Capitolul 1 Structura urbanistică a teritoriului

1.1 Urbanism – Definire, obiect, scop
Urbanismul, în trecut, era considerat disciplina care se ocupa de sistematizarea şi dezvoltarea oraşelor, căutând cu ajutorul tuturor resurselor tehnice disponibile să determine cea mai bună dispunere a străzilor, clădirilor şi instalaţiilor publice, precum şi a locuinţelor private, în aşa fel încât populaţia să ducă o viaţă comodă, plăcută şi sănătoasă. Cauza apariţiei şi afirmării acestei discipline derivă din importanţa pe care a primit-o, în lumea modernă, oraşul ca fenomen, precum şi problemele care rezultă de aici. În civilizaţia occidentală urbanismul datează de pe vremea lui Hippodamos din Milleto (mare urbanist grec, matematician şi arhitect, care a trăit în sec IV î. Hr.), dar disciplina în sine sa născut pornind de la revoluţia industrială şi de la prima mare expansiune urbană pe care aceasta a determinat-o. Specialiştii în domeniu sunt de acord în privinţa faptului că oraşul nu mai este o entitate autonomă desprinsă din teritoriul din care s-a format, ci dimpotrivă este un perimetru cu mult mai vast decât cel delimitat de graniţele sale fizice. Teritoriul care înconjoară oraşul este în strânsă legătură cu acesta şi este astfel structurat, încât funcţionarea sa este inseparabilă aceleia a oraşului însuşi. Obiectul de studiu al urbanismului este astfel lărgit, cuprinzând nu numai oraşul, ci întregul teritoriu, în zona sa urbană, cât şi cea rurală. Urbanismul este ştiinţa care, pe plan social şi uman, studiază sistematizarea raţională a oraşelor, comunelor, teritoriilor, mijloacelor de comunicaţie, cu scopul de a realiza cele mai bune condiţii de viaţă pentru colectivităţi. Sfera de cuprindere − − − Din definiţia urbanismului, derivă următoarele aspecte: Sfera de cuprindere a urbanismului este întregul teritoriu: urban şi rural, construit şi neconstruit, construibil şi neconstruibil; Elementele pe care urbanismul, ca ştiinţă, le foloseşte sunt: cercetările, dispoziţiile, regulile, regulamentele, proiectele necesare pentru a se ajunge la o sistematizare raţională şi la cea mai bună utilizare a teritoriului; Scopul urbanismului este acela de a favoriza bunăstarea comunităţii prin perfecţionarea structurilor.

Scopul urmărit de urbanism stă la baza importanţei sale ca ştiinţă, dar şi la baza dificultăţilor cu care se confruntă. În realitate, acesta presupune acceptarea principiului solidarităţii sociale, adică acela de a pune interesul colectiv mai presus de cel individual. În acest sens, statul este în măsură

1

să impună limite şi să stabilească legături între interesele diferiţilor cetăţeni, cu scopul de a satisface exigenţele colective.
Urbanismul este o îmbinare între morală, politică, ştiinţă, tehnică şi artă. Un mare specialist în domeniu∗ afirma că importanţa urbanismului rezidă chiar din scopul pe care acesta îl urmăreşte: scop de natură etică, la a cărei atingere ştiinţa, tehnica şi arta îşi aduc contribuţii indispensabile. Ştiinţa, studiind fenomene naturale şi comportamente umane investighează cauze, corelaţii, legi şi formulează norme pentru atingerea obiectivelor determinate. Tehnica, având ca scop satisfacerea numeroaselor exigenţe ale vieţii cotidiene pune în valoare cercetările ştiinţelor aplicate. Arta, ca expresie a inteligenţei şi creativităţii umane, se regăseşte în procesele de sistematizare a teritoriului şi de construire a diferitelor obiective. Aşadar, în urbanism, ca ştiinţă, latura ştiinţifică şi cea artistică se întâlnesc, se întrepătrund, se completează reciproc şi se exprimă prin intermediul tehnicii.

1.2 Teritoriul şi componentele sale
Teritoriul actual este rezultatul unui lung proces de transformare a spaţiului terestru şi este opera omului. Acesta este un sistem complex format din următoarele elemente principale: − aşezările umane; − infrastructurile de reţele, compuse din utilaje şi instalaţii pentru transportul persoanelor şi obiectelor, cele destinate producerii şi distribuţiei de energie electrică, apă, gaz, cele pentru colectarea şi evacuarea apelor reziduale, linii speciale de comunicaţie etc. − marile spaţii libere, cuprinzând terenurile folosite în activităţile agricole şi silvice, parcurile şi rezervaţiile naturale, munţii, râurile şi lacurile etc. Întrucât numim structură ansamblul relaţiilor care au loc între elementele unui sistem, se poate defini structura urbanistică - totalitatea relaţiilor existente între elementele unui teritoriu dat. De exemplu, structura urbanistică a unui mare oraş cuprinde elemente precum: zonele rezidenţiale de diferite tipologii, spaţiile de folosinţă colectivă, marile artere de circulaţie, străzile de legătură, pasajele pietonale, zonele verzi, spaţiile agricole etc.

1.3 Aşezările umane
Aşezarea umană reprezintă orice formă de adăpost pentru om. Fiecare aşezare umană se naşte din necesităţile de locuire, apărare şi organizare a spaţiului terestru şi constituie amprenta cea mai vizibilă pe care omul o poate lăsa prin prezenţa sa pe suprafaţa pământului. Aşezările umane evoluează în timp şi influenţează mai mult sau mai puţin teritoriul, modificând aspectul spaţiului construit. Cunoaşterea caracteristicilor aşezărilor umane, elemente precum: localizare, construcţie, poziţie, formă, structură, este necesară din motive culturale şi de mediu, istorice, etnice, economice, politice şi sociale, care se modifică în timp. O aşezare umană apare iniţial acolo unde există condiţii naturale şi de mediu favorabile, precum prezenţa unui curs de apă, fertilitatea solului, iluminare naturală, accesul la drumurile publice etc. Astfel, se întâlnesc aşezări

C. Doddi, „Citta e territorio”, Masson, Italia, Milano 1985

2

caracterizat de existenţa serviciilor publice (de exemplu: biserică. gară. Astfel. Se pot explica astfel abandonările totale sau parţiale ale unor anumite aşezări umane. fondat în secolul al V-lea. tendinţa fiind aceea de amplasare a aşezărilor în zone de altitudine mai redusă.) care constituie condiţii pentru o formă de viaţă socială independentă. Se pot da. Apărut încă din preistorie. Este interesant de reţinut faptul că modul de dispunere a construcţiilor influenţează modul de extindere şi de dezvoltarea a unei aşezări umane. − nuclee locuite sau aşezări elementare. poştă. şcoală. nu sunt înţelese dacă nu sunt situate în epoca din care provin. din punct de vedere morfologic sau. în aşa fel încât nu pot constitui un nucleu locuit. Satul a fost primul tip de aşezare umană de sine-stătătoare. farmacie. situându-se pe câmpii extinse (de exemplu. aprovizionare etc. Casele izolate sau risipite sunt cele situate la distanţe mari în teritoriu. al formei şi organizării lor. Centru locuit este un ansamblu de case alăturate sau învecinate. Caracteristicile unei aşezări sunt considerate şi în raport cu timpul.construite la altitudini mari. iar transformările însele. departe de câmpii şi de litoraluri. se clasifică astfel: − case izolate sau risipite. în timp ce oraşul reprezintă forma cea mai complexă de concentrare de indivizi şi de servicii publice. iar construcţia drumurilor şi a căilor ferate este mai uşoară. staţii de tramvai sau autobuz. străbătut de străzi şi pieţe. oraşul italian Milano) sau oraşe care se extind în mod liniar. la care au acces şi contribuie de asemenea locuitorii din zonele învecinate din motive precum: instruire (educaţie). precum şi dezvoltarea sau naşterea altora. în raport cu nevoile interne ale comunităţilor. categorie care cuprinde toate aşezările urbane. luminişuri. Deseori. de asemenea centre de răspândire a civilizaţiei şi producătoare nu numai de bunuri materiale. Astfel. alcătuind nuclee sau aşezări elementare. motivul principal are de obicei caracter economic. unde nu apar probleme privind asanarea. inferioară distanţei dintre nucleul însuşi şi cea mai apropiată casă din categoria celor izolate. Aşezările umane construite în zone înalte suferă un fenomen de despopulare. curţi. fiind destinate schimbului între acestea. există oraşe care se extind în mod radial. afaceri. până la oraş. de la sat. Astfel. şi exemple de noi aşezări: oraşele din Agro Pontico. altfel spus. poziţia nu are sens. fiind amplasate în zone strâmte între munte şi mare (este cazul numeroaselor oraşe greceşti şi italiene). Aşezările umane. cu condiţia ca distanţa dintre două case să nu depăşească 30 metri. a mijloacelor de muncă şi a tuturor produselor în exces. care constituie elemente de tranziţie dintre casele izolate şi centrele locuite. din care acum a rămas doar faimoasa biserică San Apollinare. ale aşezării. Un exemplu de abandonare este cel al portului antic din Ravenna – Classe. aşezările umane devin centre de trafic şi puncte de convergenţă a curentelor comerciale şi culturale. răsărite în anii ’30 în sudul Romei sau New Towns din împrejurimile Londrei sau Villes Nouvelles din regiunea Parisului. Nucleul locuit reprezintă o localitate constituită dintr-un grup de case alăturate sau învecinate pentru cel puţin cinci familii cu străzi intercalate cu poteci. Centrul locuit elementar îl constituie satul. Viaţa în colectivitate prezintă avantajul producţiei de bunuri de consum. religie. − centre locuite. el s-a constituit ca urmare a primei mari diviziuni a muncii sociale: desprinderea agriculturii din 3 . grădini. magazine etc. În ceea ce priveşte dezvoltarea aşezărilor umane. ci şi de valori culturale. acestea se regăsesc în număr foarte redus. însă.

4 . posibil chiar foarte extins. de la casele izolate. spaţii verzi etc. clădiri de folosinţă colectivă (şcoli.ocuparea extensivă a vetrei. sunt considerate rezidenţiale şi centrele istorice ale oraşelor precum şi părţi ale oraşelor construite recent sau cele care urmează a fi extinse în viitor. şi clădiri care îndeplinesc o funcţiune unică (de exemplu un sat turistic este un nucleu locuit destinat activităţii turistice sau o mânăstire este un locaş de cult). Aceasta se întâmplă de regulă în cazul centrelor locuite. pol urban. sportive etc. aglomerare urbană. zidul. utilaje şi instalaţii în care are loc transformarea materiei prime în produse finite necesare satisfacerii trebuinţelor umane. Prima delimitare. Se vorbeşte despre destinaţia stabilită. de importanţă diferită. Ca tip de aşezare. dotat în totalitate sau parţial cu principalele lucrări de urbanizare (străzi. Din punct de vedere urbanistic. până la cele înşiruite. uniţi printr-un spaţiu urbanizat unic. luând astfel naştere noi aşezări. de la cele unifamiliale. reţele de canalizare. Toate acestea pot fi de la construcţiile cu multe etaje. cuprind clădiri.). până la marile combinate industriale. Acestea vor constitui nucleele viitoarelor oraşe. mici ateliere de prelucrare). deoarece în majoritatea cazurilor o clădire poate îndeplini mai multe funcţiuni. A urmat apoi o accentuată înflorire a unora dintre acestea. aşezările umane se clasifică după mai multe categorii. Eventualele creşteri excesive ale numărului de locuitori au fost transferate în teritoriile din împrejurimi.). biserici. însă. de la ateliere şi întreprinderi artizanale. . configuraţia nou apărută fiind dispersată. Există. clădiri alocate serviciilor de bază (birouri. clădiri pentru manifestări culturale. izolării de natură. ele impunându-şi supremaţia şi dominaţia asupra celorlalte. administrative. Zonele industriale. parcări.număr relativ mic de locuitori. Zonele rezidenţiale. . Aglomerarea urbană se referă la un pol urban unic. . fortificaţia. centru urban. marcând excluderea naturii din cadrul construit a fost aparentă. Agricultura i-a permis omului emanciparea de constrângerile cadrului natural şi stabilirea într-un anumit teritoriu legat de locul de producţie.constituind simbolul desprinderii. formată din mici localităţi. Pe parcursul timpului s-a putut remarca un anumit conservatorism în mentalitatea locuitorilor satelor în numeroase privinţe. profilarea lor pe un anumit specific. clasificarea funcţională este următoarea: a. la fabrici şi uzine.de utilitate strict defensivă. astfel încât s-a ajuns la relaţii de colaborare şi cooperare în cadrul cărora se urmărea obţinerea de avantaje reciproce. sociale. satul se caracterizează prin: . Din punct de vedere funcţional sau al destinaţiei stabilite.prezenţa sporadică a dotărilor tehnico-edilitare. pentru centrul locuit se mai pot folosi denumiri precum: agregat urban. În limbajul urbanistic. printre care dimensiunea aşezării şi numărul de locuitori. magazine.înzestrarea modestă cu obiective de interes obştesc. Prin spaţiu urbanizat se înţelege o porţiune dintr-un teritoriu.sfera păstoritului. până la cele cu parter şi un etaj sau două. .suprafaţă redusă a vetrei(centrului aşezarii). echipamente. Acestea cuprind o vastă tipologie. b. Ultimul termen se foloseşte de obicei când se doreşte a se indica prezenţa fenomenelor socio-economice de atracţie pentru teritoriul înconjurător. spitale. Astfel. sunt construite din clădiri de locuit. Treptat s-a impus lărgirea capacităţilor de producţie. până la cele colective. de acelaşi tip şi cu aceeaşi structură. de energie electrică. în timp ce prin termenul de conurbaţie se indică o aglomerare care implică mai mulţi poli urbani.

montane. Aşezările rurale. potrivit lui Lewis Mumford∗. dar şi bazele militare şi cazărmile. de forţă de muncă. oraşul este o aşezare umană relativ întinsă. de asemenea. oraşul este o concentrare. instituţiile publice şi private. unul dintre cei mai mari cercetători ai fenomenului urbanizării. oraşul înregistrează atitudinea unei culturi şi a unei epoci în faţa evenimentelor fundamentale ale existenţei sale. În studiile sale. de la sociologi la arheologi. Aşezările turistice. de la geografi. sunt reprezentate de complexele edilitare ale întreprinderilor agricole. complexele şcolare care ocupă spaţii mari. în stabilirea planurilor orizontale şi a înălţimilor. d. într-un anumit spaţiu construit. şi la rândul lor. nu povestesc doar istoria diverselor adaptări materiale. târguri şi expoziţii. magazii. societăţile industriale şi comerciale etc. demografi. f. istorici. strada deschisă şi curtea interioară închisă. este reorganizat în mod ingenios în oraşe. sunt constituite din instalaţii pentru pieţe. în utilizarea sau contrastarea conformaţiei naturale. Cupola şi clopotniţa. el propune rezolvarea problemelor specifice oraşului la fel ca şi organizarea unei comunităţi reglabile printr-o lege internă de dezvoltare de natură aproape biologică. densă şi permanentă. mânăstiri. termale etc. temple. au încercat să dezvolte acest concept.c. definirea sa exactă şi univocă este destul de dificilă. Astfel. alcătuită din indivizi eterogeni din punct de vedere social.” Pentru sociologi. Gândirea prinde formă în oraş.) de la staţiunile sportive de iarnă. ci şi aceea a unor concepţii total diferite ale destinului uman. Din această categorie mai fac parte şi locaşurile de cult: biserici. Ca şi graiul. constituite în mod normal din casele de locuit şi din construcţiile rustice precum: grajduri. adăposturi pentru utilaje şi unelte. servicii etc. sunt constituite din centre de agrement şi de însănătoşire (staţiuni balneoclimaterice. Deoarece spaţiul. Construcţiile destinate serviciilor de interes general. Pentru economişti. maritime. de locuitori care desfăşoară activităţi fundamentale din sectorul secundar şi terţiar. urbanişti. complexele universitare etc.4 Oraşul Cu toate că toţi cunoaştem înţelesul aproximativ al termenului „oraş” şi mulţi specialişti din diferite domenii. 5 . nu în mai mică măsură decât timpul. în liniile şi în contururile zidurilor. includ centrele medicale. este şi o operă de artă conştientă care cuprinde în structura sa de ansamblu multe forme de artă mai simple şi mai individuale. fânării. Dar. formele urbane condiţionează gândirea. acesta rămâne poate cea mai mare operă de artă a omului. „oraşul este un fapt natural ca un cuib sau ca un furnicar. de bunuri. instituţiile bancare. oraşul este un spaţiu economic în care se concentrează pe o suprafaţă relativ mică numeroase activităţi şi deci fluxuri de capital. e. 1. Pentru geografia urbană. Oraşul este în prezent un instrument material al vieţii colective şi un simbol al acelei concordanţe de ţeluri şi de consimţăminte care se naşte în circumstanţe favorabile. la economişti. spitalele. până la satele turistice de vacanţă. Zonele comerciale. din complexele destinate centrelor comerciale şi din sediile administrative.  Lewis Mumford – cercetător şi critic american al arhitecturii moderne. silozuri.

O altă direcţie de definire a oraşului este cea de convenienţă. 1. Christaller considera că la baza activităţii umane stau comerţul. Peter Lauger (1984) propune o clasificare sociografică a oraşului: „oraşul . cu un număr mare de locuitori. agreată atât de demografi. birocratice. ci variază de la o cultură la alta şi de la o epocă la alta. având dimensiuni variabile şi multiple dotări edilitare. culturale. de obicei cu funcţie politico-administrativă. considerat a fi centru de schimb.4. idei. pentru că ridică tensiunile. exercită o mare influenţă economică şi organizatorică asupra zonei înconjurătoare. înlăuntrul căruia el îndeplineşte o funcţie precisă (concentrează. mai mult decât numărul de locuitori. Retzel considera că în definirea oraşului trebuie avute în vedere activitatea profesională. relaţii şi instituţii sociale complexe. cea mai bună organizarea a coabitării umane. de obicei. culturale (. experienţe de viaţă. W. Dar numărul populaţiei nu se exprimă în mod necesar şi direct în funcţie de structura. este caracterizat de numeroase funcţii care se reflectă în diferenţele. se dezvoltă relaţii şi comunităţi bine organizate. şi mai puţin industria. Congresul ONU asupra Habitatului). micile meşteşuguri. au elaborat definiţii mai apropiate zilelor noastre. cu locuitori care îşi caută un loc şi un mod de relaţionare. Oraşul şi teritoriul sunt aşadar două entităţi distincte. definea oraşul ca fiind o entitate umană. Bonn. comercială şi culturală.). şi se bazează. administrative. cu funcţii multiple şi complexe. dar nu numai material.1 Clasificarea oraşelor 6 . „Oraşul . Sociologii. construcţiile sunt grupate în ansambluri arhitectonice şi organizate în zone cu utilităţi definite (industriale. tradiţii culturale şi istorice etc. industriale. caracteriza oraşele ca fiind „nişte transformatori electrici. prezintă întotdeauna un raport strâns de interdependenţă. de schimburi reciproce cu teritoriul înconjurător. spre care transmite efectul propriilor sale activităţi şi de la care primeşte impulsuri şi solicitări. Geograful român Vintilă Mihăilescu (1941) aprecia că oraşul este un element legat de spaţiul geografic. stări de spirit etc. în timp ce prezintă o mare importanţă sectorul comerţului şi transporturilor. pe o clasificare a numărului populaţiei. deşi proporţiile urbanizării sunt şi vor rămâne mult timp diferite de la o regiune la alta. 1997. industrială. la începutul sec. comerciale. exercitate de o populaţie care trăieşte în cea mai mare parte din activităţi mai puţin agricole. În realitate oraşul. transformă şi redistribuie bunurile materiale şi spirituale)”. Oraşul este o formă complexă de aşezare umană. grăbesc schimbările. în general. Sau. organizarea financiară şi politică.bazar”. îndeosebi dacă îl raportăm la lumea contemporană. Oraşele au fost şi rămân „motorul progresului şi leagănul a numeroase cuceriri intelectuale.. de locuinţe etc. uneori nete. Oraşul. caracterizată prin acţiuni. concentrarea locuinţelor şi numărul de locuitori. cât şi de cercetătorii din domeniul administraţiei publice. forma şi funcţia oraşului. istoric contemporan. dar complementare. înăuntrul căruia sunt concentrate bunuri materiale şi spirituale – „oraşul este un organism legat de spaţiul geografic. Nu este luată în calcul funcţia agricolă. ci şi de mentalităţi. În concluzie. dintre diferitele cartiere: comerciale. Fernard Brandel.junglă” este considerat a fi un spaţiu supraaglomerat şi periculos.) şi tehnologice” (Kofi Annan. administraţia. de la o ţară la alta şi în funcţie de nivelul de dezvoltare economico-social. Sociologul Max Weber. agită viaţa oamenilor”. oricum l-am defini. Geograful german Fr.. Există şi explicaţii mai complexe a ceea ce reprezintă oraşul. rezidenţiale etc. XX.

funcţii principale etc. − Oraşe cu funcţii multiple : majoritatea oraşelor din ţările dezvoltate. în care predomină populaţia ocupată într-un anumit sector de activitate: o Industriale – Sochaux (Franţa – sediul uzinelor Peugeot). Hong Kong). În raport cu activităţile de bază pe care le desfăşoară populaţia. elemente naturale şi artificiale definite geometric. având în vedere ansamblul tuturor părţilor sale fizice: reţeaua de străzi. suprafeţe deschise de dimensiuni variabile precum: curţi interioare.plan rectangular Planul rectangular este unul dintre cele mai utilizate în construcţia oraşelor. Beijing. Moscova . unele centre urbane care au astăzi funcţii complexe. situaţi întrun hinterland mai mult sau mai puţin restrâns. Rio de Janeiro. precum: canale. Miami în SUA. Torino (Italia – oraş monoindustrial datorită predominării industriei automobilistice în raport cu toate celelalte sectoare productive). culturale (oraşele universitare: Oxford şi Cambridge în Marea Britanie. din sectorul secundar (industriile prelucrătoare şi construcţiile) şi terţiar (o gamă largă de servicii).) cele mai semnificative din punct de vedere urbanistic sunt: cea funcţională şi cea privind forma fizică a oraşului. Cairo.Dintre numeroasele clasificări ale oraşului (poziţie geografică. ziduri etc. formă urbană. Cele două aspecte sunt în mod evident corelate între ele. clădiri izolate. Tokyo. Lupeni (România). În orice oraş. au avut iniţial doar o singură funcţie. parcuri etc. o Agricole – foarte numeroase în ţările în curs de dezvoltare şi încă numeroase în ţările fost comuniste. îndreptate atât spre satisfacerea trebuinţelor propriilor locuitori. Toate oraşele se caracterizează printr-o anumită organizare a acestor părţi în interiorul suprafeţelor proprii. Clasificarea funcţională se bazează pe activităţi ce caracterizează şi definesc rolul unui oraş. De exemplu. cât şi pentru cei din afara localităţii. Funcţiile oraşului au caracter istoric. această organizare poate fi rezultatul unei planificări sau a unei evoluţii în timp. În funcţie de acest criteriu. o De servicii – individualizându-se mai ales oraşe turistice (Cannes în Franţa. buna posibilitate de divizare a oraşelor. grădini. o Oraşe cu funcţii politico-administrative. Oraşele au funcţii preponderent neagricole.. respectiv toate marile oraşe ale lumii: New York. oraşele se pot clasifica în: − Oraşe specializate. precum şi unele centre urbane din ţările în curs de dezvoltare. oraşele pot avea: . populaţia desfăşoară anumite activităţi socio-economice. simpla proiectare a 7 . Londra. Uppsala în Suedia). Kiruna (Suedia). Paris. O posibilă clasificare a oraşelor în funcţie de formă este aceea care analizează planul oraşului. Predeal în România). remarcându-se oraşele special construite pentru a îndeplini funcţia de capitală (Washington – SUA. Tubarao (Brazilia). Clasificarea în funcţie de formă se bazează pe configuraţia fizică pe care o prezintă oraşul.Rusia). aşadar se pot schimba în timp. Prin forma oraşului se înţelege aspectul său vizibil. Veneţia în Italia. Canberra – Australia. oraşe financiar – bancare (Frankfurt. pieţe. Avantajele acestuia constau în simpla sa schiţare. şanţuri. dimensiune demografică. Mecca în Arabia Saudită.

probleme de ordin arhitectural.2) sau în România oraşul Drobeta Turnu Severin (fig. aceasta efectuându-se în linii frânte ceea ce duce la pierderi însemnate de timp. Pentru eliminarea acestora. fiind necesară construirea unor clădiri prismatice triunghiulare nu întotdeauna încadrate perfect în concepţia arhitecturală de ansamblu. San Francisco (fig.1). în unele oraşe ale lumii s-au construit artere diagonale care micşorează timpul de transport. inconvenientele acestui tip de oraş sunt cele de îngreunare a circulaţiei. Pe de altă parte. Figura 1 – New York – zona Manhattan – porţiune din planul rectangular al oraşului 8 .reţelelor de transport şi maxima folosire a terenului prin construirea de case sau blocuri paralelipipedice. dar ridică la rândul lor. Exemple de oraşe cu plan rectangular sunt: New York (zona Manhattan) (fig.3).

Figura 2 – San Francisco – porţiune din planul rectangular al oraşului 9 .

4). Acest tip de plan este specific Evului Mediu atunci când în centru se înălţa castelul feudal. Dezavantajul acestui tip de plan este acela că pe arterele circulare circulaţia este mult încetinită. În cel de-al treilea caz. străzile circulare sunt înlocuite cu linii poligonale. Ele sunt de regulă întretăiate de cercuri concentrice. Uneori. apăreau în dispunere circulară noi locuinţe. pentru a înlătura acest tip de inconvenient.Figura 3 – Drobeta Turnu-Severin – porţiune din planul rectangular al oraşului . 10 . Brăila (România) etc. În perioada actuală întâlnim o astfel de organizare în oraşe cum ar fi: Odessa (Ucraina). iar în jurul acestuia. iar intersecţiile au o vizibilitate redusă. străzile sunt dispuse în semicercuri concentrice ce au diametrul trasat aproximativ în lungul Dunării (fig. Milano (Italia).plan radial concentric Planul radial-concentric este conceput în scopul unei distribuiri armonioase a străzilor în jurul unui centru de unde pleacă toate arterele sub forma unor raze.

la acest tip de plan.porţiune din planul radial concentric al oraşului -plan liniar Planul liniar este specific oraşelor mici sau celor constrânse de condiţiile de relief. Principalul inconvenient . este distanţa mare între punctele extreme ale oraşului. Buşteni. În ţara noastră astfel de oraşe sunt Petroşani.Figura 4 – Brăila . 11 . Predeal. Exemple de plan liniar întâlnim în cazul Marsiliei dispusă de-a lungul litoralului mediteranean (fig. Târgu Jiu şi cele de pe Valea Prahovei: Sinaia.5).

incendii sau cutremure au provocat mari distrugeri în arhitectura acestora (San Francisco. Dacă în apropierea oraşului există o culme deluroasă sau muntoasă acesta se va putea extinde.1977).1923) sau au distrus din temelii aşezări precum Zimnicea (România. în viitor. Diferitele împrejurări au generat modificări ale planurilor oraşelor. situată de o parte şi de alta a Dunării. Insulele formate pe albia unui râu sau fluviu care traversează oraşul pot genera amplasamente de o parte şi de alta sau chiar în interiorul acesteia.Figura 5 – Marsilia – porţiune din planul liniar al oraşului -plan adaptat la conditiile de relief Condiţiile de relief pot impune structurarea oraşului.1906. războaiele au condus uneori la distrugeri totale sau parţiale ale acestora (Varşovia. Gdansk în Polonia). în jurul acesteia (cazul oraşului Braşov). amplasarea sa în lungul unor văi impune un plan radial.6) sau al Budapestei. Astfel. Astfel. Tokyo. 12 . Exemplul oraşului Paris este cel mai celebru (fig.

7). Milano.Figura 6 – Paris – porţiune din planul oraşului Forma oraşului este în mod evident rezultatul culturii care l-a definit.. a) b) Figura 7 – Oraşul antic (a) şi oraşul modern (b). este foarte sugestivă reprezentarea realizată de Rob Krier (în Lo spazio della cittá. Chiar de-a lungul timpului se poate verifica suprapunerea sau coincidenţa de modele care formează structura complexă formală a oraşului. Critica cea mai mare pe care o poate primi un oraş contemporan este aceea de a nu avea formă. Tocmai de aceea. 1982) – celebru cercetător al fenomenului „oraş” – pentru oraşul antic şi cel modern (fig. CLUP Ed. adică acel ansamblu de situaţii ce caracterizează o societate într-o anumită perioadă a existenţei sale. în viziunea lui Rob Krier 13 .

Bucureşti. 2. Rio de Janeiro. Babilon. distanţele prea mari între locuinţe duc la risipa de teren şi la lungirea peste măsură a lucrărilor edilitare. Oraşe antice Cele mai vechi oraşe de pe întinderea Planetei au apărut. Moscova. Praga. Havana). iar cartierele rezidenţiale de la periferia oraşelor devin tot mai monotone. zonă de lucru etc. în ultimii ani propunerile şi ideile teoretice pentru îmbunătăţirea acestei situaţii. cu timpul. Madrid. − la încrucişarea marilor drumuri comerciale. Nippur şi Babilon. Ierusalim şi Damasc în Orientul Apropiat. dezvoltarea transporturilor (apariţia căilor ferate. extinderea căilor rutiere. chiar dacă rămân pustii după închiderea magazinelor şi a birourilor. Tokyo. Jakarta. Atena. Oraşe feudale Mai numeroase şi cu funcţii mai diversificate decât cel antice. „Strada-coridor” ce caracterizează vechile oraşe avea pereţi continui şi amplasare frontală de clădiri lipite una de alta. Roma). în jurul sau în apropierea unor castele. Lyon. apar numeroase oraşe noi. îndeosebi în America (New York. oraşele feudale au apărut îndeosebi în Europa (Kiev. amplasamentul dispersat al clădirilor este preferabil din motive de igienă urbană. de regulă. pe văile Tigrului şi Eufratului. în cazul oraşelor moderne se scuză lipsa formei acestora. Philadelphia. în: − zona unor văi fertile (precum Ur. impuse de cadrul natural şi de necesităţile de apărare. Susa în platoul Iranian). 3. Berlin. Budapesta). Oraşele perioadei capitaliste Datorită unor factori favorizanţi precum revoluţia industrială. Toate aveau în schimb o structură şi o textură urbană tipice. marcând tot atâtea etape şi tipuri de creştere urbană. desigur. toate întărite cu cetăţi. Micene. iar cele vechi se extind. Santiago de Chile. dar şi Asia (Teheran. creşterea spectaculoasă a comerţului mondial. Memfis pe valea Nilului). Totuşi. Deşi mai costisitor. Unele dintre aceste oraşe. zonă de petrecere a timpului liber. capitalele unor mari imperii (Atena. centrele oraşelor se transformă în centre exclusiv administrative şi comerciale. fiecare cu specificul său: 1. la încrucişarea unor căi comerciale. Oraşele feudale au apărut datorită unor factori dintre cei mai diferiţi. construirea de nave maritime tot mai mari). adică la împărţirea oraşului în unităţi funcţionale (zonă rezidenţială. din simple centre urbane. Shanghai. Condiţiile istorice specifice au imprimat o anumită fizionomie şi structură oraşelor medievale: desimea caselor. fie ele maritime (Cartagina. străzi foarte înguste şi întortocheate. reşedinţe regale sau religioase. în cazul separării diferitelor funcţiuni urbane. De-a lungul timpului s-au succedat mai multe generaţii de oraşe. Tendinţele actuale sunt îndreptate spre recuperarea periferiilor urbane.În comparaţie cu oraşele tradiţionale. Lima. introducându-le funcţii complementare pe lângă cea rezidenţială şi spre revitalizarea centrelor istorice cu iniţiative cu caracter comercial şi cultural destinate frecventării prelungite a acestora. Nu au lipsit. antice. au ajuns. În afară de Lumea Veche. creşterea teritorială urbană fiind determinată de aceşti factori. Evul Mediu este şi perioada în care încep să apară oraşe în Lumea Nouă. Este un lucru ştiut că azi. Buenos Aires. Sparta) sau terestre (Bactria şi Horezm în Asia Centrală. Manill). 14 . pe ţărmurile marine cu facilităţi portuare.).

Şi Moscova este un exemplu tipic. Secolul al XX-lea este.8). circulară. rurale sau chiar oraşe. în jurul Parisului. secolul exploziei urbane şi al înmulţirii marilor oraşe.4. Din multitudinea de posibilităţi de extindere era preferată aceea care oferea o distanţă minimă faţă de oraş şi de locurile de muncă. Asia de Sud şi Sud-Est). deplasarea la locul de muncă se făcea pe jos şi deci trebuia aleasă deplasarea cea mai convenabilă. extinderea se făcea circular. Oraşele secolului al XX-lea Ultimul secol al mileniului II a constituit perioada cu cea mai mare proliferare a oraşelor. Din acest motiv. 1. cu o formă aproximativ circulară. în primul rând din motive de siguranţă (din cauza invaziilor. Fenomenul extinderii se poate vedea şi astăzi.2 Extinderea oraşelor Datorită creşterii populaţiei extinderea oraşelor a devenit inevitabilă de-a lungul timpului. Au apărut deci succesiv centuri circulare în afara zidurilor oraşelor care au impus ulterior împingerea fortificaţiilor dincolo de aceste limite. Dacă structura stradală centrală este dezordonată. cel mai uşor. America Latină. Dacă în perioadele anterioare celei capitaliste creşterea teritorială a oraşelor este redusă. 15 . cele mari înglobând cu timpul alte aşezări. metamorfozându-se vizibil. o dată cu trecerea la economia de piaţă oraşele se revarsă în teritoriu. îndeosebi în ţările socialiste şi în cele în curs de dezvoltare (din Africa. În jurul Kremlinului s-au construit o serie de artere circulare (fig. Putem întâlni următoarele situaţii: -extinderea prin aglomerare Datorită faptului că oraşele medievale erau împrejmuite cu fortificaţii. În acea perioadă. Multe dintre acestea nu au însă un minimum necesar de infrastructură şi dotări tehnico-edilitare. războaielor). în figura 6 se observă o serie de bulevarde. De exemplu. Acest fenomen a existat şi există în continuare şi se desfăşoară în general haotic. terenul din interiorul acestora devenea foarte scump şi greu de găsit. totodată.4. al configurării unor mari aglomeraţii urbane. la o anumită distanţă ea devine în multe oraşe.

16 . oraşul Stockholm (Suedia) a fost iniţial construit pe insula Staden. specific vremurilor moderne este cel al cartierelor noi dispuse fie în reţele rectangulare de străzi. Un exemplul este Bucureştiului în care s-au construit practic întregi cartiere în zonele Afumaţi. Otopeni. Ulterior.9). Întreprinzătorii cumpără mari suprafeţe de terenuri pe care le vând după o perioadă de timp celor care doresc să se stabilească departe de tumultul citadin. apoi s-a orientat spre insula vecină Kungsholmen şi ulterior spre sud (fig. Baneasa. Astfel.Figura 8 – Moscova-artere circulare în jurul Kremlin-ului Un alt mod de extindere. care înlătură monotonia. Astfel. Constrângerile geografice au determinat uneori extinderi inedite. terenurile din jurul oraşului sunt mai ieftine. Tentaţia preţului şi a relativei apropieri de oraş conduc la apariţia de cartiere satelit ale oraşului. fie în reţele artistice cu străzi dispuse ordonat în jurul unui centru. Pantelimon ce beneficiază şi de adevărate centre comerciale. oraşul s-a legat de continent spre nord. Fenomenul extinderii este însă întreţinut uneori şi din raţiuni pur financiare.

Avantajele acestui tip de extindere constă în faptul că nu mai trebuie creată infrastructura de drumuri. Se pot cita în acest sens oraşele Paris şi Londra care s-au dezvoltat către vest. Alt element perturbator în calea extinderii oraşului este reprezentat de căile ferate. de o parte şi de alta a ei situându-se oraşul nou şi cel vechi. De exemplul Ankara este împărţită în două părţi de calea ferată. aici vor apare întregi cartiere. Nucleul iniţial construit pe insula Manhattan a trebuit să anexeze insulele vecine trecând spre Hudson şi East River printr-un sistem de poduri şi tuneluri. zona industrială a oraşului combinată cu direcţia predominantă a vânturilor pot împiedica extinderea oraşului în anumite zone. ea existând şi oferind posibilităţi de deplasare rapidă până în centrul acestuia. de regulă. Dacă drumurile ce părăsesc oraşul oferă în zonele învecinate posibilităţi de amplasare a locuinţelor atunci. Astfel. în timp.Figura 9 – Stockholm – porţiune din planul oraşului New York-ul este de asemenea un exemplu al unui mod de extindere. la marginea oraşului pentru a nu afecta calitatea vieţii cotidiene. Un factor de o mare importanţă în extinderea oraşului şi în amplasarea locuinţelor este cel climatic. 17 . calea ferată devine un obstacol greu de depăşit. Atunci când oraşul nu mai are posibilităţi de extindere. Acestea sunt construite. -extinderea stelară şi absorbţia satelor Acest tip de extindere se datorează în special căilor de acces.

Prin hotărâri administrative. ele devenind suburbii. îşi păstrează personalitatea. aceste sate sunt înglobate oraşului.Extinderea oraşului pe diverse direcţii are o importantă consecinţă şi anume cea a absorbţiei satelor din vecinătatea acestuia. reprezentând ansambluri constituite din oraşe care se dezvoltă independent. Aspectul acestora îmbracă diferite forme: ٠ zona suburbană destinată culturilor agricole. Zonele suburbane sunt în general noi. Un aspect negativ al extinderii constă în cartierele de tip “bidonville” în care populaţia săracă îşi construieşte case primitive din panouri cu acoperiş de tablă sau chiar bordeie. este suprafaţa limitrofă oraşului în care sunt amplasate uzine. ٠ zona suburbană de tip reşedinţă permanentă.4. ٠ zona suburbană de agrement este constituită din parcuri amenajate pe fondul unor zone împădurite. care apare ca o necesitate pentru asigurarea hranei orăşenilor. rămânând distincte şi au de rezolvat probleme comune: alimentarea cu apă. 1. 18 . În ciuda avantajelor pe care le oferă aceste zone. Cazul cel mai simplu de conurbaţii este cel al oraşelor gemene. pentru a evita stressul agitaţiei urbane îşi construieşte o casă în exteriorul oraşului. Messina şi Reggio di Calabria din Italia. iar uneori chiar legislaţia impune amplasarea acestora la o oarecare distanţă de oraş. dar migraţia zilnică a populaţiei la oraş spre locurile de muncă conduce la o schimbare a mentalităţii şi a aspectului sătesc. metropole. sunt apropiate spaţial. Terenurile acestei zone sunt mult mai ieftine decât cele ale oraşului. sistemele urbane pot forma aşa-numitele zone metropolitane. dar pot fi în acelaşi timp bazate pe vechile sate care au fost absorbite de către acesta. Această zonă trebuie să fie permanent întreţinută pentru că ea asigură unor mase mari de oameni posibilitatea de recreere. cu energie electrică. tind să se formeze aşa-numitele sisteme urbane sau conurbaţii. pe malul unor cursuri de apă etc. Ludwighshafen şi Mannhein din Germania. de regulă. situate de o parte şi de alta a Rhinului. -zonele suburbane Zonele suburbane reprezintă zone periferice ale oraşului care nu întrunesc toate caracteristicile oraşului iniţial. este caracteristică oraşelor aglomerate în care cetăţeanul. apărute în urma extinderii oraşului. Satele ajung să fie tangente periferiilor oraşului.3 Aglomeraţiile urbane În perioada actuală. de o parte şi de alta a strâmtorii Messina. Mult timp ele păstrează caracterul rural. ca de exemplu Saint Paul şi Minneapolis din SUA. arii sau sisteme metropolitane sau mai simplu. În prezenţa formelor particulare accentuate de dezvoltare socio-economică şi de specializare a producţiei. din care nu se poate omite preţul scăzut al terenurilor. Se pot cita în acest sens cartiere din Rio de Janeiro sau Ciudad de Mexico. trebuie luaţi în seamă şi o serie de alţi factori. de o parte şi de alta a fluviului Mississippi. ٠ zona suburbană industrială. locuri prielnice ale dezvoltării infracţionalităţii şi posibile terenuri de apariţie a epidemiilor datorită condiţiilor precare de igienă şi curăţenie. amenajarea şi protecţia mediului înconjurător. în care raportul de interdependenţă între oraş şi teritoriul înconjurător devine tot mai dinamic şi complex. Aceste cartiere sunt. de exemplu distanţa mare până la instituţiile oraşului şi la locurile de muncă.

Baltimore. Megalopolisul constituie stadiul de gigantism al conurbaţiilor. Metropolele au funcţii complexe. Metropolele se numesc monocentrice atunci când se extind în jurul unui centru unic care desfăşoară o funcţie centripetă la nivel local şi naţional şi unde dezvoltarea industrială se datorează marilor industrii de bază. teritoriu organizat într-o imensă conurbaţie policentrică. jucând de regulă rolul de capitale regionale şi naţionale.Washington).C. Moscova). dar care întreţin relaţii intense de cooperare cu marele oraş. fiind în egală măsură centre economicofinanciare. Din această categorie fac parte aproape toate marile oraşe ale lumii (Londra. Cel mai mare megalopolis este cel situat pe coasta estică a Statelor Unite ale Americii în zona dintre oraşul Boston până la Washington D. cât şi ca întindere. fără a-şi crea o bază economică proprie) sau cu un profil complex. precum şi dezvoltarea activităţilor productive şi economice în general. New York şi Washington D.10). Rio de Janeiro. centre urbane mici sau mijlocii cu profil specializat (de obicei oraşe care îndeplinesc funcţia de cazare a populaţiei din marile oraşe. culturale şi politico-administrative.Metropolele sunt oraşe mari. cu o mare influenţă în teritoriu. atât ca populaţie (peste un milion de locuitori). către care gravitează. Figura 10 – Megalopolisul american Boswash Acesta cuprinde marile oraşe Boston. iar sistemul de relaţii urmează itinerarii radiale. denumite sub numele generic de Boswash (Boston. Philadelphia.C.(fig. Au în jurul lor câteva sau mai multe oraşe-satelit. Zona este întinsă pe 19 . Metropolele policentrice sunt caracterizate prin prezenţa unui centru principal care stabileşte cu alte centre mai mici sau mai puţin dinamice împărţirea sarcinilor privind serviciile şi infrastructura.

fie specializate pe diferite industrii. dar pe de altă parte se aglomerează căile de comunicaţie. Nogoya. Belo Horizonte. Rio de Janeiro. având în componenţa sa universităţi. care acoperă o zonă de 70. Primul dintre ele constă în faptul că populaţia acestor oraşe lucrează în centrul oraşului mai dezvoltat şi cu perspective mai mari de afirmare profesională. pe o lungime de aproximativ 750 km. Un alt aspect este cel al funcţiei de recreere a oraşului.satelit nu le-ar putea susţine financiar. Aceste oraşe se află în imediata apropiere a oraşelor mari nefiind încă înghiţite de acestea. şcoli superioare. dar în fapt nu există graniţe între ele.satelit au un statut oarecum temporar. iar una prea mică poate duce. Oraşele ce alcătuiesc Boswash-ul au administraţii independente. Oraşele. dar şi din punct de vedere economic.centru. înglobează oraşe precum Tokyo. printre care se mai pot enumera: − Tokaido din Japonia. o distanţă prea mare de oraşulcentru poate duce la o scădere a importanţei lor. Kawasaki. săli de concerte.satelit se prezintă în statistici sub forma aglomeraţiilor urbane care depăşesc uneori semnificativ populaţia centrului. Holland. cuprinde metropole precum Sao Paulo. biblioteci. teatre. Ruhr-Rhin. Acesta are posibilitatea descongestionării pe plan locativ. practic întâlnindu-se toate industriile. în timp. − Alte megalopolisuri: Middlands. Kyoto. Al doilea aspect constă în reciprocitate şi anume în faptul că oraşul. ei construindu-şi case de vacanţă pentru petrecerea timpului liber. pierzându-şi identitatea şi semnificaţia de satelit. cel mai populat. Oraşele. Osaka. Astfel. pe care oraşul. cel mai dinamic din punct de vedere demografic (peste 40 de milioane de locuitori în prezent. Megalopolisul australian.000 km 2 . Uneori existenţa oraşelor. Un exemplu este oraşul Leningrad care are 39 de sateliţi dispuşi pe o rază de 70 km. de-a lungul ţărmului pacific al insulei japoneze Honshu.centru asigură o serie de servicii în special de ordin cultural. concentrând peste 70 de milioane de locuitori. Un alt fenomen al aglomeraţiilor urbane este cel al oraşelor.satelit. Megalopolisul californian.satelit este binevenită pentru oraşul. având o suprafaţă de 140000 km 2 şi o populaţie de peste 50 milioane de locuitori. Între aceste oraşe există un număr de aproximativ 30 de oraşe dezvoltate fie global. la contopirea cu centrul. Yokohama. Până în prezent s-au constituit peste 30 de megalopolisuri. Potenţialul economic al zonei este foarte mare.aproximativ 650 km. muzee. faţă de mai puţin de 30 milioane în 1980). 20 . − Megalopolisul Brazilian. Megalopolisul Marilor Lacuri. Oraşele satelit pot fi caracterizate prin mai multe aspecte ce le conferă acest statut. comerţ sau pur si simplu rezidenţiale. Randstadt.satelit în care locuitorii centrului vin pentru destindere.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful