P. 1
Edgar Wallace - Valea Fantomelor

Edgar Wallace - Valea Fantomelor

|Views: 40|Likes:
Published by Dan
Literatura
Literatura

More info:

Categories:Types, School Work
Published by: Dan on Aug 03, 2013
Copyright:Attribution Non-commercial

Availability:

Read on Scribd mobile: iPhone, iPad and Android.
download as PDF, TXT or read online from Scribd
See more
See less

07/24/2014

pdf

text

original

La această oră Scottie, de regulă, nu era acasă, dar acum se
oferise s-o ajute pe Stella să pregătească pentru transport cea mai
nouă pictură a lui Kenneth Nelson, şi nu părăsise casa toată seara
— după cum află Andy de la fată. Se întoarse la casa lui Wilmot.
Domnul Downer plecase.
—Iau aceşti bani, zise Andy ridicînd portofelul. Şi acum,
Wilmot, mi-ar place să-mi povesteşti tot ce-ţi aminteşti despre acel
certificat de căsătorie.
—Chiar crezi că a fost Abraham Selim?
—Sînt convins că a fost omul care l-a omorît pe unchiul
dumitale, spuse Andy răspicat, şi că a avut îndreptată spre noi
aceeaşi armă cu care a fost comisă crima.
Domnul Wilmot se înfioră.
—Certificatul se referea la o căsătorie dintre un bărbat numit
John Severn şi o jupîneasă — Hilda Masters. Mariajul a avut loc
acum circa treizeci de ani la biserica St. Paul din Marylebone.
Andy îşi notă amănuntele.
—Numele unchiului dumitale era menţionat în vreo calitate?
Wilmot negă.
—Nu cunoşti pe nimeni cu numele John Severn? Nu l-ai
auzit niciodată pe unchiul dumitale pomenind acest nume?
—Niciodată, răspunse Wilmot. Şi acum, în legătură cu banii,
Macleod. Nu vreau să am necazuri, dacă le pot evita, într-adevăr, i-
am luat pentru a fi în siguranţă. Cum de-ai aflat?
—Îmi cunoşti metodele, Wilmot, zise Andy sarcastic. Poate va
părea ciudat sfatul meu, dar este bine să te ţii cît poţi de departe
de domnul Downer. Nu va avea nici un pic de milă, şi te va trăda
cu tot atît de puţine remuşcări, cum l-ar trăda pe Abraham Selim,
dacă l-ar cunoaşte.

Idei asemănătoare începeau să încolţească şi în mintea

tînărului.

—Este speriat de acea reclamaţie de calomnie, zise el. Cred
că ziarul de mîine va fi mai blînd. Şi apoi, apariţia dramatică a lui
Selim i-a furnizat subiectul senzaţional pe care şi-l doreşte.
Andy gîndea la fel.
Trecu pe la Stella înainte de a merge la casa de oaspeţi.
Scottie se culcase deja, ca un om virtuos ce era.
Toată lumea din Beverley se poartă drăguţ cu mine datorită
articolului, spuse Stella. Niciodată nu am primit atîtea vizite:
Sheppard-ii, Mason-ii şi cuplul acela liniştit, familia Gibb. Toţi sînt
furioşi pe Arthur Wilmot. Ce vor hotărî mîine ziarele?
— Foarte puţine, zise Andy. Downer se va axa pe jaful din
casa lui Wilmot şi pe vizita misteriosului Abraham. De asemenea,
va folosi această împrejurare spre a te elibera de orice suspiciune.
În circumstanţe de acest gen, oamenii, de regulă, ameninţă ziarele
că le dau în judecată pentru calomnie. Dar Downer şi-a dat seama
că a întrecut măsura, şi eu — cînd am primit biletul său azi-
dimineaţă — ştiam că era puţin nervos datorită acestui fapt. Nu-i e
deloc caracteristic lui Downer să scrie aşa ceva, pentru că nu-i
pasă chiar nici cît negru sub unghie de părerea mea despre el, şi
nu este uşor de speriat. Trebuie să fi avut îndoieli cu privire la cîtă
bază se poate pune pe spusele lui Wilmot.
Ceaţa care învăluise crimele din Beverley Green devenea tot
mai deasă — atît de deasă încît Andrew, metaforic vorbind, nu
vedea la un iard în faţa lui. Apariţia lui Abraham Selim nu-l
adusese mai aproape de soluţionarea cazului. De ce acest om îşi
asumase riscul de a obţine un certificat de căsătorie, aparent fără
valoare? Cine era John Severn şi cine era jupîneasa Hilda Masters?
Aşteptă la casa de oaspeţi, primind din cînd în cînd rapoarte
telefonice de la slabele forţe poliţieneşti care cercetau regiunea în
căutarea unui străin. În această acţiune beneficia şi de ajutorul
poliţiştilor din satele învecinate. Pe drumurile principale circulau
patrule de poliţie şi la răspîntii erau filtre. Să acoperi cu o mînă de
oameni o regiune atît de întinsă, era imposibil. Trebuia să amîne
totul pînă la ziuă.

La unu noaptea ieşi din casa de oaspeţi să ia puţin aer.
Atmosfera din camera lui era fierbinte şi înăbuşitoare — îl durea
capul.

Nu se zărea nici o lumină în Beverley Green. Locuitorii săi
dormeau. Nici în camera Stellei, de la etaj, nu licărea vreo rază de
lumină.

I se alătură Dane care venise la el cu bicicleta să-i predea

ultimul raport.

—Am controlat toate maşinile de aici pînă la Cranford
Corner. Credeţi că ar fi indicat să perchiziţionăm casele din
Beverley Green?
Andrew îşi clătină capul.
—Nu ştiu dacă am avea vreun rezultat. Dacă „Selim” ar fi un
localnic, ar apărea drept el însuşi, şi este imposibil să cercetezi
minuţios fiecare casă. Şi apoi, fără mandat, ar fi ilegal. Poate că...
Andy era gata să-şi continue ideea cînd liniştea nopţii fu
tulburată de sunetul unei împuşcături. La o secundă fu urmată de
a doua şi a treia, o pauză, iar apoi de a patra. Veneau dinspre
dealurile din spatele satului.
—Or fi braconieri, îşi dădu Dane cu părerea.
—Braconierii nu folosesc revolvere, îl bruftului Andy, şi jur
că astea au fost împuşcături de pistol!
Apoi telefonul casei de oaspeţi începu să sune furios. Îl auziră
prin uşa deschisă, înainte ca plictisitul Johnston să iasă în
intîmpinarea lui spre a-l chema.
—Domnul Boyd Salter, domnule — la telefon. Vrea să
vorbească urgent cu dumneavoastră. Aşa a spus: „urgent!”.
Andrew intră în casă alergînd, şi, ridicînd receptorul, auzi

vocea lui Boyd Salter.

—Dumneavoastră sînteţi, domnule Macleod? Aţi auzit

împuşcăturile?
—Da, domnule.
—Eu am tras, zise vocea mînioasă. A avut loc o spargere la
conac. Cineva a încercat să pătrundă. S-a îndreptat spre pavilionul
de vînătoare. Puteţi veni?
Andy îşi scoase maşina din garajul casei de oaspeţi, şi,
secondat de Dane, se îndreptă în mare viteză spre drumul
principal; cu greu reuşi să-l trezească pe paznicul de vînătoare.
Domnul Boyd Salter, cu o faţă bolnavă şi fără pic de culoare,
purtînd un halat de casă peste pijama, îi aştepta în bibliotecă.

—Îmi cer scuze că te-am deranjat, Macleod, zise el.
—L-aţi văzut pe individ? întrebă Andy grăbit.
—Numai de la spate. Trebuie să fi stat în casă cel puţin o
jumătate de oră înainte de a-l auzi eu, şi nu l-aş fi simţit, dacă
tîlharul nu ar fi avut impertinenţa de a intra în camera mea.
Le arătă fereastra care fusese forţată. Era într-un salonaş

lîngă bibliotecă.

—A fost şi în bibliotecă, le explică domnul Boyd Salter.
Priviţi, birourile acelea au fost forţate!
Sertarele fuseseră sparte şi lăsate în afară, iar jumătate din
conţinutul lor se afla pe pardoseală.
—Probabil, a avut impresia că aici s-ar găsi bani, continuă
judecătorul. Bineînţeles că niciodată nu am ţinut valori în
bibliotecă.

—A intrat şi în celelalte camere?
—Bănuiesc că a fost şi în camera fiului meu — fiul meu
studiază la Cambridge —, dar nu sînt sigur.
Le arătă drumul spre etaj. Însă acolo nimic nu fusese
deranjat, deşi uşa camerei tînărului Boyd Salter era într-adevăr
deschisă.

—E foarte posibil să-i fi confundat camera cu a mea, care se
află în partea opusă, explică stăpînul conacului Beverley. Nu ştiu
ce m-a trezit. Poate să fi fost scîrţîitul uşii, deşi detest uşile care
scîrţîie, aşa că balamalele tuturor uşilor de la conac sînt bine unse
la intervale regulate.
—Nu a luat nimic de aici? întrebă Andy.
—Nimic, sună răspunsul. Nu a avut timp. În momentul cînd
m-am ridicat din pat, i-am auzit tîrşîitul picioarelor şi tipul a şi
dispărut. L-am zărit o clipă la celălalt capăt al coridorului, în timp
ce ieşeam din cameră şi alergam în jos pe scări strigînd după
Tilling. L-am mai zărit o dată cînd ieşea pe fereastra bibliotecii care
era cufundată în întuneric cînd am ajuns eu acolo. Am
întotdeauna un pistol la mine în cameră, un Colt automatic, şi am
tras după el în timp ce cobora treptele terasei şi se topea în
întuneric.

—Nu l-aţi auzit vorbind?
Domnul Boyd Salter făcu un semn negativ cu capul.

Andy putu vedea dintr-o privire că era opera unui
profesionist. Dacă nu ar fi fost absolut sigur că, în momentul cu
pricina, Scottie dormea somnul celor drepţi — şi era greu de crezut
ca în conjunctura actuală să se fi reîntors la vechile sale
îndeletniciri — ar fi putut jura că aceasta era identitatea
vizitatorului de la miezul nopţii.
Împotriva acestei ipoteze pleda şi faptul că Scottie niciodată
nu se făcuse vinovat de devalizarea unui loc, fără a fi avut
informaţii precise cu privire la volumul şi dispunerea valorilor
existente acolo.

Acest tîlhar nu avusese un plan dinainte stabilit. Scottie nu
ar fi aruncat pe jos hîrtiile din birou şi, cu siguranţă, nu l-ar fi
sfidat pe domnul Boyd Salter intrînd în dormitorul acestuia.
—Este cel de-al doilea furt comis în noaptea asta, domnule,
spuse Andy, şi îi povesti despre vizitatorul lui Wilmot.
—Abraham Selim, repetă celălalt gînditor. Nu, nu mă voi
angrena în teoriile dumneavoastră, domnule Macleod.
—Lipseşte ceva?
Celălalt negă.
—Nu, nu cred. Nu există aici nimic valoros, cu excepţia unei
sume din rente, şi nu cred că s-ar fi deranjat doar pentru atît.
—Ce este acolo?
Andy se îndreptă spre şemineu. Era gol, ca şi celelalte, pentru
că vremea era neobişnuit de călduroasă. La un capăt al grătarului
existau rămăşiţe înnegrite de hîrtie arsă!... Exact ca în cazul
asasinatului lui Darius Merrivan!
—Aţi ars ceva?
Lordul dădu din cap.
—Nu. Scrisul este lizibil? Cîteodată este chiar şi după ce

arde.

Andrew îngenunche şi îşi orientă lanterna spre grămăjoara de

scrum.

—Nu, acestea au fost complet mistuite de foc, spuse el,
ridicînd cu atenţie un petic de hîrtie arsă, puţin mai mare, şi
purtîndu-l spre masă.
—Pare a scrie „RYL”; curioasă combinaţie de litere.

—Orylbridge, sugeră Boyd Salter. Am o proprietate în acest

sat.

Culese cîteva hîrtii de pe jos.
—Îmi este imposibil să le verific în noaptea asta, zise el.
Poate veniţi dimineaţă, doctore...
Andy aşteptă să primească raportul celor doi paznici de
vînătoare care, sculaţi din somn şi convocaţi în grabă, cercetaseră
pavilionul, înainte ca el să se întoarcă în Green.
—Acest caz mă calcă pe nervi, Dane, mărturisi el în timp ce
maşina cobora dealul spre porţile domeniului. Un lucru este cert:
că, ascuns undeva în această vale, se află un criminal — numeşte-
l Abraham Selim sau oricum doreşti, în mod evident este un
localnic. Nu există altă explicaţie plauzibilă pentru rapiditatea şi
siguranţa mişcărilor sale. Cunoaşte fiecare palmă de pămînt şi
caută ceva anume. L-a ucis pe Merrivan pentru a găsi ce căuta. L-
a omorît pe Sweeny fiindcă, întîmplător, acesta se afla atunci în
livadă. A comis spargerea de la conacul Beverley tot cu scopul de a
căuta ceva. Dar de ce în ambele cazuri a ars în şemineu acel
„ceva”?

—Unde în altă parte l-ar fi putut arde? întrebă inspectorul
Dane în chip inteligent. În ambele situaţii şemineul era la
îndemînă.

Andy nu-i dădu replica.
Exista un al treilea caz de ardere, îşi aminti el, şi Stella fusese
cea care aplicase aceeaşi metodă de a scăpa de ceva pe care-l
dorea distrus.

Era 2.30 a.m. şi la est cerul se lumina palid cînd îi spuse
noapte bună inspectorului şi se îndreptă spre locuinţa sa. Aruncă
din mers o privire fugară în direcţia casei Nelson-ilor şi se opri
înlemnit. Stella era trează; lumina se strecura filtrată printre
jaluzelele camerei ei.

Aşteptă aproape o oră, aşteptă pînă cînd peste lume se
aşternu răsăritul trandafiriu, apoi lumina se stinse. Andrew
suspină şi se duse la culcare.

You're Reading a Free Preview

Download
scribd
/*********** DO NOT ALTER ANYTHING BELOW THIS LINE ! ************/ var s_code=s.t();if(s_code)document.write(s_code)//-->