Seria Cavalerilor – Cartea Întîi

0

Seria Cavalerilor – Cartea Întîi

IOAN DAN

Cavalerii Ordinului Basarab
Soţiei mele – ARETIA

Capitolul 1
am la jumătatea drumului dintre Cîmpina şi Băneşti, linia dealurilor subcarpatice se îndoaie de mijloc pe neaşteptate. Cîmpia porneşte chiar de la picioarele lor şi se tot duce, rar vălurită, pînă la Dunăre. Scăpate de chingile aspre ale stîncilor, apele Prahovei nu mai saltă jucăuşe în cîntec de copilă zglobie, ci se domolesc spre maturitate şi schimbă verighete de cununie cu şesul. Copilăria Prahovei moare acolo, lîngă arcul de cerc al înălţimilor, iar drumul ei, parcă mai înţelept, mai blînd, se continuă molcom odată cu demnitatea vîrstei. Pe ultima curmătură a dealurilor era cîndva un castel frumos. Zidurile lui roşcate, acoperite la vreme de vară cu iederă multă ca într-o îmbrăţişare, făceau trup comun cu malul drept al Prahovei. Din turnurile ascuţite asemenea turlelor de biserici, străjile vedeau în zilele senine pînă dincolo de cocheta aşezare a Tîrgşorului. Cîmpia blajină, acoperită ici-colo cu pîlcuri de pădure, dar şi cu holde mari, aducea castelanilor bucate peste măsura hambarelor. Caii, pe jumătate sălbatici, hălăduiau prin păduri pînă aproape de Codrul Vlăsiei,

C

1

Seria Cavalerilor – Cartea Întîi

aflat hăt departe, pe la Snagov. Nimeni nu le ştia numărul, chiar dacă unii erau însemnaţi cu fierul roşu. Turme de oi urcau către munţi în sunet plăcut de talăngi, înconjurate de cîini ciobăneşti cît viţeii. Pe marginile Prahovei, la deal, peste Cîmpina şi Telega, prunii, merii, gutuii, perii şi nucii se întreceau în roade, fără să ţină seama de puterile crengilor, astfel că oamenii făceau adesea proptele în jurul nechibzuiţilor pomi. Prisăcile, aşezate în livezi, mirozna de fîn sau de otavă, florile de pe coaste ori din văi, bîzîitul calm al albinelor, aminteau despre bogata binecuvîntare a lui Dumnezeu. Pe dealurile din stînga, ce se călătoreau fără întrerupere pînă dincolo de Valea Călugărească şi chiar mai departe, viile cu fustele lor mari, înfoiate, lungi pînă la pămînt, se alintau desfrînate în bătaia vîntului de toamnă, arătîndu-şi sînii verzui-aurii. Oamenii satelor de pe înălţimi sau din cîmpie mai purtau şi alte nume, după locul în care îşi aveau aşezarea. Binecuvîntat între ei era neamul Brezenilor, ciobani din tată în fiu, mari la trup, cu feţele roşii pline de sănătate. Băneştii şi Floreştii, fii ai cîmpiei, nu arătau cine ştie ce voinici. Aveau obrajii închişi la culoare, bătuţi de soarele mult. Acestora le mersese vestea despre agerimea în lupte. Pe dealuri, acolo unde hotarele dintre vii şi păduri, dintre livezi şi fîneţe erau greu de împărţit cu dreptate, trăiau Cepturenii. Oamenii umblaţi prin lume spuneau că fetele Cepturenilor nu au egal în frumuseţe. Adesea zăboveau pe acolo tineri călători, crai înrăiţi în dulce şi creştinească aplecare spre dragoste, bărbaţi copţi la minte şi la trup, cu gînduri de pocăinţă pentru păcate vechi, uncheşi roşi de tăriile timpului, ca încălţările purtate peste măsură. Puţini dintre ei părăseau zona aceea a dealurilor. După o vreme, de obicei scurtă, craii se cuminţeau pe la case noi, pocăiţii încasau scatoalce de cîte ori călcau pe de lături, iar uncheşii năuci de atîta frumuseţe îşi lepădau vîrstele. Nunţile rar ţineau mai puţin de o săptămînă. Butoaiele mari cu vin sau cu ţuică se goleau prin hărnicia găleţilor. Nimeni nu umbla după măsuri mici. Cîntece vesele coborau pînă la cîmpie. Stăpîn peste aceste locuri era comitele Staicu, un tînăr şcolit pe la universităţile de la Florenţa, Genova şi Veneţia, fratele mai mic al măriei-sale Mircea, domnul Ţării Româneşti. Castelanul împlinise douăzeci şi şase de ani şi părea sorocit a fi un cavaler cu care prahovenii să-şi afle multe prilejuri de mîndrie. Înalt ca şi cei din neamul Brezenilor, se deosebea de aceştia prin zvelteţea trupului. Faţa sa prelungă, cu linii aspre, ochii cenuşii, scînteietori şi părul cîrlionţat ca o cunună, îi dădeau un aer plăcut. Margareta, soţia tînărului castelan, era fiica lui Petru Muşat, domnul Moldovei. Pe lîngă frumuseţe şi graţie, Margareta moştenise de la acesta părul blond, prins în coc greu, şi faţa alb-roză ca petala mărului înflorit

2

Seria Cavalerilor – Cartea Întîi

proaspăt. Nunta lor se petrecuse cu doi ani înainte, dar nu era o căsătorie din dragoste, ci una la îndemnul noului domn al Ţării Româneşti. Cei doi soţi se vedeau rar. Staicu lipsea cu lunile de la castel şi nimeni nu ştia pe unde hoinăreşte. Zvonurile despre nefericita căsătorie circulau în şoaptă, iar gurile rele dădeau ştiri sigure că tînărul se încurcase cu o muiere de prin alte părţi. Cît despre Margareta, mulţi ar fi fost în stare să jure că are o dragoste tăinuită. * Într-o seară din mai a anului 1388, un pîlc de călăreţi trecu în goană prin satul Ciuliniţa, străbătu cîmpia de-a latul şi se afundă în Codrul Vlăsiei. Conducătorul pîlcului cunoştea bine locurile, fiindcă îşi purta oamenii fără sminteală pe cărări întunecoase, unde lumina lunii rar izbutea să pătrundă. O jumătate de ceas mai tîrziu, în faţa călăreţilor apăru un lac frumos, ale cărui ape străluceau ca arama lustruită. De-a lungul malului înalt, acoperit cu vegetaţie bogată, un drum larg, bine întreţinut, ducea către vechile ziduri ale mănăstirii Snagovului. Mîndra aşezare bisericească avea pe vremea aceea două părţi separate între ele. Una pe mal, înconjurată de ziduri puternice, la adăpostul cărora se aflau chiliile călugărilor, o capelă din lemn de stejar, magazii, hambare, pivniţe, clădirea în care locuia egumenul Lazăr, săli de scrimă şi două curţi mari, îndulcite cu puzderie de flori. A doua aşezare, legată de prima doar prin bărcile ascunse lîngă zidul ce cobora în apa limpede, adîncă, era ceva mai departe, pe o insulă din mijlocul imensului lac. Mulţi localnici şi străini treceau cu bărcile către insulă spre a-şi afla popas de meditaţie sau rugăciuni. Bogăţia odoarelor mănăstirii ar fi putut atrage lăcomia unora. Dar paşnicii călugări, mulţi la număr, îi priveau pe credincioşi cu blîndeţe, cu zîmbete îngăduitoare, chiar dacă uneori mîinile lor aspre umblau pe furiş sub rasele lungi pînă la pămînt, ce ascundeau arme nu tocmai de lepădat. Călăreţul din fruntea pîlcului descălecă lîngă poarta ferecată la vreme de noapte. Undeva, prin împrejurimi, răsunau plăcute şi liniştite bătăi de toacă. Pentru un neştiutor, semnalele ar fi însemnat prilej de rugăciune. Puţini ştiau că ceva pîndari aflaţi în foişoare bine ascunse de ochiul trecătorului observau din vreme apropierea unor străini. Pe muchia zidului se ivi un bărbat cu rasă călugărească şi coif de oştean. În mîinile lui grăsuţe apăruse nu o cruce ori nişte mătănii, aşa cum s-ar fi cuvenit, ci un arc încordat gata să sloboadă săgeata. „Drace! socoti oaspetele. Aici în loc de sfîntă binecuvîntare poţi să te alegi cu o săgeată care să te schilodească sau chiar mai rău. Cuviosul de colo te trimite în lumea drepţilor cît baţi din palme şi nu ştiu dacă mai ai

3

Seria Cavalerilor – Cartea Întîi

vreme să te lepezi de greutatea păcatelor. Bătăile de toacă au început de cum am intrat în Codrul Vlăsiei. Apoi, ele s-au repetat de-a lungul drumului. De fiecare dată, douăzeci şi două de bătăi. Adică atîţia cîţi sîntem. Asta înseamnă că de peste o jumătate de ceas au aflat călugării despre intrarea noastră în pădure şi ne cunosc numărul. Multe s-au schimbat pe aici!” — Ce doreşti, fiule? întrebă cel de pe zid cu asprime. — Să-l văd pe sfinţia-sa, egumenul Lazăr. — La asemenea ceas? Şăguieşti pesemne. Înţeleptul Solomon astfel grăieşte în a şasea epistolă către burgunzi: „Ho, fraţilor, că doar nu dau turcii!” — O fi, răspunse drumeţul. Din păcate vremea nu ne îngăduie. Venim de departe. — Hm! O să mă aleg cu ceva mustrări. Pe cine să anunţ egumenului? — Pe cavalerul Negrea. Sfinţia-ta nu eşti părintele Sima? — Aşa se pare. — Păi, ar trebui să mă recunoşti. — Nu, fiule. La vreme de noapte nu-l recunosc nici pe tata. Am vederea proastă, iar auzul mă ajută slab. Cît despre memorie, să nu mai vorbim. Aşteaptă să trimit vorbă! Însă pînă atunci, adunaţi armele voastre grămadă şi depărtaţi-vă de ele! Că tot înţeleptul Solomon zice în a opta epistolă către tătari... Se opri o clipă să scornească ceva frumos, fiindcă n-avea habar de învăţăturile sfinte. Ba mai mult: adormea pios la fiecare slujbă, iar ştiinţa cititului îi lipsea cu totul, chiar dacă egumenul făcuse mari sforţări în această privinţă. Apoi se lumină cu un zîmbet şi zise din vîrful buzelor ţuguiate: — Că tot înţeleptul Solomon spune clar în a paişpea epistolă către tătari: „De veniţi cumva cu gînduri rele, aţi încurcat-o cum vă văd şi mă vedeţi”. Trecu un sfert de ceas. Porţile mari scîrţîiră uşor. Călăreţii intrară într-o curte largă, străjuită de pomi. O seamă de călugări cu spade grele în mîini sau cu arcuri încordate îi înconjură grabnic. Lumina lunii, puternică, se lipea ca o mîngîiere pe ziduri, pe boschete şi prin cele mai tainice unghere. Aleea pietruită care ducea către frumoasa locuinţă a egumenului părea poleită cu un strat de aur. În aer stăruia adînca tihnă a unei nopţi calme, uşor asprite de răceala din apropierea apei. Călugărul Sima, un bărbat scurt, plinuţ, ager în mişcări, veni lîngă Negrea şi grăi cu blîndeţe: — Pace ţie, fiule! A trecut un an de la ultima noastră întîlnire. Atunci ai fost pe aici împreună cu Sofronie, stareţul de la Cozia. Dacă nu te recunoşteam, dormeai în pădure pînă la ziuă. Vremurile sînt aspre, iar cine

4

Seria Cavalerilor – Cartea Întîi

nu ia seama în jurul său cade uneori în primejdie, vorba proorocului Pilat din Pont. Cine dintre voi doreşte să meargă la egumen? — Noi patru. Sima îşi roti privirile către cei arătaţi de mîna lui Negrea. Primul era înalt, cu pălăria trasă mult pe frunte, înfăşurat într-o pelerină ce-i ascundea faţa. Al doilea arăta mult mai scund, chiar firav, cu chipul dulce, tineresc. Al treilea, îmbrăcat în straie cam ponosite, nu prea mare la trup, moale în mişcări, părea să fie un slujitor de rînd. Sprîncenele lui groase, părul negru despărţit în cărare şi un mic semn de tăietură pe obraz reţinură o clipă atenţia lui Sima. Îngîndurat, conduse oaspeţii pe alee, prin coridoarele slab luminate, spre odaia de primire unde Lazăr, abia sculat din dulceaţa primului somn, aştepta mirat de o astfel de vizită nocturnă. Tînăr, poate sub treizeci de ani, egumenul mănăstirii Snagovului se număra printre marii prelaţi ai Ţării Româneşti. În rang bisericesc îl întreceau vreo cîţiva, dar puterea lui era însemnată. Mitropolitul Antim de la Argeş ţinea sfat cu el în toate problemele mai deosebite. La apariţia celor patru oaspeţi, egumenul, îmbrăcat simplu, într-o rasă fără podoabe, le ieşi înainte şi îi pofti să se aşeze după voie. Doi călugări tineri, sfioşi, umblau iute de-a lungul unei mese şi aşezau gustări. Cînd totul fu isprăvit după rînduială, egumenul le făcu un semn şi ei ieşiră cu plecăciuni adînci. Doar Sima rămase nehotărît în prag. — Pofteşte, sfinţia-ta! îl îndemnă Lazăr. Iar domniile-voastre, cătă către oaspeţi, să nu vă sfiiţi a vorbi de faţă cu el. Mănăstirea Snagovului nu are taine pentru Sima. Cine sînteţi? Cavalerul cel înalt îşi lepădă pălăria şi pelerina. Lazăr tresări. Sima, om stăpînit în alte împrejurări, scăpă o exclamaţie de adîncă mirare. — Fir-aş al nai... Dar încruntarea egumenului îl făcu să se corecteze la timp. — Fir-aş al sfinţilor părinţi! Măria-sa Ivanco... Ivanco... regele Dobrogii şi al Varnei, fiul marelui Dobrotici... — Nu, sfinţia-ta! îl întrerupse musafirul cu asprime. Ivanco îmi zic prietenii mei bulgarii. Numele meu este Ioan, fiul seniorului de fericită memorie Dobrotă. După moştenirea rămasă de la tatăl meu sînt despot. Numai bizantinii şi genovezii mă numesc rege în actele lor. — E o mare cinste pentru noi, interveni Lazăr. Iar surpriza a fost adîncă, fiindcă legăturile noastre s-au pierdut odată cu trecerea anilor. Stau retras şi ştiu puţine din cîte se petrec dincolo de porţile mănăstirii. Dar şi turcii vă numesc rege. — Da, şi ei, chiar acum cînd vin peste noi. După lupta de la Polènik, unde nu le-am dat ajutorul cerut de sultanul Murad, turcii mă socot, într-o

5

Seria Cavalerilor – Cartea Întîi

scrisoare către genovezi, ca fost rege. Adică: „Ioan, qui Varnae cum regione finitima Dobritze vocata regulus erat”. Acum ei vin să-şi îndeplinească proorocirea făcută anul trecut, dar nu numai asta îi mînă, ci şi bogăţiile Dobrogii. Glasul despotului avea în el nuanţe de asprime ce se potriveau cu întreaga lui înfăţişare. Egumenul slujise la curtea lui Dobrotă cu mulţi ani în urmă. Atunci petrecuse ceasuri încîntătoare alături de prinţul Ioan. Hălăduiseră amîndoi prin pădurile Dobrogii în goană după vînat sau în plimbări lungi, pline de farmecul locurilor. Pe vremea aceea, chipul viitorului despot strălucea de gingaşă tinereţe. Acum, barba lui scurtă, ţepoasă, cu vîrfurile întoarse, lipite de un obraz rece, uscat, bătut de timp şi de briza mării, fruntea mai boltită decît pe vremuri şi două cute adînci în colţurile gurii îi dădeau alt aer. „Puţin i-a rămas din vechea înfăţişare, gîndi Lazăr. Asprimea vieţii, care a devenit atît de nesigură la marginea Balcanilor, i-a alungat tinereţea.” Tăcerea se prelungise peste cît se cuvenea. Egumenul ridică braţul şi făcu un semn de binecuvîntare asupra înaltului oaspete. Ioan dori să-i răspundă printr-un zîmbet cald, prietenos, dar numai buzele îl ascultară. — Poate ar fi bine să vă odihniţi, măria-ta, propuse Lazăr, în a cărui voce răzbi o nuanţă mai înaltă, oarecum nefirească. Regele prinsese nuanţa ca pe un strigăt îndepărtat al vechii lor prietenii. Abia în clipa aceea ochii lui se tulburară uşor, iar asprimea privirilor se şterse şi lăsă loc unui licăr ce porni către inima egumenului ca o solie. Atît fusese de ajuns între ei pentru a-şi regăsi, peste ani, vechile simţăminte. — Sîntem grăbiţi, îşi reveni regele. Nu avem timp de odihnă. Pe ea o recunoşti? Zicînd acestea, întinse braţul spre cavalerul cel tînăr, cu trupul firav şi faţa dulce ca de prunc. — Nu, nu o cunosc, măria-ta. Cu toate că... după frumosul păr auriu... Să fie oare prinţesa Irina, sora voastră? — Da, nu te-ai înşelat. Cînd ai părăsit cetatea Caliacra, Irina avea patru-cinci ani. Acum are aproape şaisprezece. — E o mare cinste pentru noi, repetă egumenul. — Ah, nu! îl întrerupse oaspetele. N-am venit în semn de prietenie, deşi am fi dorit-o. Acum trei săptămîni am aflat că sultanul Murad îşi trimite oştile asupra Dobrogii. În fruntea lor se află marele vizir Ali-paşa, fiul lui Hairedim. — Poate că sînt zvonuri. Nu cred că turcii se încumetă azi atît de sus. Numai după cucerirea Balcanilor ar putea să o facă. Iar asta cere timp. Cine v-a dat ştirea? — Nufărul Alb.

6

Seria Cavalerilor – Cartea Întîi

Egumenul îşi reţinu o tresărire. — Îl cunoaşteţi? — Nu. Cred că nimeni nu-l cunoaşte, zîmbi Ioan. Veştile lui cad parcă din cer. În urmă cu trei săptămîni călătoream de la Varna spre Caliacra. Într-o pădure întinsă pe dealuri şi prin rîpe, o săgeată a căzut înaintea calului meu. Prinsă de săgeată era o scrisoare adresată nouă. Prin ea ne vestea că vom fi atacaţi de turci în cel mult o lună. Că vor lovi întîi Varna, apoi Dobrogea. Zadarnic au răscolit oamenii mei pădurea în căutarea arcaşului. — Să fie o glumă? — Nufărul Alb nu glumeşte. Anul trecut, cînd turcii se îndreptau spre sîrbi şi bosnieci, Nufărul ne-a trimis ştiri despre numărul călăreţilor lui Murad. Prin el am aflat cîtă oaste au turcii la Niş, la Sofia şi la Adrianopole. Cred că are legături mari printre oamenii lui Murad. Numai astfel poate să cunoască atîtea lucruri. — Nufărul Alb, murmură egumenul. El i-a anunţat pe Lazăr al Serbiei şi pe Tvartko al Bosniei că vin turcii peste ei. Datorită Nufărului, sîrbii şi bosniecii au avut vreme să se pregătească şi să cîştige lupta de la Polènik. — Vara trecută, interveni cavalerul Negrea, o mică oaste de achingii s-a încumetat pînă în regiunea Oreahova-Vraţa cu scopuri de pradă. Nufărul l-a înştiinţat din timp pe ţarul Straţimir de la Vidin şi astfel peste o mie de robi creştini au scăpat din mîinile turcilor. — Aşa este, aprobă Ioan al Dobrogii. Numele Nufărului Alb este cinstit în Balcani şi chiar mai departe, la genovezi, la veneţieni, la unguri şi la poloni. Dar şi la turci. Sultanul Murad a pus preţ pe viaţa lui trei mii de ducaţi de aur. De două ori a fost ucis Nufărul anul trecut. De două ori s-au plătit cei trei mii de ducaţi, şi totuşi Nufărul Alb trăieşte. Cine ştie ce nenorociţi au căzut sub securea călăului de la Adrianopole. Totdeauna se găsesc ticăloşi gata să vîndă pe careva pentru un pumn de aur. Dar nu despre asta am venit să discutăm. Iscoadele mele au adeverit ştirile date de Nufăr. Treizeci şi cinci de mii de achingii, adică numai călăreţi, urcă prin trecătorile Munţilor Balcani. În drumul lor ard satele cu vîlvătăi pînă la cer. O seamă de bulgari şi-au părăsit vetrele lor cu ce-au putut lua şi fug spre cetatea Vidinului. Însă acolo e o foamete mare şi aud că bîntuie ciuma. De teama ciumii, turcii nu vor ataca cetatea lui Straţimir, ci oraşul nostru Varna, apoi Dobrogea. După cum se mişcă, în zece zile ne vom ciocni cu ei. În caz că vom pierde, e bine să ne luăm unele măsuri. Am adus cu noi zestrea Irinei care se ridică la optzeci de mii de ducaţi. De fapt, în afară de pămînt, mori, cîteva corăbii şi două mine de cupru, aceasta e întreaga noastră avere. — Poate că era bine să aduceţi şi tezaurul Dobrogii.

7

Seria Cavalerilor – Cartea Întîi

— Nu, sfinţia-ta! Tezaurul nu poate părăsi pămîntul ţării sale. Ar însemna să nu credem în viitorul ei. E o datină veche păstrată de noi şi de părinţii părinţilor noştri. Am avut grijă să-l îngropăm. Doar doi oameni cunosc locul nou al tezaurului: eu şi vechiul nostru slujitor, cavalerul Toma. Egumenul cătă spre cel îmbrăcat în haine ponosite, mirîndu-se de ţinuta acestuia. Apoi îşi aminti că-l văzuse adesea la curtea lui Dobrotă şi totdeauna lipsit de eleganţa cuvenită slujbei sale. — De va fi să pier, continuă Ioan, sora noastră va veni aici, pentru a nu cădea în robia turcilor. Zestrea ei rămîne la voi. Cred că nicăieri nu va fi în mai mare siguranţă decît la Snagov. Noi ne vom întoarce, dar nu înainte de a-i face o vizită comitelui Staicu, pe care îl vom ruga să-i fie Irinei frate şi părinte. — Mi-e teamă că faceţi un drum în zadar, grăi Lazăr. Din cîte ştiu, comitele Staicu lipseşte de la castel. El s-a aplecat spre cele sfinte şi caută împăcare cu Dumnezeu pe la schiturile din munţi, iar uneori, chiar pe la Cozia. Adică mă înşel. Doamna Margareta, soţia lui, vă va primi cu plăcere. Prinţesa Irina ar putea să rămînă de pe acum la castel. — Ah, nu! vorbi pentru prima oară în noaptea aceea sora lui Ioan. Locul meu e pe pămîntul Dobrogii, alături de fratele nostru. Drumul acesta l-am făcut numai la porunca sa. Oare mi se cuvine mie mai mult decît altor fete? Nu-i firesc oare să înfruntăm primejdia împreună? Din cauza mîniei sau a emoţiei o roşeaţă puternică îi cuprinsese umerii obrajilor, iar ochii săi aruncau văpăi ca diamantul şlefuit cu migală. „Frumoasă şi mîndră la fire”, gîndi egumenul. Ioan al Dobrogii nu luă în seamă cuvintele ei şi continuă calm: — Ne pare rău că nu-l întîlnim pe comite. Purtăm cu el o bogată corespondenţă. Anul trecut ne-a promis un ajutor de două sute de călăreţi prahoveni în cazul unui atac turcesc. — Dar Măria-sa Mircea? — O mie de călăreţi au plecat ieri de la Argeş spre Caliacra. — Deci v-aţi întîlnit cu domnul Ţării Româneşti? — Nu. — Atunci, poate că i-aţi trimis o solie. — Solie i-am trimis prin cavalerii Toma şi Negrea. Dar cînd au ajuns ei, cei o mie de călăreţi tocmai ieşeau prin poarta de miazăzi a cetăţii Argeşului. — Curios, murmură egumenul. Înseamnă că cineva a tratat pentru voi, măria-ta. — Aşa este. Domnul Ţării Româneşti a primit o scrisoare de la Nufărul Alb. — Iar Nufărul? — Da, zîmbi Ioan. Se pare că Nufărul e prezent peste tot şi-i ajută pe

8

Seria Cavalerilor – Cartea Întîi

creştini în dauna turcilor. Un ceas mai tîrziu, cînd zestrea Irinei fu aşezată în tainiţe sigure, înaltul oaspete îşi luă rămas bun de la vechiul său prieten. — Să vă păziţi viaţa, măria-ta! grăi Lazăr. — Viaţa mea nu are însemnătate, ci numai libertatea Dobrogii, care trebuie să fie veşnică. — Îi puteţi oare bate pe turci? — Sper. Am zece mii de oşteni. Alături de ei vor lupta cei o mie de călăreţi ai Ţării Româneşti şi patru sute de lăncieri genovezi. Însă turcii sînt puternici. La ei arta militară se învaţă în şcoli, iar oşteanul ştie ce are de făcut pe cîmpul de luptă. Cîndva, strămoşii noştri, romanii, au supus toate popoarele dimprejur. Puterea lor şedea în învăţarea artei militare, în disciplina de fier şi în faptul că după război oşteanul nu părăsea armata, ci rămînea în continuare sub arme pentru a-şi desăvîrşi măiestria. Ei bine, un astfel de oştean călit greu poate fi învins pe cîmpul de luptă. Asta fac turcii azi şi sînt singurii care o înţeleg. Ba, mai mult: ei îşi completează oştile cu cei mai voinici fii de creştini. După ce îi trec la religia lui Allah, îi formează de mici ca buni oşteni. Popoarele Europei vor simţi curînd puterea turcilor. Poate că mai tîrziu turcii se vor îmbuiba şi vor slăbi disciplina de fier sau învăţătura în arta militară, fiindcă orice lucru are un început şi un sfîrşit. Dar asemenea timpuri nu vom apuca noi. — Poate, încuviinţă Lazăr. Nu mă pricep la astfel de lucruri. Ţarii bulgarilor Şişman şi Straţimir vă dau ajutoare? — Straţimir a trimis două mii de arcaşi la Varna. — Domnul cu voi, măria-ta! Douăzeci şi doi de călăreţi tăiară Codrul Vlăsiei către nord. Cînd lăsară în urmă aşezarea Tîrgşorului, zorile se îngînau cu întunericul. Întîi timide, apoi în cumpănă, iar ceva mai tîrziu triumfătoare şi limpezi. Cerul sticlos, curat, uşor aprins către răsărit, prevestea o zi frumoasă. Departe, pe Prahova, la deal, munţii dormeau vătuiţi în ceaţă. * La castelul comitelui Staicu se schimbau străjile. Din rîul răcoros, chiar după apariţia soarelui, se ridicau aburi care învăluiau malurile. Cei douăzeci şi doi de călăreţi trecură cu zgomot pe podul de lemn bine rostuit peste apele Prahovei. Străjile din turnuri dădură semnal de trîmbiţă, astfel că vreo treizeci-patruzeci de arcaşi ieşiră lîngă porţile mari. Cunoscut la castel, Negrea descălecă primul, schimbă cîteva cuvinte cu un Brezean voinic, iar la un semnal al acestuia o seamă de slujitori se grăbiră să prindă caii oaspeţilor. Dincolo de poartă se întindea un parc imens cu frumoase

9

Seria Cavalerilor – Cartea Întîi

brazde de flori, cu boschete şi copaci bătrîni. O alee largă, îngrijit pietruită, împodobită ici-colo cu bănci risipite la umbră sau în plin soare, ducea pînă aproape de un peron acoperit cu boltă. Construită în formă de evantai, cu un corp central retras şi două aripi laterale uşor aduse înainte, mîndra clădire semăna cu o pasăre uriaşă, gata să-şi ia zborul. Terasele mari, bogat ornamentate, arcadele fără cusur, poziţia zecilor de ferestre care primeau în plin lumina soarelui, frumoasele scări interioare arătau priceperea şi rafinamentul meşterilor locali. Spre surprinderea înalţilor oaspeţi, comitele Staicu dimpreună cu doamna Margareta le ieşiră în întîmpinare, urmaţi de o mică suită. Un sfert de ceas mai tîrziu, Ioan al Dobrogii, Irina, Toma şi Negrea şedeau în taină cu gazdele. — După spusele egumenului de la Snagov, nu credeam să vă întîlnim, grăi Ioan. — Cu o zi înainte, aşa s-ar fi întîmplat, zîmbi Staicu. — Înseamnă că ne surîde norocul. Unele ameninţări grave ne fac să venim aici cu cereri. Turcii se mişcă prin pasurile Balcanilor asupra noastră. — Turcii? murmură comitele uimit. Dacă nu mi-ar spune-o despotul Dobrogii, mi-ar fi greu să cred. Din cîte ştim, sultanul Murad are unele necazuri cu răscoalele din Asia Mică. Anatolia a fost cuprinsă de răzmeriţă. Aşa stînd lucrurile, e de mirare. Cine v-a dat asemenea ştiri? — Nufărul Alb. Staicu făcu un gest de lehamite, apoi spuse oarecum înveselit: — Sînt aproape doi ani de cînd aud mereu despre Nufărul Alb. Orice faptă măreaţă întîmplată în Balcani sau aiurea e pusă în seama lui. Nu vi se pare, măria-ta, că totul cam sună a legendă? Putem pune temei pe spusele misterioase ale unei fantome? Sau pe spusele unui ins căruia nimeni nu i-a văzut faţa? Eu cred că Nufărul Alb există numai în închipuirea oamenilor. Poate că uneori se găsesc voinici ce-şi iau acest nume, însă ei sfîrşesc prost, fie sub securea călăului, fie într-o luptă oarecare. Că am dreptate în această privinţă, nu mai încape îndoială. Amintiţi-vă de cele două execuţii petrecute acum un an la Adrianopole. De două ori a fost ucis Nufărul alb. Iar dacă azi apare un altul, asta vine tocmai în sprijinul celor spuse de noi. — Poate să fie aşa, încuviinţă Ioan al Dobrogii îngîndurat, însă un lucru e sigur: iscoadele mele au întărit vestea dată de Nufăr. — Atunci se schimbă multe, grăi Staicu, vădit îngrijorat. — Întocmai. De va cădea Dobrogea, nici vouă nu vă va fi uşor. Turcii năzuiesc mai mult sus de Dunăre. — Ştiu, măria-ta, ripostă comitele cu răceală. Dar aceste vorbe se cuvine să i le spuneţi domnului Ţării Româneşti.

10

Seria Cavalerilor – Cartea Întîi

Oaspetele zîmbi, iar faţa lui căpătă pentru o clipă un aer tineresc. — I le-am spus prin solii noştri. De la Argeş am primit o mie de călăreţi. — Straşnic! se lumină Staicu. De la noi vor veni două sute. Sînt oşteni aflaţi în slujba şi leafa noastră, deci nu veţi avea cheltuieli. Vor fi gata de drum în două zile. — M-ar fi bucurat să plec odată cu ei. Adică azi. — Şi pe noi, dar ne împiedică două lucruri: întîi, oştenii aceştia, chiar dacă lucrează în slujba noastră, nu pot ieşi dintre hotare fără încuviinţarea domnului Ţării Româneşti. Fiindcă şi noi şi ei sîntem slujitori ai ţării şi ai măriei-sale Mircea. Cîţiva călăreţi vor porni îndată spre Argeş pentru a căpăta învoirea fratelui nostru. La noapte vor fi îndărăt. A doua pricină de întîrziere stă în faptul că avem nevoie de un comandant al arcaşilor. Cavalerul Bogdan, aflat în slujba noastră, lipseşte de la castel. E plecat la Braşov şi nu cred să sosească înainte de mîine în zori. — Credeam că veţi veni voi în fruntea arcaşilor. — Noi? se miră Staicu. Nu, măria-ta. E multă vreme de cînd am schimbat spada cu aplecarea spre cele cucernice. La ultimele cuvinte ale comitelui, ochii doamnei Margareta se aprinseseră într-un fulger scurt de mînie. Dar el se stinse la fel de iute şi neobservat. Apoi, cuvintele ei blajine, aproape sfioasă, îl lămuriră pe Ioan al Dobrogii, care nu remarcă nici o notă de mînie. Doar Staicu înţelese unde bate ea şi se prefăcu a primi totul ca pe o adîncă grijă a soţiei sale. — Măria-ta, spuse Margareta, învăluindu-şi soţul într-o privire caldă, ce ar fi convins pe oricine de dragostea frumoasă dintre ei. Stăpînul şi soţul nostru nu-i făcut pentru meseria armelor. În schimb, are alte haruri. Se spune că ar fi unul dintre cei mai învăţaţi oameni ai neamului. Ştie să grăiască în limba italienilor, în cea a sîrbilor şi bulgarilor, în turcă, greacă şi latinească. Acum învaţă limba ungurilor. Numai marea sa modestie l-a oprit să vă spună că scrie despre tot ce se petrece azi în lume. Oamenii au nevoie nu numai de luptători, ci şi de învăţaţi. Apoi, starea sănătăţii sale ne îngrijorează. În urmă cu doi ani, cînd s-a făcut nunta noastră, comitele, deşi nu iubeşte arta călăriei, a încălecat pe un armăsar prea focos, iar căzătura din şa i-a făcut mult rău. Staicu încuviinţă cele spuse de soţie printr-un gest hazliu, chiar dacă mînia îi coloră obrajii uşor. Simţise în vorbele meşteşugit alese întregul ei dispreţ. — Măria-ta! reuşi el să zîmbească. Aş crede că doamna Margareta exagerează puţin, din marea ei grijă pentru noi. — Sînteţi un soţ fericit, murmură înaltul oaspete, convins de afirmaţia sa. Mulţumită că lovise bine, fără ca cei prezenţi să bănuiască ceva,

11

Seria Cavalerilor – Cartea Întîi

Margareta se aplecă veselă în faţa lui Ioan. Apoi, însoţită de Irina, porni spre interiorul castelului. Străbătură coridoare largi, în care soarele abia de mai zîmbea cu blîndeţe, printre draperiile grele, şi intrară curînd într-o cameră micuţă, cochetă, ce părea ca un prunc în imensa clădire. Ochiul ager al Irinei cuprinse întreaga odaie dintr-o privire scurtă, dar suficientă. — Şi noi avem bogăţii, se entuziasmează ea, însă o cameră numai în albastru încă nu am văzut. Covorul frumos, în tonuri vii, draperiile, zugrăveala pereţilor, aşternutul şi chiar îmbrăcămintea voastră, totul în albastru. Zău, e uimitor de plăcut! — Ne atrage această culoare, zîmbi gazda. Cîţi ani aveţi? — Aproape şaisprezece. — Cu trei ani mai mică decît mine. Se cercetară fără sfială, bucuroase că au înainte cîteva ceasuri de taină, fără prezenţa apăsătoare a bărbaţilor. — De va fi rău în Dobrogea, vă vom primi aici, ca pe o soră dulce. De fapt, sîntem neamuri. Regretatul Dan, fratele mai mare al soţului nostru şi al măriei-sale Mircea, v-a fost naş. — Aşa este, aprobă Irina. Tînăra gazdă deschise fereastra. Surîsul Prahovei pătrunse în cameră ca o melodie domoală, calmă. La fel de înalte şi la fel de blonde, se rezemară pe pervaz şi priviră cursul cumpănit, maiestuos, al rîului. — O, cît sînteţi de fericită! spuse Irina. — Fericită? tresări gazda. — Fără tăgadă, doamnă. Trăiţi într-un ţinut în care liniştea vă înconjoară cu toată blîndeţea ei. Sînteţi frumoasă şi aveţi un soţ iubitor şi chipeş ca un arhanghel, iar grijile că veţi pierde această linişte nu vă împresoară. Margareta îşi ascunse tulburarea sub un hohot de rîs. Un rîs cristalin, curat ca al pruncului fără necazuri.

12

Seria Cavalerilor – Cartea Întîi

Capitolul 2
umătrul Cotae a fost unul dintre străluciţii conchistadori care au descălecat în Cîmpia Bîrsei, pe la sfîrşitul veacului al paisprezecelea. Descălecat e un fel de a spune, fiindcă venise acolo nu pe un roib frumos, ci apostoleşte. Dar, spre deosebire de iluştrii săi înaintaşi în arta pedestră, sosise într-o goană straşnică, mînat din spate de cîţiva călăreţi ce-i cătau urmele nu dintr-o pornire de dragoste. Explicaţia acelei cavalcade stă în faptul că jupînul Cotae avea multă aplecare spre simţirea gingaşă. Îl impresiona profund un cîrîit de găină la miez de noapte sau dulcele viers înaripat al godacului trezit din somn. Înmărmurit de admiraţie, zăbovea adesea lîngă cine ştie ce coteţ străin şi dirija concertul cu pricepere de fin cunoscător. Încîntarea lui era atît de adîncă, încît rar se mulţumea numai cu înălţătoarele reprezentaţii lirice. De obicei lua şi interpreţii cu el, astfel că ajungea uneori în situaţii grele, din care ieşea mulţumitor doar prin agerimea picioarelor sale neasemuit de lungi. Gospodarii păgubiţi şi autorităţile timpului nu înţelegeau firea unui estet. Ba, mai mult: îl hărţuiau, pe cît le sta în putinţă, iar Cotae, veşnic grăbit, pribegea mereu prin ţinuturi noi şi chiar prin ţări megieşe. Aşa stînd lucrurile, n-ar fi de mirare dacă sprintenul călător s-a numărat cumva printre cei care au pus bazele turismului internaţional. Din vechile hrisoave rezultă că era înalt, deşirat, cu faţa lungă de un cot, cu ochii neastîmpăraţi şi vicleni, posesor al unor urechi falnice, dar nu suficient de lungi pentru o frumoasă asemănare cu un anumit trăpaş mult lăudat în Biblie şi în alte cărţi sfinte. În prima sîmbătă din mai a anului 1388, Cotae împlini douăzeci şi opt de primăveri fără să ştie sau să-l preocupe astfel de eveniment ce trebuia cinstit după datină. Gîndurile lui păreau cu totul altele. Nu era flămînd. În fond, mîncase chiar binişor cu vreo două-trei zile înainte. Iar chelălăiturile stomacului său cam lacom îl plictiseau peste măsură şi îl lipseau de plăcerile unei dimineţi pline de poezie. Cu o asemenea stare sufletească părăsi culcuşul vremelnic de frunze de pe Dealul Tîmpei şi porni să coboare printre copaci către zidurile cetăţii Braşovului. După cîţiva paşi, se opri brusc. — Pe cele şapte vaci slabe! exclamă el. Parcă stăruie în aer un miros de plăcinte osîndite în unsoare multă, rumenite şi fragede, tocmai bune să-l pună la caznele iadului pe un bărbat cuprins de cusururile cumpătării. Stomacul meu le-a dibăcit înaintea nasului, dovedindu-se cu haruri mai

C

13

Seria Cavalerilor – Cartea Întîi

alese. Dacă nu-l umflu azi cît un cimpoi înseamnă că sînt ultimul nătărău din neamul Cotae. E drept că n-am „sunători”, că mă înham la o treabă grea... Nu-şi duse discursul pînă la capăt, fiindcă dintre copaci apăru un bărbat vrednic a fi privit cu tot interesul. Un ins mărunt, adus de spate, cu umerii prea largi pentru statura sa, cu ochii albicioşi, spălăciţi, şi braţele groase cît nişte coapse de asin. Zîmbetul omului poate că era un semn de bunăvoinţă sau doar o strîmbătură provenită de la ceva dureri de dinţi. Mărunţelul nu dădu cuvenita bineţe, aşa cum se obişnuieşte de veacuri, ci întrebă din pură curiozitate: — Cumetre, n-ai cumva o coajă de pîine? La aceste cuvinte, Cotae ridică o sprînceană şi chibzui îndelung. După întrebare, era limpede că omul se trăgea dintr-o viţă înstărită ca şi a sa. — N-am, răspunse măreţ, cu obişnuitele ifose ale stirpei sale. Să mor dacă am! În neamul Cotae chestiile astea... — Cotae ai zis? îl întrerupse mărunţelul. Frumos nume! E drept că Gogoaşă sună mai dulce, fiindcă aşa mă cheamă, dar asta nu-i pricină de supărare. Tăcură şi se preţuiră din priviri fără sfială. Straiele lor din pănură groasă lucrată la piuă, croite de meşteri care doriseră poate a depăşi moda timpului, i-ar fi dat de gîndit chiar trecătorului cu ochiul mai puţin ager. Pe Cotae arătau neîngăduit de scurte, în vreme ce ale mărunţelului se dovedeau cam prea pe corp şi plesnite pe la încheieturi. Doar la cizme asemănarea dintre ei era fără sminteală. Tălpile respingeau căputele cu silă vădită – sau invers. Fiecare dintre ele îşi dorea pesemne libertate în mişcări. Altă explicaţie ar fi fost greu de găsit. Numai cîteva sfori de cînepă făceau legătură vremelnică între părţile împricinate. Totuşi, către vîrf, încălţările îşi dezveliseră cuiele de lemn ca nişte dinţi mari, iar căscăturile parcă aduceau prilej de veselie. — Cotae ai zis? reluă discuţia cumătrul Gogoaşă. Ştii că s-ar putea să avem unele vechi legături de prietenie? Tata a pomenit cîndva despre un Cotae Chioru. Cred că o fi un strămoş de-al tău. — Şi ce-i cu asta? se încruntă lunganul, socotind că mărunţelul îl cam ia peste picior. — Nimic. Doar atît că jupînul Cotae Chioru era bun prieten cu Gogoaşă cel Flămînd, cunoscut judecător la drumul mare. — Zău? — Să dea boala-n mine dacă te mint! Asta fără să mai pomenesc despre Cotae cel Bubos şi Gogoaşă Păduchiosu, care au murit în doi pari alăturaţi. — O! — Te miri degeaba, fiindcă nu e totul.

14

Seria Cavalerilor – Cartea Întîi

— Nu e totul? — Nu, cumetre. Cotae cel Pricăjit l-a privegheat pe străbunul nostru Gogoaşă cel Flămînd şi a avut bunătatea să-i ungă frînghia cu grăsime, fiindcă nu se găsea să... — Magnific! strigă Cotae entuziasmat de-a binelea. — Chiar aşa! aprobă Gogoaşă. N-am înţeles cuvîntu’, ceea ce dovedeşte că eşti un om umblat prin lume şi cu mare ştiinţă. — Ce-i drept e drept, recunoscu lunganul plăcut impresionat. Nici eu nu-i dibăcesc rosturile, însă l-am auzit la cavalerii subţiri cînd dau ochii peste cap şi se minunează, aşa că o avea tîlcu’ său. Coborîră împreună, fiecare cu gîndurile lui. Gogoaşă o cam luase „pe arătură” în privinţa vechilor Cotae. Totdeauna făcea aşa cînd dorea să lege o prietenie. Nu auzise despre strămoşii lunganului. Ba mai mult: nici nu-i trecuse prin minte că ar exista un nume atît de aiurit. Ştia în schimb că orice creştin se simte onorat dacă îi lauzi neamurile. Ziua abia începuse şi era cald. Primăvara se pornise neruşinată şi dulce, cu soare mult care parcă striga printre copaci, cu iarba crescută peste limita hotărîtă de buna rînduială. Pe culmile munţilor, ceaţa cu fustele-n cap gonea înspăimîntată de zimţii soarelui. Peste cîmpie se ridica o spuzeală subţire ca în toiul verii. Între zidurile Braşovului şi mica aşezare a Dîrstelor, o mare de oameni se foia fără odihnă, printre care şi vite, printre tarabe şi mărfuri de-a valma, cu larmă şi răcnete mari, ca la un asediu. Era zi de tîrg. Cei doi cumetri intrară acolo fără grabă. Trecură pe lîngă tarabe cu piei de miel, cu lînă, opinci, pănură, hamuri, sape sau măciuci frumos ghintuite. Nu rămaseră pironiţi nici lîngă negustorii de mărunţişuri ci, atraşi de mirosul plăcut, poposiră lîngă plăcintarul ocazional, care abia prididea să-şi mulţumească onorata clientelă. Mai sprinten, Cotae se înfipse ca un burghiu printre numeroşii muşterii, întinse mîna cît o lopată alături de alte douăzeci şi strigă aspru: — Hei, jupîne, dă-mi odată plăcinta aia şi restu’! Luat prin surprindere, dar nu destul de nătărău, vînzătorul cam nesigur de afirmaţia acestuia mîrîi ca dulăul pe lanţ. — Restu’? Care rest? Ia-ţi plăcinta şi întinde-o? Am mai văzut eu d-ăştia ca tine. Înţelept, ştiind că aţa nu ţine cînd o întinzi prea tare, Cotae nu stărui. Ieşi din mulţime folosind coatele ca nişte pumnale ascuţite, reveni lîngă ortacul său, rupse jumătate din plăcintă, iar peste o clipă fălcile lor puternice clămpăniră scurt, o singură dată. Neobişnuit să cumpere fără bani, Gogoaşă îl privi cu admiraţie pe Cotae, apoi scotoci prin buzunarele mari ale sumanului şi scoase o pungă

15

Seria Cavalerilor – Cartea Întîi

prăpădită de vreme, soioasă, gata a-şi da duhul la prima întrebuinţare. Cu ea în palmă, călcă măreţ către taraba unuia cu pîine proaspătă. — Cumetre! îi zise vînzătorului. Îmi dai o pîine pentru punga asta frumoasă? — Nu. Dar Gogoaşă, originar de prin părţile Ampoiului, unde se zicea că oamenii sînt renumiţi în sfînta lor încăpăţînare, stărui, ca şi cînd i-ar fi făcut un mare hatîr. — Ai zis nu? Şăguieşti, pesemne, sau îţi lipseşte harul cugetului adînc. Asta e din piele de sobol. Sobolu’ totdeauna aduce noroc. Nu-i place să stea goală. Cum o pui la brîu, te pricopseşti din senin. — Te cred, zise ironic vînzătorul. D-aia o vinzi, să-i fericeşti şi pe alţii. Păstrează-ţi punga, bă neică! E păcat să dai aşa noroc, mai ales că după înfăţişare ai mare nevoie de el. Hai, ia o bucată de pîine şi zi să fie pomană! Ceva mai încolo, o precupeaţă mustăcioasă, cu sînii bogaţi ca nişte lubeniţe, cam prea pîrguită pentru privirile ei focoase, îl îndemnă pe Cotae. — Ia un curcan gata ciupelit, slăbănogule! — L-aş lua bucuros dimpreună cu stăpîna, rîse lunganul. — Păi ce să fac eu cu tine, măi ăsta? De muncă nu eşti bun. Arăţi ca găina prinsă între lemne şi uitată acolo o lună. — Fiindcă mă trag din viţă subţire, mustăci Cotae. — Se vede după ţoale, hohoti precupeaţa. Şi după faţă. Ar fi acolo un semn care mă pune pe gînduri. Cînd ai mîncat ultima oară? — Ei, să nu o luăm chiar aşa! De mîncat mănînc aproape zilnic. De săturat mă satur mai rar. — Vezi că am dreptate? Dintr-o ochire te-am cumpărat. Pe mine nu mă păcăleşte nimeni. Cum pun ochii pe unul, ştiu cîte parale îi face pielea. Nu eşti de pe aici? — Nu. D-aia te-aş ruga să-mi spui: cum îi zice muntelui din spatele matale? Aş vrea să merg în partea aia. Îndatoritoare, precupeaţa se întoarse unduindu-şi şoldurile mari ca două ugere alăturate, dar cînd vru să-i dea explicaţiile de cuviinţă, căscă gura a straşnică mirare. — Sfîntă Fecioară! exclamă îngrijorată. Parcă a intrat în pămînt. Curcanii sînt toţi. Găini aveam opt. Acum sînt doar şapte... hei, oameni buni... pungaşu’... pramatia!... Toate ar fi mers bine dacă cei doi nu s-ar fi oprit la fîntîna din marginea tîrgului. O femeie şi cîţiva bărbaţi veniră îndată după ei, dornici de apă proaspătă. — Parcă l-am mai văzut pe lunganu’ de colo, îi şopti femeia unuia de alături. Ei, drăcie! Să mă bată sfîntu’ de n-o fi ăla care i-a luat găina mătuşii

16

Seria Cavalerilor – Cartea Întîi

Anica! O ţine sub aripa sumanului. Omul, cam moleşit de căldură, cu gîndurile aiurea la cumpărăturile făcute, întrebă distrat: — Pe tuşa Anica? Apoi înţelese, iar cîteva clipe mai tîrziu, Cotae şedea cuminte cu fruntea în ţărînă, sub genunchiul bărbaţilor. Atraşi de larmă, ceva oşteni din gărzile Braşovului sosiră în goană. În astfel de prilejuri, destul de dese prin tîrguri şi iarmaroace, judecata era simplă şi se făcea pe loc. — Treizeci de lovituri de bici pe spinarea goală! porunci conducătorul oştenilor. Să vadă oamenii că păstrăm buna rînduială. Iar de va ieşi cu bine de sub asprimea pedepsei, îl ducem la închisoarea cetăţii. Cotae îşi lepădă sumanul şi cămaşa, le pături frumos, îl privi lung pe Gogoaşă, apoi se întinse pe iarba măruntă, strivită de încălţările trecătorilor. Însă – mirare! La prima lovitură de bici, care lăsă dungă roşie, adîncă, osînditul în loc să urle de durere, începu să stihuiască. Urca un crai semeţ către Posada, Cu mii de cavaleri alături, Dar cîţi ieşiră dintre stînci, Călări sau pe brînci? La cea de-a şasea lovitură, cînd primii stropi de sînge apărură ici colo, Gogoaşă sări ca ars. — Luminate gărzi ale Braşovului! strigă. Eu am luat găina, nu el. Oştenii rîseră ca la o glumă reuşită. Cotae ridică fruntea mirat, cătă spre grăsun cu un licăr de veselie, după care grăi aspru: — Daţi-i înainte! Omu’ ăsta vorbeşte în dodii. Se găsi însă cineva în mulţime cu totul de altă părere. — Era cu lunganul. Zău! Să mă trăsnească dacă nu era cu el! Zadarnic interveni precupeaţa miloasă. Mustăciosul comandant al gărzilor nu şezu la tocmeală, ci hotărî scurt: — Ăstuia, cincisprezece lovituri! Cum Gogoaşă nu se grăbea să-şi lepede sumanul şi cămaşa, oştenii prinseră să-l dezbrace cu sîrg. — Aşa, aşa, fraţilor! bombăni grăsunul, înciudat de rezultatul mărturisirii făcute. Ajutaţi-mă să nu duc singur nerozia pînă la capăt. Cunosc unul mai nătărău ca mine, dar ăla n-are nici o vină, fiindcă aşa s-a născut. Eu sînt deştept foc. Dacă m-ar vedea ampoienii cît sînt de deştept, s-ar îngălbeni de mîndrie şi m-ar pocni în moalele capului a binecuvîntare. Tîrgoveţii nu-l luară în seamă pe Gogoaşă. Făcuseră cerc mare în jurul lunganului, minunîndu-se de dîrzenia sa. O bună parte dintre ei ştiau că
17

Seria Cavalerilor – Cartea Întîi

puţini rămîn teferi dincolo de douăzeci de bice. Oare va rezista el pînă la capăt? Adesea, biciuiţii cu inima slabă piereau cam după a douăzecea lovitură. Puţini dintre ei îndurau osînda fără strigăte de durere. Astfel de bărbaţi erau priviţi întotdeauna cu simpatie, indiferent de învinuirea ce li se aducea. Oamenii ştiau să preţuiască dîrzenia. Dar unul pus pe stihuiri sub asemenea urgie nu se mai văzuse prin acele părţi. Alături de privitori zăbovi un călăreţ cu faţa nici de ţînc gata să strige: „mamă!”, nici de bărbat în puterea firii, chiar dacă statura lui aducea a zdrahon bine legat. Să fi avut, poate, cel mult douăzeci de ani. Chipul său prelung, sprîncenele frumos arcuite ca la femei, nasul uşor coroiat, umerii obrajilor colţuroşi, părul blond cum e colilia bătută de soarele mult şi ochii cînd albaştri, cînd verzui, formau laolaltă un tot plin de farmec. Straiele de pe el, din postav fin de Colonia sau de Ypres, cunoscuseră cîndva o stare mai bună. Cizmele scurte, cam roase, ca şi pălăria decolorată, nu-i aduceau o notă de eleganţă. Pînă şi armele lui, adică arcul, tolba cu săgeţi, cuţitul de la brîu şi spada, arătau folosinţă îndelungată. Auzind stihuirile lui Cotae, cavalerul îşi îndemnă calul, sparse cercul privitorilor şi strigă: — Opriţi! Cine-i conducătorul gărzilor? — Eu, se încumetă mustăciosul. Ce doreşti? — Vreau să-l răscumpăr pe cel osîndit. Legile pămîntului îmi dau acest drept. — Adevărat! recunoscu omul. Banii aduc mai mult folos cetăţii decît loviturile de bici. Pe care dintre cei doi doriţi să-l răscumpăraţi? — Pe cel cu stihuirile. — Aha, lunganul! Cît oferiţi? — Doi ducaţi. — De aur sau de argint? — De aur. — În cazul acesta, omul e al vostru. Cotae se ridică pentru a doua oară şi-l cercetă atent pe tînăr, iar cuvintele sale stîrniră uimire. — Am ajuns oare atît de rău încît să intru rob? Să fiu robul unui ţînc? Daţi-i înainte, domnilor! Departe de a pune la inimă cele auzite, călăreţul i se adresă fără urmă de reproş: — N-am spus că te vreau rob. Mi-a plăcut cum stihuieşti. Asta e. Plătesc şi eşti liber. — Aşa mai merge, aprobă osînditul. Cît despre aur, să-ţi iei nădejdea că ţi-l întorc, fiindcă n-am de unde să-l iau. După acele cuvinte, în care nu apăruse nici un semn de mulţumire sau

18

Seria Cavalerilor – Cartea Întîi

de recunoştinţă, porni să se ridice, dar ziua nu părea prea norocoasă pentru el. Alături de tînăr se ivi un al doilea călăreţ, gros la trup ca trunchiul copacului bătrîn, roşcat la chip, cu barba scurtă, ţepoasă. Aerul său mîndru, calul de rasă bună, armele scumpe şi îmbrăcămintea frumos croită îi dădeau o înfăţişare falnică. — Domnule! i se adresă mustăciosului. Tînărul acesta a oferit doi ducaţi de aur pentru libertatea voinicului de colo? — Întocmai, răspunse oşteanul mirat. — Mda! Eu adaug încă trei pe deasupra dacă veţi continua loviturile. Fu un moment de stupoare generală. Tîrgoveţii porniţi la început împotriva lui Cotae erau acum de partea lui, datorită bărbăţiei cu care suportase primele şase lovituri. Roşcovanul observă nemulţumirea de pe feţele celor din jur şi îşi reţinu un zîmbet. — Mi-au plăcut stihuirile ca şi tînărului milostiv, continuă el. Dar omul mă atrage mai mult. Pînă azi n-am văzut un osîndit care stihuieşte sub asprimea loviturilor de bici. De o va ţine tot aşa pînă la capăt, înseamnă că e dat naibii, iar eu mă oblig să-i dăruiesc cinci ducaţi peste ce vi se cuvine vouă. — Fir-ar să fie! rîse mustăciosul. Nici că se poate mai bine. Chiar mă întrebam cît îl vor ţine curelele pe trăsnitul de colo. Fiindcă, la drept vorbind, pînă acum se pare că şi-a cîştigat ceva admiraţie prin mulţime. Iar ăsta e mare lucru, dacă ne gîndim că găinarii sînt priviţi şi trataţi după cum merită. — Aşa este. Totuşi pedeapsa mi se pare prea aspră. — Numai la prima vedere, domnule. Dacă apuca să înfulece găina, se alegea doar cu cincisprezece bice. Restul pînă la treizeci sînt pentru prostie. — Hm! zîmbi roşcovanul. După mutra lui ipocrită, n-aş zice că face casă bună cu prostia. Cred că a avut ghinion. — Poate, domnule, însă prin părţile astea şi ghinionul se pedepseşte la fel. Al doilea osîndit nu vă interesează? — Ba mă interesează chiar mai mult decît lunganul. — Ah, ah, nu vă înţeleg. Stihuitorul măcar e dîrz. Grăsunul s-a băgat în bucluc aşa, din senin. D-aia cred că e prost făcut grămadă. Faptul că încasează cincisprezece bice îi ajută celuilalt ca ciomagul în mîna mortului. — Nu sînt de aceeaşi părere. Ajutorul are însemnătate mai mică. Gestul de prietenie precumpăneşte. — Da, nu mă gîndisem la asta, murmură oşteanul. Deci înţelegerea noastră rămîne în picioare? — Absolut. — Prea bine, cavalere! Hei, băieţi, daţi-i înainte. — O clipă, domnilor! interveni tînărul blond. Mi se pare că am încheiat

19

Seria Cavalerilor – Cartea Întîi

un tîrg. — Fără tăgadă, îl întrerupse oşteanul. Aşa ar fi fost de nu s-ar fi licitat peste voi. Poate mai daţi ceva? — Nu, cei doi ducaţi reprezintă cam tot ce am. — Păcat! rîse oşteanul. Ne pierdem vremea. Hei, băieţi! — Stai, omule, nu te pripi! grăi tînărul fără urmă de mînie în glas. Banii n-au avut chiar totdeauna ultimul cuvînt. Ar mai fi o cale. Dacă domnul acesta binevoieşte să încrucişeze spada cu mine, m-aş simţi onorat. În ochii cavalerului roşcovan apăru o sclipire şăgalnică. — Poate ţi s-a urît cu viaţa, observă oşteanul mirat de cele auzite. Nu eşti de pe aici, tinere? — Nu. — D-aia te-ai pripit să-l provoci pe cavalerul acesta. Mai e încă timp să baţi în retragere. Ai văzut că poartă un semn pe mînecă? — Am văzut. — Şi ştii ce înseamnă? — Habar n-am. — Te cred, fiindcă altfel nu te-ai fi încumetat la asemenea propunere. O frunză de stejar frumos lucrată cu fir verde şi galben înseamnă că purtătorul ei este cavaler al Ordinului Basarab. Ordinul a fost înfiinţat acum doi ani de către măria-sa Mircea, domnul Ţării Româneşti. El poate fi acordat numai unor luptători cu mare faimă. Purtătorii frunzei de stejar sînt puţini. Socot că îi numeri pe degete. — Ei, la naiba! zîmbi roşcovanul. Tînărul acesta mi-a făcut o propunere care mă cinsteşte. A mă împotrivi înseamnă să-i aduc un afront. Primesc provocarea, iar cine va cîştiga capătă drepturi asupra osîndiţilor. Hotărît lucru, ziua promitea să fie plină de surprize. Mulţi tîrgoveţi îşi lăsară treburile baltă, dornici să asiste la o întrecere cavalerească despre ale cărei urmări se cuvenea să discute mai tîrziu, în faţa unor ulcele cu vin. Cercul privitorilor căpătă o arie mult peste ce era nevoie. Oamenii ştiau că în astfel de dispute e bine să nu stai prea aproape, fiindcă în focul asalturilor multe lovituri de spadă cad pe de lături. Cei doi cavaleri descălecară. Însoţitorii roşcovanului, vreo zece la număr, îşi găsiră loc în primele rînduri şi îl priviră pe tînărul blond cu adîncă mirare. Curajul său, nebunia hotărîrii de a se bate cu un purtător al Ordinului Basarab meritau admiraţie, însă numai atît. Statura lui impunătoare nu putea dovedi nimic în privinţa măiestriei, fiindcă faţa copilărească îi arăta vîrsta fragedă. Or, la asemenea vîrstă arta scrimei greu ajunge cunoscută în toate tainele ei. Blondul veni la mijlocul cercului gata de luptă. O seamă de tîrgoveţi porniră să facă pariuri, dar puţini mizau pe mîna lui.

20

Seria Cavalerilor – Cartea Întîi

— Numele meu e Bogdan, grăi roşcovanul. — De prin părţile Moldovei? — Numai după tată. Mama e din judeţul Jaleş. — Sînteţi oare vestitul Bogdan, cel care a cîştigat turnirul de la Cracovia? — Vestit nu ştiu, domnule, răspunse roşcovanul cu modestie. Întrecerea de anul trecut a fost mai slabă decît altele. Puţini lăncieri cu renume au venit la Cracovia. Aşa stînd lucrurile, meritul meu nu ar fi prea mare. Eraţi acolo? — Nu, despre strălucitele voastre isprăvi am aflat prin alte părţi. — În cazul acesta, faptul că mi-aţi reţinut numele e o mare cinste pentru mine. — L-au reţinut mulţi, cavalere. Vorbele bune, ca şi cele rele, ajung adesea pînă departe. — Aşa este! Cum vă numiţi? — Arad. — Frumos, dar acesta nu pare să fie un nume! — Îi găsiţi vreun cusur? se încruntă blondul. — O, nu mă gîndeam la calitatea lui! rîse Bogdan. Cum aş îndrăzni una ca asta? Aradul mi se pare că e un sat sau o cetate la marginea cîmpiei Zărandului. Vă mulţumesc, domnule, că mi-aţi dat prilejul să vă cunosc. Purtaţi cumva o cămaşă de zale? — Nu. — Atunci se cuvine să o scot pe a mea, altfel aţi fi dezavantajat. De cîte ori plec la drum folosesc această apărătoare sigură. Tîrgoveţii cătară cu simpatie spre Bogdan. După felul în care îşi cinstea adversarul, se vedea limpede că are un suflet ales, plin de nobleţe. Un altul ar fi păstrat cămaşa fără să-şi facă probleme de conştiinţă. Ajutat de unul dintre oamenii săi, roşcovanul începu să se dezbrace. Bicepşii lui mari, croiţi parcă din rădăcini noduroase, ieşiră la iveală şi smulseră exclamaţii admirative printre spectatorii ocazionali. — Aveţi o spadă bună, observă Arad. Prin lucrătura mînerului îi recunosc pe meşterii care au făurit-o. Mi se pare că văd pe ea micuţa gravură a fraţilor Livori din Veneţia. — Aţi ghicit, domnule, făcu roşcovanul plăcut surprins. Ochiul vostru e ager, iar priceperea mai presus de frageda vîrstă. — Nu-i mare lucru. Am trecut de cîteva ori prin atelierele fraţilor Livori. — Da? Aţi fost la Veneţia? — Numai în trecere, dar mi-am petrecut doi ani la universitatea din Bologna. — Ce vorbiţi! se entuziasmă Bogdan. L-aţi cunoscut cumva pe bătrînul

21

Seria Cavalerilor – Cartea Întîi

maestru Fabricius? — Mi-a fost dascăl. — Drace! Lumea nu-i prea mare. Şi mie mi-a fost dascăl. Totuşi nu v-am întîlnit acolo. Cîţi ani aveţi? — Aproape douăzeci. — Ia te uită! Chiar dacă sînteţi voinic, după faţă vă dădeam mai puţin. Scutierul meu îmi spune adesea: „Cei cu chip de prunc au şi inima la fel”. Cîtă dreptate e în vorbele lui, cine ştie? Veniţi cumva de la Bologna? — Nu, nu de acolo. Din altă parte. „Hm! gîndi roşcovanul. Că nu se lasă tras de limbă nu-i un cusur, ci o calitate. Că îşi ascunde numele adevărat – nu e nici primul, nici ultimul. Că nu şi-a retras provocarea cînd a aflat cîte ceva despre mine dovedeşte un suflet de viteaz. Îmi place tînărul acesta.” Apoi continuă: — Eu am împlinit douăzeci şi şapte de ani. Adică sînt din altă generaţie de învăţăcei. Aşa se face că nu ne-am întîlnit la Bologna. Ah, la naiba! Mi se pare că armele noastre ne aşteaptă. De nu voi fi atins prea adînc, sper să mai stăm de vorbă. Blondul fu adînc impresionat de această modestie. Chiar şi tîrgoveţii gustară cum se cuvine ultimele cuvinte rostite de el. Spadele salutară frumos, cu sclipiri în bătaia soarelui. Mai înalt şi suplu, Arad arăta fragil lîngă voinicul său adversar. Totuşi, de la primele schimburi de lovituri tîrgoveţii şi oştenii înţeleseră că va fi o luptă cum rar s-a văzut. Arad lucra metodic, fără pripeală, cu un început de zîmbet în colţurile buzelor, parcă încîntat de dispută. Bogdan împletea măiestria cu forţa. Lupta curat, în linie, poate cu o uşoară preferinţă pentru laterale sau pentru loviturile de sus în jos, cărora le imprima o tărie neobişnuită. Cînd cobora în contră, spada lui ar fi putut reteza un trunchi de copac tînăr. Cei doi cavaleri se opriră o clipă, iar tîrgoveţii intuiră că sosise momentul hotărîtor. Va birui oare forţa lui Bogdan sau fineţea tînărului? Spadele porniră lateral cam la înălţimea şoldurilor. Apoi urcară treptat către piept, iar şuierul subţire, prevestitor de mari primejdii, pierea în zăngănitul aspru al oţelului. De două ori lovi roşcovanul pieziş. De două ori sări Arad într-o parte, uimindu-i pe tîrgoveţi cu sprinteneala sa. Dacă una din aceste lovituri şi-ar fi atins ţinta, blondul şi-ar fi putut lua rămas bun de la privitorii ocazionali. Faţă de primele asalturi, acum lamele parcă se îmbrăţişau sau curgeau una pe lîngă alta cu precizie de milimetru. Ştiindu-şi puterea, roşcovanul prinse un moment în care armele veniră încrucişate mîner lîngă mîner şi încercă să-şi împingă adversarul, dar, mirare, nu reuşi să-l clintească. — Ei, drăcie! spuse uimit. Nu credeam că eşti atît de puternic. Parcă ai

22

Seria Cavalerilor – Cartea Întîi

prins rădăcini în locul acesta. Cît despre... Nu-şi isprăvise fraza, fiindcă se auzi un răcnet mînios, urmat de hohotele tîrgoveţilor. Atraşi de frumuseţea luptei, oştenii îi uitaseră pe Cotae şi Gogoaşă. Sub privirile îngăduitoare ale cîtorva oameni, cei doi profitaseră din plin. Zadarnic alergaseră gărzile în dreapta şi în stînga. Foştii osîndiţi parcă intraseră în pămînt. — Domnule, rîse Bogdan, mi se pare că ne batem pentru pielea ursului din pădure. — Aşa cred şi eu, zîmbi Arad şi îşi sprijini spada cu vîrful în iarbă. De fapt, poate că e mai bine aşa. Numai lipsa unui slujitor bun m-a îndreptat la o luptă cu domnia-voastră. E drept că cei doi au mîinile cam lungi. — Ei, domnul meu, îl întrerupse Bogdan, cu o undă şăgalnică în glas, nu cred că ăsta e chiar cel mai mare păcat al oamenilor. Apoi, pramatiile acelea aveau şi unele calităţi. Altfel nu mi-aş fi oprit privirile asupra lor. Dar, de vreme ce au luat-o la sănătoasa, nu mai are rost să vorbim. Aţi avea timp să ciocnim cîteva ulcele cu vin? — Din păcate, nu. Unele treburi grabnice mă opresc de la această plăcere. Sînt în drum spre Ţara Românească. — Şi noi. Am făcut unele cumpărături la Braşov şi tocmai ne întoarcem către casă. Dar nimic nu ne împiedică să călătorim împreună. Mergeţi cumva mai jos de Cîmpina? — Da, la mănăstirea Snagovului. — Nu e prea departe. Noi ne vom opri la castelul comitelui Staicu, unde am cinstea să fiu comandant al arcaşilor. De la castel vă puteţi tăia drum prin cîmpie pînă la Codrul Vlăsiei. Cunoaşteţi locurile? — Nu. — Atunci va fi mai greu şi cred că-i mai nimerit să treceţi prin Tîrgşor. Bogdan îşi îndemnă oamenii la drum, iar calul său veni aproape de cel al blondului. Mergeau în trap întins, dornici să intre în munţi, unde căldura nu stăruia cu puterile din cîmpie. La puţină vreme după ce atinseră valea Timişului, răcoarea îi cuprinse lin pe călători. Poteca nu prea largă, străjuită pe dreapta şi pe stînga de arbori falnici, rar primea cîte o pată de soare. Cerul, văzut printre crengi, parcă devenise mai înalt. Aerul blînd al cîmpiei rămăsese undeva în urmă. Cel dintre munţi, mai aspru, cu miroznă amăruie de brad, stăruia puternic, plin de vigoare. Tropotul cailor se furişa prin inima pădurilor şi uneori se repeta în plăcute ecouri, care, în loc să tulbure liniştea de acolo, parcă o întărea. Cei doi tineri trecură în fruntea micului convoi şi discutau ca nişte cunoştinţe vechi. Urcuşul către înălţimile aspre ale Predealului mai tăie ceva din elanul cailor. O parte dintre ei purtau poveri, astfel că oamenii fură nevoiţi să facă unele popasuri. La unul dintre aceste prilejuri de odihnă,

23

Seria Cavalerilor – Cartea Întîi

auziră un zgomot în urma lor. Cum locurile erau bîntuite de lotri, însoţitorii roşcovanului pregătiră arcurile. Arad puse urechea la pămînt şi rămase o vreme nemişcat. — Sînt doi călăreţi, zîmbi el. Îndată vor ieşi la vedere. — Doi, aprobă Bogdan privindu-l surprins, ştiind că puţini sînt cei ce ghicesc în pădure numărul cailor doar după zgomot de copite. Aşa cum prevăzuse blondul, curînd îşi făcură apariţia pe drumul îngust doi călăreţi care din obişnuinţă sau cine ştie din ce cauză nu săltau în şei, cum era firesc, ci călăreau pe deşelate. Cel din faţă arăta mărunt, uşor adus de spate şi lat în umeri. Al doilea, slăbănog, uscat, cu urechile mari ciulite iepureşte şi cu picioarele nefiresc de lungi. — Sfîntă Filofteie! exclamă un arcaş. Ăştia sînt ăi doi osîndiţi. Pe ei, fraţilor! — Lăsaţi-i! porunci roşcovanul, nu mai puţin uimit. Cîteva clipe mai tîrziu Cotae şi Gogoaşă descălecară sprinteni, întoarseră caii, îi atinseră cu ceva nuiele, iar animalele porniră la vale în goană, parcă fericite că au scăpat de astfel de călăreţi. — Gloabe nu luăm niciodată, spuse lunganul în loc de salut. Astea au fost doar aşa, cu împrumut, altfel nu reuşeam să vă ajungem. Se descurcă ei. Calul, dacă nu-i chiar o mîrţoagă lipsită de harurile înţelepciunii, totdeauna ştie să meargă acasă. — Şi de ce aţi venit după noi? se interesă Bogdan, fără a-şi ascunde surprinderea. Cotae, fiindcă spre el privea acesta, îşi potrivi cea mai mirată figură din cîte văzuse roşcovanul şi vorbi cu multă seninătate în glas: — Vai, domnule! Dacă aţi luat-o aşa, înseamnă că nu ne-aţi aşteptat să lămuriţi cu noi unele lucruri. Tînărul cavaler care vă însoţeşte îmi datorează un ducat de aur. — Adevărat? se întoarse Bogdan către Arad. — Ştiu eu? rîse blondul nu mai puţin uimit. Să vedem pe ce se întemeiază spusele lui. — Pe dreptate, domnule, grăi Cotae. Aflat alături, Gogoaşă întări cele spuse prin frumoase aplecări ale căpăţînii. — Cînd mă aflam sub loviturile de bici, continuă lunganul, aţi promis doi ducaţi de aur pentru eliberarea mea. La drept vorbind, mi s-a părut că plătiţi cam peste măsură. Ticălosul de comandant al gărzilor ar fi putut să vă facă o reducere, avînd în vedere că eu încasasem între timp şase lovituri de bici. Atunci mi-am pus în gînd să o iau din loc şi să scad preţul răscumpărării pînă la jumătate. — Nu înţeleg.

24

Seria Cavalerilor – Cartea Întîi

— Îndată, domnule. Îndată ajung la cele de cuviinţă. Văzîndu-vă cît sînteţi de milos, nu m-a răbdat inima să vă las păgubit şi am întins-o dimpreună cu ortacul meu. Deci sînt liber cu preţul numai a unui ducat, care, dacă nu vă luaţi cuvîntul îndărăt, mi se cuvine. Auzind asemenea vorbe năstruşnice, Bogdan simţi dintr-o dată că nu mai are aer, apoi slobozi un hohot mare de rîs. „Drace, sînt nebuni! gîndi el. Nebuni de-a binelea. Adică nu! Lunganul are tupeu. În viaţa mea nu am văzut unul cu un tupeu ca al ăstuia! Şi nu-i prost! Ba din contră: îi umblă mintea ca o morişcă”. — Nu, nu-mi iau cuvîntul îndărăt, răspunse blondul, privindu-l pe Cotae cu mult interes. Ar fi vorba despre cuvîntul dat comandantului gărzilor din Braşov. — Parcă eu zic altfel? aprobă Cotae. — Atunci e bine. Însă cererea ta are o hibă. Ai uitat, pesemne, că am încrucişat spada cu acest nobil cavaler şi că neatenţia oştenilor s-a datorat schimbului de lovituri. Fără acea întrecere de scrimă, oricît ţi-ai fi pus în gînd să o ştergi, n-ai fi avut nici o şansă. Aşa că fuga voastră nu-i una pe propriile puteri. Mai degrabă cred... — Vai, domnule cavaler! îl întrerupse Gogoaşă, după ce ţoşcăi de cîteva ori din buzele mari a crîncenă mîhnire. Dacă o luaţi aşa, mi-e teamă că ne depărtăm de adevărul cel limpede ca lumina zilei. E adevărat că am luat-o din loc? — Fără tăgadă. — Buun!... E adevărat că sîntem liberi, aşa cum a fost voia domniei-voastre? — Nu mai încape îndoială. — Păi asta e! Ce rost mai are felul în care s-a petrecut fuga noastră? Ea e împlinită şi vă costă doar pe jumătate din cît i-aţi promis oşteanului. „Fir-ar să fie! gîndi Bogdan. Îmi plac tupeul şi isteţimea ăstor doi pungaşi. Îi iau în slujba mea. De oameni isteţi totdeauna avem mare nevoie”. Apoi grăi: — Cererea voastră e dreaptă. Nu te încrunta, cavalere, fiindcă eu plătesc. Spunînd acestea, scoase din punga doldora o monedă de aur, o aruncă în sus, iar lunganul o prinse cu îndemînare şi o strecură în buzunarul sumanului cu un gest voit neglijent, sub privirile aprobatoare ale lui Gogoaşă. — Şi acum ce gînduri aveţi? se interesă Bogdan. — Mari, domnule, răspunse Cotae fără să chibzuiască prea mult. Dincolo de munţi vom căuta un han liniştit şi vom închina cîteva ulcele cu

25

Seria Cavalerilor – Cartea Întîi

vin în sănătatea voastră. — Ce-ar fi să intraţi în slujba mea? E drept că aveţi apucături proaste care vă stau împotrivă, dar e tot atît de drept că vom face încercări, fără să neglijăm asprimea. Apoi se ştie de cînd lumea că munca îl îndepărtează pe om de greşeli şi-i aduce foloase. — De! răspunse lunganul scărpinîndu-se în creştet. Mi-e teamă că... Gogoaşă, intuind mînia ce-l cuprindea pe roşcovan, îşi întrerupse ortacul şi se văicări: — Domnule cavaler, ne-am gîndit la asta de cum v-am văzut. Chiar m-am sfătuit cu prietenul meu în această privinţă. Iar dacă am alergat după domniile-voastre, nu amărîtul de ducat a fost pricina cea mare. Din păcate, sîntem ologi amîndoi. Ne încearcă reuma. Dimineaţa avem nevoie de cîteva ceasuri pînă ce apucăm să ne punem pe picioare. Acuma sîntem în drum către un vraci înţelept care aud că ar fi făcut minuni cu alţii. După aceea... dacă ne mai primiţi... „Hm! socoti roşcovanul. Nu prea arătaţi voi a ologi”. Apoi îşi luă seama şi spuse: — Cînd vă însănătoşiţi, căutaţi-mă la castelul comitelui Staicu. Foştii osîndiţi aprobară cu gesturi mari şi se fofilară grabnic printre copaci. — Mi se pare că aţi pierdut un ducat, rîse blondul. — Pe toţi dracii, aşa e! L-am oferit cu gîndul de a-i atrage în slujba noastră... Celelalte cuvinte nu le mai rosti, fiindcă privirile lui încremeniră o clipă sub cămaşa descheiată a blondului. La gîtul acestuia atîrna un lănţişor de argint cu un frumos medalion din acelaşi metal. Pînă aici nimic nu ar fi fost neobişnuit, însă medalionul acela era unic în felul său, fiindcă prezenta o lipitură vizibilă în partea lui de mijloc. „Ceva asemănător purta cîndva cavalerul Dumitru, prietenul comitelui Staicu, socoti roşcovanul. A trecut multă vreme de cînd nu l-am mai văzut pe Dumitru. Dar mă tulbură nu asta, ci faptul că greu ar putea să existe două medalioane lipite la fel.” — E al vostru? întrebă arătînd cu mîna spre gîtul blondului. — De vreme ce-l port, aşa se pare, grăi Arad nemulţumit. Zicînd acestea, îşi încheie haina cu un gest scurt, aspru, care lăsă a se înţelege că nu dorea o prelungire a discuţiei pe seama bijuteriei. Ajunseră în curînd pe înălţimi. La picioarele lor, pădurile dormeau în tihnă. O adiere de vînt ca un suspin se vînzolea fără noimă şi fără putere asupra copacilor. Doar frunzele de pe margini de pădure, cu palmele întoarse către soare, se mişcau leneşe, parcă nehotărîte. „Aş pune mîna în foc, sau aş putea să jur că medalionul acela e al

26

Seria Cavalerilor – Cartea Întîi

cavalerului Dumitru, chibzui Bogdan. Prin ce împrejurare o fi ajuns la alt stăpîn? Fiindcă blondul nu arată a lotru! Îmi spune inima că e un tînăr cinstit. Sînt oameni care la prima întîlnire îţi devin simpatici sau nu. Ori sînt oameni a căror înfăţişare nu-ţi spune nimic. Inima rar greşeşte. Pe blond l-am îndrăgit din prima clipă. Şi cu toate astea, ne putem lua oare numai după prima impresie? Cred că ar fi o gravă lipsă de înţelepciune. Aşa stînd lucrurile, voi căuta să lămuresc misterul medalionului”. După un popas destul de scurt, oamenii şi animalele se îndemnară la drum. Cei doi tineri cavaleri rămaseră în urma convoiului. — Veţi zăbovi mult la Snagov? întrebă roşcovanul. — Încă nu ştiu. Cînd soarele căzu spre asfinţit, ascunzîndu-se în spatele munţilor, cînd numai paloarea cerului mai aminti de existenţa sa, călăreţii ieşiră din ulucul văii Prahovei şi se aflară alături de castelul comitelui Staicu. — Rămîneţi la noi peste noapte, propuse Bogdan. Sau măcar pentru un ceas de odihnă. Cel puţin calul vostru are nevoie de ea. — Invitaţia mă onorează, domnule, răspunse Arad. Păcat că nu o pot primi. Sînt grăbit. Ba, mai mult: n-aş vrea să mă prindă întunericul pe drum necunoscut, rău pentru un tînăr lipsit de experienţa rosturilor lumeşti. „Asta să i-o spui lui mutu! cugetă Bogdan, în vreme ce zîmbea cu vădită aprobare. Pînă una alta, văd că ai ocolit cu dibăcie toate întrebările mele. Oare ce ascunzi tu, vulpoiule, sub înfăţişarea asta naivă?” Apoi grăi: — Domnule, sper să ne mai întîlnim. — Plăcerea ar fi şi de partea noastră în egală măsură. După acele vorbe, Arad salută elegant cu pălăria şi îşi struni calul pe drumul ce ducea către aşezarea Tîrgşorului. Roşcovanul cătă gînditor în urma lui, dar nu multă vreme. Cîţiva arcaşi din străjile castelului îi ieşiră în întîmpinare. Bogdan îi porunci unuia să-i aducă un cal înşeuat, iar peste un sfert de ceas tăie drumul prin cîmpie, prin păduri, către mănăstirea Snagovului. Calul, odihnit, galopa după voia călăreţului. „Ei bine, vulpoiule, rîse Bogdan, voi fi la Snagov cu mult înaintea ta.”

27

Seria Cavalerilor – Cartea Întîi

Capitolul 3
nnoptase. Peste Cîmpia Bărăganului se lăsa liniştea adîncă a unei nopţi calme. Doar către nord, undeva prin munţi, fulgere mari brăzdau cerul. La mănăstirea Snagovului, luminile adormeau pe rînd. Egumenul Lazăr şedea la cină. Bucatele din faţa sa nu erau o gustare de om tînăr, ci de unchiaş al cărui stomac în papainoage te îndeamnă spre lucruri uşoare: două aripi de pasăre şi un ceai. „Hm! gîndi Sima, aflat la celălalt capăt al mesei. Egumenul ori face pe nebunul şi înfulecă apoi pe furiş, ori e sortit pieirii. După cît e de voinic, după gîtul puternic şi faţa roşie, plină de sănătate, cred că umblă adesea prin pivniţele mari sau prin cămările pline cu bunătăţi. Numai ceaiurile astea l-ar gălbeji în mai puţin de o lună. În sala de scrimă doar eu îi fac faţă, însă cu mare greutate. Ca să nu mai vorbim despre faptul că încalecă pe cei mai ai dracului armăsari, Doamne iartă-mă! Pe urmă, cu muierile e clar. Un tînăr care nu cunoaşte mîngîierea iubitei se ofileşte ca floarea fără apă. Numai aşa înţeleg de ce pleacă adesea cine ştie pe unde şi totdeauna singur”. — Crezi că va ploua? întrebă Lazăr. — Aş! grăi Sima, în vreme ce muşca lacom dintr-un picior de pui. Vîntul adie uşor către miazănoapte şi, în loc să aducă norii, îi îndepărtează. Egumenul tăcu. Cunoştea priceperea grăsunului în astfel de lucruri. După o vreme, iritat de trosnetul oaselor pe care Sima le mesteca de-a valma cu carnea, vorbi iar. — Cine să fie oare Nufărul Alb? Sima se opri o clipă din plăcuta îndeletnicire şi privi lumînările multe, aşezate frumos pe mijlocul mesei. „M-aş mira să nu fii chiar tu, fiindcă eu nu sînt, iar alţii să ne întreacă în viclenie sau iscusinţă n-am întîlnit”. — De! răspunse cu chibzuială, îndepărtînd gîndurile de adineauri. S-ar putea să-l cunoaştem. Uneori, vitejii sînt printre noi. Dacă deschidem bine ochii... că şi sfîntul evanghelist Istrate grăieşte clar în a cinşpea epistolă către bulgari... — Sima! îl întrerupse egumenul cu blîndeţe, stăpînindu-şi rîsul sub o voită încruntare. De cîţiva ani ne căznim a te lămuri asupra învăţăturilor sfinte, dar se prinde de tine ca apa de osînză. Mereu o iei razna şi socot că te paşte osînda veşnică. De unde l-ai mai scos şi pe sfîntul evanghelist Istrate? O iei adesea prin învăţăturile sfinte ca pe mirişte.

Î

28

Seria Cavalerilor – Cartea Întîi

Lazăr nu-şi isprăvi severa predică, fiindcă un călugăr îi anunţă vizita cavalerului Bogdan. Cîteva minute mai tîrziu, roşcovanul se aşeză lîngă cei doi. Cu toate că umblase toată ziua călare, faţa lui proaspătă arăta ca după un somn bun. Un călugăr aduse vin într-o oală pîntecoasă, spre desfătarea lui Sima, care îşi luase gîndul de la o astfel de petrecere binecuvîntată. — Ne bucură şi ne miră vizita voastră, grăi Lazăr. — Nici eu n-am prevăzut-o cu cîteva ceasuri înainte. Apoi începu să povestească despre tînărul blond şi despre medalionul acestuia. Cînd isprăvi, egumenul chibzui o vreme la cele auzite. — De ce nu i-aţi cerut lămuriri în privinţa medalionului? — Pricini ar fi vreo două, sfinţia-ta. Întîi, l-am îndrăgit, lucru rar la un om cam acru, aşa cum mă ştiu. Apoi, de-a lungul drumului, îi pusesem prea multe întrebări, ce nu se cuvin din partea unui cavaler. Aflasem de la el că va veni aici, deci puteam amîna cu cîteva ceasuri lămurirea de cuviinţă. — Şi dacă v-a minţit? Dacă nu va trece pe la Snagov? — M-ar mîhni, însă mi-am luat unele măsuri. Şase dintre călăreţii mei cei mai buni sînt pe urmele lui. La ziuă, ar fi o joacă să-l prindem. În vreme ce gazde şi musafir discutau astfel, un călăreţ îşi îndemna calul obosit prin Codrul Vlăsiei. „Sper să nu ne rătăcim, chibzui nocturnul călător. În aer stăruie ceva umezeală rece. Ea vine din stînga noastră. Asta înseamnă că lacul Snagov e pe aproape. Dar ce mă miră ar fi bătăile de toacă la ceas nepotrivit, fiindcă vremea vecerniei a trecut de mult. Iar sunetul bătăilor are ceva aparte. Cîteva rare şi una mai scurtă, puternică. Rostul lor cred că e limpede. Se anunţă la mănăstire sau aiurea sosirea noastră. Pîndari ascunşi prin Codrul Vlăsiei ne-au simţit. Bătaia scurtă de toacă s-ar părea că dă numărul”. Un sfert de ceas mai tîrziu cavalerul blond ajunsese la poarta mănăstirii şi – mirare: aceasta se deschise grabnic. „Sînt aşteptat”, gîndi tînărul în timp ce lăsă calul în seama cîtorva călugări. Unul dintre aceştia îi făcu semn să-l urmeze. După cîţiva paşi, Arad întrebă cu aerul cel mai firesc: — Bogdan a venit de mult? — Acum un ceas şi ceva. Cînd intră în încăpere, egumenul şi Sima se ridicară să-l întîmpine. Blondul salută adînc, după moda apusului, iar privirile i se opriră ca din întîmplare pe masă. „Trei căni din care s-a băut, chibzui el. M-aş mira ca doi oameni să bea din trei căni”.

29

Seria Cavalerilor – Cartea Întîi

— Fiţi binevenit, cavalere! zîmbi Lazăr cu vădită bunătate. Noaptea rar primim oaspeţi, însă pe cei singuratici totdeauna. — Asta mă cinsteşte mult, răspunse blondul. Pe la alte mănăstiri nici nu-ţi deschide nimeni porţile pînă la ziuă. Aici văd că e altfel. De fapt, continuă şăgalnic, aş crede că de o jumătate de ceas ştiţi despre drumul meu către mănăstirea Snagovului. — Domnule! rîse grăsunul. Tainele cărţilor se dezvăluie asupra noastră cu haruri mari. Învăţăm, ce-i drept, multe, dar ghicitori nu sîntem. — Aşa cred şi eu. Numai că bătăile de toacă tîrziu după vecernie îşi au rostul lor. — Ah, asta era? se lumină grăsunul cu prefăcută mirare. Păi, domnule, la noi sînt alte obiceiuri. Noi ne rugăm toată noaptea şi batem toaca de cîte ori ne vine pe chelie. După care gîndi: „Tînăr, tînăr, însă copt la minte ca unul trecut de miezul vieţii.” — Aţi venit cu scop, sau numai pentru a vă odihni la vreme de noapte? se interesă egumenul. — Cu scop, sfinţia-voastră. Prilej de odihnă aş fi găsit şi aiurea. — Vă ascult, cavalere. — De faţă cu acest călugăr? — Noi nu avem taine pe care să nu le poată cunoaşte fratele Sima. El este comandantul gărzilor Snagovului. — Atunci nu-mi mai rămîne decît să vorbesc. Spunînd acestea, scoase medalionul de la gît şi îl aşeză în faţa egumenului. — Îl recunoaşteţi? — Aş crede că da. Unul la fel sau poate chiar pe acesta l-am văzut adesea la cavalerul Dumitru, vechi cunoscut al nostru. — Aşa este. Lui îi aparţine. — Şi cum de a ajuns la voi? În vorbele egumenului stăruia o anumită blîndeţe, un anumit calm plăcut ca susurul ploilor subţiri de toamnă. Doar privirile sale răscoliră o clipă întreaga fiinţă a oaspetelui. — Pe cavalerul Dumitru l-am întîlnit acum patru săptămîni. Locuiam la Buda, în acelaşi han de pe malul Dunării. Aflase de la mine că sînt român. În schimb, eu ştiam din spusele sale că e ungur, că se numeşte Lorant şi este negustor de vinuri de prin părţile comitatului Zala. Uneori cinsteam împreună cîte o cană cu vin, fie în odaia lui, fie într-a mea. Ne înţelegeam bine şi ne întîlneam cu plăcere. Într-o noapte am auzit un zgomot mare în odaia sa. Am sărit din pat, am luat spada şi m-am năpustit asupra încăperii. Dar am ajuns tîrziu. L-am găsit cu unele răni grele care m-au pus

30

Seria Cavalerilor – Cartea Întîi

pe gînduri. — Şi lotrii? — Nu i-am văzut. Fereastra era deschisă. Cred că pe acolo au plecat. Însă am convingerea că nu pe acelaşi drum au intrat. Uşa era descuiată. — Înainte de moarte aţi aflat ceva de la el? — Dar cine vă spune că a murit? zîmbi blondul. I-am legat rănile cu feşi, l-am scos prin fereastră şi m-am îndreptat spre grajduri. Afară mijeau zorile. Am înşeuat calul meu şi pe al lui, le-am dăruit grăjdarilor trei ducaţi de aur, iar un sfert de ceas mai tîrziu galopam prin pustă. — Bine lucrat! aprobă Lazăr. Însă ar fi totuşi două întrebări. — Le aştept. — Cum de aţi putut părăsi cetatea Buda cu un om rănit şi mai ales înainte de ivirea zorilor cînd porţile sînt încuiate? Străjile nu v-au pus întrebări? — Nu. Hanul se află dincolo de zidurile cetăţii. — Am priceput, dar ar mai fi ceva. În astfel de situaţie se cuvenea să căutaţi un felcer, nu să porniţi la drum. — Aşa mă gîndisem şi eu, numai că Dumitru a fost de altă părere. Adică mi-a spus: „Domnule, scoate-mă de aici cît poţi de repede!” Am înţeles că avea motivele lui şi bine am făcut. Nu trecuse o jumătate de ceas de la plecarea noastră, cînd am văzut că sîntem urmăriţi de şase călăreţi. O pădure se zărea nu tocmai departe. Din păcate, goana noastră nu era chiar pe puterile cailor, tocmai datorită rănitului. — Cum aţi ghicit că cei din spate sînt nu nişte călători, ci duşmani? — Ah, sfinţia-voastră! rîse Arad. Cine nu ia seama în jurul său plăteşte adesea cu preţul vieţii. Mai ales într-o călătorie se cere multă pricepere. Cînd observi călăreţi în spatele tău, e mai bine să-i socoteşti duşmani, chiar dacă mai tîrziu se dovedeşte altfel. E destul să te prefaci aţi schimba drumul spre dreapta sau spre stînga pentru a le afla intenţiile. Dacă şi ei manevrează la fel, e limpede. Dar să revenim la ale noastre. Cum vă spuneam, urmăritorii goneau straşnic. Nu aveam nici o şansă pentru a ajunge la adăpostul pădurii, aşa că m-am pregătit de luptă. — Aţi fi putut să fugiţi, observă Lazăr. — Numai laşii se gîndesc la propria piele, răspunse Arad cu asprime. M-am pregătit de luptă. În spatele urmăritorilor goneau alţi cinci călăreţi. Întîi am crezut că sînt din ceata duşmanilor. Apoi, spre mirarea mea, două săgeţi doborîră doi dintre urmăritori. Atunci mi-am încordat arcul, iar cel din fruntea duşmanilor cred că a primit săgeata din pin. Prinşi la mijloc, ultimii trei s-au descumpănit doar cîteva clipe. Timp destul pentru săgeţile mele şi ale prietenilor neaşteptaţi. Cînd totul s-a isprăvit după buna rînduială, am dorit să le mulţumesc celor care ne-au scos din mare

31

Seria Cavalerilor – Cartea Întîi

încurcătură, însă din nou mirare. Călăreţii şi-au întors caii şi au luat-o din loc la fel de iute cum veniseră. Armăsarul cavalerului Dumitru primise o săgeată între coaste. L-am ucis cu spada, fiindcă nimeni nu poate îndura agonia unui cal. Am prins apoi o iapă cu picioarele lungi, nervoase, rămasă de pe urma celor morţi şi ne-am continuat drumul cu dese opriri. Într-o pădure ne-a ajuns din urmă un călăreţ. Omul s-a apropiat de mine şi mi-a zis: „Domnule, văd că ortacul vostru e rănit. Întîmplarea face să fiu felcer.” După spada sa cît toate zilele, după înfăţişarea mîndră şi după un semn de tăietură în mijlocul frunţii aducea mai degrabă a cavaler decît a felcer. Apoi, un felcer nu întîlneşti chiar la tot pasul. Prea picase la timp. M-am ferit să-i arăt bănuielile mele şi am aprobat să se ocupe de rănile lui Dumitru, însă îi pîndeam toate mişcările. Duşman sau prieten? Aceasta era întrebarea. Ne-am continuat drumul cu spor destul de slab. A doua zi, după multe popasuri, am ajuns într-o margine de pădure. Nu prea departe de noi suna un pîrîu. Dincolo de pîrîu am zărit o casă pitită în umbra copacilor mari. O aşezare frumos rostuită şi greu de dibuit de către cei care folosesc drumurile obişnuite. Pe garduri, o seamă de piei puse la uscat ne-au lămurit că am dat peste nişte vînători. Văzîndu-ne cu un rănit, stăpînii casei nu s-au arătat prea bucuroşi de oaspeţi, dar cinci ducaţi de aur, cît le-am oferit eu, pot muia inima cea mai aspră. După o noapte de odihnă, rănitul şi-a revenit, pentru puţină vreme, ce-i drept, însă destul ca să-mi adreseze rugămintea de a aduce în mare grabă acest medalion la mănăstirea Snagovului. Mi-am întipărit bine în minte locul acela, apoi am pornit la drum, după ce le-am promis gazdelor încă zece ducaţi, iar felcerului douăzeci. — Iată o faptă care vă face cinste, grăi egumenul. Aşa cum v-am mai spus, Dumitru este un bun şi vechi cunoscut al nostru. Ne vom îngriji în privinţa lui. Aţi fi în stare mîine în zori să porniţi îndărăt cu cîţiva oameni de ai noştri? — Mi-e teamă că nu. Unele treburi mă opresc de la această plăcere. Apoi, prezenţa mea nu-i necesară. După îndrumările mele, călăreţii voştri vor nimeri acolo fără greşeală. Dincoace de Tisa am văzut cîteva sate. Unul dintre ele se numeşte Cera. Două mile mai jos de Cera, Tisa face un cot mare. Dincolo de apele Tisei începe o pădure. Cine taie pădurea de la cot drept spre apus nimereşte între două dealuri nu prea înalte. Pe vîrful celui din stînga stăruie nişte ruine, iar la poalele lui se află casa vînătorilor. — Înţeleg. Drumul descris de voi e cum nu se poate mai limpede. Poate că e timpul să vă odihniţi. Sima se va îngriji de o cină după buna rînduială a ospeţiei. Ne-aţi îndatorat mult, domnule. De va fi să ne părăsiţi la ziuă, spre marea noastră părere de rău, veţi găsi la şaua calului o pungă cu cinzeci de ducaţi. Arad porni spre uşă în urma grăsunului Sima, dar în apropierea

32

Seria Cavalerilor – Cartea Întîi

pragului şovăi o clipă. — Ar mai fi un amănunt, spuse şăgalnic. Nobilul cavaler Bogdan se pare că-mi poartă de grijă. Numai aşa îmi explic oboseala drumului său pînă aici. Socot că s-ar cuveni să-i mulţumesc pentru atîta cinste. Auzind asemenea vorbe, egumenul îşi ascunse uimirea sub un zîmbet. În schimb, ochii lui Sima se rotunjiră binişor, semn pentru Lazăr care îl cunoştea ca pe o brezaie, că mărunţelul călugăr chibzuieşte un răspuns în doi peri. — Domnule! grăi Sima în vreme ce-şi mîngîia bărbuţa rară aşa cum văzuse la cei şcoliţi şi plini de ifose. Am citit în cărţile sfinte că prin posturi lungi, împănate cu rugăciuni şi mătănii, oamenii îşi pot împlini unele dorinţe dacă nu pier între timp din cauza slăbiciunii. Chiar evanghelistu’ Paraipan spune în a treia epistolă către... — Isprăveşte, Sima! slobozi egumenul un hohot mare de rîs. Dacă am lăsa închipuirea ta bogată să zburde, mi-e teamă că ar ieşi o nouă religie, dar nu una aplecată spre pocăinţă. Cît despre cavalerul acesta, aş crede că-i greu să-l îmbrobodeşti cu snoavele tale. După aceste vorbe se ridică sprinten, cam prea vioi pentru o faţă bisericească, şi deschise una dintre uşile laterale. În pragul ei apăru Bogdan. Pe faţa roşcovanului stăruia îndoiala între veselie şi jenă. — Aţi auzit discuţia purtată aici? îl întrebă Lazăr. — Pînă la ultimul cuvînt. — Atunci e bine, fiindcă am pierde vremea cu unele lămuriri. — Aş zice că văd altfel lucrurile, sfinţia-ta, se înclină roşcovanul. Eu am nevoie de lămuriri. Pe ce temei a stat credinţa voastră că sînt aici? cătă el spre Arad. — Pe logică, domnule. De cînd aţi văzut medalionul, mi-a fost clar că aveţi unele bănuieli împotriva mea. Însă numai nişte simple bănuieli vă opreau de la o cercetare mai amănunţită, fiindcă nu doreaţi să-mi aduceţi un afront. Ştiaţi încotro mă îndrept, deci era uşor să mi-o luaţi înainte călărind un cal odihnit. — Dar puteaţi să vă schimbaţi gîndurile şi să ocoliţi mănăstirea Snagovului. — Adevărat! aprobă cavalerul blond. Din această cauză aţi pus pe urmele mele şase călăreţi. Cu toată stăpînirea de sine, Sima scăpă un fluierat admirativ. Mai calm, egumenul continuă să zîmbească, iar Bogdan gîndi uluit: „Acum cîteva ceasuri blondul se plîngea că e un tînăr lipsit de experienţa vieţii. Drace! Să mă ia naiba dacă nu e mai şiret ca un vulpoi bătrîn! Privindu-l, gîndurile mele se îndreaptă fără să vreau spre Nufărul Alb. Pe seama Nufărului s-au scornit o seamă de haruri mari. Totuşi, mi-e

33

Seria Cavalerilor – Cartea Întîi

greu să cred una ca asta. Dacă Nufărul există cu adevărat, el nu poate fi atît de tînăr. De vreo doi ani încoace, în fiecare cavaler mai acătării văd un Nufăr. Cîndva l-am bănuit pe comitele Staicu. Apoi, pe egumenul Lazăr. Mai tîrziu, chiar pe cavalerul Toma, sfetnicul de încredere al regelui Dobrogii. Uneori gîndurile mele au mers către cavalerul Cîrstev, mîndria bulgarilor, sau spre Ruk Spear, falnicul spadasin al sîrbilor. Adevărul e că nu ştiu nimic. Adică ceva ştiu: eu nu sînt Nufărul.” — Sper să nu-mi purtaţi pică pentru bănuielile mele, i se adresă blondului. — O! rîse acesta. Nici vorbă. Şi eu aş fi procedat la fel. Mai şezură o vreme de taină. Cînd discuţia începu să lîncezească, Arad găsi de cuviinţă să părăsească încăperea dimpreună cu Sima. — Ce părere aveţi despre tînărul blond? întrebă egumenul. — Ştiu eu? murmură Bogdan. Vîrsta lui fragedă mă pune pe gînduri. După şiretenie, după inteligenţa sclipitoare şi după misterul care-l înconjură, aş zice că e Nufărul Alb. Lazăr zîmbi din nou. Roşcovanul nu izbuti să înţeleagă dacă e vorba despre un zîmbet obişnuit sau unul ironic, ori pur şi simplu de aprobare. — E vremea să-mi fac rugăciunile de noapte, spuse egumenul. Pînă atunci, cred că în odaia de alături aţi gusta mai pe îndelete o cană cu vin. „Mă expediază elegant, chibzui roşcovanul. Tare nu-mi vine a crede că rugăciunile îl îndeamnă să rămînă singur. Astea le poate face oricînd.” După ce uşa se închise în urma oaspetelui, Lazăr prinse medalionul în palmă şi apăsă pe un mic resort. Mişcările sigure ale mîinilor sale dovedeau că umblase şi altădată cu acea bijuterie. Capacele medalionului se desfăcură, iar dintre ele căzu pe masă o bucată de hîrtie. Egumenul apropie una dintre lumînări, citi cele scrise acolo şi scoase un fluierat uşor de satisfacţie sau poate de uimire. Puţin mai tîrziu, deschise uşa. — Poftiţi, cavalere! spuse cu aceeaşi voce blajină, atît de cunoscută la Snagov şi aiurea. Rămîneţi peste noapte la noi? — Ah, nu, sfinţia-ta! Mă întorc la castel. „E tocmai ce-mi doream”, socoti Lazăr. — Ne pare rău, continuă el. Ne-am fi bucurat de prezenţa voastră. Însă – datoria înainte de toate. Dacă tot plecaţi, v-am ruga să-i duceţi o scrisoare comitelui Staicu. — Dar lipseşte de la castel. — Nu vă faceţi griji. S-a întors. Egumenul luă o bucată de hîrtie pe care scrise: „Vă aşteptăm la sfînta spovedanie”. Bogdan luă scrisoarea, care nu era sigilată, aşa cum s-ar fi cuvenit. Curînd, tropotul calului său se auzi puternic dincolo de porţi. Apoi zgomotul

34

Seria Cavalerilor – Cartea Întîi

îşi pierdu tăria, odată cu îndepărtarea. Vîntul se înteţise. Uneori rafalele parcă sfîşiau cerul şi rupeau pînza norilor în zdrenţe uriaşe. Cîmpia pitită în faţa furtunii îşi înfoia vegetaţia ca nişte ţepi de arici. Doar Codrul Vlăsiei, vînjos, dormea în tihnă, chiar dacă vîrfurile copacilor cîntau o melodie aspră, ca marea pe timp de nelinişte. * Aşa cum prevăzuse călugărul Sima, ploaia căzuse prin alte părţi. În zori, vîntul îşi mai dădea aere, dar cu slabe puteri. După plecarea lui Bogdan, doi călăreţi ieşiseră din Snagov în goana mare a cailor. Ei duceau ştiri pentru domnul Ţării Româneşti. Medalionul cavalerului Dumitru pusese în mişcare o seamă de oameni. Unul dintre aceştia era comitele Staicu. Îmbrăcat simplu, fără podoabe şi fără arme, castelanul ajunse la castel mult înainte de deschiderea porţilor. Călugării de strajă, prea hărţuiţi peste noapte, obişnuiţi a picoti pînă în zori, îl primiră cu zîmbete şi plecăciuni, ascunzîndu-şi nemulţumirea. Cînd acesta intră în locuinţa egumenului, unul dintre cuvioşii străjeri grăi cu năduf: — Grea noapte, fraţilor. Nu-i a bună atîta vînzoleală pe aici. — De, răspunse altul. După cîte am tras eu cu urechea pe lîngă cei care vin sau pleacă, mi se pare că miroase a război. — Asta nu-i de mirare, interveni al treilea. Luaţi aminte la semnele Bibliei. Ele arată că sfîrşitul lumii e pe aproape. Vă amintiţi, fraţilor, că anul trecut s-a întunecat soarele în plină zi? S-a făcut amurg în amiază. În aer stăruia o linişte ca dinaintea furtunii. Caii tremurau. Cîinii porniseră să urle a pagubă. Iată primul semn. În timp ce străjerii căutau să-şi amintească alte semne privitoare la apropiatul sfîrşit al lumii, egumenul îl primi pe comitele Staicu. Fratele mai mic al domnului Ţării Româneşti intră în sufragerie şi îşi alese un scaun cu gesturi de obişnuit al casei. — Aţi venit mai iute decît vă aşteptam, se miră Lazăr. — Nu cine ştie ce iute. Adevărul e că m-am sculat ca de obicei tocmai cînd mijea de ziuă. Cavalerul Bogdan cred că aştepta la uşa odăii mele. Apoi, asemenea invitaţie la spovedanie m-a făcut să pornesc fără zăbavă spre Snagov. Rîseră amîndoi ca la o glumă bună. După ce se mai liniştiră, egumenul scoase dintr-un sertar medalionul şi mica scrisoare a lui Dumitru. Staicu le trase la îndemînă. — Veşti? întrebă el. — Aşa se pare. — Dumitru, pesemne, se odihneşte.

35

Seria Cavalerilor – Cartea Întîi

— Şi eu cred că se odihneşte, dar nu la Snagov. — Să înţeleg prin asta că a venit şi a plecat? — Ah, nu! Egumenul porni să-i povestească tot ce aflase de la tînărul Arad. Comitele asculta atent, fără ca buna dispoziţie de pe chipul său să se schimbe o clipă. — Curios, murmură oaspetele. După descrierea blondului, felcerul nu poate fi decît cavalerul Ionuţ. Mă miră că un bărbat cu experienţa lui a putut să facă o greşeală atît de mare. Firesc ar fi fost să pornească el la drum cu medalionul lui Dumitru, nu să-l încredinţeze unui tînăr necunoscut. Oare ce s-a întîmplat acolo, la Buda? Cavalerul Dumitru şi oamenii lui aveau misiunea de a afla care sînt iscoadele trimise la Argeş de regele Sigismund al Ungariei. — Aş crede că Ionuţ nu a greşit de vreme ce medalionul a ajuns în mîinile noastre. — Să zicem că nu a greşit, dar a riscat, şi nu-i bine. — Totuşi, avem aici numele iscoadelor lui Sigismund. Însă ce mă pune pe gînduri e peticul de hîrtie ascuns în medalion. Oare nu era mai simplu, mai sigur, ca Dumitru să-şi întipărească în minte numele lor? — Dumitru a avut un motiv şi se pare că-l înţeleg, spuse Staicu, privind gînditor spre bucata de hîrtie. Întîi, scrisul acesta e în ungureşte şi nu seamănă cu cel al cavalerului. Apoi, se vede bine că a fost tăiat dintr-un document mai mare. — Asta am bănuit şi eu, chiar dacă n-am priceput scopul. — Nu-i prea greu de ghicit. Dumitru se pare că şi-a făcut unele calcule. Cîndva, bucata aceasta de document ne-ar putea folosi. Încă nu văd cum, dar sper că vom afla. — Poate, aprobă egumenul. Rămîn însă cîteva lucruri nelămurite în spusele blondului. Dacă Dumitru a fost atacat, înseamnă că cei care au făcut-o urmăreau un scop. — Fireşte. — Atunci de ce nu i-au luat medalionul? — Fiindcă nu ştiau că în el e ascuns documentul. — Fie! Dar de ce nu l-au căutat? — Aş crede că a fost un singur om. Intervenţia blondului l-a pus pe fugă. — Ei, sări Lazăr, iată că am ajuns unde doream. Să presupunem că aşa a fost. Gîndiţi-vă că cel care a hotărît atacul nocturn era la el acasă. Nu ar fi fost mai simplu să trimită gărzile şi să-l aresteze pe Dumitru? De ce în mare taină? Fiindcă e limpede că o autoritate ungurească a poruncit atacul. — Tocmai că nu e limpede, zîmbi Staicu. Ba aş zice că ungurii n-au

36

Seria Cavalerilor – Cartea Întîi

aflat despre rosturile lui Dumitru la curtea lui Sigismund şi cu atît mai puţin despre sustragerea unei părţi de document. Încercarea de asasinat şi nu intervenţia gărzilor, cum ar fi fost firesc, mă face să bănui cu totul altceva. Cel ce l-a atacat pe cavalerul nostru nu era ungur. Ba mai mult: nu lucra în slujba regelui Sigismund. — M-am gîndit la asta în timpul nopţii. Staicu privi o clipă voios în ochii inteligenţi ai egumenului, după care continuă: — Faptul că neaşteptatul prieten blond a fost urmărit doar de şase călăreţi, că alţi cinci i-au doborît pe aceştia şi s-au întors din drum, tocmai spre Buda, unde firesc şi-ar fi riscat viaţa, mă face să bănui că românii nu cu ungurii au avut de furcă. — Atunci cu cine şi de ce s-au întors la Buda, în loc să alerge lîngă Dumitru. — Nu ştiu. Şi pe mine mă pune pe gînduri manevra lor. Tăcură. În curte umbra de pe ziduri scădea treptat, micşorată de razele soarelui. Pe marginea acoperişului vecin se sfădea un stol de vrăbii gureşe. Sima, asurzit pesemne de atîta gălăgie, apucă un pietroi şi-l aruncă într-acolo, grăind paşnic: — Pace vouă, fetelor. Lazăr şi Staicu, martori la scena de afară, se porniră pe rîs. — Curioasă binecuvîntare! zise Staicu. — Vai, domnule! murmură Lazăr. Cu Sima te poţi aştepta la orice. Niciodată nu poţi pricepe ce e în mintea lui năstruşnică. Către învăţăturile sfinte se simte atras ca asinul spre bîtă. Dă iama prin ele, fără teamă de păcat. Apoi, vorbeşte cu atîta siguranţă, încît ai crede că e tobă de carte. De fapt, el e sarea şi piperul Snagovului. El aduce puţină veselie aici. — Numai pentru astfel de haruri, puţini l-ar ţine în slujbă. — Adevărat! Uităm adesea să-i pomenim frumoasele însuşiri de oştean. — Mi se pare că nu mulţi îi fac faţă în lupta cu spada. — Fără îndoială. E drept că ştie multe taine ale scrimei, că are putere în braţe, dar în astfel de întrecere la el nu aceste haruri precumpănesc, ci cu totul altele. În lupta cu spada el se abate de la regulile atît de cunoscute, aşa cum face cînd o ia pe mirişte în cele sfinte. Niciodată nu-i poţi ghici următoarea lovitură. Din această cauză cunosc vreo cîţiva spadasini care au pierdut în faţa lui. — În privinţa documentului, aţi luat vreo măsură? se întrebă comitele, schimbînd subiectul discuţiei. — Mai încape vorbă? O copie după el am trimis-o la Argeş. Oamenii mei au plecat îndată după miezul nopţii. Cred că spre prînz vor fi îndărăt. Cu puţin înaintea sosirii voastre, opt călugări îmbrăcaţi în straie de negustori

37

Seria Cavalerilor – Cartea Întîi

au pornit pe urmele cavalerului Dumitru. — Straşnic! rîse comitele. Nici un comandant de oşti nu ar fi lucrat mai bine. Zău, îmi vine a crede că Snagovul nu e un lăcaş închinat numai celor sfinte, ci... — Vai, domnule, cum puteţi grăi astfel? îl dojeni Lazăr cu o nuanţă şăgalnică în glas. — În fond, cîţi călugări aveţi aici? întrebă Staicu, fără să mai ia în seamă spusele acestuia. — Două sute optzeci. — Drace! O mică oaste. Şi cîţi dintre ei sînt călugări cu adevărat? — Numai Dumnezeu ştie, rîse egumenul. Noi am crede că cei în vîrstă, în orice caz. — Da, da, înţeleg. Cel puţin două sute de oşteni înarmaţi pînă în dinţi. Apoi vreo cinci-şase sute de cai, locuri unde se fac frumoase exerciţii de tras cu arcul şi cine mai ştie ce ascunde Snagovul, atît de paşnic la prima vedere? — Facem şi noi ce putem pentru apărarea sfîntului lăcaş de pe insulă, vorbi Lazăr cu modestie, chiar dacă ochii săi rîzători dezminţeau vorbele. Intrarea lui Sima în odaie întrerupse discuţia ce pornise pe o pantă ironică. Grăsunul arăta bine dispus. Şi avea motive temeinice, fiindcă fiecare oaspete îi prilejuia o nouă cercetare pe la nenumăratele butoaie cu vin. — Ce face blondul? se interesă Lazăr. — E gata de drum, sfinţia-voastră. Adineauri cucernicii rîndaşi i-au scos calul din grajd. Frumos armăsar! Să dea boala-n mi... — Sima! — Să dea binecuvîntarea peste mine dacă am văzut altul mai frumos. — Ah, dragă Sima! stărui egumenul. Nu-l putem lăsa pe cavaler fără o gustare. Pofteşte-l să se ospăteze cu noi! Comitele îl privi atent pe Arad. „Înalt şi suplu, chibzui el. Mersul mlădios ca al jderului. Ochii inteligenţi, parcă aplecaţi către sclipiri şăgalnice. Asta arată o fire deschisă.” — Aţi fi plecat fără a vă lua rămas bun? întrebă egumenul. — Ah, nu, sfinţia-voastră! Tocmai şedeam la îndoială dacă e bine să vă tulbur acum. E vremea rugăciunilor. Bătăile de toacă o anunţă. — Luaţi loc, domnule! Fratele Sima va îngriji de cele cuvenite unei gustări înviorătoare. Domnia-sa e comitele Staicu. Cei doi tineri se salutară adînc, după moda cavalerească, iar cuvintele obişnuite în astfel de prilejuri nu lipsiră. — După tot ce am auzit despre voi, mă aşteptam să fiţi mult mai vîrstnic, spuse cavalerul blond.

38

Seria Cavalerilor – Cartea Întîi

— Întîmplarea face să am aceleaşi cuvinte privitoare la tinereţea voastră, înclină Staicu. Da, da, mult prea tînăr pentru nişte haruri atît de mari. Bogdan mi-a spus multe lucruri de mirare în ce vă priveşte. — Mi-e teamă că nobilul vostru slujitor a exagerat în privinţa unor calităţi pe care încă nu mi le-am însuşit. — Slujitor? se miră comitele. Bogdan nu-i slujitorul meu. Un cavaler al Ordinului Basarab nu are stăpîn decît în domnul ţării. E drept că lucrează la castelul nostru, că îl plătim regeşte, dar lui nu-i poruncim. Îl rugăm. — Asta mă bucură mult. Şi zău că-mi doresc o nouă întîlnire cu tînărul Bogdan. — Cam greu. Acum e în drum spre Caliacra, în fruntea a două sute de arcaşi. — Nici că se poate mai bine, zîmbi Arad. Caliacra e tocmai ţinta călătoriei mele. — Îl căutaţi cumva pe Ioan, despotul Dobrogii? — Am unele treburi acolo, ocoli Arad un răspuns direct. Afară, cîţiva călugări măturau curtea. Alţii încheiau delicatul stropit al florilor. Dinspre sala de scrimă răzbea zăngănitul aspru al oţelului. Îndată după gustare, comitele Staicu porni spre casă. Cavalerul blond părăsi Snagovul cu puţin în urma acestuia, dar îi fu dat să mai zăbovească lîngă porţile mari. Nu departe de el, doi bărbaţi îmbrăcaţi ca nişte sperietori şedeau de taină cu cîţiva călugări. Cel mai înalt grăi cu frumoasă chibzuială: — Sfinţiile-voastre, pe noi ne-a adus aici nu gîndul către un adăpost vremelnic. Şi nici o gustare ce se cuvine unor drumeţi flămînzi... — Numai gîndul la pocăinţă şi la cele sfinte, îl întrerupse mărunţelul său tovarăş. E drept că ceva de-ale gurii întăreşte întotdeauna sufletul către puterea credinţei... „Pe cei o mie de tartori ai iadului! îşi spuse blondul. Cei doi de colo sînt foştii osîndiţi.” Cu această constatare, lăsă calul în voia soartei şi se îndreptă către micul grup. Cotae îl zări primul, iar pe faţa lui şuie nu s-ar fi putut citi că-l încearcă o surpriză plăcută. Ba din contră. Dacă tînărul cavaler pomenea despre isprava lor din cîmpia Braşovului, speranţa unui ospăţ în lege începea să se clatine. Gîndul acesta îl făcu să pornească un atac verbal de învăluire. — Domnule cavaler! exclamă, afişînd o mare bucurie. Ne luasem nădejdea să vă mai găsim. Taman mă sfătuiam cu alde Gogoaşă... — M-aţi căutat? îl întrerupse blondul. — Vai, înălţimea-voastră! Ca pe sfintele moaşte. — De unde aţi aflat că sînt aici?

39

Seria Cavalerilor – Cartea Întîi

Luat prin surprindere, Cotae îşi împreună mîinile lungi într-un gest grăitor de crîncenă mirare, apoi făcu un efort şi dădu ochii peste cap, cu gîndul să cîştige timp. — Din vis, strălucirea-voastră, interveni Gogoaşă, intuind jocul lui Cotae. Mi s-a arătat în vis calul vostru, însă voi apăreaţi ca în ceaţă. Numai mănăstirea Snagovului se vedea clar. — Minune! strigă unul dintre călugări. Dar Gogoaşă nu-l luă în seamă, fiind preocupat de propriile scorneli. — Pe urmă se făcea că... se făcea că vine o muiere frumoasă, cu şoldurile mari cît un ciubăr... adică nu. O sfîntă, numai piele şi os... carele ne-a gătit. De fapt, nu ea. Era acolo şi un arhanghel... — Ce tot îndrugi, nătărăule? se zborşi Arad. — Fiule! îl întrerupse cu asprime un călugăr. Nu huli. Peste omul acesta a picat harul ceresc. — Mda! Şi de ce m-aţi căutat? — Să intrăm în slujba voastră, minţi Cotae cu seninătate. La îndemnul cavalerului, călugării îi conduseră pe cei doi spre o curte dosnică, unde bucătăria cu plite încinse răspîndea miresme îmbietoare. În drum întîlniră cîteva coteţe şi sumedenie de găini care ciuguleau cu mult sîrg împrejur. Văzîndu-le, faţa lui Cotae se lumină brusc. O seamă de gînduri bune îl cuprinseră, gingaşe. „Găinile, săracele! socoti el. Ele totdeauna au dus greul. De fapt încap mai uşor sub aripa sumanului. Curcanul o fi mai bun, însă e prea mare pentru o ascunzătoare sigură”. Cam după un ceas, cavalerul blond, urmat de noii săi slujitori, părăsi Snagovul. Caii celor doi galopau frumos în urma stăpînului. Cînd ieşiră din umbra deasă a Codrului Vlăsiei, ziua era în cumpăna amiezii. Călăreţii făcură primul popas lîngă un pîrîu. Acolo îşi potoliră setea animale şi oameni. — Să nu vă fie cu supărare, încotro mergem? întrebă Cotae. — La Argeş. — Parcă auzisem că la Caliacra. — Ţi s-a năzărit. — Aşa cred şi eu, murmură lunganul cu înţelepciune. Oare nu s-ar cuveni să prînzim aici? Facem un foc bun şi perpelim găina pe jăratic. Mi-e teamă să nu se strice de căldură. — Ce? — Găina, domnule. — Care găină? — Păi asta, grăi Cotae, scoţînd-o din fundul unui sac. — Drace! De unde ai luat-o?

40

Seria Cavalerilor – Cartea Întîi

— De la mănăstire, înălţimea-voastră. I-am răsucit gîtul niţel, fiindcă orice găină bag de seamă că e din neamu’ muieresc, iar muierile au o gură... — Chestia asta nu-mi place. — Vai, domnule, să nu spuneţi asta! Acolo sînt aşa de multe, aşa de înghesuite, încît a le rări înseamnă adevărată binefacere pentru neamu’ găinilor. Mai chibzuit, Gogoaşă adunase între timp unele vreascuri şi aprinsese focul. Cotae curăţă găina cu multă pricepere, totuşi lipsa unui opărit după datină păgubi orătania de trei sferturi din piele. Caii folosiră prilejul şi se ospătară cu iarba proaspătă, plină de frăgezime în apropierea apei. Sătui şi odihniţi, călăreţii porniră la drum în galop. Blondul trecu în frunte, bucurîndu-se de harurile armăsarului său sprinten. Trecu o bună bucată de vreme. Tocmai ocoleau o pădure nu prea întinsă, cînd auzul bun al cavalerului nu mai prinse zgomot de copite în urma sa. Parcă săgetat de o idee, Arad întoarse capul chiar la vreme pentru a-i observa pe cei doi slujitori cum dispar printre nişte rîpe mari. — Pe caznele iadului! răcni tînărul. Pramatiile au luat-o din loc. Îşi îndemnă calul pe urmele lor. Cu toate că cei doi observară curînd manevra stăpînului, cu toate că-şi îmboldeau animalele cu mult sîrg, distanţa dintre ei scădea vizibil. Blondul potrivi o săgeată în arc, aşteptă un moment prielnic şi trase. Micuţa sculă primejdioasă trecu şuierînd la cîteva degete de căpăţîna lui Gogoaşă. — Cumetre! strigă acesta înfiorat. Cred că-i mai bine să oprim. A doua săgeată mă pune pe gînduri. Se pare că pramatia de stăpîn ştie să ochească frumos. Cum Cotae nu era nărod din fire, preţui spusele ortacului său şi îşi potoli calul. — Încotro, ticăloşilor? zbieră cavalerul. Cei doi cumetri nu fură impresionaţi de vocea năprasnică, ci numai de spada pe care acesta le-o vîntura pe aproape. — Strălucirea-voastră! răspunse Cotae calm. Taman dădeam o raită prin împrejurimi socotind că am putea fi urmăriţi. — De cine? — Parcă poţi să ştii? — Aha! Dă-mi punga! Lunganul scoase punga din sac, însă cam fără chef. Dacă ar fi avut şi el arme, altfel ar fi stat lucrurile. — Cînd mi-ai luat-o? — Păi, domnule cavaler, cînd aţi băut apă, ziceam c-ar fi păcat să o pierdeţi. Stătea prost la brîul vostru. Asta v-o spun cu mîna pe inimă. Un gînd apărut pe neaşteptate îl făcu pe cavaler să nu ia punga.

41

Seria Cavalerilor – Cartea Întîi

— Păstreaz-o! spuse cu un aer blînd, spre totala uluire a celor doi cumetri. La Argeş vom avea mare nevoie de ea. O să vă cumpăr nişte straie mai acătării şi ceva arme. Ştii să faci socoteli? — Nu mă întrece nimeni, strălucitorule! se lumină lunganul. — Atunci e bine. Am avut doi ducaţi. Egumenul Lazăr mi-a dăruit cincizeci, din care i-am dat şase ducaţi lui Sima pentru caii şi şeile voastre. Restul e acolo. Vezi să nu pierzi punga. — Eu, biruitorule? Din mîna mea nici diavolu’ n-o mai scoate. — Aşa te vreau, fiindcă s-ar putea să mai căpătăm o pungă la Argeş. Ochii celor doi crescură brusc şi străluciră ca zăpada în faţa soarelui. Porniră din nou la drum, iar cavalerul nu mai găsi de cuviinţă să privească îndărăt.

42

Seria Cavalerilor – Cartea Întîi

Capitolul 4
a castelul comitelui Staicu masa de prînz fu servită pe o minunată terasă. Priveliştea încîntătoare, bucatele alese şi ziua însorită nu reuşiră a încălzi atmosfera aparent plăcută dintre cei doi soţi. E drept că discuţia se purta sprintenă, uneori presărată de glumele tînărului, la care Margareta răspundea fie printr-un zîmbet, fie prin rîsul ei cu limpezimi de cristal. Dar printre fraze adesea răzbăteau unele înţepături delicate pe care doamna avea grijă să le împrospăteze de cîte ori se ivea prilejul. — Am pentru voi o mare şi sper plăcută surpriză, grăi comitele. — Încă una? Mă copleşiţi, domnule. — Nu înţeleg. Din cîte îmi amintesc, azi mi-a lipsit alt prilej. — Nicidecum, rîse Margareta. Cea mai frumoasă surpriză stă în prezenţa voastră. În zori, cînd am aflat că aţi părăsit castelul, am crezut că unele treburi vă reclamă, ca de obicei, prin alte părţi. Întoarcerea atît de neaşteptată se datorează oare dragostei pe care ne-o purtaţi? — Aţi fost înştiinţată greşit, rîse el, prefăcîndu-se a nu-i înţelege împunsătura. Ieşisem doar la o scurtă plimbare. — O! aprobă Margareta cu aer naiv. Să te mai iei după aparenţe! Vă cer iertare, domnule, şi aştept cu nerăbdare surpriza. Să fie cumva un nou dar din partea voastră? — Nu. Acum un ceas o ştafetă de la Argeş ne-a adus invitaţia măriei-sale, domnul ţării. Sîntem poftiţi la turnirul de dimineaţă şi la balul ce va începe odată cu lăsarea nopţii. — Păcat! zîmbi ea cu prefăcută tristeţe. Aplecarea voastră spre rosturile ştiinţei şi ale celor sfinte ne va opri să dăm curs invitaţiei. Fiindcă o soţie bună, iubitoare, totdeauna trebuie să ţină seama de dorinţele stăpînului său. — Ei, ei! răspunse comitele, ameninţînd-o şăgalnic. Ne mîndrim cu grija voastră pentru noi, dar invitaţia măriei-sale e o poruncă. Aşa stînd lucrurile, am hotărît să se facă pregătirile de drum. — Nu mai rămîne decît să mă supun, zîmbi ea, de data aceasta cu adevărat bucuroasă. O plimbare la Argeş, un bal, erau motive de plăcută surpriză pentru monotonia atîtor luni de singurătate, care de fapt tot singurătate se chema, chiar cînd Staicu revenea la castel, fiindcă răceala dintre ei rămăsese aceeaşi. Margareta nu putea accepta un soţ lipsit de harurile îndrăznelii

L

43

Seria Cavalerilor – Cartea Întîi

cavalereşti, iar comitele aştepta cu răbdare o schimbare în bine. Poate că vîrsta fragedă a doamnei o împiedica să înţeleagă unele lucruri. Rosturile lumii nu stăteau doar în lovituri de spadă, în cavalcade şi lupte cavalereşti. O privire mai atentă a Margaretei ar fi fost destul pentru a o lămuri că soţul ei se îngrijeşte frumos de gospodărirea ţinutului, că inteligenţa lui scînteietoare lucrează adesea în folosul ţării. Din păcate, speranţele castelanului întîlneau bariere mult mai mari. Tînăra doamnă crescuse la curtea Moldovei, adică într-un loc unde fiii boierilor se întreceau în a deveni cavaleri. Moda cavalerească a Apusului cucerise tineretul român de mai bine de o sută de ani şi va dăinui în ţările române pînă aproape de secolul al şaisprezecelea, cînd expansiunea spre nord a turcilor şi grecilor va cunoaşte o perioadă de vîrf. Obişnuită deci a trăi într-un loc unde a nu fi cavaler însemna o ruşine sau presupunea defecte fizice, frumoasa Muşatină nu concepea un soţ cu altfel de preocupări. Apoi, căsătoria lor fusese nu una din dragoste, ci impusă. Margareta se simţea umilită prin scoaterea ei la mezat. Fiindcă numai raţiuni politice uniseră această familie. Fire romantică, visătoare, aşteptase cu totul altceva de la viaţă. La cîteva luni după cununie, ea mai sperase încă într-o iniţiativă a comitelui. I-ar fi fost recunoscătoare dacă el ar fi avut curajul să desfacă unirea lor şi să o trimită acasă la ai săi. Însă numai un cavaler desăvîrşit şi-ar fi atras asupra sa mînia domnilor Moldovei şi Ţării Româneşti. Or, comitele Staicu părea lipsit de asemenea îndrăzneală. Sau poate că o iubea, spre totala lui nefericire. Explicaţii nu fuseseră între ei, ci doar o izbucnire petrecută cu multă vreme în urmă. Nemulţumit de răceala pe care i-o arăta, Staicu îi spusese cam aspru: „Doamnă, pe oameni trebuie să-i luăm aşa cum sînt, nu cum ni-i dorim în visările noastre. Pe noi ne-a unit hotărîrea mai-marilor. E o căsătorie impusă. Dar dacă lucrurile stau aşa, oare nu avem datoria de a ne cunoaşte mai bine? De a ne înţelege unul pe altul? De a încerca o apropiere între noi? Cred că fericirea între soţi stă şi în puterea renunţării. A nu dărui nimic în căsnicie înseamnă a nu aştepta să primeşti.” „Dar, domnule, grăise ea pătimaş, a nu crede în visările noastre, a nu înfăptui măcar o parte din ele, înseamnă moartea sufletului. Iată de ce nu sînt de acord cu spusele voastre. A lua de la viaţă puţin înseamnă a ne mulţumi cu orice. Numai neajutoraţii se mulţumesc chiar cu orice. Nu aş dori să mă înţelegeţi greşit. Sînteţi un om învăţat şi valoros în felul vostru, însă nu ce am visat eu. V-am fost vîndută, domnule. Îmi sînteţi stăpîn şi înţeleg să-mi port jugul, dar nu-mi cereţi mai mult decît prezenţa mea aici. Despre a dărui sau a renunţa nici nu merită să vorbim. De veţi dori să mă umiliţi, e dreptul vostru. Veţi obţine trupul meu prin forţă, dar sufletul niciodată. El nu cu forţa se capătă.”

44

Seria Cavalerilor – Cartea Întîi

Vorbele acelea fuseseră spuse cu aproape doi ani înainte. Odată cu trecerea timpului, Margareta prinsese a privi lucrurile cu mai puţină înverşunare. E drept că nu o încerca o explozie de fericire atunci cînd comitele revenea la castel după lungi absenţe, însă e tot atît de drept că prezenţa lui era o plăcută surpriză, aducînd calm şi linişte. După vechea discuţie dintre ei, Staicu venea rar pe acasă. Iar la astfel de prilejuri, în discuţiile lor obişnuita răceală se schimbase în ironie. La un ceas după prînz, o frumoasă trăsură ieşi din castel şi trecu podul de peste Prahova. Douăzeci de călăreţi, arcaşi după arme, îi însoţeau pe Staicu şi Margareta. Îmbrăcată în straie bărbăteşti strînse pe corp, cu părul adunat în coc greu, cu cizme pînă aproape de genunchi, tînăra doamnă arăta ca un scutier nevîrstnic. Pusese multă cochetărie în alegerea culorilor, ce precumpăneau către vişina trecută din copt. Renunţase la obişnuitul albastru dintr-o toană sau pur şi simplu la gîndul de a surprinde ochiul privitorului cu noua ei ţinută. Trupul ei, bine conturat sub hainele strîmte, cu rotunjimi îndulcite spre liniile lungi, delicate, merita să fie privit chiar de cusurgiii înrăiţi. Obrajii uşor aprinşi, îmbujoraţi poate de emoţia drumului, sau numai de soarele puternic, strălucirea ochilor, zîmbetul copilăros îi măreau farmecul. Aşezat alături, Staicu îi privea adesea profilul fin, fără a îndrăzni să o tulbure. Doar la hopuri, trupurile lor se atingeau cu totul întîmplător, iar la astfel de prilejuri, Staicu îi simţea aroma părului ce aducea a floare de cîmp. O clipă, fu ispitit să o cuprindă în braţe. Era atît de aproape, încît îi simţea respiraţia uşoară ca de prunc. Amintirea vorbelor ei de odinioară îl opri la timp. Departe de a presupune ce se petrece cu el, Margareta bănui, cu acel instinct atît de puternic al femeilor, că în aer stăruie o chemare tainică. Ochii ei strălucitori se închiseră pe jumătate, faţa îi păli, buzele îi tremurară uşor ca o părere, însă totul dură atît de puţin, încît crezu că visase. O încruntare abia vizibilă, urmată de o retragere a ei spre marginea scaunului readuse totul la normal. Clipa aceea de aşteptare, de nelinişte, socoti că nu-i fusese adresată lui Staicu, ci unui ins foarte neclar în mintea ei. În ultima vreme, cînd era plecat, se gîndea adesea la el. Nu cu simţăminte de dor, nu cu grija unei iubite, ci mirată că în cei doi ani el nu încercase un singur gest care să-i arate ce-i în inima lui. „Mă iubeşte oare? se întrebă ea. Nu, nici vorbă. Cine ştie peste ce dragoste a fost nevoit să calce la încheierea căsătoriei noastre. Totuşi, uneori, îl simt că mă cheamă, chiar dacă nu rosteşte o vorbă. Să fie oare doar o chemare de prietenie? Nu. Femeile nu simt decît chemările dragostei, cele ale prieteniei sînt haruri ale bărbaţilor.” Seara trecută şezuseră de taină pînă tîrziu. Cînd se despărţiseră în faţa apartamentului ei, pe Margareta o încercase o ezitare. El îi făcuse urări vesele. Ea, pline de ironie. Dar înţepăturile nu mai aveau ascuţimea de

45

Seria Cavalerilor – Cartea Întîi

altădată, fiindcă gîndurile ei erau altele. Poate că nu l-ar fi respins dacă el ar fi încercat să intre. De fapt, şi el ezitase. O nouă hurducătură, mai aspră, o smulse din gîndurile acelea. Apoi, mersul domol, uniform, lăsă loc întrebărilor, presupunerilor. Privirile îi zăboviră o clipă asupra soţului. Tînărul părea că aţipise. O şuviţă de păr îi căzuse pe frunte şi îi aducea un aer copilăros. „Cred că sînt nedreaptă, chibzui în continuare. În fond, şi el e la fel de oropsit. Nici el nu a dorit această căsătorie. Mă mir că nu s-a săturat de împunsăturile mele. Totdeauna le primeşte cu aer vesel. Dar ce o fi în inima lui, nimeni nu ştie. Rar se supără. Totdeauna ştiu cînd îl cuprinde mînia. Atunci, ochii i se subţiază ca în faţa soarelui mult, iar umerii obrajilor se colorează uşor.” Chibzui poate pentru a suta oară asupra unor lucruri neclare. În preajma Crăciunului, Staicu venise acasă rănit. Avea în umăr o tăietură proaspătă de cuţit sau de spadă. S-au întîlnit în sala cea mare. El vesel ca de obicei, ea la fel de ironică. Nimic nu lăsase a se observa că e rănit. Abia a doua zi aflase de la cavalerul Bogdan. Îngrijorată, a intrat în odaia lui tocmai cînd felcerul îi spăla rana. Bună cunoscătoare, fiindcă întîlnise adesea astfel de prilejuri la curtea Moldovei, observase de îndată că nu-i o simplă zgîrietură. Felcerul curăţa fără milă, aşa cum îi cerea meseria, iar tînărul îi adresa Margaretei cuvinte cu haz. Nici un strigăt, nici un geamăt nu scăpase de pe buzele lui, deşi era clar că durerile sînt cumplite. Dar ce o mirase în egală măsură erau muşchii lui mari, pietroşi, ce nu se potriveau unuia lipsit de exerciţii fizice. Cînd l-a întrebat de rostul împunsăturii, comitele a rîs şi a pomenit ceva despre nişte lotri. Altă dată, pe la mijlocul toamnei trecute, Staicu ieşise pe Dealul Cîmpiei cu cîţiva slujitori. I se năzărise lui că ar fi acolo un teren bun pentru o livadă. Margareta venise după ei călare şi căuta un loc de urcuş. Din apropiere sărise un iepure, iar calul speriat o aruncase din şa. Staicu era undeva deasupra, pe marginea unei rîpe. În cădere l-a observat cum se aruncă de la o astfel de înălţime ameţitoare. Ea nu păţise nimic rău, dar uitase să facă vreo mişcare, uimită şi îngrozită. Apoi, Staicu s-a aplecat şi a ridicat-o ca pe un fulg. În clipa aceea ochii lui nu arătau numai teamă, ci şi un licăr ciudat, pe care nu-l mai văzuse. Parcă era un strigăt slab, ca o chemare din depărtări. — Cum aţi putut sări tocmai de acolo? îl întrebase cu mustrare în glas. — Vai, doamnă! pornise el a rîde. În cădere cred că nu aţi văzut prea bine. Nu am sărit, doamnă, ci am alunecat pur şi simplu. Chiar mă întrebam în timpul zborului: „Cît va rămîne întreg din mine, pentru a vă acorda sprijinul de cuviinţă?” Trăsura poposi aproape de vadul unei ape. Călăreţii din suită

46

Seria Cavalerilor – Cartea Întîi

descălecară bucuroşi de odihnă. Soarele căzuse mult spre apus. Pe la coturi, apa rîului îşi lovea şoldurile cu lenevie de malurile înalte. * În ultimele zile, hanurile din împrejurimile cetăţii Argeşului deveniseră neîncăpătoare. O seamă de drumeţi prevăzători se îngrijiseră din timp de un adăpost bun. Doar oaspeţilor domnului ţării nu le păsa de nimic în această privinţă. La palatul domnesc, dichisitul odăilor se încheiase. Călătorii din apus rămîneau adesea nedumeriţi, observînd că hanurile nu au protecţia cetăţilor. Puţini ştiau că în nordul şi în sudul Dunării era o veche lege a pămîntului. O lege nescrisă, dar respectată, care ferea bisericile şi hanurile de călcări cu oşti. Chiar turcii, harnici dărîmători de biserici creştine, rar loveau hanurile, fiindcă ştiau şi ei că acolo găseşte odihnă drumeţul de orice neam sau religie. În jurul cetăţii erau la vremea aceea unsprezece hanuri răspîndite pe sub poale de codru. Cocheta aşezare a Argeşului înconjurată de ziduri, cuprindea la rîndul ei încă pe atîtea. Cam prea multe, socoteau unii. Doar călătorii obişnuiţi se arătau de altă părere. Nu rareori lipsa unei odăi libere îi făcea să înnopteze sub cerul liber. Poate nu cel mai vechi, dar cu siguranţă cel mai frumos era hanul „Doi cocoşi”. Aşezat sub o curmătură de deal, înconjurat de brazi falnici, rostuit din piatră şi lemn, cu zeci de odăi, cu grajduri mari, hanul nu cunoştea lipsa clienţilor. Sub el, săpată în stîncă, o pivniţă în care ar fi încăput alte hanuri mai mici adăpostea nenumărate butoaie cu vin şi cu ţuică. În cămări, şuncile afumate, mari cît nişte coapse de vădană, slănina fragedă ca bobul de zmeură, cîrnaţii cît odgoanele nu arătau nici pe departe bogăţia merindelor. Undeva în spatele clădirii o crescătorie de porci şi una de orătănii primeneau cu prospătură ospeţele. Drumeţului ostenit şi flămînd nu i se cereau lămuriri despre rosturile sale, ci doar să aibă bani. Hangiul Stoleru, un moldovean pripăşit pe la Argeş cu vreo douăzeci de ani în urmă, era o matahală de om cît uşa, dar nu aplecat spre suferinţa grăsimii. Pînă şi slujitorii săi fuseseră aleşi pe sprînceană, după voinicie. Socoteală înţeleaptă, fiindcă încăierările rar lipseau, iar legea dreptăţii trebuia făcută pe loc. Odată cu lăsarea umbrelor serii, cavalerul blond poposi la „Doi cocoşi”. În marea sufragerie de la parter o seamă de lumînări aprinse, zgomot de voci şi tacîmuri, cîntece vesele sau triste, ţipete şi porunci, trosnet de buşeală, înjurături pipărate arătau că binecuvîntata cină se desfăşoară creştineşte. Urmat de Cotae, Arad prinse a urca cele cîteva trepte, cînd uşa se deschise brusc. Doi slujitori ai hanului aruncară ceva ce semăna a ghiulea, după care uşa reveni pe rosturile ei. Ghiuleaua cu pricina nimeri în

47

Seria Cavalerilor – Cartea Întîi

braţele blondului cu toată viteza ce se cuvenea unei astfel de scule. — Drace! strigă el încîntat. Bine că nu căpăţîna ăstuia m-a lovit în plin, ci o parte mai moale. Zicînd acestea, ridică proiectilul pe picioarele lui, ce-i drept cam nesigure, însă destul de bune pentru a se susţine singur. În lumina slabă, mogîldeaţa prinse contururi. Era un bărbat nu prea mare la trup, dar atît de păros, încît greu s-ar fi putut stabili unde ar fi hotarul dintre plete şi barbă, sau dintre barbă şi straie. — Domnule, iertaţi-mi graba! grăi el cu o undă şăgalnică în glas. — Cu graba nu am nimic, răspunse blondul. Socot însă că întîlnirea noastră a scos ceva scîntei, ce-i drept nu prea dorite. — Ah, domnule, dorinţele oamenilor nu prea se aseamănă între ele. Eu mă socot fericit de ocazie. Dacă în locul vostru întîlneam bradul de colo, n-aş mai fi avut plăcerea să vă prezint omagiile mele. — Care a fot cauza plecării atît de... hm... atît de neaşteptate din han? — Una măruntă. Lipsa de sunători. Totdeauna am crezut că un cavaler, fiindcă asta sînt, poate să bea pe datorie pînă ce prinde zile mai bune. — Sînt de aceeaşi părere, aprobă tînărul. Poate e bine să vă întoarceţi la masă. — O, nu! se împotrivi acesta. „Doi cocoşi” a fost pînă adineauri singurul han din care nu fusesem arun... — Poftit să plecaţi, îl întrerupse Arad. — Chiar aşa, domnule. Şi-i păcat. Vinul de aici e bun. Am băut un tămîios de Buzău care ţi se strecoară în trup ca apa vie. — Atunci s-ar cuveni să intrăm. — Numai să nu iasă cu o încăierare ce v-ar păgubi sănătatea. Blondul deschise uşa. Un slujitor îl văzu pe bărbos alături şi făcu o încercare să-l ia de guler. Pumnul tînărului îl trimise cît colo. Alţi slujitori veniră în grabă. Cuprins de cucernice furnicături, Cotae apucă un scaun şi-l ridică deasupra capului. Aflat prin apropiere, Stoleru îl cîntări pe blond din priviri doar o clipă. Destul pentru a-şi da seama că are în faţă un oaspete de soi. Ţinuta mîndră şi mai ales straiele lui, care, chiar dacă trecuseră prin multe, arătau a fi lucrate din cunoscutul postav de Colonia, i-ar fi impus respect pînă şi unui hangiu mai puţin priceput. — Poftiţi, înălţimea-voastră! spuse aplecîndu-se atît cît era de cuviinţă. Cu ce vă pot fi de folos? — Întîi cu adăpostul cailor. Unul dintre slujitorii mei aşteaptă afară. M-am mirat că rîndaşii nu ne-au ieşit în întîmpinare aşa cum se obişnuieşte pe la alte hanuri. — Şi la noi se păstrează cu sfinţenie acest frumos obicei. Din păcate, odăile sînt pline cu oaspeţi. Mîine va fi un turnir aici.

48

Seria Cavalerilor – Cartea Întîi

— Mda! Vom căuta în altă parte. Cît îţi datorează acest nobil cavaler? — Mai nimic. Două oale cu vin şi o pulpă afumată valorează atît de puţin, încît nu merită a vorbi despre ele. Blondul privi spre Cotae. Acesta înţelese într-o clipă şi scoase un ducat de aur. — Ia-l, jupîne! spuse lunganul măreţ. Nu, nu! Păstrează restu’! — Domnule cavaler! sări hangiul însufleţit dintr-o dată. De la prima ochire mi-am dat seama... adică nu... vă cer iertare! Ar mai fi două odăi. Una pentru voi, alta pe potriva slujitorilor. Cît despre cai, voi da poruncile de trebuinţă. La un semn al hangiului, cîţiva slujitori curăţară o masă cu muşterii cu tot, în vreme ce alţii aşezau măsăriţă curată. Cotae şi Gogoaşă fură îndemnaţi spre un colţ unde îşi ciocneau ulcelele cei de mîna a doua. Proaspeţii slujitori observară că a găsi un loc printre mesenii de acolo rivaliza cu frumoasele minuni biblice. Porniră totuşi hotărîţi, înşfăcară cîte un guler de care atîrna ceva greu, smuciră cu sîrg, îşi desfăcură palmele după un chibzuit avînt, iar cei luaţi de pe locurile lor în chip atît de creştinesc poposiră cam fără voie pe duşumea. Cum aceştia nu protestară, fie din pricina băuturii peste măsură, fie din altă pricină, cum cei de la masă nu păreau a se sinchisi, Cotae şi Gogoaşă se aşezară în voie. Arad ciocni un rînd cu părosul. Înviorat de plăcuta întorsătură a lucrurilor, omul închină solemn şi grăi plin de mulţumire: — Domnule, numele meu e Grama. Discutară multă vreme cînd mai tare, cînd în şoaptă. Uneori se aplecau iute, ferindu-se din calea unor proiectile în formă de căni, de scaune sau cine ştie ce alte corpuri care circulau la răstimpuri pe deasupra meselor, din diferite părţi, după cum izbucneau încăierările. Numai novicii, numai cei ce păşeau pentru prima oară într-un han făceau caz cînd primeau în braţe un trup aruncat din greşeală. Dacă încăierările promiteau a fi frumoase, mulţi muşterii se arătau dispuşi a intra în horă, iar în astfel de ocazii doar hangiii luau parte fără entuziasm. Puţini se sinchiseau de o vînătaie, de un cucui, de lipsa unei bucăţi din piele sau de pierderea cîtorva dinţi. Cu puţin înainte de miezul nopţii, cînd cavalerul Grama cam întrecuse măsura ulcelelor, cînd picioarele lui ar fi putut căpăta o mie de întrebuinţări în afară de aceea a susţinerii trupului, Cotae şi Gogoaşă îl luară tîrîş, fiecare de cîte o aripă, şi-l cărară în odaia blondului. La ziuă, Arad îl întrebă pe bărbos: — Ai un cal? — Am avut o iapă de rasă, domnule, răspunse acesta cam acru. — Aha! Dar arme? — Şi arme am avut. Dacă aţi fi văzut spada mea de Sibiu... fiindcă

49

Seria Cavalerilor – Cartea Întîi

Sibiul rivalizează cu Toledo în făurirea acestui fel de scule. — Ei, nici chiar aşa să nu o luăm. O fi Sibiul, însă Toledo... — Da, da, eram sigur că nu recunoaşteţi, zîmbi bărbosul. Totdeauna sîntem gata să credem că numai străinii pot da lucruri bune. Şi eu am crezut aşa pînă acum cîţiva ani, cînd am dat în Sibiu peste unul, Axinte. Mi se rupsese spada sus, lîngă mîner. Cineva m-a îndrumat spre Axinte. L-am căutat, socotind că mi-o va cîrpăci pînă se va ivi prilejul pentru una nouă. Axinte e mai mărunt decît mine, care nu fac parte din tagma uriaşilor, şi are o faţă lungă, uscată, ca de ţîrcovnic. Omul s-a uitat la spadă şi mi-a zis: „Domnule, oţelul nu se poate cîrpăci, dar aş putea să vă vînd o spadă făurită de mine.” Zic: „Mă nene, asta-i de Toledo. Un cavaler care a purtat la şold un Toledo nu se poate mulţumi cu o custură oarecare.” „Adevărat! a rîs el. Am aici trei spade. Una dintre ele e de Toledo. Voi acoperi mînerele şi gravurile, iar domnia-voastră încercaţi a vedea care e mai bună.” Cu tot învelişul făcut de Axinte, pe cea străină am recunoscut-o îndată după înfloriturile de pe ea. Zic: „O iau pe asta.” Zice: „Asta e Toledo. Mă aşteptam să o recunoaşteţi. Totuşi o încercare merită. Eu am să iau una făurită de mine, iar voi încercaţi să mi-o rupeţi sau să mi-o ştirbiţi. În caz de reuşită, veţi primi Toledo în dar.” Un ceas întreg m-am căznit, cu toată priceperea, însă fără folos. Pînă la urmă, am cumpărat o spadă de Sibiu la preţul uneia de Toledo. — Hm! Parcă am auzit ceva despre Axinte. — Şi veţi mai auzi, domnule. — Poate. Deci n-aveţi nici arme? — Am avut. Din păcate am pierdut totul la un joc de zaruri. Totuşi, sînt în cîştig. După acel dezastru m-am jurat să nu mai pun mîna pe zaruri. Dar ce folos, dacă judecata bună vine la urmă? — Sper să fie un necaz trecător. — Mă îndoiesc, rîse bărbosul, fiindcă nu mai am nici un fel de avere. Dacă aş avea o spadă, s-ar schimba lucrurile. Azi va fi un turnir. Cei ce cîştigă un turnir sînt răsplătiţi regeşte aici, la Argeş. — Ştii să foloseşti bine o spadă? — Ah, domnule, aş zice că lucrez destul de frumos! Părintele meu, seniorul Grama, Dumnezeu să-l ţină încă vreo zece-douăzeci de toamne, mi-a dat lecţii admirabile. E drept că asta s-a petrecut acum patru ani. De atunci ne-a lipsit prilejul să încrucişăm spadele, din cauză că nu l-am găsit niciodată treaz. După ce şi-a pierdut averea – tot la jocul de zaruri – a dat în darul băuturii. Păcat! Avea o fineţe în loviturile de spadă... — Totuşi, după o noapte atît de grea... hm... aveţi puţine şanse într-un turnir, îl întrerupse Arad. — Vă faceţi griji degeaba. Sînt două luni de cînd mă odihnesc.

50

Seria Cavalerilor – Cartea Întîi

— Atunci, propun să intrăm în frumoasa aşezare a Argeşului. Iar dacă doriţi să luaţi parte la turnirul de spadă, nimic nu vă poate opri. — Păi tocmai spadă n-am şi nici straie pe măsura unui cavaler. — Toate la vremea lor, zîmbi blondul. Întîmplarea face să dispun de nişte ducaţi. — Mă îndatoraţi, domnule. — Nu prea. Aurul acesta a venit pe neaşteptate. * Măria-sa Mircea, domnul Ţării Româneşti, părăsise palatul ca de obicei, cu puţin înainte de revărsatul zorilor. Îmbrăcat simplu, într-o cămaşă descheiată la gît, cu pantaloni strînşi pe picior, lucraţi din cunoscutul postav de Ypres, pe care o mînă dibace brodase la genunchi cîte un vultur cu aripile întinse, purtînd la brîu o sabie scurtă legată de o cingătoare încheiată în paftale de aur, domnul ţării ieşise în parc pentru plimbarea de dimineaţă. Vreo cîţiva arcaşi porniră grabnic să-l însoţească, aşa cum încercau adesea, dar un semn al măriei-sale îi opri. Aerul aspru al parcului aducea a zi rece de octombrie. Mircea zăbovi lîngă vatra unui izvor ce năvălea voiniceşte de sub o stîncă. Acolo îi plăcea să-şi scufunde faţa în unda rece, care înfiora trupul ca tăietura de brici. După ce simţi din plin binecuvîntarea apei, porni agale pe sub copacii mari, ai căror coroane uriaşe parcă se îmbrăţişau unele cu altele, fără a mai lăsa loc pentru razele soarelui, ivite undeva pe o culme ca un zîmbet de prunc. Primul bărbat al ţării purta plete lungi şi o barbă rotundă, aspră. Înalt ca şi Staicu, se deosebea de acesta prin trăsăturile prelungi. Ochii lui mici, adînci, de culoarea aurului ca şi părul bogat, nasul drept, buza de sus voluntară fără a strica simetriei, lipsa obişnuitelor cute din colţul gurii alcătuiau chipul unui bărbat atrăgător chiar dacă împlinise treizeci şi şase de ani. Nici trupul nu cunoscuse apăsările vîrstei. Fireştile rotunjimi ale pîntecului, ce apar la bărbaţi la vîrsta aceasta, nu-l încercaseră. Al său era plat, suplu, ca al tinerilor. Dar nu numai natura îl ferise de asemenea cusur, ci şi plimbările lungi, matinale, exerciţiile zilnice de scrimă, băile reci, călăria şi vînătoarea cu arcul. „Am o zi grea, gîndi el. Azi voi primi o seamă de oaspeţi. Pe la zece va începe turnirul. Uneori întrecerile cu lancea, cu spada şi cu arcul se prelungesc pînă după prînz. Către seară, alături de doamna noastră Mara, vom deschide balul, iar la miezul nopţii mă voi întîlni cu Nufărul Alb.” *

51

Seria Cavalerilor – Cartea Întîi

Pe străzile Argeşului, mulţimea trecătorilor era mult mai mare decît în alte zile. Negustorii de mărunţişuri profitau din plin, oferind spre vînzare lucruri mai acătării sau îndoielnice în ce priveşte calităţile. Unii veniseră în căruţe, alţii doar cu ce purtau în spinare. Nici localnicii nu şezuseră cu mîinile în sîn la o astfel de concurenţă şi ieşiseră cu mărfurile tocmai în marginea cîmpului rezervat întrecerilor. Pînă şi hanurile, atît de somnoroase dimineaţa, îşi primeau muşteriii ocazionali, ce intrau acolo să-şi petreacă vremea pînă la începerea turnirului. Mulţi clătinau din cap şi socoteau în sinea lor că nu-i a bună cu noul vodă, care în preajma războiului se ţine de petreceri. Altele trebuiau acum spre apărarea ţării, fiindcă nimeni nu ştia pînă unde vor lovi oştile lui Ali-paşa. De la urcarea lui vodă în scaunul ţării, întîmplată la 23 septembrie 1386, trecuseră doi ani. Doi ani de linişte, ce-i drept, dar ce gînduri avea el puţini ştiau. Va fi un demn urmaş al părintelui său Radu? Greu de presupus. Porţile cetăţii, deschise odată cu lumina zilei, lăsau a se revărsa călători din împrejurimi, ori din îndepărtate judeţe. Unii intrau călări pe cai greu de strunit, alţii apostoleşte. Mulţi în trăsuri purtate de telegari sprinteni sau în căruţe mari, înghesuiţi, transpiraţi, gălăgioşi şi veseli. Încă din zori, împrejurimile cîmpului de întrecere fuseseră ocupate. Spectatorii chibzuiţi nu lipseau. Primele rînduri se formaseră trainic, iar bătălia pentru o poziţie mai bună era fără sorţi de izbîndă. Doar cei din casele mărginaşe păreau favorizaţi cu adevărat. Terasele, ferestrele şi acoperişurile gemeau de privitori. Jos, rîndurile se legănau ca nişte valuri uriaşe sub asaltul celor întîrziaţi. Sunet de trîmbiţe vesti sosirea lui vodă. O seamă de călăreţi deschiseră drum prin mulţime. La spatele lor, pe cai neastîmpăraţi ce jucau în loc, îşi făcură apariţia boierii Roman Herescu şi Manea, amîndoi cavaleri ai Ordinului Basarab. Platoşele sclipeau în bătaia soarelui ca nişte oglinzi. Puţin mai în urmă, o parte dintre spectatori zăriră coroana de aur în cinci colţuri a domnului ţării. Alături de vodă, tînăra doamnă Mara, înaltă, suplă, în rochie albă tivită cu fir de aur, iar în stînga lor, Staicu şi Margareta. La spate, sumedenie de curteni călcau domol, conduşi de comitele Dragomir, castelanul de Dîmboviţa. Nici oaspeţii nu lipseau. Veniseră acolo vornicul Drăgoi, Burlă şi Stanciu, toţi trei consilieri supremi ai domnului Moldovei, Pietro Embrone, consul genovez la Chilia, trimişi din Transilvania, Serbia, Vidin, Tîrnovo, Croaţia şi cavaleri ai regelui Poloniei, Vladislav Iagello. Întreaga mişcare încremeni cînd crainicul anunţă cu voce puternică: — Măria-sa Mircea, mare voievod şi domn singur stăpînitor a toată Ţara Românească. Aflat nu departe de vodă, consulul Pietro Embrone îi şopti secretarului său:

52

Seria Cavalerilor – Cartea Întîi

— Mircea e vesel. Rîde şi discută fără griji. — Ca la orice turnir, încuviinţă secretarul. — Santa Madona! exclamă Pietro. Războiul bate la uşă. Să fie oare domnul Ţării Româneşti un naiv? — Mă îndoiesc, şopti secretarul. Cred mai degrabă că acest turnir ascunde o frumoasă manevră. Iată un prilej de a aduna o groază de oameni fără a bate la ochi. Tare îmi vine a crede că trimişii polonilor au venit nu de dragul întrecerilor, ci ca soli. Cred că ar fi interesant să luăm seama la întîlnirile de azi ale valahului. Nişte soli poloni la curtea din Argeş nu ar fi pe placul regelui Ungariei. Dar un turnir poate fi un bun paravan, fiindcă la astfel de prilejuri vin adesea mulţi cavaleri. Apoi, iscoadele turcilor îl vor vesti pe sultan că aici nimeni nu se gîndeşte la război. — În ce scop? — Nu ştiu. Am aflat însă că Mircea şi-a întărit cetăţile de la Dunăre. Zidurile s-au dublat, iar garnizoanele sînt mai mari ca de obicei. Numai cetatea Turnu are acum peste două mii de arcaşi. — Deci, pregătiri în taină? — Aşa se pare. La un semn al lui vodă, crainicul îi chemă pe cavalerii întrecerilor de spadă. Erau patru. Trei voinici şi unul mărunţel, pricăjit, prea firav pentru o dispută atît de grea. Turnirurile nu-l atrăgeau pe mitropolitul Antim. El socotea că o faţă bisericească nu are ce căuta la asemenea uşuratice vărsări de sînge. În schimb, egumenul Lazăr era nelipsit. Şi nu o dată ţinea pariuri cu vodă. — Măria-ta! grăi Lazăr. Nu credeţi că mărunţelul îşi caută moartea? — Să vedem, rîse domnul ţării. Numai el ştie pe ce se bizuie. — Mi-e teamă că mîna lui slăbănoagă nici nu va putea ridica spada. — Vreţi să pariaţi împotriva lui? — Ah, nu! Mie îmi place să risc. Ţin zece perperi pe mîna cavalerului Grama. Aşa mi se pare că-l cheamă. — Fie! aprobă vodă. Sper să nu mă păgubiţi ca altădată. Primii intrară în luptă un tînăr oacheş din Judeţul de Baltă şi un bărbat mai vîrstnic, necunoscut la curtea Argeşului. După unele schimburi de lovituri, spectatorii observaseră că oacheşul e mai ager, iar vîrstnicul e mai chibzuit în mişcări. Dar totul dură atît de puţin, încît spectatorii mai şedeau încă încremeniţi. Spada vîrstnicului intrase adînc în umărul celuilalt. Grijuliu, necunoscutul se aplecă deasupra oacheşului căzut parcă fără suflare. O singură privire ageră îi fu suficientă pentru a şti că rana e puţin primejdioasă. Mulţumit, salută adînc spre locul în care şedea vodă. — Prea scurtă întrecere, murmură Lazăr. — Dar frumoasă, grăi comitele Staicu. Cavalerul vîrstnic e un mare

53

Seria Cavalerilor – Cartea Întîi

spadasin. — Sau, poate, norocos. În vreme ce Lazăr savura spectacolul din plin, fiindcă locul său lîngă vodă era dintre cele mai bune, călugărul Sima, îmbrăcat în rasă lungă, transpirat, roşu la faţă, înainta cu cizmele lui mari prin mulţime. După strigăte, înţelese că privirile sale nu avuseseră parte de prima întrecere. Mînat de talazurile celor ce se înghesuiau fără noimă, ajunse la loc liber, sub un prun. Ochii săi cucernici cătară în sus, printre crengi. Pe craca cea mai de nădejde, un tînăr, nu chiar flăcău după semnele chipului, şedea împărăteşte. „Dacă mă sui lîngă el, pică prunul cu noi, chibzui grăsunul. E prea fraged ca să ţină doi oameni. Apoi, fără ajutor, mi-e teamă că nu pot urca pînă acolo.” — Hei, fiule! răcni Sima. — Ce e, bre? întrebă flăcăul. — Dă-te jos, spurcatule! Picioarele tale netrebnice au pîngărit crengile pomului. — Da de unde? rîse băiatul. Doar m-am mai urcat şi altă dată şi nimeni nu mi-a zis că-i păcat. — Parcă eu zic altfel? o luă Sima grijuliu. Cînd prunele sînt coapte avem datoria să ne săltăm printre sfintele crengi, însă acum e păcat greu. Pomul abia e pe rod. Descumpănit, băiatul grăi totuşi cu judecată: — Păi ăia de colo de ce stau în pruni? — Lasă că ajung eu şi la ei. De ce crezi că sînt pus aici? — Aş zice că nu-i păcat. — Ce? Pesemne că Lucifer îţi tulbură mintea. Cîţi ani ai? — Aproape şaptesprezece. — La biserică mergi? — În fiecare duminică, sfinţia-ta. — Şi nu ţi-au spus acolo despre păcatul urcatului în prun? — Nici o vorbă, sfinţia-ta. — Mare mirare! Pe mine m-ai văzut în prun? răcni mînios. — Nu. — Atunci dă-te jos înainte de a chema străjile! Sfîntu’ apostol Chihaia zice limpede în a şaptea epistolă către argeşeni: „Luaţi aminte şi nu vă urcaţi în prunul fără prune coapte fiindcă spurcăciunile... şi buboaiele la şezut... bubele dulci... rîia... străjile...” Dă-te jos! Nemulţumit, dar destul de speriat, băiatul îşi dădu drumul din pom şi porni să o ia din loc, însă un gest al călugărului îl opri. — Uşor, fiule! Ajută-mă să mă urc!

54

Seria Cavalerilor – Cartea Întîi

— Parcă ziceai că... — Sigur că ziceam. Trebuie să binecuvîntez cu mătăniile fiecare crenguţă, altfel se usucă prunu’. Grea treabă. Sima îşi săltase poalele rasei cam fără folos. Fundul său cît o varniţă atîrna ca plumbul, chiar dacă braţele puternice porniseră a face minuni pe tulpină la deal. Băiatul nu era slăbănog. După o vreme reuşi să pună umărul sub cucernicul fund şi, prin frumoasă trudă, Sima ajunse pe craca atît de rîvnită, unde se aşeză comod, fericit de o vizibilitate straşnică. — Hei, sfinţia-ta! — Ce vrei? — Nu cobori? — De ce să cobor? — Fiindcă păcatu’... şi buboaiele... — Păcatu’? Ai te cară d-acilea! Întîi trebuie să mă rog şi să meditez două ceasuri încheiate. Pe urmă să vii să mă ajuţi la coborît. Cum nu era nătîng, băiatul o luă din loc înjurînd printre dinţi. * Adversarul micuţului Grama se nimerise un zdrahon cunoscut ca o brezaie pe la turniruri. Uneori lovea cu spada atît de puternic, încît mulţi îl credeau egal în voinicie cu mîndrul cavaler Bogdan. Altfel, era un soi de mălai-mare, petrecăreţ, darnic pînă la risipă, veşnic fără un chior în pungă şi gata a se lipi acolo unde întrezărea ceva cîştig. Meseria armelor nu-l atrăgea, cu toate că unele însuşiri alese în mînuirea lor i-ar fi adus o situaţie mai bună. Ieşise victorios în cîteva turniruri, dar gloria, numele bun nu-i făceau cine ştie ce plăcere, ci numai obişnuita pungă cu sunători cuvenită învingătorului. Cum era lefter de vreo cîteva săptămîni, venise la întrecere cu gîndul la un chef mare. Văzîndu-l pe Grama atît de neajutorat fizic, după primul moment ce-i stîrni mirarea cugetă adînc: „Să fiu al dracului dacă nu-i o glumă! Fiindcă, de nu-i aşa, a mă bate cu ăsta, a-l despica în două, mă duce la un păcat atît de rău, încît ar trebui să-mi schimb numele pentru a nu fi certat cîndva în cer. Adică n-au găsit ei unul pe măsura mea?” — Piei, drace! murmură printre dinţi. — Aţi spus ceva, domnule? se interesă mărunţelul. — Ah, nu, cavalere! Ziceam o rugăciune. Totdeauna înaintea întrecerii îmi fac rugăciunile, minţi el. Poate e cazul să vi le faceţi şi voi, fiindcă nu se ştie dacă mai e timp la urmă. Mă numesc Anton. — Încîntat, cavalere! Numele meu e Grama. Sper să facem o partidă frumoasă.

55

Seria Cavalerilor – Cartea Întîi

Ultimele cuvinte ale adversarului îl năuciră cu totul pe Anton. Apoi îşi luă seama şi grăi, sperînd să nu-i aducă acestuia vreo jignire, dar să-l facă a înţelege că ar mai fi timp să o ia la sănătoasa. — Domnule, oare o dragoste nefericită vă aduce la moar... adică vreau să zic aici? Dacă aveţi ceva neamuri dragi... — Ei, ei, domnul meu! îşi ieşi din pepeni mărunţelul. „Să mă ia naiba! chibzui Anton. Cred că i-am zis ceva ce nu se cade.” — Cavalere! încercă el să repare. N-am vrut să vă aduc un afront, însă cu cei ce rămîn pe urmă... — În gardă, domnule! „Fie! gîndi Anton. Tu ai vrut-o.” În jurul arenei se lăsase o linişte adîncă. Pentru oricine era limpede că la prima lovitură de spadă mărunţelul va fi despicat. De undeva, dintr-un balcon, cineva strigă mînios: — Nu-i drept! Însă nimeni nu-l luă în seamă. Cei doi spadasini tocmai încheiaseră saluturile de cuviinţă. Anton foarte nemulţumit, fiindcă niciodată nu luptase cu neajutoraţi, lovi de cîteva ori spada mărunţelului, hotărît să i-o smulgă din mînă. Dar, spre mirarea sa, nu reuşi. Grama primea fiecare lovitură nu în contră, ci pieziş, astfel că lamele în loc a se ciocni puternic alunecau una pe lîngă alta parcă îmbrăţişate. Apoi o fandare lungă se opri în coapsa lui Anton. — Sfîntă fecioară! murmură zdrahonul. Bărbosul ăsta vede o meserie... — Sper că nu v-am atins prea adînc, spuse Grama. — Ei, la naiba! D-astea am primit eu destule. Însă acum e rîndul meu. Să te fereşti, domnule, fiindcă voi lovi năprasnic. După ultimele vorbe, spada sa se abătu asupra micuţului cavaler ca o vijelie, gata a doborî totul în calea ei. Şi totuşi – mirare! Grama dansa în jurul zdrahonului asemenea unui titirez. Dinspre balcon răzbătu aceeaşi voce, în care răsună de data aceasta o adîncă uimire. Iar în clipele ce urmară, tăcerea fu întreruptă de două zgomote mari. Primul e clar. Căzuse Anton peste spada ce se frînsese. Dar pentru al doilea, vodă îl întrebă pe crainic: — Ce a fost asta? — Nimic, măria-ta. Unul prea înflăcărat a picat din balcon. Nu mult după prînz, cavalerul blond dimpreună cu Grama şi cei doi slujitori poposiră printre tarabele cu mărfuri. — Am crezut că vei pierde întrecerea, grăi Arad. — Zău? Eu am fost sigur de cîştig după primele schimburi de lovituri. Ştii care e necazul în lupta dintre un zdrahon şi unul pirpiriu? — Nu.

56

Seria Cavalerilor – Cartea Întîi

— Cei mari la trup cred prea mult în voinicia lor şi devin generoşi. Iar dacă le lipseşte generozitatea, rar ne bagă în seamă. Noi, ăştia neajutoraţii, nu cunoaştem mila în faţa uriaşilor, ci lovim din toate puterile. Apoi, cu toate că domnul Anton stăpîneşte bine arta scrimei, aş zice că nu-i dăruit cu haruri aparte. Îi lipseşte fineţea. Or, într-o luptă cu spada primează nu voinicia, nu cunoaşterea corectă a loviturilor, ci fineţea execuţiilor. — Aşa e. Cîţi bani ai primit din mîna lui vodă? — O pungă cu cinzeci de perperi. Adică peste nouă sute de ducaţi de argint. — Nu-i rău. Cu astfel de sumă te pui pe picioare. — Aiurea! Douăzeci şi cinci de perperi i-am împrumutat cavalerului Anton. — Cum asta? — Păi, din cele ce a avut bunăvoinţa să-mi spună după luptă, mi-am dat seama că e lefter. Arad îl privi cu plăcere, dar Grama nu observă, fiind preocupat de unele socoteli băneşti. — Deci, continuă el, dacă îţi plătesc datoria, dacă îmi cumpăr un cal bun, rămîn vreo cincisprezece perperi. De fapt, nici atît. La Deva am două surori care au rămas în cruntă sărăcie şi aşteaptă ajutorul meu. Cît despre seniorul Grama, el se descurcă totdeauna în hoinărelile lui. Cine ştie pe unde îl poartă paşii. — Înţeleg, spuse blondul nu prea bucuros. Cînd vei porni spre Deva? — Mîine în zori. — Prea bine, domnule! Datoria mi-o plăteşti altă dată, iar un cal bun îţi voi împrumuta eu. Arad cumpără unele straie frumoase, pe măsura cumetrilor Cotae şi Gogoaşă. Feţele celor doi slujitori străluceau de mîndrie. Numai la alegerea armelor stăpînul întîmpină unele greutăţi. Cotae era bucuros de arcul său nou. Gogoaşă, în schimb, arăta mare dispreţ pentru astfel de sculă. — Domnule! grăi el îmbufnat. Cu arcul nu mă pricep să trag. — Înveţi. — A, nu, e prea tîrziu! Doar dacă aveţi bunăvoinţa să-mi luaţi un topor. La noi, pe valea Ampoiului, sînt o mulţime de tăietori şi cioplitori de lemne. Pînă şi copiii se pricep. Iar joaca noastră era aproape totdeauna cu toporul. — Meseria armelor nu-i o joacă. — Ştiu, domnule, şi d-aia mă încumet a vă arăta ce pot. — Cu săgeata îl iei pe duşman de la distanţă. — Şi cu toporul. — Mare minune! Uite că aşa ceva nu am văzut pînă acum. Şi de unde să-ţi iau asemenea armă?

57

Seria Cavalerilor – Cartea Întîi

— Am întîlnit un negustor cu topoare bune. La puţină vreme, Gogoaşă reveni încîntat de frumoasa achiziţie. Dincolo de cîmpul întrecerilor începea codrul. Întîi o seamă de tufe şi copaci singuratici, apoi liziera deasă. Mînat de curiozitate, Arad se opri cam la douăzeci de paşi în faţa unui trunchi ce întrecea grosimea unui om. După ce-l privi o vreme gînditor, îl întrebă pe Gogoaşă: — Ai putea să-l nimereşti de aici? — Fără sminteală. E drept că de multă vreme n-am mai încercat, dar nădăjduiesc să nu-mi fi pierdut îndemînarea. Apoi, parcă în joacă, slobozi toporul din mîna sa vînjoasă. — Drace, straşnică lovitură! strigă blondul entuziasmat. Văd că tăişul a intrat în tulpină de vreo două degete. — Vai mie, domnule! se căină grăsunul. Altădată îl înfigeam mai adînc, dar nu asta-i supărarea mea. Toporul a lovit cam la o palmă de crăpătura aceea pe care am ochit-o. Va trebui să lucrez mult pînă ce îmi va reveni îndemînarea. — Tu cum stai cu arcul? se întoarse blondul către Cotae. — Ca măgarul la muls oile. Îmi place, însă n-am tras niciodată. — Ai vrea să încerci? — Dacă nu vă e cu supărare. Arad îi arătă un copac aflat cam la vreo treizeci de paşi. Cotae încordă arcul, închise ochii şi trase. — Pe sfintele moaşte! rîse cavalerul. Bine că n-a fost nimeni prin apropiere. Puteai să-l laşi olog. Cînd tragi cu arcul şi nu eşti în şa, picioarele nu stau unul lîngă altul, ci dreptul dus mai în spate. Apoi, dacă închizi ochii, nu faci nimic. Nici poziţia umărului nu-mi place. Ia dă-mi arcul şi să fii atent la tot ce fac! În faţa noastră sînt trei copaci aproape lipiţi unul de altul. Voi trage în cel din mijloc. — Prea departe, interveni Grama. Pînă acolo cred că sînt peste optzeci de paşi. — Aşa cred şi eu, zîmbi Arad. Copacul din mijloc are un ciot. Voi încerca să trimit săgeata în el. — Ar fi straşnic, se auzi o voce din spate şi nu mică fu surpriza cavalerului blond cînd îi văzu pe Staicu, pe egumenul Lazăr şi pe Sima. — Ce plăcere! se înclină Arad. — Ce mirare! observă comitele. După spusele voastre vă ştiam în drum spre Caliacra. — Şi nu vă înşelaţi. Am făcut doar un ocol pe la Argeş. — Înseamnă că staţi puţin aici. — Pînă mîine în zori. — Pesemne că aveţi o invitaţie la balul de la palatul domnesc.

58

Seria Cavalerilor – Cartea Întîi

— Ce vă face să credeţi? — Să cred? Nu, domnule, ci numai să sper. Mi-ar plăcea să petrecem cîteva ceasuri împreună. — Şi mie, însă nu am o astfel de invitaţie. Cine s-ar fi gîndit la unul ca mine? Cine mă cunoaşte? — Noi. Aveţi ceva împotrivă dacă vă poftim? — Nu m-am gîndit la o cinste atît de mare. — Atunci, vă las o invitaţie la oştenii din paza porţii. — Domnule! rîse Arad. Socot că, de vreme ce am obţinut această favoare, îmi pot îngădui să vă mai cer una pentru prietenul meu, cavalerul Grama. — A, tînărul care a cîştigat întrecerea de spadă? se întoarse comitele spre micuţul cavaler. Nici că se poate mai bine. Frumoasă lovitură aţi dat, domnule! Dar parcă vă pregăteaţi să trageţi cu arcul, privi din nou către blond. Vă stinghereşte oare prezenţa noastră? — Nicidecum. Doresc să-i dau slujitorului meu prima lecţie. — La o distanţă atît de mare? Poate nu ştiţi că azi întrecerea cu arcul s-a disputat doar la şaizeci de paşi. Învingătorul e un tînăr din judeţul Olt. Un flăcău de mare nădejde. În faţa lui au pierdut cîţiva cavaleri dintre cei mai iscusiţi. Zău, turnirul de la Argeş a adus multe surprize. Arad potrivi săgeata, încordă arcul, ochi scurt şi trase. După cîteva clipe se auziră exclamaţii de uimire. — Cavalere! strigă egumenul cu entuziasm. Săgeata voastră s-a înfipt la cîteva degete de ciot. Poate că mă înşel, fiindcă distanţa e mare. Voi da o fugă pînă acolo. Apoi spre hazul celor de faţă, îşi săltă poalele rasei şi porni în goană. Cînd reveni, ochii săi străluceau ciudat. — Minunat, cavalere! zîmbi el. Doar la trei degete de ciot. Sînteţi un ţintaş cum rar mi-a fost dat să văd. Sau, mai degrabă, încă n-am văzut. Şi mă mir: de ce nu aţi luat parte la întrecerea cu arcul? Aţi fi cîştigat uşor. Surprizele se ţin astăzi lanţ. Blondul ridică din umeri, vizibil nemulţumit. — Arcul acesta nu are o bătaie prea bună, sfinţia-ta. N-aş zice că-i rău, însă nu-i centrat cum se cuvine. Lemnul său are un capăt ceva mai subţire. Cotae, dă-mi arcul meu! Şi spre mirarea celorlalţi ochi din nou, chiar mai scurt decît prima oară, iar săgeata nimeri în mijlocul ciotului. — Iată ce înseamnă să-ţi cunoşti arma, zise Arad mulţumit de reuşită. — Domnule! făcu Staicu privindu-l şăgalnic. Am întîlnit mulţi arcaşi buni, dar cunosc un singur om în stare să vă egaleze la o distanţă aşa de mare.

59

Seria Cavalerilor – Cartea Întîi

— Voi? — O, nu! E vorba despre sfinţia-sa Lazăr. Arad şi însoţitorii săi îl priviră zîmbind. Cuvintele comitelui aduceau a glumă. Nu puteau crede aşa ceva, fiindcă nu auziseră ca vreo faţă bisericească să aibă mari daruri în mînuirea armelor. Staicu parcă le ghici gîndurile. Uşor nemulţumit, îl rugă pe Lazăr să încerce. Bucuros, cavalerul blond îi oferi acestuia arcul său. După felul cum îl prinse, cu mîinile mari, nervoase, după dibăcia dovedită în mînuirea lui, se văzu clar că Lazăr umblase des cu scule de soiul acela. Egumenul ochi la fel de scurt şi de energic. Săgeata bîzîi prin aer ca un bondar uriaş şi se înfipse în ciot. — Sper să ne vedem la bal, rîse comitele. Mai la o parte, în vreme ce egumenul şi Staicu se depărtau la braţ, grăsunul Sima îi zise lui Cotae: — Fiule, sub îndrumarea vrednicului tău stăpîn, vei ajunge chiar scutier. Dacă nu poţi acum, îmi vei plăti atunci. „Săracul, chibzui lunganul. Cred că de la căldură i se trage. După vorbele fără căpătîi ai zice că l-a lovit cineva cu leuca în cap.” Apoi răspunse milos: — Nu înţeleg. Despre ce plată e vorba? — A orătaniei. — Care orătanie? — Bă ăsta! îşi ieşi Sima din pepeni. După plecarea voastră din Snagov, cucernicul ce se ocupă de orătănii mi-a zis că-i lipseşte una. Că te-a văzut pe lîngă coteţe. Ce-i drept, numai o aripată dovedeşte că eşti lipsit de păcatu’ lăcomiei, însă nu şi al şterpelitului. „Din vorbele lui se vede că nu-i prea sigur”, chibzui lunganul, dumirindu-se încotro vîsleşte grăsunul. Cum nu era prima oară căzut sub asemenea învinuire, îşi luă o figură din cele mai ofensate şi răspunse cu măreţie: — Sfinţia-ta, nu prea ştiu despre ce ai grăit. Dacă vrei să ştii, pînă azi găinile au fost cercetate de către oameni destul de puţin. Fiindcă nu-i destul să te pricepi la un ciupelit frumos, ori la ronţăit un copan. Sufletu’, sfinţia-ta. Sufletu’ trebuie căutat la găină. Orătăniile pricep omul cu inima bună şi se iau după el ca mielu’ după oaie. D-aia zic: poate că o orătanie să se fi luat după noi însă, dom’le, eram călare şi n-am băgatără de seamă. * Se apropia miezul nopţii. Balul era în toi doar pentru cei tineri. Vîrstnicii, retraşi prin ungherele sălii, gustau cîte o cană cu vin sau depănau amintiri. Cavalerii străini, înconjuraţi cu atenţia curtenilor, mai

60

Seria Cavalerilor – Cartea Întîi

discutau încă aprins despre turnir. Jupînesele tinere îşi îndemnau soţii la dans. Cele răscoapte puneau la cale cumetrii şi ospeţe. Parcă nimeni nu avea gîndul îndreptat spre războiul ce era gata să înceapă la sud de Dunăre. Lipsea totuşi veselia de altădată, fiindcă primejdia unui război totdeauna apasă inimile oamenilor cu greutatea ei. Numai tinerii, lipsiţi de experienţa bătrînilor, gustau clipa cum se cuvine. Prin locurile tainice ale teraselor, flăcăii şi fetele schimbau sărutări pe furiş. Nelipsiţii crai se poticneau adesea cu prefăcută mîhnire şi prindeau în braţe cîte o codană, iar scuzele durau uneori atît de mult, încît victimele, nu prea supărate, începeau să-şi depene visuri de măritiş. Uşile larg deschise ofereau prilej de dans chiar şi în curtea plină cu pomi. Unii dansatori îndrăzneţi mînaseră sîrbele către liziera parcului măreţ, acolo unde lumînările păcătoase lipseau şi îmbrăţişările rămîneau ascunse în umbra copacilor. Domnul ţării se întreţinea cu oaspeţii poloni. Măria-sa, Mara, tînăra Margareta şi cîteva jupînese găsiseră loc plăcut pe una din numeroasele terase. Aerul nopţii de mai, încărcat de mireasma florilor, căpătase oarecare asprime în apropierea miezului nopţii, însă nu destulă putere pentru a le alunga. Mitropolitul Antim îi adunase în jurul său pe Atanasie al Severinului, pe Sofronie de la Cozia, pe Lazăr al Snagovului şi pe tînărul Dragomir, comitele de Dîmboviţa. Staicu discuta în şoaptă cu isteţul conte genovez Pietro Embrone. — Domnule! zise acesta. Războiul bate la uşă... — Dar nu la a noastră, îl întrerupse Staicu. — Adevărat, însă mîine poate fi altfel. Mă mir că măria-sa Mircea nu adună oastea ţării. — Asta înseamnă că ştie mai multe decît noi. „Şi tu, tîlharule! gîndi consulul de la Chilia, ascunzîndu-şi supărarea sub un zîmbet nepăsător. M-aş mira ca fratele lui vodă să nu ştie. Tăceţi ca peştii, iar eu tremur de îngrijorare. Turcii ţintesc nu numai Ţara Românească, ci şi Chilia. Negustorii care vin la noi din sud vorbesc multe. Ei totdeauna sînt bine informaţi. Oştile lui Ali-paşa trec totul prin foc de-a latul Balcanilor. Să fie oare acest vodă un papă-lapte, un becisnic? Secretarul meu mă asigură că-i un om chibzuit, dar tare nu-mi vine a crede. În locul turnirului, al balului, m-aş fi bucurat să-l văd cu oştile la Dunăre. Sau poate că îşi dă seama de zădărnicie. Cine cutează azi a sta în faţa achingiilor lui Ali-paşa? Treizeci de mii de achingii vor lovi peste cîteva zile Dobrogea şi Varna. Însă negustorii genovezi veniţi de la Adrianopole spun că sultanul Murad a trimis încă douăzeci de mii de achingii către pasurile Balcanilor. Încotro ţintesc, nu ştie nimeni. Ioan al Dobrogii va pierde războiul. E adevărat că-i un tînăr viteaz. Din păcate, îi lipseşte înţelepciunea părintelui său, Dobrotă. Mircea i-a trimis ajutor o mie de călăreţi. De ce oare

61

Seria Cavalerilor – Cartea Întîi

numai atît?” Cavalerul blond şi Grama ocupaseră o masă într-un colţ al sălii. Sima, Cotae şi Gogoaşă, o alta undeva prin ungherele mai îndepărtate ale curţii, fiindcă erau doar însoţitori, fapt ce nu le îngăduia să se amestece cu invitaţii. De fapt, nici nu doreau asta. Lumina lunii îi ajuta destul de bine să-şi găsească ulcelele cu vin. Cînd miezul nopţii păru foarte aproape, vodă socoti că e vreme să-l întîlnească pe Nufărul Alb. — Domnilor! rîse el către cavalerii poloni. V-am reţinut de la plăcerile balului. Sînteţi tineri şi se cuvine să petreceţi. Oaspeţii pricepură că discuţia s-a încheiat, astfel că îl părăsiră, cu unele plecăciuni adînci. Cavalerii unguri aflaţi prin apropiere ar fi dat mult să ştie ce discutase Mircea cu oamenii regelui Poloniei. Să fi fost doar nişte obişnuite amabilităţi? Domnul ţării ieşi agale din sală tocmai cînd mitropolitul Antim le vorbea celor din jur despre planurile de a clădi o frumoasă biserică la Tîrgovişte. Al doilea mitropolit, Atanasie al Severinului, avea altă părere în privinţa locului ales. Între ei porni o dispută ce ameninţa să dureze mult. Egumenul Lazăr profită din plin şi se fofilă pe lîngă coloanele mari acoperite cu marmură, apoi pe lîngă perete pînă la una dintre numeroasele ieşiri. Miezul nopţii era aproape de cumpănă. Pe faţa comitelui Staicu apăru brusc un semn limpede de suferinţă. Buzele lui scăpară un oftat jalnic, spre totala uimire a consulului genovez. — Vă e rău? îl întrebă acesta. — A, mai nimic. O indispoziţie trecătoare. Însă vina e numai a mea. Am mîncat o pulpă de berbec prea împănată cu grăsime pentru stomacul meu gingaş. Sau poate că e de la vinul negru, cu care nu sînt obişnuit. Sper să mai stăm de vorbă în noaptea asta. Mă atrag inteligentele voastre păreri în privinţa măsurilor de apărare a Ţării Româneşti. Consulul aprobă cu un gest grăitor. Comitele porni spre uşă. Paşii săi domoli, umerii aduşi uşor înainte dovedeau suferinţa de care fusese cuprins atît de neaşteptat. Cavalerul blond zîmbea la răstimpuri cam fără rost, uimindu-l pe tînărul Grama. Discuţia dintre ei lîncezea, în loc să prindă aripi după numeroasele căni cu vin bun. „O fi niţel făcut? gîndi micuţul bărbos. Parcă n-aş crede. Aseară am băut împreună de două ori pe atît şi nu eu am fost cel mai treaz. Drace, te pomeneşti că-i îndrăgostit! Numai îndrăgostiţii răspund aiurea cînd îi întrebi ceva. Iar în privinţa zîmbetului fără noimă – să nu mai vorbim.” Arad îl smulse din gîndurile acelea. — Hai, bătrîne, să mai ciocnim o ulcică. Să bem pentru femeile

62

Seria Cavalerilor – Cartea Întîi

frumoase. — Dar pentru cele urîte? mustăci Grama. — Urîte? Nu există femei urîte. Cel puţin aşa mi-a spus unul mai vîrstnic. Cică totul e să ştii a le descoperi ce au frumos. — După vorbele tale, să cred că eşti îndrăgostit? — Să crezi, bătrîne, rîse blondul. Şi zău că nu-i nimic rău în asta. Toţi cădem pînă la urmă în cofă. Însă ceva fulgerător se întîmplă rar. Poate că sînt cam băut şi am uitat să-ţi spun că în seara asta o nobilă doamnă a avut gingăşia să-şi oprească privirile asupra mea. — Într-adevăr, ţi-a scăpat. Numai ochiul meu încă ager după atîtea căni m-a lămurit, văzîndu-te cum zîmbeşti aiurea. — Atunci, nu ne mai rămîne decît să bem împreună încă un rînd, fiindcă va trebui să plec. Adică să alerg. La naiba, să zbor! Legea cavalerească ne cere a fi la întîlnire cu puţin înainte de sosirea iubitei. Pînă mă întorc, să bei, bătrîne, pentru dragoste şi pentru norocul meu, fiindcă, pe toţi tartorii iadului, am nevoie de noroc! Cam ţeapăn, blondul porni spre uşă. Grama zîmbi îngăduitor. Lumînările pe isprăvite pîlpîiau cu ultimele puteri. Cele proaspăt aprinse parcă sfidau împrejurimile. Privindu-le, micuţul cavaler murmură pierdut în gînduri: — Ca viaţa. Tinereţea, cu harurile ei. Bătrîneţea, cu ultimele puteri. Toţi ardem. La dracu! De ce să ardem? Tăriile vinului îl opriră să cugete mai acatării. Mînios, aşa din senin, bău cîteva căni cu vin spre a se limpezi. Iar cînd privi lumînările din nou, constată că acestea o luaseră între timp din loc şi puseseră distanţă mare între ele şi masa la care şedea. Însă nu asta îl miră, ci numai faptul că lumînările, prinse una de alta în horă, dansau ca nişte apucate. — Ăsta-i începutul dezmăţului, strigă scîrbit de necuviinţa lumînărilor, apoi îşi lăsă căpăţîna obosită pe masă. * Domnul Ţării Româneşti intră în cabinetul său urmat de căpitanul Gherghina, despre care se şoptea adesea că-i prea tînăr pentru un comandant al gărzilor de la Argeş, chiar dacă îi recunoşteau calităţile de cavaler al Ordinului Basarab. Gherghina îşi cîştigase încrederea lui vodă în misiuni grele, neştiute de nimeni. Tăcut din fire, rar intra într-o discuţie. Pe curteni îi trata politicos şi rece, fără a lua seama la unele clevetiri. De fapt, nu cei douăzeci şi doi de ani ai tînărului iscau neîncrederea unor curteni, ci originea lui obscură. Era fiul unui potcovar din mica şi cocheta aşezare a Bucureştilor. Bun spadasin, cîştigase două turniruri. Nimeni nu ştia unde

63

Seria Cavalerilor – Cartea Întîi

învăţase el arta scrimei. Poate că egumenul Lazăr ar fi fost în drept să vorbească, dar cui i-ar fi trecut prin minte să-l întrebe? Cu toată înălţimea lui remarcabilă, Gherghina nu era voinic. Ba s-ar fi putut spune că-i prea subţirel pentru un spadasin cu faimă. — Avem veşti, domnule? îl întrebă vodă. — Puţine, măria-ta. În faptul serii au sosit călăreţi de la cetăţile Turnu, Căpăţîneni, Brăila, Giurgiu şi Crăciuna. Ei ne-au vestit că s-au încheiat lucrările de întărire. Oştile din pădurile Argeşului au primit încă o mie trei sute de cămăşi de zale, iar cele de lîngă Giurgiu, opt sute. Negustorii braşoveni au sosit ieri cu şapte sute de scuturi din piele, dar preţul lor mi se pare piperat. — Să nu vă tocmiţi! Avem cu ce plăti. Sînt bune? — Cred că cele mai bune din ultimii ani. — Mda! Cu otrava pentru săgeţi cum stăm? — A fost împărţită după porunca măriei-tale. Mircea îl privi cu plăcere. Gherghina vorbea totdeauna scurt şi limpede. Nici un cuvînt în plus nu se strecura în frazele lui. — Voi primi un oaspete, continuă vodă. Să nu-l laşi să aştepte. Gherghina salută şi părăsi încăperea. Mircea scoase scrisoarea lui Lazăr dintr-un sertar al biroului. Din curte şi din sala balului răzbătea zgomot de veselie. „Oamenii petrec, chibzui el. Poate că nu-i rău. Pentru prilej de supărări va fi timp destul. Adică, mă înşel. Oamenii simt primejdia ce ne aşteaptă prin mişcarea turcilor către Dunăre, însă în noaptea asta vor să nu-şi amintească de ea. Dar despre mine ce cred? Am observat aluziile unora la faptul că ar trebui să ridicăm oastea cea mare a ţării. Nerozii! Mulţi mă socot slab şi nehotărît, fiindcă se aşteptau ca la ora asta să fiu cu oştile de-a lungul Dunării. Aş vrea să mă creadă în continuare slab şi să fie linişte. Sînt doi ani de cînd m-am ridicat singur în scaunul de domnie pe care l-am ţinut o vreme alături de fratele Dan. Doi ani de pace şi belşug, însă nu uşori. Regele Ungariei, Sigismund de Luxemburg, ne-a pîndit adesea în aceşti doi ani, gata să vină peste noi. El înţelege pericolul turcesc şi crede că prin ocuparea Ţării Româneşti, a Serbiei, a Bosniei, a Moldovei şi a Ţaratului de la Tîrnovo ar pune stavilă împotriva lor. Din păcate, nu pricepe că asta înseamnă război şi slăbirea ţărilor creştine.” Căpitanul Gherghina deschise uşa. Un bărbat înalt, cu umerii largi şi şolduri înguste trecu pe lîngă el. Omul era Nufărul Alb. — Măria-ta! salută oaspetele. — Ia loc, domnule! Tocmai cercetam din nou lista iscoadelor lui Sigismund. Cabinetul de lucru al măriei-sale dovedea bogăţie şi gust. Pereţii

64

Seria Cavalerilor – Cartea Întîi

acoperiţi cu lemn de culoarea măslinei, bogatele ornamente ale tavanului, mobilierul de stejar lucrat în măiestrite incrustaţii, draperiile mari de catifea, covoarele moi, în tonuri calme, minunatele panoplii încărcate cu spade şi cu săbii de Toledo, de Genova, de Sibiu şi de Braşov, cu arcuri aurite la capete, cu cămăşi de zale din argint, mulţimea bibelourilor dovedeau bunăstare. Mînerele ferestrelor, ale uşilor şi multe alte obiecte erau din aur masiv. De fapt, întregul palat domnesc avea strălucirea bogăţiilor. Mulţi negustori străini sau băştinaşi poposeau la Argeş cu postavuri alese de Colonia, de Ypres, de Louvain, de Boemia şi chiar din îndepărtata Anglie. Tot ei aduceau vestitele covoare ale Asiei, piper, căpăţîni de zahăr, scorţişoară, lemn-dulce şi săpunuri parfumate. Rar se întîmpla ca vodă şi curtenii să nu fie cumpărători pe măsura ofertei. — Ce aţi hotărît în privinţa iscoadelor lui Sigismund? se interesă oaspetele. — A-i trece prin încercarea caznelor nu-i nimerit, fiindcă n-au ce ne spune mai mult decît ştim. A-i da pe mîna călăului ar însemna să tragem puţine foloase, cîtă vreme îi cunoaştem, fără ca ei să aibă habar. Socot că ne putem folosi de ei. — Aşa cred şi eu, măria-ta. De vom lucra chibzuit, arma lui Sigismund se va întoarce împotriva lui. — Cum? — Întîi, Sigismund va afla numai ce dorim noi să ştie. Apoi, e vremea să-l facem a juca după lăuta noastră. Filos, primul grămătic al curţii de la Argeş, e căpetenia iscoadelor lui Sigismund. Începînd de azi, pe la el nu vor mai trece decît scrisorile şi actele hotărîte de noi. Iar începutul va fi cu o scrisoare a voastră către domnul Moldovei, Petru Muşat. — Ce va cuprinde această scrisoare? zîmbi vodă încîntat de marea inteligenţă a Nufărului Alb. — M-am gîndit mult la ea şi cred că ar suna astfel: „Măria-ta, Eu, cel întru Hristos Dumnezeu binecredincios şi binecinstitor şi de Hristos iubitor şi autocrat, Io Mircea mare voievod şi domn, din mila lui Dumnezeu şi în darul lui Dumnezeu, stăpînind şi domnind peste toată Ţara Românească, vă dăm ştiri mari. Soli ai sultanului Murad au venit la noi cu daruri alese şi sînt gata a face cu noi tratat de alianţă. Murad ne cere să-l părăsim pe măritul rege al Ungariei, Dumnezeu s ă-l ţină în slavă, şi să ne unim cu turcii. Dacă ne învoim, sultanul va supune Dobrogea, cetatea Silistra şi cetatea Chilia, pe care ni le va da nouă. I-am primit bine pe solii turcilor, dar nu ne-am învoi a-l părăsi pe slăvitul nostru prieten Sigismund de Luxemburg. E drept că regele Ungariei nu s -a arătat
65

Seria Cavalerilor – Cartea Întîi

totdeauna deschis la suflet faţă de noi, că a gîndit să ne încerce cu oşti, totuşi socotim că Dumnezeu îi va lumina gîndurile şi va înţelege dragostea noastră către el. Dacă am trece de partea sultanului Murad, regatul Ungariei ar intra în mare primejdie. Însă noi sîntem creştini şi chiar dacă Sigismund nu ne-a iubit totdeauna cum se cuvine, îi vom fi prieteni de nădejde. Măria-ta, prin respingerea propunerilor turceşti, ne-am atras mînia lui Murad. De vor fi lupte, şi ele vor fi cu siguranţă chiar anul viitor, vom cere sprijin de oşti atît slăvitului Sigismund, cît şi vouă.” — Frumos ticluită! rîse Mircea. Dar ce va crede domnul Moldovei cînd va primi o astfel de scrisoare? — Consilierii supremi ai lui Petru Muşat sînt încă aici. Din cîte ştiu, vor pleca mîine. Ei bine, la ziuă va trebui să staţi de vorbă cu vornicul Drăgoi. El îl va lămuri pe domnul Moldovei că totul e o plăsmuire. De azi în trei zile ar fi bine să-i dictaţi această scrisoare grămăticului Filos. El o va trimite în Moldova, iar o copie a ei lui Sigismund de Luxemburg. Filos îşi va pune iscoadele să gonească zi şi noapte spre Buda. — Nici că se poate mai bine. De fapt, ceva adevăr există în această scrisoare. Dacă am trece de partea turcilor sau dacă turcii ne-ar supune, regatul Ungariei ar fi atacat în mai puţin de un an. Şi e la fel de adevărat că alianţă cu păgînii în dauna creştinilor nu vom încheia niciodată. Acum rămîne să vedem ce va crede şi va face Sigismund după o veste ca asta, care aduce a lovitură de trăsnet. — Ce ar face oricine, măria-ta, dacă ar primi o astfel de scrisoare. — Crezi în puterile ei? — Absolut. — Şi eu sper că regele Ungariei va uita gîndurile de călcare cu oşti în Ţara Românească şi ne va sprijini de-i vom cere ajutor. Va înţelege că o luptă între oştile noastre şi ale sale nu aduce folos decît sultanului Murad. Asta înseamnă că vom avea linişte din partea lui Sigismund şi timp de pregătiri. Fiindcă turcii nu vor trece Dunărea anul acesta. Murad e înţelept. El face paşi mici, dar siguri. Va cuceri, în cel mult o lună, Dobrogea. Deci, în cel mult o lună ajungem vecini cu Imperiul turcesc. — I-aţi dat puţini călăreţi despotului Ioan. Mircea îl privi cu admiraţie pe Nufărul Alb. Puţini ar fi îndrăznit să i-o spună în faţă. — Mult mai puţini decît alţii, zîmbi el. De am intra azi în luptă alături de Ioan, soarta Dobrogii ar fi aceeaşi. Încă nu sîntem destul de puternici. Abia în primăvară încheiem pregătirile oştilor noastre. Şi poate nici atunci, fiindcă în faţa turcilor va trebui să ne întărim continuu. Nu-i destul numai numărul oştenilor, dacă ei nu ştiu a folosi armele cu înaltă pricepere. După
66

Seria Cavalerilor – Cartea Întîi

cum ştii, trei mii de arcaşi se pregătesc în pădurile dinspre Giurgiu de aproape doi ani. La început, mulţi dintre ei nici nu ştiau să ţină arcul în mîini. Azi am fi putut aduce cîţiva la turnirul de la Argeş. Aproape toţi ochesc bine, chiar şi din goana cailor. Alţi opt sute de arcaşi, trei sute de lăncieri şi două mii de luptători cu spada se pregătesc în pădurile Argeşului. Numai cu oastea cea mare a ţării nu le putem face faţă turcilor. Asta e surpriza pe care i-o pregătesc lui Murad. Sîntem însă puţini. Abia cînd numărul arcaşilor, al lăncierilor îmbrăcaţi în zale şi armuri, al luptătorilor cu spada şi al celor cu arme de foc se va dubla, putem privi mai liniştiţi o înfruntare cu turcii. Trebuie să înţelegem că numai cu oşti organizate temeinic îi putem bate. Iată de ce nu ne-am alăturat lui Ioan al Dobrogii. De fapt, şi alte cauze ne-au oprit. Noi i-am propus adesea regelui Ioan să unim Dobrogea cu Ţara Românească. O parte dintre curtenii lui s-au arătat bucuroşi, fiindcă-i firesc. Din păcate, Ioan vede îngust. Nu înţelege. Am fi putut să-l supunem, însă o luptă între fraţi de acelaşi sînge nu o dorim. Altfel vor sta lucrurile în primăvara viitoare. Atunci ne vom bate nu cu românii, ci cu garnizoanele turceşti. Prin unirea cu Dobrogea vom deveni mai puternici. Pînă şi comerţul nostru va cîştiga înzecit. A stăpîni cetăţile de pe malul Mării Negre înseamnă mult. Şi le vom stăpîni. — Dar dacă Ioan îi bate pe turci? — Ar fi una dintre marile minuni ale lumii. E prea singur. Are oşti puţine. Doar noi şi Straţimir de la Vidin i-am acordat sprijin. — Şi genovezii. — Ah, iată o glumă bună! Patru sute de luptători? Genova nu pricepe că Murad le va tăia comerţul din Marea Neagră. Nici veneţienii nu înţeleg. Sau te pomeneşti că speră a obţine prin tratative favorurile sultanului. Sigismund al Ungariei i-a făgăduit mult lui Ioan şi nu i-a dat nimic. La fel a făcut şi regele Poloniei. Imperiul bizantin nu-i poate da nimic, fiindcă are el nevoie de ajutor. Însă cel mai mult va păgubi Iagello. Comerţul polonez va ajunge la bunul plac al sultanului. — Dar Moldova? — Petru Muşat e vasalul lui Iagello. Deci să nu mai vorbim. Cînd te întorci la Adrianopole? — Cred că mîine seară voi fi pe drum. — Mda! Ai făcut bună treabă acolo. — M-au ajutat legăturile mari pe care le am printre oamenii sultanului. Darurile totdeauna îţi aduc prietenii. Dacă nu sincere, cel puţin folositoare. — Şi nu te strîmtorezi în privinţa banilor? — Nu. Un negustor de bijuterii, arme, covoare şi mirodenii cîştigă mult. Zău, îmi vine să cred că în aceşti doi ani am devenit un bun negustor. — Cum le explici slujitorilor cînd lipseşti din Adrianopole?

67

Seria Cavalerilor – Cartea Întîi

— Ah, măria-ta! Un bun negustor e un obişnuit al drumurilor. — Te-a bănuit cineva în ultima vreme acolo? — M-a bănuit. E vorba despre regretatul meu prieten Ismail. Un bărbat gros cît un butoi şi isteţ cum puţini am întîlnit. Ismail doarme acum somnul de veci în apele fluviului Mariţa. — Ce gînduri ai? — Va trebui să fac mai mare vrajbă printre oamenii lui Murad. Şi mai ales să semăn neîncredere între ei. Apoi, am nevoie de multe ştiri. Uneori, ştirile preţuiesc cît o victorie pe cîmpul de luptă. — Ai fost la Constantinopole? — De cîteva ori. Am acolo frumoase legături de negustorie. — Cum stau lucrurile în imperiu? Eu am adunat unele ştiri prin iscoadele noastre, dar nu toate mi se par limpezi. Nufărul Alb zîmbi, fiindcă înţelegea bine cît e de greu a te descurca într-un labirint de intrigi ca cel din Constantinopole. — Cred că Imperiul bizantin va mai rezista o vreme. E drept că turcii i-au prins într-un cleşte de fier, însă e sigur că înţeleptul Murad aşteaptă cu răbdare momentul prielnic. Împăratul de la Constantinopole, conştient de pericol, încearcă alianţe prin ţările creştine, însă pînă acum nu a căpătat decît promisiuni în doi peri. Vistieria lui e goală. Totuşi ar fi greu să credem că în capitala vechiului imperiu e sărăcie. S-au ridicat o seamă de dregători atît de bogaţi, încît bazileul e un biet sărman pe lîngă ei. Cei bogaţi îşi trimit averile la Genova, la Florenţa şi la Veneţia. Nimeni nu mai crede în viitorul imperiului. Poate nici bazileul. Oştile slujesc de multă vreme fără plată. De va fi o răscoală a lor, Murad va şti că a sosit momentul prielnic pentru asediu. Turcii au multe iscoade acolo. — Dar despre fiii fratelui Dan ai aflat ceva? — Mai nimic, doamne. Vlad Dan e undeva în Imperiul turcesc. Cel puţin aşa au ajuns la mine unele zvonuri. Păcat că nu e aici, alături de noi. Ba mi-e teamă că lucrează acolo împotriva noastră. Altfel, nu văd de ce ar sta la turci. Despre al doilea Dan nu ştim nimic. Ioan Dan, după cum ştiţi, s-a născut dintr-o dragoste tăinuită. Mama sa, Dumitra, de teama doamnei Maria, soţia legitimă a voievodului Dan, s-a refugiat la Raguza cînd micuţul Ioan avea doar cîteva luni. De atunci i s-a pierdut urma. — Mda! murmură Mircea îngîndurat. I-aş fi dorit pe aceşti nepoţi lîngă noi. Poate că, sfătuiţi rău, se tem de mine şi pribegesc în sărăcie. Lucru ce nu se cuvine unor fii de domn. — Cel puţin despre Ioan Dan ştim că nu a dus-o prea bine cît a stat la Raguza, grăi Nufărul Alb îngîndurat. La Raguza sînt mulţi români, iar pe aproape cîteva sate româneşti. Anul trecut am fost acolo. Tot întrebînd, am dat de un fir. Un fost slujitor al frumoasei Dumitra mi-a mărturisit că, în

68

Seria Cavalerilor – Cartea Întîi

urmă cu mulţi ani, ceva trimişi ai doamnei Maria au răscolit Raguza în căutarea ei şi a micuţului Ioan. Dumitra a prins de veste şi a părăsit oraşul în mare taină. — Mare păcat! spuse vodă, cu adîncă mîhnire. Nepoţii mei ocolesc singura uşă la care ar trebui să bată. Dacă trăieşte, cred că Ioan e acum un flăcău în toată puterea. — Măria-ta! zîmbi Nufărul Alb. Poate că într-o zi vor găsi uşa.

69

Seria Cavalerilor – Cartea Întîi

Capitolul 5
n vreme ce Nufărul Alb şedea de vorbă cu domnul ţării, un bărbat înalt, la fel de lat în umeri ca şi faimosul erou al Balcanilor, călca grăbit pe una din străzile Argeşului, destul de populate la miezul nopţii. Populate, fiindcă petrecerea de la palatul domnesc dăduse prilej altei petreceri a localnicilor. Pe la multe case, în spatele perdelelor, lumînările vegheau ca în toiul serii. Oamenii doreau să profite. În zori, sau în cîteva zile, vodă avea să ridice oastea cea mare a ţării, iar în astfel de situaţii nimeni nu se mai gîndeşte la petreceri. Bărbatul înalt privea casele nu cu ochiul distrat al localnicului, ci cu acela al unuia de prin alte părţi. Tot cercetînd, zăbovi după o vreme în faţa unei porţi de fier. Înconjurată cu un zid înalt, o casă frumoasă, mult prea mare pentru un om de rînd, pe jumătate ascunsă de boschete şi brazi, se vedea totuşi clar în bătaia lunii. Cîţiva slujitori tineri, dimpreună cu ceva însoţitoare pe măsura lor, încetară o clipă hîrjoana, aşteptînd ca tînărul cavaler, căci asta era necunoscutul după straie, să treacă mai departe. Cum străinul nu arăta grabă şi spre mirarea lor puse mîna pe clanţa porţii de fier, unul dintre slujitori îndrăzni să-i spună: — Înălţimea-voastră să nu-mi luaţi în nume de rău, cred că veniţi de la bal şi numai asta vă face să greşiţi poarta. Omul cînd gustă o ulcică... — Nu stă aici boierul Voicu? îl întrerupse cavalerul. — Aici stă, domnule, însă cred că ceasul nu-i potrivit pentru o vizită. — Dar lumînările din casă încă mai ard! — Aşa este, înălţimea-voastră. Boierul suferă de gută şi doarme puţin. — Trebuie să-i vorbesc. — Pînă la ziuă nu vă putem lăsa. Ne alegem cu pedepse aspre. Necunoscutul scoase doi perperi şi-i strecură în palma slujitorului. Apoi trase de pe deget un inel, după care grăi prietenos: — Arată-i acest inel stăpînului tău! Încurajat de cele două monede, slujitorul intră în casă. Pentru o sumă ca aceea putea să rişte a-l mînia pe boier. Totuşi, spre uimirea celorlalţi slujitori, acesta reveni curînd. — Poftiţi, înălţimea-voastră! La apariţia cavalerului, bătrînul Voicu sări din pat, destul de sprinten pentru guta care îl supăra de vreo cîteva zile, şi ridică un sfeşnic. Luminată din plin, faţa tînărului oaspete putu fi cercetată pînă la amănunt. — Măria-ta! bîigui Voicu.

Î

70

Seria Cavalerilor – Cartea Întîi

— A, nu! rîse musafirul. Titlul nu mi se potriveşte. — Ah, aşa e! Puterile mi-au slăbit din cauza gutei, însă ochii au rămas buni. Au trecut opt ani de cînd v-am văzut ultima oară. Aţi crescut, domnule. Adică vorbesc anapoda. Sînteţi un cavaler chipeş cum rar întîlneşti. După primele clipe de bucurie, faţa lui Voicu dădu semne de îngrijorare. — Cu ce gînduri aţi venit la Argeş, domnule? îl întrebă, privindu-l insistent pe tînăr. — Cu gînduri bune. — Bune? Iertaţi-mă, dar n-am priceput! Bune în ce fel? — Am venit să te văd. — Numai atît? — Nu chiar. Mai am şi alte scopuri. — Păi, tocmai asta mă nelinişteşte. Poate mi-aţi putea da unele lămuriri. Fiindcă, zău, am nevoie de ele. — Am venit să-l slujesc pe vodă. — Minunat, minunat! se înduioşă bătrînul. Mi-aţi luat o piatră de pe inimă. Acum nu-i timp de răzmeriţă. Ne ameninţă turcii. Dacă dorinţa voastră e să intraţi în slujba măriei-sale, chiar mîine vom merge la palatul domnesc, încheie boierul cu entuziasm. — Asta nu, dragul meu! se împotrivi musafirul zîmbind. Îl voi sluji pe vodă fără să ştie cine sînt. — Nu înţeleg, îl privi Voicu bănuitor. — Vei înţelege mai la urmă. — Aşa e! se lumină bătrînul. Avem timp pentru asta. Doamna Dumitra unde e? Trăieşte? — Mama e bine. — Atunci mă pot ruga lui Dumnezeu pentru sănătatea nepoatei noastre. — Îţi mulţumesc, domnule! spuse tînărul cu vădită emoţie. Să ştii că banii domniei-tale i-am cheltuit cu folos. Am învăţat în şcoli bune, iar mai tîrziu, o seamă de cavaleri m-au iniţiat în tainele armelor. Lucrez destul de bine cu lancea, cu spada, cu arcul şi chiar cu armele de foc. Vorbesc binişor în cîteva limbi şi sînt sănătos. Mama locuieşte într-o căsuţă modestă în Sibiu. Ea mi-a povestit atîtea despre oamenii de aici, despre frumoasele locuri ale Ţării Româneşti, încît am simţit că trebuie să mă întorc acasă. Mama îmi spunea că, oricît de bine ţi-ar fi printre străini, ca acasă nu-i nicăieri. Oricît te-ar iubi străinii, ei nu te vor socoti niciodată ca pe unul de-ai lor. În privinţa unchiului Mircea, am meditat mult. Acum nu e vremea să mă arăt. — Dar te va primi cu bucurie, strigă Voicu. — Rămîne de văzut. Eu nu ştiu ce gîndeşte vodă. Nu ştiu în ce fel i-ar fi

71

Seria Cavalerilor – Cartea Întîi

bucuria. De mă va primi ca pe un pretendent la scaunul domnesc, mă aşteaptă călăul. — Vai, vai! se tîngui bătrînul. E de mirare că poţi crede una ca asta! Între răposatul voievod Dan, tatăl domniei-voastre şi măria-sa Mircea nu a fost numai dragoste de fraţi buni, ci şi o mare prietenie. Doar au domnit o vreme împreună. Cînd părintele vostru a fost ucis de ţarul Şişman cu pumnal viclean, măria-sa Mircea a ţinut post negru o săptămînă încheiată. Comitele Staicu are aceleaşi drepturi la domnie şi nu-l prigoneşte nimeni. Ba aş zice că vodă îl iubeşte mult. Voi nu aveţi avere, fiindcă întreaga moştenire a răposatului Dan-voievod a fost lăsată fraţilor voştri. Acum cîţiva ani, nimeni nu mai ştia că trăiţi. Vodă vă va înzestra cu un castel, fiindcă aşa e firesc. Dacă Staicu ar gîndi ca voi... — Staicu este frate, iar eu doar nepot. E o mică deosebire. Îl voi sluji pe vodă pînă cînd va veni timpul să afle. Poate că într-o zi îmi veţi fi martor în faţa măriei-sale. — Pînă atunci s-ar putea să mor, protestă Voicu. — M-ar mîhni mult, dar mai am un martor. De fapt, e bine să ştii că lucrez în folosul Ţării Româneşti de aproape doi ani. Curînd, cel mai mic dintre fiii fostului domn, Dan-vodă, părăsi casa. Paşii tînărului Ioan răsunară o vreme de-a lungul străzii, apoi zgomotul se pierdu în noapte. „Poate că e mai bine aşa, gîndi Voicu. Ioan e un cavaler plin de înţelepciune, fiindcă are tăria să aştepte.” * Trecuse de miezul nopţii. Balul parcă se mai domolise. O seamă de curteni plecaseră pe la casele lor. Numai tineretul nu luă seama la goana timpului. Părintele Sima, aşezat între Cotae şi Gogoaşă, făcuse la început unele mofturi. Rangul său de comandant al Snagovului nu era destul de mare pentru a se număra printre invitaţii măriei-sale, dar nici atît de mic încît să stea alături de slujitorii cavalerului blond. Însă, cum nimeni nu-l luă în seamă, cum alţii egali cu el nu întîlnise, mai suspinînd, mai cu unele jalnice ţoşcăituri ale buzelor sale mari, acceptase invitaţia celor doi cumetri. Masa lor, ascunsă jumătate într-un boschet, jumătate sub coroana înflorită a unui pom, era destul de retrasă astfel că cel puţin în privinţa liniştii aveau temeiuri de satisfacţie. Destul de rar perechile de îndrăgostiţi nimereau peste ei din greşeală, însă totdeauna cu exclamaţii de mirare. După primele căni de vin, Sima începu să vadă lucrurile în alt chip, iar cînd se chercheli de-a binelea, nu mai găsi nici o deosebire de rang între el şi cei doi cumetri. Ba s-ar fi putut spune că era chiar încîntat. În altă companie, greu i-ar fi

72

Seria Cavalerilor – Cartea Întîi

dat cineva atîta cinstire. Onoraţi de tovărăşia grăsunului, Cotae şi Gogoaşă se întrecură într-o mie de mici atenţii. Lui îi umpleau întîi cana, lui îi ofereau cea mai bună bucăţică din mielul copt în spuză. Pentru el închinau la fiecare cană, iar acesta răspundea măreţ: — Hm! Abia dincolo de cea de-a patra grăi cu mai puţină acreală: — Beţi, păcătoşilor, sub privirile noastre îngăduitoare! Că şi înţeleptul Solomon s-a coborît uneori în mulţime. La a cincea murmură blînd: — Nimicnicii... toate sînt nimicnicii. Dincolo de a şasea, nu mai catadicsi a rupe din carnea fragedă, mulţumindu-se doar a deschide gura, fiindcă atît Cotae cît şi Gogoaşă, fericiţi de aşa companie înşfăcau bucăţile cele mai bune şi-l îndopau pe întrecute. Nu se ştie din ce pricină, Sima i se adresa numai lui Cotae, căruia îi mulţumea la fiecare bucată de carne: — Domnule... La început, auzind cuvîntul „domnule”, Cotae privise peste umăr pentru a se încredinţa că nu altuia îi fusese adresat. Apoi se obişnuise destul de repede, semn că-i plăcea cuvîntul acela. * Zorile nu erau departe. Comitele Staicu, egumenul Lazăr şi cavalerul blond şedeau de taină undeva la marginea parcului. Mîndrele trăsuri ieşeau una după alta prin porţile cele mari ale palatului domnesc. În sala balului slujitorii strîngeau vesela. Aplecat peste masă, Cotae îi vorbea grăsunului Sima la ureche. — Poate o să vă mire faptu că nu mi-am cunoscut părinţii. De aia cred că am fost lepădat la naştere. După ce m-am făcut mare, mi-am căutat părinţii, însă fără folos. Era greu, fiindcă nu purtam la gît o frumoasă bijuterie de aur cu pietre lucitoare, în a cărei deschizătură să se afle taina legăturilor mele de rudenie. Îţi închipui, sfinţia-ta, ce eleganţă ar fi căpătat povestirea asta dacă un prinţ sau chiar regele Ungariei ar fi strigat cu lacrimi în ochi: „Iată fiul nostru, iată bijuteria prin care îl recunoaştem”. D-aia sînt de părere că la naştere toţi pruncii ar trebui să poarte cîte o frumoasă bijuterie. Am împlinit douăzeci de ani într-o primăvară. Şi taman în ziua aia boieru’ din satu’ vecin striga în gura mare că fata lui îi va da mîna ăluia care îi ară pămîntu’. Fata şedea alături de boier. M-am înfăţişat dinaintea lor şi m-am prins să isprăvesc eu arătura. Eram vesel, chibzuind că şi Făt-Frumos a pornit-o de jos, de la greu. Cîn’ s-a împlinit sorocu’, toată cîmpia era arată. M-am dus la boier să-i cer plata. „Ehe! a grăit el. Ai

73

Seria Cavalerilor – Cartea Întîi

împlinit una din alea trei poveri. Acum te aşteaptă semănătura, abia la toamnă, după cules, e bine să vii.” Ostenisem greu de atîta muncă, da’ nu-mi părea rău. Dacă primeam mîna fetei, şi cîmpia trecea în stăpînirea mea. Aşa că m-am dus iar dinaintea lor. Amîndoi zîmbeau frumos şi cu bunătate. Zice boieru’: „Gata, voinice?” „Gata.” „Ai cărat bucatele în hambare?” „Le-am cărat, doamne.” Atunci s-a înturnat către fată şi i-a zis: „Dă-i mîna voinicului!” Fata a scoborît cîteva trepte, a întins mîna, a strîns-o pe a mea şi mi-a grăit dulce: „Drum bun, flăcăule!” Zic: „Domniţă, nu aşa ne-a fost înţelegerea din primăvară.” „Da cum?” se miră ea. „Să-mi dai mîna cu trup cu tot.” „Am pomenit noi ceva despre trup?” Zic: „N-ai pomenit, domniţă, da’ se înţelege, că şi Făt Frumos...” Zice: „Nu ştiu ce-ai înţeles domnia-ta. Eu ţi-am dat mîna şi m-am ţinut de cuvînt.” Am plecat de acolo în mare cîştig. Învăţasem că vremea poveştilor a trecut, iar oamenii trăiesc după alte rînduieli mai adînci. De atunci nu-mi mai plac poveştile. Tot în anu’ ăla s-a întîmplat să-mi aflu familia. Zău, sfinţia-ta! Regele de la Buda şi-a adus aminte de mine şi m-a chemat la oaste. Eu crezusem că habar n-are că trăiesc. Într-o zi a venit să ne vadă. Toţi oştenii eram îmbrăcaţi frumos şi la fel. Da’ regele şi sfetnicii lui arătau ca nişte sori în aurăraia multă a ţoalelor. Regele s-a oprit aproape de noi şi a pornit să grăiască: „Dragii mei copii!” M-am uitat în jur cu mare surprindere. După vorbele regelui, însemna că toţi sîntem fraţi. Cam mulţi, ce-i drept, dar nu vedeam nimic rău în asta. „Dragii mei copii”, a zis regele din nou. „Tată! am răcnit din toate puterile. Tată, de douăzeci de ani te caut.” Regele s-a oprit cu o sprînceană ridicată. „Care e măgaru’?” a întrebat unul dintre sfetnici. După ce m-au burduşit bine, i-am zis comandantului: „Frate, se cuvine oare ca pruncii aceluiaşi părinte să se prigonească

74

Seria Cavalerilor – Cartea Întîi

între ei?” Auzind astfel de vorbe, comandantul s-a luminat la chip şi a poruncit: „Sloboziţi-l din oaste!” Am plecat fără păreri de rău. Învăţasem că regele are plăcerea să ne numească fiii săi, da’ nu suferă să i-o aminteşti. * După mai puţin de trei ceasuri de somn, Cotae şi Gogoaşă porniră să se îmbrace bombănind. Arad îi aştepta în curtea hanului. Amîndoi cugetară la părţile bune şi rele pe care le aducea o slujbă ca a lor. Despre stăpîn ştiau puţine. Era darnic, fără îndoială, însă un tînăr veşnic pe drumuri nu împlinea chiar toate condiţiile visate de ei. Şi lor le plăceau drumeţia şi schimbarea de decor, dar o făcuseră pînă atunci numai după pofta inimii, nu la poruncă. Apoi, bagajele crescuseră mult. Purtau cu ei, pe lîngă ce căpătaseră, şi lucrurile stăpînului, ceea ce nu le convenea, fiindcă în toate călătoriile de pînă atunci nu avuseseră de a face cu poverile atît de neplăcute la drum. Cavalerul hotărîse a porni spre Caliacra. Însă acolo mirosea a război. Se cuvenea oare să rămînă mai departe în slujba tînărului blond? Cu astfel de gînduri coborîră în curtea hanului şi poate că Arad ar fi fluierat a pagubă după ei dacă nu ar fi intervenit o nouă pungă burduşită cu ducaţi de aur. — Păstreaz-o, Cotae! spuse blondul şi i-o aruncă de la distanţă. Lunganul făcu ochii mari, o prinse din zbor şi murmură cam aiurit: — Sfinţi părinţi! N-a glumit cînd a zis că mai căpătăm una la Argeş. De fapt l-am crezut, altfel nu mai dădea el cu ochii de noi. Punga aceea doldora îi făcu pe cumetri să lase pentru mai tîrziu despărţirea de stăpînul lor. Iar judecînd cu dreptate, aşa cum încercau să o facă, observară că după două zile de slujbă doar erau înţoliţi din creştet pînă în tălpi şi pe deasupra căpătaseră şi arme. În vreme ce Gogoaşă şi Cotae îşi căutau caii, cavalerul Grama veni alături de blond pentru a-şi lua cuvenitul rămas bun. Drumurile lor se despărţeau acolo. Dar, cu toate că îşi strînseseră mîinile de trei-patru ori, cu toate că îşi spuseseră tot ce se cuvenea la asemenea prilej, micuţul cavaler nu o luă din loc, ci se foi de colo pînă colo fără un rost anume. Cotae reveni din grajd cam îngîndurat. Ceva nu era în regulă. — Domnule! i se adresă stăpînului. Cu mare greutate am găsit caii noştri, însă în alt grajd. Adică nu în cel... iar şeile lor parcă au intrat în pămînt, că nu le dăm de urmă... Lunganul nu-şi urmă fraza pînă la capăt. Privirile sale agere rămaseră pironite undeva dincolo de stăpîn.

75

Seria Cavalerilor – Cartea Întîi

— Fir-aş al naibii! şuieră el admirativ. Nu cumva...? — Da, nu te-ai înşelat, rîse blondul. Aceştia sînt noii voştri cai. — N-or fi prea scumpi? — Scumpi, dar merită. Pe unde vom umbla noi, e bine să avem gonaci sprinteni. De multe ori viaţa omului cade în mari primejdii dacă-i lipseşte un cal bun. Celor doi cumetri nu le plăcu cine ştie ce aluzia la primejdiile viitoare. Trecură totuşi bine peste hopul cu pricina, fiindcă rar văzuseră nişte armăsari atît de frumoşi. Înalţi, cu picioarele subţiri, nervoase, cu trupurile suple, cu piepturile largi, puternice, gonacii jucau în loc neastîmpăraţi. La un semn al cavalerului, Cotae şi Gogoaşă isprăviră gingaşa contemplare şi săltară în şei, iar după cîteva clipe ieşiră pe poarta cea mare a hanului „Doi cocoşi”. Caii, odihniţi şi plini de putere, galopau parcă în joacă pe drumul îngust, împrejmuit de înălţimi. Aerul curat mîngîia feţele călăreţilor. Dealurile şi văile acoperite cu vegetaţie de un verde închis, liniştea desăvîrşită, cerul uşor acoperit de nori albicioşi, ca faţa miresei sub voal, le încîntau inimile, iar tropotul cailor aducea a cîntec voinicesc. Să fi trecut o jumătate de ceas de la plecare cînd, poate din obişnuinţă, tînărul blond cătă îndărăt. Un călăreţ se ţinea pe urmele lor în goană mare. Arad îl recunoscu dintr-o privire pe micuţul Grama. „Ce o mai fi şi asta? ” gîndi el. Apoi îşi domoli sprintenul gonaci. Slujitorii opriră caii, la fel de miraţi. — Domnule! striga micuţul cavaler cînd ajunse destul de aproape, goniţi ca mînaţi din urmă de toate furiile iadului. — S-a întîmplat ceva? îl iscodi blondul în vreme ce un zîmbet îi înflori în colţurile buzelor. — Cred şi eu că s-a întîmplat. Mi-a venit o idee. — Să auzim. — Cam cere timp. Aş zice că nu strică să descălecăm pentru a chibzui cum se cuvine. Iată colo, in stînga, o pajişte curată ca o gură de rai. Descălecară cu toţii. Cotae şi Gogoaşă poposiră la oarecare distanţă. — Trebuia să plec spre Deva, începu micuţul cavaler. — Mi-ai mai spus-o, rîse Arad. — Ştiu, dar ce nu ţi-am spus e faptul că mi-am luat seama. Pană la Deva drumul e lung, aşa că... — Aşa că? — M-am gîndit să rămînem împreună. — Eu doar am sperat, îl privi şăgalnic tînărul blond. — Zău? Atunci n-ai nimic împotrivă? — Nu prea. Ba chiar mă bucur, însă nu cred că hotărîrea domniei-tale e destul de înţeleaptă. Eu voi coborî dincolo de Dunăre unde miroase a război

76

Seria Cavalerilor – Cartea Întîi

şi a primejdii. Pentru mine, drumul pe care îl fac are un scop. Pentru domnia-ta, nici unul. — Crezi? Acolo unde zăngănesc armele totdeauna se iveşte prilejul de a-ţi face un nume şi a cîştiga aur. — Adevărat! aprobă blondul cu ironie. Acolo unde zăngănesc armele totdeauna se iveşte prilejul să rămîi fără căpăţînă. Pe cînd la vreme de linişte... — Oho! îl întrerupse Grama. Ai uitat pesemne că la turnirul de ieri tocmai căpăţîna mea era în joc. — Te-a silit cineva? — Auzi vorbă! Sigur că m-a silit. M-a silit lipsa de sunători. Aşa că nu merită să despicăm firul în patru. — Deci eşti hotărît să mergi cu mine chiar dacă nu mă cunoşti destul? — Ah, dragul meu! îi întoarse Grama ironia. Pe om îl cunoşti uneori într-o clipă sau nu-l cunoşti toată viaţa. D-aia mă bucur că ai pus întrebarea. În privinţa domniei-tale mi se pare că ştiu destul. M-ai ajutat fără să te întrebi dacă vei primi vreodată aurul cheltuit cu mine. Apoi sînt nevoit să-mi încerc norocul dincolo de Dunăre. Mă obligă sărăcia lucie. Ţi-am mai spus că nobilul meu părinte a avut nefericita inspiraţie să joace la zaruri întreaga noastră avere şi să o piardă. Am două surori bune de măritat, dar nu le ia nimeni fără zestre. Şi, în sfîrşit, mi-am pus în gînd să răscumpăr ceea ce a pierdut seniorul Grama, dar pentru asta am nevoie de douăzeci de mii de ducaţi de aur. — Drace! murmură blondul. Nobilul vostru părinte ştie să piardă, nu se încurcă cu mărunţişuri. — Aiurea! Nişte ticăloşi l-au îmbătat şi au jucat cu zaruri măsluite. Cîndva mă voi răfui şi cu ei. — Merită, dar să revenim la ale noastre. Am înţeles că surorile domniei-tale sînt azi atît de strîmtorate, încît au nevoie de bani ca de aer. Întîmplarea face să-i port şi eu cuiva de grijă. Aşa stînd lucrurile, îl voi trimite pe unul din slujitorii mei să ducă două pungi. Una pentru surorile Grama, alta pentru o anumită persoană. — Hm! N-aş vrea să spun vorbă mare, se încruntă micuţul cavaler, însă mi-e teamă că cei doi cumetri sînt în stare să fure pînă şi ouăle de sub cloşcă. A le încredinţa două pungi e ca şi cum le-ai arunca pe gîrlă. — Cîndva tot trebuie să-i pun la încercare. — Cu ultimii mei bani? — Numai cu ai mei. — Adică, vrei să mă îndatorezi iar? — A nu, rîse blondul. Acum, că sîntem asociaţi, nu se mai pune problema unui împrumut, fiindcă va trebui să cheltuim din aceeaşi pungă.

77

Seria Cavalerilor – Cartea Întîi

După ce chibzui preţ de cîteva minute, le făcu un semn celor doi slujitori. — Gogoaşă! i se adresă mărunţelului cu asprime. Va trebui să faci un drum la Sibiu şi de acolo la Deva. — Fără Cotae? — Fără. — Vai, domnule, bătu în retragere Gogoaşă, poate nu ştiţi că am dese atacuri de gută. O călătorie singur... atîta amar de drum... Pe urmă s-ar putea să nu vă mai găsesc... însă alături de Cotae... — Nu, nu! Singur! Vei duce cu tine două pungi. Una la Sibiu şi una la Deva. — Cu bani? — Doar nu goale! Cam cît cheltuieşti tu într-o lună? — La vreme de belşug sau de sărăcie? — De belşug. — Păi să tot fie vreo doi ducaţi de aur, domnule, grăi Gogoaşă, socotind că exagerează niţel. — Bine! Vei cheltui şase. Însă de banii din pungi să nu te atingi. Voi avea grijă să te răsplătesc la întoarcere. „Sfîntă Paraschiva! chibzui slujitorul. Taman cît un boier.” — Nu mă ating, domnule. Cavalerul blond puse în cele două pungi cîte treizeci şi cinci de ducaţi de aur, mulţumindu-i în gînd pentru ei bătrînului Voicu. Apoi îi ceru lui Gogoaşă să repete adresele din Sibiu şi din Deva. Cînd se convinse că acesta le memorase bine, îi mai dădu cîteva poveţe, de care şiretul slujitor nu prea avea nevoie. Porniră din nou la drum. După vreo trei sferturi de ceas, Gogoaşă se despărţi de ceilalţi şi o luă spre nord. „Iată-mă bogat, socoti el. Să mă ia naiba, niciodată n-am visat atîta aur! Stăpînul zicea să mă întorc iute la mănăstirea Snagovului pînă ce voi primi un semn al său. Dacă-l ascult, înseamnă că harurile cerului s-au îndepărtat de mine şi mi-au luat minţile. Că am dat în mintea copiilor. Am şaptezeci şi şase de ducaţi de aur, un cal de rasă, două topoare, straie noi ca ale pricopsiţilor şi cîteva schimburi. Cu aşa avere...” De bucurie, începu să cînte. Dar nu era un cîntec năvalnic, vesel, ci un fel de lătrat acrişor, fiindcă bucuria sa era numai aparentă. Simţea, încă nedesluşit, că îl apasă ceva. O nelinişte sau o nemulţumire asupra căreia porni să cugete adînc, iar semnul că îl munceau nişte gînduri se vădi în numeroasele ţoşcăituri din buze, care îl descumpăniră pînă şi pe minunatul său gonaci.

78

Seria Cavalerilor – Cartea Întîi

* Revenită la castel cu puţin înainte de înserare, Margareta urcă în odaia ei. Comitele Staicu se abătuse din drum pe la mănăstirea Snagovului. După părerile doamnei, un adevărat cavaler nu s-ar fi aplecat spre astfel de necuviinţă. Fiindcă firesc ar fi fost să o conducă pînă acasă. — Nenorocită soartă! hohoti ea. Singură şi legată pentru totdeauna de un soţ pe care nu l-am dorit! Oare să nu existe nici o scăpare pentru mine? Mîine voi sta de vorbă cu el. Poate mă ajută să-mi recapăt liniştea. Cuprinsă de astfel de gînduri, adormi tîrziu, cu speranţa că poate îl va îndupleca. Dar a doua zi, tot ce plănuise căzu ca o pasăre cu aripile frînte. Majordomul castelului o înştiinţă că Staicu plecase în zori şi că va lipsi multă vreme.

79

Seria Cavalerilor – Cartea Întîi

Capitolul 6
ştile de achingii ale marelui-vizir Ali-paşa coborau din munţi către mare. Ziua de 26 mai a anului 1388 abia începuse. Peste noapte, parcă mai mult în joacă, se scuturaseră cîţiva nori. În zori, apa mai stăruia doar pe firele de iarbă sau pe frunzele arborilor. Totuşi, aerul de după scurta ploaie înviorase cîmpia de la poalele Balcanilor. Ivit pe o culme de deal, Ali privi către mare. Oraşul Varna, ţinta atacului său, nu i se arătă, şi nici albastrul nesfîrşit al mării. Călăuzele îl înştiinţară că avangarda achinghiilor va ajunge acolo peste şapte-opt ceasuri. Fîşia de cîmpie de la picioarele lui semăna cu marea după furtună. Dună, vale, iar dună, iar vale, şi tot aşa cine ştie cît. Pe chipul său prelung, arămiu, apăruse un zîmbet. Oare de satisfacţie? Aşa se părea. Ieşise cu bine din strîmtorile munţilor. Cu fiecare pas, cîmpia intra în stăpînirea Imperiului turcesc. Nimeni nu-i şezuse în faţă cu oşti de-a lungul drumului. Nimeni nu se încumetase cu oşti împotriva achingiilor săi. Ali era tînăr. Abia împlinise treizeci şi şase de ani. Meseria armelor o învăţase la cele mai bune şcoli, deschise doar pentru fiii marilor dregători. Apoi îşi desăvîrşise pregătirea într-o seamă de lupte prin adîncurile Asiei. După datina păstrată cu severitate, pornise ca simplu arcaş. Cînd i se încredinţase comanda asupra a zece achingii, Ali se putuse numi un oştean încercat. După cîţiva ani, numele lui se rostea în legătură cu unele victorii de răsunet. Urcase treptele ierarhiei militare pînă pe culmi, dar nu datorită originii sale, ci însuşirilor de comandant. Avangarda formată din două-trei mii de călăreţi îşi struni caii şi, la un semn al marelui vizir, porni în trap întins către Varna. Restul oştilor, frumos împărţite în pîlcuri, se mişca domol ca un tăvălug uriaş. Îmbrăcămintea roşie, tivită cu alb, acoperea pentru o vreme cîte o coastă de deal sau stăruia prin văi. Verdele vegetaţiei ascuns sub trupurile cailor pierdea din vedere, iar culoarea roşie acoperea văile treptat, ca apa care se revarsă peste maluri. Mulţimea steagurilor cu semilună ce nu se aplecaseră în faţa duşmanului îi dădeau un sentiment de mîndrie. Ali nu se grăbea. El ştia bine că la război pripeala aduce mari neajunsuri. Drumurile slabe nu îngăduiau căruţele grele. Din această cauză, hrana oştenilor era purtată în samarele a trei mii de cai. Alţi trei mii transportau corturile, atît de necesare la vreme de popas. Ali învăţase ce înseamnă odihna bună de dinaintea unor lupte. Mulţi comandanţi suferiseră înfrîngeri datorită oboselii oamenilor. Marele vizir mergea chibzuit. Iscoadele sale controlau pădurile şi văgăunile

O

80

Seria Cavalerilor – Cartea Întîi

pînă departe. Tabără de noapte făcea numai după ce era sigur că eventualii duşmani nu-l vor lua din somn. Minunatul armăsar alb al tînărului comandant se ridică în două picioare gata să pornească în galop. Ali-paşa coborî dealul îngîndurat. Avea oşteni buni şi destui. Nimeni nu i-ar fi putut face faţă în Balcani, dar Varna înconjurată cu ziduri mari putea să reziste multă vreme. Şaisprezece corăbii turceşti sub comanda înţeleptului Abdulah porniseră să blocheze intrarea portului, astfel că aprovizionarea pe mare a ghiaurilor avea să fie zădărnicită. Iscoadele îl vestiseră că în Varna sînt vreo opt mii de apărători. Destul de puţini, însă puternici la adăpostul zidurilor. „O fi ajuns Abdulah în faţa portului? se întrebă tînărul comandant. Prea puţine corăbii! Aud că regele Ioan al Dobrogii are vreo treizeci. Poate că lupta pe mare a şi început. În sfatul Divanului am cerut cincizeci de corăbii. Duşmanii mei au stat împotrivă şi l-au convins pe sultanul Murad că Varna, cu zidurile ei şubrede, poate fi luată uşor pe uscat. Că apărătorii sînt de adunătură şi slab pregătiţi. Că la vederea oştilor marelui padişah vor deschide porţile îngroziţi şi umili. Prostii! Inteligentul Murad nu a înţeles jocul duşmanilor mei. Atacat de pe mare şi de pe uscat, un port poate fi cucerit uşor. Dar iată că, pe mare, Varna are mai multe corăbii. Mi-e teamă de o înfrîngere a flotei lui Abdulah. Am cerut bombarde, însă adversarii mei l-au convins pe Murad că ele îmi vor îngreuia drumul. Cu ce să dobor zidurile Varnei? Cu mîinile goale? Duşmanii mei vor ca această campanie să se sfîrşească prost. Ei ştiu că, de nu voi lua Varna şi Dobrogea, nu numai poziţia mea va fi în pericol, ci şi viaţa. Murad nu mă iubeşte, fiindcă nu-l linguşesc şi-i arăt adesea greşelile pe care le face dintr-un orgoliu nemăsurat. E de mirare că pînă şi unii dintre cei mai inteligenţi oameni se lasă cu plăcere să fie linguşiţi. Mi-a mers faima că nu cunosc amărăciunea înfrîngerii pe cîmpul de luptă. Doar pentru asta mă păstrează Murad. Dar ce va fi cînd voi pierde? Padişahul va uita vechile victorii.” Aproape de miezul nopţii, oştile marelui vizir poposiră în faţa Varnei. Între ele şi zidurile oraşului distanţa nu era mai mare de o milă. Treizeci de mii de achingii descălecară în vederea odihnei. Cei pricepuţi la ridicarea corturilor munceau pe tăcute. Însoţit de aghiotantul său Ibrahim, Ali ocoli tabăra, mulţumit de felul în care se desfăşurau lucrările. Mulţi dintre oamenii săi erau oşteni vechi, căliţi în numeroase lupte. Aceştia îl însoţiseră în campaniile din Asia-Mică. După un ceas, marele vizir intră în cortul său. O singură lumînare aducea acolo puţină lumină. Afară, în bătaia lunii, întunericul arăta mai slab decît înăuntru. Spre deosebire de alţi comandanţi, Ali nu purta cu el slujitori, femei din harem, eunuci şi sfetnici. Pe toate acestea le socotea o povară fără rost. Doar doi oşteni se ocupau de măruntele treburi din jurul

81

Seria Cavalerilor – Cartea Întîi

său. Nimeni nu-l dezbrăca, nimeni nu-l ajuta să se îmbrace. În campanie, el dorea să fie la fel cu ceilalţi oşteni. — Ibrahim! — Poruncă, strălucitorule! — Să se pună trei rînduri de străji, după obiceiul nostru! Cinci mii de călăreţi vor veghea gata de luptă! Ceilalţi să-şi cate odihnă în corturi! — Aşa va fi, strălucitorule! În timp ce Ibrahim aduna comandanţii de pîlcuri, Ali părăsi cortul şi privi către Varna. Sub apăsarea nopţii zidurile oraşului semănau cu o pată imensă. Nici o lumină pe ele. Totul parcă aducea a pustiu. În urma vizirului răzbi un zgomot de paşi. — Tu eşti, Ibrahim? întrebă fără să se întoarcă. — Eu, strălucitorule. Iscoada noastră Ben-Din a sosit adineauri şi doreşte să-ţi vorbească. Marele vizir privi peste umăr îngîndurat. Omul căzu în genunchi şi atinse pămîntul cu fruntea. — Ah, Ben-Din, lasă prostiile! îl dojeni comandantul. Asemenea fleacuri sînt bune doar în lenevia palatelor. Nu ploconeli aştept de la tine. Ce veşti ai? — Proaste, înălţimea-ta. Flota măritului Abdulah a fost înfrîntă ieri în zori. Ali ştia să primească veştile rele, ca şi pe cele bune. Altul poate că şi-ar fi arătat mînia sau disperarea. El se mulţumi doar să asculte. — Spune, Ben-Din! grăi cu blîndeţe. — Prea mare lucru nu ştiu, înălţimea-ta. Bătălia s-a desfăşurat prea departe pentru ochiul meu. Abia cînd primele corăbii ale regelui Ioan s-au întors în port am aflat că măritul Abdulah a fost înfrînt. După spusele marinarilor, şapte dintre corăbiile noastre s-au scufundat. — Cîte corăbii a avut Ioan al Dobrogii? — Am auzit că vreo treizeci şi ceva. — Şi cîte a pierdut el? — Se spune că două. „Aşa cum am prevăzut”, reflectă cu amărăciune Ali. — Dar în oraş ce e? — Pregătirile de apărare s-au încheiat acum cinci-şase zile. — Îţi arde de şagă! se răsti marele vizir. — Nu prea. — Poate nu te-ai uitat cu atenţie. Nimeni nu ştie despre venirea noastră. Ben-Din se mulţumi să zîmbească. Cine s-ar fi priceput mai bine ca el! Împiedicat de slaba lumină, comandantul nu-i observă zîmbetul, însă îl bănui. Ben-Din lucra pentru el de vreo zece ani. Se cunoşteau bine unul pe

82

Seria Cavalerilor – Cartea Întîi

altul. — Dacă Varna şi-a încheiat pregătirile acum cinci-şase zile, înseamnă că acolo s-a aflat cu mult înainte despre ţinta atacului nostru, spuse Ali, parcă mai mult pentru sine. — De trei săptămîni, înălţimea-ta. Acum vreo douăzeci de zile s-a zvonit la Varna că treizeci de mii de oameni vor urca prin pasurile Balcanilor, întîi împotriva acestui port, apoi asupra Dobrogii. Pînă şi faptul că măritul Abdulah va încerca o blocadă cu şaisprezece corăbii se ştie aici. — Curios! murmură vizirul. Cîţi oameni apără oraşul? — Vreo şapte-opt mii. — Dar zidurile cum sînt? — Cele din port, slabe, măcinate de timp. Dacă măritul Abdulah ar fi venit cu mai multe corăbii... — Lasă asta, Ben-Din! Nu zidurile acelea mă interesează acum, ci celelalte, de către uscat. — Vai, înălţimea-ta! se tîngui Ben-Din. De zidurile din faţa noastră nu se poate apropia nimeni. Cel puţin eu n-am reuşit. Iar ceea ce am văzut de departe îmi spune puţin. — N-ai încercat să stai de vorbă cu oştenii ghiauri? — Ba chiar am făcut-o adesea. — Şi? — Părerile sînt împărţite. Unii spun că cele mai slabe ziduri sînt în partea de miazăzi. Alţii, că tocmai acolo s-au făcut mari întărituri. — Regele Ioan e în oraş? — De trei zile, înălţimea-ta. — Cine crezi că a răspîndit ştirea despre atacul nostru? — Nufărul Alb. Toată lumea vorbeşte despre asta. Cînd m-ai trimis aici, nu mi-a trecut prin minte că vei ataca Varna atît de repede. Cînd am văzut oştile noastre, am început să mă dumiresc. Dar ghiaurii numai despre asta vorbeau. — Nufărul Alb! exclamă Ali. Bine, Ben-Din! Poţi să pleci. Mîine vei primi obişnuita pungă cu aur. Rămaşi singuri, Ali şi Ibrahim tăcură o vreme fiecare cu gîndurile lui. Luna intrase în nori. Doar nechezatul miilor de cai spărgea uneori liniştea nopţii. Dinspre mare, un curent de aer mai aspru înfiora cîmpia. — Atacăm în zori? întrebă aghiotantul. — Nu. Oamenii au nevoie de odihnă. Mîine, meşterii noştri vor intra cu topoarele în pădurea din spate. Avem nevoie de scări. Îţi aminteşti, Ibrahim, că la Sabaha, acum cinci ani, ne-au lipsit bombardele ca şi azi? — Cine ar putea să uite, strălucitorule? Puţini credeau că vom cuceri cetatea. Dar tu, stăpîne, ai fost chibzuit. Din porunca ta s-au lucrat plute,

83

Seria Cavalerilor – Cartea Întîi

iar în toiul nopţii oamenii noştri au pornit atacul pe mare. Totdeauna zidurile dinspre apă sînt mai slabe. — Da, aşa a fost, rîse Ali, mulţumit de amintirea acelor zile frumoase. Aşa a fost atunci, însă apărătorii Sabahăi abia erau o mie. — Ah, strălucitorule! suspină Ibrahim. O clipă am crezut că vom repeta isprava de la Sabaha. — Ai uitat de corăbiile Varnei, zîmbi marele vizir. La Sabaha erau două. Aici sînt peste treizeci. Ele ne-ar scufunda plutele înainte de a ajunge noi la gura portului. — Te-ai gîndit la altceva, strălucitorule? — M-am gîndit. Vom ataca de pe uscat, pînă cînd vom ghici părţile mai slabe ale zidurilor Varnei. — Vor fi pierderi mari. — Ştiu, dar nu avem de ales. Însă nu asta mă tulbură. Acum două luni, cînd am hotărît atacul împotriva Dobrogei şi Varnei, în Divanul cel Mic eram doar şase oameni. Sultanul Murad, eu, Abdulah, emirul Sabahaddin, Suhar-paşa şi Fareddin-paşa. În tot Imperiul turcesc, numai noi ştiam despre această campanie. Cine a putut să trădeze? Murad în nici un caz. Eu, la fel. Pentru Abdulah, pun mîna în foc. Deci, rămîn trei. Sabahaddin şi Suhar-paşa sînt duşmanii mei cei mai înverşunaţi. Fareddin-paşa mi-e prieten, dacă se poate numi astfel. Un prieten dintre aceia care nu-ţi trezesc destulă încredere. E lacom. Pentru aur, ar fi în stare de orice. Unul dintre ei a trădat. Achingiii mei au aflat abia ieri că vom ataca Varna, iar despre Dobrogea încă nu ştiu nimic. — Strălucitorule! îl întrerupse Ibrahim. Anul trecut, cînd s-a hotărît atacul de la Polènik, în sfatul cel mic al Divanului au fost tot cei şase despre care vorbeşti. — Nu! murmură Ali îngîndurat. Atunci a lipsit Abdulah. Şi Suhar-paşa a lipsit. Era bolnav. Ca şi acum, ghiaurii au aflat de la Nufărul Alb că vor fi atacaţi. E bine că mi-ai amintit de Polènik, fiindcă îi scoatem cu totul de sub bănuiala noastră pe Abdulah şi pe Suhar. Iată deci că au rămas Sabahaddin şi Fereddin. Unul dintre ei lucrează cu Nufărul Alb. Poate că îi dă ştirile pe plată, sau pur şi simplu e tras de limbă. Va trebui să-i scriu padişahului chiar în această noapte. O ştafetă... — Nu e bine, strălucitorule! îl întrerupse Ibrahim. Sultanul va crede că doreşti să arunci o lumină proastă asupra celor doi. Fără dovezi împotriva unuia dintre ei, nimeni nu-ţi va da crezare. Sau, să zicem că padişahul va fi de acord să-i supravegheze pe cei doi duşmani ai tăi, dar cine o va face? Ai mai multă încredere în oamenii sultanului decît într-ai noştri? O vorbă scăpată fără rost ne poate da peste cap toate planurile. — Ai dreptate, oftă Ali. Eu trebuie să-i supraveghez. Ben-Din e cel mai

84

Seria Cavalerilor – Cartea Întîi

nimerit pentru asta. Îl voi trimite pe el la Adrianopole. El are acolo cîţiva oameni la fel de iscusiţi. Nufărul Alb la Adrianopole îşi face jocul, fiindcă în altă parte nu ar ajunge la secretele noastre. Sabahaddin şi Fareddin vor fi urmăriţi zi şi noapte. În felul acesta s-ar putea să ajungem la Nufăr. — Greu, strălucitorule! zîmbi Ibrahim. Cei doi duşmani ai tăi vor sta de vorbă cu atît de mulţi oameni, încît ar însemna să-l căutăm pe Nufăr cine ştie cîtă vreme. Ben-Din s-ar putea lovi de el în fiecare zi fără să-l bănuiască. — Ce propui? — Să amînăm asta pînă ne vom întoarce la Adrianopole. Atunci să faci în aşa fel încît să se discute în Micul Divan o nouă călcare cu oşti. De pildă, să-l convingi pe padişah că-i folositor să ieşim în pradă dincolo de Dunăre. Şi ar fi bine ca la acel sfat să lipsească ori Sabahaddin, ori Fareddin. Pentru asta veţi găsi un prilej. De va fi acolo numai Sabahaddin cînd veţi lua hotărîrea voastră, nu ne va rămîne decît să aşteptăm. Dacă ştirea nu va ajunge la Nufărul Alb, înseamnă că trădătorul e Fareddin. Dacă va ajunge, va trebui să-l urmărim doar pe Sabahaddin, fiindcă el e trădătorul. — Minunat, dragul meu! exclamă Ali-paşa. Totuşi, noi mai zăbovim pe aici. Ben-Din îşi poate începe cercetările de pe acum. Poate are noroc şi dăm peste Nufărul Alb. — Nu văd nimic rău în asta, fu de acord Ibrahim. Am scăpa şi de Nufăr şi de unul dintre duşmanii tăi cei mai mari. Iar padişahul va înţelege că eşti de neînlocuit. — Îmi place chibzuiala ta, rîse marele vizir. — Sînt silit să o am, zîmbi acesta. Altfel nu m-ai fi ţinut pe lîngă tine de-a lungul timpului. — Adevărat! răspunse Ali cu sinceritate. Să-l cauţi pe Ben-Din! Am mare încredere în el. E şiret, scump la vorbă şi iscusit ca nimeni altul. Cine ar fi putut ieşi dintr-o cetate ce se aşteaptă să fie atacată? Peste un ceas va porni spre Adrianopole. Începem lupta cu Nufărul Alb şi cu duşmanii mei. De nu vom lua Varna şi Dobrogea, e bine să-i dăm sultanului o compensaţie care să-l facă să uite. Altfel, adversarii noştri se vor repezi asupra noastră ca nişte şacali. — Nu le vom da prilejul, strălucitorule. — Să sperăm. Atacul asupra acestui port nu-mi place, mai ales că ne lipsesc forţele pe mare. În Micul Divan i-am dat lămuriri padişahului că-i înţelept să lovim întîi Dobrogea. Prin căderea ei, Varna rămîne izolată. Deci, o pradă uşoară. Murad nu s-a învoit fiindcă apucase a hotărî: întîi Varna. Iată un om inteligent care face greşeli datorită faptului că nu-i place să fie contrazis. Imperiul turcesc va pierde mult cu un astfel de orgolios.

85

Seria Cavalerilor – Cartea Întîi

* Cu două zile înaintea sosirii oştilor lui Ali-paşa, o corabie plutea de la Caliacra spre Varna. Furtuna ce bîntuise aproape o săptămînă îşi sleise puterile. Rar cîte o pală de vînt încerca să o ridice din nou, însă fără folos. Corabia transporta putini cu brînză, caş proaspăt, miere, lumînări şi carne afumată. Provizii pentru viitorii asediaţi. La prova ei, trei bărbaţi şedeau pe nişte colaci de parîme. Vorbă să fie că şedeau, fiindcă odihna lor cam nesigură ar fi stîrnit zîmbete îngăduitoare sau hohote de rîs, dacă ea s-ar fi petrecut în altă parte decît pe corabie. Ceva mai încolo, caii pasagerilor de pe colaci sforăiau adesea neliniştiţi, după cum se clătina vasul. Marea, încă puternic vălurită, producea obişnuitul tangaj, neluat în seamă de marinari, dar simţit din plin de cei neobişnuiţi. Cotae îşi ducea des mîinile la pîntec, într-un gest grăitor de scîrbă ori deznădejde, sau fugea cît îi sta în putinţă spre unul din borduri, socotind că i se întoarce stomacul pe dos. Micuţul Grama, la fel de neajutorat, îşi strîngea trupul firav, parcă hotărît să-l facă ghem, ca apoi să-l deschidă fulgerător odată cu un behăit jalnic. Cînd vasul cădea cu prova între adîncurile a două valuri, avea senzaţia că pîntecul său e greu ca un cazan cu apă. Cînd corabia sălta brusc pe o creastă, parcă tot aerul pierea din împrejurimi, iar stomacul i se lipea de şira spinării ca lovit cu maiul. Doar cavalerul blond, care umblase adesea pe mare, suporta mai uşor tangajul, cu toate că şi el simţea o puternică apăsare. Rezemat cu spatele de tribord, căpitanul vasului înfuleca o pulpă de berbec şi-i privea pe cei trei pasageri, dacă nu cu milă, în orice caz cu mult interes. Observîndu-l cum mestecă lacom, Cotae înlemni de scîrbă doar o clipă, fiindcă în cea următoare se aplecă peste babord şi socoti că leapădă din el nu numai prînzul din zori, ci şi pe cele din ultimii ani. Corabia ajunsese curînd în gura portului, unde apa liniştită le dădu răgaz celor trei pasageri să-şi mai tragă sufletul şi să privească în jur. Departe, către miazăzi, soarele prindea în lumina lui scăzută vreo treizeci de corăbii cu toate pînzele în vînt, care la asemenea distanţă păreau încremenite. — Pescuiesc? se interesă micuţul Grama. — Şi încă ce pescuiesc! zîmbi căpitanul. Numai peşte mare. Dar să vedem dacă intră în plasă. Acum patru zile cînd am plecat de aici, tocmai ieşeau din port încărcate cu oşteni. După cum patrulează ele pe acolo, înseamnă că peştele mare încă nu s-a arătat. La vorbele în doi peri ale comandantului, Grama pricepu ceva, însă nu destul, ceea ce-l făcu să stăruie. — Care peşte? — Abdulah, cavalere. Acum patru zile se vorbea aici că Abdulah vine

86

Seria Cavalerilor – Cartea Întîi

asupra Varnei cu şaisprezece corăbii. — Numai cu atît? Să fie oare Murad lipsit de înţelepciune? Ce pot face şaisprezece corăbii împotriva a peste treizeci? — Cred că nu-i lipsit de înţelepciune, ci numai de ştiri. El nu se aştepta ca Ioan al Dobrogii să primească ajutor de la corăbierii genovezi, greci şi veneţieni aflaţi în trecere cu mărfurile lor pe la Varna, Caliacra şi Tomis. De fapt, nu chiar ajutor. Regele Ioan a rechiziţionat corăbiile lor pînă ce va trece pericolul. Adăugate la ale lui, a ieşit o flotă frumoasă. Corabia ajunse la cîţiva paşi de cheiul rostuit în blocuri de piatră. Marinarii aruncară cu îndemînare două parîme spre uscat. Doi dintre privitorii ocazionali le prinseseră şi le petrecură în jurul solidelor babale de lemn. Pe mare, soarele gata să apună parcă poleia totul în galben-auriu. Fericiţi că lăsau în urmă neajunsurile călătoriei, cei trei pasageri îşi purtară caii pe puntea cam nesigură şi răsuflară uşuraţi cînd simţiră din nou pămîntul sub picioare. Liniştea Varnei îi miră. Oamenii arătau ca şi cînd totul ar fi fost în ordine. Puţine semne dovedeau că se ştie acolo despre apropiatul asediu pe mare şi pe uscat. În primele zile cînd se aflaseră veştile, panica bîntuise cumplit prin oraş. Apoi, odată cu trecerea timpului şi încheierea lucrărilor de apărare, locuitorii se obişnuiseră cu ideea pericolului. O seamă de bogătaşi părăsiseră Varna în bărci mari, călătorindu-se cine ştie pe unde. Dar sărăcimea nu avea unde merge. La sosirea corăbiei din Caliacra, mulţi localnici alergaseră în port dornici de ştiri proaspete. Cum marinarii nu ştiau mai mult decît ei, aceştia porniseră a se rări. Totuşi, mai zăboviră cîţiva. Printre cei rămaşi acolo, cavalerul blond îl recunoscu, nu fără adîncă mirare, pe egumenul Lazăr, iar alături apăru figura mălăiaţă a părintelui Sima. — E mică lumea, sfinţia-voastră, rîse Arad. Nu mă aşteptam să vă întîlnesc aici, unde miroase a război. — Sînt mari şi minunate căile Domnului! zîmbi egumenul. De fapt, nici eu nu mă aşteptam la o astfel de întîlnire. Bănuiam că sînteţi pe la Caliacra. — De acolo venim. Am ajuns în cetate la o zi după plecarea slăvitului rege Ioan al Dobrogii. — Deci pe el îl căutaţi? făcu Lazăr şăgalnic, prefăcîndu-se a nu da prea mare importanţă întrebării. Fire deschisă, Arad prefera de obicei să spună el ce avea de spus. Întrebările directe îl iritau. Aceasta se datora în bună măsură faptului că toată viaţa lui de pînă atunci fusese nevoit să se ascundă. Apoi, traiul printre străini îl făcuse să fie prudent. Sigur că nu era cazul să ocolească întrebarea egumenului, dar obişnuinţa fu mai tare, astfel că, după ce chibzui o clipă, grăi cu acea privire candidă care îl zgîndărise cîndva pe cavalerul Bogdan:

87

Seria Cavalerilor – Cartea Întîi

— Ce-i nou pe aici? — Iscoadele au adus ştiri că treizeci de mii de achingii vor sosi mîine în faţa Varnei. — O! Spusele Nufărului Alb se adeveresc. — De unde ştiţi despre ele? — Cine nu ştie? Aţi venit cumva pentru a binecuvînta oştile oraşului? — Şi pentru asta, rîse egumenul. Cît despre voi, ar fi nimerit să-mi spuneţi dacă îl căutaţi pe Ioan al Dobrogii. Azi, puţini sînt cei care ajung pînă la rege. Cu ceva osteneală, vă pot aranja o audienţă. — Mă îndatoraţi mult, sfinţia-voastră. În fond, Ioan al Dobrogii e rege sau despot? — Între cele două titluri socot că nu-i nici o deosebire. Turcii şi bizantinii îl numesc rege. El se consideră despot. — Înţeleg. Doresc să-i ofer regelui serviciile mele şi ale cavalerului Grama. „Oare numai pentru atît? reflectă Lazăr. Parcă nu-mi vine a crede. O astfel de ofertă i-o poate face sfetnicul Toma. Cred că a aflat şi el cîte ceva despre Toma. Fiindcă acest sfetnic e mîna dreaptă a regelui Ioan.” — Domnule! i se adresă tînărului. În seara aceasta veţi avea întrevederea dorită, dar se cuvine să-mi răspundeţi la cîteva întrebări. Asta, în schimbul ajutorului, zîmbi prelatul. V-ar conveni să facem o scurtă plimbare de-a lungul cheiului? — Nu văd nimic rău în propunerea sfinţiei-voastre. Amîndoi se îndepărtară la braţ, ca nişte cunoştinţe vechi. — Cînd oferiţi totdeauna cereţi ceva în schimb? întrebă Arad cu aerul său plin de candoare. — Nu chiar totdeauna, cu toate că regulile vieţii cam aşa sînt. Nimeni nu poate primi mereu fără să dea şi nimeni nu poate să dea fără să primească. În ce vă priveşte, am unele nedumeriri. De fapt, cine sînteţi, cavalere? — Mă întrebaţi în calitate de duhovnic sau în alta pe care nu o cunosc? ocoli Arad un răspuns. — În amîndouă. Poate că nu ştiţi că între mine şi Ioan al Dobrogii există o veche prietenie. Pe mine, asta m-a adus acum aici, cînd el are nevoie de prieteni. Nu uit că ne-aţi făcut un mare serviciu, ajutîndu-l pe cavalerul Dumitru. Însă din discuţia noastră de la Snagov am înţeles că aţi bătut un drum lung pînă în Ţara Românească pentru a ne aduce acel medalion. Adică nu mai aveaţi alt motiv pentru a veni acolo. Totuşi, cîteva ceasuri mai tîrziu am aflat chiar din gura voastră că veţi întreprinde o călătorie la Caliacra. A doua zi după discuţia noastră, nu în drum către Caliacra v-am întîlnit, ci, spre mirarea mea şi comitelui Staicu, în cetatea Argeşului. Acum

88

Seria Cavalerilor – Cartea Întîi

ne vedem aici, într-un oraş ce va fi atacat de turci. În locul meu ce aţi crede voi despre un astfel de tînăr? — Că ar putea să fie o iscoadă a turcilor, zîmbi acesta ironic. Privirea ageră a egumenului zadarnic cercetă ochii şi faţa lui Arad, fiindcă nu găsi nici cel mai mărunt semn de tulburare. „Hm! gîndi el. Cu înfăţişarea lui naivă, sub care se ascunde o inteligenţă ieşită din comun şi o chibzuială greu de întîlnit la un ins atît de tînăr, cavalerul Arad nu-i chiar ce vrea să pară.” Apoi grăi: — Eu nu am mers atît de departe cu bănuielile. Şi-i păcat că aveţi ghinion. Dacă protejatul nostru Dumitru v-ar fi însoţit la Snagov, s-ar fi lămurit multe. Graba mea de a veni încoace m-a oprit să fac lumina de cuviinţă. Călăreţii trimişi de mine în căutarea cavalerului Dumitru poate că s-au întors la Snagov. Dar pînă cînd voi sta de vorbă cu ei, toată povestea medalionului rămîne un mister. S-au întîmplat cazuri cînd, cu o momeală oarecare, iscoade străine şi-au făcut jocul. În cazul vostru, momeala poate să fie medalionul adus la Snagov şi pretinsul ajutor dat lui Dumitru. — Cine mă oprea să vin ca iscoadă fără a vă cunoaşte pe voi şi pe comitele Staicu? — Nimeni, recunoscu Lazăr. Însă un cavaler cu calităţile voastre nu se mulţumeşte doar a privi. Medalionul v-a netezit drumul printre marii demnitari ai ţării. Adică acolo unde se pot afla multe. Vedeţi, vă vorbesc deschis. — Văd, sfinţia-voastră. — Iată un răspuns care nu mă mulţumeşte. Sper să aveţi unul mai bun. — Am. Bănuielile voastre nu au temei, atîta timp cît duc lipsă de fapte. De cînd e lumea, faptele au adus lumină, iar bănuielile, mai mult întuneric. În cazul meu, faptele vorbesc de bine. L-am ajutat pe cavalerul Dumitru şi v-am predat o scrisoare cu numele tuturor iscoadelor ce lucrează la Iaşi pentru regele Ungariei. La Buda aş fi primit mult aur în schimbul medalionului. Egumenul aprobă printr-o aplecare a capului. — Mă gîndisem că aţi deschis medalionul. Mă gîndisem, de asemenea, că Sigismund de Luxemburg sacrifică nişte iscoade cam de mîna a doua pentru a introduce la noi una de primul rang. — Nimeni nu dă pasărea din mînă pe cea de pe gard, ripostă cavalerul. Apoi, iscoadele de care vorbiţi nu prea arată de mîna a doua. — Da, trebuie să recunosc. Asta e tot ce puteţi să-mi spuneţi? — Tot. — Nu ar fi bine să vă spovediţi? mai făcu Lazăr o încercare.

89

Seria Cavalerilor – Cartea Întîi

— Nu. „Nimic n-am scos de la el, reflectă egumenul. Sau poate că am aflat ceva. Acum încă nu mi-e clar, însă gîndindu-mă îndelung la răspunsurile lui, sper că voi ajunge la unele descoperiri. Cînd l-am văzut coborînd pe chei, am vrut să chem gărzile. Să-l ţin închis pînă ce voi primi veşti de la Snagov. Dar nu cred că era înţelept. Lăsîndu-l liber, pot afla mai multe.” Porniră îndărăt către ceilalţi. — Ah, era să uit! spuse egumenul. În privinţa găzduirii să nu vă faceţi griji. Cavalerul Toma, pe care-l veţi cunoaşte în seara aceasta, a avut bunăvoinţa să-mi pună la dispoziţie o casă frumoasă. Nu-i prea departe de aici. Veţi locui cu mine şi cu părintele Sima. Cînd ajunseră lîngă corabie, noaptea căzuse de-a binelea peste port. — Cotae, unde e Grama? se interesă tînărul. — Dracu ştie! Acum e întuneric beznă. A căzut, poate, în mare. Nu-mi bat eu capul cu asta. Lui nu-i sînt slujitor. Cînd se iveşte luna, apare el de pe unde o fi. Cavalerul blond socoti că se cam apropiase vremea să-i tragă o chelfăneală obraznicului slujitor. Puţin mai tîrziu gărzile îl aduseseră pe Grama la locuinţa lui Lazăr. Fusese arestat fiindcă iscodise pe lîngă zidurile de către uscat ale Varnei. * Ioan al Dobrogii îşi alesese reşedinţa în cea mai înaltă clădire a Varnei. De la ferestrele ei se vedea întregul port şi chiar dincolo de ziduri. Pe mare cerul căzuse încărcat de nori subţiri, alburii, cu slabe semne de ploaie. Dincolo de ziduri, cîmpia dormea în tihnă. Egumenul Lazăr, însoţit de Sima, Arad şi Grama, ajunse într-o anticameră cam răcoroasă, cu puţine scaune aşezate în lungul pereţilor. Cu toate că lumînările multe încercau să aducă puţină strălucire, odaia arăta sumbră tocmai prin lipsa mobilierului, care dă un aspect mai cald, mai primitor. La capătul odăii, două uşi mari duceau către încăperea de lucru a regelui. Oştenii din pază păreau încremeniţi lîngă ele. În aer stăruia miros uşor de mucegai, semn că nimeni nu locuise acolo de multă vreme. Arad îşi lăsă privirile să alunece de-a lungul pereţilor lipsiţi de ornamente şi de podoaba panopliilor atît de obişnuite. De la pereţi, privirile lui stăruiră asupra unui bărbat cu semne de frumuseţe veştejită, înalt, uscăţiv, de vîrstă nedefinită şi cu faţa palidă. Figura şi trupul omului îi amintiră de plantele ţinute în casă peste iarnă. Dacă sînt departe de fereastră, se lungesc şi se apleacă într-o parte după o geană de lumină. Frunzele capătă o anumită moliciune de cîrpă şifonată, iar culoarea lor verde-închis piere

90

Seria Cavalerilor – Cartea Întîi

odată cu trecerea timpului, fiind înlocuită cu una gălbuie, maronie pe margini, dovadă că lipsa luminii le macină. Pînă şi mîinile omului palid întăreau convingerea cavalerului. Lunganul avea nişte degete lungi, nefiresc de subţiri şi uşor încovoiate ca nişte păstăi. Urmele reumatismului erau limpezi. — Domnule Spear, i se adresase comandantul de gardă. Auzindu-i numele, Arad îl privi din nou pe omul cel palid. „Să fie el, oare, falnicul cavaler Ruk Spear, mîndria sîrbilor? se întrebă tînărul. Ah, nu! Cred că mă înşel. Adevăratul Ruk aş zice că e mai plin de viaţă. Anul trecut, în noaptea premergătoare luptei de la Polènik, eroul sîrb i-a păgubit pe achingiii turci de cîteva mii de cai. El şi ceva prieteni de-ai săi s-au strecurat la adăpostul întunericului, au omorît străjile şi au pus pe goană caii. În zorii luptei, mai mare jalea pentru oştile lui Murad. O seamă de achingii îşi căutau caii prin rîpe. Bătălia pornise fără ei.” — Sfinţia-voastră! se întoarse Arad. Cavalerul de colo e cumva Ruk Spear? — Chiar el, răspunse egumenul în şoaptă. Acum nu arată prea bine din cauză că a stat o vreme prin închisorile turcilor. Abia anul trecut a reuşit să fugă. Mă mir că a rămas în viaţă. Temniţele sultanului sînt ca nişte iaduri fără fund. Alături de Ruk şedea un cavaler la fel de înalt şi tot atît de slab, însă, curios, pîntecul său căzut între picioare ca un cimpoi nu părea să-i aparţină de-adevăratelea, ci părea lipit acolo cu împrumut, fiindcă prea era nepotrivit. Oamenii slabi rar au un astfel de pîntec. — Cel de lîngă Ruk, murmură egumenul, e vestitul Carapelese. Un genovez, mare mîncău şi bun prieten cu eroul sîrb. Se spune că e un călăreţ desăvîrşit, deşi mă pune pe gînduri pîntecul său. În ce priveşte harul de arcaş, aş zice că vă egalează. — Drace, am auzit multe lucruri frumoase despre el! — Şi veţi mai auzi. — A fost şi el la Polènik anul trecut? — A fost. Unde e Ruk nu poate lipsi Carapelese. Şi invers. Al treilea bărbat care îi reţinu atenţia lui Arad era de statură obişnuită, uscăţiv, cu părul răzvrătit pe creştet. După îmbrăcăminte şi după faţa paşnică, mereu zîmbitoare, aducea a negustor de mărunţişuri. — Acela cine e? arată cu o mişcare a capului spre bănuitul negustor. — Cîrstev, domnule. El e fala bulgarilor. Turcii care ies după pradă de-a lungul şi de-a latul Balcanilor totdeauna se roagă lui Allah să-i ferească de o cursă a lui Cîrstev. El se ţine pe urmele convoaielor ca umbra după om. Mulţi creştini au scăpat de robie datorită lui. Marele vizir Ali-paşa a pus preţ pe viaţa tînărului bulgar. Însă pînă azi nu s-a găsit nimeni să-l vîndă.

91

Seria Cavalerilor – Cartea Întîi

„La naiba! socoti blondul. Numai crema cavalerilor din Balcani s-a adunat aici. Ioan al Dobrogii are ceva prieteni. Şi ce prieteni!” Arad îşi întrerupse gîndurile. În pragul uşii apăru sfetnicul Toma, iar îndată după acesta regele îmbrăcat simplu, în straie lejere de casă. Bărbaţii din anticameră salutară cavalereşte. Ioan zîmbi privindu-i pe fiecare în parte. — Domnilor, vă aşteptam, grăi el. Poftiţi în odaia mea de lucru! Puţini se pot mîndri azi cu astfel de prieteni. — Măria-ta! interveni Lazăr. Am adus cu mine doi cavaleri care sînt gata să-şi pună spadele în slujba voastră. Cel înalt se numeşte Arad. Acesta e tînărul Grama. Privirile lui Ioan zăboviră o clipă, fără interes, asupra celor doi tineri necunoscuţi. — Vă mulţumesc, domnilor! Dacă vă bucuraţi de recomandarea sfinţiei-sale, cred că puteţi lua loc printre apărătorii Varnei. După război vă vom răsplăti cum se cuvine. Apoi privi către ceilalţi oaspeţi şi repetă invitaţia. Primirea ce le-o făcuse Ioan era destul de rece şi poate că nici atîta nu ar fi fost fără bunăvoinţa lui Lazăr, dar Arad mai întîlnise astfel de situaţii. — Măria-ta! făcu el un pas înainte. Vă cer favoarea de a mă primi cîteva clipe. Sprîncenele lui Ioan se împreunară a nemulţumire. Momentul ales de tînăr nu era nimerit acum, cînd cavaleri cu renume aşteptau să fie primiţi. Apoi, grijile războiului şedeau înaintea altor treburi mărunte. Un semn abia perceptibil al egumenului schimbă însă hotărîrea de refuz a lui Ioan. — Ce doreşti, tinere? întrebă cu răceală cînd uşa se închise în urma lor. Arad scoase o scrisoare din sîn, puse un genunchi la podea şi aşteptă. Mirat, regele porni să citească. De cîteva ori îşi întrerupse lectura, iar privirile lui zăboviră asupra blondului oaspete. „Poate că soarta mi l-a scos în cale, reflectă Ioan al Dobrogii. Cine şi-ar fi închipuit că unul dintre fiii răposatului Dan-voievod aşteaptă la uşa noastră? Sper să-mi fie de folos în planurile mele. Domnul Ţării Româneşti nu mă iubeşte fiindcă am respins cererea lui de a uni cele două ţări sub un singur conducător. Dar el nu ştie sau nu vrea să ştie că am şi eu visurile mele.” — Cavalere Ioan, ridică-te! grăi cu blîndeţe. — Măria-ta, v-am fost prezentat sub numele de Arad. Pînă se vor limpezi unele lucruri, ar fi bine ca numele meu adevărat să rămînă o taină ştiută numai de noi. — Fie! zîmbi regele. Scrisoarea doamnei Dumitra ne-a bucurat pentru încrederea ce o are în noi. Îi cunoşti conţinutul?

92

Seria Cavalerilor – Cartea Întîi

— În întregime, măria-ta. — Atunci e bine. Doamna Dumitra ne roagă să facem cu Mircea un act prin care domnul Ţării Româneşti să aprobe revenirea voastră la Argeş şi să vă garanteze viaţa. De asemenea, ea cere ca o parte din averile rămase de la răposatul vostru părinte să treacă în stăpînirea domniei-tale. Nimic nu ne opreşte să intervenim pe lîngă unchiul vostru, dar ne mirăm. Nimeni din familia lui Dan-voievod nu a fost prigonit de Mircea. — Adevărat! zîmbi Arad. Nimeni, fiindcă nici unul dintre fraţii mei nu s-a arătat pînă acuma în Ţara Românească. Poate că unchiul meu e un om bun. Poate că ne doreşte pe lîngă el, însă eu n-am de unde să ştiu. Aşa stînd lucrurile, sînt nevoit să-mi iau unele măsuri de prevedere. — Înţeleaptă judecată, aprobă Ioan al Dobrogii. În urmă cu vreo doisprezece ani aţi avut adăpost vremelnic la Caliacra. Mi se pare că vreo cîteva luni. Ce s-a petrecut atunci între doamna Dumitra şi părintele meu, nu ştiu. Ţin minte doar că v-aţi îmbarcat pe o corabie genoveză. Acum lucrurile stau altfel. Cel puţin deocamdată nu vă urmăreşte nimeni. Noi vă primim întîi în calitate de rudă. Acum aproape şaisprezece ani, sora noastră Irina a fost botezată de răposatul Dan-voievod. Mă mir că tatăl meu nu a ţinut seama de asta. Cît aţi locuit în Caliacra v-am întîlnit de cîteva ori. Îţi aminteşti? — Vag, măria-ta. — Aşa e. Aveai doar şapte-opt ani. Lăsînd la o parte faptul că ai devenit un cavaler chipeş – îl privi cu admiraţie –, nimic nu s-a schimbat în înfăţişarea domniei-tale. Acelaşi păr blond uşor răzvrătit, aceeaşi privire parcă naivă şi aceleaşi trăsături delicate. Cînd te-am văzut în anticameră mi-ai părut cunoscut. După război vei primi din partea noastră o danie de case şi pămînt. Apoi vom încerca să tratăm cu domnul Ţării Româneşti. Ghicind că a venit momentul să se retragă, Arad salută graţios şi făcu o mişcare spre uşă. — O clipă, domnule! rîse Ioan al Dobrogii, în vreme ce scotea de pe deget un frumos inel de aur ce reprezenta un pescăruş. — Măria-ta... — Stai, nu-mi mulţumi! Iată şi o pungă cu treizeci de ducaţi de aur. Un tînăr totdeauna are nevoie de bani. Chiar şi la vreme de război. Iar acum rămîi la discuţiile noastre în vederea apărării. Vei cunoaşte cîţiva cavaleri de la care ai ce învăţa. Datorită rasei sale preoţeşti, egumenul intră primul în odaia regelui. Ceilalţi îl urmară conduşi de Toma şi de comandantul Varnei. În total erau paisprezece bărbaţi. Mulţi dintre ei cu nume vestite în Balcani sau prin alte părţi. După moda vremii, rămaseră cu toţii în picioare, fiindcă nimeni dintre ei nu avea dreptul să se aşeze în prezenţa regelui. Despre Lazăr, unii

93

Seria Cavalerilor – Cartea Întîi

spuneau că are ochiul ager – şi nu fără temei. Multor oameni lipsiţi de haruri le scapă adesea o mulţime de amănunte. Egumenul tocmai pe amănunte punea preţ, socotind că lucrurile mărunte duc totdeauna spre cele mari. Mirat că tînărul blond nu fusese trimis la plimbare de către Ioan al Dobrogii, privirile sale cucernice rătăciră prin odaie cu totul nevinovat, pînă cînd stăruiră o clipă asupra inelului ce reprezenta un pescăruş. Cu un sfert de ceas mai devreme inelul strălucise în degetul regelui. Acum avea alt stăpîn. Ce se petrecuse oare între rege şi cavaler? Faţa lui Arad arăta obişnuita candoare ce nu spunea nimic. Nici Ioan nu-i acorda vreo atenţie deosebită blondului. Şi totuşi, tînărul primise încuviinţarea de a rămîne la discuţiile care urmau să înceapă. „Că e un cavaler plăcut, nu mai încape îndoială, chibzui Lazăr. Că-l îndrăgeşti uşor e limpede. Însă nu aceste haruri l-au convins pe Ioan să-i dăruiască inelul şi încrederea sa. Ceva s-a petrecut între ei şi va trebui să dezleg misterul.” Dar şi Arad avea gîndurile sale. Privindu-l cu naivitate pe egumen, blondul se întrebă, străfulgerat de o idee: „Se ascunde, oare, Nufărul Alb, sub o biată rasă preoţească? Omul acesta paşnic, blînd, cuvios şi parcă neajutorat m-a convins că trimite săgeata în ţintă cu o dibăcie pe care puţini o au. Din discuţiile cu el şi cu alţii am dedus că la Snagov e lăcaşul tuturor iscoadelor folosite de măria-sa Mircea. Călugării mi-au povestit că Lazăr lipseşte adesea din Snagov cu lunile şi nimeni nu ştie pe unde umblă. O faţă bisericească de prim rang, aşa cum este el, rar trece pe undeva neînsoţit. Cînd l-am văzut în portul Varnei, m-am mirat pe bună dreptate. Ce poate căuta un vîrf al ierarhiei bisericeşti departe de ţară, într-un oraş asediat? Să-l fi adus aici numai prietenia pentru Ioan al Dobrogii? Se poate şi asta, fiindcă prietenia e cea mai trainică punte dintre sufletele oamenilor.” Tîrziu, cînd părăsiră cabinetul regelui, cavalerul Ruk Spear îl opri pe cavalerul blond şi i se adresă în cel mai curat grai românesc: — Domnule, e o plăcere să vă cunosc. Prietenul meu Bogdan, cu care am avut prilejul să mă văd acum vreo două săptămîni, mi-a vorbit frumos despre voi. Îmi spunea că într-o întrecere de spadă petrecută la Braşov v-aţi arătat mai bun decît el. Că, aflîndu-vă amîndoi în pădure, aţi desluşit numărul de călăreţi doar după zgomot de copite. Acestea sînt haruri de mare preţ pentru un tînăr. — Lucrurile nu stau chiar aşa, zîmbi Arad. E drept că Bogdan şi cu mine am încrucişat spadele undeva, la marginea Braşovului, însă e tot atît de drept că întrecerea nu a adus un cîştigător, fiindcă a fost întreruptă de ceva neprevăzut. Iar cît priveşte auzul meu, asta o poate face oricine. Adică ai nevoie de puţină deprindere.

94

Seria Cavalerilor – Cartea Întîi

— Modestia vă face cinste, domnule, grăi Ruk, plăcut impresionat. Totuşi, cavalerul Bogdan are un ochi prea ager pentru a nu cunoaşte un spadasin de clasă. Cît despre auzul vostru, daţi-mi voie să fiu de altă părere. Şi eu mă pricep să desluşesc numărul călăreţilor doar după zgomot de copite. Aceasta mă face să cred că numai deprinderea ar fi prea puţin dacă îţi lipsesc nişte haruri. „Ia te uită! cugetă micuţul Grama, aflat prin apropiere. Vestitul Ruk rar aduce cuiva laude. E zgîrcit la astfel de lucruri ca scatiul la boabe într-o iarnă lungă. Asta înseamnă că e ceva de căpăţîna prietenului meu blond. Mie nu mi-a spus că se pricepe atît de bine la mînuirea spadei. Ruk are dreptate în privinţa modestiei sale. Iar cavalerul Bogdan, pe care nu am avut plăcerea să-l cunosc, pare un suflet ales, plin de nobleţe. Tata mi-a vorbit adesea despre marele Ruk. Zicea că în urmă cu ani au fost prieteni la cataramă. Poate că nobilul meu părinte cam umflă niţel lucrurile, chiar dacă nu-i nimic rău în asta. Cred că le umflă, dacă stau să mă gîndesc bine că nu a suflat o vorbă despre Carapelese.” Tinerii oaspeţi ai egumenului se treziră cînd soarele stăruia temeinic în ferestre. Pe străzile din jur, zgomotul de voci era prea mare pentru a le mai da prilej de odihnă. Atent, Arad desluşi o seamă de chiote. Ceva se petrecea pe străzile Varnei. Dar ce? După chiuituri semăna a nuntă. Îmboldit de curiozitate, ieşi în coridor unde nimeri nas în nas cu părintele Sima. De fapt, nu chiar nas în nas. Rotofeiul călugăr abia îi ajungea pînă în dreptul umerilor. — Ce e pe afară, sfinţia-ta? Sima încercă să rămînă drept, fiindcă picioarele groase cît nişte stîlpi de temelie i se bîţîiau fără puteri, dar nu reuşi, ceea ce-l făcu să dea din mînă a lehamite, după care grăi semeţ: — Ce, ne-ce, prea vrei să le ştim noi pă toate... E drept că sîntem învă... ţaţi... ce-i drept nu-i păcat... că haru’ ştiinţei... afară e prăpăd ca... alere. Ca la nunta din asta... din cum dracu... din Cana... unde înţeleptu’ Solomon s-a cinstit cu alde... Ce te uiţi aşa la mine? Crezi că sînt...? — Drace! rîse cavalerul. Ai luat-o cam de dimineaţă, sfinţia-ta. — Sîît! Uşurel, domnule, să nu te audă afurisi... sfinţia... egumenu’, prinse rotofeiul o clipă de luciditate. Că eu, de bucurie... care marinari... de pe mare. D-aia din mila Celui de Sus... doar o oală cu vin... Dar blondul, presimţind că s-a întîmplat ceva pe mare, nu-l mai ascultă. Din cîţiva paşi ajunse în stradă, unde oamenii se sărutau între ei. Din vorbele lor, blondul înţelese că, puţin după apariţia zorilor, flota lui Abdulah fusese zdrobită. Pe mare totul arăta liniştit. O seamă de corăbii reveneau spre gura podului legănîndu-se domol ca nişte raţe sătule. Cînd soarele trecu de amiază, egumenul veni în odaia cavalerilor. La

95

Seria Cavalerilor – Cartea Întîi

spatele său, rotofeiul Sima, cam pămîntiu, aproba grav din cap spusele superiorului. — Domnilor! grăi Lazăr. Măria-sa, Ioan al Dobrogii ne pofteşte la palat. După victoria de pe mare, cred că multe dintre planurile discutate aseară vor suferi schimbări. O jumătate de ceas mai tîrziu, paisprezece bărbaţi aşteptau în cabinetul de lucru. Despotul sosi curînd, însoţit de nelipsitul Toma. Pe faţa lui Ioan nu se vedeau semnele bucuriei. Numai ochii săi arătau asta. — De primul hop am scăpat, spuse molcom, cum nu-i era firea. Puţini ştiau că veghease pînă în zori. — Achingiii lui Ali-paşa sînt la patru ceasuri de drum, continuă el. Avangarda, poate, chiar mai aproape. Iscoadele Varnei n-au văzut la ei obişnuitele bombarde. Iată un lucru bun, fiindcă o parte din zidurile oraşului sînt vechi, măcinate de timp. Noi am pus ceva întărituri, dar ce poţi face în trei săptămîni? Avem şapte mii trei sute de oşteni. Adică nici măcar atîţia. O bună parte dintre ei sînt orăşeni slab instruiţi. Armata lui Ali se ridică la vreo treizeci de mii. Asta, după spusele Nufărului Alb, ale cărui ştiri au fost bune pînă acum. Dacă turcii vor da iureş mare şi vor lovi cu berbeci pe care îi pot face din copacii pădurilor apropiate, a deschide o spărtură în ziduri nu va fi peste puterile lor. Noi sîntem prea puţini pentru a-i respinge. — Măria-ta! interveni egumenul Snagovului. Am stat adesea de vorbă cu oameni care au cunoscut greutatea unui asediu. Mulţi dintre ei luminaţi la minte. Unii dintre ei mi-au povestit o seamă de şiretlicuri învechite cu timpul şi ştiute de toată lumea, însă din vreme în vreme mai sînt folosite, şi nu fără temei. Mari conducători de oşti s-au lăsat păcăliţi de un şiretlic chibzuit cu migală. Turcii îşi pot îngădui să atace pe front larg, fiindcă au oşteni mulţi. Mulţi şi pricepuţi la un asediu. Ali-paşa, fiul lui Hairedim, e un comandant încercat în treburile războiului. Planurile sale nu le ştim. În schimb, ştim altceva. Nouă ne-ar conveni să-i înghesuim pe turci într-un singur punct, unde să-i aşteptăm cu toată oastea. — Cam primejdios, observă regele. Ne putem oare îngădui să lăsăm descoperite unele zone? Apoi nu văd cum i-am putea obliga să atace unde dorim. Recunosc înţelepciunea sfinţiei-tale, însă e bine să chibzuim adînc. — Tocmai asta şi vreau, zîmbi Lazăr. Fără un dram de risc, în război nu se poate. Şi mai ales în acesta unde sîntem atît de puţini. Iar pentru a-i convinge pe turci să lovească după cum vrem, vom folosi un truc vechi cît veacurile. Unul dintre noi va fi trădător. Toate privirile se îndreptară mirate spre egumen. El se prefăcu a nu observa şi continuă calm: — La noapte unul dintre noi va părăsi oraşul pentru a i se înfăţişa lui Ali.

96

Seria Cavalerilor – Cartea Întîi

Apoi explică planul său în amănunţime. Un plan îndrăzneţ şi primejdios. Totuşi, singurul bun. — Cine să meargă în tabăra turcilor? se întrebă Ioan al Dobrogii îngîndurat. — Eu nu. Şi nici Carapelese, grăi Ruk Spear. Sîntem prea cunoscuţi la turci. Dacă ne recunoaşte cineva, dăm tot planul peste cap. În aceeaşi situaţie se află cavalerul Cîrstev. Cum erau prea multe cereri de trădători, Ioan propuse o tragere la sorţi, iar aceştia căzură asupra lui Sima şi a cavalerului blond. * Puţin după miezul nopţii, oştile de achingii ale marelui vizir îşi încheiaseră lucrările de tabără. Mulţi dormeau obosiţi după un drum atît de lung. Mulţi erau treji. Cinci mii dintre ei aşteptau gata să înfrunte un eventual atac al duşmanului. Trei rînduri de străji înconjuraseră tabăra cu zid viu. Nimeni nu putea ieşi de acolo. Nimeni nu putea intra după voie. Doar patru oameni părăsiseră tabăra. Ben-Din şi trei achingii credincioşi lui. Drumul neobositului om de încredere al marelui vizir arăta către Adrianopole. Stăpînul îi făgăduise întreaga sumă propusă pe viaţa Nufărului Alb şi încă pe atît din partea cancelariei padişahului. Lupta cu Nufărul Alb începuse pe baze mai chibzuite, nu la întîmplare ca pînă atunci. Ben-Din era departe de a fi lacom, dar ştia să profite de moment. El socotea că vine o vreme cînd agerimea trupului scade, iar cei mari uită că le-ai fost folositor. Purta cu el un mare secret. Nici padişahul nu i l-ar fi putut scoate cu de-a sila. Îl iubea pe Ali şi înţelegea că intrigile care se ţes în jurul acestuia reprezintă un mare pericol. Mai ştia că, de va pieri marele vizir, nici lui nu-i va fi prea bine. În cortul comandantului, lumînarea se mistuise pe jumătate. Ali şi Ibrahim şedeau de taină. Pe zidurile Varnei, totul părea adormit. În afara zidurilor se auzea ţîrîitul calm al greierilor. Noaptea înainta domol către zori. Dinaintea cortului răzbi zgomot de paşi. Un arcaş din paza marelui vizir intră, cu toate că nu-i era îngăduit să-şi tulbure stăpînii. Ali ghici că se petrecuse ceva şi-i făcu semn să vorbească. — Înălţimea-ta, se ploconi acesta, străjile noastre au prins două iscoade ale ghiaurilor. — Au scos ceva de la ele? — Nu. — Atunci ghiaurii să fie ucişi după ce vor fi trecuţi prin cazne! — Strălucitorule! se încumetă arcaşul. Ghiaurii cer să vină în faţa ta. Grăiesc binişor în limba Profetului. Străjile spun că cel mai mărunt e om cu

97

Seria Cavalerilor – Cartea Întîi

mare ştiinţă. Cunoaşte Coranul din fir în păr ca un dreptcredincios luminat. — Bine! Adu-i! Arcaşul reveni curînd însoţit de Arad şi Sima, care erau legaţi cu frînghii trainice. Straiele ghiaurilor, curăţele, îi arătau a fi corăbieri. Ali porunci să se aprindă alte lumînări. Pe feţele celor două iscoade nu se observă teama. — Cine sînteţi? întrebă fără asprime. Vizirul totdeauna avea mare respect pentru cei care iscodeau, ştiind că ei sînt aleşi numai pe sprînceană. — Corăbieri florentini, biruitorule! făcu Sima o plecăciune pe cît îi sta în putinţă. Am venit să vă cerem dreptate, fiindcă fraţii noştri creştini sînt nişte tîlhari. Ei ne-au păgubit de avutul nostru. — Nu înţeleg. — Viitorule padişah, o luă rotofeiul mai pe îndelete, Ioan al Dobrogii ne-a luat corăbiile cu care venisem la Varna şi ne-a despuiat de mărfurile noastre. Niciodată nu s-a întîmplat asemenea ocară. Sînt trei săptămîni de cînd pribegim prin oraş. — La ce i-au trebuit regelui corăbiile voastre? — Să-şi mărească flota împotriva lui Abdulah. — Cum aţi ajuns aici? — Am coborît zidul cu ajutorul unei frînghii. Ali îşi reţinu o tresărire. Ghiaurii minţeau, ceea ce dovedea că sînt nu corăbieri, ci iscoade. Ben-Din îi spusese că nimeni nu se poate apropia de zidurile straşnic păzite. Omul său înotase vreme de două ceasuri pentru a ieşi din Varna. — Şi nu v-a văzut nimeni? întrebă la fel de paşnic. — Ba ne-au văzut, interveni blondul. Doi oşteni din pază ne-au ajutat să coborîm. Fiecare dintre ei a primit cîte o pungă cu ducaţi de aur. — Aţi avut mare noroc, de vreme ce nu eraţi îmbrăcaţi ca oştenii. Cei doi apărători doar nu erau singuri acolo. — Aşa e, strălucitorule! aprobă Sima. Am avut noroc. — Da, da, mare noroc. Şi ce doriţi? — După cucerirea oraşului să ne dai corăbiile şi mărfurile. Iar pentru binele pe care ţi-l facem, cîte o mie de ducaţi de aur. Ali se prefăcu a-i crede. — Despre ce bine vorbiţi? — Strălucitorule! îngenunche Sima cu multă greutate. În Coran, pe care l-am citit pe cînd eram prunc de o şchioapă, e clar că totdeauna binele se cuvine a fi răsplătit. Noi cunoaştem locul unde trebuie să loveşti. Dacă iei seama la ce-ţi dezvăluim, Varna e ca şi luată. — Sînt silit să iau seama, zîmbi marele vizir. Care e locul mai slab al zidurilor?

98

Seria Cavalerilor – Cartea Întîi

— Dar nu ne-ai promis nimic, strigă Sima cu vădită amărăciune. — Aşa e. Tot ce mi-aţi cerut va fi pe voia voastră. Unde-i partea cea mai slabă? Sima se aplecă să-i sărute vîrful încălţării, însă nu reuşi, poate din cauza legăturilor prea strînse. — La poarta dinspre miazănoapte, grăi el. Acolo zidurile sînt şubrede, gata să cadă. — Poarta de miazăzi e mai tare? — Foarte tare. Ar fi o greşeală să atacaţi în partea aceea. Ali îi descusu vreme de o jumătate de ceas, după care porunci: — Să fie puşi într-un cort cu pază bună! Rămaşi singuri, Ali şi Ibrahim porniră să zîmbească. Amîndoi pricepuseră jocul ghiaurilor. Şi totuşi, un sîmbure de îndoială stăruia tainic în gîndurile lor. — Ce crezi despre asta? rupse tăcerea Ali. — Că cei din oraş vor să ne îmbrobodească, răspunse aghiotantul. Iscoadele lor prea au stăruit să nu atacăm la poarta dinspre miazăzi. Aş crede că acolo e partea cea mai slabă a Varnei. — N-ai uitat nimic, Ibrahim? — Nu. Bănuiesc la ce te gîndeşti. Cei doi ghiauri ştiu că-i aşteaptă moartea dacă ne mint. — Şi-i puţin lucru? Cine îşi dă viaţa pentru alţii? — S-au mai văzut cazuri printre ghiauri. Ba chiar şi la noi. — Poate. Ben-Din îmi spunea că Varna are şapte-opt mii de apărători. Cei doi ghiauri susţineau că numărul lor trece de paisprezece mii. Care-i adevărul? — La mijloc, zîmbi Ibrahim. Asta în cazul cînd aceştia nu au minţit. Dar, gîndindu-ne bine, aflăm încă o dovadă că ne mint. Că sînt trimişi ai oraşului. Ben-Din ştie să afle numărul apărătorilor unei cetăţi. Dacă ghiaurii l-au dublat, e limpede că încearcă să ne descurajeze. În oraş nu sînt mai mult de opt mii de apărători. Cît priveşte atacul, aş zice să-l facem tocmai la poarta de miazăzi. — Fie! * Peste noapte se făcuseră lucrări noi de apărare la poarta de miazăzi a Varnei. Bucăţi de stînci cît omul, ce fuseseră aduse cu multe zile înainte cine ştie de pe unde, stăruiau pe ziduri. Cînd începu a se lumina de ziuă, Ioan al Dobrogii făcu ultima inspecţie de-a lungul lor. După planurile egumenului Lazăr, o mare parte din forţele Varnei aveau să fie îndreptate

99

Seria Cavalerilor – Cartea Întîi

spre miazăzi. Puţini oşteni rămîneau pe celelalte ziduri. „Va reuşi oare vicleşugul?” se întrebă îngrijorat. Din porunca sa, în piaţa oraşului se adunaseră aproape toţi apărătorii Varnei. După obicei, turcii nu porneau la atac înainte de a-şi isprăvi rugăciunile din zori. Deci mai era timp. Înconjurat de cîţiva curteni, regele ieşi pe o terasă şi porni să le vorbească oamenilor: — Prieteni! strigă să se audă pînă departe. Le vom arăta turcilor de ce sîntem în stare. Victoria nu poate fi a lor de vom lupta cum se cuvine. Ei nu cunosc mila. Nici noi nu vom ţine seama de ea. Pe unde trec ei, nici pruncii nu rămîn în viaţă. Sau rămîn cei buni pentru robie. Dar pe aici nu vor trece nici azi şi niciodată. Celor paisprezece mii de apărători ai oraşului le doresc un singur lucru: victorie. La auzul cifrei dublate, comandanţii pîlcurilor îşi reţinură unele zîmbete. Ei ştiau de ce minţea regele. Mulţi dintre ei bănuiseră că sînt în jur de şapte-opt mii, însă nu cu asta îşi bătuseră capul. Dacă regele pomenise de paisprezece mii, însemna că el e în măsură să cunoască numărul apărătorilor. Doar cîţiva oameni ştiau adevărul. Ruk Spear îl îndemnase pe Ioan al Dobrogii să dubleze cifra din două motive temeinice. Întîi, socotindu-se mai mulţi, oştenii căpătau curaj. Apoi, în cazul cînd vreun apărător va cădea de pe ziduri în mîinile turcilor şi va fi silit să vorbească, Ali va afla că cei doi ghiauri florentini nu l-au minţit. Trecură cîteva ceasuri. În tabăra turcilor nu se vedea nici o mişcare deosebită. Nimic nu lăsa a se înţelege că vor porni la atac. Aflat pe creasta unui zid, Ioan al Dobrogii privea dezorientat. Ce se întîmplase oare? Alături de el, Ruk îi înţelese mirarea. — Măria-ta, grăi el, Ali nu va ataca azi. Îşi odihneşte achingiii după obicei. Dar o va face mîine în zori. Acum dulgherii lui umblă prin păduri cu topoarele. Ei taie lemne pentru berbeci, pentru scări şi pentru acoperişuri purtătoare care îi feresc de săgeţi pe cei ce vor veni la atac. Ali e un mare comandant de oşti. Aşa cum prevăzuse Ruk, ziua trecu în linişte. Nici peste noapte nu se întîmplă nimic deosebit. Şi totuşi, înainte de a răsări luna, cu lumina ei nu totdeauna folositoare, o barcă părăsi portul Varnei. O micuţă barcă de pescari ieşi din port la adăpostul întunericului şi se îndreptă către miazăzi paralel cu malul, cam la vreo milă departe de el. Vîslaşii erau patru. În prova ei, doi pasageri. Mînată de agerimea lopeţilor barca înainta cu repeziciune. În jurul ei doar apa clipocea molcom pe lîngă borduri. Cînd apăru luna, barca se apropie de mal, adăpostită în umbra copacilor mari care stăruiau pînă la marginea mării. Cei doi pasageri săriră pe uscat şi se pierdură în pădure. Vîslaşii găsiră pentru ei şi pentru barcă o ascunzătoare sub tufele aplecate ca nişte evantaie uriaşe deasupra apei.

100

Seria Cavalerilor – Cartea Întîi

* Cu mult înaintea rugăciunilor din zori. Ali îşi adună comandanţii de pîlcuri şi în puţine cuvinte le arătă planul său de atac. Din porunca sa, caii rămîneau în tabără. Marele vizir socotea că, sub ziduri, aceştia mai mult încurcă decît folosesc. Cinci mii de călăreţi uşori primiră sarcini să facă paza taberei. Ali era prevăzător. Nimic nu lăsa la voia întîmplării. După ce soarele se ridică de vreo suliţă pe cer, Ioan al Dobrogii văzu un tăvălug uriaş care se rostogolea domol către zidurile Varnei. Achingiii porniseră la atac. De departe semănau cu un tăvălug alb şi roşu ce acoperea cîmpia treptat. Puţini călăreţi printre ei. Regele ghici că aceştia erau comandanţii. Alături de Ioan, egumenul Lazăr, îmbrăcat în zale uşoare, cu o tolbă de săgeţi prinsă într-o baieră la spate şi cu arcul în mînă, privea calm. Obrazul său frumos părea dăltuit în piatră. Uneori, privirile lui treceau departe peste tabăra achingiilor şi stăruiau îndelung. Aştepta el să apară ceva în zare? Parcă aşa se părea. Micuţul Grama, la fel echipat, încerca o uşoară strîngere de inimă. Se afla pentru prima oară în război. Apărătorii Varnei cătau încremeniţi spre tăvălugul uriaş ce însufleţise cîmpia. Cu cît achingiii înaintau mai domol, cu atît forţa lor părea mai mare. Dacă ar fi venit în iureş, aşteptarea ar fi fost mai uşoară. Timpul îndelungat de încordare măcina rezistenţa psihică a apărătorilor. Ali ştia asta. O învăţase de multă vreme. Mai ştia că achingiii săi, bazîndu-se pe numărul lor mare, nu cad în asemenea suferinţă. Însă şi conducătorii Varnei cunoşteau această strategie psihică şi, de asemenea, un remediu. Comenzi aspre răsunară ici-colo, pe ziduri, iar oştenii prinseră să mute pietroaiele dintr-un loc în altul, aparent fără nici o noimă. Tăvălugul ajunse la vreo două sute de paşi, dar nu către poarta de miazăzi, ci direct pe centrul zidurilor. Ioan al Dobrogii aştepta cu înfrigurare să-i vadă că îşi schimbă direcţia. Ali chibzuise bine. Dacă ar fi venit numai către ţinta cea mare, apărătorii oraşului ar fi avut vreme să-şi mute oştenii. La un semn al său, douăzeci de mii de achingii se rupseră brusc spre miazăzi. Ceilalţi manevrară în evantai de-a lungul zidurilor. Ioan respiră uşurat. Vicleşugul egumenului începea să-şi arate roadele. Mulţi oşteni erau pe creste. Dar cei mai mulţi se ocupau cu partea cea mai grea a apărării. Ei aduceau alţi bolovani pe ziduri şi se ocupau cu focurile şi cu ridicarea cazanelor în care clocotea apă fiartă. Cei de sus primeau totul la îndemînă. O seamă de oşteni şedeau în aşteptare, gata să primenească rîndurile celor de sus şi să ia locul morţilor şi răniţilor. În port, corăbiile ce îmbarcaseră o parte din femeile şi copiii Varnei aşteptau un semn pentru a ieşi în larg. Fumul multor focuri stăruia peste oraş. Cîţiva

101

Seria Cavalerilor – Cartea Întîi

bătrîni îşi găsiseră loc pe lespezile din piaţă. Nu vorbeau între ei. Şedeau cu gîturile slabe întinse parcă în aşteptarea unui anumit zgomot. Uneori îşi reţineau respiraţia. Timpul trecea greu pentru ei. În inimile lor doreau să nu audă niciodată acel zgomot. Şi totuşi, ceva era parcă mai tare decît acea dorinţă. Parcă voiau să se sfîrşească odată chinurile aşteptării. Tresăriră. De pe ziduri răzbeau strigăte puternice. De dincolo de întărituri venea un zgomot mai slab, ca de stup în toiul roitului. Dar acum, bătrînii nu mai luau seama la zgomote, ci priveau spre crestele zidurilor la fel de încordaţi ca şi mai devreme. Strigătele izolate ale celor care mureau sau cădeau răniţi nu reuşeau să-i tulbure, fiindcă îşi concentraseră atenţia numai pe creste. Trecură cîteva ceasuri. Însă ei nu mai percepură nici goana timpului. Apoi observară miraţi că la poarta de sud mişcarea încetase. Apărătorii nu mai erau în picioare. Mai aşteptară cu răbdare. Parcă totul se liniştise. Auzul lor din nou treaz înregistra doar linişte. O linişte grea ca după furtună. Cerul gurii era uscat din cauza încordării. Porniră domol către ziduri. O seamă de oşteni aproape că îi striviră în goana lor spre poarta de miazănoapte. Zadarnic încercară să întrebe ceva. Nimeni nu avea vreme pentru ei. Prin cîmpia de dincolo de Varna achingiii se retrăgeau în tabără, frînţi de oboseală. Puţin după prînz, Ali primi veşti. Ghiaurii căzuţi de pe ziduri fuseseră siliţi să vorbească. Fiecare dintre ei afirmase că în oraş sînt peste paisprezece mii de apărători. Marele vizir şi aghiotantul său se priviră uimiţi. Cei doi corăbieri florentini nu minţiseră. — Iar dacă n-au minţit, spuse Ali cu tristeţe, înseamnă că zidurile porţii de miazănoapte sînt cu adevărat şubrede. Acolo trebuia să atacăm cu grosul forţelor noastre. E de mirare că Ben-Din s-a putut înşela atît de grav. Mîine în zori acolo vom ataca. După numărătorile de cuviinţă, Varna înregistra peste trei sute de morţi şi aproape o mie de răniţi. În tabăra turcească, opt sute de morţi şi peste două mii de răniţi. Mulţi dintre aceştia rămăseseră striviţi sub bucăţile de stînci aruncate de pe ziduri. În oraş nimeni nu căta spre destindere. Nimeni nu avea puterea să-şi manifeste din plin bucuria. Încordarea fusese prea mare. Continuînd planurile egumenului Lazăr, oştenii părăseau poarta de miazăzi şi o întăreau pe cea de miazănoapte, unde spera Ioan al Dobrogii să fie următorul atac. Însoţit de Toma, de Grama şi de iscusitul egumen, el nu coborî de pe înălţimile zidurilor şi le privea adesea gînditor. Numai Lazăr se uita în altă parte, undeva, peste tabăra turcească. De ce oare?

102

Seria Cavalerilor – Cartea Întîi

Capitolul 7
recuse de prînz şi era cald. Cerul parcă se transformase într-un rug uriaş. Peste cîmpie stăruia miros greu de sînge. În jurul Varnei nu plouase de mult. Pămîntul ars de soare crăpase ici-colo. Sumedenie de gîze porniseră în recunoaştere, fiindcă iarba uscată, închircită la rasul pămîntului, greu oferea adăpost împotriva arşiţei. Poarta de miazăzi a oraşului era deschisă. Cei din oraş îşi adunau morţii. Cînd soarele căzu spre asfinţit, un sol părăsi oraşul călare, purtînd steag alb. Achingiii îl prinseră grabnic. Ajuns în faţa marelui vizir, solul salută frumos, după datină. Spre deosebire de alţi comandanţi mai trufaşi din fire, acesta îi zîmbi şi îl încurajă să vorbească. — Strălucitorule! grăi omul. Măria-sa, despotul Ioan al Varnei şi Dobrogii, îţi trimite prin mine sănătate şi viaţă lungă. — Îţi mulţumim. Oare numai pentru asta ai venit? — Nu, înălţimea-ta. Măria-sa Ioan îngăduie oştenilor voştri să-şi adune morţii de sub zidurile oraşului. El socoteşte că merită să fie îngropaţi cu cinste. Ali cătă înaintea sa îngîndurat. Rar întîlnise duşmani cu suflet atît de ales ca al despotului Ioan. — Îţi mulţumim încă o dată şi vom ţine seama de bunăvoinţa stăpînului tău. Păcat că a uitat prietenia cu noi. Ar mai fi timp să stăm la masa tratativelor. — Strălucitorule! răspunse călăreţul vădit fără teamă. A vorbi despre prietenie şi tratative acum, cînd oştile voastre sînt aici, mi se pare o glumă. — Ai împuterniciri să respingi propunerile noastre de pace? — Am. Sînt primul sfetnic al despotului. — Dar nici nu le cunoşti. — Ah, strălucitorule, credeţi una ca asta? Dacă sultanul ar fi urmărit pacea, oştile voastre nu s-ar afla în faţa Varnei, ci numai solii săi. — Eşti inteligent, omule. Cum te numeşti? — Toma, luminate mare vizir. — Eşti liber, cavalere Toma. Să-i duci salutul nostru stăpînului tău! * Odată cu umbrele înserării, cei peste o sută de călăreţi ai vizirului se retraseră spre tabără, purtînd cu ei ultimele cadavre ale foştilor luptători.

T

103

Seria Cavalerilor – Cartea Întîi

Ioan al Dobrogii adormise îmbrăcat pe o canapea din cabinetul său. Casa egumenului parcă îşi pierduse strălucirea prin lipsa lui Sima şi a cavalerului blond. Micuţul Grama nu avea chef de somn. Pe faţa sa stăruia îngrijorarea. Viaţa prietenului său atîrna de un fir de aţă. Nici Lazăr nu-şi găsea locul. Rămăsese pe ziduri pînă la căderea întunericului. Privirile sale scormoniseră zarea dinspre măreţia pădurilor. Coborîse de acolo tîrziu şi îngîndurat. Nimeni nu bănuia ce aştepta el. În zori, turcii porniră din nou la atac. Dulgherii lui Ali, îndemnaţi de ofiţeri, lucrau fără zăbavă prin pădurile din jur. Lîngă poarta de miazănoapte a Varnei primele săgeţi zbîrnîiră prin aer. Curînd, încleştarea cunoscu întreaga ei putere. Trecuseră vreo trei-patru ceasuri. Achingii rămaşi în tabără priveau spre oraş miraţi de atîta rezistenţă a apărătorilor. Aşteptau din moment în moment să vadă steagurile lor pe creste. Un ofiţer urmat de unul dintre acei oşteni-dulgheri ce lucrau prin pădurile din jur treceau printre corturi privind cu multă atenţie. După felul cum iscodeau, era limpede că urmăreau ceva. Nimeni nu-i luă în seamă. Rătăceau prin tabără de peste trei ceasuri. Privirile agere ale ofiţerului zăboviră asupra unui cort păzit de doi achingii. El socoti că acolo era ceea ce căuta, fiindcă celelalte corturi nu aveau străji dinaintea lor. — Prizonierii ghiauri sînt aici? întrebă cu severitate. — Aici, înălţimea-ta, răspunseră oştenii într-un glas. — Măritul vizir vă porunceşte să-i duceţi la el. — Dar strălucirea-sa e lîngă porţile Varnei, grăi unul dintre ei cu mirare. — Ştiu. De acolo venim. Vor fi traşi în ţeapă chiar lîngă ziduri. — Îndată, înălţimea-ta, se luminară achingiii. Apoi intrară în cort să-i scoată pe ghiauri. Spre mirarea lor observară prea tîrziu că ofiţerul şi dulgherul veniseră după ei. În semiobscuritatea de acolo două cuţite loviră cu sete. Un sfert de ceas mai tîrziu cei doi achingii dormeau somnul de veci dezbrăcaţi de straiele lor. Ofiţerul urmat de trei oşteni cu topoare în mîini ieşiră din tabără către pădurea din miazăzi. Străjile din jurul taberei abia catadicsiră să-i privească o clipă, fiindcă ochii lor erau îndreptaţi asupra zidurilor Varnei. Ofiţerul şi cei trei însoţitori nu se opriră lîngă dulgherii răspîndiţi prin pădure, ci trecură mai departe şi se afundară adînc în codru. — Santa Madona! exclamă unu dintre oştenii-dulgheri. Cred că am scăpat cu bine. — Ce zice? îl întrebă Sima pe blondul. — Zice în italiană că am scăpat cu bine. — Domnule! vorbi Sima din nou privindu-l pe Ruk Spear, căruia nu-i

104

Seria Cavalerilor – Cartea Întîi

stătea tocmai rău în straiele de ofiţer. E o minune că aţi intrat printre achingii. Dacă mi-ar spune-o cineva, n-aş crede, cu toate că am văzut multe la viaţa mea. — Nu-i chiar o minune, zîmbi Ruk. Dacă porţi aceleaşi straie, nicăieri nu poţi intra mai uşor decît într-o oaste mare. Într-o oaste mare nu toţi oamenii se cunosc între ei. — Cum aţi ajuns în tabără? Cum aţi făcut rost de straie turceşti? — Am folosit o barcă de pescari, după care ne-am strecurat prin codru. Apoi am înjunghiat un ofiţer şi un dulgher care se cam depărtaseră de soţii lor. Şi acum, la drum, prieteni! Mai avem mult de mers. Şi nu-i uşor. O seamă de achingii răscolesc împrejurimile pentru a preveni un atac duşman lor. Abia cînd vom ajunge la barca ce ne aşteaptă putem respira mai în voie. Cei patru fugari îşi continuară drumul atenţi la fiecare foşnet. Doar Sima înainta mai greu cu straiele turceşti prea lungi pentru picioarele sale scurte. Lîngă zidurile oraşului, cumpăna victoriei se apleca parcă domol către achingii. Erau prea mulţi faţă de harnicii apărători. Ridicaţi în şeile cailor, Ali şi Ibrahim urmăreau lupta cu atenţie şi slobozeau porunci. Un călăreţ ajunse cu greu în faţa marelui vizir. Acesta îl recunoscu pe comandantul străjilor din jurul taberei. — Ce s-a întîmplat, Iusub? — Rău, strălucitorule. O oaste de ghiauri călăreţi ne atacă din spate. Dulgherii aflaţi prin păduri au fost doborîţi cu săgeţi otrăvite. Cei şase mii de achingii rămaşi în paza taberei le fac faţă. — Cîţi sînt? — Mulţi, strălucitorule. Apar din păduri în grupuri nu prea mari, slobod săgeţile otrăvite asupra noastră şi se retrag. — Înseamnă că nu sînt prea mulţi. — Aşa m-am gîndit şi eu la început, dar după spusele unor dulgheri care au scăpat cu viaţă, se pare că ghiaurii au împînzit pădurile. — Dar iscoadele noastre? — Nu s-au întors. — Totuşi, un lucru e limpede. Dacă nu încep lupta la cîmp deschis, înseamnă că sînt puţini şi n-au curajul să o facă. — Poate, strălucitorule, murmură Iusub. Poate că sînt doar avangarda ghiaurilor. Nu cred că-i bine să fim prinşi din două părţi. Ali-paşa chibzui o clipă. Cu săgeţi otrăvite loveau doar tătarii şi ghiaurii de la miazănoapte de Dunăre. Îngîndurat, ridică mîna stîngă în sus. Trîmbiţele porniră să sune încetarea atacului. Undeva, pe o creastă de zid, egumenul Lazăr privea peste tabăra turcilor. Pe faţa lui frumoasă apăruse un zîmbet. Spre miazănoapte, pădurile nu înaintau pînă la malul mării. O cîmpie

105

Seria Cavalerilor – Cartea Întîi

îngustă, a cărei lăţime rar trecea peste două mile, şerpuia alături cu apa pînă departe. Oştile de achingii folosiră panglica aceea pentru a ieşi din presupusa încercuire. Ali nu avea de unde să ştie că oştile duşmane din păduri abia se ridicau la o mie două sute de călăreţi. O mie dintre ei erau oştenii domnului Ţării Româneşti, iar două sute cei trimişi de comitele Staicu sub comanda încercatului cavaler Bogdan. Cîtă vreme durase strîngerea corturilor, Ali răspîndise prin păduri patrule numeroase. Dar nimeni nu putea da ştiri sigure despre cîţi erau duşmanii. Cine i-ar fi putut număra printre hăţişurile codrilor? Cîţiva oşteni căzuţi din rîndurile românilor îl dumeriră pe marele-vizir despre obîrşia duşmanului. — Oare nu am renunţat prea uşor la cucerirea Varnei? întrebă Ibrahim. — Nu, răspunse Ali. De fapt, după discuţia cu Ben-Din mi-am dat seama că Varna greu poate fi luată. Fără sprijinul unei flote, fără bombardele atît de folositoare la un asediu şi cu un duşman înştiinţat şi pregătit din vreme, am fi pierdut prea mulţi oameni. Şi aşa avem peste o mie de morţi. Cît despre răniţi, să nu mai vorbim. După ce vom cuceri Dobrogea, Varna va cădea singură, fiindcă rămîne izolată. N-am avut destul curaj să trec peste poruncile sultanului şi să atac întîi Dobrogea, aşa cum plănuisem. Iată una din marile mele greşeli. După o victorie, nimeni nu se gîndeşte că i-ai nesocotit porunca. — Strălucitorule! replică Ibrahim. Dar şi în Dobrogea sînt cetăţi puternice. Caliacra e cel puţin la fel de tare ca Varna. Apoi Tomisul... — Ştiu. La noapte, o sută de călăreţi vor pleca spre Adrianopole. De va ajunge măcar unul acolo, şi tot e bine. Îi cer sultanului să-l trimită pe Abdulah cu o flotă puternică şi să ne aducă bombarde pe corăbiile sale. Sper că măcar acum va înţelege padişahul necesitatea lor. La Varna am făcut multe greşeli. Cei doi ghiauri, chipurile florentini, ne-au tras pe sfoară. Abia acum am priceput jocul făcut de ei. Întîi, stîrnindu-ne bănuieli asupra lor, ne-au dat să înţelegem că poarta de miazăzi ar fi mai slabă. Apoi, cînd am căzut de-a binelea în cursă crezînd că nu ne-au minţit, ne-am îndreptat atacurile spre miazănoapte. Ghiaurii din oraş au avut răgazul să-şi mute forţele acolo unde se aşteptau să lovim. Frumoasă tactică! Ioan al Dobrogii e un mare general. Iar noi învăţăm că oşteanul niciodată nu ştie destul. Totdeauna mai are ceva de aflat. La un pericol din spate nu s-a gîndit nimeni dintre noi, fiindcă de-a lungul Balcanilor n-am întîlnit împotriviri. Însă nimic nu e pierdut. Fără supunerea Dobrogii şi a Varnei nu mă întorc la Adrianopole. * Sus, pe o creastă de zid, despotul Ioan privea cu mirare spatele oştilor

106

Seria Cavalerilor – Cartea Întîi

de achingii. Alături de el, egumenul Lazăr zîmbea. — Ce i-a îndemnat, oare, să ridice asediul? întreabă Ioan. — Multe, grăi egumenul şăgalnic. Întîi, atacurile rămase fără rezultat. Apoi, cei o mie două sute de călăreţi care i-au lovit din spate. — Ştiaţi despre ei? îl cercetă regele cu atenţie. — Ştiam. Eu i-am chemat. Sînt călăreţii măriei-sale Mircea. Ar fi fost o greşeală să lăsăm toate oştile în Dobrogea, cînd Varna stătea sub astfel de greutate. Regele intui mustrarea ascunsă în vorbele meşteşugite ale egumenului. El se opusese la aducerea lor, fiindcă mizase mult pe prospeţimea acestora în luptele ce aveau să urmeze. Dar mai ales îi lipsise convingerea că Ali nu va trimite o parte din achingiii săi asupra Dobrogei, aşa cum ar fi fost firesc, ci va ataca Varna cu toate forţele sale. În mintea despotului stăruia totuşi o nedumerire. Dacă Lazăr poruncise călăreţilor lui Mircea să vină acolo, înseamnă că el nu-i doar un simplu egumen, aşa cum lăsa să pară. O barcă de pescari cu patru pasageri turci în ea intră în port escortată de altele. Cînd acostă la cheiul Varnei, cîţiva oşteni îi înconjurară grabnic. Fuseseră observaţi de departe. Cineva din mulţime îi recunoscu pe presupuşii turci. Ruk, Sima, Carapelese şi cavalerul blond o luară încet către casa egumenului. Tîrziu, după prînz, o seamă de călăreţi galopau către porţile oraşului. În fruntea lor era tînărul cavaler al Ordinului Basarab, roşcovanul Bogdan. Pe străzile pline la refuz, locuitorii români, bulgari, greci, armeni se îmbrăţişau fără alegere. Şi abia acum observară că e o după-amiază de mai tare frumoasă. Sub apăsarea unor slabe adieri de vînt, marea cu poalele ridicate a desfrîu dansa dinspre orizont către maluri. Crestele înspumate se spărgeau lîngă ţărm în mii de lumini de o clipă, apoi mureau. Altele le luau locul. Iscoade repezite după oştile marelui vizir soseau din ceas în ceas şi aduceau veşti sigure că Ali nu avea de gînd să se întoarcă asupra Varnei. Cel puţin nu acum. Văzîndu-l pe Arad în anticamera despotului, cavalerul Bogdan zîmbi galeş. — Ei, ei, domnule! spuse mirat şi bucuros în acelaşi timp. Iată o surpriză plăcută. Mă aşteptam să vă întîlnesc oriunde, însă nu aici, într-un oraş asediat. Dar, cu harurile voastre, nu mă mai mir de nimic. O clipă, ochii roşcovanului se subţiară ca în faţa soarelui mult. Privirile sale căzuseră din întîmplare pe minunatul inel ce stăruia în degetul blondului. „Hm! reflectă Bgdan. Acum şapte-opt luni cînd am fost la Caliacra, inelul acela avea alt stăpîn. Parcă nu-mi vine a crede, ba pot să fac pariu că

107

Seria Cavalerilor – Cartea Întîi

tînărul blond nu l-a luat de la despot prin forţă şi nici cu împrumut. Iar dacă aşa stau lucrurile, de ce a ajuns oare în degetul său?” Cina cu mulţi invitaţi şi prezidată de despot se desfăşură fără toasturi. Cine s-ar fi gîndit la ele acum, cînd războiul nu făcuse decît o pauză scurtă. După ce şezu multă vreme de vorbă cu Lazăr, Bogdan părăsi oraşul alături de oamenii săi. Curînd, întreaga oaste a românilor făcu un ocol pentru a nu fi în apropierea achingiilor şi se îndreptă către miazănoapte. La puţină vreme după plecarea lui Bogdan, cavalerii Ruk Spear şi Carapelese îşi luară rămas bun de la despot şi de la ceilalţi. Caii lor sprinteni galopau spre apus. Cei doi cavaleri îşi făcuseră datoria la Varna, cu mult peste aşteptări. Acum rosturile lor îi chemau prin alte părţi. La brîu, fiecare purta cîte o sută de ducaţi de aur, dăruiţi cu generozitate de Ioan al Dobrogii. Ruk şi Carapelese nu făcuseră mofturi. Astfel de obiceiuri erau curente şi la modă pe vremea aceea. Chiar fără obiceiul pomenit, greu s-ar fi putut lipsi de frumoşii sunători. În afară de caii de sub ei, de armele ce le purtau şi de straie, nu cunoşteau altă avere. Ruk împlinise patruzeci de ani, vîrstă la care oamenii se gîndesc la pragul bătrîneţii şi la alte rosturi. Cavalerul nu-şi bătea capul cu asta. Nu avea nici casă, nici familie. Sau poate că avea o casă cine ştie pe unde. Taciturn din fire, Spear nu-şi deschidea sufletul nici măcar în faţa bunului său prieten, Carapelese. Spre deosebire de Ruk, genovezul adesea părea apucat de limbariţă. Lucru ce nu-l supăra cu nimic pe cavalerul sîrb obişnuit să nu-i asculte frazele, ci numai sunetele înalte. Frazele nu-l interesau. Şi, cu toate că genovezul îi povestise întreaga sa viaţă de nenumărate ori, sîrbul ştia puţine lucruri despre el. Fiindcă vorbele lui Carapelese aproape totdeauna se loveau de învelişul gîndurilor lui Ruk. Făcură popas într-un luminiş de pădure. Zorile erau pe aproape. Dar nu numai ei părăsiseră Varna. Puţin după miezul nopţii, vreo douăzeci de corăbii ieşiseră din port. Pe una dintre ele călătoreau spre Caliacra despotul Ioan, cavalerul Toma, cîţiva curteni, Arad, Cîrstev şi micuţul Grama. Doar egumenul Lazăr lipsea. El pornise călare într-o direcţie necunoscută celorlalţi. Era de mirare că un biet egumen se încumetă la drum prin Balcanii bătuţi adesea de lotrii şi intraţi sub focul războiului. * Tînărul Gogoaşă, încărcat cu cele două pungi ale cavalerilor Grama şi Arad, ieşi mulţumitor din plăcuta cîmpie a Bîrsei. Făcuse ocol mare în jurul Braşovului. Oraşul nu-l atrăgea. Teama de o întîlnire cu gărzile cerea prudenţă. Cum vremea era frumoasă, cum banii atîrnau greu la brîu, Gogoaşă înainta plin de mulţumire. Chilipirul picat pe neaşteptate de la nătărăii cavaleri merita veselia de care era cuprins. Numai un nărod s-ar fi

108

Seria Cavalerilor – Cartea Întîi

lipsit de aşa noroc. Acestea erau gîndurile lui. Apoi descoperi că banii îl neliniştiseră zi şi noapte. Ce minunate zile apucase el nu cu mult înainte, cînd singura grijă a sa era doar mîncarea. „Da, cugetă el. Nu era tocmai rău. Însă nici bine ca acum, încercă să se îmbărbăteze. Acum sînt boier. Pe la hanuri doar mişc un deget şi se reped slujitorii să mă ospăteze. Straiele mele noi îi fac pe oameni să mă privească plini de respect. Nu mai sînt pramatia şi lotrul Gogoaşă, ci domnul. Zău că nu e tocmai puţin lucru. Pentru a ajunge pe Valea Ampoiului, va trebui să ţin drumul spre Sighişoara şi Mediaş. Nu mă duc eu cu banii la Sibiu nici în ruptul capului. Fostul stăpîn, fiindcă acuma nu mai am stăpîn, poate să trimită alţi bani. Cam aici ar fi locul pe unde să o iau către Făgăraş şi Sibiu. Nărodul de cal parcă trage spre asta. Ei şi? De fapt, totdeauna am văzut Sibiul în trecere. Niciodată pe îndelete. Parcă-i mare lucru să fac un ocol pe acolo? Doar îmi dă mîna. Şi cine mă opreşte? Asta nu înseamnă că duc şi punga la adresa dată de cavalerul Arad. Am să trec prin oraş, mă opresc la un han, pun ochii pe vreo muiere mai acătării şi stau o zi sau două. Nu mai mult.” Cu acele gînduri îşi îndemnă calul pe drumul Făgăraşului. În toiul celei de-a doua zile, ajunse la porţile Sibiului. Nimerise într-o vreme de tîrg. Multe care încărcate intrau acolo. Multe ieşeau. Hanurile greu făceau faţă liotei de muşterii. Datorită unui bănuţ de aur, Gogoaşă găsi adăpost mai uşor decît alţii, minunîndu-se de puterile vrăjite ale sunătorilor. Petrecu vreo cîteva ceasuri încîntătoare. Vinul de Tîrnave, atît de preţuit prin acele părţi, îi ţinu tovărăşie vremelnică, fiindcă sfătosul mărunţel preţuia cumpătarea. Bău doar o jumătate de găleată. E drept că picioarele lui cam fugeau în lături cînd urcă spre odaia ce i se pregătise, dar temeiuri de îngrijorare nu-şi făcu nimeni din han, ceea ce-l supără vizibil. După un somn bun, i se adresă unui slujitor: — Băiete, e seară sau dimineaţă? — Dimineaţă, domnule. Aş zice că-i chiar prea de dimineaţă pentru un oaspete atît de ales. — Asta cam aşa e. Sînt un boier înţelept. Însă lenevia patului rar mă atrage. — Vai, domnule! grăi acesta cam descumpănit. Se cuvine oare să vorbiţi aşa? Boierii sînt făcuţi numai pentru odihnă. Slujitorii pe care cred că-i aşteptaţi vor alerga în locul vostru. Încîntat de vorbele tînărului rîndaş, Gogoaşă rămase pe gînduri. „Fir-ar să fie, socoti cu adîncă mirare. Uite că nu m-am gîndit la asta. Şi zău că a cam venit vremea să-mi caut un slujitor. Însă nu acum. Întîi dau o raită prin oraş. O să trec aşa, ca din întîmplare, pe la adresa primită de la cavalerul Arad. Nu că aş avea nevoie, ci numai aşa ca chestie. Să văd şi eu

109

Seria Cavalerilor – Cartea Întîi

cine locuieşte acolo. Dar punga nu o dau. Nu mă întîlnesc eu de două ori cu astfel de baftă.” Îngîndurat, străbătu o sumedenie de străzi, pînă cînd o nimeri pe cea căutată. Casa, cam prea mare, cu poartă sub ea, nu-i spunea cine ştie ce. O casă veche, obişnuită şi prin alte părţi. „O casă fără curte? se întrebă. O casă fără curte nu face nici cît o ceapă degerată. Numai curtea îi dă strălucire.” Poarta era descuiată. Trecu pe sub ea şi murmură satisfăcut. — Are. Curtea, pietruită frumos cu piatră de rîu, cuprindea pe stînga o seamă de ronduri cu flori, bine întreţinute. La celălalt capăt al curţii, o casă mai mică, împrejmuită cu pridvor de lemn vopsit în alb şi acoperit de plante agăţătoare, arăta mai prietenoasă, mai îmbietoare, decît hardughia dinspre stradă. Cineva stropise pietrele în jurul pridvorului. Lumina soarelui intra acolo ca o felie uriaşă, sau ca o jumătate de evantai, după cum o lăsau zidurile să pătrundă. Tufele de regina nopţii, încă nepălite de arşiţă, răspîndeau un parfum delicat. Cînd ajunse în faţa pridvorului, o tînără măruntă la trup, îmbrăcată în rochie albastră şi cu guleraş alb de dantelă, ieşi din casă şi îl întrebă: — Pe cine căutaţi, domnule? — Pe doamna Dumitra. După care socoti, privind-o lacom: „Să mă ia dracul dacă asta nu-i Zîna-Zînelor!” — Cine sînteţi? — Păi, cin’ să fiu? Sluji... ăăă... scutierul cavalerului Arad. Numele meu e Gogoaşă. — Aşteptaţi o clipă, domnule. Fata reveni curînd, urmată de o soră a ei, sau cam aşa ceva. — Ia loc, tinere, îi făcu semn aceasta spre nişte scaune de răchită aflate în pridvor. Dar Gogoaşă rămăsese cu gura căscată şi nu auzi invitaţia. Apoi se dezmetici şi puse un genunchi pe prima treaptă a scării ce ducea spre izvor. „Sfîntă Fecioară! gîndi fără a-şi lua ochii de la cea mai înaltă. Aici e lăcaşu’ zînelor.” Tînăra doamnă sau fată, cu faţa la fel de proaspătă ca şi a celeilalte, cu ochii azurii şi părul strîns în coc, era una din acele fiinţe care prin simpla lor apariţie parcă aduc strălucire în jur. — Înălţimea-voastră! bîigui Gogoaşă năuc. Sînteţi oare sora mai mică a cavalerului Arad? Că eu pe mama... adică... vreau să zic... — Eu sînt mama, tinere. — Aşa, aşa! aprobă Gogoaşă, fără să priceapă nimic. Fiecare muiere e

110

Seria Cavalerilor – Cartea Întîi

mamă... că toate mamele au prunci... chiar dacă altele n-au... că şi cele fără, tot mame... d-aia... să vă trăiască pruncul! Însă eu pe mama cavalerului o caut, reuşi să o scoată la liman mai ca lumea. — Păi eu sînt mama cavalerului. — Aşa de tînără? îl luă gura pe dinainte. — Nu mai sînt tînără. Am aproape treizeci şi şase de ani. — Pe cele trei cazne! exclamă uluit. Atunci punga... şi scrisoarea... Adică nu, scrisoare n-am, de ce să mint? Numai ce mi-a zis să vă spun. — Pofteşte în pridvor! zîmbi gazda. Cînd, după o jumătate de ceas, mărunţelul părăsi casa, făcu o pauză în mijlocul străzii şi grăi cumpătat: — Să te ia dracu, boier Gogoaşă. Punga s-a dus pe gîrlă! În Valea Ampoiului nu mai am ce căuta, fiindcă acolo sînt numai oameni deştepţi. Proştii n-au loc. Dacă nu iau seama la cea de-a doua pungă, pot să mă spînzur de primul copac fără nici o pagubă. Prea e plină lumea de nătărăi. Parcurse drumul pînă la han înjurînd în gura mare. Dar, curios, înjurăturile nu-i dădeau aceeaşi satisfacţie ca altădată. Ajuns în odaie, Gogoaşă se trînti îmbrăcat peste cuvertura de lînă a patului. Îi trecuse mînia, iar în minte nu-i mai stăruia paguba suferită, ci altceva. „Mărunţica e foc şi pară! chibzui cu ochii închişi, încercînd să şi-o închipuie. Ce ochi! Rotunzi şi negri ca tăciunele. Aiurea! Nu ca tăciunele. Prea strălucesc. Genele lungi se lasă peste ei ca un capac peste lada cu aur. Cînd saltă genele...” Nu reuşi să meargă mai departe, fiindcă marile ei haruri stăteau în ochii rotunzi, ca de veveriţă, iar alte însuşiri ale ei nu reuşeau să-i întreacă. Nici măcar zîmbetul care îl băgase în răcori. „Încă nu sînt sărac, reflectă el. Mai am o pungă. Însă fata nu e de nasul meu. Prea e frumoasă. Pe urmă, o fi de neam ales. Eu n-aş putea spune că sînt al dracului de slut, dar nici frumosu’ frumoşilor. Am să mai trec pe aici. Acum e vremea să o iau din loc. Dau o raită pe la Deva, aşa, ca să fie. Cine călătoreşte mult vede mult. Nu strică să ştiu cum arată surorile cavalerului Grama. Dar punga n-o scot de la brîu nici dacă se scufundă pămîntu’, altfel dau în mintea copiilor.” Părăsi oraşul îndată după miezul zilei. Trecuse podul peste apa Cibinului. Minunatul său armăsar o luase la pas. Privirile călăreţului zăboveau cînd spre frumuseţea munţilor din stînga, cînd către liniştea dealurilor din dreapta. „Plăcut e pe aici, gîndi el. Însă ca la mine, pe Ampoi, nu-i nicăieri. Păcat că am rămas doar cu o pungă de aur.” Chibzuind astfel, auzi tropot în urma sa. Un călăreţ parcă zorea să-l ajungă. Îl aşteptă. O călătorie în doi e totdeauna mai plăcută. Omul din

111

Seria Cavalerilor – Cartea Întîi

spatele său nu arăta prea înstărit. Calul mărunt, bine proporţionat, îi aminti despre acei purtători de poveri ce pot urca prin locurile grele ale munţilor. Şaua de lemn, încheiată la partea din faţă cu un pinten lucrat în crestături de cuţit şi vopsită în roşu numai pe Ampoi se purta. Peste şa o bucată de pănură îndulcea tăria aspră a lemnului. Călăreţul, voinic, roşu la chip, cu pletele lungi peste care purta o pălărioară neagră, decolorată de timp, avea înfăţişarea paşnică. Vîrsta lui se arăta între douăzeci şi treizeci de ani. — Noroc! salută necunoscutul ducînd un deget la pălărie. Gogoaşă strîmbă din nas. În noua lui situaţie, cînd straiele, calul şi punga arătau frumoasă deosebire de celălalt, nu astfel de salut aşteptase. Trecu totuşi peste mărunta nemulţumire şi răspunse din vîrful buzelor: — Noroc, tinere sărman! — Ce te face să crezi asta, domnule? bombăni pletosul cu o uşoară încruntare. Cuvîntul „domnule” schimbă răspunsul aspru pregătit de Gogoaşă. — Tinere! grăi cu blîndeţe şi niţel afectat. Fără să vorbesc despre mine, care după cum vezi... fiindcă mulţi îmi zic: înălţimea-voastră. Aş crede că hm... Pe drumuri trec fel de fel de oameni. Unii săraci, alţii pricopsiţi. Ai altă părere? — Nu. Însă pe oameni nu se cade să-i judeci numai după straie. Fără să mă laud, ţi-aş putea arăta doi ducaţi de aur. Domnia-ta poţi face asta? Eu vin de la tîrg unde am vîndut nişte lînă şi ceva brînză. În primul moment, Gogoaşă vru să ducă mîna la pungă ce atîrna greu sub aripa hainei, dar prevederea îl opri. Mai avea cinci ducaţi din cei oferiţi de cavalerul Arad şi încă doi primiţi în dar de la frumoasa doamnă. Cu un gest voit leneş, îi scoase în palmă şi zise: — Îmi pare rău că nu te-am întîlnit în tîrg. Eu sînt darnic. Dacă te întîlneam aveai acum şapte ducaţi în loc de doi. — Ehe! rîse pletosul. Să fii domnia-ta sănătos. Nu ţi-ar fi ajuns nici măcar pe sfert pentru mărfurile aduse de mine. Ai mei vin mai pe urmă în căruţă. La ei sînt banii. Adică treizeci de ducaţi, minţi cu seninătate. — O fi, rîse Gogoaşă cam nemulţumit. Mulţi au bani, dar puţini sînt cavaleri ca mine. — Domnia-ta nu eşti. — Ce te face să crezi? îşi împreună sprîncenele stufoase. — Păi, n-ai nici spadă, nici slujitori. Cîţi cavaleri d-ăştia am văzut eu, să am atîta bine. Unde ai mai întîlnit dumneata cavaler cu topor în loc de spadă? — Ei, tinere, se vede că nu eşti prea umblat prin lume. Acum spada nu mai e la preţ, ci numai toporul.

112

Seria Cavalerilor – Cartea Întîi

— Măcar ştii să te foloseşti de el? — Auzi vorbă! Cu ăsta iau pasărea din zbor, spuse trufaş, lovind cu palma peste muchia toporului ce atîrna la şaua din piele. — Domnule! spuse pletosul neîncrezător, apăsînd pe fiecare literă în parte. Nu aş vrea să te supăr, însă nici aşa să n-o luăm. Mulţi poartă topoare. Mulţi se laudă cu priceperea lor. Totuşi puţini mînuiesc un topor cum se cuvine. Ai vrea să-mi arăţi meşteşugul domniei-tale? — Oricînd. — Acum. — Fie! aprobă Gogoaşă măreţ. — Descălecăm? — Descălecăm. La vreo douăzeci şi ceva de paşi dincolo de marginea drumului, printre tufele multe, stăruia un copac ceva mai subţire ca mîna omului. — Te încumeţi? arătă pletosul cu o mişcare a capului. — A, nu! Întîi să văd ce ştii dumneata, spuse Gogoaşă căruia nu-i convenea să rămînă dezarmat lîngă acesta. La fel de precaut, nici pletosului nu-i conveni o astfel de situaţie, ceea ce-l făcu să propună: — Aruncăm în acelaşi timp. „Hm! socoti Gogoaşă. Dacă se preface că aruncă şi rămîne cu toporul în mînă?” — Tinere! grăi el prefăcîndu-se a chibzui adînc. Unul lîngă altul s-ar putea să ne încurcăm în topoare. Poate că eşti un aruncător bun, însă eu n-am de unde să ştiu asta. Dacă mă loveşti din greşeală? Dă-te vreo cincisprezece paşi mai încolo. Şi eu voi face la fel în partea astălaltă. Pricepînd unde bate Gogoaşă şi la fel de neîncrezător, pletosul se învoi. Aruncară topoarele aşa cum conveniseră şi fiecare dintre ele se opri în tulpina copacului. Cu paşi mari ajunseră amîndoi acolo cam în acelaşi timp. Mîinile agere prinseră iute cozile topoarelor, apoi drumeţii se priviră lung. — Eşti de pe Ampoi? îl întrebă pletosul uluit. — Sînt. Dar dumneata? — Şi eu. — De unde? — Păi de la Cumpăna Miresei. — Eu din Zlatna. — Numai pe la noi ştiu oamenii să folosească topoarele astfel. Eşti un ţintaş bun, domnule, îl privi pletosul cu plăcere. — Te cred, rîse Gogoaşă. Am cîştigat pînă acuma patru turniruri. — Nu-i rău. Asta înseamnă că şi eu aş putea... — Ah, nici vorbă! îl întrerupse mărunţelul. Eu le-am cîştigat cu lancea.

113

Seria Cavalerilor – Cartea Întîi

— Înţeleg, se întristă pletosul, fără să-şi arate dezamăgirea. Renumiţi pentru mîndria şi încăpăţînarea lor, oamenii de pe Ampoi rar şi-ar fi recunoscut o slăbiciune. Iar despre sărăcia lor cam lucie nu discutau nici măcar între ei. — Ce mai e pe la noi? se interesă Gogoaşă, simţind că l-a apucat dorul de Zlatna. — Ce să fie? Bine. Vara, muncim prin pădure, mai mult în şagă. Iarna, huzurim. — Da, da, aşa a fost totdeauna pe la noi, aprobă mărunţelul, fără să pomenească un cuvînt de neîncredere. El ştia bine ce înseamnă munca la tăiatul lemnelor. Muncă de ocnaş, fiindcă lemnul nu era preţuit de seniori aşa cum se cuvine. Poate că vitele şi oile ar fi dat frumoase cîştiguri, dacă nu ar fi fost greu dijmuite de seniorii locului. — Frumos căluţ! spuse Gogoaşă prietenos. — A, nu-i al meu, domnule! Eu am vreo cîţiva aşa ca al domniei-tale, minţi pletosul fără să clipească. — Şi zici că eşti tăietor de lemne? — Cam aşa ceva. Peste vară tai şi fac doage. Iarna rostuiesc butoaie şi putini. După acel răspuns, Gogoaşă ştiu destul despre tînărul însoţitor. Meşterise şi el butoaie. Cîştigul greu ajungea pentru mîncare. Butoaiele erau scumpe. Se vindeau cu preţ mare prin tîrguri, dar asta o făceau seniorii prin oamenii lor. Pe Ampoi, toată lumea lucra pentru seniori. — Aş vrea să cumpăr nişte pămînt pe la Zlatna. Un petec de pădure. — Asta nu-i greu dacă ai bani. Însă pădurile bune sînt scumpe. Îţi trebuie bănet, nu glumă. — Ei, şi? răspunse Gogoaşă arătîndu-i punga burduşită cu sunători. Acum nu-i mai era teamă să se ferească. Despre cinstea ampoienilor ştia toată lumea. El de mult nu mai era ampoian decît cu sufletul. Umblase hai-hui prin lume şi învăţase ceva din obiceiul de a pişca de pe la alţii. — Nu-i rău, aprobă pletosul fără să facă ochii mari. Mîndria l-ar fi oprit să se mire chiar în faţa a o mie de pungi. — Hai, ia un ducat! — Domnule! se răsti omul. Drept cine mă iei? Noi nu primim pomană. — Ţi-am zis eu că de pomană? Te plătesc. Vreau să-i duci cuiva cinci ducaţi. Şi să-i spui că sînt din partea cavalerului Gogoaşă. — Asta-i altceva. Cui să-i dau banii? — Întrebi în Zlatna de Pătru Gogoaşă. Îl ştie toată lumea. — Păi, domnia-ta nu mergi într-acolo? — Nu. Am treburi la Deva.

114

Seria Cavalerilor – Cartea Întîi

Pletosul nu mai spuse nimic şi primi banii. Ducatul dăruit de Gogoaşă pica grozav de bine, fiindcă cei doi ducaţi cu care se fudulise mai devreme erau ai unui cumătru. Dincolo de Sebeş se despărţiră fiecare cu drumul său. Va precumpăni oare partea cea bună din sufletul lui Gogoaşă? Va duce el oare punga atît de necesară surorilor Grama? Cal şi călăreţ înnoptară undeva în cîmp, nu departe de Vinţ. Gonaciul era prea obosit pentru a se putea tîrî pînă acolo. Culcat în iarbă, mărunţelul şezu treaz multă vreme. „N-ar fi fost mare lucru să dau o raită pe acasă, chibzui el. Însă după bătaia pe care mi-a tras-o tata acum patru ani, încă nu mi-a trecut supărarea. Cînd o primi ăi cinci ducaţi, o să vadă tata... ăă... senioru’ Pătru Gogoaşă...” Dar nu merse cu gîndul pînă acolo încît să observe ce va vedea Pătru. Cuvîntul „senior” îl copleşise de-a binelea.

115

Seria Cavalerilor – Cartea Întîi

Capitolul 8
ntr-o zi de iunie, egumenul Lazăr făcu o vizită la castelul comitelui Staicu. Drumul prin pădure şi prin cîmpie nu-l obosise, chiar dacă pe fruntea sa înaltă apăruseră broboane. Arşiţa din pragul zilei avea puteri pînă în desişurile codrilor. Cunoscut şi preţuit la castel, egumenul îşi lăsă gonaciul în seama unui rîndaş. Majordomul, plăcut surprins de vizita prelatului, îi ieşi înainte gata să-l conducă dar, după primii paşi, oaspetele şi omul casei se opriră. Margareta cobora treptele spre ei într-un uşor strai cavaleresc. Cizmuliţele sale cu tocuri înalte băteau sprintene pe minunatele dale de marmură. Egumenul o privi cu ochi fin de cunoscător al frumosului. Cămaşa îi scotea în relief umerii mici şi rotunzi pentru a coborî în linii armonioase către pieptul delicat, sprinten şi săltăreţ la fiecare pas. Pantalonul din postav, prins în cizmele strîmte ca nişte mănuşi, lăsa să se vadă formele tinereşti. — Iată o adevărată plăcere, sfinţia-ta, veni ea cu mîna întinsă. — Doamnă! zîmbi Lazăr aplecîndu-se cavalereşte în loc de cuvenita binecuvîntare. — Mă miră faptul că adesea călătoriţi singur. Lotrii bat uneori drumurile chiar pînă pe aici. — Cine s-ar încumeta asupra unui biet egumen? continuă el să zîmbească. Din cauza grabei cu care coborîse treptele, umerii obrajilor ei parcă împrumutaseră vîrfuri de flăcări. Albul imaculat al cămăşii descheiate la gît îi aducea un aer de prospeţime. Privirile ei aparent neştiutoare, nevinovate, stăruiră asupra voinicului prelat. Iar veşnica aplecare spre ironie o făcu să grăiască astfel: — Pe spatele sfinţiei-tale văd vîrful unei tolbe. Cred că săgeţile din ea le folosiţi doar pentru iepuri. Fiindcă un slujitor al celor sfinte... — Şi pentru ei, răspunse Lazăr cu prefăcută modestie. — Să înţeleg oare că vă puteţi apăra la caz de nevoie? — Doamnă, vremurile sînt aspre. Un arc încordat nu înseamnă prea mult în mîinile unui egumen, dar nici chiar nimic atunci cînd se arată răul. — Vă pricepeţi să-l folosiţi? — Nu cine ştie ce. Discutau amîndoi în şagă şi amînau cu bună ştiinţă ceea ce aveau să-şi spună. Margareta bănuia pe bună dreptate că el nu venise de florile mărului drum lung pe asemenea zăpuşeală. La rîndul său, egumenul pîndea şi

Î

116

Seria Cavalerilor – Cartea Întîi

cîntărea fiecare cuvînt al ei. Şi totul sub aparenta uşurinţă a conversaţiei. Sub zîmbete parcă lipsite de griji. Rezemată de braţul prelatului, tînăra doamnă sărea de la o idee la alta şi rîdea din te miri ce. Însă încordarea ei, pe care altul greu ar fi intuit-o, Lazăr o pricepea fără chip de greşeală. Văzuţi de departe, arătau a soţ şi soţie. Se aşezară pe scaune de răchită în umbra unei terase îndrăgite de ea. La picioarele lor, apele Prahovei, domoale pe lîngă maluri, sprintene pe fir, cîntau o melodie calmă şi fără sfîrşit. Sălciile mari picoteau deasupra apei ca toropite într-un somn adînc. Căldura încremenită la rasul pămîntului, lipsa unei adieri, umbra şi lumina aduceau acel aer de linişte, atît de cunoscut peste vară. Cîteva slujitoare tinere, sfioase, înfăţară o masă şi aduseră gustări, iar între acestea un coşuleţ cu cireşe. Lazăr şi Margareta nu luară seama la gustări, dar tăbărîră tinereşte asupra coşuleţului. — Aţi vrea să vă spovediţi? o întrebă printre altele, prefăcîndu-se atent la minunatele fructe. — Mi se pare o datorie a fiecărui creştin, răspunse, ascunzîndu-şi dezamăgirea, fiindcă aşteptase veşti de la el. — Socotiţi locul acesta potrivit? — Nu. Cred că în capela castelului s-ar cuveni. — E pentru prima oară cînd vin să vă spovedesc. Ştiu că pînă acuma aţi făcut-o la biserica din Tîrgşor. Coborîră mai puţin vioi decît urcaseră. Capela nu făcea parte din corpul clădirii, ci se afla în partea de miazănoapte a parcului, pe o muchie de deal. Înconjurată de brazi înalţi, capela părea mai scundă decît în realitate. Intrară. Pe Margareta o înfioră liniştea greoaie de acolo. Crescută în spiritul timpului, cu toate rigorile aspre ale credinţei, tînăra doamnă înainta pe dalele de marmură cuprinsă de obişnuita sfială. Egumenul scoase patrafirul şi-l despături. Margareta îngenunche şi primi o parte a patrafirului pe bogatul său păr blond. Chircită acolo, se simţi dintr-o dată mică şi lipsită de ajutor. Vocea tînărului egumen o înfioră. Nu era aspră, dar avea o anumită greutate care se împletea cu atmosfera sumbră de acolo. Acum, Lazăr devenise pentru ea nu acelaşi prieten vesel de altădată, ci duhovnicul ce nu ţine seama nici măcar de cuvenita politeţe. — Ai păcătuit cu gîndul şi cu fapta? — Cu gîndul adesea. — Ai minţit? — Am minţit. — Ai căzut în păcatul adulterului? — Sînt fecioară, bîigui ea cu glasul aproape în şoaptă. Aproape stins. Cu toate că ştia cîte ceva despre răceala dintre Margareta şi Staicu, mîna lui Lazăr aşezată pe patrafir înlemni preţ de o clipă. Aici nu mai era

117

Seria Cavalerilor – Cartea Întîi

vorba despre o răceală, ci despre altceva, mult mai grav. Staicu totdeauna îi vorbise despre ea în culori vii şi pline de căldură. Nici Margareta nu-l învinovăţise vreodată. Căsătoria impusă celor doi soţi să fie oare între ei un obstacol de netrecut? Egumenul căpătase oarecare experienţă. El ştia că timpul intervine cu blîndeţea lui în astfel de căsnicii. Să nu fi lucrat oare timpul pentru ei? — Ai închinat gîndurile tale altui bărbat? — Nu. — Ai dat săracilor din prisosul tău? — Am dat. — Dar lui Dumnezeu? — Rugăciunile mele. Întrebările şi răspunsurile mai continuară un timp. Cînd totul se împlini după datina credinţei, egumenul împături patrafirul şi-l puse la loc. Ieşiră îngînduraţi. Afară, unde nu mai stăruia nimic din apăsarea capelei, Margareta se simţi mai înviorată. Ajunseră iar pe terasă şi cătară odihna scaunelor. Reluară discuţia, dar ea nu reuşi să atingă încîntătoarea sprinteneală ce-i făcuse mai devreme să se simtă atît de bine. — Doamnă, vă iubiţi soţul? Întrebarea, pregătită din timp între nişte fraze banale, o prinse nepregătită. Îl privi în ochi convinsă că e trimis să o iscodească. Apoi privirile ei se opriră pe obrazul frumos, limpede. Curînd ele coborîră asupra mesei. Genele încetară zadarnic să oprească nişte lacrimi prea rebele. — Îl învinuiţi de ceva? se interesă el, conştient că e momentul cel mai potrivit. O ridicare din umeri fu răspunsul. Egumenul intui că va fi greu să o scoată din apatia cu care se înconjurase. — Mîine voi veni pentru sfînta cuminecătură. — Nu rămîneţi la castel? întrebă ea din politeţe, fiindcă dorea să rămînă singură cu gîndurile ei. — Nu. Am de făcut un drum pînă la Breaza. Dar voi mai trece pe aici. Snagovul nu-i prea departe. — Vizitele voastre ne bucură oricînd. — Comitele v-a trimis vreo scrisoare? — Nu. Rar obişnuieşte aşa ceva. Poate v-a scris vouă, insinuă, aparent năpăsătoare. Ştiu că vă leagă o frumoasă prietenie, iar prietenia obligă. — Nici mie nu mi-a scris. Cred că umblă cu vreo misiune dată lui de domnul ţării. — Poate. Ce ştiţi despre Varna? schimbă subiectul discuţiei ce nu-i făcea plăcere. — Ştiu că nu a căzut sub turci.

118

Seria Cavalerilor – Cartea Întîi

— Mare mirare! Oştile lui Ali-paşa sînt prea numeroase pentru un biet oraş. — Apărătorii lui au luptat minunat. — Aţi fost acolo? — Numai în trecere, doamnă, răspunse cu mai puţin entuziasm. Margareta nu insistă. Primise un răvaş de la cavalerul Bogdan. Acesta scrisese lucruri uimitoare la adresa unor cavaleri, dar mai ales la minunata iscusinţă a egumenului. Bogdan nu se sfiise a spune că Lazăr ar putea fi nu numai unul dintre străluciţii cavaleri ai timpului, ci şi un mare general. „Pînă şi un prelat e lăudat astfel, gîndi cu amărăciune, chiar dacă se bucurase pentru Lazăr. Doar soţul meu...” — Atunci pe mîine, doamnă, o dezmeticiră vorbele egumenului. — Pe mîine, sfinţia-ta. — Nu mai aveţi nimic să-mi spuneţi? se întoarse după cîţiva paşi. — Doar o întrebare. Ce se va alege cu despotatul Dobrogii? — Asta nu ştiu, dar cred că va cădea sub turci. E drept că Ioan al Dobrogii a fost înştiinţat de Nufărul Alb şi a făcut unele pregătiri, însă turcii, cu oşti multe şi conduse de un general bun, ca marele vizir, nu pot fi opriţi. — Da, da, înţeleg. Cine e Nufărul Alb, sfinţia-ta? spuse, şi îl privi în ochi. — Multă lume ar vrea să ştie, ocoli egumenul un răspuns direct, pe care Margareta, cu agerimea spiritului său, îl pricepu din plin. — Aş crede că e cel mai desăvîrşit cavaler al timpului, spuse tînăra cu ochii plini de entuziasm. — Poate, murmură îngîndurat. Poate. Şi tocmai cînd nu se aştepta el, Margareta îi vorbi iute, şi parcă dintr-o răsuflare. — Sfinţia-ta, ajutaţi-mă să-mi recapăt libertatea. Sînteţi prieten cu soţul meu şi cu măria-sa Mircea. Tot ce-i greu pentru mine, nu-i la fel pentru voi. Aş vrea să mă întorc acasă, printre ai mei. Locul meu nu e aici. Luat pe nepregătite, cu toată inteligenţa sa sclipitoare, cu tot calmul său, Lazăr păru năucit. Îşi reveni însă grabnic, şi-i răspunse încruntat, cum nu-i era firea. — Biserica ne îndeamnă să unim două suflete, nu să le despărţim. Să luptăm pentru fericirea lor. Dar asta nu înseamnă că trebuie să privim îngust învăţăturile biblice, încercă să-i dea curaj, fiindcă faţa ei se ofilise cu totul. Mă voi gîndi la tot ce mi-aţi spus. — Gînduri! izbucni ea. Mi se pare că Biblia are multe cusururi de vreme ce binecuvîntează căsătoriile impuse. Iar aşa stînd lucrurile, credinţa mea a început de mult să se şubrezească. Gînduri! Gînduri am şi eu destule, sfinţia-ta. Acolo, în faţa altarului, cînd mirii se apropie unul de altul împinşi

119

Seria Cavalerilor – Cartea Întîi

de la spate, cînd preotul ştie ce-i în sufletele lor, dar zîmbeşte parcă fericit de asemenea moment plăcut, nu o căsătorie se oficiază. Nu, sfinţia-ta, ci se mai adaugă o piatră la temelia ipocriziei. Nimeni nu ştie să oblăduiască ipocrizia mai bine decît biserica. Totul sfinţit şi curat. Numai pe dedesubt e altfel. Gînduri! Da, puteţi să vă gîndiţi la asta, sfinţia-ta. Biserica ne îndeamnă să fim umili, să ne temem şi să credem. În ce să credem? Mirii se tem şi nimeni nu se întreabă ce-i în sufletele lor. Întreaga Biblie e plină de ameninţări la adresa omului. La biserică, trei sferturi din slujbă preotul ameninţă. Dar despre fericirea de pe pămînt nu pomeneşte nimeni nimic, ci numai despre aceea ce va veni. Care? „Crede şi nu cerceta” ne îndeamnă cuvîntul Bibliei. De ce să credem fără a cerceta? Există ceva de ascuns? Oare se teme cineva că cercetînd vom da peste lucruri neconvenabile credinţei? Gîndiţi-vă, sfinţia-voastră! Aveţi la ce medita. Glasul său cel frumos devenise şuierător. Mînia îi stăruia în priviri ca nişte flăcări. Firea ei de Muşatină, aprigă, ieşise la iveală. Nu mai era copila neajutorată de adineauri. Însă nu numai firea Muşatinilor contribuise la explozia ei de mînie, ci şi timpul îndelungat de înfrînare, de aşteptare, de speranţe fără noimă. După doi ani, aceasta fusese prima ei răbufnire. Îşi reveni greu şi cătă spre Lazăr temătoare. Însă nu de el îi era teamă. Cuvintele rostite o înspăimîntau. Egumenul o ascultase calm. Pe faţa lui limpede nu se putea citi nici mînie, nici uimire. Multe din cele spuse de Margareta îl chinuiseră şi pe el uneori. Cîndva ajunsese chiar să se întrebe: „Cred oare din convingere, sau din teamă?” — Doamnă, voi medita la tot ce am auzit. După cele rostite, îmi iau îngăduinţa să amîn sfînta cuminecătură, fiindcă nu sînteţi pregătită de împăcarea cu Dumnezeu. Mă voi ruga pentru voi. Cît despre desfacerea acestei căsătorii, cred că e bine să chibzuiţi adînc. Nu, nu mă întrerupeţi! Sigur că v-aţi gîndit la ea vreme îndelungată. Totuşi, cercetaţi-vă bine, fără cruţare şi căutaţi cu migală adevărul asupra sentimentelor pe care i le purtaţi soţului vostru. Şi nu-l dispreţuiţi pe comite înainte de a-l cunoaşte cum trebuie, căci nu-l cunoaşteţi în adevărata sa lumină. Ah, dacă l-aţi cunoaşte! Dacă aţi şti ce se ascunde în tînărul parcă veşnic pus pe şagă! Comitele Staicu e cel mai... Se opri brusc şi murmură ceva atît de nelămurit, încît nici lui nu-i fu prea clar. Gîndurile prea năvăliseră multe. — Acum trebuie să plec. — Nici o vorbă de reproş? — Nici. Nu eu trebuie să vă judec. Cercetaţi-vă mai bine. Orice aş spune eu nu are destulă putere pentru a vă lămuri tainele sfintelor legi. Răspunsul la astfel de îndoieli stă numai în voi.

120

Seria Cavalerilor – Cartea Întîi

O salută adînc, nu ca un duhovnic, ci asemenea unui cavaler, lucru ce-i plăcea Margaretei, iar el simţise asta de multe ori. Frumoasa şi mîndra Muşatină iubea mai presus de orice purtările cavalereşti şi faptele de arme. Fusese crescută în mijlocul oştenilor şi al cavalerilor. În zăngănitul aspru al oţelului. Familia ei dăduse oameni străluciţi în meseria aspră a armelor. Învăţase mînuirea spadei, arta călăriei şi tragerea cu arcul încă de mică. Straiul de cavaler o atrăgea mai mult decît frumoasele podoabe femeieşti. Şi nu o dată lacrimile stăruiseră pe faţa ei, nefericită că nu se născuse băiat. Visase cîndva că viitorul ei soţ va fi unul dintre acei cavaleri despre care se vorbeşte cu invidie, cu admiraţie şi respect. Multe dintre tainele credinţei bisericeşti erau neclare în mintea Margaretei. Dascălii ei, localnici sau aduşi de domnul Moldovei de prin alte părţi, aveau fiecare păreri diferite în privinţa cunoaşterii lui Dumnezeu. Cîţiva dintre ei, filozofi ai timpului, judecau mai liber, mai logic şi uneori credinţa lor nu se arăta prea înfocată. Alţii, din contră, se fereau de argumente ca de foc şi credeau orbeşte. Iar tînăra Muşatină adunase fără ca timpul să cearnă destul. Lazăr părăsi castelul în trapul domol al gonaciului. El nu luă seama nici la asta, nici la frumuseţile din jur. Gîndurile îi rămăseseră în urmă, la conversaţia cu stăpîna locului. La gesturile ei. La schimbările bruşte pe care le observase. Fire sensibilă şi de obicei cu o puternică stăpînire de sine, Margareta trecea uşor de la o stare la alta, lucru greu de observat însă pentru un ochi mai puţin ager. După plecarea egumenului, frumoasa castelană stătu multă vreme pe o frumoasă alee a parcului împresurată de gînduri. Convinsă că Lazăr avusese dreptate, ea refăcu în minte tot ce socotea semnificativ de-a lungul scurtei sale căsătorii. De fapt, o făcuse de multe ori, şi niciodată zadarnic, fiindcă de fiecare dată descoperise cîte un amănunt ce-i scăpase cu alt prilej. Răbdarea de a medita asupra lucrurilor mărunte petrecute între ea şi Staicu îi era la îndemînă. Ştia bine că numai femeile au darul de a despica firul în patru în tot ce priveşte fericirea sau nefericirea dintre soţi ori dintre îndrăgostiţi. Bărbaţii sînt mai nepricepuţi. Femeile au gingăşia şi ştiinţa de a tălmăci un gest, o privire sau un cuvînt scăpat cîndva printre altele, aparent fără noimă. „Ce a vrut să spună Lazăr în ultima frază? se întrebă. Fiindcă e clar că jumătate din frază i-a scăpat fără voie. Poate că de la ultimele cuvinte ale egumenului ar trebui să încep să mă gîndesc la Staicu. Dar ce a vrut să spună cu: «...e cel mai»...? E cel mai inteligent? Ei, da, comitele e un om inteligent. E cel mai frumos? Ei, da, comitele se bucură de astfel de haruri. Însă nu la acestea se gîndea egumenul. Poate că cheia e undeva mai departe, legată de celelalte fraze. Să refacem toate cuvintele spuse de Lazăr în legătură cu Staicu. «Să nu vină o vreme cînd veţi regreta pasul acesta.»

121

Seria Cavalerilor – Cartea Întîi

Parcă aşa a spus Lazăr. Apoi: «Şi nu-l dispreţuiţi pe comite înainte de a-l cunoaşte bine, fiindcă nu-l cunoaşteţi în adevărata lui lumină. Ah, dacă l-aţi cunoaşte! Dacă aţi şti ce se ascunde în tînărul parcă veşnic pus pe glume! Comitele Staicu e cel mai...» Acestea au fost ultimele fraze rostite de egumen. După felul în care sună ele, e limpede că Lazăr îl cunoaşte într-o lumină neştiută de mine. Exclamaţiile lui erau de mare admiraţie pentru Staicu. Iată lucruri deosebit de neaşteptate. Dar ce atrage admiraţia egumenului? Un bărbat ca el nu se minunează de însuşirile mărunte ale comitelui. E clar că egumenul nu la deşteptăciune sau frumuseţe s-a gîndit. Cu atît mai mult cu cît le cunosc şi eu. Simt că mă apropii de adevăr, fiindcă altceva a vrut el să spună. Ce, încă nu ştiu? Tot întrebîndu-mă, nu găsesc drumul cel bun. Dar aş putea folosi altă cale. Cred că de la ultimele fraze ale egumenului trebuie să mă întorc de-a lungul celor doi ani. Pornind de la ele, să încep a-l descoperi pe Staicu.” Tîrziu, obosită de gîndurile multe pe care le analizase fără nici un rezultat, fără nici o revelaţie, dădu din mîini a neputinţă. Şi totuşi, simţea clar că undeva printre gîndurile ei apăruse o luminiţă palidă căreia nu-i dăduse atenţia cuvenită pe moment şi o pierduse. O intuia fără a şti unde trebuie să se întoarcă de-a lungul drumului parcurs de gîndurile ei. Însă nu acum o va face. Era prea obosită. Dar la noapte, în singurătatea odăii şi a întunericului, cînd totdeauna gîndurile se adună mai limpezi, va încerca din nou. Doamnele din suita ei erau cinci. Cuvîntul „doamne” nu li se potrivea. Ele abia acum visau la măritiş. Fiice ale unor boieri cu stare de prin împrejurimi, fetele veniseră în slujbă fiindcă moda zilei impunea ca soţia comitelui să aibă doamne de onoare. Apoi, la castel veneau adesea cavaleri falnici. Părinţii ambiţioşi cunoşteau locul unde pică de obicei peştele cel mare. Iar fetele lor nu dispreţuiau niciodată astfel de avantaje. Înconjurată de tinerele ei însoţitoare, Margareta uită peste zi de necazuri. Poznaşe, fetele găseau prilej de veselie din te miri ce. Totuşi, uneori gîndurile ei luau alt făgaş. Printre altele, se gîndi la Irina. Sora lui Ioan al Dobrogii se afla în mare primejdie la Caliacra. Trimisese acolo o ştafetă cu răvaş care o poftea pe Irina să vină la castel. Ştafeta adusese un răspuns, ce-i drept, dar nu şi pe tînăra principesă. După victoria de la Varna, aceasta credea în steaua cea bună a fratelui. Spre seară majordomul o înştiinţă că o caută un cavaler de la curtea Moldovei. Nerăbdătoare, privi prin fereastra de la etaj şi-l recunoscu. Era Amăricăi. Un lungan slăbănog şi uscat ca o scîndură. Vechiul ei prieten mai mare. Cavalerul care o învăţase cîndva meşteşugul armelor sau prinderea sticleţilor cu pomul şi cu ceară cînd începeau toamnele. Coborî scările în goană, uimindu-i pe slujitori.

122

Seria Cavalerilor – Cartea Întîi

Auzind bocănituri sprintene pe treptele peronului, moldoveanul o ghici fără a fi nevoie să privească. Ultimii paşi Margareta îi făcu domol, ferindu-se de zgomot. Amăricăi, întors cu spatele, mustăcea. Îi simţea fiecare mişcare, dar se prefăcu atent la porţile de lîngă malul Prahovei. Două palme cu degetele strînse acoperiră ochii lunganului. O respiraţie uşor agitată stăruia lîngă el. — Măi, măi! se miră oaspetele. Să fie un tătar? Nu. Tătarii au mîinile aspre. Să fie un popă venit cu ameninţare asupra mea? N-ar fi de mirare, dacă ne gîndim că prin biserică am călcat ultima dată acum trei veacuri. Însă nu e popă. L-aş recunoaşte după mirosul de tămîie. O fi o veveriţă. Aş! Nu-i simt gheruţele. Margareta apăsă cu unghiile pe faţa lui ca pergamentul. — Veveriţă e! strigă încîntat. Rîseră amîndoi. Cavalerul desfăcu braţele largi şi o cuprinse. La spatele lor majordomul, cam ortodox în păstrarea etichetei, tuşi degeaba. „Poate că-i un unchi al doamnei, socoti el. Totuşi, chestia asta e o abatere. Prea sînt mulţi ochi prin apropiere.” Nemulţumit că a doua doamnă a ţării se dă în spectacol, îşi scutură o scamă imaginară de pe pieptarul frumos cu fireturi galbene. Apoi se îmbună. Cavalerul îngenunchease şi o saluta cu pălăria. Mîinile lungi ale moldoveanului parcă acopereau o arie. Pînă la vremea cinei, castelana şi oaspetele zăboviră prin parc. S-ar fi cuvenit ca Amăricăi să-şi caute de odihnă sau să pună rînduială în straiele prăfuite. Dar bucuria revederii era prea mare. — Ai mai crescut, doamnă. — Ei, aş! rîse Margareta, cu ochii strălucitori. — Zău! Şi eşti la fel de frumoasă. Altădată... — Altădată, ce? — Altădată îmi era teamă că după căsătorie ai să te urîţeşti. Pe faţa Margaretei trecu un nor. Scurta schimbare nu scăpă privirilor musafirului. Auzise cîte ceva despre răceala dintre ea şi comite, chiar dacă nu crezuse astfel de scorneli. — Şi tu te-ai făcut mai chipeş. — Ehe, ştiu asta! Mi-au zis-o şi alţii. Din păcate, mă întrece unul pe care l-au văzut oamenii noaptea şi s-au închinat înainte de a-şi scuipa în sîn. — Ce e pe la noi? — Bine. Acum două săptămîni a plouat. Grîul e frumos. Viile şi mai şi. Dacă nu dă mană sau piatră, va fi un an grozav. — Cam tîrziu ai venit. — Crezi că mi-a fost uşor? Măria-sa Petru rar mă scapă din mînă. Era

123

Seria Cavalerilor – Cartea Întîi

gata să mă trimită iscoadă într-un loc anume. Am scăpat greu. M-am tot văitat de reumă pînă ce l-am înduplecat pe părintele vostru. L-a prins mila de mine şi m-a povăţuit să merg la băile de sare de la Slănic. Am luat-o din loc făcut ghem pînă ce am dat dosul. Două luni sînt liber ca pasărea cerului. De ce m-ai chemat în taină? — Doream să ştim numai noi despre venirea ta aici. — Necazuri? — Da. * Domnul Ţării Româneşti era vesel. Acum cunoştea bine iscoadele de la Argeş ale regelui Ungariei. Dar nu acesta părea adevăratul motiv de satisfacţie. Sigismund de Luxemburg primise, pesemne, o copie a scrisorii lui Mircea către domnul Moldovei. Copie trimisă fără îndoială de acele iscoade care se strecuraseră pînă în cancelaria ţării. Prevederile Nufărului Alb se adevereau. Într-un timp destul de scurt, Mircea primise veşti de la regele Ungariei. Acesta îl asigura că e gata să-l ajute cu oşti împotriva oricărei ameninţări. Sigismund căzuse în plasa iscusită întinsă de domnul Ţării Româneşti. Acum nu rămînea decît să se menţină bună alianţă cu ungurii. Căpitanul Gherghina aştepta lîngă uşă, parcă încremenit. — Ce veşti, domnule? se interesă vodă. — Oştile lui Ali-paşa au ajuns între Balcic şi Cvarna. — S-au mişcat încet. — Adevărat, măria-ta. Marele vizir a aşteptat să sosească bombardele. — Corăbii are? — Cred că nu. — Fără corăbii va pierde mulţi oameni. Nu-l înţeleg pe sultanul Murad. — Se spune că Ali-paşa ar avea duşmani la Adrianopole. — Asta nu-i rău. Ali e un mare general. Să urmăriţi fiecare mişcare a lui! — Doamne, iscoadele noastre sosesc din ceas în ceas. Nimic nu arată că marele vizir are gînduri spre Dunăre. Corăbiile măriei-tale patrulează pe apă zi şi noapte. Zece mii de oşteni stau gata de luptă în pădurile de la Cîrna Mică. — Mda! Solii au plecat la tătari? — Acum un ceas. — Mulţumesc, domnule! Şi încă ceva. Trimite la Chilia după consulul genovez Pietro Embrone. Pentru Genova, căderea Dobrogii sub turci va însemna reducerea comerţului în Marea Neagră. Acum ar fi momentul să

124

Seria Cavalerilor – Cartea Întîi

începem unele tratative cu genovezii, fiindcă ei îşi vor îndrepta speranţele către poloni. Lucru ce nu ne-ar conveni. Oştile lui Vladislav Iagello ne-ar sta în coaste dacă ar coborî la Chilia. Îi vom convinge pe genovezi că sîntem puternici. Că la noi trebuie să caute sprijin. — În ce scop, doamne? îndrăzni căpitanul. Mircea rîse. — Ţi-am spus. Pentru a nu-i lăsa pe poloni să se infiltreze către malul Mării Negre. — Nu la asta mă gîndeam, doamne. — A, la avantaje. Acum e momentul să obţinem de la genovezi nu numai un tratat de alianţă, ci şi un sprijin material. Vom cere mult, chiar dacă mă aştept la puţin. Dar, oricum ar fi, e bine ca Ţara Românească să tragă foloase din cele mai mărunte întîmplări. Mă voi gîndi şi la veneţieni. Ochii căpitanului străluciră. Puţini îl cunoşteau cum se cuvine pe adevăratul Mircea. Iar el era unul dintre aceia. Părăsi cabinetul de lucru, pentru a îndeplini poruncile măriei sale. „Acum e vremea să ne apropiem de Vladislav Iagello, gîndi vodă. Regele Poloniei ne poate fi un aliat împotriva unei ameninţări a lui Sigismund. Însă nimeni nu dă fără să primească. Aşa-i făcută lumea. Cînd ceri, omul strîmbă uşor din nas. Cînd oferi, se bucură chiar dacă are destul. Deci e bine să-i oferim lui Iagello. Să-i oferim ce? O nadă, în orice caz. Mă voi gîndi mult la asta. Între regele Poloniei şi al Ungariei există o veche vrajbă. Împăcarea lor poate folosi multora. Din păcate, aşa ceva nu va fi. Iar eu nu pot să o fac. Astfel stînd lucrurile, aici trebuie să căutăm ce-i bun pentru noi. În vrajba lor. O alianţă deschisă cu Sigismund avem. Una secretă cu Iagello cred că-i marja noastră de siguranţă. Regele Ungariei e schimbător ca vîntul. La el ce-i azi nu e mîine. Dar nu-i aduc învinuiri. E un om înţelept şi se întoarce după cum cer interesele regatului său. Trăim vremuri aspre. Turcii năzuiesc mult. Pentru a supravieţui trebuie să fii înţelept. Ioan al Dobrogii va pierde lupta cu Ali. Va pierde fiindcă nu a ştiut să-şi facă alianţe. Fără o minune, chiar şi Imperiul bizantin va cădea. Cîtă vreme ceri ajutor nu-ţi dă nimeni. Ajutorul trebuie impus. Asta nu înţelege Ioan. Asta nu ştie împăratul de la Constantinopole. Spre deosebire de fratele Dan, am sperat că voi cîrmui fără războaie. Acum ne pregătim de primul, pentru că vor mai fi. Turcii nu ne vor lăsa în pace. Dacă vom stăpîni Dobrogea, vom deveni mai puternici. Banatul Severinului cu garnizoanele sale îmi dă nopţi de nesomn. Primul meu pas va fi spre unirea cu Dobrogea. Al doilea, spre scoaterea Banatului din mîinile lui Sigismund. Voi reuşi oare?” *

125

Seria Cavalerilor – Cartea Întîi

Ultima săptămînă din iunie începuse cu furtună. Ploaia durase doar cîteva ceasuri. Destul pentru a inunda o seamă de locuri mai joase. Oamenii spuneau că fusese o adevărată rupere de nori. Nu picături, ci valuri de apă căzuseră pe pămîntul crăpat ici-colo. Vîntul răsturnase copacii izolaţi de pe lîngă malul Mării Negre. Apoi, vremea cătă spre îndreptare. Urmele ploii dispăreau treptat. Dimineţile se porneau cu soare. După prînz, cerul se înnoura uşor. Doar peste noapte norii se adunau ameninţători. Ioan al Dobrogii alesese din timp un loc bun în vederea încleştării cu oştile lui Ali-paşa. Locul acela era strîmtorat spre stînga de apa mării, iar pe dreapta, de nişte rîpe ce se opreau în coasta unor mlaştini parcă fără sfîrşit. Fîşia îngustă nu îngăduia o desfăşurare mai bună a achingiilor. Marele vizir ar fi putut să ocolească locul ales de Ioan şi să impună un altul. Pentru aceasta, un ocol spre Dunăre se impunea fără îndoială. Ibrahim era convins că nu există o soluţie mai frumoasă. Chiar porni să vorbească despre unele avantaje ale mersului către miazănoapte şi numai zîmbetul ironic al vizirului îl făcu să tacă. — Baţi cîmpii, Ibrahim! rîse Ali. Cu toată înţelepciunea ta, nu vei ajunge niciodată un mare general. Ai auzit despre Pădurea Nebună? Ea desparte Dobrogea de ţaratul lui Şişman. De fapt sînt două păduri cu astfel de nume. Una aici şi aud că alta în Ţara Românească. Prin ele greu trec oştile mari, fiindcă sînt adevărate capcane. Rîpe, desişuri, pîraie, mlaştini, dealuri şi văgăuni se ascund în ele. Pentru duşman, locuri bune de a ne întinde o mie de curse. Prin astfel de păduri poţi rătăci zile întregi, convins că lumea se sfîrşeşte acolo. Nu, Ibrahim! Ioan a chibzuit bine locul bătăliei, ceea ce ne arată că e un mare strateg. Dar şi nouă ne convine. Mlaştinile se întind paralel cu marea pe cîteva mii de paşi. Prin ele nu se poate trece. Dincolo de mlaştini începe uriaşa pădure nebună. Deci pe flancuri şi din spate Ioan e asigurat că nu-l putem lovi. Şi totuşi regele Dobrogii a intrat într-o cursă. Războaiele, Ibrahim, se cîştigă prin vitejie, strategie, noroc, uneori şi prin viclenie. Mi-ai propus un marş către miazănoapte. Mă folosesc de ideea ta, însă în loc să merg cu toată oastea, voi pune să ocolească mlaştinile la adăpostul pădurii, doar opt mii de oşteni. Acesta va fi atacul nostru pe flancul drept. Ioan sînt sigur că l-a prevăzut şi că a pus acolo o stavilă bună. Pe flancul stîng, acoperit de apa mării, nu are griji. Ei bine, flancul stîng va fi căderea lui Ioan şi victoria noastră. — Flancul stîng? se miră Ibrahim. — Aşa cum ai auzit, zîmbi marele vizir. Acum, după ploaie, nopţile sînt întunecoase. Şase mii de achingii vor porni cu plutele pe mare. Acoperiţi de întuneric, cine să-i vadă? Vor ieşi mai spre larg şi vor vîsli paralel cu ţărmul. Pînă la sfîrşitul nopţii, oamenii mei vor debarca la cel mult un sfert de ceas călare, dincolo de tabăra lui Ioan.

126

Seria Cavalerilor – Cartea Întîi

— Strălucitorule, caii sînt greu de stăpînit pe plute. — Ştiu. Oamenii vor merge fără cai. În locul cailor punem bombardele pentru Caliacra. Fiindcă jumătate dintre ei vor porni spre cetatea de reşedinţă a regelui. Acolo sînt puţini apărători. Deci, înconjurat ca-ntr-un cleşte, Ioan are de ales: ori să se retragă din faţa noastră, ori să-şi cate moartea prin mlaştini. De va încerca să se retragă cu gîndul de a sparge cercul nostru, îl vom măcelări pe la spate, pentru că regele nu spre tabăra mea cu oşteni prea numeroşi va face încercarea. — Magnific, strălucitorule! se entuziasmă Ibrahim. — Magnific, dacă ne reuşeşte planul, murmură Ali, mai ponderat decît aghiotantul său. * După două zile de harţă cu pierderi puţine, Ioan mai păstra speranţa unei victorii. Oştenii săi respinseseră fiecare atac. Îl nemulţumea totuşi tactica lui Ali: nu angaja o bătălie decisivă. Egumenul Lazăr, care revenise în tabără, privea gînditor schimbul de săgeţi dintre cele două oşti. Era în zorii celei de-a treia zile. — Măria-ta, de ce atacă turcii cu atît de puţină convingere? întrebă egumenul nedumerit. De ce nu se încing într-o luptă adevărată? — O vor face, răspunse Ioan, nu prea convins. Ali e prudent. Locul ales de noi nu-i convine. Acum doar ne încearcă puterile. — Credeţi? Mie mi se pare că marele vizir aşteaptă ceva. Poate un atac prin pădurile de dincolo de mlaştini. — Acolo au început de ieri, însă cu slabe nădejdi pentru ei. Cavalerul Bogdan şi ceilalţi oşteni ai Ţării Româneşti ţin stavilă bună. În ajutorul lor am trimis aseară încă o mie de arcaşi. Din păcate, aici am rămas prea puţini. Doar şase mii. Totuşi, Ali nu va trece peste noi. Poziţia e bună. Cavalerul Toma sosi în goană, pămîntiu la faţă, şi le întrerupse discuţia. Despotul şi egumenul ghiciră că s-a întîmplat ceva grav. — Măria-ta, vorbi el aproape în şoaptă, sîntem încercuiţi. — Cum asta? Au răzbit achingii prin păduri? — Încă nu. Dar peste noapte o seamă de turci au trecut pe mare în spatele nostru. — Glumeşti. Ei n-au corăbii. — Au făcut-o cu ajutorul plutelor. „Deci asta era, gîndi Ioan. Dumnezeu şi-a întors faţa de la noi.” — Să vină comandanţii de pîlcuri! ordonă el. Apoi privi spre tabăra marelui vizir. Călăreţii acestuia aşteptau doar un semn.

127

Seria Cavalerilor – Cartea Întîi

„E limpede, chibzui Ioan. Ali-paşa se aşteaptă să încercăm o spargere a cercului din spatele nostru. În clipa cînd vom întoarce caii, va porni să ne măcelărească.” — Domnilor! li se adresă comandanţilor de pîlcuri. Turcii ne-au împresurat peste noapte. La spatele nostru sînt cîteva mii. E bine să nu facem spaimă printre oameni, fiindcă spaima totdeauna duce la dezastru. Ce propuneţi? — Să răzbim în spate, grăi unul dintre ei. — Cum? — Prin iureş, măria-ta. Ridicăm tabăra într-un iureş mare. — Asta nu, domnule! Cunoaştem atîta strategie încît să înţelegem că Ali asta aşteaptă. — Mlaştinile! vorbi Toma. — Nici asta. Mlaştinile ar înghiţi prea mulţi oameni Pe acolo se pot strecura cu mult noroc doar cîţiva inşi, însă nu o oştire. Am asista neputincioşi la cel mai mare dezastru. Comandanţii îl priviră pe despot întrebători. Erau siguri că el se gîndise la ceva. Dar la ce? — Avem o singură cale, spuse Ioan după o clipă de chibzuială, parcă alegîndu-şi cuvintele înainte de a le pronunţa. Vom face iureş în spate, dar nu cum s-a propus adineauri. Anghele! — Aici, doamne! — Vei ieşi la atac în faţa lui Ali cu cei cinci sute de călăreţi! Vanghelatos! — Poruncă, măria-ta! — Cei şapte sute de oameni ai tăi vor porni alături de Anghel! — Aşa va fi, doamne! — Să fiţi gata de atac într-o jumătate de ceas! — Vom fi. — Apoi să rezistaţi cu orice preţ măcar un sfert de ceas. Cînd se va împlini sorocul după chibzuiala voastră, cei ce rămîn în viaţă să caute adăpost în mlaştini! Domnilor! se întoarse către ceilalţi comandanţi de pîlcuri. Peste o jumătate de ceas vom porni în iureş să spargem cercul din spatele nostru. Rămas doar cu Toma şi cu egumenul Lazăr, Ioan îl privi pe cel din urmă şi spuse mai calm decît credeau ei: — Să folosim cu rost cele cîteva clipe de răgaz. Poate că nu ne vom revedea decît în cer. Poate va fi altfel. — Măria-ta, îl întrerupse egumenul, de veţi pieri voi, Dobrogea va rămîne fără conducător. Ar mai fi timp să ieşiţi cu Toma şi cu noi folosind adăpostul mlaştinilor. Nu-i nevoie să le străbatem. Peste cîteva ceasuri sau chiar mai devreme, Ali va trece cu oştile sale de-a lungul ţărmului, iar locul

128

Seria Cavalerilor – Cartea Întîi

de aici rămîne liber. Nici că se poate ascunzătoare mai bună decît în mlaştini. — Adevărat, aprobă Ioan. Dar nu eu voi face asta, ci sfinţia-voastră. Locul meu e în fruntea oştilor mele. A fugi la vreme de primejdie nu-i în firea noastră. Şi nici nu ne-ar aduce cinste. — Atunci rămîn alături de măria-ta. — Asta nu! Spada sfinţiei-tale nu poate hotărî soarta luptei. O spadă mai mult sau mai puţin are slabă importanţă azi. Doresc să vă încredinţez o misiune. Apoi vorbi încet. Lazăr şi Toma îl ascultau miraţi. Uneori, egumenul aproba prin dese aplecări ale capului. Ioan isprăvi ce avea de spus. Egumenul făcu un gest de binecuvîntare asupra tînărului rege, iar acesta se închină. Arad, Grama, Sima, Cîrstev şi Cotae, care făceau parte din garda personală a lui Ioan, erau pe aproape. Egumenul le făcu un semn. — Prieteni, spuse întunecat la chip, aici nu mai avem ce face. După cum spunea despotul, spadele noastre nu pot hotărî soarta acestei lupte. Curînd, aici va fi un masacru. A muri alături de Ioan al Dobrogii nu-i lipsit de măreţie, dar cui foloseşte? Să salvăm acum ce se cuvine. Prinţesa Irina a căzut, poate, sau va cădea în robie. Eu trebuie să plec la Snagov. Despotul mi-a încredinţat unele sarcini. Domniile-voastre încercaţi să o scoateţi pe prinţesa Irina din mîinile turcilor. Ştiu că-i greu şi chiar fără sorţi de reuşită. Însă celui care va izbuti îi ofer o mie de ducaţi veneţieni. O mie de ducaţi de aur. — Sfinţia-ta! vorbi cu răceală cavalerul blond. Locul meu e aici. Am venit cu despotul şi rămîn cu el. A fugi acum de lîngă Ioan al Dobrogii nu-i o faptă demnă de un cavaler. — Preţuiesc mult cuvintele voastre, răspunse egumenul calm, dar ceea ce v-am cerut adineaori e chiar dorinţa despotului. — Atunci mă supun. — Pe mine să nu vă bizuiţi, interveni Cîrstev. Eu am venit la Varna şi aici cu o misiune din partea ţarului Şişman. Să văd şi să-i spun. Aştept sfîrşitul acestei lupte, apoi voi călări spre Tîrnova. Şişman e la fel de ameninţat. — Păcat că stăpînul vostru nu şi-a unit oştile cu cele ale Dobrogii. Ali îi va învinge pe rînd. — Stăpîn? zîmbi Cîrstev. Eu n-am stăpîn decît poporul bulgar. Şişman nu mi-a poruncit, ci m-a rugat să vin aici. În rest, sînt de acord cu spusele voastre. Şi eu am sperat că ţarul de la Tîrnova va înţelege lucrul acesta. Între Ioan şi Şişman există o veche vrajbă. Acum e prea tîrziu să mai discutăm astfel de lucruri.

129

Seria Cavalerilor – Cartea Întîi

— Vă las cu bine, domnule! grăi Lazăr. Noi intrăm în adăpostul mlaştinilor. — Păi, şi eu fac la fel, răspunse Cîrstev. — În cazul acesta, e vremea să pornim. Cei şase bărbaţi îşi purtară caii de căpestre prin apa şi nămolul ce le ajunse curînd pînă la brîu. Şi, spre mirarea lui Cîrstev, egumenul se pricepea să-i conducă, ferindu-se de ochiurile adînci, înşelătoare, parcă ajutat de un simţ aparte. Stufărişul îi acoperise de mult cînd tabăra regelui sună atacul. * Trecuseră unsprezece zile. La Argeş, ştafetele soseau des şi aduceau ştiri despre luptele din Dobrogea. Căpitanul Gherghina asculta cu răbdare, fiindcă o parte dintre oameni se pierdeau uneori în amănunte. Comandantul gărzilor nu-i întrerupea. Chiar şi amănuntele, aparent fără noimă, de multe ori căpătau însemnătate, pentru că ele întregeau imaginea situaţiei de acolo. Gherghina dorea să-şi facă o idee clară despre noua stare a Dobrogii, care sub atacurile marelui vizir devenea alta după fiecare zi. Şi numai filtrate de inteligenţa sa ştirile ajungeau la vodă limpezi. Măria-sa Mircea şedea în cabinetul său de lucru alături de egumenul Lazăr şi comitele Staicu. Discutau lejer, fără constrîngerile etichetei. Îl aşteptau pe consulul genovez de la Chilia. — Ce mai fac cumnata noastră, doamna Margareta? se interesă vodă. — Măria-ta, zîmbi Staicu, nu ştiu. N-am avut timp să trec pe acasă. — Mda! Cam lipseşti des şi mult. Într-o zi ai să găseşti cuibul gol, rîse domnul ţării. — Asta mai greu, îi ţinu isonul comitele. Dragostea dintre mine şi Margareta mă fereşte de astfel de temeri. Vodă îl privi insistent. Auzise unele zvonuri, poate fără temei. Staicu îi susţinu privirea iscoditoare. Egumenul, parcă absent, privea undeva prin fereastră. Gherghina deschise uşa şi anunţă: — Domnul Pietro Embrone, consul genovez şi castelan al Lycostomului. Urmat de secretarul său, un tînăr sprinten la minte, Pietro Embrone, se opri în mijlocul odăii şi salută adînc. — Sire! — Dar nu sînt rege, domnule. — Pentru mine sînteţi. Pe măsură ce înţeleg limba voastră, îmi dau seama că titlul de domn nu vi se potriveşte, continuă linguşitor. Chiar adineauri aţi avut bunătatea a-mi adresa cuvîntul domnule. E drept că doar noi, latinii, avem calitatea de a folosi acest cuvînt, fiindcă din limba

130

Seria Cavalerilor – Cartea Întîi

latinească porneşte el şi e împrumutat de alte popoare. Dar cînd în toată Europa se foloseşte cuvîntul „domnule”, ar trebui să adoptaţi titlul de rege, pentru a vă feri de unele confuzii. — Poate, zîmbi vodă. În fond, ce-i mai important, omul sau titlul? Însă ne vom gîndi la propunerea voastră. — Mi-aţi luat o piatră de pe inimă, sire. „Negustor din tălpi pînă-n creştet, gîndi Mircea. Dar un negustor chibzuit, care ştie să se folosească de toate harurile cuvîntului. Cu un astfel de negustor, tratativele nu vor fi uşoare.” — Gherghina! porunci el. Ce veşti ne poţi da? — Proaste. Caliacra, Cavarna, Tomisul, cetăţile Enisala, Bisericuţa şi Păcuiul lui Soare sînt în mîinile lui Ali. Lupte mari se desfăşoară la Dunavăţ şi Silistra. Ioan al Dobrogii a dispărut. Mort sau rob, nimeni nu ştie. Prinţesa Irina, alături de mulţi robi, a fost trimisă către Adrianopole. Cavalerul Bogdan s-a întors la castelul comitelui Staicu doar cu opt oameni din cei două sute. Bogdan e rănit grav. Din mia de călăreţi ai Ţării Româneşti, au venit aproape şase sute. Dar jumătate din ei au nevoie de îngrijiri. Felcerii noştri se ocupă de ei. Embrone, zguduit de cele auzite, reţinu totuşi admirabila limpezime cu care vorbea căpitanul. Nici o frază în plus. Totul în puţine cuvinte, însă destul pentru o imagine clară a dezastrului din Dobrogea. — Altceva? întrebă vodă. — Ali nu a lovit populaţia Dobrogii şi nu a pus foc. — De ce? — Fiindcă nu-i doar un mare general, ci şi un înţelept în treburile gospodăreşti. El ştie că fiecare locuitor viu aduce mai mare folos Imperiului turcesc. — Tocmai ce gîndeam şi noi, aprobă vodă. Care-i situaţia noastră la Dunăre? — Cei douăzeci şi patru de mii de oşteni stau prin păduri şi aşteaptă un semn al măriei-tale, minţi Gherghina fără să clipească. Ştia şi el, şi vodă că în realitate erau doar zece mii. — Dar corăbiile? — S-au împărţit pe zone de-a lungul Dunării. Patrulează zi şi noapte. — Negustorii de la Sibiu au venit? — Au venit, doamne. — Cu arme? — Cu arme, dar puţine. — Mulţumesc, Gherghina! Domnule consul – privi spre genovez –, căpitanul nostru v-a înfăţişat situaţia de azi a Dobrogii. În cîteva zile ea va fi supusă cu totul. Avem ştiri sigure de la acel vestit cavaler ce se ascunde sub

131

Seria Cavalerilor – Cartea Întîi

numele de Nufărul Alb, că ţaratul lui Şişman va fi atacat de oştile marelui vizir. De fapt, prin lovirea Silistrei, atacul lui Ali a început. — Şi eu am primit o scrisoare de la Nufărul Alb, se mîndri Embrone. El mi-a dezvăluit acelaşi lucru privitor la ţaratul lui Şişman. Voi păstra scrisoarea ca pe ceva sfînt. Copiii şi nepoţii mei se vor mîndri cu ea, fiindcă vine de la cel mai mare cavaler al timpului nostru. Ţaratul lui Şişman va cădea curînd. Pericolul care vă ameninţă pe voi, sire, ne umple de adîncă mîhnire, vorbi în continuare precaut, ştiind că la tratative trebuie să ataci fără a te jelui de situaţia proprie. Să ataci dacă vrei să obţii mult şi să dai puţin. — Pericol pentru noi? interveni Staicu. Poate. Dar noi avem cu ce să-l înfruntăm. Ne-am pregătit pentru asta. În schimb, Chilia, prin căderea Dobrogii, nu prea are cu ce. Comerţul Genovei va suferi mult în această parte a Europei. — Sîntem în aceeaşi situaţie cu polonii, replică Embrone. Regele Iagello va interveni cu oşti la cererea noastră, fiindcă şi mărfurile ce vin de la Liov către Marea Neagră sînt în pericol. — Polonii? Slabă nădejde. Iagello are prea multe griji acum. Regele Ungariei îi stă în coastă. Sigismund de Luxemburg nu se poate împăca cu gîndul că a pierdut Galiţia şi chiar stăpînirea Poloniei, care-i rămăsese moştenire de la socrul său, Ludovic cel Mare. Apoi, în regatul Poloniei sînt unele răzmeriţe. Genovezul ştia că aşa stau lucrurile. Auzise multe de la negustorii care treceau pe la Chilia. — Oare pentru aceste frumoase ştiri ne-aţi chemat aici? întrebă. — Şi pentru asta, continuă Staicu. Numai cunoscînd bine cele ce se întîmplă în jurul nostru vom discuta mai temeinic la aceste tratative. Noi putem apăra Chilia. — Cum? — Scoţînd Dobrogea din mîinile marelui vizir. — Mă iertaţi, dar nu sînteţi prea slabi pentru asta? murmură uimit. Mircea luă un sul de pe masă şi-l cîntări în palme cîteva clipe, după care grăi: — Iată o scrisoare abia sosită de la curtea lui Buda. Sigismund nu-i de părerea voastră. Genovezul o privi lacom. Ar fi dat mult să-i ştie conţinutul. În fond, ce putea să-i scrie regele Ungariei lui Mircea? — Îi recunoaşteţi pecetea? — Fără sminteală, zîmbi genovezul. E a regelui Sigismund. — Citeşte, domnule, îl îmbie vodă. E în limba latină, atît de răspîndită azi pe la cancelariile Europei.

132

Seria Cavalerilor – Cartea Întîi

Ca un adevărat negustor, consulul o parcurse în grabă, fără ca pe faţa lui să se poată observa vreo schimbare. — Ei? — Sire, rîse genovezul, Sigismund se arată generos cu voi. — Generos? Dar cine-i generos azi doar de florile mărului? Sigismund ne asigură de sprijin cu oşti. Ai văzut asta. Cui i-a mai oferit el ajutor? Lui Şişman, lui Ioan al Dobrogii, lui Straţimir de la Vidin, lui Lazăr al Serbiei? Nu. Numai nouă. Şi ştii de ce? Sigismund e convins că Ţara Românească e azi singura care se poate înfrunta cu oştile sultanului Murad. Iată, domnule consul, pe ce se întemeiază propunerea noastră de a vă proteja. Vom lua Dobrogea din mîinile turcilor, iar comerţul Genovei se va desfăşura ca şi pînă acum. — Ce vreţi în schimb? întrebă genovezul, ştiind că a sosit momentul hotărîtor. — Nimic pentru noi, zîmbi Staicu. — Nimic? Vă mulţumim... — Nimic pentru noi, îl întrerupse Staicu. Totul pentru oştile care vă vor apăra. Consulul ciuli urechile. Era clar că avea în faţă nişte oameni de mare fineţe diplomatică. — Cu cît oştile noastre vor fi mai tari, cu cît vom ajunge mai de temut în Marea Neagră, cu atît Genova are numai de cîştigat, sfîrşi comitele. — Ce ajutor putem da oştilor voastre? — Ajutor? zise Staicu. Nu ajutor, domnule consul, ci investiţii. Tot ce va veni de la voi va fi pentru voi. „Diavolo! înjură genovezul în gînd. Nu-mi place cum prezintă ăsta lucrurile. Înseamnă că va cere mult.” — Fie, investiţii, se hotărî el. În fond, principalul era să se afle pretenţiile curţii de la Argeş. — Ne bucură hotărîrea voastră, se amestecă Mircea, fără a-i lăsa timp de meditaţii. Cred că Genova îşi poate îngădui să-şi apere interesele comerciale din Marea Neagră cu zece corăbii. Zece corăbii mari şi cu velatura de cuviinţă. — O va face, sire, aprobă consulul. — Şi cînd le primim? — Să primiţi ce? — Corăbiile. — Păi ziceaţi că Genova să se apere... — Sigur că da, dar prin noi. Genova e prea departe pentru a menţine azi acele corăbii în stare de luptă. Ca să nu mai vorbim despre faptul că ar fi prea puţine pentru apărarea Chiliei.

133

Seria Cavalerilor – Cartea Întîi

— Nu avem de unde vă da zece corăbii, sire, se văicări genovezul. Cine poate da atît de mult? Genova e săracă. Poate o corabie... — O corabie? Doar cu atîta vreţi să vă asiguraţi liniştea comerţului vostru? — Două, sire. Peste atît, Genova nu va consimţi. — Atunci, să nu mai vorbim despre asta, jucă Staicu o carte. Încercaţi la poloni. — Ba vorbim. De ce să nu vorbim? De cînd e lumea tratativele n-au fost niciodată uşoare. Unul cere prea mult, insinuă el, altul dă cît poate. Negustorii genovezi pot oferi cel mult două corăbii. — Fie! aprobă Mircea, fără a-şi arăta satisfacţia, fiindcă nu se aşteptase la atît. Pietro Embrone răsuflă la rîndul său uşurat, după care vorbi: — Secretarul meu va pleca mîine spre Genova. — Ar mai fi banii, interveni Staicu parcă nepăsător. — Care bani? — Banii pentru întreţinerea oştilor pe toată durata campaniei noastre în Dobrogea. Adică o contribuţie, fiindcă greul îl suportăm noi. — Bani nu avem, domnule. Comerţul nostru a mers destul de prost în ultima vreme. Sîntem plini de datorii. Colonia genoveză de la Chilia are azi mare nevoie de ajutor în aur. Comitele se prefăcu a-l crede. Cunoştea bine situaţia înfloritoare a Chiliei. Mărfurile aduse de caravanele din Orient erau foarte scumpe şi căutate în Europa. Piperul, mirodeniile, stofele orientale, covoarele grele, aduceau genovezilor, veneţienilor şi grecilor mari cîştiguri în aur. Piperul cumpărat de ei pe sume modeste se vindea în Europa prin numărarea boabelor. Căpăţînile de zahăr ajunseseră la preţuri astronomice. Mirodeniile, adevărate rarităţi, aduceau prilej de îngîmfare a gazdelor la ospeţele marilor bogătaşi. — Tocmai strîmtorarea voastră ne face ca în loc de cincizeci de mii de ducaţi să ne mulţumim doar cu jumătate. — Santa Madona! sări Embrone, prefăcîndu-se înspăimîntat. De unde să iau atîta aur? — Uşor, domnule consul! îl potoli Staicu. În actul pe care îl semnăm, noi vă garantăm liniştea pe un an. Dacă în acest timp Chilia va suferi din pricina turcilor, veţi primi îndărăt corăbiile împreună cu banii. — Dar nu cîştigăm atîta într-un an. — Vorbă să fie! grăi Mircea cu asprime. Domnule consul, audienţa voastră se apropie de sfîrşit. — Dar, sire, strigă genovezul, am fost chemat la tratative. — Adevărat. Însă, cum nu ne înţelegem, socotim vizita voastră ca o

134

Seria Cavalerilor – Cartea Întîi

audienţă plăcută. Poate că aveţi dreptate să staţi la îndoială. Poate că Genova îşi va putea apăra singură colonia ei de la Chilia. Sau poate că polonii vor fi mult mai generoşi decît noi. — Încă o clipă, sire, se rugă genovezul, temîndu-se că Mircea nu pune prea mult preţ pe tratativele lor. — Vă ascult. — Aş dori să încheiem un act de garanţii, nu pe un an, ci pe doi. Şi să-l reînnoim la fiecare doi ani, dacă cele două părţi vor fi de acord. Cît priveşte suma, colonia noastră se poate angaja cu cincisprezece mii de ducaţi de aur. Ei vor fi plătiţi la o săptămînă după semnarea actului. — Primim, hotărî vodă. Aţi uitat însă de corăbii. — Nici vorbă. De îndată ce ajung la Chilia, cele două corăbii vor urca pe Dunăre pînă la locul hotărît de voi, sire. — La Giurgiu. — La Giurgiu, sire. — Domnule consul, să veniţi mai spre seară pentru semnarea actului. Voi da poruncă la cancelaria noastră. — Vă rog să fie pentru mine în dublu. O copie va lua mîine drumul spre Genova. De fapt, e o simplă formalitate, fiindcă toate cheltuielile sînt suportate de Chilia. Sire! Domnule! Sfinţia-ta! se înclină el şi ieşi urmat de tînărul secretar. Cînd ajunse afară, îl întrebă pe acesta: — Ce părere ai despre domnul Ţării Româneşti? — Aceeaşi, zîmbi tînărul. Aceeaşi pe care v-am spus-o adesea. Pentru unul cu vederea mai puţin ageră, pare molîu. Prea paşnic. Dar e un om mare. Vă veţi convinge de asta. — Parcă încep să cred şi eu, rîse Embrone, mulţumit că scăpase destul de ieftin. Abia azi l-am cunoscut mai bine. E un fin diplomat. Iar comitele Staicu, naiba să-l ia, m-a făcut să mă învîrtesc în jurul cozii! Crezi că am încheiat o afacere bună? — O ştiţi şi voi, zîmbi secretarul. Polonii ne-ar fi jumulit de-a binelea. Cu atît mai mult, cu cît mărfurile lor de pe drumul Liovului şi al Moldovei vin nu la Chilia, ci la Cetatea albă. Deci nu au interese de a ne apăra. Ba din contră. Dacă ar cădea Chilia sub turci, negustorii poloni ar scăpa de concurenţa noastră. Asta mă face să cred că nu i-ar interesa să ne sprijine. — Eşti un tînăr isteţ. Vei ajunge departe. — Ştiu, rîse acesta. Un negustor nătîng e ca luptătorul fără braţe. Trăim timpuri de mare înflorire a comerţului. Concurenţa e aprigă. Şi tocmai pentru că sînt un negustor bun, m-am gîndit să-i facem o surpriză plăcută domnului Ţării Româneşti. Bunăvoinţa lui e aur pentru noi. Genova e departe. Mircea e doar la un pas de Chilia.

135

Seria Cavalerilor – Cartea Întîi

— Ce surpriză? — Îi vom trimite pe una dintre cele două corăbii ceva piper, cîteva căpăţîni de zahăr, vreo zece covoare, mirodenii, două trei scule de aur aduse de noi din Orient pe un preţ de nimic şi stofe. Noi facem aici un comerţ de milioane. Ce dăruim nu are importanţă. Dăruim din cîştig. — Da, nu-i rău. Darurile au fost totdeauna armele de preţ ale negustorilor. Crezi că Mircea va lua Dobrogea? — Cred. Domnul Ţării Româneşti n-ar semna acte cu noi dacă nu ar fi pregătit pentru asta. — Dar cînd? — Aş zice că nu peste multă vreme. — Da, da. Negustorii care au trecut pe la Giurgiu mi-au povestit că au văzut ceva oşti frumos echipate. Totuşi, nu cred că Mircea are azi douăzeci şi patru de mii de oşteni. Haide, să mergem la hanul „Doi cocoşi”. Simt nevoia unui chef straşnic. — Poate mîine. Azi nu ne îngăduim. Spre seară vom veni în faţa protectorului nostru şi e bine să arătăm cum se cuvine. — Diavolo, aşa e! Acum patru ani, cînd te-am răscumpărat de la turci, m-ai costat cinci bănuţi de aur. Atunci nu ştiam ce investiţie fac. — Nici acum. Eu ţintesc sus, domnule. Peste un an sau doi vă voi lua locul. — Eşti un ticălos simpatic, rîse consulul. — Nu tăgăduiesc. Aţi îmbătrînit. Sînteţi bogat şi se cuvine să vă retrageţi la Genova alături de copii şi nepoţi. Să vă bucuraţi de munca voastră măcar cîţiva ani buni. Altfel, e păcat de cît aţi trudit o viaţă întreagă. — Iar tu îmi vei lua locul. — Nu-i firesc? — Ba da. Ia spune-mi, dragă Rava, cît ai cîştigat tu în cei patru ani? Dar nu din leafa de secretar, ci din comerţ. — Trei mii de ducaţi veneţieni. — Frumos! O mică avere. Şi ce-ai făcut cu ei? — Două mii cinci sute i-am depus la o bancă din Florenţa. — De ce la Florenţa şi nu la Genova? — Fiindcă sînt un tînăr chibzuit. Genova trăieşte doar din comerţul ei înfloritor azi. Florenţa face şi ea comerţ, ce-i drept, dar baza veniturilor sale stă în meşteşuguri, în cultivarea pămîntului, în vite şi oi. Pămîntul a adus totdeauna cîştiguri mici, dar sigure. Genova se mîndreşte cu venituri mult mai mari, însă în comerţ există şi neprevăzutul. O mică defecţiune pe undeva şi totul se duce pe copcă. De aia cred că băncile din Florenţa sînt mult mai sigure.

136

Seria Cavalerilor – Cartea Întîi

— Da. Şi eu m-am gîndit la asta. Admir înţelepciunea ta. Şi cu restul de cinci sute, ce-ai făcut? — I-am investit în arme, domnule. Poate nu ştiţi că la Sibiu se află un meseriaş care face spade la fel de bune ca şi cele din Toledo. Am încheiat un act cu el. Tot ce produce atelierul său va fi numai pentru mine. — Arme? strîmbă din nas Pietro. Cui le vinzi? — Măcar de-aş avea destule. Ele au ajuns la preţ ca şi mirodeniile pe care le aducem de la mari depărtări şi cu multe primejdii. Viitorul e al armelor, domnule. Cine face comerţ cu arme se poate lipsi de altele. Multă vreme de aici înainte Europa nu va mai găsi linişte din cauza turcilor. Războaiele cer sumedenie de arme. Pietro Embrone se opri locului, îngîndurat. Rava îi atrăgea atenţia spre o ramură a comerţului rar valorificată şi numai ocazional de obicei. Rămaşi singuri, Mircea, Staicu şi egumenul Lazăr îşi zîmbiră. Încheiaseră un tîrg plin de foloase. — Prieteni, va trebui să luăm ceva şi de la veneţieni. Dar nu acum, ci după cucerirea Dobrogii de la turci. Veneţienii nu au colonie la Marea Neagră. Îi vom pofti să se aşeze mai mulţi la Tomis şi le vom da sprijin. Cîştigul va fi înzecit, fiindcă mărfurile lor vor plăti vamă. Hotărîsem să scot Dobrogea din mîinile turcilor abia în primăvara viitoare. Acum cred că e bine să ne grăbim pe cît se poate. — Măria-ta, îl întrerupse egumenul, înainte de a părăsi tabăra lui Ioan al Dobrogii am avut cu el o discuţie. Atunci a fost dorinţa lui ca tot ce mi-a spus să aflaţi voi. De fapt, după asediul Varnei, regele mi-a lăsat unele înscrisuri pentru voi. — Înscrisuri? — Da. Acum, cînd el e dispărut sau mort, nimic nu mă opreşte să le scot la iveală. Luaţi-le, măria-ta! grăi şi-i întinse două suluri cu pecetea Dobrogii pe ele. Mircea desfăcu primul sul şi prinse a citi cu voce tare: Noi, Ioan, din mila lui Dumnezeu despot al Dobrogii şi autocrat al Varnei, fiul seniorului de fericită memorie Dobrotă, lăsăm Ţării Româneşti întreaga putere în Dobrogea şi Varna. Tezaurul ţării să fie folosit numai spre binele poporului meu. Unirea cu Ţara Românească e ultima noastră dorinţă. Acest înscris are tărie deplină numai după moartea noastră. Ioan. Îngîndurat, vodă desfăcu al doilea sul şi nu mai citi titulatura obişnuită, ci numai textul: Sora noastră Irina va rămîne la curtea Ţării Româneşti cu titlul ei de principesă şi cu toată cinstirea de cuviinţă. Măria-sa Mircea, comitele Staicu şi egumenul Lazăr să-i fie părinţi şi fraţi. Alături de marea populaţie a românilor
137

Seria Cavalerilor – Cartea Întîi

dobrogeni, trăiesc aici şi alte neamuri. Greci, genovezi, veneţieni, bulgari, evrei, tătari, turci şi armeni. Aceştia să se bucure de aceleaşi drepturi pe care le-au avut şi sub noi. Zestrea prinţesei Irina, depusă de noi la mănăstirea Snagovului, rămîne întreagă a ei. Dar am mai depus la Snagov din averea noastră, încă cinci mii de ducaţi veneţieni. Lăsăm din aceştia mănăstirii o mie pentru sufletul nostru, iar egumenului Lazăr, încă o mie. Cavalerului Arad, trei sute. Cavalerilor Bogdan, Grama, Cîrstev, Ruk Spear, Sima şi Carapelese, cîte o sută. Restul va trece în stăpînirea slujitorului nostru Toma. Dacă averea noastră din Caliacra şi Tomis nu se va spulbera cu totul sub urgia turcilor, ea va trece în vistieria Ţării Româneşti, dar va fi folosită pentru binele Dobrogii. Mai lăsăm cavalerului Arad casa noastră din Tomis şi dreptul de a se stabili acolo. Ioan. — Dumnezeu să-l ierte! murmură vodă, închinîndu-se. Nu-i ştiam un asemenea suflet mare. Păcat de el. — Poate că nu-i mort, vorbi egumenul. Poate e rob. — Cum să aflăm asta? — Numai Nufărul Alb ne-ar putea ajuta, zîmbi egumenul. — O va face, interveni Staicu. — O va face, se lumină domnul ţării. M-aş bucura să-l găsim în viaţă. Să-l scoatem din mîinile turcilor, fie prin vicleşug, fie prin răscumpărare. de asemenea, trebuie să trimitem solii la Adrianopole pentru a o răscumpăra pe tînăra prinţesă Irina a Dobrogii. Poate că negustorii genovezi ar fi cei mai potriviţi să o facă. — Mai aşteptăm, vorbi egumenul. Am trimis în căutarea ei nişte oameni care nu se dau îndărăt de la nimic. Tinerii cavaleri, Arad şi Grama, dimpreună cu Sima al nostru, sînt pe urmele ei. — Cavalerul Arad? Cine e omul acesta? De unde vine el? — E un tînăr ce nu a împlinit încă douăzeci de ani. — Un copil. Aţi trimis un copil să o scape pe Irina din mîinile turcilor? — Măria-ta, copilul acesta i-a făcut faţă cavalerului Bogdan într-o întrecere cu spada. — Ce vorbeşti, domnule? se entuziasmă vodă. — Săgeata lui loveşte fără greş pînă la o sută de paşi, completă egumenul. — Ei, ei, nici chiar aşa să nu o luăm! — Dar am văzut asta! — De necrezut! strigă vodă cu ochii strălucitori. — La Varna a fost unul dintre cei doi care au intrat în tabăra lui Ali şi l-au păcălit, primejduindu-şi viaţa.
138

Seria Cavalerilor – Cartea Întîi

— Drace! sări vodă încîntat. Parcă am auzit despre el. Nu cumva a fost amestecat în povestea medalionului? — A fost, măria-ta, aprobă egumenul. — Dar asta înseamnă că ne-a adus mari foloase la Buda! — Aşa se pare. Cavalerii Ionuţ şi Dumitru s-au întors la Snagov. Însă misterul celor petrecute la Buda nu l-am putut dezlega. Pînă azi nu am putut afla cine i-a atacat şi cine i-a ajutat. Am luat măsuri să trimitem pe altcineva la curtea Ungariei, fiindcă e clar că acolo oamenii noştri au fost descoperiţi. — Bine, bine, lasă asta! spuse Mircea nerăbdător. Încă nu m-aţi lămurit în privinţa tînărului Arad. Cine e el? Comitele Staicu ridică din umeri. Egumenul făcu la fel, cu toate că ştia unele lucruri. — Mda! Cînd se va întoarce, să-mi fie prezentat. Numai de se va mai întoarce. — Noi nu ne facem griji, zîmbi Lazăr. Toate harurile lui în privinţa măiestriei armelor stau în umbră faţă de marea chibzuială cu care e înzestrat. — Dar Grama? Nu cumva e pirpiriul cavaler ce a cîştigat în mai turnirul de spadă? — Chiar el. La Varna a luptat ca un leu, uimindu-l pe Ioan al Dobrogii. — Ah, era să uit! Ce legături au fost între Ioan şi tînărul Arad? Văd că despotul s-a ocupat în chip deosebit de el. I-a lăsat bani mai mulţi şi o casă. — Căile Domnului sînt mari şi minunate! spuse Lazăr cucernic. — Aşa este, dar aud că la Snagov ar fi vreo două sute optzeci de călugări. Cel puţin aşa mi s-a spus. Cîţi dintre ei sînt călugări cu adevărat? — Asta numai Bunul Dumnezeu ştie, zîmbi Lazăr. Sigur e faptul că ei stăpînesc mînuirea armelor cu multă pricepere. Numărul lor a crescut la peste patru sute. — O mică şi puternică armată, grăi Mircea. — Da, dar ne ocupăm şi de instruirea lor în ştiinţa cititului şi a cunoaşterii adevărului despre tot ce ne porunceşte Dumnezeu. Chiar şi îndărătnicul nostru Sima a început să citească şi să scrie. Însă, fantezia lui o ia razna adesea. El e sarea şi piperul Snagovului. — Măria-ta, interveni comitele Staicu, din cîte ştiu, pe teritoriul ţării avem nouăsprezece şcoli. În ele, dascăli sînt o seamă de călugări mai slab sau mai bine pregătiţi. Acele şcoli funcţionează pe lîngă biserici. Ar fi bine să mai înfiinţăm încă opt. — Şi eu m-am gîndit, dar de unde luăm dascăli buni? — De asta m-am îngrijit eu. O seamă de tineri boieri, care au studiat pe la universităţile din Bologna şi Florenţa, doresc nu numai să fie dascăli, ci

139

Seria Cavalerilor – Cartea Întîi

să şi întreţină şcolile cu banii lor. — Iată o veste bună, dragul meu frate. — Da, dar nu e totul, maria-ta. Împreună cu prietenul meu Zamfirescu, despre care cred că e cel mai cult om al ţării, am făcut un alfabet al limbii române. Poate că nu e perfect, însă e un început bun, fiindcă nu se poate să vorbim româneşte şi să scriem în latină. Îl vom introduce în şcoli. Eu nu prea dispun de timp. Zamfirescu poate să o facă. — Zamfirescu a fost la mine în urmă cu cîteva zile. De la el ştiu tot ce mi-ai spus. De asemenea, mi-a cerut să înfiinţez trei spitale conduse de medici şi felceri. Am stat de vorbă şi cu cei trei medici tineri, care au studiat medicina la Florenţa. Eu cunosc multe medicamente folosite în Apus, dar nu cunosc plantele medicinale folosite de felcerii noştri. Aşa stînd lucrurile, fiecare medic va lucra împreună cu doi sau cu trei felceri. Multe boli nu pot fi tratate acasă la bolnav. Apoi, spitalele îi vor scuti pe medici şi pe felceri să facă deplasări lungi. — Unde vor fi plasate cele trei spitale? — Unul la Cîmpul Lung, unul la Olt şi unul la Giurgiu. Toate costurile spitalelor vor fi suportate de curtea noastră de la Argeş. — Cam greu, zîmbi Staicu. Unul va fi suportat de mine. Cel de la Giurgiu. — Ai atîţia bani? — Am destui. — Iar cel de la Olt va fi suportat de Mănăstirea Snagovului, interveni Lazăr. Sîntem mult mai bogaţi decît s-ar crede. Acum eu trebuie să plec. Am o seamă de treburi ce nu pot fi amînate. Măria-ta, domnule comite! se înclină el şi părăsi odaia de lucru. — Pari obosit, frate, observă domnul ţării. Poate că ar fi bine să te odihneşti o vreme. — Dragă Mircea, zîmbi trist comitele, te rog să mă crezi că visez un timp de odihnă. Dar cînd va fi el? Acum cînd turcii sînt lîngă noi? Mi-am dorit să fac o vizită la Curtea Moldovei. Pe Margareta a prins-o dorul de părinţi, de rude şi de prieteni. Ea nu-mi spune asta, însă eu ştiu ce e în inima ei.

140

Seria Cavalerilor – Cartea Întîi

Capitolul 9
rei sute de călăreţi coborau de-a latul Balcanilor către Adrianopole. După îmbrăcămintea roşie cu alb, se vedea că fac parte din oştile de achingii ale sultanului Murad. Căldura scăzuse la apropierea serii, dar mai avea destulă putere asupra călătorilor. Convoiul se mişca domol, ca o corabie pe o mare calmă. Cauza acelei înaintări greoaie stătea în oboseala robilor mulţi, flămînzi şi istoviţi. Sandjac-begul, comandantul achingiilor, avea destule motive să fie nemulţumit că picase asupra lui o astfel de răspundere. Îi lipseau merindele, atît de necesare la drum lung, locurile nu erau tocmai sigure, iar robii se încăierau adesea cu oştenii. O parte dintre ghiaurii dobrogeni păreau nişte dulăi gata să rupă lanţul şi să muşte. Săreau la încăierare cu achingiii din te miri ce, fără teamă de moarte. Potecile peste dealuri, prin văi şi păduri, pe la vaduri de ape nu îngăduiau totdeauna o bună încercuire a robilor. Cîţiva dintre ei scăpaseră fără urmă. Alţii căzuseră sub săgeţile sau iataganele achingiilor. Sandjac-begul avea destule motive să fie cătrănit. Marele vizir Ali-paşa îi dăduse prinşii cu număr. Şi tot cu număr trebuia să-i predea la Adrianopole. Mai purta la el o scrisoare către măritul padişah, în care Ali-paşa trecuse o seamă de date în dreptul fiecărui rob, chiar dacă mulţi dintre ei minţiseră în privinţa numelui. Fără scrisoare i-ar fi fost uşor, fiindcă ar fi completat numărul robilor fugiţi ori morţi cu bulgari de prin satele aflate în drumul său. În numai trei zile, pierduse vreo cincizeci de robi. „Măritul padişah îmi va tăia capul, socoti el. Mare minune să am noroc! Totuşi, poate că aurul, stofele de preţ şi celelalte daruri încredinţate mie de marele vizir să-l înduplece pe Murad. Însă cu Fareddin-paşa va fi mai greu. Şeitanul acela bătrîn şi lacom, crud şi nesimţitor ca un porc, mă va osîndi. Puţina pradă de război pe care am dobîndit-o eu în Dobrogea nu-i destulă să-l pot îndupleca. Norocul meu ar fi să nu-l găsesc pe Fareddin la Adrianopole, ci pe Sabahaddin. El e oştean şi înţelege greutăţile unui drum lung. Dacă stau să mă gîndesc bine, padişahul mă poate ierta cînd o va vedea pe frumoasa prinţesă a Dobrogii. Ticălosului ghiujoi îi plac blondele, fiindcă el e tuciuriu ca smoala.” Tresări şi privi în jur. Pînă şi de gîndurile sale îi era teamă. Spionii lui Ali sau ai sultanului totdeauna îşi făceau veacul printre oşteni. Dar achingiii îşi căutau de treburi. Puseseră tabăra la o margine de pădure, lîngă un

T

141

Seria Cavalerilor – Cartea Întîi

pîrîu, hotărîţi să facă acolo popas de noapte. În spatele celor cîteva corturi, tabăra era apărată de nişte stînci. Robii, culcaţi deasupra pîrîului, sorbeau lacomi din apa răcoroasă. Cravaşele achingiilor îi domoleau pe cei ce se apropiau prea mult de străji. Doar femeile şi pruncii şedeau ciopor în mijlocul taberei. Sandjac-begul dădu poruncă să se împartă robilor din puţinele merinde. Cei unsprezece achingii trimişi de el să caute de mîncare încă nu reveniseră în tabără. Frumoasa Irina, acoperită cu un văl negru, se aşezase pe pămîntul uscat alături de slujitoarea ei, o tînără grecoaică înaltă şi voinică asemenea unui luptător. Nu discutau între ele. Jalea lor era prea mare. Nimic nu le atrăgea spre vorbă. Căzuseră într-o apatie ce nu lasă de obicei gîndurile să se toarcă în voie, ci să vină răzleţe şi fără nici o legătură unele cu altele. Sandjac-begul era îngrijorat de soarta celor unsprezece achingii. Noaptea căzu domol peste tabără. Vîntul adia slab ca o părere. Doar pădurea pornise nu geamătul obişnuit la vreme de iarnă, ci murmurul plăcut al verii. Stelele apăreau tot mai multe pe cer. La poalele stîncilor stăruia un foc vesel. Deasupra lui doi oşteni învîrteau o frigare. Mai alături, sandjac-begul dimpreună cu doi ofiţeri şedeau de taină. În pădure, paisprezece bărbaţi trăgeau cu urechea spre tabără. Departe de ei, într-o văgăună, slujitorul Cotae, nu tocmai mulţumit de vecinătatea achingiilor, păzea cincisprezece cai. „Hm! reflectă el mohorît. Lipitorile mi-au supt sîngele prin mlaştini. La Varna era gata-gata să mi se cînte prohodu’. În Dobrogea la fel. Azi, după prînz, cînd i-am atacat pe cei unsprezece achingii, am crezut că mi-a sosit sfîrşitu’. Puţin a lipsit ca unul dintre turcaleţi să mă găurească frumos cu o săgeată. Acum, dracu ştie dacă nu voi cădea rob, sau chiar mai rău. Ferice de Gogoaşă! Cred că, înţelept cum îl ştiu, a dat dosu’ cu cele două pungi burduşite. Încă nu mă încumet să o iau din loc. Dar dacă Sfînta Născătoare ne ajută să scăpăm de aici, stăpînu’ poate să ţoşcăie din buze a pagubă după mine.” Cavalerul blond şedea între scundul Grama şi rotofeiul comandant al Snagovului, bucuros că numărul micului său grup crescuse. Cu multe ceasuri înainte, întîlniseră la celălalt capăt al pădurii şaptesprezece fugari din tabăra sandjac-begului. Opt români, cinci greci şi patru bulgari. Îi ospătaseră după puteri din propria merinde şi le dăduseră sfaturi să ţină drumul spre răsărit către mare. Patru dintre fugari erau înarmaţi cu arcuri luate de la străjile pe care le sugrumaseră cu o noapte înainte. — Văzîndu-vă atît de puţini, eram gata să vă atacăm cu săgeţi, spuse unul dintre fugari. Abia cînd aţi ajuns mai aproape ne-am dat seama, după straiele de pe voi, că sînteţi creştini. Discutaseră o vreme acolo, printre copacii din marginea răsăriteană a

142

Seria Cavalerilor – Cartea Întîi

pădurii. Cînd să se despartă unii de alţii, zăriseră unsprezece achingii călări. Ieşiseră pe neaşteptate dintr-o vîlcea şi îşi îndemnau caii către alta, ce adăpostea un pîrîu. Descălecaseră apoi lîngă apă, desfăcînd legăturile mari cu merinde. Era ceasul prînzului. Caii gustau din iarba fragedă de pe lături. Privindu-i prin desişul de frunze, cucernicului Sima îi veni o idee. — Ce-ar fi să ne strecurăm pînă aproape de ei şi să-i luăm cu săgeţile? Grama strîmbă din nas. — Aici avem altă misiune. Pe urmă, sîntem doar patru contra unsprezece. Asta dacă îl punem la socoteală şi pe Cotae. Dar cavalerul blond nu împărtăşi părerea lui Grama. — Sîntem opt, dragul meu, spuse privind spre foştii robi. Patru dintre aceştia ne pot ajuta. Părintele Sima are dreptate. Armele, merindea şi gonacii turcilor ne fac mare trebuinţă. Unii dintre fugari îşi lăsaseră în mîinile sandjac-begului nevestele, pruncii sau prietenii. Motiv pentru care se bucurară aflînd planul cavalerilor. Opt bărbaţi porniră a se furişa de-a lungul pîrîului printre numeroasele tufe, către locul unde achingiii prînzeau lipsiţi de griji. Cotae, ultimul din grup şi destul de neajutorat în folosirea arcului, era singurul nemulţumit de isprava ce se putea încheia prost. Cei opt bărbaţi, acoperiţi de tufele multe din jurul pîrîului, ajunseră la vreo patruzeci de paşi în spatele achingiilor. Le auzeau glasurile destul de lămurit. Cei ce le cunoşteau limba deduseră că ei cărau ceva merinde luată dintr-un sat bulgăresc. La un semn al blondului oamenii îşi încordară arcurile, iar săgeţile lor porniră odată. Însă, aşa cum se întîmplă adesea, unii ochiseră acelaşi duşman, astfel că numai patru dintre achingii fură loviţi din plin. Surprinşi, ceilalţi turci săriră în picioare. Armele lor erau alături. O nouă salvă mai doborî trei. Dar mai erau încă patru. Unul alergă spre cai şi sări în şa. Blondul îl doborî la vreme. Ultimii trei îşi încordară arcurile spre locul de unde venea atacul. Una dintre săgeţi trecu doar la un deget de căpăţîna lui Cotae. Lupta se încheie totuşi cu bine. Achingiii rămaseră prea puţini şi descoperiţi în faţa săgeţilor. Doi dintre achingii erau doar răniţi. Nu avu însă nimeni milă pentru ei. În vreme ce fugarii se ospătau cum se cuvine, Arad împărţi caii şi armele. Şase dintre foştii robi, lipsiţi de gonaci, îşi continuară drumul. Aşa se făcuse că micul grup al cavalerului blond crescuse la cincisprezece oameni. Tabăra sandjac-begului o găsiră după numeroasele urme ale cailor. „Sînt vreo trei sute de achingii, chibzui Arad. Mulţi şi prevăzători. De trei zile ne ţinem după ei. Pînă acum nu ne-am putut strecura în tabără. Poate vom reuşi în noaptea aceasta. La lumina zilei, e curată nebunie să te apropii de ei.” — Plec să dau o raită pe lîngă tabără, spuse în şoaptă.

