STEVEN ERIKSON

GRĂDINILE LUNII

Steven Erikson (n. 1959) este un pseudonim al lui Steve Rune Lundin, un scriitor canadian apreciat ca unul dintre cei mai buni autori de fantasy ai momentului. Steven Erikson s-a născut în Toronto şi a copilărit în Winnipeg. A locuit în Marea Britanie cu soţia şi cu fiul său, ca mai apoi să revină în Canada. Ca formare, este arheolog şi antropolog. A absolvit Iowa Writers’ Workshop. Cea mai cunoscută lucrare a sa este seria (încă neîncheiată) Malazan: Cartea decăzuţilor. Grădinile lunii este prima carte din această serie. Acum că cenuşa aceasta s-a răcit, deschidem vechea carte. Paginile-acestea mânjite de ulei spun povestea celor Căzuţi, a unui Imperiu dezbinat, cuvinte lipsite de căldură. Vatra s-a stins, lucirea şi scânteile ei nu-s decât amintiri în ochi ce pălesc – ce-mi zice mintea, ce-mi strigă gândurile când deschid Cartea celor Căzuţi şi trag adânc în piept mirosul de istorie? Ascultaţi, deci, cuvintele purtate de acea suflare. Aceste poveşti sunt poveştile noastre, ale tuturor, iar şi iar. Suntem doar o repetare a istoriei, asta-i tot, şi fără de sfârşit e totul. Împăratu-i mort! La fel şi mâna-i dreaptă – rece-acum şi retezată! Dar luaţi aminte la umbrele acestea muribunde, îngemănate şi însângerate şi zdrobite, departe-ascunse de văzul muritorilor... Puterea sceptrului s-a dus, lumina a fugit din candelabre aurite, din vatra bătută-n nestemate, şapte ani căldura aceasta a sângerat... Împăratu-i mort! Şi preţuitu-i tovarăş – cu firul vieţii retezat. Dar luaţi aminte la întoarcerea ce-nfloreşte – destrămând întunericul şi zdrenţuind vălul – ce pe copii-i îmbrăţişează în lumina muribundă a Imperiului. Ascultaţi acum, bocetele slabe din nou se-aud Şi soarele cade şi ziua roşie se varsă pe pământul răscolit, iar în ochi de obsidian de şapte ori cheamă răzbunarea. Chemarea Umbrei (Li. l-l8) Felisin

1

Prolog
Anul 1154 al Somnului Arşiţei Anul 96 al Imperiului Malazan Ultimul an al Domniei Împăratului Kellanved Petele de rugină păreau să deseneze mări de sânge pe suprafaţa neagră, ciuruită a Aripii lui Mock. De mai bine de un veac, aceasta se ghemuia pe vârful unei vechi suliţe care fusese fixată pe culmea exterioară a zidului Fortăreţei. Monstruos şi diform, fusese prelucrat la rece pentru a i se da forma unui demon înaripat, cu dinţii dezgoliţi într-un rânjet răutăcios şi scheuna a protest la fiecare rafală de vânt care-l lovea şi-l împingea. Vânturile erau nefavorabile în ziua când deasupra Cartierului Şoarecelui din Oraşul Malaz se ridicară coloane de fum. Tăcerea Aripii anunţă stingerea subită a brizei mării care se căţăra peste zidurile zdrenţuite ale Fortăreţei lui Mock, apoi reveni la viaţă cu un scârţâit când răsuflarea fierbinte de fum şi scântei a Cartierului Şoarecelui trecu peste oraş pentru a mătura vârful promontoriului. Ganoes Stabro Paran din Casa Paran se ridicase pe vârfuri pentru a vedea peste creneluri. Dinapoia lui se ridica Fortăreaţa lui Mock, cândva capitala Imperiului, dar acum, când teritoriul fusese cucerit, redevenise o posesiune a Pumnului. La stânga sa se ridica suliţa şi trofeul ei neaşteptat. Lui Ganoes, străvechea fortificaţie care domina oraşul îi era mult prea cunoscută pentru a-i stârni interesul. Aceasta era a treia lui vizită în tot atâţia ani; cu multă vreme în urmă explorase curtea pietruită, Vechiul Turn – acum un grajd al cărui etaj superior era casă pentru porumbei, pescăruşi şi lilieci – şi citadela unde chiar şi acum tatăl său negocia zeciuiala exporturilor insulei cu oficialii portului. În ultimă instanţă, desigur, mare parte era interzisă chiar şi pentru fiul unei case nobile, pentru că Pumnul îşi avea reşedinţa în acea citadelă, iar din acele încăperi interioare erau dirijate treburile Imperiului care priveau insula. Uitând de Fortăreaţa lui Mock de dinapoia lui, Ganoes îşi mută atenţia către oraşul zdrenţuit de dedesubt şi către revoltele care se răspândeau prin cel mai sărac cartier al său. Fortăreaţa lui Mock se afla în vârful unei faleze. În punctul cel mai înalt al Vârfului se ajungea pe o scară în zigzag ale cărei trepte erau săpate în calcarul peretelui falezei. Până la oraşul de dedesubt era o distanţă de optzeci de lungimi de braţ sau mai mult, iar zidul ros al Fortăreţei mai adăuga încă şase. Şoarecele se afla la marginea dinspre continent a oraşului, o întindere neregulată de magherniţe şi petice năpădite de buruieni tăiată în jumătate de râul nămolos care se târa către port. Cea mai mare parte a oraşului Malaz se afla între Ganoes şi revolte astfel încât îi era dificil să distingă alte detalii în afara coloanelor de fum negru. Era miezul zilei, dar fulgerele şi loviturile tunătoare ale magilor făceau ca aerul să pară întunecat şi greu. Cu armura zăngănind, un soldat apăru de-a lungul zidului în apropierea sa. Bărbatul îşi sprijini antebraţele acoperite de armură de crenel şi teaca sabiei sale se frecă de piatră. — Te bucuri de sângele tău pur, nu-i aşa? întrebă el, privind cu ochi cenuşii oraşul care mocnea dedesubt. Băiatul îl studie pe soldat. Cunoştea deja uniformele complete ale regimentelor Armatei Imperiale, iar bărbatul de lângă el era comandant în a Treia – una din cele aparţinând împăratului, elitei. Pe mantia lui de un cenuşiu închis se găsea o broşă din argint: un pod de piatră, aprins de flăcări rubinii. Un Arzător de Poduri. Soldaţi de rang înalt şi oficiali ai Imperiului treceau mereu prin Fortăreaţa lui Mock. Insula Malaz rămânea un port vital, mai ales acum că războaiele din Korel, către sud, tocmai începuseră. Ganoes se întâlnise cu mulţi dintre aceştia, aici şi în capitala, Unta. — E adevărat, deci? întrebă Ganoes îndrăzneţ.

2

— Ce să fie adevărat? — Prima Sabie a Imperiului. Dassem Ultor. Am auzit în capitală înainte să plecăm. E mort. E adevărat? A murit Dassem? Bărbatul păru să tresară, cu privirea neclintită pe Şoarece. — Aşa-i la război, murmură el şoptit, de parcă acele cuvinte nu erau menite pentru alte urechi. — Ești cu a Treia. Credeam că a Treia era cu el, în Şapte Oraşe. La TGhatan... — Pe Suflarea lui Hood, încă i se mai caută trupul în molozul încă fierbinte al blestematului ăluia de oraş şi iată-te pe tine, un fiu de neguţător la trei mii de leghe de Şapte Oraşe cu informaţii pe care doar puţini ar trebui să le aibă. Tot nu se întoarse. — Nu-ţi cunosc sursele, dar ascultă-mi sfatul şi ţine pentru tine ceea ce ştii. Ganoes ridică din umeri. — Se spune că a trădat un zeu. În sfârşit, bărbatul se întoarse către el. Chipul îi era brăzdat de cicatrice şi ceva ce ar fi putut fi o arsură îi păta falca şi obrazul stâng. Cu toate acestea, arăta tânăr pentru un comandant. — Ia aminte la lecţia asta, fiule. — Ce lecţie? — Fiecare decizie pe care o iei poate schimba lumea. Cea mai bună viaţă este una pe care zeii n-o iau în seamă. Dacă vrei să trăieşti liber, băiete, trăieşte cuminte. — Vreau să fiu un soldat. Un erou. — O să-ţi treacă. Aripa lui Mock scheună când o rafală neaşteptată dinspre port împrăştie fumul grăunţos. Acum Ganoes simţi mirosul de peşte putrezit şi duhoarea oamenilor de pe chei. Un alt Arzător de Poduri, acesta cu o scripcă stricată şi arsă atârnată de o curea pe spate, se apropie de comandant. Era vânjos şi mai tânăr – doar cu câţiva ani mai în vârstă decât Ganoes, care avea doisprezece ani. Chipul şi dosul palmelor îi erau acoperite de ciupituri ciudate de vărsat, iar armura îi era un amestec de haine străine aruncate peste o uniformă jerpelită şi pătată. O sabie atârna la şold într-o teacă crăpată de lemn. Se sprijini de zid între două creneluri lângă celălalt bărbat cu o uşurinţă care trăda că se cunosc de multă vreme. — Nu miroase a bine când vrăjitoarele intră în panică, spuse noul venit. Pierd controlul acolo jos. Nu-i nevoie de o întreagă unitate de magi doar pentru a scăpa de câteva vrăjitoare-ceară. Comandantul oftă. — M-am gândit să aştept să vad dacă or să le ţină în frâu. Soldatul mormăi. — Sunt noi cu toţii, neîncercaţi. Asta ar putea să-i marcheze pe câţiva din ei pe veci. În plus, adăugă el, sunt destui acolo jos care urmează ordinele altcuiva. — E doar o bănuială. — Dovada-i chiar acolo, spuse celălalt bărbat. În Şoarece. — Poate. — Eşti prea protectiv, spuse bărbatul. Surly spune că e slăbiciunea ta cea mai mare. — Împăratul trebuie să-şi facă griji în privinţa lui Surly, nu eu. Răspunsul veni sub forma unui al doilea mormăit. — Poate că toţi va trebui să ne facem griji în curând. Comandantul rămase tăcut, întorcându-se încet pentru a-şi studia tovarăşul. Bărbatul ridică din umeri. — E doar o impresie. Îşi ia un nou nume, ştii? Laseen. — Laseen? — E un cuvânt napan. Înseamnă... — Ştiu ce înseamnă.

3

— Sper că şi Împăratul ştie. Ganoes spuse: — Înseamnă Stăpâna Tronului. Cei doi priviră în jos la el. Vântul îşi schimbă din nou direcţia, făcând demonul de fier să geamă pe ţepuşa sa – un miros de piatră rece venind chiar dinspre Fortăreaţă. — Tutorele meu e napan, explică Ganoes. O nouă voce se auzi dinapoia lor, poruncitoare şi rece, de femeie. — Comandante. Amândoi soldaţii se întoarseră, dar fără grabă. Comandantul spuse către tovarăşul său: — Compania cea nouă are nevoie de ajutor acolo jos. Trimite-l pe Dujek şi o escadrilă şi nişte genişti să stăpânească incendiile – nu-i cazul să ardă tot oraşul. Soldatul încuviinţă din cap şi se îndepărtă în pas de marş, fără să-i acorde femeii nici măcar o privire. Aceasta se afla lângă intrarea turnului pătrat al citadelei însoţită de două gărzi de corp. Pielea ei de un albastru cernit o însemna ca fiind din Napan, dar altfel era comună, purtând o robă cenuşie pătată de sare, cu părul ei şoricesc tuns scurt ca al unui soldat şi trăsături subţiri şi cu totul imemorabile. Cu toate acestea, gărzile ei de corp îl făcură pe Ganoes să se înfioare. O flancau: înalţi, înveşmântaţi în negru, cu mâinile ascunse în mâneci şi cu chipurile umbrite sub glugi. Ganoes nu mai văzuse o Gheară până atunci, dar ştiu instinctiv că aceste creaturi erau slujitori ai cultului. Ceea ce însemna că femeia era... Comandantul spuse: — E mizeria ta, Surly. Se pare că eu trebuie s-o curăţ. Ganoes fu şocat de absenţa fricii – de vocea aproape dispreţuitoare a soldatului. Surly crease Gheara, făcând din ea o putere cu care doar împăratul rivaliza. — Acesta nu mai e numele meu, Comandante. Bărbatul se strâmbă. — Am auzit. Probabil eşti încrezătoare în lipsa Împăratului. Nu-i el singurul care îşi aminteşte de tine pe vremea când erai doar o servitoare în Vechiul Cartier. Bănuiesc că recunoştinţa a pierit de multă vreme. Chipul femeii nu lăsă să se vadă nicio schimbare care să arate dacă vorbele bărbatului o usturaseră sau nu. — Ordinul a fost simplu, spuse ea. Se pare că noii tăi ofiţeri nu sunt în stare să ducă la capăt însărcinarea. — A scăpat de sub control, spuse comandantul. Nu-s deprinşi... — Nu mă priveşte, se răsti ea. Şi nici nu sunt deosebit de dezamăgită. Pierderea controlului este o lecţie în sine pentru cei care ni se opun. — Ni se opun? O mână de vrăjitoare neînsemnate care îşi vând bietele lor talente – pentru vreun scop sinistru? Găsirea şcolilor coravale în mulţimile din golf? Pe Suflarea lui Hood, femeie, nu-s o ameninţare pentru Imperiu. — N-au aprobare. Sfidează noile legi... — Legile tale, Surly. Nu vor funcţiona, iar când împăratul se va întoarce va pune capăt interzicerii vrăjitoriei, poţi să fii sigură de asta. Femeia zâmbi rece. — Vei fi încântat să afli că Turnul a semnalat apropierea navelor de transport pentru noii tăi recruţi. Nu-ţi vom simţi lipsa ţie sau soldaţilor tăi nărăvaşi şi răzvrătiţi, Comandante. Fără niciun alt cuvânt, sau măcar o singură privire aruncată băiatului de lângă comandant, se răsuci şi, încadrată de gărzile ei tăcute, intră înapoi în citadelă. Ganoes şi comandantul îşi concentrară din nou atenţia pe revoltele din Şoarece. Se vedeau flăcări, urcând prin fum. — Într-o zi voi fi soldat, spuse Ganoes. Bărbatul mormăi.

4

— Doar dacă dai greş la orice altceva, fiule. Ultimul lucru pe care îl fac oamenii disperaţi e să pună mâna pe sabie. Ascultă vorbele mele şi găseşte-ţi un vis mai demn. Ganoes se încruntă. — Nu eşti ca ceilalţi soldaţi cu care am vorbit. Vorbeşti mai mult ca tata. — Dar nu sunt tatăl tău, mârâi bărbatul. — Lumea, spuse Ganoes, n-are nevoie de încă un negustor de suflete. Ochii comandantului se îngustară, scrutători. Deschise gura pentru a da răspunsul evident, apoi o închise înapoi. Ganoes Paran privi din nou în jos la cartierul în flăcări, mulţumit de sine. Chiar şi un băiat, Comandante, poate să-şi susţină punctul de vedere. Aripa lui Mock se legănă din nou. Fumul fierbinte se rostogoli peste zid, înghiţindu-i. O duhoare de pânză în flăcări, vopsea arsă şi piatră şi acum ceva dulce. — A luat foc un abator, spuse Ganoes. Porci. Comandantul se strâmbă. După o clipă lungă oftă şi se sprijini din nou de zid între creneluri. — Cum zici tu, băiete, cum zici tu.

5

Cartea I PALE
În cel de-al al optulea an, Oraşele Libere au încheiat contracte cu un număr de armate de mercenari pentru a se opune înaintării Imperiului. Printre acestea se remarcă Garda Purpurie sub comanda Prinţului K’azz D’Avore (vezi Volumele III şi V) şi regimentele de Tiste Andii ale Seminţei Lunii, sub comanda lui Caldan Brood şi a altora. Forţele Imperiului Malazan, sun comanda Marelui Pumn Dujek Un-Braţ, erau alcătuite în acel an din Armatele a Doua, a Cincea şi a Şasea, la care se adăugau legiunile Moranthilor. În retrospectivă, pot fi făcute două observaţii. Prima e că alianţa cu Moranthii din 1156 a marcat o schimbare fundamentală în ştiinţa războiului pentru Imperiul Malazan, care avea să se dovedească eficientă pe termen scurt. A doua observaţie care merită precizată e aceea că implicarea vrăjitorilor Tiste Andii din Sămânţa Lunii a reprezentat începutul Rafalei Vrăjitoreşti pe continent, cu consecinţe dezastruoase. În Anul 1163 al Somnului Arşiţei, Asediul lui Pale s-a încheiat cu o bătălie vrăjitorească intrată acum în legendă... Campaniile Imperiale, 1158-l194 Volumul IV, Genabackis, Imrygyn Tallobant (n. 1151)

6

Capitolul unu
Vechile pietre de pe drumu-acesta au trosnit sub fier, copite potcovite-n negru şi tobe acolo unde l-am văzut păşind dinspre mare printre colinele muiate-n roşu. Venit-a din apus, un băiat printre ecouri fii şi fraţi cu toţii-n rânduri de duhuri de războinici trecu pe-unde şedeam pe ultima piatră de leghe roasă la capăt de zi – paşii lui mi-au spus tot ce era nevoie să ştiu despre el pe acest drum de piatră – băiatul păşeşte ca un soldat, o altă inimă-nfocată încă nerăcită de fierul neîndurător Bocetul mamei Anonim Anul 1161 al Somnului Arşiţei Anul 103 al Imperiului Malazan Anul al VII-lea al Domniei Împărătesei Laseen „Trage şi împunge”, spunea bătrâna, „ăsta-i felul Împărătesei, aşa cum le place şi zeilor”. Se aplecă într-o parte şi scuipă, apoi apropie o cârpă murdară de buzele ridate. — Trei soţi şi doi fii mi-au plecat la război. Ochii fetei de pescar străluceau în vreme ce privea coloana de soldaţi călare trecând în ropot şi o asculta doar pe jumătate pe hârca de lângă ea. Fata respira repezit în ritmul cailor magnifici. Îşi simţea chipul arzând, o roşeaţă care n-avea nimic de a face cu căldura. Ziua era pe moarte, petele roşii aruncate de soare peste copacii din dreapta ei şi oftatul mării ce-i mângâia chipul deveniseră răcoroase. — Asta era în zilele Împăratului, continuă hârca. Frige-i-ar Hood sufletul pe jăratec. Dar uite, fată. Laseen le împrăştie oasele celor mai buni dintre ei. Heh, a început cu ale lui, nu-i aşa? Fata de pescar încuviinţă slab. După cum se cuvenea din partea celor de origine umilă, aşteptau la marginea drumului, bătrâna împovărată de un sac aspru plin cu napi, fata cu un coş greu ţinut în echilibru pe cap. Din minut în minut bătrâna muta sacul de pe un umăr osos pe altul. Călăreţii le înghesuiau la marginea drumului, iar şanţul dinapoia lor era o cădere abruptă terminată cu stânci neregulate, aşa că nu avea unde să pună sacul. — Împrăştie oase, am zis. Oase de soţi, oase de fii, oase de neveste şi oase de fiice. E totuna pentru ea. E totuna pentru Imperiu. Bătrâna scuipă a doua oară. — Trei soţi şi doi fii, zece monede de fiecare pe an. De cinci ori zece-i cincizeci. Cincizeci de monede pe an nu ţin de cald, fată. Nu ţin de cald iarna, nu ţin de cald în pat. Fata de pescar îşi şterse fruntea de praf. Ochii ei strălucitori săgetau de la un soldat la altul în vreme ce aceştia treceau prin faţa ei. Tinerii bărbaţi din şeile cu spetează înaltă păstrau chipuri grave şi priveau drept înainte. Cele câteva femei care călăreau cu ei şedeau cu spatele drept şi cumva păreau mai aprige decât bărbaţii. Apusul arunca scântei roşii de pe coifurile lor, strălucind aşa încât pe fată o înţepau ochii şi vederea i se înceţoşă.

7

Trebuie să terminăm una până mâine. cinci lumânări care-i ţin tovărăşie bătrânei Rigga. Clarvăzătoarea dădu drumul părului fetei. Îşi rupse privirea de la soldaţi şi zâmbi în jos către bătrână. fată. — Nu-i minunat? şopti ea. Te-am mai văzut înainte pe drum şi jos pe ţărm. Se întinse şi înşfăcă şalul de lână al Riggăi. Destulă pentru trei plase. Ceva din profeţia Riggăi părea înfipt în mintea fetei. Riggalai Clarvăzătoarea. O piatră de la marginea drumul îi alunecă de sub picior şi căzu. Or să-ţi pună o sabie în mână. — Dincolo de mare Împărăteasa şi-a înfipt cuţitul în ţărână neatinsă. Îi lipseşte un braţ. pasămite. încercând să se lase în genunchi. Zâmbi din nou şi îşi mută privirea înapoi la soldaţi. Rigga ridică vocea. Scâncind. fata se trase în spate pe pietriş. Căzu. Fata se împletici un pas în spate. răsucind-o. I-o casă ostenită. Închise ochii strâns. pricepi? Caută-l pe Lordul născut în Întuneric. Dar asta e tot ce pot face. greu ca o piatră şi ferit de lumină. Sunt ultima care-ţi vorbeşte. Când eram de-o seamă cu tine Itko Kan era o ţară. fată. — Am întrebat ce-ai în coş. copilă. Îşi dădu seama că nu îşi poate aminti niciun cuvânt din ce-i spusese Clarvăzătoarea. — Las-o în pace pe drăguţă. dincolo de orice altceva. În fiecare noapte ard cinci lumânări. Mănuşa din solzi de fier trosni când o lovi pe Rigga în cap. Tu te-ai născut aici. aşa-i? Alte oase pentru colecţia ei.. Fata de pescar ţipă când Rigga ateriză greoaie peste coapsele ei. — Ia aminte la adevărul ăsta. — Ia aminte la acest adevăr. tu şi eu. Tati a pierdut-o pe ultima – ceva din apele adânci a luat-o cu tot cu o întreagă captură. fată! Răsuflarea acră a bătrânei şuiera pe chipul fetei. spuse ea. apoi îşi îndepărtă corpul Riggăi împingând cu picioarele. Eşti ultima care mă aude. copilă. Acum sângele curge în valuri şi-o să te măture. Încercă nebuneşte să-l prindă. Un altul veni zgomotos în urma lui. Suflete devorate de flăcări – vorbele Riggăi aveau tonul îngheţat al profeţiei. Ilgrand Lender îşi vrea îndărăt banii pe care ni i-a împrumutat şi ne trebuie o captură mâine. vrăjitoarea-ceară care prindea suflete în lumânări şi le ardea. Fetei i se făcuse rău de la răsuflarea Riggăi. Coşul de pe capul ei se clătină. — Îmi pare rău. fată? — Sfoară. a sa e mâna care te va elibera. Eu nu. spuse bătrâna. O mărgică de scuipat roşu îi stropise faţa. sau Mantia Minciunilor te va orbi pe veci. Imperiul macină pământurile astea de sute de ani. Degetele Riggăi se înfipseră mai adânc în părul fetei. Vocea Riggăi căpătă o cadenţă tărăgănată şi dintr-o dată fata înţepeni. — Casa mea e prima de pe cale.— Tu eşti fiica pescarului. Am folosit moneda ca să cumpăr lumânări. — Aaai! icni fata. smucindu-l cu putere. tu şi eu. caii fac aşa mult zgomot. apoi încuviinţă din cap. apoi alunecă în jos pe un umăr. Se ridică în genunchi. deşi el n-o va şti. Astfel suntem legate. eh? Făcu o mişcare de retezare cu o mână. Eram liberi. Ce-ai acolo în coş? Încet fata îşi dădu seama că întrebarea era pentru ea. dar era prea greu. V-am văzut pe tine şi pe taică-tu la piaţă. — Ascultă la mine. Fata ţipă. Dar Rigga o trăgea şi o smuncea de cap. O răsuci cu grijă pe 8 . or să-ţi dea un cal frumos şi or să te trimită dincolo de mare. plină de lucruri şi eu sunt unul din ele. hârcă.. Aveam un steag şi era a noastră. mârâi acesta şi în vreme ce trecea se aplecă în şa şi flutură o palmă deschisă îmbrăcată în armură. Rigga. Mâna Riggăi ţâşni şi se înfipse în părul negru şi des al fetei. Acum. Când ridică privirea călăreţul trecuse pe lângă ele în trap. Un călăreţ încetinise pasul. Coşul se lovi de pământ şi crăpă. Şi încă una mare. — Ce-i asta? mugi o voce. dacă nu ai grijă. Dar o umbră îţi va cuprinde sufletul. ascultă! Îngroapă asta adânc! Rigga te va feri pentru că suntem legate. Rigga se întoarse spre drum.

Un sunet puternic. Oh. mişcându-şi mâinile cu degete lungi sub braţele ei.. — De partea cealaltă. — Le pot auzi acum. Ştergându-şi nasul. E în pragul uşii. Şi trebuie să împletim plase. — A fost o viaţă bună. zâmbind. Îşi şterse obrajii. — Încet. Un bărbat înfăşurat în negru se apleca asupra ei. — De partea cealaltă. Bărbatul cel înalt. O frică fără cuvinte păru să izvorască din piatra aceea neagră din mintea ei. Printre legumele călcate în picioare se vedeau cinci lumânări din seu. eu şi tati. bolborosi ea cu un glas gros. gâfâind. Cinci pentru. În interiorul glugii. Din umbrele care pluteau pe drum ca apa se scurse o răcoare neobişnuită. Ochii ei se holbau fără să vadă. Celălalt chicoti. Fata reuşi să tragă o gură de aer prăfuit. Fata de pescar îşi ridică privirea. Înţeleg ce înseamnă. apoi întunericul se împrăştie şi ochii fetei se deschiseră larg.. mai scund. de asemenea înveşmântat în negru. Ochii fiarelor 9 . Se întoarse din nou în josul drumului şi ridică braţele. umbrele păreau să se joace singure. spuse blând: — Le văd. nu-i aşa? Sunt doar o mână de oase împrăştiate. Lumina soarelui dispăruse aproape cu totul. vocea îi era tânără. curgându-i sub ureche. a secat de multă vreme Darul. Se opri. fată. Un talent minor. Se îndreptă de spate. Coloana de soldaţi trecuse. Fata se trase un pas înapoi. Şapte Copoi enormi şedeau acum în jurul bărbatului din drum. S-au dus. scrâşni încet fata. Celălalt bărbat sforăi. Bărbatul de lângă ea se întoarse pe jumătate către drumul prunduit. aşteaptă să mă vadă. aflat tot lângă ea. deci. cu chipul ascuns în umbra unei glugi.bătrână. Capul bărbatului mai scund se smuci către ea. — Dar a lovit-o. şopti ea. S-a terminat. cu un glas care nu era al ei. O să muncim toată noaptea şi o să terminăm una. Nimic însemnat. O parte a capului Riggăi era acoperită de sânge. spuse el. se uită la coşul ei. Sacul de napi al Riggăi se vărsase pe drum. spuse fata cu o voce de copil. într-adevăr. i-o tăie bărbatul cel scund. spuse o voce de bărbat. — Vrăjitoarea adăpostea cinci suflete firave şi slabe. — Ne trebuie sfoara. ciudat. Tati aşteaptă. Chemând-o. — Lasă lumânările. ca şi tine. străbătută de un fior. nu? Fata de pescar se împletici către sacul Riggăi şi ridică o lumânare. disperată. Se târî către mănunchiurile de sfoară care căzuseră din coşul crăpat şi când vorbi din nou. Fata răsuflă ascuţit când se lăsă întunericul. — Necromanţie. tremurând. Nu v-am văzut pe drum. spuse el fără să se întoarcă. Se aplecă. Bărbia ridată şi gura îi erau şi ele mânjite de sânge. — De unde aţi venit? întrebă ea deodată. copilă. — N-a fost cine ştie ce viaţă. dar nu vom şti niciodată. — Uite că vine. vezi. Avea lumânările astea. O ridică fără efort. Cinci. — Ia să te ridicăm în picioare. Acesta se afla în drum şi era întors cu spatele. Aşteptam. privind în direcţia în care dispăruseră soldaţii. spuse bărbatul. Lasă-le. lăsând în urmă doar praf şi tremurul îndepărtat al copitelor. Îşi înălţă capul. O mână într-o mănuşă moale se lăsă pe umărul ei. e posibil să-i mai fi reuşit una. apoi scuipă înadins pe drum. cu privirile încordate brusc. furios umplu aerul o clipă. Ochii fetei se umplură de lacrimi. Picioarele ei în sandale atârnară în aer înainte s-o lase jos. Nu mai e nimic de făcut pentru ea acum. Privi în jur. Acum văzu un al doilea bărbat. Fata se trase înapoi. obişnuită. Vorbi cu un glas subţire ca trestia. se uită în susul drumului.

înseamnă că tocmai ai hotărât pentru mine. Îşi ridică capul. Încă ţinând strâns lumânarea Riggăi. — Păcat. — Te-ai hotărât. Făcu un gest către fata de pescar. În tăcere. chiar dacă umbrele din gluga lui rămaseră de nepătruns. Ammanas se dădu înapoi. Ai uitat de durerea pe care ne-a pricinuit-o cândva? Laseen e deja cu spatele la zid. — Şi avem vreme? Adevărata răzbunare necesită urmărirea tacticoasă şi prudentă a victimei. Laseen a stârnit mânia Seminţei Lunii şi locul ăla e un cuib de viespi. Ea încuviinţă. — Chiar trebuie să complici lucrurile? întrebă celălalt obosit. apoi îşi drese glasul şi spuse: — Va dura. mai făcu un pas înapoi. spuse el liniştit. — Nu mai am de ales. Se gândi să fugă. spuse el din nou. La urma urmei. nu-i aşa? Atunci mergeţi. Stăpânul lor se întoarse şi vorbi către bărbatul de lângă ea: — Ceva care să-i roadă gândurile lui Laseen. un sunet care străpunse inima fetei. Ammanas. — Vă rog. dar picioarele îi erau atât de slăbite că nu puteau decât să tremure neajutorate. În plus. Are nevoie de mine şi de sfoară – mă aşteaptă chiar acum! Simţi că se udă între picioare şi se aşeză repede pe pământ. Bărbatul cel scund înţepeni. Copoii se năpustiră în josul drumului. — Ai un nume? — Destul! mârâi Cotillion. Din susul drumului se auziră țipetele cailor. Fata de pescar îşi muşcă buza.. — Păcat. — Mereu ai subestimat-o pe Împărăteasă. Ce satisfacţie ar aduce asta? Răspunsul lui Cotillion fu rece şi sec. Peste ţipetele cailor se auziră stins strigătele bărbaţilor şi femeilor. Chicoti din nou. — Nu. Nu. — N-am făcut nimic! Fu străbătută de ruşine şi îşi puse mâinile în poală.străluceau galbeni şi erau toţi întorşi în aceeaşi direcţie ca bărbatul. Cotillion privi în jos spre fată. şi înapoi la Ammanas.. 10 . Bărbatul oftă. Poate cădea şi fără s-o ajutăm noi. eu am ales-o şi eu o să-i aleg şi numele. Ammanas. copilă. — Vă rog. Ochii ei săgetară către silueta nemişcată a Riggăi de la marginea drumului. De aici circumstanţele noastre actuale. Cotillion? Celălalt se plânse amuzat. — Nu le-am auzit niciodată până acum! ţipă fata. Ajunse aproape şi păru s-o studieze. care se apropia acum de ea. — O fată de pescar? întrebă el pe un ton blând. spuse Ammanas. îl imploră pe Cotillion. e bună. Cotillion păru să încuviinţeze. doar că fără suflare. Nu-i un şoarece sub laba ta. spuse Cotillion. O notă de amuzament se strecură în replica lui Ammanas. dar vă va plăti cât poate. Îl auzi şuierând: — Nerăbdători. N-am făcut nimic! Tata e un om sărman. bătrâne prieten. Nu mai putem s-o lăsăm aici acum. — O sa avem nevoie de ea. ochii ei căscaţi săgetând de la un bărbat la altul. — Faptul că mi-ai folosit numele. — Au văzut coloana. Oftă. ne ştii numele. Fata ridică mâinile a implorare. Sincronizarea e perfectă. nu? — Sigur că putem.

fluierând prin copacii proaspăt înmuguriţi de pe marginea drumului. Căpitane? Scutură din cap. fată. iar zalele cozii ca de homar a coifului îi tot ciupeau perii de pe gât. nu-i aşa? Ammanas chicoti. vântul acela avea să fie fierbinte ca un cuptor de brutar. Să lase asta Adjunctei. apoi ridică din umeri. — Am închis drumul de ambele părţi. mintea ei se prăbuşi în întuneric. Umbrele care îi ascundeau chipul îi curgeau acum în jurul trupului. Există nume şi nume. fată. să fii pionul unui zeu. Se răsuci spre Cotillion şi spuse. mârâi bărbatul. Vorbele care urmară fură pline de sarcasm. mijind ochii în susul drumului. adăuga Ammanas. Am mutat traficul spre interiorul continentului. ţi se vor pune întrebări. zise Cotillion. n-ar putea nici să ghicească măcar. Iar căldura soarelui avea să mai aducă ceva. În anii în care servise Imperiul. apoi întrebă: 11 . Ridică vocea. — Atunci cum? — Bănuiesc. Cotillion se întoarse din nou către fată. Soarele dimineţii târzii făcea suprafaţa albă. Căpitanul spera să fie înapoi în Kan până atunci. Deja îl dureau şalele. Dar aceasta era Adjuncta Împărătesei. ei bine.— Având în vedere ce se întâmplă acum în susul drumului. — E ceva în neregulă. Trecuseră ani de când nu mai călărise un cal. Umbrele se învârtejiră ca s-o cuprindă pe fată. Împărăteasa n-ar putea s-o găsească. Adjunctă. Căpitanul îşi schimbă locul în şa şi aruncă o privire către femeia care călărea lângă el. La atingerea lor rece. iar fetei i se păru că vorbele lui vin de la mare distanţă. aducând cu el duhoarea nisipului rămas în urma refluxului. Până acum. — ”Trage şi împunge”. Căpitane? — Da. spuse fata de pescar repezit. — Sunt sigur că te descurci cu vrăjitoria necesară. Un vânt sărat sufla dinspre stânga lor. Cotillion ezită auzind acest comentariu ciudat. — E ideală. Ultima ei senzaţie vremelnică fu ceara moale a lumânării din mâna ei dreaptă şi cum părea să curgă printre degetele pumnului ei strâns. Căpitanul simţi sudoarea curgându-i în jos pe trup. În faţă. din momentul în care o ia de la început. servitoarea personala a lui Laseen. într-o voce înfiorătoare: — Trebuie să ne ocupăm de tatăl ei. — Coiful e larg. Pe la mijlocul după-amiezii. niciun cuvânt nu a ieşit la iveală. — Ai grijă la umbrele care aduc daruri. drumul îşi începu urcuşul şerpuit. înăbuşind un chicot. iar ritmul nu se întorcea prea uşor. Femeia aşteptă. Îşi şterse fruntea de sudoare şi tresări. Ultimul lucru pe care îl voia căpitanul era să o lase pe această femeie tânără şi periculoasă să-i vadă suferinţa. că lăcomia va fi îndeajuns. Aveam mai mult păr ultima dată când l-am purtat. Îşi simţea vertebrele trosnind cu fiecare salt al şeii. — Eşti cantonat aici de multă vreme. — Vezi tu. Încercă să nu se gândească la locul către care se îndreptau. Adjuncta vorbi. Nu-i un lucru chiar aşa rău. prăfuită a drumului aproape orbitoare. Adjuncta Împărătesei nu răspunse. Ammanas vorbi. Trecuse multă vreme de când titlul cuiva fusese de ajuns să-l facă să sară în picioare. E neplăcut. spuse Cotillion. o prelungire a voinţei ei Imperiale. n-ar trebui să ne aflăm aici. Există şi din aceia care ne ştiu numele. Lasă-l în viaţă. Copoii mei? — Nu. văzuse destule ca să ştie când să încuie totul în capul său. Aceasta era una din acele daţi. Îşi ridică braţele în lateral.

Ignorând soldaţii care se găseau de ambele părţi. spuse Adjuncta cu un zâmbet subţire. Nu. Femeia studie chipurile aliniate pe marginea drumului. un sunet care deveni un vuiet pătrunzător când începură urcuşul. Adjunctă. Adjunctă. — Şi ai supravieţuit purificării. — Ultima ta luptă? — Câmpiile Wickane. — Măcelul se întinde jumătate de leghe de la mare. Călăriră în tăcere o vreme. El mormăi. Adjunctă. Ochii ei rămâneau la drumul din faţă. La asta ea întoarse capul. N-au avut loc acele revolte şi execuţii în masă care au lovit alte părţi ale Imperiului. — Ai terminat? întrebă ea. 12 . Ordinele ei au fost clare şi nici Kanisii cei ciudaţi nu au îndrăznit să nu i se supună Împărătesei. veterani ai asediului lui Li Heng şi ai Războaielor Wickane departe pe câmpiile de nord. Te întrebam de purificările poruncite de Împărăteasa Laseen după moartea timpurie a predecesorului ei. în Itko Kan. Cu toţii se răsuciseră ca să-i privească. Căpitanul îi aruncă o privire. n-aş fi supravieţuit nici măcar aici. Mii de pescăruşi şi ciori acopereau pământul. Aici drumul se cufunda pe o distanţă de o cincime de leghe. Adjuncta vorbi. se gândi căpitanul. în rangurile înalte. că nu eşti de viţă nobilă. — Dacă aş fi fost de viţă nobilă. Oamenii din Itko Kan nu sunt chiar aşa uşor de stârnit. — Nu au fost ucişi cu toţii. fie tras sub coif. iar după aceea marea îşi arăta întinderile încununate cu alb. Se apropiau de vârf. deci. Un număr de soldaţi se adunaseră acolo şi alţii aşteptau pe pantă. — Pregăteşte-te. cu sabia lungă în teacă prinsă sus sub braţul ei stâng – pregătită pentru lupta călare. Sub această mare de alb şi negru clocotitor pământul era de un roşu neschimbat. Ici şi colo se ridicau spinările vărgate ale cailor şi printre păsările certăreţe se zăreau sclipiri ale fierului. Femeia nu spuse nimic. Avea o siluetă destul de suplă. revărsându-se în şanţuri şi printre grozama şi buruienele scunde şi aspre.— De cât timp? El ezită. Ştia că sunt femei şi bărbaţi înăspriţi. Ajunseră pe creastă şi priviră în jos. Auzi ţipete de pescăruşi şi de ciori venind de dincolo de vârf. Căpitanul îi studie chipul. de a le oferi nişte cuvinte de alinare. Căpitanul scrâşni din dinţi şi îşi aplecă bărbia ca să-şi tragă cureluşa coifului – nu avusese timp să se radă şi catarama îl irita. — Da. Căpitane. Departe spre stânga lor. Adjuncta îşi îndemnă calul înainte. Prin asta se asemăna foarte mult cu Împărăteasa. pe câţi din garda ta i-ai trimis s-o patruleze? — O mie şi o sută. Se rostogolea uşor în şa. Adjunctă. spuse ea. Am stat cu toţii şi am aşteptat. Căpitanul o urmă. Se luptă cu impulsul de a le vorbi în timp ce trecea. — Această zona pe care ai închis-o. O priveau cu un alean pe care îl găsi tulburător. Îl ridică încet de pe cap. apoi îl puse jos peste cornul şeii. ochii ei reci îngustându-se sub marginea coifului. Dar ceva îşi înfipsese ghearele în ochii lor şi îi lăsase jupuiţi şi expuşi. Căpitanul ridică mâna şi îşi dezlegă coiful. Ştim amândoi asta. — De treisprezece ani. Ea nu dădu niciun semn care să arate dacă o simţise sau nu. urcând din nou la capătul îndepărtat al promontoriului. trecând din când în când pe lângă un soldat la postul lui pe drum. Părul ei era fie scurt. Adjunctă. Dar nu ea trebuia să le ofere asemenea daruri şi nici nu trebuise vreodată. copacii deveneau buruieni zdrenţuite. — Înţeleg. — Ai luptat de parte Împăratului. răspunse căpitanul. de parcă erau înfometaţi după răspunsuri. Se încruntă. şi un sfert de leghe în interiorul continentului.

Cadavre în toate. Locotenente? întrebă căpitanul. de fapt. Bătrâna din drum avea un sac plin de napi şi câteva lumânări de seu. pescari. mârâi. Nu de mult a intrat sub comanda mea. câini. păsările se ridicau jeluindu-se ţipător. Adjunctă. — Paran. spuse femeia blând.. Lorn nu văzu pe chipul Locotenentului Paran vreun semn al tinereţii ce ar fi fost drept să se găsească acolo. spuse Lorn. dar unul din stâlpii de amarare e gol. Calul său se sperie sub el când prinse un curent. El alungă o viespe ameninţătoare înainte să răspundă. — Ai verificat partea cealaltă. Căpitanului i se puse un nod în gât. Cu toţii s-au luptat cu duşmanul care i-a atacat. ţărani. cu glasul lipsit de emoţie. — Locotenentul Ganoes Paran. — Desigur. animale. Un bărbat călare urca pe drum către ei. — Ai verificat plaja de dedesubt? întrebă Lorn. oprindu-se pentru a transmite ordine echipelor de muncitori. Locotenente? — De destule ori ca să mă obişnuiesc cu el. Dinaintea lui. Din Unta. obiectele din colibă erau cele ale unei bătrâne. Seul e scump în părţile astea. Cam o duzină de colibe. era un chip calm pe care să-şi odihnească ochii. Lumânări de seu. Căpitanul mormăi. Se opri brusc şi se întoarse. De asemenea se pare că avea obiceiul de a arde lumânări. — Cu toţii aveau armele scoase. Dar toţi morţii sunt ai noştri. Ochii lui Lorn se îngustară privindu-l pe tânăr.— Adjunctă. încă privind în josul drumului. Paran încuviinţă. Fermieri. — De ce? — Adjunctă. îi curge aur prin vene şi tot restul. — Morţi. domnule. cam la o jumătate de leghe spre sud de aici. — Locotenente. nici spre continent. — Da. Două sute zece cai. Adjunctă. aplecat aproape de urechea calului. — Mă numesc Lorn. Credem că a aparţinut unei bătrâne pe care am găsit-o moartă pe drum. Se uită la Lorn. În jurul lor muştele şi viespile bâzâiau înfometate. Pentru o clipă. apoi se linişteau din nou după ce trecuse. În josul promontoriului se află o mică aşezare pescărească. Se lăsă pe spate în şa şi aruncă o privire în direcţia lor. — Una se află în capătul plajei. nici spre mare. Adjunctă. 13 . chiar lângă drum. — Peste patru sute de morţi. răspunse căpitanul. — Cine-i acela? întrebă Adjuncta. Câteva clipe mai târziu trase de frâie lângă căpitan şi salută. Al Nouălea Regiment al Cavaleriei a Opta din Itko Kan. Ăştia nu sunt toţi morţii. Cu toţii sfâşiaţi. Ajunsese la marginea depresiunii. Nu suntem siguri de numărul exact. Trase sălbatic de frâu şi animalul se potoli cu nările căscate şi urechile date pe spate şi cu muşchii tremurând sub el. Cu toate astea. călători de pe drum. — O sută şaptezeci şi cinci de bărbaţi şi femei. Lorn îi tăie vorba. S-ar părea că toate bărcile sunt acolo. cu membrele împrăştiate – copii. Căpitanul făcu un gest şi locotenentul împunse coastele calului său.. Niciun martor? — Niciunul. — Cheamă-l aici. descrie colibele goale. vorbindu-i animalului înspăimântat în timp ce-l mâna prin măcel. Lorn întrebă: — De câte ori ai mers călare peste câmpul ăsta de luptă. — Nu sunt semne de acostare. Armăsarul Adjunctei nu făcu nicio mişcare. Nu sunt urme nicăieri. Bărbatul şi calul său erau acoperiţi din cap până în picioare de sânge şi bucăţele de carne. Din Casa Paran? — Da. mai puţin două.

purtând coifurile încă. Foarte mari şi foarte ascuţiţi. Şi cum o să reuşeşti asta? Paran miji ochii privind înainte cu un zâmbet strâns pe buze. ia să auzim părerea ta. — Vreau să vad acest sat de pescari. niciun fel de hoituri. Morţii trebuie îndepărtaţi cât de repede posibil. Adjunctă. — Dar nu pe plajă. Paran ridică din umeri. întrebă Lorn. mai ales. Lorn tăcu. — Da. Nobilii s-au abţinut de la însărcinări militare. — Şi a doua colibă goală? — Un bărbat şi o fată. Lorn se întoarse către tânărul nobil. spuse Paran. Adjunctă. Coliba e aproape de urma fluxului. — Nici urmă de ei? — Niciuna. vizavi de stâlpul de amarare gol. — Tu eşti acela care s-a târât pe acolo pe jos. Văzu zale sfâşiate. Căpitanul simţi un gol în stomac. dar Adjuncta scutură din cap. — Am înţeles. incapabilă să cuprindă magnitudinea măcelului. Adjunctă. cu capetele zdrobite de ceea ce probabil fuseseră fălci imense şi teribil de puternice. — Locotenente. apoi spuse. dintr-una din cele mai bune rase crescute în Şapte Oraşe. — Se va aranja. conştientă că ambii bărbaţi o priveau. — Locotenentul Paran va fi de ajuns. Adjunctă. Căpitanul se pregăti să-şi pună coiful. scuturi mototolite şi membre smulse din trupuri. — Ei bine. Mă aştept să fiu cantonat în capitală. — Înţeleg. ţi-ai primit ordinele? — Nu. — Nu mai sunt lupi în Itko Kan de sute de ani.Se strâmbă. Toate urmele masacrului trebuie şterse. Dinaintea ei. — Nu. Armăsarul ei. Paran. În orice caz. domnule. cu ce fel de arme au fost ucişi soldaţii dumitale? Căpitanul ezită. Cu arme naturale. N-au lăsat urme. credem. Ea ridică o sprânceană. Căpitane. umflat şi dezgustător. Desigur. îşi pierduse trapul mândru şi hotărât şi îşi căuta cu grijă drumul.. sperând că uşurarea nu i se strecurase în voce. — Dacă au fost lupi.. Locotenente? El încuviinţă şi îşi îndemnă calul să pornească. încă mai descoperim cadavre de-a lungul drumului sau pe câmp. Adjuncta trase adânc aer în piept. Sperase că se înşelase. apoi îşi întoarse căutătura cruntă către locotenent. Lorn reuşi să studieze cu atenţie priveliştea din jurul lor doar câteva minute înainte să-şi fixeze privirea pe promontoriul din faţa lor. atunci erau cât catârii. — Căpitane. spuse căpitanul. unul din caii de război antrenaţi de generaţii în sânge. — Deci n-au fost lupi. Când păsările se împrăştiară din cale lor. prin arme naturale? — Colţi. oase frânte şi carne. apoi îi dădu drumul într-un oftat lent. Căpitanul îşi drese vocea. Îţi sugerez să preiei personal conducerea gărzii. spuse Lorn. Adjuncta se încruntă. Adjuncta îşi dădu seama că-l invidiază pe căpitan. — Ce vrei să spui. Lom îşi dădu seama că are nevoie de ceva care să o distragă şi căută acel ceva în conversaţie. îşi ţinu răsuflarea. Paran răspunse cu un zâmbet strâns. Aerul era fierbinte. şi-au ţinut 14 . Văzu soldaţi. — Într-adevăr. hoitarii stârniţi dădură la iveală un covor de armuri. Nici măcar un smoc de păr.

privind-o întrebător. Locotenente. Pe câtă vreme Împărăteasa Laseen are alte preocupări. Adjuncta îşi întoarse privirea către mare. apoi dădu pinteni ca s-o prindă din urmă. spuse ea. Împăratul n-a nutrit simpatie pentru noi. Obrajii lui proaspăt bărbieriţi roşiră. Era ud şi sârmos din cauza sudorii. se afla o stâncă largă. Paran era nedumerit. — Locotenente Paran. Era vremea refluxului. — Ne întoarcem. — Stai o clipă. — Şi acum ce urmează? Ea îi aruncă o privire. O privi în vreme ce ea îşi scoase coiful şi îşi scutură părul lung şi castaniu. Doar dacă această obrăznicie nu include şi întărâtarea Adjunctei Împărătesei. Crăpăturile şi adânciturile stratului de rocă neagră erau umplute de bălţi în care se reflecta anost cerul înnorat.. Paran îi aruncă o privire peste umăr şi făcu la fel. — Văd că-ţi place să-ţi asumi riscuri. — Asta-i tot? Se holbă după ea în vreme ce ea îşi conduse calul înapoi pe drum. la piciorul promontoriului. lăsându-se pe spate în şa şi studiind marea îndepărtată. Adjunctă. Ajunseră la o cotitură şi dedesubtul lor se oferi vederii o plajă în formă de semilună. — Adjunctă. Locotenente. acoperită de iarbă. Eşti chiar aşa de convins de faptul că sângele tău este invincibil? — De când a devenit obrăznicie rostirea adevărului? — Chiar eşti tânăr. — Cineva a fost aici. Spre stânga. M-am luptat cu ciorile şi cu pescăruşii pentru cadavre – ştii ce fac păsările astea aici? Întocmai! Smulg fâşii de carne şi se luptă pentru ele. apoi îşi întoarse calul. Deasupra ei. în ultimele şapte ore am fost înfundat până la genunchi în carne sfâşiată şi sânge vărsat. Ea se uită la el prevenitor. Paran căscă gura. Aerul de deasupra plajei şi era pustiu – nu se vedea nicio pasăre. s-ar fi întors o dată cu fluxul. — Ce s-a întâmplat cu soldaţii aceia. Îţi vei primi ordinele de la mine ca ofiţer al personalului meu. Bărcile se odihneau pe coastele lor joase lângă stâlpii de amarare. Lorn îl urmă. ai spus bine ce ai spus. apoi îşi conduse calul înainte. — Dar. Ochii lui se îngustară încet. valurile spărgându-se de un recif la câteva sute de metri de ţărm. S-a petrecut ceva şi nouă ni se distrage atenţia ca să nu descoperim ce anume. cu expresia gânditoare stăruind pe spatele lat al locotenentului. — Mă tem că nu vei fi cantonat în Unta. Locotenentul se întoarse lângă ea. nu-i aşa? — Încă din primele zile ale Imperiului. Calea era îngustă. Ajunseră la panta îndepărtată. spuse el când ajunse alături de ea. Îşi opri calul. se îngraşă cu limbi şi ochi. pe care se ghemuiau o duzină de colibe. un drum îngust ducea spre mare. urmând buza promontoriului. Trase în piept aerul sărat. Lorn îl privi pe tânăr. nu-i aşa? Asta păru să-l usture pe Paran. — Patru sute de oameni au fost ucişi ca diversiune? — Dacă bărbatul acela şi fiica lui ar fi fost ieşiţi la pescuit. marginea drumului se prăbuşea douăzeci de metri către stânci. Nu mai sunt tânăr.. Paran făcu un gest într-acolo. 15 . — Nu le vei găsi trupurile. spuse ea. O clipă mai târziu. Adjunctă. înainte de a-şi concentra atenţia pe drumul pe care o apucaseră. ficaţi şi inimi.capetele jos multă vreme. Către stânga. Un vrăjitor foarte puternic. apoi îi întâlni privirea. Adjunctă? Ea nu răspunse imediat.

Lasă-i pe cei născuţi în oraş. — Să nu mă mai întrerupi. cei mai mulţi. Femeia descălecă.. începu Lorn. Lorn spuse: 16 . — Ţi-ai dat seama ce e în spatele trebii ăsteia? Încă urmărind mişcarea de pe drumul de dedesubt. va fi să te duci călare până în târgul acela – cum se numeşte? — Gerrom. Adjuncta privi scena de dedesubt cu ochi nemiloşi. Chipul locotenentului era impasibil. Locotenente. Kanesii sunt oameni cooperanţi. — Nu. Ajunseră în punctul cel mai înalt al potecii şi se opriră la drum. Locotenente. Părul ei lung se legăna în funii zdrenţuite în josul capei sale Imperiale. Şi numai femeile şi bătrânii.Paran scutură din cap. — Căpitane. Împărăteasa trebuie să-şi verifice papucii în fiecare dimineaţă ca să se asigure că asta nu era deja în ei. O văzu pe Lorn studiindu-l când ajunseră pe creastă. Cunosc tiparele vrăjitoriei şi cunosc tiparele minţilor care o folosesc. Atrageţi oameni şi din afara oraşului? — Pentru înrolare? Sigur. ceva îi spuse căpitanului că zilele sale liniştite în Itko Kan erau numărate. boii răgeau şi loveau din copitele lor înmuiate în sânge. la fel şi Paran. Asta înseamnă. N-a fost niciuna din astea. se băgă Paran cu un rânjet rece. Pot întreba de ce? — Poţi. nu sunt un mag. doar cei din afară. Îl privi pe Paran. — Ar trebui să fie o listă scurtă. mulţi dintre ei cred că orăşenii se văicăresc prea mult. spuse ea. căruţe se legănau printre cadavre. află familia cărui pescar era formată dintr-un tată şi o fiică. eu primesc primii veştile proaste. sper că ai dreptate. deşi nu o practic. Dedesubt. — Prea bine. trebuie să ştiu mai mult despre ceea ce se petrece. Într-un fel. Simţi coiful greu în mână. Era oare aroganţă. Soldaţii strigau în grabă în vreme ce deasupra se roteau mii de păsări. Locotenente. Căpitane. eu sunt afurisită de vrăjitorie. Priveliştea duhnea a panică. că. Gerrom. Adjunctă. am legături cu magia. Căpitanul mormăi. Adu-mi numele şi descrierea lor. tu doar îi hăituieşti şi-i ucizi. înţeleg că în Kan se desfăşoară o campanie de recrutare. dacă vrei. Există o direcţie aici şi trebuie s-o găsim. — Nu. Cei mai mulţi dintre săteni nu ştiu că toate s-au dus la naiba în Genabackis. — Pentru binele lor. în plus. La capătul îndepărtat se găsea căpitanul cu coiful atârnând de cureluşă într-una din mâini. Acolo trebuie să se ştie de satul de pescari pentru că acolo se vinde peştele prins. Rugăminte. O mie de sfori îl trăgeau pas cu pas către un post călduţ în vreun oraş liniştit. Orăşenii au prea multe de pierdut.. sau îi dăduse Adjuncta ceva de gândit? — Căpitane. — Aşa sper. spuse Paran. Oricum. Locotenente. În timp ce-i privea pe cei doi călăreţi apropiindu-se. Lorn se întoarse să privească soldaţii curăţând drumul. Foloseşte miliţia dacă localnicii sunt recalcitranţi. Întreabă în jur. — Prima ta însărcinare. am o rugăminte la tine. — Am nevoie de o listă a noilor recruţi. — Nu vor fi. Ne cunoaştem. Căpitanul mormăi din nou. pe naiba. Bastardul ăla cu sânge îndoit se aranjase. Ea îşi puse coiful înapoi şi legă cureluşa strâns sub bărbie. — Desigur. Din ultimele două zile. După cum ştii. Paran încuviinţă încet. Dacă fac de acum parte din personalul tău. După cum spuneam. — Da. S-a intenţionat să ajungem la concluzia că măcelul a fost total şi întâmplător.

Căpitanul o fixă cu ochi duri. apoi spuse: — Altceva. Pumnul din Kan dăduse instrucţiuni extrem de clare: dacă aveau două picioare. educaţia începea aici. Bătrâna avea dreptate. salută. Asta îi aduse un zâmbet uşor. fată. — Continuă. Campania din Genabackis era în mare necaz. Era nevoie de carne proaspătă. Căpitanul vorbi. Chipul ofiţerului de recrutare se încordă. două braţe şi un cap. Căpitanul îl privi pe tânărul nobil şi zâmbi. lăsând zâmbetul să spună tot. Căpitanul îl privi plecând. pe Genabackis – mărşăluise printre ferme 17 . Când eşti tânăr şi puţi a baligă de porc şi eşti convins că nu există armă în lumea asta afurisită care să te rănească. înţelegi că stai la rând ca să te înrolezi în Marina Impe riului Malazan. se gândi căpitanul.— N-am nicio idee. Corespundea perfect descrierii Pumnului. Şi dacă asta nu era destul de rău. — Nu-i plăcută. fără să rostească o vorbă. Totuşi. Aragan se încruntă în jos la tăbliţa de scris şi aşteptă până ce caporalul îşi drese vocea. Ador hârțogăria. Apoi zâmbetul dispăru. Am încredere că vei face toate aranjamentele necesare. N-avea decât să se zvârcolească. — În regulă. A lucra pentru Adjunctă era ca şi cum ai fi viermele din cârlig. Adjuncta lui Laseen sosise din Unta la nici zece minute mai târziu. Locotenentul Paran face acum parte din personalul meu. Ca de obicei. — Da. se gândi Aragan. Adjunctă. cu privirea calmă şi rece fixată pe Aragan. Da.. scorpionul din buzunarul Imperial. O expresie acră trecu peste chipul lui Paran. Tonul ei îl trezi la realitate. Adjunctă. Apoi ridică privirea. Adjuncta se întoarse spre el. Tot ce au aici sunt poveşti. Fusese o zi proastă. Căpitanul local plecase ca o furtună cu trei companii şi nu lăsase în urma lui nici măcar un zvon demn de crezare despre locul spre care se îndreptau. Era a opta zi de recrutare şi Sergentul de Stat-Major Aragan şedea cu ochii înceţoşaţi dinapoia biroului său în vreme ce încă un puţoi era mânat înăuntru de caporal. spusese Pumnul din Kan. aşa-i? Fata încuviinţă. Ucigaşa de magi. Se urcă înapoi în şa.. Pescuitul mergea cel mai bine în apele din dos. Deschise gura având pe limbă o tiradă biciuitoare menită să-i facă pe tineri să fugă mâncând pământul. n-are cum să aibă mai mult de doisprezece sau treisprezece ani. Oamenii ăştia fuseseră sub papuc atâta vreme că începuse să le placă. Deşi n-o văzuse niciodată. Poveştile nu te fac să sângerezi. numele ei adus de vântul fierbinte şi uscat era destul să-i dea fiori. murmură el. — Cum doreşti. Adjuncta era cârligul. Rânji la fată. poveştile nu te fac decât să vrei să faci parte din ele. Fir-ar. — Oh. Dacă era fiică-mea. Adjunctă? — Da. De ce par ochii ei aşa de afurisit de bătrâni? Ultima dată când văzuse ceva asemănător fusese la marginea pădurii Mott. iar la celălalt capăt se afla Împărăteasa. — Aş dori să aud părerea unui soldat apropo de intruziunile curente ale nobilimii în structura de comandă a Imperiului. folosind una din acele stranii şi magice Vizuini ca să ajungă acolo. Adjunctă. — Păcat. — Locotenentul Paran va pleca acum. apoi o porni călare în josul drumului. Recrutul dinaintea lui îl luă pe sergentul de stat-major pe nepregătite. O clipă mai târziu o închise înapoi. Poveştile nu te fac să flămânzeşti şi nu îţi dau dureri de picioare. i-ai. Avuseseră ceva noroc aici în Kan. şi eu sunt reîncarnarea Împăratului. Ei bine.

răspunse fata imediat. Aragan continuă să scrie o clipă. golit de cântecul păsărilor. Rămăşiţele nu păreau să fie mai vechi de o zi. Ei bine.lovite de o secetă de cinci ani şi de un război de două ori mai lung. în afară de cazul în care ai vreo preferinţă. În zilele acela se circula mai ales pe jos. Iar noroiul din părţile alea era undeva la jumătate între verde şi cenuşiu. soldat. apoi se opri. Aruncă deoparte condeiul şi îşi masă tâmplele. Argan notă numele pe tăbliţă. înfundat până la glezne într-un câmp de orez. niciun semn de violenţă în afara zorului celor care plecaseră. o fluturare şi o uşoară bătaie a aerului purtând până la Paran duhoarea dulceagă a cărnii putrezinde. Aragan clipi. În timp ce se apropia. Pentru a spori străinătatea decorului. fructele şi legumele cu frunze verzi începând doar acum să putrezească în căldura după-amiezii. Mişcări unduiau în întunericul dinăuntru. apoi privind înapoi în susul străzii. spuse el blând. Gerrom se afla la o leghe şi jumătate spre interior de-a lungul Vechiului Drum Kan. îi dădu drumul încet. — Care ţi-e numele. Doar boccele deşirate şi sfâşiate de haine. — O sa notez. Nimeni nu se mişca printre casele sărăcăcioase din chirpici. — Şi spală-ţi noroiul de pe picioare. În Oastea lui Un-Braţ. stătea tâmp în apropiere. Ridică mânerul până ce acesta se eliberă. Paran privi primele acareturi ale micului târg ieşind la iveală din ceaţa prăfoasă. Obloanele ei dublate cu tinichea erau închise. Îşi ridică privirea când ea ajunse lângă uşă. o rută rar folosită de când fusese construit drumul Imperial de pe coastă. măcar durerea de cap slăbea. Nu mai plouase de săptămâni. un susur liniştit. fermieri şi pescari locali cu bunurile lor. Sudoarea şi moartea 18 . uşile ei grele legate în fier erau închise. Trase aer adânc în piept. aşteptă să i se obişnuiască ochii. apoi împinse uşa. deşirate la întâmplare pe podele printre găinaţ şi puf negru purtat de curent. Un catâr şchiop. coşuri rupte şi legume zdrobite împrăştiate pe cale rămaseră drept dovadă a trecerii lor. Paran trase de uşa Poliţiei. Un sunet blând şi monoton venit dinăuntru îl opri. Scoţând sabia din teacă. În vreme ce calul său îl purta în pas încet. Descălecă dinaintea ei. ultimul străjer al gunoaielor unei migraţii. nu roşu închis. Caporalul îţi va spune unde să mergi. Îşi aţinti privirea în încăperea exterioară a Poliţiei şi era un morman mişcător. legându-şi iapa de un gard. o fugă panicată. aerul era nemişcat. Paran îşi ţinu ochii pe clădire. Sub comanda Marelui Pumn Dujek Un-Braţ. soldat? — Iertare. putea să audă un murmur lichid care-i ridică perii de pe ceafă. Ochii aceia bătrâni erau urmarea foametei sau a morţii. Strada principală era de fapt singura stradă a târgului. niciun câine nu ieşi să-l provoace şi singurul car la vedere zăcea sprijinit pe o singură roată. o durere de cap neaşteptată pisându-i interiorul craniului. Forme omeneşti otova zăceau în mijlocul lor. Suflând greu şi cu gura uscată ca bumbacul vechi. Numele tău. — Campania din Genabackis. Aragan încuviinţă. cutremurător de gâtlejuri glăsuind. Cu toate acestea nu văzu niciun cadavru. Mă numesc Iertare. — Îţi vei primi misiunea într-o săptămână. ducând la capătul ei îndepărtat către o intersecţie marcată de o singură clădire cu două etaje din piatră: Poliţia Imperială. Când ajunse aproape de acareturi îşi opri calul. Paran întinse sabia şi-i fixă vârful sub zăvor. Încăperea era plină de porumbei negri uguind cu un calm îngheţat. deci? întrebă ea liniştită. Se încruntă. Îi aruncă lui Paran o singură privire jalnică în vreme ce acesta trecea călare pe lângă el. dar acum. apoi îşi îndemnă calul înainte. în vreme ce stătea dinaintea uşii imense. Era prea jos pentru a fi auzit de la distanţă. Paran slăbi sabia din teacă. Nicio mişcare. Migraţia fusese grăbită. — Liber. fată? — Am intrat.

Nu privi înapoi. fără îndoială. Ţinutul din jurul lui.se încleştau de aer groase ca nişte bandaje. cu faţă acră şi a garnizoanei din Kan. traversă camera. păşi grăbit prin încăperea exterioară până ce ieşi la lumina caldă. ca să le dovedească întru totul profesionalismul său rece şi detaşat. răscoli printre suluri. Mai mult. Smuls din umbra acelui căpitan laconic. Păşi înăuntru. — Nu-i sănătos. venind de undeva din propriul său cap. Şi nu era nici printre primii care se înrolaseră. Paran voia ceva mai provocator decât coordonarea transporturilor de vin sau supravegherea prăsirii cailor. devenise altceva. Soarele apunea greu şi umflat dinapoia unei pete purpurii a unui nor la orizont. Porumbeii se traseră dinaintea cizmelor lui. înfometat după prestigiu şi plictisit de atitudinea de mulţumire de sine şi de stagnare a clasei nobile în general. Foile de papirus se năruiră sub atingerea lui. Chipuri umflate cu ochi opaci ca nişte monezi se holbau din umbre. ca cele ale oamenilor sufocaţi. urcă în şa şi se îndepărtă călare de târgul abandonat. Paran bănuia că asta se schimbase o dată cu măcelul de pe drum. Se descurcase bine. Cândva mândrii. zâmbetul inexplicabil de pe chipul vreunui soldat mort – dar ceea ce s-a dovedit a fi cel mai apăsător fu ceea ce se petrecuse cu caii. Paran încercă să găsească un sens în ceea ce se petrecuse începând de dimineaţă. pusese de multă vreme ochii pe armata Imperială. deşi detaliile se dovediseră. Uşa de la biroul căpitanului era întredeschisă. Avea un fel de a se întinde. Feţele erau albastre. Se întoarse. Paran intră în birou. cloncănind. pe ciudăţenii – răsucirea bizară a vreunui cadavru. Se descurcase mai bine decât mulţi dintre acei veterani. de realizarea sa. Calul său se târa înainte. Ochii i se fixaseră pe detalii. cu faţa umflată şi învineţită în nuanţe de albastru. Punând sabia în teacă. făcuseră şi sătenii.. Paran privi în jos la unul din soldaţi. O adunare de păsări care să stea de veghe în batjocură. Doar ghinionul făcuse să fie trimis în Kan. în vreme ce amurgul îi învăluia încet. O lumină prăfuită se scurgea pe lângă marginile neregulate ale ferestrelor acoperite de obloane. caii erau pătaţi de fiere şi de scârnă şi peste toate se întindea un covor sclipitor de sânge şi frânturi de 19 . uriaşe şi devastatoare. poate chiar extaziaţi. ajutat în bună parte de creşterea superbă a calului său. locotenentul văzu perspectivele deschizându-se cu iuţeală. Paran se luptă să-şi ţină ochii deschişi. dificile. uşurându-şi astfel drumul către acceptarea la instrucţia de ofiţer şi către posturile selecte. O ştergere desăvârşită a urmelor. murmură el. O zi oribilă. cândva familiar şi sigur. să porţi uniformele astea trei zile. acoperite de o crustă – semnele groazei – şi rănile erau înfiorătoare. Nări şi guri înspumate. Floarea întunecată a vrăjitoriei era o pată pe care puţini doreau s-o examineze prea îndeaproape. unde o garnizoană de veterani îşi lingea rănile de mai bine de şase ani. Paran mătură pene umede de pe birou.. Paran dezlegă iapa. Porumbeii fremătară. Existase prea puţin respect pentru un locotenent neîncercat şi încă şi mai puţin pentru unul de viţă nobilă. tatăl şi surorile sale trebuiau să fie impresionaţi. se oferise voluntar pentru a efectua inspecţia în detaliu. Nu era nerăbdător să-şi petreacă noaptea sub cerul liber. Căpitanul şedea încă în scaunul său. Niciunul nu se repezi la uşa deschisă. verde şi cenuşiu. Cred că umorul negru nu mai e pe placul meu. Ca atâţia alţi fii şi fiice de nobili. Închise uşa Poliţiei după el cum. cu capul plecat. Postul de aghiotant la Adjunctei era un avans în carieră pe care nici măcar nu şi l-ar fi putut imagina cu o săptămână în urmă. putrede şi uleioase între degetele sale. În ciuda profesiei pe care şi-o alesese. Se scutură. dar altfel nu-i dădură atenţie. un loc agitat de curenţii întunecaţi ai vrăjitoriei. Fusese o zi lungă. Tras de lanţurile obosite ale gândurilor sale. Auzise ţipete în vreme ce se târa printre cadavre.

neînfricat. Alătură-mi-te aici. fiule. spuse el. în mintea sa veniră nişte cuvinte vechi. a reginei. Avea chipul prelung. îngenunchiaţi neputincioşi pe marginea drumului chinuiţi de icnete de vomă chiar dacă nu mai aveau nimic de dat afară. aţintindu-şi urechile şi lărgindu-şi nările. Ar fi trebuit să asculţi de vorbele mele. Bărbatul zâmbi. a treia. scânteiau de inele. eu sunt acela. pentru prima dată. reveni acum într-o formă diavolească. Numele meu este Topper. — Ştiu numele ăsta. ar fi scuipat la picioarele lui Paran. lăsând gluga pe spate.carne roşie. Ne puteam înveseli conversând şi privind leneşi la ţăranii a căror trudă e fără de capăt. să scape din şuvoiul omenesc. — Ştergând orice speranţă. Drumul trecea prin câmpuri de orez. mai de rând. Sângele unui Tiste Andii îmi goneşte prin vene. Îi spusese Adjunctei că tinereţea lui se dusese. a fiilor şi a fiicelor. deşi părul îi era alb. când gândurile îi reveneau la priveliştea aceea groaznică. cea mai apropiată colibă a ţăranilor fiind pe o coamă paralelă.. inele pe fiecare deget. Uită-te la tine acum. Îşi păstrase încrederea în sine pe durata întregului episod. o siluetă le bloca acum drumul. — Şi a verilor. — Adjuncta mi-a cerut o favoare. Se întreba acum. era prins sub o curea subţire. se simţea de parcă ceva ce fusese mereu solid în mintea sa acum se bâlbâia. Băiatul nu mai era un băiat. la o sută de paşi de făgaş. Misiunea mea e să te însoţesc. făcând iapa sa tresară. E nerăbdătoare să-ţi audă raportul. Scutură ulciorul. simţindu-şi mâinile cuprinse de umezeală acolo unde se odihneau pe corn. Iapa sa ridică pe neaşteptate capul. fără sa-i pese. Paran făcu un efort să se îndrepte. Dar. a regelui. A mea a fost mâna care a curmat viaţa spiţei regale din Unta.. cu un timbru ciudat de melodic. deasupra şi dedesubtul încheieturilor. Şi ecoul care venise din Poliţie la Gerrom. ar trebui. Locotenente? Vocea bărbatului era blândă. Respinsese noţiunea aceea atunci. Îşi schimbă neliniştit poziţia în şa. lipsit cu totul de precauţia pe care tatăl său i-o insuflase când venea vorba de multele feţe ale Imperiului.. ameninţându-i echilibrul. Părea să aibă puţin peste treizeci de ani. ţinând un ulcior de lut. Cu toate acestea. Un unic cuţit lung. căutând. Mâinile bărbatului. şi ochii întunecaţi şi ciudat de înclinaţi. cu pielea de o nuanţă mai deschisă de cenuşiu. Silueta – a unui bărbat după înălţime – era înfăşurată în nuanţe de verde: mantie. purtând o tunică decolorată şi jambiere de in peste cizme de piele vopsite în verde. fără îndoială. Îi mai spusese şi alte lucruri. a verilor de spiţa a doua. uşor cenuşii în lumina după-amiezii. — Ţi-e sete. Ridică acum unul din ele. Adjuncta îl remarcase. în grabă. O respingea şi acum. Am un adevărat ospăţ ascuns în buzunare – cu mult mai de dorit decât ceea ce poate oferi un sat asuprit din Kan. Aproape plânsese pentru caii aceia. O suflare rece se învârteji leneş pe lângă ei. cu dispreţ. ci un bărbat. pe marginea drumului. Vai. într-adevăr. De la mare distanţă. ezita. Dar acum. de pe zidurile Fortăreţei lui Mock. păstrând mâna pe mânerul sabiei. arma preferată de războinicii din Şapte Oraşe. Paran se întinse după arma sa în vreme ce privea neliniştit în jur prin negură. spuse Paran. Asta mi-a fost datoria ca Gheară neîntrecut 20 . Uşorul dispreţ pe care îl arătase faţă de acei veterani din trupa sa. de-ar fi fost acum dinaintea lui.. glugă. răspunse Topper. Comandantul acela greu încercat de acum mulţi ani. — Dar mai întâi să mâncăm. — Am treburi cu tine? întrebă Paran. dacă era drept să se simtă mândru. vechi de tot: trăieşte liniştit. — Păi. căzând ca o lovitură întârziată asupra sufletului său deja măcinat şi zdrobit. tropăind dezorientată din copite pe drumul brăzdat. se arătă din nou pentru a trage de amorţeala defensivă care îl ajuta încă să-şi menţină controlul.

— Reputaţia ta pune politeţea jos de tot pe lista ta de îndemânări. Paran acceptă o bucată de turtă. Locotenente. Tu ai văzut al doilea fel. — Ţi-e foame? Nu-mi place să mănânc singur. Se întoarse către drum. Îmi fac noi cunoştinţe în două feluri. e între tine şi ea.de iscusită. — Mi s-a părut că ai zis că Adjuncta a cerut grabă. spuse Paran. — Vai. În felul ăsta şi eu sunt un fel de aghiotant. Îmi poţi spune pe numele mic. Cei doi băură. Paran se aşeză pe drumul noroios. umplând cupele cu vin de culoarea ambrei. — Laseen conduce încă Gheara. — Răni străvechi. locotenent şi aghiotant al Adjunctei Lorn. — Şi ne vom grăbi. nici mai puţin. Gheară. Te supui necondiţionat voinţei lui. Încruntându-se. — Doreşti să ştii ce-am descoperit în Gerrom? întrebă el. conversaţia plăcută s-a sfârşit. — Ai început să înveţi. Calea ni se deschide. Locotenente. — Aceea fiind? — Ţi-e sete? Încruntându-se. — Deci. Şi tu? Ce titlu poartă comandantul Ghearei? Topper zâmbi din nou. — E una din trăsăturile mele îndrăgite care are mult prea rar ocazia de a se manifesta în zilele astea. Topper ridică din umeri. Gheara zâmbi. desigur. Topper începu să desfacă pacheţelele dând la iveală brânză. întorcând spatele rândurilor înghesuite şi moleşite ale nobilimii. trecându-şi o mână prin părul său negru. Ganoes Paran. scoţând din buzunare mai întâi nişte pacheţele înfăşurate. sau eşti aici din alte motive? Gheara se ridică zâmbind. — Orice înţelegere ai fi făcut cu Adjuncta. Nici mai mult. Nu sunt genul care să păstreze formalităţile dincolo de un punct rezonabil după ce am făcut cunoştinţă. Turnă. — Dacă simţi nevoia. Paran descălecă. nu? Îmi permiţi să îţi spun pe numele mic? — Paran ajunge. Eşti o mică parte a unui muşchi din acel trup. Eşti la porunca lui. Paran acceptă cupa. — Şi primul? — Vai. S-a dus vremea vechilor vrajbe. dând la iveală o batistă de mătase cu care să-şi atingă buza. — Uite că n-a fost chiar aşa greu. Paran. având în vedere că urmează să îţi fiu însoţitor. Mi s-a dat de înţeles că ai ales o cale diferită. Topper. 21 . apoi două cupe de cristal. Topper zâmbi. acum salutăm noi începuturi. Paran îşi dezlegă şi îşi scoase coiful. Obosit. — Cum îţi dai seama? — Ah. Cuvintele sunt ca monezile – merită să le aduni. Nu-ţi sunt dator cu nimic. Gheara se lăsă pe vine. Dar nu mi-ai răspuns la întrebare. — Până mori pe un pat de aur. Destupă ulciorul. — Poate că ar fi mai bine să-mi aştept audienţa cu Adjuncta. nu-i vreme pentru prezentări cum se cuvine în momentele acelea. turte şi mai multe feluri de fructe. păi. Adjuncta e nerăbdătoare într-adevăr. — Şi am trecut de acel punct? — Într-adevăr. Doar cu duşmănie. Niciodată să nu fii uşuratic cu cunoştinţele pe care le deţii. imediat ce ne vom fi umplut burţile şi vom fi conversat politicos. Eu o asist. Fără îndoială că-mi vei acorda puţin din timpul tău preţios. Locotenente. Deci. spuse Paran apropiinduse. — Acum eşti una cu trupul Imperiului. puse jos ulciorul şi-i întinse lui Paran una din cupe.

— Să înţeleg. spuse Paran. putea vedea o cărare cenuşie. trădând faptul că drumul era acoperit de cenuşă când se stârniră curenţi invizibili care ridicară mici vârtejuri de praf. Astfel înşelaţi vămile. Lumea în care intraseră era stearpă. Movilele care se înghesuiau de-a lungul cărării se dovediră a fi mai multă cenuşă. spuse Topper după o vreme. — Va trebui să te obişnuiţi cu asta. — Condu-mă. unii chiar cred că provinciile lor îndepărtate sunt în afara influenţei Împărătesei Laseen. spuse Topper. Există străini pe aici şi nu-s prietenoşi. Topper mormăi. în locul lui aflându-se acum continuarea potecii.. luptându-se să alunge un fior neaşteptat. Sudoarea i se prelingea pe sub platoşa de zale.Paran se răsuci şi văzu o perdea deschizându-se în aer. — Ai tăcut pentru că te-ai ruşinat. — E un risc cu care va trebui să trăieşti. — Bine ai venit în Vizuina Imperială. potecile secrete ale vrăjitoriei. arcuindu-se de ambele părţi peste ziduri scunde şi acoperită deasupra de o boltă de ceaţă impenetrabilă în culorile ocrului. Iapa sa sforăi apăsat. A mai fost o asemenea încercare dusă la capăt vreodată? Doar zeii pot spune. revărsând o lumină galbenă. orice semn de viaţă. O Vizuină. — Agreabil. Oftă. lăsând în urmă o dâră ce ducea în negură. Unii cred că Imperiul a devenit prea mare. Înăuntru. că niciun zeu nu pretinde această Vizuină. — Tăiată cu forţa din. Paran. Adjuncta e acum în Unta. 22 . paznicii porţilor şi ai podurilor nevăzute şi pe toţi ceilalţi despre care se spune că sălăşluiesc în Vizuini servindu-şi stăpânii nemuritori. Vom folosi această Vizuină să străbatem distanţa – trei sute de leghe în doar câteva ore. şi o dată cu el.. potolită. Paran luă frâiele iepei sale şi îşi aruncă coiful peste cornul şeii. Aerul trecu pe lângă el înspre portal ca într-o inspiraţie. Portalul se închise dinapoia lor. Nu fu surprins când Topper iuţi pasul după aceea. De câteva ori dădură peste locuri în care digurile de cenuşă fuseseră răscolite de parcă pe acolo trecuse târşâit ceva mare şi lat. Gheara îi aruncă o scurtă privire cumpănitoare. un amestec neclar de cer de culoarea ocrului şi pământ negru-cenuşiu. — Îţi imaginezi că Vizuinile sunt aşa aglomerate? Ei bine. Paran îl urmă. era sculptată o mână cu gheare ţinând un glob de cristal: sigiliul Imperial Malazan. mortală. — În caz că te întrebai. cred. deci. spuse Topper cu o urmă de batjocură. Într-un asemenea loc găsiră o pată neagră ca o coajă şi zale de lanţ împrăştiate ca nişte monezi în praf. Zările de dincolo de grămezile de cenuşă erau apropiate. — Pe Răsuflarea lui Hood. mult deasupra lor. Aerul era nisipos şi avea gust metalic. Dincolo de arcadă era întuneric. pentru că miam bătut joc de ignoranţa. Itko Kan dispăruse.. Fusese construită nu de mult şi Paran recunoscu bazaltul ca fiind din Unta. Topper examină tabloul îndeaproape în vreme ce Paran privea. Începură să meargă. Iapa sforăi din nou. spuse Paran. Paran tăcu. deci? Îmi cer iertare. credinţele ignoranţilor sunt mereu amuzante. din carierele Imperiale din afara capitalei. Zidurile care înconjurau proprietatea familiei sale erau din aceeaşi piatră cu luciri negre-cenuşii. Locotenente. ce-o fi fost aici înainte. spuse el. asemenea credinţe aparţin neghiobilor. Următoarea mie de paşi de tăcere îi aparţinură lui Topper. La scurtă vreme după aceea ajunseră la o arcadă de piatră. apoi intră cu paşi mari în Vizuină. Calea nu-i nici pe departe atât de sigură pe cât ar fi vrut el să cred.. După cum tocmai ai aflat. Vei fi un tovarăş plăcut în această scurtă călătorie. Nicio schimbare a luminii nu marca trecerea orelor. În centrul arcadei.

ea face parte dintr-o rasă a cărei inteligenţă e recunoscută. Prundişul scrâşni – numai că nu era prundiş. Laseen nu se schimbase prea mult de la singura dată când o văzuse de atât de aproape.Paran îşi drese vocea. Te rog să-mi accepţi cele mai umile scuze. Zâmbind. Paran făcu o plecăciune. Lumină şi culori explodară în afară. Copitele iepei aterizară un scrâşnet. îşi încleştă mâinile şi se înclină din talie. smucindu-şi capul. Făcu un gest şi una din gărzi veni în faţă pentru a aduna frâiele iepei. ci pietre de mozaic. Porni cu paşi mari prin holul îngust. Paran îşi luă ochii de la Topper. cu părul scurt şi blond deasupra nuanţei de albastru a trăsăturilor ei comune. Firească şi neîmpodobită. că nu ai ţinut seama de sfatul comandantului de acum şapte ani.. cu pereţii acoperiţi de tapiţerii şi un grup de gărzi înarmate apropiindu-se din toate părţile. ratându-l cu o palmă. Privi treptele deşelate. Chipul lui Topper era negru de furie. Clipi surprins. Ea continuă: — Desigur. retrăgându-se încet către poziţiilor lor de-a lungul zidului. Ăsta e Turnul de Vest. în cele din urmă. Ţi-ai imaginat că Arcada Imperială va da în grajduri. nu pot decât să fac la fel. nici el n-a ţinut seama de sfatul care i s-a dat. În acel tron şedea Împărăteasa. Împărăteasă. Iapa se cabră când Paran o împinse mai aproape de arcadă. 23 . clipind în vreme ce începea să înţeleagă priveliştea din jur. împrăştiind în toate părţile ceva ce ar fi putut fi prundiş. apoi îi înfipse cu putere pintenii în coaste. — Am ajuns? Topper se răsuci către el. Ochii ei căprui îl priveau cu atenţie. Strâmbându-se.. — Condu-mă. se urcă în şa şi strânse frâiele. Turnul Prafului. Locotenente? — Calul meu nu voia să treacă. apoi se întoarse zâmbind către Gheară. însoţitorule. trebuie doar să urci până ajungi în vârf. O copită biciui în urma lui. deci. cu tavanul lucind bătut în aur. — Spre deosebire de mine. Paran zâmbi. dar fără folos. Cu o învârtejire a mantiei. Gărzile părură să răspundă unui ordin nerostit. forţând Gheara să-l aştepte la capătul îndepărtat unde un şir de trepte urca şerpuit. pe care se găsea un tron din oase răsucite. — Văd. Mă întreb ce zeu v-a aruncat împreună pe acel parapet – i-aş recunoaşte simţul umorului. Paran descălecă. — Din motive întemeiate. — Topper te va conduce la Adjunctă. Paran îşi opri calul. Locotenente. spuse Paran. Speriată. În încăpere se lăsă tăcea cu excepţia scrâşnetului pietrelor semi-preţioase sub copitele iepei. Topper îl conduse către o uşă laterală. Topper păşi prin arcadă şi dispăru. rosti Laseen încet şi afectat. — Neghiobule! se răsti el când uşa fu bine închisă dinapoia lor. — Împărăteasă. Dinainte lui se afla o estradă ridicată. Paran nu făcu niciun efort de a ţine pasul. — Răspunzi cu aroganţă la politeţe. Paran făcu un gest. Paran îşi aranjă centura sabiei. O încăpere largă. Redresă calul. îşi dădu seama Paran. Adjuncta te aşteaptă în încăperile ei – nu există ale uşi aşa că n-ai să te rătăceşti. privind precaut la femeia aşezată pe tron. Topper se rostogoli în picioare. Ar fi bine să te lepezi de dispreţul nobiliar. — Ce-a fost aia despre parapet? Ai mai întâlnit-o – când? — Cum ea a refuzat să explice.? — La etaj. învăluindu-i. Încercă să o liniştească. iapa păşi în lateral trântindu-l pe Topper la pământ. Iapa ţâşni şi sări în întuneric. cu ochii fulgerând în vreme ce-i aruncă o privire cruntă locotenentului.

— Şi dacă ar fi să privim prin ochii soldaţilor morţi. Se pare că vestitorii morţii au fost. Când închise ochii. — Vom acţiona încet. Adjunctă. El închise ochii. Odihneşte-te. te-ai dovedit foarte. păsări. — Doar dacă nu trimit un necromant. asta e o urmă pe care nu trebuie s-o urmărim prea îndeaproape. Nu-şi dăduse seama cât de obosit era. Între timp. Paran se opri. deci. ea vorbi din nou: — Locotenente. Paran ciocăni uşor şi păşi înăuntru. Ea îl privi cu o sprânceană ridicată. în stil Napan şi. Mobila – atâta câtă exista – era veche. acolo nu s-a întâmplat nimic deosebit. — Nu ţin la modestie. Locotenente. cântărindu-i valoarea. Într-adevăr. Adjunctă. Când ajunse la uşă.. dând la iveală strălucirea roşie a răsăritului.. Părul ei lucea în lumina roşie. n-am vedea decât asta. Singurii oameni rămaşi în Gerrom n-au să vorbească. Transferul tău va avea loc peste câteva zile. sper că nu vei mai repeta scena din Salon. nu acum. Se îmbrăca. Adjuncta se ridică pentru a-şi pune armura din piele. O privi încă o clipă.. greoaie. El privi în jur. sau de ce? Sau doar eu sunt cel care trebuie abandonat? — Locotenente. când va veni timpul. Paran făcu după cum i se ceruse. Ea îşi legă ultima cataramă. Pe lespezile de piatră ale pardoselii erau întinse blănuri zdrenţuite. Te rog. spuse Adjuncta. stânjenit. adaptabil. — Mă îndoiesc că va fi la fel de amuzant a doua oară. — Iertare. Încheierea instrucţiei tale oficiale va fi grăbită. El mormăi. Te vei întoarce la Corpul de Ofiţeri de aici din Unta. voi fi acolo. Când ajunse la trepte auzi ceva ce ar fi putut fi o tuse venind din încăperea de 24 . Ea tăcu. — Poveşti despre porumbei – cred că s-a prevăzut posibilitatea asta. Adjunctă. Te informam cu privire la viitorul tău. Adjuncta şedea pe o laviţă în capătul îndepărtat. Trecu o clipă înainte să înţeleagă că ea îi vorbea. dar o vom urmări şi tu vei fi în centrul strădaniilor. — Curios. — Dormi mai târziu. înţelegi? — Da. — Şi cum rămâne cu ceea ce s-a întâmplat de fapt acolo. M-am înşelat? Poate că ai văzut destul şi nu vrei decât să revii la normalitate. El tăcu. Privi în jur. Locotenente. Pereţii erau acoperiţi de tapiţerii decolorate. spuneai? El încuviinţă. — Pari extenuat. găsi un scaun şi se lăsă recunoscător să cadă în el. am fost cumva o momeală? — Nu. Ar fi bine să fii atent. Se scutură şi se îndreptă. — Bine. Uşa camerei din vârf era întredeschisă. Adjuncta stătea în picioare dinaintea lui. capul i se învârti. cu spatele la o fereastră lată.Paran încuviinţă şi începu să urce. Cât despre timpul petrecut în Itko Kan. Am presupus – poate greşit – că ai dori să duci treaba asta până la capăt. Obloanele erau date în lături. ia loc. — Adjunctă. Intră şi închide uşa în spatele tău. Ea tăcu şi el ştiu fără să deschidă ochii că îl studia. pe moşia tatălui tău. am terminat cu tine. Adjunctă? Abandonăm căutarea? Ne resemnăm că nu vom şti niciodată cu adevărat ce s-a întâmplat.. Locotenente. să fii martorul răzbunării când aceasta va veni în cele din urmă. În ceea ce priveşte aparenţele. Deschise ochii şi se ridică în picioare. Porumbei. Ţi-ai îndeplinit sarcina după cum ţi s-a ordonat. du-te acasă. — Urmele au fost întru totul ascunse. — Adjunctă.

Aici. Un drug zdrăngăni de cealaltă parte. de care trase de două ori. Ganoes. Frunzişul grădinilor îşi amesteca nuanţele pline de viaţă cu zidurile văruite în culori strălucitoare. Singur în alee. o întoarcere la sabia de la care a pornit familia sa. dar lustruit până ce strălucea. pe jumătate ascunse de zidurile curţilor. Bun artist. Moşiile se împrăştiară în vreme ce-şi conducea calul mai adânc în Districtul Nobililor. a surprins ţinuta. Priveliştile familiare. nu dinaintea ochilor. a tratatelor de comerţ. de a observa dintr-un loc nemânjit şi neînghesuit de prostime. Nu se vedea niciun paznic. Dar acum Paran mergea printre ei fără gărzile familiei. unde se iviră primele domenii ale negustorilor. doar un lanţ subţire al unui clopoţel. În vreme ce-şi conducea calul prin străzile din Unta se simţea amorţit pe dinăuntru. ci în locul acela ce nu putea fi cunoscut dintre ochii şi gândurile sale. la distanţă de strada pietruită. proscris. ci un soldat. Ajunse la o poartă cunoscută. la negustori de vin. plin de cicatrice şi purta o cămaşă de zale cârpită care se termina în zdrenţe în dreptul genunchilor. Spaţiu vital cumpărat cu ajutorul istoriei şi al monezilor străvechi. niciun crescător de şoimi. expresia şi tot restul. O armă a Imperiului. puternică şi feroce. Era darul sângelui nobil de a ţine lumea la distanţă. o grijă îndepărtată şi lumească. Nu era un meşteşugar. ceva schimbat. Îi era greu să-şi imagineze că ar fi putut fi altceva. bere şi pânză. Dar. Poteca lega două acareturi de pe 25 .. Coiful său ca o oală era neregulat. şi blestem. Puterea sângelui se dusese şi tot ce avea datorită armatei era uniforma pe care o purta acum. apoi mormăi: — Tapiţeria trăieşte. îi cuceriseră şi-i îngenuncheaseră pe verii Kanesilor care îşi construiseră sate de-a lungul coastei. Paran aşteptă. ca întotdeauna. Tatăl său îl condamnase pentru alegerea sa. mulţimile interminabile. iar Imperiul avea zeci de mii de arme. Bărbatul se uita la Paran în sus şi în jos cu ochi cenuşii apoi. niciun negustor. acum o nobilime a grămezilor de aur. desigur. o voce mârâi un blestem în timp ce uşa se deschise scârţâind din balamale. Imperiul păru să se topească. Trecu prin Poarta Clopotului şi o luă pe Drumul Povârnişului de Marmură. O străveche nobilime a sabiei. vocile şi trăncăneala diferitelor limbi. Bine ai venit acasă. Miroase a copilărie. dar trăsăturile sunt aceleaşi. la capătul unei alei care în altă parte a oraşului ar fi fost considerată o stradă lată. Paran se trezi privind în jos la un chip necunoscut. De la războinici călare la crescători de cai. Îmbulzeala rămase în urmă şi gărzi personale începură să apară la porţile boltite. Cu toate acestea. Paran îşi conduse calul prin intrarea îngustă. alunecând mai răcoros peste arteziene nevăzute şi purtând pe alee parfumul florilor. cu adâncituri rămase în urma loviturilor de ciocan. Doar el era cel care se schimbase şi asta îl făcea să se simtă despuiat. familiile îşi urmăreau liniile de sânge până la acel trib de călăreţi de la răsărit care venise primul în acest ţinut cu şapte secole în urmă.. aglomeraţia. a manevrelor subtile şi a corupţiei ascunse în camere poleite şi coridoare luminate de lămpi cu ulei. — Pardon? Paznicul deschise larg uşa. Paran se imaginase făcând ceea ce era necesar pentru a închide cercul. o unică uşă înaltă de-a lungul unui zid lateral. Aerul înăbuşitor scăpă de izurile de canalizare şi mâncare putrezită. locul era acelaşi: priveliştile dinaintea sa erau aşa cum fuseseră întotdeauna şi nici măcar felul în care alunecau pe lângă el nu se schimbase.dinapoia lui. — Eşti mai în vârstă acum. cu atâtea secole în urmă. toate acestea i se păreau lui Paran ceva străin. Bărbatul era bătrân. Prin foc şi sânge.

— Tatăl şi mama ta nu sunt aici. apoi se auzi o voce de femeie. cu o mână pe spătarul scaunului tatălui lor. — Dar surorile tale sunt. — Şi înainte de asta. Paran se opri să-l studieze pe paznic. Niciun meşteşugar nar fi aranjat străvechile pietre sculptate de frică să nu trezească stafii. răspunse paznicul. Şi iată-mă. Îşi desfăcu pelerina de călătorie. Sala de banchete răsună de ecourile cizmelor lui Paran în vreme ce acesta se îndrepta cu paşi mari către masa lungă. dacă nu pui la socoteală mobila în plus şi butoaiele. — Eşti un veteran. — Ca întotdeauna. Se răsuci să privească în jur. — Aici. porni spre intrarea în casă. continuă Gamet. — Credeam că eşti în Itko Kan. totuşi.. Gamet rânji. Nu-s cantonat aici în Unta. Sora sa. aproape la fel de înaltă ca el. o aruncă pe spătarul unui scaun. Dar se pare că portretul meu a fost îndelung studiat de gărzi. Chiar şi sub casă. cu trăsăturile tăioase şi golite de sânge şi părul roşcat tuns mai scurt decât era la modă. se găseau asemenea pietre nelipite cu mortar. Gamet? — Fără întrebări. apoi se aşeză pe o bancă lungă şi îşi sprijini spatele de peretele lambrisat. în cele mai adânci cotloane. În slujba tatălui tău în ultimii trei ani. dar cu toate acestea s-a întâmplat. moşia de la ţară. tatăl meu studiază îndeaproape trecutul celor care intră în serviciul său. Ajunseră în curte. Deschise ochii. Vechiul puţ. Trecură câteva minute. Ah. dând la iveală două şiruri desăvârşite de dinţi albi. săpat de popoarele fără nume care trăiseră aici înaintea Kanesilor părea gata să se prăbuşească într-un morman de praf. Nu mai era copilul acela stângaci. iau eu calul dumneavoastră. Excelent spaţiu de depozitate. Era mai înaltă decât ultima dată când o văzuse. Niciunul nu observă sosirea lui Paran. Încuviinţă. — De obicei. aţi fi aflat.moşie. împrăştiindu-se la apropierea lui. oftă Paran şi. domnule. Curtea părea mai mică decât şi-o amintea. răsucite şi accidentate pentru a fi folosite. spuse Paran. Cred că nu a fost prea dezonorant. după ce închise şi încuiase poarta. nu-i aşa? Toate şoaptele viclene schimbate de familiile asociate. Trebuiau să se îngrijească de mânjii de la Emalau. trebuie totuşi să ne 26 . — Aduce investiţia profituri? Oricât de puţin dorită ar fi fost. Gamet îşi drese glasul. da. Chipul ei nu trădă nimic în vreme ce-l studia. — Ai fost promovat? El zâmbi. venind din urma calului. A ajuns preş în cazarma voastră? — Cam aşa ceva. Vizita mea va dura doar câteva zile.. Arăta la fel de modest ca întotdeauna. Tavore. soldat. O să pun servitorii să împrospăteze camera ta. ştii. lăsând să se vadă cerul deasupra. Închise ochii. — Aici? Am fi aflat. se afla aproape de capul mesei. fără alte vorbe. — Aşa a şi făcut. — Cum te numeşti? — Gamet. recunoscu el. — Am fost transferat. Servitori şi îngrijitori veneau şi plecau prin curte. deci? Gamet rânji din nou. spuse Paran. — A fost lăsată aşa cum era. De-a lungul duşumelei pisicile săgetau. cu un an mai tânără decât el. Paran îi dădu frâiele. — Nu te cunosc. — Neplănuit. — Păi. nenumăratele încăperi şi tuneluri fiind prea cotite.

Nu s-a schimbat. — E rivala ta acum. 27 . — Felisin? E prea fragilă pentru lumea asta. Oricum. — E a ta. Paran privi în jur. chiar şi în Itko Kan.. El oftă. Tavore? Sora sa sforăi. Mirosea a sudoare – a lui şi a iepei – a drum şi a jeg şi a altceva. — E la studii.. privind în altă parte. frate. dar mândria reduse la tăcere întrebarea evidentă.. Ochii ei palizi se îngustară. Nu a auzit de întoarcerea ta. nu-i aşa? — Poziţia acestei familii nu mai este responsabilitatea ta. Şi pentru orice altă lume.. Îi privi spatele ţeapăn în vreme ce ea părăsea sala. Sânge vechi şi vechi spaime. E mult mai mic decât îmi aminteam. Va fi fericită să te vadă. dacă mai ţii minte. — Încerci încă să mă răscumperi. atunci? A renunţat Tata la corvezile de zi cu zi? — Încetul cu încetul. apoi zdrobită să afle cât de puţin timp rămâi în vizită. Ai întrebat. Va fi foarte încântată. — Şi ce mai face Felisin? întrebă el.. Îl lasă sănătatea. Tavore? Să-ţi asumi povara eşecurilor mele? N-am plecat de aici pe un covor de petale. întotdeauna am presupus că treburile casei vor ajunge în mâini pricepute. cred.gândim la influenţa potenţială..

n-a fost destul? O duzină de focuri se dezlănţuiseră nestăpânite prin oraş. în Vizuinile Haosului. Tăcerea din scoarţele acelea goale suna ca un bocet în capul lui Tattersail. Anul Lunii Sfărâmate şi-al straniei ei seminţe. Dar mai exista o sursă de tăcere. Două oraşe au mai rămas să-nfrunte măcelul Malazan. Duhoarea cărnii arse atârna nemişcată în ceaţă. secată de teroarea prin care tocmai trecuse. ploaie de moarte şi promisiuni cu negre aripi. Pe îndurarea Shedunului. Pe a treia colină ce domina oraşul Pale. Lunga istorie de cruzimi dintre popoarele învecinate avea să-şi vadă conturile reglate. Asediul se terminase. o absenţă care era în sine o acuzaţie. părea destul de aproape ca să fie atins cu mâna. dar din aceşti nu rămăsese nici urmă. platoşe. La capătul acelei ore aveau să fie câteva mii de supravieţuitori mai puţin printre cetăţenii din Pale. Ceva se ascundea. Aliaţi. în sfârşit. cu mândre flamuri sub aripa ocrotitoare a întunericului. Tattersail era singură. dar în vreme ce privea rândurile strânse ale unei legiuni de Moranthi Negri mărşăluind în oraş răceala urii se lăsă peste ochii ei cu pleoape grele. Orice ar fi sălăşluit dincolo. Chemarea Umbrei Felisin (n.Capitolul doi La venirea Moranthului roata s-a întors. care de obicei afişa o expresie angelică. după trei lungi ani. Dar Tattersail ştia că nu se încheiase. rămăşiţele răsucite ale armurilor arse – jambiere. Pe chipul ei oval şi cărnos. Unul viteaz. Îşi încrucişase strâns braţele peste piept. Crezuse că se extenuase emoţional. Într-un fel. ca vasele-ntr-un port Oraşele Libere înecate-au fost de mările Imperiale. şi 28 . În ciuda mirosurilor şi sunetelor din jur Tattersail se trezi că ascultă de o tăcere mai adâncă. coifuri şi arme – zăceau grămadă. lăsându-i obrajii fleşcăiţi şi palizi. Vrăjitoria care fusese dezlănţuită aici astăzi fusese îndeajuns pentru a roade ţesătura dintre lumi. Al doisprezecelea an de război începu. lipsit de aliaţi – Oraşul cel puternic căzu primul. Şi. erau săpate umbre adânci. Cu sabia. Cerându-şi dreptul la ora lor de vărsare de sânge. 1146) Anul 1163 al Somnului Arşiţei (doi ani mai târziu) Anul 105 al Imperiului Malazan Anul al IX-lea al Domniei Împărătesei Laseen Corbii se roteau prin paloarea fumului. Celălalt dezbinat – fără oştire. Împrăştiate în jurul vrăjitoarei. Cu o oră în urmă. armurile fuseseră purtate de bărbaţi şi femei. venea din armurile goale ce o înconjurau. Chemările lor se agitau într-un cor strident deasupra ţipetelor soldaţilor răniţi şi muribunzi. Mantia de un roşu violet cu emblema ei de argint indicând faptul că era la comanda unităţii de vrăjitori a Armatei a Doua atârna acum de umerii ei rotunzi pătată şi pârlită.

Ici şi colo se vedeau membre ieşite în afară pe care corbii se cocoţau stăpânitori. Tattersail se întoarse din nou cu faţa la el şi îi găsi privirea pironită pe ea.aştepta. luptându-se să alunge întunericul. creştetul ţestei sale rase reflectând cerul posomorât. sunetul sosind ca un vânt rece. Deci şi ea va aştepta la rândul ei. Poate că pur şi simplu nu era pregătită să vadă muritorul din Hairlock ieşind în cele din urmă la iveală. se întoarse. Îţi ajunge ura pe care i-o porţi Înaltului Mag ca să aluneci din strânsoarea rece a lui Hood. Vrăjitorul Hairlock zăcea întins pe armurile arse. — Ai înţeles greşit. ‘Sail. Pe câmpia dedesubt. — Gândeşte-te la ceva frumos. — Vin. stropite de noroi. Grohăitul lui Hairlock slobozi o picătură de sânge întunecat şi gros de sub inima sa. — M-am simţit norocos azi. — Faţada asta dură nu ţi se potriveşte. — Cine sunt? Vrăjitorul nu răspunse. Tattersail îi urmări cu ochi îndureraţi. — E parte din înţelegere. Hairlock. Se încruntă şi clipi repede. O penumbră slabă de vrăjitorie trăda încercările lui de a rămâne în viaţă. se umflau sub coastele sale.. Bucură-te că te-am cruţat. naivitatea ta mă încântă întotdeauna. umanitate. — Cred că nici măcar iscusinţa lui Tayschrenn nu te mai poate salva. — Fată dragă. Zâmbi. Ceva viclean fulgeră în ochii săi în vreme ce dădu drumul unui râs ca un lătrat dureros. la o duzină de paşi spre stânga ei. Răspunsul lui o luă prin surprindere. — Am crezut c-ai murit. Dinapoia ei. Tattersail îşi smulse braţele din îmbrăţişarea aceea înfiorătoare şi dureroasă în care şi le înfăşurase în jurul ei şi scăpă un oftat tremurător. Cum îţi propui să ajungi la ea? Vrăjitorul îşi linse buzele crăpate.. căutându-şi camarazii căzuţi. Poate că moartea punea capăt jocurilor obişnuite şi amăgirilor dansului vieţii. dar niciodată nu ţi-am pus la îndoială curajul – şi nici n-o voi face. Nu-i un moment potrivit pentru aparenţe. Uşiţa vine la mine. Există mereu riscul de a şti prea multe. Morţii acestei zile meritau măcar atât de la ea – la urma urmei dăduse greş în toate felurile care contau. mirată de neaşteptata lui. bolborosi Tattersail. în parte uimită că rana lui groaznică nici măcar nu o făcuse să tresară. dezvelind dinţii înroşiţi.. Nu ţi s-a potrivit niciodată. presupuse ea. cu ochii palizi îngustaţi. în tăcere. — Ai dreptate. se răsti ea. Se întoarse şi văzu patru soldaţi 29 . O ultimă glumă. Mereu îmi las o portiţă de scăpare. Hairlock. spuse el. întreţesute de fluidele care se uscau. cred că e şi ăsta un mod de a fi expediat de aici. Îl privi cu atenţie. cadavrele soldaţilor Malazani acopereau pământul ca un covor mototolit de morţi. înţepată de faptul că picase în capcana neaşteptatei lui sincerităţi. nu-i aşa? Răzbunare de dincolo de mormânt? — Sigur ai ajuns să mă cunoşti până acum. — Vin.. Îl studie cu ochi critici. spuse o voce. Tattersail auzi scrâşnetul armurii şi clănţănitul fierului. — Eşti chiar aşa de sigur? Spui că nu s-a terminat încă. încordată ca a muribunzilor în ultimele lor clipe. Îi vezi? Ea îşi mută privirile pe povârniş. hm? Păi. Patru soldaţi se apropiau. Neliniştea se încolăci înăuntru ei. nu-i aşa? Nu mi-ai plăcut niciodată. Soldaţii care supravieţuiseră măcelului rătăceau zăpăciţi printre cadavre. spuse el încet. de dragul vremurilor trecute. Carnea se veştejeşte. — Te-ai gândit să iei un val în maţe. Măruntaie rozalii. Vine chiar în vreme ce vorbim. Un val vrăjitoresc îl nimicise de la şolduri în jos. icni el. — Desigur. — Nu prea pari. Încet. — Nici măcar nu te poţi târî.

Buzele sergentului se întinseră sub barba lui sură şi sârmoasă. Nu-i mort încă. cu feţele aproape la fel de albe ca osul. mai ales sergenţi. — A Noua? Răsuflarea îi ieşi şuierând printre dinţi. Nume care erau sarea şi piperul deja faimoasei legende a Oastei lui UnBraţ. Îşi drese glasul. Trase violent aer în piept. cu o urmă de blândeţe dinapoia ochilor săi cenuşii care aproape o frânse pe Tattersail chiar atunci şi acolo. — Sunteţi Arzători de Poduri. Păru să se cutremure. Bărbatul din frunte – un sergent după brăţara răsucită din metal de pe braţul lui – veni către Tattersail. Deşi vorbea în malazană. îi spuse ea sergentului. desigur. Armata a Doua. Poveştile vechi cresc ca buruienele. dar chipul său uscăţiv era lipsit de expresie când se întoarse şi-i oferi lui Tattersail o ridicare enigmatică din umeri înainte să treacă pe lângă ea. de asemenea negru. Asta înseamnă că tu eşti Whiskeyjack.. — Grupa a noua. mânjiţi de noroi şi vărgaţi cu purpuriu.apărând pe culme. Desigur. — Nu. o făcu pe Tattersail să se simtă oarecum dispreţuită. Fata era tânără. E un mag. Faptul că o ignorase. Fuseseră elita fostului Împărat. Al treilea şi ultimul bărbat. drăguţă ca un ţurţure şi părând la fel de caldă. Arzătorii de Poduri. Detoran. părea să plutească. Spindle. dar dintr-o dată efortul păru prea mare. se iviră nume. Tattersail îl văzu cum pune cap la cap ceea ce se petrecuse. Fii cu băgare de seamă. Sergentul Whiskeyjack studia rămăşiţele de pe colină. Miji ochii la sergentul ponosit. Ştiu asta. Acesta scutură din cap. accentul lui aspru era din Şapte Oraşe. doar o divizie incompletă mai rămăsese din ei. dacă sunteţi aici să-l înmormântaţi. — Ei bine. ca un gând nepoftit. cu ochii pe Hairlock. 30 . aţi venit prea devreme. Trei bărbaţi şi o femeie. O privi cu o înţelegere nouă. spuse el. ochii săi de un cenuşiu întunecat îi căutară liniştiţi pe ai ei. continuă ea. Vrăjitoareo? Negrul de lângă sergent aruncă o privire în spate către fata care rămânea încă la o duzină de paşi dinapoia lor. Nume încărcate de glorie şi acrite de cinismul cu care se hrănesc toate armatele. — Nu contează. nu sunteţi aici ca să-l îngropaţi. favoriţii său. Printre aceştia. întorcându-se spre bărbatul înalt şi slab cu pielea neagră care apăru alături. — A Noua. Înfundaţi adânc într-un chip ridat şi extenuat. Un muşchi din obrazul său tresări. Se cutremură fără să vrea când simţurile îi fură lovite de puterea sa. Îşi frecă faţa. alunecă pe la stânga sergentului şi.. Host. Se ţineau de ei ca nişte flamuri slăvite ale nebuniei acestei campanii fără sfârşit. în ciuda circumferinţei. Supravieţuitorii. Hairlock a făcut un fel de înţelegere – crede că poate supravieţui cu jumătate de trup. El păru să tresară. Tattersail îl urmări pe bărbat alăturându-se tovarăşului său lângă Hairlock. Tattersail îşi dădu seama că i se uscase gura. o întrerupse el scrâşnind. în vreme ce cei trei bărbaţi se apropiau. Am auzit. Whiskeyjack. care se ţinea în spate. — Am auzit de tine. chinuindu-se să vadă ceva prin noroiul şi sângele care-i acopereau uniforma. — Ce vrei să spui. Ceva e în neregulă aici. Se gândi la câteva cuvinte bine alese în vreme ce acesta trecea pe lângă ea. cel pe care îl căutăm e acolo. Vrăjitoarea se trezi că privirea îi este atrasă de femeie. dar de la răsturnarea lui sângeroasă de către Laseen în urmă cu nouă ani fuseseră împinşi cu forţa în toate cuiburile de şobolani care apăruseră. simţind jegul adunându-i-se sub unghii. nume care îşi făcuseră drum prin armatele Malazane din Genabackis şi dincolo de el. — Ea e? întrebă el. După aproape zece ani de asemenea tratament. Antsy.

Le aruncă o privire celor doi soldaţi. Cu toate acestea. Sergent. zise: — Mai bine decât mulţi alţii. — Pe Răsuflarea lui Hood. Cruzimea cuvintelor sale o şocă. spuse el. Cu gândurile învârtejindu-se. se afla încă pe creasta colinei şi studia coloanele Moranthilor care intrau în oraş. Fuseseră sub pământ timp de trei ani. doar atât. Simţind parcă privirea lui Tattersail. Ordinul acela venise direct din capitală şi era fie o glumă nemiloasă sau rezultatul unei îngrozitoare ignoranţe: întreaga vale era un rest de gheţar. un bărbat cocârjat sub propria-i legendă. — Ar trebui să-l recunosc. uşurând pentru o clipă durerea de şale. după cum văzu. spuse el. adăugă ea. Tattersail îşi linse buzele. Şi nici măcar datorită iscusinţei. o grămadă de stânci care acopereau o fisură atât de adâncă încât nici magii lui Tattersail nu-i dăduseră de fund. închise ochii strâns. Ceva e în neregulă aici. luptându-se cu lacrimi de buimăceală şi frustrare. apoi sunetul unei hurducături care o făcu să tresară. Tattersail îşi feri ochii. întorcându-se cu spatele. Arzătorii de Poduri nu se arătaseră prea mult în ultimii trei ani. Fata. afişând un rânjet alb. — Vreau o explicaţie.— Eşti ultima rămasă din unitate? Privi în altă parte. se întoarse neliniştită. Dacă îi auzise amărăciunea atunci n-o lăsă să se vadă. — Nu-i numele cu care s-a născut. — Cel înalt. — Buni la murit. sarcina lor fusese să surpe zidurile masive şi străvechi ale lui Pale. Îşi roti umerii sub greutatea mantiei. Înjură în tăcere când chipul sergentului se goli de sânge. simţindu-se gata să se spargă. un bărbat care a escaladat mai mult de un munte de morţi în slujba Imperiului. — Nu. Ridică vocea. Nu-s pregătită pentru asta. Expresia ei o înfioră pe vrăjitoare. Nu-s pregătită pentru Whiskeyjack. — Ultima încă în picioare. — Asta a mai rămas din echipa ta. cufundându-se în tăcere în vreme ce-i privea pe cei doi soldaţi din Şapte Oraşe ghemuiţi deasupra lui Hairlock. — Nu. nu-i aşa? Whiskeyjack mormăi. răspunse Whiskeyjack. Când văzuseră ultima dată soarele? Tattersail înţepeni brusc. apoi spuse: — Numele lui e Ben cel Iute. Simţind nevoia să spună ceva. — Ben cel Iute! Magul îşi întoarse privirea spre el. Sergent? Doi jefuitori din deşert şi un recrut însetat de sânge? Whiskeyjack răspunse sec: — Mi-au mai rămas şapte. 31 . — Nişte negocieri de ultimă clipă. Îl auzi pe Hairlock râzând. E un mag. Ce se petrece aici? Whiskeyjack se strâmbă. Simţi că se înfurie. — Nu prea multe după cum se vede. Nu e. Nu-i un novice. oftă Tattersail. — Sergent. Deschise ochii şi-l privi. spuse ea. sunt sigură că au fost oameni buni. — Şi dimineaţă? — Cincisprezece. cei pe care iai pierdut. S-au întâmplat prea multe. O asemenea putere e luată în seamă. Am avut noroc. Sergent. Purtau o conversaţie liniştită. De când începuse asediul. întoarse pe neaşteptate capul.

Încă nu-i venea întru totul să creadă. mult mai mult. poate treizeci şi cinci. făcând din ei doi o combinaţie ciudată. Ezită. Tattersail se holbă după ea. — Treizeci. era cu totul pe lângă. Despre – despre mine. Se întinse şi îşi puse o mână pe braţul lui. al magului era întins în tihnă pe pernuţele moi ale cărnii ei. Cel puţin aşa îşi justifica faţă de sine comportamentul lor neprofesional. Ea îl privi. ţi-ai dat seama. Chemările magice. apoi trecu cu paşi mari pe lângă ea. Înaltul Mag. — Cine altcineva? Omul ăla nu doarme niciodată. Era aşa de slab. tremurând când se ridică dintre pături. căutându-şi tunica. pe dealul ăsta. dar bine proporţionat. Deschise ochii şi-l găsi agăţându-se de ea ca un copil. şopti ea. Era mai mult decât atât. Ziua fusese un dezastru. văzu că fata nu putea să aibă mai mult de cincisprezece ani. Trupul mic. — Ne-ai prevenit. toate emoţiile din ei. De o distanţă atât de mică. Apoi simţi şi el chemarea şi primul lucru pe care îl văzu când se trezi fu zâmbetul ei. — Whiskeyjack. Îmi pare rău. Dar faptul de a fi sinceră cu sine nu fusese niciodată unul din punctele forte ale lui Tattersail. — Hairlock? întrebă el. desigur. ferindu-şi ochii. 32 .— Aţi fost în tuneluri de dimineaţă? Înţelegerea o lovi dintr-o dată şi privi agonia fluturând peste chipul bărbatului. când sosiră. Un zâmbet rece. — Şi acum? Fata ridică din umeri aproape fără griji. — Am fost o mie patru sute de dimineaţă. în vreme ce amintirile dimineţii reveneau. i-a împiedicat. — Care tuneluri? spuse el domol. — Ce-a făcut Tayschrenn?! De ce? Fata se încruntă. Eşecul e un lucru pe care-l avem în comun. Se trase deoparte. se întinse pe chipul vărgat de noroi. O voce de femeie tânără vorbi chiar dinapoia lui Tattersail. Tayschrenn nuşi face prieteni noi. se ţinea bine. Lăutarul şi Tufă muncesc la celelalte. Forma masivă. aproape ca ale unui copil. Dar stăpânul tău. apoi spuse. Au încercat să adune ajutoare. Noi am fost în al cincilea şi ne-am săpat drum afară. Privi spre Pale. Îi întâlni privirea. mă întreb? Stătea în picioare. nu-i aşa? Se culca cu Calot de patru luni: o mică şi plăcută diversiune care să mai uşureze plictiseala unui asediu care nu ducea nicăieri. Vrăjitoareo. Fata îi aruncase ultima frază de parcă era în căutarea unui răspuns anume. o treziră pe ea înaintea lui Calot. cunoscător. cu toţi aceşti soldaţi. — Ce mai urmează. Prin lumina slabă a zorilor care se prelingea prin pereţii de pânză ai cortului. despre ce s-a petrecut aici. Patru din cele cinci tuneluri s-au prăbuşit cu totul. păreau erodate până dispăruseră cu totul. nedesluşită care o întâmpinase în fiecare dimineaţă timp de trei ani dispăruse într-adevăr. iar vina îi aparţinea întru totul Înaltului Mag. apoi îşi ridică privirea către cerul acoperit de fum. în ciuda dovezilor din faţa ochilor. Sergentul păru străbătut de un şoc. Apoi pur şi simplu se îndepărtă. dar se gândesc că toţi ceilalţi sunt îngropaţi pe veci. unghiurile ascuţite şi osoase ale trupului său păreau delicate. Ne-ai prevenit. dezamăgită parcă. Bine. şopti ea către cerul gol. Tattersail se întoarse. Vrăjitoareo. — Nu ne putem permite regrete. — Să nu-ţi pară. oprindu-se pe creasta dealului şi întorcându-se din nou cu faţa spre oraş. Cu excepţia ochilor. care aveau lucirile întunecate a onixului decolorat – păreau străvechi. Pentru un bărbat în vârstă de un secol. Complicitate? În orice caz. Îl privi îndreptându-se către soldaţii săi. Tattersail se strâmbă.

soldaţii care stăteau de veghe se adunaseră în jurul vaselor de cărbuni umplute de baligă de cal arzând. terminară în tăcere cu îmbrăcatul. cele câteva stele rămase se stingeau pe cerul din ce în ce mai luminos. O jumătate de duzină de legiuni ale vrăjitorilor Tiste Andii coborâseră din Sămânţa Lunii. De câte ori mă uit la tine îmi vine să. Treaba ameninţase să devină urâtă. cei doi magi se pregăteau pentru o adunare neplanificată în cortul de comandă al Marelui Pumn Dujek Un-Braţ.. Şir după şir de corturi cenuşii se căţărau pe dealurile ce dominau câmpia dimprejurul oraşului Pale. în zilele Împăratului. Chiar şi armata de morţi vii a lui Laseen. vechia încruntare luându-şi locul în ridurile ei obişnuite de pe frunte. înţelegând că asta devenise un ritual. Oricum. Şi de data asta nu mai exista un răgaz de ultimă clipă. Calot mormăi în vreme ce-şi trăgea cizmele. Era 33 . Din ce în ce mai încordaţi. deşi o rostise destul de tăios ca să-l facă pe Calot să-i arunce o privire pătrunzătoare. Puţini străbăteau potecile. Roteşte-te la nesfârşit şi ţine mirosul de sânge şi ţipetele muribunzilor departe de acest ţinut. Nu spuse nimic. întinzând mâinile spre căldură. în Genabackis. Lumea părea aproape paşnică. În ultimii patru ani. Astfel încât asediul stătea pe loc. Tattersail îşi aminti că Imperiul se mai încontrase cândva cu misteriosul lord al Lunii. dar apoi Sămânţa Lunii se retrăsese din joc. care îşi făcea drum spre est de-a lungul laturii nordice a Câmpiei Rhivi. Era încă prea devreme. — Nu devia de la obligaţii.— Hairlock a primit nişte însărcinări de la Dujek. — Asta ţi-e răsplata pentru că ai preluat comanda unităţii. Un lord nevăzut rămânea la comanda fortăreţei. T’lan Imassii. Calot. era mai uşor când îl salutam pe Nedurian. Mult deasupra pământului. Dar deocamdată. Tattersail oftă. Flamurile regimentelor se încreţeau posace în briza slabă – vântul îşi schimbase direcţia de noaptea trecută. Calot avea să fie incinerat de un val de foc albastru şi corbii aveau să răspundă ţipătului disperat al lui Tattersail. aducând-o aici şi semnând un pact cu formidabilii vrăjitori din Pale. se rugă ea de Sămânţa Lunii. — Nu-ţi pot spune decât că Hairlock ne-a contactat pe amândoi. Tattersail se opri în faţa cortului şi se întoarse să studieze enormul munte atârnând suspendat la un sfert de milă deasupra lui Pale. Credeam că am scăpat de alea. care călătoreau la fel uşor ca praful în vânt nu puteau. Privi cu atenţie suprafaţa roasă a Seminţei Lunii – numele pe care-l purtase de când se ştia. şi sub comanda unui lord războinic numit Caladan Brood îşi uniseră forţele cu mercenarii din Garda Purpurie. Unitatea lui Tattersail nu prea avea şanse într-o înfruntare magică cu asemenea oponenţi. Rămâi. Vrăjitorii din Pale îşi găsiseră un aliat puternic. Calot aştepta lângă ea. mult lovita armată a Cincea fusese înfundată în Pădurea Câinelui Negru. Reapariţia Lunii aici. Sămânţa Lunii nu putea fi asediată. — S-a întâmplat ceva? întrebă el liniştit. Nimeni încă în viaţă nu ştia de ce – încă unul din miile de secrete pe care Împăratul îl dusese cu el în mormântul lui de sub ape. Dacă era doar un raport. Înfăşurându-se în mantie pentru a se feri de răcoare. cele două armate începură să împingă înapoi Armata a Cincea a Malazariului. şi forţată să-i înfrunte pe Brood şi Garda Purpurie. spuse ea. Era o înfruntare care devenise rapid o condamnare la moarte.. La mai puţin de o oră după aceea. Aşteaptă să clipim noi întâi. Dar era limpede că Tiste Andii şi Caladan Brood nu erau singurii locuitori ai Seminţei Lunii. fusese o surpriză. sau nu voiau. fortăreaţa de bazalt era căminul celui mai puternic duşman al Imperiului Malazan din toate vremurile. purtând până la Tattersail duhoarea tranşeelor ce serveau drept latrine. Colţuroasă ca un dinte înnegrit. ‘Sail. În poteca noroioasă de dincolo de cortul lui Calot. să-i străpungă apărarea magică. acum ai fi sforăit încă. spuse Tattersail. Deasupra capului. cu excepţia Arzătorilor de Poduri care nu-şi înmuiau niciodată eforturile încăpăţânate de a surpa zidurile străvechi ale oraşului. Împreună. Probabil că ne pune doar la curent. vrând să fie o glumă.

— Şi eu. O făcu să-i dea lacrimile.unul din multele motive pentru care Tattersail îl iubea pe bărbatul acela. — E ceva în aer. zâmbetul lui şovăi o clipă. — Facem figură proastă. Calot murmură lângă ea: — Pe suflarea lui Hood. — Crezi. Vrăjitoareo. ‘Sail. Suntem o familie. Înaltul Mag al lui Laseen n-ar putea să citească o hartă de luptă nici ca să-şi salveze viaţa. De aceea ezit. acesta mai iute şi. care se oprise la intrarea în cort. urăsc asta. soldat? Acesta clipi. Nu-i nimic serios. Intrară în cortul de comandă. nimic ameninţător în a-ţi iubi prietenul. Vrăjitoareo. felinarele aruncau o lumină palidă şi afumată peste o duzină de scaune din primul compartiment. Înăuntrul cortului. spuse Calot ştergându-şi ochii. Aceasta se sprijinea cu degetele sale lungi de harta de pe masa lui Dujek. — Exact asta mă gândeam şi eu. nu-i aşa? — N-ar avea nevoie să sară prea departe. — Oh. Mantia ei purpurie unduia ca apa deşi silueta rămânea nemişcată. — Regimentul al Şaptelea? Evitându-i privirea. Rânji răutăcios. A Treia Grupă. garda încuviinţă. — Întotdeauna un schimb cinstit. spuse ea în vreme ce luau loc. Transmite-i salutările mele Sergentului Rusty. Tattersail văzu. Ea se crispă auzindu-i confirmarea. soldat. hai să mergem. desigur. şopti Tattersail. Această emanaţie aparte era o putere pe care o cunoştea bine şi era una pe care puterea ei o ura. — Simt că Hairlock e nerăbdător. făcând o faţă comică. Întotdeauna un schimb cinstit. Ne salvaţi pieile. Ceea ce înrăutăţea durerea de cap. — Absolut. Tattersail se opri şi îi cercetă ochii. Îi dădu o durere cumplită de cap. Ea oftă. prin deschiderea care ducea în al doilea compartiment al cortului. fii serios. Ca pe un prieten. — Mă gândeam eu că îmi pari cunoscut. Când ochii i se obişnuiră cu negura. la urma urmei. mai personal. o siluetă cunoscută într-o robă. că-i o postură studiată? Calot rânji. — Da. că-s una din Armata a Doua – cea mai veche forţă intactă de-a Împăratului. Şi atunci de ce mă simt mereu aşa de înstrăinată de ei? Tattersail întoarse salutul. Bărbatul pocni un al doilea salut. Insistă că fac parte din familie. Văzu că garda transpira sub coiful de fier. Cât de sus se poate. Ani şi ani de treburi din astea. dar nu putem tărăgăna prea mult. ceea ce Calot numea a mirosi. Simţi imediat prezenţa puterii. Vrăjitoareo. nu-i putem lăsa să sară la concluzii. murmură Calot lângă ea. Câteva minute mai târziu sosiră la cortul de comandă. le salvăm şi noi pe-ale voastre. 34 . ‘Sail. în felul său. — Sus în aer. — Ştiu. Soldatul singuratic care stătea de gardă la intrare păru agitat când îi salută pe cei doi magi. Pe o masă de campanie aşezată într-o parte se găseau un urcior de tablă cu vin îndoit cu apă şi şase cupe spălăcite care luceau de stropi de condens. Păşi mai aproape. — Hm. Calot îşi umflă obrajii. Oricum. — Numai să nu trebuiască să ne salveze nouă viaţa. — Mersi de avertizare. Tattersail îi aruncă o privire lui Calot. — Mi se părea mie că l-am mirosit.

. În vreme ce el se opri în mijlocul încăperii şi-i examină pe cei trei magi. ci pentru întreaga armată care lupta pentru el. E ceea ce făceai înaintea să începi să te tăvăleşti cu dragul de Calot aici de faţă. mi-a arătat pe acolo. — E zadarnic. era înfăşurat în fâşii de piele. — Mai ţii minte ce-i munca. Siguranţă. Hairlock se aplecă şi mătură o fărâmă de noroi de pe papucii săi de satin care scăpaseră. lipsite de podoabe. Întâi treburile obişnuite. spuse Calot. ea se lăsă uşor pe spate şi-l studie pe Marele Pumn.Un glas vorbi dintr-un scaun de lângă ei: — Azi muncim. suntem toţi aici. — Eşti la fel de rău ca Tayschrenn. turtindu-i şi mai mult nasul terciuit şi strâmb. Fruntea plină de cicatrice şi scăfârlia rasă a bărbatului erau însemnate de stropi de sudoare – nimic neobişnuit: Hairlock ar fi transpirat şi într-o peşteră de gheaţă. Gambele păroase şi albe ca creta i se vedeau printre cureluşele din piele de rechin ale sandalelor Napane. De-a lungul anilor. Dujek Un-Braţ reprezenta toate aceste lucruri şi nu doar pentru ea. Ciotul braţului său stâng. Dujek mormăi – sunetul cel mai apropiat de râset pe care îl scotea vreodată. Calot scoase o batistă din mânecă şi i-o aruncă lui Dujek. — Acum. Un rând de dinţi galbeni apăru înceţoşat. Bine. stabilitate. Stătea drept. sănătate mintală. Presupunând că ajuns vreodată la Curtea Imperială. — Credinţa oarbă. Şi bucură-te că nu m-am aşezat în scaunul ăla. apoi întâlni privirea lui Dujek. Se opri ca să smulgă o scamă de pe mâneca sa brodată. — Cămila încă înoată. incredibil. e pentru neghiobi. dragi tovarăşi. spuse Tattersail. Îşi ţinea capul uşor înclinat. asta am scris şi în raport. pătate la fel de mult de sudoare pe cât erau de vopseaua purpurie Imperială. chiar sub umăr. dar fu întreruptă de vocea tărăgănată a lui Calot. apoi restul magului ieşi la iveală când Hairlock lepădă vraja. mârâi el în vreme ce-şi ştergea săpunul de pe fălci şi de prin urechi. Fu întrerupt când intrarea cortului fu trasă la o parte. Dacă nu-ţi place. purtând straie simple din piele. în loc de cei şaptezeci şi nouă pe care îi avea. nu? Zâmbetul lui se lărgi. Dujek a ales-o pe Tattersail la comanda unităţii după moartea prematură a lui Nedurian la Mott Wood. Tattersail trase aer în piept pentru a-i da replica.. O fixă pe Tattersail cu ochii lui mici şi întunecaţi. 35 . Miji ochii la Dujek. Tattersail se încruntă la întunericul supranatural care se încolăcea în jurul scaunului. Înainte să te înmoi. Dacă le mai dai şase sau şapte ani s-ar putea să ajungă la zidurile oraşului. Marele Pumn o prinse. Marele Pumn Dujek Un-Braţ intră. Arăta mai mult de cincizeci de ani. Hairlock. cu săpunul rămas după bărbieritul de dimineaţă încă lipit de părul din urechi. ai terminat de dădăcit băieţii de dedesubt? Hairlock îşi înăbuşi un căscat. E preţul pe care-l plăteşti pentru ambivalenţă. n-ai decât. ceea ce îl făcea să pară mai înalt de un metru şi şaptezeci de centimetri cât avea de fapt. E simplu. Se părea că cei trei ani de pasivitate forţată în acest asediu acţionaseră ca un tonic pentru bărbatul în vârstă. Făcu batista ghem şi o aruncă în poala lui Calot. nemurdăriţi de nămoloasele de afară. — Un genist pe nume Lăutarul m-a luat în primire. urmat de adierea apei cu scorţişoară. Ochii săi cenuşii rămâneau tăioşi şi neînduplecaţi pe chipul său uscăţiv şi bronzat. — Iarăşi? Naiba să-l ia pe bărbierul ăsta. Tattersail ajunsese să asocieze multe cu acea aromă. Jur că o face intenţionat. reuşind să afişeze o expresie în care se amestecau detaşarea satisfăcută şi dispreţul. — Te simţi singur. Hairlock? Să-ţi spun că prostituatele îţi cer preţ dublu? Flutură o mână ca pentru a alunga un gând dezgustător. Hairlock.

un zâmbet larg îi despica faţa întunecată. Shedunul să-l binecuvânteze.. inclusiv pentru Malazani. Tayschrenn. — Bună ziua. Înalte Mag? Cred că poţi fi ceva mai precis de atât. — Dacă-s aici din alte motive. deşi oarecum lipsite de gust. Unu. Sunt vrăjitori. — Desigur. spuse Tayschrenn cu ochii acoperiţi. Un fior dansă pe şira spinării lui Tattersail. Credem că lordul Lunii e singur. — Şi vom spera din tot sufletul că a blufat în tot acest timp. ascultaţi cu atenţie. adăugă Dujek. Nimănui nu-i plăcea să aibă Gheare în apropiere. Asasinii aceia Imperiali – arma preferată a lui Laseen – îşi păstrau pumnalele otrăvite ascuţite pentru oricine. Arată-le nişte respect. — Doi. În celălalt compartiment. apoi încuviinţă. Tattersail îşi drese glasul. Dujek îi aruncă o privire lui Hairlock. Timp de trei ani simpla sa prezenţă a fost destul ca să ne ţină la respect. Se părea că şi Calot se gândise la asta pentru că se ridică pe neaşteptate. dinaintea lui Tayschrenn. — Grupul vostru împreună cu mine şi încă trei Înalţi Magi va ataca Sămânţa Lunii într-o oră. Se întoarse cu faţa către unitate. vom testa curajul acestui lord. Îşi dădu seama că-şi ţinuse răsuflarea şi îi dădu drumul încet şi forţat în vreme ce cântărea reacţia lui Tayschrenn – la cuvintele bărbatului şi la provocarea tradiţională din Şapte Oraşe. Sub gluga sa. Un arhimag. Vorbeşti cu oamenii din prima linie.— Bine. Hairlock se aplecă înainte şi scuipă într-adins pe podea. — Un arhimag. Trecu o clipă înainte ca Tattersail să înţeleagă comentariul bărbatului. Spune-o pe scurt. spuse Dujek.. — Împărăteasa se teme destul de tare ca să lovească prima şi să lovească tare. Înaltul Mag Tayschrenn se întoarse la aceste vorbe şi se apropie încet. Campania din Nord i-a atras acolo pe cei mai mulţi dintre locuitorii edificiului. măsurându-l. — Se vor ascunde. adăugă el. spuse el în acelaşi timp nostim şi ameninţător. Are spectatori. colegi. În această dimineaţă. ce naiba. Hairlock sforăi. O uşoară încruntătură trecu peste trăsăturile sale pline de cicatrice. unitate... Împărăteasa a trimis o Gheară. acolo. nu-i aşa? Migrena lui Tattersail se înrăutăţi. Hairlock vorbi. repetă Tayschrenn. Înaltul Mag ridică din umeri. astăzi atacăm Sămânţa Lunii. Dragă Hairlock. Ignorând comentariul lui Hairlock. gesturile tale tribale primitive rămân amuzante. ridurile de pe fruntea sa adâncindu-se într-o încruntătură. şi vom fi cu toţii mai fericiţi. Mare Pumn. coborând puţin vocea. în încăperea cealaltă. — Întrebări? — Cât de repede pot obţine transferul? întrebă Calot. — Vor trebui să treacă peste mine întâi. da. Îi spune bărbatului care conducea Gheara cum stau treburile. Două lucruri. Dujek îşi înălţă capul şi îl întrerupse cu glasul puţin scrâşnit. — Ţine melodrama la minim. Fermecatule. — Ce ştim despre Lordul Seminţei Lunii? — Mă tem că nu destul. Vrăjitorii din Pale. Înaltul Mag continuă: — Împărăteasa şi-a pierdut răbdarea cu Sămânţa Lunii. E în mod cert un Tiste Andii. 36 . — Tiste Andii. Poate Arhimagul Tiste Andiilor. colegii mei. Sunt în oraş. Ah. singura sa mână coborând pentru a se odihni pe mânerul sabiei sale. Zâmbetul dispăru repede. pielea lipsită de vârstă devenind din nou netedă. nu idioţi. o crăpătură trecătoare a unor trăsături descompuse. îi vânează pe vrăjitorii din Pale.

Şi eu la fel. Multă vreme ai aşteptat o ocazie ca asta. ochii săi tăioşi pironindu-l pe Tayschrenn. înainte să i se ceară să aleagă între a fi ucis sau a se supune noilor stăpâni. îţi aminteşti cum ne-am jucat de-a şoarecele şi pisica la Aren? În planul ăsta se simte duhoarea ta de la o poştă. de ce n-am făcut asta acum doi ani? Orice se ridica între Hairlock şi Tayschrenn fu întrerupt de Dujek. şi-s al dracului de sigur că nu vreau ca a Doua să lupte pe două fronturi cu o forţă de întărire căzând peste ei de sus. Împărăteasa a poruncit şi noi trebuie să ne supunem. spuse el întorcându-se către ceilalţi. — Foarte bine. Dar ce? 37 . Sunt sigur că Marele Pumn va aprecia că-i pui suspiciunile în ordinea cuvenită. apoi spuse: — Suntem disperaţi. nevoia de justificări. Tayschrenn. Calot avea dreptate: numele celui care se afla la comanda armatei de Tiste Andii alături de Garda Purpurie suna cunoscut – dar într-un fel de demult. Rânjetul îi deveni sălbatic. — Destul! Tayschrenn păşi mai aproape de Hairlock. — Ah! Hairlock sări înainte în scaun. Campania de Nord a luat o întorsătură proastă. — Tiste Andii sunt primii copii ai Mamei Întuneric. cu vechea gardă a Împăratului. Se numărase printre vrăjitorii care luptaseră împotriva Malazanilor în Şapte Oraşe. înainte ca Aren să cadă şi ca Sfinţii Falah’d să fie împrăştiaţi. Proastă tactică şi oricine ar fi acest Caladan Brood. Hairlock ştia ceva. mintea ei se învârtea în jurul unui nod rece de frică. Ideea e că armata lordului Lunii se poate întoarce în orice moment. Acum ajungem undeva. pierzându-şi în sfârşit calmul. simt că mai am puţin şi-mi crapă capul. — Nu ştiu nimic despre aşa ceva. — Că tot vorbeam de forţat mâna. Răspunde-mi la asta atunci. Înaltul Mag ameninţă. — Ce naiba se petrece. a arătat că-i expert în a ne face să plătim pentru greşelile noastre. Tattersail îi aruncă o privire lui Dujek. Se alăturase unităţii dintr-a Doua la Pan’potsun – fusese acolo. Calot se aplecă spre ea. şopti ea. Deşi comentariul fusese amuzat. dar se încinge frumuşel. ‘Sail? — Habar n-am. care mârâi. oh. Hairlock sforăi a doua oară. Deci cine sunt ceilalţi trei Înalţi Magi? Lasă-mă să ghicesc. fir-ar. Puterea. şopti Hairlock. să le dăm pe toate pe faţă.. Ochii lui Tattersail se îngustară pe Tayschrenn. Magie Veche – Kurald Galain. Lordul Seminţei Lunii e Maestrul Arhimag – îi ştii numele la fel de bine ca mine. Nu vreau să fiu nevoit să vă trimit împotriva unei armate de Tiste Andii. un ecou dintr-o legendă străveche sau din vreun poem epic.. magule. De ce numai trei alţi Înalţi Magi? N-am fost decimaţi chiar în halul ăsta. se răsti Înaltul Mag. Poate ai să fii atât de amabil să ne luminezi. A Cincea e aproape cu totul dusă şi n-or să primească întăriri decât la primăvara următoare. Jur că am mai auzit undeva numele ăsta. când se descolăciseră primele vipere uzurpatoare. Se gândea îndârjit.Hairlock îşi dezgoli dinţii. Întreabă-l pe Dujek de rapoartele care vin din Campania de Nord. Curios că nu i-am dat mare atenţie. Ai simţit freamătele prin Vizuinile Vrăjitoriei. Hairlock fusese cu Imperiul mai multă vreme decât ea – sau decât Calot. Înaltul Mag îi întâlni privirea. Chipul comandantului era încordat. în ziua când Prima Sabie a Imperiului fusese trădată şi ucisă cu cruzime. hotărâtă şi calculată. murmură Calot. Lumina lămpilor slăbise. bătrâne prieten. Zi-i pe scurt. În plus. ca însuşi Dujek. se lăsă pe spate. încă zâmbindu-i obraznic lui Tayschrenn. Calot îşi şterse lacrimile de pe obraji cu batista din poală. Hairlock şi apoi pot începe să-ţi investighez sursele. — Caladan Brood. — A trecut. cu un sarcasm înflăcărat pe chipul său încordat. care înţepeni cu ochii scânteind.

Lordul Tiste Andiilor. .. Hârțogăria e un coşmar când ai numai un braţ.. Hairlock rămase aşezat. El este lordul Lunii şi tu asmuţi patru Înalţi Magi şi o singură unitate împotriva lui. Milităria celor Şapte Oraşe.. Calot îi spuse lui Dujek: — În legătură cu transferul. Hairlock. Coama Haosului. nemişcat al lui Dujek. — El nu e Tiste Andii. Îl cunoştea bine. — ”Anomandaris”. Îşi examină unitatea şi era pe cale să mai adauge ceva.într-un mormânt făr’de cuvinte.. Să ne apucăm de ea. — Tiste Andii. Pur şi simplu trec de la o dramă omenească la alta.. — Anomandaris. dar nu sunt. undeva. — Mai târziu. spuse Dujek tărăgănat. Moş Un-Braţ se pricepea la cuvinte. Chipul neted al lui Tayschrenn căpătase un slab luciu de sudoare. Caladan Brood.. spuse el în tăcerea care urmă declaraţiei lui Calot. dar nu are nimic în comun cu sângele Vechi sau cu obiceiurile acestuia. cei care sunt sufletele Nopţii Fără Stele. Rake.. Dacă. poemul epic de Fisher Keltath. deci să-i avertizaţi pe toţi în şoaptă – să nu-l treziţi. Se apropie de Tayschrenn.. spuse ea cu gura uscată. E om – unii spun că are şi ceva sânge de Barghast. şi-n mâinile lui ce sfarmă nicovale. Toţi cei din compartiment se holbau la Tattersail acum.. E mai mult despre tovarăşul lui. Tattersail oftă. Poate că vouă vă par imprevizibili. Desigur. spuse Dujek încruntându-se. Să nu-l treziţi. — Anomander Rake. urmată de Calot.. spuse el pe un ton liniştit. — Ah. Încă trei Înalţi Magi? Numai trei? Tattersail se uită la chipul palid. înmormântat şi făr’de suferinţe. spusese Calot cândva despre Oastea lui Un-Braţ. — Se pare că-i treaz. Calot continuă următorul vers. cu ochii închişi de parcă dormea. consfătuirile secrete ale celor cuceriţi. mormăi Mare Pumn. Tattersail continuă: . Îi aruncă bărbatului o privire. fu ea de acord. ciocanul cântecului său – trăieşte adormit. nu sunt ca noi. aşa cum Hairlock tocmai sugerase. Hairlock deschise brusc ochii şi-i pironi pe Tayschrenn strălucind de încântare. cineva. Tayschrenn făcu un gest către ea şi către ceilalţi magi..— În regulă. Tattersail se ridică. Acum îmi amintesc. spuse el liniştit. Tattersail spuse: — Te bazezi pe faptul că Rake îi va trăda pe vrăjitorii din Pale – că va rupe pactul 38 . — Poemul. purtătorul iernii. Chiar credeţi că Anomander Rake va sta şi va lupta? — A dat Caladan Brood înapoi? se răsti Hairlock. Hairlock se ridică încet în picioare. era pe cale să-l trădeze pe Marele Pumn şi dacă Tayschrenn era băgat în asta. — Nu. suntem o creangă îndoită.. în vreme ce ultimele ei cuvinte se pierdeau. şi fereşte-te de Imperiu când se rupe. Sunt doar diferiţi.. dar de necucerit. Nu au o cauză a lor. — Poemul nu-i despre Caladan Brood. avem treabă. ca un menhir. dar Calot vorbi primul. nu ca pe un prieten – Dujek nu-şi făcea prieteni – ci ca pe cea mai valoroasă minte militară rămasă în Imperiu.

un mânuitor al focului. Bărbatul întoarse capul. se gândi Tattersail. oftă Calot. O laşă.dintre ei. dacă jocul ăsta al tău e greşit. spuse el fără să se întoarcă. dar acum nu erau decât doi. a lui Tayschrenn cel mai apropiat. Colegii noştri vor sosi prin Vizuină. Recunoaşte-i Înaltului Mag meritele sale. Se aşeză din nou. Vrăjitoarea mormăi. Tattersail stătea pe vârful dealului ei cu sudoarea curgându-i şiroaie pe sub straie şi îi privea pe soldaţii de pe câmpia dedesubt înfruntând unitatea ei amărâtă. Armatele a Doua şi a Şasea se aliniaseră pe câmpie. un uriaş Thelomen care avea să-şi încerce tăria uimitoare pe portalul Lunii. Înalte Mag. înaltă. Nu doar pe noi. întorcându-le spatele lui Hairlock şi celorlalţi. Cerul era înnorat. zdrobitorul de capete. — Ordinele Împărătesei Laseen. Într-o parte. Intră cu paşi mari în camera hărţii şi îşi reluă poziţia iniţială. întrebări. În cele din urmă Marele Pumn îşi drese vocea. scund şi rotofei. Pe dealul din mijloc se aflau ceilalţi trei Înalţi Magi. Musculiţe muşcătoare hoinăreau în nori vizibili printre soldaţii care aşteptau dedesubt. Valurile de frică ce o străbăteau pe Tattersail îi înmuiară genunchii. Calot îi dădu un ghiont lui Tattersail şi îşi smuci capul către Hairlock. Ce-i aşa special la Nightchill. Câteva suluri noi din Nebunia lui Gothos au fost descoperite într-o fortăreaţă de munte dincolo de Pădurea Câinelui Negru. Bellurdan a făcut nişte cercetări în Genabackis. ci pe întreaga Oaste a lui Un-Braţ. Tayschrenn se afla pe prima colină. — În mod cert a tras el nişte concluzii. cu părul ca pana corbului. în aşteptarea ordinului de a porni marşul spre oraş când avea să vină vremea. Hairlock aştepta. Lângă ea. femeie. tovarăşul ei de-o viaţă. înveşmântat într-o pelerină cenuşie de ploaie care era ţinuta lui de luptă – şi arăta satisfăcut de sine. la o depărtare de un sfert de milă. Tayschrenn se răsuci încet. Bellurdan. prea îngrozită să înfrunte părăsirea din ochii lui şi bănuiala care se închega dedesubt. Bellurdan şi A’Karonys? De ce i-a ales Tayschrenn pe ei şi de unde ştia Hairlock că o să-i aleagă pe ei? — Întrebări. apoi se întoarse. Un număr maxim de şase magi puteau fi aliniaţi în spatele ei. Vrăjitoareo. răspunse înaltul Mag. Grupul unităţii era cel mai îndepărtat. Printre scrieri sunt şi discuţii asupra Tiste Andiilor şi alte probleme din Evul Vechi. Şapte mii de veterani şi patru mii de recruţi. fiecare din acestea luând vârful unui deal pe câmpia din afara zidurilor oraşului Pale. Dujek părea să fi îmbătrânit dinaintea ochilor lui Tattersail. Nicio adiere de vânt nu agita aerul din miezul zilei. — Pregătiţi-vă Vizuinile. destul de apăsat ca să facă scaunul de campanie să scârţâie. cu armele la vedere. Ca de obicei. Toţi trei sunt veterani la astfel de treburi. — Ai avut dreptate în legătură cu cei trei Înalţi Magi? El zâmbi. strigă Tattersail. dacă avea să se ajungă la asta. spuse ea. spuse Calot. vă voi detalia poziţiile. Şi A’Karonys. mereu un schimb cinstit. aproape în umbra Lunii. dar neîntreruptă. Legiunile de Moranthi Negri erau aliniaţi pe o creastă spre vest. cu toiagul lui în flăcări mai înalt decât o suliţă. — Ce are de-i aşa fericit? — Hairlock. Nightchill. — Riscul nu e chiar aşa de mare cum pare. — Ne-ai condamnat pe toţi la moarte. Asta-i tot. Se aliniaseră în trei grupuri. Îşi mută iute privirea de la el. acoperit de o pătură de nori subţire. Tattersail îi cunoştea pe toţi. Pe 39 . — Nu-mi place când ascunde ceva. Când vor ajunge. unitate. O laşă – asta eşti. imperioasă şi cu înclinaţia aceea spre cruzime după care salivase fostul Împărat. Şi ţine minte că Sămânţa Lunii s-a mai retras cândva dintr-o confruntare directă cu Imperiul.

aproape lipsit de substanţă 40 . iar Bellurdan şi Nightchill chiar înainte de asta – au coborât din Fenn pe continentul Quon în timpul războaielor de unificare. şi Tattersail îşi dădu seama ce vedea. Corbi. nu-i aşa? Ultima lor campanie a fost Şapte Oraşe. Nu se vedea încă nicio mişcare. Replica fu ceva la care nimeni nu se aşteptase. — Unde A’Karonys a fost înfrânt în Pustietatea Pan’potsum.. Foarte frică. apoi în jos. Lordul Tiste Andiilor. — Până când Tayschrenn i-a trimis pe Thelomeni spre Genabaris ca să studieze un morman de suluri străvechi. A’Karonys a urcat în grad în timpul Campaniei Falari. au fost lăsaţi să stea pe funduri în ultimii şase. Păsările astea mâncătoare de hoituri! Îşi aruncă mantia pe spate şi îşi ridică braţele. Niciunul nu a fost activ în ultima vreme. I-ai văzut faţa lui Dujek? Ştia ceva – şi-a dat seama de ceva. Ochii tuturor erau îndreptaţi în sus. azvârlind bucăţi întregi în afară. — Lui Nightchill şi lui Bellurdan li s-a cerut să se prezinte la Nathilog. Un nor negru înfăşură Sămânţa Lunii. Calot şi Tattersail se răsuciră. strigă Hairlock. O ploaie de moarte coborî asupra oraşului Pale şi asupra legiunilor Malazane ce aşteptau pe câmpie. — A început. cu excepţia răpăitului slab al molozului pe acoperişuri şi ţipetele îndepărtate ale soldaţilor răniţi de pe câmpie. Ţipetele lor deveniră mai limpezi. Se îndepărtară de Lună. crescând în vreme ce gonea către Sămânţa Lunii. cel care a văzut o sută de mii de ani. Tăcerea fu singurul răspuns la primul atac al lui Tayschrenn. Frica deveni teroare în inima lui Tattersail. urmat de ţipete slabe..vremea Împăratului fiecare din ei era la comanda unei companii de Adepţi – când se întâmpla ca Imperiul să aibă destul magi înrolaţi pentru a forma companii adevărate. — Şi nu fuge. un miorlăit ultragiat. fragmentându-se. şapte ani. aripile lor cu o deschidere de cinci metri prinzând vântul şi ridicându-i mult deasupra câmpiei şi oraşului.. Coama Haosului. Un val de flăcări aurii acoperi distanţa dintre mâinile sale. — Veterani cu toţii. T’lan Imassii au refuzat să recunoască domnia noii Împărătese. pe latura dinspre ei. au plecat în Jhag Odan. — E timpul să trecem la treabă. se găsea o mică lespede şi apăruse o firidă umbrită. O clipă mai târziu. n-a fost plăcut. medită Tattersail. Anomander Rake. norul se împrăştie. colegi! În ochi îi scânteia nebunia. şopti Calot. Înaltul Mag Tayschrenn se înălţă şi îşi ridică braţele pe laturi. Hairlock dădu drumul unui râs ca un lătrat şi se răsuci spre ei. Tattersail încuviinţă. — Ştie. după cum ai spus. şopti ea.. Aproape de vârf. care a gustat din sângele dragonilor. — Ăștia sunt mesagerii Lunii. Fu străbătură de un fior.. Mii şi mii de Mari Corbi. Imaginează-ţi un lord care a ţinut treizeci de mii de Mari Corbi bine hrăniţi! Pe lespedea de dinaintea portalului apăru o siluetă cu braţele ridicate şi cu părul lung şi argintiu fluturând în jurul capului. care îi conduce pe ultimii din neamul său stând pe Tronul Jalei şi un regat tragic şi osândit – un regat care nu avea un pământ al său. Sămânţa Lunii se rotise mereu în ultimii trei ani. Un portal. Acum se oprise pur şi simplu. apoi se rostogoli în sus. — Umblă zvonul că au revenit. cel cu pielea neagră. Anomander Rake părea micuţ pe fondul edificiului său. Totul era în haos. adăugă Calot.. Jos pe primul deal. recunoscu Tattersail. — Mi-e frică. şi l-a lovit ca un pumnal în spate. — A fost lăsat în voia sorţii – Împăratul tocmai fusese asasinat. cu forţe înjumătăţite – orice ar fi întâlnit acolo. Probabil îşi făcuseră cuiburile în crăpăturile şi adânciturile din suprafaţa Lunii. Vraja se sfărâmă de stânca neagră.

observând ca prin ceaţă tot ce se petrecea în jur. înlănţuind cuvinte de putere în jurul ei. deşi o parte a minţii ei rămase distantă. Tattersail simţi Vizuina Thyr curgând în ea.de la distanţa aceea. urmat de un bubuit care răsună prin pământ. Ignorând rănile şi sângele care stropea din ele. Un act final. iar soarele deveni un ban de aramă în ceaţă. Respirând repede şi scurt. Hairlock se înconjură de sursele sale misterioase şi unitatea intră în luptă. devorând rândurile de soldaţi din apropiere. Bolovanii treceau prin oameni ca pietrele încinse prin zăpadă. cu chipul întors de la Sămânţa Lunii. Dădu înapoi clătinânduse. Tattersail se ridică în picioare şi continuă să lupte. Înaltul Mag căzu în genunchi sub lovitură. Lumea deveni un coşmar în vreme ce vrăjile se înălţau pentru a lovi Sămânţa Lunii şi alte vrăji plouau de sus. Reţeaua care o proteja pe Tattersail dispăru dintr-o dată. Apoi aripi diafane de gheaţă se închiseră în jurul vrăjitorului scund şi gras îngheţându-l pe loc. O clipă mai târziu fu făcut fărâme. mai mult de furie decât de durere. O aversă de cenuşă coborî pentru a acoperi şi vii şi morţii. creatura înaltă şi sfrijită o sfâşie pe Nightchill membru cu membru. Vrăjitorie Kurald Galain. renunţând la a mai lansa atacuri. sfărâmând cu spume de chihlimbar şi fum cu limbi roşii. ştergând un strat de apărare mentală. acolo unde stătea îngenuncheat pe vârful înnegrit şi nimicit al dealului. Urletul său. Undeva în fundul capului ei o voce urla stăruitor panicată. îşi închise palmele în jurul capului demonului şi-l zdrobi. Scuipând noroi şi cenuşă. Tattersail privi cum o fulgerare de miez de noapte îi înghiţi pe bărbaţii neajutoraţi. Ochii îi erau căscaţi de groază.. Pentru Tattersail. lumea îşi reduse dimensiunile de atunci încolo. Începuse deja să se hrănească la sosirea lui Bellurdan. două mingi gemene de foc albastru goniră în sus de pe dealul din mijloc. Acum! Chiar în vreme ce Rake îşi aduna puterea. Fu înghiţit de o rafală de foc strălucitor. se rostogoli zvârcolindu-se asupra primului deal. soldaţii zăceau în mormane putrezinde. Lordul Lunii răspunse. Dar orice val aruncat spre el era 41 . murmurând în şoaptă cuvinte-înlănţuite. Cerul păli până la un trandafiriu şters. ordonă Tattersail cu voce spartă. Loviră piciorul Lunii. nu spre Sămânţa Lunii – se uitase spre dreapta! Hairlock a fost lovit din câmpie! Privi cum un demon Kenryll’ah se ridică de sub Nightchill. chiar în vreme ce-şi privea propria moarte erupând în jurul lui. A’Karonys dezlănţui stropi de foc din toiagul său până ce Sămânţa Lunii aproape dispăru într-o minge de foc. Magia ploua ca o furtună fără sfârşit în jurul lui Tayschrenn. Râzând ascuţit. pentru a-i sprijini blocajele din ce în ce mai slabe. fiind ridicată scurt de Calot care adăugă puterea sa. — Canalizaţi-vă Vizuinile. pătrunzătoare a vrăjitoriei ce dorea s-o distrugă. deviind-o. Thelomenul mugi în vreme ce demonul îi scormonea pieptul cu ghearele lui ca nişte cuţite. devastatoare şi fără sa facă distincţie între victime. clătinând-o. Iluzia era pe cale de a fi sfărâmată. Calot o apăra pe socoteala lui. Când fulgerarea se împrăştie. iar simţul distanţelor i se blocă. Mockra. Icni când aura puterii sale înflori în afară – să o poată vedea de la asemenea distanţă. trăgându-şi puterea din Vizuina Mockra. Tattersail căzuse în genunchi. Calot o urmă.. fu redus imediat la tăcere când o putere violentă o scăldă pe Tattersail care se trezi că propriile-i protecţii îi erau atacate de voinţa rece. legată cu un lanţ de teroare. Magie Veche. Calot se uitase spre câmpie. fixat pe ceva sau pe cineva jos în câmpie. chinuindu-se doar să rămână în viaţă. Răsuflarea Haosului. seceraţi ca grâul. O modelă. tăindu-l în jumătate. Fu izbită de un val de fierbinţeală din locul unde se aflase Calot şi căzu rostogolindu-se pe o parte. Pământul se ridica spre cer în coloane tunătoare. Văzu un val trecând pe lângă apărarea lui Hairlock. Un val negru. Calot era în picioare deasupra ei. dealul din jurul lui fiind nimicit în vreme ce puterea putredă se rostogolea în josul pantelor. Tayschrenn lansă încă un val de flăcări aurii. Mai mult simţi decât auzi propriul ţipăt. apoi dezlănţui puterea. Tattersail înţelese prea târziu ce se petrecea.

Chiar şi vocea care îi ţipa în fundul capului tăcuse. ci altceva. O jumătate de duzină de soldaţi se grăbeau pe panta dealului pentru a se aduna în jurul Înaltului Mag. cu cea mai mare parte a veşmintelor sale arse şi cu carnea înroşită de arsuri. Cu aceste cuvinte. adunând membrele împrăştiate ale lui Nightchill şi ridicându-şi vocea într-un vaier jalnic. Sergentul Whiskeyjack stătea în picioare deasupra lui Ben cel Iute şi a celuilalt soldat. Vrăjitoarea. Ce se scurge afară e al tău să-i dai o formă. către îndepărtaţii Munţi Tahlyn. Priveliştea. Pe Tattersail o dureau membrele. şi se prăbuşiră peste Pale. se spunea. care îngenuncheau încă lângă Hairlock. în urma lor mai rămăseseră doar armurile. Se simţea de parcă fusese bătută cu bâte în ultimele patru ore. retrăgându-se. Dar copila părea să fie doar pe jumătate acolo în cea mai mare parte a timpului. o tânără femeie pornise pe calea vrăjitoriei. Ultimul lucru la care se aşteptase era gustul acela amar pe care-l simţea pe limbă şi care spunea că ceva neplăcut şi urât venise pe vârful dealului. pârjolind soldaţii de pe câmpie. prin chiotele înfiorătoare ale demonilor ce dădeau buzna în rândurile soldaţilor – prin toate acestea se auzea tunetul constant al măcelului Înaltului Mag. Acum. Fălcile lui Tattersail se încleştară şi buzele pline îi deveniră o linie albă şi subţire. Tayschrenn era căzut. înfăşurat în piei şi privea în sus către sergent. Nu credea că ceea ce sosise era un zeu. Încruntându-se. Se întoarse repede. Ben cel Iute ţinea strâns un obiect alungit. îl cărară de acolo. Preţul fusese Oastea lui Un-Braţ şi patru magi. o Vizuină la iveală. Vocile din spatele ei îi atraseră în cele din urmă atenţia. Asemenea avertismente nu veneau la un practicant decât dacă era o poartă deschisă. apoi îşi îndreptă atenţia către primul deal. o lovi pe Tattersail ca ciocanul nicovala. Ceea ce o frustra pe vrăjitoare era că nu se putea hotărî care din persoanele din jurul ei era cea periculoasă. rămânea pe dealul din mijloc. cu toată groaza şi patetismul ei. Ceva îi tot atrăgea privirea către fată. instinctele ei nu erau de acord. Apoi trecuse de oraş. Exista o tensiune între cei doi bărbaţi. vărsând valuri de fum dintr-o duzină de locuri de pe suprafaţa ei devastată. Pale căzuse. Vrăjitoarea aşteptă. 42 . prin cenuşă şi prin ţipetele ascuţite ale corbilor. transformând oraşul într-un cazan de moarte şi haos. Trage-ţi puterea din ea – cât pot cuprinde trupul şi sufletul tău – dar ţine minte. Deschide-te dinaintea Vizuinii care vine la tine – care te găseşte. plesnind de putere. în flăcări dezlănţuite şi trăgând după ele coloane de fum. Tayschrenn. Auzise poveşti de la alţi vrăjitori şi citise suluri pământii de pergament care vorbeau despre momente ca acesta. teribilă. aceasta ar fi trebuit să fie Hood. când puterea venea gemând. Tattersail veni lângă ei. aşteptând parcă aprobare. Îşi ridică ochii înceţoşaţi şi văzu Sămânţa Lunii. Un minut mai târziu. prin ploaia de stânci şi prin ţipetele răniţilor şi muribunzilor. când trupul se stinge. Cu urechile amorţite şi cu trupul pulsând de parcă însăşi carnea se chinuia să respire. amintindu-şi vag că o companie de soldaţi îşi căutase adăpost pe vârful nimicit. rotindu-se nesigur şi aplecată pe-o parte. — Blestemat să fii. Doar acum veneau legiunile de Moranthi Negri. Zeul Morţii. îndepărtându-se.deviat. Prin carnagiul ce umplea aerul. Apoi o lovi un gând şi avu nevoie de întreaga forţă care îi mai rămăsese pentru a rezista. poarta se închide. Vizuinile Magiei sălăşluiau dincolo. dar în viaţă. un zeu păşise în lumea muritorilor. Dacă ar fi putut să pironească prezenţa nemuritoare din acel loc. Tattersail pricepu cu greu că vrăjitoria încetase. Găseşte poarta şi deschide-o doar un pic. Sămânţa Lunii se îndrepta spre sud. Ceva îi împungea amintirile şi simţi cum creşte în ea certitudinea că scena aceea nu se terminase. Faleze enorme se desprinseră de pe faţa Lunii. Bellurdan. Se chinui să înăbuşe un hohot de plâns. Mereu un schimb cinstit. Privi în jur. Cu toate acestea. şi de fiecare dată.

mârâi el. Încuviinţă către tovarăşul său. Nu mai e doar o slujbă. Whiskeyjack îi aruncă o privire scurtă. cu privirea îndreptată spre vest – către Munţii Moranth. Hairlock fusese trimis în tuneluri de Dujek. Acea parte raţională. care rămase ghemuit şi nemişcat. Doar alte câteva cuvinte nepotrivite sau o mişcare înspre Ben cel Iute sau Hairlock. oameni buni? întrebă ea. Ochii lui Hairlock se deschiseră brusc. ascetice se încordară. cel Iute. Energia picura din el perfect controlată. dar magul păru mulţumit. Magule. ca un urs. Ce-ai văzut? Ai simţit ceva? Ceva straniu? Hai. — Arte pierdute. Nu trebuie mult ca să-l stârneşti. — Asta a sunat ca Denul. Întinse obiectul pe pieptul distrus al vrăjitorului. Se întrebă dacă nu cumva aceasta era energia. — Hairlock. Valurile acelea de putere au fost ţintite. Privi cum o putere se încolăci în jurul obiectului înfăşurat în piei. Gândurile lui Tattersail alergau. cu ochii pe sergent. Apoi chipul i se întunecă şi zâmbetul se şterse. I-a lovit pe toţi la fel. care o scălda. dar îşi aminti cum alunecase ameninţător pe lângă ea. apoi se îndepărtă cu paşi mari pentru a se opri la marginea dealului. Ce vrei să spui. — Dă-i drumul. Ben cel Iute îşi reluase cuvintele înlănţuite. Soldatul numit Kalam se lăsă pe spate pe şolduri. — Foloseşte-o pe ea. având acelaşi gust cu cel al tensiunii sexuale. cu mâinile în mâneci. Poziţia asta păru un răspuns ciudat la cererea lui Ben cel Iute. de-a lungul sternului lui Hairlock.— Ce faceţi? îl întrebă ea pe Ben cel Iute. Privirea lui o găsi pe Tattersail şi zâmbetul pătat îi apăru cu uşurinţă pe buze. Încheiaseră un târg. Era mai învăţat decât ea. Ceva îi ardea în priviri. Trăsăturile frumoase. spuse Tattersail. să mă folosească? — Doar nu eşti oarbă. această promisiune tăcută şi ameninţătoare. Kalam. Îmi asum riscul. Bărbatul era mare. omul e un ucigaş. gândeşte! Uită-te la mine! Îmi vezi rana. femeie! Eu şi Calot. L-a sucit cumva. da. Deschisese o vizuină pe care nici măcar n-o recunoştea. cred. aliniindu-l cu grijă centrat. Tattersail îl privi în vreme ce îşi aşeza una din mâinile sale subţiri. Capătul de sus ajungea 43 . aruncându-i o privire lui Kalam. — Cine sunteţi voi. Acesta păru să nu o fi auzit. Tattersail oftă. — Nu-s sigură. — Pregăteşte-te. Apoi tăcu. ca un păianjen. frica încleştându-i muşchii gâtului şi umerilor. — Anomander Rake nu s-a deranjat deloc să ţintească. dându-se în spate. Ochii ei se îngustară pe Hairlock. ţipa ca răspuns la valurile de vrăjitorie – la faptul că veniseră de pe câmpie. Când am căzut. ce se petrece aici? întrebă ea poruncitor. O zi perversă. spuse Ben cel Iute. furie amestecată cu triumf. eliberaţi de durere şi de şoc. femeie! — Linişte. — Aminteşte-ţi. Dar nu chiar la fel. care ţipase în capul ei când murise Calot. nu-i aşa? Au venit asupra noastră din partea greşită. văzând ceva pe chipul lui Kalam care îi aminti de un şarpe pregătit să atace. un soldat care a ajuns la nivelul următor în arta omorului. ‘Sail. Ceea ce eşti pe cale să vezi n-a mai fost făcut de o mie de ani. detaşată a minţii ei care o muncise în timpul luptei. — Dar de ce? De ce ar face Tayschrenn aşa ceva? Hairlock întinse o mână sfârtecată şi prinse pelerina lui Ben cel Iute. Chiar că e ca un şarpe. adăugă ea încet. împroşcat de sânge al lui Hairlock. spuse ea încet. cu ochii pe obiectul din mâinile aproape feminine ale vrăjitorului. Ceva. pe pieptul tremurător. îl privi din ce în ce mai neliniştită pe mag trecându-şi degetele lungi de-a lungul cusăturilor pieilor. Şopti câteva cuvinte înlănţuite şi închise ochii. Iar Whiskeyjack şi grupa lui fuseseră acolo jos. vezi cum zac? În ce direcţie eram îndreptat când m-a lovit valul ăla? Văzu focul din ochii lui. Ea tremura. omului ăstuia îi place. de data aceasta deasupra obiectului pe care îl lăsase acum alături de Hairlock.

Vrăjitoareo. — Nu ştiu ce-ai făcut. Se răsuci şi-l pironi cu privirea pe Ben cel Iute. dar văzu un tremur în jurul ochilor săi. prinse privirea fetei. Vrăjitoarea se opri. Avem nevoie de răspunsuri. recrut? Tonul îi era încordat. nu-l lăsa pe Tayschrenn să-l vadă. nu mai trase alta. ca Tayschrenn să primească ce merită. — Ce? Aşa. suntem tot ce-a rămas din Arzătorii de Poduri.. De aici începem. Cum te numeşti? Fata zâmbi ca la o glumă personală. 44 . Ben cel Iute vorbi: — Să nu-i dai drumul. Şi mai presus de toate. Du-l înapoi în cortul tău şi desfă-l acolo. spuse Kalam. Ce însemnau toate astea? Chipul negrului era îngheţat. capătul de jos se întindea câţiva centimetri dincolo de ceea ce mai rămăsese din trunchiul lui. cu chipul indescifrabil. obţinut. apoi se uită peste umăr la Ben cel Iute. — Iertare. — Tu. Suflarea îi scăpă din plămâni într-un şuierat lent şi cumpănit. Fata vorbi chiar în spatele ei cu o voce tăioasă şi acuzatoare. Ce-i cu tine femeie? Întorcându-se ca să coboare panta şi să-şi facă drum înapoi în tabăra principală. Ben cel Iute se ridică în picioare. Pânze de energie neagră se roteau fără încetare pe suprafaţa pestriţă a pieilor. recrut. Răspunsurile nu-s uşor de. Vrăjitorule. Uită-te la noi.chiar sub bărbia bărbatului. Ochii asasinului erau întunecaţi. — Nici măcar nu ştiu ce primesc. Tattersail îşi şterse sudoarea de pe frunte cu o mânecă soioasă. Ridică din umeri. Părţi din acesta se mişcară când le prinse şi simţi cioturi şi fuseseră din ceva tare. — Atunci ne înţelegem. cu un accent rotunjit şi melodic din nordul celor Şapte Oraşe. Kalam culese obiectul înfăşurat şi se dădu aproape de Tattersail. Ben cel Iute îşi trecu mâna peste obiect şi pânza se întinse în afară. Am simţit cum m-ai ţinut la distanţă. Tattersail se întoarse spre fată. Vrăjitoareo. Înaltul Mag ţi-a ucis tovarăşii. apoi se îndepărtă. Îl simţi uşor în mâini. Sergentul se uita acum la ei. Eşti pregătită să plăteşti preţul? Aruncând o ultimă privire trupului lipsit de viaţă al lui Hairlock – atât de violent sfârtecat – şi privirii lipsite de viaţă din ochii lui. Când se termină într-un gâlgâit umed. Hairlock tresări cu ochii ieşiţi din orbite. Părea să-i fi fost frică. — Răspunsuri. Orice ar fi fost în coconul de piele. Whiskeyjack fu cel care răspunse la cuvintele fetei. — Deci n-a funcţionat. pur şi simplu? Privirea îi căzu pe obiect. Tattersail se încruntă. nu era mare. spuse el liniştit. Tattersail mormăi. Fixă cu privirea chipul greoi al asasinului. Un fior o străbătu unduind. Ochii întunecaţi ai fetei alunecară spre sergentul ei. Sergentul Whiskeyjack trase un şut într-un coif şi-l urmări cum sălta în josul dealului. modelul schimbându-se mereu şi din ce în ce mai repede. Firele de un negru lucitor desenau un model haotic pe întregul trup al lui Hairlock. — Vreau. spuse ea lent. zâmbind. apoi căzu la loc. pătrunzători în vreme ce-i cercetau chipul. Ca să vezi. — Ai ceva de zis despre toate astea. strigă ea. Kalam îi oferi obiectul lui Tattersail. nu-mi place. Ben cel Iute se lăsă pe spate pe pulpe şi îi aruncă o privire lui Whiskeyjack. Orice-ar fi. Aţi dat greş la orice ar fi fost ceea ce aţi încercat să faceţi.. Tattersail simţi că-i tresare stomacul la acel zâmbet. N-a fost frumos din partea ta. peste carne şi prin ea. ea primi obiectul. Îndesă pachetul sub braţ şi se împletici în jocul pantei.

spuse Ben cel Iute liniştit. Sergentul ridică o sprânceană. — Dujek îşi cunoaşte ordinele. Se lăsă pe vine.. Luptându-se mereu pentru rute comerciale. Sergentul simţi lângă el prezenţa masivă a lui Kalam. — Nu grupa noastră. Ceea ce poartă cu ea. Whiskeyjack îşi scărpină barba. — Ce am să fac? Am să mă gândesc. ale căror chipuri rămâneau ascunse dinapoia vizierelor chitinoase şi care vorbeau prin pocnete şi bâzâituri. — Nu ea. Nu-i putea spune că totul avea să fie bine. Ultimele legiuni ale Moranthilor intrau mărşăluind pe sub arcul Porţii de Vest. Whiskeyjack simţi un junghi de regret – nu-i putea oferi lui Ben cel Iute ceea ce-şi dorea mai presus de toate. Chiar şi aşa. Cam târziu pentru asta. — Vei atrage o atenţie nedorită pe grupa noastră. îi spuse fata lui Whiskeyjack. spuse Kalam. egalau scorul. Şi mai are şi ghearele unui Înalt Mag înfipte în umăr. În cele din urmă se părea că războinicii în armuri negre. — Şi tu? întrebă Ben cel Iute. i-o tăie Whiskeyjack. — O oră. Oricât i-ar fi displăcut s-o recunoască. Ne bagă în pământ. cu ochii pe Pale. murmură Whiskeyjack. Cei doi bărbaţi se holbară la sergentul lor. ne-au ţinut în tuneluri. — Whiskeyjack. Crezi că Înaltul Mag n-ar fi fost în stare să ghicească ce-avea să se-ntâmple? Sergentul se întoarse cu faţa la vrăjitorul său. Nu acum. destul de aproape ca să audă. Iar ceea ce-l neliniştea şi mai mult era că această fată de cincisprezece ani îl speria de moarte pe Ben cel Iute şi vrăjitorul nu voia să vorbească despre asta. V-am ascultat pe tine şi pe 45 . După o clipă de tăcere apăsătoare. Am primit noi ordine. — Atenţie nedorită? Ce dracu înseamnă asta? Iertare nu răspunse. Apoi curăţăm mizeria. Bărbatul avea nevoie de un indiciu. Eşti sigur că e necesar? Kalam ridică din umeri. Io spusese în faţă şi ea nu făcuse decât să-l fixeze cu ochii aceia morţi. Peste ţipetele păsărilor hoitare se auziră slab vaierele bărbaţilor. De dinapoia zidurilor sfărâmate şi pline de cicatrice se ridicau coloane de fum. — Pe răsuflarea lui Hood. sau poate de o confirmare că făceau ceea ce trebuia. Ce-i trimisese Imperiul? Privirea lui se întoarse la Tattersail. apoi acesta încuviinţă. Nu credeam că Dujek. Ben cel Iute. Vrăjitoarea aia pare să le îngrozească teribil pe păsările alea. spuse Ben cel Iute în spatele lor. cele două puteri comerciale săreau fără încetare una la beregata celeilalte.. îngustând ochii. găseşte-l pe Lăutar. Înaltul Mag va observa. Vor să. Whiskeyjack se încruntă la ea.— S-a terminat? Ochii vrăjitorului săgetară către Iertare. Corbii se ridicau ţipând din calea ei şi rămâneau rotindu-se deasupra capului. Iar Pale câştiga aproape întotdeauna. dar nu spuse nimic.. împietriţi.. Ce ai de gând să faci? Sergentul simţi o dorinţă prost ascunsă în vocea vrăjitorului. femeilor şi copiilor care mureau sub sabie. repetă Kalam. Cum o numise Lăutarul? O târfă stranie. Trebuie să ne reaprovizionăm de la Moranthi. Iertare era la o duzină de paşi în spate. spuse Whiskeyjack. — Şi nu te-ai convins încă? întrebă Ben cel Iute. Ne întâlnim în faţa cortului Marelui Pumn într-o oră. Ştia câte ceva despre istoria de duşmănie necruţătoare dintre Moranthi şi cetăţenii a ceea ce fusese Oraşul Liber Pale. Kalam. Whiskeyjack era de aceeaşi părere cu părerea grosolană a genistului. Cel Iute. croncănind neliniştiţi şi speriaţi. adună-i pe restul şi ia-o pe Iertare cu tine. Aceasta traversa câmpul devastat de dedesubt. Whiskeyjack îşi înghiţi cuvintele tăioase. O oră de măcel. — Destul! lătră Whiskeyjack. — Asta nu miroase a bine. sergentul îşi îndreptă atenţia către oraş. — Se pare că Împărăteasa îşi ţine cuvântul faţă de Moranthi.

după cum obişnuia Calot să spună: Agită pumnii cât vrei. Un duel vrăjitoresc cu Înaltul Mag al Imperiului ar fi trimis-o rapid la Poarta lui Hood. Anul 1163 al Somnului lui Burn. Ei. Teritoriul ei. Nu cum eram cândva. Simţindu-se ultragiată şi – dacă Înaltul Mag îl ucisese pe Calot – trădată. Asta era diferenţa şi multă vreme fusese îndeajuns. Lui Tay schrenn nu-i păsa de ei. acum priveliştea care-i apărea iar şi iar dinapoia ochilor era cea a armurilor goale de pe vârful dealului şi îi rodea inima. apoi rămase în picioare trecându-şi în revistă posesiunile ei lumeşti. o atrăgea gândul de a-l provoca pe Tayschrenn la o înfruntare directă. Sergentul era prea obosit ca să-i mai pese. Şi muriseră. împărtăşea părerea celor din grupa lui: cineva din Imperiu îi voia morţi pe Arzătorii de Poduri. Astfel avea să fie notată moartea a nouă mii de bărbaţi şi femei. În vreun cartier general militar din Unta. şi i-o pe blestemata aia de fată cu tine. Tattersail se strâmbă. în intervalele dintre corturi se înghesuiau care trase de cai încărcate de soldaţi răniţi. Jos în tabără. Era una dintre ei. dar ea îl înţelegea. Whiskeyjack ar fi vărsat sânge în Măruntaiele lui Hood. după două sute şi nouăsprezece ani de viaţă. părând să se retragă. În bătăliile trecute luptaseră ca nişte câini turbaţi ca s-o apere de legiunile duşmane.Kalam. se gândi Tattersail în vreme ce se apropia de cortul ei. chemând umbrele strămoşilor săi. Unii dintre noi nu vor uita. chiar şi Trotts mi-a îndrugat verzi şi uscate. capitala Imperiului. micuţa ei colecţie de instrumente pentru 46 . dar ei da. De data aceasta fusese un război al magilor. Fusese un act disperat şi fatal. şi a te bucura de asta sunt două lucruri diferite. din cuvintele lui Whiskeyjack îl făcuse foarte nefericit. Soldaţii aceia au avut aşteptări şi erau îndreptăţiţi să le aibă. Furia arogantă lăsase în urmă mai multe hoituri decât ar fi putut pretinde orice imperiu şi. sfârşitul iernii. din coşmarul acela mai rămăsese doar gustul de cenuşă din gura sa. Tare puţine. Pale era acum dinapoia lor. Intră în cort şi trase intrarea după ea. Şi apoi uitată. Tattersail îşi făcu drum. un aghiotant anonim avea să tragă o dungă roşie peste Armata a Doua pe lista celor active şi să scrie mărunt alături: Pale. Dar ştia că nu trebuia să se lase dusă de valul emoţiilor. Ben cel Iute tresări. sunetul înfiorător reamintind că războiul aduce mereu după el durere. Văzuse de prea multe ori priveliştea morţii de când se înrolase în armata Imperiului Malazan. dar ce-i mort. Trebuia să se gândească la noua lor misiune. pe Ciocan şi pe Lăutar. Arzătorii de Poduri ascundeau nişte bănuieli înfricoşătoare. Veniseră la ea căutând scăpare. În a Doua se făcea schimb de favoruri. chiar dincolo de ultima creastă a colinelor dezgolite. Era ceea ce-i ţinea pe toţi în viaţă şi făcuse din a Doua o legiune legendară. Whiskeyjack avea o presimţire că un nou coşmar era pe cale să înceapă. acuma e rândul meu. mort rămâne. la trei mii de leghe distanţă. Ceva. strecurându-se printre supravieţuitorii năuciţi. iar instinctul ei nu avea nimic de a face cu altruismul. Din întinderea largă a corturilor şi adăposturilor vivandierelor veni un bocet tânguitor – o mie de voci întrun cor dogit. Şi dacă m-aş fi sacrificat? Dacă aş fi aruncat apărarea Vizuinii mele peste ei în loc să-mi păzesc propria-mi piele? Doar instinctul o ţinuse în viaţă acolo. păşind peste băltoacele de sânge din făgaşele lăsate de care. întârziind cu privirile asupra unui morman obscen de membre amputate din faţa corturilor de tăiere. căutând apărare în faţa grozăviilor de pe câmpia de dedesubt. Aşa că dă-mi pace. dar cel puţin acestea nu-i puteau fi puse direct în cârcă. Cufărul de stejar în care se găsea cartea ei de vrăjitorie Thyr rămânea încuiat de vrăji de pază. De-ar fi fost un om religios. A fi în viaţă. Am petrecut douăzeci de ani spălându-mi mâinile de sânge. Cu toate acestea. În faţă se afla următoarea lor destinaţie: legendarul oraş Darujhistan. Genul ăla de oameni nu supravieţuiau multă vreme în război. Vrăjitorule. sau poate totul. Acei bărbaţi şi femei fugiseră la ea. Ordinea precisă care domnise peste tabăra Malazană se destrămase şi aerul fierbea de ţipetele de durere şi groază ale soldaţilor. Chiar dacă nu voia să recunoască.

Nici măcar Tayschrenn. calul de dar nu se caută la dinţi.alchimie zăcea împrăştiată pe masa de lângă hamacul ei. şi era mortală. — Parte din ce? Hairlock nu răspunse. Făcu câţiva paşi. Poate că moartea lui Calot ar fi putut fi prevestită şi poate că acea bănuială se tot învârtise în întunericul gândurilor ei în tot acest timp. dacă legendele erau adevărate. ca jucăriile unui copil abandonate în mijlocul jocului. — Mă bucur să te revăd. O numise o simplă diversiune. Ai mai refuzat Cărţile şi înainte. — Şi sufletul s-a strămutat. Tattersail străbătu cortul şi se opri dinaintea lor. cufărul şi hainele ei aparţineau toate altcuiva: cineva mai tânăr. Orice ar fi fost în legătura de piele se mişcase. Trase deoparte o bucată de piele. Pe chipul ei rotund erau pictate trăsături pe care le recunoscu. ca şi cum ar fi aşteptat rezultatul strădaniilor sale. vechi prieten? Am oare nevoie să-mi aminteşti. trăgându-şi răsuflarea. Sau disperare. — Trebuie să te duci în cortul meu înainte să-i treacă lui Tayschrenn prin cap să se ducă acolo. nu? Ridică privirea şi-şi pironi ochii pictaţi pe vrăjitoare. Obiectul din interior înţepeni. se întinse după Cărţi. clipind repede. să-mi adevereşti că credinţa e pentru neghiobi? Cu colţul ochiului prinse o mişcare. spuse Hairlock. spuse o voce cunoscută. împingând în cusături. apoi îşi aplecă în faţă capul pentru aşi studia noul corp. Vechii ei demoni se întorseseră. cineva care încă mai avea un petic de vanitate. apoi trase un taburet de sub masă. Putea simţi mirosul propriei frici. Asta era Magie Veche. Doar Cărţile – Fatidul – o chemau ca un vechi prieten. Ochii ei se măriră în vreme ce o marionetă de lemn. Totul părea altfel acum. — ’Sail.. Luând loc. Ici şi colo se ridicau noduri. — Hairlock. de parcă alchimia. — Mai târziu. Hairlock o neliniştise mereu. Durerea şi frica fuseseră cele care îi modelaseră sufletul întreaga viaţă. Gândurile îl goneau. dar timpul petrecut cu Calot o modelase altfel. am nevoie de Cartea mea.. spuse marioneta ridicându-se în picioare. spuse el scoţându-şi pălăria moale şi făcând o plecăciune nesigură. spuse el. Apoi. Păi. — Dar a fost pierdută de secole.. Cu un gest absent lăsă jos pachetul pe care i-l dăduse Kalam. Scoase un mic pumnal din centură şi începu să taie cusăturile. ieşi din traistă. Se opri strângând din buze. Sudoarea curgea în pârâiaşe reci sub braţele lui Tattersail. — Cum ţi se pare asta ca negare voită? Îşi auzi amărăciunea din voce şi se urî din cauza ei. Se clătină şi întinse mâini sculptate artistic pentru a-şi recăpăta echilibrul. pervertită. brută şi primară. Tattersail se holbă.. Prin dezordine se vedeau Cărţile Dragonului. Kurald Galan. oftă el. — Mi s-a părut mie că am mirosit nişte Cărţi. Ceva o ţinuse la distanţă. dar a păşi prin Vizuinile cele mai apropiate de Haos era nebunie curată. fericit. Privirile ei întârziară pe cărţi înainte de a-şi continua rondul. 47 . Arzătorii de Poduri erau recunoscuţi ca fiind afurisiţi. ca ceva uşor. Nu mai poţi da înapoi. cu o noapte înainte de ai fi retezată beregata lui Mock. Faptul că acesta îşi mutase privirea de la ea o făcu recunoscătoare pentru micile milostenii. râzând la moartea iluziilor ei. Vrei să negi că există un tipar. mutându-şi privirea stranie. îmbrăcată în mătase de un galben aprins. Strămutarea sufletelor. în jos. Ezită. Faci parte din asta acuma. o plutire plăcută. femeie? Îşi îndreptă privirea înceţoşată de amintiri pe care le crezuse îngropate pe veci. — Vreau oare să-mi vorbeşti. spre Cărţi. dar asta. Se lăsă în genunchi. în noaptea când Dansatorul şi bărbatul care avea să conducă un Imperiu într-o bună zi s-au furişat în Fortăreaţa stăpânului – iubitului – tău. se întinse după legătura din piele şi şi-o puse dinainte. Trecuseră luni întregi.

scurgându-i-se în degete şi braţe. Desigur. suspendată în întuneric. Am ales să mă opresc.Aproape din proprie iniţiativă. Vrăjitoarea se aplecă în faţă. o zori Hairlock. Acolo unde mâna dreaptă a Lordului se întindea să o atingă pe cea stângă a Doamnei. apoi se răsuci către ea. — Tattersail. nu? — A doua carte. Desigur. rigide. — Te opreşti aici? se înfurie el. spuse el. Întoarse a doua carte. Dintr-o dată. Din aceste două cărţi ştia deja mai multe ca ei. 48 . iar pe una din feţele ei era un chip de bărbat. Aşadar. cu solzi negri. care dispărea când îşi fixa privirea pe locul respectiv. Îşi văzu mâna tremurând pe măsură ce se apropia de ele. Trase aer adânc în piept. un indiciu neclar. Tattersail studie silueta pictată. ştia asta din instinct. Chipul îi rămânea neclar. — Oponn. O monedă. decât împingea înainte – firul succesului. Un al doilea detaliu până acum neobservat fu scos la iveală de cercetarea intensă a lui Tattersail. simţind răcoarea cărţilor lăcuite. Ochii îi fulgerară la Cărţi. Răspunsul lui Hairlock fu un râset nerăbdător şi răutăcios. ca întotdeauna. geamănul ei. Doamna era îndreptată în sus. aproape tandră. exista o formă: n-o putea vedea decât cu coada ochiului. fiind întors cu capul în jos la celălalt capăt al cărţii de joc. dar rolul ei nu era încă hotărât. Clipi. — Blestemul lui Hood pe obiceiurile lor băgăcioase. cu privirea sa preocupată. Hairlock şi Arzătorii de Poduri erau băgaţi împreună în asta. mârâi Hairlock. o nouă faţetă care indica felul în care se echilibrau acum lucrurile. Deasupra capul Valetului. — Lordul Nopţii domină acest joc. Bufonul cu două feţe al norocului. nu dai tu la iveală adevărul atât de uşor. Te cheamă Fatidul. Le amestecă încet. Valetul era gol. Hairlock sări. cu muşchi puternici. văzu ceva nou. firul norocului care mai degrabă trăgea înapoi. Tattersail se întinse fără tragere de inimă după Cărţile Dragonilor. răspunse Tattersail. pălind spre cenuşiu către burtă. Te opreşti la Nebun? La a doua carte? Absurd! Joacă mai departe. apoi de femeie. Partea de jos a corpului îi era ca de dragon. ceva nu mai văzuse vreodată şi care avea de a face cu momentul de faţă. — Prima Casă dă tonul. spuse ea. se întinse înainte şi trânti palma peste Cărţi. Moneda se învârtea. De la şolduri în sus era uman. Repede! Întoarse cartea de deasupra. Nu era prea mult. Mergi prea încet! Tattersail văzu că marioneta nu acordă nicio atenţie cărţii Oponn şi că probabil se uitase la ea numai cât s-o identifice. Nu. mijind ochii. Îşi ţinu răsuflarea. ridicând cu ambele mâini o sabie neagră de care atârnau lanţuri fumegânde. pe un ton amuzat. Eliberă tot aerul dintr-o dată. aranjând Cărţile şi punându-le jos pe masă. — Valetul de Întuneric. Vizuina Thyr se deschise şi un val de putere îi umplu trupul obosit. Expresia de pe chipul Doamnei părea blândă. femeie! — Nu. măturând cele două cărţi cu mâinile şi punându-le la locul lor în pachet. Citeşte ceea ce e de citit. Ca întotdeauna. Probabil Hairlock îl simţise. cu pielea neagră ca cerneala. de femeie. — Simt că în ele deja se dezlănţuie o furtună. un mic disc argintiu acoperea spaţiul dintre ei. blindaţi. se ridică. Vino. diafane ce se pierdeau în întunericul gol din fundal. Apoi de bărbat. Şi tu nu poţi face nimic în privinţa asta. dar poate că era destul cât s-o ţină în viaţă în ceea ce avea să urmeze. ghemuindu-se mai aproape de suprafaţa de joc înscrisă pe masă. Profund neliniştită de propria-i nerăbdare. — Următoarea! ceru Hairlock. Se ridică. Hairlock oftă.

gândindu-se la ultimele sale cuvinte. cât de bine auzi? — Destul de bine. Mai mult ca orice. — Nu. argintule. absorbit de sine. aşa cum bănuia că avea să-l audă ceva timp de-acum înainte. ce auzi? Tattersail zâmbi. apoi lăsă să-i scape un râset ca un lătrat. Chiar şi acum. Marioneta mârâi. Se întoarse şi porni către ieşirea din cort. E o scuză bună ca să nu mă duc la instructajul lui Tayschrenn. spuse el. spuse Tattersail. ceva asemănător cu salvarea. Valetul putea fi duşman sau aliat. da-i drumul. Mâinile i se închiseră pe pânza aspră. În vreme ce se îndrepta către cortul de comandă. întunericul. Am nevoie de tine. Moneda se învârtea fără încetare. continua să audă sunetul acela slab în cap. Exista doar. De ce. o speranţă ciudată cânta în ea. Nu-l considerase niciodată pe Oponn un aliat. exista un gust straniu acolo. Tattersail se gândi la cuvintele acelea. Hairlock nu auzise nimic. Învârteşte-te. Era idioţenie curată să te bazezi pe noroc în orice împrejurare. Învârteşte-te! 49 . dar era rămăşagul Doamnei. trase deoparte pânza de la intrarea cortului şi ieşi. nici alta. sau cel mai probabil niciuna.— Căţea! Te pot ucide cât ai clipi din ochi! Aici şi acum! — Bine. — Ai dreptate. suspendată între noapte şi zi. lăsând Casa Întunericului să se împleticească pe margine. — Hairlock. bombăni marioneta în spatele ei. deci? O monedă învârtindu-se? — Numai zgomotele taberei. Minunat. Iar tu îl dispreţuieşti pe Tayschrenn chiar mai mult ca mine. Dar Oponn călărea pe umbra războinicului. Aşadar sunt sigur că nu vei trăda. îi atinsese palma rece ca gheaţa. moneda lui Oponn îi ceruse să se oprească. apoi se opri. Fără să răspundă. Hairlock. spuse ea. în vreme ce se apropia de cortul de comandă. Oponn întorcea două feţe către Cosmos. Îşi ridică capul. imprevizibil. Prima Casă pe care o scosese. Te rog. cu o forţă ca cea a valurilor de violenţă şi putere scăpate de sub control – cu toate acestea. — Auzi ceva. Îşi încrucişă braţele şi aşteptă.

. spuse Paran.iv) Gothos (b. Oricum. găseşte numele unui popor ce se-mpotriveşte uitării.. În afara oraşului Pale. Căpitane? Căutarea unei corăbii pe ocean e o provocare pe care puţini vrăjitori ar putea s-o ducă la capăt. „Nu păşiţi în credincioasa temniţă ce le-mbrăţişează inimile inatacabile. Paran mârâi. — Sper că treaba asta nu te ţine treaz. — Eşti un mesager de încredere. adică de când am început să te caut.Nu păşiţi printre aceste nepăsătoare menhire. continuă el. Trecuseră doi ani de când îl văzuse ultima dată pe Maestru Ghearei. Legenda lor îmi sfărâmă cinismul şi-mi nimiceşte ochii cu strălucirea gloriei. care era acum împânzit de nenumărate găuri mici.?) Trirema Imperială săpa în mare ca o lamă de topor neobosită. — Mai puţin de-o săptămână. Aceste falnice coloane sunt încă în picioare şi-mi tulbură fuga îngheţată a minţii. Singura pată de altă culoare erau inelele nenumărate care-i strângeau degetele.. Obosise cu multă vreme în urmă să tot scruteze orizontul de răsărit aşteptând prima ivirea a pământului. punctul mort e pe cale de a fi depăşit.. piele verde. Maestrul Ghearei era într-o dispoziţie proastă când sosise. atunci.. mereu credincioase pământului. părea să poarte aceleaşi haine ca ultima dată când îl întâlnise Paran: lână verde. cu pânzele întinse şi vergele trosnind în vântul constant.. — Pe Răsuflarea lui Hood. — Cu care grupă? — Le ştii pe toate? — Da. pe jumătate Tiste Andii. Se sprijini de peretele înclinat opus hamacului său. care-i mesajul? Bărbatul se încruntă. — Îţi imaginezi că aceste călătorii îmi fac plăcere.. — Ea e cu Arzătorii de Poduri. privind legănarea lămpilor şi aruncându-şi într-o doară pumnalul în parul din mijlocul singurei mese. Căpitane – recunosc că nu înţeleg de ce are Adjuncta încredere în tine. Nebunia lui Gothos (11. nu poţi să găseşti altă culoare pentru hainele tale? Iubirea asta perversă pentru verde trebuie să fie vindecabilă cumva.” Thelomen Tartheno Toblakai... Ea e unul dintre recruţi. Acum că m-ai găsit. 50 .. murmură Paran.. Căpitanul Ganoes Paran rămăsese în cabina sa. Avea să apară şi avea să apară curând. . mărturisi Paran. Apoi se încruntă. — A lui Whiskeyjack..Capitolul trei Thelomen Tartheno Toblakai. Topper. — Văd că n-ai făcut niciun efort să-ţi îmbunătăţeşti manierele.. Încruntătura lui Topper se adânci. O adiere de aer rece şi stătut alunecă peste chipul său şi el se întoarse pentru a-l vedea pe Topper ieşind din Vizuina Imperială.. — Asediul continuă? Cât de vechi îţi sunt informaţiile. Bărbatul înalt. iar cuvintele de întâmpinare ale lui Paran nu i-o îmbunătăţiră. apoi acesta ridică o mână şi începu să-şi studieze inelele.

Era Imperiul Împărăteasa? Sau era altceva. Şi nici Whiskeyjack. Grija mea e recruta. şi nici în vis nu mi-am imaginat coşmarul ăsta tot mai mare. spuse Topper încet. jumătăţi de adevăruri şi minciuni pe faţă în această. dezarmat. Războiul din Şapte Oraşe: prin deschiderea de la Aren.. spuse Topper strâmbându-se. Recruta ta şi-a găsit arma şi cu ea intenţionează să lovească în inima Imperiului. Avea să 51 .. o viziune la capătul îndepărtat al păcii şi avuţiei pentru toţi? Sau era o fiară care nu se putea opri din devorat? Darujhistan – cel mai mare oraş din lume. — De ce? — Are un grup de adepţi. nu-şi mai dădea seama cine este trădătorul final în toate acestea. Când ţi-ai ocupat poziţia vei aştepta. dar partea asta e ţesută deja. — Un zeu se foloseşte de ea. dacă exista unul. care zei? Oh. Nu va fi uşor de ucis. încurcătură haotică. pe vreme când pe Laseen o chema Surly. ajustat. Planul de a ne ocupa de ea a trebuit.. Pan’potsum. dar altfel nu fă nimic ca să-i trezeşti suspiciuni legate de tine. drept şi înalt pe atunci. Topper. Ea şi numai ea. — Toate pe vremea Împăratului. — Căpitane. Misiunea ne va duce la Darujhistan. de ce n-aţi trimis o mână de asasini Gheară? Bărbatul oftă... poate chiar şi pe Dujek Un-Braţ şi Armatele a Doua şi a Treia din Genabackis. La dracu. Un agent al Ghearei te va contacta o dată ce vei fi ajuns în Pale. — Vei proceda conform planului. Căpitane. Paran sforăi. De asemenea e de părere că a venit timpul ca Dujek Un-Braţ să fie. Dar restul? Whiskeyjack? Îmi amintesc de tine. iar acum îşi doreşte ca visul acela să se termine. — Recruta ta îşi arată puterile. Bănuiala asta a lui Laseen e pur şi simplu ridicolă şi continuă să existe numai pentru ai justifica paranoia. Existau prea multe omisiuni. — Dacă nu te simţi la înălţimea sarcinilor. N-ar fi trebuit să fie surprins. prin Sfântul Deşert Raraku.. Voi avea sângele tău pe mâini când toate acestea se vor sfârşi? În inima lucrurilor. când ai fi avut de ales. iar ea e Împărăteasa. doar a unei grupe. de fapt. Extins. — Whiskeyjack. urmează să preiau comanda grupei lui Whiskeyjack. zâmbi. de parcă auzise cumva întrebarea nerostită a lui Paran.. Măcar asta e sigur. I-a corupt pe Arzătorii de Poduri. Paran. — Nu se poate să vorbeşti serios. Ai înţeles? Paran îşi mută ochii în altă parte şi privirea îi căzu pe hublou.. — Împăratul plănuia să domnească pe veci. poate că m-ai fi putut opri şi pe mine. Împărăteasa aşteaptă supunere de la supuşi şi cere loialitate. spuse Paran. îşi dădu el seama. la oraşul oraşelor. Să nu ai încredere în nimeni altcineva. Dar acum eşti la comanda unei grupe. Gura lui Topper se subţie până ajunse o linie palidă. întrebarea e.. Ochii stranii ai lui Topper luciră. Trebuie să ne ocupăm de ameninţări suplimentare. Încă se mai consideră că Împăratul se gândea să-i lase tronul lui Dujek.. Deschise ochii şi-l privi pe Topper. — Preia comanda grupei. oameni mai mari ca tine au murit pentru mai puţin. acum mai mult ca oricând. Acum îmi spui că am aşteptat prea mult? Nu-mi vine să cred că Dujek e pe cale să devină un renegat – nu Dujek. — Orice domnitor rezonabil ar avea aşteptările şi cererile pe dos. Cum îmi voi juca mâna când va veni vremea? Recruta trebuie să moară.Paran închise ochii. — Deci. Paran îl studie pe bărbatul de dinaintea lui. Toate riscurile trebuiesc îndepărtate dacă e să cucerim Darujhistanul. iar împărăteasa vrea Darujhistanul. Zeii se joacă cu mine. Ai fi putut s-o opreşti pe Surly. Cândva ai fost la comanda unei armate. Nathilog. Whiskeyjack. Fă după cum ţi s-a poruncit. şi eu? Sunt un neghiob care şi-a urmat visul. dar am fost instruit să-ţi amintesc că discreţia e de maximă importanţă. pe vremea când ai fi putut să asculţi de tovarăşii tăi. Eşecul nu este o opţiune. Adjuncta e de acord că am aşteptat destul. Dincolo de el se vedea cerul albastru. Dacă e aşa de rău cum mi-ai zis. o ambiţie. rămâi aproape de recrută. o moştenire.

Să pornim. — Fie. privind ca o vacă cretină activitatea frenetică care se învârtejea în jurul lui. mârâi el. Căpitane? Acesta îi aruncă bărbatului o privire şi flutură mâna. Se dădu un pas în spate şi dispăru. Topper îşi desfăcu larg braţele. cu braţele sale masive încrucişate şi cu ochii înguşti fixaţi pe ofiţerul care şedea pe o boccea la vreo zece metri în josul docului. 52 . nici măcar un singur soldat nu se deranjă să-l salute – duhoarea nu era subtilă. scârţâiau ameninţător la fiecare smucitură neaşteptată. Agentul se răzgândi repede. Funcţionarii de la aprovizionare se cățărau peste ele ca maimuţele. nesfârşitele războaie din ţinuturi îndepărtate. nenorocitul. Paran se aplecă înainte cu capul în mâini. Agentul se sprijinea de o ladă de la capătul docului. — Aşteptarea s-a terminat. vânând sigilii de identificare şi sporovăind unii cu alţii peste capetele docherilor şi soldaţilor. cu mâinile în poală. Mârâind. ştiu că nu te-ai grăbit. Bărbatul nici nu-şi dădu seama că are companie decât când agentul păşi în faţa lui. neobişnuite cu asemenea ambarcaţiuni uriaşe amarate acolo. ar fi existat şi libertate. În zilele astea. Iar în ultima oră nu făcuse decât să stea acolo. Fusese de la început acesta visul Împăratului? Mai conta? — Ai înţeles instrucţiunile. concluzionă el acru. — Destul de bine. Era singura explicaţie posibilă pentru faptul că amărâtul ăla urma să beneficieze de serviciile pe care agentul era pe cale să le presteze. Exista acolo o sclipire. care făcea ca ochii lui să pară mai bătrâni decât restul chipului. Era Anotimpul Curenţilor şi în oraşul port Genabaris. Căpitanul îi aruncă agentului o privirea goală. Agentului îi venea greu să se convingă că acesta era omul pe care fusese trimis săl recupereze.ajungă în Imperiu în flăcări? Era înţelept să i se deschidă porţile? Între graniţele nestatornice ale Imperiului Malazan. — Numele? Întrebarea agentului fu un mormăit încordat. Vei fi dus direct în Pădurea Norului şi de acolo. apoi ridică privirea. unul Negru te va duce la Pale. Iar dacă n-ar fi fost Gheara. spuse căpitanul. Duhoarea nobilimii plutea în jurul lui ca un nor parfumat. provizii proaspăt sosite din Şapte Oraşe şi destinate frontului. Părăsiră docul şi agentul o luă pe prima stradă la dreapta. cu umerii căzuţi. Căpitane? Bărbatul privi în susul docului. Agentul ajunse lângă căpitan. Cheiurile. Ura nenorociţii înalţi. Am încredere că ştii unde mergem. trăgând de funiile lor ca nişte fiare imense. Deşi avea gradul de căpitan. apoi o luă înainte. ridicându-se. Şi era şi înalt. Locul era plin de lăzi şi de boccele înfăşurate în pânză. Pe uniformă încă se mai vedeau liniile de cretă trase de croitor iar pe mânerul de piele a sabiei sale nu se vedea nicio pată de sudoare. Niciunul din ei nu se mişcase în ultima oră. greoaiele vase Malazane de transport se legănau şi se răsuceau. şi încă personal. Se aplecă şi ridică o raniţă. Agentul se încruntă. întregul spectacol era dirijat de idioţi. — Pe cine aştepţi. Părea groaznic de tânăr şi tot atât de necopt. oamenii trăiau într-o pace pe care strămoşii lor nici măcar nu şi-o imaginaseră. N-ai decât să fii aşa. îngropată adânc. Probabil că Adjuncta se lovise la cap la ultima tentativă de asasinat asupra Împărătesei. — Da. Cu un oftat sonor. — Un Quorl Verge a venit astă noapte. agentul se împinse în picioare şi hoinări până la ofiţer. Vizuina Imperială se căscă dinapoia lui. Exista ceva periculos în privirea acestui bărbat.

. nu. bine? Pen’ că o fi drum lung până jos.— N-ai auzit niciodată de Quorli? — Nu. E corect până aici? Agentul clătină din cap. Căpitane. Căpitanul întoarse salutul unei asemenea grupe. Patru. În ciuda urii sale pentru bărbaţii înalţi sau. Şi astfel nimeni nu va observa. mai ales pentru că va dura un an să ajungem la Pale şi până atunci totul se va fi dus dracului. 53 . Gărzi Malazane se învârteau pe la fiecare intersecţie cu mâinile pe arme. Un tânăr soldat îi ieşi în cale lui Tattersail în vreme ce aceasta se îndrepta către complexul care era acum cartierul general al Imperiului din Pale. — Ce e. şi duc oamenii ca mine sau ca tine de ici colo. Se opri dinaintea unei uşi triste şi se întoarse către bărbat. unde zidul complexului se apropia mult. Tonul căpitanului era ţeapăn. — Vrăjitoareo? Ea se opri. — Da. Mult deasupra uscatului. Căpitane? Deschise uşa. Cel puţin ăsta spunea pe faţă ce avea de spus – şi. Presupun că-s un mijloc de transport. Îi făcea plăcere gândul de a-l lăsa pe Tayschrenn să mai aştepte puţin. pentru bărbaţii mai înalţi ca el. În felul ăsta nimeni nu se încurcă.. Căpitane. — Le vedem înaintea ta. Probleme. iar noi îi folosim pe Moranthi. În viaţă afli numai ce trebuie să ştii. Rânjetul agentului se întinse. Îl urmă pe soldat după cel mai apropiat colţ al clădirii principale. Şi poţi vedea prin oricare din ele şi dacă ţi-ai pierdut minţile poţi să-ţi şi bagi degetul printr-una din ele. Căpitane. — Halal rapoarte de informare. — Aveţi probleme cu insurecţiile? — Insurecţii avem. Numai să n-o faci când eşti la un sfert de milă în sus. da. — Ai spus pe uscat? Păi.. apoi spuse: — Gărzile. Mă auzi. Vrăjitoareo. Nori de muşte se învârteau în jurul bărbatului şi al sacului său. Au un fel de problemă. creând un pasaj îngust pe lungimea clădirii.. Zâmbetul bărbatului fu singurul lui răspuns. Dincolo de ea se ridica un şir de trepte. trebuie să călătoresc pe uscat cu nişte barbari pe jumătate umani care miros ca nişte lăcuste şi se îmbracă tot ca ele. Vrăjitoareo. De pe chipul bărbatului pierise orice urmă de culoare. simţi că lasă garda jos. Intrară pe o stradă îngustă. acoperit de pete maronii. M-au trimis să. Alături se afla un sac mare. Moranthii sunt formaţi dintr-un număr de clanuri care au culori pe post de nume şi le şi poartă. soldat? Acesta aruncă o privire peste umăr. noduros. — Cine? Ce gărzi? Du-mă la ei. Intrară şi închiseră uşa după ei. Nu uita asta. pentru un nobil. — Vezi tu. Chipul băiatului era copleşit de zăpăceală şi acesta deschise gura de câteva ori înainte să rostească vreun cuvânt. asta era destul de impresionant. La capătul îndepărtat o siluetă îngenunchease. Îi folosim mult zilele astea. Agentul se încruntă. rânjind. Au aripi. — Ia să vedem dacă te înţeleg corect. cu capul dezgolit plecat. În loc să mă duc pe corabie până aproape de Pale. bombăni el. dar Negrii sunt cantonaţi în Pale şi clanurile diferite nu se amestecă. Quorlii zboară. Poate că Lorn încă nu-şi pierduse îndemânarea. Altfel de ce aş fi fost dat jos de pe corabie la o mie de leghe distanţă de Pale? — Moranthii îi folosesc. Verzii fac cea mai mare parte din treaba de curierat. de fapt. dar atunci o să pară al naibii de scurt. — Şi urmează să călătoresc cu un Verde pe un Quorl? — Te-ai prins. din pânză groasă. mai exact.

Bellurdan. dar era ca turbată. capul lui era aproape la acelaşi nivel cu al ei. iar în ochii săi ardea un foc disperat. Bellurdan. Puterea noastră ne făcea potriviţi. Mâinile se închiseră în pumni. fâşiile zdrenţuite de blană arse şi sfâşiate. Îmi amintesc. Gândeşte-te! Tayschrenn a avut momentul pregătit. de data asta cu o voce plină de durere. Tattersail se holbă la bărbatul ghemuit. — Nu. Trase aer adânc în piept. Tayschrenn mi-a dat permisie sa fac asta. Privirea ei trecu o clipă la sacul de pânză. Dar trebuie să fim în putere ca să facem asta. Simţi un fior strecurându-se prin ea. De cinci zile. Păru să îngheţe. Gărzilor li se face rău când patrulează pe aici. spuse ea blând. Rănile trupului sunt rănile sufletului. Exista un ecou acolo. continuă ea. Zâmbetul acela aproape o dărâmă. spuse el din nou. Ignorându-l pe soldat. Deşi Bellurdan era în genunchi. Dar nu era un neghiob. Thelomenul scutură încet din cap. Voia cu disperare să vorbească cu Ben cel Iute. Bellurdan! Lordul Lunii n-a avut timp şi nici dispoziţia necesară de a trezi demoni. să-şi arunce braţele în jurul uriaşului şi să plângă. mâinile i se deschiseră şi ochii i se stinseră. — Arăţi îngrozitor. bătrâne prieten. Îţi mai aminteşti începuturile? Împăratul era nebun. atât. Tattersail. Tayschrenn se holbă în sus la chipul devastat al lui Bellurdan. Ca întotdeauna. dar firul care lega atunci de acum îi scăpa. Dintro dată umerii îi căzură. dar Tayschrenn i-a fost alături. dar continuă neîndurătoare. — Nu! Vocea Thelomenului tună în josul pasajului. Îl văzu pe Bellurdan tresărind şi părând să se retragă. La naiba. — Vom avea grijă de ea. — Haide. A modelat visul Imperiului şi astfel s-a împotrivit coşmarului Împăratului. stă aici de la bătălie. Înaltul Mag Thelomen purta încă ce mai rămăsese din straiele lui de luptă. Rana se căscă roşie şi uscată.Soldatul se opri şi se întoarse către vrăjitoare.. Ştia că cineva din acel grup îl va trăda. Duhoarea o lovi ca un zis. L-am subestimat pe Lordul Seminţei Lunii. Şi singur voi ridica gorganul iubitei mele.. — Ah. Vei face şi tu la fel? Tattersail fu şocată de valul de furie care se ridica în ea. Capul uriaşului se întoarse încet. Tattersail. — Împăratul se pricepea să adune oamenii potriviţi în jurul lui. spuse ea. — Tayschrenn ţi-a dat permisie. — Voi supravieţui acestor răni. Suprafaţa lui era împânzită de muşte. hârâi el. Tayschrenn e apărătorul nostru. dar nu reuşea să-l prindă. Nightchill ţi-ar smulge capul dacă te-ar vedea acum. Dar încă na sosit momentul potrivit. Uriaşul părea gata să dărâme zidurile. Sări în picioare şi Tattersail se dădu înapoi. Amintirile rămâneau pătrunzătoare. un scrâşnet aspru şi sarcastic. ţesătura aspră a ceea ce mai rămăsese din tunica pătată de sânge. — Nenorocitul ăla a omorât-o pe Nightchill. iar parte din ea vru să jelească. Tattersail. O lăsaseră cu Hairlock şi păpuşa o speria tot mai mult cu fiecare zi. văzu că gâtul şi faţa lui erau acoperite de băşici şi arsuri şi cea mai mare a părului său lipsea. Când se opri dinaintea lui. Vrăjitoarea se apropie. intră cu paşi mari în pasaj. Ochii tiviţi cu roşu se fixară pe chipul ei. Zâmbetul lui extenuat crăpă carnea carbonizată a unuia din obraji. Apoi privirea lui se fixă asupra ei. 54 . Îşi aminti de trupul sfâşiat al lui Hairlock. — Eu am ales asta. Lăsă o mână grea pe sac. dar nu văzuse nici urmă din Arzătorii de Poduri din ziua bătăliei. Bellurdan. — Îmi amintesc începuturile. Mai ales acum că găsise un motiv să-i poarte pică – întâmplarea cu Cărţile Dragonilor încă ustura – şi se răzbuna ţinând-o pe întuneric. Tu şi cu mine. se gândi ea. nu? Vocea îi sună cruntă în propriile urechi. simţind dintr-o dată cum i se adună lacrimile dinapoia pleoapelor. — Tot nu s-a mişcat. — Trebuie să te vindeci. scormonind la rândul ei.

nimeni nu făcuse eforturi serioase să-i salveze. nu aveam loc de armuri. Departe în Câmpia Rhivi. Ceea ce mai rămăsese din Armatele a Cincea şi a Şasea deja zdrobită. apoi oftă. Tăcu o vreme. Caporal. Thelomenul avea dreptate. Trecu un minut lung. apoi ridică privirea spre sergent. mijind în lumina nemiloasă a zorilor. Şi de un mag şi jumătate. Canalele din Pale erau roşii după răsplata lor de-o oră. te-ar deranja dacă aş arunca o vrajă peste rămăşiţele ei? Ochii lui se înceţoşară când privi în jos spre sac.Clătină din cap. Tayschrenn e firul. Ben cel Iute se afla la zece paşi distanţă. Tattersail. Cineva de sus ne-a însemnat. — Şi acuma avem un nou căpitan din Unta nerăbdător să ne taie beregatele. E posibil să fie de la curte. Îţi dau voie să faci asta. spuse Kalam. — Împăratul s-a dus. — Şi asta-i tot. Haide. apoi spuse: — Da. După cum tocmai spusese. — Linişte. Dar moartea a o mie trei sute de Arzători de Poduri nu avea să fie însemnată în niciun fel. folosindu-se de Verzi pentru ridicări şi desanturi – şi unde naiba erau Aurii despre care auzise atâtea? Naiba să-i ia oricum pe nenorociţii aceia inumani. Bellurdan. Mă gândesc. Trebuie să vorbim mai târziu. Tattersail aruncă o privire înapoi în pasaj. Whiskeyjack se uită la zidurile pătate ale Pale-ului. Când schimburile de gropari aveau să termine treaba. cu muşchii fălcilor săltând sub barbă. Lui Tattersail i se tăie răsuflarea. Ceea ce-i îngheţa sergentului măduva în oase era faptul că. Viermii nu trebuiau să se ducă departe ca să se înfrupte din cadavrele acelea. pe creasta dealului. — Cum doreşti. mutându-se de pe un picior pe altul. dar puterea e încă aici. Se gândi o clipă. şi niciunul care să-şi merite greutatea în sare. — Ultima dată când am stat pe dealul ăsta. — Pute de aici până la tron. spuse Bellurdan. bombăni Whiskeyjack. spuse el. Patru căpitani în ultimii trei ani. — Continuă. — Am tras nişte sfori mai vechi. În curând voi pleca pentru a ridica gorganul lui Nightchill. scrijelind absent cu pumnalul o reţea pe pământ. bătrânul nu era un neghiob. — Împăratul era nebun. Înaltul Mag m-a chemat. Şi încă ziduri mari. vorbim mai târziu? Uriaşul încuviinţă. cred.. Pe drumul de dedesubt. în afara câtorva supravieţuitori. Altfel s-ar fi apărat mai bine. Whiskeyjack scutură din cap. Deci ce se petrecuse? — Îmi pare rău. Kalam şi Ben cel Iute schimbară o privire. de Caladan Brood şi de Garda Purpurie. cu chipul plin de cicatrice strâmbat de îngrijorare. — Bellurdan. Whiskeyjack. Kalam încuviinţă. spuse el îngustând ochii. iar aceştia păreau hotărâţi să trimită în luptă doar regimentele de Negri. cu braţele încrucişate. Vreun ofiţer de jos 55 . Se strâmbă. sau nobilimea poate – umblă vorba că şi-au reluat locurile în culise. Bărbatul acela a alunecat din palat direct în poala noastră pe un şuvoi de. Pale avea să aibă un nou rând de ziduri. spuse ea.. înfrântă aproape. Şedea ghemuit pe vine. Singura forţă neatinsă era Moranthul. carele soldaţilor huruiau prin făgaşele ce duceau spre oraş. Acum vorbi: — Ai auzit planul. — E drept că gărzile nu-s fericite. Soldatul stătea acolo. pe jumătate pentru sine. Tattersail se încruntă.

Deşi e cam tânără pentru o Gheară. Numeşte-o proastă creştere. Vrăjitorule. Prea sunaţi amândoi de parcă v-aţi exersat replicile. spuse Ben cel Iute. Să vedem dacă-l pot ghici. Dar epuizarea i se prelinse ca o ceaţă groasă dinapoia ochilor. — Ar putea fi vrăjitorie la mijloc. Kalam încuviinţă aprobator. Spune-mi de ce. Ochii săi păreau să privească departe şi undeva în trecut. spuse Ben cel Iute. Whiskeyjack era sceptic. Cei treizeci şi nouă de soldaţi cu chipuri împietrite care fuseseră audienţa priviseră fără niciun cuvânt. Kalam se ridică de pe vine mormăind. — În regulă. — Pare prea evident. Whiskeyjack.transmisese compătimirea lui Tayschrenn pentru cei care căzuseră la datorie. Treabă de nivel înalt. spuse Ben cel Iute încuviinţând tăios. Crezi că Laseen face ceva curăţenie. Da. — Noua recrută? întrebă el. spuse Whiskeyjack. spuse Ben cel Iute. Kalam sugerase că era o înscenare. Acuma terminaţi. Whiskeyjack. Bine. — Da. Crezi că Imperiul îşi ucide proprii oameni în zilele astea. murmură Whiskeyjack. Facem propria noastră curăţenie. Chipul sergentului se încordă. Una complicată. Dacă exista un tipar. — Minim cincisprezece ani. Cine ştie şi cine nu? Se încruntă la expresia lui Ben cel Iute. dar Tayschrenn ar putea duce la capăt aşa ceva. Sunt sigur că ai un răspuns. — În regulă. Ofiţerul fu găsit după câteva ore mort în camera sa. Se opri. Trăiască Împărăteasa. atunci trebuia să fie unul simplu. — Şi aşa îşi pierde avântul. adăugă Kalam. spuse el în cele din urmă. Ţine minte că pun mâna pe ei de tineri. Cauţi ceva şi mai 56 . Dar ce-o să se întâmple când ajungi faţă în faţă cu ceva mare. O să meargă. — Vechea gardă. — Poate. La cinci sau şase ani. Lucrurile erau mai bune – amintirea asta vrea s-o omoare. E mort. Cât timp sunt antrenaţi înainte să fie trimişi pe teren? Kalam ridică din umeri neliniştit. Întoarcem roata. Strangulare – seamănă cu lucrarea unei Gheare. un cadrul elaborat pentru a-i discredita pe Arzătorii de Poduri rămaşi. — Hairlock e şarpele nostru din gaură. apoi debitase un car de prostii despre eroism şi sacrificiu. — O facem aşa cum ar fi făcut-o Împăratul. În afara lui Dujek. Încercă să-şi facă ordine în gânduri. să o facă să pară mai tânără decât e. răspunse Kalam imediat. Ben cel Iute sforăi. — N-am crezut niciodată în răutate pură până s-o întâlnesc pe Iertare. periculos şi mârşav? — Ca Tayschrenn? Vrăjitorul rânji. — Nu-mi spune că asta crezi. poate? Sau cineva apropiat ei? Se descotoroseşte de anumite persoane. suficient de simplu pentru a trece neobservat. Cu toţii sunt încă loiali amintirii Împăratului. — N-are răbdare să aştepte. Dar ai dreptate. nici măcar nu există vreo persoană în armata asta care să ştie numele Împăratului şi oricum nimănui nu-i pasă. Moralul era la pământ – nimeni din regiment nu s-ar fi gândit la ceva atât de urât în urmă cu cinci ani. strangulat în mod expert. Whiskeyjack ridică o mână. Oricum murim cu toţii. Şi nu-mi spune mie ce cred. N-avem nevoie de ajutorul lui Laseen. — Nu se potriveşte. Dar acum nici nu clipiră când primiră vestea. Trase adânc în piept aerul dimineţii. Ştiu ce fac aici. asta-i treaba lui Hairlock. — E o teorie. E groaznic de tânără. — Am încheiat subiectul Iertare. Se întoarse spre Kalam.

Pete stranii. Tayschrenn. spuse el. ieşim de partea cealaltă mirosind a trandafiri. Chiar şi de la distanţa aceea îi recunoscu pe patru dintre ei: Ben cel Iute. Rânjetele se stinseră. — În Şapte Oraşe e în Şapte Oraşe. întunecate. — În regulă. în nord. — Arzătorii de Poduri. — Crezi că a sosit noul căpitan? întrebă Kalam urcând în şa. cei doi vechi tovarăşi se potoliră. Uite că vine comitetul de întâmpinare. rânjind unul la altul pe la spatele sergentului lor. Amândoi îl nelinişteau cu devoţiunea lor fanatică pentru talentele lor respective. Ben cel Iute era creierul grupei lor. cu suprafaţa zgâriată şi săpată şi plină de rune tăiate adânc în stejar. la adăpostul zidului. Sergentul oftă. Ben. — În regulă. Spre sud. Flamurile Malazane plesneau în vânt. — Lăsaţi-o în pace. — Şi Iertare? întrebă Kalam. murmură Înaltul Mag. Întorseseră într-adevăr roata. Cine ne urmăreşte de pe ziduri trebuie să devină nerăbdător. — Probabil. privind în jos la căruţele care intrau în oraş. şi astfel ştia mai multe decât Ben cel Iute sau Kalam. În umerii lui Tattersail pulsau noduri de încordare. dar aici. Apoi simţul umorului îl părăsi. Iapa sa murgă întoarse capul şi încercă să-l muşte. Tayschrenn se sprijinea de zid. Whiskeyjack privea amuzat. Spre stânga sa aştepta o mică masă de lemn. Daţi-i drumul. un deal pe care îl cunoştea îndeaproape. între două creneluri.. O clipă mai târziu. aerul era liniştit. Încălecaţi. Întâlnirea cu Bellurdan o zguduise şi nu se simţea în stare să îndure ceea ce avea să urmeze. Şi ştiu că eşti al naibii de bun la asta. Whiskeyjack şi recruta. 57 . Călăreţii erau din grupa lui. Kalam şi Ben cel Iute oftară. Câţiva soldaţi coborau călare panta unui deal din dreapta. iar dacă ne mişcăm destul de repede. prefăcându-se neinteresată. O sa avem nevoie de ea dacă Hairlock rupe lanţul. înainte de apariţia Imperiului. Doi călăreţi se apropiau. de-a curmezişul. Ben cel Iute îşi feri privirea. El mârâi drept răspuns. Dar îmi mai amintesc şi că ai fost singurul din cabala ta care a scăpat cu viaţă atunci. De jos se ridicau gemetele boilor şi strigătele soldaţilor. Deocamdată.. — Numai să nu deveniţi obraznici. Mergem cu planul ăsta. — Oh. Luată pe nepregătite. Cunoştea întrebarea din spatele acelei întrebări. Hai să coborâm spre ei. Departe spre dreapta se întindea Câmpia Rhivi cu ierburi galbene. Sunt pe aproape. apoi păşi alături de Tayschrenn. Vrăjitorule? Kalam sforăi amuzat. Lăutarul şi Iertare. Kalam. Iar momentul nu putea fi mai prost ales. spuse Whiskeyjack sec. lanţul se întâlnea cu Tahlynul într-o linie crestată ce se întindea mii de leghe spre est. Iertare. vrăjitoarea se încruntă. spuse Whiskeyjack. se ridicau Munţii Moranth. — În Şapte Oraşe. Whiskeyjack ezită. spuse ea. mai ţii minte? Ştiu cum procedezi. Faceţi o înţelegere şi aranjaţi lucrurile.neplăcut. dar Kalam era asasinul. Al cincilea călăreţ era un bărbat scund. N-avea sens să complice şi mai mult lucrurile. Înaltul Mag nu se mişcase şi nu spusese vreun cuvânt de minute întregi. La naiba. Buzele i se subţiară până ajunseră o linie dreaptă. Spre orizontul de vest. întinzând un braţ ciopârţit spre Genabaris. Şi băgaţi-o pe vrăjitoarea aia cât se poate de adânc. mulţumindu-se cu lipsa lor mutuală de încredere. Tattersail stătea la o duzină de paşi în spatele Înaltului Mag. murdăreau ici şi colo suprafaţa. spuse în cele din urmă. evident un genist. vânjos. vergele scârţâind deasupra turnului pătat de fum. Şi de data asta? Vrăjitorul păru rănit de cuvintele lui Whiskeyjack. Ştia exact ce presupunea următoarea lor misiune. Privirea sergentului reveni la căruţele care intrau în oraş. am condus compania care te-a vânat prin deşert. Vor afla în curând.

Darujhistan. sobru. Înalte Mag. Puse mâna pe a treia carte şi simţi fiorul recunoaşterii unduind prin ea. Protectorul Asasinilor în acest joc. luminat de flăcări de gaz. — Da. — Asasinul. apoi o bătu pe Tattersail pe umăr. Slab. al Lordului în jos. când e în picioare.— Grupa lui Whiskeyjack. În cap îi răsuna un ecou de râset şi îşi dădu seama că cineva. spuse Tayschrenn. Înalte Mag. Tayschrenn ridică sprâncenele. porunci Tayschrenn. Simţise oare prezenţa Ascendentului? Se întreba dacă-l speria. dar nu voia să le dea glas. spuse el. O înfrigură şi o sperie. trecându-şi degetele peste prima carte. O întoarse aproape la întâmplare către dreapta. femeie. — Da? Înaltul Mag spuse. Să începem. Faţa ei priveşte către mulţi. Ochii i se închiseră din proprie iniţiativă şi se întinse după prima carte. Puse Cărţile în mijlocul mesei. Nu se putea mişca. — Altă carte nealiniată: Coroana. albastre şi verzi. prezenţa lui fiind rece şi amuzată. şi e cartea lor. Răcoare. Judecată şi vedere dreaptă. simţi că zâmbeşte. Înţelepciune şi dreptate. crima nu-i aparţine. apoi se lăsă încet în genunchi. bubuind din ce în ce mai aproape. de parcă îi înghiţise pământul. Tattersail îşi aminti de cearta lor de la instructaj. apoi ridică privirea. — Sângele de pe mâini nu-i al ei. Tattersail ştia că probabil fierbea de atâtea întrebări. Aici rănită şi legată la ochi. — Prima carte. Pânza de pe ochii ei e udă. Se întoarse cu spatele la zid şi se aşeză pe un crenel. Plesni a treia carte drept în faţă. — Iau afirmaţia asta drept sarcastică. — Moneda. Vino. Recruta. ţeapăn: — Da şi fii recunoscătoare pentru asta. — Să încep? — Spune-mi despre Moneda care se Învârte. cu mâinile pătate de sânge. Cu greutate. 58 . Apoi sunetul crescu din nou. Se opri dinaintea mesei. ceva deschisese calea. ultimul Oraş Liber. Aruncă a doua carte în stânga suprafeţei de joc. Aici e blocajul tău. se auzi spunând. Era prea multă putere dincolo de deschiderea asta. dinapoia ei. Cu ochii încă închişi. atunci. Simţi că încuviinţează. se gândi ea. se învârte în continuare. Un Ascendent o influenţa. ca de la mare distanţă. capul Doamnei în sus. Înalta Casă a Morţii. Aşeză a cincea carte la dreapta lui Oponn. suflă aerul din plămâni într-un oftat şuierător. Înalta Casă a Umbrei. Doamna te priveşte cu dezgust. Se întoarse şi-o privi pe vrăjitoare. Am nevoie de o Şedinţă. urmat de ceva ce semăna cu falsa modestie. La naiba. Zâmbi în sinea ei. Nimic nu fusese rezolvat. — Firele lui Oponn se ţes într-un labirint ciudat. auzi zgomotele cailor. Mestecă asta o vreme. — Poate că ar trebui să mă duc să mă plâng ei. — Oponn. Înaltul Mag zâmbi. O clipă i se păru că aude urletele Copoilor. — Tattersail. influenţa mă prinde în capcană iar şi iar. Lui Tattersail i se tăie răsuflarea. aproape capricioasă. Privirea ei o întâlni pe a lui Tayschrenn. o senzaţie de greutate apăsătoare şi întuneric. Funie. — Aceeaşi grupă cu care ai vorbit imediat după retragerea Lunii. în treburile Imperiului sunt slujitorul Împărătesei. În jurul ei sunt zidurile unui oraş frumos. O ridică şi o puse în partea opusă lui Tayschrenn. Dinapoia pleoapelor ei se formă o imagine. acum sub ea. Tattersail îşi scoase Cărţile şi le ţinu lipite de stomac. — O carte nealiniată: Globul. sau poate doar o mână. cu marginile atingându-se. Cumpăni. — Fecioara. un număr nesfârşit de noduri.

Ar fi fost mai puţin mărinimos dacă ar fi ştiut că tocmai îl amăgise. şi îl deranja pe Oponn. — Această Monedă care se învârte. ţi-o ofer. dar nu cred. Coincidenţă? Poate. Se vede umorul bufonului în născocirea asta – chiar şi acum simt că suntem îndrumaţi greşit. spuse Tayschrenn. deci. Chipul său era tras în vreme ce-o privea. recunoştinţa mea valorează ceva. Nu acelaşi lucru se poate spune despre al lui Oponn sau al Funiei. — Ai mers mult mai departe decât am reuşit eu. sau niciodată. spuse Tayschrenn. ridicându-se în picioare cu mormăit. 59 . Îl văzu pe tânărul soldat care o abordase mai devreme. apoi începu să coboare. Acum fu rândul lui Tattersail să fie impresionată. şi Tattersail se trezi că trebuia să se concentreze ca să-l audă. Şi chiar dacă Oponn îşi joacă varianta lor. iar Umbra e o Vizuină cunoscută pentru graniţele ei schimbătoare. Se încruntă. Începu să adune cărţile. totul rămânea în mişcare. Vrăjitoareo. spuse ea. o amăgeală probabil. mulţumită de faptul că discuta cu un egal – un adevăr care o făcea să rânjească în sinea ei. Ochii lui Tattersail se deschiseră. apoi sunetul ei reveni. Tattersail tresări.Calea se închise. Sunt impresionat de sursa ta. Vrăjitoarea. intransigente. Exista o legătură acolo. deşi nu-mi place mesajul ei. spuse Tattersail. Putea ghici identitatea Fecioarei. — Amăgeala e punctul forte al Apărătorului Asasinilor. Mă face să bănuiesc că Funia e aici pe cont propriu. În orice caz. rămâne totuşi acelaşi joc. — În labirintul lui Oponn. înfigându-şi coatele în genunchi şi făcându-şi degetele clopot dinaintea feţei. simţise schimbarea din sunet şi percepu un scurt moment de nesiguranţă. Moneda ezitase uşor în acel moment. nu mai pot înainta. Evident. — S-ar putea să ai dreptate. Naşterea tărâmului aceluia bastard m-a tulburat întotdeauna. avea să-l zguduie şi mai mult decât era deja. Caii pe care îi auzise trecând pe dedesubt nu fuseseră o iluzie. Fecioara Morţii şi Asasinul Înaltei Case a Umbrei. Grupa lui Whiskeyjack tocmai intrase în oraş prin poarta de dedesubt. Nu se vedea niciun ofiţer. Iar Iertare călărea împreună cu ei. Întotdeauna e mai bine dacă ura şi ultragiul rămân curate. — Minunat. Îşi luă Cărţile şi le puse înapoi în buzunarul din interiorul pelerinei. Aminteşte-ţi de alte Case care au sfârşit de o moarte rapidă. Fecioara Morţii. Înalte Mag. Tronul Umbrei însuşi. Încuviinţă. Dar prinsese ghiontul. răsunând mereu. se feri de privirea hotărâtă a Înaltului Mag. Înaltul Mag era un Adept. — Adevărat. Tattersail îl chemă pe băiat. Oare auzise şi el râsetele care punctaseră aşezarea cărţilor? Spera că nu. jocurile lui sunt chiar mai subtile decât ale Tronului Umbrei. Totuşi îl auzise în mintea ei zi şi noapte. Gândurile ei se întoarseră la momentul apariţiei Fecioarei. Ai grijă la Asasin. iar jocul acesta se desfăşoară în lumea noastră. spuse el în vreme ce Tattersail se îndrepta către treptele ce coborau în oraş. — E foarte posibil să fie o amăgeală. Gemenii Norocului n-au nicio influenţă în Tărâmul Umbrei. Chipul Fecioarei Morţii se schimbă mereu – ar putea fi oricine. — Asta duhneşte prea tare a putere. spus ea. o căldură neaşteptată alinându-i trupul obosit. Tayschrenn îşi reluă studiul Munţilor Moranth. Înalte Mag. amuzată de adevărul ascuns în afirmaţie. Pentru faptul că încalcă regulile. — Îşi va primi forma finală doar peste secole. spuse ea. Tattersail ezită la prima treaptă. murmură ea când ajunse la ultimele trepte. — E încă tânăr. Nu l-am simţit deloc pe presupusul său stăpân. Aerul ţâşni din pieptul lui Tayschrenn şi acesta se lăsă pe spate. devenise aproape ca o a doua natură. Ar fi durut-o să-i dea o explicaţie? Oricum. Stătea într-un şir de recruţi în centrul complexului. undeva. — Aş vrea să-ţi aud gândurile. — Sper că. Ascendentul retrăgându-se parcă plictisit.

Paran era frustrat. Sergentul de stat-major s-a dus după car. Bărbatul afişă un rânjet înspăimântător. Soldatul repetă mesajul pe un ton lipsit de expresie. Căpitanul Paran se întoarse ca să arunce o ultimă privire la Moranthul Negrul. — Tu eşti acela. Trecuse multă vreme de când cunoscuse pe cineva pe care să-l poată numi prieten. — Să auzim. trimite-l la mine. Bărbatul mai avea un cal cu el şi venea drept către căpitan. — E adevărat ce se spune despre Arzătorii de Poduri? ceru Paran să afle. Dar o poveste se înfipsese mai adânc în gândurile căpitanului decât oricare alta: Arzătorii de Poduri nu mai erau. De la distanţa aceea. Nimiciţi? 60 . soldat? — Urmează să ni se dea armele. Păreau să repare găuri imense din piatră. Probabil că în câteva luni avea să fie mort. Văzându-l de aproape. ha? întrebă el cu o voce aspră. iar asta îl puneau într-o postură necunoscută. apoi îşi mută ochii înapoi la oraşul din est. Ochiul drept îi era acoperit de un bandaj. cu câmpia largă la mijloc. — De ce staţi cu toţii aici. Îşi ajustă raniţa şi se pregătea pentru o lungă aşteptare când văzu un călăreţ apărând pe creasta îndepărtată a platoului. Tattersail zâmbi. Fusese printre Moranthi zile întregi. aşteptând din nou. Ciudaţii războinici nu vorbeau aproape deloc. Vrăjitoareo? întrebă el când ajunse dinaintea ei în poziţie de drepţi. Auzise zvonurile. Ia aminte. — Foarte bine. O sa am grijă să-ţi primeşti armele – dar nu pe alea mititele pe care le vor primi prietenii tăi. Privi până ce dispărură din vedere. De la poarta de nord un şuvoi leneş de care şerpuia către dealuri. alţii insistau că mai existau câteva grupe care reuşiseră să iasă din tuneluri înainte ca acestea să se prăbuşească. Ai priceput. Vrăjitoareo. lăsând în urmă o dâră de fum. Călăreţul sosi. — Am o treabă pentru tine. Erau atât de afurisit de aroganţi. Mai bine de doi ani. apoi descălecă. de fapt. din care doi Înalţi Magi. Unele poveşti spuneau că fusese ucişi până la unul. Cu excepţia bărbatului din Genabaris. — Da. de la Genabaris încoace situaţiile necunoscute s-au ţinut lanţ. Jumătate din faţa omului fusese arsă. în derivă şi înclinată pe-o parte ca un nor uzat. Deci iată-l aici. dar asta era cea mai rea dintre ele. Acuma fugi şi nu uita să-mi aduci răspunsul lui. — Du-i personal mesajul acesta Sergentului Whiskeyjack. Din loc în loc de-a lungul zidurilor se ridicau schele pe care se înghesuiau siluete micuţe. Oftă. ici şi colo. Tattersail simţi un junghi de regret când întâlni privirea strălucitoare a băiatului. Tattersail încuviinţă. Colaborarea cu Gheara îl irita întotdeauna. Pale părea destul de liniştit. Iar Sămânţa Lunii se retrăsese spre sud. vorbeau între ei în limba aceea de neînţeles a lor. A Doua suferise destule pierderi pentru a da naştere la speculaţii că avea să fie unită cu a Cincea şi a Şasea pentru a forma un nou regiment.— Da. aerul de deasupra lor fiind plin de ciori. Multe crime pătau flamura Imperiului. chiar dacă terenul din afara zidurilor era împânzit de resturi de bazalt negru şi amintirea focului şi fumului atârna în aer. iar bărbatul îşi ţinea capul aplecat în mod straniu. Grupa tocmai ajunsese pe creasta platoului. Grasa cu vrăjile vrea să vorbească cu el. Voi fi în cortul meu. Cinci magi morţi. Dacă un ofiţer superior întreabă de absenţa ta. De-a lungul marginilor acelor dealuri se întindea un şir de movile prea regulat pentru a fi creat de natură. Oftă. soldat? Băiatul păli. se gândi el. Toate informaţiile lui erau expirate. iar când o făceau. nimeni nu păruse să-l placă prea tare. peste Munţii Tahlyn spre Lacul Azur. Arzătorii de Poduri. Paran se dădu înapoi fără să vrea.

nu-i aşa? Gheara râse. Când ajungem în oraş. Gheara se aplecă în faţă. Acum două zile. Paran se cutremură la vederea gestului. te trimit la treaba ta şi probabil că n-o să ne mai 61 . ci chiar până în îndepărtatul Falar. aceasta nu se întâmplase niciodată. nu? M-au chemat pentru că sunt ultimul Activ din a Doua. a Cincea şi a Şasea fuseseră recrutaţi din sub-continentul Şapte Oraşe. Faptul acela fusese şters cu totul din anale. care era în stilul din Şapte Oraşe. toţi oamenii lui au fost repede daţi jos. În ceea ce privea istoria Imperiul. recunoscu Gheara. Acum ştiu. Încălecă şi porniră într-un galop mic de-a lungul platoului. Compania a Şaptea a lui Whiskeyjack a fost cea care a zdrobit cabala magilor din Şapte Oraşe în Pustiul Pan’potsum. Majoritatea celor din Armatele a Doua. împingând cornul şeii în jos. Căpitane. — Chiar ai pierdut de-a binelea contactul. Cât despre a Cincea şi a Şasea – las-o baltă. — Până acuma nu ştiam unde aveai să te duci. Cam patruzeci de toţi. Bărbatul care călărea lângă el. Miji ochiul stâng şi întinse o mână ca să-şi aranjeze coiful sfărâmat. — . Gheara asta nu era ca ceilalţi. însuşi Maestrul Gheară al meu a fost sugrumat – asta-i ceva nou. Tiste Andii lui Brood pot ghici o Gheară de la o mie de paşi. Şi trecuse prin multe alături de ei. Poate se gândesc că am fost convertit sau ceva. — Ai fost chemat ca să te întâlneşti cu mine. Primesc pleavă pe post de recruţi şi asta îi face să pară pe cale de a fi dizolvaţi. i-o tăie el. Putem vorbi pe drum. deşi era o Gheară. Dar unii veterani bătrâni din a Doua au luptat alături de Ultor. iar lui îi convenea situaţia. Şi de-atunci tot clănţăneşte din colţi unul la altul şi naiba să le ia de campanii. continuă veselă Gheara. dar se pare că nimeni nu mă ascultă. ha? — Îl cunoşti pe sergentul Whiskeyjack? Paran se încruntă. Gheara vorbi. Vorbeşte cu cine vorbeşti tu în Malaz şi spune-i că or să se trezească cu o revoltă dacă încep să se ţină de prostii cu Arzătorii de Poduri. — Sugerezi. toate s-au dus la naiba după aia. — Sergentul Whiskeyjack are o grămadă de adepţi pe aici. sau cam aşa. eh? Paran ridică din umeri. Bărbatul se urcă înapoi în şa. Asta nu era o coincidenţă. cu spătar înalţi şi cu un corn articulat care se îndoia înainte – mai văzuse câteva la fel pe continent. Îi aruncă o privire şi-l văzu rânjind. Paran merse la celălalt cal şi-şi legă raniţa de şa. — Ce-i aşa amuzant? Bărbatul ridică din umeri. Am pus asta în fiecare raport pe care l-am trimis.— Mai mult sau mai puţin. Rânjetul i se lărgi. Ţineau pentru ei orice ar fi gândit despre el. În vremurile de demult anunţa începutul unui război între triburile din Şapte Oraşe. A pus capăt războiului atunci şi acolo. nu doar în Şapte Oraşe. şi scuipă pe lângă urechea calului. iar întreaga Campanie Genabackană fusese o mizerie chiar de la început. Atunci au înghiţit birocraţii Armata..pe vremea când Dassem Ultor conducea armata. Şi. când a murit şi Ultor. N-a mai rămas niciuna. Acum devenise simbolul celei de-a Doua Armate Malaz. nu la multă vreme după aceea. era de asemenea parte din Armata a Doua. Avea o perspectivă interesantă. — Arzătorii de Poduri sunt niţel înfierbântaţi zilele astea. — Să mergem. Desigur.. când Hood a luat-o pe fiica lui Ultor. Se poartă de parcă n-ar şti. Nativii din Şapte Oraşe aveau o înclinaţie pentru a face probleme. Era un detaliu pe care îl înregistrase deja. că povestea pe care mi-ai spus-o e ceva banal? — Nu în detaliu. nu? Pe tine te-am moştenit. Au mai rămas cinci grupe. Şacali nenorociţi. Eşti noul căpitan al lui Whiskeyjack. Paran se gândi o vreme. Trebuie să-ţi aminteşti ceva ce-a fost aproape uitat în Malaz – Whiskeyjack a comandat cândva propria-i companie… Paran întoarse capul.

Situaţia lor nu-i plăcută. Paran îl pierduse din ochi. Păstrează-ţi acoperirea – în caz că mi se întâmplă ceva. spuse el chiar în clipa în care un trosnet puternic se auzi dinapoia lor. Tresări când primi o palmă grea peste spate. dar aşa stă treaba. — Nu eşti în apele tale. Tu ai să duci detaliile misiunii în calitate de Căpitan al Grupei a Noua. ochii lui Paran luciră uşor. dar Paran înlăturase evaluarea bărbatului – semănase prea mult cu un scenariu inventat pentru a justifica alinierea spânzurătorilor de către Împărăteasă. şi asta e ceea ce-l ţine deasupra. animale mugind şi soldaţi. Trase aer adânc în piept. Preluarea comenzii unei grupe care trecuse prin patru căpitani în trei ani de zile. Paran se holbă la bărbat. Iar asta e valabil şi pentru Armatele a Cincea şi a Şasea. Nu. mai ales dacă ţinem cont de ceea ce s-a întâmplat cu Sămânţa Lunii. Sunt în Corpul de Mesageri. O să-mi găsesc un ghid cum scrie la carte. Topper îi explicase situaţia. niciunul din amărâţii de aici nu-s în apele lor. spuse Gheara cu ochii pe crenelurile de deasupra porţii. Păcat. Gheara ezită. Căpitane? Nu-ţi fă griji. iar ei fie or să-ţi râdă în faţă. ăsta-s eu. Câteva clipe mai târziu. în a Doua. Tayschrenn tocmai ne-a privit sosind. — Sigur. în ciuda faptului că în unele locuri erau cârpite. iar în altele erau pline de gropi. Gheara îşi apropiase calul şi acum se aplecase spre el. — Mai bine mă feresc. — Ce-ai spus. Căpitane? — Nu. oriunde.vedem vreodată. apoi îşi întoarse calul în josul unei străzi lăturalnice. Sper că nu. Când intrară în umbra porţii Gheara vorbi din nou. — Apropo. Paran încuviinţă. adăugă el în sinea sa. E vreo şansă să ştie cine eşti. Asta-i partea uşoară. destul de mare. Căpitane. Găseşte orice soldat şi întreabă cum să dai de Arzătorii de Poduri. împreună cu faptul că o insurecţie la scară largă posibil condusă de cel mai bun comandant militar al Imperiului mocnea împotriva unui Înalt Mag care încerca să-şi cioplească propriul loc. Căpitane. De cei care nu ştiu să-ţi faci griji. trimite-i vorbă lui Toc cel Tânăr. Nu-i o încurcătură în care vreau să mă amestec. Dujek nu-i fericit. — Mulţumesc. Unii o ştiu. Paran ştia că primii săi ani petrecuţi la curţile nobililor din ţinutul său natal îl 62 . dacă dai de necaz. Când intrară în oraş şi fură întâmpinaţi de un zid de sunete. Aici s-a adunat o furtună gata să se dezlănţuie. alţii nu. Toc cel Tânăr îi făcu din mână. erau pline de oameni. Căpitane? Paran zâmbi. clasa înaintaş. O să apară la vremea lui. Pale era o casă de nebuni. în lume – toate astea îl descurajaseră oarecum pe Paran. — M-am tot gândit.. fie or să-ţi înfigă un cuţit în ochi – poţi să pariezi că o să fie una din astea două. doar un os pe care ţi-l arunc în caz că Oponn îţi zâmbeşte. Înaltul Mag Tayschrenn e cel care conduce treburile aici. În regulă? Paran încuviinţă din nou. începe cu ce te aşteaptă drept înainte şi uită de restul deocamdată. apoi oferirea unei misiuni pe care niciun soldat sănătos la cap n-ar fi băgat-o în seamă. Un avertisment. Soldaţii lui Dujek l-ar urma. Niciunul din călăreţi nu se întoarse. — Încă un lucru. apoi se aplecă mai aproape. care. urmat de un cor de voci furioase.. peste tot clădiri pustiite de focuri şi străzile. nu te deranja să răspunzi. Ţine minte că-i doar o bănuială. căutând un soldat potrivit. Dă-mi pace să-mi îndeplinesc unica însărcinare – nu-mi doresc nimic mai mult de atât. dar cred că eşti aici ca să faci ceva bun. apoi îşi aruncă privirea în jur. În faţă se arătară porţile lui Pale. Se întrebă dacă era cazul să-şi măsoare viaţa în minute. deci. Dar. dar Înaltul Mag se bazează pe faptul că e apropiat de Împărăteasă şi comunică în mod constant cu ea.

— Ai vreo idee ce şanse ai? N-arată bine. — Agitatul. explică femeia. — De ce? Iar au dat de belea? Paran zâmbi în sinea lui. în ultimii doi ani începuse să-şi dea seama mai clar ce anume devenea. — A Noua. cu picioarele înfăşurate în zdrenţe trecând dincolo de capătul acestuia. — Caporal. Avea să se împuţineze şi mai mult. sau ce? — Caut Echipa a Noua. Cu toate aceste. apoi închise din nou ochii. Cu excepţia veteranei. da. nu judeca. spuse ea. — Comandantul tău joacă cu oamenii lui? — Agitatu-i sergent. mai sus pe stradă. spuse el sec. unde-i acest Agitat? — Încearcă la Hanul lui Knobb. Caporale? — Toţi cei obişnuiţi au murit. Nu contempla. — Probabil. şi din ce grupă e? Femeia rânji. Paran ridică din sprâncene. apoi se uită prin camera de gardă. la acel tânăr nobil cu credinţa aceea trecută în cinste şi integritate. Intră în cazarma care adăpostise cândva Nobila Gardă din Pale. — Cine-i comandatul tău? întrebă Paran. Caporale? — Picker. doar observa cu răceală cinică. Picase drept în poala lui Lorn ca o bucată de lut fără formă. toate în luptă cu ale sale. Agitatul e jucător de cărţi. Cauţi pe cineva. Femeia era întinsă pe scândurile goale. Ceea ce-l speria cel mai tare pe Paran în zilele acelea. înghiţind orice-ar fi fost ceea ce desprinsese cu degetul dintre dinţi. Picker sări în capul oaselor. — Aşa-i. Iar ea făcuse ce făcea ea mai bine. Salteaua fusese jupuită şi aruncată într-un colţ. spuse. — Cum te numeşti. Căpitanul nostru-i mort. tu eşti noul căpitan care n-a scos niciodată sabia. Nu credea că tânărul acela avea să mai vadă lumina zilei vreodată. eh? Paran rânji. Când se gândea la sine. şi tu? — Căpitanul Paran.pregătiseră bine pentru înşelăciunea pe care Adjuncta Lorn o cerea de la el. — Oh. — Văd asta. Caporale. Ea deschise ochii şi îl privi leneş pe ofiţerul de dinaintea ei. Iar Paran se întrebă dacă îi mai păsa de asta. vedea acum ceva rece. Începu să se scobească între dinţii din fundul gurii. că lanţul de comandă s-a destrămat de tot pe-aici. Tânărul acela năvalnic şi onest care vorbise cu Adjuncta Împărătesei în acea zi pe coasta Itko Kaneză îl chinuia acum. să fie înghiţit de întuneric. — Mda. locul era gol. 63 . Ultima dată când l-am văzut Tufă îi lua şi cămaşa de pe spate. dar nu-i aici. Căpitanul aşteptă. nu? Femeia nu se mişcă. ce-i? — Să înţeleg. — Ei. apoi oftă. Se ascundea în cele mai adânci umbre din mintea sa şi privea. — Oh. numai că nu-i unul bun. Oricum. Tufă nu-i din grupa noastră. iar apoi să dispară fără să lase vreo urmă. Fusese altcineva de atâtea ori încât acum vedea o mie de chipuri şi auzea o mie de voci. Se întoarse spre ea. O veterană bătrână era întinsă într-un pat de campanie din apropiere. — Eşti un Arzător de Poduri obişnuit. era felul în care se obişnuise să fie folosit. dur şi întunecat. Paran o privi câteva clipe. cu mâinile sub cap. cu ochii mari.

Paran intră în Hanul lui Knobb şi se opri în prag. Trase aer adânc în piept. Ignorându-l pe Paran. 64 . — Barghast. apoi se întoarse din nou către Picker. Până să ajungă dinapoia Barghastului. apoi atenţia i se întoarse la cărţi. Nu-i decât unul în Arzătorii de Poduri. Ceva din tonul căpitanului îl făcu pe Agitat să se întoarcă. bolborosi el. sub un pasaj suspendat ce dădea spre două camere de la primul etaj. intră ca o furtună în cameră. La o masă mare. Bătrânul Faţă de Piatră a pariat deja douăzeci pe asta. Alta voia să râdă şi aceea avea o urmă de isterie în ea. dând astfel la iveală tatuajul albastru nesfârşit de pe braţul dezgolit. Paran ieşi ţeapăn din încăpere. cu privirea pe jucător. murmură Paran. — Două zile. având chipul ofilit de aceeaşi culoare cu bereta din piele. cu chipul dominat de o enormă mustaţă ca un ghidon. vocile lor formând un vacarm confuz. Whiskeyjack a ieşit. apoi cineva îl aranjează. pelerina lui splendidă era udă toată de bere acră şi vin amar. Înclină capul către bărbatul solid din dreapta lui. Împărăteasa are nevoie de cineva care să-i lingă tălpile. mi-ai spus că Tufă are o perioadă proastă şi căcatul ală cu un picior strâmb m-a golit de tot! — Tufă chiar are o perioadă proastă. fă cunoştinţă cu Căpitanul Paran. Du-te înapoi în Quon Tali unde ai să fii în siguranţă. o jumătate de duzină de Arzători de Poduri şedeau şi jucau cărţi. Şi tu. se duse cu paşi mari lângă patul lui Picker şi se încruntă în jos spre ea. noul ofiţer al Grupei a Noua. apoi o închise când întâlni privirea hotărâtă a lui Paran. — Asta-i a Noua? întrebă Paran tare. Agitatul oftă lung şi îi aruncă o privire lui Picker. Chiar şi prin valurile de zgomot. nu? Agitatule. Deschise gura. modelele spiralate. Un sergent roşu la faţă. — Ceva îmi spune că ar fi mare păcat. — Sunt destul de curate. Căpitane Paran. iar fruntea îi lucea de sudoare. fără niciun rezultat. Doar câţiva afişau pe uniforme însemnul în flăcări al Arzătorilor de Poduri. Picker. Sergentul se răsuci şi se holbă. Ceilalţi de la masă îl înecară pe jucător în blesteme. — Pe Suflarea lui Hood. apoi se afundă în mulţime. Deci asta-i a Noua. Paran putea auzi numărătoarea monotonă a bărbatului. cu părul negru împletit într-o coadă şi presărat cu farmece şi fetişuri şedea cu spatele la încăpere împărţind cărţile cu infinită răbdare. dar a ta e mai proastă. Chipul Agitatului se încordă. spuse lăsându-se pe spate şi închizând din nou ochii. Un bărbat lat în umeri. spuse Paran domol. O parte din el dorea să scoată sabia şi s-o taie pe Picker în două. Sergent. spuse Picker. Dinapoia lui uşa se deschise cu un trosnet şi pe podelele de lemn răsunară paşi grei. pătate ici şi colo de cicatrice albe. soldat? — Tufă. — La naiba. — Eşti Căpitanul Paran? — Sunt. Dă-i drumul.— Ce vrei să zici? Ea zâmbi larg. Bărbatul din partea opusă Barghastului îşi ridică privirea. Văzu că Barghastul tocmai terminase de împărţit cărţile şi punea pachetul jos în mijlocul mesei. Restul erau din Armata a Doua. Despre a ta nu m-ai întrebat. spuse Paran. declară ea. — Îl caut pe Sergentul Whiskeyjack. Paran se întoarse. — Un puşti a adus un mesaj. Nu era sigur cum să abordeze situaţia asta. e că primul sânge de pe mâinile tale va fi al tău. Câţiva din oamenii lui sunt la Knobb. — Părerea mea. Locul era plin de soldaţi. — Îţi mulţumesc.

Jocul se oprise şi toţi ochii erau pironiţi asupra lui. Căpitane. şocată. Tufă mârâi: — Hei. Se opri şi era pe cale să continue când observă liniştea neaşteptată. asta-i o provocare pe care ar fi bine s-o duci la îndeplinire într-o bună zi. Tufă încuviinţă lent. — Două campanii poate. insistă el. răspunse Paran în vreme ce părăsea masa. care-i speranţa medie de viaţă a unui ofiţer din Arzătorii de Poduri? De pe buzele lui Tufă scăpă un mormăit. — Acuma. Colţul gurii i se ridică într-un rânjet. Umblă vorba că rata mortalităţii e aşa mare pentru că jumate din căpitani sfârşesc cu un pumnal în spate. Paran găsi un scaun liber pe care îl trase între Ciocan şi Trăpaş. Depinde de multe lucruri. Cicanul vorbi. amorţită şi tăcută. tămăduitorul grupei. simţea din ce în ce mai acut ceva care-l luase cu totul prin surprindere: lipsa de însemnătate. Aş vrea să vorbesc cu el înainte de inspecţia oficială. — Căpitane. — Restul nu contează – sunt din Armata a Doua şi pe lângă asta sunt şi nişte jucători jalnici. Whiskeyjack şi ceilalţi au fost chemaţi în altă parte deocamdată. Îşi legă centura şi se ridică. Acea aroganţă tremura acum într-un cotlon al minţii sale. Ciocanului şi soldaţilor Armatei a Doua. ai auzit lucruri despre Arzătorii de Poduri. Şi asta înseamnă să uiţi tot ce-ai învăţat şi să te arunci în poala sergentului ca un prunc. şi nu pentru că-i place să alerge. mulţumesc. — Scoală. corect? Paran încuviinţă. Trăpaşul hotărî jocul. stârnind mormăieli din partea lui Tufă. Ia loc. Iar pe Barghast îl cheamă Trăpaş. ai de gând să joci sau ce? Slobozind o suflare prelungă. — Îi vom spune. — Cei mai mulţi ofiţeri sunt îngroziţi de Arzătorii de Poduri. — Şi din ce-am văzut până acuma. Altfel aş fi extrem de dezamăgit. spuse Tufă şi ochii i se luminară. tuturor – dacă mor cu un cuţit în spate ar fi bine să-l fi meritat. poate trăieşti. Trăpaş! Ce jucăm aici? Barghastul se încruntă. Bărbatul ezită. Ştiuse foarte bine înainte de a o întâlni pe Adjunctă că drumul său către şi prin 65 . — O să mă gândesc. dar ajută. — Mă gândesc. Îşi smuci capul spre stânga. — Înainte sau după Sămânţa Lunii? Sprâncenele stufoase ale Cicanului se ridicară puţin în vreme ce-i răspundea căpitanului. Tufă bătu în masă. pentru că era acelaşi joc pe care Trăpaşul îl hotăra întotdeauna. Curajul nu-i destul. Paran se lăsă pe spate şi-şi desfăcu centura. — Nu-i bine ca un ofiţer să ia banii oamenilor de sub comanda sa. Trăpaşule. Dar vă spun un lucru – vouă. Căpitane? Vrei să rămâi să joci? Paran clătină din cap. Căpitane. Făcându-şi loc prin mulţime. Aroganţa fusese cultivată în el din zilele copilăriei printre nobili şi apoi în timpul Academiei. — Spune-mi. Paran se întoarse către Ciocan. Ar trebui să se întoarcă în curând. îmi vine să cred ce se zice.— Ăsta-i Ciocanul. bubui el. Tămăduitorule. Dacă asculţi de el. — Nu. — Ăă. Paran începu să asude pe sub haine. — Spuneţi-i sergentului că voi fi în cazarmă.

Cunoştea destule despre istoria lui pentru a recunoaşte nuanţele decolorate ale gloriei de mult apuse. cu sabia pe jumătate trasă din teacă. Drumul era întunecat dedesubtul clădirilor cu ziduri înalte şi al poloagelor spălăcite care atârnau deasupra balcoanelor lăsate. Kanez. Ammanas. Accentul îi era cunoscut. Cineva – ceva mai degrabă – a intrat în Vizuina noastră. dar proptelele lor păreau obosite şi uzate. — Nu cred în coincidenţe. Pale era un oraş pe moarte. Se miră cât de mult se asemănau el şi neamul lui cu aceşti cetăţeni sleiţi… Un sunet dinapoia lui. O simplă reglare de conturi vechi. Răspunsul veni chiar de deasupra lui Paran. În urechi îi răsuna slab un ţiuit ca cel făcut de un obiect mic şi metalic ce aluneca pe o suprafaţă dură. îl făcu să se întoarcă. Cotillion. O a doua lamă i se afundă între coaste în vreme ce sângele ţâşni înăuntru şi-i umplu gura.corpul de antrenament al ofiţerilor din Academia Marinei fusese o procesiune lipsită de griji. asta ar trebui s-o sperie. Paran strigă. ca de ceva ce se învârtea. ar fi fost cu totul nepregătit să preia comanda. apoi alunecă în jos cu una din mâini încleştându-se în zadar de pietrele umede. am încredere totală în tine. — Şi merită? 66 . Tuşind şi gemând. — Al cui? — Voi avea răspunsul în curând. Sunt surprins. — Nici eu. Paran îşi smuci capul în spate. dar cu toate acestea ştiu că e vocea celui care îl omorâse. Mica nobilime locală dădea multă importanţă fineţurilor şi pompei. — Desigur. — Ca întotdeauna. Un vânt îngheţat trecu peste el în vreme ce silueta se apropia. Se răsuci într-o parte. Acum doi ani am început un joc al nostru. — Trebuie să mă întorc. O siluetă înfăşurată în umbre se năpusti asupra lui. Mâna stângă a atacatorului său săgetă în sus. Deci el e cel pe care Lorn l-a trimis să te găsească? — Aşa cred. dar pe care nu-l merită. Se pare că am dat peste un joc cu totul diferit aici în Pale. la mii de leghe depărtare. Copoii mei au ieşit la vânătoare. a tatălui său tratând cu negustorii Da Honese. nimănui nu-i păsa de influenţele de la curte sau de târguri reciproc avantajoase. Căpitanul dădu înapoi. spuse fata îndepărtându-se. — O coincidenţă. văzând lucirea lamelor din amândouă mâinile. apoi chicoti. — Nu te lăsa distras. iar aici. marcată de semne din ochi şi încuviinţări din cap. În schimb. pumnalul lung îi alunecă fierbinte în piept. unghiile brăzdând lutul. iar vocea părea să fie a unei fete sau a unui copil. E drept că avusese destulă putere pentru a încheia o alianţă cu Sămânţa Lunii. spuse o voce subţire de bărbat. Din nou chicotitul. dar căpitanul bănuia că aceasta se datorase mai mult grabei lordului Lunii decât vreunei recunoaşteri reciproce a puterii. aruncându-şi umărul înainte pentru a para o lamă care nu sosi niciodată. Dintr-o dată fu bucuros că uniforma îi era pătată – nu mai arăta nelalocul lui. Ţinta noastră rămâne Laseen şi prăbuşirea Imperiului pe care îl conduce. o foarte slabă târşâială de picioare. înşfăcându-şi sabia. dintr-o amintire din copilăria sa. În orice caz. Intră cu paşi mari pe aleea care ducea spre intrarea laterală a cazărmii. iar cufundarea lui în întuneric se opri. Sunetul rămase. Paran se clătină. Dar războaiele Imperiului se purtau aici. Un fel de întuneric îi înghiţi gândurile care păreau să conţină doar un regret adânc şi sincer. Nu era de mirare că armatele fostului Împărat devoraseră cu atâta uşurinţă regatele feudale din calea sa către Imperiu. Scurtăturile astea îi măreau şansele de a muri şi încă de a muri repede. — Eşti cu ochii pe mine? Alt accent pe care îl recunoscu. — Neglijent. îşi dădu seama Paran. Paran se strâmbă când deschise uşa tavernei şi păşi afară în stradă. Nepoftit. răspunse celălalt. se sprijini de un perete. Dacă n-ar fi fost Adjuncta.

ca al unei monede care se învârtea. se învârtea la nesfârşit. acel zumzet uşor. 67 .Conversaţia se stinse în vreme ce cei doi se îndepărtară lăsând un singur sunet în capul lui Paran.

. roade ţesătura. Trebuie să-i lăsăm mână liberă lui Hairlock. sau măcar ar prinde de veste că cineva adulmecă prin preajmă. — Pericolul. dar a făcut găuri în propriile Vizuini şi acum gustă din Haos. Treaba lui e să ne păzească spatele. adăugă Ben cel Iute. Aerul din cameră devenise fierbinte. iar asta nu-i sănătos – nu doar pentru el. nu? Kalam spuse: — Ben cel Iute îl ţine sub control. — Bineînţeles că-i nebun. A fost mereu într-o dungă. un şir de răni vechi. Vrăjitoarea oftă. Hairlock se întoarce pe propriile urme. masându-şi fruntea. ceea ce-i permite lui Hairlock să intre în ele după voia sa.Capitolul patru Erau de-un fel. apare dacă e detectat. — Nu-i destul.. şi apoi să iasă. i) Toc cel Tânăr (b. rosti ea. mai periculos. lăsând în urmă doar mobilele mai mari. Tattersail şedea la masă. Se adunaseră în locuinţa lui Tattersail.. Kalam şi genistul numit Lăutarul. — Cât de mult? îl întrebă Whiskeyjack pe vrăjitor. Câţi agenţi foloseşte? Care sunt detaliile planului – care naiba e planul? Sunt ordinele lui Laseen sau Înaltul Mag ocheşte tronul pentru el? La naiba. — Tayschrenn e cel pe care-l căutaţi. Tattersail medită la aceste cuvinte. — Tayschrenn l-ar găsi. îşi sunt propriul trecut fiecare din ei sortit să se alinieze pe malul liniştit al râului pe care nu vor să-l numească. adăugă repede vrăjitorul. îşi face drum prin labirint – o să afle cine din Imperiul ne vrea morţi. Trebuie să alunece prin Vizuini pe căi neobişnuite – drumurile obişnuite sunt toate urmărite. Foştii locatari goliseră în grabă locul de tot ceea ce era de valoare şi putea fi cărat.. femeie. trebuie să ştim! 68 . răspunzându-i lui Tattersail. V-am spus deja. 1141) Tattersail îl pironi cu privirea pe Whiskeyjack. ci pentru noi toţi. Ben cel Iute. are un trup de marionetă! Sigur că asta l-a strâmbat. Dar e de aşteptat.. i-o tăie Ben cel Iute. căile care se află între Vizuini.. care consta dintr-o încăpere exterioară – unde şedeau acum – şi un dormitor care beneficia de luxul rar întâlnit de a avea o uşă solidă din lemn. Ben cel Iute răspunse: — Slăbeşte Vizuinile. Mai rău e că asta îl face mai puternic. împreună cu Whiskeyjack. Dar Hairlock foloseşte puterea Haosului. pe-atunci scriau istoriile în urme tatuate poveştile. — Hairlock e nebun. Pe coada lui Fener. apoi încuviinţă. înăbuşitor. Arzătorii de Poduri (IV. răspunse Ben cel Iute privindu-l pe sergent al cărui chip rămânea inexpresiv. Deocamdată. — De ce pentru noi toţi? întrebă Whiskeyjack. acea lumină tot mai palidă. Dar nu avem de ales. dar ceva lucea viu în ochii lor – acele arcade roase de flăcări.

Hairlock e singura noastră legătură care nu poate fi străpunsă – vei da de noi prin el. Recunosc. Tattersail îl privi pe celălalt bărbat cu pielea neagră. Dar trebuie să ştim mai multe. — Tayschrenn ar detecta căile obişnuite. de ce nu dezertaţi şi gata? Mă îndoiesc că Dujek ar alerga după voi.. — Ştiu. De fapt e mai sigur aşa. Probabil ştia că tunelurile aveau să se prăbuşească peste voi şi se poate să fi decis şi că a Doua a lui Dujek era o ameninţare care trebuia înlăturată. Dar dacă aveţi impresia că o să vă ajut fără să ştiu ce plănuiţi. Lăutarul. Niciuna din ele nu arăta nimic. spuse ea ţeapăn. Kalam ridică din umeri. Dacă e implicată doar supravieţuirea voastră. Îşi ridică privirea şi îi aruncă un zâmbet forţat. Nu trebuie să te implici mai mult decât ai făcut-o deja. Ridică din nou din umeri. că Tayschrenn probabil i-a ucis pe A’Karonys. nu? Whiskeyjack mormăi. Cei doi bărbaţi din Şapte Oraşe aşteptară cu ochii pe sergent. privind de la un bărbat la altul. Nimeni nu-i mai dădu atenţie. Vrăjitoareo. Umplu cupele tuturor. Ţine totul în el.— În regulă. în regulă. — Tattersail. Probabil nu va fi nevoie. spuse el liniştit. vă înşelaţi. Îşi şterse buzele. Ben cel Iute lăsă să-i scape un oftat lung. Poţi da câtă valoare vrei acestui fapt. E dreptul meu. Uniforma desperecheată a genistului încă mai purta urmele tunelurilor. să-l proclamaţi pe Dujek Împărat şi să porniţi marşul spre Genabaris. Sunt multe lucruri pe care nu vreţi să mi le spuneţi. Sergentul tăcu. dar încă nu mi-aţi răspuns. ceea ce înseamnă că n-o să pot comunica cu voi dacă lucrurile iau o întorsătură proastă. atunci trebuie să-i cunosc scopurile. dar presiunea creşte. — V-a luat-o Tayschrenn înainte şi deci v-a încurcat planurile? Sunt atrasă într-o conspiraţie? Dacă sunt... Ar fi sinucidere curată. — Din nou Hairlock. apoi vom aranja. cu privirea aţintită pe masă. — Grupa ta pleacă spre Darujhistan în noaptea asta. îngustând ochii. doar dacă bănuielile lui Tayschrenn despre Un-Braţ şi a Doua sunt justificate – plănuiţi să vă răzvrătiţi. Presupunând că Împărăteasa nu-i implicată. Furia răbufni şi ea se ridică. apoi îşi frecă ceafa. Numai Lăutarul continua să bată încăperea în sus şi în jos. N-ai încredere în el. căderea lui din rai. cu grijă. îl vom lipsi de sprijin. spuse Tattersail. Nu. Începu să păşească în susul şi-n josul încăperii. apoi se întinse după ulciorul cu vin de pe masă. preocupat. Tattersail sorbi adânc din vin. Făcu o faţă acră. Bun aşa. Whiskeyjack o scrută pe vrăjitoare. dând la iveală un război al emoţiilor. Whiskeyjack îi dădu o cupă lui Tattersail. dacă orice altă opţiune pică. Expresia sa nepăsătoare se topi. Desigur. — Lasă-ne pe mine şi pe Kalam să ne ocupăm de Tayschrenn. avem nevoie de răspunsurile alea înainte să vedem ce opţiuni avem. Sângele altcuiva îi împroşcase din plin 69 . prea rău. Tattersail. spuse Ben cel Iute. dar am învăţat să am încredere în el. cu precizie. — Rămâi cu noi. mârâi ceva de neînţeles şi se ridică din scaun. — Credeam că nimeni nu poate pleca – viu. Hairlock vrea să-i aperi spatele. nu avem de gând să-l provocăm deschis pe Tayschrenn. Genistul. pe Nightchill şi toată unitatea mea. De obicei Ben cel Iute nu încurcă lucrurile. — Nu. Sub acoperire. Deci Hairlock descurcă treaba asta pentru voi – şi apoi? Aveţi de gând să-i omorâţi pe Tayschrenn şi pe toţi ceilalţi implicaţi? Vă bazaţi pe ajutorul meu pentru asta? Îşi mută privirile de la o faţă la alta.. purtat de picioarele sale prinse în legături de la un perete la altul ca o vulpe într-o groapă. nici eu nu-s cu totul convins. Se întrebă ce s-ar fi întâmplat dacă s-ar fi dezlănţuit toate în interiorul lui. Se opri.

O să-ţi ofer asta.partea din faţă a tunicii – de parcă un prieten murise în braţele lui. nu-i doar ceva – tot nu am încredere în ei. Fecioara Morţii. Sosirea ei la faţa locului sugerează că a fost implicată vrăjitorie în masacru. Atenţia îi reveni la vrăjitor. o senzaţie. ca un lătrat. dar e una bună. Ben cel Iute. am şterpelit nişte detalii ciudate. — Cu siguranţă se pare. Se gândi să le destăinuiască ce aflase în timpul Fatidului cu Tayschrenn. că de la apariţia ei în Cărţi şi de la deschiderea Vizuinii sale.. — Bine.. până şi caii lor au fost omorâţi. Ben cel Iute nu păru prea încântat. termină Kalam fără să piardă nicio măsură. — Fă legătura. — O mai ţii minte? Râse aspru. spuse Ben cel Iute. apoi sergentul încuviinţă scurt ca pentru sine. cumva nerăbdător. Ea sorbi din nou din vin. În minte îi reveni imaginea Funiei aşa cum o văzuse în cărţi. condusă de Tronul Umbrei şi de Funie. spuse Tattersail. iar părul lins şi roşu îi atârna la întâmplare de sub coiful din piele. — Straşnic. Vrăjitorul o privi pe Tattersail cu ochi îngustaţi şi aşteptă. — A fost recrutată acum doi ani în Itko Kan. Adjuncta Lorn e ucigaşul de vrăjitori personal al lui Laseen. se corectă ea. care continuă. oftă Tattersail. Vrăjitoareo. Asta e presupunerea noastră. vinovăţia şi tristeţea. Cu ochii duri încă pironiţi pe masă. dar bărbatul masiv se uită în altă parte.. Vocea lui Kalam vui lângă ea: — Ceva urât se petrecuse acolo cam la aceeaşi vreme. Aşezările pe distanţă de-o leghe de-a lungul coastei au trebuit repopulate. Se foi neliniştit şi aruncă o privire plină de speranţă spre Kalam. A fost îngropat destul de adânc. Suntem destul de siguri că Iertare e legată cumva de Casa Umbrei. dar Adjuncta s-a implicat şi o Gheară a venit din urma ei şi i-a redus la tăcere pe aproape toţi cei din garda oraşului care ar fi putut să vorbească. — Nu-i cineva pe care să-l uiţi uşor. spuse: — În regulă. Dar ce legătură are asta cu Iertare? Vrăjitorul se întoarse şi Kalam vorbi. Pe sub ţepii inegali de pe obraji şi fălci se vedeau băşici încă nevindecate. se răsti Ben cel Iute.. Vrăjitorie de nivel înalt. Trecu un minut lung. Îmi dă. — Ciudate. Îşi încrucișă braţele şi se întoarse către vrăjitor. Regimentul Nouăsprezece din Cavaleria a Opta a fost nimicit în întregime. într-una din obişnuitele campanii de recrutare din inima Imperiului. Copoii au ieşit la vânătoare. spuse Ben cel Iute. are de a face cu. dar ochii sergentului rămâneau plecaţi iar chipul său la fel de inexpresiv ca o piatră. M-am folosit de nişte surse mai vechi. Niciun supravieţuitor. — Se pare că o companie de cavalerie a avut ghinion. atrăgându-i din nou atenţia.. Bărbaţii aceia aveau un mod de a vorbi în tandem. Whiskeyjack mârâi: — Acum. stranie. iar în slujba lor – Cei Şapte Copoi ai Umbrei. Vrăjitoareo. şi revelatoare. Îşi drese vocea. dacă ştii unde să te uiţi. Dar ceva o reţinea. — Câini. Vrăjitorule. Tattersail zâmbi în sinea ei. Fatidul mi-a arătat.. Periculoasă. Vrăjitoarea se încruntă la asasin. Cât despre ceea ce a dat peste ei. — Bănuiţi că serveşte pe altcineva? Chipul vrăjitorului era cenuşiu. Ben cel Iute întâlni privirea fermă a lui Tattersail cu o expresie aproape copilărească – peste trăsăturile lui delicate fulgerară frica. spune-i despre Iertare. Se uită spre Whiskeyjack. cale Umbrei se intersectează cu a Imperiului mult prea des 70 . Sprâncenele lui Tattersail se înălţară. — Hairlock nu va urmări o singură potecă. Câini şi vrăjitorie. Nu. Înalta Casă a Umbrei.

ceva a mers. Nevoile lui erau limpezi pentru ea acum... nu una. e chiar aşa de evident? — Ben cel Iute. acum nouă ani. Se întoarse spre Kalam. spuse ea încet. până în al 1154-lea an al Somnului Arsurei. Kalam. spuse el. Se aşeză la fel de abrupt pe cât se ridicase şi se întinse după ulcior. ceva cu care se putea descurca. ăă. Nu-s expert în demoni. Protectorul Asasinilor – Cotillion.. Doar zeii ştiu de unde a apărut sau cine a creat-o de fapt. n-a existat mereu o Vizuină a Umbrei accesibilă? Rashan. Ei cine erau? Vrăjitorul ridică din umeri. De asemenea se pare că oricare ar fi. Ne uităm la Iertare şi ne vedem propria reflecţie. — În Şapte Oraşe.. Vrăjitoareo. Şi ce? Mă uit la tine şi văd un bărbat pentru că bărbaţii sunt capabili de aşa ceva – nu caut scuze pentru că nu-mi place să mă gândesc că putem deveni atât de murdari. Nu ştii? De fapt se pare că ştii al naibii de mult. Apoi s-a petrecut ceva. dar am văzut destui muritori şi muritoare purtându-se ca demonii dacă era nevoie. Ştiu asta. Îşi ţinuse răsuflarea de când sergentul sărise în picioare. Când continuă. credem că Iertare e legată de Casa Umbrei. prost. umblă vorba că Prima Sabie a Împăratului – comandantul armatelor sale – Dassem Ultor. să manipuleze 71 . Dintr-o dată Ascendenţii au început să se amestece. Nu înseamnă că-i un fel de demon.. — Veri de-ai Tiste Andiilor? Nu ştiu.. — Aşa că Hairlock are două misiuni.. Vizuina Iluziilor? — Rashan e o Vizuină falsă.. Lui Iertare îi place să ucidă şi s-o ai în preajmă e ca şi cum ai avea un păianjen sub cămaşă.. Vizuina a apărut numai după asasinarea Împăratului de către Laseen. Hood l-a făcut pe Dassem Cavalerul său al Morţii.ca să fie întâmplător. Liniile din jurul gurii se încordată pe moment. şopti el. obsesie pentru Imperiul Malazan? Un văl se lăsă peste privirea lui Kalam. De ce ar afişa Vizuina dintre Lumină şi Întuneric o asemenea. — Ucide ca şi tine. Vrăjitoareo. iartă-mi alegerea cuvintelor. Whiskeyjack îi luă pe toţi prin surprindere când sări în picioare. Cele mai timpurii scrieri despre Casa Umbrei par să indice că tronul ei a fost ocupat de un Tiste Edur. a acceptat oferta unui zeu. — Ştiu. o derulare a amintirilor. Pentru că asta era ceva ce înţelegea. Înainte de moartea lui Kenllaved şi a Dansatorului nu se auzise de Tronul Umbrei sau de însoţitorul lui. inaccesibilă de milenii.... apoi adăugă: — În orice caz. Amândoura vă curge gheaţă prin vene. Văd şi simt la fel ca voi toţi. spuse ea. personală. aruncându-i lui Ben cel Iute o privire cruntă care îi spuse lui Tattersail că existaseră nenumărate certuri legate de acest subiect. o fată sucită rău de asprimea războiului. şi dacă crezi că bănuielile lui Ben cel Iute şi ale lui Kalam sunt îndreptăţite poţi să te ţii la distanţă de toate astea – ştiu cum merg treburile când zeii se amestecă în încăierare. — Eu nu-s convins. aceasta este. nu-i aşa? La urma urmei.. a jurat răzbunare împotriva lui Hood – împotriva însuşi Lordului Morţii. — Cel puţin asta-i părerea mea. Vrăjitorul grupei mele e scos din minţi de frica unei fete de cincisprezece ani. O umbră a ceea ce pretinde că reprezintă. — Ciudat. Asasinul meu pune mâna pe cuţit de câte ori e la douăzeci de paşi de ea. Întâlni privirea lui Tattersail. sau măcar de ce. Şi Dassem a renunţat la titlu. vocea sa coborâse puţin.. Voia ca Iertare să fie doar o fiinţă omenească. Tattersail închise ochii. Hood s-o ia dacă nu ne place ce vedem. La naiba. Dar adevărata Vizuină a Umbrei a fost închisă. — Tiste Edur? îl întrerupse Tattersail. neînţelegerea dintre Casa Umbrei şi Împărăteasa Laseen. Ea însăşi e o iluzie. Ben cel Iute ridică din umeri pentru a-şi sublinia ultimele cuvinte. Tattersail lăsă aerul să-i iasă încet din piept.

aici şi acum. Vezi tu. Ben cel Iute şi Kalam au dreptate. douăzeci de paşi în faţă. Nu sunt destui maeştri adevăraţi în lume ca eu să nu te cunosc. femeie. — Nu-s sigur. Ceva nu-i în regulă. convingerea ta va fi suficientă pentru a modela realitatea. O putere înflori umplând încăperea şi Tattersail se întoarse către Ben cel Iute. Crezi asta ca să-ţi salvezi sănătatea mentală. nu-ţi pot uşura povara. — Poate nu are legătură cu cuţitul însângerat. explică el. Şi nu vrei să se întâmple din nou. Ceva ce funcţiona doar pe baza instinctului? Foarte rar. apoi oftă. Se opri văzând amintirea acestor lucruri reflectată pe chipul lui Whiskeyjack. Am pierdut-o acum două ore. Tattersail se lăsă pe spate în scaun şi-şi încrucişă braţele. — Lăutarul ne-a salvat viaţa în tunel. Kalam rânji. spuse el răguşit. — Trebuie să pornim. — Ai grijă. Nu-i ea. pentru că există lucruri prin care poţi trece doar o dată. răsturnând scaunele pe spate. Whiskeyjack îşi verifică sabia. Se întâmplă des între misiuni. Cine eşti. asasinarea Împăratului şi sânge pe străzi. Sergentul se îndreptă spre uşă cu paşi mari. Tattersail îl urmări cu privirea pe omuleţul sfrijit. învârtejit pe care nu reuşi să-l recunoască şi care o îngrozea cu intensitatea lui. Lui Whiskeyjack îi spuse: — Gata. 72 . Oamenii ăştia au un mod de a scoate ce-i mai bun – sau poate ce-i mai rău— din mine. o reţea de încreţituri apărându-i în jurul ochilor întunecaţi. Lăutare. Un talent natural. Răspunsul meu este nu. — Mă tem doar să nu mor în ignoranţă. — Kalam. Oh. Ben cel Iute? Whiskeyjack se băgă: — E toată lumea gata? Singurul răspuns pe care vrăjitorul i-l dădu lui Tattersail fu o ridicare din umeri. Whiskeyjack îi aruncă o privire îndurerată.. Vrăjitorul intrase în Vizuina sa. scrâşni Lăutarul. — Dacă Umbra a pretins-o pe fată. Tattersail zâmbi. — O să te ţii departe de astea? întrebă sergentul. Whiskeyjack. Întrebă: — Deci unde-i Iertare acum? Lăutarul se răsuci.întâmplările. — Ar trebui să te cunosc. urmele vor fi evidente – Hairlock le va găsi. dar peaproape. Ceilalţi săriră în picioare. Ceva luci în ochii lui Whiskeyjack şi acesta încuviinţă. cu ochii căscaţi la vrăjitoare. Dacă crezi că dacă poţi nega că Iertare serveşte Umbra. — Deci asta-i. — Cred că ar trebui să-l asculţi. Undeva afară e un cuţit cu sânge pe el. — La ce te gândeşti. E doar. Vrăjitoria emana un gust straniu. reluându-şi paşii neliniştiţi. nu-s sigur. Vrăjitoareo. Părea tras la faţă. spuse ea. Totul a culminat cu uciderea lui Dassem. războaie între temple şi vrăjitorie dezlănţuită. murmură bărbatul. Întâlni ochii strălucitori ai bărbatului. Una din presimţirile lui rele. Se lăsă pe spate. Se opri ridicându-şi capul. — Ai fost acolo... apoi se închise cu un clănţănit. şopti ea. Curajoase cuvinte.. — Am o presimţire rea. îl întrebă pe genist care încă mai bătea încăperea în lung şi-n lat dinapoia lui. Se întoarse către Tattersail în vreme ce asasinul se strecură afară. Gura i se deschise.

