P. 1
cursul 9 si 10

cursul 9 si 10

|Views: 3|Likes:
Published by Bianca Raduta
doc
doc

More info:

Published by: Bianca Raduta on Jul 24, 2013
Copyright:Attribution Non-commercial

Availability:

Read on Scribd mobile: iPhone, iPad and Android.
download as DOC, PDF, TXT or read online from Scribd
See more
See less

08/08/2014

pdf

text

original

Cursurile 9 si 10 Instrumente economico-fiscale privind protectia mediului

Aşa cum remarca un specialist, nu este posibil (şi nici de dorit) să se pună un jandarm în spatele fiecărei persoane, care să vegheze la respectarea legii, iar apoi nu trebuie ignorat faptul că acest supraveghetor public poate fi purtătorul unui interes personal, mai mult sau mai puţin puternic, dar care să afecteze aplicarea normelor legale de protecţie a mediului. În faţa unei asemenea situaţii, legislaţiile naţionale şi practica diferitelor state, precum şi reglementările internaţionale şi comunitare au experimentat şi au aplicat o serie de pârghii economice şi fiscale, precum taxele pentru emisii ori anumite produse, subvenţii, fonduri specializate, redevenţe administrative, cote de emisie negociabile, marca ecologică etc., menite să modifice atitudinea persoanelor fizice şi juridice faţă de mediu. Mijloacele pot să fie incitative (ori stimulative) sau disuasive (penalizatoare) şi pot să vizeze includerea în preţul unui produs a contravalorii daunelor ecologice cu acelaşi titlu, precum costul materiilor prime ori al producţiei. Pentru dreptul mediului, ele interesează nu numai din perspectiva strict economică, ci şi în măsura în care au fost reglementate juridic. 1. Taxele Sunt folosite frecvent pentru penalizarea produselor ori activităţilor care aduc atingere mediului. Adeseori, atunci când nu se vrea interzicerea unui produs, ci numai limitarea utilizării sale, acest din urmă obiectiv se poate realiza pe calea instituirii unor taxe suplimentare, care să-i amplifice costul. Este o metodă preferată, de regulă, politicilor de cote ori contingentări, considerate drept foarte birocratice. În raport cu scopul direct urmărit, taxele pot să se prezinte în următoarele ipostaze: − − sistem de eliminare; − diferenţierea taxelor pentru a favoriza un produs relativ curat prin introducerea unei taxe pentru un produs echivalent, care este poluant; diferenţierea permite practicarea de preţuri mai avantajoase pentru produsele curate; − tratarea deşeurilor; − taxe administrative plătite pentru diverse servicii administrative, precum înregistrarea produselor chimice ori pentru aplicarea anumitor reglementări. redevenţe utilizate pentru acoperirea cheltuielilor colectivităţii, de pildă pentru taxe percepute după cantitatea ori calitatea substanţelor poluante eliberate în mediu; taxe percepute pe produsele care sunt poluante, fie în timpul fabricării acestora, fie în

timpul utilizării lor; de asemenea, pot fi taxate produsele devenite învechite, pentru care a fost introdus un

Comisia Europeană a propus încă din 1992 o taxă combinată CO-energie. Pentru atingerea acestui scop este necesar ca nivelul taxelor să fie ridicat şi să apară mai ales ca o penalizare a activităţii negative pentru ocrotirea naturii. care alimentează fondul de resorbţie a descărcărilor periculoase. sub o formă sau alta. Documentele ONU şi OCDE sunt favorabile unei utilizări cât mai largi a taxelor şi sarcinilor fiscale de tip ecologic în general. taxe ecologice sau un alt stimulent fiscal în realizarea semnificaţiilor principiului „poluatorul plăteşte“. întrucât preţurile produselor nu reflectă costul pentru mediu al producţiei ori al emisiilor rezultate în urma folosirii acestora. subiectul ecotaxelor trebuie considerat sub două aspecte: pe de o parte. Politica preţurilor Un important instrument economic de acţiune în favoarea protecţiei şi conservării mediului îl constituie şi politica în domeniul preţurilor. Majoritatea statelor lumii aplică. încât instanţa comunitară şi-a schimbat în cele din urmă strategia. care servesc la indemnizarea riveranilor. se poate constata că cele mai multe state comunitare au început să se ralieze cerinţelor comunitare. pot să garanteze luarea în calcul a costului pentru mediu pe care îl comportă bunurile şi serviciile. Ca atare. în privinţa unei redevenţe asupra zgomotului industrial (stabilite în 1983). Frecvent. nivelul taxelor este relativ scăzut (de exemplu. taxa italiană asupra pungilor de plastic nedegradabile. două obiective principale. Din perspectivă comunitară. de pildă. el rămâne să fie suportat la nivelul întregii societăţi. pe de altă parte. 2. În privinţa primei probleme. cazul redevenţelor pentru poluarea apelor. Ca o concluzie. de regulă. politicile în materie. taxele asupra produselor petroliere şi chimice din SUA. taxele asupra activităţilor industriale ori produselor poluante constituie astăzi un mecanism utilizat curent pentru obţinerea unor efecte favorabile asupra protecţiei mediului. Aşa cum demonstrează experienţa unor ţări. aceste taxe urmăresc. propunând taxarea tuturor produselor energetice şi ajustarea către vârf a taxelor existente. fiind de preferat astfel renunţarea la aplicarea lor. O problemă ridicată în practică este aceea a posibilităţilor de comensurare şi aplicare corectă a taxelor instituite. reflectând cerinţele în principiul „poluatorul plăteşte“. Este. Referitor la ecotaxele naţionale. ori redevenţele pentru zgomotul aeronavelor. Este de . iniţiativa a întâmpinat atâtea opoziţii din partea industriei şi a statelor comunitare. În al doilea rând. cum a procedat Olanda în 1988. în acest sens. iniţiativele luate ori care vor fi întreprinse de către Comunitatea Europeană însăşi. sau taxa parafiscală asupra poluării atmosferice din Franţa). taxele sunt chemate să stimuleze un nou comportament favorabil faţă de problemele protecţiei mediului.Cunoscând o diversitate de ipostaze în diferitele ţări. Este vorba mai întâi despre funcţia de colectare de fonduri într-un scop dat. taxele finlandeză şi norvegiană asupra ambalajelor nerefolosibile. ţările din nord fiind în general mai deschise acestor sisteme de incitare decât cele din sud. întinderea acestora trebuie să fie uşor de măsurat. regimurile naţionale care nu scapă unei discipline comunitare. percepute în Franţa ori Olanda.

4. Iată de ce. asigurarea nu poate acoperi prejudiciul astfel cauzat. care ar trebui astfel stabilite şi percepute încât să reflecte corespunzător costurile ascunse legate de protecţia mediului. Este exclusă răspunderea privitoare la o deteriorare ecologică numai dacă această deteriorare este bruscă şi neaşteptată şi nu este efectul direct al unui proces gradual. În ultima perioadă se înregistrează tendinţa formării de către companiile de asigurare de „pool“-uri specializate. de exemplu printr-o poluare cumulată. calculată pe baza cantităţii de dioxid de sulf emise. politicile băncilor de acordare a creditelor pot să includă comportamentul ecologic ca un criteriu tot mai important de evaluare a caracterului serios al unei întreprinderi. asigurările joacă un rol din ce în ce mai important. Împrumuturile (creditele) avantajoase O altă formă de stimulare economică a acţiunilor favorabile mediului o constituie creditele (împrumuturile) cu dobândă redusă ori chiar fără dobândă. Astfel. Sumele primite pe această cale permit susţinerea financiară a achiziţionării echipamentelor antipoluare în asemenea instalaţii. sub controlul legislaţiei . Sunt practicate. precum pădurile ori rezervele de minereu. De asemenea. dacă dauna se produce gradual. De pildă. Reglementările legale şi practice vizând acoperirea prin asigurare a sinistrelor cauzate prin poluare variază de la o ţară la alta. cât şi la nivel mondial. dar exclud daunele cauzate bunurilor care rezultă dintr-o vătămare progresivă. este aplicată echipamentelor de combustie cu o capacitate mai mare de 50 de megawaţi ori a căror emisie depăşeşte 2500 de tone. de obicei. atât la nivel local. pentru construcţia şi funcţionarea instalaţiilor ecologice şi sistemelor de reciclare (Franţa). în Germania asigurările acoperă fără nicio restricţie pagubele corporale rezultate dintr-o deteriorare a mediului. 3. Asigurările Alături de instrumentele economice prezentate mai înainte. regimul poliţei de asigurare de răspundere generală a fost amendat în sensul excluderii poluării cauzate printr-o coroziune graduală a rezervoarelor şi cisternelor subterane.exemplu cazul în care statul este proprietarul ori controlează resursele naturale. În acelaşi context. dacă paguba provine de la o poluare cauzată prin acte deliberate ori printr-o omisiune de asigurare. poliţele de asigurare nu acoperă. mai ales cu ajutor guvernamental. Această formulă poate să se repercuteze mai ales asupra preţurilor produselor de bază care provin din ţările în curs de dezvoltare. ea nu se va bucura de nicio reparare. o taxă specială. regula generală este aceea că asigurarea nu poate acoperi decât evenimente fortuite. mai ales pe tărâmul reparării pagubelor produse mediului prin activităţi economice şi sociale cu risc ecologic major. În acest timp. În Olanda. decât pagubele care decurg dintr-un eveniment definit ori dintr-un accident. care acceptă asigurarea de noi riscuri de poluare relativ necunoscute.

. Rolul acestora poate fi dublu: pe de o parte. ridicarea taxelor în cazul benzinei fără plumb a permis în multe ţări stabilirea unor preţuri ale acesteia inferioare celor ale benzinei obişnuite. 5. Referitor la instrumentele comunitare disponibile în vederea finanţării proiectelor de mediu. ajutoarele pentru activităţile de informare. menţionăm cu titlu de exemplu ajutoarele financiare acordate la nivel naţional pentru epurarea apei şi aerului ori cele oferite la nivel comunitar pentru practicile agricole favorabile mediului. în sensul degajării de la „valoarea ecologică adăugată“. Principala formă de realizare a subvenţiilor este reprezentată de fondurile pentru mediu. iar pe de altă parte. pe care o pot ceda la alţi exploatanţi mai poluanţi. Pe această cale se recompensează angajaţii ale căror acţiuni permit reducerea consumului de resurse naturale şi a poluării aerului. o diminuare a fiscalităţii se practică şi pentru autovehiculele care respectă norme de poluare mai stricte decât cele instituite pe cale legală. formare şi asistenţă etc. La nivel comunitar se înscriu în această categorie ajutoarele pentru investiţii. acest sistem a fost experimentat pentru început mai ales în SUA.privind protecţia mediului. Turcia etc. respectiv un „bonus ecologic“. Totodată. În privinţa subvenţiilor. pe această cale se admite din ce în ce mai frecvent extinderea asigurării şi asupra riscului de poluare graduală. create pentru a finanţa direct protecţia naturii. Bursele de poluare Destul de controversat până în prezent. În acelaşi mod s-a procedat şi în privinţa biocarburanţilor. Astfel. pe această piaţă. alimentarea din surse economico-fiscale incitative sau disuasive pentru activităţile economice şi sociale. 6. din destinaţiile sumelor astfel colectate. Drepturile de a polua vor fi vândute de către producătorii care şi-au ameliorat propria situaţie. fără a investi ele însele în procesele de depoluare. De asemenea. să cumpere asemenea drepturi. constând în acţiuni directe de ocrotire a naturii. Detaxările şi subvenţiile Suprimarea taxelor pentru unele produse datorită semnificaţiilor lor pentru ocrotirea naturii s-a dovedit o modalitate importantă de promovare a unor obiective ecologice. în privinţa apei şi aerului. Subvenţiile sunt utilizate pentru acordarea de credite sau diminuarea dobânzilor aferente acestora. O formă inedită de incitaţie economică este experimentată în Danemarca. Austria. cele mai semnificative sunt fondurile structurale şi programul Life. societăţile americane pot. apei sau solului. încurajând astfel utilizarea acestui combustibil curat. Chicago Board of Trade (cea mai mare bursă americană de materii prime) a inventat o piaţă a drepturilor de a polua. cele destinate să faciliteze adaptarea la noi norme ecologice. Legi speciale în materie sunt în vigoare în Suedia. O practică cvasigenerală o reprezintă crearea de fonduri speciale pentru a se finanţa direct protecţia mediului. care le permit să satisfacă exigenţele de depoluare.

Un sistem relativ asemănător a fost experimentat la nivel european în Germania. întrucât. sub forma „autorizărilor transferabile“. Sistemul se doreşte introdus şi la nivel internaţional. fiecărui stat i se recunoaşte un drept de a polua prin gaze cu efect de seră. În plan internaţional.Principiul constă concret în următoarele: o uzină poate epura mai mult decât i se cere şi permite astfel alteia de a epura mai puţin. a obiectivelor propuse. Conform acestuia. singurul instrument de protecţie a mediului a fost prevăzut prin Protocolul de la Kyoto (1997) aferent Convenţiei-cadru privind schimbările climatice şi este reprezentat de sistemul „permiselor negociabile“. Aceasta ar reprezenta cantitatea totală a poluării admisibile într-o zonă. şi enumerarea inconvenientelor ar putea continua. Numai că suntem departe de a dispune de un sistem fiabil de măsurare a emisiilor şi deci de a aprecia eventuala fraudă asupra bunului vândut. considerabil. o aplicaţie la un alt nivel a burselor de poluare. Sistemele de consignaţie . de impunere. sistemul poate constitui o sursă importantă de economii. În SUA sau format chiar curtieri pentru a intermedia şi a facilita asemenea tranzacţii. În plan juridic. autorităţile naţionale pot aplica sancţiuni contravenţionale sau chiar penale. sistem denumit „bula de poluare“. unităţile economice care investesc în procedeele şi tehnologiile de reducere a poluării pot schimba ori vinde autorizările lor altor întreprinderi situate în aceeaşi zonă. din 1990. aşa cum a fost fixată de către autorităţi. dar în limitele unui plafon care este o cotăparte din plafonul global. dar mai puţin eficiente în privinţa protecţiei mediului. Fiecare întreprindere trebuie să obţină din partea autorităţilor locale o autorizaţie de emisie în interiorul acestor limite. pot să-şi permită o serie de economii transferate altor întreprinderi pentru care costul ar fi. un stat putând vinde altuia dreptul său de „a polua“ şi chiar să se împrumute de la sine. în caz de nerespectare. Or. Se vând astfel creanţe de poluare. dreptul internaţional public este lipsit de forţa de constrângere necesară aplicării dispoziţiilor sale. în domeniul reducerii emisiilor de gaze cu efect de seră prin „permisele de emisie“ negociabile. 7. în sensul de a raporta depăşirile de emisie în viitor asupra generaţiilor următoare (borrowing). Statul care este capabil să-şi reducă emisiile sub limitele maxime admise este autorizat să vândă alocaţiile de poluare neutilizate statelor care nu vor (ca o alegere economică) ori nu o pot face (din cauza dificultăţilor ecologice) în scopul menţinerii plafonului global. a consacrat acest sistem. pentru care costul epurării este scăzut. Principalul obstacol în realizarea unei „pieţe mondiale“ a permiselor de emisie va consta în modul de efectuare a controlului. desigur contra unei anumite plăţi. S-ar putea totuşi replica faptul că preconizata piaţă – a permiselor de poluare contra bani – beneficiază de securitate juridică prin posibilitatea de identificare a obiectului însuşi al contractului. Ca atare unele uzine. Exemplul mecanismului intern din SUA în materia emisiilor de SO 2 nu este pertinent aici. Astfel. dimpotrivă. Clean Air Act din SUA. Bine conceput şi corect aplicat. în caz de depăşire a „drepturilor de poluare“.

vopsele şi lacuri etc. este de remarcat şi ideea constituirii unei cauţiuni de către exploatanţii carierelor de nisip sau de piatră. În sfârşit. apă.Este un mecanism de piaţă tot mai frecvent utilizat şi urmăreşte consignarea obligatorie a recipientelor pentru a încuraja returnarea ori reciclarea lor. s-a extins apoi în Norvegia. detergenţi.). În prezent. Marca verde (eco-label) În ţările occidentale. Franţa ş. Curtea Europeană de Justiţie a estimat totuşi că reglementarea daneză era disproporţionată în raport cu obiectivul stabilit. Portugalia. Printr-o hotărâre din 20 septembrie 1988. în Austria. autorizaţia Comisiei Europene pentru diferitele forme de ajutorare şi încurajare a investiţiilor tehnologice vizând protejarea mediului. a fost extins în unele state şi pentru sticlele din plastic. distribuire. Suedia şi Finlanda în cadrul Consiliului Nordic. O atare metodă cere producătorilor să examineze întregul ciclu al vieţii produsului (producere. sistemul de consignaţie.a. dintr-o asemenea perspectivă. precum cele referitoare la utilizarea materialelor reciclate. făcând apel la preocupările publicului şi la prudenţa producătorilor. în virtutea art. Eticheta ecologică reprezintă un instrument ecologic de promovare a produselor favorabile mediului. utilizare. eliminare) în scopul de a preveni degradarea mediului în toate stadiile şi cu privire la toate sectoarele: aer. Tot un fel de consignaţie este şi procedeul conform căruia taxa plătită pentru uleiuri ori refrigeratoare la momentul cumpărării este returnată în momentul reciclării lor. prin reutilizarea acestora şi rambursarea cheltuielilor. . în loc de a reacţiona prin mijloace care ar putea fi costisitoare. 8. cauţiune rambursată după repunerea în starea iniţială a locului. sol. Practicat de mai mult timp în privinţa ambalajelor din sticlă. sunt excluse etichetarea negativă care atrage atenţia asupra pericolelor particulare. Criteriul de calificare îl constituie o apreciere globală asupra calităţii ecologice a produsului. statele membre ale Uniunii Europene trebuie să obţină. 92 şi 93 ale Tratatului de la Roma. ca expresie a viziunii în plină afirmare conform căreia important este a descoperi şi a preveni problemele ecologice înainte ca acestea să se manifeste. Un sistem de depozitare a autovehiculelor scoase din uz este utilizat în Norvegia încă din anul 1978. unde un decret promulgat în 1984 limita importul şi vânzarea băuturilor al căror ambalaj nu era aprobat şi instaura un sistem de consignaţie. Sistemul a fost practicat pentru prima dată în Germania (prin apariţia mărcii „îngerul albastru“ în 1978). Preocupările de protecţie a mediului trebuie să fie echilibrate în raport cu principiul liberei concurenţe şi al liberei circulaţii a bunurilor în interiorul Pieţei Comune. dar şi informaţiile specifice. şi în Germania este preconizat pentru un larg evantai de ambalaje (pentru băuturi. în scopul de a evita răspândirea necontrolată a deşeurilor. se acordă o însemnătate crescândă etichetei (mărcii) ecologice. Principalul rol al mărcii ecologice este acela de a informa consumatorii asupra produselor considerate ca fiind mai puţin distructive pentru mediu decât altele similare. O situaţie specială s-a înregistrat în Danemarca.

Punctul slab constă în faptul că aceste sisteme sunt foarte dificil de administrat.. instituirea unui comitet al Uniunii Europene pentru marca ecologică şi adoptarea de măsuri specifice de aplicare şi finanţare a noilor obiective. În România. în principal din cauza nevoii de evaluare globală a ciclului de viaţă întreg al produsului. în urma modificării Legii nr.a. b)]. iar a doua Surfrider Fondation Europe şi se acordă în urma unor proceduri stricte. 880/92 pentru a crea un sistem comunitar de eco-label bazat pe participarea voluntară a fabricilor. 335/2002 s-au adoptat măsuri pentru implementarea în România a programului Steagul Albastru – Blue Flag.Se estimează că în prezent există circa 4000 de produse etichetate ecologic în aproximativ 70 de categorii. se trece la examinarea tipurilor şi gradelor de daune potenţiale pentru mediu pe care acestea le prezintă. de a crea şi a lansa la nivel mondial o marcă privind exploatarea ecologică a pădurilor. Prin Hotărârea Guvernului nr. al iniţiativei lansate în 1998 de către World Wide Fund for Nature (WWF). Fundaţiei de Educaţie pentru Mediu. să se angajeze să respecte condiţiile contractuale şi să plătească o sumă determinată pentru utilizarea mărcii pe o anumită perioadă. În aceeaşi categorie a mijloacelor de remarcă a dimensiunilor ecologice se înscriu şi practici precum acordarea şi abordarea steagului albastru (Blue Flag) sau ridicarea fanionului negru. Concluzii Instrumentele economico-fiscale joacă un rol din ce în ce mai important în promovarea obiectivelor protecţiei mediului. Odată categoria de produse selecţionată. În sfârşit. Semnificaţiile lor sunt diferite: Blue Flag este semnul unei gestiuni exemplare a problemelor de mediu în cazul plajelor marine sau ale lacurilor. Fabricanţii sunt ţinuţi să prezinte în mod voluntar produsele pentru examinare. marca ecologică poate fi folosită şi ca un instrument cu valoare mai ales morală. de identificare şi reliefare a unor elemente naturale excepţionale sau practici ecologice consacrate. Este cazul. de prestigiu. de pildă. 137/1999 prin Ordonanţa de urgenţă nr. Aplicarea sistemului de ecomarcă necesită existenţa unui organism care să propună autorităţii publice competente categoriile de produse susceptibile de etichetare. dimpotrivă. 9. În cadrul Uniunii Europene a fost adoptat la 20 martie 1992 Regulamentul nr. Steagul negru reprezintă un semnal de alarmă în privinţa stării ecologico-sanitare a unui sit turistic. În cadrul revizuirii sistemului de atribuire a mărcii ecologice comunitare se au în vedere: extinderea sa la sfera serviciilor. s-a introdus o modalitate de implementare a principiilor elementare şi „recunoaşterea produselor cu impact redus asupra mediului prin acordarea etichetei ecologice“ [art. pe baza principiului că ecomarca trebuie să producă o reducere importantă a vătămărilor aduse mediului. 4 lit. Utilizarea acestora presupune însă evaluarea permanentă a eficienţei lor în raport cu scopurile propuse şi adoptarea corectivelor necesare în vederea unei eficacităţi cât mai mari. criteriile de evaluare fiind fixate în colaborare cu grupurile de experţi. 91/2002. Ambele iniţiative aparţin unor organizaţii neguvernamentale: prima. litoralului ş. Aceasta din .

Experienţa arată că unele proceduri nu au decât un efect limitat. În sfârşit. deşi presupun sarcini administrative considerabile. ceea ce le diminuează semnificativ eficacitatea.urmă reclamă în primul rând analiza schimbărilor de comportament la nivelul producătorilor şi/ori consumatorilor şi a costurilor măsurilor luate. se poate ajunge şi la situaţia în care eforturile pentru protecţia mediului să genereze chiar o anumită creştere economică .

You're Reading a Free Preview

Download
scribd
/*********** DO NOT ALTER ANYTHING BELOW THIS LINE ! ************/ var s_code=s.t();if(s_code)document.write(s_code)//-->