143

Seria Cavalerilor – Cartea Întîi

— Să nu te duci prea departe! îl povăţui Grama. — Nici o grijă, răspunse tînărul. Mă pricep să mă strecor la vreme de noapte. Umbra deasă a copacilor îl înghiţi curînd. Arad nu se grăbea. Pînă la miezul nopţii mai era mult. El voia să atace cu puţin înainte de schimbarea străjilor. În celelalte nopţi observase că primul schimb de străji se făcea la mijlocul lor. Dincolo de pădure lumina lunii stăruia puternică. Tînărul îşi petrecu arcul pe după gît şi pipăi cuţitul aşezat într-o teacă de piele la şold. Ajunse printre ultimii copaci. Se afla pe o înălţime. Terenul urca în pantă mare. Din locul acela privirile lui acoperiră întreaga tabără. Robii, culcaţi direct pe pămînt, arătau ca nişte muşuroaie. Erau mulţi. Poate vreo cinci-şase sute. La picioarele blondului, pămîntul se rupea brusc într-o văgăună. Prin ea trecea un pîrîu care făcea un cot către mijlocul taberei. Dincolo de văgăună, străjile vegheau aşezate cam la zece-cinsprezece paşi una de alta. Puţin mai sus, pe marginea de miazănoapte a taberei începeau parcă, în trepte, înălţimile. Stîncile arătau ca un brîu. La poala lor ardea un foc vesel. Cîţiva bărbaţi şedeau în preajma lui şi poate că îşi aşteptau cina, fiindcă în aer plutea miros de frigăruie. Vîntul slăbuţ trecea peste tabără spre pădure. „Lîngă stînci şi-a ales, cred, loc de odihnă comandantul, chibzui Arad. Friptura nu poate fi pentru altul, iar cortul cel mare îmi dovedeşte că nu mă înşel. În partea de miazăzi a vîlcelei se află caii turcilor. Şi tot acolo achingiii din celelalte schimburi. Dacă vreau să văd mai mult, e bine să urc încă o bucată de drum prin pădure. Aici nu pot trece pe malul din faţă fără zgomot.” Ajunse curînd destul de departe de tabără. Coborî lîngă pîrîu, apoi ieşi dincolo de el. Stîncile porneau chiar din marginea apei. Începu să coboare spre tabără de-a lungul lor. Foşnetul vîntului îi era aliat bun. Ajunse doar la vreo douăzeci de paşi de prima strajă. Pe acolo primejdia se anunţa clar. O luă spre stînga în urcuş. „Spatele dinspre miazănoapte al taberei nu cred să aibă străji, reflectă Arad. Stîncile şi înălţimile mari sînt o apărare sigură pentru achingii. Ei bine, tocmai pe aici ne vom sili să atacăm.” Aşa cum prevăzuse blondul, pe stînci nu erau străji. Începu să se tîrască, fiindcă lumina lunii era prea puternică, iar străjile din josul vîlcelei ar fi putut să-l observe. Pipăia cu grijă locul înainte de a face o mişcare. Încă puţin şi ajunse pe marginea stîncii. De sus văzu întreaga panoramă a taberei. Străjile stăteau neclintite, semn că se luptau cu somnul. Sub el, la vreo trei înălţimi de om, focul murea treptat. Sandjac-begul discuta cu doi ofiţeri şi se arăta neliniştit de faptul că cei unsprezece achingii trimişi după provizii prin satele bulgăreşti încă nu reveniseră. Comandantul mai era

144

Seria Cavalerilor – Cartea Întîi

nemulţumit şi de fuga unor robi. Ofiţerii cătau să-l îmbuneze. Cavalerul blond mai privi încă o dată pe deasupra taberei, apoi se retrase, convins că văzuse destul. După chibzuiala lui Grama, trecuse mult peste o jumătate de ceas. Şi tocmai cînd se nelinişti de-a binelea auzi un foşnet. Venise Arad. Oamenii micului grup se apropiară în jurul blondului. — Prieteni, vorbi el în şoaptă, cred că e vremea să pornim. Vom lovi tabăra dinspre miazănoapte. Pe stîncile de acolo nu sînt străji. Însă mare atenţie la zgomot. La cea mai mică greşeală, va trebui să fugim. Să lăsăm totul baltă. Sandjac-begul achingiilor se odihneşte lîngă stînci. Voi încerca să-l prind. Frumos ar fi să înconjurăm tabăra şi să lovim cu săgeţile din mai multe părţi. Sîntem însă puţini, nu ne convine asta. Vom fi puternici numai în grup. Le explică planul său în amănunţime, după care tăiară prin pădure către miazănoapte pentru a ajunge la locul pe unde trecuse Arad. Sub apăsarea vîntului, crengile de sus ale pădurii cîntau frumos acoperind zgomotele. Noaptea cădea domol către miezul ei. Treisprezece bărbaţi cu arcurile pregătite şedeau neclintiţi la picioarele stîncilor. Reuşiseră să ajungă acolo cu bine. Umbra acestora îi ferea de privirile străjilor. Sus, pe prima treaptă a stîncilor, blondul se pregătea să facă o săritură. Lîngă focul amorţit, sandjac-begul îşi lua cina îngîndurat. Ofiţerii plecaseră. În tabără domnea aceeaşi linişte. Un trup greu căzu asupra comandantului. Nu prea voinic, sandjac-begul se pomeni ridicat în picioare de o mînă puternică. Lama unui cuţit îi zgîria pielea gîtului. Străjile mai apropiate auziră zgomotul şi tresăriră. În aceeaşi clipă răzbi un glas puternic în turceşte. — Sînt Nufărul Alb. Comandantul vostru e în mîinile mele. Orice mişcare a voastră îi primejduieşte viaţa. Apoi Arad grăi mai încet: — Spune oamenilor să rămînă pe loc! Dar lucrurile nu se petrecură după cum se aşteptase tînărul. Sandjac-begul nu era fricos şi, în loc de a pronunţa cuvintele impuse de Arad, strigă aspru: — Achingii, la mine! Săriţi!… Acelea fură ultimele sale cuvinte. Arad îl lovi. Străjile porniră în goană. Paşii lor se apropiau iute. La partea de miazăzi a taberei, ceilalţi achingii se treziseră şi îşi cătau armele cu înfrigurare. Sima, Grama, dimpreună cu prietenii lor traseră primele săgeţi asupra străjilor care soseau în goană. O clipă, atacul neprevăzut îi descumpăni pe turci. Cîţiva dintre ei căzuseră, dar situaţia micului grup se părea că e pecetluită. Primele săgeţi se loviră de stînci destul de aproape de ei. Arad fu pe punctul de a încerca o retragere cu oamenii săi spre pădure cînd se petrecu un fapt uluitor. Un fapt la care nu

145

Seria Cavalerilor – Cartea Întîi

se gîndise. Robii se treziseră în acelaşi timp cu paznicii lor. Nimeni nu le poruncise. Nimeni nu aşteptase ceva de la ei. Însă fiecare înţelese într-o clipă că o astfel de ocazie nu vor mai întîlni. Săriră ca nişte arcuri asupra paznicilor. O bătălie cumplită se porni în vîlceaua de la poalele stîncilor. Primele străji, prinse între oamenii blondului şi surprinse de atacul robilor, căzură înainte de a se uni cu ceilalţi. O seamă de arme îşi schimbară stăpînii. Răcnete puternice răzbeau din partea de jos a taberei. Acolo, achingiii din celelalte schimburi nu apucaseră a se grupa. Ofiţerii strigau zadarnic să o facă. Dar cine să-i mai asculte într-o astfel de situaţie? O seamă dintre ei, îngroziţi că Nufărul Alb intrase în tabără, fugeau pe marginea pîrîului în jos. Robii mai mulţi decît ei le săreau în spinare. Încăierarea dură doar cîteva minute. Căzuseră mulţi turci şi, alături de ei, mulţi creştini. Curînd cavalerul blond îi adună pe foştii robi şi puse străji în jurul vîlcelei. Era stăpîn pe situaţie, chiar dacă pericolul încă nu trecuse. Cel puţin jumătate dintre achingii fugiseră şi cu siguranţă că se vor strînge laolaltă undeva, în josul pîrîului. A porni împotriva lor pe vreme de noapte nu era înţelept. Cei mai mulţi dintre caii turcilor rămăseseră în tabără datorită lui Sima. Grăsunul repezise acolo oameni înarmaţi pentru a-i opri pe achingii să se apropie. Nimeni nu dormi pînă la ziuă. Strigătele răniţilor – româneşti, turceşti, greceşti, bulgăreşti – înfiorau împrejurimile. Cînd prima geană de lumină a zilei îşi făcu apariţia, Arad slobozi o seamă de porunci. Sima se interesă de starea şi numărul răniţilor. Grama de numărul cailor. Un grec, de cel al morţilor. Peste puţină vreme, Grama reveni lîngă cortul cel mare al comandantului. — O sută şaizeci şi şase de cai, spuse el. Îndată după Grama sosi grecul. — Douăzeci şi trei de morţi ai păgînilor şi treizeci şi unu de ai noştri. În sfîrşit, veni şi Sima. — Domnule, grăi el, nu stăm prea bine. Mulţi răniţi achingii şi creştini. Unii răniţi greu, alţii mai uşor. — Cîţi, sfinţia-ta? — Patruzeci şi doi de turci şi cincizeci şi şapte de creştini. — Deci douăzeci şi trei de morţi, patruzeci şi doi de răniţi, la care mai adăugăm nouăsprezece prinşi dimpreună cu comandantul lor, plus unsprezece pe care i-am lovit în timpul zilei, fac nouăzeci şi cinci de turci scoşi din luptă. Asta înseamnă că undeva, prin apropiere, mai sînt vreo două sute de achingii, însă mulţi dintre ei fără arme şi fără cai. Tabăra noastră numără aproape cinci sute de suflete. Sfinţia-ta, îngrijeşte-te de îngroparea morţilor creştini!

146

Seria Cavalerilor – Cartea Întîi

— Fără cazmale? — Fără. — Dar turcii? — Îi vor îngropa ortacii lor, care sînt pe aproape şi ne pîndesc. Chiar şi achingiii răniţi rămîn pe loc. Într-un ceas vom ridica tabăra şi pornim la drum. Orice întîrziere ne poate aduce mari neajunsuri. Cred că şi alte convoaie trimise de marele vizir către Adrianopole vor trece pe aici. Apoi, achingiii fugiţi din tabără pot trimite după ajutor. Oamenii scormoneau pămîntul folosind, în loc de cazmale, doar cuţitele şi iataganele. Alţii făceau tărgi pentru transportarea răniţilor. Femeile puneau feşe peste răni. Copiii umpleau burdufurile cu apă. Grama făcea inventarul puţinelor provizii. Încruntat, Sima arăta cam pămîntiu la faţă. Lui i se ceruse a face rugăciunile de cuviinţă pentru morţi şi-i era teamă. De cînd se ştia, nu fusese atent la astfel de lucruri. Pînă la urmă îşi luă inima-n dinţi şi intonă de vreo cîteva ori: „Aleluia”. Apoi spuse ceva pe nas astfel că nimeni nu pricepu nimic, după care ţinu scurta şi obişnuita predică. — Proorocu’ Isac l-a omorît pe Lot, Lot l-a omorît pe Avram, Avram pe Irod, Irod pe… Pilat, Pilat pe Noe, Noe pe Cain, Cain pe Isac, Isac pe Pilat, Pilat pe Lot şi s-a sfîrşit prima zi după facerea lumii. În cea de-a doua zi ridicatu-s-au evreii împotriva tătarilor şi au scăpătatără din robie pe Marea Roşie. Marele vizir al evreilor lovit-au cu ghioaga în stîncă şi au căzutără mană pentru oameni şi dobitoace, care mană împuţinat-au viile. Pe urmă s-a făcut lumină şi s-au despărţitără apele de uscat. Aleluiiia! Unul dintre ascultători îi şopti ortacului său: — Sfinţia-sa le cam încurcă. Dacă Isac l-a omorît pe Lot, Pilat ce i-a mai făcut mortului? — Crede şi nu cerceta, nărodule! îl domoli ortacul. Sfinţia-sa ştie mai bine. Aud că e călugăr. Adică mai înţelept ca un popă. Călugării totdeauna sînt tobă de carte. De mult n-am mai ascultat o predică aşa de frumoasă. E om subţire, măi frati-miu! Cînd vom prinde ceva răgaz de timp, îl rog să mă spovedească. Sfinţii călugări iartă mai adînc decît popii. — Zău? — Dar ce ţi-ai închipuit? Cavalerul blond se apropie de cortul Irinei. Frumoasa fiică a Dobrogii îşi uitase propria durere, căci nu ştia nimic despre fratele ei, şi dădea ajutor la îngrijirea zecilor de răniţi. — Prinţesă, grăi el, numele meu e Arad. Tînăra îi privi o clipă straiele mînjite de sînge. — Parcă Nufărul Alb am auzit că sînteţi. — Ah, nu! se apără el. În noaptea asta doar m-am folosit de numele marelui cavaler, neştiut de noi.

147

Seria Cavalerilor – Cartea Întîi

— Da, da, aşa trebuie să fie! aprobă fata, cam neîncrezătoare. Vă mulţumim, domnule Arad. M-aţi salvat de la dezonoare. — Încă nu, vorbi el cu sinceritate. Mai avem drum lung de străbătut. Vom călători spre răsărit, către malul Mării Negre, pentru a ocoli o întîlnire cu alţi achingii. Drumul nostru nu va fi prea uşor. Grupul fugarilor ocoli pădurea. Mulţi dintre bărbaţii cu arme călăreau pe de lături, gata să înfrunte vreo primejdie. Mergeau domol. Răniţii, copiii şi femeile nu îngăduiau un marş mai aspru. Undeva, pe o înălţime, cîţiva achingii priveau în urma convoiului. Cînd soarele şezu în cumpăna zilei, fugarii ajunseră într-un sat bulgăresc. Un sat mare şi pustiu. Multe din case căzuseră în paragină, iar altele trecuseră prin pîrjolul focului. Doi bătrîni localnici ieşiră la iveală dintr-o margine de pădure. Ei povestiră că satul e aşezat în drumul achingiilor care vin dinspre miazănoapte. Din această cauză populaţia se adăpostea prin păduri. Auzind din ce urgie scăpaseră fugarii, cei doi bătrîni umblară pe la ascunzătorile ştiute de ei. Aduseră pîine, caş proaspăt şi chiar cîteva pulpe afumate. Cam puţine merinde pentru cinci sute de suflete, dar împărţite de Sima cu chibzuială ajunseră pentru fiecare măcar să-şi astîmpere foamea. Pînă şi celor nouăsprezece turci prizonieri li se făcuse parte. În vreme ce oamenii prînzeau aşezaţi în grupuri, cavalerul blond, Sima şi Grama făcură un scurt inventar al prăzilor scăpate de la turci. Darurile trimise de marele vizir sultanului Murad cuprindeau scule de aur, ducaţi veneţieni, perperi, ducaţi de argint şi alte monede. Stofele, multe şi grele, împovărau cîţiva cai. — Cred că am putea libera caii de poveri, spuse micuţul Grama. — Adică? întrebă călugărul. — Să împărţim stofele pe numărul de oameni. Fiecare dintre ei îşi va căra propria bucată de stofă. — Bună idee! aprobă Arad. Chiar şi banii îi putem împărţi. De fapt, oamenii aceştia nu mai au nimic. Lor li se cuvin banii şi toate sculele de aur. Transformat totul în aur, avem la noi cam unsprezece mii de ducaţi veneţieni. Poate că mă înşel în preţuirea inelelor, brăţărilor şi celorlalte scule, dar sper că nu cu mult. Asta înseamnă că fiecărui bărbat, femeie sau copil le revin cîte douăzeci şi doi de ducaţi de aur. — Nu-i rău! murmură Sima. Ar fi însă o greutate. Cum împărţim sculele care sînt sau mai ieftine, sau mai scumpe de douăzeci şi doi de ducaţi? — Pe familii, acolo unde nu se poate altfel. În mai puţin de două ceasuri, fiecare dintre fugari îşi primi partea de aur şi stofe. Suma nu era chiar de lepădat. Unele familii primiseră pentru toţi valoarea a o sută sau chiar peste o sută de ducaţi veneţieni. O mică

148

Seria Cavalerilor – Cartea Întîi

avere, ce le îngăduia să-şi refacă viaţa. De fapt, unii nu avuseseră atîta niciodată, astfel că acum se socoteau bogaţi. Apoi, mulţi dintre ei aveau rosturi bune în Dobrogea. Turcii le luaseră lucrurile de preţ, dar casele rămăseseră, ca şi pămîntul bun. Totul era să ajungă din nou acasă. Părăsiră satul. Noaptea îi prinse pe un platou înalt şi nu prea întins. Arad alesese locul acela fiindcă prezenta siguranţă pentru tabăra de noapte. Pe urmele lor, o seamă de achingii se aţineau ca lupii după pradă. Arad simţea că sînt urmăriţi. Nu văzuse nimic neliniştitor, însă ştia că achingiii nu-şi pot lăsa prada, fiindcă la Adrianopole i-ar aştepta călăul. Sima împărţi ultimele merinde doar pentru copii şi răniţi. Ceilalţi îşi rostuiau culcuşuri pe întregul platou. Arad puse două rînduri de străji în jurul taberei. O parte pe buza platoului, iar alta la cel mult cincizeci de paşi mai jos. Cînd totul fu isprăvit cum se cuvine, cavalerul blond, Sima şi Grama chibzuiră o vreme împreună. — Simt că turcii ne urmăresc, spuse grăsunul. — Şi eu am această bănuială, întări Arad. Totuşi, acum nu ne temem de ei. Sînt prea puţini. — Dar îţi aminteşti ce ziceau cei doi bătrîni din sat? interveni Grama. După spusele lor, cam la o jumătate de zi călare spre miazăzi de sat ar fi o garnizoană turcească. O garnizoană mare şi puternică. Achingiii ştiu asta şi cred că au trimis călăreţi după ajutor. Alţii se ţin pe urmele noastre. — E tocmai de ce mă tem, grăi Sima întunecat. Pe noi ne vor prinde mai greu, însă oamenii aceştia ar fi păcat să pice iar în mîinile lor. V-aţi gîndit la asta? privi către Arad. — M-am gîndit. Vom trimite şi noi după ajutor. — Ajutor? — Da, ajutor. După spusele celor doi bătrîni, în satul lor eram cam la o zi şi jumătate de Varna. Ei bine, o jumătate de zi de drum am făcut-o. Asta înseamnă că mîine seară putem ajunge acolo. Dacă turcii au cerut ajutor, oricît de iute ar fi călărit încolo şi îndărăt, nu ne pot ajunge înainte de mîine pe la prînz. Vom trimite cîţiva călăreţi la Varna. Noi numai acolo putem cere ajutor. Cred că vreo sută şi ceva de turci sînt acum prin apropierea noastră. Numărul lor mic nu le îngăduie să atace tabăra. Ei aşteaptă întăriri, iar pînă atunci nu ne scapă din ochi. Sfinţia-ta, eşti priceput la oameni ca nimeni altul. Te rog să alegi şase tineri în plină putere. Plăcut impresionat de laudă, Sima porni iute în căutarea lor şi nu zăbovi prea mult. Alese nişte tineri voinici, buni să îndure osteneala unui drum lung. Arad îi privi cu plăcere. — Prieteni, grăi el, plecaţi îndată ce cade întunericul serii. Veţi primi şase cai pe alese. Lumina lunii să vă prindă departe de platou. Şi să nu vă opriţi din drum. Numai cu ajutoare de la Varna putem scăpa de primejdia

149

Seria Cavalerilor – Cartea Întîi

turcilor. Să mergeţi numai spre răsărit. Cînd ajungeţi la malul mării o luaţi spre miazănoapte. Varna trebuie să fie undeva pe aproape. Noi venim, după puteri, în urma voastră. Sima şi Grama şezură o vreme de taină cu cei şase călăreţi. Arad se apropie de grupul de prizonieri turci. — În seara asta veţi răbda de foame dimpreună cu noi, vorbi el în turceşte. Merindele abia ne-au ajuns pentru copii şi răniţi. Sandjac-begul îl privi adînc. Mînia stăruia puternică în ochii săi. — De ce nu m-ai omorît, cîine? De ce ai folosit nu lama, ci mînerul cuţitului tău? — Să te omor? făcu Arad cu blîndeţe. La început am avut un astfel de gînd. — Apoi? — Apoi mi-am dat seama că eşti un viteaz, comandante. Tăcură. După o vreme, vocea sandjac-begului se auzi ca un murmur. — De fapt, nu-i o ruşine să fii doborît de Nufărul Alb. — Nufărul alb? rîse Arad. Eu nu sînt Nufărul Alb. — Lasă că ştim noi, vorbi comandantul cu admiraţie în glas. Cine ar fi cutezat, doar cu o mînă de oameni, să atace o tabără de achingii? Numele tău e cinstit la noi ca şi la ghiauri. Arad ridică din umeri. Că nu-i el Nufărul Alb era greu să i-o scoată din minte. Comandantul îi făcu un semn să se aşeze alături, fiindcă ce dorea să-i spună nu era şi pentru urechile celorlalţi prizonieri. — Ghiaure, grăi cu voce joasă, Nufărul Alb se zice că a făcut adesea lucruri drepte chiar şi printre credincioşii lui Allah. Noaptea trecută mă gîndisem să-mi fac seama la primul prilej. Să mă încaier cu unul dintre oamenii tăi şi să capăt o moarte cum se cuvine. Apoi mi-am dat seama de prostie. Eu sînt un oştean sărac. De cînd mă ştiu, car mereu bogăţii pentru stăpînii mei. Mie mi se întinde atît cît să nu mor de foame. Uneori am fost chiar lăudat. Dar o singură dată dacă-mi păgubesc stăpînii, mă aşteaptă călăul. Iată că niciodată nu am alergat în folosul meu. Poate că a venit vremea să o fac. În noaptea care a trecut, m-am gîndit la multe. Şi tare îmi vine a crede că lumea fiilor lui Allah, ca şi a creştinilor, e tare prost rostuită. Unii aleargă, alţii trîndăvesc. Unii au puterea şi bogăţiile, alţii nimic. Cei mari ne vorbesc adesea că fiii lui Allah sînt una peste tot. Prostii! Lumea se împarte în bogaţi şi săraci. Aşa a fost totdeauna şi aşa va fi mereu. Poate că padişahul Murad e mai nătîng decît mine. Dar soarta i-a hărăzit o viaţă de stăpîn. Un semn al său şi unul dintre copiii lui Allah cade sub securea călăului. Iar dacă e aşa, în ce să mai cred? În Coran? Mi-ai dăruit viaţa, dar dacă sufletul tău e atît de bun pe cît se spune la noi, ajută-mă pînă la capăt.

150

Seria Cavalerilor – Cartea Întîi

— Ce pot să fac? — Multe, Nufere Alb. Să-mi dai un cal şi cîţiva ducaţi veneţieni. Voi pleca departe de imperiul sultanului Murad, unde nu mă aşteaptă altceva decît mînia lui. Mi-am făurit o seamă de planuri. Poate că unul va fi destul de bun pentru a începe o viaţă nouă. Încă nu sînt bătrîn. Abia am împlinit treizeci şi patru de ani. — Mîine seară vei primi un cal şi douăzeci de ducaţi veneţieni, hotărî blondul, îngîndurat de cele auzite. — Mai mult decît mă aşteptam, răspunse fostul comandant cu ochii strălucitori. Pe faţa lui curată, limpede, parcă apăru un început de zîmbet frumos. Păcat că ne-am întîlnit ca duşmani, continuă sandjac-begul. În altă împrejurare poate că am fi fost prieteni. — Care e numele tău? întrebă Arad. — Omar, Nufere Alb. Începea să se întunece. Blondul îl părăsi pe Omar. Cei şase călăreţi erau gata de drum. — Vom coborî cu ei prin partea de răsărit a platoului, le spuse lui Sima şi Grama. Eu o iau înainte. S-ar putea ca achingiii să fi pus pîndari în jurul nostru. Voi porniţi după mine cam peste o jumătate de ceas. Vă aştept la capătul de jos al rîpelor. Noaptea picase blîndă, cu aerul călduţ. Tînărul ajunse la poalele platoului fără a simţi măcar un foşnet. Nici frunzele copacilor nu se mişcau. Totul părea încremenit şi calm. Făcu un drum scurt către o vale înconjurată de arbori înalţi. Pe acolo achingiii s-ar fi putut strecura spre platou chiar în timpul zilei. Dar valea era pustie. Reveni tocmai cînd cei şase călăreţi însoţiţi de Grama şi Sima îşi încheiaseră coborîşul. — Să mergeţi o bucată de drum cu caii de căpestre! le porunci Arad. Încălecaţi cînd va răsări luna. Aveţi cai buni. Să ocoliţi pădurile, fiindcă primejdiile aproape totdeauna de acolo se arată. Întunericul nopţii îi înghiţi iute pe tinerii călători. Zgomotul de copite era domolit de iarba deasă şi fragedă. — O făcurăm şi pe asta, şopti cu satisfacţie rotofeiul călugăr. Acum e vremea să ne tragem spre odihnă. Mîine avem o zi grea. Va trebui să mergem mai sprinten, iar merindele ne lipsesc. — Să dăm un ocol taberei, propuse blondul. — Bun gînd! fu de acord micuţul Grama. Parcă nu-mi vine a crede că turcii se aţin după noi doar la mare distanţă. Şi nu numai atît. Să ne gîndim că sînt vreo două sute. — Nu toţi au cai şi arme, răspunse călugărul. — Parcă noi avem? În timpul zilei poate că şi-au făurit bîte pentru cei fără arme. Bîta nu a fost niciodată mai slabă decît spada. Noi i-am atacat

151

Seria Cavalerilor – Cartea Întîi

doar cu cincisprezece oameni şi am izbutit. Dar două sute de oşteni căliţi pot mai mult. — Avem două rînduri de străji, replică Sima. — Ei şi? Turcii n-au avut străji? Luna apăru la fel de frumoasă ca şi cu o noapte în urmă. Cei trei prieteni porniră să facă înconjurul platoului la adăpostul tufelor şi al copacilor. Cînd ajunseră în partea de apus, adică în locul pe unde trecuseră în timpul zilei, auziră foşnete slabe. Ele veneau din dreapta lor. Apoi totul se linişti. Era în partea aceea o ruptură a terenului, o albie de pîrîu secată. Văgăuna continua cîteva sute de paşi, după care se răsucea brusc pe sub poala unui deal. — Cred că e bine să ne retragem pe povîrnişul platoului, şopti Arad. Să urcăm, fiindcă de aici nu se vede cum trebuie. Folosiră umbra tufelor şi urcară vreo treizeci de paşi. La picioarele lor priveliştea era alta acum. Puteau să vadă destul de clar peste tufe. Îşi pregătiră arcurile şi rămaseră nemişcaţi. Dinspre pîrîu nu mai răzbeau zgomote. Trecuse, poate, un ceas ori mai mult. Liniştea de la poalele platoului era deplină. „Să fi fost nişte vulpi, sau iepuri?” se întreba fiecare dintre ei. Spre miazăzi, pe cer se adunau molcom cîţiva nori palizi. Undeva, nu prea departe, răzbiră grohăituri puternice. — Mistreţi, murmură blondul. Apoi auzul său ager prinse din nou zgomot slab dinspre locul pe care îl priveau. Cîteva umbre apărură pe buza pîrîului. Săgeţile celor trei prieteni porniră în acelaşi timp. Două răcnete puternice sparseră liniştea nopţii. Umbrele dispărură brusc, iar în pîrîu zgomote limpezi de forfotă, de paşi ce se depărtau în goană îi lămuriră pe cei trei prieteni că nu se înşelaseră. În urma celor din pîrîu, cavalerul blond strigă în turceşte doar două cuvinte: — Nufărul Alb! — Acum putem să ne retragem spre odihnă, spuse călugărul. Achingiii au încercat, cred, să ne surprindă străjile. Dacă ar şti ei că doar trei oameni i-au înfruntat! Dar n-au cum să afle. Au înţeles doar atît, că ghiaurii nu dorm şi că-i aşteaptă. Peste noapte nu vor mai încerca. Şi nici la ziuă, fiindcă sîntem mai numeroşi decît ei. Arad, Grama şi Sima reveniră în tabără. Strigătele de moarte ale celor doi achingii fuseseră auzite acolo. Străjile, care picotiseră mai devreme, acum şedeau cu ochii la pîndă. Somnul le fugise. Dincolo de cercul străjilor răsări în faţa lui Arad o umbră. — Ce a fost cu strigătele acelea de la poalele platoului? îl întrebă Irina. — Achingiii au încercat să ne lovească tabăra pe furiş. Culcaţi-vă! Pînă

152

Seria Cavalerilor – Cartea Întîi

la ziuă nu ne mai pîndeşte nici o primejdie. Irina se îndepărtă, convinsă că lîngă Nufărul Alb e în deplină siguranţă. „Cît e de tînăr! reflectă ea. Totdeauna am crezut că Nufărul Alb e un om în plină maturitate. Un cavaler căruia anii i-au săpat brazde pe frunte şi pe faţă. Iar anii mulţi înseamnă experienţă multă. Blondul nu cred că are peste douăzeci şi trei-douăzeci şi patru de ani. Poate nici atît. Experienţa greu face casă bună cu vîrsta fragedă. Şi totuşi, blondul arată că o are din plin. Acum, după ce am fost martoră la scoaterea noastră de sub puterea celor trei sute de achingii, nu mă mai mir că Nufărul Alb e atît de vestit printre oameni.” * Zorile umplură platoul cu lumina lor blîndă. Convoiul pornise la drum în grabă mare. Arad bănuia că ziua care abia începuse va fi cea mai grea. Dacă achingiii au primit sau vor primi ajutoare, un atac din partea lor era de aşteptat. Poate că o poziţie bună, aleasă cu grijă undeva, pe desele înălţimi, i-ar fi ajutat să reziste un timp. Din păcate lipseau merindele, iar săgeţile erau puţine. Apoi o luptă de apărare aduce aproape totdeauna morţi şi răniţi. Dorea mult să-şi ducă oamenii teferi la Varna. În timpul nopţii, ar fi putut să plece cu prietenii săi şi cu Irina. Însă încercarea de atac a turcilor îl lămurise că foştii fugari ar sfîrşi prin a cădea din nou în robie. Cu toată graba, convoiul nu se mişca după dorinţele tînărului. O seamă de călăreţi, în frunte cu Sima, veneau departe în spatele fugarilor. Erau vreo cincizeci de bărbaţi cu arcuri şi iatagane. Blondul luase această măsură de prevedere pentru a nu se lăsa atacat prin surprindere din urmă. Alţi călăreţi, conduşi de Grama, deschideau drumul. O vale dulce, înconjurată de dealuri împădurite, oferea călătorilor mers mai lesnicios. Pe măsură ce înaintau către mare, dealurile deveneau tot mai scunde. Cînd soarele se apropie de miezul zilei, convoiul fugarilor ajunse lîngă o coastă de deal argilos, cu pămîntul rupt ici-colo în brazde mari, semn că în lipsa copacilor, a tufelor, ploile izbutiseră să muşte adînc din pămîntul fără apărare. „O fi ajuns ştafeta noastră la Varna? se întrebă Arad. După spusele celor doi bătrîni, aşa s-ar cuveni. Poate că acum…” Tresări. În urma convoiului zgomot puternic de cai în galop se auzea tot mai lămurit. Peste cîteva clipe Sima veni cu oamenii vîrtej după el. — Achingiii! spuse grăsunul întunecat la chip. — Mulţi? — Mulţi. Cred că vreo patru-cinci sute. Valea prea deschisă de la poalele dealului argilos nu îngăduia să se facă

153

Seria Cavalerilor – Cartea Întîi

o stavilă bună împotriva unui atac. Arad înţelese asta dintr-o privire şi porunci oamenilor să zorească spre creastă. Fugarii ajunseră sus cu mult înainte ca achingiii să se apropie de poale. Femeile, copiii, răniţii şi prizonierii se aşezară în mijlocul taberei. În faţa lor arcaşii făcură zid viu. Acum, Arad îi vedea limpede pe urmăritori. Erau sub patru sute. „Au scuturi, gîndi el. Nouă ne lipsesc. Asta înseamnă că vom fi ţinte sigure pentru ei.” Achingiii se desfăşurară în cerc larg, semn că aveau de gînd să înconjoare dealul. Blondul îşi scoase prima linie de apărători la vreo cincizeci-şaizeci de paşi mai jos de creastă. Ascunşi prin rupturile de pămînt fugarii primiseră ordin să facă economie de săgeţi. Să nu tragă fără rost sigur. Achingiii nu se grăbeau. Încercuiseră dealul. Vreo trei sute dintre ei rămăseseră în partea de apus, unde urcuşul mai dulce putea oferi un atac în goana cailor. Nu-şi făceau temeri. Ei ştiau că fugarii stau prost cu săgeţile. Vor face atacuri înşelătoare pînă cînd ghiaurii vor rămîne fără săgeţi. Un ofiţer turc ieşi la iveală şi ridică braţul. Trei sute de călăreţi aşteptau clipa să pornească. Alături de Arad răzbiră strigăte. Tînărul privi în direcţia mîinilor întinse. O seamă de călăreţi soseau ca o vijelie dinspre apus. „Încă vreo patru sute, socoti el. Turci, pesemne, fiindcă noi aşteptăm ajutor nu dinspre apus, ci dinspre mare.” Grupul călăreţilor fu observat şi de achingii. Trecură cîteva minute. Călăreţii se vedeau tot mai clar. Şi – mirare! Purtau straie de ghiauri. Pentru a nu fi prinşi între două fronturi, turcii îşi îndemnară caii spre miazăzi şi galopau întins către o pădure. Curînd, călăreţii ajunseră la piciorul dealului. O comandă scurtă în bulgară şi caii se opriră. Un bărbat înalt descălecă. Ceilalţi călăreţi îl urmară, dar numai el porni să urce dealul agale. Privirile blondului încremeniseră pe chipul ce se apropia. — Cîrstev, murmură el. Cavalerul Cîrstev. Îi ieşi în întîmpinare. Cînd ajunseră aproape unul de altul, scoaseră pălăriile şi se salutară după moda Apusului. — Lumea nu-i prea mare, observă Arad. — Nu prea, domnule, mustăci Cîrstev. — Cum de aţi dat de urma noastră? — Destul de uşor. După ce ne-am despărţit lîngă marginile Dobrogii, eu am călătorit spre Tîrnova. Întîmplarea a făcut să întîlnesc un om al meu, căruia i-am încredinţat ştirile pentru ţarul Şişman. Eu am tare mulţi prieteni. Pe cei ce mă însoţesc i-am ridicat de prin sate în mai puţin de două zile. Iscoadele mele au aflat despre convoiul sandjac-begului. Bănuiam că sînteţi pe urmele sale, dar eram în mare întîrziere faţă de voi. Acum vreo cîteva ceasuri era gata-gata să ne lovim de achingiii care vă urmăreau.

154

Seria Cavalerilor – Cartea Întîi

— Şi cum aţi ştiut că am luat drumul spre mare? Cîrstev zîmbi. — E adevărat că nu ştiu chiar tot ce se întîmplă în Balcani, însă nici prea puţin. Aţi trecut printr-un sat unde v-au dat merinde doi bătrîni? — Am trecut. — Ei mi-au spus despre drumul vostru. Bine că am ajuns la… Arad nu mai prinse ultimele cuvinte ale bulgarului. Dinspre mare soseau călăreţi. Intraseră pe firul văii şi erau mulţi. — O! rîse Cîrstev, fiindcă şi el avea ochiul la fel de bun. Pe voi vă caută. — Da, am cerut ajutorul Varnei. — Atunci, cu bine, domnule! Eu mă întorc la ai mei. Am fost înştiinţat că alte două convoaie cu robi trec pe acelaşi drum către Adrianopole. Trec e un fel a spune. Prietenii mei şi cu mine vom încerca să hotărîm altfel. — Îi aveţi pe achingiii aceştia în coastă. — Nu vă faceţi griji. La revedere, domnule. Mă bucur că l-am cunoscut pe Nufărul Alb. Închipuiţi-vă că am aflat pînă şi asta! Oamenii le-au vorbit celor doi bătrîni despre conducătorul lor blond. — Dar nu sînt Nufărul Alb, domnule. — Ei, sigur, ştim noi, îl privi bulgarul şăgalnic. — Dacă vă dau cuvîntul de cavaler mă credeţi? — Să nu faceţi asta. Eu nu o pretind, însă am ochiul ager. Cine altul ar fi îndrăznit să-i atace pe turci doar cu cincisprezece oameni? Cine i-a adus pe fugari pînă aici şi nu s-a lăsat surprins adineauri? Poziţia aleasă de voi e cum nu se poate mai bună. Pe un deal sterp, fără acoperire, achingiii nu prea aveau şanse de cîştig. Şi, în sfîrşit, cine ar fi avut prevederea să ceară ajutorul Varnei? Mă pricep, domnule, să înţeleg nişte lucruri. Eu nici măcar nu v-am fost de folos. Iată că ajutorul vostru se apropie. — Ne-aţi fost, îl contrazise blondul. Fără voi, am fi avut o seamă de morţi şi răniţi. — Dar şi turcii, rîse Cîrstev. — Da, şi turcii. În vreme ce Cîrstev şi oamenii săi călăreau fără teamă spre apus, oştenii Varnei sosiră cu cai de rezervă şi cu merinde. Convinşi că-i o cursă la mijloc, achingiii nu îndrăzniră să pornească pe urmele cavalerului bulgar, ci îşi continuară drumul greoi spre miazăzi.

155

Seria Cavalerilor – Cartea Întîi

Capitolul 10
corabie genoveză cu toate pînzele ridicate părăsi portul Varnei într-o dimineaţă, îndreptîndu-se către cetatea Chiliei. Marea era calmă, spre desfătarea lui Grama, Sima şi Cotae. Nici măcar obişnuiţii berbeci înspumaţi ce anunţă întărirea vîntului nu aveau destulă putere. Adierea slabă îi făcu pe marinari să ridice deasupra picului acea velă suplimentară numită săgeată. Înălţat în şaua unui frumos cal arăbesc, sandjac-begul Omar privi multă vreme în urma corabiei care se pierdea, treptat, undeva la orizont. Străjile Varnei îi îngăduiseră lui Omar să părăsească oraşul, fiindcă aceasta fusese dorinţa cavalerului blond. Sandjac-begul îşi pipăi punga cu cei douăzeci de ducaţi veneţieni, iar calul său, îndemnat la galop, se mistui curînd printre marile păduri. Ţinta lui Omar părea a fi Raguza. Straiele sale nu mai erau aceleaşi, ci arătau acum ca ale unui cavaler creştin. Pentru el începea o viaţă nouă. Mai bună sau mai rea, cine putea să ştie? Mulţi dintre foştii robi aşteptau o ocazie să se întoarcă acasă. Pe corabie se îmbarcaseră doar vreo douăzeci dintre ei. Ştirile sosite din Dobrogea erau contradictorii şi, în loc să facă lumină, îi încurcau pe oameni. Puţini ştiau că cetatea Silistrei căzuse, iar oştile de achingii porniseră către Tîrnova, unde ţarul Şişman, cu slabe puteri, hotărîse a se împotrivi. În Dobrogea, marele vizir lăsase o seamă de garnizoane puternice. De-a lungul şi de-a latul Balcanilor, numele Nufărului Alb era din nou pe buzele multor oameni. Vestea că Nufărul Alb e un cavaler blond umbla uimitor de iute. Zadarnic încercase Arad să dea explicaţii la Varna, fiindcă oamenii zîmbeau cu înţeles. Pînă şi micuţul Grama îl întrebase într-o zi: — Chiar eşti Nufărul Alb? — Şi tu crezi? se mirase blondul. În prova corăbiei, Cotae îşi găsise cîţiva ascultători printre marinari. Vorbea destul de încet şi poate că avea motivele sale să o facă. — Da, oameni buni, spuse el. Era întuneric beznă. Eu eram sus, pe stîncă. O stîncă de două ori mai înaltă decît catargul ăsta. De acolo am sărit cu spada între dinţi asupra achingiilor. — Şi nu v-aţi lovit în cădere? întrebă unul dintre marinari, înmărmurit de admiraţie. — Aş! Altă dată am sărit de pe un munte. Apoi îşi luă seama, fiindcă marinarii îl priviră cam neîncrezători. — Munţii sînt mari sau mici, continuă el. Pe urmă, eu port la mine nişte

O

156

Seria Cavalerilor – Cartea Întîi

făcături. Poate nu v-am spus că sînt solomonar. Pe feţele marinarilor, interesul reveni, chiar mai mare decît înainte. În pupa vasului, rotofeiul Sima era asaltat de doi dintre foştii robi. Cel mai înalt dintre ei grăi cu mare rugăminte în glas: — Sfinţia-ta, poate că te apleci cu milă asupra noastră şi ai putea… — Aş putea ce? — Să ne spovediţi. Să fiu al naibii dacă am ascultat o predică mai frumoasă ca a sfinţiei-tale! Se vede de departe că eşti şcolit, nu ca popii noştri. Eu, dacă mă întorc acasă, rar dau cu ochii de un popă, fiindcă stau mai mult prin bălţile Dunării. — Ce meserie ai? — Cioban. Achingiii mi-au luat şase sute de oi. Făcusem prostia să ies cu ele din baltă către oraş. Însă mai am de trei ori pe atît. Şi nu le găsesc ei. Turcii nu îndrăznesc a se vîntura prin desişurile, prin smîrcurile şi bălţile fără număr. Doar noi cunoaştem pe acolo. Alţii pot pieri în capcanele apelor. Acolo poţi să stai o mie de ani fără să ştii ce se întîmplă în lume. — Înseamnă că eşti pricopsit? — Nu mă plîng. — De, ştiu eu? O spovedanie nu-i lucru uşor. Va trebui să plăteşti. — Plătesc, sfinţia-ta. — Atunci scoate cinci ducaţi! — Nu e prea mult? tresări ciobanul. Popa îmi ia de obicei un perper. — Atunci, du-te la el! se zborşi rotofeiul. Popa nu poate ierta nici pe jumătate din ce pot eu. — Fie! hotărî ciobanul. Unde o facem? — Păi, între colacii de parîme de colo. Se retraseră amîndoi într-un loc mai ferit de privirile celorlalţi. — Ai minţit? — Am minţit. — Ai păcătuit cu muieri? — Am păcătuit. Chiar acum o lună am fost la Tomis cu nişte miei şi am petrecut două nopţi cu o… — Frumoasă? îl întrerupse călugărul. — Aşa şi aşa. Însă zdravănă cît un voinic. — Hm! glăsui rotofeiul. Mie îmi plac alea mărunte, stafidite, uscate şi date nai… — E păcat mare, sfinţia-ta? — Să vedem. Nevastă-ta a aflat? — Nu. — Atunci nu-i păcat. Ai păgubit pe cineva? — L-am păgubit pe unul cu nişte lînă.

157

Seria Cavalerilor – Cartea Întîi

— Drace! Asta-i rău. Mai scoate un ducat! Omul oftă şi i-l întinse. — Ai poftit la muierea altuia? — Am poftit. — În cărţile mele scrie că asta nu-i rău. Să încerci o dată la una mărunţică, slăbănoagă şi afurisită. Să ştii de la mine că astea sînt ca sfîrlezele. — Am să încerc, sfinţia-ta. — Bine! Mai scoate un ducat ca să-ţi pot ierta viitoarea greşeală! — Dar, sfinţia-ta, se împotrivi credinciosul, mie îmi plac alea grase şi mari că ai pe ce pune mîna… — Să nu te mai prind la ele! Habar n-ai ce draci zac în pieile slăbănoagelor. Pe nevastă o baţi? — Nu, sfinţia-ta. Mai degrabă sare ea la mine cînd e în toane rele. O dată m-a împuns cu furca. — Zău? E voinică? — Aş! Măruntă şi sfrijită. La supărare, e numai gură din tălpi pînă-n creştet. Are o gură!… — Drace! Am să trec o dată pe la voi. — Să treci, sfinţia-ta. Poate că o îmbunezi. — Am să vin negreşit. Cum vrei să-ţi iert păcatele? Numai pe cele vechi, sau şi pe un an înainte? — Poţi înainte? — Pînă la zece ani. Mai mult nu. Însă fără încă trei ducaţi nu stau de vorbă. Omul se supuse cu gîndul la cei zece ani de huzur. Aurul nu-i făcea trebuinţă prea mare. Avea aproape două mii de oi, cîţiva măgari şi straie. La alte bogăţii nu jinduia. Apoi ştia şi el că specialiştii în problemele credinţei totdeauna aveau tarife mai mari. * Arad şi prinţesa Irina şedeau de vorbă undeva, pe dunetă. — Care va fi drumul nostru de la cetatea Chiliei încolo? se interesă tînăra. — Încă nu ştiu. Cred că pe Dunăre pînă la Cîrna Mică. M-am înţeles cu egumenul Lazăr să vă duc la mănăstirea Snagovului. Mi se pare că veţi locui în castelul comitelui Staicu, dar nu sînt prea sigur. Asta veţi hotărî voi şi domnul Tării Româneşti. Rangul vostru vă îngăduie să aveţi un castel propriu. Tăcură. Blondul era impresionat, poate, şi de frumuseţea ei, însă mai

158

Seria Cavalerilor – Cartea Întîi

mult de tăria pe care o arătase în ultimele zile. Nu se văitase de asprimea drumului. Nu-şi arătase durerea firească după marile pierderi întîmplate. Nu-l plîngea pe fratele său, despre care aflase că e mort sau dispărut. Doar buzele ei, strînse uneori ca o linie dreaptă, arătau suferinţele ascunse. Razele soarelui puternic parcă se spărgeau în mii de smaralde pe crestele valurilor mici. Trăiau o clipă, apoi mureau odată cu spuma valului şi altele le luau locul. În părul blond al Irinei, miracolul se repeta altfel. Miile de smaralde stăruiau acolo parcă în deplină siguranţă. Fără să-şi dea seama prea bine, privirile blondului se opriră pe minunatul ei păr. — Ce pot să fac pentru voi? îşi reveni el. — Aţi făcut destul domnule. Vă mulţumim încă o dată. Şi ne mîndrim cu prietenia Nufărului Alb. Arad o privi dezarmat. Ar fi fost zadarnic să mai încerce a-i spune că nu el e Nufărul Alb. La cetatea Chiliei nimeriră cu mult noroc. Două corăbii ce intraseră în proprietatea Ţării Româneşti erau gata de drum către Cîrna Mică. Genovezul Pietro Embrone o cunoştea bine pe Irina. El zăbovise adesea pe la palatul din Caliacra. Tinerii călători petrecură o noapte în castelul Licostomo, iar în zori se îmbarcară pe una din cele două corăbii. Drumul lor se apropia de sfîrşit. Numai că blondul ar fi dorit să ţină o veşnicie. Dar ce stăruia în mintea lui nu ştia nimeni. Curînd, cele două corăbii înfruntară drumul pe Dunăre la deal. Timpul era frumos, iar peisajul smulgea călătorilor murmure de admiraţie. Irina observase cu mirare inelul din degetul blondului. Era un inel vechi, pe care fratele său îl moştenise de la părintele lor, Dobrotă. Ce-l făcuse oare pe Ioan să se despartă de frumoasa bijuterie? Ce legături fuseseră între cavalerul blond şi fratele ei? Acestea erau gîndurile tinerei, dar un răspuns era greu de găsit. * Într-o sîmbătă după prînz, sosiră la mănăstirea Snagovului şase călăreţi. Cel din fruntea lor, mărunt şi rotofei, descălecă pios lîngă poarta cea mare. Gesturile lui voit domoale, ca şi făţarnica evlavie, făcură frumoasă impresie asupra călugărilor adunaţi acolo în cîrd. — S-a întors cuviosul comandant Sima, strigară cei din primele rînduri. Vestea că grăsunul pornise în căutarea Irinei, că îl păcălise pe marele vizir asupra întăriturilor Varnei o adusese nu egumenul Lazăr, ci oamenii cavalerului Bogdan. Grăsunul Sima mizase mult pe faptul că ceilalţi călugări aflaseră de isprăvile sale. Asta fiindcă îşi dorise o intrare de erou la mănăstirea Snagovului. După feţele cuvioşilor, alungite de un cot, după

159

Seria Cavalerilor – Cartea Întîi

ochii mari ai acestora şi mai ales după gesturile lor, Sima înţelese că ei cunoşteau faptele sale de vitejie. Se gîndise la asta de-a lungul drumului. Acum era fericit, dar nu lăsă să se vadă această stare a sa. Pe faţă îi apăruse un zîmbet blajin, jumătate cucernic, jumătate ipocrit, însă numai pentru cine avea ochiul ager. Blondul, care începuse a-l cunoaşte bine, îi lăsă întîietatea, fiindcă ştia că acesta e numărul cel mai tare al grăsunului. Cuvioşii călugări tăbărîră asupra comandantului. Unii încercau să-i scuture închipuite scame de pe straie. Alţii făceau asupra lui cuvenitele semne de binecuvîntare, iar o parte dintre cei îndrăzneţi îl cuprinseră cu braţele. Aşa îşi făcu Sima intrarea la Snagov, cam topit de atîta fericire. Egumenul Lazăr îşi primi oaspeţii în sufrageria răcoroasă şi atît de liniştită, încît drumeţii înţeleseră dintr-o dată că dincoace de porţile mănăstirii parcă era altă lume. O lume de calm, de linişte. Irina, Arad, Sima şi Grama fură poftiţi să se aşeze. Călugării tineri umblau sprinteni în jurul lor şi aduceau la masă gustări. — Iată că, în ceea ce vă priveşte, totul s-a sfîrşit după speranţele noastre, spuse egumenul şi cătă spre Irina. Din mila lui Dumnezeu, aţi scăpat de urgia robiei. Vă mulţumesc, domnilor! se întoarse către Arad şi Grama, spre totala nemulţumire a grăsunului comandant. Dar Lazăr era un fin cunoscător al firii omului, astfel că îi zise lui Sima: — Cuvioase, ne mîndrim cu sfinţia-ta. Oaspeţii înfulecau zdravăn, cu pofta călătorului tînăr şi flămînd. Arad povesti despre tot ce se întîmplase şi adesea laudele cădeau cînd asupra grăsunului, cînd spre micuţul Grama. Nu pomeni nimic despre faptul că se folosise de numele Nufărului Alb, fiindcă avusese destule nemulţumiri. Mai mult, din vorbele sale nu reieşi nici un merit personal. Încîntată de modestia acestuia, dar şi nemulţumită că el rămăsese voit în urma celorlalţi, Irina hotărî să pună lucrurile la punct. — Da, cam aşa a fost, aprobă ea. Însă un lucru e sigur. Fără curajul şi iscusinţa Nufărului Alb, greu am fi scăpat din mîinile achingiilor. Auzind despre Nufărul Alb, egumenul reuşi să se stăpînească. Totuşi tacîmul din mîna sa încremeni o clipă deasupra mesei. Acesta fu singurul semn de surpriză. — Nufărul Alb? întrebă calm. Dar ce a făcut Nufărul Alb? — Ah, se vede treaba că nu-l cunoaşteţi! interveni Grama cu entuziasm. Păi Nufărul Alb e chiar cavalerul blond! Egumenul zîmbi cu bunătate şi numai Arad descoperi în zîmbetul acela un mic semn de ironie. — O, e o cinste pentru noi să vă cunoaştem! îl privi Lazăr. — Mi se pare că e o neînţelegere, protestă blondul. Eu nu sînt Nufărul Alb. Am încercat adesea să mă explic. Din păcate, nu m-a crezut nimeni. E

160

Seria Cavalerilor – Cartea Întîi

drept că m-am folosit de numele strălucitului cavaler, însă am făcut-o numai în scopul de a-i înspăimînta pe achingii. Egumenul cugetă cîteva clipe, după care grăi blînd: — Nu dorim să vă contrazicem. Totuşi, minunatele voastre haruri în mînuirea armelor, în gîndire, în viclenie, ne-ar îndreptăţi şi pe noi să credem. Şi nu văd nimic rău în asta. Gesturile sale şi expresia feţei nu arătau că Lazăr îl cunoaşte pe adevăratul Nufăr Alb. După cele rostite de egumen, blondul se mulţumi cu obişnuita sa ridicare din umeri. — Pînă cînd voi şi măria-sa Mircea veţi hotărî reşedinţa ce vi se cuvine după rang, veţi locui la castelul comitelui Staicu, privi Lazăr către Irina. Acolo veţi fi primită ca o fiică şi soră. Averea voastră de la mănăstirea Snagovului vă stă la dispoziţie în orice clipă. — Vă mulţumesc, sfinţia-ta! Acum am nevoie doar de puţină linişte. În săptămînile ce vor urma, poate că vom discuta şi despre altele. Am să vă trimit vorbă cînd voi fi pregătită să mă spovedesc. M-aş bucura dacă aţi primi să-mi fiţi duhovnic. — Va fi prilej de cinste şi bucurie pentru noi, se înclină egumenul. În noaptea aceasta veţi dormi aici. Eu voi trimite chiar azi solie la castelul comitelui. Mîine, în zori, caii vă vor aştepta gata de drum. Apoi se întoarse din nou către ceilalţi. — Domnilor, sfinţia-ta, cînd ne-am despărţit în mlaştinile Dobrogii, v-am promis o mie de ducaţi veneţieni pentru scoaterea prinţesei Irina din mîinile oamenilor lui Ali-paşa. — Dar n-am făcut-o pentru bani, protestară cei trei prieteni. — Asta mă bucură, însă munca trebuie răsplătită totdeauna. Şi ce muncă! Se ridică de la masă şi scoase dintr-un sertar cei o mie de ducaţi. — Cum îi împărţim? întrebă. — Dacă ţineţi cu orice preţ la răsplată, interveni Grama, atunci opt sute prietenului Arad şi cîte o sută pentru mine şi Sima. — Asta nu! făcu blondul cu hotărîre. În părţi egale e cum nu se poate mai frumos. Primejdia a fost aceeaşi pentru toţi. — Aşa mă gîndeam şi eu, rîse egumenul. Deci cîte trei sute treizeci şi trei de ducaţi. Şi încă ceva, domnilor. Ioan al Dobrogii v-a lăsat în testamentul său cîte o mică moştenire. Vouă, cătă către blond, trei sute de ducaţi veneţieni şi o casă la Tomis. Ţie, dragă Sima, şi cavalerului Grama cîte o sută de ducaţi. Uimirea celor trei prieteni era vădită. Vorbiră un timp despre minunatele însuşiri ale regretatului Ioan al Dobrogii. Apoi cavalerul blond îi propuse egumenului:

161

Seria Cavalerilor – Cartea Întîi

— Aş dori să las aceşti bani în păstrarea voastră. Mai siguri ca aici nu pot fi nicăieri. Acum voi lua din ei doar o pungă. — Şi eu, se amestecă Grama. — Şi eu, vorbi rotofeiul călugăr. — Aşa să fie, aprobă egumenul. Îndată după prînz, Irina se retrase dimpreună cu voinica ei slujitoare. Călugării pregătiseră odăile pentru oaspeţi în aripa de sud a clădirii. Lazăr dădu cîteva porunci. Un călăreţ părăsi mănăstirea şi tăie drumul prin Codrul Vlăsiei către castelul comitelui Staicu. Arad şi Grama porniseră o scurtă plimbare pe marginea lacului. Amîndoi erau veseli. Ducaţii primiţi de la egumen le alunga pentru o vreme sărăcia. Un tînăr scund, cam prea lat în umeri, şedea la oarecare distanţă şi îi privea galeş. — Pe barba lui Allah! se minună Grama. Cel de colo nu e cumva Gogoaşă? — Aşa se pare, zîmbi Arad mai puţin uimit. — Ca să fiu drept, recunoscu micuţul cavaler, nu credeam să mai dăm vreodată ochii cu slujitorul tău. Ba aş putea spune că îmi luasem nădejdea de la punga încredinţată lui. Atunci n-am vrut să te supăr cu neîncrederea mea. — Domnilor! se apropie Gogoaşă fără a-şi ascunde bucuria. Din cîte auzisem pe aici, să fiu al naibii dacă mai credeam că o să am plăcerea să vă slujesc în continuare. Însă acum, cînd mă gîndesc bine, ştiu că picasem în apăsarea gîndului negru pe care nu l-am avut cînd am intrat în slujba voastră, şi zău… — Ei, ei! îl întrerupse Arad. Ai făcut cele două drumuri? — Păi, altfel mai eram eu aici? Le-am făcut. La Sibiu se simţea mare nevoie de bani. Însă la Deva, să mă ia naiba că picasem taman la vreme. Pramatia de proprietar îndrăznise a vorbi despre alungarea din casă a surorilor cavalerului Grama. Iar ele nu aveau un chior să plătească chiria pe nu ştiu cîte luni. — Drace! murmură micuţul cavaler. Nu mai aveau chiar nimic? — Nimic, domnule. Bătea vîntul, nu alta. Din cîte am înţeles eu, pe la începutul primăverii a trecut pe acolo seniorul Grama, părintele vostru, şi le-a curăţat de tot mărunţişul. — Hm! făcu tînărul, cam pămîntiu la faţă. — Cu ce să te răsplătesc? interveni blondul, căruia nu-i făcea plăcere să se discute astfel despre familia prietenului său. — Nu sînt în slujba voastră? făcu Gogoaşă mărinimos, fiindcă urmărea un anumit scop. E drept că mama domniei-tale mi-a dăruit doi ducaţi. E drept că am primit în dar de la surorile Grama încă pe atît, însă e tot atît de drept că am şi eu o familie, ca orice creştin. Iar această familie mănîncă şi

162

Seria Cavalerilor – Cartea Întîi

ea din cînd în cînd, aşa că acuma sînt lefter de-a binelea. — Iată zece ducaţi. Văzînd o sumă atît de mare, inima lui Gogoaşă înlemni o clipă, dar el nu-şi arătă nici bucuria, nici surpriza, ci îi primi cu aerul cel mai firesc din lume. — De la mine încă zece, spuse micuţul cavaler. Cotae unde e? — Plînge. — Ce face? — Plînge, domnule. Cotae mi-a zis că a îndurat primejdii mari la Varna, în mlaştinile Dobrogii şi în ceva lupte cu o tabără de achingii, însă nimeni nu s-a gîndit la el. Asta spre deosebire de mine, care am huzurit prin locuri mai sigure şi am căpătat daruri în drumul meu. — Cheamă-l! porunci blondul. Însă nu mai fu nevoie, fiindcă lunganul apăru de după un pom cu cea mai deznădăjduită figură pe care şi-o putuse croi. — Te dor măselele, Cotae? zîmbi Arad. — Nu, domnule. De cîteva zile, m-a apucat o tristeţe căreia nu-i găsesc leac decît dacă părăsesc slujba voastră. Zău! Mă doare inima după un stăpîn atît de bun, dar e vremea să mă retrag undeva şi să-mi încheg un rost. — E dreptul tău, aprobă blondul. Cavalerul Grama şi cu mine îţi dăruim douăzeci de ducaţi. Cînd vei dori să pleci, îmi spui şi îţi plătesc simbria pe cît m-ai slujit. — Nu-i nici o grabă, domnule, se lumină Cotae. M-au mai apucat pe mine d-astea şi de obicei nu m-au ţinut mult. — Bine! Vedeţi-vă de odihnă! — Ar mai fi ceva, domnule, vorbi Gogoaşă din nou, atent la fiecare vorbă pentru a nu-i supăra pe cavaleri cu un cuvînt nepotrivit. — Ei, ce mai e? — Păi, domnia-voastră aveţi doi slujitori, iar cavalerul Grama nici unul. — Şi ce propui? — Să ne împărţim, domnule. — Bravo, Gogoaşă! Iată o idee bună. Alege, prietene! cătă spre Grama. — Mi-l dai pe Cotae? Eu sînt mărunt. Mi-ar plăcea să am un slujitor voinic. — Aşa să fie! Şi acum, gata. Hai să ne continuăm plimbarea începută! — Ar mai fi ceva, domnule, îl opri Gogoaşă, credincios planului său la care se gîndise de-a lungul drumului din Transilvania. — Iar? Adică ce? — Domnilor, spuse cu multă siguranţă în glas, domniile-voastre sînteţi nişte cavaleri prea de soi pentru a fi slujiţi de nişte bieţi servitori. De-aia mă

163

Seria Cavalerilor – Cartea Întîi

gîndeam… — Te gîndeai ce? se amuză blondul, observînd cu cîtă hotărîre grăieşte. — Păi, tocmai la asta ce vă spusei. — Lasă, lasă! — De ce să las, domnule? Mă plătiţi ca să alerg şi să gîndesc uneori pentru voi. „Să mă ia naiba! chibzui Arad. Pe măsură ce-l cunosc mai bine, descopăr la Gogoaşă frumoase haruri ale isteţimii.” — Şi ce ne sfătuieşti? — Să vă luaţi doi scutieri. — Da, bine! Ne vom gîndi la asta. Vom căuta doi scutieri. — De ce să căutaţi cînd ne aveţi pe noi? Cavalerii sloboziră un hohot mare de rîs. Deci asta era! Acum înţelegeau limpede ce urmărise isteţul Gogoaşă cu vorbăria sa. Cum amîndoi aveau spadele la ei, cum nimic nu-i împiedica să o facă, se înţeleseră din priviri şi le porunciră celor doi slujitori să se aşeze în genunchi. Gogoaşă şi Cotae se repeziră atît de năprasnic, încît simţiră dureri la genunchi cîteva zile. Egumenul Lazăr, Sima şi o seamă de călugări aflaţi pe aproape fură poftiţi ca martori la mărunta ceremonie. Spadele cavalerilor căzură cu latul pe umerii foştilor servitori.

164

Seria Cavalerilor – Cartea Întîi

Capitolul 11
a mănăstirea Snagovului, dimineaţa de iulie pornise cu un adevărat concert al păsărilor, aflate puzderie prin Codrul Vlăsiei. Concert care, în loc să scadă liniştea de acolo, parcă o întărea. Primele raze ale soarelui se furişau hoţeşte peste ziduri şi năvăleau în odăile cu ferestrele larg deschise. Stînjeneii de culoarea cerului, cîrciumăresele cu petale parcă rujate, regina nopţii cu fard alb, trandafirii desfrînaţi în puterea parfumului delicat, ca şi verdeaţa multă din jur, aduceau în zori o notă de prospeţime. Limpezimea lacului, tainica blîndeţe a pădurilor şi aerul uşor asprit îl îndemnau pe om spre veselie. Lîngă poarta cea mare a Snagovului, şase cai frumos ţesălaţi în pătrăţele mici aşteptau gata înşeuaţi. Cîţiva călugări îi stăpîneau greu, fiindcă mîndrii bidivii simţiseră şi ei dulceaţa zorilor şi jucau în loc, aşteptînd un prilej să pornească într-o goană îndrăcită. Egumenul Lazăr o ajută pe Irina să urce în scări. Simţindu-i braţul pietros, puternic, tînăra îşi reţinu un zîmbet, gîndind că prelatul seamănă mai degrabă a cavaler decît a egumen. Trupul acestuia, vînjos şi elastic, faţa frumoasă cu linii calme, ochii pătrunzători şi întreaga sa ţinută falnică ar fi găsit preţ mare în inima oricărei fete. „O avea vreo iubită?” se întrebă Irina. Cu toate că Lazăr le ceruse tinerilor Grama şi Arad să facă un drum la Argeş, ei nu se arătară prea entuziasmaţi. După dorinţa domnului Ţării Româneşti, cavalerii urmau să fie prezentaţi la curte. Dar pe tineri îi chemau unele treburi în Transilvania. Aşa se făcuse că, în zori, Arad şi Grama dimpreună cu scutierii Cotae şi Gogoaşă erau în suita Irinei. Drumul lor spre Transilvania trecea pe lîngă castelul de pe Prahova. Atît Grama, cît şi Arad luaseră cîte patru sute de ducaţi din sumele rămase în păstrarea egumenului. Poarta se deschise curînd. Călăreţii intrară printre copacii mari ai Codrului Vlăsiei, iar zgomotul de copite scăzu treptat odată cu depărtările. Călăreaţă desăvîrşită, Irina o luase cu mult înaintea celorlalţi. Cavalerul blond, al cărui cal nu prea avea rivali în sprinteneală, ar fi putut să o ajungă uşor, dar îi lăsă întîietate micuţului Grama. Tînărul simţise în ultimele zile că Grama e îndrăgostit lulea de frumoasa fiică a Dobrogii. În urma lor, egumenul Lazăr şedea pironit lîngă poarta Snagovului. Zadarnic încerca să-şi adune gîndurile, fiindcă ele se învîrteau în jurul Irinei, şi nu tocmai limpede. Cotae şi Gogoaşă, încă mahmuri după cheful de peste

L

165

Seria Cavalerilor – Cartea Întîi

noapte, picoteau în şei şi nu mai aveau destulă putere să se bucure de noua lor situaţie, nevisată doar cu două luni înainte. Cînd ieşiră călăreţii din Codrul Vlăsiei, soarele se ridicase de vreo patru-cinci suliţe pe cer. Departe, peste crînguri şi cîmpie, apăruse mîndra siluetă a castelului prahovean. Arad era mulţumit că amînase o întîlnire cu măria-sa Mircea. Simţea că încă nu era momentul să o facă. Privi de la distanţă părul bogat al Irinei ce flutura în goana calului, şi gîndurile sale luară alt făgaş. La poarta de miazăzi a castelului, comitele Staicu şi doamna Margareta aşteptau sosirea micului grup de călăreţi. Lazăr îi înştiinţase cu o zi înainte. Şi, în vreme ce Irina se depărta la braţ cu stăpîna locului, Arad, Grama, Cotae şi Gogoaşă rămaseră dincolo de podul Prahovei şi-l salutară pe comite cu pălăriile. Mirată că tinerii săi însoţitori se opriseră, Irina privi îndărăt. — Credeam că vor intra alături de noi, îi spuse Margaretei. — Dar cine sînt? — Blondul e Nufărul Alb. — Nufărul…? încremeni castelana. Glumeşti, pesemne. — Nu prea. El m-a scăpat din mîinile achingiilor. „Nufărul Alb! gîndi Margareta contrariată. Iată că mi se năruie ultimele visuri. Fiindcă visasem, ce-i drept prosteşte, că altul e Nufărul Alb…” Privirile ei zăboviră o clipă asupra comitelui ca spre un străin a cărui înfăţişare nu-ţi spune nimic. Îşi reveni iute şi porniră amîndouă către poartă. Staicu tocmai ducea tratative cu tinerii călăreţi şi-i îndemna să rămînă o vreme la castel. Grama ar fi dorit-o din toată inima. Cotae şi Gogoaşă se şi gîndeau la un somn bun, dar blondul se puse împotrivă. De ce oare nu-i convenea să mai stea un timp în preajma Irinei? Pricina era Staicu. La ultima lor întîlnire de la Argeş, comitele îl privise lung şi grăise: „Domnule, chipul vostru parcă îmi aminteşte ceva. Parcă mi se pare cunoscut. E de mirare, fiindcă nu prea ştiu cum şi de unde.” O nouă întîlnire cu Staicu nu-l atrăgea. Totuşi, la insistenţele gazdelor, călăreţii cedară şi trecură podul. — Aud lucruri mari despre voi, domnilor, îi întîmpină Staicu. — Şi noi, spuse Margareta, privindu-l pe blond doar o clipă. „Chipeş, cu ochii curaţi şi privirile cutezătoare, la fel de voinic pe cît e şi comitele. Acestea sînt haruri pe potriva Nufărului Alb, gîndi Margareta. Pe cele interioare vom încerca să i le ghicim. Însă, cu toată voinicia lui, e prea tînăr. Cred că e de seama mea. Poate cu unu sau doi ani mai vîrstnic. De necrezut. Nufărul Alb – aproape un copil? De vreo doi ani se vorbeşte despre Nufăr. Dar cîţi ani avea vestitul Nufăr cînd s-a pornit spre marile sale isprăvi?” Pe o terasă de la parter, frumos împodobită de o masă plină de gustări

166

Seria Cavalerilor – Cartea Întîi

şi vinuri alese, gazde şi oaspeţi se aşezară în scaune de răchită albă. Aplecat spre obişnuita sa veselie, comitele ridică o minunată cupă şi propuse: — Doamnelor, prieteni, să închinăm pentru prinţesa Irina! — Şi pentru Nufărul Alb, interveni Margareta privind iscoditoare faţa comitelui. — Fie! zîmbi el calm. Şi pentru Nufărul Alb. — Domnule, se întoarse castelana pe jumătate către Arad, e o cinste să-l cunoaştem azi pe Nufărul Alb. Şi, în vreme ce vorbi, iscodi în continuare cu coada ochiului faţa lui Staicu. Dar nici un muşchi al acestuia nu tresări. Poate că zîmbetul său păru o clipă mai pronunţat. Margareta se aşteptase ca soţul ei să sară în sus de entuziasm la asemenea veste. „Ce suflet o avea el? se întrebă tînăra doamnă. Ce suflet se ascunde oare în trupul voinic şi frumos al comitelui? Voinic şi frumos, iar pe dinăuntru gol.” Îşi întrerupse gîndurile. Cavalerul Bogdan, palid şi slăbit, venea domol către meseni. Blondul rămase năuc doar o clipă, fiindcă în cea următoare ţîşni în întîmpinarea roşcovanului. Iar dacă nu se îmbrăţişară, aceasta se datora temerii lor de a nu face o necuviinţă de faţă cu doamnele. — Cavalere, spuse Arad, auzisem că unele răni grele v-au reţinut în Dobrogea. Pentru mine, surpriza şi bucuria sînt în egală măsură! — Parcă pentru mine e altfel! rîse Bogdan. Mi se pare că am picat la vreme. La vreme ca să aud că se închină aici în cinstea Nufărului Alb. Ca să fiu drept, după întîlnirile noastre de la Braşov, Snagov şi Varna, m-am gîndit adesea că sînteţi Nufărul Alb. Uitat de ceilalţi în capătul mesei, pe chipul frumos al comitelui Staicu flutură un zîmbet ironic. — Nu sînt Nufărul Alb, vorbi Arad cu supărare greu reţinută. M-am folosit de numele său în scopuri bune. Din păcate, se dovedeşte că asta îmi aduce numai necazuri. Şi eu m-am gîndit adesea la Nufărul Alb şi aş da mult să-l cunosc. — O! rîse Irina. De cînd m-a scos din robie, domnul acesta repetă mereu că nu e Nufărul Alb. Ceilalţi meseni, în frunte cu Staicu, înteţiră hohotele de rîs. Dezarmat, blondul nu mai spuse nimic. Doar ochii săi scînteiară mînioşi. Observîndu-i supărarea, comitele îl preţui mult pentru sinceritate. Poate că altul s-ar fi împăunat cu un nume atît de vestit. Blondul se vedea clar că nu e dintre aceia. Staicu ştia bine cine e Nufărul Alb şi la început intenţionase să se distreze pe seama tînărului cavaler. Acum alte gînduri îi treceau prin minte. El socoti că pe Arad îl paşte o gravă primejdie. Prea mulţi oameni credeau că tînărul e Nufărul Alb. Cum astfel de ştiri circulă de obicei cu mare iuţeală,

167

Seria Cavalerilor – Cartea Întîi

turcii vor afla în curînd. Oamenii sultanului Murad, îmbrăcaţi în straie de creştini, pot veni oricînd să-l lovească pe furiş. O săgeată, un pumnal sau chiar otrava sînt arme împotriva cărora nu eşti în stare să lupţi, dacă nu eşti prevenit. — În ce parte călătoriţi? se interesă comitele. — În Transilvania, răspunse Grama. — Poimîine aş vrea să fac şi eu un drum la Braşov. Ce-ar fi să rămîneţi la noi pînă poimîine? Am călători împreună. — Vă mulţumim, domnule! se grăbi mărunţelul înainte ca blondul său prieten să se opună. Un ceas mai tîrziu, cunoscînd intenţia lui Staicu de a merge la Braşov, Margareta îl chemă pe Amăricăi şi-i dădu unele porunci. Moldoveanul aprobă cu o mişcare a capului, după care îşi înşeuă calul şi părăsi castelul în mare taină. * Oştile de achingii ale marelui vizir Ali-paşa luaseră Tîrnova cu asalt. Ţarul Şişman, în proaste relaţii cu vecinii săi şi lipsit de ajutorul acestora, nu reuşise să fugă. Căzuse rob şi erau puţine şanse că va scăpa cu viaţă. În cortul său, comandantul achingiilor şedea încruntat. Victoria asupra lui Şişman şi cucerirea Dobrogii ar fi trebuit să-l bucure, însă el nu se mai gîndea la satisfacţii. Veşti rele îi veniseră din Adrianopole şi din Balcani. Sandjac-begul Omar dispăruse. Şi, ce era mai rău, prinţesa Irina dimpreună cu sutele de robi scăpaseră, datorită intervenţiei Nufărului Alb. Alte două convoaie cu robi fuseseră atacate de bulgarii cavalerului Cîrstev. Iar asta însemna că tot ce îi trimisese el marelui padişah de la Adrianopole se spulberase pe drum. Aurul şi robii cu care nădăjduise a-l copleşi pe Murad îi scăpaseră printre degete. Aghiotantul său Ibrahim lipsise vreo două zile ocupat cu strîngerea prăzilor şi a robilor. Reveni în tabără mulţumit că aducea scule de preţ, mai multe decît sperase. Robii erau în bună parte oameni cu stare frumoasă, ceea ce însemna că rudele lor vor plăti bine pentru a-i răscumpăra la Adrianopole. — Te-ai întors, Ibrahim? observă Ali fără entuziasm. — M-am întors, strălucitorule, iar prăzile şi robii sînt peste aşteptări. „E în toane proaste, gîndi aghiotantul. Oare ce s-a întîmplat în lipsa mea?” — Stai jos! îi porunci marele vizir pe un ton mai aspru decît altă dată. În zori am primit o seamă de veşti. Nici un convoi de-al nostru nu a ajuns la Adrianopole. Nufărul Alb l-a atacat pe Omar. Cîrstev a spulberat

168

Seria Cavalerilor – Cartea Întîi

următoarele două convoaie. — Iarăşi Nufărul Alb? Iar Cîrstev? strigă Ibrahim cam pămîntiu la chip. — Da, da, iar ei. Însă vestea cea mai tare am lăsat-o la urmă. Ben-Din e mort. — Cum asta? — Înjunghiat de Nufărul Alb pe o străduţă din Adrianopole. Unul dintre slujitorii mei a sosit acum două ceasuri. El mi-a spus că pumnalul înfipt în pieptul lui Ben-Din purta un bileţel din partea Nufărului Alb cu salutări pentru mine. — Cum a putut să afle Nufărul Alb? se minună aghiotantul. Doar voi, eu şi Ben-Din ştiam despre misiunea aceea. — Asta mă întreb şi eu, îl privi marele vizir încruntat. Ben-Dim nu era prost să i-o spună. Aghiotantul păli. Înţelese într-o clipă bănuiala vizirului. Întrebarea sa veni ca un oftat dureros. — Doar nu mă bănuiţi? Doar nu vă închipuiţi că…? — Nu, Ibrahim. Nu-mi închipui nimic. Sînt prea înţelept pentru a te bănui. Tu eşti prea legat de mine pentru a face un gest ce nu-ţi aduce folos, ci pagubă. Eşti inteligent şi ştii bine că, de nu voi mai fi eu, nu vei mai fi nici tu. Murad însă nu ar fi chibzuit mult într-o astfel de situaţie. De cîteva clipe căpăţîna ta ţi-ar fi stat alături, nu pe umeri. — Îţi mulţumesc, strălucitorule! bîigui aghiotantul. — N-ai de ce să-mi mulţumeşti. Bucură-te că eu pun înţelepciunea înaintea bănuielilor şi a mîniei. Din toate veştile rele, un singur lucru bun am aflat, chiar dacă nu prea ştiu cît stă el în picioare. Nufărul Alb e un tînăr cavaler blond al cărui nume e Arad. Din cele auzite, Arad lucrează în slujba domnului Ţării Româneşti. — Şi-i puţin lucru? se entuziasmă Ibrahim. Vom trimite la Argeş oameni de-ai noştri îmbrăcaţi în straie de ghiauri. Acum, cînd îl cunoaştem, e simplu să-l lovim fără greş. — Lucrurile nu sînt atît de simple pe cît par. Mi-e teamă că blondul nu e Nufărul Alb, murmură Ali îngîndurat. — Pe ce se întemeiază această părere? — Pe logică, Ibrahim. Pe logică, apoi pe fapte. De cîtă vreme lucrează Nufărul Alb împotriva noastră? — De vreo doi ani şi ceva. — Aşa e. În aceşti doi ani, Nufărul Alb niciodată nu şi-a strigat numele în gura mare. Niciodată nu şi-a arătat chipul. Şi ştii de ce? Fiindcă el e puternic printre noi atîta vreme cît nu-l cunoaşte nimeni. Ne-a dat atîtea prilejuri să-i admirăm inteligenţa, încît nu putem crede că e în stare să facă o prostie. Din cîte ştim, nu numele său a zdrobit tabăra lui Omar, ci

169

Seria Cavalerilor – Cartea Întîi

oamenii cu care blondul venise acolo şi robii. Arad a mizat pe o răscoală a robilor şi nu a greşit. Ştii ce cred eu? — Nu. — Cred că tînărul blond şi-a însuşit numele Nufărului Alb în speranţa că va crea panică printre achingii. — Da, aprobă Ibrahim, ce mi-aţi spus pînă acum stă în picioare numai pe logică. Dar aţi pomenit şi despre nişte dovezi. Care sînt ele? — Ben-Din a fost înjunghiat de Nufărul Alb la Adrianopole într-o joi noaptea. — Şi ce-i cu asta? — Aşteaptă, Ibrahim! Tabăra lui Omar a fost atacată de Nufărul Alb tot joi noaptea. Cum ar fi putut Nufărul să fie în aceeaşi noapte în două locuri despărţite de două zile călare? — Şi dacă la Adrianopole un om al Nufărului Alb l-a înjunghiat pe Ben-Din? — M-am gîndit la asta. M-am gîndit fără rost. Nufărul Alb lucrează singur. Un bărbat ca el nu se dă pe mîna altuia. Numai aşa a reuşit să rămînă nedescoperit vreme de doi ani. Un om al său poate că nu l-ar trăda pentru grămada de bani oferită de noi, însă ar putea face greşeli. Nufărul e prea inteligent pentru a nu se gîndi la astfel de lucruri. — Atunci? întrebă aghiotantul, descumpănit. — Atunci înseamnă că pe Nufărul Alb tot la Adrianopole îl vom căuta. Vechiul nostru plan rămîne în picioare. — Dar blondul, cum rămîne cu el? — Pe blond îl vom lovi oricum. Întîi pentru că mai păstrăm o mică bănuială asupra lui. Apoi, pentru faptul că ne-a păgubit cum nu se poate mai rău. Cavalerul blond a dovedit prin iscusinţa lui că e un tînăr plin de haruri. A-l lăsa în viaţă înseamnă să ne păstrăm cu bună-ştiinţă un mare duşman. Ştii ce mă bate gîndul? — Nu. — După descrierile ce mi-au fost făcute, înclin să cred că blondul e unul dintre cei doi ghiauri care ne-au păcălit asupra întăriturilor Varnei. Fuga lor din tabăra noastră cam aduce a minune. Dar să lăsăm asta. Campania noastră se apropie de sfîrşit. În următoarele două-trei zile, achingiii mei vor curăţa ultimele cuiburi de rezistenţă ale ţaratului lui Şişman. Vom pune şi aici garnizoane puternice. În cetatea Silistra l-am lăsat comandant pe Iacşi-bey, la Caliacra pe Osman, iar aici îl numim pe Asan-paşa. El e omul de încredere al lui Suhar. Lăsîndu-l aici cu cinste mare, îl păgubim pe Suhar de un om valoros. — Vicleană judecată! spuse Ibrahim cu admiraţie. — Ştiu. Peste cinci zile ridicăm tabăra şi pornim spre Adrianopole. În

170

Seria Cavalerilor – Cartea Întîi

Dobrogea şi aici am pierdut mulţi oşteni, dar misiunea dată de padişah ne-am îndeplinit-o cu cinste. — Nu atacăm Varna? — Nu. Nu acum. Pentru asta va veni Abdulah pe mare cu o seamă de corăbii. A ataca Varna de pe uscat înseamnă să pierdem oameni mulţi şi poate fără folos. Apoi, timpul nu ne mai îngăduie să întîrziem pe aici, departe de Adrianopole. Am ştiri că se unelteşte mult împotriva mea. Sultanul Murad e schimbător în hotărîri. Dacă sîntem lîngă el, măcar ne putem apăra de duşmani. Totuşi, lupta nu va fi uşoară. La Adrianopole ne aşteaptă necazuri şi, din păcate, mergem în faţa padişahului cu prea puţine daruri. — Îl avem pe Şişman şi o grămadă de prăzi. Robii sînt mulţi şi de preţ. Achingiii mei au adunat de prin satele bulgăreşti peste două mii de prunci. Aceştia îl vor bucura pe sultan. Peste cîţiva ani, pruncii vor deveni oşteni ai imperiului. Strălucitorule, sîntem doar la un pas de Dunăre. Oare nu ar fi nimerit să facem o călcare dincolo? Ne-am putea întregi darurile şi robii pierduţi. — Nu. Iscoadele mele m-au înştiinţat că Mircea ne aşteaptă bine pregătit. Aud că vreo douăzeci şi ceva de mii de oşteni ghiauri stau ascunşi în pădurile din lungul Dunării. Cifra mi se pare cam exagerată, fiindcă, din cîte am aflat, Mircea nu a ridicat oastea cea mare a ţării. Totuşi, puţini nu sînt. Corăbiile ghiaurului patrulează pe apă zi şi noapte. Achingiii sînt obosiţi şi acriţi după atîtea lupte. Avem o groază de răniţi. Garnizoanele mi-au luat mulţi achingii. A ne înfrunta acum cu Mircea înseamnă a pierde nu numai o bătălie, ci şi cel puţin un sfert din oamenii mei. Şi aşa, va trebui să-i ascundem padişahului numărul morţilor noştri. Nu ne aventurăm, Ibrahim. Duşmanii noştri atîta aşteaptă pentru a ne împroşca frumos cu învinuiri. Murad nu ne-a dat un astfel de ordin şi cred că-i înţelept să nu ne legăm la cap dacă nu ne doare. Cel puţin aşa sună un vechi proverb al românilor, şi zău că nu-i lipsit de înţelepciune! — Strălucitorule, dar dacă Mircea aşteaptă plecarea noastră pentru a sfărîma garnizoanele din Dobrogea şi de aici? — Nu o va face, zîmbi marele vizir. Cine dintre ghiauri ar stîrni azi mînia padişahului? Mircea va respira uşurat, va fi bucuros că nu ne-am aruncat asupra Ţării Româneşti. Văzînd ce au păţit Ioan al Dobrogii şi ţarul Şişman, el se va preface cît mai mic în viitoarele luni. Atît de mic, încît să nu-l băgăm în seamă. Şi chiar dacă s-ar încumeta la o prostie fără margini, asta nu ne mai priveşte acum. Cînd va fi cazul, vom veni asupra lui cu oşti mari şi-l vom tîrî în robie la Adrianopole. În toiul nopţii doi slujitori ai marelui vizir porniră călare de-a lungul Dunării. O barcă îi trecu pe malul românesc fără bagaje şi fără cai. Straiele

171

Seria Cavalerilor – Cartea Întîi

lor de ghiauri le dădea o înfăţişare obişnuită. Amîndoi cunoşteau locurile. Mai fuseseră pe acolo ca iscoade. Ţinta celor doi slujitori era cetatea Argeşului. Ali-paşa le promisese cîte o sută de ducaţi veneţieni dacă îi vor aduce căpăţîna cavalerului blond. * Arad, Grama, Gogoaşă şi Cotae, dimpreună cu Staicu, îşi mînau caii în zori către Braşov. După vreo două ceasuri de drum, comitele îi făcu semn blondului să rămînă mai în spatele celorlalţi. — Zăboviţi mult în Transilvania? se interesă Staicu. — Nu prea. Peste două săptămîni vom fi la mănăstirea Snagovului. Sfinţia-sa Lazăr m-a rugat să revenim cît se poate de iute. Din vorbele sale, am înţeles că ar dori să-mi încredinţeze o misiune. Cum avuţia nu prea face casă bună cu mine, vă închipuiţi că nu am de ales. — Mda! Purtaţi cumva o cămaşă de zale? — Nu. — Ar trebui să cumpăraţi una. — La ce bun? Vara, o cămaşă de zale e tot ce poate fi mai nesuferit. — Sînt de aceeaşi părere. Totuşi pentru voi se cade a purta una. Poate nu v-aţi gîndit, domnule, că turcii ştiu azi cine e Nufărul Alb. Ah, nu mă întrerupeţi! Vă cred că nu sînteţi Nufărul Alb, dar o cred oare şi turcii? Oamenii lor se pot strecura la noi în straie de creştini. O săgeată, un pumnal n-ar fi cine ştie ce, dacă îţi cunoşti duşmanii. Din păcate, voi nu-i ştiţi. Va trebui să umblaţi veşnic înarmat, iar o cămaşă de zale să aveţi sub straiele voastre chiar şi noaptea. — M-am gîndit la asta, domnule. — Înseamnă că sînteţi un tînăr înţelept. Cum nu mai aveau ce-şi spune, îşi zoriră caii, alături de ceilalţi. Tîrziu după prînz, tinerii cavaleri se despărţiră de comite şi ocoliră cetatea Braşovului către Sibiu. Staicu trase la vestitul han „Berbecul de aur”. Construit pe o coastă a muntelui Tîmpa numai în piatră şi lemn, cu odăi multe, încăpătoare şi luxoase, hanul era cunoscut în toată Transilvania. Muşterii de mîna a două nu zăboveau acolo, din cauza preţurilor piperate. Poziţia lui încîntătoare atrăgea însă mulţi călători cu stare bună. Puţine hanuri se puteau mîndri cu o ţinută atît de aleasă. Chiar slujitorii erau îmbrăcaţi la fel, în straie scumpe, femeile în alb, iar bărbaţii în mov. Acolo nu se pomeneau scandaluri, iar cuvîntul de ordine al hangiului Gaşpar se dovedea lege pentru întreg personalul hanului. Nimeni nu vorbea cu glas tare. Nimeni nu-şi îngăduia întrebări fără rost. Slujitorii încercau să ghicească din ochi dorinţele oaspeţilor. „Berbecul de aur” adăpostise adesea

172

Seria Cavalerilor – Cartea Întîi

oameni de mare vază. Gaşpar ar fi putut pomeni că zăboviseră cîndva pe acolo chiar Sigismund de Luxemburg al Ungariei, doamna Mara, soaţa măriei-sale Mircea, voievodul Transilvaniei, domnul Moldovei şi alte nenumărate mărimi ale zilei. Cîţiva slujitori pregătiseră o baie caldă pentru ilustrul oaspete venit din Ţara Românească. În astfel de ocazii, Gaşpar se ocupa personal de dorinţele clientului. El îşi însemnă în minte tot ce-i porunci Staicu, după care părăsi frumosul apartament şi dădu ordinele de cuviinţă. Către seară, o tînără doamnă cu faţa ascunsă sub un văl intră la „Berbecul de aur”. Gaşpar îi ieşi în întîmpinare. — Îl caut pe comitele Staicu. Sînt aşteptată. — Ştiu, doamnă, se înclină hangiul. Am primit poruncă în această privinţă. Poftiţi! Marea sufragerie a hanului adăpostea la ora aceea vreo cincisprezece-douăzeci de muşterii. Unii locuiau chiar acolo. Alţii veniseră doar să guste un pahar cu vin sau ceva mîncăruri alese. Printre aceştia se afla şi un bărbat înalt, uscat la chip. Nimeni nu-l cunoştea acolo pe Amăricăi. Tînăra vizitatoare îşi scoase vălul îndată ce uşa se închise în spatele ei. Staicu o salută cavalereşte şi o pofti să se aşeze la cină. După faţă şi după gesturile sprintene, doamna avea cel mult douăzeci şi cinci de ani. — La fel de frumoasă. La fel de punctuală, zîmbi comitele. — Vă aştept de trei zile. Dar nu mă plîng. Am aici prieteni buni, iar timpul zboară uşor într-un oraş atît de frumos ca Braşovul. — Cum aţi călătorit de la Cluj pînă aici? o întrebă din politeţe. — Cu trăsura. — Sper că nu a fost prea obositor. — Ah, nu! Din contră. De fapt, călătoresc mult. După moartea soţului meu, am făcut adesea drumuri lungi. — Ştiu. Ce doriţi, un vin de Tîrnave sau unul de Buzău? — Aţi uitat oare preferinţele mele? rîse ea. — Nici vorbă, dar ele se mai schimbă, odată cu trecerea timpului. Dacă au rămas aceleaşi, înseamnă că vă voi turna un rubiniu de Buzău. Pentru noua voastră misiune! închină Staicu. — Pentru sănătatea voastră! zîmbi ea. Tăcură un timp şi gustară din renumitul vin adus tocmai de pe dealurile Buzăului, locul de baştină al tinerei doamne. — Iscoadele noastre de la Buda au fost descoperite, vorbi Staicu. Nu ştim încă cine a făcut-o, dar e sigur că nu ungurii. Îi povesti tot ce ştia în legătură cu plecarea de la Buda a cavalerilor Dumitru şi Ionuţ.

173

Seria Cavalerilor – Cartea Întîi

— Să înţeleg că mă trimiteţi în locul lor? — Admir inteligenţa voastră. Da, asta e. Veţi părăsi curtea voievodului Transilvaniei. Acolo va merge altcineva în locul vostru. Sigismund de Luxemburg se arată prietenos faţă de noi şi sperăm că îşi va ţine făgăduielile. Am însă bănuiala că la curtea Ungariei cineva tratează împotriva domnului Ţării Româneşti. E bine să aflăm, pentru a lua măsurile de cuviinţă. La nevoie, îl vom sili pe Sigismund să respecte tratatul încheiat cu noi. Tinereţea voastră, frumuseţea şi inteligenţa, ca şi titlul de contesă rămas de la regretatul vostru soţ, sînt o chezăşie sigură că acolo vi se vor deschide multe uşi. — Unde voi locui? — Un om al egumenului Lazăr a cumpărat pentru voi o minunată casă la Buda. Iată adresa. — Voi avea nevoie de slujitori mulţi. — Au fost angajaţi. Am prevăzut şi banii… — Ah, nu! îl întrerupse tînăra. Fostul meu soţ, contele Imre Bethlen, mi-a lăsat o avere uriaşă. Aş fi preferat să trăiască el şi să fim săraci. Dar asta e altceva. După cum ştiţi, lucrez în slujba Ţării Româneşti nu pentru bani, ci ca o fiică a ei. — Da, vă mulţumim… — Să nu-mi mulţumiţi, fiindcă mulţumiri pentru astfel de servicii se pot face doar unui străin. A-mi mulţumi înseamnă că mă socotiţi o străină. Cum voi ţine legătura cu egumenul Lazăr? — Doamnă, luaţi acest mic inel de aur. Bijutierul meu a lucrat două la fel. Cel ce va veni la voi îl va purta pe al doilea. Lui să-i încredinţaţi tot ce aveţi a ne transmite. — Încerc să aflu rostul inelelor fără a pricepe. Nu-i mai firesc să-mi prezentaţi omul în cauză? — Ar folosi prea puţin. Omul nostru nu va fi de fiecare dată acelaşi. — Înţeleg. Dar dacă al doilea inel cade în mîna unui străin? El ar afla uşor secretele noastre fiindcă eu n-am cum să-l bănuiesc. — M-am gîndit la asta, iar ca măsură de siguranţă îl veţi întreba pe cel ce poartă al doilea inel: „Domnule, mi-aţi putea recomanda un vin bun?” El va trebui să răspundă: „Încercaţi un rubiniu de la Cumpăna Buzăului”. — O, minunat! Minunat, mai ales că atît întrebarea, cît şi răspunsul îmi vor aminti despre locuri dragi. De ce nu folosiţi un bărbat în locul meu? — Fiindcă un bărbat, oricît de viteaz, de iscusit, nu poate răzbi totdeauna acolo unde o femeie frumoasă şi cu nume mare deschide uşile în joacă. Apoi, bărbatul e nevoit să întrebe şi uneori stîrneşte bănuieli. Pe cînd unei femei frumoase i se fac multe confidenţe. Oricum, e o deosebire. Mai aveţi întrebări, doamnă contesă?

174

Seria Cavalerilor – Cartea Întîi

Ileana Bethlen îl privi îngîndurată. — Am o cerere. — Vă ascult. — După cum bănuiţi, misiunea mea la Buda e foarte periculoasă. — Nu tăgăduiesc şi am luat măsurile de cuviinţă. Un om al meu va fi umbra voastră ocrotitoare. Vă veţi lovi poate adesea de el fără să-l ghiciţi. La caz de primejdie, el ştie ce are de făcut. — Să nu mă încurce. — Nici gînd. În umbra voastră va sta unul dintre cei mai buni arcaşi din răsăritul Europei. — Aş prefera o inteligenţă. — Omul nostru le are pe amîndouă în egală măsură. Aţi venit însoţită? — Nu. Cînd am sosit aici, mai era încă lumină. — Am să vă conduc, hotărî el. Părăsiră hanul la braţ. Cînd trecură prin sufragerie un bărbat înalt, uscat la chip, îi privi lung din colţul său. Omul aşteptă preţ de un minut sau două, după care se ridică, lăsă pe masă un ducat de aur şi porni spre uşa hanului. Unul dintre slujitori o închise în urma lunganului cu plecăciuni adînci. Paşii comitelui şi ai contesei Ileana Bethlen răsunau slab undeva către capătul străzii. * Trecuse de vremea prînzului. Margareta ieşise călare dimpreună cu Irina. Cîţiva arcaşi le urmau, după obicei. Locurile generoase în verdeaţă fragedă şi copacii toropiţi de căldura din miezul zilei, liniştea desăvîrşită, cîntecul rîului ce-şi sălta poalele peste bolovani îi smulgeau Irinei exclamaţii de încîntare. Zăboviră la o stupină, unde gustară faguri şi apă rece ca gheaţa. Ocoliră platoul Cîmpinei pînă la şes. Adunară flori de mac şi colilie. Printre păduri, holdele de grîu picau sub asaltul sutelor de seceri. Femeile, cu pălării mari de paie, cu bluze albe frumos lucrate în cusături de mînă, acum se ridicau, acum dispăreau printre spice. Bărbaţii bronzaţi de tăria soarelui făceau snopi grei şi aşezau clăile. Cînd reveniră la castel, cu feţele îmbujorate, ziua căzuse către seară. Pe una din terasele de la parter, Amăricăi şi Bogdan se întreţineau lîngă două cupe cu vin. Observîndu-şi prietenul, Margareta i se adresă cavalerului: — Domnule Bogdan, i-am vorbit prinţesei Irina despre încîntătoarea noastră capelă. Aţi vrea să i-o arătaţi? — Nu veniţi şi voi? întrebă tînăra dobrogeană. — Sînt prea ostenită. Bogdan şi Irina se îndepărtară de-a lungul parcului. Amăricăi era

175

Seria Cavalerilor – Cartea Întîi

nemulţumit gîndindu-se la ce avea să urmeze. — Te-ai întors iute, observă castelana. L-ai văzut pe comite? — L-am văzut. — De ce nu ai rămas la Braşov în continuare? — Nu mai era cazul. Am văzut destul. — Adică? — Hm! se foi Amăricăi. Aş vrea să vă cruţ, dar n-am încotro. Comitele a tras la renumitul han „Berbecul de aur”. Acolo a primit vizita unei femei. Au stat împreună pînă aproape de miezul nopţii. — Cine e femeia? întrebă cu glasul parcă sugrumat. — Din cîte am putut scoate de la slujitorii casei în care locuieşte, e vorba despre contesa Ileana Bethlen. — Mulţumesc! Devenise palidă. Mîinile îi tremurau atît de puternic încît şi le ascunse la spate. Mînia ei de Muşatină aprigă îl înfioră pe Amăricăi. Acesta îi privi mersul aspru pînă cînd ea se pierdu la capătul scărilor de la etaj. * Comitele Staicu reveni acasă la o zi după Amăricăi. Adusese de la Braşov o minunată cruciuliţă de aur bătută cu pietre scînteietoare. Cu puţin înainte de cină, ciocăni în uşa Margaretei şi intră. — Ce surpriză, domnule! rîse. Dorul de noi nu v-a putut ţine prea mult la Braşov. — Adevărat, doamnă! se înclină Staicu. Uneori mi se părea că roibul meu galopează prea încet şi mă bătea gîndul să părăsesc şaua, fiindcă picioarele îndemnate de dorinţa inimii poate că m-ar fi adus cu un ceas mai devreme. „Ipocrit!” gîndi ea ascunzîndu-şi mînia ce era gata să izbucnească. Apoi grăi la fel de ironic: — Plăcute vorbe, domnule! Şi bine că nu v-aţi osîndit picioarele, neobişnuite la greu. Ar fi fost o mare mîhnire pentru noi. Şi aşa ne încearcă durerea gîndindu-ne cît aţi putut pătimi la un călărit îndelungat. Ca să nu mai vorbim despre faptul că în lipsa voastră nu am avut o clipă de linişte. Mereu ne închipuiam cu groază că aţi fost atacat de un lup, sau de un urs, ori de un cîine rău şi chiar de un lotru. Prea călătoriţi singur! E adevărat că singurătatea îşi are foloasele ei, dar şi neajunsuri. Ar fi timpul să vă luaţi la drum unul sau doi apărători de nădejde. Oameni care ştiu să mînuiască spada şi arcul. Staicu zîmbi. Firea ei aprigă răzbise parcă mai aspră decît altă dată. Şi, ca de obicei, se prefăcu a nu înţelege săgeţile.

176

Seria Cavalerilor – Cartea Întîi

— V-am adus un dar. — O! rîse ea. Oare nu v-am spus că cel mai frumos dar stă în prezenţa voastră aici? — Aş vrea să cred. Şi mă mîhneşte faptul că mîine în zori vă vom părăsi pentru o vreme. Castelana îşi uită intenţiile spre ironie. În glasul comitelui parcă vibrase ceva cald şi sincer. Îi dispăruse zîmbetul şăgalnic, iar în ochii lui observă aceeaşi luminiţă ciudată pe care o mai văzuse la el de cîteva ori. Un licăr ca o chemare tainică ce nu ar fi scăpat chiar unei femei cu puţină experienţă. Îşi reveni însă iute şi răspunse cu o asprime abia simţită de el: — Cum nu se poate mai bine, domnule. Şi noi vom pleca. — Unde? — Acasă în Moldova. — Staţi mult acolo? — Mult. — Şi cînd vă întoarceţi? — Niciodată. — Da, da, înţeleg, zîmbi el. Dar zîmbetul său era spart, ofilit dintr-o dată. Păcat că nu vă pot conduce. Sînt chemat la Argeş. Măria-sa Mircea mi-a trimis vorbă. Voi da poruncă să pregătească trăsura. O sută de arcaşi vor asigura paza drumului vostru. O luaţi şi pe Irina? — Tocmai asta e, că nu ştiu ce să fac. — Ar fi bine să rămînă. Va fi prezentată domnului Ţării Româneşti. Încă nu s-a hotărît nimic în privinţa ei. Tăcură miraţi că nu mai au ce-şi spune. Comitele porni spre uşă după ce o salută adînc, dar se opri în prag. — Ar mai fi ceva, doamnă. Am să vă cer ceva. — Cereţi! Cereţi cît de mult, îl privi cu răceală. Domnul Moldovei e bogat şi poate plăti oricît. Orice compensaţie. Să nu vă fie teamă pentru asta. Nu de bani ne plîngem noi. — Altceva doream să vă cer, spuse uşor încruntat. În cei doi ani care au trecut, v-am sărutat o singură dată… la cununia noastră în biserică. Apoi, nu am forţat lucrurile, fiindcă dragostea nu cu forţa se obţine. Însă asta e altceva. Acum se cuvine să vă sărut a doua oară, în semn de rămas bun. Aveţi ceva împotrivă? Obrajii ei păliră uşor. — Nu, domnule, nu am nimic împotrivă, încercă să-şi potolească tremurul glasului. E dreptul vostru de soţ. E ultimul vostru drept. O cuprinse cu braţele uşor, ca pe ceva deosebit de fragil. Margareta se ridică mult pe vîrfuri. Buzele ei îl întîmpinară, reci, doar o clipă, fiindcă în cea următoare cu greu se opri să-şi arunce braţele pe umerii lui.

177

Seria Cavalerilor – Cartea Întîi

„Nu-l iubesc, socoti ea într-o frîntură de luciditate. Cel mult, poate că îl doresc niţel. Doar sînt la vîrsta cînd o femeie poate dori un bărbat.” În zori, trăsura Margaretei porni către aşezarea Tîrgşorului. Pe măsură ce se îndepărta de castelul Prahovei, în loc să simtă o uşurare aşa cum visase, o încerca un sentiment de apăsare, de vinovăţie. Acum vedea altfel lucrurile. Întîlnirea comitelui cu o femeie nu-i aducea siguranţa că el o înşelase. Dar drum de întoarcere nu mai era. Tot chibzuind la cele întîmplate, rămase o clipă încremenită şi exclamă: — Dumnezeule! Să fiu oare geloasă? Nu. Nici vorbă! Mînia mea pentru înjosirea pe care mi-a adus-o întrece orice margini.

178

Seria Cavalerilor – Cartea Întîi

Capitolul 12
a 24 iulie, marele vizir Ali îşi făcu intrarea în Adrianopole, aşa cum bănuise. Călărea dinaintea oştilor sale. Privirile iscodeau de-a lungul străzilor. Populaţia îi ieşise în întîmpinare, dar lipseau pregătirile cu fast ce-l aşteptaseră în alte dăţi. Emirul Sabahaddin, şeful poliţiei imperiale, înrudit de aproape cu sultanul, Suhar-paşa şi Fareddin-paşa îl salutară destul de rece, chiar dacă zîmbetele lor făţarnice îndulceau oarecum ostilitatea. Doar bătrînul amiral Abdulah îşi manifestă bucuria fără rezerve. „Întîlnirea cu padişahul va fi grea, reflectă marele vizir. Poate că nu trebuia să plec în campanie. Poate era mai bine să-l fi lăsat pe Suhar. Mă întorc victorios, cu toate că Varna mi-a scăpat. Firesc ar fi ca Murad să-şi arate recunoştinţa şi bucuria. Însă, după feţele ipocrite ale duşmanilor mei, întîlnirea de mîine poate însemna sfîrşitul carierei mele. Cred că s-a făcut mult tapaj pentru pierderea convoaielor cu robi şi prăzi. Cît despre Varna, aici va sta greutatea întrebărilor.” Oştile victorioase trecură prin dreptul palatului imperial cu iataganele ridicate după datină. Padişahul ieşise în balcon să primească defilarea. Înainte de a-şi pleca fruntea pe gîtul calului, Ali îi văzu o clipă faţa rece, mohorîtă. „O fi bolnav, gîndi el. Iscoadele mele m-au înştiinţat că rar îl slăbesc reumatismul şi tusea. E bătrîn şi acrit. Păcat că nu i-am adus-o pe blonda prinţesă a Dobrogii.” Cînd ajunseră într-o piaţă, Ali-paşa ridică braţul. Oştile se opriră aliniate frumos la spatele său. Emirul Sabahaddin îşi porni obişnuitul discurs care încheia campania de la Dunăre. — Strălucitorule Ali-paşa! Achingii! Vă mulţumim pentru tot. Îi plîngem din inimă pe cei ce nu s-au mai întors. Mulţi dintre fiii noştri cei mai buni au rămas pe cîmpul de luptă. Jalea noastră… — Pe sufletul lui Allah! înjură marele vizir printre dinţi. Discursul ticălosului de emir sună a înmormîntare, nu a întoarcere victorioasă. Cel puţin bine că ştiu la ce mă aştept! Achingiii se răspîndiră treptat. Ali-paşa, urmat de Ibrahim şi o gardă, porni către palatul său înconjurat de grădini fermecătoare. Slujitorii şi robii îl aşteptau înşiruiţi printre rondurile de trandafiri. Cîteva roabe minunat înveşmîntate în văluri subţiri veniră în jurul lui şi-i scoaseră ţinuta de război. Un parfum discret de trandafiri îndulcea atmosfera odăilor. Din baia

L

179

Seria Cavalerilor – Cartea Întîi

uriaşă, lucrată după model bizantin în faianţă albastră, se auzeau chicoteli. Era bine acasă. Covoarele moi îi mîngîiau din nou tălpile. Ferestrele înalte, acoperite pe jumătate de perdele albe aduse de negustorii greci din Constantinopole, îi încîntau privirile. Mobila sculptată, primită cîndva în dar de părintele său de la Salonic, dădea odăilor o notă de eleganţă. Vestitele vaze greceşti, mulţimea bibelourilor fine şi lucrătura de mînă a lemnului care acoperea tavanele arătau bogăţie şi gust. „Mi se pare că am împrumutat multe de la greci, rîse el. Dar grecii nu prea au în ce să ne copieze! Din păcate, luăm adesea de la vecini mai mult rele decît bune. Vechea civilizaţie a grecilor, căreia îi datorăm recunoştinţă, a căzut pe vremuri către păcatul desfrîului, a leneviei, şi a reuşit să dărîme un imperiu. Vechiul Imperiu grecesc. Aceeaşi civilizaţie aplecată spre desfrîu şi lenevie a contribuit la căderea Imperiului roman de apus. Tot civilizaţia greacă va dărîma şi cel de-al treilea imperiu. Imperiul bizantin. Iată un adevărat tur de forţă. Dar această civilizaţie pătrunde uimitor de iute şi la noi. Lenevia, corupţia, îmbuibarea, setea de putere, desfrîul sînt doar cîteva din păcatele civilizaţiei ce prind la noi rădăcini adînci.” Apa caldă, cea rece şi masajul făcut de mîini sprintene îl înviorară. Trupul său tînăr, robust, nu mai simţi oboseala. Privi în jur, dornic de toate locurile şi obiectele ştiute. Îmbrăcat uşor, în straie lejere, ieşi pe o terasă. Ibrahim îl urmă credincios ca o umbră. — Va fi greu mîine la palatul padişahului? întrebă aghiotantul. — Nu ştiu. Azi, în imperiul nostru nu mai e uşor ca altădată să te întorci victorios dintr-un război. În lipsa ta, duşmanii lucrează cu spor. Sabahaddin, Fareddin şi Suhar ţintesc a-mi lua locul. Acum sînt uniţi să mă doboare. Dacă vor reuşi, abia la urmă se vor încăiera între ei. Ai văzut vreodată o haită de lupi? Ei aleargă împreună după pradă. Dar cînd o răpun, se sfîşie între ei. Poate că mă vor învinui de multe. Mă voi apăra prin logică şi inteligenţă. Iar dacă padişahul mai păstrează o urmă de înţelepciune, dacă trufia lui nu i-a acoperit-o cu totul, poate voi reuşi.” Ora de primire la palatul sultanului Murad se apropiase. Îmbrăcat simplu, în caftan lung, lipsit de podoabe, Ali intră în anticamera padişahului cu fruntea sus. Impunătoarea lui statură, parcă neîmpovorată de griji, privirile aspre, distante, nu se potriveau cu umilinţa la care se aşteptau duşmanii. Marele vizir cătă cu coada ochiului spre Fareddin, care pendula nehotărît între a se apropia de el sau a rămîne prudent lîngă ceilalţi. „Cutra de Fareddin încearcă să-mi arate prietenia sa, dar îmi va întinde numai un deget, fiindcă nu e sigur că voi ieşi de la padişah la fel de trufaş pe cît intru!”, gîndi privindu-l pe bătrîn cum se apropie mieros. — Strălucitorule, ţi-a fost greu cu ghiaurii? întrebă cu prefăcută grijă.

180

Seria Cavalerilor – Cartea Întîi

Ali privi undeva peste el şi spuse din vîrful buzelor: — Te-ai cam îngrăşat, Fareddin. Bătrînul tresări abia vizibil şi se retrase chibzuind: „Oare ce a vrut să spună cîinele ăsta? Mai are dinţi să muşte? Vom vedea.” Cîţiva generali îşi manifestară simpatia ignorîndu-i cu bună ştiinţă pe Sabahaddin şi Suhar. Pe ei nu-i interesau jocurile de culise. Uşile mari se desfăcură în lături. — Marele vizir Ali-paşa, fiul lui Hairedim! răzbi o voce puternică. Tînărul comandant îşi reţinu un zîmbet. La ceremonia primirilor, Murad păstrase ceva din moda ameninţatului Constantinopole. Padişahul nu şedea pe tronul imperial, aşa cum obişnuise altă dată. Îşi aflase loc mai bun pe cîteva perne tari. Junghiurile îl necăjeau rău în ultima vreme. În tron greu se putea ghemui, cînd îl împungeau, aspre. Dintr-un vas de aur, unele ierburi frumos mirositoare acoperite cu jăratic răspîndeau un fum subţire ca cel de tămîie. Undeva, după o draperie, o femeie îngîna cu glas scăzut o melodie tînguioasă. În jurul uşilor, cîţiva oşteni voinici, cu iatagane mari, strălucitoare, păreau turnaţi în bronz. Un măscărici primit în dar de la veneţieni încerca zadarnic să atragă atenţia stăpînului prin tumbe şi ţipete ascuţite. Era de mirare că un om inteligent ca Murad îl suporta. Moda Apusului cucerise teren la Adrianopole. Ali înaintă hotărît pînă la doi paşi de sultan. Acolo duse mîna la frunte, la buze şi la piept, apoi îngenuche. — Ridică-te, efendi! porunci Murad, tot după moda Apusului. Uşile mari se închiseră. Spre satisfacţia lui Ali, măscăriciul fu concediat cu un gest. Numai femeia cînta, dar atît de domol, încît vocea ei semăna cu o mîngîiere uşoară. Sabahaddin, Fareddin şi Suhar trecură în stînga padişahului. Ali rămase în dreapta, după cerinţele etichetei. — Vorbeşte, Sabahaddin! porunci Murad parcă somnoros. Marele vizir îşi reţinu, prin puterea voinţei, mînia. După rang, el trebuia să grăiască primul. Şeful poliţiei imperiale desfăcu un pergament mai mult de formă şi spuse cu glas puternic. — Nouă mii de achingii morţi şi şapte mii de răniţi. — Însă prăzile… interveni Suhar. Un gest al padişahului îl amuţi. — Suhar, îţi scurtez limba! Trebuie să luăm totul pe rînd. Ce ai de spus, Ali-paşa? „Acum se va aşterne cu fruntea la podea şi va cere milă, chibzui Fareddin. Iată clipa în care învinuirile noastre vor veni peste el ca o grindină. Sultanul va chema gărzile…” Tînărul comandant socoti că numai un răspuns cutezător îl poate feri

181

Seria Cavalerilor – Cartea Întîi

de mînia sultanului. Va trebui să joace o astfel de carte mare. — Mărite padişah! zîmbi tînărul spre stupoarea celorlalţi. S-au schimbat multe aici, în lipsa mea. Eu trebuia să vorbesc primul, după datină. Apoi, primirea ce mi se face nu-i aceea datorată unui învingător în slujba imperiului, ci a unui învinuit. Cu victoriile noastre s-ar fi cuvenit să începem. „Acum va chema gărzile?” se întrebă Ali. Faţa somnoroasă a padişahului parcă se trezi dintr-o dată. „Ticălosul ăsta mă înfruntă, dar are dreptate”, gîndi Murad. Apoi vorbi cu asprime: — Continuă, Ali! Continuă! E interesant ce ne spui. — Mărite padişah, vorbi tînărul cu un calm desăvîrşit, numărul morţilor şi al răniţilor cine îl poate cunoaşte mai bine decît comandantul? Sabahaddin a făcut numărătoarea doar prin iscoadele lui slabe. Aşa se întîmplă că la cifra morţilor s-au adăugat, din nepricepere sau din răutate, şi o parte din garnizoanele lăsate de mine în Dobrogea şi în fostul ţarat al lui Şişman. Avem aproape cinci mii de morţi şi patru mii de răniţi. — Să te cred? — Nu, mărite padişah. Să nu mă crezi. Trimişii voştri pot afla adevărul în mai puţin de o săptămînă. Pentru cine dintre noi doi minte, cer osînda capitală, încheie cu asprime. — Ce spui, Sabahaddin? îl sfredeli cu privirea Murad. — Strălucitorule! se îngălbeni acesta, fiindcă nu controlase temeinicia listei. Poate că oamenii mei au greşit… — Aha! Vrei să spui ceva, Fareddin? — Puţine, strălucirea-ta. Înţeleptul nostru mare vizir nu a fost prea norocos în privinţa prăzilor. Slabe prăzi au sosit aici. Noi le-am aşteptat cu sufletul la gură. — Ce poţi răspunde la asta, Ali? — Mărite padişah, răspunse tînărul fără a se pierde o clipă. Eu am fost trimis nu după prăzi, ci să cuceresc ţinuturile de la Dunăre. Şi le-am cucerit, spre slava imperiului. — Dar ţi-a scăpat Varna! lovi Sabahaddin. — Scăpat? A, nu! zîmbi marele vizir. Varna nu mi-a scăpat: acolo am fost înfrînt de-a binelea! — E de mirare, continuă Sabahaddin. Cu treizeci de mii de achingii să nu poţi lua un biet oraş? Dar pentru asta ar fi ajuns un sfert din oştenii voştri! Cel mai nepriceput general ar fi cucerit oraşul. Cînd s-a mai pomenit ca o mînă de ghiauri să pună pe goană oştile imperiului? Şi ce oşti! — Aşa e! se întunecă Murad, amintindu-şi. — Nu, preamărite padişah, îl contrazise tînărul, fapt nemaiauzit.

182

Seria Cavalerilor – Cartea Întîi

„Acum îl taie”, gîndi Suhar. Însă Murad îl privi curios pe Ali, aşa cum te uiţi la un obiect nou şi interesant. — Adică, ce vrei să spui? — Vreau să spun, mărite padişah, că pe ghiauri ne-am obişnuit din rea trufie să-i privim ca pe nişte iepuri fricoşi. Am uitat oare că anul trecut, la Polènik, chiar slăvitul nostru padişah a pierdut în faţa ghiaurilor? „Acum îl taie! gîndi Fareddin, bucuros de întorsătura discuţiei. Ali îşi caută moartea cu lumînarea.” — Aşa este! recunoscu sultanul, spre stupefacţia celorlalţi. Nufărul Alb i-a înştiinţat pe ghiauri din vreme că mergem peste ei. — La fel ca şi la Varna, adăugă marele vizir. În loc să găsesc acolo un biet oraş surprins şi îngrozit de apariţia noastră, am întîlnit o adevărată apărare care mi-a nimicit o seamă de achingii. În Dobrogea am adunat prăzi mari şi printre robii de soi strălucea frumoasa prinţesă Irina. Convoiul trimis de noi către Adrianopole a căzut sub lovitura Nufărului Alb. Dar nu pe Nufărul Alb îl socotesc azi duşmanul nostru cel mai mare, ci pe altul. — Pe cine? întrebă Murad surprins. — Pe acel duşman care se numeşte corupţie, sete de putere, lăcomie, ură, desfrîu şi complot. O parte dintre marii slujbaşi ai imperiului nu se mai gîndesc la interesele acestuia, ci numai la cele proprii. Că s-a uneltit aici împotriva mea cui foloseşte? — Strălucirea-ta! interveni Sabahaddin mînios. Marele vizir a început să acuze pentru a-şi ascunde… — Aşteaptă, Sabahaddin! îl domoli sultanul. Omul acesta ne spune lucruri mari. Vorbeşte, Ali! Tînărul înţelese că a venit clipa să lovească nu cu bobîrnace, nu cu săgeţi, ci cu toată puterea. — Mărite padişah, nu am luat Varna fiindcă mi-au lipsit cele cincizeci de corăbii pe care le-am cerut. În Micul Divan de atunci s-au opus aceşti trei oameni. Ei v-au convins că Varna e o biată întăritură ce poate fi luată cu cîteva cete de achingii. Ca vechi general ce cunoaşte rosturile războiului, ce a adus imperiului multe victorii, îi acuz pe aceşti oameni nu de trădare, ci de totală nepricepere. Nufărul Alb v-a adus şi vouă, şi mie mari neajunsuri. Setos de putere, Sabahaddin, şeful poliţiei imperiale, ştie să tragă sfori, ştie să arunce cu noroi, dar de doi ani îl caută pe Nufărul Alb fără folos. Pe omul ce ne loveşte chiar aici. Mărite padişah, mi se pare că Sabahaddin s-a cam îngrăşat. Acum două săptămîni, iscoadele noastre din Constantinopole au căzut. Întreaga noastră reţea de iscoade a pierit acolo, sub toporul călăului. Împăratul din Constantinopole a primit de la Nufărul Alb o listă cu toate iscoadele noastre.

183

Seria Cavalerilor – Cartea Întîi

— Adevărat, Sabahaddin? sări Murad, cu ochii scînteietori de mînie. De ce nu mi-ai spus? — Fiindcă am auzit numai zvonuri, se bîlbîi emirul. — Aha! Marele vizir a aflat asta pe cîmpul de luptă, iar şeful poliţiei imperiale nu ştie nimic. Înţeleg. Ali are dreptate. Te-ai îngrăşat, Sabahaddin. În primul moment, sultanul se gîndi să cheme gărzile. Apoi îşi luă seama. A-l tăia pe Sabahaddin, ruda sa apropiată, ar fi însemnat mari nemulţumiri în sînul familiei imperiale. Parcă şi auzea cu groază strigătele rudelor sale. Acum era bătrîn, bolnav şi lipsit de vlagă. Poate că altădată şi-ar fi impus autoritatea asupra lor prin cîteva lovituri ale oştenilor săi. — Sabahaddin! — Poruncă, strălucirea-ta! — Te numesc comandant la Sabaha. Mîine în zori să nu mai fii în Adrianopole! Ţi-am simţit jocul. Doreai să te fac mare vizir. Dar pentru ce merite? Pleacă! Emirul părăsi încăperea cu chipul vînăt. Parcă totul se învîrtea în jurul său. Sabaha era un biet sat de pescari, cu o fortăreaţă prăpădită de vreme. — Suhar! — Poruncă, strălucitorule! — Te numesc şef al poliţiei imperiale. Suhar se aruncă la podea şi vru să-i sărute vîrful încălţării. — Lasă prostiile, efendi! îl măsură sultanul dispreţuitor. Să mi-l găseşti pe Nufărul Alb! Îţi dau răgaz pînă la mijlocul toamnei. Acum plecaţi! Sînt obosit. — Ar mai fi ceva, mărite padişah, stărui marele vizir. — Ce? — Vă cer o audienţă între patru ochi. — Bine! Să vii pe la asfinţitul soarelui.Vom gusta un ceai împreună. Ieşiră. Fareddin se apropie de tînăr, linguşitor. — Strălucitorule! grăi cu o privire complice. L-ai cusut bine pe ticălosul de Sabahaddin. Aşteptam asta şi jubilam de plăcere. Să contezi pe mine. — Fareddin! îl biciui acesta cu vorba aspră. Ai uitat ce ţi-am spus? Te-ai cam îngrăşat în ultima vreme. Bătrînul se îndepărtă înjurînd printre dinţi, chiar dacă salutase cu adîncă umilinţă. Marele vizir privi în urma lui ca după un păianjen. * Cu puţin timp înainte de asfinţitul soarelui, Ali-paşa reveni la palatul imperial însoţit de Ibrahim. Un slujitor îi conduse către un minunat chioşc, ascuns printre copacii şi boschetele din spatele clădirii. Padişahul părea mai

184

Seria Cavalerilor – Cartea Întîi

vioi. Îi primi cu un zîmbet şi nu întrebă despre rostul lui Ibrahim acolo. — Mărite padişah! începu Ali. La audienţa de dimineaţă, v-am cerut o discuţie între patru ochi. Apoi am chibzuit că-i mai bine să-l aduc şi pe acest ofiţer care, prin harurile inteligenţei, prin dragostea faţă de voi şi de imperiu, ne poate fi de mare folos. E drept că eticheta nu îngăduie… — Prostii! îl întrerupse Murad. Eticheta o impun eu. Rămîi, tinere! îl privi cu interes pe Ibrahim. Să se aducă încă o ceaşcă de ceai! Să nu fii prea vesel, Ali, continuă bine dispus. Ai pierdut achingii mulţi din campania de la Dunăre şi ai dovedit uşurinţă în trimiterea convoaielor cu robi şi prăzi. Aici s-a complotat mult împotriva ta. Dar m-a mîhnit lipsa de iscusinţă a duşmanilor tăi. Îmi plac oamenii inteligenţi şi îndrăzneţi. Pe tine astea te-au salvat adesea. Sabahaddin îşi merită soarta, fiindcă nu e numai prost, ci şi leneş. Puţine prăzi, Ali! Avem nevoie de grîne, de miere, de piei, de copii pentru oşti şi de aur. — Tocmai asta m-a adus aici, răspunse marele vizir. Politica imperiului nostru nu merge pe drumul cel mai bun. Noi trăim din ce jefuim de pe la vecini. Ştiu că nu vă place ce vă spun. Uneori putem lua de la alţii. Însă nu totdeauna. Iată, un popor mare ca al nostru, se lasă în seama hazardului. Ar fi vremea să întărim agricultura noastră, meşteşugurile şi comerţul. — M-am gîndit la asta, dar sînt bătrîn, Ali. Poate copiii mei vor face mai mult. — Sînteţi încă în putere. Daţi-mi mînă liberă să întăresc agricultura! În Dobrogea am văzut lanuri de grîu ce ne ajungeau pînă la piept. Noi avem multe pămînturi bune şi nelucrate. În ţaratul lui Şişman, am văzut livezi uriaşe. Nouă aproape ne lipsesc. Daţi-mi mînă liberă pentru întărirea meşteşugurilor! Daţi-mi mînă liberă să întăresc negoţul! Ce pot face veneţienii şi genovezii, putem şi noi. În cîţiva ani va fi altfel. Va trebui să construim corăbii pentru război şi comerţ. — De unde atîţia bani? — Încă nu ştiu. Vom porni la drum cu ce putem. Să luăm pildă de la regii Ungariei, care au făcut colonizări nu cu robi, ci cu oameni liberi. Ei au sprijinit aducerea de emigranţi germani, cumani, evrei, veneţieni şi genovezi. Negoţul lor s-a ridicat din nimic. Iar ungurii au învăţat mult de la venetici. — Bine, Ali! Întocmeşte-ţi planurile tale şi să vii să le văd. — Mărite padişah, continuă el, nu vi se pare curios că tot ce am discutat pînă azi în Micul Divan a ajuns la Nufărul Alb? La ultimul nostru Divan, aţi fost voi, eu, Sabahaddin, Fareddin, Abdulah şi Suhar. Scăzîndu-vă pe voi, pe mine şi pe Abdulah, pentru care bag mîna în foc, rămîn trei. Sabahaddin a plecat. Deci rămîn doi. Să facem un nou divan peste o săptămînă sau două şi să hotărîm un atac de pradă în Ţara Românească. Dacă vom fi aşteptaţi acolo, înseamnă că unul dintre cei doi

185

Seria Cavalerilor – Cartea Întîi

trădează. Urmărindu-i, ajungem fără greş la Nufărul Alb. Această strălucită idee, din păcate, nu mi-a venit mie, ci inteligentului Ibrahim. — Crezi în ea? — Altfel nu aş propune. Urmînd pe acest fir logic, l-am trimis aici pe cel mai iscusit om al meu. Poate că aţi auzit despre Ben-Din. Nu ştiu pe cine a urmărit el. Nu ştiu ce a aflat, dar a dat cu siguranţă de o urmă bună. Pe Ben-Din l-a înjunghiat Nufărul Alb chiar aici, în Adrianopole. Acum îi încredinţez lui Ibrahim primejdioasa misiune de a-l căuta pe Nufărul Alb. — Te încrezi în el? — Ca în mine. Altfel nu l-aş fi adus aici. M-a urmat în toate războaiele. Trupul său e acoperit de răni în slujba măritului nostru padişah. Multe din victoriile mele i le datoresc lui. De multe ori am greşit fiindcă nu am ţinut seama de părerile lui. El e vestitul erou de la Sabaha, pentru care faptă nu a primit măcar o strîngere de mînă. Murad îl privi din nou cu interes pe Ibrahim. Îi plăcură ochii lui inteligenţi, dar ghici în acelaşi timp că Ali încearcă să-l împingă la deal. Prea multe laude dintr-o dată. — Locul de comandant al garnizoanei din Adrianopole e liber de azi-dimineaţă, spuse padişahul gînditor. Comandant a fost Suhar. Acum vei fi tu, Ibrahim. Ali îşi ascunse cu grijă triumful. Noul comandant duse mîna la frunte, la buze şi la piept fără obişnuita explozie de bucurie. Fără nimic linguşitor, ceea ce îi plăcu mult padişahului. — Strălucirea-ta! vorbi Ibrahim, fiindcă noua funcţie îi acorda acum acest drept. Pe pămînturile cucerite la Dunăre am lăsat garnizoane, însă dincolo de apă domnul Ţării Româneşti a ridicat oşti mari. Dacă face un atac în Dobrogea şi în ţaratul lui Şişman, cine îl poate opri? — Crezi că îndrăzneşte? zîmbi Murad. — Nu cred. Mă întreb. — Ne vom gîndi şi noi. Mîine, robul nostru Şişman va fi primit în audienţă. Poate îl vom repune în scaunul ţaratului său. El va lupta acolo pentru noi. — Dar Dobrogea? — Dobrogea va fi transformată la primăvară în paşalîc. Vom duce oşti mari. Trebuie să cucerim Chilia şi Cetatea Albă. Abia cînd vom fi stăpîni acolo putem lovi mai sus. Micul Divan îl vom ţine peste două săptămîni. Poate aşa vom da de urma Nufărului Alb. Şi cred că aveţi dreptate. Nu strică să-i încercăm puterile ghiaurului Mircea. Acum plecaţi! Marele vizir şi noul comandant al garnizoanei îl salutară adînc şi părăsiră frumoasa grădină. Ali era vesel. Acum avea doi oameni în posturile cheie ale imperiului. Pe Abdulah şi pe Ibrahim. Îi vor mai trebui şi alţi

186

Seria Cavalerilor – Cartea Întîi

oameni credincioşi lui. Cu cît vor fi mai mulţi, cu atît puterea sa va creşte, spre binele neamului său. Iar el nu va mai sta cu teamă la cheremul padişahului. Era mulţumit. Prin noul comandant al garnizoanei, oştile din Adrianopole se puteau ridica oricînd cu ameninţare chiar asupra sultanului. Dar o va face numai de va fi cazul să-şi apere viaţa. Acum avea nevoie de linişte şi de timp, care să-i îngăduie a fortifica slaba putere economică a imperiului. * La mănăstirea Snagov, egumenul Lazăr îl primi într-o dimineaţă pe comitele Staicu. Călugării scoaseră o masă afară, în umbra plăcută a unui stejar. Căldura scăzuse sub apăsarea vîntului care adia blînd. Crengile stejarului parcă se angajaseră într-o simfonie gravă. Comitele arăta cam nedormit. Totuşi, nu lipsa unui somn bun lăsase urme pe chipul său. Egumenul îl cunoştea prea bine pentru a se linişti. Niciodată nu-l văzuse atît de răvăşit şi de palid. — Aţi fost la Braşov? întrebă, ferindu-se a-şi manifesta curiozitatea asupra înfăţişării lui Staicu. — Am fost. Ileana Bethlen va pleca spre Buda în cel mult două săptămîni. De aici înainte, rămîne să vă ocupaţi voi de asta. — Da. Ocrotitorul Ilenei acolo m-am gîndit să fie cavalerul blond. Sper ca în viitoarele zece zile să se întoarcă la Snagov. — Curios. Şi eu tot la el m-am gîndit. Credeţi că va primi? — Cred. — Asta ne-ar scuti de multe griji. Dar în privinţa omului de legătură, a omului ce va purta al doilea inel de aur? — M-am gîndit la micuţul Grama. Îl vom folosi o vreme. Mai tîrziu vom vedea cu cine îl înlocuim. — Ştim prea puţine despre el, se opuse comitele. — Nu prea. Călugării mei au cules în Transilvania destule informaţii asupra lui. — Totuşi, vă asumaţi o mare răspundere. — Ştiu, zîmbi egumenul. Cu Grama sînt convins că nu risc nimic. E un tînăr pe care se pot pune temeiuri sigure. Ah, era să uit! Cum se simte prinţesa Irina acolo, pe valea Prahovei? — Destul de bine. Începe să-i placă. Noi ne obişnuim cu ea. Ne-am despărţit acum un ceas. — Nici nu s-ar putea simţi altfel cu o gazdă atît de gingaşă ca doamna Margareta. — Margareta a părăsit castelul în zori. A plecat pentru o vreme în vizită

187

Seria Cavalerilor – Cartea Întîi

la ai săi, minţi Staicu. „Deci asta era, gîndi egumenul. Acum înţeleg faţa răvăşită a comitelui. Cred că între ei s-a produs ruptura definitivă. Păcat! Mare păcat! Staicu nu-mi spune adevărul fiindcă încearcă să cîştige timp. Nu în folosul său, ci al ei. Peste o vreme, Petru Muşat şi Mircea se vor obişnui cu gîndul lipsei sale de aici.” Prefăcîndu-se a nu cunoaşte nimic din necazurile acestuia, Lazăr schimbă subiectul discuţiei. — Peste un ceas vom porni spre Argeş. Măria-sa Mircea ne aşteaptă. Oştile noastre sînt pe picior de război. Absent, comitele îi răspunse: — Nu, azi nu va ploua. Mă bucur că Margareta are noroc de timp bun. Se opri brusc din vorbele lui şi înţelese că altceva trebuia să răspundă. Privi spre egumen neliniştit, dar faţa inteligentului său prieten părea adîncită în alte gînduri. Tîrziu către seară, ajunseră în cetatea Argeşului. Acolo nimic nu arăta că se fac mari pregătiri de război. Precaut, domnul Ţării Româneşti nu-şi arătase încă intenţiile sale cu privire la Dobrogea. Iar faptul că oastea cea mare nu fusese chemată sub steaguri îi convingea pe oameni de linişte. Staicu şi Lazăr îl găsiră pe domnul ţării într-o lungă discuţie cu căpitanul Gherghina. — În sfîrşit! zîmbi vodă. Aţi venit la timp. Acum vom hotărî împreună campania din Dobrogea. — Nu chemaţi Sfatul Domnesc? întrebă egumenul. — Nu. Secretul discuţiilor trebuie să fie desăvîrşit. — Vă lipseşte oare încrederea în boieri? insistă prelatul. — N-am spus asta, dar e bine să fim prudenţi. Dacă am fi ridicat oastea cea mare a ţării, atunci poate că ne-am fi gîndit şi la Sfatul Domnesc. Cei zece mii de oşteni sînt ai mei. Plătiţi de mine şi întreţinuţi din cămările mele. Tu ce zici, frate? — E şi părerea mea, întări Staicu. Iată că în ultima vreme am găsit un trădător printre boieri. Logofătul Filos e iscoadă a regelui Ungariei. Vom pierde puţini oameni dacă ştim să păstrăm secretul asupra mişcărilor de oşti. Acolo trebuie să apărem pe neaşteptate. Cred că e bine să stabilim acum chiar şi amănuntele. — Da. Pentru asta v-am aşteptat. Planurile mele sînt gata. Am hotărît să lovim garnizoanele turceşti aproape simultan. Să nu-i dăm răgaz duşmanului pentru pregătirea unei apărări bune. Vom împărţi oştirea în vederea acestei strategii. Şase mii de arcaşi vor rămîne în pădurile de pe lîngă Giurgiu. Ei apără ţara în cazul unui atac dinspre miazăzi, fiindcă acum numai de acolo se pot arăta primejdiile. Două mii de arcaşi îi trecem

188

Seria Cavalerilor – Cartea Întîi

prin bălţi pînă sub zidurile Silistrei. Alţi două mii îi ducem prin păduri pînă aproape de Caliacra. O mie vor lovi Hîrşova, trei sute Enisala, două sute Păcuiul lui Soare, două sute Bisericuţa şi trei sute Dunavăţul. — Ceva nu e limpede, rîse egumenul. Dacă şase mii de oşteni rămîn lîngă Giurgiu şi alţi şase mii trec în Dobrogea, înseamnă că sînt douăsprezece mii în loc de zece. Vodă rîse şi el. — Cam aşa este. Nu v-am spus că două mii de dobrogeni din fosta oaste a lui Ioan au trecut la noi. Atîţia au mai rămas dintre ei. I-am primit şi i-am ascuns în pădurile de lîngă Cîrna Mică. Refăcuţi, sînt gata acum să intre sub porunca noastră. — E bine oare că împărţim oştirea? se interesă egumenul. — Altfel nu se poate, interveni Staicu. Planul măriei-sale mi se pare strălucit. Dacă am porni cu toată oastea să lovim cetăţile pe rînd ar dura mult şi ne-ar fi greu, fiindcă le-am da turcilor timp să-şi facă pregătirile de luptă şi chiar să ceară ajutor garnizoanelor de la Tîrnova, Şiştov sau Nicopole. Atacul simultan asupra celor mai de seamă cetăţi îi va înspăimînta pe achingiii răspîndiţi după pradă prin sate şi porturi. În ce zi va fi atacul, măria-ta? — Într-o zi de joi. Ştiţi domniile-voastre ce-i în fiecare joi la Silistra? — Zi de tîrg, rîse inteligentul egumen, începînd să priceapă gîndul lui vodă. — Aşa este! Dar la Hîrşova, Caliacra, Enisala, Dunavăţ şi Bisericuţa? — Tot zi de tîrg. — Cum nu se poate mai adevărat. Ei bine, continuă vodă, atacul nostru simultan va fi de joia viitoare într-o săptămînă. Mulţi oşteni de ai noştri, îmbrăcaţi în straie de negustori, de meşteşugari, de ciobani sau de oameni obişnuiţi ai tîrgurilor, vor intra în cetăţi cu armele ascunse. Ei se vor îngriji să-i oprească pe turci a închide porţile cînd vor veni ceilalţi. — Adică îi sacrificaţi? întrebă egumenul. — Nu tocmai. Mizez mult pe populaţia Dobrogii. Oamenii de acolo abia aşteaptă o încăierare cu garnizoanele turceşti. O seamă de foşti curteni ai lui Ioan au venit la noi şi ne-au spus asta. Populaţia de acolo ne cheamă, fiindcă unde poate fi speranţa omului: la străinul de neam sau la fratele său? N-am dat răspunsuri de mîngîiere, socotind că nu vorbe aşteaptă ei de la noi. — Domnule Gherghina, cunoaşteţi cifrele garnizoanelor turceşti? se interesă comitele. — Fără îndoială. Două mii două sute la Silistra, o mie opt sute la Caliacra, opt sute la Hîrşova, şapte sute la Enisala, treisute la Dunavăţ, două sute la Bisericuţa şi două sute la Păcuiul lui Soare.

189

Seria Cavalerilor – Cartea Întîi

Staicu fu încîntat de economia cu care vorbise căpitanul. Îi plăcea omul acesta scurt şi cumpătat la vorbă. — Mulţumesc, domnule! Asta înseamnă că forţele vor fi cam egale. Totuşi, noi sîntem mult mai puternici căci lovim prin surprindere. În Dobrogea, în Balcani, în Imperiul turcesc şi chiar în Ţara Românească, cine se gîndeşte că vom ataca garnizoanele lui Murad? Totul va fi ca o lovitură de trăsnet. Şi să nu uităm, vorbi cu mîndrie nereţinută, că azi sîntem singura ţară din răsăritul Europei care se gîndeşte nu să se apere, ci să-i lovească pe turci. — Dar după aceea? zîmbi egumenul. Fiindcă totdeauna urmează un „după aceea”. — După aceea ne vom gîndi la altele. Cine se întreabă prea mult îşi face singur frică. — Bine spus, frate! grăi vodă cu ochii strălucitori. Pe urmă vom avea destul timp să ne gîndim la mînia turcilor. Însă acum, ei trebuie să ţină seama de mînia noastră. Turcii greşesc azi tocmai pentru că se încred prea mult în forţele lor şi în faimă, neglijînd prevederea. Nişte oameni chibzuiţi nu ar fi scos grosul forţelor din Dobrogea. După planul meu, întreaga campanie va dura doar trei zile. — Măria-ta, cine vor fi comandanţii? — Pentru apărarea ţării la caz de primejdie l-am numit pe cavalerul Ordinului Basarab, Roman Herescu. El a plecat ieri spre pădurile de lîngă Giurgiu. Cavalerul Ordinului Basarab Manea îi instruieşte de o săptămînă pe cei două mii de dobrogeni pentru atacarea Silistrei. Cavalerul Ordinului Basarab Bogdan va pleca mîine să-şi ia în primire oştenii cu care va lovi Caliacra. Pentru Enisala îl trimit pe căpitanul Gherghina. La Dunavăţ va merge spătarul Sin. La Bisericuţa, cavalerul Andrei, iar la Păcuiul lui Soare, căpitanul Ghinea. — Cum nu se poate mai buni. Dar voi? — Eu, cu garda domnească doar, voi fi la Oltina. Acolo voi primi toate ştafetele şi voi da poruncile după cuviinţă. Domnia-ta pleci? — Plec, doamne, zîmbi Staicu. — Mda! Cred că am discutat tot ce se cuvine. Cînd vom porni din Argeş cu garda domnească spre Dobrogea, aici se va şti că domnul Ţării Româneşti a ieşit la obişnuita partidă de vînătoare. * Într-o marţi dimineaţă, patru călăreţi descălecară la poarta Snagovului. După straiele colbuite şi după caii încinşi, se vedea limpede că oaspeţii făcuseră drum lung. Anunţat de obişnuitele lovituri de toacă ce răsunaseră

190

Seria Cavalerilor – Cartea Întîi

prin Codrul Vlăsiei cu mult înaintea sosirii călăreţilor, cuviosul Sima le ieşi în întîmpinare. — Pe toţi dracii şi tartorii iadului. Doamne iartă-mă! strigă el. Egumenul are prilej de plăcută surpriză. Arad şi Grama intrară în curtea mănăstirii, dar Cotae şi Gogoaşă purtau straie prea strălucitoare pentru a nu zăbovi printre călugării adunaţi în jurul lor. Cuvioşii îşi arătară entuziasmul din plin. Frumoasa ţinută a scutierilor dăduse loc la numeroase exclamaţii admirative. Dar, cum se întîmplă adesea în lume, entuziasmul scade odată cu trecerea timpului, spre nemîngîierea sărbătoriţilor. După o jumătate de ceas, zadarnic încercară cei doi scutieri să mai aducă vorba sau să atragă atenţia asupra unor amănunte, fiindcă focul de paie al interesului ce stîrniseră se potolise de mult. Sima îi conduse către un loc tainic unde obişnuia uneori să guste un vin bun, ferit de privirile cuvioşilor. Era un chioşc înconjurat pe trei părţi de copaci şi cu vederea spre lac. De fapt, se afla chiar pe marginea apei. Acolo nimeni nu îndrăznea să-l tulbure, mai ales că egumenul Lazăr ori lucra din zori pînă seara în biroul sfinţiei-sale, ori pleca aiurea cu treburi misterioase. Comandantul Snagovului se retrăgea în chioşc spre meditaţie şi rugăciuni, după spusele sale, sau spre a păcătui lîngă o oală cu vin după şoaptele altora. Aşezaţi acolo, la umbră plăcută, Sima, Cotae şi Gogoaşă îşi ascundeau chipurile pe rînd în oala voinică pe care şi-o treceau cu eleganţă din mînă în mînă. Dar oala, mică sau mare, tot oală rămîne, nu butoi. Aşa stînd lucrurile, curînd rămase tristă, păcătoasă şi uşoară, spre mîhnirea vizibilă a celor doi musafiri. Sima le înţelese atît subita tristeţe, cît şi setea încă nepotolită. Iar fiindcă întîlnirea cu ei îi prilejuise mare plăcere, gîndurile sale pioase cătară spre o minune. Fiindcă a face rost de vin la Snagov fără ştirea cuviosului pivnicer egala cu o minune mai strălucită decît cea din Cana Galileii. Oala aceea cu vin o luase de la pivnicer pe sunători. Acum se cuvenea o minune. Cum de la gînd la faptă era doar un pas, comandantul îi pofti pe oaspeţi să se ridice de pe băncile de lemn şi să le scoată afară dimpreună cu masa. Apoi, spre mirarea oaspeţilor, Sima ridică scîndurile din podeaua chioşcului. Sub ele cineva săpase o groapă nu prea mare, dar suficientă pentru a adăposti un butoiaş pîntecos. — Fir-aş al naibii! şuieră Cotae, încremenit de uimire. Plin? întrebă, coborîndu-şi buza de jos cu vreo două degete. — Ochi, se fuduli Sima, aprins la faţă din cauza plăcutei privelişti. — De buturugă? se interesă Gogoaşă îngrijorat. — Aş! Soi greu, domnule. Soi din cele mai alese. Buturugă beau păcătoşii de rînd. Zaibărul nu-i pentru nişte feţe ca ale domniilor-voastre. L-am cumpărat alaltăieri de la Valea Călugărească. Sfinţia-sa egumenul era

191

Seria Cavalerilor – Cartea Întîi

plecat. Cu ăilalţi am făcut adevărate manevre şi marşuri pentru a-i îndepărta. Numai cu mare înţelepciune poţi aduce la Snagov un butoiaş fără să prindă de veste cuvioşii mei călugări, care, fie vorba între noi, sînt nişte pramatii ce adulmecă vinul cale de o poştă. — Mai bun ca cel băut de noi adineauri? — Poşirca aia? se strîmbă călugărul. Auzi, vorbă! se izmeni, bucuros de uluirea celor doi scutieri. Dacă vreţi să o ştiţi p-aia adevărată, în butoiaşu’ ăsta e aur curat. E haru’ Domnului. E sfîntă cuminecătură. E urgie. O mie de draci stau închişi între doagele lui. Ai băut un degetar, te sfinţeşti. Ai băut o cană, eşti un om făcut. Ai băut o oală, damblageşti cum vă văd şi mă vedeţi. Privindu-l, te înfioară ca păcătoasa coapsă de muiere, fie la noi acolo! Spunînd acestea, îi rugă pe cei doi musafiri să-l ajute a scoate butoiaşul afară, — Prindeţi cu toată nădejdea! porunci cuviosul cu aerul unui comandant pe cîmpul de luptă. Cînd zic: „Acum”, trageţi o dată din toată inima. Aaa-şa! Uşurel! Acum! Traseră dintr-o zvîcnitură şi se loviră unii de alţii. Butoiaşul era gol. Sima întîi rîse prosteşte, mai privi o dată groapa goală pentru a se încredinţa că nu visează, îşi făcu semnul crucii şi murmură năuc: — Sfinţi prooroci şi arhangheli! Miluieşte, Doamne, pe robu’ tău Sima! Fiindcă paştele… şi grijaniile… am fost jefuit, domnilor! Atras de tărăboiul iscat de Sima, care zbiera ca din gură de şarpe, Lazăr veni în goană, urmat de Arad şi Grama cu spadele în mîini. Privirile egumenului se plimbară cîteva clipe de la Sima la butoiaş şi invers, apoi prelatul vorbi cu asprime: — Sfinţia-ta, ia-o mai uşurel. După cum te învîrteşti în jurul cozii, nu înţeleg nimic. — Am fost jefuit, sfinţia-ta, se jelui rotofeiul. — Jefuit? De unde pînă unde? — Sfinţia-ta, dacă lua din el o găleată, sau Doamne fereşte, două, mai treacă-meargă! Dar tot? Nici măcar un strop? Apoi îşi luă seama, speriat de privirile egumenului, şi fu nevoit să povestească întreaga păţanie cu butoiaşul. — Chestia asta nu-mi place, spuse Lazăr supărat de-a binelea. În pivniţele Snagovului avem vinuri pentru douăzeci de ani. — Ştiu, sfinţia-ta, replică Sima abătut. Ştiu, însă de ele ne apropiem într-o prea nechibzuită economie. Întîmplarea face să dispun de nişte bani la care n-am visat niciodată. În fond, la ce se rezumă viaţa unuia ca mine? De afurisita urgie a femeilor nu mă bucur. Spre gînduri de înavuţire nu se apleacă un biet călugăr. Singurele mele bucurii sînt rarele întîlniri cu prietenii. Oare nu-i prea puţin?

192

Seria Cavalerilor – Cartea Întîi

— Poate că ai dreptate, îl privi egumenul oarecum mirat. Zic: poate, fiindcă sfinţiei-tale nu-i lipseşte aici împăcarea cu Cel de Sus. Apoi, observînd pe faţa rotofeiului prea puţină înţelegere pentru viaţa viitoare, continuă zîmbind. — Vei primi o cheie de la pivniţele cele mici. Acolo avem vinuri mai vechi decît vîrsta noastră. După acele vorbe, se întoarse către locuinţa sa urmat de cei doi cavaleri. — Deci ne-am înţeles, domnilor, grăi Lazăr satisfăcut. Aveţi aici cîte o pungă cu aur. Pentru strădania voastră, la Buda veţi primi fiecare patruzeci de ducaţi veneţieni pe lună. Domnule Arad, iată adresa Ilenei Bethlen. Domnule Grama, luaţi micul inel de aur. De cum treceţi Tisa, veţi călători separat. La Buda veţi trage fiecare la alt han şi cu nici un preţ să nu vă recunoaşteţi acolo unul pe altul. Mi-e teamă că la curtea lui Sigismund de Luxemburg cineva, care ne ştie bine, lucrează împotriva noastră. Cînd plecaţi? — Mîine, răspunse blondul. — Atunci, odihniţi-vă pînă mîine. — Ah, nu! Am unele treburi la Tîrgovişte, minţi Arad. Două ceasuri mai tîrziu, patru călăreţi ieşiră din Codrul Vlăsiei. Călăriră o bucată de drum spre Tîrgovişte, apoi o luară către cetatea Argeşului. — De fapt, ce treburi ai tu la Argeş? se interesă Grama. — Peseme că ai uitat, rîse tînărul său prieten. La balul măriei-sale Mircea, am avut plăcerea să fiu remarcat cu bunăvoinţă de privirile unei doamne. — Ei, fir-ar să fie! rîse micuţul cavaler. Acum îmi aduc aminte. În realitate, blondul dorea să-i facă o vizită unchiului său Voicu. Gonacii lor umblau sprinteni, ziua era frumoasă, pungile de la brîu atîrnau cu plăcută greutate, astfel că îşi continuară drumul schimbînd între ei o seamă de glume. Ajunseră la Argeş către seară. Hanul „Doi cocoşi”, mai puţin aglomerat de la plecarea la vînătoare a domnului Ţării Româneşti, îi primi cu toată veselia de acolo. După un ceas de odihnă, coborîră în sufragerie, unde slujitorii pregătiseră o masă pentru oaspeţi distinşi. Cavalerii şi scutierii lor tăbărîră tinereşte asupra cinei. Hangiul veni personal să se intereseze de dorinţele oaspeţilor. — Mare cinste, grăi privind spre Grama. Se pare că soarta s-a întors cu haruri bune asupra voastră, continuă observîndu-i minunatele straie. Atît socoti să-i spună, fiindcă neplăcutele întîlniri de altădată, evacuările din han cam tari nu se cuveneau amintite. Apoi îi vorbi blondului: — Domnul cavaler Arad binevoieşte să ne onoreze cu prezenţa sa. Nici că am visat o cinste mai mare.

193

Seria Cavalerilor – Cartea Întîi

— Nu m-ai uitat? zîmbi tînărul. — Un hangiu bun nu-şi uită muşterii de neam ales. La o masă alături, doi bărbaţi cu feţele uşor arămii, negustori pesemne, tresăriră la numele blondului şi vorbiră între ei cu glasuri scăzute. Cînd înnoptă de-a binelea, Arad părăsi sufrageria sub privirile ironice ale micuţului cavaler. „Mare lucru şi dragostea asta!” reflectă Grama. Apoi îşi aminti de frumoasa Irina, iar gîndurile sale zăboviră o vreme în jurul ei. De la hanul „Doi cocoşi” pînă în oraş, distanţa nu era prea mare. Cel mult un sfert de ceas pe jos. Răsărise luna, dar lumina ei pătrundea slab pe drumul acoperit de coroanele copacilor. „Iată, gîndi blondul, abia acum lucrez cu adevărat în slujba Ţării Româneşti. Nu ştiu ce mă aşteaptă la Buda, însă, de voi face treburi bune pe acolo, acestea vor cîntări mult în faţa unchiului Mircea. Sînt fericit că i-am putut cumpăra mamei căsuţa din Sibiu şi o trăsură. Cel puţin grija ei nu mă va apăsa o vreme.” Auzind zgomot în spatele său, duse mîna la spadă şi se abătu cîţiva paşi către un loc unde lumina răzbea în toată puterea ei. În urma lui veneau agale doi bărbaţi. — Domnule, grăi stricat româneşte cel mai înalt, sîntem doi negustori armeni. Avem gazdă în oraş, dar am întîrziat la han mai mult decît se cuvine. Mi-e teamă că nu vom putea intra acolo. Porţile se închid odată cu înserarea. După straiele voastre, se pare că sînteţi cavaler. Poate că ne-aţi putea ajuta. — Nu cred să fie nevoie, răspunse Arad. Străjile totdeauna deschid celor întîrziaţi. Porniră împreună. După cîţiva paşi blondul observă că armenii manevrează unul în stînga şi altul în dreapta sa, ceea ce nu-i conveni. Mîna lui alunecă uşor către pumnal. Pe neaşteptate, cuţitul celui din stînga străluci prin aer şi cercă a lovi cu sete, dar tot atunci de pe buzele armeanului scăpă o exclamaţie de mirare. Pumnalul tînărului îi pătrunse adînc în stomac. Al doilea armean făcu o săritură sprintenă către Arad, însă din nou mirare! O bufnitură, şi omul scăpă un horcăit, apoi căzu la picioarele cavalerului. Toporul aruncat de Gogoaşă venise în spinarea armeanului de la cel mult zece paşi. — Drace! făcu Arad. Cămaşa de zale mi-a salvat viaţa, iar toporul tău a venit la timp. Cum se face că te-ai ţinut pe urmele mele? — Păi, domnule, făcu Gogoaşă, cam plin de el. Cînd am făcut drumul acela spre Braşov cu comitele Staicu, el m-a luat deoparte, mi-a dăruit zece ducaţi veneţieni şi mi-a poruncit să nu te slăbesc din ochi ziua şi noaptea.

194

Seria Cavalerilor – Cartea Întîi

L-am ascultat, fiindcă în jurul vostru văd că plouă cu aur. — Înţeleg. Cine or fi ăştia? Cel pe care l-ai pălit tu nu mai trăieşte. Bine că nu m-ai pălit pe mine. — Vai, domnule, se poate? Acum sînt în mînă bună. Se aplecară asupra celui lovit în pîntec. Vaietele rănitului îi convinse că armeanul mai are vlagă. — Omule! grăi blondul. Voi pune să te îngrijească dacă ne spui cine eşti. Altfel te las aici. — Numele meu e Osman, vorbi presupusul negustor. Marele vizir Ali-paşa mi-a poruncit să te ucid. Îi mai puseră o seamă de întrebări, după care îl ridicară şi-l dădură în seama străjilor de la Argeş. Cel mai cîştigat de atacul falşilor negustori era Gogoaşă. El îi scotocise pe cei doi oameni ai marelui vizir şi aflase asupra lor şaptesprezece ducaţi veneţieni. O făcuse fără a se sinchisi prea mult, socotind că ducaţii fac parte din obişnuita pradă de război. De fapt rănitul arăta cam pe ducă, astfel că aurul nu-i mai putea fi de folos. Zece zile mai tîrziu, în vreme ce Arad, Grama şi scutierii lor îşi cătau de treburi la Buda, printr-un mister greu de pătruns, un slujbaş găsi o scrisoare în grădina casei din Adrianopole a marelui vizir. După cuviinţă, omul i-o înmînă stăpînului său. Ali o desfăcu mirat şi începu să citească. „Domnule Ali-paşa, Atenţia cu care ne-aţi onorat e mai mult decît grăitoare. Ne miră însă că această atenţie vine din partea unui înalt demnitar al Imperiului turcesc sub o formă ce nu i se potriveşte. Fiindcă ne este greu să credem că marele Ali-paşa poate coborî atît de jos, încît să plătească nişte asasini pentru a ne lua viaţa. Am avut plăcerea să vă cunoaştem sub zidurile Varnei, cînd m-am prezentat în faţa voastră ca nobil corăbier florentin. Dar atunci eram în război, iar vicleşugul era cerut de împrejurări. Ne pare rău că vă dăm veşti proaste. Oamenii voştri au pierit de moarte năprasnică. Noi credem că numai un moment de crîncenă mînie v-a îndemnat la un gest ce nu-i în firea voastră. Cavalerul Arad.” Ali-paşa rămase pe gînduri. „Oare blondul să fie cu adevărat Nufărul Alb? se întrebă. Logica şi faptele petrecute atunci ne arată că nu. Şi totuşi, poate că ne-a scăpat ceva. Scrisoarea aceasta nu a picat din cer. Iar cine a adus-o e peste măsură de cutezător. Cine ar îndrăzni şi cine ar reuşi să intre în grădina mea atît de straşnic păzită? Dacă a aflat Nufărul Alb despre încercarea făcută asupra blondului şi caută să ne abată bănuielile către acesta? Într-un astfel de caz, logica ar fi perfectă. Din păcate, se nasc şi alte întrebări. Poate că sub
195

Seria Cavalerilor – Cartea Întîi

numele Nufărului se ascund doi cavaleri. Apoi, n-ar fi de mirare ca tînărul blond să fi făcut un drum pînă aici numai pentru a ne mustra. Harurile şi cutezanţa lui acum îmi sînt bine cunoscute. Din ce mă gîndesc mai mult, iţele se încurcă. Însă, oricum ar fi, vom păstra vechiul plan ce ne poate duce la Nufărul Alb.” * Într-o noapte de marţi spre miercuri, pe Dunăre două corăbii alunecau fără lumini. Cînd ajunseră în dreptul Oltinei, domnul Ţării Româneşti dădu poruncă de acostare. Corăbiile manevrară domol, iar la vremea cînd se crăpa de ziuă coborîră pe malul dobrogean atît curtenii, cît şi gărzile domneşti. Un mic alai, de vreo două sute de oameni, îşi croi drum prin bălţi şi păpuriş pînă la o pădure de sălcii. — Măria-ta! grăiră cîţiva boieri neliniştiţi. Vînatul e la fel de bun şi pe malul Ţării Româneşti. Sîntem doar la un ceas călare de Oltina. Dacă ne simt achingiii, putem pica în mare primejdie. Oare se cuvine să riscăm atît de mult? Vodă zîmbi. — Avem ştiri, domnilor, că pe aici vînatul e mai bun ca oriunde. Cui i-i teamă să plece. Acum facem tabără şi ne odihnim. Vom aştepta pînă mîine. Fiindcă mîine vă veţi convinge de temeinicia spuselor noastre. Încurcaţi, boierii se îndepărtară, socotind că vodă şi-a pierdut minţile. Totuşi, atît ziua cît şi noaptea următoare trecură în linişte. Abia în zorii zilei de joi, cornurile de vînătoare porniră a suna frumos de-a lungul apei. Hăitaşii mergeau în cerc larg. Strigătele lor puternice scorneau vînatul. — E nebun, şopti Filos la urechea prietenului său Bratei. Vodă a înnebunit de-a binelea, iar ponoasele o să le tragem noi. Dacă vin achingiii, singura scăpare e pe corăbii. Să nu ne îndepărtăm de ele. Trecură cîteva ceasuri. Vodă revenise în tabără cu nişte raţe sălbatice săgetate de el. Alţi cîţiva boieri aduseseră un mistreţ. — Faceţi foc mare! porunci Mircea. Să mîncăm, domnilor, fiindcă vînătoarea abia a început. Tîrziu după prînz, oştenii din pază dădură alarma. Peste o sută de călăreţi se apropiau în goana cailor. „Acum e de rău, tresări Filos. Sfîntă Varvara, ochii lui vodă strălucesc parcă a veselie! Poate că aşa se arată nebunia.” Îşi pregăti arcul privind către măria-sa, în speranţa că măcar în ultima clipă acesta va da dovadă de înţelepciune şi va porunci retragere la corăbii. Dar, spre uimirea lui, Mircea ieşi dintre sălcii în întîmpinarea călăreţilor. Apoi se petrecu ceva ce-i încremeni pe toţi curtenii domnului Ţării

196

Seria Cavalerilor – Cartea Întîi

Româneşti. * Prin bălţile şi stufărişurile de dincolo de Dunăre, cavalerul Manea ieşise în zori, cu două mii de tineri dobrogeni, cam la vreo douăzeci de minute de jos de cetatea Silistrei, sau Dîrstorului, cum i se mai spunea. Era o zi de tîrg. Convoaiele lungi de locuitori ai satelor apropiate, negustori, meşteşugari şi ciobani intrau cu mărfurile lor prin porţile deschise larg. Comandantul garnizoanei, bătrînul Iacşi-bey, privea încîntat sumedenia de provizii, ce se aduna acolo parcă fără sfîrşit. Însoţit de cîţiva ofiţeri, trecea prin tîrg şi zăbovea uneori în faţa putinilor cu brînză, a vaselor cu miere curată ca aurul, a grămezilor de pepeni, a stivelor de lînă, a vaselor cu peşte, a sacilor cu grîu şi cu ovăz, sau rămînea pironit lîngă frumoasele valuri de pînză, lîngă harnaşamentele din piele şi unelte lucrate cu meşteşug bun. Tîrgul era în toi, cînd un oştean de pe ziduri dădu alarma. Iacşi-bey tresări. Apoi întrebă încruntat: — Ce i-a apucat pe cei din pază? Ofiţerii porniră a rîde. — Cred că li se năzare, vorbi aghiotantul comandantului. Doi achingii sosiră în goană. — Strălucitorule! strigară ei într-un glas. O oaste de ghiauri se apropie în vîrtejul cailor. — Să se închidă… Acestea fură ultimele cuvinte ale lui Iacşi-bey, fiindcă, spre uluirea sa, o spadă îl lovi în pîntec. Şi în ultima clipă văzu arme în mîinile celor cu mărfuri, iar armele se abătură iute asupra ofiţerilor săi. Lîngă porţi, puţinii achingii încercau zadarnic o împotrivire. Mulţi dintre oştenii garnizoanei erau prin tîrg, răzleţiţi unii de alţii. Mulţi dormeau după veghea de noapte. Dar mai ales surpriza hotărî soarta cetăţii. Oamenii din tîrg pricepură iute. Ciomegele, sapele, armele achingiilor căzuţi începură a lovi temeinic alături de oştenii Ţării Româneşti. Într-o jumătate de ceas, o mie şapte sute de achingii lepădară armele. Ceilalţi picară fără a înţelege ce se petrece. Silistra ieşise de sub puterea Imperiului turcesc. O sută de călăreţi porniră în goana cailor către Oltina, cu veşti bune. Departe în urma ştafetei, alţi o mie şi ceva de călăreţi veneau mai domol. Pînă a doua zi în zori, sosiră la Oltina ştafete de la Păcuiul lui Soare, de la Caliacra şi Hîrşova. Cele mai mari întărituri ale Dobrogii purtau steaguri româneşti. Măria-sa Mircea aştepta veşti de la Enisala, Dunavăţ şi Bisericuţa, dar, oricum ar fi fost ele, puterea garnizoanelor turceşti căzuse.

197

Seria Cavalerilor – Cartea Întîi

Din porunca lui vodă, o seamă de oşteni porniră prin sate să-i prindă pe achingiii scăpaţi din cetăţi. Apoi sosiră şi ultimele veşti. Enisala, Dunavăţ şi Bisericuţa aveau garnizoane noi. Vodă îşi făcu o seamă de însemnări, după care le vorbi curtenilor din ce în ce mai uluiţi. — Domnilor, mergem la Tomis. Vînătoarea noastră s-a încheiat. Boierii pricepuseră încă de la sosirea primelor ştafete, dar parcă totul aducea a vis. Astfel de campanie, atît de tăinuită, nu se mai pomenise. Iar vodă li se arătă în altă lumină. Nu era molîul pe care îl crezuseră. În zorii celei de-a patra zile, măria-sa Mircea, îmbrăcat simplu, doar în cămaşă înflorată la piept şi cu pantalon strîns pe picior, îşi spăla faţa în cerdacul unei frumoase case de pe malul înalt al Mării Negre. Soarele abia făcuse ochi. Negustori, meşteşugari, boieri ai locului şi o mulţime de săteni de prin împrejurimile vechiului port umpluseră străzile cu daruri sau numai cu prezenţa lor veselă. Gărzile greu le făceau faţă, fiindcă toţi doreau să se apropie cît mai mult de vodă. Apa mării, calmă, semăna cu o imensă tipsie de cupru. Departe în larg, o seamă de bărci ale pescarilor dobrogeni stăruiau ca nişte pete albe. Ceva oşteni intraseră cu caii în apă. Mulţi dintre ei o vedeau pentru prima oară. Vodă luă prosopul aspru de cînepă şi începu a se şterge. Se opri însă o clipă şi privi pe deasupra ştergarului hîrjoana tinerilor oşteni. În curtea largă, printre rondurile de flori, aşteptau alături de boieri toţi comandanţii oştilor. Sus, pe acoperişul casei, doi căpitani puseseră steagul românesc. Pe străzi oamenii se sărutau între ei, români, greci, armeni, bulgari şi de alte naţii. Tînărul căpitan Gherghina, socotind că a venit vremea potrivită, strigă să se audă pînă departe: — Măria-sa Mircea, mare voievod şi domn singur stăpînitor a toată Ţara Românească, stăpîn al cetăţii Dîrstorului şi peste toată Podunavia pînă la Marea cea Mare! Urale continuară pînă cînd vodă făcu un semn. — Domnilor! grăi el. Aşa cum am prevăzut, din mila lui Dumnezeu campania noastră a durat doar trei zile. Unirea Ţării Româneşti cu Dobrogea s-a înfăptuit după dorinţa noastră şi a locuitorilor dobrogeni. Pe vremea strămoşilor noştri, cele două ţări au fost una peste tot şi chiar mai departe de hotarele de azi. A păstra ce-i al nostru e o datorie sfîntă. Noi ne legăm… azi… aici… să apărăm acest pămînt al moşilor şi strămoşilor neamului românesc… al nostru. Asta e tot. Clipa de faţă e prea mare pentru a grăi mai mult, încheie, înecat de emoţie. Privirile i se înceţoşară o clipă, însă distanţa era prea mare pentru ca cei prezenţi să observe că ochii îi joacă în lacrimi. Singur Gherghina se afla mai aproape, dar faţa lui împietrită nu arăta nici un semn grăitor. Apoi,

198

Seria Cavalerilor – Cartea Întîi

atenţia curtenilor fu prinsă cu altceva. O mie de oşteni defilau prin faţa casei. În fruntea lor, cavalerul Andrei, neîntrecutul zurbagiu al turnirurilor, îşi stăpînea calul către mers domol. — Căpitane Gherghina! — Poruncă, măria-ta! — De azi încolo, ne despărţim. Îmi voi căuta alt căpitan pentru gărzile domneşti de la Argeş, zîmbi observînd norul de pe fruntea tînărului. Îmi voi căuta alt căpitan, fiindcă din clipa aceasta te numesc comandant al oştilor Dobrogii. Toate oştile noastre rămîn aici. Cîţiva dintre boieri primiră vestea cu uimire şi un început de mînie. Unuia dintre ei i s-ar fi cuvenit această mare cinste, dar nu cutezară a-şi arăta gîndurile şi zîmbiră alături de ceilalţi. — Ştii cum trebuie să aperi Dobrogea? — Ştiu, doamne, răspunse Gherghina cu un început de zîmbet, cam rar la el. Ca pe ochii din cap. Chiar cînd voi avea ştiri sigure că duşmanii dorm, eu voi fi treaz. — Sînt sigur de asta. Mai tîrziu să vii să prînzim împreună. Vom mai discuta unele măsuri ce se impun. Populaţia Dobrogii, care a trecut prin atîta pîrjol, va fi scutită de dări pe doi ani. Curînd, începu alaiul celor ce aduceau daruri. Vodă îi mulţumea fiecăruia în parte. Cîţiva negustori greci, veneţieni şi genovezi veniră cu frumoase postavuri şi cu mirodenii. — Domnilor! le spuse vodă. Avem de gînd să sprijinim aici comerţul grecilor, veneţienilor şi genovezilor. Vă îndemnăm să vă măriţi coloniile. Împreună cu domniile-voastre, vom face alte impuneri, mult mai lesnicioase decît în trecut. Spre prînz, cînd în curte se adunaseră adevărate movile de daruri, mulţi credeau că Mircea le va împărţi curtenilor. — Comandante Gherghina! strigă vodă bine dispus. — Aici, măria-ta. — Toate darurile acestea să fie date săracilor! Loc mai aşteptat şi mai bun ca la ei nu cred că se află. — Aşa va fi, doamne. — Cavalere Manea! — Poruncă, măria-ta! — Mîine în zori părăsim Tomisul către Argeş. Să te îngrijeşti de cele de cuviinţă! Să vină logofătul Filos! — Aici, doamne. La masa de prînz a lui vodă luară loc Manea, Gherghina, Bogdan şi logofătul Filos, iscoada lui Sigismund al Ungariei. — Filos, ai la tine scule pentru scris?

199

Seria Cavalerilor – Cartea Întîi

— Am, doamne. — Atunci scrie cum îţi poruncim noi! „Mărite padişah Murad, Strălucitorul mare vizir Ali-paşa a călcat cu oşti pămîntul românesc dintre Dunăre şi Marea cea Mare spre uimirea noastră, fiindcă între noi şi Imperiul turcesc au fost şi sînt încă multe semne de prietenie. Îndureraţi şi cu sufletul greu, ne-am unit oştile cu cele ale Dobrogii şi am scos de sub achingii pămîntul românesc atît de crunt lovit. Din marea prietenie pe care v-o purtăm, am căutat să nu fie multă vărsare de sînge. De la noi au pierit o sută douăzeci de oşteni, iar dintre achingii şase sute. Răniţii voştri capătă bune îngrijiri. Pe cei peste cinci mii de achingii care au picat robi la noi nu ne gîndim nici să-i oprim, nici să-i tăiem după datină. Păstrăm încă multă prietenie Imperiului turcesc şi ne gîndim să vă slobozim achingiii în luna octombrie, cînd oştile intră la iernat. Numai armele lor rămîn aici. Îl îngropăm pe Iacşi-bey cu cinste, aşa cum s e cuvine unui viteaz ce a fost. Achingiii voştri au luptat minunat, dar ce puteau face în faţa a treizeci de mii de români? Ştim, mărite padişah, că duceţi lipsă de grîne, de miere, de vite, de oi, lînă, ceară şi fructe. Ne-am gîndit să întărim negoţul dintre noi şi voi şi sîntem gata să vă vindem astfel de mărfuri. Corăbiile voastre pot veni la Tomis după mărfuri româneşti. Comerţul cu voi îl scutim de orice vamă pe timp de un an. Dorim să păstrăm bună vecinătate cu Imperiul turcesc. Mircea” — Gherghina! — Poruncă, măria-ta! — O sută de achingii să primească arme şi cai! Comandantul lor va duce această scrisoare. Mîine în zori achingiii să fie pe drum! — Aşa va fi, doamne. — Acum să vină conducătorii negustorilor veneţieni, greci şi genovezi! Oamenii intrară cu plecăciuni adînci. — Domnilor! le zîmbi vodă curtenitor. Aşa cum v-am spus azi-dimineaţă, ne-am gîndit să păstrăm vama veche a lui Ioan, cu toate înlesnirile ei. Fostul rege Ioan v-a dat anul trecut avantaje mari, pe care noi dorim să le întărim cu unele mici adaosuri. Scrie, Filos! privi către şeful cancelariei domneşti. Domnilor, vama ce o veţi plăti pentru mărfurile voastre va fi de numai doi la sută. Adică unu la sută la intrare şi unu la sută la ieşire, dacă acele mărfuri sînt în tranzit. Pentru aur, argint, perle, pietre preţioase şi alte bijuterii aduse de voi nu se plăteşte nici un fel de vamă, şi nici pentru staţionarea corăbiilor. Sarea pe care o veţi cumpăra din Ţara Românească o scutim de orice
200

Seria Cavalerilor – Cartea Întîi

vamă, ca şi obiectele de meşteşug făurite la noi. Alimentele în tranzit le oprim numai în caz de foamete, dar ele vor fi plătite pînă la ultimul perper. Vă acordăm dreptul de a face cîte o casă de comerţ (loggia) şi atît grecii, genovezii, veneţienii, cît şi bulgarii pot avea aici cîte un consul. El va fi judecătorul comunităţilor de negustori pe naţii. Numai abaterile grave de la legile Ţării Româneşti vor fi judecate de noi. Domnilor, vom face copii după acest act şi le vom întări cu pecetea şi semnătura noastră. — Vă mulţumim, măria-ta! strigă cel mai vîrstnic dintre ei. Mulţi negustori, mulţi corăbieri vor veni aici. Vodă îi zîmbi cu bunătate. Planurile lui erau mult mai mari decît îşi închipuia negustorul. Mircea dorea să ridice corăbieri şi negustori români, iar aceştia aveau ce învăţa de la coloniştii străini. Mai tîrziu, întregul comerţ românesc va intra numai în mîinile românilor. Dar asta cerea timp, bani şi, mai ales, linişte. * Mare fu surpriza egumenului Lazăr cînd rotofeiul Sima veni într-un suflet să-l înştiinţeze că măria-sa Mircea, cu toată suita şi cu vreo două sute de oşteni ai gărzilor, taie prin Codrul Vlăsiei spre mănăstirea Snagovului. — Eşti sigur? — Păi ce dra… Doamne iartă-mă, la asta mă pricep ca nimeni altul! De un sfert de ceas ascult semnalele de toacă ce vin din inima pădurii. Lazăr dădu o seamă de porunci. Cuvioşii călugări fugiră prin chilii să-şi pună straiele în bună rînduială. Cînd sosi domnul ţării, egumenul îl aşteptă dincolo de porţi, în fruntea a două sute de călugări înarmaţi pînă-n dinţi. — Oho! grăi vodă şăgalnic. De am fi venit cu ameninţare asupra Snagovului, tare mi-e teamă că victoria nu se arăta către noi. Mi-au plăcut semnalele de toacă. Chiar pasărea greu trece pe aici fără ştirea voastră. Sfînta biserică se apără frumos. — Ne gospodărim după puteri, mustăci Lazăr. Sîntem fericiţi să vă primim, măria-ta. Acum cîteva ceasuri, un om al meu ne-a adus veşti mari de pe pămîntul Dobrogii. — Zău? Nici măcar plăcerea surprizei nu ne-ai lăsat-o. Intrară amîndoi în sufragerie. Afară, la umbra copacilor, călugării puneau mese lungi cap la cap şi aduceau gustări pentru liota de oaspeţi. — Acum ce va fi? se interesă prelatul. Mînia turcilor o aşteptăm. Oare numai la ea vă gîndiţi azi? — Şi la ea, şi la altele. În Dobrogea, am lăsat şase mii de oşteni. Cam puţini în caz de atac al achingiilor lui Murad. I-am dat poruncă lui Gherghina să cheme în leafă încă o mie de tineri dobrogeni. La fel vom face

201

Seria Cavalerilor – Cartea Întîi

şi aici. În zori am vorbit cu Roman Herescu. Dar oştile ne înghit mulţi bani, iar visteria nu mai e atît de bogată pe cît a fost. Vistiernicul Plopşor se jeluieşte la fiecare plată. — Măria-ta, la nevoie putem ridica oastea ţării. — Da, numai la mare nevoie. A ridica oastea ţării înseamnă să lăsăm pămînturile nelucrate, să nesocotim bănoasele meşteşuguri, să zdruncinăm economia. Apoi, oastea ţării nu-i instruită şi nici nu poate fi. Azi războaiele se poartă nu cu populaţia, ci cu oameni bine instruiţi. Cel puţin turcii asta fac. Dar să ne gîndim şi la altele. Aş vrea să punem baze mai puternice comerţului românesc şi vom începe întîi în Dobrogea. Deschiderea la mare trebuie folosită cum se cuvine. Vom face o casă de comerţ românească. Pentru început, o înzestrăm cu cele două corăbii primite de la genovezii din Chilia. Vom încerca să aducem mărfuri pe mare, la concurenţă cu grecii, genovezii şi veneţienii. Ce pot ei, va trebui să putem şi noi. M-am gîndit de asemenea să aducem mărfuri din Asia cu ajutorul caravanelor şi să le trimitem pînă la celălalt capăt al Europei. Preţurile mirodeniilor, stofelor, obiectelor şi covoarelor din Asia ajung aici înspăimîntător de mari. E vremea să ne înfruptăm şi noi din comerţ. La Sibiu se află un vestit făuritor de spade. Îl vom încuraja în taină să vină la Argeş sau Bucureşti. — Parcă spuneaţi că, în Dobrogea, grecii, veneţienii şi genovezii se vor bucura de multe atenţii. — Da, aşa spuneam. Vom învăţa de la ei arta folosirii corăbiilor mari şi arta comerţului. Să nu uităm că multe dintre popoarele Europei învaţă de la aceştia. Cînd vom şti destul, vom ridica preţul vămilor pentru străini. Însă pînă atunci mai avem. Am observat că în Dobrogea aproape toate hanurile vestite sînt în mîinile grecilor. Pentru început, m-am gîndit să deschidem la Tomis un han românesc mai frumos decît cele greceşti. Ceva cam de felul „Berbecului de aur” din Braşov. Cred că cel mai nimerit să o facă e Petrache din Craiova. Oltenii sînt grozav de pricepuţi în arta comerţului. Cred că se nasc plini cu astfel de haruri. Şi nu m-aş mira dacă Petrache îi va lăsa în umbră pe greci, mai ales că-l vom finanţa noi în taină. — Frumos! grăi Lazăr cu vădită ironie. Să cred oare că numai pentru asta aţi venit pînă aici? — Nu, rîse vodă, simţind ironia prelatului. Cînd se întoarce fratele Staicu? — Îl aştept la noapte. — Mda! Va trebui să profităm de victoria noastră asupra oştilor lui Murad. Veştile vor pica asemenea trăsnetului la Adrianopole, la Veneţia, la Genova, Florenţa, Buda şi în alte părţi. Acum e momentul să căpătăm Banatul Severinului, care a fost al nostru de cînd e lumea. Dacă scăpăm astfel de moment, nu ştiu cînd ne vom mai întîlni cu el.

202

Seria Cavalerilor – Cartea Întîi

— Cum? — Oştenii noştri vor intra în Banatul Severinului. — Dar asta înseamnă război cu Ungaria! Acolo sînt gărzile şi banul regelui Sigismund de Luxemburg. — N-am uitat, rîse vodă. Vom trimite în Banat presupuşi negustori şi călători, chipurile în trecere din Balcani. Ei vor răspîndi ştiri că o oaste de achingii vine să lovească Banatul Severinului. Cînd panica va fi în toi, oştile noastre intră acolo strigînd: „Trăiască regele Sigismund al Ungariei! Trăiască marele voievod Mircea! Moarte păgînilor!” — Hm! Viclenia voastră îmi place, numai să nu iasă prost. Să nu ajungem la un război cu ungurii tocmai acum, cînd ne aşteaptă ameninţări de la turci. — Nici vorbă. Am chibzuit bine. Să intre oştile mele acolo şi pe urmă să văd cine le mai poate alunga. — Dar ungurii vor afla pînă la urmă că a fost o alarmă falsă. Că nici pomeneală de turci. — Ei şi? Turcii n-au voie să-şi schimbe planurile pe drum? — Cum va primi curtea din Buda o astfel de veste? — Păi tocmai asta e, zîmbi vodă. Cînd va afla că oştile româneşti sînt în Banatul Severinului, o solie a noastră se cuvine să fie în Buda pentru a da explicaţiile ce se impun. În fruntea soliei îl trimitem pe comitele Staicu. — Sînteţi cutezător, măria-ta, îl privi Lazăr cu admiraţie. — Altfel nu se poate. Vremurile sînt grele. Turcii năzuiesc mult mai sus de Dunăre. Alianţele totdeauna au fost bune, însă baza rămîne în puterea noastră. De la Sigismund trebuie să luăm cît mai mult, fiindcă tot ce luăm e pămînt românesc. Regele Ungariei e la mare strîmtoare acum şi va trebui să profităm. Are necazuri cu polonii, care îi stau în coastă ameninţători. În Croaţia sînt tulburări. Nobilii unguri îşi cam fac de cap, în ciuda suveranului. Noi năzuim, sfinţia-ta, şi către cetatea Branului, apărată azi de cavaleri aduşi de Sigismund tocmai din îndepărtata Anglie. Mai năzuim spre dobîndirea Amlaşului şi Făgăraşului, ţinuturi ce au stat sub coroana românească a părinţilor mei. Dar să nu ne gîndim la lucrurile îndepărtate. Azi ţinta noastră este Banatul Severinului. Tăcură. În curte, boierii şi gărzile domneşti petreceau după voie. Numai pivnicerul Snagovului cam strîmba din nas la fiecare cerere de băutură.

203

Seria Cavalerilor – Cartea Întîi

Capitolul 13
estea pierderii Dobrogii picase la Adrianopole parcă a glumă proastă. Padişahul Murad îi ascultă întîi pe ofiţerii care se întorceau de acolo. Abia la urmă citi scrisoarea domnului Ţării Româneşti, însă mînia şi mirarea îl opriră să gîndească limpede. Nu putea crede, şi totuşi era adevărat. Ghiaurul Mircea cutezase a lovi oştile imperiului. — Să vină Ali şi Ibrahim! strigă. Slujitorii ieşiră grabnic, fiindcă în astfel de ocazii nu era bine să stea în preajma padişahului. Mînia lui se revărsa din senin asupra unuia sau altuia. Marele vizir aflase uimitoarea ştire cu mult înaintea sultanului. Împreună cu Ibrahim, şedea pe o bancă din frumoasa grădină a palatului său şi încercau amîndoi să găsească măsurile ce se impuneau. — Cîţi achingii ai acum în Adrianopole? — Puţini, strălucitorule, răspunse comandantul garnizoanei. Abia vreo treisprezece mii. Răscoalele din Asia ne-au lipsit de mulţi oameni. — Şi cîte corăbii la mare? — Douăzeci şi patru. — Asta înseamnă că în viitoarele trei zile putem trimite asupra Dobrogii douăzeci de corăbii şi zece mii de achingii. — Asta nu! se opuse Ibrahim. Nu ne putem lipsi de oşteni, fiindcă o răzmeriţă pe aici nu ar fi un lucru de mirare. Cred că e bine să chibzuim adînc. Ochii marelui vizir se subţiară ca în faţa soarelui mult. Mînia îl cuprindea molcom. — Auzi, Ibrahim? Te-am numit comandantul oştilor din Adrianopole pentru a avea aici un om al meu. Cu două luni în urmă erai un nimic. Acum te numeri printre marii demnitari ai imperiului. Mi se pare că m-am înşelat asupra ta şi va trebui să te cobor mult mai jos decît ai fost. În ultima vreme, m-ai înfruntat adesea. Iată recunoştinţa ta. — Strălucitorule! zîmbi Ibrahim calm. Recunoştinţa e una, iar datoria e alta. Nu le putem băga în aceeaşi oală. Eu credeam că m-ai ridicat ca mare demnitar în folosul imperiului, nu al tău. Nimic nu e mai umilitor în lume decît a fi un om de paie. Cîtă vreme eram un simplu ofiţer, se cuvenea să ascult ordinul superiorului fără să crîcnesc. Dar acum sînt comandant de oşti şi nu pot să nu ţin seama de interesele imperiului. Ţi-ai dorit un om de

V

204

Seria Cavalerilor – Cartea Întîi

paie? Un om care să aplaude chiar o hotărîre greşită? Un astfel de om nu foloseşte nici imperiului şi nici ţie. Pe omul de paie nu poţi pune bază, fiindcă el se dă după timp.Voi veni mai spre seară să-ţi aduc toate înscrisurile ce m-au învestit cu puteri. Strălucitorule, caută-ţi alt om! — Hm! murmură marele vizir. Mi se pare că ai dreptate. Mînia m-a făcut să nu văd ce se cuvine. Să ştii că şi inteligenţii greşesc uneori. Proştii fac prostii pe măsura lor. Adică mari şi nu prea. Însă prostiile celor deştepţi adesea n-au margini. Haidem la padişah! Încă nu ştim destul pentru a lua o hotărîre. Faţa îi strălucea de o roşeaţă puternică. „Tocmai eu, care tunam împotriva setei de putere, cad în ispită”, gîndi tînărul vizir. Îl îmbrăţişă pe Ibrahim, iar acesta, cam năucit, îi şopti la ureche: — După atîţia ani petrecuţi împreună, abia acum începem a ne descoperi unul pe altul. Şi zău că, uniţi, sîntem o forţă în slujba imperiului. Să mergem. Eşti un om mare, strălucitorule! Ali pricepu că acele cuvinte nu erau o linguşire, ci veneau din inima înţeleptului comandant. „Ibrahim a fost mult mai chibzuit decît mine şi marele vizir, reflectă padişahul. Îmi amintesc vechiul semnal de alarmă pe care îl dăduse el în privinţa ghiaurului Mircea. Atunci nu l-am luat în seamă. Totuşi, mîngîierea că am în comandantul garnizoanei din Adrianopole un slujitor înţelept nu-mi poate domoli supărarea. Zadarnică a fost campania noastră la Dunăre, cu toate pagubele ei în morţi, răniţi şi aur. De fapt, numai tulburările din Asia m-au hotărît să las puţini achingii în Dobrogea. Domnul Ţării Româneşti văd că ştie să profite de împrejurări. Înseamnă că-i un duşman de care trebuie să ţinem seama în viitor. Partea mai proastă e că ghiaurii din Balcani îşi rîd azi de puterile Imperiului turcesc. După Polènik, Varna şi Dobrogea, ghiaurii îşi dau seama că nu sîntem chiar atît de invincibili pe cît ne-a mers faima.” Ali şi Ibrahim îl întrerupseră din gîndurile sale. — Aţi auzit? — Am auzit, mărite padişah. — Citiţi scrisoarea cîinelui de la Dunăre! Aceştia o făcură cam încet, ceea ce-l irită pe Murad. — Ei, ce aveţi să-mi spuneţi? — Strălucitorule, începu Ali-paşa, cred că se cuvine să chibzuim. În această scrisoare domnul Ţării Româneşti se arată prietenos şi nu va călca în ţaratul lui Şişman, pe care l-aţi întors la Tîrnova ca supus al imperiului. Nu a avut el treizeci de mii de oşteni în Dobrogea. Cifra e umflată, aşa cum se obişnuieşte. Dar jumătatea ei cred că ne dă adevărul. Noi nu dispunem

205

Seria Cavalerilor – Cartea Întîi

azi aici de cincisprezece mii de oşteni. Răscoalele din Asia ne-au slăbit forţele. Nu cred că Mircea a pierdut numai o sută douăzeci de morţi, însă chiar dacă dublăm cifra mi se pare uimitor de puţin. Poate că e bine să-l privim pe acest ghiaur cu alţi ochi. Ca pe un mare general, fiindcă vitejii noştri achingii nu l-au aşteptat acolo cu braţele încrucişate. — Bine, bine! La asta m-am gîndit şi eu, spuse Murad nerăbdător. Ce propuneţi? — Să chibzuim, strălucitorule, interveni comandantul garnizoanei. Daţi-ne răgaz vreo cîteva zile. A vă îndemna la o hotărîre pripită cui foloseşte? O seamă de achingii se întorc victorioşi din Anatolia. Să-i aşteptăm. — Da, poate că nu-i rău. Tu eşti un om înţelept, Ibrahim. * Cînd ştirile din Dobrogea sosiră la Chilia, consulul genovez Pietro Embrone exclamă uimit: — Santa Madona! Secretarul meu avea dreptate. Mircea nu-i omul pe care l-am crezut. Am făcut o afacere bună cu el şi m-a costat ieftin. Bine că nu ne-am adresat polonilor! Cred că se cuvine să-i trimit nişte daruri de preţ. Lazăr al Serbiei ascultă încîntat vestea despre strălucita victorie a lui Mircea în ţinutul Dobrogii. — Domnilor! grăi către curteni. Izbînda voievodului român întăreşte părerea noastră că nu trebuie să ne aplecăm cu teamă în faţa turcilor, ci să lovim hotărîţi. Mircea a dat dovadă de mult curaj. Îi vom trimite în dar o spadă bătută în nestemate. Vladislav Iagello bău o cupă de vin în cinstea domnului Ţării Româneşti. Campania voievodului român, frumos exagerată de tinerii nobili poloni ce veniseră să-i povestească regelui, aducea a basm. „Se pare că voievodul Mircea e un straşnic general, chibzui Iagello. Propunerile lui în vederea unei alianţe nu prea le-am luat în seamă. Vom repara această greşeală.” La Buda, Sigismund de Luxemburg porunci să i se povestească în amănunţime despre campania domnului Ţării Româneşti în Dobrogea. Acea plecare a lui la vînătoare spori veselia regelui, dar îi întări şi credinţa în înţelepciunea valahului. „Pe vasalul nostru Mircea l-am crezut bun gospodar şi om chibzuit, însă nu general, socoti el. Mi se părea chiar că e cu mult inferior în virtuţi militare fratelui său Dan, cu care am ajuns cîndva la înfruntări de oşti. Acum, valahul a crescut în ochii noştri. Prin iscoada noastră Filos, îi

206

Seria Cavalerilor – Cartea Întîi

cunoaştem credinţa şi dragostea faţă de noi. Să o menţinem arătîndu-i prietenia noastră. Acum e ameninţat de turci. Să vedem cum se va descurca. De va reuşi, înseamnă că la Dunărea de Jos vom fi liniştiţi în privinţa lui Murad. * Pe la sfîrşitul lui August, în Banatul Severinului porniseră din senin o seamă de zvonuri ce făcură panică. Se spunea că douăzeci de mii de achingii urcă prin pasurile Balcanilor pentru a lovi Banatul. Veştile circulau iute. Mulţi locuitori se pregăteau să fugă spre munţi. Banul de Severin trimisese iscoadele sale la miazăzi de Dunăre, însă fără folos. Cum nu avea alte temeiuri decît în zvonurile care circulau, banul nu îndrăznise a repezi ştafete la Buda după ajutor. Cu voievodul Transilvaniei se avea rău, astfel că acolo nu putea căuta sprijin. Abia cînd primi o scrisoare de la faimosul Nufăr Alb se hotărî să trimită oameni la Buda. Acel cavaler neştiut de nimeni totdeauna îi înştiinţase din timp pe creştini la caz de primejdie. Totuşi, Buda era departe, iar ajutorul aşteptat de acolo nu-i dădea speranţa că va ajunge la timp. Într-o dimineaţă din ultima zi a lui august, vreo mie cinci sute de oşteni ai Ţării Româneşti se apropiară de porţile Severinului cu pălăriile în vîrfurile spadelor strigînd puternic: „Trăiască regele Sigismund al Ungariei! Trăiască marele voievod Mircea! Moarte păgînilor!” Aflat pe ziduri, banul de Severin îşi pregătise oamenii pentru apărare, dar, înţelegînd strigătele celor ce se apropiau, dădu ordin plin de bucurie să se deschidă porţile cele mari. Un sfert de ceas mai tîrziu, roşcatul Bogdan, cavaler al Ordinului Basarab, veni în faţa banului şi-i ură sănătate. — Ce vă aduce aici, domnule comandant? se interesă banul, temător să nu fi făcut vreo prostie. — Luminate ban! zîmbi cavalerul. O scrisoare a Nufărului Alb l-a înştiinţat pe măria-sa Mircea, domnul Ţării Româneşti, stăpîn al cetăţii Dîrstorului şi a toată Podunavia pînă la Marea cea Mare, că Banul Severinului va fi călcat de turci. Cum stăpînul nostru e aliatul credincios al regelui Ungariei, ne-a repezit încoace, cu poruncă să vă sprijinim. — Domnule cavaler, grăi acesta încîntat, noi, contele Ladislau, mare ban al Banatului Severinului din graţia regelui Sigismund, vă mulţumim pentru ajutor. „Să vedem, să vedem la urmă, gîndi roşcovanul Bogdan. Cred că te cam grăbeşti cu mulţumirile.” Cîteva zile mai tîrziu, o nouă scrisoare a Nufărului Alb îl vesti pe contele Ladislau că oştile de achingii fuseseră întoarse din drum, fiindcă în Anatolia

207

Seria Cavalerilor – Cartea Întîi

izbucniseră mari tulburări. Fericit la astfel de veste, banul îl pofti pe Bogdan la un ospăţ de adio. Petrecură toată ziua împreună, schimbînd între ei o mie de mici amabilităţi. — Cînd plecaţi, cavalere? se interesă contele, cam cherchelit. — Unde să plecăm? — Acasă. — Păi de ce să plecăm acasă? — Fiindcă pericolul a trecut. — O fi, rîse cavalerul nepăsător. O fi, însă eu nu am primit ordin să părăsesc Banatul. — Vi-l dăruim noi. — A, nu! se împotrivi Bogdan. Hai să mai ciocnim un rînd. Eu ascult numai de domnul Ţării Româneşti. El nu m-a chemat, iar eu nu pot pleca. Banul Ladislau se dezmetici într-o clipă. O bănuială cumplită i se înfiripa în minte, chiar dacă încă nu-i dădea crezare. — Cavalere! îşi stăpîni mînia. Gluma voastră o gustăm din plin, fiindcă numai a glumă arată. — Mărite ban! rîse tînărul în continuare. Nu aş vrea să vă supăr. Gîndiţi-vă că plecînd acasă fără poruncă mă aşteaptă călăul de la Argeş. Cu chestii d-astea eu nu glumesc. Dacă stăpînul meu nu m-a chemat pînă acum, înseamnă că el încă se mai gîndeşte la o primejdie. La apărarea Banatului. — Dar, pentru Dumnezeu, nu el e stăpîn aici! explodă contele Ladislau. — Poate, însă eu sînt un cavaler mărunt şi un oştean care nu îndrăzneşte a judeca după cum îl taie capul. — Vom fi nevoiţi să vă silim cu armele. — Voi fi nevoit, cu toată părerea de rău, să mă supăr, grăi tînărul nepăsător. V-am îndrăgit, conte. Şi zău că e păcat să încheiem acest ospăţ printr-o ceartă ce nu se cade între prieteni şi aliaţi. — Slăbeşte-mă, tinere, cu prietenia şi alianţa! De cînd ai venit aici, numai despre ele îmi pomeneşti. Îţi dau răgaz de plecare două ceasuri. — Ne răcim gura de pomană, ridică din umeri tînărul cavaler. În prima clipă, contele Ladislau intenţionă să-l aresteze pe roşcovan. Din păcate, observă că nu e cu putinţă, căci erau mai mulţi valahi decît gărzile sale. Şi nici o încăierare cu oşti nu-i conveni. Întîi fiindcă nu ştia ce înţelegere există între regele Sigismund şi domnul Ţării Româneşti. Apoi, populaţia Banatului, formată în cea mai mare parte din români, i-ar fi stat împotrivă, alăturîndu-i-se lui Bogdan. Stăpînit de acele gînduri, părăsi încăperea. În odaia sa de lucru, îl găsi pe aghiotantul său. — Domnule, o scrisoare a mea va trebui să ajungă la Buda în cel mai

208

Seria Cavalerilor – Cartea Întîi

scurt timp, i se adresă acestuia. — Aşa va fi, se înclină ofiţerul. Peste un sfert de ceas ştafeta vă stă la dispoziţie. — Vei pleca în fruntea ei! hotărî banul. Regele nostru trebuie să afle că valahii au venit aici cu viclenie şi refuză să plece. Aşteaptă, domnule! Termin îndată scrisoarea adresată suveranului nostru. Adică, vreau să spun că bănuiesc asta, reluă el ideea. Nici o oaste mare de achingii nu s-a arătat la pragul Balcanilor. — Credeţi că Nufărul Alb v-a minţit? — Asta nu. Totuşi, ceva nu-i în ordine. Să-i spui suveranului bănuielile mele. Mi-e teamă că domnul Ţării Româneşti a plănuit să ne smulgă Banatul Severinului prin viclenie. Prevăd un război între Sigismund şi Mircea. „Iar mie nu-mi va fi uşor, gîndi Ladislau. Am înghiţit prosteşte momeala aruncată cu dibăcie de valahi în privinţa Banatului. În privinţa oştilor venite aici. Asta ar fi singura mea salvare. Sau poate că văd strîmb. Poate că mai există încă o ameninţare a turcilor.” * Într-o dimineaţă din primele zile ale lui septembrie, regele Ungariei, Sigismund de Luxemburg, intră în sala tronului bine dispus. Îl ispitea o vînătoare prin pădurile care încercuiau minunatul lac al Balatonului. Avea destule motive să fie vesel. Frumoasa şi tînăra sa regină Maria îşi revenise după o lungă suferinţă. Din Croaţia şi Dalmaţia picaseră o seamă de ştiri bune. Focul răscoalelor începea să se stingă. Nobilii săi, potrivnici cîndva, arătau mai multă supunere. Capul de pod ocupat de turci în Dobrogea căzuse sub loviturile domnului Ţării Româneşti. Fusese un an bun. Recoltele mari întrecuseră cu mult aşteptările. Vistieria coroanei, mai bogată ca oricînd, arăta o bună situaţie economică. Nicolae de Gara, comandantul suprem al oştilor Ungariei, se căsătorise cu una dintre cele cinci fete ale cneazului Lazăr al Serbiei. Din partea sîrbilor Sigismund nu se aştepta la o frumoasă prietenie, dar ştia că măcar pentru o vreme nici supărări nu vor fi. Urmînd pilda cneazului Lazăr, regele Tvartko al Bosniei îşi potolise incursiunile cu oşti în Dalmaţia. După asasinarea lui Carol de Anjou, care se proclamase rege al Ungariei cu vreo doi ani înainte, fiul acestuia, Vladislav de Anjou, nu mai cuteza să pretindă coroana regală. Marea familie a nobililor Horvathy, cea care cu ani în urmă ridicase şi răspîndise focul răscoalelor din Croaţia şi Dalmaţia, dispăruse fără urmă. Totul se datora politicii înţelepte duse de Sigismund. Dar el ştia bine că îi vor trebui încă vreo cîţiva ani pînă cînd va prinde aripi. Pînă cînd va fi destul de puternic

209

Seria Cavalerilor – Cartea Întîi

pentru a ridica o cruciadă împotriva turcilor. Fiindcă turcii se arătau ca o mare primejdie către inima Europei. Iar după cruciadă, cînd va obţine un mare prestigiu, poate că se va încorona împărat din Boemia pînă dincolo de Nistru, pînă mai jos de Dunăre şi pînă la Veneţia. Sigismund trecu prin culoarul viu format din curteni. În faţa tronului se opri o clipă. Statura sa înaltă, impozantă, domina împrejur. Era frumos la chip, chiar dacă barba cam prea bogată, după moda ungurilor, îi scădea ceva din farmec. Avea un spirit cultivat, ca şi al părintelui său Carol, împăratul germanilor. Iubea luxul, cultura şi călătoriile. În doi ani şi ceva de domnie, reuşise a-şi cîştiga multe simpatii printre nobilii unguri. Numai firea sa schimbătoare, uneori crudă, îi reţinea pe cei cu ochiul ager să-i acorde toată încrederea. După ce primi raportul obişnuit, gîndurile îi zburară din nou la vînătoarea proiectată şi atît de des amînată în ultima vreme. Era dornic de o destindere pe un timp atît de plăcut. — Măria-ta! se aplecă unul dintre sfetnici. Un ofiţer al banului de Severin aşteaptă să fie primit. — Dar ce mai vrea banul de la Severin? Acum trei zile ne-a cerut ajutor nouă, în loc să-l ceară de la voievodul Transilvaniei. E drept că am primit o scrisoare de la Nufărul Alb, iar iscoadele noastre au întărit ştirile că garnizoanele turceşti de la Niş au făcut unele manevre spre miazănoapte, însă ele s-au întors din drum, astfel că nu mai e pericol acolo. Să intre! Aghiotantul contelui Ladislau veni pînă la cinci paşi de tronul regal, salută după datină cu pălăria, puse un genunchi la podea şi aşteptă să i se vorbească. — Ce veşti, domnule? — Măria-ta, o scrisoare a banului de Severin. Scrisoarea trecu prin cîteva mîini, după protocol, pînă ajunse la rege. Acesta o desfăcu molcom, cu gîndurile spre vînătoarea plănuită, dar după primele rînduri tresări. Cînd încheie lectura, ochii săi albaştri scînteiau de mînie. — Aşa stau lucrurile acolo? tună, încremenindu-i pe curteni. Vorbeşte, domnule! Ladislau ce a păzit? Ofiţerul aduse cîteva completări, astfel că nobilii înţeleseră noua situaţie din Banatul Severinului. — Trimiteţi după Nicolae de Gara! Vom tăia degetele prea lungi ale voievodului valah. — Sînt aici, măria-ta, îşi făcu loc spre tron vestitul comandant suprem al oştilor Ungariei, Nicolae de Gara. Era un bărbat înalt, chipeş, cu fruntea uşor bombată, a cărui înfăţişare îl amintea pe părintele său, cel ce fusese pe timpuri favoritul răposatei

210

Seria Cavalerilor – Cartea Întîi

regine Elisabeta a Ungariei. — Să aduni oşti, domnule! Adică, nu! Să vii să prînzim împreună! — Măria-ta! interveni unul dintre sfetnici. O solie valahă aşteaptă de ieri să fie primită. — O solie valahă? Alungaţi-o, domnilor! Alungaţi-o cu biciul! Adică, nu! Toţi membrii soliei să fie arestaţi! Unde-i comandantul gărzilor? — Aici, măria-ta. — Bine, bine, aşteaptă! Să intre valahii! Comitele Staicu, urmat de zece oşteni, îşi făcu apariţia în sala tronului. Faţa lui plăcută, privirile îndrăzneţe, trupul său mlădios şi ţinuta strălucitoare făcură bună impresie asupra suveranului. — Vă ascult, domnule, înainte de a porunci gărzilor să vă pună în lanţuri, vorbi Sigismund cu mare asprime. Chipul comitelui parcă turnat în bronz nu tresări la auzul unei astfel de ameninţări. Salută după moda Apusului şi grăi cu un zîmbet abia înflorit în colţul buzelor. — Măria-ta! vorbi calm. Din cuvintele voastre să cred că-i o declaraţie de război împotriva domnului Ţării Româneşti? Sigismund îşi uită o clipă mînia. — Război? Dar cine a pomenit despre asta? Pentru o biată solie, nimeni nu face război.Voi pune să vă aresteze pînă cînd se vor lămuri lucrurile. — Măria-ta! rîse comitele Staicu. Ultimele voastre cuvinte tot a ameninţare sună. Nu am auzit pînă azi ca o solie să fie arestată la curtea Ungariei, vestită în practicile cavalereşti. Apoi, eu sînt prinţ al neamului meu şi al doilea om al Ţării Româneşti după măria-sa Mircea. A mă aresta pe mine înseamnă să loviţi cu război Ţara Românească. Aici văd că nu sînt primit după rangul meu. Îngăduiţi, măria-ta, să mă retrag şi faceţi cum doriţi. Eu nu mai am nimic de spus. Sigismund ghici ameninţarea din vorbele solului. Staicu lăsase de fapt a se înţelege că Mircea va lovi cu oşti regatul Ungariei, dar ascunsese totul sub o formulă convenabilă, ca şi cum ameninţarea cu război ar fi venit de la unguri. Lui Sigismund nu-i convenea tocmai acum un război. Pe Staicu îl tratase ca pe un oştean de rînd. Îşi dădu seama că mersese prea departe şi răspunse, potolit pe dată: — Şi ce vă aduce la noi, prinţe? — Prietenia. — Aha! nu-şi putu înfrîna o nouă exclamaţie de mînie. Staicu se prefăcu a nu pricepe şi continuă calm: — Slăvitul Mircea, domnul Ţării Româneşti, stăpînitor al cetăţii Dîrstorului şi peste toată Podunavia pînă la Marea cea Mare, vă trimite prin noi salutul său. Ca buni şi credincioşi prieteni, vă aducem în dar

211

Seria Cavalerilor – Cartea Întîi

cincisprezece cai de rasă românească, douăzeci de iatagane turceşti, cincisprezece steaguri ale sultanului Murad şi spada lui Iacşi-bey, răposatul comandant suprem al fostelor oşti de achingii din Dobrogea. — Cu cîţi oameni aţi atacat Dobrogea? Fiindcă nu-mi vine a crede că aţi avut treizeci de mii. Staicu observă că Sigismund nu-i mulţumise pentru daruri. — Măria-ta! rîse el. Cifra a fost umflată doar pentru turci. În realitate am lovit acolo doar cu şaptesprezece mii de oşteni. Am fost mult superiori. Ei nu aveau decît unsprezece mii. „Fir-ar să fie! înjură Sigismund în gînd. Noi nu putem ridica azi şaptesprezece mii de oşteni pentru a-l lovi pe valah.” — Dar cu Banatul Severinului ce e? — Banatul ameninţat de turci l-a îndemnat pe măria-sa Mircea… — Ştim, ştim, prinţe, îl întrerupse regele. Acum, cînd ameninţarea a trecut, oştile voastre se pot retrage. — Stăpînul meu judecă altfel, măria-ta, replică Staicu. La începutul verii, nimic nu arăta a război. Şi totuşi Dobrogea a fost lovită de turci. Ţaratul lui Şişman părea înfloritor şi lipsit de primejdii. Acum în ţaratul lui Şişman stau zece mii de achingii. Balcanii sînt controlaţi de turci. Anul trecut, la Polènik, dacă nu era Nufărul Alb, cine ar fi ştiut că vin turcii peste sîrbi şi bosnieci? Oştile lor se mişcă pe negîndite. Întreaga linie de frontieră a Dunării stă sub ameninţare. Văzînd urgia păgînilor, domnul Ţării Româneşti a întins oştile pe ţărmul mării şi de-a lungul Dunării, din Dobrogea pînă în Banatul Severinului. A ne întreba ce caută acolo oştile marelui vostru prieten ne miră. Ameninţarea turcilor se vede într-un fel de la Buda, care e atît de departe, şi în altfel din Ţara Românească. Banatul Severinului, apărat de coroana Ungariei, are abia o mie de oşteni. Măriei-sale Mircea nu-i este indiferentă o spărtură la Dunăre. Dacă turcii răzbesc acolo, nici Ungariei şi nici Ţării Româneşti nu i-ar fi bine. Cei şaptesprezece mii de oşteni ai noştri ce stau lanţ, pe toată frontiera Dunării, se pot aduna în mai puţin de două zile acolo unde se arată vreo ameninţare. — Bine, prinţe! Vom chibzui la tot ce am auzit de la voi. Să veniţi într-o nouă audienţă la ora şase. Vă aştept, domnule. Ah, era să uit! Ştiţi cumva cine e faimosul Nufăr Alb? — Mulţi ar dori să ştie, rîse comitele, evitînd un răspuns direct. Mulţi şi mai ales turcii. El poate fi unul dintre vestiţii cavaleri unguri sau germani. Ori sîrb, ori chiar fiu al Ţării Româneşti. — Da. Păcat că nu ştiţi. Îi sîntem recunoscători pentru multe. Ultimul său serviciu făcut coroanei Ungariei a fost o listă cu numele tuturor iscoadelor turceşti de la Buda. Prinţe, trăim vremuri mari dacă printre noi se află un astfel de cavaler, ce vine parcă dintr-un basm frumos.

212

Seria Cavalerilor – Cartea Întîi

Îngîndurat, Sigismund prînzi numai cu Nicolae de Gara. — Ce crezi, domnule de Gara, despre intrarea valahului în Banat? — Cred că Mircea, pe lîngă faptul că-i un mare general, ştie să profite de un moment favorabil. După strălucita sa victorie din Dobrogea, multe priviri s-au îndreptat asupra lui mai altfel decît înainte. Regele Vladislav Iagello, aflînd ştirea, a strigat în faţa curtenilor săi: „Domnilor, iată un om cutezător. Puţini îndrăznesc azi a stîrni mînia turcilor. Voievodul Mircea ne-a propus cîndva o alianţă pe care nu am băgat-o în seamă. Vom îndrepta greşeala noastră.” — De unde ştiţi că a vorbit aşa? — Oh! rîse Nicolae de Gara. Una dintre doamnele de onoare ale doamnei Hedviga e iscoada noastră la curtea Poloniei. Vă închipuiţi ce înseamnă o alianţă între Mircea şi Iagello? Regina Hedviga, cumnata voastră, îl zoreşte adesea pe Iagello să intre cu oşti în Ungaria, pe care o consideră moştenire de la părintele său Ludovic cel Mare. O astfel de alianţă ne-ar ameninţa din două părţi şi să nu uităm că valahul e chiar mai puternic decît lasă a se vedea. Pe lîngă o excelentă strategie aplicată de-a lungul Dunării, valahul doreşte Banatul Severinului. Asta e limpede. — Oho, să vedem cine i-l lasă! — Măria-ta, aşa m-am gîndit şi eu la început. Şi pe mine m-a încercat aceeaşi mînie. Dar să nu uităm că azi noi nu putem trimite în Banat nici măcar cinci mii de oşteni. Mircea ştie asta. Ştie că grosul forţelor noastre nu-l putem disloca dinspre graniţa cu polonii. Nici din Croaţia şi Dalmaţia nu-i momentul să retragem oştile, fiindcă ele înseamnă siguranţă acolo. La Buda avem forţe puţine. Abia opt mii de oameni. În caz de răzmeriţă a nobililor, veşnic aplecaţi spre nesupunere, e bine să fim tari aici. Să nu uităm nici de Moldova. Petru Muşat e înrudit cu Mircea prin căsătoria prinţesei Margareta cu prinţul Staicu. Împreunarea unor astfel de oşti ar putea duce la pierderea Transilvaniei. — Dar e de mirare, domnule! exclamă Sigismund. Vasalul se arată mai puternic decît suzeranul. — Vasal îl socotim noi, rîse tînărul comandant. Chiar prinţul Staicu nu a pomenit de vasalitate, ci numai de prietenie. Din punctul nostru de vedere, e un vasal asupra căruia puterile ne sînt limitate, şi încă asta nu-i totul. Amintiţi-vă de scrisoarea lui Mircea către Petru Muşat. Scrisoare copiată de iscoada noastră Filos. Mircea era îmbiat atunci de sultanul Murad spre o alianţă. Azi, cînd a dovedit că e puternic, Murad va încerca din nou să-l atragă spre el. O alianţă a lui Mircea cu păgînii ar însemna pentru aceştia drum liber asupra Transilvaniei şi poate chiar mai mult. — Domnule de Gara, cred că se face prea mult tapaj despre strălucita victorie a valahului în Dobrogea. În fond, cu şaptesprezece mii de oşteni ar fi

213

Seria Cavalerilor – Cartea Întîi

răzbit oricine. — Măria-ta! rîse tînărul comandant. Sînt şi eu general şi am învăţat atîta strategie încît să înţeleg că Mircea nu a lovit acolo cu şaptesprezece mii de oşteni. Un om chibzuit nu-şi lasă graniţele lipsite de apărare. Cred că în Dobrogea nu a dus nici jumătate din numărul acestora. Aşa stînd lucrurile, victoria se arată parcă altfel. — Curios! murmură Sigismund. De cîteva generaţii valahii de la Dunărea de Jos au numai voievozi vrednici. — Nimic nu-i curios, măria-ta. Oamenii mari apar în momentele mari. De cîteva generaţii valahii au înţeles că, răzleţiţi în voievodate mici, prinşi în ambiţii şi răfuieli, sînt o pradă uşoară pentru oricine. De cîteva generaţii, valahii sînt în plin urcuş. Iar primul care şi-a frînt degetele acolo a fost răposatul nostru rege, Carol Robert. Acum valahii de la Dunărea de Jos reprezintă o forţă de care trebuie să ţinem seama. Cît despre Mircea, nu-i numai un om cutezător, ci şi chibzuit. El a ştiut să aleagă momentul cel mai potrivit pentru intrarea în despotatul Dobrogii şi să lovească prin surprindere. — Ce crezi că e bine să facem? — Să ne arătăm a nu pricepe intrarea lui în Banatul Severinului decît ca avînd scopuri strategice. Mai mult: acum e vremea să-i arătăm prietenia noastră, înainte ca el să o caute la duşmanii Ungariei. Să-i dăruim Banatul Severinului. În fond, pe Mircea îl socotim vasalul nostru, dar nu i-am dăruit nimic pînă azi pentru a-i arăta bunăvoinţa noastră de suzerani. Cu atît mai mult cu cît n-am avut prilejuri să ne îndoim de prietenia sa. Lăsaţi-l să apere graniţa de la Dunăre în folosul lui şi al nostru. Mai ales al nostru. Acum avem nevoie de linişte. Cînd vor veni timpuri prielnice, vom şti să ne amintim această mînie şi să-i dăm valahului bobîrnacul de cuviinţă. — Fie! oftă Sigismund. Oricum, Ţara Românească, Dobrogea şi Banatul Severinului rămîn în titulatura coroanei noastre şi asta spune mult altor popoare. Pe la ceasurile şase după prînz, comitele Staicu reveni în aceeaşi sală a tronului, plină cu aceiaşi curteni curioşi să afle hotărîrea lui Sigismund. — Prinţe! îi grăi regele cu prefăcută bunăvoinţă. Înţelegem primejdia turcească de la Dunăre. Aprobăm minunatul vostru plan strategic. Ne bucurăm că avem în vasalul nostru Mircea un mare general. Îl felicităm pentru scoaterea Dobrogii de sub turci. Banatul Severinului i-l dăruim în semn de preţuire şi credem că aceasta îi va spori şi mai mult credinţa faţă de noi. Cancelaria coroanei a întocmit actul de danie. Să-i duceţi domnului Ţării Româneşti salutul suzeranului său! *

214

Seria Cavalerilor – Cartea Întîi

Comitele Staicu plecase de la Buda. Poate că niciodată o solie nu umblase atît de iute. Prin locurile cu drumuri bune, solia folosise trăsuri. Prin altele, cai de schimb. Puţine ceasuri de odihnă îşi îngăduia comitele. Bucuria prea mare îi dădea aripi. La Argeş primirea soliei se făcu fără ceremonia de cuviinţă. — Ai adus? întrebă vodă. — Am adus, rîse comitele Staicu şi se prăbuşi pe un scaun. Somnul îl cuprinse în aceeaşi clipă. Privindu-l, Mircea slobozi un hohot mare apoi dădu poruncă să fie aşezat în dormitorul său. Comitele ajunsese la Argeş de unul singur. Întreaga solie se răspîndise frîntă de oboseală de-a lungul drumului. Un sfert de ceas mai tîrziu, trîmbiţele sunară pe ziduri. Boierii, curtenii obişnuiţi, oştenii, slujitorii şi populaţia oraşului înţeleseră că se dau unele veşti. Mulţi se înghesuiră în curtea domnească. Mulţi rămaseră dincolo de porţi. Un crainic ieşi pe o terasă la stînga măriei-sale şi strigă să se audă pînă departe: — Măria-sa Mircea, mare voievod şi domn singur stăpînitor a toată Ţara Românească, stăpîn al cetăţii Dîrstorului şi peste toată Podunavia pînă la Marea cea Mare, domn al Banatului Severinului. Ultimele cuvinte ale titlului îi încremeniră pe oameni. Zurbagiul cavaler Andrei, care niciodată nu-şi punea prea multe întrebări, aruncă pălăria în aer şi răcni din toate puterile sale: — Trăiască măria-sa Mircea! După care chibzui: „Să fiu al dracului, că m-a apucat o sete!… Iată un prilej ce mă îndeamnă să sorb o găleată cu vin. Am să dau o fugă pînă la hanul «Doi cocoşi». Însă dacă nu mă grăbesc, mi-o vor lua alţii înainte. Azi va curge mult vin la Argeş.”

215

Seria Cavalerilor – Cartea Întîi

Capitolul 14
roiectata vînătoare, atît de rîvnită de Sigismund al Ungariei, fusese amînată din nou. Unele tulburări ivite la Maæva şi Belgrad îi întăreau credinţa că familia marilor nobili Horvathy ieşise iar la iveală. O iscusită iscoadă îi adusese vestea că Ioan de Horvathy e ascuns la curtea cneazului Lazăr al Serbiei, de unde încearcă „să muşte”. O mie de oşteni porniseră din Buda către Belgrad. La Cluj şi Bistriţa, ca şi pe valea Ampoiului, o seamă de valahi se ridicaseră împotriva nobililor prea hrăpăreţi. Castele şi case fuseseră mistuite de focul răsculaţilor. „Am primit o moştenire grea, socoti Sigismund. Poate că era mult mai bine dacă rămîneam doar un principe al Brandenburgului. Ungaria e azi prea dezbinată. Iar faptul că sînt străin îi îndepărtează de mine pe mulţi nobili unguri, prea mîndri pentru a se supune coroanei. Toate silinţele noastre se lovesc de neîncredere.” În sala tronului erau puţini curteni. Regele primise raportul ce i se dădea zilnic, astfel că nu mai intră acolo. Nicolae de Gara îl salută vesel. Ce-i păsa lui Nicolae de Gara? El era ungur. Era între ai săi. — Măria-ta! îi şopti tînărul comandant. Un raguzan vă cere o audienţă. Eu l-am ascultat şi cred că merită să o faceţi şi voi. — Bine! Adu-l în cabinetul meu de lucru! Tînărul se îndepărtă zîmbind. „Poate că a venit vremea să avem o pîrghie cu care să-l manevrăm pe valahul Mircea”, gîndi el. Reveni curînd cu un bărbat voinic, nu prea înalt, dar lat în umeri şi îmbrăcat în straie de mare preţ. — Măria-ta! salută oaspetele şi rămase cu un genunchi la podea. — Ce doriţi, domnule? îl întrebă Sigismund cu vădită răceală. — Măria-ta, vă aduc de la Raguza salutul prinţului valah Vlad. — Vlad? Cine mai e şi ăsta? — Fiul cel mare al răposatului Dan-voievod, cel ce a fost domn al Ţării Româneşti înaintea lui Mircea şi apoi împreună cu acesta. — Da, bine, îi mulţumim! Numai pentru atîta aţi venit aici? — Nu, măria-ta. Stăpînul meu, Vlad, are aceleaşi drepturi la coroana Ţării Româneşti ca şi unchiul său Mircea. Ba chiar mai mari. Sigismund îl privi iute pe Nicolae de Gara şi parcă se înţeleseră dintr-o fulgerare. — Vă ascult, domnule.

P

216

Seria Cavalerilor – Cartea Întîi

— Măria-ta, stăpînul meu îşi cere drepturile asupra coroanei… — De la noi? îl întrerupse regele. Raguzanul era un fin diplomat. Se aşteptase la o astfel de întrebare şi îşi pregătise răspunsul din timp. — Dar de la cine, măria-ta? Nu sînteţi voi suzeranul Ţării Româneşti? „Asta cam aşa e”, gîndi Sigismund. — Domnule! grăi el precaut. Credeţi că aţi bătut la uşa cea mai bună? Îl iubim pe vasalul nostru Mircea şi nu avem a ne plînge împotriva credinţei sale. Pe voi nu vă cunosc. Poate că aţi venit doar pentru a ne iscodi gîndurile. Cu ce ne puteţi convinge că e altfel? — Îl cunosc bine, măria-ta, rîse tînărul comandant. Omul acesta e cea mai bună iscoadă a noastră la curtea regelui Tvartko al Bosniei. Acum patru ani a slujit în oştile părintelui meu. De trei ani lucrează cu noi. — Atunci se schimbă lucrurile, zîmbi Sigismund cu bunăvoinţă. Spuneaţi că stăpînul vostru îşi cere drepturile asupra coroanei din Ţara Românească. Frumos! Foarte frumos! Ce puteri are el pentru asta? — Nimic în afară de drepturi. — Cam puţin, domnule. — Nu tocmai. Cîţiva mari boieri de la curtea voievodului Mircea sînt de partea lui Vlad şi îl vor sprijini la vremea potrivită. — Cîţiva boieri, dar nu toţi. Şi cum ar dori să o facă? — Nu ştiu, măria-ta. Eu am venit aici doar pentru a-i mijloci prinţului o audienţă la palatul regal. — Să-i spui stăpînului domniei-tale că îl aşteptăm. Prin domnul Nicolae de Gara va ajunge la noi. — Măria-ta, grăi raguzanul cam încurcat, bunăvoinţa voastră îmi dă aripi, însă numai pe jumătate. Cîteva rînduri către el din partea măritului rege al Ungariei vor face mult mai mult. — Bine! Mă voi gîndi la asta. Peste trei zile să-l cauţi pe domnul Nicolae de Gara. După plecarea raguzanului, Sigismund şi tînărul comandant îşi zîmbiră cu înţeles. Totuşi, suveranului îi lipseau unele limpeziri. — E nimerit oare să-l invităm aici pe prinţul Vlad? — Nu văd nimic rău în asta, măria-ta. E drept că Mircea nu ne-a dezamăgit pînă acum, chiar dacă şi-a impus puterea în Banatul Severinului, care de fapt a rămas tot în titulatura coroanei ungureşti, dar o sperietoare nu strică. Din păcate, pe Vlad nu-l cunoaştem. În schimb, domnul Ţării Româneşti e un mare general. Acest lucru nu trebuie să-l uităm, fiindcă avem nevoie de oameni ca Mircea. — Adevărat! Totuşi e bine să-l ţinem în frîu. În cazul unei alianţe a lui Mircea cu duşmanii Ungariei, Vlad poate fi o bună pîrghie în mîinile noastre.

217

Seria Cavalerilor – Cartea Întîi

Mă gîndisem chiar să-l trimitem la curtea voievodului Transilvaniei, unde să stea ca o permanentă ameninţare, însă nu e bine. Asta ar însemna vrajbă pe faţă cu domnul Ţării Româneşti. Ar însemna să-l îndepărtăm de noi pentru totdeauna. — Aşa e! Pe Vlad îl vom ţine în rezervă. De va fi necesar, îl scoatem de la cutiuţă. De nu, nu. O discuţie cu el nu ne angajează cu nimic. Poate că e necesar să-i dăm şi unele speranţe. — Eşti un sfetnic înţelept, rîse regele. Îi voi trimite cîteva rînduri fără a pomeni vreun nume pentru ca o astfel de scrisoare să nu poată fi folosită cîndva împotriva noastră, mai ales că nu avem dovezi de încredere în prinţul Vlad. Ea va suna astfel: „Domnule, avem plăcerea să vă invităm peste două săptămîni la o partidă de vînătoare. Sigismund — Minunat concepută! Minunat! se entuziasmă Nicolae de Gara. Mie nu mi-ar fi trecut prin minte un astfel de text. Această scrisoare poate fi adresată oricui. * Ileana Bethlen se instalase la Buda într-o casă impozantă, a cărei grădină cu flori şi arbori falnici se întindea pînă pe malul Dunării. Un mic palat cu terase şi balcoane ce ofereau o frumoasă privelişte asupra apelor fluviului. Slujitorii, mulţi la număr, locuiau într-o clădire anexă, aflată în spatele monumentalei locuinţe. Înfăţişarea tinerei contese din Transilvania, luxul ce o înconjura şi titlul greu hotărîseră să i se deschidă numeroase uşi la Buda. Nu trecuse nici măcar o lună. O seamă de admiratori roiau în jurul ei. Tînăra doamnă ştia să menţină cu tact un echilibru între proaspeţii curtezani. Iar dacă preferinţele Ilenei se aplecaseră abia vizibil spre contele Tolmay, primul secretar al lui Nicolae de Gara, doar acesta pricepuse vag unele semne de bunăvoinţă din partea frumoasei doamne. Ileana chibzuise adînc. Încă de la curtea voievodului Transilvaniei aflase că Sigismund şi Nicolae de Gara se consultă şi iau hotărîri în toate problemele regatului. Tînărul comandant al oştilor Ungariei era greu de abordat. Despre intelingenţa lui sclipitoare ştiau mulţi. Iar pe un astfel de om greu îl poţi descoase. Apoi, Nicolae de Gara avea o soţie care strălucea printre frumuseţile de la Buda. Şi chiar dacă el ar fi căutat o aventură, privirile sale nu în jos puteau coborî. Cineva îi şoptise odată Ilenei că Nicolae de Gara îşi aţintise ochii asupra tinerei regine. Dar pe clevetiri nu se putea pune temei.
218

Seria Cavalerilor – Cartea Întîi

Aşa stînd lucrurile, contele Tolmay părea cel mai indicat pentru ca ea să ajungă la secretele coroanei, fiindcă primul secretar al lui Gara era firesc să cunoască multe din tainele palatului regal. Într-o plăcută după-amiază din primele zile ale lui septembrie, Ileana şi contele Tolmay şedeau pe o minunată terasă cu vederea spre Dunăre. — Doamnă! grăi secretarul. Aveţi o casă încîntătoare, iar voi îi daţi strălucirea de cuviinţă. — Oh! rîse ea, învăluindu-l într-o privire ce spunea multe inimii lui. Palatele noastre din Transilvania întrec de departe această modestă clădire. Poate nu ştiţi că regretatul meu soţ mi-a lăsat o avere mult prea mare pentru o biată copilă ce se simte strivită sub apăsarea ei. — Interesant! exclamă tînărul secretar. Pînă acum ştiam că doar sărăcia îl striveşte pe om. Cred că aveţi o structură interioară plină de adîncă sensibilitate. Numai aşa îmi pot explica suferinţa voastră. — Vai, domnule, să nu vorbim despre mine! îl dojeni cu blîndeţe. Sînteţi primul bărbat care calcă aici, iar dacă vă port un interes ce nu vi-l pot ascunde… îşi tremură genele, parcă speriată de vorbele scăpate fără voie. Ochii lui Tolmay se aprinseră brusc. Privi spre faţa ei îndelung, fericit că îl lasă a cuteza. Chipul gazdei, uşor îmbujorat, cu pielea delicată ca o petală, cu ochii mari, vii, încărcaţi de căldură, îl ameţi o clipă. — Continuaţi, doamnă… — A, nu! păru să-şi revină. Doream să ştiu cît mai multe despre voi. Poate că-i doar acea teribilă curiozitate, atît de specifică nouă femeilor. — Ultimele voastre cuvinte m-ar fi mîhnit dacă le lipsea acel „poate”. „E inteligent, chibzui ea. Ştie să cumpănească vorbele şi să le înţeleagă rostul.” — Doamnă, continuă el, prea multe lucruri mari nu am a vă spune. Mă trag dintr-o familie de cumani, creştinaţi pe la începutul domniei fostului rege Ludovic. Bunicii mei au venit în Ungaria cu frumoase averi ce le-au dat dreptul la înnobilare. Dar desele războaie, cît şi unele conflicte cu alţi nobili megieşi, au spulberat vechile bogăţii. De-a lungul timpului, ne-au rămas doar titlul de nobili şi două case cam în paragină. Faptul că părintele meu s-a distins în cîteva bătălii mi-a asigurat protecţia lui Nicolae de Gara. Şi cam asta e tot. Încerc să refac vechea noastră strălucire. Poate voi reuşi cîndva. — Aveţi nevoie de bani? De un împrumut? se interesă ea pe un ton afectuos. — Nu, zîmbi Tolmay. Pentru asta găsim destui cămătari la Buda. Poziţia mea îmi deschide multe uşi. — Înţeleg. Cred că munciţi peste măsură. Doar nu-i uşor să refaceţi tot ce s-a pierdut. E drept că nu aveţi bogăţii, în schimb prietenia domnului de

219

Seria Cavalerilor – Cartea Întîi

Gara valorează aur, îl flată ea. Domnul de Gara vă ajută? — Mai mult decît sperasem. — Curios! Credeam că un tînăr nobil ca voi îşi petrece timpul altfel. Mai plăcut. — Da de unde? rîse el. Dimineţile mele se consumă în rezolvarea corespondenţei. Doar cancelaria palatului are mai multă corespondenţă decît noi. Uneori lucrez chiar pînă seara. — Şi eu, care speram să ieşim mîine la o frumoasă plimbare cu barca! oftă ea. Totuşi pricep. Înaltele voastre preocupări stau mai presus de orice dorinţă măruntă. — Mîine am o zi foarte grea. În Transilvania, la Maæva şi la Belgrad, au izbucnit răscoale. Ştafetele sosesc des. Comandanţii oştilor cer mereu alte instrucţiuni. Marele nobil Herman de Cilli va avea o lungă convorbire cu stăpînul meu. Convorbire la care nu pot lipsi, spuse cu mîndrie greu reţinută. Un raguzan trimis al prinţului valah Vlad mă roagă de cîteva zile să-i înlesnesc o audienţă la Nicolae de Gara. I-am satisfăcut cererea numai după ce m-am convins că temeiurile ei îl vor interesa pe stăpînul meu. Vă închipuiţi că vin prea mulţi oameni la noi, cu tot felul de cereri. — Ah, ce plicticos va fi! — M-am obişnuit. — Vă cred. Păcat că mîine nu sînteţi liber! oftă ea. — Aş putea după prînz. — Atunci, vă aştept. La ce oră? — Asta nu ştiu. Poate că ar fi bine către seară. — Straşnic! bătu ea din palme. Cinăm împreună. Fericit că obţinuse atît de mult, contele Tolmay părăsi cocheta clădire cu paşi mai vioi decît venise acolo. Gîndurile sale porniseră să zburde către înălţimi ameţitoare. Averea uriaşă a familiei Bethlen era bine cunoscută. Dacă va obţine mîna aceste frumoase femei, ar putea aduce neamului său vechea strălucire. Ileana Bethlen privi în urma lui la fel de preocupată. „Avea dreptate comitele Staicu, reflectă ea. Un bărbat nu ar fi putut obţine atîtea ştiri cîte am căpătat eu azi. Domnul Tolmay e inteligent, dar a simţit nevoia să se laude pentru a creşte în ochii noştri. E uimitor cît de guralivi devin uneori bărbaţii alături de o femeie. Mîine seară va trebui să aflu cine-i raguzanul şi la ce han a tras. Voi folosi o întreagă strategie a vorbelor, fiindcă în astfel de împrejurări cea mai mică bănuială a secretarului poate strica totul. Credeam că Vlad e mort. Nimic nu s-a mai auzit de el în ultimii ani. El are averi mari în Ţara Românească. De ce oare nu merge la Argeş? De ce se fereşte de Mircea? Şi, mai ales, de ce îşi trimite oamenii la Buda?”

220

Seria Cavalerilor – Cartea Întîi

* Trecuseră două zile. Raguzanul intră la hanul „Doi porumbei” cam la vremea prînzului. Cei patru oameni ai săi îl aşteptau în sufragerie, unde gustau un minunat vin adus tocmai din comitatul Zala. Trimisul lui Vlad la Buda era mulţumit. Întrevederea avută cu Nicolae de Gara şi secretarul acestuia, apoi audienţa de la palatul regal îi aduseseră mari speranţe. Obişnuit cu astfel de sarcini, raguzanul ştia bine că încercarea lui Vlad are sorţi de reuşită doar dacă s-a ivit o conjunctură favorabilă. Altfel cei mari nu-ţi întind o mînă cînd eşti lipsit de puteri. Totuşi, primise această însărcinare, fiindcă, în calitate de iscoadă a regatului, aflase că există o oarecare neîncredere între curtea din Buda şi cea de la Argeş. În caz de reuşită a planurilor lui Vlad, el se va alege cu zece mii de ducaţi veneţieni. Pentru o astfel de sumă, cine nu ar fi alergat? În casa frumoasei doamne Ileana Bethlen, contele Tolmay petrecuse o seară plăcută, încheiată peste aşteptări cu un sărut. Gazda i-l oferise pe merit. Printr-o seamă de întrebări chipurile naive, prin manevre iscusite pe care o femeie le poate face cu multă fineţe, Ileana aflase că peste două zile raguzanul va primi de la Nicolae de Gara o scrisoare a regelui Sigismund către Vlad. După plecarea oaspetelui, tînăra doamnă rămase cam dezorientată. „Comitele Staicu mi-a promis un cavaler care să mă ocrotească aici, gîndi ea. Totuşi, de la sosirea mea la Buda, încă nu i-am simţit prezenţa, şi doar ştiu să privesc în jur. Oare să nu fi putut veni, sau nu m-am priceput eu să-l descopăr? Poate era mai bine dacă ocrotitorul meu mă urma ca slujitor al casei. Numai micuţul cavaler ce nu arată haruri prea mari în privinţa voiniciei m-a căutat de două ori şi mi-a arătat inelul de recunoaştere. Din păcate, n-am avut ce să-i dau. Aflarea secretelor curţii regale de la Buda cere timp. Va trebui să pun mîna pe scrisoarea raguzanului. Acum îl ştiu cum arată la chip şi cunosc hanul la care şi-a aflat găzduire. Cei patru slujitori ai săi par a şti să mînuiască o spadă cum se cuvine şi îi stau în preajmă. Mi-e teamă că nu prea am şanse. Micuţul meu cavaler, căruia am reuşit să-i aflu urma la «Hanul cumanilor», unde se dă drept negustor de piei, are un singur slujitor. Puţin, foarte puţin pentru ce doresc eu. Îl voi chema pe cavaler la mine în seara aceasta.” Un ceas mai tîrziu, Grama se prezentă la casa Ilenei destul de mirat. Printr-un slujitor al tinerei doamne, primise invitaţia şi era mînios că aceasta reuşise a-i da de urmă. Gazda şi oaspetele luară loc într-un mic salonaş. — S-a întîmplat ceva? întrebă Grama, nemulţumit de procedeul ei.

221

Seria Cavalerilor – Cartea Întîi

— Da, domnule, altfel nu vă căutam pe la toate hanurile din Buda şi de dincolo de porţile oraşului. Îi povesti tot ce ştia despre raguzan. Micuţul cavaler scăpă un fluierat uşor. — Cu siguranţă că raguzanul va părăsi oraşul de îndată ce va avea scrisoarea lui Sigismund, continuă ea. La hanul „Doi porumbei” nu poate fi atacat, ci numai pe drumul său de întoarcere. Dar cu cine să o facem? Slujitorii mei nu se pricep la mînuirea armelor şi nici nu mi-ar conveni să-i folosesc. N-am destulă încredere în ei. Păcat că nu i-am adus pe vechii mei servitori de la Cluj! Poate că n-ar trebui să vă mărturisesc, însă nu am încotro. Cînd am plecat spre Buda mi s-au dat asigurări că voi fi ocrotită de un cavaler. Spre marea mea părere de rău, nu-l ştiu. Acum ne-ar fi de mare folos. — Îl ştiu eu, doamnă, se hotărî Grama. E drept că am primit poruncă să mă prefac că nu-l cunosc, fiindcă de va cădea unul dintre noi e bine să nu-i tragă după el şi pe ceilalţi. Însă e tot atît de drept că nimeni nu a prevăzut o astfel de situaţie. Doamnă, puteţi dormi liniştită. Voi da de urma cavalerului. Mă voi ocupa şi de raguzan. Hanul „Doi porumbei” va sta sub observaţia noastră în orice clipă. — Să nu încercaţi a-l lovi la han! — Ah, doamnă, rîse Grama. Credeţi că facem noi astfel de prostii? Moartea raguzanului ar da loc la bănuieli. S-ar afla de îndată că cineva ştie de rosturile sale aici. Atacul asupra lui va fi undeva pe drumul de întoarcere către Raguza. — Cavalere! grăi după o clipă de gîndire. Aş vrea să fiu de faţă la acel atac. — De, ştiu eu? Nu prea se cuvine ca o nobilă doamnă… — Nu vă faceţi griji. Sînt tînără, ce-i drept, dar întreceri de arme am văzut adesea, — Fie! hotărî micuţul cavaler. Veţi primi vorbă de la mine. Totuşi, nu prea îmi place să vin pe uşa din faţă. Găsiţi cumva o soluţie mai bună? — Cred că da. În acest salonaş nu intră nimeni. Fereastra lui va fi deschisă în fiecare seară. Am să vă aştept. În cea de-a treia seară, tînărul Grama reveni la casa Ilenei nu mult după ce înnoptase de-a binelea. Sărise peste zidul împrejmuitor şi, la adăpostul copacilor, ajunse pînă la fereastra salonaşului. Aşa cum conveniseră amîndoi, aceasta era deschisă, iar gazda şedea într-un jilţ atît de aproape, încît ar fi putut atinge pervazul cu mîna. — Sînt aici, doamnă, şopti cavalerul. — Vă aşteptam, răspunse Ileana întorcîndu-se doar pe jumătate. Ce veşti?

222

Seria Cavalerilor – Cartea Întîi

— Raguzanul şi-a plătit datoriile la han şi a dat poruncă să i se pregătească trăsura pentru mîine dimineaţă. Va pleca la drum îndată ce se vor deschide porţile. — Dar nu ştim pe unde o va lua. — Se poate? Există un singur drum de trăsură. El coboară o vreme de-a lungul Dunării. — Apoi, nu ştim dacă are scrisoarea. — Cred că a primit-o. Acum cîteva ceasuri un slujitor l-a chemat la palatul lui Nicolae de Gara. Cînd a ieşit de acolo, chipul său arăta mare satisfacţie. Mai discutară cîteva minute în şoaptă, după care Grama părăsi grădina şi se mistui curînd în întunericul străzilor. * De îndată ce se deschiseră porţile cele mari ale oraşului, o trăsură părăsi Buda şi coborî de-a lungul fluviului în goana cailor. La cel mult un sfert de ceas după prima, o altă frumoasă trăsură luă acelaşi drum, dar, cum călătorii aveau mult de mers, aceasta se mişca ceva mai încet. Dimineaţa plăcută, cerul înalt şi limpede, caii buni arătau că totul se desfăşura după voia călătorilor. Adîncit în gînduri, trimisul lui Vlad nu cătă la minunatele locuri din jurul fluviului. Nici trei dintre ortaci nu păreau atraşi spre admirarea peisajului atît de proaspăt, ci închiseră ochii şi aţipiră curînd. Numai ultimul dintre ei, aflat pe capră, în postură de vizitiu, dădea locurilor mai multă atenţie. Trecuseră două ceasuri. Trăsura intrase într-o pădure. Hăţişurile parcă sugrumau drumul, gata să-l acopere. În zona aceea, unde Dunărea ieşea uneori din matcă, nu erau sate. Tropotul plăcut al cailor pe drumeagul uscat se auzea pînă departe. În jur, nici ţipenie de om. Undeva, prin desişuri, cînta cucul. La un cot al drumului, presupusul vizitiu tresări şi opri tocmai la vreme. Trasă de-a latul, o trăsură le bara trecerea. Şocul îi trezi brusc pe cei din trăsură. Mirat, raguzanul privi prin fereastră. În faţa trăsurii, patru bărbaţi, dintre care trei cu spade în mîini, iar cel de-al patrulea cu o toporişcă, aşteptau într-o poziţie mai mult decît grăitoare. — Ce doriţi? întrebă raguzanul încruntat. — O partidă de scrimă cu domniile-voastre, îi răspunse un blond înalt, chipeş la trup. Raguzanul cîntări din ochi situaţia. Erau cinci spadasini buni contra a trei lotri, fiindcă cel cu toporişca nu avea şanse împotriva unei spade. La rîndul ei, Ileana Bethlen chibzui îngrijorată: „Mi se pare că am intrat într-un joc periculos. Tinerii care mă însoţesc

223

Seria Cavalerilor – Cartea Întîi

sînt în inferioritate. După cum îşi agită spadele, cei cinci raguzani par greu de învins. De vor pierde prietenii mei, şi asta e aproape sigur, situaţia mea va fi destul de proastă. Ce explicaţie aş putea să dau la Buda în cazul cînd raguzanul se va întoarce din drum şi va spune acolo că mă aflam printre cei care l-au atacat? Abia acum îmi dau seama de prostia făcută. Prea m-am încrezut în lăudăroşenia domnului Grama.” Îi veni o idee. Una din acele idei strălucite ce schimbă adesea soarta lucrurilor, chiar în situaţii disperate. — Domnilor! strigă ea cu un glas cît putu de jalnic. Aceşti oameni m-au răpit din casa mea de la Buda şi nu ştiu ce gînduri au cu mine. Cînd am părăsit porţile oraşului, nu am putut să strig ajutor fiindcă şedeam sub ameninţarea unor cuţite. Salvaţi-mă, domnilor! Cavalerul blond îi înţelese jocul. Pe faţa lui frumoasă apăru un zîmbet abia vizibil. Era limpede că tînăra doamnă nu credea într-o victorie a lor. — Asta nu ne priveşte pe noi, răspunse raguzanul cu indiferenţă. Descurcă-te, doamnă, cum ştii! După ce-i căsăpim pe aceşti lotri, n-ai decît să te întorci la Buda, însă pe noi să nu contezi. Ileana Bethlen privi începutul luptei cu inima strînsă. Socotindu-l pe blond mai periculos prin simplă impresie, raguzanul cu unul dintre oamenii săi se avîntă către acesta. Gogoaşă ieşise în întîmpinarea adversarului său la fel de zîmbăreţ ca şi blondul, pe care îl copia în amănunţime, şi grăi într-o ungurească destul de bună: — Domnule, iertaţi-mă că îndrăznesc împotriva voastră cu o toporişcă. O fac numai pentru că la spadă sînt prea bun. Greu întîlnesc unul pe măsura mea. — Nu face nimic! rîse omul raguzanului, convins că are o pradă uşoară. Spada mea îţi va da iertarea de pe urmă. Gogoaşă îl salută pe raguzan după moda Apusului, izmenindu-se de mai mare dragul. Apoi, spre uimirea adversarului şi mai ales a Ilenei Bethlen, toporişca porni prin aer de pe la vreo patru cinci paşi, atît de iute, încît omul nu mai avu vreme să se ferească. Un strigăt de moarte şi spada slujitorului căzu odată cu acesta. Însă mirarea Ilenei nu mai cunoscu margini cînd observă asalturile blondului. După ce respinse cu laterale simple cele cîteva lovituri ale adversarilor, Arad îşi dădu seama că are în faţă nişte spadasini mediocri. Nişte oameni care au învăţat corect apărarea şi atacul, dar lipsiţi de fineţe, de artă. Zîmbi şi sări brusc spre dreapta. Raguzanul şi slujitorul, prea grăbiţi, se ciocniră între ei. Scurtul moment de răgaz îi fu suficient blondului să împungă în plin. Raguzanul se poticni şi căzu. Înspăimîntat de uluitoarea schimbare, slujitorul îşi căută salvarea către hăţişurile pădurii, însă o făcu prea tîrziu. Eliberat de greutatea asalturilor, blondul privi o clipă desfăşurarea luptei. Convins că lucrurile

224

Seria Cavalerilor – Cartea Întîi

merg bine, îşi şterse spada calm şi reveni la trăsură. Micuţul Grama, încîntat de o întrecere cu spada, îi adresa adversarului o seamă de cuvinte frumoase. Două dintre loviturile cavalerului, măiestrit pregătite, nimeriseră în plin. Iar ultima păru o simplă formalitate. Doar Cotae, care încă nu ajunsese la desăvîrşirea cunoştinţelor în taina scrimei, suportase cîteva asalturi grele şi se alesese cu o uşoară împunsătură în umăr. Situaţia lui nu era de invidiat. Numai dîrzenia îl opri să nu o ia la sănătoasa. Apoi veni ajutorul cumătrului Gogoaşă. Toporul său căzu dintr-o parte şi încheie lupta. „Doamne-Dumnezeule! gîndi Ileana Bethlen. În viaţa mea nu am văzut o astfel de întrecere. Acum înţeleg vorbele lui Staicu. El a ştiut ce oameni îmi trimite.” — Sînteţi rănit, cavalere? îl întrebă pe blond. — Nu, doamnă, rîse acesta. Am avut noroc, încheie cu modestie. — Nu prea credeam în victoria domniilor-voastre. De-a lungul drumului îmi făcusem curaj, dar cînd i-am văzut pe raguzani aşteptîndu-vă gata de luptă, îmi pierise nădejdea. — Ştiu, doamnă, rîse Arad. Micuţul Grama nu prea arată a voinic. Totuşi, a cîştigat un turnir de spadă la Argeş. — El? — El, doamnă. — Dar voi? Aţi luptat cu doi adversari parcă în joacă. — Am avut noroc, repetă blondul. — Da, da, înţeleg, murmură tînăra doamnă. Sînteţi un mare spadasin. Poate cel mai mare pe care l-am văzut. Şi vă rog să mă credeţi că nu am văzut puţini. De fapt, comitele Staicu mi-a pomenit despre înaltele haruri ale cavalerului care îmi va fi ocrotitorul din umbră la Buda. Grama căută prin ascunzişurile hainei raguzanului şi găsi scrisoarea lui Sigismund. I-o întinse apoi Ilenei, fiindcă el avea alte treburi. Îi ajută pe ceilalţi să care trupurile foştilor adversari către apele domoale ale Dunării. Tînăra doamnă citi scurtul mesaj adresat lui Vlad. „Hm! socoti ea îngîndurată. Prea multe vieţi pierdute pentru o biată scrisoare! Ce timpuri! Va fi oare cîndva altfel?” Caii raguzanilor fură eliberaţi, iar trăsura, împinsă de braţe puternice, se mistui curînd sub învelişul apelor. — Acum ne întoarcem la Buda, hotărî blondul. Prietene Grama, mîine în zori pornim spre Ţara Românească. Misiunea noastră pe lîngă curtea regelui Sigismund a luat sfîrşit. — Credeam că numai domnul Grama va duce scrisoarea, interveni Ileana Bethlen, contrariată. — Regretăm, doamnă, răspunse blondul. Eu am primit alte porunci

225

Seria Cavalerilor – Cartea Întîi

decît voi. De vreme ce vă cunoaşteţi ocrotitorul, nimic nu mă mai reţine aici. Locul meu şi al prietenului Grama se vor ocupa cu alţi cavaleri. — Să cred că vă feriţi de mine? — Nici vorbă. Mi s-a poruncit să plec de îndată ce mă recunoaşteţi. Sfinţia-sa Lazăr a chibzuit bine. O cădere a voastră m-ar trage fără rost şi pe mine. — Doar nu vă închipuiţi că mă poate sili cineva să vorbesc. — Îmi închipui, doamnă, şi vă doresc să nu cunoaşteţi răutatea caznelor, zîmbi Arad. Au fost oameni mai tari care sub apăsarea caznelor n-au putut rezista. Şi chiar dacă ar fi altfel, sînt nevoit să ascult de porunca ce mi s-a dat. — Poate că aveţi dreptate. — Din păcate, am. — De vreme ce plecaţi mînine, cred că astă-seară putem sărbători despărţirea noastră. — Şi eu cred. — Atunci vă aştept cînd începe a se întuneca. * Înnoptase. În casa Ilenei Bethlen ardeau o seamă de lumînări. Slujitorii pregătiseră o cină asemănătoare cu un ospăţ. Cotae şi Gogoaşă îi imitară pe cei doi cavaleri, astfel că închinară primele pahare în sănătatea gazdei. Dar vinul bun îi făcu să uite manierele alese către care rîvneau la trezie şi numai din această cauză lepădară paharele în folosul carafelor. Minunata lor comportare de peste zi le adusese multe laude din partea seniorilor Grama şi Arad. Oricît încercase Ileana Bethlen peste zi să alunge gîndurile ce reveneau asupra blondului, nu-i reuşise. Îndrăzneala acestuia, ochii săi parcă aplecaţi către uşoară ironie, ca şi întreaga înfăţişare, o urmăriseră fără pic de răgaz. Întîlnirea cu el fusese o adevărată revelaţie pentru ea. Simţise din prima clipă că blondul e omul pe care îl aşteptase în visările ei. Acum erau amîndoi într-un colţ al frumoasei sufragerii. Ileana îşi pusese o rochie neagră dintr-un material subţire ca voalul. Croiala ei elegantă îi scotea bustul în relief, punîndu-i în valoare pieptul uşor împlinit, umerii rotunzi, uimitor de albi, delicaţi, şi talia subţire. Nu folosise farduri, fiindcă faţa ei plină de frăgezime, peste care cei douăzeci şi cinci de ani încă nu apăsaseră, arăta ca a unei copile nevîrstnice. Contrastul între negrul rochiei şi albul trupului ştia că o avantajează. Ochii ei mari, luminoşi, parcă îşi schimbau culoarea de la o clipă la alta. Încerca prin mici gesturi să-şi stăpînească surescitarea, cu toate că nu era cazul. Arad avea prea puţină

226

Seria Cavalerilor – Cartea Întîi

experienţă pentru asta. E drept că o privise înmărmurit cînd intrase în casă. Dar temeiuri erau destule. De dimineaţă, Ileana arătase mai puţin strălucitoare. De dimineaţă i se păruse o femeie frumoasă şi atît. Acum parcă era alta. Parcă întreaga ei făptură răspîndea lumină şi strălucire. „Prin care miracol?” se întrebă el. În zori purtase părul bogat pe umeri. Acum îl avea strîns în coc greu. În zori folosise o rochie strînsă la gît. Acum gîtul şi umerii, puşi în valoare cu fină ştiinţă, instinctivă uneori la femei, îi aduceau alte haruri. Venind spre casa tinerei doamne, gîndurile blondului călătoriseră către valea Prahovei. Către Irina. Dar, curios! acele gînduri se pierduseră undeva într-o ceaţă. Glasul ei îl făcu să tresară. — Vă rog să mă urmaţi, cavalere! Mi se pare că ne vom despărţi în curînd. Tot ce-i frumos în lume ţine de obicei tare puţin. Aş dori să vă fac unele daruri. Îl conduse într-un salonaş de la etajul clădirii. — Aşa este, doamnă, răspunse Arad. Vă doresc mult noroc în greaua voastră misiune de aici şi sper să ne revedem cîndva în Ţara Românească, adăugă politicos. — Mulţumesc! Prin strălucita voastră victorie de azi mi-aţi amintit despre acei minunaţi cavaleri de basm pe care i-am îndrăgit de cînd eram copilă. Cuvinte de admiraţie i se cuvin şi domnului Grama. El ne-a arătat o adevărată artă a scrimei. Nu-i pot uita nici pe tinerii voştri scutieri, îndrăzneţi şi harnici în mînuirea armelor. Domnule, sînt îngrozitor de bogată şi îmi îngădui multe. Acum, de despărţire, îi dăruiesc domnului Grama cincizeci de ducaţi veneţieni, iar scutierilor cîte zece. Pentru voi am ceva mai aparte. Un mic medalion de aur pe care l-am moştenit cîndva… dar n-are importanţă. Îmi îngăduiţi? — Vă rog, doamnă! Ileana se ridică pe vîrfuri şi îi trecu lănţişorul în jurul gîtului. O clipă, fu ispitită să-şi rezeme fruntea de pieptul tînărului cavaler. Apoi se pomeni că vorbeşte fără noimă şi curînd îi păru rău pentru frazele scăpate necontrolat. — Am fost căsătorită cu tînărul conte Bethlen. Era un om deosebit. Poate că merita chiar mai mult decît i-am putut oferi eu. De cinci ani sînt văduvă. De cîţiva ani lucrez pentru binele Ţării Româneşti. În toţi aceşti ani am schimbat un singur sărut cu un secretar al domnului Nicolae de Gara. Sărutul acela nu l-am putut ocoli, pentru că m-a dus la descoperirea raguzanului. Oamenii mă socotesc, poate, o văduvă bogată şi uşuratică. Aş dori ca voi să credeţi altfel. Fiindcă… fiindcă… sîntem din acelaşi neam, se corectă la timp. Şi aş mai dori să vă sărut acum, la despărţire, în semn de… în semn de rămas bun. Mîinile ei se ridicară spre umerii cavalerului, cu ezitări, ca şi vorbele pronunţate. Buzele atinseră obrazul aspru ca o părere. Tresări cînd braţele

227

Seria Cavalerilor – Cartea Întîi

lui o cuprinseră domol şi scăpă un mic scîncet, asemănător cu al pruncului ce se întoarce în somn. În sufragerie, Grama, Gogoaşă şi Cotae, năuciţi de puterea vinului bun, înlănţuiţi pe după umeri şi adunaţi ciopor bărbi în bărbi, cîntau molcom şi nefiresc de gravi: Fetele de pe la Jii Oare ce ascund în ii? Pe urmă se opreau brusc, plescăiau din buze cu şiretenie de oameni chercheliţi, pronunţau răspunsul triumfători, rămîneau o clipă sub apăsarea imaginaţiei, apoi continuau la fel de gravi. Pe la jumătatea acelui cîntec vesel, Gogoaşă bătu cu pumnul în masă şi grăi nemulţumit: — Ho, domnilor! Cu oltencele e clar. Sînt grozave… sînt date naibi… însă de o olteancă te lipeşti mai greu. Îţi dă peste mînă din te miri ce. Pe Ampoiul nostru e altfel. Să fiu al dracu’! — Adică? se încruntă Cotae, căruia cîntecul cu oltencele îi plăcea grozav, iar întreruperea lui aducea a osîndă. Adică ce-i pe Ampoi? Gogoaşă rîse viclean, cu gura pînă la urechi. Inventase un cîntec acolo, pe loc, şi era sigur că atît Grama, cît şi Cotae vor rămîne încremeniţi de admiraţie. Încrezător în părerile sale, porni să viersuiască pe aceeaşi melodie de adineauri: Fetele de pe Ampoi… Dar catastrofa adesea vine cînd te aştepţi mai puţin. Urmarea cîntecului îi umblase prin minte destul de clar. Acum pierise. Gogoaşă transpiră din cauza încordării, însă fără folos. — Ei, care-i urmarea? îl privi Grama la fel de încruntat. — Păi, asta e tot, bîigui Gogoaşă încercînd să se salveze cît de cît. Un cîntec nu trebuie să fie lung, ci să aibă miez, încheie triumfător că-i venise o astfel de idee. — Ai brodit-o, rîse Cotae cu dispreţ. Mi-ai turtit pălăria. Unde vezi tu miezu’? — Eu îl văd. Cine nu-l vede n-am ce-i face dacă atîta îl duce mintea. Află că fetele de pe la noi sînt leac pentru rană, ca s-o ştii şi pă asta… — Adică? îl întrerupse lunganul. Adică sînt cam…? — Fetele de pe Ampoi? se zbîrli Gogoaşă. Află că n-ai nimerit-o. La noi dacă tăinuieşti cu o fată, abia după doi ani te pofteşte în faţa porţii de la uliţă. După alţi patru ani greu te primeşte în ogradă şi abia la adînci bătrîneţi te lasă cum vrea Dumnezeu.
228

Seria Cavalerilor – Cartea Întîi

— Păi, dacă e aşa, ce rost are să mai pomenim despre ele? se posomorî Cotae. — Nu totdeauna, răspunse mărunţelul cam strîns cu uşa. Cînd o ceri de nevastă se schimbă chestia. Vrea şi Dumnezeu mai iute. Se ciorovăiră o vreme, apoi cîntară din nou cîntecul cu oltencele, fiindcă cel început de Gogoaşă arăta fără noimă. Un lucru era sigur: pe toţi trei îi cam prinsese dorul de ţară. Tîrziu după miezul nopţii, cînd uşa se închise în urma cavalerilor şi a scutierilor, Ileana Bethlen rămase pe întuneric şi simţi brusc apăsarea singurătăţii. Plînse pentru prima oară după mulţi ani. Un plîns domol, fără suspine, fără hohote. Lacrimile o mîngîiară şi o înviorară ca ploaia cuminte ce cade binecuvîntată asupra pămîntului însetat.

229

Seria Cavalerilor – Cartea Întîi

Capitolul 15
adişahul Murad se simţea ceva mai bine după băile cu sare şi fîn pregătite de medicul său florentin. În zori, ieşi la plimbare prin imensa grădină a palatului imperial. Pe la răscrucile dese ale aleilor întîlnea oşteni albi ori smoliţi la făptură, voinici şi tineri. Aceştia atingeau pămîntul cu frunţile de îndată ce-i auzeau paşii. Zilele de la sfîrşitul lunii septembrie erau calme, plăcute, cu soare potolit. Frunzele copacilor, îngălbenite de vreme sau roşcate, aveau încă strălucire, dar nu acea tinerească frăgezime a primăverii, ci alta, mai palidă. Nervurile frunzelor, atît de elastice cu luni în urmă, arătau acum băţoase. În faţa vîntului de toamnă, frunzele cîntau altfel decît la vreme de primăvară. Mai sec, mai uscat, mai solemn. Acolo unde aleile erau largi, unde nisipul se măcinase peste vară, vîntul ridica uneori rotocoale de praf, ca un semnal prevestitor de stricarea timpului. În chioşcul său preferat cu podelele acoperite de covoare moi, o tînără femeie, al cărei chip ascuns sub obişnuitul voal se ghicea la fel de minunat ca şi trupul, pregătise cele de cuviinţă pentru gustarea de dimineaţă a măritului padişah. Ispitit doar o clipă de gesturile ei delicate, de unduirile corpului, Murad îi atinse braţul şi-i dezveli faţa. Femeia încremeni, fericită că strălucitorul sultan o observase. Dar el îşi retrase mîna uscată cam prea de timpuriu. Vechea tuse îl încercă, la fel de rea. Privi ceaiul. Uitase de femeie. Apoi uită şi de ceai. „Allah a rînduit slab rosturile vieţii”, gîndi Murad, observîndu-i pe Ali şi Ibrahim. Aceştia veneau spre el cu sprinteneala tinereţii ce se putea citi în fiecare mişcare a lor. Padişahul uită din nou la ce reflectase cu o clipă înainte. Le făcu un semn poruncitor să se aşeze la mica gustare. Tinerii demnitari înfulecau cu poftă. El sorbi doar din ceaiul amărui. „Allah a fost un mare nătărău! îşi aminti el. Cu un singur gest pot curma viaţa şi tinereţea acestor oameni, însă mie nu sînt în stare să-mi dăruiesc puţină vlagă.” Femeia revenise. Îi servea la fel de sprintenă, la fel de atrăgătoare. Murad observă cum privirile celor doi sfetnici se opresc asupra ei cu vădit interes. Făcu un gest a lehamite. — V-aţi gîndit cum îi răspundem ghiaurului Mircea? întrebă aspru. — Ne-am gîndit, strălucitorule! răspunse Ibrahim. Acum nu-l putem lovi cu oşti. În Asia războiul merge mai slab decît ne-am aşteptat. Greu am

P

230

Seria Cavalerilor – Cartea Întîi

putea ridica o oaste mare… — Fleacuri! Prostii! îl repezi padişahul. Ţara Românească nu-i un imperiu. Noi avem oşti care să le întreacă pe ale ghiaurului de douăzeci de ori. Nu v-am chemat aici să vă văitaţi. O ştafetă mi-a adus ştirea că răscoalele din Asia au fost înăbuşite în sînge. Acum e linişte acolo. Putem retrage din Asia cincizeci-şaizeci de mii de oşteni şi asta ar fi doar jumătate din ce avem acolo. — Strălucitorule, vestea ne bucură! interveni marele vizir. Dar să nu uităm că ghiaurii lui Mircea nu sînt singuri. Oştile Ungariei îi vor sprijini la caz de nevoie. — Nici asta nu mă opreşte, îl ţintui cu privirea. Acum se apropie vremea iernatului. Spre miazănoapte, curînd va începe timpul rău, cu ploi şi cu frig. Iată ce ne face să amînăm lupta pînă la primăvara viitoare. — Mărite padişah, se amestecă Ibrahim. Oare am folosit noi tot ce ne trebuie, tot ce se cuvine în privinţa ghiaurului Mircea? — Nu înţeleg. — Mă gîndeam la tratative. Poate că domnul Ţării Româneşti e destul de speriat de îndrăzneala avută şi e gata să se supună imperiului. — Te crezusem înţelept, Ibrahim. După tot ce ne-a făcut în Dobrogea, după cum şi-a întins oştile de-a lungul Dunării, arată el a fi speriat? — Totuşi, ghiaurul ne-a dat semne de bunăvoinţă. Din scrisoarea lui am înţeles că e gata să ne facă înlesniri asupra mărfurilor româneşti, iar în următoarele săptămîni îi va elibera pe achingiii care au căzut robi la el. Cine ar slobozi cinci mii de robi? Noi i-am tăia pînă la ultimul, dacă nu ne-ar fi de folos. Cred că e bine să ducem tratative cu Mircea şi să-i aflăm gîndurile. Vă închipuiţi ce ar însemna să-l atragem pe ghiaur de partea noastră? Am avea drum liber către miazănoapte pînă dincolo de Carpaţi. Oştile lui împreună cu ale imperiului pot lovi Transilvania, Moldova şi chiar regatul Ungariei. Chilia şi Cetatea albă ar intra în stăpînirea măritului padişah. Oare nu merită să încercăm? — Şi ce-i oferim ghiaurului? deveni Murad mai atent. — Ajung şi la asta îndată. Mircea nu cred că are treizeci de mii de oşteni, dar douăzeci cu siguranţă. Pentru a-l înfrunta, ne trebuie şi nouă tot vreo douăzeci de mii. Pierderile pot fi mari. De ne vom învoi cu Mircea, avem drum deschis către miazănoapte. Unindu-ne oştile cu ale lui, putem ataca prin surprindere atît Moldova, cît şi Transilvania. Asta îi oferim ghiaurului. Va fi domn peste toată ţara românilor de la Dunăre pînă la graniţa cu ungurii şi polonii, de la părţile tătarilor pînă la apa Tisei. Lîngă el vor sta oştile noastre. De fapt, noi vom fi stăpînii. Şi în loc să-l avem pe ghiaur ca duşman, el poate deveni un bun slujitor al imperiului. Aş mai adăuga că Mircea se arată ca un om deosebit. Ne-a luat Dobrogea într-o campanie de

231

Seria Cavalerilor – Cartea Întîi

numai trei zile. Îndată după asta, oştile lui au intrat în Banatul Severinului strigînd: „Trăiască regele Sigismund de Luxemburg! Trăiască marele voievod Mircea! Moarte păgînilor!” Banatul Severinului care a fost cu ani în urmă al domnilor din Ţara Românească, a ieşit de sub puterea coroanei Ungariei, chiar dacă a rămas în titlul ei de suzerană. Mircea e atît de înţelept, de viclean, încît a ocupat Banatul fără luptă. Ba, mai mult: regele Ungariei a fost nevoit a se preface că i-l dăruieşte ca unui prieten. Iată faptele noi, aflate de iscoadele noastre la Buda. Acum e momentul să-i arătăm ghiaurului prietenia noastră. În primăvară poate că va îndrăzni şi mai mult. Iar de va trece încă o vreme, tare mi-e teamă că prietenia cu noi nu-l va interesa. Cred că Mircea ţinteşte departe. — Şi dacă va respinge tratativele cu noi? — Îl vom lovi altfel. Acum cîteva zile a venit la mine prinţul ghiaur Vlad. — Ăsta cine mai e? — Fiul lui Dan-voievod, fostul domn al Ţării Româneşti. Vlad a venit la noi cu rugămintea să-l ajutăm împotriva unchiului său Mircea. — Prostii! Unul ca el găsim oricînd. Cui foloseşte un om care cere? — Asta i-am spus-o şi eu la început. Însă, mărite padişah, ghiaurul nu-i chiar atît de lipsit de puteri pe cît am crezut. El susţine că va găsi sprijin la cîţiva dintre boierii Ţării Româneşti. — La cîţiva? pufni Murad cu dispreţ. Să le ceară lor ajutor, nu nouă. — O va face. Oameni de-ai săi se vor strecura în Ţara Românească pentru a-i căuta pe boierii credincioşi lui. La vremea potrivită, aceştia pot ridica o răscoală. — Asta-i altceva, grăi Murad cu vădit interes. La caz de răscoală, ne vor trebui puţine oşti pentru a-l doborî pe Mircea. — Aşa crede şi Vlad. El speră să ia coroana Ţării Româneşti doar cu două-trei mii de achingii. — Şi ce promite în schimb? — Supunere. — Tu îl crezi? — Nu. — Nici eu. Dar asta are puţină însemnătate. Principalul e o răscoală acolo. Dacă ghiaurii se încaieră între ei, noi vom fi primii în cetatea Argeşului. Să-i spui că la momentul potrivit va primi ajutorul garnizoanei noastre din Tîrnova! — Strălucitorule! se înclină Ibrahim. Îi voi spune, însă mi-aş îngădui să o fac mai tîrziu. Întîi să încercăm o solie la curtea lui Mircea. — Da, uitasem. Prinţul Vlad să aştepte. Să pregăteşti solia pentru tratative! — E pregătită, rîse Ibrahim. Măritul Ali-paşa şi cu mine ne-am ocupat

232

Seria Cavalerilor – Cartea Întîi

de asta. În două zile poate porni la drum. — Cine va fi conducătorul soliei? — Eu. Murad îl privi cu plăcere. Era limpede că are un sfetnic înţelept şi harnic, iar asta i se datora marelui vizir. — Pe Vlad să-l trimiţi la mine! îi porunci Ali lui Ibrahim. Îi voi da locuinţă şi bani. Îi arătăm prietenie şi sprijin fiindcă nu se ştie ce aduce viitorul. * În timp ce la palatul imperial se pregăteau noile relaţii, bune sau rele, cu Ţara Românească, Suhar-paşa, îngrozit de rapiditatea cu care trec zilele, încerca mereu alte soluţii pentru prinderea Nufărului Alb. Padişahul îi dăduse termen pînă la jumătatea lui octombrie. Din păcate, toate încercările sale rămăseseră fără folos. Răgazul de timp devenea din ce în ce mai scurt. Şeful poliţiei imperiale avea două alternative: să-l găsească pe Nufăr printr-un mare noroc sau să-şi pregătească, în mare taină, fuga la Genova. El îşi transportase acolo, de-a lungul timpului, aproape întreaga avere. Îi era teamă de o nouă întîlnire cu sultanul. Boala îl înrăise pe Murad, încît ajunsese să cheme călăul într-o toană de moment. Cu el niciodată nu putea fi sigur de viaţa sa. Fără a şti ce gîndesc Ali, Ibrahim şi Murad, Suhar-paşa ajunsese să-l bănuiască pe Fareddin tot prin logică. Oamenii săi îl urmăreau pas cu pas. Suhar îşi amintise de iscusitul Enver. Acesta fusese cu ani în urmă unul dintre cei mai străluciţi slujitori ai poliţiei imperiale. Dar căzuse în dizgraţia lui Sabahaddin şi, de teamă, fugise la Sofia. Acum, Enver se afla în faţa lui Suhar. Şeful poliţiei îl cîntări din priviri. Enver era înalt, gras şi moale în mişcări. Numai ochii săi scînteietori arătau agerime. — Crezi că-l vei găsi pe Nufăr? — Cred, strălucitorule! se înclină Enver. Mi-aţi arătat bănuielile voastre asupra lui Fareddin şi mi se pare că sîntem pe urma cea bună. — Să nu uiţi că Fareddin e un înalt demnitar al curţii imperiale şi rudă a măritului padişah. Orice greşeală te poate costa viaţa şi nu am cum să te scap. — Nu uit, strălucitorule. Din păcate, ce aţi făcut pînă acum nu a fost bine. Prea mulţi oameni pe urmele lui. Există pericolul ca unul dintre ei să-i şoptească o vorbă aşteptîndu-se la bună răsplată. Sau se poate întîmpla ca el să observe că e urmărit. — Şi ce propui? — Să retrageţi toţi oamenii din jurul lui Fareddin. Îl voi pîndi singur.

233

Seria Cavalerilor – Cartea Întîi

Dacă el e omul Nufărului Alb, nu are cum să-mi scape. Folosesc metodele mele. Şeful poliţiei imperiale nu avea de ales. Pînă acum, slujitorii săi orbecăiseră în dezlegarea misterului ce-l înconjura pe Nufăr. — Fie! aprobă Suhar-paşa. — Mulţumesc, dar nu-i totul! Pe lîngă preţul care s-a pus pe viaţa Nufărului Alb, vreau încă pe atît. — Vei primi. — Apoi, am nevoie de împuterniciri. — Nu înţeleg. Enver zîmbi şi continuă sigur pe el. Atît de sigur, încît îl contamină şi pe Suhar. — Strălucitorule, după cum vedeţi, pornesc de unul singur în căutarea Nufărului. Însă eu nu am o numire oficială şi nici nu doresc aşa ceva. Cu cît voi fi mai neştiut, cu atît mai bine. Totuşi, în cazul că dau de o urmă sau chiar peste omul nostru, poate că voi avea nevoie de sprijin grabnic. La o astfel de situaţie e bine să mă pot bizui pe o împuternicire dată de strălucirea-voastră. O împuternicire ce mă va face ascultat de oricine. — Cum vrei să sune ea? — Simplu. Doar cîteva cuvinte: Purtătorul acestei împuterniciri va fi ascultat şi sprijinit de orice slujitor sau supus al imperiului. Şeful poliţiei imperiale, Suhar-paşa Apoi, strălucitorule, întăriţi împuternicirea şi cu sigiliul vostru. Enver părăsi palatul înaltului demnitar şi se pierdu curînd în mulţimea de pe străzi, convins că va da de Nufărul Alb. El ştia bine ce are de făcut. Chibzuise temeinic şi observase că tocmai drumul cel bun fusese ignorat de Suhar şi de oamenii acestuia. Noaptea de sfîrşit de septembrie căzuse blîndă asupra oraşului Adrianopole. Prin case, luminile se stingeau pe rînd. Pe străzi trecătorii deveneau tot mai rari odată cu apropierea miezului nopţii. Luna ieşea din vreme în vreme printre norii ce ameninţau a ploaie. Aerul era greu. Vîntul se potolise. Întreaga natură parcă îşi reţinea respiraţia, aşteptînd primele picături de ploaie. Dar aceasta întîrzia să vină. Un bărbat înalt, cu pălăria trasă mult pe frunte, înfăşurat într-o pelerină uşoară, străbătu cîteva străzi cu pasul omului grăbit spre locuinţa sa. După straie, aducea a armean. Necunoscutul intră pe o stradă lăturalnică şi îşi continuă drumul de-a lungul unui zid care împrejmuia grădina slăvitului paşă Fareddin, cel ce se
234

Seria Cavalerilor – Cartea Întîi

trăgea din numeroasa şi strălucitoarea familie a padişahului. Luna ieşise dintre nori. Bărbatul privi iute împrejur. Apoi aşteptă preţ de un minut sau două. Din nou luna se pierdu sub perdeaua deasă a norilor. Presupusul armean prinse cu degetele muchia zidului, făcu un salt uşor şi sări în grădină. Ghemuit lîngă baza de jos a zidului, nocturnul vizitator trase cu urechea. Liniştea era desăvîrşită. Adăpostit de tufe şi arbori, porni spre casa ce se vedea în depărtare ca o pată imensă. Călca atît de uşor, încît nici un sunet nu răzbea de sub încălţările sale. Ajunse curînd lîngă zidul casei. Alături era un platan frumos, ale cărui crengi atingeau pereţii. Deasupra se vedea un balcon. La cîţiva paşi de nocturnul vizitator se afla o uşă. Omul duse mîna la buzunar, scoase o cheie şi o deschise. Aerul călduţ îl învălui într-o clipă. Nişte scări de piatră duceau către etaj. Bărbatul părea să cunoască bine drumul acela, fiindcă porni să urce cu siguranţa celui ce a trecut adesea pe acolo. În partea aceea a palatului, totul părea încremenit. Ajunse într-un hol mare, cu o seamă de uşi laterale şi un coridor larg ce ducea undeva către inima clădirii. Pe la jumătatea coridorului un sfeşnic încărcat cu lumînări de ceară alunga întunericul din jur. Alături de sfeşnic, două străji tăinuiau domol între ele. Sunetul glasurilor ajungea pînă la nocturnul vizitator ca un bîzîit slab. Spre stînga se aflau alte trei uşi. Două mai înalte, mascate de nişte draperii, după moda bizantină, iar a treia scundă, destinată poate slujitorilor. Ascuns de întunericul holului, omul se apropie de uşa din mijloc, intră după draperii şi deschise. În odaie ardea o singură lumînare. Îmbrăcat în cămaşă de noapte şi cu o boneţică de lînă pe cap, Fareddin părea un bătrîn liniştit, cuminte, fără griji, preocupat doar să-şi facă obişnuitele pregătiri în vederea odihnei. — Te-a văzut cineva? întrebă îngrijorat. — Nu. La un semn al gazdei, oaspetele îşi trase un scaun lîngă pat. Apoi în mîna lui apăru o pungă. Fareddin o luă cu un gest de nerăbdare pe care nu şi-l putuse înfrîna. Un pumn de pietre preţioase căzu pe aşternutul înaltului demnitar. Scînteierea frumoaselor bijuterii îl încremeni preţ de cîteva minute. Fareddin le trecu printre degete, le jucă în palmă, luă cîte una pe rînd şi o privi în zarea luminii. Toate erau fără cusur. — Ce preţ au? se dezmetici. — În bani, sau în ce-ţi voi cere? zîmbi Nufărul Alb. — În bani. — Şase mii de ducaţi veneţieni. — Cred că eşti foarte bogat, îl privi cu admiraţie făţişă. În ultimii doi ani, mi-ai adus preţ de nouăzeci de mii de ducaţi. — O nimica toată faţă de cît vei primi în viitor. — Oare e bine să continuăm? întrebă Fareddin din nou îngrijorat. Ce-ar

235

Seria Cavalerilor – Cartea Întîi

fi să ne mulţumim cu cît a fost pînă acum? Simt că în jurul meu se strînge un cerc nevăzut. Oamenii lui Suhar mă pîndesc. Ce-i drept, mulţi dintre slujitorii lui lucrează în taină şi pentru mine, însă mi-e teamă. Suhar mă bănuieşte. Dar a mă pîrî padişahului fără dovezi înseamnă să-şi piardă căpăţîna. Acum două zile, şeful poliţiei imperiale l-a adus în Adrianopole pe renumitul Enver, cel ce a fost cîndva primul slujitor al lui Sabahaddin. Enver e viclean şi iscusit în urmăriri. Mi-e teamă de el. — Aşa a fost şi cu Ben-Din, rîse Nufărul Alb. Voi lua măsuri ca bănuielile să cadă în altă parte. — Asta mă linişteşte, dar nu de tot. Azi-dimineaţă Suhar a tăinuit multă vreme cu Enver. Şi i-a dat acestuia chiar o împuternicire. Secretarul lui Suhar e omul meu de încredere. Prin el aflu tot ce se petrece. — Nu-ţi face griji! Unde locuieşte Enver acum? — Spre norocul nostru, secretarul lui Suhar îi cunoaşte locuinţa. Ştii unde e prăvălia de covoare, bijuterii şi mirodenii a armeanului Aram? — Adică a mea, rîse Nufărul. — Aşa este, zîmbi Fareddin la rîndul său. A treia casă de la prăvălia ta către marginea oraşului e a lui Enver. — Acum poţi să fii liniştit, îl asigură musafirul. Ce ştiri îmi dai? — Sabahaddin a părăsit Sabaha în mare taină. De cîteva zile e aici, în Adrianopole. — În ce scop? — Nu ştiu. Poate că încearcă, prin neamurile sale, să capete iertarea lui Murad. Sabaha e un sat prăpădit, nepotrivit unui înalt demnitar. — Altceva? — În Asia, răscoalele au fost înăbuşite. Padişahul a primit de acolo cîteva ştafete. — Asta am aflat şi eu. Fareddin îl privi uimit doar o clipă, apoi continuă: — Dar ce nu ştii sînt tratativele secrete ce s-au purtat acum două săptămîni între sultan şi Vladislav de Anjou, fiul fostului rege al Ungariei Carol de Anjou, zis cel Mic. — Ce doreşte Vladislav? — Coroana Ungariei, prin asasinarea lui Sigismund de Luxemburg. El a cerut o seamă de oşti care să-l ajute în această încercare. Nufărul zîmbi neîncrezător. — Oştile voastre nu au pe unde să treacă spre regatul Ungariei. Graniţa Dunării e straşnic apărată de domnul Ţării Româneşti. Prin ţaratul lui Straţimir nu răzbiţi fără luptă. Ţara lui Vuk Brancovici, ţinutul Zetei, Serbia şi Bosnia vă stau împotrivă. Nu văd cum aţi zbura peste ele. — Ştiu, rîse Fareddin. Patru mii de oşteni ai imperiului nostru au plecat

236

Seria Cavalerilor – Cartea Întîi

pe corăbii spre insula Corfu, aflată în stăpînirea Angevinilor. Corăbiile vor urca pe Marea Adriatică pînă mai sus de Raguza şi vor intra prin ţinutul Croaţiei, care face parte din Ungaria. — Ce-mi spui mi se pare o neghiobie. Chiar dacă lovesc prin surprindere, ce pot face patru mii de oşteni? Sigismund are oşti mari. — Vladislav de Anjou dispune şi el de o mie. — Puţin. — Aş zice că nu prea. Dacă Sigismund piere asasinat, nobilii Ungariei credincioşi lui Vladislav îşi vor uni oştile cu ale acestuia. Poate că nici nu va fi nevoie să lupte, ci de un simplu marş către Buda. — Cine îl va ucide pe Sigismund? — Asta nu ştiu, dar cunosc data şi arma. Data va fi la douăzeci octombrie. Arma, o otravă puternică. La douăzeci octombrie, oştile padişahului şi ale lui Vladislav vor debarca acolo unde Croaţia şi Bosnia fac frontieră comună. — Şi ce oferă Vladislav în caz de reuşită? — Întregul ţinut al Croaţiei. Îţi închipui că pentru padişah interesul e mare. A dispune de oşti în Croaţia înseamnă să ameninţe toate ţările balcanice din două părţi. * Trecuse o zi. Enver se instalase în noua locuinţă din cartierul comercial al oraşului. De fapt, el dorea să treacă drept negustor. Casa dăruită de Suhar cuprindea puţine odăi şi o grădină în paragină, semn că acolo de multă vreme lipsise un gospodar. Înnoptase. Singuraticul bărbat şedea într-un jilţ. Pe o măsuţă de lîngă el se aflau ceva unelte de scris. „Cred că aici sînt pe drumul cel bun, gîndi Enver. După cîte am aflat de la Suhar, toate drumurile duc spre Fareddin. Acesta e şiret. Oamenii lui Suhar îl urmăresc de cîteva luni, dar nu au aflat nimic. Nimic, fiindcă nimeni nu s-a gîndit la ce trebuie. Întîlnirile din oraş ale lui Fareddin au stat sub observaţie. Însă nimeni din cei cu care a vorbit nu cade sub bănuiala că ar fi Nufărul Alb. Deci, undeva e o greşeală. E limpede ca lumina zilei că bătrînul demnitar nu în oraş se întîlneşte cu Nufărul. Fareddin e prea isteţ ca să-l cred în stare de o nerozie. El nu-i un om de rînd, care poate trece neobservat. Cred că pe Nufăr îl primeşte în palatul său. Dacă Nufărul a aflat o seamă de secrete ale palatului imperial, e clar că se văd destul de des. La lumina zilei nu-i convenabil pentru ei, fiindcă desele întîlniri nu pot rămîne ascunse. Apoi, Fareddin, cu bătrîneţea lui, greu s-ar încumeta să iasă în oraş la vreme de noapte. Asta înseamnă că îl caută Nufărul pe el, dar nu prin uşile din faţă ale palatului. Dacă aş fi eu faimosul Nufăr, pe unde m-aş

237

Seria Cavalerilor – Cartea Întîi

strecura în locuinţa lui Fareddin? Cred că numai prin grădină. La noapte şi în viitoarele nopţi voi sta de pază în grădina bătrînului demnitar. Iată la ce nu s-au gîndit oamenii lui Suhar-paşa.” Mai zăbovi o vreme, apoi părăsi locuinţa şi se pierdu în întunericul nopţii. Peste Adrianopole stăruiau aceiaşi nori cu semne de ploaie. Aproape de ziuă începu să bată vîntul. Cerul se înviora treptat. Enver reveni acasă aproape la îngînarea întunericului cu primele semne de lumină ale dimineţii. Deschise uşa de la intrare şi orbecăi pe coridor către încăperea de odihnă. Prin ferestre se furişa în dormitor o lumină plumburie, încă fără puteri, ce dădea obiectelor contururi ciudate. Enver tresări. O umbră trecuse pe la spatele său către uşă. Duse mîna la cuţit. — Enver! se auzi o voce. Te puteam lovi de cînd ai intrat, însă asta nu e firea mea. De fapt, chiar şi pe cei mai răi duşmani i-am atacat numai din faţă. Ştii să foloseşti un cuţit? — Ştiu. Dar cine eşti? — Nufărul Alb. Mă cauţi şi iată că am venit la întîlnire. Tu lucrezi pentru bani, Enver. Eu pentru ceva mult mai înalt. Să te aperi, fiindcă unul dintre noi nu va ieşi viu de aici. Departe de a fi un fricos, omul lui Suhar privi insistent spre uşă. Ochii săi se obişnuiră curînd cu slaba lumină a odăii. Totuşi, faţa Nufărului încă nu se vedea limpede. Observă destul de vag un bărbat înalt cu o faţă parcă ovală. Enver strînse mînerul cuţitului în dreapta, iar cu stînga prinse marginea măsuţei pe care mai stăruiau încă uneltele sale de scris. Măsuţa zbură prin aer ca un proiectil şi se izbi în uşă. Nufărul Alb sărise într-o parte la timp. Mişcările celor doi luptîtori erau nespus de încete. Amîndoi îşi pregăteau atacurile cu multă fineţe. Loveau rar, cu încercări înşelătoare. Odată cu trecerea timpului, lumina încăperii căpăta strălucire. Parcă începuse a bate în argintiu. Stăpînul casei îl înghesui pe Nufăr într-un colţ al odăii. Manevrase mult pentru a-l atrage acolo. Cuţitul său străluci o clipă prin aer şi lovi cu toată puterea. Nufărul nu avea loc să facă un salt convenabil, dar se răsuci scurt asemenea unui toreador. Enver scăpă un ţipăt. Făcu vreo cîţiva paşi parcă beat. Se poticni. Alunecă domol pe lîngă perete. Cuţitul Nufărului i se împlîntase în piept. Ochii săi deveniră mari, miraţi, iar în lumina ce căpătase puteri observă faţa adversarului şi avu o ultimă tresărire. Parcă îi era cunoscută. Parcă îi amintea ceva. Nufărul se aplecă asupra lui Enver şi-i scotoci buzunarele. Împuternicirea dată acestuia de Suhar ieşi la iveală. Cîteva minute mai tîrziu, un bărbat ce aducea a negustor închise uşa casei, străbătu grădina, ieşi în stradă şi trecu nepăsător pe lîngă prăvălia de covoare, bijuterii şi mirodenii a armeanului Aram. Prin cartierul comercial al oraşului, trecătorii se înmulţeau odată cu limpezimea din zori.

238

Seria Cavalerilor – Cartea Întîi

Enver deschise ochii. Puterile îl părăseau iute. Mîna lui întîlni uneltele de scris răspîndite pe duşumea. Intui că mai are puţin de trăit. Era nevoie să se grăbească. Pe la prînz, unul dintre subalternii lui Suhar intră în cabinetul acestuia şi-i întinse o bucată de pergament. — Ce-i asta, întrebă şeful poliţiei imperiale. — Strălucitorule! se înclină omul. M-ai trimis să-l aduc pe Enver, dar el e mort. L-am găsit înjunghiat. Suhar rămase o vreme pe gînduri. Cînd îşi reveni, îl concedie pe slujitor cu un gest aspru. Apoi îşi aminti de scrisoare. Nufărul Alb poartă în deget un ghiul pe care e gravată o frunză. Scîrbit, Suhar îndepărtă scrisoarea cu dosul palmei. Oraşul Adrianopole număra prea mulţi oameni. El nu mai avea curajul să caute acul în carul cu fîn. Termenul dat de padişah pentru prinderea faimosului duşman devenise mult prea scurt. Şi poate că omul căutat nici nu locuia în oraş. Zîmbi. Slujitorii săi au acum un indiciu clar. Primul după atîtea luni. Ticălosul de Enver, care s-a lăsat ucis tocmai acum, l-a văzut pe Nufăr. Asta înseamnă că el e pe undeva pe aici. Îl rechemă pe slujitor, iar poruncile lui îl uimiră pe om. * Spre seară, un bărbat înalt, armean după straie, poposi în cîrciuma grecului Soridis. Acolo veneau adesea micii negustori de mărunţişuri să soarbă o cană cu vin, sau să pună la cale între ei cine ştie ce afaceri bănoase. Presupusul armean se aşeză la o masă lîngă unul care se ocupa de vînzarea de mărgele, ghiuluri şi coliere ieftine din aramă. Cum nu-i lipseau banii, cumpără cîteva podoabe lucrate grosolan, iar la preţ se tocmi fără pricepere. Măruntul negustor jubila. Obţinuse pentru prăpăditele obiecte de cinci ori mai mult. Cumpărătorul, poate niţel cherchelit, părea să fie un demn staroste al nătărăilor. Şi, culmea, după zîmbetul său ipocrit, cu siguranţă credea că făcuse o afacere straşnică. Presupusul armean comandă băutură. La primul rînd, client şi negustor închinară studiindu-se din priviri. La al doilea rînd de căni vorbiră despre timpurile grele. La al treilea rînd cîntară domol o frumoasă melodie bizantină. La al patrulea, negustorul arăta cam înţepenit. Cumpărătorul se aplecă peste masă, clipi complice şi îi şopti ortacului de ocazie: — Ştii că luminatul Sabahaddin, fostul şef al poliţiei imperiale, a revenit pe ascuns la Adrianopole? — Era plecat? întrebă negustorul cu destul de puţin interes. Mamă, ce vin! Să ştii că vin ca la Soridis greu poţi găsi în altă parte. Mai dai un rînd?

239

Seria Cavalerilor – Cartea Întîi

— Mai dau. Se şopteşte că Sabahaddin e Nufărul Alb. — Sfîntă Născătoare! Glumeşti? — Îţi spun ce am auzit şi eu. Vinul lui Soridis era cu adevărat bun. Măruntul negustor aţipise. Cînd îşi reveni, constată cu mirare că armeanul plecase. Privi în jur şi îşi recunoscu o seamă de prieteni. Cana îi era plină ochi. Luă scaunul şi trecu la altă masă, lîngă prietenii săi. Închinară împreună bucuroşi. Apoi, omul se aplecă mult peste masă şi le şopti: — Ştiţi că marele Sabahaddin s-a întors la Adrianopole în mare taină? — Era plecat? — Păi sigur că era plecat. Lumea vorbeşte că Sabahaddin e Nufărul Alb. Cel mai vîrstnic dintre ei privi iute împrejur şi-i spuse încruntat: — Noi nu am auzit ce ai spus, iar tu nu ai vorbit nimic. O vorbă ca asta ne poate duce în faţa călăului. Ce ne interesează pe noi ce fac ăi mari? Speriaţi, tăcură o vreme şi băură pe nerăsuflate. Totuşi pe la miezul nopţii, cînd printre mese cu tăvile încărcate, slujitorii lui Soridis parcă pluteau, cel puţin din unghiul de vedere al băutorilor, vestea făcuse ocolul cîrciumii. A doua zi în zori, şoaptele se rostogoliră de colo pînă colo printre prăvălii şi tarabe, în cîrciumi şi în case, iar ştirea, neînsemnată la început, crescuse şi se transformase într-o adevărată avalanşă. Puţin după căderea serii, gărzile padişahului îl arestară pe Sabahaddin sub învinuirea că părăsise fortăreaţa Sabaha fără încuviinţare. Pentru sultan şi sfetnicii săi era limpede că Sabahaddin nu poate fi Nufărul Alb. Motive pledau destule în favoarea lui. Totuşi, o vagă bănuială stăruia în alt fel. Poate că avea legături cu faimosul duşman. Suhar şi Fareddin, foştii prieteni ai arestatului, îi luară apărarea, însă atît de ipocrit, încît cuvintele lor aduceau a acuzare. În vreme ce la palatul imperial numeroasele neamuri ale arestatului făceau presiuni asupra lui Murad, un călăreţ ieşi din Adrianopole. La un astfel de ceas, puţini ar fi reuşit să părăsească oraşul. După cuviinţă, oştenii îl opriseră la una din porţi. Dar omul avea o împuternicire semnată de Suhar-paşa. Călăreţul tăie către miazănoapte şi se pierdu în desişurile întunericului. Pe încîntătoarea vale a fluviului Mariţa, primele picături de ploaie vesteau schimbarea timpului. Nocturnul călăreţ era Nufărul Alb.

240

Seria Cavalerilor – Cartea Întîi

Capitolul 16
n Cîmpia Bărăganului, primele zile ale lui octombrie se porniseră fierbinţi, cu soare mult. În zori, obişnuita ceaţă de la mijlocul toamnei întîrzia peste păduri, printre crengile arborilor ca o imensă pînză de păianjen. Pe cîmpuri se lipea la rasul pămîntului şi săruta iarba încă fragedă. Prin văi, curentul o mîna de la spate în caiere mari. Într-o dimineaţă, un călăreţ străbătea Codrul Vlăsiei către lacul Snagovului. Deasupra apei, ceaţa îşi legăna şoldurile parcă aplecată spre un dans vesel. Călăreţul rămase locului înmărmurit de admiraţie. Vechea mănăstire se vedea prin ceaţa subţiată ca un minunat trup de femeie sub voal. De-a lungul pădurii sunetele de toacă se îngînau în plăcute ecouri. Călătorul îşi îndemnă calul şi ajunse la porţile Snagovului în plin soare. Călugării, aplecaţi spre cele sfinte mai mult din pricina vîrstei decît din convingeri, curăţau cămările în vederea proviziilor pentru iarnă. Sima veghea la ceruitul strugurilor mari cît pruncul de o zi, sau la afumarea prunelor brumării aduse tocmai de pe dealurile Buzăului. Sfinţia-sa pivnicerul rar înjura printre dinţi, fiindcă butoaiele multe se cereau rostuite în pivniţe pe soiuri. Cuvioşii care îl ajutau la frumoasa îndeletnicire erau criţă încă din zori şi numai o minune îi ţinea pe picioarele damblagite de tăria vinului. Băuseră ei, ce-i drept, şi ceva must, însă osînda şi-o aflaseră la butoaiele cu vinuri vechi. O seamă de femei din satul Ciuliniţa veniseră cu noaptea-n cap să-şi sfinţească dolofanele colive la mănăstire. Una mărunţică, slăbuţă, cu mişcări de veveriţă la vreme de primejdie, îi tot punea întrebări grăsunului Sima. Acesta, cu privirile evlavioase coborîte asupra ei cu atîta osîrdie încît o despuiase numai prin puterea gîndului, nu auzea întrebările. O privea lacom, grăitor, cu gura căscată de emoţie. Pivnicerul îl strigă pe viteazul comandant al Snagovului, însă grăsunul era prea ocupat a o privi pe mărunţică şi, în loc de răspuns, îşi dezveli dinţii albi într-un mîrîit ca al căţelelor fătate cînd văd o primejdie pentru pui. Egumenul Lazăr îl primi pe oaspete în vechea sufragerie. — Aţi lipsit mult, îi zîmbi lui Staicu. — Aşa e, rîse acesta. Cînd am plecat, viile abia dăduseră în pîrg. Acum butoaiele intră în Sfînta Sfintelor. Ce mai e pe aici? — Toate cum le-aţi lăsat. Săptămîna trecută, prinţesa Irina a fost prezentată la curtea de la Argeş. Măria-sa Mircea i-a dăruit vechiul castel din Tîrgovişte. — Deci a plecat de la noi?

Î

241

Seria Cavalerilor – Cartea Întîi

— Nu, nici vorbă. Se pare că îndrăgeşte mult castelul vostru. Acum ea duce tot greul acolo. Dimineaţa se scoală înaintea slujitorilor. A început pregătirile pentru iarnă. Comitele rîse. Egumenul îl privi pe furiş. „A mai slăbit, gîndi el. Încearcă să arate vesel, însă eu îi cunosc sufletul cernit. Se pare că viaţa noastră e croită destul de prost. O seamă de nătărăi cu inima uşoară sînt iubiţi şi răsfăţaţi de soartă. Iar cel mai desăvîrşit cavaler al timpului e un mare nefericit.” Staicu se ridică. — Plecaţi? — Da, sînt foarte grăbit. Azi trebuie să ajung la Argeş. Ah, era să uit! Ţi-am adus un mic suvenir. Egumenul privi împuternicirea dată de Suhar lui Enver şi rîse la rîndul său. — De la el? — Nu, nu chiar de la el, ci de la un om al lui Suhar, dar nu tocmai de bunăvoie. Lazăr o puse într-un sertar fără să-i treacă prin minte ce va însemna cîndva această împuternicire. Ce rol va juca ea. — Măcar o gustare cu noi, încercă să-l reţină. — Asta, da. Spre seară, domnul Ţării Româneşti îl primi pe Nufărul Alb în cabinetul său. Doar măria-sa şi egumenul Lazăr ştiau cine-i faimosul cavaler despre care se scorniseră cîntece şi legende atît la nordul Dunării, cît şi în sudul ei. În cabinetul de lucru al măriei-sale erau singuri. Se sărutară ca doi fraţi buni. Diferenţa de vîrstă nu-i deosebea prea mult. Arătau la fel de înalţi şi mlădioşi în mişcări. — Drace! rîse vodă. Abia acum văd. Eşti plin de praf. Colbuit de la tălpi pînă-n creştet. Cu cît praf ai adunat pe tine se poate pune un strat de flori. Vrei să te schimbi şi să faci o baie? — Mai tîrziu, zîmbi oaspetele, contaminat de veselia fratelui. Ochii lui vodă băteau uşor către azuriu. Totdeauna erau aşa cînd îl încerca o mare bucurie. O şuviţă de păr aspru îi căzuse pe frunte şi-i aducea un aer tineresc. — Staicule, eşti un om norocos. Dacă am face schimb, se pare că eu aş fi în cîştig, continuă să rîdă. Numele meu nu-i chiar atît de vestit ca al Nufărului Alb. Se opri brusc. Tînărul pălise. Vodă ştia ce-i în sufletul lui. Primise o scrisoare de la mănăstirea catolică a Siretului. Îi scrisese bătrîna doamnă Margareta, bunica fostei castelane din Prahova. — Ce veşti? schimbă vorba.

242

Seria Cavalerilor – Cartea Întîi

— Mari, zîmbi Staicu. Turcii sînt din nou puternici. Răscoalele din Asia s-au domolit. — Mda! Oştile lor vor intra la iernat. Asta înseamnă că pînă la primăvară va fi linişte. Apoi vom vedea. Mai ai veşti? — Mai am. S-a pus la cale călcarea Ungariei cu oşti de achingii şi asasinarea lui Sigismund de Luxemburg. Îi povesti tot ce aflase de la Fareddin. Vodă îl ascultă uimit. — Ce crezi că trebuie să facem? — Îl înştiinţăm pe regele Ungariei. — La asta mă gîndeam şi eu. Din păcate, timpul e foarte scurt pînă la douăzeci octombrie. — Ştiu. Mîine în zori voi fi pe drum către Buda. Voi goni zi şi noapte. Oştile Ungariei trebuie să ajungă la vreme pe malul Mării Adriatice. — Da, da, spuse vodă îngîndurat. Lupta pentru putere, pentru mărire, e năprasnică. Poate că totdeauna a fost şi va fi aşa. Acum vreo doi ani şi mai bine, Carol de Anjou era rege al Ungariei. S-au găsit oameni să-l asasineze. Fiul său, Vladislav de Anjou, încearcă să devină rege al Ungariei tot printr-un asasinat. Nu-i o răzbunare. Sigismund nu a fost amestecat în uciderea lui Carol. Da, nu-i o răzbunare, ci numai setea de mărire. O sete care nu cunoaşte margini. Mai tăinuiră o vreme. Vodă se feri să-i pună întrebări cu privire la plecarea Margaretei. Staicu îi fu recunoscător. Bănuia că domnul ţării aflase. * Drumul care duce printre înălţimi către frumoasa mănăstire de la Siret era mărginit cu plopi falnici. Cînd adia vîntul, vîrfurile plopilor se aplecau graţioase şi cîntau parcă o melodie voinicească. Zidurile mari, albe, ale mănăstirii se vedeau printre brazi ca nişte pete. Liniştea locului îndemna spre odihnă şi meditaţie. Alături de mănăstire, pe un tăpşan, se afla o casă la fel de albă, înconjurată pe trei părţi de un cerdac de lemn lucrat în măiestrite cioplituri. În faţa casei, printre rondurile cu flori bine întreţinute, se afla o stupină. Vremea caldă nu alungase albinele la iernat. Bîzîitul lor calm aducea a sărbătoare. În cerdac, o femeie înaltă, al cărei păr blond bătea în alburiu, şedea lîngă o măsuţă. Pe creştet purta o bonetă albă, scrobită. Rochia lungă, neagră, din postav bun de Colonia, căpăta puţină veselie de la cochetul guleraş alb. Nu faţa ei, încă frumoasă, arăta anii mulţi, ci unele riduri ale gîtului, pe care bătrîna doamnă ştia să le ascundă cu pricepere. Alături de ea, cu o lucrătură de mînă în poală, fosta castelană de la Prahova părea

243

Seria Cavalerilor – Cartea Întîi

adîncită în gînduri. — Din tot ce mi-ai spus, îmi vine să cred că nu ştii ce vrei, vorbi aspru bătrîna doamnă. Îi găseşti lui Staicu o seamă de calităţi şi defecte. Îmi vorbeşti despre el cînd cu ochii strălucitori, ca o femeie îndrăgostită, cînd cu dispreţ. L-ai părăsit fără nici un motiv. — Aflasem că mă înşală, bîigui Margareta. — Prostii! O simplă bănuială. Şi nu poţi vorbi mai tare? Parcă n-ai mîncat azi. De fapt, nici n-ai mîncat. De ce? — Nu mi-a fost foame. — Bine! De mîine mîncăm împreună. Am vorbit cu domnul Moldovei. Tatăl tău e făcut foc pe tine. L-am rugat să-i scrie lui Mircea pentru desfacerea căsătoriei, o privi pe furiş. Apoi te vom mărita cu unul dintre nepoţii regelui Poloniei. Am şi pornit nişte tratative. — Dar nu vreau să mă mărit! strigă Margareta. — Atunci să ştii că domnul Moldovei te va trimite cu forţa la castelul comitelui Staicu, o ameninţă cu viclenie. — Dacă asta e voinţa tatălui meu, mă supun, vorbi iute şi cu ochii strălucitori. „Oho, oho! gîndi bătrîna doamnă. Privirile te trădează de la o poştă.” Apoi continuă mai îmbunată: — Toate femeile din neamul nostru, al Muşatinilor, au fost aprige. De multe ori şi-au sacrificat dragostea datorită firii lor neînduplecate. Tu îl iubeşti pe Staicu? — Poate, aşa puţin, răspunse Margareta cu glasul stins. — Măi fată, vorbeşte mai tare! Ştii că nu prea aud bine. Ce te bîţîi aşa? Îl iubeşti, sau nu? — Bunică dragă! se aruncă ea la pieptul bătrînei doamne. Cînd am plecat de la el, încă nu ştiam. Abia acum ştiu. Cred că-l iubesc de mult. Însă e de mirare, fiindcă el nu-i aşa cum am visat. — Staicu te iubeşte? — Asta nu ştiu. La despărţire mi-am dat seama că plecarea mea înseamnă pentru el o mare lovitură. Zîmbea. Nu mi-a făcut nici un reproş. E prea mîndru şi ascunde totul sub un zîmbet aparent vesel. Poate că am însemnat ceva pentru el. Totuşi, desele lui absenţe de la castel mă îndemnau să cred şi altceva. — Prostii! Bărbaţii pentru asta sînt făcuţi. Să alerge. Nu uita că Staicu e al doilea bărbat al Ţării Româneşti. Mircea are nevoie de el. — Dacă e aşa de ce nu mi-a spus nimic? — Fiindcă treburile ţării sînt una, iar nevasta alta. Nu le poţi amesteca laolaltă.

244

Seria Cavalerilor – Cartea Întîi

* În dimineaţa zilei de treisprezece octombrie, Sigismund de Luxemburg se întreţinea cu sfetnicul şi prietenul său Nicolae de Gara. Discutară o vreme despre vînătoarea la care luaseră parte amîndoi. Tîrziu, regele întrebă mirat: — Ce motiv l-a reţinut oare pe prinţul Vlad să dea curs invitaţiei noastre? — Poate că primirea pe care i-am făcut-o raguzanului şi promisiunile destul de vagi nu l-au încurajat pe valah, ridică din umeri tînărul Gara. Ar fi vrut să mai spună ceva, dar îşi luă seama. Secretarul regelui intră în cabinet. — Ce doreşti, domnule? întrebă Sigismund iritat de întreruperea conversaţiei. — Maiestate, un sol valah cere să fie primit. E trimis al voievodului Mircea. Omul pare frînt de oboseală şi spune că e ceva atît de însemnat, încît nu suferă nici o amînare. — Un sol al Ţării Româneşti? Adu-l, domnule! — Te pomeneşti că Ţara Românească a fost atacată de turci, grăi regele, cînd uşa se închise în urma secretarului. — Mă îndoiesc de asta. Cine face război acum, cînd oştile se pregătesc de iernat? Secretarul reveni curînd cu trimisul voievodului Mircea. Sigismund îl privi pe valah cu atenţie. Faţa acestuia, neîngrijită, palidă, praful de pe haine şi cizmele acoperite de noroi uscat îl convinseră că omul venise în mare grabă. — Mi se pare că vă cunosc, domnule… domnule… — Staicu, măria-ta. Sînt prinţul Staicu, fratele măriei-sale Mircea. — Aha! îşi aminti regele cu neplăcere. Îmi aduceţi veşti? — Da, dar cerusem o audienţă numai cu voi, măria-ta. Îi purtăm întregul nostru respect domnului Nicolae de Gara, însă mi s-a poruncit… — Puteţi să vorbiţi, îl întrerupse Sigismund aspru. Noi nu avem secrete pe care să le ascundem de el. Cred că aduceţi o scrisoare a stăpînului vostru. Staicu i-o întinse lui Nicolae de Gara, iar acesta o trecu în mîna suveranului. De la primele rînduri, pe faţa regelui apăru o paloare neobişnuită. Cînd isprăvi lectura îi făcu semn comitelui să se aşeze, spre uimirea lui Gara. — Nu, nu acolo! Veniţi mai aproape, domnule! După data scrisorii şi ziua sosirii voastre aici, e de mirare că aţi făcut un drum atît de lung doar în cîteva zile. Nu cunosc un călăreţ în stare de o asemenea ispravă. Ştiţi

245

Seria Cavalerilor – Cartea Întîi

conţinutul scrisorii? — Îl cunosc, măria-ta, zîmbi Staicu în timp ce-şi aşeza un scaun. — Mai aveţi ceva de adăugat? întrebă cu o voce neobişnuit de joasă. Staicu nu-i răspunse. Adormise din clipa în care se aşezase pe scaun. Gonise zi şi noapte fără pic de răgaz. Numai unul ca el putuse rezista la un astfel de drum. Nicolae de Gara, vesel de felul său, pufni în rîs. Suveranul nu-i ţinu isonul, ca altă dată. — Să-l ducem în odaia de alături, spuse îngîndurat. — Noi, maiestate? — Noi, domnule. Şi mi se pare că facem prea puţin. Dacă ştirea primită se adevereşte, acest om salvează azi coroana Ungariei. Îl prinseră în braţe, dar Staicu simţi atingerea şi, din obişnuinţă îndelungată, sări într-o parte înainte de a se dezmetici. — Cred că am adormit, murmură vesel. Vă rog de iertare, măria-ta. „Omul acesta e de fier, gîndi regele. Pariez că nimeni nu ar putea parcurge atîta drum în timpul folosit de el.” — Poftiţi, domnule! Aveţi nevoie de un somn bun. Staicu nu se lăsă invitat a doua oară. Trecu în odaia de alături. Sigismund închise uşa după el, în vreme ce Nicolae de Gara citea înmărmurit scrisoarea domnului Ţării Româneşti. — Ei, ce spui? — Maiestate, mă mir. De unde ştie Mircea astfel de lucruri? — Se vede că nu ai citit şi ultimele rînduri ale scrisorii. De la Nufărul Alb. De la el a aflat. Dar nu asta are importanţă acum. Poţi pleca spre Croaţia pînă într-un ceas? — Pot. — Cu cîţi oşteni? — Cu cinci mii. — De ce nu cu mai mulţi? — Fiindcă avem nevoie de oşti şi aici. Voi mai lua cinci mii de la Belgrad. — Atunci e bine. — Bine şi nu prea. Dacă-i o cursă a valahului? Dacă face jocul cuiva? Poate că încearcă să ne depărteze cu oştile într-un scop ce nu ne este cunoscut acum. — Crezi asta? — Nu cred. Mă întreb. — Timpul nostru acum e prea scurt pentru întrebări. La drum, domnule! Sper să ajungi la vreme pe malul Mării Adriatice în locul arătat de valahul Mircea. — Şi eu sper. Dar aici ce va fi? Eu plec. Vă las singur. Asta nu-mi place.

246

Seria Cavalerilor – Cartea Întîi

— Ei, nu chiar singur. Îmi rămîn o seamă de oşti, gărzile, curtenii şi slujitorii. — Ştiu, murmură Nicolae de Gara încruntat. Eu am încredere doar în mine. Dacă i se întîmplă ceva regelui, în Ungaria va fi război civil. Aveţi, ce-i drept, oşteni, curteni, slujitori, însă… ah! Vă amintiţi de faimoşii noştri cavaleri, domnii Gaşpar şi Lorant? — Cine poate uita nişte spade ca ale lor? Cine poate uita astfel de viteji? „Şi zurbagii fără pereche”, gîndi tînărul general. — Maiestate, pînă într-un ceas, Lorant şi Gaşpar vor fi aici. Vă rog să-i primiţi. Ei vor sta în jurul vostru zi şi noapte ca nişte dulăi gata să muşte pe oricine. Bine că mi-am amintit. Acum pot pleca altfel. Cu sufletul mai uşor. — O clipă, domnule! îl opri Sigismund. Doar noi doi ştim secretul acesta. — Nu vă faceţi griji! Gaşpar şi Lorant sînt tăcuţi ca mormintele. Oştile ce rămîn la Buda vor sta pe picior de război fără să li se dea vreo lămurire. Oamenii cu care plec nu vor cunoaşte ţinta călătoriei decît la vremea cuvenită. — La revedere, domnule! Să dau sfaturi unui mare general ar fi de prisos. Nicolae de Gara se înclină şi părăsi palatul regal. Un ceas mai tîrziu, cinci mii de călăreţi ieşiră din Buda în goana cailor, sprinteni la mers. În fruntea lor călărea îngîndurat Nicolae de Gara. Aşa cum promisese tînărul general, cavalerii Gaşpar şi Lorant se prezentară la rege cam după un ceas. Însă nu fusese uşor să fie găsiţi. Pe Lorant, cam buimăcit de vinul băut peste noapte, oamenii lui Gara îl scoaseră din patul unei doamne al cărei soţ lipsea de cîteva zile. Pe Gaşpar îl găsiseră la o hangiţă nostimă, focoasă, al cărei bărbat cam răscopt la trecerea anilor ştia să închidă ochii în faţa unei pungi burduşite. Sigismund îi privi pe cavaleri reţinîndu-şi un zîmbet. Auzise cît sînt de zurbagii. Şedeau amîndoi lîngă uşă sfioşi, parcă neajutoraţi. Gaşpar era de statură mijlocie, bine clădit. Părul negru i se revărsa în plete lungi peste ceafa puternică. Ochii mici îi jucau neastîmpăraţi. Lorant îl întrecea în înălţime. Pumnii săi mari arătau ca nişte baroase. Părul blond-roşcat, ce se ridica pe creştet în ondulări plăcute, întregea un chip de om cucernic, blînd şi poate niţel naiv. „Hm! gîndi regele. Privindu-i îţi vine să crezi că sînt doi tineri învăţăcei de la colegiul nostru catolic din Buda.” — Ştiţi pentru ce v-am chemat? — Ştim, zîmbi Gaşpar. — Veţi fi răsplătiţi. — Nu pentru asta o facem.

247

Seria Cavalerilor – Cartea Întîi

— Vă cred. Totuşi am auzit că bogăţia face casă proastă cu domniile-voastre. — Ah, măria-ta! rîse Lorant. Lucrurile nu stau chiar aşa. Cel puţin în ceea ce mă priveşte. Am aproape un ducat de aur. Gaşpar, nimic. Adică are datorii. De la Viena şi pînă la Belgrad, de la Cluj pînă la Praga, puţini sînt cămătarii care nu visează la aurul împrumutat bunului meu prieten. Mulţi se roagă pentru sănătatea lui. De piere Gaşpar, se duc şi visurile lor. Dacă domnul Gaşpar e încă viu, o face numai de dragul cămătarilor. E un suflet milos şi nu le poate aduce astfel de neajunsuri. Alaltăieri avea treizeci de ducaţi. Ieri jumătate, iar azi e lefter. Dar să nu credeţi că e risipitor. Ba aş crede că nu-i lipseşte cumpătarea. Dacă alaltăieri ar fi avut o mie de ducaţi, acum l-aş fi putut învinui de risipă… Cu toată supărarea lui, Sigismund slobozi un hohot mare de rîs. — Maiestate! interveni Gaşpar cu glasul omului nedreptăţit. Lorant m-a coborît mult în ochii voştri. O mie de ducaţi n-am mai avut de o săptămînă. E drept că s-au dus… — Pe o cumpărătură? îl întrerupse regele. Poate aţi cumpărat o casă? — Nu. Am una ce s-ar cuveni reparată. Slujitorii mei, cam zgîrciţi la bani, nu au făcut-o pînă acum, ceea ce mă duce cu gîndul să le trag o sfîntă de bătaie — Slujitorii? se minună Sigismund. Mi se pare că nu slujitorii trebuie să plătească reparaţiile, ci voi. — Mă iertaţi, serenissime! Eu văd lucrurile altfel. Slujitorii nu locuiesc în casă? — Ba cred că da. — Atunci e firesc să plătească, răspunse Gaşpar cu toată convingerea. — Asta nu. Casa e a voastră. Dacă vedeţi astfel lucrurile, înseamnă că le pretindeţi să vă plătească chiar şi mîncarea. Cu ce se aleg ei din leafă? — La plata mîncării nu m-am gîndit pînă acum, însă voi chibzui. Cît despre leafă, ultima oară mi-au pretins-o acum trei ani. Mă nimerisem în toane bune, astfel că doar le-am bumbăcit spinările. Vă închipuiţi ce muncă pe mine, fiindcă nu-i uşor să înmoi spinările a cincizeci de servitori. — Chestia asta nu-mi place, se încruntă Sigismund. De ce nu i-aţi plătit? — Fiindcă îşi iau singuri. Argintăria mi-au vîndut-o de mult. Covoarele şi mobila abia acum o jumătate de an. În ograda mea au înjghebat o crescătorie de gîşte. Cred că sînt cîteva mii. Au şi o frumoasă herghelie de cai. În bălţile mele de pe lîngă Dunăre au prăsit porci. — Deci aşa stau lucrurile! zîmbi suveranul. De ce nu-i alungaţi pe netrebnici? — Cum o să-i alung, maiestate? Unde mai găsesc eu nişte slujitori atît

248

Seria Cavalerilor – Cartea Întîi

de credincioşi? Cînd dau uneori pe acasă e praznic şi bucurie. Cînd plec, e sărbătoare. — Interesant! rîse Sigismund. Însă nu mi-aţi spus ce aţi făcut cu mia de ducaţi veneţieni. — Aşa e! se lumină Gaşpar. M-am luat cu vorba. Domnul Lorant a avut plăcerea să vă spună că sînt milos. Asta e marea mea slăbiciune. O tînără doamnă, atît de neajutorată încît mă implora din priviri să-i acord un sprijin, mi-a înduplecat inima. Pe sărman totdeauna e bine să-l crezi. Am poftit-o pe tînăra doamnă la un bijutier evreu şi i-am cumpărat un colier minunat. Răposatul meu părinte îmi zicea adesea că e bine să-i ajuţi pe cei săraci. — Drace! izbucni Sigismund cu gura pînă la urechi. Şi aţi dat pe el cei o mie de ducaţi? — O mie două sute, măria-ta. Două sute i-am rămas dator bijutierului. Din păcate, abia azi dimineaţă am observat că mi-ar trebui ceva mărunţiş să-mi pingelesc cizmele. Sigismund deveni stacojiu din cauza rîsului. Timpul trecea iute şi uimitor de plăcut. Discuţia cu cei doi cavaleri era o adevărată desfătare pentru suveran. „De acum, îi opresc lîngă mine, gîndi el. Curtenii mei doar ştiu să ceară, să vorbească frumos, ori să ţeasă intrigi. Aceşti cavaleri tineri aduc în palatul regal un aer proaspăt şi puţin soare.” Apoi îşi aminti de necazurile lui. — Domnilor, veţi locui lîngă odăile mele. Am dat poruncile de cuviinţă. Sînteţi liberi. La uşă vă aşteaptă secretarul meu. * După vreo trei ceasuri de somn, comitele Staicu, refăcut, intră în cabinetul regelui. — Aţi dormit puţin, zîmbi suveranul. Vi s-a pregătit o odaie în aripa de miazănoapte a palatului. — Vă mulţumesc, măria-ta! Din păcate, sînt grăbit. Unele treburi grabnice mă reclamă. — Credeam că rămîneţi aici pînă la douăzeci octombrie. — Dacă e o poruncă, rămîn. — Nu o poruncă, ci o rugăminte, răspunse regele cu recunoscuta sa fineţe. *

249

Seria Cavalerilor – Cartea Întîi

În dimineaţa zilei de cincisprezece octombrie, regina Maria a Ungariei părăsi Buda pentru a se odihni o vreme la Kesztel. Acolo era o localitate frumoasă, cu un castel impunător, aşezat aproape de apele minunatului şi imensului lac Balaton. Înconjurat de goruni falnici, ale căror coroane se vedeau de la mari depărtări, castelul era o adevărată oază de linişte. Cînd bătea vîntul, crengile scoteau sunete joase, grave ca de orgă. Apele lacului, strălucitoare în limpezimea lor, se ridau la cea mai slabă adiere. Tînăra suverană iubea mult locurile de la marginea Balatonului. Fire sensibilă, visătoare, frumoasa regină hoinărea adesea prin codrii ce împrejmuiau lacul şi de multe ori îşi închipuia că-i singură, că descoperă pămînturi noi necălcate de om. Visările erau momentele ei de încîntare, de fericire. În zori, ieşea cu barca pe lac. Nemărginirea lui o înfiora. Uneori le poruncea vîslaşilor să tragă la ţărm. Apoi sărea sprintenă pe mal, îşi croia drum prin hăţişuri şi credea că-i prima fiinţă care pune piciorul acolo. Cîteodată se cufunda atît de adînc în visările ei, încît deşteptarea o supăra. Bolnăvicioasă ca şi sora ei Hedviga, regina Maria visa că are un trup voinic, puternic, în stare să suporte călătoriile lungi, nesfîrşit de lungi, la care rîvnea. Trăsurile goneau către Kesztel. Învăluită în blănuri scumpe, suverana închisese ochii şi îşi imagina cîntecul grav al gorunilor. Faţa radioasă, uşor îmbujorată, arăta satisfacţia ei. O seamă de curteni, slujitori şi doamne de onoare părăsiseră Buda odată cu regina Maria. După plecarea lor, curtea regală arăta parcă pustiită. Prima doamnă a Ungariei pornise către Kesztel din îndemnul regelui şi-i era recunoscătoare. De fapt, totul se datorase unei întîmplări mărunte, ce trecuse neobservată. O întîmplare obişnuită adesea, căreia nimeni nu-i acordă vreo atenţie deosebită. Domnul Antal, slujitorul ce se ocupa cu pregătirea meselor regale, se îmbolnăvi subit. O simplă răceală cu ceva fierbinţeli, sau o uşoară indispoziţie. Şambelanul palatului primise un bileţel de la domnul Antal. Bolnavul i-l recomanda pe nepotul său Peter, cel ce slujea de mulţi ani ca al doilea maestru de ceremonii al palatului. Cum Peter era bine cunoscut, şambelanul fu de acord ca el să se ocupe temporar de îndeletnicirile zilnice ale bătrînului Antal. Această măruntă schimbare scăpase multora, dar nu şi cavalerilor Gaşpar şi Lorant. Nimeni în afară de ei nu bănui că plecarea reginei la Kesztel se datorează îmbolnăvirii umilului slujitor Antal. În dimineaţa zilei de douăzeci octombrie, Peter pregătise gustarea regelui cu mult dichis. Toţi curtenii ştiau că suveranul obişnuieşte să-şi ia micul dejun în odaia de dormit şi că preferă să se servească singur din bucate. Peter gustă din fiecare fel de mîncare, după datină, şi se retrase. Abia se închise uşa în urma lui cînd Lorant şi Gaşpar intrară pe alta. În mijlocul mesei slujitorul aşezase un vas de Boemia cu minunate flori de toamnă. Ceaiul regelui, pîinea, mierea, untul şi prăjiturile fuseseră gustate

250

Seria Cavalerilor – Cartea Întîi

de Peter. Cavalerii dimpreună cu regele priviră la tot ce se afla acolo. Aşa cum făceau de cîteva zile, mîncaseră toţi trei pe ascuns din proviziile aduse de Lorant în mare taină. Pentru a nu trezi bănuielile presupusului asasin, Gaşpar înjumătăţea de fiecare dată gustările şi le căra într-un loc ştiut de el. Nimeni nu şi-ar fi închipuit că suveranul nu se atingea de mîncare. După plecarea reginei, Sigismund poruncise ca prînzul şi cina să-i fie aduse în cabinetul de lucru, aşa cum se întîmpla de multe ori cînd era singur. — Eu cred că otrava e undeva aici în faţa noastră, murmură Lorant preocupat. Asasinarea a fost pregătită pentru azi. Dacă aş fi în locul asasinului, eu la gustarea de dimineaţă aş folosi otrava, fiindcă nu văd un motiv de amînare. — Şi eu cred la fel, aprobă Gaşpar. Totuşi e de mirare. Peter a gustat din tot ce e aici. Să fie în flori? Parcă nu dau semne de ofilire. Voi lua probe din toate bucatele ca de obicei. — Poate în unt, sau în miere, îşi dădu Lorant cu părerea. — Peter le-a gustat. — Am văzut şi eu. Însă el a ştiut de unde să o facă. — Nu, nici vorbă. Mai degrabă în prăjituri… sau… drace! înlemni Gaşpar. Mi se pare că am ghicit. Iată aici o minunată pară verzui-aurie.Toată lumea ştie că regelui îi plac perele. De multe ori nu se atinge de mîncare, dar perele rar le uită. Iată o frumoasă pară dintr-un soi rar şi foarte gustos. O înfăşcă şi părăsi încăperea. — Aţi dat porunci la poartă? se interesă Lorant. — Da. Am vorbit cu căpitanul de gardă. În afară de domnul Gaşpar, nimeni nu poate părăsi azi palatul fără voia noastră. Trecu o jumătate de ceas. Gaşpar intră zîmbitor în odaia de noapte a suveranului. — Ei? întrebă regele. — În pară era, maiestate. Am făcut aceeaşi probă ca şi în ultimele zile. Vierul care a mîncat para e o adevărată namilă. A murit în cîteva clipe. Întîi a rămas ţeapăn, apoi a căzut ca trăsnit. — Peter! strigă Lorant sărind de la locul său. — A fost reţinut la poartă, rîse Gaşpar. Din păcate, nici el nu mai e viu. Cînd a văzut că oştenii din gardă opresc pe oricine încearcă să părăsească palatul a vrut să fugă. Spada unuia dintre oşteni l-a ajuns la timp. Odată cu moartea lui, complicii ne scapă. Domnul Antal a dispărut. Cred că a fost răpit de complicii lui Peter. — Antal? se minună regele. Dar cînd ai aflat toate astea? — Ştiam de ieri. Am trecut pe la locuinţa lui. — Dar slujitorii ce spun? — Spun că doi prieteni ai stăpînului l-au privegheat pe acesta cîteva

251

Seria Cavalerilor – Cartea Întîi

zile. Apoi l-au luat cu o trăsură şi au părăsit Buda. Cred că presupuşii prieteni l-au silit pe Antal să-i scrie şambelanului. — Slujitorii îi cunosc? — Nu. — Păcat! murmură suveranul. Însă cum totul s-a sfîrşit cu bine, cum nimeni nu ştie despre încercarea făcută asupra noastră, să ieşim domnilor la plimbare prin oraş. Azi e necesar ca regele Ungariei să fie văzut de oameni. De cît mai mulţi oameni. Ah, era să uit! Domnule Gaşpar, de cît aur ai nevoie pentru a-ţi pingeli cizmele? Lorant se grăbi să răspundă în locul tînărului său prieten: — Vistieria palatului regal nu dispune de atîta aur cît poate risipi cavalerul Gaşpar. — Mein Gott! înlemni Sigismund de Luxemburg. Asta înseamnă că fiul risipitor din Biblie a fost un biet ageamiu pe lîngă domnul Gaşpar. La cît se ridică datoriile voastre pe la cămătari? Gaşpar se scărpină în creştet încruntat, după care grăi: — Numai bunul Dumnezeu ştie. — Şi cămătarii. — Da, maiestate, şi cămătarii. — Vom plăti toate datoriile voastre, hotărî suveranul. — Vai, mie! se tîngui cavalerul. Să nu faceţi asta! Vă implor! Cine s-ar mai ruga pentru viaţa şi sănătatea tînărului Gaşpar? Sigismund zîmbi. De mult nu se simţise atît de bine. Îi îndrăgise pe aceşti tineri zvăpăiaţi. Nimic din apăsarea firească a primejdiei prin care trecuse nu stăruia asupra lui. Suportase şi altă dată astfel de încercări. — Domnilor! redeveni grav. Azi la prînz vom avea o frumoasă ceremonie. Una dintre acele clipe solemne în care se răsplătesc virtuţile şi credinţa. Trei tineri stau în atenţia noastră. Ei vor deveni cavaleri ai Ordinului Dragonului de Aur. Bănuiţi cine sînt? — Pe doi dintre ei nu ne e greu să-i ghicim, mustăci Lorant. Cît despre al treilea… — Al treilea e comitele Staicu, fratele domnului Ţării Româneşti. — Hm! făcu Gaşpar. — Crezi că nu i se cuvine? se încruntă Sigismund. — A, nu! Dar va trebui să amînaţi această cinstire pentru o ocazie mai bună. Prinţul Staicu a părăsit Buda ieri în zori. Sigismund rămase o vreme pe gînduri. Cînd ieşi din palat înconjurat de gărzi şi oşteni, chipul său frumos trăda voioşie. Regele ştia să-şi ascundă îngrijorarea. Gîndurile sale rătăceau undeva către malul Mării Adriatice. „O fi ajuns oare Nicolae de Gara la timp?” se întrebă el.

252

Seria Cavalerilor – Cartea Întîi

* În dimineaţa zilei de douăzeci octombrie, zece mii de călăreţi ieşiră din păduri pe ţărmul Adriaticei. Nimeni dintre oşteni nu ştia de ce veniseră acolo în graba mare. Nicolae de Gara privi multă vreme apele uşor răzvrătite de vînt. Nicăieri nu se zărea vreo corabie. Doar cîteva bărci de pescari pluteau departe, legănîndu-se domol ca nişte raţe sătule. Abia a doua zi, cînd soarele se ridicase binişor, o seamă de catarge apărură la orizont. Cu puţin înainte de prînz, corăbii grele cîrmiră spre ţărm. Tînărul general slobozi unele porunci. Oştenii săi ieşiră iar din păduri. Pe mare fu un moment de derută. Corăbiile întoarseră din drum şi aşteptară în larg. Ziua şi noaptea trecură în linişte, dar în zorii celei de-a treia, cinci călăreţi cu caii în spume nimeriră între oştile lui Nicolae de Gara, miraţi că nimeni nu-i opreşte. A încerca să fugă era prea tîrziu. Îşi mînară caii pe pantele aspre şi descălecară chiar lîngă apă. O barcă veni dinspre corăbii. Cei cinci mesageri ai lui Vladislav de Anjou respirară uşuraţi cînd barca îi purtă departe de ţărmul atît de primejdios. Curînd, pe corăbii se dădură unele semnale. Pînzele fură puse în vînt, iar grelele corăbii porniră să coboare de-a lungul Adriaticei către insula Corfu. Tentativa eşuase datorită Nufărului Alb, dar Vladislav de Anjou nu avea de unde să ştie asta. În schimb ştiau alţii. Nicolae de Gara mai zăbovi o săptămînă pe malul mării. Numai ştafetele sale porniseră în grabă spre Buda. Ele îi duceau lui Sigismund doar trei vorbe: „Totul e bine.” * La cetatea Giurgiu, solii padişahului Murad fură opriţi cu delicate atenţii de Manea, cavaler al Ordinului Basarab. Tînărul conducător al soliei era inteligentul Ibrahim-paşa, omul ce se ridicase doar în cîteva luni printre primii sfătuitori ai sultanului. Obişnuit mai mult cu rostul armelor, nu-i plăcea îmbrăcămintea fastuoasă. Totuşi purta straie de preţ acum, fiindcă prin ţinuta sa şi a oamenilor ce-l urmau dorea să-i dovedească ghiaurului Mircea ceva din bogăţia Imperiului turcesc. Purta pe cap un turban roşu în trei colţuri. Cele trei vîrfuri ale turbanului erau împodobite cu cîte cincisprezece pietre scînteietoare. Numai turbanul valora cîteva mii de ducaţi veneţieni. Sub mantia largă de catifea, împodobită la poale cu perle mari şi mici, deschisă în faţă, se vedea o haină lungă pînă la genunchi, încheiată cu doisprezece nasturi de aur mari cît oul de porumbiţă. Şalvarii intrau în cizme scurte ceva mai jos de genunchi. Pe fiecare cizmă se vedeau în faţă, de-a lungul piciorului, cîte unsprezece perle prinse în montură de aur. Armele sale bătute în nestemate întregeau o ţinută a cărei bogăţie şi

253

Seria Cavalerilor – Cartea Întîi

strălucire păreau fabuloase. Trecuseră trei ceasuri de cînd Manea îl conducea pe Ibrahim prin puternica cetate a Giurgiului, aşezată pe o insulă aproape de malul românesc şi unită cu acesta printr-un pod de lemn. Gazda îi arătă oaspetului cele patru turnuri masive de piatră, fiecare înalt de douăzeci şi patru de picioare şi legate între ele de ziduri puternice. — Poate că s-ar cuveni să pornim la drum, îl întrerupse Ibrahim nerăbdător pe amabilul comandant. Manea simţi că turcul îşi cam pierduse răbdarea şi răspunse cu prefăcută nelinişte: — Oare nu v-am dat destulă cinstire? „Afurisit să fii cu vorbăria ta, ghiaurule! gîndi solul. De cîteva ceasuri mă baţi la cap cu aceeaşi poveste. De cîteva ceasuri îmi vorbeşti despre fiecare pietroi. Allah să ne ferească de alţi pisălogi!” Apoi zîmbi frumos. — Niciodată nu am fost primiţi undeva cu mai multă cinste. Şi numai gîndul de a ne îndeplini misiunea încredinţată de marele padişah ne mînă a ne despărţi de voi, cu multă părere de rău. — Atunci mă supun, se înclină comandantul. Am dat poruncă să taie cîţiva berbeci. Îndată ce veţi prînzi cum se cuvine, mă voi gîndi numai la drumul vostru. La noi, la creştini, oaspeţii sînt întotdeauna primiţi, după datină, cu tot dichisul. Şi nu cred să fie ocară mai mare decît aceea ca un musafir de neam ales să respingă ospăţul pregătit în cinstea lui. Manea repezise ştafete spre Argeş îndată după apariţia solilor. Legătura dintre Giurgiu şi Argeş se facea pe etape. La fiecare etapă, alţi călăreţi cu cai odihniţi preluau ştirile astfel că ele ajungeau la curtea domnească în mai putin de o zi. Comandantul avea motivele sale să-l reţină pe Ibrahim. — Priviţi aceste ziduri de protecţie! continuă Manea. Ele se aseamănă cu o cămaşă de zale. Oricît ar bate bombardele aici, ar fi fără folos. Avem meşteri în ridicarea cetăţilor. Aţi auzit despre Anton din Buzău? — Nu. — Mă mir. Anton e un tînăr mărunţel, sprinten la minte ca argintul viu. S-a însurat acum doi ani… adică nu… cred, că acum trei ani, cu una de prin părţile… — Poate că ospăţul… îl întrerupse Ibrahim reţinîndu-şi o înjurătură: încă nu întîlnise un astfel de pisălog. — Ospăţul? tresări gazda. Da, aşa e! Uitasem de el. Să mergem, strălucitorule sol al padişahului Murad! Rar primim oaspeţi de seamă aici. Vizita lor e curată sărbătoare pentru noi. Apoi, mi-aţi plăcut. Sînteţi un om înţelept şi cu multă pricepere în preţuirea cetăţilor. Ziceam că Anton s-a însurat acum trei ani, de Sînziene…

254

Seria Cavalerilor – Cartea Întîi

Se aşezară la masă, dar bucatele întîrziau. Numai strigătele aspre ale comandantului reuşiră să-i dezmorţească pe adormiţii slujitori. Ibrahim nu ştia că totul fusese regizat cu grijă. Întîi sosi vinul, în căni mari de lut ars. — Coranul îi opreşte pe credincioşii lui Allah să guste din sufletul strugurilor, zîmbi Manea. Mare păcat! Vinul acesta l-am adus tocmai de pe dealurile Prahovei. E vin de chef. Duce frumos la un ospăţ. Aroma lui e gingaşă, blîndă, ca a ultimelor flori de toamnă. Anul trecut, cînd am dublat zidurile cetăţii, aveam tot un vin ca ăsta. Şi ne picaseră nişte oaspeţi grăbiţi către Brăila. Erau negustori de vază. Au coborît de pe corabie. Noi, după datină, le-am cercetat rostul prin părţile astea. Cînd să plece, i-am poftit la ospăţ. Două săptămîni a stat corabia la Giurgiu. Straşnici oameni! Soarele cădea uşor către asfinţit. Ibrahim gustase atît din vinul bun, cît şi din friptura de berbec, foarte preţuită la turci. Limbutul comandant încetase brusc vorbăria, însă, spre nemulţumirea oaspetelui, adormise buştean. Era criţă. — Plecăm! hotărî Ibrahim. Aghiotantul lui Manea îşi reţinu un zîmbet şi grăi cu glas cumpătat, calm: — Strălucitorule sol, ar fi bine să aşteptăm pînă ce se trezeşte comandantul. El e stăpîn aici. Fără aprobarea lui nu puteţi face un pas. Eu n-am destule puteri pentru asta. — Să cred că sîntem reţinuţi cu forţa? izbucni solul. — Nici vorbă, strălucitorule! Numai că fără însoţitorii numiţi de comandant să vă ducă la curtea de la Argeş, atît voi, cît şi cei o sută de achingii, aţi fi loviţi de oştile noastre ce stau prin păduri. Aşa e porunca domnească pe aici. Nici măcar steagul alb care vesteşte o solie nu vă apără. Oştenii noştri întîi lovesc şi abia pe urmă întreabă dacă mai au la ce. Pieirea voastră ar însemna şi pieirea mea. Eu sînt dator să veghez asupra vieţii domniei-tale. — Şi cînd se trezeşte comandantul? — Asta pot să v-o spun fără sminteală. Cînd bea cinci căni din cele mari, totdeauna începe a se mişca după ce apune soarele. Dacă trece de a şasea, abia pe la miezul nopţii. Numai la bucurii mari, cum a fost sosirea voastră aici, comandantul o încearcă şi pe a şaptea. Asta înseamnă că mîine în zori e ca pruncul înţărcat de o zi. Are toane. Jinduieşte după vin ca pruncul după ţîţa mamei, însă nu-l ţine mult. Vom pregăti pentru voi cele mai bune aşternuturi. Vremea e frumoasă, iar mîine în zori veţi porni spre Argeş. Aşa cum prevăzuse tînărul aghiotant, Manea arăta cam mahmur în zori. Îl privi pe Ibrahim încruntat şi-l salută cu răceală. Cu trecerea timpului, faţa i se însenină treptat pînă ce ajunse la zîmbet.

255

Seria Cavalerilor – Cartea Întîi

— Strălucitorule sol! îi vorbi turcului cu plăcută căldură. Am rînduit oamenii care să vă însoţească pînă la Argeş. Trei sute de călăreţi vă aşteaptă gata de drum. Poate că s-ar cuveni înainte un mic ospăţ în cinstea voastră. Ibrahim zori către calul gata înşeuat, prefăcîndu-se a nu pricepe invitaţia gazdei. Alături de el, pisălogul comandant meliţa vorbele fără oprire. Iar în clipa cînd convoiul se urni din loc, Manea strigă cu disperare în glas: — Mărite sol, sînt vinovat cum nu se mai poate. Am păcătuit crunt faţă de voi, fiindcă am uitat să vă arăt încăperile de sub cetate. D-aia ziceam, dacă mai zăboviţi o clipă… Dar Ibrahim, îngrozit de pisălogeala acestuia, înfipse pintenii în coastele calului. Gazde şi soli tăiară drum printre codri către inima Bărăganului. De prin pădurile din dreapta şi din stînga apăreau lungi şiruri de călăreţi, oşteni după straie şi arme. Ibrahim lăsase gonaciul la pas. Încercă să-i numere pe călăreţi, fiindcă era dator să observe. Însă ce nu ştia înţeleptul sol şedea în faptul că demonstraţiile de forţă ce i se făceau de-a lungul drumului fuseseră chibzuite la Argeş. Călăreţii pe care Ibrahim îi zărea prin marginile pădurilor se mistuiau în desişuri după trecerea convoiului şi porneau în goană pe poteci ştiute de ei. După un timp apăreau din nou pe lîngă alte păduri, iar Ibrahim număra de zor. Ideea fusese a cavalerului Manea. El o propusese prin ştafete la Argeş. „Are mulţi oşteni ghiaurul Mircea! gîndi solul. Prea mulţi! Dacă tratativele cu domnul Ţării Româneşti cad, greu vom intra aici.”

256

Seria Cavalerilor – Cartea Întîi

Capitolul 17
n partea de miazănoapte a Moldovei, cerul devenise plumburiu. Ploaia subţire, cu multă răceală în ea, căzuse la început într-o burniţă slabă, ca un prim semnal al stricării timpului. Totuşi, nu era frig. Numai umezeala parcă pătrundea ca un fior. Din coşurile caselor ieşeau vălătuci de fum. Ei nu se ridicau semeţi pînă în hăurile cerului, după obiceiul de peste iarnă, ci zăboveau deasupra satelor şi cătunelor pînă îşi pierdeau vlaga. La mănăstirea Siretului, cu locuri atît de plăcute în timp de vară, curţile deveniseră pustii. De pe streşinile caselor, picăturile cădeau molcom şi îndemnau la somn. Sub apăsarea ploii, pămîntul şi împrejurimile căpătaseră un aer morocănos, iar turlele mănăstirii păreau mai zvelte, mai înalte. Cîinii aciuaţi pe sub şirele de paie sau prin fîn ieşeau cînd îi răzbea foamea şi căscau plictisiţi. În casa cu cerdac de lemn, tînăra Margareta şedea lîngă fereastră cu privirile aţintite de-a lungul drumului mărginit de plopi. Uneori tresărea la ivirea unui călăreţ. Săptămîni în şir trăise speranţa că va primi un semn, o vorbă, o scrisoare din partea comitelui Staicu. Pe măsură ce treceau zilele, nădejdile i se împuţinau. Timpul urît, umed, locurile devenite dintr-o dată pustii apăsau asupra tinerei doamne cu toată puterea lor, fiindcă totdeauna vremea plăcută cu soare mult aduce speranţe, iar schimbarea ei în rău parcă le spulberă. Treceau zilele, mohorîte şi închise. Margareta ar fi putut să se întoarcă la castelul de pe marginea Prahovei. Nimeni nu o oprea, cîtă vreme era încă soţia comitelui. Gîndul acesta îi venise adesea, dar îl îndepărtase de fiecare dată cu groază. Mîndria o oprea de la un astfel de pas. Uneori îşi închipuia că s-a întors la castel. Că Staicu o întreabă cu răceală despre vizita ei acolo. Trăia clipa în toată grozăvia ei şi simţea cum o lasă puterile. Îl făcuse de rîs pe unul dintre cei mai înalţi demnitari. Pe cel de-al doilea bărbat al Ţării Româneşti. Clevetirile pe seama comitelui cu siguranţă că nu erau puţine. Abia acum judeca în amănunt urmările pripitei sale plecări. Amăricăi făcuse un drum la castel, din îndemnurile ei. Cavalerul adusese veşti care îi dădură alte prilejuri de a medita. De la despărţirea lor, Staicu revenise la castel în două rînduri. Toate rosturile gospodăriei de acolo intraseră sub supravegherea frumoasei Irina. — Dumnezeule! exclamă tînăra doamnă, săgetată de un gînd nou. Oare Irina şi Staicu…? Refuza să-şi ducă noile gînduri pînă la capăt, însă ele reveneau mereu cu puteri sporite. Şedea lîngă fereastră, cu o dantelă începută alături.

Î

257

Seria Cavalerilor – Cartea Întîi

Mîinile ei frumoase mîngîiau dantela în neştire. Tresări. Pe drumul mărginit de plopi, creştea un călăreţ, aplecat pe coama gonaciului. Din clipă în clipă, tot mai aproape. Ochii ei scînteiară din nou. Îşi opri respiraţia. Pe umerii obrajilor slăbiţi apăru vechea roşeaţă, ce o prindea altădată atît de plăcut. Se ridicase pe jumătate. Dar călăreţul îşi urmă drumul cine ştie spre ce cătun. La Curtea de Argeş, cinci mii de călăreţi îmbrăcaţi la fel şi cu arme bune, strălucitoare, se împărţiseră în rînduri mari pentru a lăsa loc de trecere soliei turceşti. „Prea multă oaste într-o ţărişoară ca asta”, gîndi Ibrahim. Roman Herescu, voinicul cavaler al Ordinului Basarab, făcu onorurile de gazdă. Cuvinte dulci fură schimbate între oaspeţi şi amfitrioni, fiindcă altele, mai aspre, ştiau şi unii, şi alţii că vor fi la tratative. Nu mult după încheierea ceremoniei de primire, înaltul demnitar al Imperiului turcesc fu găzduit într-o veche casă boierească din cochetul oraş al Argeşului. A doua zi, Ibrahim intră în palatul domnesc alături de Roman Herescu. La masa tratativelor luară loc doi dregători turci, vechi şi încercaţi în astfel de treburi. De cealaltă parte se aşezară, lîngă Herescu, tînărul comite Dragomir, mare castelan de Dîmboviţa, şi vornicul Vladislav. — Strălucitorule! grăi Roman Herescu. După fruntea voastră senină, credem că aţi venit la noi cu gînduri de prietenie şi pace. Sper ca tratativele ce le vom purta acum să întărească aceste gînduri. — Dar nu-l văd pe domnul Ţării Româneşti! se miră Ibrahim. — Nici noi pe măritul padişah, zîmbi tînărul Dragomir, cu o suavitate de prunc. „Drace! Comitele e dat naibii, gîndi Roman. Frumos răspuns. Nici eu nu aş fi găsit unul atît de bun.” — Să cred prin aceasta că domnul Ţării Româneşti va lipsi de la tratative? — Să credeţi, strălucitorule sol. Sînteţi un mare demnitar al Imperiului turcesc, însă nu padişah. Rangul vostru nu vă îngăduie a sta la tratative cu măria-sa Mircea. Totuşi, vom încerca chiar mîine să căpătăm o audienţă pentru voi. Cît despre ce hotărîm aici, să nu vă faceţi griji. Domnul Ţării Româneşti va fi înştiinţat. Ibrahim îşi ascunse nemulţumirea sub un zîmbet. Intui că tratativele se vor desfăşura de pe poziţii egale, ceea ce nu-l bucura. Ghiaurii erau puternici. Numai aşa se explica lipsa domnului Ţării Româneşti. Mizase mult pe teama ce o inspira Imperiul turcesc popoarelor din jur. — Măritul padişah vă iartă călcarea Dobrogii cu oşti, spuse blînd. Stăpînul stăpînilor e drept şi bun. Înţelegeţi cît de mare este iertarea lui? — Înţelegem, rîse Dragomir, fiindcă şi măria-sa Mircea a iertat oştile

258

Seria Cavalerilor – Cartea Întîi

voastre de achingii care au lovit în vară pămîntul românesc al Dobrogii. Ar fi însă o mică deosebire de bunătate. Domnul Ţării Româneşti a arătat-o prin faptă. Acum zece zile, i-a scos din robie pe cei cinci mii de achingii, fără a pretinde răscumpărarea lor. Măritul padişah o arată doar în vorbe. Poate că înaltul sol ne aduce unele dovezi de bunătate a slăvitului Murad. Le aşteptăm şi ne bucurăm de pe acum. Uimit de frumosul răspuns al tînărului comite, Roman Herescu socoti să-i lase acestuia întîietate la discuţii. Cînd măria-sa Mircea i-l impusese pentru masa negocierilor, Herescu nu se arătase prea încîntat. Ştia că Dragomir e isteţ, însă era prea tînăr şi lipsit de experienţă. — Dovezi? grăi Ibrahim. Chiar faptul că mă aflu aici e o dovadă. Puteam să vin cu oşti. — Pînă la Argeş? Mă îndoiesc, mărite sol. Voi sînteţi înţelepţi. O astfel de greşeală m-ar mira mult. Oştile padişahului au intrat la iernat. Cine porneşte un război pe pămînt străin la sfîrşit de toamnă? — După toamnă şi iarnă totdeauna vine primăvara, strecură o ameninţare Ibrahim. — Adevărat! Numai că ea se arată în egală măsură pentru toţi, răspunse calm Dragomir. De fapt, nu cred că aţi venit aici ca să ne ameninţaţi. Nu cred, fiindcă chiar de la început ne-aţi vorbit despre bunătatea padişahului. — Aveţi dreptate, recunoscu sincer Ibrahim, socotind că împunsăturile nu-şi au rostul şi înseamnă pierdere de timp. Măritul padişah vă propune o alianţă cu noi. El vă poate oferi mult. Creştinii, atît de dezbinaţi între ei, nimic. — În ce scop? se interesă Herescu. — Sultanul sultanilor lumii doreşte ca voievodul Mircea să stăpînească peste ţara românilor de la Dunăre pînă la graniţa cu polonii şi de la părţile tătarilor pînă la regatul Ungariei. — Iar scopul? repetă Roman Herescu. — Unul singur. Prietenia cu noi. Oştile noastre şi ale Ţării Româneşti pot lovi prin surprindere Moldova şi Transilvania. Voievodul Mircea va fi stăpîn peste tot, dar şi supus al padişahului. Iată dovada bunătăţii despre care vă vorbeam de la început. — Adică omul de paie al sultanului. Adică rob, zîmbi Dragomir. Cu ani în urmă, padişahul Murad le-a promis principilor din Asia acelaşi lucru. Apoi oştile sale i-au zdrobit. Zadarnic încearcă ei acum unele răscoale. Iată că vă răspundem fără ocolişuri, fiindcă dorim ca tratativele noastre să ducă spre o limpezire. Nu credeţi, mărite sol, că ar trebui să treacă o vreme pînă ce ne vom convinge de prietenia sinceră a sultanului? încheie Dragomir cu viclenie.

259

Seria Cavalerilor – Cartea Întîi

— Înseamnă că nu puneţi temeiuri pe cuvîntul său. — N-am spus asta. Dar la noi la români există o frumoasă zicală. „Să nu dai pasărea din mînă pe cea de pe gard!” — Înţeleg, zîmbi solul. Respingeţi prietenia padişahului. — Să o respingem? Nici vorbă, răspunse precaut Roman Herescu. Din păcate, voi ne cereţi să-i lovim pe fraţii noştri din Moldova şi Transilvania. Eu cred că putem găsi alte căi de înţelegere. — Mi-e teamă că nu. Ce nu vreţi voi, padişahul va face singur. — Asta numai viitorul o poate dovedi, încheie Roman Herescu. * După plecarea solilor, domnul Ţării Româneşti îi primi în cabinetul său pe Herescu, Dragomir şi Vladislav. Dintre cei ce luaseră parte la tratativele cu turcii, lipseau boierul Bratei şi logofătul Filos. Roman Herescu porni să povestească încruntat despre nereuşita discuţiilor purtate. Dar, spre mirarea lui, pe măsură ce ieşeau la iveală neînţelegerile cu Ibrahim, vodă părea din ce în ce mai bine dispus. Cînd Roman îşi isprăvi ultimele cuvinte, măria-sa Mircea ridică o cupă şi spuse rîzînd: — Să bem, domnilor, în sănătatea padişahului! — Dacă asta-i voia voastră, să bem, grăi Herescu posomorît. Prilej de bucurie nu avem, ci numai ameninţări din partea turcilor. — Te înşeli, Herescule! strigă vodă cu ochii scînteietori. Murad ne-a trimis pe tavă mari cîştiguri pentru Ţara Românească. — Eu nu le văd. — Nu le vezi fiindcă n-ai avut vreme să chibzuieşti adînc. Eu m-am gîndit la ele din clipa în care am aflat că Ibrahim a venit la Giurgiu. — Şi cum arată acele cîştiguri, măria-ta? — Eşti nerăbdător, Herescule? — Sînt. Eu nu văd decît pagubă. În primăvară turcii pot veni peste noi. — Pagubă? Niciodată n-am obţinut la nişte tratative atît de mult ca azi. Acum ştim limpede gîndurile turcilor, care ţintesc spre miazănoapte. Pînă mai ieri doar le-am bănuit. — Cam puţin, observă Roman. — Aşteaptă, domnule! rîse vodă. Prezenţa soliei turceşti la Argeş înseamnă prilej de nelinişte pentru Sigismund de Luxemburg şi siguranţa noastră că vom primi sprijin de oşti. — Hm! Asta cam aşa e, se înveseli Herescu. — Dar nu-i totul. Cîştigul cel mare l-am lăsat anume la urmă. Sultanul Murad ne-a trimis pe tavă minunatele şi vechile noastre ţinuturi ale Amlaşului şi Făgăraşului, pierdute vremelnic prin luptă de fratele meu

260

Seria Cavalerilor – Cartea Întîi

Dan-voievod. — Nu înţeleg. — Răbdare, domnule! Comite Dragomir! i se adresă vodă castelanului de Dîmboviţa. — Poruncă, doamne! — Mîine în zori vei pleca spre Buda! Să-i povesteşti lui Sigismund de Luxemburg despre tot ce s-a discutat aici la masa tratativelor! — Numai să mă creadă. — Am eu grijă de asta. Domnul Ţării Româneşti ştia ce spune. El prevăzuse o astfel de manevră cînd îl trimisese la masa tratativelor pe logofătul Filos, care se dovedise iscoada lui Sigismund la Argeş. Mircea era sigur că regele Ungariei va afla, pe căi ocolite, tot ce s-a discutat între români şi turci. — Am eu grijă, repetă vodă. Sigismund va înţelege că-i folositor pentru el a ne sprijini în primăvară cu oşti. Murad nu ne poate ataca înainte de începutul lunii mai, cînd se statorniceşte vremea bună. Îi propunem regelui Ungariei să ne întîlnim cu el în aprilie la Braşov sau la Sibiu. Acea întîlnire va aduce nu numai sprijin de oşti, ci şi vechile noastre ducate ale Amlaşului şi Făgăraşului. — Credeţi că Sigismund se va învoi? întrebă Roman. — Cred, însă nu o va face cu inima uşoară. Acele ţinuturi au fost pierdute de răposatul Dan-voievod. Noi le vom lua îndărăt pe cale paşnică. Sigismund nu are de ales. El înţelege azi că-i sîntem prieteni de nădejde. Că Ţara Românească înseamnă singura stavilă împotriva turcilor, care năzuiesc spre miazănoapte. Dacă noi îl părăsim, regatul Ungariei e grav ameninţat. Acum a căpătat încredere în noi, iar pe nişte prieteni nu-i poţi păgubi de ce-i al lor. La masa tratativelor cu Sigismund voi arăta asta. Iată, Herescule, de ce am închinat în sănătatea padişahului. Omul înţelept trebuie să tragă foloase chiar şi din pagube. Nădăjduiam că Murad va trimite o solie la Argeş. Nădăjduiam, fiindcă prezenţa ei aici însemna pentru mine arma cu care pot readuce la trupul ţării ducatele Amlaşului şi Fărăgaşului. În rezultatele tratativelor dintre români şi turci nu-mi puneam nici un fel de speranţe. Le bănuiam dinainte. — Fir-aş al naibii! şuieră Herescu admirativ, îndată ce părăsi palatul domnesc. Acum doi ani credeam că Mircea va fi un bun gospodar al ţării, dar nu un mare diplomat şi general. Stai lîngă om vreme îndelungată şi nu-l cunoşti destul. În numai cîteva luni a unit Dobrogea cu Ţara Românească printr-o campanie care m-a uluit, a readus sub stăpînirea coroanei noastre Banatul Severinului fără a pierde un singur oştean, iar azi a pornit pasul cel mare spre ducatele de peste munţi. Va reuşi oare şi al treilea pas? Cînd mă uit la el, îmi vine a zîmbi. E pus mai mult pe şagă şi crezi că astea sînt

261

Seria Cavalerilor – Cartea Întîi

singurele sale gînduri. Păcăleala lui pe seama unor boieri în campania din Dobrogea a rămas de pomină. Dar sub şagă, stăruia grija lui ca secretul campaniei să nu ajungă la turci. Parcă toate le face în şagă. Fiindcă ceea ce s-a întîmplat în Banatul Severinului a dat multe prilejuri de zîmbete admirative pe la curţile Europei. Abia acum pricep că pe dedesubt el e altfel. El luptă cu armele potrivite ţărilor mici. Puţini ar şti să le folosească atît de bine. * Un vînt rece bătea peste Adrianopole. Pe străzi, negustorii de mărunţişuri, greci, bulgari, armeni, evrei şi de alte naţii îşi lăudau mărfurile ieftine cu mai mult sîrg. Schimbarea timpului îi îngrijora ca pe oricare sărac. Doar marii negustori, cu prăvăliile lor încăpătoare, cu mărfurile frumos adăpostite, dădeau puţină importanţă vremii. Acolo sobele răspîndeau căldura de trebuinţă. Trecătorii zăboveau adesea lîngă tejghele, unde aveau ocazia plăcută să se tocmească asupra sumei pretinse pentru marfă. Cînd era frig sau umezeală, ori amîndouă la un loc, negustorii ambulanţi rar se bucurau de atenţia trecătorilor. Puţini se opreau să cumpere de la ei. Multe bazaruri şi prăvălii avea Adrianopole, fiindcă aurul intra acolo fără încetare. Îl aduceau oştenii din prăzile de război. Dar nu numai aur intra în oraş, ci şi robi, cai, vite, covoare, alimente, stofe, bijuterii, arme de toate felurile, bani de aramă, de argint şi de aur, dimpreună cu o mulţime de obiecte folositoare sau fără rost. Îmbogăţiţi peste noapte, mulţi oşteni încercau să-şi cheltuiască avutul după cum îi tăia capul. Nepriceperea lor însemna averi uriaşe pentru negustori. Lipsiţi de familii şi case, fiindcă locuiau în cazărmi, speriaţi de mulţimea prăzilor, oştenii se dovedeau ageamii cumpărători sau vînzători. Cumpărau la preţuri astronomice obiecte ce nu le foloseau la nimic şi nu-şi făceau griji pentru ziua de mîine. Mîine însemna pentru ei o nouă campanie. Un nou prilej de prăzi. Oştenii păreau nişte copii mari care se tăiau între ei pentru o biată podoabă ieftină din aramă sau ofereau cu nepăsare un colier bătut în nestemate în schimbul unei oale cu vin interzis de Coran. Mulţi deveneau pradă bună în mîinile negustorilor dibaci. Puţini dintre ei chibzuiau să strîngă ceva pentru zile negre. Vremea rece de la sfîrşitul toamnei era semnalul unei lungi perioade fără intrări de mărfuri. Oştile vegetau la obişnuitul iernat. Preţurile mărunte peste vară creşteau de la o zi la alta. Făina, uleiul, măslinele, mierea, fructele şi celelalte alimente se împuţinau treptat. La bijuterii, la obiecte scumpe meditau doar înalţii demnitari. Ei nu se amestecau prin prăvălii cu mărunţii cumpărători de rînd, ci erau primiţi în alte odăi ale negustorilor. În

262

Seria Cavalerilor – Cartea Întîi

vreme ce-şi alegeau mărfurile dorite, slujitorii casei le aduceau pe tăvi ceaiuri fierbinţi, prăjituri şi vinuri de soi. Iar cei mai mulţi dintre înalţii demnitari primeau mărfurile în dar, fiindcă negustorii totdeauna aveau nevoie de protecţia lor. Marele vizir Ali-paşa îi oferise prinţului Vlad o casă şi cîteva pungi cu aur. În aşteptarea primăverii ce era încă atît de departe, pretendentul la coroana Ţării Româneşti încerca să-şi facă relaţii cît mai folositoare. Uneori, ieşea însoţit de slujitorul său, raguzanul Casaldi. Hoinăreau împreună prin prăvălii. Rar făceau cumpărături, fiindcă banii zburau iute, pe întreţinerea casei. Îşi petreceau timpul prin prăvălii minunîndu-se de cîtă bogăţie arăta Adrianopolul. Într-o dimineaţă, Vlad şi raguzanul Casaldi nimeriră în prăvălia negustorului Aram. Marea încăpere de la stradă tixită cu minunate covoare, cu blănuri, butoaie de untdelemn, saci cu făină, stofe şi tot soiul de mărfuri, era parcă neîncăpătoare pentru cioporul de muşterii. Vînzătorii abia pridideau să servească. Vlad cumpără unele alimente ce urmau să fie aduse acasă de către un slujitor al armeanului Aram. Stăpînul prăvăliei, înalt şi suplu, cam prea tînăr pentru astfel de îndeletnicire în stil mare, primise doi demnitari cu care se întreţinea într-o odaie lăturalnică. Acolo se vindeau bijuterii scumpe, iar muritorii de rînd nu treceau pragul acelei încăperi. De fapt, nici bogatul negustor armean nu servea în prăvălia de la stradă, fiindcă păstra obiceiul statornicit de breaslă. Cei doi demnitari se ridicară să plece, mulţumiţi de frumoasele daruri primite. Aram îi conduse cu plecăciuni adînci. Muşteriii le făcură loc să treacă şi se înclinară la fel de respectuoşi. Vlad privi spre uşa deschisă doar cîteva clipe. Tresări. Uşa se închise. În încăperea de la stradă, vocile cumpărătorilor şi ale celor cîţiva vînzători căpătară din nou putere. Vlad părăsi prăvălia îngîndurat. — Ştii pe cine l-am văzut adineauri? îi zise raguzanului. — Nu, dar am observat tresărirea voastră. — Marele negustor Aram e de fapt comitele Staicu, unchiul meu. — Glumiţi? — Nu. — Poate că v-aţi înşelat, zîmbi Casaldi, neîncrezător. Mulţi oameni se aseamănă între ei. — Nici vorbă. E el. — Domnule! îl privi raguzanul şăgalnic. Pe Aram l-am zărit şi eu. Tinereţea lui nu-l recomandă ca unchi al vostru. Cred că sînteţi de aceeaşi vîrstă. — Staicu e mai mare decît mine cu patru ani. Însă asta are puţină importanţă, fiindcă nu mă pot dumiri de rostul său aici. Al doilea demnitar al Ţării Româneşti să fie un simplu negustor la Adrianopole? Staicu e prea

263

Seria Cavalerilor – Cartea Întîi

bogat pentru a se coborî la o astfel de îndeletnicire. Drace! Cred că-i iscoadă. Poate că Mircea a aflat că m-am stabilit aici. Că duc tratative cu turcii împotriva lui. Iată rostul comitelui Staicu în Adrianopole. — Dar cine foloseşte ca iscoadă un om atît de însemnat? — Asta mă nedumireşte şi pe mine, recunoscu prinţul Vlad. Casaldi intră într-o prăvălie apropiată de-a armeanului Aram. Cînd ieşi de acolo, părea cam încurcat. — Ei? — Domnule, negustorul Aram ţine prăvălia de vreo doi ani, spuse raguzanul îngîndurat. Deci e clar că nu pe voi vă caută. — Atunci ce? — Nu ştiu, însă mă mir. Dacă ar fi un om oarecare, mai treacă-meargă. Sînteţi absolut sigur că e el? Poate că-i o simplă asemănare. S-au mai văzut cazuri ca acesta. — Ce naiba, iar o luăm de la început? se mînie tînărul Vlad. * Raguzanul meditase îndelug asupra puţin obişnuitei întîlniri. Dar mai ales făcuse o seamă de presupuneri cu privire la rostul comitelui în Adrianopole. Noaptea trecuse dincolo de jumătatea ei cînd îl fură somnul. Puţin după revărsatul zorilor, părăsi locuinţa. Paşii îl purtară spre cartierul comercial al oraşului. Zăbovi mult pe acolo. Intră în prăvălia armeanului Aram şi se amestecă printre obişnuiţii muşterii. Pentru a nu bate la ochi că întîrzie prea mult şi fără rost, făcu unele cumpărături mărunte. Privi către uşa care ducea spre odaia lăturalnică, însă aceasta nu se deschise. Lăsă în urmă cartierul comercial al oraşului. O idee vagă la început, apoi parcă mai limpede îşi făcu loc în mintea lui Casaldi. Era atît de preocupat, încît se lovea de trecători. Ajunse la palatul şefului poliţiei imperiale. Marile uşi de la stradă aveau străji. Chiar şi pe la colţurile clădirii şedeau în pază o seamă de oşteni. Din vreme în vreme, prin uşile cele mari intrau sau ieşeau slujbaşi. Străjile îi salutau după importanţa rangului. „Va fi greu să ajung la Suhar-paşa, chibzui raguzanul. Nimeni nu mă cunoaşte aici. Totuşi, o încercare nu strică.” Urcă cele cîteva trepte şi i se adresă unuia dintre oşteni: — Strălucitorule, cum pot să ajung pînă la măritul paşă? Străjile se priviră o clipă si izbucniră în rîs. Parcă uitaseră de el. Se înghionteau şi rîdeau cu poftă. — În vis, răspunse cel întrebat. Dacă ai norocul să-l visezi, îndată ajungi lîngă el. Hai, ia-o din loc! — Îi aduc veşti, stărui Casaldi.

264

Seria Cavalerilor – Cartea Întîi

— Spune-le. — Dar nu vouă se cuvine să vi le spun. — Aha! Toţi aduc numai veşti mari. Ia-o din loc! Raguzanul se îndepărtă descurajat. Însă nu era el omul care să se dea bătut prea uşor. Aşteptă la oarecare distanţă pînă cînd se deschise uşa. Un slujbaş, mărunt pesemne după faptul că străjile nu-l salutară, coborî treptele. Casaldi îl ajunse din urmă şi-i spuse cu tot respectul cuvenit: — Mărite demnitar al imperiului, apleacă-ţi ochii asupra unuia care doreşte a-ţi aduce plocon doi ducaţi veneţieni. La primele cuvinte, slujbaşul vru să-şi continue drumul privindu-l pe raguzan cu dispreţ, dar pomenirea ducaţilor hotărî altfel şi-i aduse un zîmbet. — Ce doreşti de la mine? — Să mă duci la strălucitorul Suhar-paşa. — Asta nu pot. Pînă acolo nici eu nu ajung. Raguzanul scoase trei ducaţi în loc de doi. — Dacă mă duci la el, mai primeşti încă pe atît. Slujbaşul, destul de cuminte, luă întîi banii. Apoi se scărpină în creştet şi chibzui preţ de cîteva clipe. — Eu pot să te duc doar pînă la stăpînul meu. Pe urmă aranjezi cu el dacă vă înţelegeţi la preţ. — Fie! Intrară amîndoi în palat. Ocoliră scările mari, frumoase, ce duceau la etaj şi ajunseră curînd într-o aripă a clădirii mai puţin arătoasă. Turcul îi făcu semn să aştepte. La puţină vreme reveni împreună cu un alt slujbaş. Casaldi îi dărui primului încă trei ducaţi, iar celui de-al doilea cinci. Însă turcul nu părea mulţumit. Şedea cu mîna întinsă, gata a se răzbîndi. Mai scoase cinci ducaţi şi-i lăsă în palma turcului, dar nu înainte de a suspina jalnic. Din nou i se porunci să aştepte. Trecu multă vreme. „Hm! socoti raguzanul. Tîlharii mi-au luat aurul degeaba. Pînă la urmă o să mă dea afară careva dintre oştenii de pază.” Tocmai cînd îşi cam pierduse nădejdea, al doilea slujbaş îşi făcu apariţia şi-i ceru încă cinci ducaţi. Un tînăr îmbrăcat strălucitor luă monedele de aur şi-i făcu semn să-l urmeze. Urcară treptele frumoasei scări de marmură albă. Suhar-paşa era singur în cabinetul său, mulţumit că reuşise cu multă dibăcie să-şi transporte averea la Genova şi Florenţa. Puţinul ce-i rămăsese în Adrianopole îl păstrase de ochii lumii. Peste cîteva zile va părăsi, fără părere de rău, oraşul. În Apus viaţa părea mai sigură. Şi totuşi, îşi amînase mereu plecarea, fiindcă noua sa funcţie îi aducea cîştiguri nevisate. Cînd îi luase locul lui Sabahaddin, habar nu avea că un şef al poliţiei imperiale adună averi egale cu ale sultanului. Slujitorii cei vechi îl iniţiaseră în tainele

265

Seria Cavalerilor – Cartea Întîi

cunoscute de înaintaşul său. Negustorii, cîrciumarii, hangiii şi meseriaşii îi plăteau peşcheşuri în fiecare lună după puteri, fiindcă mînia înaltului demnitar putea să-i ajungă pe negîndite. Agenţii lui Suhar cutreierau oraşele şi se întorceau încărcaţi cu aur. Totul se făcea în mare taină. Atît cei care dădeau cît şi cei care primeau nu aveau interes să vorbească. Înaltul demnitar bănuia că agenţii îl jumulesc, dar, cum grosul aurului ajungea la el, prilejuri de supărare apăreau rar. Fiecare zi îi aducea noi venituri. Uneori pornea singur prin prăvăliile marilor negustori din Adrianopole pentru un plus de peşcheşuri. Buzunarele caftanului său atîrnau grele de daruri de preţ. Raguzanul intrase la el de cîteva minute şi aştepta umil alături de uşă. Suhar îl privi încruntat. Straiele acestuia nu-l recomandau ca om cu stare bună. — Ce doreşti? îl întrebă aspru. Casaldi puse un genunchi pe covorul moale, catifelat. — Strălucitorule, îţi aduc veşti mari. — Veşti? Ce mă privesc pe mine veştile tocmai acum, cînd… Îşi luă seama la timp. Preocupat de gîndurile sale, fusese pe punctul de a spune o prostie fără seamăn. De a-şi arăta intenţiile privitoare la părăsirea imperiului. — Ce mă privesc pe mine veştile tocmai acum, cînd am atîtea treburi? încercă să repare gafa scăpată pe jumătate. Vorbeşte cu slujitorii mei. Ei se ocupă cu veştile. Şi acum pleacă! Raguzanul intui că o frază lungă nu-i poate fi folositoare. Suhar l-ar opri după primele cuvinte şi l-ar da afară înainte de a pricepe vestea. Hotărî să pronunţe doar două cuvinte. — Nufărul Alb. Înaltul demnitar tresări. Privise prin fereastră şi îl uitase pe ghiaur. — Ce-i cu Nufărul Alb? se întoarse uimit. — Mărite paşă, poate că mă înşel, dar dacă bănuielile mele sînt bune, azi ai prilejul să-l prinzi pe Nufărul Alb – şi respiră uşurat că-i trezise interesul. — Au mai fost şi alţii care ne-au dat astfel de veşti, grăi Suhar, nu prea entuziasmat. Pînă acum au pierit trei oameni. Despre fiecare s-a crezut că-i Nufărul Alb. Cei ce i-au denunţat nu s-au bucurat de aurul pus pe viaţa Nufărului. Dovedindu-se minciuna, denunţătorii au sfîrşit sub toporul călăului. — Strălucitorule, eu nu spun că omul meu e Nufărul Alb. Eu doar îl bănuiesc. Deci nu am a mă teme pentru viaţa mea. Rămîne ca voi să descoperiţi adevărul. Îi povesti demnitarului tot ce aflase despre Staicu, ferindu-se a pomeni

266

Seria Cavalerilor – Cartea Întîi

vreo vorbă la adresa lui Vlad. În caz că bănuiala sa era întemeiată, Casaldi spera să obţină aurul numai pentru sine. Trei mii de ducaţi veneţieni, la cît ajunsese preţul pus pe viaţa Nufărului, însemnau o frumoasă avere. Va încasa banii şi va părăsi oraşul în taină. În slujba lui Vlad, cîştigurile se arătau prea îndepărtate. Suhar îl cunoştea pe negustorul Aram. Uneori trecea şi pe la acesta, după obişnuitele daruri. Parcă nu-i venea a crede că armeanul poate fi Nufărul Alb. Ar fi fost de mirare: al doilea demnitar al Ţării Româneşti să stea în Adrianopole doar ca simplu negustor? De ce? De obicei, iscoadele sînt cavaleri încercaţi, dar nu înalţi demnitari. „Dacă ghiaurul e Nufărul Alb, înseamnă că prin arestarea lui planurile mele de plecare pot fi amînate. Oare să am atîta noroc, tocmai cînd speram atît de puţin? Multă vreme se va vorbi despre înţelepciunea lui Suhar-paşa. Chiar padişahul va fi încredinţat că are în mine un demnitar cu care se poate mîndri.” Îl privi pe raguzan prietenos. Dacă acesta i-ar fi ghicit gîndurile, s-ar fi îngrozit ca de moarte. — Cine mai ştie ce mi-ai spus despre negustorul Aram? — Nimeni, strălucitorule, minţi Casaldi cu seninătate. Doar nu eram ageamiu să dau norocul din mînă. — Bine! Rămîi aici! Dacă ştirea adusă de tine se dovedeşte întemeiată, vei primi ducaţii chiar azi. După acele vorbe, şeful poliţiei imperiale părăsi încăperea. În prăvălia lui Aram era aceeaşi înghesuială ca şi la începutul zilei. Cînd Suhar-paşa intră acolo, muşteriii şi vînzătorii încetară forfota. Cel mai vîrstnic dintre slujitori alergă să-şi anunţe stăpînul. Uşa odăii alăturate se deschise în faţa înaltului oaspete. Aram, onorat chipurile de o astfel de vizită, nu mai contenea cu ploconelile. — Mărite paşă, vizita voastră cinsteşte această umilă prăvălie. Îndată vor veni gustări şi o cupă cu vin grecesc. Am pentru voi o căpăţînă de zahăr ce ar stîrni invidia unui rege. Ieri ne-a sosit piper, scorţişoară, ulei de camfor şi covoare din adîncurile Asiei. Corăbierii genovezi ne-au luat pentru ele preţuri înzecite. La fiecare transport, genovezii ne jumulesc de-a binelea prin ridicarea neruşinată a preţurilor. Dacă lucrurile merg tot aşa, noi, negustorii, vom ajunge muritori de foame. Suhar-paşa îl asculta amuzat. Inelul descris de răposatul Enver stăruia în degetul falsului negustor. „Iată-mă lîngă Nufărul Alb, chibzui el, în vreme ce mîngîia un frumos colier de perle. Cine şi-ar fi închipuit că-l voi prinde atît de uşor? De fapt, ar trebui să-i port recunoştinţă. Datorită lui i-am luat locul nesuferitului Sabahaddin. Şi tot datorită lui voi ajunge din nou în graţiile sultanului

267

Seria Cavalerilor – Cartea Întîi

Murad. L-am vizitat de atîtea ori fără să-mi treacă prin minte cea mai mică bănuială. Era aici şi-şi rîdea de mine, aşa cum o face poate şi acum. După trupul voinic, mlădios, nu încape îndoială că-i foarte ager. Foarte puternic. Dacă ar şti el ce gîndesc acum, cred că m-ar ucide într-o clipă.” — Frumos colier! — Şi scump, replică Aram prevăzător în faţa unei eventuale pagube. — Credeam că mi-l dăruieşti, se posomorî oaspetele. — Dar acum trei săptămîni mi-aţi luat unul la fel, se văicări presupusul armean. — Atunci să nu mai vorbim despre asta. — Ba vorbim, strălucitorule, sări Aram speriat că-l supărase. Vi-l pot oferi în contul lunii viitoare. — La asta mă gîndeam şi eu, rîse demnitarul. Şeful poliţiei imperiale se despărţi de negustor cu o seamă de cuvinte frumoase. Părăsi prăvălia fără a se arăta prea grăbit. Slujitorul, care nu bănuia nimic din gîndurile stăpînului, îl urma la cîţiva paşi. Rămas în cabinetul de lucru al lui Suhar, raguzanul Casaldi îşi făcea planuri în privinţa celor trei mii de ducaţi. Era aproape sigur că nu se înşelase în presupunerile sale asupra Nufărului Alb. Cînd înaltul demnitar apăru zîmbind, Casaldi ghici dintr-o privire vestea cea bună. — Vei primi îndată ducaţii promişi, grăi Suhar vesel. Un slujitor te va conduce la plătitorul meu. Cum te cheamă? — Casaldi, strălucitorule. În cabinet intră un bărbat voinic, smolit la faţă, cu priviri jucăuşe. Acesta îi făcu semn raguzanului să-l urmeze, dar nu spre uşa prin care venise, ci prin alta. La invitaţia slujitorului, Casaldi trecu pragul unei odăi ale cărei ferestre acoperite de draperii lăsau puţină lumină. Instinctiv, simţi o primejdie şi vru să se întoarcă, însă era prea tîrziu. Un şnur îi strîngea gîtul pînă la sufocare. Încercă să lovească. Nici măcar atîta nu reuşi. Braţe puternice îl apăsau fără putinţă de scăpare. Cercuri ciudate îi jucau în faţa ochilor. Apoi se muie dintr-o dată. Slujitorul deschise uşa şi-i zîmbi lui Suhar. Acesta înţelese că totul s-a încheiat cu bună rînduială. „Acum voi inventa o poveste frumoasă în legătură cu prinderea faimosului Nufăr Alb, chibzui mulţumit. Cei trei mii de ducaţi îmi revin mie, dar asta are puţină însemnătate. Numele meu va fi rostit cu cinste de-a lungul imperiului. Ibrahim şi marele vizir vor spumega de furie. Padişahul îmi va adresa cuvinte de laudă. Iar eu mai rămîn la Adrianopole, să strîng alte comori. Apoi va veni o vreme cînd totul se va uita. Fiindcă oamenii uită uşor. Atunci o iau din loc. S-ar putea să-l prind şi pe afurisitul de Fareddin. Caznele trebuie să scoată de la Nufărul Alb numele complicelui sau al

268

Seria Cavalerilor – Cartea Întîi

complicilor. Mă voi îngriji singur de asta. Arestarea lui Fareddin mi-ar spori faima de om înţelept.” Suhar se ridică sprinten şi-l chemă pe aghiotantul său. — Îl arestăm pe negustorul Aram, spuse aspru, ferindu-se a pomeni ceva despre Nufărul Alb, fiindcă acesta era rolul cel mare pe care voia să-l joace numai la vremea potrivită. — Cîţi oameni să iau, strălucitorule? — O sută. — Nu-i prea mult? Cred că doi-trei sînt destui. — Nu! Am spus o sută. Agenţii să înconjoare prăvălia pînă într-o jumătate de ceas. Dacă îţi scapă Aram, poţi să te spînzuri. Iertare nu vei găsi la mine. Armeanul urzeşte uciderea sultanului. Pe negustor îl vreau viu. Moartea lui înseamnă şi a ta. * Vremea prînzului trecuse. În prăvălia armeanului intrară şase bărbaţi cu iatagane în mîini. Vînzătorii şi muşteriii încremeniră la apariţia lor. Agenţii lui Suhar îi îmbrînciră pe cei ce le şedeau în cale. Din cîţiva paşi ajunseră la uşa odăii laterale. Auzind zgomot neobişnuit, Aram îşi părăsi îndeletnicirea şi puse mîna pe o spadă chiar în clipa cînd oamenii lui Suhar îi treceau pragul. Alţi agenţi năvăliră în prăvălie. Aram înţelese că a fost descoperit. Prin ce împrejurări, nu avea timp să se gîndească. Reuşi să doboare doi dintre agenţi. Loviturile de iatagane ale adversarilor ţinteau nu să-l doboare, ci să-l dezarmeze. Deci porunca era să-l prindă viu. Aram sări peste masa lui de lucru şi ajunse la fereastră. Dar agenţii se înmulţiră. Din nou spada lui lovi în plin. Deschise fereastra cu stînga şi sări. Afară, un ciopor de trupuri se aruncară peste el. * Agenţii părăsiră prăvălia în frunte cu Suhar, purtîndu-l pe prizonier între ei. Curînd puternica fortăreaţă Deşli îşi deschise porţile mari. Acolo, între zidurile reci, grele, păzite de oşteni mulţi, înconjurate cu brîu de apă, se afla cea mai temută închisoare din imperiu. Comandantul ei era Ohran-bey. Omul care se putea lăuda că niciodată nu-i scăpase măcar un prizonier. Anunţat de oştenii aflaţi pe zidurile înalte, comandantul ieşi în întîmpinarea şefului poliţiei imperiale, aranjîndu-şi ţinuta din mers. — Ohran! strigă Suhar cu glas vesel. Ştii pe cine ţi-l aduc prins? — Numai înţelepciunea-voastră şi a măritului Allah mi-ar fi de ajutor, dar, cum nu le am, e greu să ghicesc, răspunse comandantul dornic să-i fie

269

Seria Cavalerilor – Cartea Întîi

pe plac stăpînului său. — Aşa este, aprobă Suhar, atins plăcut de cuvintele lui Ohran-bey. Omul pe care ţi-l aduc e Nufărul Alb. Agenţii şi oştenii din gardă încremeniră, ca şi comandantul fortăreţei. Dacă trăsnetul ar fi căzut alături, aşa, din senin, nu i-ar fi mirat mai mult. Omul în jurul căruia se ţesuseră legende şi cîntece şedea priponit în faţa lor. Mari iubitori de acte vitejeşti, mulţi dintre oşteni îl priviră pe Nufăr cu o scurtă ochire de simpatie. Suhar gustă clipa ca pe un balsam tămăduitor. Tăcu multă vreme, dornic să o prelungească. Oştenii îl luară pe Nufăr între ei. La spatele lor, uşile se închideau cu zgomot repetat în ecouri. Urcară treptele unei scări în spirală. Mirosul de mucegai, atît de puternic la parterul fortăreţei, îşi pierduse puterile. O ultimă uşă se închise după comitele Staicu. Era singur. I se tăiaseră legăturile şi putea să se mişte. Odaia destul de încăpătoare nu avea mobilier. Prin două ferestre înguste, lumina zilei pătrundea cu slabe puteri. Se afla într-un turn din mijlocul faimoasei închisori Deşli. Comandantul îl conduse pe Suhar în odaia sa de lucru. — Sînteţi sigur, strălucitorule, că arestatul e Nufărul Alb? îndrăzni să întrebe. — Absolut. Nu am nici un fel de îndoială. Nufărul Alb se numeşte de fapt Staicu şi e fratele mai mic al ghiaurului Mircea-voievod. Ohran scăpă o nouă exclamaţie de uimire, spre satisfacţia înaltului demnitar. — Acum am treburi, grăi oaspetele. Poate că la noapte sau mîine mă voi întoarce să-l trec prin cazne pe arestat. Nimeni nu are drepturi asupra lui în afară de mine şi padişah. Numai porunca scrisă a padişahului sau a mea îl poate scoate din fortăreaţa Deşli. Răspunzi de el cu viaţa ta. * Vestea prinderii Nufărului Alb trecu prin Adrianopole şi prin împrejurimi ca un fior. Suhar nu dorise a păstra în secret frumoasa captură. Oamenii aflară curînd că Nufărul Alb e comitele Staicu, mare demnitar al Ţării Româneşti. Asupra lui Fareddin, ştirea pică asemenea trăsnetului. Tocmai îşi făcea siesta de după prînz, obicei împrumutat de la greci. În prima clipă alergă spre fereastră, convins că agenţii lui Suhar năvălesc în palatul său. Apoi rămase rezemat de perete. Îl încerca o uşoară ameţeală. „Va trebui să fug din Adrianopole, repetă de cîteva ori. Orice întîrziere îmi poate aduce pieirea. Nufărul va fi trecut prin cazne. De sub apăsarea lor puţini scapă fără mărturisiri. De fapt, nu mai scapă, ci pier. Suhar nu a

270

Seria Cavalerilor – Cartea Întîi

avut vreme pentru cazne. Cred că o va face abia mîine noapte, adică după ce va fi dus în faţa padişahului. Aşa e obiceiul. Ghiaurul mă va trăda chiar fără a fi silit. Nu-mi datorează nimic. Puţin îi pasă de mine. Azi, Murad nu-l mai primeşte fiindcă e bolnav. Aşa stînd lucrurile, ar mai fi o cale. Otrava. Secretarul lui Suhar e omul meu. El poate strecura otrava în fortăreaţa Deşli. Are acolo cîţiva oşteni credincioşi lui. Voi părăsi oraşul pînă într-un ceas. Dacă Nufărul Alb cade sub puterea otrăvii, mă pot întoarce fără teamă.” În timp ce Fareddin îşi strîngea aurul şi bijuteriile, prin poarta de miazănoapte a oraşului Adrianopole ieşiră călări doi negustori de mărunţişuri. După straiele lor ponosite, după gloabele de sub ei şi după înfăţişarea neîngrijită, nimeni nu ar fi bănuit că neajutoraţii negustori ambulanţi sînt iscoade ale renumitului cavaler bulgar Cîrstev. Vestea căderii comitelui Staicu îl înmărmuri pe Vlad. În primul moment îşi luă pălăria cu gîndul să meargă la marele vizir şi să-l implore pentru slobozirea unchiului său. Apoi ridică din umeri. Era o prostie. Bănuielile sale căzură îndată asupra raguzanului. Dar mînia lui se dovedea neputincioasă. Casaldi nu-şi mai făcuse apariţia din zori. Cu siguranţă că luase preţul trădării şi părăsise oraşul. Peste Adrianopole cerul se înnegura treptat. Cădea înserarea. * Frumosul oraş Ipek era uneori plăcută reşedinţă a cneazului Lazăr al Serbiei. Cînd acesta se stabilea acolo pentru o vreme, curtenii îl urmau, încîntaţi de minunatul peisaj înconjurător. Liniştit, aproape anonim în lipsa cneazului, Ipekul căpăta parcă viaţă de îndată ce trîmbiţele şi cornurile anunţau reîntoarcerea măritului autocrat. Cîrciumile, hanurile, străzile şi casele din Ipek primeau oaspeţi. Nenumăraţi oaspeţi. Într-un han de la marginea oraşului, vestitul cavaler Carapelese înfuleca de unul singur dintr-o uriaşă pulpă de porc bine afumată. Degetele lui puternice rupeau bucăţi mari din carnea împănată cu grăsime. Alături, o găleată cu vin dulce, adus de pe coastele Dalmaţiei, îi ţinea plăcută tovărăşie. Mîncăul Carapelese nu părea în toane prea bune. Înfuleca zdravăn, iar înjurăturile dintre doi dumicaţi porneau lungi, curgătoare, în sprintenul grai al italienilor. Cavalerul avea motive temeinice să fie supărat. Despre el şi despre Ruk Spear mulţi vorbeau mai în glumă, mai în serios că sînt ca omul şi umbra la vreme de vară. Dacă îl căutai pe Ruk, nu trebuia să alergi prea mult pentru a da de Carapelese şi invers. Dar cavalerul Spear dispăruse de vreo două zile pentru o femeie de la curtea cneazului. Se ţinea după ea ca mielul după oaie. Lunganul italian nu aflase nici măcar dacă

271

Seria Cavalerilor – Cartea Întîi

muierea merita atenţia prietenului său. Curînd ulcica atinse fundul găleţii cu zgomot neplăcut pentru el. Neplăcut, fiindcă îi lipseau banii, iar hangiul dădea pe datorie doar cînd făcea pomană pentru sufletele morţilor. Tresări. Uşa hanului zbură în lături ca la vreme de furtună. Carapelese rămase cu ulcica la jumătatea drumului dintre găleată şi gură. — Santa Agripina! exclamă, cu slabă sclipire de luciditate. Ruk e făcut foc. Pesemne că muierea i-a dat vînt. — Ah, iată-te! grăi Spear cu satisfacţie în glas. Mă temeam că în lipsa mea ţi-ai luat zborul. — Alţii cam aşa fac, bombăni Carapelese. Abia după ce li se închide uşa în nas îşi amintesc de prieteni. — Lasă! Turcii l-au prins pe Nufărul Alb. — Glumeşti? păru a se dezmetici o clipă. — Zău că nu! Adineauri am aflat vestea. Din păcate, eşti făcut rău. Cu morişca stai binişor, însă nu cred că te poţi ţine în şaua calului. — Eu? Carapelese făcu un efort lăudabil. Se ridică, bîţîindu-şi picioarele lungi. Apoi săltă piciorul de porc în aer şi grăi cu trufia omului cherchelit: — Îl voi răzbuna pe Nufărul Alb. Unul e Carapelese, fraţilor! Prinse ulcica, vărsă cîteva picături în cinstea mortului, iar restul pe gît, după care continuă măreţ: — Praf şi pulbere… Ruk ştia ce are de făcut. Îşi strecură umărul sub pieptul cavalerului, îl prinse cu o mînă pe după gît şi ieşi în curte către valăul cu apă pentru cai. Italianul, convins că e călare, porni să înfiripe un cîntec deocheat. Spear îl aşeză pe capră deasupra valăului şi aruncă o găleată cu apă peste el. — Sfinţi apostoli şi cardinali! behăi Carapelese. Rîul prin care trecem e ca gheaţa. Dacă scap din el, trăiesc o mie de ani. Urmă a doua găleată. — Sfinte Augustinus de Padova! răcni lunganul. Mi se bat dinţii în gură ca la dulăi cînd sînt în nuntă. Spear îl conduse în odaia lor şi îl schimbă cu straie curate. — Aşa! murmură el satisfăcut. Acum eşti în stare să te ţii în şa. — Unde mergem? — La mănăstirea Snagovului. Cavalerul Cîrstev m-a înştiinţat că ne aşteaptă acolo. — Atîta drum? — Am bătut noi altele şi mai lungi. — Ne lipsesc banii. — Aiurea! Am două pungi burduşite cu aur. Mi le-a dat chiar cneazul Lazăr, cu care am tăinuit între patru ochi.

272

Seria Cavalerilor – Cartea Întîi

— Ce căutăm la Snagov? — Pregătim acolo evadarea Nufărului Alb. — Parcă ziceai că e mort. — Mort pe dracu! se răsti Ruk. Turcii nu sînt chiar atît de proşti să-l omoare. Cel puţin aşa sper. Dacă Nufărul Alb ar fi un cavaler mărunt, poate că ar face-o. Însă el e al doilea demnitar al Ţării Româneşti. Sultanul va porni tratative cu Mircea. Murad îi poate cere în schimb tot ţinutul Dobrogei, sau o mare sumă de bani. De va fi altfel, e păcat. Părăsiră hanul în goana cailor. Ploaia subţire îşi întorcea fustele după tactul vîntului aspru. În aceeaşi noapte, cei doi vechi prieteni ieşiră din Ipek pe cai sprinteni şi tăiară drum peste cîmpuri spre Buda. * La un ceas după prinderea Nufărului Alb, Suhar îmbrăcat în ţinută de zile mari, ceru să fie primit de padişah. Dar, cu toate insistenţele sale, nu reuşi. Murad făcuse o baie cu sare şi adormise. Medicul său italian veghea să nu fie tulburat. Nemulţumit, şeful poliţiei imperiale porni spre casă. Îi mai scăzuse entuziasmul. Acum judeca limpede. Somnul padişahului îi răsturnase toate planurile. Pe Nufăr nu-l putea trece prin cazne înainte de a discuta cu Murad. „Arestatul e om de neam ales, reflectă Suhar. Poate că sultanul va avea alte gînduri în privinţa lui. A-l supune la cazne pe ghiaur fără ştiinţa padişahului înseamnă să-mi atrag mînia acestuia. Cu Murad niciodată nu ştii cum se isprăveşte o discuţie. Într-o clipă el poate uita că eu l-am prins pe Nufăr. Într-o clipă mă poate aresta şi trimite la fortăreaţa Deşli. Trebuie să fiu chibzuit. Să trag multe foloase din capturarea ghiaurului.” * La palatul regal din Buda se aprindeau lumînările. Înserase. Sigismund de Luxemburg, ajutat de slujitori, îşi făcea pregătirile de culcare. Rar intra el în pat la un astfel de ceas. Era răcit. Medicul îi recomandase cîteva zile de odihnă. Toţi curtenii ştiau că Lorant şi Gaşpar sînt favoriţii maiestăţii-sale, cu toate că nu pricepeau cauza. Unul dintre slujitori îl zări pe Lorant. Acesta deschisese uşa apartamentului regal şi-i făcea semne. Slujitorul ieşi pe vîrful picioarelor. După un minut reveni şi-i spuse regelui: — Domnul Lorant vă roagă să-l primiţi într-o chestiune grabnică. — La naiba! se supără Sigismund. Nici pentru boală nu am timp. Regele avea fierbinţeli şi-i era lehamite de orice. Nu avea poftă de mîncare, iar trupul său voinic se muiase fără pic de vlagă. Ţinea prea mult

273

Seria Cavalerilor – Cartea Întîi

la tînărul cavaler pentru a-l respinge, dar îl primi îmbufnat. — Ce e, domnule? — Maiestate, vă rog să-mi acordaţi cîteva clipe între patru ochi. Sigismund făcu un semn. Slujitorii şi medicul părăsiră încăperea. — Acum o jumătate de ceas au sosit la Buda doi trimişi ai prietenului meu cavalerul Ruk Spear. — Ei şi? — Nufărul Alb a căzut în mîna turcilor. Sigismund uită dintr-o dată că e bolnav. — Nufărul Alb? — Da. El e comitele Staicu, fratele domnului Ţării Româneşti. — Jesus-Maria! Acum îmi explic multe lucruri. Cînd te gîndeşti cît de prost l-am primit cînd a venit la noi în chestiunea Banatului! exclamă cu părere de rău. Era gata să-l arestez. Straşnic om! Mie mi-a salvat viaţa. Regatului Ungariei i-a adus mari servicii. Un astfel de om… e mort? se nelinişti. — Cred că nu. Îi povesti regelui tot ce aflase de la trimişii lui Spear. Spre mirarea slujitorilor, Sigismund ceru uneltele de scris. Puţin mai tîrziu, Lorant şi Gaşpar ieşiră din Buda în galopul cailor. Purtau cu ei o scrisoare către sultanul Murad. Regele Ungariei oferea douăzeci de mii de ducaţi veneţieni pentru eliberarea comitelui Staicu.

274

Seria Cavalerilor – Cartea Întîi

Capitolul 18
este ţinutul din jurul mănăstirii Siretului pornise a ninge. La început, fluturi mari de zăpadă cădeau lin şi se topeau în umezeala pămîntului. Treptat, fulgii se îndesiră mărunţi. Ningea de vreo două ceasuri. Stratul de omăt creştea molcom. Tînăra Margareta ieşise în cerdac să asiste la un spectacol rar. Unul dintre cîinii de curte, a cărui viaţă se număra în luni, nu mai văzuse zăpadă. Refugiat pe scările cerdacului lătra scurt aşezat pe labele din faţă şi privea năuc întorcînd botul cînd într-o parte cînd în alta. Ghicea el că ceva nu-i în regulă. De la o vreme, încetase lătratul mulţumindu-se cu mîrîituri nu prea ameninţătoare. Observase că unul dintre dulăi trecea tacticos prin omăt fără să i se întîmple ceva. Prinse curaj. Coborî treptele, mirosi zăpada şi întinse o labă. O retrase iute. Adulmecă laba. Nimic rău. Mîrîi încă o dată, mai mult de formă, şi prinse a călca prin omăt ca pe picioroange. Cîteva clipe mai tîrziu scoase un lătrat vesel. Apoi începu să se rostogolească şi să alerge în cercuri mici. Ochii îi străluceau ca la o mare descoperire. Margareta rîse. Era prima dată, după multă vreme, cînd o încerca veselia. Ieşi în curte. Fulgii îi atingeau faţa ca o mîngîiere. În jur liniştea stăruia adîncă. Nici o adiere. Sub stratul de zăpadă parcă încremenise totul. Privi spre drumul cu plopi. Falnicii arbori de peste vară ce-şi tremurau frunzele a joacă arătau acum singuratici şi trişti. De-a lungul drumului, două puncte creşteau în repeziciune. Erau doi călăreţi. Margareta îi observă cum se apropie, dar inima ei nu tresări ca altădată. De mult pierduse speranţa într-un semn de la Staicu. Urcă treptele cerdacului. Călăreţii intrară prin poarta cea mare a mănăstirii. După straie păreau oşteni. O cuprinse o nelinişte ciudată. Mîinile porniră să-i tremure. Călăreţii descălecară şi înaintară către ea. Îl recunoscu pe părintele Sima. Grăsunul o salută după moda cavalerească. — Ne-a prins iarna pe drum, zîmbi el. Intrară în casă. Margareta le oferi ceaiuri fierbinţi. Degetele-i tremurau atît de puternic, încît vărsă din căni pe măsăriţă. Nu îndrăznea să-i întrebe rosturile lor la Siret. O încerca o teamă lăuntrică. Era limpede că nu veneau din partea comitelui. Staicu i-ar fi trimis pe cineva de la castel. Poate că măria-sa Mircea aprobase desfacerea căsătoriei. Grăsunul Sima îi observă paloarea neobişnuită. Margareta aştepta o vorbă. Comandantul Snagovului şi ortacul său îşi sorbeau ceaiul cu plescăituri puternice. Se încălziseră. Obrajii li se roşiseră ca para focului. Cînd isprăvi, Sima îşi mîngîie bărbuţa

P

275

Seria Cavalerilor – Cartea Întîi

rară. Nu ştia cum să înceapă vorba. Adusese veşti proaste. — Ce mai e pe la Snagov? îndrăzni Margareta cu voce spartă, nefirească. — Bine, doamnă. Egumenul vă trimite, prin noi, sănătate. — Îi mulţumim. Poate că ar fi bine să vă odihniţi. — A, nu acum! prinse curaj grăsunul. Am venit, ce-i drept, în grabă mare, însă avem timp de odihnă. Noi… adică nu noi… egumenul… Nufărul Alb a căzut în mîinile turcilor. — O! Ne pare rău pentru tînărul blond. Arad parcă îl cheamă… — Dar nu el e Nufărul Alb, ci comitele Staicu. — Stai… cuu? Margareta cătă un sprijin bîjbîind cu mîinile în jur. Sima o prinse tocmai la timp. * De cîte ori se schimba vremea către ploaie, reumatismul îl încerca pe sultanul Murad cu puteri înzecite. În astfel de zile devenea acru, morocănos şi se înfuria din te miri ce. Pe trimisul împăratului de la Constantinopole îl alungase în ocări. Pe generalii care îi cereau noi sume de bani pentru oştile aflate la iernat îi amuţi cu un gest. Medicul palatului fusese decapitat în zori, fiindcă nu reuşise a-i alina junghiurile. Înalţii demnitari aflaţi în jurul său ar fi dorit să fie cît mai departe de el. Chiar străjile atît de credincioase padişahului se rugau în gînd lui Allah să le ferească de mînia acestui bătrîn turbat de-a binelea. Murad îl privi pe Suhar-paşa ca prin lunetă. Şeful poliţiei imperiale, recunoscut pentru prostul său gust în alegerea straielor, purta un turban galben în trei colţuri, caftan violet şi încălţări de un roşu aprins. Padişahul nu putea suferi violetul, dar Suhar nu avea de unde să ştie. — Frumoasă îmbrăcăminte! mîrîi sultanul. Suhar păru încîntat de remarca stăpînului, fiindcă îi lipsea fineţea observaţiei. Era convins că acesta se îmblînzise amintindu-şi că Nufărul Alb fusese arestat. Acum va începe cu laude. Şeful poliţiei se pregătea să le primească afişînd modestie. Doar Ibrahim şi marele vizir Ali-paşa înţeleseseră că Murad îi caută nod în papură. — Îndrăzneşti a zîmbi, cîine! spuse padişahul cu aer mieros. Crezînd că nu lui i se adresează, Suhar privi în jur. — Luaţi-i caftanul şi aruncaţi-l în foc! Străjile se repeziră asupra lui. „Mă arestează, gîndi Suhar. Asta-i lucrătura lui Ali-paşa.” — Eşti sigur că măcar acum Nufărul Alb e cel adevărat?

276

Seria Cavalerilor – Cartea Întîi

„Nu mă arestează.” — Absolut, strălucitorule. Am chibzuit asupra lui pînă am găsit calea… — Asta nu mă interesează. Cine sînt complicii lui? — Nu ştiu. La cazne încă nu am îndrăz… — Nu ştii? Sînt înconjurat de bicisnici. Pleacă! Suhar altfel visase întîlnirea cu padişahul. Părăsi încăperea, gîndindu-se la vechile sale planuri de a fugi din imperiu. În anticameră îl opriră cîţiva ofiţeri şi demnitari dornici să afle amănunte despre capturarea Nufărului Alb. Şeful poliţiei le turnă o poveste frumoasă, care nu prea stătea în picioare la o analiză temeinică. Aceeaşi pe care dorise a i-o oferi lui Murad. Şi pe măsură ce vorbea chipul său oferea seninătate. Pe feţele ascultătorilor se citea numai admiraţie. Însă el vedea prost. Sub admiraţie se ascundea ironia. Ali şi Ibrahim intuiră că nu-i momentul potrivit pentru a ridica problema Nufărului. Padişahul era în toane prea rele. Dar o făcură după prînz, cînd noul medic îi aplică aceleaşi tratamente cu sare. Băile ameliorară junghiurile lui Murad. Acum se putea sta de vorbă cu el. — Îi cerem lui Mircea-voievod ţinutul Dobrogii, grăi Ibrahim. — Fleacuri! îl repezi padişahul. Tu l-ai ceda în schimbul unui om? — Nu-i un om simplu. — Prostii! Ne răcim gura degeaba. — Mărite padişah! interveni Ali-paşa. Moartea Nufărului ne aduce puţine foloase. Acum îl ştim. Îi vom afla şi complicii. Asta înseamnă că în viitor el nu mai cade cu ameninţare asupra secretelor noastre. Chiar dacă ghiaurul Mircea nu ne va ceda ţinutul Dobrogii, îl putem sili să plătească răscumpărarea cu aur mult. Imperiul are azi nevoie de aur. — Nu! Arestatul va fi decapitat. Cei doi înalţi demnitari înţeleseră că orice stăruinţă e de prisos. Duseră mîinile la frunte, la gură şi la piept, gata a se retrage. * Prin Codrul Vlăsiei căzuseră frunzele. Pădurea părea îmbătrînită, somnoroasă şi neprimitoare. În văzduh sumedenie de ciori cîrîiau a zăpadă. La mănăstirea Snagovului picaseră oaspeţi. Erau acolo Arad, Grama, Lorant, Gaşpar, Carapelese, Ruk Spear, Bogdan, Andrei, Cîrstev, polonii Sadowski şi Kapiek, bosniacul Kotormanici şi rusul Savciuk. — Domnilor! grăi egumenul Lazăr impresionat de graba cu care veniseră tinerii cavaleri. Cred că s-a adunat aici toată floarea cavalerilor creştini din răsărit. Numele domniilor-voastre sînt rostite cu respect de-a lungul şi de-a latul Europei. Ne mîndrim de cinstea ce ne-aţi adus-o. Unirea voastră

277

Seria Cavalerilor – Cartea Întîi

pentru a-l scoate pe Nufărul Alb din mîinile turcilor seamănă a cruciadă. Ştiu că nu va fi uşor. Vieţile voastre vor intra curînd sub grea ameninţare. Chiar de veţi ajunge la Adrianopole prea tîrziu, chiar dacă nu veţi izbîndi, un fapt rămîne plin de măreţie: la necazuri oamenii sînt solidari între ei. — Sfinţia-ta! interveni Arad. Împreună cu scutierii, sîntem douăzeci şi unu de luptători. Nu mulţi, dar nici puţini. De va lucra fiecare după cum îl taie capul, mi-e teamă că lucrurile nu vor merge prea bine. Avem nevoie de un conducător pe care să-l ascultăm cu orice preţ. — Domnule! se amestecă Lorant, care pricepea româneşte. Sînteţi un tînăr înţelept. Fără un conducător vom ajunge să ne certăm între noi sau să pierdem o groază de timp ascultînd părerea fiecăruia. Aproape toţi ne cunoaştem de pe la turniruri. Uneori am fost adversari, însă niciodată duşmani. Cum toţi sîntem cam de aceeaşi forţă, cred că e mai bine să tragem la sorţi. — Mă iertaţi, cavalere Lorant, zîmbi tînărul blond. Iată că chiar de la început avem păreri diferite. Nu mă îndoiesc nici o clipă că oricare dintre noi ar fi un bun conducător, dar azi unul singur îi cunoaşte bine pe turci. Cu ani în urmă a fost rob la ei. El le ştie obiceiurile şi limba mai bine ca oricare. E vorba de cavalerul Spear. A-l alege pe el nu înseamnă să-i acordăm o favoare, ci o răspundere grea. Apoi, Ruk cunoaşte româna, maghiara şi limba slavilor. Doar el poate fi înţeles de toţi. Lorant şi Arad grăiseră în maghiară. Cîrstev, Sadowski, Kapiek, Kotormanici şi Savciuk aşteptară să li se traducă. La propunerea lui Cîrstev se ridicară cu toţii, îşi uniră spadele şi-i jurară lui Ruk totală ascultare. — Mişcarea noastră de-a latul Balcanilor pote fi observată de garnizoanele turceşti, vorbi Ruk onorat de încrederea acordată. Şi asta nu-i totul. E nevoie să ne mişcăm iute. Ar fi păcat să ajungem prea tîrziu. Vom călări spre Caliacra. Acolo ne va lua o corabie, care va coborî cu noi pe mare pînă în dreptul oraşului Adrianopole. Restul drumului îl vom continua călări. Cunosc bine locurile de la malul mării pînă la Adrianopole. Pe acolo sînt păduri cît vezi cu ochii. Aceeaşi corabie ne va aştepta în larg. Şi acum la cai, domnilor! În vreme ce cavalerii se pregăteau de drum lung, Ruk Spear i se adresă egumenului: — Sfinţia-ta, ştiu că mulţi achingii au căzut în luptele din Dobrogea. Avem nevoie de straie turceşti. Lazăr îi dădu o scrisoare către comandantul din Caliacra. Apoi încă una pe care cavalerul o ascunse zîmbind. Douăzeci şi unu de călăreţi tăiară drum prin Codrul Vlăsiei spre miazăzi. Frunzele uscate pocneau scurt sub copitele cailor.

278

Seria Cavalerilor – Cartea Întîi

* La cîteva ceasuri după arestarea Nufărului Alb, secretarul lui Suhar trecu pe la fortăreaţa Deşli, dar nu intră acolo, ci în cazarma oştenilor, aflată în afara închisorii. Mînat de treburi, secretarul vizita adesea cazarma. Se interesă ca de obicei de nevoile păzitorilor, iar la plecare îi făcu un semn discret unuia dintre ei. Cui i-ar fi trecut prin minte că secretarul venise din îndemnul lui Fareddin? Întunericul cuprindea molcom împrejurimile. Secretarul şi oşteanul se întîlniră la marginea drumului ce ducea spre oraş. — Vrei să cîştigi cincizeci de ducaţi de aur? — Strălucitorule! bîigui omul. Niciodată nu mi-ai promis atît de mult. O fi o treabă peste puterile mele. — E foarte uşoară. Am la mine o cutie cu un praf verzui. Să-l torni în raţia de apă a Nufărului Alb. — Nu în mîncare? — Nu. La supărare omul rar se atinge de ea. Însă apa nu o respinge nimeni. — Şi cînd primesc banii? — Ca de obicei, după. În turn, comitele Staicu medită mult asupra situaţiei sale fără sorţi de scăpare. Era clar că nu Fareddin îl trădase, fiindcă şi viaţa lui ar fi fost în primejdie. Oricît încercă să priceapă cum ajunsese Suhar să-l descopere, nu reuşi. Presupunea doar că întîmplarea căzuse cu răutate asupra sa. Şeful poliţiei imperiale era prea neghiob, iar inteligentul Enver căzuse sub cuţitul său. * Trecuse o noapte şi o dimineaţă de la arestarea Nufărului Alb. La fortăreaţa Deşli se împărţea mîncarea de prînz şi cana cu apă. Un oblon mic, atît cît îi îngăduia trecerea unei străchini, se deschise în uşa comitelui. Staicu îşi luă raţia. Oblonul căzu la locul său cu zgomot aspru. Tînărul nu luă seama la mîncare. În schimb îi era sete. Ridică micuţa cană cu apă, dar privirile îi zăboviră mirate asupra unei răni de la încheietura mîinii. Pesemne, o crestătură de iatagan. Peste rană stăruia o pojghiţă de pămînt. Poate că pămîntul se lipise de ea cînd căzuse sub apăsarea slujitorilor lui Suhar. Apa nu era prea multă. Totuşi, rana avea nevoie de îngrijiri. Turnă cîteva picături şi începu să o spele. După cîteva clipe simţi o usturime cumplită. Parcă un cuţit îi răscolea carnea. Hotărît lucru, asta nu era durerea ce se arată de obicei la spălatul unei răni. Lăsă cana deoparte şi începu să-şi sugă rana. Scuipă şi supse din nou, cuprins de o bănuială

279

Seria Cavalerilor – Cartea Întîi

cumplită. — Otravă! exclamă. În tot Imperiul turcesc, un singur om are interesul să mor înainte de a fi luat la întrebări: Fareddin. Cu toată intervenţia sa rapidă, şi cu toate că doza de apă fusese fără însemnătate, comitele îşi simţea mîna ca prinsă de flăcări. „Puternică otravă! chibzui. Am scăpat ca prin urechile acului, dar la ce-mi foloseşte!” Privi în jur. Ferestrele înguste ca şi înălţimea la care se aflau nu-i putea oferi o cale de evadare. Cercetă uşa masivă şi încăperea complet goală. Nimic bun pentru el. Auzi paşi pe coridor. Zgomotul zăvoarelor îl vesti că e căutat. Suhar, Ohran şi trei slujitori voinici intrară în odaie. Dincolo de uşă rămaseră cîteva străji. — Ţi-a fost dor de mine, Suhar? întrebă Staicu, urmărind o idee. Şeful poliţiei imperiale rămase perplex numai o clipă, fiindcă în cea următoare grăi mieros: — Ai uitat cine sînt, cîine? Curînd o să-ţi aminteşti. — Lasă prostiile, Suhar! În rang sînt mai mare decît tine. Văd că ţi-ai adus uneltele pentru cazne. La ce bun? Numele complicelui ţi-l pot spune şi fără apăsarea lor. Iar dacă vreau să-l tăinuiesc, nu caznele îl vor scoate de la mine. Înainte de a-ţi da numele complicelui, aş dori să-ţi vorbesc între patru ochi. — N-am ce să vorbesc cu tine, cîine ghiaur! vorbi acesta cu dispreţ. — Fie! Atunci să trecem la cazne. La început voi pomeni ceva despre corăbierul Ascanio. Suhar simţi dintr-o dată că-i lipseşte aerul. Ascanio era omul prin care îşi transportase averea la Genova şi Florenţa. Dar de unde ştia Nufărul Alb astfel de lucruri? O mărturisire a acestuia faţă de Ohran îl putea pierde. În prima clipă, hotărî să rămînă singur cu arestatul şi să-l ucidă. O lovitură de pumnal îi va închide gura ghiaurului pentru totdeauna. „Totuşi, nu e bine, chibzui el. Chiar dacă voi spune că am fost atacat, Murad va fi atît de mînios încît mă va da pe mîna călăului. Cred că ghiaurul îmi propune un tîrg. Să vedem ce vrea.” — Legaţi-l! Slujitorii se repeziră şi-i prinseră mîinile în frînghii trainice. Staicu observă cu părere de rău cum i se năruie planul. Sperase că-i va smulge lui Suhar pumnalul de la şold, iar şeful poliţiei, sub ameninţarea morţii, îl va scoate din fortăreaţa Deşli. Erau singuri. Se cercetară din priviri. — Vorbeşte! rupse tăcerea Suhar. Staicu nu mai avea ce să-i spună, fiindcă urmărise un plan. Vorbi totuşi. — Adineauri s-a încercat otrăvirea mea. Îţi închipui, Suhar, că dacă

280

Seria Cavalerilor – Cartea Întîi

pieream, tu şi Ohran nu aţi fi găsit îndurare în faţa sultanului. Demnitarul rîse ca la o glumă bună. La Deşli, viaţa arestatului era în prea mare siguranţă pentru a-şi face griji. Staicu îi ghici gîndurile. De fapt i se citeau pe faţă. — Nu mă crezi? — Nu. — Atunci porunceşte să fie cercetată apa din cană. — O voi face. Pentru asta ai dorit să rămînem singuri? — Ar fi fost prea puţin, zîmbi Staicu. Cel ce a încercat să mă otrăvească e Fareddin. Complicele meu. Aşteaptă. Suhar! Nu mă întrerupe! Ştiu că ţi-ai scos averea din imperiu cu ajutorul genovezului Ascanio. Dar să nu-ţi faci griji. Pieirea ta nu-mi aduce mie nici un folos. Însă dacă mă încerci cu cazne, se schimbă lucrurile. Dacă padişahul ţi-ar cere să-i arăţi bunurile tale, ce te faci? Deci, să ne înţelegem, Suhar. Vreau un tratament bun şi siguranţa că nu voi fi otrăvit. Tu n-ai s-o faci fiindcă răspunzi cu viaţa ta pentru mine. — Te pot scăpa, grăi iute Suhar. — Nu poţi. Te-ar costa capul. Dacă îl prinzi şi pe Fareddin, e o prostie să fugi din imperiu. Rangul tău de şef al poliţiei imperiale îţi va aduce în cîţiva ani mai mult aur decît are sultanul. Nici o primejdie nu stă asupra ta. Ar fi o mare prostie să fugi. Negustorii imperiului sînt uimitor de bogaţi. Prin ce capeţi de la ei vei deveni cel mai bogat om al timpului. Demnitarul rămase pe gînduri. Ce spunea ghiaurul era numai adevăr. Acum ştia şi numele complicelui. Padişahul va recunoaşte că-şi merită rangul. — Ohran! strigă cu asprime. — Poruncă, strălucitorule! intră comandantul în odaie. — Omul acesta a făcut mărturisiri. I le-am smuls numai cu ajutorul înţelepciunii. Complicele său e Fareddin. Ia cana asta cu apă şi dă-o unui arestat! Să stai lîngă el după ce o bea! Nedumerit, Ohran luă cana şi coborî însoţit de doi oşteni. Cînd reveni, chipul său era pămîntiu. — Nu înţeleg, bîigui el. Arestatul a murit la picioarele mele. — În schimb înţeleg eu, ridică glasul Suhar. Păzeşti prost fortăreaţa, Ohran! Te-ai îngrăşat, folosi cuvintele întrebuinţate adesea de Ali-paşa. — Iertare, strălucitorule! îngăimă comandantul năuc. — Bine! Mă voi gîndi la asta. Să-i aduci Nufărului mîncare din mîncarea ta şi apă din apa ta! Să fii cu ochii în patru, Ohran! *

281

Seria Cavalerilor – Cartea Întîi

Urmat de douăzeci de slujitori, Suhar năvăli în palatul lui Fareddin, dar cuibul era gol. Abia acum înţelegea şeful poliţiei imperiale că fusese un mare nătărău. Oricine l-ar fi ţinut sub supraveghere pe Fareddin. El îl uitase, bucuros de captura făcută în cartierul comercial al oraşului. Dădu cîteva porunci şi porni către palatul sultanului. Murad era în toane bune. Afară se înseninase, iar nenorocitul de reumatism nu-l chinuia. Îl primi pe Suhar cu un zîmbet, lucru rar la el în ultimul timp. În fond şeful poliţiei îşi cîştigase bunăvoinţa padişahului prin arestarea Nufărului alb. — Te-ai dovedit vrednic, Suhar, îi grăi prietenos. Nu te ştiam prea isteţ şi asta mă miră. — Strălucitorule! căzu în genunchi demnitarul. Complicele Nufărului Alb e Fareddin. — L-ai arestat? — Nu. A fugit din oraş. Oamenii mei sînt pe urmele lui. Cine şi-ar fi închipuit că tocmai el e trădătorul? vorbi precaut Suhar. — Deci el! murmură padişahul mai mult îngîndurat decît surprins. Bine! Să-l cauţi, Suhar! Să mi-l aduci viu! Va fi decapitat dimpreună cu Nufărul Alb. Iar tu vei sta la execuţie alături de mine. Şeful poliţiei simţi că se sufocă de bucurie. Chiar marelui vizir i se îngăduia rar să stea lîngă padişah în timpul unei execuţii. Asta însemna un mare favor. O dovadă că e în graţiile sultanului. * Un bărbat în straie nu prea de soi trecu într-o dimineaţă prin imensul bazar din cartierul comercial al oraşului Adrianopole. Ziua călduţă la sfîrşit de toamnă nu dădea prilej de mirare, fiindcă în valea fluviului Mariţa clima se dovedea aproape totdeauna blîndă. Mulţimea cumpărătorilor creştea de la un ceas la altul. Încîntaţi, negustorii de mărunţişuri îşi lăudau mărfurile cu strigăte puternice. Bărbatul cu straie nu prea de soi zăbovi în faţa unuia ce vindea piepteni. Proprietarul pieptenilor îşi reţinu o tresărire şi-i făcu semn presupusului cumpărător să treacă în spatele tarabei. Grăiră amîndoi în bulgară. — Nufărul? Păi toată lumea ştie că e închis în fortăreaţa Deşli, vorbi în şoaptă negustorul de mărunţişuri. Cine vrea să meargă acolo o ia prin poarta de miazăzi a oraşului şi face cam un sfert de ceas călare. Comandant la Deşli e Ohran. Execuţia Nufărului e hotărîtă pentru poimîine. Bărbatul cu straie nu prea de soi părăsi bazarul. *

282

Seria Cavalerilor – Cartea Întîi

Înnoptase. Nu era lună, dar nici întuneric adînc. Optsprezece achingii călăreau la spatele unui ofiţer chipeş. Greu i-ar fi bănuit cineva că sînt ghiauri, chiar dacă o parte din ei erau blonzi. Greu, fiindcă şi Imperiul turcesc avea destui oşteni blonzi. La poarta fortăreţei Deşli, achingiii fură somaţi de străji. Ofiţerul strigă aspru: — Din porunca strălucitorului Suhar-paşa, vrem să mergem la comandantul Ohran. — Aveţi ordin scris? — Avem. Conducătorul gărzilor veni pînă lîngă ofiţer, luă din mîna acestuia ordinul scris şi porni să citească la lumina unei făclii. Purtătorul acestei împuterniciri va fi ascultat şi sprijinit de orice slujitor sau supus al imperiului. Şeful poliţiei imperiale, Suhar-paşa Aceasta era vechea împuternicire obţinută cîndva de răposatul Enver. — Poftiţi, strălucirea-voastră! se înclină conducătorul gărzilor. Intrară cu toţii într-o curte mai mult lungă decît lată. Ruk Spear, cel ce se ascundea sub frumoasa îmbrăcăminte de ofiţer, arătă cu mîna spre Arad, Lorant, Gaşpar şi Carapelese. — Urmaţi-mă! porunci. Ceilalţi rămîneţi pe loc! Iar tu condu-ne! i se adresă unui oştean din gardă. Descălecară. Omul porni înaintea lor, grijuliu să nu-l supere pe ofiţer. Străbătură curtea. Un paznic le deschise altă uşă. Locuinţa comandantului era la parterul unuia dintre cele şase turnuri. Cum gradul său îl întrecea pe al ofiţerului, comandantul fortăreţei abia catadicsi să-i răspundă la salut. Vizitele la vreme de noapte totdeauna îl nemulţumeau. — Te-ai îngrăşat, Ohran! spuse ofiţerul cu glas trufaş. Te mişti cam încet. Comandantul tăcu speriat. Oamenii lui Suhar nu prea ţineau seama de rang şi erau iuţi la mînie. — Porunceşte să-l aducă pe Nufărul Alb! continuă ofiţerul. Am venit după el. Strălucitorul şef al poliţiei imperiale îl vrea pînă într-un ceas. Execuţia nu va mai fi poimîine, ci mîine în zori. — Aveţi ordin scris? — Avem. Comandantul citi vechea împuternicire a lui Enver şi se încruntă. — Aici nu scrie nimic despre Nufărul Alb. — Ţi-am spus că te-ai îngrăşat, Ohran! strigă ofiţerul mînios. Te
283

Seria Cavalerilor – Cartea Întîi

împotriveşti unui ordin al strălucitorului stăpîn? — Lui nu, ci numai ţie, începu să-şi iasă din pepeni comandantul. Trimite pe cineva să aducă un ordin clar. — Ohran! grăi ofiţerul dulceag. Mă sileşti să te arestez. Iar odată căzut în dizgraţie, nimeni nu te mai scapă. Recunoşti iscălitura şi pecetea stăpînului nostru? — Le recunosc, dar nu mi-e limpede. Dacă se întîmplă ceva cu Nufărul Alb eu răspund. Sînt comandant vechi şi am văzut multe. — Aha! Nu cumva l-ai făcut scăpat pe ghiaur? Tu eşti în stare de asta pentru un pumn de aur. Condu-mă să-l văd! Apoi voi trimite pe cineva să aducă alt ordin. — Aşa, da! respiră uşurat Ohran fără să-i pese de insulte. Porniră spre turn. Patru oşteni mergeau în faţa lor. Unul dintre ei deschise uşa odăii. Ridică o făclie. La lumina ei, ofiţerul îl recunoscu pe comite. Cuţitele cavalerilor loviră în aceeaşi clipă. Comandantul şi oştenii căzură, luaţi prin surprindere. Răzbiră cîteva strigăte înăbuşite, ce greu ar fi putut ajunge pînă afară. Carapelese ridică făclia căzută pe jos. Uimit, comitele Staicu auzi vocea lui Ruk într-o românească limpede. — Vă legăm, domnule, pînă ieşim de aici. Să sperăm că vom scăpa cu bine. Sînt cavalerul Spear. Arad scoase din sîn o frînghie. Coborîră apoi pe scara în spirală, traversară curtea şi ajunseră lîngă poartă. — Urcaţi arestatul pe calul fără stăpîn! porunci ofiţerul. Conducătorul gărzilor îşi întrerupse discuţia cu unul dintre achingii, care era de fapt cavalerul Cîrstev, şi întrebă cu mirare: — Strălucirea-voastră, unde-i comandantul? Numai la porunca lui deschidem poarta pentru arestat. — Vine îndată, îl linişti ofiţerul. Cuţitele cavalerilor loviră aproape în acelaşi timp. „La naiba! gîndi Sadowski. E prima dată cînd lovesc pe cineva fără a-i cere să se apere.” Cei şase străjeri căzură. Strigăte de moarte sparseră liniştea de la Deşli. Pe ziduri se dădu alarma. Ea răzbi pînă la cazarmă. Douăzeci şi doi de călăreţi se pierdură în întunericul nopţii. Oştenii din gardă strigau agitaţi. Nu dispuneau de cai şi încă nu ştiau ce se petrecuse. — Domnilor! strigă Ruk Spear spre tinerii săi însoţitori. La Adrianopole vestea va pica abia peste un ceas. Deci un avans bun pentru noi. Să profităm de el. Goneau în direcţia mării aproape lipiţi unii de alţii. Aveau de străbătut drum lung. Pe cerul uşor vălurit de nori alburii, apăreau ici-colo stele. Se

284

Seria Cavalerilor – Cartea Întîi

apropia miezul nopţii. Caii, obosiţi, călcau la pas domol. Ajunseră la o margine de pădure. Spear şuieră puternic. De prin împrejurimi îi răspunse un altul la fel. Cotae şi Gogoaşă ieşiră curînd în faţa călăreţilor. — Totul e bine pe aici? întrebă Arad. — Totul. — Unde sînt caii noştri de schimb? — Aproape, răspunse Cotae. I-am ascuns lîngă un pîrîu, însă nu era nevoie. Peste zi nu am văzut pe aici nici ţipenie de om. * Într-o dimineaţă din primele zile ale lui decembrie, intrară la Snagov douăzeci şi doi de călăreţi. Văzîndu-l pe Staicu între ei, faţa egumenului străluci de bucurie. Porunci să se întindă masă mare şi, pentru prima dată după multă vreme, bău cot la cot cu Andrei şi Carapelese pînă cînd îşi simţi genunchii parcă tăiaţi. — Domnilor! se bălăbăni el, susţinut creştineşte de grăsunul Sima. Domnul Ţării Româneşti mi-a dat poruncă să vă poftesc la Argeş îndată ce vă întoarceţi. Cum drumul vostru s-a făcut cu folos, prevăd sărbătoare la curtea măriei-sale Mircea. — Noi mergem acasă, arătă comitele cu mîna spre sine şi spre cavalerul Bogdan. Mîine vom fi la Argeş alături de voi. Dacă nu ar fi fost atît de cherchelit, egumenului i-ar fi plăcut să stea de taină cu vechiul său prieten. Să-i dea o seamă de veşti. Le amînă însă, cu acel optimism pe care-l au oamenii cam afumaţi: nu intrau zilele în sac, iar prilejuri de discuţii vor fi destule. Cu o ultimă sclipire de luciditate, îşi aminti ceva şi-i aduse comitelui o frumoasă cutie din lemn de nuc. Staicu îi mulţumi pentru dar şi i-o întinse cavalerului Bogdan. La puţină vreme, doi călăreţi ieşiră din Codrul Vlăsiei. Tăiară drum prin cîmpie, îndemnîndu-şi caii la trap întins. Vîntul aspru le mîngîia feţele uşor încinse de puterea vinului şi le limpezea gîndurile. Castelul cu zidurile sale roşcate apărea din ce în ce mai clar. Apele Prahovei îngheţaseră pe lîngă maluri, iar bruma groasă dădea cîmpului o înfăţişare mai tristă. O seamă de slujitori le ieşiră în cale. Staicu lepădă frîul în mîinile unuia şi zori spre odăile sale de la etaj. Majordomul alergă după el gîfîind greu. Un semn al stăpînului îl opri. Comitele simţea nevoia unui somn bun. Stăruia asupra sa o oboseală căreia nu-i dădea explicaţii. Pe coridoare cîţiva slujitori îl întîmpinară. Le făcu un semn amical. Nu dorea să vadă pe nimeni. Singurul gînd era spre odihnă. Deschise uşa odăii sale şi rămase înlemnit cu mîna pe clanţă. Albă la chip ca pînza spălată la rîu, cu buzele într-un tremur uşor, cu un început de zîmbet nesigur, Margareta şedea lipită cu spatele de

285

Seria Cavalerilor – Cartea Întîi

căminul uriaş. Îl aşteptase fără a spera prea mult că se va întoarce vreodată. Acum era doar la cîţiva paşi, tras la faţă şi palid. Îl văzuse intrînd în curtea castelului. Îi urmărise în gînd fiecare pas pe scări sau de-a lungul coridoarelor. Voia să alerge spre el. Să se agaţe de umerii lui mari şi să nu-i mai dea drumul. În ochii ei se vedea limpede tot ce era şi în inimă. Dori să alerge spre el, însă ceva din privirile lui o opri. Nu era acolo nici o scînteie de bucurie, de surpriză, ci doar oboseală sau poate altceva ce îi scăpa ei. — Doamnă, sînt de neiertat, îşi reveni Staicu. Nu mă aşteptam să vă găsesc aici. Ar fi trebuit să vă aduc un dar. — Aţi venit voi şi-i mai mult decît speram. În cuvintele Margaretei, Staicu nu mai găsi ironia de altădată. Căldura glasului ei ar fi trebuit să-l trezească din amorţeală. — V-am aşteptat mult. — Ca întotdeauna, zîmbi el. — Nu. Nu ca întotdeauna, îndrăzni Margareta, fiindcă mi-am dat seama că vă… că vă… — Ştiu, o întrerupse blînd. Mă iubiţi, doamnă. Se vede în privirile voastre, continuă cu glas obosit şi indiferent. „Nu mă iubeşte, tresări ea scuturată de un fior dureros. Nu m-a iubit niciodată, iar eu mă umilesc azi cum nu s-a umilit nici o femeie din neamul nostru. Ei bine…” Dar îşi înfrînă primul gînd, fiindcă altul îi veni în minte. Staicu nu o credea. — Vă iubesc de mult, strigă ea cu disperare în glas. Abia la Siret mi-am dat seama de asta. Adică, ceva mai devreme. Cred că v-am iubit totdeauna şi numai o nerozie… — Oho! rîse el cu blîndeţe, însă la fel de indiferent. Ştiu că mă iubiţi, doamnă. Dar voi nu-l iubiţi pe omul Staicu, ci pe cavalerul Staicu. Pe Nufărul Alb. Voi iubiţi nişte fapte de arme, nu omul. E de mirare că tocmai acum vă descoperiţi dragostea pentru mine. Aţi fi avut timp în anii care au trecut. Margareta îl privi cu mînie abia reţinută. Îşi aruncă părul într-o parte cu o mişcare bruscă a capului. Firea ei de Muşatină aprigă nu putea îndura umilirea. — Atunci, cu bine, domnule! Mîine în zori voi pleca spre Siret. — Cu bine, doamnă! Rămas singur, Staicu se trînti pe aşternutul alb aşa îmbrăcat, dar curios, îi dispăruse oboseala. Privea cu stăruinţă un colţ al tavanului alb, iar gîndurile nu se adunau între ele. Auzi un ciocănit uşor la uşă. Era cavalerul Bogdan. — Domnule, v-am adus cutia dăruită vouă de egumenul Lazăr. Aţi

286

Seria Cavalerilor – Cartea Întîi

uitat-o la mine. — Mulţumesc! Rămas din nou singur privi cutia fără interes. O împinse într-o parte hotărît să adoarmă. Cutia alunecă pe podea şi se deschise. Două suluri mici, două scrisori căzură alături. Staicu le ridică şi vru să le aşeze pe masă. Tresări. Recunoscu scrisul energic al Margaretei. Porni să citească. Faţa lui, şi aşa palidă, păru că îşi pierde tot sîngele din ea. Mîinile sale puternice, care nu tremuraseră niciodată, se bîţîiau fără rost. Unele cuvinte ale scrisorii stăruiau în întreaga lui fiinţă ca nişte strigăte puternice, repetate la nesfîrşit în ecouri. „Sfinţia-ta, în ziua în care l-am părăsit pe Staicu mi-am dat seama că-l iubesc. Cred că îl iubeam de mult. Nu numai mîndria m-a oprit să mă întorc, ci şi teama că el nu mă iubeşte. Dacă atunci, în zorii zilei, cînd trăsura mă aştepta gata de drum, el mi-ar fi poruncit să nu plec, sînt sigură că i-aş fi căzut la picioare. Am tot sperat că soţul meu va veni după mine…” Margareta şedea lîngă fereastră. Uşa odăii sări în lături ca lovită de o pală de vînt. Cu scrisoarea în mînă, Staicu rămase lîngă uşă. Ochii săi în flăcări vorbeau pentru el. Porni spre ea domol parcă speriat că o va pierde în clipa următoare. Mîinile ei încremeniseră. Pe buze îi juca un început de zîmbet, palid ca o părere. Braţele lui o cuprinseră atît de puternic, încît Margareta simţi vag că se va sufoca. Şi tot vag îi trecu prin minte că nimeni nu murise vreodată dintr-o îmbrăţişare. Alte gînduri nu o mai cercară, fiindcă se lăsă în braţele lui cu tot focul îndelungatei aşteptări. * La Argeş era sărbătoare. O vesteau steagurile multe ridicate pe ziduri, ca şi trîmbiţele sau cornurile ce sunaseră puţin după răsăritul soarelui aspru de iarnă. În sala cea mare, domnul Ţării Româneşti se aşezase pe tron. Purta frumoasa coroană de aur în cinci colţuri. Alături de el se aflau doamna Mara, tînăra castelană Margareta de Prahova, Irina de Dobrogea, comitele Staicu, comitele Dragomir de Dîmboviţa, cîţiva cavaleri ai Ordinului Basarab, curteni şi înalţi demnitari. Feţele radioase ale soţilor Staicu îi smulseră un zîmbet lui vodă. Pe o masă din faţa tronului, învelită cu pluş negru, scînteiau treisprezece spade, ale căror mînere cu lucrătură măiastră în aur şi pietre scînteietoare atrăgeau privirile tuturor. — Domnilor! se ridică vodă. S-au strîns aici o seamă de cavaleri vestiţi. Poate cei mai buni din toată Europa. Ei au adus mari servicii Ţării Româneşti. Cinstindu-i azi pe ei, ne cinstim pe noi. Comite Staicu,
287

Seria Cavalerilor – Cartea Întîi

îngenuchează! Trîmbiţele porniră să sune pe ziduri. Domnul Ţării Româneşti luă prima spadă şi atinse pe rînd umerii tînărului cu latul ei grăind solemn: — Din mila lui Dumnezeu şi din voia noastră te înnobilăm pe viaţă cu Ordinul Basarab. Ridică-te, cavalere Staicu! Ordinul Basarab nu se transmite din tată în fiu, ci se capătă prin merite mari. Mîna Margaretei o strînse pe a doamnei Mara atît de puternic, încît aceasta o privi mirată şi-şi reţinu un zîmbet. Comitele sărută dreapta lui vodă, apoi spada. Cavalerii Ordinului Basarab Manea şi Bogdan îi înveliră umerii cu mantia vestitului ordin. Pe pieptul ei era ţesută în fir de aur stema Ţării Româneşti. Urmă la rînd Ruk Spear, apoi Arad, cu care se petrecu un fapt uimitor. — Îngenuchează, tinere Ioan! porunci vodă. — Ştiaţi? bîigui blondul. — De mult, zîmbi domnul ţării. Eşti leit fratele nostru Dan-voievod. Roşie pînă în vîrful urechilor, Irina de Dobrogea prinsese în pumnul ei mic o bucată din rochia Margaretei şi o strîngea din toate puterile. Înţelegătoare, dar înspăimîntată, castelana de Prahova încercă zadarnic să-şi ascundă genunchii dezveliţi într-o clipă. * Trecuse iarna. Într-o zi de mai, după ce festivităţile şi discursurile plictisitoare se încheiaseră cu bine, doi bărbaţi încă tineri, frumoşi, cam de aceeaşi statură, şedeau pe terasa unei case din Sibiu, la o cupă de vin de Tîrnave. Păreau doi prieteni obişnuiţi. — Pe ce se întemeiază cererile voastre, serenissime? întrebă Sigismund de Luxemburg. — Pe drepturi vechi, măria-ta, răspunse domnul Ţării Româneşti. Ducatele Amlaşului şi Făgăraşului totdeauna au fost ale noastre, iar marea lor populaţie o formează românii. Părinţii mei s-au războit adesea cu regatul Ungariei pentru ele, dar azi nu războiul trebuie să hotărască, ci dreptatea. În vorbele blînde ale voievodului român, Sigismund intui o mică urmă de ameninţare cu război. Însă lui nu-i convenea un război sau a pierde prietenia marelui domn de la Dunărea de Jos, fiindcă asta ar fi însemnat drum liber al turcilor spre regatul Ungariei. Hotărît lucru, Mircea ştia cînd şi ce să ceară. — Serenissime! grăi el cu aceeaşi blîndeţe. Vom întocmi actele de reîntoarcere a ducatelor în stăpînirea Ţării Româneşti. Peste două săptămîni puteţi aduce oştile voastre la graniţele lor. — Le-am adus, zîmbi vodă.

288

Seria Cavalerilor – Cartea Întîi

— Eraţi sigur că ne învoim? păru să se încrunte Sigismund. — Eram sigur de marea voastră înţelepciune, răspunse Mircea, cu fineţea unui diplomat. Ridicară cupele şi se priviră cu admiraţie rău ascunsă. Prevedeau amîndoi o lungă prietenie între ei. Sub apăsarea vîntului slab, florile piersicilor din curte îşi lepădau rochiile ca miresele în noaptea nunţii. Parcă, sfioase, parcă în mici ezitări.

1977 -

SFÎRŞIT –

Cuprins
Capitolul 1 .................................................................... 1 Capitolul 2 .................................................................. 13 Capitolul 3 .................................................................. 28 Capitolul 4 .................................................................. 43 Capitolul 5 .................................................................. 70 Capitolul 6 .................................................................. 80 Capitolul 7 .................................................................103 Capitolul 8 .................................................................116

289

Seria Cavalerilor – Cartea Întîi

Capitolul 9 .................................................................141 Capitolul 10................................................................156 Capitolul 11................................................................165 Capitolul 12................................................................179 Capitolul 13................................................................204 Capitolul 14................................................................216 Capitolul 15................................................................230 Capitolul 16................................................................241 Capitolul 17................................................................257 Capitolul 18................................................................275

290

Seria Cavalerilor – Cartea Întîi

Notă: Seria Cavalerilor cuprinde 4 romane scrise între 1974 şi 1977, acest volum fiind ultimul din serie, iar “Curierul Secret” fiind primul volum apărut. Din punct de vedere temporal ultimul volum devine cap de serie, acţiunea sa petrecîndu-se în timpul domniei lui Mircea cel Bătrîn, iar următoarele trei volume, aparute in ordine, au acţiunea plasată în timpul domniei lui Mihai Viteazul.

291

Seria Cavalerilor – Cartea Întîi

292

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful