You are on page 1of 17

Capitolul 2 Evoluţia istorică a urbanismului

2.1. Urbanismul antic
Urbanismul antic reprezintă ansamblul de experienţe acumulate în timp de către om în ceea ce priveşte organizarea spaţiilor destinate folosinţelor civile, religioase, militare, productive şi de recreere din cele mai vechi timpuri până la sfârşitul Evului Mediu. Cu toate că nu rezultă că în antichitate ar fi fost formulate teorii referitoare la raţionalizarea folosirii teritoriului, comparabile cu cele ale urbanismului modern, nu există totuşi nici un dubiu că suporturile teoretice ale planificării urbanistice îşi au originea în urbanismul antic. Acesta a apărut din cele mai vechi timpuri, s-a afirmat şi s-a dezvoltat o dată cu civilizaţiile mesopotamice, egiptene, femiciene, etrusce, grece şi romane, şi de asemenea cu cele orientale şi central americane care însă, spre deosebire de cele anterioare, o parte s-au stins prematur, iar o altă parte au rămas circumscrise culturilor locale care le-au generat. Aşadar primele oraşe s-au dezvoltat în Mesopotamia, Egipt, Siria, Asia Centrală, India şi China. În nordul şi vestul Europei civilizaţia urbană a apărut mai târziu, mai ales datorită expansiunii romane. Polii de interes ai lumii antice au rămas cele două imperii: cel grecesc şi cel roman. Grecia. Dacă până în secolul VI î.H. trăsătura caracteristică pentru alcătuirea oraşelor a fost dominanta simbolistică, mistico-religioasă, începând cu secolele VI-V î.H se cristalizează o ştiinţă a construcţiei oraşelor, în care un loc central va fi ocupat de Grecia antică. „Polis-ul”(oraşul grecesc) reprezintă un model de alcătuire raţională şi echilibrată, în care se îmbină armonios viaţa spirituală – foarte activă – cu necesităţile impuse de igienă, apărare şi alte existenţe funcţionale. Spaţiul urban elen răspunde – poate – cel mai bine, în istoria urbanismului european, atributelor de spaţiu: funcţional şi frumos alcătuit, constituind „spaţiul ideal” (se şi face afirmaţia „o frumuseţe, o simetrie perfectă, ca şi arta greacă”). Despre cultura elenă Edouard Herriot spunea că „a dat spiritului echilibrul şi armonia unui templu”, iar Octavian Paler – în lucrarea sa „Mitologii subiective” – afirmă că „drumurile Greciei nu sunt suficiente pentru a avea acces la spiritul ei”. Istoria Greciei antice cunoaşte o periodizare, cu trăsături specifice ale fiecărei etape reflectate şi în aspectul oraşelor. • Perioada homerică (arhaică) – numită astfel pentru că atunci au apărut epopeile homerice, este cuprinsă între secolele XII-VIII (după unii VI) î.H. şi se caracterizează prin apariţia polis-urilor (oraşe cetăţi), a vieţii comerciale, politice, culturale, precum şi a „acropolei” (fiecare oraş avea acropola sa; locul – un platou deasupra unei stânci – era socotit sacru, iniţial el având funcţie de apărare,

1

Coloana este o reflectare a spiritului Greciei. sprijinit de conducătorul Atenei – Pericle. cu o acustică specială. mai ales. arta romană fiind doar epigonul celei greceşti”. alimentare cu apă.) este numită fie „epoca de aur”. se execută lucrări tehnico-edilitare: alimentarea cu apă. răspunzând unor necesităţi practice. Oraşele greciei antice prezintă două zone definitorii care cuprind două tipuri majore de preocupări: religioase – în partea cea mai înaltă a oraşului – Acropola. datorită operelor de o imensă valoare artistică create de genialul Fidias. fără ajutorul povârnişurilor. care foloseau pantele naturale ale terenului pe care s-au construit ca şi trepte pentru spectatori. cu zone care adăposteau templele. Pentru spectacolele muzicale au fost amenajate teatre mai mici. • Perioada clasică este cuprinsă între secolele VI-V î. tot acum. fie „secolul lui Fidias”. influenţat de concepţiile filosofice şi politice privind relaţia dintre alcătuirea oraşului şi viaţa materială şi spirituală a grupului social – ca întreg şi a fiecărui locuitor – ca parte a acestui întreg. Un amfiteatru era astfel construit încât spectatorii din bănci. să construiască astfel de amfiteatre pe o pantă lină de deal. fiind încetinit ritmul construcţiilor religioase. un punct de referinţă – neperisabil – pentru zilele noastre.H. evacuarea apelor uzate etc. De asemenea s-a accentuat preocuparea pentru spectacole – drame sau comedii. Octavian Paler afirma:”Grecii i-au înfrânt pe romani prin rafinament. pe care o amenajau foarte meticulos. programe de arhitectură pentru clădiri publice cu funcţii social-culturale: stadioane. – (precedată de cea elenă – secolul V î. clădiri comerciale care se integrează în oraş. Dacă există elemente emblematice pentru Grecia antică. gimnazii. Cu toate acestea au ridicat amfiteatre şi pe câmpii. Ştiinţa şi înţelepciunea acelui timp constituie un reper. fie „secolul lui Pericle”. să poată vedea jocul actorilor de pe scenă. tot în formă de semicerc. în locuri special amenajate. majoritatea folosind ca material piatra calcaroasă. 2 . Specifică este apariţia tramei stradale ortogonale (sistemul hipodamic. fiind marcată de o impresionantă dezvoltare a arhitecturii şi sculpturii care fac paşi repezi spre perfecţionare. prin modul cum au fost puse şi soluţionate practic problemele complexe pe plan urbanistic. fundamentat ştiinţific şi raţional. Spectacolul se desfăşura pe o suprafaţă plană. Spre acest loc se ajungea printro frumoasă intrare triumfală. având formă de semicerc. • Perioada elenistică – cuprinsă între anii 323 -31 î. a cărui denumire vine de la numele arhitectului Hippodamos din Millet). oglindă a timpului. dinaintea căreia era un loc mai adâncit numit orchestră. din ce în ce mai sus plasate.H. numită Propilee). reprezentaţiile având loc în aer liber. numite odeoane. Arhitecţii au căutat. de cele mai multe ori. cu zone delimitate în jurul agorei (element nou cu funcţii tipice unei pieţe publice). acestea sunt două: coloana şi oraşul.H. Apar. Etapa se caracterizează printr-o impresionantă activitate din domeniul construcţiei oraşelor.. numită scenă. Importanţa acestei perioade istorice constă nu numai în nivelul surprinzător de ridicat pentru mijloacele tehnice ale acelei perioade privind dotarea tehnico-edilitară (drumuri. numite amfiteatre. respectiv civile. Oraşul elenistic este un organism complex.) a polis-urilor greceşti cât. canalizare etc.pe el se construia un număr însemnat de temple.

bazilica. poduri. Drumurile realizate de inginerii romani uimesc şi azi prin rezistenţa lor. stadioanele. ierarhizate ca importanţă şi dimensiune şi. ٠oraşe comerciale: Ostia. ٠ norme privind distanţa dintre clădiri şi înălţimea la cornişă a acestora. canalizări. teatrele romane. structura oraşelor se baza pe o reţea ortogonală de străzi care limitau cvartale denumite „insulae”. organizarea oraşelor s-a bazat – încă din perioada de construire a statului – pe o serie de regulamente care se refereau la: ٠ probleme de proprietate (limitări în interesul proprietăţii). Efes. tunele. Demne de menţionat mai sunt – ca şi elemente de arhitectură – circurile. din punct de vedere ştiinţific. Salerno. ٠oraşe balneare şi de odihnă: Pompei. atât la oraşe cât şi în teritoriu. Iter – pentru pietoni. Pe întinderea întregului imperiu au fost construite poduri. indicându-se lăţimi minimale obligatorii ( Via – pentru vehicule. Atena. biblioteci. Igiena şi salubrizarea în oraş erau asigurate printr-o reţea de canalizare care permitea evacuarea apelor uzate. La intersecţia acestora se afla piaţa sau forumul în care erau amplasate templul închinat zeului protector al oraşului. diversificate ca funcţiuni prioritare: ٠ oraşe cu funcţiuni strategice: Lutectia – Parisiorum (Paris). corespunde unor utilizări complexe. de asemenea. Acestea formau ansambluri cuprinzând săli de baie. aplicând în realizările urbanistice norme şi reguli valabile. ele erau şi locuri de întâlnire a cetăţenilor care vroiau să discute despre probleme publice sau afaceri. dotarea tehnico-edilitară. Herculanum. Elementul cheie pentru succesul multor încercări la care s-au ”angajat” romanii au fost drumurile. galerii de tablouri. Aici nu se pot omite termele – ca şi construcţii publice importante. Palmira. având ca axe ortogonale „cardo maximus” pe direcţia N-S şi „decumanus maximus” pe direcţia E-V. ٠ probleme speciale de igienă. având lungimea de câţiva km. În interiorul oraşelor. profilul transversal al străzilor prevede separarea circulaţiei vehiculelor de circulaţia pietonală. legaţi între ei cu arcade). alimentarea cu apă făcându-se prin conducte care aduceau apa – de multe ori – de la mare distanţă. palatele şi 3 . instalaţii portuare. cu care inginerii romani au împânzit întregul imperiu. în scopul administrării. Astfel s-au format Termele lui Caracala – care adăpostesc astăzi stagiunile de concerte de operă pe durata verii şi Termele lui Diocletian – azi muzeu naţional de arheologie antică. Londinium (Londra). Antichitatea romană a folosit în mod creator experienţa predecesorilor. şi în zilele noastre. două artere perpendiculare deosebite de celelalte străzi prin dimensiunile lor. Pe reţeaua de drumuri. ٠ clasificarea străzilor. construcţiile comerciale. Cele mai semnificative caracteristici ale oraşelor romane erau: apartenenţa lor la un sistem de localităţi distribuite în teritoriu. Neapole. Vindobonai (Viena). cisterne (rezervoare de apă). parcuri. stadioane. Actus – pentru animale). exploatării şi menţinerii acestuia. susţinute de stâlpi groşi. ٠oraşe administrative: Roma.Imperiul roman. căi de acces care legau aşezările romane s-a dezvoltat. cea mai mare parte a reţelei urbane contemporane. mai târziu. apeducte (jgheaburi mari din piatră. săli de muzică.

amplasate pe terenuri greu accesibile şi cu o suprafaţă a incintei limitată. Apar primele norme privind construcţiile. trecerea de la sistemul feudal la cel comunal coincide cu o reluare generală a activităţii urbanistice la nivel european şi o revitalizare a vieţii urbane. păstrând puţini poli importanţi legaţi între ei. salubritatea (inclusiv a locuintelor) şi dotarea tehnico-edilitară. a unor lacuri sau râuri). având un rol prioritar de apărare.columnele (cele mai cunoscute fiind cea a lui Traian şi cea a lui Marc Aureliu). Când dezvoltarea urbană este împiedicată de-a lungul uneia sau mai multor laturi din cauza situaţiei topografice (prezenţa unui relief muntos. Dar se mai exprimă şi supunându-se legilor economiei. 4 . La sfârşitul primului mileniu. Elementul esenţial în dezvoltarea oraşelor sunt străzile de legătură care sunt reactivate sau reconstruite. Urbanismul medieval prezintă interes întrucât majoritatea centrelor urbane moderne păstreză nuclee pe baza cărora s-au dezvoltat şi care prezintă importanţă istorică. fiind necesar să fie protejate prin politici urbane speciale. În toată perioada Evului Mediu teritoriul se restructurează. ci dobândesc forme diferite în funcţie de caracteristicile topografice ale locuitorilor. Populaţia se reaşează în localităţi de tipuri noi. urbanismul antic se exprimă mai ales în structuri fizice şi organizatorice care dovedesc afirmarea creştinismului în Occident: castele. adevărate aşezări fortificate. • densitate mare a construcţiilor şi a populaţiei. igiena. oraşul se dezvoltă pe laturile opuse. mănăstiri. • lipsa preocupării privind confortul. Unele oraşe se formează şi se dezvoltă de-a lungul străzii principale. primind o configuraţie predominant liniară. biserici. condiţiilor istorice. întemeindu-se altele noi. După căderea Imperiului Roman. • prezenţa unor ziduri înconjurătoare (fortificaţii).000 – 40. • reţelele stradale inelar-radiale convergeau către piaţa centrală. altele iau forme concentrice cu construcţii dispuse în inel în jurul celor mai importante construcţii. prin formarea multor aşezări noi care au apărut după deplasările în masă ale populaţiei de la oraşe. Oraşele îşi pierd importanţa. se restructurează şi se fortifică. • construcţii şi trasee ale străzilor adaptate configuraţiei terenului. având loc depopularea şi ruinarea centrelor urbane antice (Roma de la o populaţie de 1 milion locuitori ajunge.000 de locuitori). în care erau amplasate clădirile religioase – în general supradimensionate – şi clădirile publice (de exemplu primăriile). Oraşele se extind. primind o configuraţie „în evantai”. după anul 476 la 1000 locuitori). politice şi economice prezente. reţeaua de drumuri etc. Câteva dintre caracteristicile aşezărilor medievale se concretizează în: • număr restrâns de locuitori (10. Schemele organizatorice ale majorităţii oraşelor fondate între secolele XI-XIV nu mai sunt caracterizate de o geometrie regulată rigidă. dar se îmbogăţeşte cu o multitudine de mici aşezări.

preocuparea aparte pentru compoziţia volumetrică şi arhitecturală. Din dogmatică. Oraşele Renaşterii s-au dezvoltat preponderent pe nucleele medievale. Dezvoltarea comerţului. Renaşterea culturală din secolele XV-XVI. urbanismul în secolul XV înregistrează contribuţii importante pe plan teoretic şi realizări la fel de importante. oferă noi 1 *Tema oraşului ideal propusă de Filarete este reluată de Leonardo şi numeroşi alţi autori italieni şi străini şi este înţeleasă nu în sens utopic. grupul cel mai numeros este acela al oraşelor fortificate. care devin centre de atracţie a celor mai importante experienţe culturale şi sedii ale noilor iniţiative edilitare şi urbanistice. Se răspândeşte obiceiul de a construi în interiorul oraşului în ţesut ortogonal. progresează rapid. estetică: curentul numit Renaştere. oarecum întâmplătoare. Componenta urbanistică găseşte încă loc în studiile şi tratatele secolui XVI. sub formă poligonală. studii şi realizări referitoare la teritoriu. Este zdruncinată autoritatea dogmelor religioase care furnizau explicaţii eronate asupra realităţii: oamenii Renaşterii vor să cunoască viaţa. dar preocupările pentru o nouă calitate a vieţii urbane au determinat remodelarea vechilor centre prin: lărgirea străzilor. Forma oraşului se adaptează exigenţelor tehnicii militare care presupune existenţa unei pieţe centrale pentru strângerea trupelor şi un perimetru de preferinţă poligonal. construirea de noi pieţe. filosofică. în timp ce mai târziu vor primi forma de tablă de şah sau ţesut pătrat. aservită religiei. descoperirile geografice deschid popoarelor europene un nou spaţiu economic. supunându-se doar principiilor cu caracter defensiv. Urbanismul premodern Urbanismul premodern se defineşte în mod convenţional ca fiind ansamblul de teorii. În secolul XVI urbanismul din Europa tinde să abandoneze modelul oraşului 1 ideal pentru a se adapta exigenţelor cu caracter militar şi de reprezentare a puterii. sunt adepţii progresului tehnic care are la bază dezvoltarea ştiinţelor. La sfârşitul secolului XV. bazate pe matematică. începând cu Umanismul şi culminând cu Romantismul stimulează studiile referitoare la oraş şi se reflectă în experienţele urbanistice ale epocii. acumulările de capital sporesc importanţa marilor oraşe. pentru început. care va avea o puternică înrâurire asupra artelor. ci ca model demn de urmat în contrucţia oraşului real. pornind de la fapte şi experienţe concrete. care rămân expresii ale puterii politice şi economice. Acestea sunt. în Europa. politic şi cultural.2. Alături de puterea politică a suveranilor se afirmă puterea economică a bancherilor şi a comercianţilor.2. chiar dacă nu atât de numeroase. 5 . prin rezolvarea echipărilor tehnico-edilitare. Sub impulsul transformărilor economice şi politice ale societăţii. noile descoperiri geografice lărgesc orizonturi. ştiinţa devine inductivă. chiar neregulată. cu unghiuri obtuze.Ştiinţele pozitive. pe plan practic. Aceste premise au stimulat o nouă orientare ştiinţifică. în intervalul de timp cuprins între sfârşitul secolului XIV şi secolul XVIII. Eliberate de aceste canoane. dar într-o manieră secundară în raport cu politica. arhitectura şi problemele militare. a producţiei de mărfuri. sunt experienţele urbanistice care vor fi întreprinse în această nouă epocă. Printre noile oraşe fondate în secolul XVI în Europa. iar perimetrul său în schimb.

literaţi. având câte 2-3 etaje. se organizează grădini la marginile oraşelor. Borromini şi Bernini. cel care a conceput cupola în opt ape a bisericii Santa Monica (domul din Florenţa). Câteva dintre ideile privind construcţia oraşelor sunt: • Stabilirea formei incintei conform exigenţelor impuse de tehnicile de apărare. ei au creat o nouă artă. primul monument renascentist. ci luând în seamă sensul proporţiei şi căutând efectul scenografic. În secolul XVII activitatea urbanistică se intensifică în toată Europa. • Amplasarea construcţiilor în zone funcţionale. bogăţie. Numeroşi artişti au fost ei înşişi oameni de ştiinţă. Michelangelo (Buonarotti). se trasează străzi fără să se acorde prea multă atenţie geometriei lor. cât şi în urbanism. iniţiativele urbanistice sunt concentrate îndeosebi asupra Romei.în mod cert prin noile idei la evoluţia ştiinţei construcţiei oraşelor. la care prezintă faţade atrăgătoare pentru numeroase şi mari deschideri. Mulţi arhitecţi. Piaţa mondială în Evul Mediu îşi mută polul de interes din Mediterana – controlată de turci – în Atlantic. • Amplasarea în zone izolate a atelierelor producătoare de noxe : • Prezenţa unei legături facile între zonele productive şi spaţiile comerciale . În Italia. Leonardo (Da Vinci). Chiar dacă teoriile epocii au fost mai îndrăzneţe decât posibilităţile oferite de condiţiile sociale şi tehnice. • Ierarhizarea străzilor şi a pietelor după destinstia lor. de putere este foarte bine exprimată în noua dimensiune artistică a stilului baroc. Progresele tehnice. Concepţia de fast.perspective stimulând progresul societăţii sub toate aspectele ei. pictori şi sculptori au fost cunoscuţi sub numele lor mic: Raffael (Sanzio). se creează ample spaţii monumentale. • Preocuparea pentru confortul edilitar şi igiena publica. Un fapt demn de remarcat este cel prin care Renaşterea a promovat nu doar ctitorul (finanţatorul). marile descoperiri geografice ale timpului îşi pun amprenta asupra operelor maeştrilor Renaşterii. gândirea urbanistică vizionară a contribuit. se preferă extinderea oraşelor existente. Cunoscători ai artei antice greceşti şi romane ( prin aprofundarea rezultatelor cercetărilor arheologice şi cunoaşterea documentelor antice). • Promovarea construcţiei pe nivele diferite a căilor de circulaţie pentru vehicule şi pentru pietoni. • Castelele burghezilor (din a căror construcţie au fost eliminate fortificaţiile) au fost integrate în urbanistica nouă. “Perspectiva” este cuvântul “cheie” al Renaşterii atât în artele plastice (exemplu constituindu-se fundalul cu perspectiva la un punct de fugă în lucrarea lui Leonardo Da Vinci “Cina cea de taină”. datorate creşterii demografice. ci şi artistul. Sub impulsul noilor necesităţi. savanţi renumiţi. paralel cu dezvoltarea capitalismului mercantil şi cu tendinţele politice spre despotismul centralizat. filosofi şi tehnicieni. Părintele Renaşterii este considerat arhitectul Brunelleschi. Tizian (Vecellio). fiind vizibile numai din stradă. În 6 . unde papii se închină în faţa operelor artiştilor precum Maderno. totalitatea cuceririlor ştiinţei şi tehnicii.

Franţa. autor a numeroase studii din domeniul urbanistic. Urbaniştii sunt chemaţi să dea formă scenei în care se mişcă clasa politică. şi culminează cu realizarea Reggiei de Versailles (1667). Conflictele sociale. O dată cu evoluţia gândirii politice şi a cercetării ştiinţifice şi cu manifestarea problemelor sociale şi economice. înlăturată prin Revoluţia Franceză. Acesta începe cu sfârşitul vechiului regim. Dezvoltarea urbanistică în secolul XIX Pe parcursul secolului al XIX-lea. mai ales în Anglia şi în anumite părţi din Europa de Nord şi din SUA. Secolul XVIII este de asemenea şi secolul Iluminismului şi de demarare a industrializării. gravele degradări ale mediului produse de oraşul industrial. cu consecinţe grave de ordin economic şi 7 . ale căror idei şi proiecte au stat la baza teoriilor sociale de îmbunătăţire a organizării politice şi economice ale societăţii şi care au fost fundamentale pentru formarea şi răspândirea culturii urbanistice moderne. 2. primeşte totuşi caracteristici proprii şi originale. este convins că urbanismul modern. urbanismul baroc. În secolul XVIII. în tot Occidentul industrializat s-au întemeiat noi oraşe şi s-au extins peste măsură cele antice. fie că s-a născut în secolul trecut pe o undă a unei mişcări difuze de refuz a oraşului industrial care a înlocuit. cu toate că se apropie de cultura italiană. determină formarea unei grupări de opoziţie pentru modelul capitalist de dezvoltare a oraşului. cele mai mari nedreptăţi. Bazele urbanismului modern Prin urbanism modern se înţelege urbanismul practicat în secolul XIX în Europa şi în general în Occident. exponenţi ai mişcării romantice precum Ruskin şi Morris. Fourier. atât datorită interesului economic presant de a construi cât şi din cauza speculaţiei difuze asupra terenurilor de construcţie. şi filozofi ca Engels. îşi găseşte loc ideea modernă conform căreia urbanismul trebuie să caute răspunsuri adecvate exigenţelor funcţionale şi necesităţilor sociale care se manifestă în societate. definită ca fiind cea mai spectaculoasă dintre operele reprezentative din acea vreme. scriitori precum Dickens. în domeniul urbanismului nu se înregistrează noutăţi semnificative sub aspectul realizărilor care rămân mai degrabă episodice şi încă orientate spre căutarea efectului scenografic şi de celebrare a puterii. activitate care se exprimă în sistematizarea pieţelor regale din Paris şi din alte oraşe.3. aproape mereu adunate în asociaţii umanitare. în întemeierea oraşelor precum Richelieu (dorită de Cardinalul care i-a dat numele) sau de Charleville. fie că este conceput în Europa secolului XVIII. Dezvoltarea haotică a oraşelor avea loc în prezenţa unei distrugeri progresive a spaţiilor libere. mai exact cu sfârşitul sistemului politic bazat pe monarhia absolută. Godin. fără nici o ordine sau structură oraşul antic. prin creşterea continuă a valorii terenurilor pentru construcţii şi a unei deficienţe generalizate de servicii publice. Astăzi este în mod unanim recunoscut meritul de a fi fost ascultate importantele mişcări de opinie publică. Din această grupare făceau parte filantropi şi utopişti precum: Owen. Giuseppe Samonà.

precum şi gări. într-o confruntare dificilă care este încă vie în structura socială europeană. care puneau mari probleme de spaţiu şi de coordonare a iniţiativelor edilitare. Parisul depăşise 1 milion de locuitori şi efectele aglomeraţiei erau absolut evidente sub aspectul igienei şi al degradării mediului. La sfârşitul secolului XIX şi începutul secolului XX. principalele clădiri publice şi cele ale aristocraţiei. însărcinat de Napoleon al III-lea să realizeze un vast program de reconstrucţie şi restructurare pentru capitala franceză la exigenţele unui imperiu. Propunerea lui Ebenezer Howard 8 . Din punct de vedere teoretic şi practic. în 1838 în Rusia şi în 1839 în Italia şi Olanda. în 1830 în Franţa şi SUA. El a propus construcţia de noi străzi largi şi drepte pentru noile exigenţe ale traficului şi pentru a uni cartiere între ele. în mod particular eficace pentru o apărare împotriva răscoalelor populare recurente. dar mai ales de ordin igienic şi sanitar. care au constituit baza legislaţiei urbanistice ulterioare. circulaţia. precum Parisul. în 1835 în Germania şi Belgia. La jumătatea secolului XIX au fost publicate primele legi din domeniul sanitar. Prima cale ferată a fost deschisă publicului în Anglia în 1825. clăridirile monumentale. Prima îşi stabilea ca obiectiv transformarea oraşelor existente prin intervenţii radicale capabile să le adapteze noilor exigenţe. Haussmann şi-a dus la bun sfârşit mandatul din 1852-1869. • acelaşi stil arhitectonic pentru toate faţadele clădirilor îndreptate spre principalele străzi şi pieţe.social. Planul Haussmann pentru Paris Când pe scena din Paris şi-a făcut apariţia inflexibilul prefect al Senei – Georges Eugene Haussmann (1809-1891). îmbunătăţind în mod absolut starea de igienă a oraşului. centre comerciale şi de afaceri. punând în valoarea. puteau cu uşurinţă să fie rezolvate în afara oraşelor sau în micile nuclee locuite unde spaţiul era mare. Ideile de bază ale planului lui Haussmann au fost următoarele: • străzi şi pieţe trasate cu o riguroasă axialitate. Haussmann s-a folosit de vechile cartiere pentru a forma o reţea de bulevarde. dar şi cu centrul. se înfruntau în Europa liberalismul politic şi individualismul economic pe de o parte şi colectivismul socialist pe de altă parte. Necesitatea unei legislaţii urbanistice era dictată şi de avântul căilor ferate. cu unele modificări. jocurile pentru copii etc. acestea deveneau sursa unor mari pericole în noile cartiere mari şi compacte. În realitate. aprovizionarea cu apă potabilă. Cea de-a doua urmărea în schimb descongestionarea oraşelor existente construind în exteriorul lor o serie de noi oraşe. • stabilirea străzilor ca fiind căi de acces spre anumite clădiri şi a pieţelor. între jumătatea secolului XIX şi primii ani ai secolului XX s-au conturat în Europa direcţii diferite privind sistematizarea urbanistică a oraşelor: aceea a lui Haussmann pentru Paris şi aceea a lui Howard pentru Londra. reprezentând puncte focale de întâlnire pentru diferite evenimente. Haussmann a realizat primul plan urbanistic al unui oraş într-un timp relativ scurt şi are meritul de a fi reuşit să anticipeze şi să facă posibile transformările într-un oraş mare. dacă problemele referitoare la evacuarea apelor uzate.

unul dintre aceste inele. Din analiza celor două fenomene.000). cu cele socioculturale ale oraşului. El a dedus că planurile filantropice ale oraşelor industriale descentralizate şi mai ales falansterele nu numai că erau irealizabile. cum populaţia în creştere puternică şi continuă era atrasă de centrele industriale existente şi în mod particular de marile oraşe deja supraaglomerate. izolate prin definiţie unele de altele prin centuri verzi. Aceasta a făcut ca Howard să propună guvernului englez să realizeze aşezări urbane noi. Howard şi-a dat seama pornind de la observarea directă a realităţii sociale din propria ţară. sociale şi recreative. creşterea ulterioară nu trebuie să ducă la supraaglomerare. în jurul anului 1898 a avut fantastica intuiţie de a propune o nouă formă de aşezare urbană la care nimeni înaintea lui nu se gândise şi care a influenţat mult gândirea urbanistică contemporană. c) oraşul – grădină trebuia să asigure un echilibru între urban şi rural. este conceput ca un mare parc circular spre care se înfăţişează clădirile publice principale. Tot atunci a descoperit că zonele din afara oraşelor erau supuse unui proces rapid de despopulare. apoi o cale ferată şi în cele din urmă o fâşie agricolă (fig. aşa cum se întâmplă în cazul oraşelor existente.000 de locuitori. 1).grădină” va rămâne una dintre cele mai importante idei ale urbanismului modern. o nouă civilizaţie”. „urbanul şi ruralul se unesc şi din unirea lor se naşte o nouă viaţă. Ajunsă la numărul stabilit de locuitori (maxim 32. Ideile de bază ale oraşului – grădină au fost trei: a) terenul destinat fiecărui oraş – grădină (400 ha pentru terenul de construcţie şi 200 ha pentru terenul agricol) nu era fracţionabil şi trebuia să rămână în proprietatea comunităţii. în timp ce în alte inele sunt situate clădirile de locuinţe. Howard a dedus că soluţia problemelor specifice oraşului şi exteriorului său trebuia să fie găsită în mod unitar. pierzându-şi orice atracţie din punct de vedere economic şi social. 9 . de interes regional. aşa cum a spus de multe ori Howard. acela de suprapopulare a oraşelor industriale şi acela de despopulare a provinciilor. Modelul spaţial al oraşului – grădină propus de Howard este construit din inele concentrice pornind din centru. cumulând avantajele legate de igienă cu cele de mediu ale aşezărilor rurale. dar sfârşeau prin a-i lăsa mai săraci şi mai puţin liberi pe cei cărora le erau destinate. cel central. puteau fi eventual grupate la periferia unui oraş central (aflat la o distanţă cuprinsă între 5 şi 32 km). Aceste oraşe. activităţi productive şi terţiare şi între funcţiunile politice. Ideea de „oraş . iar în dezvoltarea sa internă trebuia să stabilească un echilibru între localităţi. ci trebuia să aibă loc numai prin întemeierea unui alt oraş – gradină. Acestei noi forme de aşezare umană i s-a dat numele de „oraş-grădină” unde. a cărui populaţie nu ar fi trebuit să depăşească 58.Urbanistul englez Ebenezer Howard (1850-1928). urmate apoi de un inel care conţine industiile. conform aceloraşi principii. b) comunitatea asigura controlul asupra creşterii şi limitării creşterii populaţiei din fiecare oraş – gradină.

merită amintită cea referitoare la Ringul din Viena. totul presărat cu ample spaţii verzi (fig. împăratul Francesco Giuseppe s-a decis să treacă la sistematizarea extinsei arii neconstruite care înconjura fortificaţiile vechiului oraş. bibliotecile. 2). Universitatea. Sectorul circular (figura din dreapta) sugerează aplicarea schemei în zona londoneză. muzeele. Teatrul.Figura 1 . care au avut loc în a doua jumătate a secolului XIX. În 1857. Palatul Comunal. pe care au fost amplasate principalele clădiri publice: Parlamentul. arie dincolo de care se dezvoltaseră noile cartiere. 10 . galeriile. Ringul din Viena Printre intervenţiile de transformare a marilor oraşe.Schema de organizare a oraşului grădină gândită de E. Fortificaţiile au fost dărâmate şi s-a trasat în jurul perimetrului centrului istoric o grandioasă circumvalaţiune denumită chiar „ring” (inel). Haward. pieţele.

unde centrele vechi au fost întreţinute aproape intacte în interiorul unui inel verde care înlocuia fortificaţiile antice. Copenhaga. Ringul vienez a avut numeroase merite: a unit vechiul oraş. cu haşuri clădirile publice şi cu negru zonele verzi. cum se întâmplase înainte la Paris. Lubecca. prin reţeaua stradală. Operaţiunea vieneză. • a absorbit presiunea traficului extern.Figura 2 . fără a distruge vechiul ţesut. de oraşul modern. cât şi pe cel nou. protejând caracteristicile mediului din zona centrului istoric. Unele dintre aceste studii s-au transformat în adevărate proiecte. care era strict separat de exteriorul oraşului. • 11 . efectuată din motive de prestigiu. • a înlesnit formarea unui veritabil centru de servicii care deservea atât oraşul vechi. geografi. În a doua jumătate a secolului XIX studiile cu caracter urbanistic au fost îmbogăţite cu noi contribuţii ale gânditorilor care au arătat o atenţie deosebită fenomenului oraş şi transformărilor sale. istorici. a avut o mare rezonanţă şi a fost un exemplu pentru sistematizarea altor oraşe din nordul Europei ca: Lipsia.Ringul din Viena (1859-1872): cu alb clădirile private. literaţi. ci şi de sociologi. Diferitele studii tindeau să considere oraşul şi teritoriul său ca pe un organism în evoluţie unde intervenţiile ar fi trebuit să fie în măsură să se potrivească cu schimbările continue. Era vorba nu numai de arhitecţi şi urbanişti.

a fost realizată. doar o mică lungime de drum. dacă este necesar de la Cadice la Petersburg. de la proiectul iniţial care trezise atâta entuziasm în acea vreme. Figura 3 . Un exemplu de oraş liniar a fost acela proiectat de Soría y Mata între anii 1882 – 1920 în formă de potcoavă de cal în jurul Madridului. cu o lungime de 58 km între localităţile Fuencarral şi Pozuelo de Alarcon.Oraşul liniar al lui Arturo Soría y Mata Ideea de oraş liniar s-a conturat. Propunerea lui Soría urmărea rezolvarea a două probleme ale planificării urbanistice: legătura dintre străzi şi mijloacele de transport şi cea dintre străzi şi organizarea teritoriului. pornind de la propunerea de „oraş liniar” a spaniolului Arturo Soría y Mata (1844-1920) şi a prins formă prin propunerile lui N. În realitate. în timp ce asocierea funcţiunilor urbane în jurul axei favoriza formarea unui ţesut urban diferit de cel tradiţional. în propunerea lui Soría axa stradală principală avea rolul de a uşura circulaţia. Propunerea oraşului liniar apare pentru prima oară în martie 1882 în ziarul spaniol „Progresul” la care Soría era redactor şi acţionar. cu scopul de a orienta dezvoltarea. în istoria urbanismului modern. foarte lungă. „tipul de oraş aproape perfect este acela care se întinde de-a lungul unei singure străzi late de 500m. în mod teoretic nedefinită. 3). spaţiile verzi etc. La 30 de ani de la data acelui anunţ. industria. feroviar şi fluvial. Miliutin în Rusia şi ale lui Le Corbusier cu proiectul „Cité industrielle lineaire”. Este vorba despre acea parte a oraşului liniar cuprinsă între strada Aragona şi Pineta di Chamartin (fig.Schema oraşului liniar al lui Soría 12 . serviciile. de 5 km. „Oraşul liniar” a fost conceput de Soría ca o aşezare umană organizată după o linie preferenţială a sistemului de trafic stradal. de la Pekin la Bruxelles”. Conform lui Soría. Ideea de oraş liniar părea fascinantă în măsura în care oferea cetăţenilor avantajul utilizării mijloacelor de transport urban care să parcurgă un ax unic în raport cu care erau organizate principalele funcţiuni urbane ca: reşedinţa. asigurând parcursul mijloacelor de transport.A. a unui oraş.

problemelor privind reţeaua stradală şi în general proceselor de dezvoltare urbană. partea liberă a fiecărui lot trebuia să fie apoi destinată grădinii publice. fiind de asemenea proiectantul celei mai mari realizări urbanistice din Europa în prima parte a secolului XX. în afara respectării regulilor urbanistice şi de igienă. să fie izolată. fiind vorba despre expansiunea oraşului Amsterdam (1902-1917). Din punct de vedere urbanistic.Odată cu izbucnirea primului război mondial. ferite de vânturile reci şi amplasate pe terasamente îndreptate spre râu. Neaşteptata moarte a lui Soría în anul 1920 a pus capăt iniţiativei. Campania madrilenă de urbanism care a promovat iniţiativa şi a condus întreaga operaţiune. a rezultat evidentă intenţia de a obţine un mediu plăcut şi corect din punct de vedere urbanistic. Garnier prevedea trecerea unei căi ferate de mare comunicaţie. Tony Garnier susţinea că terenul pe care urma să se construiască trebuia să fie divizat în loturi de 150 m lungime în direcţia est – vest şi 30 m lăţime pe direcţia nord – sud. Fiecare parte a oraşului trebuia. cu cel puţin o latură îndreptată spre stradă. s-a aflat în pragul falimentului. în ceea ce priveşte legătura dintre reşedinţă şi locul de muncă. pe cât posibil străbătut de torenţi şi traversat de un râu. tipologie stradală şi de asemenea noţiunea de bloc de locuinţe. Garnier ceruse ca administraţia publică să poată dispune în mod liber de terenul pe care să se poată construi oraşul şi să fie în măsură să furnizeze serviciile de primă necesitate. În Olanda. Fiecare lot sau ansamblul loturilor. Din dorinţa lui Berlage şi a şcolii sale din Amsterdam de a introduce în planul general cvartalul (cladirea de locuinţe) şi de aici trasee stradale regulate şi simetrice. de a impune reguli pentru folosirea materialelor. având latura de 15 m. schiţe ale faţadelor clădirilor şi a elementelor de mobilier urban. O altă operă care l-a făcut faimos a fost proiectul Bursei din Amsterdam (1899-1903). înţeles ca o construcţie realizată din 4 etaje cu grădină interioară. doar pentru accesul pietonilor. astfel încât să uşureze legăturile cu interiorul oraşului. În Franţa. Între zona industrială şi cea rezidenţială. oraşul industrial trebuia să fie proiectat pentru 35.000 locuitori. Faima sa s-a datorat proiectului „ Cité industrielle”. trebuia să păstreze liberă cel puţin jumătate din suprafaţa sa. prezentat la Grand prix de Rome în 1901. Instalaţiile industriale trebuiau amplasate în zona de câmpie. Hendrik Petrus Berlage (1856 – 1934) a fost principalul exponent al mişcării pentru o nouă arhitectură. Printre exigenţele cu caracter administrativ. la confluenţa dintre un torent şi un râu. la rândul lor subdivizate în loturi pătrate. a fost Tony Garnier (1869-1948). de-a lungul unui perimetru având lăţimea de 50 m şi lungimea variabilă de 100-200 m. odată construit. cât şi muntos. iar din oraşul liniar rămâne doar amintirea. 13 . conform ideii lui Garnier. Şi mai sus în raport cu clădirile rezidenţiale el prevedea serviciile sanitare. un precursor al aşa-numitului urbanism funcţional şi în general al mişcării Moderne. pe cât posibil străbătând un podiş. tipologie urbană. Berlage a introdus conceptele de densitate urbană. în mod cotidian. pe un teren atât plan. Aceste loturi de teren trebuiau să fie. Conform lui Tony Garnier. El a acordat o atenţie deosebită factorilor igienici. persistând dificultăţile (nedepăşite în totalitate) cu care se confruntă locuitorii. mai ales din punct de vedere financiar. la sud. astfel încât să permită eventualele extinderi.

Mumford şi opera lui Frank Lloyd Wright. dar în domeniul experienţelor practice ea oscilează între tendinţe opuse.Proiectul oraşului industrial al lui Tony Garnier coincide. Ca orice transformare istorică importantă. Din primul fac parte numeroasele propuneri ale lui Le Corbusier ca „Plan Voisir” pentru Paris şi „Ville Radieuse”. cu teoriile lui Howard asupra oraşului – gradină. Gildion. o dată cu refacerea economică şi cu opera de reconstrucţie. În domeniul urbanistic au fost foarte importante în SUA studiile sociologului L. deciziilor. disciplina „urbanism” poate fi considerată conceptual formată. îndreptate spre valorificarea raportului dintre om şi natură. În anii ’50. i se alătură curentele.4. intervenţiilor. ultimele sunt reprezentate de „Boadacre City”. chiar însăşi politica. atât prin finalitatea socială pe care o inspiră. 2. Mişcarea modernă – intenţiile şi protagoniştii săi La începutul secolului XX s-au manifestat în tot Occidentul. revizuire. rezultatele obţinute cu Planul Urbanistic al lui Patrick Abercrombie pentru Londra şi intervenţiile Administraţiei socialiste din Viena cu Karl Marx Hof. oraşul ideal al lui F. care începând cu a doua jumătate a secolului XIX au devenit responsabile pentru expansiunea metropolelor. opera lui Walter Gropius şi a colaboratorilor săi. aşa-numite organice. economice şi politice. Mişcarea modernă a numărat un număr mare de contribuţii individuale şi colective. Urbanismul din anii ’30 şi până în prezent În anii ’30. mai ales în opoziţie cu acele forţe culturale. În Europa se remarcă cercetările istorice ale lui S.L. ideile sale fiind studiate şi apreciate doar mai târziu. De asemenea. cât şi pentru epoca în care a fost prezentat opiniei publice. se înregistrează un mare avânt de iniţiative urbanistice la scară mondială: planuri de 14 . raţionalizare a programelor. au îndrumat acel proces cultural de raţionalizare şi organizare a dezvoltării care a fost denumit Mişcare modernă. Studiile şi experienţele care s-au maturizat în acest mediu în artele figurative şi în arhitectură şi care au influenţat toate celelalte ştiinţe. Spre deosebire de acesta din urmă. creşterea încrederii în marile posibilităţi de dezvoltare ştiinţifică şi tehnologică. exigenţe de planificare. în schimb. Garnier a fost foarte puţin înţeles de contemporanii săi. Curentului raţionalist care caută mai întâi de toate eficienţa obiectivă a echipării urbanistice.Wright.5. au fost foarte importante ideile traduse de Karl von Eesteren în Planul Urbanistic pentru Amsterdam. de distrugere a schemelor consolidate şi. din America de Nord până în Europa. De aici o invincibilă tendinţă de doborâre a graniţelor. 2. Nu toţi autorii acestor contribuţii însă au atins notorietatea. lucrările de arhitectură ale lui Ludwig Mies van der Rohe. teoriile şi proiectele lui Le Corbusier.

cauza creşterii necontrolate a oraşului şi a gravelor distorsiuni a pieţei construcţiilor. scot în evidenţă necesitatea limitării consumului teritorial şi a protecţiei valenţelor naturale şi istorico-culturale. 2 Renta funciară urbană – reprezintă diferenţa dintre valoarea reală a terenului şi valoarea pe care acesta o dobândeşte pe piaţă după ce a fost construit. Teoria pragului se bazează pe constatarea conform căreia oraşele în expansiunea lor se confruntă cu nişte limite (praguri) determinate de caracteristicile solului (limite fizice).reconstrucţie. administratori. dezvoltarea urbanistică în Europa se confruntă cu două probleme importante: aceea a reînnoirii urbane prin expansiunea oraşului existent şi aceea a realizării echipărilor şi a serviciilor sociale pe întregul teritoriul. Tema refolosirii structurilor edilitare existente (atât cele industriale. La sfârşitul anilor ’80 problemele de dezvoltare teritorială se prezintă în termeni foarte diferiţi faţă de cum se prezentau la începutul anilor ’70. dar mai ales din cauza tendinţei populaţiei de a se stabili în zona centrelor mai mici. care se impun din ce în ce mai puternic. atât din cauza relocalizării multor aşezări productive. tinde să fie înlocuit de urbanismul „alternativ” orientat pe reorganizarea şi refacerea oraşului existent. ci pot fi depăşite prin investiţii suplimentare (costurile pragului). profesorul Boleslaw Malisz elaborează în anii ’60 aşa-numita „teorie a pragului” din care derivă analiza pragului. oameni politici care arată un interes deosebit pentru societatea reală cu problemele sale nerezolvate. Natura parazitară a rentei funciare derivă din faptul că ea se poate forma sau poate creşte peste măsură chiar şi fără vreo intervenţie din partea proprietarului. proiecte de noi oraşe etc. cât mai ales în căutarea condiţiilor de viaţă mai bune sub aspect economic şi de mediu. care conduc la un cost unitar mare pe locuitor al expansiunii oraşului. prima dintre toate aceea a rentei funciare urbane2. S-a sfârşit epoca marii expansiuni a oraşelor. dar se simte şi necesitatea de a renunţa la schemele prea rigide. Politicii indiscriminatei creşteri a pieţei noilor case practicată până imediat după război se încearcă să i se substituie politica de recuperare a patrimoniului edilitar existent. În anii ’70. o metodologie larg adoptată de urbaniştii din întreaga lume. Cu ajutorul controlului între soluţiile alternative. sociale şi de mediu. nu numai proiecte care se inserează în mod adecvat în mediu. de starea infrastructurii (limite tehnologice) şi de folosinţa terenului (limite structurale). cu evidente avantaje economice. 15 . analiza pragului tinde să minimizeze acest cost. cât şi cele rezidenţiale degradate) este de cea mai mare importanţă. unde se experimentează cele mai mature şi mai avansate forme de planificare. adică să identifice pentru dezvoltarea urbanistică acele zone care prezintă costuri minime de prag. Urbanismul anilor ’70 încearcă aşadar să se întoarcă la originile sale sociale prin intermediul aportului activ a unei părţi dintre tehnicieni. În Polonia. Aceste limite nu sunt absolute. Aspectele privind mediul. În proiectarea urbanistică este mereu prezentă gândirea raţionalistă. care acum pierd locuitori. Evaluarea impactului asupra mediului a proiectelor de infrastructură şi a planurilor urbanistice introduse de directivele Comunităţii Europene devin obiect al dispoziţiilor legislative şi sunt larg aplicate. nu numai din cauza scăderii demografice. Refacerea infrastructurală cere decizii la nivel teritorial. cât şi a celor economice sub aspectul productivităţii agricole. Urbanismul tradiţional orientat mai mult pe logica expansiunii oraşului decât pe acţiunea de refacere a sa.

Conferinţa s-a finalizat cu aprobarea Declaraţiei de la Istanbul şi a Agendei Habitat. solidaritatea socială şi coeziunea economică.Cercetările cognitive sunt astăzi cu mult mai aprofundate şi mai documentate. încercând să satisfacă nevoile prezente fără a prejudicia pe cele ale generaţiilor viitoare. stabilind legături între urbanism şi ecologie. conduse mai curând prin decrete ministeriale. În Germania. Urbanismul. Este vorba despre un document în care se fac propuneri la nivel european cu privire la stimularea competiţiei economice. agenda pentru politicile de locuire din secolul XXI. este stabilit prin lege că orice transformare teritorială semnificativă nu poate avea un bilanţ negativ din punct de vedere ecologic. Se înregistrează în acelaşi timp un fenomen puternic inovativ în ceea ce priveşte forma şi substanţa: afirmarea politicilor guvernatoare finalizate prin recuperarea şi recalificarea urbană şi ambientală. oraş şi locuinţă. guvernele din 132 de ţări s-au reunit pentru a dezbate probleme legate de teritoriu. adică dezvoltarea care reuneşte laolaltă calitatea mediului urban. îmbunătăţirea reţelelor de legături trans-europene. Carta este structurată pe zece principii. pentru prima oară. se recurge la identificarea şi evaluarea bunurilor cultural-ambientale existente în teritoriu şi la formularea normelor specifice pentru protecţia şi refolosirea lor. tinde să se golească în bună parte de acele conţinuturi sociale care l-au motivat şi l-au susţinut în deceniile precedente. Scopul Cartei a fost acela de a furniza o contribuţie concretă la construcţia unei culturi „europene” a oraşului şi a teritoriului. decât prin acte normative. 16 . Obiectul planului urbanistic se lărgeşte azi prin elementele de peisaj şi de mediu. stimularea dezvoltării durabile şi a calităţii vieţii. La jumătatea anilor ’90 începe să se manifeste un semnal timid de revenire la un urbanism mai concordant cu propriile principii şi cu propria finalitate. favorizarea coeziunii economice şi sociale. Prescripţiile cartografice şi normative ale planurilor urbanistice se îmbogăţesc în linie generală. în esenţă. La nivel mondial merită să fie amintită Conferinţa Internaţională asupra Aşezărilor Umane (Habitat II) care a avut loc la Istanbul în iunie 1996 şi a constituit punctul final al unui demers iniţiat cu 20 de ani în urmă la Vancouver (Canada) unde. La nivel european este de remarcat importanţa documentului „Noua Cartă a Atenei din 1998” prezentată la Congresul Internaţional din Atena din mai 1998 de către Consiliul European al Urbaniştilor. fiecare dintre acestea individualizând relaţiile dintre oraş şi unul dintre cele zece elemente pe care cultura urbanistică le consideră esenţiale pentru a asigura calitatea şi eficienţa mediului urban şi deci a vieţii cetăţenilor. Tot prin acest document s-au adus contribuţii asupra conceptului de dezvoltare durabilă. Urbanismul traversează o gravă criză etică şi culturală. în conţinut şi detalii tehnice.

17 .