FIZICA ATOMICĂ ŞI MECANICA CUANTICĂ

I. Modele atomice şi cuantificarea energiei
S-a dovedit că electronii sunt particule constituente ale atomilor.
Deoarece atomii sunt electric neutri, în constituţia lor trebuie să intre şi
sarcini pozitive, care să compenseze sarcinile electrice negative datorate
electronilor. Masa electronilor fiind pe de altă parte foarte mică, rezultă că
masa atomică ar fi concentrată în alte componente ale atomilor, pe care pot
fi repartizate şi sarcinile pozitive corespunzătoare.
Atomii, departe de a fi nişte corpusculi simpli asimilabili unor sfere
mici, rigide, trebuie să posede o structură, o organizare internă, caracterizată
printr-o anumită aranjare a electronilor şi sarcinilor electrice pozitive, a
centrelor în care sunt concentrate masele lor.
Pentru cercetarea structurii atomilor, deosebit de eficace s-a dovedit
metoda prin care materia se bombardează cu particule animate de viteze
mari – electroni, particule α – care pot patrunde astfel în interiorul atomilor.
Din modificările pe care le suferă mişcarea acestor particule, la trecerea prin
materie, se pot trage concluzii cu privire la structura atomilor.
Spectrele optice ale atomilor şi de raze X furnizează date preţioase
despre structura atomilor şi fenomenele care se petrec în interiorul lor.
1. Difuzia particulelor α. Modelul atomic al lui Rutherford.
Foarte bogată în rezultate s-a dovedit difuzia particulelor α prin
substanţă, metodă folosită cu deplin succes de Rutherford şi colaboratorii
săi.
Particulele α sunt emise de numeroase substanţe radioactive, care pot
servi ca surse pentru a obţinerea lor. Traiectoriile lor pot fi urmărite în
camera Wilson, în care se introduce aer sau alt gaz saturat cu vapori de apă.
În trecerea lor particulele ionizează gazul, iar pe ionii formaţi se
condensează vapori de apă. Traiectoriile particulelor marcate astfel, prin
picături fine de apă, pot fi fotografiate.
Particulele α sunt atomi de heliu cu două sarcini electrice pozitive
( )
+ +
He
, în urma pierderii celor 2 electroni disponibili. Viteza lor ajunge pâna
la 1/15 – 1/20 din viteza luminii, după natura preparatului radioactiv din
care povin.
În orientarea experientelor sale şi în explicarea rezultatelor obţinute,
Rutherford s-a condus după concepţia că un atom trebuie să fie alcătuit
dintr-un nucleu încărcat electric pozitiv, foarte mic în comparaţie cu
dimensiunile atomului în care este concentrată practic întreaga masă. În
jurul nucleului se mişcă electronii, formând invelişul electronic, al cărui
număr este de terminat de condiţia sa ca sumă a sarcinilor electrice să fie
egală cu sarcina pozitivă a nucleului.
Particulele α fiind de 7320 de ori mai grele decât electronul, ele
patrund în învelişul electronic fără a fi practic influenţate.
Dacă o astfel de particulă ajunge în apropierea nucleului atomic, mult
mai greu decât ea, pe care este concentrată puternic o sarcină electrică
pozitivă, atunci traiectoria sa suferă o deviaţie sensibilă.
În experimentele de difuzie efectuate de Geiger şi Marsden (1909),
cola boratorii lui Rutherford, folosind foiţe de aur au constatat că pe lângă
particulele nedeviate se obţin şi particule deviate sub unghiuri foarte mari
faţă de direcţia incidentă.
Pornind de la aceste premise, Rutherford a dezvoltat teoria cantitativă
a difuziei particulelor α prin substaţă.
În calculele pe care urmează să le dezvoltăm, vom face o serie de
aproximări. Vom presupune că atât particulele α cât şi nucleele cu care
interacţionează sunt suficient de mici astfel încat să poată fi considerate
punctiforme. În plus vom admite că între particulele α şi nucleu acţionează
numai forţe electrostatice de respingere. Nucleul, find mult mai greu decât
particula α, il vom presupune imobil. Deoarece forţa de respingere
electrostatică ce acţionează asupra particulei α este invers proporţională cu
pătratul distanţei pâna la nucleu, traiectoria urmată de particula α va fi o
hiperbolă, în focarul careia se află nucleul.
Atomul fiind neutru posedă Z sarcini electrice pozitive. Pentru
studiul mişcării şi deducerea deviaţiei θ vom folosi legea conservării
energiei şi a momentului cinetic.

B
v

A 0
v

a
θ
m
b
c b
M
Când particula α se află la o distanţă foarte mare de nucleu (A),
energia sa se reduce la energia cinetică
2
2
0
mv
, 0
v

fiind viteza iniţială a
particulei. La o distanţă mică de nucleu, de exemplu în punctul B, cand
viteza particulei este
v

, la energia cinetică
2
2
mv
se mai adaugă energia
potenţială
) ( 4
2
0
2
c a
Ze
+ πε
.
Legea conservării energiei ne va conduce la ecuaţia:
(1)
) ( 4
2
2 2
0
2 2
0
2
c a
Ze mv mv
+
+ ·
πε
Legea conservării momentului cinetic pentru aceleaşi poziţii ale
particulei α se scrie sub forma:
(2)
) (
0
c a mv b mv + ·
Distanţa b de la nucleu la direcţia iniţială a traiectoriei este aşa numitul
parametru de ciocnire. Valoarea sa minimă se produce pentru cea mai
apropiată trecere a particulei α în vecinătatea nucleului.
Unghiul θ, între direcţia particulei incidente şi asimptota la traiectoria
particulei difuzate se numeşte unghi de difuzie.
Ţinând cont de proprietăţile hiperbolei şi de relaţiile (1) şi (2) se poate
stabili o relaţie între unghiul de difuzie θ şi parametrul de ciocnire b.
(3)
2
0 0
2
2
1
2 mv
Ze
b b
a
tg
πε
θ
⋅ · ·
Această ecuaţie (3) nu se poate verifica experimental deoarece nu se pot
cunoaşte parametrii de ciocnire individuali. Pentru a ajunge la o relaţie care
să poată fi verificată experimental, Rutherford a făcut o serie de consideraţii
statistice. El a completat ipotezele precedente cu următoarele:
- distanţa a, dintre 2 nuclee difuzante este mai mare decât
parametrul b;
- stratul împrăştietor (difuzat) este destul de subţire pentru ca
numărul particulelor α care suferă două sau mai multe ciocniri să
fie neglijabil.
dn
θ
θ+dθ
0
n
Pentru numărul particulelor α care au fost împraştiate între unghiul θ
şi θ + dθ obţinem:
(4)
θ
θ
θ
π d
mv
Ze
c d n dn
2
sin
2
cos
4
3
2
2
0
2
0

,
_

¸
¸
⋅ ⋅ ⋅ ·
unde: 0
n
- numărul de particule α,
dn - numărul de particule α ce sunt difuzate sub un unghi
cuprins între unghiul θ şi θ+dθ;
d - grosimea foiţei;
c - numărul de nuclee conţinut de foiţă în unitatea de volum.
Această relaţie nu este încă adecvată verificărilor experimentale.
Numărul de particule α împraştiate prin unitatea de unghi solid în
diferite direcţii este dat de raportul dn / dΩ, atunci:
(5)
,
_

¸
¸

,
_

¸
¸
⋅ ⋅ ⋅ ·


2
sin
4
2
2
0
2
0
θ
mv
Ze
c d n
d
dn
reprezintă relaţia de împraştiere a lui Rutherford care a fost verificată
experimental, confirmînd modelul nuclear al atomului.
Formularea lui Rutherford este în bună concordanţă cu experienţa
pentru nuclee grele şi particule α de energii relativ mici.
Pentru nuclee uşoare formula nu mai concordă cu experienţa. Dacă
încă în acest caz se ţine seama că în timpul interacţiunii şi nucleul suferă o
deplasare, atunci trebuie să înlocuim masa cu masa redusă
M m
mM
+
· µ
şi
viteza 0
v
prin vitezele iniţiale ale celor două particule. Cu toate aceste
modificări divergenţele între teorie şi experienţă se menţin mai ales pentru
valori mici ale parametrului de ciocnire. Putem face observaţia că pentru
valori ale parametrului de ciocnire
R b ≤
(R - raza nucleului) între nucleu şi
paticulele α mai apar şi altfel de forţe decât cele electrostatice. Această
situaţie limită ne va permite să evaluăm valoarea critică corespunzatoare a
parametrului b şi să obţinem un ordin de mărime aproximativ pentru
dimensiunea nucleului.
În cazul nucleului s-a gasit:
m b R
critic
15
10

≅ ≅
, valoare care acordă cu
ordinul de mărime al razelor nucleelor.
Dintre mărimile care figurează în relaţia (5) o parte sunt cunoscute din
însuşirile sursei radioactive şi a metalului din foiţe folosite: 0
n
, d, c, 0
v
, m,
altele sunt determinate experimental
Ω d
dn
şi θ.
Ecuaţia permite astfel să se deducă Z. Aplicînd ecuaţia (5) la foiţele
de cupru, argint, platină, Chadwick a gasit pentru numărul de sarcini
nucleare Y valorile: 29,3; 46,3; 77,4. Cifrele concordă foarte bine cu
numerele de ordine ale acestor elemente, aşa cum le gasim în tabelul lui
Mendeleev: 29, 47, 78.
Studiul difuziei particulelor α conduce deci la concluzia că numărul
sarcinilor pozitive din nucleul unui atom este egal cu numărul de ordine al
elementului respectiv.
Pe baza acestor rezultate, Rutherford a propus un model atomic,
conform căruia atomul constă dintr-un nucleu de rază m
15
10

≅ de sarcină
+Ze şi în care este concentrată aproape întreaga masă a atomului. În jurul
nucleului se rotesc Z electroni care compensează sarcina pozitivă a
nucleului, astfel încât atomul în totalitatea sa este neutru din punct de
vedere electric.
Dacă electronii se rotesc în jurul nucleului pe anumite orbite, forţa de
atracţie colombiană este compensată de forţa centrifugă. Este suficient în
acest scop sa i se atribuie electronului o viteză de rotaţie convenabilă.
În asemenea condiţii însă sistemul nu prezintă stabilitate
termodinamică. Parcurgând o traiectorie curbă, electronul, posedă
acceleraţie şi după legile electrodinamicii clasice el trebuie sa iradieze
energie. Cum energia iradiată nu poate proveni decât din energia potenţială a
sistemului nucleu – electron şi din energia cinetică a electronului, prin
iradiere, electronul s-ar apropia mereu de nucleu, parcurgând un drum în
spirală, până când s-ar prabuşi pe nucleu. Deoarece viteza ar creşte continuu
sistemul ar trebui să iradieze un spectru continuu, de frecvenţe, ceea ce ar fi
în total dezacord cu experienţa. Neconcordanţa la care s-a ajuns pe baza
modelului lui Rutherford, nu poate fi înlăturată decât admiţând că legile
clasice ale mişcării nu sunt aplicabile la dimensiunile atomului.
2. Spectrele atomului de hidrogen. Modelul atomic al lui Bohr
Corpurile în stare condensată emit radiaţii al căror spectru este
continuu.
Substanţele în stare gazoasă aduse la incadescenţă, pot emite radiaţii a
căror spectru este discret, conţinând numai anumite lungimi de undă.
Spectrele atomice de emisie se obţin descopunând radiaţia emisă de o sursă
convenabilă cu ajutorul unui aparat spectral (spectroscop sau spectograf).
Radiaţia pătrunde în aparat printr-o fantă liniară îngustă, iar spectrul atomic
rezultant se prezintă ca o succesiune de imagini liniare ale fantei, fiecare
radiaţie de o anumită lungime de undă din radiaţia incidentă corespuzându-i
o linie spectrală. Spectrul obţinut se numeşte spectru de linii.
S-a stabilit experimental că atomii gazelor incandescente emit spectre
de linii şi că aceste linii formează grupuri bine definite, numite serii
spectrale.
În fiecare serie spectrală liniile se îndesesc în partea lungimilor de
undă mai mici ţinzând către o limită unde încep să se suprapună dând un
spectru continuu.
Cel mai simplu spectru este emis de atomul de hidrogen. Prima serie
spectrală observată în spectrul atomului de hidrogen a fost descoperită de
Balmer (1885) şi este cunoscută în prezent sub denumirea de seria Balmer.
Ea cuprinde radiaţii din vizibil şi din ultravioletul apropiat. În vizibil seria
Balmer prezintă 4 linii, linia cu lungimea de undă:
- cea mai mare:

A
H
6563 ·
α
λ ;
- cea mai mică:

A
H
4102 ·
δ
λ .
Balmer a stabilit o formulă empirică cu ajutorul căreia se puteau calcula
lungimile de undă ale liniilor spectrale din această serie. Această formulă
este:
(6)
1
2
2

·
n
n
B λ
unde B este o constantă iar n un număr întreg care începe cu 3, ….. .
Înlocuindîn formula (6) n = 3, 4, 5 şi 6 se obţin cu exactitate lungimile de
undă pentru cele 4 linii din domeniul vizibil al spectrului hidrogenului. Dacă
în aceeiaşi formulă facem n = 7, 8, 9… obţinem lungimile de undă din
domeniul ultraviolet, apropiat al aceluiaşi spectru. Constanta B, numită
constanta Balmer s-a determinat ca fiind egală cu B = 3645,7Å.
Formula lui Balmer a fost scrisă ulterior de Rydberg sub o altă formă,
introducând în locul lungimii de undă marimea inversă a acesteia, numită
număr de undă:
(7)
c
ν
λ
ν · ·
1
~
care arată cîte lungimi de undă sunt cuprinse pe unitatea de lungime.
Formula lui Rydberg este deci:
(8)

,
_

¸
¸
− · ·
2 2
1
2
1 1
~
n
R
λ
ν
; n = 3, 4, 5……
Constanta R se numeşte de această dată constanta lui Rydberg şi are
valoarea acceptată în spectroscopia atomică
(9)
1 5
10 677 , 109

⋅ · m R
Dacă se dau lui n valorile 3, 4, … se obţin numerele de undă pentru
... ,
β α
H H
. Pentru n → ∞ se obţine limita seriei Balmer
4
~
R
· ν
în bună
concordanţă cu valoarea determinată experimental.
În afară de seria Balmer au mai fost descoperite şi alte serii spectrale
ale hidrogenului. Ele corespund următoarelor formule:
- seria Lyman:
.... 4 , 3 , 2 ;
1
1
1
~
2 2
·
,
_

¸
¸
− · n
n
R ν
în ultraviolet;
- seria Balmer:
.... 4 , 3 ;
1
2
1
~
2 2
·

,
_

¸
¸
− · n
n
R ν
în vizibil;
- seria Paschen:
.... 6 , 5 , 4 ;
1
3
1
~
2 2
·

,
_

¸
¸
− · n
n
R ν
în infraroşu;
- seria Brackett:
.... 7 , 6 , 5 ;
1
4
1
~
2 2
·

,
_

¸
¸
− · n
n
R ν
în infraroşu;
- seria Pfundt:
.... 8 , 7 , 6 ;
1
5
1
~
2 2
·

,
_

¸
¸
− · n
n
R ν
în infraroşu;
Pentru n → ∞ se obţine limita seriilor atomului de
2
H
.
2
~
k
R
· ν
Deci putem scrie expresia lui Rydberg sub o formă generală astfel:
(10)

,
_

¸
¸
− ·
2 2
1 1
~
n k
R ν
S-a observat că modelul atomului lui Rutherford este instabil din
punct de vedere al electrodinamicii clasice. Pe de altă parte experienţele
directe au dovedit că în realitate atomul se poate afla într-o serie de stări
stabile (staţionare) caracterizate prin valori bine determinate ale energiei. Se
constată că procesele care au loc în interiorul atomului urmează alte legi
decât cele prevăzute de electrodinamica clasică. Prima încercare de a lămuri
lucrurile a fost făcută de fizicianul danez Niels Bohr (1913). Bazându-se în
parte pe modelul Rutherford, Bohr a elaborat teoria atomului de
2
H
cu
ajutorul căreia se poate explica spectrul acestuia şi se poate da o interpretare
fizică a formulei Balmer. Ulterior această teorie a fost dezvoltată de catre
Sommerfeld (1915) permiţând explicarea spectrelor şi la alte elemente.
Pentru aceasta Bohr a presupus că electronii, care alcatuiesc învelişul
nucleului, se distribuie în straturi, fiecare strat fiind caracterizat printr-o
anumită valoare a energiei.
Această energie nu poate lua orice valoare (nu se modifică în mod
continuu) ci numai anumite valori discrete:
2 1
,W W
… .
Energia atomului este deci “cuantificată”.
După Bohr, cel mai simplu dintre atomi, atomul de hidrogen, este
alcătuit dintr-un nucleu care posedă sarcina electrică +e, în jurul căruia se
roteşte un electron (-e).
Nucleul atomului de hidrogen se numeşte proton. Masa protonului
fiind de 1837 de ori mai mare decat cea a electronului, putem considera că
întreaga masă a atomului se află concentrată în nucleu.
Teoria atomului de hidrogen se bazează pe următoarele postulate
formulate de Bohr:
1) Electronul se poate roti în jurul nucleului numai pe acele orbite
pentru care momentul său cinetic este un multiplu întreg de
π 2
h
. Acest
număr poate fi considerat ca momentul cinetic elementar. Exprimăm acest
postulat prin relaţiile:
(11)
 n
h
n r mv I
n n w
· · ·
π 2
În această relaţie m este masa electronului, n
v
este viteza acestuia pe orbita
n permisă de primul postulat, n
r
este raza orbitei; n este un număr întreg
(1,2,3…) denumit număr cuantic principal.
Pe astfel de orbite staţionare, unde momentul cinetic orbital este
cuantificat, electronul nu emite şi nu absoarbe energie.
Al doilea postulat afirmă că:
2) Atomul emite o radiaţie numai când electronul trece dintr-o stare
caracterizată de enrgie mare (de pe o orbită mai îndepărtată de nucleu) într-o
altă stare caracterizată printr-o energie mai mică (pe orbită mai apropiată de
nucleu). Energia cuantei emise este egală cu diferenţa energiilor celor două
stări:
(12) k n k n
W W h − ·
,
ν
unde n şi k sunt numerele orbitelor staţionare permise de primul postulat
(n>k), n
W
şi k
W
energiile electronilor pe aceste orbite, iar k n,
ν
, frecvenţa
radiaţiei emise.
Energia pe care o posedă atomul, când electronul se mişcă pe o orbită
staţionară reprezintă energia de legătură între nucleu şi electron.
Nivelele energetice ale atomului se prezintă prin linii orizontale.
Nivelul celui mai jos îi corespunde prima orbită permisă cu numărul cuantic
principal n = 1. Acest nivel va avea energia cea mai mică. Nivelele
energetice reprezintă stările ” staţionare “ ale atomului. Atomul aflat în una
din aceste stări nu emite şi nu absoarbe radiaţii.



n=4
n=3
n=2
n=1
În mod normal atomul se găseşte pe nivelul energetic cel mai jos.
Dacă atomul absoarbe energie din exterior el poate trece pe unul din nivelele
energetice superioare. Un astfel de atom este excitat. Procesul poate decurge
şi în sens invers. Atomul excitat poate trece pe nivelul energetic inferior,
emiţând în acest timp, conform celui de-al doilea postulat al lui Bohr, o
cuantă de energie.
3) Experienţa lui Franck şi Hertz
Concepţia lui Bohr despre existenţa în atom a unor nivele discrete de
energie a fost verificate experimental pentru prima oară de Franck şi Hertz.
Aparatul este format dintr-un tub de sticlă în care se introduce
elementul de studiat, aflat fie în stare gazoasă, fie în stare de vapori.
Electronii emişi de filamentul F sunt acceleraţi de către grila C, de către o
diferenţă de potenţial V, care poate fi variată între anumite limite. Anoda A
este negativă faţă grila C, deci electronii sunt frânaţi între grilă şi anod. Cei
care posedă suficientă energie ajung la anod, iar galvanometrul G indică un
anumit curent. Pe măsură ce potenţialul accelator V creşte, numărul
electronilor care ajung la anod este mai mare, deci intensitatea curentului
prin G creşte. Determinările experimentale au arătat însă că, pentru anumite
valori ale potenţialului V, intensitatea curentului anodic scade brusc.
Între filament şi grilă electronii se ciocnesc cu atomii gazului din tub.
În timpul acestor ciocniri electronii comunică atomului o parte din energia
lor, determinând trecerea atomului într-o stare excitată. Dar, electronii
atomului pot asorbi numai cantităţi bine determinate de energie ,
corespunzătoare trecerii între diferite nivele energetice.
C
F A
+
-
G
- + + -
V
0
V

I

0 4,9 2x4,9 3x4,9 V
Dacă energia electronului proiectil, care ciocneşte un electron orbital, este
insuficientă pentru a determina trecerea acestuia pe o altă orbită, atunci
electronul orbital nu va absorbi această energie. În acest caz ciocnirea este
elastică şi energia electronului nu se modifică. Dacă însă energia
electronului proiectil este suficient de mare, atunci electronul orbital
absorbind o parte din ea, poate trece pe un nivel energetic superior. O astfel
de ciocnire se numeşte neelastică, deoarece după ciocnire energia
electronului proiectil scade.
Să presupunem că mărim progresiv diferenţa de potenţial V, deci şi
energia cinetică a electronilor. Atât timp cât energia lor este mai mică decât
cea necesară trecerii atomului de pe un nivel energetic pe altul, ciocnirile
sunt elastice, făra absorbţie de energie, curentul anodic creşte.
Experienţa arată că în momentul în care V atinge o anumită valoare
k
W
, curentul anodic începe să scadă. În acest caz au loc ciocniri neelastice
între electronii proiectili şi atomi, energia electronilor proiectil scade şi ca
atare ei nu mai pot ajunge la anod; intensitatea curentului anodic scade. Dacă
se măreşte tensiunea V în continuare, curentul anodic creşte, deoarece
ciocnirile devin din nou elastice. În momentul în care V = 2 k
W
curentul
anodic se micşorează din nou, ceea ce arată că s-au produs din nou ciocniri
neelastice.
Experienţa confirmă deci existenţa nivelelor energetice discrete în
interiorul atomului.
4) Spectrele atomilor hidrogenoizi după teoria lui Bohr
Prin atom hidrogenoid se întelege un sistem format dintr-un nucleu cu
sarcina Ze (Z fiind număr întreg) şi un electron.
Pentru Z = 1 acest sistem reprezintă atomul de hidrogen; pentru Z = 2,
un atom de heliu, odată ionizat,
+
e
H
; pentru Z = 3, un atom de litiu dublu
ionizat
+ +
Li . Masa nucleului fiind foarte mare în comparaţie cu a
electronului,acesta se poate considera imobil. Dimensiunile nucleului (
m
14
10

) şi ale electronului ( m
15
10

) fiind foarte mici în comparaţie cu cea a
atomului( m
10
10

) le putem considera pe ambele drept sarcini punctuale. Pe
baza acestor considerente Bohr a determinat razele orbitelor staţionare şi
energiile posibile ale electronului atomilor de hidrogenoizi.
-e
+Ze
Electronul se va roti în jurul nucleului pe o orbită circulară de raza n
r
,daca forta centrifuga, ce actioneaza asupra sa, devine egala cu forţa
culombiană de atractie dintre electron şi nucleu, astfel încât să se asigure
stabilitatea dinamică a sistemului.
(13)
2
0
2 2
4
n n
n
r
Ze
r
mv
πε
·
Pe baza primului postulat, mişcarea electronului se poate face numai pe
orbitele pentru care:
(14)
π 2
h
n r mv
n n
·
Din aceste relaţii deducem:
(15)
nh
Ze
v
n
0
2

·
şi
2
2
0 2
mZe
h
n r
n
π
ε
· (16)
Se observă că razele orbitelor permise
2
n ≈ . Pentru atomul 2
H
,
Z = 1, raza primei orbitei Bohr are valoarea:
(17)

A
e m
h
a r 532 , 0
2
0
2
0
0 1
· · ·
π
ε
Energia totală, a unui atom de hidrogen, aflat într-o anumită stare
staţionară, va fi egală cu suma dintre energia cinetică şi cea potenţială. Deci:
(18) U T W + ·
dar:
2 2 2
0
0
4 2
2 2 2
0
4 2
0
2
0
8 4 2 2 h n
m e Z
h n
e Z m v m
T
n
ε ε
· ⋅ · ·
2 2 2
0
0
4 2
2
0
2
0
2
0
2
0
2
4
4
4 h n
m e Z
Ze m
h n
Ze
r
Ze
U
n
ε
π
ε
πε
πε
− · − · − ·
Deci energia totală este :
(19)
2 2
0
4 2
0
2
8
1
h
e Z m
n
W
ε
⋅ − ·
Ca şi la oscilatorul armonic, energia ionului hidrogenoid nu poate lua
decât un şir discret de valori.
Energia hidrogenoidului are valoarea cea mai mare în starea
fundamentală, deci în această stare posedă cea mai mare stabilitate.
În conformitate cu cel de-al doilea postulat al lui Bohr, electronul,
trecând de pe orbita n pe orbita k, va radia o cuantă de energie de valoare:
(20)
,
_

¸
¸
− · − ·
2 2 2 2
0
4 2
0
,
1 1
8 n k h
e Z m
W W h
k n k n
ε
ν
Deci frecvenţa radiaţiei emise este:
(21)
,
_

¸
¸
− ·
2 2 3 2
0
4 2
0
,
1 1
8 n k h
e Z m
k n
ε
ν
Numărul de unde corespunzător pentru atomul de hidrogen este:
(22)
,
_

¸
¸
− · ·
2 2
1 1
~
n k
R
c
H
ν
ν
, unde
c h
e m
R
H 3 2
0
4
0

·
Introducând valorile corespunzătoare se obţine pentru H
R
:
(23)
1 5
10 737 , 109

⋅ · m R
H
Valoarea obţinută este apropiată de cea experimentală şi diferenţa mai
mică dintre acestea a fost explicată de Bohr, datorită faptului că nucleul s-a
presupus în repaos în timpul mişcării electronului în jurul său. Dacă se
raportează mişcarea la sistemul centrului de masă, înlocuindu-se masa 0
m

a electronului cu masa redusă
M m
M m
+
·
0
0
µ
a sistemului, se obţine pentru H
R

o valoare în corcondanţă cu cea experimentală.
5. Insuficienţele teoriei lui Bohr
Teroria lui Bohr a fost dezvoltată în continuare de Sommerfeld care a
postulat că, electronii se pot mişca şi pe orbite eliptice în jurul nucleului,
care pot avea diferite orientări în spaţiu.
În astfel de condiţii, relaţiile lui Bohr, care exprimă primul postulat,
au fost generalizate la forma:
(24)
s i h n dq p
i i i
,...... 2 , 1 ; · · ⋅

unde s este numărul gradelor de libertate ale sistemului considerat, iar
,..... ,
2 1
n n
sunt numere întregi numite numere cuantice. În particular, dacă
mişcarea are loc pe o orbită circulară drept coordonată generalizată se alege
unghiul la centru
) (
1
ϕ ϕ · q
. Relaţia (24) devine:
h n d r v m ⋅ · ⋅ ⋅ ⋅

π
ϕ
2
0
1
sau
h n r v m ⋅ · ⋅ ⋅ ⋅
1

care este chiar condiţia lui Bohr pentru cazul orbitelor circulare.
r -e
φ

Teoria lui Bohr-Sommerfeld se loveşte însă de o serie de dificultăţi de
principiu. În primul rând regulile de cuantificare care stau la baza teoriei
sunt introduse artificial şi sunt într-o totală contradicţie cu legile din fizica
clasică. Deasemenea nu se poate explica de ce atomul nu radiază energie
într-o stare staţionară. Nu pot fi corect explicate spectrele atomilor cu mai
mulţi electroni.
Insuccesul teoriei lui Bohr-Sommerfeld în explicarea unor date
experimentale se datorează în principiu faptului că ea nu este consecvent
clasică. Această teorie a dovedit inaplicabilitatea fizicii clasice în explicarea
structurii atomului şi necesitatea introducerii unor legi cuantice în studiul
sistemelor microscopice.
Toate aceste dificultăţi sunt înlăturate în mod firesc în cadrul
mecanicii cuantice.
II. Mecanică cuantică
O serie de fenomene legate de emisia şi absorbţia radiaţiilor pun în
evidenţă caracterul discret al radiaţiei electromagnetice, acest fapt neputând
fi explicat pe baza legilor electrodinamicii clasice. Şi alte fenomene legate
de comportarea microparticulelor nu îşi găsesc explicaţia în cadrul
electrodinamicii clasice. Explicarea acestor fenomene este posibilă numai
admiţând dualitatea undă corpuscul.
Particulele ca şi radiaţia prezintă proprietăţi corpusculare şi
ondulatorii. Aceste proprietăţi sunt complementare: în unele fenomene apare
pregnant caracterul de undă în tip ce în altele se manifestă caracterul
corpuscular.
Pentru explicarea fenomenelor atomice era necesară o teorie mai
generală care săia în considerare atât caracterul corpuscular cât şi cel
ondulatoriu al materiei.
Pornind de la ideea dualităţii undă-corpuscul emisă de Louis de
Broglie în 1924, noua teorie a fost dezvoltată în continuare de mari fizicieni
ca Schödinger, Heisenberg, Dirac şi alţii, şi se numeşte mecanică cuantică.
În cadrul mecanicii cuantice, starea unui sistem fizic este descrisă prin
funcţia de undă a sistemului. Prin urmare aşa cum în mecanica cuantică
problema fundamentală este determinarea funcţiei de undă, în mecanica
clasică este determinarea poziţiei şi vitezei unui sistem fizic.
În 1926 Schödinger propune o ecuaţie diferenţială cu derivate parţiale
pentru funcţia de undă Ψ asociată particulelor în mişcarea relativistă.
1. Ecuaţia lui Schrödinger
În cele ce urmează se va expune cel mai simplu mod de a obţine
ecuaţia lui Schrödinger. Trebuie să se precizeze că nu va fi vorba de o
deducere a ei, deoarece orice teorie nouă nu poate fi construită numai pe
baza vechiilor teorii. Ecuaţia lui Schrödinger poate fi de exemplu postulată,
iar dovedirea valabilităţii ei se poate face prin compararea datelor
experimentale cu rezultatele care se aduc cu ajutorul acestei ecuaţii.
Ecuaţia poate fi generalizată şi în cazul propagarii undelor de
Broglie:
(1)
2
2
2
) , ( 1
) , (
t
t r
v
t r

Ψ ∂
⋅ · ∆Ψ


Dacă se consideră o undă monocromatică, atunci soluţia ecuaţiei (1) se poate
căuta de forma:
(2)
t i
e r t r
ω −
Ψ · Ψ ) ( ) , (
 
unde
) (r

Ψ
reprezintă partea spaţială a funcţiei de undă. Dacă se derivează
(2) în raport cu spaţiul şi timpul, şi se introduc aceste derivate în relaţia (1),
atunci:
(3)
2 2 2
2 2 2
2
2
( , ) ( )
( )
i t
i t
r t r e
x y z
r e
t
ω
ω
ω


∂ Ψ ∂ Ψ ∂ Ψ
¹
∆Ψ · + + · ∆Ψ ×
¹
∂ ∂ ∂ ¹
'
∂ Ψ
¹
· − Ψ
¹
¹ ∂
r r
r
(4)
0 ) ( ) (
2
2
· Ψ + ∆Ψ r
v
r
  ω
sau deoarece
λ
π
ν π ω
v ⋅
· ·
2
; 2
, ecuaţia (4)devine:
(5)
0 ) (
4
) (
2
2
· Ψ + ∆Ψ r r
 
λ
π
Pentru ca această ecuaţie să descrie, de exemplu, mişcarea unui
electron, se înlocuieşte λ, cu expresia lungimii de undă de Broglie
corespunzătoare:
(6)
p v m
h  π
λ
2
0
· ·
Având în vedere şi legea conservării energiei:
(7)
. ) (
2
) (
2
0
2 2
0
const W r U
m
p
r U
v m
· · + · +
 
se poate scrie:
(8)
[ ]
2
0
2
2
2
2
2
) (
4



m
r U W
p
⋅ − · ·
λ
π
Deoarece sistemul este conservativ, U este funcţie numai de
coordonate
( ) r f U

·
Înlocuind relaţia (8) în relaţia (5) se obţine:
(9) ( ) [ ] 0 ) (
2
) (
2
0
· Ψ − + ∆Ψ r r U W
m
r
 


Determinând din relaţia (9) partea spaţială a funcţiei de undă
) (r

Ψ
se
poate obţine pe baza relaţiei (2) funcţia de undă
) , ( t r

Ψ
completă, ce
depinde atât de coordonatele spaţiale cât şi de timp. Înlocuind pe

W
· ω
,
relaţia (2) devine:
(10)
( ) ) ( , r e t r
t
W
i
 

Ψ · Ψ

Relaţia (9) poartă denumirea de ecuaţie atemporală sau de amplitudine
a lui Schrödinger. Ea nu descrie evoluţia sistemelor în timp ci numai
proprietăţile acestora în stări staţionare.
Prin rezolvarea ei se obţin energiile corespunzătoare stărilor staţionare
ale sistemului cât şi funcţiile de undă corespunzătoare stărilor respective.
Rezolvarea ecuaţiei lui Schrödinger, pentru anumită particulă, duce la
obţinerea unui şir discret de energii: 1
W
, 2
W
,............. n
W
, ceea ce
demonstrează cuantificarea energiei.
În cazul în care sistemul nu se află în stari staţionare, ci variază în
timp trebuie folosită altă ecuaţie, ecuaţia lui Schrödinger dependentă de
timp. Pentru a obţine această ecuatie, este necesar ca în ecuaţia (9) să se
elimine energia W care joacă rolul unui parametru constant. În acest scop
scriem ecuaţia atemporală a lui Schrödinger sub forma:
(11)
0 ) (
2
) (
0
2
· Ψ

,
_

¸
¸
− ∆ + Ψ t U
m
t W

Din (10) se obţine :
) , ( ) ( t r W
i
e r
W
i
t
t
W
i





Ψ ⋅ − · Ψ − ·

Ψ ∂

Deci: (12)
) , ( t r
W
i
t


Ψ − ·

Ψ ∂
rezultă: (13)
t i
i W t

Ψ ∂
⋅ − · Ψ

) (
Înlocuind (13) în (11) se obţine:
(14)
0 ) (
2
0
2
· Ψ

,
_

¸
¸
− ∆ +


⋅ − t U
m t i
 
Relaţia (14) reprezintă ecuaţia lui Schrödinger dependentă de timp. Această
ecuaţie are un caracter mai general şi este utilă pentru descrierea proceselor
în care energia potenţială U este o funcţie, nu numai de coordonate dar şi de
timp.
Se observă că trecerea de la ecuaţia staţionară (9) la ecuaţia
nestaţionară (13) este echivalentă în fapt cu înlocuirea simplă a energiei W
prin mărimea
t
i



, numită în mecanica cuantică operatorul energie şi
notat W
ˆ
.
(15)
t
i W


·
ˆ
Un alt operator important, în mecanica cuantică, este şi operatorul
impuls:
(16)
r i i
h
p

 


⋅ ≡ ∇ ⋅ ·
ˆ
Cercetările legate de interpretările funcţiei de undă Ψ au condus la
acceptarea interpretării statistice a lui Max Born. Pentru a întelege acastă
interpretare să considerăm un exemplu: fie un electron punctiform care se
mişcă în jurul nucleului. Să fixăm în anumite momente succesive (Δt =
constant), poziţia electronului în apropierea nucleului. Se obţin în spaţiu o
serie de puncte n
A A . ,.........
1 care indică poziţia electronului. Repetând
aceste operaţii de multe ori, putem să ne închipuim că ele formează un nor
electronic care înconjoară nucleul.
Cu cât densitatea norului este mai mare într-o regiune, cu atât mai
des se va afla electronul in acea regiune.
Deci densitatea norului electronic ne dă probabilitatea ca electronul să fie în
domeniul respectiv.
Functia de undă Ψ este în legătură cu această probabilitate.
Probabilitatea ca electronul să se afle într-un anumit domeniu de volumul
dV din spaţiu, din jurul unui punct P(x, z, y) este dată de pătratul valorii
absolute a lui Ψ în punctul respectiv:
(17)
dV t r
2
) , (

Ψ
Cum Ψ este în general complexă:
*
2
Ψ ⋅ Ψ · Ψ
. Probabilitatea ca electronul
să se afle în spaţiu se gaseşte prin integrarea relaţiei (17) peîntreg spaţiu.
Întrucât, undeva în spaţiu, electronul trebuie să fie în orice moment, această
valoare devine certitudinea şi valoarea ei este 1.
(18)
1
*
· Ψ ⋅ Ψ

dV
Prin urmare, mecania cuantică este o teorie statistică. Ea ne dă
densitatea de repartiţie a norului electronic, adică probabilitatea ca o
particulă să se gasească într-un anumit domeniu din spatiu.
2. Aplicaţii ale mecanicii cuantice
a) Particula în groapa de potenţial
Presupunem o microparticulă aflată într-o groapă de potenţial
unidimensională de largime l, caz în care energia potenţială ia următoarele
valori:
(19)
0
0
, . 0( )
( ) 0, .0 ( )
, . ( )
U pt x domeniul I
U x pt x l domeniul II
U pt l x domenul III
−∞< < −
¹
¹
· < < −
'
¹
< <∞ −
¹
De exemplu, un electron dintr-un atom, poate fi considerat ca o particulă
într-o groapă de potenţial de acest gen, sau în cazul clasic o particulă închisă
intr-o cutie plată.
U(x)
I 0
U
0
U
II W III
x
0 l
Particula care se află în groapa de potenţial are energia W <
0
U
.
pentru domeniul II ecuaţia lui Schrödinger se scrie:
(20) 0
2
2 2
0
2
2
2
· Ψ +
Ψ
W
m
dx
d

Soluţia ecuaţiei diferenţiale de gradul II cu coeficienţi constanţi se
exprimă sub forma:
(21)
x W m
i
e C e C x
x W m
i
⋅ −
+ · Ψ
⋅ −
0
2
0
'
2
2
2 2
) (


sau:
(22) x
W m
B x
W m
A x
2
0
2 2
0
2 2
2
cos
2
sin ) (
 
+ · Ψ
deci:
x B x A x α α cos sin ) (
2 2 2
+ · Ψ
În domeniile II şi III ecuatia lui Schrödinger se va scrie:
(23)
0 3 , 1 0 2
0
2
3 , 1
2
0 ; 0 ) (
2
U W U W
m
dx
d
< < · Ψ − +
Ψ

iar soluţiile ei sunt de forma:
(24)
x x
e B e A
⋅ − ⋅
+ · Ψ
α α
3 , 1 3 , 1 3 , 1
unde:
2
0 0
2
0 0
) ( 2 ) ( 2
 
W U m m W m −
·
+ −
· α
Din relaţia (24) se observă că funcţia de undă conţine doi termeni
exponenţiali: unul crescător, altul descrescător. Din acest motiv trebuie să se
aleagă numai astfel de valori pentru W, pentru care termenul crescător în
interiorul barierei de potenţial (I, II) să lipsească.
În acest scop se impune ca în domeniul I (x < o), coeficientul 1
B
= 0,
iar domeniul III ( x > l), coeficientul
0
3
· A
. Ca urmare soluţiile în aceste
domenii se vor scrie:
(25)
x x
e B e A
⋅ − ⋅
· Ψ · Ψ
α α
3 3 1 1
;
Ψ(x)
Soluţia crescătoare
I 0
U
Soluţia descrescătoare
0
U
II W III
W<U W>U W<U
x
0 e
În cele ce urmează vom simplifica problema considerând o groapă de
potenţial cu pereţii infiniţi, adică 0
U
→ ∞. Atunci α → ∞ şi soluţiile (25)
devin:
(26)
0 ; 0
3 1
· Ψ · Ψ
Dar la frontierele dintre regiuni, funcţia de undă Ψ trebuie să fie
continua, deci:
(27)
0 ; 0
) ( 2 ) ( 2
· Ψ · Ψ
· · l x o x
Funcţia de undă (22) satisface aceste condiţii, dacă:
(28)
0
2
· B
şi 0
2
sin
2
0
· ⋅ l
W m

Din relaţia (28) rezultă:
2 2 2
2
0
2
0
2
...... 3 , 2 , 1 ;
2
π π ⋅ · ⋅ ⇒ · · ⋅ n l
W m
n n l
W m
 
(29)
Din relaţia (29) rezultă că energia poate lua numai anumite valori discrete şi
anume:
(30)
2
0
2 2
2
2 l m
n W
n
 π
·
Aceste valori determină nivelele energetice ale particulei. Deci
energia particulei în groapa de potenţial este cuantificată, cea mai joasă
valoare pe care o poate lua energia particulei va fi:
2
0
2 2
1
2 l m
W
 π
·
denumită
energia stării fundamentale. Distanţa dintre nivelele de energie ale unei
particule aflate într-o groapă de potenţial creşte atunci când l scade.
(31)
x
l
n
A x
n
π
sin ) ( · Ψ
Dacă presupunem că particula din groapa de potenţial este un electron
kg m
31
0
10 1 , 9

⋅ ·
, iar groapa de potenţial are largimea l = 1 cm, atunci
distanţa dintre cele 2 nivele energetice consecutive va fi:
j n
m
h
W W W
n n n
35
4 31
2 34
4
0
2
1
10 003 , 0 ) 1 2 (
10 10 1 , 9 8
) 10 6 , 6 (
10 8

− −

− +
⋅ ≅ +
⋅ ⋅ ⋅

·

· − · ∆
Deci, pentru l = 1 cm, distanţa dintre două nivele energetice
consecutive este atât de mică încât se poate spune că spectrul de energie este
continuu.
Să presupunem acum că, lărgimea gropii de potenţial este de
m l
9
10

· (de ordinul dimensiunilor atomice).
În acest caz distanţa dintre două nivele energetice consecutive va fi:
j W
n
15
18 31
2 34
10 0310 , 0
10 10 9 8
) 10 6 , 6 (

− −

⋅ ·
⋅ ⋅ ⋅

· ∆
Aceste distanţe sunt pe deplin sesizabile.
În concluzie, în practica obişnuită, efectele cuantice nu sunt
observabile şi din acest motiv mecanica clasică (newtoniană) se aplică cu
rezultate bune.
Constanta A din relaţia (31) se poate obţine cu ajutorul condiţiei de
ortonormare:
1
2
· Ψ

+∞
∞ −
dx
dx
l
x
n
A
dx
l
x
n A
l
n
l
n
π
π


· ⇒
·
0
2
2
0
2
2
sin
1
1 sin
Dar:
l
A
l
l
n
l
x
n
x dx
l
x
n
dx
l
x
n
n
l
l
l l
2
2
2
2 sin
2
1
2
2 cos 1
sin
0
0
0 0
2
· ⇒
· − ·

·
∫ ∫
π
π π
π
(32)
x
l
n
l
x
n
π
sin
2
) ( · Ψ
Valorile energiei W calculate cu relaţia (30) şi ale funcţiei de undă
calculate cu relaţia (31) se numesc valori proprii ale energiei respectiv
funcţii proprii.
Pentru n = 1 rezultă nivelul energetic fundamental:
2
2 2
1
2ml
W
 π
·
; 1 2
4W W ·
; 1 3
9W W ·
În mod corespunzător pentru funcţiile proprii se obţine:
x
l l
x
l l
x
l l
π
π
π
3
sin
2
;
2
sin
2
; sin
2
3
2
1
· Ψ
· Ψ
· Ψ
Valorile proprii ale energiei n
W
şi funcţiile n
Ψ
din interiorul gropii de
potenţial pot fi redate astfel:

W
3
Ψ
3
W
2
Ψ
2
W
1
Ψ
1
W

x
l
Din reprezentarea grafică se observă că ele sunt analoage soluţiilor
ecuaţiilor corzii vibrante fixate la capete, în lungul căreia se formează unde
staţionare. Cazul n = 1 corespunde tonului fundamental, cazul n = 2 primei
armonice şi aşa mai departe.
Fiecare dintre funcţiile de undă n
Ψ
determină o stare a particulei sau
a sistemului în general.
b) Trecerea particulei printr-o barieră de potenţial. Efectul tunel
Se consideră o particulă care, mişcându-se de la stânga la dreapta cade
pe o barieră de potenţial de înălţime 0
U
şi lărgime l.
U(x)
unda incidentă 0
U
I III unda
transmisă
W unda
reflectată II x

I II
III
h
v
Din punct de vedere clasic particula are următoarea comportare. Dacă
energia particulei este mai mare decât înălţimea barierei (W > 0
U
),
particula trece peste barieră, întocmai cum o particulă cu energia cinetică
mgh
mv
>
2
2
Dacă W < 0
U
(cazul prezentat) particula este ”reflectată“ de barieră
schimbându-şi sensul de mişcare; prin barieră particula nu poate trece.
Din punct de vedere al mecanicii cuantice, particula se comportă
astfel. În primul rând chiar şi pentru W > 0
U
, există o probabilitate diferită
de 0 ca particula să fie reflectată. În al doilea rând pentru W < 0
U
există
probabilitatea diferită de zero ca particula să treacă prin barieră şi să ajungă
în domeniul x > l.
O astfel de comportare a microparticulelor, imposibil de explicat din
punct de vedere clasic, rezultă direct din ecuaţia lui Schrödinger.
Se consideră cazul W < 0
U
. Ecuaţia lui Schrödinger pentru domeniile
I şi III este:
(33) 0
2
3 , 1
2
0
2
3 , 1
2
· Ψ +
Ψ
W
m
dx
d

pentru domeniul II, unde W - 0
U
< 0:
(34) 0 ) (
2
2 0
2
0
2
2
2
· Ψ − +
Ψ
U W
m
dx
d

Soluţiile generale ale acestor ecuaţii sunt:
(35)
¹
¹
¹
'
¹
− → + · Ψ
− → + · Ψ
− → + · Ψ



III domeniul pt e B e A
II domeniul pt e B e A
I domeniul pt e B e A
ikx ikx
x x
ikx ikx
.
.
.
3 3 3
2 2 2
1 1 1
α α
unde:
(36)
2
0 2
2

W m
k · şi ) (
2
0 2
0 2
W U
m
− ·

α
Soluţia de tipul
ikx
e corespunde unei unde care se propagă în sensul
pozitiv al axei 0x, iar soluţia
ikx
e

unei unde se propagă în sens contrar.
În domeniul III există numai unda, care a trecut de barieră şi se
propagă de la stănga la dreapta. Ca urmare
0
3
· B
. Pentru a determina şi
ceilalţi coeficienţi se folosesc condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească
funcţia Ψ. Din condiţiile de continuitate a Ψ şi Ψ' rezultă:
(37)
1 2 2 3
' ' ' '
1 2 2 3
(0) (0); ( ) ( )
(0) (0); ( ) ( )
l l
l l
Ψ ·Ψ Ψ ·Ψ
Ψ ·Ψ Ψ ·Ψ
adică:
(38)
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹
· −
− · −
· +
+ · +


ikl l l
ikl l l
e ikA e B e A
B A ikB ikA
e A e B e A
B A B A
3 2 2
2 2 1 1
3 2 2
2 2 1 1
α α
α α
α α
α α
Divizând toate ecuaţiile cu 1
A
şi introducând notaţiile:
(39)
k
n
A
A
a
A
B
b
A
A
a
A
B
b
α
· · · · · ; ; ; ;
1
3
3
1
2
2
1
2
2
1
1
1
se obţine un sistem de patru ecuaţii pentru mărimile 2 1 3 2
, , , b b a a
.
Raportul pătratelor modulelor amplitudinilor undelor reflectată şi
incidentă:
(40)
2
1 2
1
2
1
b
A
B
R · ·
determină probabilitatea de reflexie a particulei de bariera de potenţial şi se
numeşte coeficient de reflexie.
Raportul pătratelor amplitudiniloor undelor transmisă (care a trecut de
barieră) şi incidentă:
(41)
2
3 2
1
2
3
a
A
A
D · ·
determină probabilitatea de a trecere a particulei prin barieră şi se numeşte
coeficient de trecere. Dacă rezolvăm sistemul se obţine pentru coeficientul
de trecere, expresia:
(42)
l W U m e e D
l
⋅ − · ≅


) ( 2
0 0
2
2

α
Această expresie arată că există o probabilitate anumită ca dintr-un
număr de particule ce întălnesc o barieră de potenţial, o parte să treacă prin
barieră ca printr-un tunel, de unde şi denumirea de efect tunel a acestui
fenomen.
Efectul tunel a fost descoperit în anul 1928 de Gamov, Condon şi
Gurmey şi pe baza lui se pot explica emisia la rece a electronilor din metale,
dezintegrarea α şi alte fenomene.
c) Atomul de hidrogen
În atomul de hidrogen un singur electron se mişcă în câmpul de forţe a
nucleului atomic. Acest câmp de forţe are o simetrie sferică. Energia
electronului, potentială, depinde numai de distanţa până la centru de
atracţie, nucleul, care se presupune a fi plasat în originea sistemului de
coordonate.
În tratarea acestei probleme se vor face doua ipoteze:
1) nucleul este în repaos faţă de un sistem de referinţă inerţial.
Nucleul atomic având masa mai mare decât a electronului, centru de
masă nucleu – electron coincide cu nucleul.
2) câmpul electric al nucleului va fi asimilat cu câmpul electric creat
de o sarcină punctiformă, aceasta datorită dimensiunilor foarte mici ale
nucleului
) 10 (
14
m

în comparaţie cu distanţa electron – nucleu
) 10 (
10
m

.
Mişcarea electronului în jurul nucleului este determinată de
interacţiunea culombiană dintre electron şi nucleu, care se manifestă ca o
forţă de atracţie asupra electronului şi a carei expresie este dată de legea lui
Coulomb.
(43)
2
0
2
4 r
e
F
πε
·

r = distanţa electron – nucleu
0
ε
= permitivitatea vidului
+e F

-e
nucleu r

Energia potenţială a electronului în acest câmp va fi:
(44) ∫

− · ⋅ − ·
r
r
e
r d F r U




0
2
4
) (
πε
Relaţiile de mai sus deomonstrează existenţa unui câmp de forţe
centrale cu simetrie sferică.
Pentru a determina stările staţionare ale unui atom de hidrogen se va
folosi ecuaţia lui Schrödinger independentă de timp, care se va scrie sub
forma:
(45)
0
4
2
0
2
2
0
2
2
2
2
2
2
· Ψ

,
_

¸
¸
+ +

Ψ ∂
+

Ψ ∂
+

Ψ ∂
r
e
W
m
z y x πε 
Datorită simetriei sferice a câmpului de forţe al nucleului se
consideră un sistem de coordonate sferice (r, θ, φ) cu originea în punctul în
care se află nucleul.
z

P
-e
r

θ
+e
y
φ
P'
x
Legătura cu coordonatele carteziene este dată de relaţiile:
(46)
¹
¹
¹
'
¹
·
·
·
θ
ϕ θ
ϕ θ
cos
sin sin
cos sin
r z
r y
r x
Ecuaţia lui Schrödinger în cooordonate sferice devine:
(47)
0
4
2 2
sin
1
sin
sin
1 1
0
2
2
0
2
2
2 2
2
2
2
· Ψ

,
_

¸
¸
+ +

Ψ ∂

+

,
_

¸
¸

Ψ ∂


⋅ +

,
_

¸
¸

Ψ ∂


+
r
e
W
m
r
r r
r
r r
πε ϕ θ
θ
θ
θ θ

Această este o ecuaţie diferenţială cu derivate parţiale în privinţa funcţiei
de undă Ψ a electronului care se mişcă în câmpul nucleului. Se va
determina comportarea electronului dacă se va impune funcţiei de undă Ψ.
condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească pentru a avea un sens fizic ( să
fie continuă, univocă, mărginită ). Soluţia ecuaţiei (47) poate fi exprimată
sub forma unui produs de 3 funcţii şi anume:
(48)
) ( ) ( ) ( ) , , ( ϕ θ ϕ θ Φ ⋅ ⋅ · Ψ H r R r
În aceste condiţii ecuaţia (47) este echivalentă cu următoarele 3 ecuaţii:
(49)
0
2
2
· Φ +
Φ
a
d
d
ϕ
(50)
0
sin
sin
sin
1
2
·

,
_

¸
¸
− +

,
_

¸
¸
⋅ H
a
b
d
dH
d
d
θ θ
θ
θ θ
(51)
0
4
2 1
2
0
2
2
0 2
2
·
1
]
1

¸

,
_

¸
¸
+ +

,
_

¸
¸
⋅ R
r
b
r
Ze
W
m
dr
dR
r
dr
d
r πε 
unde a şi b sunt două constante ce urmează să fie determinate. În acest fel
ecuaţia lui Schrödinger pentru ionii de hidrogen se reduce la rezolvarea a trei
ecuaţii, fiecare într-o singură variabilă.
Din rezolvarea ecuaţiei (49) se găseşte că ea admite soluţii care să
aibă sens fizic numai dacă constanta
2
m a · , unde m este un număr întreg,
adică:
(52) m = 0, ± 1, ± 2,..........
m a fost numit număr cuantic magnetic aal electronului.
Ecuaţia (50) admite soluţii cu proprietăţile sus menţionate dacă
constanta b = l(l+1), unde l este un număr întreg cel puţin egal cu
m
, adică
m l ≥
. Combinând cele 2 rezultate obţinem:
(53) m = 0, ± 1, ± 2,..........± l
Numărul întreg l a fost denumit numar cuantic orbital.
În sfârşit ecuaţia (51) admite soluţii numai când n
W
este de forma:
(54) 2 2
0
4
2
8
1
h
e m
n
W
e
n
ε

⋅ − ·
unde n este număr întreg pozitiv numit număr cuantic principal. Expresia
(54) corespunde valorii obţinute şi în teoria lui Bohr. Din relaţia scrisă
rezultă că valoarea energiei depinde numai de numărul cuantic principal, în
timp ce funcţia de undă depinde de toate cele 3 numere cuantic: n, m , l.
Diferitele valori posibile ale energiei n
W
( n = 1, 2, 3........) se
numesc nivele energetice, iar faptul că energia poate lua valori discrete ne
determină să presupunem că energia este cuantificată. Dacă la aceeaşi
valoare a energiei corespund mai multe funcţii proprii liniar independente,
starea sistemului (nivelul energetic respectiv) este degenerată. În afară de
starea fundamentală n = 1, celelalte stări din atomul de hidrogen sunt
degenerate.
Pentru un număr cuantic n dat, numărul cuantic orbital l ia valorile:
l = 1, 2, 3 ............n-1
Pentru fiecare valoare a lui l, numărul cuantic magnetic m poate lua
valorile:
m = -l, -l+1, ...........0, 1, 2,.........+l
adica în total ( 2 l + 1) valori.
d) Teoria cuantică a momentului cinetic orbital
Fiecărei mărimi fizice măsurabilă experimental din mecanica clasică
îi corespunde în mecanica cuantică un operator. În cazul vectorului moment
cinetic orbital L

, operatorul vectorial corespunzător este:
)
ˆ
( ;
ˆ ˆ
ˆ
r r p r L p r L
   

 

≡ × · ⇒ × ·
(55)
∇ × · r
i
L
 

Pentru a determina valorile posibile ale momentului cinetic orbital al
electronului, ne vom folosi de partea radială (51) a ecuaţiei lui Schrödinger,
referitoare la atomul de hidrogen. În această ecuaţie radială vom exprima
energia cinetică a atomului sub forma unei sume de 2 termeni, în care cel
de-al doilea se referă la mişcarea orbitală a electronului şi anume:
(56)
2 2
2
0
2 2
mr L
T
m r
· +
&
L = momentul cinetic orbital al electronului şi are valoarea:
2
0 0
r m vr m L ω · ·
Energia totală W va fi:
(57)
U
r m
L r m
U T W + + · + ·
2
0
2 2
2 2

iar ecuaţia radială (51) devine:
(58)
0
) 1 (
2 2
2 1
2 2
0
2 2
2
0 2
·
1
]
1

¸


,
_

¸
¸
+ +

,
_

¸
¸
⋅ R
r
l l
r m
L r m m
dr
dR
r
dr
d
r


Ecuaţia radială (58) ar trebui să depindă numai de r. Datorită
termenului
2
0
2
2 r m
L
ea depinde şi de variabila φ prin intermediul lui L. Pentru
a înlătura dependenţa de variabila φ, vom presupune că:
(59)
0
) 1 (
2
2
2 2
0
2
2
0
·

− ⋅
r
l l
r m
L m

Deducem de aici că valorile posibile ale momentului cinetic orbital al
electronului sunt:
(60)
1 ......... 2 , 1 , 0 ; ) 1 ( − · ⋅ + · · n l l l L L 

Din relaţia (60), deducem că în mecanica cuantică momentul cinetic orbital
L

este o mărime cuantificată, care poate lua un şir discret de valori,
determinate la randul lor de numărul cuantic orbital l.
Pentru a determina complet momentul cinetic orbital L

, trebuie să
mai cunoaştem şi diferitele sale orientări în spaţiu.
Aceste orientări se vor cunoaşte dacă se pot determina diferite valori
ale proiecţiei momentului cinetic L

pe o anumită axă oz.
z y x
z y x
k j i
i
L






⋅ ·
  


ˆ
(61)
i x
y
y
x L
z


,
_

¸
¸





·
ˆ
Dacă efectuăm calculul complet obţinem:
(62)
 m L
z
·
unde m poate lua (2l + 1)valori, adică: m = 0, ± 1, ............± l
Putem spune deci, că, in mecanica cuantică vectorul moment cinetic
poate avea (2l + 1) orientări diferite în spaţiu.
Numărul cuantic orbital caracterizează marimea momentului cinetic
orbital, în timp ce numărul cuantic magnetic, caracterizează proiecţia
momentului cinetic pe direcţia z. Orientarea în spaţiu a momentului cinetic
este cuantificată.
Z
m = 1

 ·
Z
L
m = 0
L


 − ·
Z
L
m = -1
e) Momentul magnetic al electronului
În teoria clasică a electromagnetismului, electronul în mişcarea sa
orbitală în jurul nucleului este asimilat cu un mic curent circular. Intensitatea
acestui curent este:
(63)
π
ω
ν
2
e
e
T
e
t
Q
I · · · ·
unde ω este viteza unghiulară de rotaţie a electronului.
Momentul magnetic creat de un curent circular se exprimă ca produsul
dintre intensitatea curentului şi suprafaţa determinată de acest curent.
(64)
2
2
0
0
2 2
e m r e
I S r
m
ω ω
µ π
π
· × · × × ·
L

+e U

r

-e

µ

Deoarece momentul cinetic orbital L corespunzător mişcării electronului pe
orbita ciculară este:
⇒ · ·
2
0 0
r m vr m L ω
(65)
L
m
l
0
2
· µ
Electronul având o sarcină electrică negativă, momentul magnetic
orbital este antiparalel cu momentul orbital şi atunci relaţia (65) se scrie sub
forma:
(66)
L
m
l


0
2
− · µ
Operatorul moment magnetic în mecanica cuantică va fi :
(67)
L
m
l
ˆ
2
ˆ
0


− · µ
Pe baza acestei relaţii putem deduce că mărimea vectorului moment
magnetic orbital poate lua valorile:
(68)
) 1 (
2 2
0 0
+ · · · l l
m
e
L
m
e 


µ µ
Mărimea
0
2m
e
B

· µ
se numeşte magnetonul Bohr-Procopiu şi are
valoarea
. 10 27 , 9
2 24
Am
B

⋅ · µ
În mecanica cuantică aşa după cum 
reprezintă o unitatea naturală pentru momentele cinetice, magnetonul
Bohr - Procopiu este o unitatea naturală pentru momentele magnetice.
Mărimea momentului magnetic orbital este cuantificată, putând lua
numai anumite valori determinate de numărul cuantic l. Proiecţia
momentului magnetic orbital pe o axă, de exemplu oz poate lua valorile:
(69) z z
L
m
e
0
2
− · µ
adică:
(70) B z
m m
m
e
µ µ − · − · 
0
2
unde m ia (2l + 1) valori. Deci, diferitele orientări în spaţiu ale vectorului
moment magnetic orbital sunt cuantificate de numărul m, care se numeşte
număr cuantic magnetic orbital.
Să presupunem că plasăm un atom de hidrogen într-un câmp magnetic
exterior uniform şi de inducţie B

. Datorită momentului său magnetic
orbital, electronul în mişcarea sa orbitală se comportă ca un dipol magnetic
şi care în interacţiunea sa cu B

are o energie potenţială:
(71)
θ µ µ cos B B U U
mag B
⋅ − · ⋅ − · ·


Energia totală a electronului dintr-un atom de hidrogen, situat într-un câmp
magnetic exterior uniform va fi:
θ µ
ε
cos
8
1
2 2
0
0
4
2
B
h
m e
n
U W W
mag n


⋅ − · + ·
B z
mµ θ µ µ − · · cos
(72)
B m
h
m e
n
W
B
⋅ + ⋅ − · µ
ε
2 2
0
0
4
2
8
1
Din relaţia de mai sus se pot determina nivelele energetice posibile ale
electronului atomului de hidrogen situat în câmp magnetic uniform de
inducţie B

. Deoarece pentru un număr cuantic dat l corespund (2l + 1)
valori posibile ale numărului cuantic m, rezultă că într-un câmp magnetic
exterior, fiecare nivel de energie al electronului dintr-un atom izolat se va
despica în 2l+1 subnivele.
1
l = 1 p
0
-1
l = 0 s
-1 0 1

2
1
l = 2 d
0
-1
-2
1
l = 1 p
0
-1
În figură am redat tranziţiile pentru nivelele s, p, d. Pentru starea s
(l = 0) momentul cinetic orbital fiind nul şi momentul magnetic orbital va fi
nul. Ca urmare starea s nu va fi influentata de prezenta unui câmp magnetic
exterior. Nivelul corespunzător stării p (l = 1) va fi despicat în câmpul
magnetic exterior în 3 nivele egal distanţate corespunzătoare numerelor
cuantice m ; -1, 0, +1.
Tranziţia în câmpul magnetic exterior între stările p → s va deveni în
câmpul magnetic exterior o tranziţie de triplet. Distanţa dintre nivelele
energetice apărute prin despicarea în câmp magnetic exterior are valoare
constantă.
B
m
eh
W ⋅ · ∆
0

Rezultă că la introducerea atomului de hidrogen în câmp magnetic
exterior, pe lângă linia de frecvenţă 0
ν
, care era prezenta în absenţa
câmpului magnetic, mai apar două linii spectrale egal deplasate faţă de 0
ν
,
astfel încât cele 3 frecvenţe vor fi:
(72)
0
0 1 0
0
0 1
4
; ;
4 m
eB
m
eB
π
ν ν ν
π
ν ν + · − ·
+ −
Tranziţia dintre stările d → p în câmp magnetic este tot o stare de triplet. Ca
urmare fiecare linie spectrală a unui atom hidrogenoid într-un câmp
magnetic exterior, devine triplet. Acest fenomen a fost observat pentru prima
dată în 1896 de către Zeemann, primind denumirea in cinstea acestuia de
efect Zeemann.
f) Spinul electronului
Pe lângă masa de repaos şi sarcina sa, spinul electronului este de
asemeni o caracteristică proprie a electronului. Introducerea momentului
cinetic de spin al electronului a fost determinată de unele observaţii
experimentale, care nu puteau fi explicate pe baza ecuaţiei lui Schrödinger.
Dacă se cercetează despicarea liniilor spectrale când atomul se află
într-un câmp magnetic exterior s-a observat că în unele cazuri pot apare mai
mult de 3 linii sau că cele trei linii nu sunt echidistante. Acest aspect
constitue efect Zeemann anormal care de asemenea nu se poate explica cu
ajutorul ecuaţiei lui Schrödinger.
Pentru a explica aceste observatii experimentale se emite ipoteza că
electronul posedă pe lângă momentul său cinetic orbital şi un moment
cinetic propriu de spin s

şi corespunzător un moment magnetic de spin. Se
introduce astfel ipoteza spinului. Astfel, momentul cinetic total
j

al
electronului va fi:
(73)
s L j

 
+ ·
În mecanica cuantică se arată că momentul cinetic de spin s

are
proprietăţi asemănătoare cu cele ale momentului cinetic orbital L

şi anume
mărimea momentului cinetic de spin este cuantificată, adică:
(74)


⋅ + · ) 1 (s s s
unde s

este număr cuantic de spin, în cazul electronului
2
1
· s
. Proiecţia
momentului cinetic de spin pe direcţia câmpului magnetic este dată de
relaţia:
(75)

s z
m s ·
care exprimă faptul că orientările posibile ale vectorului moment cinetic de
spin s

, sunt determinate de numărul cuantic magnetic de spin s
m
ce poate
lua (2 s + 1) valori.
În cazul electronului s
m
ia doar 2 valori
2
1
t ·
s
m
. Cele 2 valori ale lui
s
m
corespunde celor 2 orientări posibile ale momentului cinetic de spin faţă
de directia câmpului magnetic aplicat.
z
2
1
+ ·
s
m
2
1
− ·
s
m
Aceste orientări sunt numite paralele sau
antiparalele sau cu spinul în sus sau cu spinul în jos. Existenţa spinului a
fost pusă în evidenţă experimental de către Stern şi Gerlach.
g) Momentul magnetic total al electronului
S-a constatat că momentului cinetic orbital îî corespunde un moment
magnetic orbital L
µ
exprimat de operatorul:
(76)
L
m
e
L
ˆ
2
ˆ
0


− · µ
În mod analog momentului cinetic de spin îî corespunde un moment
magnetic de spin
(77)
s g
m
e
s s
ˆ
2
ˆ
0
 
⋅ − · µ
Factorul s
g
care apare în (77) se numeşte factor giromagnetic. Pentru
electron
2 ·
s
g
. Se poate defini momentul magnetic total ca suma dintre
momentul magnetic orbital şi momentul magnetic de spin.
(78)

,
_

¸
¸
⋅ + − · + · s g L
m
e
s s L
ˆ
ˆ
2
ˆ ˆ ˆ
0


  
µ µ µ
În cazul electronului momentul magnetic total devine:
(79)
) ˆ 2
ˆ
(
2
ˆ
0
s L
m
e
+ − ·


µ
care se mai poate scrie:
(80)
)
ˆ
ˆ
(
2
ˆ
0
s j
m
e 


+ − · µ
Momentul cinetic total
j

este cuantificat la fel ca şi L

şi
s

(81)


⋅ + · ) 1 ( j j j
unde
j

este numărul cuantic intern corespunzător momentului cinetic total.
În cazul electronului:
2
1
t ·l j
Valoarea medie a momentului magnetic total
µ

reprezintă proiecţia
momentului magnetic total pe direcţia vectorului
j

, iar valoarea sa se
deduce ca fiind dată de expresia:
(82)
j g
m
e
mediu


⋅ − ·
0
2
µ
unde:
(83)
) 1 ( 2
) 1 ( ) 1 ( ) 1 (
1
+
+ − + + +
+ ·
j j
l l s s j j
g
şi se numeste factorul Landé.
h) Interacţiunea spin – orbită
În cazul atomului de hidrogen, momentul cinetic orbital L

al
electronului se cuplează cu momentul cinetic de spin reprezentând aşa cum
s-a arătat momentul cinetic total
j

.
s L j

 
+ ·
Energia electronului corespunzătoare interacţiunii spin - orbită este:
(84)
L s W
SL


⋅ ⋅ ·α
α este o constantă care determină mărimea interacţiunii.
Ca urmare energia totală a electronului va fi:
(85) SL n
W W W + ·
Energia de interacţiune spin – orbită, despică fiecare nivel în două
nivele foarte apropiate, deoarece
s

nu poate avea decât 2 orientări faţă de
L

. Un nivel corespunde la L

şi
s

paraleli,
2
1
+ ·l j
şi altul corespunde la
L

şi
s

antiparaleli
2
1
− ·l j
.
Perechea de nivele astfel apărută se numeşte dublet. Nivelul
corespunzător starii s (l = 0) rămâne neschimbat.
d
2
5
· j
l =2
2
3
· j
p

2
3
· j
l = 1
2
1
· j
s
l = 0
2
1
· j

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful