = ⋅

Observaţii:
• Într-un câmp magnetic uniform fluxul magnetic prin suprafaţa
Γ
S
este:
Γ
⋅ = Φ
Γ
S B
S
iar într-un câmp neuniform el este
__ __
S
S
B ds
Γ
Γ
Φ =

.
• Legea legăturii în câmp magnetic (2.53) precizează legătura dintre
inducţia magnetică B, intensitatea câmpului magnetic H şi magnetizaţia
M: ) M H ( B
o
+ μ = , unde m / H 10 4
7
o

⋅ π = μ este permeabilitatea vidului,
iar
7
o
o
1 10
4
ν = =
μ π
şi este reluctivitatea vidului. Legea legăturii se poate
scrie sub forma:
__ __
o
H B M (3.25) = ν −
Legea legăturii în câmp electric (2.19) este de forma:

o
D E P (3.26) = ε +
Comparând cele două expresii (3.25) şi (3.26) se poate stabili o
analogie între câmpul electric şi câmpul magnetic:

câmp electric câmp magnetic
B E

⎯ ⎯ → ← ÆE şi Bsunt vectorii de bază în cele două
câmpuri; în funcţie de ei se exprimă
efectele motoare, forţe, energii, etc.
H D

⎯ ⎯ → ← ÆD şi Hsunt vectorii auxiliari ai celor
două câmpuri
Æcorespondenţa factorilor de mediu









o o
o
1
ε ←⎯⎯→ ν =
μ

1
( ) ( ) ε ←⎯⎯→
μ

P -M ←⎯⎯→
m
mărimea P M este → = − polarizaţia magnetică
Bazele electrotehnicii 52
3.3 Legea circuitului magnetic(legea curentului total)

3.3.1 Formele integrale ale legii
,,Tensiunea magnetomotoare (t.m.m)
mm
u
Γ
de-a lungul oricărei curbe
închise Γ este egală cu suma dintre solenaţia
S
Γ
θ corespunzătoare unei
suprafeţe
Γ
S ce se sprijină pe curba închisă Γ şi curentul hertzian
Γ
H
i prin
suprafaţa
Γ
S ”. Matematic aceasta se scrie sub forma:

H
S
mm S
i
d
u (3.27)
dt
Γ
Γ Γ
Γ
ψ
= θ +
¸¸_¸¸

Expresia (3.27) este forma integrală a legii, unde:

mm
u
Γ
=
__ __
H d
Γ

/

– este t.m.m. de-a lungul
curbei Γ iar
12
m
u =
2
__ __
1
H d

/ este
tensiunea magnetică între punctele 1 şi 2
din câmpul H

S
Γ
θ – este solenaţia (curentul de
conducţie total) care străbate suprafaţa
Γ
S . Aşa
cum intensitatea curentului caracterizează
curentul printr-un conductor, solenaţia
generalizează ,,curentul printr-un conductor” la
„curentul printr-o suprafaţă oarecare
Γ
S ”, care
poate fi străbătută de mai multe conductoare sau
de acelaşi conductor care trece de mai multe ori prin
Γ
S (figura 3.12).
Admitem o densitate de curent J prin suprafaţa
Γ
S definită astfel încât să
fie nulă în toate punctele suprafeţei
Γ
S cu excepţia suprafeţelor
k 2 1
S ,..., S , S efectiv parcurse de curent.
n
k
k 1
n
k
k 1
0 pentru S
J (3.28)
0 pentru S S
=
Γ
=




=


= −





1
i
2
i
S
Γ
2
s
1
s
2
i
1
i
k
s
k
i
Γ
Fig 3.12
ds
dl
3. Legile fenomenelor electromagnetice 53
În funcţie de această densitate de curent (3.28), solenaţia se scrie sub forma:
_ __
S
S
J ds (3.29)
Γ
Γ
θ =


• curentul hertzian prin suprafaţa
Γ
S este :
S
H
d
i (3.30)
dt
Γ
Γ
ψ
=
unde:
__ __
S
S
D ds
Γ
Γ
ψ =

este fluxul electric prin suprafaţa
Γ
S . Fluxul electric
din (3.8) are dimensiune: C ] q [ ] [ = = ψ iar
H
i
Γ
va avea dimensiunea:
S S
H H
d [d ]
C
i [i ] A
dt [dt] s
Γ Γ
Γ Γ
ψ ψ
= → = = = (3.31)
În expresia (3.30) avem o derivată substanţială de flux: un flux printr-o
suprafaţă
Γ
S poate fi variabil fie din cauza variaţiei câmpului D, respectiv
) t ( D şi suprafaţa este fixă în spaţiu, fie câmpul nu este variabil în timp
) t ( D D ≠ dar suprafaţa
Γ
S se mişcă în spaţiu cu viteza v dinspre un câmp
slab spre unul intens (derivata este (+)) sau invers (derivata este (–)).
Matematic aceasta înseamnă:
__ __
__ __
__
__ __
S
H
S S fixa
D D(t)
__ __ __ __
S mobila
cu viteza v
D D(t)
d
d D
i D ds ds
dt dt t
v div D rot D v ds
Γ
Γ
Γ Γ
Γ
=
=
=

⎡ ⎤
ψ

⎢ ⎥
= = = +
⎢ ⎥

⎢ ⎥
⎣ ⎦
⎡ ⎤
⎛ ⎞ ⎛ ⎞
⎢ ⎥
⎜ ⎟ + × ⎜ ⎟
⎢ ⎥
⎜ ⎟
⎜ ⎟
⎝ ⎠ ⎝ ⎠
⎢ ⎥
⎣ ⎦
∫ ∫

Ţinând seama de (3.4) expresia (3.32) se scrie sub forma:
__
__ __ __ __ __ __
H v
S S S
D
i ds v ds rot( D v ) ds (3.33)
t
Γ
Γ Γ Γ

= + ρ + ×
∂ ∫ ∫ ∫

Înlocuind în (3.27) expresiile lui
mm
u
Γ
,
S
Γ
θ şi
Γ
H
i se obţine:
c d T R
__
__ __ __ __ __ __ __ __ __ __
v
S S S S
i i i i
D
H d J ds ds v ds rot D v ds (3.34)
t
Γ Γ Γ Γ
Γ
⎛ ⎞

= + + ρ + × ⎜ ⎟
⎜ ⎟

⎝ ⎠
∫ ∫ ∫ ∫ ∫
/
¸¸_¸¸ ¸¸_¸¸ ¸¸_¸¸ ¸¸¸¸_¸¸¸¸

(3.32)
Bazele electrotehnicii 54
Expresia (3.34) este forma integrală dezvoltată a legii iar integralele din
membrul drept reprezintă:

c
i intensitatea curentului de conducţie prin
Γ
S ( J este densitatea sa)

d
i intensitatea curentului de deplasare prin
Γ
S (
t
D


este densitatea sa)

T
i intensitatea curentului de convecţie (transport) prin
Γ
S (
v
v ρ este
densitatea sa)

R
i intensitatea curentului Röentgen prin
Γ
S (
__ __
rot( D v ) × este densitatea
sa)
Observaţie:
__ __
R
J rot( D v ) = × este densitatea curentului Röentgen teoretic iar
__ __
rot( P v ) × este
densitatea curentului Röentgen practic, verificat experimental, diferenţă care în formulare
macroscopică nu afectează calculele tehnice; deosebirea are o justificare doar în
electrodinamica relativistă.
În membrul stâng al legii (3.34) sunt numai mărimi magnetice iar în
membrul drept sunt numai mărimi electrice. Deci legea circuitului magnetic
face legătura dintre aspectul electric şi cel magnetic al câmpului
electromagnetic, respectiv legea spune că ,,un câmp magnetic este creat de
către curenţi electrici (indiferent de natura lor fizică: conducţie, deplasare,
convecţie, Röentgen)”.
Aceasta este singura proprietate comună a celor patru genuri de
curenţi electrici, de unde şi numele acestei legi de,legea curentului total.
Afirmaţia că: ,,orice curent electric produce un câmp magnetic în jurul său”
admite şi reciproca: ,,nu pot exista linii de câmp magnetic fără ca ele să
înconjoare linii de curent”.
În medii fixe (fără corpuri în mişcare v 0 = ) expresia (3.34) se reduce
la forma:

__ __
S
S
D
H d ds (3.35)
t
Γ
Γ
Γ

= θ +
∂ ∫ ∫
/

respectiv câmpul magnetic H este creat doar de curenţi de conducţie
(solenaţie) şi de curenţi de deplasare (câmpuri electrice variabile 0
t
D



).




3. Legile fenomenelor electromagnetice 55
Regimul cvasistaţionar este un regim variabil de frecvenţă mică
(medie) în care <<


t
D
, deci se
poate neglija curentul de
deplasare, respectiv câmpul
magnetic creat de el, peste tot, cu
excepţia dielectricului dintre
armăturile unui condensator
(altfel nu se asigură continuitatea
liniilor de curent prin
condensator), vezi figura 3.13 .
Deci în regim
cvasistaţionar un câmp magnetic
este produs numai de către
curenţi de conducţie (solenaţie) la fel ca şi în regim staţionar (curent
continuu):
__ __
S

H d (3.36)
Γ
Γ
= θ

/

Această formă particulară a legii (3.36) valabilă în regim staţionar şi
cvasistaţionar este cunoscută şi sub numele de teorema lui Ampère.
În vid unde nu există corpuri conductoare
S
(deci J 0, 0)
Γ
= θ = dar
nici corpuri în mişcare (v 0) = , din expresia (3.34) mai rămâne:
__ __
S
D
H d ds (3.37)
t
Γ
Γ

=
∂ ∫ ∫
/

care pune în evidenţă faptul că în lipsa corpurilor (în particular în vid), un
câmp magnetic H este produs doar de către curenţii de deplasare, respectiv
este produs de către câmpuri electrice variabile . 0
t
D





3.3.2 Formele locale ale legii

În domenii de continuitate a proprietăţilor fizice, respectiv de
continuitate a câmpului magnetic, aplicând teorema lui Stokes în membrul
stâng din (3.34) se obţine:
__
__ __ _ __ __ __ __
v
S S
D
rot H ds J v rot D v ds (3.38)
t
Γ Γ
⎡ ⎤
⎛ ⎞

⎢ ⎥
= + +ρ + × ⎜ ⎟
⎢ ⎥
⎜ ⎟

⎝ ⎠
⎢ ⎥
⎣ ⎦
∫ ∫

H H
H
cond
i
cond
i
depl
i
Fig 3.13
Bazele electrotehnicii 56
Cum suprafaţa
Γ
S are o formă arbitrar aleasă, rezultă că:
__ __ __ __ __
v
D
rot H J v rot( D v ) (3.39)
t

= + +ρ + ×


Expresia (3.39) reprezintă forma locală (valabilă în orice punct din
domeniu) a legii circuitului magnetic, respectiv ,,liniile câmpului H fac
rotoare drepte în jurul tuturor liniilor de curent care l-au creat; liniile lui H
sunt conţinute în plane ⊥ pe liniile de curent”.
• În medii fixe, fără corpuri în mişcare (v 0) = forma locală este:
(3.40)
t
D
J H rot


+ =
Această formă locală a legii este cunoscută şi sub denumirea de prima ecuaţie
a lui Maxwell şi ea face parte dintr-un sistem de ecuaţii cu derivate parţiale.
• În regim cvasistaţionar ( ; v 0)
t

<< =

forma locală a legii este:
(3.41) J H rot =
liniile lui H fac rotoare drepte (regula burghiului drept) în jurul curentului
J din fire conductoare. Cum J H H rot = × ∇ = rezultă că liniile lui H şi
cele ale lui J sunt conţinute în plane ortogonale; aceasta ne ajută să intuim
geometria liniilor lui H atunci când
cunoaştem geometria liniilor lui J ca în
figura 3.14.
• În vid forma locală a legii este:
t
D
H rot


=
(3.42)
respectiv liniile unui câmp magnetic
produs de un câmp electric variabil (figura
3.15) sunt conţinute în plane
perpendiculare pe liniile câmpului electric iar
ca sens fac rotoare drepte, dacă 0
t
D
>


sau
rotoare stângi, dacă 0
t
D
<


.
Expresiile (3.39), (3.40), (3.41), (3.42)
deduse prin aplicarea teoremei lui Stokes sunt
valabile doar în domeniile de continuitate.

H
H
H
Fig 3.14
i
i
H
D
0
t

>

D
Fig 3.15
3. Legile fenomenelor electromagnetice 57
Dacă
12
S este o suprafaţă de discontinuitate
care separă domeniile ① şi ② şi
presupunem că este o discontinuitate activă
(conţine o pânză de curent
s
J ), atunci forma
(3.41) aplicată în vecinătatea lui
12
S devine:
2 1
__ _ __ __ __ _
2 1 s s
s
__ _
t t s
rot H J n H H J
H H J (3.43)
⎛ ⎞
= ↔ × − = ↔ ⎜ ⎟
⎜ ⎟
⎝ ⎠
↔ − =
unde n şi t sunt versorii normal şi tangent în orice punct al discontinuităţii
12
S (vezi figura 3.16).
Dacă discontinuitatea
12
S este o discontinuitate pasivă, o îmbinare
între două medii cu
1
μ şi
2
μ fără a conţine o pânză de curent
s
(J 0) = atunci:
2 1
2 1
__ __ __
t t
s t t
rot H 0 H H H H (3.44) = ↔ = ↔ =
La trecerea printr-o discontinuitate pasivă liniile lui H astfel se
refractă încât se conservă componenta tangenţială a lui H.
Observaţie:
Forma integrală (3.36) a legii poate constitui suport pentru a crea un
algoritm de calcul a unui câmp magnetic creat de curenţi de conducţie:
__ __
S
H d (3.36)
Γ
Γ
= θ

/

Expresia (3.36) este adevărată pentru orice curbă închisă Γ, respectiv
orice suprafaţă care se sprijină pe curba Γ. Calculul circulaţiei din membrul
stâng se simplifică dacă aleg curba Γ în concordanţă cu geometria liniilor
câmpului H:
a–) dacă intuim apriori forma liniilor lui H, alegem drept curbă Γo linie de
câmp, atunci
__
H şi / d vor fi tangente la curba Γ, respectiv:
(3.37) d H d H
__ __
/ / ⋅ = ⋅
b–) dacă geometria liniilor de câmp este astfel ca în lungul liniei de câmp
modulul câmpului să rămână constant, atunci:
Hd =H d H (3.38)
Γ
Γ Γ
= ⋅
∫ ∫
/ / /


1 H
2 H
n
t
s
J
Fig 3.16
t
1
H
t
2
H
Bazele electrotehnicii 58
această ipoteză este valabilă doar dacă liniile lui H sunt echidistante (sau în
particular paralele) ca în figura 3.17 şi evaluăm lungimea liniei de câmp
Γ
/
şi solenaţia
S
Γ
θ prin suprafaţa curbei Γ.
Deci dacă sunt îndeplinite ipotezele (3.37) şi (3.38) atunci:
Γ
Γ
___ ___
___ ___
Γ

(a) (b)
S
S
H d Hd H
H d
suma algebrică a curenţilor prin suprafaţa S
↑ ↑
Γ Γ
Γ
Γ

= =

= θ ↔


θ =

∫ ∫

/ / /
/

S
S
H H (3.39)
Γ
Γ
Γ Γ Γ
Γ
θ
⋅ = θ → = /
/



Aplicaţii

1. Un fir rectiliniu parcurs de
curentul i sau un mănunchi de fire
parcurse de curenţii
3 2 1
i , i , i şi
4
i este
situat într-un mediu omogen
(figura3.18). Să se determine expresia
câmpului magnetic creat.

În ambele situaţii liniile lui H sunt cercuri de rază r situate în plane
⊥ pe firele parcurse de curenţi. Cercurile fac parte din categoria liniilor
echidistante, deci putem aplica (3.39):
a)
__ __
i
H d i H 2 r i H (3.40)
2 r
Γ
= ↔ ⋅ π = → =
π ∫
/

Ca vector liniile lui H sunt tangente la cerc, deci sunt dirijate după
coordonata ϕa sistemului cilindric:
i
H H u u
2 r
ϕ ϕ
= =
π
; u
ϕ
-versorul axei
i
1
i
2
i
3
i
4
i
a) b)
Γ
H H
Fig 3.18
H
H
H
Fig 3.17
. ϕ
3. Legile fenomenelor electromagnetice 59
__ __
S 1 2 3 4
__ __
1 2 3 4
b) H d H 2 r i -i i -i
i -i i -i
H H H u (3.41)
2 r
Γ
Γ
ϕ
= θ ↔ ⋅ π = + →
+
→ = → = ⋅
π

/

2. O bobină cilindrică lungă (lungimea / a bobinei este mult mai mare
decât diametrul spirelor) numită şi solenoid are N spire parcurse de curentul
i ca în figura 3.19 . Se cere expresia câmpului H creat.

Liniile lui H sunt fascicul paralel şi 0 H ≠ doar în interiorul
solenoidului, deci putem aplica (3.39):
__ __
S
H d H N i
Γ
Γ
= θ ↔ ⋅ = ⋅ →

/ /

N i
H (3.42)

→ =
/

Care este un câmp magnetic
uniform(valoare constantă în interiorul
bobinei).


3. Un fir rectiliniu de rază a (figura 3.20) este
parcurs de curentul conducţie i, repartizat uniform
pe secţiunea firului cu densitatea:
2
i
J
a
=
π
. Se
cere
i
H şi
e
H şi să se arate că
e e
B H = μ satis face
legea fluxului magnetic.

Liniile lui H sunt cercuri atât în interiorul
conductorului cât şi în exteriorul său.
a) pentru interior ) a r ( < alegem o linie de câmp
i
Γ – cerc de rază r şi
aplicăm (3.39):

i
i
__ __
2
i
S i i
2
1 i
H d H 2 r J r H J r r
2
2 a
Γ
Γ
= θ ↔ π = π → = =
π

/

Ca vector
i
H este tangent la curba
i
Γ , deci are versorul u
ϕ
:
__ __ __ __ _ _
i i
i
1 1
H H u sau H J r u (J r ) (3.43)
2 2
ϕ
ϕ
= ⋅ = = ×
H
/
Γ
N
Fig 3.19
e
Γ
i
H
e
H
a i
Γ
Fig 3.20
Bazele electrotehnicii 60
b) pentru exteriorul conductorului ) a r ( ≥ alegem o linie de câmp
e
Γ :
e
e
__ __ __
e e
S e e
i i
H d H 2 r i H ; H u (3.44)
2 r 2 r
Γ
ϕ
Γ
= θ ↔ ⋅ π = → = =
π π ∫
/

Inducţia magnetică în exteriorul firului
este:
e
i
B B
2 r
μ
= =
π
. Componentele
acestui câmp se scriu sub forma:
x
2 2
y
2 2
y i y
B Bsin B
r 2
x y
x m i x
B Bcos B
r 2
x y
(3.44')
μ ⎧
= ϕ = =

π
+


μ −

= − ϕ = − =

π
+


Înlocuite în forma locală (3.17) a legii
fluxului magnetic ele o verifică sub
forma:


y
x
2 2 2 2
B
B i y x
divB 0
x y 2 x x
x y x y
⎡ ⎤ ⎛ ⎞ ⎛ ⎞ ∂
∂ μ ∂ ∂ −
= + = + = ⎢ ⎥ ⎜ ⎟ ⎜ ⎟
⎜ ⎟ ⎜ ⎟
∂ ∂ π ∂ ∂
+ + ⎢ ⎥
⎝ ⎠ ⎝ ⎠
⎣ ⎦



3.4 Legea inducţiei electromagnetice

3.4.1 Fenomenul de inducţiei electromagnetică

Experimental se constată că într-o spiră
conductoare Γ există curent i dacă spira
conţine o sursă cu t.e.m e (figura 3.21–a) care
produce curentul i sau dacă prin suprafaţa spirei
trece un câmp magnetic variabil în timp ) t ( B
ca în figura 3.21–b care induce în spiră t.e.m
indusă
i
e şi care la rândul său va produce un
curent indus i. Deosebirea este că sursa „e” este
concentrată local pe spira Γ iar t.e.m indusă
i
e apare ca o sursă uniform
i i
Γ
e
B(t)
Fig 3.21
i
e
a) b)
( ) μ
o
Fig 3.20'
r
P(x, y)
ϕ
B
x
B
x
y
B
y
i
y ∂

3. Legile fenomenelor electromagnetice 61
distribuită de-a lungul
spirei Γ, efectul însă,
curentul i, este acelaşi.
Situaţiile ilustrate în figura
3.22 pun în evidenţă că:

a) Există curent în
secundar ( 0 i
2
≠ ) şi lampa
h arde numai dacă fluxul
magnetic din miez
f
Φ este
variabil în timp (la
închiderea şi deschiderea
contactului k). În secundar
se induce o t.e.m statică
(t.e.m de transformare).
b) la apropierea
magnetului de spiră (sau de
bobină) fluxul magnetic prin
aceasta creşte, se induce
curent i într-un anumit sens
iar la îndepărtare se schimbă
sensul curentului indus.
Totul este invers când
magnetul se apropie (sau
îndepărtează) cu polul sud. Deci sensul curentului indus depinde şi de sensul de
variaţie a fluxului inductor.
c) dacă o bară se mişcă (taie linii de câmp) într-un câmp B, între capetele
ei (1,2) se va induce o t.e.m
21
e chiar dacă circuitul este deschis (bara nu
închide o suprafaţă, deci nu avem flux magnetic inductor), dar va apare o
t.e.m de mişcare în bara mobilă.
d) o spiră Γ dreptunghiulară se poate roti cu viteza unghiulară ω într-un
câmp magnetic exterior B.
– dacă 0 ω= şi ) t ( B în spiră se va induce o t.e.m statică ,,
t
e ”
–dacă 0 ≠ ω şi ) t ( B B ≠ în spiră se induce o t.e.m de mişcare ,,
m
e ” care
de fapt se induce doar pe laturile 1-2 şi 3-4 care în mişcare lor taie liniile
câmpului B.
– dacă 0 ≠ ω şi ) t ( B B = în spira Γ se induce atât t.e.m de mişcare cât şi
de transformare:
m t
e e e + =
Γ
.
e
Fig 3.22
b)
a)
h
k
2
i f
Φ
1
i
1
N
2
N
i v
i
2
ω
1
B
Γ
c)
4 3
B
d)
1 2
ω
v
v
S
N
Bazele electrotehnicii 62
Inducţia electromagnetică este fenomenul prin care se induce o t.e.m
într-un circuit (o spiră Γ, în general) datorită variaţiei în timp a fluxului
magnetic
Γ
Φ
S
care străbate suprafaţa curbei Γ. Sensul t.e.m induse este
astfel încât prin toate efectele sale să se opună cauzei inductoare (regula lui
Lenz).

3.4.2 Formele integrale ale legii

Sub formă integrală legea spune că ,,t.e.m
Γ
e indusă prin inducţie
electromagnetică în lungul curbei Γeste egală numeric cu viteza de scădere
a fluxului magnetic prin suprafaţa
Γ
S a curbei Γ”.
Æ câmpul magnetic exterior (câmpul magnetic
inductor)[T]



Æ fluxul magnetic inductor [Wb], cel care prin
variaţia sa în timp induce o t.e.m;


Æ t.e.m indusă în curba închisă Γ [V];
sec 1
Wb 1
V 1 =
Æ dacă curba Γ este din material izolant (sau este o
curbă virtuală) t.e.m indusă nu are nici un efect;


Æ dacă spira Γ este din material conductor, atunci
t.e.m indusă
Γ
e se converteşte într-un curent electric
indus în curba Γ:

Γ Γ
Γ
Γ
Γ
Γ
= = = ...) dt e
L
1
i ;
dt
de
C i ;
R
e
i (
sp
sp
sp

Æ curentul indus în spiră ) i (
Γ
creează în jurul acesteia
un câmp magnetic (câmpul magnetic creat de curenţii
. induşi se numeşte câmp magnetic de reacţie
r
B )

ÆFluxul magnetic de reacţie este fluxul câmpului
r
B .
) t ( B


Γ
Γ
= Φ
S
__ __
S
ds B
dt
d
e
S
Γ
Φ
− =
Γ

i
Γ

B
r



Γ
= Φ
S
__
r
__
r
ds B
3. Legile fenomenelor electromagnetice 63
S
d
e (3.45)
dt
Γ
Γ
Φ
= −
Relaţia (3.45) este forma integrală compactă a legii.
În general
S
d
dt
Γ
Φ
este viteza de creştere a fluxului
S
Γ
Φ iar
S
d
dt
Γ
Φ

este viteza de scădere în timp.
Prin toate efectele sale,
fluxul magnetic de reacţie se
opune efectelor fluxului magnetic
inductor
Γ
Φ
S
. În
particular,
r
Φ se opune variaţiei
în timp a fluxului inductor
Γ
Φ
S
:
la creşterea lui
Γ
Φ
S

) 0
dt
d
(
S
>
Φ
Γ
,
r
Φ are sens contrar
cu
Γ
Φ
S
ca în figura 3.23 şi se opune creşterii, iar la scăderea lui
Γ
Φ
S

) 0
dt
d
(
S
<
Φ
Γ
, fluxul de reacţie îşi schimbă sensul şi are acelaşi sens cu
Γ
Φ
S
opunându-se astfel scăderii lui. Datorită existenţei fluxului magnetic
de reacţie
r
Φ , se spune că circuitele prezintă inerţie faţă de variaţia
fluxului magnetic inductor prin suprafaţa lor.
Din acest punct de vedere fluxul magnetic de reacţie
r
Φ are în
sistemele electrice acelaşi rol pe care îl are forţa de inerţie
i
F în sistemele
mecanice. De altfel, între cele două clase de probleme se poate stabili o
analogie:










r B
r B
B(t)
e (i )
Γ Γ
Γ
Fig 3.23
Bazele electrotehnicii 64
sisteme sisteme
mecanice electromagnetice


activă inductor
F ←⎯⎯→ Φ ÆForţa activă şi fluxul inductor
variabil sunt cauza funcţionării
celor două sisteme.
L m

⎯ ⎯ → ← Æmasa (m) şi inductivitatea (L)
sunt o măsură a inerţiei celor
două sisteme.

Γ Γ

Φ
− = ⎯ ⎯ → ← = i
dt
d
e
m
F
a

Æefectul în cele două sisteme
(mişcare accelerată, curentul indus
în circuit)


dv dq
a i
dt dt
⎛ ⎞
⎛ ⎞
= ←⎯⎯→ = ⎜ ⎟
⎜ ⎟
⎜ ⎟
⎝ ⎠
⎝ ⎠



v q ←⎯⎯→ Æviteza v şi sarcina q sunt mărimile
de stare ale sistemului (cele care
nu pot varia prin salturi)

inerţ r indus
F -ma L i = ←⎯⎯→ Φ = ⋅ Æforţa de inerţie şi fluxul de reacţie
pun în evidenţă inerţia sistemului
faţă de accelerare sau faţă de
inducerea curenţilor


T.e.m indusă
Γ
e se poate exprima în funcţie de câmpul electric indus E
sub forma:
__ __
e E d (3.46)
Γ
Γ
=

/

Deci mai general, un câmp magnetic variabil ) t ( B induce în jurul
său un câmp electric indus E care există în orice condiţii. Dacă în câmpul
indus E considerăm curba Γ, vom evalua t.e.m indusă
Γ
e cu (3.46) iar
dacă Γ este o spiră conductoare atunci va apare curentul indus
Γ
i .
3. Legile fenomenelor electromagnetice 65
Derivata fluxului magnetic inductor







⎛ Φ

Γ
dt
d
S
o exprimăm cu (3.32)
astfel:
¸
__ __ __ __ __
S
S S
0
d
B
ds v div B rot B v ds (3.47)
dt t
Γ
Γ Γ
=
⎡ ⎤ Φ ⎛ ⎞

− = − − + × ⎢ ⎥ ⎜ ⎟
⎜ ⎟

⎢ ⎥
⎝ ⎠
⎣ ⎦
∫ ∫


deoarece curba Γ poate, în principiu, să treacă prin conductori, izolanţi, vid
şi ea este ataşată corpurilor mobile în mişcarea lor cu viteza v . Înlocuind în
expresia (3.45) se obţine:
__ __ __ __ __ __
S S
B
E d ds rot B ds (3.48)
t
Γ Γ
Γ
⎛ ⎞

= − − × ν ⎜ ⎟
⎜ ⎟

⎝ ⎠
∫ ∫ ∫
/

care reprezintă forma integrală dezvoltată a legii inducţiei electromagnetice.
În membrul stâng sunt mărimi electrice ) E ( iar în membrul drept
sunt numai mărimi magnetice, deci şi legea inducţiei electromagnetice este
o lege generală care face legătura dintre aspectul electric şi aspectul
magnetic al câmpului electromagnetic.
Aplicând teorema lui Stokes în ultimul termen din (3.48) se obţine:
m
t
__ __ __ __
S
e
e
B
e E d ds ( v B)d (3.49)
t
Γ
Γ
Γ Γ

= = − + ×
∂ ∫ ∫ ∫
/ /
¸¸¸_¸¸¸
¸¸_¸¸




Γ


− =
S
t
ds
t
B
e – este t.e.m de transformare (statică) care se induce
în circuite fixe prin suprafaţa cărora trece un câmp magnetic variabil











0
t
B


__ __ __
m
e v B d
Γ
⎛ ⎞
= × ⎜ ⎟
⎜ ⎟
⎝ ⎠

/

– este t.e.m de mişcare (dinamică) care se
induce într-o curbă Γ care se mişcă în câmpul B cu viteza v .
Mărimea
__ __ __
( v B) d × / fiind un produs mixt, va fi nul când două dintre
cele trei mărimi sunt paralele(şi în acest caz
m
e 0 = ):
__ __
v || d/ – conductorul se mişcă în lungul său
Bazele electrotehnicii 66
__ __
v || B – mişcarea conductorului are loc în lungul liniilor de câmp B
__ __
d || B / – conductorul rămâne pe timpul mişcării paralel cu liniile lui B
Se induce t.e.m de mişcare
m
e numai dacă în mişcarea sa,
conductorul taie linii de câmp B (constant sau variabil în timp). Dacă
__ __
v , B şi
__
/ formează un triedru drept, t.e.m de mişcare este
m
e B v = ± / ; semnul ) (± după cum vectorul
__ __
( v B) × se asociază ) (± cu
sensul lui / d de pe curba Γ.
T.e.m se calculează ca o circulaţie:
__ __
e E d
Γ
Γ
=

/

iar fluxul
magnetic ca o integrală de
flux:
__ __
S
S
B ds
Γ
Γ
Φ =

.
Dacă sensul de integrare
pe curba Γ ( / d ) se
asociază corect cu
orientarea lui S (ds)
Γ
, în
acest caz t.e.m
Γ
e are
expresia (3.45). Când nu
se asociază corect ds cu d/ , atunci:
dt
d
e
S
Γ
Φ
=
Γ
. Să ilustrăm acest lucru:
Æ
__ __
S
S
B ds 0
Γ
Γ
Φ = >

cu sensul ales incorect pentru ds la
Γ
S (figura 3.24)
Æpresupunând 0 > ΔΦ , fluxul în creştere prin valori pozitive 0
t
>






Δ
ΔΦ
. În
acest caz: e 0
t
Γ
ΔΦ
= >
Δ
; o t.e.m 0 e >
Γ
înseamnă că se induce în sensul în
care am orientat curba Γ (figura 3.24).
Pentru orientarea lui ds din figura 3.25 rezultă:
Æ 0 ds B
S
__ __
S
< = Φ

Γ
Γ
;
__ __
ds B ↑↓
ΔΦ
t t + Δ
S
Γ
Φ
t
t
ds
B
d/
Γ
Fig 3.24
e
Γ
3. Legile fenomenelor electromagnetice 67
Æfluxul negativ îl
presupunem în scădere
0 < ΔΦ , deci 0
t
<






Δ
ΔΦ
.
Cum / d şi ds se asociază
corect, t.e.m indusă va fi:
e 0
t
Γ
ΔΦ
= − >
Δ
, deci e
Γ
se
induce în sensul lui / d (când 0 e <
Γ
, ea se induce invers cu orientarea
curbei Γ).
În ambele cazuri avem aceeaşi problemă fizică: prin
Γ
S trece un
flux magnetic în creştere doar cu valori (+) sau (–). Numai alegerea
orientării prealabile a curbei Γ a diferit, rezultatul însă nu depinde de
aceasta. A rezultat acelaşi sens pentru
Γ
e .
Observaţie:
Calculul t.e.m induse
Γ
e prin cele două modalităţi trebuie înţeleasă astfel: –) ,,
dt


este operaţia de derivare a fluxului ) t ( Φ , iar ,,
t Δ
ΔΦ
” este operaţia de împărţire dintre
creşterea fluxului Φ (creşterea funcţiei) şi creşterea timpului (creşterea
argumentului).
ˆ camp
__ __ __
uniform
t t t
S
b) B(t) B S e
t
Γ
±
Γ +Δ Γ
ΔΦ
⎯⎯⎯⎯→Φ = ⋅ →ΔΦ = Φ −Φ → = −
Δ
Exemplificăm cu o bară care lunecă, în
contact cu un cadru, într-un câmp
magnetic B. Suprafaţa S vt
Γ
= / este
variabilă în timp, deci şi fluxul magnetic
va fi variabil.

Sau, în
timpul
t Δ
suprafaţa creşte cu
Γ
ΔS : S v t
Γ
Δ = Δ / (figura b) iar fluxul are o variaţie:
S
B S B v t
Γ
Γ
ΔΦ = Δ = Δ / .
S
S
12
B S B( vt)
d
e B v e
dt
Γ
Γ
Γ
Γ
Φ = ± = →
Φ
→ = − = − =
/
/
Γ
B
ds
ΔΦ
t t + Δ
t
e
Γ
t
Fig 3.25
Φ
d/
B
/
Γ
v
e
Γ
vt
1
2
__ __ __
S
S
S
d
a) B(t) B ds e (3.50)
dt
Γ
Γ
Γ
±
Γ
Φ
→ Φ = → = −

Bazele electrotehnicii 68


T.e.m indusă are expresia:
S
12
B t
e B v e
t t
Γ
Γ
ΔΦ
νΔ
= − = − = − =
Δ Δ
/
/







3.4.3 Formele locale ale legii

În domenii de continuitate a mediului (deci şi a câmpului B) putem
aplica teorema lui Stokes asupra membrului stâng din (3.48) şi se obţine:
__
__ __ __ __ __
S S
B
rot E ds rot B v ds (3.51)
t
Γ Γ
⎡ ⎤
⎛ ⎞

⎢ ⎥
= − + × ⎜ ⎟
⎢ ⎥
⎜ ⎟

⎝ ⎠
⎢ ⎥
⎣ ⎦
∫ ∫

Suprafaţa
Γ
S fiind aleasă în mod arbitrar, rezultă că:
__ __ __
B
rot E rot ( B v ) (3.52)
t

= − − ×


Expresia (3.52) reprezintă forma locală a legii inducţiei electromagnetice .
Pentru medii fixe (fără corpuri în mişcare, v 0 = ) în forma integrală nu
există decât
t
e iar sub formă locală rămâne:
(3.53)
t
B
E rot


− =
care pune în evidenţă faptul că liniile de câmp electric indus ) E ( fac rotoare
stângi ) 0 E rot ( < în jurul liniilor unui câmp magnetic inductor, fiind situate
în plane ⊥ pe liniile lui B. Totodată forma locală (3.53) face parte din
pachetul de ecuaţii ale câmpului electromagnetic, cunoscută sub numele de
ecuaţia a doua a lui Maxwell.
În general câmpul electric indus: E E
indus
= are două componente:
t transf
E E = şi
mişc m
E =E , care au semnificaţiile:
(3.54) E E E
m t
+ =
/
B
v t Δ
1
2
Γ
e
Γ
t t t + Δ
b)
3. Legile fenomenelor electromagnetice 69
t m
__ __ __ __
rot E rot E rot E
(3.55)
B A
rot E rot( v B ) rot rot( v B)
t t
⎧ = +

⎨ ⎛ ⎞ ∂ ∂
= − + × = − + ×
⎜ ⎟ ⎪
∂ ∂
⎝ ⎠


Prin identificare rezultă cele două componente ale câmpului electric indus:
t
__ __
m
A
E = (câmp de tip Neumann)
t
(3.56)
E = v ×B
⎧ ∂
− −








câmp electric indus static
câmp electric indus prin mişcare

m
2
V Wb
[A] [E] [t] sec Tm
m m
Dimensional (3.57)
m Vsec V
[E ] [v] [B]
sec m
m

= ⋅ = ⋅ = =




= ⋅ = ⋅ =



Observaţii:
• Curba plată Γ având
S
S , deci 0,
Γ
Γ
<< Φ ≈ înconjoară o
discontinuitate
12
S :
2 1
__ __
S
__ _ __ _
2 1
t t
d
E d
dt
E t E t 0 E E
Γ
Γ
Φ
= − ↔
↔ Δ − Δ = → =

/
/ /

La trecerea printr-o discontinuitate liniile
câmpului E astfel se refractă încât se
conservă componenta sa tangenţială:
(3.58) E E
2 1
t t
=
-) Tensiunea între punctele M şi N în regim
variabil depinde de drumul de integrare:



MaN MbN
__ __ __ __ __ __
S S
MaN MbN
MaN NbM
u -u
d d
E d E d E d u u
dt dt
Γ Γ
Γ
Φ Φ
= − ↔ + = − → ≠
∫ ∫ ∫
/ / /
¸¸_¸¸ ¸¸_¸¸

Numai în regim staţionar există noţiunea de potenţial electric şi
2 E
1 E
12
S
i(t)
B
b
a
S
Γ
Γ
M
N
Δ/
t
E
Et
Bazele electrotehnicii 70
atunci cele două tensiuni ar fi egale cu ,,diferenţa de potenţial” dintre M şi N
noţiune care în regim variabil nu există.
• Formele locale valabile în vid:
D B
rot H ; rot E (3.59)
t t
∂ ∂
= = −
∂ ∂

arată că un câmp electric variabil
D
t
⎛ ⎞

⎜ ⎟

⎝ ⎠
produce în jurul său câmp
magnetic iar un câmp magnetic variabil










t
B
induce în jurul său un câmp
electric. Unda electrică este ⊥ în spaţiu pe cea magnetică, ele se
autogenerează reciproc şi în vid (în lipsa altor sisteme) şi se propagă cu
viteză finită.
• Prin cele N spire ale unei bobine trece fluxul magnetic fascicular
f
Φ
care va induce în fiecare spiră o t.e.m ,, e' ” iar t.e.m indusă la bornele
bobinei este:
(3.60)
dt
d
dt
d
N e N e
t f
Φ
− =
Φ
− = ′ =
− Φ
f
este fluxul fascicular, un flux mediu acelaşi prin toate spirele bobinei
este N
f t
Φ = Φ fluxul magnetic total al unei bobine;

3.5 Teoremele de refracţie a liniilor de câmp

I. Câmp electric
Dacă
12
S este o joncţiune între două medii cu proprietăţi diferite
(permitivităţi
1
ε şi
2
ε ) şi este o
suprafaţă de discontinuitate pasivă
(neîncărcată cu sarcină, 0
s
= ρ ), atunci
la trecerea liniilor de câmp electric
printr-o astfel de discontinuitate se
conservă componenta normală a lui D
(relaţia 3.57) şi componenta
tangenţială a lui E (relaţia 3.58):
2 1 2 1
n n t t
D D ; E E = = . Unghiurile
cu normala n la discontinuitate se
numesc:
1
α = < de incidenţă;
2
α = <
de refracţie
n1 n2
D D =
12
S
1
ε
2
ε
1 2
t t
E E =
1
D
2
D
1
E
2
E
1
α
2
α
t
n
Fig 3.26
3. Legile fenomenelor electromagnetice 71
(3.61)
tg
tg

D
E
D
D
tg ;
D
E
D
D
tg
2
1
2
1
n
t 2
n
t
2
n
t 1
n
t
1
2
2
2
2
1
1
1
1
ε
ε
=
α
α

ε
= = α
ε
= = α
Relaţia (3.61) este teorema de refracţie a liniilor de câmp electric. Evident
că am admis că cele două regiuni sunt cu proprietăţi liniare şi sunt izotrope
(liniile lui E şi D sunt pe
aceeaşi direcţie.)
II. Câmp magnetic
Dacă există o
suprafaţă de discontinuitate
12
S pasivă (fară pânză de
curent, 0 J
s
= ) care separă
două subdomenii liniare şi
izotrope cu permeabilităţile
1
μ şi
2
μ , (figura 3.27)
atunci ţinând seama de
formele locale ale legilor
(3.21) şi (3.44) valabile în
punctele din jurul unei
discontinuităţi, putem scrie:

(3.62)
tg
tg

B
H
B
B
tg
B
H
B
B
tg
2
1
2
1
n
t 2
n
t
2
n
t 1
n
t
1
2
2
2
2
2
1
1
1
μ
μ
=
α
α








μ
= = α
μ
= = α

Relaţia (3.62) este expresia teoremei de refracţie a liniilor de câmp
magnetic la trecerea lor printr-o discontinuitate.
Dacă subdomeniul ① este feromagnetic atunci
1 Fe r o
μ = μ = μ ⋅ μ ≈ ∞ şi din
(3.62) rezultă:







1
B
2
B
n
1
B
1
2
1 1
2 2
π
) α = ,dar în acest caz nu mai
2
există refracţie
ˆ ) α =0,deci liniile de camp magnetic
ies şi intră pe suprafeţele pieselor
tg α μ
= =
tg α μ



∞ ⇒ feromagnetice
(Această proprietate ne ajută
să construim spectrul liniilor lui
B atunci când sistemul conţine
piese feromagnetice )

















1
μ
2
μ
1
α 2
α
1 2
n n
B B =
1 2
t t
H H =
1 H
2 H
2
B
1
B
12
S
Fig 3.27
n

t
B
1

B
2
Bazele electrotehnicii 72
3.6 Legea conservării sarcinii electrice

3.6.1 Formele integrale ale legii
ÆDacă o suprafaţă Σ trece numai prin medii izolante (dielectrici)
atunci suma algebrică a sarcinilor conţinute în interiorul lui Σ este constantă
indiferent de fenomenele (regimul de funcţionare) care au loc în interior.
k
q q ct (3.63)
±
Σ
= =


ÆDacă suprafaţa Σ este intersectată de fire conductoare parcurse de
curenţi de conducţie (figura 3.28), atunci intensitatea curenţilor de conducţie
care ies din Σ (după normala exterioară) este egal numeric cu viteza de
scădere a sarcinilor conţinute în interiorul
suprafeţei Σ:
dq
i (3.64)
dt
Σ
Σ
= −
În forma integrală (3.64) i
Σ
este
suma algebrică a curenţilor care ies prin
firele conductoare
1 2 k
(i i i ... i ...)
Σ
= − + + + + . Relaţiile
(3.63) şi (3.64) reprezintă formele integrale compacte ale legii.
Scriind curentul i
Σ
în funcţie de densitatea sa J şi sarcina q
Σ
pe care
o admitem repartizată în volumul
Σ
ν cu densitatea
v
ρ , atunci:
_ __
v
d
J ds d (3.65)
dt
Σ
Σ ν
= − ρ ν
∫ ∫

Suprafaţa Σ este, în general, mobilă cu viteza v , odată cu corpurile încărcate,
deci în membrul drept din (3.65) avem o derivată substanţială de volum:
fix mobil
v
v v

__ __
v
v
d
d d div( v) d
dt t
d v ds (3.66)
t
Σ Σ Σ
Σ
ν ν ν
ν Σ
∂ρ
ρ ν = ν + ρ ν =

∂ρ
= ν + ρ

∫ ∫ ∫
∫ ∫

Înlocuind în (3.65) se obţine:
_ __ __
v v
v cond conv
fix
J v ds d i i d (3.67)
t t
Σ Σ
Σ Σ
Σ ν ν
⎛ ⎞
∂ρ ∂ρ
+ρ = − ν ↔ + = − ν ⎜ ⎟
⎜ ⎟
∂ ∂
⎝ ⎠
∫ ∫ ∫
Relaţia (3.67) este forma integrală dezvoltată a legii. Conform
1
i
k
i
ds
Σ
Fig 3.28
2
i
3. Legile fenomenelor electromagnetice 73
acestei legi sarcina electrică din volumul
Σ
ν , considerat fix în raport cu
sistemul de referinţă, scade datorită curentului de conducţie ) J ( şi datorită
curentului de convecţie
v
( v) ρ care ies din suprafaţa Σ.
Transformând cu teorema lui Gauss membrul stâng (3.67) în integrală
de volum, se obţine:
_ __
v
v
div(J ) (3.68)
t
∂ρ
+ρ ν = −


relaţie care reprezintă forma locală a legii conservării sarcinii electrice,
valabilă în domenii de continuitate a mediului. Dacă nu există corpuri în
mişcare, forma locală devine:
v
div J (3.69)
t
∂ρ
= −


iar în regim staţionar (curent continuu, când 0
t
=


) rezultă:
i 0 div J 0 (3.70)
Σ
= ↔ =
relaţie cunoscută şi sub numele de teorema continuităţii liniilor de curent;
liniile unui curent continuu sunt întotdeauna linii închise ) 0 J div ( = .
În jurul suprafeţelor de discontinuitate
12
S , care separă două medii cu
conductivităţi diferite
1
σ şi
2
σ (şi eventual încărcată discontinuitatea cu
s
ρ , majoritatea joncţiunilor parcurse de curent, au 0
s
≠ ρ ) forma locală
(3.69) devine:
2 1
s s
s n n
div J J J (3.71)
t t
∂ρ ∂ρ
= − ↔ − = −
∂ ∂

Dacă sistemul funcţionează în curent continuu






=


0
t
sau este o
joncţiune pasivă ) 0 (
s
= ρ atunci:
1 2
n n
J J (3.72) =
deci la refracţia liniilor de curent se conservă componenta normală a lui J .
Observaţii:
• Prima teoremă a lui Kirchhoff este o consecinţă a acestei legi.
Dacă suprafaţa Σ înconjură un nod de circuit, sarcina acumulată într-un nod
fiind nulă, rezultă că i 0
Σ
= .
• O suprafaţă Σ poate fi traversată atât de fire parcurse de curent
de conducţie, cât şi de corpuri încărcate cu sarcină – curent de convecţie –
sau liniile unui câmp electric variabil în timp – curent de deplasare – .
Liniile de curent se pot considera închise în orice regim de funcţionare (nu
Bazele electrotehnicii 74
numai în curent continuu) doar dacă se ţine seama de toate formele fizice de
curenţi electrici posibili:

cond conv depl
(i i i ) 0 (3.73)
Σ
+ + =
De exemplu, în figura 3.29
î
i este curentul de încărcare a unui condensator
(k – pe poziţia 1). Până la
armătura condensatorului el
este curent de conducţie prin
fire. La încărcare sarcina din
suprafaţa Σ creşte, deci va
creşte şi câmpul dintre armături








>


0
t
D
, respectiv curentul
de deplasare care iese din Σ este
egal cu curentul de conducţie
care intră. La descărcare (k – pe
poziţia 2), sarcina pe armături
scade
dq
0
dt
Σ
⎛ ⎞
<
⎜ ⎟
⎝ ⎠
, scade şi câmpul








<


0
t
D
ceea ce înseamnă că şi
curentul de deplasare din dielectric îşi va schimba sensul iar curentul de
descărcare
d
i este curent de deplasare şi în continuare este curent de
conducţie.
• Ecuaţiile scrise în jurul punctelor de discontinuitate se mai
numesc ecuaţii de trecere:
2 2 1
2 1
1 2 1 2
n n s t t s
s
n n
t t n n
D D H H J
J J (3.74)
E E t B B
− = ρ ⎧ − = ⎧
∂ρ ⎪ ⎪
− = −
⎨ ⎨
= ∂ =
⎪ ⎪
⎩ ⎩

Ele pun în evidenţă că doar componenta tangenţială a lui E şi
componenta normală a lui B se conservă necondiţionat la trecerea lor
(refracţia) printr-o suprafaţă de discontinuitate. Celelalte componente
n t
D , H şi
n
J se conservă doar condiţionat, aşa cum au precizat legile
câmpului.






+

î
i
d
i
1 2
D
C
k
e
R
Fig 3.29
Σ
3. Legile fenomenelor electromagnetice 75
3.7 Legea conducţiei electrice

• La scară microscopică asupra unei particule libere dintr-un mediu conductor
încărcată cu sarcina q′ se exercită o forţă electrică E q F
el
′ = de către câmpul electric E
din interiorul conductorului (figura
3.30) şi o forţă neelectrică
neel
F
datorită altor fenomene din interiorul
conductorului (neomogenităţi, stare
de accelerare, diferenţă de
temperatură, etc). Particula q′ va fi
în echilibru electrostatic doar dacă
0 F F
neel el
= + . Dacă E q F
el
′ = vom exprima şi forţele neelectrice sub forma:
str i neel
E q E q F ′ = ′ = , unde
i str
E (E ) se numeşte intensitatea câmpului electric
imprimat (străin).
Câmpul imprimat
i
E este un câmp electric echivalent, el echivalează acţiuni
neelectrice ce se exercită asupra particulelor libere. Câmpul
i
E exprimă în termeni
electrici efectul altor stări (chimice, termice, mecanice) şi el se consideră ,,dat” în studiul
fenomenelor electrice, deducerea lui
i
E nu ţine de teoria fenomenelor electrice. În general,
câmpul
i
E există în regiunile conductoare active, în interiorul surselor de tensiune (pile,
acumulatoare, celule solare, etc).
• Sub acţiunea forţei rezultante
neel el rez
F F F + = particula q′ se mişcă cu
viteza
rel
ν¯ faţă de structura fixă a conductorului. Mişcarea microscopică ordonată a
particulelor q′ supuse ciocnirilor dezordonate se echivalează cu mişcarea macroscopică a
unui corp într-un mediu vâscos, cu frecare, când forţa activă este proporţională cu viteza
medie. Mişcarea ordonată a particulelor q′ este apreciată macroscopic ca un curent de
conducţie cu densitatea J :
rel
1 2 el neel 2 i
J k v k (F F ) k q (E E ) ′ = = + = +
respectiv:
i i
J (E E ) ; E E J (3.75) = σ + + = ρ
σ - mediului conductor
unde:
1
ρ= - mediului conductor
σ





conductivitatea
rezistivitatea

Legea conducţiei electrice este o lege de material (expresia sa conţine
constante de material, (sau ) σ ρ care diferă de la un domeniu la altul) şi
conform cu justificarea microscopică (3.75) ea spune că ,,în orice punct dintr-
un mediu conductor, densitatea curentului de conducţie J este proporţională
cu intensitea câmpului electric rezultant (
i
E E + ) din acel punct”.
E
i
E
el
F
neel
F
cond
i
Fig 3.30
'
q
Bazele electrotehnicii 76
i i
J (E E ) ; E E J (3.76) = σ + + = ρ
Relaţiile (3.76) reprezintă forma locală a legii (valabilă într-un punct din
domeniu conductor).
Experienţa arată că cele două constante de material σ şi ρ nu depind
numai de natura materialului ci şi de temperatură. Variaţia cu temperatura a
rezistivităţii ρ este mică şi că în jurul unei temperaturi de referinţă
o
T
variaţia este aproximativ liniară, respectiv dezvoltarea în serie a lui ) T ( ρ se
poate aproxima cu primul cu termen:
(3.77) )] T T ( 1 )[ T ( ) T (
o o
− α + ρ = ρ
,, α” este coeficientul de variaţie a rezistivităţii cu temperatura:
0 > α – pentru metale, deci ρ creşte cu temperatura,conduc mai bine în
stare rece
0 < α – pentru cărbune, soluţii, deci ρ scade cu temperatura,conduc mai
bine în stare caldă
La unele metale (plumb, thaliu, etc) ρ scade la zero la temperaturi
foarte mici, când materialul ajunge în stare de supraconductibilitate.
Valoarea temperaturii critice la care 0 = ρ depinde de metal dar şi de
valoarea câmpului B în care este plasat. În această stare materialele suportă
densităţi foarte mari de curent, fără a se încălzi, în ele se pot concentra
câmpuri foarte intense; de astfel de fenomene se ocupă o nouă disciplină –
crioelectrotehnica.
În conductoare omogene
i
(E 0) = , forma locală a legii devine:
J E ; E J (3.78) = σ = ρ
Considerăm un tronson de circuit filiform care cuprinde între punctele
m şi n o regiune cu câmp imprimat (o sursă), tronson care face parte dintr-
un circuit închis, deci este parcurs de curentul i.
Conductor filiform înseamnă că liniile de curent J se distribuie
uniform pe secţiunea sa transversală
i
J
A
⎛ ⎞
=
⎜ ⎟
⎝ ⎠
şi în acest caz putem
considera că întregul curent este concentrat în curba C (axa tronsonului) şi
__ _
d || J / .
Vom integra forma locală (3.76), membru cu membru, de-a lungul
curbei C:
2 2
__ __ __ _ __
i
1 1
E E d J d (3.79)
⎛ ⎞
+ = ρ ⎜ ⎟
⎜ ⎟
⎝ ⎠
∫ ∫
/ /
3. Legile fenomenelor electromagnetice 77
Notăm:
-)
12
2
__ __
f f
1
u u E d = = −

/ tensiunea electrică în lungul firului
-)
2 n
__ __ __ __
i i
i
1 m
e E d E d = =
∫ ∫
/ / – t.e.m imprimată care este localizată pe
porţiunea m – n a curbei C.
2 2 2
_ __
12
1 1 1
i d
J d d i R i
A A
ρ = ρ = ρ = ⋅
∫ ∫ ∫
/
/ /
2
12
1
d
R R
A
= = ρ

/
– este
rezistenţa electrică a tronsonului
1–2 .
Cu notaţiile făcute, relaţia 3.79 se
poate scrie astfel:
f i
u e R i (3.80) + = ⋅
care este forma integrală a legii
conducţiei electrice care
precizează că ,,pe o porţiune
neramificată de circuit, suma
dintre tensiunea electrică în lungul firului
f
(u ) şi t.e.m imprimată ) e (
i
a
surselor ce se găsesc pe acea porţiune de circuit, este egală cu produsul
dintre rezistenţa electrică a tronsonului şi intensitatea curentului i”.
În teoria circuitelor electrice, relaţia (3.80) este numită ecuaţia de
tensiuni pentru o latură activă de circuit , tronsonul poate fi echivalat cu un
circuit electric echivalent, ca în figura 3.31.
Dacă conductorul este închis, curba C devine o curbă închisă Γ şi:
f i
u + e e e
Γ
= = numită t.e.m de contur şi:
Γ Γ
⋅ = i R e . Dacă circuitul
este pasiv (fără câmp imprimat, 0 e
i
= ) rămâne:
f
u R i = ⋅ .
În curent continuu (sau joasă frecvenţă) există noţiunea de potenţial
electric V şi tensiunea între capetele 1 şi 2 ale circuitului nu depinde de
drumul de integrare:
2
__ __
f 1 2 b
1
u E d V V u = = − =

/ , mărimea
b
u numindu-
se tensiunea la bornele laturii de circuit. În acest caz particular se poate
scrie:
b
b
u
u R i ; i (3.81)
R
= ⋅ =
Fig 3.31
(C)
i
1
m
n
12
R
i
E
1
2
d/
m
n
f
12
u
J
i
i
e
i
2
Bazele electrotehnicii 78
Această formă particulară a legii conducţiei electrice este cunoscută în
literatură sub numele de legea lui Ohm. Pentru circuite liniare (când R=ct)
dependenţa
b
u f (i) = este o funcţie liniară. Când R(u) sau R(i) avem un
circuit neliniar, respectiv
b
u (i) are o aliură neliniară.
Rezistenţa unui tronson de circuit are expresia:
2
12
1
d
R [ ] (3.82)
A
= ρ Ω

/

Dacă conductorul este omogen ) ct ( = ρ şi în
lungul liniilor de curent secţiunea
conductorului rămâne constantă (figura 3.32) atunci:
R (3.83)
A
= ρ
/

Dimensional se obţine:

[ ]
2
2
Ω m
R A
ρ
Ω mm
- dacă secţiunea A se exprimă în mm
m

⎪ ⎡ ⎤
= =

⎢ ⎥
⎣ ⎦


/

Conductanţa tronsonului de circuit este:
-1 -1
1 A A
G ; 1 1S 1Mho (3.84)
R
σ
⎡ ⎤
= = = Ω Ω = =
⎣ ⎦
ρ / /

Pentru piese conductoare cu o formă oarecare se poate aplica
metoda tuburilor şi feliilor pentru calculul lui R sau G (Tubes and Slices
Method ).
Tuburile de curent sunt porţiuni de
conductor cu secţiune infinitezimală ,,ds”
şi sunt luate în lungul liniilor de curent J
(figura 3.33). Un tub are lungimea ,, / ” şi
diferă de la o linie de curent la alta.
Conductanţa unui tub este:
tub
ds
dG (3.85)
σ
=
/

Diversele tuburi elementare sunt parcurse
de curent într-o conexiune paralel, deci:
i i
/
A
ρ
Fig 3.32
i
i
σ
1
2
J
J
/
ds
Fig 3.33
( ) σ
3. Legile fenomenelor electromagnetice 79
cond
S
ds
G dG (3.86)
σ
= =
∫ ∫ /

/ – este o funcţie ce exprimă lungimea liniilor de curent J ca funcţii de
geometria dispozitivului.

Feliile de curent dintr-un dispozitiv se consideră de grosime ,, / d ”
infinitezimală şi sunt luate ⊥ pe liniile lui J (figura 3.34). Rezistenţa unei
felii este:
felie
d
dR (3.87)
S
= ρ
/

iar pentru întregul dispozitiv feliile sunt
conectate în serie:
2
1
d
R dR (3.88)
S
= = ρ
∫ ∫
/

aici ,,S” este o funcţie care indică variaţia
secţiunii dispozitivului în lungul liniilor de
curent.
Dacă ,, / ” în (3.86) şi ,,S” în (3.88) sunt greu de apreciat, atunci
întregul dispozitiv se aproximează cu câteva (n) tuburi având ( )
k
G Δ sau
câteva felii având ( )
k
R Δ şi pentru tot dispozitivul vom avea:

n n n n
k k k k
k k
k k
1 1 1 1
S
G G ; R R (3.89)
S
σ Δ ρ Δ
= Δ = = Δ =
∑ ∑ ∑ ∑
/
/


3.8 Legea transormării energiei în conductori

Experimental se constată că la trecerea curentului electric printr-un
mediu conductor energia electrică se transformă în alte forme de energie
(termică, chimică, etc). Un conductor parcurs de curent se încălzeşte
,,energia cedată în unitatea de timp (puterea
j
p ) şi în unitatea de volum a
conductorului (puterea specifică
3
m / W ) de către câmpul electromagnetic
în procesul de conducţie, este egală cu produsul scalar dintre E şi J ”.

j
p E J (3.90) = ⋅
Forma locală (3.90) a legii scrisă dimensional reprezintă:
i
( ) ρ
J
d/
S
i 1
2
Fig 3.34
Bazele electrotehnicii 80

3 2
m
W
m
A
m
V
] J [ ] E [ ] p [ = ⋅ = ⋅ =
Sub forma (3.90) legea este valabilă în conductori omogeni sau neomogeni,
izotropi sau anizotropi, liniari sau neliniari.
Observaţie:
Acestei legi i se poate da o justificare (interpretare) microscopică: câmpul electric rezultant
cheltuie un lucru mecanic L δ pentru a mişca o particulă elementară q′ în timpul dt pe
direcţia / d :
__ __ __ __
L F d q E d (3.91) ′ δ = = / /
relaţie care pentru unitatea de volum devine un lucru mecanic specific:

__ __
sp v j
L E d p dt δ = ρ = /
Viteza medie a particulei (între două ciocniri) faţă de conductor este
rel
v , deci:
__ _ __ _ __ __
rel v rel v j
d dt; J d J dt E J p (3.92) = ν ⋅ = ρ ν →ρ = → = ¯ ¯ / /
Ceea ce microscopic reprezintă curent de convecţie
v rel
( ) ρ ν¯ , macroscopic este
privit ca un curent de conducţie J .
Puterea specifică
j
p este efectul macroscopic al lucrului mecanic specific, cheltuit
de câmp pentru a transporta particulele libere prin conductor. Ciocnirile microscopice dau
un efect macroscopic de încălzire a piesei conductoare.
Pentru conductori neomogeni:
i i
E E J E J E + = ρ → = ρ −
2
j i r g
p J E J p p (3.93) = ρ − = −
unde:
2
r
p J 0 = ρ ≥ este densitatea de volum a puterii pierdută ireversibil de
câmpul electromagnetic sub formă de căldură prin efect electrocaloric
ireversibil (efect Joule).
i
g i
i
i
dacă E şi J sunt omoparaleli; puterea cedată de
sursă şi primită de câmp
p E J
dacă E şi J sunt antiparaleli, liniile lui J au sens
contrar cu E , sursa absoarbe put
+
= =
− ere
(sursa pusă la încărcat)












În conductoare omogene ) 0 E (
i
= rezultă:
2
j r
p p J = = ρ (3.94)
3. Legile fenomenelor electromagnetice 81
Forma integrală a legii se obţine integrând forma locală (3.90) pe tot
volumul conductorului parcurs de curent. Conductorul fiind filiform,
JA i = şi de asemenea
__ __ _
E || d || J / .
Puterea absorbită de întregul tronson (figura 3.35) este:
cond
2 2 2
__ _ __ __
j j f
1 1 1
j f
P p d E J d EJ(Ad ) Eid i E d u i

P u i
ν ν

= ν = ν = = = = ⋅ ⎪



= ⋅


∫ ∫ ∫ ∫ ∫
/ / /

Forma (3.95) reprezintă forma integrală a
legii. Ţinând seama de forma integrală (3.80) a
legii conducţiei electrice
f i
(u Ri e ) = − avem:
2
j i R G
P R i e i P P (3.96) = ⋅ − ⋅ = −
unde:
cond cond
2 2
R r
) P Ri p d J d 0
ν ν
− = = ν = ρ ν ≥
∫ ∫
este
puterea disipată sub formă de căldură pe rezistenţa
R parcursă de curentul i (
2
R
Ri P = ) este ,,legea”
Joule-Lenz.
Căldura produsă în timpul : este t t t
1 2
− = Δ
2
1
t
2
t
Q Ri dt [J] =


–)
i
G i
i
( ) sursa produce puterea electrică (e i)
P e i
( ) sursa consuma puterea electrică (e i)
+ ⋅ ⎧


= ⋅ =



− ⋅



Dacă printr-un conductor se stabileşte un curent variabil, de exemplu
sinusoidal, atunci şi densitatea de curent are o variaţie sinusoidală:

max ef
J J sin t 2 J sin t = ω = ω
Puterile transformate în căldură au expresiile:

cond
2 2 2
j ef j ef ef
p J ; P J d R I (3.97)
ν
= ρ = ρ ν =


(3.95)
i
e
i
i
i
e
i
i
d/
A
E
J
dv Ad = /
1
2
Fig 3.35
d/
Bazele electrotehnicii 82
Pentru orice formă de variaţie în timp a lui J(t) , pierderile depind de
2
ef
J
.
Sau, dacă lucrăm cu funcţiile J(t) şi ) t ( i atunci:
T
2 2
j j j j
0
T
2 2 2
R R ef
0
1
p J (t) P (t) J (t)d P P (t)dt
T
(3.98)
1
P (t) Ri (t) P Ri (t)dt RI
T
ν

′ ′ ′ = ρ → = ρ υ → = ⎪



′ = → = =


∫ ∫



3.9 Legea polarizaţiei electrice temporare

Polarizarea este un fenomen specific corpurilor dielectrice (izolanţi).
Exceptând polarizare permanentă (care are cauze neelectrice), polarizarea
temporară apare ca urmare a introducerii corpurilor într-un câmp electric
exterior de intensitate E . Legea polarizaţiei temporare este o lege de
material care exprimă local (punct cu punct) dependenţa polarizaţiei
temporare
t
P de intensitatea câmpului electric E .
Relaţia ) E ( P P
t t
= se poate stabili experimental, cu aproximaţie, în
anumite limite de variaţie a lui E şi a condiţiilor neelectrice. După forma
acestei relaţii, dielectricii se împart în liniari şi neliniari, respectiv izotropi şi
anizotropi.

3.9.1 Materiale liniare şi izotrope

Sub acţiunea câmpului E , un material
liniar şi izotrop se polarizează pe
direcţia câmpului E , polarizaţia fiind
proporţională cu intensitatea câmpului:
t
o e
P E (3.99) = ε χ
unde
e
χ este susceptivitatea electrică
relativă, mărime ce indică pentru un
material cât este de susceptibil a se
polariza la introducerea sa în câmpul
E.
Forma (3.99) este valabilă în regim static sau lent variabil; în regim
variabil
t
P rămâne în urma lui E (postefect, vâscozitate electrică, trenaj
o e
E ε χ
E
t
P
O
t
Fig. 3.36
3. Legile fenomenelor electromagnetice 83
electric) şi efectul este utilizat pentru încălzirea dielectrică a corpurilor. De
exemplu în figura 3.36, la aplicarea unei trepte de câmp E , polarizaţia
atinge valoarea dată de E abia după un timp. Dacă t sin E E
max
ω = şi
polarizaţia va avea o variaţie sinusoidală dar defazată din cauza
postefectului:
t o e max
P (t) ( ) E sin[ t ( )] = ε ⋅ χ ω ⋅ ω −ϕ ω
atât susceptivitatea
e
χ cât şi defazajul ϕ depind de frecvenţa câmpului
electric. La materiale dialectrice
e
χ este mic şi nu variază cu temperatura
iar la cele paraelectrice
e
χ este mare şi depinde de temperatură






− = χ Curie legea
T
c
e
şi de frecvenţă.

3.9.2 Materiale liniare şi anizotrope

La astfel de materiale polarizaţia
t
P nu mai are direcţia lui E :
t o e
P E (3.100) = ε χ
Fiecare direcţie din cristal are o anumită susceptivitate, deci
e
χ nu
mai este o constantă (scalar) ci tensor. Dacă direcţia lui E coincide cu una
dintre axele proprii ale cristalului, se va produce o polarizaţie foarte
puternică pe direcţia respectivă.
Pentru dielectrici neliniari ) E ( f P
t
= este o funcţie neliniară, în general de
forma unui histerizis. Aceste materiale au susceptivităţi
e
χ foarte
mari.Corelând legea legăturii în câmp electric:

__ __ __ __ __ __
t p
o o
D E P E P P = ε + = ε + +
cu legea polarizaţiei temporare, se obţin dependenţele:
• Materiale liniare:
__ __ __ __ __ __
p p
o o e o e
__ __ __ __
p p
o r
D E E P (1 ) E P
= E P E P (3.101)
= ε + ε χ + = ε + χ + =
ε ε + = ε +

unde:
e r
1 χ + = ε este permitivitatea relativă ( 1
r e
− ε = χ )

o r
ε ε = ε este permitivitatea absolută a mediului
Cum la toate materialele dielectrice 0 1
e r
≥ χ → ≥ ε , deci toate se
polarizează pe direcţia câmpului E şi întăresc câmpul în care au fost
plasate.
Bazele electrotehnicii 84
În lipsa polarizaţiei permanente ) 0 P (
p
= rămâne:
__ __
D E (3.102) = ε
• Materiale anizotrope:
__ __ __ __ __ __ __ __ __ __
p p p p
o o o e o r e
D E E P (1 ) E P E P E P (3.103) = ε + ε χ + = ε + χ + = ε ε + = ε +

iar în lipsa polarizării permanente:
D E (3.104) = ε
• Material neliniare:
__ __ __ __ __ __
p p
o o e o e
__ __ __ __
p p
o r
D E (E) E P (1 (E)) E P
(E) E P (E) E P (3.105)
= ε + ε χ + = ε + χ + =
= ε ε + = ε +

iar în lipsa polarizării permanente:
__ __
D (E) E (3.102) = ε ⋅

3.10 Legea magnetizaţiei temporare

Este o lege de material care exprimă dependenţa locală dintre
magnetizaţia temporară
t
M şi intensitatea câmpului magnetic H;
t t
M M (H) = . Forma acestei relaţii depinde de material şi de condiţiile
nemagnetice.
– materiale liniare şi izotrope: H M
m t
χ = (3.107)

m
χ – susceptibilitate magnetică relativă
Combinat cu legea legăturii în câmp magnetic:
__ __ __ __ __ __
t p
o o
B ( H M) ( H M M ) = μ + = μ + + , se obţine:
__ __ __ __ __ __
p p
o o m o o m o
__ __ __ __
p p p
o r o o
B H H M (1 ) H M
H M H M ; M =0 B= H (3.108)
= μ +μ χ +μ = μ + χ +μ =
= μ μ +μ = μ +μ → μ

unde:
m r
1 χ + = μ este permeabilitatea relativă ( 1
r m
− μ = χ )

o r
μ μ = μ este permeabilitatea absolută a mediului



r
m
r
m
1 materiale diamagnetice ;
0
1 matriale paramagnetice ;
0
μ < − ⎧

→ χ <


μ > −


→ χ >


se magnetizează invers cu H
şi slăbesc astfel câmpul H.
se magnetizează pe direcţia lui
H şi-l întăresc în acest fel.
3. Legile fenomenelor electromagnetice 85
– materiale anizotrope:
( )
__ __
t
m
__ __ __ __ __ __ __
p p p
o o o o o m r
p
M H
B 1 H M H M M M (3.109)
M 0 B H

= χ



= μ + χ +μ = μ μ +μ = μ +μ



= → = μ



– materiale neliniare:
t
m
p
o m o p o r o
p
o
p
M (H) H
B (1 (H))H M (H) H M
(3.110)
(H)H M
M 0 B (H) H

= χ

= μ + χ +μ = μ μ +μ =



= μ +μ


= → = μ


Dintre materialele neliniare frecvent utilizate în tehnică sunt
materialele feromagnetice şi
materialele ferimagnetice
(feritele).
Materiale feromagnetice
Materialele feromagnetice
sunt fierul, cobaltul, nichelul
şi aliajele lor; ele au valori
mari ale permeabilităţii
relative
5
r
10 ≈ μ iar
dependenţa B=f(H) este de
forma unei curbe histerezis
(figura 3.37).
Ramura 1 este
curba de primă magnetizare, plecând din origine, cu materialul demagnetizat
şi până se atinge saturaţia
s
B B= în punctul A.
Ramurile 2,3 – variaţia lui B la creşterea sau scăderea câmpului exterior H.
s
B – inducţia de saturaţie
r
B – inducţia remanentă, cea care rămâne la anularea câmpului exterior H.
m
H – valoarea maximă pentru care se atinge saturaţia
c
H – câmp coercitiv, valoarea câmpului de sens contrar care anulează
inducţia remanentă.
O H
B
s
B
m
H −
s
B −
m
H
r
B −
c
H
c
H −
1
2 3
Fig 3.37
r
B
A
Bazele electrotehnicii 86
În funcţie de valorile lui
c
H

o curbă
histerezis este mai îngustă sau mai lată.
Pentru o magnetizare reversibilă până la
saturaţie se cheltuie o energie; pierderile prin
histerezis reprezintă puterea consumată
pentru a magnetiza unitatea de volum a
materialului şi ele sunt proporţionale cu aria
ciclului histerezis.
Materialele cu ciclu histerezis îngust
( ) Oe 1 H
1
c
= şi >> μ
r
se numesc materiale
moi. Ele se magnetizează uşor, aria ciclului
histerezis (curba „a” din figura 3.38) este
mică. Din astfel de materiale se confecţionează miezurile pentru maşini
electrice, transformatoare, aparate electrice şi se prezintă sub formă de tole
magnetice cu grosimi de (0,1– 0,35) mm pentru a limita intensitatea
curenţilor turbionari care se induc în tolă.
Materialele cu ciclu histerezis lat ( Oe 50 H
2
c
≈ ) ca în curba b din
figura 3.38 se numesc materiale dure . Aria ciclului histerezis este mare, se
magnetizează greu, cu consum mare de energie, dar se şi demagnetizează
greu. Din astfel de materiale (oţeluri speciale) se realizează magneţii
permanenţi.
Termenii de dur şi moale se
referă la proprietăţile magnetice şi nu la
cele mecanice.
Variind pe H într-un sens şi altul
se pot trasa diferite cicluri histerezis
intermediare. Există un ciclu histerezis
limită care duce la atingerea saturaţiei
s
B şi care le cuprinde în interiorul său
pe toate ciclurile intermediare; numai
intersecţia acestuia cu axele
caracterizează materialul ( )
c r
H , B ca în
figura 3.39.
Caracteristica ce trece prin vârful tuturor curbelor histerezis
intermediare se numeşte caracteristica de magnetizare fundamentală sau
curba tehnică de magnetizare, indicată de firma producătoare şi în raport cu
care se defineşte permeabilitatea magnetică a materialului (figura 3.40) .
H
B
c
H
c
H −
s
B
r
B
m
H
r
B −
Fig 3.39
B
b
a
1
c
H
2
c
H
Fig 3.38
3. Legile fenomenelor electromagnetice 87
s
A
r A 1
o A
B
( ) k tg
H
μ = = α
μ
– permeabilitatea statică în punctul A
d
A 2
r A
st st
st
dB
( ) =k tgβ -permeabilitatea
dH
(μ ) = în punctul Α
d(μ H) dμ dB
= =μ +H
dH dH dH







dinamică
respectiv în maximul lui
st
μ se
intersectează cele două curbe
st
μ
şi
d
μ ca în figura 3.41.
Materialele feromagnetice au o stare
solidă cristalină (există materiale
anizotrope cu cristale orientate prin
laminare la rece care au μ
r
foarte mare
pe acea direcţie). Ele se magnetizează
uşor până la saturaţie (figura 3.42) care se
atinge la Oe 100 H
1
m
≈ , faţă de
materialele paramagnetice pentru care
Oe 10 H
9
m
2
≈ , mult peste valorile de
câmp care se pot realiza astăzi
(maxim
6
10 Oe).
Materialele feromagnetice îşi pierd proprietăţile magnetice dacă sunt
încălzite peste temperatura
critică (punctul Curie) care
pentru fier este 760
o
C,
pentru nichel 360
o
C, când
devin paramagnetice.
Practic demagnetizarea
unui material nu se
realizează prin încălzire, ci
se magnetizează până la
saturaţie şi apoi este supus
unor câmpuri alternative de
amplitudine din ce în ce
mai mică, până se ajunge în origine.
Feritele sunt materiale ceramice obţinute prin sinterizare la (1000–
1400)
o
C a unor amestecuri de oxizi bivalenţi amestecaţi cu răşini, toate sub
B
1
m
H
o
feromagnetic
r
−μ >> −
1 paramagnetic
r
−μ > −
1 nemagnetic(vid)
r
−μ = −
1 diamagnetic
r
−μ < −
H
Fig 3.42
H
B
A
B
A
A
H
β
α
Fig 3.40
d
(H) μ
s
(H) μ
B(H)
A
B
i
μ
o
μ
o
Fig 3.41
Bazele electrotehnicii 88
formă de pulbere. Ele au
s
B ≈(0,4–0,5)T,
deci mai mici ca la feromagneţi (1~1,2)T. Ele
au rezistivitate mare m 10
6
Ω ≈ ρ
(feromagneţi: m 10
6
Ω ≈ ρ

) fiindcă particulele
metalice sunt separate prin pelicule de răşini.
Ele se utilizează ca miezuri magnetice în
tehnica frecvenţelor înalte (nu mai apar
curenţi turbionari). Se utilizează pentru:
miezuri de transformatoare şi micromotoare,
antene magnetice, memorii magnetice etc.

3.11 Aplicaţii

1. Sub acţiunea unei forţe F o bară de lungime / lunecă pe un cadru
conductor într-un câmp exterior B. Care trebuie să fie legea de mişcare a
barei pentru ca prin cadru să treacă un curent constant (i = I
o
).

În bara mobilă se induce o tensiune electromotoare de mişcare:
( )
2 2
__ __ __ __ __ __
1 1
vBd
e v B d v B d vB d vB
Γ
Γ
Γ

⎛ ⎞ ⎛ ⎞
= × = × = − = − ⎜ ⎟ ⎜ ⎟
⎜ ⎟ ⎜ ⎟
⎝ ⎠ ⎝ ⎠
∫ ∫ ∫
/
/ / / /
¸¸_¸¸

Γ
+x
R =2ρ - este rezistenţa electrică a curbei Γ
A
dx
v= - este viteza instantaneea barei
dt







/

o o
o
2 I 2 I x
e vB R i 2 I v x k(x 1)
A A B A B
Γ Γ
ρ ρ +
= = ⋅ = ρ ⋅ → = + = +
/
/
/ /

kt kt
dx
k(x 1) dx dx
kdt x e 1 v ke dt
x 1 dt
t 0 x 0

= +

→ = → = − → = =

+

= → =


respectiv viteza trebuie să crească exponenţial pentru a se respecta condiţia
din enunţul problemei, iar forţa care producce mişcare este:F= ma = m
d
dt
ν
=
m
2 kt
k e , deci tot exponenţială .
1
2
F
v
Γ
B
i
/
x
Fig 3.43
3. Legile fenomenelor electromagnetice 89
Φ
2. Fluxul magnetic Φ ce trece prin cele N = 100 spire ale unei bobine
plate variază în timp ca în figura 3.44. Să se construiască funcţia e(t) –
tensiunea electromotoare indusă la bornele bobinei.

Tensiunea electromotoare indusă este
:
e = –N
t Δ
ΔΦ
= –100
02 . 0
02 . 0
= –100V
când fluxul creşte ( 0 > ΔΦ ),
respectiv e = 100V când fluxul scade
( 0 < ΔΦ ) şi e = 0 când ct = Φ ca
în figura 3.44. Graficul lui e(t) se
obţine prin derivarea grafică a
funcţiei
d
dt
Φ
.



3. Să se verifice continuitatea liniilor de curent printr-un condensator.

Dacă se aplică o tensiune sinusoidală la
bornele sale atunci:
m
m o
U
u U sin t E sin t D E
d
= ω → = ω → = ε

Curentul de deplasare prin condensator are
densitatea:


m
d o
U D
J ( ) sin( t )
t d 2
∂ π
= = ε ω ω +

, iar intensitatea curentului este:
o
d d m m
A
i J A U sin( t ) CU sin( t )
d 2 2
ε π π
= = ω ω + = ω ω +
Curentul de conducţie prin fir este:
m
du
i C CU sin( t )
dt 2
π
= = ω ω +
deci
d
i i = , curentul de conducţie din fir se continuă prin dielectric sub
formă de curent de deplasare.


t
t
i i
A
( )
o
ε
E,D
d
u
Fig 3.45
Bazele electrotehnicii 90

4. Într-o bobină
cilindrică cu N spire
parcurse de curentul i(t)
este plasat coaxial un tub
conductor. Neglijând
câmpul magnetic de
reacţie, să se determine
puterea electrică
transformată în căldură în
materialul tubului
conductor (figura 3.46).

Inducţia B în interiorul
bobinei este un câmp
uniform cu expesia:
2
o S
Ni
B B S B r
Γ
Γ
= μ →Φ = = − π
/

Tensiunea electromotoare indusă în curba Γ (r є (r
1
,r
2
)), respectiv
câmpul electric indus de-a lungul curbei Γ este:
__ __
S
2
o
2
j
d
B N i
E d E 2 r r E r
dt t 2 t
J E p J EJ
Γ
Γ
Φ
∂ ∂
= − → ⋅ π = π → = μ →
∂ ∂
→ = σ → = ρ =

/
/

Puterea transformată în căldură pe materialul tubului conductor este:
( )
2
tub 1
2 2 r 2
2 2 4 4 1
j j 1 o 2 1
2
r
k
N i i
P p d ( E )2 rdr r r k
8 t t
ν
π ∂ ∂ ⎛ ⎞ ⎛ ⎞
′ = ν = σ π = σμ − =
⎜ ⎟ ⎜ ⎟
∂ ∂
⎝ ⎠ ⎝ ⎠
∫ ∫
/
/
/
¸¸¸¸¸_¸¸¸¸¸
( )
( )
m
2 T T
2 2
j j j ef
i I sin t
0 0
2 2 2
2
2 4 4 2 o 1
j ef 2 1 ef
2
ef
1 k i
P P dt dt P k I
T T t
N i
P k k I r r I
t
8
= ω

∂ ⎛ ⎞
′ ⎪ = = ⎯⎯⎯⎯⎯→ = ω
⎜ ⎟

⎝ ⎠ ⎪

⎪ μ π ∂ ⎛ ⎞
= = ω = ω σ −
⎜ ⎟ ⎪

⎝ ⎠

∫ ∫
/
/






/
B
N, i
1
/
r
1
r
2
r
Γ
Fig 3.46
3. Legile fenomenelor electromagnetice 91

5. Prin curba Γ conţinută în planul
xOy şi descrisă de ecuaţia 16 y x
2 2
= + ,
trece un câmp magnetic variabil având
expresia: t cos y x 2 k B
2 2
ω + =
Se cere expresia t.e.m induse în
spira Γ din figura 3.47

Tensiunea electromotoare indusă
(prin transformare) este:

__ __
2 2
S S
d B
e B ds ds dy 2 x y sin t dx
dt t
Γ Γ
Γ

⎛ ⎞
= − = − = − ω + ω
⎜ ⎟
∂ ⎝ ⎠ ∫ ∫ ∫ ∫

ds k dx dy
d r d u
ϕ

=


= ϕ


/

2 2
r x y
x r cos
y r sin

= +


= ϕ


= ϕ



B
2 r sin t
t
ds r dr d
∂ ⎧
= − ω ω




= ϕ


Cu schimbarea de variabile, expresia tensiunii electromotoare devine:
2 4
2
0 0
4
e 2 sin t d r dr 64 sin t [V]
3
π
Γ
π
= ω ω ϕ = ω ω
∫ ∫


6. Printr-o tolă feromagnetică cu
parametrii ( , ) σ μ şi geometria din
figură trece un flux magnetic variabil
sinusoidal. Cum ) , h ( / << Δ pe
grosimea tolei (figura 3.48) câmpul B
îl presupunem repartizat uniform:
t sin B B
m
ω = . Să se determine
pierderile prin curenţi turbionari în
volumul tolei.

Câmpul ( ) B jB t = induce în jurul său
linii de câmp electric indus E situate în
plane ⊥ pe B. Fie Γ o astfel de linie a
câmpului electric indus E:
/
x
y
z
Γ
B B
ds
ϕ
dl
Fig 3.47
r
h
Γ
B
dv
y
Fig 3.48
z
x
Δ
, σ μ
x − xdx
Bazele electrotehnicii 92
E, J
E
2
Δ

2
Δ

x
o
Fig 3.49
J
( )
__ __
e E d E E 2h 4x 2hE
Γ Γ
Γ
= = ⋅ = + ≈

/ /

Fluxul magnetic prin suprafaţa
Γ
S este :
__ __
S
S
d
B
B S B 2xh 2xh
dt t
Γ
Γ
Γ
Φ

Φ = = → − = −


Din legea inducţiei electromagnetice (3.49) tensiunea elecromotoare indusă
prin transformare este:
S
m
d
B B
e 2hE 2xh E x xB cos t
dt t t
Γ
Γ
Φ
∂ ∂
= − → = − → = − = −ω ω
∂ ∂

Semnul (–) indică faptul că liniile de câmp indus E nu coincid cu orientarea
curbei Γ din figura 3.48, ele fac rotoare stângi în jurul câmpului inductor B.
Cutenţii induşi J şi pierderile specifice au expresiile:
2 2
2 2 m
ef ef m j ef
B 1
J E xB p J x
2 2
ω
= σ = ω → = ρ =
ρ

Integrând pierderile specifice (p
j
) pe
volumul tolei ( dv hdx = / ) se obţine :


( )
¸
Fe
2 2 2 2 2
2 2 m m
j
v
2
B B
P h x dx h
2 3
Δ
Δ

ω ω Δ
= = Δ
ρ ρ ∫
/ /

Pierderile de putere din unitatea de volum sunt:
( )
2 2 2
j
2 2 2 m
jsp m
Fe
P
B
P f , B , ,
v 3
ω Δ
= = = ω Δ ρ
ρ

Încălzirea tolei creşte proporţional cu mărimile:
2
ω – frecvenţa fluxului; peste o anumită frecvenţă miezurile nu se
mai fac din tole feromagnetice, s-ar încălzi prea mult.
2
m
B – amplitidinea câmpului, deci cu solicitarea magnetică a
miezului (tolei).

2
Δ – grosimea tolei; tolele subţiri se încălzesc mai puţin
ρ
1
– cu cât ρ este mai mare (tole cu adaos de siliciu, care măreşte ρ
dar le face şi mai casante) se încălzesc mai puţin .
4. Ecuaţiile câmpului electromagnetic
4.1 Legile câmpului electromagnetic- un sistem complet de
ecuaţii

Teoria macroscopică a fenomenelor electromagnetice utilizează pentru
caracterizarea fenomenelor şi a stărilor corespunzătoare un număr de şase
mărimi primitive ( ) B , E , m , i , p , q şi un număr nelimitat de mărimi derivate.
Determinarea univocă a unui câmp de vectori (problema Poincaré)
este posibilă sub forma integrală dacă este precizată circulaţia sa în lungul
oricărei curbe închise Γ şi fluxul său printr-o suprafaţă închisă Σ iar sub
formă locală dacă în orice punct din domeniu este precizat rotorul şi
divergenţa câmpului. Dacă expresiile legilor electrotehnice satisfac aceste
condiţii se spune că expresiile lor constituie un sistem complet de ecuaţii pe
baza căruia se poate determina un câmp.
La baza fenomenelor electromagnetice stau un număr de 12 legi,
dintre care 9 sunt legi generale şi 3 sunt legi de material.
Legile generale(considerând medii fixe 0 v = , fără mărimi neelectrice
0 E , 0 M , 0 P
i p p
= = = ) scrise sub forma lor integrală şi locală sunt:
I. Legea inducţiei electromagnetice :

dt
d
dl E
s

Γ
Φ
− = ⋅

Γ
;
t
B
E rot


− =
II . Legea circuitului magnetic:

dt
d
dl H
S
S

Γ
Γ
ψ
+ θ = ⋅

Γ
;
t
D
J H rot


+ =
III. Legea fluxului electric:

= ⋅

Σ
q ds D

;
v
D div ρ = (sau 0 în afara
corpurilor încărcate)
IV. Legea fluxului magnetic:
0 ds B

= ⋅

Σ
; 0 B div =
V. Legea conservării sarcinii electrice:

dt
dq
i

− =

;
t
- J div
v

ρ ∂
=
Bazele electrotehnicii 94
VI. Legea legăturii în câmp electric:
P E D
o
+ ⋅ ε =
VII. Legea legăturii în câmp magnetic:
( ) M H B
o
+ ⋅ μ =
VIII. Legea transformării energiei în conductori:
J E p
j
⋅ =
IX. Legea electrolizei:
q k q
F n
A
m
o
⋅ = ⋅

=
In expresiile acestor legi intervin trei constante universale
m
F
910 4
1
9
o
π
= ε ,
m
H
10 4
7
o

π = μ şi
gr . ech
C
496 96 F
o
⋅ = -
constanta lui Farraday.
Principalele legi de material (mai sunt şi alte legi de material: legea
câmpurilor voltaice, legea emisiei electronilor din metale etc) sunt:

X. Legea polarizaţiei electrice temporare:
E P
e o
t
χ ε =
care combinată cu legea III fără E D 0 P
p
ε = → =
XI. Legea magnetizaţiei temporare:
H M
m
t
χ =
care combinată cu legea VII pentru H B 0 M
p
μ = → =
XII. Legea conducţiei electrice:
E J σ =
In expresiile acestor legi apar constante ce ţin de proprietăţile
mediului în care se aplică legea: ( ) ( )
ρ
= σ μ χ μ ε χ ε
1
; , ; ,
r m r e
.
Examinând expresiile acestor legi se constată următoarele
proprietăţi:
4. Ecuaţiile câmpului electromagnetic 95

• Legile I,III,VI stabilesc con-diţiile produ-cerii unui câmp electric
( ) D , E de către câmpuri variabile
t
B


, de către corpuri încăr-cate
(q) şi de către corpuri polarizate ( ) p .
• Legile II, VII stabilesc condiţiile producerii unui câmp magnetic
( ) B , H de către câmpuri electrice variabile










t
D
, de către curenţi
electrici (i) şi de către corpuri magnetizate ( ) m .
• Legile VIII, IX stabilesc efectul energetic, respectiv chimic al
procesului de conducţie a curentului electric.
• In regim staţionar ⎟





=


0
t
fenomenele electrice (stările electrice)
şi cele magnetice nu se influenţează reciproc. Câmpurile E şi
Bpot coexista în aceeaşi regiune a spaţiului (de exemplu în jurul
conductoarelor parcurse de curent continuu) fără a interacţiona
între ele; proprietatea rămâne adevărată şi în regim cvasistaţionar
(frecvenţe joase).
• In regim variabil repartiţia de sarcină este condiţionată de repartiţia
de curent (legea V). Câmpul magnetic variabil induce câmp
Stări
electrice
Stări
magnetice
corpuri

ˆ
campuri

Bazele electrotehnicii 96
electric (legea I) iar un câmp electric variabil produce în jurul său
un câmp magnetic (legea II).Legăturile între câmpul electric şi cel
magnetic există doar în regimuri variabile (sunt desenate cu linie
punctată în figura 4.1).
In regim variabil câmpul electromagnetic poate exista şi în lipsa
corpurilor sub formă de undă electromagnetică, undă care se propagă în
spaţiu cu viteza
εμ
=
1
v .
Legile permit o corelare care arată că ansamblul lor formează, din
punct de vedere matematic, un sistem complet de ecuaţii:
- legile I şi III precizează sub formă integrală circulaţia şi fluxul
câmpului electric, respectiv sub formă locală precizează rotorul şi
divergenţa câmpului electric
- legile II şi IV precizează integral circulaţia şi fluxul câmpului
magnetic iar local rotorul şi divergenţa câmpului magnetic.



Deoarece legile sub formă locală nu precizează rotorul şi divergenţa
aceleiaşi mărimi, ci E rot şi D div , ţinând seama de expresiile celorlalte
legi din sistem se pot aduce la aceeaşi specie. Similar în câmp magnetic,
deşi se cunosc B div şi H rot se pot aduce la rot şi div din aceeaşi specie ca
4. Ecuaţiile câmpului electromagnetic 97
în figura 4.2. Legătura între câmpul electric şi cel magnetic există doar în
regim variabil (legăturile sunt desenate cu linie punctată).
Formele locale ale legilor sistematizează matematic proprietăţile
câmpului şi permit stabilirea unor algoritmi de calcul iar formele integrale
asociate sunt singurele adevăruri verificabile experimental.

4.2 Teorema de unicitate a câmpului electromagnetic

Sistemul de legi ale câmpului electromagnetic permit să determinăm
univoc mărimile de stare ale câmpului electromagnetic:
( ) ( ) ( ) ( ) t , r B ; t , r H ; t , r D ; t , r E
în fiecare punct din domeniul de câmp v

mărginit de suprafaţa închisă ∑ şi
în fiecare moment “t” ulterior momentului iniţial
o
t t ≥ ,dacă se cunosc:
1.condiţiile iniţiale: starea câmpului electromagnetic în fiecare punct
din

v la momentul iniţial
o
t : ( ) ( )
o o
t , r H ; t , r E .
2.condiţiile la limită: distribuţia (şi evoluţia în timp) pe frontiera Σ în
fiecare moment
o
t t ≥ a componentelor tangenţiale: ( ) ( ) t , r H ; t , r E
t t
.
3.proprietăţile mediului şi starea corpurilor din domeniul de câmp
v

( ) ( ) ( ); r ; r ; r : σ = σ μ = μ ε = ε
4.condiţiile de surse: cunoaşterea funcţiilor ( ) t r P J p
v
, , , , , i p E M ρ ,
care produc câmp în jurul lor.
Sistematic, aceste condiţii se scriu sub forma (4.1):

( )
( )
( )
( )
( )
( )⎥
















+










>
∑ ∈ t , P H
t P, E

t , P H
t P, E

' t , P H
' t , P E
P
o
o
t t'
P
i
t
i
t
o
v
(4.1)
respectiv pentru a determina câmpurile E şi H într-un punct din v

la un
moment t trebuie cunoscute valorile lor iniţiale în orice punct din v

şi
evoluţia componentelor tangenţiale
t t
H , E , pe frontiera Σ a domeniului, de la
originea
o
t până la momentul considerat t, la proprietăţi ale mediului date.
Demonstrarea teoremei se poate face plecând de la expresiile legilor
şi reflectă matematic proprietatea câmpului electromagnetic de a satisface,
ca orice sistem fizic, principiul cauzalităţii.
Deoarece condiţiile impuse de această teoremă sunt severe
(în special condiţia (2)), în cele mai multe cazuri nu se determină direct
Bazele electrotehnicii 98
câmpul E şi Hci se studiază probleme asociate, mult mai simple ; se
determină potenţialele lor V şi Acare satisfac condiţii de unicitate mai uşor
de stabilit şi în final se revine la câmpurile fizice: V grad E − = şi A rot B = ,
aşa cum se va vedea în capitolele ce urmează.

4.3 Teorema superpoziţiei câmpurilor electromagnetice

Un domeniu de câmp v

limitat de suprafaţa Σ conţine în interior
medii liniare şi izotrope aflate în repaus şi în acest domeniu sunt suprapuse
“n” câmpuri electromagnetice corespunzând fiecare dintre ele la condiţii
iniţiale şi la limită proprii.
Dacă
k k k k
B , H , D , E sunt mărimile de stare ale câmpului ce
corespund la:
• Condiţii iniţiale: ( ) ( )
o
k
o
k
t , r H ; t , r E în orice punct din v


• Condiţii la limită: ( ) ( ) t , r H ; t , r E
tk tk
pe suprafaţa Σ, la t>
o
t
• Mărimi neelectrice: ( ) ( ) ( ) t , r E ; t , r H ; t , r P
ik pk pk

atunci câmpurile rezultante ce provin din însumarea (vectorială) a mărimilor
de stare ale câmpurilor componente (k=1,2…n) sunt:
∑ ∑ ∑ ∑
= = = =
n
1
k
n
1
k
n
1
k
n
1
k
B B ; D D ; H H ; E E (4.2)
având în vedere liniaritatea ecuaţiilor câmpului. Acestor câmpuri rezultante
le corespund condiţii iniţiale şi la limită rezultante:
• Condiţii iniţiale: ( ) ( ) ( ) ( )
∑ ∑
= =
n
1
o
k
o
n
1
o
k
o
t , r H t , r H ; t , r E t , r E
(4.3)
• Condiţii la limită: ( ) ( ) ( ) ( )
∑ ∑
= =
n
1
tk t
n
1
tk t
t , r H t , r H ; t , r E t , r E
(4.4)
Teorema superpoziţiei şi în domeniul câmpului, ca în alte domenii ale
ştiinţei, pune în evidenţă faptul că la suma cauzelor le corespunde suma efectelor.
Dacă cel puţin o regiune din v

nu are proprietăţi liniare, teorema nu
se mai poate aplica.
4. Ecuaţiile câmpului electromagnetic 99
4.4 Ecuaţiile lui Maxwell

Studiul general şi sistematic al câmpului electromagnetic se poate
face cu ajutorul formelor locale ale legilor. Ecuaţiile cu derivate parţiale ce
rezultă din formele locale ale legilor pentru medii imobile ( ) 0 v = şi în
domenii de continuitate a proprietăţilor fizice se numesc ecuaţiile lui
Maxwell.
Pe baza acestor ecuaţii se pot studia câmpurile electromagnetice
pure, fără fenomene mecanice ( 0 v = - medii fixe), fără polarizaţie
permanentă ( ) 0 P
p
= , fără magnetizaţie permanentă ( ) 0 M
p
= şi fără
câmpuri electric imprimate ( ) 0 E
i
= . Ce mai rămâne din formele locale ale
legilor sunt expresiile (4.5):















σ = μ = ε =
=
ρ
=


=


+ =
electrice iei conduct a si legaturii legile - E J ; H B ; E D
magnetic fluxului legea - 0 B div
electric fluxului legea -
0
D div
netice electromag iei induct legea -
t
B
- E rot
magnetic i circuitulu legea -
t
D
J H rot
v
(4.5)
Vom considera că prezintă interes tehnic doar câmpul din exteriorul
corpurilor încărcate cu sarcină ( ) 0
v
= ρ .
Ecuaţiile câmpului se pot scrie în două variante, cunoscute sub
numele de ecuaţiile lui Maxwell în E şi H şi ecuaţiile lui Maxwell în E şi
B:












=
=


μ − =


ε + σ =
0 H div
0 E div
t
H
E rot
t
E
E H rot
(4.6)

Bazele electrotehnicii 100












=
=


=


εμ + σμ =
0 B div
0 E div
t
B
- E rot
t
E
E B rot
(4.7)

Sub formele (4.6) şi (4.7) ecuatţiile lui Maxwell reprezintă, din punct
de vedere matematic, un sistem de opt ecuaţii scalare simultane cu derivate
parţiale, având şase funcţii necunoscute:
z y x z y x
E , E , E , H , H , H care sunt
componentele vectorilor ( ) t , r H şi ( ) t , r E atunci când domeniul de câmp are
o astfel de configuraţie încât să folosim raportarea la un sistem cartezian de
axe x,y,z.
Să stabilim ecuaţiile cu derivate parţiale pe care le satisfac separat
câmpurile E şi respectiv H.
Aplicăm rotorul primei ecuaţii a lui Maxwell din (4.6):

( ) ( ) ( )
( )







Δ − = Δ −








=


εμ −


σμ − =


ε + σ =
H H H div grad H rot rot
t
H
t
H
E rot
t
E rot H rot rot
0
2
2

(4.8)
Deci ecuaţia satisfăcută de câmpul H este de forma:
0
t
H
t
H
H
2
2
=


εμ −


σμ − Δ (4.9)
Similar, aplicând rotorul celei de a doua ecuaţii a lui Maxwell (4.6) şi
ţinând seama de celelalte ecuaţii, obţinem o ecuaţie de tipul (4.9) şi pentru E.
Reunite, în scriere matricială, cele două ecuaţii de acelaşi tip, avem:

0
H
E
t
t
- 0
H
E
t
H
E
t
H
E
2
2
2
2
=


















εμ −


σμ Δ ↔ =










εμ −










σμ −








Δ
(4.10)
Ecuaţiile de tipul (4.10) sunt ecuaţii cu derivate parţiale de ordinul
doi, de tip hiperbolic şi au, în general, ca soluţie o undă atenuată. Soluţiile
4. Ecuaţiile câmpului electromagnetic 101
lor ( E şi H ) nu sunt independente (deşi sunt ecuaţii distincte), ele sunt
legate prin primele două ecuaţii din (4.6), deci unda electrică şi cea
magnetică se intercondiţionează reciproc în unda electromagnetică.

• In cazul mediilor dielectrice (izolante) 0 = σ şi din (4.10) rămâne:
0
H
E
t v
1
- 0
H
E
t
2
2
2 2
2
↔ =


















⋅ Δ ↔ =


















εμ − Δ ٱ 0
H
E
=









(4.11)

unde : =
2
2
2
t v
1


⋅ − Δ este operatorul d’Alembertian

εμ
=
1
v este viteza de propagare a undei prin mediul cu ε şi μ.
Unda electromagnetică printr-un mediu dielectric (în particular şi prin
vid, aer uscat) este soluţia unei ecuaţii de tip d’Alembert (4.11) numită
şi ecuaţia undei, scrisă într-un mediu dielectric prin care unda se
propagă.
• In medii conductoare ( ) ε >> σ ecuaţia (4.10) devine:
0
H
E
t
=
















σμ − Δ (4.12)
care este o ecuaţie vectorială de tip parabolic (ecuaţie de tip Helmholz) sau
ecuaţia difuziei iar
σμ
= λ
1
este constanta de difuzie a mediului. Deci într-o
piesă conductoare unda electromagnetică pătrunde amortizat, are loc un
fenomen de difuzie (analog cum pătrunde căldura într-un corp).
In regim permanent sinusoidal, ecuaţiile lui Maxwell (4.6) se
transpun în mărimi complexe sub forma:










=
=
ωμ =
ωε + σ =
0 E div
0 H div
H -j E rot
E j E H rot

(4.13)
unde H

este reprezentarea în complex a câmpului vectorial H(t) care are o
variaţie sinusoidală în timp. In loc de a sublinia mărimea complexă H
Bazele electrotehnicii 102
(cum era în teoria circuitelor U, I, Z…) se pune un punct deasupra barei care
reprezintă caracterul vectorial al funcţiei: H

, E

, J

.
In regim tranzitoriu (cu condiţiile iniţiale date ) ecuaţiile lui
Maxwell se scriu operaţional (cu transformata Laplace) sub forma:

( ) ( ) ( )
( ) ( )
( )
( )







=
=
μ − μ =
ε − ε + σ =
0 s E div
0 s H div
H s H s s E rot
E s E s s E s H rot
o
o
(4.14)
unde ( ) s H este imaginea Laplace a funcţiei vectoriale ( ) t H iar
o
H este
valoarea iniţială (din momentul comutaţiei) a aceleeaşi funcţii. Ecuaţiilor lui
Maxwell (4.6) şi (4.7) valabile în domenii de continuitate li se asociază
ecuaţiile de trecere (4.15) valabile în vecinătatea unor suprafeţe de
discontinuitate fixe
12
S ce separă două medii corporale cu proprietăţi
diferite:

( )
( )
( )
( )
2 1
s
2 1 2 1
s
2 1 1 2
2 1
s 12 2 1 t t
J 0
s s 12 2 1 s t t s t t
0; 0
s s s t
s 12 2 1 n n n n
s s 12 2 1 s n n s
rot E 0 n E E 0 E E
rot H J n H H J H H J H H
div J n J J J J J J
t t t
div D n D D D D
=

ρ = =

= → − = → =
= → − = → − = ⎯⎯⎯→ =
∂ρ ∂ρ ∂ρ
= − → − = − → − = − ⎯⎯⎯⎯→ =
∂ ∂ ∂
=ρ → − =ρ → − =ρ ( )
( )
s
2 1
2 1
0
n n
s 12 2 1 n n
D D 4.15
div B 0 n B B 0 B B
ρ =








⎯⎯⎯→ =


= → − = → =


unde
12
n este versorul normalei la suprafaţa
12
S , dirijat dinspre mediul 1
spre 2. Pentru discontinuităţi mobile cu
s
v ecuaţiile de trecere (4.15) au o
formă mai dezvoltată[10].
4.5 Unda electromagnetică plană

Din analiza primelor două ecuaţii ale lui Maxwell rezultă că, în cazul
câmpurilor variabile în timp, apare o dublă legătură cauzală între aspectul
electric şi cel magnetic al câmpului electromagnetic desprins de corpuri, sub
formă de undă electromagnetică.
Vom examina un caz particular de undă într-un mediu dielectric
( ) 0 = σ când în toate punctele situate într-un plan perpendicular pe direcţia
4. Ecuaţiile câmpului electromagnetic 103
de propagare valoarea câmpului este constantă. Dacă Ox este direcţia de
propagare a undei, atunci avem un câmp plan sau undă plană dacă mărimile
de stare ale câmpului depind doar de x şi t:
( ) t , x E E = ; ( ) t , x H H =
O astfel de undă plană există practic la distanţă suficient de mare faţă
de sursă (antena de emisie) într-un mediu izotrop şi omogen.
Considerăm un mediu dielectric ( ) 0 = σ cu permitivitatea ε ,
permeabilitatea μ , neîncărcat cu sarcină ( ) 0
v
= ρ şi neparcurs de curenţi
( ) 0 J = şi vom pune îm evidenţă doar câmpul electromagnetic ce apare prin
interacţiunea dintre câmpul electric şi cel magnetic variabile în timp.
Căutăm numai soluţiile variabile în timp ale ecuaţiilor lui Maxwell (o
constantă, deci, nu face parte dintr-o undă).
In aceste condiţii








= = =


=


0
v
σ ρ , 0 , 0 , 0
z y
ecuaţiile lui
Maxwell se scriu sub forma particulară:












ε +


ε +


ε =


ε =


+


− =






=

t
E
k
t
E
j
t
E
i
t
E
H rot
x
H
k
x
H
j
H H H
z y x
k j i
H rot
z
y
x
y
z
z y x
x
H
t
E
;
x
H
t
E
; 0
t
E

y
z z
y
x


=


ε


− =


ε =


⇒ (4.16)
0
x
H
0
z
H
y
H
x
H
0 H div
x z
y
x
=


⇒ =


+


+


→ = (4.17)






















+


+


μ − =


μ − =


+


− =






=

t
H
k
t
H
j
t
H
i
t
H
E rot
x
E
k
x
E
j
E E E
z y x
k j i
E rot
z
y
x
y
z
z y x

Bazele electrotehnicii 104
x
E
t
H
- ;
x
E
t
H
- ; 0
t
H

y
z z
y
x


=


μ


=


μ =


⇒ (4.18)
0
x
E
0 E div
x
=


→ = (4.19)
Din relaţiile (4.16) şi (4.19) respectiv (4.17) şi (4.18) rezultă:







= = → =


=


= = → =


=


0 ct H 0
x
H
; 0
t
H
0 ct E 0
x
E
; 0
t
E
x
x x
x
x x
(4.20)
respectiv unda plană este o undă transversală care nu are componente pe
direcţia de propagare ( ) 0 H , 0 E
x x
= = , deci vectorii E şi H sunt conţinuţi
în plane perpendiculare pe direcţia de propagare. Din (4.20) rezultă că
x
E şi
x
H nu variază în timp şi nici în spaţiu (sunt nişte constante), deci nu pot fi
parte componentă a unei unde (câmp variabil) şi le considerăm nule; aceste
componente
x
E şi
x
H pot fi cel mult nişte câmpuri statice, care nu
afectează propagarea undei.
Din relaţiile (4.16) şi (4.18) rezultă:










− =


μ


− =


ε
x
E
t
H
x
H
t
E
y
z
z
y
(4.21)










=


μ


=


ε
x
E
t
H
x
H
t
E
z
y
y
z
(4.22)
Relaţiile (4.21) reprezintă o undă plană având
componentele ( )
z y
H , E iar (4.22) o undă plană
având componentele ( )
y z
H , E . Cele două unde
sunt independente între ele, deci de-a lungul axei
Ox se pot propaga două unde plane care nu se
influenţează reciproc. Fiecare este o undă
transversală de direcţie fixă (Ox) deci sunt unde
polarizate liniar după două direcţii ortogonale.
Una dintre ele ( )
z y
H , E reprezentată în figura
4. Ecuaţiile câmpului electromagnetic 105
4.3 se propagă după direcţiaOx cu viteza v :
( )
( ) t , x H k H k H
t , x E j E j E
z z
y y
= =
= =
(4.23)
Cele două funcţii ( ) t , x E
y
şi ( ) t , y H
z
sunt legate între ele prin
ecuaţiile (4.21) care reprezintă un sistem de ecuaţii cu derivate parţiale de
ordinul I. Eliminând pe rând câte una dintre funcţii, prin derivări în raport cu
x şi cu t, obţinem:
0
t
E
x
E
; 0
t
H
x
H
2
y
2
2
y
2
2
z
2
2
z
2
=


εμ −


=


εμ −


(4.24)
Ecuaţiile (4.24) sunt de tipul (4.11) (în care 0
x
2
2
+


= Δ ) deci
reprezintă ecuaţia undelor, ecuaţii cu derivate parţiale de ordinul II de tip
hiperbolic a căror soluţie este de forma:
( ) ( )






− = ⎟





− =
v
x
t f t , x E ;
v
x
t f t , x H
2 y 1 z
(4.25)
Ele sunt funcţii numai de x şi t prin intermediul unei combinaţii
liniare şi omogene
v
x
t t − = ′ . Notăm
2
1
2
1
1
1
dt
f d
f ;
dt
df
f = ′ ′ = ′ .

1
2
z
2
1
1 z
1
2 2
z
2
1
1 z
f
t
H
; f
t
f
t
H
f
v
1
x
H
f
v
1
x
t
t
f
x
H
′ ′ =


′ =


=


′ ′ =


→ ′ − =

′ ∂

′ ∂

=



Deci:








εμ − ′ ′ =


εμ −


2
1
2
z
2
2
z
2
v
1
f
t
H
x
H
(4.26)
Pentru ca soluţia (4.25) să verifice ecuaţia (4.24) trebuie ca
εμ
=
1
v
2
, respectiv:
εμ
± =
1
v (4.27)
Scăzând şi adunând t Δ la argumentul ⎟






v
x
t , obţinem:
( )





⎡ Δ −
− Δ − = ⎟






v
t v x
t t f
v
x
t f
1 1
(4.28)
Bazele electrotehnicii 106
respectiv funcţia
1
f , soluţie a ecuaţiei undelor (4.24), depinde de timp şi de
x astfel că valoarea pe care o are
1
f în punctul x, la momentul t este egală cu
valoarea pe care a avut-o funcţia într-un moment anterior ( ) t t Δ − , într-un
punct situat mai la stânga cu ( ) t vΔ . Deci soluţia
1
f este o funcţie ce se
propagă în spaţiu de-
a lungul axei Ox cu
viteza v .
Forma (repartiţia
spaţială) a undei
1
f se
deplasează în lungul
axei x cu viteza v
numită viteza de fază
a undei. Relaţia (4.27) arată că viteza de fază are două valori egale şi de
semn contrar. Prima corespunde undei care se propagă în sensul pozitiv al
axei x (unda directă) şi are expresia:
( ) x t f
v
x
t f
1 1
⋅ εμ − = ⎟





− (4.29)
iar a doua valoare a lui v corespunde undei care se propagă în sensul negativ
al axei x (unda inversă) şi are expresia :
( ) x t f
v
x
t f
1 1
⋅ εμ + = ⎟





+ (4.30)
Fiecare dintre aceste unde există numai dacă au existat undeva la
stânga (sau la dreapta pentru unda inversă) condiţii fizice pentru producerea
lor (antenă de emisie pentru unda directă, suprafaţă reflectantă pentru unda
inversă etc.).
Unda directă se propagă cu viteza:

r r
o
o r o r
v 1 1
v
μ ε
=
μ μ ε ε
=
εμ
= (4.31)
iar
s
m
10 3
1
c v
8
o o
o
⋅ =
μ ε
= = este viteza undei în vid.
Unda directă pentru componenta magnetică a undei este:
( ) ( ) εμ − = ⎟





− = x t f
v
x
t f t , x H
1 1 z
(4.32)
Dacă într-un punct din spaţiu
z
H are de exemplu o variaţie
sinusoidală, atunci funcţia
1
f este de forma:
4. Ecuaţiile câmpului electromagnetic 107







ϕ − ⎟





− ω =
v
x
t sin H H
max z z
(4.33)
Cunoscând
z
H se poate calcula componenta electrică a undei ( )
y
E :








ε
= ⎟





′ −
ε
− =



ε
− =




μ − =


1 1
z
y
z
y
f
v
1
f
v
1 1
x
H 1
t
E
t
H
x
E
(4.34)
Integrând ultima expresie se obţine:

+
ε
= ⋅ ′
ε
= const f
v
1
dt f
v
1
E
1 1 y
(4.35)
Constanta de integrare se poate omite, interesează doar soluţiile
variabile în timp (undele). Mărimea:








Ω = =
ε
μ
=
ε
μ
=
ε
= μ =
m
A
m
V

H
E
Z
v
1
v Z
z
y
r
r
o
(4.36)
este o caracteristică a mediului prin care se propagă unda electromagnetică
şi se numeşte impedanţa de undă a mediului. Valoarea sa în vid este:
Ω = π =
ε
μ
= 377 120 Z
o
o
o
(4.37)
numită impedanţa de undă a vidului, o constantă universală.






− = ⎟





− → ⎟





− = =
v
x
t f Z
v
x
t f
v
x
t f Z H Z E
1 2 1 z y
(4.38)
Conform cu (4.38) în fiecare punct din spaţiu unda electrică ( )
y
E şi
cea magnetică ( )
z
H sunt în fază. (figura 4.5), au forme de variaţie identice
dar sunt situate în plane perpendiculare:

Bazele electrotehnicii 108
La fel ca unda ( )
z y
H , E se propagă şi unda ( )
y z
H , E . Deci există cel mult
patru unde electromagentice elementare care compun o undă plană de
direcţie de propagare Ox dată, care diferă între ele fie prin sensul de
propagare (unda directă şi unda inversă), fie prin direcţia de polarizare
liniară ( )
z y
H , E sau ( )
y z
H , E . In fiecare dintre ele vectorii E şi H sunt
perpendiculari între ei şi perpendiculari pe direcţia de propagare.
Variaţia în timp a mărimilor E şi H, deci forma funcţiilor
1
f şi
2
f ,
sunt arbitrare, ele depind de condiţiile de producere a undei şi de forma
mesajului transmis.

4.6 Radiaţia undelor electromagnetice

La frecvenţe înalte câmpul electromagnetic din jurul circuitelor
electrice (circuite radiante) apare sub formă de unde electromagnetice,
câmpul magnetic ( ) t H induce un câmp electric










μ − =
t
H
E rot iar cel
electric ( ) t E va produce un câmp magnetic










ε =
t
E
H rot , deci se
autogenerează reciproc. Acest câmp se poate desprinde de circuitele care le-au
produs şi se propagă sub formă de undă electromagnetică la distanţe mari şi
transmit o parte din energia circuitelor; fenomenul este numit radiaţia circuitelor.
4.6.1 Potenţiale electrodinamice întârziate (retardate)
Aceste potenţiale generalizează noţiunile de potenţial magnetic
vector A şi potenţial electric scalar V care se utilizează în cazul câmpurilot
staţionare şi cvasistaţionare.
Astfel, din legea fluxului magnetic rezultă:
e
A rot B 0 B div = → = ,
iar din legea inducţiei electromagnetice:
t
A
rot E rot
t
B
E rot
e


− = →


− =

e
e e
V grad
t
A
E 0
t
A
E rot − =


+ ↔ =










+ →
Deci în regim variabil câmpul electric E se scrie sub forma:
4. Ecuaţiile câmpului electromagnetic 109

e
e
V grad
t
A
E −


− = (4.39)
el are o componentă solenoidală











t
A
e
şi una potenţială (- ∇V
e
).
Pentru a determina ecuaţiile pe care le satisfac potenţialul
electrodinamic vector
e
A şi potenţialul electrodinamic scalar
e
V vom pleca
de la ecuaţiile lui Maxwell:
( )












∂ −
εμ + μ = Δ − ⇒


εμ + μ =
t
V
grad
t
A
J A A div grad
t
E
J B rot
e
2
e
2
e e

(4.40)
Ecuaţia pe care o satisfac cele două potenţiale este de forma:








εμ + + μ − =


εμ − Δ
t
V
A div grad J
t
A
A
e
e
2
e
2
e
(4.41)
Similar putem stabili o altă ecuaţie pentru cele două funcţii
e
A şi
e
V :
( )










εμ ±
ε
ρ
= −


− ⎯ ⎯ ⎯ → ⎯
ε
ρ
=
Δ
2
e
2
v
V
e
e
) 39 . 4 (
v
t
V
; V grad div
t
A
div E div
e

(4.42)








εμ +



ε
ρ
− =


εμ − Δ
t
V
A div
t
t
V
V
e
e
v
2
e
2
e
(4.43)
In regim variabil (înaltă frecvenţă) se admite o condiţie de etalonare
a celor două potenţiale- etalonare Lorentz- care presupune:
0
t
V
A div
e
e
=


εμ + (4.44)
spre deosebire de regimul staţionar(cvasistaţionar) unde se admite pentru
potenţialul magnetic vector A o condiţie de etalonare Coulomb, de forma:
0 A div = .
Impunând condiţia (4.44), fiecare dintre ecuaţiile (4.41) şi (4.43)
rămâne o ecuţie numai în variabila
e
A sau numai în
e
V de aceeaşi formă:
J
t
A
A
2
e
2
e
μ − =


εμ − Δ (4.45)

ε
ρ
− =


εμ − Δ
v
2
e
2
e
t
V
V (4.46)
Bazele electrotehnicii 110
Cele două ecuaţii poartă numele de ecuaţia vectorială neomogenă a
undelor (4.45), respectiv ecuaţia scalară neomogenă a undelor (4.46), ambele
sunt de acelaşi tip cu ecuaţia undelor (4.11), care este însă o ecuaţie omogenă.
In regim staţionar sau cvasistaţionar ⎟





=


0
t
ecuaţiile (4.45), (4.46)
devin ecuaţii de tip Poisson (Laplace) satisfăcute de A şi V în aceste
regimuri şi ale căror soluţii sunt de forma :
( )
( )
( )
( )
∫ ∫
∞ ∞

′ ρ
πε
= ′

π
μ
=
v v
v

v d
R
r
4
1
r V ; v d
R
r J
4
r A (4.47)
în care am utilizat notaţii cu semnificaţiile din figura 4.6.
Soluţiile ecuaţiilor (4.45) şi (4.46) sunt similare cu soluţiile (4.47),
sub forma:
( )
( )



εμ − ′
π
μ
=
v
e
v d
R
R t , r J
4
t , r A (4.48)
( )
( )



εμ − ′ ρ
πε
=
v
v
e
v d
R
R t , r
4
1
t , r V (4.49)
Câmpul în punctul ( ) r P , la momentul
t, este determinat de valoarea densităţii de
curent J (sau a densităţii de sarcină
v
ρ ) la un
moment anterior
t t
v
R
t R t t Δ − = − = εμ − = ′ , momentului t
cu R
v
R
t εμ = = Δ . Timpul t Δ este timpul
necesar ca unda electromagnetică să se propage de la circuitul radiant până în
punctul ( ) r P , pe distanţa r r R R ′ − = = înaintând cu viteza v, viteza de
propagare a undei prin mediul cu parametrii constitutivi ( ) μ ε, . Timpul t Δ este
timpul de întârziere(retardare) între mărimile de stare ale circuitului radiant şi
ale câmpului la distanţa R de circuit; motiv pentru care
e
A şi
e
V date de (4.48)
şi (4.49) se numesc potenţiale electrodinamice întârziate(retardate).Aceste
expresii ale potenţialelor(şi ale câmpului electromagnetic) descriu propagarea
câmpului electromagnetic din aproape în aproape, în timp şi în spaţiu(prin
contiguitate) cu viteză mare, dar finită:
εμ
=
1
v .
4. Ecuaţiile câmpului electromagnetic 111
4.6.2 Rezistenţa de radiaţie a circuitelor
Puterea activă absorbită de un circuit electric în regim sinusoidal este
2 2
ef
j
RI RI P = = , unde R este rezistenţa circuitului radiant.
La frecvenţe înalte circuitul radiază unde electromagnetice, deci va
transmite putere activă şi prin undele radiate, putere pe care o scriem sub
forma:
2
rad rad
I R P = , unde
rad
R este rezistenţa de radiaţie a circuitului.
Puterea activă totală absorbită de circuit este :
rad j
P P P + = .
Dacă circuitul radiant are forma curbei Γ din figura 4.7-a, câmpul magnetic
Bîn punctele suprafeţei
Γ
S va fi defazat în urma curentului I din spira Γ
din cauza timpului de propagare t Δ (datorită retardării dintre B şi I). Deci şi
fluxul magnetic printr-o suprafaţă
Γ
S va fi defazat în urma curentului I cu
unghiul β ca în diagrama fazorială din figura 4.7-b, defazare care creşte
odată cu frecvenţa curentului: ( ) ω β = β .

Descompunem fluxul Φ în două componente, una în fază cu I şi alta în
cuadratură cu curentul I, sub forma:
I j I L Λ − = Φ (4.50)
Ecuaţia de tensiuni pentru circuitul radiant este de forma:
I I L j I R j I R U
dt
d
Ri u Λ ω + ω + = Φ ω + = ↔
Φ
+ =
respectiv ecuaţia de tensiuni a unui circuit radiant are expresia:
( ) [ ] I L j R U ⋅ ω + Λ ω + = (4.51)
unde: Λ ω + = R R
e
- este rezistenţa echivalentă a circuitului radiant;
Bazele electrotehnicii 112
rad
R = Λ ω este rezistenţa de radiaţie a circuitului iar R este
rezistenţa proprie a circuitului, evaluată cu luarea în considerare a efectului
pelicular din înaltă frecvenţă.
L j R Z
e e
ω + = - este impedanţa echivalentă a circuitului, cea care
introduce un defazaj ϕ între U şi I ca în figura 4.7-b.
4.7 Aplicaţie
Dacă se cunoaşte una dintre componentele undei plane şi
proprietăţile mediului, se poate deduce cealaltă componentă:
1. In medii dielectrice ( ) 0 = σ cunoscând E j E = şi impedanţa de undă
ε
μ
= Z se poate deduce cealaltă componentă(cea magnetică):
Z
E
k H k
Z
E i
H

= =
×
=
2. In medii conductoare ( ) 0 ≠ σ legătura între cele două componente ale
undei este de forma:
( )
Ω Ω
ωμ
γ
= ×
μω
γ
=
j j
e
E
k E i e H


unde ( ) j 1
2
j +
ωσμ
= ωσμ = γ este constanta de propagare a mediului
( ) β + α = γ j , Ω γ = α cos este constanta de atenuare iar Ω γ = β sin este
constanta de defazare a mediului ( ) εμ ω = β − α
2 2 2
.
3. Unda plană având
m
A
5 H
o
= trece printr-un mediu cu . 4 , 1
r r
= ε = μ
Componenta electrică a undei este:
[ ] Ω π = =
ε
μ
= 60 R
H
E
- rezistenţa de undă a mediului
[ ]
m
V
300 120
2
1
H HZ H E
r
r
o
= π ⋅ ⋅ =
ε
μ
=
ε
μ
=
Observaţie Vectorul H E S × = , numit vectorul Poynting indică prin direcţia sa care
este direcţia de propagare a undei iar prin modulul său indică care este densitatea de putere
a undei: [ ] [ ] [ ]
2
m
W
m
A
m
V
H E S = ⋅ = ⋅ = . Fluxul lui S printr-o suprafaţă este puterea
transmisă de undă prin suprafaţa respectivă.
5. Regimul electrostatic şi magnetostatic
În regim variabil în timp câmpul electric şi magnetic se
intercondiţionează reciproc alcătuind un câmp electromagnetic.
În regim staţionar (curent continuu), mărimile de stare sunt
invariabile în timp şi studiul câmpului electric şi magnetic se poate face
separat. În acest regim câmpul electric din medii conductoare generează
curent electric şi este însoţit de degajare de căldură în mediul conductor.
Un sistem fizic format din corpuri imobile
( )
v 0 = încărcate cu
sarcini invariabile în timp






=


0
t
creează un câmp electrostatic. În regim
electrostatic mărimile magnetice de stare sunt nule iar mărimile electrice de
stare (ale corpurilor şi ale câmpului) sunt invariabile în timp; într-un astfel
de regim nu există schimburi de energie între componentele sistemului.
Neexistând câmp electrostatic şi nici curent electric în interiorul corpurilor
conductoare, nu au loc transformări energetice (dezvoltări de căldură).
Practic,un câmp electrostatic este creat de corpuri imobile încărcate cu
sarcini invariabile în timp. Deci condiţiile de regim electrostatic sunt:
__
0; v 0; J 0; B H 0 (5.1)
t

= = = = =


În condiţiile (5.1) legile vor avea forme particulare:
-) Din legea inducţiei electromagnetice, dacă
__
B
0, v =0
t

=

rămâne:
__ __ __ __
E d 0 ; rot E 0 E grad V (5.2)
Γ
= = ↔ = −

A
v

Expresia (5.2) este teorema potenţialului electrostatic sub formă integrală,
respectiv locală. Mărimea ”V” este potenţialul electrostatic , câmpul
electrostatic E este un câmp potenţial (care poate fi scris ca un gradient),
circulaţia lui pe o curbă Γ închisă este nulă iar între două puncte 1şi 2
circulaţia nu depinde de drumul de integrare:
2 2 2
__ __
1 2
1 1 1
E d Vd dV V V (5.3) = −∇ = − = −
∫ ∫ ∫
A A
-) Legea fluxului electric are aceeaşi formulare şi în regim electrostatic:
( ) ( )
2 1
__ __ __
v s n n s
D ds q ; div D sau 0 ; div D D D sau 0 (5.4)
Σ
Σ
= = ρ = − = ρ


Bazele electrotehnicii

114
-) Legea legăturii în câmp electric :
t
o o e
D E P ; P E ; D E (5.5)
⎡ ⎤
= ε + = ε χ = ε
⎣ ⎦

Celelalte legi nu prezintă interes în studiul regimului electrostatic .

5.1 Teorema potenţialului electrostatic

Deoarece în regim electrostatic mărimile de stare ale câmpului
electric şi ale corpurilor sunt invariabile în timp, starea electrostatică a unui
sistem fizic (corpuri+câmp) se poate menţine fără aport de energie din
exterior. Pentru o sarcină punctiformă expresia câmpului electric creat este :
3
o
q r
E (5.6)
4
r
=
πε

Să arătăm că şi în acest caz este verificată expresia teoremei (5.2):
_ __
__ __
3 3
o o o
3 3 4
o o o
3
o o o
q r d q r dr q 1
E d d 0
4 4 4 r
r r
q r q 1 q 3 r
rotE r r 0 (5.7)
4 4 4 r
r r r
q r dr q 1 q 1
dV Edr d V C
4 4 r 4 r
r
Γ Γ Γ

⎛ ⎞ ⎪
= = = =
⎜ ⎟

πε πε πε
⎝ ⎠


⎛ ⎞ ⎛ ⎞
− ⎛ ⎞ ⎪
= ∇× = ∇ × = × =
⎨ ⎜ ⎟ ⎜ ⎟
⎜ ⎟
πε πε πε
⎝ ⎠
⎝ ⎠ ⎝ ⎠ ⎪

− ⎛ ⎞

= − = = → = +
⎜ ⎟
⎪ πε πε πε
⎝ ⎠


∫ ∫ ∫ ∫
A
A
v v v v
Expresia locală
rotE 0 = pune în evidenţă
faptul că liniile lui E sunt
deschise, ele încep pe
sarcini (+) şi se termină pe
sarcini (–). Expresia (5.7)
a potenţialului arată că
dacă îl calculăm la distanţă
mare de sarcina
punctiformă ( ∞ → r )
atunci constanta de
integrare este

= V C .
La infinit depărtare
de q câmpul E este nul şi admitem că şi ( ) 0 C 0 V = =

şi în acest caz
(sarcina punctiformă) expresia potenţialului este:
s
dq ds = ρ
v
dq dv = ρ
dq d = ρ
A
A
k
q
Fig. 5.1
5. Regimul electrostatic şi magnetostatic 115
o
q
V (5.8)
4 r
=
πε

Alegerea punctului unde 0 V = se numeşte alegerea originii de
potenţial faţă de care expresia (5.8) rămâne valabilă.
Dacă avem un sistem cu distribuţiile
v s
, , ρ ρ ρ
A
şi sarcini
punctiforme
k
q ca în figura 5.1, atunci câmpul rezultant în punctul P se scrie
cu teorema superpoziţiei (vectoriale) a câmpurilor create de fiecare sarcină
în parte (fiecare element dq creează câmp de forma 5.6 :
3
o
dq r
dE
4
r
=
πε
),
deci:
_ _ _ _
n
k
v s k
3 3 3 3
o V S C
k
1
r r r q r 1
E dv ds d (5.9)
4
r r r r
⎡ ⎤
ρ ρ ρ
⎢ ⎥
= + + +
⎢ ⎥
πε
⎢ ⎥
⎣ ⎦

∫ ∫ ∫
A
A

Expresia (5.9) este expresia generală a câmpului electrostatic creat
de toate distribuţiile de sarcină (numit şi câmp electric coulombian ,
expresia (5.6) se poate stabili pe baza forţei de tip coulombian ). Punctul P
în care calculăm câmpul E nu poate fi în interiorul corpurilor încărcate,
integralele din (5.9) nu ar mai fi convergente când r 0 → . Fiind integrale
din funcţii vectoriale ele trebuie calculate pe componente.
Dacă pentru o sarcină punctiformă potenţialul electrostatic are
expresia (5.8), atunci potenţialul punctului P din figura 5.1. se obţine tot
printr-o superpoziţie (scalară) a potenţialelor create de fiecare sarcină în
parte:
k
n
v s
o k V S C
1
q
d ds d 1
V (5.10)
4 r r r r
⎡ ⎤
ρ ν ρ ρ
⎢ ⎥
= + + +
⎢ ⎥
πε
⎣ ⎦

∫ ∫ ∫
A
A


Expresia (5.10) este valabilă în raport cu originea de potenţial la
infinit (deci nici unul dintre corpurile din fig. 5.1 nu este infinit extins
pentru a se păstra convenţia V 0

= ). Nici pentru calculul lui V cu (5.10)
punctul P nu poate fi decât punct exterior tuturor corpurilor încărcate pentru
ca integralele din (5.10) să fie convergente. Toate integralele din (5.10) sunt
din funcţii scalare, deci mai uşor de calculat ca (5.9), respectiv este mai
indicat a se calcula prima dată V cu (5.10) şi apoi E grad V = − .

Bazele electrotehnicii

116
5.1.1 Proprietăţile potenţialului electric V

1. Alegerea originii de potenţial:
Dacă se cunoaşte valoarea potenţialului într-un punct ) V ( P
o
P o
,
atunci potenţialul într-un punct oarecare P va fi:
o
o
P
__ __
P P
P
V V E d (5.11) = −

A
Potenţialul
P
V caracterizează câmpul
p
E în fiecare punct şi se poate
determina cu aproximaţia unei constante
o
P
V .Dacă se adoptă
P
o
V 0, =
atunci punctul
o
P este considerat referinţă (origine de potenţial).Alegerea
originii de potenţial se face în diverse moduri:
– pentru sistem restrâns de corpuri încărcate, originea de potenţial se
consideră punctul de la infinit, acolo 0 E =

şi 0 V =


– pentru sisteme practice în care se precizează poziţia corpurilor
încărcate în raport cu pământul sau cu masa (carcasa aparatului) atunci
originea de potenţial se consideră pământul (masa)
– pentru probleme teoretice în care apar corpuri încărcate cu
dimensiuni infinite (suprafeţe încărcate infinit extinse, fire foarte lungi, etc)
punctul origine de potenţial se adoptă arbitrar şi expresiile calculate pentru
V trebuie precizat în raport cu care origine de potenţial sunt adevărate.

2. Valenţele energetice ale potenţialului
Pentru a deplasa o sarcină
q′ într-un câmp electrostatic E din
punctul origine de potenţial
o
o P
P (V 0) = până într-un punct
curent P din câmp, trebuie cheltuit un
lucru mecanic:

o o
P P
__ __ __
ext
P
P P
L F d q E d q V (5.12) ′ ′ = = − =
∫ ∫
A A
Deci potenţialul punctului P (
P
V ) este egal numeric cu lucrul
mecanic ce ar trebui efectuat de câmp pentru a deplasa unitatea de sarcină
( C 1 q = ′ ) din P în
o
P , sau este egal numeric cu lucrul mecanic ce ar trebui
efectuat din exterior pentru a deplasa unitatea de sarcină din
o
P în P.
P
0

P
5. Regimul electrostatic şi magnetostatic 117
Potenţialul nu este lucru mecanic, se măsoară în volţi nu în jouli,
numai este egal numeric cu el. În fiecare punct din câmp potenţialul V are o
valenţă energetică, el caracterizează energetic câmpul electrostatic din acel
punct. Potenţialul V arată care este potenţa câmpului în acel punct, respectiv
capacitatea câmpului de a efectua lucru mecanic.

3. Proprietăţile geometrice ale potenţialului V
Legătura punctuală dintre câmpul E şi potenţialul său V:
__ __
dV E d (5.13) = − A
ne permite să interpretăm geometric această legătură:
• Suprafeţele echipotenţiale (V=constant, dV=0) înseamnă
E d 0 = A , respectiv
__ __
E d ⊥ A , liniile câmpului E sunt perpendiculare pe
suprafeţele echipotenţiale (în care este conţinut A d ).Cunoscând liniile
(suprafeţele) echipotenţiale ale unui sistem, se pot trasa liniile de câmp E ca
fiind normale în orice punct cu suprafeţele echipotenţiale(figura 5.3).
Punctele unui corp conductor au legătură galvanică între ele, deci se află la
acelaşi potenţial. Rezultă că liniile câmpului electric întotdeauna ies şi intră
perpendicular pe suprafeţele corpurilor conductoare încărcate cu sarcină.

• În lungul liniilor de câmp electric ) d E (
__ __
A ↑↑ avem:
__ __
dV E d 0 (5.14) = − < A
Deci în lungul liniilor lui E potenţialul V scade sau reciproc, liniile
lui E sunt orientate dinspre regiunea cu potenţial mai ridicat (mai pozitiv)
spre cea cu potenţial mai scăzut (figura 5.4).
• Fie două suprafeţe echipotenţiale între care diferenţa de
potenţial este de dV=const.
34 2 34 12 1 12
E dV E dV Δ ⋅ = = Δ ⋅ =
Fig 5.3
Fig 5.4
Bazele electrotehnicii

118
Cum în figura 5.5 distanţa
2 1 34 12
E E > ⇒ Δ < Δ
Câmpul electric este mare
(intens) acolo unde suprafeţele
echipotenţiale sunt mai
apropiate. Dacă facem o analogie
între spectrul unui câmp
electrostatic (liniile câmpului E
corelate cu liniile echipotenţiale V=const.) şi o problemă de cartografie în
care curbele de nivel (ce unesc punctele de aceeaşi altitudine) sunt
echivalentul liniilor echipotenţiale (de acelaşi V), atunci corespondenţa ar
fi:
linii echipotenţiale ↔ curbe de nivel
intensitatea câmpului electrostatic ↔ panta terenului
Acolo unde curbele de nivel sunt apropiate, panta terenului este
mare, acolo unde liniile echipotenţiale sunt apropiate, intensitatea câmpului
electric este mare.

4. Ecuaţiile satisfăcute de funcţia V
Dacă gradV V E − = −∇ = şi
ε
ρ
=
v
E div (relaţia 3.10) atunci :
( )
v
divE E V V V (5.15)
ρ
= ∇ = ∇ −∇ = −Δ → Δ = −
ε

respectiv potenţialul electrostatic V este soluţia unei ecuaţii cu derivate
parţiale (5.15) de tip Poisson, pentru probleme interioare, respectiv în
interiorul corpurilor încărcate cu sarcină.
Pe domenii exterioare, în exteriorul corpurilor încărcate ( 0
v
= ρ ) rămâne:
(5.16) 0 V = Δ
care este o ecuaţie cu derivate parţiale de ordinul doi, de tip Laplace.
Soluţia ecuaţiilor (5.15) şi (5.16) este univocă dacă sunt precizate
condiţiile la limită pe frontiera Σ a domeniului de câmp
Σ
ν . Aceste condiţii
sunt de trei feluri:
• condiţii de speţa întâi (de tip Dirichlet) când se cunoaşte potenţialul
V pe frontiera domeniului:
D
V f
Σ
= . Dacă V 0
Σ
= , avem o condiţie Dirichlet
omogenă sau V const
Σ
= , care presupune că frontiera Σ este o suprafaţă
conductoare.
Fig 5.5
5. Regimul electrostatic şi magnetostatic 119
• condiţii de speţa a doua (de tip Neumann) când se cunoaşte componenta
normală a inducţiei electrice pe frontiera Σ: ( )
n N
D f
Σ
= sau
N
V 1
f
n
Σ
∂ ⎛ ⎞
=
⎜ ⎟
∂ ε
⎝ ⎠
,
deci derivata după normala exterioară la Σ a potenţialului V, care este componenta
normală a câmpului electric :
n
V
E
n


= . O condiţie Neumann omogenă
n
D | 0
Σ
= precizează că fluxul electric prin frontiera Σ este nul.
• condiţii de frontieră mixte (de tip Robin) când se cunoaşte
potenţialul pe o parte
D
Σ din frontieră şi componenta
n
V


pe cealaltă parte
N
Σ a frontierei ( )
D N
Σ ∪Σ = Σ .
Dacă mediul nu este omogen ( const ≠ ε ) atunci: ( ) V E D ∇ − ε = ε =
iar: ( )
v v v
divD V V gradV grad (5.17) ⎡ ⎤ = ρ → ∇ ε −∇ = ρ → εΔ + ⋅ ε = −ρ
⎣ ⎦

Ecuaţia (5.17) pe care o satisface funcţia V în medii neomogene este
o ecuaţie specială de potenţial, căreia i se asociază aceleaşi trei genuri de
condiţii la limită. Dacă ε =const (grad ε=0) ecuaţia (5.17) se reduce la (5.15)
pentru probleme interioare sau la (5.16) pentru probleme exterioare.
Scrise în coordonate carteziene, respectiv cilindrice, ecuaţia (5.15) devine
( )
( )
( )
( )
2 2 2
'
v
2 2 2
2 2
''
v
2 2 2
V V V 1
sau 0 5.15
x y z
1 V 1 V V 1
r sau 0 5.15
r r r
r z
∂ ∂ ∂ −
+ + = ρ
ε
∂ ∂ ∂
∂ ∂ ∂ ∂ − ⎛ ⎞
+ + = ρ
⎜ ⎟
∂ ∂ ε
⎝ ⎠ ∂ϕ ∂

Funcţia V soluţie a ecuaţiilor precedente este o funcţie continuă în
orice punct din spaţiu, chiar şi pentru o discontinuitate V
stânga
= V
dreapta
. Dacă
V ar prezenta discontinuităţi (salturi), în acel punct V E −∇ = ar deveni
infinit; cum câmpuri electrice infinite nu există, nici potenţiale electrice
discontinui nu pot exista.
Potenţialul şi câmpul unui dipol electric
Două sarcini +q aflate
la distanţa A şi pentru care
const q p
d
= = A este momentul
dipolului, formează un dipol
electric. Potenţialul punctului P
din figura 5.6 este:
2 1
r r cos − ≈ θ A
Fig 5.6
θ
A
Bazele electrotehnicii

120
2 1
p 1 2
o 1 2 o 1 2
r r q 1 1 q
V V V ( ) (5.18)
4 r r 4 r r

= + = − =
πε πε

Dacă ţinem seama că
2 1
1 r r cos
r
<< → − = θ
A
A şi
2
2 1
r r r =
p
2 3
o
o
q cos 1 p r
V (5.19)
4
4 r r
θ
= =
πε
πε
A

Se observă că planul median
2
π ⎛ ⎞
θ =
⎜ ⎟
⎝ ⎠
este un plan echipotenţial
având V 0 = şi de asemenea punctele foarte îndepărtate ( r →∞) sunt tot de
potenţial nul. Intensitatea câmpului electric în punctul P este:






Înlocuind în (5.20)
Se obţine expresia câmpului E
5 3
o
1 (p r) r p
E 3 (5.21)
4
r r
⎡ ⎤
= −
⎢ ⎥
πε
⎣ ⎦

Spre deosebire de câmpul unei sarcini punctiforme care scade cu
2
r ,
câmpul unui dipol scade cu
3
r , este foarte intens lângă dipol şi nu mai are o
simetrie sferică, valoarea sa nu depinde numai de r ci şi de direcţia razei
vectoare r . Liniile de câmp electric şi liniile echipotenţiale ale unui dipol
electric au geometria din figura 5.7.

5.2 Capacităţi electrice
Un sistem format din două corpuri conductoare omogene, încărcate
cu sarcini electrice egale şi de semn contrar (
1 2
q q q = − = ) şi separate
printr-un dielectric omogen sau neomogen, dar pasiv (neîncărcat cu sarcină
0
v
= ρ şi nepolarizat permanent 0 P
p
= ) formează un condensator electric.
Capacitatea electrică a condensatorului este mărimea pozitivă
definită ca raportul dintre sarcina unuia dintre conductoare (numit armătură)
şi tensiunea dintre armături:
3
o
1 p r
E gradV grad( ) (5.20)
4
r
= − = −
πε
x y z
3 4 5
(p r) i p j p k p p
1 3 r 3 r
( )
r r r r

∇ = + + =


− −
∇ = =


Fig 5.7
p
5. Regimul electrostatic şi magnetostatic 121
1 1 2
1 2 12 21
q q q q C
C F (5.22)
V V U U U V
⎡ ⎤
= = = = =
⎢ ⎥

⎣ ⎦

Practic, cele două conductoare formează un condensator, dacă
aplicând o tensiune între armături, ele creează un câmp electric complet
(toate liniile de câmp ce pleacă de pe o armătură ajung pe
cealaltă).
Alegem o suprafaţă închisă Σ (figura 5.8) ce trece
prin cele două armături (unde 0 E D = ε = ) şi se închide
în exterior astfel încât să nu intersecteze liniile de câmp.
Atunci:
Deci dacă
2 1
q q − = condensatorul creează un
câmp electric complet.
Capacitatea unui condensator (5.22) este o mărime pozitivă definită
ca raportul dintre q şi U dar nu depinde nici de q nici de U (dacă dielectricul
este liniar (E) ε ≠ ε ) ci depinde de:
- geometria condensatorului (forma şi dimensiunea
armăturilor,distanţa dintre ele, nu contează materialul şi nici grosimea lor)
- proprietăţile electrice ale dielectricului (
r
ε ). Calculul capacităţii se
poate face prin algoritmii prezentaţi în schema din figura 5.8’.

1 2 1 2
q 0 q q q 0 q q (5.23)
Σ Σ Σ
Ψ = = → = + = → = −
u
Fig 5.8
Fig.5.8’
Bazele electrotehnicii

122
1. Condensatoul plan
Dacă distanţa între armături este mică şi neglijăm efectul de margine
atunci câmpul electric este uniform.
Pentru o suprafaţă închisă Σ având
aria cuprinsă în câmp ΔS, aplicăm
legea fluxului electric:



( )
s
s
q q D q
D E 5.24
S A A
ρ Δ
= = ρ = → = = =
Δ ε ε ε

Mergând pe algoritmul din dreapta al fig. 5.8

calculăm succesiv:

2
__ __
1
qd q A
U E d Ed C (5.25)
A U d
ε
= = = → = =
ε ∫
A
Expresia (5.25) rămâne
valabilă şi pentru condensatoare cu
armături curbe, dacă distanţa dintre
armături este mică faţă de raza de
curbură a armăturilor.
Dacă condensatorul plan are
dielectricul format din mai multe
straturi (figura 5.10), la trecerea prin
suprafeţele de discontinuitate dintre
straturi se conservă
n
D :
( )
1 2 n
n n n 1 2 n
q
D D .... D D D ... D 5.26
A
= = = → = = = =
iar intensităţile câmpului sunt:

( )
1 n
1 n
1 1 n n
D D q q
E ; ........ E 5.27
A A
= = = =
ε ε ε ε



__ __
D ds Dds D S q
Σ
Σ Σ
ψ = = = ⋅ Δ = Δ
∫ ∫
S Δ
A
q
( ) ε
Fig 5.9
Σ
Fig 5.10
5. Regimul electrostatic şi magnetostatic 123
Σ
Fig 5.11
Tensiunea dintre armături are expresia:
n 2 3 n
__ __ __ __ __ __ __ __
1 2 n
1 1 2 n 1
n
1 2 k
1 2 k
1
U E d E d E d ... E d
d d d q q
... (5.28)
A A

= = + + + =
⎛ ⎞
= + + =
⎜ ⎟
ε ε ε
⎝ ⎠
∫ ∫ ∫ ∫

A A A A
n
k
k
1
q A
C (5.29)
U
d
= =
ε


Expresia (5.29) a capacităţii pune în evidenţă faptul că acest
condensator (fig. 5.10) poate fi privit şi ca un ansamblu de n condensatoare
legate în serie.
2. Condensatorul cilindric
Armăturile sunt doi cilindrii coaxiali (figura 5.11) de lungime A şi
raze r
1
şi r
2
, dielectricul are
permitivitate ε . Aplicăm legea
fluxului electric pentru suprafaţa
cilindrică Σ având r є (r
1
,r
2
):






lat
__ __
D ds D ds D 2 r q (5.30)
Σ
Σ Σ
ψ = = = ⋅ π =
∫ ∫
A
2
1
2 r
__ __
2
1 1 r
q D q
D E
2 r 2 r 2 r
r q dr q
U E d ln (5.31)
2 r 2 r
ρ
= = → = = →
π π ε πε
→ = = =
πε πε ∫ ∫
A
A A
A
A A
Capacitatea condensatorului cilindric va avea expresia:
( )
2
1
q 2
C 5.32
r
A
ln
r
πε
= =
A

Bazele electrotehnicii

124
3. Condensatorul sferic

Armăturile sunt două sfere concentrice cu
razele
1
r

şi
2
r iar suprafaţa Σ este o sferă
intermediară:


Capacitatea condensatorului sferic are expresia :
( )
1 2
2 1
r r q
C 4 5.34
u r r
= = πε


Capacitatea unei sfere de rază
1
r izolată (capacitatea este formată în
raport cu infinitul)se obţine din expresia (5.34) dacă
2
r →∞:
C
sferă
1
r 4πε =
(5.35)
Dacă L este lungimea unei linii de câmp electric dintre cele două
armături iar A este aria unei suprafeţe echipotenţiale între armături, atunci
elastanţa
C
1
S = a condensatorului se poate evalua succesiv sub forma:
__ __
2 2 2
__ __
1 1 1
A
u E d E d d
S (5.36)
q EA A
D ds
= = = =
ε ε ∫ ∫ ∫

A A A

Capacitatea va avea o expresie reciprocă cu (5.36), de forma:
(5.36)
dA
C
A

ε
=
A

Expresiile (5.35) şi (5.36) permit să extindem metoda tuburilor şi
feliilor (3.86, 3.88) la calculul capacităţilor şi elastanţelor.
Dacă regiunea dintre armături o împărţim în tuburi de flux electric
elementare cu secţiunea ds, luate în lungul liniilor de câmp E, atunci
capacitatea unui tub este:
tub
tub A
dA dA
dC C dC (5.37)
ε ε
= → = =
∫ ∫ A A

Fig 5.12
( ) ε
Σ
__ __
2
2
2 1
2
1 2
1
D ds D ds D 4 r q
r r q D q
D E= u Edl = (5.33)
4 r r
4 r
Σ
Σ Σ
ψ = = = ⋅ π = →

→ = → → =
ε πε
π
∫ ∫

5. Regimul electrostatic şi magnetostatic 125
O felie din dielectric de grosime dA luată ⊥ pe linia de câmp E va
avea elastanţa:
2 2
felie
1 1
d d
dS S dS (5.38)
A A
= → = =
ε ε ∫ ∫
A A

Dacă funcţia „ A ” din (5.37) sau A din (5.38) sunt greu de evaluat
pentru un dispozitiv cu geometrie neregulată, atunci tuburile şi feliile nu se
vor lua infinitezimale, tuburile vor avea secţiunile
k
A Δ şi lungimile
k
A iar
feliile vor avea grosimile
k
A Δ şi secţiunile
k
A
,
respectiv:
( )
n n
k k k
k k k
k 1 k 1
A 1
S ; C 5.39
C A
= =
Δ ε Δ
= = =
ε
∑ ∑
A
A


Aplicaţii:
1. Două bare conductoare
de lungime A şi secţiune
pătratică cu latura ,,a’’ sunt
plasate ca în figura 5.13 şi
alimentate cu tensiunea continuă
U. Să se determine:
a) expresia câmpului
electric creat E
b) expresia densităţii de
sarcină
s
ρ pe suprafaţa barei
c) capacitatea formată de
cele două bare

a) Aproximăm liniile de câmp electric prin segmente de dreaptă de
lungime „d” între planele de bază formate într-o secţiune ⊥ pe bare
şi prin arce de cerc cu raze x (x є (0,a)). Tensiunea între cele două
bare este U indiferent în lungul cărei linii de câmp electric este
calculată:


2 2
__ __
1 1
U
U E d E d E d x E (5.40)
2
d x
2
π ⎛ ⎞
= = = + → =
⎜ ⎟
π
⎝ ⎠
+
∫ ∫
A A
Fig. 5.13
Bazele electrotehnicii

126
Cel mai intens câmp electric se obţine
pentru 0 x = (de fapt acolo unde este cea
mai scurtă linie de câmp) .
b) Densitatea sarcinii pe suprafaţa barelor se
obţine pe baza relaţiei (3.15) ca fiind:
( )
o
s o
U
D E 5.41
d x
2
ε
ρ = = ε =
π
+

deci maximă acolo unde şi câmpul electric
este maxim (x=0).
c) Capacitatea dispozitivului o putem calcula „clasic” :
a
o o
s
0
o
U U a
q ds ( dx) 2 ln 1
2d
d x
2
q a
C 2 ln 1 (5.42)
U 2d
ε ε π ⎛ ⎞
= ρ = = + →
⎜ ⎟
π
π
⎝ ⎠
+
ε π ⎛ ⎞
→ = = +
⎜ ⎟
π
⎝ ⎠
∫ ∫
A
A
A

sau, considerăm un tub de flux cu secţiunea dx ds A = luat în lungimea
liniilor de câmp. Capacitatea tubului este :
( )
a
o o o o
tub
0
dx ds dx a
dC C 2 ln 1 (5.43)
2d
d x d x
2 2
ε ε ε ε π ⎛ ⎞
= = → = = +
⎜ ⎟
π π
π
⎝ ⎠
+ +

A A A
A
Capacitatea totală este formată din două capacităţi de forma (5.43) şi
formate între feţele de sus şi de jos ale dispozitivului din figura 5.13.
( )
o
t
4 a
C 2C ln 1 5.44
2d
ε π ⎛ ⎞
= = +
⎜ ⎟
π
⎝ ⎠
A


2. Un izolator cilindric este
realizat din mai multe straturi
concentrice separate prin foiţe
conductoare. Să se determine în ce
condiţii straturile de izolaţie vor fi
uniform solicitate (acelaşi câmp
E ), indiferent de poziţia (raza) lor.

Pentru un condensator cilindric
capaciatea are expresia (5.32) iar
repartiţia câmpului electric între
armături este:
Fig 5.14
Fig 5.15
E
2

5. Regimul electrostatic şi magnetostatic 127




Câmpul are valoare maximă lângă armătura interioară (
1
r r = ) şi minimă
lângă cea exterioară (
2
r r = ) ca în figura 5.15.
Pentru un condensator cilindric
cu mai multe straturi se poate
realiza solicitarea uniformă a
acestor starturi (între aceleaşi
limite
min max
E E − ) indiferent
de poziţia straturilor (figura
5.16).
a) dacă toate straturile au
aceeaşi lungime
const
k
= = A A atunci:
k
k k k
q
E const (5.46)
2 r
= =
πε A

şi vom avea solicitare uniformă
dacă
k k
r const ε = , deci straturile
de lângă armătura interioară
(
k
r mic = ) să aibă calităţi
izolatoare mari (
k
mare ε = ) astfel
ca
k k
r const ε = .
b) dacă însă toate straturile sunt
realizate din acelaşi material
k
const ε = ε = şi sunt la fel de
groase
k
r const r Δ = = Δ , atunci
pentru a realiza condiţia
k
E const = în fiecare strat (conform 5.46) trebuie
ca:
k k
r const = A , respectiv ,
k
k
const
(5.47)
r
= A
deci lungimea straturilor trebuie să aibă o variaţie hiperbolică cu raza
acestora ca în figura 5.17.



1
ε
2
ε
3
ε
Fig 5.16
r Δ
Fig 5.17
k
A
2 2
1 1
2 q U 1
q CU U E (5.45)
r r
2 r r
ln ln
r r
πε
= = → = = ⋅
πε
A
A
Bazele electrotehnicii

128
3. Pentru o reţea oarecare de capacităţi aflate într-o anumită conexiune
(figura 5.18) sarcina acumulată într-un nod este nulă (
nod
q 0 = ) iar teorema
potenţialului electrostatic aplicată
pe o curbă închisă Γ va fi:
k
k ochi
e u
±
Γ
ε
=


În nodul (a)se scrie:
2 3 4
q q q 0 (5.48) − + + =

Pe ochiul Γ avem:
1 2 3 5 6 1
U U U U U e (5.49) + + + + =

Relaţii de forma (5.48) se scriu în
(n–1) noduri iar de forma (5.49) pe o n 1 = − + A ochiuri independente.
Condensatoarele în serie se încarcă cu aceeaşi sarcină (
1 2 5 6
q q , q q = = )
iar cele în paralel cu aceeaşi tensiune între armături (
4 3
U U = ).

5.3 Relaţiile lui Maxwell privitoare la capacităţi

Relaţiile lui Maxwell privitoare la capacităţi (sau Mehrleitersysteme
= sisteme cu mai multe conductoare) exprimă relaţiile ce există între
sarcinile corpurilor conductoare şi potenţialele acestora (când avem un
sistem de n corpuri conductoare încărcate şi aflate „în prezenţă” , respectiv
se influenţează reciproc) prin intermediul unor mărimi ce depind de
geometria sistemului de corpuri şi de proprietăţile electrice (ε) ale mediului
dielectric ce le separă.
Cu aceste relaţii se pot determina sarcinile şi potenţialele corpurilor
din sistem fără a fi necesară cunoaşterea câmpului electric ce se stabileşte
între corpuri. Dacă pentru un condensator avem: ) V V ( C q
2 1 1
− = ;
) V V ( C q
1 2 2
− = , atunci pentru un sistem de n corpuri putem scrie :
( )
1 11 1 12 2 1n n
2 21 1 22 2 2n n
n n1 1 n2 2 nn n
V q q .......... q
V q q .......... q 5.50
.........................................................
V q q .......... q
= α + α + + α ⎧

= α + α + + α




= α + α + + α

Termenul (
11 1
q α ) arată contribuţia propriei sarcini la potenţialul V
1
şi acest
6. Regimul magnetic staţionar

Câmpul magnetic staţionar este câmpul creat de magneţi permanenţi
imobili şi de conductoare parcurse de curent continuu (sau de joasă
frecvenţă) aflate în repaus. Studiul câmpului magnetic creat de curenţii
electrici constituie partea din teoria câmpului numită electromagnetism.
Ecuaţiile câmpului magnetic staţionar (cvasistaţionar) derivă din
expresiile legilor generale în care impunem restricţiile acestui regim:
medii imobile v 0 = ; mărimi invariabile în timp 0
t

=


(
ρ D B
0, 0, 0
t t t
∂ ∂ ∂
= = =
∂ ∂ ∂
v
) sau în regim cvasistaţionar
t

<<

: (
D
t

<<

).
• legea legăturii în câmp magnetic:
o
B μ (H M) = +
• legea magnetizaţiei temporare:
t m
M χ H =
• legea fluxului magnetic:

B ds 0; divB 0 B rotA
Σ
Σ
Φ = = = ↔ =


• legea circuitului magnetic:
S

H d θ ; rot H J
Γ
Γ
= =

Câmpul magnetic staţionar se studiază indirect, se determină
potenţialul său magnetic vector A (etalonat cu o condiţie de etalonare de tip
Coulomb: divA 0 = ) şi în final se revine la câmpul fizic: B rotA = .

6.1 Potenţialul magnetic vector A şi ecuaţiile pe care le
satisface

Din legea fluxului magnetic rezultă că rotA B = iar din condiţia de
etalonare a potenţialului A rezultă că: divA 0 = , deci A este univoc
determinat, fiind precizate atât rotorul cât şi divergenţa potenţialului
magnetic vector A.
În medii neomogene ( ) μ μ(r) = dar fără magnetizaţie permanentă
p M 0 = , putem scrie:
rotH rot( B) J ν = = ;

0
rot(rotA) grad( divA) ΔA
=
= −
rot( rotA) rot(rotA) grad rotA J ν ν ν = + × =
(6.2)
(6.1)
(6.3)
(6.4)
Bazele electrotehnicii 154
Deci:
1
A ( ×rotA) μJ ν
ν
Δ − ∇ = −
Ecuaţia (6.5) este o ecuaţie cvasipoisson vectorială având asociate
condiţiile de unicitate corespunzătoare:
− condiţii de material: în orice punct din domeniu se cunoaşte μ(r)
sau v(r).
− condiţii la limită pe frontiera Σ a domeniului de câmp
Σ
υ :
componenta tangenţială a intensităţii câmpului magnetic
Σ
t
H şi a
potenţialului
t
A
Σ
.
− ecuaţii de trecere în jurul discontinuităţilor:
1 2
(A) (A) = .
− condiţii de surse: distribuţia curentului de conducţie J în
Σ
υ şi a
mărimilor p M ,
s
J pe suprafeţele de discontinuitate S
12
.
În subdomenii de omogenitate ( ct grad 0 v v = → = ) ecuaţia (6.5)
devine:
A μJ Δ = −
care este o ecuaţie Poisson vectorială a cărei soluţie este potenţialul
__
A din
domenii interioare distribuţiilor de curent
__
J .
Pentru domenii din exteriorul conductoarelor parcurse de curent
( J 0 = ) rămâne:
A 0 Δ =
care este o ecuaţie Laplace vectorială. Condiţiile la limită asociate ecuaţiilor
(6.6) şi (6.7) pot fi:
− condiţii Dirichlet: componenta tangenţială a lui A:
Σ
D t
A f =
( sau 0 ); pentru zero este o condiţie la limită omogenă.
− condiţii Neumann:
Σ
N
A
μf
n

=

(sau 0).
Ecuaţia Poisson vectorială (6.6) dacă o raportăm la un sistem
cartezian de axe se poate descompune în trei ecuaţii Poisson scalare:
x x
A μJ Δ = − ;
y y
A μJ Δ = − ;
z z
A μJ Δ = −
Dacă avem un câmp magnetic staţionar în domeniu plan (xOy),
atunci ecuaţiile liniilor de câmp B sunt aceleaşi cu ecuaţiile A(x,y)=ct.
Soluţiile celor trei ecuaţii (6.8) pentru întregul spaţiu

υ se
determină din problema interioară prin extinderea la infinit a suprafeţei Σ,
sursele câmpului magnetic sunt numai curenţii electrici de conducţie, iar
(6.5)
(6.6)
(6.7)
(6.8)
6. Regimul magnetic staţionar 155
densităţile au astfel de variaţii în spaţiu încât asigură convergenţa
integralelor de volum:
__
__ __
y
x z
x y z

J ( r ')
J ( r ') J ( r ') μ μ μ
A = d '; A = d '; A = d '
4π R 4π R 4π R
∞ ∞ ∞
υ υ υ
υ υ υ
∫ ∫ ∫

Expresii care pot fi reunite sub
forma:

μ J(r ')
A d '
4π R

υ
= υ


care reprezintă soluţia ecuaţiei Poisson (6.6)
vectoriale. Integrala din (6.10) se poate
restrânge doar la volumul conductorului
parcurs de curent unde de fapt J≠0.
Dacă conductorul parcurs de curent
este filiform ( J A d ' ; d ' Ad ' υ = ; J d ' JAd ' i d ' υ = = ) cu notaţiile
din figura 6.1, atunci expresia potenţialului A creat de curentul i concentrat
în axa Γ a firului parcurs de curentul i devine de forma:

μi d '
A
4π R
Γ
=

Dacă firul este de dimensiuni infinite, în (6.10) nu se mai poate
admite că la ∞ potenţialul şi câmpul sunt nule ( A 0 = ) iar integrala din
(6.10) devine improprie.
În general, când sursele câmpului sunt nu numai distribuţii de volum
ale curenţilor ( J ) ci şi pânze de curent (
s
J ) sau fire subţiri parcurse de
curenţii i
k
, soluţia pentru potenţialul magnetic vector este de forma generală:
k
k=1
n
s
k
S Γ
μ J J d '
A d ' ds ' i
4π R R R

υ
⎡ ⎤
⎢ ⎥ = υ + +
⎢ ⎥
⎣ ⎦

∫ ∫ ∫

Cunoscând expresia lui A pentru un conductor filiform plasat în
mediu omogen (μ=ct), putem determina expresia inducţiei magnetice B:

μi d '
B rotA rot
4π R
Γ
⎡ ⎤
= =
⎢ ⎥
⎣ ⎦

3 3
d ' d ' 1 R d ' R
rot d ' d '
R R R R R
× ⎛ ⎞
= ∇× = ∇ × = − × =
⎜ ⎟
⎝ ⎠


fir 3

μi d ' R
B
4π R
Γ
×
=

(6.11)
(6.12)
(6.13)
(6.14)
Fig 6.1
(6.9)
(6.10)
d '
Bazele electrotehnicii 156
Expresia (6.14) este cunoscută şi sub numele de teorema lui Biot-Savart-
Laplace.
Dacă conductorul parcurs de curent nu este filiform, soluţia (6.14)
rămâne de forma:
3
cond
μ J(r ' ) R
B d '
4π R
υ
υ
×
=


Observaţie:
În medii omogene (μ=ct) şi fără densitate de curent ( J 0 = ), respectiv studiem
câmpul magnetic din exteriorul conductoarelor parcurse de curenţi, ecuaţia satisfăcută de
Aeste o ecuaţie Laplace de forma (6.7). Tot în acest caz se poate scrie:
H H
H
rot H J 0 H V gradV
V 0
div B div(μH) 0 divH 0

= = → = −∇ = −

⇒ Δ =

= = → =



unde V
H
este potenţialul magnetic scalar al câmpului H . În astfel de probleme sau se
integrează ecuaţia vectorială (6.7) sau cea scalară (6.16), fiecare în condiţii la limită date. În
final, fie B=rotA , fie
H
H gradV = − .
Aplicaţii:
1) Să se determine potenţialul vector A
creat de un conductor rectiliniu parcurs de
curentul i, respectiv de către două conductoare
paralele parcurse de curentul i în sensuri opuse.

Potenţialul vector A de forma (6.14) sau
(6.15) nu are decât componenta A
y
:




2 2
y
μi
A ln( x +y ) ln x

⎡ ⎤
= + −
⎣ ⎦

Dacă conductorul are lungime mare ( >> x), atunci expresia (6.18) devine:

y
μi μi 2
A (ln 2 ln x) ln
2π 2π x
≅ − =


Pentru două fire paralele parcurse
de curentul i ca în figura 6.3 vom avea:
2
y
1 2 1
r μi 2 2 μi
A ln ln ln
2π r r 2π r
⎛ ⎞
= − =
⎜ ⎟
⎝ ⎠


unde:
(6.15)
(6.16)
(6.17)
(6.18)
(6.19)
(6.20)
Fig 6.3
Fig 6.2

y
2 2
0
cond
μ J μ i 2μi dy
A d A dy
4π r 4π r 4π
x +y υ
υ

= → = =
∫ ∫ ∫

-
6. Regimul magnetic staţionar 157
2
2
1
1
2
1
1
2
1
d
r x z
2
d
x
r
2
x r
r z
z r

⎛ ⎞

= + +
⎜ ⎟
⎪ ⎝ ⎠


+
∂ ⎨
=



⎪∂
=



;
2
2
2
2
2
2
2
2
2
d
r x z
2
d
x
r
2
x r
r z
z r

⎛ ⎞

= − +
⎜ ⎟
⎪ ⎝ ⎠



∂ ⎨
=



⎪∂
=



;

Componentele inducţiei magnetice într-un punct curent P(x,z) ca în
figura 6.3 sunt:
( )
( )
y
x x 1 2 2
1 2
y
y y 2 2 2
1 2
x y
A
μi z z
B rot A f x,z
z 2π r r
d d
x x
A
μi
2 2
B rot A f x,z
x 2π r r
B B i B j
⎧ ∂ ⎛ ⎞
= = = − − =
⎪ ⎜ ⎟

⎝ ⎠


⎡ ⎤

+ −
∂ ⎢ ⎥

= = = − =
⎢ ⎥


⎢ ⎥

⎣ ⎦


= +



2) Să se determine expresia potenţialului A creat de un conductor
tubular cu raza interioară a şi exterioară b, parcurs uniform de curentul i.

Conductorul orientat în lungul axei Oz va avea densitatea de curent:
z 2 2
i
J
π(b - a )
= , iar potenţialul
z
A=A k are doar componenta A
z
soluţie a
ecuaţiei Poisson:
z o z
A μ J Δ = − , care în coordonate cilindrice devine:
z
z
dA 1 d
A r
r dr dr
⎛ ⎞
Δ = →
⎜ ⎟
⎝ ⎠

2 1
1 2
z
o z z o z
dA C 1 1
μ J r A μ J r C ln r C
dr 2 r 4
− −
→ = + → = + +
Admitem că A
z
=0 pentru r=a şi în acest caz:
( )
2 2 2
2 1 1 o z z o z
1 1 r
C μ J a C ln a A μ J r a C ln
4 4 a
= − − → = − +
Din compunerea celor două expresii pentru potenţialul A şi câmpul B ,
rezultă:
(6.21)
(6.22)
(6.23)
Bazele electrotehnicii 158
( )
( )
z 1
2 2
1
2 2
o z
o z
o o z
dA C 1
B A u μ J r u
1 dr 2 r
C μ J 2r a
2
μ i μ J
B u π r a u
2πr 2πr
ϕ
ϕ ϕ
ϕ
ϕ ϕ

⎛ ⎞
= ∇× = − = − +
⎜ ⎟ ⎪

⎝ ⎠
⇒ = −


= = −




Expresia finală a potenţialului magnetic vector va fi de forma:
( )
2 2 2 2
1 z o z o z o z
1 1 r 1
A μ J r μ J 2r a ln μ J a C ln a
4 2 a 4
= + − − −

6.2 Potenţialul magnetic A şi câmpul B creat de fire rectilinii
parcurse de curent

Considerăm un fir rectiliniu lung
dirijat după axa Oz parcurs de curentul i.
Faţă de un sistem cilindric de
coordonate (figura 6.4) vectorul A este
paralel cu J , respectiv cu firul, va avea doar
componenta z z
z
A A u Au = = . Liniile
câmpului B fiind ⊥ pe A vor fi cercuri
conţinute în planul xOy (câmp plan-paralel).

1 1 2
1 A A
A 0 r 0 r C A C ln r C
r r r r
∂ ∂ ∂ ⎛ ⎞
Δ = → = → = → = +
⎜ ⎟
∂ ∂ ∂
⎝ ⎠

( )
1 1
z
1
z z r
o
o
C C
B rotA Au u A u u u
μ i
r r
C
μ i 2π
B u
2πr
ϕ
ϕ

= = ∇× = − ×∇ = − × = −


⇒ = −


=




Considerăm originea de potenţial arbitrară: A=0 pentru
o
r=r →
2
o
o
μ i
C ln r

= , respectiv:
o o
μ i r
A k ln
2π r
=
Se observă că liniile de câmp sunt cercuri având r=ct, ceea ce
implică A=cst, ecuaţia liniilor de câmp Bcorespunde ecuaţiei A(r) ct = .

(6.24)
(6.25)
Fig 6.4
6. Regimul magnetic staţionar 159
Observaţie:
Expresia 6.25 pentru potenţialul A creat de un fir parcurs de curentul i este
asemănătoare cu cea a potenţialului electric V creat de acelaşi fir încărcat cu ρ

(originea
de potenţial V este la distanţa
o
r de fir):
o
o
r ρ
V= ln
2πε r

Asemănarea celor două soluţii provine din faptul că cele două potenţiale satisfac
ecuaţii Poisson asemănătoare şi au aceeaşi geometrie:
o
A μ J Δ = − ;
v
ρ
V
ε
Δ =
Pentru o linie bifilară potenţialul Aare expresia:
2
1
o
μ i r
A k ln
2π r
=
Locul geometric al punctelor
2
1
r
A cst ln cst
r
= ↔ = , respeciv o
familie de cercuri de tip Appolonius, care vor fi liniile câmpului magnetic
Bcreat de cele două fire ale liniei.
Pentru un conductor cilindric de rază a, parcurs de curentul i, soluţia
este de forma (6.22) valabilă atât în interiorul cât şi în exteriorul
conductorului.
( )
2
i 1 2
1 2
o
e
1
pt. interior: r 0,a ; J 0 A μ Jr C ln r C
4
pt. exterior: r a; J 0 A C ln r C

∈ ≠ → = − + +



′ ′ > = → = +


În centrul conductorului ( r 0 = ) potenţialul A
i
este finit, deci C
1
=0 şi
cum în centrul conductorului
i
B 0 = admitem că şi
i
A 0 = ; deci pentru
2
r 0 C 0 = → = ,
respectiv în interior:
2 i
i i i i o o
dA 1 1
A μ Jr B μ Jr ; B B u
4 dr 2
ϕ = − → = − = =
Deci pentru un conductor de rază a, originea lui A este pe axă, spre
deosebire de firul fără grosime la care originea se alege arbitrar la
o
r=r sau
o
r 1 = m.
Pe domeniul exterior se poate scrie:
1 e
e e
dA C
B rot A u u
dr r
ϕ ϕ
ϕ

= = − = −
(6.26)
(6.27)
(6.28)
(6.29)
(6.30)
Bazele electrotehnicii 160
Din continuitatea potenţialului şi câmpului pe suprafaţa de separaţie
(r=a) se deduc constantele de integrare ( A, la fel ca V, trebuie să fie funcţie
continuă, altfel B rotA = va fi infinit în punctele sale de discontinuitate).
( ) ( )
2
i 1 2 2
o
e o
r=a r=a
μ i 1 i
A A μ a C ln a C
4 πa 4π
⎛ ⎞
′ ′
= ↔ − = + = −
⎜ ⎟
⎝ ⎠

( ) ( )
1
i
o
e
r=a r=a
μ i C
B B
2πa a

= ↔ = −
1 2
o o o
e
μ i μ i μ i 1 a 1
C ; C ln a A ln
2π 2π 2 2π r 2
⎛ ⎞ ⎛ ⎞
′ ′ = − = − → = −
⎜ ⎟ ⎜ ⎟
⎝ ⎠ ⎝ ⎠

iar dacă conductorul are
o
μ μ ≠ atunci:
e o
i a μ
A μ ln
2π r 2
⎛ ⎞
= −
⎜ ⎟
⎝ ⎠

Dacă în (6.25) admitem că
o
r 1 m = , atunci:
μi 1
A ln
2π r
=
iar ca vector potenţialul A este paralel cu firul
(figura 6.6).

6.3. Metoda imaginilor magnetice

Presupunem o spiră Γ parcursă de curentul i situată într-un mediu
heterogen format din două subdomenii de permeabilităţi μ
1
şi μ
2
separate
prin planul xOy ca în figura 6.7.

Problema „neomogenă” o descompunem în două subprobleme
omogene. Presupunem mediul cu μ
1
infinit extins în care alături de spira Γ
parcursă de i va mai acţiona spira ′ Γ (imaginea lui Γ în raport cu planul
( ) 6.31
(6.32)
(6.33)
Fig 6.6
Fig 6.7
6. Regimul magnetic staţionar 161
xOy) care va produce în semispaţiul superior (z>0) un potenţial
i
A′
asemănător cum Γ produce
i
A în semispaţiul inferior (z<0).
( ) ( )
i i
i
A x,y,z A x,y,-z
i

′ =
Notăm
i
a
i

= şi
1 i i
A A A′ = + potenţialul magnetic în prima
subproblemă unde acţionează i şi i′ şi ale cărui componente sunt:
( )
( )
( )
1x ix ix ix
1y iy iy iy
1z iz iz iz
A A aA 1 a A
A A aA 1 a A
A A aA 1 a A
⎧ = + = +


= + = +


= − = −



În a doua subproblemă din figura 6.7 am extins peste tot mediul cu
μ
2
iar prin curba Γ trece curentul imagine i′′ . Prin analogie cu cazul
precedent, potenţialul magnetic vector creat de i′′ în semispaţiul inferior
(z<0), este de forma:
2 2
2 i i
1 1
μ μ i
A A b A
μ i μ
′′
= =
Valorile lui a şi b se determină din condiţiile de continuitate pe
suprafaţa S
12
(z=0):
1 2
1 2
1z 2z
1x 2x
1x 2x
1 2
1y 2y
1y 2y
1 2
n n
t t
B B B B
B B
H H
μ μ
H H
B B
H H
μ μ
= → = ⎧



= ↔ =




= →




= ↔ =





Dar cum B rotA = rezultă:
y y
z x z x
x y z
A A
A A A A
B ; B ; B
y z z x x y
∂ ∂
∂ ∂ ∂ ∂
= − = − = −
∂ ∂ ∂ ∂ ∂ ∂

Atunci din prima condiţie (6.37) rezultă:
( )
iy iy
ix 2 ix 2
1 1
A A
A μ A μ
1 a b 1 a b
x y μ x y μ
∂ ∂ ⎛ ⎞ ⎛ ⎞ ∂ ∂
+ − = − → + =
⎜ ⎟ ⎜ ⎟
∂ ∂ ∂ ∂
⎝ ⎠ ⎝ ⎠

iar din ultimele două ecuaţii (6.37) rezultă: 1 a b − = , respectiv:
2 1 1
2 1 2 1
μ μ 2μ
a ; b
μ μ μ μ

= =
+ +


(6.34)
(6.35)
(6.36)
(6.37)
(6.38)
(6.39)
Bazele electrotehnicii 162
Cunoscând a şi b, se pot determina curenţii imagine: i ai ′ = ; i bi ′′ = .
Un caz particular este atunci când S
12
separă un mediu feromagnetic
nesaturat (
2 Fe
μ μ = ≈ ∞) faţă de aer (vid) cu
1 o
μ μ = iar spira Γ este un fir
paralel cu suprafaţa feromagnetului. În acest caz: a 1 = ; b 0 = , respectiv
i i ′ = (cei doi curenţi au aceeaşi valoare şi sens) iar i 0 ′′ = .




În prima subproblemă din figura 6.8 cei doi curenţi identici i aşezaţi
în mediu omogen cu
o
μ creează potenţialul vector:
2
o o
1
1 2 1 2
μ i μ i h h h
A k ln ln k ln
2π r r 2π r r
⎛ ⎞
= + =
⎜ ⎟
⎝ ⎠

dacă am considerat originea de potenţial în punctul P
o
din figura 6.8.
În a doua subproblemă presupunem că
2
μ >> (dar mediul este liniar):
( )

2
2
2 2 2 2 2 2 2 2 2
2
0
J 0
divB 0
V 0
rotB rot μ H μ rotH μ H 0 B V
=
=
⎫ =

⇒ Δ =

= = +∇ × = → = −∇




în mediul cu
2
μ câmpul
2
B este Laplacian, liniile sale sunt cercuri cu centrul
în P
o
, ele sunt ⊥ pe suprafaţa S
12
care este o suprafaţă echipotenţială.
Suprapunând câmpul din cele două subprobleme rezultă câmpul aşa
cum este desenat în problema iniţială din figura 6.8.
Dacă interesează doar câmpul H , atunci în mediul cu
2
μ >>
2
H 0 → ≈ şi nu există decât prima subproblemă respectiv
1
H H = ca în
figura 6.9.
(6.40)
(6.41)
Fig 6.8
6. Regimul magnetic staţionar 163
Fig 6.10



6.4 Circuite magnetice

Un circuit magnetic este un ansamblu de piese feromagnetice (cu
r
μ >>), eventual separate prin porţiuni de aer, care servesc la închiderea
liniilor de flux magnetic. Liniile lui B sunt conduse prin corpuri
feromagnetice (tangente la faţa interioară a corpului) la fel cum trec liniile
lui J prin piese conductoare.
Pentru circuitul magnetic din
figura 6.10 se definesc noţiunile:
1. coloană – partea din circuitul
magnetic pe care este aşezată
bobina cu N spire.
2. jug magnetic – partea de
circuit magnetic nebobinată,
care serveşte numai pentru a
uşura închiderea liniilor de
flux magnetic.
3. armătură – o parte din jugul
magnetic care se poate mişca.
4. întrefieruri – porţiuni cu aer care separă porţiuni cu fier.
5. poli – feţele miezului care mărginesc întrefierul: pol nord (N) acolo unde
liniile de câmp ies din miez în aer şi pol sud (S) acolo unde liniile intră
în miez.
6. linia mijlocie de flux – fluxul magnetic creat de bobina cu N spire
parcurse de curentul i are două componente:
u d
Φ Φ Φ = + ; fluxul util
u
Φ se
închide de-alungul întregului circuit magnetic şi dacă miezul este filiform, el
este uniform repartizat pe secţiunea miezului şi-l putem considera
concentrat în linia mijlocie de flux (axa geometrică a miezului). Cealaltă
componentă
d
Φ - fluxul magnetic de dispersie se închide doar în jurul
bobinei şi nu se ia în considerare la studiul circuitelor magnetice.
Fig 6.9
Bazele electrotehnicii 164
În figura 6.11 este reprezentat un
tub de flux magnetic dintr-un circuit
magnetic de permeabilitate μ , parcurs de
fluxul fascicular
f
Φ uniform repartizat pe
secţiunea A şi concentrat în axa tubului
(curba C) respectiv: H B d . Tensiunea
magnetică între capetele 1 şi 2 ale tubului
este:

2 2 2 2 2
f
m f m f
1(C) 1 1 1 1
Φ B d
U H d Hd d d Φ R Φ
μ μA μA
= = = = = =
∫ ∫ ∫ ∫ ∫


Mărimea
12
2
1
m
d
R
μA
=


este reluctanţa (rezistenţa magnetică) a
tubului de flux iar dacă materialul este liniar, (6.42) se scrie sub forma:
m m f
U R Φ =
numită legea lui Ohm pentru o porţiune de circuit magnetic, analoagă cu
forma u Ri = din circuitele electrice.
Dacă miezul este omogen ( μ cst = ), de secţiune constantă ( A ct = )
şi de lungime atunci reluctanţa este:
[ ]
[ ]
[ ]
2
m 1
m m
1 f
U
d 1 Asp
R d ; R H
μA μA μA Φ Wb

= = = = = =
∫ ∫


Inversul reluctanţei se numeşte permeanţă:
Fe
f
m m
m m S
Φ 1 μA μds
Λ ; Λ
R U
= = = =



Calculul reluctanţei şi permeanţei cu (6.44) şi (6.45) se poate efectua
şi pentru miezuri neomogene cu o geometrie oarecare utilizând metoda
tuburilor şi feliilor de miez magnetic.
Tuburile de flux sunt de secţiune infinitezimală ds şi sunt luate în
lungul liniilor de flux
f
Φ ;
tub
= fiind lungimea tubului (o funcţie).
tub
S tub
miez
m m m
μds μds
dΛ Λ dΛ = → = =
∫ ∫


sau:
n
k k
m
k
1
μ ΔS
Λ =


pentru tuburi mai groase, avându-se în vedere că
tuburile sunt parcurse de flux în conexiune paralel.
(6.42)
(6.43)
(6.44)
(6.45)
(6.46)
Fig 6.11
d
6. Regimul magnetic staţionar 165
Feliile de flux au grosime infinitezimală d şi sunt ⊥ pe liniile de
flux, diversele felii sunt parcurse în serie de către fluxul magnetic:
m m
felie
linie flux felie
m
d d
dR R dR
μS μS
= → = =
∫ ∫


sau:
n
k
m
k k
1
Δ
R
μ S
=


pentru felii mai groase (am considerat n felii).
Bazat pe izomorfismul relaţiilor (6.43)-(6.47) cu relaţiile scrise
pentru piese conductoare parcurse de curent se poate construi o analogie
între circuitele electrice şi circuitele magnetice, sub forma:


Circuite electrice
(fără cuplaje)

Circuite magnetice



V
e
A
θ =Ni

e - t.e.m. a surselor este cauza
funcţionării (producerea lui i ) în
circuite electrice
θ=Ni - solenaţia bobinelor, face să
existe flux magnetic prin miezuri
(cauza funcţionării).


A
i
Wb
f
Φ - efectul în circuite electrice
este circulaţia de curenţi iar în
circuitele magnetice circulaţia de
fluxuri fasciculare prin miezuri

R
m
R - opoziţia circuitului


1
G=
R

m
m
1
Λ =
R



e k
R = R



circuit electric serie

e
k
m m
R = R



circuit magnetic serie


(6.47)
Bazele electrotehnicii 166

e k
G = G



circuit electric paralel

e
k
m m
Λ = Λ



circuit magnetic paralel
__ ___
cond
cond
S
i J ds =

J
J - densitate de curent

liniile lui J - linii de curent
B
__ ___
miez
miez
f
S
Φ Bds =


B-densitate de flux (inducţie
magnetică)
liniile lui B- linii de flux magnetic
k
k nod
T1K: i 0

=


k
k nod
f
Φ 0 ; T1K

=


k k k
k ochi k ochi
T2K: R i e
∈ ∈
=
∑ ∑

k
k k
k ochi k ochi
m f
R Φ θ ; T2K
∈ ∈
=
∑ ∑

linieJ
d
R
σA
=



m
linieB
d
R
μA
=



ρ
R
A σA
= =


m
R
μA
=



1
σ
ρ
=
1
μ
v
=
cond
S
σds
G =



m
miez
S
μds
Λ =



nod nod
ochi ochi

Pe baza acestei analogii teoremele şi metodele utilizate la studiul
circuitelor electrice rămân valabile şi pentru studiul circuitelor magnetice
(mai puţin teoremele de conservare a puterilor electrice care nu au
corespondent magnetic).
Analogia {circuit electric ↔circuit magnetic} este pur formală, cele
două clase de probleme diferă esenţial între ele. Printr-o latură de circuit
electric nu circulă curent dacă latura este întreruptă; printr-o latură de circuit
6. Regimul magnetic staţionar 167
magnetic va circula flux chiar dacă latura are un întrefier (miezul este
întrerupt). Bineînţeles că fluxul printr-o latură cu întrefier este foarte mic din
cauza reluctanţei mari a porţiunii cu întrefier:
Fe o
Fe o
o o Fe Fe
Fe o
m m m m
R ; R ; μ μ R R
μ A μ A
= = >> → >>


O rezistenţă electrică R parcursă de curent este însoţită de
transformarea energiei electrice în căldură însă o reluctanţă (un miez
magnetic) parcurs de fluxul
f
Φ nu este însoţită de dezvoltări de căldură (dacă
totuşi un miez se încălzeşte, asta se întâmplă din cauza altor efecte, atunci
când fluxul
f
Φ este variabil în timp: încălziri prin histerezis sau prin curenţi
turbionari induşi în miez, dar nu din cauza conducerii fluxului magnetic).

6.4.1 Teoremele lui Kirchhoff pentru circuite magnetice

Conform legii fluxului magnetic,
fluxul magnetic printr-o suprafaţă închisă Σ
este întotdeauna nul:
Σ
Σ
Φ B ds 0 = =


Alegând o suprafaţă Σ care
înconjoară un nod b de circuit magnetic
(figura 6.12) va exista flux doar prin
suprafeţele S
1
, S
2
...S
n
din Σ şi putem scrie că:

Σ
k
k b
f
Φ 0

= Φ =


în suma algebrică (6.49) se consideră cu (+) fluxurile orientate după
normala exterioară la Σ, deci cele care ies din nod.

Considerăm ochiul p dintr-un circuit
magnetic (figura 6.13) care este format din mai
multe laturi cu reluctanţele
1
m
R ,
2
m
R ...
k
m
R ,
cele care sunt active au solenaţiile
1 1 1
θ N i = ,
2 2 2
θ N i = , ...
k k k
θ N i = iar prin laturi trec
fluxurile fasciculare
1
f
Φ ,
2
f
Φ , ...
k
f
Φ .
Legea circuitului magnetic în regim
staţionar (cvasistaţionar) sau teorema lui Ampère aplicată pe o curbă Γ în
lungul ochiului p se scrie astfel:
(6.48)
(6.49)
Fig 6.12
Fig 6.13
Bazele electrotehnicii 168

Γ
Γ
k k k
k
k k
k k
Γ
k p
S
Γ
S k k
k p k p k p
m m f
C
m f
H d H d u R Φ
H d θ
θ θ R Φ θ

∈ ∈ ∈

= = =


= ↔


= ⇒ =


∑ ∑ ∑
∫ ∫

∑ ∑ ∑

Expresia (6.50) reprezintă T2K pentru circuite magnetice analoagă
cu
k k k
Z I E =
∑ ∑
pentru circuite electrice fără cuplaje sau
k k k
R I E =
∑ ∑
în
circuite de c.c.
În (6.50) se consideră că au solenaţie doar laturile active (au o
bobină cu N spire parcurse de curentul i) şi sensul solenaţiei depinde de
sensul curentului prin bobină şi de sensul de înfăşurare a spirelor pe miez.
Dacă ţinem seama şi de dispersia magnetică, vom considera fluxul
fascicular de dispersie ca fluxul unei noi laturi de circuit magnetic legată în
derivaţie între punctele de început şi sfârşit ale acestui flux. Reluctanţa
acestor laturi corespunzătoare fluxului de dispersie se poate evalua doar
aproximativ sau se măsoară experimental. În probleme obişnuite aceste
fluxuri de dispersie se neglijează în raport cu fluxurile utile, ele închizându-
se doar prin aer vor avea valori foarte mici.

6.4.2 Rezolvarea circuitelor magnetice

A „rezolva” un circuit magnetic înseamnă a determina fluxul
magnetic fascicular
f
Φ , inducţia magnetică B şi intensitatea câmpului
magnetic H prin fiecare porţiune a circuitului magnetic atunci când se
cunoaşte geometria miezului, permeabilitatea sa μ şi solenaţiile θ=Ni ale
diverselor bobine ale circuitului .
Calculul se face neglijând fluxurile magnetice de dispersie iar
fluxurile utile se consideră uniform repartizate pe secţiunea miezului (miez
filiform).
(6.50)
Fig 6.14
o

6. Regimul magnetic staţionar 169
Presupunem circuitul magnetic cu geometria din figura 6.14-a care
are două noduri (M şi N) şi trei laturi. Lungimile laturilor se evaluează de-
alungul liniei mijlocii de flux de la nodul M la N iar secţiunile laturilor sunt
A
1
, A
2
, A
3
.
Reluctanţele laturilor de miez (şi a întrefierului) sunt:
o o
o
1 2 3f
1 2 3 o 3
m m m m
2 h 2 h h
R ; R ; R ; R
μA μA μA μ A
+ − +
= = = =


iar solenaţiile sunt:
1 1 1
θ N i = şi
2 2 2
θ N i = .
Pe baza analogiei dintre circuitele electrice şi cele magnetice s-a
desenat în figura 6.14-b circuitul electric echivalent cu aceeaşi topologie ca
şi cel magnetic iar mărimile care-l caracterizează au valorile calculate
anterior.
→ Determinarea fluxurilor fasciculare se poate face aplicând TK pe
circuitul echivalent:
( )
k
k
k
f
k
k
1 2 3 1 1 1
1 2 2 2
1 2
1 2 2
3 3
3 2
o
2 3f 2 3
B
H
μ
Φ
B
A
f f f f
m m f f f
f
m m m f f
Φ Φ Φ 0 Φ
B H
R Φ R Φ θ θ Φ B H
B H
Φ
R Φ R R Φ θ
=
=

⎡ ⎤
+ − =
⎪ ⎡ ⎤ ⎡ ⎤
⎢ ⎥

⎢ ⎥ ⎢ ⎥
⎢ ⎥
− = − → ⎯⎯⎯⎯→ ⎯⎯⎯⎯→

⎢ ⎥ ⎢ ⎥
⎢ ⎥

⎢ ⎥ ⎢ ⎥
⎢ ⎥ ⎣ ⎦ ⎣ ⎦
⎪ + + =
⎣ ⎦


Dacă miezul îl considerăm liniar atunci
k k
B μH = iar dacă îl considerăm neliniar atunci
caracteristica miezului B(H) are aspectul din
figura 6.15. La o valoare
k
k
k
f
Φ
B
A
= a inducţiei
magnetice îi corespunde o valoare
k
H a intensităţii
câmpului şi dacă punctul de funcţionare este în (a),
permeabilitatea acelui punct este
k
k
B
μ
H
= respectiv
5 6
r
o
μ
μ 10 10
μ
= ≈ − este
permeabilitatea relativă în punctul (a) de funcţionare. Şi circuitul electric
echivalent este tot neliniar în acest caz.
Intensitatea câmpului magnetic în întrefierul de lungime
o
are
valoarea
3
o
o
B
H
μ
= .
→ Cu metoda fluxurilor ciclice (
1 2
f f
Φ ,Φ ′ ′ ) pentru circuitul electric
analog avem:
(6.51)
(6.52)
Fig 6.15
Bazele electrotehnicii 170
( )
( )
1 2
1 2 2 1 2 1
2 2
o
2 2 3f 1 2
m m m f f f
f
m m m m f f
R R Φ R Φ θ θ Φ
Φ
R Φ R R R Φ θ

′ ′ ′ + − = −
⎡ ⎤

⎢ ⎥ → →


⎢ ⎥
′ ′ − + + + = ⎪
⎣ ⎦

1
1 1 1
2
2
2 1 2
3
3
3 2
o
f f
f f f
f f
H
Φ Φ
B
H
Φ Φ Φ B
H
B
Φ Φ
H
⎡ ⎤

′ =
⎡ ⎤
⎢ ⎥


⎢ ⎥
⎢ ⎥
′ ′ → = − + → →

⎢ ⎥
⎢ ⎥

⎢ ⎥
⎢ ⎥
′ ⎣ ⎦ =


⎣ ⎦

→ Cu metoda potenţialeleor nodurilor, luând nodul N referinţă vom
scrie o singură ecuaţie pentru nodul M:
M M M
m m sc
Λ V Φ ⋅ = , respectiv:
M M
M M M
1 2
o 1 2 1 2 3f
1 2
1 2 3
o 1 2 3f
m m
m m m
m m m m m m
f f f
m m m m
θ θ 1 1 1
V V
R R R R R R
θ V θ V V
Φ ; Φ ; Φ
R R R R
⎛ ⎞
⎜ ⎟ + + = + → →
⎜ ⎟
+
⎝ ⎠
− −
→ = = =
+

În exemplul considerat în figura 6.14 fluxul fascicular
3
f
Φ va fi mic
din cauza reluctanţei mari a întrefierului (
o
m
R >>).

Circuite magnetice cu magnet permanent

Circuitul magnetic
din figura 6.16-a conţine
un magnet permanent de
lungime ℓ
o
care determină
flux magnetic de-alungul
miezului.
Curba Γ are lungi-
mea ℓ
o
prin magnet şi ℓ
prin miez şi aplicând
legea circuitului magnetic pentru curba Γ, putem scrie:
o o o o o o o
Γ o o
tgα
H d 0 H H 0 H H B μ H μ H = ↔ + = → = − → = = −



Dreapta de sarcină Δ din figura 6.16-b are panta
o
o
tgα μ =

iar la
intersecţia sa cu curba de demagnetizare se stabileşte punctul de funcţionare
(6.53)
(6.54)
(6.55)
Fig 6.16
o

6. Regimul magnetic staţionar 171
P al magnetului permanent. În magnet valorile câmpului sunt B
o
şi H
o
. În
interiorul miezului valorile câmpului sunt:
o
B
B B ; H .
μ
= =
Spectrul câmpului H pentru magnetul tip bară
din figura 6.17 pune în evidenţă cum se închid liniile lui
ext
H H = şi
o int
H H = .



6.5 Inductivităţi

Inductivitatea (inductanţa) unei spire Γ parcursă de curentul
Γ
i este o
mărime ce caracterizează circuitul Γ şi se defineşte ca
raportul dintre fluxul magnetic ce străbate suprafaţa
circuitului (
Γ
S
Φ ) şi valoarea curentului care a produs
acest flux:
( ) [ ]
[ ]
Γ
mediu
Γ
S
Φ
Wb
L f geom. circ ; μ ; L H
i A
H Henry
= = = =


În medii liniare
mediu
μ μ cst = =
inductivitatea depinde doar de geometria
circuitului (forma curbei Γ) şi de
permeabilitatea din jurul său.
Dacă avem două circuite cu N
1
şi N
2

spire aflate „în prezenţă” (se influenţează
reciproc), atunci când circuitul 1 este parcurs
de curentul i
1
el va crea un câmp magnetic;
11
f
Φ este fluxul magnetic
fascicular creat de i
1
. O parte din acest flux va trece şi prin spirele N
2
ale
circuitului al doilea (
21
f
Φ - este creat de circuitul 1 şi trece prin suprafaţa
circuitului 2). Celelalte linii de câmp care nu trec şi prin circuitul 2
reprezintă fluxul de dispersie (scăpări) ale circuitului 1 faţă de 2 (
21
d
Φ ).
Sensul de referinţă a fiecărui flux magnetic se consideră după regula
burghiului drept cu sensul de referinţă al curentului care l-a produs. Deci
11
f
Φ >0 iar
21
f
Φ este (+) dacă are acelaşi sens cu fluxul propriu al circuitului
(6.56)
Fig 6.19
Fig 6.17
Fig 6.18
Bazele electrotehnicii 172
2 (cuplaj adiţional) şi (-) când are sens contrar cu
22
f
Φ (cuplaj diferenţial
între cele două circuite). În raport cu aceste fluxuri se definesc următoarele
inductivităţi:
a) Inductivitatea proprie a unui circuit este raportul dintre fluxul
magnetic total (
f
Φ NΦ = ) prin cele N spire ale circuitului şi curentul care
l-a produs, mărime întotdeauna pozitivă.
11
22
1
11
1 11
1 1
2
22
2 22
2 2
f
f
N Φ
Φ
L L 0
i i
N Φ
Φ
L L 0
i i

= = = >




= = = >



Inductivitatea (inductanţa) proprie a unui circuit mai are şi alte
denumiri: coeficient de inducţie proprie, coeficient de autoinducţie,
coeficient de selfinducţie. Numele de inductanţă apare în cărţi mai vechi
preluate din literatura franceză.
În medii liniare L=ct şi „fluxurile magnetice sunt
proporţionale cu valorile curenţilor care le-au produs”
(teorema inductivităţii).

b) Inductivitatea mutuală L
21
dintre circuitul 1 şi 2 se defineşte ca
raportul dintre fluxul total
21
Φ prin cele N
2
spire (
21
21 2 f
Φ N Φ = ) şi curentul
i
1
care l-a creat.
21
2
21
21
1 1
f
±
±
N Φ
Φ
L
i i
= =
Inductivitatea mutuală (coeficient de inducţie mutuală) într-un mediu
liniar depinde de natura mediului din jurul circuitului ( μ ), de dimensiunile,
forma şi poziţia relativă a celor două circuite.
În mod analog se defineşte:
12
1
12
12 1 2
2 2
f
±
±
N Φ
Φ
L dacă i 0 şi i 0
i i
= = = ≠
Vom arăta (în alt capitol) că L
12
=L
21
– teorema reciprocităţii pentru
inductivităţi.
c) Inductivităţi utile şi de dispersie
O parte din fluxul fascicular propriu produs de circuitul 1 ajunge să
treacă şi prin suprafaţa circuitului 2, numit flux fascicular util. Cealaltă parte
care se închide doar în jurul circuitului 1 care l-a produs se numeşte flux
fascicular de dispersie (de scăpări) şi valoarea sa este:
(6.57)
(6.58)
(6.59)
6. Regimul magnetic staţionar 173
21 11 21
fd f f
Φ Φ Φ 0 = − >
Inductivitatea de dispersie a circuitului 1 faţă de 2 este:
21 21 11
21
12
1 1
1
1 11 21
1 1 1 2
2
22 21
1
f
fd f
d
d
Φ
N Φ N Φ
N
L N L L 0
i i i N
N
L L L
N


= = − = − >



= −



Dar inductivitatea proprie a circuitului 1 aflat în prezenţa circuitului 2 este:
21 21 21
1
11 21
2
u d d
N
L L L L L
N
= + = +
unde
21
1
21
2
u
N
L L
N
= este inductivitatea utilă a circuitului 1 faţă de 2 şi
analog
12
2
21
1
u
N
L L
N
= .
Coeficientul de cuplaj magnetic dintre două bobine se defineşte prin:
12
12 21 12
11 22 11 22 1 2
L
L L M
k
L L L L L L
= = =
Bobine necuplate magnetic:
12
L 0 k 0 = → = iar cuplaj perfect (fără
dispersii) înseamnă k=1 (
2
12 1 2
L L L = ).
Coeficientul de dispersie magnetică a două bobine este:
2
2 2 1 2
1 2
L L M
σ 1 k
L L

= − =
− bobine necuplate: k=0; σ=1 – dispersie maximă
− bobine cuplate perfect: k=1; σ=0 – dispersie nulă.

6.5.1 Relaţiile lui Maxwell privitoare la inductivităţi

Considerăm un sistem de n circuite aflate
în prezenţă pentru care se cunosc inductivităţile
lor proprii: L
11
, L
22
… L
nn
, inductivităţile
mutuale L
kj
=L
jk
şi curenţii care le parcurg
1 2 n
i ,i ... i .
Fluxul magnetic prin circuitul k, din
sistem, este superpoziţia dintre fluxul său
propriu total
kk kk k
Φ L i = şi fluxurile mutuale
(6.60)
(6.61)
(6.62)
(6.63)
Fig 6.20
Bazele electrotehnicii 174
care vin prin suprafaţa circuitului k din celelalte circuite cu care este cuplat.
Fluxul total al circuitului j prin suprafaţa circuitului k este:
kj
kj k kj ij f
Φ N Φ L i = = .


Fluxul total prin circuitul k este superpoziţia tuturor fluxurilor
(proprii şi mutuale) care trec prin suprafaţa sa:
n n
k kj kj j
j 1 1
Φ Φ L i j=1,n
=
= =
∑ ∑

Explicit, dacă
1 2 n
i ,i ... i sunt curenţii din cele n circuite (figura 6.20)
atunci fluxurile magnetice totale prin suprafeţele lor se pot scrie detaliind
relaţia (6.64):
1 11 1 12 2 1n n
2 21 1 22 2 2n n
n n1 1 n2 2 nn n
L i L i ... L i
L i L i ... L i
...........................................
L i L i ... L i
Φ = + + + ⎧

Φ = + + +




Φ = + + +


Coeficienţii de pe diagonala principală sunt inductivităţile proprii ale
celor n circuite iar coeficienţii nediagonali sunt inductivităţile de cuplaj
dintre circuite. Cum
jk kj
L L = sistemul (6.65) este simetric faţă de diagonala
principală.
Sistemul (6.65) se poate scrie matricial sub forma:
[ ] [ ] [ ]
n 1 n n n 1
L i
× × ×
Φ = ⋅
care reprezintă forma matricială a relaţiilor lui Maxwell pentru inductivităţi.
Dacă în matricea
[ ]
L un coeficient L
mn
=0 înseamnă că bobina m nu este
cuplată cu bobina n.
Dacă rezolvăm ecuaţia matricială (6.66) şi notăm
[ ] [ ]
1
L

= ך
matricea inductivităţilor reciproce, atunci:
[ ] [ ] [ ]
i = ⋅ Φ ך
reprezintă a doua formă a relaţiilor lui Maxwell pentru inductivităţi. Evident

kj
kj
1
L
≠ ך ,
kj
ך este ceea ce rezultă din inversarea matricei
[ ]
L .

6.5.2 Legătura dintre inductivităţi şi t.e.m. induse

Dacă circuitele din figura 6.20 sunt rigide, nu au piese (miezuri)
mobile, atunci toate inductivităţile sunt constante. Fluxul total prin circuitul
(6.64)
(6.65)
(6.66)
(6.67)
6. Regimul magnetic staţionar 175
k poate fi variabil în timp
k
(t) Φ numai atunci când curenţii sunt variabili în
timp.
T.e.m.
k
e indusă la bornele circuitului k de către
k
(t) Φ este de
forma:
k 1 2 k n
k k1 k2 kk kn
dΦ di di di di
e L L ... L ... L
dt dt dt dt dt
= − = − − − − − −
Notăm:
- t.e.m de inducţie proprie (t.e.m autoindusă). Ea apare în
circuitul k datorită variaţiei în timp a propriului său curent
(
k
di
0
dt
≠ ).
- t.e.m de inducţie mutuală. Ea se induce în circuitul k
datorită variaţiei în timp a curentului din circuitul j cu care
circuitul k este cuplat.

Dacă un circuit nu este fix în spaţiu (se poate mişca, roti sau se
deplasează un miez magnetic în interiorul său), atunci şi inductivitatea sa va
fi variabilă L=L(t) iar fluxul total al circuitului: (t) L(t) i(t) Φ = ⋅ .
T.e.m indusă în circuit va fi de forma:
dΦ di dL
e L i
dt dt dt
= − = − −
unde:
- t.e.m indusă prin transformare (static), care în funcţie de
câmpul magnetic inductor avea expresia:
Γ
t
S
B
e ds
t

= −


.
- t.e.m indusă prin mişcare (dinamic), care în limbaj de câmp
avea expresia:
m
Γ
e (v B)d = ×

.

Dacă există mai multe bobine cuplate,
parcurse de curenţi variabili şi ţinem seama de
semnele cuplajelor: L
12
>0; L
23
<0; L
31
<0 atunci
t.e.m indusă la bornele bobinei L
3
va fi de forma:

3 2 1
3 3 23 31
di di di
e L L L
dt dt dt
= − −


k
kk kk
di
e L
dt
= −
j
kj kj
di
e L
dt
= −
(6.69)
t
di
e L
dt
= −
m
dL
e i
dt
= −
(6.70)
(6.68)
Fig 6.21
Bazele electrotehnicii 176
Observaţie:
Pentru fire (circuite) foarte subţiri, câmpul magnetic lângă fir este foarte mare
( H → ∞ ), deci Φ → ∞ şi L i = Φ → ∞ , inductivitatea prin definiţia clasică nu are sens.
Pentru fire groase, curba Γ care defineşte suprafaţa circuitului nu mai coincide cu axa
geometrică a firului, deci inductivitatea L ar depinde de modul cum aleg curba Γ, deci nu
are semnificaţie. Definiţia L = Φ i este doar pentru circuite nici prea subţiri, nici prea
groase. Energia magnetică
2
m
1 1
2 2
W Φi Li = = conţine termeni ce depind de alegerea curbei
Γ (Φ şi L) dar şi termeni riguroşi:
2
cond
m
S
1
2

W μH d ; i J ds

υ
= υ =
∫ ∫

şi-n acest caz definiţia energetică a inductivităţii este cea corectă:
2 2 2
int ext m
int ext
2W 2W 2W
L L L
i i i
= = + = +

6.5.3 Teorema lui Neumann

Această teoremă permite să calculăm inductivitatea mutuală între
două circuite care ocupă în spaţiu forma curbelor
1
Γ şi
2
Γ şi sunt aşezate
într-un mediu omogen cu permeabilitateaμ .
Circuitul
1
Γ , parcurs de curentul
1
i ,
creează în jurul său câmpul
1
B care va da
naştere prin suprafaţa circuitului 2 la fluxul de
cuplaj:
Γ Γ 2
2 2
1 1 1 2
21
S S Γ
B ds rotA ds A d Φ = = =
∫ ∫ ∫

Potenţialul magnetic vector
1
A creat de circuitul 1 în punctele de pe
curba
2
Γ este de forma (6.11) şi fluxul mutual devine:
1 2 1 2
1 2 1 2
1 21
21 12 21
12 1 12 Γ Γ Γ Γ
μi Φ d d μ d d
Φ L L
4π R i 4π R
⋅ ⋅
= → = = =
∫ ∫ ∫ ∫



unde
12
R (vezi figura 6.22) este distanţa dintre elementele 1 d şi 2 d a celor
două circuite, ambele având orientarea celor doi curenţi
1
i şi
2
i .
Dacă cele două circuite (
1
Γ şi
2
Γ ) sunt formate fiecare din porţiuni
mai simple (analitice), relaţia (6.72) permite să calculăm inductivitatea
mutuală de calcul între două porţiuni deschise de circuit
(
1 1k 2 2j
k 1 j 1
n m
Γ C ; Γ C
= =
= =
∪ ∪
), sub forma:
(6.72)
(6.71)
Fig 6.22
1 d
2 d
6. Regimul magnetic staţionar 177
1k 2j
1k 2 j
21
12
k 1 j 1
n m
C C
μ d d
L
4π R
= =

=
∑∑
∫ ∫


Dacă două porţiuni de circuit sunt dispuse ortogonal în spaţiu
1 2 d d ⊥ atunci 1 2 d d 0 ⋅ = şi între porţiunile respective nu există
inductivitate mutuală.
Când dorim ca două componente dintr-un aparat să nu se perturbe
prin influenţă mutuală, ele se dispun perpendicular. Liniile de înaltă tensiune
trec întotdeauna ⊥ peste liniile de joasă tensiune, peste liniile de
telecomunicaţii sau peste şinele de cale ferată, pentru a nu induce în acestea
t.e.m care ar putea deveni periculoase.
Ca să putem determina
12
L cu (6.72) trebuie ca cele două circuite să
nu se intersecteze (atingă); dacă au un punct comun, acolo
12
R 0 = şi
12
L nu
are sens în acest caz.

Aplicaţie:
Să se determine inductivitatea mutuală de calcul între două segmente
de lungime a, situate la distanţa d (figura 6.23).


Cu (6.73) putem scrie succesiv:
( )
a a
1 2
aa
2
2
o o
1 2
dx dx μ
L

d x x
= =
+ −
∫ ∫


( )
2
2
a
2 2 2 2
2 2
2
2 2
o
2 2
a x d a x
μ μa d a a d a d
ln dx ln
4π 2π d a
x d x
⎡ ⎤
− + + −
+ + + −
= = − ⎢ ⎥
− + + ⎢ ⎥
⎣ ⎦


Dacă a>>d atunci:
aa
μa 2a
L ln 1
2π d
⎛ ⎞
≅ −
⎜ ⎟
⎝ ⎠
;

6.5.4 Metode de calcul a inductivităţilor

a) metode directe de calcul
Dacă avem un sistem de n circuite aflate în prezenţă şi se cunoaşte
geometria circuitelor (forma, dimensiunea, poziţia reciprocă), curenţii din
circuite
1 2 n
i ,i ... i şi proprietăţile mediului din jur, atunci:
(6.73)
(6.74)
Fig 6.23
Bazele electrotehnicii 178
ƒ se presupune circuitul (bobina) k parcursă de curentul
k
i ;
ƒ se calculează inducţia
k
B creată de
k
i (posibil pentru configuraţii
simple);
ƒ se calculează fluxul prin suprafaţa circuitului k şi prin suprafaţa
circuitului j şi apoi inductivităţile:
k
k k
k
jk
jk jk
j
k f
k
k k k kk
k
j
k
jk j jk
k
f f
S
f
f f
S
N Φ
Φ B ds Φ N Φ L L
i
N Φ
Φ B ds Φ N Φ L
i

= → = → = =




= → = → =





b) calculul inductivităţilor plasate pe miezuri magnetice
Dacă bobina este aşezată pe un miez magnetic (şi toate bobinele din
joasă şi medie frecvenţă sunt cu miez magnetic) atunci:
ƒ se calculează reluctanţa echivalentă a miezului prin care bobina
produce flux (în raport cu capetele bobinei)
m
R .
ƒ inductivitatea bobinei va fi de forma:
2
2 f
m
m m m
NΦ N θ N Ni N
L N Λ
i i R i R R
= = ⋅ = ⋅ = =
c) calculul cu ajutorul energiei magnetice
Energia magnetică înmagazinată în câmpul magnetic al unei bobine
este:
2 m
m 2
2W 1
W Li L
2 i
= → =
aplicabilă mai ales pentru inductivitatea interioară a unui circuit:
int
int 2
2W
L
i
= .
d) calculul inductivităţii mutuale cu teorema lui Neumann
Am văzut că se poate determina inductivitatea mutuală dintre două
circuite cu (6.72) sau cea de calcul între două porţiuni de circuite (6.73)
dacă acestea sunt aşezate în mediu omogen ( μ cst = ) şi nu se intersectează.
Dacă segmentul j din circuit este
⊥ pe segmentul k (figura 6.24)
atunci
kj
L 0 = .
Dacă avem două circuite
1
Γ şi
2
Γ de forma a două spire pătrate
cu latura a, situate paralel pe
aceeaşi axă la distanţa d (figura
(6.76)
(6.75)
(6.77)
Fig 6.25 Fig 6.24
6. Regimul magnetic staţionar 179
6.25) în mediu omogen cu μ , ne propunem să determinăm inductivitatea
mutuală dintre ele.
Inductivitatea de calcul între două segmente paralele
aa
L este de
forma (6.74) şi în această categorie intră:
15 37 26 48 aa
L L L L L = = = = iar
dacă în (6.74) se înlocuieşte d prin
2 2
d a + se obţine valoarea
*
aa
L′ :
*
17 28 35 46
aa
L L L L L′ = = = = .
Pentru segmente ⊥ inductivitatea mutuală este nulă:
16 18 25 27 36 38 45 47
L L L L L L L L 0 = = = = = = = = .
Sumând inductivităţile mutuale de calcul pentru cele două spire
1
Γ
şi
2
Γ din figura 6.25, inductivitatea mutuală dintre ele este:
*
1 2
4 8
Γ Γ jk aa
aa
j 1 k 5
L L 4L 4L
= =
′ = ± = − =
∑∑

( )
( )
2 2 2 2
2 2 2 2
o
2 2
d a d a a
2μ a d 2a 2 d a d
ln
π a
d d 2a a
⎡ ⎤
+ + +
+ − + +
⎢ ⎥
= +
⎢ ⎥
+ +
⎢ ⎥
⎣ ⎦


6.6 Aplicaţii

1) Să se determine inductivitatea unui solenoid (bobină cilindrică cu
N spire a căror secţiune este A iar lungimea bobinei ℓ, dacă ℓ este mult mai
mare decât diametrul spirei).
Pentru o bobină scurtă
(figura 6.26a) fluxul magnetic
este diferit prin fiecare spiră,
cel mai mare este prin spirele
centrale. Fluxul magnetic total
este
1 2 t
Φ Φ Φ ... = + + .
Dacă ℓ/d>>1 bobina reală o putem privi ca un solenoid (figura 6.26b)
la care există câmp magnetic doar în interiorul bobinei şi este un câmp
uniform (cu liniile paralele), prin toate spirele avem acelaşi flux (valoarea
medie a fluxurilor din bobina reală) numit flux fascicular
f
Φ .
În acest caz fluxul magnetic total este
f t
Φ NΦ = . Neglijând câmpul
magnetic exterior, cu teorema lui Ampère determinăm H iar apoi L:
(6.78)
Fig 6.26

Bazele electrotehnicii 180
2
f
f
NΦ Ni N iA
B μH μ Φ B A L μ
i
= = → = ⋅ → = =


2) Două bobine cu N
1
şi N
3
spire sunt aşezate pe un miez magnetic
de permeabilitate μ şi geometria din
figura 6.27. Să se determine
inductivităţile proprii
11 33
L , L şi
inductivitatea mutuală dintre ele
13 31
L L = .

Bobinele fiind aşezate pe miez
magnetic vom determina inductivităţile cu
(6.76). Inductivitatea bobinei 1 este:
1
2
1
1 11
me
N
L L
R
= = ,unde
1
me
R este reluctanţa
echivalentă prin care stabileşte flux bobina 1 dacă ar acţiona singură:
2 3
1 1
2 3
m m
me m
m m
R R
R R
R R
= +
+

Inductivitatea bobinei 3 se scrie analog:
1 2
3 3
3 1 2
2
3
3 33
m m
me m
me m m
R R
N
L L ; R R
R R R

= = +
+
=
Bobina 1 parcursă de curentul i
1
produce fluxul fascicular
1
f
Φ care
în nodul 1 se ramifică în
21
f
Φ şi
31
f
Φ ; aplicând regula divizorului de flux
(analog cu regula divizorului de curent) se scrie succesiv:
31 2 2
1 31 1
1 2 3 1 2 3
3
1 3 1 1
13 31
1
f m m
f f f
me m m me m m
N Φ R R
N N N i
Φ ; Φ Φ ; L L
R R R i R R R
= = ⋅ = = =
+ +

3) O bobină cu N spire este aşezată
pe un miez magnetic toroidal cu secţiune
dreptunghiulară
Fe 2 1
A h ( r r ) = − şi
permeabilitate μ având un întrefier cu o
deschidere la centru α. Să se determine
inductivitatea bobinei.

a) prin metode directe de calcul (6.75)
înseamnă:
ƒ liniile de câmp H sunt cercuri în
(6.79)
(6.80)
(6.81)
(6.82)
Fig 6.27
Fig 6.28
6. Regimul magnetic staţionar 181
lungul miezului; fie o linie de câmp Γ (cerc de rază
1 2
r (r ,r ) ∈ ):
Γ
o o o
Γ
S
H d θ H H Ni H(2π α)r H αr Ni = ↔ + = ↔ − + =

ƒ la trecerea liniilor de câmp B din fier în aer se conservă componenta
normală a lui B :
Fe aer o o
B B μH μ H = ↔ =
Din ecuaţiile (6.83’) şi (6.83”) rezultă:
( )
1
r
k Ni 1
H
2π α μ α r r
= ⋅ =
− +

Fluxul fascicular de-alungul miezului este de forma:
( )
2
Fe 1

2
f
1
r
A r r
r Nih
Φ B ds μH h dr μ ln
(2π α) μ α r
= = =
− +
∫ ∫

Expresia inductivităţii rezultă din relaţia sa de definiţie:
( )
2
f 2
1 r
NΦ r N h
L μ ln
i 2π α μ α r
= =
− +

b) Bobina fiind aşezată pe un miez magnetic, inductivitatea o putem
calcula cu (6.76), reluctanţa echivalentă este formată din porţiunea de fier
în serie cu întrefierul (parcurse de acelaşi flux
f
Φ ):
o
f
m m m
R R R = + .
Permeanţa porţiunii de fier o determinăm prin metoda tuburilor de flux,
tuburi luate de-alungul miezului:
( )
( )
2
1
2
f
1
Fe
2
1
r
m
A r
o
m
o
μ h dr
r μ ds μh
Λ ln
2π α r 2π α r
μ h r
Analog: ln
α r

= = =

− −



Λ =


∫ ∫

Reluctanţa echivalentă este de forma:
( )
2 2
2
o
f
1
f
m m m
m m m r
o
r 1 1 N N h
R R R L μ ln
Λ Λ R 2π α μ α r
= + = + ⇒ = =
− +
(6.88)
expresie identică cu (6.86) obţinută prin definiţia clasică a lui L.
Dacă miezul este toroidal fără întrefier, atunci în expresiile
precedente se consideră α 0 = şi rezultă valoarea L′ :
2
2
0
1
α
r μN h
L L ln
2π r
=
′ = =
4) Să se determine inductivitatea mutuală dintre un fir rectiliniu şi o
spiră Γ triunghiulară având o latură paralelă cu firul (figura 6.29).
(6.83 ) ′
(6.83 ) ′′
(6.84)
(6.85)
(6.86)
(6.87)
(6.89)
Bazele electrotehnicii 182
Firul creează câmpul
μi
B u
2πr
ϕ = care
determină prin spira Γ un flux:
( )
Γ
Γ
a+h
S
S a
μi μi b
Φ B ds ydr r a dr
2πr 2πr h
= = = −
∫ ∫ ∫

Γ
21 S
μbi a h
Φ Φ h a ln
2πh a
+ ⎛ ⎞
= = −
⎜ ⎟
⎝ ⎠

21
12 21
Φ μb a h
L L h a ln
i 2πh a
+ ⎛ ⎞
= = = −
⎜ ⎟
⎝ ⎠


5) Două linii bifilare vecine sunt aşezate ca în figura 6.30. Se cere
inductivitatea mutuală dintre linii şi
t.e.m indusă în linia
2
Γ .

Linia 1 creează câmpul magnetic
1
B :
1
1
o
μ i 1 1
B
2π y b y a b
⎛ ⎞
= −
⎜ ⎟
+ + +
⎝ ⎠

care produce un flux magnetic prin
suprafaţa circuitului 2:
o 1
21 1
o
c
c
1
μ i
b
B ( dy) ln
c

1
a+b
+
Φ = =
+



Inductivitatea mutuală are expresia:
21
12 21
1
Φ
L L
i
= = iar t.e.m indusă
în linia
2
Γ va fi:
o 1 1
2 21
c
1
μ di di
b
e L ln
c
dt 2π dt
1
a+b
+
= − = −
+

6) Să se determine inductivitatea de disperesie a unei crestături
feromagnetice (figura 6.31).
Într-o crestătură de lungime , adâncime (
1 2
h h + ) şi lăţime a, într-
un material feromagnetic (crestătura rotorului la o maşină electrică rotativă)
(6.90)
(6.91)
(6.92)
Fig 6.29
Fig 6.30
6. Regimul magnetic staţionar 183
este introdusă o bară de secţiune
1
ah parcursă uniform de
curentul i. Aplicând teorema lui
Ampère succesiv pe curbele
1
Γ ,
2
Γ şi
3
Γ se obţin succesiv
expresiile câmpurilor H
1
, H
2
şi
H
3
din cele trei

porţiuni:





( )
Γ
1
1
Γ
2
2
Γ
3
3
1 S 1 1
Γ 1 1
2 S 2 2
Γ
3 S 3 3
Γ
z i
H d i H a i H z
h ah
i
H d i H a i H
a
i
H d i H a πx i H
a πx

= → = → = ⋅




= → = → =



′ ⎪ = → + = → =
′ +




Distribuţia câmpului H între pereţii crestăturii (câmpul de dispersie)
este reprezentată în figura 6.31-b pe baza expresiilor (6.93). La fundul
crestăturii câmpul este nul iar la partea de sus a barei (
1
a h = ) câmpul are
valoarea maximă ( i a ).
Fluxul de dispersie printr-o porţiune de înălţime dz este
z
d m
dΦ B dz i dΛ = = . Fluxul de dispersie total între pereţii crestăturii este:
1 2
b
h h
2
1
o o o
d
o o o
μ i μ i μ i
Φ z dz dz dx
ah a a πx
′ = ⋅ + ⋅ + ⋅ =
′ + ∫ ∫ ∫

1 2
o
b
a π
h h 1
2
μ i ln
2a a π a
⎡ ⎤
+
⎢ ⎥
= + +
⎢ ⎥
⎢ ⎥
⎣ ⎦

iar inductivitatea de dispersie a crestăturii este
d
d
Φ
L
i
= .
• ) Fluxul de dispersie (cel care se închide de la un perete la altul al
crestăturii feromagnetice) parcurge trei permeanţe în paralel a căror valori
sunt de forma:
(6.93)
Fig 6.31 ←
Bazele electrotehnicii 184
1med 1
2 2
b

2
1
2
3
o o
m
o o
m
o o
m
o
μ S μ h 1
Λ
a 2 a
μ S μ h
Λ
a a
π
a b
μ dx 2μ
2
Λ ln
π
π a
2
a x
= =
= =
+
= =
+

iar inductivitatea de dispersie se scrie astfel:
2
d
1 2 3
m m m m m
e e
L N Λ Λ Λ +Λ +Λ = = =
deci aceeaşi expresie ca prin definiţia sa clasică.
Fig. 7.1
7. Energii şi forţe în câmpuri electromagnetice

7.1 Teorema energiei electrice

Un sistem de n corpuri conductoare aflate la potenţialele
n 2 1
V V , V … şi încărcate cu sarcinile
n 2 1
q q , q … creează în jurul lor un
câmp electric cu un anumit spectru, câmp care înmagazinează în el o
cantitate de energie electrică
e
W :


=
=
n
1 k
k k e
V q
2
1
W
(7.1)

energie care depinde de toate sarcinile şi
potenţialele corpurilor din sistem, valoare
egală cu lucrul mecanic cheltuit pentru
încărcarea corpurilor cu sarcină.
Dimensional relaţia (7.1) înseamnă:
[ ] [ ] [ ] J sec W sec AV CV V q W
e
= = = = ⋅ = .
Pentru un condensator ( q q q
2 1
= − = ) relaţia (7.1) devine:
C 2
q
CU
2
1
qU
2
1
) V V ( q
2
1
V q
2
1
V q
2
1
W
2
2
2 1 2 2 1 1 e
= = = − = + = (7.2)
Expresia






2
CU
2
1
o utilizăm pentru condensatoare cuplate la tensiunea U
iar








C 2
q
2
pentru condensatoare decuplate dar care au rămas încărcate cu
sarcina q.
Ţinând seama de prima formă a relaţiilor lui Maxwell:

=
α =
n
1 j
j kj k
q V , relaţia funcţionalei de energie (7.1) se scrie sub forma :
(7.3)

) q q , , corpurilor (geometria f q q
2
1
q q
2
1
W
n 1 1
n
1 k
n
1 j
j k kj
n
1 j
j kj
n
1 k
k e
… ε = α = α =
∑∑ ∑ ∑
= = = =

2
1
n
k
E
q ,V
1 1
q ,V
k k
Bazele electrotehnicii 186
Dacă ţinem seama de a doua formă a relaţiilor lui Maxwell:

=
γ =
n
1 j
j kj k
V q ,
funcţionala de energie (7.1) se va exprima sub forma:
∑∑
= =
= γ =
n
1 k
2
n
1 j
j k kj e
f V V
2
1
W ( geometria corpurilor,
n 2 1
V V , V , … ε ) (7.4)
În expresia (7.3) trebuie cunoscute sarcinile de pe toate corpurile din
sistem, în (7.4) trebuie cunoscute potenţialele tuturor corpurilor şi
generalizând, putem afirma că energia electrică se poate evalua dacă pentru
o parte dintre corpuri se cunosc sarcinile iar pentru celelalte se cunosc
potenţialele:
3 e
f W =
( geometria corpurilor,
n 1 k k 2 1
V V , q q , q , … …
+
ε ) (7.5)
Expresiile (7.3),(7.4),(7.5) exprimă însă energia electrică într-un
mod impropriu. Ea este localizată în câmpul electric dintre corpuri, deci ar
trebui exprimată în funcţie de parametrii câmpului electric.
La un condensator plan, între armături se creează un câmp electric
uniform de intensitate E=U/d şi energia electrică se va repartiza uniform în
acest câmp.
( ) ( )
dielectric
2 2 2 2 2
e
V E
2
1
Ad E
2
1
d E
d
A
2
1
CU
2
1
W ⋅ ε = ε =
ε
= =
(7.6)
Densitatea de energie electrică se scrie sub forma:






ε = =
3
2
dielectric
e '
e
m
j
E
2
1
V
W
w (7.7)
În câmpuri neuniforme densitatea de energie electrică se scrie
succesiv sub forma:






= =
ε
= ε = =
3
2
2 e '
e
m
j
2
D E
2
ED
2
D
E
2
1
dV
dW
w (7.8)
Integrând densitatea de energie (7.8) pe volumul

V determinăm
câtă energie electrică există în volumul delimitat de suprafaţa ∑ :
∫ ∫
Σ Σ

= =
V V
dv
2
E D
dv w W
'
e e
(7.9)
Cu expresiile (7.3),(7.4) şi (7.5) putem determina energia electrică
totală a unui sistem, fără a putea aprecia cum se repartizează ea în spaţiu,
unde este mai concentrată, etc.
Dacă extindem volumul
Σ
V din (7.9) la

V , putem obţine energia
electrică totală la fel cu formele anterioare:
7. Energii şi forţe în câmpuri electromagnetice 187
Fig. 7.2


=
V
dv
2
E D
W
total
e
(7.10)
Dimensional densitatea de energie electrică se exprimă astfel:
[ ]
3
3 2
2
2 '
e
m
j
m
CV
m
V
m
F
E
2
1
w = = =






ε =
Mai mult, expresiile (7.1),(7.3),(7.4) şi (7.5) sunt valabile doar în
regim electrostatic, când câmpul electric este produs de un sistem de corpuri
încărcate, pe când expresiile (7.9),(7.10) sunt valabile în orice regim de
funcţionare, chiar şi în câmpuri electrice variabile.
Expresia
ε
= ε = =
2
D
E
2
1
2
DE
w
2
2 '
e
este valabilă doar în medii
izotrope iar expresia
2
E D
w
'
e
= este valabilă şi în medii anizotrope, dar
liniare.

7.2 Teorema energiei magnetice

Un sistem de n circuite aflate
în prezenţă sunt alimentate de
sursele
n 2 1
e e , e … cu curenţii
n 2 1
i i , i … şi se creează prin
suprafeţele lor fluxurile totale
n 2 1
, Φ Φ Φ … . În câmpul
magnetic creat în jurul
acestui sistem de circuite se
înmagazinează energie
magnetică a cărei expresie:

=
Φ =
n
1 k
k k m
i
2
1
W (7.11)

pune în evidenţă faptul că ea depinde de fluxurile şi curenţii din circuitele
sistemului. Dimensional relaţia (7.11) înseamnă:
[ ] [ ][ ] J sec V A A Wb i W
m
= ⋅ = ⋅ = Φ =
i
1

e
1

R
1

L
1

e
n
R

n L

n

e
k

R
k

L
k

i
n

i
k
Φ
1
Φ
k
Φ
n
Bazele electrotehnicii 188
Exprimând fluxurile magnetice totale
k
Φ cu prima formă a relaţiilor
lui Maxwell:

=
= Φ
n
1 j
j kj k
i L , funcţionala energiei magnetice devine:
1
n
1 k
n
1 j
j k kj m
f i i L
2
1
W = =
∑∑
= =
(geometria circuitelor,
n 2 1
i i , i , … μ ) (7.12)
Dacă exprimăm curenţii din (7.11) cu forma a doua a relaţiilor lui
Maxwell, pentru sisteme de circuite:

=
Φ Γ =
n
1 j
j kj k
i , se obţine expresia:
2
n
1 k
n
1 j
j k kj m
f
2
1
W = Φ Φ Γ =
∑∑
= =
(geometria circuitelor,
n 2 1
, , Φ Φ Φ μ … ) (7.13)
În (7.12) pe lângă geometria circuitelor şi
mediu
μ trebuie cunoscuţi toţi
curenţii iar în (7.13) toate fluxurile magnetice. Generalizând, funcţionala de
energie este determinată dacă pentru o parte dintre circuitele sistemului se
cunosc curenţii şi pentru celelalte se cunosc fluxurile totale:
3 m
f W = (geometria circuitelor,
n 1 k k 2 1
, i i , i , Φ Φ μ
+
… … ) (7.14)
Pentru o bobină de inductivitate L parcursă de curentul i, fluxul
magnetic total este i L⋅ = Φ iar energia din câmpul propriu este:
L 2
Li
2
1
i
2
1
W
2
2
m
Φ
= = Φ = (7.15)
Pentru un sistem format din două circuite cuplate magnetic, energia
magnetică cu (7.12) este:
2
2 22 1 2 21 2 1 12
2
1 11 m
i L
2
1
i i L
2
1
i i L
2
1
i L
2
1
W + + + = (7.16)
unde:

-este energia din câmpul propriu al bobinei 1

-este energia din câmpul propriu al bobinei 2

-este energia magnetică de interacţiune dintre
bobinele
1
L şi
2
L

Energia magnetică de interacţiune dintre cele două bobine se poate
scrie astfel:

12 2 1 21 2 12 1 12 m
L i i i i W = Φ = Φ = (7.17)









=
=
=
2 1 12 m
2
2 2 m
2
1 1 m
i i L W
i L
2
1
W
i L
2
1
W
12
2
1
7. Energii şi forţe în câmpuri electromagnetice 189
Dacă avem un singur circuit plasat într-un câmp
magnetic exterior, astfel că
ext
Φ este fluxul
acestui câmp prin suprafaţa circuitului, atunci
conform (7.17) energia de interacţiune dintre
circuit şi câmpul exterior este:

ext er int
i W Φ ⋅ = (7.18)

Formele (7.11)…(7.16) ale funcţionalei de energie magnetică exprimă energia
în funcţie de mărimile ce caracterizează circuitele componente, deşi ea este
localizată în câmpul magnetic din jurul circuitelor. Pentru un solenoid (cu
câmp magnetic uniform (vezi relaţia (6.79)) energia magnetică este:
( ) v
2
2 2
2
2
2
m
H
2
1
A
i N
2
1
i
A N
2
1
Li
2
1
W μ =

μ =
μ
= = l
l
l
2
(7.19)
şi ea se repartizează uniform în câmpul magnetic cu densitatea:
2 m '
m
H
2
1 W
w μ = =
v
(7.20)
sau generalizând si pentru medii anizotrope (şi câmpuri neuniforme) se
obţine:
2
H B
2
BH
2
B
H
2
1
dv
dW
w
2
2 m '
m
= =
μ
= μ = = (7.21)
Dimensional, densitatea de energie magnetică înseamnă:
[ ]
3 3
2
2 '
m
m
J
m
A Wb
m
A
m
H
H
2
1
w =

=






=






μ =
În general, în medii neliniare, densitatea de energie magnetică înseamnă:

=
B
0
'
m
B d H w (7.22)
şi are semnificaţia
ariei de pe caracte-
ristica neliniară din
figura 7.4.
Pentru medii
liniare: H B μ = şi se
obţine din fig 7.4-b:
Fig. 7.3
Fig. 7.4
a) b)
i

ext
Bazele electrotehnicii 190
2
H
0
B
0
'
m
H
2
1
H d H B d H w μ = μ = =
∫ ∫
(7.23)
În funcţie de potenţialul magnetic A, densitatea de energie este:
' 1
m
2
w J A = .
Energia magnetică parţială, conţinută în volumul

v , sau cea totală din
volumul

v vor avea expresiile:

Σ

=
V
dv
2
H B
W
m
;



=
V
dv
2
H B
W
m
(7.24)
Energia totală calculată cu (7.24) coincide cu cea calculată cu
(7.11)…(7.16) care tot energiile totale exprimă, fără însă a indica cum se
repartizează ea în spaţiu. De asemenea, formele (7.11)…(7.16) sunt valabile
în regim staţionar sau cvasistaţionar (joasă frecvenţă) iar (7.24) sunt valabile
în orice regim de funcţionare.
Observaţie: Pentru un sistem de circuite cuplate energia magnetică dată de (7.12) se scrie
sub forma:










= Φ
Φ = Φ = =

∑∑ ∑ ∑ ∑
=
= = = = =
Φ
n
1 j
j kj k
n
1 k
n
1 j
n
1 k
n
1 k
k k
n
1 j
k kj k j kj m
i L
i
2
1
i
2
1
i i L
2
1
W
kj (7.25)
Funcţionalele ( )
k k m
i , W Φ şi ( )
k kj k
i , L Φ au dependenţe liniare, deci:
jk
k
j
j
m
k k
m
j j
k
kj
L
i i
W
i i
W
i i
L =

Φ ∂
=












=












=

Φ ∂
=
(7.26)
Relaţia (7.26) exprimă faptul că în medii liniare inductivităţile mutuale dintre două
circuite din sistem verifică teorema reciprocităţii pentru inductivităţi
( )
jk kj
L L =
, respectiv
matricea [ ] L pentru un sistem de circuite cuplate este simetrică în raport cu diagonala
principală.


7.3 Teorema energiei electromagnetice

Această teoremă este o consecinţă a ecuaţiilor lui Maxwell bazată pe
concepţia despre câmpul electromagnetic considerat ca un sistem fizic
capabil să schimbe, să acumuleze şi să transmită energie.
Într-un mediu liniar ( ct , ct = μ = ε ) considerăm o suprafaţă închisă
∑ în interiorul căreia se găsesc corpuri imobile ( 0 v = , deci nu se cheltuie
7. Energii şi forţe în câmpuri electromagnetice 191
energie pentru deplasarea lor) în interacţiune cu câmpul electromagnetic. În
domeniul

V câmpul electromagnetic are înmagazinată energia:










+ =
V 2
H B
2
E D
W (7.27)
Bazat pe principiul de conservare a energiei, viteza de scădere a
acestei energii trebuie să fie egală cu suma puterilor cedate de câmpul
interior altor sisteme fizice cu care este în contact. Dar câmpul interior este
în contact direct doar cu corpurile interioare, cărora le transferă energie
pentru a acoperi pierderile de putere prin efect Joule (
j
P ) şi cu domeniul din
exteriorul suprafeţei ∑ , deci:

+ = − P P
dt
dW
j
(7.28)
unde:


=
v
j
dv J E P sunt pierderile de putere prin efect Joule iar

P este
puterea cedată prin suprafaţa ∑ câmpului exterior. Ţinând seama de
identitatea:
( ) ( ) ( ) ( ) E rot H H rot E E H E H E H E H div ⋅ − ⋅ = × ∇ + × ∇ = × ∇ = ×

(7.29)
pierderile locale de putere prin efect Joule se scriu succesiv sub forma:
( ) ( )
( ) ( ) 7.30








+


− × =
=










+


− × =


− ⋅ + × =










− = =
2
H B
2
E D
t
E H div
t
D
E
t
B
H E H div
t
D
E E rot H E H div
t
D
H rot E J E p
j
Integrând expresia (7.30) pe volumul

v se obţine:
( )

t
W P P
j
dv
2
H B
2
E D
t
dv E H div dv p
j






∫ ∫ ∫


∑ ∑








+


− × =
V V V
(7.31)
Comparat cu ecuaţia de bilanţ al puterilor (7.28), integralele din
(7.31) au semnificaţiile notate sub fiecare dintre ele.
Puterea transmisă (radiată) de câmpul electromagnetic interior prin
suprafaţa ∑ spre exterior are expresia:
( ) ( )
∫ ∫ ∫
∑ ∑

= × = × =

s d S s d H E dv H E div P
V
(7.32)
Bazele electrotehnicii 192
unde: H E S × = reprezintă vectorul Poynting sau densitatea de putere ce se
transmite prin câmpul electromagnetic.Dimensional verifică semnificaţia sa:
[ ] [ ] [ ]
2
m
W
m
A
m
V
H E S = ⋅ = ⋅ = .
Expresia (7.32) a puterii ce iese prin ∑ se generalizează şi pentru
puteri ce se transmit printr-o suprafaţă deschisă
Γ
S :
∫ ∫
Γ Γ
Γ
= =
S S
S
ds n S s d S P (7.33)
Sensul arbitrar ales pentru s d (respectiv n ) este sensul de referinţă
pentru puterea ce se transmite; dacă rezultă 0 P
S
>
Γ
înseamnă ca energia se
transmite efectiv în sensul lui n .

7.3.1 Puterea electromagnetică transmisă printr-o undă plană
Considerăm o undă plană, ca în figura 4.3 caracterizată (relaţia 4.38)
prin mărimile:
'
m
'
e
2 2
y z y
w w H
2
1
E
2
1
E k H k H ; E j E = ↔ μ = ε ↔
μ
ε
= = = (7.34)
Se constată că în cazul undei plane transmisia energiei prin câmp are
două proprietăţi speciale:
• Energia electromagnetică se repartizează egal între componenta
electrică şi cea magnetică a undei electromagnetice (
'
m
'
e
w w = ).
Densitatea de energie a undei electromagnetice este:

'
m
'
e
2 2 2 2
w 2 w 2 H E H
2
1
E
2
1
2
H B
2
E D
w = = μ = ε = μ + ε = + = ′ (7.35)
• Vectorul Poynting este
dirijat în direcţia de
propagare a undei
electromagnetice: S i S i H E S
x
= = × = .
Fig. 7.5
7. Energii şi forţe în câmpuri electromagnetice 193
w v
E
E EH S
2
2
′ ⋅ =
εμ
ε
=
μ
ε
= = (7.36)
Modulul densităţii de putere radiată (transmisă) S este egal cu
produsul dintre densitatea de energie a undei ( w′ ) şi viteza de fază a
undei (v).
Totul se petrece ca şi cum unda ar „transporta” energia localizată în
câmpul său, pe măsură ce ea înaintează pe direcţia de propagare (Ox) cu
viteza sa de fază (v).
Această proprietate nu este generală, energia se transmite prin câmp
si în absenţa undelor (câmpuri desprinse de circuitul radiant), de
exemplu în regimuri staţionare (cvasistaţionare) prin fire (linii de
transmisie).
În general, pentru ca un câmp să transmită energie, el trebuie să fie
electromagnetic, adică E şi H să nu fie independenţi, să fie variabile în
timp, nu numai ca ele să coexiste în aceeaşi regiune a spaţiului; (de
exemplu: E creat de sarcini electrice şi H creat de un magnet
permanent, suprapuse nu înseamnă câmp electromagnetic ).

7.3.2 Puterea electromagnetică transmisă printr-un
conductor
Considerăm un conductor rectiliniu, de formă cilindrică cu raza a,
lungime l, care are rezistivitateaρ şi e parcurs de curentul de conducţie i.
Liniile câmpurilor E şi H create de acest fir (în interiorul şi exteriorul
firului) arată ca în figura 7.6.
În interiorul conductorului, liniile câmpului electric sunt paralele cu
Fig. 7.6
E
r
E
t
H
e
S
i
S
e
E J
i
=
H
i
i
a
-n
H
e
E
e
S
H
e
E
e
E
e
S
r
S
l
S
e
i
n
S
l
E
r
E
r
dl
1
H
e
dl
2
ds
a)
b)
Bazele electrotehnicii 194
axa: J E
int
ρ = iar liniile lui
i
H sunt cercuri concentrice cu firul. În
consecinţă în interiorul firului, vectorul Poynting:
i
r i i i
S u H E S − = × = .
El este dirijat spre axă şi asigură fluxul de energie necesară pentru a acoperi
pierderile Joule din fir.
În exterior (r>a), liniile lui
e
H rămân tot cercuri (figura 7.6) iar
liniile lui
e
E ies din conductor înclinate în direcţia liniilor de curent J
(la suprafaţa firului se conservă componenta tangenţială a lui E:
( )
tg
e t i
E E E = = . Componenta radială
r
E corespunde potenţialului V la care
se află firul:


− =
a
r
dr E V .
Vectorul Poynting, în exterior,
e
S are o componentă longitudinală
l
S care asigură transmisia energiei în lungul conductorului şi alta radială
r
S care asigură fluxul de energie spre interiorul firului, pe direcţie radială.
Vom arăta că fluxul acestei componente prin suprafaţa laterală a firului
(r=a) acoperă pierderile Joule din fir:
( )
2
fir
2
o t
S
t
S
t
S
r
r
i R i a 2
2aπ
i
ρJ
a 2 H E Hds E s d H E s d S P
o
lat lat lat
=
π
ρ
= π =
= π = = × = =
∫ ∫ ∫
2
a
l
l
l
(7.37)
Câmpul magnetic pe suprafaţa
firului este:
a 2
i
H
o
π
= iar câmpul
electric în interiorul firului este:
J E E
t i
ρ = = . Pentru un tronson
de lungime l avem:
i R u E
t
⋅ = = ⋅ l (7.38)
unde R este rezistenţa tronsonului de conductor considerat (figura 7.7);
Deci:
2
r
Ri ui P = = .
Puterea care se transmite în lungul conductorului prin suprafaţa

S
din figura 7.6 are expresia:
( ) ( )( ) i u d H d E d d H E s d H E s d S P
i u
2 1 1 2
2 1
r
2 1
S S
⋅ = ⋅ = × × = × = =
∫ ∫ ∫ ∫ ∫ ∫
Γ Γ Γ Γ
⊥ ⊥

l l l l
r r l
l
(7.39)
Fig. 7.7
l
u=Ri
i i
7. Energii şi forţe în câmpuri electromagnetice 195
deoarece vectorii H şi de
1
dl , respectiv
r
E şi
2
dl sunt perpendiculari între ei
(figura 7.6-b) şi produsele acestora s-au anulat.
Puterea
l
P se transmite în lungul firului printr-o suprafaţă

S infinit extinsă
şi perpendiculară pe axa firului.
În procesul de conducţie printr-un fir, energia se transmite doar prin
câmpul din exteriorul conductorului, singurul care are componentă
longitudinală
l
S a vectorului Poynting: conductorul are doar rolul de a ghida
în spaţiu această transmisie(traseul) şi pentru aceasta absoarbe din energia
câmpului exterior o putere
r
P necesară pentru a-şi acoperi pierderile
interioare prin efect electrocaloric.
Starea(câmpul) electromagnetică se propagă odată cu cuplarea firului
(alimentarea sa), prin câmpul din jurul său, cu viteza
εμ
=
1
v şi acolo unde
ajunge, o parte din energia sa pătrunde în conductor, pune în mişcare
ordonată sarcinile(electronii liberi se propagă prin conductor lent, cu o
viteză de ordinul mm/sec). Deci nu electronii liberi, care se mişcă ordonat
printr-un conductor parcurs de curent, transmit energia în lungul firului, ci
câmpul electromagnetic din jurul acestuia, de aceea energia se poate
propaga şi fără fire conductoare, numai prin câmp electromagnetic (undă);
energia se transmite fie în lungul firului, fie în lungul direcţiei de propagare
a undei.
In cazul unei linii bifilare (figura 7.8) cu fir de dus şi întors, (1 şi 2)
indiferent
de sensul
curentului,
energia este
transmisă
de ambele
fire ale
liniei in
acelaşi
sens, spre
receptor.

Observaţie:
Dacă puterea
transmisă printr-un fir este: i V P
fir
⋅ = iar printr-o linie bifilară este: ui P = atunci, aşa
cum se prezintă în teoria circuitelor, puterea ce intră pe la bornele unui multipol cu n poli
S
E
E
i
i
E
H
S
1
E
1
H
1
H
2
S
2
E
2
H
H
1
2
Fig. 7.8
Bazele electrotehnicii 196
este:

=
=
n
1 k
k k
i V P
iar puterea ce intră pe la bornele unui multiport cu m porţi este:

=
=
m
1 k
k k
i u P
.
Din acest motiv studiul energetic al multor dispozitive electronice se poate reduce,
punând în evidenţă doar legăturile dintre tensiuni(potenţiale) şi curenţii ce intră prin
porţi(poli), fără a fi întotdeauna nevoie a se cunoaşte detaliat procesele din interior.

7.4 Teoremele forţelor generalizate (lagragiene) în câmp electric

Configuraţia geometrică a unui sistem de corpuri este caracterizată
printr-un număr de parametri de poziţie; dacă un corp se poate mişca după
câteva coordonate, al căror număr este numărul gradelor de libertate ale
corpului respectiv, atunci aceste coordonate poartă numele generic de
coordonate generalizate.
Forţa care asigură deplasarea corpului după coordonata generalizată
x poartă numele de forţă generalizată X. Dacă x este o deplasare liniară
atunci X este componenta unei forţe în lungul acelei deplasări; dacă x este
un unghi de rotaţie, atunci X este un moment(cuplu) în raport cu axul de
rotaţie; dacă x este o arie, X este o tensiune superficială; dacă x este volum,
X este o presiune, etc.
Considerăm un
sistem de n corpuri
conductoare (figura 7.9)
aflate în prezenţă, încărcate
cu sarcinile
n 2 1
q q , q … .
Dacă unul dintre
corpurile conductoare (de
exemplu corpul k),
Fig. 7.9
sau un bloc dielectric dintre corpuri, se poate deplasa după coordonata x sub
acţiunea forţei electrice X exercitată de câmp, atunci la o deplasare a
corpului k cu dx, sarcinile tuturor corpurilor din sistem se modifică cu câte
k
dq (ele sunt conectate la surse de potenţiale
n 1
V V … ).
Energia primită în acest interval de la surse:

=
n
1 k
k k
dq V trebuie să acopere
atât creşterea energiei câmpului electric ( )
e
dW cât şi lucrul mecanic
efectuat de câmp pentru a schimba poziţia corpului k ( ) Xdx dL = , respectiv:
dielectric
1
n
X
x
dx
k
q
n
q
1
q
k
7. Energii şi forţe în câmpuri electromagnetice 197
Xdx dW dq V
e
n
1 k
k k
+ =

=
(7.40)
Ecuaţia (7.40) de bilanţ energetic este o ecuaţie diferenţială
multivariabilă, care se poate integra doar în stări particulare. Să presupunem
stările:
a) pe timpul deplasării corpului k, toate corpurile sunt deconectate de
la surse, deci sarcinile lor rămân constante ( ) 0 dq ct q
k k
= → = şi din (7.40)
rămâne:
( )
ct q
e
ct q
e
x
W
X Xdx dW
=
=








− = → − = (7.41)
Expresia (7.41) reprezintă prima teoremă a forţelor generalizate în
câmp electric. Semnul (-) arată că pentru deplasarea corpului se cheltuie
energie din energia acumulată în câmpul sistemului, deci duce la micşorarea
acestei energii.
b) pe timpul deplasării corpului k, toate corpurile rămân conectate la
sursele de tensiune constantă (potenţialele lor 0 dV ct V
k k
= → = ). La
schimbarea configuraţiei geometrice a sistemului, variază capacităţile dintre
conductoare şi deoarece ct V
k
= , se vor modifica sarcinile lor cu
k
dq :
( )

∑ ∑ ∑
=
=
= =
=
+ = → =
n
1 k
0
k k
n
1 k
k k
n
1 k
ct V e k k e
dV q
2
1
dq V
2
1
dW q V
2
1
W
k

( ) ( )
ct V
e
n
1 k
k k
ct V
e
k
k
x
W
X dq V
2
1
Xdx dW 40 . 7
= =
=








= ⇒ = = →

(7.42)
Expresia (7.42) reprezintă teorema a doua a forţelor generalizate în
câmp electric. Aportul de energie de la surse:

=
n
1 k
k k
dq V este dublu faţă de
creşterea energiei electrice a sistemului şi se împarte egal între creşterea
energiei ( )
e
dW şi lucrul mecanic dL=Xdx efectuat de forţele electrice.
Cele două expresii (7.41) şi (7.42) ale forţelor generalizate sunt
echivalente şi dau acelaşi rezultat: forţa nu depinde de modul în care
decurge procesul energetic la punerea corpurilor în mişcare. Descompunerea
în cele două ipoteze (q=ct, V=ct) serveşte numai la calculul forţei, în general
pe timpul mişcării unui corp din sistem se pot modifica şi sarcinile şi
potenţialele.
Energia electrică a sistemului este o funcţională care depinde de
sarcinile sistemului şi de coeficienţii de potenţial( care şi ei depind de
geometria sistemului, respectiv de coordonatele generalizate, al căror număr
Bazele electrotehnicii 198
este egal cu numărul gradelor de libertate:
p 2 1
x x , x … , dacă există p grade
de libertate). Deci:
( )

∑ ∑
= =
=


+


= → =
p
1 k
k
k
e
n
1 k
0
k
k
e
e p 2 1 n 2 1 e e
dx
x
W
dq
q
W
dW x x , x , q q , q W W … …
Sau (7.43)
( )

∑ ∑
= =
=


+


= → =
p
1 k
k
k
e
n
1 k
0
k
k
e
e p 2 1 n 2 1 e e
dx
x
W
dV
V
W
dW x x , x , V V , V W W … …
(7.44)
Pentru a calcula forţa generalizată cu prima teoremă (7.41) energia se scrie
sub forma (7.43), punându-se în evidenţă parametrii constanţi ct q
k
= şi
q
k
e
k
x
W
X










− = iar pentru a calcula cu teorema a doua (7.42), energia se va
scrie sub forma (7.44) şi-n acest caz forţa care determină o mişcare după
coordonata
k
x va fi:
v
x
W
X
k
e
k










= .
Pentru un condensator la care una dintre armături (sau un strat
dielectric) este deplasabil, forţa generalizată ce acţionează asupra corpului
mobil este:









=








= ⎟







=


=


=








− =










− = ⎟







− =
x
C
u
2
1
Cu
2
1
x x
W
X
x
C
u
2
1
x
C
C 2
q
C
1
x 2
q
C 2
q
x x
W
X
2 2
u
e
2
2
2 2 2
q
e
(7.45)
deci rezultatul este acelaşi, indiferent de teoremă, forţa depinde de variaţia
capacităţii C în funcţie de gradul de libertate x,








x
C
. Întotdeauna se
consideră corpul mobil într-o poziţie intermediară (x) şi se calculează
capacitatea sistemului C(x) şi apoi forţa cu (7.45).
• Indiferent de teorema utilizată pentru calculul forţei generalizate X,
dacă a rezultat X>0 înseamnă că forţa X duce la creşterea
coordonatei generalizate x iar dacă X<0 ea va duce la micşorarea
coordonatei x.
• Forţele generalizate X sunt forţe rezultante ce acţionează asupra
corpurilor aflate în câmp electric. Corpurile se presupun rigide
(nedeformabile) pe timpul deplasării, forţa X este concentrată în
7. Energii şi forţe în câmpuri electromagnetice 199
centrul de greutate al corpului. Se poate arăta că această forţa se
distribuie asupra substanţei corpului pe tot volumul său ca o stare de
presiune sau numai pe suprafaţa lor ca o tensiune superficială.
Numai dacă se cunoaşte distribuţia forţelor electrice (magnetice)
asupra unui corp se poate face un calcul de dimensionare a corpului
ca să reziste solicitării. Forţele generalizate X ne permit să studiem
mişcarea corpurilor şi care sunt tendinţele de mişcare a unui corp
într-un câmp electric.

7.5 Teoremele forţelor generalizate în câmp magnetic

Şi în câmp magnetic, la fel ca în câmp electric, putem determina
forţa rezultantă care o exercită câmpul magnetic asupra unui circuit dintr-un
ansamblu de n circuite sau asupra unei armături feromagnetice.
Energia magnetică a sistemului de circuite se poate exprima în
funcţie de fluxurile sau curenţii din circuite şi în funcţie de geometria
sistemului( gradele de libertate
p 2 1
x x , x … dacă sistemul prezintă p grade de
libertate). Forţa generalizată se calculează separat pentru fiecare coordonată
generalizată din cele p.
( )
p 2 1 n 2 1 m m
x x , x , i i , i W W … … = (7.46)
( )
p 2 1 n 2 1 m m
x x , x , , W W … …Φ Φ Φ = (7.47)
La mişcarea circuitului j cu
j
dx se modifică fluxurile cu câte
k
dΦ .
Energia suplimentară absorbită de la surse trebuie să acopere variaţia
energiei magnetice a sistemului ( )
m
dW şi lucrul mecanic necesar pentru a
mişca circuitul: Xdx dL = :
∑ ∑
= =
+ = Φ
p
1 j
j j m
n
1 k
k k
dx X dW d i (7.48)
Şi ecuaţia de bilanţ energetic (7.48) este o ecuaţie diferenţială
multivariabilă, pe care o integrăm în stări particulare:
a) pe timpul deplasării circuitului j cu
j
dx , fluxurile prin suprafeţele
circuitelor rămân constante: 0 d ct
k k
= Φ → = Φ şi din ecuaţia de
bilanţ (7.48) rămâne:
Bazele electrotehnicii 200
( )
( )

ct
j
m
j
p
1 j
j
j
m
n
1 k
0
k
k
m
ct
m
p
1 j
j j
ct
m
k
k
k
x
W
X
dx
x
W
d
W
dW ) 47 . 7 (
dx X dW
= Φ
= =
=
= Φ
=
= Φ










− = ⇒









+ Φ
Φ ∂

= →
− =
∑ ∑

(7.49)
Expresia (7.49) este prima teoremă a forţelor generalizate în câmp
magnetic. Dacă ct
k
= Φ , nu pot exista fenomene de inducţie
electromagnetică, deci nu există schimb de energie între circuite şi câmp şi-
n acest caz lucrul mecanic pentru deplasarea corpului j se efectuează pe
seama rezervei de energie existentă în câmpul magnetic, deci duce la
scăderea acestei energii (aşa se explică (-) din 7.49).
Identificând (7.48) cu (7.49) rezultă:
k
m
k
k
m
k
i
W
respectiv ,
W
i


= Φ
Φ ∂

= .
b) considerăm că pe timpul deplasării circuitului j nu se modifică
curenţii din circuite ( ct i
k
= ):
( )

( )
( )
( ) ( )

ct i
j
m
j
p
1 j
j
j
m
n
1 k
0
k
k
m
i
m
n
1 k
k k
p
1 j
j j
i
m
p
1 j
j j
n
1 k
k k
ct i
m
n
1 k
0
k k
n
1 k
k k
ct i
m
n
1 k
k k m
k
k
k
k
k
x
W
X
dx
x
W
di
i
W
dW 46 . 7
d i
2
1
dx X dW
dx X d i dW ) 48 . 7 (
di
2
1
d i
2
1
dW i
2
1
W
=
= =
=
= =
= =
=
=
=
=
=
=










= ⇒









+


= →
Φ = =









− Φ = →
Φ + Φ = → Φ =
∑ ∑
∑ ∑
∑ ∑
∑ ∑ ∑
(7.50)
Expresia (7.50) este teorema a doua a forţelor generalizate în câmp
magnetic. Pentru a calcula forţa magnetică generalizată cu (7.49)
funcţionala de energie magnetică trebuie scrisă sub forma (7.47) ca funcţie
de parametrii constanţi (
k
Φ ) şi coordonatele generalizate iar pentru a putea
calcula cu (7.50) energia
m
W trebuie scrisă sub forma (7.46). În general, la
mişcarea unui circuit pot varia simultan atât fluxurile cât şi curenţii, cele
două ipostaze rămân doar ipoteze de calcul.
7. Energii şi forţe în câmpuri electromagnetice 201
Pentru o bobină, energia magnetică este de forma:
L 2
Li
2
1
W
2
2
m
Φ
= = , iar forţa ce se exercită asupra bobinei sau asupra unui
miez magnetic, calculată cu cele două teoreme este de forma:
) 51 . 7 (
x
L
i
2
1
Li
2
1
x
i
x
W
X : ) 50 . 7 (
x
L
i
2
1
x
L
L 2
L
1
x 2 L 2 x x
W
X
2 2 m
m
2
2
2 2 2
m
m









=








= ⎟







=


=

∂ Φ
=







∂ Φ
− =








Φ


− = ⎟







− =
Φ

deci rezultatul nu depinde de teorema utilizată. Trebuie evaluată expresia
inductivităţii L a bobine atunci când armătura se află într-o poziţie
intermediară x, se calculează
x
L


şi cu (7.51) putem afla forţa ce se exercită
asupra ei.
• Forţa generalizată în câmp electric ( ) x , V , q W
x
X
e e


= şi cea din
câmp magnetic ( ) x , , i W
x
X
m m
Φ


= pot fi interpretate ca o viteză de
variaţie a funcţionalei de energie electrică
e
W sau magnetică
m
W ;
forţele care provin din variaţia (derivata) unor funcţionale de energie,
poartă numele, în mecanică, de forţe lagragiene.
• Echilibrul mecanic al sistemului de circuite se obţine acolo unde
forţa 0 F
rez
= (nu va exista deplasare) sau momentul 0 M
rez
= (nu va
exista rotaţie), deci în general când X=0, condiţie echivalentă cu
0
x
W
e
=


respectiv 0
x
W
m
=


. Aceasta înseamnă însă un punct de
extrem al funcţionalei de energie electrică (
e
W ) sau magnetică
(
m
W ).
În mecanica newtoniană punctele de echilibru corespund unor
minime ale funcţionalei de energie (corpurile obţin echilibru prin cădere,
oprire din mişcare, etc); la fel şi în alte sisteme(termice),toate sunt sisteme
disipatoare. În câmp electric şi magnetic sistemele găsesc echilibru în
punctele de maxim ale funcţionalei de energie
e
W sau
m
W ; ele sunt
sisteme acaparatoare dacă sunt cuplate la surse.
Bazele electrotehnicii 202
( )
( )
( )







→ =


↔ =



→ =


↔ =
surse la cuplate circuite W 0
x
W
0 X
surse la cuplate sisteme W
decuplate sisteme W
0
x
W
0 X
max
m
m
m
max
e
min
e
e
e



(7.52)
Este de altfel evident că un sistem electric astfel acţionează asupra
corpurilor încât să crească capacitatea electrică C a sistemului:
( )
( )







=
=

2
max
e
2
min
e
max
Cu
2
1
W : cuplat
C 2
q
W : decuplat
C
Un sistem magnetic acţionează în sensul creşterii inductivităţii L a
sistemului, ceea ce înseamnă ( )
2
max
m max
Li
2
1
W L = → .
Observaţii: 1. Forţele ce se exercită prin intermediul câmpului magnetic, în
funcţie de mărimile care interacţionează, au următoarele denumiri:
• forţe electrodinamice: forţe ce se exercită între două circuite(sau bobine) parcurse
de curenţi( forţe de tip Ampère).
• forţe electromagnetice: forţe ce le exercită un circuit parcurs de curent asupra unui
corp magnetic( armătură); de exemplu forţa de atracţie a
unui miez în interiorul unei bobine
• forţe magnetoelectrice( forţe de tip Laplace): forţa cu care un câmp magnetic
exterior de inducţie
ext
B acţionează asupra unui circuit
parcurs de curent sau interacţiunea dintre câmpul
magnetic inductor şi curentul indus.
• forţe magnetostatice: interacţiunea dintre doi magneţi permanenţi.
• forţe magnetice( de tip Lorentz): forţa cu care un câmp Bacţionează asupra
particulelor încărcate cu sarcină când se mişcă în
interiorul câmpului magnetic.
2. Forţele pe care le exercită câmpul electric sau magnetic asupra corpurilor se
distribuie cu o densitate de volum asupra substanţei corpului. Densităţile de volum
ale forţei electrice, respectiv magnetice au expresiile( τ - densitatea de masă):
( )













τ
τ
μ
+ μ − × =






τ
τ
ε
+ ε − ρ =
d
d
H grad
2
1
grad H
2
1
B J f
d
d
E grad
2
1
grad E
2
1
E f
2 2
v
m
2 2
v v
e
(7.53)
Termenii care apar în (7.53) se interpretează ca fiind diferite forme de acţiune a
câmpului electromagnetic asupra corpurilor.
7. Energii şi forţe în câmpuri electromagnetice 203
• ( ) E
v
ρ - densitatea forţei exercitată de câmpul exterior E asupra corpurilor
încărcate cu sarcină
v
ρ .Forţa rezultantă este E q F dv E F
v
corp
v
v
= ⎯ ⎯ → ⎯ ρ =
<<

.
O sarcină nu interacţionează cu propriul câmp electric.
• ( ) B J× - densitatea forţei exercitate de câmpul exterior B asupra corpurilor
parcurse de curent J . Forţa rezultantă este: ( ) ( )
∫ ∫
Γ
× = × = B l d i dv B J F
cond
v
-forţa
de tip Laplace. Un curent J nu interacţionează cu propriul său câmp magnetic, în
mediu omogen.







ε − grad E
2
1
2
şi ⎟





μ − grad H
2
1
2
- densităţile forţelor datorate
neomogenităţilor permitivităţii ε şi permeabilităţii μ. Cum (-gradε ) are sensul
scăderii lui ε , aceste forţe sunt îndreptate dinspre regiunile cu ε mare spre cele cu
ε mic; la fel şi componenta magnetică de la μ mare, la μ mic.













τ
τ
ε
d
d
E grad
2
1
2
şi












τ
τ
μ
d
d
H grad
2
1
2
-densităţile forţelor de
electrostricţiune şi magnetostricţiune; aceste forţe solicită local materialul creând
tensiuni interne şi deformaţii mecanice interne, dar aduc o contribuţie nulă la forţa
rezultantă ce se exercită asupra unui corp plasat în aer (vid).
3. Forţele electrice şi cele magnetice sunt
dx
dW
X ;
dx
dW
X
m
m
e
e
= = şi la aceeaşi
deplasare dx, forţele vor fi egale dacă
m e
dW dW = . La aceleaşi dimensiuni
geometrice, dispozitivul electric şi cel magnetic trebuie să aibă aceeaşi densitate de
energie:
8
o o
2
o
o
2
'
m
'
e
10 3
1
B
E
E
2
1
2
B
w w ⋅ ≈
μ ε
= → ε =
μ
→ =
Dacă în câmp magnetic se poate concentra până la o inducţie având T 1 B ≈ , în
câmp electric va fi nevoie de un câmp având m V 10 3 E
8
⋅ ≈ , câmp la care toate
materialele sunt străpunse.
Deci câmpul magnetic este capabil să concentreze în volum mic energii şi forţe
mari, motiv pentru care majoritatea dispozitivelor electromagnetice( maşini
electrice, contactoare, electromagneţi, etc) acţionează prin intermediul câmpului
magnetic. Dispozitivele magnetice au volum mic dar greutate mare, din cauza
miezurilor magnetice utilizate. Interacţiunea prin câmp electric necesită suprafeţe
active mari ale corpurilor, chiar dacă greutăţile lor n-ar fi prea mari, dar ar trebui
alimentate cu tensiuni înalte.


Bazele electrotehnicii 204
7.6 Aplicaţii

1. Să se determine forţa ce se exercită asupra unui bloc dielectric de
permitivitate ε introdus între armăturile unui condensator plan ca în
figura 7.10.
Armăturile
condensatorului au aria
A=hl iar blocul dielectric
îl presupunem introdus
parţial pe distanţa x şi
studiem ce se întâmplă cu
el. În această poziţie
capacitatea electrică a
condensatorului este:

(7.54)


a)Admitem condensatorul încărcat cu
o
q ± şi decuplat de la sursă:
(
C 2
q
W
2
o
e
= ). Cum coordonata x este o deplasare liniară, forţa generalizată
e
X este o forţă F pe direcţia coordonatei x:
( )
0
d
hx
d
x h
d 2
h q
C 2
q
x x
W
F X
2
o
o
2
o
2
o
q
e
e
>






ε +

ε
ε − ε
=










− = ⎟







− = =
l
(7.55)
Cum F>0, ea va duce la creşterea lui x, deci atragerea blocului dielectric
între armături; aceasta duce la creşterea capacităţii C iar energia
C 2
q
W
2
o
e
= va scădea. Echilibrul se obţine pentru un ( )
max
2
o
min
e
C 2
q
W = ;
blocul intră complet între armături iar dacă lungimea sa este mai mică decât
l, el se va opri în zona centrală a condensatorului.
b) Admitem condensatorul cuplat la o sursă de tensiune U; energia
sistemului este
2
e
CU
2
1
W = iar forţa o calculăm astfel:
( ) 0
d
h
U
2
1
x
C
U
2
1
CU
2
1
x x
W
F X
o
2 2 2
U
e
e
> ε − ε =


=








= ⎟







= = (7.56)
Expresia (7.56) este aceeaşi cu expresia (7.55).
Fig. 7.10
( )






ε +

ε =
d
hx
d
x h
C
o
l
+
-
l
E

ο
)
E
F
x
7. Energii şi forţe în câmpuri electromagnetice 205
Cum întotdeauna
o
ε > ε forţa este (+), deci duce le creşterea coordonatei x şi
va atrage blocul între armături. Creşterea lui C duce la
( )
2
max
max
e
U C
2
1
W = şi în acest caz( sistem cuplat la sursă) echilibrul se
realizează într-un maxim al funcţionalei de energie. În ambele situaţii,
sistemul duce la
max
C .

2. Să se determine forţa pe care o exercită o bobină cilindrică cu N spire
asupra unui miez magnetic cu permeabilitatea μ (figura 7.11).

Admitem că blocul cu
permeabilitatea μeste
introdus parţial pe distanţa
x şi studiem ce forţă va
exercita câmpul magnetic
asupra sa. Privind bobina ca
o bobină cu miez, scriem
inductivitatea sa sub forma:










μ
− −
μ
=
μ
+
μ

= =
r
o
2
o
2
m
2
1
1 x
A N
A
x
A
x
N
R
N
L
l
l
(7.57)
Aici nu putem considera că avem două bobine în serie (cum în problema
precedentă erau două condensatoare în paralel), fiindcă bobina cu aer de
lungime (l-x) este cuplată magnetic cu cea având lungimea x, deci
o 1
L L L + ≠ .
Calculăm forţa generalizată asupra miezului cu ambele teoreme ale forţelor
generalizate:















μ

μ
=


= ⎟







= = → =


=

∂ Φ
=








Φ


− = ⎟







− = = →
Φ
=
Φ
r
o
2
2 2
2
i
m
m
2
m
2
2
2 2
m
m
2
m
1
1
A N 2
i L
x
L
i
2
1
x
W
F X Li
2
1
W
x
L
i
2
1
x
L
L 2
L 2 x x
W
F X
L 2
W
(7.58)
Dacă ( ) 1
r o
> μ μ > μ atunci F>0 şi duce la creşterea lui x, respectiv creşterea
lui L iar
m
W tinde spre un maxim.
Fig. 7.11
(μ)

o
)
N
H
o B H B
F
x
l
i
Bazele electrotehnicii 206
Daca ( ) c diamagneti material , 1
r o
< μ μ < μ atunci F<0, duce la
scăderea lui x, blocul este respins afară de către bobină şi aceasta duce la
creşterea lui L şi
m
W tot spre maxim tinde (maximul se atinge la x=0).

3. Forţa portantă a unui electromagnet


Un electromagnet format dintr-un
miez magnetic de permeabilitate
μ şi geometria din fig. 7.12 are o
bobină cu N spire parcurse de
curentul i.
Coordonata generalizată este
distanţa x dintre armătură şi polii
electromagnetului. Să se
determine forţa de atracţie (forţa
portantă) asupra armăturii.
Conform cu relaţia (7.51) forţa ce
acţionează asupra armăturii este:
x
L
i
2
1
F X
2
m


= = .
Bobina fiind aşezată pe un miez magnetic, inductivitatea bobinei o vom
evalua în funcţie de reluctanţa miezului:
x 2
A N
A
x 2
A
N
R R
N
R
N
L
r
f
o
2
o
f
2
m m
2
m
2
o f +
μ
μ
=
μ
+
μ
=
+
= =
l l
(7.59)
unde
f
l este lungimea liniei mijlocii de flux prin miez(fier) şi
o
l =2x este
lungimea sa prin aer.
0
A N
L 2
x 2
A N
2
x
L
o
2
2
2
r
f
o
2
<
μ

=








+
μ
μ
− =


l
(7.60)
Forţa de atracţie dintre armături este:
0
A
A N
i L
x
L
2
i
F
o
2
f
o
2
2 2 2
<
μ
Φ
− =
μ
− =


= (7.61)
Forţa fiind (-), ea duce la scăderea coordonatei x, respectiv atragerea
armăturii; forţa fiind proporţională cu
2
i rămâne forţă de atracţie indiferent
Fig. 7.12
N
F
x
N
S
i
Φ
f
B
o
H
o
7. Energii şi forţe în câmpuri electromagnetice 207
de sensul curentului prin bobină.
Dacă bobina este alimentată cu
un curent sinusoidal t sin I i
m
ω =
forţa va fi de forma:
t sin F F
2
max
ω = , fiind o forţă
variabilă în timp cu o valoare medie ca în figura 7.13.
Forţa este variabilă ca un t sin
2
ω , va produce o vibraţie a armăturii
pe frecvenţa (2ω). Pentru a elimina aceste vibraţii există mai multe metode
tehnice (electromagnet trifazat, ecranarea polului cu o spiră în scurtcircuit,
etc ) toate variantele au în vedere eliminarea posibilităţilor ca forţa să treacă
prin zero, cum era în figura 7.13.
Forţa specifică, raportată la unitatea de arie a polului, este:
'
m
2
o o
o
2
o
2
o
s
w H
2
1
2
B
NA 2
1
A 2
F
f = μ =
μ
=





⎛ Φ
μ
= = (7.62)
cu atât mai mare cu cât densitatea de energie magnetică a câmpului dintre
poli şi armătură este mai mare. Inducţia magnetică pentru miezuri din tole
are valori ( ) 5 , 1 , 1 B … ∈ T iar pentru miezuri din ferite ( ) 6 , 0 4 , 0 B … ∈ T,
admitem T 1 B≅ şi în acest caz forţa specifică care se poate crea sub polul
unui electromagnet este:
. atm 4
m
N
10 4
10 8
1
2
B
f
2
5
7
o
2
s
= ⋅ ≈
π
=
μ
=


Forţa de atracţie (7.61) nu este constantă pe timpul mişcării, ea
depinde de x ca în figura 7.14. Armătura este reţinută la depărtarea maximă
M
x de un resort elastic iar când este atrasă, depărtarea minimă este 0 x
m
≈ .
Pentru
M
x x = forţa are valoarea
a
F numită forţă de acţionare, care
trebuie să fie suficientă pentru a pune
în mişcare armătura (cu contactele
mobile ale releului sau contactorului
care sunt ataşate de ea) iar la sfârşit
forţa este
r
F numită forţă de reţinere
(figura 7.14), capabilă să menţină
armătura lipită de poli.

Fig. 7.13
F
med
F
max
i
F
Fig. 7.14
F
F
r
F
a
x
m x
M
x
Bazele electrotehnicii 208
- este densitatea de energie dacă ar exista doar
1
E

- densitatea de energie dacă ar exista doar
2
E

- densitatea energiei de interacţiune dintre cele
două câmpuri
1
E şi
2
E
4. Într-un mediu omogen cu permitivitate ε se suprapun două câmpuri
electrice
1
E şi
2
E sub un unghi α. Să se determine densitatea de energie
'
e
w a câmpului electric rezultant.
Câmpurile se compun
vectorial (figura 7.15):
2 1
E E E + =
α + + = cos E E 2 E E E
2 1
2
2
2
1
2

Densitatea de energie electrică a
lui E este:
α ε + ε + ε = ε = cos E E E
2
1
E
2
1
E
2
1
w
2 1
2
2
2
1
2 '
e
(7.63)








Densitatea
'
er int
w este maximă dacă 0 = α sau π(câmpuri paralele sau
antiparalele) şi este nulă când câmpurile sunt ortogonale ( )
2 1
E E ⊥ şi
2
π
= α . Se observă că
'
e
'
e
'
e
2 1
w w w + ≠ , deci la compunerea câmpurilor
energiile nu sunt adiţionale.

5. Să se determine parametrii L şi C pentru o linie bifilară formată din două
fire paralele de rază „a”
aflate la distanţa D. Ce
forţă se exercită între ele?
a) Firul 1 este fir de dus iar
firul 2 este fir de întors; în
model electrostatic ele se
consideră încărcate cu

l
ρ + , respectiv
l
ρ − .
Într-un punct P(x) din figura 7.16 câmpul electric are expresia:
( )







+
πε
ρ
= + =
x D
1
x
1
2
E E x E
2 1
l
(7.64)
E
1
E
2
E
2 E
1
D
x
x
1
2
a
P









α ε =
ε =
ε =
cos E E w
E
2
1
w
E
2
1
w
2 1
'
. er int
2
2
'
e
2
1
'
e
2
1
Fig. 7.15
Fig. 7.16
E
2
E
1
E
α
7. Energii şi forţe în câmpuri electromagnetice 209

Tensiunea între cele două fire, calculată de-a lungul axei x, este:




Cum D>>a, capacitatea între cele două fire este:
a
D
ln
U
q
C
l πε
≈ = (7.65)
Energia electrică acumulată în câmpul electric dintre fire este
2
e
CU
2
1
W = ; coordonata generalizată o considerăm distanţa D, deci forţa
electrică ce se exercită între fire este:
0
a
D
ln D
2
U
D
C
2
U
D
W
F
2
2 2
e
<

πε
− =


=


=
l

Fiind forţă negativă, ea ar duce la micşorarea lui D deci, atracţie
între fire.
b) Firul de dus 1 şi cel de
întors 2 parcurse de
curentul i creează în jurul
lor câmpurile magnetice
1
B şi
2
B . Câmpul
rezultant în punctul P(x)
Fig. 7.17 are expresia:
( )







+
π
μ
= + =
x D
1
x
1
2
i
B B x B
2 1
(7.66)
Fluxul exterior (prin suprafaţa cuprinsă între punctele m şi n din
figura 7.17 este:
( )
a
D
ln
i
L L
a
a D
ln
i
dx x B
ext
ext
a D
a
ext
π
μ

Φ
= ≈ →

π
μ
= = Φ


l l
l (7.67)
Forţa magnetică ce se exercită între fire este:
0
D
i
2
1
D
L
i
2
1
D
W
F
2
2 m
>
π
μ
=


=


=
l

Forţa magnetică fiind (+) va duce la creşterea coordonatei D, deci firele se
resping.
a
a D
ln
q
dx
x D
1
x
1
2
q
d E U
a D
a
2
1

πε
= ⎟






+
πε
= =
∫ ∫

l l
l
x
P
n
1
2 x
D
i
m
a
B
1 B
2
B
2
B
1
Bazele electrotehnicii 210
Observaţie: Dacă
s
C şi
s
L sunt parametrii specifici ai liniei (pentru l=1m), se
observă că
εμ =
s s
C L
, deci viteza de propagare a unei unde electromagnetice
pe o linie bifilară este aceeaşi ca la propagarea unei unde printr-un mediu cu
( ) μ ε, , cum este cel din jurul liniei bifilare:

s s
C L
1 1
v =
εμ
=
(7.68)














8. Corpuri conductoare în câmpuri variabile

Câmpul electromagnetic în medii conductoare se studiază neglijând
densitatea curentului de deplasare în raport cu densitatea curentului de
conducţie, în valori efective:


Jcond = σE Jcond = σE
ef
σ
6
ωε << σ ω << 10
E
ε
Jdepl = ε Jdepl = ωεE
ef
t
⎫ →

→ ←⎯→




∂ ⎭
(8.1)
respectiv ipoteza rămâne valabilă dacă frecvenţa undei electromagnetice
(sau a curentului) îndeplineşte condiţia (8.1), condiţie care pentru
frecvenţele care se pot produce în actualele condiţii tehnice este îndeplinită;
deci în medii conductoare se neglijează curentul de deplasare.
În regim staţionar (cvasistaţionar) liniile curentului se repartizează
uniform pe secţiune (
i
J = = ct
S
),circuitul este filiform. Ecuaţiile
satisfăcute de câmp în medii conductoare au forma (4.12) ecuaţii ale
difuziei, respectiv:
H
ΔH = σμ
t


;
E
ΔE = σμ
t


;
J
ΔJ = σμ
t


… (8.2)
Soluţia acestor ecuaţii pune în evidenţă “difuzia” câmpului
electromagnetic într-o piesă conductoare,câmpul pătrunde şi se amortizează
pe măsură ce înaintează în grosimea piesei conductoare.

8.1 Pătrunderea câmpului electromagnetic în semispaţiul
conductor infinit extins
O undă plană
având componentele
E=jE şi H=kH înaintează
în lungul axei Ox şi cade
pe suprafaţa plană a unei
piese conductoare
considerată infinit extinsă
si conţinută în planul yOz.
Valorile câmpului la
intrare sunt E
o
şi H
o
. Să
studiem pătrunderea undei
10
16

Bazele electrotehnicii 212
magnetice în piesa conductoare. Partea magnetică a undei are la pătrundere
componentele:

H = H(x,t) = kH (x,t)
z
H (0,t) = H (t) = H sinωt
z o om





(8.3)
În regim permanent sinusoidal ecuaţia difuziei (8.2) se transpune în
complex sub forma:
2 2
2
2
2
d H d H H
z z
ΔH = σμ = jωσμH = γ H
z z
t dx
dx

↔ ↔

(8.4)
unde:
2
ωσμ
γ = jωσμ γ = jωσμ= (1+j) = α(1+j)
π
j
2
1+j
4
j=e =
2
⎯⎯⎯⎯⎯⎯→ (8.5)
γ = α+jα este constanta de propagare a câmpului prin spaţiul conductor;
partea reală ( α ) este constanta de atenuare a câmpului [Np], iar partea
imaginară ( α ) este constanta de defazare [rad]( γ = α+jα = α 2 )
Soluţia ecuaţiei (8.4) este de forma:
1 2
-γ γ -γ H
-jαx -αx x x x om
H = A e +A e = H e = e e
z o
2
⋅ (8.6)
unde am admis că piesa conductoare este infinită în lungul axei Ox, deci nu
va exista undă reflectată (undă inversă), deci
2
A 0 = , iar condiţia la limită
este de tipul (8.3).
În valori instantanee, expresia undei magnetice (8.6) se scrie astfel:
-αx
H (x,t)=H e sin(ωt-αx)
z om
⋅ (8.7)
Cum:
π
-j(αx- )
-γ H
-αx x z 4
J = rot H J = J = - = γH e = αH e e
y o om
x

→ ⋅

(8.8)
π
-αx
J (x,t) = 2αH e sin(ωt - αx+ )
y om
4
(8.9)
Expresia undei electrice prin spaţiul conductor este de forma :
α π
-αx
E (x,t) = ρJ (x,t) = 2 H e sin(ωt-αx+ )
y y om
σ 4
⎡ ⎤

⎢ ⎥
⎣ ⎦
(8.10)
respectiv H (x,t)
z
este defazat în urma lui E (x,t)
y
, aşa cum I este în urma
lui U la un circuit cu caracter inductiv.
8.Corpuri conductoare în câmpuri variabile 213
Impedanţa de undă a mediului conductor este :


π π
j j
E 2α ωμ ωμ
4 4
Z= = e = e = (1+j)
H σ σ 2σ
(8.11)
Vectorul Poynting la intrarea în spaţiul conductor are valoarea :

2
1 1 α
* *
S = (E ×H ) = i E H = i 2 H = i S
o o o o o om o
2 2 σ
(8.12)
iar într-un punct la adâncimea x în interiorul conductorului (figura 8.1) va fi
2
1 1 α
* * -2 x
S = (E×H ) = i E H = i 2 H e = i S
om
2 2 σ
α
⋅ (8.13)
2
α π
-2αx
S (x,t) = 2 H e sin(ωt-αx) sin(ωt-αx+ ) =
x om
σ 4

2
H α π π
-2αx om
= e cos - cos 2ωt - 2αx+
σ 4 4 2
⎡ ⎤ ⎛ ⎞
⎜ ⎟ ⎢ ⎥
⎝ ⎠ ⎣ ⎦
(8.14)
Valoarea medie a vectorului Poynting, la x = 0 , este :
k
2
2
H α α
om
S (0,t) = = H
o o
σ 2 σ
;
k
2
α
-2αx
S (x,t) = H e
x o
σ
(8.15)
Puterea activă care pătrunde în spaţiul conductor este :
k
2
1 α
P = S (0,t) A = H A
o
o lat om lat
2 σ
⋅ ⋅ (8.16)
iar curenţii induşi în spaţiul conductor vor avea expresia :
π
-αx
J = J = 2αH e sin ωt - αx+
y om
4
⎛ ⎞
⎜ ⎟
⎝ ⎠
; J = 2αH
om om
(8.17)
cu o repartiţie pe axa Ox ca în figura 8.2.

Atenuarea curenţilor induşi este
ωσμ
α=
2
, care este foarte pronunţată
la frecvenţe mari.La frecvenţe înalte,
funcţia J(x) fiind puternic amortizată,
se admite că am avea un curent
repartizat cu aceeaşi valoare ca la
suprafaţa piesei conductoare ( J
om
)
pe o adâncime
1
δ =
α
numită adâncime de pătrundere, aria de sub graficul
Bazele electrotehnicii 214
real al funcţiei
-αx
J = J e
om
şi cel al repartiţiei uniforme la suprafaţă
( J δ
om
⋅ ) are aceeaşi valoare.

8.2 Efectul de refulare

Un conductor cilindric cu parametrii constitutivi
( ) σ,μ este parcurs de un curent variabil
m
i = I sin t ω .
Repartiţia liniilor de curent pe secţiunea
conductorului depinde în principal de frecvenţa
curentului ( ) ω ca în figura 8.3. Există
posibilităţile:
(1) dacă curentul este continuu ( ) ω = 0
sau de joasă frecvenţă, el se repartizeză uniform
pe secţiunea conductorului cu densitatea:
i i
J = =
o
2
A
πa
, iar rezistenţa firului este:
R =
o
σA
l
.
(2) dacă frecvenţa este medie, repartiţia
curentului are loc după legea
-αx
J = J e
m
,
plecând de la suprafaţă spre interior. În centru
densitatea curentului este mică iar rezistenţa
firului creşte, R
a
se numeşte rezistenţa în
alternativ a conductorului ( R >R
a o
).
(3) dacă frecvenţa este mare, atenuarea
lui J este pronunţată. Practic în centrul firului nu
circulă curent, la suprafaţă densitatea este foarte
mare, firul se încălzeşte puternic la exterior.
Curentul îl putem considera concentrat într-o
peliculă de grosime δ la suprafaţa sa ca în figura
8.3. De exemplu, dacă printr-un fir de cupru(
-1
6

σ = 57 10
m
⋅ ) cu raza
a = 6 mm trece un curent sinusoidal de frecvenţă f = 2500 Hz , atunci
raportul dintre densitatea de curent J(r) si densitatea
o
J la o repartiţie
8.Corpuri conductoare în câmpuri variabile 215
uniformă (
o
2
I
J =
πa
) considerată în centrul conductorului este:
o
-j68
o
J
= 0,804e
J
iar la periferia conductorului ( r = a ) aceasta devine:
o
j37
o
J
= 1,726e
J
(coeficientul de atenuare este α = 750 ).
Cum
2
δ =
ωσμ
, la ω >>, adâncimea de pătrundere (de refulare) δ va
fi foarte mică, curentul circulă doar pe pelicula de grosime δ ( de unde
numele de efect pelicular ( efect skin)).Dacă δ << a se apreciază că avem
un efect pelicular pronunţat ( efect pelicular net). Contează deci şi grosimea
( raza a ) a conductorului dar în principal contează frecvenţa.
O bară conductoare poate fi filiformă ( J constant pe secţiune) în
curent continuu şi joasă frecvenţă iar o liţă subţire este masivă în înaltă
frecvenţă.
Cum în înaltă frecvenţă curentul circulă doar la suprafaţa firului
conductor, conductorul poate fi ca o ţeavă prin care poate circula agentul de
răcire a conductorului.
Conductoarele utilizate în înaltă frecvenţă nu se realizează dintr-un
singur conductor gros la care curentul ar
fi refulat la exteriorul său, ci sub forma
unei împletituri din mai multe
conductoare subţiri ( liţe ), ceea ce
permite ca să existe curent şi în centrul
conductorului ( figura 8.4-a).
Funiile pentru liniile de înaltă
tensiune fiind de secţiune mai mare,
chiar la f = 50 Hz , se manifestă efectul
de refulare. Ele se realizează dintr-o
inimă de oţel care îi asigură o rezistenţă
mecanică (la vânt, încărcare cu chiciură,
etc ) iar în jurul acesteia există o
împletitură din fire de aluminiu (figura 8.4-b) care conduc curentul şi a cărei
grosime este egală cu adâncimea de refulare δ .





Bazele electrotehnicii 216
8.3 Efectul de pătrundere
O piesă conductoare cilindrică este
introdusă într-un câmp magnetic inductor B
ale cărui linii să fie tangente la suprafaţa
piesei şi este variabil în timp sub forma:
m
B=B sinωt .
Câmpul B(t) induce în conductor un
câmp electric indus E ale cărui linii sunt
situate în plane ⊥pe B(ca în figura 8.5).
Câmpul E generează curenţii induşi J = σE
ale căror linii coincid cu cele a lui E
(curenţii J se mai numesc şi curenţi
turbionari sau curenţi Foucault, tocmai
fiindcă liniile lor fac turbioane (rotoare) în
volumul piesei conductoare.
Dacă frecvenţa câmpului B este mică, curenţii induşi vor exista
până aproape de centrul conductorului iar dacă ω , curenţii induşi sunt
puternic amortizaţi spre interior, ei practic “pătrund” în conductor doar într-
o peliculă de grosime δ la suprafaţă (de unde numele pentru δ de adâncime
de pătrundere).
Fenomenul este utilizat în tehnica tratamentelor termice de suprafaţă
(călire) pentru a se obţine efecte speciale (duritate mare a piesei la suprafaţă,
pentru a nu se uza). Se introduce piesa în interiorul bobinei inductoare (cea
care creează câmpul B) şi în câteva secunde se înroşeşte la suprafaţă; se
scoate şi se răceşte în mediul dorit (apă, cianură etc). Randamentul este
foarte bun (comparat cu încalzirea în cuptoare cu gaz sau altele), se
încălzeşte doar suprafaţa piesei, proprietăţile structurii interioare nu sunt
afectate prin încălzire.
Totul este să se poată produce un câmp magnetic ale cărui linii să
fie tangente la suprafaţa piesei iar când piesa are o formă mai complicată
trebuie să avem bobine inductoare speciale.Alimentarea acestor bobine se
face de la generatoare de înaltă frecvenţă (GIF).

8.4 Efectul de proximitate (vecinătate)

Curentul variabil printr-un conducor se repartizează pe secţiunea
acestuia în funcţie de frecvenţa sa ca urmare a efectului de refulare (spre
exterior) a liniilor de curent. De fapt liniile de curent sunt refulate spre
regiunea din conductor unde câmpul său magnetic este maxim; şi cum la un
8.Corpuri conductoare în câmpuri variabile 217
conductor singur câmpul magnetic este maxim la suprafaţa sa, acolo are loc
refularea liniilor de curent.
Dacă în vecinătatea unui conductor se găsesc şi alte conductoare
parcurse de curent variabil (fie de aducţie, fie indus în ele) câmpul magnetic
al conductoarelor vecine modifică repartiţia câmpului magnetic iniţial şi
refularea va avea loc spre regiunea cu
câmp maxim
max
H .
În zona interioară plăcilor
conductoare din figura 8.6, cele două
câmpuri magnetice au sensuri contrare,
deci câmpul H va avea valori mari pe
partea exterioară şi acolo va avea loc
refularea liniilor celor doi curenţi. La
frecvenţe mari ei se pot considera
concentraţi pe o peliculă de grosimea
δ la exteriorul plăcilor. Similar, pentru
două conductoare paralele cu secţiune
circulară, parcurse de curentul i de înaltă
frecvenţă, efectul de refulare are loc ca în
figura 8.7.
În figura 8.7-a curenţii au acelaşi
sens, în zona centrală câmpurile H au
sensuri contrarii, câmpul maxim este la
exterior iar curenţii vor fi refulaţi spre
exterior, ei circulă prin secţunile haşurate.
În figura 8.7-b curenţii au sensuri
contrarii, câmpul magnetic este maxim în
zona interioară şi curenţii vor fi refulaţi
spre interior; ei vor circula doar prin
secţiunea haşurată, cu atât mai îngustă cu
cât
frecven
ţa este
mai
mare.




Bazele electrotehnicii 218
8.5 Efectul de buclă

Fie o spiră groasă dintr-o bobină parcursă de un curent de înaltă
frecvenţă. Câmpul magnetic este maxim în zona interioară, deci acolo va
avea loc şi refularea liniilor de curent, prin secţiunea haşurată din figura 8.8.
Aceasta determină încălzirea spirelor pe
partea interioară, acolo unde sunt
condiţii grele de răcire a acestora
(excepţie cazul spirelor realizate cu
conductor ţeavă parcurs de un agent de
răcire). Dacă bobina este un inductor
care trebuie să încălzească piesele din
interiorul său, în acest caz încălzirea spirelor la interior va îmbunătăţii
condiţiile de transfer a energiei spre interior.

8.6 Efectul Field (direct şi invers)
Dacă o bară conductoare este plasată într-un mediu omogen ( ) μ = ct şi este
parcursă de un curent variabil i(t) ca în figura 8.9-a, la frecvenţe mari va avea
loc o refulare a liniilor de curent la periferia barei pe un strat de grosime δ .
8.Corpuri conductoare în câmpuri variabile 219
Dacă bara parcursă de curentul i este plasată într-o crestătură
feromagnetică (figura 8.9-b) atunci liniile de câmp magnetic au o altă
distribuţie. Câmpul H este nul la fundul crestăturii şi este maxim la partea
de sus a barei (pentru x=b). Deci şi refularea liniilor de curent va avea loc
spre partea de sus a barei, curentul putând fi concentrat pe stratul de grosime
δ . Rezistenţa barei nu va mai fi R =ρ
o
ab
l
ci R =ρ
a

l
. Acest efect este
numit efectul Field direct şi reprezintă echivalentul efectului de refulare
doar că este aplicat conductoarelor plasate în
crestături feromagnetice.
Dacă asupra barei conductoare plasată în
crestătură cade un câmp magnetic inductor din
exterior (figura 8.10), cum este cazul unui motor
electric la care câmpul Bcreat de stator cade pe
înfăşurarea rotorului, plasată în crestătură. Cu cât
frecvenţa câmpului B este mai mare, densitatea
curentului J indus în lungul barei va fi mai intens la
suprafaţa de sus a acesteia, adâncimea de pătrundere
δ va fi mică. Acest efect numit efectul Field invers
este analogul efectului de pătrundere, doar că este aplicat conductoarelor
plasate în crestături. La pornirea unui motor electric asincron frecvenţa
curenţilor induşi în rotor este mare, δ este mic şi rezistenţa barei din rotor
este mare, fiind cu secţiune mică. Rezistenţa mare va limita curentul de
pornire. Pe măsură ce se accelerează, scade frecvenţa curenţilor, δ creşte,
scade rezistenţa şi în final curenţii induşi pătrund până la fundul crestăturii.
Totul simulează introducerea unei rezistenţe suplimentare în rotor pe timpul
pornirii. Ca efectul să se manifeste deplin, la micromotoare crestăturile se
fac înguste şi adânci (motor cu bare înalte) pentru a avea porniri fără şocuri.

8.7 Efectul de ecranare

A ecrana un dispozitv sensibil la câmpurile exterioare înseamnă a nu
permite ca un câmp exterior să treacă prin ecran (ecranare dinspre exterior
spre interior). A ecrana interior →exterior înseamnă a nu permite ca un câmp
perturbator creat de un dispozitiv să se propage în mediul din jurul său.
O ecranare electrică (figura 8.11-a) se realizează printr-un înveliş
conductor ∑ care nu permite să intre câmpul E
e
.Dacă învelişul conductor
∑ (o folie conductoare, plasă de sârmă etc) este legat la masă, atunci el
Bazele electrotehnicii 220
realizează ecranare în
ambele sensuri, nici nu
lasă să intre câmpul
E
e
dar nici să iasă
câmpul E
i
.
O ecranare
magnetică se realizează cu
folie feromagnetică care
înconjoară zona protejată.
Ea nu lasă să treacă (deloc
sau parţial) nici B
e
nici
B
i
ca în figura 8.11-b.
Ecranare electromagnetică înseamnă a nu permite să treacă o undă
electromagnetică. El se realizează dintr-o folie conductoare având grosimea
g. Unda electromagnetică care cade pe suprafaţa ecranului va pătrundere în
acesta pe adâncimea de pătrundere δ , care depinde de parametrii ( ) σ,μ ai
ecranului şi de frecvenţa undei. Dacă δ < g , vom obţine o ecranare
completă, unda “s-a pierdut” în ecran iar daca δ g ≥ se obţine o ecranare
parţială, la ieşire amplitudinea sa este redusă de
αg
e ori.

8.8 Efectul de levitaţie electromagnetică

În câmpuri statice (electrostatice, magnetostatice ) nu se poate obţine
echilibrul unui corp încărcat sau magnetizat permanent.
În schimb un corp conductor poate fi adus în echilibru prin
introducerea sa într-un câmp magnetic inductor, astfel ca interacţiunea
dintre acest câmp şi curenţii turbionari să anuleze greutatea corpului
conductor G (figura 8.12).
Considerăm un conductor
cilindric masiv, foarte lung, plasat
centrat în câmpul magnetic inductor
creat de două fire (1 şi 2) parcurse
de curentul i în sensuri opuse şi
paralele cu axa cilindrului:
m
i = I sinωt . Problema de
proximitate dintre fire şi cilindru
precizează poziţia firelor imagine
8.Corpuri conductoare în câmpuri variabile 221
1′ şi 2′ . Compunerea forţelor de interacţiune
11 22
F ,F
′ ′ 12 1 2
F ,F
′ ′
ne dă forţa
rezultantă R ce se exercită asupra conductorului.
Dacă cilindrul este centrat între cele două fire, forţa rezultantă nu va
avea decât componenta R
y
; dacă nu este centrat, componenta R
x
va aduce
cilindrul pe axa O
y
, care este o axă de stabilitate.
Dacă forţa R = R < G
y
, se obţine un efect de pernă magnetică,
corpul nu se lasă cu toată greutatea, efect utilizat în tracţiunea electrică de
mare viteză pentru a reduce frecarea trenului cu calea de rulare.
Dacă R G ≥ se obţine efectul de levitaţie( plutirea corpului
conductor ) într-un câmp magnetic exterior. Fenomenul este utilizat în
diverse aplicaţii tehnice: topirea metalelor în atmosferă controlată,
depunerea picăturilor conductoare în tehnologia integratelor, când picătura
pentru a nu se oxida superficial se depune în vid şi dirijarea ei din exterior
se face prin levitaţie electromagnetică.


9. Circuite electrice în regim tranzitoriu

Un circuit electric care înainte de momentul t=0 era în regim
permanent (sau în repaus) va intra în regim tranzitoriu ca urmare a unei
comutaţii ce apare în momentul iniţial (t=0). Comutaţie într-un circuit
electric înseamnă:
- închiderea sau deschiderea unui contact (sau aducerea în stare de
conducţie a unui dispozitiv electronic – care echivalează cu închiderea unui
contact sau stingerea unui dispozitiv, care echivalează cu deschiderea unui
contact).
- aplicarea unui semnal (cuplarea la o sursă) sau încetarea unui
semnal (decuplarea de la o sursă a circuitului).
- variaţia bruscă (în trepte) a unui parametru de circuit.
Reglarea unor dispozitive (potenţiometru, bobină variabilă,
condensator variabil) chiar dacă se face relativ rapid nu declanşează un
regim tranzitoriu, circuitul trece printr-o succesiune de regimuri permanente.
Comutaţiile într-un circuit pot fi: naturale (reale) când fenomenele
care însoţesc regimul respectă toate legile şi teoremele acelor fenomene, şi
forţate (ideale) când nu toate teoremele se verifică sub forma lor clasică.
Comutaţiile forţate practic au apărut în studiu odată cu electronica de putere.
Un circuit funcţiona într-un regim permanent (1) până la momentul
t=0 când a apărut o comutaţie, după care urmează un regim tranzitoriu de
durată t Δ în care circuitul se adaptează la situaţia de după comutaţie şi în
final urmează regimul permanent (2) ca în figura 9.1
( ) t Δ
Bazele electrotehnicii 224
Regimul tranzitoriu a unui semnal este cuprins între două regimuri
permanente. Durata sa t Δ teoretic este infinită, iar practic ea este de ordinul
( sec ~ msec μ ). Cele mai mari vârfuri de tensiune sau de curent pot apărea
în timpul regimului tranzitoriu, deci circuitele trebuie protejate pe baza
studiului acestor regimuri.
Soluţiile de regim tranzitoriu u(t) şi i(t) se obţin prin integrarea
ecuaţiilor diferenţiale ale circuitelor în condiţii iniţiale date; pentru circuite
liniare acestea sunt ecuaţii diferenţiale cu coeficienţi constanţi. Soluţia lor se
poate scrie sub forma :
i(t) i i
f
= +

; u(t) u u
f
= +

(9.1)
unde ( ) i , u

reprezintă componenta liberă şi matematic ele sunt soluţia
generală a ecuaţiei diferenţiale omogene; în expresia lor intervin constantele
de integrare al căror număr este egal cu ordinul ecuaţiei diferenţiale a
circuitului, respectiv cu numărul de elemente reactive din circuit (L şi C).
Circuitele de ordinul I au un L sau un C, cele de ordinul II au două elemente
reactive. Circuitele care conţin numai rezistenţe nu au regim tranzitoriu, ele
sunt descrise de ecuaţii algebrice şi orice comutaţie ar suferi, ele intră direct
în noul regim permanent. De altfel numai elementele care înmagazinează
energie (L şi C) au nevoie de un interval de timp pentru a se adapta.
Componentele ( ) i , u
f f
se numesc componenta forţată şi matematic
ele reprezintă soluţia particulară a ecuaţiei (sau a sistemului de ecuaţii)
diferenţiale neomogene (în membrul drept ecuaţiile conţin t.e.m ale surselor
din circuit).
Din alt punct de vedere, soluţia de regim tranzitoriu se poate scrie
astfel:
i(t) i i
t p
= + ; u(t) u u
t p
= + (9.2)
în care ( ) i , u
t t
reprezintă componenta tranzitorie a soluţiei ( partea din
soluţie ce tinde la 0 când t →∞), iar
( )
i , u
p p
reprezintă componenta
permanentă a soluţiei, cea care rămâne în circuit la sfârşitul regimului
tranzitoriu, în regimul permanent 2, respectiv nu se anulează pentru t →∞.
Componentele
( )
i , u
p p
există numai dacă sursele din circuit au
componentă permanentă (continuă, sinusoidală, periodică nesinusoidală).
În foarte multe situaţii există corespondenţele:
i i ; i i ; u u ; u u
t f p t f p
= = = =

.
9. Circuite electrice în regim tranzitoriu 225
Cum componentele ( ) i , u

conţin constante de integrare,
determinarea acestora se face punând condiţia iniţială în soluţia generală:
i(t)= i i
f
+

; ( ) u t u u
f
= +

.

9.1 Teoremele condiţiilor iniţiale pentru comutaţii naturale

a) Condiţii iniţiale pentru laturi cu bobine:
Ecuaţia de tensiuni pentru o bobină este:
L
L
di
u L
dt
= (9.3)
Dacă intensitatea curentului prin bobină ar
prezenta puncte de discontinuitate, atunci în
punctele respective
L
di
dt
→∞ şi
L
u →∞. Cum
tensiuni infinite nu există, nici curentul prin bobină nu poate prezenta
salturi; deci i
L
(t) este o funcţie continuă în orice moment, inclusiv în jurul
momentului comutaţiei (t=0):
0 0 0
i i i
− +
= = (9.4)
Dar fluxul magnetic al bobinei este
L
Li Φ = , deci nici fluxul nu
poate fi discontinuu:
0 0 0 − +
Φ = Φ = Φ (9.5)
Cele două relaţii (9.4) şi (9.5) ne permit să stabilim condiţia iniţială a
unei bobine dacă ştim starea bobinei chiar înainte de comutaţie: i ;
o o
Φ
− −
.
Cele două relaţii care reprezintă teorema condiţiei iniţiale pentru o
bobină aflată în comutaţie au şi o justificare energetică. Energia magnetică a
unei bobine se scrie sub forma:
2
1
2
W Li
m
L
2 2L
Φ
= = (9.6)
Dacă i
L
(t) sau Φ(t) ar prezenta discontinuităţi atunci şi energia W
m

ar avea discontinuităţi, ceea ce contrazice legile fenomenelor naturale: nici o
energie nu apare sau dispare brusc şi nici nu variază prin salturi, energiile se
adună în timp şi dispar în timp.


Φ
Bazele electrotehnicii 226

b) Condiţii iniţiale pentru condensatoare:

Curentul prin condensator are
expresia:

C
C
du
i C
dt
= (9.7)
Dacă tensiunea la bornele unui condensator
u
C
(t) ar prezenta discontinuităţi aceasta ar
implica în acele momente:
C
du
dt
→ ∞ şi
C
i → ∞. Dar curenţi infiniţi nu
există, respectiv u
C
(t) este funcţie continuă pentru orice t, inclusiv pentru
t=0:
0 0 0
u u u
C C C
− +
= = (9.8)
dar:
C 0 0 0
q Cu q q q
− +
= → = = (9.9)
Relaţiile (9.8) şi (9.9) reprezintă teorema condiţiei iniţiale pentru un
condensator. Energia înmagazinată în câmpul electric dintre armăturile sale
este:
2
2
e C
1 q
W Cu
2 2C
= = (9.10)
Dacă u
C
(t) şi q(t) ar putea fi discontinue, atunci şi W
e
ar putea varia
printr-un salt ceea ce contrazice legile naturii; deci (9.8) şi (9.9) au şi o
justificare energetică.
Curentul printr-o bobină se scrie sub forma:
L L 1
1
i (t) u (t)dt C
L
= +

sau
0
t
L L L
0
1
i (t) u (t)dt i
L
= +

(9.11)

iar tensiunea la bornele unui condensator se scrie sub forma:
C C 1
1
u (t) i (t)dt A
C
= +

sau
0
t
C C C
0
1
u (t) i (t)dt u
C
= +

(9.12)
9. Circuite electrice în regim tranzitoriu 227
Cele două funcţii i
L
(t) şi u
C
(t) sunt univoc determinate dacă se
cunosc condiţiile lor iniţiale:
L
o
i şi
C
o
u . Pentru a cunoaşte evoluţia unei
bobine sau a unui condensator după comutaţia din momentul (t=0), trebuie
să cunosc “istoria” celor două elemente, starea lor dinainte de comutaţie,
fiindcă relaţiile (9.4) şi (9.8) spun că:
L L C C
o o o o
i i , u u .
− −
= =
Trebuiesc cunoscute atâtea condiţii iniţiale câte bobine şi
condensatoare există în circuit, dar şi numărul constantelor de integrare din
soluţie este egal tot cu ordinul circuitului (ordinul ecuaţiei sale diferenţiale)
deci problema este determinată; pe baza celor două teoreme ale condiţiilor
iniţiale se pot determina constantele de integrare din soluţia de regim
tranzitoriu.
Observaţie: Mărimile ( )
L
i t şi ( )
C
u t care, conform teoremei condiţiilor
iniţiale, sunt mărimi cu variaţie continuă în jurul oricărui moment t, inclusiv în jurul
momentului comutaţiei (t=0); astfel de mărimi cu variaţie controlată nu prezintă salturi, ele
se mai numesc variabilele de stare ale unui circuit electric.

9.2 Circuite simple sub excitaţii particulare

9.2.1 Cuplarea şi decuplarea unui circuit RL serie la o sursă
continuă
Observaţie: Toate ecuaţiile diferenţiale ale unui circuit pentru studiul regimului
tranzitoriu se scriu în starea de
după a circuitului, deci după
comutaţie. În urma comutaţiei o
parte de circuit e posibil să iasă
din funcţiune, deci pentru
porţiunea respectivă nu se mai
scriu ecuaţii.

Pentru circuitul din figura 9.3 comutaţia înseamnă închiderea
contactului k la momentul t=0. Ecuaţia de tensiuni este:
di
L Ri E
dt
+ = (9.13)
circuitul este de ordinul întâi (o singură bobină) deci şi ecuaţia (9.13) este de
ordinul I.
Soluţia ecuaţiei diferenţiale omogene este soluţia liberă:
R
t
di
L
L Ri 0 i i Ae
t
dt

+ = → = =

(9.14)
Bazele electrotehnicii 228
Soluţia permanentă (forţată) se poate scrie de pe circuit; după ce a
trecut regimul tranzitoriu prin circuitul din figura 9.3 se stabilizează curentul:
p f
E
i i
R
= =
Deci:
o o
o
R
t
L
i i i i Ae i i A A i i
p t p o p o p
(t 0;i i )

= + = + ⎯⎯⎯⎯⎯→ = + → = −
= =

Soluţia de regim tranzitoriu pentru circuitul RL este de forma:
( )
o
R
t
L
i i i i e
p o p

= + − (9.15’)
Mărimea
[ ]
L
sec
R
τ = este constanta de timp a circuitului.
Dimensional pentru τ rezultă:
di L
u Ri, u L sec
dt R
⎡ ⎤ ⎡ ⎤
= = → =
⎢ ⎥ ⎢ ⎥
⎣ ⎦ ⎣ ⎦
.

Soluţia
( )
0
t
i i i i e
p 0 p

τ
= + − (9.15)
este reprezentată grafic în figura
9.4.

Cuplarea circuitului RL
Înainte de închiderea lui k nu există curent în circuit (i
0
=0) iar în
final va circula curentul
p
E
i
R
= , deci (9.15) devine:
t
E
i 1 e
R
⎛ ⎞

⎜ ⎟
τ
= −
⎜ ⎟
⎜ ⎟
⎝ ⎠
(9.16)
Constanta de timp τ a
unui circuit are mai multe interpretări:
τ
τ
9. Circuite electrice în regim tranzitoriu 229
• este timpul după care curentul ar atinge valoarea de regim
permanent
p
E
i
R
= dacă ar varia cu viteza iniţială (după
tangenta la grafic în origine ca în figura 9.5)
• este subtangentă la curbă
în orice punct M al
variaţiei i(t).
• pentru o mărime cu
variaţia
t
i(t) I e
o

τ
= ,
constanta de timp τ
reprezintă timpul după care
mărimea i se reduce de e ori
ca în figura 9.6. După 2τ se
reduce de e
2
ori, iar după
5τ ajunge la valoarea
o
o
5
I
0, 67%I
e
= . Deducem că orice regim tranzitoriu
durează maxim (4-5) constante de timp.
Bobinele cu multe spire şi aşezate pe miez magnetic au L mare şi
L
R
τ = va fi mare, pentru ele durata regimului tranzitoriu va fi mare
(~ msec), ele se adaptează mai greu.
Decuplarea circuitului RL. Admitem că la momentul t=0 se deschide
contactul, şi curentul care există în circuit în acel moment va fi condiţia
iniţială pentru regimul tranzitoriu
care începe:
o
E
t 0 i
R
= → = iar
în final pentru t →∞,
o
i 0 i 0
p p
= → = (
o
i
p
este o
mărime de calcul, ea reprezintă
valoarea lui
p
i luată în t=0; însă
p
i nu există decât după
terminarea regimului tranzitoriu, valoarea sa la t=0 nu are nici o semnificaţie
fizică). Deci soluţia de regim tranzitoriu (9.15) la decuplare este de forma:
t
E
i e
R

τ
= (9.17)
τ 2τ
Bazele electrotehnicii 230
ea este reprezentată în figura 9.7 (
d
i - curentul la decuplare). Cum contactul
k s-a deschis, acest curent (9.17) nu se poate închide decât dacă între
contactele fix şi mobil ale întreruptorului k apare o scânteie (la bobine mai
mari chiar arc electric care se menţine până bobina s-a descărcat, toată
energia sa magnetică s-a
transformat în căldură pe R şi
pe scânteia electrică dintre
contacte. Dacă k nu este un
întreruptor mecanic (ci unul
electronic, static) trebuie să
se prevadă în paralel cu k un circuit de stingere
(figura 9.8) prin care să se descarce bobina. Sau
în paralel cu circuitul RL se prevede o diodă de
fugă prin care se va închide curentul de
descărcare a bobinei ( ) i t
d
atunci când se
decuplează de la sursă (se deschide k) ca în
figura 9.9.
Tensiunea la bornele bobinei va avea
următoarea dinamică:
t
di
cuplare : u L E e
L
dt
t
di
d
decuplare : u L E e
L
dt

τ
= =

τ
= = −
(9.18)
şi ele sunt reprezentate în figura 9-10 a,b.


Vârful de tensiune (-E) din figura 9.10 – b favorizează aprinderea
unei scântei între contacte la deschiderea lui k.





9. Circuite electrice în regim tranzitoriu 231
9.2.2 Cuplarea şi decuplarea unui circuit RL serie la o
sursă sinusoidală

Circuitul RL se va
cupla la o sursă sinusoidală
având t.e.m. e de forma:

( )
e
e 2Esin t = ω + γ (9.19)

Dacă în regim permanent
e
γ era o mărime arbitrară (distanţa de la
originea de timp, arbitrar aleasă, până la cea mai apropiată trecere prin zero
în sens crescător a lui e), în studiul regimului tranzitoriu originea de timp nu
mai e aleasă arbitrar ci este chiar momentul
comutaţiei (t=0). Faza iniţială
e
γ pune în
evidenţă în ce poziţie a fost surprinsă sursa
în momentul comutaţiei, când t.e.m. avea
valoarea e
0
(figura 9.12).
Soluţia de regim tranzitoriu este de
forma (9.15) când la cuplarea circuitului
vom avea:
0
t 0 i 0; = → =

( ) ( )
o
E E
i 2 sin t i 2 sin
p e p e
t 0 Z Z
= ω + γ −ϕ ⎯⎯⎯→ = γ −ϕ
=

2 2 2
p
Z R L
E
; I
L
Z
tg
R

= + ω

=

ω
ϕ = ⎪

(9.20)
Înlocuind în (9.15) se obţine expresia curentului tranzitoriu la
cuplare:
( ) ( )
t
E
i 2 sin t sin e
e e
Z
⎡ ⎤

⎢ ⎥
τ
= ω + γ −ϕ − γ −ϕ
⎢ ⎥
⎢ ⎥
⎣ ⎦
(9.21)


e
γ
t ω
Bazele electrotehnicii 232
Componentele:
( )
( )
i 2I sin t
p p e
t
i 2I sin e
p e

= ω + γ −ϕ





τ
= γ −ϕ

sunt reprezentate în figura
9.13, iar soluţia tranzitorie
este superpozitia lor:
p
i i i = +

. Cea mai mare
valoare pe care o poate atinge
curentul este:
max
E
i 2 2
Z
⎛ ⎞

⎜ ⎟
⎝ ⎠
în funcţie de momentul ales pentru cuplarea la sursă ( )
e
γ .
Dacă dorim să alegem un moment optim al cuplării, astfel încât să nu existe
regim tranzitoriu, circuitul din repaos să
treacă direct în regimul permanent i
p
,
trebuie ca în soluţia (9.21) să impunem ca
( )
opt
i 0 sin 0
e
L
arctg
e
R
= ↔ γ −ϕ =
ω
γ = ϕ =

(9.22)
Pentru o frecvenţă de doar f=50Hz,
perioada lui e este
1
T 0.02sec
f
= = (figura
9.14) şi manual ar fi imposibil de închis circuitul pe o fază
e
γ dată de
(9.22). Aceasta devine posibil doar electronic, în momentul dorit (
opt
e
γ ) se
dă impulsul de cuplare a circuitului la sursă.

9.2.3 Încărcarea şi descărcarea unui condensator
Când comutatorul k din figura
9.15 se închide pe poziţia 1, circuitul
RC este cuplat la sursă şi începe
încărcarea condensatorului ( i
î
– este
curentul de încărcare), iar când k
trece pe poziţia 2, începe descărcarea
( i
d
–este curentul de descărcare).
t ω
e
γ
i

reg. tranzit.
e
T
t
9. Circuite electrice în regim tranzitoriu 233
Ecuaţia de tensiuni a circuitului este de forma:
1
Ri idt E
C
+ =

(9.23’)
sau cu o schimbare de variabilă:
dq dq q
i R E
dt dt C
= → + = (9.23’’)
sau
q Cu
c
du
c
RC u E
du
c
c
dt i C
dt
= ⎧

→ + =

=


(9.23’’’)
Soluţia ecuaţiei diferenţiale (9.23’’) este q q q
p
= +

, în care q

este
soluţia generală a ecuaţiei omogene:
1 t
t
RC RC
q Ae q q A
p
− −
= → = +

(9.24)
Dacă în momentul cuplării comutatorului pe poziţia (1)
condensatorul era încărcat cu q
o
(de la o funcţionare anterioară), atunci:
( )
o o
t
q q
o
t 0 A q q q q q q e q q
o p p o p p
p
t 0
= ⎧


τ
= → → = − → = + − =


=

(9.25)
În care
[ ]
RC sec τ = este constanta de timp a circuitului RC serie.
Încărcarea condensatorului
Dacă q
0
=CU
0
era
încărcarea iniţială a
condensatorului iar q CE
p
=
este încărcarea finală (după
regimul tranzitoriu), atunci
o
q q CE
p
p t 0
= =
=
.

Soluţia (9.25) devine,
pentru acest caz, de forma
( )
t
q CE C U E e
o

τ
= + −
(9.26’)
Bazele electrotehnicii 234
iar curentul de încărcare este:
t
E U dq
o
i e
dt R


τ
= = (9.27’)
reprezentate grafic în figura 9.16.
Dacă nu există încărcare iniţială
( ) q CU 0
o o
= = atunci:
t
q CE 1 e
⎛ ⎞

⎜ ⎟
τ
= −
⎜ ⎟
⎜ ⎟
⎝ ⎠
(9.26)
t
E
i e
R

τ
= (9.27)
Curentul de încărcare este un impuls cu valoarea iniţială
E
R
care,
dacă R este mic (cum este cazul la cuplarea cablurilor de comunicaţii care
sunt circuite RC cu R<<), poate deveni periculos pentru circuit.
În acest caz, în serie cu circuitul RC se introduce o rezistenţă de
valoare mare R
p
(rezistenţă de
pornire) care va limita vârful
impulsului de curent la
p
E
R R +
(figura 9.17) iar
după regimul de cuplare se
închide şi contactul k
1
pentru
a scoate rezistenţa R
p
din
circuit. Se poate arăta că
introducerea rezistenţei R
p
nu
afectează cu nimic
randamentul schemei.
Într-adevăr, energia
transformată în căldură pe
rezistenţa înseriată cu
condensatorul are expresia:









9. Circuite electrice în regim tranzitoriu 235

2t 2t
2 2 2
E E CE
2
W Ri dt R e dt e
j
2
R 2 2
R
0
0 0
∞ ∞ ∞
− −
−τ ⎛ ⎞
τ τ
= = = =
⎜ ⎟
⎝ ⎠
∫ ∫
(9.28)
Deci energia pierdută prin efect Joule nu depinde de valoarea
rezistenţei din circuitul de încărcare şi este egală cu energia utilă
înmagazinată în condensator (randament 50%); rezistenţa R
p
a avut doar un
rol benefic.

Descărcarea condensatorului
La trecerea comutatorului k pe poziţia (2) în figura 9.15 începe
procesul de descărcare a condensatorului, toată energia acumulată în câmpul
electric se va transforma în căldură pe rezistenţa R.

Mărimile (9.29)
reprezentate grafic arată
dinamica descărcării unui
condensator ca în figura 9.18.





9.2.4 Cuplarea circuitului RC la o sursă sinusoidală

Sursa are t.e.m.de forma:
( )
e
e 2Esin t = ω + γ (9.30)
unde
e
γ este faza iniţială a lui e faţă de
0
t
q CEe
t
t 0 q CE
o
u Ee
c
t q 0 q 0
p p
t
dq E
i e
d
dt R



τ
=


− = → = ⎫ ⎪

τ
⇒ =
⎬ ⎨
→ ∞ → = ↔ =

⎪ ⎭
⎪ −

τ

= =


(9.29)
Bazele electrotehnicii 236
momentul comutaţiei (t=0).
Curentul absorbit în regim permanent este:
( )
p e
E
i 2 sin t
Z
= ω + γ + ϕ unde
2 2
c
Z R X = + şi
1
arctg
RC
ϕ =
ω
sunt
impedanţa şi defazajul introduse de circuit. Sarcina de pe armături în regim
permanent este de forma:
E
q i dt 2 sin t
p p e
Z 2
π ⎛ ⎞
= = ω + γ + ϕ−
⎜ ⎟
ω
⎝ ⎠

(9.31)
( )
o
E
q q 2 sin
p p e
t 0 Z 2
π ⎛ ⎞
= = γ + ϕ−
⎜ ⎟
= ω
⎝ ⎠
(9.32)
Dacă în momentul cupălrii q
0
=0, atunci expresia tranzitorie (9.25)
devine:
p
t
E E
q 2 sin t 2 sin e
e e
Z 2 Z 2
q q

π π ⎛ ⎞ ⎛ ⎞
τ
= ω + γ + ϕ− − γ +ϕ−
⎜ ⎟ ⎜ ⎟
ω ω
⎝ ⎠ ⎝ ⎠

(9.33)
Dacă dorim, şi-n acest caz, să găsim un moment optim al cuplării
( )
opt
e
γ , astfel ca circuitul să treacă direct în regim permanent, trebuie ca
soluţia liberă să fie nulă:
opt
q 0 sin 0
e e
2 2
π π ⎛ ⎞
= ↔ γ + ϕ− = → γ = −ϕ
⎜ ⎟
⎝ ⎠

(9.34)
Curentul la cuplare are expresia de forma:
( )
t
dq E E
i 2 sin t 2 sin e
e e
dt Z RCZ 2

π ⎛ ⎞
τ
= = ω + γ +ϕ + γ +ϕ−
⎜ ⎟
ω
⎝ ⎠
(9.35)

9.2.5 Regimul tranzitoriu al circuitului RLC serie

Ecuaţiile circuitului
scrise în variabilele (i, q,
u
C
) sunt de forma:


9. Circuite electrice în regim tranzitoriu 237
2
2
2
C C C
C
2
di 1
Ri L idt E
dt C
dq d q dq q
i L R E
dt dt C
dt
du d u du
i C LC RC u E
dt dt
dt

+ + =




= → + + =




= → + + =



(9.36)
Ecuaţia caracteristică pentru ecuaţia omogenă în variabila
C
u are
rădăcinile:
2
2 2
2
1,2
RC R C 4LC R R 1
LCr RCr 1 0 r
2LC 2L 2L LC
− ± − − ⎛ ⎞
+ + = → = = ± −
⎜ ⎟
⎝ ⎠
(9.37)
Notăm:
R
2L
δ = - factorul de amortizare a circuitului

o
1
LC
ω = - pulsaţia proprie de rezonanţă a circuitului
Deci:
2 2
1,2 0
r = −δ ± δ −ω = −δ ± Ω (9.37’)
a) dacă
o cr
R 1 L
R 2 R
2L C LC
δ > ω → > ↔ > = (rezistenţa critică a
circuitului) atunci, având două rădăcini reale (r
1
,r
2
) soluţia liberă este de
forma:
( ) ( )
( )
t t r t r t t
1 2
C 1 2 1 2
1
u A e A e A e A e Ae sh t
−δ+Ω −δ−Ω
−δ
= + = + = Ω +α

(9.38)
soluţia, în acest caz, este aperiodică de forma (9.38)
b) dacă
0 cr 1 2
L
R R 2 r r
C
δ = ω → = = → = = −δ . Soluţia liberă în acest caz
este de forma:
( )
t
C 1 2
2
u A A t e
−δ
= +

(9.39)
Regimul în acest caz este un regim aperiodic critic (este cel mai
scurt regim aperiodic)
c) dacă
0 cr 1,2
L
R R 2 r j
C
δ < ω ↔ < = → = −δ ± Ω
Bazele electrotehnicii 238
Soluţia liberă are expresia:
( ) ( )
( )
j t j t t
C 1 2
3
u A e A e Ae sin t
−δ+ Ω −δ− Ω −δ
= + = Ω + α

(9.40)
care este un regim periodic (oscilant) amortizat.
Circuitul este de ordinul II, ecuaţia diferenţială este şi ea tot de
ordinul II şi în soluţia liberă există două constante de integrare (A
1
, A
2
) sau
(A, α). Determinarea lor se face pe baza condiţiilor iniţiale.
La cuplare condensatorul putea avea o încărcare
0
C
u sau nu
( )
0
C
u 0 = iar curentul prin circuit înainte de cuplare era zero, iar bobina L
impune
o
i 0 = .
Punând condiţiile iniţiale în soluţia generală:
( ) ( )
C C C C C C
p 0
1 2
C
C
u u u u t E u u 0 E
A , A
du
du
i C C
dt dt
⎫ = + = + ↔ = +



⎪ = =

(9.41)

Soluţiile sunt reprezentate grafic în fig. 9.21 – a,b. Tensiunea ( )
C
u t tinde
în final spre valoarea E, dar în funcţie de valorile elementelor, dinamica cum
ajunge la valoarea finală este diferită în cele trei situaţii(a,b,c). La curentul
de încărcare a condensatorului nu va mai apare vârful de curent
E
R
, din
cauza bobinei care se găseşte în circuitul de încărcare a condensatorului,
acest maxim este redus şi întârziat în timp.





9. Circuite electrice în regim tranzitoriu 239
9.2.6 Aplicaţii

1. Pentru circuitul
din figura 9.22 contactul
k
1
se închide în momentul
t=0, iar după timpul
t=t
1
=4ms se închide şi k
2
.
Să se determine
expresiile tranzitorii ale
curenţilor i, i
1
şi i
2
.


________________


a) La t 0; i 0
o
= =
Ecuaţia de tensiuni a circuitului este:
( ) ( )
0
di
R R i L L E
1 2 1 2
dt
t
L L E 7, 5
1 2
i 0.5A i ;i Ae ; 2ms
p p
R R 15 R R
1 2 1 2
+ + + =

+
τ
= = = = = τ = =
+ +

Soluţia de regim tranzitoriu va fi de forma:
( )
( )
( )
o
t
500t
i i i i e 0, 5 1 e t
p o p


τ
= + − = − ⋅ γ (9.42)

b) La momentul t=t
1
=4ms ( )
( )
1
500t
i t 0, 5 1 e 0, 432A
1

→ = − = şi
aceasta va fi condiţia iniţială pentru ambele bobine din circuit în
noul regim tranzitoriu care începe în momentul t
1
.
• Bobina L
1
:

( )
( )
R
1
t t
1
L
1
1 1 1 1 1 1
p p p o po
o
1
E
i 0, 75A i i i i i e ;
R
− −
= = = → = + −
3 1
1
1
L
10 sec
R

τ = =
1 2
1 1 2
E 7, 5V; R 10 ; R 5
t 4ms; L 10mH; L 20mH
= = Ω = Ω
= = =
Bazele electrotehnicii 240
( )
( ) ( )
( )
1 1
1000 t t 1000 t t
1 1
i 0, 75 0, 432 0, 75 e 0, 75 0,318e t t
− − − −
= + − = − ⋅ γ −
(9.43)
• Bobina L
2
:
( )
2
1
2
p p p o p
o o
R
t t
L
L
2
i i 0 i i i i e ; 4ms.
2 2 2 2 2 2 2
R
2
− −
⎛ ⎞
= = → = + − τ = =
⎜ ⎟
⎝ ⎠
Deci:
( )
( )
1
250 t t
i 0, 432e t t
2 1
− −
= ⋅ γ − (9.44)

Dinamica celor trei curenţi este prezentată în figura 9.23.

Faptul că expresiile
(9.43) şi (9.44) sunt înmulţite cu
trepta translatată ( )
1
t t γ − pune
în evidenţă că cele două funcţii
i
1
(t) şi i
2
(t) există numai
începând cu momentul t
1
(t>t
1
).








2. Circuitul din figura 9.24
funcţionează în regim permanent, iar la
momentul t=0 se închide k. Se cere
expresia tranzitorie pentru u
C
(t).
_____________________
Deşi este circuit de ordinul I, cu un
singur condensator, nu se pot aplica
relaţiile (9.25) care sunt valabile doar
pentru circuite RC – serie.
Vom scrie ecuaţiile de funcţionare
a circuitului în starea de după
comutaţie(cu k închis):


τ
2
τ
1
τ
9. Circuite electrice în regim tranzitoriu 241
( )
c c 2
3
3 3 1 2 3
c 1 3 1 1 2 2 c
1 2 1 3 2 3 c
3 3
3 3 2 2 c
c
2
' '' c
c
u du R
i C
R R dt i i i
du R R C R i R i u E
R R R R R R u E
R dt R
R i R i u 0
du
i C
dt du
R C R u E
dt

= +

= + ⎧


⎪ + + + =

+ + + =
⎪ ⎪

⎨ ⎨ − − =
⎪ ⎪

⎪ ⎪
=
⎪ ⎪

+ =


Ecuaţia diferenţială echivalentă (9.45) la care s-a redus sistemul de ecuaţii
iniţial este o ecuaţie diferenţială de ordinul I pentru care constanta de timp
este:
R' C 1
5msec
R'' 200
τ = = =
După regimul tranzitoriu se va stabiliza un regim nou permanent
pentru care:
( )
p
R R
3 3
u E 40V; u 0 E 20V
C C
R R R R R
1 3 1 3 4
= = = =

+ + +


Soluţia ecuaţiei (9.45) este de forma:
( )
( ) ( )
200t
C
C C
u t 40 Ae
u 0 u 0 20 40 A A 20

− +
= +
= ↔ = + → = −

Soluţiile tranzitorii sunt:
( )
200t
u t 40 20e
c
du
200t c
i C 2e
2
dt
− ⎧
= −



= = ⎪



Ele sunt reprezentate grafic
în figura 9.25.




3. Circuitul din fig. 9.26 – a are comutatorul k pe poziţia 1 şi
funcţionează în regim permanent. Comutatorul k trece pe poziţia 2 în
momentul în care t.e.m. a sursei alternative are valoarea
E
max
2
şi este în
descreştere.
1
2 3
4
E 60V
R 5
R R 10
R 15
C 100 F
= ⎧

= Ω


= = Ω


= Ω

⎪ = μ

( ) 9.45
(9.46)
Bazele electrotehnicii 242
Să se determine regimul tranzitoriu al curentului i(t).



( )
1 2
e
R R 10 ; L 31,8mH
E 200V
e 141sin 314t

= = Ω =

=


= + γ


Comutaţia apare în momentul (t=0): ( )
m
t 0
E
e
2
=
= şi este în
descreştere
e e e
141 1
141sin sin 30
2 2
= γ → γ = → γ =

sau 150

şi dacă este
în descreştere
e
5
150
6
π ⎛ ⎞
→ γ =
⎜ ⎟
⎝ ⎠

ca în figura 9.26 – b.
Valoarea iniţială a curentului prin bobină este:
o
1 2
E 200
i 10A
R R 20
= = =
+
. În regim sinusoidal circuitul are:
2 2
2 L
Z R X 10 2 = + = Ω;
2
L
tg 1
R 4
ω π
ϕ = = → ϕ = . Deci în regimul
permanent final va rămâne curentul:
( )
( )
[ ]
0
m
p e
1
p
E
i sin t 10sin 314t 105 A
Z
1 R
i 10sin105 9, 66 A; 314sec
L

= ω + γ −ϕ = +
= = = =
τ

Soluţia tranzitorie cerută este de forma:
( )
( )
314t
i t 10sin 314t 105 0, 33e

= + +

(9.47)
t ω
'
e
γ
e
γ
9. Circuite electrice în regim tranzitoriu 243
Curentul i(t) nu va avea regim tranzitoriu ( ) i 0 =

dacă
0
o p
i i = ,
respectiv: ( ) ( )
e e e
3
10 10sin sin 1 '
2 4
π π
= γ −ϕ → γ −ϕ = → γ = + ϕ = .
Cuplarea trebuie să aibă loc în momentul 0’, astfel ca faza iniţială să
fie
'
e
3
4
π
γ = şi circuitul R
2
L va intra direct în regim permanent. (Aşa cum se
observă pe figura 9.26 – b, la fazele
4
π
şi
3
4
π
funcţia e(t) trece prin valoarea
sa efectivă
m
ef
E
E
2
= , iar în momentul 0

t.e.m. e(t) trece prin valoarea
efectivă şi este în descreştere).


9.3 Analiza operaţională a circuitelor electrice în regim
tranzitoriu pe baza transformatei Laplace


Metodele clasice (directe) de rezolvare a unui sistem de ecuaţii
diferenţiale implică trei etape:
ƒ determinarea soluţiei generale a sistemului omogen;
ƒ determinarea soluţiei particulare a sistemului neomogen;
ƒ determinarea constantelor de integrare pe baza condiţiilor
iniţiale date.
Metodele operaţionale contopesc cele trei etape şi permit calculul
direct al soluţiei corespunzătoare condiţiilor iniţiale date. Plus de aceasta,
ele permit o sistematizare a calculelor (metode tip de calcul, tabele
precalculate, etc.).
Metodele operaţionale se bazează pe asocierea biunivocă a unei
funcţii imagine pentru o funcţie original f(t) dată şi prin aceasta ecuaţiile
integro-diferenţiale între funcţiile original se transformă în ecuaţii algebrice
între funcţiile imagine.
Atât în metoda operaţională cât şi în cea clasică intervine ca parte
dificilă rezolvarea unor ecuaţii algebrice de grad superior (gradul
polinomului în s, respectiv gradul ecuaţiei caracteristice) dacă circuitul este
de ordin superior. În reprezentarea din figura. 9.27 se prezintă în paralel cei
doi algoritmi clasic şi operaţional.


Bazele electrotehnicii 244


9.3.1 Teoremele transformatei Laplace

O funcţie original f(t) admite o transformată Laplace F(s) sub forma:
( ) ( )
st
0
F s f t e dt


=

(9.48)
Pentru a exista transformata (convergenţa integralei 9.48) funcţia
original f(t) trebuie să îndeplinească condiţiile Dirichlet (semnal neted, cu
număr finit de subintervale de monotonie) şi să nu crească în timp mai
repede ca o exponenţială. Semnalele fizice care există într-un circuit toate
admit transformată Laplace.
Æ teorema liniarităţii: ( ) ( )
k k k k
a f t a F s
⎡ ⎤
=
⎢ ⎥
⎣ ⎦
∑ ∑
L ;
( ) ( ) ( )
1 2 1 2
f f F s F s ± = ± L
Æ teorema derivării: ( ) ( )
df
sF s f 0
dt
+
⎡ ⎤
= −
⎢ ⎥
⎣ ⎦
L ;
( )
n
n n 1 n 2 '
o o
n
d f
s F s s f s f ...
dt
− −
⎡ ⎤
= − − ⎢ ⎥
⎢ ⎥
⎣ ⎦
L
Æ teorema integrării: ( )
( )
1
o
F s f
f t dt ;
s s

⎡ ⎤
= −
⎣ ⎦

L
Ecuaţia diferenţială
a circuitului în ( )
k
i t
Soluţia generală:
f
i i i
k k k
= +

Soluţia de regim
tranzitoriu: ( )
k
i t
Circuitul electric
Schema operaţională a
circuitului
Ecuaţii algebrice în
( )
k
I s
Condiţiile iniţiale
ale circuitului
( )
k
I s

Fig. 9.27
L
-1
L
9. Circuite electrice în regim tranzitoriu 245
τ
τ −τ
Æ ( )
( )
t
0
F s
f d
s
⎡ ⎤
⎢ ⎥ τ τ =
⎢ ⎥
⎣ ⎦

L .

În fig. 9.28–a funcţia ( ) ( ) f t t ⋅ γ există pentru t>0; în fig 9.28 – b este o
trunchiere, funcţia ( ) ( ) f t t ⋅ γ − τ există pentru t > τ , iar în fig. 9.28 – c
avem o translaţie a funcţiei f(t), în întârziere cu τ , f
1
(t) sau în avans cu τ ,
f
2
(t).
Æ teorema translaţiei în domeniul timp:
( ) ( )
s
f t e F s
± τ
⎡ ⎤ ± τ =
⎣ ⎦
L (9.49)
Æ teorema translaţiei în planul s (teorema atenuării,
amplificării): ( ) ( )
at
e f t F s a
± ⎡ ⎤
=
⎢ ⎥
⎣ ⎦
∓ L (9.50)
Æ teorema asemănării (scara timpului):
( ) ( )
1 s t
f at F ; f aF as
a a a
⎡ ⎤
⎛ ⎞ ⎛ ⎞
= =
⎜ ⎟ ⎜ ⎟ ⎢ ⎥
⎝ ⎠ ⎝ ⎠
⎣ ⎦
L L

Æ teorema valorii iniţiale: ( ) ( ) lim f t lim sF s
t 0 s
+
=
→ →∞
(9.51)
Æ teorema valorii finale: ( ) ( )
t s 0
lim f t lim sF s
→∞ →
= (9.52)
Æ derivata (integrala) imaginii: ( )
( ) dF s
tf t ;
ds
⎡ ⎤ = −
⎣ ⎦
L
( )
( )
s
f t
F s ds
t



;
( ) ( ) ( ) ( )
( ) ( ) ( )
( ) ( ) ( )
1
2
f t f t t
a) f t t b) f t t c)
f t f t t
Fig. 9.28
⎧ = −τ ⋅ γ −τ

⋅ γ ⋅ γ −τ

= +τ ⋅ γ +τ


τ
Bazele electrotehnicii 246
Æ funcţii periodice: ; ( )
( )
1
sT
F s
f t T
1 e

⎡ ⎤ + =
⎣ ⎦

L ; (9.53)

Semnalul de forma ( ) f t
1
având transformata Laplace ( ) F s
1
se repetă cu
perioada T .
Æ teorema convoluţiei (teorema lui Borell):
( ) ( ) ( ) ( ) ( ) ( ) ( ) ( )
1
t t
L
1 2 1 2 1 2
0 0
F s F s F s f t f f t d f t f d

= ⋅ ⎯⎯⎯→ = τ −τ τ = −τ τ τ
∫ ∫
(9.54)
Æ teorema lui Duhamel:
( ) ( ) ( ) ( ) ( ) ( )
t
1 2 1 2
0
d
F s s F s F s f t f f t d
dt
= ⋅ → = τ − τ τ

(9.55)

Æ Transformata Laplace inversă:

ƒ Cu formula lui Mellin-Fourier:

( ) ( )
j
1
st
f t F s e ds
2 j
j

=
π
− ∞



ƒ Pe baza tabelelor de corespondenţă
ƒ Cu formulele lui Heaviside (bazat pe
descompunerea unui raport de polinoame în fracţii
simple) ( )
( )
( )
P s
F s
Q s
=
- Poli simpli: ( )
( )
( )
k
n
P s
k s t
f t e
Q' s
k
1
=



- Pol în origine: Q(s)=sQ
1
(s)
9. Circuite electrice în regim tranzitoriu 247
( )
( )
( )
( )
( )
k
n
P 0 P s
k s t
f t e
'
Q 0
1 s Q s
k 1 k 1
= +



Exemplu : ( )
( )
( )
24
20t
I s i t 24t e
2
s 20

= → = ⋅
+




Tabela 9.1
Originalul f(t) Imaginea F(s) Originalul f(t) Imaginea F(s)
Impuls unitate
( ) t δ
1
( )
1
t
1 e
−α

α

1 1
s s

+ α

Impuls de arie A
(de valoare A):
( ) A t δ

A


sin t ω 2 2
s
ω
+ ω

Treapta unitate
( ) t γ
1
s

cos t ω
2 2
s
s + ω

Treapta
translatată
( ) t γ − τ
1
s
e
s
− τ

( ) sin t ω + ϕ
2 2
s sin + cos
s
ϕ ω ϕ
+ ω

Rampa unitate:
( ) ( ) r t t t = ⋅ γ
2
1
s

( ) cos t ω + ϕ
2 2
s cos sin
s
ϕ−ω ϕ
+ ω

t
e
±α

1
s α ∓

t
e sin t
−α
ω
( )
2
2
s
ω
+ α + ω

t
te
±α

( )
2
1
s α ∓

t
e cos t
−α
ω
( )
2
2
s
ω
+ α + ω


2
t
Ae
α

Nu are imagine
Observaţie: Teorema valorii iniţiale o putem folosi pentru a calcula condiţia
iniţială f(0
+
) atunci când se cunoaşte imaginea F(s), iar teorema valorii finale pentru a
calcula soluţia de regim permanent care se stabileşte în circuit după regimul tranzistoriu
( ) t → ∞ în funcţie de soluţia operaţională F(s).

s+α
Bazele electrotehnicii 248
9.3.2 Schemele operaţionale ale circuitelor simple în
regim tranzitoriu

Vom considera pe rând elementele simple de circuit cărora li se
aplică la momentul t=0 tensiunea la borne u(t) sau li se injectează curentul
i(t) ale căror transformate Laplace sunt U(s) şi I(s). Ecuaţiilor
integro-diferenţiale scrise pentru funcţii de timp pe schema reală li se
asociază ecuaţii algebrice între imagini Laplace scrise pe schema
operaţională.

Rezistorul:
( ) ( )
( ) ( )
U s RI s
u Ri

i Gu
I s GU s
⎧ =
= ⎧ ⎪

⎨ ⎨
=
=
⎩ ⎪


Impedanţa operaţională Z(s)=R şi admitanţa operaţională Y(s)=G
fiind nişte constante, înseamnă că circuitele numai cu rezistenţe nu au
comportare dinamică (nu au regim tranzitoriu).

Bobina:
Ecuaţia de tensiuni
di
u L
dt
= cu condiţia iniţială
0 0 0
i i i
− +
= =
transpusă operaţional devine: ( ) ( )
o
U s sL I s Li = − (9.56)

( ) Z s sL = este impedanţa operaţională a bobinei;
o
E Li
L o o
= = Φ t.e.m. a sursei de tensiune fictivă care echivalează
condiţia iniţială a bobinei.
Ecuaţia de curenţi a bobinei
t
o
0
1
i udt i
L
= +

transpusă operaţional
devine :
( ) ( )
o
i 1
I s U s
sL s
= + (9.57)
unde:
( )
1
Y s
sL
= este admitanţa operaţională a bobinei;
0
o
L
i
I
s
= este curentul de scurt al sursei fictive de curent care
echivalează condiţia iniţială.










9. Circuite electrice în regim tranzitoriu 249
Ecuaţiei 9.56 îi corespunde o schemă ooeraţională în care în serie cu
impedanţa bobinei sL se introduce o sursă de tensiune
0
L o o
E Li = Φ =
orientată în sensul lui I(s).


Ecuaţiei 9.57 îi corespunde o schemă operaţională în care în paralel
cu admitanţa bobinei
1
sL
se introduce o sursă de curent
0
L
I orientată în
sensul de referinţă a laturii (figura 9.29).

Bobine cuplate:

Tensiunea la bornele bobinei j dintr-un sistem de bobine este:
( ) ( ) ( )
m m m
L
k
j jk j jk k jk k
k 1 k 1 k 1
di
u L U s sL I s L i 0
dt
= = =
= ⎯⎯→ = −
∑ ∑ ∑
(9.58)
unde sL
jk
=Z
jk
(s) este impedanţa operaţională de cuplaj; L
jk
i
k
(0) este valoarea
iniţială a fluxului de cuplaj dintre j şi k, iar ( ) ( )
m
j jk k
k 1
0 L i 0
=
Φ =

este
valoarea iniţială a fluxului prin bobina j, în care intră atât fluxul propriu cât
şi cele de cuplaj între L
j
şi celelalte m bobine din circuit.
Separând fluxul propriu se poate scrie:
i i
o
t 0
=
=
0
L o o
E Li = Φ =
Bazele electrotehnicii 250
(9.59)
În serie cu bobina se introduce în schema operaţională o sursă fictivă
de tensiune având t.e.m. E
j0
egală numeric cu valoarea iniţială a fluxului său
o
o o
V Wb
; E
j
j j
⎡ ⎤
Φ = Φ
⎢ ⎥
⎣ ⎦
.
În particular vom desena schema operaţională pentru două bobine
cuplate (figura 9.30) când sursele fictive au valorile:
E L i L i
1o 11o 12 2o
E L i L i
2o 2 2o 12 1o
= ± ⎧

= ±


Tensiunii
2 1
2 2 12
di di
u L L
dt dt
= ± îi corespunde imaginea U
2
(s) care
cuprinde şi sursa fictivă E
20
:
( ) ( ) ( ) U s sL I s sL I s E
2 2 2 12 1 20
= ± − (9.60’)
Condensatorul:
Ecuaţia de curenţi: ( ) ( )
L
C
o
du
i C I s sCu s Cu
dt
= ⎯⎯→ = − (9.60)
( ) Y s sC = este admitanţa operaţională pentru condensator;
c o C
o o
I q Cu = = este curentul de scurt al sursei de curent fictive
corespunzătoare condiţiilor iniţiale:
( ) ( ) ( )
( ) ( ) ( )
o o
j j
o o
d
j
u U s s s 0
j j j j
dt
m m m
di
di j
k
u L L U s sL I s sL I s L i L i
j j jk j j j jk k j j k
jk
dt dt
k 1 k 1 k 1
E
Φ ⎧
= → = Φ −Φ



⎡ ⎤
±

⎢ ⎥
= + → = + − +

⎢ ⎥
= = = ⎣ ⎦


Φ =

∑ ∑ ∑






9. Circuite electrice în regim tranzitoriu 251
Ecuaţia de tensiuni: ( ) ( )
o
o
t
u
c 1 1 L
u idt u U s I s
c c c
C sC s
0
= + ⎯⎯→ = +

(9.61)
( )
1
Z s
sC
= este impedanţa operaţională a unui condensator

C
o
C
o
u
E
s
= este t.e.m. a sursei fictive de tensiune corespunzătoare
condiţiei sale iniţiale.
Ecuaţiei 9.61 îi corespunde o schemă operaţională în care, în serie cu
impedanţa
1
sC
se introduce o sursă de tensiune
0
C
E orientată invers cu
sensul de referinţă al laturii.
Ecuaţiei 9.60 îi corespunde o schemă operaţională în care în paralel
cu admitanţa sC se introduce invers cu orientarea laturii o sursă de curent
C
o
I
( )
A C
o
C
o
I q = .




Observaţie 1. Acestor surse fictive operaţionale
0 0 0
0
C L C
L
E , E , I , I le
corespund în domeniul timp surse “reale” corespunzătoare condiţiilor iniţiale:
0 0 0
0
C L C
L
e , e , i , i , după cum urmează:








Bazele electrotehnicii 252
( ) ( )
L o o L o o
o o
E Li cst e t Li t = Φ = = → = Φ δ = δ

L
o
e - impuls de arie
0
Φ

( )
C
o
C C C
o o o
u
E e u t
s
= → = ⋅ γ

C
o
e - treaptă de valoare
0
C
u

( )
o
L L o
o o
i
I i i t
s
= → = ⋅ γ - treaptă de curent



( )
C o C C o
o o o
I q Cu i q t = = → = ⋅ δ

C
o
i - impuls de valoare (arie) q
0


2. Un condensator poate să aibă condiţie iniţială pozitivă CI
+
sau condiţie
iniţială negativă CI

. În schema operaţională sursele fictive corespunzătoare se aşează
întotdeauna corect (invers cu orientarea laturii), iar valoarea lor poate fi ( ) ± ca în figura
9.32.


Circuite serie în operaţional

Ecuaţia de tensiuni pentru un circuit RLC serie este:
( ) ( )
t
C
o
C o
o
0
u
di 1 1
u Ri L idt u U s R sL I s Li
dt C sC s
⎛ ⎞
= + + + → = + + − +
⎜ ⎟
⎝ ⎠

(9.62)
Li
o o
Φ =
9. Circuite electrice în regim tranzitoriu 253
( )
1
Z s R sL
sC
= + + este impedanţa operaţională a circuitului
0
C
o o
u
E Li
s
= − este t.e.m. a sursei fictive care echivalează condiţia
iniţială a circuitului (L şi C).
Atunci schema operaţională a circuitului RLC serie este ca şi în
figura 9.33.

Pentru a scrie operaţional tensiunea de pe bobină sau pe condensator
va trebui separat din
o
E condiţia iniţială care-i revine fiecăruia:
( ) ( )
( ) ( )
0
L o
C
C
U s sLI s Li
u
1
U s I s
sC s
⎧ = −


= +


(9.63)

9.3.3 Forma operaţională a teoremelor lui Kirchhoff

Pentru un circuit oarecare cu s – subreţele , n – noduri şi – laturi
cu T1K se scriu (n-s) ecuaţii independente în noduri, iar cu T2K se scriu
o= -n+s ecuaţii independente pe ochiuri.
( )
k k k
i 0; b 1, n s
k
k b
u u u e ; p 1, o
R L C k
k p k p

= = −




+ + = =


∈ ∈


∑ ∑
(9.64)
Aplicând transformata Laplace membru cu membru asupra
sistemului (9.64) se obţine:
( ) ( )
k k k
i t I s I • → =
Bazele electrotehnicii 254
( )
k k
k k o o
R k k R k k
j
k
L kj L k k kj j k
j 1 1
u R i U R I
di
d
u L U s s sL I
dt dt
=
• = → =
Φ
• = = → = Φ −Φ = −Φ
∑ ∑

unde
o o
L i
k kj j
1
Φ =

- este valoarea iniţială a fluxului prin bobina L
k

( )
t
C
k
o k
C k C C
k k k
o
k k
0
u
I 1
u i dt u U s
C sC s
• = + → = +


Sistemul (9.64) se poate scrie operaţional sub forma:
( )
( )
k
0
0
k
k b
m m
C
k k k kj j kj j k
k
k p 1 j 1 k p
I s 0 ; b 1, n s
u
1
R sL I sL I L i E s
sC s

∈ = ∈

= = −



⎧ ⎫
⎡ ⎤
⎛ ⎞
⎪ ⎪

+ + + − + = ⎢ ⎥
⎨ ⎬ ⎜ ⎟

⎢ ⎥ ⎝ ⎠
⎪ ⎪
⎣ ⎦
⎩ ⎭ ⎩

∑ ∑ ∑ ∑

Notăm:
( ) ( )
k
0
k 0
C
e k k
u
E s E s
s
= + Φ − - t.e.m. echivalentă laturii k şi formată
din t.e.m. a sursei reale de pe latura
E
k
(s) şi t.e.m. ale surselor fictive ce
echivalează condiţia iniţială a lui L
k
:

k k k k kj j
o o o
E L i L i = Φ = +

sau a
lui
C
k
o
k C
k
o
u
C : E
s
=
( )
k k k
k
1
Z s R sL
sC
= + + este impedanţa operaţională a laturii k

Z
kj
(s)=sL
kj
– impedanţa operaţională de cuplaj dintre L
k
şi L
j






(9.65)
9. Circuite electrice în regim tranzitoriu 255
TK scrise în (9.65) cu notaţiile făcute devine:

k
k b
m
k k kj j e
k
k p j 1 k p
I 0
Z I Z I E

∈ = ∈
⎧ =


⎨ ⎛ ⎞
⎪ ⎜ ⎟
+ =
⎜ ⎟ ⎪
⎝ ⎠


∑ ∑ ∑
(9.66)

T2K se enunţă astfel: “suma algebrică a căderilor de tensiune
operaţionale pe elementele ochiului p este egală cu suma algebrică a t.e.m.
operaţionale din ochi”.
Algoritmul aplicării TK – operaţional la studiul regimurilor
tranzitorii presupune:

ƒ Se studiază funcţionarea circuitului înainte de comutaţie pentru a
se stabili condiţiile iniţiale pentru fiecare bobină şi condensator
din circuit
( )
o o
i , u
L C
.
ƒ Se alcătuieşte schema operaţională care va conţine partea din
circuit care este în funcţiune după comutaţie (t>0).
ƒ Elementele schemei operaţionale au impedanţele
kj
1
R, sL, , sL
sC

şi în serie cu fiecare bobină şi condensator se introduce câte o
sursă fictivă de tensiune corespunzătoare condiţiei iniţiale ale
acelui element.
ƒ Se aplică TK scriind ecuaţiile (9.66) pe noduri şi ochiuri
independente, alese cu ajutorul grafului de circuit.
ƒ Se rezolvă sistemul algebric de ecuaţii (9.66) şi se obţin
imaginile curenţilor din fiecare latură sub forma: ( )
( )
( )
k
P s
I s
Q s
= .
ƒ Se revine în domeniul timp cu : transformata inversă (L
-1
),
tabelele de corespondenţă, teoremele lui Heaviside şi se obţin
curenţii tranzitorii din laturi i
k
(t).
ƒ Schemei operaţionale, odată desenată, i se poate aplica oricare
dintre teoremele şi metodele de analiză utilizate de teoria
circuitelor pentru studiul regimului permanent (curenţi ciclici,
potenţiale la noduri, variante matriciale, generatoare echivalente
etc.). Excepţie faţă de regimul permanent sinusoidal fac
Bazele electrotehnicii 256
teoremele de conservare a puterilor, care erau condiţionate de
caracterul periodic al mărimilor, în regim tranzitoriu, unde
mărimile nu sunt periodice rămâne valabilă doar teorema de
conservare a puterilor instantanee, evident fără aplicabilitate
deosebită.

Observaţie: În regim permanent, pentru un dipol pasiv, se poate întotdeauna
scrie
U
Z
I
= . În regim tranzitoriu nu este suficient să fie pasiv (fără surse) ci trebuie ca
toate elementele sale de tip L şi C să fie în condiţii iniţiale nule (CI=0), altfel în schema
operaţională apar surse fictive corespunzătoare acestor condiţii iniţiale. Deci pentru circuite
pasive şi cu
condiţii
iniţiale nule
se poate
scrie:
( )
( )
( )
U s
Z s
I s
=



Aplicaţie:




Circuitul din figura 9.35 – a funcţionează în regim permanent;
circulă curentul
o
1
E
i
r R
=
+
, iar C
1
este încărcat cu tensiunea
C 1 o
o
u R i = .
În cele două bucle nu există curent i’=0 şi i’’=0 (fluxurile fiind constante nu
1
Γ
2
Γ
3
Γ
10
C
E
Fig. 9.35’
9. Circuite electrice în regim tranzitoriu 257
induc t.e.m.). La momentu t=0 se deschide contactul k şi latura cu sursă iese
din funcţiune.
În figura 9.35 – b este desenată schema operaţională a circuitului, în
serie cu fiecare bobină şi condensator este plasată câte o sursă
corespunzătoare condiţiei sale iniţiale:

1o 1 o 2o 2 o 3o 13 o 3o 4o 24 o 4o
C
10
C C
1o 3o
E L i ; E L i ; E L i ; E L i ;
u
E ; E 0;
s
= = = = Φ = = Φ
= − =
(9.67)
Pe schema operaţională cu topologia [s=3, n=3, =3] scriem
ecuaţiile de funcţionare cu TK:

( )
( )
10
30
1
R s L L I sL I sL I E E E
1 1 2 1 13 2 24 3 10 20 C
sC
1
1
sL I sL I E E
13 1 3 2 30 C
sC
3
sL I R sL I E
24 1 4 4 3 40

⎛ ⎞
+ + + + − = + −
⎪⎜ ⎟
⎝ ⎠ ⎪

⎛ ⎞

+ + = −
⎨ ⎜ ⎟
⎝ ⎠ ⎪

− + + =




Prin rezolvarea sistemului 9.68 rezultă I
1
(s), I
2
(s), I
3
(s). Aplicând
transformata Laplace inversă se obţin soluţiile de regim tranzitoriu i
1
(t), i
2
(t)
şi i
3
(t).
Tensiunea la bornele condensatorului C
1
se poate deduce astfel:

( ) ( )
( )
( )
( ) ( )
1 10
1 10 1 1
t
C 1 C
1
0
1 1
C C C C
1
1
u t i t dt u
C
I s
sau : U s E u t L U s .
sC

= +
⎡ ⎤
= + → =
⎣ ⎦


(9.68)
Bazele electrotehnicii 258

9.4 Comutaţii forţate

Comutaţii forţate(ideale, impropii) într-un circuit sunt cele la care nu
se respectă condiţiile(9.4), (9.8) respectiv ) t ( i
L
şi ) t ( u
C
nu mai sunt
variabile de stare, controlate, ele pot avea variaţii prin salt, discontinuităţi .O
comutaţie forţată apare într-un circuit dacă:
• în urma comutaţiei două bobine L
1
şi L
2

cu “istorie” diferită (
− −

20 10
i i )ajung în
serie, deci :
+ +
=
20 10
i i .
• în urma comutaţiei o bobină ajunge în se-
rie cu o sursă ideală de curent, chiar dacă:



o
sc o
i i
, imediat după comutaţie :

+
+
=
o
sc o
i i .
• într-un nod b de circuit (figura 9.36) concură doar laturi cu bobine şi
cu surse ideale de curent. Rămâne adevărată T1K:



=
b nod k
ko
0 i
şi


+
=
b nod k
ko
0 i , numai că diferiţii curenţi vor prezenta
discontinuităţi
• două condensatoare cu “istorie” diferită (
− −

o 2
c
o 1
c
u u ) ajung în
paralel, deci:
+ +
=
o 2
c
o 1
c
u u .
• un condensator ajunge în paralel cu o sursă ideală de tensiune :



o
o
c
e u dar
+ +
=
o c
e u .
• O buclă formată numai din laturi cu condensatoare şi surse ideale de
tensiune pentru care T2K înseamnă :


=

ochi k
k
0 u
o
şi


=
+
ochi k
k
0 u
o
,
numai că diferitele tensiuni vor avea discontinuităţi de la

= 0 t la
+
= 0 t .
În astfel de comutaţii curenţii ) t ( i
L
au discontinuităţi care duc la impulsuri
de t.e.m. cu valori foarte mari la bornele bobinelor iar discontinuităţile
tensiunilor ) t ( u
C
duc la impulsuri foarte mari de curent prin condensatoare.
De fapt egalizarea condiţiilor iniţiale la
+
= 0 t se realizează prin aceste
impulsuri .
<
<
Fig.9.36

b
9. Circuite electrice în regim tranzitoriu 259
9.4.1 Teorema condiţiilor iniţiale pentru comutaţii forţate la
condensatoare

Fie o sectiune
1
∑ ce conţine numai laturi cu condensatoare (figura 9.37).
Curentul prin latura k este
dt
dq
i
k
k
= iar sarcina de pe armătura lui C
k
va fi:
( )
∫ ∫
+ = =
∞ −
t
t
' '
k o k
t
'
k t k
o
dt ) t ( i ) t ( q dt ) t ( i q
. (9.69)
momentul t

fiind oarecare: ( ) t , ' t ∞ − ∈
iar
'
'
k
k
'
k
dt
) t ( du
C ) t ( i = . Cum pentru
toate laturile ce converg în secţiunea

1


este valabilă T1K, putem scrie:

∑ ∑ ∑
∑ ∈ ∑ ∈ ∑ ∈
= = ⇒ =
1 1 1
k
k k
k
k
k
'
k
ct ) t ( u C ) t ( q 0 ) t ( i (9.70)
Cum (9.70) este valabilă pentru orice moment “t”, ele rămân valabile şi
pentru momentul iniţial (momentul comutaţiei t
o
):


∑ ∑ ∑
∑ ∈
+
∑ ∈

∑ ∈
= ↔ =
1 1 1
k
k
k
k
k
o k
) 0 ( q ) 0 ( q ct ) t ( q (9.71)
Relaţia reprezintă teorema condiţiilor iniţiale pentru condensatoare aflate în
comutaţie forţată. La comutaţii naturale pentru fiecare condensator în parte
era adevărat că:
+ −
=
o o
q q (relaţia 9.9) iar la comutaţii forţate doar suma
pentru toate condensatoarele ce converg într-un nod(sau într-o secţiune
1
∑ )este continuă în jurul momentului 0 t = (relaţia 9.71).

9.4.2 Teorema condiţiilor iniţiale pentru comutaţii forţate la
bobine

Considerăm o buclă Γ (un ochi p) care cuprinde cel puţin două
bobine aflate în comutaţie forţată (figura 9.38).
Tensiunea la bornele bobinei L
k
este:
dt
d
u
k
k
Φ
= iar fluxul prin bobina L
k

se poate scrie astfel:
C
2
1
k
1
2
R
Fig.9.37
C
C

Bazele electrotehnicii 260
( )
∫ ∫
+ Φ = = Φ
∞ −
t
t
' '
k o k
'
t
'
k k
o
dt ) t ( u t dt ) t ( u ) t ( (9.72)
momentul
'
t fiind oarecare ( ) t , t
'
∞ − = . Pentru bucla Γ din figura 9.38 sau
pentru ochiul p din figura 9.36 , T2K ne dă :
( ) ( )
∑ ∑ ∑
Γ ∈ Γ ∈ Γ ∈
= = Φ → =
k k
k k k
) p (
k
'
k
ct t i L t 0 ) t ( u (9.73)
Cum (9.73) sunt adevărate pentru orice moment t, ele rămân valabile
şi pentru momentul iniţial t
o
(sau 0 t = ):
( ) ( ) ( )
∑ ∑ ∑
∈ ∈
+ −

Φ = Φ → =
ochi k ochi k
k k
ochi k
o k k
0 0 ct t i L (9.74)
Relaţia (9.74) reprezintă teorema
condiţiilor iniţiale pentru bobine aflate
în comutaţie forţată.La o comutaţie
naturală fluxul magnetic Φ
k
şi curentul
k
L
i ale fiecărei bobine sunt variabile
de stare:
+ −
Φ = Φ
o o

şi
+ −
=
o
L
o
L
i i .
La comutaţii forţate doar suma
fluxurilor pentru toate bobinele din
bucla Γ (sau din ochiul p) este
continuă în jurul momentului de
comutaţie 0 t = . (relaţia 9.74)
9.4.3 Aplicaţie














C
L
L
L
2
1
k
1
2
R
Fig.9.38

L
1
L
2
R
R
1
1
2
2
e
e
k
i
i
10
20
i
E
E
=>
Fig.9.39 a)
L
1
L
2
R
R
1 1
2
2
e
e i
10
20
s
s
(s)
(s)
=L
1 10
=L
2 20
I(s)
b)
9. Circuite electrice în regim tranzitoriu 261
Pentru circuitul din figura 9.39 contactul k se deschide la
momentul 0 t = , condiţia iniţială a celor două bobine este:
− −

20 10
i i . La
momentul
+
= 0 t cele două bobine ajung în serie dar cu curenţi diferiţi prin
ele şi vor avea aceeaşi condiţie iniţială
+ o
i
,
unde:

− − +
≠ ≠
20 10 0
i i i (9.75)
Ecuaţia de tensiuni scrisă pentru schema operaţională a circuitului din figura
9.39-b este:
( ) ( ) ( )
+
+ + + = + + +
0 2 1 2 1 2 1 2 1
i L L ) s ( E ) s ( E ) s ( I R R ) s ( I L L s (9.76)
Conform cu relaţia (9.74):
) 0 ( ) 0 (
+ −
Γ Γ
Φ = Φ , deci:
( )
2 1
20 2 10 1
0 0 2 1 20 2 10 1
L L
i L i L
i i L L i L i L
+
+
= → + = +
− −
+ + − −
(9.77)
În urma comutaţiei ( 0 t = ) curenţii din cele două bobine vor avea un salt :

( )
( )

i i
L L
L
i i i
i i
L L
L
i i i
20 10
2 1
1
20 0 20
10 20
2 1
2
10 0 10








+
= − = Δ

+
= − = Δ
− − − +
− − − +
(9.78)
Fluxul magnetic total al ochiului care cuprinde cele două bobine aflate în
comutaţie forţată va avea o variaţie continuă în jurul momentului 0 t = :

( )

i L
i L
i L L
0 20 10 0
20 2 20
10 1 10
0 2 1 0
− − − +
− −
− −
+ +
Φ = Φ + Φ = Φ ↔







= Φ
= Φ
+ = Φ
(9.79)
T.e.m indusă în ochiul Γ ce cuprinde cele două bobine este:
0
t t
e
) 0 ( ) 0 (
=
Δ
Φ − Φ
− =
Δ
ΔΦ
− =
− Γ + Γ
Γ
Γ
(9.80)
dar la bornele fiecărei bobine se induce câte un impuls de t.e.m, dar cele
două impulsuri
10
e şi
20
e sunt în opoziţie : 0 e e e
20 10 0
= + = .

( )
( )







δ −
+
=
Δ
Δ
− =
δ −
+
=
Δ
Δ
− =
− −
− −
) t ( . i i
L L
L L
t
i
L e
) t ( . i i
L L
L L
t
i
L e
10 20
2 1
2 1 20
2 20
20 10
2 1
2 1 10
1 10
(9.81)
Cele două impulsuri mari de t.e.m solicită însă izolaţia între spirele
bobinelor .

Bazele electrotehnicii 262
Observaţie:
Dacă sursele fictive corespunzatoare condiţiilor iniţiale pentru elementele L şi C se
calculează cu valorile la − = 0 t :(
− −
0 0
L C
i , u ), atunci schemele operaţionale permit să
obţinem soluţia corectă, indiferent de tipul comutaţiei (naturală sau forţată).


9.5 Analiza operaţională a circuitelor electrice în regim
tranzitoriu pe baza transformatei Fourier

Clasa funcţiilor care admit transformată Fourier este mai mică decât
clasa funcţiilor care au transformată Laplace.
Transformata Fourier (imaginea Fourier) bilaterală pentru o funcţie
original f(t) se defineşte prin:


+∞
∞ −
ω
= ω − = ω dt e ) t ( f ) j ( F ) j ( F
t j - *
(9.82)
Pentru ca o funcţie f(t) să admită transformată Fourier trebuie :
• să satisfacă condiţiile Dirichlet (discontinuităţi finite, număr finit de
intervale de monotonie).
• să fie absolut integrabilă pe intervalul ( ) ∞ ∞ − , , respectiv integrala


+∞
∞ −
dt ) t ( f să fie convergentă; aceasta impune anularea funcţiei pentru
0 ) f( ) f(- , t = +∞ = ∞ ±∞ → respectiv funcţia f(t) să nu persiste în circuit
(să fie amortizată) şi exclude posibilitatea ca funcţia f(t) să fie periodică (cu
perioadă finită). Pe scurt, doar semnalele de tip impuls (şi care nu se repetă
periodic) admit transformată Fourier.
Pentru funcţii nule la 0 t < , transformata bilaterală (9.82) devine o
transformată Fourier unilaterală :


+∞
ω
= ω
0
t j -
dt e ) t ( f ) j ( F (9.83)
expresie ce seamănă cu (9.48) care definea transformata Laplace; motiv
pentru care se spune că transformata Fourier unilaterală se obţine din
transformata Laplace a acelei funcţii pentru
ω =
= ω ω =
j s
F(s) ) (j F ; j s , cu
condiţia ca f(t) să admită transformată Fourier.
9. Circuite electrice în regim tranzitoriu 263
Sursele corespunzătoare condiţiilor iniţiale pentru o bobină sunt de
tip impuls: ) t ( Li ) t ( e
o o L
0
δ ⋅ = δ ⋅ Φ = , deci admit transformată Fourier iar
cele pentru condensatoare: ) t ( u e
0 0
C C
γ ⋅ − = sunt de tip treaptă şi nu admit
transformată Fourier. Din acest motiv analiza operaţională Fourier este
destinată circuitelor liniare aflate în condiţii iniţiale nule.
Transformata Fourier inversă (integrala Fourier) este:



∞ −
ω
ω ω
π
=
j
j
t j
dj e ) j ( F
j 2
1
) t ( f (9.84)
care poate fi privită ca o descompunere a funcţiei neperiodice, de tip impuls
f(t) într-o infinitate de componente sinusoidale (reprezentate în complex) cu
pulsaţii ce iau toate valorile ( ) ∞ ∞ − , , deci are un spectru continuu (la
semnale periodice aveam dezvoltare în serie Fourier şi spectrul era discret).
Modulul ) j ( F ) ( F ω = ω se mai numeşte densitatea spectrală a
amplitudinilor. Din acest motiv analiza operaţională Fourier se mai numeşte
analiză spectrală.
Dacă o funcţie g(t) poate fi descompusă într-o componentă pară ) t ( g
p
şi
alta impară ) t ( g
i
: ) t ( g ) t ( g ) t ( g
i p
+ = , atunci:
• transformata Fourier a unei funcţii reale şi pară de t este o funcţie
reală şi pară de ω:

∫ ∫
+∞
∞ −

ω
ω = = ω
0
p
t j -
p p
dt t cos ) t ( g 2 dt e ) t ( g ) j ( G (9.85)
• transformata Fourier a unei funcţii reale şi impare de t este o funcţie
impară şi imaginară de ω:

∫ ∫
+∞
∞ −

ω
ω − = = ω
0
i
t j -
i i
dt t sin ) t ( g 2 j dt e ) t ( g ) j ( G (9.86)
respesctiv:
( ) [ ] ); ( R ) j ( G j G Re
p
ω = ω = ω ( ) [ ] ); ( jX ) j ( G j G Im
i
ω = ω = ω (9.87)
iar transformata inversă înseamnă:

∫ ∫
∞ ∞
ω ω ω
π

+ ω ω ω
π
=
0 0
d t sin ) ( X
2
d t cos ) ( R
2
) t ( g (9.88)
Bazele electrotehnicii 264
relaţie care reprezintă forma trigonometrică a dezvoltării în integrală
Fourier, analog cu dezvoltarea în serie Fourier.
Descompunerea unei funcţii f(t) în componentă pară şi impară atrage
după sine descompunerea transformatei Fourier într-o componentă reală
R(ω) şi una imaginară X(ω): ) ( jX ) ( R ) j ( F ω + ω = ω iar modulul şi faza
transformatei sunt:
[ ]
2 2
) ( X ) ( R ) ( F ) ( F ω − + ω = ω − = ω
) (
) ( R
) ( X
arctg ) ( ω − ϕ − =
ω
ω
= ω ϕ (9.89)
La seria Fourier
k
A şi
k
B se măsoară în V sau A iar la transformata
Fourier R(ω) şi X(ω) se măsoară în Hz V sau Hz A .
Aplicarea metodei operaţionale Fourier la studiul unui regim tranzi-
toriu presupune:
• Transformata Fourier unilaterală are proprietăţile transformatei
Laplace pentru ω = j s (dacă există transformata) şi prezintă interes practic
dacă se cunosc impedanţele operaţionale ale elementelor








ω
= ω = =
C j
1
Z , L j Z , R Z
C L R
prin analogie cu impedanţele operaţio-
nale Laplace ⎟





sc
1
; sL ; R . Deosebirea faţă de regimul permanent sinu-
soidal constă în faptul că acolo








ω
ω
C j
1
, L j , R erau numere complexe iar
aici sunt funcţii complexe de (jω). Aici, pentru o structură mare de circuit,
impedanţa operaţională ) ( jX ) ( R ) j ( Z ω + ω = ω se poate determina şi pe cale
experimentală (prin puncte) făcând măsurarea impedanţelor ca şi în regim
sinusoidal dar pentru diverşi ( ) [ ] ∞ ∈ ω ω , 0 .
• Deoarece pentru ∞ → t toate mărimile trebuie să tindă la zero,
înseamnă că se pot studia numai acele
regimuri tranzitorii care nu au
componentă permanentă.
• Dezvoltarea în integrală Fourier fiind interpretată ca o descompunere
în componente armonice (sinusoidale) elementare, studiul se face aplicând
teorema superpoziţiei.
• Considerăm un dipol liniar, pasiv şi în repaus pentru 0 ) t ( x (
i
= t < 0)
căruia i se aplică la momentul 0 t = mărimea de intrare ) t ( x
i
a cărei
transformată Fourier este:
x x
e i
9. Circuite electrice în regim tranzitoriu 265

ω =

ω −

= = ω
j s
0
i
t j
i i
) s ( X dt e ) t ( x ) j ( X (9.90)
Dacă ) j ( H ω este funcţia de transfer a dipolului, atunci transformata Fourier
a mărimii de ieşire este: ) j ( X ) j ( H ) j ( X
i e
ω ⋅ ω = ω iar mărimea de ieşire se
scrie sub forma:



∫ ∫

∞ −
ω ω

∞ −
ω ω
π
= ω ω ⋅ ω
π
=
j
j
t j
e
t j
i e
dj e ) j ( X
j 2
1
d e ) j ( X ) j ( H
2
1
) t ( x (9.91)
) j ( H ω poate avea caracter de: impedanţă, admitanţă sau funcţie complexă
după cum
i
x şi
e
x sunt ambele tensiuni sau curenţi sau una tensiune,
cealaltă curent.
• Avantajul metodei operaţionale Fourier constă în faptul că se
operează cu funcţii de circuit ) j ( H ω formal identice cu cele din regimul
permanent sinusoidal dar care pot fi determinate pe cale experimentală la
diverse frecvenţe (ω) şi apoi le aproximez analitic. Funcţia ) j ( H ω se
interpretează ca răspunsul circuitului la o excitaţie sub formă de impuls
Dirac: dacă ) t ( x
i
δ = , atunci 1 X
i
= iar ) j ( H X
e
ω = .

Aplicaţie:
Unui circuit RL aflat în condiţii iniţiale nule i se aplică la momentul
0 t = un impuls dreptunghiular de tensiune. Să se determine răspunsul i(t) .











Semnalul ) t ( u
i
se consideră că provine din superpoziţia a două drepte
translatate (figura 9.40-c):
[ ] ) T t ( ) t ( U ) t ( u
o o i
− γ − γ = (9.92)
u
L
i
i
R
u
i
U
o
t
0 T
o
u
i
U
o
t
0
T
o
U
o
(1)
(2)
c) a)
b)
Fig.9.40

Bazele electrotehnicii 266
şi fiind un semnal impuls satisface condiţia de a avea transformată Fourier:
( )
o
o
T j
T
0
o t j
o
t j
i i
e 1
j
U
dt e U dt e ) t ( u ) j ( U
ω − ω −

∞ −
ω −

ω
= = = ω
∫ ∫
(9.93)
Impedanţa operaţională a circuitului este: L j R ) j ( Z ω + = ω iar răspunsul
circuitului este:
( )
o
T j o i
e 1
) L j R ( j
U
) j ( Z
) j ( U
) j ( I
ω −

ω + ω
=
ω
ω
= ω (9.94)
Pentru a determina răspunsul original i(t) vom descompune pe I(jω) în
fracţii simple:
( )
o
T j o
e 1
L
R
j
1
j
1
R
U
) j ( I
ω −
− ⋅












+ ω

ω
= ω
Deci curentul absorbit ( originalul lui ) j ( I ω ) va fi:

) t ( i ) t ( i ) T t ( e 1
R
U
) t ( e 1
R
U
) t ( i
2 1 o
) T t (
L
R
o
t
L
R
o
o
+ = − γ








− − γ








− =
− − −
(9.95)











9.6 Analiza circuitelor electrice în regim tranzitoriu în domeniul
timp

Metodele de analiză în domeniul timp se aplică circuitelor liniare,
pasive şi aflate în condiţii iniţiale nule, atunci când la intrare se aplică un
semnal ) t ( x
i
nu prea complicat ca formă sau îl pot aproxima prin
suprapunerea unor semnale cu variaţie simplă.
Soluţia este reprezentată grafic în
figura 9.41; curentul i(t) este
superpoziţia celor doi curenţi i
1
şi
i
2
translataţi cu T
o.
i(t)
i
u (t)
t
o T
o
U
o
R
U
o
R
(1-e )
-R
L
To
i
i
1
2
Fig.9.41

9. Circuite electrice în regim tranzitoriu 267

9.6.1 Răspunsul unui circuit la o excitaţie dată în funcţie de
răspunsul circuitului la o treaptă unitate (metoda integralei
Duhamel)

Semnalul de intrare ) t ( x
i
îl descompunem într-o succesiune de trepte
retardate cu câte dτ şi de înălţimi
i
dx (ca în figura 9.42-b,c) în care :
τ τ = d ) ( x dx
'
i i
iar prima treaptă: ) t ( ) 0 ( x
i
γ ⋅
+
este dată de valoarea
semnalului de intrare
i
x în momentul 0 t = .










Semnalul de intrare ) t ( x
i
se scrie ca o superpoziţie a acestor trepte retardate.
τ τ − γ ⋅ τ + γ =

+
d ) t ( ) ( x ) t ( ) 0 ( x ) t ( x
t
0
'
i i i
(9.96)
Dacă se cunoaşte răspunsul circuitului dat f(t) la semnalul treaptă
unitate aplicat la intrare γ(t), atunci putem determina răspunsul la orice
semnal aproximabil prin trepte. Funcţia f(t) care reprezintă răspunsul la
treapta unitate se numeşte răspuns tranzitoriu (funcţie indicială) şi poate fi
calculată pentru un circuit dat prin orice altă metodă.
) t ( f ) t ( → γ -răspunsul la treapta unitate
) t ( Af ) t ( A → γ -răspunsul la treapta de înălţime (valoarea) A.
) t ( f ) ( x ) t ( ) ( x
'
i
'
i
τ − τ → τ − γ τ -răspunsul la treapta translatată cu τ şi
de valoare ) ( x
'
i
τ .
Atunci, aplicând teorema superpoziţiei, răspunsul la semnalul
) t ( x
i
aproximabil prin trepte sub forma (9.96) va fi:
τ τ − τ + =

+
d ) t ( f ) ( x ) t ( f ) 0 ( x ) t ( x
t
0
'
i i e
(9.97)
τ
τ
τ
τ
τ
τ τ τ
}
d
}dx
i
x
i
+
d
'( )
Fig.9.42
+
x
i
t
0
x
i
(0 )
d
x
e
x
i
a)
b)
c)
Bazele electrotehnicii 268
Printr-o schimbare de variabilă, produsul de convoluţie din (9.97) se scrie
sub forma: τ τ τ − + =

+
d ) ( f ) t ( x ) t ( f ) 0 ( x ) t ( x
t
0
'
i i e
(9.98)
iar integrând prin părţi în (9.97) şi (9.98) se obţin formele duale:
τ τ − τ + =

+
d ) t ( f ) ( x ) 0 ( f ) t ( x ) t ( x
'
t
0
i i e
(9.99)
τ τ τ − + =

+
d ) ( f ) t ( x ) 0 ( f ) t ( x ) t ( x
'
t
0
i i e
(9.100)
Formele (9.99) şi (9.100) se pot aplica şi când semnalul ) t ( x
i
are
discontinuităţi de prima speţă întrucât nu apare derivata sa.Deasemenea se
preferă una dintre cele patru forme de calcul a răspunsului (9.97, 9.98, 9.99,
9.100 ) în funcţie de forma lui ) t ( x
i
şi funcţia indicială f(t), respectiv care
dintre aceste relaţii duc la un volum minim de calcul.

Observaţii:
Dacă F
1
(s) si F
2
(s) sunt transformatele Laplace ale funcţiilor ) t ( f
1
şi ) t ( f
2
atunci
imaginii ) s ( F ) s ( F ) s ( F
2 1
⋅ = îi corespunde (conform teoremei lui Borell) originalul f(t) dat
de un produs de convoluţie:

∫ ∫
τ τ τ − = τ τ − τ =
t
0
2 1
t
0
2 1
d ) ( f ) t ( f d ) t ( f ) ( f ) t ( f (9.101)
iar funcţiei imagine : ) s ( F ) s ( F s ) s ( F
2 1
⋅ = , conform teoremei lui Duhamel, îi corespunde
originalul:

τ τ − ⋅ τ ⋅ =
t
0
2 1
d ) t ( f ) ( f
dt
d
) t ( f (9.102)
Expresia (9.102) dezvoltată duce la formele (9.97)….(9.100).
Dacă la intrarea unui circuit aflat în repaus se aplică la momentul
0 t = o treaptă de tensiune γ(t), atunci la ieşire apare curentul f(t). În acest
caz răspunsul tranzitoriu al circuitului f(t) reprezintă o admitanţă indicială.
Aplicând o treaptă de curent , la ieşire apare tensiunea f
1
(t) , care este în
acest caz o impedanţă indicială. Dacă la intrare se aplică o treaptă de
tensiune şi răspunsul este tot tensiune ) t ( f
2
, atunci ) t ( f
2
este funcţie de
transfer tranzitorie.
Dacă imaginea treptei unitate este
s
1
iar F(s) este imaginea lui f(t),
9. Circuite electrice în regim tranzitoriu 269
atunci când se aplică u(t) şi răspunsul este i(t), putem scrie :
) s ( Y ) s ( U ) s ( I = .
Răspunsul tranzitoriu scris cu Laplace este :
) s ( U
) s ( I
s
1
) s ( Y
s
1
) s ( F = = ,
respectiv răspunsul i(t) este de forma (9.102).

∫ ∫
τ τ − τ = τ τ − τ = → =
t
0
t
0
d ) t ( u ) ( f
dt
d
d ) t ( f ) ( u
dt
d
) t ( i ) s ( U ) s ( sF ) s ( I (9.103)
Dezvoltând (9.103) se obţin chiar expresiile (9.97), (9.98), (9.99) şi (9.100).
Metoda integralei Duhamel este utilă mai ales atunci când se
cunoaşte expresia funcţiei indiciale (răspunsul tranzitoriu ) f(t). Logica
metodei s-ar prezenta sub forma :” Vrei să ştii cum răspunde circuitul la un
semnal ) t ( x
i
? Spune-mi cum răspunde circuitul la o treaptă unitate (adică
cine este f(t)) , c-apoi îţi spun eu cum răspunde la orice semnal ) t ( x
i

aproximabil prin trepte translatate”.

Circuitul RC: Dacă se conectează la o sursă de tensiune continuă de valoare
v
E atunci ) t ( E ) t ( u γ = iar răspunsul în curent i şi în tensiune
C
u este de
forma: (9.26) şi (9.27):

RC
t
e
R
E
i

= ) e 1 ( E u
RC
t
C

− = (9.104)
Când se aplică o treaptă unitate ( ) V 1 E = atunci : ) t ( u γ = şi răspunsul
tranzitoriu va fi de forma:

RC
t
i
e
R
1
) t ( f

= ; e 1 ) t ( f
RC
t
u

− = (9.105)
Circuitul RL : Cuplarea circuitului la o tensiune continuă : ) t ( E u γ ⋅ = , are
răspunsul de forma: (9.16), (9.18):
) e - (1
R
E
i
t
L
R

= ;
t
L
R
L
e E
dt
di
L u

= = (9.106)
A aplica o treaptă unitate de tensiune este echivalent cu a cupla circuitul la o
sursă cuE =1V,răspunsul tranzitoriu în curent
) t ( f
i
şi în tensiune
) t ( f
u
vor fi:
) e - (1
R
1
) t ( f
t
L
R
i

= ; e ) t ( f
t
L
R
u

= (9.107)

Bazele electrotehnicii 270
Dacă semnalul de intrare ) t ( x
i

prezintă discontinuităţi ca în
figura 9.43 , atunci răspunsul
circuitului calculat cu integrala
Duhamel este de forma :




[ ]
[ ]










τ τ − τ + − γ − − +










τ τ − τ + − γ − − +
+










τ τ − τ + =



− +
− +
t
t
'
i 2 2 2 i 2 i
t
t
'
i 1 1 1 i 1 i
t
0
'
i i e
2
2
1
1
d ) t ( f ) ( x ) t t ( ) t t ( f ) t ( x ) t ( x
d ) t ( f ) ( x ) t t ( ) t t ( f ) t ( x ) t ( x
d ) t ( f ) ( x ) t ( f ) 0 ( x ) t ( x
(9.108)
Expresia (9.108) este adevărată dacă ne interesează răspunsul la un
moment
2
t t > iar dacă ne interesează pentru ) t , t ( t
2 1
'
∈ atunci ultimul
termen din (9.108) va lipsi iar la termenul al doilea limita superioară a
integralei este t

şi nu
2
t .
O discontinuitate cu salt (+) ca în momentul
1
t ,este privită ca o
treaptă pozitivă, de valoare egală saltul funcţiei care apare în momentul
1
t iar
un salt (-), ca în momentul
2
t , este privită ca o treptă negativă ce apare în
acel moment.( tratarea discontinuităţilor de speţă I ).

9.6.2 Răspunsul unui circuit la un semnal dat în funcţie de
răspunsul circuitului la un impuls unitate

Impulsul unitate δ(t) permite exprimarea oricărei funcţii y(t), în punctele ei
de continuitate, prin integrala:


τ τ − δ τ =
t
0
d ) t ( ) ( y ) t ( y (9.109)
x
i
t
0
t1 t2 t' t
Fig.9.43
9. Circuite electrice în regim tranzitoriu 271
Aceasta se poate interpreta ca o descompunere a funcţiei y(t) într-o
succesiune de componente( ) ) t ( d ) ( y τ − δ ⋅ τ τ reprezentând fiecare câte un
impuls de arie (valoare) „ ⋅ τ τ d ) ( y ” care apare în momentul τ = t , deoarece
această componentă este nulă pentru t ≠ τ şi egală cu y(t) pentru t = τ , deci
o succesiune infinită de impulsuri aşezate alături, fiecare egal cu valoarea
funcţiei în acel punct. Deci o mărime de intrare ) t ( x
i
se poate descompune
într-o succesiune de impulsuri finite şi retardate sub forma:


τ τ − δ τ =
t
0
i i
d ) t ( ) ( x ) t ( x (9.110)
Dacă v(t) este răspunsul unui circuit cu condiţii iniţiale nule la un
semnal impuls unitate δ(t), numit răspuns tranzitoriu la impuls unitate,
atunci, ţinând seama de caracterul liniar al circuitului, considerăm că:
) t ( v ) t ( → δ - răspunsul la impulsul unitate ce apare în momentul 0 t =
) t ( Av ) t ( A τ − → τ − δ -răspunsul la impulsul de arie A ce apare translatat
cu τ
) t ( v ) ( x ) t ( ) ( x
i i
τ − τ → τ − δ τ - răspunsul la impulsul de valoare ) ( x
i
τ ce
apare translatat cu τ.
Cu teorema superpoziţiei, răspunsul la o infinitate de impulsuri
translatate cu câte dτ, sub forma(9.110) se scrie astfel:


τ τ τ − =
t
0
i e
d ) ( x ) t ( v ) t ( x ;

τ τ − τ =
t
0
i e
d ) t ( x ) ( v ) t ( x (9.111)
Aceste relaţii (9.111) se pot aplica numai dacă în intervalul
( t 0 − )funcţia de intrare (excitaţia) ) t ( x
i
este continuă. Dacă ) t ( x
i
conţine
un număr finit de puncte de discontinuitate, acestea se separă şi răspunsul la
acestea (privite ca trepte de tensiune) se calculează separat.
Un impuls unitate (aria 1 = şi durata
Δt << )din figura 9.44 poate fi privit ca
o superpoziţie de două trepte:
[ ] ) t ( ) t t ( ) t (
t
1
) t ( x
'
i
γ = Δ − γ − γ
Δ
=
. (9.112)
iar răspunsul v(t) la acest impuls va fi:
[ ] ) t ( f ) t t ( f ) t ( f
t
1
) t ( v
'
= Δ − −
Δ
=
(9.113)
i
t
0
x
t
(t)
(t- t) D -
.
.
Fig.9.44
1
t
1
t
1
t
γ
γ

Bazele electrotehnicii 272
Deci răspunsul la impulsul unitate v(t) este derivata funcţiei indiciale f(t)
(răspunsul la treapta unitate) : ) t ( f ) t ( v
'
= .

9.6.3 Răspunsul unui circuit la un semnal dat în funcţie de
răspunsul la un semnal rampă unitate

Semnalul rampă unitate r(t) (de pantă: 1
4
tg =
π
), rampă oarecare (de
pantă α = tg k )şi rampă translatată, se definesc cum se indică în figura 9.45:








) t ( t ) t ( r γ ⋅ =
α =
γ ⋅ ⋅ =
tg k
) t ( t k x
i

α =
τ − γ ⋅ τ − ⋅ =
tg k
) t ( ) t ( k x
i

Dacă se cunoaşte răspunsul unui circuit liniar, cu condiţii iniţiale nule, la
semnalul rampă unitate r(t) ca fiind g(t),
atunci semnalul continuu ) t ( x
i
se poate
descompune într-un număr finit (n) de rampe
translatate (ca o aproximare a unei funcţii prin
segmente, pe porţiuni):


=
τ − γ ⋅ τ − ⋅ =
n
0 s
s s s i
) t ( ) t ( k ) t ( x (9.114)





=
− α =
= τ
aproximare de intervale de numarul n
) sa valoarea ( rampei panta tg k
rampei ea translatar
s s
s

Răspunsul circuitului la acest semnal (9.114) va fi o superpoziţie de forma:


=
τ − γ ⋅ τ − ⋅ =
n
0 s
s s s e
) t ( ) t ( g k ) t ( x (9.115)
soluţii care trebuie racordate între ele pe fiecare interval de aproximare.
Cum între impuls, treaptă şi rampă unitate există legătura:
) t ( r ) t ( ) t (
' ' '
= γ = δ (9.116)
Fig.9.45
p
4
0
r
t
0
t
x
i
a
0
t
x
i
a
τ

0
t
x
i
s
1 s
Fig.9.46
τ τ

9. Circuite electrice în regim tranzitoriu 273
atunci între răspunsurile tranzitorii la aceste semnale va fi legătura:
) t ( g ) t ( f ) t ( v
' ' '
= = (9.117)
deci este suficient dacă-l cunosc pe unul dintre cele trei răspunsuri
tranzitorii pentru un circuit dat.
Observaţii:
• Problema se poate generaliza, când pe cele n intervale aproximarea nu se face prin
rampe (segmente de dreaptă )ci prin polinoame de gradul m. Dacă aproximăm
prima derivată a lui ) t ( x
i
prin segmente (înseamnă a aproxima funcţia ) t ( x
i
prin
arce parabolice) eroarea de aproximare se reduce de 5 ori faţă de aproximarea
directă a funcţiei.
• În metode directe mărimile RC = τ şi
R
L
= τ reprezintă constanta de timp a
circuitului RC sau RL serie iar în metodele de analiză în domeniul timp, τ este
variabila de integrare si
o
τ sau
o
T sunt utilizate ca notaţii pentru constanta de
timp.

9.7 Aplicaţii

1. Pentru câteva „semnale tip” desenate (date sub formă grafică), să se scrie
expresia lor u(t) şi expresia transformatei Laplace a lor U(s).







(impuls unitate) (treptă unitate) (rampă unitate)
1 U ) t ( u
1 1
= → δ = ;
s
1
U ) t ( u
2 2
= → γ = ;
2
3 3
s
1
U ) t ( t ) t ( r u = → γ ⋅ = =







(impuls translatat cu
o
T ) (treaptă translatată) (rampă translatată)
p
4
0
t
u
3
0
t
u
2
1
0
t
t
1
t
u
1
1
0
t
t
1
u
1
1

0
t
u
4
A
To 0
t
u
5
To
U
o
0
t
u
6
a
To

Bazele electrotehnicii 274
(impuls translatat cu
o
T )





=
− δ ⋅ =

o
sT
4
o 4
Ae U
) T t ( A u

(treptă translatată)





=
− γ ⋅ =

o
sT o
5
o o 5
e
s
U
U
) T t ( U u

(rampă translatată)





α =
− γ ⋅ α − = α ⋅ − =

tg e
s
1
U
) T t ( tg ) T t ( tg ) T t ( r u
o
sT
2
6
o o o 6










(impuls de durată) (impuls exponenţial) (impuls sinusoidal)


[ ]
( )





− =
− γ − γ =

o
sT o
7
o o 7
e 1
s
U
U
) T t ( ) t ( U u






α +
=
− γ ⋅ =

− α −
o
o
sT
8
o
) T t (
8
e
s
A
U
) T t ( Ae u


(impuls sinusoidal)
[ ]
( )





π
=
π
= ω +
ω +
ω
=
− ω − γ + ω γ =

o
sT
2 2
o 9
o o o 9
T 2
2
T
2
; e 1
s
U U
) T t ( sin ) T t ( t sin ) t ( U u
o

2. La momentul 0 t = se închide k din figura 9.47. Se cere expresia
tranzitorie pentru ) t ( u
2
.








u (t)
2
R
L
M
L
(+)
(-)
i' o
i' o
U
o
L
R
k
U (s)
2
R
M
L
(+)
(-)
U
o
R
s
s
L s s
E
20
E
10
L s
E
30
0
t
u
7
1
2
T
o
U
o
0
t
u
9
T
o
U
o
1
2
0
t
u
8
To
A
9. Circuite electrice în regim tranzitoriu 275






= =
Ω = =
H 1 , 0 M ; H 1 L
1 R ; V 10 U
o

. .
În schema operaţională sursele fictive au valorile:
V 10
R
U
L Li E E
o '
o 20 10
= = = = şi V 1 Mi E
'
o 30
= = . Curentul ) s ( I
'
şi
tensiunea ) s ( U
2
au expresiile:
s
10
s
5
sL
E
s 2
U
) s ( I
10
o
'
+
=
+
=

) t ( 5 , 0 ) t ( u
s
5 , 0
1
s
10
s
5
s 1 , 0 E ) s ( I M s ) s ( U
2
2
30
'
2
γ ⋅ = → = − ⎟





+ = − =
3.Circuitul din figura 9.4.8 funcţionează în regim permanent. La momen-
tul 0 t = se deschide contactul k. Se cer
expresiile curenţilor
1
i şi
2
i .





=
= =
Ω = =
A 3 I
mH 2 L 2 L
2 R 2 R
o
2 1
2 1

. .
În nodul (a) concură o sursă de curent
şi laturi cu bobine, deci va apare o
comutaţie forţată: 0 ) 0 ( i ) 0 ( i
2 1
= − = − ,bobinele erau şuntate de k, iar
o 2 1
I ) 0 ( i ) 0 ( i = + + + ,deci are loc o comutaţie forţată,cei doi curenţi
1
i şi
2
i vor avea un salt în momentul 0 t = .
Aplicăm (9.74) pe curba Γ:


) 0 (
20 2 10 1
) 0 (
20 2 10 1
i L i L i L i L
+ Γ
+ +
− Γ
− −
Φ Φ
− = −

( )







− = + = +
− = → = +
1 o 2
2
2 2 2
1
1 1 1
1 2
o 2 1
i I i ;
dt
di
L i R
dt
di
L i R
dt
di
dt
di
I i i


(+)
(-)
U
o
R
L s s
E
10
I'
I"
2
Fig.9.47
I
a
i
i
R
R
L L
1
1
1 2
2
2
o
k
Fig.9.48

Bazele electrotehnicii 276
Sau:
( ) ( )








+
=
+
+
=








=
+
+
= τ
= + + +
τ

τ

o
o
t
2 1
1
o 2
t
2 1
2
o 1
2 1
2 1
o
o 2 1 2 1
1
2 1
Ae
R R
R
I i
Ae
R R
R
I i
ms 1
R R
L L
I R i R R
dt
di
L L



( )( )
1
L L R R
R L R L
I A
A
R R
I R
L
R R
I R
A L 0 ) 0 ( ) 0 (
2 1 2 1
2 1 1 2
o
2 1
o 1
2
2 1
o 2
1
=
+ +

= ⇒









+









+
+ = → Φ = Φ
+ Γ − Γ

Dacă ( )⇒ τ = τ =
R
L
R
L
2 1
2
2
1
1
circuitul nu va trece prin regim tranzitoriu
( ) 0 A = .
În cazul nostru cei doi curenţi sunt:





− =
+ =


t 1000
2
t 1000
1
e 2 i
e 1 i
a căror reprezentare
este în figura 9.49










4.Circuitul din figura 9.50 funcţionează în regim permanent iar la
momentul 0 t = se închide contactul k. Se cere expresia tranzitorie ) t ( u
g
a
tensiunii la bornele sursei de curent din schemă.









=
= =
=
Ω = =
Ω =
A 10 I
H 1 M L
H 2 L
4 R R
2 R
g
2
1
3 2
1

Fig 9.49
1
2
t
i
1
t
2
1
2
A
A
i

R
* *
k
u
+
-
M
L L
1
2
1
1
2
2
R
R
3
i i
g
I
g
Fig.9.50

9. Circuite electrice în regim tranzitoriu 277
Condiţiile iniţiale ale celor doi curenţi
sunt:







=
+ +
=
=
+ +
+
=
A 2
R R R
R
I i
A 8
R R R
R R
I i
3 2 1
1
g 20
3 2 1
3 2
g 10


Sursele fictive care se introduc în schema operaţională au valorile:




= → = + = Φ =
= → = + = Φ =
V 10 E Wb 10 i M i L E
V 18 E Wb 18 i M i L E
20 10 20 2 20 20
10 20 10 1 10 10











Schema operaţională din figura 9.51 o rezolvăm prin metoda curenţilor
ciclici; alegem latura cu sursă ideală de curent drept coardă,
deci:
s
10
s
I
I
g
'
1
= = iar ecuaţia pentru ochiul al doilea este:

( ) ( ) [ ] ( )
) 6 s ( s
) 10 s ( 2
I
E E sM sL R I M 2 L L s R R I
'
2
20 10 l 1
'
1 2 1 2 1
'
2
+
+
= →
− = − + + − + + +

Tensiunea ) s ( U
g
, scrisă pe latura din stânga are expresia:

( )
( ) ) t ( e 16 40
3
1
e
6
32
6
80
) t ( u
) 6 s ( s
80 s 8
) s ( U E U sMI I sL R
t 6 t 6
g
g 10 g 2 1 1 1
γ ⋅ − =

+ = →

+
+
= → = − + +
− −

a cărei expresie ) t ( u
g
este reprezentată în figura 9.51.

+
-
i i
10 20
R
R
1
2
Ig

sL
sL
I
* *
U (s)
+
-
sM
s
Fig 9.51
16
40
3
8
t
u
0
E
10
1
2
E
20
R
1
R
2
g
g
I'
I'
1
2
g

Bazele electrotehnicii 278
5. În circuitul din figura 9.52 se închide k iar după stabilizarea regimului
permanent se deschide din nou k. Se cer expresiile tranzitorii ale curenţilor
în cele două regimuri tranzitorii.











=
=
μ =
= =
Ω = =
V 100 E
H 05 , 0 L
F 250 C
H 1 , 0 L L
100 R R
2
2
3 1
3 1

. .

a)Pentru primul regim tranzitoriu, condiţiile iniţiale înainte de a închide k
sunt nule:
0
sC
q
E ; 0 Li E
o
C o Lo
o
= = = =
Impedanţa operaţională în raport cu bornele sursei (circuit operaţional pasiv,
toate elementele aveau condiţii iniţiale nule) este:
( )
( )
( )
4000 s 100 s 15 , 0
) 8000 s 100 s 2 , 0 )( s 1 , 0 100 (
sC
1
L L s R
sC
1
sL sL R
sL R ) s ( Z
2
2
2
3 2 3
2
2 3 3
1 1
+ +
+ + +
=
+ + +








+ +
+ + =

Curentul tranzitoriu debitat de sursă (operaţional) are expresia:

100 s
83 , 0
400 s
83 , 0
1000 s
5 , 0
s
5 , 0
) s ( Z
s
100
) s ( Z
) s ( E
) s ( I
1
+
+
+
+
+

+ = = =
iar originalul său este de forma:
( )
t 100 t 400 t 1000
1
e e 83 , 0 e 5 , 0 5 , 0 ) t ( i
− − −
+ + − =
În regim permanent ( ) ∞ → t se vor stabiliza curenţii:
V 50 i R u ; 0 i ; A 5 , 0 i i
p 3 3 Cp 2p p 3 p 1
= = = = =
b)Pentru al doilea regim tranzitoriu (se deschide k) condiţiile iniţiale sunt
date de valorile de regim permanent ale regimului precedent :
Wb 05 , 0 i L ; V 50 u ; 0 i ; A 5 , 0 i
30 3 30 C 20 30
-
o -
= = Φ = = =


După deschiderea lui k, în schema operaţională rămân doar laturile 2 şi 3 ca
în figura 9.53.
2
L
i
R
k
E
R
i
L
L
C
i
Fig 9.52
1
1
1
2
2
3
3
3

9. Circuite electrice în regim tranzitoriu 279
Curentul operaţional este: ( 0 i L E
20 2 20
= =

):


( )
;
4000 s 100 s 15 , 0
50 s 05 , 0
C
1
sR L L s
u sE
) s ( I
2
2
3 3 2
2
Co 30
3
+ +
+
=
+ + +
+
=


624 s
216 , 0
7 , 42 s
549 , 0
) s ( I
3
+

+
=

( ) ) t ( e 216 , 0 e 549 , 0 ) t ( i
t 624 t 7 , 42
3
γ ⋅ − =
− −


Valoarea curentului ) t ( i
3
la
momentul

0 era:
A 5 , 0 ) 0 ( i
3
= − iar la momentul
+
0 este:
3
1
333 , 0 ) s ( sI lim ) 0 ( i
3
s
3
= = =
∞ →
+
deci bobina
3
L va suferi o
comutaţie forţată (
2
L şi
3
L cu
condiţie diferită la 0- au ajuns
în serie, figura 9.53). Aplicăm
teorema condiţiei iniţiale (9.76)
pentru curba Γ :


; i L i L i L i L ) 0 ( ) 0 (
30 3 20 2 30 3 20 2
+ + − −
+ = + → Φ = Φ
+ Γ − Γ
3
1
A 333 , 0 i i
20 30
= = =
+ +

( )


0,05
05 , 0
3
1
0,1 0,05 5 , 0 1 , 0 0 ⋅ + = ⋅ +
Deci se verifică teorema condiţiilor iniţiale pentru comutaţia forţată a lui
2
L
şi
3
L .


R
3
E E
30
20
sL
sL
3
2
1
sC
U (s)
L
3
U (s)
C
-u
s
Co
I (s)
3
Fig.9.53
Bazele electrotehnicii 280
6. Să se arate în ce condiţii un circuit de derivare (integrare) operează
corect.









. .
Pentru circuitul de derivare din figura 9.54-a, dacă R<<, se poate scrie:

dt
du
C i dt i
C
1
u
1
1
= → ≈



dt
du
dt
du
RC i R u
1
o
1
2
τ = = =
Deci tensiunea de ieşire
2
u este proporţională cu derivata tensiunii de
intrare.
Dar
2
u este de valoare foarte mică şi trebuie amplificată ca în figura 9.54-b
Cu transformata Fourier putem scrie:
) ( U
j 1
j
) ( U
C j
1
R
R
) ( U
1
o
o
1 2
ω
ωτ +
ωτ
= ω
ω
+
= ω
Funcţiile de transfer ale circuitului sunt:

o
o
real o ideal
j 1
j
H ; j H
ωτ +
ωτ
= ωτ =

În figura 9.55 se vede că circuitul de
derivare real se apropie de cel ideal
pentru 1
o
<< ωτ , respectiv dacă

C
1
R
ω
<< , condiţie ca să realizăm o
bună derivare.

Pentru circuitul de integrare din figura 9.56-a dacă R>>, se poate scrie:
1
10
-ideal
lgH
o
0,1
-real
Fig.9.55
τ

C
R i
u
1
u
2
a)
C
R
u
1
u
2
b)
Fig.9.54

9. Circuite electrice în regim tranzitoriu 281

∫ ∫ ∫
τ
= = = → ≅ dt u
1
dt u
RC
1
dt i
C
1
u i R u
1
o
1 2 1










Tensiunea
2
u este integrala lui ) t ( u
1
dar este foarte mică şi trebuie
amplificată ca în figura 9.56-b.
Cu transformata Fourier putem scrie:
) ( U
j 1
1
) ( U
C j
1
R
C j
1
) ( U
1
o
1 2
ω
ωτ +
= ω
ω
+
ω
= ω
Funcţia de transfer pentru circuitul de integrare este:

o
real
o
ideal
j 1
1
H ;
j
1
H
ωτ +
=
ωτ
=


Cele două funcţii se apropie ca în
figura 9.57 dacă:

C
1
R 1 RC 1
o
ω
>> → >> ω ↔ >> ωτ ,
care este ipoteza pentru a se realiza o
bună integrare.

7. Unui circuit RL i se aplică un impuls triunghiular ca în figura 9.58-b. Se
cere răspunsul i(t).






x =i R
L x =u
e
i i
a)

1 10
-ideal
lgH
o
0,1
real
Fig.9.57
τ

C
R
i
u
u
1
2
Fig.9.56 a)
C
R
u
2
u
1
b)

Fig.9.58
U
o
T
o
2T
o
1
3
2
u
i
t
b)
0
0
t
1 t t
2
f(o )
f(t) (t-t )
f(t) (t-t )
c)
1
2
δ
γ

Bazele electrotehnicii 282
Semnalul ) t ( u
i
de forma unui impuls triunghiular se consideră că provine
din suprapunarea a trei semnale rampă, ca în figura 9.58-b, (unde
o
o
T
U
tg = α ):
[ ] ) T 2 t ( ) T 2 t ( ) To t ( ) T t ( 2 ) t ( t
T
U
) t ( u
o o o
o
o
i
− γ ⋅ − + − γ ⋅ − − γ ⋅ =
semnal care admite transformata Laplace: ( )
2
sT
2
o
o
i
o
e 1
s
1
T
U
) s ( U

− ⋅ =
Funcţia indicială (răspunsul tranzitoriu, răspunsul la treapta unitate) pentru
circuitul RL este de forma (9.107):

o o
e
L
1
) ( f ; 0 f(0) ;
R
L
; e 1
R
1
) t ( f
'
o
t
τ
τ

τ

= τ = ⎟





= τ








− =
Atunci răspunsul calculat cu (9.100) se scrie sub forma:
; d ) T 2 t ( e ) T 2 t (
LT
U
d ) T t ( e ) T t (
LT
U 2
d ) t ( e ) t (
LT
U
) t ( i ) t ( x
3
o
2
o
1
o
i
o
t
0
o
o
o
i
o
t
0
o
o
o
i
t
0
o
o
e



τ − τ − γ ⋅ − τ − +
+ τ − τ − γ ⋅ − τ − −
− τ τ − γ ⋅ τ − = =
τ
τ

τ
τ

τ
τ




( )





+ + = >
= ∈
= = <
3 2 1 o
3 o o
3 2 o
i i i i : T 2 t
0 i : T 2 , T t
0 i i : T t

Efectuând integralele Duhamel din expresia precedentă se obţine expresia
finală a răspunsului:
; ) T 2 t ( e T 2 t
) T t ( e t T 2 ) t ( e t
LT
U
) t ( i
o
o
o
T 2 t
o o o
o
o
o
T t
o o o
o
t
o o
o
o o





− γ ⋅










τ + − τ − +





+ − γ










τ − − + τ + γ ⋅








τ + τ −
τ
=
τ


τ


τ


Cu transformata Laplace calculul curentului ar fi presupus:
unde :
9. Circuite electrice în regim tranzitoriu 283
( ) ) t ( i e 1
sL R
1
s
1
T
U
) s ( Z
) s ( U
) s ( I
2
sT
2
o
o i
o
→ −
+
⋅ ⋅ = =

ca având aceeaşi expresie
ca şi prin metoda precedentă.

8. Circuitului din figura 9.59 i se aplică un impuls exponenţial de tensiune la
poarta de intrare. Se cere răspunsul circuitului, tensiunea la poarta de ieşire
) t ( u
e
, calculată prin trei metode.

















=



=
=
− = =



μ =
Ω =

intrare de semnalului sia expre - e U u
V 10 U
sec 02 , 0 T
i. circuitulu a timp de constanta este sec 1 , 0 RC T
F 100 C
k 1 R
o
T
t
o i
o
o

. .

a)În domeniul timp, cu integrala Duhamel, se evaluează succesiv:
→funcţia indicială:
T
'
T
t
RC
t
e
T
1
) ( f ; 0 ) 0 ( f ; e 1 e 1 ) t ( f
τ
− − −
= τ = − = − =
→răspunsul scris cu (9.100) este:

; e e
T T
T U
d e e
T
U
d e
T
1
e U d ) ( f ) t ( u ) 0 ( f ) t ( u ) t ( u
T
t
o
T
t
o
o o
t
0
o
T
1
T
1
o
T
t
o
t
0
T o
T
t
o
'
t
0
i i e










= τ =
= τ ⋅ = τ τ τ − + ⋅ =

− ⎟







− τ −

τ

τ −

+

∫ ∫




R
Fig.9.59
C
u
i
u
e
0
t
u
i
T
o
U
o

Bazele electrotehnicii 284

Numeric se obţine expresia:
( )
t 50 t 10
e
e e 5 , 2 ) t ( u
− −
− = ;
funcţie care este reprezentată în
figura 9.60.
Dacă
o
T T = atunci:





⋅ = τ =
t
0
T
t
o o
o
T
t
o
e
e t
T
U
d e e
T
U
) t ( u


b)Aceeaşi problemă rezolvată operaţional cu Laplace, presupune:
( )






+








+
=
+








+
=






+








+
=
+
=
RC
1
s
T
1
s
R
U
s
1 sRC
T
1
s
sCU
sC
1
R
T
1
s
U
sC
1
R
) s ( U
) s ( I
o
o
o
o
o
o i

Tensiunea de ieşire scrisă operaţional este:












+

+

⋅ =






+








+
⋅ = =
T
1
s
1
T
1
s
1
T T
TT
T
U
T
1
s
T
1
s
1
RC
U
) s ( I
sC
1
) s ( U
o
o
o o
o
o
e
;
şi revenind în timp:










=


T
t
T
t
o
o o
e
e e
T T
T U
) t ( u
o

c)Se poate aplica şi transformata Fourier, semnalul de intrare admite
transformată Fourier ( → = − =
∞ →
0 ) 0 ( u ; 0 ) t ( u
lim
i i
t
transformata Fourier
unilaterală).
); j ( I
C j
1
) j ( U ;
C j
1
R
T
1
j
U
C j
1
R
) j ( U
) j ( I
e
o
o i
ω
ω
= ω








ω
+








+ ω
=
ω
+
ω
= ω
Deşi calculul seamană cu regimul permanent sinusoidal, revenirea însă în
domeniul timp se face altfel. Putem folosi fie tabelele de corespondenţă de
la transformata Laplace pentru ω = j s , fie transformata Fourier inversă:
0
t
u
e
U
o
U
o
U
o
e
To
t
U
o
e T
t
e
u
Fig.9.60
9. Circuite electrice în regim tranzitoriu 285
; e e
T T
T U
dj e ) j ( U
j 2
1
) t ( u
T
t
o
T
t
-
o
o o
reziduri j 2
j
j
t j
e e










=

ω ω
π
=

π

∞ −
ω −




9. Circuitului din figura 9.61 i se aplică la intrare tensiunea:
) e 1 ( 100 ) t ( u
t 2
i

− = . Se cer expresiile curenţilor ) t ( i
1
şi ) t ( i
2
.








= =
= =
Ω = =
H 2 L L M
H 2 L L
2 R 2 R
2 1
2 1
2 1


Fig.9.61








. .

Pentru a calcula funcţia indicială f(t) presupunem că la intrare
aplicăm în loc de ) t ( u
i
, funcţia treaptă unitate ) t ( γ pentru care imaginea
Laplace este
s
1
şi schema operaţională este cea din figura 9.61-c.

( )
( )
) t ( f e
4
1
2
1
i
2
1
s s 4
1 s
I
0 I sL R sMI
s
1
sMI I sL R
2
t
'
1
'
1
'
2 2 2
'
1
'
2
'
1 1 1
= − = →






+
+
= ⇒





= + +
= + +


Soluţia obţinută: ) t ( f ) t ( i
'
1
= este răspunsul tranzitoriu al circuitului .
Atunci în domeniul timp, cu integrala Duhamel vom scrie succesiv:
); e 1 ( 100 ) t ( u ) t ( x
t 2
i i
− = =
t 2 '
i
e 200 ) t ( x

⋅ =
R
L
i
1
i 1
1
R 2
2
L
* *
M
2
u
i
a)

u
i
t
0
100
0,5 sec.
b)

I' (s)
R
L
1
1
1
R
2
2
L
* *
M
2
c)
s
s s
I' (s)
1
s
Fig.9.61
Bazele electrotehnicii 286
; d ) t ( f ) ( x ) t ( f ) 0 ( x ) t ( x ) t ( i
t
0
'
i i e

τ τ − τ + = =
( ) ) t ( e
3
100
e
3
500
e 1 50 d e
4
1
2
1
e 200 0 ) t ( i
t t 2 t 2
t
0
) t (
2
1
2
1
γ ⋅






+ − − = τ








− ⋅ + =
− − −
τ − −
τ −


Curentul în secundar se poate evalua operaţional:
= →
+
=
+
= ) t ( i ) s ( I
s 1
2 s
) s ( I
sL R
sM
) s ( I
2 1 1
2 2
2
[ ] ) s ( I L
2
1 −

10. Linii electrice lungi (linii omogene)


Circuitele cu parametri concentraţi de tip r, L, C reprezintă o aproxi-
maţie cu atât mai bună cu cât frecvenţa de lucru este mai mică şi cu cât
dielectricul din jurul circuitelor este mai bun izolant.
Regimurile staţionare (cvasistaţionare) neglijează curentul de
deplasare dintre două conductoare vecine, curentul de conducţie este
uniform repartizat pe secţiunea transversala şi constant în lungul unei laturi
de circuit şi se ramifică doar în noduri de circuit. Izolaţia fiind perfectă se
neglijează perditanţa izolaţiei (inversul rezistenţei de izolaţie dintre două
conductoare).
În comunicaţii pe fire transmisia semnalelor şi a energiei se
realizează prin linii electrice lungi, a căror lungime fizică ℓ este mult mai
mare decât lungimea de undă λ a semnalului transmis.

Fig. 10.1
Considerăm o linie bifilară omogenă în lungul său pentru care la
frecvenţe înalte nu se neglijează curentul de deplasare dintre fire şi nici
curentul de pierderi prin dielectricul imperfect dintre fire (fig, 10.1).
Liniile de curent se consideră închise doar dacă se ţine seama şi de
curentul de deplasare dintre fire:
t
E
E
t
D
J J
i i
t


ε + σ =


+ = . (10.1)
Prin dielectric va exista curentul de conducţie E
i
σ şi curentul de deplasare
t
E
i


ε .
Bazele electrotehnicii 288
Din cauza curenţilor ce se ramifică transversal între fire, în lungul
firului valoarea curentului nu mai rămâne constantă ci chiar îşi poate
schimba sensul (figura 10.1).

Fig. 10.2
Studiul exact al problemei, plecând de la ecuaţiile lui Maxwell arată
că este vorba de o propagare a undei electromagnetice în lungul liniei,
propagarea fiind ghidată în spaţiu de firele liniei, dar problema se poate
transpune pentru a fi studiată ca o problemă de circuit electric. Neglijăm
componentele longitudinale ale curenţilor E σ şi
t
E


ε care se ramifică
transversal de la un fir la altul, atunci câmpul magnetic H în orice secţiune
transversală face rotoare în jurul firului iar valoarea sa depinde de valoarea
curentului în acea secţiune.

10.1 Ecuaţiile liniilor electrice lungi

Considerăm o linie bifilară cu lungimea ℓ mult mai mare decât
lungimea de undă a semnalului transmis pe linie ⎟





ω
π
= = = λ v
2
f
v
vT şi
luăm un tronson infinitezimal de lungime dx aşezat în secţiunea x a liniei,
socotită în raport cu bornele de intrare 1-1’ (figura 10.2).
Dacă R

/2 este rezistenţa lineică a unui fir [Ω⁄m], tensiunea în lungul
firului este du
f
=1/2R

i(x)dx.
Dacă
A
L este inductivitatea lineică [H/m] atunci fluxul magnetic
prin suprafaţa tronsonului de linie (cu suprafaţa ds=Ddx) este
dx ) x ( i L
S
d
A
= Φ
Γ
.
Aplicăm legea inducţiei electromagnetice pe curba infinitezimală Γ
sub forma:
10. Linii electrice lungi (linii omogene) 289
t
S
d
ind
E e

Φ ∂
− =
Γ
=
Γ
Γ

A
) dx
x
i L (
t
x
u
f
du ) dx
x
u
x
u (
f
du e
A


− = − +


+ + =
Γ
dx
t
u
C dx u G ) dx
x
i
i ( i
dt
dq
i
x x x


− = +


+ + − ↔ − =
Σ
Σ A A
dx
t
i
L idx R
2
1
dx
x
u
idx R
2
1
e


− = +


+ =
Γ A A A







Respectiv:
t
i
L i R
x
u


+ =



A A
(10.2)
Ecuaţia (10.2) constituie prima ecuaţie cu derivate parţiale de ordinul
întâi a liniilor lungi şi care exprimă că: ,, scăderea tensiunii în lungul liniei
este egală cu suma căderilor de tensiune rezistivă şi inductivă pe firele liniei”.
Dacă G

este perditanţa lineică [Ω
-1
⁄m] a izolaţiei dintre fire, atunci
curentul de conducţie care se scurge de la un fir la altul prin izolaţia
imperfectă, pe porţiunea dx este: di
G
= G

u(x)dx, iar dacă C

este
capacitatea lineică [F⁄m] dintre cele două fire, atunci porţiunea dx se va
încărca cu sarcina: dq = C

u(x)dx.

Fig. 10.3
Legea conservării sarcinii aplicată pentru suprafaţa închisă
infinitezimală Σ (figura 10.3) ce înconjoară tronsonul de fir cu lungimea dx
este:


Respectiv : (10.3)

Ecuaţia (10.3) constituie cea de-a doua ecuaţie cu derivate parţiale
de ordinul întâi a liniilor lungi şi care spune că: ,,scăderea curentului electric
în lungul firului este egală cu suma dintre curentul de pierderi prin izolaţie şi
curentul de deplasare dintre fire, curenţi ce ies prin suprafaţa laterală de la
un fir la altul.”
Cele două ecuaţii (10.2) şi (10.3) împreună formează un sistem de
două ecuaţii cu derivate parţiale de ordinul întâi, cunoscute sub numele de
ecuaţiile telegrafiştilor de ordinul I:
t
u
C u G
x
i


+ =



A A
Bazele electrotehnicii 290
u i
R i L
x t
i u
G u C
x t
∂ ∂ ⎧
− = +

∂ ∂


∂ ∂

− = +

∂ ∂

A A
A A
2
2
2
2
t
u
C L
t
u
) G L C R ( u G R
x
u


+


+ + =


A A A A A A A A
2
2
2
2
t
i
C L
t
i
) G L C R ( i G R
x
i


+


+ + =


A A A A A A A A
] m / H [
a
D
ln L ; ] m / F [
a / D ln
C
π
μ
=
πε
=
A A









=




=












=





=



2
2
2
2
2
2
2
2
t
i
C L
x
i
t
u
C L
x
u
t
u
C
x
i
t
i
L
x
u
A A
A A
A
A


(10.4)



Dacă mai derivăm o dată prima ecuaţie în raport cu x şi ţinem seama
de cea de-a doua ecuaţie, se obţine:

(10.5)

şi similar se obţine o ecuaţie pentru i(x,t):

(10.6)

Ecuaţiile cu derivate parţiale de ordinul doi (10.5) şi (10.6) se
numesc ecuaţiile telegrafiştilor de ordinul II. Deşi cele două ecuaţii sunt de
aceeaşi formă şi sunt independente (una în variabila u(x,t) şi alta în i(x,t)),
soluţiile lor nu sunt independente, fiind legate prin ecuaţiile (10.4). În
realitate se integrează doar una dintre ele (în condiţii iniţiale şi la limită
(capete) precizate) şi soluţia se înlocuieşte în (10.4) pentru a determina
cealaltă necunoscută. Integrarea lor în regim tranzitoriu se poate face şi
operaţional : L[u(x,t)] = U(s,x).

Observaţie: la frecvenţe joase parametrii lineici (R

, G

, L

, C

) se pot calcula ca şi în regim
staţionar. La frecvenţe înalte repartiţia curentului pe secţiunea firului se modifică din cauza
efectului pelicular (şi de vecinătate) deci R

creşte; dielectricul are şi pierderi prin histerezis,
deci şi G

creşte. Ceilalţi doi parametri au valorile cunoscute pentru o linie bifilarã:

(10.7)


10.2 Regimul tranzitoriu al liniilor fără pierderi

Liniile se consideră fără pierderi dacă se neglijează pierderile Joule
atât pe fire cât şi în dielectricul dintre fire, respectiv G

=R

=0. Ecuaţiile
telegrafiştilor de ordinul I şi II devin de forma:


(10.8)

10. Linii electrice lungi (linii omogene) 291
Aceste ecuaţii sunt de acelaşi tip (ecuaţii cu derivate parţiale de
ordinul II de tip hiperbolic) cu ecuaţiile (4.24) care se referă la unda
electromagnetică plană ce se propagă printr-un mediu dielectric. Deci la fel
se propagă unda (semnalul) pe o linie fără pierderi ca şi unda plană printr-un
mediu dielectric. Soluţia ecuaţiilor (10.8) conţine o undă directă şi una
inversă care se propagă în lungul liniei cu viteza
LC
1
v
o
± = (aşa cum la
unda plană era
εμ
± =
1
v
o
; deci: u(x,t)=u
d
(x-v
o
t)+ u
i
(x+v
o
t). (10.9)


Fig. 10.4
Cele două componente se propagă în lungul axei x ca în figura 10.4.
Funcţiile u
d
şi u
i
sunt arbitrare, forma lor depinde de alimentarea liniei
(semanlul transmis) dar şi de condiţia iniţială şi la limită (x = 0; x = ℓ).
Cunoscând soluţia u(x,t), unda de curent i(x,t) rezultă din ecuaţiile
de ordinul întâi din (10.8):









⋅ =


=




=


=



= − − ↔


=



t
u
v
1
x
u
u
t
u
v
1
x
u
u
t
i
L u u
t
i
L
t
u
i
o
i ,
i
d
o
d ,
d
,
i
,
d
A A

) x ( A ) u u (
L v
1
i 0 )] u u (
v
1
i L [
t
i d
o
i d
o
+ − = ⇒ = − −


A
A
(10.10)
Dacă 0
C
L
C v
1
L v Z
o
o o
> = = =
A
A
A
A
este impedanţa caracteristică
a liniei fără pierderi, atunci expresia curentului devine de forma:
) x ( A
i
) t v x ( u
Z
1
d
) t v x ( u
Z
1
) t , x ( i
i
o i
o
i
o d
o
+ + − − =

(10.11)
Bazele electrotehnicii 292







= ω + ω + =
= ω + ω + =







= ω + = −
= ω + = −
I
t
Y Z I ) C j G )( L j R (
2
dx
I
2
d
U
t
Y Z U ) C j G )( L j R (
2
dx
U
2
d
;
U
t
Y U ) C j G (
dx
I d
I Z I ) L j R (
dx
U d
A
A A A A
A A A A A
A A
A A A
La unda plană impedanţa de undă a mediului prin care avea loc
propagarea pe o linie era: Z =
ε
μ
=
ε
= μ =
v
1
v
r
r
ε
μ
.Z
O
(10.12)
Făcând o analogie între propagarea undei plane prin dielectric şi
propagarea pe o linie fără pierderi, se pot stabili corespondenţele:




10.3 Linii lungi în regim permanent sinusoidal

În regim permanent sinusoidal undele de tensiune u(x,t) şi cele de
curent i(x,t) sunt în fiecare punct de pe linie (x=cst) funcţii sinusoidale de
timp, de aceeaşi frecvenţă şi se pot reprezenta în complex:




(10.13)
Ecuaţiile telegrafiştilor de ordinul I şi II transpuse în complex nu mai sunt
ecuaţii cu derivate parţiale ci devin ecuaţii diferenţiale ordinare, de forma:






(10.14)








ϕ − γ =
γ =






ϕ − γ + ω =
γ + ω =
) x ( ) x (
u
) x ( I ) x ( I
) x (
u
) x ( U ) x ( U
)] x ( ) x (
u
t sin[ 2 ) t , x ( i
)] x (
u
t sin[ 2 ) t , x ( u
10. Linii electrice lungi (linii omogene) 293



Notăm:


- impedanţa lineică longitudinală [ ] m / Ω
- admitanţa lineică transversală [ ] m /
1 −
Ω (10.15)
- constanta de propagare a liniei, pe unitatea de lungime

- constanta de atenuare a
liniei

- constanta de defazare a
liniei

- viteza de fază a undei pe
linie

Ecuaţiile de ordinul doi (10.4) devin de forma:
I
2
2
dx
I
2
d
; U
2
2
dx
U
2
d
γ = γ = (10.16)
Soluţia ecuaţiei în variabila U este de forma:
x
e
i
U
x
e
d
U
) x ( U
x
e
2
A
) x ( U
x
e
1
A ) x ( U
0 0
i d
γ
+
γ −
=
γ
+
γ −
=

(10.17)
Curentul complex şi el va avea două componente ce se propagă în
lungul liniei (pe axa Ox) în sensuri contrarii cu aceeaşi viteză (curentul
direct şi invers):
)
x
e
2
A
x
e
1
A (
Z dx
U d
Z
1
) x ( I
γ

γ −
γ
= ⋅

=
A A
(10.18)
Notăm:
c c
Z
t
Y
Z
C j G
L j R
c
Z ϕ =
γ
=
γ
=
ω +
ω +
=
A
A A
A A
(10.19)
impedanţa caracteristică a liniei cu pierderi. Curentul complex (10.18) se
poate scrie astfel:

) x ( I ) x ( I ) e
Z
U
( e
Z
U
e
Z
A
e
Z
A
) x ( I
i d
x
c
o
i x
c
o
d x
c
2
x
c
1
+ = − + = + =
γ γ − γ γ −



















+ − ω
ω
=
β
ω
=
≥ + − ω = γ = β
≥ + ω − = γ = α
= γ
ω + =
ω + =
β + α = = ω + ω + = γ
] Y Z G R C L [
2
1
v
0 ] Y Z G R C L [
2
1
} Im{
0 ] Y Z C L G R [
2
1
} Re{
Y Z
C j G Y
L j R Z
j Y Z ) C j G )( L j R (
t
2
t
2
t
2
t
t
t
A A A A A
A A A A A
A A A A A
A
A A
A A A
A A A A A
Bazele electrotehnicii 294
(10.20)

Mărimile
c
Z şi γ se mai numesc parametri secundari ai liniilor
lungi. În funcţie de aceştia, se pot scrie ecuaţiile liniilor lungi în regim
sinusoidal, atunci când se cunosc tensiunea şi curentul la intrarea pe linie
(x=0):
1
U şi
1
I sau la ieşirea de pe linie (x=ℓ):
2
U ,
2
I .







− =
+ =







= =
+ = =
)
1
I
c
Z
1
U (
2
1
2
A
)
1
I
c
Z
1
U (
2
1
1
A
c
Z
2
A
1
A
) 0 ( I
1
I
2
A
1
A ) 0 ( U
1
U
(10.21)
Deci ecuaţiile liniilor lungi se scriu sub formă similară cu ecuaţiile
pentru lanţurile de cuadripoli:


(10.22)



Fig. 10.5
Dacă raportarea se face faţă de bornele de ieşire ale liniei (x΄=ℓ-x, figura
10.5) atunci:

(10.23)


Impedanţa de sarcină
s
Z conectată la ieşirea liniei are expresia:
A
A
A
A
A
γ −
γ −
=
γ −
γ −
=
γ
=
th
i
Z
c
Z
th
c
Z
i
Z
c
Z
th
c
Z
i
Z
1
th
c
Z
i
Z
ch
1
I :
2
I
2
U
s
Z (10.24)
Coeficientul de reflexie al undelor, la joncţiunea dintre linie şi
s
Z

este: (10.25)





γ − γ =
γ − γ =
⎯ ⎯ → ⎯





γ − γ =
γ − γ =
=
A A
A A
A
sh
Z
U
ch I ) x ( I
sh I Z ch U ) x ( U
x sh
Z
U
x ch I ) x ( I
x sh I Z x ch U ) x ( U
c
1
1 2
1 c 1 2
) x (
c
1
1
1 c 1





γ + γ =
γ + γ =
⎯ ⎯ ⎯ → ⎯





γ + γ =
γ + γ =
=
A A
A A
A
sh
Z
U
ch I I
sh I Z ch U U
' x sh
Z
U
' x ch I I
' x sh I Z ' x ch U U
c
2
2 1
2 c 2 1
) ' x (
c
2
2 ' x
2 c 2 ' x
c s
c s
2 c 2
2 c 2
d 2
i 2
d 2
i 2
rf
Z Z
Z Z
I Z U
I Z U
I
I
U
U
K
+

=
+

= − = =
10. Linii electrice lungi (linii omogene) 295

Dacă linia funcţionează adaptat ( )
c
Z
s
Z ( = nu va exista reflexie de
semnal, 0 K
rf
= şi
d
U U = ;
d
I I = . Pentru o linie fără pierderi
( ) 0 G R = =
A A
expresiile (10.15) devin:
0 = α ;
A A
C L ω = β ; β = γ j ;
A
A
C
L
c
Z = şi
A A
C L
1
v =
β
ω
= (10.26).
Cum v nu depinde de frecvenţa ω înseamnă că toate armonicile unui semnal
se propagă de-a lungul liniei cu aceeaşi viteză, ele ajung simultan la capătul
2-2´ al liniei şi se reface forma semnalului de la intrare. Se spune că liniile
fără pierderi nu distorsionează semnalul, ele se numesc linii fără dispersie.
Pentru linia cu pierderi, viteza de fază (cea pentru care faza iniţială
( ) x t β − ω rămâne constantă) a unui semnal sinusoidal este:
) ( f
t
Y Z G R C L
2
(
2
1
) (
) ( v ω =
+ − ω
ω
=
ω β
ω
= ω
A
A A A A
(10.27)
Cum viteza v depinde de frecvenţă, nu toate armonicile unui semnal
se propagă cu aceeaşi viteză în lungul liniei, armonicile înalte au viteză mai
mare şi ajung mai repede la capătul 2-2´ şi se suprapun peste armonicile
joase ale unui semnal precedent, linia prezintă distorsiuni ale semnalelor;
linia cu pierderi este o linie cu dispersie.
Linia cu pierderi poate deveni linie fără distorsiuni dacă parametrii
săi îndeplinesc condiţia Heavisaide:
A
A
A
A
C
G
L
R
= . (10.28)
În acest caz: . ct
C L
1
v = =
A A
şi se elimină distorsiunea liniei.
Dar: 0
C
L
G
L
C
R ≠ = = α
A
A
A
A
A
A
;
o
Z
C
L
c
Z = =
A
A
; 0
c
= ϕ . (10.29)
Satisfacerea condiţiei Heavisaide (10.28) la cablurile telefonice este
mai greu de îndeplinit, datorită capacităţii lor
A
C mari şi
A
L mică. Deci este
nevoie a se mări artificial inductivitatea lineică
A
L . Prin procedeul Krarup
se înfăşoară cablul cu o bandă feromagnetică mărind astfel
A
L până se
satisface (10.28).



Bazele electrotehnicii 296
Fig. 10.6
Procedeul Pupin presupune a secţiona cablul şi la intervale egale
(mai mici decât λ) se introduc bobine cu inductivitatea
o
L (figura 10.6) care
să îndeplinească (10.28). Aceste bobine vor întârzia armonicile înalte sosite
primele până se reface semnalul iniţial şi ultima refacere este la bornele de
ieşire 2-2´ (pupinizarea cablului).
Aplicaţie
Să se determine impedanţa de intrare
i
Z a unei linii omogene de
lungime ℓ având parametrii
c
Z şi γ când este închisă pe impedanţa de
sarcină
s
Z . Să se particularizeze expresia lui
i
Z în următoarele cazuri:
) a
1 c s
Z Z = ; ) a
2
0 Z
s
= (mers în scurt); ) a
3
∞ →
s
Z (mers în gol).
b) pentru linia fără pierderi ( ) 0 ; 0 G R = α = =
A A
.
c) pentru linia de lungime egală cu un număr par (impar) de sferturi
de lungime de undă ) 4 / (λ .
d) pentru linia infinit lungă ( ) ∞ → A .
Plecând de la ecuaţiile (10.23) ale liniei lungi putem scrie:







γ + γ =
γ + γ =
) sh
c
Z
s
Z
ch (
2
I
1
I
) sh
s
Z
c
Z
ch (
2
U
1
U
A A
A A
(10.30)
Impedanţa de intrare se scrie succesiv sub forma:
A
A
A A
A A
γ −
γ −
+

+
+

+
=
γ + γ
γ + γ
= =
2
c s
s c
2
c s
c s
c
c
s
s
c
s
1
1
i
e
Z Z
Z Z
1
e
Z Z
Z Z
1
Z
sh
Z
Z
ch
sh
Z
Z
ch
Z
I
U
Z
) a
1
Dacă
c i c s
Z Z Z Z = ⇒ = - linia funcţionează adaptat.
) a
2
Dacă A
A
A
γ =
+

= ⇒ =
γ −
γ −
th Z
e 1
e 1
Z Z 0 Z
c
2
2
c i s
- linia merge în scurt.
) a
3
Dacă l cth Z Z Z
c i s
A γ = ⇒ ∞ → - linia merge în gol.
10. Linii electrice lungi (linii omogene) 297
b) Pentru o linie fără pierderi: β = γ j ;
A
A
β +
β +
= → =
tg
Z
Z
j 1
tg
Z
Z
j 1
Z Z Z Z
c
s
s
c
c i c c

deci linia funcţionează ca un transformator de impedanţe.
c) Dacă lungimea liniei este
4
k
λ
= A ; k=par (impar), atunci:
2
k
4
k
2
l
π
=
λ
λ
π
= β ;
A A A A
A
α −
π

α − β − α −
γ −
− = = =
2 k
2
jk
2 2 j 2
2
e ) 1 ( e e e e e .
( ) ( )
( ) ( )
( ) ( )
( ) ( )
c s
k
c s
c s
k
c s
c
2
c s c s
2
c s c s
c i
Z Z ) 1 ( Z Z
Z Z ) 1 ( Z Z
Z
e Z Z Z Z
e Z Z Z Z
Z Z
− − − +
− − + +
=
− − +
− + +
=
γ −
γ −
A
A
.

Fig. 10.7

Dacă 0 = α (linie fără pierderi) atunci:
pentru k=par – linie sfert lungime de undă, adaptat

pentru k=impar – linie jumătate lungime de undă şi în acest caz
linia se comportă ca un girator, schimbând caracterul de sarcină

s
Z ca în figura 10.7.
d) Pentru linia de lungime infinită:
c
Z
i
Z 0
2
e lim = → =
γ −
∞ →
A
A
, valoarea
sa este independentă de valoarea lui
s
Z .





=
=
s
2
c
i
s i
Z
Z
Z
Z Z
Bibliografie

1. Andronescu, PL., Bazele electrotehnicii, vol I şi II, EDP, Bucureşti;
1972
2. Antoniu, I.S., Bazele electrotehnicii, vol I şi II, EDP, Bucureşti;
1974
3. Binns, K.J., Lawrenson, P.J., Trowbridge, C.W., The analytical and
numerical solution of electric and magnetic fields, John
Wilez&Sons, 1995
4. Bossavit,A., Modelásation numèrique en èlectrotechnique, Notes de
cours, Bucureşti, 1995
5. De Sabata, I., Bazele electrotehnicii, vol I, II, III, Lito I.P.Timişoara,
1972
6. Edminister, J.A., Electromagnetics, Theory and Problems, McGraw-
Hill, Inc., 1993
7. Ghircoiaşu., N., s.a. Matematici speciale, vol I,II, Lito I.P. Cluj-
Napoca, 1981
8. Hameyer, K., Belmans, R., Numerical Modelling and Design of
Electrical Machines and Devices, WIT Press, Boston, 1995
9. Mîndru, Gh., Electrotehnică, Lito I.P. Cluj-Napoca, 1976
10. Mîndru, Gh., Rădulescu, M.M., Analiza numerică a câmpului
electromagnetic, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1986
11. Mîndru, Gh., Teoria câmpului electromagnetic, Probleme, Editura
Mediamira, Cluj-Napoca, 2000
12. Mîndru, Gh., ş.a. Bazele electrotehnicii, Probleme, Lito I.P. Cluj-
Napoca, 1976
13. Mocanu, C.I., Teoria câmpului electromagnetic, EDP, Bucureşti,
1981
14. Moraru, A., Frăţiloiu,G., Bazele electrotehnicii, Probleme, Editura
BIC ALL, 1999
15. Nasar, S.A., Solved Problems in Electromagnetics, McGRAW-
HILL, INC, 1992
16. Neiman, L.R., Kalantarov, P.L., Bazele electrotehnicii, vol. I, II, ET,
Bucureşti, 1956
17. Nicolaide, A., Bazele fizice ale electrotehnicii, Editura Scrisul
românesc, Craiova, 1983/86
18. Preda, M., Cristea, P., Spinei F., Bazele electrotehnicii, vol.I, EDP,
Bucureşti, 1981
19. Răduleţ, R., Bazele electrotehnicii. Probleme, vol I, EDP, Bucureşti,
1981
Bazele electrotehnicii 300
20. Simion, E., Maghiar, T., Electrotehnică, EDP, Bucureşti, 1981
21. Simony, K., Electrotehnică teoretică, ET, Bucureşti, 1974
22. Sykulski, J.K., Computational Magnetics, Chapman&Hall, London,
1995
23. Şora, C., Bazele electrotehnicii, EDP, Bucureşti, 1982
24. Timotin, Al., ş.a., Lecţii de Bazele electrotehnicii, EDP, Bucureşti,
1970

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful