P. 1
Noaptea de Decemvrie

Noaptea de Decemvrie

|Views: 14|Likes:
Published by Iacob Ionela
text
text

More info:

Published by: Iacob Ionela on Aug 04, 2013
Copyright:Attribution Non-commercial

Availability:

Read on Scribd mobile: iPhone, iPad and Android.
download as DOC, PDF, TXT or read online from Scribd
See more
See less

03/24/2014

pdf

text

original

Noaptea de decemvrie

Pustie şi albă e camera moartă... Şi focul sub vatră se stinge scrumit... Poetul, alături, trăsnit stă de soartă, Cu nici o scânteie în ochiu-adormit... Iar geniu-i mare e-aproape un mit... Şi nici o scânteie în ochiu-adormit. Pustie şi albă e-ntinsa câmpie... Sub viscolu-albastru ea geme cumplit... Sălbatică fiară, răstriştea-l sfâşie, Şi luna-l priveşte cu ochi-oţelit... E-n negura nopţii un alb monolit... Şi luna-l priveşte cu ochi oţelit. Nămeţii de umbră în juru-i s-adună... Făptura de humă de mult a pierit Dar fruntea, tot mândră, rămâne în lună Chiar alba odaie în noapte-a murit... — Făptura de humă de mult a pierit. E moartă odaia, şi mort e poetul... În zare, lupi groaznici s-aud, răguşit, Cum latră, cum urlă, cum urcă, cu-ncetul, Un tremol sinistru de vânt-năbuşit... Iar crivăţul ţipă... — dar el, ce-a greşit? Un haos, urgia se face cu-ncetul. Urgia e mare şi-n gându-i ş-afară, Şi luna e rece în el, şi pe cer... Şi bezna lungeşte o straşnică gheară, Şi lumile umbrei chiar fruntea i-o cer... Şi luna e rece în el, şi pe cer. Dar scrumul sub vatră, deodată, clipeşte... Pe ziduri, aleargă albastre năluci... O flacără vie pe coş izbucneşte, Se urcă, palpită, trosneşte, vorbeşte...

Deasupră-i e aur.. Privindu-se-n luciul pârâului clar. Răstriştea zăpezii de-afară. Rai de-aripi de vise... Mătasea-nflorită mărită cu firul Nuanţe... Argint de izvoare. Şi-ochi împrejuru-i — ori spuză. ce-n umbră.. Avut şi puternic emir. .. petale de roze plutesc. voi să fii. Dar zilnic se simte furat de-o visare.. şi zare-aurită Bagdadul. În slava-nvierii îneacă oftarea. Ascultă.. Palatele sale sunt albe fantasme. Şi el e emirul.. — Havuzele cântă. Şi jaruri de pietre cu flăcări de sori.. şi tânăr refii... cu tine ce-aduci?" Şi flacăra spune: „Aduc inspirarea. oţeluri cumplite În grajduri. Şi iată-l emirul oraşului rar. dispare.. veştejesc. Spre Meka se duce cu gândul mereu.. cai repezi cu foc în copite. Prin aer. poiana de roze şi crini Djamii — minarete — şi cer ce palpită.. e farmec. Bagdadul! Bagdadul! şi el e emirul.„Arhanghel de aur." Şi flacăra spune: „Aduc inspirarea Şi-n alba odaie aleargă vibrarea.. e trăsnet. Movile înalte de-argint şi de aur. Bagdadul! Bagdadul! şi el e emirul.. ori flori. Şi el e emirul. e zeu. S-ascund printre frunze cu poame din basme. Bagdadul! cer galben şi roz ce palpită. — voci limpezi şoptesc... şi aur e-n zare... şi rai de grădini.. E tânăr. Hangiare-n tot locul.. încet. şi toate le are. Şi-n faţa dorinţei — ce este — dispare Iar el e emirul. şi toate le are. şi are-n tezaur. şi cântă.

Cetatea preasfântă îl cheamă în ea. — mulţimea-l urmează. Privindu-şi oraşul în roza idilă. Şi el ce e-n frunte pe-o albă cămilă. e tot cum o ştie. să bea. Şi lacrima. Îi cere simţirea. În vie lumină tronând ca un astru.. S-opreşte. . Dar iată şi ziua când robii şi-armează. Nici cântec de paseri. Sub bolţi lucitoare de-argint şi de-azur. luceşte. o clipă.. Curmalii-o-nfăşoară c-o umbră-albăstrie. În ochi cu lumina din lotusu-albastru. şi negri-armăsari..Spre Meka-l răpeşte credinţa — voinţa. Cu albele forme de silfi împrejur. Jar viu de lumină sub roşu-oranisc.. Dar Meka e-n zarea de flacări — departe De ea o pustie imensă-l desparte. Convoiul se-nşiră — în zori scânteiază.. o clipă. îi cere fiinţa.. Din apa fântânii pe care o ştie În urmă.. Cămile găteşte. mai cere. şi pică. o dată... Spre porţi năpustită cu mici şi cu mari.. de sub dealuri. Aceeaşi e apa spre care venea Copil. Şi pradă pustiei câţi oameni nu cad? Pustia e-o mare aprinsă de soare. Porneşte cu zgomot. Pe când. nici pomi. să-şi alinte blondeţea în ea Şi-ntreagă. pe verdele pisc. nici izvoare Şi dulce e viaţa în rozul Bagdad.. al soarelui disc În gloria-i de-aur încet se ridică. pe verdele pisc. Îi vrea frumuseţea — tot sufletu-i vrea Din tălpi până-n creştet îi cere fiinţa. Şi dulce e viaţa în săli de-alabastru. clară.... Din ochiul său mare o lacrimă pică. fântâna. S-opreşte.

. nici pomi. Şi drumu-ocoleşte mai mult — tot mai mult.. În ochi o nălucă de sânge — în gât Un chin fără margini de sete-arzătoare. searbăd la faţă.. şi-n amurg Şi el naintează. Pocit. Mai stins decât visul pierdutului rai.. un om se răsfaţă. şi piere. deodată. şi pocit. — dar. nici izvoare. Şi pleacă drumeţul pe-un drum ce coteşte. şchiop şi searbăd.. Mai şters decât rozul de flori efemere. de-asemenea pleacă Pustia l-aşteaptă în largu-i s-o treacă. Hoit jalnic de bube. şi searbăd la faţă. De nume-l întreabă emirul. cer roşu — ş-atât Şi toţi naintează sub flăcări de soare. Şi tot nu s-arată oraşul preasfânt Nimic n-o sfârşeşte în zori când s-aprinde. în zori. — şi vocea ciudată — La Meka! La Meka! răsună mereu... plecat-am a merge şi eu. Nici urmă de ierburi. abia se târeşte. Iar el. Nisip. . Auzu-i se umple de-un vesel tumult.E tot cum o ştie... Şi el naintează sub flăcări de soare. Şi drumu-ocoleşte mai mult. O tânără umbră de soare-l fereşte... zdrenţos... — La Meka? La Meka?.. Viclean la privire. Se mistuie-n soare Bagdadul. şi deasupra. tot mai mult. să treacă-l aşteaptă E dreaptă — tot dreaptă — dar zilele curg.. Ş-acesta-i răspunde cu vocea ciudată — La Meka.. Mai slut e ca iadul. el emirul. Şi foc e în aer. În largu-i pustia. Sub magica-i umbră. Prin prafu-i se-nşiră cămile şi cai. dar zilele curg. Şi tot fără margini pustia se-ntinde. — de drum prăfuit. Dar mica potecă sub pomi şerpuieşte.

Şi tot nu s-arată cetatea de vise.. Cu trei şi cu patru... Doar negrele paseri mereu se-nmulţesc Şi tot nu s-arată cetatea din vise.. Nainte — în lături — napoi — peste tot. s-abate victimă. zac roşii movile. Şi vine şi ziua cumplită când el. Prădalnice zboruri de paseri. La cântecul apei se fac uşurele. S-aruncă pe leşuri cu ciocuri deschise.. câteodată. se răresc.. Merindele. ici şi colo. Pe piept... sosesc. cu cămile.. în trăişti se sfârşesc. aleargă cal alb şi cal murg. . cad. zilnic. cai... — grozave la fel.. sub cer de oţel.. Pe minte îşi simte o noapte adâncă. Sub aeru-n flăcări.. cu cai. când omul. sub cerul de-oţel. Rămas din toţi singur. când foamea... Iar ochii se uită zadarnic. Oribil palpită aceeaşi culoare.. pier. Pierduţi sunt toţi robii.. Când setea. cât pot Tot roşu de sânge zăresc peste tot Sub aeru-n flăcări al lungilor zile. Verdeaţa de oază cu dor aşteptată.Şi n-o-nviorează suflare de vânt Luceşte. Izvor sau citernă în clipă le scurg Dar chinul reîncepe. descreşte mereu. în foale.. şi-ntruna se-ntinde. şi zilele curg. Abia. Cămilele-aleargă săgeată şi ele. Când calul. oameni. cai ageri... îi pun câte-o stâncă. Cămile. Şi tot nu s-arată năluca sublimă.. Iar mersul se face din greu şi mai greu. şi mândre cămile.. Prin aeru-n flăcări.. E-aprins chiar pământul hrănit cu dogoare. Cetatea din vise departe e încă. Dragi tineri. Săgeată. găsesc. ori pe pântec. vibrează... Şi apa. mor toţi plini de zile.

Chiar porţile albe le poate vedea. Şi tot către ele s-ajungă zoreşte... În zarea de flăcări.... zilnic.. sau.. ducându-şi a ei zvârcolire În pântec. Frumoasa lui Meka — tot visul ţintit.. chiar dânsa. — ochii sunt demoni cumpliţi. E Meka! E Meka! ş-aleargă spre ea. Abia mai păşeşte cămila ce-l poartă. dar tot o zăreşte Cu porţi de topaze. lucesc — strălucesc. tot cerul s-aprinde mai tare.. Şi-n Meka străbate drumeţul pocit. Luceşte..... Şi. regina magiei... e-n sufletu-i moartă. — ochii sunt demoni cumpliţi. Spre albele ziduri. — strălucesc! Ca gândul aleargă spre alba nălucă. Rămâne nălucă. nu este un vis omenesc Şi poamele de-aur lucesc — strălucesc Iar alba cetate rămâne nălucă.. ea?.. — părere să fie. şi turnuri de-argint. cu turnuri de-argint.. în nervii-ndârjiţi... Bat tâmplele. Dar Meka începe şi dânsa să meargă Cu pasuri ce-n fundul de zări o răpesc. Spre poamele de-aur din visu-i ceresc. Şi albele ziduri.. Cămila. cât poate.. Cutremur e setea. Plecat şchiop şi searbăd pe drumul cotit . în zarea de sânge. Cu toate că ştie prea bine că-l mint Şi porţi de topaze.. Bat tâmplele. Pe când şovăieşte cămila ce-l poartă..Şi foamea se face mai mare — mai mare.... ş-a foamei simţire E şarpe. Şi vede pe-o iasmă că-i trece sub poartă. grăbeşte să-l ducă.. Dar iată. Speranţa. Şi albele ziduri. în sânge... lucesc. aleargă — aleargă... Dar visu-i. Rămâne nălucă în zarea pustiei Regina trufaşă. Emirul puterea şi-o strânge.

sunt Meka cea mare. ş-acea duşmănie De lupi care urlă. Ş-acea izolare.. . Dar luna cea rece. ş-acea dezolare. Sunt Meka cerească. Şi frigul se face un brici de oţel... Şi moare emirul sub jarul pustiei Şi focu-n odaie se stinge şi el.. Sunt toate pustia din calea cea dreaptă.. Iar lupii tot urlă pe-ntinsul câmpiei. — ş-acea sărăcie Ce-alunecă zilnic spre ultima treaptă.Pe când şovăieşte cămila ce-l poartă.. Murit-a emirul sub jarul pustiei.

You're Reading a Free Preview

Download
scribd
/*********** DO NOT ALTER ANYTHING BELOW THIS LINE ! ************/ var s_code=s.t();if(s_code)document.write(s_code)//-->