. omeneşti. Încercă să gândească. Oponn. greşit. Siluetele se mişcau. Clipind. Bărbatul vorbise. întorcând capul pentru a studia edificiul înspăimântător al porţii. dar membrele lui refuzară să asculte comanda. soră. Se zice că a existat cândva un cult care avea obiceiul de aşi îneca victimele în mlaştini. îmi imaginez că Hood le găseşte plăcute din punct de vedere estetic. Paran închise ochi. — Cei mai mulţi. spuse femeia. simţind ţărâna aceea ciudată îndoindu-se sub greutatea lui. oh.. purtând un nume pe care i l-am ales dintr-un capriciu. răspunse vesel bărbatul. strălucirea galbenă era aprigă. făcută din piatră. se poticni când fu străbătut de un val de ameţeală. Lăsă capul să-i cadă pe spate. cumpărat cu ani în urmă. — Atunci de ce n-am trecut prin Poarta lui Hood. Îmi pare rău. o mână cu inele. apoi căzu din nou la pământ. nici de ţărână se ridica o arcadă ce ducea spre.. ochii erau închişi şi gurile se deschideau gemând slab la nesfârşit. — Poate. Carnea se înnegrea. îşi dădu el seama.. să zicem. să-şi amintească ultimele întâmplări. — Ce vrea Oponn de la mine? — Doar lucrul acesta poticnit şi orb pe care îl numeşti viaţă... termină femeia. Paran încercă să se ridice. lucrul ăsta. spuse bărbatul. dar trecutul era alb şi nu mai rămăseseră decât fragmente: o cabină de corabie. Mai bine plecăm. dacă asta e lucrul acela? — Ne amestecăm. nu crezi? Zâmbetul bărbatului deveni batjocoritor. dar cerul de deasupra sa era. nu. nesiguranţa.. căutând sursa geamătului.. Vine să se asigure. că Morţii îi lipseşte gustul. dar nu era vântul pentru că nu sufla niciun fel de vânt.O clipă mai târziu dispăruseră.. gemeau. 73 .. păr alb. Paran se ridică în picioare.. Trupuri. Niciuna nu era aşa de mare ca asta. împunsătura pumnalului pe care îl arunca iar şi iar într-un stâlp de lemn. aş zice. Nu văzu niciun soare. pe un ton afectat. Niciuna care să semene cu.. Înalta Casă a Umbrei şi un cuţit în întuneric. — Ai fost ucis. — Sabia. — Mult mai subtil decât. Am mai văzut astfel de porţi. noi ne delectăm cu. spuse el. Un fel de geamăt umplea aerul. Ochii i se măriră.. Deasupra lui se aflau un tânăr şi o tânără – gemeni. iar părul blond arunca sclipiri roşiatice. Sora lui era înfăşurată într-o mantie de un purpuriu strălucitor. spuse o voce cu răceală. Bărbatul purta haine largi din mătase albă şi aurie. în picioare. apăsătoare. — Ceva ca un fel de nehotărâre. nu se opresc aici. spuse femeia. La o duzină de paşi depărtare pe câmpia plată ce nu era acoperită nici de iarbă. cred. Răsucită. o monedă. Desigur.. A început un nou joc sau cel vechi tocmai s-a schimbat. dar oblic faţă de poziţia lui. Un urlet îndepărtat străbătu văzduhul. siluete goale.. rânjet sardonic. Imitaţie sculptată? Nu. Căpitane. Problema Ascendenţilor e că încearcă să aranjeze orice joc. — Ce s-a întâmplat? spuse el tăios. se zvârcoleau încet pe loc. Nimic. Zâmbi fără umor în jos spre Paran. Paran deschise ochii în lumina strălucitoare şi fierbinte a soarelui. Paran se rostogoli pe spate. Gemenii Norocului. spuse femeia tărăgănat. apoi îşi umplu din nou cupa cu vin. — Nu mă miră. — Hopa. dar lipsită de sursă. Se rostogoli pe-o parte. poarta nu era. tăişul meu neîncercat. de parcă era pătată de turbă. Chipul său prelung era palid şi lipsit de expresie. Tattersail îndreptă scaunele. dar se pare că până la urmă vei trece prin Poartă. Şi sabia mea. băiete dragă. Căldura răbufnea în jos spre el grea.. — De multă vreme ţi-am admirat.

oprindu-se o singură dată pentru a se întoarce şi a face cu mâna. cu limbile atârnând cum şedeau urmărindu-l din ochi. — Lordul e ocupat. — Taci! se răsti apariţia. Urletul reverberă din nou. spuse lucrul cu voce tremurată. spuse fratele. — Ne-am înţeles! Fără confruntări! Confruntările sunt murdare. bolborosi ea. spuse sora. Apariţia rămase tăcută. — Din umbra acestui muritor.Fratele ei se întoarse spre ea. hotărăşte-te! spuse sora. Paran îşi lungi gâtul şi privi în jur. Apariţia deschise fălcile ca şi cum ar fi vrut să râdă. un copil cu salivă pe bărbie. — Ai ales. Când se uită din nou. — Soră? — Chiar şi pe zei. — Atunci nici noi nu jucăm. — Nu. îngrozitoarele fiare. — Din umbra mea? întrebă Paran. o faţă deformată. — E timpul să plecăm. Ei au ucis compania din Itko Kan. umplând aerul cu încordare. — Fără ghicitori de final. Orbitele îi străluceau slab. Dispreţuiesc scenele încurcate! În plus. Făcându-i nesiguri. un Trell ciung. o nesiguranţă ascunsă adânc înăuntrul lor. Căpitanul oftă şi privi în altă parte. dacă nu vă supăraţi. Ce înseamnă asta. de la lordul meu? — E nu vreau nimic. o moarte prematură. cei care vin nu joacă cinstit. răspunse ea. Oasele se mişcară. apoi le închise cu un trosnet. Se opri. te implor. se răsti sora. Astea-s blestematele. Mă rog. — De acord. Cineva apropiat ţie va trece prin Poarta Morţii. Lipsită de sens. Creatura mormăi. răspunse sora. repetă fratele neliniştit. multă tristeţe. O nouă prezenţă sosi. E o pradă cinstită. se târî mai aproape ca să privească în jos la Paran. privindu-l pe Paran.. Oponn dispăruseră. — Ce păcat.. Acoperită de zdrenţe. rânjindu-şi dinţii pătaţi de un galben noroios. în locul tău. — Ocupat? Nu ne place să fim insultaţi. — Nu. Oponn. privi cum o siluetă încovoiată ieşi şchiopătând pe Poartă. de data asta mult mai aproape. da. şi din nou se opri brusc. Din nou dădu greş. — Nu eşti Hood. Ambii Copoi 74 . pielea scârţâi. Patetismul îmi face greaţă. O să caut pe altcineva. îi aşteaptă moartea. — Ce vreţi. un Tiste Andii sfrijit. Fratele se încruntă. Creatura cotcodăci din nou. Încercă din nou să se ridice. apoi încuviinţă scârţâind. Apariţia râse ca un cotcodăcit. — Da. Ia-mă pe mine. Oftând. un miros al ameninţării. întrebă creatura în vreme ce-l studia pe Paran. spuse sora. chiar. Un râs melodios din fundul gâtului ar fi mai pe placul meu. Văzu o pereche de Copoi – creaturi mătăhăloase şi întunecate. răspunsul este: nici lordul meu nu apreciază faptul că aţi întrerupt trecerea naturală a unui suflet. spuse fratele. — Reciprocitate. — Oh. Sora dădu ochii peste cap. Se întoarse către poartă şi ridică vocea: Lord al Morţii! Vrem să vorbim cu tine! Hood! Paran îşi rostogoli capul. silueta se apropie încet. — Desigur. spuse apariţia. de parcă în umbre erau ascunse perle vechi. nu din nou. întorcând spatele. de fapt? — Vai. spuse sora sa. apoi se opri brusc. Lipsit de imaginaţie. Apariţia ridică un cap de mort.. Paran miji ochii: o bătrână. Neplăcute. — Ar fi mai bine să plecăm. Şontâcăi înapoi spre Poartă.. desigur. — Ucis de mâna unui zeu.

Regele Înaltei Case a Umbrei se înclină înainte. Deşi. coborând capetele către el de parcă văzuseră ura din ochii lui. o pată cu un contur vag uman. Tron al Umbrei. Gândurile îi fură străbătute de un fior de spaimă când simţi că cineva – ceva – se grăbea să-i reordoneze evenimentele din viaţa sa care-l formaseră. Paran continuă. Pe un singur drum. Desigur. mergi. nu-i aşa. stăteau jumătate de dimineaţă aşteptând sosirea mamei şi tatălui lor. — Se pare că încă n-am murit. spuse Paran. cu înţelesuri ascunse. ţi se opun vor căuta alte mijloace? Neştiind care le este unealta următoare cum le vei adulmeca următoarea mişcare? Te vei lupta cu umbrele. Zeul râse tăios. Ce ocupat sunt în vremurile astea. — Umbra mea e un loc aglomerat zilele astea. iar acolo în curte cu surorile sale. Paran mormăi. până când vocea dispăruse şi împreună cu ea orice urmă de conştiinţă în afara sunetului slab. promisiunea asta nu mă costă nimic. spuse umbra.îngheţară. Dacă un zeu se teme de ceva. singura Vizuină care te poate atinge acum e. — Minţi.. Zeii pot muri. îl întrerupse Paran. În mintea sa.. altcineva a. spuse Paran. strălucirea roşie se înteţi. Încet îşi dădu seama că-şi dezgolise dinţii. nu a noastră.. Tron al Umbrei. — Cine? Ce plănuieşte? Cine ne este împotrivă? — Găseşte-ţi singur răspunsurile. piese dintr-un joc pe care nu-l recunoştea. da... fu de acord zeul. că dacă mă trimiţi pe drumul meu acum. Mi-ar fi plăcut să mă pot ridica.. a unei bătrâne servitoare. nu? — La jumătatea drumului dintre viaţă şi moarte – vezi tu. mâinile surorilor sale de care se ţinea în vreme ce aşteptau pe pietrele tari din curte – aşteptau. Trebuie să vorbesc cu tovarăşul meu. Nesiguranţa. momente a căror sursă era necunoscută. ai murit bine. — Moartea. răsucindu-le şi 75 . priceput. modelate de mâini care nu erau ale sale şi cu un scop pe care nu-l putea desluşi. adăugă el. Am dispreţuit mereu autoritatea. Înţelegi.. înnoit al unei monede ce se învârtea. — Ah. translucidă. scenele se repetau. Ochii îi căzură din nou asupra Copoilor. Mă aşteptam la cineva. doi oameni pe care abia îi cunoşteau. intervenit şi s-a asigurat că va fi plecat când tu şi gălăgioşii tăi de Copoi veţi fi ajuns. micşorându-se. O perioadă necunoscută de timp trecu.. Excelent. — Cel pe care l-a trimis Lorn.. — E mai uşor să te urmăresc pe tine.. pierzându-se. — În ziua în care ai să mori. Iar dacă trăieşti. Nu dormitorul părinţilor săi. Încă pot să pun mâna pe voi. în care Paran rătăci prin amintiri pe care le crezuse uitate de multă vreme – zilele copilăriei sale în care se agăţa de poala rochiei mamei şi făcea primii paşi şovăitori. nu-i aşa? Ceva trosni sub arcul porţii. trebuie spus. Alimentată parcă de promisiunea lui tăcută. O pată de umbră îi despărţea pe cei doi Copoi. nopţile cu furtună în care alerga pe holurile friguroase către dormitorul părinţilor cu picioruşele lipăind pe piatra rece. — Cum doreşti. mâna călăuzitoare e a lui. te voi aştepta de partea cealaltă a porţii. aşteptau pe cineva. aşa că mie îmi revine sarcina de a o duce la bun sfârşit. — Dacă te ridici.. Tronul Umbrei şi Copoii lui tresăriră. dar lumea se întunecase în jurul lui Paran. Paran se gândi la conversaţia lui Oponn cu slujitorul lui Hood. Paran simţi o răceală în piept la atenţia lor lacomă. Umbra vorbi. Zeul începu din nou să vorbească.. Imaginile păreau să se târască dintr-o parte în alta a capului. ci cel al servitorilor. Creaturile încă îl urmăreau cu ochii lucind slab ca jăratecul. cei care. Rochia mamei? Nu. Ai un răgaz – iar dacă Hood vine să te ridice în picioare. umbra mea te va urmări. Zâmbind. mirându-se de curajul său de a-i stârni pe aceşti Ascendenţi. spuse el liniştit.

cu mâinile pe arme. Nu chiar aici în oraş. spuse el. vine cineva pe stradă. doi soldaţi înfăşuraţi în mantii negre de ploaie făceau de gardă dinaintea porţii principale. Plecase undeva numai pentru a se întoarce aici la aceste voci adevărate. să zici. cu ochii închişi şi gurile deschise? Un cor al morţilor. degetele ei părând surprinzător de blânde pe carnea sa sfâşiată. Căpitane? Rănile alea de cuţit sunt vechi de cel puţin o oră. — Du-te. Înaintează încet şi ar fi bine să ai treabă aici. mâna călăuzitoare. Gărzile aşteptară încordate. Soldaţii continuară să fie prudenţi.. mârâi a două gardă. Celălalt îşi mută suliţa pe umărul stâng şi scuipă în rigolă. 76 . la aceste mâini adevărate pe carnea lui? Cum de putea să vadă prin sticla goală a ochilor săi sau să simtă atingerea blândă a femeii pe corpul său? Şi ce era cu durerea. Asta a fost făcută mai târziu. răspunse Picker. spuse ea. lăsându-se pe vine lângă Paran. Dacă mai ai vreo intuiţie strălucită cu care vrei să dai în mine. nu-i aşa? spuse unul din ei. Un chip aplecat aproape de al lui Paran privi în ochii lui deschişi şi goi. care se ridica parcă de la mare adâncime. — O. — Stai. jignit. se gândi Paran. Încheieturile fălcilor sale trosniră şi trase aer cu sălbăticie în piept. — Pe îndurarea lui Sheden! Din dreapta se auzi tropăitul cizmelor pe pietre şi ea întoarse capul. ca un leviatan? Picker îşi retrase mâinile şi îşi sprijine coatele pe pulpe. Într-adevăr. Bărbatul se mai apropie un pas. Cu el. nedesluşite. căutând şi găsind a doua rană la vreo douăzeci de centimetri sub prima. — Kalam. Părea un fel straniu de moarte. — Presupui numai. bine? — Ce-am făcut? întrebă primul bărbat.aruncându-le în noile umbre din prezent. Cumva. O siluetă traversă din partea opusă şi păşi în lumina torţelor. cu viaţa lui. — Acuma.. Mă duc după Tufă şi Ciocan şi cine a mai apărut. acolo sub arcada de. Arzătorii de Poduri. — O noapte al naibii de mizerabilă. Sergent Agitatul vorbi de la câţiva paşi depărtare.. se juca. sabia apărându-i ca de nicăieri în mână în vreme ce se dădea înapoi până la peretele îndepărtat al aleii. tremurând. Picker se întinse şi-i atinse rana din piept. Dinaintea moşiei întinse şi împrăştiate. trimiţând ecouri pe străzile golite de starea de asediu. o moarte foarte stranie. Durerea ajunse la suprafaţă. cu mâna dreaptă şi mai slab. isteţule. dar Arzătorul de Poduri păstră distanţa. — Nimeni dintr-a Noua nu i-ar fi făcut-o aşa. Chipul era al lui Picker. — Tămăduitor! Nenorocitul trăieşte! Dangătul celui de-al treilea clopot după miezul nopţii răsună prin oraşul Pale. de mulţimi ţinute în mod ciudat pe loc. spuse el. a Noua. loc? Un loc cu căldură arzătoare şi lumină galbenă? Şi voci. Al doilea soldat înţepeni.. Începuse o ploaie slabă.. răspândind o nuanţă de un auriu murdar pe cerul nopţii. clătinând din cap. chipul său întunecat lucind în ploaie. Ce-l ţinea aici? Existase un alt. — Taci. Picker ţâşni în spate.. Până la el ajunseră voci. la două cvartale de vechiul palat. care devenise sediul Armatei a Doua.. spuse el liniştit. cum se face că încă mai sângerezi. N-a avut nicio şansă. — Asta nu-i lucrătura lui Kalam. Paran îşi simţi buzele lipicioase despărţindu-se.. Apoi ţipă. la naiba. — Eşti în regulă aici? întrebă Agitatul. siluete confuze.

— Pe bafta lui Oponn. Kalam le făcu semn să se apropie. Ochii îi fură atraşi de prima carte pe care o aşezase. spuse primul soldat. exact asta or să facă. spuse el. în vreme ce se îndepărta de poartă. Imaginea Zidarului era cea a unui bărbat cărunt şi deşirat în straie de piele decolorată. Şi. Pricepi. Primul bărbat ridică neajutorat din umeri. Uitaţi de securitate. dar care îi amintea de 77 . — Ce crezi că pun la cale? întrebă el după ce Kalam dispăru. Arzătorul de Poduri îi aruncă o privire tăioasă. Dacă vrei să ne orbească ploaia vreo oră de-acuma încolo. — Al naibii de adevărat. — Nu ne aşteptam să ne întoarcem. Cei doi soldaţi se holbară unul la altul după ce bărbaţii trecură. răspunse bărbatul în vreme ce el şi tovarăşul său îl târau pe căpitan prin poartă. Kalam mormăi şi aruncă o privire înapoi pe stradă. Alesese un model în spirală. În vocea sa exista un nou ton respectuos. făcându-şi drum prin toate Cărţile Dragonului şi ajungând la o ultimă carte care putea însemna o culme sau o revelaţie. Mâinile sale masive cu vene ca nişte funii ţineau unelte de tăiat piatra şi în jurul său se ridicau menhire decorate grosolan. — Pe Poarta lui Hood. îţi stăm la dispoziţie. dar nu prea aproape. un bărbat care purta o şapcă pătată din piele. iar la rădăcina sa. soldat? Soldatul rânji şi scuipă a doua oară în canal. mârâi al doilea soldat. aproape. Spirala devenise o groapă. Trasul. apoi se grăbi să-l urmeze. nu împinsul. la începutul spiralei. fugiţi naibii din calea ei. murmură el. spuse Kalam. Doi bărbaţi îl cărau pe al treilea între ei. lua-l-ar Hood pe trădătorul ăla ucigaş. peste umăr. pretinzând de la Oponn controlul jocului. Am fost la Nathilog. — Îţi place să constaţi lucruri evidente. A fost la fel de liniştită ca al Şaptelea Răsărit. nu. — Dacă vedeţi o femeie venind după noi. şuieră el către cel mai apropiat Arzător de Poduri. Ochii celui de-al doilea soldat se măriră când văzu rangul bărbatului inconştient şi sângele care-i păta partea din faţă a cingătorii. Dar asta nu s-a petrecut vreodată în tura voastră. — A naibii noapte. spuse al doilea soldat. nu trebuie decât să spui aşa. nu? zise al doilea. adăugă el. Cât despre treaba noastră. un limbaj pe care nu-l cunoştea. apoi alunecă înăuntru în vreme ce prima gardă descuia poarta. dar acum silueta schiţată pe lemn părea să se fi ridicat într-un punct remarcabil. Zidarul Înaltei Case a Morţii deţinea o poziţie neînsemnată în ierarhia generală. Înalta Casă a Umbrei se implicase. O clipă mai târziu primul soldat se întinse să închidă poarta. Celălalt îl opri. Orice ai vrea. părând îndepărtată şi înceţoşată. Tattersail îşi dădu seama că poate distinge pictograme confuze pe pietre. Încercaţi numai să rămâneţi în viaţă dacă puteţi. mă auziţi? — O femeie? Cine? — E într-a Noua şi se poate să fie însetată de sânge. — Aducem un cadavru. cunoscându-i pe Arzătorii de Poduri. Tattersail privi lung şi intens la cartea din centrul suprafeţei de joc pe care o întocmise. — Sper să înfigă ceva ascuţit în Tayschrenn. Celălalt ridică din umeri. în funcţie de unde era aşezată. Din josul străzii se auziră sunetele făcute de un număr de oameni care se apropiau. mai bine ca Tayschrenn să nu ştie de ea. păi. — Las-o deschisă. Tăcu când sosi grupul. un tunel îndreptat în jos. Fratele Soldatului din aceeaşi Casă. Simţi un fel de urgenţă în această citire. domnule. aştepta imaginea unui Copoi.— Ce treabă ai aici? întrebă a doua gardă. Hai să găsim nişte umbră. — Kalam – tu eşti caporalul lui Whiskeyjack.

să fug de Tayschrenn. — Situaţia tocmai a devenit mult mai complicată. sfărâmându-i iluzia de siguranţă cu o ruşine veche de aproape două sute de ani. Tattersail se cutremură când un o presimţire trecu ca un val prin coloana ei. un copil care văzuse călăreţii războinici revărsându-se în vieţile lor adăpostite. Al patrulea clopot răsună slab prin noaptea întunecată. spuse vrăjitorul în spatele ei. Nu avea să fie nicio alianţă între Case. Şi acest gând o aduse înapoi la Zidarul Înaltei Case a Morţii. Cea mai mare parte a peisajului vizibil de pe acoperişul turnului de est al palatului era în cea mai mare parte ascuns de rafalele de ploaie. părând distras. Înţepeni în scaun când o prezenţă rece trecu peste ea de dinapoi. Tattersail se întoarse. de Imperiu? O amintire străveche îi inundă gândurile. cu jucători care intrau în scenă la fiecare cotitură. o noapte a ţipetelor şi a morţii. Privirea îi reveni la Copoi. De data asta nu avea să fugă. Aceasta avea o aromă stranie. Clipi ca să alunge sudoarea din ochi şi reuşi să tragă de câteva ori aer adânc în piept. Vărsarea de sânge la un nivel atât de înalt trimitea valuri în jos prin lume. e al meu? Să dau înapoi? Să-i las pe Arzătorii de Poduri în voia sorţii. la fel de evaziv ca întotdeauna. dar şi de uşurare – avea să urmeze o confruntare. Vrăjitoarea se opri. Ochii fiarei păreau să ardă cu flăcări galbene. Vrăjitoarei îi era greu să înţeleagă acea suprafaţă de joc. Sergentul îşi strânse mai tare mantia de ploaie şi îşi schimbă obosit poziţia. curge mereu în jos. În viitor avea să existe o înfruntare între Cavaler şi Înalta Casă a Umbrei. Zidarul construieşte un gorgan – la urma urmei e slujitorul Morţii – şi mă va atinge drept pe mine. La jumătatea spiralei se afla Cavalerul Înaltei Case a Întunericului.. Inevitabil. Gorganul acela. — Serios? murmură ea. Inima lui Tattersail îi bubuia cu putere în piept. Imaginea o zgudui. spuse el. Zidarul era cel care construia gorgane. cu chipul străbătut de o reţea de crăpături şi barba argintie rară şi încâlcită. o promisiune de moarte nu pentru unul sau pentru câţiva. oamenii aveau să sufere. golind lucrurile care trebuiau să fie solide. 78 . Rolul fusese asumat de cineva care lucrase cândva în piatră. iar în această poziţie îi cunoştea înţelesul. Păşea din nou pe străzile noroioase ale satului în care se născuse. — Îmi pare rău că nu te-am avertizat. În Casa Morţii. Se întoarse din nou spre Cărţi şi începu să le adune. Vântul sufla ploaia în faţa lui Whiskeyjack. chipul ei ca de stafie obsedant de cunoscut. iar timpul rosese marginile – chiar şi bărbatul părea cu totul ofilit. Se întâmpla rar să vadă o legătură atât de directă între două Case: o treceau răcori de îngrijorare când se gândea la potenţialul dezastru. L-am chemat pe Hairlock. Modelele o luau prin surprindere: era de parcă începuse un joc cu totul nou. Limbajul menhirelor purta un mesaj care nu îi era destinat: Zidarul săpase acele cuvinte pentru el. Imaginea se scufundă înapoi în balta ei cleioasă. oferindu-şi un zâmbet mic şi încordat. fără să spună nimănui. — Sângele.. săpând în ea de parcă încercau să-i însemne sufletul. La fel ca ultima dată când Cărţile îi descoperiseră acest personaj draconic. dar încetase. Sabia Cavalerului întindea o dâră neagră. Încet. un copil care avea Talentul. Un copil care fugise de cunoaştere. poziţia sa fiind în contrapunct şi cu începutul şi cu sfârşitul. picantă. şi noaptea veni. Vine prin Vizuină. Pentru Tattersail gândul era motiv de spaimă. ci pentru mulţi. spuse Ben cel Iute ieşind din norii învârtejiţi ai Vizuinii lui. Înăuntrul ei se trezi vinovăţia.scrierea din Şapte Oraşe. o amintire pe care o reprimase timp de aproape două veacuri. cel care aranja pietrele. murmură ea. Vin şi alţii. ceva atârna în cerul ca cerneala de dinapoia Cavalerului. fumurie către Copoiul din Vârful spiralei. După toţi aceşti ani încă mai putea să-i zdruncine lumea. uneori părând doar o pată în ochii ei. dar o lăsă schimbată.

— Ceva e pe cale să se dezlănţuie în noaptea asta. ascunzând un rânjet. — Daţi-mi o mână de ajutor cu blestemata asta de uşă. Nu-i un lucru pe care să-l ştie multă lume. Mă gândesc că şi-a pierdut stăpânirea. Ambii bărbaţi se întoarseră la bufnetul trapei din acoperiş. am învăţat meşteşugul tăierii pietrei spărgând gorganele din câmpia din spatele Fortăreţei lui Mock. — Rar găseşti un mag cu un trecut plăcut. nu-s un luptător. ca şi mine. Lăutarul îşi şterse ploaia din ochi şi miji privirea spre est. — Şi-a pierdut unitatea. Trecu de ultima treaptă a scării şi păşi pe acoperiş. Cum să omori oameni? Cum să-i trimiţi să moară întrun ţinut îndepărtat şi străin? — Ce senzaţie ai în legătură cu Tattersail? întrebă scurt sergentul. bolborosi el. Aruncă o privire în sus spre sergent. — Pe Oasele lui Hood. — Continuă. Se auzi un clinchet metalic când genistul îşi desfăcu centura sabiei. Ce-i de învăţat? se întrebă el. — M-am înşelat. răspunse Lăutarul cu voce albă. le strigă celor doi bărbaţi. Whiskeyjack nu răspunse. Numai că eu n-am învăţat milităria la fel de repede ca tine. spuse sergentul. Umblă vorba că n-a fost recrutată. Am avut de ales între armată şi mine – uneori mă gândesc că am făcut alegerea greşită. — Frică. Whiskeyjack înţepeni. Vrăjitoarea. că era pe fugă. — Numai să n-o uiţi ca data trecută. Marele Pumn Dujek UnBraţ ieşi înconjurat de lumina ca de far stricat din camera dedesubt. Nu de felul ăsta. în fiecare clipă. Lăutarul se întoarse cu ochii lucind în întuneric. — Altceva. îi spuse el bărbatului de alături. Urăsc chestia asta blestemată. — Şi tu ai fost un tăietor în piatră. Fără Imperiu. — Faci o greşeală şi nimeni nu te mai lasă s-o uiţi. ce-i mai rămâne? Ce ne mai rămâne oricăruia din noi? — Parcă-i gata să izbucnească în plâns. Ştia ce implica tonul acela. Lăutarul se strâmbă. probabil o să ciripească. A fost trădată. Doar nişte senzaţii. Dacă Tayschrenn pune mâna pe ea. spuse Whiskeyjack. sergent. M-am născut pe-o străduţă din Oraşul Malaz.— Rumegi ceva de zile întregi. Whiskeyjack mârâi. dar o întro întâlnire faţă în faţă între ea şi Tayschrenn ar fi greu de spus care ar ceda. — E un moment prost să se înmoaie acum. Apoi a dat-o în bară în primul post. de exemplu. Sergent. E o supravieţuitoare – şi e loială. — Cred c-ai subestimat-o pe vrăjitoare. — O să fie murdar. Nu se vede. — Tattersail? — Mda. E o Maestră a Vizuinii sale şi nu ajungi acolo dacă n-ai stăpânire de sine. dar nu o singură dată i s-a oferit titlul de Înalt Mag şi n-a vrut să accepte. chiar la limită. Lăutare. răspunse genistul. Genist? — Doar un singur lucru. — Nu-s multe de spus. spuse el. deşi umerii i se scuturau de râs. 79 . Sergent. Lăutarul fluieră încet şi îşi sprijini braţele de parapet. Să auzim despre cei vorba. zise el morocănos. continuă Lăutarul. soldat. Amuzamentul lui Whiskeyjack se stinse când cuvintele Lăutarului fură urmate de un junghi. Whiskeyjack îl privi pe bărbat aruncând centura şi teaca pe suprafaţa plină de pietricele de dinapoia lor. Bănuiesc că are nişte demoni vechi în cârcă şi o încolţesc. cel puţin.

apoi soldatul aflat la marginea acoperişului. iar asta înseamnă că trebuie să ştiţi cine l-a trimis. când a plecat din Hanul lui Knobb. Se opri. nici măcar nobililor. Pentru că se intenţionează să ne ucidă pe toţi. — Din capitală? Poate cineva din cercurile alea. Aşa că asta înseamnă că vă trimitem oricum. domnule. Nu l-aţi omorât pe Paran. siluetele lor ghemuite păreau să tremure dinaintea zorilor. Străzile prost luminate din Pale şerpuiau printre cvartale de clădiri ce păreau să nu vrea să renunţe la noapte. — Trebuie să-ţi transmit ultimele detalii. Whiskeyjack întrebă: — Infiltrarea Darujhistanului e ideea lui? Marele Pumn răspunse: — Nu. spuse Whiskeyjack fără intonaţie. Postul e permanent. Whiskeyjack? Planul pute. Păi. Shedenul să-i binecuvânteze pielea. — Presupunând că Paran e dus de tot. atunci. o împinse înapoi la locul ei. — Pot vorbi liber. A dispărut. Am înţeles. mormăi Dujek. Genistul încuviinţă în direcţia lor. Tufă şi Ciocanul au fost ultimii care l-au văzut pe căpitan. — Bine. e omul Adjunctei Lorn de ceva vreme. Marele Pumn studie chipul sergentului. E un amărât de fiu de nobil din Unta. — Vreo veste despre Căpitanul Paran. apoi spuse. Cu toate astea nu-i o Gheară. Toţi sunt oameni buni. cu mâinile în şolduri. La naiba. Un om bun. Nimănui nu-i plac vechile familii de nobili. Lăutare. şi după aia pare să fi dispărut. spuse Dujek. cizmele lor scrâşnind pe pietrişul împrăştiat. Poate a Adjunctei. fu Dujek de acord. — Omu-i o legendă fără speranţă. O clipă mai târziu toţi trei priveau în jos spre oraş. privind întâi lumina care creştea la orizontul de est. În orice caz.Se îndreptară spre el cu paşi mari. — Ştiu unde-i şi unde a fost toată noaptea. Mare Pumn. spuse sergentul posomorât. Se încruntă scurt. 80 . — Bine. nu? Lăutarul mormăi. dar a cui este nu se ştie. urmează să comande grupa voastră şi nu doar în această misiune. părând să-şi facă ordine în gânduri. — E posibil. la naiba. Atunci unde-i? — Îl căutăm. Mare Pumn? Dujek râse ca un lătrat. Un coşmar tactic. — Nu te juca cu cuvintele. — Aşa-i. Whiskeyjack clătină din cap.. dar fără să pară prea convins.. — Niciuna. la fel. Mare Pumn? întrebă Whiskeyjack în vreme ce Lăutarul se aplecă peste trapă şi. După o vreme Dujek spuse liniştit: — E al naibii de stingher aici. poate a înseşi Împărătesei. — Crezi că eu nu ştiu. Lăutarul îşi pusese arma şi acum stătea la douăzeci de paşi depărtare de marginea acoperişului. aia de-acolo e sabia ta? Într-o baltă? Respiraţia şuieră printre dinţii Lăutarului şi acesta se grăbi spre armă. nu l-am omorât pe Căpitanul Paran. Şi asasinul acela al vostru. Dinapoia perdelelor de ploaie. Kalam. să-mi piară acest gând. Îl conduse pe Whiskeyjack spre locul unde se afla Lăutarul. Marele Pumn oftă. — Ce? — Cred că va duce acolo unde se intenţionează să ducă. — Vino cu mine. Vreţi să ştiţi cine l-ar mai vrea mort pe Paran. spuse Dujek. cu un mormăit. Se întoarse către sergent. — Nu-s de acord. Whiskeyjack clipi ca să-şi alunge ploaia din ochi.

Nu-i în firea noastră să le facem viaţa uşoară celor care ni se opun – oricine s-ar întâmpla să fie aceştia. ştia că lui Dujek îi era încă greu să accepte schimbarea.Whiskeyjack închise ochii. o să am eu grijă de ei. — M-aţi auzit. încă au mai rămas câţiva Arzători de Poduri. puteţi sta liniştiţi. — Se fac presiuni. — Ei bine. sărind în picioare. dezgolindu-şi dinţii într-un rânjet lipsit de umor. urmărind privirea Marelui Pumn către partea de est a cerului.. indiferent de loc sau de oameni. Să ne îndepărtăm în linişte. — Mă presează. Dacă Marele Pumn Dujek se hotăra că era timpul să facă o mişcare.. Dacă venea vremea. cred. nu? Cât timp mai e o mână pe sabie. deşi se străduiau s-o ascundă.. Existase un timp când Dujek i se adresase lui cu „domnule” şi. spuse el. gândurile fiindu-i un vârtej turbat. — Taci. asta le-ar conveni. Aşezată pe pat. îl întrerupse Lăutarul. Orice se întâmpla la o mie de leghe depărtare se derula aici. domnule. Ţine de onoare. cei zece mii de soldaţi spun că ei sunt cei îndatoraţi. Marele Pumn aruncă o privire spre est. spuse el în cele din urmă. Sergentul înfruntase acest adevăr cu multă vreme în urmă. Singura uşurare în zilele acelea venea o dată cu epuizarea. îl avertiză Dujek.. Am zece mii de soldaţi cărora le datorez multe. ultimul loc în care Whiskeyjack ar fi vrut să fie era pe fugă la sute de leghe de mijlocul lucrurilor. Îl amărâse atunci şi îl amăra şi acum. Kalam părea să alunece. Se întâmplau prea multe şi se întâmplau toate deodată. Şi simţea că afirmaţia Lăutarului era adevărată. pentru desfiinţarea Arzătorilor de Poduri. Cuvântul suna în capul lui ca un bocet. — Da. Aşa era Imperiul şi aşa avea să fie mereu.. — Mare Pumn. — Ei bine. uite-i că vin. 81 . Dujek încuviinţă. Ben cel Iute înălţă capul. domnule. şi acestea miros amar. Pe cât era de mare. Se scutură mintal şi atenţia îi reveni la Ben cel Iute. Dar n-au cum să mă lase deloc fără spaţiu de manevră. trecutul lor clocotea mereu sub aparenţe. deşi Whiskeyjack nu-i purta pică. Tattersail se încruntă. Kalam înjură cu sete. Spuneţi doar un cuvânt şi. Am primit deja ordinul de a uni a Doua cu a Cincea şi a Şasea. spuse Dujek. Tattersail îşi dădu seama că era epuizată. — Iertaţi-mă.. apoi şuieră printre dinţi. Arzătorii de Poduri nu vor da înapoi. Sergentul oftă. privind cu ochi tulburi cum bărbatul greoi străbătea camera înainte şi înapoi peste podelele care abia scoaseră un scârţâit. — Am înţeles. Whiskeyjack intenţiona să fie alături de Un-Braţ. Cât despre restul Arzătorilor de Poduri. Era prea apropiat de Dujek şi. Whiskeyjack rămase tăcut. una singură. Mai puţine mâini pe sabie. Whiskeyjack întoarse capul brusc şi Lăutarul înţepeni. domnilor. — Copoii i-au luat urma. apoi spuse: — Dacă tu şi grupa ta ieşiţi vii din Darujhistan aveţi permisiunea mea să plecaţi pur şi simplu. Dezertare. Apoi mârâi. Ezită. Dar săbiile încă-s ascuţite. cu vrăjitorul cu picioarele încrucişate plutind în mijlocul camerei la câţiva centimetri deasupra podelei de lemn. Fluxul aduce noi ape pe ţărmul nostru. Vom fi a Cincea aproape completă. Erau cu toţii unelte oarbe în mâinile care le mânuiau. dând întregii scene un aer aproape suprarealist. continuă lent Marele Pumn. conştient că amândoi bărbaţii voiau ca el să vorbească. Whiskeyjack ridică ochii.

Sfârşeala atârna grea în cameră. iar ei îi făcu o imensă plăcere. Şed pe-o pernă de două ore. apoi se îndreptă spre Tattersail. — Nu neghiobie. precum fumul amar. apoi râse. — Prima rană a fost fatală. se întoarse spre ea. Nimeni nu vrea un Copoi dezlănţuit în oraş. doamnă. spuse Kalam. — Deprinderile tale Denul au fost de ajuns? Tămăduitorul zâmbi scurt. — Iese. apoi îşi reluă paşii. ar trebui să fie într-o Groapă de Ofiţer cu doi metri de noroi peste chipul lui frumuşel. 82 . — Ştie că s-a întâmplat ceva. agăţându-se de umărul lui Hairlock cu o strânsoare imposibil de rupt. — Deci ar trebui să fie mort. simţind cum o senzaţie de greaţă îi coboară în stomac. cu mâinile tremurând. — Căpitanul Paran. Kalam se strâmbă. — Încet. Dar nu-s numai ei – puterea atrage putere. alţii vor veni. Se opri. Tattersail îl urmări cu privirea. o să-i piardă pe Copoi. Din câte ştie el. Vă daţi seama ce s-ar putea dezlănţui aici? Unii cred că aceşti Copoi sunt mai bătrâni decât însuşi Ţinutul Umbrei. — Sau un Copoi. Hairlock ajunsese până la porţile Ţinutului Umbrei şi trecuse dincolo de ele. răspunse Tattersail. Asta îl surprinse. Ar fi neghiobie. Până în zori toţi muritorii din oraş ar putea fi ucişi. Tattersail se crispă la tonul nepăsător cu care vrăjitorul rostise numele Nebunului. Paşii lui Kalam îl aduseră dinaintea vrăjitoarea. Frica era o recunoaştere a slăbiciunii. Cu atâţia curenţi învârtindu-se chiar sub suprafaţă. dar prada îi scapă. Se opri şi se întoarse către ea. Expresia lui Kalam rămase severă. O vreme Ben cel Iute pierduse contactul cu păpuşa şi acele minute lungi de tăcere măcinaseră nervii tuturor. sub inimă. anunţă Ben cel Iute. Tattersail se ridică. Ruşinea îl împiedica s-o privească în ochi. Vânează. Zâmbi în sus spre asasin.Vrăjitorul era legat de Hairlock şi marioneta fusese pe urmele cuiva – sau ceva – urme care duceau în Vizuina Umbrei. Era un râs adânc şi mângâietor. Ben cel Iute îşi aplecase capul. O lovitură de profesionist. — Şi Tayschrenn? întrebă el răguşit. Schimbă Vizuinile. Ce făcea Hairlock? Trage un câine după el? Îl conduceau cu toţii pe Tayschrenn într-o ambuscadă mortală? — Sper că nu. Asta ce înseamnă? — Intervenţie. mirosind a sudoare şi a încordare. Dacă un Ascendent desface ţesătura aici şi acum. Tot nu vru s-o privească. oftă ea. — Pentru Numele lui Hood. Nu e. spuse ea cu ochii împietriţi pe asasin. Am vorbit de frică. chipul său rotund lucind îmbujorat. Kalam o ignoră. spuse el liniştit. bolborosi el. A doua l-ar fi terminat mai încet. Ochii ei cu pleoape grele îl pironiră pe Ciocan. Confesiunea asasinului o luă pe Tattersail pe nepregătite. ar fi putut atrage atenţie nedorită asupra lor. Încuviinţă către Kalam care li se alăturase. dar la fel de sigur. prada ar putea fi un iepure sau un lup. Nebunie curată. atraşi de mirosul sângelui. adăugă el aruncându-i asasinului o privire plină de înţeles. evitându-i într-adins privirea. Tămăduitorul îi aruncă o scurtă privire lui Ben cel Iute. unde se ghemui dinaintea ei. Cu norocul lui Oponn. Uşa dormitorului se deschise şi Ciocanul intră în cameră. După aceste ultime cuvinte. Foarte precaut. Tattersail ştia că mintea sa călătorea acum prin Vizuini. Când prezenţa lui Hairlock se întoarse la vrăjitor acesta nu mai era singur. — Simt că se mişcă precaut.

când se trezeşte. de unde luă un ulcior cu vin şi trei cupe de lut. Şi Tattersail ştiu acum – cu siguranţă – că fata aparţinea Umbrei. Kalam se îndreptă cu paşi mari spre masă. — Ce vrei să zici? întrebă Tattersail. afectează toate nivelele. explică el. acuma vreţi să-l dădăcesc şi pe căpitanul ăsta al vostru. După ţipătul din alee. Tot ce ştia despre Paran era că era fiul unui nobil. În încăpere se lăsă tăcerea. Am fost ajutat. — În orice caz. Vizuinile Denul implică toate aspectele vindecării pentru că vătămarea. care reîncepuse să bată încăperea înainte şi înapoi. dar nu putem şti în ce stare va fi mintea sa. Îi văzu pe Ciocan şi pe Kalam schimbând o privire şi bănui ce-şi transmiseseră unul altuia. — Va trebui să ştim ce ştie Paran. spuse Ciocanul golindu-şi cupa. — Va fi folosit. când se produce. — Şi asta înseamnă. Oriunde ar fi fost Iertare. Tattersail se gândi la tânărul pe care îl târâseră în camera ei o oră mai devreme. Şi se şi încăpăţânează în privinţa lor. Ca o sabie. Doar că. încheie Kalam. Rânjetul se lărgi şi asasinul înjură. că oricine a intervenit în favoarea lui Paran e acum în opoziţie directă cu Ţinutul Umbrei.. — Oricare ar fi fost forţa care a intervenit nu s-a interesat decât de vindecarea cărnii. Tattersail ridică o sprânceană. Câte şocuri. că venea din Unta şi că urma să fie noul ofiţer al grupei în misiunea lor în Darujhistan. — Toate lucrurile astea sunt întreţesute. S-ar cuveni să treacă săptămâni înainte să se vindece fizic. căzuse în inconştienţă. Ciocanul explică: — Tufă mai adoptă câini vagabonzi – şi alte. când avea să se întoarcă. mârâi Kalam înmânându-i o cupă tămăduitorului. Li se alătură din nou şi începu să toarne în vreme ce Ciocanul spunea: — Vindecarea trupului n-ar trebui separată niciodată de cea a sufletului. se închideau deja.— A fost uşor. prin care o anunţase pe Picker că încă trăieşte. Tămăduitorul rânji spre Kalam. — În vindecare nu există milă. Întoarse capul. câte evenimente traumatice a suferit Paran în timpul vieţii? Ce cicatrice să caut? Aş putea face mai mult rău în ignoranţa mea. doar calcule. fixând-o pe vrăjitoare cu privirea. rosti ea hotărât. Ar putea fi pe picioarele lui într-o zi sau două. Înainte fusese doar o bănuială. — De parcă Hairlock nu era de ajuns. scuturându-şi praful de pe jambierele de piele. — Umbra a încercat să-l omoare. Care-i treaba cu Paran? Ciocanul sorbi adânc din vin şi se şterse la gură. Caporalul mârâi fără cuvinte. continuă Ben cel Iute vesel. stricăciunile erau deja reparate. Ciocanul se trezi la cuvintele ei.. aveau să urmeze nişte întrebări dure. creaturi nevoiaşe. E posibil să-şi revină în orice clipă. dar şocul are nevoie de timp pentru a se vindeca. Îi aruncă o privire lui Kalam. — Bun aşa. Tattersail zâmbi. Rănile. Şi asta singură s-ar putea dovedi o problemă. Şocul e cicatricea care străbate golul dintre trup şi minte. Şi trupul şi sufletul au suferit o traumă adâncă. — N-ai putea s-o faci tu? îl întrebă Tattersail. Am accelerat puţin vindecarea. Intervenţia a retezat legăturile. bombăni Tattersail. Ben cel Iute se ridică. — Lui Tufă îi cam place de puşti. Zâmbetul i se şterse când gândurile îi reveniră la Căpitanul Paran. — Nu vom fi aici. cam atât. El clătină din cap. Vocea lui Ben cel Iute îi luă pe toţi prin surprindere. Tufă stă cu ochii pe el. E greu de explicat. 83 . Văzându-i expresia. Tattersail oftă. ăă.

— Unde ţi-e grupa. Mai trăieşte? Moranthul Negru nu răspunse. presupuse el. în formă de pană. Moranthii Negri. Capul enorm. luceau ca nişte diamante muiate în sânge. patru pentru fiecare creatură. una care avea să-i ducă drept în inima Darujhistanului. aterizară dinapoia lor. Sau. Aproape.— Hairlock va fi plecat o vreme. Creaturile înaripate se ţineau pe patru picioare subţiri care ieşeau de sub şei. Două membre adiţionale – braţe. În ceea ce-l 84 . Aveau o misiune dinaintea lor. purpurie dinapoia lor. de-acuma familiar. Un vizor de chitină neagră acoperea chipul soldatului şi se întoarse spre sergent privindu-l în tăcere. răspunse sergentul. erau ascunse dedesubt. Se strâmbă la gustul de cenuşă din gură şi privi în tăcere cum grupa se pregătea de plecare. se va întoarce împotriva lor şi-i va da subiect de gândire Lordului Umbrei. suficient de valoroasă pentru a fi râvnită. Whiskeyjack încuviinţă către Lăutar. continuau să-l fascineze. Whiskeyjack. cu o mână în şold le aruncă o privire urâtă Moranthilor. Aveau să fie cu totul pe cont propriu. Tat tersail aproape invidia izolarea în care urmau să se cufunde. Copoii ăia sunt încăpăţânaţi. în multe nuanţe şi lungi de şase metri. Lăutarul şi Marele Pumn priveau apropierea duzinii de zburători. Curios. Ultimul comentariu al lui Ben cel Iute îi dădu fiori lui Tattersail. Ochii lui Whiskeyjack se măriră când văzu vârful cozii Quorlului curbându-se o clipă în sus. cu o singură mână. ca unul. Nările lui Whiskeyjack zvâcniră când prinseră mirosul acru. îşi dădu ea seama. Deşi mai călărise pe spinările lor. fără ceremonie. Zburară peste capetele celor doi bărbaţi la nici doi metri deasupra şi. singuratică piatră preţioasă a continentului. ale Quorhlor. ultimul dintre Oraşele Libere. În vreme ce-l aţintea cu privirea. Se temea că aveau să moară cu toţii. Trebuie să ne mişcăm. spuse Whiskeyjack. înălţat parcă de propriile-i temeri. subţiri ca pielea. Lăutarul dispăruse în camera de dedesubt. — Vor fi aici. destul de mare pentru a-i cuprinde pe toţi. Capul se ridică. A fost însemnat de cinci ori pentru vitejie. Cozile lor lungi. Zbârnâitul ascuţit al aripilor era punctat de ordinele plescăite ale călăreţilor Moranthi când aceştia se strigau unul pe altul. una din ce în ce mai dependentă de transportul aerian atât pentru soldaţi. cei doisprezece Moranthi coborâră către acoperişul turnului. Oraşul era următorul pe lista Imperiului. Tacticile Malazane de aici din Genabackis luaseră o nouă formă. să pregătească drumul. ţâşneau drept în spate dinapoia lor. Alianţa dintre Moranth şi Imperiu schimbase faţa războiului Imperial. Cu zorii ca o lamă subţire. capul Quorlului se roti până ce ochiul stâng ajunse să privească drept spre el. Grupa avea să se infiltreze. care se întoarse şi se îndreptă către trapă. Într-un fel. dar nu chiar. părură să fluture pentru o clipă şi. apoi se întoarse în altă parte. cât şi pentru provizii. al celui mai apropiat Quorl era dominat de ochi faţetaţi şi mandibule articulate. apoi bombăni ceva inaudibil şi îşi făcu drum către trapă. Gândurile îi reveniră la Gorganul Zidarului. încuviinţă din cap către Quorl. ghemuiţi în şeile înalte ale Quorlilor. Deasupra capetelor. întrebându-se ce vede Quorlul. Sergentul continuă să se zgâiască. spuse vrăjitorul cu un rânjet întunecat. segmentate în mod bizar. întrebându-se ce gândeşte – dacă gândea. Sergentul ridică din umeri şi îşi îndreptă atenţia către Quorli. Era prima dată când vedea o asemenea mişcare. Whiskeyjack se îndreptă către cel mai apropiat dintre Moranthi. Sergent? întrebă Dujek. Kalam îi spuse Ciocanului: — Du-te după Tufă. Aşteptau pe acoperiş cu aripile desfăcute fremătând suficient de tare pentru a crea o ceaţă de picături de apă suspendată împrejurul lor. Dujek. S-ar putea să dureze ceva până să scape de ei. ploaie se mai liniştise şi în jurul acoperişurilor din apropiere pete de ceaţă cenuşie coborau învălmăşite peste piatră şi ţigle. dacă se ajunge la ce-i mai rău. Aripile strălucitoare. — A existat cineva printre voi. Era.

Cei mai mulţi savanţi erau de părere că erau oameni în toată legea. Erau cu toţii acolo. spuse Whiskeyjack. dar nu exista niciun mod de a dovedi. Într-o scurtă detaşare în a Cincea. Uşurarea de moment a lui Whiskeyjack fu sfărâmată de ceea ce îşi dădu doar acum seama că era speranţa secretă că Iertare dezertase. Ben cel Iute şi Kalam o încadrau pe Iertare. Dujek îşi freca ciotul braţului stâng. — Gura! răcni Whiskeyjack în jos. Nu pot nici măcar să le deosebesc sexul. Deci până la urmă oamenii lui o găsiseră. apoi încuviinţă tăios. amândoi încruntaţi şi irascibili. o asemenea dependenţă era periculoasă. În ciuda luminii ce înflorea la răsărit. încruntându-se distrat. sau ea îi găsise pe ei. iar rivalitatea şi competiţia rămâneau la o intensitate fanatică. veteranii lui nu păreau fericiţi s-o vadă. Lăutarul şi Tufă se certau în şoaptă. stând într-un cerc ameninţător în jurul lui Iertare. fiecare din ei purtând o manta de ploaie şi cărând câte un pachet greu. Îşi scărpină falca. răspunse Whiskeyjack împietrit. Tolba ei nu era mai mare decât un sac de dormit. — Ciocanul ar putea să te ajute cu asta. care se sprijinea de scară de parcă întreaga acţiune o plictisea. Dujek întrebă liniştit: — Cum îi merge. O beştelesc pe noua recrută pentru ceva – şi nu-mi spune pentru că nu vreau să ştiu. O privise trecând prin 85 . Încercase să-l ucidă pe Paran? Asta păreau să bănuiască Ben cel Iute şi Kalam. departe de asediul lui Pale.. Dinspre trapă se ridicară voci certându-se. acesta din urmă aruncând o privire cruntă în urmă spre Trăpaş care-l călcase pe călcâi. expresia aspră de pe chipul său fiind înmuiată pentru o vreme de uşurare. Imperiul ar fi dat de necaz dacă Moranthii ar fi manifestat vreodată o sete de putere. Asta-i tot ce mi-a rămas. — Aşa de-al naibii de tineri în zilele astea. arătând ca un copac împodobit la Sărbătoare Kanesă a Scorpionilor. Sergent? Whiskeyjack privi al doilea rând de şei brăzdate de pe spinările Quorlilor unde se ridicau dinapoia toracelui ca nişte capace. Ajunse la margine şi privi crunt în jos în camera de dedesubt. Kalam era cel care zbiera cel mai mult. Moranthii îşi adunau proprii morţi de pe câmpul de luptă. Dar din câte auzise. Verificaţi-vă proviziile şi treceţi sus aici. Ştim atât de puţine despre aceşti Moranthi – nimeni nu le-a văzut vreodată oraşele din pădure. Nu-i putea condamna. acum! Îi privi grăbindu-se. Whiskeyjack îşi aminti de ceva în vreme ce se gândea la cuvintele lui Dujek. — Au sosit. Barghastul îşi ataşase întreaga colecţie de farmece. chipul îi rămânea în umbră.. spuse Dujek. oftă Whiskeyjack. Oricum. Eşti gata să zbori. Barghastii erau recunoscuţi pentru simţul lor bizar al umorului. răspunse Dujek. Îmbătrânesc doar. Sergent? — Încă mai suflă. ignorându-i pe toţi.privea pe Whiskeyjack. se îndrepta încet către Quorlii ce aşteptau. jucându-şi rolul de caporal mai abitir decât era cazul. mormăi el. Marele Pumn clătină încet din cap. iar privirea cercetătoare a lui Dujek fu de ajuns ca să-l împingă către trapă. facţiunile de diferite culori dintre ei însemnau o ierarhie mereu schimbătoare. Îi priviră pe membrii grupei ieşind prin trapa pătrată. Iertare li se alăturase din noile trupe care soseau la Nathilog. în mijlocul Campaniei Mott. fleacuri şi trofee de diferite părţi ale trupului său masiv. Îşi ridicase gluga. iar mantia de ploaie era mai mult o pelerină – nu din dotarea standard – ajungându-i până la glezne. în vreme ce Iertare. Marele Pumn Dujek reveni cu paşi apăsaţi alături de Whiskeyjack. — Toate proviziile grele au fost livrate la punctul de debarcare. apoi încuviinţă satisfăcut şi se întoarse spre locul unde aştepta Marele Pumn. — La naiba cu vremea asta. — Nu-i nevoie.

cu urechile pe spate şi coada măturând pământul noroios. vâna. înmănuncheaţi ai umerilor săi. Dar greşise. În josul unei alei. iar ochii îi luceau în culoarea ambrei. Singurul răspuns pentru un asemenea afront era moartea. Faptul că văzuse o noapte fără ploaie era marcat de blana lui împestriţată cu negru şi cenuşiu care era uscată şi prăfuită. Nu fusese un act rapid. dar. Prada era evazivă. oamenii lui încă o numeau un recrut şi probabil aşa aveau s-o numească până în ziua morţii. Ştia că cel pe care îl urmărea nu era un om – niciun muritor. şi Whiskeyjack îl înţelegea prea bine. n-ar fi putut să scape de fălcile lui atâta vreme. Aici. 86 . Două tunete înfundate răsunară în oraş în vreme ce răsăritul îşi întindea mantia purpurie pe cer. Se mişca tăcut şi precaut prin labirintul de cocioabe. Copoiul ştia că în curând el avea să fie cel vânat şi dacă aceşti vânători erau numeroşi şi puternici. Câinii şi şoricarii îi aruncau o privire şi se îndepărtau furişat. perii de pe ceafă i se ridicaseră. răcoarea şi umezeala nopţii se agăţau cu încăpăţânare de locurile întunecate. dar această situaţie nu avea să dureze. mârâi Dujek. Copoiul. şerpuind spre sud de-a lungul zidului exterior. Prin aleile înguste şi întortocheate din Cartierul Krael al oraşului Pale. Ştergerea acestei etichete era un lucru care se câştiga. Şi nici sergentul nu era imun la asta. expresia lui de obicei nepăsătoare îl părăsi. răspunse: Tânără? Nu. pe cei tineri îi poţi ierta. Marele Pumn se întoarse pentru a-i spune câteva ultime cuvinte sergentului.cuţit trei mercenari locali pe care îi luaseră prizonieri la Câinele Cenuşiu – aparent pentru a strânge informaţii. semn că undeva în apropiere înmugurise magie. ghemuindu-se lipit de zidul oraşului. Gropile erau umplute de bălţi noroioase ce reflectau în culori opace norii din ce în ce mai subţiri de pe cer. urmărindu-l pe însuşi Tronul Umbrei şi trecând prin toate pânzele pe care Gear le ţesuse. Iertare nu făcuse decât să-şi pună arma în teacă şi să se îndepărteze. Capul lui masiv se legăna înaintea muşchilor largi. Iertare era un recrut pentru că gândul ca ea să fie parte inseparabilă a Arzătorilor de Poduri ardea ca un cuţit înroşit în gâtul fiecărui om din grupa lui. În capul său. Şi apoi urmă momentul care încă se zvârcolea în inima lui Whiskeyjack. Era un sens aici. Până acum Copoiul evitase să fie detectat. intrase în Ţinutul Umbrei fără să fie pedepsit. Îşi aminti cum îi întâlnise privirea lui Kalam şi gestul disperat care-l făcuse pe negru să sară cu cuţitele scoase. Deşi femeia era în grupă de doi ani. îşi aminti el cutremurându-se. dar ceea ce văzu pe chipul lui Whiskeyjack îi omorî cuvintele în gât. Gear încă nu-şi zărise prada. Era mai bine să eviţi ochii aceia. cărămizile acoperite de lut şi pietrele roase înghiţiseră al doilea tunet şi niciun ecou nu contestase răpăitul picurilor de apă. sărea un câine de mărimea unui catâr. Kalam o împinsese deoparte pe Iertare şi din trei mişcări repezi deschisese gâturile bărbaţilor. În vreme ce toate astea fulgerară prin mintea lui Whiskeyjack. Dar ea? Nu. Recruţii nu erau Arzători de Poduri. al Şaptelea printre slujitorii Tronului Umbrei şi numit Gear. Cu toate acestea Gear simţea că se apropie. Şi la mai puţin de un minut de la trecerea prin Poarta Vizuinii. poţi răspunde nevoilor lor simple şi poţi privi în ochii lor şi găsi acolo destule lucruri pe care le poţi recunoaşte. vicleană şi iute în fuga sa. Botul animalului era stropit cu cenuşiu. oripilat cum Iertare se apucase să le lucreze şalele. bărbat sau femeie. primul zvon urmat la doar câteva minute de al doilea. Chiar mai uimitor de atât. nu fusese nimic de felul ăsta. mercenarii îl binecuvântaseră pe Kalam. Cu ultimele lor cuvinte înspumate. Toată lumea să încalece. Gear avea să fie presat să-şi continue căutarea. Se holbase îngrozit. Ultimele lacrimi ale nopţii curgeau înspumate în josul balustradelor şi se învârtejeau în rigolele străzilor. În oraş erau unii care simţiseră deschiderea sălbatică a ţesăturii lor. în care nu era nimic tânăr – absolut nimic. o recunoaştere ce venea o dată cu faptele. ignorându-i pe ocazionalii locuitori ieşiţi afară să guste aerul spălat de ploaie al dimineţii. Păşea peste cerşetorii lungiţi în drumul său. — Să-i dăm drumul.

de la capătul îndepărtat. căscând ochii. cu privirea pironită pe cele patru gărzi. aşa că se zgâia la tavan. — Cred că-i prea târziu acum. — Uite la câinele ăla. Îmi pare rău că te dezamăgesc. Prea multe deodată. spuse ea încruntându-se. spuse soldatul cel tânăr. ‘Sail. Găsise capătul urmei. o lăsaţi să treacă şi vă uitaţi pe pereţi. Ceilalţi se întoarseră să privească în susul străzii. — A fost o noapte din acelea. Neputând adormi. Nu. cu gândurile rătăcind într-o recapitulare dezordonată a ultimelor şapte zile. — Prea mult. — Ştim ce zici. Se ridică în capul oaselor. — Sănătos şi voios. observară amândoi că poarta era descuiată. Şi cel mai probabil va trebui să aştepte multă vreme ca să-l vadă pe Tayschrenn murind. apoi şuieră o înjurătură şi bâjbâi după suliţă. departe de Hairlock cu nebunia şi foamea lui. — Ce-i asta? întrebă unul din ei. Se opri. Era un adevăr care o speria. nu avea să ajungă să vadă lumea prin ochii strălucitori şi demenţi ai lui Hairlock. Dintre ceilalţi niciunul nu reuşise nici măcar atât când Copoiul căzu asupra lor. Fu luată prin surprindere de un zgomot la uşă. înmănuşată şi uşa se închise dinapoia lui. apoi cel care vorbise încuviinţă şi rânji către cel mai în vârstă. atunci daţi-i drumul. Marioneta flutură o mână micuţă. dar tânărul era atent la ceva din susul străzii. Ochii lui Gear alunecară de-a lungul străzii. repetă tânărul soldat. Viaţa în a Doua. întredeschisă. văzând o fereastră spartă la etajul al doilea al clădirii. spuse cel mai în vârstă către noii veniţi. aţintindu-se pe o moşie mare. Gear ridică capul. adică n-o să se întâmple şi deci nu contează. o Arzătoare de Poduri. Paznicul mai în vârstă se holbă. privind fără interes la trecători şi vorbind între ei. răspunse cel mai în vârstă. spuse Hairlock. se mişcă. născută dintr-o disperare pe care nu o mai simţea. spuse noul venit.Gear dădu colţul unei case scofâlcite din piatră când briza dimineţii îl făcu să întoarcă capul. Privirea îi săgetă la partenerul său. cercetând cu privirea strada opusă. departe de câmpul de luptă al unui război fără sfârşit. Coborându-şi din nou capul. Patru soldaţi leneveau dinaintea porţii. Din alea când nu pui întrebări. Foamea de răzbunare otrăvea sufletul. Cei doi bărbaţi schimbară o privire scurtă.. Dorinţa de a-şi aduna posesiunile şi de a deschide o Vizuină departe de Imperiu. aşa cum merita. Ici colo plutea ceaţa şi primele care ale micilor negustori erau trase de siluete înfăşurate ca să se apere de răcoare – Copoiul nu mai avea mult timp. Arzătorii de Poduri dovediseră iar şi iar că erau în stare să se ocupe singuri de treburile lor. iar zăvorul pică la locul lui. Tura se încheiase. — Oh. Tattersail zăcea întinsă pe spate în patul din încăperea exterioară. — Uite la câinele ăla. părea acum una străveche. te-ai întors. dar dacă apare o femeie. înconjurată de ziduri. Păi. voia să-l vadă pe Tayschrenn dat jos. 87 . Bărbatul mai în vârstă mută suliţa şi păru să se scufunde. Se întrebă dacă. privind feţele trase ale soldaţilor care se sprijineau de zid. Vă aşteaptă paturile. bolborosi ea. — Ştiu felul ăsta de noapte.. după ce s-ar fi hrănit cu acea otravă atâta vreme. În vreme ce noii soldaţi se apropiau. trebuia să admită că se simţea entuziasmată. Epuizarea ei ajunse într-un punct în care şi somnul o ocolea. Dar nu doar înnoita omenie o obliga să rămână şi să vadă treaba după până la capăt – la urma urmei. În ciuda furiei iniţiale de a fi amestecată în intrigile Arzătorilor de Poduri. Copoiul fă străbătut de un val de nerăbdare şi plăcere.

Fără să dea de urma lui Hairlock. şi îşi întoarse privirea spre uşă. cuprinzându-se în braţe. Din nefericire. Tayschrenn încă îşi bate joc de tine. Tattersail se lăsă pe spate şi închise ochi. Lemnul scârţâi. 88 . simţind că epuizarea se topise. Primele ţipete veniră din complexul de dincolo de fereastră. Hairlock! Am nevoie de ajutorul tău! Te rog! O dungă albă fulgeră deasupra sprâncenelor Copoiului când pleoapele se deschiseră pe neaşteptate. unduindu-i sub piele. Loviturile îngemănate o sfărâmară. ca şi cum ar fi fost aruncată dintr-o catapultă. ca şi cum nişte trupuri ar fi fost aruncate deoparte la etajul de dedesubt. o neghiobie pe care i-o acord acum. proaste şi încete. Un vânt îngheţat pătrunse în cameră. Tattersail sări în picioare şi Hairlock strigă: — M-au găsit! Nu trebuie să fiu văzut. Thyr. ezitând. Chicoti. Dedesubt lemnul se sfărâmă şi clădirea se zgudui. — Neghiobul! scuipă Hairlock. care mişună la fiecare copac. Se opri în prag. Naiba să te ia. cu muşchii umerilor înalţi încordaţi. Vrăjitoare se îndreptă. Tattersail se apropie de Vizuina ei. spuse el. Se îndreptă. de parcă o observa pentru prima dată. spuse ea. apoi uşa explodă spre interior. apoi bufnetele ajunseră la picioarele scărilor şi ţipetele încetară. Poate că Hairlock spunea adevărul: poate că Ben cel Iute îl pierduse deja şi nu-şi dădea seama de acest lucru. Apoi privirea i se fixă pe cufărul legat în fier de lângă peretele din stânga lui Tattersail. Să nimicească un Copoi al Umbrei? Bufnete grele făcură fereastra să zăngănească. Capacul se închise cu un bufnet şi fu acoperit de aureola unei vrăji de apărare. trimiţând aşchii în pereţi şi tavan. Râvneşte să-mi comande. că încearcă să-i slăbească hotărârea. pentru că simţi că se îndoieşte. aceşti Copoi ai Umbrei. Copoiul îşi făcu apariţia. Mai auzise toate aceste şi înainte şi ştia că o lucrează. Fiara făcu un pas în faţă. dând la iveală lucirea caninilor săi de lungimea unui deget mare de bărbat. Tattersail stătea lângă pat. Apoi se îndoi. reuşea în parte. Buzele i se traseră înapoi. — Păstrează-ţi vigilenţa pentru cel care te-a lăsat fără picioare şi apoi fără trup. Oamenii ţipau. — Dar în cele din urmă nu-s decât nişte potăi ridicate în slăvi. — Nimiceşte Copoiul – n-ai de ales! Luptându-se. armele zăngăneau. obloanele ferestrei deschizându-se violent. adulmecând aerul. spuse Tattersail sec. Îl las să mă urmărească. femeie! Marioneta săltă în picioare şi alergă spre cutia ei de lângă peretele îndepărtat. — Ben cel Iute a fost nemulţumit de neglijenţa ta.— Foarte temuţi. mai bătrân decât orice întâlnise vreodată. Puterea o străbătu şi împinse deoparte frica paralizantă. pentru a-mi îndulci răzbunarea. — Nu. cu ochii ca două flăcări galbene. Dinspre complex auzi strigătele soldaţilor. hoinărind până în centrul camerei şi făcând o piruetă înainte să se aşeze cu picioarele desfăcute şi braţele atârnându-i fără vlagă. cu sânge picurându-i de pe buzele negre. Copoiul îngheţă. deschise cutia şi se căţără înăuntru. — Câte un lucru o dată. şopti el. Capul lui masiv se întoarse încet şi măsurat către ea. l-am convins că asemenea cunoaştere are putere asupra mea în vreme ce eu merg unde vreau. — El va plăti primul! ţipă Hairlock. Puterea creaturii trecu ca un val peste Tattersail şi ea trase iute aer în piept. Dinapoia ei sticla se sparse. teroarea scurgândui-se în membre precum plumbul topit. Copoiul era bătrân. Atacă. şi ricoşă instantaneu de pe scutul magic al lui Tattersail.

Copoiul era din nou în picioare. Se răsuci şi se aruncă în umbrele adânci. Hairlock. Niciunul din ei trei nu observă uşa dormitorului deschizându-se în stânga. apoi se aplecă pe-o parte şi vomă pe podea. înlocuit imediat de ţâşnirea sângelui. sforăi şi atacă din nou. cu mintea zguduită de primul atac. cu vârful fulgerând în afară când făcu o fandare completă. da. Copoiul se împletici înapoi în resturile patului. 89 . Asta şi impulsul Copoiului o aruncară înapoi prin aer. Pavezele din spate îi amortizară lovitura când se lovi de zid lângă fereastră. înfăşurat în pătura de lână decolorată care îl acoperea până la glezne. Sabia se afundă în pieptul lui Gear chiar în vreme ce bărbatul sărea înapoi. O Vizuină haotică se învârtejea în cameră. Apărarea ei cea mai apropiată. ridică fără putere un braţ brăzdat de sânge dinaintea feţei. Îşi coborî capul mare. Lemnul se sfărâmă. Paran se păşi mai aproape. straturi de Înalte Paveze. Hairlock ţipă înfuriat şi sări înainte. lucind de sudoare şi cu braţele ridicate. Gear. Şi vei ajunge să regreţi atenţia lui. dar Paran se mişcă primul. Deschise gura pentru a striga un avertisment. Neagă asta dacă îndrăzneşti. Tattersail se holbă. Căpitanul privi în jos spre ea. muşcând rana şiroind de sânge din coaste. când un val de lumină cenuşie lovi fiara în coaste. Părea că încearcă să risipească valu rile de putere din creier. trecând prin magia ei exterioară de parcă nu era decât un vânt mai aspru. — Ai să fii prea ocupat să rămâi în viaţă. aruncând-o pe patul din dreapta lui Tattersail. de data asta răsucindu-se pentru a-l înfrunta pe Hairlock care stătea cocoţat pe cufărul lui. Un strigăt tună din gâtlejul lui Gear. nici apariţia şovăitoare a Căpitanului Paran. Tattersail îşi îndreptă atenţia către Căpitanul Paran şi sabia însângerată din mâinile lui. bărbatul înaintă..Atacul fu atât de rapid că Tattersail nu reuşi să-şi ridice mâinile înainte ca fiara să cadă asupra ei. Încearcă să ajungă la sufletul tău! Fugi! Pleacă de-aici! Mârâitul fiarei se îngroşă. lăsând în urmă un clipocit de aer rece. marionetă. — Oponn! şuieră Hairlock ridicându-se în picioare şi aruncându-i o privire cruntă lui Tattersail. — Am avut noroc doar. se ridică în picioare. Blestemul lui Hood pe capul Nebunilor! Şi tu. cu ochii goi fixaţi pe Copoi. ca să mai ai vreme de mine. presupun. înfruntă atacul Copoiul ca un zid de piatră. retrăgându-se din fandare. Mişcarea atrase privirea lui Tattersail. aruncând-o în peretele îndepărtat. — Oh. Mortarul împroşcă prin aerul dimprejurul ei şi fragmente de cărămidă sfărâmată se împrăştiară pe podele. — Copoiule! ţipă ea. Copoiul căzuse în genunchi. Pătura se desfăcu. apoi înţelegerea o lovi ca un ciocan în piept. răsucind arma în timp ce-o elibera. Copoiul ţâşni în aer. dând la iveală o sabie. asta n-o s-o uit! Vei plăti – jur! Tattersail privi în altă parte şi oftă. Radia dinspre Hairlock în pulsuri vizibile de un cenuşiu grăunţos injectat cu negru. Gear urlă. Un zâmbet îi flutură pe buze în vreme ce cuvintele rostite mai devreme reveniră cu un nou şi groaznic sens. femeie. dar aceasta nu se mişcă. Cum de-ai putut străpunge magia Copoiului? Sabia ta. Eu sunt prada ta! Tattersail căzu. Cu un mormăit. Cu uimirea copleşindu-i durere. O crăpătură se deschise în jurul lui cu un sunet ca de pânză sfâşiată. Un mârâit gros îi vui în piept – primul lui sunet. cu fălcile deschise întinzându-se spre capul ei. încolţindu-l pe Gear. Palid şi tras la faţă. Scuturând din cap. Despicătura se închise şi dus a fost. fisuri adânci brăzdându-i braţele şi pieptul cu un sunet ca o plesnitură de bici. În vreme ce lupta nevăzută a voinţelor continua între Gear şi Hairlock.. o miasmă care clocotea în ea ca o molimă dezlănţuită. Simţi crăpături întinzându-se în afară. incapabilă să facă altceva. I-ai dat Tronului Umbrei subiect de gândire. — Cum? icni ea. Tattersail seceră cu piciorul păpuşa. ţipă el ascuţit. Copoiul îl privi gâfâind pe Hairlock. Tattersail.

dar se părea că o răceală îi pusese stăpânire pe membre. Să te aştepţi să apară Tayschrenn aici în câteva minute. Se căţără înăuntru. — O monedă care se învârte. Vocea unui bărbat vorbi în apropiere. Încercă să se mişte. Apoi zâmbi. Aud o monedă care se învârte. încercând să se concentreze. 90 . cu gustul sângelui din gura ei ca un semn pre vestitor. un avertisment tăcut şi vizibil pentru Hairlock în legătură cu ceea ce avea să urmeze – un avertisment pe care el nu-l putea vedea. dar zidurile de întuneric se închiseră în jurul lor înainte să le poată conştientiza. Vrăjitoareo. Zâmbetul lui Tattersail se lărgi.— Mă întorc în cufărul meu. Simţi că leşină. imperioasă: — Ce auzi? Se încruntă. Nu vei spune nimic. spuse Hairlock alergând. Asta făcea ca gustul să pară aproape dulce. Prin mintea ei pluteau viziuni. — Nimic. Capacul se închise cu un bufnet.

în timp ce ne împleticeam pe drumurile noastre plăpânde. Ce scripete scrâşneşte negre ameninţări? Acolo în valurile blânde ce-au aruncat un dop plutitor în drumul nostru cu miros fin şi purpuriu ce-adie ca o boltă de petale care-ar pute fi din cenuşă în pata stacojie a apusului.?) 91 . Naşterea unui zvon Fisher (n..Cartea a II-a DARUJHISTAN Ce ne-a picat din cer şi ne-a atins simţurile? Acest tunet zguduitor care-a-ncreţit apele calme ale lacului şi a întors umbrele unei singure zile ca o roată care ne-a învârtit între zori şi amurg..

îşi spuse. Kruppe e înţelept. Din fericire. Kruppe socoteşte că poate de data asta va scăpa cu adevărat. În jurul fântânii noroioase se aflau femei îmbrăcate la fel. tăcând la trecerea lui. oarecum neîndemânatic cu castronul de supă. În timpul cât era conştient punea grijile lumii mai presus de ale sale.Capitolul cinci Iar de te vede acest bărbat în visul său. Mormăi în şoaptă. cu siguranţă. iar umbra sub glugă ţi-e ascunsă deasupra frânghiei-nnodate.?) Al 907-lea an din al Treilea Mileniu Anotimpul lui Fanderay în anul celor Cinci Colţi Două mii de ani de la naşterea oraşului Darujhistan În visul său. Oftă. Dar nu un neghiob. La urma urmei. Habar n-avea cât de departe va trebui să meargă. — Vai. şi gândul fu doar unul trecător. da. printre colibele şi bordeiele ghemuite în umbrele din ce în ce mai adânci. În jurul focurilor apropiate şedeau bătrâni îmbrăcaţi în zdrenţele galbene ale leproşilor. Dar visele continuau în ritmul lor. Naşterea unui zvon Fisher(b. văzu soarele plutind deasupra vârfului unui deal îndepărtat. Nu-i înţelepciune să gândeşti că alte vieţi sunt mai puţin importante ca a ta? Cu siguranţă. Mereu acelaşi vis. 92 . În lume existau suferinţe şi mai exista suferinţa. cozile zdrenţuite ale jiletcii sale de un roşu spălăcit fluturau. A sosit vremea ca cel înţelept să aleagă. Da. Traversă podul de peste Râul Maiten.. — Desigur că-i un vis. Puterea divinaţiei era în capul lui şi n-o putea nega oricât ar fi încercat. ca un disc de aramă prin fumul unui foc. într-adevăr. Deja îl dureau picioarele. În graba sa. talentul pe care îl aveau îşi găsea drum în aruncarea oaselor arşicelor şi mesajul său se citea în omoplaţi crăpaţi de căldură sau în Fatidul Cărţilor Dragonilor. şi ieşi la drumul deschis flancat de viţa-de-vie. Kruppe n-avea nevoie de asemenea fandoseli. dar mai ales fugea de tot ceea ce ştia şi de tot ceea ce era el. Între pereţii craniului său răsuna bocetul profeţiei şi-i trimitea ecouri prin oase. când te legeni în noaptea tot mai lungă a anotimpului sub o ramură groasă de copac. gândindu-se la vinul pe care aveau să-l dea strugurii zemoşi. Pentru unii. oprindu-se din nesfârşita scufundare a pisicilor – o activitate năucitoare. nimeni nu poate spune despre Kruppe că-i un neghiob. al cărei simbolism nu reuşea să-l descifreze în trecerea sa grăbită. şerpuite din Mahalaua Gadrobi. se gândi el. Înclinat spre excese. Picioarele îl purtară în josul străzii murdare. fugea de pata întunecată uneltind pe cerul de deasupra sa. fuga somnului. acelaşi vis mişcă aceste unelte cu multe degete de sub genunchii ăştia tremurători. bărbatul scund şi rotofei părăsea oraşul Darujhistan prin Poarta celor Doi Boi îndreptându-se către soarele ce apunea. nu era una din ele.. Ştia că mintea sa fugea – fugea de oraşul osândit din spatele său. foarte înţelept. Şi aşa era. trecu prin taberele micuţe ale Păstorilor Gadrobi. Gras de lene şi neglijenţă. la adierea trecerii sale picioarele-nţepenite îţi vor tresări de parcă ai vrea să fugi. Dinaintea sa. asemenea ocazii erau puţine şi asta. Zăbovi aici.

Când sosi la uşă. 93 . Kruppe nu-i aruncă decât o privire scurtă. — Aerul nopţii prevesteşte ploaie.. înfăşurat în pânză de sac. Unul dintre ei încuviinţă. la fel de sigur ca o monedă ce se învârte la nesfârşit – dar cine a vorbit de monezi? Kruppe îşi declară nevinovăţia! O briză suflă prin visul lui. coborând din nord şi aducând miros de ploaie. De o ramură puternică. Dealurile şi soarele dinaintea sa nu păreau să fie mai aproape. se ghemuia o clădire. unde-i mândria? Demnitatea? Nicicând nu şi-au arătat faţa în visele lui Kruppe. bombăni el. Clipi în vânt. Flutură din mână către o rogojină din paie. Aceste corecturi trebuie să vină înaintea greşelilor de plănuire ca cele pe care Kruppe le vede aici. Poate că mirosul nu-i decât răsuflarea lacului. nenorocitule.Se opri să-şi tragă sufletul. pe jumătate roase de ritmul acesta nebunesc. dar reuşi să-l prindă doar pe unul. Imediat dinapoia ei. pe o pantă joasă. Un copac cu coroană largă şi golaşă marca răscrucea. Kruppe începu să-şi încheie jiletca roasă. un aventurier sfrijit cu multe leghe sub centură. ceva prelung. După ce gâtlejul va fi alinat de berea dezmierdătoare. Problema e lămurită. Hanurile pentru călătorii prăfuiţi n-ar trebui să se găsească în vârfuri de deal. — Desigur. Va fi necesar să-i spun câteva cuvinte stăpânului. un han. înlocuit de icnete în vreme ce se chinuia să urce poteca.. aşa-i. Kruppe gâfâia atât de tare încât nici măcar nu ridică privirea. — Chiar şi în vis. picioarele lui Kruppe sunt îmblătite. tălpile-i sunt fâşii însângerate de carne palpitândă! Ce-i asta? În faţă se găsea o răscruce. Kruppe e sigur. Precum Kruppe. Locul era într-adevăr un han – sau fusese cu vreun veac în urmă. ci se împinse doar în tăblia de lemn până ce aceasta se deschise spre interior scâncind din balamale. Kruppe ridică o sprânceană. se legăna scârţâind în vânt. Ah! Ce litanie! Ce vaier de disperare! Nu vă mai văicăriţi. Monologul se pierdu. — Aşează-te şi delectează-ne. se văită el. Kruppe zâmbi. Blestemul de a urca dă la iveală cât de lungă-i distanţa ce rămâne de urcat. Vocea îi pieri când observă şirul de chipuri soioase întoarse spre el. zice Kruppe. dragi aripi ale fugii. îşi trase burta încercând să-şi încheie ultimii doi nasturi. — Ploaie? Dar anul abia a început! Plouă primăvara? Kruppe nu s-a preocupat vreodată de asemenea lucruri mondene. oprindu-se să-şi scuture mânecile jiletcii. Tovarăşul său i se alătură. o fugă grăbită din care nu te mai puteai întoarce – dar cine a zis ceva de tinereţe? Sau de o tinereţe anume? — Cu siguranţă nu Kruppe cel înţelept! Mintea sa rătăceşte – Kruppe iartă cu mărinimie calamburul – căznită de suferinţa tălpilor care-s obosite. O halbă înspumată pentru acest. Prin ferestrele cu obloane se scurgea lumină de lumânare. Lungă a fost călătoria şi limpede nevoia de un loc de odihnă şi relaxare pentru un călător ostenit. Miji ochii spre marginile întunecate ale norilor de deasupra Lacului Azur. — Vai! strigă el. din seu. Nu-i niciun adăpost pe drum? Ah. vinovăţia îşi spune punctul de vedere. Visele erau ca graba tinereţii de a deveni maturitate. Piciorul strigă după un balsam cald şi blând. Fără îndoială că deja au apărut beşici. dar mai ales în jurul ei. Cu siguranţă nu mai departe de atât. Cât de departe e soarele. ba nu. Ajunse la potecă şi începu să urce. Se grăbi înainte. stomacul liniştit de feliile de carne roşie. — Mi se pare că afacerea merge prost. Da. iar picioarele vor fi unse şi îmbrăcate în bandaje curate. spuse el către jumătatea de duzină de cerşetori ghemuiţi în jurul unei lumânări groase. suculentă şi cartofii copţi. Da. totuşi? Chiar dinapoia dealurilor. — Oare trebuie Kruppe s-o ia la fugă? Ba. aşezată pe pământul bătătorit. — Judecată greşită. — Îţi vom acorda o audienţă.

ce cereţi de la stăpânul vostru? Să se întoarcă din fuga sa. — Va cădea chiar în această noapte. mormăind din cauza efortului. — Poate. N-are încotro. — Aşa este. apoi râse cu ochii dansând în lumina lumânării. Şi nici cerşetorii nu pot face mofturi la brânză. Kruppe se opri să studieze brânza din mâna sa. recunoscu el obosit. bijuteria tainică din Genabackis. — Să accepte Kruppe această provocare. Dar vai. Îi dădu bucata de brânză bărbatului aşezat în dreapta sa. Cerşetorul se opri ca să înghită. — Atunci poate că suntem virtuţile tale. Aşteaptă doar porunca stăpânului lor. V-aţi întors din nou. spuse Kruppe mijind ochii. — Moneda se învârte. Un cuţit de pâine se ivi în cealaltă mână. Şi poftele tale de călătorie ne fac de asemenea mereu plăcere. sire. chiar şi noi încercăm să te întoarcem. Locuitor al Darujhistanului ce colo luceşte. Se aşeză cu picioarele încrucişate. cu toate nevoile voastre. să nu credeţi că n-are cu ce contribui la această onorată adunare. pe care nu ţi-a fost vreodată frică să le înfrunţi. din tot ce bănuieşte. mereu orbiţi de aroganţă. după cum a explicat deja cu un calm admirabil. atunci. cu gura plină de brânză: — Poate că suntem Darurile tale. — Pentru Kruppe a cărui dibăcie a mâinii e egalată doar de dibăcia minţii? Victime perfecte ale încrederii. Dintr-o mânecă scoase o mică pâine de secară. desigur. Kruppe oftă. mereu convinşi că sunt infailibili. chiar şi noi îţi cerem să lupţi pentru viaţa Darujhistanului. — Un gând asupra căruia Kruppe nu a reflectat până acum. Nu-i de mirare că au supravieţuit atâta timp? Reprezentantul încuviinţă şi spuse. deci? La urma urmei.— Invitaţia ta îi face cinste lui Kruppe. Şi din tot ce a văzut Kruppe. — Şi prietenii şi străinii îl cunosc pe Kruppe. amestecându-l cu observarea tăcută a mucegaiului de pe brânza asta. dar Kruppe e plin de surprize. spuse reprezentantul. spuse reprezentantul cerşetorilor. — Şi ăsta e visul lui. — Va împărţi pâinea cu voi toți. Dar numai unul din voi vorbeşte. subiectul e pe cale să se piardă în labirintul semanticii. — Poate că suntem îndoielile tale. şi se întoarse către cel care vorbise. un om care vrea să provoace zeii la propriul lor joc. — Vai. ce sunt zeii dacă nu victimele perfecte? Zâmbi ridicându-şi mâinile şi fluturând din degete. Dădu la iveală o bucată de brânză de capră şi zâmbi larg către feţele dinaintea sa. Tigva lui e un loc prea vrednic ca în el să domnească amăgirea – dar Kruppe vă asigură din lunga-i experienţă că orice amăgire se naşte în minte şi acolo e hrănită în vreme ce virtuţile flămânzesc. el nu-i decât Kruppe. Un zvon fără sfârşit care îi cântă în cap. Kruppe. şi Kruppe ştie de ce. Care în realitate se risipesc. pentru viaţa multor prieteni şi pentru viaţa tânărului la picioarele căruia va cădea Moneda. Kruppe puse jos pâinea de secară şi tăie felii. chipul său ridat încreţindu-se de amuzament. afirmă Kruppe. Reprezentantul acceptă felia de pâine şi zâmbi. Kruppe. Totuşi. strugurele zemos gata să fie cules. 94 . spuse Kruppe. cel care şede acum dinaintea voastră. Ne face o plăcere deosebită să-şi simţim gustul deosebit. — Poate că ceilalţi nu şi-au găsit încă vocile. Amuzamentul pierise de pe chipul reprezentantului. Înclină capul şi se apropie cu paşi mari. a jumătate de duzină de Pofte printre multe altele. oftă Kruppe pregătindu-se să se ridice. aşa cum îţi e acum. încă se învârte. Cei şase cerşetori încuviinţară deşi cea mai mare parte a atenţiei le era îndreptată asupra pâinii şi a brânzei. — Dar. Totuşi. — Kruppe v-a considerat mereu doar laturi ale sale. Kruppe din Darujhistan. vă rog. — Kruppe o aude.

e casa lui Kruppe. răspunse Kruppe şi se ridică în picioare văitându-se din inimă. dar Darurile nu-s uşor de obţinut şi nici Virtuţile. — Ah. spuse el jovial. luna şi stelele străluceau peste o lume acoperită de plasele goale ale funiilor de rufe. bombăni el. — Te întorci în Darujhistan? — Desigur. şerpuite şi foarte umblate ale pieţelor. acoperişurile Darujhistanului se întindeau ca nişte capace plate. iar Îndoielile nu-s uşor de depăşit. totuşi. Kruppe îşi înfipse pumnii în şolduri şi o studie: — Ştiu cine eşti. O plimbare în somn. Păreau să se fi îngrăşat cu toţii. Data viitoare. nu credeţi? Kruppe are nevoie de exerciţiu ca să-şi ascută talentele deja uimitoare. Darujhistanul. Kruppe trebuie să-şi ocupe locul din mijlocul lucrurilor. un foc nestatornic ce arunca o lumină albastră şi verde. în oraş existau douăzeci de mii de alei. dar. acoperişurile erau strălucitoare şi fierbinţi în soare. Întorcându-se pe poteca pe care urcase. afirmă Kruppe. Kruppe. Această muncă era făcută de Chipurile Cenuşii. Adus prin ţevi străvechi subterane din cupru. feţele lor întoarse în sus căpătând o culoare sănătoasă şi viguroasă. Cu toate acestea. adăugă el începând să meargă. turnuri conice. Eşti Umilinţa. Sub acoperişuri se găsea o lume mereu scăldată într-o strălucirea albastră. Timp de nouă veacuri răsuflarea gazului alimentase măcar unul din districtele oraşului. domnilor. — Ah. Doar ce-a ieşit până afară să ia o gură din aerul proaspăt al nopţii care-i mult mai curat dincolo de zidurile năruite ale oraşului. gazul şuiera globuri de flacără în jurul pietrelor poroase. Kruppe oftă satisfăcut. — A fost o plăcere. Kruppe îl privi pe bărbat îngustând ochii. 95 . de vreun cetăţean cu o torţă sau de felinarele rotunde ale Gărzii Oraşului. Sau aşa ai susţine tu. Deşi ţevile fuseseră rupte de incendii dezlănţuite şi flăcările se ridicaseră la sute de metri spre cer. Ziua. — Kruppe e mult prea ager la minte. abia îndeajuns de late pentru un car cu două roţi. Gazul era extras din marile caverne de sub oraş şi canalizat de valve masive. strângând lanţurile şi îngenunchindu-şi dragonul nevăzut. frontoane arcuite. nu-i loc în viaţa lui Kruppe pentru Umilinţă. să ne aşezăm într-un han care nu-i în vârful unui deal. erau mereu ascunse de lumina soarelui. femei şi bărbaţi tăcuţi ce se mişcau ca nişte năluci sub străzile pietruite ale oraşului. iar Poftele sunt întotdeauna imboldul de a urca. ticsite de flamurile fluturânde ale vieţii locale uscându-se în briza lacului. până în vârful Dealului Maiestăţii unde se întruneşte Consiliul Oraşului. De acord? Reprezentantul vorbi. Chipurile Cenuşii rezistaseră. aşa cum ştie toată lumea. Ochii săi trecură de la un cerşetor la altul. Îi părăsi şi închise încet dinapoia lui uşa ce scârţâia. Şi aşa. De la debarcaderul tolănit pe ţărmul lacului. această mândră şi aprigă piatră preţioasă. să nu uiţi asta. printre complexele de temple ale Înaltelor Moşii. spuse el vârânduşi degetele mari în centură. cufundate în umbra sfâşiată doar întâmplător. ajunse la răscruce şi se opri dinaintea siluetei înfăşurate în pânza de sac ce se legăna sub creangă. Se întoarce în patul său. Lumina aceasta însemna bulevardele principale şi aleile înguste. În noapte asta. noaptea-i încă tânără. Moneda va cădea.Reprezentantul ridică privirea. clopotniţe şi platforme înghesuite atât de haotic încât toate străzile. trebuie să fie. Ultima latură a lui Kruppe care va completa şirul de chipuri ale lui Kruppe pe care le întâlneşte în acest vis. Şi cu asta îşi întoarse privirea către marele oraş ce lumina cerul dinspre răsărit în albastru şi verde. cu excepţia celor principale. Aleile mai frecventate erau însemnate de torţe ca nişte coloane goale pe dinăuntru care încleştau pietre ponce cu degete de fier înnegrit. Noapte. Aşa că aici vei rămâne. în sus de-a lungul străzilor în trepte ale Districtelor Gadrobi şi Daru.

Şi cu un balcon cu vedere spre grădină. Crokus scoase un fierăstrău cu dinţi mărunţi şi se apucă de lucru. după care se apropie din nou şi privi în jos. Catranul de pe mocasini se prinse de streaşină cu o siguranţă reconfortantă. Silueta purta o pânză pătată de funingine înfăşurată în jurul trunchiului şi a membrelor. În vreme ce aceste poveşti circulau ca pâinea caldă prin cercurile înalte. Cheia era să afle care dintre camerele din cele douăzeci şi ceva de încăperi aparţinea fetei. departe spre stânga. Ajunse la marginea clădirii şi privi în jos. Sunetul scos de unealtă era foarte slab. Pe o bancă lângă arteziană şedea un paznic adormit într-o rână. se afla la al treilea etaj. clei şi o bucată pătrată de seu. O clipă mai târziu se ghemuia pe dalele lustruite în umbra unei mese din fier forjat şi a unui scaun tapiţat. Doi paşi uşori îl aduseră dinaintea ei. Coborî de-a lungul unei coloane până când atinse cu piciorul balustrada balconului în punctul în care se sprijinea de perete. După ce o studie timp de-o clipă. păstrând aproape intactă dunga de smoală lipicioasă. Mulţi îi fuseseră peţitorii şi multe pietre preţioase şi fleacuri primite în dar se găseau acum în camera tinerei fecioare. O unealtă excelentă. nu mai tare decât tremurul unui picior de lăcustă. Crokus coborî încet în josul zidului. cu o suliţă pe genunchi. Vârfurile mocasinilor hoţului fuseseră înmuiate în catran. completând cadrul luxos. identifică felul în care se încuia zăvorul. posesivi şi secretoşi cu propriile gânduri. rară şi probabil scumpă. Dar existau unii care într-adevăr ascultau cu atenţie. mai ales datorită faptului că cea mai tânără dintre fiicele familiei era la vârsta măritişului. pile de fier. dar îşi dăduse seama că gândurile sale se desfăşurau aproape instinctiv. Puncte de sprijin pentru mâini se găseau din plin căci sculptorul săpase adânc în lemnul tare. mintea lui Crokus Mânătânără îşi alese cu grijă drumul printre speculaţiile a ceea ce avea să urmeze. o bobină de gută. De fiecare parte a balconului se înălţau coloane sculptate din lemn vopsit. puţini erau cei de rând care dădeau atenţie acestor istorii când se întâmpla ca ele să picure în mijlocul lor. Un arc în semilună se întindea între ele la o lungime de braţ mai jos. În vreme ce traversa acoperişul plat. dar numai unul. trei fierăstraie de metal. Deasupra. mişcându-se cu o logică proprie când venea vorba să stabilească asemenea lucruri. ultimul etaj pentru cea mai tânără şi mai frumoasă dintre fiicele familiei D’Arle. Îşi mută atenţia de la paznic la zidul de dedesubt. lăsând spaţiu doar pentru ochii care cercetau acoperişurile dimprejur. Un harnaşament din piele neagră se încrucişa peste pieptul siluetei. Cu privirea pe paznicul moţăind în grădina de dedesubt. purtând buzunare şi laţuri ţepene şi strânse în care se găseau uneltele meşteşugului său: rotocoale de sârmă din cupru. ascunzându-i şi faţa. ploaia şi vântul cojiseră vopseaua. care nu se mişcase şi a cărui suliţă nu părea în pericol de a zdrăngăni pe lespezile de piatră în orice clipă. Lui Crokus nu-i plăcea să ghicească. Printre obloanele uşii culisate nu se vedea nicio lumină. dar ciudat de doritori să afle detalii. Desigur. iar soarele. Crokus era norocos să aibă un unchi ce se ocupa cu alchimia şi avea nevoie de asemenea unelte întărite prin magie pentru a-şi construi 96 . Aruncând o ultimă privire paznicului. fiecare din ele înfăşurat în pergament uleios. era atent să nu se lase cu toată greutatea pe vârfuri. Trei balcoane. un pumnal îngust şi un cuţit. cu mânerele îndreptate înainte. Trei etaje mai jos se găsea o mică grădină. o lună ca o seceră îşi tăia drum printre norii subţiri ca un iatagan de aur. o siluetă se şerpuia printre sforile de cânepă şi prin umbrele confuze. O strălucire roşiatică se agăţa de frunzişul ce împrejmuia curtea şi pâlpâia în apa ce se prelingea în josul unor trepte în bazinul puţin adânc al artezienei. luminată slab de patru felinare cu gaz aflate câte unul în fiecare colţ al unei curţi interioare acoperite de lespezi de piatră în centrul căreia se găsea o arteziană.În această noapte. amândouă aflate în teci sub braţul stâng al siluetei. Crokus se îndepărtă de margine şi alunecă tăcut de-a lungul acoperişului până când consideră că se găsea deasupra balconului. Cel mult trei metri. Moşia D’Arle era un subiect popular printre cercurile înalte ale nobilimii din Darujhistan.

Clopotniţa pătrată care se ridica în curtea interioară a templului avea stilul arhitectural al unui popor de multă vreme dispărut. În cele din urmă. Pe acest acoperiş era ghemuit un asasin cu mâinile pătate de sânge.straniile mecanisme de condensare şi filtrare. Izbitura îl aruncase înainte şi o perioadă necunoscută de timp se holbase năucit la cerul acoperit de rotocoale de nori de deasupra. se opri. Talo traversa un acoperiş inofensiv când o săgeată de arbaletă îl lovise ca un ciocan în umărul stâng. O singură privire fu de ajuns ca să-i confirme că proiectilul nu aparţinea vreunui hoţ. În jurul lui atârnau plase de ţânţari. Una din aceste structuri se îngrămădea aproape de zidurile grosolane ale templului şi acoperişul ei era acoperit de umbra masivă a turnului. Sudoarea i se prelingea în dungi noroioase pe frunte şi îi picura de pe nasul lat şi cârn. respira cu icnete şuierătoare. nevăzută şi fără să lase martori. de a patrula acoperişurile oraşului care. când amorţeala începuse să cedeze încet locul agoniei. Consiliul domnea ziua sub cercetarea atentă a publicului. Aşa fusese mereu. Îşi privea mâinile cu ochi întunecaţi şi larg deschişi pentru că sângele de pe ele era al lui. ceva aromat şi probabil de la Callows. Sângele îi şiroia din rană în vreme ce cobora către aleea neluminată de dedesubt. celelalte două formau un unghi pe masă pentru a oferi o infinitate de feţe admirative. cu căpătâiul lipit de peretele exterior. Chiar în faţa lui se găseau două uşi. În partea opusă curţii se ridica Templul K’rul. Zăcea pe ţiglele zdrenţuite la câţiva paşi distanţă. cealaltă o formidabilă barieră din stejar legat afişând o încuietoare enormă. mijlocul lor de a traversa oraşul de cele mai multe ori neobservaţi. din Clanul lui Jurig Denatte. Cea din mijloc se ridica paralel cu peretele. De dinapoia lor se auzea respiraţia regulată a cuiva cufundat într-un somn adânc.. dinţii fierăstrăului tăiară ultimul şurub. Îşi mută privirea la masa de machiaj. apoi se îndreptă tiptil spre ea. Talo Krafar. Misiunea sa în această noapte fusese una de Hoinar. Încăperea mirosea a parfum scump. presărate cu gunoaie. Talo se ridică în genunchi. cu excepţia câte unui hoţ. erau teritoriul asasinilor. Ajunse cu paşi nesiguri la marginea clădirii. îşi şterse mâinile de sudoare. terminându-se în falduri adunate pe podea. Ghilda domnea noaptea. pe jumătate îngropate. Puse unealta înapoi în harnaşament. Moşia D’Arle era a treia din vârful Bulevardului Vechiului K’rul. ale caselor aparţinând micii nobilimi. Se ridică încet şi se întinse eliberând muşchii de încordarea în care-i ţinuse în ultima jumătate de oră. Chiar mai mult. Patru stâlpi de marmură trandafirie marcau colţurile platformei înalte. ale cărui pietre străvechi erau brăzdate de crăpături şi îngropate în muşchi. Ultimul călugăr al Bătrânului Zeu murise cu generaţii în urmă. ducând într-o cameră de baie. Când mocasinii se sprijiniră în sfârşit pe pietrele alunecoase.. Crokus îşi vârî capul în încăpere. întrebându-se ce se petrecuse. neratificate sau reluarea vrajbei dintre două Case sau pedepsirea trădării. Prin semiobscuritatea cenuşie văzu un pat mare cu baldachin la câţiva paşi spre stânga sa. Crokus se întoarse pe-o parte şi se strecură în cameră. apoi în picioare. Lângă peretele din dreapta se aflau un dulap de haine şi o masă pentru machiaj deasupra căreia se găseau trei oglinzi lustruite din argint prinse una de alta cu balamale. În acea noapte începuse un război al asasinilor. Săgeata trecuse cu totul prin el. care urca pe primul dintre dealurile oraşului interior către o curte circulară în care se încâlceau buruieni şi dolmene neregulate. se răsucise pe-o parte. sprijinind încă un acoperiş ascuţit cu laturi din dale de bronz clocit. încă de la începuturile Darujhistanului pe ţărmul Lacului Azur. Venise dintr-o armă grea – arma unui asasin. forţându-şi capul să se limpezească. Se rostogoli până ce ajunse lângă săgeata însângerată. În vreme ce faptul acesta îşi făcea drum printre gândurile sale confuze. Douăzeci de minute mai târziu. Acoperişurile le serveau drept drumuri în misiuni care implicau activităţi politice. Dar care Conducător de Clan era atât de neghiob încât să fi putut uzurpa 97 . un unchi distrat care obişnuia să piardă lucruri. apoi deschise uşa de-un deget. Clopotniţa domina o duzină de acoperişuri plate. una întredeschisă.

Senzaţia care îl străbătu era de neconfundat. Icnind. Mai făcu un pas şi ajunse la marginea patului. Urcuşul îl lăsase aproape fără cunoştinţă şi acum se ghemuia în umbra clopotniţei la o clădire distanţă de templu. strâmbându-se. Desigur. Crokus văzuse destule târfe şi dansatoare ca să nu tremure cu gura căscată la nurii dezgoliţi ai unei femei. avea să pună stăpânire pe toate acoperişurile din apropiere. ci fum. şopti el. Privirea i se fixă pe silueta întunecată a clopotniţei. la fel de sigură ca instinctul: era urmărit. să întindă o capcană. Cercetă cu privirea întunericul din jur. Privirea îi zăbovi pe patul din partea cealaltă a camerei şi se apropie. avea să de gând să se întoarcă la cuibul clanului. Şi urmăm noi. Fără îndoială. Talo se opri să-şi verifice propria arbaletă. Săritura până la acoperişul templului nu era mai lungă de câţiva metri. Apoi. Regină a Viselor. şi cele trei săgeţi aflate într-o tolbă legată de coapsa lui stângă. care îi era prinsă cu o curea pe spate. te vreau. Hoţul se îmbujoră stânjenit. ticălosule. Nu nori. Talo se întoarse la intrarea în alee şi studie clădirile din apropiere. plutind peste lac dinspre nord. Acolo. o luă la fugă. Pentru prima dată se întrebă serios dacă avea să moară. Obiectul era un turban de un albastru ca cerul cu canafuri împletiţi cu fir de aur. De la brâu în sus fata era goală. În perdeaua de întuneric de deasupra o mână de stele străluceau destul de puternic ca să străpungă ceaţa subţire de nori. Începu să se târască peste acoperişul templului. Trebuia să întoarcă roata. Puse capăt lungul minut de admiraţie. Se ridică în picioare cu un mormăit slab. Plasele ascundeau silueta pe jumătate îngropată sub pături moi. Dar Malazanii nu păreau să asculte. Crokus o golise. Unchiul său îi spusese că membrii Consiliului încă proclamau delirant neutralitatea. dacă era posibil. Mica avere în bijuterii din aur. pietre preţioase şi perle se găsea acum într-un săculeţ de piele legat la centura sa. Două sarcini. Aruncă o privire în jos către cămaşa scăldată de sânge şi îşi dădu seama că n-avea nicio şansă să-şi lase vânătorul în urmă. Pe ăsta îl păstrez. cel care îl urmărea îl văzuse intrând în alee şi chiar în acest moment avea o arbaletă aţintită către capătul ei îndepărtat. Încuietoarea cutiei de bijuterii se dovedi uşor de spart. dar e încântătoare! La cei şaptesprezece ani ai săi. Armata Darujhistanului era o mână demnă de milă de fii de nobili care nu făceau 98 . se îndreptă înapoi spre uşa balconului. băgă turbanul sub braţ şi se ridică. odată adăpostit în umbra clopotniţei. Iar pentru asta avea nevoie de acoperişuri. Talo alungă din minte toate gândurile legate de eşec. fără îndoială păstrat pentru Ritul ce se apropia. Tot ce-i mai rămăsese de făcut era să escaladeze zidul interior al templului şi să pătrundă în curte. Trase adânc în piept aerul răcoros al nopţii ca să-şi limpezească mintea. făcând eforturi disperate să rupă oraşul de acum distrusa alianţă a Oraşelor Libere. Cel puţin asta ar fi făcut Talo. Două sarcini simple.stăpânirea lui Vorcan asupra Ghildei? În orice caz. Două străzi din dreapta treceau pe lângă Templul K’rul. Vestea căderii lui Pale dinaintea Imperiului Malazan fusese pe buzele tuturor în ultimele două zile. La zece minute după ce intrase în cameră. Se lăsă pe vine lângă garderobă şi ţinu în mâini ultimul său trofeu. dar impactul îl făcu să cadă în genunchi. apoi să urce scara în spirală a clopotniţei. O clipă mai târziu era afară. dar nu privi în altă parte. mai văzuse sânge. — Oricine-ai fi. Talo îngheţă. dar niciodată aşa de mult dintr-al său dintr-o dată. Cu toate acestea zăbovi cu privirea. Şi urmăritorul avea să fie nevoit să vină la el. Efortul îi făcuse rana din umăr să sângereze înfiorător. Cu acest gând în minte. O amorţeală i se împrăştia prin braţe şi picioare şi ştia că dacă mai rămânea acolo unde se afla se putea să nu mai plece vreodată. Dăduse buzna în umbrele din cea de-a treia alee când un fior îi străbătu şira spinării. ţinându-şi răsuflarea. Şi de ce-ar fi făcut-o? întrebase unchiul Mammot. Şi.

când o monedă zăngăni tare la picioarele lui. ucigaşul coborî către acoperişul de dedesubt lent. se holbă în jur. sprijinindu-şi un cot de stâlp. Mowri. apoi se întoarse şi o rupse la fugă. În câteva secunde urmăritorul lui avea să fie mort. Zăpăcit şi confuz. 99 . noduroasă ca un peşte osos înfipt în cerul nopţii. Talo îşi rânji dinţii şi ochi cu grijă.. Răsucindu-se. Acum. o arbaletă zăngăni alături. mângâind cu una din mâini mătasea turbanului pe care-l simţea plăcut la piept. încercând cu degetele nodul şi starea baierelor. Înfăşurat în magie. Începu să-l traverseze. Coborî arbaleta şi se holbă năucit la siluetă până când instinctul pericolului se făcu simţit o ultimă dată. Ridicându-şi uşor capul. scobite pătrunseră în pieptul lui Talo. deşi nu-şi amintea s-o fi făcut. acoperişul ei plat fiind la nici doi metri depărtare. Dinaintea lui se găsea o altă casă. cu una din mâini culese absent moneda şi o vârî sub centură. Dar ce-l trezise? Înţepenind. îmbrăcată într-o pelerină. Departe spre stânga sa se înălţa silueta ţeapănă a turnului clopotniţei lui K’rul. Un sunet ca un scrâşnet ajunse la urechile lui Crokus şi se întoarse către clopotniţă. — Oh. Şi ceva venise prin fisură. apoi sări din turn. Crokus duse o mână la punga de piele legată de centura sa. sprijinit aici de acest stâlp din marmură. Ucigaşul şuieră o vrajă într-o limbă mai veche decât clopotniţa sau decât templul. ca un deget ce împungea printr-o bucată de pânză putredă. Unde era? De ce se simţea aşa de slăbit? Apoi amintirile reveniră şi un geamăt îi scăpă de pe buze. asasinul muri. Hoţul ajunsese la marginea îndepărtată şi dispăruse dincolo de ea. Talo Krafar deschise ochii. Aterizarea fu o atingere uşoară a ţiglelor. stând dinaintea lui cu braţele ridicate. apoi se aplecă din nou când o ţiglă se sfărâmă la şapte metri distanţă. zări o siluetă înceţoşată. Apoi armele fulgerară în jos şi două pumnale lungi. Crokus ridică privirea şi zări o siluetă încadrată de stâlpi ţinând în mâini cuţite cu lamă lungă şi strălucitoare.decât să se umble ţanţoşi în sus şi-n jos pe Strada Târfelor. verifică turbanul băgat pe sub o curea a harnașamentului său. Instinctiv se repezi în jos şi o prinse cu ambele mâini. O siluetă neagră se rostogoli dintre stâlpi şi ateriză cu un bufnet la cinci metri distanţă. În clopotniţa K’rul ochii de o formă bizară ai ucigaşului îl urmăriră pe hoţul care alerga către marginea îndepărtată a acoperişului.. Câteva clipe mai târziu. Cu un ultim geamăt dezorientat. Leşinase. Acolo! O siluetă se mişca de-a curmezişul acoperişului plat al unei clădiri la mai puţin de optsprezece metri distanţă. Totul era în regulă. Într-adevăr o noapte bună. ticălosule. de înălţime egală. văzând doar o groapă întunecată. apoi sări şi ateriză uşor pe celălalt acoperiş. apoi se încruntă. o limbă care nu mai fusese auzită în acest ţinut de mii de ani. Crokus se căţără până pe acoperişul clădirii şi păşi neauzit pe ţigle. Talo înjură nevenindu-i să creadă. Deja trăsese piedica armei. Crokus era la jumătatea acoperişului. Ceva şuieră prin aer chiar deasupra capului său şi el îşi ridică privirea. Crokus zâmbi în sinea lui. se rugă hoţul. controlat. Îşi ridică arbaleta. Hoţul se opri la margine şi privi în jos spre aleea aflată la zece metri sub el. În vreme ce se ridica în picioare. De la distanţa asta nu avea cum sa rateze. Silueta părea să-l studieze. Continuă să păşească fără zgomot pe acoperiş. asasinul se împinse în sus pe coloana prăfuită în vreme ce cerceta acoperişurile de dedesubt. Mulţumit că totul era în siguranţă. Acum. ucigaşul adulmecă aerul. O izbucnire de putere tocmai rosese ţesătura nopţii. Gemu dându-şi dintr-o dată seama despre ce era vorba. cu mâinile pe săbiile bătute-n nestemate.

se întoarse pe călcâie şi o rupse la fugă. printre ele se găseau cabluri înfăşurate. apoi porniră pe urmele hoţului. era puţin probabil să fie o femeie – era prea înalt. Spasmul dispăru la fel de brusc pe cât apăruse şi el se împletici mai departe. În timp ce cădea înspre umbre întinse mâinile. cu pelerina desfăcută ca o aripă neagră. Genunchii i se îndoiră în faţă. Deşi vedere îi era înceţoşată de durere. Drumul Maimuţei. coborând la rândul ei în tăcere. O ploaie de scântei acoperi pietrele. 100 . Zăpăcit şi gemând. În minte îi reveni singurul moment în care văzuse silueta stând în clopotniţă. fie reuşise să-l piardă. îşi scoase capul pe lângă marginea zidului ca să arunce o privire. se grăbi să traverseze o stradă largă şi să intre într-o altă alee. Precaut. Ziua. După ceea ce păru o eternitate de smucituri pe care le simţea până-n oase şi biciuiri ale funiilor care-i spintecau hainele şi-i jupuiau pielea. înzorzonată de chiloţi şi cearceafuri. Sau s-o piardă. cum îl numeau hoţii. Tânărul hoţ fu străbătut de un fior. nu auzise nimic. Ceva mai departe pe acoperiş o ţiglă alunecă zăngănind pe panta înclinată. Nu. O altă săgeată biciui pe lângă umărul său şi alunecă pe pietrele aleii. Fie ucigaşul nu-l urmărise. Privi în sus. al doilea pregătinduşi arbaleta. Un război al Ghildei? Dacă aşa era. În vreme ce cele mai multe funii de rufe întinse prin oraş erau doar cânepă subţire nedemne de încredere. încercând să-şi tragă sufletul. Crokus îşi făcu drum de-a lungul cablului către peretele îndepărtat. şi se alătură primei. La marginea acoperişului dinaintea sa se afla un al doilea vânător. se găsea uşa luminată a unei clădiri. Cu mâinile arse până în carne. Apoi pe acoperiş ateriză o a treia. Ochii hoţului se deschiseră larg. Clădirea din partea opusă era prea departe. O săgeată lovi cărămida de lângă faţa sa. avea aproape doi metri înălţime şi era subţire. Dar după apusul soarelui servea adevăratului său scop. destul cât să amortizeze căderea printr-o rostogolire care se termină brusc când dădu cu capul de un zid. Plasate la locurile lor de către generaţii trecute de hoţi. Coborî un umăr. Căderea îi fu oprită de primul rând de funii de rufe. Ultimul sosit murmurară un ordin. Nu văzuse pe nimeni. O săgeată îi vâjâi chiar deasupra capului în timp ce cădea.Din întunericul de deasupra se ivi o a doua siluetă. înclinat înainte. Crokus lovi aleea pietruită cu picioarele drepte. Sări înapoi în alee. acestea erau ancorate solid în pereţi. Crokus se opri. apoi atârnă clătinându-se la mai puţin de şapte metri deasupra pământului. atunci acoperişurile erau un loc periculos. străveche. dar Crokus îşi alesese locul de odihnă pe un teritoriu cunoscut. Vorbiră scurt. Îndată ce pătrunse în umbră. Deasupra sa. apoi se îndepărtă. Crokus auzi fluturatul unei pelerine. Dinapoi şi dedesubt o fereastră se sparse. Un spasm arzător în şoldul drept îl făcu se poticnească. Ochii ei luciră în vreme ce-l priveau pe hoţ apropiindu-se. la ieşirea din alee. ochind cu grijă cu o arbaletă grea. În faţă. Crokus se ridică precaut şi privi în jur. Crokus se ridică în picioare. O bătrână şedea pe treptele de piatră pufăind dintr-o pipă. Zece minute mai târziu Crokus se sprijinea de acoperişul în pantă al casei unui negustor. Crokus dădu drumul cablului. Cei doi rămaşi schimbară câteva cuvinte. Când Crokus trecu alergând pe lângă ea. Tânărul hoţ aruncă o singură privire celor două pumnale fulgerând prin aer şi se repezi către marginea acoperişului de unde sări în întuneric. smucindu-i membrele şi răsucindu-l înainte de a se rupe. Ajunse la colţ şi. O dată ajuns acolo încercă o privire în sus şi îngheţă. Vrăjitorie! Se întoarse şi se împletici ameţit înainte să reuşească s-o ia la fugă în josul aleii. aceasta ciocăni pipa de talpa papucului. văzu o siluetă coborând aparent cu încetinitorul chiar deasupra sa. arăta la fel ca orice altă funie. Peste ce dăduse? Un asasin aproape îl trăsese în ţeapă şi apoi fusese ucis. Funia îi agăţă braţul aproape de cot şi el se agită nebuneşte să se prindă bine. Crokus se răsuci şi-l văzu pe ucigaş năpustindu-se către el. luminat scurt de lumina gazului.

purtând imaginea decolorată a unei păsări moarte cu picioarele în sus. apoi se prinse de cadrul ferestrei şi se lăsă pe spate. se balansă pe acesta şi dădu drumul crengii. Hoţul sări pe trepte şi deschise uşa. Aplecându-se. O clipă mai târziu cineva se prăbuşi în grădina dedesubt. apoi îşi reluă mâzgăleala frenetică pe o foaie de pergament mototolit. Lovi cu pumnul în obloanele de lemn. Se opri. Crokus se agăţă de o ramură încovoiată. În vreme ce străbătea golul auzi un mormăit de surpriză venind chiar de deasupra. Grăbindu-se să se ridice în picioare. La trei metri mai jos se găsea o apărătoare de soare. a cărei privire scânteietoare. Un geamăt slab îi scăpă de pe buze şi se năpusti către partea îndepărtată a acoperişului. Unchiule. trăgându-şi masca de pânză de pe faţă şi cap. Sări fără să se oprească. văzu o săgeată despicată de impact sărind pe acoperiş şi căzând peste margine. Vergele de fier care susţineau pânza se îndoiră. Deschizând obloanele cu o smucitură. unde o scară ducea către o trapă în tavan. Chiar atunci auzi un fluierat neaşteptat şi fu împroşcat de aşchii de piatră. Dedesubt se găsea o grădină jalnică şi neîngrijită. Se ghemui în întuneric şi încercă să-şi tragă sufletul. Mormăind. O placă de lemn se legăna deasupra uşii. Un copac singuratic şi noduros se ridica spre cer. Probabil se lovise când căzuse de pe cablu. dând la iveală un păr negru lung până la umăr – acum picurând de sudoare – şi trăsături regulate în jurul unor ochi de un albastru deschis. Măsură fiecare săritură a lemnului elastic. apoi întinse picioarele în vreme ce creanga îl ridica. Trase abrupt aer în piept şi se împinse înainte. îl urmări pe tânărul hoţ repezindu-se către fereastra din partea opusă uşii. rotund şi fierbinte. Pe umărul Unchiului Mammot era ghemuită o mică maimuţă înaripată.Crokus împinse uşa şi se prăbuşi înăuntru. Ochi crengile din faţa sa. În curând ajunse pe acoperiş. Dinaintea lui se afla un hol îngust. Se aplecă să maseze locul şi degetele sale apăsară ceva tare. Crokus deschise ochii şi o văzu pe Sulty trecând grăbită pe lângă el cu o tavă plină de stacane din cositor. dar ţinură. Pisicile ţipară şi o voce icni o singură înjurătură de durere. Auzi mişcare într-o altă cameră a apartamentului. Când se întinse să-şi şteargă fruntea în mână îi fu împinsă o halbă. Îi aruncă o privire peste umăr şi rânji. abia luminat cu o scară ticsită de copii la capătul îndepărtat. Crokus. o deschise cu o smucitură şi alunecă afară chiar când o voce răguşită strigă o înjurătură în spatele său. Crokus? 101 . Crokus se căţără pe pervaz. Mocasinii lui aterizară pe un pervaz şi rămaseră acolo. unde se afla o clădire veche prin ale cărei geamuri murdare se prelingea o lumină galbenă. Senzaţia de arsură îi reveni în şold. spuse el distrat. lăsată şi deformată. De aici urmă o coborâre scurtă până în stradă. se repezi la uşa holului. traversă repede holul. Un bătrân aşezat dinapoia unui birou masiv îşi ridică o clipă privirea. — Şi ţie. Crokus alergă până la colţ. Cu ochii pe scări. — Voi nu dormiţi niciodată? strigă Crokus din goană. Moneda! Crokus se întinse după ea. O deschise şi intră în cameră. icni Crokus. pe care ateriză. Închise ochii. La ultimul etaj se opri la o uşă aflată la o treime de hol. pe jumătate smintită. Copii de pe scări se împrăştiară din calea sa şi el urcă treptele strâmbe câte două o dată. Acestea se deschiseră spre interior şi Crokus căzu cu capul înainte pe podea şi se rostogoli în picioare. Trânti uşa dinapoia lui şi se sprijini de ea. învârtindu-se ameţitor. apoi un râcâit sălbatic pe piatră. copii plângând. cea mai mare parte din ea pierdută în umbre. — ’Nă seara. — O noapte grea. Crokus fugi către capătul îndepărtat al pasajului. o uşă din stejar masiv. Un val de lumină şi zgomot trecu peste el ca un balsam. Dinspre uşile acoperite de perdele de pe fiecare parte venea o cacofonie de zgomote: voci ridicate certându-se. zăngănitul vaselor de gătit.

Al doilea scoase cuţitele pe rând şi le curăţă cu grijă de sudoare şi mizerie. Începură să-şi verifice armele.Se holbă la ea. — E în han. apoi primul oftă neliniştit.. 102 . deci. — Din nefericire. Primul aruncă o privire înapoi spre uşa hanului. apoi întrebă: — Cine crezi că l-a apărat? Al doilea vânător rânji. — Nu. — Ai simţit şi tu despicătura. băgând în teacă două cuţite lungi când ajunse în dreptul primului. — Nu vom lăsa niciun martor la acest război secret cu Ghilda. — În mare. Comandantul aruncă o privire la uşa Hanului Phoenix. spuse al doilea vânător. Ţinea arbaleta ocrotitor în braţe. Cei doi vânători puseră armele deoparte. Al doilea vânător sosi.. — M-am certat cu o pisică. Ridică halba la buze şi sorbi adânc. a intervenit. Celălalt fu de acord. Comandantul clătină din cap. — Cineva cu simţul umorului. Au trecut ani de zile de când n-am mai ucis un Ascendent. Cei doi rămaseră tăcuţi o clipă. Peste drum de dărăpănatul Han Phoenix. Primul vânător îşi încărcă arbaleta şi strecură alte patru săgeţi în centură. un vânător stătea pe marginea acoperişului şi studia uşa prin care tocmai trecuse hoţul. — Ce-ai păţit? îl întrebă primul vânător în limba lor nativă. prea strâmb ca să fie natural. Limba slobodă a unui martor ar putea servi strădaniilor noastre. Auziră pe cineva apropiindu-se din spate şi se întoarseră dând cu ochii de comandantul lor. apoi spuse. — Prea bine. — Ne întoarcem în ascunziş. spuse primul vânător cu subînţeles. — Nu. nimic ieşit din comun. — Un Ascendent. Apoi spuse către vânători. — Amărâtul ăla a fost ajutat. Dar prea precaut ca să se arate cu totul. adăugă primul.

cinci de toate. Străzile Breslelor din Districtul Gadrobi erau în pantă. Cabala (fragment) Puddle (n. strălucitori erau pironiţi pe bolta cerului.. Aripile ei enorme băteau un refren tunător al forţei încordate. În jurul ei. Dar Zgripţuroaica nu răspunse. emanaţia acvamarină a vrăjitoriei. la fel ca cele ale vrăjitorilor cunoscuţi. dinspre portul Districtului Gadrobi. În acea noapte. uscat şi rece. 1122?) Vârful pieziş al aripii sale drepte şterse piatra neagră. Erau atraşi spre ea de mirosul de sânge şi putere. în jurul căreia luceau din abundenţă vrăji de apărare. iar în aura ei vieţile lor se măsurau în secole. şoapta vrăjită-i mai slabă decât oftatul de moarte al unui hoţ ce intră fără voie în plasa tainică a Darujhistanului. pământul se înălţa în patru trepte către est. prinzând cu privirea ageră lucirea câtorva focuri rămase printre ţancurile de dedesubt. Zgripţuroaica făcu un cerc. şi chiar de-auzi geamătul ce vine din cavernele de jos. Îşi fixă privirea pe o moşie anume. şi reprezentau singura cale de trecere prin Districtul Mlaştinii către următoarea treaptă. Apropiindu-se de oraş. Moşiile nobililor din Darujhistan. Nu avea vreme de cotcodăcitul neastâmpărat al tinerilor. În interior. Un parc îngust înconjura dealul cu poteci nisipoase şerpuind printre salcâmi bătrâni de sute de ani. Zgripţuroaica râse din nou. Zgripţuroaica zbura pentru stăpânul ei. Dincolo de pasajele întortocheate ale Feţei Lacului douăsprezece porţi din lemn se deschideau către Districtul Daru. plină de cicatrice în vreme ce Zgripţuroaica urca pe curenţii ascendenţi ce şuierau în jurul Seminţei Lunii. cu ierburile crescând în valuri cenuşii. se scufundă cu graţie către moşie. Întinderea lipsită de trăsături ale Câmpiei Sălaş se deschidea sub ea.. unde Consiliul se întrunea zilnic. printre moşiile înghesuite în partea de sus. ocupau o pătrime din treapta de sus. iar din Daru alte douăsprezece porţi – acestea păzite de Garda Oraşului şi barate de un grătar greu de fier – lega oraşul de sus de cel de jos. lângă Dealul Spânzurătorilor 103 . apoi se lăsă pe-o aripă şi pluti pe vântul care se rostogolea spre nord. vederea ei nenatural de pătrunzătoare observă ici şi colo. Stăpânul ei îi făcuse o descriere amănunţită a semnăturii magice pe care trebuia s-o găsească şi acum o găsise. Ochii ei negri. aruncând o lucire ca de safir pe cerul nopţii. fraţii şi surorile ei o strigau agitaţi în vreme ce trecea. La intersecţia dintre Promenada Bătrânului Rege şi Strada Panoramei se ridica un deal turtit pe care se găsea Sala Maiestăţii. — Zburăm? întrebară ei. pietruite şi roase până la un mozaic lustruit. Magia era ambrozie pentru Marii Corbi. Din cavernele scobite şi de pe prichiciurile scăldate în lumina stelelor. Îndoind aripile. îi şterse penele uleioase. un vânt puternic. neobosite. smocuri subţiri de fum pluteau prin noapte ca nişte suflete pierdute.Capitolul şase O cabală răsuflă în adâncuri trăgând focuri de smarald de sub pietre stropite de ploaie. Drept înainte se găsea mantia sclipitoare a Darujhistanului. către Lacul Azur. Moscul ei avea şi alte efecte. Zgripţuroaica râse tare. Districtul Feţei Lacului. Când ajunse deasupra vârfurilor sfărâmate ale Lunii. şi nici de a răspunde nevoilor lor simple cu înţelepciunea pe care o dobândise în cei o mie de ani de viaţă. La intrarea parcului. neîntrerupte de case sau dealuri.

Privirile furişe pe care le arunca domnilor bine îmbrăcaţi erau golite de expresie. Când şi când ochii bărbatului fulgerau către al doilea bărbat. Turnul Despotului îi oferea bărbatului toate motivele de care avea nevoie să fie ceea ce era: Spărgătorul de Cercuri. Dacă nu-l lăsa norocul. ştia unde armătura era slăbită. lipsite de expresie. Aceeaşi introducere insinuând noutăţi neliniştitoare. Tura de la miezul nopţii aproape se încheiase şi aştepta răbdător sosirea bărbatului care avea să-l elibereze în mod oficial de la datorie. La fel ca întotdeauna când Consilierul Turban Orr venise la poartă la această oră moartă a nopţii. paznicul prinse cu privirea mâna înmănuşată a lui Orr sprijinită de mânerul de argint al unei săbii de duel. mai ales în nopţi ca acestea. Şi mai ştia că aparentele sale slăbiciuni erau o amăgire. Cizmele lustruite ale consilierului ţăcăneau la fiecare pas. Zilele regilor se sfârşiseră de multă vreme în Darujhistan. o stafie a trecutului. 104 . Din umbră. slujitorul său. cu pielea mânerului roasă până la lustru. cu ochii obişnuiţi cu întunericul. însetată să renască. Poarta cunoscută ca Turnul Despotului. purta o platoşă de zale şi un coif din piele cu însemnele Gărzii Oraşului. Recunoscând modelul. îşi spunea el adesea. arzându-l fără putinţă de ştergere în minunata memorie ascunsă dinapoia trăsăturilor comune. era ţeapănă şi neîmpodobită. În umbra singurei contragreutăţi imense. dezgustat de întârziere. apoi îşi trimisese mesagerii în oraş. ultima rămăşiţă a castelului care dominase cândva Dealul Maiestăţii. Cu o oră mai devreme. paznicul avea să înregistreze chipul celuilalt. Asemenea veşti îndemnau la acţiune şi el era una din puţinele puteri ascunse ale Darujhistanul capabilă să se ocupe de ele. se ridica o poartă masivă din piatră tăiată grosolan. continua să aştepte răbdător. cu umărul sprijinit de piatra ciupită. cu care împărţise acest loc în multe ale nopţi. un spion. din piatră. cel care venea întotdeauna. păşind agitat înainte şi înapoi.Înalte. oprindu-se din când în când ca să-şi potrivească mantia împodobită de un roşu purpuriu. trimiţând un uşor ecou pe sub Turn. Spărgătorul de Cercuri avea să supravieţuiască războiului civil care simţea că era pe cale să izbucnească în Darujhistan – fără să-i pună la socoteală pe duşmanii Malazani. unde timpul şi elementele naturii storseseră mortarul dintre pietre şi-l măcinaseră până devenise praf. cu mult înainte de sosirea consilierului. — ”În interesul dumneavoastră”. Şi. îi adusese însemnarea care. cu reţeaua ei de crăpături ca o inscripţie ştearsă a tiraniei trecute. Baruk citise pe loc misiva. când Turnul Despotului părea să emane promisiunea reînvierii cu o siguranţă batjocoritoare. Până când cei doi membri ai Consiliului aveau să-şi termine plimbarea. a Turnului se aflau doi bărbaţi. observând că degetul arătător bătea în ritmul ţăcănitului cizmelor. paznicul obişnuia să meargă încet în jurul Turnului. fusese găsită ascunsă într-unul din ambrazurile ornamentale din poarta din spate. În şase ani de pază de noapte la această poartă se crease o strânsă legătură între bărbat şi bazaltul grosolan tăiat: cunoştea fiecare crăpătură. apoi avea să ia braţul celuilalt şi aveau să se plimbe unul lângă altul pe sub contragreutatea Turnului. Iar paznicul jurase cu multă vreme în urmă că n-avea să permită să se întâmple aşa ceva – daca acest lucru îi stătea în putere. ca întotdeauna. De unul din umeri i se sprijinea o suliţă. Turban Orr avea să se plângă bombănind. Fiecare coşmar la rândul lui. Şi el şi consilierul aşteptară sosirea celuilalt. Într-o teacă prinsă de centură se găsea o sabie simplă. nobilul abia băgă paznicul în seamă şi nici nu dădu semne că şi-ar fi dat seama că paznicul e acelaşi de fiecare dată. Turnul. Roald. Devreme în timpul turei. şi tot ce reprezenta el. Unul. paznicul avea să fie înlocuit şi plecat să ducă un mesaj conform instrucţiunilor stăpânului său. ca toate celelalte ce-i parveniseră în ultimul an. fiecare urmă de daltă. Turban Orr părea un bărbat lipsit de răbdare. Înaltul Alchimist Baruk citi cu voce tare de pe bucata de pergament din mâinile sale dolofane. întinzându-se din când în când ca să atingă piatra străveche şi neîndurătoare.

Acum. îndreptându-se către carafa de pe birou. vine cu resturile cinei. Cu Vizuina complet deschisă. Dinapoia sticlei aştepta un Mare Corb. reflectând. — Îţi aduc cuvinte preţioase. Şi nu eşti niciun demon deghizat. apoi cu celălalt. Zgripţuroaico? întrebă Baruk. Stăpâne. Cu talentele sale ar fi fost o nimica toată să afle adevărata identitate a autorului – dar. Vrăjitorule. Îi era din ce în ce mai greu să se ocupe nevăzut de apărarea oraşului.Acum şedea într-un scaun pluşat din biroul lui. cu un mic pocnet când fu înlocuită de aer. Întoarse capul pentru a-l privi pe Baruk cu un ochi. se întrebă din nou: era şi el o unealtă a Ţiparului? În mod ciudat. Prea multe informaţii vitale trecuseră deja prin mâinile sale. nu şi a Ţiparului: identitatea aceea era dorită de mulţi. În picioare. Nimic nu putea trece nedetectat prin barierele sale magice. această posibilitate nu-l îngrijoră. Ochiul de geam se umflă. Deci. Mă numesc Zgripţuroaica. Împinse obraznic sticla subţire cu creasta pieptului masiv. Slujitorul meu. Imposibil. apoi se liniştiră la loc. Ştia destule pentru a-şi da seama că prea multe forţe intraseră în joc – o adunare a puterilor Ascendenţilor era un lucru cumplit. chiar dacă e evident că ştii mai multe despre mine decât ştiu eu despre tine şi e într-adevăr un noroc că interesele stăpânului tău coincid cu ale mele. Însemnarea dispăru. — Prea bine. Un al doilea ciocănit. Privirea lui înşelător indolentă coborî din nou asupra cuvintelor de pe pergament. pasărea enormă ajunse pe podea. mai puternic decât primul. Împături cu grijă pergamentul şi murmură o vrajă simplă. Îşi mută greutatea în scaun şi oftă. umflându-şi pieptul şi zburlindu-şi penele soioase ca să scape de cioburile de sticlă. Rămân în continuare cunoscut doar sub numele de Spărgătorul de Cercuri.” Baruk se simţi din nou ispitit. voi continua să te onorez. Cu toate acestea. un slujitor al Ţiparului. dacă sunt pe placul tău. — Sigur că nu. Capul ei se înclină batjocoritor. Baruk ezită. nu crezi? — Cine te-a trimis. Ceva se ghemuia pe pervaz. — Ţi-ai chemat gărzile. O clipă mai târziu oftă şi spuse: — Prea bine. O clipă mai târziu se auzi un ciocănit ascuţit în sticla fumurie. vizibil doar ca o formă neagră. Baruk închise ochii. Baruk se ridică în capul oaselor cu ochii mari de surpriză. Se încruntă. spuse el. Mi-am trimis gărzile la posturile lor. apoi se sparse. observă ea. îl făcu să sară surprinzător de vioi pentru cineva de dimensiunile lui. „Consilierul Turban Orr se plimbă în grădină cu Consilierul Feder. Baruk se încruntă. Cu un ţopăit. Roald. fiind gata să rostească o vrajă turbată. — Nu-ţi irosi suflarea! i-o tăie Corbul. gândindu-se la Ţipar. — Nu obişnuiesc să invit Mari Corbi în casa mea. Îşi iţi capul. masivă. Spărgătorule de Cercuri. alăturându-se celorlalte într-un loc sigur. cugetând. — Excelent! Zgripţuroaica străbătu cu paşi legănaţi podeaua şi se cuibări pe rogojina de dinaintea focului. în van – dar ca întotdeauna ceva îl reţinu. Baruk ridică ambele mâini. la interesele ascunse ale bărbatului – sau femeii. Nu-i nevoie. ale cărui interese continuă să coincidă cu ale dumneavoastră. Alchimistul făcu un gest din mână şi obloanele se deschiseră larg. — La dispoziţia ta. Stăpâne. se răsuci către fereastră. 105 . o cupa liniştitoare de vin. — Aşa. Ai ceva de mâncare? Baruk studie creatura. prin obloane. desigur. Dinapoia lui obloanele ferestrei largi zdrăngăniră într-o pală de vânt.

chiar în această noapte. dar trebuia să admită că Zgripţuroaica avea dreptate. — Da? Roald păşi înăuntru. Într-o oră. Stăpânul meu doreşte să vorbească cu tine. Sunt mai mult decât un simplu mesager. — Spune-mi. Privirea îi căzu pe cioburile de sticlă împrăştiate pe podea. atunci. Zgripţuroaico. — Oaspetele e lumesc. Pasărea îşi scutură penele. îmi va batjocori cuvintele la fel de uşor ca şi tine? — Stăpânul meu e condus de onoare şi etichetă. ai cărei ochi au văzut o mie de ani de nebunie omenească. într-adevăr. — Voi vorbi cu stăpânul tău. Încuviinţă în vreme ce ochiul de geam se ridică de pe podea şi se întoarse în rama sa. De aici penele zdrenţuite şi ciocul spart drept dovadă a distrugerii voastre de-a valma. Slujitorul ezită. ce doreşte stăpânul tău de la un paşnic alchimist? Ciocul ciobit al Zgripţuroaicei se deschise şi Baruk îşi dădu seama că râdea muteşte. La urma urmei. 106 . alunecarea lui în jos pe gât îl calmă. Să-l chem. — Şi tu trebuie să-i duci răspunsul meu. Pe umărul lui stă un demon. — E cineva la poartă care doreşte să vorbească cu dumneavoastră. Roald? întrebă Baruk. întorcându-se. numit Ambiţie. am şi alte lucruri de făcut. Nu-s decât un martor înaripat al eternei voastre sminteli. ochii lui umezi săgetând neliniştiţi la pasărea care ţopăia acum spre mâncare. — Aş dori să rămân. — Vorbele înţeleptului meu oaspete dovedesc că ştie prea bine numele bărbatului. Baruk îi aruncă o privire Zgripţuroaicei şi ridică o sprânceană. Stăpâne. foarte concentrat. — Doar dacă te hotărăşti repede.În mod obişnuit nu bea după apus pentru că lucra noaptea. Un balsam liniştitor era exact ceea ce avea nevoie. Cei care recunosc înţelep ciunea când o aud mă îndrăgesc. spuse el liniştit. murmură el mai mult pentru sine decât pentru Zgripţuroaică. I se va deschide drum. Se ştie bine că tu şi neamul tău v-aţi înfruptat pe câmpia din afara zidurilor lui Pale. ale cărei cuvinte îl usturaseră. Rosti o vrajă şi privi fereastra refăcându-se. — Consilierul Turban Orr. spuse Zgripţuroaica. cu batjocură domoală: — Mai mult decât un martor. Lăsă jos carafa şi ridică pocalul la buze. deci? — Aşa să faci. Stăpâne. răspunse ambiguu Zgripţuroaica. Pace. — Înţeleg. Dacă vrei sfatul meu. Baruk se întoarse. cea mai bătrână dintre Marii Corbi ai Lunii. spuse Baruk sorbind din vin. un personaj neliniştit ale cărui gânduri sunt îngropate în lăcomie şi trădare. Simţi răcoarea lichidului pe limbă şi. luptându-se să-şi controleze galopul inimii. Urmă o bătaie în ușă. sau ai uitat. spuse servitorul cărunt lăsând jos o tavă plină de friptură de porc. Eu sunt Zgripţuroaica. — Departe de mine intenţia de a-mi apăra specia. Stăpâne. Roald. — Răspunsul a venit chiar pe suflarea cuvintelor tale. — Cu toate acestea nu suntem primii care se înfruptă din care şi sânge. — Numele lui. — Păi. spus el. Marele Corb ezită uşor înainte de a răspunde: — Lordul Seminţei Lunii. Baruk râse. Spune mai departe. Pasărea îl fixă cu un singur ochi strălucitor. Baruk se opri din umplerea paharului. Baruk spuse. Doreşte să vină aici.

curbele rotunjite ale trupului ei erau perfect vizibile. se gândi Rallick. Revenind cu ochii la balcon. Acum se sprijineau amândoi de balustradă. fermecătoare. printre vrăjitori. dovezile sunt adânc îngropate. Nici măcar nu-i membru al consiliului. — Condu-l pe consilier. Torţe arhaice aruncau o lumină tremurătoare pe zidul înalt al grădinii moşiei şi umbre unduitoare peste lespezile de piatră. oricât de slabe. Avea să ucidă în acea noapte. Acestea ne-au adus la cunoştinţă un fapt important cu multe implicaţii. Asasinul îşi schimbă uşor poziţia. cu cealaltă întinzând coarda. Cuvintele ieşiră tăios. Răzbunarea 107 . asta ar putea să se schimbe – chiar în noaptea asta. Asta în ochii consilierului. Mulţi dintre vrăjitorii din oraş se tem de alchimist. — Educă-mă atunci. strecurând o mână înmănuşată sub corpul arbaletei. Străpunse o bucată de carne şi o înghiţi repede. făcând frunzele să freamăte şi umbrele să danseze ca nişte diavoli. Doamnă. e un lucru cumplit. Femeia rămase tăcută o vreme. Nu era de mirare că nu ducea niciodată lipsă de amanţi. Studie silueta feminină cu răbdarea unui şarpe. Mâinile lui Rallick zvâcniră. În vreme ce vorbeau. Nu prea inspiră putere politică. reluând în mod evident o conversaţie ce începuse înăuntru. oferind un viciu pe care puţini puteau să-l ignore. dar nu identificase decât doi care să merite atenţie. părând să cântărească cât de mult era cazul să dea în vileag. Doamnă. Rallick Nom stătea întins pe zidul grădinii într-un ungher întunecos sub cornişa triunghiulară a clădirii. Otrava licărea umed de-a lungul marginilor ascuţite ca briciul. Un moşneag gras mirosind a sulf şi a pucioasă. — De ce alchimistul? întreba Doamna Simtal. Doamnă. croncăni Marele Corb cu viclenie. Baruk îşi dădu seama că începe să-i placă pasărea aceea bătrână şi soioasă. strunite. La al doilea etaj al clădirii se găsea un balcon cu vedere spre grădină. Servitorul plecă. — Nu-s decât un câine de casă. Lim se opri. Era a cincea noapte la rând pe care o petrecea în postul ascuns de observaţie. Nu era un contract: Ghilda nu era implicată. apoi spuse: — Are legături în Consiliu? — Dacă are. Politică. studiind grădina întunecată de dedesubt. anticipând următoare întrebare. îl vreau. Uşa de sticlă se deschise şi o siluetă ieşi pe balcon. îi curgea lins şi strălucitor spre talie. Alchimistul vrea ca oamenii să creadă despre el. Roald. Amanţii Doamnei Simtal erau tot atâţia la număr. având lămpile din cameră în spate. văzu că Doamna Simtal i se alăturase lui Lim. Dar lupul înţelept cercetează toate urmele. Purta o cămaşă de noapte subţire ca o ceaţă şi. Lim afişă un rânjet.— Chiar te rog şi da. Dinapoia perdelelor se mişcau două siluete. — Şi dacă n-are. Rallick zâmbi. Simtal se îndepărtă de balustradă şi îşi încrucişă braţele. O adunare a vrăjitorilor. că nu-i decât un bătrân neputincios. Căţeaua îşi desface picioarele pentru Consiliu. O briză de noapte sufla dinspre lac. vocile le erau purtate până în locul unde se ascundea Rallick. Amândoi erau consilieri ai oraşului. — N-avem decât bănuieli. nu-i aşa? Lim râse încet. ca şi dumneata. — Naivitatea dumitale e fermecătoare. Pentru urechile sale cuvintele mele nu vor fi decât chelălăitul unui animal. răspunse alchimistul. Şi putere. acum dezlegat. — Avem surse. Lim ridică din umeri. Doamna Simtal revenise lângă consilier. Părul ei negru. rânji Rallick în tăcere. Privirea aruncată în jos la vârful de fier îl linişti. continuă el precaut. Cu ochii pe bărbatul sprijinit de balustrada balconului de dinaintea sa. mijind cercetător ochii. recunoscându-l pe Consilierul Lim. Rallick introduse cu grijă o săgeată. şi i se adresează cu un titlu – asta sugerează un fel de cabală secretă.

Acum vânează de-adevăratelea. răspunse Baruk. — Dar. spuse el. Baruk. Cuvântul tău ar fi de ajuns ca să-i aducă pe ceilalţi. spuse Baruk. — De exemplu. — Recunosc că sunt puţin confuz. vrăjitorii Darujhistanului. aici se află ce-a dea doua presupunere greşită. Ne dăm cu toţii seama de rangul tău printre magii oraşului. folosind bogăţiile pe care le furase pentru a-şi satisface toate poftele şi prestigiul ca singură deţinătoare a moşiei ajutase la ungerea balamalelor uşii de la dormitor. Consiliere. bubui Zgripţuroaica. — Îmi cer scuze pentru că deranjez atât de târziu în noapte. Nu sugerez că sunt toţi aşa – există unii al căror unic interes. vom evita războiul cu Imperiul Malazan – sau cel puţin aşa credem. există un lucru pe care îl recunosc cu toţii. Nu-i da atenţie. cu Zgripţuroaica între ei. — Sunt flatat că gândeşti astfel. Ai putea să călătoreşti prin toate cele Zece Lumi şi n-ai să găseşti o altă adunare mai dispreţuitoare şi mai turbată de fiinţe omeneşti. Chiar de-aş avea influenţa pe care o sugerezi. dar există unii în Consiliu care nu cred. – Zgripţuroaica sforăi şi Baruk îi aruncă o privire nimicitoare. ba chiar obsesie. O calitate definită prin recompensa ei. spuse el cu o lucire vicleană în priviri. Orr aruncă o privire în jos spre câine. Doamna Simtal dusese o viaţă de indolenţă. iar Rallick bănuia că înţelege de ce. dar spre deosebire de victima ei. murmură Baruk. îşi reaminti. Acum. Consiliere? — Puterea. Baruk desfăcu mâinile şi întâlni privirea lui Orr. — Atenţie. Un pariu bine plasat. — Deci. Buzele subţiri ale lui Orr se întinseră într-un zâmbet în vreme ce Baruk vorbea. ce ai pentru mine? Orr se aplecă să mângâie capul Zgripţuroaicei. mândria lui Rallick nu se pusese în calea răzbunării. Alchimistul zâmbi şi făcu un semn către un scaun. de altfel. pe care n-o 108 . — Un copoi splendid. izolându-se. — Sprijinul vrăjitorilor Darujhistanului ne-ar ajuta mult cauza. — Ca pe noi toţi. — Te rog să iei loc. este legat de studiul meşteşugului lor. Orr se aplecă înainte.era personală. continuă Orr. spuse Baruk. Răbdare. – apoi continuă. spuse Consilierul Turban Orr. ai mizat pe faptul că voi fi treaz. că florile alchimiei înfloresc cel mai bine în întunericul adânc. Alchimistul se lăsă pe spate în scaun şi trase de un fir slăbit de pe roba sa. Baruk se aşeză dinaintea lui. — Oh? Şi care este acesta. Răbdare. Se pare că faci nişte presupuneri pe care nu le pot susţine. spuse Orr. Baruk era singurul din încăpere capabil să zărească aura iluziei din jurul câinelui negru de vânătoare întins pe rogojina din faţa şemineului. îşi repetă Rallick. Cu o proclamaţie de neutralitate ca cea pe care o dorim. — Consiliul va vota peste două zile. nechibzuiţi. Aduna putere în jurul ei. Consiliere. în vreme ţintea. mişcându-şi buzele în vreme ce privea în lungul arbaletei. Au stat cu nasurile îngropate în cărţi atâta vreme că nu ţi-ar putea spune nici măcar în ce secol trăiesc. Consiliere. Din nefericire. Crima ei nu fusese împotriva lui Rallick. În ultimii doi ani. iar recompensa era la doar câteva clipe depărtare. spuse Orr în vreme ce se lăsa în scaunul pluşat. înmânându-i lui Roald pelerina sa. — Un picior bolnav. Alţii găsesc în sfadă singura plăcere a vieţii lor. Mândria i-a făcut beligeranţi. — Se spune. Baruk privi în altă parte ca să nu izbucnească în râs. Fantoma trădării nu-i dădea pace.

Cele două siluete se îndepărtară de balustradă şi se întoarseră către uşa din sticlă. că votul vostru nu va fi suficient pentru a câştiga. Urmă o vibraţie a puterii venind de undeva din oraş. — Într-adevăr? Poate că vom profita amândoi dacă vom schimba informaţii. vom câştiga la o diferenţă de numai un vot.. spuse Baruk. Baruk se îndreptă cu paşi mari spre fereastră. — Roald te va conduce afară. vrăjitorii oraşului vor muri cu toţii de mâna Imperiului. — Neutralitate? Cum ai reuşit să suceşti acest cuvânt. Sfârşitul acestui lux venea în acea noapte. Consiliere. Îngheţă. Gata cu indolenţa Doamnei Simtal. Proclamaţia ta e primul pas către anexarea totală. Răspunsul lui Orr fu înfierbântat şi repezit: — După numărătoarea mea am atins majoritatea chiar în noaptea asta. magii oraşului continuă să trăiască. iar Zgripţuroaica se înfioră. — Puţin probabil. — Nu te baza prea tare pe asta. Alchimistule. Textul proclamaţiei nu e complet încă. Baruk se ridică. desigur că nu doreşti să împărtăşeşti soarta vrăjitorilor din Pale? Baruk se încruntă. elaborat. — Pătrunzător. Slab. Ai noroc că nu mă implic. observă Zgripţuroaica. Doamna Simtal şi Consilierul stăteau în pragul uşii. Vai. şoptind cuvinte care-l lăsară scăldat în sudoare. apoi se blestemă singur. Dintr-o dată totul se schimbă. — Prea îndrăzneţ. Toate acestea se întâmplară între două răsuflări. Împunge-l să vedem ce se mai iveşte. rânji el sarcastic. spuse el. Turban Orr se ridică şi el. Baruk studie furia vizibilă acum dedesubtul expresiei lui Orr. — Ce vrei să spui? — Au fost asasinaţi de o Gheară a Imperiului. să ispiteşti miriade de sorţi cu asemenea cuvinte. 109 . Se pare că ar fi bine să scoatem orice atenţie acordată vrăjitorilor din Darujhistan. — Într-o noapte ca asta. spuse el sec peste umăr. Privirea lui Rallick se limpezi. — Ai făcut o mare greşeală. ca de la mare depărtare. Vă înşelaţi amândoi. Dar va fi suficient. spuse Zgripţuroaica mulţumită de sine. Cărui scop i-ar servi? Zâmbetul lui Orr deveni încordat. Zgripţuroaica se întinse pe rogojină. Sprânceana lui Orr se ridicase la auzul cuvintelor lui Baruk. auzi o monedă învârtindu-se. Un sunet ca vâjâitul a ceva ce se învârtea îi umplu capul. — Nu pot decât să sper. Ai fi putu fi cireaşa de pe tort. Planul lui de răzbunare rapidă căzu în dezordine şi din ruine se ridică ceva mult mai. ce motiv aş avea să susţin o poziţie voit ignorantă ca a dumitale? O proclamaţie a neutralităţii? La fel de bine ai putea să fluieri în vânt. iar în acest scenariu. spuse ea cu groază prefăcută. — Stăpâne. Consiliere.. Rallick Nom aşteptă. spuse Zgripţuroaica. Dar dacă e votată. se întoarse în mintea sa. Stăpâne. că nu votez şi că nu-mi folosesc influenţa. Degetul lui Rallick se strânse pe trăgaci. — Informaţia ta mă contrariază. Sămânţa Lunii a fost pe cont propriu împotriva Imperiului. spuse Baruk ţeapăn.am. Rallick devie arbaleta doi centimetri spre stânga şi apăsă trăgaciul. toarse el. Femeia se întinse să împingă panoul într-o parte. Ce implică faptul că mă ameninţi cu Imperiul? Că dacă proclamaţia nu e votată. Baruk se întoarse către Orr în timp ce Roald intra tăcut în încăpere. eşti liber să justifici deschiderea porţilor dinaintea Malazanilor pentru o convieţuire paşnică. aducând pelerina consilierului. Marele Corb săltă capul.

Rallick o urmă. — Încă nu. Am pierdut cinci Hoinari în mai puţin de o oră. Rallick ridică din sprâncene la auzul veştii din urmă. ticăloşii. poticnindu-se cu braţele desfăcute. Apoi alunecă în josul părţii exterioare a zidului. Una din siluetele de pe balcon se răsuci sub lovitura săgeţii. ca întotdeauna. Soţia lui Lim – acum văduvă – va avea cu siguranţă ceva de spus despre asta. Bărbatul aruncă o privire peste umăr de parcă se aştepta ca un pumnal să-i zboare pe neaşteptate în spinare. Vorcan a ieşit? Ocelotul scutură din cap. răspunse Rallick. bombăni Rallick. îşi potrivi pelerina. — Oh? Ocelot. atât de rapid încât fu invizibilă până în momentul în care îşi atinse ţinta. fiind totuşi curios. Nu fac greşeli.. Dar nu era o moarte lentă. Gata cu indolenţa Doamnei Simtal. Rostogolindu-se pe spate se întinse şi strecură arbaleta în marginea îngustă dintre cornişă şi acoperiş. o facţiune. — Ar putea fi cineva care pretinde stăpânirea Ghildei? Poate o treabă din interior. Apoi îşi dădu drumul. îndepărtându-se de moşie. doar prima parte. foindu-se când răcoarea pietrelor umede din peretele hanului trecu prin pelerină şi-i ajunse la piele. Ocelotul continuă: — L-am pierdut pe buhaiul ăla de Talo Krafar şi un Conducător de Clan. Silueta îi făcu un semn. nu. şi ateriză ca o pisică pe alee.. Rallick se încruntă. E prea ocupată să retragă toate Clanurile. rotindu-se în cădere. Treburile Ghildei îl plictiseau. cu chipul îngust. strâmbat în încruntătura lui obişnuită. N-ai auzit nimic? — Nu. ceea ce înseamnă că sunt mai mulţi ucigaşi. —Va mai curge sânge. — Trebuie să fie pricepuţi. apoi intră liniştit într-o stradă laterală. În ciuda lipsei de interes. Doamna Simtal ţipă îngrozită. Asasinul se îndreptă. Dar în cele din urmă va cădea şi la căderea ei un vechi prieten avea să se ridice. spuse el pe un ton amar. — Toţi fac greşeli.Nervura din fier înnegrit a arcului se îndoi înainte la eliberarea tensiunii. asta-i farsa amară a nopţii. Buzele subţiri ale Ocelotului se curbară într-un zâmbet lipsit de umor. sugerându-i Doamnei Simtal că începuse vânătoarea şi vânatul era însăşi distinsa stăpână. Nom. Rallick nu mai aşteptă. atârnând o clipă în mâini în vreme ce moşia se umplea de strigăte alarmate. — Noaptea asta a fost un abator. În vreme ce se apropia de han fu oprit de o siluetă ieşită din umbrele unei alei adiacente. îşi spuse Rallick în vreme ce trecea cu paşi mari prin Poarta lui Osserc şi cobora povârnişul larg ce ducea în jos spre Districtul Daru. dând un colţ şi apropiindu-se de intrarea slab luminată a Hanului Phoenix. — A început un război pe acoperişuri. Prima parte. — E posibil ca vendeta ta să-ţi fi salvat viaţa în noaptea asta. Bărbatul din faţa lui oftă. — Fără îndoială. Săgeata ţâşni înainte. Rallick se sprijini de un perete şi-şi încrucișă braţele. aşteptă să i se obişnuiască ochii. ciupit. sacrificarea unui pion. Conducătorul Clanului se dădu un pas mai aproape. Un membru foarte puternic şi foarte respectat al Consiliului Orăşenesc tocmai fusese asasinat pe balconul ei. În alee. Cineva ne ucide. — Pricepuţi? Toţi martorii noştri sunt morţi. apoi păşi înapoi în întuneric. Uşa de sticlă se sfărâmă când siluetă căzu prin ea. Nu avea să fie uşor: femeia se pricepea la jocurile intrigilor. 110 . şopti el tare. Rallick se opri.

nu-i din interior. — Văd douăsprezece corăbii plutind într-un port adânc. Pe neaşteptate răspunsul i se păru evident lui Rallick şi acesta ridică din umeri. Aerul din jurul ei licări când îşi recăpăta adevărata formă. Umerii lui Baruk căzură. astea par să fie cele mai pline ore. — Momeală. Mai rămăsese doar Darujhistanul. — Mă pui să ghicesc intenţiile Imperiului. spuse Zgripţuroaica. Se presupune că sunt cei mai buni. zidurile din jurul lui gemură şi Baruk icni când o greutate enormă păru să-l apese în jos. Zgripţuroaica sări pe pervaz cu o bătaie a aripilor. — Am venit să te avertizez. e din afara Ghildei. Rallick părăsi alea. Rallick îl privi ferm. spuse ea. Nu se aşteptase la o profeţie. — Există o nălucă în noapte. Fereastra se deschise larg. — E posibil. — Taci şi fă-o. Având în vedere că eşti băgat în treaba asta cu vendeta. — O Gheară a Imperiului. Unsprezece sunt în flăcări. scrâşni el. Să-ţi fac o favoare. — Vine stăpânul meu. Baruk înţepeni. Fereşte-te de răsuflarea lor sfârtecătoare. Fără să răspundă. Baruk se întoarse. învârtinduse în jurul ultimei corăbii. — Cu totul. Rallick se desprinse de perete şi se întoarse spre intrarea în alee. — O furtună de scântei în vânt umple cerul nopţii. — O convergenţă a puterilor se face mereu simţită astfel. Le văd învârtindu-se. Îşi smuci bărbia brăzdată de cicatrice către Hanul Phoenix. Alchimistule. Ocelot? Conducătorul Clanului clipi. nu-i aşa. — Întindem o capcană. Nom? Asta a fost prima bănuială a lui Vorcan. spuse el cu un gest. Se îndreptă cu paşi clătinaţi spre fereastră. — În vreme ce tu pluteşti pe ele. impasibil pe Ocelot. — Stai la vedere şi nu lăsă nicio îndoială cu privire la cum îţi câştigi traiul. Înșfăcă marginea 111 . Vânturile negre se adună. abia şoptit. Zgripţuroaica se opri. Ghilda nu-i obligată să te ia sub aripa ei. cu mâinile încleştate la spate ca să stăpânească tremurul care le cuprinsese. urcă treptele şi intră în Hanul Phoenix. Ocelot? Râse uşor. după plecarea lui Turban Orr. deci. Întoarse capul şi săltă un ochi spre Baruk. — Deci şi tu ai simţit-o. Mă aşteaptă alte însărcinări. apoi încruntătura i se adânci. din afara oraşului. Baruk mormăi. un mesager al tragicelor noastre nenorociri. Oricine ar fi cel care ne ucide oamenii. blocându-i calea lui Rallick. Pe neaşteptate. — Şi a douăsprezecea? întrebă el. Acum îi era teamă. Deşi expresia lui arăta că se împotriveşte idee. Apoi dispăru. Se opri şi oftă. Ocelotul fu de acord. al doisprezecelea şi ultimul. Zgripţuroaica râse. — Aşa trece libertatea. Se întoarse la harta de pe masă şi studie cele unsprezece Oraşe cândva Libere ce arborau acum flamura Imperiului. ridicându-se şi întinzându-şi aripile. — O favoare. Sângele îi bubuia în capul străpuns de durere. însemnat cu un steag care nu era roşu purpuriu şi cenuşiu. nu? Dar de ce să atace Ghilda? M-aş aştepta să atace nobilii.— Crezi că suntem toţi nişte neghiobi. Nu. Baruk se îndreptă cu paşi mari către masa pe care se găsea harta. O favoare. Nom. spuse Zgripțuroaica. — Încă se învârt. — Dă-mi voie. spuse Ocelotul. murmură el.

un vrăjitor Jaghut ce coborâse în cele mai adânci vizuini ale Magiei Vechi. În biblioteca alchimistului se găseau exemplare ale volumelor din Nebunia lui Gothos care supravieţuiseră. Tiste Andiiul îi aruncă un zâmbet cunoscător. Se aliaseră cu Garda Purpurie şi. Este asta o problemă. apoi în înmână lui Baruk unul din pocalele umplute cu vin. răspunse Baruk. împreună. Te rog. — Eşti Tiste Andii. — Numele meu. apoi se stinseră. Baruk îşi smulse privirile de la armă şi le ridică ca să-şi dea seama că Rake îl studia peste unul din umeri. potrivindu-se cu descrierile lui Gothos. — Ai cumva vin.mesei ca să-şi menţină echilibrul. de parcă asupra clădirii coborâse mâna unui uriaş. conduşi de un bărbat ca o fiară turbată pe nume Caladan Brood. dinspre care venea duhoarea antichităţii şi un sunet slab ca un geamăt. Rămânând cu faţa la masă. cu cizmele ţăcănind pe podeaua din marmură lustruită. Când privirea i se opri asupra ei. Stăpâne. dar coama sa era argintie. cu mânerul în formă de craniu de dragon şi plăselele arhaice ţâşnind dintr-o teacă de lemn ce avea cu totul doi metri şi jumătate lungime. Auzise că războinicii Tiste Andii se luptau cu Imperiul în nord. este Anomander Rake. apoi se întoarse oarecum curios să-l studieze pe Rake. Înalte Alchimist. Pielea lui Rake era neagră ca pana corbului. alchimistul auzi crăpături răspândindu-se prin pereţi. şopti el. Şi oricum. dar nu se putu abţine să nu rânjească. Lordul se înclină uşor. — Mă simt în largul meu pe întuneric. Se întrebă dacă erau în stare să mintă. Dinaintea lui detaliile hărţii de pe masă căpătară contur. de atunci misterioasa rasă cu pielea neagră continuase să se împuţineze. — Salutări. Tiste Andii erau pomeniţi ici şi colo înconjuraţi de o aură de frică. O voce liniştită vorbi dinapoia lui. Rake sorbi din vin. aşa cum poate fi el pronunţat de oameni. reflecta la fel de puţină căldură ca şi obiectele neînsufleţite din încăpere. Trăsăturile îi erau ascuţite. Se întoarse către Lord şi fu surprins să descopere că silueta înaltă. Ce ochi remarcabili. multicolori. se gândi el. Baruk închise ochii şi încuviinţă. Alchimistul se îndreptă spre birou. cele două forţe îi decimau pe Malazani. potrivite fiecărei dispoziţii. Globurile de lumină incandescentă suspendate de tavan păliră. În întuneric. Era înalt de aproape trei metri. Baruk? — Desigur. — Zgripţuroaica s-a manifestat la fel de melodramatic ca întotdeauna? Baruk clipi. Ochii săi înclinaţi. îşi aminti Baruk. pătând aerul ca cerneala într-un ochi de apă. — Nu este nevoie de titlu. văzând pentru o clipă un întuneric imens căscându-se dinaintea lui. parcă tăiate în onix. O sabie mare era legată de spatele lat al lui Rake. rece ca inima unui gheţar. emanând o strălucire albastră şi rece. Să luăm loc? — Desigur. Anii săi de studiu al alchimiei îl învăţaseră că o mare putere modelează diferit suflete diferite. spuse el. presiunea dispăru şi Baruk duse o mână tremurătoare la fruntea udă de sudoare. Brusc. înveşmântată într-o mantie. Era tulburat. — N-a fost niciodată modestă când vine vorba să-şi afişeze talentele. iar ochii cu pupile verticale erau uşor înclinaţi în sus. lăudase zeii vremii recunoscător că Tiste Andii erau atât de puţini la număr. Puterea se prelingea din armă. O clipă aveau o nuanţă adâncă. spune-mi Baruk. Însuşi Gothos. Acolo. Deci existau Tiste Andii în Sămânţa Lunii şi bărbatul din faţa sa era lordul lor. cercetară încăperea. scrieri Jaghut vechi de milenii. Lordul îl urmă pe Baruk la birou. neliniştitori ca cei de pisică. Baruk? Alchimistul murmură o vrajă. în următoarea erau cenuşii şi dungaţi ca ai unui şarpe – un curcubeu de culori fioroase. chihlimbarie. Eu sunt Lordul Seminţei Lunii. Baruk nu mai văzuse niciodată un Tiste Andii în carne şi oase. relaxându-se în ciuda agitaţiei. Dacă Rake 112 . putea distinge clar trăsăturile bărbatului. Baruk aproape se clătină. Cu toate acesta. spuse Lordul. Baruk turnă vin.

ar fi fost sucit, Baruk şi-ar fi dat imediat seama. Dar controlul Lordului părea absolut. Asta impunea veneraţie. Bărbatul era cel care modela puterea, nu invers. Un asemenea control era, ei bine, inuman. Bănuia că asta nu avea să fie singura sa intuiţie legată de acest mag războinic ce avea să-l uimească şi să-l înspăimânte. — Ea şi-a aruncat toate forţele împotriva mea, spuse Rake pe neaşteptate. Ochii Tiste Andii-ului luciră verzi, reci ca gheaţa. Luat prin surprindere de vehemenţa izbucnirii, Baruk se încruntă. Ea? Oh, Împărăteasa desigur. — Şi chiar şi aşa, continuă Rake, tot nu m-a putut omorî. Alchimistul înţepeni în scaun. — Cu toate acestea, spuse el precaut, ai fost nevoit să te retragi, lovit şi înfrânt. Îţi simt puterea, Anomander Rake, adăugă el strâmbându-se. Pulsează dinspre tine în valuri. Deci trebuie să te întreb: cum se face că ai fost înfrânt? Ştiu câte ceva despre Tayschrenn, Înaltul Mag al Imperiului. Are putere, dar nu se compară cu a ta. Deci întreb din nou, cum? Cu privirea pironită pe harta de pe masă, Rake răspunse: — Mi-am trimis vrăjitorii şi războinicii cu Brood în campania din nord. Se întoarse şi rânji fără umor spre Baruk. — Oraşul meu e locuit de copii, preoţi şi trei vrăjitori excesiv de studioşi. Oraş? Exista un oraş în interiorul Seminţei Lunii? O nuanţă cenuşie pătrunse în ochii lui Rake. — Nu pot apăra singur întreaga Lună. Nu pot fi peste tot în acelaşi timp. Cât despre Tayschrenn, nu i-a păsat nici cât negru sub unghie de oamenii din jurul lui. Am încercat să-l descurajez, să fac preţul prea mare... Clătină din cap, părând uluit, apoi îl privi pe Baruk. — M-am retras pentru a salva casa poporului meu. — Şi ai lăsat oraşul Pale să cadă... Baruk închise gura, blestemându-şi lipsa de tact. Dar Rake abia ridică din umeri. — N-am prevăzut că va trebui să fac faţă unui atac direct. Simpla mea prezenţă a ţinut Imperiul la distanţă timp de aproape doi ani. — Am auzit că Împărăteasa îşi pierde răbdarea, murmură Baruk gânditor. Miji ochii, apoi ridică privirea. —Ai vrut să ne întâlnim, Anomander Rake, şi iată-ne. Ce doreşti de la mine. — O alianţă, răspunse lordul Lunii. — Cu mine? Personal? — Fără jocuri, Baruk. Vocea lui Rake se răci brusc. Consiliul acela de idioţi care se sfădesc în Sala Maiestăţii nu mă amăgeşte. Ştiu că tu şi semenii tăi vrăjitori conduceţi de fapt Darujhistanul. Se ridică şi privi mânios în jos cu ochi cenuşii. — Îţi spun asta. Pentru Împărăteasă, oraşul vostru este perla singuratică din ţărâna continentului. Îl vrea şi de obicei obţine ceea ce vrea. Baruk se aplecă şi îşi apucă poalele roase ale robei. — Înţeleg, spuse el cu voce joasă. Şi Pale a avut vrăjitorii lui. Rake se încruntă. — Într-adevăr. — Cu toate acestea, continuă Baruk, când a început adevărata bătălie, prima dată te-ai gândit la bunăstarea Lunii tale şi nu la alianţa pe care ai făcut-o cu oraşul. — Cine ţi-a spus asta? întrebă Rake poruncitor. Baruk privi în sus şi ridică ambele mâini. — Unii din acei vrăjitori au reuşit să scape. — Sunt în oraş? Ochii lui Rake deveniseră negri. La vederea lor, Baruk simţi că începe să asude sub haine. — De ce? întrebă el. — Le vreau capetele, răspunse Rake nepăsător. Îşi umplu din nou pocalul şi sorbi.

113

O mână rece se încleştase în jurul inimii lui Baruk şi acum o strângea din ce în ce mai tare. Durerea de cap îi deveni de zece ori mai rea în câteva secunde. — De ce? întrebă el din nou, aproape icnind cuvintele. Tiste Andii-ul nu dădu niciun semn că ar fi observat tulburarea neaşteptată a alchimistului. — De ce? Păru să rostogolească cuvântul prin gură ca pe vin şi un zâmbet neînsemnat îi înflori pe buze. Când armata Moranthului a coborât din munte şi Tayschrenn călărea în fruntea unităţii sale de magi şi când s-a împrăştiat zvonul că o Gheară a Imperiului infiltrase oraşul, zâmbetul lui Rake deveni un rânjet, vrăjitorii din Pale au fugit. Se opri ca şi cum ar fi retrăit amintirile. — Am lichidat Gheara când nu făcuse nici zece paşi dincolo de zidurile oraşului. Se opri din nou şi chipul trădă o străfulgerare de regret. — Dacă vrăjitorii din Pale ar fi rămas pe loc, atacul ar fi putut fi respins. Tayschrenn părea preocupat de alte... imperative. Îşi saturase poziţia – un vârf de deal – de paveze defensive. Apoi a dezlănţuit demoni nu împotriva mea, ci împotriva unor tovarăşi de-ai săi. Asta m-a uimit, dar în loc să permit acelor evocări să rătăcească în voie, am consumat putere vitală pentru a-i distruge. Oftă şi spuse: —Am retras Luna cu doar câteva minute înainte de a fi distrusă. Am lăsat-o să plutească în derivă spre sud şi am pornit în căutarea acelor vrăjitori. — În căutarea lor? — I-am găsit pe toţi, în afară de doi. Rake îl privi lung pe Baruk. — Îi vreau pe cei doi, de preferinţă în viaţă, dar şi capetele lor sunt de ajuns. — I-ai ucis pe cei pe care i-ai găsit? Cum? — Cu sabia mea, desigur. Baruk se dădu înapoi de parcă fusese lovit. — Oh, şopti el. Oh. — Alianţa, spuse Rake înainte de a-şi goli pocalul. — O să mă adresez Cabalei în legătură cu această problemă, răspunse Baruk, ridicându-se nesigur în picioare. Vei primi în curând veşti despre decizie. Se holbă la sabia legată pe spatele Tiste Andii-ului. — Spune-mi, dacă îi primeşti pe cei doi vrăjitori, vei folosi aia împotriva lor? Rake se încruntă. — Desigur. Întorcându-se, Baruk închise ochii. — Atunci vei primi capetele lor. Dinapoia lui, Rake râse sălbatic. — În inima ta există prea multă milă, Alchimistule. Lumina palidă de dincolo de fereastră prevestea zorii. În Hanul Phoenix, o singură masă mai era ocupată. În jurul ei şedeau patru bărbaţi, unul adormit în scaun cu capul într-o baltă de bere. Sforăia tare. Ceilalţi jucau cărţi, cu ochii înroşiţi de epuizare, în vreme ce ultimul îşi studia mâinile şi vorbea. Şi vorbea. — Şi a mai fost data aceea când i-am salvat viaţa lui Rallick Nom, în dosul Străzii Tuturor Ajunurilor. Patru, ba nu, cinci huligani infami îl încolţiseră pe băiat la zid. Rallick abia se mai ţinea pe picioare, cu sângele şiroindu-i dintr-o sută de răni de cuţit. Îmi era limpede aprigul fapt că încăierarea nu avea să mai dureze mult. M-am apropiat de cei şase asasini din spate, bătrânul Kruppe cu foc dansându-i în vârful degetelor – o vrajă de o violenţă înspăimântătoare. Am rostit descântecul dintr-o suflare şi iată! Şase grămezi de cenuşă la picioarele lui Rallick. Şase grămezi de cenuşă în care luceau monezile din portofelele lor – ha! O binemeritată recompensă! Murillio îşi aplecă silueta prelungă şi elegantă către Crokus Mânătânără. — E posibil? şopti el. Ca o mână să dureze aşa de mult ca a lui Kruppe?

114

Crokus rânji obosit către prietenul său. — De fapt nu mă deranjează. Aici suntem în siguranţă şi asta contează pentru mine. — Un război al asasinilor, prostii! spuse Kruppe lăsându-se pe spate ca să-şi şteargă fruntea cu o batistă din mătase ofilită. Kruppe nu e deloc convins. Spuneţi-mi, nu l-aţi văzut pe Rallick Nom aici mai devreme? A vorbit îndelung cu Murillio aici, flăcăul. Şi era la fel de liniştit ca întotdeauna, nu? Murillio se strâmbă. — Nom e aşa de fiecare dată când tocmai a ucis pe cineva. Pune o carte jos, la naiba! Am nişte întâlniri de dimineaţă la care trebuie să ajung. Crokus întrebă: — Deci ce ţi-a spus Rallick? Răspunsul lui Murillio fu doar o ridicare din umeri. Continuă să se uite urât la Kruppe. Sprâncenele subţiri, ca desenate cu creionul, ale bărbatului mărunţel se ridicară. — E rândul lui Kruppe? Închizând ochii, Crokus se făcu mic în scaun. Gemu. — Am văzut trei asasini pe acoperişuri, Kruppe. Şi cei doi care l-au ucis pe al treilea au pornit după mine, deşi e evident că nu-s un asasin. — Ei bine, spuse Murillio, privind la hainele zdrenţuite ale tânărului hoţ şi la tăieturile şi juliturile de pe faţa şi mâinile lui, sunt dispus să te cred. — Neghiobilor! Kruppe stă la o masă de neghiobi. Kruppe îi aruncă o privire celui care sforăia. — Şi Coll de acolo e cel mai mare dintre ei. Dar din nefericire dăruit cu conştiinţă de sine. De aici starea sa actuală, din care pot fi trase multe învăţăminte profane. Întâlniri, Murillio? Kruppe nu crede că nenumăratele amante se trezesc aşa devreme. La urma urmei, ce-ar vedea în oglindă? Kruppe se cutremură la acest gând. Crokus îşi masă o vânătaie ascunsă sub părul lung şi brunet. Se strâmbă, apoi se aplecă înainte. — Haide, Kruppe, bombăni ei. Joacă o carte. — E rândul meu? — Se pare că această conştiinţă de sine nu se aplică celor care sunt la rând, comentă sec Murillio sec. Pe scări răsunară paşi de cizme. Cei trei se întoarseră şi-l văzură pe Rallick Nom coborând de la primul etaj. Bărbatul înalt, cu pielea întunecată arăta odihnit. Purta pelerina lui de zi, de un purpuriu regal închis, prinsă la gât cu o broşă din argint în formă de scoică. Părul să negru, proaspăt împletit, îi încadra faţa bărbierită. Rallick veni la masă, se întinse şi apucă părul rar al lui Coli. Trase capul bărbatului din balta de bere şi se aplecă să studieze chipul pătat al bărbatului. Apoi puse înapoi cu blândeţe capul bărbatului şi-şi trase un scaun. — E acelaşi joc de azi noapte? — Desigur, răspunse Kruppe. Kruppe i-a încolţit pe aceşti doi bărbaţi cu spatele la zid şi sunt pe cale să-şi piardă şi cămăşile de pe spate! Mă bucur să te văd din nou, prietene Rallick. Flăcăul ăsta, Kruppe arătă spre Crokus fluturând o mână moale, vorbeşte la nesfârşit de omorul care atârnă deasupra capetelor noastre. Un adevărat potop de sânge! Ai auzit vreodată de asemenea prostii, Rallick, prietenul lui Kruppe? Rallick ridică din umeri. — Un alt zvon. Oraşul ăsta a fost clădit pe zvonuri. Crokus se încruntă ca pentru sine. Se părea că nimeni nu era dispus să răspundă la întrebări în dimineaţa aceasta. Se întrebă din nou despre ce vorbiseră Murillio şi asasinul mai devreme. Cocoşaţi cum fuseseră deasupra unei mese slab luminate dintrun colţ al încăperii, Crokus bănuise că la mijloc se găsea un fel de conspiraţie. Nu că aşa ceva ar fi fost neobişnuit pentru ei, dar de cele mai multe ori Kruppe se afla în centrul ei. Murillio îşi întoarse privirea spre bar.

115

— Sulty! strigă el. Eşti trează? Dinapoia tejghelei de lemn veni un răspuns mormăit, apoi Sulty, cu părul blond ciufulit şi faţa părând mai rotofeie, se ridică. — Mda, bolborosi ea. Ce-i? — Micul dejun pentru prietenii mei de aici, te rog. Murillio se ridică în picioare şi îşi privi critic şi în mod evident dezaprobator hainele. Cămaşa moale, umflată, vopsită într-un verde strălucitor atârna acum pe trupul lui lung şi subţire, ofilită şi pătată de bere. Pantalonii săi din piele fină, tăbăcită, erau boţiţi. Oftând, Murillio se îndepărtă de masă. — Trebuie să fac o baie şi să mă schimb. Cât despre joc, mă predau măcinat de neputinţă. Cred că Kruppe n-o să-şi joace nicicând cartea, lăsându-ne prinşi în capcana lumii imaginare a amintirilor sale, probabil pe veci. Noapte bună tuturor. Îi întâlni privirea lui Rallick, apoi Murillio încuviinţă uşor. Crokus văzu schimbul de priviri şi încruntătura lui se adânci. Îl urmări pe Murillio plecând, apoi îi aruncă o privire lui Rallick. Asasinul şedea, cu privirile pironite pe Coll, chipul fiindu-i la fel de nedescifrat ca întotdeauna. Sulty se aventură în bucătărie şi o clipă mai târziu se auzi zdrăngănitul oalelor. Crokus îşi aruncă pe masă cărţile şi se lăsă pe spate, închizând ochii. — Se predă şi feciorul? întrebă Kruppe. Crokus încuviinţă. — Ha, Kruppe rămâne neînfrânt. Puse cărţile jos şi îşi vârî un şervet sub gâtul gros şi tremurător. În mintea hoţului bănuielile legate de intrigă alergau dezlănţuite. Întâi războiul asasinilor, acum Rallick şi Murillio puneau ceva la cale. Oftă în sinea sa şi deschise ochii. Întregul trup îl durea după aventurile nopţii, dar ştia că avusese noroc. Se uită în jos la Coll, fără să-l vadă. Îşi aminti imaginea acelor asasini înalţi, negri, şi se cutremură. Dar, în ciuda tuturor primejdiilor care îl pândiseră pe acoperişuri noaptea trecută, trebuia să recunoască cât de pasionant fusese totul. După ce trântise uşa dinapoia lui şi dăduse pe gât berea pe care i-o pusese Sulty în mână, întregul trup îi tremurase ore la rând. Privirea i se focaliză pe Coll. Coll, Kruppe, Murillio şi Rallick. Ce grup bizar – un beţiv, un mag obez cu puteri îndoielnice, un filfizon spilcuit şi un ucigaş. Cu toate acestea, erau cei mai buni prieteni ai săi. Părinţii săi fuseseră răpuşi de Ciuma Vântului când avea doar patru ani. De atunci fusese crescut de unchiul său, Mammot. Bătrânul savant făcuse tot ce-i stătuse în puteri, dar nu fusese de ajuns. Pentru Crokus, umbrele străzilor şi nopţile fără lună pe acoperişuri deveniseră mult mai interesante decât cărţile mucegăite ale unchiului său. Dar acum se simţea singur. Masca de idioţenie fericită nu pica niciodată de pe chipul lui Kruppe, nici măcar o clipă – în toţi anii în care Crokus îi fusese ucenic grasului în arta hoţiei, nu-l văzuse niciodată pe Kruppe purtându-se altfel. Viaţa lui Coll părea să implice evitarea neobosită a stării de trezie, din motive necunoscute lui Crokus – deşi bănuia că bărbatul fusese cândva mai mult de atât. Iar acum Rallick şi Murillio îl lăsaseră pe din afara unei noi intrigi. În minte îi apăru o imagine – membrele luminate de lună ale unei fecioare adormite – şi el îşi scutură capul furios. Sulty sosi cu micul dejun, coajă de pâine prăjită în unt, o bucată de brânză de capră, un ciorchine de struguri locali şi o oală de cafea amară de la Callows. Îl servi mai întâi pe Crokus şi acesta bolborosi nişte mulţumiri. Nerăbdarea lui Kruppe crescu când Sulty îl servi pe Rallick. — Asemenea impertinenţă, spuse bărbatul, potrivindu-şi mânecile largi şi pătate ale surtucului. Kruppe se gândeşte să arunce o mie de vrăji groaznice asupra lui Sulty. — Kruppe ar face mai bine să se abţină, spuse Rallick.

116

— Oh, nu, desigur că nu, se corectă Kruppe, ştergându-şi fruntea cu batista sa. La urma urmei, un vrăjitor atât de priceput ca mine nu s-ar înjosi cu un amărât de ajutor de bucătar. Sulty se întoarse spre el. — Ajutor de bucătar? Înşfăcă o coajă de pâine de pe tavă şi i-o trânti în cap lui Kruppe. — Nu-ţi fă griji, spuse ea în vreme ce se întorcea la bar. La părul tău n-o să observe nimeni. Kruppe îşi trase coaja de pe cap. Era cât pe ce s-o arunce pe podea, apoi se răzgândi. Îşi linse buzele. — Kruppe e mărinimos în dimineaţa asta, spuse el, zâmbind larg şi punând pâinea pe farfuria sa. Se aplecă înainte şi îşi împleti degetele scurte şi îndesate. — Kruppe doreşte să îşi înceapă masa cu nişte struguri, vă rog.

117

Capitolul şapte
Văd un bărbat ghemuit într-un foc ce nu mă încălzeşte şi mă întreb ce face el aşa curajos ghemuit pe rugul meu... Epitaf Gadrobi Anonim De această dată, visul îl purtă pe Kruppe prin Poarta Mlaştinii, de-a lungul Drumului de Sud, apoi spre stânga, pe Drumul Lacului Tăietorului. Pe cerul de deasupra se învârtejea cel mai neplăcut amestec de argintiu şi verde palid. — Toate curg, icni Kruppe, picioarele grăbindu-l de-a lungul drumului prăfuit şi pustiu. Moneda a intrat în posesia unui copil, deşi acesta nu ştie. Să trebuiască Kruppe să meargă pe acest Drum al Maimuţei? Din fericire, trupul perfect rotund al lui Kruppe e un exemplu de simetrie perfectă. Nimeni nu se naşte priceput şi în echilibru, toţi trebuie să înveţe asta prin exerciţiu trudnic. Desigur, Kruppe e unic prin faptul că niciodată n-are nevoie să exerseze nimic. Departe pe câmpiile dinspre stânga, într-un cerc format de copaci tineri, un mic foc arunca o strălucire roşie printre ramurile înmugurite. Privirea ageră a lui Kruppe putea distinge o unică siluetă aşezată acolo, ce părea să ţină flacăra în mâini. — Prea multe pietre întoarse sub picior, icni el, pe acest drum brăzdat de pietre. Kruppe vrea să încerce pământul striat, care e prea verde pentru acest anotimp. Întradevăr, focul tău mă cheamă. Părăsi drumul şi se apropie de cercul de copaci. Când trecu cu paşi mari printre două trunchiuri zvelte şi intră în lumină, silueta, cu chipul ascuns sub o glugă, se întoarse încet să-l studieze. Chipul îi era cufundat în umbră în ciuda focului de dinaintea ei. Deşi ţinea flacăra în mâini, acestea rezistau căldurii, cu degetele lungi, sinuoase, larg desfăcute. — Aş dori să împărtăşesc căldura aceasta, spuse Kruppe, înclinându-se uşor. E atât de rară în ultima vreme în visele lui Kruppe. — Prin ele rătăcesc străini, spuse silueta cu o voce subţire cu accent bizar. Ca şi mine. M-ai chemat, deci? A trecut multă vreme de când am păşit prin ţărână. Kruppe ridică din sprâncene. — Chemat? Ba, nu Kruppe, care e şi el o victimă a propriilor vise. Închipuie-ţi, la urma urmei, că Kruppe doarme chiar în acest moment sub pături calde, în siguranţa umilei sale încăperi. Dar iată-mă, străine, mi-e frig, ba, am îngheţat. Celălalt râse uşor şi-i făcu semn lui Kruppe să se apropie de foc. — Din nou caut simţire, spuse creatura, dar mâinile mele nu simt nimic. A fi adorat înseamnă a împărtăşi durerea adoratorului. Mă tem că adepţii mei nu mai există. Kruppe rămase tăcut. Nu-i plăcea tonul sumbru al acestui vis. Îşi ţinea mâinile dinaintea focului, dar simţea puţină căldură. Genunchii îl dureau de la frig. În cele din urmă privi peste flăcări la silueta ascunsă sub glugă de dinaintea sa. — Kruppe crede că eşti unul din Zeii Străbuni. Ai un nume? — Sunt cunoscut sub numele de K’rul. Kruppe înţepeni. Presupunerea sa fusese corectă. Gândul că un Zeu Străbun se trezise şi rătăcea prin visul său îi făcu celelalte gânduri să se împrăştie ca nişte iepuri speriaţi. — Cum ai ajuns aici, K’rul? întrebă el cu un tremur în voce. Dintr-o dată locul acesta păru prea fierbinte. Îşi trase batista din mânecă şi îşi şterse sudoarea de pe frunte. K’rul reflectă înainte să răspundă şi Kruppe auzi îndoială în vocea lui. — Dinapoia zidurilor acestui oraş strălucitor, Kruppe, s-a vărsat sânge pe o piatră cândva sfântă în numele meu. Asta... asta e ceva nou pentru mine. Cândva am domnit

118

în minţile multor muritori şi ei mă hrăneau bine cu sânge şi oase frânte. Cu mult înainte ca primele turnuri de piatră să se ridice la capriciile muritorilor, păşeam printre vânători. Gluga se înclină în sus si Kruppe simţi ochii nemuritori fixându-se asupra lui. — S-a vărsat din nou sânge, dar numai asta nu este de ajuns. Cred că sunt aici ca să aştept pe cineva care va fi trezit. Cineva pe care l-am cunoscut, cu multă vreme în urmă. Kruppe digeră informaţia ca pe fiere acră. — Şi ce i-ai adus lui Kruppe? Zeul Străbun se ridică pe neaşteptate. — Un foc străvechi care îţi va da căldură când va fi nevoie, spuse el. Dar nu te oblig la nimic. Caută-l pe T’lan Imassul care o va conduce pe femeie. Ei sunt Trezitorii. Trebuie să mă pregătesc de luptă, cred. Cineva va pierde. Kruppe făcu ochii mari, înţelegând. — Eşti folosit, şopti el. — Poate. Dacă aşa e, Zeii Copii vor fi făcut o mare greşeală. La urma urmei, în tonul lui păru să se strecoare un zâmbet cadaveric, voi pierde o luptă. Dar nu voi muri. K’rul se întoarse apoi cu spatele la foc. Vocea sa pluti înapoi spre Kruppe. — Joacă mai departe, muritorule. Chiar şi zeii pot fi răpuşi de mâna unui muritor. Acesta e singur sfârşit al nemuririi. Melancolia Zeului Străbun nu-i scăpă lui Kruppe. Bănuia că un mare adevăr fusese îi fusese oferit prin acele ultime cuvinte, un adevăr pe care avea acum permisiunea de a-l folosi. — Şi Kruppe îl va folosi, şopti el. Zeul Străbun părăsise cercul de lumină, îndreptându-se către nord-est peste câmpii. Kruppe îşi pironi privirile în foc. Lingea înfometat lemnul, dar nu lăsa niciun fel de cenuşă, şi deşi nu fusese alimentat de la sosirea lui, nu se stingea. Se cutremură. — În mâinile unui copil, murmură el. În această noapte, Kruppe e cu adevărat singur pe lume. Singur. Cu o oră înaintea zorilor, Spărgătorul de Cercuri fu eliberat din postul său de la Turnul Despotului. În această noapte nu fusese nicio întâlnire sub poartă. Lumina se juca printre vârfurile zimţate ale Munţilor Tahlyn din nord în vreme ce bărbatul păşea singur în josul şerpuindei Străzi a Farmecelor lui Anise din Cartierul Mirodeniilor. Înainte şi în jos lucea Faţa Lacului, corăbiile de comerţ din îndepărtatele Callows, Elingarth şi Ciuda lui Kepler, gheboşate întunecate şi crepusculare între cheiurile din piatră luminate de flacăra gazului. O briză răcoroasă dinspre lac aduse miros de ploaie, deşi deasupra stelele luceau surprinzător de limpezi. Îşi scosese haina uniformei, împăturind-o într-o mică raniţă din piele care îi atârna acum de un umăr. Numai sabia simplă legată la şold îl însemna drept soldat, dar un soldat al nimănui. Scăpase de însărcinările oficiale şi, în vreme ce cobora spre apă, anii de serviciu militar părură să se cojească din mintea sa. Strălucitoare îi erau amintirile din copilărie legate de aceste docuri, spre care fusese atras de farmecul negustorilor stranii care se legănau în cabinele lor ca nişte eroi obosiţi şi descompuşi întorşi din vreun război cu elementele naturii. În acele zile nu era ceva neobişnuit să vezi galerele Piraţilor Liberi intrând liniştite în golf, lucioase şi îngreunate de pradă. Veneau din porturi misterioase precum Filman Orras, Jumătate de Fort, Povestea Mortului şi Exil, nume care sunau a aventură în urechile unui flăcău care nu-şi văzuse oraşul natal din afara zidurilor. Bărbatul încetini când ajunse la piciorul cheiului de piatră. Anii care îl despărţeau de acel flăcău îi mărşăluiră prin minte, o procesiune de imagini marţiale ce deveneau mereu mai groaznice. Dacă încerca să găsească multele răscruci din trecutul lui, vedea cerurile de deasupra lor strâmbate de furtuni, ţinuturile zdrenţuite şi roase de vânturi. Asupra lor lucrau acum forţele vârstei şi ale experienţei şi toate alegerile pe care le făcuse atunci păreau predestinate şi aproape disperate.

119

viitorul bărbatului fusese pecetluit. Cât de multe aveau să se schimbe o dată cu livrarea misivei lui? Greşea căutând ajutor. Unii ar numi asta trădare şi poate că în cele din urmă era trădare. ţipând în aerul rece al nopţii. cocoşă umerii şi îi mută cu greu privirea de pe Sala Maiestăţii. o împrospătare a răsuflării lui încărcată de mirodenii. Lăsă bucăţile zdrenţuite să plutească în jos.Oare numai tinerii cunosc disperarea? se întrebă el în vreme ce se aşeza pe digul de piatră al cheiului. punându-şi în pericol firavul anonimat – solitudinea care îi dădea atâta putere interioară. să se împrăştie în negura de pe ţărmul umbrit al lacului. Nu avea să dureze. Consilierul nu era un neghiob. Şedea pe chei. Un lucru uşor şi disperat. Avea să vină ploaie dinspre nord. Bărbatul ridică privirea. Consiliul se agita aiurit în cercuri. Se pusese împotriva cuiva viclean. Era prea târziu să-şi facă griji că ar putea să se întindă prea mult. Singura lui apărare împotriva lui Orr era anonimatul. Trase firul de pe sul şi desfăcu pergamentul. O lecţie simplă de viaţă pe care o învăţase cu multă vreme în urmă pe puntea în flăcări a unui vas de piraţi. Agentul Ţiparului. un stol de pescăruşi cenuşii alunecă spre lac. care îi întărea hotărârea? Dar să fie pe măsura lui Turban Orr – nu credea că e în stare de unul singur. Ridică pergamentul fragil în mâini. ţesătura grosolană a firului cu care era legat. Ochii bărbatului rămaseră aţintiţi pe Sala Maiestăţii. O curăţare a oraşului. puternic. Punctul mort care venise o dată cu asasinarea Consilierului Lim se menţinea încă între acei pereţi. scrisese o cerere de ajutor pe acest sul. Ar fi fost uşor să se predea acum. pavată. studiate. Deasupra. Bărbatul se întoarse puţin spre dreapta. cum se întâmpla adesea în această perioadă a anului. galbenul palid din Setta şi Lest – două oraşe din sud-est despre 120 . Încă din ziua când agentul Ţiparului venise la el. căutând spionii care era convins că îi infiltraseră cuibul. Şi avea să pună în mâinile omului un mesaj pentru Ţipar. unde se întrezărea masa îndesată a Sălii Maiestăţii. Privirea lui străbătu panta de acolo până în vârf. Nu te întinde niciodată prea mult. iar ici şi colo cioburile de sticlă şi olărie luceau ca nişte stele. simţindu-i greutatea neînsemnată. Părea un sunet trist. întinzându-şi mărfurile pe strada largă. Câteva minute mai târziu părăsi cheiul. Bărbatul băgă mâna în vestă şi scoase un sul. La mai mult de şase metri mai jos. Dinaintea lui unduiau apele înnegrite ale golfului. pătând umflăturile apei ca nişte fărâme de cenuşă. bărbatul recunoscu şerpuielile vopsite în culoarea lavandei şi fulgerele din Illem. ieşit la plimbarea sa de dimineaţă. aşteptându-l pe agentul Ţipatului. Turban Orr. I se păru că. Porni pe Strada Faţa Lacului cu vârful Sălii Maiestăţii micşorându-se dinapoia lui. avea să observe în trecere absenţa sa şi să treacă pur şi simplu mai departe. Locul unde şedea acum era o răspântie. îşi trimitea acum copoii pe toate urmele. ţărmul împânzit de pietre era ascuns în întuneric. Cu mişcări încete. măcar de asta îşi dădea seama. Trase aer în piept. Hubris. Printre mătăsuri. denumirea pe care savanţii aveau s-o dea sfârşitul în flăcări al Piraţilor Liberi. Gândurile îi reveniră la Turban Orr. a cărui victorie la vot îi fusese smulsă din mâini în ultima clipă. a cărui burtă se umplea cu apă de mare în vreme ce plutea în derivă în afara fortificaţiilor unui oraş numit Falcă Frântă. În jurul său apărură primii negustori de mătase. de undeva din fundul capului. petrecând mai mult timp cu speculaţii aprinse şi bârfă decât cu afaceri de stat. Fură purtate de valuri spre larg. bărbatul rupse sulul. aude o monedă învârtindu-se. unsoarea vagă a învelişului. Nu te întinde niciodată prea mult. Ca răspuns la frica sa nemăsurată. Cine ar fi putut spune ce era în mintea Ţiparului? Chiar şi agentul lui principal – omul lui de contact – declara că nu cunoaşte planurile stăpânului său. Atât de uşor. vântul lacului să prindă impulsul zilei. Cerul începuse să pălească.

îşi reluă Orr vorba. La naiba. continuând să zâmbească. Nu s-a trezit din beţie de când l-ai scos afară pe fund. l-ai verificat în ultima vreme? — Pe cine? Simtal se încruntă. idiotule. Sprâncenele desenate cu creionul ale lui Simtal se apropiară uşor. — Ce ţi se pare că fac? Turban îşi trase pantalonii. dar s-a întâmplat să fie al tău. Ea râse aspru. draga mea. — Pe preaiubitul meu deposedat. Abia petrecuse două zile îndoliată şi apoi ieşise prin tribunale atârnată de braţul filfizonului de Murillio. — Stau mereu cu ochii pe el pentru tine. Acestea erau din ce în ce mai rare: orice comerţ dinspre nord încetase sub dominaţia Malazană. Simtal. cred că proclamaţia de neutralitate faţă de Malazani va trece – poate mâine sau poimâine. — Deviezi. Nu dădea voie amintirilor în acea cameră. Se opri şi se întoarse către bărbatul întins pe patul ei. acţiune delicată. retrăgându-şi mâna şi ridicându-se. mulţumită că nu observase dezvăluirea neglijentă a sentimentelor ei. cu ochii acoperiţi de antebraţele pline de cicatrice. — În orice caz. Spune-mi. — Ce faci? îl întrebă cu voce stridentă. 121 . spus ea. În acea încăpere rămânea anonim chiar şi faţă de el însuşi. — Pentru ce? Ca să supui un alt consilier voinţei tale? El se strecură în cămaşa sa de mătase. Bărbatul se ridică în capul oaselor şi se întinse spre piciorul patului unde îi atârnau hainele. înfumurată ca un tort la un bal. — Eu personal. — Deci n-ai aflat nimic. cenuşie şi tăcută în zori. nimic care să-l însemne în ochii unui vrăjitor sau care să dea detalii despre viaţa sa unui vânător isteţ de spioni. unica sa cameră închiriată îl aştepta la al doilea etaj al unei clădiri în descompunere. Doamna Simtal îşi încrucişă braţele.care ştia că fuseseră anexate de Profetul Pannion în ultimele luni – şi serpentinele încărcate şi îndrăzneţe din Sarrokalle. Nu se ştie de unde a venit săgeata otrăvită. Turban. Zâmbi şi se îndreptă spre pat. Se aşeză şi îşi trecu o mână peste coapsa lui dezgolită. desigur – spionul. Consilierul Turban Orr. Simtal se răsuci către el. — Dezbaterea continuă cu furie la Sala Maiestăţii. — Nu cred în coincidenţe. continuă Orr. otrăvită! Ce asasin foloseşte otravă în zilele astea? Vorcan i-a împânzit cu atâta magie că orice altceva e învechit. Gura lui Turban Orr se curbă într-un zâmbet afectat. Începu să se îmbrace. Murillio: tânărul acela ştia să se facă văzut. Blestemata de căţea a lui Lim nu lăsase durerea să o ia înaintea lăcomiei. Probabil că asasinarea n-are legătură cu tine. Se îndepărtă de lac la intrarea în Lemnul Parfumat şi intră în oraş. Nu s-a schimbat nimic. ăă. La urma urmei. Prea mult din aurul ei greu câştigat fusese cheltuit în aceste ultime zile pentru liniştirea apelor. răspunse fără să se mişte: — Ţi-am spus asta. Doamna Simtal nu avea stare. Uitasem de el. Ar fi putut fi balconul oricui. a fost o coincidenţă că moartea sa ţi-a stricat majoritatea – în noaptea de dinaintea votului? Îi văzu obrazul tresărind şi ştiu că-l usturase. poate că merita cercetat. cu uşa subţire şi strâmbă zăvorâtă şi încuiată. — E aşa cum am zis. În tonul ei se strecură o umbră de dispreţ şi se întrebă dacă acesta o simţise. — Pentru asta şi pentru altele. E nevoie de influenţa mea. — Oh. Simtal dădu ochii peste cap. La patru cvartale mai în faţă. Lim era implicat în mai mult de o singură.

Consilierul se întinse spre zăvor. Turban rânji în sus la Simtal. Îşi recuperă sabia şi o legă la locul ei. Nu-ţi pasă decât de tine. o clauză scrisă în alianţă. strâmbându-se când alcoolul fierbinte îi arse buzele. Ne vedem deseară? — Îl vreau mort. Căderea Darujhistanului în faţa Imperiului este inevitabilă. spuse ea. 122 . Simtal se apropie de piciorul patului şi se aplecă să atingă mânerul din argint al sabiei de duel a lui Orr. Privind în jos la ea. spuse Simtal. Mâna lui Turban Orr rămase o clipă pe zăvor. Te-ai gândit la asta. Crezi că ăsta e primul pas pe drumul către braţele Împărătesei. apoi deschise uşa şi părăsi încăperea. absolută care derivă din a fi un Mare Pumn Malazan. A fost implicată o socoteală de-a Moranthului. Îşi potrivi carâmbii. — Inima unui bărbat e lucrul cel mai uşor de frânt. Gândurile îi reveniră la un anume filfizon. — E de mirare că ai reuşit să obţii ceva de la idiotul acela de soţ al tău – vă potriveaţi atât de bine la viclenie. — Poate a murit. am cantonat reprezentanţi acolo. relaxându-se cu un oftat. cu ochii alunecând de-a lungul trupului ei. Murillio sorbi vinul cu mirodenii. Ceea ce vrei tu. dragul meu Consilier? Turban Orr se întoarse spre uşă. a cărui pierdere ar fi o lovitură delicioasă dată unei anumite văduve. — Poate. Simtal. — Paşnică? Eşti orb la ceea ce s-a întâmplat cu nobilimea din Pale? Oh. dar misteriosul ei lord ne ignoră pur şi simplu. Ne vedem diseară? întrebă el din nou. Turban Orr. spuse el. consilierul răspunse distrat: — Încă nu am găsit un mod de a trimite un mesaj acolo sus. spuse Simtal. e putere. Pe socoteala oraşului. Mai bine o ocupaţie paşnică decât una violentă. — Poate.— Neutralitate! Începi să crezi în propria ta propagandă. vânoase ale vizitiului. Doamna Simtal oftă. — Detaliile sunt vagi. Pe strada de dedesubt. Se întinse pe pat. — Ceea ce s-a întâmplat în Pale nu-i aşa de simplu pe cât crezi tu. — Mintea îţi funcţionează cu toată subtilitatea unui copil răutăcios. — Nu-ţi sângerează inima de jalea oraşului. puterea pură. Rânji din nou. Bărbatul care ţinea frâiele purta o robă neagră şi avea chipul ascuns sub o glugă. spuse Simtal cu un zâmbet personal. De-o parte şi de alta a trăsurii păşeau femei de vârstă mijlocie. Un asemenea lucru nu se va întâmpla aici – şi ce dacă se întâmplă? Ne-ar putea fi de folos în ceea ce mă priveşte. dar ţie nu-ţi pasă nici cât negru sub unghie de asta. femeie. Poate că Luna nu face decât să atârne acolo pentru că nu mai trăieşte nimeni în interiorul ei. trecu zdrăngănind o trăsură pictată în culori vii. — Ar trebui să-l omori şi să termini cu asta. corbii s-au ospătat zile întregi din carnea lor delicată. Întinsă pe pat. spuse Turban. Caii îşi smunceau capetele cu urechile date pe spate şi ochii agitaţi. Am ridicat un cort în umbra ei. — Nu te băga în politică. dar erau stăpâniţi de mâinile mari. Pe capetele lor rase se aflau cupe de bronz din care se desfăşurau fâşii şovăielnice de fum parfumat. — Iar el? Consilierul râse în vreme ce se ridica. — Ne-am gândit. trasă de trei cai albi cu căpestre negre. spuse: — Şi Sămânţa Lunii? Tot nu face decât să atârne acolo. Acest Imperiu devorează sângele nobil. Întinzându-și braţele şi arcuindu-şi spatele. Salvezi cinstitele leşuri ale cetăţenilor ca să aibă cine se gudura pe lângă tine.

— Căţeaua Fander e scoasă afară. şi încă pe un covor alb. — Acelea vagi. — Oh. Secretul cel mai bine păstrat era acela care nu se acrea cu trecerea timpului. Se lăsă pe spate în scaunul pluşat şi-i zâmbi tovarăşei sale. Murillio? întrebă femeia. după părerea mea. privind fioros la silueta respectivă. Ceea ce făcea ca faptul că un plan atât de complex să se fi născut în mintea rigidă a asasinului să fie oarecum bizar. Tânăra femeie din faţa lui zâmbi. lăsându-şi mâna stângă dincolo de balustradă. clienţii nobili ai localului preferând aerul parfumat din încăperea interioară. mâinile. Zâmbetul lui Rallick Nom se lărgi. era puţin probabil să fie auziţi. ochii. ai fost invitată. Şi tu? — Vai. Iar acesta era fără îndoială un joc al favorurilor – jocul la care Murillio se pricepea cel mai bine şi pe care îl juca mereu până la capăt. Iar peste o săptămână Festivalul lui Gedderone va umple străzile de flori. O smuci de câteva ori. 123 . nu. care vor înfunda canalele şi vor bloca rigolele prin tot oraşul. ridicând pocalul. Îşi schimbă poziţia în scaun. În vreme ce privirea îi rătăcea fără ţintă de-a lungul Străzii lui Morul a bijutierilor. arzător. da. Murillio oftă. dar se linişti când Rallick trecu mai departe. — E o moşie mare. zâmbind. Aşteptă. Plecă din prag şi se plimbă în susul străzii. pleoapele coborându-i gânditor. Rallick Nom era cu totul lipsit de subtilitatea. făcând ochii mari când observă o siluetă cunoscută stând în prag de partea cealaltă a străzii. apoi îl ridică la buze şi-l băga în gură gânditoare.Murillio se sprijini de balustradă şi privi în jos la trupă. lăsându-se pe spate şi sorbind o gură de vin. cu ochii pe pocalul de vin. nu-i aşa? — A Doamnei Simtal? Într-adevăr. unde femeie n-o putea vedea. toate spuneau un singur lucru: ucigaş. aruncându-i o scurtă privire. Viaţa zumzăitoare a străzii îl liniştea pe Murillio şi ştia că o liniştea şi pe invitata sa – cel puţin în situaţia de faţă. Murillio flutură o mână înmănuşată alungând gândul. mersul. — Versiunea Doamnei Simtal spunea că Consilierul Lim venise personal pentru a accepta invitaţia ei. mai ales când era vorba de sex. — Oh. Proprietarul făcu un pas neliniştit spre el. Continuă să studieze pocalul din cealaltă mână. Murillio afişă cel mai cald zâmbet al lui. are foarte multe încăperi. Cu tot zgomotul care se venea de jos. — Desigur. înţepeni uşor. — Îţi doreşti foarte mult să mergi. spuse Murillio. era pur şi simplu genial. indiferent de unde venise. Puţine din celelalte mese din balcon erau ocupate. pe care îl ţinea cu ambele mâini ca pe o ofrandă. aceste lucruri se mişcau după voia lor. — La care detalii te referi? întrebă ea. Nişte ritualuri afurisit de macabre. — Invitaţia? Vrei să spui invitaţia la petrecerea pe care o dă în Ajunul lui Gedderone? Murillio clipi. Privi în altă parte. şi nici măcar el nu putea ghici ritmul sau drumul gândurilor unei femei. Idiotul! Chipul bărbatului. Murillio privi înapoi în strada de dedesubt. Cu toate acestea. spuse el. până şi garderoba lui avea căldura şi vitalitatea unei uniforme de călău. oprindu-se să studieze un şirag de perle aşezat pe o masă de abanos dinaintea unei dughene. La naiba. Cheia era să nu le dezamăgeşti niciodată. — Zeiţa Lupoaică a Iernii îşi moare moartea periodică. Femeia rămase tăcută. Desigur. — Detalii? Ea zâmbi uşor. La urma urmei. Femeia cufundă un deget delicat în lichidul iute.

cu o condiţie. făcând o plecăciune. Ar fi necuviincios. Rallick nu-i simpatiza. atât. după care părăsi balconul. — Ne vedem atunci. Strada Morul a Bijutierilor se termina la Poarta Secerii. Dar nici nu împărtăşea ura oamenilor de rând pentru nobilime. şi în vreme ce Murillio considera că numai un orb ar putea să-l ia drept altceva decât un asasin. Doamnă Orr. De câte invitaţii ai nevoie? — Două. Murillio mai făcu o plecăciune. — Îţi admir stăpânirea de sine. Nobilii Darujhistanului plăteau bani buni pentru a trimite spioni pe stradă în fiecare zi. şi Rallick nu ştia dacă voia să facă parte din ea. nu însemna că era unul. nefăcând niciun efort să-şi piardă urmăritorii. bănuia el. 124 . spuse el. Cu toate acestea. ochii cu pleoape grele ale mai multor nobile îl priviră plecând. adulterul avea un dezavantaj. Totul depindea de asta. Planul lui Rallick se baza pe acest moment şi pe urmările lui. răspunse femeia. — Doamna Norocului m-a fericit cu această întâlnire. Asta era exact ce aveau să facă şi o ştiau amândoi. De la mesele înghesuite. Alungă gândurile acestea neliniştitoare cu o altă sorbitură de vin. onorurile lor înţepătoare şi sfadele fără sfârşit făceau ca afacerile lui să meargă bine. Apoi oftă. E mai bine să fiu văzut cu un însoţitor. desigur. — N-aş vrea să încalc drepturile soţului tău. Măcar să-şi merite şi ei pâinea. aceştia dispăreau pur şi simplu. Primul lui gând fusese că Murillio se temea de un posibil duel cu Turban Orr. vor fi goale mare parte din noapte. Se întrebă dacă Murillio reuşise să obţină invitaţiile. Asasinul încă se mira de reţinerea prietenului său. — Desigur. N-ai s-o mai admiri în Ajunul lui Gedderone. trebuie să plec. La urma urmei. Ştia că era posibil să fie urmărit în vreme ce străbătea cu paşi mari străzile opulente ale Moşiilor de Sus. toate acestea aveau să se termine. Cu toate acestea. Gărzile nu făcură nimic. Adulterul nu fusese niciodată stilul său. În Imperiu. Murillio nu-şi dorea deloc să-l întâlnească pe soţul femeii pe pista de duel. răspunse tăcut Murillio în vreme ce se ridica din scaun. Ocelotul îi spusese să facă totul limpede. desigur. aerele lor permanente. Ridică privirea întâlnind-o pe a femeii. La revedere. spuse femeia. Dar Rallick continuase să insiste şi în cele din urmă Murillio cedase. Murillio nu avea nevoie de o invitaţie mai limpede. Legile oraşului erau stricte din punctul ăsta de vedere. Avea să fie o altă lume la venirea Imperiului. Murillio prefera văduvele. ghildele de asasini erau ilegale şi aceia din breaslă care erau declaraţi demni erau înrolaţi în rândurile secrete ale Ghearei. dacă zvonurile din Pale erau adevărate. acum gol. care deşi vor fi lipsite de luxul cel mai simplu. Sprâncenele i se încruntară neliniştite. Dar Murillio nu era un împiedicat cu spada. — Da. Se certaseră mult şi bine din cauza asta noaptea trecută.— Mă aştept să existe foarte multe camere pentru servitori. Să-mi oferi plăcerea companiei tale în acea noapte – pentru o oră sau două. — Mi-ar face mare plăcere să iau parte la festivalul Doamnei. Când avea să vină Imperiul Malazan. Faptul că arăta ca un ucigaş. părând să-şi piardă deja interesul pentru el. Cât despre cei consideraţi nedemni. Rallick se chinuise să sublinieze ceea ce era deja evident. Rallick simţi ochii mari ai gărzilor de lângă povârniş urmărindu-l în timp ce trecea prin pasajul îngust dintre pietrele masive ale Zidului Treptei a Treia. răspunse soţia consilierului. dar avea să permită acest lucru. e mai bine. Ne vedem în ajun. — Vai. Nici nobilii n-o duceau mai bine. devenind dintr-o dată sfioasă. spuse el. mai rămâneau lucruri de obţinut. Murillio aruncă întristat o privire la pocalul său.

În cele din urmă Crokus înţelese că viziunea avea legătură cu – tot. Nu conta că era fiica familiei D’Arle. Deşi nu se gândise niciodată prea mult la acest lucru. plutind ca parfumul pe briza încălzită. viziunea tinerei adormite în patul ei. se părea că aceşti cai ai duelistului îi împărtăşeau dispreţul pentru cei pe care se presupunea că-i serveşte. În minte îi revenea iar şi iar. O porţie sănătoasă de resentiment tineresc faţă de tot ceea ce mirosea a autoritate punea paie pe foc. Pentru Crokus această crimă era echivalentă cu violul. Crokus împărtăşea ceva din imaginara rezervă sardonică a turnului pentru pretenţia atât de des întâlnită în Sala Maiestăţii. Cu gândurile o furtună de învinuiri. Din ceea ce auzise despre Consilierul Turban Orr. făcându-şi drum prin mulţime. Nu. în timpul rătăcirilor sale visătoare. Murillio îi arătase lui Rallick o nouă latură a sa. îi înfipseseră în mod inexplicabil o emoţie necunoscută în piept. zi sau noapte. cu solzii de bronz pătaţi cu verde lucind în lumina soarelui. asta era ceea ce îi alimenta impulsurile primare pentru activităţile sale de hoţ. Nu avu nevoie să vadă heraldica ce împodobea latura trăsurii ca să-şi de seama cărei case îi aparţinea. Sub culorile albastre şi argintii ale mijlocului dimineţii. un loc în care puştii nobili care îi salivau la picioare nu puteau intra. Se opri şi studie clădirile din jur şi ochii i se deschiseră larg când îşi dădu seama unde îl dusese hoinăreala sa. Mirosurile dulci ale dughenelor de mirodenii. unde inocenţa nu însemna doar o floare ce nu fusese culeasă încă. Iar el îl prădase. turnul rivaliza cu ţinuta strălucitoare a Sălii Maiestăţii. Cu toate acestea. privind peste moşiile şi clădirile ghemuite pe dealurile mai scunde cu ochii săi urduroşi şi cu chipul plin de cicatrice ale istoriei – strălucirea ei batjocoritoare având o nuanţă istovită. Ochii asasinului se îngustară gânditori. Îi sfărâmase cu atâta îndrăzneală lumea. Pe dealul cel mai estic se înălţa clopotniţa lui K’rul... dealurile oraşului se ridicau dincolo de Zidul Treptei a Treia. La o duzină de cvartale în faţă. Caii muşcau şi loveau. Cântărea implicaţiile când privirea sa găsi un chip cunoscut în mulţimea de pe stradă. În mintea sa. Atenţia îi reveni la silueta cunoscută apărând la fiecare câteva clipe pe partea cealaltă a străzii. îi smulsese acestei tinere cea mai de preţ posesiune: intimitatea. fu nevoi să sară repede într-o parte pentru a evita o trăsură mare care venea spre el din spate. un loc unde putea vorbi cu păpuşile zdrenţuite din copilăria sa. Strigătele copiilor Daru jucându-se în alei îi umplură ochii de sentimentalisme aiurite. În mintea sa. o emoţie de-a unchiului său care picurase puţin câte puţin în flăcău de-a lungul anilor. În timp ce se apropia. zidurile cândva puternice ale jignirii îndreptăţite se sfărâmau. Crokus trecu cu paşi mari prin Poarta Cuişoarei şi intră în Strâmtoarea Osserc. Niciunul din lucrurile astea nu conta. Era sanctuarul ei. că se născuse cu sânge pur – neîntinat de atingerea Doamnei Cerşetorilor – că avea să alunece prin viaţă apărată şi ferită de degradarea lumii reale. înconjurat de balamucul negustorilor şi cumpărătorilor. până acum nu înţelesese niciodată cea mai subtilă şi mai dureroasă dintre insultele provocate de furt – invadarea şi violarea intimităţii. Nobilimea detestată îi arătase un chip care îl bântuia acum cu frumuseţea sa şi îl trăgea într-o sută de direcţii neaşteptate. tânărul hoţ o coti pe Strada Farmecelor lui Anise. nu frica îl făcea pe Murillio să aibă rezerve legate de această parte a planului. Crokus se opri să privească trăsura huruind în susul povârnişului şi oamenii care se împrăştiau din cale ei. Lui Rallick îi trecu prin minte că la mijloc era o problemă de moralitate. Intrase în camera ei. 125 . năvălind înainte fără să fie conştienţi de nimic din calea lor. Drept în faţă se înălţa povârnişul care ducea spre Moşiile de Sus. Crokus păşea de-a lungul Străzii Faţa Lacului.Rallick exersase cu el în locuri izolate de destule ori ca să suspecteze că acesta era un Adept – şi nici măcar Turban Orr nu se putea lăuda cu asta.

din stejar smolit. De-a lungul marginilor se vedeau mici rune – o limbă pe care hoţul nu o recunoscu pentru că era foarte diferită de scrierea cursivă Daru cu care era obişnuit. voinici îşi reluaseră posturile de ambele părţi. cu trăsături asemănătoare cu cele 126 . zidul părea să aibă cam un metru jumătate grosime. pe Inima lui Beru. lângă colţul cel mai apropiat. Continuă de-a lungul străzii. apoi coti la dreapta ca să verifice zidul din faţa aleii. Nom. Femeia părea tânără. trăsura trecuse deja de poarta exterioară. Un contrast straniu al acelor vremuri încordate. Patru paznici personali. Crokus trecu prin poartă ignorând paznicii. La bază. În acest zid. apropiindu-se de el.Când ajunse la moşia Orr. umbrele lor ca nişte dungi negre întinzându-se în josul povârnişului până la pietrele străzii. Crokus încuviinţă. pipăind adânc în buzunar. funiile Micilor Spânzurători erau schimbate săptămânal din cauza uzurii. se afla o singură uşă de serviciu. Pe prima faţă se găsea profilul unui tânăr. Străbătuse jumătate din lungimea aleii când o mână se închise din spate peste gura sa şi vârful ascuţit al unui pumnal îl împunse în coaste. se închisese în jurul unei monezi. Departe spre stânga se înălţa Dealul Spânzurătorilor Înalte. Crokus se opri s-o examineze. legat în bronz. apoi mormăi când mâna îi întoarse faţa. se încruntă dându-şi seama că una din mâinile sale. Dar curajul oferirii contractului pălea în comparaţie cu curajul lui Rallick de a-l accepta. Crokus intră în întunericul umed şi stătut. Da. Îşi aminti apariţia ei inexplicabilă. m-ai speriat! — Bine. În lumina strălucitoare a dimineţii. — Scoateţi-l din cap. cărămizile tăiate grosolan măsurând mai puţin de jumătate de metru pe toate laturile. cu povârnişul lui imaculat înflorit ca o explozie de culori în jurul celor cinzeci şi trei de Trepte Şerpuite. Îl urmărise Nom? Nu. Se trezi privind în ochi cunoscuţi. — În regulă. scutură din cap. zdrăngănind la picioarele lui cu o clipă înainte ca săgeata asasinului să şuiere pe lângă el. apoi îşi linse buzele. Trecuse multă vreme de când fusese spânzurat ultimul Mare Criminal. Era prea dificil să evite zarva întrebărilor. Ce ciudat! Încă un cap. Ascultă cu atenţie. O scoase. era mai probabil ca asasinul să-l fi însemnat pe Orr sau pe altcineva de pe moşie ca următoarea sa ţintă. Scrisul gravat de aici era diferit de cel de pe partea cealaltă. Crokus. Crokus îngheţă. Un contract îndrăzneţ. N-o să te mai apropii vreodată de ea. cu o expresie amuzată. Şi niciun paznic. cu gândurile pierdute într-un labirint de fundături. Simţii ochii lui Rallick aţintiţi asupra lui până ce păşi pe Poteca Trădătorului. În timp ce mergea. Se întoarse şi se îndreptă către dunga de lumină strălucitoare care însemna începutul străzii următoare. în Districtul Gadrobi. era moneda pe care o găsise în noaptea asasinatelor. De-a lungul zidului la fiecare patru metri se aflau torţe din piatră ponce. purtând un fel de pălărie ce atârna. Cele cinci ştreanguri de deasupra platformei se legănau uşor în briză. Zidul de dinapoia lor era înalt de cinci metri. N-o să încerci nimic pe moşia lui Orr. orientat în direcţia opusă. greutatea avertizării asasinului fusese destul pentru a zdrobi orice idee de a fura de pe moşia lui Orr – cel puţin deocamdată. Crokus întoarse moneda. Se întrebă cine avusese curajul să-l ofere – un alt nobil. Cu buzele subţiate într-o linie dreaptă. Rallick Nom îşi retrase pumnalul şi făcu un pas în spate. Umbrele moşiei vecine aruncau o umbră deasă peste intervalul îngust. fără îndoială. în vreme ce. un fel de haşuri înclinate spre stânga. Hoţul ridică din umeri. — Rallick. spuse asasinul. spuse Rallick. Crokus îşi înfipse mâinile în buzunare. Se opri. cu fruntea brăzdată de o încruntătură aprigă. terminat cu ţepuşe ruginite din fier înfipte în lut ars de soare. În orice caz. acesta al unei femei. Crokus căscă gura. — Era doar un gând. Pe neaşteptate.

părând rece şi neînduplecată în ochii hoţului. Te rog. Amat El şi. cei care reuşiseră să se strecoare prin liniile de asediu în timpul luptei şi traversaseră Câmpia Rhivi din sud. care era Lacrimile Mistreţului. Pe altă dată. În orice caz. ia loc. Genabackis. Moneda părea surprinzător de grea.. trebuie să plec. Deasupra uşii atârna o placă pe care fusese desenat. tocită de extenuare: priveau cu ochi istoviţi la slabele fortificaţii ale oraşului dându-şi seama că nu obţinuseră decât un scurt răgaz prin fuga lor. murmură Kruppe. un berbec cu trei picioare. Un fost ucenic vine să se gudure aşa cum se cuvine! Crokus. cu mâinile ridicate deasupra capului. Chiar dincolo de zidurile oraşului. încruntându-se în sus spre Crokus. apoi înapoi la Crokus. Printre acestea. Crokus văzu o siluetă cunoscută. De multe ori înainte a înfruntat Kruppe furia unei fantome în vreo hrubă adâncă din D’rek.. Tulburat de ceea ce vedea. Crokus intră şi se opri în prag. — Risipă evitată. Câteva feţe se întoarseră să-l privească scurt. — . cu multe zeci de ani în urmă. — Oricum. uite la asta. lingourile ondulate din Seguleh. sosise exact la ţanc. spuse el. deci.. apoi se întoarseră înapoi la cupele lor. Prea mulţi preoţi în acest mormânt. Fată! Mai adu vin din cel mai bun. Studiindu-le chipurile văzu o disperare crâncenă. O potenţială risipă! Kruppe o dădu pe gât dintr-o înghiţitură iute. apoi dealurile Gadrobi şi în cele din urmă Grija lui Jatem. repede! Crokus îl privi pe bărbatul aşezat dinaintea lui Kruppe. dar erau prea obosiţi ca să le mai pese. întunecat. Bărbatul îşi săltă capul şi plecă. Expresia ei nu era deloc amuzată. văzu primele care de refugiaţi din Pale. nu! exclamă el. murmurându-şi lista de crime din timpul vieţii şi bocindu-şi nevoia de a-mi devora sufletul – ha! Kruppe a fost mereu prea iute pentru aceste spirite şi trăncăneala lor împleticită. Crokus se aşeză. unul mai puţin ar fi o uşurare pentru toţi. gesticulând sălbatic. Kruppe. deşi ajunse la concluzia că singura ei valoare venea din unicitatea ei. desenul nu avea nicio legătură cu numele tavernei. fluturând mâna spre singurul său tovarăş de la masă şi explicând. La o masă în colţul opus. întrerupe. apoi oftă. Cu moneda încă în mână. De unde căzuse? I se agăţase de haine sau o lovise când traversa acoperişul? Sau fusese printre lucrurile fiicei D’Arle? Crokus ridică din umeri. nu-i nicio treime goală. Dessembrae fie lăudat. te asigur! O zi bună. o singură dată. Văzuse monezile din Callows. Crokus se grăbi prin poartă şi se apropie de cea mai mare clădire din Târgul Grijii. Plimbarea îl adusese la Poarta de Est. Ah. 127 . te rog. de-a lungul unui drum numit Grija lui Jatem. Ochii lui săgetară la Kruppe. brăzdat ici şi colo de aramă neprelucrată şi crestată în jurul chipurilor cu tablă grosolană.. Poarta rămânea deschisă în timpul zilei şi un şir de care cu legume se târa încet prin pasajul îngust. — Oh. Metalul era vechi. — Se pare că voi doi sunteţi ocupaţi acuma.şi atunci Kruppe a luat cu mişcări atât de repezi încât să nu fie văzute de nimeni coroana şi sceptrul regelui din capacul sarcofagului. dar niciuna nu semăna cu aceasta. se ghemuiau câteva clădiri încovoiate numite Târgul Grijii: destinaţia hoţului. — Ah! exclamă Kruppe. În mintea hoţului. Un rânjet trase de colţurile buzelor hoţului şi acesta se îndreptă într-acolo cu paşi mari.ale bărbatului. întinzându-se după cana de vin pe care bărbatul o lăsase în urmă. o tavernă lăbărţată din lemn. în timp ce-şi făcea drum de-a lungul unei laturi. doar dacă răsuflarea stătută a regelui nu s-ar scurta şi astfel s-ar trezi fantoma sa. Crokus puse o mână pe umărul umed al lui Kruppe şi chipul rotund şi strălucitor se întoarse să-l studieze. Pe chipul bărbatului se aprinse speranţa şi se ridică repede. — Ce creatură grăbită. se gândeşte Kruppe apoi.

Se lăsă pe spate. — Exact! Le-ai vândut deja? Kruppe trase o batistă dintr-o mânecă şi îşi şterse fruntea. Aramă neagră. Nevăzând niciun car. temperatura prea rece. bolborosi el. doar o monedă. apoi privi în jos spre mâna sa. Crokus aruncă o privire în jur. te rog. — Grozav! Kruppe tresări la strigătul flăcăului. Metalurgul care a turnat lucrul ăsta ar fi trebuit să fie spânzurat. Ştiam că ai să fii aici ca să vinzi lucrurile pe care ţi le-am adus. se întreabă Kruppe. Dacă vezi un car roşu cu verde de negustor intrând clătinându-se în oraş. ce ai acolo în mână? Crokus se holbă dezorientat. — E vorba de ultima dată. toate rutele de negoţ sunt în dezordine. — Mm. Kruppe. rătăcind pierdut. — Un biet refugiat din Pale. apoi se întinse după cana de vin. păşi afară şi aruncă o privire în jur. Deschizând-o.— Acela era legătura ta cu negustorii? întrebă el. apoi se aplecă înainte. — Fugă mâncând pământul. — Iar acum. Kruppe întoarse iar şi iar moneda în mâini. — Un caz special. Casa e bine apărată. Să îţi aduc obiectele menţionate în această seară? Excelent. flăcău. cu chipurile la doar câţiva centimetri distanţă. — Mă gândeam să urmeze moşia Orr. Şi e şi bătută strâmb. Moşia lui Orr. Crokus? Examinează priveliştea din uşa aceea. Servitoarea sosi cu o carafă de lut plină de vin cu miros acru. Kruppe umplu din nou cănile. agitându-şi sprâncenele. Kruppe se încruntă. Am găsit-o în aceeaşi noapte când am furat din moşia D’Arle. Kruppe înţelege. Crokus simţi că i se înfierbântă faţa şi fu recunoscător că era întuneric. Se aşeză înapoi la masă. ăăm. — Oh. — Ceruri. 128 . Matriţă de cea mai proastă calitate. poate că a şi fost. Îmi faci o favoare. se gândeşte Kruppe. Norocul lui că s-a întâlnit cu Kruppe. — Lucrurile de la D’Arle? şopti el drept răspuns. Un zâmbet larg apăru pe chipul rotund al lui Kruppe. — Dar atunci desigur. consideră problema rezolvată. Dar nu intenţionez să le pun la adăpost în altă parte. şopti el. nu chiar. le vreau înapoi. arătându-i-o lui Kruppe. Kruppe ţi-ar fi foarte recunoscător pentru această informaţie. da – adică nu. nu. Când îi deschise din nou erau două crăpături subţiri. — Ah. Adică. termină Crokus râzând.. tot cu tine o să fac afaceri pentru orice altceva. Are două capete. Kruppe flutură din mână. Adică.. sigur că nu. Spune-mi. În timp ce vorbea. Tinichea ieftină. recunoaşte Kruppe. tânărul ridică din nou din umeri şi se întoarse înăuntru. Flăcăul doreşte să reintre în posesia lor ca să-şi caute recompensa în altă parte? Crokus clipi. explică el. într-adevăr. Kruppe se aplecă înainte pentru a-l întâlni pe flăcău. ce-ar dori acest flăcău bine antrenat de la acest unic maestru al tuturor artelor infame? Sau ai triumfat din nou şi vii cu pradă de care vrei să scapi în mod adecvat? — Păi. — Nu.. închizând ochii strâns. răspunsul la întrebarea ta. Numai că astea sunt speciale. a cărui strălucită înţelegere l-a făcut să. nu încă. zici? Kruppe te sfătuieşte să fii atent. Deci. — Cu toate poveştile astea despre război. spuse el nepăsător cu ochii pe Kruppe. vezi? — Într-adevăr? Îi permiţi lui Kruppe să examineze acest obiect deosebit mai îndeaproape? Crokus îi făcu pe plac.. da. Crokus se ridică şi traversă încăperea spre uşă.

judecă înţeleptul Kruppe. — Ne putem întoarce împreună. explică el. Krute miji ochii. încadrat de ambele părţi de dughene neluminate. deci? Ridică privirea şi-l văzu pe Crokus încruntându-se la mâna sa. Murillio ştia că afişarea acesta ostentativă de avuţie făcea multe pentru a domoli suspiciunile. Crokus culese moneda şi o strecură în buzunar. În vreme ce după-amiaza înainta spre amurg. scoţând o batistă din mânecă şi atingându-şi buzele cu ea. Grăsanul îşi mută privirea. care este înţelept în toate. — Nu. — Va fi o zi minunată pentru o plimbare. de parcă era nemulţumit de soarta sa. Crokus dădu vinul pe gât. legate în Aur Sângeriu din minele din Moap şi Belt. Pentru noroc. mai presus de orice în minţile aurarilor. A studiat nişte pietre preţioase din Goahs. — Să pornim. Kruppe îşi ridică ochii strălucitori. Rondul Aurului Alb înconjura un turn abandonat cu o panoplie de marchize în culori strălucitoare. Crokus tresări. Aurarul. Kruppe se ridică. Îşi frecă mâna de picior şi rânji ca un nătărău. cu mâinile veştejite dinaintea sa. se aplecă precum un uliu peste tejghea. o abordare improbabilă a dughenelor lor. Nenumăratele poveşti de moarte şi nebunie din jurul Turnului lui Hinter şi a împrejurărilor sale îl făceau să fie pustiu şi. oprindu-se din când în când pentru a examina articolele vânzătorilor. 129 . rare ca laptele de dragon şi trase din stânci la fel de crunte. oftând. altele nu se mai găsesc în Darujhistan. înroşindu-se. Murillio intră în Rond dinspre Drumul Treptei a Treia. Înfăşurat într-o pelerină de un albastru strălucitor de la Malle Waste. bolborosi el. — Nu. Poţi scăpa de ea cum doreşti. fiecare cu proprii paznici zăbovind afară. — Ah. — Cu totul lipsită de valoare. Privi vinovat în altă parte. scrâşni acru aurarul.— Niciun car de negustor. dar Crokus era atent la cana din mâna sa. ca întâlnirea din această seară să fie favorabilă tuturor celor implicaţi. care se feri fără să vrea. o păstrez. Un deget bătea neobosit tactul. Se aplecă în faţă şi scuipă pe lângă Murillio. — Excelent. spuse el. Ici şi colo grilaje de fier căzură zdrăngănind peste faţadele dughenelor. purtând mici cicatrice cenuşii care arătau ca urmele de corb în noroi. Murillio se apropie. — Să mergem. dintr-un depozit secret. Perle din Talient. — Este ăsta buticul lui Krute din Talient? — Eu sunt Krute. spuse Kruppe. bine. Aruncă din nou o privire spre mână. — Numai unul. oprindu-se ca să-şi măture firimiturile de pe piept. Puse moneda pe masă. — Probabil m-am murdărit de ceară undeva. iar printre cele câteva rămase deschise fură aprinse torţe. cu chipul prelung şi nasul ca o pietricică. pasajele dintre ele fiind nişte crăpături înguste ducând spre clădirea în ruine a turnului. — L-a lovit ceva pe flăcău? întrebă el repede. Dughenele aurarilor. — Niciun client azi? întrebă el. Ajunse la un butic anume. mulţimea din Rond se subţie şi gărzile personale deveniră mai alerte. — Kruppe trebuie să plece imediat. declară Kruppe. Pentru fiecare piatră scoasă din filoanele mânioase s-au pierdut o sută de sclavi. se înşiruiau pe strada rotundă. întâlnind ochii bulbucaţi ai bărbatului.

stafiile se înghesuie la intrare – poţi să te apropii de ele. — Una. Unde naiba eşti? O voce vorbi dinapoia lui. cu o clipă mai devreme. deci. — Sănătos obicei. — Târăşte-te. — Şi Hinter însuşi? Stafia lui e printre ele? 130 . — Pe aici. Broaştele orăcăiau şi ţânţarii bâzâiau în aerul călduţ. năpădită de buruieni. prietene. privind vârful ascuţit al spadei. dând la iveală cioturile înnegrite ce-i ţineau loc de dinţi. Murillio se răsuci. apoi se relaxă. Toate vor să iasă. Bănci din piatră albă se ghemuiau în iarba galbenă. Murillio încuviinţă. Cu ochii mari. — În spate le ţin. făcând cărarea perfidă. — Ai întârziat. dar nu cea mai bună. prea tare.. la naiba. Dinaintea sa se înălţa Turnul lui Hinter. lipsită de uşă şi ascunsă în umbre dese. altfel tentaţia lor ar stropi străzile de sânge. Du-te! Murillio căzu în genunchi şi se împinse prin intrare. cu zidurile sale din piatră acoperită de mucegai lucind în lumina muribundă. Murillio ajunse la intrare. Pereţii erau acoperiţi de perdele negre şi aerul mirosea a sudoare stătută. plutise la câţiva centimetri de plexul său solar. — La naiba Rallick! Asasinul mormăi amuzat. care.Umerii lui Krute tresăriră şi ochii îi fulgerară. Murillio îşi puse arma înapoi în teacă. Se aşeză. — Mişcă repede! Am expus o hoardă de aur fals şi pietre fără valoare pe tejgheaua de afară. O potecă pietruită. Murillio rămase în picioare. Vino. — Vrei să spui că nu-i doar o poveste inventată de asasini ca să-i ţină pe oameni la distanţă? Rallick se întoarse şi îşi făcu drum spre o terasă joasă care dominase cândva grădina. un pumnal apărându-i în mâna dreaptă în timp ce cădea într-o poziţie defensivă. Suspină dezgustat când uşa se închise dinapoia lui. Aurarul lăsă perdeaua să cadă între cele două camere şi se întoarse spre Murillio. A cumpărat vreuna? Krute rânji. Merse la uşa laterală şi-o deschise. În încăperea dinăuntru Murillio nu văzu decât întuneric. gaura asta e terminată. — Mă aşteptam să te găsesc în turn. sârmoasă precum oasele pătate alei vreunei fiare uriaşe. Rallick spuse: — Eşti nebun? Locu-i bântuit. care era şi mai râncedă şi mai înăbuşitoare decât prima. Murillio intră în butic. o să-ţi arăt. cu mâna stângă trăgând din teacă cu un scrâşnet spada subţire şi lungă de duel. După un minut precaut. Krute îl conduse în camera din spate. — În unele nopţi. să le asculţi rugăminţile şi ameninţările. Tot vinul şi toate prăjiturile alea nu par să se fi pus pe tine. — Rallick? şuieră el. apoi se ridică în picioare. Rădăcinile stejarilor ogârjiţi şi piperniciţi care mărgineau poteca împinseseră cele mai multe pietre afară din pământ. Lovi cu piciorul în peretele din fund şi o tăblie se roti din balamale.. Miji ochii şi încercă să străpungă întunericul cu privirea. simţind pământul umed pătându-i mâinile şi genunchii. — Mă bucur să văd că nu ţi s-au tocit reflexele. privind spre turn. şi spune-i lui Rallick că Ghilda nu-i mulţumită de generozitatea de care dă dovadă în legătură cu secretele noastre. Murillio văzu mai jos de terasă un iaz nămolos şi plin de alge. Dacă vreun client cu privire ageră le vede. spuse Rallick măturând frunzele moarte de pe una din bănci. În vreme ce i se alătura asasinului. duce la intrarea arcuită.

Vrei să ştii de unde au venit stafiile acelea. — Ale familiei D’Arle. Kruppe îi dădea flăcăului lucrurile din ultima sa treabă. Auzind tonul asasinului. — Erau de la o moşie. — Au trecut mulţi ani de când am avut atâtea speranţe pentru care să ne străduim. Stafiile sunt prinse în coşmarurile vrăjitorului – se ţine de ele şi nici măcar Hood nu le poate trage la pieptul său cel rece. iartă-mă că-s aşa de încântat de ideea de a-i salva viaţa flăcăului. — Descoperit? Prietenul său părea se fie undeva departe.. Am dat peste el în după-masa asta. încruntându-se. Intră în turn şi o să afli personal. bănuieli tocite. Când am dat pe la Hanul Phoenix în dupămasa asta. interveni Rallick. Murillio sforăi. Kruppe ăsta. — Mulţam de avertisment.. — Două invitaţii la Festivalul Doamnei Simtal. Pe Sărutul lui Gedderone! Fecioara D’Arle! Cea coaptă cu obrajii aceia – e adusă la aproape toate adunările. sau cel puţin aşa se spune. — Oh. Acuma. — Bine. spuse Rallick liniştit. Să nu uiţi asta. e sigur că Crokus nu a renunţat la serviciile lui Kruppe – am fi adulmecat cu toţii asta. — Niciodată să nu regreţi asemenea plăceri. Dar. spuse el liniştit. Tot ce-l ţine laolaltă e frica de a fi descoperit. cine-şi poate da seama dacă Kruppe a adulmecat ceva? În orice caz. E alunecos. se răsti el sarcastic. n-am văzut nicio sugestie că piticul acela alunecos bănuieşte că am pune ceva la cale. a trecut multă vreme. Transformarea unui copil care fură într-un bărbat educat. cugetă Murillio. cu o bună reputaţie va necesita mai multă muncă decât cere domolirea unei inimi. Murillio oftă şi marginile tăioase ale sarcasmului său se înmuiară. Cea mai de încredere slugă a Doamnei Orr mi le-a adus în după-amiaza aceasta. — Răbdare. da. adunându-şi pelerina şi aşezânduse. — Amintirile lui Kruppe se revizuiesc la fiecare oră. spuse el. în sfârşit! Mammot va fi încântat. adăugă Murillio. — Păi. Ochii lui Rallick se întunecară. Expresia chinuită a lui Murillio se topi. Mă întreb dacă Kruppe îşi mai aminteşte măcar de asemenea zile.. spuse Murillio. nu-i aşa? A cui? întrebă Rallick. apoi ridică sprâncenele. O vorbă către unchiul său. — Ei bine? — Le am. Murillio se încruntă. Desigur. Murillio? rânji Rallick. Asasinul îşi privi prietenul. Nebunul doarme înăuntru. Se pare că Crokus a făcut nişte cereri bizare. aşa cum a promis. nimic mai mult.— Nu. unde toţi flăcăii înzorzonaţi lasă dâră după ea. Zâmbetul lui Rallick era blând.. Poate nu. — Ce-ai zis despre cererile bizare ale lui Crokus? — E un lucru straniu. — Un ghiont în direcţia potrivită? Da. Scoase din interiorul pelerinei un tub de bambus legat cu o panglică albastră. vai! Să vezi că tânărul nostru hoţ e fermecat şi acuma păstrează fleacurile ei pentru el. Murillio fusese pe punctul de a intra în turn când fusese luat prin surprindere de Rallick. dar se adună şi zâmbi. Oh. 131 . — Poate. Dintre toate visele fără speranţă pe care le poate avea un băiat el l-a ales pe cel mai rău. Rallick îşi alungă ţânţarii de pe faţă cu o fluturare a mâinii. spuse Rallick. — N-ai văzut zvâcnetul nasului lui Kruppe? — Încă nu. — Drumul către una din ele va fi însângerat. răspunse Murillio.

Murillio se întoarse să privească intrarea în turn. e alunecos. Alchimistul. Stăpâne. observă Baruk. Stăpâne. concluzionă el. Baruk tresări. Într-un fel straniu. drag prieten al lui Kruppe. Cei doi bărbaţi părăsiră terasa. întinzându-se după o cârpă cu care să-şi şteargă mâinile. dar tot ce văzu sub arcada încovoiată fu un zid de întuneric. 132 . făcu un singur pas în cameră. Se ridică. Baruk aruncă o privire la masa hărţii. Când ajunseră pe potecă. aceasta i se păru mai neliniştitor decât orice hoardă de suflete pierdute pe care şi-o putea imagina. zguduit de ceea ce ar fi putut fi cu uşurinţă luat drept un semn prevestitor. Lumina strălucitoare a dimineţii intra prin ferestrele largi ale biroului lui Baruk şi un vânt cald se strecura în cameră aducând cu el mirosurile şi zgomotele străzii de jos. aerul din faţa ferestrei mele a devenit mai degrabă plin de praf. Muncă de construcţie. Zgomotele se stinseră şi apoi urmă un trosnet puternic. Baruk strecură harta pe un raft şi se întoarse la ţanc pentru a-şi vedea agentul intrând cu un Roald încruntat pe urme. Zgomotele străzi se înteţiseră. nu glumă. Kruppe. — Din nefericire. şedea pe un taburet înalt la masa hărţii. Doi bărbaţi solizi mânuiau târnăcoape în vreme ce restul formau un şir. — Ba. O întreagă jumătate de hartă – jumătatea de nord – era roşie. Marea roşie înconjura aceste pete curate si se cobora în jos înecând oraşul Pale şi sfârşind la marginea de nord a Munţilor Tahlyn. Servitorul ieşi şi închise uşa. Cerneala roşie curse peste hartă. Coborî de pe taburet. spuse el. Rondul doarme de-acuma. Picta harta. Cerneala roşie fusese îndoită cu apă. Din hol se auzi o voce vorbind tare. încă îmbrăcat în hainele de noapte. — Krute trebuie să vrea să închidă. Baruk se lăsă pe spate. — Mai mult decât bună. se aplecă şi privi în jos. Înjurând. întrebându-se dacă ar fi putut vedea stafiile bolborosind. auzind scâncetul vinciurilor şi o voce zbierând la trecători. Alchimistul se îndreptă spre masă şi făcu sul harta distrusă. Baruk privi în jos la bărbatul ţipător îmbrăcat. acoperind zonele deţinute acum de Imperiul Malazan. studiind un sul de pergament. — Bună ziua. Maistrul se sprijinea cu spatele de un car din apropiere. Merse la fereastră. — Aşa-i. — Să aştepte o clipă. Făcându-i semn lui Roald să plece. Roald. — Da? Servitorul său. fu el de acord după o vreme. smucindu-şi antebraţul stâng în afară şi răsturnând călimara. aplecându-se mai aproape de hartă pentru a desena graniţa de sud a talazului roşu. apoi un murmur. Un ciocănit uşor îi distrase atenţia. învârtejind cu picioarele ceaţa de metan. O mică dungă curată exact la sud de Pădurea Câinelui Negru însemna forţele lui Caladan Brood. — A sosit unul din agenţii tăi. Într-una din mâini ţinea o pensulă pe care o înmuia din când în când într-o călimară bogat ornamentată din argint. Studie iazul din faţa lor. Baruk se încruntă. — Cine se ocupă de întreţinerea drumurilor? se întrebă el cu voce tare. Roald. Făcu ochii mari văzând cum pata se întinde peste Darujhistan şi continuă spre sud spre Catlin. O echipă de muncitori era ocupată să distrugă strada de dedesubt. trecând pietrele sfărâmate de la unul la altul până la o grămadă ce creştea pe pavaj. flancată de ambele părţi de două petice mai mici care indicau Garda Purpurie. Baruk. — Da.Rallick chicoti la auzul sintaxei batjocoritoare a lui Murillio. Cu adevărat minunată! Ai gustat aerul proaspăt al dimineţii? Baruk aruncă o privire spre fereastră. Roald ieşi şi închise cu grijă uşa.

Ignorându-l. — Ce zi fierbinte.. vai. zâmbind fericit. întrebându-se dacă avea să prindă vreodată vreo sclipire din ceea ce se găsea dinapoia purtării îngereşti a lui Kruppe. — Acest război al asasinilor. Profiturile s-au prăbuşit. da. spuse el. În aura Gemenilor un Adept poate să audă. spuse el. Batista lui dispăruse. Un război al asasi nilor. îşi aminti de agentul său. Împărăteasa se folosise de asemenea Ghilde locale. Văzând expresia lui Baruk înăsprindu-se. muncitorii păreau să petreacă mai mult timp certându-se decât lucrând. Lăsă braţele jos. — Kruppe nu poate decât să presupună pe cât de bine poate cineva cu nenumărate talente. — Poţi să pleci acum. Un război al asasinilor putea aduce necazuri. dacă într-adevăr noii veniţi erau Gheare. În trecut. în. continuă: — Acum noutăţi. dar Imperiul era şi mai puternic. — Pe scurt. — Şi hoţii cum stau? — Acoperişurile au devenit aglomerate. — Kruppe mai are ceva de spus. e intern? — Nu. muncitorii de la drumuri. Dar ceva din toată treaba părea cu siguranţă în neregulă. — Atunci. În ochii lui Kruppe fulgeră ceva ce-l făcu pe Baruk să tresară. apoi se întoarse cu spatele la ea. Kruppe se aşeză. Bărbatul îşi schimbă poziţia în scaun şi îşi şterse fruntea. în umbrele infame ale nopţii. spuse el. apoi scoase dintr-o mâneca batista sa. Alchimistul nu putea desluşi niciun scop dinapoia unui asemenea război. dar nu e ceva neobişnuit pentru cei care fac asemenea munci de jos. noua forţă a fost identificată? — Nu. — Treci la subiect! — Da. şi asta îl tulbura chiar mai mult decât războiul în sine. Grăsanul se ridică dintr-o singură mişcare curgătoare. Ghilda a suferit pierderi. Năucit. Îl studie pe bărbat. — Unde-i Rallick? Kruppe clipi. să vadă. — Ah. Kruppe a trecut pe lângă ei pe drum încoace. în pragurile întunecate ale străzilor stătute. Kruppe a adulmecat un zvon. adesea recruta din ele. desigur. Se taie beregate. Baruk se îndreptă cu paşi mari spre fereastră. Auzind un foşnet în spate. Într-adevăr sunt cam neciopliţi. Baruk se întoarse spre fereastră cu ochii pe strada de jos. — Ce-a auzit Kruppe? Ce n-a auzit Kruppe! Baruk ridică o sprânceană.. — Ce-ai auzit? întrebă el încet. coborând vocea până la o şoaptă. — Povestea este laborioasă şi confuză. să adulmece şi să atingă lucruri la fel de 133 . se spune.Kruppe se opri. venind cu paşi mari să i se alăture lui Baruk la fereastră. Se întoarse şi zâmbi. Se aplecă înainte. ochind carafa de vin de pe poliţa de deasupra căminului. în timpul jocurilor de noroc şi altele asemenea. alchimistul îi făcu semn lui Kruppe să continue. — Ce căldură. Ghilda lui Vorcan era puternică. Dedesubt. Ei bine. — Se murmură în colţurile barurilor. În clipele de relaxare. — A dispărut. Baruk îi făcu semn spre un scaun. Stăpâne Baruk. Kruppe nu l-a mai văzut de zile întregi. Privirea lui Baruk se ascuţi. Îşi tamponă fruntea.

— Cine poartă moneda. Vocea îi scrâșnea din gâtlejul încordat. spune Kruppe! — Serveşte-te cu vin. — Chiar şi în această copie. bolborosi el.cine poate spune? Kruppe ridică o mână în palma căreia ţinea un disc plat din ceară. Este aşa cum este. Studie urmele de pe faţa întoarsă spre el. spuse Baruk lent.. dar trebui să facă un efort ca să dea drumul aerului din ei. Kruppe închise brusc palma. dar cea mai uşoară ploaie îl spală de sânge şi nu lasă nicio urmă a preţului său. Baruk spuse liniştit: — Vorbeşti de Oponn. răspunse el nepăsător. avertismentul amar din Râsul Lordului. Se sprijini cu o mână tremurătoare de pervaz. Cântărit în distrugeri. Îşi simţi Vizuina împotrivindu-se unei apăsări ce creştea o dată cu sunetul. apoi sursa sa se prăbuşi. Tăcerea bruscă îi umplu dureros capul lui Baruk. dar ce cald e. Murillio. Rallick şi Coll. concentrându-şi privirile pe discul de ceară din palma lui Kruppe. 134 . suluri îngălbenite. încuviinţând. Nicio Vizuină a niciunui mag nu poate rezista acestui vânt. Kruppe privi din nou în jos la stradă. — Un obiect. — Examinează această copie. O bibliotecă. ca de la mare distanţă. alchimistul îşi deschise Vizuina. — Un fecior. luptându-se să revină la realitate. la fel ca şi celorlalţi agenţi ai tăi. pentru care viaţa şi tot ce cuprinde aceasta sunt adesea riscate. O ceaţă fină se împrăştia în jurul lui. Când bărbatul se îndepărtă. Poate nu-i decât o prefăcătorie macabră pentru a-l amăgi pe neghiobul de Kruppe. Slab. Discul se roti. apoi închise ochii. De unul singur. Plămânii îi ardeau. sminteala unui rege. Stăpâne Baruk. un loc tainic încuiat pentru toţi cu excepţia unuia. murmură Baruk. Discul încă se mai învârtea în aer dinaintea lui Baruk. În număr mare. Mintea lui Kruppe. — Vorbeşti. un birou ciupit şi pătat – Baruk simţea că aruncase o singură privire în această încăpere. valoros doar pentru cei care pretind acest lucru. dându-l la iveală pe Lord. Nu bărbatul acesta. — Vai. spuse el încet cu ochii pe disc. zice Kruppe. Cuvintele lui Kruppe îl atrăseseră undeva – într-un loc ce sugera vaste depozite de cunoştinţe şi mâna sigură. ca o pată argintie. Picături fierbinţi îi stropiră faţa şi se dădu un pas în spate. Batista apăru din nou şi Kruppe se dădu un pas în spate. precisă care le adunase fără greş şi le însemnase pe pergament. care circulă lipsit de origine. volume legate în piele lustruită.. — Doamna. îl auzi pe Kruppe vorbind. — . Baruk îşi ţinea suflarea. tamponându-şi fruntea. coroana unui cerşetor. Stăpâne? Cu ochii ţintuiţi pe chipul rotund al bărbatului. Stăpâne Baruk.. Sunt cele două feţe ale unei singure monede.. Făcu un gest şi discul de ceară se ridică încet în aer până ajunse să plutească dinaintea ochilor săi. Neghiob? Baruk zâmbi în sinea sa.lipsite de substanţă ca şi vântul. — Poate. Kruppe. de o monedă. O clipă mai târziu dispăruse. suflă răsuflarea Gemenilor. Gustul Doamnei Noroc. Din ceaţa care se topea pâlpâiră flăcări albastre şi discul se micşoră rapid. Se întoarse şi puse discul pe pervaz. rafturi din lemn negru puternic reliefate. urmărit de mulţi care însetează după recele-i sărut. Baruk deschise ochii. — Înţelegi. Cine? Kruppe reveni lângă el. Îi e cunoscut lui Kruppe. cu siguranţă că este. Privirea lui Kruppe fulgeră spre alchimist. iar vâjâitul şi apăsarea care îl însoţea se opriră pe neaşteptate. Un vâjâit îi umplu partea dinapoi a capului. Discul se roti din nou şi ochii lui Baruk se deschiseră larg când acesta începu să se învârtă.

Stăpâne Baruk? Care-i misiunea. La asta se adăugau căile misterioase ale Împărătesei. prietenul lui Kruppe. Nu se mai putea baza pe capacitatea lui de a prevedea.— Asta nu poate fi o coincidenţă. de a analiza toate posibilităţile şi de a o găsi pe cea care se potrivea cel mai bine cu dorinţele sale. Când îşi lăsă mâna în jos ochii lui prinseră o sclipire roşie. de a face planuri de rezervă. — Nu contează. Îl privi fioros pe Kruppe. dar îi voi găsi. Foarte bine. Se poate ca Rallick să fie prins cu îndatoririle faţă de Ghildă. Se întoarse din nou spre fereastră. a fost cât se poate de delicios. pentru asta găseşte-l pe Rallick. însemnaţi toate chipurile care se opresc asupra lui. primind din nou un scop în viaţă. Baruk. — Înţeles. Cum se învârte moneda. Lui Baruk nu-i plăcea deloc ideea ca norocul să-i dirijeze afacerile. Ştiu că eşti aici. Şi Kruppe. Înţelegi? — Kruppe le va transmite insistenţa ta. Va trebui să-i spună lui Roald să-i aducă nişte ceai tămăduitor. Durerea de cap îl vlăguia. o speranţă disperată împotrivindu-se terorii pe care o simţea. Pionii tăi se mişcă nevăzuţi deocamdată. Baruk auzi uşa deschizându-se. Mi-au servit multă vreme interesele şi trebuie s-o facă şi acum. Împărăteasă. — Şi tu. Printr-un nor de praf sclipitor văzu întinderea acoperişurilor Darujhistanului şi dincolo desele. că veni vorba? — Apăraţi-l pe Purtătorul Monezii. mai presus de orice altceva. Erau pătate de cerneală roşie. Îşi ridică ambele palme la vedere. şopti el. Îmi e cunoscut numele. Kruppe clipi. Oponn avea un fel de nimici cele mai bine gândite planuri. ar scăpa de privirea tulbure şi de paşii împleticiţi şi ar pune misiunea la inimă. Chipul lui Kruppe rămase inexpresiv. Privi în josul străzii. Dacă Lordul îl va pretinde pe Purtătorul Monezii. cu sau fără blestematul de noroc al lui Oponn. Reuşi să-şi stăpânească frica. fie ca îndurarea să-i zâmbească tânărului Crokus. 135 . — Ţine-mă la curent. în vreme ce Coll. undeva. deci. va fi nevoie de talentele asasinului. inofensive sau spurcate. — Adună grupul. Fii sigură de asta. — Crokus? se încruntă Baruk. Kruppe. Bărbatul făcu o plecăciune. Oponn intrase în joc şi când era vorba de asemenea puteri viaţa unui oraş şi a locuitorilor săi nu însemna nimic. Se aplecă înainte peste pervaz. apoi închizându-se. Supravegheaţi-l. la fel şi oraşul. Baruk îşi frecă fruntea. şuieră el. — Şi îţi mulţumesc pentru vin. Vai. Pe toţi cei pe care i-ai numit. Trebuie să ştiu dacă e al Doamnei sau al Lordului. — Ca întotdeauna. portul.

nu. Vorbele nebunului Theny Bule (n.?) 136 .Cartea a III-a MISIUNEA Marionetele dansează rătăcind sub mâini dibace – mă-mpleticesc printre ele prins în fire în dans încâlcit şi-i blestem pe aceşti nebuni şi pirueta lor smintită – nu voi trăi ca ei oh. lăsaţi-mă să dansez în al meu cerc – aceste zvâcnete spontane jur pe Mormântul lui Hood că-s artă în mişcare.

spuse el. blestemul de nesuferit al conştiinţei. Whiskeyjack ridică o sprânceană. Era din Vechea Gardă. Un războinic cu un singur braţ care a luptat alături de tine pe străzile din Nathilog cu mulţi ani în urmă. cea a Împăratului şi cea a Primei Săbii ce tragică trădare.. cu trunchiurile peticite ca nişte santinele înşiruite pe coasta muntelui. acoperită de ceaţă. Se întoarse către Moranthul Negru. Traversarea munţilor din noaptea precedentă fusese un iad. găsi ceva ce părăsise şi-i blestemă din nou trezirea. Surprins. Vă cunoaştem bine.. Arzătorii de Poduri Toc cel Tânăr La un sfert de oră înaintea zorilor..Capitolul opt A coborât atunci printre femei şi bărbaţi. stăpân pe tăişul ascuţit al furiei Imperiului. nu vă va lipsi nicicând ajutorul. — Ai întrebat de soarta unuia din neamul vostru. spuse Kalam. 137 . coborând fără să plece a rămas o amintire dinaintea ochilor ei. Păşiţi în umbra duşmanului. Pasăre ce Fură. Whiskeyjack privi în altă parte. Moranthii Verzi au livrat aşa cum li s-a ordonat şi nu numai. pielea încordându-i-se în jurul ochilor. — Credeam că nu prea mai aveţi muniţii. alegându-şi cu grijă drumul prin dezordinea de pietre acoperite de muşchi de la baza povârnişului. Sergentul trase adânc în piept aerul dulce al pădurii. Arzători de Poduri. Sergentul trase adânc în piept răcoarea aerului dimineţii. — Totul e în regulă. Ploaia se oprise de atunci. Lăutarul şi Tufă sunt doi genişti fericiţi. spre sud. cu Quorlii zgâlţâinduse în mijlocul a trei nori ostili de furtună. Whiskeyjack se întoarse şi se îndreptă. Cuvintele care veniră dinspre el păreau născute într-o peşteră. a Lacului Azur. Kalam şi un Moranth Negru se apropiau. şi aşa. Moranthul continuă. — Selectiv. cu pecetea smulsă În spurcata ei purificare acolo pe nisipul înmuiat în sânge au fost vărsate vieţile. se zărea lucirea slabă a Darujhistanului. Din partea Moranthului. cerul avea culoarea fierului injectat cu dâre de rugină. Sergentul Whiskeyjack stătea pe vine pe un dom de stâncă deasupra plajei acoperite de prundiş privind peste suprafaţa calmă. Era un miracol că nu pierduseră pe nimeni. Chipul creaturii rămase în umbră sub coiful articulat. lăsând aerul răcoros şi umed. Auzi dinapoia sa sunetul unor cizme însoţit de un clinchet. — Mulţumesc. Departe. goale şi cu un uşor ecou. Dinapoia lor se înălţa pădurea umbrită de pini. pe celălalt ţărm al lacului. În faţa i s-a pus un preţ pe care-l cercetă întâi în trecere neştiutor şi nepregătit În coborârea sa printre femei şi bărbaţi. Încă trăieşte..

Sergent? — Al meu. Kalam salută şi plecă. Următoarele cuvinte ale Moranthului îl zguduiră profund. Trase adânc aer în piept. — Spune-mi. Vă voi spune planul meu. cu ochii în pământ în vreme ce membrii grupei lui soseau. Surprins. — Nu prea ştiu cum să iau asta. La treabă. am împerecheat spirit cu spirit. Cel al Împărătesei şi al tacticienilor ei e respins începând de acum. răspunse Moranthul. — Cum exact. Ne vei găsi aici de azi în două săptămâni. Adună-i pe ceilalţi. Pasăre ce Fură. — Nu urmează să minăm porţile oraşului? întrebă Lăutarul aruncându-i o privire lui Tufă. — Ben cel Iute e pregătit. s-ar putea ca o escadrilă a Negrilor tăi să patruleze în zona asta de acum în două săptămâni? Capul Moranthului se răsuci audibil către lac. Unul pentru fiecare Moranth confirmat ca victimă a vechii vrăjmăşii a lui Pale împotriva noastră. părând să nu-şi dea seama că nu era singur. Războinicul se întoarse spre el. Caporal. Planul original a fost aruncat la gunoi.— Îţi urăm ca sângele ce îţi va păta mâinile data viitoare să fie al duşmanului. Whiskeyjack îl privi pe Moranthul Negru îndepărtându-se. aşa că o s-o facem în felul meu şi să sperăm că o să scăpăm cu viaţă. O facem în felul meu. — Spirit pentru spirit. spuse el. alegându-şi cu grijă cuvintele. Rămase tăcut. scrâşnind din măsele încet şi precis. Whiskeyjack coborî de pe piatră şi cizmele i se afundară în muşchi. Judecăm. Acţionăm conform acestor judecăţi. 138 . Plecăm acum. — Există viermi în carnea imperiului vostru. — Altceva? Chipul asasinului deveni inexpresiv. Dar asemenea descompunere este ceva natural pentru toate corpurile. Veniseră toţi. cu fruntea încruntată şi fălcile încleştate. Pasăre ce Fură. — Nu suntem atât de diferiţi. Sergentul se aşeză din nou pe piatră. În Pale. — Sergent? spuse liniştit Lăutarul. Infecţia oamenilor tăi nu este încă fatală. făcându-şi drum prin desişul din jurul poienii în care îl aşteptau călăreţii săi. În ochii noştii. — În regulă. faptele au măsură. Spirit pentru spirit. strecurându-se printre trunchiurile bărboase şi îndreptându-se în susul povârnişului. îndreptându-şi atenţia către oraşul de pe ţărmul de sud. Sergentul se încruntă. Whiskeyjack îl privi lung pe războinicul în armură neagră de lângă el. apoi încuviinţă brusc şi atenţia îi reveni la Kalam. O clipă mai târziu auzi bătaia rapidă a aripilor şi Quorlii se înălţară deasupra copacilor. Pasăre ce Fură. — Planul tău. Nu mi-a plăcut partea aia. Mă aştept să comand eu însumi una peste două săptămâni. Whiskeyjack se opri. adunându-se în jurul lui. Moranth. spuse Whiskeyjack hotărât. Whiskeyjack ridică privirea. Avea să-l lase pe Kalam să-l pună la curent pe vrăjitor mai târziu. apoi se întoarseră către nord. Moranthii se pricep la asemenea treburi. Whiskeyjack îşi dădu seama că nu are răspuns. Moranthii dădură o roată deasupra. poate fi curăţată. spuse el. — Asemenea patrule neprogramate sunt ceva obişnuit. — Ce vrei să spui? — Optsprezece mii şapte sute şi treizeci şi nouă de suflete s-au dus în purificarea lui Pale. spuse el în cele din urmă. mai puţin Ben cel Iute. pentru că era făcut cu intenţia de a ne ucide pe toţi. intenţionaţi să curăţaţi? Îşi aminti de şirul de care încărcate cu leşuri care ieşea şerpuind din Pale şi se luptă cu fiorii de gheaţă ce-i străbăteau şira spinării. — Bine. Se încruntă.

Într-un luminiş ascuns în pădure. — Presupun că Verzii şi-au făcut treaba? Tămăduitorul încuviinţă. ai mers prea departe. de control. Am da de bănuit dacă am intra în port fără captură. — Eu. — Câtă muniţie? — Două lăzi. Aduse firul la băţul cel mai din stânga. cele două de o parte şi de alta se ridicau la mai puţin de un metru. apoi spuse. potrivindu-şi şapca de piele. — Deci vom pescui. răspunse Tufă. împingândule la diferite adâncimi în lut. Vrăjitorul descolăci un metru de gută. cel mai înalt. — Hairlock! Unul din beţele de la margine se smuci şi se întoarse uşor. Toate cele cinci beţe tresăriră. Două obiective. Un freamăt îi umplu capul şi simţi că se prăbuşeşte prin peşteri întunecate. Luă cinci beţe ascuţite şi la aşeză într-un rând dinaintea lui.. A pescuit vreodată vreunul din voi? Se lăsă tăcerea. Luă un capăt şi făcu un mic laţ. foindu-se încântat. apoi Iertare vorbi. de treizeci de centimetri. O barcă de pescuit de şase metri. Firul se întinse şi un bâzâi gros începu să vină dinspre el. spuse Whiskeyjack. Îl înfăşură de două ori şi îl întinse spre băţul cel mai din dreapta. apoi o trase cruciş spre dreapta şi făcu din nou o buclă. făcând o buclă peste următorul băţ. — E bine aşa. ascultaţi şi fiţi atenţi sau n-o să ieşim în viaţă din asta. Eu voi conduce cealaltă echipă. răspunse sergentul. De la cele mai blestemate până la fumigene.. Vizuina asta te-a înghiţit şi n-o să te scuipe afară în veci. unde făcu un nod şi tăie ce mai rămăsese din aţă. Whiskeyjack îşi dezlipi privirea de a ei. ezită. spuse Whiskeyjack. — Hairlock. Iertare zâmbi batjocoritor. În regulă. O încruntătură îi încreţi fruntea.. cu patru vâsle.. să observe. înjurând în sinea sa. iar cele de la margini. 139 . Kalam o va conduce pe una şi cu el vor fi Ben cel Iute şi. două echipe. ar trebui să ne ducă de partea cealaltă a lacului destul de uşor. Ben cel Iute turnă un cerc din nisip alb şi se aşeză în mijlocul lui. pe care-l strânse de capătul de sus al băţului din mijloc. apoi rămase nemişcat. să analizeze. Îi privi pe cei doi sabotori. Iertare. Într-o parte adăpostită a minţii sale păstra o senzaţie de distanţă. Prea adânc. Prima însărcinare e să intrăm în oraş neobservaţi. ai căror pereţi nevăzuţi îi răsunau în urechi de parcă erau loviţi cu ciocane din fier. Ben cel Iute se lăsă pe spate şi-şi împreună mâinile în poală.— Nu. Dar aceste gânduri erau doar pentru el. Hairlock. Alege pe cine ai nevoie pentru asta. — Hairlock! lătră el din nou. şopti el. Îl privi pe Ciocan. Whiskeyjack se holbă la ea. Avem chiar şi două plase. Cel din mijloc se aplecă spre vrăjitor. avea cam un metru.. În mijlocul acestui calm putea să gândească. Pierzi controlul. adăugă Lăutarul.. Un vânt rece trecu peste chipul lui Ben cel Iute. — Am putea prăji un palat întreg. bolborosind câteva cuvinte în timpul ăsta. Vom găsi ceva mai bun de făcut cu muniţiile Moranthilor. Trase aţa spre stânga. Fără uniforme. Fulgerări de un argintiu orbitor îi înţepau ochii şi vântul trăgea de pielea de pe chipul său. — E făcută ca prin partea locului. — Bine. cu multă vreme în urmă. uscând picăturile de sudoare care se adunaseră în ultimul minut. Băţul din mijloc. ştia că păpuşa e încă prea departe.

spuse el. — A exista o încăierare. — Gear a fugit. stând în mijlocul acelei întregi creaţii. Sub tălpile lui roca neagră părea să se învolbureze. — Vă vrea morţi pe toţi. spuse Ben cel Iute. — Deci ai văzut. apoi. Pentru o clipă. Întorcându-se. — Mă bucur să aud că ţi-a revenit memoria. Se întoarse şi-l văzu pe Hairlock cocoţat în vârf. Tayschrenn ştie că grupa ta e implicată. Ben cel Iute zâmbi. unde puterea îşi găseşte primele forme şi unde totul e posibil. Ben cel Iute se lăsă pe vine. există creaturi cărora acest tărâm le este casă. privind marioneta. — Îşi revine greu. porunci Ben cel Iute. strălucitor. — Nu le plac intruşii – ai văzut ce fac cu ei? Ce lasă în urma lor? Zâmbetul vrăjitorului se lărgi când văzu tresărirea involuntară a lui Hairlock. Deşi sunt puţine. îşi trimite slugile să păşească tiptil prin Vizuini. auzi un chiotit dinapoia sa. — Îşi revine? Din ce? — Copoiul Gear mi-a luat urma. — Dar nu e foarte probabil. — Eşti protectorul meu. se răsti Hairlock. Caută semne despre cine sau ce sunt. Vrăjitorule. Studie vârtejurile de gaz din jur. Vrăjitorule! Responsabilitatea e a ta şi nu voi ascunde acest fapt dacă sunt prins. spiralele fiindu-i sparte ici şi colo de roşu aprins. rănit amarnic de o sabie oarecare din mâna căpitanului vostru. deci a fost în zadar să caute răspunsuri. legat de mine. privind îl altă parte. s-o foloseşti? E prea străină. — O voi stăpâni. Până la poalele Vizuinii. încăierându-se purtate de vânturi opuse. — Jumătate. cu trupul de lemn ars şi murdar. Hairlock. pe Ben cel Iute îl luă ameţeala. Hairlock se foi neliniştit. spuse el liniştit. văzu că stătea pe un pinten înclinat de piatră al cărui vârf zimţat se găsea la o duzină de paşi dinaintea sa. nu-i aşa? Te arde de fiecare dată când te apropii. ar cerceta ceea ce ştie până pe tărâmul lui Hood. Acuma ştii cât de departe am mers. speră s-o ucidă febra ca să nu fie el nevoit s-o facă – dar ar avea multe de pierdut dacă ea moare înainte să apuce s-o interogheze. în vreme ce-şi recăpăta echilibrul. prin Peşterile Haosului. zici? 140 . Se opri şi se întoarse zâmbind spre păpuşă. — Şi? Păpuşa ridică din umeri. Nu încape îndoială că i-ar căuta sufletul. Căpitanul Paran l-a înjunghiat pe Gear cu sabia lui. cu hainele de păpuşă sfâşiate şi roase. — Taci o clipă. Cât despre Tattersail. De la început. privirea sa urmă pintenul coborând şi dispărând dinaintea ochilor. Sunt legat de tine. Privirea păpuşii pâlpâi. Se clătină. vrăjitorului. ce face Tattersail? Păpuşa se cocoşă. Cum te simţi.Se privi cum continuă să cadă iute. Pe neaşteptate se trezi în picioare. Hairlock era legat de el doar pe verticală. Nimic. Apoi a sosit Tayschrenn. dar ea ştie destule ca să se ţină la distanţă. învârtindu-se. pierdut în valuri de nori galbeni. şuieră Hairlock. — Am mai fost aici. Nu ştii nimic. Spune-mi. Ben cel Iute se încruntă. ştie că încercaţi să vă salvaţi pielea. Chipul vrăjitorului se întunecă. dar incapabil s-o atingi. — Într-adevăr. dar Tattersail îşi pierduse deja cunoştinţa. nu-i aşa? Hairlock îşi săltă capul rotund. Ben cel Iute întrebă: — Ăsta e Pintenul Andiilor. Şi de ce. Dar focul bănuielilor i-a fost alimentat. — Ai fost norocos. Privind în jur.

murmură Hairlock. Vrăjitorule. Simţi în gură gust de fiere acră şi scuipă peste margine. Păpuşa se opri pe neaşteptate şi privi în jos la cuţitul din mâna sa. Vrăjitorule. apoi începu să cadă. Gândurile pe care le auzea acum erau ale lui Hairlock. Ben cel Iute aşteptă. Se apropie un pas cu o lucire întunecată în priviri. Ştie că i-aş curma viaţa într-o clipă. Vrăjitorule. Aerul duhnea a sudoare şi trecu o clipă înainte să-şi dea seama că era a lui. Ce ironie. Şuieră o înjurătură. — Gear ar fi trebuit s-o omoare – şi ar fi făcut-o dacă nu era idiotul acela de căpitan. Îşi ridică braţele. Vârful cizmei sale lovi pieptul lui Hairlock şi trimise păpuşa învârtindu-se. Trebuie să-mi spui despre această monedă – trebuie să ştiu ce gândeşti. Hairlock ezită. Vântul se întoarse mugind şi îşi simţi trupul aruncat în sus. dar cuvintele i se pierdură în bolboroseli indescifrabile. febra lui Tattersail a crescut. O armă mortală – n-ar fi trebuit să fie posibil. părând confuz. — E timpul să plec. Scuipă. Înăuntru. Dar. Ce zeu se joacă cu acest neghiob de nobil? Păpuşa vorbi mai departe. poate chiar. — E destul de rău că sunt sclavul tău. — Ce-i aşa de important la o monedă? mârâi el. apoi puse arma în teacă şi se lăsă pe vine. odată cu acest fel de nebunie venea şi puterea – destulă putere pentru a rupe acele fire? Vrăjitorul numai era atât de sigur de controlul său pe cât fusese. Crezi că ai putea să înfrunţi un zeu care mă vrea? Aş fi luat. A ţipat ceva despre o monedă. apoi lovi tare cu piciorul. Ben cel Iute îngheţă. Chiar noaptea trecută. Căţeaua delira – e mai puternică decât credeam. Cu toate acestea. Rânjetul său ultragiat se pierdu când dispăru în norii galbeni. 141 . – Hairlock scoase din teacă unul din cuţitele sale mici –. a sărit şi a încăput pe mâinile cuiva. Dar sabia aceea. un cuvânt ce părea să se răsucească în jurul problemei lui Hairlock ca o pânză. — Da. Ben cel Iute trase adânc în piept aerul dens şi stătut.Hairlock se încruntă. acum o îngrijeşte şi pune mâna pe sabie de câte ori încerc să mă apropii de ea. apoi mârâi. E posibil să-l fi rănit de moarte pe Copoi. În ochii săi pictaţi încă pâlpâiau flăcări negre – picuri de putere Haotică. bolborosi el. şi în acel nume groaza vrăjitorului îşi găsi un chip. porunci el.. făcând încă un pas. un indiciu al unei prezenţe nemuritoare? — Un ultim lucru. Ben cel Iute zâmbi. Vrăjitorul ştia ce avea de făcut – de fapt Hairlock îi dăduse ideea. cu atât mai multă putere avea să stăpânească. dar era un zâmbet ca răspuns la groază. — Nu mi-ai spus tot. e posibil să-i ies vreunuia din ei în cale. Păpuşa se opri. Şi cuvântul rămase. Nimic. Dacă ai să continui aşa. Hairlock tăcuse. Îşi dădu seama că priveşte printr-o fereastră spartă în mintea smintită a păpuşii. Şi acolo se afla pericolul. cu ochii fixaţi pe norii de dedesubt. folosit împotriva ta. simţea firele de control devenind din ce în ce mai întinse. gândurile i se agăţau de un singur cuvânt. sucit. O monedă care se învârtea. Ben cel Iute nu era nerăbdător. Hairlock zbură peste margine. Gear. Cu cât mai mult îl sucea Vizuina aceasta. În timp ce peşterile fulgerau pe lângă el. inima îi sări din piept.. Ben cel Iute făcu un pas în faţă. — Cercetează planurile lui Tayschrenn. în peştera de deasupra. Era posibil? N-ar fi detectat ceva? Un gust. Ben cel Iute ridică o sprânceană. dar acum a căzut. sperând să audă mai mult. apoi în următoarea. deşi auzise deja destul ca inima să-i bubuie în piept. Vrăjitorul îşi ţinu răsuflarea în vreme ce Hairlock continua. Creatura aceasta smintită era imprevizibilă şi tot ce-l mai stăpânea era un control subtil – firele puterii pe care le legase de trupul din lemn al lui Hairlock. Păpuşa părea să fi uitat că vrăjitorul se afla acolo. Sunt zei implicaţi în asta. Cu toate acestea. Spera că bruscheţea cu care îl alungase fusese de ajuns pentru a stâlci amintirile lui Hairlock din ultimele minute.

Whiskeyjack se opri. tainic unde înotau cele mai apăsătoare gânduri.. Sau ne echipăm cu o velă. puteţi pune cu toţii mâna pe funie ca să o trageţi în apă – tu nu. furios că ceva din bănuielile lui Ben cel Iute şi ale lui Kalam i se strecurase în gânduri. Avem nişte pânză. Whiskeyjack se întrebă cine aproba dinapoia acelor ochi – apoi clătină din cap. poate c-o să fie. Lăutarul ridică privirea. Dar oricâte ar şti Iertare despre pescuit. Trăpaşul şi Tufă au cărat destul noroi din tunelurile alea ca să îngroape toţi morţii Imperiului. A venit din senin. se întoarse spre Whiskeyjack cu ochi mari. idioţilor. În timp ce-l aşteptau pe Ben cel Iute. Restul grupei stăteau grămadă într-o parte discutând liniştiţi despre eforturile zadarnice ale Trăpaşului. având în vedere că unul dintre voi. spuse el. Asasinul încuviinţă. Trăpaş. apoi se forţă să ridice nepăsător din umeri. După zece minute cei trei bărbaţi ajunseră la plaja acoperită de prundiş lucios. răspunse Whiskeyjack cu o voce golită de orice sentiment. — Mă aşteptam la asta de la Lăutar sau de la Tufă. acoperit de tatuaje albastre ilizibile. spuse Whiskeyjack exasperat. spuse vrăjitorul. Studie chipul lipsit de expresie al lui Iertare. ceilalţi porniră în jos spre plajă. deocamdată. Tu urcă în ea. i-a convins pe toţi ceilalţi că e o idee bună să încarce tot echipamentul în barcă atâta vreme cât aceasta e încă pe mal. Kalam scăpă un sforăit amuzant dinapoi lui Whiskeyjack care îi privea crunt pe ceilalţi. Încărcaţi şi pregătiţi barca. Iertare ridică din umeri. spuse el cu voce aspră. — Ştiu. Sergent. fă-te comod. icnind şi gemând în vreme ce se apleca cu toată greutatea în faţă. Lăutarul. — Acum. acolo la pupa. mă îndoiesc că vreunul din noi e în stare să vâslească măcar într-o cadă de baie. — De când ştie fata să pescuiască? Sergentul oftă. Chipul Barghastului. — Da. Barca de pescuit se găsea la doisprezece metri de marginea apei. — Ştii foarte bine că orice Vizuină care s-ar deschide în apropiere de oraş ar fi detectată. închise într-un loc personal. Caporal. — Să auzim.Whiskeyjack se ridică în tăcere. iar chipul său prinsese o nuanţă cenuşie. Îmi fac griji pentru ei. Privi în altă parte şi-l văzu pe Ben cel Iute apropiindu-se. — Sunt pe cale să vă propun ceva ce n-o să vă placă deloc.. care se holba la sergent aprobând din ochii strălucitori. Privirea lui Whiskeyjack fulgeră spre Kalam. N-avem de ales. Cu Ciocanul în frunte. O să ne trebuiască un catarg. Kalam mormăi. — Lasă funia. Albi când îl văzu pe Whiskeyjack îndreptându-se cu paşi apăsaţi spre ei. Şi suntem pe punctul de a încerca să traversăm un lac cât o blestemată de mare? Whiskeyjack îşi încleştă fălcile. Trăpaşul trăgea de o funie legată de cârligul de la prova. Ben cel Iute ajunse la domul de piatră. Ciocanul – se pare că el îşi ţine firea. Întâmplător. oameni. dar am crezut că te-am pus pe tine să te ocupi de treburile astea. răspunse Iertare. Ambii bărbaţi tăcură când văzură expresia de pe chipul lui. Singura excepţie era Iertare. Kalam spuse: — Grupa pare frântă. Vrăjitorul părea obosit. Chipurile înşiruite în jurul lui erau sumbre. soldat. — Păi. — Trăpaş! răcni sergentul. nu-i aşa? — Afurisit de convenabil. — Mai cu viaţă. — Poţi face o velă? — Nu-i vânt. 142 . Vâslim. iar Whiskeyjack şi Kalam arătau zguduiţi. Whiskeyjack oftă. cu ochii plecaţi sau fixaţi aiurea.

— Ei bine? întrebă el poruncitor. voi restul duceţi barca în apă. Trăpaşul se urcă în barcă şi se aşeză la pupa.— Ia-l pe Lăutar şi faceţi unul. Îşi dezgoli dinţii în ceva ce ar fi putu fi un zâmbet. Ce mai aşteptaţi? Rânjetele se şterseră. 143 . Whiskeyjack se întoarse către Kalam şi Ben cel Iute care rânjeau. Acuma. Îşi întinse picioarele lungi şi îşi lăsă o mână peste margine.

dar şovăia să plece. bolborosi el. Centrul Câmpiei era căminul Rhivilor. Unicul ochi al lui Toc se deschise larg. dar altfel lipsită de trăsături. acoperită de iarbă galbenă care unduia în vântul dupăamiezii. Comerţul încetase de multă vreme. Se simţea foarte singur în această pustietate. văzu iarba călcată în picioare de-o parte a potecii negustorilor. 144 . dar generaţiile de şiruri de care şi cai îşi lăsaseră amprenta. Raporturile Moranthilor spuneau că Rhivii se găseau departe spre nord est şi Toc era recunoscător pentru asta. Fusese dezlănţuită aici. Toc îşi struni calul şi rămase nemişcat în şa. Căpitanul Paran dispăruse înainte să-l întâlnească pe Whiskeyjack şi acum circulau poveşti despre un Copoi care atacase ultimul mag în viaţă din armata a Doua. Deşi nu erau războinici. ceva între miros şi gust. — Urăsc asta. Râsul cotcodăcit al corbilor era singurul sunet care rupea tăcerea. Pe neaşteptate îşi dădu seama ce era sentimentul acela straniu: magie. Toc se îndreptă şi se ridică în şa.Capitolul nouă L-ai văzut pe cel ce stă deoparte blestemat de-un ritual ce i-a pecetluit neamul dincolo de moarte oastea adunată şi-nvârtejită precum o ciumă de polen – el stă deoparte întâiul dintre toţi mereu ascuns în timp dar singur şi proscris un T’lan Imass ce rătăceşte ca o sămânţă ce încă n-a căzut. Apropiindu-se. Ar fi trebuit să o întâlnească acum două zile. Nimic nu mergea conform planurilor zilele alea. care migrau odată cu turmele în cicluri sezoniere. lăsând paisprezece soldaţi morţi în urma sa. Aşteptă. dar cu toate astea singurătatea era răul cel mai mic în comparaţie cu celelalte variante. oamenii aceia mici. cu piele maronie. Ceva nu era în regulă. Scărpină marginea rănii care îi luase ochiul stâng şi bolborosi în şoaptă. Niciunul din trupurile pe care le văzu nu păreau în stare să înceapă să se mişte. Bărbatul înjură şi îşi slăbi iataganul din teaca de la şold. aplecat înaintea. Era a treia zi pe care o petrecea în afara Paleului şi îi era dor să simtă zidurile oraşului în jurul său. aşa că presupuse că nu trebuia să se mire că şi această întâlnire mersese prost. Se împotrivi impulsului de a-şi mâna calul în galop şi se mulţumi cu un trap iute. Cam la o leghe în faţă se roteau corbi. iar sfada preocupată a corbilor era o bună dovadă că orice supravieţuitori plecaseră de multă vreme. caravanele negustorilor trasaseră o potecă grosolană de la nord la sud de-a lungul marginii de vest. Deşi nu exista niciun drum în adevăratul sens al cuvântului în Câmpie. Se părea că nu mai era chiar aşa de singur. Începuseră deja să se hrănească. Balada lui Onos T’oolan Toc cel Tânăr Toc cel Tânăr se aplecă înainte în şa şi scuipă. apoi descălecă. Câmpia Rhivi se întindea în toate direcţiile. Imperiul Malazan le forţase mâna şi acum luptau şi mergeau în recunoaştere împotriva Imperiului alături de legiunile de Tiste Andii ale lui Caladan Brood. Haosul părea un semn al vremurilor. nu era sigur ce. Cu toate acestea avea o senzaţie neplăcută în legătură cu toate acestea.

145 . la fel făcuse şi conducătoarea lor. Fuseseră făcuţi bucăţi. se apropie de leşuri. Această ceată fusese condusă de un şaman Barghast. Fusese ucis de o rană de sabie la gât. Poalele îi erau înconjurate de capete de pietre îngropate. Îşi scoase arcul scurt din buzunarul şeii şi îl întinse. El fusese cel care dezlănțuise vrăjitoria. dar aceasta se găsea la patru sute de leghe spre nord. Zăcea lângă iarba arsă. apoi îşi alungă presimţirile rele. Îşi scărpină vârtos cicatricea largă şi roşie. Se întoarse către cei doi soldaţi extenuaţi care se împleticeau în urma ei. întrebarea mea a primit răspuns. Urmele deviau spre vest de la poteca negustorilor. — Jakatakan. Ştia câte ceva despre însemnele clanurilor de Barghasti. apoi îşi înfăşură frâiele pe antebraţul stâng şi îşi potrivi arcul în mână. schimbându-şi priza pe sabia curbată din mâna sa dreaptă. Aşa că aveau să-l aştepte cu blestematele alea de lăncii. Tu. Înainte ca Garda Stacojie să-i fi înrolat. — Ne vom opri aici. apoi încuviinţă. Ilgresii erau printre cele mai puternice forţe care se alăturaseră Gărzii Purpurii în Pădurea Câinelui Negru. dar nu înfruntase nicio altă magie. — Îţi apăr eu stânga. Ignorându-le ţipetele ultragiate. spuse el. mai ales că cel care murise fusese şamanul şi nu cei pe care îi atacase. iar şamanul o recunoscuse drept ceea ce era. dăduseră peste o potecă. Toc se ridică încet. cel cu arbaleta. se spune că ea-i un iad pentru magi. — Păi. Iar asta era ciudat. Nu era de mirare că Jakatakanii suferiseră o asemenea înfrângere. fără să arate nimic din durerea pe care trebuia s-o simtă. Dacă pietrele acelea erau la fel de mari ca cele pe care le văzuse în jurul gorganelor misterioase din afara lui Genabaris. Toc se îndreptă cu paşi mari spre unul din cadavre şi se lăsă pe vine lângă acesta. Păşi încet în jurul morţilor şi găsi fără greutate urma. Primise un vârf de lance în umărul stâng şi sângele încă îi curgea din abundenţă pe armura care îi acoperea pieptul. apoi puse o săgeată în el. Cumva. Dealul care se ridica dinaintea Adjunctei Lorn nu era unul natural. Dar ştia că nu avea de ales. Deci ce-i adusese aici? Duhoarea magiei vărsate trecu peste chipul său purtată de o adiere şi el se întoarse cu ochii pironiţi pe un cadavru pe care nu-l observase mai devreme. — Deci. Toc scuipă din nou. între munţii de la sud de Porule. Aceştia erau din Clanul Ilgres. vreau să te întinzi în vârf. Nu avea nicio şansă să-i ia prin surprindere pe Barghasti. Cum de reuşise să stea în picioare în ultima oră era dincolo de înţelegerea lui Lorn. Toc încălecă şi întoarse animalul. deşi ştiau că în câteva minute îi aştepta moartea. spus el. Lorn îl privi pe celălalt soldat. Acesta o privea cu ochi amorţiţi de resemnare. Opt purtau uniforma Marinei Malazane – dar nu erau soldaţi oarecare. Îşi concentră atenţia pe celelalte leşuri şi fu scuturat de un fior. spuse el. Pe câmpie avea să fie văzut cu multă vreme înainte să intre în raza săgeţii – şi această rază devenise mult mai scurtă de când îşi pierduse un ochi. Erau douăsprezece de toate. Şuieră printre dinţi şi se întinse să întoarcă chipul sălbaticului spre el. Se întrebă ce putea să fie îngropat în el. Bărbatul lăsă capul jos drept răspuns şi se poticni spre vârful acoperit de iarbă al movilei. apoi îşi înfipse călcâiele în coastele calului. se găseau o jumătate de duzină de urme de mocasini. dar continuau spre sud. dându-şi seama că mâncărimea înnebunitoare avea oricum să revină după câteva clipe.Corbii îi făcură loc. teritoriul lor fusese la o mie cinci sute de leghe spre este. Elita. Toc mârâi. Unii dintre Jakatakani supravieţuiseră şi. Spera doar să doboare unul sau doi din ei înainte să fie străpuns. — Mă rog. Toc studie leşul şamanului. dar nu prea mult. judecând după şirul de urme de cizmă mai mici. Şi suprapuse peste acestea. spuse el. movila asta era veche de milenii. despre cum era identificat fiecare grup după tatuajele albastre. Privirea i se îngustă pe emblemele argintii de pe coifuri. Şi el şi tovarăşul său păreau aproape uşuraţi că ea ordonase oprirea. Întorcându-se la calul său.

Soldatul de lângă ea gemu. iar sabia îi scăpă 146 . Lancea deviată trecu pe lângă ea şi se frânse de coasta dealului din dreapta ei. se poticni un pas. ceilalţi ţineau în mâini securi cu coadă scurtă. cu atât voi fi mai apărată. Prinsă în atac. Faptul că încă mai era în stare să se mişte. lovindu-se de Barghastul din faţa ei. Lorn flutură sabia spre el. dându-şi aproape imediat seama că cea care venea spre ea avea să-şi rateze mult ţinta. din partea cealaltă a movilei se auzi un ţipăt de durere. În acest timp Lorn se încăierase deja cu Barghastul care năvălea spre ea. puţin în afara razei arbaletei. O înjurătură îi scăpă de pe buze când se rostogoli. porunci Lorn. Soldatul de lângă ea sări spre stânga. terminând fenta şi coborând lama sub secure. dar nu destul ca să evite lancea care îi intră cu un zgomot surd în coapsa dreaptă. spunea multe despre disciplina şi antrenamentul Jakatakanilor. tăind armura din piele de parcă nu era decât o bucată de pânză. cu atât mai mult să se apere. Simţi cum i se dislocă umărul când se lovi de pământul tare. Cumva. Recăpătându-şi echilibrul. Apoi o voce strigă departe spre dreapta lui Lorn. iar ea se răsuci şi văzu o lance venind cu iuţeală spre ea. spuse el. Soldatul era pironit. Chiar în acel moment. Coiful său se prăbuşi în interior şi gâtul i se frânse. Lorn nu avea cum să-l apere şi nu putu face altceva decât să privească cu groază cum securea se roti din nou şi-l lovi pe bărbat în cap. strigă ea către cel cu arbaleta. cu un Barghast gonind dinapoia ei. Îl lovi cu asemenea forţă încât îi trecu de-a dreptul prin picior şi se înfipse în pământ. la picioarele lui Lorn. deşi înfrunta doi Barghasti. Soldatul gemu din nou. Lorn îşi trecu lama prin faţa trupului şi se ghemui în vreme ce ridica arma deasupra capului. Lorn se năpusti să-l atace pe Barghastul din dreapta bărbatului. Ni s-a ordonat să te apărăm. Lorn nu se mişcă. Dar aceasta nu veni. — Nu-i nevoie să-mi aperi viaţa. Adjunctă. dar coada armei îi rămăsese înfiptă în picior. o secure trecu de garda soldatului şi-l lovi în piept. înşfăcând sabia cu ambele mâini şi depărtând larg picioarele. Barghastul din dreapta ţipă şi când se întoarse îl văzu răsucindu-se sub impactul unei săgeţi. Securea sa era o armă mai scurtă şi ea se folosi de acest avantaj. Cei patru Barghasti zăboveau acum. era încă în viaţă. Zalele trosniră şi arma grea pătrunse prin armură. — Tăcere. dar acesta se răsuci sprinten într-o parte şi se îndepărtă cu o săritură. Soldatul gemu şi căzu într-un genunchi. sabia îi fu aproape smulsă din mână când sălbaticul căzu pe spate. atacându-l pe celălalt Barghast. Doi dintre ei încă mai aveau lăncile. Fandarea ei înfipse vârful sabiei în pieptul Barghastului. ratându-l. împroşcând sânge pe pământ. Se prăbuşi pe-o coastă. Se vedeau doar patru din cei şase Barghasti apropiindu-se încet. se răsuci şi îl văzu pe arcaş mânuind acum sabia. spuse el.. trăgând arma în lături.Lorn îşi scoase propria sabie din teacă şi îşi concentră atenţia spre nord. — Atenţie. — Ne flanchează. chiar în timp ce cădea. Acesta pară cu mânerul acoperit de aramă. apoi îşi ridică lancea pentru a para o lovitură de secure la cap. Lorn îşi întoarse brusc privirea ca să vadă cum se descurca celălalt soldat. lovind înainte să intre în raza ei.. Cei doi care aveau lănci le lansară. Cu cât rămâneţi mai multă vreme în picioare. Impulsul ei o purtă drept peste el. dar Lorn îşi răsucise deja încheietura. În timp ce se întorcea către cei patru Barghasti care atacau. dar singura sa reacţie fu un icnet uşor. Reuşise să scoată lancea din pământ. aşteptându-se la o lovitură zdrobitoare de secure. Sabia prinse coada lăncii şi în clipa aceea ea se întoarse. care era cel mai aproape de ea. Cei patru războinici dinaintea lor nu erau la mai mult de zece metri distanţă. Soldatul de lângă ea părea să fi uitat de rană. Adjunctă. Încercă să ridice vârful sabiei în sus şi în spate. Dinapoia ei îl auzi pe arcaş dând drumul unei săgeţi. Ia-l pe cel din stânga ta. Dezechilibrată.

Unicul său ochi o cercetă pe Lorn şi. Toc îl studie avid pe T’lan Imass. Ultima dată când văzuse unul fusese în Şapte Oraşe. Carnea pe care o acoperise cândva fusese redusă la fâşii subţiri care aveau consistenţa rădăcinilor de stejar – asemenea muşchi ieşeau ici şi colo la vedere prin petice rupte. răsucindu-se într-o parte şi lovind cu piciorul liber. Era înveşmântată într-o pelerină din blană putrezită şi stătea lângă leşul războinicului cu o mână încă încleştată de piciorul acestuia. Chipul creaturii. era partea de sus a craniului unei fiare cu coarne. cât putea vedea Toc din el. Lorn se ridică cu greu în picioare. Veni lângă ea. Coiful. în vreme ce legiunile de morţi-vii mărşăluiau spre pustiurile din vest într-o misiune despre care nici măcar Împărăteasa nu putea afla nimic. Călăreţul sosi dinapoia ei. Pielea care se întindea pe oasele robuste ale bărbatului îndesat era de un maroniu lucios. Trase aer scurt în piept – tot ce reuşi să facă în vreme ce durerea i se împrăştia în piept – şi privi la creatura care se ridicase din pământ. Lorn întrebă poruncitor: — Numele tău. cu arcul încă în mână şi săgeata în arc. Toate sunetele luptei păreau să fi încetat. Prea târziu. trei sute de mii de ani îşi ceruseră drepturile. Sabia îl trase în ţeapă. Războinicul dădu drumul securii şi coborî înnebunit mâinile. E singurul lucru care explică ce căuta un şaman Barghast şi vânătorii lui aleşi pe sprânceană în zona asta. avea o falcă lipsită de bărbie. — Adjunctă! strigă el. din ce în ce mai apropiat. Fiind atât de aproape. războinicul urlă. încercând să devieze sabia. Deci unde ai fost? Toc cel Tânăr se holba la Adjunctă. Oasele trosniră. dar din pământ venea un vuiet. În ciuda vrăjilor. Privirea îi fugi înapoi la T’lan Imass. se gândi ea. Un Malazan. iar în două leşuri de-ale Barghastilor erau înfipte săgeţi. a unei săbii din cremene ţâşni în sus între picioarele lui. Cu un mârâit Barghastul ajunse lângă ea. ca o nucă. iar unul din acestea era rupt din rădăcină. Se rostogoli pe spate. iar vârful îi ieşea din gâtul acestuia. În cealaltă mână ţinea sabia. Orbitele erau găuri întunecate. care străpunsese întregul corp al Barghastului. pomeţi înalţi şi arcade proeminente. un T’lan Imass. În timp ce digera informaţia aceasta. scrâşni Lorn. părând mulţumit că rana nu era mortală. cu opt ani în urmă. Trebuie să fi folosit o Vizuină ca să ajungă aici. se întrebă vag unde dispăruseră ceilalţi doi barbari. se fixă pe creatura masivă. Aceasta se întoarse s-o privească. Ajunse la concluzia că nu mai rămăsese mult din el. spuse el liniştit cu o voce născută din pietre şi praf. descălecând. şi părea tăbăcită. — Ţi-am pus o întrebare. cu chipul ascuns în umbra de sub osul îngălbenit al coifului său. În vreme ce privea. spuse Lorn aruncându-i o privire fioroasă siluetei. văzu ea. nu-mi rămâne altceva de făcut decât să mor. ca un tunet stăruitor. Ţipă din nou când lama lată. ondulată. — Te aşteptam acum două zile. cu braţul drept atârnându-i inutil pe lângă corp. — Am ştiut că eşti prin preajmă. Lorn continua să se uite urât la T’lan Imass. ridicând sus securea. uimit de răbufnirea ei. Ambii soldaţi erau morţi. îşi luă ochii de la călăreţ şi privi în jur. Ţipetele lui de moarte se ridicară spre cer. T’lan? 147 . Barghastul se holba în jos la mâna care îi zdrobea fluierul piciorului. de la distanţă. Lorn era într-un loc de unde putu vedea bine mâna scheletică ce ţâşni din pământul de sub Barghast. îndesată care-i privea. Unde ai fost? Capul scârţâi când Imassul îşi privi picioarele. Îşi dădu seama că tunetul acela era de fapt lovituri de copite şi se întoarse în direcţia din care veneau. — În explorare.din mâna amorţită. — Pe Răsuflarea lui Hood. Îi înşfăcă o gleznă. înfigându-i-se în osul coxal şi ridicându-l de la pământ. Acum.

Împărăteasa i-a regretat moartea. — Şi el era un arcaş grozav. Se strâmbă când el trase mănuşa şi o aruncă deoparte. lăsându-se pe vine. Mă numesc Toc cel Tânăr. Tăcu din nou. ci doar că era ultimul rămas în viaţă în forţele lui Dujek.. spuse el. din T’lanii Logros. — Îmi trebuie nişte fâşii de pânză. — N-am ştiut că ai un Imass drept tovarăş. Aruncând o privire în sus spre el. Se îndoi obosită şi Toc veni lângă ea. spuse Lorn apucând neîndemânatică arma cu mâna stângă şi băgând-o în teacă. spuse Toc şi îi povesti despre dispariţia lui Paran şi despre plecarea lui Whiskeyjack şi a grupei sale fără căpitan. 148 . Apropie un cuţit de armura din piele argăsită a leşului. ea îşi ridică privirea. înăsprit ca războinic în al Şaselea Război Jaghut. el face parte din misiunea mea. Se întorsese. pe care o tăie. — Adu-mi sabia. spuse Lorn cu blândeţe. — Destul. — Întâi şi întâi. — Arăţi groaznic. cu o mână de fâşii lungi. şuieră Lorn. Ajută-mă să mă ridic în picioare. Adjunctă. acolo unde ieşise prima dată din pământ. Dispărut de la moartea Împăratului. Se întrebă de ce se abătuse atât de drastic de la calea tatălui său. o întrerupse Toc. Apoi reveni lângă ea. ridicându-se. Lorn îl privi îndreptându-se cu paşi mari către unul din leşurile Barghastilor. îi spuse Toc femeii sleite de puteri îngenuncheată dinaintea lui. — Îşi aleg propriile moduri de a călători. Apoi încuviinţă. spuse el când se lăsă din nou pe vine.. Nu ştiuse cine va fi Gheara ei de contact. Apoi un zâmbet mic îi apăru pe buze. — Nu prea am veşti bune. — Şi a fost şi un comandant straşnic. Ea nu protestă în vreme ce el o conduse către un dâmb acoperit de iarbă din apropiere şi o împinse cu blândeţe în genunchi. Când termină potrivise mulţumitor laţul şi se lăsă pe spate sprijinindu-se de coapse cu un oftat. Dispărut. Toc se îndreptă cu paşi mari către locul indicat. scrâşnind din dinţi de durere când Toc îi strecură un laţ rudimentar peste umăr şi pe sub braţ. Toc rânji. Adjunctă. I-o aduse şi zise: — O sabie Otataral. continuă Lorn. cândva din Clanul Tarad. spuse Lorn.. ea se încruntă. al nouălea fiu al Clanului. El coborî capul drept răspuns.. — Da. minereul care ucide magia. La aceste cuvinte. Am fost născut în toamna Anului Mohorât. spuse el. Aruncă o privire în spate şi-l văzu pe T’lan Imass stând în acelaşi loc. Nu era nicio plăcere şi nicio mândrie în a fi o Gheară. Dar da. studiindu-l pe tânărul devastat care îi îngrijea acum braţul. să găsim un loc unde să te odihneşti. — L-am cunoscut pe tatăl tău. După o scurtă căutare găsi sabia în iarbă şi îngustă ochiul până ajunse doar o crăpătură când văzu lama roşie şi prăfuită a armei. — La naiba. spuse Lorn cu o urmă de furie în voce. — Sigur nu-i mort. despicând-o şi dând la iveală dedesubt o cămaşă din lână aspră.— Onos T’oolan. Doar eficienţă şi frică. spuse Toc. însă. După asta se clătină puţin şi se prinse de umărul lui ca să se echilibreze. — Dar pentru mine e bine. — Trebuie să-ţi imobilizăm braţul. — Am dat peste şamanul mort. cu voce încordată şi unicul ochi privind în lături când începu să-i scoată mănuşa. Şi vin şi pleacă după cum doresc. — Şi magii. Zâmbetul îi reveni pe buze. şi părea să studieze gorganul. spuse ea.

Nu-i un cal de război. nici măcar nu aruncase o a doua privire spre soldaţi. — Gorganul a oferit un adevăr. Toc o simţi înţepenind. Aruncă o ultimă privire înapoi către gorgan şi apoi către Onos T’oolan în vreme ce Lorn întoarse în linişte calul. Merseră până la locul unde îşi lăsase calul şi Lorn zâmbi. dar pe aici puţini ştiu de el şi aş vrea să rămână aşa. — E din rasa Wickan. E drum lung până în Pale. Îl surprinse. Lorn păru să-i citească gândurile. sau o să-mi pierd încrederea în tine. Toc o ajută să urce în şa. Toc cel Tânăr. Şi el şi Adjuncta fură cât pe ce să cadă.— Ei bine. Adjunctă. spuse Onos T’oolan. punând o mână pe gâtul iepei. Să împartă şaua cu Adjuncta Imperiului? Noţiunea era atât de absurdă că aproape izbucni în râs. — Nu. Cu toate acestea. Se întoarseră şi-l văzură pe T’lan Imass stând lângă ei. Toc spuse: — Vei călări pe iapa mea. aşa că termină cu modestia. — O să-şi găsească singur drumul. Lorn încuviinţă. Toc se întoarse să-l privească pe Imassul imobil. spuse el răguşit. Am nevoie de tine în Pale şi trebuie să aud tot ce e de auzit despre legiunile care l-au ocupat. şapte zile. Otataralul nu e o taină pentru tine care eşti din Şapte Oraşe. Când se scufundă în şa dinapoia lui Lorn. — Şi care este acesta? — Suntem pe drumul cel bun. — Otataralul nu poate înăbuşi magia lor – crede-mă. Îşi ridică privirea spre Lorn. era cea a unui monstru cu sânge rece. — Nu te invidiez pentru tovarăşii tăi. spuse ea. Adjunctă. se corectă el. dar e iute şi rezistentă. apucă braţul meu şi să pornim. spuse ea. Mai bine să ajung câteva zile mai târziu. Poate că această latura a sa exista într-adevăr. răspunse T’lan Imassul. să dăm iepei şansa de a dovedi de ce-i în stare. Toc se supuse. Acum. — Vor fi şi ai tăi pentru următoarele câteva zile. Nu prea ai timp de pierdut aşa că ar fi bine să porneşti şi să goneşti repede. Imaginea Adjunctei. şi despre Dujek şi despre Tayschrenn. Se întinse în jos şi-i oferi braţul stâng. — Am înţeles. Spera să nu fie nevoit vreodată s-o vadă. iapa lui sforăi şi păşi repede în lateral. E un animal superb. Tonul lui Lorn nu admitea replică. Toc cel Tânăr. Se spune că sângele Wickan miroase a fier. Chipul ei ridat se înduioşă pentru o clipă şi Toc îi simţi tristeţea neprefăcută. — Îl lăsăm pe Imass unde e? întrebă el. decât să ajung nepregătită. Toc cel Tânăr. Toc abia reuşi să-şi ascundă şocul. Suspinul lui Lorn veni din inimă. Lorn zâmbi. Niciunul din ei nu păreau dornici să-şi dezvăluie secretele. s-a încercat asta. pe care şi-o formase din tot ceea ce auzise despre ea. O molimă i-a luat pe toţi. — Pot să merg. Eu mă descurc să alerg câte zece ore la rând. spuse Toc. — Şamanul Barghast şi-a folosit talentele pe ei. Acuma. chiar şi pe armăsarul meu pe care îl adusesem cu mine prin Vizuină. Mă aşteptam să fii călare. Ceva îi spuse lui Toc că drumul la care se referea creatura nu avea nimic de a face cu poteca negustorilor ce ducea spre sud către Pale. a unei mâini înmănuşate aducătoare de moarte ce putea coborî de oriunde în orice moment. spuse Lorn. O să vezi oraşul Pale în trei zile. Adjunctă. — Şase. dar reacţia lui Lorn îi 149 . — Urcă. Toc se cutremură şi scuipă. Vizuinile Imassilor sunt asemănătoare cu cele ale Jaghutilor şi ale Forkrul Assailor – Sânge-Vechi şi legate de ţărână – sabia aceea a lui din cremene nu se va frânge în veci şi taie prin cel mai bun fier la fel de uşor ca prin carne şi oase.

Hairlock îşi râse de faptul că vrăjitoarea nici măcar nu fusese conştientă că-şi deschisese Vizuina pentru ultima dată. Ochii lui Paran rămaseră pironiţi pe vrăjitoare fără s-o vadă. dar paraliză când îi auzi primele cuvinte.. cu marginile minţii îşi dădu seama de o schimbare şi clipi brusc.ridicase perii pe ceafă şi mâncărimea din jurul ochiului orb reveni. nu era sigur de amănunte. avea să ia problema în propriile-i mâini – să părăsească ascunzătoarea. asta dacă ar fi reuşit să-l evite pe Tayschrenn sau orice ofiţeri când avea să părăsească clădirea. Unde era Whiskeyjack? Plecase sergentul fără el? Cum avea să afecteze asta planul Adjunctei Lorn? Încetă să mai păşească încolo şi încoace şi o privi fioros pe vrăjitoarea care zăcea în pat. ori era prea speriat să încerce. simpla ei prezenţă – faptul că ea continua să existe – era tot ce-l împiedica pe Hairlock să ducă la îndeplinire acele ameninţări. Urletele Copoilor – toate acestea sunt bucăţi din tapiţeria sfâşiată a amintirilor mele. Cu toate acestea. Căpitane. O monedă care se învârte? Vocile zeilor şi morţilor. Hairlock părea nerăbdător să pună capăt vieţii femeii. era bântuit de amintiri stranii. Un văl de precauţie păru să cadă peste privirea ei somnoroasă. lui Whiskeyjack şi grupei sale. un câine care părea să răsufle moarte. Un ecou îi răsună în amintiri. Le-am ţinut. Nimic mai mult. senzaţia pietrelor reci şi lunecoase scrâşnind sub unghiile sale într-un moment în care toată forţa lui i se scursese din trup şi viziunea înceţoşată a unui câine uriaş – un Copoi? – în încăpere. Paran simţea că marioneta se speriase de acea manifestare a puterii. poate să-l caute pe Toc cel Tânăr. Căpitanul Paran măsura cu pasul camera îngustă. surprins că spusese adevărul. — Cât de multe îţi aminteşti? — Prea puţin. dar ori nu era în stare. Făcu o jumătate de pas înainte. Adjunctă. ăă. tovărăşie. — S-a întâmplat ceva. dar singurele răspunsuri la întrebările sale aveau să vină din partea unei vrăjitoare ţintuite la pat. Creatura bolborosise ceva despre pavezele pe care le ridicase în jurul ei. Paran nu-şi amintea nimic din toate acestea. recunoscu căpitanul. Toc cel Tânăr? întrebă Lorn fără să se întoarcă. Chipul lui Paran se goli de sânge. zise el. — Nu se mai învârte.. Se părea că. Paran nu întâlnise nimic care să-i respingă ajutorul când febra crescuse cel mai mult. Hairlock îi spusese lui Paran că ea îl ascunsese cumva când Tayschrenn sosise. simţind prezenţa câinelui. Trebuia să am grijă de tine până ce aveai să te însănătoşeşti. Căutase s-o omoare pe femeie şi el îl oprise – cumva. că făcuse totul din instinct. Vrăjitoarea dormea. În plus. — Am auzit Moneda căzând. Încet. deşi Vrăjitoarea era bolnavă. răspunse femeia. Păpuşa nu vrea să-mi spună nici măcar numele tău. dar dacă nu avea să se trezească destul de curând. Spuse: — Preţul orbirii. Ochii femeii erau deschişi şi-l studiau. Păpuşa ignora cele mai multe din întrebările lui şi când se întâmpla să vorbească era pentru a da glas unor ameninţări înfricoşătoare. Toc înjură în şoaptă şi începu să se scarpine. Scăzuse noaptea trecută şi acum Paran îşi dădu seama că nerăbdarea lui ajunsese la un fel de prag. 150 . — Tattersail. prinsă de o febră stranie şi de la o păpuşă meschină ai cărei ochi pictaţi păreau să-l fixeze cu o ură intensă. Se gândi ce să răspundă. Îl sâcâia o bănuială că de fapt câinele nu era mort şi că avea să se întoarcă. — O monedă? întrebă el abia şoptit. dar se întrebă cum de reuşise femeia să facă toate acelea după înfrângerea pe care o suferise. iar gândurile sale goneau. Era nebunie! Nu ştia decât că era ţinut ascuns. Se împinse în capul oaselor.

Şi nu era chiar o minciună. El încuviinţă. Şi nici pentru tine n-am făcut prea multe. Îl descumpănea şi îşi putea găsi sprijin numai în Tattersail. văzu el. Căpitane Paran. eşti cu mult mai mult. ceea ce ne face chit. El împinge şi ea trage. deşi o percepu astfel din cauza ochilor ei cu pleoape grele aţintiţi asupra lui. Era. deşi am folosit-o pentru prima dată acum câteva nopţi – împotriva câinelui. De ce? Îţi serveşti zeul. Oponn s-a ocupat de asta. Vrăjitoareo. înţelegi ce vreau să spun? — Sunt folosit. răspunse el uimit... — Ce nume? Paran afişa un rânjet înfiorător. se răsti Paran. În ochii ei vedea acum frică.. spuse Tattersail. infernală. — Nu prea. Şi asta îl făcea să se simtă ca şi cum ar fi coborât o spirală în centrul căreia se afla vrăjitoarea. Au fost cumva în visele mele? Voci. cu toţii am vrea să ştim. — Dar ai auzit o monedă învârtindu-se. — Am cumpărat sabia asta cu trei ani în urmă. Cobora? Poate că urca. — Oponn? Gemenii. Deasupra zăcea sabia sa în teacă. Deci Whiskeyjack a avut dreptate. — Dar e ridicol. un cor de gemete. murmură Tattersail. Nu era sigur şi această nesiguranţă îl făcea precaut. că erau doi. Şi în plus. adăugă Paran.. mormăi el. — A intervenit un zeu. Paran înţepeni. Nu eşti doar un căpitan oarecare.. Tattersail încuviinţă pentru sine ca şi cum i s-ar fi confirmat o bănuială. aşa încât căpitanul se trezi reacţionând în feluri care îl luau prin surprindere. Au plecat deja spre Darujhistan? — Nu-ţi pot oferi prea multe răspunsuri. Rămase nemişcat o clipă.. — Înţeleg. spuse Paran. cu o expresie întunecată pe chip. aşteptând. Paran îi studie chipul rotund.. sabia mea. — Şi care-i rolul tău în toate astea? Ai avut grijă de mine. 151 . — Asta mă priveşte pe mine. palid ca moartea. — Nu-i ceva nou. — Dar i-am dat un nume în ziua în care am cumpărat-o. Avea ceva ce părea să-i nesocotească fizicul lumesc. Cred. nu-i aşa? Tattersail râse ca un lătrat. Păi. Mă trezesc şi dau peste o vrăjitoare pe jumătate moartă şi peste o păpuşă vorbitoare. continuând să-i evite privirea. Ai putea crede că a fost în folosul tău. — Nu ştii? Tattersail ridică din umeri. Ea ridică o sprânceană.— Cred că ţi-ai făcut treaba. frate şi soră. Şi eu ţi-am întors favoarea. Rămase tăcută. au pomenit de. — Nu-mi amintesc nimic. iar din oamenii de sub comanda mea niciun semn. — Da. Apoi se întoarse spre ea. Tot ce pot să-ţi spun este că sergentul te-a vrut în viaţă pentru că are nevoie să ştie cine a încercat să te asasineze.. Lăsă o mână pe mânerul acesteia. să-l copleşească de fapt. spuse ea încet. — Aşa este. Ţi-a înapoiat viaţa. constată Paran neimpresionat. un cap de mort. exclamă Paran. îmi amintesc o conversaţie deşi eram mort. — Îţi aminteşti de asta? Ceva din vocea lui Tattersail îl aduse la realitate. şi acum ce urmează? Paran făcu ochii mari. Cred. Gemenii Norocului. în ciuda îndoielilor. Nu ştiu nimic despre ceea ce se petrece aici. dar mă tem că n-a fost vorba de niciun fel de altruism. De fapt. spuse el. apoi se îndreptă cu paşi mari spre dulap. un chip prietenos şi nuşi mai amintea când văzuse ultima dată unul la fel. Am ajuns într-un loc unde era o lumină galbenă. — Şi asta nu te deranjează? Paran ridică din umeri şi se întoarse. Nu încercă s-o ascundă.

răspunse ea. părând să-şi găsească cu greu cuvintele. Ea îl privi şi încuviinţă. Mă tem că nu sunt mai sigur de trecerea timpului decât tine. Paran îţi puse sabia la brâu. — Prea bine. spuse Tattersail. — De multă vreme se ţese acest tipar. — Câinele era un Copoi. Paran închise ochii şi oftă. Tattersail zâmbi încordat. — Aşteaptă! Paran zâmbi. — Mai devreme sau mai târziu spuse el. Hairlock vrea să te ţină în întuneric – în legătură cu toate. spuse ea. spuse Tattersail. — Spune-mi de ce ar trebui să nu plec? Vrăjitoarea ezită. — La naiba. că îşi plătise datoria faţă de ea. deşi nu prea avea cu ce să-şi susţină această părere – doar. — Venea în fiecare noapte să vadă cum te simţi. — Şi cum rămâne cu pavezele din jurul tău? întrebă el aproape disperat. — Da. Cuvintele sunară ca o minciună. Chiar şi asta suna ca o jumătate de adevăr în urechile lui Paran. — Câte zile am fost inconştientă? — Şase. 152 . Din cauză că a deschis o Vizuină a Haosului ma cuprins febra. Hairlock mă va ucide. Tu – sabia ta – e ceea ce m-a ţinut în viaţă. Dar existau acolo destule lucruri care aveau sens. atunci a lui Hairlock e diametral opusă alei mele. Abia am putere să mă ridic în capul oaselor. dar nu erau de ajuns. care explicau ura lui Hairlock şi frica lui evidentă. apoi vorbi. dar Paran o trecu cu vederea..— Şansă. spuse Tattersail. — Fereşte-te de el. cred. sau cel puţin aşa credea el. Dacă Vizuinile sunt într-adevăr structurate. Păpuşa a minţit. Deşi în principiu ea era încă un străin pentru el. — Dacă pleci. — Încă mai am nevoie de tine aici. Dar nu l-am mai văzut de două nopţi. Ai văzut ce-ai reuşit să-i faci Copoiului. Deşi cred că nici măcar Oponn nu şi-au putut imagina că primul sânge pe care avea să-l guste sabia ta avea să fie cel al unui Copoi al Umbrei. mărturisirea ei îl atinsese.. Îşi spuse că misiunea sa era mai presus de orice alte preocupări. Se întoarse din nou către ea. — Ce rol are el în toate astea? — Nu-s sigură. spuse ea. scoţându-şi sabia de la brâu şi punând-o înapoi pe dulap. închizând ochii şi oftând. Se îndreptă cu paşi mari spre uşă. Hairlock zice că ai paveze în jurul tău. — Crezi că ţi-ar fi spus pe faţă cât de periculos eşti în realitate? Paveze? Râse. măcar Tattersail era umană. nu a lui Tattersail. că nu-i spusese toate motivele pentru care era ţinut ascuns. — Ştiu doar că nu mă pot ascunde aici pe vecie. — De ce? — Nu de mine se teme Hairlock. dacă existase vreuna. — L-ai cunoscut pe Hairlock. m-ar preface în cenuşă. şuieră el. Oftă. Încercă să se împotrivească compasiunii care îl inunda. spuse el. avem un duşman comun. Dacă aş încerca să-mi deschid acum Vizuina puterea m-ar devora. ceea ce însemna că n-avea încrede în el – îşi spuse toate aceste lucruri. Înşelăciunea cea mai mare avea să vină din partea lui Hairlock. noi doi va trebui să încetăm cu aceste jocuri înşe lătoare. Cu sau fără Oponn.

Adjuncta aştepta cu nerăbdare întâlnirea cu Tayschrenn şi această vrăjitoare. Echipele s-au despărţit peste tot. cu un singur ochi şi jumătate de faţă arsă. Adjunctă. Bărbatul părea să fi îmbătrânit cu zece ani de ultima dată când îl văzuse. Nu mai are de multă vreme. Mare Pumn. le văzu ochii nemiloşi pironiţi pe el şi pe Adjunctă. timp în care ceilalţi trei rămaşi stăteau mormăind la mică depărtare. — Asta pare să fie o armată nefericită. deşi îi simţise adesea prezenţa. — Nu-ţi pot garanta asta. Adjuncta descălecă încet. nici măcar cei mai proaspeţi recruţi. Adjunctă. Dujek rânji. Dar ceea ce o tulbura cel mai tare pe Adjunctă era povestea aceea neclară despre înfruntarea dintre un Copoi al Umbrei şi ultimul mag înrolat în a Doua – exista un mister acolo şi ea bănuia că era de importanţă vitală. Îl fixă pe Dujek. Lorn se lăsă pe spate în şa. Nimeni nu mai era unde fusese înainte. atât de energic încât Lorn îşi puse întrebări în legătură cu loialitatea lui. Iar acum circulă zvonul că Arzătorii de Poduri vor fi lăsaţi la vatră. — Vrăjitoria nu are efect asupra mea. cu un singur braţ. Gura lui Lorn se destinse într-un zâmbet mic când văzu scena cu ochii minţii: Marele Pumn. Durerea din umăr devenise un zvâcnet regulat şi ea era fericită că se terminase călătoria – cel puţin deocamdată. 153 . Tattersail – numele îi era vag cunoscut. aşteptând doar un cuvânt din partea Marelui Pumn Dujek. să mergem. spuse Dujek nonşalant. eliminând cu brutalitate spionii. şi cu toţii arătau ca naiba. dacă prelua ea controlul. — Ce? Ea zâmbi. Dar era hotărâtă să se ocupe de asta când avea să vină vremea.Tattersail oftă. dedesubtul pământului crăpat din câmpie. Aruncă o privire celor trei soldaţi. Iar o lua de la capăt. cu treisprezece luni în urmă în Genabaris. mijind ochii. Căpitane Paran? O privi precaut. El se încruntă. Privirea îi deveni gânditoare în vreme ce-o studia şi rânjetul îi păli. — O să-ţi găsesc un tămăduitor Denul. cu braţul drept într-un laţ şi Toc cel Tânăr. Iar Înaltul Mag Tayschrenn complica situaţia prin contramandarea pe faţă a instrucţiunilor lui Dujek către ofiţerii săi. În Pale. În compania lui Toc cel Tânăr simţise furia neliniştită care clocotea în forţele Malazane de pe acest continent. Interpretându-i greşit zâmbetul. Se apropie de calul său şi spuse: — Este. Adjuncta Împărătesei. spuse Lorn în vreme ce aşteptau în afara porţii de nord a Pale-ului. Nu-l mai văzuseră pe T’lan Imass de când plecaseră de lângă gorgan. un bărbat sleit. apoi înclină uşor capul în direcţia Marelui Pumn Dujek. — Presupunând că nu va fi nevoie să scot sabia din teacă între zidurile Pale-ului. Toc cel Tânăr fulgeră un salut. Adjunctă. Poarta se deschise. zece mii de soldaţi se înghesuiau la un pas de revoltă. Toc cel Tânăr descălecase. reprezentanţii a trei dintre cele patru puteri ale Imperiului pe acest continent. ultimul reprezentant al Ghearei în Genabackis. Îşi ridică privirea şi-l văzu pe soldat cu un cal de război şi era însoţit. Când a Doua şi a Şasea au fost desfiinţate a urmat o dezordine a comandanţilor. Hai. — Mă bucur să te cunosc. Unul din paznici intrase în oraş să caute un alt cal. Adjunctă. Iatăi. spuse el liniştit. Supravegheam re-aprovizionarea când acest paznic mi-a adus vestea sosirii tale. — Mă bucur să te văd. Un tămăduitor obişnuit e de ajuns. în vântul prăfos. — Mulţumesc. Restul putea fi rezolvat. obosit. Iar în jurul acestor amănunte vagi foşnea o mantie de frică. Foarte nefericită. stârnindu-i amintiri din copilărie. — Oamenilor de pe-aici nu le place asta.

Adjuncta îl privi pe Toc. care păreau a fi noi şi erau legate în bronz. Dujek rămase tăcut o vreme. — E politica Imperiului. — Vei permite sacrificarea exagerată a nobilimii. răspunse Lorn ţeapăn. dar Lorn simţi că i se încordează muşchii. Fă ce trebuie să faci. Fă ce vrei. — Mare Pumn. Ştiu cine şi ce este Toc cel Tânăr – la fel ca toţi ceilalţi. — Misiunea mea. ba chiar aproape plăcut. Dacă e la fel de bun ca Gheară pe cât e ca soldat. Străzile erau pline de soldaţi care dirijau carele negustorilor şi mulţimile de cetăţeni. Iar Înaltul Mag nu-i un tactician.Lorn se întoarse către Toc cel Tânăr. spuse Lorn. Bărbatul acesta era presat. — Adică? Dujek le făcu semn să pornească. Se părea că Dujek era cunoscut printre cetăţenii din Pale. Dar când vorbi. Alăturându-i-se lui Dujek. Doi paznici deschiseră uşile. i-o tăie Dujek. Adjunctă. — Pot să mă ocup şi singur de problemele mele. dar muncitorii fuseseră puşi la lucru sub supravegherea soldaţilor. în vreme ce se apropiau de o clădire cu trei etaje a cărei intrare era păzită de o duzină de soldaţi vigilenţi. cuvintele sale o luară prin surprindere. dar eu nu îţi cer nimic.. doar să nu-mi stai în drum. iar vocea i se înăspri. Adjunctă. au existat atentate la viaţa ta? Dujek mârâi amuzat. o vei primi. mă va duce în curând în afara oraşului. Străbătură cu paşi mari un hol lung. Apoi îi veni un gând. Tayschrenn vrea ca totul să fie temeinic şi public. Tonul său nu era ameninţător. — Nu-i nevoie. deci? Chipul lui Dujek căpătă linii încăpăţânate. Multe chipuri întorceau ochi ca de piatră după ei în vreme ce treceau. Dacă ai nevoie de susţinere. îi voi arăta cât se poate de clar Înaltului Mag că amestecul său în administrarea oraşului nu va fi tolerat. — Tacticile de luptă pot fi aplicate în orice situaţie. sau ambele. spuse ea. Dujek îi aruncă: — Să spânzur nouă din zece nobili? Inclusiv copiii? Lorn îi fixă cu privirea. iar Tayschrenn era cel care îl presa. Adjunctă. — Îţi mulţumesc pentru că m-ai escortat. Dujek râse privindu-l pe Toc cu ochi strălucitori. — Ne vedem mai târziu. Se întoarse şi o conduse în susul scărilor. Adjunctă. punctat de uşi la fiecare duzină de paşi. Marele Pumn şi Adjuncta intrară. spuse Dujek lângă ea. dar nu reuşi să-şi dea seama dacă era respect sau frică. Cu toate acestea câtă vreme voi fi aici. Ce punea Înaltul Mag la cale? Întreaga situaţie duhnea a incompetenţă. 154 . nu voi sta aici multă vreme. care trecuse pe sub arcada masivă a porţii. — Asta pare exagerat. Ştii foarte bine. Lorn încercă să simtă atmosfera pe care o crea prezenţa lui. — Nobilii urmează să fie sacrificaţi. Lorn îşi potrivi pasul cu al lui în vreme ce intrau în oraş. — Nu vreau niciun fel de amănunte. Urme ale ploii de moarte încă erau vizibile în cicatricele clădirilor. de parcă îi cântărea sinceritatea. conducând-o pe bulevardul principal. Dujek. soldat. continuă Lorn.. ai face bine să-l ţii în viaţă. — După cum spuneam. — Adică reputaţia sa ca soldat în a Doua e singurul lucru care-l păzeşte de un cuţit în gât. Adică scoate-l din Pale. teoretic. Dinaintea fiecăreia stăteau de pază soldaţi cu armele în mâini. apoi îndreptându-se în susul dealului către cartierul general al Imperiului. Se opriră chiar în faţa intrării în clădire şi bătrânul o privi hotărât. Pentru Lorn era limpede că incidentul cu Copoiul ascuţise prudenţa până ajunsese să fie aproape absurdă. Mare Pumn.

. Wickanii şi Legiunea a Unsprezecea vor debarca la Nathilog. Ajungi să te obişnuieşti. iar la anul pe vremea asta Garda Purpurie va fi eliberat Nisst. — Împărăteasa-i o neghioabă. Soldaţii de ambele părţi îl salutară pe Marele Pumn şi deschiseră. Dacă ai întrebări legate de ultimele evenimente din Pale poţi să le pui acum. Îşi dădu seama că avea nevoie de ajutorul lui Dujek mai mult decât avea el nevoie de al ei. Dujek se gândi o vreme. Se îndreptă cu paşi mari către un scaun din apropiere şi se aşeză încet între pernele sale. Ultimul asasin a fost sfârtecat atât de rău că nici măcar nu mi-am putu da seama dacă era bărbat sau femeie. Se pare că-l consideră prea onorabil ca să-l trateze ca pe un duşman. masivă. Întreaga alianţă a fost pe teren nesigur o vreme. — Vei primi două legiuni la anul. borcane cu cerneală şi vopsea. în încercări de a ghici planurile lui Caladan Brood şi al comandantului Gărzii Purpurii. Şi un regiment de lăncieri Wickani. se întrebă Lorn. Prinţul K’azz. Dincolo se găsea o încăpere mare dominată de o masă din lemn de esenţă tare aşezată în centru. Şi Lorn şi Împărăteasa îşi dădeau foarte bine seama de cât de periculoasă devenise situaţia şi trebuiau să păşească cu grijă în vreme ce încercau să dreagă stricăciunile. — Cunosc lista. — Ai mulţi nativi din Şapte Oraşe sub comanda ta. În cele din urmă îşi drese vocea. dar în cele din urmă au pornit marşul. A Noua va ateriza în Nisst şi se va alătura recruţilor – Împărăteasa are încredere că ultimele întăriri vor fi suficiente pentru a înfrânge Garda Purpurie în Trecătoarea Vulpii. Dar era liberă să aleagă pe care din variante avea s-o considere adevărată. — Tayschrenn a fost informat de sosirea ta. iar asta. Adjunctă. cu ochii pe harta ţintuită de suprafaţa mesei. Garalt şi. Loiali cui. spuse ea. la rândul ei. Dujek şi Lorn intrară şi uşa se închise dinapoia lor. Treet. spuse Dujek. deschizându-i astfel flancul lui Brood. Mare Pumn? — Da. Pisica Chioară. Mare Pumn. reevaluări ale planurilor sale pentru campania următoare. Ai avut dificultăţi cu Moranthii? Dujek se încruntă. — Nu prea avem de ales. — Prea bine. — E interesant că ai întrebat. Lorn începu să aprecieze comentariul lui Dujek despre tacticile de luptă. Atât. apoi spuse: — Două. Împărăteasa nu voia ca soldaţii lui Dujek să-şi dea seama că ţinutul lor natal era în pragul unei revolte pe faţă. avea să declanşeze lucrurile în Şapte Oraşe. Ajunseră la capătul holului unde se afla o uşă dublă. Lorn se ridică brusc. Împărăteasa sugerează să ne folosim cât putem de alianţă pentru că e posibil să nu dureze. în Genabackis. 155 .— Patru în ultima săptămână. Câte legiuni voi primi în primăvară? Lorn ezită. Recruţii din Şapte Oraşe erau trimişi în alte părţi în zilele acelea. Ştia că se pierduse în rearanjări.. Întâi problemele minore. Mi-a fost al naibii de greu să conving legiunile lor de Aurii – elitele lor – să se lupte cu Caladan Brood. Iar acum devenea evident că Tayschrenn reprezenta o problemă majoră. Lorn încuviinţă. Mare Pumn. că intrase într-o lume a echipamentului şi diviziilor. Recruţii sunt aproape inutili. mârâi Dujek. aşezându-se pe marginea mesei. În curând îi voi trimite pe Negrii să li se alăture. Încep să devină destul de încrezuţi în legătură cu unele lucruri. ceea ce explică de ce n-am venit prin aer. Loiali până în pânzele albe când vor. — Sunt probleme asemănătoare cu Verzii şi Albaştrii în Genabaris. Adjunctă. spuse Dujek apăsat. suluri. Asemenea veşti puteau foarte bine să încline balanţa aici. Ştia că i se oferă posibilitatea de a auzi răspunsuri care nu veneau din partea lui Tayschrenn. Pe aceasta erau înghesuite hărţi. Porule. Lorn aşteptă. dar e nevoit să întârzie o vreme. Toţi soldaţii ăştia sunt voluntari – nici măcar nu mai ascultă de mine.

nu? Ei bine. e nevoită să lase caravanele de provizii în spate. Adjunctă. În vreme ce ne retragem. deşi nu e foarte solid.— Adjunctă. vom nimici împrejurimile. la sud de Măr. — Această Tattersail. orice armată care urmăreşte o armată în marş. Într-o asemenea regiune aveau să deruteze. s-ar putea inversa aterizările? A Unsprezecea şi lăncierii Wickani să debarce pe coasta de est. de la Lalele Moranthii şi Quorlii lor vor înscena o decolare masivă. În acel moment. A fost un Copoi al Umbrei aici? — Da.. Lorn ştia că Wickanii erau jefuitori înnăscuţi. Lalele? De ce acolo? N-avea niciun sens. în vreme ce aliaţii lui.. Restul vor porni în marş rapid. — Unde Caladan Brood rămâne la sud de Pădurea Câinelui Negru. ar fi fost mult mai rău. — Şi a Unsprezecea? Care e rolul lor în toate astea? — O treime va fi cantonată în Nisst. Lorn văzu o sclipire de groază în ochii lui Dujek şi în minte îi reveniră imaginile de pe drumul de pe coasta de vest a Itko Kanului. păşuni. Mare Pumn. În primul rând. aducându-i pe recruţi înapoi la Nisst. Dacă Negrii şi Auriii împing împreună ar trebui să-l ni-l pună direct în poală. întâlnindu-i privirea. — Vrei să transporţi o legiune întreagă prin aer? — Împărăteasa vrea sau nu ca războiul ăsta se termine în timpul vieţii ei? Se îndepărtă de masă şi începu să bată încăperea încolo şi încoace. Lorn veni cu paşi mari lângă masă şi studie harta. Mare Pumn. apoi încuviinţă scurt. Era destul de greu să încerce să ghicească gândurile lui Dujek. spuse el. — Va fi inversată ordinea transporturilor? Lorn îi cercetă chipul. Dar era zadarnic. încercând să vadă ceea ce văzuse Dujek. Dujek îşi frecă barba nerasă de câteva zile de pe falcă. Mare Pumn. Ochii lui Dujek se îngustară în vreme ce acesta studia harta. Ceva îi spuse că Marele Pumn tocmai făcuse un salt intuitiv şi acesta avea legătură cu Caladan Brood. Şi aici intră în scenă lăncierii Wickani. — Împărăteasa va fi curioasă să cunoască noile tale planuri. În regulă. trebuie să fie o vrăjitoare foarte capabilă. era întradevăr teoretic. spuse bărbatul. în ceea ce-l privea pe Dujek. lovit parcă de îndoieli neaşteptate. Garda Stacojie va fi deja în ţinuturile de nord când vor sosi întăririle. Garda Purpurie. N-am fost aici când s-a întâmplat. K’azz va fi nevoit să care cu el proviziile trebuincioase. Şi recoltele şi vitele.. Cercetă din nou harta. — Ai sugerat să-i folosim cât putem pe Moranthi. împărtăşiră ceva profund. — Planul tău. N-are niciun sens. Adjunctă. Îşi mai dădu seama şi de faptul că exista ceva de care nu voia să-i spună. de acum doi ani. — Vreau ca a Noua să fie la sud de Mlaştina Câinelui Negru în momentul în care îmi adun forţele de aici şi le plasez la sud de Brood. 156 . — Adică „poate”. când ochii lor se întâlniră. către Trecătoarea Vulpii. nu era un tactician. — Am mai văzut isprăvile Copoilor. să lovească repede şi cu urmări mortale. recruţii nu vor putea ţine Trecătoarea Vulpii. A Noua în vest. Apoi Dujek privi în altă parte. — Încă un lucru. Dacă aş fi Brood aş. Mare parte din zona respectivă e acoperite de ferme. Dujek încuviinţă fără tragere de inimă. Dacă n-ar fi fost Tattersail. sunt blocaţi de parte greşită a Trecătorii Vulpii. este acum acceptat în mod oficial în numele Împărătesei. înainte să sosească Tayschrenn. e posibil ca totul să fie numai teoretic. dar am văzut mizeria pe care a lăsat-o în urmă fiara. la Lalele. spuse ea. Cererile tale vor fi duse la îndeplinire. dar să facă acelaşi lucru cu Caladan Brood era imposibil. iar asta. Vocea i se pierdu şi el se întoarse către Adjunctă. orice armată în mişcare. — Ţine minte. spuse Lorn ca să ascundă un junghi de regret. să le înşire în urma sa în graba de a-şi prinde duşmanul şi de a-i da lovitura de graţie. Acum..

spuse el morocănos. Înalte Mag? întrebă el cu răceală. iar Dujek făcu un pas spre ea. Senzaţia că numele de Tattersail îi era cunoscut o cuprinse din nou pe Lorn. Adjunctă. Ochii lui întunecaţi trecură pe lângă ea şi se opriră asupra lui Dujek. la dispoziţia ta. se întoarse zâmbind spre Dujek. O studie întrebător. De opt ani. — Înalte Mag Tayschrenn. Adjunctă. Dujek ridică o sprânceană. Tattersail.. observând cu satisfacţie că Tayschrenn înţepeni la aceste cuvinte. murmură ea. spuse el ferm. spuse Lorn pe un ton egal. — Rana ta are nevoie de îngrijiri. — Nu-i nevoie. Se trezi că se aşează din nou. primind cupa. scrâşni Înaltul Mag. — A zis că a avut noroc în ambele cazuri. — Păstrează-ţi scuzele pentru mai târziu. Adjunctă.— E singura vrăjitoare înrolată care a supravieţuit atacului lui Tayschrenn asupra Seminţei Lunii. Tayschrenn o întrerupse. — Ai dori nişte vin. spuse Marele Pumn. poate ar trebui să-mi spui şi mie de ce acest incendiu într-o încăpere a unui birocrat e mai presus de orice altceva? Tayschrenn clipi. Amândoi se întoarseră când uşile se deschiseră. apoi se dădu un pas în spate şi se înclină dinaintea lui Lorn. desigur. — E în armată de multă vreme? întrebă Lorn. Un incendiu? Locul arată ca interiorul unui cuptor. ameninţătoare. — Unde erau trecute numele tuturor nobililor din Pale. N-ar fi trebuit să aştept. — Ai putea fi atât de amabil s-o inviţi şi pe Tattersail? Simţi că Înaltul Mag tresare din nou şi văzu un nou respect în privirea lui Dujek. cu îngrijorare neprefăcută în priviri. Ai început o investigaţie? Serviciile personalului meu sunt. — De când am preluat eu comanda. — Nouă ani. e în regulă. desigur. — Desigur. 157 . Se întrebă dacă Dujek bănuia ceva. Tayschrenn intră şi-l înfruntă pe Dujek cu chipul întunecat de furie. spuse ea cu o voce joasă. Îi oferea o cupă de vin. şi e posibil să aibă dreptate. dar în Arhive se aflau recensămintele oraşului. lucru care ţi-a fost. E doar oboseala. — Vreo legătură cu ce. Îmi cer scuze pentru întâlnirea aceasta atât de puţin plăcută. — Salutări. — Nu. ca şi cum i-ar fi recunoscut îndemânarea la jocul tacticilor. Şoarecele. îţi promit. Mulţumesc. nu. Înţeleg că va fi o cină oficială în seara asta? Dujek încuviinţă. poate nouă.. — Tocmai am fost în Arhive. Mare Pumn. Se întoarse spre Dujek. — Nimic spuse ea. De ce să-ţi laşi ceilalţi spioni fără ocupaţie? Tayschrenn se opri. răspunse Dujek. spuse vrăjitorul afectat şi sardonic. Adjunctă? Ea încuviinţă. — Îţi mulţumesc pentru vin şi pentru conversaţie. Dacă ai avut vreo legătură cu asta voi afla. Avea să ştie atunci. ca un pumn într-o mănuşă de fier care îi strângea inima. — Naiba să te ia. spuse ea. comunicat de Marele Pumn. — Îmi cer iertare. Lorn se ridică şi păşi între ei. dar următoarele lui cuvinte o liniştiră. — Poftim? Ridică privirea şi-l văzu pe Dujek dinaintea ei. Era cu putinţă? Avea să ştie când avea s-o vadă pe femeie. — Într-adevăr? Pentru Lorn această revelaţie era chiar mai remarcabilă. —Adjunctă. vrăjitoarea s-a îmbolnăvit în urma întâlnirii cu Copoiul Umbrei. — Ghinion.

Înalte Mag. — Mă voi interesa de sănătatea lui Tattersail. Tayschrenn îl privi pe bărbatul ciung părăsind încăperea. prin natura lor. Ar fi mai bine dacă m-ai elibera de ea. 158 . — Atunci e un trădător. Acestea nu sunt punctele mele forte. Adjunctă. atârnă greu. — E o insultă să conteşti loialitatea lui faţă de Imperiu şi chiar această insultă este ceea ce-ar putea să-l întoarcă împotriva noastră. se gândi Lorn întristată. Dujek nu-i un singur om. —Această sarcină pe care Împărăteasa mi-a poruncit să o duc la bun sfârşit. Dujek este o excepţie şi mai există o mână de oameni ca el. Lom se gândi serios la această posibilitate. încheie Lorn înfierbântată. În clipa asta e zece mii de oameni. Se întoarse către Tayschrenn şi înclină scurt capul. dar loialitatea era acel lucru pe care magii nu-l înţelegeau şi cu care nu se puteau obişnui.. — Nu. — Şi o meriţi. Lorn sorbi o înghiţitură de vin. trebuie să-mi văd de drum. La naiba.. Dacă e nevoit să întoarcă armele. Îşi ridică privirea. da. Spuse: — Înalte Mag. Adjunctă. Ea se răsuci spre el. Se întoarse către masă şi-şi umplu din nou cupa. — Dujek nu-i duşmanul. nu? Nu. Cât despre Dujek. iar peste un an va fi douăzeci şi cinci de mii. unde ţi-e mintea? Teai pus cu cel mai viclean nenorocit pe care armata Imperiului a avut vreodată privilegiul de a-l deţine şi te mănâncă de viu. pentru că nu poate. Tayschrenn. tulburată. dacă îmi permiteţi. Riscul este ca ei să afle. Tayschrenn. apoi aşteptă ca uşile să se închidă din nou. Dacă suntem prea deschişi am putea să ne trezim cu o revoltă atât de mare încât ar putea distruge Imperiul. — Adjunctă. Frică. Adjunctă. fie că îşi vor da sau nu seama de asta. el va fi pur şi simplu dus de val. — A fost omul Împăratului. apoi lăsă cupa jos şi îşi frecă fruntea. aceştia vor trebui să moară. Nu cedează presiunilor tale. suntem cu toţii de acord cu un lucru. Îi iei pe toţi cei din jurul tău drept neghiobi? — Dujek e un singur om. şi respect născut din acea frică. Dujek se înclină. n-ai să le poţi face faţă. dar să-l lăsăm pe Tayschrenn să-şi închipuie ce-i mai rău. Şi cu toate acestea existase un mag. — Nu. Magii. spuse ea obosită. nu l-ar fi aprobat în veci. Ascultă. atunci noi suntem trădătorii. Dujek nu a fost niciodată duşmanul. Tayschrenn. nu impuneau loialitate. Tayschrenn făcu un pas înainte. spuse el liniştit. — Da. Atunci. care impusese loialitate – iar acela fusese Împăratul. — O vei primi în curând. — Absurdă.. Cât despre ceilalţi.Nu destul de bine. Pe aceştia nu trebuie să-i pierdem. Vechea gardă trebuie să dispară. Pricepi? Chipul Înaltului Mag era brăzdat de o încruntătură adâncă.. cu multă vreme în urmă. A avut reţineri în a permite ca tu să comanzi atacul asupra Seminţei Lunii – dar dacă ar fi ştiut că eşti atât de complet de lipsit de subtilitate. spuse Tayschrenn. situaţia este. când or să se înfurie atât de tare încât să întoarcă presiunea. — Mă interesează părerea unui vrăjitor în legătură cu acel eveniment. Are zece mii de soldaţi dinapoia lui – şi crede-mă. E cel mai bun din Imperiu. E un bărbat căruia îi pasă de cei faţă de care şi în faţa cărora răs punde. — Adjunctă. Toţi cei care au fost alături de Împărat şi continuă să se agaţe de amintirea lui vor lucra mereu împotriva noastră. Vorbesc direct din partea Împărătesei. spuse ea. Adjunctă.

— Mi-era teamă că asta vei spune. Citirea lui Tattersail mi-a confirmat bănuielile. mă bucur că eşti aici. — La asta nu m-am gândit. apoi spuse. — Poate că a fost ajutată. — Cum ar putea oricine să-şi facă vreun plan dacă Oponn a intrat în joc? — Lasă asta în seama lui Dujek. Adjunctă. 159 . Mai mult. Avem nevoie disperată de Darujhistan. apoi se opri şi se întoarse. — Vreo veste despre ce s-a întâmplat cu Căpitanul Paran? — Niciuna. cât de bună este Tattersail? — Destul de bună ca să fie un Înalt Mag. Lorn căzu pe gânduri. deşi n-aş fi crezut că e posibil aşa ceva. E nevoie de tine aici în caz că dau greş în misiunea mea din Darujhistan. Lorn îl privi tăios. într-un fel sau altul. îi vei da lui Dujek detaliile apariţiei lui Oponn. are dreptul să ştie şi să-şi facă planuri potrivite. — Tattersail? Înaltul Mag ridică din umeri. Aş vrea să ştiu mai multe despre rolul căpitanului în toate astea. un tămăduitor obişnuit şi găzduire. — Gândeşte-te acum. răspunse Tayschrenn. Înclin să cred că a murit. odată intrată în mâinile noastre. Ce s-a întâmplat? El se ridică. adevărul e că mă simt foarte uşurat. — Cu puţin noroc. Tayschrenn mârâi: — Poate că a găsit ceea ce căuta. — Întâmpini dificultăţi legate de vreuna din aceste instrucţiuni? Tayschrenn zâmbi. — Ce poţi să-mi spui despre amestecul lui Oponn? — Darujhistan. Tayschrenn se îndreptă cu paşi mari spre uşă. spuse Tayschrenn. Lorn îl privi. Înalte Mag. Îi studie chipul. — Ştiu. spuse Tayschrenn. dar sufletul său încă n-a trecut prin Poarta lui Hood şi numai un mag ar putea să-l împiedice s-o facă. Adjunctă. Dar înainte. Destul de bună ca să supravieţuiască atacului unui Copoi. Dar situaţia e mult mai rea decât îţi închipui. dar nu împotriva lui Dujek. — E o Adeptă? — Una mult mai pricepută ca mine. Nu te implica în administrarea ocupaţiei lui Pale. Whiskeyjack şi Tattersail lucrează împreună. Adjunctă. Lorn încuviinţă. — Adjunctă. recunoscu Tayschrenn. spuse Lorn. va frânge spinarea întregului continent.— În afară de Dujek şi de Tattersail. — Poate. Mai cred de asemenea că. spuse el. Chiar şi mie mi-ar fi greu să mă descurc într-o astfel de situaţie. — Bine. pe el sau cadavrul său. — Îţi mulţumesc. Cât despre Whiskeyjack şi grupa sa. murmură Lorn. — Poate. Lorn închise ochii. Cineva îl ascunde. Lorn ezită. i-am curăţat pe toţi ceilalţi. Dacă un zeu a intrat în confruntare. încruntându-se când Înaltul Mag tresări. Împărăteasa îţi cere să îţi continui strădaniile. — Îmi citesc cu grijă Cărţile Dragonului în fiecare noapte. Spune-mi. Şi sunt sigur că Oponn s-a amestecat în treburile muritorilor. — Desigur. — Era prins într-o lungă şi anevoioasă căutare. sunt numai ai tăi. Avuţia sa. — Adjunctă. Acum. spuse Lorn.

Acum. Era bucuroasă că pierduse râul de leşuri care trebuie să fi umplut străzile oraşului în prima parte a curăţirii – car după car gemând sub greutatea trupurilor zdrobite. dar asta îl făcea şi mai ademenitor. Jaful sistematic pe care intendenţii îl numeau „reaprovizionare” continua nestăvilit. Lorn se afundă în scaun şi mintea i se întoarse cu nouă ani în urmă. sau mai degrabă încolţit de muchii din toate părţile. tatălui şi al fratelui mai mare – chipuri amorţire de înţelegerea că fuseseră cruţaţi. 160 . spurcată de propriul ei rol în toate acestea. că avea să trăiască ziua în care Imperiul va fi smuls din lumea sa. Tattersail recunoscu pericolul. un bărbat împins pe muchie. Un procedeu testat care făcea ca recruţii să vină în valuri dornici de răzbunare – cu mâinile pătate de voioşie îndreptăţită. o purificare ce avea să-i atârne în spânzurători pe cei mai lacomi şi mai puţin iubiţi dintre nobili. Era singurul lor mod de a-l iubi pe bărbat. Şi sentimentele o luară încet pe drumul schimbării perfect plănuite.După ce acesta plecă. o lecţie amară. Văzuse asta petrecându-se în sute de oraşe. făcând din grupa sa ultima lui revendicare a umanităţii. dar în aceştia găsea o disperare duioasă. deşi n-ar fi pus-o niciodată în cuvintele acestea. carne albă arsă de focuri şi tăiată de săbii. şi privea în jos spre o stradă pe care se înghesuiau care militare. a porţilor distruse şi curăţarea „ploii de Lună” erau grăbite. pervertea trecutul într-o tiranie a demonilor. fermierii şi negustorii ieşind din ascunzători în întâmpinarea nevoilor ocupanţilor şi a ocupaţilor. În minte îi reveniră chipurile Arzătorilor de Poduri. o noapte anume în Cartierul Şoarecelui. foşnind în aer de parcă se încleşta de ramuri moarte. şi de chipurile goale ale mamei. într-o noapte. Nu conta cât de blânzi erau conducătorii iniţiali. de a-l uşura pe Whiskeyjack de tot ceea ce locul lor neîndurător îi aruncase în spate. Evacuarea nobilimii şi a micii nobilimi de pe moşiile lor pentru găzduirea ofiţerilor. În vreme ce amintirile se furişau din nou prin mintea ei. ultimii oameni care contau şi care deveneau din ce în ce mai puţini. femei şi copii. că sângele nu era al lor. cu excepţia lui Iertare. Vrăjitoarea găsise puterea de a se ridica din pat. Niciun cetăţean nu fusese alungat din calea lor. voia să creadă – că în cele din urmă avea să câştige. dintr-un miez pe care îl crezuse de multă vreme devorat de flăcări. Ben cel Iute şi Kalam încercau să mai ia din responsabilităţile de pe umerii sergentului lor. nu conta cât de generoşi erau nobilii. sprijinindu-se cu o mână de cadrul acesteia. o prăbuşire a credinţelor. O sabie în asemenea mâini completa conspiraţia şi includea toţi jucătorii în vânătoarea pentru următoarea victimă în numele cauzei – cauza Imperiului. şocul şi groaza se risipiseră. Stătea acum la fereastră. în vreme ce reparaţiile zidului exterior. vedea acelaşi lucru. Un comentariu trist la adresa umanităţii. din care făcea şi ea parte. ale cărui cenuşă fusese împrăştiată de tânguiri tăcute – un miez pe care niciun mag nu şi-l putea permite. la imaginile şi sunetele văzute şi auzite de o copilă. Era o privelişte pe care o mai văzuse şi pe care nu mai dorea so vadă vreodată. cuvântul Imperiului. Îi plăcea să creadă – ba nu. Le răspundea într-un fel mai profund decât crezuse posibil. Buzele lui Lorn se despărţiră şi şoptiră: — Tattersail. Tattersail ştia că în curând avea să urmeze o sacrificare a nobilimii. Dar rezista şi lovea înapoi – lovea tare. când toate coşmarurile care puteau încăpea într-o imaginaţie de fată tânără deveniseră realitate. Tămăduitorii Malazani străbătuseră întreg oraşul. o fărâmiţare a convingerilor. roasă de şobolani şi ciugulită de corbi – bărbaţi. Whiskeyjack. un straniu contrapunct al cinismului prin prisma căruia vedea totul în jurul ei. se încheiase de câteva zile bune. În ceilalţi. sânge peste tot. Iar execuţiile aveau să fie publice. ca o dorinţă de copil. smulgând rădăcinile ciumei care începea să se răspândească şi tratând suferinţele tuturor celor pe care îi atingeau. întărit de putere. un nume pluti pe vânt. Îşi aminti de sânge. Viaţa normală îşi relua cursul.

Şi mai rămânea Paran. — Transmite răspunsul meu. Tattersail înjură în sinea ea. Oh. Tattersail se răsuci spre Paran. cu Şansa în mâini. Existau încă prea multe bănuieli. O lovi un gând. spuse ea. pe Răsuflarea lui Hood. Vrăjitoareo. — Adjuncta Lorn e aici? — A sosit în dimineaţa aceasta. N-ar fi trebuit să spună adevărul. Tattersail îngheţă. Acum era prea târziu.. — Dacă mi-ai răspuns după cum ai făcut-o. cu spatele la bărbat. Căpitane. de parcă Tayschrenn nu-i destul. — O întâlnire oficială. Paran se apropie. spuse Tattersail. Tattersail încuviinţă distrată. aşezat pe pat dinapoia ei. Soldatul se înclină. — Ce nu-i în regulă? întrebă Paran din pragul celălalt. E frumos din partea sa. Şi nimeni nu îţi poate simţi prezenţa. spuse ea.. Se întoarse încet spre el. era ceea ce-i atrăgea atât de mult unul spre altul. Căpitane. Ea se întoarse spre el. Vrăjitoareo. Iar atracţia era evidentă: chiar şi acum. — Pot întreba cine va mai fi acolo? — Înaltul Mag Tayschrenn. Nu era un gând fericit. această nesiguranţă. — Sunt invitată la cină. dar vrăjitoarea bănuia că Hairlock găsise o pistă care se părea că avea să-l scoată din Pale şi să-l ducă spre Darujhistan. — Un musafir. — Ce-i? întrebă ea poruncitor. Hairlock îşi făcuse apariţia chiar în acea dimineaţă. în cele din urmă a sosit. nerăbdător şi emoţionat de ceva. Căpitanul murmură: — Deci. O deschise şi văzu un soldat tânăr stând în hol. Poate că exact acest mister. Vrăjitoarea flutură o mână spre el. apoi auzi cizmele soldatului grăbindu-se în josul holului. Energia care ardea între ei părea periculoasă.Iertare era cu totul altă problemă şi îşi dădu seama că evita până şi să se gândească la tânără. El se ridică. Închise uşa. Tattersail oftă. Înţepeni când cineva trecu prin pavăza pe care o pusese dinaintea uşii. dacă. un mesager pe nume Toc cel Tânăr şi Adjuncta Lorn. împotrivindu-se unui val de frică. O „invitaţie” de la comandantul ei nu putea fi refuzată. Se îndreptă spre dulap şi începu să răscolească prin sertare. — Informează-l pe Marele Pumn că aş fi onorată să iau cina în compania lui. spuse ea. — O aşteptai. — Marele Pumn Dujek întreabă de sănătatea ta. — Lasă sabia aia. trebuie să-ţi transmit invitaţia Marelui Pumn de a lua parte la o cină oficială în această seară în clădirea principală. — Nu mai eşti vizibil. ungându-şi sabia. Nu vorbiseră prea mult de când se trezise. Nu fă niciun zgomot şi aşteaptă aici. — Cu mult mai bună. nu-i aşa? 161 . Ceea ce făcea situaţia pasionantă. Ce era de făcut cu acest căpitan? În acel moment bărbatul se afla în încăpere. simţea un fir întins între ei. Soldatul o întrerupse timid. Acuma. cu patru zile în urmă. — Va fi acolo şi Adjuncta Lorn. Păpuşa refuzase să răspundă la întrebări. Şansă. Intră cu paşi mari în încăperea exterioară exact în clipa în care se auzi un ciocănit uşor în uşă.

— Mă scarpin cu amândouă mâinile. dar şi ea putea fi la fel de imprevizibilă şi de manipulativă ca toţi ceilalţi. cu excepţia Împărătesei. Toc încuviinţă în timp ce-şi umplea pocalul. Lorn zâmbi timid. — Le-am povestit că fără tine n-aş fi rămas în viaţă. — Stătea în mâini ultima dată când l-am văzut. Dintr-o dată rana devenise ceva ruşinos. — La naiba.Paran tresări şi o privi cu ochi înspăimântaţi. Toc cel Tânăr făcu o plecăciune. parcă nesigură dacă îşi bătea joc de ea. Dujek. şuieră ea. Şi acum urma să ia loc printre cei mai de seamă oameni din Imperiu. Când luă carafa de pe o masă din apropiere. dar atenţia lui Tayschrenn era îndreptată spre focul care trosnea dinapoia lui Lorn. recunoscător pentru rânjetul lui Dujek. Tayschrenn şi Adjuncta se întoarseră ca unul să-l privească. Marele Pumn puse pocalul de cristal pe poliţa de deasupra căminului şi îşi scărpină intenţionat ciotul braţului stâng. Ea îşi dădu seama că bolboroseala lui nu fusese pentru urechile ei. Dujek hămăi un râset. Nu era sigură care anume era decizia aceasta. Toc se întrebă dacă avea să poată să înăbuşe ceva. Printre soldaţii care-i ţineau tovărăşie cicatricele lui abia se observau: puţini erau soldaţii din armata lui Dujek care să nu aibă o cicatrice sau chiar mai multe. toate înfometate şi aşteptând sosirea sa. rânjind şi mai larg. — Îţi mulţumesc că ai venit. El o privi tăios. Asta însemna că şi viaţa ei era în pericol? Simţea că se apropie de luarea unei decizii. Îl privi dispărând în dormitor. Din când în când fulgere de lumină orbitoare îi despicau mintea. Firul conspiraţiei zbârnâia în mintea ei. I se amintise de această credinţă de zeci de ori în ultimele două săptămâni. cum ai tras patru săgeţi şi ai doborât patru Barghasti. În Şapte Oraşe circula superstiţia că pierderea unui ochi însemna naşterea vederii lăuntrice. şi ştiind cum arăta rana de pe chipul său. Arătă invitaţia încă unui paznic cu chip sever şi tăios şi i se permise fără tragere de inimă să treacă mai departe în holul principal către sala de mese. Toc cel Tânăr. — Te rog să ni te alături. gândurile fiindu-i o furtună de furie. dar asta era tot. Toc înţepeni dinaintea uşii sălii de mese. Toc se îndreptă spre ei cu paşi mari. 162 . dar gândurile ei urmau o direcţie. spuse bătrânul. se întrebă dacă ceilalţi aveau să fie în stare să înăbuşe ceva. — Şi-a mai revenit calul tău? întrebă Adjuncta. Nu primise niciun dar de taină în schimbul ochiului. căpătând impulsul irezistibil al unei avalanşe. Aceşti câţiva prieteni părură mulţumiţi că scăpase cu viaţă. apoi ridică din umeri şi intră. Neliniştea îi clocotea în stomac. Mai trebuie să vină un singur oaspete. Al şaptelea clopot suna într-un turn îndepărtat când Toc cel Tânăr intră în cartierul general al Imperiului. — Serveşti şi tu ceva de băut cu noi? — Îţi mulţumesc. Observă că Lorn îl studia în vreme ce primea pocalul de la Dujek. spuse el. bănuielile lui Ben cel Iute fuseseră corecte: fusese pus în mişcare un plan de a nimici grupa. Lucrezi cu ea! Răspunsul căpitanului fu limpede când acesta se întoarse pe călcâie. De ce îl invitase Adjuncta? Ezită. aflat în peretele opus intrării. Ştia că Adjuncta era în spatele acestei invitaţii. spuse Adjuncta Lorn. privirea i se intersecta cu cea a Înaltului Mag. Deci. — Pariez că aproape te-a înnebunit. dar bănuia că nu era decât amintirea ultimului lucru pe care îl văzuse ochiul acela: foc. Dincolo de uşile de care se apropia acum se afla un cuib de vipere. spuse Toc. Avea să stea acolo ca mărturie a ororilor războiului. Stătea împreună cu cei doi bărbaţi în apropierea celui mai mare dintre şemineuri.

din fericire. — Erau recruţi. Tattersail clipi. — Şi mie. în care se simţea furia abia stăpânită. Îşi întoarse privirea spre Tattersail. — Această femeie este unul dintre acei magi. Se aflau în Oraşul Malaz. — N-am uitat. Chipul rotund al lui Tattersail se goli de sânge. Într-adevăr. — Nu cred. Tattersail. aşteptând noi ordine. nu trebuie să 163 . mi se pare că şi Înaltul Mag Tayschrenn are porţia lui de orori comise în folosul Împăratului. dacă-ţi plac femeile corpolente. era prima dată când ne aflam la comandă. Se întoarse către Marele Pumn Dujek. N-au stat —vocea i se poticni – să aleagă. — Supravieţuitorii. — A fost prima dată când ne aflam la comandă. Era Tattersail? N-o văzuse niciodată îmbrăcată în altceva decât hainele de luptă şi era năucit. în acele peşteri infectate de ciumă. — Dacă Adjuncta doreşte să convoace tribunalul. Tattersail părea să nu fie în stare să vorbească. Chipul lui Dujek nu exprima nimic. au fost mutaţi în Gaura lui Mock. Îşi adună gândurile. de sosirea ultimului oaspete. Lorn îngheţă. vocea îi deveni o şoaptă. înăbuşitor. Chipul lui Tayschrenn se lumină pe neaşteptate când o privi pe vrăjitoare. se gândi el absent. Privi la femeia care stătea în prag. nu mă voi apăra şi îmi voi accepta execuţia drept o pedeapsă bine meritată. ţipetele. o unitate de magi. Tăcerea jenantă care urmă acestui schimb de cuvinte fu ruptă. Puse mâna stângă pe sabie şi se pregăti să o tragă din teacă. răspunse Toc. coborând privirea. apoi tresări. apoi vorbi. În cele din urmă vrăjitoarea îşi smulse privirea de la Adjunctă şi spuse către Dujek: — Mare Pumn. Am demisionat din corpul de ofiţeri chiar a doua zi şi am fost încadrată în altă armată. spuse Marele Pumn Dujek. Lorn reacţionă la apariţia lui Tattersail cu ceva ce semăna cu un icnet. Nu este convenabil. atunci trebuie să mă execuţi şi pe mine. Vai. Vocea lui Lorn. spuse Tattersail liniştită. nu-i rea deloc. noaptea aceea a fost ultima pe care mi-am petrecut-o cu familia. Vestea că familia mea a murit mi-a fost ascunsă ani întregi. — Şi tatăl tău avea obiceiul de a surprinde lumea. îi făcu pe toţi să înţepenească. în cele din urmă. când Stăpânul Ghearei a dat un edict împotriva vrăjitoriei. Rânji pe jumătate. Am pierdut con trolul. — Nu. spuse el. Şi. Sorbi din vin. tatăl şi fratele meu. Toc privi spre ceilalţi. au murit mama. Toc o văzu pe Lorn tremurând şi îşi ţinu răsuflarea. Adjunctă. Vrăjitoareo. — Atunci probabil te înşeli. şi dacă dorinţa ta este de a-i executa pe toţi cei din Imperiu care au comis crime în numele Împăratului. Aerul din cameră devenise dens. Îmi lipseşte. spuse ea precaută. făcu un pas în faţă. — Cartierul Şoarecelui a ars după ce ai trecut tu pe acolo. Nu aveam decât unsprezece ani pe atunci. Toc se întoarse odată cu ceilalţi când uşa se deschise. cei pe care i-ai lăsat în urmă. Uimit. dar dinapoia ochilor săi se ghicea o furtună în vreme ce o studia pe Lorn. Am fost dată Ghearei chiar a doua zi. deşi mă îndoiesc că-ţi aminteşti. Şi acolo. Nu prea mă întovărăşesc cu copii. Dar când aceasta vorbi tonul îi era stăpânit şi cuvintele precise: — E nevoie de o explicaţie. Îi aruncă o privire cruntă bătrânului. Cu toate acestea. Au fost trimişi în Oraşul Străbun – Şoarecele – să cureţe. Lorn răspunse: — E convenabil.— N-am ştiut dacă voi nimeri de ultimele două ori. îmi amintesc bine acea noapte – sângele. — Se pare că ai uitat care mi-este rangul. — N-am mai întâlnit. — Cred că mi-aş fi amintit de aşa ceva. Dujek mormăi. împotrivindu-se impulsului de a-şi scărpina rana.

mă voi folosi de toată iscusinţa mea într-ale magiei ca să te distrug. — Whiskeyjack era la comandă? Miji ochii. spuse ea. Ea scutură din cap. pentru a face dreptate şi prin acest ultim act să-şi revendice viaţa – şi fusese respinsă. Vrăjitoare Tattersail. Femeia pe nume Lorn se ridicase din ceaţa adâncă a trecutului. Te rog să intri. — Asta miroase a joc de-al zeilor. Deschise gura. femeia care a fost cândva un copil. Toc privi cum acele cuvinte îi sfărâmă voinţa şi-i zdrobesc furia. Dujek se întoarse înapoi spre Adjunctă. edictul a fost al ei. femeie! Crezi că are importanţă cum îi zici? Execuţie. Lângă ea. A încetat să mai fie în ziua când a devenit Adjunctă. — Nu mi-am dat seama că dulapul meu de călătorie atrage o asemenea atenţie. Acum văd şi eu în sfârşit ce era în el. Toc găsi carafa şi un pocal de cristal gol. Dujek o încolţi pe Tattersail. la ordinul lui Whiskeyjack. spuse el zâmbind. prefăcând în praf ultimele rămăşiţe ale identităţii ei. Apoi văzu că vrăjitoarea ştia toate astea. Te poţi apăra cu sabia. iar tu ai nevoie să bei ceva. Laseen a condus Gheara Împăratului – de fapt ea a fost cea care a creat-o. apoi o închise din nou. În ceea ce mă priveşte. Toc simţi că inima îi bubuie în piept. 164 . Îi umplu paharul şi i-l oferi. e în numele Împărătesei Laseen. — Aici. Nu contează nici cât negru sub unghie! Tot ce face Adjuncta. spuse Tattersail cu ochii pe Lorn. — Adesea. Se întoarse către Lorn. Tocmai fusese martor la o execuţie. cu toţii. În plus. îl zgudui până în străfunduri. Adjunctă? Tayschrenn spuse domol: — Femeia pe nume Lorn. să vă ţin în frâu. când ridicam tabăra în timpul marşurilor. — Am fost acolo. Vrăjitoareo. — Eu sunt Toc cel Tânăr. Adjunctă. Toc făcu un pas în faţă. Am fost trimis. din fericire n-a durat multă vreme. acea femeie nu mai există. Aruncă o privire scurtă spre Dujek şi Tayschrenn şi văzu că şi ei reacţionaseră la fel. Se întoarse către Tattersail. o privi pe Adjunctă cu frică în ochi. Toc rânji. se ridicase pentru a îndrepta o nedreptate. Nu de cuvintele lui Dujek sau ale lui Tayschrenn. — Imperiul îşi are istoria lui. ci de lucrul numit Adjuncta. O privire recunoscătoare se strecură în ochii lui Tattersail. nu-i aşa. — Eşti vocea lui Laseen aici. luându-şi mâna de pe sabie. Ridică o sprânceană. Fusese pe punctul de a-i spune lui Tattersail că Lorn avea o sabie Otataral. Duel. La urma urmei. şi noi. Adjunctă. care a avut cândva o familie.uităm de Împărăteasă. — Desigur. Se apropie de vrăjitoare. ceea ce am şi făcut. dar încuviinţă tremuratul drept răspuns la invitaţia Adjunctei. Te provoc la un duel. Lorn se holbă la cei doi bărbaţi cu ochi mari. tot ce spune. facem parte din ea. că duelul avea să fie cumplit de nedrept şi că avea să moară în câteva clipe în vreme ce sabia îi devora fiecare vrajă. trebuie să fiu de acord cu Marele Pumn. Tattersail. Tonul plat al vocii ei îi spuse lui Toc că invitaţia n-o costase nimic – iar asta îl îngrozi. Lui Tattersail părea să-i fie foarte rău. — La naiba. spuse Tayschrenn răguşit. Şi în privirea ei reveni liniştea îngheţată şi clinică a Adjunctei Împărătesei. şi să iei cina cu noi. te-am văzut trăgând după tine dulapul acela de călătorie al tău. eşti o plăcere pentru ochi. — Nu-i nevoie să facem toate astea oficiale.

dar aş dori să aud povestea direct de la tine.— Mă tem că ai oferit o glumă nepieritoare Armatei a Doua. Înaltul Mag fu de acord. în mod evident încrezător că incidentul de mai devreme era încheiat în ceea ce o privea pe Adjunctă. Iar asta îl impresionă adânc pe Toc. — Trebuie? — Da. având în vedere că ceea ce urmează să se discute aici depăşeşte. — Vrăjitoareo. Vrăjitoarea îşi aţintea privirile asupra lui Lorn de câte ori acesta se uita în altă parte. s-au amestecat în planurile Imperiului legate de Darujhistan. Atmosfera din încăpere se mai destinse oarecum. şi apoi cu servitorii care se înşiruiau purtând tăvi cu mâncare. Dujek râse în hohote dinapoia lui. — Ia loc. avea o privire hotărâtă care reteza ambiţiile personale cu precizia unui chirurg care taie carnea infectată. fie că era vorba de o ambuscadă sau de o încăierare neprevăzută – duşmanul ieşea întotdeauna din dulapul tău de călătorie.. iar în ceea ce-i privea pe cei din urmă. Când se ocupa de primii. Orice surpriză. lăsând în locul acesteia pe cineva care lua cinstea şi încrederea drept daruri. — În centrul acestui gambit stă Oponn. Toc se ridică iute. este evident de-acuma că zeii au intrat în joc. toate privirile pe care i le-ar fi aruncat lui Lorn ar fi fost pline de frică. Dar imediat ce se aşezară cu toţii şi se servi primul fel de mâncare. Iar furtuna care părea să ia naştere între Tattersail şi Tayschrenn părea să vină din păreri diferite însoţite de bănuieli. Toc se aşeză. Cu toate aceste. spuse Lorn. — Tronul Umbrei. Mai exact. acestea se roteau între Tattersail şi Înaltul Mag Tayschrenn. Eşti reprezentantul Ghearei aici şi astfel trebuie să vorbeşti în numele ei. porunci Lorn. că ar trebui să îmi permiteţi să plec. spuse. straniu. Îl privi pe Tayschrenn. lui Toc îi fulgeră prin minte că bărbatul nu se schimbase aproape deloc faţă de cel pe care Toc cel Bătrân îl numise prieten.. Vrăjitoareo. de multe ori am auzit-o chiar şi de la ofiţerii mei. Încet. la naiba. Dujek renunţă la aceasta fără vreun semn sau vreun cuvânt. ştiind prea bine câte lucruri îl apăsau pe Marele Pumn. — M-am întrebat adesea de unde venea vorba asta şi. şi deşi se părea că încă mai existau urme de încordare. un bărbat care nu-şi pierdea niciodată îndemânarea cu cei slabi sau cu cei puţin puternici. permite-mi să te complimentez pentru învingerea unui Copoi al Umbrei şi pentru însănătoşirea ta grabnică. — Eu cred. Lorn i se adresă lui Tattersail pe tonul acela plat. — Te rog să continui. se gândi Toc. Mişcarea de deschidere a Gemenilor bufoni a făcut valuri – sunt sigur că Înaltul Mag e de acord cu asta – şi astfel au atras atenţia altor zei. Studiind legăturile reglate dintre Dujek şi ceilalţi. Toc cel Tânăr. — După cum se poate să fi explicat deja Înaltul Mag. În locul ei. Ştiu că Tayschrenn te-a interogat cu privire la acest accident. 165 . Nu părea ceva personal. era posibil ca prezenţa constantă a lui Dujek să fie cea care liniştise lucrurile. îşi lăsa la vedere propriile-i greşeli. Tattersail încuviinţă. Adjuncta Lorn fu cea care preluă conducerea. inclusiv cu el însuşi. Vrăjitoareo. Tattersail puse jos pocalul de vin şi-şi privi scurt farfuria înainte de a întâlni privirea fermă a Adjuncte. Tatăl său vorbise mult despre Dujek. iar Toc îi văzu compasiunea din ochi şi respectul lui pentru ea crescu considerabil.

spuse Tattersail. — Cum ai reuşit să te aperi de atacul unui Copoi al Umbrei? întrebă Tayschrenn. — Vrăjitoareo. Tattersail ridică din umeri. Tayschrenn tresări la aceste cuvinte. Adjunctă. Cu toate aceste. că s-a deschis un portal. Când m-am concentrat puternic asupra ei. atunci se află în Darujhistan. Lorn expiră încet. — Cu alte cuvine. Ei bine. fiindcă se pare că acesta este centrul gambitului lui Oponn. fiindcă în starea de trecere în care se afla – la jumătatea drumului dintre tărâmul lui şi al nostru – Copoiul n-a putut să-şi manifeste pe deplin puterile. se pare că suntem folosiţi. Ca orice alt Adept. continuă Tattersail. te rog continuă. spuse Adjuncta. —Atunci de ce. Toc se lăsă pe spate. indiferent ce a fost de fapt – un portal. a apărut în stradă? De ce nu în camera ta? Tattersail zâmbi. Mare Pumn. — Pot să-mi dau cu părerea. Au dat greş şi s-au îndepărtat însângeraţi. în mod evident surprins. — Dacă aş reuşi să-mi dau seama. De fapt. Povestea ei era lipsită de ocolişuri. una care bate foarte repede. apuse Tattersail aruncându-i o privire scurtă lui Tayschrenn. — Dacă există. creat în întregime de partea cealaltă a cărţii – de însăşi Înalta Casă a Umbrei. răspunse Tattersail fără să ezite. Imperiul însuşi a devenit un pion. că veni vorba. îşi drese vocea. Cu toate acestea. aş fi o femeie fericită. eu n-am simţit deloc că atenţia Tronului Umbrei era aţintită asupra noastră. am văzut imaginea prinzând viaţă într-o oarecare măsură. nişte valuri de putere care se ridică şi coboară ca o inimă care bate. Vrăjitoarea le mutase atenţia de la povestea ei la efectele pe care le-ar fi putut avea asupra acţiunilor viitoare. am simţit. creează un flux. — Există vreo cale de ieşire? întrebă Dujek mârâind cuvintele pe un ton care sperie pe toată lumea. Bănuia că mai exista ceva. spuse Adjuncta. Dar aşa. se poate ca Oponn să plănuiască să ne atragă în Darujhistan. Îşi ridică mâinile şi îl privi hotărâtă pe Înaltul Mag. 166 . puterea lui nu este exprimată pe deplin. — Am avut noroc. bănuiesc că aceste paveze au fost de ajuns pentru a-l respinge pe Copoi din preajma mea. crezi că a intervenit Oponn. Ai grijă. deşi am urmărit cu hotărâre această posibilitate după atacul Copoiului. deşi nu putea să găsească vreun motiv vizibil pentru bănuielile lui. o ruptură – Copoiul Gear şi-a făcut apariţia. E păcat că Oponn n-au învăţat această lecţie – şi Tronul Umbrei la fel. Răspunsul ei atârna în aer şi lui Toc i se păru că toată lumea uitase de mâncare. — Asemenea paveze. scărpinându-şi absent rana. — Prezenţa Copoiului a fost cauzată cu totul întâmplător. — Oponn nu e primul zeu care încearcă să se folosească de Imperiul Malazan. umorul pieri. — Chiar te rog. — De ce? Tattersail râse. nimeni altcineva nu părea excesiv de bănuitor. Făcuse gândurile tuturor să treacă pe lângă ea şi cu cât aceste gânduri goneau mai repede cu atât lăsau mai în urmă îndoielile lor în ceea ce o privea. întrebă Tayschrenn.— Un astfel de lucru era de aşteptat. — În jurul camerei am paveze. spuse Lorn lent. Dar îndată ce a sosit a putut şi a făcut-o. Scărpină şi mai tare. Îmi citeam Cărţile Dragonului şi am dat peste o carte ce îl înfăţişa pe Copoi. O privi privindu-i pe ceilalţi şi fu singurul care observă străfulgerarea de triumf şi de uşurare din ochii ei când Lorn vorbi. — Da. Cele mai bune minciuni erau cele simple. Cele interioare sunt Înalt Thyr. Tattersail putea fi alunecoasă când voia să fie. — E posibil? Tărâmul Umbrei e o Casă nouă.

chipurile care-l priveau cu speranţă. Şi. Ştia că Toc cel Tânăr minţise pentru ea şi îi înţelesese mesajul din privirea pe care i-o aruncase înainte de evaluarea sa. Aşteptă până ce privirile li se întâlniră. Nu conta dacă ea înţelegea şi ştia că probabil era năucită de faptele lui. deşi era o Gheară. dar încuviinţă oricum şi spuse. Toc îi oferise ceva în schimb lui Tattersail. închizându-se astfel un cerc. Adjuncta Lorn stârnise amintiri pe care vrăjitoarea încercase ani şi ani să le îngroape. evitând privirea lui Tattersail. prin cuvintele sale. dar când sosi al doilea fel. A Doua avea o istorie lungă şi sângeroasă. Puteţi fi siguri că misiunea mea are aceleaşi scopuri ca şi ale voastre. Cât despre mine. Ameţită. Primul fel fu luat aproape neatins de pe masă. Ştia că nu era din cauza vinului. Se holbă surprins. indiferent de sorţii de izbândă. Ce ciudat. atât cât îl cunoaşte. Între timp. 167 . Fusese acolo. Dar pentru Tattersail nu fusese decât un alt coşmar printre atâtea altele. Acum. Tattersail se împleticea din când în când în vreme ce străbătea holul către camera sa. Poate că Înaltul Mag Tayschrenn ar putea vorbi despre asta. Nimic din toate astea nu conta. În noaptea acesta. — Atunci se acceptă. ci întregii unităţi. şi astfel se trezise în Armata a Doua – Armata în care fusese trimisă ca recrut. indiferent ce neînţelegeri există între tine şi Înaltul Mag. pe câmpia din afara zidurilor lui Pale şi privise împreună cu alţi o mie nimicirea unităţii care nu avusese nicio şansă. ceea ce făcea acest lucru şi mai neliniştitor. Se miră de propriile-i fapte: îi înşelase pe Adjuncta Împărătesei. vinul rafinat avusese gust de apă şi acelaşi efect. pe care ea îl aştepta din partea lui fără ca măcar să-şi dea seama de ce face. se gândi el. Îşi asumă rolul. Făcuse ceea ce făcuse pentru el însuşi. Înalte Mag? Tayschrenn expiră încet. acei ani nu reuşiseră să reziste realităţii reprezentate de Armata a Doua. echivalent cu sinuciderea chiar. Ipotezele sunt solide. sunt pierdut. Marele Pumn Dujek va continua să-şi pregătească legiunea pentru marş şi va întări ocupaţia noastră asupra lui Pale. nu doar ei. Acest fel de risipă nu le pica bine celor din a Doua. Îşi îndreptă spatele şi-i aruncă o privire lui Tattersail. spuse el.Oftă adânc. se întoarse spre Toc. Şi aproape întotdeauna acest cineva fusese unitatea de magi. pe Înaltul Mag şi pe Marele Pumn şi asta îl izbi ca fiind un act nechibzuit. Se ridică. deşi o simţea aţintită asupra lui din când în când. voi părăsi în curând oraşul. spuse el. Lorn păru oarecum dezamăgită de evaluarea lui Toc. rana nu mă mai mănâncă. ba nu. este vital. ca spion. — Vrăjitoarea a spus adevărul. Deşi venise în a Doua ca Gheară. De nenumărate ori cineva făcuse ceva de care altcineva avea nevoie. deşi în ceea ce priveşte funcţionarea magiei. disperare şi – uneori – cu resemnare mortală. La cât de tociţi îi erau nervii. Toc mâncă încet. acele chipuri îl reflectaseră pe al său şi mânjeau Gheara la fiecare colţ. o împinsese acolo unde alte crime nu reuşiseră. Pentru Lorn acesta fusese un eveniment crucial. Cei douăzeci de ani de serviciu în această armată îi salvaseră viaţa în această noapte. apoi se întoarse spre Adjunctă. — Tattersail. încă un lucru. nici măcar anii de antrenament în acea organizaţie secretă nu rezistaseră noii lumi în care se trezise. Toc îşi umplu din nou pocalul. chipurile din jurul lui. Anii petrecuţi în Gheară când orice sentiment şi orice urmă de consideraţie faţă de ceilalţi fuseseră şterse sistematic. Iar motivele pentru care o făcuse nu erau întru totul raţionale. Ipotezele ei au fost neprefăcute. Cu toate acestea. Această părea acum neliniştită. este nevoie. să lucraţi împreună şi să încercaţi să descoperiţi amănuntele amestecului lui Oponn. dar între timp ea se schimbase. aş vrea să aud părerea Ghearei în legătură cu cuvintele care s-au spus aici. ducându-şi mâinile sub masă. — E corect. cu toţii îşi îndreptară atenţia asupra lui şi conversaţia încetă.

— Voiai să spui ceva. Mesajul pe care îl văzuse in privirea lui fusese limpede. Inima îi bătea mult prea repede şi îşi simţi trupul reacţionând din proprie iniţiativă. pentru că şi ei i se întâmplase acelaşi lucru. căutând un indiciu legat de ceea ce urma să-i spună. Thyr. Tattersail studie chipul bărbatului. Indiferent ce se forma între ei se dezintegră în clipa în care ochii lui Tattersail deveniră tăioşi şi chipul i se întunecă de mânie. fără nume. te rog! Ea se încruntă.Tattersail înţelegea foarte clar toate astea. Tattersail sprijini un braţ de dulap şi aşteptă. Tattersail se îndreptă cu paşi mari către dulap. o trimisese într-o armată de veterani. a Cincea. — La început a fost. A spus că Adjuncta şi tovarăşul ei voi pleca în curând din Pale şi că are de gând să-i urmărească. Aţi crezut că împreună veţi reuşi să-l omorâţi pe Whiskeyjack. sub comanda lui Dujek Un-Braţ. spuse ea lent. — Nu! Paran făcu un pas înainte. să-i seceraţi grupa din interior. — Înţelegi ceva din asta? Naiba să mă ia dacă pricep. Bătrân. Văzu că Paran se luptă cu ceva. Tattersail ajunse la uşa ei şi se opri să verifice starea pavezelor ei. Înainte să faci ceva. — Hairlock a fost aici.. spuse el. Ridică sprâncenele. Ştia de sosirea Adjunctei şi a spus că nu e singură. Şi astfel primise o a doua şansă. — Aşteaptă.. — Cred că da. Începu să-şi scoată cele câteva bijuterii pe care le purtase la cină. Căpitanul Paran ieşi din dormitor cu chipul palid şi oarecum timid. ăă. Mi-a spus să-ţi transmit un mesaj. Oftând. dar îngheţă când Tattersail ridică fulgerător mâna cu palma întoarsă spre el. zise ea cu voce joasă. îţi vei lăsa în urmă sufletul. spuse Paran. Totul era în regulă. o inundă. ascultă-mă doar. Un soldat bătrân venise la ea a doua zi după măcelul din Cartierul Şoarecelui. Vrăjitoareo. nu-i aşa? Iar tu şi ea urma să supravegheaţi mult aşteptata nimicire a Arzătorilor de Poduri. Vizuina ei. intră în cameră. Şi când acesta te va găsi din nou. Chiar şi încercarea de a se rupe de grozăviile la care luase parte se născuse dintr-o dorinţă egoistă de a fugi. —A spus că praful păşeşte în jurul Adjunctei. Urma să fiu omul ei de legătură în Darujhistan. dornică să fie eliberată. A mai spus şi altceva? — Da. Când îi întâlni privirea i se tăie răsuflarea. — Ei bine? întrebă ea. Paran îşi drese vocea. Şi apoi. agitat. apoi se sprijini de uşă în timp ce aceasta se închidea dinapoia ei. — Nu te-au arestat? Sunt surprins. — Nu-i singură? A explicat ce înseamnă asta? Paran ridică din umeri. de a-şi izbăvi propria conştiinţă – dar Imperiul nu-i dăduse voie s-o facă. — Se duce în Darujhistan. El îi evită privirea şi rămase în picioare aproape de intrarea în dormitor. Vrăjitoarei care intrase în Cartierul Şoarecelui cu multă vreme în urmă alături de unitatea de magi nu-i păsase decât de ea însăşi. Vrăjitoare. până când îi veni vremea să se întoarcă – în a Doua. — De ce? La naiba cu Oponn că te-au lăsat să trăieşti! — Tattersail. şopti el. că ţărâna se mişcă sub cizmele ei şi că vântul vorbeşte cu şoapte de îngheţ şi foc. ca şi cum s-ar fi împotrivit fiecărui instinct al său. răspunse ea. te va ucide. Îşi amintea prea bine cuvintele lui. — Ştiu ceva despre misiunea Adjunctei. — Şi eu. — Dacă vei reuşi cumva să laşi vinovăţia în urmă. un veteran trimis s-o convingă pe vrăjitoare că încă era nevoie de ea. 168 . în loc să-i refuze categoric nevoia disperată.

— De unde ai ştiut? — Continuă. Căpitane. Paran se dădu înapoi şi se întoarse către un scaun din apropiere. Mâinile lui Paran începură să tremure. eu am fost cel pe care putea să-l găsească. Ea îşi aminti de povestea lui Ben cel Iute şi a lui Kalam. — Hai acum. — Oricum. Ceea ce înseamnă că şi Whiskeyjack şi-a dat seama. — Ai găsit fata. — Nu-mi place gândul de a schimba un lanţ cu altul. Acum trei ani eram cantonat în Itko Kan. Departe de sabie. Vrăjitoareo.— Vorbeşte. aşa că faptul că eram cu grupa o putea conduce la fată. Pe chipul lui Paran se citi uluiala. Cumva. în Corpul Ofiţerilor. Căpitane. — Te cred. porunci Tattersail. Adjuncta a decis că o fată fusese posedată de un zeu. Îşi închisese Vizuina cu un minut mai devreme. spuse el sarcastic. Deci toate astea – sosirea ta şi a Adjunctei – toate fac partea din vânătoarea unei fete? Scutură din cap. dacă ştii de masacru. scrâşni ea. mai ales dacă ai fost în preajma ei în ultimii doi ani. — Da! — Numele ei este Iertare.. cât de greu poate fi să ghiceşti? Compania aceea a fost ucisă de Copoi ai Umbrei. bombăni Paran. — Oponn a retezat legătura. A bănuit că masacrul fusese o. — N-o să-ţi vină să crezi ce-am văzut acolo. Paran se aplecă în fată. Spune-mi. — Asta e tot ce ştiu. — Sunt foarte dezorientat acum. Acesta oftă recunoscător şi îşi coborî antebraţele tremurătoare. cine altcineva ţi-ar fi spus? O privi înnegurat în ochi. Tattersail. Căpitane. Se aşeză. Îl studie o clipă. — Adjuncta Lorn a sosit din capitală şi a preluat conducerea. te duce cu gândul la Tronul Umbrei. după cum fusese instruit. — Un masacru. spuse Tattersail. — Nu eşti singurul. — Ţi-ai dat seama. O companie de cavalerie. — Adjuncta are multe talente. diversiune. spuse ea moale. spuse Paran. tovarăşul Tronului Umbrei. spuse Paran aruncându-şi mâinile în sus. Tattersail lăsă să-i cadă braţul. cu mâinile ridicate în lateral. pentru că începuse să apese cu putere şi se temea că nu are destulă putere pentru a-i rezista multă vreme. Nu era foarte limpede. e posibil să fie în stare să se lege de tine. pot să-mi las braţele jos? — Încetişor. Care zeu? Păi. — Atunci de ce nu-ţi bate la uşă? Tattersail îşi pironise privirea pe bijuteriile împrăştiate pe dulap. cugetă Tattersail. Pe braţele scaunului. scufundându-se înapoi în scaun. — Asta a fost chiar de la început misiunea personală a Adjunctei. nu are cum să fie doar atât. Deşi e antiteza vrăjitoriei. dar zeul care a posedat-o pe fată a fost Funia – nu ştiu niciun alt nume de-al lui – Patronul Asasinilor. Într-o zi toţi soldaţii disponibili au fost adunaţi şi trimişi în marş către o zonă a drumului de coastă. Adjuncta crede că Tronul Umbrei a fost implicat. — Nu-i doar atât.. Am începu să urmărim o pistă. cel puţin la început. 169 . şi îşi ridică privirea spre ea. Căpitane. — Ţine mâinile alea acolo. care sunt detaliile misiunii Adjunctei? — Nu ştiu. — Care zeu? Paran se strâmbă.

Trebuie să-l găsesc pe Whiskeyjack şi dacă vii şi tu atunci şi Lorn o să-l găsească. — Nu mi-ar plăcea să cred asta. Lorn are un T’lan Imass cu ea. da. Pur şi simplu aşa pare corect. Şi nu cred că pot să-ţi dau vreun motiv serios ca să te conving. N-o să te recunoască nimeni. explică ea. despre ceea ce pun la cale. dacă întradevăr el e cel care o posedă. nu. Sunt sub comanda mea. Iar când Tayschrenn va fi terminat te va lăsa să mori. — Indiciile răutăcioase ale lui Hairlock. Îl privi. iar moartea e mai bună decât nebunia care te va cuprinde dacă te va lăsa în viaţă. Ai devenit o unealtă a lui Oponn. — E cel mai bun pe care l-am văzut vreodată. dar e isteţ. Îmi pare rău. — Hairlock a plecat prea devreme. Tattersail anticipă gândurile lui Paran. nu pot să rămân ascuns aici. iar din noaptea aceasta Oponn este un duşman oficial al Imperiului. dar jură să-l urmeze întocmai. Cu toate acestea. iar pentru Dujek siguranţa soldaţilor săi e mai presus de plăcerea de a-l frustra pe Tayschrenn. Deci. spuse Paran. spuse Paran. Dacă totul merge bine o să mă întorc în două săptămâni. spuse Tattersail. — Nu de una singură. — Refuz să cred că Adjuncta reprezintă vreun risc pentru sergent. dar eşti cu adevărat singur dacă pleci. Sunt responsabil pentru ei. Nu e cel mai puternic. — Singură. — Ce? — Trebuie să fie hotărârea lui Whiskeyjack. — Şi ce se întâmplă dacă mă duc pur şi simplu şi mă prezint lui Dujek Un-Braţ? — Înaltul Mag Tayschrenn îţi va toca creierii cu vrăjitorie pentru a scoate la iveală adevărul. — Nu sunt sigură că vreau s-o fac.— Asta nu e tot. insistă Tattersail. — Ben cel Iute. — Trebuie să plec din Pale. Ia-ţi o cameră la un han şi nu purta uniforma. Paran sări în picioare. Căpitane? Paran o fixă cu privire. de fapt e posibil să nu te apere deloc. dar în privirea lui rămase o încruntătură încăpăţânată. Se opri. Porţi atingerea lui Oponn. — Se poate ca Dujek să încerce să te apere. Îţi va arăta măcar atâta milă. nici el şi nici restul nu vor avea nicio şansă. insistă Tattersail. spuse ea. prea nerăbdătoare să pornească pe urmele Adjunctei şi ale T’lan Imassului. Cred că misiunea avea două scopuri. Adjuncta nu m-ar trăda aşa. Spune-mi. Poţi aştepta atât. T’lanul nu avea de ce să fie implicat dacă planul tău nu te includea decât pe tine. poate chiar să ucidă şi Funia. ţine minte. — Nu? De ce? Căpitanul nu găsi niciun răspuns. spuse ea pe neaşteptate. mai mult pentru sine decât pentru căpitan. — Cine e stăpânul lui Hairlock? întrebă Paran. Tattersail luă hotărârea pe care o simţise apropiindu-se şi un val de răceală i se strecură în suflet. Trebuie să fi descoperit ceva despre ei. dacă T’lan Imassul dă fără veste peste el. Căpitane. Sabia ei Otataral ajunge ca s-o nimicească pe fată.. Păpuşa era nerăbdătoare.. continuând să-l privească pe căpitan. magul lui Whiskeyjack. spuse Paran. Paran tresări. dar să-i ucidă şi pe Whiskeyjack şi grupa sa. — Chiar şi aşa. dar în asta Tayschrenn e mai mare decât el. Căpitane. nu? Ce-o să mănânc? Aşternuturile? — Te pot scoate în oraş. Căpitane. 170 . tu ai putea s-o omori pe Iertare? Cu ajutorul lui Ben cel Iute poate? Vrăjitoarea ezită. S-o ucidă pe Iertare. Simţi că se bazează pe instinct în această problemă.

Zâmbi întristată. Înainte. Îi cercetă ochii şi simţi compasiunea inundându-i pe ai ei. orăşenii hotărâseră cu înţelepciune să nu-i înfurie pe Rhivi. Munţii Tahlyn aveau să rămână în dreapta ei o vreme. şi alea înghesuite pe pământurile oraşului. zorii se iviră ca un brâu purpuriu. senin. — Aş prefera să-ţi anunţi sosirea de la depărtare. Chipul îi era în mare parte ascuns în umbra vizierei a modestului coif din bronz. nu-s toate chiar aşa rele. dar oricum mă bucur că am spus-o. E atât de tânăr. Căpitane. cu câteva stele care se topeau în lumina ce se revărsa asupra lumii. Umerii îi căzură.— Voi fi singur şi dacă pleci tu. — Paran. Destui mercenari rămaşi fără slujbă plecaseră din Pale de la sosirea Imperiului. spuse ea apăsat. Conform promisiunii lui Dujek paznicii nu se vedeau nicăieri şi poarta fusese lăsată deschisă. — Ştiu. acesta era limpede. Un han? Ai nişte bani locali? — Îi pot obţine uşor. Ziua se anunţa fierbinte. şi acum mă duce în dormitor. Lumina dinaintea zorilor se juca la orizontul de est în vreme ce Adjuncta Lorn îşi conducea calul pe care călărea şi cel pe care erau încărcate proviziile prin Poarta de Est a lui Pale. — Tattersail. 171 . Glasul care vorbi lângă ea o făcu să sară în şa şi calul sforăi speriat şi păşi într-o parte. apoi spuse: — Prea bine. Spera ca cei câţiva ochi adormiţi care o urmăriseră în vreme ce străbătea străzile nu ascundeau decât o urmă de curiozitate dinapoia lor. era îmbrăcată într-o armură modestă din piele. O luă de mână. Ar fi fost o neghiobie să nu le citească. Deşi nu-i rostise răspunsul cu voce tare. simt pentru tine lucruri pe care nu le-am mai simţit de – ei bine. mult mai mici decât caii de război Malazani cu care era obişnuită. voinici şi liniştiţi. o vreme. Chiar şi caii erau dintre cei crescuţi în împrejurimi. uimind-o cu un gest atât de inocent. Ploaia se oprise de câteva zile şi cerul de deasupra capului era de un albastru argintiu. spuse ea. În ciuda neîncrederii dintre noi. Când o ridică era udă de condens. Adjuncta îşi slăbi şireturile din piele dintre sâni. Până la amiază. — Îmi pare rău. spuse Onos T’oolan. dar nu va fi pe veci. apoi Câmpia Rhivi avea să treacă pe lângă ei şi să devină Câmpia Catlin. părăsind oraşul. În orice caz. Era puţin probabil să fi fost remarcată. Onos T’oolan se scufundă în nisip ca şi cum ar fi fost făcut din praf. cum îşi conducea calul. eşti chiar atât de epuizată? Simţi căldura cuvintelor sale aprinzând un foc mocnit sub stomacul ei şi privirea îi alunecă de pe Cărţi când se întoarse spre căpitan. În mijlocul unei mici grămezi de lenjerii de corp văzu Cărţile Dragonului. Orizontul sudic era o linie zigzagată de piscuri muntoase acoperite de zăpadă. având în vedere hotărârea pe care o luase. dar sunt extenuată. îşi trecu mâna peste buze. Poporul Rhivi nu tolera astfel de încălcări ale teritoriului şi având în vedere că toate drumurile negustorilor care veneau şi plecau din Pale treceau pe pământurile lor. Ar fi râs dacă gestul n-ar fi fost atât de dulce. dar cu toate acestea erau animale de călărie plăcute. lipsită de dichis. Paran o privi o clipă lungă. Tattersail. dând la iveală platoşa superbă din zale de dedesubt. se gândi ea. În jurul ei se vedeau puţine ferme. Când se întoarse spre dormitor privirea îi căzu pe dulap o ultimă dată. foarte aproape. — Nu ştiu cât valorează asta. voi face cum ceri. Îşi trecu o mână peste una din beşicile legate de şa. Paran vorbi dinapoia ea. Vrăjitoareo. — Cum doreşti. avea să ajungă la primul izvor unde avea să-şi întregească proviziile de apă. Lorn îi aruncă o privire cruntă T’lan Imassului. — Voi merge cu tine o vreme.

Apoi îl văzu aşteptând la o sută de metri în faţă. luminat din spate de soarele care răsărea. Aşa este just. În orice caz. — La moartea Împăratului. a rămas fără cea mai puternică armată a ei fără să ştie când aceasta se va întoarce. deja învăţase mai multe despre Imassi din scurtele conversaţii cu Tool decât se găsea în Analele Imperiului. Era întovărăşit de cel numit Dansatorul. spuse ea. Când legiunile voastre ne-au părăsit după cucerirea celor Şapte Oraşe şi aţi intrat în pustiuri. Singurul care se arătase vreodată era cel numit Olar Ethil. Dintre Imassi. Faptul că îi trezise pe Imassi fusese o teorie disputată ani de zile de învăţaţi. — Trebuie să gândeşti atât de literal. Mintea lui Lorn gonea. — Împăratul era singur? întrebă Lorn. Lorn îşi strânse genunchii în jurul umerilor calului şi trase de frâie până ce iapa se potoli. — Nu. Aşa. Astfel sunt singur şi dezlegat de Logros. căpetenia clanului meu. Întreaga mea istorie e moartă. Tool? Războinicul rămase tăcut o vreme. Lorn făcu ochii mari. apoi spuse. unde se folosise o vrăjitorie care făcea ca Sămânţa Lunii să pară un descântec de copil. Adjunctă. l-ai întâlnit vreodată personal pe Împărat? — Am fost trezit înainte lui Galad Ketan şi după Onak Shendok şi. — La naiba. — Asta explică de ce v-aţi întors atât de puţini. — Aruncătorii noştri de Oase au simţit o enclavă de Jaghuti supravieţuitori. am îngenuncheat dinaintea Împăratului care şedea pe Primul Tron. Dansatorul murise alături de Împărat. Aruncătorul de Oase al lui Kig Aven a fost Kilava Onass. spuse Tool. sunt ultimul din clanul meu care a supravieţuit celui de-al Douăzeci şi Optulea Război Jaghut. dar el nu fusese genul care să păstreze înregistrări ale acestor cunoştinţe. Ceea ce am şi făcut. În Imperiul Malazan. apoi încuviinţă. Cerul stacojiu părea să arunce flăcări roşii în jurul războinicului. Efectul îi zgârie nervii. Cât despre Aruncătorii de Oase – şamanii Imassi – nu ieşeau la vedere. T’lan Imassii Logros şi-au împreunat minţile – un lucru rar care a fost împlinit ultima dată înainte de Diasporă – din care a urmat o legătură. care stătuse alături de căpetenia de clan Eitholos Ilm în timpul luptei de la Kartool. T’lan Imassul rămase nemişcat până când ea ajunse la el. Aţi fi putut să-i explicaţi hotărârea voastră Împărătesei. şuieră ea. la fel s-a întâmplat cu tot neamul meu. T’lan Imassii erau cunoscuţi şi ca Oastea cea Tăcută. Războinicul cel uscat păru să se gândească. — Unde se află Primul Tron. apoi începu să meargă alături de ea.. Existenţa începe din nou şi odată cu ea e nevoie de un nou nume. la fel ca toţi ceilalţi T’lan Imassi. spuse Lorn.. Comandantul nostru. — Accept acest nume. Iar acum aflase că era adevărată. — Când a sfârşit Kig Aven. Împăratul ştiuse mai multe. — De ce ai fost ales tu să mă însoţeşti? întrebă Adjuncta. spuse Tool. spuse ea încet. Ce alte secrete avea să dea la iveală acest T’lan în timpul acestor ocazionale conversaţii? — Tool. a hotărât să-i exterminăm. — Am crezut că acele războaie au fost doar douăzeci şi şapte la număr. Nu mai întâlnise niciun Imass atât de locvace precum acest Tool.Adjuncta înjură. Logros T’lan. — Întoarcerea nu este sigură. care s-a pierdut cu multă vreme înainte ca Împăratul să ne trezească. doar Comandantul Logros vorbea cu oamenii în mod regulat. Tool? întrebă ea. de parcă privea o scenă care îi atingea cele mai adânci şi mai vechi amintiri – amintiri ce treceau dincolo de naşterea ei. Lorn fixă cu privirea creatura zdrenţuită. 172 . — În ţinuturile din nordul celor Şapte Oraşe. mult mai multe. Poate că avea ceva de a face cu această „dezlegare”.

cunoaşterea era puterea ei. Pe neaşteptate sudoarea apăru pe fruntea Adjunctei. aproape regretând că avea nevoie să insiste cu întrebările. se făureau forme din carne şi oase. Şi în plus. iar majoritatea pierderilor fuseseră suferite la hotarele Imperiului. era misterul care-l înconjura pe războinicul pe jumătate om numit Caldan Brood. capetele se întorseseră spre ele. răspunse războinicul. Zgripţuroaica nu se simţise niciodată mai plină de viaţă. Nu îţi pot face pe plac. Pădurea Câinelui Negru îşi întindea mantia înverzită peste zarea de nord. în acest Război Jaghut. Şi la fel vor face toţi T’lan Imassii Logros şi toţi T’lan Imassii Kron. devenind din ce în ce mai vizibilă cu fiecare oră de zbor. Orizontul de nord era acum o curbă în nuanţe de verde. Şi Zgripţuroaica zbura către unul din acestea. — Cine sunt aceşti Kron? — Sunt pe drum. din punctul ei de vedere. Acum se credea că mai rămăseseră paisprezece mii. Când Legiunile Logros îşi făcuseră apariţia numărau în jur de nouăsprezece mii de războinici. Oboseala îi apăsa din greu aripile. aceasta era acum şi aici. Marele Corb numit Zgripţuroaica plutea pe vânturile înalte deasupra Câmpiei Rhivi. le ţinea pentru sine. răspunzând unor chemări pe care nu le putea ignora. Dacă existase vreodată o convergenţă înfricoşătoare de mari forţe. Când aceste puteri ieşiseră la iveală. Zeii coborau pe pământul muritorilor pentru a se lupta. 173 . Diaspora va lua sfârşit. Gândul dădu noi puteri aripilor Zgripţuroaicei. Căci acum. întrebă ea. răspunse Tool. Cât despre propriile-i ambiţii. nimic nu-i putea zdruncina convingerea că lumea aceasta avea să se schimbe şi trăgea iar şi iar din vastele-i rezerve de putere magică. Iar cel mai atrăgător secret dintre cele pe care le râvnea. răspunsul la întrebarea ta se află în interiorul acestei legături. asta făcea lucrurile mai interesante. — Ce se va întâmpla atunci? — Adjunctă. dar răsuflarea cerurilor era puternică. Lordul Anomander Rake nu era singurul ei stăpân şi.Adjunctă. ce înseamnă venirea acestor Kron? — Se apropie Anul celui de-al Trei Sutelea Mileniu. iar sângele vrăjitoriei fierbea acum cu o nebunie născută din impulsul inevitabil. Urmau să mai sosească alţi nouăsprezece mii de Imassi? Ce dezlănţuise Împăratul? — Tool. Treptat.

Era limpede că hanul scăpase nevătămat asediului. Bătrânul se opri din mâncat şi înclină din cap. Nu văzu nimic care să dea de bănuit.Capitolul zece Kallor a spus: — Am păşit pe acest pământ când T’lan Imassii erau nişte copii. În mesaj i se ceruse insistent să vină îmbrăcat în haine locale. păşind printre plante şi conversând cu voce scăzută. Unica lui tovarăşă era o carafă de vin Saltoan rece. Dinaintea sa se găsea o curte neacoperită ale cărei alei şerpuiau printr-o grădină bogată. — La dispoziţia dumitale. Cu toate acestea instrucţiunile acestei întâlniri misterioase fuseseră limpezi. În piaţă se înghesuiau. — Există o masă rezervată în numele meu. — Cu cuvintele lui? 174 . Am condus armate de sute de mii de voinici. cercetând cu singurul său ochi oamenii din grădina de jos. Câţiva oaspeţi se plimbau pe aleile de pe margini. care-i apăsa pe oameni ca un jug nevăzut. O potecă largă în mijloc ducea direct către o tejghea largă dinapoia căreia se găsea un bătrân corpolent care mânca struguri. Acum îşi dă seama. a răspuns Caladan Brood. care sosise odată cu el. — Ăsta-i mesajul? — Este. Un minut mai târziu Toc şedea la o masă pe un balcon cu privire la grădină. ca de obicei. În curând vi se va alătura un domn care nu s-a aflat în apele sale. spuse el. Mi-am vărsat focul mâniei pe continente întregi şi am stat singur pe tronuri înalte. Toc se închisese în sinea sa. Marele Pumn era ocupat cu restructurarea oraşului şi a nou formatei sale Armate a Cincea. privilegiu pe care îl căpătase acum ca Gheară de rang înalt. cu atât mai bine. preferând să mănânce cu tovarăşii săi. Dar nici mort nu-şi putea da seama care dintre cunoscuţii lui stătea acolo. petrecând cu soldaţii când avea chef. — Desigur. domnule. De la cină. — Bunule domn. Purificarea nobilimii adusese asupra oraşului Pale o încremenire şocată. spuse el. Urmaţi-mă. ştergându-şi mâinile. Adjuncta plecase şi Tattersail era dată dispărută. Toc bănuia că pacea dintre cei doi nu avea să dureze. Toc se încruntă. nu înveţi niciodată. trebuie să vă transmit următorul mesaj. Înţelegi ce înseamnă asta? — Da. Mă numesc Render Kan. deşi asta se întâmpla din ce în ce mai rar în ultimele zile. dar nu şi-a dat seama de asta. în Cartierul Opalului din Pale. Armata a Şasea) Hanul Vimkaros se găsea chiar dincolo de Piaţa Eltrosan. Acum se apropia precaut de clădirea ostentativă. Toc ştia atâta lucru din hoinărelile sale prin oraş. În ultimele câteva zile. înregistrare de înaintaşul Hurlochel. apoi îşi ridică privirile zâmbind. cu cât atrăgea mai puţină atenţie. în vreme ce Înaltul Mag o căuta pe Tattersail. Astfel. Intră în Hanul Vimkaros şi se opri. nobili mici şi negustori. Paznicii Malazani erau puţini în locul acela. Conversaţii de război (Secundul Kallor Vorbind cu Lordul Războinic Caladan Brood). evident fără prea mult succes. în loc să cineze cu ofiţerii. spuse Toc. Un servitor sosi şi făcu o plecăciune în faţa sa. iar Dujek şi Tayschrenn erau implicaţi în activităţi cu totul separate. se ţinuse la distanţă de orice treabă oficială. Toc atrase puţine priviri în vreme ce se îndrepta cu paşi mari către tejghea. Din punctul lui de vedere. Toc sorbea acum din pocal. Bătrânul studie o tăblie de ceară dinaintea lui.

privind în altă parte. Remarcabil. Nu sunt sigur cum să te întâmpin. 175 . — Asta e o întrebare dificilă. mi-ai transformat îndoielile în convingeri. N-am reuşit s-o conving pe Adjunctă de asta – de fapt se pare că e convinsă de contrariul. spuse Toc după ce dăduse drumul unei răsuflări adânci. Servitorul făcu o altă plecăciune şi plecă. zilele Arzătorilor de Poduri sunt numărate. Numele lui Whiskeyjack e aproape sfânt printre oamenii lui Dujek. — Este? întrebă Paran privindu-l intens. — Pe Răsuflarea lui Hood. chipul lui Toc deveni macabru. armata nu va putea fi stăpânită. — Unde-i Tattersail? Toc îşi mută privirea asupra căpitanului şi-i înfruntă privirea. spuse el. spuse Paran. Campania Genabackană se va dezintegra şi s-ar putea ca războiul civil să ajungă până în inima Imperiului. încreţind fruntea. Toc ezită apoi rânji din nou. — O tentativă de asasinat. Ştie că Adjuncta e însoţită de un T’lan Imass şi crede că planul lui Lorn include uciderea lui Whiskeyjack şi a grupei sale. Toc. Şi Imperiul Malazan va lupta împotriva lui Dujek fără să aibă niciun comandant pe măsura lui. Încruntătura lui Toc se adânci. domnule. bine-ai venit în defuncta a Doua. Călătoreşte pe uscat – Darujhistan. răspunse Toc. — Sper că nu eşti excesiv de şocat. spuse Paran când ajunse la masă. Paran râse. Căpitane. deci. — Până de curând am fost în convalescenţă în locuinţa lui Tattersail.— Şi ale dumitale. Nu sunt de acord. dar nu eşti mort. cu toţi muşchii încordaţi. Whiskeyjack a lăsat instrucţiuni prin care cerea ca existenţa mea să fie ţinută secretă deocamdată. — Da. Rolul meu în această misiune era să-l supraveghez pe unul dintre membrii grupei şi acea persoană era singura care urma să moară. Acel T’lan Imass e cu ea în alt scop. spuse el încet. Aş fi murit dacă nu ar fi fost Ciocanul şi Tattersail. ce-s toate astea despre cum eşti mort. — Acum. explică el. — Prea bine. implică mult mai multe decât uciderea lui Iertare. Căpitane. Toc cel Tânăr. — Te cred. vorbesc cu o Gheară sau cu un soldat din a Doua? Toc miji ochii. Mi-a dat ordinul după trei ani în slujba ei – e o recompensă şi nu pot să cred că mi-ar lua-o înapoi. Prea bine. Căpitane. — Te-a pregătit mesajul? — Aproape deloc. asta e tot ce ştiu. Şi nu-mi lasă decât o alegere. — Ce? Tămăduitorul lui Whiskeyjack şi vrăjitoarea? Paran încuviinţă. neînarmat şi arăta destul de în formă. Căpitane? Amuzamentul lui Paran dispăru. Mă poţi ajuta. căpitanul se aplecă înainte. dar dacă sergentul şi Arzătorii de Poduri sunt eliminaţi. Căpitanul îşi smuci capul. Se aşezară iar căpitanul îşi turnă vin. Chipul lui Paran se golise de sânge. Şi pentru un timp chiar am fost mort. Asta face parte din instrucţiunile Adjunctei? — Mă crede mort. Tattersail ştiuse – reuşise să păstreze secretul faţă de toţi ceilalţi la cină. din câte ştiu. nu-i deloc dificilă! În regulă. ce ştii despre planurile Adjunctei? Toc cercetă grădina de jos. evident uşurat. — Şi anume? Paran răsuci pocalul gol în mâini. strâmbându-se. Toc? — Misiunea Adjunctei. —Acuma. Spune-mi. apoi acesta se aplecă înainte. fără şovăială. întrebi o Gheară. Luă o înghiţitură de vin şi înghiţi. se va revolta. Era îmbrăcat după moda micii nobilimi locale. nu. Iată. Se întoarse către intrarea în balcon la timp ca să-l vadă pe Căpitanul Paran îndreptându-se spre el cu paşi mari.

Acum. dar călărind cai de-ai Imperiului? Paran clipi. plină de obstacole. într-un fel sau altul. Ar trebui s-o ajung din urmă pe Tattersail într-o zi sau două. Căpitane. abandonându-se manipulării. Căpitane. — Vei avea nevoie de cai Wickani. Deci nu se grăbeşte prea tare în această călătorie. supusul voinţei lui Oponn. 176 . — Bine. Călătorea printr-o Vizuină a Înaltului Thyr şi nici măcar Tayschrenn nu avea puterea de a o ataca. cât timp Paran îi explicase planul său. Toc rânji. deci. un tovarăş ar fi binevenit. apoi. cum plănuieşti să treci de porţile oraşului îmbrăcat ca unul de prin partea locului. pentru că planul tău are nevoie de cai mai buni decât cei ai Adjunctei. Şi de aici gândurile îi reveniră la Căpitanul Paran.— Darujhistan. lăsase garda jos. dar a omis faptul că „moartea” mea a retezat legăturile dintre mine şi Adjunctă. — Sunt sigur că aşa a făcut. m-a distras. Părea să o sleiască de puteri cu fiecare răsuflare. După aceea o încercase o nevoie inexplicabilă de a pleca cât mai repede. Lipsită de Vizuina ei. Paran îşi drese vocea. dar. O încercă din nou bănuiala că o forţă din exterior acţionase asupra ei. — Voi merge cu tine. — Prea bine. — Să bem pentru blestematul de plan. Toc se lăsase pe spate. în orice caz am nevoie de cel puţin trei cai şi provizii. Acum că mă gândesc. Exista o urmă de pucioasă acră şi o mucezeală care îi amintea de mormintele dezgropate. pe jumătate zâmbind. Îşi dădu seama că nu putea continua. Vizuina devenise strâmtă. păi. aerul duhnea a ceva ce nu putea identifica.. Tattersail mi-a interzis s-o însoţesc pe motiv că Lorn mă va detecta. pereţii de pe ambele laturi zvârcolindu-se ca sub o apăsare teribilă. Îi aruncă o privire lui Toc.. Lasă caii şi proviziile în seama mea şi îţi garantez că vom părăsi oraşul neobservaţi. — Evident. — Dar. deşi fusese plăcută. — Astea sunt condiţiile mele. Din când în când se cutremura în jurul ei. Nevoia absurdă de a se grăbi pe care o simţise era împotriva fiecărui instinct al ei.. Atâta lucru ştiu şi eu. Trebuia să intre în lumea fizică şi să se odihnească. Adjuncta nu-mi mai poate simţi prezenţa. Toc îşi aminti de felul cum arătase în acea seară şi încuviinţă cunoscător.. Dacă le-ar fi avut ar fi ştiut la ce să se aştepte. Prima distragere fusese Căpitanul Paran şi. atât de puternică încât lăsase totul în urmă. Era din ce în ce mai sigură că. Paran oftă. Drumul devenea din ce în ce mai greu şi Tattersail simţi primul fior de teamă. Îşi uitase Cărţile Dragonului. să ne ţinem pe lângă ei şi să alunecăm pe lângă Adjunctă. Desfăcu braţele. Dacă am noroc o voi ajunge din urmă pe Tattersail şi împreună vom încerca să-l contactăm pe Whiskeyjack înaintea Adjunctei. Adjuncta se mişcă după un fel de orar. fără un aşternut măcar. îşi aminti că Paran îi aparţinea lui Oponn. Căpitane. Nu unul direct. spuse el. Se întinse după carafă. împreună. mârâi Toc. avea să se trezească pe Câmpia Rhivi fără hrană. Puterea care i se opunea era atotpătrunzătoare şi îi înăbuşea vrăjitoria. Iar în tunelul pe care se străduia să-l formeze. — Da. putem călări repede către poalele Munţilor Tahlyn. Îşi blestemă de nou neglijenţa. Ar fi trebuit să fac legătura mai devreme. — Îţi spun eu cum. separând-o de Cărţile Dragonului. dar cu toate acestea era atacată.

care se întoarse spre ea şi scăpă un mormăit surprins. — Tattersail. Cum poate să fie vorba de trădare? — Nu asta. Doresc să vorbim acum. La picioarele lui se găsea acelaşi sac din pânză. răspunse Bellurdan. Bellurdan îşi deschise şi mai mult braţele şi spuse cu o voce chinuită: — Nu te-aş trăda niciodată. — N-ar fi putu face asta. ai căror piscuri luceau ca aurul – şi chiar dinaintea ei se înălţa o siluetă imensă. Vei veni cu mine? Ea spuse. Vrăjile noastre sunt înghiţite de puterile Vechi ale războinicului. Pur şi simplu a bănuit că vei încerca să călătoreşti spre Darujhistan şi cum Vizuina Thyr nu funcţionează deasupra apei. — Cum a reuşit Înaltul Mag să mă lase fără Vizuina mea? întrebă ea. Mi-am dat cuvântul că vom vorbi din nou. Bellurdan îşi înclină capul. dacă ţi-ai deschide cu totul Vizuina ai fi nimicită. dar covârşitor. alarmată. Pământul de sub cizmele ei deveni solid. Tot ce mai rămăsese din trecutul ei. Tattersail. Începu să-şi retragă puterile sforţate. Tattersail.În cele din urmă nu mai putu înainta. Nu mi-am imaginat că promisiunile tale sunt atât de lipsite de valoare. — Şi dacă mă opun? Bellurdan răspunse cu o voce plină de amar: — Atunci trebuie să te omor. În lumina muribundă îi era imposibil să zărească chipul Thelomenului. Îţi aminteşti? Ai spus da. nu? Ai cercetat nişte suluri pentru el? 177 . Tattersail se gândi o vreme. Nu mai e vreme de conversaţii. dar chinul din vocea sa era limpede. răspunse Tattersail repede. Tattersail se forţă să-şi relaxeze umerii şi gâtul. cu ochi plini de compasiune. Nam putea face asta la întoarcerea în Pale? — Nu. Inima îi bătea ca o tobă în piept. şi unicul sens adevărat al vieţii ei. — Înţeleg. de copil. — Prea bine. Tattersail. Dar acum îmi spui că nu mai e vreme pentru conversaţie. Prima. Tayschrenn nu s-a aşteptat să reuşeşti să ajungi atât de departe. Tayschrenn te-a trimis în Genabaris o vreme. Un vânt mirosind a ţărână îi mângâie chipul. iar vocea siluetei îi scoase aerul din plămâni într-un oftat de uşurare şi apoi de groază. spuse Bellurdan trist. iar aerul din jurul ei căpătă aroma slabă de lavandă a amurgului. Tattersail. probabil. — Înaltul Mag mi-a cerut să te arestez şi să te aduc înapoi la el. Lumea ei părea să se fi micşorat acum. deşi leşul din el se micşorase de ultima dată când îl văzuse. Cândva te-am întrebat dacă putem vorbi mai pe larg. Imassul nici măcar nu-i conştient de prezenţa noastră. Înaltul Mag ne porunceşte amândurora. — Am câteva întrebări. Ai dreptate. Uriaşul Thelomen îşi ridică braţele într-o ridicare din umeri expansivă. se răsti Tattersail. era regretul – un regret neprecizat. iar toate amintirile sale deveniseră lipsite de importanţă şi fuseseră alungate. Îşi ridică privirea spre Thelomen. — T’lan Imassul care o însoţeşte pe Adjunctă a creat un spaţiu mort în jurul lor. Efectul este cumulativ. De aceea te-am urmărit dinainte de la distanţă. prăbuşind strat cu strat Vizuina din jurul ei. spuse ea. Pe urmele groazei venise o oboseală aproape resemnată. cu gura uscată: — Nu te credeam în stare să trădezi un vechi prieten. — Deci unde sunt acest T’lan şi Adjuncta? — La opt ore spre est. Thelomenul făcu un pas în faţă. Tattersail se dădu un pas în spate. Bellurdan. — Îmi pare rău. a tras concluzia că vei lua acest drum. — Atunci ce s-a întâmplat cu Vizuina mea? Bellurdan mormăi dezgustat. învăluit în iarbă galbenă şi rară. Zările se liniştiră de jur împrejur – departe spre dreapta soarele încă mai scălda Munţii Talhyn.

în Dealurile Gadrobi. Inima lui Tattersail bătea acum ca un ciocan în piept.. O vrajă. după cum ştii – s-au găsit câteva fragmente copiate din Nebunia lui Gothos. un străvechi tom Jaghut. Tattersail. Ce vrei să spui prin Tiran? — Unul al cărui sânge a fost otrăvit de ambiţia de a domni peste alţii.. Apoi o atacă. Îl văzu pe Bellurdan împleticindu-se în spate. — De asta e T’lan Imassul cu Adjuncta. — Stai. — Trebuie să ne întoarcem în Pale. îndură-te de noi. — Bellurdan. Magia Thyr dogori în jurul ei. Jaghutii nu aveau niciun fel de conducător. 178 . Da. — Prea bine. Shedenul.. e măcar posibil? Se gândi la Hairlock. Adevărul mă va ajuta să hotărăsc dacă voi merge cu tine sau dacă voi muri aici. — Fiind Thelomen. păstrare. Îşi aminti de cuvintele lui Bellurdan: dacă îşi deschide Vizuina acum avea să fie nimicită. Tattersail. timp în care să se refacă după caznele prin care trecuse călătorind prin Vizuină. N-ar face un asemenea lucru. drept la est de Darujhistan — Oh. Ţi-am răspuns la întrebări. Vrăjitoarea se dădu un pas înapoi şi-şi deschise Vizuina. Tattersail se gândi că nu are de ales.. Acum îşi aminti: un gest de compasiune. Dă-mi voie să te duc înapoi ca să pot continua căutarea unui loc adecvat unde să o îngrop pe Nightchill. desigur. Trebui să se străduiască ca să rostească următoarele cuvinte. Mai degrabă încearcă să împiedice pe altcineva să-l trezească. mugi Bellurdan. ştii ce-ai făcut? — Am făcut ce mi-a poruncit Înaltul nostru Mag. mormânt care era de fapt o închisoare. — La naiba. Este asta calea mea de scăpare? Pe Răsuflarea lui Hood. Prin arhivele adunate de la magii oraşului – care au fost cu toţii executaţi. Acest Tiran Jaghut a înrobit ţinuturile din jurul său – toate fiinţele vii – timp de aproape trei sute de ani. nu mă opri. Trebuia să caut informaţii despre mormântul unui Tiran Jaghut. am sânge Jaghut. la drumul de la un trup pe moarte într-un recipient fără viaţă. Înaltul Mag m-a însărcinat pe mine cu studiul acestor scrieri. îl întrerupse Tattersail. bou fără minte! scrâşni ea. Conversaţia o ajutase să câştige nişte timp. Continuă. Incinerată de influenţa T’lan Imassului. spuse vrăjitoarea. Plănuiesc să-l elibereze pe Tiran! Sabia lui Lorn – sabia ei Otataral. — Nu mă pot întoarce. Îi păru rău de curajul fatal al Thelomenului când focul înnegri totul în jurul ei chiar în clipa în care deschisese braţele şi-l îmbrăţişase. conversaţia noastră a luat sfârşit. o vrajă de. probabil asta fac. Regină a Viselor. — Unde a fost îngropat acest Tiran? — Am ajuns la concluzia că gorganul se află la sud de aici.. dar trebuia să existe o cale de ieşire. — Nu înţeleg ce vrei să spui. Strigă ceva. Propria mea vrajă... spuse Tattersail. Imassii din acele vremuri au încercat să-l distrugă şi au dat greş. Te rog. Bellurdan ezită doar o clipă. — Pot întreba ce erau acele suluri? — Este asta de importanţă vitală. apoi regăsindu-şi echilibrul. deşi Gothos o neagă. Tattersail? — Este.— Da. Trebuie să merg mai departe. Bellurdan. spuse Bellurdan încăpăţânat. — Nu. Privirea îi căzu pe sacul de pânză de lângă Theomen şi văzu o slabă lucire vrăjită venind dinspre acesta. scuturând din cap.. Acum. — Am auzit de el. Frângerea şi închiderea Tiranului a căzut în sarcina celorlalţi Jaghuti – pentru că o asemenea creatură era la fel de oribilă pentru ei ca şi pentru Imassi. dar nu-l putea auzi.

toate născute dintr-una singură.. — E nouă. — Starvard Demelain.. magia învârtejindu-se nebuneşte. Războinicul se întoarse către Adjunctă. Cu aceste cuvinte s-a născut Primul Imperiu. însoţit de o frică absurdă de întuneric. stând nemişcat lângă flăcări. Tennes. ca dintr-o fântână fără fund.. Se cutremură. — Distrus. deci nici el nu mai există. Giulgiul de fum cenuşiu atârna nemişcat deasupra Pădurii Câinelui Negru la o duzină de leghe depărtare când Zgripţuroaica îşi înclină coada evazată şi coborî obosită către armata care îşi ridicase tabăra pe Câmpia Rhivi. — Am crezut că sunt doar trei Vizuini Străbune şi asta nu-i una dintre ele. Se apropie de Imass. şopti ea. o nouă prezenţă. şopti Lorn. Lorn îşi verifică sabia. Fusese o zi lungă şi ea îşi raţionalizase prea mult apa. spuse Tool. — Straniu. Tool încuviinţă. Vântul aducea un miros care o îngreţoşa puţin pe Lorn. spuse el. răspunse Tool. Sursa ar fi trebuit să fie devorată aproape instantaneu. pentru Numele lui Hood. Adjunctă. — Cine-ar fi în stare de o asemenea incantaţie? — A existat cineva. Dar s-a născut altceva. — Recunoşti Vizuina. T’lan Imassul tăcu. Auziră un tunet îndepărtat. N-a mai rămas niciunul dintre adoratorii săi. Se află în bariera pe care am ridicat-o în jurul nostru. cândva. Cu toate astea. Tool. — Ce este? întrebă ea poruncitor. cu ochii pe coloana de foc. Tool ridică din umeri. sursa a fost într-adevăr distrusă. Starvald Demelain. au fost multe. dar acesta plecase deja de lângă ea şi se îndrepta acum cu paşi mari către focul de tabără. Imperiul Omenirii. Adjunctă. Văzu un nor acoperind stelele. Nu am răspuns la întrebarea ta. — S-a dus. se răsti Adjuncta. Strălucirea ca de flacără care tremura în jurul coifului său vestejit din carne şi oase declanşă din nou ceva primordial în mintea ei. Adjunctă. Imassul se împletici când stâlpul înflori în afară. Stelele înotau în întunericul de cerneală din jurul lui. cuvintele părând să vină din adâncurile instinctului. Stâlpul de foc continua să ardă pe cerul nopţii aşa cum făcea de o oră întreagă. Încruntătura i se adânci în timp ce se îndrepta spre tabără. îi amintea de sosirea sa cu două zile în urmă. Era un motiv de îngrijorare? Lorn se încruntă şi se întoarse către T’lan Imass.. — Ce este? întrebă ea cu ochii pe arteziana de foc alb care se ridica deasupra orizontului. Se simţea slăbită. copilă. Tellann. — Da. — Dar e imposibil. — Viaţa este foc. 179 .. Thyr. Denul.. — Trei? Nu. O simt. — Focul e viaţă. Părea imens. T’lan Imassul era îndreptat spre vest şi în jurul lui se învârtejea o încordare pe care aproape că o putea vedea. Thelomen Toblakai. — Te-ai descurcat bine. apoi se stinse. Tool? — Vizuinile. Era timpul să doarmă. Adjuncta aruncă o ultimă privire către orizontul de vest. Nu fu nevoie ca Tool să-şi termine vorba. Starvald Demelain. Zboară. o senzaţie care îi era necunoscută. — Nici eu. Războinicul îşi săltă capul. Imassul avea să stea de veghe aşa că nu trebuia să-şi facă griji pentru oaspeţi neaşteptaţi. N-am văzut niciodată aşa ceva.Lorn mergea cu paşi mari alături de Tool. ce-i asta? — Străbună. Lorn înfăşură mantia mai strâns în jurul ei. e imposibil să dureze multă vreme. Uriss. Imperiul Imassilor.

Zgripţuroaica ţopăi înăuntru. 180 . apoi bătu repede din aripi în timp ce cădea în faţa intrării. oftă Zgripţuroaica. Marele Corb alunecă peste cort. Barghastii lui s-au luptat ca încolţiţi. Cine comandă gloata de Barghasti? Brood întrebă: — Când i-ai văzut din zbor? — Acum două zile. fluturând din aripi şi aterizând pe masă. Deasupra ei se apleca un singur bărbat. Zgripţuroaica îşi săltă capul şi privi harta. bombăni Zgripţuroaica. După cum spuneam. culoarea Vizuinii Uriss. — E din Garda Purpurie. deşi Barghastii spun că-i de-al lor. a cărei apărătoare fusese trasă în spate şi legată de un par. dinapoia căreia se afla un pat de campanie. — Întârzieri. nu existau alte separeuri în cort. Puterea se rostogolea dinspre el în valuri cu aromă de mosc. în vreme ce alte care. În ciuda mărimii şi a greutăţii lui. Zgripţuroaico. Vom discuta mai târziu despre asta. Dar de departe cei mai mulţi dintre soldaţi erau Tiste Andii – poporul lui Anomander Rake. deci neînfricat. cinci legiuni de Moranthi Aurii ne-au picat în poală acum trei zile. gloata lui panicată a schimbat pe neaşteptate direcţia şi a dat peste Aurii. — Să o simt? O puteam vedea. Un ciocan imens de fier îi era aruncat peste umăr. Am văzut că doar o treime din câţi au fost la început mai sunt în viaţă. dar Barghastii l-au numit astfel. — Ah. Care conduse de Rhivi înaintau într-un râu nesfârşit de provizii. întârzieri. Nu exista niciun paznic care să păzească intrarea. Marele Corb coborî spre centru. — Jorrick Lance Ascuţită. Urme de roţi duceau spre nord. îngreunate de morţi şi răniţi intrau în tabără într-un şir macabru. cu spatele la uşă. Zgripţuroaica îşi săltă din nou capul. Cu excepţia unei mici draperii atârnate în capătul îndepărtat. unduind în briza dimineţii. — Planul lui Jorrick? Brood îşi înclină capul. Jorrick s-a retras la adăpostul nopţii şi şi-a jertfit două treimi din armată la est şi la vest – Barghastii săi au obiceiul să dispară când li se pare că sunt descoperiţi.Corturile se întindeau spre exterior ca spiţele dintr-un butuc fortificat unde se găsea o boltă mare. dar nu au niciun răspuns. Trecând prin paveze şi capcane. La marginea de est fluturau flamurile Calului Catlin. Ieri. însemnând contingentul de mercenari al armatei principale ale lui Caladan Brood. — Flancul de vest se retrage într-o dezordine totală. — Ai simţit furtuna de vrăjitorie de noaptea trecută? întrebă ea. înveşmântate în negru alunecând ca nişte umbre printre corturi. către marginea pădurii: drumurile pe care se duceau proviziile spre fortificaţiile ce aparţinuseră cândva Malazanilor şi acum însemnau fronturile lui Brood. În mijloc se găsea o masă solidă. Zgripţuroaica cotcodăci. părea aproape o jucărie pentru acea întindere de muşchi şi oase. Două legiuni Moranth au fost nimicite. în a cărei tăblie fuseseră gravate contururile ţinutului dimprejur. Acum trebuie să gândesc. Din cortul principal sângera magie. Îşi simţea acum aripile uşoare şi întinerite în vreme ce băteau aerul. — Lance Ascuţită? râse Zgripţuroaica şuierat. iar celelalte trei se retrag spre pădure cu jumătate din provizii împrăştiate pe câmpie. magia pământului. locuitori ai oraşului din interiorul Seminţei Lunii – siluetele lor înalte. Caladan Brood mârâi distras. magie. verzi şi aurii. umflate de purpuriu. pătând aerul prăfos cu nuanţe grele. E plin de sine. Privirea ei pătrunzătoare îi observă pe câmpenii care mergeau pe poteci. Brood clătină din cap. Şamanii Rhivi par oarecum tulburaţi. E tânăr. cinci mii de Barghasti sub comanda sa şi şapte Lame ale Gărzii Purpurii. aşa-i? — Aşa-i.

Îi aruncă o privire Zgripţuroaicei şi ridică o sprânceană lipsită de păr. caută calea lipsită de vărsare de sânge. Între tine şi Pale nu-s decât câmpeni Rhivi. Zgripţuroaica îşi întinse aripile şi oftă. Ceea ce s-a născut noapte trecută în câmpie nu aparţine nimănui. Încetează. — Dispreţul lui Rake pentru tot ce-i sub el ne-a făcut să ne poticnim şi să cădem în cap de prea multe ori. aruncă cioburi de sticlă în calea tuturor. — Ştiu cine are Moneda Care Se Învârte. — Cine? — Un tânăr a cărui ignoranţă este o binecuvântare. Ai veşti pentru mine? — Desigur. Oare de ce. dar acesta se va intersecta cu altele mai mari şi astfel firele subţiri ale lui Oponn se răsfrâng asupra unor sfere care de altfel sunt imune la influenţa bufonilor. — Tacticele noastre ne privesc numai pe noi. când va sosi următorul val de soldaţi Malazani. războinice. ar reteza aceste fire. Zgripţuroaica se opri şi se ghemui. puterea lui Rake nu are adversar pe măsură deocamdată. — Ce ştie Rake? — Despre asta. atât de multă cenuşă în vânt. — Încă o dată. Brood mârâi. Prinţul K’azz ar putea să elibereze Oraşele Libere în timpul iernii.. Dacă Rake pune mâna pe monedă o să-i înhaţe imediat pe Oponn 181 . — Punctul tău slab rămâne să fie cercetat cu ochi necruţători. bombăni Brood. astfel zboară Oraşele Libere. — Ticălos bănuitor. Va rămâne unde este acum. — De ce? întrebă Zgripţuroaica poruncitor. — Fără Oponn. Brood se îndreptă. Stăpâne. nu de asta. — Ajunge cu bârfa. Ei au jocul lor. — Rade Darujhistanul. Ţopăi peste marginea de sud a hărţii. în sud se petrec mult mai multe. Iar acum pe câmpia aceea păşesc forţe despre care nici măcar Rhivii nu ştiu nimic – dar cu toate acestea nu pari îngrijorat. Dacă ar avea ocazia. nemişcat. ciripi Zgripţuroaica vioaie. oftă ea. — Am comunicat cu Prinţul K’azz şi cu magii săi şi cu şamanii Barghasti şi Rhivi. Dacă sunt îngrijorat? Nu. — De ce nu te îndrepţi spre nord? întrebă Zgripţuroaica. Dar ştii prea bine cât îi dispreţuieşte pe Oponn. Chiar în acest moment Rhivi caută acel lucru. — Eu şi Prinţul am fost de acord asupra acestei probleme. — Idiotul. Atârnă deasupra Darujhistanului ca o făclie şi desigur că Împărăteasa avea să trimită ceva împotriva lui. De partea cealaltă se găsesc mai mult recruţi Stannis – Malazanii se trezesc că aceştia sunt un aliat şovăitor. Face planuri şi contra planuri. O asemenea luptă ar. bolborosi Zgripţuroaica. O vreme rămase pe gânduri. spuse Brood. Măreţul Războinic. spuse Brood. Nu l-am văzut nicicând mai bine dispus.. Caladan Brood. Împinse cu ciocul un loc unde simţea o mâncărime. Cu toate acestea.Corbul studie harta. spuse Brood. spuse Brood. ca o formă din piatră şi fier. — Şi la est? Cum rezistă Trecătoarea Vulpii? — Bine. puţine. la număr douăsprezece. împrăştiind cu ghearele lungi şi negre regimentele şi diviziile ca pe dominouri. În flăcări. se întreabă Zgripţuroaica. O să vedem peste doisprezece luni ce poate Garda Purpurie. — Îmi împrăştii armatele. Moneda se învârte şi arată câte o faţă tuturor celor din preajma sa. în vreme ce Zgripţuroaica păşea înainte şi înapoi peste Câmpia Rhivi. zdrobi un purice şi-l înghiţi. toarse Zgripţuroaica. — Anomander e în mijlocul acestor lucruri.

şi-o să-i scuipe pe Lord şi pe Doamnă drept pe drăguţa aia de sabie a lui. Imaginează-ţi ce haos ar urma – un minunat val care ar putea răsturna zei şi ar îneca ţinuturi întregi. Îşi auzi încântarea din voce şi se desfătă cu stridenţa acesteia. — Foarte amuzant. — Taci, pasăre, spuse Brood. Purtătorul Monezii are nevoie de apărare, acum că Rake şi-a chemat magii. — Dar cine poate fi pe măsura unui Tiste Andii? întrebă Zgripţuroaica. Doar nu intenţionezi să abandonezi campania de aici. Brood îşi dezgoli dinţii piliţi într-un rânjet răutăcios. — Ha, te-am prins, cred. Bine. Ar fi cazul să-ţi mai scadă nasul, Zgripţuroaico. Nu le ştii pe toate. Cum te simţi acuma? — Îţi voi da voie să mă chinuieşti astfel, Brood, ţipă Zgripţuroaica, numai pentru că îţi respect firea. Numai nu exagera. Spune-mi, cine de pe-aici e pe măsura magiei lui Rake? Trebuie să ştiu asta. Tu şi secretele tale. Cum să fiu o adevărată slugă a dorinţelor stăpânului meu când nu-mi oferă informaţii cruciale? — Ce ştii despre Garda Purpurie? întrebă Brood. — Prea puţin, răspunse Zgripţuroaica. O companie de mercenari bine văzută de senienii lor, ce-i cu ei? — Întreabă-i pe Tiste Andii lui Rake ce părere au ei, cioară. Penele Zgripţuroaicei se zburliră indignate. — Cioară? Nu voi accepta asemenea insulte! Plec. Mă întorc la Lună să născocesc o liste de nume pentru Caladan Brood, atât de spurcate că vor mânji ţinuturile! — Piei, atunci! spuse Brood, zâmbind. Te-ai descurcat bine. — De n-ar fi Rake şi mai cărpănos ca tine, spuse Zgripţuroaica, ţopăind către ieşire, mi-aş folosi talentele de spion pe tine şi nu pe el. Brood vorbi. — Un ultim lucru, Zgripţuroaico. Ea se opri la intrare şi îşi săltă capul. Atenţia războinicului reveni la hartă. — Când vei ajunge departe spre sud deasupra Câmpiei Rhivi, identifică toate puterile pe care le adulmeci acolo. Dar ai grijă, Zgripţuroaico. Se pregăteşte ceva şi nu miroase a bine. Singurul răspuns al Zgripţuroaicei fu un cotcodăcit şi apoi dispăru. Brood stătea deasupra hărţii, gândind intens. Rămase nemişcat aproape douăzeci de minute, apoi se îndreptă. Păşi afară şi cercetă cerul. Zgripţuroaica nu se vedea nicăieri. Mârâi şi se întoarse să studieze cortul cel mai apropiat. — Kallor! Unde eşti? Un bărbat înalt, grizonat, ieşi de după cort şi se apropie încet de Brood. —Aurii s-au împotmolit în pădure, Lord Războinic, spuse el cu voce aspră, iar ochii străvechi şi lipsiţi de viaţă îi întâlniră pe ai lui Brood. Vine o furtună de pe Culmile Laederon. Quorlii Moranthilor vor fi ţintuiţi la pământ o vreme. Brood încuviinţă. — Te las pe tine la comandă. Mă duc la Trecătoarea Vulpii. Kallor ridică o sprânceană. Brood îl fixă cu privirea, apoi spuse: — Să nu ne agităm prea tare. Oamenii or să înceapă să creadă că toate aste nu te plictisesc aşa tare cum pretinzi. Mă întâlnesc cu Prinţul K’azz. Buzele lui Kallor se strâmbară într-o urmă de zâmbet. — Ce nebunie a mai comis Jorrick Lance Ascuţită de data asta? — Din câte ştiu, niciuna, răspunse Brood. Mai slăbeşte-l pe flăcău, Kallor. S-a scos ultima dată. Şi tu ai fost cândva tânăr, mai ţii minte? Bătrânul războinic ridică din umeri. — Ultima reuşită a lui Jorrick e meritul Doamnei Norocului. Cu siguranţă nu a fost rodul geniului. — N-o să te contrazic aici, spuse Brood.

182

— Pot întreba de ce vrei să vorbeşti personal cu K’azz? Brood privi în jur. — Unde-i blestematul meu de cal, totuşi? — Probabil se ascunde, spuse Kallor sec. Umblă vorba că i s-au scurtat şi îndesat picioarele sub enorma ta persoană. Nu cred că un asemenea lucru e posibil, dar cine se poate contrazice cu un cal? — Am nevoie de câţiva dintre oamenii Prinţului, spuse Brood, coborând în josul potecii. Mai exact, spuse el peste umăr, am nevoie de a Şasea Lamă a Gărzii Purpurii. Kallor oftă privindu-l pe Caladan Brood îndepărtându-se cu paşi mari. — Rake din nou, nu-i aşa, Lord Războinic? Mai bine mi-ai urma sfatul şi l-ai nimici. Vei regreta că nu mi-ai ascultat sfatul, Brood. Ochii lui lipsiţi de strălucire îl urmăriră pe Brood până ce acesta dădu colţul şi dispăru din vedere. — Ia asta drept ultimul meu avertisment. Pământul carbonizat scârţâia sub copitele cailor. Privirea pe care Toc cel Tânăr o aruncă peste umăr fu întâmpinată cu o încuviinţare gravă de Căpitanul Paran. Se apropiau de sursa coloanei de foc de noapte trecută. Conform promisiunii lui Toc, plecarea din oraş se dovedise o treabă simplă, nimeni nu-i abordase şi porţile fuseseră lăsate întredeschise. Caii erau într-adevăr de rasă Wickană, supli, cu picioare lungi, şi deşi îşi dădeau urechile pe spate şi-şi rostogoleau ochii se supuneau frâielor. Aerul amiezii era nemişcat, îngreunat de duhoarea pucioasei şi cei doi călăreţi şi caii lor erau deja acoperiţi de un strat subţire de cenuşă fină. Deasupra, soarele era un glob strălucitor de aramă. Toc îşi opri calul şi aşteptă să fie ajuns din urmă de căpitan. Paran îşi şterse fruntea de sudoare neagră şi îşi potrivi coiful. Miji ochii simţind apăsarea coifului de zale pe umeri. Se îndreptau către locul din care răsărise stâlpul de foc. Paran fusese încercat de o frică profundă în noaptea care tocmai trecuse: nici el, nici Toc nu mai văzuseră un asemenea pârjol vrăjitoresc. Cu toate că îşi ridicaseră tabăra la o distanţă de câteva leghe, simţiseră căldura care se revărsa dinspre acesta. Acum, în timp ce se apropiau, Paran nu simţea decât groază. Nici el, nici Toc nu vorbeau. Cam la nouăzeci de metri spre est se înălţa ceva ce semăna cu un ciot deformat de copac, cu o ramură noduroasă şi înnegrită îndreptată spre cer. În jurul acestuia, se întindea un cerc perfect în care iarba era neatinsă pe o distanţă de aproape patru metri jumătate. O pată neagră zăcea în porţiunea neatinsă, puţin întoarsă într-o parte. Paran îşi îndemnă calul înainte şi Toc îl urmă după ce îşi scoase şi îşi armă arcul. Când îl ajunse din urmă, Paran văzu că tovarăşul său pusese o săgeată în arc. Cu cât se apropiau mai mult cu atât mai puţin semăna lucrul acela carbonizat cu un copac. Braţul care se ridica din el avea contururi cunoscute. Paran miji şi mai mult ochii, apoi înjură şi dădu pinteni calului. Traversă iute distanţa, lăsându-l pe Toc uimit în spate. Când ajunse acolo, descălecă şi se îndreptă cu paşi mari către ceea ce vedea acum că sunt două trupuri, dintre care unul imens. Amândouă erau imposibil de recunoscut din cauza arsurilor, dar Paran nu-şi făcea iluzii în legătură cu cine era al doilea. Toţi apropiaţii mei, toţi cei la care ţin... — Tattersail, şopti el, apoi căzu în genunchi. Toc i se alătură, dar rămase în şa, ridicându-se în scări şi cercetând zările. Un minut mai târziu descălecă şi merse încet în jurul trupurilor îmbrăţişate, oprindu-se lângă pata întunecată pe care o văzuseră din depărtare. Se lăsă pe vine şi o studie. Paran se ridică şi se strădui să privească mai departe la cele două siluete. Braţul era al gigantului. Focul care îi devorase pe amândoi înnegrise braţul aproape în întregime, dar mâna îi era doar puţin arsă. Paran fixă degetele încleştate cu privirea şi se întrebă spre ce izbăvire se întinsese uriaşul în clipa morţii. Moartea înseamnă

183

libertate, o libertate care mie îmi este refuzată. Blestemaţi fie zeii, blestemaţi fie cu toţii. Fiind amorţit, abia îşi dădu seama că Toc îl striga. Se strădui să se ridice în picioare. Se împletici către locul unde Toc continua să stea ghemuit. Pe pământ, dinaintea lui, se afla un sac sfâşiat, din pânză. — Există urme care se îndepărtează de aici, spuse Toc tremurător, cu o expresie stranie pe chip. Îşi scărpină apăsat cicatricea, apoi se ridică. — Se îndreaptă spre nord-est. Paran îşi privi tovarăşul fără să înţeleagă. — Urme? — Mici, ca ale unui copil. Doar că... — Doar că ce? Bărbatul se cuprinse în braţe. — Acele picioare erau mai mult oase. Întâlni privirea goală a căpitanului. De parcă tălpile dispăruseră, putrezite sau arse – nu ştiu... Ceva groaznic s-a petrecut aici, Căpitane. Sunt bucuros că orice ar fi se îndepărtează. Paran se întoarse către cele două siluete îmbrăţişate. Tresări. Ridică o mână şi-şi atinse faţa. — E Tattersail, spuse el, cu voce plată. — Ştiu. Îmi pare rău. Celălalt este Înaltul Mag Thelomen Bellurdan. Trebuie să fie. Toc îşi coborî privirea către sacul de pânză. — Şi-a luat liber ca să vină aici şi s-o îngroape pe Nightchill. Adăugă încet: Nu cred că Nightchill mai are nevoie de îngropăciune. — Tayschrenn a făcut asta, spuse Paran. Ceva din vocea căpitanului îl dezmetici pe Toc. — Tayschrenn. Şi Adjuncta. Tattersail a avut dreptate. Altfel n-ar fi ucis-o. Numai că nu s-a lăsat uşor, niciodată nu alegea calea uşoară. — Lorn mi-a luat-o, aşa cum mi-a luat tot ce aveam. — Căpitane... Fără să-şi dea seama, Paran îşi încleştase mâna pe mânerul sabiei. — Căţeaua aia fără suflet merită multe şi o să mă asigur că o să aibă parte de toate. — Bine, mârâi Toc. Dar să nu procedăm prosteşte. Paran îi aruncă o privire cruntă. — Hai să mergem, Toc cel Tânăr. Toc aruncă o ultimă privire către nord-est. Nu se terminase, îşi spuse, cutremurându-se. Tresări când o mâncărime sălbatică, dureroasă i se stârni sub cicatrice. Nu reuşi să ajungă la ea oricât ar fi încercat. Şi un foc lipsit de formă îi ardea dinapoia orbitei goale – ceva ce i se întâmpla tot mai des în ultima vreme. Bombănind, se îndreptă cu paşi mari spre calul său şi urcă în şa. Căpitanul îşi întorsese deja caii, cel pe care călărea şi cel de rezervă, spre sud. Poziţia spatelui său făcea mai mult decât o mie de cuvinte pentru Toc cel Tânăr şi acesta se întrebă dacă nu făcuse o greşeală însoţindu-l. Apoi ridică din umeri. — Păi, le spuse el celor două trupuri carbonizate în vreme ce trecea pe lângă ele, e făcută deja, nu? Câmpia dedesubt era învăluită în întuneric. Privind spre vest, Zgripţuroaica putea să vadă încă soarele asfinţind. Plutea pe cele mai înalte vânturi, aerul din jurul ei era îngheţat. Marele Corb plecase de lângă Caladan Brood de zile întregi. De atunci nu simţise niciun semn de viaţă în pustiurile de dedesubt. Până şi uriaşele turme de Bhederin, pe care Rhivii obişnuiau să le urmeze, dispăruseră. Noaptea, simţurile Zgripţuroaicei erau limitate, dar într-un asemenea întuneric putea simţi cel mai bine vrăjitoria. În timp ce dădea din aripi îndreptându-se spre sud, cerceta pământul aflat departe în jos cu ochi flămânzi. Existau şi alţi semeni de-ai ai din Sămânţa Lunii care patrulau regulat această câmpie în slujba lui Anomander Rake.

184

Până acuma nu-i văzuse pe niciunul, dar era doar o problemă de timp. Când avea să dea peste unul din ei, avea să-l întrebe dacă detectaseră vreo sursă de magie în ultima vreme. Brood nu era genul care să exagereze. Dacă se petrecea aici ceva care îi încurca planurile, ar fi putut fi ceva extrem de important, şi ea voia să fie prima care să afle. În faţă, cam la o leghe distanţă, văzu o străfulgerare de foc. Străluci scurt, în nuanţe de verzi şi albastre, apoi dispăru. Zgripţuroaica se încordă. Fusese vrăjitorie, dar de un fel pe care nu-l văzuse vreodată. În timp ce se apropia, fu scăldată de aer fierbinte şi umed, aducând o duhoare de cimitir care îi aminti de – săltă capul – pene arse. De undeva din faţă veni un ţipăt, furios şi speriat. Zgripţuroaica deschise ciocul ca să răspundă, apoi îl închise din nou. Venise de la cineva din neamul ei, era sigură de asta, dar dintr-un motiv sau altul simţea nevoia să-şi ţină gura. Apoi fulgeră încă o minge de foc, de data asta destul de aproape de Zgripţuroaică ca aceasta să poată vedea lucrul pe care îl înghiţise: un Mare Corb. Răsuflarea îi ieşi şuierând pe cioc. În acea scurtă clipă de lumină văzuse încă o duzină dintre semenii ei rotindu-se pe cer dinaintea ei şi spre vest. Bătu din aripi şi se îndreptă spre ei. Când le auzi bătăile disperate din aripi venind din toate părţile, Zgripţuroaica strigă: — Copii! Veniţi la Zgripţuroaică! Marea Mamă a sosit! Corbii dădură strigăte de uşurare şi se apropiară de ea din toate părţile. Ţipau cu toţii odată străduindu-se să-i spună ce se petrecea, dar şuieratul furios al Zgripţuroaicei îi reduse pe toţi la tăcere. — Am auzi vocea lui Plesnet printre voi, spuse Zgripţuroaica, nu-i aşa? Un mascul alunecă spre ea. — Aşa-i, spuse el. Eu sunt Plesnet. — Tocmai am sosit din nord, Plesnet. Explică-mi ce s-a petrecut. — Confuzie, tărăgănă Plesnet sarcastic. Zgripţuroaica cotcodăci. Iubea o glumă bună mai mult decât orice. — Într-adevăr! Continuă, flăcău! — Înainte de amurg, Kin Clip a detectat o flacără de vrăjitorie sub ea, pe câmp. Era stranie, dar era limpede că o Vizuină tocmai fusese deschisă şi ceva se ivise pe câmpie. Kin Clip mi-a vorbit de asta, apoi a plecat să cerceteze. Am urmărit-o de sus în timpul coborârii şi astfel am văzut ce-a văzut ea. Zgripţuroaico, mă gândesc că s-a folosit din nou arta strămutării sufletelor. — Eh? — Pe pământ, abia ieşită din Vizuină, călătorea o mică păpuşă, explică Plesnet, vie şi având o mare putere. Când această Păpuşă a simţit-o pe Clip a făcut un gest şi ea a izbucnit în flăcări. De atunci, creatura a dispărut în Vizuina ea, reapărând numai pentru a ucide pe câte unul din noi. — De ce rămâneţi aici? întrebă Zgripţuroaica pe un ton poruncitor. Plesnet cloncăni. — Vrem să ştim unde se duce, Zgripţuroaico. Până acum, se pare că se îndreaptă spre sud. — Prea bine. Acum că s-a stabilit acest lucru, pleacă şi i-ai şi pe ceilalţi cu tine. Întoarceţi-vă la Sămânţa Lunii şi raportaţi-i lordului nostru. — La porunca ta, Zgripţuroaico. Plesnet aplecă o aripă şi alunecă în întuneric. Strigă şi un cor de voci îi răspunse. Zgripţuroaica aşteptă. Voia să se asigure că plecaseră cu toţii din zonă înainte să cerceteze ea însăşi. Oare păpuşa asta era ceea ce se născuse din stâlpul de foc? Părea puţin probabil. Şi ce fel de vrăjitorie folosea de nu putea fi absorbită de niciun Mare Corb?

185

Toate astea miroseau a Străbuni. Strămutarea sufletelor nu era o simplă incantaţie şi nu fusese folosită prea mult de vrăjitori, nici măcar în vremuri când această practică era cunoscută. Prea multe poveşti despre nebunia ce venea după strămutare. Poate că păpuşa supravieţuise încă din acele vremuri. Zgripţuroaica se gândi la asta. Era puţin probabil. Pe câmpia de dedesubt magia înflori, apoi se stinse. O mică formă magică se îndepărta în grabă de acel loc în zigzag. Aici, se gândi Zgripţuroaica, se află răspunsul la întrebările mele. Îmi nimiceşti tinereii, da? Pe Zgripţuroaică o vei batjocori la fel de uşor? Îşi încovoie aripile şi pică. Aerul fluiera în jurul ei. Ridică o penumbră de magie de apărare care o cuprinse chiar în clipa în care mica siluetă încetă să mai fugă şi ridică privirea. Zgripţuroaica auzi stins un râs de maniac ridicându-se în întâmpinarea ei, apoi păpuşa făcu un semn. Puterea care o înghiţi pe Zgripţuroaică era imensă, depăşindu-i cu mult toate aşteptările. Apărarea ţinu, dar se trezi că e lovită din toate părţile, ca de nenumăraţi pumni. Ţipă de durere, rotindu-se în timp ce cădea. Avu nevoie de toată puterea şi voinţa ei ca să-şi întindă aripile bătute şi să prindă un curent ascendent. Dădu glas unui ţipăt jignit şi alarmat în timp ce urca din ce în ce mai sus spre cerul nopţii. O privire aruncată în jos îi arătă că păpuşa se întorsese din nou în Vizuina sa, pentru că nu mai rămăsese nici urmă de magie. — Da, oftă ea. Ce preţ trebuie plătit pentru cunoaştere! Într-adevăr e o Vizuină Străbună, cea mai străveche dintre toate. Cine se joacă cu Haosul? Zgripţuroaica nu ştie. Toate se adună aici. Găsi un alt curent de aer şi coti spre sud. Anomander Rake trebuia să afle despre asta, nu contau instrucţiunile lui Caladan Brood care cereau ca lordul Tiste Andiilor să nu afle aproape nimic. Rake se pricepea la mai multe lucruri decât credea Brood. — La distrugeri, de exemplu. Zgripţuroaica râse. — Şi la omoruri. Se pricepe la omoruri! Luă viteză şi nu observă pata moartă de pe câmpia de sub ea şi nici femeia care îşi ridicase tabăra în mijlocul ei. În orice caz, acolo nu exista niciun fel de magie. Adjuncta Lorn se ghemui lângă aşternutul ei, cercetând cu privirea cerul nopţii. — Tool, toate acelea sunt legate de ceea ce am văzut cu două nopţi în urmă? T’lan Imassul clătină din cap. — Nu cred, Adjunctă. Dar mă îngrijorează mai mult. Este o vrăjitorie care ignoră barierele pe care le-am ridicat în jurul nostru. — Cum? întrebă ea încet. — Există o singură posibilitate, Adjunctă. Este o Vizuină Străbună pierdută de veacuri, care acum s-a întors la noi. Orice ar fi cel care o mânuieşte, trebuie să presupunem că ne urmăreşte. Intenţionat. Lorn se îndreptă obosită, apoi îşi întinse spatele, simțindu-și vertebrele trosnind. — Are gustul Vizuinii Tronului Umbrei? — Nu. — Atunci nu vom presupune că ne urmăreşte, Tool. Îşi întoarse privirea către aşternut. Tool se întoarse către femeie şi o privi în tăcere cum se pregătea de culcare. — Adjunctă, spuse el, acest vânător pare să fie în stare să-mi străpungă apărarea şi astfel se poate să-şi deschidă portalul Vizuinii drept în spatele nostru, odată ce ne-a găsit. — Nu mă tem de magie, bombăni Lorn. Lasă-mă să dorm. T’lan Imassul rămase tăcut, dar continuă s-o fixeze cu privirea pe femeie în timp ce orele nopţii se târau una după alta. Tool se mişcă puţin când zorii luminară zarea spre est, apoi rămase din nou nemişcat.

186

Gemând, Lorn se rostogoli pe spate când lumina soarelui îi atinse chipul. Deschise ochii, clipi repede, apoi îngheţă. Ridică încet capul şi-l văzu pe T’lan Imass stând deasupra ei. Şi, la câţiva centimetri de beregata ei plutea vârful sabiei din cremene a războinicului. — Reuşita, spuse Tool, cere disciplină, Adjunctă. Noaptea trecută am fost martorii unei manifestări a magiei Străbune, care îşi alesese drept ţintă corbi. Corbii, Adjunctă, nu zboară noaptea. Poate te gândeşti că talentele mele combinate cu ale tale sunt îndeajuns pentru a ne apăra. Asta nu este o garanţie, Adjunctă. T’lan Imassul îşi retrase arma şi păşi într-o parte. Lorn răsuflă tremurat. — O greşeală, spuse ea, oprindu-se pentru a-şi drege vocea înainte de a continua, pe care mi-o recunosc, Tool. Îţi mulţumesc că mi-ai atras atenţia asupra mulţumirii mele de sine din ce în ce mai mari. Se ridică în capul oaselor. — Spune-mi, nu ţi se pare straniu că în această Câmpie Rhivi, care se presupune că e pustie, se întâmplă atât de multe? — Convergenţă, spuse Tool. Puterea atrage altă putere. Nu e un gând complicat, dar nouă, Imassilor, ne-a scăpat. Străvechiul războinic se întoarse către Adjunctă. — Aşa cum le scapă şi copiilor lor. Jaghutii au înţeles prea bine pericolul. De aceea s-au evitat unul pe altul, s-au abandonat unul pe altul singurătăţii şi au lăsat să se aleagă praful de o întreagă civilizaţie. Forkrul Assailii au înţeles şi ei, dar ei au ales altă cale. Ceea ce-i straniu, Adjunctă, e ca din aceste trei popoare întemeietoare, moştenirea de necunoaştere a Imassilor a supravieţuit veacurilor. Lorn se holbă la Tool. — Asta a fost un fel de glumă? întrebă ea. T’lan Imassul îşi potrivi coiful. — Depinde de dispoziţia ta, Adjunctă. Ea se ridică în picioare şi se duse cu paşi mari să-şi verifice calul. — Devii din ce în ce mai ciudat pe zi ce trece, Tool, spuse ea încet, mai mult pentru sine decât pentru Imass. Îşi aminti de primul lucru pe care îl văzuse când deschisese ochii – pe blestemata de creatură şi sabia sa. Câtă vreme stătuse astfel? Toată noaptea? Adjuncta se opri să-şi încerce cu grijă umărul. Se vindeca repede. Poate că rana nu fusese atât de gravă pe cât crezuse la început. În timp ce-şi înşeua calul îi aruncă din întâmplare o privire lui Tool. Războinicul o fixa cu privirea. Ce fel de gânduri avea cineva care trăise trei sute de mii de ani? Oare Imassii erau cu adevărat vii? Înainte săl întâlnească pe Tool îi considerase morţi vii, deci fără de suflet, doar carne animată de vreo forţă din afară. Dar acum nu mai era atât de sigură. — Spune-mi, Tool, ce îţi stăpâneşte gândurile? Imassul ridică din umeri înainte să răspundă. — Mă gândesc la deşertăciune, Adjunctă. — Toţi Imassii se gândesc la deşertăciune? — Nu. Puţini gândesc de fapt. — De ce? Imassul îşi înclină capul într-o parte şi o privi. — Pentru că este în deşert, Adjunctă. — Hai să mergem, Tool. Pierdem vremea. — Da, Adjunctă. Ea încalecă, întrebându-se ce dorise Imassul să spună cu acele cuvinte.

187

Cartea a IV-a ASASINII
Am visat o monedă cu feţe schimbătoare – atâtea chipuri tinere atâtea vise scumpe, şi se rotea şi zornăia pe buza aurită a unui pocal făcut pentru nestemate. Viaţa Viselor Ibares Hârca

188

mărturiseşte Kruppe. dar păstrând 189 . tulburarea mi-o iertaţi. nici ţărână desprins de copac şi nestrăpuns de cui de fier la fel ca noaptea făptură de văzduh golit de lumină aşa am dat peste ei. Oare aşa arăta înainte tundra? Întotdeauna şi-o închipuise ca o lume bătută de vânturi. Părea un dar ciudat. nu-s ele în lucrul vostru? Unul din ei mi-a răspuns: — Niciun suflet nu poate să-ndure oasele de lumină ale soarelui şi raţiunea păleşte la căderea întunericului – deci ridicăm gorgane în noapte pentru tine şi neamul tău — Atunci. Înspre nord şi est zarea licărea verde. Auzise poveşti despre Câmpia Turnului Roşu. Oare aceste viziuni sunt instinctive. Îşi aţinti privirea în pământul acoperit de muşchi şi licheni. acel ţinut îndepărtat dinspre nord. Peisajul din jurul său era sterp. într-adevăr.Capitolul unsprezece Noaptea era aproape în timp ce rătăceam iar spiritu-mi nu atingea nici stâncă. — Totuşi priveşte cu atenţie stelele de deasupra! Strălucesc cu lumină tânără. — Kruppe ar înţelege această semnificaţie. Iar pământul abundă în nuanţe de roşu. Kruppe se ridică. Mantia sa ce scoate totul la iveală. iar şi aerul mirosea a gheaţă descompusă. raţiunea ce-ncălzeşte. dincolo de Platoul Laederon. singurul prieten al acestui hoinar. deşi era o imagine creată în mintea sa. — Şi soarele? i-am întrebat. alimentată de un Zeu Străbun. încă un vis. ba mai mult licăresc ca şi cum s-ar amuza pe seama celui care le contemplă. încruntându-se la culorile strălucitoare născute acolo. dar bănuia că are un sens. dezvăluite în vis cu un scop? Kruppe nu ştie şi dacă ar fi după voinţa lui. şi nu se vedea nicio urmă de viaţă. Îşi ţinea mâinile deasupra vetrei pâlpâitore. cu mâini bătătorite. La distanţă se întrezărea o turmă mare de fiare cu blană cafenie. Kruppe nu mai întâlnise aşa ceva până acum. În timp ce alergau. — Tulburător. Piatra Sărmanului Darujhistan — Încă o noapte. spuse zidarul. s-ar întoarce imediat în patul său cald. Se aşeză lângă focul singuratic din tundra pustie. fără pic de culoare. zidarii ce tăiau şi sculptau piatra în noapte la lumina stelelor. gemu Kruppe. portocaliu şi albastru vineţiu. aburii respiraţiei lor se împrăştiau în nuanţe argintii în aer. zis-am eu. chiar şi pământul arat din jurul său dispăruse. pentru că rară şi neplăcută este această frustrare. deşi nu se zărea nicio lună înălţată pentru a sfida stelele. auzind un tunet slab dinspre vest. aproape luminescent. — Morţii nu tulbură nicicând. şi focul acesta mic. întorcându-se ca una înspre el. nemuritoare. ei doar sosesc.

spuse ea. Odată cu Adunarea se vor naşte T’lan Imassii şi Primul Imperiu. Ochii deabia i se vedeau între pleoapele strânse. Pran se apropie şi se ghemui lângă foc. Noi suntem T’lan. iar Kruppe le văzu culoarea izbitoare. dar şi o hotărâre neînduplecată. adunându-ne pentru lupta împotriva Jaghut din ţinuturile de sud. retrăgându-se mereu în locurile interzise. fusese desenat de curând un tatuaj. Neamul meu a făcut loc neamului tău. Poate că acesta are răspunsurile pe care le căutăm. Sufletul lui bântuie rătăcit. Kruppe. Acesta e visul lui Kruppe. vino şi împarte focul cu mine. atenţia ei fiind atrasă mai ales de Pran Chole. — Sunt de asemenea şi Vulpea Albă. Poate ai fost şi tu chemat. Văzu în faţa lui o siluetă îndesată. deşi războaiele nu încetează. împletită. — Ah. Pran Chole ridică din umeri. — La început şi la sfârşit. — Dar Kruppe visează. Era imaginea unei vulpi cu blană albă. Kruppe urmă privirea lui Pran spre sud. iar viaţa este foc. deşi n-am avut niciodată motive să ne luptăm cu ei. ivit din sânge vărsat pe piatră sfinţită. — Kruppe a călătorit departe. Mult am mai trăit în aceste locuri. Kruppe. — Vine cineva din timpul tău. Kruppe se întoarse. Din calota turtită de pe capul omului se ridicau coarne de cerb. desigur. Kruppe recunoaşte o Rhivi. Pământul se cutremura la trecerea lor. Pran îşi întinse mâinile suple şi prelungi deasupra focului. Kruppe. Kruppe se înclină în faţa lui: — Dinaintea ta stă Kruppe. — Zeul Străbun îşi face din nou simţită prezenţa. Se întoarse spre Kruppe şi îşi trase spre spate roba groasă. Forkrul Assailii a dispărut. Îşi ridică o sprânceană. Şi nici K’chain Che’Malle nu mai sunt – gheaţa le-a vorbit cu cuvinte de moarte. îi răspunse o voce adâncă din spatele lui. marele înţelept al gheţii. Trebuie să se petreacă o schimbare. — Dacă nu se înşeală.distanţa. Pe pielea goală. Se înclină în faţa lui Kruppe şi zâmbi. dând la iveală burta umflată. Faţa lui Pran era lată. ca a ambrei. cenuşii şi acoperite cu piele pufoasă. şi coarnele. Le urmări cu privirea un timp. — Am venit pentru că am fost chemat. a timpului însuşi. văzu dungile roşiatice din blana lor. — Kruppe se întreabă ce caută aici. — Focul este viaţă. Carnea îi este o monstruozitate. Vizuina Tellan al Imassilor din timpul nostru a dat naştere unui copil într-o confluenţă vrăjitorească. — Numele meu este Pran Chole din Clanul Canning Tol din Tlanii Kron. născându-ne şi murind cu fluxul şi refluxul râurilor îngheţate. dar Adunarea va veni în curând şi se vor face auzite Ritualul Imass şi Alegerea Aruncătorilor de Oase şi apoi va veni împărţirea cărnii. care se ridicau şi coborau. Kruppe. Faţă ei rotundă şi întunecată împrumuta trăsături de la Pran Chole. Ceea ce vă vom oferi noi. acoperită de piei tăbăcite de căprioară sau vreun animal asemănător. din Darujhistan. deşi mai puţin pronunţate. Pran îşi îndreptă spatele. cu oase proeminente sub o piele netedă şi aurie. Suntem împinşi spre sud şi asta nu trebuie să se întâmple. — Atunci sunt onorat. — Tlan. Când se apropiară cel mai mult. Vremea gheţii trece. K’rul a venit ca răspuns la dorinţa copilului şi ne ajută acum în căutarea 190 . nu ştiu. De cine. este eliberarea de aceste războaie. — Vânătoarea noastră a adus moarte marilor turme. vânând marile turme. Femeia care se apropia era probabil de vârstă mijlocie şi însărcinată. întinsă. Oare a călătorit înapoi în timp la începutul lumii? — Chiar aşa s-a întâmplat. deci. — Oare aşa e viaţa în această lume. În ochi i se citea frica. Ajunse în faţa focului şi îi privi pe cei doi. Pran îşi întoarse privirea spre foc. Jaghutii se împuţinează. se întreabă Kruppe.

dar niciun zeu mai tânăr nu poate influenţa acest loc. Un moment mai târziu. lătră Kruppe. părând să se mişte cu mare dificultate. Pran Chole păşi în faţă. spuse Kruppe. O lună plină se ivi la orizontul de est. Partea cea mai îngrozitoare era. — Înţeleg. E tot ceea ce putem face mai bine. făcând o plecăciune spre cei doi tovarăşi ai săi. poate fi aspru la nevoie. Nu era sigur. — Mulţumesc. Femeia asta a fost sfâşiată în bucăţi cândva. îi făcu pe Tlan şi pe Rhivi orbitori în ochii lui. încruntându-se.noastră. una de ocrotire. Capul femeii se înălţă şi ochii ei orbi îl fixară pe Kruppe. înclinându-se. scăldând pământul într-o lumină argintie. Kruppe îşi drese glasul. dar nu ieşi niciun cuvânt. — Ah. Apoi miji ochii. Kruppe încuviinţă amabil. — Scuzaţi-l pe Kruppe. Femeia zâmbi. Urmele vrăjii pe care o aruncase asupra sa. apoi ridicându-se din nou în picioare. atât de mare le era puterea. El ridică din umeri şi. pentru că s-a folosit de lumea din visul tău. faptul că membrele erau cusute grosolan de corp. Furiş. şopti Kruppe. Dar ceva se întâmplase cu acea vrajă. silueta părea neagră. — Poate. Vino! Se întoarse şi începu să meargă. plată şi lipsită de trăsături. probabil. deschise gura. Vei face din acest copil. Se opri. E încă speriată. Femeia Rhivi avusese dreptate. Dar femeia aceea murise de multă vreme. Îşi cere scuze faţă de tine. spuse femeia Rhivi. înaltă cu părul lung. — Da. — Sugerez spre sud. — Sufletul tău e prizonier într-un trup care nu îţi aparţine. vă rog. În jurul femeii fusese ţesută o vrajă. se îndreptă spre sud. Ceva tocmai se ivise în depărtare. O studie pe femeie şi încuviinţă încet. Ştiu că mă poţi auzi. apoi se uită din nou la ea. şi el se opri la cam zece metri de ea. spuse femeia Rhivi. — Asta nu va fi deloc greu pentru şarmantul Kruppe. Kruppe. Întâmpinarea ei va cădea în sarcina ta. apoi se uită în jur. Încă nu-l văzuse. — Fetişcană. şopti el. — Asta e răsplata cinismului meu. 191 . Carnea îi era veştejită şi prinsese culoarea lemnului întunecat. şi zâmbi. un Soletaken. negru. Kruppe îşi scoase batista de mătase şi îşi şterse transpiraţia care i se prelingea pe frunte. Kruppe aruncă o vrajă asupra lui. Kruppe. Ai reuşit cumva să-ţi faci sufletul imun în faţa lor. Ai fost avertizat. ceva o refăcuse. auzi paşi târşâiţi dinapoia lui. Dar nu cumva omitem un amănunt vital al acestui plan? — Ea păşeşte în două lumi. o lumină călăuzitoare dinaintea lor. — Ah. După câteva minute aruncă o privire în spate. Carnea ei e monstruoasă. şi Kruppe văzu cele două siluete care îi aşteptau. Focul reapăruse. dar focul nu se vedea nicăieri. Kruppe are într-adevăr şarm. Se încruntă. Urmări silueta căzând o dată. dar se decise să insiste oricum. Tundra se întindea în faţa lui Kruppe cât vedea cu ochii. O fiinţă capabilă de metamorfoză – cunoscut de noi drept Soletaken – trebuie creată. — Contează direcţia? Pran Chole râse. În ciuda străluciri. Silueta fusese cândva a unei femei. Nu ţi se potriveşte. Kruppe îşi aranjă mânecile pelerinei sale decolorate şi ponosite. Tlan. spuse Pran Chole. Kruppe porni înainte. spuse femeia Rhivi. Era singur în noaptea rece. Ba mai mult. K’rul o conduce acum în lumea ta. Kruppe. Mă numesc Kruppe şi te voi ajuta. născut din puterile Imass.

ca o voce care-l bântuie. otravă pentru magie. Tattersail se dădu un pas înapoi. — Rallick şi Murillio caută să îndrepte un rău vechi. În acest loc totul se suprapune. deşi trupul i se cutremura şi chipul i se schimonosise de durere. Kruppe îşi ridică privirea spre Zeul Străbun. vrăjitoria ta e Thyr. Scopurile lor. lucind în culoarea ambrei. tu cea pierdută. cântând uşor. — Nu-i aşa. cu chipul acoperit de sudoare. Foloseşte asta în avantajul tău când îi vei găsi. Pran Chole se aşezase alături. Femeia Rhivi se ghemui. şopti Kruppe. Lasă-i în voia consecinţelor propriilor acte. te animă. Spune-mi despre eforturile tale. Acesta se prăbuşi grămadă. — Dar asta nu e tot. dar în joc există deja forţe care se ocupă de ei. Femeia Rhivi li se alătură iute. femeia Rhivi o luase în braţe pe Tattersail. mişcându-se în ritmul travaliului. Kruppe. Kruppe este cel care aduce schimbarea. Sunt periculoşi. Scopurile lor sunt distructive. — În tine se află trecutul. Ei cred că nu le cunosc intrigile. cu ochii închişi şi buzele formând cuvinte mute. deocamdată.— Da. Lumea mea. Puterea atrage putere. Ştiu că Imperiul Malazan acţionează în taină. — Am înţeles. Pe neaşteptate K’rul apăru alături de el. celălalt. Se uită spre femeia Rhivi. şi se fixară pe Lună. — A fost cândva un mag? Femeia Rhivi se apropie de ea. Numele tău e Tattersail. dar forma finală a acestei protecţii nu e încă stabilită. fiind atât de luminoasă încât Kruppe nu o putea privi direct. Coapsele ei erau pătate de apă. dar am nevoie de ei. Şi Purtătorul Monezii? — E protejat. Nu caută să se opună nimănui. Această hotărâre e chinuită de vinovăţia. şi crede că puterea trebuie evitată cu orice preţ. Caută-i. Şi acum hoinăreşti în visul unui muritor. 192 . spuse Pran. oftând. unul este un Tlan Imass. Dă-ne voie să te ajutăm. — Vai. Nu sunt eu cel care să te folosească fără să-ţi ofere o recompensă. Vizuina curge în tine acum. — E timpul să te readucem în lume. femeia Rhivi aruncă trupul cât colo. Carnea pe care o porţi are asupra ei o vrajă de păstrare şi la moartea ta ţi-ai deschis Vizuina sub influenţa Vizuinii Tellan. te protejează. Cunoşti prezentul şi femeia Rhivi îţi oferă viitorul. dar le voi folosi în scopurile mele. — Ahh. spuse Kruppe. lipsit de viaţă. Acest lucru este un dar în sine şi mă bucur că iau parte la înfăptuirea lui. Kruppe încuviinţă. alarmată.. — Kruppe nu cere nimic. Pe neaşteptate.. — Ascultă-mă. dar visele lui Kruppe au luat o întorsătură stranie. Femeia Rhivi legăna ritmic trupul uscat. Cu un ţipăt nearticulat. Ochii săi se deschiseră larg. În timp ce vorbeau. Aliaţii pot veni de unde nici nu te aştepţi. Îţi voi spune asta: două persoane se apropie acum de oraş. K’rul încuviinţă. Kruppe. Nici măcar pentru ei. Pran Chole rămase nemişcat. K’rul. văd efectul Imassilor asupra ei. Îşi desfăcu din nou roba. Cu adevărat se pregăteşte să dea naştere. şopti Kruppe. — Kruppe nu-i un neghiob. Tattersail se împletici în braţele lui Pran. — Totuşi. trebuie să le lase din nou deoparte. Luna ajunsese chiar deasupra capului. — Nu sunt deloc limpezi. În timp ce grijile lui sunt mereu prezente. dar nu-i înfrunta pe faţă.

— Te vei întoarce. Chicoti. Kruppe. — Trei sute de mii de ani. Kruppe. — K’rul. a imitaţiei de ceară a monezii – un descântec care luase o întorsătură ciudat de neplăcută. T’lanul îl privi o clipă pe Kruppe. punctată de suspendarea ingenioasă. — Ai ceva pentru care să trăieşti. Continuară să privească chinurile naşterii. Felul în care a fost pregătită femeia Rhivi este necunoscut. Apoi un mic strigăt s-a înălţă în aerul nemişcat. dar nu ca T’lan. începând cu întâlnirea sa cu Baruk. — Având în vedere părinţii. Kruppe se opri dinaintea uşii alchimistului. chiar dacă uşor dramatică. — Această vrăjitorie aparţine Lunii. Burta mamei era netedă. De ce ar trebui să i se pară lui Baruk cunoscut numele lui Crokus? Ah. se răzgândi el. Strămutarea sufletului este un lucru delicat. răspunse K’rul. după întâlnire. şopti Kruppe în timp ce îşi ştergea transpiraţia de pe frunte. ţinând copilul la piept. ca şi cum ar fi stat de pază deasupra lor. cum rămâne cu primul copil din Rhivi? — Nu a fost niciun copil. desigur! Oh vai. a intrat într-un alt trup pustiit. apoi îşi lăsă capul pe spate şi se zgudui de râs. Pentru un timp. Îi veni o idee şi se încruntă. ca să elimine placenta. T’lanul părea epuizat. puterile lui Oponn crescuseră considerabil. Lui Kruppe i se păru că aşteptase mai multe ore decât existau în orice noapte. — Necunoscut chiar şi pentru mine. În timp ce Kruppe privea. Roald nu se vedea nicăieri. Kruppe puse o mână pe braţul lui Pran. Kruppe făcu ochii mari. — Copilul mi-a luat din putere fără să vreau. îndreptându-se spre scări. va fi într-adevăr excepţională. Ar face bine să evite asemenea contacte. blana năpârli. În timp ce femeia Rhivi se ghemui din nou. Copilul care se va naşte va fi diferit de tot ceea ce s-a văzut până acum. Ci ca un Arun cător de Oase T’lan Imass. Femeia a fost devorată de pârjol. Pran Chole veni cu paşi mari alături de Kruppe şi de Zeul Străbun. când existenţa Păstrătorului Monezii a fost dezvăluită.— Zeule Străbun. Viaţa lui e un mister. Kruppe zâmbi la jocul lui de cuvinte. spuse încet Kruppe. spuse el. dar era un zâmbet distras. — Sunt întristat. a spus el încet. şi femeia Rhivi ridică în braţe un copil acoperit cu blană argintie. Pran Chole din Clanul lui Canning Toi. Kruppe. Doamne. Pran şuieră printre dinţi. spuse K’rul cu voce joasă. neghiobule! Unchiul Mammot. cât îşi va aminti Tattersail din fosta ei viaţă? — Nu se ştie. cu propriile sale suferinţe. tatuajul cu vulpea albă dispăruse. Primul zbor al sufletului ei a fost purtat pe aripi de durere şi violenţă. Luna rămase deasupra ca şi cum i-ar fi plăcut acolo – sau. — Oh. Mai mult. Kruppe. Fălcile i se împreunară şi ceea ce mai rămăsese din cordonul ombilical căzu. Femeia Rhivi întoarse copilul şi îşi puse gura pe burta lui. Orele de dinaintea visului lui Kruppe se dovediseră pline de evenimente. spuse Pran. cu pieptul şi mânecile hainei acoperite de picături mici de ceară întărită. că s-ar putea să nu mă întorc peste douăzeci de ani să văd ce s-a ales de acest copil. a fost cât pe ce – totul putea fi pierdut! Continuă să vorbească în timp ce traversa coridorul. 193 . Kruppe mormăi. — Peste cât timp? întrebă el. Dar curând. Îşi înălţă capul.

răspunse Iertare. iar lumina puternică a soarelui nu-l ajuta deloc. Un alchimist. Kruppe. răspunse Iertare. Whiskeyjack îşi muşcă buza. — Recunosc. Sergent. Pe la jumătatea drumului până la porţi. trase aer adânc în piept. De unde ştie ea asta? — Adică vrei să spui că bărbatul acela mic şi gras e Baruk? 194 . Mistere dezlegate. simţea deja în capul său îndemnurile Cărţilor Dragonilor. da. reparaţiile drumului.. Odată cu acest blestem sonor. apoi deschise poarta şi ieşi în stradă. — Uşile! Kruppe a uitat să închidă uşile! Se întoarse la intrare. făcând un pas înapoi. Se îndreptă spre porţi cu paşi mari şi privi în stradă. în timp ce îndreptau carul şi îl umpleau la loc. Se grăbi în jos pe scări şi traversă coridorul principal către uşi. Mă descurc. Bărbatul mic şi gras cu mânecile căzute se îndepărtă de poarta casei şi o luă la stânga. Sergentul Whiskeyjack îşi şterse sudoarea de pe frunte cu antebraţul plin de cicatrice.. arăţi de parcă ai trecut printr-o furtună de nisip! Ai nevoie de ajutorul lui Kruppe? — Nu. sunt sigură. apoi săltă capul brusc şi făcu ochii mari. deşi e privită cu invidie. cu colţurile ţinute de bucăţi de piatră. se auzea un accent – un accent care nu îşi avea locul. mormăi Roald! Mulţumesc. Porţile care dădeau spre stradă fuseseră lăsate deschise. — E bine că nenorocirea pomenită nu s-a petrecut sub ochi bănuitori. spuse Iertare de lângă el. Sergent. auzi un ţipăt din stradă. bunule Roald! Kruppe îl bătu pe bătrân pe braţ şi ieşi cu paşi mari în curte. — Ah. se opri. Îşi aranjă haina. Părea că se grăbeşte. Kruppe îi studie. Kruppe se ridică în picioare şi îşi scutură praful de pe haine. Înţeleptul şi bunul meu prieten Roald. — Dragă Roald. Eşti drăguţ să închizi uşile când pleci? — Desigur. — El este. Durerea trecuse. Vorbeau bine limba Daru. mijind ochii în lumina strălucitoare a soarelui. Kruppe observă praful care acoperea hainele bătrânului. Întorcându-se din nou. Whiskeyjack îl privi pe bărbatul care şerpuia prin mulţime. alte mistere create. O durere de cap îi înflorise dinapoia ochilor. Căzu în genunchi. — Eşti sigură? — Da.. Altfel de ce ar arde imaginea Casei Umbrei ca un foc în craniul lui Kruppe? Cine păşeşte acum pe străzile din Darujhistan? Noduri care nu se mai termină. dar pentru un bun ascultător. Roald tocmai intra. spuse Kruppe. — Cine locuieşte pe moşia aceasta? — Un bărbat numit Baruk. oftând când uşile se închiseră cu un zgomot satisfăcut. — Ce e aşa de important la el? întrebă el. împovărat de greutatea proviziilor zilnice. şopti el. iar în spatele lor se învârtea un nor de praf. o furtună vrăjitorească vui în capul său. Toate datorită unei promisiuni făcute prietenului Roald. Un car plin cu pietre sfărâmate se răsturnase. El se încruntă. Urmă un trosnet puternic. Răsuflarea lui Oponn este binevenită de data asta. pe care era întinsă o hartă a oraşului. dar Kruppe nu auzi sunetul din urmă. Doi bărbaţi se certau neîncetat a cui fusese vina. apoi se întoarse la car. Dar e vital.Puterea avea un mod de a-i declanşa propriile talente. observă Kruppe uşurat. murmură Kruppe. — Ăsta. că nu sunt sigură. — Oh vai. a fost într-adevăr un blestem Malazan.

Whiskeyjack clătină din cap. se întrebă el. se purta de parcă acolo îi era locul.— Nu. mereu atentă. Una peste alta. El era soldat şi un soldat se supunea ordinelor. Şi aici. În acelaşi timp. o siguranţă de sine întâlnită mai ales în clasele mai înalte şi mai educate. — Un Clarvăzător? Dintr-un motiv sau altul. La timpul potrivit. dar alungă senzaţia. cu o încredere care o face atrăgătoare”. El lucrează pentru alchimist. Oricât spunea el grupei lui că era la fel umană ca ei. Whiskeyjack ridică privirea. La naiba. Nu mai putea urla la oameni. Priceperile sale includ şi hoţia.. Nu ca servitor. 195 . nimeni nu-i luase încă la întrebări. Dar se potrivea perfect cu planurile lor. Ben cel Iute şi Kalam îl convinseseră în cele din urmă că s-ar fi descurcat mai bine în misiune fără ajutorul ei. nu fetişcana asta. concluzionă Whiskeyjack. în Darujhistan nu se prea purtase ca o fată crescută într-un sat pescăresc. ce se întâmplă cu fata asta? — Aşa cred. Oare totul avea să fie la fel de uşor? Îşi aminti de Iertare. Dar ce o împinsese pe această fată de şaptesprezece ani în lumea războiului? Nu putea înţelege – nu putea trece peste tinereţea ei. Cum să facă altfel legătura dintre ea şi femeia aia cu sânge rece care torturase prizonieri lângă Nathilog? Se uita la ea şi o parte din el spunea: „Tânără. Reparaţii de drumuri. Continuară să distrugă străzi şi să înlocuiască pietrele cu muniţiile Moranthilor învelite în lut întărit în foc. Oh. toţi cu el în frunte îşi asumaseră rolul de lucrător de stradă înnebunit de căldură cu o uşurinţă pe care el o găsea ciudat de tulburătoare. Pietrele zburau peste tot. cu înfăţişare plăcută. Trăpaşul îşi învârtea târnăcopul ca şi cum ar fi fost pe câmpul de luptă. E bătrână. Cum fusese acest lucru dus la îndeplinire. Şi revelaţia că putea conduce un vas de pescuit venise din senin. Sergentul îşi rezemă spatele de car. Whiskeyjack se îndreptă. spuse ea cu voce tremurată. şi e. Whiskeyjack. nu. Trecătorii se fereau şi înjurau când nu reuşeau să se ferească. Admise că se simţea uşurat că o trimisese pe urma grasului. altă parte din mintea sa se închidea. Avea un calm natural. avea să fie haos la fiecare intersecţie majoră din oraş. dar altfel nefiind de prea mult ajutor. Chipul i se acri în timp ce-şi studia grupa. Sergentul o privi uimit cum păleşte. Indiferent unde se afla.. îndreptând trecătorii spre celălalt trotuar. Ciocanul stătea puţin mai încolo. Se potrivea asta cu o fată de şaptesprezece ani? Nu. şi asta îl amăra. Chipul ei este chipul a tot ceea ce este de neînchipuit şi te priveşte în ochi. Tufă şi Lăutarul făcuseră rost de carul încărcat cu pietre la mai puţin de o oră după ce debarcaseră în miez de noapte pe un doc public din Faţa Lacului. Aşa cum prezisese Lăutarul. Probabil ca spion. bănuielile îi sporeau cu fiecare întrebare despre ea la care nu putea răspunde. tresărind de fiecare dată când târnăcopul Barghastului lovea strada. talentat. Îşi pierduse vocea certându-se cu un bătrân cu un măgar care se împleticea sub cu un coş imens plin cu lemn de foc. Tânără? Îşi auzea propriul râs aspru şi îndurerat. Legăturile zăceau acum împrăştiate de-a lungul străzii – bătrânul şi măgarul nu se mai văd nicăieri – dovedindu-se o adevărată barieră pentru vehicule. apoi se strecură în mulţime. în spatele acelor ochi stinşi. Tufă şi Lăutarul se ghemuiau dinapoia unei roabe. Iertare tresări. Ea se ţinuse scai de ei. — Plantarea minelor nu va fi treabă uşoară. nu putea vedea dincolo de ucigaşul cu sânge rece. Probabil că nu. Ea încuviinţă tremurând. dar părea să se potrivească afirmaţiilor lui Ben cel Iute. şi niciodată n-ai să ştii ce gândeşte. deci mai bine facem totul chiar sub nasurile tuturor.. subliniase Lăutarul. lui Whiskeyjack îi era frică să întrebe. A păşit sub o lună roşie ca sângele în zorii timpului. Nu ştia aproape nimic despre ea. Urmăreşte-l. — Bine. Ceva îl sâcâia pe Whiskeyjack.

Bărbatul îi urmărea şi mâinile sale erau de un roşu aprins. fiice. nici măcar despre trădarea din Imperiu. Concentrează-te. Prostii. Nu era vorba numai de Iertare. — Or să doboare câteva din clădirile astea? întrebă Whiskeyjack. are întotdeauna nevoie de o direcţie. eliberat de nevoia de a pune întrebări. Când o privise pe Iertare la Câinele Cenuşiu. — Aşa-i. îşi smulse privirea din stradă. în disperare oarbă. de a crea o viaţă rezonabilă ca o insulă într-o mare de masacre. Îndepărtează-te de această prăpastie. sau vei muri. — Conacul din spatele tău este al unui alchimist. de a căuta răspunsuri. Şi nu doar tu. şuieră el. Se gândise la asta ca la îndeplinirea planului său atent şi precis calculat – succes măsurat de raportul dintre duşmanii morţi şi pierderile sale. Zguduit. Sudoarea care îi curgea pe spate pe sub vestă era fierbinte pe lângă răceala care îl cuprinse. Trebuie să le câştigi mereu această încredere. îşi spuse. În zilele şi nopţile care aveau să vină. — Sigur. sursa groazei sale fusese dezvăluirea a ceea ce devenea: un criminal fără remuşcări. spuse Lăutarul. Găseşte direcţia şi disperarea va dispărea. nu numai de acest război fără sfârşit. apoi se întoarse într-o parte şi scuipă o gură de sânge. Se uită în jos la piatra roşie lucioasă. cei doi se priviră. E uşor să-l priveşti. Trase aer adânc pe nări. Inventarul vieţilor distruse părea nesfârşit. Sergent? întrebă Lăutarul încet. spuse Tufă. A luat necunoscutul şi. — Suntem în criză de timp. Nu există vreo cale mai bună de a bloca intersecţia. simţi gustul sângelui. Îşi făcuse planurile de parcă nimic din el nu era în joc. apoi Tufă răspunse: — Trei ore. Nu avea unde să caute răspunsuri şi obosise să mai pună întrebări. aşa-i? Auzi paşi şi când ridică privirea îi văzu pe Tufă şi pe Lăutar venind. cu nicio imperfecţiune care să pună sub semnul întrebării adevărul pe care îl văzuse. Whiskeyjack îşi duse o mână tremurătoare la frunte. un punct de reper. Disperarea pe care o simţea el nu avea nicio formă. Ambii bărbaţi aveau feţe îngrijorate. În spatele celor doi sabotori. Acea parte a minţii sale s-a pierdut în faţa propriei terori. Disperarea. Disperat. — Ai una anume pe care o vrei dărâmată? întrebă Tufă. 196 . — Ne-am hotărât la şapte mine. Patru Scântei. Desigur că nu era aşa de uşor. într-o armură din fierul rece al lipsei de umanitate. Reflexia fusese nepătată. părinţi. Şi totuşi prietenii lui puteau muri – iată că le spusese în sfârşit pe nume – şi prietenii altora puteau muri. Ei au încredere în tine să-i scoţi din asta. îşi spuse în sinea lui. iar jocul era jucat doar pentru beneficiul altora. Văzu un om la o fereastră la etajul doi al conacului. dar şi grupa ta. Oraşul – cu mulţimile sale ocupate şi agitate neobosite în vieţile lor mici sau mari. Sergentul se strâmbă. evitând privirea Ciocanului. oamenii aveau să moară sub comanda lui. sergentul se uită în altă parte. — Iată. Cât mai durează? Cu chipurile mânjite de praf alb şi sudoare. În ochii goi ai acestui copil îşi văzuse vestejirea propriului său suflet. laşe sau curajoase – nu era decât o tablă de joc. cu privirea calculată pe faţa albă transpirată a lui Whiskeyjack. Ciocanul se apropia. i-a dat forma unui chip pe care îl putea recunoaşte. şi fii. Îşi muşcă interiorul obrazului până când simţi un junghi ascuţit de durere. Lăutarul rânji la colegul său. — E totul în ordine. două Flăcări şi o Pacoste. Concentrează-te.Simţea sudoarea curgându-i pe faţă şi pe gât. Whiskeyjack îşi lipi spatele de car încercând să-şi stăpânească mintea ameţită. Asta ar trebui să lumineze pân’ la cer.

ţesători Catlin – o gloată de oameni asudaţi. ale unei specii cu viaţă scurtă şi limitată. toţi trei. doar puţin cam anost. spuse Whiskeyjack. Ştiu unde să ne găsească. Străinii umpluseră deja străzile. făcând ca arterele principale să devină şi mai aglomerate. care nu tolerau irosirea energie – cumplit de înguşti la minte. zâmbi sergentul. — Altă durere de cap? întrebă el cu blândeţe. cazărmile si Dealul Maiestății fuseseră încercuite cu roșu. observaţiile lui Mammot începuseră să îl tulbure din ce în ce mai mult. Whiskeyjack. se încruntă el în sinea sa. gălăgioşi. entuziasmaţi.— Aveţi două ore şi jumătate. unde fiecare intersecție majoră. spuse el. Doctorul ridică o mână şi o trecu peste fruntea sergentului. mulţimea obişnuită de copii era probabil afară la joacă şi un murmur domestic liniştitor se răspândea de după uşi închise. Aceştia ar pune capăt dansului cu tăişul săbiilor. şi la fel de sigur ca trecerea anotimpurilor. Apăruseră primele semne ale Festivalului lui Gedderone. Cu ani în urmă. păstori Gadrobi. — Sigur. Doctorul se apropie şi îşi ridică din nou mâna. grijile pentru abuzurile Imperiului Malazan în depărtatul nord dispăreau pentru o vreme. Sărbătorirea Ritualului Primăverii al lui Gedderone nu ar trebui să fie o scuză pentru a evita apăsarea realităţii. pentru o mie de Mari Cicluri. voi găsi sursa. deşi acum studia acoperişurile îndepărtate. Crokus Mânătânără se îndrepta cu paşi mari spre sud pe Aleea lui Trallit. Ajunse în faţa unei case şi. Unchiul său zâmbea mereu la asta. Dar odată cu trecerea timpului. — Faptele mici şi meschine. Omul cu mâinile roşii încă mai era acolo. salutând bătrâna ce trăgea din pipă aşezată pe scări. 197 . Crokus petrecuse la ceremonie. suntem doar noi. nu pot tulbura în niciun fel Marile Cicluri ale Vieţii. Aruncă o privire spre fereastra proprietăţii. Urcă pe scara scârţâind până la primul etaj. Flamuri vopsite atârnau de frânghii de rufe deasupra străzii. Îşi coborî mâna. spunea el. Crokus. împingându-se prin mulţime la miezul nopţii şi îşi umpluse buzunarele golindu-le pe ale celor din jurul lui. Coridorul era gol. uşile erau încadrate de flori pictate şi fâşii de coajă de copac. În drum spre casă îşi aminti cuvintele lui Mammot. spuse Ciocanul. — Ciocane? — Sergent? — Mi-am muşcat din nou interiorul obrazului. — O uşurez puţin. oboroace de buruieni uscate erau ţintuite de ziduri la fiecare intersecţie. Ciocanul era tras la faţă. Apoi urmează intersecţiile din Dealul Maiestăţii. intră înăuntru. — Când vom avea timp. Ciocanul se apropie. Îşi văzuse întotdeauna unchiul ca pe un bătrân înţelept. negustori Rhivi. întorcându-se să urmărească traficul din stradă. apoi încuviinţă tăios. În timpul Festivalului. Un nor de praf se ridica între ei şi Whiskeyjack îşi întoarse atenţia la harta oraşului. Când va fi timp. spunând că schimbarea anotimpului dădea eforturilor umane perspectiva potrivită. Ai trimis-o pe Iertare de aici? — Da. Ciocane. făcând din aleile înguste locuri atât de puternic mirositoare încât deveneau imposibil de străbătut. O amorţeală rece îi inundă mintea. Imperiul Malazan va intra în marş prin porţile noastre. Nu era numai o escapadă inofensivă: era un mod de a întârzia probabilul şi de a crea inevitabilul. — Sper că Ben şi Kal se descurcă. Mirosul animalelor se amesteca cu mirosul oamenilor. Am putea să dansăm pe străzi tot anul. Whiskeyjack închise ochii. Până şi cuvintele pe care le spui sunt aceleaşi. Sergentul rânji trist. — Se cam învecheşte treaba. fiind un popor muncitor şi disciplinat.

Crokus. maimuţa înaripată a savantului plutea zgâriind şi trăgând disperată de zăvor. nu mi-ai răspuns la întrebare. Obosit. — Desigur. Mammot se aplecă în faţă şi turnă ceai. întrebă: — Ceai. presupun. Disciplina. se prinseră de scalpul lui. Avem vreun motiv să ne grăbim? — Doar nerăbdare tinerească. chiar şi dreptul la proprietate. Chiar şi privilegiile cer responsabilitate. — Istoria Darujhistanului. ca de om. să ajung cunoscut în astfel de cercuri? — Ei bine. Mammot se întoarse cu tava în mâini. arătând spre birou. Surprins. — Arăţi obosit. Abia am început al cincilea volum. desigur. — Măi! Un interes sincer pentru educaţie. Crokus îl privi atent pe unchiul său. Îl ignoră pe Crokus până când acesta sosise şi îi trase zăvorul. deci? În sfârşit? După cum am mai spus. Ciripi. Crokus? Cât despre micul monstru care ţi s-a cocoţat probabil în cap. — Tot o pacoste ai rămas. care se începe cu domnia lui Ektalm. 198 . Mammot suflă în băutură. băiete. aşa cum am spus întotdeauna. spune-i că m-am săturat de el pe ziua de azi. Se aşeză cu un geamăt slab. poate mai puţin. Crokus clipi: — Cine? Zâmbind. spuse el. Mammot făcu un pas în faţă şi lăsă tava pe o măsuţă dintre scaune. — Ceaiul meu va face minuni. care deschisese o călimară şi bea cerneala din ea. Unchiule? — Ah. fără să ridice privirea. Mammot îşi ridică ceaşca şi se lăsă pe spate. Moby. Moby pufni indignat şi fâlfâi din aripi spre biroul savantului. Lucrurile care distrag atenţia sunt periculoase. Fără să se întoarcă. ceea ce contează e desigur învăţătura. eşti destul de inteligent ca să ajungi departe. Dar în mintea lui Crokus apăru imaginea unei fecioare adormite. — Bine. nici Consiliul Orăşenesc nu e mai presus de puterile tale. aş zice un an. Crokus mormăi. — Cât timp ar dura. aceeaşi calitate pe care ai stăpânit-o cu măiestrie ca hoţ. Singura mea grijă. — Cu studiu intens şi cu nerăbdarea ta tinerească. unde ateriză pe burtă. Şi în timp ce eu sunt doar un umil om de litere. poate mai mult. Mammot îşi sorbi ceaiul. penultimul dintre Regii Tirani. zâmbind. băiete. ei? îi spuse Crokus creaturii.În faţa uşii lui Mammot. un hoţ trebuie să fie sigur de un lucru – concentrarea sa. întrebă el încet. dacă vei alege direcţia aceasta. ridicând o sprânceană la Moby. fluturând din mână când aceasta zbură prea aproape şi sfârşise încurcată în părul lui. Nişte mâini micuţe. este legată de riscurile pe care eşti nevoit să ţi le asumi. Într-adevăr. — Da. Mammot aruncă o privire spre birou. — Poate că da. O expresie vicleană luci în ochii lui Crokus in timp ce îl privea pe Mammot. Înăuntru. împrăştiind hârtii pe podea. spuse Mammot. şi privilegiul proprietăţii cere ca proprietarul să fie responsabil de protejarea acesteia. Ochii săi umezi îl fixară pe Crokus. cuvântul meu îţi va deschide multe uşi în oraş. spuse el. poate că nu. — După cum ştii. nu prea am remuşcări de ordin moral apropo de profesia pe care ţi-ai ales-o. şi deschise uşa. — Băiete. şi am o dispoziţie sumbră. Crokus se prăbuşi în scaunul mai puţin şubred dintre cele două din încăpere. deoarece contest orice drept. spuse Mammot. Mammot prepara ceai de ierburi. În orice caz. apoi scheună şi zbură în cercuri în jurul capului său. Ce scrii. înduplecându-se. Oftând. — Ce ai scris în toţi aceşti ani? întrebă el pe neaşteptate.

Crokus încuviinţă. apoi tuşi. Pe birou. ci. dacă ai vorbit serios despre asta. Ezită. sau Shurl. Mormântul nu a fost găsit niciodată şi zvonul s-a pierdut – puţini sunt cei care mai ştiu de el în zilele noastre. Ce s-a întâmplat atunci cu al treilea popor? Cei care au învins? De ce nu sunt aici în locul nostru? Mammot deschise gura să răspundă. nu au dispărut de tot – se spune că unii Jaghuti au supravieţuit până în ziua de azi. sau Krussa. Cele două popoare rămase se luptau neîncetat. Încruntătura bătrânului se adânci. spuse Crokus nepăsător. În orice caz. Erau numiţi Jaghut. băiatul meu. trei mari popoare mari se luptau pentru supremaţie. Deci. răzgândindu-se. Primii care au ieşit din luptă au fost Forkrul Assail. În timp. deşi nu în Genabackis. apoi se opri. cu o expresie indescifrabilă pe chip atunci când răspunse: — Da. — Lecţia e limpede pentru cei care aleg să o vadă. iar Jhag au fost înfrânţi. legenda Gadrobi s-a răspândit peste dealuri. deşi termenul s-a transformat în zilele noastre în Jhag. apoi atenţia în reveni la Crokus. — Da. — Bea ceaiul. şi din miile de căutători de comori sosiţi în fiecare primăvară. Asasinul. Deşi au pierdut războiul. şi cei care ştiu câte ceva. — De ce? Mammot se încruntă. Moby cârâi. Mammot îi aruncă o privire.. Crokus miji ochii. — Ştii ce înseamnă? Crokus dădu din cap. 199 .. ei bine. spuse Crokus. la început câţiva apoi mulţimi întregi – triburi întregi conduse de şamani şi vrăjitori însetaţi de putere. vom începe lecţiile cu istoria Darujhistanului. Mammot îşi puse jos ceaşca. Printre triburile Gadrobi. De fapt îşi amintea. exista legenda că mormântul unui Jaghut se află îngropat pe undeva în dealuri. Nu din cauza slăbiciunii. din fericire. — Ai mai auzit undeva vorba asta? De curând? — A pomenit-o cineva. în nordul Genabackanului şi în sudului Catlinului. Fiecare coastă a dealurilor era înţesată de şanţuri şi guri de mină. care a adus Vremea Răzvrătirii şi odată cu asta sfârşitul epocii tiranilor. — Oh.— Uzurpatorul lui Letastte. indigene. urmat la tron de fiica sa. din cauza dezinteresului. Se întrebă ce fusese Mammot pe cale să dezvăluie şi de ce alesese să n-o facă. Bătrânul se opri. Jaghutii posedau o magie puternică şi creatori ai unor Vizuini secrete şi obiecte cu mari puteri. Mammot cuprinse ceaşca de ceai în mâini. niciunul dintre ele uman în sensul în care înţelegem noi umanitatea. căutătorii acestei legende au venit pe dealuri. — Darujhistan. Crokus reflectă o vreme. iar consecinţele au fost inevitabil catastrofale. Darujhistanul s-a născut dintr-un zvon. Mammot se lăsă pe spate. spuse el. o spusese. Acum. Sandenay. sigur. s-a întâmplat. pentru că era o rasă de indivizi. aşa cum li se spune acum. Darujhistan a fost creat dintr-un zvon. dar. — Născut dintr-un zvon. luptându-se la fel de mult şi între ei. Rallick Nom. Din acele tabere şi mahalale. dar asta nu înseamnă că vom începe cu volumul cinci. apoi începu: — În timpul Primelor Cicluri din acest Ţinut. — Rareori se întâmplă ca o creaţie Jaghut să ajungă pe mâinile oamenilor. băiete. Vom începe cu începutul. — Deci Krussail au dispărut. a luat naştere un oraş. în regate de multă vreme căzute în ruină din est şi vest. Dar nu-mi amintesc cine. În cele din urmă unul din acestea a fost înfrânt. nu ştiu destul ca să înceapă căutarea. — Crokus.

făcute din haine vopsite în culori ţipătoare. şi sunt cunoscuţi pentru cei care au înfruntat Imperiul Malazan. Sub Zidul celei de-a Doua Trepte din Faţa Lacului. gusturile lui Kruppe nu erau foarte pretenţioase. Fermierii Gredfalan stăteau în căruţele lor. înconjuraţi de un roi de muşte. Vânzătorii de lemne îşi făceau loc cu carele prin mulţime. Vânzători asudaţi şi extenuaţi îşi înjurau concurenţa. pe deasupra capetelor clienţilor. dar se alarma de fiecare dată când îl zărea. băştinaşii Rhivi strigau nesfârşite laude nazale la adresa cărnii lor de cal. nu fusese nicicând mai mare. Pescarii Daru mergeau cu prăjini de care atârnau peşti afumaţi. în mijlocul mulţimii.— Nimeni nu ştie sigur ce s-a întâmplat cu ei. legănându-se deasupra capetelor lor. îngropat din nou în adâncul fiinţei ei. cu braţele legănându-se de parcă aveau viaţă proprie. Bărbatul cel mic şi gras era periculos. Ei există. Ceea ce o provocase dispăruse acum. plânsetul unui copil. stins. Crokus. Fura mâncare – mai ales fructe şi dulciuri – şi după aceste dorinţe ale cerului gurii îşi ascuţise el îndemânările magice. Cum şi de ce trebuiau să-şi găsească răspunsul. O parte din mintea strigă la aceste cuvinte. al fricii nu îi aparţinea şi nu îi aparţinuse niciodată. păstorii Gadrobi stăteau lângă pripoanele înconjurate de capre şi oi zgomotoase. cireşele învelite în ciocolată care erau smulse din tigăi. i se părea că aude. iar numele lui e Ammanas şi este Lordul Umbrelor. ca T’lan Imass. Cu toate acestea. Frecvent izbucneau certuri într-un loc sau altul. Iertare îşi croia drum prin mulţime. într-un fel. sau cum au devenit ceea ce sunt astăzi. înghesuiala mulţimilor despărţindu-i pe certăreţi cu mult înainte să apară gărzile iritate. declanşată de un singur cuvânt rostit de sergentul Whiskeyjack. Ghemuiţi pe preşurile lor de iarbă. plăcintele care săreau din tăvi. mâinile sale dansând haotic prindeau merele care zburau din coşuri. Stau alături de Domnul Umbrei. Căldura apăsătoare. Kruppe păşea vioi pe strada pieţei. fiecare ţinând la vedere simbolul sectei sale. Bărbaţi şi femei purtând robele întunecate din Callows îşi cântau pretenţiile discordante ale Miilor de Secte ale lui D’rek. Şi tot ceea ce este periculos. Am venit aici ca mână a morţii. La intersecţii. toate mişcându-se aşa de repede încât păreau doar nişte umbre care 200 . Iertare zâmbi şi încuviinţă în sinea ei. Se părea că în postura de hoţ. Pe măsură ce mergea. Protectorul Asasinilor. Deşi la început venise asupra ei cu o forţă care păruse aproape copleşitoare. Clarvăzător. care se aduna de-a lungul zilei pe bulevardele şi aleile înghesuite. străduindu-se să nu-l piardă din ochi pe bărbatul cel gras. Se simţise ca şi cum un lucru întunecat şi compact din creierul ei plesnise la auzul acelui cuvânt şi acum se lupta împotriva a tot ceea ce o înconjura. Inspiră adânc şi se concentră asupra misiunii care îi fusese încredinţată. — Clarvăzătoarea e moartă. Orice-ar fi fost lucrul împotriva căruia se lupta. acesta câştiga bătălia. îşi spuse. o asemenea mişcare nu era doar o simplă afectare: ascundea gesturile necesare pentru a arunca vrăji. Nu era dificil de urmărit. Ţesătorii Catlin stăteau în spatele fortăreţelor lor înalte până la talie. se auzi murmurând. trebuie să moară. Plânsetul se auzea din ce în ce mai slab. cunoscut de toţi drept Funia Umbrei. al mâniei. piaţa de pe Aleea Sării era aglomerată ca de obicei. în timp ce alţii împingeau cărucioare de lemn încărcate cu brânzeturi şi vase de lut umplute cu lapte fermentat. dar fata se lupta şi o furtună de gânduri. — Eu sunt Cotillion. vânzând fructele amare şi tuberculii dulci de sezon. recăpătând controlul. acum simţea că aceasta începuse să slăbească. Luxul plânsului. În orice caz. copiii lor agăţându-se de legăturile de lemne ca nişte maimuţe. în timp ce alta se întreba: Ce Clarvăzătoare? — Sunt înlăuntru şi totuşi izolat.

La o jumătate de cvartal în jocul străzii. Bărbatul rânji. — Îl urmăreşti pe Kruppe. Două femei grosolane. — Oricum. apoi se uită împrejur. De ce dorise sergentul să găsească un astfel de loc era un lucru pe care acesta nu i-l spusese. Dupăamiaza se transforma într-un amurg dens şi apăsător. Continua să meargă. Un pumnal luci între ei. — Ce-i? Femeia se aplecă spre ea. cu o expresie satisfăcută pe faţa sa plină. Privi în sus şi în jos pe stradă. de obicei. Iertare se întoarse. dar nu putea detecta niciun gest care să indice prefăcătoria unui hoţ. muşcând din acesta. legănându-l înainte şi înapoi. Cu toate acestea. Ce-ar fi să ne întoarcem pe alee. Văzuse destul din purtarea acestuia pentru a-şi da seama că era un Adept. De fiecare dată când acesta încerca să ajungă la sfoara cu care îi erau legate picioarele. cu un răsuflarea duhnind a bere. Pe măsură ce se apropia de scările din faţă. Iertare se uită urât la femeie.. Se opri înainte să facă al doilea pas. — Toate astea sunt doar o milogeală pentru un fel de conversaţie prietenoasă. pentru că mintea dinapoia faţadei grasului lăsă să se înţeleagă că avea talente mult mai mari decât cele pe care le arătase. Kruppe ajunse la Hanul Phoenix. prinzând-o pe Iertare de braţ când aceasta trecu prin dreptul lor. — Lasă-mă să trec. tu! spuse femeia. şi-i şopti: 201 . Bărbatul de pe scări părea să-i cerceteze pe toţi cei care intrau. În orice caz. altele mai mici. Lama intră în ochiul drept al bărbatului şi apoi în creier. Conversaţiile erau scurte. Tot ce intra în mâinile lui Kruppe dispărea în mâneci.ocoleau oamenii din calea lor. dus în buzunarul corespunzător mărimii. Dacă ar fi putut. dând cu ochii de un băiat care gemea. Cel puţin nu fără escortă. Desprinzându-se de perete. În cele din urmă. spuse ea liniştită. Se opri. Apoi. iar aerul mirosea a ploaie. Cea mai apropiată persoană era la mai mult de o un cvartal distanţă. după un lung drum indirect. era confuză. atenţia asasinului se concentra asupra ei. intenţiona să intre în han. aterizând cu o bufnitură puternică lângă scări. Una dintre ele rânji la Iertare. fetele nu ar trebui să poarte sabie. Cum de o observase grasul? Bărbatul se sprijini de balustradă. îndreptându-se în direcţia opusă. dar ea nu intenţiona să se întâmple una ca asta. — Hei. spuse el. Nevăzând pe nimeni suficient de aproape pentru a observa ceva în neregulă în întunericul din ce în ce mai adânc. Tu laşi sabia şi eu o să mă port frumos. un cunoscător ale delicateselor culinare din sute de culturi. Iertare traversă şi se apropie de Hanul Phoenix. Altfel. atârnat cu capul în jos. Prinse marginile pelerinei şi şi-o strânse în jurul taliei.? Mâna stângă a lui Iertare ţâşni în afară. Sper că nu vrei să intri. lucrurile pot ieşi rău şi unde ar mai fi distracţia. ar fi lăsat-o pe dinafară cu totul. nu. Iertare se apropie şi îşi recuperă pumnalul. Iertare se sprijini de zidul ros al unei locuinţe sărăcăcioase şi îşi încrucişă braţele. scoţând din mânecă un boţ glazurat de miere. Vrăjitorul şi Kalam aveau bănuieli legate de ea şi simţea că argumentele lor începeau să-l convingă pe Whiskeyjack. Era genul de loc pe care Kalam şi Ben cel Iute fuseseră trimişi să-l caute pentru Whiskeyjack – frecventat de hoţi. Cu o sabie? Nu. deschise uşa şi dispăru înăuntru. potrivindu-şi centura de care era prinsă sabia de duel. Se opri pe scări şi flecări cu un ucigaş singuratic care stătea acolo. întradevăr. primea o lovitură peste cap. pentru că cei doi se recunoşteau unul pe altul. Omul mic şi gras era o minune. unele mai mari. bătăuşi şi asasini. făceau cu rândul. o creatură periculoasă. Confirmarea faptului că era.. urcă scările şi intră în han. nu? Dădu din cap. Studie hanul din locul unde se afla. Acesta se legănă şi căzu peste balustradă. Înăuntrul mânecilor largi şi căzute ale hainei sale fuseseră cusute buzunare.

muritorul este mereu cel dezavantajat. alte lucruri care trebuiau rezolvate. Scopul său era ca într-o zi să stea dinaintea fecioarei D’Arle. serveşte-ne cu câteva beri Gredfalan. Nu pe aici. îl făcea să se încăpăţâneze. zâmbi Iertare în sinea ei. Până atunci. Iertare înţepeni. hoţul. Se îndreptă într-acolo făcându-şi loc cu coatele. 202 . Apoi sorbi. în orice caz. Crokus se apropie cu grijă. şuieră el. trântindu-şi antebraţele groase pe bar şi aplecându-se în faţă. — Nu cred că vrei să ai grijă de mine. îi întărea hotărârea. Ceva din sinea sa îşi bătea joc de această imagine. Iertare ridică mâna şi apucă cana de toartă. Are gusturi. Când Iertare ajunse la bar. se hotărî să nu facă niciun efort să se ascundă. Meese se înclină spre Iertare. Iertare văzu un loc liber la bar de unde putea să stea şi să observe. Iertare văzu că era tânărul brunet. Îl văzuse deja pe bărbatul cel mic şi gras – cum îl numise ucigaşul? Kruppe. Se întoarse odată cu toţi ceilalţi şi văzu un tânăr brunet stând în prag.— Dacă dai de necaz trebuie doar să le chemi pe Irilta şi pe Meese. Drumul pe care i-l stabilise Mammot era intimidant. Iată-l pe Crokus. Se aşezase la o masă de lângă peretele din spate. avea alte treburi de făcut. De afară se auzi goarna Gărzii. Totul era prea absurd. Adesea. Meese rânji. Când ajunse la treptele hanului văzu o umbră chircită în spatele balustradei. Prin încăperea aglomerată. oferindu-i lui Iertare un zâmbet obosit. Crokus merită ce-i mai bun în Darujhistan. Astea suntem noi. fato. Meese. Iertare se uită încruntată în jos. Fusese imprudentă. liniile lor de sânge şi certuri diferiţi între demnitari – dar îşi jurase că îi va da de cap. dar călduros. A fost înjunghiat! Vreo şase clienţi se năpustiră spre uşă. totuşi. învăţatul. spuse Meese. Privindu-l. Mâinile îi alunecară sub pelerină. Nu avem gura slobodă. într-o stacană de cositor. Meese chicoti şi îl cuprinse pe după umeri. nu-i aşa? Apăru şi berea comandată. este exact genul de presiune care face ca un om să cedeze. Într-un război al răbdării. comandând ce era mai bun în oraş. am o zi foarte proastă. Crokus se aplecă înainte. la eticheta de curte. spre bere. cu faţa palidă. — Doamna e foarte bună. Din moment ce Kruppe o remarcase. — E bună. Femeia pe care Irilta o numise Meese apăru lângă ea. Chert era un porc. — Gusturi bune în orice situaţie. — Cineva l-a omorât pe Chert! strigă el. în şoaptă. Va reuşi într-o zi. tânăra promisiune. O altă persoană veni lângă Meese. educaţia trecând mult dincolo de cărţi. împingându-l pe tânăr şi dispărând afară. şopti ea. uşa se deschise cu o bufnitură de cealaltă parte a încăperii. — Uşor. Meese. Scurve. Totuşi. — La naiba. spuse: — Bere Gredfalan. dinapoia galeriei. Am spus că o să avem grijă de tine. Chiar bună. Meese întoarse capul şi se aplecă din nou spre Iertare. te rog. la funcţiile diverşilor oficiali. spuse ea. — Data viitoare. Pe aici avem grijă de noi în primul rând şi nu vreau un cuţit înfipt în ochi. ar fi bine să nu te mai porţi aşa. spuse ea liniştită. înghiontindu-l pe Crokus. mugi Meese. Iertare trecu mai departe. — Scurve. da? — Mulţumesc. aşteptând să-i fie prezentat în mod oficial. Prinzând privirea barmanului. Iertare se întoarse înapoi spre bar. Crokus dădu colţul şi se apropie de Hanul Phoenix. — Serveşte-o pe doamna.

chiar în clipa în care un Chip Cenuşiu din partea locului îşi apropia băţul aprins de un felinar cu gaz. să trecem acum la chestiile ieftine. Lipit de Zidul celei de-a Doua Trepte în districtul Faţa Lacului. Kalam se opri în faţa barului pentru a-l privi pe omul ciudat. Te cheamă Kruppe. Lampa se aprinse cu o flacără albastră care se domoli repede. apoi se opriră. Asfinţitul aduse cu el o ploaie uşoară în Darujhistan. Sub tejghea. îmbrăcat în cenuşiu trecând mai departe pe stradă. câteva îi scăpară printre degete şi se rostogoliră pe bar. Meese rânji într-acolo. Ajunse la ultima colibă sărăcăcioasă care se sprijinea de zid prin nişte zimţi bizari şi intră. Kalam ieşi din Barul lui Quip. un loc de întâlnire al marinarilor şi pescarilor. Crokus întinse mâna şi luă moneda. Când o retrase. — Peştele plescăitor în persoană. Pereţii barului erau din gresie şi dea lungul timpului întreaga construcţie se înclinase pe spate. Nimeni nu vorbi. Departe. Iertare se holba la monedă. răspunse Scurve. Încercând să le numere. Crokus băgă mâna în buzunar şi scoase un pumn de monezi. se întinse să adune celelalte monezi pe care Crokus le pusese pe bar. fusese în întregime instinctivă. se încruntă ea. făcu o săritură mare în aer şi oprindu-se cu un zornăit drept în faţa lui Crokus. Meese. Nimeni în afară de ei nu fusese martor la întâmplare. Meese. — Asta nu.Scurve aduse cele două beri. la fel şi Scurve şi Meese. Această izbucnire a vrăjitoriei Umbrei. Iertare îi observă privirea lui Crokus alunecând în josul trupului ei. Numai că. cu ochii aţintiţi pe halba de bere din mână. — Un băiat plăcut. Crokus. 203 . băiete! se auzi un strigăt de sub galerie. Deci. — În regulă. Pe neaşteptate. oftă Meese. nu? Iertare se sprijini de bar. Iertare îşi trecu mâna peste mânerul şi teaca pumnalului. apoi oprindu-se. Barul lui Quip se sprijinea acum de zidul celei de-a Doua Trepte. spusese ea. În regulă. se vedeau fulgere. Va trebui să acţioneze foarte prudent. precum valurile oceanului. Moneda continua să se învârtă la fel de repede. O făcea bănuitore. se găsea Barul lui Quip. Va trebui să-l ucidă. Miji ochi spre cer. Scurve strigă exclamativ când moneda alunecă de-a lungul barului. Într-un ulcior de lut. mormăi Scurve. Devii la fel de rău ca şi Kruppe. apoi porni în susul străzii. — Bine. mormăi ea. aceasta era udă. Din cele trei căzute. ca şi cum s-ar fi retras din stradă. Şi acesta era legat cumva de Kruppe. ceţurile târându-se de deasupra apelor spre ţărm. Ridică stacana. iar chipul i se albi şi mai tare. îl găsise pe omul lui Oponn – aşa uşor. te rog. — Aşa-i. — Crokus. Zâmbetul tânărului deveni încordat. flăcău. A treia continuă să se învârtă. băgând moneda înapoi în buzunar. două zăngăniră scurt. răspunzând la influenţa Monezii. apoi ezită. Ben cel Iute îşi ridică privirea din unde stătea cu picioarele încrucişate în mijlocul podelei din pământ bătătorit. cu o voce la fel de răguşită. marea majoritate construite din lemn de plută şi scânduri subţiri smulse din ocazionalele epave din Reciful lui Mole şi aduse la ţărm. Iertare o urmări din priviri. ştia că n-avea s-o facă. prea departe pentru a se auzi şi tunetul. răspunsul veni clocotind din interior. Era aproape prea simplu. dacă ai. Când stacana îi fu pusă dinainte. Scurve? Bere. simţind loviturile ecourilor puterii în cap. Eu şi Irilta avem grijă de el. Cu mâini tremurânde. Crokus pufni. Crokus se întinse spre ea. Deci. Crokus văzuse sângele. după ce cu câteva momente în urmă deschisese valvele de cupru. — Plăteşte înainte să o bei. Nicio grijă din partea asta. peste lac. la fel cu colibele din jur. scrâşni el. Crokus îşi feri privirea şi se întinse după ea. — Mai târziu.

de război. E altceva. Pe vrăjitor îl trecură fiorii. acolo-s numai fermieri şi păstori. — Soarele aproape a apus. deci? întrebă Ben cel Iute. aş fi preferat să lăsăm totul baltă şi să fugim departe de toate. Vrăjitorul îşi înălţă capul. — Şi dacă află Tayschrenn? Zâmbetul lui Ben cel Iute se lăţi. — Onoare. — Întotdeauna am crezut că asta e ceva ce trebuie evitat. — Corect. Kalam încuviinţă. — Poţi s-o mai zici o dată. Se sprijini cu spatele de piatra veche şi poroasă şi îşi privi camaradul. Este loial unei idei şi felul ăsta de om e cel mai greu de convins. Deci procedăm astfel deoarece este singura alternativă care ne-a rămas. cu atât mai bine. Cu cât atragem mai mulţi Ascendenţi în acest conflict. Vrăjitorul zâmbi încordat. — Vrei să spui că au anticipat încercarea noastră de a stabili o legătură? Kalam privi în altă parte. — O imagine neplăcută. spuse Kalam. Dar nu-i un asasin. Ben. Whiskeyjack a sugerat planul. Kalam râse scurt şi sec. — Cum rămâne cu partea ta de plan? Ben cel Iute înclină capul. Puterea atrage putere şi cu puţin noroc. pot să jur. Eşti sigur că-i necesar? — Nu. Se îndreptă spre peretele îndepărtat şi se aşeză pe aşternutul său. doar mirosul care vine din locul ăla e destul ca să-i tai de pe listă. La naiba. Ben. Nebunia lui Hairlock a devenit un risc. — Atunci vom muri cu toţii mult mai repede. Ghilda parcă a intrat în pământ – de ce. E timpul să-i dau drumul. Aşa stau lucrurile. — Whiskeyjack aproape s-a înecat când ţi-a auzit propunerea. În mod sigur nu se găsesc în Districtul Faţa Lacului. nu ştiu. dar încă îl mai putem folosi. Bătrânul probabil râde în iad chiar acum. începând de mâine. Răspunsul său fu doar o şoaptă slabă. — Mă îndoiesc că sunt idioţi. cu cât e mai multă confuzie şi mai mult haos. — Cam aşa stau. Vom încerca în Daru.— Ai avut noroc? — Nu. Ben. Districtul Gadrobi? — Nu. o ultimă dată. Oferă Ghildei un contract pe care să nu-l poată refuza. — Crezi că poate Consiliul Orăşenesc s-a mobilizat pentru a-i elimina pe asasinii locali? Privirea lui Ben cel Iute străluci în întuneric. oricum. toate porcăriile alea costisitoare. Kalam ezită. Dujek şi-a dat acordul. Vei fi întrun cuib de vipere. apoi se retrag şi se uită cum cad liderii ca nişte muşte fără cap. — Vrei să plec de aici? întrebă Kalam. — Personal. Cei doi vorbeau pe limba bătrânului Împărat. — Aproape gata. Ben cel Iute ridică privirea. Ridicând din umeri. — Ce urmează. Trebuie să ştie că Malazanii aşa procedează. Ben cel Iute clătină din cap. Dar încearcă să-l convingi şi pe sergent de asta. cu atât e mai bine. de Darujhistan. Singurul nume pe care lam aflat şi este învăluit în mister este al cuiva numit Ţiparul. Dar acum. integritate. moartea lui Hairlock va fi exact ce ne trebuie. 204 . Şi eu la fel. dacă nu putem găsi un asasin din partea locului. de Imperiu. Kalam continuă: — Totul e doar teoretic.

— Poate a fost martorul unei atrocităţi oribile. Aruncă cenuşa în cele patru zări şi blestemă-mi numele din tot sufletul. Coll îl intercepta înainte să ajungă la masă. Poate a fost zdrobit aşa cum un bărbat zdrobeşte un şoricel drăgălaş sub picior. Asasinul se apropie de masă. ca un ucigaş pentru care groaza pierise de multă vreme din actul omorului. ticălos bătrân ce eşti! Rallick îl luă de după umăr şi împreună merseră la masă. Lui Kalam i se păru că prietenul său se dezumflă încet. — Chert a fost un neghiob. Dacă nu mă întorc. — Destul! strigă Kruppe. urmărise o trupă de mercenari trecând călare prin oraş. Ben cel Iute făcu un semn. — Cineva scapă de leş. Înţelegi că nu ţi-aş fi cerut acest lucru dacă nu-mi erai cel mai bun prieten. copil fiind. Kruppe tocmai mănâncă. apoi scăzu la o licărire pâlpâitoare pe pământ. — Cine ştie? Kruppe mişcă din sprâncene. Cercul de flăcări străluci. Acesta închise ochii. spuse el. Fluturând mâinile spre cele două scaune libere. Gâtul lui Ben cel Iute trosni. Văzuse sângele de pe pumnalul femeii aceleia cu părul negru. ia-mi corpul şi incinerează-l. Kalam rămase tăcut. continuă Murillio.— Nu. Acum dă-i drumul. desigur. Un Murillio palid se întoarse la masă şi se aşeză. — Înţeleg. întinzându-şi picioarele şi încrucişându-şi braţele. dar nu era tipul care să atragă acest gen de răutăţi. de data asta vreau să stai exact unde eşti acum. vă spun că flăcăul Crokus a privit visător în gol în timp ce Murillio şi Kruppe au discutat despre ultimele trăncăneli ale şobolanilor de stradă. Crokus se uită în jur.. Arăta ca un mercenar. — Nom. la naiba. spuse Murillio. răspunse Ben cel Iute. Privirea sa rămase fixată pe femeie. Îmbrăcată într-o armură de piele. Direct în ochi. — Ca să vă faceţi o idee despre cum merg treburile. Crokus nu spuse nimic. Îşi amintit că se numeau Garda Purpurie: cinci sute de bărbaţi şi femei. înconjurându-l pe vrăjitor. se lăsă pe spate într-al său. Oricine l-ar fi omorât pe Chert a fost un profesionist. îi amintea de timpurile când. părând să nu-şi dea seama că localnicii se dădeau toţi la o parte din calea lui. ca şi cum ceva esenţial pentru viaţă dispărea. Aşteptă în tăcerea adâncă. Ai văzut ceva care să sugereze una ca asta? 205 . — Despre ce trăncăneli e vorba? întrebă asasinul nepăsător. ridicându-şi mâinile. — Prostii. agăţată la şold. Omul voinic îl plesni pe spate pe Rallick şi se sprijini ameţit de el. — Zvonul că ne-am aliat cu Sămânţa Lunii. Rallick se aşeză şi se întinse după halba de bere. spuse Kruppe. — Dragii mei tovarăşi! Kruppe vă invită să vă alăturaţi adunării noastre. Coll rămase în picioare. ignorându-l pe Kruppe. cu o sabie simplă. Kalam îşi schimbă poziţia. dragă Murillio. apoi clătină din cap. clătinându-se încruntat. Kruppe îşi ridică privirea. umerii îi căzură şi o răsuflare adâncă ieşi cu un şuierat slab. cu o zi tare proastă. Ce făcuse Chert ca să merite un cuţit în ochi? Crokus privi în altă parte exact când Rallick Nom intră în bar. Apoi întrebă. şi nicio cataramă lucioasă printre ei. pe măsură ce bărbia se afunda în piept. Ochii săi reveniră la femeia care stătea alături de Meese la bar. şi se întâmplă să aibă un stomac sensibil. Un cerc de flăcări răsări din pământ.. de duel. mârâind: — Cât timp să aştept? — Până în zori.

urmată de alta. Oricare ar fi fost sursa acestei modelări. Haosul atingea toate tărâmurile cu degete noduroase din care se scurgea putere. Călătorea acum pe una dintre acele căi. îşi smuci chipul roşu spre Crokus şi zbieră: — Cinci dragoni negri! În Vizuina Haosului. — Am înţeles de la unchiul Mammot că acei consilierii nu au primit niciun răspuns de la Sămânţa Lunii. de a simţi ce se află în spatele lor. Ben cel Iute deschise ochii. Pe un astfel de drum încercase să meargă înainte şi se trezi dând înapoi. schimbătoare şi pline de contradicţii. Consiliul şi-a ridicat cortul drept sub ea. — Doar eu voi trece! şuieră el. Bariera arăta ca o simplă stâncă de culoarea ardeziei. — Cine locuieşte acolo? întrebă Crokus. Pe neaşteptat. era o adevărată nebunie. reuşise să stăpânească modalitatea de a le găsi pe cele pe care le căuta. mijind o clipă ochii la Rallick. Ben cel Iute cunoştea nenumăratele poteci schimbătoare care duceau spre uşi. Marginile acesteia erau tari şi calde. — Tipic. Nimeni. Nici nu era sigur că se putea. — Sunt puterea voinţei într-un loc care respectă asta şi numai asta. Împinse mai tare. spuse el liniştit. apoi păşi înainte şi atinse uşa cu mâinile. În cele din urmă ajunse la uşa pe care o căuta. ajunsese la o cotitură abruptă spre dreapta. dar acestea aveau propriile lor legi – sau poate erau ale lui şi încă nu le cunoştea. exista vreo cale de întoarcere? Dincolo de amănuntele acestui lucru se întrezărea ultima şi cea mai mare dintre grijile sale: era pe cale să intre într-un ţinut în care nu era binevenit. altor căi ale magiei. un cumul de energie la fel de solid ca bazaltul. Îşi recăpătă echilibrul şi privi împrejur. învăţase căi de a le modela energia. Se sprijini de barieră. — Luna nu s-a mişcat. devenind sticloasă ca obsidianul. nu? Nu numai asta. Stătea pe un câmp sterp iar în depărtare. în stânga sa. Flutură o mână în spate. Deşi le numea uşi erau de fapt bariere create în locul unde o Vizuină o atingea pe alta. nicăieri nu e imun în faţa haosului. uşile fiind răni întărite în carnea altor lumi. un drum al neantului înconjurat de creşterile proprii ale Vizuinii. Nu căutase vreodată să treacă de o astfel de uşă. alungând o apăsare crescândă. Simţi că uşa începe să cedeze. — Sunt atingerea Vizuinii. apoi de încă una – toate în aceeaşi direcţie.Murillo rânji. Coll se clătină şi îşi aruncă ambele mâini pe masă să-şi recapete echilibrul. Se opri o clipă să stăpânească tremurul trupului fantomă. Crokus vorbi. Plutind dinaintea ei. alunecă prin uşă şi energia îi străluci în jurul trupului. comentă Murillio. Găsise moduri de a schimba barierele. — Sunt cârmuire. Vrăjitorul îşi concentrase talentele pe asemenea uşi. Vrăjitorul se împletici pe un pământ pietros şi pârjolit. Spre centru devenea fierbinte şi moale la atingere. Şi dacă ar fi supravieţuit în lumea de dincolo. În timpul petrecut în Vizuina Haosului. Fiecare Vizuină de magie avea un anumit miros. cu un bufnet sinistru. se conturau dealuri 206 . Ben cel Iute închise ochii. Ben cel Iute şopti o poruncă şi spiritul lui luă forma corpului său. fiecare ţinut avea o anumită textură şi deşi căile pe care le urma nu au fost niciodată aceleaşi cu cele de dinainte. apoi de alta. oricine ar fi acolo sus. Ştia că puterea minţii sale era cea care deschidea drumurile. Suprafaţa îşi pierdu încet opacitatea sub mâinile vrăjitorului.

spuse el. mişcându-se unison chiar deasupra lui. încrucişându-şi picioarele şi împreunându-şi mâinile în poală. Ben cel Iute se aşeză. am venit în ţinutul tău. 207 . — Domn al Umbrei. Deasupra se întindea un cer de culoarea argintului-viu. Lord al Umbrelor. Vei găsi de cuviinţă să mă primeşti ca pe un vizitator cu gânduri paşnice? Dinspre dealuri veni un răspuns: urletul Copoilor.joase. presărat cu nori lungi ca nişte funii negri ca cerneala.

Auzi paşi în spatele său. şi multe lucruri au fost slobozite. — Ţi-am adus ceai de ierburi. mormăind pentru sine. — Deloc. şi deci înlănţuit în locu-acesta. Kruppe stătea şi citea în biroul lui Mammot. 208 . spuse Kruppe. tuşind încet şi privind în altă parte. La Chemare multe ţinuturi au fost zdrobite de Pumnul Zeului. despre care se spune că trăieşte prin Tiste Andii în Dintele lor de Întuneric. spre mulţumirea lui Kruppe. îşi spuse Kruppe în sinea sa. Hood. Cum dăduse Coll peste asta? Adevărat. dar chiar şi în trecut.Capitolul doisprezece Hai cu mine pe Drumul Hoţilor ascultă-i cântecul sub picior ce limpede-i intonat în pas greşit în timp ce te rupe în două Cântarea lui Apsalar Drisbin (n. Dar însemnătatea afirmaţiei pe care o zbierase Coll stătea în adevărul ei evident şi în felul în care avea de a face cu situaţia de faţă. va trebui să mai aştepte răspunsul. Atunci cine vorbise prin gura udă de vin a bătrânului? — Asta. ca şi Dessembrae. omul nu fusese dintotdeauna un necioplit de beţiv. cei ce sălăşluiesc în Întuneric în Locul dinaintea Luminii. acceptând recunoscător cana din ceramică. Asemenea fraze care picură la nesfârşit obişnuite pentru vechii învăţaţi sunt un blestem. îmi permiţi să te întreb ce căutai? Kruppe ridică privirea şi colţurile ochilor i se încreţiră uşor.. Înţesa avertismente în puterile sale dezvăluite. Zeul Beteag îşi dezvăluia prudent puterile. În sfârşit. Înlănţuit şi Beteag era acest zeu Kruppe ridică privirea de la volumul vechi şi dădu ochii peste cap. Kruppe gemu şi dădu repede paginile. Şi pe câmpu-acesta pustiit care îl întemniţase pe Zeul Beteag. Credeam că o să găsesc pomenit numele bunicii mele. după trei pagini. Ei bine. găsi numele căutate. Închise cartea şi se ridică în picioare. Zeul era Beteag. spuse bătrânul. era acolo. mulţi se adunară la asemenea faptă. — Ah. Mammot. oricât de înalt i-ar fi fost statutul. şi multe lucruri s-au născut. — Concizie. 1135) Încruntat. tot nu fusese aplecat spre studiu. Înlănţuit era Zeul Beteag şi astfel înlănţuit a fost nimicit. Kruppe a învăţat valoarea limbii moderne. Kruppe? — Foarte folositor. Un Dinte al Întunericului – Sămânţa Lunii? Casă a cinci Dragoni Negri şi unul Roşu? Îl trecură fiori. A fost folositor Compendiul Ţinutului Alladart. Din această relatare aproape că se aştepta să vadă numele bunicii lui printre cele pomenite acolo. hoinarul cenuşiu al Morţii. Dragonii Negri cinci la număr. pe-atunci Războinicul lui Hood – dar aici şi acum a rupt Dessembrae lanţurile ce-l legau de Hood. dar nu destul de prudent căci puterile pământului l-au ajuns în cele din urmă. Kruppe se roagă pentru concizie! Se întoarse la manuscrisul decolorat. …şi când a fost chemat pe Pământ. în timp ce intra în camera secretă. Lista părea interminabilă. ah. spuse bătrânul. absurd de lungă.. coborând din bolta de argint Kruppe încuviinţă. şi-n fruntea lor zbura Silanah cea cu aripi roşii. Mammot se încruntă apoi încuviinţă. Şi printre cele care veneau din bolta de argint. care nu mai există în timpul nostru. La adunare mai erau. Tiste Andii.

A cerut returnarea unei casete de bijuterii pe care o obţinuse de curând. da. Kruppe îşi întinse picioarele şi se lăsă pe spate. Motive personale.. Dar dacă i-o alimentăm. Da. fluturându-şi o mână. La fel ca orice aventură. şi aşa Kruppe a luat pe băiat sub aripa sa mătăsoasă. Curiozitatea. Rallick Nom şi-a luat în serios responsabilitatea. să stăm liniştiţi în faţa focului? Intrară în cealaltă cameră. — Ei bine. încă dând din cap. — De acord! Îţi vine să crezi. când nimic nu merge cum trebuie.. Încrâncenat de loial. — Şi ca să răspund la întrebarea unchiului său. spuse el. Kruppe ar trebui să pună cap la cap totul. Kruppe. spuse Kruppe. ei bine. Kruppe se tot întreabă dacă ăsta e adevăratul motiv. Mammot rânji.. atunci. l-ai mai văzut pe nepotul meu în ultima vreme? Kruppe îşi ridică o sprânceană. Se părea că Mammot încerca să ajungă undeva. — Astfel de comentarii trebuie să rămână între tine şi Kruppe. ba. — Cum îţi mai merge scrisul? întrebă el.— Înţeleg. Poate că vede în Crokus tinereţea sa pierdută. — Vai. Kruppe zâmbi vesel şi sorbi din ceai. În orice caz.. — Desigur. — Răspicat. desigur. am vrut. te rog. Aş vrea să ştiu de unde vin toate astea. într-adevăr Kruppe l-a văzut pe flăcău. motive personale – după cum a spus.. te-a rugat ceva? Kruppe miji ochii. — Plasa aruncată peste flăcău rămâne intactă. răspunse Mammot. apoi bătrânul îşi drese glasul şi spuse. Rallick e un om a cărui natură îi scapă lui Kruppe. supravieţuirea depinde de îndemânare. spuse el. Ei bine. spuse Mammot. ba da. Mammot întrebă: — Murillio e bine? Kruppe zâmbi. — . În primul rând.. Se opri să soarbă din băutură. cu un oarecare succes. — Poate. Mammot zâmbi. flăcăul visa la lupte cu săbii şi fapte tainice făcute pe alei pentru salvarea prinţeselor deghizate sau aşa ceva. 209 . — Pentru puţin. ardoarea sa. Mammot se întinse în faţă şi îl fixă pe Kruppe cu o privire intensă. acesta fiind un unchi îngrijorat cu privire la un băieţel care a găsit că străzile sunt un loc încântător de joacă. — Kruppe. dar Kruppe a găsit lăudabilă sinceritatea aparentă a băiatului. De cea intelectuală. nu te întreb atunci dacă ai avut noroc. — Nu. mişcându-şi alene degetele de la picioare. Norocul e un tovarăş îngrozitor zilele astea. Întradevăr. cred că Murillio ştie ceva despre asta. uşurat. Viaţa înseamnă mai mult decât furtişaguri până la urmă. cum e şi de aşteptat. ne întoarcem în camera de zi. Dar îţi mulţumesc pentru că înţelegi nevoia lui Kruppe de a fi circumspect. Aşa de multă ambiţie deodată. spuse Mammot. astfel încât Kruppe aşteptă. spuse Kruppe.. înţelegi. Mi s-a destăinuit în seara asta în timp ce luam masa la Hanul Phoenix. — Încet.. sunt surprins să aud asta de la tine. — Ţi s-a părut ceva ciudat în purtarea sa? Adică ţi-a pus întrebări ciudate. da. făcând ochii mari. — Mai demult. — Mulţumesc. Băiatul e în mod cert obsedat de ceva. Nu am vrut să. Odată aşezaţi.şi unei asemenea promisiuni Kruppe s-a dedicat întru totul căci şi el îl iubea pe băiat. Kruppe a făcut o promisiune cuiva. mi-e teamă că în curând se va stinge. Crokus şi-a exprimat acum interesul pentru educaţia formală? Nu pot să-l înţeleg. Mammot încuviinţa cu ochii închişi. spuse Mammot. Trecu un minut.

îşi onorează datoriile cu o vehemenţă care îi uimeşte pe cei din jur. — Doar în mândria mea. Oricum. adunându-şi roba în jurul trupului său dolofan. Maestrul Baruk vrea să îţi vorbească imediat. fie de rău. în timp ce traversa camera. — La revedere. Mammot se ridică iute picioare. Kruppe îşi potrivi mânecile hainei. Cât despre tine. şi un om care. ni se va întoarce. Buna-cuviinţă îi cere lui Kruppe să îşi păstreze simţul demnităţii. Cineva comunica cu Mammot şi Vizuina care pulsa în cameră îi era cunoscută lui Kruppe. apoi continuă: 210 . În afară de Kruppe. creată prin strămutare de suflet. rigorile acestor nopţi predestinate nu ne lasă niciun răgaz. clipind repede. Totuşi îi curge sânge prin vene? Uneori. În cele din urmă. Se aplecă în faţă şi îl studie pe bătrânul aşezat dinaintea lui. am fost indispus. ridicându-se cu un mormăit uşor. nu îi plăcea să aştepte. Cel puţin. spuse ea. să facă tot ceea ce e necesar. Baruk veni lângă Marele Corb care se plimba încolo şi încoace pe masa cu harta. şi care a observat că Crokus a văzut sângele de pe arma ei şi care l-a etichetat pe Rallick Nom drept asasin chiar de când a intrat. Unde era alchimistul? Avea o mulţime de lucruri de rezolvat în noaptea asta. Tăcu şi ea începu să vorbească. Întâi şi-ntâi. primejdioasă chiar şi pentru Marii Corbi. Zgripţuroaica îşi zburli penele pârlite şi ţopăi agitată. mi-a poruncit să îţi povestesc ceea ce i-am povestit şi lui. nu mai mult. Se lăsă pe spate şi aşteptă. Kruppe oftă. să planifice. fie de bine. căci Moneda şi-a întors faţa spre ea. Kruppe trebuie să plece din camera lui Mammot. avându-şi obârşia într-o Vizuină a Haosului. spuse Kruppe. Mammot. apoi plecă. atunci. chiar dacă numai pentru o clipă. nu ar trebui să-l fac pe Baruk să aştepte. Vrăjitoria curgea în urma lui în şiroaie de energie densă şi profundă. da. Se opri şi se uită în jur. Baruk îşi ridică sprânceana. după cum ştii. — Cel puţin. Ea putea fi răspunsul la toate şi chiar mai mult. Aerul mirosea a magie. Se uită în urmă spre încăperea unde intrase Mammot. Şi asta. Uşile biroului se deschiseră şi Baruk intră. — Ei bine. fusese destul cât să-l facă pe Mammot să-şi uite de bunele maniere şi asta nu mirosea a bine. Kruppe se încordă. nu pentru mult timp. murmură el. fără preambul. spuse învăţatul. Pe mai târziu. Zgripţuroaica plesni furioasă din cioc. — Trebuie să fac nişte cercetări. normal. Kruppe trebuie să înţeleagă natura femeii care l-a urmărit şi care l-a omorât pe Chert. Lordul Anomander Rake. Chipul lui Mammot căpătase o expresie distantă. cu o privire încruntată. — Stăpânul meu. Apoi intră în camera mică unde Kruppe îşi petrecuse ultima oră. Zgripţuroaică. gândeşte Kruppe. Kruppe. spuse el distrat. să-şi amintească nişte vechi gânduri. Puterea ei e imensă. A omorât mulţi dintre cei din neamul meu intrând şi ieşind din Vizuină. să pună la cale. dar. — Ai fost rănită. Deci ascultă-mi povestea. — O păpuşă mică din lemn se apropie din nord. — Îmi cer scuze. Orice s-ar fi întâmplat. mormăi el. Bătrâna vrăjitoare era într-o dispoziţie sumbră. E limpede că i-a făcut mare plăcere. adăugă el în timp ce se îndrepta spre uşă. Va merge repede. Dinăuntru veneau nişte sunete de pagini fragile frunzărite. Zgripţuroaica mormăi. adică aventurile mele pe Câmpia Rhivi. să anticipeze. mă întreb. Dar va merge pe jos căci Kruppe are nevoie de timp să gândească. de fapt.desigur. Alchimistul se încruntă. — Mi s-a părut mie că am simţit prezenţa alchimistului. să ţină pasul cu alţii. sucită. nu se putea gândi la niciunul din ele. Ah.

Pentru că deşi stânca marchează începutul – nu e intrarea în gorgan. Aşezându-se. Nemulţumirea Zgripţuroaicei era limpede. de aproape şapte metri. prin extensie. Dar felul în care se poate intra în gorgan trebuie să rămână secret. E aproape invizibilă. Puterea caută ceva din acele dealuri. Au avut acces la multe biblioteci de pe pământurile pe care le-au ocupat. este peste puterile mele de înţelegere. se îndreptă direct spre Dealurile Gadrobi – eu şi stăpânul meu suntem de acord cu asta. După ce vorbesc cu confratele meu. — Cine e îngropat acolo. Alchimistule? — Un Tiran Jaghut. — Cunosc pe cineva. — Este extrem de puternic. Zgripţuroaică. Stăpânul meu trebuie să se hotărască dacă să intercepteze aceste puteri înainte ca ele să ajungă în Dealurile Gadrobi. Chipul lui Baruk pierduse orice urmă de culoare. Dar pot să îi spun stăpânului tău asta: există o stâncă în Dealurile Gadrobi – ştiu exact unde se află. Păpuşa aceasta. poate că-ţi voi putea oferi mai multe amănunte. Vor face orice să-l obţină. Acesta se întoarse încet şi se îndreptă spre un scaun. Nimeni n-a reuşit să găsească nici măcar un indiciu. doar vârful ros de mărimea unei palme e la vedere. care are tot ce se ştie cu privire la acest loc de îngropăciune. — Asta nu ne e de niciun folos! Stăpânul meu. Scopurile lui nu sunt limpezi. Restul. Prin urmare. Poate nu. îţi aducem ţie vestea aceasta. ceva îngropat în Dealurile Gadrobi. Zgripţuroaică. aici în Darujhistan. Îi aruncă o privire mânioasă lui Baruk. Se ascunde când trebuie.. Presupunerea că puterile sunt Malazane pare justificată. În orice caz. sunt un adevărat pericol pentru Darujhistan şi. ai spus că ambele puteri au venit dinspre nord. cu o expresie îngrijorată pe chip. să elibereze acest lucru. — O urmăreşte. îşi aşeză mâinile în formă de clopot şi închise ochii. Dacă poate sau nu vreo forţă. A căuta nu-i acelaşi lucru cu a găsi şi a găsi nu-i acelaşi lucru cu a reuşi. pentru că e primul loc unde trebuie să meargă vânătorii. Stăpânul meu te întreabă de ce se întâmplă una ca asta. se află sub pământ. — N-a primit prea mult ajutor de la aliaţii săi. este deja o altă problemă.— Este pe urma unei puteri de care eu nu mă pot apropia şi oricare ar fi această putere. chiar dacă suntem aliaţi. dar noi nu ne avem obârşia în acest ţinut. — Imperiul Malazan caută ceva ce nu va putea controla. Zgripţuroaica şuieră nerăbdătoare. Vei vedea rămăşiţele multor gropi şi şanţuri săpate în jurul ei – toate în van. În al doilea rând. — În primul rând. vor Darujhistanul. deşi nu mă îndoiesc că sunt facţiuni rivale din interiorul Imperiului – orice entitate politică atât de mare ca acesta este sortită să abunde în neînţelegeri. Creatura din gorgan poate distruge un oraş întreg – acest oraş. Două forţe converg spre Dealurile Gadrobi. Alchimistule. Trebuie să mă sfătuiesc cu el. întemniţat chiar de Jaghuti. Sper că data viitoare când vorbim. eşti sigură că e pe urmele celeilalte puteri? Zgripţuroaica săltă capul. Am o întrebare. această situaţie va fi îndreptată. De ce? Baruk mârâi. —Vei fi informat despre activităţile din Câmpia Rhivi. Existenţa gorganului Jaghutului nu e un secret în sine. 211 . Presupui că ambele puteri sunt Malazane.. — Atunci unde este această intrare? — Asta nu-ţi voi spune. De ce se ascunde una din ele de cealaltă. Generaţii întregi de învăţaţi şi vrăjitori au încercat să găsească acest gorgan. Baruk ridică privirea. Îţi voi spune unde se află piatra neschimbată. Nu voi permite ca secretul acesta să încapă pe mâinile lui Rake. Nu pot fi decât puteri Malazane. pentru dorinţele stăpânului tău care vrea să împiedice ocuparea noastră de către imperiul Malazan. i-o tăie Baruk.

Ţinutul din jur se schimba încetul cu încetul. Creatura nu avea pupile. Deşi nu se apropiase. — Stăpânul meu a fost ocupat cu treburile lui. Spre ceea ce i se păruse vrăjitorului că este orizontul nordic. — Eşti Copoiul Blind. Pallick. Copoiul care se apropia de Ben cel Iute era lat şi greoi. deschizându-şi Vizuina. o pădure cenuşie se căţăra pe un povârniş spre ceea ce părea să fie un zid. — Mammot. apoi sorbi din vin. — Prima mea întâlnire cu Anomander Rake s-a dovedit a fi singura. Vocea i se aspri. Dar deasupra lui vânturile mânau norii negri. — Informează-l pe stăpânul tău că noi suntem la fel de nemulţumiţi ca şi el. — Baran. Alchimistule. — Şi Shan. atât de aproape că l-ar fi putut atinge cu mâna. O clipă mai târziu dispăruse. am nevoie de tine. primul născut al conducătorului haitei. Acest zid ţinea loc de cer – poate că era cerul – dar lui Ben cel Iute i se părea straniu de aproape. Baruk fixă cu privirea pasărea care se pregătea să plece. nu de un ucigaş. zvelt şi plin de cicatrice. Mârâituri împerecheate îl îmboldiră pe Ben cel Iute să îi urmeze. lucind în roşu. cu blana lucioasă. Baruk înjură şi închise fereastra şi trânti obloanele cu un gest nervos. Ben cel Iute socoti că era cel mai mare dintre ei şi că mişcările lui lăsau să se înţeleagă că putea să fie ucigător de iute. Vin cu gânduri paşnice. În ce sens? — Toate la timpul lor. cu blana de un alb păstos. Li se mai alătură un Copoi. Ajutorul cere comunicare. Blind se ridică şi ea. Se întoarse şi mai mult şi văzu. O fixa cu privirea pe Blind. Făcuse acest lucru prin magie şi de la depărtare. şopti el. Acesta încuviinţă. Se opri în timp ce-şi turna vin. care părea aproape. Auzi un mârâit în spatele lui şi îngheţă. Cruce şi al primei sale perechi. Ceva îi spunea că va întâlni creaturi mult mai periculoase în viitorul apropiat. — Bine. Nu era o invocare ambiţioasă: avea nevoie de o iscoadă. Cu mai puţin de o jumătate de oră în urmă invocase un demon. dar asta nu-l putu ajuta să-şi confirme sau să-şi infirme sentimentul că acest ţinut era mărginit de un zid magic. Ben cel Iute făcu o plecăciune. acesta prelung. Privi în sus. îi toarse Zgripţuroaica. un al treilea Copoi. astfel încât nu a fost atât de satis făcător ca în cazul în care s-ar fi folosit de puterea fizică. spuse el. La mai puţin de treizeci de centimetri de piciorul său drept se afla alt Copoi. 212 . Se întoarse din nou spre Blind. detaliile alunecând în umbre lipsite de sursă şi reapărând uşor transformate. Se opri şi privi înapoi. Un alt mârâit îi răspunse lui Baran. În timp ce venea spre vrăjitor. se ridică şi se îndreptă spre poliţa de deasupra şemineului. Zâmbi când în capul lui apăru imaginea unei camere mici şi a unei vetre de piatră. Acesta. la trei metri depărtare. Bombănind. perechea lui Baran şi mama lui Gear.Alchimistul ridică din umeri. umerii ajungându-i la acelaşi nivel cu pieptul lui Ben cel Iute. — Ocupat? întrebă el înnegurat. Ştia că era Doan. Se opri la mică depărtare şi se aşeză. spuse el liniştit. venind din spatele vrăjitorului. era de un cenuşiu închis. am nevoie de amândoi. mormăi Zgripţuroaica. chiar dacă pădurea era la leghe distanţă. Întoarse încet capul şi coborî privirea. cu un ochi albastru şi unul galben. un mascul. negru. împestriţat cu cafeniu roşiatic. sărind pe pervaz cu un fluturat de aripi. — V-aţi găsit pradă sau sunteţi aici ca să mă conduceţi? Baran se ridică în tăcere lângă el. acesta din urmă observă că şi ochii îi erau albi. Vreau să vorbesc cu stăpânul tău. Îl văzu pe Kruppe aşezat pe scaunul dinaintea sa. Ochii lui îl fixau. apoi porni repede către stânga. Se încruntă. deformându-i percepţiile şi ameţindu-l.

când ajunseră pe creasta unei mici ridicături. — Dacă pornesc pe Calea Umbrei şi apoi o părăsesc voi primi răsplata Funiei. apoi ridică o mână. nu exista nicio uşă. — Nu. Stăpâne. Vrăjitorule. din trei în trei metri câte una. Nu-l ataca. apoi. şi se trezi într-un coridor obişnuit ca oricare altul dintro moşie lumească. — Ştii de ce îţi cruţ viaţa. dar lumina pâlpâia neregulat. Lipsit de ornamente. Vrăjitorule? — Ştiu. Totuşi. Zeul chicoti. — Cândva am fost un acolit al templului tău. Nu simţi nimic. Ben cel Iute simţea că atenţia zeului era îndreptată doar asupra lui şi abia reuşi să-şi înăbuşe un tremur. şi pereţii erau goi cu excepţia torţelor. Ben cel Iute întâlni privirea roşie a Copoiului. Copoiul negru trecu pe lângă el şi urcă pe platformă. Ezită. care se deschiseră din proprie voinţă. Ben cel Iute înţepeni. — Adică? — Sunt căutat pentru a fi omorât de toţi cei care te urmează. Dinaintea lui se înălţa un tron simplu din obsidian pe o platformă uşor ridicată. Zeul oftă şi se lăsă pe spate. iar Baran se apropie să-l înghiontească pe cât de mult îi permise Ben cel Iute. Domnul Umbrei vorbi. păşind în ea. nicio poartă şi niciun pod mobil. Ben cel Iute se opri în faţa platformei. dar pe măsură ce se apropia văzu silueta aşezată acolo. apoi spuse: — Este înţelept să recunoşti un lucru ca ăsta.Doan merse pe lângă Blind o vreme. Stăpâne. — Şi totuşi iată-te. frânt de platouri curbate. pietruită. ţâşni înainte. Ben cel Iute mai făcu o plecăciune. Cetatea Umbrei creştea din câmpie ca un bulgăre imens de sticlă neagră. Camera avea un tavan boltit. cu o voce calmă şi limpede. Niciun fel de covor nu acoperea podeaua opacă. Ben cel Iute intră în încăperea de dincolo de ele. Se întinse în faţa zeului ei şi îl privi pe vrăjitor cu ochi lipsiţi de expresie. o suprafaţă de obsidian roasă de vreme. trecând prin aceasta fără efort. părând că se luptă cu umbrele ce ameninţau s-o înghită. Vrăjitorule? Mă uit eu cu ochi buni la cei care m-au servit cândva. coridorul duce drept înainte. — Shan îmi spune că ştii numele Copoilor mei. cam zece metri şi se termina dinaintea unor uşi duble. — Propun un târg. Ben cel Iute numără patruzeci. de parcă era o coajă. Stăpâne. Cea mai mare dintre suprafeţele îndreptate spre ei – un zid. Domnul Umbrei se aplecă în faţă. cu unele colţuri sclipind albe ca şi cum ar fi fost sfărâmate. Blind şi Doan stăteau de-o parte şi de alta a acestor uşi. Zeul rămase tăcu pentru un timp. La fel ca în imaginea sculptată pe altarul din templele închinate Domnului Umbrei. Vreau să aud de la tine ceea ce predică preoţii. Ajungând pe creastă. Ben cel Iute văzu destinaţia lor. dar multe din suprafeţele lucioase păreau semitranslucide şi păreau să radieze o lumină interioară. — Shan vrea să te ascult. La început crezu că nu era nimeni pe tron. Se îndreptă spre stânca pestriţă şi întinse mâinile înainte. Ajunseră şi vrăjitorul scăpă un strigăt de uimire când Blind păşi în stâncă şi dispăru. Nu existau ferestre în sine. dar apoi au abandonat căile mele? Spune-mi. Făcu o plecăciune. Părea alcătuită din umbre aproape translucide şi semăna cu un om. bănui el – era pestriţă şi lipsită de strălucire. Stăpâne. Din câte îşi dădea seama Ben cel Iute. — Domnul Umbrei adoră târgurile. dragă Shan. Oftă. 213 . ondulate în unele locuri. dar era acoperită de o glugă ce ascundea până şi licărirea ochilor.

Ai reuşit ceea ce au reuşit. Reuşise – din nou. — Trebuie să încep cu o întrebare. un cuvânt născut din Haos. — Asta. Stăpâne. Prea bine. dacă toate celelalte încercări ale tale vor da greş. m-ai făcut curios la culme. Vrăjitorule. în slujba ta. cel de care vorbesc va scăpa de Copoii tăi prin Vizuina Haosului. vei fi contactat. Te voi chema la timpul potrivit. Stăpâne. — În schimbul cărui lucru? Ben cel Iute înjură în sinea sa. Doar eu pot împiedica asta. — În schimbul vieţii mele. Nu trebuie decât să ai Copoii pregătiţi. e o întrebare interesantă. încântat de acest duel. doar puţini.— Într-adevăr un acolit. — Cum? Îi aparţine lui Oponn. Vrăjitorule. având în vedere toate astea. Ben cel Iute îşi ridică mâinile. Ezită. cum ai putea să mă împiedici? — Ca să răspund la asta. trebuie să facă parte din înţelegere. — Nu pe acela. dar nu pot să spun mai multe. spuse Domnul Umbrei. În timp ce aceasta îl trăgea înapoi în Vizuina sa. Stăpâne. Vrăjitorule? — Răspunsul. vorbeşte. Te rog. Doresc ca răsplata Funiei să înceteze pentru mine. stă în cuvintele tale. Gear trăieşte. — Tu eşti! Delat! Te-ai transformat. să mă anunţi? Doar nu vrei să intri din nou în ţinutul meu? — Stăpâne. murmură el. atunci. vreau să îmi dai cuvântul că vei duce la îndeplinirea partea ta din acest târg. continuă. Garantez asta. Restul – depinde de Copoii tăi. — Altceva? — Da. — Stăpâne. viclenia ta e admirabilă. Ei bine. Puterea se revărsă în jurul lui şi simţi o mână uriaşă închizându-se în jurul său. Copoii vor fi pregătiţi. Reuşise. — Nu mă vei atinge. deci. Sunt uimit şi trebuie să recunosc. Domnul Umbrei rămase tăcut câteva clipe lungi. Vrăjitorule. — Într-adevăr. Stăpâne. pentru că nu poţi. Deocamdată nu găsesc nicio cale de a vă ucide pe amândoi. Îşi deschise Vizuina. de ce nu ţiaş face creierul fărâme chiar aici. având în vedere că vei căuta orice cusur în planul meu. auzi strigătul de recunoaştere al Domnului Umbrei. apoi continuă: — Vreau să aleg timpul şi locul. Altfel. — Întreabă. Stăpâne. am ajuns departe. spuse Domnul Umbrei. Ai cuvântul meu. Singurul meu regret e că ai părăsit Căile Umbrei – ai fi ajuns departe. spunându-ţi exact unde se află creatura. — Mai trăieşte Gear? Ochii lui Shan fulgerară şi aceasta se ridică pe jumătate înainte ca mâna zeului să-i atingă capul. Stăpâne. Deci. Acum. ţi-l voi aduce pe cel care ţi-a jignit Copoiul. Ci pe cel care l-a condus pe Gear în acea încăpere. Pe cel care a încercat să îi ia sufletul lui Gear şi ar fi reuşit dacă n-ar fi fost arma mortală a lui Oponn. vai. ticălosule! Ben cel Iute zâmbi. — Ai plănuit bine toate acestea. Laudele mele. Nu mai putea fi atins. trebuie să-mi răspunzi la propunere mai întâi. Ben cel Iute continuă în grabă: — Având în vedere că vei căuta să mă trădezi cu fiecare ocazie. — Ei bine. Prin urmare. şi pe tine şi creatura. Cum intenţionezi. — Şi dacă mi-aş folosi puterea împotriva ta acum. cât mai poţi. Stăpâne. Domn al Umbrei. Stăpâne. Nu putea citi nimic în tonul zeului şi asta făcea ca totul să fie mai complicat decât se aşteptase. Dă-mi cuvântul şi îţi voi răspunde la ultima întrebare. Ben cel Iute şopti cuvântul de retragere. îţi voi răspunde: da. Shan mârâi şi de această dată zeul nu făcu nicio mişcare să o liniştească. 214 . Vrăjitorule. Vrăjitorule? Dacă aş stoarce tot ceea ce se ascunde în mintea ta fragilă.

Nu. va trebui să îi aduni pe Murillio. Baruk era într-o dispoziţie îngrozitoare. n-am avut noroc. nu când Baruk era într-o dispoziţie atât de mizerabilă. Poate că într-adevăr au făcut-o şi astfel suntem cu toţii uşuraţi.. Kruppe tresări. Oftă. Kruppe îşi ridică o sprânceană. personal. — Trebuie să îţi transmit un mesaj. ce ştii despre acest Ţipar? — Puţin. — De ce nu? bombăni el. — Ce trebuie să observăm. ciudat a fost modul în care acesta a ajuns la Kruppe. Baruk înţepeni.. — Spune-mi Kruppe. agenţii lui sau ai ei se numără cu sutele. Jupâne. Ochii i se limpeziră şi îl privi pe Kruppe. Ultimul lucru de care avem nevoie este ca zeii să se lupte pentru pământul muritorilor. este şi calea prin care alt Ascendent poate ajunge la Oponn. — Continuăm să-l protejăm pe Purtătorul Monezii. vei observa. — Treci mai departe. întrebă el rar. oricum.Kruppe fu condus în biroul lui Baruk fără niciuna din întârzierile în care îi plăcea se încurce de obicei. 215 . Era o minciună grosolană. — Ca la. reparaţii de drumuri? Alchimistul se încruntă. poate un grup de străini care sapă pe ici pe colo. Toţi devotaţi apărării Darujhistanului. Sau cel puţin aşa se spune. Purtătorul Monezii e cel mai important – ţine-l la distanţă de toţi. chiar dacă ţinem cont de un singur zvon din zece legate de Ţipar. o asemenea exagerare nu avea să funcţioneze niciodată. Ai veşti pentru mine? Kruppe îşi puse batista în poală şi începu să o împăturească cu grijă. dintr-o sursă foarte neobişnuită. mârâi el. Într-adevăr. Kruppe îşi drese glasul. cu mâinile împreunate la spate. Cu toate acestea. Puţin dezamăgit. Omul ştie şi cine sunt agenţii mei. Rallick şi Coli. Origini? Un adevărat mister. Scopuri? Să perpetueze un statu-quo definit de aversiunea faţă de tiranie. Baruk se ridică privind mânios la tăciunii muribunzi din şemineu. de Consilierul Turban Orr care-i convins că ei i-au stricat planurile. dar necesară. luă loc şi îşi şterse fruntea cu batista. — Aştept. — De la Ţipar. Mă înţelegi. — Un mesaj pentru tine. Stăpâne? — Nu sunt sigur. ca să fie în siguranţă. Transmis lui Kruppe de cel mai mic copil pe care el l-a văzut vreodată. — Nu prea te-ai grăbit să ajungi aici. Kruppe? Observă. Atât şi nimic mai mult. mărturiseşte Kruppe. se întoarse spre Kruppe şi încuviinţă. — Desigur. femeie? Nu se ştie. Şi ia-l şi pe Purtătorul Monezii cu tine. nu contează. Baruk intră în încăpere. chiar în acest moment. continuă el. Kruppe îşi scutură batista şi îşi şterse fruntea. — Am o misiune. aşa cum ni s-a poruncit. Cât despre misiunea ta. apoi o încruntătură îi întunecă trăsăturile. — Un copil mic. Termină de împăturit batista şi ridică privirile. Ei bine. Cât timp e unealta lui Oponn. — În afara oraşului? — Da. cu degetele învârtind un inel mare din argint. Dacă faci altceva rişti ca Purtătorul Monezii să cadă în mâinile cui nu trebuie. Lui Kruppe i se păru că aude dinţii bărbatului scrâşnind. Bărbat. Kruppe tresări.. Pentru aceasta. Nimic mai mult. „Uită-te pe stradă ca să-i găseşti pe cei care-i cauţi”. Influenţa? Vastă. bombăni el. Baruk nu părea deloc uşurat. Cât despre prezenţa spionilor Malazani.. Se spune că sunt vânaţi. Se opri şi îşi scutură capul.

peste tot în jur. La mai puţin de o oră după ce sufletul lui Ben cel Iute părăsise trupul aşezat pe podeaua încăperii şi călătorise în Ţinutul Umbrei.— Te voi trimite în Dealurile Gadrobi. Asasinul îşi ţinea mâinile pe cuţitele lungi. Kruppe. E suficient de repede? — Da. zâmbind şi fluturând din degete. spuse Kruppe. Vrăjitorul se lăsă cu toată greutatea pe el. Vrăjitorule? Îmi doresc să fi auzit toată conversaţia. strălucirea lor sticloasă dispărând pe măsură ce acesta devenea conştient. — Păi. Asta e tot. Dacă influenţa Purtătorului Monezii se întoarce împotriva noastră. Se întoarseră amândoi şi o văzură pe Iertare stând la intrare. dacă e nevoie. Stăpâne? — În curând. — Cum ne-ai găsit? întrebă Ben cel Iute. acesta reveni la viaţă. Rânjetul lui Ben cel Iute se lărgi. trebuie să rămâi ascuns. Asasinul dădu drumul aerului din piept. privind plictisită la cei doi. rânjind la rândul lui. prietene? — Poate. cu o voce joasă. în Districtul Daru. creatura care îl stăpânea putea să îşi facă simţită prezenţa atacând pe oricine din apropiere. Făcu un pas în faţă şi îl ajută pe Ben cel Iute să se ridice. Baruk îşi plecă fruntea şi se cufundă în tăcere. Îl văzu pe Kalam şi zâmbi. Kalam se ridică în picioare şi aşteptă ca prietenul său să-şi revină. nu era mai bine. L-am urmărit. Greu de crezut. te miri? Câţi Înalţi Preoţi îşi ard odăjdiile? — Nu destui. Acum era cât se putea de periculos – tonul lui scăzut spunea totul. aşa-i? Kalam se trezi rânjind nestăpânit. apoi plecă în tăcere. spuse Kruppe. dacă vrei părerea mea. să-şi elibereze mâinile. Dacă Ben cel Iute fusese prins. El înţelege asta? — Am discutat despre asta. — Bine. Rallick pare indispus deocamdată. Cu ochii înroşiţi de o osteneală izvorâtă dintr-o încordare neîncetată. Surprins. asta ar fi paradisul. Ochii vrăjitorului se deschiseră. nu că asta l-ar fi împiedicat pe asasin. spuse ea. Vă interesează? întrebă ea. Rămâi acolo până vine cineva sau te contactez eu cu alte instrucţiuni. — Ce faci aici? întrebă el pe un ton poruncitor. Evită cu orice preţ să fii văzut – foloseşte-ţi Vizuina. spuse o voce din pragul uşii. ca măsură de precauţie. — Am găsit un asasin. Ben cel Iute se retrase spre peretele îndepărtat. Asasinul se îndepărtă de Ben cel Iute. Kalam îşi ţinu răsuflarea. observă el. atunci. — Şi-a dat seama cine sunt chiar când am plecat. trăgându-şi mantia scurtă peste trupul subţire. să îi facă loc asasinului şi să îşi pregătească vrăjile în caz că era nevoie – deşi nu era într-o formă destul de bună pentru a-şi stăpâni Vizuina. Se află într-un loc numit Hanul Phoenix. Iertare păşi înăuntru şi îşi dădu gluga pe spate. — Nimeni nu îi va găsi pe Kruppe şi pe tovarăşii săi vrednici şi loiali. Kruppe se ridică în picioare. prietene Baruk. — Adu-l dacă poţi. Şi nici Kalam. dar cu puţin noroc va fi disponibil. — Să-l fi auzit urlând. — Când trebuie să pornim. Kruppe socoteşte că e destul timp. Fără temple şi preoţi amestecul sângeros al zeilor n-ar putea atinge tărâmul muritorilor. — Gata? Ai reuşit? — Da. Dacă vine cineva. nu. — Visezi la paradis. Iertare continuă să îl privească pe Kalam cu ochii ei lipsiţi de viaţă. spuse Kalam. Ei. Fusese udată de ploaie şi Kalam observă doar acum apa care picura prin crăpături. sarcina asasinului e să-l ucidă pe băiat. — Vreau răspunsuri. în ambele privinţe. Te voi anunţa cel puţin cu o zi înainte. 216 . Kruppe aşteptă o clipă.

bărbatul voia să fie remarcat. Poate că Ghilda v-a luat-o înainte. Au apărut fisuri. recunoscut de toţi cei din breaslă drept însemnul unui asasin. dacă aş fi atacat-o. spuse ea. Kalam. un asasin al Ghildei. cine era momeala. — Exact. Murillio se aplecă spre el. — Hanul Phoenix? — Exact. Rallick studie drojdia din propria-i halbă. Dar deocamdată avem nevoie de ea. de ce se arăta? Până în prezent. În orice caz. — Ea-i cine am crezut noi că e. i-o tăie domol Kalam. — De acord. Cu toate acestea numai un servitor al Umbrei avea sensibilitatea necesară detectării acestei scurgeri. atunci? Nu se potrivea. 217 . că Ghearele Imperiului ajunseseră în oraş şi acum purtau un război împotriva lor. oricât de scurt şi de subtil. Şi eu am fost surprinsă.— Sergentul m-a trimis la voi. hotărî el. spuse el. Şi când voi ajunge acolo. Cred că treaba lui e să nu lase îndoieli în privinţa profesiei sale. — Cu alte cuvinte. spuse încet Ben cel Iute. de carnea şi sângele său. însemnând că era din sud. — Eu n-o să vă însoţesc. „Fisuri”. Evident. Ben cel Iute zâmbi. ori însemna o schimbare de tactică. niciun martor care să îi trădeze identitatea. — Voi duce la sfârşit o sarcină dată de sergent. Conducătorul Clanului său. Ben cel Iute era uluit. Kalam încuviinţă. Se pare că au apărut fisuri. Kalam îi aruncă o privire surprinsă. Avea pielea neagră. ţi-am simţit puterea Vrăjitorule. Whiskeyjack nu ştie unde suntem. — Dar am ridicat un scut în jurul acestui loc. Era oare Gheară? Dacă da. Dar ceea ce îi atrase atenţia lui Rallick fură cuţitele lungi cu mânere din argint. prietene. Să-i dăm drumul. Avea aerul cuiva care venea din Imperiului Malazan. mai ales de cineva ca Rallick Nom. Ocelot. acum aş fi fost un om mort. Are o semnătură remarcabilă. Kalam lăsă umerii să-i cadă şi dădu drumul aerului din piept. nu era cuvântul potrivit – dar Iertare nu ştia asta. — Are dreptate. un pion al Funiei. mârâi asasinul. E limpede că-i un Talent înnăscut într-ale vrăjitoriei. Vrăjitorule. era convins. Obrăznicia aceea ori nu se potrivea. Bărbatul merse ţanţoş prin încăpere ca şi cum barul ar fi fost proprietatea sa şi niciunul dintre localnicii pe care îi împinse cu umărul nu părură dispuşi să-l contrazică. — E o minciună. Deci. putea fi din Şapte Oraşe cum la fel de bine putea fi un călător din Callows. în formă de corn. Ajunse la bar şi îşi comandă o bere. — Foarte bine. Ea îl simţise pentru că era ceea ce bănuiseră ei că era. De obicei nu te pot găsi. Până aici. Rallick nu era chiar aşa de sigur. Bărbatul care stătea la bar. Se întoarse şi părăsi coliba. Rallick ridică privirea exact când bărbatul solid intra în bar. găsiţi Hanul Phoenix. Oare ordinul lui Vorcan de a coborî pe pământ o declanşase? În mintea lui Rallick sună alarma. totul e bine. Iertare îşi trase gluga pe cap. — Da. Vrăjitorul veni alături de Kalam şi puse o mână pe umărul bărbatului voinic. — Ce naiba pui la cale? întrebă Kalam.. O vom elimina la momentul potrivit. Nu era de bine. ceea ce nu era un lucru neobişnuit în sine. primul lucru pe care îl voi face va fi să-mi iau ceva de băut. Ţinutul Umbrei fusese legat. fata a găsit ce căutam. O să-l recunoaşteţi pe bărbat la prima vedere. Haide. Acele arme nu erau de loc din sud şi pe mânere era gravat un model în carouri. la fel ca toţi ceilalţi din Ghildă. duşmanul nu lăsase nicio urmă.. Ben cel Iute se gândi la asta.

Faţa ciupită a bărbatului se strâmbă. Acum. Rallick intră în încăperea principală. Rallick se zgâi la conducătorul său ca dezgustul să-i fie limpede. Ajunse la uşa care fusese lăsată întredeschisă în speranţa unei adieri răcoroase. rosti el tărăgănat. îţi mulţumesc pentru bere. Pe mâine. Rallick. Aleea din spate era încă umedă. îi trase unui tânăr un cot zdravăn în spate. Omul tău este negrul care se tot închină la o bere. Se întoarse la masă şi discută cu Murillio o vreme. Nu era decât o senzaţie. Dintr-o adâncitură umbrită din zidul de peste drum de han. Îşi termină băutura şi se ridică. apoi comandă încă o halbă. — Să ies pe uşa din faţă. Aruncând o privire năucită spre silueta inconştientă. — S-a rezolvat.— S-a întâmplat ceva. asasinul se ridică de la masă. are însemnul. Se apucară fiecare de treaba lui ca biciuiţi de un stăpân. Nom. Rallick se îndreptă spre Ocelot. apoi se întoarse în bucătărie. — O ofertă pe care nu o pot refuza. Rallick rămase pe scaun încă cinci minute. 218 . Kruppe a plecat şi Crokus la fel. Bucătarii rânjiră la el. Crokus se sprijinea de cărămizile ude ale casei unui negustor şi privea atent o fereastră. apoi se opri brusc. ştia că acesta îl observase. va şti că e o capcană şi se va năpusti asupra mea într-o clipită. Acum ce să facă? Ridică din umeri. Rallick îi ignoră. nimic subtil. Nom. a lui Coll. Rallick ajunse la bar. îl chemă pe Scurve. fă-o pe uşa din faţă. Aceasta se afla la etajul al treilea. Oftă când Scurve aduse halba înspumată. prăbuşită în scaun. spuse iritat Rallick. E timpul să mă odihnesc. Îşi făcu drum prin mulţime. dar una în care învăţase să aibă încredere. Deşi nu se uitase spre bărbat. Şi Coll e din nou mort pentru omenire. spuse el. — Omu-i un asasin. — Ei bine. Negrul dispăruse. deşi bănuia că Conducătorul Clanului avea să mai ceară şi alte lucruri. Arată ca un dur şi nu m-aş pune cu el. dar numai pe moment. alunecând spre bucătărie. şi dinapoia obloanelor ei se găsea o încăpere pe care o cunoştea prea bine. — Trebuie să îl atragi afară şi să-l duci la depozitul lui Tarlow – în zona de încărcare. Ea bine. mărginită pe una din laturi de un zid înalt din piatră. Care fusese treaba cu cei cinci dragoni negri? Se îndreptă spre bar. — Ordinele lui Vorcan. — E încă înăuntru? Bine. Du-te înapoi. Nicio greşeală. oferindu-i mare parte din bere prietenului său. atunci. — La naiba. Asigură-te că ai fost observat – asigură-te al naibii de bine. Ocelot rânji. răspunse Rallick. Ţi-e sete? Murillio rânji. făcuse ceea ce-i ceruse Ocelotul. Cei doi bucătari se priviră unul pe altul când trecu pe lângă ei. dincolo de zid. Dacă nu sunt subtil. Două pumnale. aruncând doar priviri trecătoare către negrul de la bar. — Sunt sigur şi acum. Murillio simţi o încordare crescândă emanând dinspre Rallick şi îşi înţelese aluzia. treci înapoi în bar. — Fă cum vrea Vorcan. Şi când ieşi. În timp ce se împingea prin mulţime. Nom. Ocelot. bombăni el. Băiatul icni. Rallick îşi încrucişă braţele. O singură privire aruncată la chipul lui Rallick fu de ajuns ca să ucidă tot amuzamentul din încăpere. Apoi se ridică şi se îndreptă cu paşi mari spre bucătărie. ieşi o siluetă cunoscută. Pe o alee. E numai al tău. apoi se făcu nevăzut. deşi ploaia se oprise. prietene? — Treburi de-ale Ghildei.

219 . Ajunse la zidul din piatră pe care îl căutase şi începu să se caţere. Cum de reuşise să se convingă pe sine că era posibil s-o întâlnească? Se scutură. — Niciuna. apoi se încruntă. Îi scăpă un geamăt şi îşi foi picioarele. Toate aceste întâmplări nebuneşti începuseră în noaptea în care o prădase pe fecioară. acum era timpul s-o facă. Piatra era udă. bolborosi el. I se părea că toată hotărârea sa se scursese în şanţuri odată cu ploaia. De nu s-ar fi oprit. atât de absurd. — Sunt pe cale să dau înapoi răscumpărarea unei fecioare. Se întrebă ce căuta acolo şi nu pentru prima dată. plănuise asta. Nu mai conta. Mâna sa atinse în trecere punga legată în talie. dar de cincisprezece se făcuse întuneric. Trase adânc în piept.În cameră fusese lumină cea mai mare parte din cele două ore pe care le petrecuse dedesubt. desprinzându-se de perete şi pornind pe alee. Crokus îşi adună pelerina mai strâns în jurul său. hai să ducem treaba asta la capăt. Ce era în neregulă cu visul său de a-i fi prezentat fecioarei D’Arle? Nu avea nicio legătură cu ucigaşa din bar. rotund şi catifelat. Asta era adevărata problemă. Sau poate moneda aceea ce se învârtea fusese aceea care îl zăpăcise aşa. Bine. Continuă să urce şi nu lunecă nici măcar un milimetru. Întâmplarea aceea nu avusese nimic firesc în ea. Era de neam nobil. bombăni el. Începuse să vorbească de unul singur cu voce tare. — Nu-mi vine să cred. dar era atât de hotărât că ar fi putut să urce şi un munte. de nu i-ar fi privit chipul încântător. Prin cap îi trecu un gând care îi adânci încruntătura. Amorţit de oboseală şi chinuit de griji. nu-i aşa? Totul părea atât de stupid acum. Oare era de vină femeia cu părul negru din Hanul Phoenix? Oare îl zguduise aşa de tare? Sângele de pe pumnalul ei era o dovadă că nu ar ezita să-l omoare ca să îşi păstreze secretul neatins.

L-am identificat. umerii îi erau dezgoliţi. ochii săi întâlnindu-i pe cei a vrăjitorului. — Şi tu? întrebă Kalam în timp ce îşi examina tolba cu săgeţi. ştergându-şi fruntea cu o mânecă. în tăcere. să mergem până la el şi să i-l spunem în faţă? Kalam clătină din cap. străbătu coridorul şi intră în ultima încăpere de pe dreapta. Dar voi fi cu tine tot drumul. 220 . O deschise şi scoase conţinutul. Kalam îşi termină berea. spuse Kalam. îngrozit. aerul licărea ca şi cum ar fi fost lustruit. ochii închişi. Închise uşa după el şi o blocă. Ben cel Iute se ridică la rândul său. Ridică din umeri sub pelerina neagră şi îşi trase gluga. răspunse Ben rânjind. 1078) De îndată ce asasinul Ghildei părăsi încăperea. Probabil că tocmai a stabilit contactul cu comandantul său şi vor încerca să aranjeze lucrurile după bunul lor plac. — Eşti sigur că nu putem doar să coborâm scările. — Să sperăm că va merge totul bine. Un minut mai târziu componentele arbaletei erau împrăştiate dinainte sa. — Două vrăji. Prima te va ajuta să zbori şi să controlezi fiecare coborâre. În jurul său. achită şi urcă scările. Dacă e vreun Înalt Mag prin apropiere. Kalam se plimbă în jurul cercului de ceară până la pat. — Nu aşa se face. Vrăjitorul era cocoşat. Conspiraţia Orbul Galan (n. Sprijinit de balustrada galeriei studia mulţimea de jos până când. şi picuri de sudoare i se prelingeau pe faţă. Cea de-a doua îţi oferă capacitatea de a putea vedea tot ceea ce este magic – sau cel puţin aproape tot. iar trunchiul îngust din lemn fusese înmuiat în smoală şi presărat cu nisip negru. — Bărbatul a plecat prin bucătărie. Oasele metalice erau vopsite în albastru. prietene. cele opt picioare ale sale se plimbă pe spinarea mea. Omul nostru ar trebui să ne îndrume către locul întâlnirii. văzând că nimeni nu îi acordă mare atenţie. Kalam asamblă arma încet.Capitolul treisprezece E un păianjen aici În colţul ăsta sau în ăla — cei trei ochi ai săi se mişcă tiptil prin întuneric. — Sunt gata. ei vor accepta şi vor înlătura orice ameninţare majoră din oraş. îi dăm drumul când vrei. Ben cel Iute spuse dinapoia lui: — Gata. Vom stabili contactul cu Ghilda. O prinse cu o chingă şi o aruncă peste un umăr. Undeva în locu-acesta straniu un păianjen aşteaptă s-o rup la fugă. — Vei vedea doar aura mea. în interiorul unui cerc de ceară albastră topită. Ben cel Iute era aşezat pe podea cu picioarele încrucişate. ridicând arbaleta. şi el pe noi. atunci avem ghinion. E un păianjen aici ce ştie totul despre mine În pânza lui toată povestea mi-e ţesută. Îmi oglindeşte şi-mi batjocoreşte paşii. Luă o geantă de piele dintrun cui de deasupra piciorului patului şi o puse pe salteaua subţire de paie. vom oferi contractul din partea Imperiului. Dar se va întoarce.

Ben cel Iute veni în spatele lui şi îşi puse o mână pe umărul său. se întoarse cu faţa la perete şi începu să se caţere spre acoperiş. Se îndreptă către fereastră. — Gata cu vrăjile de deghizare. Eu o iau pe asta. — Da. aprobă bărbatul mai înalt. — Slavă zeilor. De îndată ce vrăjitorul îi răspunse. niciun fel de aură magică strălucitoare. pentru ce facem asta până la urmă? — Poate dacă Imperiul primeşte ce îşi doreşte – Darujhistanul – atunci ne vor lăsa să dispărem. şuieră el. Eşti gata? Ben cel Iute ridică o mână către Kalam bolborosind ceva în şoaptă. Vocea lui Ben cel Iute era lângă el acum. Un val de lumină inunda intrarea hanului. ridicându-i-se de pe piele şi emanând un aer rece care îi cuprinse trupul. silueta lui Ben cel Iute formă o penumbră albastră-verzuie concentrată în degetele lungi ale vrăjitorului. — Hood e pe urmele noastre. În vocea sa deformată se simţea o notă de amuzament: — Exact. — Gata cu spionajul. întinzându-se către muchia acoperişului. Doar soldaţi. adăugă Kalam. — Sunt pe urmele lui. — Pe Răsuflarea lui Hood. Kalam se căţără pe acoperiş şi se opri. Mai eşti cu mine? Ben cel Iute încuviinţă. spuse el sec. nu? În spatele său. În faţa ochilor săi. trase zăvorul de pe obloane. apoi se ridică şi începu să cerceteze acoperişurile din preajmă. spuse Ben cel Iute. — Le simt spuse asasinul zâmbind. mârâi Kalam. şopti el. — Uneori. Doi vechi prieteni. şi cine-l convinge pe sergent să părăsească Imperiul? — Îi vom arăta că nu are de ales. acoperită acum de o mantie. Acesta se ridică în aer şi zbură grabnic pe partea cealaltă a străzii încetinind pe măsură ce se apropia de alee. împărtăşind o clipă aceeaşi nelinişte. — Uite-l. — Am văzut prea multe. mă îndoiesc că stăpânul Ghildei va fi interesat să ne ucidă. O licărire albastră-verzuie crescu în jurul vrăjitorului. le deschise şi îşi sprijini mâinile pe pervaz. — Da. — Slavă zeilor. nu mi-au plăcut niciodată. — Gata cu pumnalele înfipte în spate. Priviră în întuneric. uite că facem asta din nou. Gata cu joaca de capă şi spadă pentru bătrânul Kalam. Asasinul se ridică. — Sigur. am senzaţia că Imperiul nostru ne vrea morţi. Priviră silueta lui Nom Rallick. — Ia tu uşa din spate. — Nu eşti singurul. şuieră el. — Gata cu asasinatele. — Bine. şopti Ben cel Iute de undeva deasupra. traversând strada şi intrând pe o alee. Kal. spuse încet Ben cel Iute. suspină Ben cel Iute. niciun fel de forme caudate ghemuite. Kalam se urcă pe pervaz. Kalam 221 . Kalam se întoarse spre fereastră. Zilele acestea pot să îi simt răsuflarea în ceafă. repetă Kalam. Întâlni privirea prietenului său. Kalam simţi o lumină intrând în el. după care se uită în jos peste marginea acoperişului. Dar vor dori să ştie ce treabă avem cu ei înainte şi o dată ce vor afla asta. — E un lucru bun că nu mai sunt o Gheară. Nu văzu nimic. Kalam înţepeni.— Deci ni se va întinde o ambuscadă la intrare? — Mai mult sau mai puţin. Ben cel Iute îşi atinse pieptul şi dispăru.

nu ţi se pare că toată treaba asta pute? Kalam pufni. Dar pe Poarta lui Hood cu asta. ghemuit pe acoperişul depozitului. Jos se găsea curtea întinsă. — Pe naiba. prietene. Traversă acoperişul către clădirea următoare. pe celelalte acoperişuri. — Şi acum ce urmează? întrebă Rallick. alteori căţărându-se. Nom Rallick se întinse pe acoperiş. mai puţin în jurul uşilor duble ale depozitelor unde lâncezeau gărzi personale. o să vedem orice urmă de magie. Pute a magie. — La naiba. Ocelot. Coborî încet. chicoti Ocelotul. Ajungând la colţ. putând vedea magia la fel de uşor cum vedea căldura. uneori sărind. unui foarte bun vrăjitor. se vedea aura lui Ben cel Iute mişcându-se pe un drum paralel.se ridică în picioare şi păşi în tăcere de-a lungul marginii acoperişului. Văzu pe acoperişuri două aure apropiate. — Bine. În seara asta războiul asasinilor ia sfârşit. dacă nu-i niciun vrăjitor foarte priceput prin preajmă. Avem iscoade şi. Acestea l-au făcut un asasin neobişnuit. demonul plutise plictisit pe vânturile înalte ale nopţii. cercetând cu ochii săi verzi de reptilă acoperişurile de jos. cu atenţia îndreptată către curtea de jos. Mi-aş fi dat seama dacă m-ar fi urmărit şi nu m-a urmărit nimeni. Sub el. — Închideam cercul chiar în timp ce vorbim. — Da. spuse Ocelotul cu o notă de ranchiună în glas. de clădirile întinse cu un singur etaj. Acum ce urmează? — Vreau o vedere bună către curte. Dâre de transpiraţie i se scurgeau pe chip. Omul lor era acum vizibil. ca şi cum s-ar fi scufundat în apă şi ateriză fără niciun zgomot. — Şi nu se mişcă? — Nu. — Urmează-mă. puterea sa era imensă. Sus deasupra oraşului un demon îşi flutura aripile tari. sunt numai blestemaţi de trandafiri pe-acolo. Nom. Singur. — Kal. Te-a urmărit toată noaptea. alţii de obiecte îmbibate de vrăjitorie. e mai bun ca tine. aproape egală cu a omului care o invocase şi o încătuşase în aceeaşi seară. Pregăteşte-te. — Ăsta pare să fie locul. Deşi demonul nu era mai mare decât un câine. Bărbatul era lipsit de subtilitate: în timp ce alţii îşi foloseau fineţea. Aerul nopţii era mânjit de mirosul de apă de canal şi peşte. spuse Ben cel Iute ridicându-se la jumătate de metru deasupra lui Kalam. cenuşie şi goală a depozitului. Ben cel Iute se opri în cele din urmă. umbrele erau impenetrabile. el folosea puterea braţelor şi picioarelor sale groase. Dacă ai începe să foloseşti chestiile care ţi le dăm ai fi printre cei mai buni dintre noi. Până acum. Ascultă. De-ar fi fost stăpânul 222 . mişcându-se de pe un acoperiş pe celălalt. Recunoaşte. În cinci minute te poţi duce casă. Ben cel Iute îl conduse spre o altă clădire. pluti deasupra curţii din jurul unui depozit. — Te vede? se auzi vocea Ocelotului din umbrele de jos. Ţi-ai făcut treaba. după care se grăbi înapoi la Kalam care aştepta la colţul unei case cu două etaje. se mişcau bărbaţi şi femei. aruncă o privire către acoperişul clădirii adiacente după care sări. una aparţinând celui căruia îi fuseseră aruncate vrăji şi cealaltă unui vrăjitor. Se apropiau acum de zona portuară. cu capul peste margine. dar învăţase să folosească asta în avantajul său. În dreapta sa. Omul lor se îndrepta către intrarea în port. plin de resentimente faţă de stăpânul său. unii trădaţi de căldura corpurilor lor. O simplă misiune de observaţie pentru aşa o putere! Dar acum demonul simţi o poftă nestăvilită de sânge. Nom. şi ştii ce părere am eu despre magie. Într-un cerc zdrenţuit. de străzile slab luminate. Kalam continuă să urmărească lumina călăuzitoare a lui Ben cel Iute. nu. sunt sigur că-s mai mulţi.

Frica. doar la supravieţuire şi se smulse din strângerea atacatorului său. aterizând dinapoia ţintei lor. cu mâinile atârnându-i lângă corp. O răceală arzătoare umplu craniul demonului. alăturându-se celorlalţi în coborârea lor tăcută spre oraş. privind în jos cu chipuri acoperite de glugi şi ascunse sub măşti negre. Ben cel Iute pluti deasupra lui. unul din ei venind deasupra celor două ţinte ale cercului. 223 . încolăcindu-se ca nişte tentacule. cu celălalt apucându-i gâtul ca într-un cleşte. când primi o lovitură de călcâi de cizmă în capul lui mic. atât de străin încât nu găsi nicio cale de a i se opune. după care se îndreptă precaută către marginea acoperişului pe unde Kalam îi dispăruse din vedere. arbalete în mâini. Kalam nu se dusese prea departe.său mai slab. Demonul se împotrivi durerii sălbatice care-l încleşta pe măsură ce creatura îşi înteţea atacul. Kalam îl privea fix pe asasinul întins pe acoperişul de jos. — Ce naiba? Simţi un tremur uşor în ţigla de sub mâinile sale. Silueta care îl atacase pe demon avea o aură magică orbitoare. Când văzu umbra atacatorului aplecându-se. Kalam se rostogoli pe spate. Îl smuci în jos. — O văd. două forme strălucitoare coborâră pe acoperişul de jos. furia arzându-i în craniu. Kalam o rupse la fugă. Vraja pe care o aruncase asupra sa era Magie de Ordin Înalt şi era sigur că va rămâne nevăzut de noii asasini. Cei doi căzură încet în timp ce se luptau. cu mantiile întinse ca nişte vele. după care dansă către una din părţi. aproape de marginea îndepărtată a acoperişului. — Eu nu. Privi cum silueta care se apropia încetini. O clipă mai târziu se lupta pentru viaţa sa. după care ochiră cu grijă şi masacrul începu. Sări peste marginea acoperişului. Oh. Alta ateriză în spatele primei. Să-l aştepte pe el să iniţieze contactul? Scăpă un mârâit gros. Kalam. Ben cel Iute îşi ţinu răsuflarea când silueta se aplecă înainte. Să plecăm de aici! — Stai! se auzi vocea lui Ben. Demonul îşi dădu seama că niciunul dintre ei nu le dădea atenţie şi simţi ceva ce nu mai simţise niciodată. spuse el încet. la naiba. silueta se năpusti înainte. În încăierare. Se ridică icnind pe acoperiş. Creatura căzu învârtindu-se. Kalam se opri alunecând şi se opri îndoit de mijloc. se ridică folosindu-şi forţa unui singur braţ. Silueta nu-l urmări. aşezându-se cu spatele la marginea acoperişului. energiile celor doi se ciocniră. Ratând cu săgeata. încă ţinându-se cu o singură mână. Dinaintea lui Kalam. Ben. Se încleşta de frontonul acoperişului. flutură din aripi spre înalt. atunci ar fi fost măcel. acest nou asasin ajunse la marginea acoperişului şi se lăsă pe vine. duelându-se într-o linişte absolută cu forţe invizibile pentru locuitorii oraşului de dedesubt. întrebându-se ce să facă în continuare. — La naiba. Cu pumnalele lucindu-i în mâinile înmănuşate. în timp ce în jurul lor alţii coborau către depozit. un frig străin. Chipul ascuns al asasinului trosni sub lovitură. Demonul nu se mai gândi la luptă. Slobozind un ţipăt ascuţit. O simţea ca o febră în oase. ridicând în acelaşi timp genunchiul. Se ridică în picioare mârâind şi se repezi la el. Cei doisprezece asasini misterioşi se lăsară către cercul de bărbaţi şi femei de dedesubt. apoi se răsuci către atacatorul său. Kalam se răsuci şuierând. auzind o săgeată vâjâind pe lângă el. apoi îşi coborî o mână şi dispăru. după care îl aruncă pe strada de jos. văzu o siluetă înveşmântată într-o mantie la aproximativ zece metri distanţă. şopti Ben cel Iute. Asasinul necunoscut se trase înapoi surprins. În capătul îndepărtat îl văzu pe celălalt asasin răsucindu-se. să poată rupe legăturile şi să coboare pe acoperişuri. Ceva nu era în ordine. scutură trupul moale. Reflectă la aceste gânduri cu ochii fixaţi pe imaginea de jos. Printre genunchi.

Kalam se lăsă într-un genunchi. după care se retrase spre marginea îndepărtată şi sări de pe acoperiş. lama licărind albastră în noapte. împleticindu-se înapoi. Asasinul. Pumnalul îi pătrunse prin cămaşă sub coaste. şiroaie de sânge scurgându-se de pe pumnalul din mâinile sale. pe Hood. în dreapta pieptului lui Rallick. Corpul ei rămase nemişcat. Fum şi scântei se împrăştiau din ea. abia acum văzându-l pe al doilea atacator dinapoia primului. nu unul. Ben? Apăsă un cocoloș de pânză pe rana de sub coaste. gemând încet. arma sa zburându-i din mâini. fulgerând pumnalul spre pieptul acestuia. Se apropie ignorând pumnalul asasinei şi o lovi din nou în piept. Din piept îi scăpă un vuiet gros. dar se mişca de parcă asta n-o deranja deloc. spuse Ben cel Iute. Vocea Ocelotului veni din umbrele de jos: — Nom? Ce se petrece? Paşii se opriră în spatele lui Rallick. Ce să aştept? Un cuţit în gât? Dintr-o dată noaptea explodă de zgomot şi foc. O tot o pierd. Ai făcut treabă bună cu primul. Se întoarse dar nu văzu pe nimeni. privind furios în jur. Atacatorul ţâşni pe neaşteptate dinaintea lui Kalam. şi dispăru în întuneric. Rallick simţi pericolul când primi o lovitură ascuţită între umeri. Se luptă să se ridice în picioare. Se lăsă în genunchi. Kalam sări înainte mârâind. Prin bubuitul pulsului care îi zvâcnea în urechi auzi paşi apropiindu-se din spate. — Aşteaptă. înşfăcă arbaleta. Simţi sângele fierbinte ţâşnind în timp ce-o lovi pe femeie cu pumnul în plexul solar. apoi se întoarse şi cercetă acoperişurile mai scunde. Acoperişul depozitului unde-i văzuse pe cei doi aterizând dinapoia ţintei lor. fir-ar să fie! Ce naiba nu-i în regulă cu tine. fu aruncat pe spate de impact. aflat la mai puţin de cinci metri depărtare. Un bubuit. Cu cealaltă mână o lovi peste frunte. înghiţind guri mari de aer. ricoşă pe lângă cap. se ridică în capul oaselor şi trase. Dintr-o singură mişcare. Coastele plesniră. şopti el. era pustiu. mâinile îi tremurau. Kalam se răsuci într-o parte pentru a evita lama. auzise ceva în mijlocul focurilor sclipitoare. spuse Ocelotul. se auzi vocea Ocelotului lângă Rallick. În timpul atacului femeii. aterizând cu un bufnet pe acoperiş. Să aştept. ai spus. Asasinul din faţa lui făcu un pas precaut înainte. I se tăie respiraţia. Kal! Vrăjitorul tăcu.— Se străduieşte. Asasina căzu pe spate. apoi tăind într-o parte. — Nom? Auzi un zgomot uşor de paşi în spate şi spre stânga. Rallick îşi recăpătă suflul. Ici şi colo erau împrăştiate trupuri. Poate reuşim în sfârşit să ne dăm seama cine sunt oamenii ăştia. — Pe Răsuflarea lui Hood. Silueta se lăsă pe vine şi trase cu arbaleta sa. dar nu trecuse mai departe. trăgând cuţitul din teacă. Aşteptă. luând cu el capacitatea sa de a se mişca. Un schimb de magie. şi acesta auzi zgomotul armării unei arbalete. Săgeata lovi sus. Rallick se aruncă într-o parte. Aceasta gemu. Aerul îi ţâşni din plămâni. — Oh. Spatele îi zvâcnea şi ştiu că fusese lovit de o săgeată dar armura Jazeraint de sub cămaşă rezistase impactului – vârful din metal al săgeţii străpunsese fierul. — Ben? Nu primi niciun răspuns. împlântânduse adânc în carne. ci două foarte aproape unul de altul. Respira greu pe nări. Aşteaptă. Propria sa armă se afla lângă el pregătită. amorţeala părăsindu-i trupul. Umărul îi înţepeni amorţit de lovitură. Nom. Capul lui Kalam tresărea la cel mai mic sunet. dar altcineva îl rănise pe Ben. Se încordă. — Mi-a văzut magia. 224 . Rallick se rostogoli pe spate. Exista un al treilea asasin? Un vrăjitor? Ben cel Iute îl rănise pe acesta.

Şi mai fusese acel Conducător Gheară din Pale. În drumul ei către Arzătorii de Poduri îi mai înlăturase şi pe alţii. Deci ce făcea Crokus înăuntru? Iertare înţepeni. Pe neaşteptate Conducătorul Clanului apăru în faţa lui Rallick. nehotărâtă. iar aroma sa îi era cunoscută. o elimina. — Noi am întins capcana. ceva o atrăgea către băiat. spuse Rallick cu ochii pe trupul nemişcat. dar era sigur că bărbatul care îl urmărise nu avea nimic de-a face cu aceşti noi veniţi. Să-l lase pe tânăr şi să cerceteze această emanare nouă şi mortală? Sau să rămână aici până când Crokus reapărea sau era descoperit? 225 . Crokus stătuse pe o străduţă lăturalnică studiind o fereastră luminată de la etajul al treilea al unui conac. Deşi avusese de gând să-l urmărească pe acest Kruppe după ce-i lăsase pe Kalam şi pe Ben cel Iute în baracă. Asta însemnase să intre în grădina conacului. Trupul în care sălăşluia era unul potrivit. Vânătorii deveniseră vânat. Îl găsise uşor pe băiat. şi prin urmare. o fată tânără a cărei minte nu era pe măsura puterii care o copleşea. Dar nu exista decât un singur paznic care patrula împrejurimile. un servitor al Împărătesei. Fulgerarea se stinse. forţase încuietoarea şi intrase în camera de dincolo. — Un fel de vrajă de rechemare. nimic care să indice că ceva nu mersese cum trebuia. adevărat. Ocelotul înjură în timp ce trupul dispărea. Nu auzise nicio alarmă. şopti Ocelot. — Magie. cel pe care ea îl sugrumase. aşteptând până când lumina se stinsese. nu văzu nicio lumină aprinzându-se în spatele celorlalte ferestre ale clădirii. ne cărăm de-aici. iar acum stătea în spatele unui copac cu ochii pe balcon. trase săgeata şi o aruncă într-o parte. Urca cu o graţie şi îndemânare impresionante. Acesta era cuprins de o licărire incandescentă. Purtătorul Monezii era ultimul atins de influenţa lui Oponn. Crokus ajunsese deja acolo. dar aflarea planurilor sale era o altă problemă. Ezită. Plecară repede. noi am murit. În timp ce se uita văzu o fulgerare roşie şi galbenă urmată de două tunete şi în clipa aceea Rallick văzu la marginea acoperişului o siluetă apărându-se de un atac frontal. Vrăjitoria înmugurise în altă parte a Darujhistanului. ea găsi un al punct de observaţie de unde putea să vadă în întregime balconul camerei şi uşile glisante. o senzaţie că acţiunile sale erau – cel puţin pentru moment – mai importante decât hoinăreala lui Kruppe. O bănuială. neatins de evenimentele unei vieţi dramatice – trupul unei fete tinere. La suprafaţă nu părea să fie mai complicat decât un simplu furt. Îl omorâse fără prea mare efort. lăsând în urmă doar întuneric.— Nu cred. Până acum. dar nu-i veni nimic în minte. şi cel mai important jucător al zeului. Îşi trase mantaua mai strâns în jurul umerilor. Odată ce îi marcase. dar numai dacă fusese necesar. Încercă din greu să îşi aducă aminte orice întâlnire cu vreun clarvăzător din ultimii doi ani. După ce dispăru. spuse el. Trebui să admită ca era foarte priceput. Faţa i se schimonosi când mârâi şi privi furios în jur. Fiind învăluită în umbre nefireşti. îi eliminase cu succes pe ceilalţi potenţiali jucători – cum era Căpitanul Paran care fusese aghiotantul Adjunctei. Fusese prinsă şi renăscuse ca ucigaşă cu doi ani în urmă pe un drum de coastă. Iertare îi putea găsi cu uşurinţă pe omuleţul gras şi pe Purtătorul Monezii. Ştia că băiatul va trebui să moară şi totuşi o parte dinlăuntru ei părea să se împotrivească acestei concluzii. Vino. n-o văzuse când se căţărase pe zidul alunecos de care ea ea sprijinea. Dar o eliminase? Ce atinsese moneda înlăuntrul ei? Şi a cui era acea voce care vorbea cu atâta putere şi hotărâre în capul ei? O mai auzise şi înainte când Whiskeyjack rostise cuvântul Clarvăzător. Se întoarse să privească acoperişul pe care stătuse urmăritorul său. Dar totuşi ce hoţ petrece aproape jumătate de oră în camera pe care o jefuieşte? Mai bine de jumătatea de oră. Şi treburi foarte puternice. coborând în curtea depozitului. Rallick nu răspunse. Întinse o mână peste umăr.

cu ochii mari. De atunci am găsit altul mai drăguţ. îngheţă. spuse Crokus. La răbufnirea lui disperată.. mai mult pentru sine decât pentru ea. Acel nou fir-capcană era o pacoste. Am adus totul înapoi şi acum voi pleca. O dată ce ajunse acolo. hoţule. Începu să scoată conţinutul genţii sale. şi lumina lămpii din poala ei înflori în încăpere. bombăni el. Când termină aruncă din nou o privire la propria faţă – ca să vadă alta în spatele ei. ţi-ai pierde o mână. Aruncă o privire către balcon. Cheamă o dată gărzile tale blestemate şi arestează-mă. Cutia mea de farduri vine în stânga oglinzii. spuse ea. spuse ea în şoaptă. — De ce? 226 . El se încruntă. — Ce rost are să mă vezi mai bine? mârâi el. Ne-am înţeles? Fata îşi adună păturile împrejurul ei şi se trase spre capătul patului. n-am vrut să te sperii. spuse el. Atât. fiind incapabil să se mişte. albă care îl privea de pe pat. Făcu un pas înainte. — Acela trebuia să fie parte din costumul meu pentru petrecere. Fata vorbi. între mine şi el. Termină cu asta. — Ca şi hoţ. regulată ce venea din spatele său – ca răsuflarea unui dragon – era sigur că putea să o simtă ca pe o rafală în ceafă. Fata păli. — De ce? întrebă Crokus foindu-se neliniştit. mârâi el. — Ce vrei de la mine? şuieră el. Nu e ceva ce hoţii fac de obicei. pe chipul ei alb se citi pentru o clipă frică. — Devreme ce-mi dai totul înapoi. iar şeful gărzilor tatălui meu va fi aici în câteva secunde. — Stai unde eşti. Sunt un idiot! Ce caut eu aici? Îi ascultă respiraţia uşoară. atât de la îndemână. Nu trebuie decât să ţip. — Ca să te văd mai bine. Crokus oftă. Crokus ridică privirea şi se încruntă la propria sa reflectare în oglindă. Forţase noile încuietori ca să poată intra – cea de pe balcon. spuse ea. — Nu merge cu ameninţări. Crokus ridică o mână. porunci fata. Fata asta îi strica toate socotelile chiar în timp ce le făcea. Aprind o lampă. Doar că. Fata aruncă o privire la turban şi ridică uşor din umeri. L-aş pune în schimb la gâtul tău.. Uitase chiar să-şi acopere faţa. — Din motive întemeiate. crezi că o să-şi mai fluture tăişul spre mine? Mă îndoiesc. Cu tine ca ostatecă. o faţă rotundă. după care ea zâmbi.. apoi se opri când ea se smuci înapoi pe pat.. Peria de păr vine la dreapta. — Vreau să ştiu de ce un hoţ care a reuşit să îmi fure toate bijuteriile mi le aduce acum înapoi. aş prefera să le aranjezi cum trebuie. Ţi-ai încrucişa pumnalul cu sabia lui? — Nu. Ai şi cerceii mei de asemenea? Lasă-i pe garderobă. — Nu încerca nimic. Ce se întâmpla cu el? Dacă nu pleca repede. calculând cât de repede ar putea ajunge afară şi apoi sus pe acoperiş. — Astea-s toate. iar el îşi dădu seama că trebuia să şi-o tot şteargă de pe ochi. Dar răpirea unui nobil se pedepseşte cu spânzurătoarea. Nu observase lampa acolo. — Scuze. Crokus încercă să ridice degajat din umeri. firelecapcană de la zăvor – şi acum se îndrepta tiptil către masa de toaletă. vreau să te văd mai bine. Trase turbanul de mătase din cămaşa şi îl lăsă să cadă pe partea de sus a mesei.Apoi văzu ceva dinapoia uşilor glisante ale balconului ceva care puse punct indeciziei sale. Transpiraţia curgea pe chipul lui Crokus. răspunse ea.

iar aerul nopţii era încordat şi apăsător. — Challice D’Arle. Uşa camerei se deschise şi Crokus se scutură. înspăimântat de propriile cuvinte. Va fi o introducere formală şi voi aduce un cadou aşa cum ar fi potrivit. Repede. Kalam se năpusti înainte pentru a-l intercepta. cu excepţia unui chicot cinic care se putea să fi fost al său după privirea ciudată pe care i-o aruncă ea. Desigur. Râsul ei pusese punct tuturor viselor sale. Crokus ieşi pe balcon şi se ridică pe balustradă. şi fi atent la firele-capcană! Crokus se îndreptă ţeapăn către uşile glisante ale balconului.Nu avea niciun răspuns la această întrebare. sau o boare îi atingea obrazul în noapte aceea fără vânt. frecarea pânzei pe piele tăbăcită. Ben cel Iute dispăru şi apăru imediat în spatele asasinului. Dar apoi auzea ceva. Până la urmă. Trebuia să se mişte repede. dând ochii peste cap. Oricum. O privi furios. Trecură minute lungi. sau pe alt acoperiş. Şi trebuie să fi genul care îşi ia în serios obligaţiile oricât de ciudate ar părea. strălucind de emoţie – emoţie pe care el nu avea nicio speranţă să o înţeleagă – după care ea izbucni în râs. Se holbă la ea. spuse ea cu şiretenie. nu-i aşa? Ai stabilit asta prin faptul că te-ai întors. Crokus păşi peste firele-capcană şi deschise uşa. sau prin aleile şi străzile de jos. Era de aşteptat să ai un nume de felul ăsta. — Grăbeşte-te. prostule! şuieră ea. trezindu-l. — Cum te numeşti? spuse el fără să vrea. Hoţii nu se prezintă victimelor. şi zâmbi în timp ce ea îşi ridică păturile până la gât. Se uită în jos în grădină şi fu cât pe ce să cadă. De dincolo de uşa care dădea în coridor se auzi o voce neclară. dispărând. — Numele meu? Nu e treaba ta. la naiba cu femeia aia! La naiba cu amândouă! Apucă streşinile de deasupra capului său şi se avântă sprinten în sus. Îl uimise într-un fel distant pe care ea nici nu păru că-l observase. cu un cuţit în fiecare mână. Cineva trebuie să mă fi auzit. Cred că eşti mai mult sau mai puţin obligat să îmi spui numele tău luând în considerare ceea ce faci. înaintea ochilor săi. nu putea să îi spună că se îndrăgostise nebuneşte de ea. Kalam stătea nemişcat pe vine în mijlocul acoperişului. că se vânau unul pe altul prin cerul de deasupra capului său. Sprâncenele ei se ridicară. Păturile căzuseră în jurul ei şi era din nou goală. deşi era acoperită de pelerină. — Victimă? Dar nu mai sunt o victimă. după care se apropiase iute de bărbatul năucit. Paznicul dispăruse. În jurul său era linişte. Fulgerarea albastră de putere explodă din mâinile vrăjitorului şi-l 227 . Ochii ei mari îi priviră într-ai lui. Crokus se încruntă. În locul lui stătea o femeie – şi. Câştigase măcar atât. este Crokus Mânătânără. Asasinul îl găsise pe Ben cel Iute. Ce tot zicea acolo? Ce ştia ea despre cum priveşte el obligaţiile? Şi de ce avea dreptate? — Numele meu. Crokus. şi doar tu vei ştii unde m-ai văzut ultima dată. oftă el învins. întunericul se sfărâmă. ceva la ea îl făcu s-o recunoască pe dată. Îşi duse o mână la gură şi sări în faţă pe pat. atacându-l cu un fulger de foc care păru să-l buimăcească pe vrăjitor. o răsuflare. Se simţea mort pe dinăuntru. Două forme se iviră plutind deasupra acoperişului. Tu? — Challice. Iar tu eşti fiica nobilului D’Arle la uşa căreia peţitorii stau aliniaţi pentru a-i fi prezentaţi. Era femeia din bar şi se uita drept spre el cu ochi întunecaţi care îl ardeau pe dinăuntru. Semnale de alarmă răsunară în capul său. că Ben cel Iute şi celălalt vrăjitor plecaseră de pe acoperiş. Challice. Apoi. Un ciocănit se auzi la uşa din partea cealaltă a camerei. Dar într-o zi mă vei vedea şi pe mine în acea linie. spuse el. Se opri să arunce o privire în urmă. Uneori era convins că e singur. — Mai bine ai pleca.

spuse Sidef. şopti Ben cel Iute. Demonul îşi ridică privirea. — Ar trebui să fii mort. prietenul său zburând alături de el. — Cu ce? întrebă el. Singurul lucru vizibil erau ochii. — Îmi acceptă provocarea. — Acolo sunt trei duşmani ai Imperiului. — Sari. Aşa e însemnat în pergamentele acelor Înalţi Magi care au fost ucişi de Imperiu în Şapte Oraşe. Tiste Andii. cei trei asasini se opriră. cinci în primul val. — Da. Îi ţin eu pe loc. Un Korvalahrai de-al lui Tayschrenn putea să radă un oraş de pe faţa pământului dacă voia. — Vin alţii. Ben cel Iute se răsuci spre Kalam.lovi drept în spate pe asasinul vrăjitor. Ben cel Iute scoase o fiolă mică. — Ştiu. coborau siluete strălucitoare. îţi este milă de mine? — Da. 228 . Privi în jos. apoi spuse: — Ben Adaephon Delat. Ben cel Iute începu să coboare de pe acoperiş. două tăieturi negre care se întoarseră spre Ben cel Iute. Arătă către acoperiş. — Apoi mă întorc la Stăpânul Tayschrenn. — Ben Adaephon Delat. crescând în mărime. Te aşteaptă o luptă. spuse Ben cel Iute. Kalam era o formă vagă care aştepta pe alee. Sidef vorbi din nou. după care se întoarse către cei trei asasini care se împrăştiaseră de-a lungul marginii îndepărtate. Ben cel Iute aruncă o privire în sus. dar sunt în legiunea sa. — Numele meu este Sidef. Din fum ceva prinse contur. Acea observaţie îl neliniştise şi pe el. îi spuse el lui Sidef. Ben cel Iute rămase pe loc. Doar omoară-i şi cu asta ai terminat. Demonule. Aceasta din urmă emana atâta putere că Ben cel Iute se ghemui înfiorat. Ben cel Iute îşi şterse sudoarea de pe frunte. — Haide! Mişcă-te! Kalam fugi. clătinându-se pe muchie. Se învârti în aer şi o aruncă. vrăjitorule? Ezită. apoi se răsuci şi căzu în întuneric. spuse încet demonul Korvalah. răspunse el încet. Când ajunseră la marginea acoperişului. pe alocuri fumul întinzându-se ca aţa. spuse Sidef tânguitor. Mă trimiţi la moarte. De partea cealaltă. după care sări. Ar trebui să am milă faţă de ei? — Nu. cu ochii pe fumul alb care se ridica din cioburile sticlei. spuse Sidef cu o urmă de surpriză în glas. Hainele i se aprinseră şi bărbatul se rostogoli prin aer. spuse creatura cu o voce de copil. Drept răspuns. Silueta avea ceva lung şi îngust prins cu curele de spate. veniţi să se opună Imperiului Malazan. — Ştiu. Kalam înjură. una într-al doilea. se întoarse să arunce o ultimă privire. — Ben Adaephon Delat. Îi voi reţine cât să poţi scăpa. Forma sa era aproape lipsită de substanţă. Asasinului stinsese cumva focul de pe hainele sale şi îşi recăpăta echilibrul. uită-te la ultimul care vine. Înainte să dispară. — Tu nu eşti Stăpânul Tayschrenn. Nu fug. nu mai mult. prin altele răsucindu-se ca lâna. spuse Sidef întorcându-se din nou spre Ben cel Iute. Vei servi Imperiul. Deasupra lui. — Fugi atunci. — Care este numele tău. Sidef. răspunse el. — Adevărat. Fiola se lovi de acoperiş şi se sfărâmă cu un clinchet subţire. spuse Ben cel Iute. Doi dintre tovarăşii săi se iviră la margine îndepărtată.

Şi în timp ce multe dintre acele puţuri se prăbuşiseră sau fuseseră uitate de-a lungul secolelor. Pentru Rallick. care l-ar fi trimis pe un alt drum. altele au rămas. Rallick îl apucă de braţ şi îl conduse către alee fără să spună un cuvânt. Stăpâna Asasinilor. blocurile sale de fundaţie având o vechime de peste două sute de ani. Rallick îl văzu pe Crokus venind din josul străzii. Era ceva prea străin. se opri şi aşteptă. după care îl trase aproape. De fiecare parte a aleii late se ridicau coloane din care ţâşneau torţe cu gaz. domurile palide ale Înaltului Thalanti de pe deal străluceau pe fondul cerului de un cenuşiu închis. Ultima victimă a metodelor precise de asasinat avea să fie el însuşi. cea care lua tot ce e omenesc dintr-o persoană şi îl transforma în durere. se vor veşteji în tunelurile neluminate de sub Darujhistan. cineva deosebit de avut şi de puternic. nicio flacără nu se putea aprinde din nou. împrăştiind cercuri de lumină albastră pe pietrele ude. ca mulţi alţii. iar el nu era omul care să scurme în cenuşă. iar în viitor urmau numai nopţi. Rallick ştia mai puţin decât Murillio şi Coll despre poveste. Rallick ştia că într-o zi va deveni un Conducătorul Clanului. Dar zilele acelea erau duse demult. În dreapta sa şi dincolo de casele locuitorilor înşiruite de acea parte a străzii. Şi ultragiul lui faţă de nedreptăţile din jurul său. asemenea daruri fuseseră pierdute demult. Pe lângă asta. purtaţi pe aripile zvonului. 229 . mai mult decât orice. o întindere întunecoasă care ducea către bezna eternă. — Crokus. cu chipul la câţiva centimetri de faţa uimită a băiatului. şi se acri la gândul de a merge pe acest drum. se gândi el în timp ce se apropia de Hanului Phoenix. Stai departe de acoperişuri. fiind acum legate prin tuneluri. că o va întâlni pe Vorcan faţă în faţă undeva dedesubt. Templul era printre cele mai vechi structuri din oraş. dar putea să înapoieze unui om viaţa şi speranţa. Niciun tăciune nu supravieţuise.Rallick mergea pe mijlocul străzii. apoi. Se întrebase cum îl va schimba asta. Începu din nou să plouă uşor. omorul era un răgaz: era iute şi punea capăt chinului şi disperării unei vieţi fără speranţă. ca urmare a cunoaşterii sale. cu mult timp în urmă. Lordul Coll. ar fi putut face alte alegeri. Apropiindu-se de intrarea în han. Dacă totul mergea conform planului. trădarea era cea mai groaznică dintre toate crimele. iar singura sa dorinţă era puterea dea o lua de la ei. îl strânse mai tare şi-l smuci cu faţa spre el. dar Ocelotul se potrivea cu catacombele acelea – era doar un alt şobolan al oraşului care se grăbea pe sub picioarele lui. Nu avuse de ales. aveau să moară. în cele din urmă. ceva ce fusese prea multă vreme doar o nălucă. Şi asta. faţă de depravarea din lume. Dar fusese un zvon cu multe consecinţe. Putea asta să îndrepte răul. şuieră el. cei mai buni asasini ai Ghildei au fost măcelăriţi în noaptea asta. Se credea că un membru al unuia dintre Popoarele Străbune fusese înmormântat printre dealuri. iar asta avea să însemne închiderea ultimei uşi. şi asta aduse un zâmbet pe faţa lui slaba. să încline balanţa răzbunării? Nu. O va întâlni pe Vorcan. m-ai înţeles? Crokus dădu din cap. şi-şi va jura viaţa Stăpânei Ghildei. făcuse ca schema sa şi a lui Murillio să fie ultimul act binevoitor pe care avea să-l mai facă vreodată. Viaţa aparţinea altora. Băiatul tresări. O dată ajunşi la întuneric. Dacă n-ar fi fost sutele de puţuri săpate în pământ cavernele de gaz nu ar fi fost niciodată găsite. În mintea lui Rallick. văzându-l pe Rallick. Nu ar fi putut recunoaşte speranţa dacă ar fi întâlnit-o. acoperind totul într-un lustru alunecos. Într-una dintre multele încăperi care ciuruiau pământului de sub templu aştepta Vorcan. îl chemă el. — Ascultă-mă. Ăsta nu-i un joc. Iuţi paşii. Călugării Thalanti veniseră. Doamna Simtal şi toţi cei care uneltiseră împreună cu ea trădarea soţului ei. N-o întâlnise niciodată pe Vorcan. Rallick şi-l imagină pe Ocelot coborând. Cândva. împovărat de ştirile dezastrului.

Ceea ce îţi voi spune e de la mine către tine. Totul a ajuns într-un punct critic acum – inclusiv planul nostru. şi nu văd decât opt. şopti Crokus. Rallick dădu drumul braţului băiatului şi făcu un pas înapoi. Respiră adânc. Rallick se încruntă. Şi acum ascultă cu atenţie. — Dacă mai continui pe drumul ăsta. A ieşit Stăpâna Ghildei din ascunzătoare? — Nu. Îl împinse în susul străzii. să mergem înăuntru. Stăpâne. — Mergeţi fără mine. dar a fost o încercare bună. — Unchiului Mammot? — Doar spune-i. prietene. — Acum pleacă. înţelegi? Crokus dădu din cap din nou. — Nu sunt sigur că va funcţiona. mai este cineva. Serrat? Femeia Tiste Andii era evident epuizată. pomeţii sfărâmaţi. — S-a mai întâmplat ceva. nu de Ghilda oraşului. — Cu cine s-au luptat? întrebă Rake. spuse Rake tăios. prietene. la fel şi falca. Ce s-a întâmplat. flăcăule. În strada din faţa Hanului Phoenix lumina zorilor se furişa prin ceaţa ploii uşoare În mijlocul acoperişului se găsea un petec mare de cenuşă şi oase care pocneau slab şi din când în când aruncau câte o scânteie şuierătoare. spuse Rallick. Faţa lui Boruld este distrusă. A fost o noapte care l-a făcut pe Hood să zâmbească. Te văzusem târându-l pe flăcău pe alee. — Am trimis doisprezece dintre voi. Stăpâne. Nu mă interesează cât de captivant pare – ce-i captivant pentru unii. spuse el către silueta în mantie neagră de alături. îl privi cum se îndepărtează poticnit şi dispare după un colţ. Există o Gheară în oraş. Cineva care vine din cer omorând totul în cale.— Şi spune-i unchiului tău aşa. — Şi. Ochii lui Rake fulgerară ameninţător. surprins să îşi simtă mâinile tremurând în timp ce îşi slăbea gulerul pelerinei. — Gheară? 230 . vei sfârşi mort. Anomander Rake îşi băgă sabia în teacă cu un gest furios. Crokus. — Păi. Spuneţi-i lui Baruk că nu sunt de găsit. M-am făcut înţeles? — Da. întorcându-se exasperat către locotenentul său. nasul îi e spart. Nom? — Ai auzit mesajul care i l-am dat lui Crokus pentru unchiul său? Murillio clătină din cap. continuă Rallick.. — Jupânul Baruk are o treabă pentru noi. între noi doi. — Am muncit din greu. spuse Rallick. — Am ajuns târziu la scena voastră. Încetează să mai bei sângele oraşului. Nu e nimic eroic în a-i stoarce pe alţii. — Jekaral are gâtul rupt şi trei coaste plesnite. e disperare pentru alţii. Puse o mână pe umărul asasinului. — Detalii.. Kruppe insistă să îl luăm şi pe Crokus cu noi. Serrat oftă. Cei doi bărbaţi ieşiră împreună din alee. Atât Jekaral cât şi Boruld au fost doborâţi de un bărbat singur. Băiatul făcu ochii mari. Murillo ieşi la iveală din întuneric. pălind. — Cu noi? Deci ieşim din Darujhistan? — Din păcate da.

Îşi privi locotenentul. Conţinea paralt. Vaţi descurcat bine. Se întoarse şi le făcu semn celorlalţi. — Înţeleg. Alchimia Moranthilor oferise Imperiului o varietate de explozive chimice şi pudră. lui Tufă şi Ciocanului care şedeau jucând cărţi. oftă. excepţional de bine. De-a lungul peretelui din stânga se găseau două paturi din lemn pentru o singură persoană. — Duhnea a Imperiu. Cei opt Tiste Andii îşi ridicară mâinile. Locotenentul făcu o a treia plecăciune. privind la grămada mocnind care începuse să roadă acoperişul. terminând în amurg chiar în faţa Sălii Maiestăţii. am fi suferit mai multe pierderi nimicind demonul acesta. Unul dintre asasinii Ghildei a făcut-o. sabotorul Malazan nu fusese nimic mai mult decât un genist ridicat în slăvi. Lordul Rake Anomander îşi îndreptă privirea înapoi către cer. ochii săi prinzând aceeaşi culoare violet ca cei ai lui Serrat. Îşi făcuseră treaba. Ezită. Nu mă considera insensibil. — Oh. Câţiva asasini ai Ghildei ne-au alunecat printre degete şi. Înalta Preoteasă în persoană să se îngrijească de Jekaral. Aveţi trei zile şi trei nopţi să faceţi ce doriţi. De dedesubt veni un trosnet slab. adresându-se unităţii de magi-asasini. V-aţi câştigat odihna. Rake aruncă o privire jos la petecul care sfârâia chiar în clipa în care acesta căzu prin acoperiş şi dispăru în întuneric. răspunse Serrat. Sergentul Whiskeyjack îşi balansă scaunul pe cele două picioare din spate şi îl sprijini de peretele ros. Am fost solicitaţi din greu în campania lui Brood. — Jeli? — Săgeata otrăvită l-a ucis pe Dashtal. — Vom jeli. Rake încuviinţă. un săpător de tuneluri şi un spărgător de porţi de oraş. Unul destul de priceput. Serrat. Serrat făcu o plecăciune. După o clipă. Cel care ne-a dat acest Korvalah cu care să ne jucăm. apoi dispărură. — Crezi că Gheara asta pe care aţi întâlnit-o stabilise o întâlnire? — Nu o întâlnire. Încăperea mică şi murdară duhnea a urină şi a igrasie. S-au făcut greşeli în noaptea asta. apoi oftă. spuse Rake mai tare. Rânji sălbatic. Una din invocările lui Tayschrenn. Această Ghildă trebuie distrusă. Se opri. cu saltele din pânză groasă de sac umplută cu paie. Otrava a fost făcută de un alchimist. — Dashtal a fost lovit de o săgeată otrăvită. — Păcat că i-am deranjat somnul în această noapte.— Poate. — Întoarceţi-vă la Sămânţa Lunii atunci. majoritatea dintre ele 231 . O capcană. Până la alianţa cu Moranth. — Te vei întoarce cu noi? — Nu. spuse Serrat. — Ah. mormăi Rake. Era însoţit de un Înalt Mag. Deasupra mesei era atârnată o lampă cu ulei care îşi revărsa lumina asupra Lăutarului. Celelalte trei scaune şubrede fuseseră trase în jurul mesei singuratice din centrul camerei. Stăpâne. Stăpâne. — Mulţumesc. — Bine. Stăpâne. Avem nevoie de odihnă. Rake îşi puse mâinile în şold şi cercetă cerul dimineţii. dacă nu aţi fi răspuns chemării mele. — Stăpâne. încă un lucru. dar Stăpâna Ghildei trebuie eliminată. aş zice. Serrat făcu din nou o plecăciune.

Rugina de pe zale părea sânge învechit. când păşea pe un drum cunoscut. iar el o deschise larg ca să îi lase să intre. găsită în mijlocul unui câmp de morţi. — Kalam. mai ales când avea de-a face cu prieteni. Ben cel Iute clătină din cap către Whiskeyjack şi se aşeză pe scaunul care-l ocupase Ciocanul. Ochii negri ca de cărbune ai Barghastului îi întâlni pe cei ai sergentului. şi o luase ca stindardul său personal. ecuaţia exactă a grosimii argilei şi puterii acidului nu era una simplă. Şi asta îngreuna aşteptarea. arzându-şi drum spre explozibilul nedetonat. 232 . şi trase la o parte un colţ ca să vadă în stradă. Amintirea acelor stricăciuni persista în oasele şi muşchii săi: fiecare tăietură. Whiskeyjack trecu pe lângă Trăpaş şi închise uşa. cu mânerul simplu şi garda învelite în piele. Mâna lui Whiskeyjack se furişă către sabie. Poate că Ben cel Iute şi Kalam zăceau morţi prin vreo alee din câte ştiau ei. îşi spuse el. şi puţini supravieţuiseră ca să mai înveţe din greşelile lor. Cei doi bărbaţi ajunseră la uşă. De îndată ce îl întinse. tămăduitorul îi făcu din mână lui Ben cel Iute şi începu să-i scoată cămaşa lui Kalam. — Care? întrebă Ciocanul în timp ce aranja păturile pe unul din paturi. apoi o închise din nou. singurul lucru care le trăda anxietatea fiind o foială subtilă a scaunelor. Cămaşa de un cenuşiu închis a asasinului era îmbibată de sânge. Decise că era unul dintre noile jocuri ale Lăutarului. tămăduitorul se încruntă la cei doi sabotori. restul erau absorbiţi în continuare de jocul lor de cărţi. La masă. Aşteptarea rodea. fiecare lovitură îl bântuiau acum dureros. Merse către pat şi îşi recuperă sabia. În ciuda certurilor nesfârşite. noroioase ale tinereţii sale. Kalam era palid şi atârna de Ben cel Iute. De partea cealaltă a străzii. se ghemuiau două siluete. lăsând să intre în cameră o rafală de aer plin de aburi şi apoi pe Trăpaş. Privirea lui Whiskeyjack îşi pierdu concentrarea. Orice urmă de disciplină din antrenamentul lor de bază se dezintegrase odată cu trecerea anilor. în gura unei alei. erau fără egal. — Ciocan. acesta inventând mereu altele. era mai mult decât simplă plictiseală. Nici nu-şi amintea ultima dată când aceştia îşi scoseseră săbiile din teci. Mintea sa păşise pe urmele cenuşii. Ciocanul veni să-l ajute pe vrăjitor. Părerea lui Whiskeyjack era că Tufă şi Lăutarul erau soldaţi groaznici. Dar nu. cureaua şi chingile curgând peste marginea patului. Lăutarul nu rămânea niciodată fără jucători. şi împreună îl cărară pe Kalam până la pat. Sabia. Cei doi de pe alee trecură strada. Uşa se zbură de perete. Trecuseră câteva minute bune de când niciunul din ei nu se mişcase şi nu spusese vreo vorbă. iar promisiunea unei lumi întregi se întindea dinaintea lui înscrisă pe flamurile Imperiului. Whiskeyjack îi studie pe cei trei bărbaţi aşezaţi la masă. Whiskeyjack se ridică repede în picioare. fără nicio zgârietură măcar pe lamă. lăsând doar o crăpătură prin care privi afară. Ici şi colo zalele erau smulse sau lipseau. Răsuflarea lui Whiskeyjack ieşi şuierând printre dinţi. Un acid care lucra lent era aplicat pe argilă.detonând în contact cu aerul. Îi făcu semn Trăpaşului care se îndreptă către fereastra acoperită de draperie. Sabia venise la el strălucitoare. — Iată ce poate face plictiseala. răspunse sergentul. Cu ochii pe jumătate acoperiţi de pleoape. când venea vorba de sabotaj. Sabotajul devenise o artă. rătăcit şi orbit de o suferinţă necunoscută. spuse el peste umăr. zăcea în teaca ei din lemn acoperit de piele. Privirea lui Whiskeyjack alunecă spre unul din paturi pe care zăceau armura şi sabia sa. salutându-l în fiecare dimineaţă ca nişte vechi tovarăş. Pe atunci încă avea urme de calcar pe cizme de la cariera tatălui său. cea mai mare sprijinindu-se greoaie de cealaltă. Arma aceea venise la el după prima sa bătălie. după care îşi puse cu atenţie cărţile jos. improvizând regulile ori de câte ori era avantajat. Dar. La masă.

— Şi în legătură cu celălalt lucru. — Oh? Am trimis-o după nu ştiu ce bărbat gras pe care-l considera important. Tiste Andii. Lemnul protestă. — Da. Whiskeyjack studie chipul palid al asasinului. mormăi Ben cel Iute. — Nu suntem siguri. concentrată asupra sergentului. Kalam dădu din cap în semn de aprobare. dar a pierdut mult sânge. ridicând cărţile Ciocanului şi încruntându-se pe măsură ce le studia. spuse Whiskeyjack ducându-se în spatele Ciocanului. Păreau că vor să distrugă Ghilda oraşului. Sergent. La fereastră. Lordul Lunii e cu un pas înaintea noastră. Kurald Galain. — Şi? întrebă Whiskeyjack îndreptându-şi privirea spre vrăjitor. după care încuviinţă. Rana-i curată. nu-i aşa. atât. Ben cel Iute rânji. — Deci a spuse adevărul. deci. Privirea lui Kalam rămânea tăioasă. — Ah. Magi asasini. spuse Whiskeyjack strâmbându-se. Tămăduitorul murmura în şoaptă. întunecată şi rece ca gheaţa. Lăsându-se pe vine. I-am auzit ţipătul de moarte când ne îndepărtasem doar un cvartal. şi-a câştigat acest drept. Ben cel Iute se afundă ceva mai mult în scaun. Sergentul se holbă la vrăjitor vreo şase secunde. Trăpaşul se întoarse şi făcu un gest tribal de apărare. Orice-ar fi fost. — Va sta la pat pentru o vreme. Am fost nevoit să eliberez un demon de-al Imperiului ca să scăpăm de acolo cu viaţă. Vocea lui Whiskeyjack era moale. — Am dat şi peste Iertare. Nu s-a stabilit niciun contact. apoi lovi cu pumnul în braţul scaunului. — A mers prost. Ce s-a întâmplat? Ben cel Iute răspunse în spatele său. dar tot ea l-a găsit şi pe bărbatul pe care-l căutam – şi ni l-a încredinţat. spuse Kalam. Cum se face că a dat peste voi? Sprâncenele lui Ben cel Iute se ridicară.— Care e jocul? întrebă el. Nici Tufă şi nici Lăutarul nu răspunseră. — Este slobod prin oraş? — Nu. Stau şi se holbează. Sergent. Mă întreb cât de bună este această Stăpână a Ghildei oraşului – destul de bun ca să se pună cu Tiste Andii? Puţin probabil. i-a făcut de hac demonului în mai puţin de un minut. E mort. A fost murdar acolo sus. urmărind cu degetul liniile albastre tatuate pe faţa sa. tresărind în timp ce Ciocanul îi puse o mână pe rană. Whiskeyjack se întoarse la scaunul său şi se lăsă să cadă în el. — N-au nici cea mai vagă idee. — Am avut parte de un mic duel între magi acolo afară. — Deci Luna-i activă aici. spuse Ben cel Iute. răspunse vrăjitorul. Veche. — Din ce am văzut. — Mai rău. — Din cer. Nu ştim cum ne-a găsit. coborând din cer. adăugă Kalam. Whiskeyjack se opri. spuse Ben cel Iute încet. A socotit că vom încerca să contactăm Ghilda. — Ei bine? ceru Whiskeyjack lămuriri. Toţi cei din cameră înţepeniră. Vrăjitoria avea gustul lor. 233 . ce face? — Elimină Ghilda. un joc de aşteptare. spuse tămăduitorul. spuse Kalam. A funcţionat. Ciocan îi aruncă o privire sergentului. au făcut o treabă a naibii de bună. Aici îi dau dreptate. — De cine v-aţi ciocnit? zbieră Whiskeyjack ridicându-şi mâinile. Lăutare? Se lăsă confortabil pe spate şi îşi întinse picioarele. Ne-am gândit la asta. Ce părere ai de aşa aroganţă? — Oricât de arogant este acest lord.

Ochii Sergentului se îngustară.. Dar dacă scoatem câteva dintre minele pe care le-am plantat. spuse el ridicându-se în picioare. aruncând o strălucire de culoarea cuprului asupra cărămizilor şi bolovanilor oraşului. În ce măsură îl folosea Oponn pe băiat? Ştia că el o văzuse în grădina moşiei D’Arle chiar înainte să fugă pe acoperişul proprietăţii. fructe şi rădăcinoase aveau să pornească către carele şi căruţele lor şi să plece din oraş. Era o ocară să presupună că băiatul era implicat într-o aventură clandestină cu fiica lor. Kalam mormăi nişte mulţumiri şi se ridică în capul oaselor. întrebarea care rămânea era: lucra Oponn direct prin intermediul băiatului. de când a dat peste demon. Tot ce mai rămânea de dezlegat înainte de asta era misterul acţiunilor sale. Lumina pe care o văzuse în spatele uşilor glisante ale balconului fusese argumentul decisiv în hotărârea sa de a continua să-l urmărească pe Crokus. Stătea la jumătate de cvartal în josul străzii.Ciocanul ridică mâna. Familia D’Arle deţinea putere în Darujhistan. — Dacă am şti măcar cine conduce acest oraş blestemat. Whiskeyjack bătea uşor cu degetele braţul scaunului. }n mod normal. Va trebui să ne mişcăm repede. am putea să încercăm noi înşine. de un posibil scandal. Lăutarul vorbi: — Am putea să aruncăm în aer Sala Maiestăţii. Nu. Chipurile Cenuşii se pregăteau să închidă gazul care alimenta valvele torţelor aliniate de-a lungul bulevardelor importante. străzile erau tăcute. acei fermieri care îşi terminaseră proviziile de cereale. simţise moartea demonului Imperiului ca pe o lovitură fizică în piept. — Dacă începem să eliminăm membri ai Consiliului. Buticurile şi prăvăliile urmau să se deschidă pentru a prinde valul de clienţi de dimineaţă. Dar Korvalahul fusese pur şi simplu izolat sau alungat cu forţa. Totuşi. Lordul Lunii ştie acum că suntem aici. Treaba asta trebuia făcută. lăsăm lucrurile aşa cum sunt. Părea să implice nemişcare totală. Lăutarului îi căzu faţa. Sfârşitul său avusese o finalitate care o zguduise. — Păi. demonii zburau înapoi pe tărâmurile lor o dată ce fuseseră răniţi destul de tare pentru a rupe legăturile invocării. Încercau să îi spună ceva? Nuanţe portocalii şi galbene luminau orizontul estic. Ştia acum că îl va omorî. ascunsă în umbrele care păreau că refuză să dispară în ciuda luminii tot mai puternice. poate că adevăraţii conducători voi fi nevoiţi să iasă la iveală. — Nu-i rău. — Devine absurd. Whiskeyjack oftă. Iertare îl privi pe Crokus urcând istovit treptele de la intrarea clădirii în care locuia. Unde fusese rana. apoi împrăştiindu-se o dată cu primul clopot al dimineţii. Toată ambivalenţa care îl înconjura pe Purtătorul Monezii dispăruse. spuse el rânjind spre Tufă. Aceştia se mişcau în grupuri mici. Curând.. care era poziţia politică a Consilierului Estraysian D’Arle? Iertare îşi dădu seama că deşi învăţase multe despre 234 . era acum o cicatrice roz. adunându-se la intersecţii. deznădăjduit care îi răsunase în cap. O adevărată moarte. Gândeşte-te la asta. ce altceva putea să fie? Deci. alungată. Asasinul pufni. Încă îşi amintea de urletul său tăcut. poate avem suficientă cât să distrugem o moşie. Cu puţină vreme înainte. deşi primii cetăţeni urmau să iasă din case în câteva minute. exercitând o influenţă stranie asupra Consiliului Orăşenesc? Ce putere de influenţă avea această tânără fată? Doar una legată de poziţia ei. Sergentul se încruntă. — Ai destulă muniţie ca să faci asta? întrebă Whiskeyjack. Privea jocul de cărţi inexistent. dar totuşi. Peste tot în Darujhistan. O aşteptare. Cu excepţia picuratului apei. şi încă repede.

Consilierul D’Arle fusese principalul oponent al lui Turban Orr în proclamarea de neutralitatea în afaceri – dar ce conta? Imperiului Malazan nu-i păsa nici cât negru sub unghie. Apoi. ecoul propriul său ţipăt răsunând pe hol. Privise. presupunând că omul mic şi gras. Migrena sălbatică a lui Baruk începea să cedeze. Rake intră. Faptul că auzise intenţia lor de a-l duce pe Crokus în afara oraşului la cererea „stăpânului” lor făcea ca întreaga situaţie să fie şi mai ciudată. acolo în grădină. gemetele a mii de suflete întemniţate. Îţi aparţine? 235 . apoi îşi întoarse ochii rugători spre Baruk. cu faţa încreţită de grijă. de îndată ce toate lucrurile aveau să se aşeze la locul lor. — Stăpâne. Creatura se zbătu şi şuieră. gheaţa care îi apăsa pe frunte părând caldă pe lângă cu ce simţea în inimă Se auzi o bătaie la uşă şi Roald intră.arena politică a Darujhistanului. Stăpâne. — Cine e? — Lordul Rake Anomander. de mărimea unui câine. era un fel de conducător al grupului. zornăit de lanţuri.. singur. Desigur. îl va face pe flăcău să intre în panică – sau cel puţin să-l enerveze pe Oponn dacă întradevăr controlul zeului era atât de direct. aducându-i pe soldaţii săi strigând la uşa dormitorului său. Sperase că arătându-i-se lui Crokus pentru a doua oară. — Da. pentru o singură clipă. Ştia că va trebui să îşi pună răbdarea la încercare. Stătea în scaunul său pentru citit. Doar dacă proclamarea nu era nimic decât o manevră. scârţâitul roţilor de lemn. Se aştepta ca protecţia pe care i-o ofereau Kruppe şi acest Murillio să nu o împiedice prea mult. Acum stătea în biroul său. Se părea că băiatul avea protectori. Baruk simţise o smucitură mentală care îl lăsase aproape inconştient. De asemenea.. răbdarea era una dintre cele mai alese calităţi ale sale. iar din acel întuneric se auzeau sunete. Încruntându-se. Şi. ţinând de ceafă o creatură cu aripi. încă cineva. Baruk simţea că era ceva în neregulă în adâncul lui. Iertare privi mai departe cum asasinul pe nume Rallick îl luă la întrebări. Emanaţiile duhneau a demon. Din umbrele pe care le adunase în jurul ei. acum aceasta dispăruse. Apoi toate astea dispărură şi se trezi stând în scaunul său. Baruk făcu un semn din mână. de parcă sufletul îi fusese bătut. îl va ucide pe Crokus în afara oraşului de îndată ce va descoperi natura misiunii lor şi identitatea stăpânul lor. apăsându-şi pe frunte o bucată de gheaţă învelită într-o cârpă. — Am? La ora asta? Se ridică nesigur în picioare. Era sigur de asta. violenţa nu părea să fie punctual său forte. Sergentul Whiskeyjack va trebui să mai aştepte o vreme întoarcerea ei. Oricare ar fi fost creatura dezlănţuită în oraş. Cu o clipă înainte ca prezenţa să dispară. încă nu ştia destule ca să ghicească mişcările lui Oponn. Împărtăşise urletul de moarte al creaturii. Ştia că în curând avea să fie nevoită să treacă la acţiune. Căuta acest Turban Orr să pregătească terenul pentru o lovitură de stat susţinută de Imperiu? Răspunsurile la aceste întrebări nu aveau să vină degrabă. Dar asta nu era tot. aveţi un musafir. — Adu-i înăuntru. toate la timpul lor. cu Roald în genunchi lângă el cu o găleată de gheaţă din pivniţă. ezită Roald. Kruppe. Cât despre cealaltă treabă – ameninţarea pe care o reprezentau Ben cel Iute şi Kalam – ei bine. Deşi Kruppe era cu siguranţă mai mult decât părea. Iertare zâmbi gândindu-se la asta. zăbovi pentru a prinde conversaţia dintre Rallick şi Murillio. ştiind prea bine cât de uşurată ar fi întreaga grupă dacă ar fi dispărut. şi ce adunătură ciudată erau aceştia. — Creatura asta m-a urmărit până aici. spuse Rake. Fusese o invocare. într-o lume a întunericului absolut.

Baruk reuşi să încuviinţeze. — Într-adevăr. Se duse încet la masa pe care era întinsă o hartă pictată de curând. N-am ştiut că vei fi implicat şi tu. Servitorul meu era în misiune. spuse el scrâşnind din dinţi. sugerezi că moartea lui Vorcan şi decimarea asasinilor din oraş e un lucru rău. întorcându-se pentru a întâlni privirea alchimistului. Baruk păşea încolo şi încoace. Demonul tremura. Rake privi în altă parte. — Ce legătură are asta cu Vorcan şi asasinii ei? Baruk se strâmbă. — Aşa m-am gândit şi eu. zise el. — Pentru tine şi pentru restul Înalţilor Magilor. cine din oraş este în stare să te omoare? Baruk nu răspunse imediat. — Ce? Zâmbi către Baruk. în ciuda acestora. — De ce erai în mijlocul unui război între asasini? — De ce nu? răspunse Rake. iar demonul dispăru cu un pocnet slab. — Consiliul Orăşenesc are funcţia sa. întinzându-şi picioarele lungi. nu pentru a se interesa de apărarea oraşului. Eu l-am început. spuse el. — Şi apoi ce? Să o ucizi? Totul doar pe baza unei bănuieli de-a tale? — În această noapte. — Spune-mi. Rake. una vitală. — Deci ţi-ai trimis proprii asasini să distrugă Ghilda. spuse el cu o voce gravă. cine din acest oraş este cel mai probabil să ştie despre consiliul tău secret? Şi cine ar avea cele mai multe avantaje de pe urma eliminării tale? Şi. — Luminează-mă. Faţa alchimistului prinsese culoare. — O noapte plină. Îl privi furios pe Tiste Andii. Se întoarse spre Rake. Baruk. Să-i ofere un contract. — Te rog. ci pentru a stabili contactul cu Stăpâna Asasinilor.Surprins. am împiedicat o Gheară să încheie acel contact. spuse Rake calm. eliberând demonul care zbură prin cameră şi ateriză la picioarele în papuci de casă ale alchimistului. Nu era cu totul sigur că am dreptate. este de asemenea un loc unde lucrurile sunt duse la îndeplinire. al corupţiei şi al ciondănelilor fără sfârşit. spuse el. Rake ridică din umeri. Se aplecă asupra ei. Ei sunt mecanismul oraşului. Nu îţi pasă deloc de cum va supravieţui acest oraş – cum a reuşit să supravieţuiască trei mii de ani. Împărăteasa a trimis aici o Gheară. Să o faci să iasă din ascunzătoare. Ochii lui Baruk continuau să privească zonele roşii ale hărţii. împotrivindu-se furiei din ce în ce mai mari. — Pentru tine. Baruk făcu un semn. dar am vrut să previn acel contact. explică. — Bănuieşti că Împărăteasa ar putea să o caute pe Vorcan. 236 . Rake se îndreptă cu paşi mari spre unul din scaune şi se aşeză. — Nu o cunoşti pe Împărăteasă la fel de bine ca mine. Darujhistanul este doar un alt câmp de luptă în războiul tău personal cu Împărăteasa. Baruk îi aruncă o privire. Baruk. cel mai important. dar cunosc acest oraş – mult mai bine decât îl vei cunoaşte tu vreodată. Raportul demonului tău va confirma asta. spuse Rake. E drept că Sala Maiestăţii e un loc al linguşelii. Pe lângă asta. Se îndreptă spre Tiste Andii. dar. nu-i aşa? — Mă tem că da. spuse Rake dinapoia lui. — Poate nu o cunosc pe Împărăteasă la fel de bine ca tine. sprijinindu-şi mâinile de margini.

— Ea este un Înalt Mag. Unde? — Undeva unde Tayschrenn nu-l mai poate ajunge. — Sunt multe căi spre Ascendenţă. poate te-aş fi crezut. nu crezi că Vorcan ar asculta cu foarte mare atenţie o ofertă din partea Împărătesei? Până la urmă. Baruk merse către poliţa de deasupra şemineului. — Dus? întrebă Baruk încet. — Nu mi-ai răspuns. Kruppe se ridică auzind un zgomot îndepărtat. familiile nobile s-ar fi distrus de multă vreme unele pe altele prin război civil. Acceptă paharul şi îl ridică între ei. cel puţin o treime dintre actualii Mari Pumni provin din această profesie. —Anomander Rake. Aşa cum ai promis.. Râsul cald al lui Rake îi îngheţă lui Baruk sângele în vene. Focul mic licărea cuminte dinaintea lui. Sorbi din lichidul acrişor. — Dacă ai fi fost într-adevăr doar un alchimist. Baruk zâmbi strâmb. S-au împotrivit? Baruk păli. amintindu-şi viziunea aceea. spuse el încet. iar vărsarea de sânge e murdară. În al doilea rând. prea murdară pentru sensibilităţile nobilimii. distrugând în acelaşi timp şi oraşul. — Sabia ta. eficienţa Ghildei oferea un anume control asupra vendetelor. — De ce ai crede că sunt mai mult de atât? Acum fu rândul lui Rake să zâmbească. spuse Rake. Până în seara asta acţionam pe baza unei teorii. Eliberat de un vrăjitor Gheară. Nu. dar împotriva ei. Nu sunt obişnuit să fiu tratat ca un egal. Ar accepta Vorcan contractul? L-ar putea duce la bun sfârşit? E ea chiar atât de bună. Acesta e răspunsul meu la toate cele trei întrebări. gemetele a mii de suflete pierdute. îl plimbă o clipă prin gură. luă o carafă. Rake se alătură alchimistului. Şi întuneric. — Nu ştiu. Baruk. Laseen a mai încredinţat unor asasini guvernul unor oraşe cucerite. nu s-au împotrivit. A existat o prezenţă în oraşul nostru în noaptea asta – o invocare. Am primit capetele celor doi vrăjitori din Pale.— Ca la orice căruţă încărcată. înăbuşindu-şi un fior. Baruk sorbi din vin. apoi îl înghiţi satisfăcut. dar căldura părea mai puţină. spuse Rake umplându-şi din nou cupa. Rake îl privi insistent şi tăios pe Baruk. da. — Le-am explicat opţiunile. spuse Rake cu un zâmbet uşor pe buze. De fapt. zornăitul lanţurilor. 237 . conflictelor şi aşa mai departe. Baruk? Alchimistul se întoarse în altă parte. — Îmi cer scuze că nu te-am informat. Fără posibilitatea asasinatului. Nu luasem în considerare valurile pe care le-ar fi putut crea o Ghildă sub presiune. Este opţiunea garantată a vărsării de sânge. De obicei. — Unul dintre demonii Korvalah ai lui Tayschrenn. Cu toate acestea. roţile au nevoie să fie unse. Umplu cupele cu vin. apoi se duse până la poliţa din spatele biroului şi luă două cupe de cristal. răspunse Rake. spuse Baruk. — Sunt puţini cei care discută cu mine fără să tresară. spune-mi un lucru.. — Nu te-ai consultat cu noi şi nu putem tolera aşa ceva. — Oh. nimic mai mult. — S-a dus. ripostă Rake cu o voce rece şi liniştită. — Nu înţelegi! Faţa lui Baruk se întunecă. Adevărul este că nu mi s-a părut important. Îţi admir eficienţa. Unde nu-l mai poate ajunge nimeni. Cu toţii avem paveze magice. unele mai subtile decât altele. — Curios. Scârţâitul roţilor.

Zeul încuviinţă cu chipul ascuns de glugă. să stai departe de ei. lanţurile. şi gemetele sclavilor. Ascultaţi acest sunet slab din regiunile joase din visul său de acum. Nu însetează niciodată multă vreme şi se va hrăni din nou cu sânge înainte ca toate acestea să ia sfârşit. Văzu imaginea unei creaturi jumătate om. Bărbatul ridica o sabie neagră. Dragnipur a gustat sufletul unui demon în această seară. Kruppe. fumegânde. Kruppe. Kruppe. Rhivi o protejează şi ea creşte repede. Ceea ce va veni este o primejdie la fel de mare ca şi Cavalerul şi sabia sa. jumătate dragon – Cavalerul Înaltei Case Întuneric. ridicând sprâncenele. el este recunoscător pentru tovărăşia ta. ce auzi? — Trecerea marelui car sau aşa ceva. K’rul ridică din umeri. — Se întovărăşeşte cu Jupânul Baruk şi cu Cabala T’orrud – conducătorii secreţi ai Darujhistanului şi-au găsit un aliat cu două tăişuri. Magia Străbună se face simţită din nou după atâta timp. şi mare e primejdia.— Ah. Cu toate acestea. spuse Kruppe zâmbind. Încruntarea lui Kruppe se adânci. răspunse el încruntându-se. Atenţia îi fu din nou atrasă de zgomotele din departe. Străbunule. Cunoaşte el sursa lui? — Poate. fără să vadă nimic. Kruppe. — Copilul Tattersail e bine. — Kruppe ascultă. şi la fel de străvechi. Prezenţa lui este un magnet pentru putere. — Bine. Deasupra Darujhistanului. cel care o mânuieşte se află printre voi. — Nimeni nu putea la început. — Kruppe păşeşte întotdeauna cu grijă. înainte chiar de vremea mea. Surprins. Kruppe. Am o altă informaţie. din păcate. dar asta a fost cu mult timp în urmă. Un lord războinic puternic o adăposteşte acum. Nu pot să mă pronunţ cu privire la prezent. — Poate să-i reziste cineva? întrebă Kruppe. spuse K’rul alături de el. spuse K’rul. de care atârnau lanţuri. răspunse K’rul. ca orice Soletaken. Îi aud roţile. În jurul Darujhistanului. — Spune-mi. Mâinile lui Kruppe sunt aproape amorţite. — Numele său e Dragnipur. după ce a fost făurită. Şi e o sabie. — În Darujhistan. cunoscut şi ca Fiul Întunericului. Zeul Străbun se întoarse spre Kruppe. zise K’rul. Păşeşte cu grijă. în oraşul nostru. Păzeşte-l mai ales pe Purtătorul Monezii. — Kruppe a crezut că te-ai dus de mult. totuşi urechile sale sunt la fel de ascuţite ca întotdeauna. Este Tellan – a Imassilor – dar atinge Omtose Phellack – magia Străbună a Jaghutilor. Kruppe se întoarse. Străbunule. — Călătoria în care te trimite Jupânul Baruk către Dealurile Gadrobi. înlănţuie sufletele în lumea care a exista înainte de venirea luminii. una destul de măruntă. Kruppe. 238 . oftă el. Privi în întuneric. — Cum se poate ca un car şi nişte sclavi să fie o sabie? — Făurită în întuneric. În mintea lui Kruppe răsăriră Cărţile Dragonilor.

din piele o copilă şede. trecut şi viitor. Obeliscul e îngropat într-o movilă de iarbă ca un mont ieşind din pământ. Vulpea de argint Înaintaşul Hurlochel Armata a Şasea 239 . Copila priveşte o carte singuratică pe nume Obelisc.Cartea a V-a DEALURILE GADROBI Dincolo de pereţii aceştia subţiri. iar dinaintea ei pe mătase roasă Cărţile sunt înşiruite. piatra cenuşie. Încă nu poate vorbi şi niciodată-n viaţa n-a mai văzut acele imagini. Îi simte asprimea în minte. căci au apărut crăpături În piatra pietrelor şi ştie că sfărâmarea a început. Copila deschide ochii larg de groază.

însemnul gorganului. iar apoi şi spre vest. nu avea să permită vreunei ambivalenţe să ameninţe misiunea. Dacă reuşea cu gorganul Jaghut. spuse ea. Marchează într-adevăr gorganul. iar asta o descumpănea. mi-am amintit de trecerea emoţiilor prin trup şi pe chip. dar gorganul nu-i aici.. Deşi Imassul vorbea adesea. cu frâiele vârâte în cingătoare. spuse Tool lângă ea. Nu-i fusese nicicând atât de greu ca acum să-şi cureţe gândurile de sentimentele personale – era ăsta un efect de durată al amestecului lui Oponn? Poate că Tool o putea scăpa de el. de ce nu s-a întâmplat asta cu multă vreme în urmă? De ce nu a fost găsit gorganul după trei mii de ani de căutări? — Vom găsi piatra neschimbată. Se întrebă dacă avea vreo legătură cu eliberarea acestui Tiran Jaghut. despre multe lucruri fascinante. îi respingea întrebările legate de probleme importante pentru Imperiu şi pentru domnia lui Laseen. presupunând că poate fi găsită. la îndemnurile ei. Nu are. nu există vreun timp paralel diferit de cel pe care îl cunoaştem. Alte ghicitori. 240 . Adjuncta simţi că-i revine ascuţimea minţii şi că epuizarea şi depresia se topesc. Astfel. — Tool. astfel încât acum mergea înaintea lor. Nu ştia cum să o abordeze.Capitolul paisprezece I-am văzut pe ţărmuri hăul din privirile lor jura pe veci război împotriva oftatului calm al mărilor Jaghute. Căutăm o piatră neschimbată. Pentru Imass. Totul părea să ducă la jurămintele pe care le făcuse la ultima Adunare. Dujek şi Tayschrenn îi amintiseră prea bine acest adevăr. Iar alături de ea păşea Tool. apoi spuse: — M-am născut dintr-o Vizuină Străbună. a trecut. E mai mult o problemă de. E mai mult decât o sursă de magie. — Explică-mi. Acel timp s-a dus. simţi o nevoie disperată de a-şi recăpăta încrederea în sine. Pentru ce ar fi putut fi ea răspunzătoare? — În timpul anilor petrecuţi printre oameni. Ei bine. ai fost încruntată în ultimele două zile? Are vreo însemnătate? — Nu. ceea ce are însemnătate. Amândoi caii aveau nevoie de odihnă.. ci celei a Împărătesei. este că nu ştiu destule despre ceea ce facem. întâi spre sud. iar acesta era o senzaţie necunoscută pentru ea. Avea să urmeze un moment crucial pentru misiunea ei.?) Odată cu trecerea zilelor. Adjuncta se încruntă. Când Dealurile Gadrobi îşi făcură apariţia. e şi un timp.. străduindu-se să recupereze timpul pe care îl pierduse călătorind atât de încet în primele zile. Adjunctă. era aproape sigur că va reuşi cu orice altceva. Încă din zori călărise repede. — Vrei să spui că gorganul există într-un alt timp? Aşa ai de gând să ajungi la el – folosind Vizuina Tellan? — Nu. răspunse Tool liniştit. cunoscută sub numele de Tellan. Gândul că îşi permisese să alunece atât de uşor în neglijenţă o zguduise. aşa cum zici tu. Nebunia lui Gothos Gothos(n. Adjunctă. gust. Aici ea era braţul lui Laseen şi acesta nu se supunea voinţei lui Lorn.. ea nu juca niciun rol în toate astea – nu ca femeia pe nume Lorn. Imassul rămase tăcut vreme de un minut. Iar acesta era un gând neliniştitor. se răsti ea. Cu toate acestea. ceva urma să ajungă la apogeu. făcând-o nesigură de propria-i eficienţă.

— Jaghutii care l-au îngropat pe Tiran s-au născut dintr-o altă Vizuină Străbună. — Înrobirea. Lorn încuviinţă. că Tiste Andii vor regreta că au venit în lumea asta. Ce era în capul Împărătesei şi al lui Taysch renn? Cum puteau spera să controleze o asemenea creatură? — Spui că poţi fi sacrificat. Adjunctă. Orice T’lan Imass poate. în locul meu. Poate înrobi tot ce trăieşte pe el şi o va face dacă i se va permite. Logrosul ar fi ales un Aruncător de Oase şi dacă Tiranul ar fi fost eliberat. Adjunctă. Dar termenul de „Străbun” se referă doar la Vizuinile acestor vremuri. Adjunctă. e în stare să aplice unui Tiran Jaghut acea unică pedeapsă de care acesta se teme cel mai mult. simţind cum i se strânge stomacul. Un Tiran Jaghut e primejdios de unul singur. Vizuina mea o atinge pe Omtose Phellack. Împărăteasa ştie cine e lordul şi ce posedă acesta. spuse ea încet. Adjunctă? — Ticălos arogant. Dacă. Cum îl controlăm? — Nu-l controlăm. Iar Întunericul. I-ar provoca pe zei şi i-ar ucide pe cei mai mulţi dintre ei. — De ce e important lucrul ăsta? întrebă Lorn. — Vrei să spui că lordul Lunii va avea un Tiran în slujba sa? — Nu. Ăsta e riscul pe care ni-l asumăm. Tool râse scârţâit. deci înrobirea mea – dacă un asemenea eveniment ar fi să se petreacă – nu ar duce la înrobirea neamului de sânge. — Dragnipur este o sabie. pentru că explică mai departe. Este.Gura lui Lorn se strânse într-o linie dreaptă. Sunt singur în toate privinţele. — Adjunctă. Tool o privi. Adjunctă. Un Tiran Jaghut care are alături un Aruncător de Oase este de neoprit. Am fost ales pentru că sunt fără de Clan. Vizuina Omtose Phellack a Jaguthilor nu este „Străbună” în comparaţie cu Vizuina Tellan. — Este un Tiste Andii şi un Înalt Mag. Tool. Tool. Lorn se holbă la Imass. — Lordul Seminţei Lunii. Vezi tu. — E în stare să-l oprească pe Tiran? — Da. Adjunctă. Îl pot găsi. născută din Evul dinainte Luminii. Tool părea să-i fi observat zăpăceala. Sunt la fel. Se află într-o vizuină pierdută acum pentru lume. O lucire slabă apăru în orbitele lui Tool în vreme ce acesta o fixa cu privirea pe Lorn. Înţelegi până aici. îl va slăbi. — Au venit în lumea asta? De unde? Cum? De ce? 241 . Lorn se opri brusc. Ceea ce încercăm noi să facem este să eliberăm un Tiran Jaghut. — Gorganul nu a fost găsit înainte tocmai din cauză că este Omtose Phellack. Imassul încuviinţă şi oasele lui trosniră. ar putea să distrugă întreg continentul acesta. Lorn se încruntă. Da. el este Anomander Rake. Adjunctă. spuse Imassul. Va trebui să intervină. Şi la fel sunt şi eu. Mai mult. au acelaşi gust. — Ce îl va opri pe Tiran? întrebă ea. dar asta îl va costa scump. — Împărăteasa. Dar eu sunt fără de Clan. Adjunctă. După câteva minute Lorn îşi regăsi glasul. ştie să-şi aleagă duşmanii. acel Aruncător de Oase ar fi fost înrobit. Purtătorul lui Dragnipur. nu va avea de ales. îşi dădu ea seama. — Da. dar şi a ceva dincolo de el. Adjunctă. murmură ea în sinea ei. Va fi robul lordului. — Şi asta ce înseamnă? Tool ridică din umeri şi ea auzi oasele ridicându-se şi coborând sub blănurile putrezinde. Dar eu sunt Tellan. — Adjunctă. Dacă o asemenea fiinţă ar scăpa de sub controlul nostru sau dacă ne va sfida predicţiile. este Zeiţa Tiste Andiilor. — Sunt sigur. Şi apoi Tool o lovi cu o altă revelaţie năucitoare. Fiul Întunericului.

Au respins-o. De asemenea. te rog! Suntem agenţii unui negustor.. Unii spun că au fost aruncaţi afară. alţii că ei au fost cei care au ales să părăsească îmbrăţişarea mamei lor. Copiii săi. Tiste Andii. au considerat asta trădare. neatinsă. Vizuina Întunericului. explică el. cunoştea singurătatea. sfrijit călător prin pustiurile de dincolo de strălucitorul Darujhistan. Crokus se uită spre Murillio şi îşi azvârli mâinile în sus. îndemnându-şi animalele până când îi ajunseră pe ceilalţi din urmă. agenţi care caută informaţii în numele patronului nostru. Murillio se întrebă dacă Coll avea vreo bănuială în legătură cu planurile lui Rallick – dar nu. Crokus.. Tool ezită. — Negustorul este şi el destul de neobişnuit. — Prima dintre Vizuini. Era o de mirare să-l vadă treaz. Îşi tamponă fruntea cu satinul moale al burnuzului său.— Tiste Andii au fost din Kurald Galain. — În regulă! râse Murillio ridicând mâna. — Baruk! Şi nu şi-a putut permite să ne dea cai? Kruppe îşi drese glasul. Coll se îndreptă în şa şi zâmbi palid spre Murillio. — Continuă. arăta din cap până în picioare ca un cavaler nobil. Flăcău. Aruncă o privire în faţă. spuse Lorn încet. Te rog. dar faptul că insistase să-i însoţească era aproape miraculos. Murillio se răsuci în şa şi îşi opri catârul pe drumul prăfuit. i-ar fi trosnit scurt un pumn în cap lui Rallick dacă ar fi avut cel mai mic indiciu despre ceea ce făceau. Dar marfa pe care o procurăm este cam neobişnuită. Adjunctă. mama lor. Mândria lui Coll fusese ceea ce îl băgase în mizeria de faţă şi băutura nu ajutase la rezolvarea ei. — Mi-aţi spus că lucraţi ca agenţi pentru un negustor oarecare. —Aventură? Nici măcar nu ştiu ce căutăm aici! Nu vrea nimeni să-mi spună nimic? Nu pot să cred că am fost de acord cu asta! Murillio rânji la băiat. Kruppe şi Crokus ajunseseră deja la Răscrucea Grijii. — Probabil că nu există prea mult adevăr în această poveste. — Hai. Ia asta drept o măreaţă aventură. Adjunctă.. apoi îşi ridică din nou privirea. Zeiţa. Destul. suntem. Kruppe făcea pe pontiful. apoi dădu pinteni calului. adaugă Kruppe zâmbind călduros.. Îşi reluară călătoria fără niciun cuvânt. Deşi magii Tiste Andii încă mai folosesc Vizuina Kurald Galain. 242 . plus armurile pentru picioare şi braţe. Murillio oftă. care nu-i altul decât Înaltul Alchimist Baruk. Coll îşi pusese până şi cămaşa de zale. Coll era cocârjat în şa. Astfel s-a născut Lumina. vărsând ce mai rămăsese din micul său dejun. Ce negustor? Nu văd niciun negustor. O sabie bastardă atârna la şoldul bărbatului şi. Şi unii şi-au însuşit o nouă Vizuină. Dimpotrivă chiar. N-ai niciun motiv să fii atât de încruntat. Kurald Galain era singură. Tool încuviinţă. — Cărei Vizuini i-a aparţinut Starvald Demelain? — A fost casa Dragonilor. nu mai sunt din ea. Cu excepţia nuanţei de verde a chipului său rotund. era singurul dintre ei care găsise un cal în locul acestor blestemaţi de catâri pe care îi şterpelise Kruppe. cu coiful de zale şi cel de metal. Crokus se holbă la Kruppe. Şi unde-s caii noştri? Cum se face că singurul care are un cal e Coll? Cum se face că nimeni nu mi-a dat o sabie sau ceva? De ce. iată-ne – eşti pe cale să primeşti răspuns la toate întrebările. flăcău. Crokus se cocoşă în şa. Ca de obicei. te asigură Kruppe. — În singurătatea ei. De câte ori ai fost curios în legătură cu drumurile noastre regulate în afara oraşului? Ei bine. ce a lui Starvald Demelain. — Nu mai mult de câteva zile. Zeiţa a căutat ceva în afara ei însăşi.

Coll nu-l băgă în seamă. ce fel de informaţii căutăm. flăcău. Murillio? Murillio înţepeni. desigur. Au existat anumite neînţelegeri între vrednicul şi cinstitul Kruppe şi un grăjdar viclean şi părtaş. înmânându-i ulciorul lui Crokus. bombăni Murillio. Ne ridicăm spre. apoi miji ochii. spuse Murillio. — Un burete. adevăraţii maeştrii la culesul de informaţii n-au nevoie de asemenea bucăţi grosolane de metal. — Ba. — Acolo sus. Alţi călători. Kruppe îi dădu mai departe: — Cât despre sabie. Coll se aplecă spre Crokus. — Pe care nu le va vedea în veci. — Am mai făcut-o. Crokus se zburli. alte strădanii din Dealurile Gadrobi.. bubui Coll. flăcău. m-aş simţi mult mai bine dacă Rallick ar fi cu noi. N-am spus niciodată că eşti un înlocuitor. Kruppe şi-a primit întreaga recompensă. Vei fi plătit. — Cu excepţia necesarului de creier. — Nu-mi spune mie ce cred. da? Crezi că nu ştiu asta. la ce trebuie să fim atenţi? — Vom şti când îl vom vedea. Crede-mă. Kruppe? — Acuzaţii absurde. fiindu-i atât de necunoscute.— Ah. îi aruncă o privire urâtă lui Murillio. Kruppe zâmbi fericit spre Murillio.. Cine a adus burdufurile cu apă? Zâmbind. — Înveseleşte-te. Căutăm un zvon. Cu toate acestea. Ce otrăvuri a asudat? Kruppe se cutremură la acest gând. Iar spada lui Murillio nu-i decât un fleac decorativ. spuse Kruppe. Murillio scoase un ulcior de lut dintr-o împletitură de pe cornul şeii şi i-l înmână lui Coli. Coll? Crezi că. Crokus rămase tăcut o vreme. economisind astfel unsprezece monede de argint pentru bunul nostru stăpân. Cu puţin noroc. — Sunt un înlocuitor nevrednic. Păi. cu toate gătelile lui asudate de război. spuse Kruppe. şopti el tare.. Observăm fără să fim observaţi. spuse Crokus. fecior. n-or să fie necazuri. păi. toate-s grâu pentru moara de veşti a Jupânului Baruk. — Deci. — Te întrebi de ce port armura asta. Eşti un hoţ. fluturând o mână prin aer. stors de greutatea armurii. — În regulă. Cu toate acestea. care este adevăratul meu talent – deşi unul precum Coll n-ar fi în stare să înţeleagă vreodată o asemenea iscusinţă. flăcău. Crokus. Cât despre Kruppe. şi încă al naibii de bine. la ce naiba s-o foloseşti? Nu-l băga în seamă pe palidul Coll. Înclină din cap către dealurile ce se înălţau spre est. E din cauză că Kruppe e şeful. spuse el. iar aceste talente sunt mult mai folositoare decât orice aş fi eu în stare să fac. pufni Kruppe. spuse Kruppe. Cu adevărat le dispreţuim. Se lăsă pe spate şi îşi pironi privirile drept înainte. Şi e valabil şi pentru Murillio. uite-o cum se iveşte imediat din nou sărată şi jegoasă pe pielea lui vestejită. învăţăm. Nu-s decât o fandoseală de-al lui.. deci? — Tot ce pot vedea acei corbi de deasupra capului. Dacă se ajunge la aşa ceva. — Nu vrei să taci? gemu Coll. — Dealurile Gadrobi. în jocul ăsta senzaţiile tari sunt ultimul lucru pe care ni-l dorim. dar Kruppe fu cel care răspunse: 243 . Când Kruppe e şeful nu mă simt în siguranţă decât dacă sunt pregătit pentru război. da. talentele sale nu se întind mai departe de stomacul lui şi lucrurile pe care vrea să le îndese în el. dar rămânem o taină pentru toţi. Nu-i aşa. care-i un lăudăros. bodogăni Crokus. Tu şi Rallick aveţi mai multe în comun decât crezi şi de asta tu eşti cel mai abil dintre toţi cei de faţă. deşi fără îndoială că va pretinde că nestematele şi smaraldele care ghintuiesc plăselele pomenitului obiect servesc pentru obţinerea unui echilibru deosebit sau pentru vreun alt asemenea detaliu marţial. Uite-l cum dă pe gât preţioasa noastră apă. ne scap eu cu viaţă.

împuns ici şi colo de pietre. acoperind astfel un alt aspect puternic. Zvonuri peste zvonuri. 244 . deşi nu îi însoţea în această misiune. Cu toate aceste ceva îi sâcâia gândurile lui Iertare. — Până trece seara aceasta. Al treilea bărbat era un militar ager.— Într-adevăr. Când rămase singură pe drum. Adjunctă. Îţi aplaud concluzia isteaţă. presimţirea că ceea ce făceau era greşit. iuţi pasul. Oricare le-ar fi fost misiunea. Murillio. pe drum cam la o leghe după Târgul Grijii. să aibă încredere că Anomander Rake îl va distruge. Deasupra capului se roteau corbi. fără îndoială. La picioarele înfăşurate în piele ale lui Tool. Lorn îl privi pe Tool mergând cu paşi mari înaintea ei. acesta este însemnul gorganului pe care îl căutăm. îşi deschise Vizuina Umbrei şi alunecă pe potecile ei rapide. se putea mişca prin cercurilor nobililor din naştere cu o uşurinţă împletită cu o timiditate agreabilă – combinaţia perfectă pentru o iscoadă. lăsă umerii să-i cadă. Iertare ieşi prin Poarta lui Jammit nepăsătoare. absurd de ambiţioase. Stând în şa. deci. Îndată ce trecu de Târgul Grijii. un grup potrivit pentru a-l proteja pe Purtătorul Monezii. — Cât trebuie să stăm aici. Într-o zi obişnuită erau. unde-i ulciorul cu apă? Setea lui Kruppe s-a înteţit. bătuţi de vânturi. Vârful acoperit de iarbă era dominat de cele din jur. Descălecă şi începu să împiedice caii. dar nu ar fi putut împiedica uciderea lui – mai ales că îl lăsaseră în urmă pe asasin. Ea ridică o sprânceană. — Adjunctă. Stă aici încă dinainte ca gheaţa să acopere ceea ce se numeşte acum Lacul Azur. Lorn fu luată prin surprindere de nota de mânie din vocea lui Tool. Tool ajunse la poalele dealului şi aşteptă să-l ajungă Adjuncta din urmă. Căldura din miezul zilei îi topea puterile şi moleşeala îi afecta şi gândurile – ştia că nu era lucrătura lui Oponn. plătind el însuşi un preţ imens – deschizând astfel cale vrăjitorilor Malazani care aveau la rândul lor să-l ucidă pe Fiul Întunericului – toate astea păreau pripite. iar ceea ce crezi că e un strat de rocă este doar o crustă fragilă. îi simţi pe Crokus şi pe Kruppe însoţiţi de alţi doi. Vrei să zici că piatra neschimbată s-a erodat până la dimensiunile actuale? — Piatra nu s-a erodat. filfizonul. cumplit de greşit. Culmea se tocea. găsindu-şi fără şovăială drumul spre poalele dealului. o bănuială vagă că grupul se îndrepta către o primejdie – o primejdie care o ameninţa şi pe ea. Lorn văzu o piatră cenuşie ţâşnind cam douăzeci şi cinci de centimetri din pământ. era ochii şi urechile Ghildei Asasinilor. Era din cauza groazei pătrunzătoare care atârna în aer. se căţărau pe una din laturi în mijlocul unei grămezi de bolovani zdrobiţi. lipsită de grabă. Adjuncta nu putea să vadă nimic care să deosebească dealul de care se apropiau de cele din jurul lui. atât de sus că nu erau decât nişte scame pe cerul fierbinte şi cenuşiu. Mâine în zori voi deschide drumul. fiind. — Stratul de sol este aproape inexistent aici. spuse Imassul. Rallick. Lumea lui Kruppe era cea a hoţilor şi a claselor de jos. Acum. braţul înarmat al grupului. piatra este mai înaltă decât noi doi la un loc. era limpede că era legată de bunăstarea Darujhistanului. devenind un cerc grosolan. Adjunctă. unde zvonurile prindeau viaţă ca buruienele în noroi. spus ea. flăcău. răspunse Tool. O jumătate de duzină de stejari sfrijiţi. de fapt. Să-l arunce pe Tiranul Jaghut în braţele duşmanilor Imperiului. Îi era uşor să-l urmărească pe Purtătorul Monezii şi nu avea nevoie să-l vadă pe băiat. După ce se gândi o vreme la asta. Nu păreau să se grăbească. simţindu-se înfrântă de lumea din jurul ei. Iertare fu sigură că bărbaţii din acel grup erau iscoade şi probabil unele pricepute.

cu margini ascuţite. armatelor. Dar un asemenea lucru putea fi considerat cu uşurinţă un blestem. Se ghemui şi culese o bucăţică de cremene. Fundul carierei era acoperit de cioburi de piatră. devenind nimic mai mult decât aducători ai morţii? Lorn se aşeză pe jos în carieră şi se sprijini de piatra dăltuită şi erodată. N-ar fi pornit un război. să i se prelingă printre degete şi să-i alunece pe încheieturi. Chiar şi după căderea nopţii. era o moştenire care curgea ca sângele prin muşchii. De acolo avea o panoramă care acoperea leghe întregi în toate direcţiile. Oamenii se trăgeau cu adevărat din ei. ciclurilor progresului şi decăderii. — Ai vreo teorie despre toate astea? Toc cel Tânăr îşi scărpină cicatricea. rămase de pe vremea când foloseau unelte din piatră. Imassul rămase nemişcat. Era uscat. Lorn îşi continuă cercetarea. cicatrice care străbăteau crusta. Laseen. acoperite de o coajă de cretă albă. executat de mâna unui meşter. aceştia renunţaseră la conceptul de conducere şi îşi întorseseră spatele imperiilor. Latura de sud a dealului fusese scobită. Curioasă. coborând în cavitate. Lom continuă să-și pregătească tabăra. Lorn păşi în jurul culmii dealului ca să-şi întindă picioarele. lăsând lacrimile să i se rostogolească pe obraji. nu în căutarea gorganului ci pentru a servi drept carieră de piatră. golită de orice semn de viaţă din câte putea să vadă. Era ceva neobişnuit? Nu ştia. Lorn se întoarse spre nord. Ecourile aceste tehnologii se găseau în sabia din calcedonie a lui Tool. prevederea îi intrase în obişnuinţă. Pădurea în jurul căreia călătorise cu câteva zile în urmă mai era încă vizibilă. Şi vânturile aveau să le usuce pe toate. Imperiul făcea parte din ei. 245 . Căpitane. Era vârful unei lance. Dealurile continuau să vălurească spre sud. Cine sau ce fuseseră Jaghutii? După Tool. Deşi nu credea că avea să aibă companie. focului şi renaşterii. ca o linie întunecată îngroşându-se înspre vest către Munţii Tahlyn. moşteniseră cu adevărat o lume. ştiu de ce ne temem de acest Tiran Jaghut. Îi însoţeau de zile întregi. devenind stepe către sud-est. Ridicând din umeri. Apoi rămase tăcută. a devenit ca noi. cu privirea pironită pe însemnul din piatră. de un maro ciocolatiu. Lorn îşi ridică privirea către scamele ce se roteau sus deasupra lor. Se aşeză şi aşteptă căderea nopţii. Lorn sau Laseen? Sau era pentru neamul nostru? Avea măcar vreo importanţă? Se mai vărsaseră asemenea lacrimi şi aveau să fie vărsate şi în viitor – de alţii care îi semănau şi totuşi nu-i semănau. îndepărtându-se de comunităţi şi de scopuri mai presus de ei înşişi. a înrobit. Cine plângea prin acei ochi? se întrebă ea. a nimicit şi a făcuto mai bine ca noi. — Naiba să mă ia dacă ştiu. Printre stejarii piperniciţi găsi destul lemn pentru un mic foc pentru gătit. jurându-i supunere eternă. Existau urme ale păstorilor Gadrobi. vestejit şi probabil avea să scoată puţin fum. murmură ea cu ochii plini de lacrimi. Găsi urme ale unor vechi săpături. Nu avea nevoie de alte dovezi ale afirmaţiei Imassului. Se părea că sub acea crustă se găsea cremene. deşeua caii.De deasupra se auzi slab ţipătul corbilor. Direct spre est se întindea Câmpia Catlin. Îşi lăsă capul în mâini. — Oh. Pentru că a devenit uman. Imassii duseseră un război de exterminare care durase sute de mii de ani. Înainte de lăsarea amurgului găsise în apropiere un deal mai înalt decât cele din jurul lui şi se căţără în vârful lui. îşi dădu ea seama. — De asta ne temem. căldura continua să fie înăbuşitoare. Trăiseră singuri dispreţuindu-şi propriul neam. Oare destinul lor era ca într-o bună zi să devină versiunile omeneşti ale T’lan Imassilor? Nu exista decât războiul? Aveau oare să se plece în faţa lui. Căpitanul Paran îi aruncă o privire tovarăşului său. Atunci avea să poată vedea focurile de tabără dacă acestea existau. oasele şi creierul oamenilor.

apoi îşi îndemnă calul înainte. Toc vedea o mie de cusururi în planurile Căpitanului. aşa atinsă de zei cum era. mişcându-se atât de repede că nu era decât o ceaţă. Ce avea să se întâmple dacă o ajungeau pe Adjunctă din urmă? Evident. Toc se scutură. La naiba. părând să nu fi observat nimic. cu spatele drept şi privirea îndreptată spre sud. Dădu pinteni calului şi ajunse în dreptul lui Paran. cu frenezie şi disperare. Dădură peste un alt corb. Paran mormăi. ars.Se uită în jos la corbul negru. nici măcar muştele nu se apropie. Paran îl privi curios. Căpitanul îi mânase din greu. Ce văzuse? Ruptura aceea – cum se putea ca aerul însuşi să se rupă aşa? Găsi răspunsul. Dacă Lorn murea sau planurile ei erau date peste cap. Corbii ăia arată de parcă au explodat. Paran călărea în faţă. Mişcarea declanşă un alt fulger luminos în capul său. pentru ce ar trebui să-şi facă griji? — Puterea atrage putere. Paran intenţiona să-i prindă din urmă pe Lorn şi pe Imass. Paran întoarse capul. Apoi totul dispăru şi se trezi încleştat cu toată puterea de cornul articulat al şeii sale. — Cu alte cuvinte. Câteodată i se părea că aproape poate zări imagini. o Vizuină deschisă putea să facă aşa ceva. îmboldit de nevoia de răzbunare care îi copleşea toate celelalte intenţii. înmuguri în capul său. iar dincolo de ea se învârtejea întunericul. Toc nu credea că arma căpitanului. Caii ţipară şi în aer se deschise o ruptură imensă. caii erau aproape terminaţi. mârâi el în şoaptă. Şi cu Imassul acela lângă ea. spuse Paran. bombăni Toc. Toc îşi auzi propriul cal ţipând. Crezi că nu ştie că cineva e pe urmele ei? — E o femeie arogantă. — Atunci pregăteşte-te. Găsiseră o potecă a tăietorilor de lemne care străbătea pădurea Tahlyn. Presupunând că mai trăiau. cu penele fluturând în vânt. Toc îşi frecă din nou cicatrice şi aproape căzu din şa când o imagine. Toc îl urmă. Ochii îi străluceau. scurtând călătoria cu zile întregi. ne îndreptăm spre o ambuscadă. Era sabia lui Paran pe măsura acestuia? În trecut. Şi dacă nu acoperă toată câmpia Rhivi ca un blestemat de covor. care zăcea pe pământ dinaintea lor. Prima şi. dăduseră peste corbi şi peste urmele a doi cai şi a unor picioare de bărbat încălţate cu mocasini. continuă el. se pare că suntem pe urmele cuiva. Războinicii Imassi fuseseră atacaţi pe cale magică. cu măruntaiele umflate de soare. Sări. se aplecă pe o parte şi scuipă. — La naiba cu superstiţiile din Şapte Oraşe. ar fi putut face un asemenea lucru. ca şi cum ar fi fost lovit cu ceva mare şi greu şi ruptura se căscă. ca cireşele. Şi pe Toc îl sâcâia un gând. Toc se cocârjă în şa. scărpinându-şi din nou cicatricea. a fost vorba de vrăjitorie. Nimic nu funcţionase. acoperit de o crustă. de un roşu aprins. Asta-i a unsprezecea pasăre prăjită din ultimele trei ore. scene în lumină. atunci Paran avea autoritatea asigurată. — Dar i-am numărat. — Ai spus ceva? — Nu. Toc miji privirea spre dealurile de la sud de ei. 246 . O mână se juca uşor pe mânerul sabiei. — Nu înţeleg de ce Adjuncta şi Imassul se mişcă aşa de încet. spuse Toc. limpede şi precisă. Singurul mod de a nimici un Imass era să-i faci bucăţele. scrâşni Paran. Dar imediat ce reveniseră pe poteca negustorilor Rhivi. Acest ultim grup de urme era vechi de numai câteva zile. repetând cuvintele pe care le rostise de zeci de ori de când începuse ziua. Văzu o formă micuţă. cea mai importantă era Tlan Imassul. O Vizuină. — Căpitane. Putea să se alăture în tihnă lui Whiskeyjack şi grupei sale. încleştând mâna liberă pe mânerul sabiei. Chiar dacă aveau unul în plus. Obsesia lui îi dobora. dar acesta era altfel. dar în zilele alea Paran nu putea fi convins de nimic. — Şi e cineva tare urâcios.

Căpitane. Cumva. se juca pe lama lustruită ca apa. apoi puse o săgeată în arc. Şansă. — Va veni prin Vizuină. 247 . Lumina palidă. în ochiul lui Toc şi aceasta părea nerăbdătoare. înceţoşată. care îşi trăsese sabia din teacă şi şi-o pusese peste coapse. Ce folos? Îşi armă arcul şi slăbi iataganul din teacă. Paran nu simţi nevoia de a se îndoi de convingerea lui Toc. Îi aruncă o privire lui Paran. Părea aproape nerăbdător. Toc studie sabia.Toc deschise gura să protesteze. dar o închise înapoi fără să spună nimic.

.?) Ben cel Iute stătea în colibă. fiind la fel de priceput la aruncarea securii pe cât era la mânuirea sabiei pe care o ţinea acum în poală. şopti el. să folosească tăişul acela înfiorător al distrugerii care venea odată cu Ascendenţa. Având în vedere ce era posibil să le pice în poală. acele protecţii s-ar fi putut dovedi utile. — Deci şi noi aşteptăm. Oponn hotărâse să-l folosească. dând beţelor un ocol mai larg decât era cazul. — Hairlock e ghemuit în Vizuina sa. spuse el. oftă Ben cel Iute.Capitolul cincisprezece Scările şeilor sunt însângerate când Jaghutii călăresc pe sufletele lor. şi puse fragmentul în mâna vrăjitorului. bufnetele îndârjite tropotind sălbatic în şiroaie de gheaţă o promisiune. Gemenii Puterii. pe care îl înfipse cu vârful în pământul bătătorit. De partea cealaltă a vrăjitorului. spuse el. şedea Trăpaşul. Trăpaşul întrebă: — Ce veghem? — Nu contează. Kalam nu-şi revenise suficient ca să-l însoţească pe Ben cel Iute sau ca să-l păzească aşa cum făcea acum Trăpaşul. Murmură câteva cuvinte şi-şi trecu mâna pe deasupra ei. Barghastul era un luptător crud şi sălbatic. aproape de intrarea acoperită de o fâşie de piele. putea şi el să facă asta cu sânge rece. şi nu o singura dată unul din ei îi salvase pielea celuilalt. Nu se mişcă. un atac tunător făr’ de răgaz. Şi ţine arma pregătiră în caz că lucrurile iau o întorsătură proastă. Ben cel Iute o puse jos la stânga sa. Şi cu toate acestea Ben cel Iute îşi dădu seama că ştia foarte puţine despre Trăpaş. nemişcat în lumina slabă. — Du-te la locul tău. Ben cel Iute scutură mâinile ca să alunge cârceii din ele. apoi se aplecă în faţă şi studie şirul de beţe legate. lipsită de expresie. Dinaintea sa se formă o imagine care-l făcu să sară surprins. Se pare că aşteaptă ceva.. Şi la fel ca zeii.. Firul care unea beţele era întins. Sunt Jaghutii ce se războiesc cu amurgul pe un câmp de stâncă sfărâmată. Jaghut Fisher(n. Apoi închise ochii şi îşi atinse Vizuina. cu spatele la zidul străvechi din piatră. apărat de fetişurile legate în cozile lui împletite şi de tatuajele albastre înscrise de mâna şamanului din clanul său. Vrăjitorul îl cunoştea de ani de zile pe războinicul Barghast şi luptase alături de el în mai multe lupte decât voia să-şi amintească. Dinaintea lui se înălţau cele cinci beţe care îl legau de Hairlock. Şi era neînfricat în faţa vrăjitoriei. 248 . Barghastul îl fixa pe vrăjitor cu o privire plată. Acum avea să-l folosească el pe Oponn. Şi veghem.. Se apropie. pe Câmpia Rhivi? Paran nu simţea nimic în afara focului alb al răzbunării care-i umplea mintea şi-i scânteia prin tot trupul. — Ce caută Hairlock. Dar acel lucru pe care îl ştia cu siguranţă era unul liniştitor. Se lăsă pe spate şi îşi scoase pumnalul. Ai bucata aia de cearceaf? Trăpaşul scoase o bucată ruptă de pânză din mânecă.

şocată. şi-l văzu pe Toc aruncat de pe cal. Şansă părea la fel ca orice altă armă. Paran dădu un al doilea strigăt de teroare neajutorată când Toc cel Tânăr trecu prin ruptură şi dispăru în ceţurile învârtejite. Îl străbătu un şuierat de avertizare. Dar Tattersail ce te-a învăţat? — Dacă lucrurile se încing prea tare. n-ar fi trebuit s-o simtă? De fapt.. Făcu un gest. Paran strigă. Lipsit de protecţia unui zeu. Nu avea să fie nicio ambuscadă. şoptind ca nisipul pe piatră. de data asta de durere..chiar dacă însemna să-l tragă pe Oponn urlând şi zbătându-se pe câmpia aceasta ca să înfrunte lucrul care îi aştepta în faţă. Adjuncta îl învăţase că era foarte important să se gândească la un singur lucru o dată. ca de maniac. Paran se rostogoli şi sabia îi zbură din mână când pământul se năpusti în întimpinarea lui. Dar dacă arma avea o mare putere. orice ar fi fost acesta. dacă Oponn e la fel de dornic ca data trecută. Arcul lui Toc zbârnâi şi săgeata se zdrobi de ceva tare. Căpitane. poate singurul său prieten. fără îndoială. singurele sunete rămase fiind bufnetul copitelor şi vântul fierbinte de vest care sufla.. spuse el. care ar fi putut fi propria-i conştiinţa. Se înşela Toc? Se întoarse către bărbatul de lângă el şi deschise gura să spună ceva. — Dacă mă prăbuşesc. O a doua săgeată lovi în timp ce căpitanul privea şi se zdrobi la rândul ei. născute din vrăjitorii care făceau ca Oponn să pară ceva mai puţin decât un copil. Paran încleşta strâns mânerul sabiei. Şansă avea să cânte. împotriva Copoiului. O vagă nerăbdare se înghesui în capul lui Paran. Îl aştepta Adjuncta? Dacă îi recunoştea pe el şi pe Toc. Toc. nu avea niciun motiv să-i atace. Căpitanul ridică sabia şi înjură. Adjuncta avea să le iasă în întâmpinare. — Te-am auzit. Crăpătura se închise cu un pocnet. Era aici ca să dea seamă pentru uciderea lui Tattersail. Fără Adjunctă. îl opri. aterizând lângă el şi rostogolindu-i-se peste picioare. cum anume să fac asta? Desigur. Paran trase sălbatic de frâie. dar T’lan Imassi erau creaţii Străbune.. Avea să fie un alt leş la picioarele sale? Paran alungă posibilitatea aceasta. Calul său necheză şi se dădu înapoi. de parcă încleşta un ciob de gheaţă ce refuza să se topească în mâna lui. Poate că nu era decât încordarea care te cuprinde atunci când aştepţi să se întâmple ceva. Din câte ştia ea. căpitanul fusese ucis. Hairlock râse din nou. Păpuşa Hairlock plutea deasupra pământului la şase metri în faţă. Între ei se lăsă tăcerea. înghiţindu-l fără urmă pe tovarăşul lui Paran. de apariţia sa. şi simţea sudoarea printre degete. retrage-te. Cercetaşul încuviinţă. Un râset puternic. Spera ca Imassul să plece pur şi simplu după eşecul misiunii. dar deloc bănuitoare. Poate că Şansă era o sabie înzestrată. Paran se împinse pe-o parte şi privi în sus. — Bine. Şi Toc era o Gheară. o simţea pe Şansă rece. Mâna îl durea. Cel puţin aşa spera.. răsucindu-se. aveau să se ocupe şi de Imass după aceea. Călăreşte spre Darujhistan. Aerul păru să se sfâşie şi un vânt rece năvăli peste ei. Avea să se termine şi dacă avea să mai fie nevoie. Mai mult ca orice. Gheara se roti prin aer. se simţea neîndemânatic cu Şansă. de parcă era un novice şi nu ştia s-o ţină cum trebuie. Toc cel Tânăr era prietenul său. O ruptură crestată se deschise în aer dinaintea lui. Şi când avea să se apropie. Oare trebuia să simtă ceva mai mult? Nu-şi putea aminti prea multe despre ultima dată când o folosise. întorcându-şi privirea dementă spre Toc. 249 . Găseşte-l pe Whiskeyjack.. Se prăbuşi sub el de parcă i se prefăcuseră oasele în praf. Calul necheză din nou. şansele sale de a scăpa cu viaţă din ceea ce avea să urmeze erau destul de puţine. Calul căzu cu un sunet ca cel făcut de un sac de pietre şi ulei. totul avea să se prăbuşească. Ce declanşase această pierdere neaşteptată a încrederii în sine? Să atrag un Ascendent în încăierare.

T’lan Imassii îşi desăvârşeau lucrarea timp de milenii. Nu am vreme să explic acum – o să-ţi spună Domnitorul Umbrei. chicoti Hairlock. În orele care trecuseră de atunci Lorn hoinărise peste dealurile din apropiere. Spera doar să ajungă Copoii la vreme. transmite-mi această locaţie. — Bine lucrat. În colibă. Omenirea nu avansase de pe vremea epocii întunecate ale Imassilor. Se ridică iute în picioare şi se aruncă după sabie. Paran ridică arma. sunt în urmă cu noutăţile! În orice caz. Leşul calului alunecă pe-o parte. Cu toate acestea. — Imposibil! mârâi păpuşa. — Eu sunt legătura. Stăpânul Umbrei o va primi de îndată. 250 . Nu-i răzbunarea mai dulce ca mierea. războiul lor fără sfârşit devenise războiul ei fără sfârşit. şuieră el. Lorn urcă încă un deal. Asta era un lucru pe care îl aştepta cu nerăbdare. — S-a încheiat un pact. luptându-se cu sine însăşi. Zâmbi din nou. dăduse înapoi şi mai mult. Cotilion. Funia. Hairlock se opri şi-şi săltă capul. înşfăcând-o. urmată de o voce de bărbat. Ultima dată îl văzuse pe Tool cu o oră în urmă. Imperiul lui Laseen nu era decât o umbră a Primului Imperiu. Prea bine. Era sigură acum că ceea ce făceau era o greşeală. Funie. Imagineazăţi cât mă bucur să te vad astfel! Paran împinse cu picioarele. la un sfert de milă depărtare de piatra neschimbată. eliberându-l. Nici măcar nu mă va zgâria. ale cărei consecinţe treceau mult dincolo de strădaniile meschine ale unui Imperiu lumesc. şopti el furios. Se răsuci spre nord. apoi se îndreptă cu paşi mari spre Paran. Vrăjitorul spuse: — Am un mesaj pentru tine. dă-i drumul şi vaietă-te. Pentru Domnitorul Umbrei. rostogolindu-se şi revenind în picioare. Auzi un amuzament ironic în vocea Funiei.Hairlock coborî încet pe pământ. Ben cel Iute îi comunică poziţia exactă a lui Hairlock în Câmpia Rhivi. Hairlock îl primi evident amuzat şi începu să avanseze. Simţi încordarea din capul său crescând. — M-am gândit eu că s-ar putea să fii tu. Ben cel Iute privea năucit ambuscada. Deschise ochii şi înhăţă bucata de pânză. Soarele era sus deasupra capului. totul se întâmplase prea repede ca să poată face ceva pentru bărbatul cu un singur ochi care îl însoţea pe căpitan. Ben cel Iute. Războinicul nu se mişcase deloc. — Iertare. Malazii se ucideau unii pe alţii. Puţini muritori au reuşit să evite înclinaţia stăpânului meu de a trage pe sfoară. Marioneta se opri să-şi potrivească hainele zdrenţuite. Spera să poată zări Lacul Azur spre vest. urmând scopuri doar de ei ştiute. Ştiu cine eşti. eh. Îţi voi spune unde se află cel pe care îl caută Domnitorul Umbrei. Căpitane? Moartea ta va fi lungă şi foarte dureroasă. străbătut de un val de disperare. femeie! Te cunosc. Te felicit. corect? Asta înseamnă că vei rămâne în viaţă. Avea multe întrebări pentru Paran şi voia ca acesta să fie în viaţă când avea să ajungă la el. Onos T’oolan stătea pe vine dinaintea pietrei neschimbate încă din zori. Copoii stăpânului tău însetează după răzbunare. dar trebuia să admită că nu prea avea şanse. — Arma aceea nu-i pentru mine. Căpitane. Acum urechea lui Paran prinse ceea ce Hairlock auzise deja: urletul Copoilor. păpuşa continuă să se apropie. Iertare! Ascultă-mă. Ben cel Iute. Diferenţa era că Imassii exterminau o altă specie. Protectorul Asasinilor. Ce făcea Paran? Unde era Tattersail? — Pe Poteca lui Hood. Se pare că ai fost mai viclean ca el. te chem! Simţi o prezenţă intrând în mintea sa. Tot ce-i rămânea de făcut vrăjitorului era să împiedice păpuşa să scape. Deci.

Lorn zâmbi când grasul încercă să-şi deschidă o Vizuină şi dădu greş. Habar n-avea ce căutau aceşti oameni între dealuri. dar Adjuncta se mişcă prima. piele şi carne. deasupra plăcii de metal a armurii. Dacă încercaţi altceva vă voi ucide pe toţi. un băiat şi un bărbat scund şi gras. Înfuriată din cauza rănii. care zăcea inconştient. Era greu de spus cine fu mai surprins. Lorn se dădu în spate.Ajunse pe vârful dealului şi se trezi la nici zece metri de patru călători călare. iar T’lan Imassul nu se vedea nicăieri. Înjură când înaintarea ei o aduse în vârful lamei. Grăsanul făcu ochii mari şi se dădu înapoi în şa. Purta o armură completă şi călărea un cal. Lorn săgetă pe lângă el. fiind primul care reacţionă la atacul ei. Lorn văzu toate astea printre gene. fluturând cu o mână sabia bastardă spre capul ei. Calul se ridică pe picioarele din spate. — Ne vom întoarce în Darujhistan. Purta haine de mercenar. Vârful trecu prin zalele armurii ei şi îi pătrunse în umărul stâng. Lama Otataral fumegă puţin înainte ca un val de aer rece să năvălească dinspre ea. În timp ce se îndepărta de deal. degajând cu îndemânare încercările ei de a-l lovi. spuse băiatul. trecându-şi lama peste coapsa bărbatului. un bărbat în haine ţipătoare care acum trăgea din teacă o spadă de duel. rostogolindu-se neîntârziat peste crupa catârului şi aterizând în praf. — Nu vrem să facem niciun rău. Adjuncta se dădu un pas înapoi. călăreau pe catâri. Se îndreptă într-acolo o vreme. Dar bărbatul era bun. Tăişul Otataral tăie cu aceeaşi uşurinţă prin zale. acum era pre târziu pentru asta. În schimb se feri prin faţa calului ca să-l atace pe bărbat din stânga. se hotărî şi alergă spre locul unde căzuse grasul. Dă-ne pace. De ce nu? Se îndreptă de spate. Mugind. Deşi era palid. răspunse ea în aceeaşi limbă. Durerea îi străbătu ca un foc partea de sus a braţului. Lui Lorn îi trecu vag prin minte gândul că nu fusese nevoie să-i atace. Ignorându-l. apoi se răsuci către ultimii doi bărbaţi. Adjuncta nu se deranja să pareze. Băiatul stătea dinaintea grasului. Băiatul sări din şa şi se opri. Vom pleca dimineaţă. Ei bine. dar bănuia că nu are nicio legătură cu ea sau cu gorganul. Peticeşte-ţi prietenii şi păstrează distanţa. neştiind dacă să-l ajute pe grăsan sau să-şi scoată pumnalul de la brâu. Dar ultimul dintre ei fu cel care îi atrase atenţia lui Lorn. Războinicul gemu şi lovi rana sângerândă cu mâna înmănuşată chiar în momentul în care calul îl aruncă din şa. Sugestia o luase prin surprindere. O privea îndârjit. — De acord. Avansă încet. apoi o luă spre est şi reveni la locul unde se găsea Tool. Descălecase şi cel cu spada şi se apropia din urma călăreţului. încercând să lovească lama subţire într-o parte astfel încât să poată folosi tăişul propriei sale arme. Apoi războinicul o atacă. 251 . Lorn aruncă o privire scurtă către locul în care războinicul se străduia să oprească sângele care îi ţâşnea din picior. Ei şi încă unul. Îl lovi cu latul lamei drept în frunte şi acesta căzu pe spate ca o păpuşă mototolită. În momentul în care bărbatul în armură trecu pe lângă el. Fluturarea armei o dezechilibră înainte să poată opri impulsul cu care încercase să-l lovească sub bărbie şi în acea clipă duelistul îşi repezi spada în faţă. Vom ridica aici tabăra ca să ne înzdrăvenim. îl văzu pe băiat apropiindu-se grăbit de războinic. Cuvintele ar fi avut acelaşi rezultat şi ei nici măcar nu-i plăcea vărsarea de sânge. În orice caz. părând la fel de surprins. Lorn îl înfruntă pe duelist. spuse băiatul în Daru. la distanţă de braţul cu care mânuia sabia. trăgând cu un scrâşnet sabia din teacă şi ţâşnind către ei. îşi flutură sabia cu sălbăticie spre capul bărbatului. — Faceţi aşa şi veţi trăi. dădu pinteni calului şi scoase o sabie bastardă din teacă în vreme ce trecea pe lângă ceilalţi. cotind spre nord. Doi dintre ei erau practic neînarmaţi. ţinea un pumnal cu lama subţire în mâna stângă şi un cuţit mai mare în cealaltă. Lorn ezită. Ai înţeles? Băiatul încuviinţă.

iar strigătele lor nerăbdătoare se apropiau din toate părţile. Dacă Hairlock nu avea să fie acolo la sosirea Copoilor. şi de când avea ea motive să se teamă de un băiat? Lorn iuţi pasul. Paran ridică din umeri. Lordul Umbrelor se înfurie pentru scurt timp. apoi zâmbi. Grupul se afla la patruzeci şi cinci de metri în faţă. iar ca mag era inofensiv în preajma ei. o misiune care implica un T’lan Imass. Era miezul zilei şi la jumătate de milă în faţă se găsea grupul Purtătorului Monezii.concluzionă ea. Văzuse mult sânge curgând din el. amintiri foarte personale. şi după ce Funia fu informat că Ben Adeaphon Delat fusese un Înalt preot al Umbrei. Duelistul nu era mort. îl lovise şi plecase. Fu străbătută de un fulger de mânie. o apăsare stranie la fiecare pas pe care îl făcea spre est. Nu am nicio intenţie să grăbesc lucrurile. Iertare îl contactase pe Domnul Umbrei. Mai rămânea băiatul. probabil că aceştia aveau să-şi verse frustrarea asupra lui. Nici măcar puterile lui Oponn nu se puteau împotrivi influenţei Vizuinii Tellan. îşi spuse ea. înfruntând o femeie suplă şi înaltă care mânuia o lamă Otataral. Iertare aşteptă. Încăierarea fu scurtă şi grupul Purtătorului Monezii fu aproape nimicit. şi cu asta basta. nu prea mai rămăsese nimeni în grupul acela care să o îngrijoreze. Unde şi la cine se ducea Purtătorul Monezii? Judecase cu totul greşit? Erau agenţi ai Imperiului Malazan? Posibilitatea aceasta era cu totul împotriva influenţei lui Oponn. În câteva minute. făcându-şi drum pe coasta unui deal. Moneda lui Oponn avea să fie în mâinile ei. Hairlock se lăsă pe vine nehotărât. doar Purtătorul Monezii mai era în picioare. Grasul îşi rupsese probabil gâtul. Bărbatul avea să plătească pentru multele sale înşelăciuni. Cu Şansă asudată în mâini. atunci poate că stăpânul lor din Darujhistan simţise prezenţa Imassului aici şi-i trimisese să cerceteze. Copoi urlară din nou. dar avea să se trezească cu o durere de cap. În cele din urmă se dădu bătută şi ieşi pe Dealurile Gadrobi. dar nu reuşea să ajungă la nicio altă concluzie. într-o misiune pentru draga ei de Împărăteasă. nu-i păsa prea mult. După uimitorul mesaj de la Ben cel Iute. îşi căută un punct de observaţie pe culmea dealului. îndreptându-se spre nord. fără îndoială. apoi înaintă în tăcere. Precaută. Iar faptul că Imassul era în preajmă făcea ca succesul să fie asigurat. Căpitane. Iertare se ridică încet într-o poziţie ghemuită. Iar asta însemna un singur lucru: un T’lan Imass se afla prin apropiere. Avea amintiri legate de Otataral. cu laţul în mâini. De fapt. Iertare se trezi că împărtăşeşte mânia Domnului Umbrei. Acum era timpul să-l ucidă pe Purtătorul Monezii. Adjuncta Lorn se retrase. Spre surprinderea lui. dar ştia că este pe aproape. Asta va fi o zi interesantă. Iar în acea zi era posibil să moară un zeu. pe care nu-l văzuse încă. doresc să zăbovesc asupra morţii tale. adunând umbre în jurul ei din mers – deşi chiar şi asta se dovedea din ce în ce mai dificil. 252 . Ajunseră în vârf şi dispărură pentru scurt timp din vedere. Avea să fie uşor să-l ucidă pe băiat. Imediat ce Lorn fu destul de departe. Porni iute la drum până ajunse la doar o sută de metri dinapoia lor. Marioneta se întoarse spre Căpitan. Dacă nu erau agenţi ai Imperiului. Crokus fugi la războinic. Era. Îşi reluă călătoria prin Vizuina sa şi întâlni o împotrivire din ce în ce mai puternică. —Va trebui să-ţi aştepţi încă puţin moartea. Nu. Cât despre războinic. Iertare o recunoscu pe Adjuncta Lorn. Le auzi conversaţia. Avea să se intereseze mai târziu despre natura misiunii Adjunctei. Iuţi pasul şi auzi zgomotele unei lupte pe culme – o luptă în care cineva folosea un Otataral. Copoii Domnului Umbrei erau într-adevăr pregătiţi şi era sigur că se apropiau de pradă chiar în acel moment.

dintr-o dată eşti curajos! Ce ştii tu despre ură. În colibă. Simţind o prezenţă. O umbră mare trecu peste deal. Apoi apăsarea dispăru şi aerul rece îi inundă plămânii. Mă îndoiesc că rămăşiţele vor fi gustoase. Simţi sabia din mâinile sale răspunzând provocării cu un tremur nerăbdător care i se transmise prin braţe. — Viaţa ta. Să terminăm cu asta. dintr-o singură mişcare curgătoare. Trei dintre Copoi se încăierară pe aşchiile de lemn – tot ce mai rămăsese din Hairlock. Un Tiste Andii? Bărbatul purta o sabie imensă. aceasta era lupta ce avea să urmeze. Căpitanul zâmbi. Paran făcu ochi mari când marioneta se prăbuşi pe burtă. jur! Paran se sprijini în sabie fără să răspundă. Paran îşi ridică privirea şi văzu un Mare Corb abătându-se asupra lor. privindu-l precauţi pe nou venit. Creaturile se desfăşurară într-un semicerc. Fie că magia sabiei e făcută pentru tine. Gear. să înmuiem pământul cu sânge. abia aştept să te fac surcele. Câmpia gemu sub el. pentru două mâini. — Haideţi atunci. dar se foiau neliniştiţi. — Potăi încăpăţânate. Pasărea croncăni înfometată. — Adio.—Vei ajunge să regreţi ocazia. Cei şapte se înşiruiseră cu toţii dinaintea lor. încercuind în tăcere marioneta nemişcată. Hairlock. legată de spate. Căpitane? Când mă voi întoarce. un întuneric neaşteptat cuprinzându-i hotarele câmpului vizual. — Se pare că cineva ţi-a retezat sforile. Se opri dinaintea Copoilor fără să facă vreun gest spre armă. Dacă exista ceva care să-l atragă pe Oponn aici. fie că nu. Pe curând. Căpitanul îşi ridică sabia şi se ghemui gata de luptă. conduşi de Gear. iar Paran văzu o promisiune în ochii săi. Silueta din lemn făcu un gest şi la trei metri distanţă se deschise o altă ruptură în aer. Gear întoarse capul în direcţia lui în vreme ce trecea pe lângă el. — Pion al lui Oponn. cu Gear în centru. nu a fost un lucru înţelept. Hairlock ţipă o ultimă dată şi Copoii se năpustiră asupra sa. reteză firul întins care lega beţele. Haide. Zâmbetul lui Paran se lărgi. Prin mine către zeul care mă foloseşte. ca o mână coborâtă din cer care încerca să-l îndese în ţărână. trecând pe lângă el pentru a-i înfrunta pe Copoi. Ceilalţi patru. O clipă mai târziu Hairlock slobozi un ţipăt. Paran se împletici. bombăni Hairlock. rânjetul lui Ben cel Iute deveni sălbatic. Ceva greu îl apăsă. Căpitane! strigă Hairlock. Copoii tresăriră. M-am săturat să fiu folosit şi moartea nu mă mai sperie ca la început. iar ierburile galbene fură culcate la pământ. Eliberă pumnalul cu o smucitură şi. — Dă-te deoparte. 253 . îţi voi arăta exact ce poate face ura. Aruncă-mă în Vizuină şi viaţa ta îţi aparţine. Hairlock. spuse el. — Păcat. spuse un bărbat înalt. Tiste Andiiul îi aruncă o privire lui Paran. spuse el în Malazană. căpitanul se întoarse. — Orice ai fi făcut ca să atragi atenţie zeilor. te-aş scuipa dacă aş putea! Aş scuipa pe sufletul tău! Pământul vui şi pe dată nişte siluete uriaşe se adunară în jurul lui Paran. Căpitane. — Oh. se întoarseră spre Paran. aceasta emanând o duhoare fetidă. îi spuse Paran. cu răsuflarea tăiată. Este magia ta pe măsura urii mele? Ar fi interesant de aflat. lăsaţi doar o dată unealta să se rotească în mâinile Gemenilor. Copoii erau aproape. şi fugi spre tăietură. Hairlock. Haideţi. Copoiul pe care îl rănise. cu părul alb şi pielea neagră. Copoi. mârâi Hairlock. şuieră el. Căpitanul miji ochii. Puteau năvăli asupra lor în orice clipă. Paran aproape scăpă sabia din mână. Paran îl recunoscu pe Gear.

nu crezi. împotrivinduse durerii ameţitoare. Paran clipi ca să alunge lacrimile înţepătoare din ochi. adâncindu-se şi îngroşându-se în mijloc. cu ochi galbeni. acesta îşi întoarse privirea spre căpitan. acum nu văd nimic. Inima îi sări din piept când aceştia se abătură ca o furtună asupra celuilalt. Îşi ridică privirea chiar în momentul în care Tiste Andiiul se întoarse spre el. Trebuie să termini ce începi. Cruce scheună şi ceilalţi dădură înapoi. iar lama ei neagră lucea de sânge – sânge care fierse repede şi deveni cenuşă. — Vezi cicatricea aceea? — Asta a fost greşeala ta. privind din nou la Copoi. translucidă.. Închise ochii strâns. Doi Copoi zăceau nemişcaţi. Paran ridică din umeri. Cruce era singurul Copoi care nu mârâi. unul albastru şi altul galben. deşi avu nevoie de aproape toată forţa lui pentru asta. — Data viitoare. dar ochii creaturii. Muritor? Copoii săreau înainte şi înapoi. — Ceilalţi s-au retras. Tiste Andiiul îi privi. şi auzi un plesnet de lanţuri imense şi geamătul unor uriaşe din lemn. — O clipă am crezut. O clipă mai târziu se împrăştie.. — Mi-ai auzit avertismentul. în vreme ce celălalt avea o tăietură de-a curmezişul pieptului – nu părea o rană mortală. Scuipă. — Gear te vrea mort. Un vânt neaşteptat suflă peste întreaga privelişte făcând ierburile să se cutremure. apoi ridică mâna şi simţi că-i curge sânge din urechi. Tiste Andiiul ridică o sprânceană. Chipul ascuns sub glugă era acoperit de umbre. Nu. înfăşurată într-un giulgiu. apoi îşi şterse obrajii. Te văd.. muritorule? Copoii atacară mai repede decât şi-ar fi putut imagina Paran. Dinapoia lor se forma în aer un nor de umbre. Cruce. un pumn invizibil de întuneric explodă dinapoia ochilor săi. Spune-i Domnului Umbrei că nu voi tolera amestecul lui. muritorule. muritorule. Ochii lui strălucitori priveau fermi în cei ai Tiste Andiiului. cu un sunet ce semăna cu un icnet. Durerea de cap începea să cedeze. Încet. apoi se forţă să-i deschidă din nou şi văzu că lupta încetase. lăsând în locul lui o siluetă neagră. Tiste Andiiul zâmbi. Tresări când văzu că urmele lacrimilor de pe antebraţ erau rozalii. Ia-ţi semenii şi pleacă. Lupta mea cu Malazul e doar a mea. cu mâinile în mâneci. Tiste Andiiul ţinea sabia în mâini. 254 . muritorule. apoi spuse: — Ajunge atâta amestec. — Cine eşti? Tiste Andiiul nu răspunse.. Acum ce urmează? — Deocamdată. fixau cerul fără să-l vadă. Privi fără să înţeleagă când Tiste Andiiul scutură din cap. Paran se dădu un pas în spate şi ridică pe jumătate sabia. Paran văzu că unul din Copoi fusese aproape decapitat. — Şi ce şanse au? — Răspunsul ar trebui să fie limpede din ezitările lor.— Se pare că nu învăţ niciodată. Cruce. Văzând privirea de moarte din ochii lui. În vreme ce căpitanul se dădea înapoi. Darujhistanul nu-i pentru el. Paran îl privi pe Tiste Andii săltându-şi capul. — E preţul pe care îl plătesc pentru că i-am arătat îndurare. îi îmbie mai mult gândul de a mă ucide pe mine decât pe tine. — Atunci semănăm. Paran simţi gust de sânge în gură. răspunse Paran. câte unul de fiecare parte. spuse el către un Copoi de un maro murdar. mârâind şi muşcând aerul. — Tocmai ai ucis doi Copoi ai Umbrei.

— Va fi extrem de nemulţumit. 255 . Retrage influenţa Tărâmului tău din joc şi voi lăsa lucrurile aşa cum sunt. Când se împrăştiară. Vânătoarea s-a încheiat. Capul zeului se înclină pe-o parte ca să studieze cele două creaturi moarte. Curajul lui Paran se topi. dar când te-am privit mai atent. După o clipă căpitanul ridică din umeri. Se opri şi umbrele se învârtejiră în jurul lui. nu voi sta să aleg. Domnul Seminţei Lunii. Dacă mă încurcaţi. — Asta este.. porunci Tiste Andiiul. mai ales dacă Funia ta e cu tine. Habar n-am de ce. Şi prefer să am de-a face cu Laseen pe tronul Malazan decât cu o slugă a Umbrei. Problema e încheiată. Anomander Rake. Cavalerul Înaltei Case Întuneric. Fiul Întunericului. Planurile lui se întindeau dincolo de Darujhistan. înfruntarea dintre Umbră şi Întuneric. ascunzându-i pe cei dinăuntrul lor. Anomander Rake. Existenţa ta. Un zâmbet se strecură în vocea lui Rake. Dar îţi promit că va fi murdar şi că voi fi răzbunat. Paran îşi aminti de convingerea lui Tattersail după ce citise în Cărţile Dragonului. Oponn? — Din câte îmi dau eu seama. şi Oponn la fel. ridicându-i vârful.Tiste Andiiul coborî vârful sabiei spre pământ. încă nu mi-am ieşit din fire. Domnul Umbrei ridică privirea. — Convinge-l care-i alegerea înţeleaptă. Copoii tăi sau Funia. — Deocamdată. Imperiul Malazan e numai al tău. — Încă un lucru. Un oftat scăpă din întunericul de sub gluga zeului. Dar Funia este. Copoii supravieţuitori se apropiară de el. — Călătoreşti spre Darujhistan? Paran încuviinţă. mârâi Rake. de fapt. Rake îşi schimbă priza pe sabie. Asta-i tot ce ai de spus? Vorbesc direct cu Oponn? Mi s-a părut că simt o prezenţă mai devreme. — Asta-i tot? întrebă el. Domnul Umbrei îşi înclină capul. m-a adus înapoi la viaţă. deveniră opace. dar mi s-a spus că am devenit unealta lui Oponn. nu sunt implicat. spuse Rake. sau aşa credea ea. Cheamă-l înapoi. chiar. — Îţi lipseşte subtilitatea. tu. Privirea Tiste Andiiul căzu pe sabie. Prevăzuse asta. — N-ar putea fi eliberaţi? — Nu. — Oponn? Rake întoarse încet capul şi căpitanul privi din nou în ochi de un albastru rece şi adânc. Umbrele se îndesiră. — Piei. apoi reveni la Domnul Umbrei. — Au fost avertizaţi. Anomander Rake. nimic.. răspunse Paran. Tabla de joc îţi aparţine din nou.. — Îmi port singur bătăliile. Acum. Paran îl privi pe Tiste Andiiul care acum era întors către el. lordul cu sabia neagră şi lanţurile lui aducătoare de moarte. Se pare că Oponn mi-a salvat viaţa. Şi nici cei care vor încerca să-i răzbune. lordul şi Copoii lui dispăruseră. spuse Domnul Umbrei. sau. spuse zeul. Copoii mei au găsit prada pe care o căutam.. nu. nu răspund de ce va face Funia împotriva ta. sângele vărsat. încercând să ajungă la tronul Malazan. scăpând un chicotit. După cum spuneam. spuse liniştit Domnul Umbrei. — Cheamă-l înapoi. — Nu sunt implicat. oftând. Domn al Umbrei. Nu am răbdare pentru jocurile tale. Acum. Rake înălţă din sprânceană. Domn al Umbrei. — Te ascunzi înlăuntru. mai degrabă. Domn al Umbrei. Zeul ridică mâinile şi umbrele se adunară în jurul său. Vreau să înţelegi un lucru. lăsându-şi semenii ucişi acolo unde zăceau. Chiar acest moment. E posibil să mă învingi aici. Voi ataca Tărâmul Umbrei şi te poftesc să mă opreşti... ar putea deveni puţin plăcută. — A fost chemat. Scos de acolo cu forţa. — S-a terminat pe veci pentru Doan şi Ganrod. Prea bine.

ca să reacţionez pur şi simplu. Paran nu simţi nicio ameninţare. Dar greşise crezând că ceea ce plănuia avea să-i aline durerea lăuntrică. După câteva minute. Pe chipul său apăru un rânjet. muritorule. Toc era dus. dar nu eşti controlat de niciun zeu. Ochii Tiste Andiiului rămăseseră albaştri. Proclamase moartea lui Lorn drept scopul său final. — S-au purtat. Zgripţuroaico. — Spune mai departe. Conduse animalul înapoi la locul luptei. Dacă îşi păta cu sângele lui Lorn mâinile deja pătate nu avea să capete ceea ce căuta. nu e singura unealtă a lui Oponn. — Sabia acestui bărbat. surprins doar că nimic nu-l mai lua prin surprindere. Tiste Andiiul dispăruse. dar eşti un animal superb. Rake se încruntă. — Până acum se pare că norocul ţine cu tine. Corbul îşi săltă capul. Îl numise pe Hairlock duşmanul său. două movile întunecate şi nemişcate în iarba galbenă. trimiţându-l în genunchi. apoi se îndepărtă cu paşi mari în căutarea cailor care mai trăiau. 256 . Lăsându-se pe vine. Din tăietura de pe piept încă se mai prelingea sânge. Nu mai eşti unealta lui Oponn. Paran ezită. — De ce nu? Tiste Andiiul veni lângă el cu paşi mari şi îi puse o mână pe piept. Stăpâne. — Ai grijă de arma aia până ce ţi se întoarce norocul. Paran se ridică. Vezi unde te duce setea de omor? Pe Răsuflarea lui Hood. spuse corbul. şocul îl lovi pe Paran. Oponn fusese nemilos. Stăpâne.” Avea să se ocupe mai târziu de proprie-i demoni. Paran se împotrivi unui val de greaţă. Nu mai exista cale de întoarcere. dar culoarea lor era mai deschisă. dar se pare că Gemenii s-au retras în grabă. — Aici.— Pot să mă apropii? întrebă Rake. Dar demonul este în mine. Îl târâse cu el într-o urmărire neobosită şi lipsită de minte peste câmpie.. Atinse sângele cu vârfurile degetelor. „Termină ceea ce începi. dacă mai trăieşti. dar Copoii erau încă acolo. — Sunt liber? Lordul Anomander Rake încuviinţă.. Dacă ar fi fost aici Caladan Brood. — Poate că Oponn a fost în tine în trecut. Rake mai spusese. porunci Rake. Paran scutură din cap. Le văd semnele. el ar fi putut vindeca asta.. De parcă aceste două lucruri îi puteau domoli chinul lăuntric sau vindeca durerea pierderii.. Pasărea imensă. Căpitanul privi în jur. Rake se dădu un pas înapoi. un motiv ca să nu gândesc. Ezită. Şi alţii au murit din cauza asta. — Poate că nu. ţopăi spre ei. fără milă cu tine. Ciuguli un ochi şi-l înghiţi. Se întoarse din nou spre căpitan. — Dar sabia ta este. Paran se întinse şi-şi trecu degetele peste blana animalului. Îşi vârî sabia în teacă. băgând sabia în teacă. Ridică privirea fără să vadă. Când se întâmplă asta. ponosită. Lăsă frâiele să cadă şi se apropie de unul din ei. luă frâiele unuia din caii supravieţuitori. precum cea a cerului. frânge-o sau dă-o celui mai crunt duşman al tău.. Undeva aproape se auzi un ţipăt şi când se întoarseră amândoi văzură un Mare Corb cocoţat pe leşul unuia dintre Copoi.. Am făcut o scuză din faptul că eram o unealtă. mereu pe altcineva. Ce încercase Rake să spună prin asta? Oare a fost vreunul din aceste gânduri al meu? Uită-te la mine – tot ce-am făcut a fost să caut cu disperare pe cineva pe care să dau vina.

Asta e de ajuns. Apoi am atins sângele unuia dintre fiarele ucise. auzind zdrăngănit de lanţuri întinse. Există vreo scuză potrivită? Carul se smuci sălbatic. — Cred că se va răsturna. recunoscu Paran. — Şi atunci? Chipul se întoarse scurt către el şi. nu a fost închisoarea asta atât de încercată. chiar în clipa în care ateriză răşchirat în calea uneia din roţile de lemn. dar era prea târziu. apoi se încordară. văitânduse. trecând pe lângă siluete înlănţuite. O eternitate. lipsit de viaţă. unul albastru şi altul căprui. — Unde suntem? — În Vizuina din Sabie. mârâi el. — Pe Răsuflarea lui Gethol. se retrase către sursa acelui sunet. Paran rămase complet nemişcat aşteptând ca fălcile să se strângă. crescând în timp ce se apropia. aruncându-l pe Paran în aer.Căpitanul se feri. Fiind singurul neîncătuşat. Rake m-a ucis. — Sau aşa. mătăhăloasă. Copoii urlară înfuriaţi. în întuneric. reuşi să distingă siluete în toate părţile. la început. Umbra unei glugi ascundea trăsăturile străinului. dintre care multe nu erau omeneşti. Paran se dădu mai aproape. O zgardă imensă de fier îi înconjura gâtul. Căpitanul se ridică iute în picioare. Şi eu îl întreb care îi e numele. Un lanţ îi undui sub spinare. Siluetele căzură. îi alunecară în jurul gâtului. Se trezi holbându-se în ochii unui Copoi. omorându-l. spintecând pământul sub roţi. — Asta explică confuzia lor. Se ivi o formă. Atunci ce cauţi aici? — Nu ştiu. imposibil de uriaş. Un glas vorbi lângă el. Căzu pe spate în întuneric. — Vrei să spui că am fost prea îngrozit ca să mă mişc. — Orice om care a câştigat îndurarea unui Copoi şi păşeşte pe aici neîncătuşat este un om cu care merită să vorbeşti. Nişte gheare i se adânciră în umărul stâng. Fiara se îndepărtă dintr-un salt. Un urlet pătrunzător răsună chiar deasupra lui. Prin beznă. înlănţuit aici. Sub scârţâitul permanent al lanţurilor se auzea un sunet mai profund. Deasupra capului nu era decât întuneric. După ce-i dădu drumul lui Paran începu din nou să tragă de lanţ. fiecare din ele încătuşată de lanţuri lungi din fier. — Niciodată până acum. Bărbatul era solid. Fălcile se deschiseră. Lanţul de sub el se întinse cu un plesnet. Simţi mai degrabă decât auzi carul gemând într-o parte. Ai fost înţelept că ai cedat provocării acelui Copoi. Am văzut Copoii ucişi de sabia lui Rake. Străinul râse. Paran se trezi mergând şi nu era singur. icni străinul. cu roţi din lemn mai înalte decât un om. Un lanţ îi trecu peste piept. O mână îi înşfăcă gulerul pelerinei şi-l trase la o parte. Pământul de sub picioare era sterp. Şuieră când carul se smuci din nou în încercările nebuneşti de a se elibera ale Copoilor. Au crezut că eşti unul dintre ei. Dar acestea se retraseră. trăgând pe vecie. Nu ţi-a luat Dragnipur şi ţie viaţa? — Dacă ar fi făcut-o. pe care Paran îl simţea prin tălpile cizmelor. trecu prin el... Mânat de o dorinţă nesăţioasă de a afla ce era în el. Să mergem împreună. aruncându-l la pământ. Ceva îi undui în susul braţului. Cu multă vreme în urmă. Paran rămase tăcut. n-aş fi fost şi eu în lanţuri? — Adevărat. Se zbătu când un nas rece şi umed şi nişte colţi sălbatici se împinseră sub bărbia sa. Un car. aplecându-se înainte de parcă trăgeau o greutate imensă. ţintuindu-l la pământ. îmbrăcat în zdrenţe. Paran zări lucirea dinţilor. — Cum te numeşti? — Numele nu au importanţă. — Atunci va fi mai greu de tras. Nu încetează odată? 257 .

iar carnea le era sfâşiată şi ciopârţită de zgardă. lanţurile. Dacă rupe un lanţ putea slobozi vreo teroare străveche asupra lumii. lanţurile se întâlneau. apoi trecu mai departe. — Poate că pot fi de folos. Capetele lanţurilor intrau în el. Se întinse înspre cel ceacâr. Căpitanul rânji chiar când dârdâitul îngrozit trecu din sabie în mâinile sale. nenumărate. căutând o articulaţie. lăsau spaţii de un deget între ele. vă chem! Acum! 258 .— Nu cred că o vor face vreodată. adică. te rog chiar. Nu după mult timp fu nevoit să dea drumul lanţului. Paran sări înapoi văzând degete scheletice înghesuindu-se în crăpături. Frigul curgea dinspre el în valuri pulsând. habar n-avea care din acestea aparţineau Copoilor. Nu avea niciun plan. Dar numai eu sunt neîncătuşat. Înșfăcă unul din ele şi îl urmă spre interior. — E uimitor. observând că cealaltă fiară îi urmăreşte fiecare mişcare. Paran găsi din nou lanţurile. Aici lemnul era negru. Vreau să vă ajut! După o vreme apărură din beznă. suspendat în aer. Acolo unde se prindea lanţul. Pereţii erau mai înalţi de şase metri. Cât despre ceilalţi. agitându-se neajutorate. unele tăcute. În interiorul marginii. Roata dinapoia căreia mergea era din lemn masiv. crestată şi scobită. Paran o scoase pe Şansă din teacă. — Copoilor! strigă Paran. căutând căldură. Oftă. trecându-şi mâinile peste zgardă. Fierul nu era nici măcar zgâriat. şi sunt şi dragoni printre noi. lucind de smoală. înghiţite de un puţ de întuneric absolut. Niciuna din ele nu ridică privirea la trecerea sa.. căutând o schimbare a fierului. Cadrul părea solid la atingere. Nu sunt încătuşat. dar se părea că lanţurile treceau prin el – şi atunci oricine le ţinea trebuia să fie de partea cealaltă a cadrului carului. Străinul râse. Lanţurile acelea pot fi rupte? — Nu. plecând de lângă Copoi. scobituri. Dar vârfurile degetelor îi spuseră altceva. Deşi ştia puţine despre fierărie. Nu sunt unealta nimănui. dar lipsită de alte trăsături. la acelaşi nivel cu ai lui Paran. Paran nu se putu apropia mai mult. picurând condens de pe dosul ei negru ca o ploaie nesfârşită. Pieptul şi umerii le erau acoperiţi de sânge. Când lama fu liberă se smuci sălbatic în mâinile sale. Dar aceşti Copoi. altele bolborosind smintite.. Paran se îndepărtă. şi aerul la fel. Anomander Rake părea o creatură dreaptă – chiar dacă era o dreptate rece. Paran trase adânc în piept aerul rece şi stătut. Chiar şi străinul cu care vorbise putea să fi fost cândva un Tiran. Încă nu a reuşit nimeni. citi o nefericire atât de amorţită şi de lipsită de speranţă că inima îi sări din piept. Ploaia de pe burta carului cădea ca aşchii de gheaţă. spuse Paran. îndreptându-se spre Copoi. pipăind fiecare verigă. zaua şi zgarda păreau dintr-o singură bucată solidă.. Verigile deveneau din ce în ce mai reci. Cadrul carului de sub laturi îi atrase atenţia. iar carul nu se oprea din mers. Trecu pe lângă siluete care se sforţau pas după pas. bănuia că acea legătură avea să se dovedească cel mai slab element şi că deja ar fi trebuit să dea semne de uzură. Îşi trecu mâna peste lanţ de la animal la car. Porni înainte. Se opri. Copoii tremurau şi muşchii le tresăreau pe coaste. Gându-l îl făcu să se oprească şi zâmbi. cu mâinile arse de frig. Şuieră frustrat şi se îndepărtă de gaura întunecată întrebându-se ce să facă mai departe. afundându-se drept în lemn. pe o lungime de şaptezeci de coate. — Vreau să vă cercetez zgărzile. Nu exista niciuna. mirându-se. Ajunse alături de car. dar deja mi-e dor de pacea sfărâmată de sosirea lor. în căutarea vreunui cusur. Grinda cadrului era groasă de douăsprezece palme. un domnitor teribil. — Oponn! Dragi Gemeni. continuându-se mai departe sub car. — Încearcă. Chiar dacă ar fi reuşit să rupă un lanţ. Nimic. Paran se aplecă aproape. apoi se aplecă sub car. Auzi un gâfâit animalic. lată de o palmă. Paran îşi trecu mâna peste lanţ. La doi paşi în faţă.. În ochii lor. Laturile din stinghii din lemn vestejit de un cenuşiu ca osul. Fiarele mergeau alături de el – se mişcau mereu înainte.

clătinându-se mai mult ca oricând. — Te-au adulmecat. Cuprins de o furie animalică. — Nebunie. — Prea bine. Paran. Copoii fulgerară pe lângă el. — Ce? Geamănul zâmbi tremurat.Aerul gemu. dar. chiar în clipa în care întunericul se repezi la el. spuse el. Pur şi simplu nu-i dădea drumul. care împinge. Carul fu lovit din nou.. Geamănule. — Găseşte o cale. Încleştându-l pe Geamăn. îşi aruncă pumnii spre faţa lui Paran. Paran nu avu timp să se mire de forţa sălbatică ce curgea prin el. iar Copoii trecură pe deasupra. Geamănul dispăru. căpitanul îl scutură pe zeu. Scuipă sânge. Norocul. săriră tăcuţi prin portal. Am întrebat cum! — Momeală.. — Acolo. Paran îl scutură. Geamănul. — Te rog! imploră Geamănul. zgâriind şi lovind din picioare. privirea fiindu-i atrasă de cele două lanţuri care nu mai erau întinse. în ultima clipă. Copoii loviră din nou carul şi de data asta reuşiră să treacă. Nu ştiu – nu pot fi sigur. cu ochii strălucind de groază.. muritorule! se răsti Geamănul. — N-nu pot! Carul se cutremură ameţitor şi în depărtare lemnul se sfărâmă. Carul păru să salte în sus. Dar trebuie să-mi dai drumul. — De ce tu? întrebă Paran poruncitor. Copoii săriră. — Ce – ce faci? Paran se opri. Paran îi dădu drumul zeului la pământ. Să mă chemi aici! Atât de aproape de Regina Întunericului – aici. Bubuitul impactului umplu aerul şi de sus căzu o cascadă de aşchii de lemn şi gheaţă. O voiam pe sora ta. — Lanţurile Copoilor.. — N-nu pot fi sigur. Geamănule. Paran se împiedică de cineva care slobozi un şuvoi de înjurături. lângă un petec unde aceasta era culcată la pământ şi stropită de sânge în locul unde zăcuse cândva 259 . Trase zeul în picioare. Zeul încuviinţă. Sau te dau Copoilor. o forţă suficientă pentru a ţine pe loc un zeu cuprins de panică. Deschise ochii şi se trezi în patru labe pe iarba galbenă a câmpiei. Paran. Captivul său ţipă... Rupe-le. absurdă. nu cu răceala uitării veşnice. te rog. şi dispărură. Paran se rostogoli în picioare. — N-are cum să fie mai rău ca ăsta. Orice! Nu trebuie decât să ceri! Orice-mi stă în putere. apucând cu mâna o bucată de brocart. Băgă sabia în teacă şi se aplecă. vin încoace. iar roţile îi săltară în aer şi căzură cu un bubuit zdrobitor. Zeul ţipă. dar s-ar putea ca lanţurile să dispară. spuse Paran. Lanţurile sunt ţinute la locul lor în – în Vizuina Întunericului. care stârni ecouri. într-o lume care ucide zei. Îi auzi pe Copoi urlând şi se împotrivi unei dorinţe neaşteptate de a urla o dată cu ei.. ci cu o suflare caldă de vânt. Te rog. — Nu norocul care trage.. — Aşa cum ai spus. Dacă ar fi să intre. ţinemă dinaintea portalului. în Kurald Galain. Paran îl trase pe zeu în ritmul carului când acesta începu din nou să înainteze. dar căpitanul nu-i dădu drumul. se încleştă de Paran. — De ce? Nu poţi fi sigur de ce? Geamănul gesticulă către întuneric. Paran se întoarse şi văzu fiarele atacând din beznă. — Îţi dau drumul. — Cum pot să intre? — Ar putea să părăsească acest coşmar şi să dea peste altul la capătul celălalt. — Vin încoace.

Fata îi luă pe amândoi prin surprindere când răspunse în Daru: 260 . Măcar. Paran se ridică în picioare simţind că-l doare capul. fecior. dar fata asta nu pare în stare să ucidă pe cineva. În mod ciudat. Coll? Bărbatul rănit ridică din umeri. Termină ce-ai început. Şedea uitându-se urât la calul care păştea liniştit la o duzină de paşi distanţă. Băiatul îşi aruncă mâinile în sus.. murmură el. — O linişteşti pe fată. — Nu mă îndoiesc de vorbele tale. — Ea e! ţipă el. Coll miji ochii la fată. Fusese liber şi ceea ce făcuse. Propria mea voinţă. cred. ochii ei mari căutându-i pe ai lui. Ea se încordă şi se dădu un pas în spate. Îţi spun doar ce-am văzut. spuse Crokus. făcuse din proprie voinţă.leşul Copoiului. Nu pare deloc periculoasă. în ciuda sabiei de la şold. ridurile frunţii sale adâncindu-se într-o încruntătură. spuse Crokus. atât de complet pierdut. — Oricum tot are nevoie de ajutorul nostru. — De ce ne-a atacat? Şi de ce nu m-a ucis? Coll nu răspunse. Tot calmul şi toată încrederea mortală pe care le avuse în Hanul Phoenix dispăruseră de parcă nici n-ar fi fost. Privi spre sud. Se apropie câţiva paşi de Crokus. spuse Coli. cu una din lame scoasă din teacă. apoi scăpă un strigăt sălbatic şi sări înapoi înşfăcându-şi pumnalul. adăugă el. Toc cel Tânăr. — Dar l-a ucis pe Chert. — Tot nu înţeleg. Ştiu că n-are sens! Coll oftă. Era bună. adăugă el.. Mă înţelegi? Arătă către gura sa şi mimă vorbitul. Crokus. lăsându-se pe spate în poziţia lui ghemuită. murmură Crokus. Agăţă o piatră cu cizma şi căzu lat. Băiatul se întoarse. Îl înjurase deja pe animal în vreo zece feluri şi Crokus bănuia că relaţia lor fusese compromisă ireparabil cum ar fi spus Kruppe. încordată şi gata să o rupă la fugă. răspunse Coll rânjind. Aruncă o privire spre Murillio şi Kruppe. — Uşurel. Crokus îi aruncă o privire dezgustată. — Ai grijă! strigă Coll. E-n regulă. asta păru să o calmeze. Ce făcuse? Şi de ce? Dintre toate lucrurile pe care i le-ar fi putut oferi zeul. Ambii continuau să rămână inconştienţi. — Aşa. având în vedere că era îmbrăcată ca un mercenar. Coll avea dreptate. întrebă el. — Ce-i asta? mormăi Coll. probabil că nu stătea în puterea lui Oponn să aducă un suflet înapoi prin Poarta lui Hood. acum ce facem. Crokus se holbă la femeia care stătea la margine culmii. Paran. Mă aşteaptă Darujhistanul şi Adjuncta. — Crezi că eu nu văd? spuse Crokus. nu fusese încătuşat.. Insectele bâzâiau prin împrejurimi. — Al naibii de supărător. Am văzut sângele pe cuţitul ei.. — Cum să fac asta? — Naiba să mă ia dacă ştiu. După cum arată. Deci du-te şi prinde-o. Îi privea. Sări în picioare. apoi merse precaut spre fată. are nevoie de ajutor. Coll. Crokus vârî pumnalul în teacă. Termină odată pentru totdeauna. Dispăruse şi leşul celuilalt Copoi. Tattersail.. Femeia din bar! E o ucigaşă.. Fata văzu că se găsea chiar la margine unui povârniş abrupt. pare complet pierdută. Încearcă să flirtezi. arătând către creasta culmii din spatele ei. Nu mai văzuse pe nimeni atât de năucit. într-un fel se potriveşte. Îi eliberase pe Copoi? Îşi dădu seama că probabil nu avea să afle niciodată. băiete. Aş zice că a fost instruită. Crokus îşi dădu seama că bărbatul privea dincolo de cal. mârâi Coll în timp ce Crokus termina de legat bandajul. Ştia exact ce să facă. — Deci. La naiba. Totuşi. pentru scurt timp. Se împletici spre cai. — Pe Răsuflarea lui Hood. Coll gemu.

Ascultă cu atenţie. pune şaua pe calul meu. Ce furtună te-a aruncat aici? Înţelegerea îi inundă ochii. Cred. şopti fata. în Darujhistan şi a pus-o pe urmele noastre. Apoi spuse: — În regulă. La naiba. flăcău. Fă cum îţi spun. — De ce? Nu pot să te las aici pur şi simplu. fată? Ea se gândi o vreme. O să fie pe picioare cât de repede. Nu eşti Malazan. flăcău. — Fata a fost posedată. Ne vom întoarce. Începu să plângă. flăcău.— Te înţeleg. Cineva sau ceva a adus-o aici. — Şi apoi? — Nu-mi amintesc. De unde eşti. Crokus. şi s-ar putea să fie de o importanţă vitală. Apoi du-te călare de aici şi dacă blestematul ăla de cal al meu crapă la porţile oraşului. Nu-mi mai amintesc nimic. făcându-i semn lui Crokus să vină lângă el. — Murillio e un ticălos dur. Acum. Unchiul tău cunoaşte oameni care ar putea s-o ajute. — Cum? — Malazan. Cine ştie când îşi vor reveni Murillio şi Kruppe? Dacă se întoarce mercenara? — Şi dacă se întoarce ce? întrebă Coll tăios. Du-o la Mammot cât mai repede. Îmi amintesc de ea – a murit! Fata căzu în genunchi. Coll se întinse şi prinse umărul băiatului. nu vorbeşti în Malazană. Du-te! Crokus o privi pe fata care plângea. — Ce naiba? râse Coll. spuse ea şovăitor.. Chipul lui Coll era aspru. — Pe cele o mie de sfârcuri ale lui Gedderone. N-ar trebui să mă mişc vreo două zile. vrăjitoarea-ceară. ha? spuse Coll. Crokus roşi şi se uită în altă parte. cu atât mai bine. — Unde-i tata? Ce s-a întâmplat cu plasele? Am adus sfoara şi era şi Clarvăzătoarea aia – Riggalai Clarvăzătoarea. Crokus se încruntă. zise Crokus. mormăi Coll. — Bine. Coll. Ia fata şi du-o la unchiul tău. Nu ne aştepta. 261 . Adevărul e undeva în capul ei. eu şi cu ea. Acum. spuse Coll. — Din Itko Kan. Coll. Mai bine acum. Dar te înţeleg. nimic mai mult. Dă-i bătaie. în ciuda parfumului. spuse ea. flăcău. — Tot nu mi-ai spus de ce. Se încruntă.. — A murit şi apoi. Eu o să aştept aici să se trezească prietenul meu. privindu-şi mâinile. înjură Coll încet. Kruppe şi Murillio se vor ocupa de treburile de aici. gânditor. oricum nu pot să merg. întinde-mi un aşternut şi lasă-mi nişte mâncare. Ia fată şi du-o la unchiul tău. — E o bănuială.

Oare asta era adevărata natură a emoţiilor? se întrebă ea. ruşinată aproape. S-a terminat acum. Apăsă cataplasma pe rană. Ce urma acum? — Adjunctă. Fusese un atac prostesc. Lordul Tragediei rugăciune din Cartea Sfântă (Canonul lui Kassal) Împunsătura din umărul stâng al lui Lorn nu era adâncă. Adjunctă. Emoţiile o inundau pe Adjunctă. De-a lungul vieţii ne luptăm pentru control. la ţărâna de sub ea. Cu toate acestea. până la puterea nemuritoare care o posedă pentru propriile-i scopuri. fără tratament magic. Ce era inima Imperiului dacă nu control? Ce modela fiecare acţiune a Împărătesei Laseen. Făcea greşeli pe care nu le-ar fi făcut cu un an în urmă. Imassul şi cuvintele lui vechi de trei sute de mii de ani îi dăduseră lui Lorn un sentiment de deşertăciune. 262 . — O încăierare. Se întoarse în tabără şil găsi pe Tool în acelaşi loc unde stătuse din zori. Războinicul era acoperit de gheaţă care aburea în căldură. ce să mai vorbim de lumea din afară. De la o fată care aduce acasă sfoară pentru tatăl ei. Cuvintele pe care i le spusese gânditor Imassul pătrunseră în ea şi se încleştaseră de ceva profund şi acum nu voiau să-i dea drumul. Îl lăsase pe băiat să trăiască. a controlului – capriciul de a fi om. trăgând-o în toate direcţiile. Marea sfidare a logicii. ameninţând să o copleşească. stabilitate şi control. apoi pregăti o cataplasmă. riscul de infecţie era un motiv de îngrijorare. pentru un mod de a modela lumea din jurul nostru. Păşeşte alături de fiecare muritor o corabie de regret plutind pe flăcările răzbunării. îşi spuse ea. Adjuncta îşi căută ierburile din traista de la şa. Adjuncta afurisise compasiunea. spuse ea morocănoasă. văzându-l pe Tool stând deasupra ei. Se aşeză pe pământ şi se sprijini cu spatele de şa. Controlul. Termină de curăţat rana cât putea de bine. Tool îngenunche lângă ea. înceţoşând lumea din jurul ei. fiecare gând al ei? Şi ce stătuse în inima primului Imperiu – în grozavele războaie care îi modelaseră pe Imassi până în ziua de azi? Oftă şi privi în jos. Dar acum aceste sentimente treceau în valuri prin ea. o vânătoare eternă şi lipsită de speranţă a privilegiului de a putea prezice forma vieţilor noastre. Renunţase cu multă vreme în urmă la tristeţe. apoi înfăşură o bucată de pânză în jurul umărului. — Ai fost rănită. având în vedere că nu putea folosi decât o singură mână. Pierduse privilegiul de a prezice. apoi începu să-şi oblojească rana. prea multe idei. Asta ne dorim cu toţii. — Vreau să te ajut. aşa cum făcuse şi cu regretele. Se trezi agăţându-se de titlul de Adjunctă de parcă era un colac de salvare pentru sănătate mintală. Tool îi dăduse prea multe de gândit. Lorn tresări şi ridică privirea. şi pe sine la fel. Dessembrae ne ştie durerile şi acum ni le va împărtăşi tuturor. Cuvântul îi reveni în minte şi se încleştă puternic şi sigur. Şi o rodea. Nu-şi putea ghici nici măcar propriile acţiuni sau şirul propriilor gânduri. luându-l prin surprindere pe el. Era o încercare neîndemânatică. Prea multe se întâmplaseră în ultima vreme.Capitolul şaisprezece Dessembrae cunoaşte durerile din sufletele noastre. Ignorându-l pe Imass. şi o parte prea mare din femeia Lorn se amesteca în funcţia şi îndatoririle ei de Adjunctă a Împărătesei. nenecesar.

Tool vorbi. Îndeajuns ca să ne încheiem strădaniile. Altfel totul părea neschimbat. Şi sunt recunoscător pentru asta. Lorn se enervă. Nu voi mai fi legat prin ele. pictate în gheaţa care brăzda pereţii. Au adăugat propriile lor paveze la cele care îl întemniţează pe acest Tiran. Tool. Ea se tulbură. dar imediat ce se concentra senzaţia de familiaritate dispărea. ca şi cum o perdea de nisip suflat de vânt s-ar fi ridicat dinainte lui. Lorn se feri la început de duhoarea care trecu peste ea ca o adiere. sunt constrâns. Avusese vreodată şansa aceasta? Îşi dădu seama că întrebarea era lipsită de importanţă: calea îi fusese aleasă. apoi răspunse potolit: — Adjunctă. Tool făcu un pas în faţă. nenumărate paveze împrăştiate de puterile Tellann ale lui Tool. cu privirea fixată pe spatele lat şi zdrenţuit al Imassului. Când vom ajunge în mormânt. În vreme ce înaintau. Imassul îşi desfăcu braţele în lateral. încovoiate. porunci ea. mirosurile dispărură şi pereţii fură acoperiţi de funii de gheaţă albă şi verde. — Ajută-mă să mă ridic în picioare. 263 . Coasta dealului din faţa lor se înceţoşă. continuă Tool.Surprinsă. Se scutură de îndoieli. spuse ea. cunosc ambivalenţa care te-a cuprins. Îşi văzu răsuflarea încreţindu-se în şuvoaie albe. Când această treabă va fi încheiată. Deschide drumul. — Să pleci? Tool încuviinţă. Dar următoarele sale cuvinte alungară orice bănuială că Imassul arăta compasiune. — Prea bine. jurămintele mele vor luat sfârşit. — De ce îmi spui toate astea? — Adjunctă. O împărtăşesc. legând îndemânatic un nod cu mâinile sale vestejite şi roase – cu unghii tocite. O mască inexpresivă căzu peste chipul ei. de un ocru palid. ca şi tine. Un vânt clocoti prin ceaţa stranie. Tool se opri dinaintea pietrelor zdrobite. Deschiderea ne aşteaptă. scoate sabia din teacă. deveni lespezi de piatră alunecoase din cauza gheţii. Urmându-l. spuse el. Podeaua. în întuneric. Coridorul se îngustă şi ea văzu simboluri stranii. trase în interior. Adjunctă. de un maro lucios. şi prin ceea ce vom face. Bolovanii puşi unul peste altul care alcătuiau pereţii şi tavanul erau acoperiţi de gheaţă. Chipul şi extremităţile lui Lorn amorţiră. Efectul ei de amorţire va fi minim. aerul deveni chinuitor de rece. — Voi merge în frunte. N-ar trebui eliberat. Urmează-mă îndeaproape. Lorn trase aer adânc în piept. Intrară în coasta dealului. care fusese pământ bătătorit şi îngheţat până aici. voi pleca. eşti binevenită dacă vrei să mă însoţeşti. Se împinse înainte. dar va întârzia trezirea Jaghutului. Aceste însemne o atinseră cumva în adâncul el – aproape că le recunoştea. — Şi ce-i cu asta? Imassul o fixă în tăcere cu privirea. Văzu că însemnul fusese sfărâmat în vreme ce Imassul o conducea înainte. Adjunctă. Atât de mare este puterea acestui Jaghut adormit. o duhoare de aer otrăvit de secole de magie pulsândă. Acum sunt bântuit de îndoieli. cred că ştiu numele acestui Tiran Jaghut. Încuviinţă smucit când Tool termină. Lui Lorn i se tăie răsuflarea. Dar. Acum nu mai exista cale de întoarcere. — Poporul meu a mai vizitat locul acesta. — Nu avem mult timp. — În acest mormânt. oprindu-se ca s-o privească pe Adjunctă peste umăr. Înaintea lor apăru un coridor grosolan şi întunecat. — Adjunctă. — Unde-i deschiderea? întrebă ea. Lorn studie chipul ca de mort al războinicului.

— Un oraş. Jaghutii care şi-au întemniţat seamănul au abătut o epocă de gheaţă peste acest ţinut. Adjunctă. înainte de trecerea nenumăratelor veacuri. — E departe Itko Kan de aici? Lui îi veni să râdă. Nu schimbaseră prea multe cuvinte de când plecaseră de lângă Coll. — N-am mai făcut aşa ceva vreodată. nu se observă nimic. Apoi lăsă umerii să-i cadă. şi îl voi găsi. — Oh. Tool îşi reluă marşul prin întuneric. Ce mai mare şi mai bogat oraş din tot ţinutul. N-am fost niciodată într-un oraş. — N-am auzit niciodată de locul ăsta. Pe de-o parte era faptul gol goluţ că era lângă o fată de-o vârstă cu el. Dar ceva o opri.. — Mai mult sau mai puţin. Nu suntem în Imperiu? Crokus mârâi: — Încă nu. — Şi când ne vom întoarce? îl întrerupse Lorn. Adjunctă. 264 . Adjunctă. Pe de altă parte. E în Imperiul Malazan? — Da. Se întrebă dacă ea îşi amintea de ele. Malazanii au venit pe mare. soldatul. îşi spuse. Crokus ştia că aveau să vadă zidurile Darujhistanului după încă o zi. un val de frică îi spuse: Nu vrei să ştii. ultimul pecetluind gorganul. În vocea ei se simţi veneraţie şi entuziasm. Sunteţi în război cu Imperiul. timpul nu există. dar pe moment nu ştiu ce să răspundă. Un răspuns? La ce? vru ea să întrebe. Stai departe de asta. şi încă una atrăgătoare. această femeie omorâse un om şi în minte îi venea un singur motiv pentru sosirea ei aici şi anume că plănuise să-l ucidă şi pe el. Adjunctă. spuse el. deşi în ceea ce priveşte Darujhistanul. Păşeşte cu grijă. pe care Imassi o cunosc sub numele de Jhagra Til. — Ăsta e numele târgului în care locuieşti? — Târg? Darujhistanul e un oraş. dinspre est şi vest. idiotule? Crokus se încruntă. Imassul se opri şi se întoarse spre ea. Deci se trezi că e prea încordat ca să se bucure de faptul că împărţea şaua cu ea. Iar în capul lui se auzi o voce care semăna cu a lui Coll: De ce n-o întrebi. Cât timp va fi trecut? — Nu pot spune. senzaţia unei femei lipite de spatele său.. scrâşni ea. — Să mergem mai departe. Voi pleca în căutarea unui răspuns. Ea vorbi prima. — Te rog să te gândeşti la propunerea mea. Lorn întrebă: — Cât timp va dura? — Timp? În vocea lui se simţea amuzamentul. în orbitele sale lucind o lumină ce nu venea de nicăieri. ceea ce-i făcea inima să-i bubuie în piept era un amestec de emoţii. — Suntem pe un continent numit Genabackis. îl făcea pe Crokus să asude mai mult decât putea justifica fierbinţeala după-amiezii. Cu toate acestea. Acum controlează toate Oraşele Libere din nord şi Confederaţia Nathilog de asemenea. înainte de venirea marii mări interioare. deci. răspunse slab fata. aşa că o închise înapoi. care îl strângea de talie cu braţe surprinzător de puternice şi răsuflarea ei caldă şi umedă îi atingea ceafa. o jumătate de leghe de gheaţă continuă să existe deasupra acestei încăperi de îngropăciune. Te numeşti Crokus. În ciuda armurii din piele întărită. După vreun minut. dar ceva – un instinct – îl opri.Lorn deschise gura. Am venit într-un timp şi într-un loc înainte de topirea gheţii Jaghuţilor. nu-i aşa? — De unde ştii? — Aşa te-a numit prietenul tău. — În acest gorgan.

Iertare? — Da! Privi în altă parte. — Păi. — Ce? se încruntă el. apoi trecu un picior peste cal şi sări din şa. Ah. așa-i mai bine. şi braţele ei slăbiră încleştarea. spuse el. — Nu. dar era imposibil să întrebe direct. — Vreau să merg pe jos. Drumul cobora şerpuind printre dealuri. Crokus? Văzu ceva năruindu-se dinapoia ochilor ei – ce era acel ceva? Simţi o nevoie disperată să afle. Crokus era pe punctul de a urla la haosul din mintea lui. desigur. Ăsta era numele meu. N-am vrut să spun asta. Darujhistanul se află pe ţărmul lui. — Ţi-l aminteşti pe acela? Ea clătină din cap şi-şi trecu o mână prin părul lung şi întunecat. Într-o ora aveau să ajungă la Podul Catlin. Pe neaşteptate furia lui se topi. Iertare. pentru că nu-şi amintea când se simţise ultima dată relaxat în tovărăşia unei femei. spuse Crokus timid. Lăsă privirea în pământ şi lovi o piatră cu piciorul. stai! Nu poţi fi Challice. Crokus începu să meargă şi fata porni pe lângă el. privindu-l tulburată. Fata îi aruncă o privire. poate că vreau să fug! Ea veni în faţa lui. — Nu. E ciudat. Crokus – tocmai mi-ai spus numele. — Da. bolborosi el. Crokus arătă spre linia sclipitoarea. — Să fugi? De mine. Alege-l pe cel care-ţi place cel mai mult. Cunosc deja o Challice. Trase frâiele peste capul calului. Trase de frâie şi se opriră. Şi mi-e mi-ar plăcea. — Numai că n-a fost mereu numele meu. — Singurul nume care îmi vine în minte. În faţă. — Ăla-i Lacul Azur. Nu. Nu. nu am cum să te ajut aici. rânji el. strălucind dincolo de linia verde şi albastră a orizontului de după dealuri. obligând-o să-l ţină strâns. Ce spun? — Crokus? — Ce-i? — Dă-mi un nume din Darujhistan. recunoscu ea. — Challice.— Oh. — Ăsta era numele meu! icni ea. — Păi. Alege unul. stingându-se de la sine. În loc de asta se foi în şa. Apoi făcu ochii mari. nu? Îi auzi înflăcărarea din voce şi ceva se topi în interiorul lui – ceea ce-l făcu şi mai furios. Merseră în tăcere o vreme. — E iubita ta? — Nu! se răsti el. — Ai găsit un nume pentru mine? întrebă fata. Pur şi simplu era. 265 . spus e. şi asta îl surprinse. De ce era imposibil. e cel al matroanei mele. Crokus îşi înfipse mâinile în păr. soarele cobora într-o vâlvătaie orbitoare. nu? Fata păru să se retragă dinapoia lui. Nu-i numele pe care mi l-a dat tatăl meu. — Ţi-l aminteşti? — Nu. Se relaxă pe jumătate. n-ar fi putut spune. Panica ce îl inundase se topea. răspunse el pe dată. De ce faptul că îi ştia numele îi făcuse inima să sară din piept? — N-ai de gând să mă întrebi care-i numele meu? întrebă încet fata. — Al mamei tale? Crokus râse. Trebuie să fii altcineva. Ea făcu ochii mari.

Dar de ce. — Având în vedere noul meu nume. Murillio ştie mai multe despre ocupaţiile lui Rallick decât bietul şi ignorantul Kruppe. mai mult. E asta vreo favoare pentru Mammot? A devenit unchiul băiatului mai îngrijorat dintr-o dată? De ce-i Baruk aşa de interesat de Crokus? Ne transmiţi ordinele alchimistului. Eu o să stau de pază. — Oh. Murillio rânji ca un nătărău. — Garnizoana de partea cealaltă a podului. Înjurând. De aici. refuzând să-şi iuţească cât de puţin paşii târâiţi. — Tot zici asta. E periculos aici! N-ai văzut rana lui Coll? Şi de unde să ştiu dacă garnizoana mai e acolo? — Ce garnizoană. dar nu ni le explici.. se gândi Crokus. Am vrut să spun Doamna Hoţilor. — Ar fi trebuit să ne spui asta de la început. Kruppe. Dar e un pod lung. Kruppe trase de frâie. — Care-i graba. atâta vreme cât îţi ţii mâinile acasă. — Ce vrei să spui? Kruppe chicoti. Revolta acesta forţează mâna dibace a lui Kruppe. — Sunt obosită. nimic. întunecându-se la faţă. nu felul ăsta de matroană. Privirea lui Murillio era albă. Ce zici de Salar? Ea încreţi nasul. Kruppe? Nu poate băiatul să-şi poarte singur de grijă? — Jupânul Baruk ne-a poruncit explicit să-l păzim şi asta trebuie să facem! Murillio miji ochii. Murillio îl urmă.— Nu. Crokus. Mai bine să nu insist. îi spune Kruppe lui Murillio lucrurile astea? Desigur. n-am decât un aşternut. — Toată noaptea? De ce trebuie să ne păzim? Crokus se întoarse spre ea. Nu mă deranjează. Nu facem popas la acest Pod Catlin? — Păi. fără să-i întâlnească privirea. 266 . să împiedicăm alte puteri să-l găsească. — La naiba. Crokus se înjură. — În regulă. — Blesteme! Nu poţi face animalul ăsta să meargă mai repede? Catârul nu-şi dezminţea reputaţia. Nu se gândise la asta. Rallick ştie? — Sigur că nu. Oftă. Oponn l-a ales pe Crokus pentru scopurile lui întortocheate. spuse el. spuse el. Frecându-şi coastele. haide. Crokus nu putu decât să se holbeze la ea. când facem popas? El se albi. răspunse Kruppe cu acreală. Ţi-l dau ţie. La urma urmei e prea ocupat. Baruk vrea să stăm cu ochii pe băiat. — Poate că ar trebui să o ţinem tot înainte. îmi place Apsalar. Oftă. mă rog. — Oh. Apsalar. Murillio îşi frecă vânătaia din frunte şi se strâmbă. — Ce-i cu toate întrebările astea? întrebă el înfierbântat. stărui fata. Să fie Apsalar. Kruppe aruncă o privire urâtă peste umăr către Murillio. prea bine. apoi îşi îndemnă catârul să pornească din nou. Îşi feri privirea. Hopa. Numai că nu-i bine să iei numele ăsta pentru că-i al unei zeiţe.. — Şi ce-i rău în asta? Apsalar rânji. spuse el precaut. chipul lui Kruppe deveni viclean. oricare ar fi acestea. bombăni el.. — Ăsta-i numele pe care îl vreau. O să împărţim aşternutul. — Dar tocmai am spus. Kruppe.. absenţa asasinului în această călătorie. Crokus! râse Apsalar şi-l împunse cu cotul în coaste. — Deci eşti un hoţ. — Nu. Chiar nimic. nu poate să se elibereze de variatele lui responsabilităţi.

că e Malazană. Murillio. Iar Kruppe şi Jupânul Baruk. este de fapt un succes uimitor. Trebuie să ne grăbim mai presus de orice. ceea ce pare un eşec de proporţii. fiind la fel de inteligenţi. Îţi aminteşti de comentariul acela pătrunzător a lui Crokus. — Nu contează din mintea cui a ieşit planul vostru de a-i reda lui Coll titlul său de drept. limpede mia fost că această femeie războinic avea o sabie Otataral. încuviinţă Kruppe şi umerii îi căzură.. — O sabie Otataral în mâinile unei maestre spadasine a Imperiului.. îngână Kruppe cu blândeţe. ai crezut că o să mă distragi. continuă Kruppe vesel. Kruppe? — O să se refacă suficient ca să ne urmeze în curând. Murillio dragă. Iar legenda cu gorganul? Nu-i nici. mârâi Murillio. dacă această tânără fată a fost într-adevăr posedată. Altfel mă întorc chiar acum şi mă duc înapoi la Coll. ba. cu atâta cruzime pe copil în voia sorţii? Oare Murillio este din aceia care se lasă copleşiţi de panică. — Şi l-am lăsat pe Coll acolo? Eşti nebun. de unde a ştiut Kruppe. Mai mult. Jupânul Baruk trebuie să afle de infamele activităţi care se petrec în Dealurile Gadrobi. Kruppe ridică un deget şi-l întrerupse lin: — Nu contează ce credem noi. gemu Murillio. întunecându-se la faţă. Încercă să-şi întoarcă din drum catârul. Kruppe ridică mâinile cu palmele în sus. — Ha. de frica a ceea ce s-ar putea întâmpla. — Mai puţin când încheiem târguri ieftine cu un anume grăjdar. o Malazană oarecare se află în Dealurile Gadrobi? Ce pune la cale? Şi nu-mi spune că nu ştii. Realitatea este că Malazanii caută adevărul din spatele acelui zvon. dar animalul se văită şi-şi înfipse copitele în pământ. — Coll e tăiat şi are o ucigaşă Malazană şi un Imass cu el acolo! Ţi-ai pierdut minţile. — Ce să scuip? — Ai tot făcut apropouri în legătură cu ceva. Kruppe ar fi crezut că eşti nerăbdător. să auzim. disperat să te întorci cât mai repede în Darujhistan! Asta îl opri pe bărbat. Murillio şuieră încet printre dinţi. Deci dacă ai impresia că ştii ceva despre orice. aşa cum ar ghici şi un copil. agitatul meu prieten.. riscurile sunt înspăimântătoare! A fost singura care voia să-i ia băiatului viaţa fragedă şi lipsită de apărare? Cum rămâne cu miile de zei şi demoni care abia aşteaptă o ocazie de a-i nimici pe Gemeni? Aşadar l-ar lăsa Murillio. Kruppe nu poate decât să aplaude cu înflăcărare. de o 267 . Murillio rânji.. — Succes? Ce tot zici acolo? Kruppe flutură o mână. spuse Kruppe. Pentru numele lui Hood. Nu ne-am grăbi în halul ăsta dacă n-ai avea vreo bănuială. — Dragul meu. m-ai tot împuns cu ele.. De aici misiunea aceasta. Ceea ce înseamnă. Un T’lan Imass pândind în apropiere. Bâţâi din sprâncene.. Văzând privirea agitată a lui Kruppe. când am trecut de răscruce? Despre vânătoarea de zvonuri.— Cât despre misiunea de faţă. Deci. nu? Ei bine. bănuiesc că s-ar putea să-l descopere. aşa cum bănuieşte Coll.? Bărbatul continuă: — Dar toate astea sunt lipsite de însemnătate faţă de pericolul în care se află Crokus. — Ce? răbufni Murillio cu ochii mari. Kruppe! — Dar. mai ales pentru Coll. deşi am fost conştient doar o clipă în timpul încăierării. înjurând. — Hai. — Într-adevăr. Kruppe ridică dintr-o sprânceană. Se luptă cu el. Lui Murillio îi căzu falca. sau aşa ceva? — Stai o clipă. o bănuială. scrâşni el. vechi prieten al lui Crokus. scuipă tot. n-o să meargă. Se întoarse spre Kruppe.

ceea ce-i rămânea era acea unică strădanie de a salva vieţile lui Whiskeyjack şi ale grupei lui.. Nu. — Ameţesc. — Naiba să-l ia. Murillio îşi masă fruntea. aceştia proclamau moralitatea drept un imperativ al întregii existenţe. Altfel ar fi fost mort. pe vremea când niciunul nu fusese constrâns de lumea din afară. am spus că n-o să mă las distrat. Unta. Murillio tresări şi-i aruncă lui Kruppe o privire furioasă care se pierdu în întuneric. Încă o vânătoare de certitudini. spuse el. Atunci. O oră mai târziu. Dar cu ce preţ? O văzuse doar o dată pe tânăra femeie de dincolo de mască – atunci când priviseră un drum acoperit de soldaţi morţi şi apoi începură să-şi facă drum printre ei. punând capăt discuţiei la fel de limpede de parcă ar fi înfipt un pumnal în masa dintre ei. îl lăsase să plece. ci altundeva. Moralitatea nu era relativă. după ce-l scosese din colţii Copoilor. Paran bănuise atunci la fel cum bănuia şi acum. dincolo de ochii înfometaţi ai zeilor şi zeiţelor. un lucru strălucitor şi definitiv. Ar trebui să fie în regulă în timpul zilei – la naiba. Încă o vânătoare de certitudini. acela era Împărăteasa Imperiului Malazan. aşa credea Paran. vor fi cu Mammot. nu? — Kruppe mărturiseşte că şi el e obosit.oaste de coşmaruri închipuite ascunzându-se în umbrele imaginaţiei lor mult prea active. Fata palidă şi 268 . Unii filozofi pe care îi citise în timpul studiilor din capitala Malazană. Foarte bine. — Murillio murmură ceva? întrebă Kruppe. ar trebui să găsim un loc de popas şi Murillio poate face un mic foc. pretindeau aceştia. Îşi aminti că discutase despre asta cu Adjuncta Lorn. Acum ţine-ţi gura şi hai să mergem. — Bine. Se părea că aceste treceri cu vederea erau o adevărată binecuvântare. că aceste cuvinte n-ar fi putut ieşi pe gura unei femei de aceeaşi vârstă cu el decât dacă această părere ar fi imitat-o pe cea a Împărătesei Laseen. şi poate că dreptatea exista dincolo de minţile oamenilor. când amurgul se căţăra pe coamele dealurilor tot spre vest. Cel puţin. într-un loc inatacabil. cu ochii pironiţi pe poteca negustorilor care şerpui dinaintea lui printre dealuri scunde şi rotunjite. o lege naturală care nu era nici în actele de violenţă ale fiarelor şi nici în ambiţiile alese ale omenirii. îi trecu lui Paran prin minte că Rake nu-l bănuise că ar fi un soldat Malazan. Dar Laseen avea dreptul la această părere. Mersese pe calea aceea a vărsării de sânge şi a trădării prea multă vreme. spusese ea pe o voce fragilă şi cinică. Într-adevăr. şi astfel să pregătească cina în vreme ce Kruppe va cugeta la multe lucruri importante şi altele asemenea. şopti el. Atunci norocul lui stătea cu adevărat în sabie? Şi oare toate aceste mici clipe de îndurare din partea sorţii marcau momente cruciale – momente care aveau să se întoarcă pentru a-i bântui pe cei care îl cruţaseră? Pentru binele său. Oricum Crokus şi fata nu vor ajunge în oraş decât mâine. poate. nu avea să-i pară rău dacă urmarea avea să fie moartea sa. spre soarele muribund. şi nici nu exista doar pe tărâmul condiţiei umane. Dacă exista cineva care avea dreptul să fie un cinic obosit de lume. spuse Murillio. afirmau ceea ce i se păruse atunci o părere absurdă. Adjuncta devenise într-adevăr prelungirea lui Laseen. Şi care-i primul lucru pe care-l face? Mă distrage. Paran se încruntă şi înţepeni în şa. La două zile după întâlnirea cu Tiste Andiiul şi întâmplările din sabia lordului. Nu mai mergea pe drumul Imperiului. Asasinul lui din Pale ar fi trebui să se asigure – şi acum Fiul Întunericului. Să găsim un loc de popas. Unele lucruri treceau dincolo de viaţa unui singur om.. iar Lorn nu. Gata. dar Paran nu se îndoia de afirmaţia lui Rake. spera că nu. Dacă reuşea să facă asta. Kruppe încuviinţă brusc această remarcă înţeleaptă. Exista un model în toate astea? Mirosea a Oponn. Mă îndoiesc că-l paşte vreo primejdie pe drum şi-l vom găsi cu uşurinţă mâine înainte de apus.? — În regulă! lătră Murillio.

De pe umerii largi îi atârna o piele de Bhederin. Era de ajuns. Doi războinici se apropiară de băiatul inconştient. Auzise de creaturile imense. negre şi roşii. Paran se împinse în picioare. Se iviră siluete ce se apropiau de Paran. apoi înfigându-şi umărul în pieptul lui Paran. Bhederinii se despărţeau. şi se trezi dinaintea unui tânăr îmbrăcat în piei tăbăcite. Apărătoarea din fier fu trasă deoparte şi nişte degete îl înşfăcară de păr. Bhederini. de la pomeţi până la linia fălcilor şi apoi din nou în sus. Coborî călare înapoi pe câmpia de dedesubt şi trase din nou de frâie. Turma se opri. Căpitanul se întoarse pe jumătate chiar în clipa în care ceva greu îl lovi ca un ciocan din dreapta. aceasta năvăli asupra lui. Când mâna Rhiviului se răsuci trăgându-i capul în sus. coborând către el. trecând peste dealul din faţa sa. Paran oftă adânc. venind îndrăzneţ către Paran. trăgându-l din şa. îndepărtându-se. Paran nu vedea nimic altceva decât spinările de un maro roşiatic. Prea multe regrete. aruncându-şi un picior dinapoia căpitanului. Acolo se mişcau forme întunecate. Paran se ridică iute în picioare. Atacatorul lui se rostogoli într-o parte.speriată care fusese Lorn se arătase doar pentru o scurtă şi fragilă clipă. Fiecare din ei îl apucă de câte un braţ şi-l traseră de acolo. aflaţi în nord cu Caladan Brood şi Garda Purpurie. înşirându-se de-o parte şi de alta. Înjurând. Nu avea unde să-şi îndemne calul. şi alta era să mori fără demnitate. căpitanul întinse braţul între picioarele acestuia şi-şi umplu la rândul lui mâna. Un zid de praf se încreţea peste creasta dinaintea lui. Bărbatul înaintă. Vuietul adânc crescu. Înjurând. praf. Oriunde se uita. Una era să mori. încăierându-se cu membre vânjoase şi păr negru. Războinicul căzu peste el. De pe spinările Bhederinilor se ridicară siluete ţinând lăncii în mâini în vreme ce se ghemuiau pe spinările miţoase. Ţipete pătrunzătoare răsunară din toate părţile. Paran îndepărtă mâna cu o lovitură. întrebându-se ce era de făcut. Îşi ridică genunchiul şi întâlni un stomac tare. în jurul gurii. Praf. nu se vedea niciun loc sigur. Paran miji ochii prin praf. Ceva fulgeră în stânga sa. Paran se lăsă pe spate în şa şi aşteptă. Îi era imposibil să-şi recupereze viaţa? Îşi dorea să fi avut un răspuns la întrebarea aceea. Şanse pierdute – şi cu fiecare din ele. Paran bufni apăsat în praf. icnind. alăturându-se războinicului cu chipul brodat. O furtună? Nu. În toate părţile. Atenţia îi fu atrasă de o mişcare spre sud şi o dată cu aceasta. care străbăteau câmpiile interioare în turme de câte jumătate de milion de animale. Chipul său pătat de praf era brodat de fire pictate. deveni conştient de un vuiet ce se ridica din pământul din jur. În câteva clipe fu înconjurat. După câteva clipe trase frâiele. Cei doi Rhivi care îl luaseră pe băiat se întoarseră. tăind cureluşa coifului. se întinse şi-şi încleştă mâna pe mânerul Şansei. Paran păşi într-o parte şi-l plesni pe băiat într-o parte a capului. tunetul e prea regulat. acoperite de praf ale animalelor. uriaşe. Rhiviul zâmbi. Lama unui cuţit trecu peste linia fălcii lui Paran. Nu-şi amintea ce declanşase întoarcerea măştii – probabil fusese ceva ce spusese el. 269 . Zidul de praf se ridică. Un alt luptător se apropie. Perdelele de praf se ridicau şi în direcţia aceea. ceva ars de soare. Se opri la mai puţin de o lungime de braţ de Paran. care îi spuse ceva celui din stânga. Duşmani de moarte ai Imperiului. Înainte ca Paran să poată reacţiona. se dădu înapoi şi slobozi un ţipăt ascuţit semănând cu un bocet. dădu pinteni calului către culmea unei movile din apropiere. Se ridică în şa. miţoase. am de venit cu toţii mai puţin umani şi ne-am adâncit şi mai mult în coşmarul puterii. Băiatul sări din nou asupra căpitanului. Atacatorul lui căzu fără cunoştinţă. Smuci cu putere. ceva ce aruncase prefăcându-se că era un soldat încercat. Târându-l pe luptător după el. Îşi întoarse calul spre vest şi-l îmboldi să pornească la trap. Rhivi. ras cu pământul.

fiecare din acestea despicat şi strivit. Caii săi. Femeia îl studie pe căpitan părând tulburată. apoi îşi întoarse privirea întunecată şi scânteietoare înapoi la căpitan. cel pe care călărea şi cei de povară. 270 . la fel de tare ca o copită de cal. Este şi alegerea ta? Şi ţine minte un lucru: Îmi voi da seama dacă minţi. Căpitanul îşi dădu seama că nu-şi poate lua ochii de la ochii ei. amorţindu-i piciorul. Paran se îndreptă de spate. Se feri într-o parte. Un mâner de lance se frecă de tâmpla lui Paran. mârâi Paran. Ceilalţi Rhivi se dăduseră înapoi. — Nimiciţi-o. poate. Fata de lângă ea spuse ceva în limba aceea repezită şi cadenţată a poporului Rhivi. Războinicul se împletici în spate şi se nărui la pământ. Cuţitul apăru din nou. O lance trecuse prin cizma sa. Şi rămaseră acolo. Lama sabiei fu lovită a treia oară. Bătrâna i se adresă lui Paran în Daru: — Cinci lăncii te-au luat drept duşmanul nostru. Paran îşi înălţă capul şi privi în jur. se răsuci şi-l lovi drept în faţă cu cotul acoperit de armură. O a doua lance îl lovi în şold. O roti în sus şi aceasta fu lovită din nou. iar Malazanii au ales să fie duşmanii Rhivilor. Fata vorbi. Ochii lor negri erau larg deschişi. Fata se opri să-l privească. Bătrâna ascultă. Te cunosc. Icnind şi clipind. M-am săturat de jocul ăsta. — Eşti Malazan.Războinicul ţipă. deci. Războinicul Rhivi cu faţa zdrobită zăcea nemişcat la câţiva metri distanţă de Paran. Ceva i se păru cunoscut la ea. prinzând sabia cu ambele mâini şi aducând-o jos într-o gardă pe centru. Privi în jos la piciorul lui pironit. apăsând piciorul cu latul. Paran îşi privi şoldul fără să vadă vreo rană. Paran o scoase pe Şansă din teacă. Ceva îi pironi piciorul stâng la pământ. sau poate amândouă. Stropi de sânge căzură ca ploaia în praf. Fata vorbi din nou. chipul ei micuţ şi rotund oglindind încruntătura lui Paran. O fată. dar nu se mişca niciunul. fiind limpede că acum cuvintele ei erau o explicaţie. — Cinci lăncii s-au înşelat. dar el nu-şi slăbi strânsoarea. Bătrâna îşi încrucişă braţele. dar lama lată a vârfului era răsucită. Se opri. Era înconjurat de aşchii de lemn. spuse Paran. — Mai aveţi multe altele. poziţia ei când se opri dinaintea lui – ceva din ochii ei cu pleoape grele – iar asta îl făcu pe Paran să se încrunte neliniştit. Cercul se despărţi când o mică siluetă îşi făcu apariţia. Femeia se întoarse evident surprinsă. Rhivii îl înconjurau. aproape exasperată. apoi ochii îi reveniră la Şansă. Ridică o mână ca şi cum ar fi vrut să-l atingă. felul în care mergea. Fata continuă. de veneraţie sau de frică. pe un ton poruncitor care răsună ca fierul pe piatră. copilă? Tăcerea dintre ei se prelungea şi o bătrână apăru în spatele fetei. erau neatinşi şi nu se mişcaseră. dând drumul părului lui Paran. Exista o ruptură zdrenţuită în teaca de piele a Şansei. Impactul îl făcu să se răsucească. îndepărtând cuţitul. Trei vârfuri de lance ieşeau ca nişte frunze din lamă. apoi Paran îi dădu drumul. — Avem într-adevăr. Războinicii se dădeau la o parte din calea ei. lăsând în urmă doar resturi de lemn alb care ţâşneau din lăcaşe. se uită din nou urât la războinici. nu mai mare de cinci ani. cu o voce surprinzător de profundă pentru cineva atât de tânăr. Mânerele se zdrobiseră şi dispăruseră. Apoi urmă tăcere. Purta piei de antilopă legate cu un şnur în talie şi nu avea nimic în picioare. Strânse din nou mâna cealaltă. Rhiviul ţipă din nou. Paran aruncă o privire spre armă. odihnindu-şi mâna ridată pe umărul ei. iar zeul care îţi învredniceşte sabia nu are adepţi aici. fulgerând spre chipul căpitanului. stăruitor. iar mâna lui îi înşfăcă încheietura. Arma îi fu aproape smulsă din mâini cu un zdrăngănit răsunător. apoi o lăsă să cadă.

Ai de gând să i-l arunci în faţă? Profund neliniştit. îţi promite copila. — Aşteaptă! Răsună un alt strigăt. Ochii femeii deveniră tăioşi. El o privi din nou pe fată. târându-se pe lângă el. Paran nu prea avea încrede în această întorsătură a lucrurilor. cu inima bubuindu-i în piept. Îi atrage spre pierire. ani – mai eşti măcar muritoare. o tânără pe care aştept de trei ani s-o întâlnesc. căpitanul privi în jur. Aş prefera să nu am deloc duşmani. dar sunetul sutelor – miilor – de copite pe câmpie îi înecă strădaniile. ce călătorie a fost şi asta. apropiindu-se. — Vrei să-i auzi sau nu cuvintele? Îţi oferă un dar. Trebuie să ai răbdare. Fata se retrase. — Nici ea pe tine. dar ştiu că asta n-ar fi putut să-i aducă decât moartea. Iar în acea grupă. ai plănuit asta? Şi de ce tocmai Rhivii? Să renaşti în trupul unei copile de cinci. o turmă destul de mare pentru a hrăni. Dincolo de Dealurile Gadrobi se afla Lacul Azur şi oraşul Darujhistan. — Ce cuvinte are pentru mine? N-am mai văzut-o vreodată până acuma. — Ba nu. Tattersail! Capătul turmei de Bhederini se ivi după o oră întreagă. Dar vă cunoaşteţi unul pe celălalt. şi eu care credeam că voi traversa câmpia neobservat. a răspuns celor cinci lăncii. dincolo de ceea ce poate simţi spiritul muritorilor. ce-ai făcut? Îşi aminti că Toc observase urmele mici care se îndepărtau de stâlpul carbonizat. un popor straniu şi primitiv – în ce scop? Şi când ne vom întâlni din nou. câţi ani vei părea să ai atunci? Se gândi din nou la Rhivi. Sabia mea. Bătrânul Un-Braţ a dat de necaz. Dealurile Gadrobi se ridicau dinaintea lui. îngheţându-i inima. Iar în oraş.. Femeia pe care o cunoşti n-a trecut pe sub Copacii Arcuiţi ai Morţii. soldat. — Copila zice că nu trebuie să jeleşti. Nu am niciun interes în a-i numi pe Rhivi duşmanii mei. — Cea pe care ai crezut-o moartă. un magnet care atrage Ascendenţi. — Adică? — Vei trăi. femeie? Te-ai înălţat? Ţi-ai găsit un popor. Se împletici un pas în spate. Dispăru. ascunzându-i pe Rhivi. O vei întâlni din nou. soldat. se pare. Se gândi să-şi facă drum printre ele. — Care femeie? întrebă Paran poruncitor. Mai avea timp să călărească vreo două ore până la apus. Învăţaţii şi magii scriu la nesfârşit despre convergenţe cumplite – se pare că sunt o convergenţă în carne şi oase. — Aşteaptă! strigă din nou căpitanul. tot ce mai rămăsese din Bellurdan şi Tattersail. el spuse: — Nu. Mânau turma spre nord. şopti el. în ciuda felului în care m-am purtat cu unul 271 . Paran se urcă în şa şi îşi întoarse din nou calul spre sud. Şi acum s-a întors. — Nu se poate. o armată în marş. învârtejind praful. Un gând prostesc. Turma se puse în mişcare. După ce ultima dintre fiare trecu pe lângă el. sigur că nu. Pe Răsuflarea lui Hood. Şansă. Whiskeyjack şi grupa sa. Caladan Brood – e în drum spre Pale. — Îţi oferă cuvinte care îţi vor alina suferinţa. În câteva clipe Paran nu mai putu să vadă decât spinările uriaşelor animale. Zeul care o posedă – îmi mai este duşman? Întrebarea veni nepoftită. spuse Paran. Călătoria ei a dus-o dincolo de ţinuturile pe care le vezi. Senzaţia că-i era cunoscută reveni ca o lovitură în piept.— Sunt Malazan prin naştere. poate şase.. Zei. Bătrâna clipi. Nu cred că Dujek e pregătit pentru asta. peste cocoaşele dealurilor. Tattersail. Vântul rostogolea norii de praf spre vest.

aşezându-se de partea cealaltă a focului. Călăreşte mai departe. — Acolo-i tocană. Bărbatul se clătină. Calul sforăi indignat şi scutură din cap. Nimeni nu vorbeşte despre lucruri evidente. privindu-l pe căpitan. Am mâncare de împărţit. Coll mârâi şi aruncă o mână de vreascuri în foc. — Coll. Un bărbat în armură grea se chinui să se ridice în picioare lângă un mic foc de tabără. întinzându-şi piciorul bandajat. Se părea că războinicul era singur. ci un concurs de indiferenţă. Dacă îţi sare ceva în ochi. Am văzut mult moloz şi mulţi morţi. lăsându-şi toată greutatea pe un singur picior. Se aşeză lângă foc. Căpitanul descălecă şi se apropie. Ezită. Aşteptă. — Am sosit puţin prea târziu. aşa că tind să dau crezare poveştilor. Se lăsă pe spate în şa şi slăbi sabia din teacă. spuse el relaxându-se. călătorule. 272 . Am spus că aş prefera să nu am deloc duşmani – şi bătrâna a văzut adevăr în aceste cuvinte. asta ai să capeţi. apoi rânji la catâr. Aşa că Paran goli oala. Îşi opri calul. nu a Imperiului. Acceptă recunoscător oferta lui Coll. Celălalt îi urmă exemplul. Coll ridică din sprâncene la aceste cuvinte. lăsând o distanţă de zece metri între ei. Vii din nord? — Din Genabaris am început. spuse el. apoi spuse: — În Pale umbla zvonul că Sămânţa Lunii se află acum deasupra Darujhistanului. spuse el. recunoscu Paran. Şi se pare că aşa este. în vreme ce Coll aştepta într-o tăcere nepăsătoare. dacă ţi-e foame. Serveşte-te. Cum se explică asta? Cauza mea a devenit a mea. atunci îl joci până la capăt. Soldaţii nu aveau aşteptări. — Mă numesc Paran. aplecându-se înainte în şa. iar asta făcea ca răbdarea să fie o virtute comodă. împungând focul şi adăugând din când în când câte un vreasc dintr-o grămadă enormă din spatele lui – de unde venise lemnul acela era un mister. În timp ce mânca folosind o lingură de lemn împrumutată de la acesta. În cele din urmă Paran se şterse cu mâneca la gură şi curăţă lingura cât de bine putu fără apă. rostogolindu-şi ochii. Paran îşi dădu seama că era mort de foame. se gândi să-l întrebe despre rana de la picior. — Aşa este. Lucrurile importante vor ieşi la iveală la timpul lor. priveşti dincolo de lucrul respectiv şi bodogăneşti ceva despre vreme. ăsta-i adevărul. — Nu. Surprize după surprize la nesfârşit. Am auzit că a fost destul de urât acolo. iar uneori nu era doar o virtute. Dar apoi îşi aminti de instrucţia lui de Gheară. Făcu semn spre o oală uzată ascunsă între cărbuni. — Nu-s în bună formă pentru o luptă. — Animalul acela e un Catâr de Război? Bărbatul râse.dintre Gemeni. Am petrecut nişte timp în Pale de curând. dacă doreşti. Paran fu din nou recunoscător pentru insistenţele Adjunctei de a fi şcolit până la capăt: răspunsul lui fu la fel de fluent ca al nativului. cercetând împrejurimile. Mi-a pierit pofta. Ganoes Paran. Nu a Adjunctei. dar dacă asta vrei. Ajungând pe culme. în care apoi se sprijini. Când joci rolul unui soldat. gemu el. Dincolo de el se vedea un catâr împiedicat. deşi eşti probabil un ofiţer. Poteca se căţăra pe coasta unui deal şi căpitanul dădu pinteni calului în susul povârnişului. — Sunt sigur că asta se crede. trase cu putere de frâie. spuse el. Apoi se lăsă pe spate şi râgâi. Dar Paran era atent la altceva. Bărbatul vorbi în Daru. şi scoase din teacă o imitaţie de sabie. Paran îşi îmboldi calul înainte. vezi ce urmează. — Arăţi ca un mercenar.

Voi merge cu tine. sprijinindu-se pe coate şi-şi întoarse capul spre stelele care începeau să se ivească pe cer. — La naiba. apoi se lăsă pe spate. Ei bine. Coll. Paran zâmbi. cu ochii lucind în lumina focului. după care se aşeză şi se sprijini cu spatele de ea. — Te avertizez. şi eu voi fi cel mai câştigat. spuse el. Oricum. câţi bărbaţi şi-a adus în aşternut ca să le cumpere influenţa. ea avea cel mai sucit suflet pe care ţi-l poţi imagina. îmi iau calul înapoi şi tu o iei pe drumul tău. — M-am gândit la problema ta. deşi eu eram orb la asta. — Caii au nevoie de o zi de odihnă în plus. — Nu i-a luat multă vreme. deci? — Da? Şi tu? — Ar trebui să fiu în stare să mă descurc într-o zi sau două. Coll rămase tăcut. iat-o. spuse el. — Era o târfă. Paran. După aceea. Îşi trecu o mână peste ochi. Dacă intra în oraş însoţit de un localnic avea să aibă multe avantaje – cineva care să-l îndrume. aşa-i? Nu pari genul de om care să mă înjunghie pe la spate. am gradul de căpitan. Nu-ţi cunosc povestea. Zâmbi pieziş. — Te îndrepţi spre Darujhistan. ultimul fiu al unei familii vechi şi puternice. Văzând suspiciunile bărbatului. — Îmi asum riscul. — Oricum. am fost un nobil în Darujhistan. Încă nu sunt singur cum a reuşit să aranjeze amănuntele. atunci au început necazurile. nu-s tare vorbăreţ. Aduse caii Wickani lângă catâr şi-i împiedică. Dacă vrei s-o ţii pentru tine. dar m-am îndrăgostit de o altă femeie – o femeie lacomă şi ambiţioasă. treaba ta. — Un adevăr gol goluţ ca ăsta e o provocare. — Cândva. Paran. iar apoi să-i împrumute un cal. Ah. soarele aproape a apus. Te deranjează dacă fac popas aici peste noapte? — Chiar te rog. Conta o zi în plus? Probabil. dar părea să merite. — Ei bine. Dar asta n-o să mă împiedice să pun întrebări. Căpitanul se ridică şi se ocupă de caii lui. privind în urmă. Coll îl privi alarmat. nu-i aşa? răspunse Paran. nu? Îşi adânci privirea în foc. apoi îşi cără şaua lângă foc. Se gândi să mai întârzie o zi pentru a-l lăsa pe bărbat să-şi mai revină. numai că în timp ce cele mai multe târfe pe care le întâlnisem erau cu capul pe umeri. ar fi putu afla câte ceva între timp. Cei care se apropie de mine. — Cred că e valabil şi pentru tine. deşi de atunci şi l-a schimbat – l-a ucis pe tata. aş fi nebun să nu accept. Faptul că m-am căsătorit cu Aystal – ăsta era numele târfei. încă un lucru. mi-am respins obligaţiile şi am rupt cununia aranjată. Am dezertat din Armata Malazană. a trecut. De asemenea am lucrat mult pentru Gheară şi. cred. da. Coll se gândi o vreme. poate chiar să-i ofere un loc unde să stea o zi sau două. spuse Paran. Tu hotărăşti dacă o să minţi sau nu. aşa că în schimbul aşa-zisei mele generozităţi aş dori să te bat la cap cu nenumărate întrebări în următoarele două zile. deşi nu pot spune că ard de nerăbdare să mă întorc în oraş pe spinarea unui catâr. Mai mult. sau cum au 273 . Paran privi spre vest. n-am fost niciodată în Darujhistan. Râse aspru în noapte. Apoi. Apoi îşi umflă obrajii şi dădu drumul unei lungi răsuflări. — E o ofertă generoasă. lăsând şaua să cadă. Am fost pregătit pentru o căsnicie aranjată.Coll vorbi. vrei povestea mea? Bine. pironiţi pe bărbatul dinaintea lui. de obicei sfârşesc morţi. Poţi să foloseşti calul meu de povară.

Eram mort. Căpitanul îşi feri privirea. Rămase tăcut o vreme. Că e cât se poate de viu. Nu există lecţii pe care un nobil să le considere demne de învăţat. Se întinse în spate. Dar era doar o problemă de putere. Acuma. Căpitanul se ridică. Neam umilit ani de zile. 274 . întâlnind privirea căpitanului. Coll. lipsit până şi de numele meu de familie. — Păi. Paran. Ne-a zdrobit cu fiecare ocazie până am ajuns să ne umilim ca nişte câini biciuiţi. Aşa că am fost de acord cu ele. — Pe Răsuflarea lui Hood.făcut-o. ca şi tine. Treceau pur şi simplu pe lângă mine. Simţea că bărbatul din faţa lui mai avea de spus ceva şi se lupta să continue. spuse el. — Ideea e că o vreau înapoi. spuse el. E bun cam o săptămână. la naiba. Fălcile i se încordară – singurul semn de chin care scăpă de sub controlul lui de sine – apoi continuă pe o voce plată şi goală: — Oameni pe care îi cunoşteam de zeci de ani priveau prin mine. lucrul ăsta era trecut chiar şi în arhivele oraşului. Bărbatul se strâmbă şi-şi trecu mâna prin părul rar. spus el. Paran. iar gândurile tale sunt o idee prea profunde pentru mine. apoi buzele i se arcuiră într-un zâmbet şi privirea îi reveni la Coll. Paran îşi şterse lacrimile din ochi. Alta e să-ţi trădezi propria viaţă. a trecut. Oh. corect? —Aşa cred. luă o mână de vreascuri şi le aruncă în foc. Nu suntem decât doi Catâri de Război care vorbesc unul cu altul. Şi apreciez asta. dacă ai să te uiţi în raniţa aia a mea. Ce-a fost înainte nu era viaţă. — Nu-s cel mai isteţ bărbat pe care ai să-l întâlneşti. la naiba. care ne pustieşte într-atât? — Jocurile celor de viţă nobilă. — Dar nu asta a fost trădarea cea mai rea. Au ales să nu mă audă. Dar în Malaz ne-am găsit naşul în persoana fostului Împărat. Chiar acum. linii amuzate încreţindu-i-se în jurul ochilor. aşa cum ai spus. Paran. O apreciez mai mult decât ai să ştii vreodată. în cele din urmă. Paran izbucni în râs şi râse până ce stomacul îi fu cuprins de crampe ascuţite. sau nu veneau la porţile moşiilor lor când îi chemam. aşa-i? — Tu să-mi spui. spus el încet. ai să găseşti un ulcior de vin din Târgul Grijii. Sunt nobil prin naştere. Am plecat de acolo. Dar dacă am înţeles bine. Una e să-ţi jelească prietenii moartea de faţă cu tine. Dar. nu. Tot ce ştiu e că într-o zi m-am trezit fără titlu. Moşia era a ei. ai apărut din senin ca un fulger trimis de zei. doar o umbră palidă a ceea ce am găsit acum. câte unul. Ce-i acest impuls al oamenilor. Maş fi putu lupta cu ea. Aceea a fost faptul că am lăsat totul în urmă. Flăcările lingeau lemnul uscat dintre ei. Eram mort pentru toţi. Iar ceea ce a trădat în trecut nu se numea viaţă. Este acesta adevărul pe care cei mai mulţi dintre noi ne temem să-l înfruntăm? Coll mârâi. cuprind întreaga lume. Coll. Mă uit în urmă la anii petrecuţi în acea tovărăşie sucită şi lacomă – mă uit acum în urmă la acea viaţă. şi văd că nu era deloc o viaţă. mijind ochii în întuneric. mă simt mai viu ca oricând. se întrebă el. — De când m-am îndepărtat de Imperiul Malazan şi m-am lepădat odată pentru totdeauna de toate privilegiile îndoielnice ale sângelui meu nobil. Poate că aş fi câştigat chiar. apoi un chicotit profund i se ridică din piept. Coll îl privi. Vreau totul înapoi. Paran. totul era al ei şi nu a mai avut nevoie de mine. Coll. nu-i aşa? spuse el. mai mult pentru sine decât pentru bărbatul cu care împărţea focul. — Adică? — Adică nu mai are multă vreme. Paran. stai aici şi te uiţi la un neghiob hăcuit şi-i zici că trăieşte cu adevărat. Paran. Paran nu spuse nimic. banii erau ai ei.

. nu unul. o doamnă sub mască ascunsă şi de sânge nobil i-a oferit unui oaspete nepoftit un festival de neuitat. pe cerul nopţii.. iar un dragon plutea înalt.. argintiu şi negru.Cartea a VI-a ORAŞUL FOCULUI ALBASTRU Zvonuri ca flamuri zdrenţuite plesnind în vânt şi aruncând ecouri pe străzile de jos spus-au povestea zilelor ce-aveau să urmeze. Se spune că un ţipar s-a strecurat pe ţărm. se spune că o gheară zgâria încet pietrele pe străzile oraşului. şi tot atunci mâinile-o sută ale stăpânului pierdut-au o sută de pumnale-n beznă. şi-apoi s-a zvonit că. ci o mie sub o lună colţuroasă ce se putea să fie moartă.?) 275 . Se spune că s-a auzit ţipătul de moarte al unui demon pe-acoperişuri într-o noapte-nsângerată. Naşterea unui zvon Fisher(n..

Câţiva străini. dar iată roata de supuşi şi victime care gem numele stăpânului în inima-ntunecată a Seminţei Lunii. Unde-i Irilta? — Înăuntru. — Lasă-ne un minut. bombăni Rallick. — La masa lui Kruppe. Aproape că fu nevoit să-l mai privească o dată. Nom. Cu toate acestea. Rallick îşi trase un scaun şi se aşeză de partea cealaltă a mesei. Vulpea de argint Înaintaşul Hurlochel. — Ştii de ani de zile exact ce vreau. apoi se dădu mai aproape de asasin. deşi bărbatul nu făcu decât să soarbă din stacana sa. dar nu destui ca să-l îngrijoreze. Aşa-i că-i fain? Rallick trecu pe lângă femeie şi se îndreptă spre han. Unde stă? Meese rânji din nou. Deci calmează-te. — E cineva în bar. Meese aruncă o privire în alee. Rallick simţi că se relaxează în ciuda precauţiei sale obişnuite. Nu l-am mai văzut pe aici. 276 . primele cuvinte ale bărbatului schimbară toate acestea. — Nimic. Privirile lor se întâlniră. dând colţul şi urcând treptele. spuse ea. o femeie mare şi grasă îi ieşi în cale din umbra unei nişe. Rallick se îndreptă de spate. Exista ceva solid în înfăţişarea celuilalt. Rânji îmbietor. atât de comună îi era înfăţişarea.. A tot întrebat de tine. Rămase nemişcat în prag. un fel de aroganţă liniştitoare. Apoi Rallick porni drept spre el cu paşi mari. — Vrei ceva. — Sunt Rallick Nom. După nume. pe care o puse apoi cu grijă pe masă. Armata a Şasea În timp ce Rallick Nom venea pe alee spre Hanul Phoenix.. Când aceasta îl urmă. cercetând mulţimea. Meese? — Nu contează ce vreau eu. am venit să-ţi spun ceva. Nom? El îşi feri privirea. — Cum arată? întrebă el pe un ton indiferent. dinapoia lui. fără să se întoarcă. Surprins. el ridică mâna. spuse el. Deci ce zici. — Norocul nu-i niciodată pe gratis. Amuzat.Capitolul şaptesprezece Puţini văd mâna-ntunecată ce ridică ţeapa sau lanţurile crestate sortite să se-audă Înaintea geamătului de moarte. — Ca un soldat fără uniformă. mulţimea despărţindu-se pentru a-i face loc să treacă – ceva ce nu mai observase până atunci. Meese. îl ţintui pe străin cu privirea până ce acesta îl observă. El ridică o sprânceană. Privirea alunecă asupra unui bărbat care şedea la masa lui Kruppe. răspunse Meese. Pe terenul tău. Oricum. Noroc. El îşi încrucişă braţele şi aşteptă.

Se întoarse să plece. Asasinul se aşeză în locul bărbatului şi se sprijini de perete. Şi nici tu. În orice caz. spuse Irilta. Turban Orr a propus un contract. Cine a fost persoana de contact? —Ajung şi la asta. Şi. Zi-i lui Murillio să-i dea drumul dacă nu apar şi dacă se petrec alte. Îi făcu semn lui Sulty care pregătise un ulcior de bere şi o halbă.. — Ocelot. Ce vânează? Păi.. Apoi Meese se aplecă înainte. 277 . Irilta şi Meese. Veni în grabă spre el. — Numele asasinului. încercările lui Turban Orr de a ratifica proclamaţia au fost. Bărbatul se ridică.. — Da? — Mulţumesc. cere acum şi îţi va fi oferit. de parcă se aşteptase la răspunsul acela şi era mulţumit. — După cum ziceam. zădărnicite. Se pare că Doamna Simtal a hotărât că moartea lui Coll ar trebui să fie la fel de valabilă în realitate pe cât este şi în acte. apoi continuă. de ce ai nevoie? — De nimic. — Vreo veste despre Kruppe şi băiat? Rallick clătină din cap. — Compatriotul tău nu a spus nimic. Străinul încuviinţă. — Acum. Turban Orr s-a întâlnit cu un reprezentant al Ghildei Asasinilor – o adevărată ispravă. — Se poate să nu fiu aici când se întorc. Meese o ridică pe a ei şi cele două femei sorbiră adânc. Străinul zâmbi. Direct. Pe termen nelimitat. Dinapoia ei se apropiau. — Cine? se răsti Rallick. Ei știu că. a fost acceptat. spuse el. Noaptea trecută. Rallick Nom. A fost urmărit îndeaproape. ridicând stacana. fiecare cu stacana ei. Ochii lui Rallick deveniră mai duri. Se opri ca să bea din stacană. Bărbatul aşteptă ca şocul să dispară de pe chipul lui Rallick. Turban Orr a mai angajat o duzină de vânători. Dacă ai nevoie de ceva. într-un pas mai liniştit. — Bine. pentru că plata era chiar generoasă. Aşteaptă doar întoarcerea lui. dacă se întâmplă asta. — Toată lumea încă mai suflă. apoi plecă. spuse el liniştit. Cu toate acestea.. Aici se încheie mesajul. dar nu era în numele său. Se aşezară fără alte preliminarii. Toţi cei din Consiliu care pun preţ pe integritate şi onoare doresc întoarcerea lui. spuse el. Întâi. Problema ta e că va îţi va fi mai greu să ajungi la el. evenimente. Acum. apoi continuă. doar din gură în gură. consilierul explorează alte opţiuni. Să bem pentru asta. deocamdată. — Ţiparul îţi urează succes în toate aventurile tale. spune-i că ochii omului nostru sunt deschişi. pe mine de exemplu. — Incidental. sub Turnul Despotului. — Ce zici de succes? întrebă Meese. E treaba Ţiparului. — Stai. spuse el. având în vedere cât de greu de găsit au fost tovarăşii tăi. spuse Rallick. Ţiparul e de acord cu eforturile tale în ceea ce-o priveşte pe Doamna Simtal. — Nu-mi ura noroc. — N-am ştiut că Murillio are o gură aşa de mare. Bărbatul clătină din cap. Coll nu-i în Darujhistan. De aici fericita noastră descoperire care este miezul mesajului de la Ţipar. Ţiparul doreşte să-ţi mulţumească pentru rolul pe care l-ai jucat fără să ştii în toate astea. Bună seara. Dar înainte să ţi-l transmit trebuie să-ţi dau nişte informaţii – pentru că numai eu pot. cu o expresie îngrijorată pe chipul ei lat.— Ţiparul are un mesaj pentru tine. Rallick îşi umplu stacana şi o dădu imediat pe gât. contractul a fost propus de Turban Orr. Apoi se ridică.

— Habar n-am avut că şi Domnul Umbrei şi Oponn sunt vârâţi în treaba asta. — O estimare exactă. Laseen nu ştie decât un singur lucru. Baruk mai dădu nişte lapte pe gât. Evident. Oamenii mei ştiu despre alianţa cu tine. Rake? — Caladan Brood. Baruk. spuse el. cea care locuieşte în peşterile Lunii. Anomander Rake? Atâta timp cât vei câştiga la sfârşit? Un zâmbet încordat se juca pe buzele subţiri ale Lordului. Alchimistule. Dar nimic sigur. Şi mai există cei patru magi asasini ai mei. aşa cum ştie orice comandant cu experienţă. Vă ignora puterea până când va fi dată la iveală şi te va lovi cu tot ce are la dispoziţie. Şi îmi mai vin şi alţii în minte. Baruk muşcă din turtă. Alchimistul se încruntă. Dar Laseen să nu poată pune mâna pe el.Rallick încuviinţă smucit. împotriva unui duşman sau al unui aliat. la gărzile de corp şi la ofiţeri. Baruk zâmbi. Tot mai crezi că vor da greş? — Dar tu? i-o întoarse Rake. răspunse Rake pe dată. — Corbii tăi i-au văzut pe femeie şi pe T’lan Imass intrând în gorgan. se răsti Rake. Dar în acest caz. Nu. Rake îşi întinse picioarele şi oftă. — Doar dacă nu pui o trădare la cale. În mâna dreaptă avea o cupă cu lapte de capră. Asta înseamnă victoria. Rake sforăi drept răspuns. până la aghiotanţii tăi personali. — Îţi ţii bănuielile pentru tine. Dar ar fi prea uşor să distrug oraşul ca s-o sfidez pe ea. ar putea să ia asupra sa sarcina de a mă judeca. Ochii lui cenuşii îl fixau pe Baruk. Sorbi din lapte. Aşa ajung oraşele să fie distruse. Bănuiesc că-ţi imaginai că există o cale de a o evita. — Baruk. Şi eu fac la fel. Baruk simţi ochii Lordului aţintiţi asupra sa. devine o alegere îndreptăţită pentru toţi cei de sub comanda ta. nu prea ai informaţii despre Imperiul Malazan. — E o oră stranie pentru cină. spuse el. — Am primit o sugestie legată de Oponn. mulţi alţii. Apoi părăsi hanul. spuse Rake. de la cel mai de jos soldat care vrea o promoţie. şi ăla e forţa. dar continuă să privească în foc. tot ce primise alchimistul din partea lui Rake fusese mulţumirea aceea de sine enervantă. Baruk. Aş fi putut s-o fac cu săptămâni în urmă. nu prea îmi pasă dacă dau greş sau nu. Alchimistul se întoarse în scaun către Tiste Andii. În schimb. spuse Baruk cu gura plină de pâine. Rake rămase tăcut o vreme. — Asta nu ne e de niciun folos. — Deci frica te ţine în frâu. Îţi pasă de ceva din toate astea. trădarea naşte trădare. Şi pe bună dreptate. spuse el cu blândeţe. studiindu-şi mâinile împreunate în poală. — Altfel n-aş fi căutat să mă aliez cu tine. — Şi tu aştepţi pur şi simplu să se întâmple? se încruntă Baruk. dar se părea că nu avea să primească un răspuns prea curând. de exemplu. vreau ca Darujhistanul să rămână aşa cum este. — Toate orele au fost stranii pentru mine în ultima vreme. Odată comisă. Laseen vrea Darujhistanul neatins. De ce îi permisese Tiste Andiiul Imassului să intre în gorgan? Îl întrebase deja pe Lordul care şedea alături de el. Anomander Rake îi ascundea ceva. Dacă te-aş trăda nu aş mai rămâne Lordul Seminţei Lunii. Vreau să împiedic asta. Baruk. Aşa ajung să moară mii de oameni. iar în stânga o bucată de turtă Daru. — Şi cine ţi-ar contesta ţie puterea. Îmi amintesc că asta era părerea ta în această problemă. Fiu al Întunericului? 278 . Baruk era sigur de asta în timp ce privea indispus focul din şemineu. alchimistule. Oricum va urma o luptă. iar aceasta trosni tare. În ceea ce mă priveşte. Chiar şi Silanah.

Mai bine să se întâmple acum. iar punctul de vedere al Tiste Andiilor este unul lipsit de curiozitate. Atunci cade în sarcina altora – a Cabalei tale. Ci un trup care continuă să trăiască timp de cincisprezece sau douăzeci de mii de ani. Baruk se aplecă înainte. Este de ajuns să-i apăr pe Tiste Andii? Doar să-i apăr? Să ridic Sămânţa Lunii spre ceruri. Mercenari ai spiritului. nu se compară cu ceea ce mă constrânge de fapt. şi nu veţi mai fi bântuiţi de ameninţarea ei. Ar fi bine să învăţaţi să acceptaţi acest lucru. Asta pare să vă amărască în mod deosebit pe voi. Sunt astea daruri care merită apărate? Nu cred. Îşi coborî privirea spre Baruk care rămase tăcut şi zâmbi într-un fel care înfipse un pumnal de durere în inima alchimistului. pentru un popor care-i îngrozit de ei. unde am putea trăi fără niciun risc. — Istoria aceea s-a încheiat. Eşti singur în asta. Dar nu ne trădăm niciodată aliaţii. Nu-mi place. Nicio cauză nu pare suficient de importantă pentru a le reda oamenilor mei pofta de viaţă. de fapt. — Atunci de ce? De ce faci toate astea? Răspunsul lui Rake fu un râset aspru. Baruk. — Tu ai o datorie faţă de oraşul tău. Vom muri pe acest continent. rămânând pironiţi pe mâinile sale. într-un război care nu le aparţine. Încerc. Murim alături de ei. decât mai târziu. Şi mor în noroiul şi pădurile unui ţinut care nu le aparţine. iată-te. Dacă mă ţine frica în frâu? Nu. dar inspiraţia nu a fost niciodată unul din marile mele talente. Dar când va fi terminat cu noi. Mai bine să fie prin sabie. În Sămânţa Lunii se găsesc ultimii Tiste Andii din această lume. Cred că Tiranul Jaghut va fi eliberat. Baruk. dar chiar şi asta face parte din planurile lui Laseen. Baruk. — Imaginează-ţi că spiritul tău moare. Vom lua această legendă şi vom tăia viaţa din ea. De ce? Nu contează de ce. Nu există certitudini aici. Oricât de puternică ar fi această frică. Baruk. un anume punct de vedere? Ridică din umeri. Aliat cu victimele Imperiului. Rake se ridică iute. — Titlul acesta este folosit de neghiobii care mă cred vrednic de adoraţie. Baruk. Suntem pe moarte. Şi chiar şi asta e o monedă care abia are valoare pentru noi. Ceea ce îi descrisese Anomander Rake era dincolo de înţelegere. Nici măcar acest Imperiu Malazan nu ne-a putut face să ne ridicăm şi să ne apărăm – până când n-am rămas fără locuri în care să fugim. Alchimistule. pe care acum le întorcea cu palmele în sus. Poate că vom fi în stare să-l nimicim pe Tiran. Îmi îndeplinesc ordinele. spuse Rake. — Şi cu toate acestea. Ştiu că eşti îngrijorat că n-am făcut nimic pentru a-l împiedica pe T’lan Imass să intre în grogan. când sunt alături de tine. Ochii Lordului căpătaseră o nuanţă cenuşie. Dar amuzamentul lui pieri într-o clipă şi acesta spuse: — O cauză onorabilă mai valorează ceva în zilele astea? Mai contează că am împrumutat-o? Luptăm la fel de bine ca orice om. dar e o datorie goală în sine. — Eşti sigur că vei reuşi să-l nimiceşti pe Jaghut? — Nu. I se supun lui Caladan Brood când le-o cer. Nu zece sau cincizeci de ani. în vreme ce trupul continuă să trăiască. Datoria. Mă urmează. Alchimistul era năucit. Alchimistule. — Astfel. stoicism şi o disperare tăcută şi goală. şi nu vreau să te mai aud rostindu-l. Rake? Poporul tău e de acord? — Nu le pasă. datoria mă ţine. oamenii.Rake se încruntă. Baruk nu ştiu ce să răspundă pe moment. când Jaghutii nu vor fi în stare să i se opună. spuse el. fără ameninţări? Ce voi apăra atunci? O istorie. Acest lucru nu-mi este străin. Baruk se holbă la Tiste Andii. Aceasta te mână şi te modelează. dar strigătul lui chinuit îl atinsese pe alchimist. va fi mult mai slăbit. Îşi lăsă mâinile să alunece din poală. 279 .

— Istoricul? — Şi Înalt Preot al lui Urek. În prima dintre aceste camere subterane se găsea un pat îngust de campanie. Faptul că l-am forţat pe Domnul Umbrei să părăsească jocul a însemnat prima vărsare de sânge nemuritor. Rake ridică o sprânceană. — Asta explică cinismul din scrierile lui. vârtejul acela unde jocurile devin murdare. Mârâind. — Atunci miza a crescut. Şi atunci vor veni puterile Imperiului Malazan. spuse Baruk gânditor. la urma urmei. după cum văd. ce poţi să-mi mai spui despre acest Tiran Jaghut? Îmi amintesc că ai spus că vrei să te consulţi cu o autoritate în domeniu. De aceea agenţii ei o caută pe Vorcan. presupuse el. întinzându-şi din nou picioarele spre căldura focului. Rake se ridică din nou în picioare. L-am chemat pe Mammot. — Asta-i partea stranie. Acesta e un pericol pentru toţi cei implicaţi. Uriss e o Vizuină pe care n-am explorat-o niciodată. Lui Baruk. Baruk fu surprins că Tiste Andiiul citise Istoriile lui Mammot. Încă nu i-a deschis şi nici n-a rostit un singur cuvânt de atunci. sunt implicaţi şi alţi factori. spatele lat al Lordului părea incomplet. Baruk. vom fi mult mai slăbiţi. — Când vom fi terminat cu el. iar pe pat era întins un bătrân. — După cum vezi. dar. Îl conduse pe Rake afară din încăpere şi în josul scărilor principale către încăperile de jos. Baruk deschise ochii şi aruncă turta în foc. Din ce cauză? Se lăsă pe vine dinaintea bătrânului. Rake îşi îndreptă spatele. Rake rânji. cred. — Oponn. Numele lui este Mammot. — E cât Sămânţa Lunii acum. Cabala ta. Sorbi. vezi tu. ridicându-se. spuse Rake îndreptându-se spre pat cu paşi mari. — Ce vrei să spui? 280 . Deci. Baruk aproape se înecă cu laptele. — E o problemă aici. — Greşit. acest Mammot e cufundat într-un somn adânc. Dacă Stăpâna Ghildei va accepta contractul. L-a cam descumpănit pe Domnul Umbrei. spuse Rake rânjind. Pe dată s-a aşezat şi a închis ochii. Îşi face griji numai din cauza Cabalei T’orrud. În noaptea aceea nu avea sabia la el. Puse cupa jos şi se zgâi în sus la Tiste Andii. — Al cui? — Doi Copoi au murit de sabie mea. cel puţin până acum ne-am ferit de aşa ceva.— Nu înţeleg. Nu-ţi cunoaşte puterile. Sper să-ţi pot explica ce s-a întâmplat. — Dar. Viermele Toamnei dă naştere multor nefericiţi. dar era recunoscător că arma lipsea. Crezi că lui Oponn îi pasă de un oraş al muritorilor? De locuitorii lui? Pentru Oponn contează puterea. spuse Rake. şi când a sosit i-am cerut să-mi spună tot ce ştie despre Tiranul Jaghut şi gorgan. aşa cum ţiam spus. Alchimistule. spuse el. se pare că doarme. spuse el. Baruk se lăsă pe spate şi închise ochii. Baruk arătă spre el. — Deci. urmează-mă. Se va face vărsare de sânge nemuritor? Asta-i o întrebare la care zeii ard de nerăbdare să răspundă. problema pe care o reprezinţi va fi rezolvată. afirmă Rake. — Ţi-a luat cererea în serios. Te rog. Baruk i se alătură. Rake reveni la scaunul lui şi se aşeză. — Ei bine. Recunosc că nu ştiu nimic despre magia pământului. — Acum. Baruk îşi pironi privirea pe cupa cu lapte de capră. de ce nu? Într-o viaţă de douăzeci de mii de ani trebuia să-ţi găseşti ceva pasiuni. ea câştigă oricum.

Bărbatul care mergea pe cealaltă partea străzii văzu semnalul şi-şi trecu o mână prin păr. Ei bine. adică posedat? Rake încuviinţă. se găsea un mic vas de cărbuni din bronz. A căutat răspuns la întrebările tale prin metode. apoi o aruncă în stradă. Meese o îmboldi pe Irilta. Lucrurile erau pe cale să ajungă într-un punct critic. apoi încuviinţă. Faptul ieşise cu atâta îndrăzneală la vedere încât periclita totul. Două femei pierdeau vremea lângă uşă. Păzească Dessembrae. Şi chiar şi atunci. o femeie cu o sabie Otataral. 281 . De data asta tu îmi acoperi spatele. — E un Înalt Preot. bătrâna scoase pipa din gură şi o lovi de tocul papucului. Nu-i mai rămânea decât un singur contact. Rake îşi încrucişă braţele. Lângă ea. cu o uşă deschisă la capătul celălalt. dacă nu se mişcă repede. Nu se aştepta să mai rămână multă vreme în viaţă. i se deschise o uşă şi ea intră cu paşi mari într-o încăpere prost luminată. directe. consilierul avea să-şi amintească de nenumăratele sale întâlniri de sub Turnul Despotului şi de paznicul care era de fiecare dată la post acolo. că să nu mai vorbim de Omtose Phellack a Jaghutilor. Irilta se încruntă. probabil redundant. Ca de obicei. Merse pe acelaşi drum ca şi Spărgătorul de Cercuri. e făcut. Bătrâna scoase una din ele şi o duse la pipă. Mai devreme sau mai târziu. Apoi îşi retrase mâinile şi îşi continuă drumul către Faţa Lacului. şi-a deschis Vizuina Uriss. privind leneşă la trecători. Spărgătorul de Cercuri simţi că e pe punctul de a intra în panică. — Prins. dar avea să urmeze până la moarte ordinele Ţiparului. Ăsta era semnalul. Surcele subţiri se iţeau prin găurile din jurul vasului. Trecu prin a doua uşă. La intrarea în Hanul Phoenix. — Nu-şi va reveni decât după ce şi T’lan Imassul şi sabia Otataral vor fi părăsit gorganul. murmură ea. să zicem. Baruk. Ca să nu mai vorbim de faptul că Mammot îi poate oferi acces la Urek. râzând la vreo glumă de-a lor. şi se trezi într-un hol. pe treptele de lemn. Femeia care şedea pe treptele clădirii miji ochii spre cerul după amiezii târzii în vreme ce îndesa frunze uscate de Italbe în pipa ei de steatit. Spărgătorul de Cercuri îşi vârî degetele mari în centura sabiei şi înclină teaca în lateral. O văzu pe bătrână care încă şedea acolo. Meese ajunse la colţul cvartalului. Capătul ei acoperit cu bronz scrâşni pe zidul de piatră din spatele lui. Şi acum l-a prins ceva. apoi coti la dreapta şi intră în aleea care ducea în lungul clădirii. Un fior trecu prin oasele lui Baruk. ieşind din raza de vedere a femeii şi continuă să meargă încă trei cvartale până ce ajunse în faţa Hanului Phoenix. Şi peste toate astea. — Atunci dă-i drumul Meese coborî treptele şi coti pe stradă. — A călătorit prin Vizuină în gorganul Tiranului Jaghut? Bătrân neghiob! — Într-o convergenţă de vrăjitorie Tellann. şopti Baruk. e posibil să-l prindă Jaghutul care e pe cale să fie trezit. De acolo urmă o scurtă alergare în sus pe scări. dar ea nu dădu semne că ar fi simţit prezenţa acestuia. ştii cumva dacă acest Tiran poate înrobi o zeiţă? — Nu ştiu. dar în sens invers. care era una interioară. Ieşitul ăsta pe stradă era mult prea riscant. sudoarea prelingându-i-se pe faţă în vreme ce se holba la silueta culcată a lui Mammot. După ce parcurse o treime din distanţă.— Aşa cum ai bănuit. Scânteile căzură ploaie pe trotuar. cu o expresie macabră pe chip. dar până atunci avea să facă tot ce-i stătea în puteri. nu? Jaghutul îl va considera foarte folositor. Dinapoia primei uşi era ascuns cineva. Când Meese intră în câmpul ei vizual. Vânătorii lui Turban Orr se apropiau de el – simţea asta cu o certitudine seacă. până ajunse la clădire. Dădu colţul. Mai mult nici n-ar fi putut să-i ceară cineva. — Asta-i. adăugă el.

Presupuse că era vina lui Moby. — De ce? întrebă Meese poruncitor şi Crokus era pe cale să elaboreze. 282 . relaxându-se forţat. — Un grăjdar. Dar n-a mai venit. Apoi capul i se smuci spre Apsalar. flăcău! Nu te-ai întâlnit cu nimeni de când te-ai întors? — Păi.? — Taci! şuieră femeia cea corpolentă. spuse ea. chiar nu-şi amintea. Ne cunoaştem? — Şi-a pierdut memoria. După cum arată locul.. flăcău. pe jumătate aşteptându-se să vadă vreun demon ieşind din podea sau din dulapul de vase. Tocmai asta e. Fata arăta absolut îngrozită. de ce se simţea atât de nefericit? Crokus ieşi din biblioteca lui Mammot şi reveni în încăperea exterioară. dar ea continuă: Nu contează. Ce se petrece? Ea îl privi în ochi. Deschise gura. trecând pe lângă el şi închizând uşa. dacă acesta era adevărul. Nu. care se aşezase în cel mai bun dinte cele două scaune – scaunul lui desigur. spuse Crokus. fusese o furtună permanentă de confuzie pentru Crokus. — Meese! Ce faci. — Nu sunt sigură. am putea. — Nu pricep..Apsalar – sau Iertare. totul păruse mult prea familiar.. Privirea i se opri asupra lui Apsalar şi ochii i se căscară larg. Cel din grădină. — Ce s-a întâmplat? întrebă Crokus apropiindu-se. răspunse Crokus distrat. nu. mârâi el. Era ca şi cum aş fi fost pe cale sămi amintesc ceva. Se părea că femeia aceea avea un talent de al prinde cu garda jos şi acum acesta nu-şi dorea nimic mai mult decât s-o arunce în poala altcuiva şi termine. îi aminti Apsalar. Se auzi un ciocănit în uşă. Călătoria spre oraş şi apoi pe străzile lui aglomerate. Îşi puse mâinile în şolduri. Moby chirăi şi scoase limba roşie la el de pe biroul lui Mammot.. Dar ea trebuie să fi fost. cum se numise înainte – nu fusese foarte impresionată când văzu Darujhistanul pentru prima dată. Meese. — Cu struguri? — Da. făcând ochii mari. Au numele şi descrierea ta. — Bine că te-am găsit. e plecat de cel puţin două zile. — Paznicul acela de la D’Arle pe care l-ai ucis în noaptea aia. Se prăbuşi în scaunul lui Mammot. Dar. — Ciudat. spuse Crokus. Chipul lui Crokus se goli de sânge. Crokus se însenină şi merse într-acolo. Dar. dar încăperea era neschimbată – dar ceva mai dezordonată decât de obicei. — Este. încruntându-se spre Meese. în ciuda entuziasmului şi al nerăbdării. Păi. Ignorând creatura. Dar familia D’Arle vorbeşte de spânzurătoare pentru când ai să fii prins. Crokus o duse la casa unchiului său imediat ce lăsaseră calul lui Coll la grajduri. El privi în jur. Apsalar sări în picioare. — Era descuiat. Poate că Rallick știe ceva despre asta. spuse Apsalar. L-ai hrănit pe Moby aşa cum ţi-am spus? Ea încuviinţă. Crokus deschise uşa. Nu mă întreba de unde. — Cine-i Rallick? — Un prieten asasin. — Oh... spuse el. Suntem norocoşi! — La naiba. spuse Crokus. — Şi? E ceva neobişnuit? întrebă Apsalar indiferentă. Crokus veni dinaintea lui Apsalar. da. probabil şi-a pierdut cheile sau aşa ceva. Grăjdarul n-are trebui să fie o problemă. apoi o închise din nou. Apoi se întoarse înapoi la Crokus. Dezamăgit. Dintr-un motiv sau altul. — Oh. am lăsat calul lui Coll la grajduri.

dulceaţa curţii în zilele astea. şopti el. Atunci femeia care era acum înăuntru cu Purtătorul Monezii n-avea să bănuiască nimic. eu şi Irilta o să avem grijă de tine până se rezolvă ceva. era cea mai mortală dintre Tiste Andii din Sămânţa Lunii. — Ei bine. atunci am putea să ne odihnim aici. spuse Murillio. Într-adevăr. Serrat nu îşi făcea griji degeaba. spuse ea. Cât despre femeia care se ascundea mai jos. spuse Meese. Pe amândoi. ha? Ei bine. Aşa-i. luând o poziţie mai confortabilă pe acoperiş. Serrat încuviinţă. cu o vrajă de înceţoşare şi cu destule umbre. Nu-ţi fă griji. ştiind că avea dreptate cumva. apoi i se alătură lui Kruppe. Meese. Şi cu asta se îndreptă cu paşi mari către Hanul Phoenix. apoi urcăm pe acoperişuri. — Deloc. — Nu mai este. care spuse: — E doar o bănuială. nu ştii unde s-ar fi putut duce unchiul meu? — Nu te pot ajuta. Compasiunea îi îmblânzi chipul când îl privi pe Crokus. cu braţele încrucişate la piept. flăcău. flăcău. Ghinion. dar aş spune că e o fată pe nume Challice. cred că atunci acoperişurile n-or să fie o problemă pentru tine. Meese închise ochii câteva clipe. stăm aici până la noapte. Murillio se opri la bar şi vorbi cu Scorbut. — Bun aşa. 283 . să bem şi să cinăm o oră sau două. Găsirea acestui băiat-servitor al lui Oponn nu fusese dificilă. — Nu-mi vine să cred. Crokus. cu privirea pironită pe zidul din faţa sa. Meese rânji. Deocamdată. o să ne descurcăm. Acum. murmurând scuze şi rânjind unul la altul. flăcău. Bănuia că aveau să se mişte noaptea. M-a trădat. — Mă numesc Apsalar. Nu era sigură de bătrâna de pe trepte. Dacă-i aşa. El tresări în scaun şi îşi ridică furios privirea spre ea. civilizaţia. Da. Îndată ce lordul ei îi dăduse detaliile necesare. dar de cea care se afla chiar sub ea. trebuia să fie îndepărtată. Răbdarea îşi avea întotdeauna răsplata ei. — Challice D’Arle. Ceea ce înseamnă că-s cu Mammot. semnătura magică a lui Oponn fusese uşor de găsit. Apsalar se ridică.— Trebuie să te ascundem. Mă bucur să te cunosc. aşezaţi la masa lui Kruppe. Kruppe încuviinţă îngăduitor spre ei şi se aşeză cu un oftat răsunător în scaunul său obişnuit. cu două săptămâni în urmă. ce-ar fi să găsim ceva de băut? — Meese. prezenţa lui Oponn ar fi luat sfârşit chiar în acea noapte. — Ah. Se părea că acest Purtător al Monezii era apărat. prietene. îşi adunară stacanele şi ulciorul şi plecară. întrebă Crokus. — Sigur. aşa avea să procedeze. Câţiva clienţi fideli. — Oh. — Apsalar. flăcău. cercetând mulţimea. Kruppe crede că afirmaţia ta este corectă. Dar nu-ţi fă griji. nu-s aici. Agenţii ei îi vânaseră pe Purtătorul Monezii în acea noapte. Dacă ar fi bănuit ceea ce acum ştia. abandonându-l când acesta intrase în Hanul Phoenix – dar numai la ordinele ei. ar fi putut să-i ia cu uşurinţă locul. Anomander Rake. Habar n-am. Şi îţi mulţumesc că-l ajuţi pe Crokus. spuse ea. spuse Meese. rânjetul ei se lărgi. O ajutase faptul că o mai întâlnise – chiar la acest băiat – pe acoperişuri. Kruppe trase adânc în piept aerul mirosind a fum şi a sudoare. Dar deocamdată avea să aştepte. cred. ascunsă într-o nişă umbrită supraveghind clădirea – de aceea trebuia să se ocupe. răspunse ea. deci. naiba s-o ia! Meese o privi întrebător pe Apsalar. zâmbi Serrat ca pentru sine. Alături de lordul ei.

cercetând mereu mulţimea din priviri. Întâi trebuie să ne revenim după cazne. Ce sar întâmpla dacă Kruppe şi-ar pierde pe neaşteptate vocea chiar în mijlocul unei fraze din pomenitul raport? Ridică stacana şi sorbi adânc. De atunci nu l-a mai văzut nimeni. desigur. Murillio se holbă la el. Rallick trecea de la un acoperiş la altul prin întuneric. Kruppe. Nevoia de linişte absolută îi încetinea considerabil vânătoarea. Pumnalele urâcioase ale lui Rallick Nom şi firea lui şi mai urâcioasă îşi pierd orice importanţă dinaintea unei mese precum cea care se apropie acum. Ajutor la momentul potrivit şi altele asemenea. — Abia aştept să fac o baie. Kruppe flutură din mână. Lucirea slabă a Târgului Grijii se ridica dincolo de el. — Nu trebuie să-i raportăm lui Baruk? întrebă Murillio. Cel mai bun lucru pe care poţi să-l faci e să nu ne stai în drum. Kruppe. prietene Murillio. îngrijorat. Murillio. — Şi să-mi las prietenii în voia sorţii? Prostii! Murillio termină şi se ridică. gemu Murillio.. Murillio se încruntă distras la felul în care arăta după drum. apoi bombăni: — Noapte bună. În ceea ce mă priveşte.Scuturându-şi praful de pe cămaşă. — Mă duc acasă. fu acostat de o siluetă de pe partea cealaltă a străzii. Nu te băga. apoi o umplu cu băutura spumoasă. Pe mâine. Apoi se îndreptă în scaun. — O vezi acolo pe Sulty? Pe tava ei se află cina lui Kruppe. n-ai decât să-i raportezi lui Baruk peste o săptămână. anunţă el. nimic. Traversă un acoperiş înalt. Spre dreapta se găsea zidul de est al oraşului. — Tu eşti. Rallick se aştepta să aibă o singură şansă cu acel bărbat. — Kruppe? Vai. Kruppe îşi şterse stacana cu batista de mătase. Rallick? — Nu. spuse el. Cu ani în urmă. Şi când o să afle Rallick că ştii de planurile noastre. te rog chiar. Se pare că Scorbut l-a văzut pe Rallick aici mai devreme vorbind cu un străin. Murillio se încruntă. Am un mesaj pentru tine.. Noapte bună. Ieşi din bar pe uşa bucătăriei. Murillio bătea tactul pe masă cu degetele unei mâini. vrăjitoria Conducătorului Clanului său avea să se dovedească factorul decisiv. eu şi Rallick. Bărbatul se dădu un pas mai aproape. Nu vorbise nimic cu Ocelot. Imediat ce puse piciorul în aleea din spate. Urmează-ţi planul. Nu te teme de mine. deci. O clipă mai târziu. dând ochii peste cap. Nu-i nevoie de toată agitaţia asta ţipătoare. Ne descurcăm foarte bine fără ajutorul tău. Îşi umplu stacana. spuse Kruppe. făcându-i semn să plece.. — Soseşte buna Sulty. — Toate la timpul lor. Kruppe flutură neinteresat dintr-o mână. — Mesajul este despre Consilierul Turban Orr. pe masă se găsea un ulcior de bere. Doar dacă. — Deci acuma că ştii ce punem la cale. privindu-şi prietenul. Rallick se opri să-şi verifice săculeţul. spuse el. Dacă rata această şansă. spuse silueta umbrită. n-aş vrea să fiu în locul tău. — Pe Răsuflarea lui Hood. ei bine.. din partea Ţiparului. Murillio. dar Rallick rezistase impulsurilor de a se baza pe acea pudră. spus el. alchimistul Baruk îl răsplătise pentru o treabă bine făcută cu o mică pungă de praf roşiatic. Consideră-l pe Kruppe cel înţelept doar un capelat prietenos. 284 . trecând pe lângă marginea unui dom. ce ai de gând să faci? Kruppe ridică ambele sprâncene. Baruk îi explicase proprietăţile acestuia de a amorţi magia. Spune-mi Spărgătorul de Cercuri. Se păstrase puterea lui în toţi aceşti ani? Era pe măsura puterilor Ocelotului? Nu avea de unde şti.

începând cu faţa. Acum. „Praful îi schimbă pe unii. Nu simt niciun fel de schimbări. Din clopotniţă se putea trage direct asupra lui Coll în momentul în care acesta avea să intre pe poartă. Ridicând din umeri.Asasinul bănuia că Ocelot îl va aştepta pe Coll să sosească la Poarta Grijii. Trebuie să însemne ceva. — Te voi găsi. Mai bine să-i ucidă înainte să intre în oraş. Existau puţine puncte de unde putea trage şi Dealul K’rul era cel mai bun dintre acestea. Baruk îi spusese că lucrurile acoperite de acel praf nu puteau fi afectate de magie. Rallick. Săculeţul era pătat pe dinăuntru. să nu-l lase să-i atingă pielea. Semăna cu rugina. începu să-şi maseze pielea cu el. Ajunse la partea de nord a poalelor domului. efectele sale se făceau simţite şi în jurul obiectului. Ocelot. Dar schimbările nu pot fi prevăzute. în plus. n-ai să mă auzi şi n-ai să-mi simţi răsuflarea în ceafă decât când va fi prea târziu. 285 . Jur! Începu să urce. Poate că nu mai era bun.” Sudoarea i se prelingea pe faţă. Băgă mâna în el şi o scoase plină de praf. Undeva acolo aştepta un asasin cu privirea fixată pe Drumul Grijii lui Jammit. vânătoarea continuă. Dinaintea lui se înălţa Templul K’rul. — Dreptatea. Asasinul se încruntă. la ce? La umanitate. Otravă? întrebase el. Cât de departe în jur? Slăbeau aceste efecte în timp? Dar cel mai important era. se strâmbă el. Avea foarte puţine şanse să-l găsească pe Ocelot. Mai bine nu risca. Îl întoarse pe dos şi îl vârî în centură. şuieră el furios. ascunzându-se undeva în raza arbaletei. Trebuie! Rallick dezlegă săculeţul. se putea ca Ocelot să fi folosit deja magie şi să fie ascuns de ochii obişnuiţi. aşa cum spusese Baruk şi cum îşi amintea Rallick foarte limpede.. Preţul eşecului devenise foarte ridicat. Moartea lui Coll ar fi stricat totul şi. Rallick scoase praful din tolbă. „Nu”. şopti el cu privirea pironită pe clopotniţa lui K’rul. Băgând mâna cât putea pe sub haine. Asta limita considerabil posibilităţile. În plus. răspunsese alchimistul. Cu toate acestea. l-ar fi lipsit pe Rallick de ultimul său drept la. Şi cu sau fără magie. Rallick folosi toată pudra.. — Asta-i tot? se întrebă el. — Ce schimbări? bombăni ei. Îl frecă între degete. Rallick ar fi putut să se împiedice de el.

Şi Ciocanul dormea sprijinit de alt perete. Whiskeyjack le împărtăşea convingerea. Lăutarul şi Tufă îşi demontaseră arbaleta masivă. aşa-i? Asasinul încuviinţă. aşezat cu spatele la perete. rezemat de perete.. Conspiraţia Gallan Orbul (n. Vrăjitorul ţine o bucată de cearceaf în mână şi avea ochii închişi. — Nu-i bine. Cei doi sabotori rânjiră nerăbdători. Aruncă o privire în cealaltă parte a micii încăperi. îşi ridică privirea de la ascuţitul cuţitelor lui lungi. Fiecare oră ce trecea îi aducea mai aproape pe cei care erau pe urmele lor. Sergentul îşi întoarse privirea spre Kalam. La masă. sforăitul lui răsunând prin încăpere. Ai ziua de mâine la dispoziţie. Nu foarte mare. dar nu chiar aşa de bună. N-o găsesc nicăieri pe Iertare.. le facem rău. Sergent. Asasinul. Dacă apuc să spun ceva înainte să mă omoare. — Eşti sigur că te simţi în stare? îl întrebă pe Kalam. termină Whiskeyjack.dar va trebui să fie de ajuns. cel mai tare se temea de Tiste Andii. nu? Începu din nou să-şi ascută cuţitele. 1078) Sergentul Whiskeyjack veni la marginea patului. — . Vrăjitorul deschisese ochii. 286 . Grupa lui era bună. ce înseamnă asta? îl întrebă Whiskeyjack pe vrăjitor. Chipul lui Whiskeyjack era supt şi descompus din lipsă de somn. — Deci. Aruncă dispreţuitor pe podea bucata de pânză. există o şansă. Şuieratul frustrat al lui Ben cel Iute îi făcu pe toţi să se întoarcă. Dacă nu merge. aruncăm în aer intersecţiile. Poate că cineva o să mă ia la ochi şi Ghilda va veni după mine.. Aveau să urmeze o luptă. aruncă o privire spre Lăutar şi Tufă şi îi văzu privindu-l. Acum şedeau curăţând şi examinând fiecare bucată. Distrugem ceva. S-au ars data trecută.Capitolul optsprezece Oraşu-acesta albastru ascunde sub mantia sa o mână tainică ce ţine împietrită o lamă-nveninată de Paraltul cel cu opt picioare – înţepătura aduce moartea în răstimpul durerii ce-nseamnă ultima suflare – astfel sfidează această mână plasa de vrăji şi cutremură firul de păianjen al ameninţării lui mortale. Ridică din umeri. — Nu prea am de ales. — Şansele sunt puţine.. Dintre aceştia. acolo unde Ben cel Iute stătea pe vine în colţ. cu braţele vânjoase încrucişate. — O să încerc din nou la han. Kalam bubui o înjurătură şi îşi înfipse armele în teci. Această mână de sub mantia oraşului albastru îndreptă echilibrul fragil al Puterii din oraş. Trăpaşul stătea lângă fereastră. spuse el. — Omul n-are niciun motiv să se arate.

dar măcar nu fugim de nimic. Îi cercetă pe toţi cei din încăpere. — Nu-mi place să mă gândesc. După o privire ameninţătoare. dar Iertare nu avea nimic uman în ea. Iar asta te va înnebuni mai sigur ca orice. te lipseşti şi pe tine de ea. spuse Ben cel Iute. da? Şi nu noi a trebuit să dăm ordinele. Dar. respirau. spuse el. Nu atâta vreme cât o posedă pe Iertare. Dar eu nu cred. în ceea ce mă priveşte. spuse Kalam din pat. Se ridică în picioare şi îşi întinse spatele. Moartea lor ne doare. Şi. acea ofertă de prietenie pe care încercase ani la rând s-o înăbuşe. iar privirea i se îmblânzi. spuse Lăutarul. aşa că poate crezi că nouă ne e mai uşor. Se opri. apoi făcu un pas în faţă. Sergent. 287 . spuse Lăutarul. Whiskeyjack. — Nu înţeleg. — Cu asta. când lipseşti pe altul de umanitatea sa. apoi lăsă capul jos sub privirea cruntă a sergentului. spuse el. I-am văzut pe tare mulţi dintre prietenii noştri murind. mârâi Whiskeyjack. Lăutare. Funia n-are cum să se ascundă de mine. Ben cel Iute se dădu mai aproape de sergent. Şi poate că n-o să ajungem nicăieri. — Aşa stă treaba. Dar tu îţi spui că singurul mod în care te poţi feri de nebunie e să le iei toate astea. Mai ales dacă-s traşi pe sfoară de două ori. Făcu un gest spre bucata de pânză.— Cel mai probabil. hm? Ciocanul râse. Sunt nedumerit. Văzu în privirea fiecăruia acea preocupare. Ben cel Iute încuviinţă. ca să nu trebuiască să simţi nimic atunci când mor. Ar năvăli chiar acum asupra noastră. — O abandonăm? întrebă Whiskeyjack. Sergent. — Te ajută să nu-ţi pierzi minţile de câte ori ordoni cuiva să moară. mă bucur să aud asta. la naiba. În cameră se lăsă tăcerea. — Da. Durerea aceea pe care o simţim e ceea ce ne face să mergem mai departe. dar încordarea persista şi toate privirile se întoarseră asupra sergentului. — Funia nu se teme de noi. şi cine-i ăla care şi-a ars părul de atâtea ori că acum trebuie să poarte un coif urât de piele. tu ai întrebat. Ne erau prieteni. Probabil că Domnul Umbrei i-a spus deja cine sunt sau mai degrabă cine am fost cândva. Ben cel Iute se strâmbă. alungase pe toată lumea de lângă el. — De ce nu. că-i moartă. Whiskeyjack îi studie pe rând pe toţi cei din grupa sa. că răul era adevărat. că a existat sub un chip omenesc oarecare. dar ar putea deveni dacă Domnul Umbrei insistă. Încet. Ştim cu toţii de asta. — Cu toţii ne dorim să ne fi înşelat în privinţa ei. şi ticăloşii aceia încăpăţânaţi se tot întorceau. În tot acest timp îi alungase de lângă el. ca să nu trebuiască să te gândeşti. Ştiu că ai motivele tale pentru care vrei să fie aşa. Păi. observând că Ciocanul era treaz şi-l privea. s-a dat bătut şi a ieşit din joc. încercă din nou. Apoi Tufă îl lovi cu pumnul în braţ pe Lăutar. Vezi tu. deci. dând ochii peste cap spre Ciocan. Şi suntem ultimii care ţi-ar sugera că există vreo altă cale la care poate nu te-ai gândit încă. — Mai are cineva ceva de spus? — Eu. Tufă îi dădu un ghiont în coaste când fu pe punctul de a vorbi. sigur. Zeilor nu le place să fie traşi pe sfoară. Lăutarul se îndreptă în scaun şi-şi drese vocea. — Naiba să mă ia! Chiar ai minte în cap. Revino cu picioarele pe pământ. nu? — Scuipă tot. Cred că m-am înşelat în privinţa ta toţi aceşti ani. Sergent. spuse Lăutarul. pentru noi oamenii aceia erau vii. — Păi. Întâlni privirea lui Whiskeyjack. mă bucur. Sergent. Nu-i treaba Funiei. — Poate că odată ce i-ai spus că ştii cine e.

Ni se va da voie să trecem? întrebă el. bombăni el. Garnizoana de la Podul Catlin refuzase să-i ajute. Capul îi căzu din nou. Convingerea sa că tot ce făcuse fata stătea în puterile unui om începea acum să se clatine. Şi să se repare armurile. Întrucât coapsa se umfla. Cheaguri de sânge uscat se adunau în articulaţiile armurii de pe coapsă şi genunchi. Hanul Phoenix. Cu toate acestea primiseră bandaje curate şi acestea – deja năclăite – erau cele care acopereau acum rana. între timp. Va urma o inspecţie şi dacă găsesc un singur afurisit de lucruşor în neregulă. ar fi fost văzut de multă vreme. ars de soare. Chiar şi aşa. Pe Grija lui Jammit nu se vedea multă lume. Ar fi fost surprins dacă paznici i-ar fi dat voie să treacă şi avea să aibă nevoie de o poveste pentru ei. Caporale? — Sergent? răspunse Kalam. — Aşa cred. Deja văzuse destule ca să înţeleagă de ce îl râvnea atât de mult Împărăteasa. În cele din urmă. Potopul de refugiaţi din nord se încheiase şi cei care voiau să meargă la Festivalul lui Gedderone sosiseră deja. — Sper. una confortabilă şi eliberată de pretenţii. lăsânduşi cea mai mare parte a greutăţii pe piciorul teafăr şi. Găsise un mod de a sta în şa. Coll îşi reveni din starea de semi-conştiinţă în care fusese în ultimele câteva ore. Dar nu se prăbuşi. Vor chema un chirurg? Coll clătină din cap. după toţi aceşti ani. Bărbatul nu arăta deloc bine. Cu toate acestea. mârâi el. Du-mă la Hanul Phoenix. de dimineaţă. alungând toate amintirile demonice ale iadurilor prin care trecuse.Deci Iertare nu fusese o fiinţă omenească. şi nici optimismul lui nu avea să înflorească. vreau ca toţi ceilalţi să-şi scoată armele şi să le cureţe bine. spuse Paran. Întregul picior stâng al lui Coli. spuse Ciocanul. dar eşti o minune. Avem treabă. Nu avea să urmeze niciun fel de încredere neaşteptată în natura umană. Dar poziţia aceea ciudată îi dădea dureri şi crampe în tot restul trupului. în ciuda faptului că puteau vedea zidurile oraşului. Priceput? — Am înţeles. deşi Coll nu-i spusese nimic despre cum căpătase rana. În ciuda faptului că mergeau încet. Paran îşi pironi privirea pe porţile oraşului. Deşi era limpede pentru amândoi că între ei se formase o legătură. — În regulă. se afla printre prieteni. Dacă umbrele dimineţii n-ar fi căzut pe partea aceea a clopotniţei. — Darujhistan. până la labă prinsese o culoare maro uniform. În vreme ce se apropiau de intrarea în Târgul Grijii. Vai. de la şold unde îl tăiase sabia. — Pregăteşte-te. pentru că singurul chirurg cantonat acolo dormea după una din „nopţile lui rele”. oftă el. rânjind. Ai timp până seara să restabileşti contactul cu Ghilda Asasinilor. având în vedere că mergeau pe un drum care avea acelaşi nume straniu. ajunge atâta dat din gură. schimbaseră doar câteva cuvinte în timp ce rana lui Coll îşi cerea drepturile. Coll. rana lui Coll se deschisese de vreo şase ori de când începuseră călătoria. înclinat într-o parte. venea o vreme când anumite respingeri îşi pierdeau utilitatea. rana nu i se mai deschisese. Era palid ca moartea. Îi era greu să o recunoască şi îşi dădu seama că deja nu mai avea răbdare cu asta. când loviturile neîncetate ale lumii făceau ca nebunia lui să fie limpede chiar şi pentru el însuşi. — Prea bine. iadul vă mănâncă. Paran ştia să recunoască o proastă dispoziţie. nu-i aşa? Rallick se împinse încă un doi centimetri în sus. că în hanul ăla există cineva cu mâini de tămăduitor. 288 . nu mai putea putea rămâne ascuns multă vreme. Văzuse prea multe la viaţa lui. fură nevoiţi să tăie căptuşeala de piele de sub armură. — Treci de poartă. — Asta-i Poarta Grijii? întrebă el amorţit. Braţele îi tremurau de efort.

Paran refuză propunerea. Vildron. iar tăcerea din vârful clopotniţei putea să însemne orice. Încă trei metri. E Coll Jhamin. Paran îşi ţinu răsuflarea când bărbatul se apropie de Coll. cu povârnişurile acoperite de buruieni şi copaci noduroşi. Ajungând la poartă. — Mulţumesc. cu acoperiş din bronz. de unde se ridica un turn pătrat. spuse celălalt. — Trebuie să găsim Hanul Phoenix. — Dă vina pe mine. podeau din piatră sclipi şi-l văzu pe Ocelot întins dinaintea lui. totuşi. Paran făcu semn că ar vrea să treacă. — Ce? Credeam că a murit de ani de zile. Dacă aştepţi înăuntru. Ocelot trebuie să fi pus alarme peste tot – omul nu era un neghiob când venea vorba să acopere toate căile de acces la poziţia lui. În oraş mai sunt câţiva care au ochi. Rallick îşi ridică precaut capul peste marginea platformei. 289 . celălalt paznic scoase un strigăt de surpriză. Am servit sub comanda lui. — Mulţumesc că l-ai adus aici. putem aduce unul aici în cinci minute. cei mai importanţi de până acum. Ştiu ce ştiu. fiind atent la cei doi paznici de la poartă. soldat. Se întoarse către celălalt paznic. Omul a spus Hanul Phoenix aşa că acolo îl duc. în timp ce al doilea veni lângă calul căpitanului. cu arbaleta armată. Trase de câteva ori aer adânc în piept. Când ieşiră din umbra porţii. Era atât de obosit că nu putu decât să se ţină mai departe de punctele de sprijin. spuse el. n-am mai fost niciodată aici. Ţinându-şi răsuflarea. O să-l urcăm în căruţă – îl scuturăm mai puţin aşa. se opinti o ultimă dată în braţele ca de plumb. Clopotniţa era pustie. Bărbatul încuviinţă. În vârf se găsea un fel de templu. — Vrea să ajungă la Hanul Phoenix. Unul din paznici încuviinţă. pe el şi pe Coll. Singurul său avantaj era acela că atenţia lui Ocelot avea să fie îndreptată spre est. zări o mişcare. fără doar şi poate. Vildron. în timp ce el urca acum pe zidul de vest al turnului. Se opri să se odihnească şi aruncă o privire în sus. În clipa în care încercă să se ridice în picioare. îşi reaminti Rall