P. 1
Duhul lui Dumnezeu si duhul lumii

Duhul lui Dumnezeu si duhul lumii

5.0

|Views: 167|Likes:
Published by Father Dorin

More info:

Categories:Types, Brochures
Published by: Father Dorin on May 21, 2009
Copyright:Attribution Non-commercial

Availability:

Read on Scribd mobile: iPhone, iPad and Android.
download as PDF, TXT or read online from Scribd
See more
See less

03/05/2014

pdf

text

original

Duhul lui Dumnezeu şi duhul lumii

Lumea noastră este irespirabilă, atunci când nu simţi în oameni Duhul lui Dumnezeu, când nu simţi harul Prea Sfintei Treimi în oameni şi în munca lor. Pentru astfel de oameni Scriptura foloseşte sintagma: sunt numai trupuri, au gânduri şi intenţii telurice, nu vor decât plăceri…şi uitare. Uitarea, trecerea cu vederea, desconsiderarea, ura neîmpăcată faţă de cel sărac, faţă de cel lipsit, faţă de cel singur şi neputincios sunt semnele satanizării omului. Luarea în batjocură a celui cu malformaţii sau a celui lipsit fac parte din simptomatologia decadenţei interioare, a vidului moral. Cea mai mare dezamăgire şi înfiorare te loveşte în plin, în adâncurile tale, când cei care te smintesc…sunt tocmai cei care sunt puşi să te vindece, să te apere, să te ajute, să te înveţe. Cea mai satanică lovire a oamenilor e atunci când ierarhia Bisericii sminteşte, când ea e prima care te scârbeşte. Oamenii credincioşi şi sinceri privesc la ierarhia Bisericii ca la nişte icoane…şi aşa e bine şi normal să fie. Pentru că au harul lui Dumnezeu în ei…şi harul lui Dumnezeu ne face să vedem numai binele, frumosul din oameni. Multora dintre noi Dumnezeu ne închide ochii, ni-i închide duhovniceşte…ca să nu înţelegem stricăciunea din oameni, satanismul, răutatea de care suntem în stare, indiferenţa diabolică, rânjetul vânzător şi asasin…pentru că ne-am pierde cu totul credinţa. Ce fel de credinţă să mai ai…când vezi că omul este cinstit mai puţin sau deloc…în comparaţie cu banii lui? Ce fel de smerenie să mai ai, când dictează aroganţa, prostia şi nepotismul? Cum să te mai deschizi faţă de oameni, să te confesezi lor…dacă vezi că oameni părut verticali sunt nişte farsori, şi ei, da, şi ei, lamentabili? Cum să mai rămâi în toate minţile, când vezi că nimic şi nimeni nu te ajută să crezi, să fii bun, să fii binevoitor, să fii smerit, să munceşti cinstit… Înţeleg şi mă cutremur…la durerile pe care fraţii şi surorile noastre le rabdă, zilnic, pentru ca Biserica noastră să mai aibă ziduri. Nouă ne place să credem că zidurile stau singure, şi, cu cât sunt mai înalte şi mai frumos pictate…sunt şi înţelese sau sunt veşnice. Nu, nu

sunt veşnice! Numai oamenii au un destin veşnic…Zidurile se fărâmă fără oameni, pentru că oamenii fac zidurile şi nu invers. Şi tot oamenii fac copii. Şi tot oamenii fac cărţi. Şi tot oamenii fac, împreună cu Dumnezeu, ca Biserica să mai aibă frumuseţe, pentru că frumuseţea stă în oameni şi numai ei pot să o observe. Cine înţelege frumuseţea şi adâncimea Bisericii? Cât timp şi câte resurse şe de câte experienţe are nevoie un om…ca să fie duhovnicesc cât de cât? Am înţeles că foarte mult timp… Multă durere, multe lacrimi, multe nefericiri strânse ca peştii în plasă…pentru ca să iasă un om, om. Cine nu creează oameni duhovniceşti, cine nu a creat şi nu vrea să creeze oameni duhovniceşti nu ştie…ce e chinul. Părinţii trupeşti ne nasc, ne cresc, ne educă cum pot…dar nu ne fac să fim sfinţi. Ca să te umpli de Duhul lui Dumnezeu ca să fii viu, viu pentru veşnicie, ai nevoie de un Părinte duhovnicesc, de un om autentic, în care să vezi şi prin care să vezi pe Dumnezeu. Ai nevoie de un stâlp al sfinţeniei. Fără el…citeşti, te zbaţi, dar nu rezolvi mare lucru… Şi Satana e leu paraleu în jurul acestor oameni, a Părinţi duhovniceşti, a realilor Părinţi duhovniceşti, pentru că ei văd sufletele oamenilor, îi ajută să scape de draci…şi dracii se răzbună pe ei din belşug. Tot ce aş spune despre ce se întâmplă dincolo de cortina feţei unui astfel de om…ar părea fabulaţie. Nimic din greul lumii nu este comparabil cu…naşterea unui om pentru Împărăţia lui Dumnezeu. Nouă ni se pare că e de ajuns să îi botezăm, să îi spovedim, să îi împărtăşim pe credincioşi, aşa, mai mult sau mai puţin la întâmplare…Însă lucrurile sunt mai profunde şi mai complexe decât ne-am putea închipui. Însă, ca exerciţiu de imaginaţie - nu de duhovnicie – imaginaţi-vă totuşi, că lumea aceasta e ca un seif de bancă, din care trebuie să evadezi trecând…printre mii de lasere invizibile. Nu le vezi cu ochii…dar le simţi pe piele din plin…dacă te apropii de ele. Acea grozavie de laţuri ale Satanei, de care vorbeşte Tradiţia…nu numai că e reală…dar ea se activează şi e simţită…şi apoi, la un grad mai înalt, văzută…şi e atât de tulburătoare…că nu mai trebuie să citeşti nimic…ca să te îngrozeşti. E de ajuns…numai să dai cu ochii. Şi o simţi, şi o vezi, şi te îngrozeşti…şi te scârbeşti de toţi şi de toate… Şi aşa arată viaţa Sfinţilor: prea multă vedere…şi luciditate! Noi mai credem, iarăşi aiurea, că Sfinţii, cu cât sunt mai Sfinţi…se simt şi mai bine pe pământ sau că sunt mai bucuroşi şi mai lipsiţi de griji. Numai că lucrurile stau invers: cu cât te înduhovniceşti mai mult…cu atât respiri mai greu duhoarea lumii de acum, duhoarea patimilor lumii şi nu mireasma contemplării duhovniceşti a lumii. Sfinţenia e o continuă traumă, boală, îmbolnăvire a trupului, schingiuire a nervilor…dar şi o bucurie şi o plăcere dumnezeiască, pe care nu ai cui să le împărtăşeşti…pentru că oamenilor le plac doar sarmalele, filmele porno şi banii.

Şi, îţi sporesc chinurile, nervii, epuizarea, pe timp ce trece, pe fiecare zi…pentru că nu suportă frumuseţea din tine, nu suportă să le dai lecţii, nu suportă să te vadă muncind şi pe ei căscând, nu te suportă fericit, nu te vor fericit, nu vor să te ajute, nu vor să te vadă…pentru că te invidiază, pentru că îi faci proşti, da, dea dreptul…deşi nu ai nicio intenţie spre acest fapt. Nu te vor! De aici vei cunoaşte că ai sporit în viaţa duhovnicească: când oamenii fac coaliţie împotriva ta, când toţi te privesc aiurea şi haotic, neştiind nici ei de ce fac acest lucru…fără ca tu să faci nimic rău şi fără să deranjezi pe cineva. Când nu poţi să îl priveşti pe celălalt în ochi, e sigur: eşti invidios, eşti laş, eşti mic, eşti rău! Cine are Duhul lui Dumnezeu, dimpotrivă, când vine cineva deschis, cu inimă largă, binevoitor, candid, neduplicitar…trăieşte o adevărată minune, pentru că simte că Dumnezeu te-a trimis. Întâlnesc rar…oameni trimişi de Dumnezeu, cu adevărat, în viaţa mea. Pe mulţi Dumnezeu i-a folosit, cu voia sau împotriva lor, ca să îmi facă bine…Însă cei care mi-au fost trimişi ca să mă ajute…sunt foarte rari, foarte puţini. Pentru că aceia, la rândul lor, trebuie să fie oameni ai lui Dumnezeu ca să ajute pe alt om al lui Dumnezeu. Ei înşişi trebuie să fie monumente de frumuseţe…pentru ca tu, să stai, năucit, în faţa măreţiei şi a frumuseţii lor…şi să nu mai vrei să pleci, să nu se mai termine, să nu se mai întâmple nimic altceva. Şi Sfinţii lui Dumnezeu de lângă noi sunt păcătoşi: trebuie să ştiţi acest lucru! Toţi suntem păcătoşi. Numai că diferenţa dintre noi, care stăm înfundaţi în nesimţire şi ei, care îşi impută tot felul de mici păcate pe lângă ale noastre şi, când cad în vreun păcat, e un sfârşit al bucuriei şi al liniştii lor…e mare diferenţă. Ei sunt păcătoşi de clipă…pe lângă noi, păcătoşi cu tona, cu sacul, cu nesimţirea cât casa pe noi. Tocmai de aceea…ei iubesc mult să se îndrepte…şi li se iartă mult. Nu pot să suporte păcatul în ei şi şi-l curăţesc prin durere multă, prea multă pentru sărmanele lor inimi şi trupuri. Da, Dumneze ne acoperă ochii…ca să nu vedem!… Există un fel de luciditate, care dăunează grav sănătăţii sfinţeniei, pentru că te face să judeci, să te cutremuri, să te scârbeşti…şi, implicit, să cârteşti. Însă, când Dumnezeu ne face să ne îngrozim de păcatele noastre şi ale altora…atunci ori suntem cercaţi, lăsaţi să ne călim ca diamantul…or suntem în adâncul fărădelegilor, împreună cu dracii…şi vedem lucrurile caracteristice înfrăţirii cu ei. Dacă există durere exprimată din vedere a răului e numai de aici: oamenii sunt prea dezamăgiţi de oameni şi de ei sau au ajuns adâncul fărădelegii şi tocmai de aceea…răul izvorăşte din ei ca din mocirlă. Te trezeşti din vraja lumii…numai dacă te adie harul lui Dumnezeu. Nesimţirea inimii sau cerbicia minţii…înseamnă tocmai neacceptarea adierii de frumuseţe a lui Dumnezeu în viaţa noastră. Când ne adie harul, atunci începem să ne vedem petele din suflet şi

petele tuturor din suflet. Şi dacă vorbim despre ele, dacă începem să ne dezicem de ele…atunci începem să ne curăţim ca sticla de lampă de funingine. Duhul lumii dizolvă, urâţeşte, desfigurează…pentru că înseamnă lucrarea răului în noi, înfrăţirea cu demonii. Duhul lui Dumnezeu minunează, încălzeşte inima, ne umple de atenţie, de sfială, de îngăduinţă, de frumuseţe…tocmai de acele haruri care sunt urâte, în noi, de toţi cei care ni se împotrivesc. Nu vă înşelaţi! Dumnezeu Îşi cunoaşte robii şi îi ştie pe fiecare în parte. Le poartă de grijă mereu, clipă de clipă. Îi hrăneşte, îi luminează, îi educă, îi simplifică, îi umple de o dragoste paradoxală, plină de dor, plină de nemurire. Dacă vezi inima unui Sfânt e plină de nemurire. Dacă vezi inima unui păcătos nesimţit… e plină de nălucirea care îl seduce şi în faţa căreia el se prosternă. Totul e simplu…Şi toţi înţeleg diferenţa dintre cei duhovniceşti şi cei neduhovniceşti…pentru că tocmai de aceea şi lupta e sălbatică. E simplu…nespus de simplu. Publicat în:

Cuvinte duhovniceşti

on 21/05/2009 at 8:15 PM Comentarii (0) Tags: Cuvinte duhovniceşti, Duhul lui Dumnezeu şi duhul lumii, pr. dorin picioruş, teologie pentru azi

You're Reading a Free Preview

Download
scribd
/*********** DO NOT ALTER ANYTHING BELOW THIS LINE ! ************/ var s_code=s.t();if(s_code)document.write(s_code)//-->