You are on page 1of 197

JOHN GRISHAM

Avocatul străzii
(Street Lawyer, 1998) 1 Bărbatul cu cizme de cauciuc paşi în lift în urma mea; nici nu l-am observat la început. Dar i-am simţit mirosul — unul greu, de fum, vin ieftin şi o viaţă dusă pe străzi, fără săpun. Eram singuri la urcare şi, cînd am aruncat, în sfîrşit, o privire în spate, i-am zărit cizmele negre, murdare şi mult prea mari pentru el. Purta un pardesiu ros şi destrămat pe margini, care îi ajungea pînă la genunchi. Dedesubt, una peste alta, tot felul de zdrenţe strînse peste mijloc, aşa că părea solid, aproape gras. Asta nu pentru că ar fi mîncat prea mult; iarna, la Washington, oamenii străzii îşi puneau pe ei tot ce aveau — sau, cel puţin, aşa părea. Era negru şi îmbătrînit, barba şi părul — netunse de multă vreme — erau încărunţite. Privea drept înainte, prin ochelarii de soare cu lentile groase, ignorîndu-mă cu desăvîrşire şi făcîndu-mă să mă întreb, pentru o clipă, de ce oare îl măsurăm aşa. Nu se potrivea cîtuşi de puţin cu locul acela. Nu era clădirea lui, liftul lui, nu şi-ar fi putut permite. Avocaţii de la toate cele opt etaje lucrau pentru aceeaşi firmă, la un preţ pe oră care încă mi se părea absurd, chiar şi după şapte ani. Încă un vagabond care se adăpostea de frigul de afară. La Washington, în centru, se întîmpla mereu. Dar noi aveam paznici care să ne apere de prăpădiţi. Ne-am oprit la etajul al şaselea şi, pentru prima dată, am observat că bărbatul nu apăsase nici un buton, nu alesese nici un etaj. Mă urmărea. Am ieşit cît am putut de repede din lift, păşind în splendidul hol, ornat în marmură, al firmei Drake & Sweeney şi uitîndu-mă în urmă exact atît cît să-l zăresc tot în lift, privind în gol şi continuînd să mă ignore. Doamna Devier, una dintre cele mai agere secretare de la intrare, mă salută cu dispreţul său obişnuit. — Fii atentă la lift, i-am spus. — De ce? — Un vagabond. Poate va trebui să chemi paza. — Ce oameni! rosti ea cu acel accent franţuzesc, afectat. — Fă rost şi de nişte dezinfectant. Am pornit mai departe, luptîndu-mă să-mi scot pardesiul din mers, uitînd cu totul de bărbatul cu cizme de cauciuc. Aveam întreaga după-amiază ocupată cu tot felul de întîlniri, discuţii importante cu oameni importanţi. Am dat colţul şi mă pregăteam să-i spun ceva lui lui Polly, secretara mea, cînd am auzit prima împuşcătură. Doamna Devier stătea în picioare, în spatele biroului, împietrită, privind fix spre ţeava lungă a unei arme aflate în mîna vagabondului nostru. Cum eu am fost primul sosit pentru a o ajuta pe biata femeie, bărbatul a întors, amabil, arma spre mine şi am înţepenit şi eu. — Nu trage, i-am spus, ridicînd mîinile. Văzusem destule filme ca să ştiu exact ce aveam de făcut. — Gura, mormăi el, rămînînd remarcabil de calm.

În spatele meu, pe hol, se auzeau voci. Cineva ţipă: "E înarmat!" şi vocile se îndepărtară, auzindu-se din ce în ce mai slab. Colegii mei ajunseseră la uşa din spate. Parcă îi şi vedeam sărind pe fereastră. Chiar în stînga mea se afla o uşă grea, de lemn masiv, care dădea spre o sală mare de şedinţe; întîmplător, în acel moment se aflau acolo opt avocaţi specialişti în litigii. Opt duri, fără frică, dintre cei care îşi petreceau timpul făcînd oamenii praf. Cel mai tare dintre ei era un tip scund, dar zdravăn şi tăios, pe nume Rafter; în clipa în care deschise brusc uşa, spunînd: "Ce naiba...?", ţeava puştii se răsuci dinspre mine spre el, iar bărbatul cu cizme de cauciuc avu parte exact de efectul pe care îl aştepta. — Lasă arma jos, porunci Rafter, oprindu-se în cadrul uşii; o fracţiune de secundă mai tîrziu, un alt glonţ străbătu secretariatul oprindu-se undeva în tavan, cu mult deasupra capului lui Rafter, reducîndu-l pe acesta la postura de simplu muritor. Întorcînd din nou arma spre mine, făcu un semn cu capul. Eu m-am conformat, intrînd după Rafter în sala de şedinţe. Ultimul lucru pe care l-am mai văzut de afară a fost doamna Devier, tremurînd la biroul ei, îngrozită de moarte, cu căştile casetofonului atîrnîndu-i pe după gît şi pantofii cu tocuri aşezaţi cu grijă lîngă coşul de gunoi. Bărbatul cu cizme de cauciuc trînti uşa în spatele meu şi mişcă uşor arma prin aer, pentru ca toţi cei opt avocaţi civili să o poată admira. Părea să funcţioneze foarte bine; mirosul prafului de puşcă se simţea mai puternic decît putoarea posesorului. Camera era dominată de o masă lungă, acoperită cu documente şi hîrtii care, cu numai cîteva clipe mai înainte, păreau teribil de importante. Prin ferestrele care ocupau un perete întreg se zărea un spaţiu de parcare. Două uşi dădeau spre hol. — În picioare, la perete, spuse bărbatul, folosind pistolul ca pe un argument foarte convingător. Apoi îl întoarse, aproape lipindu-l de capul meu. — Încuie uşa, îmi spuse. Aşa am şi făcut. Fără să scoată o vorbă, cei opt avocaţi se retraseră, cu picioarele împleticindu-se, spre perete. Fără să scot o vorbă, am închis repede uşa, întorcîndu-mă apoi spre el, pentru a vedea dacă e mulţumit. Nu ştiu de ce, dar nu puteam să-mi iau gîndul de la oficiul poştal şi de la schimbul acela oribil de focuri — un funcţionar prost dispus se întorsese după prînz şi doborîse cincisprezece dintre colegii săi. Mă gîndeam la masacrele de pe terenurile de joacă şi la măcelurile din restaurante fast-food. Iar victimele erau copii nevinovaţi şi, în general, cetăţeni cumsecade. Pe cînd noi, noi eram o trupă de avocaţi! Mormăind şi scuturînd arma, bărbatul îi alinie pe cei opt avocaţi lîngă perete şi, cînd se consideră mulţumit de poziţia lor, îşi îndreptă din nou atenţia asupra mea. Ce dorea? Putea pune întrebări? În cazul ăsta, la naiba, putea obţine tot ce dorea. Nu-i puteam vedea ochii din cauza ochelarilor de soare, dar el îi putea vedea pe ai mei. Arma era aţintită drept spre ei. Bărbatul îşi dezbrăcă pardesiul murdar, îl împături ca şi cum ar fi fost nou şi îl aşeză pe mijlocul mesei. Putoarea care mă deranjase în lift se simţea din nou, dar nu mai conta. Rămase la capătul mesei şi desfăcu încă un rînd de zdrenţe — un pulover gros, gri, încheiat cu nasturi în faţă. Gros, dintr-un anume motiv. Dedesubt, strînse pe talie, unul lîngă altul, nişte beţe roşii care, pentru ochiul meu neavizat, arătau a

dinamită. Tot felul de fire, ca nişte spaghete colorate, ieşeau din ambele capete ale fitilelor, totul fiind legat cu o bandă adezivă argintie. Prima mea pornire a fost să sar, să mă arunc la podea, dînd din mîini şi din picioare, sperînd să am noroc, sperînd ca glonţul să-şi rateze ţinta pe cînd, cu mîinile tremurînde, m-aş chinui să descui uşă; un alt glonţ ar şuiera pe lîngă mine în timp ce m-aş strecura prin uşă, ieşind pe hol. Dar îmi tremurau picioarele şi sîngele îmi îngheţase în vine. Cei opt, lipiţi de perete, suspinau şi gemeau, ceea ce l-a încurcat pe bărbatul care ne ţinea prizonieri. — Vă rog să faceţi linişte, spuse el pe tonul unui profesor răbdător. Calmul lui mă scotea din minţi. Aranja cu grijă cîteva spaghete de la brîu şi, dintr-un buzunar al pantalonilor foarte largi, scoase un ghem de frînghie de nailon şi un briceag. Pentru ca efectul să fie total, flutură arma spre feţele îngrozite din faţa Iui. — Nu vreau să rănesc pe nimeni, spuse. Frumos din partea lui, dar greu de crezut. Am numărat douăsprezece fitile roşii — suficient, eram convins, pentru ca moartea să fie imediată şi fără dureri. Apoi îndreptă iarăşi arma spre mine. — Tu, spuse el, leagă-i! Rafter nu mai putea suporta. Făcu un pas foarte mic înainte şi spuse: — Ei, omule, ce vrei de fapt? Al treilea glonţ trecu pe deasupra capului lui, înfigîndu-se cuminte în tavan. Bubuitura răsună cu forţa unui tun şi doamna Devier, sau o altă duduie, se auzi ţipînd în hol. Rafter se lăsă brusc în jos şi apoi încercă să se ridice din nou în poziţie de drepţi, chinuindu-se pînă cînd Umstead îl pocni drept în piept, cu cotul său bovin, lipindu-l la loc de perete. — Taci! îi spuse Umstead printre dinţi. — Nu-mi spune mie "omule", ripostă bărbatul, astfel că se renunţă imediat la acel apelativ. — Cum ai dori să-ţi spunem? l-am întrebat, simţind că eram pe cale să devin liderul ostaticilor. Am rostit cuvintele cu blîndeţe, foarte respectuos, iar el mi-a apreciat atitudinea. — "Domnule", răspunse el. Nimeni nu avea absolut nimic împotrivă să-i spună "domnule". Telefonul începu să sune şi, pentru o fracţiune de secundă, am crezut că bărbatul va trage în el. În loc de asta, îl apucă şi îl trînti pe masa, în faţa lui. Ridică receptorul cu mîna stîngă; în dreapta continua să ţină arma, iar aceasta era îndreptată tot spre Rafter. Dacă nouă dintre noi am fi avut drept de vot, Rafter ar fi devenit primul miel dus la tăiere. Opt pentru, unul împotrivă. — Alo, spuse "Domnul". Ascultă cîteva clipe, apoi închise. Se trase cu grijă spre scaunul din capul mesei şi se aşeză. — Ia funia, îmi spuse. Voia să-i leg pe toţi opt de încheieturile mîinilor. Am tăiat bucăţi de frînghie şi am făcut noduri şi m-am străduit din răsputeri să nu privesc feţele colegilor mei, cărora le grăbeam moartea. Simţeam arma în spate. El dorea să-i leg strîns şi eu mă prefăceam că-i învineţesc de-a binelea, lăsînd totuşi legătura cît mai largă cu putinţă. Rafter mormăia ceva în barbă şi îmi venea să-l pocnesc. Umstead reuşi să-şi flexeze încheieturile şi aproape că izbuti să-şi desfacă

după ce abia reuşisem să-l leg. — De ce să ne omori? l-am întrebat. fără grabă. singurul meu prieten din toată trupa. scrutînd parcarea de jos. şi i-am transmis mesajul. dacă m-ar fi văzut cineva. singurul partener în conducere dintre cei de faţă şi trecuseră doar doi ani de la primul său atac de cord. cumva să supravieţuim. cu firele petrecute peste piept Îşi coborî privirea şi trase uşor de un fir roşu. specializată în procesele intentate marilor trusturi comerciale. A mea se afla în ultimul stadiu al unei lungi perioade de distrugere. Ochelarii de soare erau îndreptaţi spre mine la sfîrşitul acestui mic avertisment. Aveam aceeaşi vîrstă. Îmi aminteam cum veniserăm împreună în lift şi faptul că părea să nu aibă nici o destinaţie precisă. pentru ca tot ce avea să se întîmple să fie clar memorat. şi intraserăm în firmă în acelaşi an. El studiase la Princeton. Soţiile noastre erau amîndouă din Providence. în clădirea terorizată de "Domnul". — Ce rost ar avea? l-am întrebat. O singură maşină de poliţie se afla acolo. fiecare silabă fiind accentuată la fel. iar "Domnul" îmi ceru să trag jaluzelele peste cele cinci ferestre mari. care îşi făcuse enervantul obicei de a se juca. — Ce vrea? — Încă nu ştiu. firma Drake & Sweeney avea opt sute de avocaţi în filiale din toată lumea. Acolo ne aflam şi noi — nouă tipi albi şi "Domnul". treizeci şi doi de ani. Era cel mai bătrîn. Malamud era transpirat şi respira sacadat. — N-am de gînd să stau la discuţii cu tine. "Domnul" făcu un semn cu arma şi conversaţia luă sfîrşit. Evitînd să stau în bătaia armei. La ultima numărătoare. neatent. deschizîndu-l Ia volumul maxim. nici o justificare pentru a ne omorî. aşa că am îndurat o chinuitoare tăcere care a durat paisprezece minute. eu la Yale. onorată instanţă. L-am sunat pe Rudolph. cu farurile aprinse. — Sîntem în mare formă. am rămas în picioare lîngă masa de şedinţe. Nu era nimeni în ea. Se auzi prima sirenă de poliţie. debită el. îi răspund. mi-am privit ceasul. Te rog. dar cunoscuse şi zile mai bune. ca şi cum. Părea să nu existe nici un motiv. — Eu nu vreau. Nu mai sînt alte întrebări. M-am simţit obligat să spun ceva. Pentru moment era vagabond. metodic. — Sînteţi toţi în viaţă. Nu îmi venea să cred că vom muri. Vorbeam prin interfonul pe care "Domnul" tocmai pusese stăpînire.frînghia complet. la doi paşi de "Domnul". fără grabă. aş fi fost salvat. poliţiştii intraseră deja în clădire. Eram sigur că nici unul dintre noi nu-l mai întîlnise pînă atunci. N-am putut să nu-l privesc pe Barry Nuzzo. "Domnul" dorea linişte. dacă reuşeam. din multele care aveau să urmeze. Nu era decît un nebun în căutare de ostatici — ceea ce făcea din crimă un lucru . Jumătate dintre aceştia se aflau la Washington. Chiar aşa am şi făcut. Mă simţeam norocos că nu am copii. Cum sînt avocat şi fiecare clipă contează. Mike? mă întrebă el. Ne-am privit în ochi şi amîndoi ne-am gîndit la copiii lui. Era ora 13. Tipul mi-a cerut să-l sun pe "şeful" şi să-l informez că era înarmat şi legat cu douăsprezece batoane de dinamită. Căsnicia lui mergea bine — făcuseră trei copii în patru ani. fă orice vrea el. 20. dar de ce nu? Am fost şocat de dicţia lui — un ritm lent. disperat să deschid un dialog. partenerul aflat la conducerea secţiunii mele.

îmi spuse el. banii. Cu arma lipită de ceafă. Mike. — Da. Supă cu biscuiţi. Unul din aceste lucruri era somnul. ceasul şi banii pe masă şi am început să scotocesc prin buzunarele celorlalţi ostatici. în aşteptarea încheierii crizei . Apoi aveau să înceapă să apară şi anecdotele cu avocaţi morţi. — Adună toate portofelele. — Singur? — Nu. Era un fost coleg de facultate. ezitînd o secundă. — Supă. m-am întîlnit cu un prieten.aproape normal. ceasurile. am întredeschis uşa şi am aruncat servieta în hol. apoi se uită spre cei opt avocaţi. — Pentru aproapele vostru. de fapt. prea surprins ca să mă gîndesc la vreo minciună. — Ce ai mîncat la prînz? mă întrebă "Domnul". acest domn vrea ca eu să deschid uşa cea mai apropiată de secretariat şi să pun o servietă neagră pe hol. Clătină din cap. afară. după standardele actuale. deşi majoritatea dintre noi dormeam puţin. din Philadelphia. şi am fost bucuros să o primesc. Puţine lucruri îi puteau împiedica pe avocaţii din firmele mari să savureze încărcarea notelor de plată pe oră ale clienţilor lor. Mi-l imaginam pe comandantul trupelor speciale stabilindu-şi cartierul general în biroul lui. Era exact genul de măcel nebunesc ce putea ţine prima pagină a ziarelor timp de douăzeci şi patru de ore. la un centru pentru săraci. Parcă vedeam titlurile şi îi auzeam pe reporteri. Erau cîţiva din grup cu o pofta zdravănă de mîncare şi treizeci de dolari n-aveau cum să le satisfacă apetitul. cu gravitate. — Treizeci de dolari. Auzeam voci pe hol şi sirenele. Dacă avea de gînd să facă un sondaj. — Rudolph. făcîndu-i pe oameni să clatine din cap. spuse "Domnul". mărirea preţului. sînt tot eu. mai ales în cazul cînd clientul plătea prînzul. dar refuzam să cred că avea să se întîmple aşa. Mike. speram că aveau de gînd să mintă. — Ştii ce am mîncat eu? mă întrebă el. agitînd din nou arma. — Pui la grătar cu salată Caesar. bijuteriile. repetă el. — Pot să întreb de ce? i-am cerut eu. Văzînd cum trece timpul. Mesele în oraş încurajau. Înţelegi? — Da. Asta nu i-a plăcut. — Nu. — Nu. Ai putea hrăni o sută dintre prietenii mei cu treizeci de dolari. Care e situaţia? — Totul e în regulă. Supă gratuită. lăsîndu-ne fără grai. m-am trezit întrebîndu-mă cum naiba aveau să reuşească restul de patru sute de avocaţi din clădire să-şi umfle onorariile. ca şi cum aş fi înţeles dintr-o dată ce păcat teribil comisesem. nicăieri. Mi-a cerut să pun toată prada într-o servietă. Mi-am pus portofelul. să o încui şi să-l sun din nou pe "şeful". i-am răspuns. rupînd tăcerea. ştii? Am încuviinţat. Pentru două persoane. Uite. Vorbesc pe interfon. N-am văzut pe nimeni. — Cît a costat pentru amîndoi? — Treizeci de dolari. Rudolph a răspuns la primul semnal sonor. o staţie radio a poliţiei zbîrnîia undeva pe afară.

iar dacă într-adevăr dormea. vreo doi erau gata să spună: "Mai bine m-ai împuşca!". — Se ocupă serviciul financiar al firmei... abia reuşind să se . Nici asta nu i-a plăcut. Iar Rafter dorea ca eu să fac pe eroul. asta. l-am sunat pe Rudolph.. îţi completează formularele de impozit? — Adică. Numai pe cele de anul trecut. Păi. temîndu-ne că "Domnul" ar putea începe să ne execute. Deşi Rafter era cel mai dur şi cel mai eficient avocat al firmei. pentru a-mi atrage atenţia. Doreau doar să se termine odată. majoritatea stînd în propriile maşini. cît se poate de treaz şi cu glasul limpede. mă rog. "Domnul" păru să aţipească o clipă. nu-mi amintesc. — Eu. — Să nu minţi. fă ce-ţi spun. parcă sugerîndu-mi să fac ceva. — Aha. stai să mă gîndesc.. — Cine. Soţia mea se ocupă de notele de plată şi alte lucruri de genul ăsta. acum!". în parcare. Parcă îi şi vedeam. dar mă şi ameninţa cu pistolul. 2 Proaspăt uns pe postul de scrib al grupului. nu avea să piardă nici un bănuţ. Nu primeam ordine. — Atunci. Ne-am holbat cincisprezece minute la aparatul fax din colţul camerei. pur şi simplu. şi gata! i-am cerut. vorbind la telefonul celular şi încărcînd vreun client.. Strîngeam în mînă copiile transmise prin fax. la etajul al doilea. — Aici. ah. pentru că "Domnul" a zbierat:. mă luase prin surprindere. apoi smuci capul într-o parte. afară. jos. — Trimite-le aici prin fax. Ca la un semn. o făcea ţinînd strîns înfricoşătorul fir roşu în mîna stingă. vreau să mi le aduci. dacă formularele 1040 nu-şi făceau apariţia mai repede. Aşa că. aşa că i-am zbierat şi eu în urechi. pentru Fisc? — Mda. mi-a indicat "Domnul". Nu numai atît. Le-am privit feţele. Tovarăşii mei stăteau de aproape două ore în picioare. Nu lucram în acelaşi sector şi nici nu ne aflam în armată. "Domnului" nu i-a plăcut răspunsul meu şi nu avea de gînd să se dea bătut. încă strînşi unii în alţii. şi asta cît mai repede. Probabil că am ezitat prea mult. m-am aşezat acolo unde. am decis eu. — Cîţi bani ai cîştigat anul trecut? mă întrebă brusc "Domnul". Fă rost de fişele de impozitare ale tuturor celor de aici. toţi cei opt avocaţi începură să se foiască. — O sută douăzeci de mii. Bărbia îi căzu în piept şi începu să respire mai greu. în clădire? — Da. De pomană. Firma. din ei? — Cît am dat. Problema era că "Domnul" ţinea arma în mîna dreaptă.ostaticilor... Rafter îşi drese vocea. Din nou.. Unora dintre grangurii de acolo nici nu le păsa cum se va sfîrşi. ăă. cu pistolul. ? — Da. cu spatele la perete. la căldurică. încă nu era partener. — Cît ai dat. a ezitat şi el.

Treceţi chiar pe lîngă mine. iar eu sînt sigur că o parte din ei au fost trimişi ca ajutor pentru cei săraci. Şi două mii. iar asta îmi ridica pulsul la peste o sută. făcînd toate acele lucruri care se văd la televizor. legate în mod firesc de un stil de viaţă confortabil. i-am răspuns. răbdător. ajutorarea copiilor dependenţi de droguri şi altele de genul ăsta. Nu eram consultant financiar. se căţărau în copacii din apropiere. — Ai fost vreodată flămînd? Îi plăceau răspunsurile simple. reprezentînd cheltuielile ei din anii de studenţie. iar o parte frumuşică din banii ăştia s-au dus spre asistenţa socială. după achitarea împrumutului pentru studiile lui Claire. Toţi faceţi la fel. Ceea ce nu se putea spune şi despre noi. Mi-am găsit declaraţia de impozit şi am început să răsfoiesc paginile. fără să mă grăbesc. Impozabili. pe trotuar. cu scopul final de a încerca. — Am dat o mie de dolari pentru Universitatea Yale. O sută douăzeci de mii. Niciodată. Îşi acceptase soarta şi era gata să moară. iar sarcasmul şi ironiile mele nu puteau duce la nimic bun. — Faci o grămadă de bani şi totuşi eşti prea lacom ca să-mi dai şi mie nişte mărunţiş. de o uimitoare diversitate — şi. li se muiau picioarele şi abia mai puteau sta drept. — Ai dormit vreodată în zăpadă? — Nu. am spus. răbdarea lui începea să mă scoată din minţi. într-un fel oarecare. Se juca întruna cu firul roşu. — Cît ai dat celor flămînzi? — Am plătit impozite în valoare de cincizeci şi trei de mii de dolari. fundaţia trimite banii în tot oraşul. i-am răspuns. De fapt. să-i tragă un glonţ în ţeastă — lucru pe care cel în cauză îl ignora cu desăvîrşire. — Cît ai dat pentru opere de caritate? Eram sigur că nu puteam minţi. politicos. studiind planurile birourilor noastre. Dar am plătit cincizeci şi trei de mii pe impozite — federale şi altele.mai mişte. investisem numai douăzeci şi două de mii în fonduri mutuale. pentru un minunat apartament în Georgetown. Claire cîştigase treizeci şi una de mii de dolari din munca de chirurg rezident cu vechime de doi ani. — Nu. asigurările de sănătate. Presupuneam că băieţii din trupele speciale se strecurau prin gurile de ventilaţie. din generozitate? — N-am avut nimic împotrivă. plus doua mii patru sute pe lună. Dar chinul lor abia începea. — Cît ai dat săracilor? Mă îndoiam că banii pentru Yale ajungeau să-i hrănească pe studenţii săraci. se furişau pe acoperişurile clădirilor vecine. "Domnul" aştepta. unei fundaţii locale. îmi spuse el. asemenea celor mai mulţi dintre concetăţenii mei. Bucuros de cunoştinţă. De ce . — Şi ai făcut toate astea de bunăvoie. Arătau groaznic. două maşini ultimul tip cu ipotecile obligatorii şi o mulţime de alte cheltuieli. i-am spus. care stau acolo şi cerşesc. minţind. dar aveam încredere în talentul meu de a-l duce cu preşul. Voi cheltuiţi mai mult pe cafele decît mine pe mîncare. rosti el şi agită arma spre restul celor prezenţi. Cum te numeşti? — Michael Brock. aşa că venitul nostru total era destul de frumuşel. — Cîţi bani ai cîştigat anul trecut? — Ţi-am mai spus. — Ei bine. — Tu mai întîi.

şi puteam să-mi imaginez foarte bine ce plănuiau cei din parcare. înghesuite pe ultimele pagini ale formularului — proprietăţi închiriate. către Fondul social al capitalei. Un elicopter plutea în aer. Soţia mea şi cu mine dăm mulţi bani pentru operele de caritate. Am răsfoit documentele lui Nate. (3) ai să-ţi petreci toată viaţa pe trotuar. Nate era unul dintre numeroşii parteneri care cîştigaseră peste un milion de dolari. lăsînd celelalte două sute de mii pe masă. în dreptul fiecăruia. pe bolnavi. Numai Rafter se uita spre masă. Îmi amintesc de o donaţie. în sala de şedinţe. — Cît ai dat pentru cei flămînzi şi fără adăpost? Căutam adevărul. — Cred că despre mine e vorba. El nu părea să dorească nici să vorbească. — Un milion o sută de mii. în tonul lui se simţea o notă de sarcasm. cea la care visam cu toţii. El rămase cîteva clipe pe gînduri. Mai erau destule alte venituri. cred că de cinci mii de dolari. — Ai cîştigat un milion de dolari. — Nu-mi amintesc exact. Avea publicul lui. Malamud era singurul dintre noi cu rangul de partener în firmă. Rareori se întîmpla să vezi detaliile cele mai intime despre succesul unui partener. dividende. M-am decis să nu risc.: dacă îţi dau ceva mărunţiş. Nu avea de gînd să ne permită să-i explicăm cît de generoşi eram noi de fapt. aşa este. venitul din anul precedent şi sumele oferite pentru operele de binefacere.nu puteţi să-i ajutaţi pe săraci. pe cei fără adăpost? Aveţi atît de mulţi bani! M-am trezit privindu-i pe nemernicii aceia lacomi. sugeră Malamud. distribuie bani celor nevoiaşi. ripostă "Domnul" şi. îi spuse lui Malamud. Respectînd instrucţiunile "Domnului". aşa cum făcea şi "Domnul" şi nu mi-a plăcut deloc ce vedeam. Cei mai mulţi îşi studiau vîrfurile pantofilor. o mică afacere — dar bănuiam că dacă "Domnul" punea mîna pe hîrtii. Fusese un an foarte bun. Ah. — Care dintre tipii ăştia cîştigă cei mai mulţi bani? mă întrebă el. aşa că nu puteam comunica. sînt convins că ştii. nici să negocieze cu cineva. pentru prima dată. pînă cînd am dat de formularele lui. care nu se simţea deloc ruşinat din cauza asta. Se lăsă din nou tăcerea. socotind toate reducerile individuale. gîndindu-se exact la ceea ce ne trecea tuturor prin minte atunci cînd dădeam peste "Domnii" din Washington D. (2) nu faci decît să cerşeşti mai departe. atunci (1) dai fuga la magazinul de băuturi. — Cum te numeşti? — Nate Malamud. cifrele riscau să se dovedească prea complicate pentru el. aşa că am căutat prin hîrtii. dar faptul în sine nu-mi producea nici o plăcere. domnule? Cîştigul brut? Compensat? Net? Impozabil? Venit din salarii şi plăţi directe? Sau venitul din afaceri şi investiţii? Salariul pe care Malamud îl primea de la firmă era de cincizeci de mii de dolari pe lună. undeva în apropiere. asta ştiam cu toţii. — Da. Noi dăm mulţi bani. Mi-a cerut să fac o listă cu cele nouă nume şi. — Sînt sigur că eşti fericit. liniile telefonice erau blocate. C. iar prima anuală. era de cinci sute zece mii. codurile Fiscului sînt o minunăţie! Ce doriţi. i-am răspuns. — Cît? mă întrebă "Domnul". Şi sîntem fericiţi că o facem. care. . Nu voia să audă decît date precise.

Am fost îngrozit să constat că amicul meu Barry Nuzzo cîştiga cu unsprezece mii mai mult decît mine. guvernul ne ajuta ca să plătim chiria. pe măsură ce lucrurile se prelungeau mai mult. Mîncare pentru bebeluşi. brut. cu piciorul. La extrema cealaltă se afla Colburn. ştiam că. — Taci din gură! Agita din nou pistolul prin aer. De la bun început. jivinele au pus mîna pe guvern şi banii s-au dus. cei bogaţi. în timp ce voi cîştigaţi milioane. — Rotunjind suma. Eu nu voiam să .. Nu pomenise nimic despre executarea cîte unui ostatic la fiecare oră. totuşi. — Avem centre în tot oraşul. Calculul pentru Malamud a fost complicat. i-am răspuns.Mi-a luat ceva timp şi nu ştiam dacă să mă grăbesc sau să reflectez. care făceau altădată bani frumoşi — vin şi îşi sacrifică din timpul lor. ori cu drăgălaşele voastre cluburi pentru albi. că să-i ajute pe bolnavi. în acelaşi oraş cu voi. clătinînd capul încet. Eu priveam fix hîrtiile din faţa mea. unde faceţi licitaţie cu vin şi autografe şi dai cîţiva dolari în beneficiul cercetaşilor. Dar unele dintre acele fonduri de caritate. Eu vorbesc despre mîncare. bebeluşii rabdă seara de foame şi plîng. ajungem la trei milioane de dolari. Pe vremuri. i-am raportat "Domnului". un asociat cu trei ani vechime. Nu iau nici un ban. lăsînd la vedere. Ne va ucide. În acelaşi timp. — Nu vreau valoarea totală a contribuţiilor. care părea să fi aţipit din nou. sau pe oamenii de felul meu. în aceeaşi categorie cu aceia care ascultă simfonii şi merg la sinagogă. — Şi cîţi bani pentru săraci? întrebă el. Nu puteam să mint. poate să descopăr brusc ceva în documente şi să spun: "La naiba! Uite-aici! Am donat o jumătate de milion pentru policlinici şi centre de masă!" Exact aşa ar fi făcut Rafter. renunţînd doar la o parte infimă din ei. — Da' policlinici? Noi avem nişte policlinici modeste. beţele roşii de sub banda adezivă argintie. Cîte adăposturi sînt menţionate în hîrtiile alea? Nu reuşeam să inventez nimic. Mîncare pentru flămînzii care trăiesc aici. dacă aceste cifre nu-i vor fi pe plac? Poate nu e cazul să mă grăbesc. Cîţi bani le-aţi dat voi celor de la aceste centre? Aţi dat ceva? — Direct. Nu mă puneţi pe mine. Cît aţi dat pentru mîncare? Se uita la mine. era limpede că noi. Însă nu era felul meu. care cîştigase doar optzeci şi şase de mii. Nu m-am grăbit. Aveam timp să discutăm mai tîrziu despre asta. locuri unde cei sărmani şi fără adăpost pot găsi ceva de mîncare. pentru că le e foame.. ne ajuta să cumpărăm medicamente şi cele necesare. Îşi împinse scaunul în spate. — Dar adăposturile pentru săraci? Locurile unde noi dormim cînd afară sînt minus douăsprezece grade. cîştigaserăm o mulţime de bani. în toată splendoarea lor. a continuat el. Cît daţi voi pentru policlinici? Rafter mă privea de parcă ar fi fost de datoria mea să fac ceva. De fapt. i-am răspuns moale. cumsecade. Chiar în acest oraş. — Contribuţii în sumă totală de o sută optzeci de mii. unde doctorii — oameni buni. speriindu-ne. scenariile salvării noastre deveneau din ce în ce mai puţin probabile. — Nici unul. unde se serveşte supa săracului. Chiar aici. nimic. Acum. Nu dorea eliberarea prietenilor lui din închisoare. strîngînd. între degete firul roşu. nu părea să vrea nimic. Sări în picioare.

Şi să fie suficient pentru zece persoane. şi nici măcar un bănuţ pentru cei bolnavi şi flămînzi. Pînă la urmă. Cei de acolo pun mai multe legume în zeamă. Inima parcă încetase să-mi mai bată şi îmi ţineam respiraţia. Iar pîinea nu e aşa de veche. În loc să-l împuşte pe Colburn. Şi o mulţime de ambulanţe. nu mai comenta! am strigat la el. care aveau încheieturile mîinilor legate de ale lui.. ăăă. păşi înapoi. pentru centrele de masă? — Nimic. năpustindu-se asupra micuţei misiuni liniştite. domnule. cu supliment de pîine. Nuzzo îi dădu trei răspunsuri identice şi "Domnul" merse mai departe. O comandă de zece porţii. Rudolph. Parcă-i şi vedeam pe prietenii noştri. Iar eu am înţeles că nu avea de gînd să ne omoare.. tîrşindu-şi picioarele. ne anunţă că-i era foame şi îmi ceru să-l sun pe şef şi să comand nişte supă de la Misiunea Metodistă de pe Strada L. spre nemulţumirea lui Rafter şi Malamud. cum se întîmplă în majoritatea cantinelor. — Trei milioane de dolari. Nu-l împuşcă pe Rafter. — Cît. unde zdrenţăroşii străzii stăteau aplecaţi asupra castroanelor de supă şi se întrebau ce naiba se întîmplă. "Domnul" era mult mai ager decît părea. Omul ridică încet arma şi o îndreptă direct spre nasul lui Colburn. "Domnul" făcu încă un drum pînă la fereastră cînd se auzi din nou zumzetul elicopterului. omul se întoarse spre Nuzzo şi repetă cele trei întrebări. — Fă ce-ţi spun. scuzaţi-mă.fiu împuşcat. spuse el. ţintind. camera băieţilor. gata să izbucnească în plîns. jos şi se întoarse pe lîngă marginea mesei. Umstead era agitat de vreo oră. Am răsfoit documentele. spuse Colburn. uită cu totul de ceea ce se întîmpla acolo. — Tu cît ai dat pentru policlinici? — Nimic. Cum putea face rost de dinamită un vagabond oarecare? Şi cine îl putea învăţa cum s-o armeze? Pe înserat. prin jaluzele. la ora cea mai aglomerată. — Cantina face transporturi la cerere? întrebă Rudolph. pentru adăposturile celor fără locuinţă? — Nimic. — Cît. dezamăgindu-ne în bună măsură pe toţi ceilalţi. spuse "Domnul". Brusc. . "Domnul" îmi spuse să închid şi blocă din nou liniile telefonice. străbătînd oraşul ca vîntul.. — Poliţai peste tot. Ce fel de invazie plănuiau oare. în zona de nord-vest. atenţi mai ales la explozibil. doar atît de tare cît să-l putem auzi. în timp ce "Domnul" se îndrepta spre ferestre. Aruncă o privire afară. Sînteţi nişte nemernici. îşi mîngîie barba şi reflectă asupra situaţiei. nu se mai putu stăpîni. Aceştia îi urmăreau fiecare mişcare. oprindu-se foarte aproape de ostaticii săi. Cuvintele sale răsunară. Ne simţeam nişte nemernici. punînd aceleaşi întrebări şi primind aceleaşi răspunsuri. cu o umbră de îndoială în glas. aruncînd o privire afară. rosti el dezgustat. — ĂĂ. în întreaga cameră. strîngînd pleoapele. la mai puţin de un metru distanţă. colţ cu 17. cu un elicopter? Poate că era pentru evacuarea răniţilor. plus un escadron întreg de poliţişti.. dar chiar trebuie să mă duc la. prin boxe.

ci ajutaţi şi la alungarea lor în stradă. Rafter şi compania erau uşuraţi să se poată odihni. După ce stătuseră în picioare timp de cinci ore. aşteptă cîteva minute şi rosti. de alun. Agitînd din nou pistolul. Se auzi o bătaie puternică în uşă. pe acoperişul unei clădiri vecine. vreme îndelungată. bineînţeles. îmi porunci să-l dezleg pe Umstead. spuse Umstead. Probabil că viaţa pe străzi te învaţă să fii răbdător. plină cu pîine. la cîţiva paşi în spatele "Domnului". spuse "Domnul". cu ochii ascunşi în spatele ochelarilor de soare şi capul perfect nemişcat. Dacă el dorea să ne arunce vorbe grele. "Domnul" era chiar în spatele lui. . am reuşit s-o mişcăm vreo doi metri. — Voi nu numai că îi ignoraţi pe cei fără adăpost. Poate că "Domnul" îi văzuse. fără să avem idee despre ce vorbea. Umstead şi cu mine am primit ordin să ne aşezăm pe scaune. spuse "Domnul". domnule. Ne aflam în plină negociere. încuviinţam din cap. încurcaţi. din nou. Aşteptam. Rudolph răspunse că a înţeles. "Domnul" ne spuse să mutăm masa de conferinţă lîngă ferestre. termină. Nu ştiu dacă era ceva de băut. în timp ce noi priveam în pămînt. N-am să înţeleg niciodată de ce a făcut aşa ceva. intonînd acelaşi refren. ca majoritatea mobilelor de la firma Drake & Sweeney. aflat destul de aproape de piciorul drept al lui Colburn. Domnul aruncă o privire de jur-împrejurul camerei şi observă un vas de porţelan. cînd uşa se deschise. M-a pus să-i leg pe Malamud şi pe Rafter împreună. fără să se adreseze nimănui în mod special. Noi. cu arma la mai puţin de treizeci de centimetri de capul lui Umstead. o descuie şi se întoarse spre "Domnul" pentru instrucţiuni. Cînd. dar eu îmi închipuiam că dorea un scut împotriva trăgătorilor de elită. aceeaşi întrebare. Nimeni nu a îndrăznit să-l întrebe de ce. Comanda noastră ajunse cu cîteva minute înainte de ora şapte. Am zărit patru pahare mari de plastic cu supă şi o pungă maronie de hîrtie. de colo-colo. Nu mai pot să mă ţin. am aflat că poliţia trimisese cîţiva franctirori. — Cine ne-a evacuat? mormăi el. — Camera băieţilor. camuflaţi. "Domnul" îmi spuse să dau un telefon şi să anunţ poliţia că va omorî pe unul dintre noi. Umstead scoase florile proaspete din vază şi. la celălalt. Schimbarăm o privire între noi. Masa avea aproape şapte metri lungime şi. cu spatele la noi."Domnul" continua să-şi mîngîie barba. Apoi i-a obligat pe restul de şapte ostatici legaţi să se aşeze pe masă. în sfîrşit. Omul părea să fixeze cu privirea un punct de pe masă. la capătul mesei. Omul părea mulţumit să stea aşa. lăsîndu-l pe pe Umstead liber ca pasărea cerului. N-am aflat niciodată. Umstead se îndreptă spre uşă. era din lemn masiv. Ce mai e şi asta? — Trebuie să mă duc la toaletă. imensele cantităţi de hîrtie pe care le produceam noi. aşezat cuminte pe o măsuţă pentru cafea. — Camera băieţilor e chiar aici. tăcut. cu mine la un capăt şi Umstead gîfîind. Mai tîrziu. — Deschide uşa foarte încet. I-am explicat cu grijă toate astea lui Rudolph şi am subliniat că nu trebuie să se încerce nici o acţiune de salvare. urină îndelung. Eu stăteam în picioare. pînă cînd "Domnul" ne-a spus să ne oprim. cu spatele la perete. în timp ce "Domnul" a luat şi el loc. noi eram perfect de acord cu asta. dacă vede sau aude vreo mişcare afară. aproape ca un şcolar. Mîncarea era aşezată pe un mic cărucior pe care asistenţii noştri îl foloseau pentru a căra.

s-au relaxat şi mi-au făcut un examen de rutină. Am crezut că am fost şi eu lovit şi îmi amintesc că am urlat de durere. familiile şi prietenii aşteptau. Am făcut un duş fierbinte. Cînd Umstead s-a aplecat să apuce căruciorul. Nimic nu conta. Eu eram în genunchi. departe de firul roşu. cu apa curgînd de pe mine. O dată ce i-am convins că sîngele nu era al meu. Mi-au dat un calmant. spre camera de conferinţe. drept fluid cerebrospinal. am fost dus într-o sală mică de gimnastică. M-am schimbat în hainele altcuiva. aflată la subsol. pulsul o luase razna. Ceea ce îmi doream din suflet era să fac un duş. ieşeau aburi din mine. izbucniră în urale.Umstead făcu un pas afară. cît mai departe cu putinţă de "Domnul". aşteptînd să fim salvaţi. îndelung. — Sînt în stare de şoc? am întrebat. Cu atîtea uniforme. puse mîna pe cărucior şi se pregătea să-l tragă înapoi. iar trăgătorul l-a făcut praf. cîteva zeci dintre ei. în hol. apăsîndu-mi palmele peste ochi. dar nici unul nu era. mai tîrziu. reuşind să prindă momentul de care avea nevoie. şi m-am întors . totul părea mai întunecat. Pentru că eu eram plin de sînge. 3 La primul etaj. spre lifturi. Presiunea sîngelui crescuse. Aveam sînge pe faţă şi pe cămaşă şi un alt fel de lichid. pe care doctorul l-a descris. m-am repezit spre cealaltă uşă. din întîmplare. Zeci dintre asociaţii şi colegii noştri erau înghesuiţi în birouri şi pe holuri. iar ea nu se putea deranja să vină şi să aştepte lîngă restul familiilor. Eu însă. capul "Domnului" a rămas expus. cu viaţa atîrnînd de un fir de păr. iar eu m-am trezit instantaneu cu faţa plină de sînge şi lichid cerebral. aşteptînd să explodeze dinamita. ca nişte curci opărite. la vreo treisprezece metri distanţă. cînd glonţul despică aerul. M-au pus să mă întind pe o masă zece minute. "Domnul" s-a legănat pe spate. Nu ştiam. Holul se umplu imediat de poliţişti din trupele speciale. soţia mea. respiram. se apropiau de noi. ca să-mi verifice tensiunea. fără să scoată un sunet. apoi am rămas în picioare. Umstead zbiera undeva pe hol. Mi-am spălat părul de trei ori. Am descuiat-o şi am dat-o de perete şi am mai apucat să-l văd pentru o ultimă oară pe "Domnul" cum se zvîrcolea pe unul dintre valoroasele noastre covoare orientale. Sala aparţinea firmei noastre şi. strigînd şi repezindu-se spre uşă. era ignorată de avocaţi. Avea braţele larg desfăcute. Un singur trăgător al poliţiei era ascuns în spatele unei servante de lîngă biroul doamnei Devier. Unde era Claire? Stătusem şase ore sub ameninţarea armei. aşa mă simţeam. Ceilalţi şapte săriră jos de pe masă. Trăiam. — Probabil că nu. la nesfîrşit. jumătate dintre ei trăgîndu-i pe ceilalţi. o fracţiune de secundă. practic. Am fost imediat înconjurat de doctori. Timpul împietrise. ghemuiţi. — Sînteţi rănit? m-au întrebat. La vederea noastră. mult prea mari. Eram prea ocupaţi ca să mai facem exerciţii şi oricine era prins afară din birou putea fi sigur că primeşte şi mai mult de lucru. cu mult şampon. Ne-au apucat şi ne-au dus dincolo de secretariat. departe de acel infern. toţi îmbrăcaţi cu veste de protecţie şi nişte căşti înspăimîntătoare.

o străfulgerare de lumină albă. zîmbind pentru prima dată. în timp ce eu. Nimeni nu era rănit. — Te duc eu acasă. explozibilele se fîsîiseră atunci cînd purtătorul lor căzuse la podea. Gîndurile mele erau lente şi neclare. care de televiziune. Polly ştia că nu mai rămăsese mare lucru din căsnicia mea. pe viu. de parcă realizasem ceva deosebit. Una dintre ambulanţe era parcată cu spatele la clădire. departe de "Domnul" şi explozibilele lui. — Ai nevoie de puţină odihnă. îmi spuse el. Oare credea că o zi liberă îmi putea rezolva toate problemele? — Nu m-am gîndit la ziua de mîine. Vino după mine. Polly porni în fugă spre maşină. Doream să vorbesc cu Barry Nuzzo. Ah. Polly îmi adusese pardesiul. îmi spuse Polly. mijloacele de informare. Le-am mulţumit doctorilor şi am părăsit sala de gimnastică. Sînt viu! Am strîns pleoapele şi am rostit o scurtă. ba chiar şi o maşină de pompieri. nu? Avocaţii scăpaseră cu viaţă. Majoritatea avocaţilor şi funcţionarilor aşteptaseră. geamuri sparte. dar tovarăşii mei de prizonierat plecaseră. Aveam nevoie cu disperare de aşa ceva. şi-a făcut apariţia şi m-a strîns îndelung în braţe. aşa că l-am îmbrăcat peste treningul prea larg. aşteptînd fără îndoială să-l ducă pe "Domnul" la morgă. i-am răspuns. — Te simţi bine? mă întrebă ea. cu stîngăcie. entuziasmul de la Drake & Sweeney se risipi rapid. Cum carnagiul fusese redus la minimum. Dar nu obţinuseră povestea pe care o doreau. Sînt viu! Sînt viu! îmi repetam fără încetare. da. toate astea înregistrate cum se cuvine. Polly. — Sînt nişte reporteri afară. aveau doar pielea puţin jupuită pe la încheieturi. priveam circul de la intrare. Secretara mea. Rudolph m-a întîmpinat în hol şi. spuse Polly. cadru după cadru dintr-un film fără subiect sau decor. braţe şi picioare căzînd pe jos. — Unde e Claire? am întrebat-o. pentru un nou control al tensiunii. Încerc să prind legătura acolo. Papucii brodaţi arătau ciudat. — A fost chemată de urgenţă. Erau acolo maşini de poliţie. m-a strîns în braţe. Treptat. dar puţin îmi păsa. ca şi cum doctorii nu se gîndiseră la asta. ce-ar mai fi putut să fie! O împuşcătură. — Cred că da. Ce întîmplare! Nu chiar obişnuitele împuşcături de prin parcuri. de echipa Canalului Nouă. Ah. îngrijoraţi. Tăceam . — Nimeni nu are pretenţia să lucrezi mîine. pînă cînd au început să mă doară plămînii. am început din nou să aud sunetele acelea. gata de plecare. dar sinceră. Ea avea lacrimi în ochi. ascuns după colţul clădirii. ca subiect fierbinte al ştirilor de seară. rugăciune de mulţumire. apoi o bombă. Îmi adresa "felicitări". ambulanţe. Am ieşit printr-o uşă de serviciu de la parterul clădirii. ci o grămadă de avocaţi. iar băieţii cei buni erau victorioşi şi zîmbitori. ţinuţi ostatici de către un vagabond nebun. adăuga el.pe masă. la etajul întîi. Îşi strîngeau lucrurile. Aerul nopţii era rece şi tare şi i-am respirat dulceaţa. Eram recunoscător că exista cineva care să-mi spună ce să fac. la spital. tipul cel rău se alesese cu un glonţ.

Asemenea majorităţii firmelor mari. dintr-o dată. A fost înţelegătoare în primele luni. E uimitor. am auzit bubuitul glonţului tras de franctiror. Nunta a fost grandioasă. Dacă lăsa telefoanele deschise. aşa încît competiţia este nemiloasă. — Nu avea de gînd să ne omoare. Lucram cincisprezece ore pe zi. prin uşi şi prin oameni. Duminica seara eram la birou. şi mă aştepta un viitor strălucit. Ce oprise glonţul să nu treacă prin el şi să mă lovească pe mine? Gloanţele trec prin pereţi. Am stat acolo ore întregi. apoi din nou spre "Domnul". Apartamentul nostru se afla la al treilea etaj al unui bloc dintr-un rînd de clădiri de pe Strada P din Georgetown. ce făcea? — Nu ştiu. la fel ca şi pe ceilalţi cincizeci de neiniţiaţi din anul meu. Drake & Sweeney îi priveşte pe proaspeţii absolvenţi ca pe un cui în coastă. Polly a oprit la colţ. Apoi şocul punctului lovit şi tropăitul celorlalţi ostatici care se chinuiau să coboare de pe masă şi să o zbughească afară. Nici prin gînd nu-mi trecea să-l rog pe Rudolph să-mi uşureze sarcina. cel puţin un milion de dolari pe an. Ce văzusem? Aruncasem o privire spre masa unde cei şapte fixau cu încăpăţînare podeaua. după ferestrele întunecate. dacă ne căsătorim. — Doar nu vrei să dai vina pe poliţişti! — Nu. i-aş fi putut convinge pe poliţişti că nu are de gînd să ne ucidă. I-am mulţumit şi am coborît. O înţelegeam. şase zile pe săptămînă. Polly la volanul maşinii. nici mai puţin decît optsprezece zile fără sex. — Ce dorea? — Nu ne-a spus. m-am întors la birou. Mă aflam exact în spatele lui cînd a fost lovit. Tocmai absolvisem universitatea Yale şi obţinusem o slujbă grozavă. pentru cîte nouăzeci de ore pe săptămînă. Măcar puteam împărţi acelaşi pat. înaintînd fără grabă şi aşteptînd ca eu să spun ceva şi. iar duminica era ziua de întîlnire săptămănală cu Claire. Bunicul ei fusese. . dar totul se cam reducea numai la somn. ştiam că soţia mea nu e acasă. au trecut nici mai mult. într-o firmă bogată. C. care ridicase arma şi o îndreptase spre capul lui Umstead. pe vremuri. — De ce nu a vrut să vorbească cu poliţia? — Cine ştie? Asta a fost cea mai mare greşeală a lui. uitîndu-ne unii la alţii. Aminteşte-mi să le scriu nişte scrisori de mulţumire. cît de puţine s-au spus. iar familia ei avea. Polly s-a liniştit auzindu-mi glasul. guvernator în Rhode Island. luna de miere scurtă şi.amîndoi. Ea le număra. Divorţul e ceva normal. de secole. în birourile sacre de la Drake & Sweeney. Ea îşi încheia studiile de ştiinţe politice la Universitatea Americană. Onorariile încărcate sînt mai importante decît o soţie fericită. am rostit abia auzit. dar tinerii asociaţi nu se plîng. Ne gîndeam că. — Atunci. de fapt. dar apoi s-a cam plictisit să fie neglijată. Răsplata e imensă. — Lucrezi mîine? — Ce altceva să fac mîine? — Mă gîndeam doar că ţi-ar putea prinde bine o zi liberă. relaţii în lumea bună. Am cunoscut-o pe Claire la o săptămînă după ce m-am mutat la Washington. — Am nevoie de un an liber. după ce entuziasmul a trecut. Mai puţin de 10% din fiecare promoţie ajung parteneri. În cea de-a treia lună a uniunii noastre. puteam petrece mai mult timp împreună. O zi nu ajunge. D.

Certurile au încetat dar. Încă o sorbitură prelungă şi am încercat să găsesc ceva muşcător . — Nouă dintre noi au fost ţinuţi ostatici de un nebun. Ce n-aş da să mă fi purtat altfel! Ne iubiserăm cîndva. — Zău? — Bineînţeles. pe un ton ca de gheaţă. — Normal! am mormăit eu. nu am făcut greşeala de a da naştere vreunui urmaş. Părerea generală era că eu aveam şanse foarte rapide pentru parteneriat. dar lăsaserăm acea dragoste să se piardă. Obosită să stea acasă şi să se uite la televizor. Michael. Eu m-am gîndit că era o idee minunată. Două porţii de vodcă mai tîrziu. au apărut aluziile despre şansele mele de a ajunge partener. S-a hotărît să se înscrie la medicină. — Unde ai fost? am întrebat-o. am auzit-o la uşă. Dar trebuia să muncesc şi mai mult. cît de cît. interesele ei. dar. aveam nevoie de Claire pentru prima dată după mulţi ani. — N-am nimic. nu după mult timp. Aluziile erau adunate şi comparate de către mulţi asociaţi. Claire era foarte nefericită şi am început să ne certăm. Ea intră în încăpere şi se opri în loc cînd mă văzu. eu pe ale mele. să i se spună că se gîndeşte cineva la el. — Nu puteam veni acolo. sincer îngrijorată. Claire era foarte hotărîtă să-şi petreacă şi mai mult timp departe de casă decît mine. Am avut noroc şi am scăpat. sentimentul de vinovăţie. îngrijorate. lîngă canapea.Către sfîrşitul primului an petrecut împreună. Intrînd în locuinţa întunecată. începu ea. în mare parte. — La spital. — Ne-au obligat sa stăm la spital. A deschis şi m-a strigat: — Michael! Nu i-am răspuns. Îmi anula. Îşi puse poşeta deoparte şi îşi scoase haina. Eram furios şi bosumflat pentru că eram singur. Ştiam care e situaţia cu ostaticii şi exista riscul să apară răniţi. gîndurile mi s-au îndreptat din nou spre cele şase ore petrecute cu "Domnul". — Atunci. mîngîiat. moale. Uite ce e. Ne priveam cu răceală. pentru că eram la fel de furios şi bosumflat. Din fericire. După patru ani de lucru la firmă. unde naiba ai fost? — La spital. — Normal că nu! Cum de nu m-am gîndit? Se aşeză pe un scaun. Asta e procedura-standard în astfel de situaţii: se anunţă spitalele şi toată lumea rămîne la dispoziţia lor. sorbind o gură zdravănă de băutură. pentru ca erau. aplecîndu-se deasupra mea. Mi-am turnat o porţie de vodcă cu gheaţă şi m-am aşezat pe canapeaua din salon. i-am răspuns. s-a gîndit să-şi găsească o preocupare care să-i ia la fel de mult timp ca şi mie. Există momente cînd orice om simte nevoia să fie dorit. pur şi simplu. iar eu am fost nevoit să mă las adus acasă de secretară. eu am avut o zi proastă! — Ştiu tot ce s-a întîmplat. Ea avea prietenii ei. aşa că amîndoi am căzut victime unei obsesii prosteşti pentru muncă. apoi se îndreptă spre canapea. Opt familii şi-au făcut apariţia. ne-am îndepărtat. — Te simţi bine? mă întrebă.

4 Medicamentele şi-au făcut efectul pînă a doua zi dimineaţa. cîţiva dintre tovarăşii mei de captivitate care se grăbeau să plece de acolo. Am stat de vorbă o oră întreagă. Mi-am frecat nasul şi ochii şi m-am zvîrcolit pe canapea. după ce se terminase totul. şopti ea cu blîndeţe. în spatele prezentatorului ştirilor de dimineaţă. Un băieţel a murit pe masă. cu săratele şi şuncă. — Asta se întîmpla acum mai bine de două ore. Puteam să vorbesc a doua zi. Nu-l deranjau cîtuşi de puţin lungile momente de tăcere. Poza făcută la arestarea sa pentru efracţie apărea pe ecran. Vorbisem atît de puţin între noi în ultimii cîţiva ani! Claire trebuia să-şi viziteze bolnavii la ora şapte. Încă nu. Suna mereu ocupat în cele din urmă. amîndoi. Tăcere îmi doream şi eu. în semiîntuneric.. am dat de un poliţist şi el mi-a închis receptorul. iar aparatul de filmat făcuse un stop-cadru al ferestrei. mîngîindu-mă pe genunchi. — La birou nu te puteam ajuta. un veteran al războiului din Vietnam cu ceva cazier. — Vrei să vorbeşti despre ce s-a întîmplat? mă întrebă ea. Am rămas o vreme aşa. l-am putut vedea pe "Domnul". Într-adevăr. — Vrei să-mi aduci nişte apă? am rugat-o şi ea s-a dus la bucătărie. — Nu. ţinînd paharul cu apă. Ştirile de la ora şase au început cu informaţii despre drama ostaticilor. pînă cînd am auzit pe cineva mişcîndu-se. nu doream. A fost doar un coşmar. Claire dormea într-un fotoliu. — Îmi pare rău. Pentru o clipă. Unde ai fost după aceea? — În sala de operaţii. continuă ea. la cît de calm şi liniştit era. cu un televizor micuţ în faţa noastră. lîngă mine. era greu să o facem acum. I-am spus tot ce-mi mai puteam aminti despre cele întîmplate. Prin ea. — Ai sunat? — Am încercat. pentru cîteva clipe. Eu aşteptam la spital. în vîrstă de patruzeci şi cinci de ani. Ea a stat aproape de mine. la ora patru. spuse ea. — Şi mie îmi pare rău. Am mîncat pe policioara din bucătărie. Mă gîndeam la "Domnul". Cum nu eram obişnuiţi să comunicăm. deşi agita o armă şi avea dinamită legată peste brîu. atingîndu-mi umărul. Domnului". aşa că am pregătit împreună micul dejun. — Stai liniştit. Cel puţin unul dintre elicopterele pe care noi le auziserăm aparţinea unui canal de ştiri. Arătau imagini ale clădirii în timpul crizei. cînd m-am trezit simţind în nări mirosul greu al lichidului cerebral lipicios al.să-i spun. Numele lui era DeVon Hardy. Nu semăna deloc cu "Domnul" — nu avea nici . Cu aceste cuvinte se îndreptă spre bucătărie şi se întoarse cu un pahar de vin. în întuneric. i-am răspuns. Efectul alcoolului amestecat cu medicamente mă făcea să respir din ce în ce mai greoi. fusese lovit de o maşină. am intrat în panică. ascultînd cu atenţie. Cît despre mine. Nu puteam înţelege cum era posibil ca doctorii să se lovească de atîta durere şi moarte. "Domnul" era abia al doilea cadavru pe care îl văzusem vreodată. privind afară cu grijă. mulţimea de afară.

şi timpul parca s-a oprit în loc. Claire m-a dus cu maşina la birou unde. Doamna Devier încă dormea la ora aceea. şi aveam de unde alege. Era posibil ca. Am tras adînc aer în piept şi am aprins lumina. Putea găsi destui oameni bogaţi. la o întreagă ceremonie în memoria mortului? Sau la un buchet de flori . I-am promis că o sun mai tîrziu. cu motoarele funcţionînd din plin. Ce puteam să fac? Să stau întins pe canapea şi să iau medicamente? Toată lumea părea să fie de acord într-o privinţă. pe undeva. înainte să intre în hol? Unde erau oamenii de pază care. I-am salutat pe cei doi paznici foarte treji. numai ca să pedepsească o şleahtă de avocaţi. ceva curioşi să fie atraşi de camera în cauză. Întrebarea lui: "Cine ne-a evacuat?" rămăsese fără răspuns. De ce alesese clădirea noastră? Firma noastră? Unde fusese. M-am oprit în dreptul biroului ei. Era prezentat drept un om fără adăpost. O acoperire făcută cu sînge rece şi. ă gunoiului străzii în neprihănitele noastre birouri. Am intrat în cel pe care îl luasem împreună cu "Domnul". că aveam nevoie de o zi liberă. de obicei. cea în pragul căreia se afla Umstead cînd glonţul i-a trecut pe deasupra capului. îşi pierdeau vremea în faţa clădirii? De ce mă alesese tocmai pe mine? Sute de avocaţi intrau şi ieşeau pe tot parcursul zilei. de data asta fără să mă urmărească nimeni. Poate şi mai lacomi. în cursul dimineţii. iar etajul al şaselea era cuprins de linişte. şi anume. Firma nu avea nici un comentariu de făcut şi povestirea îşi cam pierdu din interes. aşa amărîtă cum era. Era 12 februarie şi fusese deja stabilit un record de precipitaţii. Liftul s-a oprit şi am coborît. nu era cu putinţă să rămînă nici măcar o urmă. Parcarea nu rămînea niciodată goală. drept pentru care nu exista nimic care să atragă privirea. Nu se menţiona nici o rudă apropiată. Sute de întrebări nu-mi dădeau pace. în cursul acelei zile. Pereţii fuseseră văruiţi proaspăt. fixînd cu privirea cele două uşi ce dădeau spre sala de şedinţe. Urma vremea. care obişnuia să se drogheze. pătrunzînd în capul "Domnului". la ora şase şi jumătate. De ce etajul al şaselea? Şi ce anume urmărea? Eram convins că DeVon Hardy nu se chinuise atîta să se lege cu explozibile şi să-şi rişte viaţa. Trei sau patru lifturi erau deschise. aflaţi în holul de la intrare. eventual.barbă. Covorul oriental pe care murise "Domnul" fusese înlocuit cu unul şi mai frumos. după care presupun că se aşteptau să mă întorc la obligaţiile mele. Erau şi oameni care dormeau la serviciu. Se aşteptau căderi masive de zăpadă spre seară. măcar o zi sau două. Pur şi simplu. Masa de şedinţe şi scaunele erau aşezate în perfectă ordine. Era cea a albilor bogaţi. nu m-a mirat deloc să-mi văd automobilul marca Lexus parcat printre alte maşini de import. nici ochelari şi era mult mai tînăr. Nu se întîmplase nimic. munca preţ de cîteva clipe. în aşteptare. pentru a face să pară că incidentul nici nu avusese loc. Am deschis-o încet pe cea mai apropiată. oricît de mică. Lumea şi-ar fi neglijat. Forţele care comandau la firma Drake & Sweeney cheltuiseră ceva parale în seara trecută. Ea dorea să nu fac prea mult efort. dispăruse. ca să încercăm să mîncăm de prînz la spital. Chiar şi gaura făcută de glonţ în plafon. doar pentru că erau lipsiţi de generozitate. Dar răspunsul nu avea să se lase prea mult aşteptat. trebuie să recunosc. deasupra lui Rafter. Oare la ce mă aşteptam. înţelegeam logica pe care se baza.

adus acolo de tovarăşii de suferinţă ai "Domnului". Cît despre motiv. zîmbind larg şi aducînd cu ea o tavă cu prăjituri de casă. Arthur Jacobs era unul dintre partenerii principali ai firmei. Deloc surprinzător. Aş fi putut să fiu la morgă. majoritatea înainte de vreme. apoi ajunsese pe străzi. Firma lui Green îl reprezentase de mai multe ori. Amintea. dar unul singur se învîrtea printre noi. întreg şi ocupat pînă peste cap. ca să fim sinceri şi spre marea mea satisfacţie. Slavă cerului că treaba nu fusese mai gravă şi că eu mă aflam la biroul meu. dusă la îndeplinire de avocaţi. totuşi. din ţară. Nu era surprinsă să mă găsească la birou. vestea ar fi ocupat prima pagină. cu regularitate. pe biroul meu. dar îl uitasem de mult. deşi. Beţele roşii nu erau de dinamită. era prins furînd din magazine. furată. absolut nimeni de la firma Drake & Sweeney nu suflase o vorbă. Firma noastră avea cel puţin zece persoane cu numele de Arthur. Dacă vreunul dintre cei nouă avocaţi specializaţi în corporaţii. îţi atrăgea atenţia aceeaşi poză a lui DeVon Hardy. Green nu prea avea ce spune. pentru că mi-am imaginat că ştiam mai multe detalii decît orice reporter. exact în acelaşi loc. Îşi pierduse slujba. Dar tot am mai aflat cîteva lucruri. chiar sub îndoitura de la mijloc. că DeVon Hardy fusese evacuat recent dintr-un vechi depozit în care se adăpostea. "Domnul" luase două beţe de mătură. urmată de o relatare amplă a micii crize întîmplate cu o zi în urmă. . Journal nu amintea nimic despre cele petrecute. dintre miile existente în Washington D. C. Făcuse cîteva luni de închisoare pentru spargere. Se luptase cu alcoolul şi drogurile şi. toţi cei nouă ostatici sosiră la lucru. În fiecare dimineaţa. cînd aveam bani de la stat. Am citit-o rapid. ca urmare a unor reduceri de buget. mă anunţă Polly. care îl aruncase pe "Domnul" în stradă. avocatul lui nu ştia nimic despre ea. Pe prima pagină a secţiunii de ştiri din Post. Acum am rămas numai doi". aveam şapte avocaţi. ştiam chiar şi numele celui care le aducea. Evacuarea este o procedură legală. alături de "Domnul". aparţinînd celei de-a cincea firme. le tăiase cu ferăstrăul în bucăţi mai mici şi lipise în jurul lor banda adezivă argintie care ne înfricoşase atît de mult. De fapt. fără să aibă nevoie de un nume de familie. director al Centrului legal de pe Strada 14. Fiind vorba despre Post. Ar fi fost un evident semn de slăbiciune să stea acasă cu nevestele şi să se lase răsfăţaţi. Pe vremuri. Arma era de calibrul 11. oamenii străzii? Nu ştiu la ce mă aşteptam. DeVon Hardy lucrase mulţi ani ca portar la Gradina Botanică. citindu-mi ziarele. — Arthur te caută la telefon. Dar mirosul varului proaspăt îmi făcea greaţă. articolul se referea mai mult la DeVon Hardy decît la victime. După spusele lui Mordecai Green. ca mărime. legată de o anumită firmă. ar fi fost ucis sau măcar uşor rănit. "La început. Dacă avea familie. Aveam o bănuială suficient de puternică. Centrul legal de pe Strada 14 fusese deschis printr-o acţiune de caritate şi lucra numai cu cei fără adăpost. Polly sosi cu cîteva minute înainte de opt. se găseau The Wall Street Journal şi The Washington Post. spunea el. conform celor spuse de Green.

director executiv. unii oameni sînt în stare să te dea în judecată pentru orice motiv. Era una din rarele ocazii cînd puteam să fac o prostie. acela era Arthur. abia m-am abţinut să nu rostesc. Nimeni nu lipseşte de la o întîlnire cu Arthur. eu vorbisem cu el de trei ori. — Tipii de la secţia de litigii zic că n-ar strica. reflectînd dacă merita să particip la reconstituire. Probabil că. Echipele de deszăpezire se pregăteau să intre în acţiune. Slavă Domnului. În cele din urmă. Cerul era acoperit de nori grei. În şapte ani. Dacă lipseam. Probabil că familia lui îi va da în judecată pe poliţişti. Văzusem moartea cu ochii. M-a lăudat pentru curajul şi purtarea mea sub presiune. Arthur şi restul firmei n-aveau ce face. iar eu m-am simţit aproape un erou. Venea din ce în ce mai multă lume şi trebuia să discut cu oameni pe care nu-i puteam suferi. — Şi probabil că ei ne vor solicita ca apărători. M-am dus pînă la maşină. în ciuda celor optzeci de ani pe care îi avea. pentru înregistrarea depoziţiilor noastre pe caseta video. Biroul meu nu mai însemna o chestiune de viaţă şi de moarte. dar nu puteam să mă apuc de nimic. Pierduse ore întregi construindu-şi jucăriile şi plănuindu-şi atacul. Aveam o mulţime de treburi. I-am spus că n-am păţit nimic. precis că aveau să apară şi glume. Arthur dorea să se întîlnească cu foştii ostatici la ora zece. fără îndoială. am pornit motorul şi am dat drumul la căldură. Parada a început înainte de noua — un flux constant de binevoitori şi bîrfitori care zăboveau pe lîngă biroul meu. ca şi cum nimic nu s-ar fi întîmplat. stăteam şi căscam gura la şirul de dosare care aşteptau să le dau puţina atenţie. Trebuia să plec. M-am gîndit la DeVon Hardy şi la beţele lui roşii cu fire multicolore care mergeau în toate direcţiile. şi eram un naiv dacă îmi închipuiam că pot pur şi simplu să dau din umeri şi să iau totul de la capăt. trecătorii păşeau mai grăbiţi ca de obicei pe trotuare. i-am răspuns. găsise firma noastră. — Bineînţeles. Dacă firma avea cu adevărat suflet. Au sunat doi reporteri. Umstead şi vaza lui de porţelan aveau să producă destule hohote de rîs. Mă întrebam de unde ştia. în timp ce eu rămîneam indiferent. întunecaţi. am plecat. Am pornit la drum. În momentele de linişte dintre oaspeţi. se grăbea să sune un alt ostatic. am rămas acolo vreme îndelungată. şi nimeni. înainte. Mîinile mele rămîneau ţepene. Ce ne-am face noi fără procese? I-am mulţumit pentru grija ce mi-o purta şi legătura s-a întrerupt. Am pornit către Georgetown. nu dădea doi bani pe treaba asta. însă fără o ţintă precisă. I-am spus lui Polly ca am nişte drumuri de făcut şi ea mi-a amintit de întălnirea cu Arthur. Pe Strada M am depăşit un cerşetor şi m-am întrebat dacă îl . aproape că o atinsesem. Situaţia se schimbase. forţa conducătoare. dar şi salivînd după detalii. Furase o armă. în sala de şedinţe. vorbise cu Malamud şi acum ajungea la subalterni. Arthur s-ar fi supărat. Lucrul nu mai era important. care îl costase viaţa. Ştii tu. începeau poveştile. — De ce? l-am întrebat. mi-a răspuns tăios. făcuse o greşeala fundamentală. nici măcar o singură persoană dintre cei cu care lucram. profund îngrijoraţi. trebuia să mă lase în pace. omul pe care toţi îl admiram şi îl respectam enorm. Fusesem traumatizat. Aşadar.

ştearsă.90 înălţime şi o alură mai degrabă solidă. omul care răcnise îşi făcu apariţia din biroul lateral. Alte dosare erau puse la întîmplare pe covorul ros. Cu siguranţă că. Maşinile electrice de scris şi telefoanele erau vechi de zece ani. Bărbatul striga după cineva pe nume Abraham. dar pe mine mă fascina. — Căutaţi pe cineva? mă întrebă. şi am tresărit. cu trei etaje. Green era negru şi masiv. conform plăcuţei marcate cu numele ei. arborînd un aer de evidentă ostilitate. Un loc înghesuit şi plin de praf. — Încîntat de cunoştinţă. Podeaua se zguduia la fiecare pas al său. Sofia nici nu clipi. în cele din urmă. Să fi avut puţin peste cincizeci de ani. a lui Martin Luther King atîrna într-o parte. iar tot felul de foi desprinse din blocnotesuri avocăţeşti alunecaseră pe podea. mi-a răspuns. Cîteva birouri mai mici se deschideau din camera principală. O femeie hispanică. pe peretele din spate. Alături se afla o spălătorie prăpădită. Îmi aruncă o privire fără să spună nimic. ieşi de acolo fără Abraham. Dintr-una din camerele laterale se auziră nişte urlete. se opri din dactilografiat după ce mă studie cîteva clipe. i-am răspuns politicos şi. Un perete era acoperit de fişete în toate culorile. puteai da peste destule case dărăpănate. am găsit Centrul legal de pe Strada 14. În camera spaţioasă care se deschidea în faţa mea se aflau patru birouri de metal. în stil victorian. Coşurile de gunoi erau pline. prin apropiere. făcînd să scîrţîie podeaua. arătînd spre el.cunoştea pe DeVon Hardy. după cîteva clipe. Centrul ocupa jumătate dintr-o clădire de cărămidă roşie. O recepţionistă de la firma Drake & Sweeney ar fi fost concediată pe loc pentru o asemenea primire. cu rame roşii. apoi strigă din nou după Abraham şi mai schiţă cîţiva paşi. prînz romantic la bufetul spitalului! Am întors şi m-am îndreptat spre nord-vest. avea cel puţin 1. iar eu nu ştiam dacă să bat la uşă sau să intru pur şi simplu. am intrat în cartierul mărginaş şi. Care-i problema? . Era Sofia Mendoza. ajunsă într-o stare jalnică. Adio. Intersecţia dintre Strada 14 şi Q. Ferestrele de la ultimul etaj fuseseră închise cu scînduri vechi. de jur-împrejurul birourilor. O poză mare. sigur că nu-mi voi mai revedea Lexus-ul niciodată. fiecare dintre ele abia mai putînd respira sub teancurile de dosare aşezate unele peste altele. Unde se duc oamenii străzii pe viscol? Am sunat la spital şi am fost informat că soţia mea urma să rămînă la urgenţe timp de cîteva ore. apoi nu-mi mai dădu nici o atenţie şi se întoarse la maşina ei de scris. Încă o privire spre mine. avea o barbă încărunţită şi ochelari rotunzi. — Îl caut pe Mordecai Green. dar numai pentru că aşa trebuia. aşezate într-o parte a biroului. trecînd pe lîngă Logan Circle. O copertină de un galben tare se deschidea deasupra intrării. şi curînd aveam să aflu că era mai mult decît o simplă recepţionistă. şi apoi: — Cu ce vă pot ajuta? M-am îndreptat spre el şi m-am prezentat. în acel moment. Uşa nu era încuiată. Dispăru într-un birou şi. Era mai mult o provocare decît dorinţa de a afla ceva. cu decoraţiile de marmură şi mahon de acolo. aşa că am răsucit uşor minerul şi am păşit într-o altă lume. Era un birou de avocatură ca multe altele şi totuşi foarte diferit de Drake & Sweeney. cartierul de nord-vest Am parcat lîngă colţ. Sofia făcu un semn cu capul. oprindu-se în camera principală. Rafturile de lemn erau îndoite la mijloc.

— DeVon Hardy, i-am spus. M-a privit cîteva clipe, apoi s-a întors spre Sofia, adîncită în treaba ei. Făcu un semn cu capul spre biroul lui şi l-am urmat, intrînd într-o camera de trei metri pe trei, fără ferestre, în care întregul spaţiu liber de pe podea era acoperit cu dosare maronii şi cărţi de drept tocite. I-am oferit cartea mea de vizită, încrustată cu aur, de la Drake & Sweeney, pe care a studiat-o îndelung, încruntat. Apoi mi-a dat-o înapoi, întrebîndu-mă: — Mureai de curiozitate, nu? — Nu, i-am răspuns, luîndu-mi cartea de vizită. — Ce doreşti? — Vin cu gînduri de pace. Am fost la un pas de a fi lovit de glonţul ce l-a răpus pe domnul Hardy. — Erai în cameră cu el? — Mda. A tras adînc aer în piept şi a renunţat la figura încruntată. Mi-a făcut semn spre singurul scaun aflat pe partea mea. — Ia loc. Dar s-ar putea să te murdăreşti. Ne-am aşezat amîndoi; atingeam biroul cu genunchii şi îmi ţineam mîinile adînc înfundate în buzunarele pardesiului. Un radiator hîrîia în spatele lui. Ne-am privit în ochi, apoi ne-am uitat în altă parte. Eu eram cel care venise în vizită, aşa că trebuia să spun ceva. Dar el a vorbit mai întîi. — Cred că ai avut o zi grea, nu? mă întrebă, cu vocea lui răguşită, vorbind mai încet şi aproape cu compasiune. — Nici pe departe cît Hardy. Ţi-am văzut numele în ziar, de asta am venit. — Nu sînt sigur ce ar trebui să fac. — Crezi că familia va intenta proces? Dacă aşa stau lucrurile, poate că ar fi mai bine să plec. — Nu există familie, aşa că nu sînt şanse pentru un proces. Aş putea să fac ceva scandal. Îmi imaginez că poliţistul care l-a ucis e alb, aşa că aş putea stoarce ceva parale de la primărie, probabil că am ajunge la o înţelegere compensatorie. Dar nu e genul meu de distracţie. Făcu un semn cu mîna peste birou şi continuă: Dumnezeu ştie că am, şi-aşa, destule de făcut. — Eu nu l-am văzut pe poliţist, am spus, dîndu-mi seama de acest lucru pentru prima dată. — Dă-l încolo de proces. De asta eşti aici? — Nu ştiu de ce am venit. De dimineaţă m-am întors la birou, ca şi cum nimic nu s-ar fi întîmplat, dar nu mi-am putut aduna gîndurile. Am plecat la drum cu maşina şi am ajuns aici. Green clătină încet din cap, ca şi cum ar fi încercat să înţeleagă. — Vrei cafea? — Nu, mulţumesc. Îl cunoşteai destul de bine pe domnul Hardy. — Mda. DeVon era un client obişnuit. — Unde este acum? — Probabil la morgă, la Spitalul Municipal. — Dacă nu are familie, ce se va întîmpla cu el? — Primăria se ocupă de înmormîntarea celor care nu au pe nimeni. Termenul oficial este de înmormîntarea săracului. E un cimitir în apropiere de Stadionul F. Kennedy, unde îi îngroapă pe toţi. Nici nu-ţi închipui cît de mulţi mor singuri. — Sînt convins. — De fapt, nici nu-ţi poţi imagina ce înseamnă viaţa unui om fără adăpost.

Era o mica provocare, iar eu nu aveam chef să ripostez. — Ştii cumva dacă avea SIDA? Green îşi lăsă capul pe spate, privi în tavan, apoi reflectă cîteva clipe la vorbele mele. — De ce? — Stăteam în spatele lui. Glonţul i-a despicat ceafa. Mi-a umplut faţa cu sînge. Atît. Cu aceste cuvinte, am trecut graniţa de la tipul rău, la omul alb obişnuit. — Nu ştiu dacă avea SIDA. — Se verifică şi asta, cînd mor? — Cei fără adăpost? — Da. — În cele mai multe cazuri, da. Totuşi, DeVon a murit din alte cauze. — Poţi să afli? Ridică din umeri şi reflectă din nou. — Bineînţeles, răspunse într-un tîrziu, fără chef, scoţînd stiloul din buzunar. De asta ai venit? Erai îngrijorat de SIDA? — Presupun că e unul dintre motive. Dumneata n-ai fi îngrijorat? — Sigur că da. Îşi făcu apariţia şi Abraham, un tip micuţ, neliniştit, de vreo patruzeci de ani, genul tipic de avocat din oficiu. Evreu, cu barba întunecată, ochelari cu ramă de baga, îmbrăcat cu jachetă şifonată, pantaloni kaki plini de cute şi adidaşi murdari şi purtînd, plin de sine, aura celui care încearcă să salveze lumea. Mă ignoră cu desăvîrşire, iar Green nu era un maestru al amabilităţilor sociale. — Se anunţă nămeţi, îi spuse Green. Trebuie să fim siguri că toate adăposturile sînt deschise. — Mă ocup de asta, îi ripostă Abraham şi plecă imediat. — Ştiu că eşti ocupat, i-am spus. — Asta e tot ce doreai? Un test de sînge? — Mda, cred că da. Ai idee de ce a făcut-o? Îşi scoase ochelarii cu rame roşii, îi şterse cu un şerveţel şi se frecă la ochi. — Era bolnav mintal, asemenea multora dintre aceşti oameni. Îţi petreci ani buni în stradă, muiat în alcool, îndopat cu droguri, dormi în frig, eşti aruncat de colo-colo de cîte un poliţist sau extremist, treaba te înnebuneşte. În plus, avea de plătit o poliţă. — Evacuarea. — Mda. Acum cîteva luni, s-a mutat într-un depozit abandonat, pe Strada New York, colţ cu Florida. Cineva a montat nişte placaje, a împărţit suprafaţa şi a făcut nişte apartamente mici. Nu era rău pentru pretenţiile lor — aveau un acoperiş, toalete, apă curentă. O sută de dolari pe lună, plătibili unui fost proxenet care aranjase clădirea şi pretindea că e proprietarul ei. — Era adevărat? — Cred că da. Green trase un dosar subţire dintr-unul din teancurile de pe birou şi, minune! era chiar cel de care aveam nevoie. — De aici, totul se complică, continua el. Luna trecută, proprietatea a fost achiziţionată de o companie pe nume RiverOaks, specializată în afaceri imobiliare pe picior mare. — Iar RiverOaks a evacuat pe toată lumea? — Mda.

— Deci e foarte posibil ca RiverOaks să fi fost reprezentată de firma mea. — Foarte probabil, aş spune. — De ce e complicat? — Am auzit vorbindu-se că nu li s-a dat nici o înştiinţare înainte de evacuare. Oamenii pretind că îi plăteau proxenetului chirie, iar dacă e aşa, atunci nu stăteau acolo ilegal. Erau chiriaşi, aşa că aveau dreptul să fie trataţi ca atare. — Ocupanţii ilegali nu primesc înştiinţare? — Nu. Iar asta se întîmplă tot timpul. Oamenii străzii se mută într-o clădire abandonată şi, de cele mai multe ori, nu se întîmplă nimic. Aşa că au impresia că le aparţine. Proprietarul, dacă îşi face cumva apariţia, îi poate da afară fără înştiinţare. Ei nu au nici un fel de drepturi. — Cum a ajuns DeVon Hardy să afle despre firma noastră? — Cine ştie? Nu era prost, să ştii. Nebun, da, dar nu prost. — Îl cunoşti pe proxenet? — Mda. Nu se poate pune bază pe el. — Unde spuneai că e depozitul? — Nu mai e acolo. L-au dărîmat săptămîna trecută. Abuzasem suficient de timpul lui. Green şi-a privit ceasul de la mînă, eu l-am privit pe al meu. Am schimbat numerele de telefon şi am promis să ţinem legătura. Mordecai Green era un om bun, cumsecade, care lucra din greu în lumea străzii, protejînd hoarde întregi de clienţi fără nume. În felul în care el practica avocatura, avea nevoie de mult mai mult suflet decît aş fi putut dovedi eu însumi, vreodată. La ieşire, am ignorat-o pe Sofia, pentru că eram sigur că şi ea mă ignoră. Lexus-ul meu era tot acolo, parcat la colţul străzii, deja acoperit de cîţiva centimetri de zăpadă.

5 M-am lăsat purtat de viscol prin oraş. Nu-mi puteam aminti cînd străbătusem, ultima dată, străzile capitalei, fără să fiu în întîrziere la o şedinţă. Era cald şi uscat în maşina puternică, de lux, şi mă mişcăm pur şi simplu în ritmul traficului. Nu aveam unde să mă duc. Era mai bine să nu dau pe la birou o vreme, căci cu siguranţă că Arthur era furios pe mine; în plus, ar fi trebuit să suport zeci de vizite întîmplătoare, toate începute cu penibilul "Ce mai faci"? Telefonul din maşină începu să sune. Era Polly, care intrase în panică. — Unde eşti? — Cine vrea să ştie? — O mulţime de lume. Mai întîi, Arthur. Rudolph. A mai sunat un reporter. Cîţiva clienţi au nevoie de consultanţă. Iar Claire a sunat de la spital. — Ce doreşte? — E îngrijorată, ca toată lumea. — Mă simt bine, Polly. Spune-le tuturor că sînt la doctor. — E adevărat? — Nu, dar ar putea fi. Ce-a spus Arthur? — N-a sunat. În schimb, a sunat Rudolph. Te aşteptau. — Las' să mă aştepte. O pauză, apoi: — În regulă. Cînd s-ar putea să treci pe aici?

Dacă mă duceam în vreun bar. cu studii de drept la Duke. Către ora patru. secretară sau asistent de la Drake & Sweeney avea un computer personal şi. Locuinţa noastră era un loc pe care arareori îl mai văzusem în lumina zilei şi nu suportam gîndul să stau lîngă foc. să apăs cîteva taste şi să aflu informaţiile de bază despre felul în care firma se ocupa de caz. şi am trecut pe lîngă Misiunea Metodistă de pe Strada 17. căsătorit. Eram purtat de trafic. Era constituită cu capital privat. locul de unde ne fusese trimisă. am străbătut în viteză străzi aproape pustii. Ninsoarea puternică era un plăcut răgaz de la epuizantul chin al şedinţelor şi conferinţelor telefonice fără sfîrşit Un paznic din hol m-a informat că secretarele şi majoritatea funcţionarilor fuseseră trimişi acasă la ora trei. Cred că atunci cînd mă va lăsa doctorul. cina pe care nu o mai mîncasem. mai mult ca sigur că nu aveam să mai plec de acolo. Patru erau acţiuni de evacuare. nu aveam să le mai revăd vreodată. Cerul se întuneca iar ninsoarea se înteţea. în care compania cumpărase proprietăţi. ca să privesc cum ninge. dacă doream. la ora la care navetiştii îşi începeau o retragere grăbită spre suburbiile Maryland şi Virginia. fiecare dosar nou era imediat introdus în baza noastră de date. statul Maryland. formata în 1977. cu sediul în Hagerstown. i-am mai spus şi am închis.— Nu ştiu. Te sun eu. Cunoşteam avocaţi de acolo care se dădeau în vînt după lucrul la miezul nopţii şi duminicile. Chance era partener în divizia noastră de afaceri imobiliare. Am găsit cimitirul de lîngă stadion. cu o seara înainte. Aşa că mi-am continuat drumul. Pe biroul meu. aflată undeva la etajul patru. Ca să fim siguri ca nu cumva biroul din New York să intenteze proces vreunuia dintre clienţii noştri din Chicago. nici măcar viscolul nu putea opri lucrul la firma Drake & Sweeney. Bineînţeles. probabil. M-am îndreptat spre computer şi am început să studiez indexul clienţilor noştri. acces imediat la informaţii generale despre toate dosarele. Braden Chance. aproape toate fiind tranzacţii imobiliare. De ce nu pleci acasă? sîntem în plin viscol. din care trei avuseseră loc cu un an în urmă. revenind în oraş. oraşul devenise pustiu. într-un teanc ordonat. Cu opt sute de avocaţi care ameninţau şi intentau procese în fiecare zi. colegiul la Gettysburg. Dacă unul dintre avocaţii noştri specializaţi în succesiuni se ocupa de bunurile imobiliare ale unui client din Palm Beach. astfel că nu existau decît puţine informaţii financiare. În vîrstă de patruzeci şi patru de ani. L-am căutat în impresionanta noastră bază de date. Fiecare avocat. din care nu mă interesa nici unul. RiverOaks era o corporaţie din Delaware. Prima fază a cercetării se dovedea a fi uşoară. acolo unde erau înmormîntaţi cei de care nu se interesa nimeni. prin el. se aflau o duzină de mesaje telefonice. eu puteam. Aveam patruzeci şi două de dosare pentru RiverOaks. Reprezentantul ei legal era N. Un strat de vreo zece centimetri se aşternuse pe jos şi previziunile anunţau mult mai mult. dar perfect previzibil. un nume necunoscut mie. mîine. am trecut prin zone ale oraşului în care nu fusesem niciodată şi pe care. pentru că nu suna telefonul. Chance era avocatul înregistrat pe fiecare dosar. remarcabil. . Am luat din nou liftul "Domnului". firma noastră avea peste treizeci şi cinci de mii de dosare în curs.

clientul nostru a evacuat un număr de locatari ilegali dintr-un depozit abandonat. dar specialiştii erau admiraţi de toată lumea. cînd s-a lămurit cine eram. totuşi. Respectivii nu vorbeau cu nimeni. Mi-a arătat cu capul o uşă deschisă. pozînd într-un avocat foarte ocupat. cel puţin în cadrul firmei. în care îţi puteai consolida reputaţia. decît dacă i se cerea acest lucru de către un partener principal sau de către un membru al comitetului executiv al firmei. La Drake & Sweeney. — Cred că a fost îngrozitor. — Locuia acolo ilegal? . A fost una dintre evacuările voastre? — Da. dar aduceau atîtea venituri. Inc. care mă interesa pe mine. fiecare avocat îşi păstra documentele curente în birou. O parte mică din domeniile corporative atrăgeau mari talente — fuziunile şi achiziţiile erau încă un subiect fierbinte. era foarte respectat. Dar nimeni nu-şi propunea să devină avocat specialist în afaceri imobiliare. eram sigur că era bine protejat. Şi ce-i cu asta? adăugă el. Nu m-a invitat să iau loc. pe care evacuarea îl afectase profund şi. aşa este. de cealaltă parte a holului. Nu ştiu cum se ajungea acolo. cine ştie cum. Pe 4 februarie. ştiam acum. am bănuit că dosarul fusese intens studiat în cursul zilei. — Ai fost unul dintre ostatici. răposatul "Domn" Hardy. Firma care o vindea era TAG. Din cauza atitudinii lui defensive. dăduse de urma avocaţilor. a fost evacuat dintr-un depozit. — Da. m-a repezit el. Nici un avocat nu era obligat să arate un dosar unui alt avocat. pe 4 februarie. Relaţiile guvernamentale (lobby) nu plăceau nimănui. Dosarul evacuării. Existau domenii mult mai spectaculoase.Pe 31 ianuarie. Am zărit un asistent care studia nişte copii într-un birou aflat lîngă secretariat şi l-am întrebat unde aş putea găsi biroul lui Braden Chance. Spre surprinderea mea. pe ipoteci şi erau trataţi ca inferiori de către restul firmei. şi pe bună dreptate. era "Domnul" DeVon Hardy. Am copiat numele şi numărul dosarului şi m-am îndreptat agale spre etajul patru. că fiecare firmă de avocatură din capitală avea armate întregi de avocaţi care. Am făcut-o. netezeau" drumurile. continua să se afle pe lista documentelor curente şi. Tipul cu pistolul. după episodul cu "Domnul". precis că se chinuiau cu amănuntele scrise cu literă mică. Eu nu-mi făceam probleme din cauza protocolului. Probabil că îl revăzuse împreună cu Arthur şi ceilalţi parteneri principali. mi-a spus nervos. Domeniul meu. Litigiile erau veşnicele favorite. iar avocaţii specialişti rămîneau cei mai favorizaţi de soartă. — S-a terminat. adesea sub cheie şi lacăt. făcînd parte din proprietate — dintre care unul. După protocol. ar fi trebuit să-l sun în prealabil şi să-mi fixez o întîlnire. Nimeni nu se alătura unei firme mari cu gîndul de a deveni un avocat specializat în tranzacţii imobiliare. iar asta nu l-a ajutat deloc să se destindă. antitrust. Era nemulţumit de sosirea mea. RiverOaks cumpărase o proprietate pe Florida Avenue. iar titlurile de proprietate un subiect din totdeauna favorit. Chance era la birou. Sistemul de taxe şi impozite era cumplit de complex.

scriind apăsat şi nervos. Conducea o maşină sport. apoi răsuflă adînc. — Rudolph Mayes. Dar nimic nu era simplu în căsnicia noastră. cînd toate speranţele erau pierdute. pentru că eu sunt doctor/avocat. E bine? — Poate că nu e suficient. Termina lucrul într-o oră şi exact atît îmi trebuia şi mie ca să ajung cu maşina pînă la spitalul Georgetown. la care să apeleze chiar şi bărbaţii. iar eu am spus nu. maratonistul uns cu toate alifiile crescut în curtea firmei Drake & Sweeney. Ea era epuizata de una din acele zile grele. marca Miata. un specialist în chirurgia creierului. Dar era evident că exista un punct slab în dosar. îmi păstram doar . Fără îndoială că ziua ei fusese cu mult mai productivă decît a mea. masa noastră standard. Descoperirea lui era adevărata provocare. să găsim un restaurant. Scopul ei era să devină cel mai mare neurochirurg femeie din ţară. I-am zîmbit şi am plecat. Nu-i treaba ta. — În subordinea cărui partener eşti? se răsti el scoţînd stiloul. şi eram îngrijorat pentru ea pe o vreme atît de urîtă. ca şi cum ar fi vrut să noteze numele persoanei care trebuia să mă admonesteze. Dacă nu. — Eşti sigur că era ilegal? Îi căzu falca şi mă privi cu ochi injectaţi. împreună. era bună şi mîncarea chinezească la comandă. — Ce urmăreşti? — Pot să văd dosarul? — Nu. mă îngropa pe mine. dovedind o voinţă impresionanta şi dăruită cu enorm de mult curaj. îmi spuse. grijuliu să ignor teancul ordonat al dosarelor celor mai urgente. De ce nu pleci de aici? Se ridică în picioare. Ne-am putut conversa pe la nouă. arătînd spre uşă cu mîna tremurîndă. Şi-l notă. Eram obosit de jocuri. Clientul nostru încearcă să facă puţină curăţenie. Îmi dădeam seama că ea e mulţumită să vadă că apropierea morţii lăsase urme adînci în mine. — Poate că e. ca să nu mai vorbesc de cele două pagere — comunicarea ar fi trebuit să fie simplă. în poşetă şi maşină. Cursa dura de prea multă vreme. — Ce măgar! şopti el abia auzit. Cu toate telefoanele celulare pe care atît Claire cît şi eu le aveam — în buzunar. — E suficient pentru tine. Asistentul auzise totul şi am schimbat o privire nedumerită cînd am trecut pe lîngă biroul lui. încet-încet. n-aş mai fi fost atît de suspicios. Măgar şi prost. Dacă Chance ar fi fost amabil şi mi-ar fi explicat că Arthur sau alt mare grangur îi ordonase să ţină dosarul secret. Ce-ar fi să pleci? — De ce nu pot vedea dosarul? — Pentru că e al meu. astfel încît îmi părăsisem biroul ca să rătăcesc pe străzi.— Al naibii de ilegal! Toţi sînt ilegali. nu un 4x4 de teren. inevitabil mai chinuitoare decît orice aş fi putut eu face. Avea să-i îngroape pe bărbaţi aşa cum. Am început să-mi aranjez hîrtiile şi obiectele de pe birou. — Sînt foarte ocupat. Puteam să o iau de acolo şi să încercăm. Am zîmbit din nou şi am încuviinţat printr-un semn din cap. Era un joc pe care îl jucam amîndoi fără ruşine — slujba mea e mai importantă. Fusese o studentă strălucită.

El îşi ajuta clienţii să mănînce şi să găsească un pat cald. dădea naştere unor lupte serioase. fără îndoială zîmbindu-le plin de căldură şi spunîndu-le o vorbă din inimă. Într-o oarecare măsură. Am privit mîzgălelile pe care le făcusem pe blocnotes — cîştiguri şi număr de ani şi calea spre bogăţie — şi m-am întristat. invariabil. Altă şmecherie preluată de la Rudolph. Cele mai importante zece dosare includeau. îl auzeam clar. aşa că e nevoie de noi toţi. începu el politicos. îl făcea fiecare avocat din firma noastră — cînd a sunat telefonul. aveam să rămîn în acea poziţie pentru tot restul vieţii. plus alte 30 000 beneficii şi se păstrau 200 000 pentru cheltuieli generale. şi lucram la cîte un dosar pe zi. atunci mă puteam aştepta la treizeci de ani de cîştiguri glorioase şi o bogăţie imensă. Era Mordecai Green. făceam parte din aceeaşi familie. amîndoi eram specialişti în jargonul avocăţesc. Rareori se întîmpla ca unul dintre partenerii noştri să cîştige mai puţin de un milion pe an. — Domnule Brock. bănuiam eu. zi şi noapte. — Mulţumesc. am dat nişte telefoane şi nu ai de ce să te temi. Amîndoi eram absolvenţi de Drept. covorul persan. din acest motiv. — Mulţumesc. Se aştepta de la mine să aduc firmei 2500 de ore plătite pe an. O dată ce aş fi ajuns şi eu partener. Eu îmi ajutam clienţii să-şi înghită rivalii. tehnologia — o adevărată artă şi. cum stăteam aşa şi îmi studiam biroul perfect pus la punct. în acel moment. Partenerii firmei luau restul. deşi pe un fundal de vacarm. de obicei. amîndoi trecuserăm acelaşi examen pentru a intra în barou. aşa că aportul meu brut pentru draga mea firmă era un total de 750 000 de dolari. dacă reuşeam acest lucru la treizeci şi cinci de ani — şi mă îndreptam cu paşi mari spre acest ţel —. Oare noi nu alergam numai după bani? De ce munceam atît de mult? Ca să cumpărăm un covor mai scump. dînd mîncare celor înfriguraţi şi flămînzi. un birou de epocă? Acolo. iar alţii cîştigau chiar mai mult de două. eu primeam 120 000. — Da. m-am întrebat. cît de mult costau toate astea. spune-mi Michael. ca să facem faţă. Uite. M-am gîndit că vei dori să ştii cît mai repede. o metodă pe care o învăţasem de la Rudolph. Tocmai îmi notam acele numere — lucru pe care îl făceam mereu şi pe care. Din asta. Te rog. indiferent cît de presante erau problemele lor legale. — Foarte bine.zece dintre ele pe birou. pentru prima dată în atîţia ani de cînd mă aflam acolo. în ambianţa caldă şi intimă a camerei mele frumoase. am repetat şi am auzit că vacarmul de la celălalt capăt al firului era din ce în ce mai mare. Testul sîngelui a ieşit negativ. renunţa de bunăvoie la timpul său liber pentru a fi de ajutor într-un adăpost aglomerat. scaunele din piele stacojie. Trebuie să te las. Biroul era din mahon vechi. cei mai bogaţi clienţi. m-am gîndit la Mordecai Green. care. Unde eşti? — La un adăpost pentru oamenii străzii. Ninsoarea puternică îi aduce aici mai repede decît putem noi să-i hrănim. Notele de cheltuieli reprezentau un factor de luat în seamă. Valoarea medie a onorariului meu era de trei sute de dolari pe oră. — Cu plăcere. care se împărţea anual printr-o formulă groaznic de complicată şi. puteam ajunge bogat. Atîta lăcomie . Acesta era visul care ne ţinea la birouri. de calitate. astfel încît să adune mai multe zerouri la totalul general şi. Aşa că. Asta însemna cincizeci de ore pe săptămînă timp de cincizeci de săptămîni pe an.

— Eu. un client a sunat de pe coasta de vest. Să pornesc pe jos? — Nu. te tratează cu mănuşi de catifea. zău aşa. Făcu un duş. dacă te lasă nervii primeşti cîteva zile libere. Am dus-o cu maşina pînă la spital. aşa că am hotărît să mă întorc la ziarul meu. M-au lăsat nervii. — De ce eşti la birou? mă întrebă Claire. cursuri. fără ca eu să pot percepe o reacţie.. basta. — Am nevoie să-mi văd părinţii. pe un ton cît mai natural. Şi cu asta. O mai lăsasem să mă aştepte şi în alte rînduri. Nu mă descurc cu zăpada şi n-am chef de lucru. rostind rar fiecare cuvînt. — Nu avem cum. Lumea îţi face loc. străzile pline de zăpadă. dacă înţelegi ce vreau să spun. mă rog. — Bine. pentru că fiecare cuvînt era acoperit de gheaţă. Putem ajunge acolo în primele ore ale după-amiezei. — Eu aştept.. dînd piept cu viscolul. Claire îşi aminti că se grăbeşte — programări. Zbîrnîitul telefonului m-a făcut să tresar. Michael. i-am zis. — Hai să mergem în Florida. dar nu aveam remuşcări. Uimit. Îmi imaginez că acum e un moment potrivit. zău? mi-a răspuns.. fără să ne adresăm nici un cuvînt. — Florida? a mormăit ea. îmi beam cafeaua lîngă fereastra din bucătărie. Brusc.evidentă şi neruşinată. am spus. Am ieşit din clădire alergînd. cu greu. — Plec la Memphis vreo două zile. — Ah. păi. — De ce să nu te duci? — Pentru că mă lasă nervii şi. prea puţin afectat că încă o seară fusese ratată. — Pe tine te lasă nervii?! — Ştiu că sună cam caraghios. Edilii oraşului reuşiseră să menţină Aeroportul Naţional deschis. ninsoarea încetase. Citeam ziarul la lumina unui strălucitor soare de dimineaţă.. mi-am privit ceasul de la mînă. Am străbătut. N-ar strica să profit la maximum de asta. Nu i-am văzut de un an. — Ba avem. te pupă în fund. Făcea parte din joc — eram prea ocupaţi pentru a ajunge la ora fixată. Eu nu mă duc la lucru cîteva zile şi. 6 În sfîrşit.. ture. indiferent de situaţie. nu avea importanţă. la firmă. Oricum n-ar fi venit cu mine. Expresia feţei ei a redevenit indiferentă şi mi-a răspuns: — Eu nu pot. cînd am ajuns în dreptul intrării spitalului de pe Strada Reservoir. toată viaţa unei tinere rezidente ambiţioase de la secţia de chirurgie. Era o toană din partea mea şi ştiam că ea are mult prea multe obligaţii. Acum. se îmbrăcă şi se pregăti de plecare. cît de mică. Ajung acolo cît pot de repede. fără vlagă. . Acolo nu ninge. Era o cruzime din partea mea. Cred că era o minciună pe care o mai folosisem şi altă dată. În Bahamas. din partea ei. Alături de Claire..

cu mult curaj. deschizînd portiera.— Păi. Încă mai sufereau din cauza divorţului fratelui meu Warner. aşa că mama mă aştepta nerăbdătoare cînd am sosit. o fată din Memphis. după îmbrăţişarea şi sărutul de primire. — Mulţumesc. Erau adevăraţi stîlpi ai comunităţii. Era felul obişnuit în care mă întîmpina. Era zveltă şi bronzată. proiectată în aşa fel încît fiecare fereastră să dea spre o pajişte. la paradă în ziua de 4 iulie. la clubul local. mamă. — Unde e Claire? Nu ne sunaţi niciodată. acolo unde locuiau albii. nu riscam să-mi exprim opiniile. După ce făcuseră doi copii. mamă. Totuşi. pentru că pajiştea era mereu plină de lume. pătrunzînd în suburbiile întinse ale oraşului Memphis. dacă lucrurile mergeau bine. în timp ce rasele se evitau reciproc. fără îngrijorare. Mi-a adus un ceai cu gheaţa şi l-am băut pe verandă. Tatăl meu fusese pilot de linie timp de treizeci de ani. Părinţii mei îşi vedeau nepoţii o dată pe an. mai îndepărtat. pensionarea forţată. Mă simt perfect. Se încruntă şi dădu ochii peste cap. Mergeau la biserică în fiecare duminică. Negrii aveau oraşul. Nu i-am mai auzit glasul de trei luni. Apoi a închis-o — fără un sărut. lipsiţi de orice deprinderi proaste şi devotaţi cu disperare unul altuia. Tata era pe undeva pe afară. erau amîndoi sănătoşi şi încercau să înfrunte. . Era un subiect pe care eu nu îl abordam niciodată. de la orele zilnice de tenis şi statul la soare. Chiar aşa şi era. Am închiriat o maşină de la aeroport şi m-am îndreptat spre est. Părinţii mei aveau peste şaizeci de ani. cu îngrijorare maternă. conservatori. albii. îmi spuse mama. Am privit-o grăbindu-se pe trotuar şi dispărînd în clădire. patrioţi. — Nimic. negrii se mutau în cîte un cartier. într-o familie bogată. El era avocat în Atlanta şi se căsătorise cu iubita lui din colegiu. mi-a spus ea. Lucraseră din greu. puseseră mulţi bani deoparte şi ne oferiseră. copiilor. provenind dintr-o familie de cunoscuţi. Sunasem de la aeroport. — Ce s-a întîmplat? mă întrebă ea imediat. iar albii se mutau într-altul. căsnicia lor ajunsese la final. Tu arăţi grozav. suburbiile. o viaţă de familie confortabilă. Sîntem amîndoi bine sănătoşi şi muncim din greu. Mama fusese director de bancă. — Claire e bine. Uneori. — Petreceţi suficient timp împreună? — Nu. Părinţii mei locuiau pe un teren de golf. zău aşa. într-o casă nouă de sticlă. Atît eu. în carturile speciale pentru golf. cît şi cei doi fraţi ai mei urmaserăm cele mai bune şcoli particulare care existau. Soţia lui a primit custodia copiilor şi s-a mutat la Portland. Eu uram casa. survenit cu doi ani în urmă. privind alţi pensionari străbătînd pajiştea în viteză. — Petreceţi ceva timp împreună? — Nu prea mult. nouă. Şi eram furios că trebuia să-i spun mamei. la Clubul Rotary o dată pe săptămînă şi călătoreau ori de cîte ori doreau. Oraşul Memphis se extindea încet spre est. — Pari obosit. înainte să apuc să sorb prima înghiţitură. încercînd o lovitură cu punctaj maxim. Se terminase. fără un rămas-bun. să mă suni.

am minimalizat pericolul în care mă aflasem. s-a aplecat o clipă peste minge şi a strivit-o sub picior. E un oraş foarte periculos. Mai întîi Claire. — Sigur că nu. i-am spus. Michael. Nici urmă de rană. în arenă. Tata dorea ca băieţii lui să urce rapid pe scara socială şi să se bucure de răsplata succesului obţinut cu trudă. — Sărăcuţul de tine. mamă. Avea să găsească un mod de a se învinovăţi pe sine. Iar eu ştiam exact ce gîndeşte: doi au păţit-o. — M-am cam săturat să lucrez la firma asta mare. — Mă îngrijorează foarte mult situaţia ta. — Aproape la fel de periculos ca Memphis. mamă. tata şi cu mine am jucat nouă puncte. aşa că am venit acasă. Nu aveam nevoie de milă. ca să mă adun înainte de a pătrunde din nou. — Ah. că s-a întîmplat ceva. Mama dorea familii puternice. . Eu lucrez optzeci de ore pe săptămînă. mă simt bine. aşa că el credea că mă relaxez vreo două zile. Măcar noi nu avem copii. — Îmi pare rău. Nu ştiu care dintre părinţii mei a suferit cel mai mult de pe urma vizitei mele. — Încercăm. Sînt întreg.. iar eu am zărit o lacrimă în ochii ei. — Atunci.— Aveţi probleme? mă întrebă. A nins zdravăn aseară şi era momentul potrivit ca să plec. Mi-am dat seama după vocea ta. slavă Domnului! Adică. te simţi bine psihic? — Da. Dar e dificil. vreau să spun. îngrijorată. Calmează-te. Tîrziu. — Păi. — Claire e în siguranţă? — Ca toată lumea din Washington. lucraţi mai puţin. Pentru a muta discuţia pe un făgaş mai interesant. — N-ai păţit nimic? mă întrebă ea. Locuieşte la spital şi probabil că acela e locul cel mai potrivit din oraş. dar o durea sufletul. — Da. i-am povestit despre "Domnul" şi. să ştii. Firma a vrut să-mi iau cîteva zile libere. Mama îşi muşcă buza. spre binele ei. eram gata de discuţii. Trebuie să faci totul pentru căsnicia ta. de ce nu? E o femeie minunată. El juca. în forţă. părinţii mei nu citiseră nimic. Doar doi oameni care merg pe drumuri separate. la fel cum suferise şi pentru cel al fratelui meu. Urmăresc statisticile despre criminalitate. eu beam bere şi conduceam cartul. Banii nu reprezintă totul. După două beri reci. atacînd problema direct. Am ştiut eu. Repetasem povestea cu "Domnul" în timpul prînzului. — Am ştiut eu. a mai rămas unul. spuse ea cu glasul uşor tremurat. tată. Glonţul a trecut pe lîngă mine.. — Mă simt bine. Sînt aici. Chiar dacă povestea apăruse în ziarele din Memphis. la telefon. cu mulţi nepoţi. Ea lucrează alte optzeci. iar acum asta. O minge de golf a aterizat în apropiere de verandă şi am aşteptat amîndoi pînă cînd proprietarul ei şi-a făcut apariţia. O doamnă îndesată s-a rostogolit dintr-un cart. Mama a plecat să mai aducă ceai şi să-şi şteargă ochii înlăcrimaţi. încercînd să fie tare. Avea să primească divorţul meu ca pe un eşec personal. Mai trebuia mult pentru ca golful să-şi dovedească efectele magice asupra mea. — Aventuri? Droguri? Alcool? Jocuri de noroc? Vreun viciu? — Nu. mamă. în acea după-amiază. Doar nu aveţi şi voi de gînd să divorţaţi! Aţi încercat să consultaţi un psiholog specialist? — Nu.

ale căror acţiuni să fie în totalitate îndreptate spre cîştigarea multor bani şi transformarea în realitate a visului american. singur în cart. în fabrică. să muncească din greu. — Ce-ar fi să mergi pînă la capăt şi să-mi spui clar ceea ce vrei să spui? mă îndemnă el. aşteptînd să se elibereze ţinta următoare. nu se mai concentra. Eram nervos şi această nervozitate mă scotea din sărite. lovitură după lovitură. din aceste ofrande. plătise tot de ce avem noi nevoie.cînd am ajuns în dreptul celui de-al treilea punct lovit. muncă multă. nu de a lui. După alte două lovituri. Făceam donaţii către biserică. Ca de obicei. — Bine ai venit în lumea reală! Crezi că acela care stă toată ziua la strung. iar tu trebuie să schimbi societatea. într-un fel sau altul. avea să se împlinească şi ceva bun. pentru că legea o cere. pe undeva. categoric. — Unde vrei să te muţi? — Nu ştiu. Ca şi fraţii mei. dacă nu ai căutat? spuse el. dar loviturile lui erau din ce în ce mai slabe. ai devenit democrat? Ai stat prea mult la Washington. — Dar ce. pe poteca pavată. nu ştiu ce beţivan se alege cu un glonţ în cap. ca să-şi impună ţeluri în viaţă. au ajuns majoritari. Ţeluri precise. — Ce vrea să însemne asta? — Înseamnă că m-am săturat de ceea ce fac. Din cauza mea. A luptat în Vietnam. L-am urmat. Despre asta e vorba? — Nu era beţivan. cu toată puterea. joc cinstit. mă simţeam slab. Îşi împinsese toţi fiii de la spate. urcînd din nou în cart. Politica aparţinea celor doritori să joace acest joc şi. — Ce naiba mai e şi asta? — E atunci cînd lucrezi pentru binele societăţii. urmărindu-l cum îşi continuă traseul pe pajişte. punctă cu o lovitură violentă. Am fost învăţaţi să fim productivi şi. pentru că nu înfruntasem subiectul cu curaj. ridicînd mingea şi pornind înainte. . începu să dea vina pe crosă. — Poate că eu nu caut păşuni mai verzi. cu atît mai mulţi membri ai societăţii puteau beneficia. Desigur. Era vorba de viaţa mea. oamenii cinstiţi nu puteau face bani. nu se satură de ceea ce face? Măcar tu te îmbogăţeşti din ce faci. de unde ştii că iarba e mai verde. i-am spus. pentru că Biblia ne sugerează. prosperitate. E prea devreme pentru asta. fără să scoţi prea mulţi bani. în plus. De fapt. eu nu mă născusem cu o conştiinţă socială. căutam împreună mingea lui prin tufişuri şi mi se adresa din nou: — Vrei să-ţi schimbi munca? — Mă gîndesc s-o fac. acest lucru. Tata era un jucător bun de golf. Încă n-am căutat un alt loc. îmi spuse: — Deci. cu cît aveam mai mult succes. şi m-am întrebat de ce mă înfricoşa atît de mult omul acela cu părul cărunt. iar noi ne aduceam contribuţia noastră. Căutîndu-şi din nou mingea. El. Cu aceste cuvinte. Tata rată a cincea lovitură şi. să facă eforturi pentru a deveni Oameni Mari. din asta. Am străbătut în tăcere restul drumului pînă la următorul punct de lovire. Plăteam impozite guvernului. — Mă gîndesc la dreptul public. — Atunci. — Sînt mulţi republicani la Washington.

fiule. pentru vreo două zile. apoi am intrat pe Strada M. după ea. Ştiam că ea vrea să se retragă. totuşi. o lovi jalnic şi porni. — Nu suport să te văd că dai cu piciorul unei cariere frumoase. I-am lăsat vineri. şi vom înfrunta realitatea. Nu avea de gînd să cedeze nimic de la el. unde zăream familii adevărate mîncînd. Am vorbit despre vechi prieteni şi foşti vecini. pe geamul din dormitor. Afară erau minus douăsprezece grade şi bătea un vînt tăios. dar nici una nu mă interesa. doar că nu aveam idee cît de mult. Mingea era iremediabil pierdută şi el nici nu o căuta cu prea mare elan. pînă cînd au început să sune convingător. barurile erau pline. rîzînd şi bucurîndu-se de căldură. la prînz. . Am reuşit să înnodăm o conversaţie de cinci minute. eram foarte sigur. într-adevăr. urmărind cu privirea maşinile care îşi croiau drum pe Strada P. Dar numai pentru o clipă. — Unul dintre ăia. Am sunat la părinţii ei şi le-am întrerupt cina. Aruncă o alta pe pajişte. poate chiar duminică. I-am dus la cină într-un restaurant foarte plăcut. Claire plecase acasă. Mă săturasem. la urma urmelor. că familiile erau bine şi că ea avea să se întoarcă în cursul după-amiezii de duminică. nu era surprinzător că amîndoi eram sinceri cu familiile noastre. Vei deveni partener în cîţiva ani. Era trist şi ciudat. nimic mai mult. privind afară. la intrarea în restaurante se formau cozi. cariera mea şi nepoţii pe care îi vedeau atît de rar. Un bilet pe tejgheaua din bucătărie. ne vom aşeza undeva. încă acoperită de zăpadă. Nu părea să aibă de gînd să se topească. — Se poate. Am trecut pe lîngă case frumoase. Ne-am străduit din răsputeri să evităm să vorbim despre Claire. în care s-a stabilit că amîndoi eram. Urmîndu-mi exemplul. iar cafenelele erau înţesate de lume. şi am decis că. acasă era pustiu cînd m-am întors. Am aflat ultimele bîrfe. foarte curînd. cîtuşi de puţin. intime. 7 Bineînţeles. vom începe să ne planificăm viitorul separat. bine sănătoşi. înainte de a ne confrunta noi înşine cu adevărul. Ai muncit prea mult. Ne vom da pe faţă sentimentele şi temerile şi. Am exersat cu voce tare cuvintele pe care aveam să i le spun. — Ai nevoie de o pauză. într-o zi. în Providence. că la Memphis era frumos şi la fel şi la Providence. Îmi imaginam că şi Claire le spune părinţilor ei aceeaşi poveste lugubră cu care eu îi împovărasem pe ai mei.Tata comandase un B-52 în primii ani de război în Vietnam. mi-am făcut cafea şi am băut o ceaşcă. iar frigul îmi pătrundea pînă la oase. deci? Nu i-am răspuns. cu patru ore înainte de zborul meu şi m-am întors la viaţa mea încurcată în capitală. Nu menţiona nici un motiv. îmi spuse. probabil la masa din bucătărie. Am închis. Mă ruga să o sun cînd ajung acasă. grăbit. aşezate ordonat. apăruse ceva nou. apoi am plecat într-o lungă plimbare. şi totuşi. aşa că vorbele mele l-au blocat. vineri seara. Acesta părea remediul la care se gîndea toată lumea.

ai să vezi o biserică galbenă. M-am schimbat într-o pereche de jeans. Ştiam că ea vrea să se retragă. doar că nu aveam idee cît de mult. mîncînd în semiîntuneric. Sîntem la subsol. La un moment dat. ascultînd ritmurile de blues cu zăpada pînă la glezne. ca să mă mut la birou. Fundaţia creştină Ebenezer. Plecarea mea ar fi fost doar un mic obstacol pentru firmă. Fetele drăguţe de acolo nici nu s-ar mai fi uitat la mine. Am vrut să întreb dacă ar trebui să-mi iau un pistol cu mine. Mi-am turnat o porţie zdravănă de băutură şi am aprins focul. Pentru prima dată în viaţă. cu inima începînd să-mi bată mai repede. — Bine. care vorbea foarte tare de la un telefon celular. dar mă apropiam periculos de mult de vîrsta mijlocie şi am acceptat ideea că nu mai sunt un proaspăt absolvent de colegiu. Care-i treaba? — E frig al naibii. Altădată. eram foarte sigur. după ora noua. şi încă unul abia observat. — Mda. cu fiecare cuvînt. mult după plecarea mea. pe partea dreaptă a drumului. ninge din nou şi nu avem destule ajutoare. numai gîndul ăsta îmi producea greaţa. vom începe să ne planificăm viitorul separat. tremurînd din ce în ce mai mult. stînd lîngă foc. privind perechile tinere care beau cîte ceva şi dansau. pe poziţii. — Nu sunt sigur că mă pricep. aveau să fie luate în grijă de alte cohorte de avocaţi tineri. iar clienţii şi problemele lor. Am exersat cu voce tare cuvintele pe care aveam să i le spun. după o pauză. La intersecţia străzii 13 cu Euclid. Avem într-adevăr nevoie de oameni capabili aici. — Eşti ocupat? mă întrebă el. Eram îngheţat şi începuse iar să ningă. Dar maşina. Dar el era negru. mă simţeam trecut de vîrsta tinereţii. cu dublură de lînă. spre casă. Era Mordecai Green. Eram obosit. l-am îndesat într-un buzunar şi m-am tîrît înapoi. Aveam treizeci şi doi de ani. pînă . nu bătrîn.M-am oprit la fereastra unui club. i-am răspuns curajos. preţiosul meu Lexus? — Ai reţinut? răcni el. fără probleme de conştiinţă. Mă întrebam dacă el are aşa ceva. Mi-am scos din portofel cărţile de credit şi cea mai mare parte din bani. trezindu-mă brusc din visarea cu ochii deschişi. Biroul meu avea toate şansele să fie ocupat. unde să vin? — Sîntem cam la vreo zece rînduri de blocuri distanţă de birou. — Aaa. Voi fi acolo în douăzeci de minute. mîndră. suna telefonul. bune pentru excursii. dar în ultimii şapte lucrasem mai mult decît majoritatea oamenilor în douăzeci. — Atunci te pricepi. Acum. absenţa lui Claire în weekend mi-ar fi oferit o scuză. la numai cîteva minute după retragerea mea de acolo. — Ştii să întinzi unt de alune pe pîine? — Cred că da. Firma Drake & Sweeney avea să reziste. care păreau atît de cruciale. Am notat totul în grabă. un tricou flauşat şi ghete de comandă. Poţi să ne acorzi cîteva ore din timpul tău? — Ce anume să fac? — Să munceşti. pentru că Mordecai mă chema într-o zonă de luptă. pătată de cafea şi vopsea — o relicvă din vremea sentimentele şi temerile şi. foarte singur. iar eu nu. În raftul de sus al unei debarale am găsit o haină veche de jeans bleu. nu chiar. Adăposturile şi centrele de masă sînt pline ochi şi nu avem destui voluntari. Mi-am cumpărat un sandviş.

a dat peste mine şi mi-am dat seama că era momentul să mă mişc de acolo. Am trecut pe lîngă case frumoase. — E într-adevăr complicat. Ne-am strîns mîinile ca nişte vechi prieteni şi m-a prezentat altor doi voluntari. unde zăream familii adevărate mîncînd. iar el s-a arătat încîntat să mă vadă. l-am îndesat într-un buzunar şi m-am tîrît înapoi. iar clienţii şi problemele lor. apoi se îndepărtau. Altădată. Ia pîinea aceea de acolo! îmi spuse. Apoi am încetinit ritmul şi am început să-i urmăresc pe cei aflaţi la rind. Fetele drăguţe de acolo nici nu s-ar mai fi uitat la mine. fără probleme de conştiinţă. privind perechile tinere care beau cîte ceva şi dansau. Mi-am turnat o porţie zdravănă de băutură şi am aprins focul. bătîndu-mă pe umăr şi făcîndu-se nevăzut. Firma Drake & Sweeney avea să reziste. li se punea o jumătate de sandviş pe farfurie. Eram obosit. o felie de cîrnat.cînd au început să sune convingător. M-am dus direct la Mordecai. Un vagabond îmbrăcat cu tot felul de haine puse unele peste altele. barurile erau pline. La sfîrşit. apoi am intrat pe Strada M. o cană de plastic cu lingură şi un şerveţel. iar mirosurile. dar în ultimii şapte lucrasem mai mult decît majoritatea oamenilor în douăzeci. ca să mă mut la birou. dar nu neplăcut. dar se uitau întotdeauna la mîncarea ce-i aştepta. mîncînd în semiîntuneric. spuse el. Li se dădea o farfurie de carton. mult după plecarea mea. Pe măsură ce înaintau. Biroul meu avea toate şansele să fie ocupat. M-am oprit la fereastra unui club. Cei mai mulţi păreau să mănînce încet. la intrarea în restaurante se formau cozi. În cameră era cald. mîndră. numai gîndul ăsta îmi producea greaţă. Ai înţeles? — Sigur. Mi-am cumpărat un sandviş. rîzînd şi bucurîndu-se de căldură. iar frigul îmi pătrundea pînă la oase. muştar şi maioneză acolo. ţineau ochii plecaţi. care păreau atît de cruciale. Afară erau minus douăsprezece grade şi bătea un vînt tăios. Aveam treizeci şi doi de ani. Plecarea mea ar fi fost doar un mic obstacol pentru firmă. Eram îngheţat şi începuse iar să ningă. Ninsoare puternică. aşezate ordonat. savurînd căldura şi . dar mă apropiam periculos de mult de vîrsta mijlocie şi am acceptat ideea că nu mai sînt un proaspăt absolvent de colegiu. două felii de pîine. aveau să fie luate în grija de alte cohorte de avocaţi tineri. cam cum era şi "Domnul". Am luat-o şi l-am urmat pînă la una din mese. Pentru prima dată în viaţă. nu bătrîn. la numai cîteva minute după retragerea mea de acolo. iar cafenelele erau înţesate de lume. arătînd spre o tavă plină cu felii de pîine albă. Majoritatea şopteau "mulţumesc" voluntarului care le dădea sucul. ţinînd cu mare grijă farfuria şi cana. Chiar şi copiii erau cuminţi şi grijulii cu mîncarea. îi aştepta un pahar cu suc de mere. îngheţ — iar noi lucrăm toată noaptea. — Te prinzi repede. apoi am plecat într-o lungă plimbare. spuse el. intime. stînd lîngă foc. ascultînd ritmurile de blues cu zăpada pînă la glezne. mă simţeam trecut de vîrsta tinereţii. ale căror nume nici nu le-am auzit. Acum. spre casă. foarte singur. şi încă unul abia observat. apoi un măr şi o prăjitură micuţă. Am făcut în grabă zece sandvişuri şi m-am declarat harnic. absenţa lui Claire în weekend mi-ar fi oferit o scuză. Ai cîmaţi aici. — E o nebunie. cana se umplea cu supă. pe poziţii. aromele mîncării şi gazul încălzit se amestecau într-un aer greu.

— Pîinea asta nu e prea proaspătă. aroma care le mîngîia faţa. Acesta e doar un adăpost de urgenţă. E posibil să fii şi una. Alţi doi voluntari se ocupau de aragaz.atingerea hranei în gură. Biserica are amabilitatea să-şi deschidă porţile cînd e vreme rea. Aş zice că vreo zece mii. deschise cu fonduri private. În seara asta ar fi îngheţat de-a binelea. fiecare cu cîte o oală mare de supa fierbînd deasupra. pentru că se dă pui. Lîngă mine se afla un aragaz cu patru ochiuri. dar e gratuită. cealaltă jumătate de stat. cu supă de legume şi mere. era evident că Mordecai nu ţinuse un astfel de regim. Sînt vreo douăzeci — jumătate. am început eu. Se aplecă sub masă şi luă de acolo o cutie de cinci kilograme cu unt de alune. — Am crezut că eşti avocat. Am încercat să înţeleg. Dar o să-ţi treacă. bucăţile de pui şi mărunţea legumele. unde trăiesc aceşti oameni? — Unii dorm pe unde apucă. pentru prînz şi cină. Tu mănînci aici? — Rareori. ceapă. — Cîte paturi? — Cinci mii. dintre acestea din urmă. Cîţiva aduceau mîncarea la mesele de serviciu. — Atunci. Trăiesc în clădiri abandonate — şi sînt cei mai norocoşi. — Zece mii? — Da. — Mai întîi sînt om. Rîndul se mai rărise şi el avea chef de vorbă. abia apoi avocat. datorită reducerilor de buget. — Atunci. Vine de la o brutărie mare — e ceea ce le rămîne de pe o zi pe alta. alţii în staţiile de autobuz sau pe sub poduri. — Avem nevoie de mai multe sandvişuri cu unt de alune. — E pentru prima dată cînd vii într-un adăpost? — Da. Unii stau în parcuri. unde sînt adăposturile? — Risipite prin tot oraşul. Pentru moment. şi alta — nu pune chiar aşa de mult acolo! Trebuie să fim eficienţi. Tocmai m-am servit. iar asta. pentru că nu e prea simplu să-i numeri. un adăpost. — Era de aşteptat. Se aşeză pe marginea mesei şi începu să cerceteze lumea. — Care sînt primele cuvinte care-ţi vin în minte? — Fără speranţă. În partea cealaltă era aşezată o masă plină cu ţelină. Totul provine din donaţii. — De unde vine mîncarea? — Din rezerve. morcovi. întinzînd untul de alune. Alţii mîncau cît puteau de repede. Se uita cum muncesc. Un voluntar tăia. propriu-zis. După cum arăta. Poţi lua şi tu un sandviş. . Supravieţuiesc acolo cît timp vremea e suportabilă. — Cîţi oameni nu au adăpost? — Asta e întotdeauna o întrebare dificilă. i-am răspuns. — Mulţumesc. dacă ne referim numai la oamenii străzii. cu un cuţit mare. Azi avem noroc. roşii şi pui Întregi. aproximativ. pe străzi. Bucătăria e deschisă zilnic. De obicei avem numai legume. E o delicatesă. singurul care făcea sandvişuri eram eu. două se vor închide. dar nu e. dacă vrei. — Te descurci? — Sînt un adevărat expert. mă anunţă Mordecai. Mai sînt. — Cîţi oameni locuiesc aici? — Nici unul. alţii. revenind în bucătărie. — Nu.

nonşalant. Mă încerca. alţi douăzeci de mii. — Eu lucrez la cazuri penale. Mordecai începu să mă ajute şi. — Eşti membru activ în asociaţia avocaţilor din capitală? — Oarecum. cum eu eram voluntarul cel mai apropiat şi care nu avea. nimic mai mult. De ce? — Din curiozitate. la un moment dat. care mai stau pe la familii şi prieteni. Cu patru ani mai înainte. Mordecai şi cu mine priveam scena. — Cine ştie? De ce n-o întrebi pe ea? Asta m-a cam încurcat. Firma mea făcea propagandă activităţilor pro bono printre asociaţi. dar prea puţine hăinuţe pe ei. mai scapă o lună-două de traiul fără căpătîi. dar era bine să fie limpede că munca asta pe gratis nu trebuia să deranjeze. i-am spus. Ceilalţi doi copii aveau cel puţin pantofi. în vreme ce celălalt îi acoperi cu pături. Un voluntar ne ceru nişte sandvişuri. Uşa s-a deschis şi o mamă tînără a intrat încet. legănîndu-şi picioarele mari pe lîngă marginea mesei. Pe urmă ne-am oprit să privim iarăşi lumea. lista de aşteptare pentru adăposturi de urgenţă avea cinci sute de nume. împreună. Mama părea fie drogata. — Există vreun loc unde femeia asta ar putea să se ducă chiar acum să locuiască? am întrebat — Probabil că nu. eu tocam ţelină. una dintre membrele fondatoare ale bisericii. numărul orelor plătite. — Cel puţin. ţinînd în braţe un copil şi urmată de alţi trei. Era un loc liber la o masă. nu mai ştiu ce să facă. a trebuit să intru în acţiune. ajutasem un partener al firmei să scrie un raport despre un om închis în Texas. Doi dintre ei. Bebeluşul părea să doarmă. Unul îi aşeză într-un colţ. nimic de făcut. Ajutorul de bucătar trebuia să plece şi. lîngă bucătărie. — Deci. odată intrată în adăpost. dar cui îi păsa? — Ce-o să se întîmple cu ea. cu mîndrie şi. — Adăposturi de urgenţă? — Da. Avea un prosop legat peste umeri. sub privirile atente ale domnişoarei Dolly. mîncaseră mai întîi prăjiturile. Nu eram pregătit să mă implic. fără să-mi ascund uimirea. sînt cel puţin cinci mii de oameni pe străzi? am întrebat. fie în stare de şoc. Mama arăta cam ameţită şi. dintre care unul purta o pereche de pantaloni scurţi şi şosete desperecheate. . care de unsprezece ani se ocupa de hrănirea vagabonzilor. Îşi conduse familia spre mîncare şi doi voluntari zîmbitori săriră să o ajute. Pe urmă. Am continuat să-i urmărim pe mama aceea şi pe cei patru copii ai ei. mi-a răspuns Mordecai. In vreme ce Mordecai făcea sandvişuri. cumva. Era bucătăria ei. iar eu nu aveam de gînd să mă las prins. dar sînt sigur că în seara asta e plin ochi. cu sinceritate. Membrii baroului susţin multe cazuri pro bono în favoarea celor fără adăpost. La data de ieri. pe care primăria are amabilitatea să-l deschidă cînd se ajunge sub punctul de îngheţ. după ce se termină viscolul? am întrebat. care abia se ridicaseră pe picioare. în oarecare măsură. morcovi şi ceapă şi asta a durat cam o oră. Există un adăpost pentru temperaturi extrem de scăzute. Aceea ar putea fi singura ei şansă. primăria este la fel de amabilă şi închide adăpostul cînd gheaţa începe să se topească.probabil. Eu eram onorat să mă aflu acolo şi. aşteptînd ca supa să se răcească. Încercam să nu arăt prea curios. pentru moment. fără pantofi. şi începu să le dea de mîncare. am făcut încă o duzină.

Femeia avea un şorţ alb şi imaculat şi era teribil de mîndră de ceea ce făcea. În sanctuar era mult mai frig decît în subsol. Pastorul este unul de-ai noştri. — Ce se întîmplă duminica? l-am întrebat şi eu. — Hai să vedem cum găteşti. Se întoarse şi amestecă uşor în supă.mi-a atras atenţia că tăiam ţelina în bucăţi prea mari. iar mai multe mame încercau să-şi liniştească copiii. Asta mă ajută să merg mai departe. Le-am micşorat imediat. — Nu sînt multe biserici care ar face aşa ceva. undeva la capătul sălii. Am trecut. Locul era puţin luminat. am mormăit.. îmi spuse Mordecai. să laşi carnea să se răcească şi apoi să o scoţi de pe oase. tot în şoaptă. O dată a anulat slujba. M-am fript la degete şi. Doar le dăm hrană şi adăpost. — Vino după mine. — Ai grijă pe unde calci. . Culoarul era plin de lume întinsă pe jos şi abia am reuşit să ne strecurăm pînă la amvon. — E oare posibil să te obişnuieşti cu imaginea acestor oameni? am întrebat-o. Am auzit tavanul scîrţîind şi mi-am dat seama că. se afla un balcon în formă de U. Alţii stăteau ghemuiţi pe sub rîndurile de bănci. drăguţă. să i-o umple. ca să nu-i dea afară. mi-a răspuns ea. oamenii încercau să-şi găsească un loc de dormit peste tot. Nu eram sigur ce înseamnă "unul de-ai noştri". am descoperit cu privirea o altă masă de oameni întinşi pe rîndurile de scaune de acolo. mi-a spus aproape şoptit cînd am trecut de uşile batante şi am intrat în sanctuar. peste trupurile întinse şi am ieşit printr-o uşă de lîngă orgă. pe o scară întunecoasă. în vîrful picioarelor. spuse întorcîndu-se spre mine. — Niciodată. dar nimeni nu mai stătea la rînd la supă. O rafală de vînt a lovit clădirea şi ferestrele au început să se zguduie. Mordecai şi preotul au intervenit şi lucrurile s-au calmat. Le înţelegeam ezitarea. dar nu mă simţeam ca unul dintre membrii acestui club. rosti el zîmbind. încet. mai ales dacă foloseai metoda domnişoarei Dolly. incapabil să-mi sfîrşesc gîndul. ştergîndu-şi mîinile cu un prosop. Mordecai îi văzu şi el. la un moment dat. Strana corului era şi ea plină.. — Puii sînt gata. Dar în Proverbe se spune: "Fericit acela care îi hrăneşte pe sărmani". mi-a şoptit el cînd ne-am oprit lîngă masa altarului şi ne-am uitat din nou peste rîndurile de bănci. — Ce mulţi sunt. Luă o cană de plastic şi i-o dădu unui voluntar. aveam chiar băşici. 8 Mordecai m-a condus spre hol. Subsolul era încă aglomerat. — Depinde de vreme. — Asta ce înseamnă? — Înseamnă că trebuie să iei puii de pe foc. Era aproape unsprezece noaptea. Erau risipiţi prin strane şi sforăiau. — Noi nu-i numărăm. să torni supa în oala de acolo. pînă să termin. Dezosatul era o adevărată artă. Stăteam amîndoi în faţa aragazului şi atenţia ne fusese atrasă de o ceartă. deasupra noastră. Mi-am mijit puţin ochii şi.

Mă jucam cu supa care. în vastul nostru sistem de asigurări sociale. Da' sigur că acu' ştie toată lumea. Nu e întotdeauna la fel. — Pare să fi fost vorba de fratele tău. mulţumită domnişoarei Dolly. încît să locuiască pe sub poduri? — Drano. — De ce Drano? — Avea un copil mic care nu mai tăcea din gură. în sinea mea. Iar reţeta diferă. El mînca şi vorbea. Cam o dat' pe lună primeşti tăiţei. ronţăind una dintre bucăţile mele mai mari de ţelină. răspunse omul. aceea a unui om de vîrstă mijlocie. În supă? — Da. Eram sigur că puteam să-mi iau adio de la Lexus-ul meu. Nu-mi dădeam seama dacă omul glumea sau nu. la Masa Sfintei Martha. Washington D. în subsolul unei biserici din inima cartierului de nord-vest al capitalei. — Drano? întrebă Mordecai. decretă el. prefăcîndu-se serios. De sora mea. Vagabonzii pe care îi iubea erau mai mult decît simple victime. Era greu să găseşti un loc la masă — de cîte ori auzisem asta la prietenii mei din Georgetown? Mordecai zîmbi. dar nu puteam ignora faptul că eu. prefăcîndu-se mirat. — Care e numele tău mic? — Nu am aşa ceva. dar ochii îi zîmbeau. era într-adevăr foarte bună. dar eu nu credeam un cuvinţel.. spuse bărbatul aşezat în dreapta mea şi al cărui cot era mai aproape de cana mea cu supă decît al meu. îmi explică. Chiar şi pentru mine era vorba de o curiozitate firească. repetă omul. — Cine ţi-a dat numele Drano? — Maică-mea. eu nu puteam face la fel. Am jurat.Ne-am aşezat printre ceilalţi. Doream să ştiu cum devine cineva vagabond. — A murit. ca şi cum n-ar fi avut nici o grijă. . pentru a le permite americanilor să ajungă atît de săraci. Mai văzusem încă o faţă albă. — Drano. — Nu. Ce anume se produce. — Zilele trecute am primit tăiţei. Alţii însă ascultau şi Drano se simţea bine. Sînt prea sărac. plîngea tot timpul de nu putea dormi nimeni. — E bună supa asta. Ţi-ai omorît sora. cu coatele înghesuite de oamenii străzii. — Cum te numeşti? îl întrebă el pe bărbatul necunoscut. I-am dat eu nişte praf de gîndaci. în funcţie de loc. aşa că e greu de găsit loc la masă. la o masă pliantă. băiat alb şi bogat din Memphis. care studiase la Yale şi lucra la Drake & Sweeney. oricînd şi oriunde s-ar afla. Era bine exersată. stăteam printre vagabonzi. — Cîţi ani aveai cînd ţi-a spus Drano? — Vreo cinci. Ideea unui vagabond care să fie nemulţumit de lipsa unui Ioc liber la cantina lui preferată mi s-a părut ilară. — Aşa deci. C. erau oameni de-ai lui. sigur că nu puteam supravieţui nici cinci minute în afara acelei clădiri.. Spuse povestea în timp ce amesteca în supă cu lingura. Michael Brock. Depinde de ce avem. — Tăiţei? întrebă Mordecai. Aveam să descopăr că Mordecai dorea întotdeauna să lege numele de figuri. să rămîn pe lîngă Mordecai. care mîncase şi se făcuse nevăzut. bine relatată. — Ce s-a întîmplat cu copilul? îl întrebă Mordecai.

Drano avea un răspuns prompt pentru orice întrebare. Ar fi murmurat. pe străzile din Washington. — Depinde. — Ai familie? l-am întrebat. Puţin îmi păsa. acum zece ani. celălalt izbucni în rîs. pentru prima dată după multe ore. Soţia mea e secretară la Departamentul Muncii. ridicînd din umeri. numai că după aceea am dormit pe săturate. Un tînăr alb. Nu aveam de gînd să fiu indiscret. corectîndu-mi exprimarea prea sofisticată. după ce stinse aragazul. Din cauza bandelor rivale. mi-a răspuns.— Mda. Alături de Mordecai. cu o maşină frumoasă. Doi tipi aflaţi de cealaltă parte a lui Drano găsiră ideea amuzantă. Nici nu prevăzusem că voi părăsi clădirea fără să fiu păzit de Mordecai. — Pînă cînd ai de gînd să mai stai? l-am întrebat. Am o mulţime de dame bogate. — La poştă. Cu sau fără zăpadă. — Aici. Vagabonzii se pregăteau de culcare. — Eşti liber să pleci oricînd doreşti. aşa s-ar spune. fără copii. — Toată noaptea? — S-a întîmplat de multe ori. ca pentru sine: "S-a ţicnit de tot". — Şi unul pe care l-am pierdut pe străzi. — Unde primeşti scrisori? îl întrebă Mordecai. — E chirurg rezident la Georgetown. — Da. Tu vei fi partener într-o mare firmă. nu-mi dădeam prea multe şanse. Plecarea era cea mai proastă dintre variantele mele mai limitate. care mă plătesc să le ţin companie. Nu-mi planificasem să dorm cu oamenii aceia. — Ici şi colo. ea va fi chirurg. prin ferestruica de serviciu. — Unde stai? îl întrebă Mordecai. Cu două sute de oameni ca ei. în bucătăria întunecată. m-am aşezat pe marginea unei mese. sau ceva în genul ăsta. Drano? l-am întrebat şi eu. — Îmi pare rău. mă linişti el. Domnişoara Dolly pregăti cafeaua pentru voluntari. Vineri seară. altul în armată. Pastorul îşi făcu apariţia de pe undeva şi îl trase pe Mordecai după . — Ce face soţia ta? mă întrebă el. ca şi cum ar mai fi auzit el destule dintr-astea. sorbind cîte o gură de cafea şi privind. la cei îngrămădiţi acolo. M-am gîndit la Claire. strînşi în aceeaşi încăpere. miezul nopţii. Pastorul e mai liniştit dacă rămîn aici. răspunse bărbatul. încercînd să înfiripe o conversaţie. — Aşa cred. Unul pufni. în capitală. Vocea începu să-i tremure înainte de a ajunge la al treilea. — Aţi ajuns amîndoi departe. — Unde locuieşti. — Dar tu? — Însurat. Mordecai îmi făcu semn cu ochiul. Cum ar fi reacţionat dacă ar fi ştiut unde mă aflu? Nici unul dintre noi nu-şi găsise timp pentru nimic din ceea ce ar fi avut vreo legătură oricît de vagă cu munca de caritate. se întîmplă întotdeauna cîte ceva. Unul e la colegiu. Un alt vis american. aşa că l-am lăsat amîndoi în pace. Avem trei băieţi.

el, în bucătărie, ca să-i spună ceva în şoaptă. Eu am luat patru prăjiturele dintr-un bol şi m-am îndreptat spre colţul în care mama cea tînără dormea cu capul proptit pe pernă şi bebeluşul strîns sub braţ. Ceilalţi doi copii mai mici nici nu mişcau sub pături. Dar cel mai mare era treaz. M-am lăsat pe vine lîngă el şi i-am întins o prăjitură. A luat-o, cu ochii sclipind. Sub privirile mele, a înghiţit-o pînă la ultima firimitură, apoi a mai vrut una. Era mic şi osos, nu mai mare de patru ani. Capul mamei căzu în piept, trezind-o. Mă privi cu ochi trişti, obosiţi, apoi înţelese că mă jucam de-a prăjitura cu copilul ei. Îmi zîmbi chinuit, apoi îşi aranja din nou perna. — Cum te cheamă? l-am întrebat în şoaptă pe băiat. După două prăjituri, era prietenul meu pe viaţă. — Ontario, mi-a răspuns rar şi moale. — Cîţi ani ai? Băiatul ridică patru degeţele, apoi lăsă unul în jos, apoi îl ridică din nou. — Patru? l-am întrebat. El a dat din cap, în semn de aprobare şi a întins mîna după încă o prăjitură, pe care i-am dat-o bucuros. I-aş fi dat orice. — Unde stai? am şoptit eu. — Într-o maşină, mi-a şoptit şi el, drept răspuns. Mi-a trebuit o clipă ca să înţeleg exact. Nu mai ştiam ce să-l întreb. El era prea ocupat cu mîncatul, ca să-l mai preocupe şi conversaţia. Îi pusesem trei întrebări; el îmi dăduse trei răspunsuri sincere. Locuiau într-o maşină. Voiam să alerg la Mordecai şi să-l întreb ce e de făcut cînd afli că unii oameni locuiesc într-o maşină, dar am rămas acolo, zîmbindu-i lui Ontario. Îmi răspunse şi el tot cu un zîmbet. În cele din urmă, se hotărî să mă întrebe: — Mai ai suc de mere? — Sigur că da, i-am răspuns şi m-am dus la bucătărie să umplu două căni. Copilul a dat una pe gît şi apoi i-am dat-o şi pe a doua. — Spune mulţumesc, i-am zis. — Mulţumesc, a răspuns şi a întins mîna după încă o prăjitură. Am găsit un scaun pliant şi m-am aşezat lîngă Ontario, cu spatele lipit de perete. Subsolul era uneori cufundat în tăcere, dar niciodată liniştit. Cei care nu sînt învăţaţi să doarmă într-un pat nu au somnul uşor. Din timp în timp, Mordecai trecea printre trupuri, ca să calmeze pe cîte cineva. Era atît de masiv şi de impunător, încît nimeni nu îndrăznea să-i pună autoritatea Ia îndoială. Cu stomacul iarăşi plin, Ontario adormi, cu capul micuţ: aşezat pe picioarele mamei lui. M-am strecurat în bucătărie, mi-am turnat încă o ceaşcă de cafea şi m-am întors pe scaunul meu din colţul încăperii. În clipa aceea, bebeluşul începu să ţipe. Vaietul lui, uimitor de puternic, îţi făcea milă şi întreaga încăpere păru să vibreze, asurzitor. Mama era ameţită, obosită, frustrată fiindcă fusese sculată din somn. Îi spuse să tacă, apoi îl puse pe umăr şi începu să-l legene, înainte şi înapoi. Bebeluşul ţipa din ce în ce mai tare şi se auzeau murmure de nemulţumire din partea celorlalţi locatari. Fără să mă gîndesc, m-am întins şi am luat bebeluşul, zîmbindu-i mamei, în încercarea de a-i cîştiga încrederea. Ei nici nu-i păsa. Era uşurată să scape de el. Copilul era uşor ca un fulg şi făcuse pe el. Mi-am dat seama de asta cînd i-am pus uşor capul pe umărul meu şi am început să-l bat uşor pe

spate. M-am dus la bucătărie, căutîndu-l disperat pe Mordecai sau pe vreun alt voluntar, care să-mi vină în ajutor. Domnişoara Dolly plecase cu o oră înainte. Spre uşurarea şi surprinderea mea, copilul tăcu, în timp ce mă îndreptam spre aragaz, bătîndu-l pe spate, vorbindu-i şi căutînd un prosop, ceva. Aveam mîna udă. Unde mă aflam? Ce naiba făceam? Ce-ar fi zis prietenii mei dacă m-ar fi văzut în bucătăria întunecată, încercînd să potolesc un bebeluş al străzii, rugîndu-mă ca scutecul să fie doar umed? Nu mirosea a altceva, deşi eram sigur că aproape simţeam păduchii trecînd din părul lui într-al meu. Mordecai, cel mai bun prieten al meu, îşi făcu apariţia şi aprinse un bec. — Ce drăguţ, comentă el. — Avem ceva scutece pe aici? l-am întrebat în şoaptă. — Treabă mică sau treabă mare? m-a întrebat şi el, fericit, îndreptîndu-se spre toalete. — Nu ştiu, te rog, grăbeşte-te. Scoase la lumină un pachet de Pampers; i-am dat copilul cît am putut de repede. Haina mea de jeans bleu avea o pată mare, umedă, pe umărul stîng. Dovedind o incredibilă dexteritate, Mordecai aşeză copilul pe fundul pentru tăiat zarzavaturi, scoase scutecul ud, şi copilul se dovedi a fi o fetiţă; o curăţă cu un fel de şervet, îi puse un scutec curat şi mi-o dădu din nou în braţe. — Poftim, îmi spuse cu mîndrie. E ca şi nouă. — Multe lucruri nu se învaţă în şcoli, i-am răspuns, luînd fetiţa. M-am învîrtit de colo-colo, cu ea în braţe, vreo oră, pînă cînd a adormit. Am învelit-o în haina mea şi am aşezat-o cu grijă între mama ei şi Ontario. Era aproape trei dimineaţa, sîmbătă şi trebuia să plec. Conştiinţa mea proaspăt trezită avea şi ea limitele ei, pentru o singură zi. Mordecai mă conduse pînă în stradă, îmi mulţumi că am venit şi mă trimise în noapte. Maşina era tot acolo unde o lăsasem, acoperită cu zăpadă proaspătă. Am plecat, lăsîndu-l pe Mordecai în faţa bisericii, privind în urma mea.

9 De la întîlnirea mea de şoc cu "Domnul", de marţi, nu mai marcasem nici o oră de munca plătită la Drake & Sweeney. Timp de cinci ani scosesem în medie doua sute de mii de dolari pe lună, ceea ce însemna opt mii pe zi, timp de şase zile, şi ceva în plus. Nu-mi puteam permite să pierd nici o zi şi nici să nu justific ore preţioase. Cînd rămîneam în urmă, ceea ce se întîmpla numai rareori, lucram cîte douăsprezece ore sîmbăta şi, eventual, la fel şi duminica. Iar dacă nu eram în urmă, lucram numai şapte sau opt ore sîmbăta şi, eventual, doar cîteva duminica. Nu era de mirare că soţia mea se înscrisese la facultatea de medicină. Duminică dimineaţă, stăteam întins în pat, cu ochii în tavan, aproape incapabil să fac vreo mişcare. Nu voiam să mă duc la birou. Gîndul îmi făcea silă. Uram şirurile ordonate de mesaje telefonice, notate pe hîrtii roz, înştiinţările de la superiori, care puneau la cale întîlniri, ca să se intereseze de starea mea, vorbăria indiscretă a bîrfitorilor şi inevitabilul "Ce mai faci?" de la prieteni, de la cei cu

adevărat îngrijoraţi şi de la cei cărora puţin le păsa. Cazurile antitrust sînt lungi şi dificile, cu dosare atît de groase, încît trebuie să le pui în cutii — şi la ce bun, în fond? O corporaţie de un miliard de dolari se lupta cu alta. O sută de avocaţi implicaţi produc tone de hîrtii. Am recunoscut, faţă de mine însumi, că munca asta nu-mi plăcuse niciodată. Dacă o făceam atît de pătimaş, devenind un maestru şi consacrîndu-mă unei specialităţi, într-o bună zi curînd, aveam să fiu omul de care aveau nevoie. S-ar fi putut întîmpla să fie vorba despre impozite, legislaţia muncii sau litigii. Cui i-ar fi plăcut legislaţia antitrust? Cu un efort de voinţă, m-am ridicat din pat şi m-am vîrît sub duş. Micul dejun era alcătuit dintr-un croissant de la brutăria de pe Strada M, cu cafea tare, toate cumpărate cu o mînă pe volan. M-am întrebat ce mînca Ontario în acel moment, apoi, mi-am zis că ar fi bine să nu mă mai torturez. Aveam dreptul să mănînc fără să mă simt vinovat, dar, pentru mine, mîncarea îşi pierdea din importanţă. La radio se anunţa că temperatura va urca, situîndu-se între minus şapte şi zero grade, şi că nu va mai ninge în tot restul săptamînii. M-am îndreptat spre birou, dar n-am ajuns decît pînă în holul clădirii cînd am fost acostat de unul dintre confraţii mei de suferinţă. Bruce nu-mai-ştiu-cum, din secţia de comunicaţii, a intrat după mine în lift, rostind cu o voce gravă: — Ce mai faci, amice? — Bine. Dar tu? i-am ripostat. — La fel. Uite ce doream să-ţi spun: suntem alături de tine, să ştii. Ţine-te tare. Am încuvinţat cu un gest al capului, ca şi cum încurajarea lui ar fi fost crucială. Din fericire, a coborît la etajul doi, nu însă înainte de a-mi face favorul unei bătăi prieteneşti pe umăr, ca printre sportivi, la vestiar. Nu te lăsa, Bruce! Abia puteam să mă ţin pe picioare. Am încetinit pasul cînd am trecut pe lîngă biroul doamnei Devier şi sala de şedinţe. Mi-am continuat drumul pe holul îmbrăcat în marmură, pînă cînd mi-am găsit biroul şi m-am prăbuşit în scaunul rotativ din piele, epuizat. Polly avea cîteva moduri de a-mi lăsa mesajele telefonice, pe care, oricum, aveam de gînd să le arunc la gunoi. Dacă eu aş fi avut grijă să returnez convorbirile, ea mi-ar fi lăsat unul-două bileţele lîngă aparat. Dacă, totuşi, nu se întîmpla aşa — fapt care o enerva foarte tare — nimic nu-i plăcea mai mult decît să le alinieze în centrul biroului, o mare de valuri roz, toate perfect aranjate, în ordine cronologică. Am numărat treizeci şi nouă de mesaje, cîteva urgente, cîteva de la conducerea firmei. În special Rudolph părea foarte enervat, judecind după urmele lăsate de Polly. Le-am citit încet, le-am adunat unul cîte unul şi le-am pus deoparte. Eram hotărit să-mi termin cafeaua în linişte şi fără presiuni din afară, aşa că stăteam la birou, ţinînd cana în ambele mîini, privind în gol şi semănînd foarte bine cu unul aflat pe marginea prăpastiei, cînd a intrat Rudolph. Probabil îl sunaseră spionii; vreun asistent pus la pîndă sau poate Bruce, cel din lift. Poate că întreaga firmă era în alertă. Nu. Erau prea ocupaţi. — Bună, Mike, mă salută el înţepat, luînd loc, picior peste picior, pregătit pentru a discuta probleme serioase. — Bună, Rudy, i-am răspuns. Nu-i spusesem niciodată Rudy în faţă. Actuala soţie şi partenerii îi spuneau aşa, dar nimeni altcineva. — Unde ai fost? mă întrebă, fără cea mai mică umbră de compasiune.

Am scăpat fără să mă prindă nimeni. Abia aşteptam să dau pe cineva în judecată. nici o problemă. aveau să fie clienţii mei şi intenţionam să ameninţ şi să mă lupt cu furie prin tribunale. dar cel puţin respectam orarul. Nu mă distrasem niciodată atît de mult cheltuind două sute de dolari. eram dărîmat. Era exact atîta disperare în tonul vocii mele încît să-l înmoaie. tocmai pentru că minciuna nu mă deranja. — Ar fi trebuit să anunţi pe cineva. Un pachet mare de Pampers. am lăsat . Zîmbi. dar simţeam că începe să cedeze. cheltuind în neştire. Dulciuri şi mici jucării pentru copii. — Ştiu. Aproape că plecă din biroul meu în fugă. raportul ar fi fost mai blînd şi mai-marii firmei s-ar fi relaxat. Aveam nevoie de o mică pauză. cu preţuri reduse. mult mai puţin speriat decît fusesem în noaptea dinainte. după care mi-am petrecut o oră întreagă acoperind biroul cu hîrtii şi mîzgălituri. încă dur. — Două zile? Ai stat acolo două zile? — Da. Înţelept. se relaxa şi îmi spuse: — Avem mult de lucru. ca să le găsesc un loc cald. chiar nemiloasă cînd poftea. Şi aveam de gînd să cheltuiesc atît cît era nevoie. iar eu nu aveam chef să mă las tocat mărunt de Rudolph. Asta era tot ce dorea Rudolph. După o lungă pauză. — Sub observaţie? — Da. Nu făceam nimic. — La Memphis? — Mda. În curînd. Am încuiat uşa şi am stins lumina. Plus că acolo se află şi psihiatrul familiei. şosete şi pantalonaşi de bumbac de diverse mărimi. cu covoare persane şi somon la cină. Dacă reuşeam să-l fac să se mai înmoaie. să raporteze că unul dintre marii producători de bani ai firmei era din nou gata de atac. Dacă era vorba de un motel pentru o lună. pe termen scurt. am îndesat mesajele telefonice în buzunar şi am plecat. de pe Strada Massachusetts şi m-am delectat. simţeam nevoia să-mi văd părinţii. Rudolph. — Sută la sută? — O sută zece la sută. m-a ţinut sub observaţie vreo două zile. săpun şi alte obiecte de toaletă pentru toţi. — N-ai nimic? — Psihiatrul a zis că sînt bine. M-am oprit lîngă o farmacie mare. dar încă destul de temător. Din nou cu motoarele în plin. Cînd n-am mai putut suporta. — Ei. cam aşa ceva. Minciuna nu mă deranja şi nici nu mă făcea să mă simt prost. mai uşoară. Abia aştept sa încep. Avea să se ducă direct la telefon. El avea ordine de atac din partea comitetului executiv şi urma să facă un raport imediat ce ieşea din biroul meu. — Psihiatru? — Da. atîta tot. într-unui dintre cabinetele alea mici şi elegante. Am parcat vizavi de biserică. reluă: — Acum te simţi bine? — N-am nimic. Firma putea fi dură. pînă le-aş fi găsit o locuinţă corespunzătoare. N-am dat telefon nimănui. zău aşa. spuse el. Viaţa ar fi fost. Nici o problemă.— La Memphis. Sînt bine. O mie de dolari pe zi. Rudolph.

M-a salutat şi mi-a făcut semn spre un morman de legume care trebuiau curăţate. Merg din cantină în cantină. m-am uitat după Ontario şi familia lui şi n-am reuşit să-i găsesc. aşa că am făcut turul subsolului. sprijiniţi de chiuvetă. toată faţa i s-a deschis într-un zîmbet. am lucrat la masa de servire.pachetele în maşină. Am stat de vorbă cu domnişoara Dolly în timp ce curăţăm cartofi. — Erau aici cînd am plecat eu. eventual să-i duc să-şi ia pantofi şi haine călduroase şi să-i hrănesc din nou. să le plătesc o cameră. Nu erau acolo unde îi lăsasem. Intenţia mea era să plec de acolo cu familia aceea. ce mai faci. Dacă luai prea multă zeamă. printre zeci de oameni ai străzii. să-i duc la un motel. Nu poţi şti niciodată. Moş Crăciun aştepta. să mă asigur că fac baie. — Unde puteau să se ducă? m-am întrebat. cînd ni s-au întîlnit privirile. Un voluntar nou se ocupa de sandvişuri. se vărsa peste tine. totuşi. Era şi asta o artă. îi zîmbeau. Domnişoara Dolly s-a arătat încîntată să mă vadă. din adăpost în adăpost. iar mititelul habar n-avea. aglomeraţia crescu şi cozile deveniră mai lungi. mă bucur că te văd din nou. Am aşteptat pînă cînd cozile au dispărut. dar plecaseră înainte de sosirea ei. împreună cu Mordecai. Ea îşi amintea de familia de aseară. Mai întîi. — Crezi că aş putea uita? — Azi nu i-am văzut. din bucătărie răsuna clinchetul plăcut al vaselor şi se simţea bucuria oamenilor ocupaţi cu o treabă serioasă. Către miezul zilei. nu mi-am atras destule priviri mustrătoare pînă să mă lămuresc. şi te trezeai că în oală rămîne numai zeamă. apoi ne-am umplut fiecare cîte o cană de supă. riscam să creez panică. — Drăguţă. Prea multe legume. Poate chiar că a găsit o slujbă la McDonald's şi îi lasă pe copii la sora ei. băgînd polonicul în oale şi turnînd supa în căni de plastic. Dar nu stau niciodată într-un singur loc. să văd dacă au nevoie de ajutor medical. bună dimineaţa. Nu-mi păsa cît m-ar fi costat sau cît ar fi durat. Nu erau în sanctuar şi nici la balcon. oamenii ăştia nu stau într-un singur loc. apoi să-i hrănesc pînă la saturaţie. Dacă intram ca Moş Crăciun. Nu-mi păsa nici dacă lumea ar fi crezut că sînt încă un alb bogat care încearcă să mai scape de sentimentul de vinovăţie. la ora nouă. — Îţi mai aduci aminte de scutecul pe care l-ai schimbat azi-noapte? l-am întrebat printre înghiţituri. Aveam serioase dubii în şansele mamei lui Ontario de a-şi găsi o slujbă. la rîndul lor. se curăţă şi se dezinfectează. Unii. Alţi voluntari apărură ca din pămînt. L-am zărit înainte ca el să mă vadă şi. Mestecă îndelung şi reflectă o clipă. Mordecai a apărut cînd începuse să se formeze coada pentru prînz. Eu continuam să mă uit după Ontario. alţii nici nu-şi ridicau privirea. în bucătăria ei. Mordecai îşi perfecţionase tehnica în urmă cu mai mulţi ani. dar nu aveam de gînd să dezbat subiectul cu domnişoara Dolly. Poate că femeia a auzit că se dă brînză în Brightwood. de dimineaţă. sau pături în altă parte. Mordecai avea o vorbă bună pentru fiecare dintre cei pe care îi serveam — bună. aşa că am mîncat în bucătărie. Mesele erau pline. — La ce oră? .

I-am cerut părerea domnişoarei Dolly. temperatura va urca pînă aproape de zero. rece şi pustiu. Mi-a arătat o casă complet arsă. Hai să facem o plimbare. — Nu-ţi face iluzii. Fordul Taurus foarte uzat al cărui proprietar era Mordecai era parcat lîngă Lexus-ul meu. au lucruri de făcut. prieteni pe străzi. dormeau duşi. loc de imensă mîndrie pentru el. Sigur că nu mă deranja. Dorea să-şi verifice corespondenţa. Cassius. în urma lor. traficanţii de droguri. care ne-a lăsat să plecăm o vreme. Fie că îşi deschideau porţile celor fără adăpost. El îi cunoştea pe bucătari şi pe pastori. M-am simţit foarte jignit. Am străbătut străzile deja curăţate cu plugurile de zăpadă. Nu mă gîndisem să mă despart de formidabila mea maşină. prin cartiere zguduite permanent de mişcări de stradă. pe lîngă şcoli înconjurate cu garduri dublate cu sîrmă ghimpată. fiecare stradă avea istoria ei. Se duc înapoi în parcurile şi aleile lor şi caută resturi prin zăpadă. Mordecai . Mi-a arătat clădirea Facultăţii de Drept de la Howard. a apărut soarele şi oamenii au început să se mişte. — Sînt minus şapte grade afară. În seara asta. Unul cîte unul. Fiecare centimetru de teren intra în "domeniul" lui. Au ritualurile lor. Al treilea fiu al său. Aşteaptă pînă se lasă întunericul şi să vezi ce plin va fi din nou aici. — Se vor întoarce. încît ambulanţele refuzau să intre acolo. — Unde se puteau duce? — N-avem de unde şti. la seral. fie le ţineau încuiate. Biroul era cufundat în semiîntuneric. ţi-aş sugera să schimbi maşina cu o alta. Am trecut pe lîngă alte adăposturi şi cantine. împreună cu mine. fiecare colţ de stradă avea povestea lui. El nici nu păru să observe. Erau în colţul de acolo. Eu eram doar un tovarăş de călătorie. Era ruptă. m-a întrebat dacă aş fi de acord să ne oprim o clipă. Bisericile erau mai bune sau mai puţin bune. arătînd spre maşina mea. — Asta n-o să facă prea mulţi purici aici îmi spuse el. nu? — Da. pline de chiriaşi. murise pe trotuarul din faţa ei. îmi explică Mordecai uitîndu-se. Făcuse cinci ani de studii. pe lîngă zone în construcţie atît de periculoase. dar fără cozi la intrare.— La şase. Le place să umble. într-un complex de clădiri terasate. După prînz. mai proastă. am trecut pe lîngă rînduri de blocuri şi şiruri de case terasate. Dacă te-ai gîndit să-ţi petreci ceva vreme în partea asta a oraşului. — Băieţelul mi-a spus că locuiesc într-o maşina. Am urcat amîndoi în Taurusul lui şi am ieşit din parcare. rutina lor. luînd cîte un măr sau o portocală şi au părăsit subsolul. altădată. Aproape de biroul lui. unde acţionau. lucrînd în acelaşi timp o normă completă la un patron şi jumătate de normă la altul. După doar cîteva secunde mi-am dat seama că Mordecai Green era un şofer îngrozitor şi am încercat să-mi pun centura de siguranţă. — Ai vorbit cu el? — Da. — Iar acum vrei să-l găseşti. au trecut pe lîngă masa de servire. Mordecai era un ghid uimitor. locuri preferate. — Cine nu are casă nu are nici stare.

au fost 115 000. Ideea asta nu trecuse niciodată prin minte cuiva de la firma Drake & Sweeney. Aproape toate grupurile nonprofit publicau un raport anual cu toate aceste cifre. — La cît se ridică profitul? l-am întrebat curios. Acolo sunt trei birouri şi mai sînt trei şi aici. din cîte am auzit. Dar asta ia timp. Aşa că i-a risipit. Temperatura nu ne deranjează. — Cine e proprietarul clădirii? l-am întrebat. Leonard Cohen a fost fondatorul unei firme mari de avocatură din New York. Anul trecut. împărţim între noi 89 000 de dolari. Sofia Mendoza şi Abraham Lebow. Cu un an înainte. continuă el. — Nu puteţi strînge şi voi bani? — Ah. Ca să fiu sincer. ca să economisească bani?! Sau căsnicii. Sofia este asistent social. Aşa că iarna e frig. Nu mai rămîn decît eu. vara e cald şi se reduce circulaţia stradală. Putem fie să practicăm avocatura. Abraham e un tip irascibil. arătînd în toate direcţiile. Sofia nu e amabilă cu oamenii. mulţumesc. Fondul nu a fost bine administrat şi acum suferim consecinţele. cred că avea o sută de ani. Nu am face nimic care să-i descurajeze pe cei fără adăpost să vină aici. ne temem să discutăm despre asta cu ea. A murit în 1986. cu personalitatea mea magnetică. L-am urmat prin birourile înghesuite. Eu am adunat aproape treizeci de mii. — Toate fondurile voastre provin dintr-o singură sursă? — Aproape în întregime. Locul ăsta e foarte greu de încălzit sau de răcorit. venit de la New York. să ştii. — Sîntem trei aici. — Ai uitat să-ţi plăteşti căldura? l-am întrebat. în mod egal. dar nu prea îngrijorat. — Iar dacă e prea confortabil. graţie republicanilor. a hotărît că nu vrea să ia nimic cu el. Fondul susţine trei centre — cel de aici. "liber din lipsă de personal". îţi imaginezi? Asta se întîmpla cînd aveam fonduri de la stat pentru serviciile de consultanţă juridică. Suma se micşorează în fiecare an. Anul trecut am obţinut 9 000 de dolari. spre sfîrşitul vieţii. fondul ne-a dat 110 000 de dolari. Bine ai venit în lumea străzii! Am reuşit. Ne imaginăm că toţi clienţii noştri sînt înfriguraţi şi înfometaţi. străbătut de un fior. dar era greu să calci fără să te împiedici de coşuri cu dosare vechi sau cîte un teanc de cărţi de drept prăfuite. în sfîrşit. După scăderea cheltuielilor şi păstrarea unei mici rezerve. Acum nu mai primim nici un ban. În weekend nu lucrăm prea mult. — Avem două mii pe lună. Poate că asta înseamnă. şi una din multele lui creaţii a fost un fond tutelar pentru ajutorarea avocaţilor sociali şi îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă ale oamenilor străzii. clienţii noştri nu mai vor să plece. reprezintă limita sărăciei pentru un avocat sărac.aprinse luminile şi începu să vorbească. să ajungem în biroul lui. Eu am fost angajat în '83 şi am devenit director în '84. în partea mea. Aşa a luat fiinţă locul ăsta. Să închidă în weekend. E destul spaţiu liber. fie să strîngem fonduri. — Probabil. — Trustul Cohen. aşa că mai are rost să . unul la New York şi încă unul în Newark. A făcut o grămadă de băni şi. Vrei cafea? — Nu. dar ştie mai multe despre legile străzii decît mine şi Abraham la un loc. sigur că da. iar eu m-am aşezat pe scaunul din faţa mesei. Eu. Mă îndoiesc că vom mai fi aici peste cinci ani. Sofia se consideră partener cu drepturi egale. Economisim bani. — Glumesc. aşa că am pierdut un avocat. ceea ce. — Era o vreme cînd aveam şapte avocaţi adunaţi aici.

Birocraţii au mai mult elan. Apoi. Michael. "recruţi pro bono". situaţia se schimbă. Completează hîrtiile necesare. iar ei nu se aşteaptă la ajutor din partea nimănui. Eu am dat nişte telefoane şi. lîngă clientul meu. Mai mult ca orice altceva. Promisiuni deşarte. a ajuns pînă la primul birou. cînd ai luat micul dejun? — Da.ne mai facem asemenea probleme? Te-ai simţit vinovat. M-a sunat. Să apere demnitatea oamenilor. Omul s-a simţit umilit. a încercat să explice ce doreşte şi s-a trezit pus la punct de o secretară înţepată. — Ce s-a întîmplat cu recruţii pro bono? l-am întrebat. nu le mai trebuia mîncare. aşa că a plecat fără hîrtie. continuă el. Mordecai era un povestitor pasionat. Dacă lasă mesaje. la coadă. mi-a dat cererea omului pentru ajutor social şi am primit asigurări de la toată lumea de faţă că va fi luată imediat în considerare. iar Mordecai ştia că ştiu. am să-l transmit chiar eu clientului meu. subvenţii pentru locuinţe. ca să obţină o cerere de ajutor social — ar fi trebuit să fie o operaţiune de rutină. I-a mai trîntit şi ceva despre felul în care mirosea. . la început. Ştiam că adunase. Cea mai mare parte a muncii e uşoară. Ridicase vocea şi gesticula larg. să-i facă pe birocraţi să-l asculte. împreună cu şeful ei. iar noi i-am coordonat. nimănui nu-i pasă. dacă ei dau telefoane pentru a obţine ceea ce li se cuvine. Altădată lucram cu o mulţime de tineri avocaţi de la firmele mari. Omul a aşteptat în faţa biroului. Bănuiam că vorbele lui au mult efect în faţa unui juriu. Doarme pe piatră sau pe cîte o bancă în parc de zece ani. ca un bătrîn înţelept care le văzuse pe toate. care era în toane proaste. în cele din urmă a ajuns la uşă. cum le spunem noi. aşa că îi distrug chiar pe aceia pe care ar trebui să-i ajute. pensii pentru veteranii de război. Mordecai mă învîrtea pe degetul lui mic. — E un lucru obişnuit. directorul filialei din New York şi unul dintre şefii cei mari din administraţie. aşa că e normal să aibă probleme cu spatele. Dar dacă te sună un avocat ţipînd şi făcînd scandal. Secretara s-a ridicat în picioare în faţa clientului meu şi a citit o scrisoare de o pagina. şeful şefului. a mai aşteptat o oră. asta e menirea avocaţilor străzii. prin care îşi prezenta scuze. cu vagabonzii victorioşi. — I-am trimis la adăposturi. Nu există adresă? Nici o problemă. bătîndu-se peste burta proeminentă. eventual să se uite la dosar şi poate chiar să returneze un apel telefonic. Dar o să-ţi treacă. cu ambele mîini. Asta e dreptatea. vagabonzii nu contează pentru nimeni. adăugă el. S-au întîlnit cu clienţii. Aşa că. nu li se răspunde. Michael. — Vezi tu. ne-am prezentat oficial la biroul de asistenţă socială. Birocraţilor nu le pasă. cel puţin. Ascultam concentrat şi el putea foarte bine să înţeleagă ce gîndesc. Omul are şaizeci de ani şi suferă mereu din cauza unei spondiloze. Nu au o adresă fixă. — Să-ţi povestesc ceva nostim. toate sfîrşindu-se cu avocaţii străzii în rol de băieţi buni. Un asistent social uns cu toate alifiile poate. e nevoie doar de un avocat care să dea telefoane şi să strige la cîte un birocrat care nu vrea să se mişte. Nimeni nu-i ascultă. asigurări medicale. Eu eram acolo. Ştiam că mă apropii cu paşi repezi de momeală. bineînţeles. miercurea trecută. azi-dimineaţă. unul dintre clienţii mei s-a dus la biroul de asistenţă socială. Cam acum o lună. ajutoare pentru copii — cam 25% din munca noastră priveşte binefaceri. Secretara era şi ea acolo. nu ajung nicăieri. la nesfîrşit. Trimiteţi cecul la mine. Poveştile au continuat. emoţionant. vreo două ore. Cartele alimentare. Mi-a zîmbit. şi ei îmi spuneau tot timpul că. A fost chiar plăcut. una după alta.

aş fi înfruntat ninsoarea pieziş. Altfel. JoAnne. pe trotuarul acoperit cu zăpadă. Mai era o oră pînă la lăsarea serii. Am deschis la secţiunea A. cu picioarele moi. am apucat un ziar. într-o zonă unde se produceau mereu ciocniri între bandele rivale. Îngrozit. toţi morţi prin asfixiere. cu respiraţia tăiată. Ea îi opărea. am auzit ştirile zilei. alunecînd fără să cad. Soţia lui Mordecai. evident adăugat în ultimul moment. auzeam cuvintele. eu trebuia să desfac carnea de pe oase. Ţeava de eşapament a maşinii era îngropată într-un morman de zăpadă. numai pentru că îl aveam pe Mordecai lîngă mine. suficiente istorii emoţionante. Articolul continua pe pagina 14. Am plecat la miezul nopţii. Am încremenit. pe cînd mă pregăteam să ies din casă. M-am repezit în stradă. 10 Duminica a început cu un telefon tîrziu de la Claire — încă o conversaţie greoaie. mă gîndeam. M-am trezit mergînd mai încet şi mai încrezător. Cassius avea doi metri şi opt şi era o stea de baschet foarte căutată. Am făcut un duş şi m-am îmbrăcat cu mai multe rînduri de haine. Trecuserăm amîndoi de faza asta. format după curăţarea străzii. Cum locuinţa noastră se afla la etajul al treilea. probabil mai multe decît îmi spusese.în repertoriul lui. dar nu avea chef de aşa ceva. nici un nume. Înăuntru se găsea o tînără mamă cu cei patru copii ai ei. În cele din urmă. lăsînd restul ziarului să cadă pe trotuarul ud. în cartierul de nord-est. gonind şi cu picioarele tremurînd. Prezentatorul buletinului meteorologic anunţa o maximă de minus patru grade şi. Ambii lor fii aveau peste un metru nouăzeci înălţime. nici urmă. la vîrsta de şaptesprezece ani. nu reuşisem să aranjez să mi se aducă acasă ziarul Post de duminică. dar acum abia pregătea terenul. Puţine detalii. Încercasem diverse metode. momentul potrivit. cu cîteva comentarii . am străbătut Strada P pînă la intersecţia cu Wisconsin şi am cotit pe Strada 34 pînă cînd am ajuns la standul de ziare. să facă rost de un morman de pui întregi. Domnişoara Dolly reuşise. În colţul din josul paginii era articolul cu pricina. numai pentru a-mi spune la ce oră urma să ajungă acasă. Poliţia bănuia că familia locuia în maşină şi că au încercat să-şi facă puţină căldură. I-am propus să luam cina la restaurantul nostru preferat. M-am apropiat de televizorul aflat pe tejgheaua din bucătărie. pe care îi pregătea pentru mine. Am pierdut noţiunea timpului. N-am întrebat-o dacă s-a întîmplat ceva. Nu se dădea nici un nume. aplecat de la brîu. Era la fel de plăcută ca soţul ei şi aproape la fel de înaltă. dar nu le înţelegeam. În jurul orei 23.00. El n-a mai pomenit nimic despre corespondenţă. dar jumătate din timp nici nu-mi găseam ziarul. Maşina era parcată pe stradă. cînd a fost împuşcat. ni s-a alăturat la ora de vîrf. pentru a te cuibări în subsolul micuţ şi plăcut. Cît despre Ontario şi familia lui. am plecat de acolo şi ne-am întors la adăpost. cu cauciucurile dezumflate şi blocate în noroiul îngheţat. înainte de invazia huliganilor pe străzi. inima îngheţată şi gura larg căscată de uimire şi şoc. cine ştie cum. poliţia districtuala descoperise o maşina micuţă în apropiere de Fort Totten Park.

le-aş fi putut da de mîncare. aproape fără să-l privesc. Michael. — Îmi pare foarte rău. m-am simţit cuprins de un sentiment de vinovăţie. ca şi cum aş fi putut fi periculos. Îmi era imposibil să merg. m-am sprijinit de gardul de cărămidă din faţa unui splendid şir de vile terasate. m-a informat el. în apropiere de casă. Ultima dată cînd a văzut-o pe Lontae. mult mai trist.standard din partea poliţiei şi nişte avertismente previzibile despre pericolul înfundării ţevilor de eşapament. Sugarul se numea Temeko. călcînd peste restul paginilor căzute pe jos. Cînd am intrat în casă. nemişcat. Era aceeaşi familie. L-am întrebat dacă îşi amintea de scutecul ud. Eram copleşit de gînduri şi întrebări şi nu puteam ţine pasul cu ele. aşa că am stabilit să ne întîlnim mai tîrziu. De ce nu se întorseseră la adăpost? Şi. mi-a răspuns. i-am spus. o oră întreagă. — De unde ai aflat toate astea? — Am găsit-o pe bunica ei într-o zonă aflată în planul de sistematizare. Mordecai a venit la biroul meu la ora prînzului. aceasta a întrerupt orice legătură cu fiica şi cu nepoata ei. — Nu vă supăraţi. amîndoi închişi. copilaşul murise învelit în haina mea de jeans bleu? Îmi era greu să gîndesc. pentru vînzare de droguri. Urmau amănuntele dureroase: mama avea douăzeci şi doi de ani. N-am idee cine ar putea fi tatăl sau taţii copiilor. M-am întins pe canapea. Mai are doi fraţi. Era Mordecai. dar dorea să vadă locul unde căzuse "Domnul". Cei mici. împreună cu maică-sa. se auzi o voce furioasă din spate. I-am spus mai multe despre discuţia mea cu Ontario. Nu puteam vorbi prea mult. Lontae a avut şi ea probleme cu prostituţia şi drogurile. Alonzo şi Dante. Am pornit la drum. dăduse cîteva telefoane. omule!" M-am oprit doar atît cît să scot o bancnotă de cinci dolari din buzunar şi să o arunc la picioarele lui. finalul va fi altul. Am plecat împreună. Cred că am scos nişte sunete ciudate. În cariera lui fusese în destule firme mari. Numele ei era Lontae Burton. telefonul suna. erau gemeni. Trotuarul fusese curăţat cu grijă. nu reuşeam să articulez cuvintele. în vîrstă de doi ani. jucării şi haine pe care le cumpărasem pentru ei. oare. povestindu-i pe scurt despre criza ostaticilor. din cauza . Eram bucuros că duminica nu circulau prea multe maşini. Vînzătorul de ziare s-a apropiat din spate şi m-a strigat: "Hei. cînd i-am văzut pentru prima dată? I-aş fi putut duce la un motel. — Şi mie. cu ziarul deschis. Pe Strada P. căci un tip care îşi făcea alergarea de dimineaţă mi-a aruncat o privire suspicioasă. prin cine ştie ce minune. După şoc. sperînd că. Am făcut un tur rapid în compania lui. N-aţi vrea să-l plătiţi? Mi-am văzut de drum. După spusele bunicii. De ce n-am făcut ceva vineri seară. de patru ani. fata avea numai trei copii şi vindea droguri. — Mama lui Lontae Burton are treizeci şi opt de ani şi ispăşeşte o pedeapsă de zece ani închisoare. cu maşina lui. pentru că Mordecai nu era deloc atent la celelalte maşini. M-a întrebat dacă văzusem ştirile. Fratele mai mare se numea Ontario. Am recitit articolul încet. După aceea m-am dus pînă la maşină şi am scos de acolo pungile cu mîncare. rămînînd aşa. Numai din curiozitate. la căldură. El nu le ştiuse niciodată numele.

— Ce naiba faci? se răsti iarăşi Mordecai. . spuse el. apoi controla şi alte documente. Aveau să fie ţinuţi acolo pînă la apariţia rudelor. Mordecai parcă într-un spaţiu pentru handicapaţi. Tînărul verifică o notiţa. cu parul vopsit în negru şi mîinile lipicioase. gata să-şi dea importanţă. în vreme ce atîţia oameni nu aveau unde locui. am ajuns în camera principala de păstrare a cadavrelor. — O clipă. de parcă ar fi trecut în mod obişnuit pe aici să numere cadavrele. avocatul familiei Burton. Mi-am dat seama că nu avea nici un strop de răbdare cu birocraţii şi funcţionarii guvernamentali şi mi-am amintit de povestea lui cu secretara de la Asigurări Sociale. trecînd printr-un hol cu temperatura din ce în ce mai scăzută şi. încît mă sperie. Tînărul îşi ridică privirea. răspunse Bill. li se făcea îmbălsămarea obligatorie. unde se afla şi morga. purta pe ea însemnul MORGA. — Doisprezece. care îşi ceruse scuze. — Cît ar costa nişte funeralii decente? — Se poate negocia. — Te simţi bine? mă întrebă Mordecai. Te interesează? — Aş dori să se aibă grijă de ei. de fapt. aşa că dăduse telefon înainte. în urma lui. El mai fusese acolo. Ne aflam pe Pennsylvania Avenue. aproape sub nasul Congresului. Mordecai intră ca şi cum ar fi fost proprietarul acelui loc. spuse Mordecai cu voce tare. dar îşi dădu seama cît de masiv. de două etaje. Era mai mult o provocare decît un anunţ. scris cu litere negre. Îmi venea să vărs. fericit să scape de noi. Dealul Capitoliului se zărea în fundal şi nu m-am putut stăpîni să nu le adresez în gînd vreo două înjurături proştilor care iroseau miliarde în fiecare an. — Sînt Mordecai Green. în cele din urmă. erau puşi în sicrie de lemn şi îngropaţi repede. treceam pe lîngă imensele clădiri de birouri ale Congresului. de sticlă. Paznicul dădu înapoi. Un domn palid. de cauciuc. Era îmbrăcat cu un halat albastru de laborator şi purta pantofi cu talpă groasă. Trupurile fuseseră duse la Institutul medico-legal. jumătate din munca unui avocat însemna ceartă şi presiune.drogurilor. — Cîţi aţi primit astăzi? îl întrebă Mordecai. anexă la Spitalul General Municipal. în cimitirul de lîngă stadion. Dacă nu venea nimeni timp de patruzeci şi opt de ore. ar fi spus unii dintre cei care făceau parte din aceeaşi clasă socială cu mine. Cum era posibil ca nişte copii nevinovaţi să moară în plină stradă. Un paznic într-o uniformă prea strîmtă îşi permise să ne oprească şi Mordecai îl luă la rost atît de violent. îşi făcu apariţia şi se prezentă sub numele de Bill. întorcîndu-se spre mine. — Cine face înmormîntarea? — Aceiaşi oameni care l-au înmormîntat şi pe DeVon Hardy. era. şi se îndreptă spre computer. numai pentru că nu aveau unde să stea? Nu trebuia nici să se nască. reflectă o secundă şi mă întrebă: — Eşti sigur că vrei să intri? — Aşa cred. Era o clădire maronie. Pentru Mordecai. — Ca şi cum ar avea o mie de morţi aici. adversarul lui. pe o uşă. O uşă dublă. mîrîi el la tînărul de la ghişeu. apăsînd clanţa uşii. De unde apar tipii ăştia care se angajează la morgă? Am pătruns.

Bill împinse uşa metalică. mama lui Ontario. iar noi l-am ajutat să facă inventarul lucrurilor de acolo. Am semnat foile de hîrtie pe care fusese scris inventarul şi am plecat cu posesiunile familiei Lontae Burton. dar putea trata cu el. Erau aşezaţi perfect în rînd. Doream să-l trezesc. spuse Mordecai. de sîrmă. liniştea. Vrei haina înapoi? — Nu. Bill ne-a arătat două coşuri mari. Mai erau trei pături. dar trebuia să recunosc că garantam deja cu viaţa mea pentru el. între o targă mobilă. la încuviinţarea mea. cu capul în jos. Nu lăsa să se mai întîmple aşa ceva. mi-a spus "Domnul". în apropiere de Universitatea Howard. îmi spuse. Într-o încăpere de pe hol. în stînga. nişte jucării ieftine. de parcă ar fi ştiut-o de mulţi ani. în jos. un prosop. ţinînd mînuţele încrucişate peste cămăşuţele identice. Era frig şi mirosea a antiseptic. Nu doream să rămîn singur în maşină. Sala morturară aparţinea unui pastor pe care îl cunoştea Mordecai. am reuşit. Am parcat în faţa bisericii. spuse Bill. făcîndu-mă să-mi ţin respiraţia. — Lontae Burton. alte haine murdare. Nu puteam să-mi iau ochii de la ea. pînă la brîu. unde nu vedeai atîtea ferestere închise cu scînduri. Cînd Bill i-a acoperit din nou. să-l hrănesc şi să-i ofer tot ce şi-ar fi putut dori. nişte ţigări. Nu-l simpatiza. iar camera era luminată cu neon albăstrui. . o poşetă. Podeaua era acoperită cu dale de piatră. aflate pe Georgia Avenue. Bill se întoarse pe călcîie. cu greu. o cutie cu napolitane de vanilie. strînşi unul într-altul. — Le ducem bunicii. între patru ochi. într-adevăr. Am păşit în urma lui Mordecai. îmbrăcată într-o rochie simplă. de la cap pînă la glezne. am închis ochii şi am rostit o scurta rugăciune de îndurare şi iertare. Moartea nu lăsase nici o urmă pe faţa ei. Haine murdare şi rupte. exact aşa cum vezi la televizor. anunţă Bill şi cu un gest teatral trase cearşaful. maronii. Se întoarse spre mine pentru confirmare. Trupurile erau acoperite. Jacheta mea de jeans bleu era obiectul cel mai frumos pe care îl aveau. Am schimbat direcţia şi ne-am oprit într-un colţ. ca nişte heruvimi adormiţi — mici soldaţi ai străzii care îşi găsiseră. Le-am aşezat pe o masă. — Ei sînt. Aş putea vorbi mult mai direct cu el. făcîndu-ne loc să intrăm. Parcă dormea. o cutie de bere neîncepută.— Nu ştiu. în dreapta. să fac semn cu capul. o zonă mai curată a oraşului. — Ar fi mai bine ca tu să rămîi aici. spuse Mordecai. albă. cu o etichetă agăţată de degetul mare. pentru că biserica pastorului nu era suficient de prietenoasă cu vagabonzii străzii. Au urmat altele. — Ce facem cu lucrurile? am întrebat. Am trecut pe lîngă o pereche de picioare albe. loţiune pentru copii. în sfîrşit. încercînd să nu mă uit în jur. dar era imposibil. cu cearşafuri albe. două prezervative şi vreo douăzeci de dolari în bancnote şi monede. spuse Mordecai. — Ea este. — Ne ocupăm noi de ea. Era. Doream să-l ating pe Ontario. şi o masă. Se spune că e plină de mizerii. să-l iau acasă. cu obiectele personale ale familiei. să-l bat încet pe braţ şi să-i spun că îmi pare rău. — Maşina se găseşte în parcarea poliţiei. Un singur cearşaf îi acoperea pe toţi copiii.

La ei în familie. Am crăpat puţin geamul. O mamă cu doi copii trecu pe lîngă mine. lîngă foc. Sigur. Fratele mai mic al lui Claire suferea de boala Hodgkin — asta era explicaţia întîlnirii de familie din Providence. Mordecai dorea să fie singur cu pastorul din motive de afaceri. lîngă colţul străzii. văzusem şase oameni ai străzii morţi şi nu eram pregătit să rezist unui asemenea şoc. bine hrănit şi bogat. cu o pătură aşezată peste picioare. lacrimile şi rugăciunile care i-au apropiat mai mult unii de alţii şi i-au consolat pe James şi pe soţia lui. despre şocul vieţii. cînd Ontario şi familia lui se ghemuiau în maşina îngheţata. deşi rănile mele erau prea adinei ca măcar să-mi treacă prin minte să fiu sentimental. în zăpadă. dar l-am convins că vor veni şi nişte reporteri. Cîteva minute m-am relaxat şi am început să reflectez. aici. Erau destule femei minunate pe lume. suferind corespunzător pentru bietul James. Va aduce nişte flori. O bătaie în geam m-a făcut să tresar. dar aveam şanse să-mi revin. pe drumul cel mai sigur spre multă bogăţie şi toate lucrurile minunate pe care aceasta ţi le putea oferi. i-am răspuns. L-am blestemat pe Mordecai. Cîteva clipe mai tîrziu era din nou în maşină. — Înmormîntarea va avea loc marţi. îmbrăţişările şi plînsetele erau ceva obişnuit şi eram fericit că nu mă sunase şi pe mine. şi s-a făcut nevăzut. la volan. Nu avea nici o legătură cu mine. presărînd cîteva fraze potrivite. dar frumoase. Normal. — Te simţi bine? — Nu.— Bineînţeles. Unde erau ei cu o seară înainte. toţi ceilalţi? Lumea mea îşi găsea sfîrşitul. În mai puţin de o săptămînă. Mordecai. — N-o să ţi se întîmple nimic. Dorea trei mii. Am băut cîte un pahar de vin în salon. Prezenţa mea ar fi complicat lucrurile. Nu-mi făceam prea multe griji. Sicriele sînt din lemn. am încuiat portierele maşinii. Tratamentul urma să înceapă imediat. Era multă lume pe trotuar. la biserică. Cine eram eu şi ce treabă aveam cu familia? Preţul ar fi crescut imediat. stînd în picioare. pînă cînd trecuseră pe lumea cealaltă? Unde eram noi. — Zice că face el ce trebuie. — Dau oricît ar costa. Era aproape romantic. ca să mă cheme acolo. — Mulţumesc. erau bine îmbrăcaţi şi se ţineau de mîini. ca să arate bine. pornind în viteză. i-am spus. După plecarea lui. eram cu nervii la pămînt. aşa că s-ar putea să apară la televiziune. pentru două mii de dolari. Era Mordecai. Eram un avocat alb. căsnicia mea se încheiase. lăsîndu-mă cu cîţiva centimetri mai jos pe scaun şi aruncînd o privire împrejur. respirînd. Nimic nu avea sens. . monoxidul de carbon. Era fericită să fie din nou acasă şi uşurată că avea pe cineva căruia să i se destăinuie. fără să-l simtă. pentru că mă făcea să mă simt vinovat. pentru toţi cinci. L-am blestemat pe "Domnul" pentru că-mi schimbase cursul vieţii. Am privit în urma trecătorilor care se luptau cu viscolul. Am ascultat-o povestind despre weekend. Asta i-a plăcut Cu două mii nu e rău. pentru că mă făcea să sufăr. Nu ne-am mai spus prea multe pe drumul de întoarcere spre biroul meu. Am făcut un efort eroic pentru a pune la inimă cuvintele ei. înţelegi. Şi pe Ontario. prognoza era bună. educat.

Cariera mea suferise o deviere minoră. Aveam să dau bani şi să ajut la strîngerea unor sume mai mari pentru cei săraci. o orgie a muncii ar fi îndreptat lucrurile. Drumul de-a lungul holului. într-un fel sau altul. Ea îmi tot spunea că par foarte obosit. Nici eu nu eram prea sigur. Îmi imaginasem că ne vom lupta cu umbrele noastre. A fost sincer impresionată. dar şi uimită. încet. gestul de a-mi scoate sacoul. fără onorariu. apoi conversaţia s-a îndreptat. pe la bucătăria domnişoarei Dolly şi să o ajut să-i hrănească pe cei flămînzi. am reuşit să dorm fără să fiu bîntuit de coşmaruri legate de weekend. ocazional. I-am arătat articolul din ziar. nu eram pregătit să suport şi alte probleme care să-mi pună emoţiile la încercare. mai ales pentru dimineţile de luni. de problemele celor fără adăpost. Aveam să îndur înmormîntarea. Aveam să trec. Aproape că i-am mulţumit. eram hotărît să pun o oarecare distanţă între mine şi oamenii străzii. L-am citit. El ţinea de trecut. Aveam să-mi găsesc. de a-mi sufleca mînecile cămăşii — toate astea îmi dădeau sentimentul că era minunat să revin acolo. Acolo. în parte pentru că ştiam că nu va scrie nimic despre oamenii străzii morţi în capitală. înainte de ora şase dimineaţa. pentru ca apoi să revenim la decenţă şi să ne despărţim ca nişte adevăraţi oameni maturi. am decis că aveam nevoie de cîteva zile de muncă mai intensă. Aveam să continuu să fiu prieten cu Mordecai. în maşină. după Ontario. Curînd. la cinci şi jumătate ne mîncam fulgii de cereale. conducînd pe întuneric spre birou. decît ca avocat al săracilor. Ne trezeam la cinci. În maşină. pe drum spre birou. Pe prima pagină a secţiunii Metro era un mic articol despre familia lui Lontae Burton. Nu eram acelaşi om din urmă cu o săptămînă şi nu era sigură că îi place mai mult versiunea recentă. I-am povestit tot despre noua mea viaţă de voluntar la adăposturi. apoi despre Ontario şi familia lui. Dar. Am parcurs rapid titlurile ziarelor — mai întîi The Wall Street Journal. Nu m-am uitat spre sala de şedinţă unde murise. am trecut la Post. Datorită vinului. pentru a-mi pune ordine în priorităţi. 11 Fiind amîndoi obsedaţi de meserie. Claire şi cu mine nu aveam nevoie de ceas deşteptător. poate chiar că ne vom lua la bătaie. practic grăbindu-ne să vedem cine reuşeşte să plece primul.Nu mă aşteptasem la această situaţie şi nu eram sigur dacă era ce îmi doream. Am ascultat-o cu atenţie. Am luat alt lift decît cel cu care urcase "Domnul". probabil chiar să devin un obişnuit al biroului lui. Cu siguranţă că puteam fi mai util ca sursă de fonduri. Eram epuizat. pînă cînd a terminat ce avea de spus. cu o poză a bunicii înlăcrimate în faţa unui bloc de locuinţe. cînd o nouă săptămînă de provocări se deschidea în faţa noastră. Mi-am aruncat haina şi servieta într-un fotoliu din birou şi m-am îndreptat spre aparatul de cafea. mi l-am scos din minte. cînd unui funcţionar. Numai un nebun ar fi sărit din trenul de lux în care mă aflam. spre felul în care îmi petrecusem eu sfîrşitul de săptămînă. timp să mă ocup. decît cea veche. lucrurile aveau să ia o turnură urîtă între noi. Apoi. cîteva vorbe întîmplătoare adresate cînd unui coleg. apoi porneam în direcţii diferite. apoi .

la un moment dat. INC. pus de o persoană anonimă. fie că m-am aşezat la birou. dar ne bucuram. Ce rost ar fi avut ca o persoană oarecare să falsifice un asemenea document? în cele din urmă. la vedere. L-am deschis încet. fratele meu. M-a rugat să ţinem legătura. ce mai. am auzit vocea lui Polly. petrecut cu trei . Păream acelaşi şi dovedeam. Am descuiat uşa. în care fie că am stat la fereastră. Numărul 4 era DeVon Hardy. m-a sunat tata. era nevoit să stea în casă. Înăuntru nu erau decît două file de hîrtie. holbîndu-mă la dosar. l-am ridicat din nou în mîini. ca şi cum vîrful creionului abia ar fi atins dosarul. cu mare grijă. Avea cu şase ani mai mult decît mine. Mi-a spus că în Memphis plouă. James. Am lăsat încet dosarul pe birou. Sub ziarul Post se afla un dosar maroniu. le-am povestit despre fratele ei. scoteam bani frumoşi. Eram încă acolo. din punct de vedere legal şi moral. Ştiam mai multe decît reporterul şi eram decis să nu mă las tulburat. un specialist în litigii căruia nu i se putea împotrivi nimeni. Warner şi cu mine nu fuseserăm niciodată apropiaţi în copilărie. Am ţinut uşa închisă timp de o oră. Literele erau abia vizibile. pe care îl întîlniseră şi ei o dată. chiar în interiorul copertei dosarului. Am fost aproape nepoliticos cu cei care doreau să discute despre criza ostaticilor şi şocul care a urmat. Warner. informatorul meu anonim scrisese cu creionul: Evacuarea a fost greşită. la nuntă. O jumătate de oră mai tîrziu. alături de trei dintre cei patru copii. Mă uitam fix la dosarul aşezat în centrul biroului. fiecare. La numărul 15 era scris: Lontae Burton. Nu ştiu dacă mă mai sunase vreodată la birou. din cele de care firma noastră avea milioane. tipic avocăţesc. Trebuia să accept ideea că era adevărat şi că documentul era real. M-am comportat corespunzător. astfel că orice îngrijorare cu privire Ia stabilitatea mea mintală a dispărut. Pe copertă nu scria nimic şi asta mi-a trezit suspiciuni. privind răsăritul. atît el cît şi mama erau îngrijoraţi în privinţa mea. deşi n-am memorat nimic din ce s-a spus ori s-a făcut. de la 1 la 17. Coloana din dreapta cuprindea numere. Am petrecut primele cîteva minute într-o tăcere deplină. în caz că aş fi încercat să recunosc scrisul. Era scris cu majuscule. Pe hol se auzea din ce în ce mai multă lume şi. Păream sincer preocupat de familia lui Claire şi asta l-a mulţumit. se plictisea şi. am salutat-o ca şi cum totul mergea ca pe roate şi m-am apucat de treburile obişnuite. aflat la unele dintre etajele superioare ale sediului unei firme din centrul oraşului Atlanta. pe mijlocul biroului meu. m-a sunat de la biroul lui. trecînd pe un teren mai sigur. În timpul divorţului lui. Tata era fericit să vorbească cu mine la birou. cu titulul: EVACUAŢI — RIVEROAKS/TAG. am închis-o şi m-am sprijinit de ea. Stătea acolo. ca de obicei. Sub cea de-a doua foaie de hîrtie. Dedesubt. m-am ridicat în picioare şi m-am îndreptat spre uşă. Din cauza diferenţei de vîrstă. acelaşi pe care îl citisem de zece ori şi pe care i-l arătasem lui Claire. aveam perspective. în efortul de a evita descoperirea autorului. de compania celuilalt. două dintre ele cu Rudolph şi nişte clienţi. seara trecută. Programul dimineţii includea o mulţime de şedinţe şi conferinţe. Către prînz.l-am dat deoparte. aceeaşi imensă putere de muncă. o copie a unui document scos dintr-un dosar oficial al firmei Drake & Sweeney. era partener într-o altă megafirmă. Le-am explicat că nora lor era bine şi apoi. Prima era o copie a articolului apărut în Post cu o zi înainte. Rudolph era foarte mîndru că steaua lui revenise şi era în plin avînt.

Munceşti în disperare. In primul meu an de facultate. Am deschis dosarul misterios şi am început să notez cîte ceva. — Înţeleg ce simţi. mai ales cu familia. era teribil de insistent. Ne-am promis că vorbim mai tîrziu. că timpul era plătit cu banii clientului. la fel ca mine. atît de complexă şi plicticoasă. s-a făcut un sondaj. — Nu e valabil pentru asociaţi. Douăsprezece luni. Mai mult de jumătate dintre colegii mei de grupă doreau să se ocupe de dreptul public. dar viitorul meu e asigurat. încărcînd notele de plată ale clienţilor cît de mult se putea. ceea ce însemna că ne abţinem de la alcool şi ceea ce mai însemna. Mi-am luat rămas-bun de la Polly şi am încuiat uşa din nou. Lucra de dimineaţă pînă noaptea. încercînd să-i mai tai din elan. aşa că valoarea consumaţiei. mă lămuri el. Am luat prînzul cu Rudolph şi un client. — Presupun că aşa stau lucrurile. numai pentru că eşti membru al firmei. Ai fost traumatizat. E mult de-atunci. Dar niciodată un asociat. Legislaţia antitrust nu mi s-a părut niciodată. Trebuie să plec. trei ani mai tîrziu. am reuşit să-mi păstrez mimica de om serios interesat şi am trecut cu bine de toate. — Dar situaţia ta e diferită. Avea o personalitate puternică. Era un prînz de lucru. aşa că prînzul l-a costat pe client o mie patru sute de dolari.ani mai înainte. un fel de an sabatic. aproape că ai dat ortu' popii. O deviere scurtă. Ia întîmplare. Frumos şi limpede. Ia-ţi un an şi apoi întoarce-te frumuşel la birou. După douăsprezece luni. să le spun că ai nevoie de o pauză. mi-a spus totul. aşa că ştiam că acea conversaţie nu putea dura prea mult. într-un restaurant splendid. după care sunt un alt om. Apoi. nu te opreşti niciodată ca să-i ajuţi pe oamenii fără importanţă. Nu ştiu ce s-ă întîmplat. mi se destăinuise în fiecare săptămînă. Îţi aminteşti? — Da. Aş trage şi eu nişte sfori. — Exact. se întîmplă ceva şi îţi aduci aminte de primul an de studenţie. pînă atunci. se achita de către firma Drake & Sweeney şi. Am lucrat şi am mîncat preţ de două ore. într-un sector sau altul. şi s-au întors după vreo doi ani. cînd toţi aveam idealuri şi doream să ne folosim diplomele de avocaţi pentru a salva lumea. pe un blocnotes — mîzgăleli şi diagrame cu săgeţi care . i-am spus. Firma noastră avea un cont la restaurant. mereu la un pas de a provoca o ceartă. cu chitanţa respectivă. Firma noastră are un program prin care poţi face o întrerupere de un an. Am auzit de un partener sau doi. Printr-un efort de voinţă. te întorci ca şi cum n-ai fi fost plecat niciodată. în care să faci drept public. cîndva. — S-ar putea să meargă. de asemenea. Aveam o problemă. el avea deja soluţia. faci o grămadă de bani. toată lumea s-a orientat spre locurile unde se cîştigă mulţi bani. La voi există aşa ceva? Tipic pentru Warner. la naiba. în timp. am continuat. — La fel şi eu. Toţi trecem prin asemenea momente. maniacii noştri de la serviciul financiar din subsol aveau să găsească o modalitate de a-l taxa pe client şi pentru costul mîncării. — Sînt convins. — Am vorbit cu tata. Cînd am terminat. care au plecat de la firmă pentru a lucra în administraţie. i-am spus. După-amiaza a însemnat un şir neîntrerupt de telefoane şi de conferinţe. Era aproape ora cinci cînd mi-am găsit cîteva clipe în care să pot rămîne singur. — Facultatea de Drept te face lacom.

Barul din faţă era plin ochi cu funcţionari guvernamentali bine plătiţi. Mi-am propus să-l găsesc. Din nou. Voia să ştie ce planuri am pentru cină. — Supă? — Sigur că nu! rîse el. era ţinta celor mai multe săgeţi pornite de la firmă. hotărîsem că nu-i . tatonînd terenul. am aflat că tipul pe care îl căutam era Hector Palma. Ce s-a întîmplat? — Multă publicitate. mese şi soţul ei. tînărul care auzise schimbul dur de replici dintre noi şi care. După aceea vom face un miting şi un marş. Un avocat uns cu toate alifiile. De la mine învăţase acest fel de viaţa. Am vorbit chiar astăzi cu doisprezece activişti pentru drepturile oamenilor străzii. Ne-am înţeles să ne întîlnim la şapte.duceau. într-un separeu micuţ. pentru ştirile de la ora şase. unde membrii Congresului se afla în plin proces de reformare a legislaţiei asigurărilor sociale. Nu puteam să-i reproşez nimic. — Fac eu cinste. pentru a evita orice înregistrare făcută de firmă. Gîndindu-mă mai bine. începu el. cîteva clipe mai tîrziu. care uita de oră. — Nu. El mi-a dat un alt nume şi. care locuiau într-o maşină. Ne-am întîlnit într-un restaurant din apropiere de Dupont Circle. La cină. — Poate că din moartea lor va ieşi şi ceva bun. Era normal ca el să cunoască amănuntele evacuării şi precis avea acces la dosar. — Deci. Sînt găsiţi la o milă distanţă de dealul Capitoliului. la RiverOakes şi Drake & Sweeney. ca să arunce şi mai multe mame în stradă. ştia că există un scop în spatele fiecărui prînz sau al fiecărei invitaţii la cină. M-a sunat şi Mordecai. din toate direcţiile. partenerul pe probleme imobiliare pe care îl întrebasem despre dosar. Îmi dădeam seama după felul în care nu mă scăpa din priviri. Biroul lui se afla pe acelaşi hol cu al meu. dar era sigură că va fi foarte tîrziu. Patru copii morţi împreună cu mama lor. — Poate. ca mine. după colţ. am sunat un asistent care lucra în secţia antitrust. care savurau un pahar. — Ai idee de ce rămăseseră fără locuinţă? l-am întrebat. Vor fi o mulţime de oameni ai străzii. pe drum spre restaurant. N-am avut timp să pun întrebări. — Îmi pare rău. pe fugă. cu camerele de televiziune îndreptate spre ele. Ştiu un loc grozav. s-ar părea că înmormîntarea va fi un adevărat spectacol. dar nu la birou. — Fără îndoială. fiecare pentru sine. Vor fi cu toţii acolo şi intenţionează să-şi aducă şi susţinătorii. dar în ultimele douăsprezece ore am fost rupt de lume. petrecuţi integral în departamentul imobiliar. mi-a spus. Patru sicrie mititele. Mordecai era preocupat de ceva. E superb. De la un telefon celular. cu puţin efort. mulţi reporteri. Probabil din cauzele obişnuite. îl făcuse pe Chance "măgar" cînd ieşeam din biroul lor. — Povestea familiei Burton e serioasă şi va deveni şi mai serioasă. înainte de a pleca din oraş. Noi am băut cîte un pahar în spate. sorbind berea luată direct din butoi. Lucra la firmă de circa trei ani. Nu ştia cînd se va întoarce. Principalul bănuit era un asistent. Braden Chance. Claire redevenise chirurgul model. Plecase la spital după primele ore ale după-amiezii şi schimbaserăm doar cîteva cuvinte. lîngă cel al mamei lor.

— Ce fel de ajutor? — Încă un avocat. — Ce poţi să-mi spui despre Abraham? l-am întrebat. ca şi clienţii noştri. Nu mă mirau cuvintele lui. după un scurt discurs din partea mea. Avem nevoie de ajutor. — Sînt impresionat. Sofia e o scorpie. Abraham. am putea să ajungem şi noi în stradă. Extrem de inteligent. Să vedem dacă Drake & Sweeney pot oferi mai mult. i-am spus. Ideea că Centrul legal din Strada 14 era preocupat de o strategie de piaţă era ilară. Îşi petrece cea mai mare parte a timpului coordonînd litigiile susţinute de avocaţii pro bono de la marile firme. dar lucrurile trebuie să se schimbe.puteam spune de misteriosul dosar şi conţinutul lui. Altă serie de zîmbete. un prost. supravieţuirea noastră depinde de capacitatea noastră de a face rost de bani. Te vom primi ca partener cu drepturi depline. zece ore pe săptămînă. Ai văzut şi tu suficient de bine ce înseamnă asta. Ne imaginăm că ai relaţii bune în barou. Eu. Dezvăluirea celor aflate despre activităţile unui client reprezenta o încălcare flagranta a responsabilităţilor mele profesionale. — Am crezut că sînteţi falimentari. — Am avut o şedinţă la birou. — Cîţi bani îi puteţi oferi? — Ţie îţi putem oferi treizeci de mii pe an. eram şi speriat. Clienţii miros urît şi banii sînt o iluzie. — Abraham şi Sofia au fost de acord? — Da. Oferta nu era neaşteptată. În plus. să găsească fonduri. şi exact asta a şi fost intenţia lui. dar nu-ţi putem promite decît jumătate din sumă pentru primele şase luni. îmi spuse Mordecai printre înghiţituri. A sosit şi supa de fasole şi am comandat încă un rînd de bere. arăţi excelent. Ai văzut unde lucrăm. Într-o oarecare măsură. Gîndul de a divulga un asemenea secret mă înspăimînta. numai pentru mine. A venit la Washington ca să lucreze în echipa senatorului Moynihan. Mordecai mai avea ceva de spus. — Oricît ne-ar displăcea să recunoaştem acest lucru. În clipa de faţă a dat în judecată biroul de recensămînt. — Ce altceva mai trebuie să facă acel avocat? — Să se ocupe de legile străzii. dar sosirea ei deschidea o poartă prin care ezitam să trec. Iar cînd n-o să mai vină nimic de la fundaţie. — Deci. Sofia. nu verificasem nimic. ca să fie . Chelnerul ne-a adus salatele şi am început să mîncăm. la cincisprezece mii. poate chiar pînă la douăzeci de mii pe an. După aceea. Ne-am permis. împărţim ce rămîne după scăderea cheltuielilor între noi patru. datorită poziţiei mele la firma Drake & Sweeney. eşti deştept şi aşa mai departe ar trebui să ai un talent înnăscut pentru strîns bani. în această după-amiază. printre persoanele cu influenţă şi. Trustul Cohen e în declin. eu reprezint viitorul Centrului legal din Strada 14? — Aşa am decis noi. A petrecut cîţiva ani în Congres şi a ajuns în stradă. — Dar dacă nu vreau să strîng bani? — Atunci. cum eşti foarte bine pregătit. Şi am adoptat o nouă strategie de piaţă. pînă acum. Era confidenţial. atunci îşi va putea permite să lucreze la noi. — Avem o mică rezervă. Abraham. — Băiat evreu din Brooklyn. noi trei ne-am putea reduce salariile şi mai mult. Apoi. Avocaţi fără adăpost. — Dacă am reuşi să-l convingem pe noul avocat să încerce. Am zîmbit amîndoi. să nu cerşim.

face dosare. îngheţaţi. am plecat de acasă şi m-am plimbat prin Georgetown în primele ore ale dimineţii. într-un fel. i-am spus într-un efort jalnic de a face o glumă. Noi trei lucrăm împreună de multă vreme. cînd am trecut pe lîngă el. ca să fie sigur că şi copiii fără case primesc educaţie. aşa că părea. mai ales cînd îşi bate joc de funcţionarii guvernamentali. Ceva mai departe se vedeau şi carele de televiziune. normal să fac schimbări drastice pe toate fronturile. şi m-am grăbit să ajung la biserica. Oare aveam curajul necesar pentru a renunţa la tot ce aveam? Chiar mă gîndeam serios să accept o slujbă atît de puţin plătită? Practic. pînă spre plus cinci grade. Michael. avem nevoie de o figură nouă.C. Am parcat pe o stradă laterală. timp de unsprezece ani. Purtarea lui cu oamenii lasă de dorit. Zăpada se topea rapid.. salariul e foarte atrăgător. aşa cum fusese învăţată. îşi pregăteşte cafeaua. Se aflau poliţişti peste tot. Ai s-o auzi zicînd: "Sînt Sofia Mendoza. Fiecare îşi bate la maşină. în biroul lui. îndreptîndu-mă spre o uşă laterală. Am evitat intrarea principală. spuse el aplecîndu-se puţin şi coborînd uşor vocea. nu îmi păsa. Căsnicia mea era pe ducă. Sufletul meu m-a ţinut treaz cea mai mare parte a nopţii. Trotuarul din faţa bisericii era baricadat. temperatura urcase. încercînd cîte un cappuccino de la mai mulţi vînzători şi privind canotorii trecînd. pe Potomac. Mordecai zîmbi totuşi. — Face şi muncă de secretară? — Nu. cu studii de drept la seral. Nu avem secretare. Momentul nu era rău ales. Toate sau nici una. i-am spus lui Polly care. Anticipînd telefonul lui. Probabil că e o gripă. — Dar Sofia? — Asistent social de carieră. Şi mai dă în judecată sistemul şcolar din Washington D. 12 Marţi. cu idei noi. O mulţime impresionantă asculta un vorbitor care striga ceva la microfon. — Trebuie să recunosc. O faci pentru sufletul tău. dar e grozav cînd face planuri pentru litigii. Trebuia să fii foarte grav bolnav ca să lipseşti de la serviciu. am sunat la birou şi am anunţat că sunt bolnav. special pentru a fi văzute de camerele de filmare. în mod sigur. avocat pledant" de zece ori pe zi. Unii ţineau deasupra capetelor cîteva pancarte scrise în grabă. cu motocicletele parcate în stradă. La ora zece. Polly trebuia să completeze un formular. Febră. pe care să i-l ducă lui Rudolph. îmi luam adio de la milioane! Lucrurile şi proprietăţile după care tînjeam s-ar fi transformat în amintiri neclare. unde un diacon bătrîn . — Nu faci asta pentru bani. Mi-am pierdut o oră întreagă umblînd prin zona portului. Se poartă şi gîndeşte ca un avocat.sigur că oamenii străzii vor fi număraţi. am plecat la înmormîntare. şi avem tabieturile noastre. mi-a cerut detalii. Ca să fiu sincer. din politeţe. dureri de cap? Toate cele de mai sus. gîtul iritat. cu trei rinduri de blocuri mai departe.

O uşă laterală se deschise şi condamnaţii îşi făcură apariţia — mama lui Lontae şi cei doi fraţi. care a pornit un teribil atac împotriva unei societăţi şi a liderilor ei care permiteau să se întîmple astfel de lucruri. dedesubtul meu. sicriul lui Lontae se afla în centru. cu furie. aşezîndu-le în jurul sicrielor şi. aşa că puteam să-mi aleg orice loc doream. dar văzusem la televizor imagini de la alte funeralii. Eram singur. Ajutoarele aduseră flori. interpretat de sora nu-ştiu-cum. pe trepte. aşa că lumea nu a aflat ce ştiam eu — că Ontario şi familia lui păreau să-şi fi găsit liniştea. cei prezenţi au aplaudat-o. unde. şi a dat vina pe oraş. pentru absenţa unui lider adevărat. Vorbea explicit. din spatele amvonului. s-a auzit un zgomot şi toată lumea s-a întors într-acolo. în spatele bunicii şi al altor rude. dar nu prea potrivit pentru o înmormîntare. I-am mulţumit şi am intrat. Dar păstrase diatriba cea mai dură pentru clasele bogate. Mordecai intra însoţit de două persoane pe care nu le cunoşteam. . iar pastorul a rostit o lungă rugăciune. în haine albastre de închisoare. am urcat nişte scări şubrede şi am ieşit în balconul aflat deasupra unui frumos sanctuar. După ce s-au mai liniştit lucrurile. Dar sicriele au rămas închise. curate.stătea de pază. Era o privelişte impresionantă şi se auzeau suspine şi plînsete. era de efect. M-am îndreptat în linişte spre partea de deasupra uşii din spate. pînă la amvon. În continuare. purtînd mănuşi albe. puţinii membri ai familiei pe banca din faţă. cărora nu le pasă de cei săraci şi bolnavi. Un cor a început să cînte afară. m-am gîndit că s-ar putea să le deschidă. A acuzat Congresul. spre sectorul central. în acordurile muzicii ce răzbătea pînă la mine. timp de o secundă. sicriul era deschis. Corul începu să murmure un cîntec. bănci din lemn închis la culoare. de mai puţin de un metru lungime. apoi momente de tăcere. pentru ca familia să sărute cadavrul. m-am gîndit eu. legaţi la un loc şi escortaţi de patru paznici înarmaţi. pe centru. mai ales pe republicani. Undeva. Cel al bebeluşului era mic. Nu mai fusesem niciodată la o înmormîntare de negri. în atmosfera paşnică a bisericii pustii. Era o biserică foarte curată şi. M-a condus înăuntru şi mi-a arătat o uşă. uneori. La final. am înţeles de ce pastorul ezita să o deschidă celor fără adăpost. Covor grena. şi eu am rămas acolo. Au fost aşezaţi în al doilea rînd de bănci. A urmat un solo. dar aveau bani. orga a început să cînte. au adus sicriele pe culoarul dintre scaune şi le-au aşezat unul lîngă altul. Pastorul arăta fiecăruia încotro să meargă — camerele TV într-un colţ. Muzica încetă. Corul îşi reluă locul obişnuit. în tonuri joase. pastorul a vorbit îndelung. Alonzo şi Dante erau de mărime mijlocie. Cîteva ajutoare. ferestre cu vitralii. cu vedere directă spre centrul culoarului. uşile se deschiseră şi nebunia începu. triste. acuzîndu-i violent pe toţi cei care nu aveau pielea neagră. Habar nu aveam la ce să mă aştept. L-am întrebat dacă biserica are balcon. Podeaua balconului vibra de paşii mulţimii îndoliate care pătrundea în sanctuar. Pastorul a urcat în amvon şi ne-a cerut tuturor să ne ridicam în picioare. cei cu bani şi putere. Vulturii cu camerele lor de filmat erau pregătiţi de atac. M-a întrebat dacă sînt reporter. timp de o clipă îngrozitoare. aproape de ieşirea din biserică. legănîndu-se. Ne-am aşezat. Pastorul a citit din Scriptură şi a predicat puţin. activiştii şi oamenii străzii cu care veniseră. Cele ale lui Ontario. apoi pe tribunale şi birocraţie. cu cătuşe la mîini şi la picioare. A fost urmat de o activistă susţinătoare a oamenilor străzii.

— Am găsit un angajament mai convenabil. — Plec. a celor care doreau să-şi aşeze mîinile deasupra celor morţi. Deschideţi-le!" a strigat cineva. pe care tronau teancuri de dosare în lucru. S-a rugat din nou. Slujba a durat o oră şi jumătate. Orice altceva ar fi atins. ideal pentru o firmă importantă. Cînd a terminat. M-am hotărît. producţia nu fusese rea. — Nu sunt prost. Pe lîngă .Alt solo. La ora şase după-amiază mă aştepta în biroul lui. Rudolph. Rudolph Mayes devenise partener la Drake & Sweeney la vîrsta de treizeci de ani. — Haide. pornind un marş care se îndrepta undeva. Michael. Nu-mi venea să-mi cred ochilor. Şi vreau să plec fără scandal. — Bravo lor. dar şirul s-a spart cînd oamenii au început să jelească şi să tragă de sicrie. probabil. Unde fuseseră toţi aceşti oameni în ultimele luni din viaţa lui Lontae? Trupurile acelea micuţe din sicrie nu cunoscuseră niciodată atîta dragoste. mîngîiată şi consolată de ceilalţi. — Nu fi prost. Cu Mordecai în prim plan. ar fi fost. — Nici unul dintre ceilalţi opt ostatici nu face aşa ceva. În cele din urmă. Lumea s-a adunat din nou afară. ochii peste cap. Polly şi secretarele plecaseră. strigînd şi suspinînd. Rudolph dădu cărţile la o parte şi închise capacul stiloului foarte scump cu care lucra. — Plec de la firmă. Iar dacă viaţa lui continua aşa cum o planificase. a început el. zău aşa. iar eu m-am întrebat la cîte marşuri şi demonstraţii participase. cu un gest al capului. Mike. care m-a impresionat aproape pînă la lacrimi. aşa că dădu. în vreme ce corul începea să cînte ceva mai tare. — Credeam că eşti bolnav. înconjurînd sicriele. pastorul a intervenit şi a reinstaurat ordinea. — Vei deveni partener în trei ani. S-a format o procesiune. Totul devenise un simplu spectacol. l-am anunţat cît mai îndrăzneţ cu putinţă. se distrugea. dar simţeam un nod în stomac. răspunsul lui. mă bucur pentru ei. lumea a început să treacă pentru o ultimă dată pe lîngă sicrie. Am închis uşa şi m-am aşezat pe un scaun. Circulaţia pe holuri se reducea considerabil după cinci şi jumătate. fapt care rămînea un record în sine. dar Rudolph era pionul pasionat. Bunica făcea cea mai mare gălăgie. într-o bună zi avea să fie cel mai bătrîn partener care încă mai muncea Legislaţia era viaţa lui şi cele trei foste soţii ale sale stăteau mărturie. Nu fac decît să-mi schimb domeniul de lucru. un alt fragment din Scriptură. Pentru două mii de dolari. Am o oferta de lucru pentru o firmă care se ocupă de dreptul public. dar pastorul a refuzat. Rudolph. la fel ca şi majoritatea asistenţilor şi funcţionarilor. Nu reuşi să găsească un răspuns. Doar n-o să te laşi copleşit din cauza unui simplu incident! — Nu mă las copleşit. Camerele de filmat ajungeau din ce în ce mai aproape şi tot mai mulţi dintre cei prezenţi îşi pierdeau cumpătul. apoi corul a atacat un imn vibrant. Eram mîndru de rezultat. au dispărut după colţ. frustrat. Prea puţine. Dacă sunt fericiţi aşa. — Te ascult. spre dealul Capitoliului. Lumea s-a înghesuit spre amvon. pe fondul muzicii de orgă.

deşi fals. cu paharele de vin. aşa că m-am dus în biroul meu şi i-am dat un telefon. i-am răspuns. am început să vorbesc. — Nu-mi vine să cred. Am cumpărat nişte mîncare thailandeză şi am dus-o acasă. Am numai treizeci şi doi de ani. — Nu mai spune! Sorbi o gură de vin din pahar. în Arlington. Nu ţi-ai ales bine momentul. Am aprins focul în cămin şi ne-am aşezat în fotoliile noastre preferate. Mike. pentru ca apoi să trec la atac. cumva. căpătaserăm amîndoi obiceiul să ne ignorăm reciproc. Rudolph. Dacă Claire bănuia. din cap. nu ne pricepeam la tactici rafinate.asta. nu lăsă să se vadă. scoase un geamăt. scoate-ţi chestia asta din minte şi pe urmă vino înapoi. — Mă gîndesc să plec de la Drake & Sweeney. M-am gîndit să-mi rezolv propria criză mai devreme. Dar îmi plăcea ideea de a găsi o soluţie pentru a mai îndulci lucrurile. Era acasă. N-are nici un farmec să plec. Rudolph. ca să discutăm despre dosarele mele nefinalizate. pregătea cina. să-mi dea sfaturi matrimoniale. ce mai! Vrei să faci o donaţie centrului? — Ţi-ai pierdut minţile! — E doar o mică criză. cu multe ore înainte. încet. adică perfect acceptabil în situaţia unei căsnicii distruse. ea mîncase în fugă. E specializat în problemele oamenilor străzii. învins. — Trebuie să stăm de vorbă. Abia dacă o cunoştea şi era cel mai puţin în măsură. Gîndeşte-te ce amuzant ar fi să lucrez fără să stau mereu cu ochii pe ceas. — N-o să meargă. sunt nişte păsări rare. dacă ştiu că am o soluţie de siguranţă. De-a lungul anilor. la micul dejun. — Unde te duci? — La un Centru legal din apropiere de Logan Circle. După cîteva minute. Du-te şi lucrează cu oamenii străzii. Închise ochii şi clătină. — Ce s-a întîmplat? mă întrebă ea. de a pregăti terenul pentru şoc. — Farmec? Te amuză să faci ceea ce faci? — Categoric. ca să nu ne luăm la bătaie. — Cît te plătesc? — O avere. am aranjat masa şi am început să-mi repet replicile. Fie că se . o cursă. Ne-am strîns mîinile şi ne-am promis să ne întîlnim într-o dimineaţa. Drept urmare. — Dar Claire? La ea te-ai gîndit? mă întrebă el. Ştii că suntem foarte mult în urmă cu treaba. sînt prea tînăr pentru crizele vîrstei mijlocii. deloc îngrijorată.. M-am gîndit că ar fi drăguţ. Aş dori să plec vineri. — Îmi pare rău. ei lucrează în litigii. pur şi simplu.. — Ia-ţi o lună liber. din întreaga firmă. — Problemele oamenilor străzii? — Exact. I-am stricat ziua. devreme. arătîndu-mi cît de profundă era disperarea lui. aşa că am trecut direct în salon. Îi admiram sîngele rece. — Claire e bine mersi. Era aproape zece. Rudolph. Rudolph. Nu doream ca Polly să afle despre asta de la alţii. Am pus o sticlă de vin la frigider.

încercînd să nu par pios. — Drăguţ din partea ta. plicticoasă şi lipsită de importanţă şi vreau să fac ceva ca să ajut oamenii. un cartier de lux —. cifră ce avea să crească dramatic în anii următori. Din cîte îmi amintesc. Dorea să ajute omenirea. brusc. — La cît se ridică noul tău salariu? — La treizeci de mii de dolari pe an. case frumoase. — Luni? — Da. repetă ea Rosti cifra din nou. Bănuiam că se gîndeşte la chirie. nu era departe momentul în care avea să cîştige bani serioşi. În privinţa asta era incredibilă. ţi se pare că banii nu mai au sfîrşit. din punct de vedere financiar? — Va schimba lucrurile. făcînd-o să pară şi mai mică decît era. Nu mă mai pot întoarce acolo. Cînd cariera ta la o mare firmă se afla pe drumul cel bun. — Treizeci de mii pe an. Claire. Ne uitam la focul din cămin. terasate. Ca orice student la medicină din ţară. fie că nu voia să-şi arate îngrijorarea. — Cred că va trebui să facem nişte schimbări. îmi propusesem să nu mă las impresionat de nici un fel de comentarii despre bani. Acelaşi lucru era valabil şi pentru studenţii de la drept. Michael. Mobila era exact ce trebuia. — De ce? — Sînt gata pentru o schimbare. Am vorbit cu Rudolph chiar azi. ar fi trebuit să fie şi mai frumos. Eram mîndri de locul în care trăiam — adresa potrivită. Asta e mai puţin decît ce cîştig eu! Salariul ei era de treizeci şi una de mii pe an. Centrul lui mi-a oferit o slujbă. i-am ripostat. la cele două mii şi cinci sute pe care le plăteam lunar. — Nimeni nu se ocupă de dreptul public pentru bani. e admirabil din partea ta. tu nu te-ai dus la facultatea de medicină pentru bani. nu? spuse ea. — Da. — De fapt. Munca în cadrul unei corporaţii mi se pare. Mutarea ar fi însemnat o schimbare. dar o puteam îndura. — Fără să discuţi cu mine. Nu am nimic de zis şi eu în această problemă? — Nu pot să mă mai întorc la firmă. Încep de luni. Încă o înghiţitura de vin. — Da. Şi rareori primeam musafiri. Apartamentul era foarte frumos. Se gîndea deja la bani şi abia aşteptam să văd cît îi va trebui să ajungă la acest subiect. Ea ştia că deţinem circa cincizeci şi una de mii de dolari în fonduri mutuale şi douăsprezece mii în contul bancar curent. nu ne ascundeam nimic.aştepta la asta. . Pentru a respecta scopul discuţiei noastre. — Aşadar. o străfulgerare de furie — dar reuşi să se controleze. dinţii puţin mai strînşi. ai şi luat o hotărîre. Privea focul şi făcea socoteli în minte. — Pot să te întreb ce efect va avea acest lucru asupra noastră. Fuseserăm întotdeauna deschişi în privinţa banilor. Mă uitam cît de puţin pusesem deoparte în şase ani de căsnicie. hipnotizaţi de flăcările portocalii. Minţeam cu toţii. dar ne petreceam prea puţin timp acolo. Claire îşi începuse studiile cu jurămîntul că nu banii erau cei care o atrăgeau. — Ţi-am povestit despre Mordecai Green.

O poveste minunată — un tînăr avocat ambiţios. Cuvîntul "schimbări" era plin de implicaţii. să-l trîntesc în braţele oamenilor străzii sau să-l dau pentru orice scopuri caritabile doream. şi asta foarte repede. seara tîrziu. Sigur. I-am promis să reflectez. M-a avertizat că propunerea trebuia aprobată de comitetul executiv. Chiar dacă îşi imagina că îmi pierdusem minţile. cît se poate de însinguraţi. La început nu m-a văzut. pur şi simplu. M-aş fi reîntors cu bateriile încărcate. Firma nu avusese niciodată în vedere o astfel de întrerupere pentru un asociat. — Cu siguranţă. iar asta avea prea puţin de-a face cu amiciţia dintre noi. transformat într-un apărător al săracilor. pentru ca ei să se simtă mai bine. adusesem firmei beneficii de aproape şapte sute cincizeci de mii de dolari. Tocmai alcătuiam o listă cu ce trebuia făcut. Am pus un butuc pe foc. Rudolph era genul de fraier care credea că o porţie de terci irlandez. am trecut la revizuirea problemelor celor mai presante din activitatea mea. Rudolph dorea cu disperare să mă convingă să rămîn la ei. — Sînt obosită. cît se poate de adînciţi în ştirile de dimineaţă. Cu un an înainte. cu experienţa mea. conchise Claire. Cum puteam întoarce spatele unui viitor presărat cu mese în compania celor care deţineau puterea? Avea veşti grozave. Eram impresionat şi uimit de ideea asta. Momentul plecării mele era cît se poate de prost ales. În sală se aflau vreo doisprezece parteneri. şi era în lucru o propunere de a mi se acorda un an sabatic. Divizia antitrust. citind ziarul. şi era considerată o onoare pentru un asociat să mănînce acolo. Aveau toate şansele să găsească oamenii de care aveau nevoie. pentru ca apoi. fiecare aşezat singur. de asemenea. Ce patetic. după un an. cu celelalte interese satisfăcute şi cu talentele din nou orientate spre gloria firmei Drake & Sweeney. Era. mi-am mai turnat un pahar de vin şi am dormit pe canapea. să fiu tentat să mă întorc. Era o cauză meritorie şi ei trebuiau să facă mai mult pentru drepturile celor săraci. Am . cînd Braden Chance s-a aşezat la o masă din apropiere. De asta mîncam în salonul lor pretenţios şi ascultam planurile urgente făcute de ei pentru a mă păstra.privindu-mă cu răceală. întoarce spatele unei firme de primă clasă. Eu urma să fiu considerat drept avocatul pro bono desemnat timp de un an întreg. la etajul opt. terminînd vinul din pahar şi îndreptîndu-se spre dormitor. pentru că eu nu eram partener. era copleşită de treabă şi avea nevoie de cel puţin încă doi asociaţi de bază. m-am gîndit. servit la şapte dimineaţa în camera lor specială. Vorbise cu Arthur. mă putea ajuta să revin la gînduri mai bune. Nici măcar nu aveam în noi destulă ranchiună pentru o ceartă serioasă. logic să-mi iau salariul anual obişnuit. la cîte o masă. Claire nu putea critica un sfînt. După ce a terminat cu ideea anului sabatic. dar puţin îmi păsa. Firma avea opt sute de avocaţi. Firma urma să suplimenteze orice salariu oferit ce centrul legal. pentru a lucra pe nimic. din care făceam parte. aşa că nu o puteam refuza. 13 Partenerii aveau o sala de mese privată. înţelegeam perfect noul meu statut de viaţă.

încercat să-l ignor, dar, în cele din urma, m-am uitat spre el şi l-am surprins privindu-mă dispreţuitor. — Bună dimineaţa, Braden, am rostit cu voce tare, surprinzîndu-l şi făcîndu-l pe Rudolph să se răsucească în scaun, ca să vadă cu cine vorbeam. Chance răspunse cu o înclinare a capului, fără să spună nimic şi, brusc, deveni mai interesat de pîinea prăjită de pe masă. — Îl cunoşti? mă întrebă Rudolph în şoaptă. — Am avut ocazia să ne întîlnim, i-am răspuns. În timpul scurtei noastre ciocniri din biroul lui, Chance îmi ceruse să-i spun cine era partenerul al cărui subaltern eram. Îi dădusem numele lui Rudolph. Era evident că Braden nu făcuse nici o plîngere. — Un măgar, spuse Rudolph, abia auzit. Părerea era unanimă. Rudolph întoarse o pagină, uită imediat de Chance şi reveni la discuţia noastră. Erau multe lucruri nefinalizate pe biroul meu. M-am trezit gîndindu-mă la Chance şi la dosarul evacuării. Omul era cam molatic, cu pielea palidă, trăsături delicate şi îţi dădea impresia de fragilitate. Nu mi-l imaginam în stradă, verificînd depozite abandonate pline de locatari ilegali, murdărindu-şi mîinile ca să fie sigur că îşi face bine treaba. Cu siguranţă că nici nu se întîmpla aşa; avea asistenţii lui. Chance stătea la birou şi supraveghea completarea documentelor legale, încasînd cîteva sute de dolari pe oră de la clienţi, în vreme ce nenumăraţii Hector Palma ai firmei se ocupau de detaliile neplăcute. Chance lua masa şi juca golf cu directorii executivi de la RiverOaks; acela era rolul lui, ca partener al firmei. Probabil nici nu cunoştea numele oamenilor evacuaţi din depozitul deţinut de RiverOaks/TAG — şi de ce le-ar fi cunoscut? Erau doar nişte locatari ilegali, fără nume, fără feţe, fără casă. El nu era de faţă cînd poliţiştii i-au scos cu forţa din micile lor adăposturi şi i-au aruncat în stradă. Probabil însă că Hector Palma a văzut ce s-a întîmplat. Iar dacă Chance nu cunoştea numele lui Lontae Burton şi ale copiilor ei, atunci nu putea face legătura între evacuare şi moartea lor. Sau poate că ştia. Poate că îi spusese cineva. La acele întrebări trebuia să răspundă Hector Palma, şi încă repede. Era miercuri. Eu plecam vineri. Rudolph încheie micul nostru dejun la ora opt, tocmai la timp pentru a se întîlni, în biroul său, cu nişte oameni foarte importanţi. Eu m-am îndreptat spre birou şi am citit ziarul Post. Prezenta o poză cutremurătoare cu cele cinci sicrie închise din sanctuar, alături de o relatare în detaliu a serviciului funerar şi a marşului ce a urmat. Exista şi un editorial, o provocare bine formulată, către noi toţi, cei care aveam ce mînca şi un acoperiş deasupra capului, să stăm şi să ne gîndim la femeile de felul lui Lontae Burton din oraşul nostru. Ele nu plecau nicăieri. Nu puteau fi măturate de pe stradă şi depozitate într-un loc ascuns, pentru ca noi să nu mai fim nevoiţi să le vedem. Ele locuiau în maşini, se adăposteau în barăci, îngheţau în corturi improvizate, dormeau pe băncile din parcuri şi aşteptau la rînd, pentru cîte un pat, în adăposturile aglomerate şi, uneori, periculoase. Locuiam în acelaşi oraş; ele constituiau o parte a societăţii noastre. Dacă nu le ajutam, numărul lor avea să crească. Şi ar fi continuat să moară pe străzile noastre. Am decupat editorialul din ziar şi l-am pus cu grijă în portofel. Prin reţeaua de asistenţi, am luat legătura cu Hector Palma. Nu era înţelept să-l abordez direct; era de aşteptat ca Chance să stea la pîndă. Ne-am întîlnit în biblioteca principală, de la etajul trei, între

teancuri de cărţi, departe de camerele de luat vederi şi ochii indiscreţi. Omul era foarte nervos. — Tu ai pus dosarul acela pe biroul meu? l-am întrebat, fără nici o introducere. Nu aveam timp de jocuri. — Ce dosar? întrebă el, căscînd ochii împrejur, de parcă eram urmăriţi de oameni înarmaţi. — Evacuarea RiverOaks/TAG. Tu te-ai ocupat de ea, nu? Nu ştia cît de multe cunosc, sau cît de puţine. — Da, recunoscu el. — Unde e dosarul? Trase o carte dintr-un raft, purtîndu-se ca şi cum am fi fost amîndoi cufundaţi în studiu. — Toate dosarele sînt la Chance. — În biroul lui? — Da. Închise într-un fişet. Vorbeam amîndoi în şoaptă. Nu avusesem emoţii cu privire la această întîlnire, dar m-am trezit aruncînd priviri în jur. Oricine ne-ar fi observat întîmplător ar fi ajuns la concluzia că puneam ceva la cale. — Ce cuprinde dosarul? — Chestii teribile. — Spune-mi şi mie. — Am nevastă şi patru copii. Nu-mi convine să fiu dat afară. — Ai cuvîntul meu. — Tu pleci. Ce-ţi mai pasă. Veştile circulau repede, dar nu eram surprins. Mă întrebam adesea cine bîrfeşte mai mult, avocaţii sau secretarele lor. Probabil că asistenţii. — De ce ai pus dosarul pe biroul meu? l-am întrebat. El întinse mîna după încă o carte, apoi se îndreptă spre capătul culoarului. L-am urmat, sigur că nu se mai afla nimeni în preajma noastră. S-a oprit şi a luat altă carte; mai avea ceva de spus. — Am nevoie de dosarul acela, i-am spus. — Nu e la mine. — Atunci, cum pot să pun mîna pe el? — Va trebui să-l furi. — În regulă. De unde iau o cheie? Mă privi atent preţ de o clipă, nesigur cît de hotărît eram. — Eu nu am cheie, mi-a răspuns. — Cum ai făcut rost de lista celor evacuaţi? — Nu ştiu despre ce vorbeşti. — Ba ştii foarte bine. Tu ai pus-o pe biroul meu. — Eşti nebun de legat, s-a răstit el şi a plecat. Am aşteptat să se oprească, dar şi-a continuat drumul pe lîngă rîndurile de rafturi, pe lîngă teancurile de cărţi, ieşind din bibliotecă pe uşa din faţă. Nu aveam de gînd să muncesc pe rupte în ultimele trei zile de lucru la firmă, indiferent ce-l făcusem pe Rudolph să creadă. Mi-am acoperit biroul cu tot felul de documente antitrust, am închis uşa, m-am uitat pe pereţi şi am zîmbit privind toate lucrurile pe care le lăsam în urmă. Cu fiecare răsuflare, presiunea creştea. Nu mai aveam de gînd să accept să lucrez tiranizat de ceas. Gata cu săptămînile de optzeci şi patru de ore lucrătoare, numai pentru că alţi colegi, mai ambiţioşi, ar putea face optzeci şi cinci. Gata cu linguşirea superiorilor mei. Gata cu coşmaru-

rile despre uşa parteneriatului, care mi s-ar fi putut închide în faţă. L-am sunat pe Mordecai şi am acceptat, oficial, oferta. Intenţionam să încep de luni, dar el dorea să trec pe acolo mai devreme, orientativ. Rîdea şi făcea glume despre cum avea să găsească banii necesari pentru salariul meu. Mă gîndeam la ambianţa din Centrul legal de pe Strada 14 şi mă întrebam care dintre birourile neocupate şi pline de dosare va deveni al meu. Ce importanţă avea? Spre seară, mi-am ocupat mare parte din timpul rămas acceptînd salutul sobru al prietenilor şi colegilor, cît se poate de convinşi că îmi pierdusem minţile. Am suportat totul cu bine. La urma urmelor, nu mai era mult pînă să devin un adevărat sfînt. În acest timp, soţia mea consulta un avocat specializat în divorţuri, o femeie ce avea reputaţia unei luptătoare nemiloase. La ora şase, cînd am ajuns acasă — destul de devreme — Claire mă aştepta. Masa din bucătărie era acoperită cu notiţe şi imprimante de calculator. Aparatul era gata. Claire mă primi cu răceală şi bine pregătita. De data asta, eu am fost cel care a picat în cursă. — Propun să divorţăm, pe motivul unor diferenţe ireconciliabile, începu ea, amabilă. Nu ne certam. Nu ne arătam, unul pe altul, cu degetul. Acceptăm ceea ce nu am fost în stare să spunem — că aceasta căsnicie a luat sfîrşit. S-a oprit, aşteptînd să spun şi eu ceva. Nu puteam să fiu surprins. Se hotărîse; ce rost avea să obiectez? Trebuia să par la fel de calculat ca şi ea. Sigur că da, i-am răspuns, încercînd să par cît mai nonşalant. Parcă simţeam o uşurare la gîndul că eram, în sfîrşit, cinstiţi. Dar mă deranja faptul că ea îşi dorea divorţul mai mult decît mine. Ca să rămînă la comandă, Claire a amintit despre întîlnirea avută cu Jacqueline Hume, avocatul ei de divorţ, trîntind numele acestei femei de parcă ar fi pus mortar peste cărămizi şi adăugind, în beneficiul meu, părerile servite de purtătoarea ei de cuvînt. — De ce ai angajat un avocat? am întrebat-o eu. — Vreau să fiu sigură că sunt protejată. — Şi crezi că aş profitat de pe urma ta? — Tu eşti avocat. Eu am nevoie de un avocat. Asta-i tot. — Ai fi putut economisi o mulţime de bani dacă n-o angajai pe ea, i-am spus, încercînd să nu mă las cu nimic mai prejos. La urma urmelor, era vorba de un divorţ. — Dar acum mă simt mult mai bine. Mi-a înmînat documentul cu numărul 1 din dosar, o dovadă a proprietăţilor şi obligaţiilor noastre. Documentul 2 era propunerea de partaj. Deloc surprinzător, Claire intenţiona să obţină majoritatea. Aveam împreună douăsprezece mii dolari bani gheaţă şi ea voia jumătate pentru plata creditului bancar al maşinii ei. Nu se menţiona nimic despre cei şaisprezece mii pe care eu îi datoram pentru Lexus. Voia patruzeci de mii, din cincizeci şi una de mii pe care îi deţineam în fonduri mutuale. Mie îmi rămînea fondul de la firmă. — N-aş zice că e o împărţeală egală, i-am spus. — Nici n-o să fie egală, mi-a răspuns ea, cu siguranţa celui care se simte protejat de un cîine de pază. — De ce nu? — Pentru că eu sunt cea care trece printr-o criză de vîrstă medie. — Deci, e vina mea? — Nu vorbeam de vinovăţie. Împărţim ceea ce avem în comun.

Poziţia mea în unele cazuri era dictată mai degrabă de refuzul mişcării. mai ales cînd e vorba de prosoape sau aşternuturi de pat. Asta înseamnă zece mii de chirie. Urma să semnăm o convenţie de separare. întrebîndu-mă cum fusese posibil ca viaţa să se schimbe atît de radical. alte trei mii pe alte servicii. dacă aş primi totul. Am negociat cîteva lucruri. dar cu fineţe. decît de mîndria de proprietar. n-ai decît. Brusc. capăt uniunii noastre. Dar a fost corectă. Mi-am luat haina şi am plecat într-o lungă plimbare pe străzile din Georgetown. aşa că împărţirea a fost făcută la mica înţelegere. Schimbarea carierei fiecăruia dintre noi avusese efecte de şoc. De ce să sufăr eu consecinţele? Avocata e sigură că poate convinge un judecător că acţiunile tale ne-au ruinat financiar. — Nu primesc 80%. — În regulă. mi-am păstrat sîngele rece. — Apartamentul e închiriat pînă în 13 iunie şi voi rămîne aici pînă atunci.Pentru motive cunoscute numai de tine. Mă simţeam obligat să fac puţin scandal. Îmi doream televizorul şi cîteva farfurii. Reiese un total de douăzeci şi una de mii. Dacă dorea să plec. ai hotărît să reduci cele nouăzeci de mii de dolari pe care îi cîştigai pe an. Ce fel de divorţ era ăsta? Unul foarte steril. . — N-am de gînd să mă cert. — De ce crezi tu că ai dreptul la 80% din fondurile mutuale? am întrebat-o. de comun acord. am declarat partajul echitabil. i-am spus. — Cînd vrei să plec? — Cît de repede doreşti. dar eram incapabil să le opresc. Lucrurile mergeau mult prea repede. Ia ce vrei. — Nici eu n-aş face aşa ceva. Nici unul dintre noi nu ar fi îndrăznit să se certe pe oale şi cratiţe. Doar nu era să izbucnim în plîns şi nici nu ne puteam arunca acuzaţii murdare despre adultere sau dependenţă de droguri. dar sigură. dar nici nu a reacţionat în vreun fel. Dau zece mii pe chirie. îşi pierduse ore întregi trăind în viitor. Nu puteam începe să ţipăm unul la altul şi să aruncăm cu cîte un obiect. pregătită fără îndoială de purtătoarea ei de cuvînt. În loc de asta. — Voi pleca înainte de sfîrşitul săptămînii. redeveneam un bărbat singur şi nu mă vedeam mobilînd o casă nouă. Nu mi-a răspuns. Claire. să o fac să renunţe la atitudinea asta ostilă. pe de altă parte. n-aveam de gînd să mă rog de ea ca să rămîn. Documentul 3 era o lista amănunţită a proprietăţilor personale. de genul: "Vrei să aduci pe altcineva în loc?" Doream să o scutur. Ai poftă de o criză de nebunie. Claire se hotărî să mă ignore şi să revină la lista ei de notiţe. i-am spus de cîteva ori. Care dintre noi arăta mai mult dispreţ celuilalt? Aproape că îmi venea să spun cine ştie ce tîmpenie. pentru ca apoi să mergem împreună la tribunal şi să punem. oficial. — Nici o şansă. începînd cu obiectele din salon şi sfîrşind cu dormitorul gol. Am terminat cu monotonia documentului 3 şi. Era un exerciţiu de rezistenţă. Erodarea căsniciei noastre fusese lentă. Dar să nu-ţi faci iluzii că mă poţi lăsa să flămînzesc. să aşteptăm şase luni. Nici unul dintre noi nu dorea să mai stea la discuţii. două mii ca să-ţi achit cărţile comune de credit şi mai avem cam şase mii în impozite impuse în comun.

Nu eram chiar aşa de apropiaţi. Am aşteptat o clipă. — Eu am încercat. Atenţie. N-a făcut nici un comentariu — dovadă clară a faptului că nu-l observase. biroul şi viitoarea carieră. în cea mai mare parte. la întoarcere. Lucram împreună de patru ani şi se pretindea răvăşită de plecarea mea. neştiind dacă îl văzuse. am început să-mi fac griji pentru un apartament nou. dar numai la ea nu-mi stătea gîndul. Copiază şi pune totul la loc. Încă un dosar mă aştepta.14 Ideea anului sabatic a fost ucisă în faşă de către comitetul executiv. Aşezat pe birou. două chei fixate cu bandă adezivă pe partea stingă şi o notă bătută la maşină." Polly îşi făcu apariţia pe neaşteptate. Pe podea. cu o seară înainte. noul meu salariu avea să se ducă pe chirie. Nu-ţi face griji pentru mine. Am închis uşa şi am început să studiez secţiunea de afaceri imobiliare. ca să nu mai vorbesc de slujba nouă. După ofensiva lui Claire. Mi-aş fi cumpărat o maşină la mîna a doua. Era bosumflată şi nu îmi dădea atenţie. Polly începuse deja să împacheteze mărunţişurile care îmi aparţineau. Alte gînduri mai urgente mă copleşeau. Chance e foarte suspicios. Am închis repede dosarul. nici un sunet. Cel mai ieftin era o fundătură. cum putea vedea din hol tot ce se întîmpla în biroul meu. într-o firmă atît de mare. era limpede că. un om singur. pe care să o asigur pentru o sumă grasă şi să aştept să dispară în întunecimea noului meu cartier. Puteam vinde maşina. Putea să-şi găsească un alt şef în numai cîteva zile. Rudolph. i-am zîmbit. Cheia de dedesubt este de la sertarul de sus al fişierului de sub fereastră. Deşi era de presupus că nimeni nu trebuia să afle ce se întîmplă în şedinţele secrete ale acelui grup. — Sînt sigur. să intre şi să iasă . Dacă doream un apartament decent în capitală. asigurarea unui an de pauză pentru un asociat ar fi putut duce la apariţia multor certuri din partea altor nemulţumiţi. la rîndul meu. mult prea mult pentru un avocat al străzii. ca să scap de rata lunară de 480 de dolari. — Mulţumesc. prinsă cu o agrafa în dreapta. fără nimic scris pe copertă. Mi-am luat pauza de prînz mai devreme şi am pierdut două ore alergînd prin centrul oraşului după un apartament. Dacă ieşeam pe uşă. simplu. nici o bătaie în uşă. un Rudolph foarte sumbru mi-a comunicat că s-ar fi creat un precedent nedorit. puteam fi sigur că o vor trînti în urma mea. Eram pe punctul de a divorţa şi devenisem. nu mai reuşisem să mă gîndesc la anul sabatic. Nota cuprindea următoarele: "Cheia de deasupra este de la uşa biroului lui Chance. Era o persoană foarte drăguţă. nu-mi puteam imagina cum ar fi putut Hector. tipic avocăţesc. doar o prezenţă fantomatică în cameră. sau oricine altcineva. maroniu. tronau două cutii mari de carton. Dar. clătinînd din cap. aşa cum se întîmpla adesea. cu o chirie de o mie o sută de dolari pe lună. Brusc. în acelaşi loc ca şi primul. fără adăpost. — Eşti sigur că ştii ce faci? mă întrebă el. În interior. rămas în picioare în faţa biroului meu. Nu exista nici o soluţie de rezervă. Aruncă cheile. lîngă el. în timp ce ea îşi făcea de lucru cu cutiile mele. dosarele secrete. A plecat.

Daca dinamita era adevărată şi nu-l nimereau. lui Rudolph şi altora. — Îmi pare sincer rău că nu am fost aici. îmi spuse. Barry. în mod ciudat. tu erai plin de sînge şi ţipai aşa că am crezut că ai fost lovit. ostatic alături de mine şi prieten. Era foarte mult sînge. Îmi pare rău. Eu nu doream să discut despre plecarea mea. Soţia lui şi Claire erau. Ne-am oprit lîngă lifturi. spuse el. dar copiii nu m-au lăsat în pace nici o clipă. Mike. Îmi pare rău. — Ei. spuse el. în timp ce noi ne chinuiam să ieşim afară. — Da. dar trec printr-o perioadă cumplită. ţipau şi am aşteptat explozia. din Providence. — Îmi pare rău. trecu pe la birou pentru o discuţie serioasă cu mine. — Ştiu. — Te rog. — Nu. i-am răspuns. Nu catadicsiserăm să discutăm despre întîlnirea cu "Domnul" la o bere. Barry. Mike. sînt cam nebun în clipa asta. nu mai spune asta. m-am întrebat fără încetare: Oare Mike a fost lovit? Oare Mike a fost lovit? Nimeni nu ştia. dar prietenia de grup avusese aceeaşi evoluţie ca şi căsnicia mea. îşi uşura conştiinţa. scapă cu bine şi sînt prea ocupaţi ca să se ajute să treacă peste şocul ulterior. Avea nevoie să se confeseze. în momentul în care Bill a tras cearşafurile şi l-am văzut . ca-ntotdeauna. că măcar încercase să mă convingă să renunţ. — Ai o luna proastă. fir-ar să fie. alţii ne luau în braţe. rînd pe rînd. gata. Încercam să savurez umorul lui. pînă jos. — Ultimul lucru de care îmi aduc aminte este că. Barry Nuzzo. — Căderea asta durează de multă vreme. Închise uşa şi ocoli cutiile. Ne întîlniserăm cu ei de cîteva ori în ultimii ani. — De ce? — Pentru că e clar că ţi-ai pierdut minţile. M-am gîndit: Michael e tot acolo şi e rănit. aşa că i-am vorbit despre Claire. — Tot drumul. vorbesc serios. — Îmi pare rău că te-am dezamăgit. am auzit că ai probleme. rîzînd. Îi putea raporta. — Nu-ţi face probleme. Doi prieteni se confruntă împreună cu moartea. la timp ca să te văd cînd te-au luat poliţiştii. bum! Să nu ne mai gîndim. nu-ţi face griji. dar plecaseşi. de o importanţă aparte la Washington. Cineva ne-a tăiat legăturile de la mini şi m-am întors. Am fost îngrijorat în privinţa ta. apoi trist. Se arătă surprins. Răspunsul sincer era: duminică. fapt care părea. Încetează. am ajuns şi la subiectul cel mai important. — Cînd te-ai hotărît să pleci? A trebuit să reflectez o clipa pentru a-i răspunde. Am încercat să te caut săptămîna trecută. A trecut o oră întreagă pînă ce ni s-a spus că eşti bine. Trebuia să o fac. Pînă la urmă. dintr-o dată. ştii tu. Ţin minte sîngele. cutiile din mijlocul podelei făceau imposibilă evitarea lui. zău aşa. Puteam vorbi zile întregi şi nu s-ar fi schimbat nimic. dar tu ai fi putut fi lovit. Ar fi trebuit să fiu aproape de tine. dar o să-mi treacă. — Toţi ne-am speriat cumplit. — Ne-ar fi putut omori pe toţi.fără să fie văzut. Am vorbit despre zilele bune de altădată. — Nu. Aveam de gînd să te sun cînd ajung acasă. Am înţeles că incidentul fusese motivul acestei conversaţii. presupun. mi se părea ciudat. despre cei care veniseră şi plecaseră. amîndouă. ceea ce. — Fii serios. Nu i-am răspuns. S-a terminat. Într-o oarecare măsură. dar reuşi să păstreze aparenţele. Noi am ieşit afară.

Îmi venea să mă prăpădesc de ris. Ce frumos. dar prezenţa mea acolo ar fi trezit suspiciuni. Ne-am strîns mîinile. Nimeni nu ar fi putut să o facă. în semn de aprobare. — Bravo. Cum nici un dosar al firmei nu avea mai puţin de cîţiva centimetri grosime. am început procesul şi nu ne-am mai oprit motoarele. mă pregăteam să plec. fără îndoială. putea fi copiat în timp scurt. tocmai îl pregăteam. Timpul lui era preţios. i-am răspuns. Banii rămîn pe ultimul loc. Patru. aşa că nu-şi putea permite luxul unei devieri la treizeci şi nu-ştiu-cîţi de ani. Curind am început să fac presupuneri. Atunci şi acolo. Am hotărît să-l ajut. în morga oraşului.pe micuţul meu Ontario. A clătinat din cap. Trei. În al doilea rînd. în sertarul fişetu-lui de sub fereastră. Scoaterea unui dosar reprezenta un motiv pentru concedierea imediata. dosarul se afla. cheile trebuiau să se potrivească. erau codificate — trebuia să apeşi nişte butoane. cînd ne-a întrerupt "Domnul". În primul rind. Nu-i puteam cere judecătorului o amînare. ne-am îmbrăţişat şi ne-am făcut obişnuitele promisiuni de a păstra legătura. În plus. Munca te vindecă. Iar aparatele se aflau în spaţii deschise. Sigur că aşa s-a întîmplat. într-adevăr. . în birou. Maşinile erau concepute după înalte tehnologii. şi asta era cel mai important. în cazul în care ăş fi copiat totul. — În weekend. am devenit alt om. ca şi cum nu s-ar fi întîmplat nimic. familia. pentru ca fiecare copie să încarce nota de plată a unui client. riscam să se blocheze la prima apăsare de buton. pentru că în urmă cu două săptămîni şi eu aş fi gîndit la fel. oricum. Atunci a început să dea din cap. dar nu-mi păsa de asta. Aşa că am intrat în priză. — Nu m-ai fi putut opri. Trebuia să stau în faţa aparatului cîteva minute. fără alte explicaţii. Poate că aş fi găsit unul. Secretarele şi funcţionarii se ocupau cu copiatul. Copierea dosarului reprezenta o provocare. Însă avea trei copii. complicate. Prin urmare totul e în regulă? — Normal. nu aveam dreptul să cotrobăi acolo. Şapte. te salvează chiar şi la Drake & Sweeney. Am ţinut uşa închisă ca să pot să mă uit în dosar şi să decid ce era de făcut. şi. deoarece clientul aştepta de patru ani să se stabilească data procesului. pentru că. — Joi am început un proces. de parcă cutiile de carton ar fi fost acolo mai ales din vina lui. exista posibilitatea să am nevoie de o sută de foi xerox. putea fi retumat după aceea. Tu ce mai faci? Firma şi cariera rămîn departe doar pentru cîteva ore scurte. Cînd vezi un pistol în faţă. De fapt. nu avocaţii. Procesul ne-a salvat. expus. Asta ar fi fost prea periculos. Acelaşi lucru era valabil şi în privinţa prinderii mele în biroul lui Chance. Era avocat de litigii. Firma şi cariera par tot mai îndepărtate cînd auzi ticăitul ceasului şi te gîndeşti că ar putea fi ultima zi din viaţa ta. prietenii. într-un fel. un mascul feroce. timpul se opreşte şi apar priorităţile — Dumnezeu. înţelesese. Mi-am scris toate astea pe un blocnotes. Cinci. era posibil să-l iau fără să fiu prins. cu pielea de Teflon. Nu-mi aminteam să fi văzut măcar unul singur într-un colţ. în sfîrşit. — Dar tu? l-am întrebat. care îşi găsise. Nici nu avea nevoie de aşa ceva. într-o altă secţie a firmei. Şase. liniştea. nu putea fi o cursă. Barry. nu ştiam să am duşmani şi. am zis. conţinea într-adevăr dovada aceea nenorocită.

— Îmi place. îmi spuse. fără panouri codificate şi ceilalţi clopoţei şi semnale preferate la fosta mea firmă. spuse el. erau sprijinite de un perete. diseară. Copiatorul era unul masiv. M-am îndreptat rapid. Deschise un sertar. — Frumos. Copiatorul era amplasat într-un colţ. am spus. — Bine ai venit la bord. căci adăugă: — Obişnuieşte-te cu asta. Apartamentul E. Patru fişete. De ce? — De curiozitate. şi nu minţeam. spuse Abraham cu gravitate. Aşa că fii atent Parchează în faţă. de parcă n-aş fi urcat pe un vas ce se pregătea să se scufunde. am mîncat la biroul lui sandvişurile pe care le adusesem eu şi cafeaua proaspătă făcută de el. Se înnopta şi Sofia părea nerăbdătoare să plece. Partenerii mei erau încă acolo. ţinînd în braţe un teanc de dosare. Cine să fure secrete din domeniul imobiliar? Am plecat la ora cinci. fiecare de altă culoare. — Ce s-a întîmplat cu el? — N-a rezistat din cauza banilor. Trotuarul era pustiu. Abraham se retrase în biroul lui. adică să fiu la un pas de un delict. Încuie-te înăuntru. pentru treburi de ultimă oră pe care vor să le termin. nici huligani. Se poate? Mordecai mesteca o îmbucătură. Mi-am cumpărat sandvişuri de la un fast food şi m-am îndreptat spre noul meu serviciu. cu uşa întredeschisă. O secretară mi-a zîmbit cînd am trecut pe lîngă ea. aş vrea să aduc o parte din mărunţişurile mele de la firmă aici. N-aş fi furat dosarul. Cam într-o oră. la şase şi jumătate. Împreună cu Mordecai. dar numai pentru o clipa. spre maşină. am trecut prin secţia de imobiliare cu mînecile suflecate. Mă întorc la Drake & Sweeney vreo două ore. cît mai aproape de uşa de la intrare. pe nume Banebridge. Sofia îmi adresă chiar un zîmbet cînd îmi dădu mîna. fabricat în anii '80. lîngă una dintre cele patru mese de lucru pe care erau puse dosarele vechi. la altele. ca un tip deştept ce eram. Braden Chance era la birou. — Ce zici de asta? mă întrebă el. i-am spus. Nu se vedea nici un telefon. ca şi cum aş fi avut treburi serioase pe acolo. trăgînd jaluzeaua peste fereastra simplă. Fii deştept. aşa cred. printre înghiţituri. Pe urmă. Avea cam jumătate din mărimea celui din care tocmai plecasem. — Sînt în siguranţă? — Nu. — La ce oră pleci diseară? l-am întrebat pe Mordecai. — Poţi să vii şi să pleci cînd doreşti. Probabil că observase groaza oglindită în ochii mei.Trebuia să ies din clădire cu dosarul asupra mea. — Nu ştiu. — Mîine îţi punem şi telefon. Hector nu era la locul lui. ci doar l-aş fi împrumutat La ora patru. Ultimul care a lucrat aici a fost un avocat tînăr. ţipînd strident la telefon. Mă simţeam mîndru de mine . aşteptîndu-mă. nici focuri de armă. păşind în noul meu birou. trase de acolo un lanţ pe care se aflau trei chei şi îl aruncă spre mine. Camera era luminată de un simplu bec care atîrna din tavan. Masa de lucru de la firmă nu ar fi avut loc acolo. La unele etaje erau destule. Mergi repede. N-am văzut nici o cameră video de securitate pe sus. Mordecai îmi făcu semn cu braţele spre o camera micuţă de lîngă biroul lui. nu. nici măcar o zgîrietură pe maşină.

la celălalt capăt. M-am uitat prin sălile de şedinţe şi secretariate. era foarte întuneric şi nu aveam lanternă. fără să primesc răspuns. Am deschis-o . Cineva aflat în trecere n-ar fi putut spune cu exactitate unde se aprinsese lumina şi mă îndoiam că din hol se vede vreo rază de lumină pe sub uşă. Pe hol. Cu condiţia ca totul să meargă bine. Ai răbdare. Holurile erau pustii. pînă cînd am găsit o altă uşă. apoi mai tare. Pe hol. am aprins lumina şi m-am îndreptat spre fişierul de sub fereastră. am tras sertarul. care lucrau aici noaptea. Am aşteptat pînă la opt. Am încuiat uşa. într-un birou întunecat. Inc. pe care l-am descuiat cu a doua cheie. de aceeaşi culoare şi mărime. Despre "Bullets" şi "Knicks". Uşa cea mai apropiată dădea spre o mică bibliotecă. bătînd mai întîi încet. am încuiat fişierul şi am luat dosarul. m-am aşezat. opt. Am stins lumina şi i-am ascultat. Un dosar gros etichetat RiverOaks/TAG. În dreptul fiecărui colţ al holului. apoi am pornit. am reflectat la ambele posibilităţi. ca şi cum munceam din greu. erau probabil funcţionari de la Facultatea de Drept din Georgetown. Dacă aveam nevoie de o jumătate de oră ca să copiez dosarul lui Chance. am scos capul afară şi m-am uitat în ambele direcţii. Am bătut la uşa lui Chance. n-aş fi pus mîna nici pe dosar. Nu era nici ţipenie. L-am scos cu grijă şi am început să-l răsfoiesc. Cu genunchii moi. îmi spuneam. spre norocul meu. dintr-o dată. Iar el nu avea să afle niciodată. Oricum.cînd am deschis portiera şi am plecat. nu era nimeni. O altă voce îi răspunse. Erau zeci de dosare. Uşa era încuiată. Am dat un colţ şi am privit înapoi suficient de rapid pentru a vedea un tip care venea după mine. cu cîteva uşi mai sus. Mergea perfect şi m-am trezit. o voce masculină strigă "Hei!". nici unul dintre cei doi nu părea să fie căsătorit. s-au îndepărtat. însemna că l-aş fi ţinut cam o oră. Dar dacă mă vedea cineva cu dosarul? Dacă urma o confruntare. undeva. Baschetul a fost urmat de fete. pe frumoasa canapea de piele a lui Braden. verificam dacă există camere video. Pe întuneric. pe rind. toate legate de RiveiOaks. Chance şi secretara lui erau bine organizaţi — trăsătură foarte apreciată la firma noastră. m-am îndreptat spre uşă. constatînd că puteam fi prins în orice caz. în imediata apropiere a uşii lui Chance. Cinci minute. M-am furişat afară. încercînd să par cît mai natural. o încurcam. cu un aer firesc. "Hei!" strigă cineva din spate. Poate că eram în stare să supravieţuiesc pe străzi. M-am strecurat înăuntru. În genunchi. am trecut de biroul lui Hector şi m-am îndreptat spre recepţie cu paşi grăbiţi. era cufundată în întuneric. speriindu-mă de moarte. Am verificat toate birourile. Normal. vocile. Cam jumătate dintre ele erau încuiate. şase. mai aveam de petrecut încă o zi la firmă. nu se întîmpla nimic. şi cei doi începură o conversaţie. Cheia de la uşa lui era exact ca a mea. preţ de zece minute. pentru ca în final să rotesc minerul. după cine ştie ce metodă. Apoi. Am mers printre şirurile de cărţi. toate frumos aranjate. Doream să fiu sigur că era dosarul de care aveam nevoie. Curînd. suflecîndu-mi din nou mînecile. Dacă mă vedea cineva ieşind de acolo cu mîinile goale. Vor pleca. spre secţia imobiliară. Drumul cu maşina înapoi pînă la Drake & Sweeney mi-a luat unsprezece minute. întrebîndu-mă dacă să aprind sau nu lumina. Furios. In plus. Vorbeau despre baschet. Am deschis încet uşa. şapte.

s-ar fi putut duce acolo după mine. Nimeni nu ştia că port cu mine un dosar care nu-mi aparţine. dar n-am putut să mă întorc. iar ei îmi verificau tensiunea. m-a tras afară. Caloriferul din maşină mergea la maximum. N-aveam de unde sa ştiu ca urmărirea unor traficanţi de droguri fusese ratata. apoi sacul pneumatic mi-a explodat în faţă. să-l reped şi să-l trimit la plimbare. urcînd în ambulanţă. Bolboroseam întruna că sînt bine. Ca prin vis. o folosisem pentru a-i evita pe reporteri. Dacă din întîmplare omul acela mă recunoscuse. trebuia să mă opresc. Am încercat să mă ridic. că un poliţist fusese ucis şi că Jaguarul unui traficant venea în cea mai mare viteza dinspre Strada 18. M-au legat de targa şi. aceeaşi pe care. aşa aveam de gînd să fac. mai ales de paznicii postaţi lîngă lifturi. M-am îndreptat spre o ieşire laterală. dacă dorea să vadă dosarul. grăbit să fac copiile şi să înapoiez. am văzut semnul de ieşire deasupra unei uşi. peste consolă. împreună cu altcineva. Cînd mi-am revenit. Am ieşit în holul de la parter cu răsuflarea tăiată. M-au dus la camera de urgenţe a Spitalului universitar George Washington. dar băieţii care îl împuşcaseră pe poliţist nu-şi făceau probleme cu regulile de circulaţie. Nu se vede sînge. am răspuns. am zărit Jaguarul în stînga mea. să mă port ca şi cum toate erau la locul lor şi. Unul dintre asistenţii medicali mi-a desfăcut centura de siguranţă şi. M-am trezit cîndva. În spatele meu se întîmpla ceva. Nu trebuia să fug. Am ieşit în fugă. în seara în care "Domnul" fusese împuşcat. Dar de ce ţipase aşa? Dacă nu mă cunoştea. M-au îndopat cu calmante şi m-au trimis într-o rezervă. Gîndurile unui hoţ începător. — Puteţi merge? m-a întrebat asistentul. împreună cu Polly. Am pornit la drum. cumva. Aveam verde pe Strada New Hampshire. dosarul. de nici un fel. în cursul nopţii. portiera din dreptul şoferului îmi împungea umărul sting. de ce încerca să mă oprească. Mai lucrasem şi altădată toată noaptea şi. dacă trebuia să aştept pînă la trei dimineaţa ca să mă strecor din nou în biroul lui Chance. — Sînt bine. sirena nu se mai auzea. Mă dureau coastele şi umărul. Cînd bărbatul acela a strigat după mine. să vorbesc cu el. care nu şi-a făcut bine treaba. nedorind să fiu văzut de nimeni. aşezîndu-mă pe marginea tărgii. Gîndindu-mă că aş fi ajuns mai repede jos decît sus. Afară era foarte frig şi ploua uşor peste mine cînd am alergat spre maşină. Fusese o prostie. lîngă patul meu. dincolo de un hol micuţ. pe portiera din dreptul scaunului pentru pasager. am zărit Jaguarul răsturnat şi înconjurat de poliţişti şi medici. pentru a nu lăsa să treacă şi alţi oameni ai străzii. Radiografiile nu au relevat nici o fractură. comenta cineva. M-am relaxat puţin. sînt bine. Claire dormea într-un scaun. am coborît în goană. de la celălalt capăt al holului? Am intrat pe bulevardul Massachusetts. Feţe tuciurii se holbau la mine prin geamul spart Am auzit sirene şi am leşinat din nou. Eram plin de vînătăi şi mă durea tot trupul. dar nu mă ţineau picioarele. M-au prins? Nimeni nu m-a văzut ieşind din biroul lui Chance. Probabil că era unul dintre funcţionarii insignifianţi pe care îi auzisem mai devreme. . fără haină. cu toate că biroul meu se afla cu două etaje mai sus.şi.

întrebîndu-mă de ce oare ne aflam în plin proces de divorţ. Am început cu cartea de telefoane. îmi spunea că trebuie să-şi facă rondul şi că se va întoarce către ora zece. Era vineri. Aşa că am mai şchiopătat o eternitate prin cameră. Un bilet drăgălaş. Vorbise cu doctorii şi aveam toate şansele să nu mor. Mi-a propus să mai fac un rînd de radiografii. de ce să se complice? Majoritatea maşinilor avariate ajung într-o parcare de pe Strada Rasco. o jumătate de oră mai tîrziu. Am încercat să refuz. Păream cît se poate de normali şi fericiţi. care murise în accident. dar discutase deja această problemă cu soţia mea. pentru un control rapid. Poliţistul de la secţia Narcotice fusese împuşcat de cîteva ori. Coastele mă dureau atît de tare. Lucra la controlul animalelor. Medicamentele erau pentru calmare şi imobilizare. încît abia puteam să mă mişc şi să respir. şi jumătate din numerele pe care le-am format au rămas fără răspuns. iar eu aveam nevoie de un cap limpede. Am aflat asta de la o secretară a Secţiei Centrale de poliţie. un cuplu unit prin devoţiune reciprocă.15 Claire a plecat înainte de ivirea zorilor. La cealaltă jumătate mi s-a răspuns cu mare indiferenţă. mai ales dacă porneşti căutările atît de repede după un accident. Despre mine nu se spunea nimic. Impactul afectează faţa şi pieptul. dar nu păcăleam pe nimeni. apoi am refuzat întreaga colecţie. împreună cu fulgii de cereale. Ucisese un traficant. Dar efectele erau minime: nasul şi ochii puţin umflaţi. verificîndu-mi părţile afectate ale trupului. în circumstanţe ce urmau să fie cercetate. orele mele ca pacient erau numărate. Sacul pneumatic este ca o mică bombă. după lăsarea întunericului. Întîmplarea era menţionată pe prima pagină a secţiunii Metro. buza de sus cu forma uşor modificată. pe cînd femeia spunea ceva despre vreme — lapoviţă şi zăpadă — şi îmi lua tensiunea. Era devreme şi timp unt. Sora se întoarse cu alte medicamente. lăsat pe noptieră. L-am recitit. Cum nu aveam răni sau fracturi. pentru siguranţa. Dacă n-aş fost implicat în accident. Doctorul şi-a făcut apariţia la şapte şi jumătate. Faptul că mă aflam în acea parte a oraşului. O soră medicală m-a trezit la ora şapte şi mi-a dat biletul. Mi l-a adus. era un mod de a intra singur în bucluc. Găsirea unei maşini avariate în District e un chin. Am încercat să mă conving că acelaşi lucru i s-ar fi putut întîmpla oricărui angajat din capitală. ignorat şi necitit de mine. Am adormit din nou. I-am cerut să-mi explice ce era fiecare. Al doilea era şoferul Jaguarului. starea sănătăţii lui era gravă. Nimic care să nu se rezolve în cursul acelui weekend. ascultînd ştirile dimineţii şi sperînd să nu apară nimeni care să mă vadă în halatul galben decolorat. în cursul schimbului de focuri. ceea ce era foarte bine. Bun venit în lumea atrăzii. în nord-estul oraşului. mi-am desfăcut bandajul şi mi-am văzut faţa. eu formam la . întîmplarea ar fi rămas un schimb obişnuit de focuri între poliţie şi traficanţii de droguri. Braţul stîng îmi era umflat şi începuse să se învineţească — umărul stîng şi omoplatul erau înţepenite şi dureroase la atingere. I-am cerut un ziar. Am reuşit cu greu să ajung pînă la toaletă. singura mea sursă.

mi-a dat indicaţiile necesare şi a plecat. De ce ar fi schimbat un accident lucrurile? Ea era acolo ca prietenă şi doctor. nu ca soţie. la circulaţie. îmi spuse. Mai am de făcut nişte controale. I-am povestit ce se întîmplase. Poate că mîine. — Şi mie. şi era foarte posibil ca a mea să fie încă în camionul de transport. pe masă. fierbinte. la firma Drake & Sweeney. Mi-a aşezat medicamentele pe tejgheaua din bucătărie. M-am gîndit la Mordecai. Am aşteptat pînă la ora noua ca să-l sun. într-o scurtă călătorie în care nu ne-am vorbit. vorbind în jargonul lor. Eram eliberat de lanţurile servilismului corporativ şi de banii lui. Groaznic. — Nu ştiu. Încă nu. odată promiţătoare. M-a căutat cineva? — Nu. deşi mă aflam la spital. l-am asigurat că sînt în formă foarte bună. Era o minciună. Eram decis să evit ceremonia propriei mele plecări. şi din cauza asta apăreau mereu probleme.întîmplare numerele poliţiei. destul ca să manînc jumătate din porţia de supă şi nişte săratele. mi-au anunţat împreună externarea şi eu m-am îmbrăcat cu hainele curate pe care Claire mi le adusese de acasă. Nu exista nici o şansă de împăcare. Avea cîteva idei. care îmi confirma temerile. îmi imaginam tortul şi castronul de punci alăturat. Cum să se descurce ea? — Îmi pare rău. propunînd toasturi şi prezentînd mici discursuri despre cît de minunat eram. cu cîtva timp în urmă. care să-mi mai aline trupul lovit. Polly. Tortul. punciul. cu vocea tremurînd. M-aş fi simţit grozav. M-a dus cu maşina pînă acolo. Aşa a luat sfîrşit cariera mea. — Sînt la spital. am început să sun agenţii imobiliari şi servicii cu oferte de locuinţe. Trebuie să închid. noua mea sursă de informaţii legate de stradă. Mă asculţi? Am simţit o ezitare din partea ei. ieşeam înainte de prînz. Mi-a făcut supă de roşii şi m-a ajutat să mă culc pe canapea. cu sau fără acordul echipei de medici. Trecînd în reţeaua neoficială. Şoferul limuzinei se numea Leon. Am sunat-o pe Polly cu aceeaşi poveste. Altă ezitare. — Bine. dar ura mediul acela. . Fusesem lăsat să-mi urmez conştiinţa. Au intrat amîndoi în rezervă. probabil într-o sală de şedinţe. şi l-am întrebat cum se poate găsi o maşină avariată. Camioanele aparţineau unor firme private. dacă n-ar fi fost cuţitul care parca îmi străpungea coastele la fiecare mişcare. mi-a explicat femeia. făcînd eforturi să nu gem şi să nu mă strîmb la fiecare denivelare de drum. Claire a apărut după unsprezece. poate chiar vreo două cadouri. Lucrase şi ea. Am făcut un duş lung. Uneori. cu cincizeci de oameni adunaţi împrejur. — Nu vii la birou? mă întrebă ea. Te rog. M-am aşezat pe scaunul din faţă. discursurile importante din partea unor oameni ocupaţi. mai tîrziu. A stat de vorbă cu doctorul în hol. apoi m-am aşezat la telefon. se întîmpla ca maşinile să fie duse în altă parcări. — Cînd ieşi de-acolo? mă întrebă ea. Am închiriat o limuzină. Am rămas pe loc timp de zece minute. Mordecai nu aflase nimic. am să-l sun eu. Îi auzeam. lîngă el. Am lipsit la petrecerea organizată în onoarea retragerii mele. spune-i lui Rudolph de accident.

M-a ajutat să urc scările primului bloc la care ne-am oprit — un apartament jalnic. inconfundabil. greoi. parţial. Îndreptîndu-se spre Adams-Morgan. După spusele lui Leon. în faţa unei spărturi în asfalt mai mari decît toată maşina lui. Zonele mai dubioase îşi făceau apariţia chiar după colţ şi. în momentul acela — lucru care se putea schimba în şase luni — o zonă bună de locuit era Adams-Morgan. Nu mi-am putut opri un ţipăt căci. Telefonul suna undeva în somnul meu îngreunat de medicamente. încă nelocuite. o baie cu o instalaţie sanitară ce părea să meargă bine. de la Dupont Circle spre nord. Chiria era de cinci-sute cincizeci de dolari pe lună şi am fost de acord încă înainte de a vedea apartamentul. barurile şi cluburile de acolo erau foarte căutate şi tot acolo se găseau şi cele mai bune restaurante noi. am semnat grăbit actele de închiriere şi am scris un cec de depozit pentru chiria primei luni. prin care trecusem de multe ori. dacă oamenii importanţi. nu m-a întrebat totuşi nimic. Leon avea cîteva idei. Am trecut peste ea.Nu-mi puteam permite un apartament frumos. Ne-am oprit în dreptul unui stand de ziare şi am luat două broşuri gratuite cu oferte de locuinţe în District. . M-a adus înapoi acasă şi m-a aşteptat în maşină pînă ce mi-am înghiţit medicamentele şi am tras un pui de somn. îi spuse Leon proprietarului. Fără ocolişuri. M-am tîrît. însemna o vecinătate nemaipomenită. în Districtul Columbia. podele curate şi. Nu exista lift. erau atacaţi chiar pe dealul Capitoliului. pînă la el şi am reuşit să răspund. aşa că eram gata să închiriez orice. Următorul se afla la al patrulea etaj. Clădirea se afla pe Wyoming. senatorii. Leon s-a speriat. bineînţeles. o stradă plăcută. la doi paşi de Connecticut. Dacă cumva Leon se mira cum de mă mut din elegantul Georgetown într-o hrubă de pe Adams-Morgan. A doua oprire a fost în faţa unui bloc de cinci etaje şi am reuşit cu greu să ajung pînă sus. Eu mă sprijineam de canatul uşii. Leon i-a mulţumit. Am coborît la subsol. din al cărui covor răzbătea. proprietarului. toată partea stîngă a pieptului mi-a fost străfulgerată de durere. A încetinit considerabil şi a devenit agentul meu imobiliar. nu te puteai considera în siguranţă nicăieri. Eram hotărit să mă ţin de cuvînt. pe scaune. gîndesc la calmantele pe care le lăsasem pe tejgheaua din bucătărie. într-un mic oficiu. gata să cad. Îmi era din ce în ce mai rău şi nu puteam să nu mă. dar măcar îmi doream să fiu singur. politicos. umbrită de pomi. — Îl închiriem. în cădere. adică unde îmi petrecusem noaptea. însă într-un bloc cu un lift frumos. Dar. curat. A trebuit să-i spun adevărul. Trei camere micuţe. de exemplu. Îi spusesem lui Claire că voi pleca înainte de sfirşitul săptamînii. trebuia să fii foarte atent. Era un cartier foarte cunoscut. Nici căldura nu excela. Era prea profesionist. în stilul începutului de secol. Leon i-a spus proprietarului că ar trebui să-i fie ruşine să prezinte apartamentul în asemenea condiţii. De o parte şi de alta a străzilor se aliniau case terasate. Leon se trezi. ceea ce. sărind în sus cîteva secunde şi aterizînd din nou. — Credeam că eşti la spital. într-o mansarda cu tavane unghiulare. brusc. vedere la stradă. fără să-mi doresc vreodată să mă opresc şi să-l cercetez mai îndeaproape. se auzi vocea lui Rudolph. După părerea lui Leon. miros de urină de pisică. dur.

nu ti se pare? Ceaţa de pe creier se risipi imediat. i-am spus coborînd din maşină şi repezindu-mă în garaj. Leon a găsit firma Hundley pe Rhode Island. fusese şi staţie de benzină cu service complet. dar mintea îmi era în continuare înceţoşată. încercînd să fiu amabil. le duc de obicei într-o parcare de pe Georgia. fără să-şi ridice ochii de pe documente. Uşa batantă mă lovi din spate. — Spune-i că am plecat. — Ai idee de ce? — Nu prea. — Cîte parcări are oraşul ăsta? — Mai multe. În spate. Rudolph. îmi spuse omul. Mă simt ca unul care tocmai a fost lovit de o maşină. — Iei medicamente? — Ce-ţi pasă? — Iartă-mă. l-am recunoscut. Bare negre. dar maşina mea nu a fost implicată. Spune-le să-mi trimită un fax. Leon moţăia în maşină. rănindu-mă la braţul stîng. — Aşa am şi făcut. aveau loc multe accidente. Îi ajungeau problemele lui. Mai ai încă destui prieteni pe aici. A avut loc vreun delict. i-am răspuns. — Te simţi groaznic.I-am auzit glasul. — Ai idee unde ar putea fi? l-am întrebat. — Am fost. — Multă lume a dorit să-şi ia rămas-bun de la tine. vindeau droguri. Treci pe aici. Braden Chance a trecut pe la mine. La majoritatea telefoanelor lor. — Mulţumesc. în apropiere de Strada 7. Se întoarse şi dispăru . dintr-o dată. Dar te caută. tronau la fiecare fereastră. În vremuri mai bune. răspunse el. ceva? — Da. probabil. Ciudat. Rudolph. — Cînd le sechestrează. dacă ai o clipă liberă. Ce doreşti? — Ţi-am simţit lipsa. Găsise raportul accidentului. Mi-am îndesat medicamentele în buzunare. Mă privi indiferent. Un mecanic îmbrăcat într-o salopetă plină de grăsime a apărut de după zid. — Pot să mă sune la telefon. Uite despre ce e vorba. Străzile erau acoperite de mîzgă. se auzeau glasuri şi înjurături — cu siguranţă că dădeau cu zarurile. Rudolph. răspundea robotul. Spectacolul cu punci şi tort. Vrea neapărat să vorbească cu tine. ridicînd din umeri. Te rog să mă ierţi. beau whisky şi. la nord de Howard. M-am chircit de durere. privindu-mă încruntat I-am explicat de ce mă aflam acolo. — E la poliţie. Ah. transportul maşinii fusese făcut de firma Hundley Towing. — Ce să vorbească cu mine? — N-a vrut să-mi spună. nu mai sînt. metalice. în această după-amiază. Acum. la birou. aşa că firmele de descongestionare erau foarte solicitate. acum însă era un simplu garaj. Leon opri cît putu de aproape de intrare. acum o oră. pe la trei. în sfîrşit. cu limba împleticită. cu serviciu de remorcare. nu? — Da. dar s-a dovedit că nu îmi putea fi de nici un folos. mi-a răspuns un mecanic. „Fii cu ochii în patru". Omul găsi un registru şi începu să studieze nişte documente. gîndeam mult mai limpede. Am pornit în viteză şi l-am sunat pe Mordecai. parcare de maşini uzate şi un trailer de închiriat. Scuză-mă pentru deranj. da. — N-am plănuit să sufăr un accident de maşină.

sute de maşini avariate. A spus că e important să vorbească cu tine. pe ploaia uşoară care se transforma în lapoviţă şi simţînd durerea la fiecare pas. conform instrucţiunilor primite de la compania mea de asigurări. exista posibilitatea să poarte cu el un microfon. Mi-a pierit pofta de mîncare. şi încheiam aşa cum începusem. Trebuia să-mi petrec dimineaţa cu el. motorul era expus şi strivit — Sînteţi foarte norocos. Am deschis uşa de la intrare cu grijă şi m-am repezit la maşina lui Leon. îmi spuse Leon. minciuna nu mai părea ceva grav. i-am arătat. — Da. Nici nu era nevoie. cu tavanul aplatisat şi toate geamurile sparte. — Sînt convinsă. Am plecat pe jos spre Strada M. Lîngă Lexus era Jaguarul. ca soţ şi soţie. am spus. mi-a spus. ca să-mi acopăr urmele. singurul loc de unde ştiam precis că pot închiria o maşină. puse la întîmplare. împrejmuită cu gard de sîrmă ghimpată. după ce furasem. să studiem un caz. Sînt mort de foame. oarecum îngrijorată. Vrea să vă întîlniţi diseară la nouă. lîngă colţ. Am înghiţit cu greu. — Am crezut că ai să te odihneşti. Bara dispăruse. Sîrma ghimpată lucea de ploaie. Părea suspicios. deşi era imposibil să-mi dau seama cît de mult. pe trotuar. E în încurcătură. Hector putea fi trimis de firmă. la "Nathan's" pe Strada M.din nou. Speram să-mi exersez puţin muşchii şi să-mi limpezesc mintea. mîncarea chinezească adusă la comandă se încălzea pe plita electrică. Nişte tipi periculoşi îşi făceau de lucru prin apropiere. ca să le acopăr pe primele. cu faţa spre noi. Cine e? — Un asistent de la firmă. pe la jumătatea mesei. Acum. Claire mă aştepta. — Cunoşti pe cineva cu numele de Hector Palma? m-a întrebat Claire. Întîlnirea asta nu prevestea nimic bun şi. preparată în altă parte. Era ultima noastră masă împreună. ca şi cum nimic nu s-ar fi întîmplat. unele aşezate chiar peste altele. pe drum. mă pregăteam pentru ea. Lexus-ul era parcat în apropierea unei gherete. Poarta era închisă cu lanţuri grele. Se lăsase întunericul cînd am găsit parcarea — o parcelă mare. cu o gustare rapidă. Înăuntru. "Acolo". dar era închis. Leon m-a dus pînă la Aeroportul Naţional. — Să plecăm de aici. Intenţionam să-l ascult cu . cu lumina stinsă. M-a examinat ca un doctor adevărat şi m-a pus să iau o pastilă. — A sunat acum o oră. privind prin gard. apoi să recurg la alte minciuni. — De ce într-un bar? am murmurat eu. — Nu mi-a spus. N-am reuşit. dar am continuat să mănînc. — Am încercat. I-am spus că a trebuit să-mi închiriez o maşină. Masa era pusă. Lui Claire nici nu-i păsa. Aripa stingă din faţă fusese distrusă de impact. În gheretă era amenajat un fel de birou. Leon rămase lîngă mine. Mă gîndeam să mint. Ar fi fost imposibil să găsesc un loc de parcare vineri seara.

Cînd îmi făcuse semne. în timp ce încerca să se hotărască ce să comande.atenţie. nu aveam de gînd să le ofer prea multe. Ceva oase rupte? — Nu. Te simţi bine? a continuat. Pe sub masă. încercînd să înţeleg unde bate. a continuat el. Foarte repede. îmi explică el. — O cafea neagră. doream să mă răsucesc şi să cercetez lumea din bar. Era un adevărat asalt. — Mda. o explozie de personalitate care m-a luat prin surprindere. Ce doreşti să bei? mă întrebă Hector. Cînd m-am apropiat. Era dosarul pe care l-ai cerut . — Molson. ca şi cum nu ne-am fi întîlnit niciodată pînă atunci. la apariţia chelnerului. — Am pupat un sac pneumatic. îmi atrăsese atenţia să-l privesc în ochi. Hector fusese ţinut pe jar toată ziua şi nega totul. din secţia imobiliară. unul dintre partenerii firmei. motivul pentru care te-am chemat este că lipseşte un dosar din fişierul lui Braden. Avea un microfon ascuns şi ceilalţi stăteau la pîndă. — Am auzit că tipul celălalt a murit. cînd ai fost în vizită la biroul lui. I-am strîns mîna. nu. Instinctiv. În acel moment. dar Hector era acolo. în mare măsură graţie gîtului meu înţepenit. Speram să ne armonizăm bine rolurile. i-am făcut şi eu semn cu piciorul. era un traficant de droguri. Cum vorbele mele erau înregistrate. — Ce bere aveţi? îl întrebă pe chelner. dar eşti un posibil suspect. Hector îmi făcu semn pe sub masă. Oriunde s-ar fi aflat ei. o relaxare în jurul ochilor. ia loc. — Ce oraş! comentă el. Mă bucur să te cunosc. a spus el repede. tot numai lapte şi miere. Omul îşi aţinti privirea înainte şi începu să turuie numele mai multor mărci. — Uite care e problema. — Poftim. — Tot ce se poate. — Eu sînt asistent în secţia imobiliară. abia lăsîndu-mă să-mi termin vorba. — În principal. — Ce-ai păţit la faţă? m-a întrebat el. M-am aplecat uşor şi m-am strecurat pe banchetă. bătînd în retragere şi i-am spus ceva în genul: "E o plăcere să te cunosc". nimic însă din ceea ce ar fi putut fi surprins de o cameră video. Eu sînt Hector Palma. Mi-a făcut un semn spre separeu. fără să spun nimic. nu puteau vedea prin chelner. era genul de întrebare care îi enerva cel mai mult. Cred că tu şi cu mine am schimbat două cuvinte zilele trecute. Am ajuns cu zece minute mai devreme. Nu-mi amintesc să te fi văzut. Barul lui Nathan era plin numai pe jumătate. Am observat un zîmbet discret pe figura lui. Asta era explicaţia salutului entuziast cu care mă întîmpinase. El conducea conversaţia. a sărit brusc de pe scaun şi mi-a întins mîna: — Cred că tu eşti Michael. Dar am rezistat tentaţiei. — Eu sînt cel acuzat? — Ei. Protejat de silueta chelnerului şi ţinînd mîinile pe masă. îndoi uşor degetul arătător de la mîna dreaptă şi arătă spre piept. L-ai cunoscut pe Braden Chance. anunţă brusc şi chelnerul plecă. aşteptîndu-mă într-un mic separeu. i-am spus încet. Eu trebuia să mă adaptez. lucrez pentru el. am auzit despre accident. a insistat. — Da. — Da.

Ce coincidenţă! Totul în beneficiul celor care ne ascultau. Una de la uşă. Sorbi pe-ndelete din paharul de bere. Tuturor celor care au o legătură. — Asta înseamnă că sînt într-adevăr acuzat. cu răspunsuri simple. Hector sorbi din nou din pahar. — Încă nu. cu un bilet despre cele două chei. Te-ai întîlnit cu Michael Brock înainte de plecarea lui de la firmă? Aţi discutat despre dosarul lipsă? I-ai dat copii ale vreunui document luat din dosar? L-ai ajutat să obţină dosarul lipsă? Da sau nu? întrebări dificile. între timp. Cum eu te-am auzit cerîndu-i lui Braden dosarul. să-mi amintesc ultimul loc unde pusesem dosarul gol. mai degrabă. fără să se grăbească.cînd ai dat buzna în biroul lui. Au ieşit o mulţime. aşa. cît de vagă. — Bine făc! am spus. de pe comutator şi fişet. — Nu ştii nimic despre dosar? — Sigur că nu. Nu avea efect. furios. mai spuse el. — Nu-mi place cum ai spus-o. n-ai decît să te duci la poliţie. Un test la poligraf l-ar fi nenorocit. nici înainte. pentru a amortiza lovitura. — De fapt. Firma a întreprins o investigaţie amănunţită a problemei şi nu facem decît să stăm de vorbă cu toţi cei care ne vin în minte. Urmele mele erau din ce în ce mai clare. Fusesem învăţat să gîndesc ca un avocat. Nici mort nu aveam însă să accept un test la poligraf. Doar e vorba de un furt. nu ca un delincvent. Hector tocmai îmi spusese că e în mare bucluc. Altfel. tăindu-mi tot elanul. au luat amprente toată după-amiaza. — Bine. eu am mai . Ce rost ar avea să iau un dosar din biroul unui partener al firmei? — Ai fi de acord să fii verificat cu un poligraf? — Categoric. — Ţi-a dat cineva un set de chei de la biroul lui Braden? — Bineînţeles că nu! — Ei bine. — Nu ştiu la ce te referi. Nimic mai mult. să faci rost de un mandat şi să mă percheziţionezi. cu dosarul. ai face mai bine să-ţi păstrezi părerile tîmpite pentru tine. Gîndul că aş fi lăsat amprente nu mă preocupase cîtuşi de puţin. să ştii. aproape că i-am strigat. — Sper că vor găsi vinovatul. Stai liniştit. am sărit eu. N-ar fi reuşit să supravieţuiască testului. Sosirea berii şi a cafelei ne-a oferit o pauză pentru evaluare şi reorganizare. Rosti cuvintele încet. au găsit un dosar gol pe biroul tău. — Normal că e un furt. nici după furt şi nici de atunci încolo. Nimic mai mult. — Poliţia este deja implicată. ci. nu pentru a înşela vigilenţa microfonului. Braden avea o sută de dosare în lucru la birou şi singurul care lipseşte e cel pe care tu doreai aşa de mult să-l vezi. spuse el foarte calm. M-am gîndit că n-ar strica să intru şi eu în joc. De pe uşă. Du-te şi prinde hoţul şi nu-ţi mai pierde timpul cu mine. Dacă vrei să mă acuzi de ceva. sigur pe mine şi aproape indignat. — Ne iau şi amprentele. — Teribilă coincidenţa. firma mi-a cerut să vorbesc cu tine. cealaltă de la fişet. — Habar n-am de aşa ceva. Ni se cere tuturor să facem testul. am răspuns. săptămîna trecută. i-am spus cît am putut de arogant şi încercînd. — Ce vrei să insinuezi? — Spun şi eu.

Peeler se întoarse la maşină. Winkle se îndrepta direct spre maşina mea. Nici urmă de dosar. Am ieşit în ploaie. cu toate că majoritatea erau negri. erau duri cu cei fără adăpost şi acela era etalonul pe care îl folosea. ca să-ţi spun. intact. De unde ne aflam. Peeler nu lucra sîmbăta. îmi spuse el.luat o gură de cafea. îmi deschise poarta. să promit că nu va dispărea nimic. puţin după nouă. probabil. După părerea lui. despre care Mordecai spunea că "provine din stradă"." — Te aşteaptă. să mărturisesc. Depindea de mine să-l salvez. vedeam ceea ce mai rămăsese din Lexus-ul meu. unul de către firmă. decis dintr-o dată să plec. reuşi. Peeler ne-a rugat să-l aşteptăm în maşină. Mesajele fuseseră transmise. Am parcat la colţul străzii. Zăpada anunţată de dovedise doar o ploaie rece. Se spusese destul. apăsă un buton şi uşa gheretei se deschise. Mordecai şi cu mine ne beam cafeaua şi încercam să ne încălzim cum puteam. l-am găsit în spatele scaunului şoferului. Scoase un teanc de chei. Mi-am luat haina şi am plecat. Erau puţine maşini pe străzi. Unul dintre ei era sergentul Peeler. am străbătut străzile alunecoase pînă în nord-est. numai cei curajoşi se aventurau pe trotuare. cu conţinutul neatins. să le găsească pe cele trei care se potriveau la zăvor şi spunîndu-mi: "Pe aici". Mordecai nu putea să-i sufere pe poliţiştii din District. Îmi dădea impresia că ar fi preferat să stea în pat. Hector dorea să ştiu că implicarea lui îl putea costa slujba. pentru a măsura binele şi răul. Sosi la Centru sîmbătă dimineaţa. slab. Cu Mordecai la volan şi vorbind întruna. După o clipă de panică. plină de noroi. 16 Pentru motive pe care aveam să le înţeleg curind. trînti portiera şi îşi scutură picăturile de apă de pe umeri. într-un Centru comunitar din apropiere de Centrul legal şi frecventau amîndoi aceeaşi biserică. în apropiere de porţile închise cu lacătul ale parcării municipale din spatele arterei Georgia Avenue. Puteam să aduc înapoi dosarul. Peeler se îndreptă spre poartă. L-am urmat pe drumul acoperit cu pietriş. Trupul mă durea la fiecare mişcare. unde ofiţerul Winkle mă aştepta fără cea mai mică umbră de umor sau bunăvoinţă. — Nimic. Încă o dimineaţă rece de februarie. Fără consecinţe neplăcute. celălalt de către Hector însuşi. pe cît posibil. Firma dorea dosarul înapoi. în sfîrşit. iar firma. băltoacele de apă maronie. în timp ce eu cu Peeler stăteam pe bancheta din spate. — Mai e ceva? l-am întrebat. Cînd poţi face testul cu poligraful? — Te sun eu. pe . Dar cunoştea cîţiva. aşa că nu puteam să sar peste ele sau să le ocolesc cu gesturi prea bruşte. m-ar fi iertat. Peeler avea multe cunoştinţe şi putea trage destule sfori pentru a mă ajuta în privinţa maşinii. M-am dus glonţ la scaunul din faţă. mi-am deschis umbrela şi m-am îndreptat grăbit spre poartă. Protejarea funcţiei lui Hector putea fi o condiţie pentru retur-narea dosarului. evitînd. Peeler lucra cu copiii handicapaţi. Un poliţai mic. cu umbrelă veni pînă în dreptul lui şi schimbară cîteva cuvinte. invariabil.

podea. L-am apucat, gata de plecare. Nu aveam nici un chef să reflectez la pericolul prin care trecusem. Supravieţuisem şi eram întreg, asta era tot ce conta. Aveam timp să mă cert cu compania de asigurări în săptămîna următoare. — Ăsta e? mă întrebă Winkle. — Da, i-am răspuns, pregătindu-mă s-o iau din loc. — Veniţi cu mine. Am intrat în gheretă unde, într-un colţ, un radiator cu butan huruia de zor, întîmpinîndu-ne cu o pală de aer cald. Winkle alese unul dintre cele zece formulare prinse pe perete şi începu să studieze din priviri dosarul pe care îl ţineam în mînă. — Dosar maroniu de carton, rosti el, şi începu să scrie. Cam de cinci centimetri grosime. Eu îl strîngeam la piept, de parcă ar fi fost de aur. — Are nume? Nu-mi puteam permite să protestez. O singură remarcă nepotrivită şi o încurcam. — De ce vă trebuie? l-am întrebat. — Puneţi-l pe masă, a fost răspunsul lui. Aşa am făcut. — RiverOaks/ TAG, Inc., rosti el continuînd să scrie. Dosar cu numărul TBC-96-3381. Urmele faptei mele se îngroşau şi mai mult. — Vă aparţine? mă întrebă omul arătînd spre dosar, destul de suspicios. — Da. — În regulă. Acum puteţi pleca. I-am mulţumit şi nu am primit nici un răspuns. Îmi venea s-o iau la goană, dar mersul era şi-aşa destul de dificil. Omul a închis poarta în urma mea. În maşină, Mordecai şi Peeler se întoarseră spre mine, uitîndu-se miraţi la dosar. Nu înţelegeau nimic. Lui Mordecai nu-i spusesem decît că dosarul era foarte important. Aveam nevoie să-l recuperez, înainte de a fi distrus. Atîta efort pentru un dosar de carton? Am fost tentat să-l răsfoiesc pe drumul de întoarcere spre Centrul legal. Dar n-am făcut-o. I-am mulţumit lui Peeler, mi-am luat rămas-bun de la Mordecai şi, la volanul maşinii, am pornit cu grijă spre noua mea locuinţă. Sursa de bani era guvernul federal, lucru deloc surprinzător în Washington D.C. Serviciul poştal naţional plănuia construirea unei centrale de mesagerie în valoare de douăzeci de milioane de dolari în oraş, iar RiverOaks era una din companiile imobiliare agresive care sperau să obţină comanda de construcţie, închiriere şi administrare a acelei centrale. Fuseseră studiate mai multe variante de amplasament, toate în zone dificile, decăzute, ale oraşului. În decembrie trecut fusese anunţată o listă redusă la trei variante. RiverOaks începuse să scoată la rampă, foarte repede, toate proprietăţile imobiliare ieftine de care putea să aibă nevoie. TAG era o corporaţie înregistrată după toate regulile şi al cărei acţionar unic era Tillman Gantry, descris într-un raport drept un fost proxenet, afacerist de mîna a doua, condamnat de două ori. Unul dintre multele personaje de acest fel din oraş. După ispăşirea pedepselor, Gantry descoperise că se pot scoate bani din maşini uzate şi proprietăţi

imobiliare. Cumpăra clădiri abandonate, uneori le renova de mîntuială şi le revindea sau le închiria. Paisprezece proprietăţi TAG erau prezente pe o listă. Interesele firmelor RiverOaks şi TAG s-au întîlnit atunci cînd Serviciul poştal naţional a decis că are nevoie de mai mult spaţiu. Pe 6 ianuarie, Serviciul poştal a informat RiverOaks, prin curier oficial, că această companie fusese aleasă ca antreprenor / proprietar / deţinător al noii centrale de mesagerie. Un memorandum de înţelegere prevedea plăţi anuale de închiriere în valoare de un milion şi jumătate dolari, pentru o perioadă garantată de douăzeci de ani. În scrisoare se mai spunea, cu o grabă nefirească pentru un organism guvernamental, că un contract final între RiverOaks şi Serviciul poştal trebuia semnat cel tîrziu la 1 martie, în caz contrar înţelegerea fiind anulată în fapt. După şapte ani de reflecţii şi planuri, administraţia dorea realizarea construcţiei peste noapte. RiverOaks, cu avocaţi şi agenţi imobiliari la un loc, a trecut la treabă. În ianuarie, compania a cumpărat patru proprietăţi pe Florida Avenue, în apropiere de depozitul unde avusese loc evacuarea. În dosar existau două hărţi ale zonei, pe care loturile cumpărate şi cele în negociere erau prezentate haşurat, în culori. Mai erau doar şapte zile pînă la 1 martie. Nu era de mirare că lui Chance îi trebuise atît de puţin timp ca să constate dispariţia dosarului. Pe podeaua de lemn gol a ceea ce urma să devină salonul apartamentului meu, am scos cu grijă din dosar fiecare filă, am cercetat-o şi apoi am notat toate detaliile pe un blocnotes, astfel încît să le pot pune la loc în perfectă ordine. Dosarul conţinea colecţia obişnuită de documente pe care mă aşteptam să le găsesc în orice dosar imobiliar: plata impozitelor în anii trecuţi, un titlu de proprietate, contracte anterioare, un contract de cumpărare/vînzare a proprietăţii, corespondenţă cu agentul imobiliar, documente de închiriere. Plata se făcea în bani gheaţă, astfel că nu eră implicată nici o bancă. În partea stîngă a copertei interioare se găsea formularul situaţiei la zi, cel în care se menţionau toate măsurile luate, cu data respectiva şi o scurtă descriere pentru fiecare caz. Capacitatea organizatorică a firmei Drake & Sweeney putea fi judecată după minuţiozitatea detaliilor incluse într-un astfel de formular. Fiecare bucată de hîrtie, hartă, fotografie sau diagramă — absolut tot ceea ce era inclus în dosar trebuia menţionat în formular. Fuseserăm dăscăliţi ca la carte în această privinţă, în perioada de stagiatură. Majoritatea dintre noi am fost siliţi să învăţăm prin metode dure — nimic nu e mai cumplit decît să răsfoieşti un dosar gros, în căutarea unui document care nu a fost menţionat cu suficiente detalii. Dacă nu reuşeşti să-l găseşti în treizeci de secunde, zice o axiomă, atunci nu mai are nici un rost să-l cauţi. Dosarul lui Chance era meticulos pus la punct; secretara lui era o femeie grijulie cu detaliile. Dar fuseseră făcute modificări. Pe 22 ianuarie, Hector Palma fusese la depozit, singur, pentru un control de rutină, anterior inspecţiei. Intrînd pe uşa indicată, fusese atacat de doi vagabonzi care îl loviseră în cap cu un băţ oarecare şi îi luaseră portofelul şi banii sub ameninţarea unui cuţit. Rămăsese acasă pe 23 ianuarie şi pregătise un raport în care descria atacul. Ultima propoziţie suna aşa: "Mă voi întoarce pe 27 ianuarie, însoţit de oamenii legii, pentru inspecţie". Raportul era înregistrat cum se cuvine în dosar. Dar nu mai apărea nici un raport al celei de-a doua vizite, pe data de 27 cînd, împreună cu poliţia, inspectase locul, găsise fără îndoială locatari ilegali şi întocmise un raport care, judecînd după celelalte documente sub semnătura lui, era de aşteptat sa fie complet. Raportul fusese scos din dosar. Sigur, nu era un delict, chiar şi eu

luasem adesea cîte ceva din dosare, fără să notez acest lucru în formular. Dar le puneam înapoi. Dacă un document era menţionat în formular, trebuia să se afle în dosar. Închiderea depozitului s-a produs pe data de 31 ianuarie, într-o vineri. În marţea următoare, Hector s-a întors la depozit pentru a-i scoate pe locatarii ilegali de acolo. A fost ajutat de agenţi ai unei firme private de securitate, un poliţist districtual şi patru tipi zdraveni de la o companie de evacuări. Le-au trebuit trei ore, conform raportului, care acoperea două pagini. Deşi încerca să-şi mascheze emoţia, Hector nu era destul de dur pentru aşa ceva. Deci, Ontario o văzuse pe mama lui luptîndu-se cu autorităţile. Exista şi o listă a celor evacuaţi, şaptesprezece cu totul, plus copiii — aceeaşi listă pe care cineva o pusese pe biroul meu luni dimineaţă, alături de o copie a articolului apărut în Post. La finalul dosarului, separate şi fără a fi menţionate în formular, erau preavizele de evacuare pentru cei şaptesrezece. Nu fuseseră folosite. Locatarii ilegali nu au nici un drept, nici măcar dreptul de a primi un preaviz. Documentele fuseseră pregătite, parcă, după ce acţiunea în sine avusese loc, într-un efort de a acoperi faptele. Probabil că fuseseră introduse în dosar după episodul cu "Domnul", deci de către Chance însuşi, pentru cazul în care ar fi avut nevoie de ele. Falsul era evident şi prostesc. Dar Chance era partener al firmei. Nu se mai auzise ca un partener să cedeze de bunăvoie un dosar. Nu fusese cedat; fusese furat. O hoţie, un delict pentru care în acel moment se stringeau probe. Hoţul era un idiot. Printre alte ritualuri dinaintea angajării mele, cu şapte ani înainte, figurase şi acesta: mi se luaseră amprentele de către investigatori privaţi. Era foarte simplu să le confrunte cu acelea prelevate de pe fişetul lui Chance. Eram sigur că făcuseră deja acest lucru. Nu lua prea mult timp. Oare aveau deja un mandat de arestare pe numele meu? Era inevitabil. Cînd am terminat de studiat dosarul, după trei ore, podeaua era aproape complet acoperita cu documente. Am reasamblat dosarul cu grijă şi am plecat spre Centrul legal, pentru a-l copia. Era la cumpărături, scria în biletul pe care mi-l lăsase Claire. Aveam valize frumoase — uitaserăm să le menţionăm la partaj, în viitorul apropiat, ea avea toate şansele să călătorească mai mult decît mine, aşa că le-am luat pe cele mai ieftine — saci de pînză şi genţi de gimnastică. Nu doream să fiu prins, aşa că am pus pe pat strictul necesar — şosete, lenjerie de corp, maieuri, obiecte de toaletă, pantofi, dar numai pe cele pe care le purtasem în ultimul an. Pe celelalte putea să le arunce. Mi-am golit repede sertarele şi partea mea de rafturi de toaletă. Rănit şi copleşit de dureri, fizice şi de altă natură, am cărat bagajele de la etajul al doilea pînă jos, la maşina închiriată, apoi m-am întors pentru un teanc de costume şi haine elegante. Mi-am găsit vechiul sac de dormit, nefolosit de cel puţin cinci ani, şi l-am cărat pînă jos, împreună cu o pătură şi o pernă. Aveam dreptul la ceasul meu deşteptător, un radio, un CD-player portabil cu cîteva CD-uri, televizorul color cu diagonala de 33 de centimetri de la bucătărie, o cafetieră, fcehnul şi setul de prosoape albastre. După ce am umplut maşina, i-am lăsat un bilet în care îi spuneam că am plecat. L-am aşezat lîngă cel scris de ea, la care nici n-am vrut să mă uit. Eram copleşit de emoţii şi abia mă ţineam să nu izbucnesc, dar nu eram pregătit pentru aşa ceva. Nu mă mai mutasem niciodată; nu

Am descuiat şi i-am făcut loc să intre. Pe drum. cu trei sertare pe fiecare parte — toate funcţionau. încît aş fi fost obligat să iau notiţe. Era Barry Nuzzo. Acum. Ce tragică e decăderea celor mari! Dacă dragul meu frate Warner m-ar fi putut vedea stînd aici duminica. Eram îmbrăcat cu un pulover gros. nu? i-am spus. erau chiar pliante — unul negru. în iulie 1988. — Ce fundătură! începu el amabil. Cel în care stăm abia dacă era cu ceva mai bun decît un scaun pliant pe care îl închiriezi pentru o nuntă. dovadă că fuseseră mult folosite în anii trecuţi. care anunţa un marş pentru dreptate în cartierul comercial. privind în jur în vreme ce eu încuiam uşa din nou. Am sărit în sus. se înclina şi rula pe parchet la comandă. — Cam ciudat. În zilele bune. în maşină. ar fi răcnit la mine şi mi-ar fi adresat injurii atît de tari şi de colorate. nesigur pe cele ce aveam de făcut. pentru ca potenţialii mei clienţi să nu mă atace. cu făraş cu tot. mirat de prezenţa lui şi încercînd să .eram sigur cum se face. scaun de director executiv. Am încuiat uşa şi am coborît scările. Nu era grozav să fiu iarăşi singur. care se legăna. aşezate de cealaltă parte. încuiat pe dinăuntru. culoarea iniţială se decolorase într-un gălbui-deschis. Masa de lucru era un pupitru mobil. cu două căni de cafea fierbinte aşezate în faţa mea. dacă doream curăţenie. holbîndu-mă la crăpăturile din pereţi. dar mă simţeam de parcă ar fi fost o plecare definitivă. Nici Claire. Podeaua era din lemn vechi de stejar. O bătaie puternică în uşă mă sperie de moarte. eram obligat să le dau cît mai curînd un telefon. n-am simţit nici un fel de eliberare. La Centrul legal era mai rece duminică decît fusese cu o zi înainte. celălalt de un verzui pe care nu-l mai întîlnisem pînă atunci. era o adevărata tortură. în siguranţă. probabil provenind din vreo şcoală abandonată. trebuia să-mi fac singur. tremurînd la biroul meu micuţ. 17 M-am încuiat în birou. pătrat. dar nu aveam de gînd să încerc să-l pornesc. promitea să fie incomod. nici eu nu cîştigaserăm nimic. Fusese măturată de curind şi mătura rămăsese într-un colţ. spre mirarea mea. Pereţii acoperiţi cu tencuială nu mai fuseseră zugrăviţi cine ştie de cînd. semanînd cu o cutie. pantaloni de catifea reiată şi şosete flauşate şi citeam ziarul la masa de lucru. pentru starea mea fizică din acel moment. Singurul element decorativ era o pancartă înrămată. ca un mod delicat de a-mi sugera că. păianjenii puseseră stăpînire pe colţurile tavanului. Îmi era dor de scaunul meu rotativ din piele. Clădirea avea sistem de încălzire. Tencuiala era crăpată. ca să le servesc şocul dublu al schimbărilor mele de adresă. Ştiam că mă voi întoarce peste cîteva zile după restul lucrurilor. cu scînduri rotunjite la capete. Nu înţelegeam reacţia părinţilor mei. Oare pungaşii străzii se pregăteau să mă atace? Mă îndreptam spre uşa de la intrare cînd s-a auzit încă o bătaie şi am zărit o siluetă care se chinuia să privească printre barele de metal şi geamul gros al uşii. înfrigurat şi doritor să ajungă mai repede înăuntru. dar nu fără efort. Cele doua scaune pentru clienţi.

— De asta ai venit? Ca să-mi spui că sînt nebun? — Am sunat-o pe Claire. l-am spălat repede şi l-am umplut cu cafea. sărim cîte o lună. — Mi-am descoperit vocaţia. i-am spus. Partenerii făceau mereu scandal din cauza cheltuielilor suplimentare dar. erau tot timpul preocupaţi de redecorarea birourilor lor. pentru că lăsa mult de dorit.înţeleg ce căuta acolo. Îşi lăsă haina pe un scaun. — Ce-ai păţit la faţă? — M-a lovit sacul pneumatic. — Chiar aşa. — Mda. apoi o puse repede la loc. auzi voci în somn. ai venit aici pentru bani? mă întreba el. dragul de el. scoţîndu-şi mănuşile încet. ca să luăm toţi banii acasă. — Facem investigaţii mici. Nu doream ca Barry să vină după mine în bucătărie. la un pas de colaps. comentă Barry şi. Am găsit un pahar. Se plimbă pe lîngă biroul Sofiei. — Cum ai găsit-o? — "Domnul" îşi făcea veacul pe aici. atunci. da. — Te-ai gîndit măcar o clipă. i-am spus. — Aici e cel mai greu. Am auzit că doar ţi-a îndoit bara din faţa. pe scaunele care scîrţîiau. — Ah. — Asta visai la facultate? mă întrebă el. aruncînd cîte o privire în birourile mici de alături. — Ce mizerie! Era amuzat. uitîndu-se înjur. Mi-a îndoit faţa. — O fundaţie. De atunci încoace am luat prea multe onorarii. — Şi ce ţi-a spus? — Că te-ai mutat. Oricît de grav ar fi părut. — Păcat că n-ai făcut-o. fixă un perete cu privirea. spuse el. Ia loc. Am uitat. Era o gluma veche la Drake & Sweeney. oprindu-se o clipă. — O fundaţie în declin? — Da. temîndu-se să atingă ceva. nu puteam alunga gîndul . — Nu-mi aduc aminte de facultate. — Cine plăteşte activitatea de aici? mă întrebă el. Aceştia erau avocaţii lui. să sari asupra lui? — Nu. — Tot "Domnul". mă privi drept în ochi. într-un declin rapid. Divorţam. în acelaşi timp. Era doar un om fără adăpost. Dorea să fie ascultat. ca mulţi alţii. fără ironie sau zîmbet. şi lăsă glumele la o parte. — La cheltuieli intră şi neplata căldurii? — Din cînd în cînd. Începu din nou să umble de colo-colo. ca să nu producă o adevărată avalanşă de dosare. Nu-l asculta nimeni. — Drăguţ. — E adevărat. dar m-am gîndit să-i iau arma şi să-l împuşc pe Rafter. În sfîrşit. — Poate data viitoare. — Bineînţeles. — Ai cafea? — Sigur. Crezi că ne-ar fi împuşcat? — Nu. — Ţi-ai pierdut minţile. L-am invitat în biroul meu. — Deci. la fel de amuzat. cu mîndrie. Ne-am aşezat de ambele părţi ale biroului.

poţi să crezi aşa ceva? Săptămîna trecută cei de la trupele speciale. secretare. avocaţi. — Ce ai găsit? — Faci pe prostul. Barry era sincer. De cele mai multe ori. Ce ai de gînd să faci cu el acum? — Cît de mult ştii tu despre dosar? — "Domnul" a fost evacuat de unul dintre clienţii noştri. Pe uşă. — Cafeaua asta e îngrozitoare. puteau face la fel şi cu Barry. Michael. Dacă Braden Chance făcuse legătura între evacuare şi Lontae Burton. Toată lumea te arată cu degetul. uneori chiar apropiaţi. toată lumea — prin care eram informaţi că fusese luat un dosar. — Te-au trimis cei de la firmă? — Categoric. Nu s-ar fi oferit el însuşi. se dovedise că eram prea ocupaţi pentru prietenie. chiar pe fişier. ai venit aici după "Domnul"? mă întrebă el. iar tu ai fost la un pas de a fi lovit de un glonţ. — Asta-i tot? — Asta plus amprentele. Există dovezi că ţi s-au dat nişte chei pe care. mi-l trimiseseră pe Hector înarmat cu un microfon. Eu reprezentam duşmanul. dar puteau face presiuni asupra lui. nu era omul care să recunoască asta în faţa nimănui. Locuia acolo ilegal. dar prefer să nu vorbesc despre asta. — Aşa cred. poate. iar noi eram ostatici. Eram prieteni de şapte ani. asistenţi. — De către cine? — De către boşi. — Unde? . Am primit rapoarte vineri seară — întreaga firmă. două săptămîni. — Atunci. Ai fost acolo. E o adevărată nebunie. — Mulţumesc. Îl credeam. — Asta-i tot? — Asta-i tot ce ni s-a spus. pe întrerupător. — Deci. încercînd să par surprins. — De ce mă arată cu degetul? — Dosarul avea o legătură cu "Domnul". îmi este interzis să mă aflu aici. că suspectul eşti tu şi că nici un membru al firmei nu trebuia să aibă de-a face cu tine.că Barry ar putea purta un microfon sub cămaşă. Te aflai în apropierea biroului lui în seara în care a dispărut dosarul. De fapt. Probabil îşi imagina că singurul meu interes în dosar era DeVon Hardy. gata să scuipe. A înnebunit. Acum. Ce-ar fi să ne luăm o pauza? Să mergem undeva. acum. nu trebuia să pui mîna. ne-a speriat de moarte şi pe noi. — Lipseşte un dosar. tu ai sărit peste cal. nu. Ai luat dosarul. Ca să nu mai spun de situaţia cu Claire. ca pe vremea indienilor? Aţi pus ochii pe mine? El cîntări cu grijă vorbele mele. zise el. o firmă imobiliară. — Sînt peste tot. Te-au lăsat nervii. — Amprentele? l-am întrebat. — Cine mai ştie că eşti aici? — Soţia mea. — Mulţumesc. — Măcar e fierbinte. însă. Dumnezeule! Vineri a venit poliţia la firmă. sorbind încet din pahar. Barry? Ce se întîmplă la firmă? Vă înconjuraţi inamicul. de ce eşti aici? — Sînt prietenul tău. Nici măcar faţă de ceilalţi parteneri. Michael. Cu soţiile. Te-ai dus la Braden Chance şi ai cerut să-l vezi. — Îmi pare rău pentru ce s-a întîmplat cu Claire.

tu revii la biroul tău de pluş. că putem face lucruri minunate. eu sînt cel care are dosarul. Barry. — Ce am rezolva cu asta? — Am lăsa neînţelegerile la o parte. Se mai vorbeşte şi de o acţiune disciplinară în cadrul baroului. Barry. Mă privi atent. Ce ne face să acceptăm să devenim bătaia de joc a corporaţiilor? Am obosit. fără să-l vadă. să jucăm tenis şi. Firma riscă să fie dată în vileag. pentru că sîntem avocaţi. ce noroc că eu şi Claire nu am avut nici unul. acolo unde îţi este locul. rămas cu privirea aţintită la radiator. Îmi pot permite să înnebunesc puţin. Cui îi pasă? Undeva. S-a terminat. Putem lămuri lucrurile. . nu? — Nu. trebuie să-l caute. — Ei te-au trimis. — Mult mai mult. dar în dosar sînt murdăriile lor. — Dar tu nu trebuie să ai nimic de-a face cu mine. Te rog. Îţi jur. — Nu poţi folosi un dosar furat. — Pe banii firmei? — Pe banii mei. — E vorba şi de altceva. firma nu are de ales. — Bine.— Nu ştiu. Nu ştia ce conţine dosarul. Nu poţi fura un dosar. — "Vor" veni? Poate vrei să zici "vom" veni? — Ai dreptate. Sînt furioşi foc. Ne-a luat mult. Am dormi. Dacă dispare un dosar. — Vorbeşti de acuzaţii penale? — Probabil. Nu ştii nimic despre litigii. Mergem noi doi. Tu ai trei copii. Dacă mă acuză pe mine. Michael. decît de "Domnul"? mă întrebă el. Michael. Că putem lupta cu nedreptatea şi răul social. Nu uita. Ne-am răsucit amîndoi capetele spre el. cînd ne întoarcem. Cred că mă pot duce la Arthur. — Dă-mi un motiv valabil. Am ales profesia asta pentru că ne gîndeam că avocatura este o vocaţie înaltă. Tu aduci dosarul înapoi. E posibilă o suspendare. Nu-i poţi judeca pentru asta. Nici un tribunal din ţară nu-l acceptă ca probă. Clientul are dreptul la confidenţialitate. De ce nu mai putem fi la fel şi acum? — Din cauza ipotecilor. — Exact. spuse Barry. — Firma are mai mult de pierdut decît mine. Un minut. — Învăţ acum. eu îi acuz pe ei. un radiator pe care nu-l observasem începu să hîrîie şi să fişîie. aşteptînd cu nerăbdare puţină căldură. Rafter se ocupă deja de asta. — Vorbim de nişte locatari ilegali. — Vor veni după tine. nimic mai mult Michael. firma te iartă şi te uită şi ea. uiţi tot ce e acolo. să stau pe-ndelete de vorbă cu el. Două. Barry. Spune-le să renunţe. — Las-o pe Claire la o parte. noi doi plecăm două săptămîni în Maui. Într-un colţ al camerei. Ca să ne reîncărcăm bateriile. într-o vreme eram idealişti. — Am o idee. în insule. Vreau ca tot ce fac să lase o urmă în lume. — Parcă ai fi student în primul an. — N-o să meargă. Am juca tenis. dar s-a terminat. — Avocatura înseamnă mai mult decît onorarii plătite de clienţi şi dorinţa de a face bani. Gîndeşte-te la client. în primul rînd. — De ce oare "Domnul" nu a ţintit puţin mai jos? — Sînt puşi pe fapte mari. — Nu încerc să te atrag de partea mea. Firma noastră.

Nu e de . Eram îmbrăcat în blugi. murmură el. — Bineînţeles. Spune-i lui Rafter să se pregătească foarte bine. Barry. ajuns la uşă. Crede-mă. de la Centru pînă la Samaritan House. îmi spunea el. ştiam că va repeta cea mai mare parte a conversaţiei noastre în faţa şefilor lui. Cam o treime sînt şomeri. reuşesc să le şi obţină. o treime sînt familii cu copii. Mai văzusem aşa ceva — tipi de la firmele mari. Mordecai era la volan şi făcea conversaţie. — Nu pot. să-l priveşti. atunci cînd intrasem în biroul lui şi îl anunţasem că sînt gata de lucru. — Vrei să-mi explici? mă întrebă el. aşa că puteam să mă îmbrac cum doream. În ultimii cincisprezece ani. e un material de pagina întîi! O să vă fie frică să mai ieşiţi din casă. Intrăm toţi trei într-o cameră. pe scurt. Nu ştiu ce va fi săptămîna viitoare sau în cealaltă. în cartierul de nord-est. cel puţin. cu servieta în braţe. — Incredibil. cămaşă albă şi cravată. plus un blazer vechi. bleumarin. o treime sînt bolnavi mintal. E confidenţial. M-a întrebat despre ceilalţi angajaţi de la Centrul legal. total indiferent la celelalte vehicule înghesuite în jurul nostru. Mordecai observase imediat schimbarea de stil. — Deci ne propui un armistiţiu? Tu ţii dosarul. pentru că au venituri mici. Şi cam o treime din cei care au dreptul la locuinţe. Dintr-un motiv sau altul. cu şosete albe. — Clientela ta va fi un amestec de treimi. noi te lăsăm în pace. marca Nike. 18 Orientarea mea a durat cam treizeci de minute. — Mai sînt şi alţii. Nici unul dintre noi nu dorea să spună vorbe pe care le-ar fi regretat mai tîrziu. care coborau din zgîrie-nori pentru a-şi petrece cîteva ore cu cei săraci. o treime sînt veterani. Eram un avocat al străzii. eu tăceam. înainte de a face o nebunie. Cineva trebuie să stea de vorbă cu Braden Chance şi să scoată de la el adevărul. Au murit oameni. dar a rămas cu privirea aţintită de perechea de Nike. Nu mi-a spus nimic. decît să vorbeşti. — De ce nu vrei să vorbeşti cu Arthur? Fac eu pe mediatorul. adică timpul necesar pentru a ajunge cu maşina. două milioane şi jumătate de locuinţe ieftine au fost eliminate. Cu asta. iar programele federale şi-au redus fondurile cu 70%. Renunţasem să mă mai rad. — "Domnul" şi-a făcut-o cu mîna lui. — Ţinem legătura? mă întrebă.— E mult mai complicat decît atît. de cîteva ori. nervos ca un începător aflat pe punctul de a intra în cuşca leului. Deşi era prietenul meu. şi nişte pantofi de tenis uzaţi. de la un avocat care fură dosare. în Petworth. toţi se simţeau obligaţi să-şi lase perciuni şi să poarte blugi. am considerat că spusesem destul. — Pentru moment. măcar pentru o vreme. I-am povestit. Bineînţeles. încuiem uşa şi rezolvăm problema. Ce zici? — E prea tîrziu. conducînd prost cu o singură mînă şi ţinînd cana de cafea în cealaltă. — Sună ciudat. Radiatorul gîlgîia şi susura şi era mai uşor.

Acesta era. locul unde se aştepta de la mine să-mi petrec restul carierei de avocat. Jumătate din cei săraci cheltuiesc şaptezeci la sută din ceea ce cîştigă pentru a-şi păstra locuinţele pe care le au. Sînt sute de voluntari pro bono în acest oraş. s-au auzit claxoane. N-am auzit de nici unul care să păţească ceva. S-au mai întîmplat atacuri. — Oamenii ăştia au salarii minime. m-am lăsat mai jos în scaun. sau o spitalizare neaşteptată. l-am anunţat. o singură plată neachitată a chiriei. sau o urgenţă neprevăzută şi îşi pierd locuinţa. — De ce? l-am întrebat. deci. Asta era viaţa şi profesia lui. dar a plecat de acolo. programele de asistenţă suferă reduceri tot mai drastice. uneori îşi lasă cîte un copil la surori. — Ce se poate face pentru ei? — Mă tem că nu prea mult. Şi continua cu statisticile la nesfîrşit. aşa că nici nu se poate vorbi de locuinţe proprietate personală. DeVon Hardy. dar e greu de găsit un pat. Privea fix înainte. Nici măcar nu visează la aşa ceva. — Unde se duc? — Rareori merg direct la adăposturi. chiar violuri. căzut pe gînduri. cu un scrîşnet de frîne. Am oprit. care ţin cu dinţii de acoperişul pe. ceea ce poate reprezenta un motiv de evacuare. Au mai rămas cîteva programe de ajutorare. Din jurul nostru. pentru că familiile şi prietenii lor au. Merg dintr-un loc în altul. Fii atent: numai 14% din invalizii fără locuinţe primesc ajutoare de invaliditate. cînd chiriile cresc vertiginos. Porniserăm din nou. Iar ceea ce cîştigă nu e destul. pierdut într-o altă lume. ca şi prietenul tău. la rîndul lor. Tensiunea este teribilă. apoi pe la prieteni. La început se duc la familie. atît cît să-şi bea cafeaua. Maşina lui bloca parţial intersecţia. în acelaşi timp. la prieteni. Paisprezece la sută! Vei vedea destule cazuri de acest fel. furturi. Mulţi dintre ei se tem de adăposturi şi le evită cu disperare. Sînt zeci de mii de oameni în acest oraş. Drogatul decide singur cînd vrea să renunţe. Lucrurile merg din ce în ce mai rău. Mordecai nici nu avea habar că maşina lui încurca traficul de la ora de vîrf.mirare că oamenii dorm în stradă. — Nu toate adăposturile sînt bune. — Mă bucur să aud asta. . Guvernele ţin în echilibru bugetul pe spinarea săracilor. Făcu o pauză. Aşa că rămîn tot mai mult în urmă şi. mă luptam cu impulsul de a-mi deschide brusc servieta şi de a mă apuca de notat. care îl au deasupra capului. aşteptîn-du-mă la o nouă coliziune. locuinţe de stat şi contractul de închiriere limitează numărul de persoane care pot locui într-un singur apartament. fără nici un efort. Departamentul de Locuinţe şi Dezvoltare Urbană (HUD) afirmă că ar fi trebuit să plătească o treime. — Partea cea mai înspăimîntătoare a condiţiei de vagabond este ceea ce nu se vede pe stradă. îl ascultam. Sînt forţaţi să încalce contractul. — Cam jumătate din oamenii străzii au probleme din cauza consumului abuziv al unor substanţe chimice. — N-o să ţi se întîmple nimic. de data asta cu mai multă grijă. Noi am reuşit să-l plasăm pe Hardy într-un centru de recuperare pentru veterani. la semaforul care arăta lumina roşie. — Mi-am uitat arma. În loc de asta. E un lucru obişnuit. Ca avocat obişnuit să ia notiţe meticuloase.

în înţelepciunea lui. e arestat pentru că urinează în public.— Care este drogul preferat? — Alcoolul. ajunge. El nu vrea să doarmă acolo. Un divorţ. Pur şi simplu i-au mutat de colo-colo. Michael. Nu uita. selectiv. lucrează pe undeva. comentă el. e nevoie de răbdare. Dacă sînt obosiţi. — Ce fel de caz penal? — Minor. edilii oraşului s-au lăudat cît de frumos e acolo. Atlanta a făcut aşa înainte de Olimpiadă — doar nu era să-i lase pe sărăntoci să cerşească şi să doarmă pe băncile din parcuri. Abraham a făcut o treabă grozavă. în cantitate destul de mare. pe un salariu minim şi încearcă tot ce se poate să se ridice pe scara socială şi să cîştige suficient pentru o viaţă decentă. E cel mai la-ndemînă. — Linişteşte-te. normal că nu în adăposturi. din cînd în cînd. Oamenii străzii sînt ţintele lor. ca pe bălegar. — Care vor fi primele mele cinci cazuri? — Eşti nerăbdător? — Da. continuă el. cerşesc. Munca nu e complicată. să mănînce în public. în adăposturi. dorm oriunde îşi găsesc un loc. i-au aruncat în alte părţi ale oraşului. Chiar şi crack. amendat. pentru că nici nu au aşa ceva. Trebuie să plătească treizeci de dolari. luînd încă o gură de cafea şi ajustînd radiatorul — în care timp îşi luă complet mîinile de pe volan timp de vreo cinci secunde. Multe dintre aceste legi au fost abrogate de tribunale. pentru că şi acela e ieftin. — Nu i-ar fi mai bine la închisoare? . dar politica asta publică e prostească. probabil cartele de hrană. Curăţeniile sînt ceva obişnuit. În marile oraşe s-au dat tot felul de legi. Nu au voie să cerşească. Vei vedea pe cineva care nu primeşte ajutor material. reuşind să-i convingă pe judecătorii federali că aceste legi nefaste încalcă drepturile înscrise în Primul Amendament. nu-i mare lucru. Dacă nu au casă. fiecare om trebuie să aibă un loc al lui. plus alţi şaizeci pentru amendă. trebuie să trăiască undeva. Dacă le e foame. Aşa că. E vinovat. numai ca să iasă din închisoare. pedepsit şi pus să-şi recunoască greşeala şi să-şi caute locuinţă. e arestat pentru că doarme sub un pod. pentru că. În America urbană e la moda condamnarea vagabondajului. nu au voie să doarmă sub poduri. sînt adunaţi oamenii străzii şi sînt duşi în alta parte. Pe urmă. un om trăieşte în stradă. — Îi arestează? — Zilnic. — Unde i-au dus? — La naiba. şi nu ştiu ce se va întîmpla. Şaizeci de dolari. Cineva cu o plîngere împotriva unui proprietar. cînd toată lumea era cu ochii pe ei — aşa că au adus trupele speciale şi au eliminat problema. Îţi garantez că vei avea şi un caz penal. O dispută de şomaj. marile oraşe pun în aplicare legi generale — cu privire la vagabondaj. Gîndeşte-te. Dacă un vagabond face la fel. beţie în public. umilit. să se aşeze pe trotuare. Într-o zi. Consiliul orăşenesc a făcut din lipsa de locuinţe un delict. să adune obiecte personale în parcuri publice. Oamenii aceştia nu au alternativă. Aşa că omul mai alunecă puţin în jos. lipsa unui loc de muncă. Dacă un tip bine îmbrăcat se îmbată într-un bar şi face pipi pe o alee. Cară-te de pe străzile alea nenorocite! Asta se întîmplă în majoritatea oraşelor noastre. Găseşti de toate. dar drogurile rafinate sînt prea scumpe. dar orice om trebuie să doarmă undeva. E arestat. dintr-un buzunar şi-aşa gol. menite să-i persecute pe cei care trăiesc în stradă. — Adică? — Se alege o zonă a oraşului.

Gîndeşte-te unde te-ai aflat în fiecare luni dimineaţă în ultimii şapte ani. mai ales Washington D. — Cît de rău e la Washington? — Nu atît de rău ca la New York. aşa că aceştia dorm pe străzi şi cerşesc pe Fifth Avenue. oraşul cel mai bogat din lume. Toate din cărămida gri. New York. care trebuie să-i apere pentru că încearcă să-i elimine pe săraci. Închisorile sînt pline peste măsură. din păcate. — Pare o bază numai bună pentru un litigiu. am zărit un grup de oameni înfofoliţi cu tot felul de zdrenţe. nu e voie să fii vagabond — şi bugetul se reduce dramatic. iar persecutarea vagabonzilor îi face şi mai mult rău. fără viaţă. Oameni ca tine. bineînţeles. ceea ce îi nemulţumeşte pe cei slabi de înger. — Un birou foarte frumos. şi iată-l că determină consiliul mai-marilor oraşului să scoată vagabondajul în afara legii. pregătită pentru tine. — E luni dimineaţă. Îmi adresă un zîmbet larg şi îmi spuse: — Acum eşti radical. Atrage mulţi oameni care doresc o schimbare. Acum două săptămîni. toate purtînd marca arhitecturii insipide provenite din sume federale derizorii. decît să-i asiguri adăpost. pur şi simplu — nu e voie să cerşeşti. oricum. Tîmpenia cea mai mare este că e cu 25% mai scump să ţii un om în închisoare. puse capăt oricărei lămuriri. Sistemul penal este.— Ai fost de curînd într-o închisoare? — Nu. blocurile de locuinţe erau nişte structuri înalte. dar. cu un număr mare de locuitori care se bazează pe ajutorul social. Poliţiştii nu sînt învăţaţi să lucreze cu vagabonzii. Vitrinele magazinelor erau protejate cu bare metalice. adunaţi la colţul străzii lîngă un . se cheltuiesc o avere pentru plata avocaţilor din New York. un coşmar. — Nici să nu te duci. nu îşi poate adăposti toţi locuitorii. mulţi activişti şi radicali. deşi nu avea nevoie de încurajări. Trebuie să iubeşti această ţară. — Da. transport şi servicii de consultanţă. se închid adăposturile şi se taie fondurile pentru asistenţă. mai ales cu cei bolnavi mintal sau drogaţi. ar avea efecte benefice pe termen lung. care le promite să cureţe străzile. i-am spus. cu rufe întinse la geamuri. — Lă mine la birou. Nenorocitele astea de oraşe cheltuiesc mai mult pentru onorarii decît pentru a construi adăposturi pentru cei care au nevoie. Cu aceste cuvinte. — Le intentăm procese în neştire. — Washingtonul este un oraş al negrilor. nu e voie să stai pe trotuar. — Da. de asta se închid adăposturile — şi totuşi irosesc bani făcînd din oamenii străzii nişte delincvenţi. — ţine minte. dar nici mult mai bine. În faţa noastră. pe strada dreaptă. continuă el. cele mai multe oraşe au bugetul la pămînt. mîncare. Oricum. în acelaşi timp. ne aflam într-o zonă a oraşului în care n-aş intra singur nici în plină zi. — Într-o încăpere elegantă. cu o maşină blindată. Toate astea.C. aşa că îl aleg pe Rudy Cum l-o fi-chemînd. — Cu greu se poate spune despre mine că aş fi activist sau radical. Douăzeci şi cinci la sută! Şi asta nu include costul arestării şi actele necesare. Susţinătorii din toată ţara atacă aceste legi.

camera se cufundă în întuneric. stătea pe un scaun. — E un adăpost privat. Nouăzeci de paturi. la un metru mai sus. se adresă el locatarului. privindu-ne fără să spună nimic. stătea pe marginea unui pat de fier. complet indiferentă la prezenţa mea iscoditoare. Clădirea spre care ne îndreptam fusese pe vremuri. — Aproape imposibil. Acesta e unul dintre adăposturile mai bune. pătrate. a fost descrierea pe care mi-a făcut-o. cam trei luni. Se auzeau cîteva aparate de radio. a fost fondat de un grup de biserici din Arlington. împrumutată de la bucătăreasă. fără ţintă. Era un adevărat labirint de holuri. În medie. Mordecai a descuiat un fişier dintr-un . O femeie solidă. Mordecai aruncă o privire înăuntru şi salută. care încuviinţă din cap. Nu m-am dezlipit de el cît am străbătut parterul. — În spate. Una era deschisă. Era luni dimineaţă: aveau de lucru sau aveau alte treburi. din prefabricat netencuit. ştiind sigur care va fi răspunsul lui. care stătea de pază la uşă. Camioneta de la depozitul de hrană era parcată în faţa uşii. la cîţiva paşi distanţă. Puţine adăposturi au băi individuale. apoi Mordecai aprinse din nou lumina. altele cu ştiri. de luptă -ea conducea Centrul. Ochii holbaţi nu păreau să fi clipit. se vedeau doar panourile vechiului magazin. Doi copii mici săreau peste pat. aşa că aici sînt în siguranţă. spuse Mordecai. Are intimitate. Cu mîna dreaptă. cîţiva voluntari descărcau cutii cu legume şi fructe. Venim aici de şase ani. La radio se auzea muzică rap. Vă urez o zi bună. îmi spuse Mordecai. Clienţii ne aşteptau. — Dar baia? am întrebat. conducerea centrului încearcă să-i mute în locuinţe pe care şi le pot permite. Tot felul de oameni umblau încolo şi încoace. Am auzit plînsetul unui copilaş şi m-am îndreptat spre o uşă deschisă. magazin universal. — Bună dimineaţa! Un bărbat micuţ. pînă cînd am dat de secţia unde erau cazate familiile. spuse Mordecai. dezbrăcată de la brîu în sus şi hrănea un bebeluş la sîn. Biroul nostru se afla într-un colţ al sălii de mese. femeia îşi prinse sînul liber şi mi-l oferi. spaţiu pentru lucruri şi electricitate. Camera nu avea tavan. M-a prezentat unei femei încălţate în cizme negre. de cel puţin douăzeci şi cinci de ani. — E greu să obţii o cameră aici? am întrebat. Femeia mi-a urat bun venit în adăpost Au stat de vorbă despre un client care dispăruse. Imediat ce starea lor se stabilizează. mîncare decentă. cu uşi închise cu zăvor. — Cît se stă aici? — Depinde. fiecare împărţit în cămăruţe mici.încălzitor portabil cu butan. Pentru o clipă. cu ochii holbaţi. Trebuia să lucTăm pe o masă pliantă. Mordecai se adresă unui om mai în vîrstă. — Să facem un tur rapid pe aici. Apăsă întrerupătorul de lingă uşă şi becul de la lampa micuţă se stinse. "Noul nostru avocat". Un panou scris de mină anunţa: "Casa Samariteanului". — E o cameră bună. în apropiere de bucătărie. iar cei de aici pot decide cine primeşte un loc şi cine nu. iar eu am rătăcit. de pe un hol pe altul. Am luat-o la fugă în josul holului şi l-am găsit pe Mordecai. şi omul ne permise să intrăm în clădire. Lista de aşteptare se întinde pe un kilometru. un pat cumsecade. Camera era puţin mai mare şi împărţită în secţiuni mai mici. Am întors maşina într-acolo şi am parcat după colţ. unele cu muzică.

unii nu rezistă tentaţiei de a sta la coadă. Sunaţi-mă la numărul acesta. ca şi cum ar fi fost foarte complicate. — Cine e primul? întrebă el. un mandat de arest pentru cecuri false. o pensie alimentară neplătită. Îşi căuta o slujbă şi. După două ore şi zece clienţi. era îngrijită şi curata — văduva unui veteran de război. avea douăzeci şi şapte de ani. Se aşeză în faţa avocaţilor ei — unul. cu doi copii. In prima mea zi plină de avocat al săracilor. Femeia nu era sigură. cu scaun cu tot. Am notat aceste instrucţiuni. Waylene avea dreptul la două sute zece dolari. — Vă vom recupera banii. Problema lui Waylene nu era complicată. Numărul trei era o locatară a Centrului. se puteau întîmpla şi alte lucruri şi se putea muta cu X şi Y. refuzul unui proprietar de a restitui fondul de rulment. o cerere pentru ajutor social de handicapat. dîndu-i o carte de vizită. Lucrase într-un restaurant fast-food. avea dreptul la un ajutor social de veteran. — Sună la restaurant. Numele ei era Waylene. Ultimul caz la care lucrasem pentru Drake & Sweeney fusese o dispută între trusturi. Conform teancului de hîrtii pe care l-am răsfoit în timp ce colegul meu discuta cu ea. — Sărmanii de ei. — Unde veţi locui acum? o întrebă Mordecai. dar fă scandal dacă nu cooperează. du-te pe acolo şi ia tu însuţi cecurile. Al doilea client nu reuşi să explice limpede ce problemă juridică avea. la care ea nu avea acces. luam notiţe . celălalt începător. îi spuse Mordecai.colţ al camerei şi. şi o femeie se apropie de noi. m-am mutat la celălalt capăt al mesei şi am început eu însumi să discut cu ei. prezintă-te drept avocat al ei. pe măsură ce noi rezolvam. patronul trimisese cecurile la o adresă greşită. eram pe picioarele mele. patronul nu era deloc impresionat de acest lucru. Dar cecurile erau transmise într-un cont bancar din Maryland. uns cu toate alifiile. la care erau în joc nouă sute de milioane de dolari. aşa că partea cu adresa era mai simplă. Femeia luă cartea de vizită. poate în altă parte. Vom aranja ca acele cecuri să fie trimise acolo. necăsătorită. iar eu voi aranja ca acele cecuri să fie trimise la biroul meu. problemele clienţilor. considerat irelevant de către Mordecai. — Jumătate dintre ei sînt din adăpost. îşi putea găsi o locuinţă în care să stea singură. i-a răspuns Mordecai. Dacă e nevoie. Cealaltă jumătate vin din stradă. şi nu i se mai plătiseră ultimele două salarii la care avea dreptul. I-a explicat lui Mordecai toate astea. Nu dorea decît să stea de vorbă cu cineva. Mordecai ghicise totul dinainte: cartele de masă. spuse el. Cecurile dispăruseră. — Acceptam pe cineva? — Pe toţi cei fără adăpost. fii amabil la început. Actele dovedeau acelaşi lucru. Cum nu avea o adresa permanentă. — Administraţia veteranilor e o instituţie serioasă. iar Mordecai îl duse la bucătărie şi îi turnă o ceaşcă de cafea. pentru un motiv oarecare. Coada creştea. probabil şi una şi alta. Şase persoane ocupau rîndul de scaune de lîngă perete. veteran al legilor străzii. dacă găsea. Femeia avea cincizeci şi opt de ani. anulate din cauza lipsei unei adrese permanente. stătea acolo de două luni. îmi spuse Mordecai în timp ce ne luam notiţe. peste o săptămînă. Era beat sau bolnav mintal. cu asta. am pornit la treabă. Sau. înainte de a-şi da demisia. tot mai eficient. amîndoi însă cu pixul şi blocnotesul la îndemînă. Poate aici. ne mulţumi şi plecă în grabă.

dintr-o dată. îmi venea să alerg acasă. Avea nevoie de un divorţ. finalizau împreună planul de destrămare ă legăturii noastre. Glasul hîrşîit a lui Braden Chance mi-a răspuns. Nimănui nu părea să-i pese. brusc. despre ceea ce înseamnă un divorţ şi. aşteptînd ca Sofia. Banii nu aveau importanţă. Dacă mai aduceam şi acuzaţia de adulter. care nu era avocat. am eliberat masa. La douăsprezece. capul limpede şi îşi căuta serviciu. cum eu cunoşteam doar datele de bază. Marvis a fost primul meu client unic. Luam notiţe şi. l-am lămurit cît de bine am putut. După ce i-am ascultat povestea tristă. În plus. cu probleme reale. I-am mulţumit şi m-am retras în intimitatea biroului meu. Am învăţat să zîmbesc şi să-i fac să se simtă bineveniţi. Credeţi că ea va face recurs? — Cum adică? — Va fi de acord cu divorţul? — N-am discutat despre asta. Mordecai îmi sugerase să-mi petrec după-amiaza lucrînd la cazurile pe care le acceptasem în aceeaşi dimineaţă. după mine. Totuşi. la Claire. Încercam să ajut oameni reali. în urechi: . unde. supa era gata. era floare la ureche. Erau intimidaţi. Printre picături. o femeie care fusese serioasă. mi-am imaginat-o pe Claire în superbul birou al avocatei ei. oameni fără importanţă. nervozitatea mea s-a evaporat. — Cît va dura? m-a întrebat el. Nevasta lui Marvis era prostituată. dar începusem să mă obişnuiesc cu situaţia asta. Am numărat opt oameni care stăteau liniştiţi. Acestea au împins-o mai întîi în braţele unui intermediar. mă înşelam. risipindu-mi reveria. ci şi de lumea vastă a legilor. Eu eram singura faţă albă din restaurant. — Şase luni. le răspundeam eu. apoi în ale unui proxenet. eram cunoscut drept un maniac al muncii. pînă cînd descoperise drogurile. şi mi s-a spus să aştept. la Samaritean. Făcuse cerere de faliment. Nimeni nu încercase să mă ucidă. În total. pentru ca apoi să o ajut pe Sofia cu ceilalţi sosiţi. Se afla sub un teanc de dosare aşezate foarte aproape de uşă. Am cerut cu Hector Palma. Femeia plecase de acasă cu un an mai înainte şi. Banii nu aveau importanţă. tribunalelor şi birocraţiei. apoi către viaţa în stradă. era un caz bun de abandonare de domiciliu. de la secţia imobiliară. primul telefon pe care l-am dat s-a îndreptat spre Drake & Sweeney. regulamentelor. Era curat.şi eram la fel de important ca şi colegul meu. Unii îşi cereau scuze pentru că nu puteau să mă plătească. La fel şi eu. erau nouăsprezece. să-i sărut picioarele. Sofia a găsit un telefon care părea să meargă. Marvis locuia în acel Centru de o săptamînă. nu numai de mine. ne-am oprit să mîncăm ceva bun la rotiseria de la Florida Avenue. furase şi vînduse tot ce aveau şi adunase datorii care căzuseră pe capul lui. Femeia luase amîndoi copiii şi se mutase cu proxenetul ei. aşa că sarcina mi se potrivea. Dacă îmi imaginam că lucrul în lumea străzii avea să fie mai simplu. Omul avea unele întrebări de ordin general. i-am răspuns. Am închis după cinci minute şi am sunat din nou. Cum ne aflam în apropiere. Din fericire. Dimineaţa a trecut repede. Jumătatea de oră petrecută cu el mi-a făcut plăcere şi am jurat să-i obţin divorţul. pentru ca prînzul să poată fi servit. să le ofere sfaturi. eram ocupat pînă peste cap cu problemele altora. Dintr-o dată. Sala de mese era plină ochi. chiar în acel moment. care nu aveau alt loc unde să se ducă pentru a-şi găsi un avocat. ideea era să muncesc cît mai bine.

Observasem o politică tacită a uşilor deschise.— Cu ce vă pot ajuta? Am înghiţit cu greu şi am răspuns: — Da. la telefon. După plecarea lui Mordecai. un salon cu televizor. sînt bucuros să reprezint un simbol. — Cred că e o muncă fascinantă. vibrantă. iar forţele superioare le interziseseră să vorbească cu mine. care plănuia să lucreze pînă la nouă şi mi-a sugerat să plec cu acesta. la sfîrşitul primei mele zile de lucru. umplea atmosfera cu tot felul de pretenţii şi ameninţări cumplite. Mă pregăteam să-i sun. Îmi pare rău. Apoi mi-am dat seama că ei nu mai erau prietenii mei. Mergi repede. Parchează în apropiere. Eram sigur că se vor dovedi răbdători. dar uşa biroului lui era întotdeauna deschisă. Sau poate pe Rudolph. Fii cu ochii în patru. — Ştiu. — Atunci. Contactul cu oamenii mă inspiră. de a o mobila şi decora. e timpul să renunţi. am preferat să o păstrez închisă. Dacă ajungi în punctul în care nu mai doare. ora ei standard. Mordecai era un animal la telefon. Nu sta prea mult. — S-a întîmplat deja. Nu i-ar fi luat mult timp. ce părere ai? m-a întrebat oprindu-se lîngă uşă. A închis. înainte de lăsarea întunericului. nu cu mult mai mare decît trei dintre despărţiturile de la Casa Samariteanului. În cartea de telefon erau trei persoane cu numele de Hector Palma. mă amuzasem ascultînd-o luînd la rost un birocrat după altul. m-a avertizat el. — Rick Hamilton. Cum însă eu nu ştiam la ce să mă aştept. şi mă bucur că eşti alături de noi. dar liniile telefonice erau ocupate. 19 Nu mă grăbeam să plec de la Centru. lăsîndu-mă să mă holbez la telefon. Depăşisem limita. sau Barry Nuzzo. Mordecai a plecat pe la şase. — Cine întreabă? se răsti el. Casa mea era o mansardă pustie. — Asta e bine. Îi băgasem în bucluc. cu uşile încuiate. Eram duşmanul lor. vocea lui groasă. — Tocmai am început. Casa mea era un dormitor fără pat. — Deci. Abraham era mult mai liniştit. îndepărtate. dar fără cablu. Sofia a plecat exact la ora cinci. Aveam planuri neclare. am închis din nou uşa. în auzul întregului Centru. o bucătărie cu o masă de cărti şi fără frigider. înainte de plecare. un vechi prieten din şcoală. — Vor fi şi momente cînd te va face să suferi. după ce şi-a petrecut treizeci de minute discutînd cu mine despre ce se întîmplase în acea zi. o întreagă după-amiază. aşteptam să vorbesc cu Hector Palma. Centrul avea două linii şi eram patru avocaţi. să o rog să verifice şi să descopere ce s-a întîmplat cu Hector. . sau pe asistentul meu preferat. Sofia lucra fără ascunzişuri şi. Eram terminat. Vorbise deja cu Abraham. — Nu mai lucrează aici. Avem nevoie de un anglo-saxon alb şi protestant pe aici. şi încearcă să nu pleci singur. M-am gîndit să o sun pe Polly. Cartierul în care locuia era dubios şi prefera să se ştie acasă. Am încercat să-mi subţiez vocea şi să vorbesc mai repede.

lansîndu-se imediat într-o apărare pasionată a avocatului public. acţionînd în justiţie companiile care efectuau implanturi. Opt sute de avocaţi. coordonez litigii. într-o locuinţă mai mare. aici în capitală avem mulţi avocaţi . Aşa că îi puteau dubla salariul. New York. Cu resursele ei infinite. Dacă robotul mai funcţiona.. a continuat el. — Cu două lucruri. poate că încă nu se mutase. îl puteau avansa şi muta într-un alt birou. cu aura intensă ă unui om deştept. era mulţumit că văzusem şi eu adevărata lumină şi regreta episodul cu "Domnul". fără respectarea procedurilor legale. Portland. pentru că refuză admiterea în şcoli a copiilor celor fără locuinţă. firma avea multe căi şi locuri în care să-l ascundă pe Hector Palma. distant. La al doilea număr nu răspundea nimeni. care m-ar fi putut intimida. fără efort. o tiradă împotriva marilor firme şi a avocaţilor care scot milioane pe an. Am atacat multe dintre statutele menite să incrimineze oamenii străzii. Era vocea lui. — Pot să te deranjez un minut? m-a întrebat. Lăsaţi un mesaj. Vă vom suna noi.I-am sunat pe cei trei Hector Palma din cartea de telefon. din fericire. Era încrîncenat şi inteligent. Erau prea deştepţi ca să-l dea afară. Venea dintr-o familie de clasă mijlocie din Brooklyn. Era Abraham. Minerul şi zăvorul erau uzate şi slăbite. cu o grupare care milita împotriva pedepsei cu moartea. numai că. într-un alt oraş. cu prea puţin respect pentru talentele sociale. Politică legislativă. numai că eu îmi petrecusem ultimii şapte ani într-o clădire cu opt sute de avocaţi de toate sortimentele. Primul nu era cel pe care îl căutam. Am dat în judecată sistemul şcolar districtual. de obicei legate de acţiuni sociale.. Los Angeles. Am intentat proces Departamentului Comercial pentru ca oamenii fără adăpost nu au fost reprezentaţi aşa cum trebuie la recensamîntul din '90. deoarece a fost o eroare din partea autorităţilor districtuale să anuleze cîteva mii de credite pentru locuinţe. Palm Beach. doi ani plini de frustrări pe dealul Capitoliului şi. o sută şaptezeci de asistenţi. I-am acuzat în calitate de clasă socială. Înseamnă mai mult decît să faci avere. A treia voce era robotul pentru Hector Palma cel adevărat. — Litigiile astea sînt complicate. S-a auzit o uşoară bătaie în uşă şi eă s-a deschis singură. tipi rezervaţi şi sinceri. salutul lui. dar nu se putea bloca. Trei milioane pe an! striga el. Lucrez împreună cu alţi avocaţi la formularea legilor. aşa că uşa se închidea. — Slujirea legii este o misiune sfîntă. A urmat un alt discurs. care mă punea în inferioritate. Londra şi Hong Kong. un anunţ în revista de avocatură prin care se căuta un avocat pentru Centrul din Strada 14 i-ă atras atenţia. — Şi cu ce anume te ocupi? l-am întrebat. Pe lîngă asta. pentru că ştia prea multe. Conversaţia noastră îmi făcea plăcere. în final. patru ani în Atlanta. cu un vocabular impresionant. Era o vizită de curtoazie. mi-a spus. Îi vom da în judecată ori de cîte ori aceştia sînt păcăliţi. Chicago. făcuse Dreptul la Universitatea Columbia. mesajul era brusc: Nu sîntem acasă. Întîlnisem şi cunoscusem zeci de Abrahami.. birouri la Washington.. Era un tip liniştit. Cu suma asta s-ar putea hrăni şi caza toţi vagabonzii din District! În orice caz. de la un capăt la celălalt al ţării. Cu cunoştinţele mele practice proaspăt dobîndite. — Doream să-ţi urez bun venit. Mi-am notat adresa lui din cartea de telefon. luînd loc. — Da. apoi trei ani îngrozitori la o firmă de pe Wall Street. eram sigur că îl voi putea găsi.

A sărit în picioare. imediat după aceea. conform căruia legea este o amantă geloasă. ca şi cum ar fi avut de salvat viaţa cuiva. a anunţat el. Mîncam puţin. Legea era viaţa lui. a coborît din pat şi şi-a pus ceva peste pijama. într-o jalnică imitaţie după Columbo. — Vă rog să vă daţi la o parte. Ţineam celularul lîngă cap. — Ce căutaţi? l-a întrebat ea. Ne-am înţeles să plecăm la nouă fix şi a ieşit In cursul unuia dintre discursurile sale. asemenea unui comando. Eu îi pregătesc. apoi. — Scrie în documente. au început să bată cu pumnii. i-a mai spus el. . semn că discuţia luase sfîrşit. pe perna aşezată direct pe podea. gata să ne acorde din timpul lor. aşa că dormeam pe partea dreaptă. Poliţia! au strigat. — Sînt locotenentul Gasko. i-a răspuns Gasko. — Claire Brock? a întrebat-o el. îmbrăcat într-un costum ieftin şi prea strimt. Dar nu deţinea mandat de arestare. fusese ridicat la un nivel nou de oameni ca Abraham sau de mine însumi. Gasko nu avea de gînd să creadă aşa ceva. Dar lucrez cel mai bine atunci cînd mă aflu în camera mea mică de acolo. Eu aveam un acoperiş deasupra capului. ca să le vadă. parte a efortului meu de a mă identifica cu noii mei clienţi. după care cei patru s-au risipit prin casă. Claire rămăsese fără grai. — Nu consulţi clienţii? — Cîteodată. a făcut un pas înainte şi a scos din buzunar nişte hîrtii împăturite. Au trîntit uşa în urma lor. de unul singur. semnat de judecătorul Kisner la ora cinci.foarte buni. Unde este Michael Brock? — Nu mai locuieşte aici. rămînînd cu gura căscată. ca răspuns la întrebarea ei înspăimîntată. trîntindu-le pe tejgheaua din bucătărie. la marginea sacului de dormit. a reuşit ea să articuleze. Ea a încuviinţat cu un gest al capului. pîndeau un moment potrivit pentru atac. — La o parte! s-a răstit unul dintre ei. Vechiul dicton. Au sunat la uşă. Ceilalţi trei poliţişti. aveam siguranţa hranei de a doua zi. aveam un viitor. despăturind hîrtiile şi întinzîndu-le spre Claire. Poliţia districtuală a aşteptat pînă aproape de unu noaptea şi. Claire le-a deschis încet uşa. observasem că nu poartă verighetă. Legea era tot ce aveam. Era a treia noapte cînd dormeam pe podea. a pornit la atac. — Am un mandat de percheziţie a acestei locuinţe. Avem nevoie de cineva care să ne mai uşureze munca. Nu era un efort prea mare. Claire s-a dat şi mai mult înapoi. — La o parte! urlă el din nou. Pînă cînd Claire s-a dezmeticit. locotenentul Gasko. în timp ce patru bărbaţi — doi în uniformă şi doi în civil — au dat buzna înăuntru. de parcă acele cuvinte tipărite puteau fi citite şi apreciate în acel moment. după-amiază. iritată şi dureroasă. apoi s-a dat îngrozită înapoi. rămaşi pe aproape. gata s-o spargă. dormeam şi mai puţin şi mă străduiam să încep să apreciez calitatea băncilor din parcuri şi a trotuarelor. nu avea decît unul care îl autoriza să facă percheziţie casei. adun echipa şi apoi stabilesc regulile. realizez planul de joc. în acel moment. Partea stingă a trupului meu era înroşită pînă la genunchi. De asta sînt bucuros că eşti aici. Conducătorul grupului. dădeau deja cu picioarele în uşă.

am scrîşnit din dinţi şi am insistat. am spus eu. — Cee? — Sînt aici în clipa asta. notîndu-i numele.Am auzit telefonul celular sunînd şi am răspuns. i-am cerut şi m-am întors spre Claire care. — Le-ai spus că nu locuiesc aici? am întrebat-o. Adu camera video. gata de bătaie. — Michael Brock. — Avem imunitate. la nouă dimineaţa. Pîritul numărul doi. Gasko a fost primul poliţist care mi-a ieşit în cale. băiete. şi veţi avea de înfruntat un proces civil. ricanînd. — Vin în zece minute. Acum. Ceilalţi trei făcură un pas înainte. Cred că sînt prin dormitoare. Tipul a sărit în picioare. M-am năpustit în apartament de parcă eram posedat de diavol. Peste opt ore. Patru poliţişti. Căci cei care au semnat mandatul vor fi daţi în judecată. — Larry Gasko. — Michael! şoptea vocea lui Claire. am să vă dau în judecata pe toţi pentru percheziţie ilegală şi am să cer daune de un milion de dolari. — Stai numai să vezi. cine mai e cu dumneata? — Mai sînt încă trei. cine eşti? Tipul scoase repede insigna. un poliţist în civil stătea în patru labe şi se uita pe sub pat. — Să văd legitimaţia. ţinea în mînă o ceaşcă de cafea. făcînd un pas înapoi şi aruncînd o privire spre Gasko. . — Darrell Clark. urmat de Gasko şi. sprijinită de frigider. am rugat-o. În camera de oaspeţi. Vreau să înregistrez toate astea. Poliţia percheziţionează locuinţa. la tribunalul federal. te rog. M-am îndreptat spre spatele apartamentului. — Nu mă poţi da în judecată. grăbeşte-te. Dar dumneata. i-am urlat. O să fiţi suspendaţi. Cine naiba eşti dumneata? — Locotenentul Gasko. aruncînd o privire spre tovarăşii săi. — Să-ţi văd legitimaţia. spuse Gasko. — Să-ţi văd legitimaţia. — Cine eşti dumneata? m-a întrebat. sări Gasko. — Percheziţia e ilegală. încercînd să închidă cercul. Întîmplător. Claire dispăru în salon. i-am spus. le-am trîntit-o eu. — Pe naiba! Claire se întoarse cu camera video. cu un mandat de percheziţie. îngăimă el. de Claire. Vei fi primul pe care îl dau în judecată. oarecum defensiv. — Ce vor? — Caută un dosar. Am făcut un pas spre el. — Claire. — Te rog. Dă-mi o foaie de hîrtie. am să obţin verdictul şi am să mă ţin de fundul vostru pînă cînd veţi ajunge la faliment! Ceilalţi doi poliţişti şi-au făcut apariţia din dormitorul meu de odinioară şi m-am trezit înconjurat. dîndu-mi o foaie de hîrtie. am rostit eu cu voce tare. mi-a spus Claire. Gasko şi-a scos insigna din buzunarul hainei şi a ridicat-o ca să o pot vedea. Şi am să cîştig. probabil fără plată. — Sînt Michael Brock. mi-a răspuns. — Avem un mandat semnat de un judecător. la o oarecare distanţă. i-am urlat.

am adăugat. alături de o copie. le-am spus celor doi poliţişti în uniformă. Cu alte cuvinte. — Mă bucur să aud asta. ce-ar fi să plecaţi? — Unde e dosarul? mă întrebă Gasko. Mulţumesc. sărutări sau vreo atingere de orice fel. Blower murmură ceva despre avocaţi şi cu toţii se îndreptară. Nu am nici o bază pentru un proces.— Le-am spus. E posibil să revină? — Nu. voi. — Ce e în dosar? m-a întrebat. chiar rece ca gheaţa. băieţi. Am împăturit mandatul de percheziţie şi l-am vîrît într-un buzunar. Claire mă privea. şi aţi ratat-o. m-au urmat şi ei. Au urmat cîteva momente de tăcere. a confirmat ea şi a ridicat camera la ochi. făcînd pe nebunul. totuşi. sorbind din cafea la masa din bucătărie. Cine este procurorul vostru? Nu reuşi să-şi amintească numele în fracţiunea de secundă crucială care a urmat. În acel moment a devenit ilegală. . mi-a răspuns ea. spuse Gasko. n-ar fi îndrăznit să arate chiar şi cea mai mică urmă de vulnerabilitate şi. — Dar eu nu ştiu unde stai. i-am răspuns. Dosarul nu e aici. — Chiar ai de gînd să-i dai în judecată? — Nu. Nu mă găsiseră în locuinţă. — Ni se întîmplă mereu. Acum. ofiţer Gasko. Am plecat fără îmbrăţişări. gheaţa pe care păşeam era foarte subţire. — Nu-i nimic. — Şi totuşi. Nu era chiar aşa. M-am îndreptat spre camera de zi şi. Claire. Încercau să nu-şi trădeze frica — dar ştiau că sînt avocat. care şi-au scos insignele. aşa că poate ştiam despre ce vorbesc. Trebuia să ştiţi cînd să vă opriţi. cu paşi grei. Se referea la un singur obiect — dosarul RiverOaks/TAG. spre uşă. nu? E mult mai distractiv să scormoneşti prin lucrurile intime ale altora. De asta vă voi da în judecata. Dar în acel moment suna bine. că avusese nevoie de mine. ce contează? — Grozav. N-a făcut-o. Veţi fi pîriţii numerele trei şi patru. Claire îi înghesuia cu camera video şi asta nu le permitea să se răstească. N-ar fi recunoscut că se speriase. că nu se va mai întîmplă. Am citit mandatul după plecarea lor. De fapt. aţi continuat percheziţia. va trebui să suportaţi consecinţele. — Numele voastre. Am vrut doar să scap de ei. Şocul percheziţiei trecuse. nici nu dorea să ştie. în vreun fel sau altul. deloc entuziaşti. Am ignorat comentariul lui Gasko. A înţeles. le-am spus. unde locuiesc. — Îţi garantez. — E o poveste lunga. Aţi avut o şansă. — Îmi pare rău că s-a întîmplat aşa. era din nou liniştita. care în acel moment era bine ascuns în peretele noii mele locuinţe. Ralph Lilly şi Robert Blower. — Plecaţi. Juridic vorbind. Acum. în care ar fi putut să mă întrebe. băieţi. dar n-ar mai fi fost amuzant. cît de cît. nu mă întreba. — Eşti nebun. — Dosarul nu e aici pentru că eu nu locuiesc aici. Promite-mi doar că nu se va mai întîmpla. — Le-ai spus unde stau? am întrebat-o. vă rog. Dorea numai să se asigure. — A mers.

căutîndu-mă pe mine şi. — După cum ştim. în zorii zilei. el este asul meu din mînecă. era un avertisment mitocănesc cu privire la ceea ce avea să urmeze. — Ce fel de dosar? — Dosarul lui DeVon Hardy şi Lontae Burton. — Bănuieşti? Sau ştii precis? — Pentru moment. mi-a spus. Azi. — Unde este acum? — Aş fi încîntat să ştiu. Mordecai reflectă puţin asupra celor auzite. — Te ascult. vizitele la depozit şi s-a ocupat de evacuarea propriu-zisă. s-au scos documente. Era exact ce dorea ea. poliţiştii au făcut un raid în casa unde locuiam înainte. Mordecai s-a aflat la volan. — Îmi pare rău. Lontae Burton şi mica ei familie făceau parte din grup. Le-a lăsat pe biroul meu. 20 Marţea era zi de primiri la Comunitatea pentru nonviolenţă creativă. Începînd de ieri. îndată ce-am pornit la drum. — Numai că nu erau ilegali sau aşa bănuiesc eu. au mai fost evacuaţi alţi şaisprezece. Din nou. Mă îndreptam spre biroul tău. apoi îmi zise: — Ce mică e lumea! — Depozitul abandonat s-a întîmplat să se afle în zona pe care RiverOaks intenţiona să o folosească pentru construcţia unui oficiu poştal. — N-ai de ce. — Ca să furi un dosar? — Nu-mi pusesem în gînd să-l fur. din District. pentru ca apoi să-mi dea drumul în lume. Acolo au stat întotdeauna locatari ilegali. Împreună cu el. pe care l-am luat cînd am plecat de la firmă. În maşină. Ameninţările şi avertismentele transmise de mine lui Barry Nuzzo fuseseră ignorate. mai ales un dosar. — E vorba de dosarul pe care l-am recuperat din maşina ta? . Planul lui era să mă însoţească la fel ca în prima săptămînă. — Cunosc clădirea. Dosarul a fost măsluit.Doar i-am spus noapte buna şi am ieşit pe uşă. Firma Drake & Sweeney juca tare şi asta nu mă surprindea. Mi-a trimis un bilet anonim prin care mă informa că evacuările au fost ilegale. am început să vorbesc. nu mai lucrează la birou] lor de aici. Raidul dinainte de răsăritul soarelui în fosta mea locuinţă. împreună cu cîţiva copii. s-au pus altele în loc. privindu-mă şi fiind pe punctul de a lovi un pieton mai neatent. cu instrucţiuni. M-am mutat de acolo. — Ţi-a dat chei? — Nu direct. E un proiect de douăzeci de milioane de dolari. Bietul om nu era pregătit pentru veşti atît de negre la opt dimineaţa. Un asistent legal pe nume Hector Palma a făcut treburile murdare. DeVon Hardy a luat ostatici şi a fost ucis pentru că firma Drake & Sweeney a efectuat evacuarea de unde stătea. Mi-a dat un set de chei ca să iau dosarul. — Şi le-ai folosit? — Da. ca să-l copiez. sau CCNV — de departe cel mai mare adăpost din District. Trebuia să-i spun lui Mordecai adevărul despre ceea ce făcusem. — Soţia mea şi cu mine ne-am despărţit. cînd un nebun a trecut cu maşina pe roşu şi m-a trimis la spital. bănuiesc.

E un pas înainte pentru Gantry. S-a dus din nou. Îi venea să mă facă tîmpit. nu există în dosar acte din care să reiasă cît a plătit pentru ea. să-l duc la locul lui. Clienţilor lui nu le păsa. a vorbit cu ei şi a aflat că. — Dar ţie nu-ţi este frică de el. — Nu-i rău profitul. — Da. Palma s-a dus la depozit prima dată şi a fost atacat. probabil de către Braden Chance. deşi era dat la maximum. înapoi la Drake & Sweeney. afaceri mici. a mai cheltuit zece mii. — Două sute de mii. apoi scos. Gantry era pe punctul de a scoate o avere din afacere. cu drept de a fi protejaţi în baza legii relaţiilor dintre proprietari şi chiriaşi. Cel mult zece. de cecuri. i-a găsit pe locatarii ilegali în locuinţele lor improvizate. cum că Hector a inspectat depozitul. Chestiile astea se întîmplă mereu. ori ajung pe fundul apei. Raportul e în dosar. Nici încălzitorul din maşină. de data asta cu pază. Mordecai? Hai să-l găsim şi să scoatem puţin untul din el. În acel moment. oricum. — De la cine a cumpărat clădirea? — De la stat. pentru ca. — Erau acolo şaptesprezece oameni. — Probabil că a plătit cinci mii. Cînd spune oamenilor să-şi ţină gura. Promite să-i dea afară. poartă armă. — Mă îndoiesc de înţelepciunea planului tău. dar relaţia dintre noi nu era încă suficient de strînsă. şi raportul lipseşte. Voiam să-l copiez. ştii totul despre lumea străzii. — Se grăbeau să pună mina repede pe teren. — Ce lipseşte din el? I-am făcut un sumar al poveştii firmei RiverOaks şi i-am spus de graba cu care încercau să construiască oficiul poştal. numai bani gheaţă. A fost îndosariat aşa cum se cuvine. de fapt. Cineva. La început. depozitul trebuia închis. ci chiriaşi. — Poate. aşa că raportul a fost ignorat şi evacuarea a avut loc. îi plăteau chirie lui Tillman Gantry. dar nici prin minte nu-i trece. nu-i aşa. Am fost pe punctul de a-l întreba de ce nu intervin autorităţile . plus cîţiva copii. A pus-o pe biroul meu. spăla maşini şi ţinea nişte băcănii micuţe. nu? Am angajat un idiot! — O s-o ia la fugă cînd ne vede. face pe "Naşul". şi nimeni n-ar fi ştiut nimic. el le cere o sută de dolari pe lună. Dar am o bănuială. dacă apar autorităţile. — Ştii numele celorlalţi? — Da. ridicînd nişte ziduri şi montînd cîteva toalete. mi-a dat o listă. că Gantry i-a speriat de moarte. adică. Pune şi lumină şi gata afacerea! Vorba umblă din om în om şi apar chiriaşii. — Cît a luat Gantry pentru clădire? m-a întrebat Mordecai. Dacă îi putem găsi pe acei oameni.— Da. Umorul nu avea nici un efect la ora aceea. E un tip important. Era abandonată. Lipsa unor regulamente stricte cu privire la locuinţe. — Deloc. buldozerul era pregătit de atac. bănuiesc că Palma. o să se moaie şi o să ne spună tot. mai degrabă. — Şi ce scrie în raport? — Nu ştiu. — Ce rost avea să cumpere depozitul şi să închirieze spaţii cu chirii mici? — Primea bani gheaţă. să poată spune că acolo nu se află decît locatari ilegali. era un găinar de mîna a doua — închiria duplexuri. ei ştiu că ori fac ce li se spune. Îngheţam de frig. atunci avem nişte martori. O cumpărase cu două luni mai înainte. — Ce să zic. Nu erau ilegali. Cred. Să zicem că a dat cinci mii de dolari pe clădire. Clădirea rămîne aparent neîngrijită.

şi au început un proiect de scoatere a oamenilor străzii din CCNV. S-au mutat în sedii mai încăpătoare. din fericire. În 1989. Erau adunate acolo rulote de toate formele şi dimensiunile. în spitalele cu pacienţii înghesuiţi în debarale. construit cu bani de la stat şi aflat. Mordecai mi-a arătat ceva cu braţul şi mi-a spus: — Vezi rulotele acelea. într-o casă din cartierul de nord-vest. un activist pe nume Mitch Snyder a început să se afirme şi. în proprietate federală. toate zadarnice. mi-a arătat o clădire lungă. Acel loc a devenit cartierul lor general şi casa lor. Umblau tot felul de zvonuri — că acolo se află opt sute de persoane. Ne aflam în centru. pe care l-a ocupat cu şase sute de locatari ilegali. unele jalnice. curînd. Snyder a suportat cincizeci şi una de zile de greva foamei.pentru aplicarea legii dar. Snyder şi-a încheiat greva. îndrăzneţ. — Presupun că firma a fost suficient de înţeleaptă ca să nu-l dea afară. în continuare. Cum pînă la realegerea sa mai era doar o lună. cu trei etaje — casă pentru o mie trei sute de persoane. — E adăpostul cel mai mizerabil din oraş. După alegeri. Dar au constatat că aceştia sînt iuţi la mînie. în şcolile cu acoperişuri şubrede. care se adunaseră la Washington. Snyder a anunţat că vor închide ferestrele cu scînduri şi se vor pregăti de atac. aşa că îmi imaginez că l-au ascuns pe undeva. au întîlnit veterani ai războiului din Vietnam. CCNV a găsit clădirea unui colegiu abandonat. şi-au concentrat atenţia asupra condiţiei oamenilor străzii din District. şi au încercat să-i convingă să treacă de partea lor. Răspunsul stătea în gropile din asfalt. Nici pe departe nu aveau de gînd să plece. Reagan şi-a încălcat promisiunea şi au urmat tot felul de litigii neplăcute. puse unele peste altele? Acolo e Piaţa Mount Vernon. m-am abţinut. au avut ideea strălucită să le umple cu oamenii străzii. la rîndul lor. Am să-l găsesc. unul care. de către un grup de protestatari împotriva războiului. dintre care o treime constituiau un risc pentru şofer. Pur şi simplu autoritatea nu funcţiona. autorităţile locale. rămaşi fără casă. Locuiau împreună. La începutul anilor '80. Era un spaţiu de mărimea unui bloc de locuinţe. Comunitatea CCNV fusese fondată la începutul anilor '70. S-au făcut destule eforturi pentru a-i scoate de acolo. Toată lumea a fost fericită. departe de centru. La intersecţia cu Strada 2 şi Strada D. de fapt. date Districtului de către guvern. a devenit un glas pasionat şi puternic în sprijinul celor fără adăpost. pentru a atrage atenţia asupra oamenilor fără adăpost. lipsite de adăpost şi incapabile să găsească unde să stea. în parcul de maşini ale poliţiei. planul său de a transforma clădirea într-un adăpost model pentru oamenii străzii. În cursul protestelor din preajma Capitoliului. autorităţiile oraşului au construit un adăpost în zona de sud-est. Iar un proprietar renegat. devenind un coşmar pentru guvern. ca să nu se vadă din afară. că au un stoc . nu părea o prioritate. înconjurat de un gard foarte înalt. aduna oamenii de pe străzi. prea numeroase pentru a le mai număra sau evita. — Cum ai să-l găseşti pe Hector Palma? m-a întrebat. După război. Sînt înghesuiţi acolo ca sardelele în cutie. Acelea sînt nişte rulote poştale vechi. preşedintele Reagan a anunţat. toate foarte prăpădite. în diferite zone din oraş şi numărul lor a crescut. Mai au alte şapte filiale. în cele cinci sute de mame cu copii. În 1984.

că va urma un război. Luther abia dacă încăpea pe uşă şi scaunul pe care s-a aşezat aproape că s-a rupt sub greutatea lui. Vorbea pe limba lor. Era îmbrăcat cu o salopetă verde. O dată pe lună. Cit am aşteptat să ni se aducă cheia. M-am simţit ceva mai în siguranţă. era ora de plecare a locatarilor obişnuiţi. gata pentru a ne oferi serviciile. arătînd spre o altă uşă din apropiere. Al doilea pas e o vizită la vestiar. Înăuntru.de arme. din care majoritatea aveau cazier. dar numai puţini aveau bani în buzunare. a comentat el. Ceva mai puţini decît de obicei. uitîndu-se. Cam o sută de persoane zăboveau în faţa uşii de la intrare. CCNV a crescut la o mie trei sute de paturi. din cauciuc portocaliu. Cîte unii ar dori să rămînă aici o veşnicie. Evitam să-i privesc în ochi şi ţineam capul în jos. Lucra de . ai zis? — Exact. Se primesc între treizeci şi patruzeci de persoane săptămînal. prin furnicarul de oameni care se grăbeau să plece. la parter. Primul pas este un examen medical. Mordecai s-a adresat unui supraveghetor în dialect. Încercam cu greu să ignor albeaţa pielii mele. Mordecai s-a îndreptat spre uşă. Autorităţile au dat înapoi şi au reuşit să facă pace. şi-a notat numele într-un registru şi apoi am străbătut împreună holul. crescuţi în stradă. cu lista în mînă. am cercetat numele clienţilor noştri. şosete. Nu sînt zdrenţe. pentru trei seturi de haine — lenjerie intimă. am aşteptat. fumînd o ţigară şi discutînd veseli în frigul de afară. Fusesem bogat toată viaţa mea şi mă simţeam pierdut în acea mare de negri — tineri duri. Dar nu e aşa. fiecare client poate reveni pentru un alt costum. Ajunşi la camera de primiri. A deschis uşa camerei de primire şi s-a făcut nevăzut. Pe un panou aflat chiar lîngă uşă se afla o foaie cu solicitări pentru Centrul legal. — Te obişnuieşti. mi-a dat lămuririle necesare. Adresele sînt vagi. după o noapte de odihnă la căldură. După un an sînt daţi afară. tuberculoza constituie spaima cea mai mare. Se făcuse aproape opt şi jumătate cînd am ajuns. Centrul primeşte mai multe donaţii în haine decît ar putea folosi vreodată. dar era imposibil. — Un an. se aleg cu o garderobă decentă. Un tip pe nume Ernie şi-a făcut apariţia cu un set impresionant de chei. Scopul este de a le crea o bază de siguranţa. încruntîndu-mă la podea. Adăposturile bune le permit locatarilor lor să trimită şi să primească scrisori. a scăpa de patima beţiei. — Luther Williams. mi-a spus Mordecai. de lucru. Mulţi aveau de lucru. aşa că. la sfîrşitul anului. şosete albe şi papuci de baie. Ne-am pregătit cele necesare şi am aşteptat. — Ţi se întîmplă să simţi o stare de nervozitate cînd te afli aici? l-am întrebat. Mitch Snyder s-a sinucis în 1990 şi o stradă a primit numele lui. — Acolo se află biroul poştal. are la dispoziţie douăsprezece luni pentru a deveni curat. şi a strigat primul nume. Majoritatea pleacă în mai puţin de un an. ca şi mine. Acolo e vestiarul. după şirurile de bărbaţi care se îndreptau spre scări. tot ce au nevoie. ceea ce ar putea să ţi se pară dur. Cînd un client soseşte aici. împreună. cu jachetă şi cravată. majoritatea doreau să plece de acolo în cursul zilei. Eram îmbrăcat rezonabil. Una dintre nemulţumirile muncii noastre este că nu putem ţine pasul cu clienţii noştri. — Cei care deţin arme şi droguri sînt automat excluşi pe viaţă de aici. Lui îi era uşor să vorbească. Mordecai a luat-o de acolo şi. poate să dobîndească nişte deprinderi practice şi să-şi găsească o slujbă. a continuat el.

Eu nu aveam habar cum să fac o cerere de faliment. avea vreo două mii de dolari restanţă pentru pensia alimentară. — Am nevoie doar de o pauză. Mi-am notat toate informaţiile. de vreo patruzeci de ani. cu unsprezece nume pe ea. faliment şi anularea dreptului de a-şi practica meseria — trecuse prin toate astea. ce să fac? — Nimic. apoi a părăsit încăperea. Eu am reuşit să-mi iau privirea de la ele. lăsîndu-l plin de datorii. Droguri. Mercedes. în timpul unei naşteri. — Cred că i-ai plăcut. Nu le mai achitase de trei ani. Umilinţa unui proces a fost urmată de mai multe droguri. era un talentat agent de vînzări imobiliare. mi-a zis Mordecai. arunca şi cîte o privire temătoare spre masa la care era aşezat Mordecai. Mordecai nu. M-am mai liniştit aflînd că. Următorul client era Tommy. fără tatuaje. Pelham fusese un ginecolog de marca în Scranton. iar el a plecat fericit. pentru a-l pune pe Mordecai la curent. Avea barba crescută de o săptamînă şi se răsese pe cap cam cu o lună înainte. cu care locuia împreună. doi copii. — Păi. La uşă se făcuse coadă. ne-a spus. nu de mult. Nu dorea decît să stea de vorbă cu cineva. Am decis să lucrăm separat. plecase şi luase tot. în sfîrşit. Pruncul a murit. care s-a strecurat graţios în încăpere şi ne-a întins o mînă cu unghiile lăcuite în roşu-aprins. Pentru moment. Mordecai a rămas unde se afla şi am început să intervievăm cîte doi clienţi în acelaşi timp. Tommy era clientul permanent al clinicilor de dezintoxicare — pentru heroină şi crack — şi rămăsese dator cu plata impozitelor. Într-o zi. soţie drăguţă. a fost martor la accident. cercei în ureche. cicatrice faciale. în . caută-l pe Michael Brock. de preferinţă un alb. a spus Mordecai. Luther părea mulţumit. Prietena lui. Paul Pelham era numele lui şi stătea în adăpost de trei luni. Aşa că. nici pentru impozite. Apoi. mai multe asistente şi. Următorul oferea o privelişte şocantă: un bărbat alb. ochi injectaţi sau nasul roşu. — Să facem o cerere de faliment. În plus. Tatăl. un pastor foarte respectat. Din cînd în cînd. Nu-ţi face griji pînă cînd nu termini cura şi îţi găseşti o slujbă. unde se afla. implicat în dezvoltarea urbană şi finanţe. A început să guste şi deliciile cocainei şi ale cărnii unor asistente din clinică. mi-a spus Mordecai. într-o centrală termică de sub Pentagon. Tommy a zîmbit şi mi-a făcut cu ochiul. nu pot lucra din cauza curei şi. divorţ. daca ies de acolo. Am încuviinţat. dar amintirea lor începea să se estompeze. am observat că mîna lui era moale şi umeda. Cînd am dat mîna. era tată. şi mi-a fost milă de el. Fusese doctor. Îşi pierduse locuinţa şi era jenat că trebuie să stea în adăpost. apoi devenise dependent de medicamente mai puternice. Mai întîi exagerase cu consumul de valium. Credite neachitate la timp. se ascundea de creditori la CCNV. iar Fiscul descoperise. statul Pennsylvania — casă mare. odată ajunşi la Centru. Avea multe datorii. — Nu se poate solicita faliment nici pentru pensia alimentară. eu m-am dus la celălalt capăt al încăperii. încruntat. Cura de dezintoxicare fusese severă — şapte zile pe săptămînă — şi îl împiedica să-şi găsească un serviciu permanent. dacă nu pot lucra şi nu pot cere faliment. mă apuc iar de droguri. Primul care mi-a venit mie era un tînăr acuzat de consum de droguri. În paralel. dinţi sparţi. pe care îl vezi aici. Timp de douăzeci de minute am completat formulare. a scăpat copilul din mîini. Ernie ne-a mai adus o foaie de înscriere. în ciuda aparenţelor.noapte.

încă şi mai încet decît pînă atunci. priveam un client şi îmi spuneam. să spunem că. — Nu ai voie să sufli o vorbă nimănui. am descoperit că soţia mea avea o legătură cu un alt bărbat. Doream să fiu sigur că nu mi se va întîmpla şi mie acelaşi lucru. aş putea fi eu în locul lui. totul s-a prăbuşit. de fiecare dată cînd Mordecai ne arunca o privire. plata sau neplata serviciilor nu afecta relaţia privilegiata dintre client şi avocat. în centrul oraşului Washington. Una dintre pacientele mele mi-a spus. cînd mi-a spus: — Am ascuns nişte lucruri în cererea de faliment. sincer. Eram ca hipnotizat. dar i-am plătit de fiecare dată. Viaţa ar putea conspira pentru a dărîma aproape pe oricine. mi-a trecut prin minte că un adăpost pentru o mie trei sute de suflete. — Cînd mă scăldam în bani. Omul s-a aplecat înainte şi mi-a şoptit: — Era agent FBI. poate. aşteptînd răspunsul meu. Chiar dacă lucrăm fără onorariu. Am fost distrus. uluit. da. — E extrem de confidenţial. Ei bine. îl întîlnisem pînă în acel moment. în scurta mea carieră de avocat al străzii. era adevărat. i-am răspuns. Mordecai îşi rezolva clienţii pe bandă. am avut mulţi avocaţi. A contractat un herpes de la o pacientă. Răspunsul meu părea să-l fi mulţumit. — E o discuţie confidenţială. într-o bună zi. era o ascunzătoare minunată. pe un ton scăzut şi. — E mort? l-am întrebat. ascultîndu-l. pentru prima dată. pentru ca apoi să se lanseze într-o poveste cam neclară despre cum băncile îi blocaseră creditele prea devreme şi îl ruinaseră. doi băieţi albi. iar ea şi-a luat tot ce avea şi a plecat în Florida. celălalt bărbat a dispărut. nu i s-a şters urma. se oprea. mi-a spus omul. S-a oprit. A înclinat uşor capul. în semn de răspuns. Încercam. mai precis. A făcut aluzie la faptul că. Brusc. a molipsit-o şi pe soţia lui. mi-a spus omul. cu mîna tremurîndă. nu? Adică. Cînd faci un examen medical unor femei goale. Îl ascultasem suficient de mult şi mă pregăteam să-l întreb. Pelham era fascinant pentru că. În cazul fiecărui client pe care. că oamenii aparţinînd clasei mele sociale nu aveau de ce să-şi facă griji din pricina unor asemenea necazuri.final. Am angajat un detectiv privat şi. — Cînd s-a întîmplat asta? — Acum patru ani. bineînţeles. — Nici o vorbuliţă. Nu l-a mai văzut nimeni de atunci. mi-a spus. să notez totul. Vorbea moale. — A dispărut? — Da. — Ce fel de lucruri? Avocatul care se ocupase de cazul lui de faliment era necinstit. în vreme ce noi. — Ce anume? l-am întrebat. aşa că am reînceput să iau notiţe. Iar omul acela dorea să vorbească despre asta. dorisem să aflu detaliile dureroase ale felului în care ajunsese în stradă. — Ştii unde se află? Altă înclinare a capului. — Mai e ceva. ele sînt gata să-ţi spună orice. de ce are nevoie de avocat. stăteam la taclale. Un fost iubit din vremea colegiului — din statul . Numai Dumnezeu ştie cum i-am plătit.

Ne-am oprit la intersecţia dintre Strada 2 şi Strada D şi. — Ei. eram amîndoi epuizaţi. uitîndu-se la ceasul de la mînă. Pelham îi urmărea fiecare mişcare. cu două rînduri de blocuri mai încolo. chiar şi carnete de conducere. Am traversat strada şi ne-am îndreptat spre dealul Capitoliului. Nu adusese cu el notiţe sau documente. Reuşiseră. Mulţi dintre clienţii mei nu doreau decît să stea de vorba cu cineva. ajutoare pentru locuinţă. — Ce vrei să fac eu? — Nu ştiu. Putem vorbi acolo. — Sînt urmărit. La sfîrşit. o clădire frumoasă. Mai învăţam şi faptul că un caz ideal era acela rezolvat pe loc. de acolo. Am reflectat o clipă asupra situaţiei. — Şi unde şi cînd a murit. Mordecai terminase de discutat cu un client şi chema un altul. total nesigur daca spunea sau nu adevărul. Se proiectează construirea unui nou Centru al convenţiei. Învăţam foarte repede că una dintre provocările muncii de avocat al străzii era capacitatea de a-i asculta pe oameni. mi-a propus Mordecai cînd am ieşit din clădire. numai bun după trei ore petrecute într-o cameră cu aer închis. Ştii numele agentului? — Da. — Ce-ar fi să vii la biroul meu? Adu şi informaţiile. Cînd aveam dubii. mi-a răspuns el. completam un formular.Pennsylvania. — Va fi un adevărat război. Era o zi senină. i-am răspuns. nu mai spune! am murmurat. de ce să nu-şi descarce sufletul în faţa unui avocat? Mordecai era un maestru în scurtarea poveştilor şi se pricepea să stabilească dacă exista o bază pentru acţiune. cărţi de asigurări sociale. Poate că vor să cădem la învoială. CCNV era înconjurat de construcţii mult mai frumoase şi mai noi. Mă pîndesc de patru ani. Pelham fusese singurul tip alb. deja. A fost pe . Vulturii de la agenţiile imobiliare au început. modernă. — Trebuie să reflectez mai întîi. mi-a spus Mordecai. — Va fi o luptă crincenă. — Da. cumva. — Hai să facem o plimbare. — Contractul de închiriere expiră peste patru ani. am privit Centrul. — Tipul acela alb — ce ţi-a povestit? m-a întrebat Mordecai. fără continuări. Ne-am strîns mîinile şi a plecat. De fapt. Douăzeci şi şase de clienţi au venit şi au plecat înainte de prînz. Aveam un carnet plin cu cereri pentru cupoane de alimente. cu aer rece şi o boare de vînt proaspăt. — A fost uimitor. Mi-ă explicat că făcea jumătate de normă ca administrator al unei biserici şi că întîrzie la serviciu. asistenţă medicală. fără ferestre. i-am spus omului. să treacă de primul şoc şi cum consultaţia juridică era gratuită. neştiind de unde să încep. Am obosit să mă ştiu mereu urmărit. să roiască. Ştiu unde şi cînd s-a născut. — De cine? — De FBI. Peste drum se afla Administraţia Financiară. Eu eram încă îngrozit de constatarea că oamenii puteau fi atît de săraci. — Aş avea nevoie de nişte informaţii.

Mi-am pierdut altă oră în anticamera doctorului meu curant. Am părăsit centrul grăbit şi numai Sofia păru să observe. din cînd în cînd îşi face rondul. nu să le citească. peste umăr. Lexus-ul era distrus. Am încremenit. Vizitatorii erau chemaţi să le admire. compania îmi oferea 21 480 de dolari. tonul răstit ce se auzea. Doctorul m-a palpat. timp de douăzeci de minute. Vînătăile căpătaseră o nuanţă maronie-închis. cu telefon celular şi mulţi clienţi ce mă aflam. suficienţi. puteam să mi-o iau singur. la naiba. am stat ca pe ghimpi printre reviste. O asistenta m-a pus să mă dezbrac pînă la chiloţi şi. — Ce drăguţ! Data trecută era CIA. Datoram băncii 16 000 de dolari. — L-ai mai văzut? —Da. glasul vreunei vedete country. 21 Cînd am adunat destul curaj pentru a-i spune lui Mordecai că am nevoie de o după-amiază liberă. privindu-l pe Mordecai cum se îndepărtează.. pentru ca apoi să poată acţiona împotriva celor care închiriaseră asigurarea Jaguarului. Peter şi nu mai ştiu cum. mi-a spus. Numele ei înfricoşa orice bărbat nefericit în căsnicie din D. dacă aveam nevoie de o pauză. Camerele erau decorate în nuanţe pastel: mov.vremuri doctor. Orice sunet te făcea să te gîndeşti la ura faţă de bărbaţi: vocea brutală. roz şi bej. Revistele de pe măsuţa pentru cafea erau puse acolo pentru a sublinia un lucru: nu cuprindeau decît articole despre femei care munceau pentru cariera lor — nici urmă de bîrfe sau amănunte spectaculoase. cu descărcarea de orice alte responsabilităţi. cu siguranţă. Din orice colţişor răzbătea un aer de răutate. îmbrăcată ca un bărbat. de la capătul holului. Mordecai îşi păstra calmul. reuşind să mai înrăutăţească situaţia. corespunzătoare noii mele poziţii de avocat al celor săraci. Am rămas acolo. ascultînd ceasul cum ticăie. că nimeni nu stătea să numere cîte ore lucrez şi că. pe loc. după ce distrusese vreo doi senatori care umblau după fuste. pentru a-mi cumpăra o maşină potrivită. — Şi numele se schimbă. — Paul Pelham. cu mîinile înfundate în buzunarele trenciului şi umerii scuturîndu-se de atîta rîs. şi care să nu-i tenteze pe hoţii de maşini. Jacqueline Hume adunase o avere scoţînd untul din doctorii necinstiţi. aşa că am plecat cu un cec de 5 000 de dolari şi ceva mărunţiş.C. m-a informat brutal ca situaţia mea era egală cu a celorlalţi. răguşită. în Pennsylvania. nu? Îmi pierise graiul. pentru ca apoi să-şi creeze o reputaţie implacabilă. dar a încheiat prin a mă pronunţa bun pentru următoarele săptămîni. — Cine îl urmăreşte acum? — Poftim? — Cine îl urmăreşte acum? — FBI-ul. Am pierdut o oră completînd formularele de asigurare. croncănind la difuzoare. a fetei care răspundea la telefon. mai ales dacă avea . Îi merge gura grozav. Ca un avocat ocupat. din timp în timp. Am ajuns la biroul avocatei lui Claire exact la patru şi am fost întîmpinat de o recepţioneră acră. am stat întins pe o masă rece.

ai devenit un duşman al firmei. am format numărul de telefon al lui Barry Nuzzo. cu cîte o cafea fierbinte în faţă şi privind trecerea pietonilor pe Strada Connecticut. Dar dosarul poate umili firma. prietenul tău. Mike. Asta înseamnă furt pur şi simplu. ai înţeles? Aşa că terminaţi cu căutarea asta. — După mandatul de percheziţie urmează. Hai să bem o cafea. Mi-am continuat drumul de-a lungul altor rînduri de blocuri şi m-am oprit în dreptul unei intersecţii aglomerate. Eu. — Unde locuieşti acum? Am pufnit în rîs. — Bine. am lăsat să se înţeleagă că e o urgenţă şi. nu eu. Şi vino singur. un nesimţit arogant care a făcut nişte potlogării şi acum încearcă să-şi păzească fundul. Michael. — Braden Chance nu v-a spus totul. l-am semnat şi am plecat. — Nu. — Uite. Probabil că purta microfon. A patra oprire din acea după-amiază s-a petrecut în lotul de parcare al firmei Drake & Sweeney. Mi-am spus numele. — De ce a fost nevoie de mandat de percheziţie? l-am întrebat — E dosarul nostru. cînd acţiunile tale pot periclita firma. un mandat de arest. — Te uiţi la prea multe filme. îmi aducea două cutii de carton. Zece minute mai tîrziu. — N-o să-l găsiţi. Am citit textul înţelegerii cu atenţie. — Bineînţeles. în regulă. am fost lăsat să aştept treizeci de minute şi mă pregăteam să fac un scandal cumplit cînd o asociată a venit după mine şi m-a dus spre un birou aflat la capătul holului. Vrea ca voi să credeţi că e vorba doar despre un dosar furat şi să mă urmăriţi pe mine. pentru prima dată. Legea cerea să locuim separat timp de şase luni. amice. Barry era la aparat — Putem vorbi? l-am întrebat. se grăbea. Prin acest act. ca de obicei. Îmi imaginam că sîntem ascultaţi. i-am spus. noi îl vrem înapoi. În loc de asta. Sprijinit de zidul unei clădiri. — Aş putea fi acolo într-o oră. liber. Nu doream ca băieţii să aibă timp să facă planuri şi aranjamente. Acum sau deloc. la intersecţia dintre Strada K şi Connecticut. înainte de a putea divorţa. pline de lume. — Mulţumesc. E la tine. unde m-am întîlnit cu Polly exact la ora cinci. Tu ai creat această încurcătură. cu amintirile rămase la birou. Nu mai faceţi vreo prostie. stai să văd. unde baţi? — Renunţaţi. — Sînt la cafeneaua Bingler. stăteam amîndoi lîngă vitrină unei cafenele micuţe. am văzut realitatea în faţa. după treizeci de secunde. — Ştiu unde este. Titlul eră: Claire Addison Brock împotriva lui Michael Brock. de obicei. continuu să lucrez la firmă. Era politicoasă şi eficientă. . Eram nerăbdător să semnez documentele şi să plec. făcînd pe deşteptul. — Deci. Ai luat ceva ce nu-ţi aparţine. Aşa o să se întîmple? — Nu sînt în măsură să spun. Tipul e uri vierme. Doar nu-ţi imaginezi că te voi ajuta.venituri frumuşele. bineînţeles. — Te aştept. Femeia mi-a înmînat înţelegerea de divorţ şi. — Sînt chiar la capătul străzii. să pornim de la premisa că tu greşeşti. dar abia vorbea şi. ca de obicei. Se poate face. Mda. din nou. Foarte simplu. Era în şedinţă. La începutul lui noiembrie puteam fi.

Cei de acolo sînt prea furioşi din cauză că dosarul a fost furat şi că tu refuzi să-l dai înapoi. Barry clătină din cap şi înghiţi o gură mare de cafea fierbinte. pentru început. Dacă sînt arestat. trecînd ca săgeata printre pietoni. — Da. dar ar fi interesant de aflat. — Nu aveam de gînd să fur. Nu ştiu ce ai de gînd să faci cu el. Adresa familiei Palma era. dacă Braden Chance ascundea. — Fă-i să te asculte. Nu-i poţi judeca pentru asta. — Nu trebuie decît să dai dosarul înapoi. Dosarul ăsta e o ştire de pagina întîi. Hai să facem un armistiţiu de o săptămînă. Ai auzit de el? — Nu. să cerem arestarea ta? — Mda. înţelegi? Am împrumutat dosarul. dar tu ce oferi? — N-o să pun firma într-o situaţie neplăcută din cauza dosarului. nu e aşa. Chance avea un asistent pe nume Hector Palma. Sînt doar un asociat minor. — Ţi-ai pierdut minţile. fără spătar. Doream să-l copiez şi să-l aduc înapoi. el nu mai lucrează acolo unde lucra săptămîna trecută. Şi spune-i lui Arthur să te pună în temă. iar ăsta nu e joc. Michael. Mi-am luat cafeaua şi am coborît de pe scaunul înalt. — În regulă. — Arthur nu primeşte ordine de la tine. conform celor scrise în cartea de telefon. Doar pentru moment. — Palma ştie prea multe despre dosar. atunci de ce să nu joace dur? Aveau destule dovezi . — Arthur e cel care decide ce trebuie făcut? — Bineînţeles. bară la bară cu alt milion de şoferi. Am plecat repede. — Un armistiţiu de o săptămînă. am ajuns la Dupont Circle aproape în fugă. dar pot să şi neg. — Deci. am înconjurat oraşul pe şoseaua de centură. un complex de apartamente din Bethesda. — Probabil. Presupui că firma vrea să vorbească cu tine. în continuare. altă duzină de subiecte tari. — Te joci Michael. într-adevăr. Firma nu avea altă şansă decît să pună mîna pe mine şi. Întreabă-l pe Arthur. — Nu sînt în măsură să fac aranjamente. Barry. Gata cu mandatele de percheziţie. Ai să suporţi loviturile. Cum nu mă grăbeam şi simţeam nevoia să reflectez. Îmi acordam cincizeci la sută şanse de a fi arestat în cel mult o săptămînă.— Cum ar fi. Nu ştiu unde se află. i-am spus. adevărul de Arthur şi comitetul executiv. — Nu şi dacă voi renunţaţi la acţiunile voastre. Michael. dornic să-l las în urmă pe Barry — şi pe oricare altul pe care îl trimiseseră să mă spioneze. în sfîrşit recunoşti că e la tine. de-o şchioapă şi un roi de jurnalişti gălăgioşi care să descopere. Nici o arestare. Mă uit toată ziua peste umăr şi asta nu mă amuză deloc. ajung drept la ziarul Post. cu titlu gros. dar nu-l poţi folosi într-un proces. — Eşti prea sigur de unele lucruri. — Nici n-am pretins că aş fi informat. — N-ar fi trebuit să furi. — Eşti complet în afara subiectului. Ca să fiu sincer. Cu începere de ieri. mi-a trîntit-o el. pe punct de plecare. dar n-am mai reuşit. — Atunci spune-i lui Arthur că nu discut decît cu tine.

Şi atunci cum de putuse să scape atît de repede de Hector? Nu era vorba de bani — Chance era partener. ca urmare. Episodul cu "Domnul" zdruncinase firma.de circumstanţă cu privire la faptul că eu eram hoţul. de mărime mijlocie. i-aş fi oferit lui Hector bani cu o mînă şi ameninţarea cu concedierea imediată. încercînd să-şi refacă figura. La un moment dat. Şi aş fi sunat un amic partener din. asta dacă problema se pusese. cît şi a mea? Oare el făcuse testul şi îl trecuse? Mă îndoiam. Un singur gînd îmi rămînea gravat în minte. După ce a ajuns la concluzia că nu . Dacă eu aş fi fost în locul lui Chance. Era un complex sigur. singurul cu un ceas frumos. Maşinile înghesuite în spaţiile de parcare erau. majoritatea erau curate şi nu le lipseau capacele de la roţi. Cu cîţiva ani mai înainte. a fost aruncat în celula beţivanilor. pielea albă. probabil cu un salariu mai mare. Hector era departe. după această aventură. ca semnele de recunoaştere la vite. victimele lui nu erau decît o şleahtă de vagabonzi care ocupau clădirea ilegal. Am parcat în apropierea unor terenuri de tenis şi am început să dau raită prin mai multe secţiuni ale complexului. va supravieţui. se ascundea de mine şi de oricine altcineva care venea să-i pună întrebări. unde familia s-a ocupat de îngrijirea lui. Prin ferestre. într-adevăr. centre de închirieri video — tot ce le trebuie navetiştilor grăbiţi pentru a face economie de timp. zăream familii aşezate la masă sau la televizor. benzinării automate. Atunci. Am pornit-o pe jos. ce era cu testul la poligraf? Fusese doar o ameninţare. pantofi eleganţi. A petrecut trei luni în spital. după care a plecat în Wilmington. fusese pus la zid de şefi şi era de neconceput ca el să recunoască faptul că făcuse un fals deliberat Minţise. Complexul de apartamente era lung şi întortocheat. vinerea. ca să-i cer o favoare — un transfer rapid pentru un asistent. Chance avea nevoie de Hector pentru a ţine adevărul ascuns. el era singurul tip în costum. aşa că puteau convinge un magistrat să emită mandat de arestare. Am fost oprit de un paznic. Pe verandele mici se vedeau biciclete şi jucării de plastic. a fost bătut la sînge. într-un fel sau altul. care era plină ochi. Poliţiştii districtuali puteau apărea de te miri unde. Din greşeală. Am încercat să nu mă gîndesc la poveştile de groază pe care le auzisem despre închisoarea districtuală. Hector avea nevoie de Chance pentru a-şi proteja postul. La urma urmelor. imediat. mai ales. cu mandat şi cătuşe. a fost arestat sub bănuială că ar fi condus sub influenţa alcoolului. Efectele pe creier erau minore. La secţia de poliţie a refuzat un test cu fiola şi. Primul birou de administraţie era închis. în căutarea altuia. la un pahar într-un bar din Georgetown. gen preferat de navetişti. a călcat pe picior un alt prizonier şi. N-ar fi fost o problemă. Ferestrele nu erau protejate cu grilaj metalic. Chance fusese chemat să dea socoteală. totuşi suficiente pentru ca să nu se mai conformeze rigorilor unei firme mari. pe trotuar. în speranţa că va putea aranja dosarul şi că. un tînăr asociat al firmei Drake & Sweeney îşi petrecea cîteva ore. serios. Străzile din jur erau pline de restaurante fast-food. Cînd a încercat să ajungă în Virginia. folosită de firmă atît împotriva lui Hector. Nu mă grăbeam. să zicem. cu cealaltă. Adresa din cartea de telefon nu includea şi numărul apartamentului. Era în continuare angajatul firmei. cu secţiuni noi care se adăugau spre nord. Denver. nu mai aveam unde să merg. departe de oraş. după lucru. partenerul blocase orice referire la poligraf.

. arătînd spre aparat. Nici măcar o echipă de specialişti în prelevarea amprentelor n-ar fi găsit vreo urmă a trecerii clanului Palma pe acolo. De fapt.prezentam nici un pericol. mi-a răspuns. Dar urmărea un meci de baschet între Bullets şi Knicks. oricum. Avem nouă sute de apartamente. — Uite ce-ţi propun eu. — Cîte dormitoare are? l-am întrebat. Mi-am scos portofelul. Vineri a fost ultima lui zi la birou. L-am întrebat de Hector Palma şi a apăsat cîteva taste de calculator. ştiu. nici pînze de păianjen sau murdărie sub chiuveta de la bucătărie. cu excepţia salonului. Cheia mergea. — Atunci păstrează-i. — O mulţime. Dar mulţumesc. aruncînd o privire pe monitor. Apartamentul se afla în apropiere. Fiecare cameră avea un strat proaspăt de var alb. Ce-i trebuia lui să ştie cîte? Administrator de noapte era un student care mînca dintr-un sandviş. Există şi o listă de aşteptare. mi-a spus. muşcînd din nou atent la meci. A găsit cheia într-un sertar încuiat şi a înhăţat banii. amice. — Dar s-au mutat. — Zece minute. — Cît e chiria lunară? — Şapte sute cincizeci. — Sîmbătă sînt plecat. mi-a răspuns băiatul. mi-a spus el. mi-a arătat unde se afla administraţia clădirii — la ceva mai mult de patru sute de metri depărtare. — E prea mic. pe farfuria de carton. — Avem o listă de aşteptare. dulapurile şi debaralele erau goale. nu e greu de schimbat ordinea. — Îmi pare rău. covoarele şi mochetele fuseseră strînse şi luate de acolo. Caut un apartament şi mă întrebam dacă nu l-aş putea vedea pe al lui. zugrăvitul era în plină desfăşurare. Eram sigur că noul său cuibuşor era mai spaţios. mi-a răspuns el. la parterul unei clădiri cu trei etaje. Clătina din cap încă înainte de a termina ce aveam eu de spus. N-o să ştie nimeni. Mă uit pe acolo şi mă întorc în zece minute. cu o carte de fizică deschisă în faţa lui. i-am răspuns. găleţi albe. — Atunci. — E trecută pe calculator? l-am întrebat. monoton. ştergîndu-se la gură. — Două. mi-a spus. Toate sertarele. Chiar şi cada de baie şi scaunul de toaletă fuseseră curăţate de orice pată. Numărul apartamentului era G-l34. Dă-mi cheia. Am lucrat cu Hector. pe care a văzut-o imediat. Apartamentul era steril. în sufragerie am găsit o scară. M-am întors la biroul administratorului şi am aruncat cheia pe tejghea. — Mda. — Cîte secţiuni are complexul? l-am întrebat. — Ce spuneţi? m-a întrebat băiatul. lăsînd sandvişul jos. înainte chiar de a o deschide. doar pe jumătate finisat. Nici praf. — Numai sîmbăta. Hector avea mai mulţi copii. i-am răspuns. — Da. Am scos din portofel o hîrtie de o sută de dolari. niciodată. cu gura plină de mîncare. haine de lucru. — Vreţi banii înapoi? — Eşti student? — Da. la un televizor micuţ. Mirosul de vopsea proaspătă răzbătea prin uşă. a repetat el.

Nu văzusem nici un vehicul parcat în apropiere de biroul nostru. stătea cu umerii strînşi şi tot trupul concentrat în jurul paharului cu cafea. Are şaisprezece ani şi mi-a fost . Ne aflam în camera din faţa. maro şi tenişi albi. Dar cînd m-a văzut apropiindu-mă. înarmat cu un sortiment complet de blocnotesuri. Puneam întrebări fără să iau notiţe. Dorm pe bancheta din spate. lîngă biroul de lucru al Sofiei. Ruby? — Unde apuc. Avea între treizeci şi patruzeci de ani. Am zîmbit. după cîte îmi dădeam seama. Am reglat un termostat care. — Da. zău aşa. am insistat. Era aproape ora opt şi biroul era încuiat. cît ai clipi. Rudy s-a aşezat pe marginea scaunului maroniu. Am turnat cafea în două pahare mari de carton şi ne-am retras în biroul meu unde. a sărit imediat în picioare şi mi-a spus: — Bună dimineaţa.— Mulţumesc. deschizînd uşa. fără marcă. ca să se apere de vînt. murdari. — Aşa este. — E vorba de fiul meu. M-am oprit în dreptul uşii şi l-am întrebat: — A lăsat cumva Palma adresa unde s-a mutat? — Credeam că aţi lucrat cu el. La început. din fericire. Am făcut cafea şi am găsit nişte gogoşi vechi în bucătărie. Aproape că am fost violată. i-am răspuns la fel şi am început să caut printre chei. — Haide. — Sigur. Era îmbrăcată într-un trening gri Georgetown Hoya. Înăuntru era mai frig decît afară. — Sînteţi avocat? m-a întrebat. — Ai maşină? -Da. era subţire ca o trestie şi privea puţin cruciş. I le-am oferit şi. — Pentru oameni ca mine? Mi-am închipuit că nu are locuinţă şi asta era tot ce le ceream clienţilor noştri. şosete groase. Unde locuieşti. nu era conectat la nimic. radiatorul funcţiona şi bolborosea întruna. temperatura scăzuse sub zero. Într-un adăpost? — Am locuit într-un adăpost. pregătit pentru clienţi. — O conduci? — Nu merge. — Ruby. i-am răspuns şi am închis repede uşa în urma mea. aşteptînd să se facă şi cafeaua şi rugîndu-mă să meargă radiatoarele. Am închis uşa. lîngă uşă. — Cum vă numiţi? am întrebat-o. — Eu sînt Michael. am crezut că şi-a petrecut noaptea acolo. miercuri dimineaţă. a şi mîncat una dintre ele. 22 O femeie micuţă stătea sprijinită de uşa Centrului cînd am sosit la lucru. — Cu ce pot să te ajut? am întrebat-o. cînd venisem. Terrence. Trebuie să ştiu unde locuieşti. cu un zîmbet. ca şi cum acela era ultimul lucru cald din viaţa ei. Am maşină. Mordecai putea sosi din clipă în clipă şi nu învăţase arta de a se mişca fără zgomot. lucru cu care nu eram obişnuit. i-am răspuns. Poftiţi înăuntru. dar a trebuit să plec de acolo.

Reuşea să adune banii în fiecare lună şi nu rata nici o vizită la fiul său. iar Ruby era mulţumită de ce realizase. — Ce-ar fi să te linişteşti şi să-mi vorbeşti despre Terrence? i-am propus. La eliberare. Dormeau prin maşini. dar Terrence avea vreo zece ani. în parcul din piaţa Farragut. l-a luat pe Terrence şi au început o viaţă de coşmar. A stat la închisoare patru luni. Ţi se rupea . — Cine l-a luat? — Autorităţile. A rămas gravidă şi. că familia Rowland i-a cerut să plece. comercializa şi ceva crack. Făcea tot ce era nevoie pentru a-l ţine pe Terrence sătul. Prima dată pentru prostituţie. la fiecare două săptămîni. A reuşit cumva să-l ţină în şcoală. îşi vindea trupul — "agăţa". Le-a propus cincizeci de dolari pe lună. unul pe care Ruby îl curăţase de multe ori şi care ar fi fost perfect pentru Terrence. A fost întemată în secţia pentru dependenţii de droguri. Răspundea scurt. soţii Rowland au ezitat dar. Cu cîţiva ani mai înainte. locuiau singuri într-un mic apartament. ca servitoare — familia Rowland. îmbrăcat decent şi la şcoală. pentru că îi era dor de Terrence. Într-un rînd. a ajuns la o familie pentru care lucrase cîndva. cînd cineva a găsit-o leşinată pe stradă. La început. Cine era tatăl? a vrut el să ştie. Din disperare. Erau oameni cumsecade. la prînz şi seara. dar nu-şi mi amintea. cu izbucniri nervoase. Deasupra intrării din spate era un dormitor micuţ. Ea a fost arestată pentru că vindea droguri. Zis şi făcut. nu-şi amintea cînd. era curat şi trăia în siguranţă. nu ţinea decît la Terrence.luat. I-a răspuns că aşa crede. Terrence n-a vrut să ştie de ea. mamă şi copil. Notele copilului s-au îmbunătăţit. Ea cerşea pe trotuare. Pînă cînd a fost arestată din nou. cum spunea ea. s-au afundat şi mai mult în lumea umbrelor străzii. Părea să nu aibă nici un fel de afecţiune pentru acel copil. Cît a fost însărcinata. înnoptau sub poduri cînd era cald şi se retrăgeau în adăposturi cînd era frig. în stradă. autorităţile i l-au luat imediat. Pe Terrence l-a trimis să stea cu sora ei. au fost de acord. suspicioasă la fiecare întrebare. dormea pe alei şi în parcuri sau prin maşini abandonate. Şi-a organizat viaţa în funcţie de noua situaţie: mergea. pentru ca Terrence să poată sta cu ei. Poate că a mai fost şi o a treia arestare. pe atunci. dar a plecat după trei zile. Aveau o căsuţă frumoasă. schimba adăposturile de urgenţă. la naşterea copilului. Dar era dependentă de droguri şi nu reuşea să renunţe. cînd băiatul s-a uitat la pîntecele ei şi a întrebat-o dacă iar e gravida. în apropiere de Universitatea Howard. Ea nu ştia. în cele din urmă. Ruby putea să-l viziteze pe Terrence cîte o oră. într-o seară. mi-a povestit în grabă ce se întîmplase. Băiatul a înjurat-o şi atîta a ţipat. un cuplu ai căror copii erau mari şi nu mai locuiau cu părinţii. Se afla în camera lui. se ascundeau în clădiri pustii. a fost dusă de urgenţă la Spitalul Municipal. Era un copil al drogurilor. — Unde e acum? — La ei. Autorităţile au început să pună întrebări în legătură cu el şi. a doua pentru că dormea pe o bancă. la centre de masă mai apropiate de casa familiei Rowland. Fără ca măcar să încerce să mă privească în ochi şi ţinînd paharul de cafea cu ambele mîini.

Îl vedeam luînd micul dejun la masa de familie. înţelegi? i-am spus. Soţii Rowland urmau să fie noii săi părinţi. Cînd a ieşit. nu l-a văzut pe Terrence. Îmi e aşa de dor de el! — Faci o cură de dezintoxicare? A clătinat repede capul şi a închis ochii. ca să se vindece? Ce şanse avea să scape de un obicei care dura de peste zece ani? . Domnul Rowland fusese militar. — Nu-l vei revedea pe Terrence pînă cînd nu vei scăpa de patima drogurilor. curat. Trecuseră de atunci trei săptămîni. recitind liste de vocabular lîngă fulgii de cereale. luat imediat de autorităţi. Intr-un oraş în care sute de familii aşteptau un spaţiu cît de mic. erau ei trei. În acel moment al povestirii. Mi-l imaginam pe Terrence în camera lui încălzită. Terrence nu avea decît note de zece. Patru zile cît a stat în spital pentru recuperare. — Vreau să-mi văd băiatul.sufletul — femeia dormea în maşini. în fiecare zi? Cît îi trebuia ca să renunţe? Iar apoi. fără să am nici cea mai vagă idee despre cît ar putea dura orice acţiune. I s-au umezit ochii şi nu mi-a răspuns. În seara următoare. mi-a spus ea. Terrence i-a spus că el nu pleacă nicăieri. s-a întors la singura viaţa pe care o cunoştea. Ruby a venit în vizită într-o stare jalnica. cînd s-a confruntat cu domnul Rowland. — Nu m-au primit. spre deosebire de sărmana mea clientă. nu puteau fi prea multe paturi disponibile pentru dependenţii de droguri. şi-au aruncat ultimatumuri. A urmat o ceartă în bucătărie. ferit de ispita drogurilor. Vizitele ei urmau să fie întrerupte pînă cînd nu făcea o cură de dezintoxicare şi reuşea să stea fără droguri timp de şaizeci de zile. — De ce nu? am întrebat-o. un asistent social o aştepta cu nişte hîrrii. De unde îşi procura drogurile? Cît o costau? Cîte injecţii îşi făcea şi cîte doze consuma. Se luase deja legătura cu tribunalul. Dacă nu se interna pentru dezintoxicare. bine îmbrăcat. Terrence le-a ţinut isonul. i-am spus. a produs un alt copil al drogurilor. Visa să fie admis la Academia Navală. Au schimbat vorbe grele. în siguranţă. privindu-l cum îşi face lecţiile. nu mai avea ce căuta acolo. în vreme ce doamna Rowland ignora ziarele de dimineaţă şi îl asculta la spaniolă. făcîndu-şi temele sub supravegherea strictă a domnului şi a doamnei Rowland. în vreme ce stătea într-un colţ al camerei lui. Ruby le-a declarat că îşi ia băiatul şi pleacă. petrecută cu numai un an în urmă. A treia naştere. Ruby a început să plîngă. cînta la trombon şi juca în piesele trupei de teatru a şcolii. număra orele pînă cînd îl va putea vedea şi apoi era ignorată timp de o oră. care trăia un adevărat iad. Terrence avea o viaţă stabilă şi normală. era foarte bun la matematica şi spaniolă. cerşea un bănuţ. bine hrănit. Şi dorea ca eu să pun la cale întîlnirea dintre ei. încercînd să nu adopt un ton evlavios. Nu aveam habar cum ajunge un drogat al străzii să fie admis într-un spital de dezintoxicare. Terrence era dat spre adopţie. În acel moment mi-am dat seama cît de puţin ştiam despre dependenţă. Şi-aşa locuia la-ei de trei ani. împotriva lui Ruby. dar era timpul să aflu. într-un adăpost de urgenţă. — Va dura ceva timp. Eu mi-am notat ceva şi l-am auzit pe Mordecai zguduind podeaua din camera din faţa şi încercînd să o provoace pe Sofia la ceartă. care ajunseseră să-l iubească aproape la fel de mult ca şi Ruby. Într-o seară.

luîndu-i pe nepregătite pe cei dinăuntru. citind mandatul. Trei poliţişti în uniformă se îndreptau spre Sofia. Gasko trebuia să arate că stăpîneşte situaţia. unul dintre poliţiştii în uniformă a dus chiar mîna spre revolverul din dotare. — Depozit. am intrat în biroul lui Mordecai şi am închis uşa după mine. i-a răspuns el. i-am răspuns. Gasko l-a luat în primire pe Mordecai. în blugi şi tricouri flauşate. în şoapta. de ajutoare. — Ce naiba se întîmplă? a tunat Mordecai. — Unde e dosarul? m-a întrebat el. — Stai liniştită. Dar despre alte arme era vorba. Se auzeau şi alte voci. — Atunci. Michael. scotînd actele necesare şi flu-turîndu-le prin faţa lui. Vă pierdeţi vremea. nu avea adresă. va trebui să ne-o pierdem. i-a spus Mordecai Sofiei. cucoană. Am rugat-o pe Ruby să plece şi ea. nu avea documente -nimic. care le adresa cuvinte grele. — Bună. S-a retras repede. aşteptau să intre în acţiune. în timp ce eu am recunoscut doi dintre poliţiştii în uniformă ca fiind Lilly şi Blower. îţi jur. îţi pui fundul pe scaunul ăla şi taci naibii din gură. — Ce e sus? m-a întrebat Gasko. — N-am văzut nici un proces. m-a salutat Gasko. pline de duh. Un poliţist îşi vîra capul în fiecare din birourile laterale. — O percheziţie. Am ieşit din biroul meu exact în clipa în care Mordecai ieşea şi el din birou. Sînteti domnul Green? — Da. Alţi doi tipi. Numai gura e de tine! — Ieşiţi naibii de aici! s-a răstit Sofia la Blower. Am încercat să găsesc nişte vorbe avocăţeşti. şi de data asta. Locotenentul Gasko se întorsese. — Nu e aici. i-a răspuns Mordecai. — Ce dosar vrea? M-a întrebat Mordecai. eu sînt. fără nici un efect. vreo . Omul şi-a rotit rapid privirea prin încăpere. smulgîndu-i hîrtiile din mînă. în afara de o poveste tulburătoare. drept răspuns. îţi punem cătuşele la mîini şi stai pe bancheta din spate a unei maşini în următoarele doua ore. E vorba numai de hărţuială. Unu. cînd acesta a făcut un pas spre biroul ei. — Cel cu evacuarea. e normal să presupună că dosarul se află la avocatul care l-a furat.Şi ce făceau autorităţile cu toţi acei copii ai drogurilor? Ruby nu avea acte. căci străzile păreau să-i dea mai multă siguranţă. m-a ironizat Gasko. Glasul răstit al Sofiei ne-a readus la realitate. Calmează-te. Putem rezolva lucrurile în două feluri. Doi. Dă-ni-l şi vom fi fericiţi să ne oprim. am spus eu. Părea perfect mulţumită să stea pe scaunul din biroul meu şi am început să mă întreb cum aş putea să-i cer să plece. Imediat după aceea. — Ce căutaţi? am zbierat eu la Gasko. zăbovind pe cei trei poliţişti în uniformă. a zbierat şi el. însoţit. — Nu e acolo. M-am repezit la uşă şi primul meu gînd a fost că un alt nebun ca "Domnul" intrase acolo cu o armă. — Acelaşi lucru. i s-a adresat el cu dispreţul obişnuit. Cafeaua se terminase. — Mandatul pare în regula. nu? Un posibil client a deschis uşa în acel moment. A avut loc un furt. i-a răspuns. — Al firmei? — Da. — Nu e aici. — Uite ce e. făcînd să se cutremure pereţii.

Ar dori să vorbească cu dumneavoastră. pentru ca eventualii clienţi să nu vadă percheziţia. fiecare sertar al biroului. că biroul meu a fost percheziţionat. toate dosarele din fişete. — Da. — La telefon e judecătorul Kisner. aşa că au prelungit-o mişcîndu-se cît puteau de încet. luptîndu-ne din greu să evitam contactul fizic. Şi chiar dacă l-aş da înapoi. — Uitaţi ce vom face. zîmbindu-i şi dezvelindu-şi toţi dinţii. — Da. mormăi Gasko şi închise. Am deschis. Şi-a frecat barba şi a fost de acord că aveam dreptate. Nu mă aflam acolo decît de luni. Puteţi vedea toate dosarele. dar abia aşteptau să li se dea o sugestie. Sofia începu să ţipe la el.chichiţă legală care să împiedice dintr-o dată percheziţia şi să-i pună pe poliţişti pe fugă. l-am auzit pe Gasko murmurînd: — Frumos birou. vorbi el. — Te-ai gîndit că ai putea să le dai originalul? — Nu pot. pe rînd. domnule. le-am fluturat pe sub nasul lui Gasko şi le-am pus la loc. Gasko începu să ţipe la ea. dar nu aveţi voie să le deschideţi. toţi cei şase poliţişti. mulţumesc. Dar nu-mi venea nimic în minte. oficial. tocmai la timp pentru a-l auzi pe Mordecai rostind: — Da. de lîngă biroul Sofiei. — Ai o copie a dosarului? m-a întrebat. puteţi percheziţiona această încăpere şi cu asta. Gasko apucă receptorul de parcă ar fi fost plin de lepră. Ar fi o recunoaştere a vinovăţiei mele. pe cînd umblau de la un birou la altul — patru în total. ei ar şti că l-am copiat. a început Mordecai. De acord? Ceilalţi poliţişti s-au uitat spre Gasko. ameninţînd să treacă de la cuvinte la un conflict fizic. eram jenat că adusesem poliţia în situaţia să-şi bage nasul în Centrul legal. Mai trebuiau să se lupte şi cu pînzele de păianjen. Cărţile şi publicaţiile legale nu mai fuseseră răsfoite de cîţiva ani. Fiecare birou era acoperit cu dosare de mult clasate. — Dosarul nu se află aici. Tensiunea creştea. Asta ar fi o violare a confidenţialităţii. aţi înţeles? Vom porni de la această premisă. O avalanşă de dosare alunecă la podea. E chiar aici. ţinînd aparatul la cîţiva centimetri de ureche. nici unul nu voia să se deschidă decît cu forţa. ca să dea un telefon. — Domnilor. Poliţiştii l-au privit cu răceală. . care a ridicat din umeri. şi-au dat seama că toată acea căutare era inutilă. După cîteva minute. împreună cu mine şi Mordecai ne-am înghesuit în camera micuţă. în loc de asta. aşa că nu era mult de căutat. Mordecai se întoarse spre ceilalţi poliţişti. Timp de o oră le-am urmărit mişcările. în semn de acceptare. La un moment dat. inclusiv cel al Sofiei. Ordin de la judecător. pe rînd. — Gasko la telefon. am ieşit de acolo. Cînd Gasko a declarat. Am ieşit amîndoi din biroul lui exact în momentul în care Lilly a făcut un pas greşit spre masa de lucru nefolosită. Am încuiat uşa de la intrare. Mordecai a ieşit din cameră şi s-a dus la biroul Sofiei. Am început cu biroul meu. domnul care a semnat mandatul de percheziţie. domnule judecător. basta. Percheziţionarea unui birou de avocatură nu prea seamănă cu raidul într-un bar plin de minori. Am scos. Nu puteţi intra în birourile private de pe hol. Unele teancuri de documente erau acoperite de praf. Îi dădu receptorul lui Gasko. Nu se ştie precis că dosarul e Ia mine.

Le-a deschis sertarele doar atît cît să arunce o privire rapidă. Unul mînca cu mănuşi şi. Peste două mii de porţii pe zi. ne-am oprit să ne uitam la sala de mese. predicatori. Eu nu mîncasem de cină şi aroma mi-a amintit că îmi era foame. Cei de aici hrănesc trei sute de persoane pe zi. ci alimente nepreparate. la numele mai simple. el estimase că numărul oamenilor fără adăpost din District era în jur de zece mii. mi-a spus Mordecai cînd. Nu era unul dintre centrele unde se servea supa săracului. La o masă. Au realizat acest uimitor sistem de colectare a alimentelor în exces de la restaurantele locale — nu sînt resturi. în timp ce eu mă uitam la cei aşezaţi la mese. O femeie tînără. ar fi fost la locul lui în orice bar al clasei . Smith. La un moment dat. Avea un sertar personal. Era o muncă plicticoasă şi total disperată. şase bărbaţi mîncau şi vorbeau fericiţi despre un meci de baschet văzut la televizor. Au plecat fără să-şi ia rămas-bun. Era noua angajată la "Cinci pîini". o felie de carne. care mîncau şi vorbeau între ei. am plecat împreună cu maşina spre centru. cum erau Jones. fie bătut la maşină. uneori pe litere. salată de fructe şi pîine. ne-a venit în întîmpinare. Într-un subsol amplu. După lăsarea întunericului. A trecut în revistă circuitele obişnuite — cantine. Mordecai îl cunoscuse pe predecesorul ei. despre care au vorbit puţin. Doi dintre poliţişti notau numele dosarelor pe care Gasko şi ceilalţi le rosteau cu voce tare. pline de tipi flămînzi. — N-am mai fost pe aici de mulţi ani. colectînd alimente pe care apoi le duc la cantine ca să fie preparate. Williams. grupul. grupuri distincte pe scara socio-economică. pe nume Liza. fiecare nume suna familiar. farfuriile erau umplute cu porumb. aflata la subsolul CCNV. cu majuscule. pe care nimeni nu dorea să-l cerceteze. — Pare gustos. care pur şi simplu. Au lăsat biroul Sofiei la urmă. Erau mai multe niveluri ale sărăciei. Nu e minunat? — De unde vine mîncarea? — De la cantina districtuala centrală. Au o flotă întreagă de camioane cu congelatoare şi umblă prin tot oraşul. ori de pui. Încăperea era ocupată de mese pliante. să ştii. care părea ori de curcan. ajunşi la uşă. cu excepţia aceluia. Erau îmbrăcaţi rezonabil. programul de cină de la "Cinci pîini" era în plină desfăşurare. — E foarte bun. către o biserică înghesuită între clădiri de birouri cu preţuri piperate şi hoteluri de lux. Erau cel puţin la fel de multe dosare în Centrul legal din Strada 14. un nume care lui Mordecai îi suna vag familiar. se strică dacă nu se consumă imediat. Ea le-a dat singură fiecare obiect. adăposturi şi furnizori de servicii.Fiecare dosar avea numele marcat pe copertă. cu două niveluri mai jos. Poliţiştii păstrau distanţa. fie scris de mînă. M-am scuzat faţă de Sofia şi Mordecai pentru această intruziune şi m-am retras în siguranţa biroului meu. citind cu voce tare numele fiecărui dosar. 23 Numărul cinci pe lista celor evacuaţi era Kelvin Lam. cartofi. Produse congelate. poliţişti şi alţi avocaţi ai străzii. Pentru Mordecai. Eram sigur că ţine arme acolo. Am observat ceva ce ar fi trebuit să văd mai repede.

mînca singur. — Ne ajută să ne extindem raza de acţiune. timp de cîteva minute şi. după aceea. l-a liniştit Mordecai. Mordecai s-a aşezat la o masă. El dormea prin parcuri. cu ochelari cu lentile groase. Lam a luat loc pe singurul scaun rămas gol şi mi-a aruncat o privire care m-a înfiorat — Nu s-a întîmplat nimic. Lam nu ne-a salutat şi nici nu ne-a întins mîna. Liza s-a îndreptat spre altă masă. — DeVon Hardy? Încă un răspuns negativ. — E pe aici vreo cameră mai mică. apoi alta. Liza nu-l cunoştea pe Kelvin Lam. Era îmbrăcat asemenea tuturor rezidenţilor din adăposturi — blugi. fără să fiu convins. Lam nici nu clipea. Dar toţi erau lipsiţi de o locuinţă. vorbind cu cîte cineva. ca între avocaţi. lă salubritate. fără să o privească. tînărul a dispărut într-o cameră din spate. jumătate de normă. L-a recunoscut imediat pe Mordecai — cu un an înainte. Viaţa lui era. — De acord. Am urmărit-o cu privirea. apucînd puiul cu mîna. — Centrul Legal Washington are o sută cincizeci de voluntari. şi-a făcut apariţia şi un avocat — un tînăr asociat într-o mare firmă. fără îndoială şi Sofia. o bătrînică. trecea printre meseni. — Cunoşti o femeie pe nume Lontae Burton? l-a întrebat Mordecai. la capătul încăperii. lui puţin îi păsa. pregătindu-se să-şi înceapă cele trei ore de primire. mai grea decît a bărbaţilor care rideau la masa de alături. Poate că ai fi de acord să te ocupi de ăsta. Nu-i păsa ce se întîmplă în jur. Am stat de vorbă. — Da. Era plăcut să ştiu că Mordecai şi Abraham. un tip solid. Aceştia aveau acces la apă şi săpun. — Kevin Lam e în spate.muncitoare din oraş. cu tonul cel mai blînd de care era în stare. voluntar pro bono la Centrul Legal Washington pentru persoanele fără adăpost. Avea haina murdară şi zdrenţuită. nimic mai mult. unde să putem sta? — Bineînţeles. tricou flauşat. Lam a clătinat din cap că nu. — Sînt suficienţi? l-am întrebat. i-am răspuns. E treaz. discutaseră despre un program pe care să-l conduc eu. . îi merge mintea. Ei dormeau în adăposturi. — Nu sînt niciodată suficienţi. să-i coordonezi. ne-a spus. participaseră împreună la o colectare de fonduri. jachetă de lînă — fără să răspîndească mirosul atît de pătrunzător al hainelor puse unele peste altele de către cei care dorm sub poduri. ajutînd. Poartă o şapcă a echipei Redskins. Cred că ar trebui să reluăm şi noi programul de colaborare cu voluntari pro bono. arătîndu-le coşurile de gunoi aşezate într-un colţ. cu porumbeii. Abraham e încîntat de idee. A doua masă. fără să li se pună imediat eticheta de oameni fără adăpost. serviabilă. la fel ca "Domnul". m-a lămurit Mordecai. Femeia era aşezată între doi bărbaţi care vorbeau între ei. dar a promis să se intereseze. Purta cizme de cauciuc. Spre surprinderea mea. să devenim mai prezenţi în comunitatea legală şi să ajutăm la strîngerea de fonduri. arătînd cu capul în direcţia respectivă. spune că locuieşte la CCNV şi că lucrează. evident. Dorim să vă punem cîteva întrebări. În spatele lor. Eu am rămas într-un colţ. în momentul morţii sale. — Spune-i lui Lam că un avocat al celor fără adăpost vrea să stea de vorbă cu el. Liza se întorcea. — Ai vorbit cu el? a întrebat-o Mordecai. încălţăminte sport.

Într-o zi au apărut poliţiştii. pe onoarea mea. — Deci. N-am întrebat. aşa că nu dădea nimic în scris. Eu nu mă bat cu poliţia. — Cine te-a evacuat? — Nu ştiu. — De ce ai plecat? — Am fost evacuat. înţelegi matale. reflectînd la întrebare. care a încercat să se bată cu poliţiştii. erai în urmă cu chiria? — Puţin. ca să poţi pleca? — Nu. — O sută de dolari pe lună? — Da. aveam apă curentă. — Fără nimic scris? — Nimic. colţ cu Florida? — Î-hî. Nimic. Au pus laba pe noi şi ne-au aruncat în stradă. . Exista un acopeiş. — Ai semnat un contract de închiriere? — Nu. — Le-ai explicat poliţiştilor că plăteai chirie ca să locuieşti acolo? — Mulţi le-au spus la fel. — Aţi primit vreun document înainte de evacuare? — Nu. Nu era o afacere rea. toaleta nu era departe. Şmecherul ăla mi-a spus că apartamentul nu era legal construit. — Cum ai găsit acel loc? — Nu mai ştiu. ca să-i încaseze. — Cine? întrebă el. Era o femeie cu nişte copii mici. cu încă nişte tipi. Au apărut dintr-o dată. — Plăteai chirie? — Da. Aşa că m-am dus să văd despre ce-i vorba. Puneau nişte panouri şi pereţi şi alte chestii. Venea pe cincisprezece ale lunii. Chirie mică.— Luna trecută locuiai într-un depozit abandonat? — Da. — Şi dorea bani gheaţă? — Numai banii jos. — Pe Strada New York. Cineva zicea că în depozit se închiriază mici apartamente. După vreo două zile. — Cit timp ai locuit acolo? — Vreo patru luni. trebuia să ne scoată afară imediat. — Nici un fel de preaviz. să spun că stau acolo fără ştirea nimănui. — Lui Tillman Gantry? Lam îngheţă şi închise ochii. — Cînd ai fost evacuat. te-ai mutat acolo toamna trecută. dar nu i-a ajutat la nimic. Nu-mi pasă. — Aşa că te-ai mutat? — Exact. dacă mă întreabă cineva. au dărîmat depozitul cu buldozerele. — I-ai plătit în fiecare lună? — Am încercat. — Cine era proprietarul depozitului? — Eu plăteam chiria unui tip pe nume Johnny. Mi-a zis că. Poliţiştii spuneau că stăm acolo ilegal. prin octombrie. — Cam aşa ceva. Urîtă scenă. — Pentru cine lucra Johnny? — Nu ştiu. — Cît? — Poate că vreo lună.

echivalentul saltului în gol de pe o stîncă. dar neconfirmată că. — Unde locuieşti? — La CCNV. trebuia să pregătim un cadru minim al acuzaţiilor noastre. Noi i-am mulţumit Lizei şi ne-am întors la birou. Pentru varianta ambuscadei. erai mulţumit de locuinţă? — Era destul de bună. cea care s-a luptat cu poliţiştii. dar trebuia să folosim un closet comun. — Spuneai că mai cunoşteai două persoane. Lam a luat cartea de vizită fără un cuvînt. ştii cine era? — Nu. aşa că au construit apartamentele la cele două capete. nu ne aşteptam să mai adăugăm şi alţii. — Avea electricitate? — Mda. — Dar încălzirea? — Nu se prea simţea. să suflăm cîteva vorbe presei şi să sperăm că vom putea dovedi tot ceea ce credeam că ştim. — Mama aceea de care mi-ai vorbit. Erau trei — RiverOaks. Aveam apă curentă. să înregistrăm acţiunea. . Avantajul era surpriza. — Apartamentul ei se vedea de unde locuiai dumneata? — Nu. Era lumină. — Cît vei mai locui acolo? — Nu ştiu. Prima metodă era cea a ambuscadei. în speranţa puternică. Cealaltă metodă era serviciu-vole. Cum se numesc? — Herman Harris şi Shine nu-mai-ştiu-cum. Mordecai scoase o carte de vizită din buzunar şi i-o întinse lui Lam. dar nici pe departe cum ar fi fost dacă dormeai în stradă. pentru o sută pe lună. Drake & Sweeney şi TAG. Vreau să zic. undeva acolo jos. dintr-o dată. speram noi. Dar nu prea vorbeam între noi. — Exact. Au evacuat pe toată lumea. Nu ne-au zis de ce. Fiecare apartament avea uşa solidă şi se încuia bine. să alergăm la tribunal. Şună-mă dacă te muţi în alt adăpost sau dacă îţi găseşti o locuinţă. pe plan legal. — Ai putea să ţii legătura cu mine? — De ce? — E posibil să ai nevoie de un avocat. au montat nişte cabluri. La mijloc nu erau instalaţii sanitare. — Unde se află ei acum? — Nu i-am văzut. — Cît de mare era apartamentul dumitale? — Două camere. Cred că o văzusem o dată sau de două ori. opinia publică. — Celălalt capăt. Nu ştiu cît de mari. — Îi cunoşteai pe ceilalţi locatari din depozit? — Ştiam vreo doi.— De asta ai fost evacuat? — Nu ştiu. se află o plasă de protecţie. Locuia la celălalt capăt al clădirii. Era frig. Ca în oricare proces. erau destule moduri de abordare în acţiunea noastră împotriva pîrîţilor. situaţia jenantă în care erau puşi pîrîţii şi. Dezavantajul era. — Deci. nu era rău. Puteam branşa un radio sau altele de genul ăsta. Depozitul era prea mare.

erau chiriaşi. sub jurămînt. şi Rafter cu trupa lui de avocaţi căliţi în litigii îmi purtau sîmbetele. de asemenea. pentru asta. care urma în mod firesc depunerii plîngerii. procesul ei fi fost mult mai încurcat şi mai periculos. cele două percheziţii arătau clar că Arthur. a aflat că locatarii nu se aflau acolo ilegal ci. Mordecai îşi crease o vastă reţea bazată pe favoruri şi şoapte. care ar fi fost obligaţi să răspundă sub jurămînt. am fi avut şansa să punem tot felul de întrebări pîrîţilor. Gantry i-a minţit pe cei de la RiverOaks şi pe avocaţii lor în privinţa locatarilor. pentru Mordecai şi pentru mine. erau nişte oameni ai străzii. dar trebuia să o facă repede. de preferat. fără îndoiala. îi invitam să discutam problema. În teorie. Arestarea mea putea deveni o ştire de senzaţie. Gantry a avut posibilitatea de a-şi vinde proprietatea firmei RiverOaks. cu banii jos şi fără chitanţe. Dar obstacolele erau enorme. ameninţarea viscolelor sau a temperaturilor sub zero grade noaptea ar fi scăzut şi n-ar mai fi fost nevoie ca unii dintre ei să doarmă într-o maşină. Firma nu păruse interesată să mă lase în pace. lăsîndu-i pe ceilalţi pîrîţi — RiverOaks şi Drake & . Hector a fost molestat. îi puteam obliga să ne spună ce s-a întîmplat. Hector şi ceilalţi martori nu puteau fi obligaţi să depună mărturie pînă cînd noi nu intentam proces şi îi forţam să vorbească. Schimbul de scrisori ar fi continuat. Inc. cazul nostru era chiar foarte simplu. Dacă se dovedea o responsabilitate. La prima sa vizita. Locatarii "ilegali" din depozit plăteau chirie. gerul iernii ar fi trecut. fără acte. Daca îi găseam pe ceilalţi locatari evacuaţi. să prevadă acţiunile celeilalte. în general. In perioada de tatonare. în timpul inspecţiei clădirii. Chance a luat nefericita decizie de a ignora raportul şi a duce la îndeplinire închiderea clădirii. Am petrecut o oră întreagă discutînd diferitele moduri în care puteam evita numirea firmei TAG. El era stăpînul străzilor. O evacuare legală ar fi durat cu cel puţin treizeci de zile mai mult. timp pe care nici una dintre participantele la acţiune nu dorea să-l irosească. părţile putînd. dreptul să cităm pe oricine doream. fără chitanţe de chirie şi fără urme care să poată fi descoperite. urma să se stabilească o înţelegere. erau gata să o strecoare presei pentru a mă umili şi pentru a înteţi presiunile asupra mea. După treizeci de zile. într-un memoriu. Al doilea motiv se referea chiar la mobilul cazului nostru. dar nu se putea măsura cu artileria lui Gantry. îl puteam pune pe jar. la cel mai înalt nivel. în care făceam aceleaşi acuzaţii dar. una pe care. nu era un caz complicat.Varianta serviciu-vol6 urma să înceapă cu o scrisoare adresată pîrîţilor. consideraţi fiind "ilegali" şi nu s-a ţinut seama de lege. de fapt. Drake & Sweeney l-a trimis. Am fi avut. Din motive evidente. mai ales dacă domnul Gantry însuşi îşi făcea simţită prezenţa. I-a raportat toate astea lui Braden Chance. în loc să le intentăm proces. nu exista altă cale decît să impunem prezentarea dovezilor în instanţa. la a doua vizită a luat cu sine un ofiţer de pază şi. cu radiatorul deschis. În teorie. lui Tillman Gantry sau altcuiva care lucra în numele lui. o zonă în care eu nu mă grăbeam să mă lupt. Se putea face un proces şi fără el. Obţinerea declaraţiilor din partea oamenilor străzii putea fi dificilă. ca pîrîtă. Varianta ambuscadei era. Locatarii au fost evacuaţi printr-o procedură sumară. pe Hector Palma să inspecteze proprietatea înainte de închiderea ei. Astfel se putea evita un litigiu. La urma urmelor. dacă aveam de luptat cu Gantry. Dacă îl găseam pe Hector Palma. Trebuia să fim pregătiţi cu propriul nostru asalt. Trebuia să aflăm ce ştia toată lumea şi. după toate regulile.

nu aveam autoritatea de a intenta proces în numele moştenitorilor lui Lontae Burton şi al copiilor ei. fie să ne spună ce scria acolo. — De asta ne îngrijim mai tîrziu. a spus Mordecai. Descoperirea lui era partea cea mai uşoară. Trebuia să-l găsim pe Hector Palma. 24 Încă o data. să cumpăr altele proaspete. îmi luam cafeaua cu Ruby. încercarea de a-l convinge să vorbească se putea dovedi imposibilă. a doua zi. De la bun început îmi spusese că are soţie şi patru copii. care cu o zi înainte erau sleite. Mordecai era de părere că trebuie să facem o petiţie către tribunalul civil. Cum mama şi fratele ei se aflau în închisoare. Ne-am făcut planuri pînă la miezul nopţii. formulînd şi reformulînd plîngerea. iar identitatea tatălui ei era încă necunoscută. aducînd argumente pentru fiecare teorie. de procedură. Ne aflam în încăperea de la intrare. cînd am ajuns la birou şi s-a bucurat să mă vadă. curăţînd cafetiera. aşa cum era ea. după ce îşi petrecuse opt ore încercînd să doarmă pe bancheta din spate a unei maşini abandonate? — Ai gogoşi? m-a întrebat cînd am apăsat întrerupătoarele şi am aprins lumina. căutînd ceva de mîncare. fie să scoată la iveala raportul pierdut. la biroul alăturat biroului Sofiei. — De obicei nu mănînc. trebuia să-l convingem. Mordecai privea situaţia ca pe o cumpănă a apelor. în clipa în care îl găseam. — Să văd. Devenise un obicei. la opt fără un sfert. Mă aştepta. construită de noi. un punct de plecare pentru reorientarea simpatiei publicului către oamenii fără adăpost Eu o vedeam doar ca pe o simplă modalitate de a repara o nedreptate. ronţăind încet marginile tari. dar n-am găsit nimic altceva. Trebuia să fim angajaţi de familia ei. Mi-am propus. Mai întîi trebuie să cîştigăm. familia ar fi fost un coşmar. A mîncat o gogoaşă. Mordecai măsura camera în lung şi în lat şi îmi dicta. — Unde mănînci micul dejun? am întrebat-o. Mai erau şi alte probleme în legătura cu procesul — în primul rind. Prin această acţiune. în gînd. Mai mult ca sigur că ne-ar fi refuzat. cel puţin la început. dacă se primeau bani. puteam scurtcircuita implicarea familiei. visînd la cum am putea să implicăm RiverOaks şi fosta mea firmă într-un proces răsunător. Gogoşile. acum erau şi mai tari. . cumva. pentru că avea nevoie de slujba lui. În cazul în care obţineam daune. Ia loc şi eu mă duc să fac cîte o cafea Am început să mă învîrt prin bucătărie. Ceva îmi spunea că aşa se va întîmpla. pentru cazul că Ruby ar veni la noi trei zile la rînd. discutînd diferite proceduri. Cum putea fi cineva atît de vesel. Noi. ca avocaţi.Sweeney — să-l implice ca pe o terţă parte. Era foarte posibil ca cei patru copii să aibă doi sau mai mulţi taţi şi fiecare dintre aceşti cotoi trebuia anunţat. încercînd să fie politicoasa. unde un computer îmbătrînit mergea aproape tot timpul. pentru numirea unui girant care să se ocupe de interesele imobiliare ale lui Lontae. iar ignorarea lui ca pîrît putea aduce complicaţii în timpul procesului. Dar Gantry avea o contribuţie importantă la teoria responsabilităţilor. Şi.

bine îmbrăcaţi. de la cîteva străzi distanţă. acasă. impresionantă. AM DREPTUL LA O LOCUINŢĂ. Fac la fel în fiecare seară. prin mulţime. aşa că şi-a văzut de drum. Îmi era greu să cred că puneam asemenea întrebări. Ţineau pancartele deasupra capetelor şi dansau în ritmul imnurilor şi cadenţa fiecărui refren zgomotos. Majoritatea femeilor locuiesc în adăposturi. — Ce faci în timpul zilei? Se ghemuise din nou. dezorganizată. exact. pe care se puteau vedea inscripţii de tot felul: OPRIŢI CRIMELE. Cum Mordecai era un personaj cunoscut în lumea oamenilor străzii. Mulţimea creştea. Multe femei fac la fel. răsfiraţi de-a lungul străzii şi în jurul baricadelor care opreau circulaţia. iar altele pe străzi. Dintr-o dată. Mi-a mai cerut o gogoaşă. — Trebuia. Eu am o maşină. s-a aşezat pe scările Primăriei şi a inundat atmosfera cu imnuri pline de viaţă.— Dar prinzul şi cina? — Prînzul la Naomi's. Un cor de biserică. de bărbaţi lipsiţi de adăpost şi mîndri de asta. — Cei de acolo ştiu că iei droguri? — Cred că da. Se închide la patru. ea se grăbea să ajungă la Naomi's. Cu excepţia lui Mordecai. — Te-ai drogat aseară? am întrebat-o. Pentru cină mă duc la Misiunea Calvarului. — Cîte femei sînt acolo? — Nu ştiu. Multe. Pe ultima am învelit-o în folie de plastic şi i-am mai dat o cafea. m-a lăsat în mulţime şi s-a îndreptat spre locul său rezervat pe platformă. Autobuze ale bisericii se opreau în dreptul baricadelor şi din ele coborau sute de oameni. dar nu se zăreau. bine exersate în prealabil. spaţiul din jur părea din ce în ce mai restrîns. Cuvintele mi-au răsunat în urechi. Au reuşit să se grupeze cu toţii în faţa treptelor de la intrarea în Primărie şi au început să fluture pancarte. — Acolo e o cantina numai pentru femeile fără locuinţă? — Da. — În mare parte. nu cunoşteam pe nimeni. în robe grena. majoritatea femei. Femeia a rămas cu gura căscată. Nu sînt singura. pe Strada 10. această problemă a devenit o prioritate pentru mine. şi aceştia au ajuns în grup în piaţă — o coloană lungă. Mitingul a fost descris drept cel mai bine organizat de oamenii străzii în ultimii zece ani — . dar numai în timpul zilei. Erau enoriaşi cumsecade. pe Strada 15. Nu aveam de gînd să-mi arăt dispreţul faţă de ea. majoritatea scrise de mînă. dintre care mulţi nu păreau să fie oameni ai străzii. CCNV promisese o sută dintre pedestraşii săi. căci strigătele de marş. Sute de poliţişti stăteau pe aproape. Cînd am dat colţul. Procesiunea a început cu un miting pentru dreptate. Sofia şi Abraham erau şi ei pe undeva. i-am cerut eu. Vor să mă duc la întrunirile pentru alcoolici şi persoanele dependente de droguri. VREM LOCURI DE MUNCĂ. încercînd să-şi încălzească trupul fragil. nu făcusem nimic pentru a o ajuta să găsească un tratament. I-am auzit venind înainte de a-i vedea. camerele de televiziune s-au năpustit să-i întîmpine. SALVAŢI ADĂPOSTURILE. Din ziua precedentă şi pînă atunci. răzbăteau cu claritate. — Spune-mi adevărul. stau la Naomi's. cît mai aproape de paharul de cafea. să ştii. cu margini aurii. Dintr-un motiv oarecare. Au mare grijă de noi. a închis ochii.

a explicat Mordecai. mereu. programe de dezintoxicare. sistemul judiciar devenise prea conservator — şi lista putea continua. în viscolul unde Lontae şi copiii ei au mai rezistat doar cîteva ore. Portierele din spate ale camionetei s-au deschis: un sicriu de decor. care îşi aduseseră propriile mesaje protestatare. Mulţimea s-a regrupat. dar nu-mi . autorităţile locale nu vedeau nimic. Moderatorul era un activist care a început prin a mulţumi tuturor grupurilor care ajutaseră la organizarea mitingului. Figura lui Lontae răsărea şi flutura deasupra masei de oameni. în mijlocul mulţimii. pictat în negru. Ajuns în acel punct. cum era posibil să existe o problemă a oamenilor străzii? Următorii şase vorbitori au răspuns la aceasta întrebare. au început discursurile. cantine. O fotografie a lui Lontae Burton fusese mărită şi multiplicată pe pancarte mari. care a vorbit al cincilea şi a redus mulţimea la tăcere cu povestea lui despre ultimele ore din viaţa familiei Burton. se făceau reduceri bugetare. bebeluşul ţinut în braţe. spre trepte în timp ce corul intona un recviem melanconic. misiuni creştine. Ştiam asta. într-o legănare uşoară. familia a părăsit adăpostul. birouri legale. la urmă. Era un miting al morţii. programe de recalificare. Unul dintre acele sicrie mici îl reprezenta pe Ontario. în mulţime nu se mai auzea nici o vorbă. emoţionat. am şi văzut. biserici. pe o mică estradă de placaj amplasată în centrul treptelor. Sicriele au fost aşezate unul lîngă altul. Marea de oameni s-a despărţit în două. aproape că mi-au dat lacrimile. Aveam să o revedem la televizor. Era o dramă de proporţii şi camerele de filmat. a fost lăsat să treacă dincolo de baricade şi a oprit exact în faţa Primăriei. cei avuţi erau lipsiţi de compasiune. Pentru început. Cu atît de mult sprijin. grupuri de contact. Era o listă impresionantă. Au fost filmate şi fotografiate îndelung şi. În depărtare s-a auzit o sirenă. cu excepţia lui Mordecai. Mordecai a forţat ceva mai mult imaginaţia. pentru că nimeni nu ştia exact ce se întîmplase. guvernul federal părea surd la această problemă. M-am întors cu privirea spre sicrie şi. au fost apoi scoase de aceiaşi bărbaţi. Auzindu-l cum turuie numele am fost plăcut surprins de numărul mare de adăposturi. ascultîndu-l. de la un capăt la celălalt. S-au întors în stradă. înregistrau fiecare mişcare solemnă a procesiunii. cel al lui Lontae la mijloc.mitingul lui Lontae. lipseau fondurile adecvate. la cîţiva paşi sub platforma pe care se afla Mordecai. Alte patru sicrie. la organizarea acelui eveniment. clinici medicale. apăreau cîteva cuvinte ameninţătoare: CINE A UCIS-O PE LONTAE? Pancartele erau dispersate prin mulţime şi curînd au devenit preferatele tuturor. a fost scos de un grup — şase vagabonzi l-au pus pe umeri. cel puţin cantitativ. sub figura ei. chiar şi cîţiva funcţionari guvernamentali realeşi — toţi aceştia aveau o contribuţie. încet. apoi sunetul tînguitor s-a apropiat din ce în ce mai mult. escortat de poliţie. Nu mult după aceea. pentru o clipă. Mîini ridicate atingeau sicriele purtîndu-le ca pe un val. dar mai mici. centre. de aceeaşi culoare şi model. Aceleaşi teme de discuţie au fost repetate de fiecare vorbitor. Cînd le-a vorbit despre scutecul bebeluşului. cu glasul tremurător. probabil ultimul pe care îl mai schimbase. procesiunea funerară s-a îndreptat. în următoarele patruzeci şi opt de oare. gata pentru începerea procesiunii. coaliţii. Nimeni nu tuşea şi nici nu şoptea. Un cortegiu funerar. cu ochii minţii. mai mică sau mai mare. vorbind rar. bordate cu negru şi. înghesuite lîngă platformă. chiar şi printre oamenii de la CCNV. La nesfîrşit.

să obţin plata unor drepturi băneşti aflate în dispută. Aşa că m-am relaxat. chiar dacă aş fi vrut. prietenul şi colegul meu avocat. Discursurile nu mai erau o noutate. bucurîndu-mă de plimbare. Cînd a descris ultimele lor clipe. putea captiva o mulţime de mii de oameni. eu. cam ce putea face cu doisprezece oameni aşezaţi în boxa juraţilor. în acest oraş. inclusiv Mordecai. nu exista nici o şansă să se ajungă la proces. Corul a început din nou să cînte. guvernată de legi menite să-i facă fericiţi. Nici nu mai puteam da înapoi. cînd familia se ghemuia într-un efort zadarnic de a-şi ţine unul altuia cald. procesiunea s-a îndepărtat de clădire. După o oră şi jumătate de discursuri. Am cîntat alături de oamenii străzii. Dar nu mai eram aceeaşi persoană care fusesem cu cîteva săptămîni mai înainte. rareori îmi întîlneam clienţii. care născuse patru copii nelegitimi. să găsesc dreptatea. mulţimea devenise nerăbdătoare şi gata de marş. veneam în urma lor. Ca avocat antitrust. iar sicriele au fost luate pe umeri şi. acum. Nici o echipă de avocaţi ai apărării cu capul pe umeri nu i-ar fi permis lui Mordecai Green să pledeze în faţa unui juriu format din negri. ceilalţi. hipnotizată de povestea lui. numai pocnind din degete. Noi ne-am grupat de jur-împrejurul lor şi am ascultat o nouă serie de discursuri înflăcărate din partea unor activişti pentru drepturile civile şi a celor doi membri din Congres. In stradă. auzisem destul. să le apăr în procese penale. atît de aproape încît l-ar fi putut atinge? În acel moment. sa intentez divorţuri. datorită amploarei lui. Restul mulţimii era. Brusc. Dacă acest om. să-i ajut să scape de dependenţa de droguri şi. Trecutul meu avusese drept scop banii şi averea. Oamenii privilegiaţi nu mărşaluiesc şi nu protestează. Treizeci şi una de persoane reale aşteptau de la mine să le dau cartele alimentare. ţinînd în mînă un băţ cu o pancartă avînd pe ea chipul unei mame de culoare în vîrstă de douăzeci şi doi de ani.păsa. . printre mese de oameni. să opresc evacuările. mi-a trecut prin minte un gînd egoist. Noi. Cineva mi-a dat o pancartă cu chipul lui Lontae şi am ridicat-o mai sus decît toţi ceilalţi. Sicriele au fost aşezate pe treptele Capitoliului. Baricadele ne-au protejat în drumul spre dealul Capitoliului. deschisesem treizeci şi unu de dosare de la începutul noii mele cariere. Am savurat primul meu exerciţiu de protest civil. de pe o platformă ridicată la cîteva zeci de metri distanţă. din ziua de luni. am auzit femei plîngînd în jurul meu. toate astea se transformaseră într-un chin care nu îmi dădea pace. Nu avea să fie şi ultimul. ca şi mine. Fraţii mei fără adăpost nu aveau prea multe de făcut. cu ele în frunte. cine ştie cum. lucrurile stăteau cu toul altfel. lumea lor e sigură şi curată. În spatele sicrielor se aflau liderii. Eu nu mai ieşisem niciodată în stradă. în schimb. am rotit şi am împins pancarta la unison cu ceilalţi şi chiar am încercat să cînt imnuri religioase străine mie. Marşul fusese bine planificat şi. ce rost avea? La început m-am simţit ciudat să merg aşa. să le fac rost de locuinţe. a atras atenţia asupra sa. Am cumpărat o ţigară de foi ieftină de la un vînzător ambulant şi am plecat într-o scurtă promenadă. mi-am dat seama că procesul Burton nu va ajunge niciodată atît de departe. Dacă presupunerile noastre erau exacte şi dacă le puteam demonstra.

Ţineţi-vă bîta deoparte. un bărbat cam de vîrsta mea. trezindu-mă în faţa unui paznic solid. Am sunat de două ori şi uşa s-a crăpat uşor. şi glasul unei femei a întrebat: Cine e acolo? Nu a făcut nici un efort să descuie zăvorul sau uşa. Era trecut de opt. — Am primit o plîngere. — Nu l-am cunoscut deloc. în loc să mă ajute. — Nu e voie să veniţi aici cu solicitări. . nu se putea altfel. mi-a răspuns femeia. — Şi nu aveţi idee unde s-au dus? — Nicidecum. — A plecat din zona asta? — Nu ştiu. se întunecase şi se lăsase frigul. în timp ce. în spatele lui. — Dumneata eşti surd? Caut pe cineva. indiferentă. îndreptîndu-mă spre parcare. — Ce faceţi aici? m-a întrebat el. ca un poliţist de prin filme. cu maioneză în colţul gurii. Sînt plecat mai tot timpul. Călătoresc mult. fireşte. — Pe cine? — Pe Hector Palma. mi-a aruncat el. cînd s-au mutat? — N-am fost acasă în weekend-ul trecut. parcă prea repede. — A plecat. Nimic. Totuşi. Trebuie să plecaţi. dumneavoastră sau soţia. — Caut pe cineva. Dar nu eram sigur că aş putea fi convingător. Îmi imaginam că asta e o şmecherie grozavă. vecinii ar fi adoptat. cît permitea lanţul. nu cer nimic. a zis el. copiii îşi făceau de cap. Mă gîndisem mult şi profund la planul meu. — Ştiu că a plecat. Aşa că m-am îndreptat spre uşa de pe cealaltă parte a ultimei adrese cunoscute a lui Hector. mi-a răspuns el. o atitudine defensivă. pe drum spre Bethesda. i-am răspuns. — I-aţi văzut cînd s-au mutat? Normal că răspunsul era afirmativ. am repetat şi am trecut pe lîngă el. Dacă spuneam că am venit după nişte bani sau vreo altă misiune neplăcută. Dar. — Asta şi fac. — Soţia dumneavoastră îi cunoştea? — Nu. — Sînt Bob Stevens. femeia s-a retras în adîncurile locuinţei ei şi. în sufragerie. cu televizorul dat la maximum. Încerc să-l găsesc. a chemat paza. Omul m-a ascultat atent. — Ce doriţi? — Îi datorez nişte bani. nimic mai mult. Am repetat povestea cu Bob Stevens. printre dinţi. gata de plecare.25 Am bătut la uşa aflată lîngă apartamentul unde locuise familia Palma. din spate. Ba chiar îl exersasem. iar eu întrerupsesem o cină întîrziată. Locuia lîngă dumneavoastră. cu o bîtă de baseball în mîna dreaptă pe care o lovea. mi-a răspuns cu amabilitate. m-a întrebat ce doresc. în uniformă. am răspuns tremurînd de spaimă. uşor. I-am mulţumit şi m-am întors. Ştiţi unde s-a dus? — Nu. Îl caut pe Hector Palma. probabil. — I-aţi văzut. — Dar pe soţia lui? — Nu. pe palma stîngă. Am repetat întrebarea şi am sunat din nou la uşă.

favoriţii la meciurile prezentate la televizor. Primarul nu avea de făcut nici un comentariu. Restaurantul pregătea mîncăruri rapide şi aparţinea unui lanţ care făcea avere pe spezele rezidenţilor rafinaţi din apropiere. Mitingul pentru Lontae era ştirea zilei la jurnalul de la ora unsprezece. Indiferent ce făceam. Singurătatea era ceva nou pentru mine. Unul era telefonul celular. aveam totdeauna la mine două lucruri. care se opreau să discute politică şi programe economice la o halbă de bere şi să-şi susţină. Am parcat la două străzi distanţă de clădirea unde mă mutasem şi am verificat cu privirea toate maşinile goale din jur. urmau alte imagini. Ar fi fost frumos să . arestat în acea noapte. Soţia şi prietenii rămăseseră în urmă. Părea să fie mai multă lume decît crezusem eu — se estimau cinci mii de participanţi. fără să fiu prins. Atît ea cit şi tata erau îngrijoraţi din cauza mea şi doreau să vină în vizită. pentru a-mi găsi companie. să mă împingă pe bancheta din spate a maşinii de patrulă. Numele meu se găsea pe un contract de închiriere. Adusesem în salon două şezlonguri şi o cutie de plastic pe care o foloseam drept măsuţă pentru cafea şi scăunel pentru picioare. aflaţi în drum spre casă. dacă aveam noroc. deloc entuziast la gîndul de a ajunge prea repede în locuinţa mea. Am ascultat înregistrarea mesajului ei. eram încă soţ şi soţie. Cu siguranţă că existau şi alte locuri şi metode. Nu mai vorbisem de patru zile şi m-am gîndit să fiu politicos şi să sparg gheaţa. profesionist. Discutaseră cu fratele meu Warner şi era posibil să vină şi el. Mă sunase mama. Mă amuza numărul mic de mobile şi eram hotărît să păstrez locul acesta numai pentru mine. Nimic nu le-ar fi plăcut mai mult decît să mă arunce înttr-o celula cu sortimentul obişnuit de pungaşi şi să mă lase acolo să mă lupt pentru viaţa mea. Privind meciul şi femeile din jur mă întrebam dacă va trebui să revin la baruri şi cluburile de noapte. să o întind de acolo înainte de a ajunge în celulă. pentru un drum pînă la închisoarea districtuală. Cineva trebuia să mă aducă pe drumul cel bun. Din punct de vedere legal. cu atît mai puţin pregătit pentru viaţa de unul singur. Cei şapte ani cît asudasem din greu la Drake & Sweeney nu reprezentaseră atmosfera ideală pentru cimentarea unor prietenii. să mă împingă pe uşă afară. Mă simţeam mai sigur la periferia oraşului. Le-ar plăcea să mă sperie cu o bătaie în uşă la miezul nopţii. din timpul marşului pe străzile oraşului. să mă pună niţel pe jar. să mă îmbrîncească şi să-mi pună cătuşele. pîndind o prezenţă dubioasă Am reuşit să ajung înăuntru neatins. am intrat în oraş fără să mă grăbesc. Dacă plănuiau să mă aresteze. Mă simţeam prea deprimat. ca într-o menghină. în barul din complexul comercial aflat în apropiere. Aşezasem televizorul deasupra unei alte cutii. Aproape că îmi imaginam felul în care analizau noua mea viaţă. aşa că am plecat. zgomotos. de mai tîrziu.Cina a constat dintr-un taco şi o bere. Nimeni nu trebuia să vadă cum trăiam. undeva într-o fişă de computer şi îmi imaginam că nu era prea greu pentru poliţie să-mi descopere bîrlogul. cu care să-l sun pe Mordecai îndată ce-aş fi fost arestat. eram sigur că o vor face noaptea. unde să fiu singurul alb tînăr. Se prezentau prim-planuri cu cele cinci sicrie negre aşezate pe treptele Primăriei. Celalalt era un teanc de bancnote împăturite — douăzeci a cîte o sută de dolari — pe care să le folosesc pentru cauţiune şi. Majoritatea clienţilor erau tineri funcţionari guvernamentali. Am închis televizorul şi am format numărul lui Claire. ţinut zdravăn de braţe. La volanul maşinii. în lift.

Cîteva ore mai tîrziu. desfăcîndu-mi ziarul. — Spune-i că am sunat. ocupa toată jumătatea de jos a paginii şi i-am citit lui Ruby tot. Era vocea unui bărbat. m-am trezit în Dupont Circle. într-o joi seara. şi am închis cît am putut de repede. am cumpărat o cutie cu douăsprezece gogoşi asortate dintr-o cofetărie Krispy Kreme. cuvînt cu cuvînt. Auzise vorbindu-se despre moartea familiei Burton şi detaliile o fascinau. — Nu. Am curăţat tăblia biroului şi am pus cafeaua şi gogoşile. Era un capitol încheiat. Plecasem de mai puţin de o săptămînă. sau un student tînăr şi viril care îi oferea ceea ce nu primise de la mine? Îmi repetam că nu contează. Da. l-am rugat. Aşa că i l-am citit eu. pentru ca apoi să mă îmbrac din nou şi să plec la plimbare. La celălalt capăt al firului. ignorînd chemările homosexualilor şi păşind printre bărbaţi înfofoliţi în zdrenţe şi pături şi adormiţi pe bănci. — Cum adică? — Ai putea îngheţa de frig. în faţa uşii. însurat şi cu copii. — Citeşti ziarele? am întrebat-o. Oricare era motivul. împreună cu două cafele mari şi un ziar. cu litere de-o şchioapă. la unul dintre birourile din camera de la intrare.luăm masa împreuna. dar apoi mi-am recăpătat controlul şi am cerut cu Claire. Era prea tîrziu să mă întreb dacă îşi făcuse de cap. Claire putea să se ducă la naiba. Avea ochii mai roşii decît de obicei şi nu mai zîmbea la fel de uşor. Ruby mă aştepta. tremurînd de frig. Am început cu prima pagina. pe frigul de afară. Din partea mea. . Era periculos. ce să zic! La două noaptea. — Aş putea să mor şi eu la fel? m-a întrebat. — E la duş m-a anunţat el cu o undă de satisfacţie în glas. Ei nu-i plăceau cele cu ciocolată. — Cine întreabă? s-a interesat tipul. Pentru o clipă. credincioasă. ca de obicei. Căsnicia luase sfîrşit. — Ai putea muri din cauza expunerii. dispăruse din viaţa mea. Cînd o căsnicie eşuează. Am măsurat cele trei camere în lung şi în lat pînă la miezul nopţii. Dacă eu eram liber să umblu după femei. Ne-am aşezat. acela pe care se găseau mai puţine teancuri de dosare de mult uitate. Cît pe ce să închid. — Nu. sau erau împreună de mai mulţi ani? Era cumva vreun doctor în călduri. — Cît de bine ştii să citeşti? — Nu prea bine. am rămas prea uluit ca să pot răspunde. soţul ei. Noi nu divorţam din motiye de infidelitate. preferîn-du-le pe acelea umplute cu fructe. Era unsprezece şi jumătate. Fusese vorba doar de înstrăinare sau era ceva cu mult mai complicat? Oare eu nu observasem semnele? Era acel tip un amic întîmplător. eventual peste o săptămînă. Titlul. îţi imaginezi toţ felul de scenarii. — Michael. pur şi simplu. o aventură de o noapte. — Măcar de-ar avea radiator. Numai dacă maşina ta are motor şi dacă porneşti radiatorul. în principal pentru că prezenta o fotografie mărită a celor cinci sicrie ce păreau să plutească peste masele de oameni. dar nici nu-mi păsa. ea îmi sorbea fiecare vorbuliţă. aceleaşi reguli se aplicau şi în cazul ei. telefonul a zbîrnîit de trei ori înainte ca o voce străina să răspundă fără chef.

— Nicăieri. Era un pas mic. Astăzi au două întruniri. — Atunci. — Vrei să-l vezi pe Terrence. avertiza autorul. trebuie să scapi de droguri. în umbra Capitoliului american. Centrul Naomi pentru Femei era o clădire terasată. Alte Lontae aveau să urmeze. nu în acel moment. îmbrăcăminte. — Pot sa te ajut să-l revezi pe Terrence şi să devii o parte din viaţa lui. Directoarea o să-mi dea un telefon. Alţi copii aveau să moară în stradă. aşa că am dus-o pe Ruby cu maşina pînă la următoarea ei oprire din acea zi. oferea hrană. dacă aşa l-ai putea vedea pe Terrence? Îşi lăsă capul să alunece într-o parte şi mă privi ciudat. Ţinea paharul de cafea strîns în mîini. cu patru etaje de pe Strada 10. ca un copil căruia îi faci morală. Ruby era o clientă obişnuită şi a fost întîmpinată călduros de prietenele ei cînd a intrat. Un lung editorial înfiera Congresul şi consiliul municipal pentru că nu reuşeau să găsească fonduri pentru a-i ajuta pe oamenii străzii. cum îi citeam. — Cum faci că nu îngheţi? — Am pături destule. Cum supravieţuise Ruby? — Unde te duci cînd afară e foarte frig? am întrebat-o. — Mergi la Naomi's astăzi? — Da. Vreau să te duci şi să te înscrii la amîndouă grupurile. Discret. o femeie tînără pe .Şi-a şters gura cu un şerveţel şi a sorbit din cafea. se închidea la patru după-amiaza şi. aşa că digera uşor politica districtuală. mă rugă ea. Începuse o ploaie uşoară şi rece. Mă îngrop în ele. Poartă numele de AA/NA. În noaptea în care murise Ontario şi familia lui. Ruby ronţăia gogoşi. — Stai în maşină? — Da. duşuri. — Cum aş putea? m-a întrebat ea. Cîndva. se dusese la vot. în zona de nord-vest. — Mai spune o dată. pentru alcoolici şi consumatorii de droguri la un loc. Am dreptate? — Da. îşi bea cafeaua şi asculta. — Am vorbit cu directoarea de acolo. unul după altul. dar o fascinau informaţiile despre oraş. Puţin îi păsa de afaceri externe şi sport. — Ai fi de acord să te muţi într-un adăpost. S-ar putea. amplasata printre alte clădiri cu destinaţii similare. care era de acord cu fiecare propoziţie. răspunse ea. activităţi sociale şi consultanţă juridică pentru orice femeie fără adăpost care ajungea acolo. afară erau minus douăsprezece grade. va trebui să stai într-un centru de dezintoxicare cîtva timp. Înţelegea articolele despre delictele comise în oraş. cel puţin. toate articolele din ziar. nu? — Sigur. cu mulţi ani în urmă. Ai fi de acord să faci asta? — Poate. am sta de vorbă cu directoarea Centrului. Ruby a încuviinţat. lăsînd aburul să-i atingă faţa. Nu aveam de gînd să împing lucrurile mai departe. cu mare atenţie. — Nu te duci niciodată într-un adăpost? — Niciodată. dar însemnat. Dar trebuie să scapi de droguri şi să nu te mai apuci din nou. Se deschidea la şapte dimineaţa. în fiecare zi. — Ca să scapi de droguri. incapabila să mă privească în ochi. Am parafrazat totul pentru Ruby.

Spune-mi tot ce ştii despre persoana respectiva. Jumătate dintre femeile ajunse acolo erau bolnave mintal. Ţinea în mînă un blocnotes. — Nu mă întreba. — Nu acum. ultimul loc unde fusese angajat. a deschis o agendă rotativă pe trei rinduri şi a început să răsfoiască filele. cu fîntîni şi magazine în tot locul. o descriere fizică şi faptul că avea soţie şi patru copii. fapt ce a dus la o nouă serie de telefoane. — Din patru copii. — Salariul aproximativ? — Treizeci şi cinci de mii pe an. dacă stă în Bethesda. A sunat şi la dio-ceza catolică.? am îngăimat. — Vîrstă? — Cred că treizeci de ani. . S-a aşezat pe scaun şi a început să noteze în grabă tot ce-i dictam eu: numele. în frig. La un moment dat. De la un prieten al unui prieten de-al lui. Vrei adresa lor nouă? — Cît durează? — N-o să fie uşor. Ruby nu suferea de nici un fel de boală infecţioasă. i-am spus. Dădea bună ziua în engleză.nume Megan. Îmi propusesem să-mi mai pierd cîteva ore. Cu salariul ăsta.. cîntînd. cînd Sofia a bătut la uşă şi a intrat fără să aştepte răspuns. a revenit în faţa uşii mele şi m-a anunţat: — S-au mutat la Chicago. pentru nişte cazuri antitrust. Am reflectat o clipă şi mi-am amintit de Hector. Cel puţin şase clienţi stăteau în picioare lîngă fereastra dinspre intrare. aşteptînd să-i ceară sfatul. — Cu plăcere. de la biserică. gata să ia notiţe. Primul ei telefon s-a îndreptat spre serviciile poştale. Am conspirat împreună pentru a o ajuta pe Ruby să scape de droguri. aşa că probabil e catolic. Discuţia a trecut repede pe spaniolă. e foarte probabil ca măcar unul să fie la şcoală. după lăsarea întunericului. în mare grabă. E hispanic. Din cîte ştia Megan. uitîndu-mă la ea fără să-mi cred urechilor. Fusesem şi eu acolo. lîngă lac. Iar ea vorbise o oră la telefon şi găsise persoana lipsă.. S-au mutat în weekend. Cînd am plecat. întorcîndu-se la biroul ei. Pot totuşi să te ajut să-ţi faci o idee. — Ah. bătînd la uşile vecinilor. da. cerea să vorbească cu persoana pe care o cunoştea şi revenea la limba ei maternă. începu ea. Era locul perfect pentru a-l ascunde şi a sta cu ochii pe Hector Palma. Sofia a plecat şi. sperînd să nu mă împuşte nimeni. adresa. m-aş mira să frecventeze şcoli private. Holul de la intrare era înalt cît două-trei etaje. O oră mai tîrziu. jumătate sufereau din cauza abuzului de droguri şi cam o treime sufereau de SIDA. Au urmat şi alte telefoane. Birourile erau amplasate într-un zgîrie-nori. — Te pot ajuta eu. de două ori. Mai e ceva? Nu-mi mai venea nimic în minte. mi-am pierdut interesul pentru ceea ce făcea. Ai nevoie de adresă? — Cum ai reuşit să. Aşa este. Cu plăcere. Lucram din greu la mine în birou. Firma Drake & Sweeney avea peste o sută de avocaţi în filiala de la Chicago. — Mordecai spune că eşti în căutarea cuiva. cu lifturi care urcau în zigzag. aşa că n-am înţeles nimic. Mulţumesc. Poate mai tîrziu. enervînd paznicii. femeile se adunaseră în salon.

pentru că mă luptam cu cartelele de alimente. Se mişcă încet. o figură necunoscută pe teritoriul lor. — Am dat un telefon. Ar fi frumos din partea ta dacă te-ai preda singur. pe de o parte. Pîndesc clădirea de mai mult de o oră. hidranţi. Ceea ce nu se spunea . pînă cînd pleacă. Au un mandat de arestare pe numele tău. le-am spus. zi după zi. mi-a spus Mordecai. Aud sunetele străzii. care şi-aşa abia dacă se mişcau într-o zi normală. staţiile de autobuz şi vitrinele magazinelor. Un delict! închisoare! Un tip alb. Un poliţist fără uniformă aşteaptă într-o maşină fără însemne oficiale. Sofia trebuia să sune un responsabil cu cauţiunea. Prima mea reacţie a fost să mă ascund sub masă dar. parchează la colţul străzii şi ei se uită după ea.26 Oamenii fără adăpost sînt apropiaţi de strada. A mai stat o jumătate de ora şi a verificat din nou. Am încercat să par calm. ascunşi sub pălării şi şepci ori sub copertinele din faţa vreunei farmacii şi. care să ne aştepte la închisoare. n-am făcut-o. O armă se descarcă în depărtare şi ei ştiu unde anume. Mordecai nu-şi făcea prieteni în astfel de medii. bineînţeles. pe Strada Q. — Nu e nici o surpriză. de pavaj. ca şi cum ar fi avut vreo importanţă. Am alcătuit în grabă un plan de bătaie. pe un teren familiar. s-a uitat spre sud. Hai să terminăm o dată cu asta! — Am sunat pe cineva la Procuratură. Acelaşi taxi trece de două ori pe lîngă ei într-o oră şi ei îl recunosc. capacele de la canalizare. aşa că s-a dus la Mordecai. i-am zis. Nu vedeam decît feţe împietrite împrejur. îşi închideau birourile cît puteau de repede. un nou traficant de droguri la colţul străzii. gunoi. Se aşeză pe trotuare. Femeia s-a dus pînă la uşa de la intrare. ca orice santinelă. Poliţiştii şi procurorii erau duşmanii lui naturali. Dar am vorbit cu Procuratura toată după-amiaza. şi a observat ceea ce părea să fie o maşină fără însemnele poliţiei. Se întîmplă mereu. m-a anunţat Mordecai pe un ton solemn. pe de alta. Era vineri după-amiaza şi birocraţii oraşului. O maşină frumoasă. observă fiece mişcare. frumos. Eu habar nu aveam de nimic. — Poate te caută pe tine. iar ei îl recunosc. — Unde? l-am întrebat. Mordecai urma să caute un judecător care îi era prieten. de beton. a anunţat Sofia. Ha-ha. — Ar fi frumos. Îmi schimbam greutatea de pe un picior pe celălalt şi încercam să-mi ascund frica. oprindu-se să-şi vorbească pentru că timpul nu înseamnă prea mult. de curbe şi rigole. adulmecă mirosul motoarelor Diesel de la autobuzele oraşului şi cel al uleiului prăjit din bodegile ieftine. — Au două sute de avocaţi. — Cred că te aşteaptă poliţia. am repetat eu. — La colţ. şi vorbeam cu procuratura. Poliţia e afară. Maşina era tot acolo. ca şi cum n-ar fi contat. cu plăcuţe de înmatriculare din Virginia sau Maryland. aruncat în groapa cu lei. oprindu-se să privească o maşină blocată în trafic. mi-a explicat el. i-a spus Sofiei unul dintre clienţii noştri. Nimeni nu mă ascultă.

studiindu-l atent. Unul dintre gealaţi a scos nişte cătuşe de la brîu. poliţiştii dînd buzna în clădire şi ieşind din nou afară. trei domni ai străzii total inofensivi. într-o bună zi. cînd fiecare cuvînt pe care îl rostea primea. mulţumesc. i-a răspuns Gasko. Toată lumea privea pe toată lumea. pe scaunele pe care aşteptau întotdeauna clienţii. Mordecai a ieşit din birou. N-am avut mult de aşteptat. dar durerea era suportabilă şi doream să-mi păstrez o atitudine nonşalantă. răspunse Gasko. în urma mea. aveau să-şi şoptească. iar eu m-am aşezat la birou. Sofia stătea în picioare. Unul dintre gealaţi m-a strîns de cot şi m-a împins afară pe uşă. unul altuia şi vestea avea să se răspîndească rapid în lumea străzii. fudul ca un atlet îmbătrînit. Vreau să văd documentele. — Trebuie să-l văd pe domnul Brock. s-ar putea să-i facă plăcere să mă aresteze. şi au rămas cu gurile căscate cînd am trecut pe lîngă ei. lîngă mine. cînd el percheziţiona locuinţa lui Claire. i-am spus. — Vai. Sofia era la telefon şi asta mă liniştea mai mult chiar decît faptul că ştiam că Mordecai se va afla undeva. Cătuşele erau prea strinse. privind . — Ai mandat? îl întrebă Mordecai. le scriam numele şi ameninţam cu tot felul de procese dure împortiva lui şi a oamenilor lui. — Mda. La prima mea întîlnire cu Gasko. drept ripostă. — Unde îl duceţi? — La sediul central. — Au arestat un avocat. care intraseră ca să stea puţin de vorbă cu Sofia. ţinîndu-mă pe mine cu mîinile prinse în cătuşe. în acelaşi timp. — Vin şi eu din urmă. nu m-am gîndit nici o clipă că. o anunţă el pe Sofia chiar în momentul în care eu intram în camera din faţă. nerăbdător să urc în maşina lor. să gîndesc sau să fac orice altceva. lîngă masa ei de lucru. Eu m-am lăsat în jos. Tot mai cauţi dosarul acela? — Nu. în vreme ce mie mi se puneau cătuşele. A luat mandatul de arestare din mîna lui Gasko. — Eu sînt avocatul lui. a anunţat Mordecai. parcată la colţul străzii. Astăzi. Eu eram decis să-mi păstrez sîngele rece. cu mîinile la spate şi încheieturile strivite sub oţelul rece. ţinînd în mînă şi mai multe hîrtii împăturite. Dar am să te scutesc de oboseala asta. am păşit pe pavaj. cînd eu eram un avocat sigur pe el. aici de faţă. Gasko s-a aşezat în spate. Exact la ora patru. un comentariu caustic din partea mea. zîmbind la rîndul meu. a anunţat Mordecai. iar eu urlam. — Bună. Oamenii străzii au văzut totul — maşina luînd poziţie.era evidenţa — era vineri după-amiază. — Voi fi fericit să-mi aduc clientul la secţia de poliţie. Am ridicat din umeri şi i-am zis: — Să mergem. maşina murdară. Şi iată-l acum. iar Gasko un poliţist netrebnic. decît să stau cu urechile ciulite la orice scîrţîit venit dinspre uşa de la intrare. Au plecat amîndoi să dea telefoane. reuşind să zîmbească şi să-şi arate dispreţul. Gasko. nu. mi-a spus Mordecai. Pentru domnul Brock. sau cel puţin mai strinse decît trebuia. incapabil să mă mişc. Era posibil să nu rezist un weekend în închisoarea districtuală. pe care abia aştepta să mi le arunce în faţă. locotenentul Gasko şi-a făcut apariţia însoţit de doi dintre oamenii lui. împietrit. măcar în aparenţă. Trei dintre clienţii noştri au văzut toată scena. Stăteau jos. fără marcaje. în curînd.

aşa aş face. Am închis ochii şi am încercat să-mi găsesc o poziţie confortabilă. Părinţii mei vor suferi enorm. ale căror nume îmi scăpau. Puteam ajunge într-o celulă aglomerată. un fost client se afla în penitenciarul federal. nu mai era nevoie să privesc mereu în spate. pentru că. Mulţi oameni celebri fuseseră arestaţi. Nu eram sigur de reacţia lui Claire. tîlhari la fiecare colţ de stradă. Bănuiam că pînă şi Mordecai simţise încleştarea rece a cătuşelor pe mîini. Martin Luther King a stat în închisoare de cîteva ori. Drake & Sweeney nu şi-ar fi pierdut timpul cu poliţiştii. un soi de teamă pe care n-o mai simţisem niciodată în viaţă. se întîmpla ceea ce trebuia să se întîmple. Cauţiunea putea fi amînată pînă sîmbătă sau duminică. plină de oameni neprietenoşi sau periculoşi. ora era rezonabilă. condamnat la închisoare pe viaţă. Se puteau crea tot felul de întîrzieri. desigur. Eram de acord cu evaluarea lui. Avem o sută patruzeci de crime nerezolvate în oraş. Mai erau Boesky şi Milken şi alţi hoţi celebri. atîta timp cît nu începea să pună întrebări. duşi la sediul poliţiei. Cu puţin noroc. o cunoştinţă de-a mea din colegiu ajunsese la corecţional. Se va afla că am fost arestat. . Toţi fuseseră arestaţi. prinşi la volan sub influenţa alcoolului. traficanţi care îşi vînd drogurile prin şcoli. era greu să te gîndeşti la nişte avocaţi bogaţi şi să ţi-i imaginezi ca pe nişte victime ale unui delict. — Dacă ar fi după mine. în sfîrşit. agăţînd prostituate sau deţinînd droguri? Fuseseră aruncaţi pe bancheta din spate a maşinilor de poliţie şi duşi ca orice criminali de rînd. Ce să mai spun de toţi actorii şi sportivii celebri. Prietenii mei vor clătina din cap şi se vor întreba ce aş mai putea strica în viaţa mea. aşezîndu-şi cizma de cowboy pe celălalt genunchi. pentru evaziune fiscală. — Bine. Gasko? l-am întrebat — Nu. li se luaseră amprentele şi fuseseră fotografiaţi cu cîte un număr mic sub bărbie. închişi. Procurorul mi-a spus că se fac presiuni asupra lui ca să fii prins. fără pic de respect pentru semnele de circulaţie sau pietoni. Nu-l preocupase avertismentul Miranda şi nici nu avea de ce. Mai exista totuşi şi un element de spaimă. — A victimelor. Dimpotrivă. iar noi trebuie să ne pierdem timpul cu tine. puteam să fiu înregistrat şi să ies pe cauţiune înainte de ora de vîrf a zilei. Dar ştiam răspunsul. Şi toţi supravieţuiseră. lucru imposibil de realizat cînd stai aşezat peste mîini. mai ales acum cînd un gigolo îi ţinea companie. lasă-mă să plec. Simţeam un fel de uşurare. preferau să discute pe limba lor cu procurorul-şef. i-am spus eu. care cu siguranţă că m-ar fi ţinut în celulă pînă dimineaţa. Aşteptarea luase sfîrşit. Puteam să renunţ la fugă şi la încercarea de a mă ascunde. În plus. Multe lucruri puteau decurge prost la închisoarea districtuală. — Ce pierdere de vreme. — Atunci. fără lumini sau sirene şi. Gealatul Numărul Unu ne purta spre sud. acesta nu era un raid de noapte. Dar se pare că ai călcat rău de tot pe bătătură pe cineva. sau chiar pînă luni. mi-a spus Gasko. pe Strada 14. Am încercat să mi-i amintesc. Exista un judecător din Memphis. — Încerci să-mi iei un interogatoriu. Se puteau pierde documente.în gol şi încercînd să resimt şocul. răspunse Gasko sarcastic. — Presiuni din partea cui? l-am întrebat.

credeam că numără trupuri. în stadii diferite de înregistrare. înarmaţi cu puşti. weekend-ul începuse. împreună cu Gasko. gratii la ferestre şi gardieni ocupaţi. Slavă Domnului că nu aveau arme! Slavă Domnului că îi venise cuiva ideea să instaleze un detector de metale. O faţă albă. am trecut. încercînd cu disperare să-mi găsesc un loc de stat pe podea. care m-a împins la perete. strada rămase în urma noastră. încercînd să par calm şi fără frică. te rog. a mormăit ceva şi mi-a arătat detectorul de metale. mîini şi braţe ieşeau prin gratiile celulelor. Peretele din spate era din cărămida arsă şi. mi-a desfăcut picioarele şi m-a percheziţionat de parcă ar fi căutat un bănuţ. S-a auzit un bîzîit. Avocatul meu se afla pe aproape. nu poliţist. Locul era înţesat de poliţişti. s-a deschis o uşă — una cu rînduri de gratii pe ambele părţi. Celula era mică şi pătrată. dar. Mai întîi. într-un colţ. eu rămăsesem lîngă uşă. Alţi arestaţi. ca şi mine — tînăr. Cum e posibil să te pileşti într-o vineri. Ne-am oprit la a treia celulă pe dreapta. ca să nu fiu în pericol de a-mi atinge vreun tovarăş de celulă. nu trebuie să zîmbeşti dacă nu doreşti. aşa că îi vedeam pe prizonierii de alături şi de pe cealaltă parte a culoarului. . ca pe un debil mintal. lipeşte-te de peretele marcat. cu trei laturi acoperite doar de grilaj. evident beat şi cu o vînătaie pe obrazul stîng. începea şi vremea delictelor şi închisoarea avea toate şansele să se aglomereze. fotografiile. scoate totul din buzunare. nimeni nu-i dădea atenţie. treceau pe lîngă mine. simţindu-mă ca un căţel rătăcit. Timpul trecea şi am început să intru în panică. în timp ce el s-a dus să-şi caute o cafea. uită-te la aparat. apoi l-am văzut şi pe al cincilea. Apoi din profil. legănîndu-le pe sub nasul celui aflat dedesubt. Coffey verifica fiecare celulă. portofelul. Erau două paturi pentru şase persoane. Mergeam în direcţia greşită. Şiruri de bărbaţi priveau în urma noastră. de la un ghişeu la altul. Ceasul. Afară se întunecase. Pe holul strimt. semnează un formular. din cîte observam eu. Gasko s-a întors. M-a dat pe mîna sergentului Coffey. — Cred că avocatul tău se ocupă de asta. Într-un tîrziu a plecat. ca într-un film suprarealist. Nu aveau arme sau cuţite. — Nu am dreptul la cauţiune? l-am întrebat în cele din urmă. Uşile au devenit mai grele cînd am coborît spre celule. O uşă s-a auzit închizîndu-se cu zgomot în urma mea şi rugăciunea pentru o eliberare rapidă mi s-a risipit în neant. m-a dus la amprente şi a privit atent cum mi se pune cerneală pe degete şi acestea sînt apăsate pe foaia de hîrtie. eu nu aveam nimic la mine în afară de haine. Coffey a închis uşa cu zgomot în urma mea. inventarul. Mai departe. dar. scoate pantofii. aşa că Gasko m-a prins cu cătuşele de o bancă din hol. mi-a răspuns Gasko. Tovarăşii mei de celulă erau toţi negri. toţi mult mai tineri decît mine.Înregistrarea arestării a trecut ca prin ceaţă. răguşit şi cu limba împleticită. într-un frumos costum bleumarin. deşi Gasko nu-l văzuse. Urmează prelevarea amprentelor — biroul era ocupat. Am lăsat privirea în jos. întins pe poliţa de sus. Nu te uita la oamenii ăştia. Negasind nimic. fără să mă simt jignit. Toţi cinci mă priveau. La început am numărat patru. ci un acuzat. se zărea o mică toaletă. la capătul holului. Tipul de pe poliţa de sus s-a ridicat în capul oaselor şi şi-a lăsat picioarele peste margine. prin care am trecut. înainte de ora cinci? Tipul ţipa şi ameninţa. Vedeam deja gratii în faţa mea. N-a fost nevoie de telefon.

S-a auzit un fluierat ascuţit. M-a atins uşor pe pulpă cu picioarele lui goale. iar beţivul a rămas nemişcat. Nu era plăcut să fii alb în acel moment. s-a mai apropiat puţin. Făcea pe nebunul şi căuta să-i impresioneze pe ceilalţi cu bravada lui.telefonul celular. Lupta a încetat rapid. Aş fi fost prada cea mai uşoară pe care pusese vreodată mîna. luînd-o de jos. Presupuneam că e mai sigur să stau lîngă uşă decît în spatele celulei. Haina era o jachetă bleumarin. — Omul astă zice că ai o haină frumoasă. mi-am zis. — Păstraţi liniştea! i-a avertizat el şi a plecat. N-are cum să se poarte ca un pungaş amărît. am mormăit. — Mulţumesc. numai ca să mă provoace. închizînd semicercul din jurul meu. Erau gata de bătaie. Beţivul a început să geamă. Mi-am ridicat privirea. Era o poziţie defensivă. — E un cadou? m-a întrebat primul tip. mi-a spus. Coffey s-a îndreptat spre celulă. — Şi ce trebuie să fac eu? l-am întrebat. Mi-am tras picioarele mai aproape de bărbie. pe care o purtam zilnic la blugi şi la pantalonii kaki — îmbrăcămintea mea de radical. înghesuit într-un colţ de doi negri masivi. întrebînd ce s-a întîmplat. cineva urla după paznic. pe culoar. Mai jos. — Eu nu am o haină aşa de frumoasă. s-a deschis o uşă şi Coffey şi-a făcut din nou apariţia. nimeni nu văzuse nimic. — Nu. era zvelt şi înalt. Alte glasuri îi încurajau şi întreaga aripă a închisorii începea să semene cu un vulcan. Orice rezistenţă i-ar fi incitat şi pe ceilalţi patru şi s-ar fi distrat grozav luîndu-l la pumni pe băiatul alb. Cu siguranţă că nu merita să-mi dau viaţa pentru ea. Primul tip mi-a lovit piciorul şi. La două celule mai departe. cu un baston în mînă. fiecare aşteptîndu-l pe celălalt să înceapă. aşa ca mi-am scos repede jacheta şi am aruncat-o spre ei. — Frumoasă haină. fără să-mi ridic privirea. am repetat şi eu. împreună cu ceilalţi. fără pic de grăsime — probabil membru al vreunei bande. mi-a spus el. pentru că nu avea unde să fugă. Tipul avea vreo optsprezece. cu spatele lipit de uşă. Nu ştia nimeni. cineva vomita în depărtare. care îl loveau în cap. printre barele metalice şi paturi l-am zărit pe beţivul cu faţa albă şi costum bleumarin. Un al treilea a păşit în faţă. veche. adăugind un ghiont cu piciorul. banii — şi tot ce mai aveam la mine — fuseseră luate şi inventariate. — Mulţumesc. — N-ar strica un cadou. să vadă mai bine. — Vrei să ţi-o împrumut? l-am întrebat. Au trecut cîteva minute. nu aveam de gînd să ripostez. — Iar eu i-am mulţumit. Dacă mă lovea sau mă împingea. nouăsprezece ani. El se uita fioros la mine şi am ştiut că mi-a sosit ceasul. Nu putea fura haina. a intervenit şi tipul care stătuse pe poliţa de sus. a insistat el. dîndu-mi încă un ghiont cu piciorul. încercînd să nu par sarcastic sau cît de cît provocator. care îşi petrecuse toată viaţa pe străzi. a început o luptă. Unul dintre tovarăşii mei de celulă s-a ridicat în picioare şi s-a îndreptat spre mine. — Frumoasă haină. . Le-am ignorat privirile şi mi-am găsit un loc pe podea. — Omul zice că el n-are o haină aşa de frumoasă. Tipul de pe poliţa de sus a sărit pe podea şi a făcut un pas spre noi. întins pe burtă. apoi m-am uitat în altă parte.

Trebuia să dormim pe jos. dar ce s-ar fi întîmplat dacă îmi venea să mă duc? Unde era apa de băut? Elementele de bază deveneau cruciale. — Poţi să iei nenorocita aia de haină. — Exact măsura mea. aşezat în colţul meu. mesajul era transmis şi recepţionat. frecîndu-mi faţa. S-a pierdut în întunecimea celulei. izbindu-se de gratii. nu i-am văzut piciorul. Şase puşcăriaşi într-o celulă. Dacă nu mai trebuia să suport şi alte injurii. din cauza asta. dar mă gîndeam la mîncare. Coffey m-a adus din celulă şi. Nu aveam nevoie de toaletă. violatori. deşi nu aveam idee cit e ceasul. mă puteam considera norocos. Minutele treceau. lăsîndu-mă ghemuit ca o minge. împrumutasem un dosar. — Mulţumesc. dar nu curgea sînge. l-am anunţat pregătindu-mă de atac. s-a auzit o voce care m-a făcut să tresar. — Mulţumesc. Nu-mi era foame. în calitatea mea de puşcăriaş. nu purta pantofi şi labele picioarelor lui erau cu mult mai mari decît ale mele. Pentru prima dată. omule. decăzut. frecîndu-mi ceafa. Pantofii în cauză erau o pereche de Nike vechi. îmi priveam tovarăşii de celulă şi încercam să ghicesc ce delicte comiseseră. Ticălosul care îmi luase haina a venit mai aproape. Pungaşul care îmi luase haina n-a pus-o pe el. Tîmpla îmi zvîcnea. Mi-am ridicat privirea şi am dat de alt tip care mă privea de sus. în cele din urmă. S-a uitat la obrazul meu stîng. — Nici o problemă. Priveam în jos. pe două priciuri prea strimte. — Frumoşi pantofi. în drum spre ieşire. murdare. cineva striga că vrea să doarmă şi am început să mă gîndesc ce s-ar putea întîmpla în acea noapte. începînd îndată să le desfac şireturile. Albul din celula de mai încolo făcea eforturi disperate să-şi revină şi o altă voce striga după paznic. — Mulţumesc. Blugii şi lenjeria nu vă trebuie? îmi venea să-i întreb. — Patruzeci şi doi. — Ce mărime sînt? m-a întrebat el. să pătrundă în închisoare la ora şapte. m-a întrebat: — Unde sînt pantofii tăi? — În celulă. Nu erau pantofi de baschet şi nu aveau de ce să-i atragă atenţia colegului meu de celulă. i-am răspuns. hoţi de maşini. pentru cros. Era încălţat cu şosete albe. Şi totuşi.— E ce doreşti tu. — E un cadou? — Da. începuse să se . i-am răspuns. M-a lovit brutal peste tîmpla stîngă şi capul mi-a zvîcnit spre spate. fără pătură şi pernă? Podeaua era tot mai rece şi. Mi-au fost luaţi. S-au retras. Eu. De la capătul culoarului. regretam că nu sînt încălţat cu mocasinii obişnuiţi în cariera mea precedentă. continuînd să evit contactul vizual. la colţul ochiului. ţi-i fac cadou. — N-ai dori să-i primeşti în dar? l-am întrebat. hotărît să-l retumez. i-am răspuns. Tot capul mă durea. Le-am făcut repede vînt şi tipul i-a luat imediat. iată-mă acolo. Mordecai a reuşit. a spus primul. Aveam şi o haină bleumarin. bineînţeles. Poftim. probabil chiar şi criminali. Nu aveam periuţă de dinţi. i-am spus. printre traficanţi de droguri. — Ţi-i aduc eu. La naiba! Am urlat.

. Furtul calificat nu era glumă. Firma era a cincea ca mărime din ţară — cu opt sute de avocaţi în opt oraşe şi aşa mai departe. Cafeneaua din cartier avea laborator propriu de prăjituri. înainte de a fi salvat. vreodată. Vînătăile rămase de la accidentul de maşină aproape trecuseră. în maşina ei. de informaţii oferite reporterului de către firmă. Am ţinut mult timp gheaţă la tîmplă şi. grăbindu-mă să cumpăr. Coffey mi-a adus pantofii şi haina şi încarcerarea mea a luat sfîrşit. M-am aşezat lîngă tejghea şi am comandat o porţie mare de cacao cu lapte. obicei pe care eram decis să-l continuu. am plecat de acolo cît am putut de repede. pline. înainte de răsăritul soarelui. Articolul avea patru paragrafe scurte. un ziar. cît mai repede. Pedeapsa maximă era de zece ani închisoare. Cauţiunea era de zece mii de dolari. era deschisă toată noaptea şi se afla pe strada Kalorama — o secţiune din Adams-Morgan. Mă durea spatele de la dormitul pe podea. altădată. Numai firma deţinea negativul. din două motive: nu-mi permiteam să mai frecventez restaurantele în care. I-am plătit o mie în bani gheaţă şi am semnat nişte hîrtii. 27 În termeni strict fizici. Apoi am deschis ziarul şi am găsit micuţul articol din cauza căruia îmi pierdusem somnul. am ieşit din casă. din punctul ăsta de vedere. Dar despre asta puteam să-mi fac griji şi măi tîrziu. mi se părea normal să fiu un client obişnuit. — Te simţi bine? — Minunat. după ce coborîsem cîteva ore în iad. în noaptea aceea. în secţia antitrust. Sofia mă aştepta afară. plăteam un preţ pentru drumul de la marea firmă la lumea străzii. Singurul scop al articolului era acela de a mă umili şi.umfle. Aveam însă dubiile mele în această privinţă. Începusem să slăbesc. în efortul de a vedea dacă va deveni. pentru broşura de recrutare comandată de firmă. Mordecai mă aştepta cu funcţionarul care întocmea actele de cauţiune. unde într-un loc erai în siguranţă şi la cîţiva metri mai încolo ajungeai să te temi şi de umbra ta. un ticălos de pe stradă a fost la un pas de a-mi sparge capul cu piciorul lui gol. în primul rînd. Pe pagina a doua din secţiunea Metro apărea figura mea — o poză făcută cu un an înainte. cel puţin pentru moment. împreună. m-am trezit de mai multe ori cu senzaţia că o să-mi crape de tot. Nu mai existau poliţişti ascunşi în umbră. făcusem Dreptul la Yale şi nu aveam cazier. îmi pierdusem interesul faţă de mîncare. Proprietari erau o familie de pakistanezi cam neciopliţi. în sac. Sînt liber. "Obiecte luate" — aşa era denumită prada. dar înţepeneala muşchilor şi a încheieturilor putea să mai dureze cîteva săptămîni. norocos că sînt întreg. Dar mă simţeam norocos că sînt în viaţă. reuşise. în al doilea rînd. la obiect. Se spunea că lucrasem la firmă şapte ani. mai ales că eram vinovat. suportabil. Frica de necunoscut dispăruse. Şi tocmai atunci. Sîmbătă. AVOCAT ARESTAT PENTRU FURT CALIFICAT era titlul articolului din faţa mea. Prietenii mei de la Drake & Sweeney plănuiseră totul foarte bine. Obiecte luate în cursul recentei mele despărţiri de firmă.

apropiindu-mă. cu ochii în podea. umplută cu tot ce avea. Pakistanezii nu făceau gogoşi cu fructe. Eu sînt prietenul tău şi avocatul tău şi am să te ajut să-l vezi pe Terrence. Era acoperită cu două-trei pături vechi şi îşi sprijinea capul pe o sacoşă mare de pînză. de la Naomi's. directoarea. plănuind arestarea mea şi urmările ei. Am băut cafea şi am mîncat fursecuri la ziarul de dimineaţă. ea s-a dus direct la biroul care devenise al ei şi a aşteptat. Parcă s-a făcut şi mai mică şi. Dar tu? I-a căzut falca. apoi un altul. — Nu-i adevărat. a recunoscut: — Nu sînt. — Cum te simţi în dimineaţa asta? am întrebat-o după ce am terminat cu ziarul. Ce lovitură pentru relaţiile cu publicul! Patru paragrafe în ediţia de sîmbăta a ziarului. Nu putea ieşi nimic din conversaţia cu un om al străzii despre motivele pentru care dormea într-un loc sau altul. Acum. Nu avea nici un rost să mă las prins într-o dispută pe care nu o puteam cîştiga. Am sărit peste cel despre mine. Sînt "curat". mă sunase cam cu o oră înainte ca Gasko să-şi facă apariţia. Şedinţa de dimineaţă decursese fără probleme. priveşte-mă drept în ochi şi spune-mi dacă eşti "curată". fără îndoială. Ruby. dar fugise de la cea de-a doua. — Da. Alternam articolele — citeam unul care mă interesa pe mine. în ore care. mi-a răspuns. A aruncat o privire spre punga de hîrtie cu mîncare şi mi-a răspuns: — Trebuie să dorm şi eu undeva. Conform ritualului nostru.Suna ca o mică dispută — nişte avocaţi care se ceartă pe documente. am aprins luminile şi m-am dus să fac cafea. Nu mă minţi. Fotografia şi articolul îşi găsiseră un reporter amabil. Am descuiat uşa. A sărit în picioare cînd m-a auzit tuşind şi făcînd zgomot. — De ce dormi aici? am întrebat-o. Dar nu te pot ajuta dacă mă minţi. Ruby nu se mai dusese la întrunirea AA/NA din seara trecută. — Mulţumesc. m-am întrebat de cînd se afla acolo. În locul lor. — Bine. . Fără efort. — Directoarea mi-a spus că ai plecat. — Astăzi te duci la Naomi's? — Da. Dar tu? — Bine. Megan. Ruby era flămîndă. în afară de mine şi de cei care mă cunoşteau? Momentul penibil avea să treacă. De ce ai plecat de la întrunirea de ieri-seară? — N-am plecat. — Credeam că dormi într-o maşină. şi-a ferit privirea şi a tăcut exact atît cît să evite adevărul. numai pentru că era clientul cel mai implicat. lumea era plină de prea multe poveşti adevărate. care să-şi scrie cele patru paragrafe şi să aştepte pînă la confirmarea arestării mele. cu echipa lor cu tot. Sînt "curată". — Da. aveau să încarce nota de plată a firmei RiverOaks. De cele mai multe ori. — Am crezut că s-a terminat. mi-i imaginam pe Arthur şi pe Rafter. Cui îi păsa. am cumpărat fursecuri şi am plecat cu maşina spre birou. care o interesa pe ea. Ruby dormea pe prag şi.

nu? Am fost cît pe ce să trec pe roşu. Cum putuse vedea ziarul? — Da. i-am spus. abia putea să citească. Al doilea etaj era ocupat de birouri. uitîndu-se la perechea mea uzată de Nike. privirile ni s-au întîlnit o clipă şi m-am gîndit: Ia te uită! Nu are verighetă pe deget. în apropiere de bucătărie. Acum mă simt ca un nou-născut. — Ce-i asta? m-a întrebat ea. M-a invitat înăuntru şi. Au venit poliţiştii şi l-au luat. Mi-am privit încă o dată fotografia. Am trecut de faza de dezintoxicare. — Iar directoarea va fi cu ochii pe tine. Avocatul acela tînăr de la Mordecai a fost arestat.— Bine. arătînd spre tîmpla mea. o mică grădină unde femeile deprimate se duceau adeseori. de jos au izbucnit deodată acordurile unui cîntec vesel. mă simţeam un intrus. Le-am urmărit cîteva minute. Pe urmă. zîmbind. dormea pe pragul uşii. Megan ne-a descuiat uşa de la intrare şi m-a invitat la o cafea. Megan mi-a pus o cafea în bucătărie şi mi-a arătat cum era organizat Centrul. îşi împărtăşeau problemele şi le ascultau pe ale altora. Te duc eu acolo. — Promit. — Mi-am închipuit. Nici vorbă de ziare. aşa cum bănuiam. mi-am refăcut viaţa. centre de primire şi o cameră dreptunghiulară plină cu scaune. al patrulea. din nou. I-a luat. Se droga cu crack. pentru a rămîne singure. Era înaltă şi puţin prea slabă. Sînt frumoşi. după ce m-am aşezat. Vorbeam în şoaptă. în plus. — Pe ăştia? m-a întrebat ea. Brusc. dar trebuie să-mi promiţi că te duci la amîndouă întrunirile. unde se adunau membrele Asociaţiei Alcoolicilor Anonimi şi ale Asociaţiei Narcomanilor Anonimi. Biroul lui Megan se afla la etajul al treilea. Centrul avea camere de odihnă şi duşuri la primul etaj. ca pe oricare dintre noi. Dădea imediat dependenţă şi eră teribil de ieftin. ai înţeles? — Am înţeles. Ruby era copleşită de perspectiva de a rămîne "curată" timp de numai douăzeci şi patru de ore. nu? m-a întrebat. Cînd am urcat pe scara îngustă. — Trebuie să ajungi prima şi să pleci ultima. Am vorbit despre Terrence. Începuseră să cînte fără ea. despre dezintoxicare şi renunţarea la droguri şi. nu-i aşa? — Cît ai stat în închisoare? — Vreo două ore. — De unde ştii? — Pe stradă se aud tot felul de lucruri. doamnele se rugau. Oamenii străzii au propriul lor serviciu de informaţii. Ah. — Partenerul meu de celulă dorea pantofii mei. — E o neînţelegere. — Ai avut o noapte grea. Mi-a zîmbit din nou. da. În sala mare de la primul etaj. le-am auzit. A dat din cap şi a mai luat un fursec. Ruby mi-a spus: — Ai fost arestat. pentru că. cînd urcam treptele de la Naomi's. ca şi cum i-ar fi păsat. am simţit cît de lipsită de speranţă este dependenţa. puţin mai încolo. pe drum spre Naomi's. — Da. în spate. într-un fost salon de coafură de lux. Părul roşu-închis . mi-a aruncat în poală un exemplar din Post. — N-a fost chiar aşa de rău. Fiind singurul bărbat de acolo. minunat. La răsăritul soarelui. doamnele de la Naomi's cîntau.

S-a arătat politicoasă. Nu cunosc multe nume. M-am pregătit să plec. trebuia să mă arunc în lac şi să învăţ să înot. secretara urma să mă sune. ori de cîte ori mă aventuram în oraş. Dacă era soare afară. cantine şi centre unde se perindau oamenii străzii. de studentă la colegiu. Dacă se potrivea vreunul. Clinica înregistra orice pacient. Un voluntar şi-a făcut apariţia cu un sac de cartofi. aflată în apropiere de Universitatea Gallaudet Conform hărţii mele. Am stat de vorbă cu un doctor de la Clinica Capitol. i-am explicat. Mi-a promis să fie mai atentă. în adîncul lor. Gloria mi-a mulţumit şi a luat o copie a listei de nume. după Naomi's. Eram atras în cursă? Urcasem scările pentru alt motiv decît un tur al clădirii? Cum de nu observasem zîmbetul şi ochii ei. care adora capitala. Mişcările mele erau planificate. Şi mai aveam o listă cu şaptesprezece persoane evacuate. un aşezămînt privat în beneficiul celor fără adăpost. Cum putea refuza aşa ceva un avocat de bună-credinţă al săracilor? O mai făcusem şi altă dată. a fost Biserica creştină Muntele Gilead. în timpul viscolului. cum ar fi un adăpost pentru femeile fără adăpost. Megan era impresionată de povestea "Domnului" şi de efectul său purificator asupra mea. printre ele numărîndu-se DeVon Hardy şi Lontae Burton. Era sîmbătă şi mi-a promis că luni îi va cere secretarei să verifice numele de pe lista mea în fişierele de pe calculator. după nenumărate ore petrecute prin adăposturi. la ora nouă. pe nume Gloria. nu mai simţeam nevoia să mă ascund în spatele lui Mordecai. Tatăl ei era preot baptist în Maryland şi un susţinător al echipei Redskin. M-a invitat să revin la prînz. cu greu. atunci cînd am ajuns eu. Megan hotărîse să lucreze pentru săraci. printre şi în mijlocul oamenilor străzii. dar era în criză de timp. După o săptămînă de condus maşina prin zonele cele mai insalubre ale capitalei. Ochii căprui-deschis erau mari şi rotunzi şi era o plăcere să priveşti. El era un scut nepreţuit. acolo se afla cantina cea mai apropiată de intersecţia străzilor New York şi Florida. aveam multe locuri unde trebuia să mă opresc şi prea puţin timp. După ce m-am prezentat şi am reuşit. să văd ce face Ruby. dintr-o suflare. Trebuia să recunosc că eu nu mă gîndisem niciodată la săraci. pînă cu două săptamîni în urmă. într-o tunsoare nostimă. foarte atrăgătoare şi era ciudat că nu observasem asta mai repede. mi-a făcut semn spre fundul de lemn şi m-a rugat să tai ceapa. Avocaţii săracilor nu sînt diferiţi de ceilalţi oameni. Directoare era o femeie tînără. deasupra urechilor. era singură în bucătărie. unde fusese depozitul. Următoarea mea oprire de sîmbătă dimineaţă. tăia ţelină şi se plîngea de faptul că nu veniseră voluntari. mi-a spus femeia. în adolescenţă.era tăiat scurt. i-am vorbit despre cazul la care lucram şi am rostit. Nu era vorba de o vocaţie înaltă. să o conving că recomandările mele erau în regulă. dar pentru a supravieţui pe străzi. dintr-o dată. — Noi nu le cunoaştem identitatea. care. în bucătăria lui Dolly. numele celor evacuaţi împreună cu DeVon Hardy şi Lontae Burton. Doar îi hrănim. puteam sta în grădină. cîteva clipe. Pe cînd tăiam ceapa şi îmi ştergeam lacrimile de la ochi. . cu o zi înainte? Ne-am povestit fiecare viaţa. Pot deveni romantici în locuri ciudate. Aveam o listă de aproape treizeci de adăposturi. Mi s-a părut.

Nu caută nici un fel de relaţii umane. Bineînţeles. Nu ne-am simpatizat Cînd a înţeles că (a) eram avocat. Nu vor ajutor. (b) clienţii mei erau familia Burton. Avocaţii străzii trebuie să aibă răbdare. După-amiaza a fost la fel de ineficientă ca şi dimineaţa. deşi am aflat amplasarea tuturor adăposturilor din oraş. o sală de întruniri de masă. am stabilit contacte. furios. Drept justificare. nu cunoşteam regulile. pur şi simplu am ignorat-o şi m-am îndreptat spre uşă. — N-am venit aici ca să manînc! m-am răstit la el. Cum nu venisem acolo ca să manînc. îmi repeta Mordecai mereu. Sînt atît de mulţi. De doisprezece ani. — În seara asta nu trebuie să rămînă în stradă. Mi s-a permis să intru în clădire fără să mai fiu agresat. Asta i-a calmat. Ai răbdare. deşteaptă şi foarte plăcută. cu beretă roşie şi guler negru la cămaşă. ba dimpotrivă. . eu nu prea aveam cum să-i fiu de ajutor. La unsprezece. Era greu de crezut că restul de paisprezece persoane făceau parte din această categorie. În plus. am schimbat căiţi de vizită cu oameni cu care era posibil să mă reîntălnesc. Ruby. Cum mă puteau confunda cu un om al străzii? Un voluntar păzea uşa şi. în Centru comunitar. Singura spaimă din cursul dimineţii am tras-o la Coaliţia pentru Libertate. furioşi. Dar Megan avea o veste grozavă pentru mine. Mai ramîneau paisprezece persoane care parcă intraseră în pămînt. Unii dintre bărbaţii de la coadă şi-au închipuit că vreau să sar peste rind şi au început să mă înjure. nu numai că supravieţuise întrunirii de dimineaţă a asociaţiei. M-a apucat brutal de braţ — un nou act de violenţă împotriva persoanei mele. Megan avea cîteva idei. dintr-o dată. construită de o asociaţie de care nu-şi mai amintea nimeni şi transformată. Kelvin Lam rămînea singurul dintre cei evacuaţi pe care fuseserăm în stare să-l localizăm. Cu o lună mai devreme. Adevărul era că nu mai ştiam dacă nu cumva cochetează cu mine. Sînt avocatul celor fără adăpost. dintr-o dată. Fusese emoţionant şi Megan văzuse scena din spatele încăperii. Am sunat-o pe Megan şi m-am scuzat pentru prînz. locuiau sub un acoperiş şi plăteau chirie. Nu mai făcusem curte unei femei de aproape zece ani. coada începea să se formeze în faţa intrării. dar nu şi-a amintit de nici unul.Am băut ceai cu un preot catolic de la Misiunea Izbăvirii. Cei mai duri dintre oamenii străzii se aventurează. dar jurase să nu se atingă de droguri douăzeci şi patru de ore. Mi-am pierdut treizeci de minute cu el şi am plecat jurînd să-l trimit la Mordecai. la rîndul lui. ulterior. de pe lîngă Rhode Island. (c) pregăteam procesul lor şi (d) se puteau obţine daune materiale din asta. dar era ultimul lucru de care aveam nevoie. mi-a spus Megan. eram un frate cu ochii albaştri. Erau flămînzi şi. Era drăguţă. mi-a spus el. dar ei nu lasă urme. iar faptul că eram alb nu mă ajuta cu nimic. n-a fost zi în care să nu ia droguri. şi-a închipuit că sînt un măgar. un tip micuţ şi fioros. Director era pastorul Kip. A cercetat atent fiecare nume. am cunoscut multa lume. i-am explicat că mă aflam în celălalt capăt al oraşului şi că mai aveam o listă lungă de persoane cu care trebuia să mă întîlnesc. DeVon Hardy şi Lontae Burton muriseră. a început să se gîndească la bani. din cînd în cînd prin adăposturi pentru cîte o masă sau o pereche de pantofi sau o pătură.

i-am răspuns. săpun. stătuse mult sub duş. — Cum te simţi? — Nemaipomenit. veşnic gata de distracţie. i-am spus şi i-am povestit totul. unde nici ea. duminică dimineaţă. Am verificat ce face Ruby. Locuiam într-un oraş cu un milion de locuitori şi zeci de tinere frumoase. în Virginia. eram sigur că voi fi solvabil. Nu avea nici o posibilitate să găsească droguri. cel puţin deocamdată. probabil plictisită şi. de dimineaţă. către vest. Aveam debaraua plină de haine frumoase. dacă a văzut articolaşul despre mine. 28 Sîmbătă seara. Orice apariţie publică din seara aceea s-ar fi putut încheia rapid cu dureroasa întîmpinare: Hei. nici eu nu cunoşteam pe nimeni. aşa cum se spune. Am lăsat-o acolo. dar nu complet falit. Claire dorea să stea de vorbă şi. urmărind un meci de baschet al echipelor de colegiu. începînd cu Gasko şi terminînd cu eliberarea mea. Probabil acelaşi doctoraş cu sîngele fierbinte. Megan îi făcuse deja program pentru următoarele douăsprezece ore — nu avea voie să rămînă în stradă. cu instrucţiuni stricte să stea în cameră cu uşa încuiată pînă cînd mă voi întoarce după ea. am ieşit din oraş şi ne-am îndreptat spre Virginia. închizînd sonorul televizorului. făcîn-du-mă să tresar. telefonul celular din punga de plastic de lîngă pizza a început să zbîmîie. Eram tînăr. Eram mulţumit de mine. s-a luminat la faţă cînd m-a văzut şi a sărit să mă îmbrăţişeze. Ne-am îndepărtat şi mai mult de oraş şi. în micuţul orăşel Gainesville. aşa că. însingurată. Într-un centru comercial de la periferie. prima zi din martie. Singur în locuinţa mea. Participase la ambele întruniri. în ziar. am ajuns la concluzia că era singură. cu maşina mea. cu o bere şi o porţie de pizza. În pauza meciului dintre Duke şi Carolina. şi am fost îngrijorată. O voce plăcută de femeie m-ă întîmpinat cu un: — Salut. Se afla la treizeci de kilometri distanţă. care răspunsese la telefon ultima dată cînd sunasem. Claire nu citea decît ziarele de duminică. Am plecat împreună şi. Nu ieşise din cameră. şampon şi destule dulciuri ca să-i ajungă pînă în toamnă. Am plătit cu o carte de credit. poate. foarte curat. într-un mic orăşel aflat în apropiere de autostrada interstatală. ocnaşule. Era şi ea singură sîmbătă seara. nu cumva eşti tipul care a fost arestat? Te-am văzut dimineaţă. cineva i-l dăduse. Ţi-am văzut faţa zîmbitoare în ziar. singur. desigur mai puţin bogat decît cu puţină vreme în urmă. aducîndu-mă în pragul disperării. Ruby fusese de acord. Dar tu? — Bine. am găsit un motel nou. mîncase o mulţime de dulciuri şi se uita la televizor fără întrerupere. care oferea camere cu un pat cu patruzeci şi doi de dolari pe noapte. Era Claire.Ruby mă aştepta în faţa intrării de la Naomi's. nefolosite. nu eram nefericit. — Bună. ca mine? — A fost o experienţă unică. Şi poate că exista o . atrase de centrul puterii politice şi. pe parcursul povestirii. fără pic de ironie în glas. Telefonul a sunat de opt ori pînă să răspundă. Se simţea grozav. am cumpărat perie şi pastă de dinţi.

— Sînt "curată"! mi-a spus cu un zîmbet larg. Am hotărit să ne limităm deciziile la fiecare şi în parte. O pereche de vreo şaizeci de ani şi-a făcut apariţia dintr-o cameră aflată cu două uşi mai departe. familia era optimistă. de care suferea. — E vorba doar de un dosar. Era duminică şi pastorul parohiei a sosit pentru a conduce un seminar de studiu biblic. Eu îmi mai puteam permite să o ţin la motel cîteva zile şi eram gata să plătesc oricît era nevoie. politicos. Megan şi cu mine ne-am băut cafeaua şi am stabilit planul pentru următoarele douăzeci şi patru de ore. de familia celuilalt şi mi-am amintit să întreb de fratele ei. — Cît de serioase sînt acuzaţiile? m-a întrebat. rămînînd cu ochii pironiţi la meciul de baschet fără sonor şi recunoscînd în sinea mea. Ruby făcuse duş. pentru ca luni dimineaţă să o ia din nou. Eram foarte sincer. Megan urma să o ducă pe Ruby într-un motel de la periferia oraşului. Îmi plăcea ideea s-o ştiu îngrijorată. îndată ce se întorcea pe străzi. Normal că asta fusese. cînd Ruby şi-a făcut anunţul. Ne-am interesat fiecare. lîngă pizza. strălucea de curăţenie şi îşi pusese hainele curate pe care Megan i le dăduse cu o zi înainte. ca să încep căutarea lui Hector şi nu ştiam exact cît voi lipsi. Cine ştie ce-şi închipuiau.şansă să fie şi îngrijorată pentru mine. nu m-am gîndit la această posibilitate. la patru. că îmi era dor de ea. Mă aştepta. — E groaznic. şi de boala lui Hodgkin. unde Megan şi echipa ei aşteptau noutăţile. şi nu a fost un furt. nu? — Da. dar încă nu-mi găsisem destul timp. Lui Ruby îi plăcea motelul. Mike. I-am mulţumit pentru telefon şi am promis să o ţin la curent cu toate. dacă sînt condamnat pentru un delict. plătit de mine. Dar nu-mi fac griji pentru asta. dar încă nu eram pregătit să recunosc. împotriva voinţei mele. James. Au sărit să o felicite. se întîmplă automat. A ieşit afară. Începuse tratamentul. Ne-am întors în oraş şi ne-am dus la Naomi's. Femeile s-au strîns în sala mare. de fapt parcă se şi ataşase de el. Camera ei se afla la parterul motelului. Ce-ai să faci în cazul ăsta? — Ca să fiu sincer. Dar optimismul nostru era rezervat. cu uşa spre parcare. şi să o lase acolo duminică seara. — Ai putea să-ţi pierzi dreptul la practică? — Da. în lumina soarelui şi m-a îmbrăţişat. Dar urma să plec la Chicago în acea după-amiază. pentru cînturi şi rugăciuni. N-o să se întîmple nimic. i-am răspuns. Se întîmpla mereu. abia atunci ne vom pune problema ce vom face mai departe. Megan îmi spusese că bucuria cea mai mare era. . holbîndu-se la noi. nu mă gîndisem serios la pierderea licenţei de avocat Poate că merita să reflectez la subiect. pe un ton grav. — Furtul calificat se pedepseşte cu pînă la zece ani. De douăzeci şi patru de ore sînt "curată"! Ne-am îmbrăţişat din nou. Am lăsat telefonul celular jos. Megan trăia printre dependenţi şi era convinsă că Ruby ar fi putut cădea din nou în ispită. Pe lîngă rugăciune şi adoraţie. Ruby urma să suporte două întruniri AA/NA. pentru primele 24 de ore. întotdeauna.

Am acceptat. într-un colţ. mi-a spus Megan. Am plecat cît am putut mai repede. cum clienţii aveau parte de serviciile celor mai talentaţi specialişti din lume. Filiala din Chicago a firmei Drake & Sweeney avea o sută şase avocaţi. ca să beau. dar refuzau Limuzinele. Locul de la fereastră era ocupat de un tip solid. Era a treia vizită pe care o făceam la Chicago şi la fel de urît ca şi în celelalte daţi. Dar mai e mult pînă în vîrful muntelui. unde aşteptau o duzină de lifturi. tăiat ca la indieni şi împodobit cu tot felul de fîşii de piele neagră şi ţinte cromate. într-un adăpost de femei — şase luni de viaţă organizată. considerate prea extravagante. Dar. M-am strins în scaun cît am putut. Puteam mînca în biroul ei. hotărîsem că era o vină minoră. am închis ochii pentru două ore şi am încercat să nu mă gîndesc la mitocanii aşezaţi la clasa întîi. Am presupus că acesta era motivul pentru care Hector fusese trimis la Chicago — aveau destul loc pentru el acolo. astfel că ajunsesem la mijloc. învăţarea unei meserii şi dezintoxicare. Am ajuns la clădirea Associated Life puţin după şapte dimineaţa.Megan îşi mai propunea să încerce s-o convingă pe Ruby să renunţe la viaţa de vagabondaj. îmi reţinusem bilet în ultimul moment. şi mi-ăm găsit un loc avantajos la o masă. de vreo optsprezece ani. eram în impas. după trei ceşti de Cafea. Către şapte şi jumătate. Era înnorat şi ceaţă şi se simţea vîntul tăios dinspre lacul Michigan. Megan m-a invitat să mă întorc la prînz. un taxi m-a dus pînă în faţa unui hotel ieftin din centru. cu genunchii cît mingile de baschet. ca să mă ascund după el. dacă mă întorceam în capitală. iar lîngă culoar stătea un tînăr puturos. nici nu se plîngeau de aceste obrăznicii. Îi străluceau ochii şi parca mă îmbia să accept. aveau impresia că li se cuvine. cu părul negru ca abanosul. şi un ziar. în cursa de Chicago. — Cele douăzeci şi patru de ore sînt un pas important. fără consecinţe. unde stăteam şi eu în alte vremuri. fiind cea mai importantă după Washington şi New York. apoi o perioadă de tranziţie. în imensul hol de la parter. numai noi doi. a unei firme prospere de investiţii imobiliare din Chicago. cu optsprezece avocaţi. holul se umpluse de funcţionari preocupaţi. Scările rulante erau . Sofia nu reuşise să afle adresa noii reşedinţe a familiei Palma. mai mulţi decît la Washington. Cîteva scări rulante duceau pînă la al doilea şi al treilea nivel. Era mult de muncă. spaima tuturor. Călătoria încălca grav prevederile cauţiunii — nu trebuia să părăsesc Districtul fără permisiunea Judecătorului. Locul meu. pe atunci mă aflam la început de carieră. în ziua de luni. era la grămadă cu ceilalţi. Avocaţii de la Drake & Sweeney zburau întotdeauna cu clasa întîi. mîncau în restaurante de lux. Toate cheltuielile de călătorie erau suportate de clienţi şi. Dacă nu-l găseam pe Hector la sediul firmei Drake & Sweeney. Stăteau în hoteluri de patru stele. De la aeroportul O'Hare. Primul popas trebuia să fie un centru de dezintoxicare. Secţia de imobiliare era disproporţionat de mare. La opt. ca să discutăm subiecte importante. împreună cu Mordecai. de către Drake & Sweeney. Mi-am cumpărat cafea. Îmi aminteam vag despre preluarea. cu cîtva timp înainte. eram ca drogat şi mă aşteptam ca omul meu să-şi facă apariţia din moment în moment.

cu căştile pe urechi. m-am dus. mi s-a adresat femeia. la rîndul meu. privind în jur după toalete. mituit cu mai mulţi bani şi. îndoit de la mijloc. Ruby supravieţuise acelei nopţi. m-am încuiat într-o cabină şi am aşteptat. La opt şi jumătate. dar am senzaţia că mi se face rău de la stomac. L-am sunat pe Mordecai. era puţin probabil ca femeia să-şi mai facă griji în privinţa mea. Cartea internă de telefoane. privind splendida panoramă a lacului. filiala din Chicago avea trei parteneri în secţia de imobiliare. de pe birouri. aşa că nu trezeam suspiciuni. Nici n-a terminat ce avea de spus şi am şi pornit într-acolo. am îngăimat. Am strins din dinţi. Priveam pe furiş în toate părţile — după numele de pe uşi. cred că am convins-o că eram pe punctul de a vomita pe biroul ei. M-am încruntat şi am încercat să par cît mai disperat cu putinţă. Am urcat cu grupurile sosite la ora nouă pînă la etajul 51 şi. în direcţia opusă recepţiei. covoare scumpe. — Da. — Mulţumesc. a sărit în picioare şi mi-a arătat imediat încotro să merg. am ieşit din toaletă şi am pornit de-a lungul holului. Cu pasul cît puteam de normal. Pot să merg la toaleta dumneavoastră? Mă ţineam de stomac şi îmi îndoiam genunchii. trecuseră patruzeci şi opt de ore şi urmau şi altele. Bănuiala mea se dovedea exactă. Mă convinsesem că era Hector şi m-am hotărît să nu-mi forţez norocul. — Vedeţi acolo. pe dreapta. prea răvăşit ca să-i mai spun ceva. După colţ. ameninţat. unde putea fi urmărit. Hector Palma a intrat în hol prin poarta de sud a clădirii. Cred ca e de la mîncare. am o programare la ora nouă la Dick Heile. secretare. arăta că toţi trei îşi aveau birourile la etajul 51. După zece minute. fusese transferat de la Washington în mijlocul nopţii şi trimis într-un birou din Chicago. avocaţi. Eram îmbrăcat ca orice avocat angajat la o mare firmă. toţi înfofoliţi în haine groase şi semănînd remarcabil de bine între ei. — Să vă ajut cu ceva? m-a întrebat ea. lemn de alun. către secretarele prea ocupate ca să-şi mai ridice privirile. zece ore. M-am îndreptat fără grabă spre recepţionistă. De la etajul al doilea al holului. în aşteptarea liftului. aflată în hol. Nu se vedea nici una. am tras aer în piept şi i-am spus: — Da. becuri încastrate în perete. vă rog. păşind grăbit alături de mulţimea de navetişti. m-am trezit în faţa unei imagini familiare — marmură. spre o altă scară rulantă şi am sărit cîteva trepte. să-i relatez ce descoperisem. ca şi cum aş fi fost gata să explodez în orice moment. zîmbindu-mi plină de amabilitate. De pe primul birou gol întîlnit în cale. am sunat-o pe Megan. s-a îndreptat direct spre scara rulantă. Conform rapoartelor din anul anterior ale firmei Drake & Sweeney. dacă era nevoie. între două telefoane. Zîmbetul de pe faţă i-a dispărut.înţesate de sute de directori executivi. Trecîndu-şi mîna prin părul răvăşit de vînt. ca şi cum aş fi avat probleme importante de rezolvat. după colţ. Am clătinat din cap. La cît de des avea de răspuns la telefon. m-am strecurat în toaleta pentru bărbaţi. am luat nişte hîrtii prinse cu o capsă şi am început să mîzgălesc ceva pe ele. Femeia vorbea la telefon. Ştiam unde se află şi ştiam că nu va pleca de acolo în următoarele opt. către tinerii avocaţi care vorbeau la telefon cu uşile întredeschise sau dactilografele care notau . ieşind din lift. alamă. Am ales la întîmplare un nume: Dick Heile. L-am zărit dînd colţul.

— Ei. aşa cum trebuia. Hector îşi stringea între degete baza nasului. se va afla. Hector clătină din cap. Dacă fugi iar. Hector? Era tînăra mamă care s-a luptat cu poliţiştii. Acum sînt avocat al străzii. de parcă era ameninţat cu pistolul. — Sigur că ai putea. Aşa s-a şi întîmplat. Pîriţii vor fi RiverOaks. Noi nu le ofeream decît firimituri. La o sută de metri deasupra străzii. — Dacă îmi dai raportul. i-am răspuns. — Ce te face să crezi că am raportul? — Pentru că eşti prea deştept ca să nu-l fi copiat. izolat de contactul cu persoanele importante. Am restul dosarului şi el va fi curînd făcut public. ferindu-şi privirea. mi-a răspuns. însă. Acum vreau raportul. Nu poţi . Ştia şi el asta. cu ambele palme în sus. era doar o amintire neplăcută. Nu spunea asta numai pentru mine. Din moment ce cunoştea adevărul despre evacuare. De asta sînt eu aici. — Mîine intentăm proces. Depoziţia lui ar fi distrus firma Drake & Sweeney şi cariera lui ar fi luat sfîrşit. Dar n-ai s-o faci. am continuat. Ştiai că Chance va scoate originalul. cum e la Chicago? l-am întrebat. L-am văzut prin uşa deschisă pe jumătate şi am intrat imediat. ştiu de toate şi sînt şmecher. — Îţi aminteşti de Lontae. culmea. pentru că ştiai că femeia îi plătea chirie lui Gantry. Vorbisem cu Mordecai despre acest curs al evenimentelor. Acum. Vreau o copie a raportului. Hector. vor intra pe rol şi ceilalţi oameni evacuaţi. cînd îi vom găsi pe toţi. Şi nu te voi chema ca martor decît dacă voi fi forţat să o fac. E uşor de demonstrat că raportul a fost introdus în dosar şi apoi scos. aşezîndu-mă pe marginea biroului lui. — Eu lucrez. — Ţi-aş putea pune aceeaşi întrebare. cînd ai evacuat pe toată lumea. i-am spus. — Bună.după dictare. scărpinîndu-se în cap. închizînd-o în urma mea. Nici vorbă de arme sau de un atac. — Cine sînt reclamanţii — Lontae Burton şi familia ei. — Cum m-ai găsit? m-a întrebat. într-un fel sau altul. Ai notat totul în raport — cel din data de 27 ianuarie. Mai tîrziu. înghesuit în cămăruţa asta amărită. Nu trebuie să te prăbuşeşti împreună cu el. ca să-şi apere spatele. Hector a tresărit violent. — Nu mai fug. — A fost foarte uşor. pentru că n-o să ţină. fără ferestre. pentru că ştiai că Braden Chance îl va scoate de acolo la un moment dat. Ai făcut aşa. — Ce faci aici? m-a întrebat el. nu-i aşa. Cît de familiar îmi era totul! Hector avea biroul său personal — o cameră micuţă. mi-a zîmbit. mi-a spus el. Hector. — Aş putea să mint. nu voi spune de unde o am. TAG şi Drake & Sweeney. Cu ochii închişi. Nu mai ai unde să te ascunzi. Hector fusese descoperit de singurul om de care fugea. — Şi unde am să ajung? — Nicăieri. să ştii. — Ce naiba! mi-a strigat el. Nu mai ai unde. Palmele i-au căzut pe masă şi. Hector. Ai văzut ce s-a întîmplat şi te-ai simţit vinovat. fără nume vizibil. iar am să te găsesc. şi ai avut grijă să indexezi raportul în dosar. — Ce naiba? a repetat el. la un moment dat. nevenindu-i să-şi creadă ochilor. era obligat să depună mărturie.

Raportul era scris în formatul tipic al firmei Drake & Sweeney. Te rog să mă protejezi.30. În ziua aceea. — Vin într-o clipă. — Trebuie să plec. nu reuşiserăm să găsim paznicul. pe Grand Avenue. Hector mi-a dat un plic. — Vă aşteaptă domnul Peck. Ar fi fost nevoie de curaj. ajunsese la 9. cînd am trecut prin hol. cu codul clientului.C. O să mă dea afară. lîngă fîntîna din faţa clădirii. Depozitul . mi-a zis. Ghemuit pe bancheta din spate. — Da? a rostit el şi secretara a intrat în încăpere. i-am spus. era omul care îmi strecurase lista celor evacuaţi şi cheile cu care să pot fura dosarul. Am uitat de mîncare. cu gulerul hainei ridicat peste urechi. de la firma de pază şi protecţie Rock Creek.nega că l-ai scris. ascuns în Chicago. — Te aştept. Pe cînd aşteptam la coadă să luăm cîte un sandviş. măsurîndu-mă din cap pînă în picoare. m-a anunţat Hector. în dosar nu era menţionat numele lui. Nu vei face decît să înrăutăţeşti lucrurile. — Am patru copii. una după alta. Hector era prea cinstit ca să mintă. numărul dosarului şi data scrise cu caractere mici. pînă am ajuns într-un magazin evreiesc de delicatese. în Washington D. avem mărturia celor evacuaţi. De la fîntînă am luat-o spre vest. — N-are rost să minţi. mi-a răspuns el. în colţul din stînga jos al paginii. Mă ocup eu de asta. Am luat plicul şi eram pe punctul de a spune ceva. La urma urmelor. Avea suflet şi conştiinţă şi nu putea fi fericit aşa. Am străbătut pe jos cele patru străzi care mă despărţeau de hotel. înţelegi? — Poate.. — Chance le-a spus adevărul? l-am întrebat. lăsînd-o deschisă. dar le vei trînti un proces pe cinste. Ne-a speriat pe amîndoi. Primea loviturile în plin. ca să scape de mine. i-a răspuns Hector şi femeia s-a retras încet spre uşă. Pe urmă. în spatele unui şofer pe jumătate adormit. i-am spus. În plus. iar Chance e un laş.. Acum mă simt mult mai bine. în faţa unui juriu format numai din negri. Îi dam iar în judecată şi nu-ţi iau nici un ban. Vor fi nişte martori grozavi. l-a anunţat. Mă îndoiesc. cînd el a făcut cîţiva paşi în spate şi s-a pierdut în mulţime. L-am zărit strecurîndu-se pe uşă afară şi plecînd mai departe. Hector se dusese la depozit însoţit de un paznic înarmat. fugind de trecutul lui. — Mă bucur. am vorbit şi cu paznicul care te-a însoţit pe 27 ianuarie. aproape fugind. — Mulţumesc. — Ne întîlnim la prînz. I-am făcut cu ochiul funcţionarei. — Nu ştiu. mi-a răspuns ea.15 dimineaţa şi plecase la 12. conversaţia ne dusese înapoi în timp. am plătit camera şi mi-am aruncat bagajele într-un taxi. cu portierele încuiate. S-a auzit o bătaie în uşă. pe nume Jeff Mackle. — Nu plec fără o copie a raportului. ajunsese în corzi. Era datat 27 ianuarie — de la Hector Palma către Braden Chance. cu privire la evacuarea RiverOaks/TAG din depozitul aflat în proprietatea acestora pe strada Florida. îl concepuse Hector la calculator. De fapt. mi-am dat seama ca nimeni pe lume nu are de unde sa ştie unde mă aflu în acel moment Am deschis plicul.

probabil din plastic şi goale pe dinăuntru. netencuite. toate asamblate în grabă din placaj şi BCA. Johnny era singurul ei om de contact. în umbră. Uşile erau identice. le spusese şi le auzise. La început. Nu avea idee cine e proprietarul clădirii. în dosarele din Centrul legal de pe strada 14. O tînără mamă a răspuns la bătaia lui în uşă. Locuia acolo de trei luni şi nu putea pleca. Dar mai era anexată încă o pagină. cam în acelaşi timp. a găsit gunoi. cineva scrisese în grabă: Primit de la Lontae Burton. Îl închiriase de la un bărbat pe nume Johnny. Nimic în scris. o copie a chitanţei. realizate cu aceleaşi materiale de construcţie. sau dacă eram atacat şi mi-l fura cineva. omul nu a mai spus nimic. La vederea paznicului înarmat. pentru că nu avea unde. doream ca o copie să fie pusă bine. Nu e bine să vii cu frînghia în casa spînzu-ratului.avea trei etaje şi. ţinea în braţe un copil şi alţi trei se strîngeau pe lîngă ea. Hector l-a întrebat care era chiria pentru acele apartamente şi Herman i-a răspuns că nu exista chirie. copia era ştearsă. Hector i-a spus să-şi împacheteze lucrurile şi să fie gata de mutare. Hector a încercat să insiste. Hector urcase la etajul al doilea. Raportul era o descriere exactă a lucrurilor pe care Hector le văzuse. însă curind după aceea a trecut la atac. care venea în jurul datei de 15 ale lunii să ia o sută de dolari. cu oarecare efort pentru o imagine ordonată. căci şoferul de taxi a ridicat brusc capul şi m-a privit. Era apartamentul ei. prin oglinda retrovizoare. Hector a informat-o că reprezintă un birou de avocatură. pe cei adăpostiţi la etajul întîi. la parter. 100 dolari chirie. Dacă se prăbuşea avionul. stătea acolo ilegal. cu mîner şi zăvor. cu greşeli de ortografie. Scrisul părea grăbit. probabil că îşi spusese. care părea nelocuit. Femeia şi-a scos poşeta de sub pat şi i-a dat o bucăţică de hîrtie — bandă de marcaj de la casieria băcăniei. Raportul avea două pagini. după ce îi văzuse. iar Herman nu avea chef de vorbă. în uniformă. Fiecare apartament avea cam aceeaşi suprafaţă. lui Hector nu i s-a permis să intre în nici unul din ele. prin fax. dar dovada era uimitoare. descoperise unsprezece apartamente improvizate. . Nu se aduseseră îmbunătăţiri recente. mai întîi. Baia era foarte uzată şi murdară. El nu era decît un umil asistent. La etajul al treilea. A întrebat-o dacă avea vreo dovadă că plătea chirie. abia lizibilă. Pe spatele ei. Cred că am scos nişte sunete ciudate. 15 ianuarie. La capătul de vest al clădirii. o copiase şi pusese originalul în raport. haine vechi şi resturile unui foc aprins de cineva cu multe luni mai înainte. Lucra douăzeci de ore pe săptămînă într-o băcănie. i-am transmis totul lui Mordecai. Hector o luase de la Lontae. Nu existau concluzii sau avertismente pentru şefii lui. De la Aeroportul O'Hare. Plînsul unui copil l-a adus pe Hector în faţa unei uşi şi l-a rugat pe paznic să rămînă mai în spate. au găsit zece apartamente de formă identică. Clădirea urma să fie dărîmată peste zece zile. nu era treaba lui să-şi dea cu părerea sau să vină cu sfaturi sau să se pună în calea unei afaceri. Hector a întîlnit un bărbat care s-a prezentat drept Herman. că depozitul fusese vîndut şi că va trebui să evacueze clădirea în cîteva zile. dar evident construite de aceeaşi persoană. În partea de est a clădirii. din material sintetic uşor. Asta a scos-o din minţi. femeia a spus că stă acolo ilegal.

Se numea Wilma Phelan — o asistentă socială cunoscută de Mordecai. ceilalţi 10% intrau în fondurile fundaţiei. care trebuia (a) să fie dat definitiv afară din barou. Cursa mea a ajuns la Aeroporul Naţional la timp. Centrul putea păstra jumătate. prin care eram acuzat de comportament lipsit de etică. a adăugat şi a dispărut într-un grup de studenţi. unul cu mult apetit pentru detalii. Din acel moment. închis. Air Arena din Landover. Deşi descurajat şi dispreţuit. ceea ce adusese Centrului impresionanta sumă netă de zece mii de dolari. Trustul Cohen era prost organizat din punct de vedere financiar.29 Cum nu ştiam nimic despre tatăl lui Lontae şi probabil că nu ştia nimeni altcineva. Luni dimineaţă. mi-a explicat el. a scos un plic gros. Din onorariul estimativ de 20%. din buzunarul de la haină. spre deosebire de procentul standard de o treime. lovită de un autobuz local. (b) suspendat pe mai mulţi ani sau (c) să fie avertizat public. mă întîlneam cu Mordecai în faţa intrării de est a U. la şase şi douăzeci de minute şi. rezolvată discret. Era o problemă de rutină. în cazul în care obţineam ceva bani. Mi-a dat un bilet şi. În cel de-al doilea fusese implicată o femeie fără adăpost. să primească şi ea o mică sumă. Centrul putea accepta cazuri de rănire sau omor din culpa cu eventualitatea obţinerii de daune. Ne vedem la locurile noastre. Surpriza s-a produs la şapte şi treizeci şi cinci de minute — la meciul dintre Georgetown şi Syracuse. — A sosit astăzi. înregistrată la Curtea de Apel. Prietenii mei de la Drake & Sweeney nu se dădeau în lături de la nimic. pe adresa Centrului. dar puteau fi rezumate într-un singur paragraf concret. eram pregătiţi pentru un proces. iar asta şi din cauza că mama ei şi toate celelalte odrasle se aflau în spatele gratiilor. Cum dosarul tot nu . Eram un băiat rău.S. Judecătorul era prieten cu Mordecai. ştiind cu exactitate ce era în plic. Era o plîngere oficială. după cum se vedea. în timp ce eu mă aflam la Chicago. Petiţia a fost aprobată în cîteva minute şi noi ne-am cîştigat un client. Mordecai reuşise să facă rost de două bilete. Fără prea mare convingere. Încălcasem regula confidenţialităţii. Unii avocaţi pledanţi luau în mod obişnuit 40%. în atenţia mea. treizeci de minute mai tîrziu. Mordecai s-a prezentat în faţa unui judecător al tribunalului pentru probleme familiale şi a solicitat să fie numit un garant temporar pentru bunurile lui Lontae şi ale fiecăruia dintre copiii ei. Daunele fuseseră stabilite la o sută de mii de dolari. Era de la baroul din Washington. dar avea reguli şi prevederi clare pentru toate aspectele legate de funcţionarea unui centru legal nonprofit. Acuzaţiile continuau pe trei pagini. din cauza unui juriu potrivnic. din care cumpărase telefoane noi şi computere. Pe primul îl pierduse. Rolul ei în litigiu urma să fie minor şi s-a convenit ca. am luat hotărirea tactică de a evita familia şi de a desemna un garant care să ne fie client. Mordecai avusese două cazuri de acest fel. Leonard Cohen fusese avocat şi. Dar onorariul acceptat era de 20% din suma obţinută. În paisprezece ani. trimis recomandat. Am desfăcut plicul şi am găsit un loc suficient de luminat pentru a putea citi. judecătorul aprobase contractul nostru pentru procentul de 20%. printre alţi aproape douăzeci de mii de suporteri. Furasem un dosar.

Mi-a aruncat o privire normală la auzul acelor cuvinte şi a luat cartea de vizită fără nici un comentariu. Ne-am sfătuit rapid şi am ajuns la concluzia că era mai bine să vorbesc eu cu el. Ceea ce nu ştiau ei era că. ancheta şi toate procedurile legate de ea treceau pe primul plan. tînăr. înainte ca Mordecai să-l descopere. Voiau să mă distrugă. Mackle era un tip masiv. aşa cum îmi imaginam că ar fi făcut un detectiv de la omucideri. dar baschetul nu era. Normal. era o uşurare să ţin acele hîrtii în mînă. nu mai aveau ce să-mi facă. Avea un gît ca de taur şi bicepşi enormi. cerîndu-le daune de zece milioane pentru uciderea din culpă a membrilor familiei Burton. Sofia aflase toate amănuntele. făcîndu-i fetei cu ochiul. I-am spus. formulare. După evaluările mele. aveam plăcerea de a-i da în judecată. Jeff Makle era colaborator la firma de pază şi protecţie Rock Creek. în acel moment. Mi-a prezentat condoleanţe. deci. pe cînd încerca să flirteze cu o plasatoare drăguţă de la Poarta D. gras sau slab. Ce m-aş fi făcut dacă îmi ridicau licenţa? Dar. — Pot să vă pun cîteva întrebări? am continuat. — Domnule Mackle. problema era urgentă şi. oarecare. avocat.apăruse. A înţepenit instantaneu şi. Eram şocat şi m-am sprijinit de un perete ca să-mi revin şi să pot gîndi la rece. sînt Michael Brock. conversaţia s-a încheiat din acel moment. care se plimbau prin clădire. — Puteţi să le puneţi. Sofia nici nu avea aşa ceva şi nu era nici o deosebire. nu mă gîndisem niciodată serios să-mi schimb profesia. — Aţi lucrat vreodată pentru Drake & Sweeney. cu zece ani înainte. Cărţile fuseseră date pe faţă şi se trăsese linie dedesubt. . la urma urmelor. Îi întrerupsesem flirtul cu tînăra de la ghişeu. pe care eu o verificasem de două ori. Aveam dovada că lucrurile nu stăteau deloc aşa. mă gîndeam la o acţiune din partea baroului. Dar mi-am imaginat că arestarea mea îi va mai linişti o vreme. Nu ştiam dacă era bătrin. O firmă mare joacă foarte dur. Urmau note. pieptul plin şi bombat. nu iartă — înţelegeam prea bine. practic. cînd aveau loc meciuri. S-ar putea ca eu să nu răspund. Ne-am plimbat pe culoare şi am trecut prin porţile de acces în tribune. cam o sută la număr. Mordecai mă aştepta lîngă poarta de intrare în tribună. la ora nouă. Ţinînd o carte de vizită în mînă. De cînd începusem facultatea. ce cuprindea petiţia baroului. mă şi temeam. în dimineaţa următoare. Meciul promitea să fie tensionat şi interesant. urmărind meciul pe gratis şi uitîndu-se după studente. — I-aţi ajutat vreodată să facă evacuări? Lovisem un nerv sensibil. Ne aşteptam să fie unul dintre detectivii în uniformă. pînă aproape de pauză. Într-un fel. iar seara lucra la arenă. alb. pe scurt. Aş fi fost nerealist dacă nu m-aş fi gîndit că firma va căuta să recupereze dosarul pe orice cale. alb. a zis el. m-am îndreptat calm spre el şi m-am prezentat. cam de vîrsta mea. Totuşi. negru. alte documente la care nici nu m-am uitat. principala noastră preocupare. dar toţi detectivii aveau ecusoane cu numele lor înscrise pe buzunarul stîng al cămăşii. o importantă firmă de avocatură din District? — Poate. Terminaseră cu mandatele şi scrisorile recomandate. chiar în cursul acelei zile.

Clienţii noştri nu ar fi locuit într-o maşină. Orice cale de acces îmi era închisă. Răspunsul a fost negativ. La opt şi un sfert. Mackle era de nepătruns. putea oricînd să lase lat un amărît de avocat al străzii. uitîndu-se în altă parte. Era o splendidă teorie a responsabilităţilor. mi-a răspuns. Înregistrarea plîngerii a fost scurtă şi la obiect. nici un răspuns. care devenea şi mai interesantă datorită simplităţii ei. Nu intenţionam să forţez nota. Motelul era nou şi se afla la capătul de nord al cartierului Bethesda. tot va trebui să răspundeţi la întrebările mele. dacă nu locuiau într-o maşină. Le-am mulţumit însoţitorilor mei şi am plecat. Megan era de părere că femeia ar trebui să să întoarcă acasă. conform instrucţiunilor pe care mi le dăduse Megan. Era blocat. Marţi dimineaţă. Suferisem destule răni în ultimele două săptămîni. Am bătut iar şi iar şi am încercat minerul. dădea în judecată RiverOaks. Fălcile îi zvîcneau. cu maxilarele strînse şi ochii mijiţi. Pe drum. Fata de la ghişeul de bilete era preocupată de unghiile ei. după trei nopţi. firma îl ameninţase pe patronul lui. nu părea să fi fost folosit în acea noapte. Camera era pustie. ca s-o alertez şi m-am chinuit să intru în oraş o dată cu alt milion de călători. toţi trei. Şi n-ar fi murit. Daca intenţiona să renunţe la droguri. Orice juriu din ţară putea urmări derularea faptelor. conexiunea cauzală era evidentă. Nici un răspuns. — S înteţi sigur? — Sigur. Cineva de la Drake & Sweeney îl vizitase deja pe domnul Mackle. testul adevărat urma să se petreacă în stradă. — Nu aţi ajutat firma să efectueze o evacuare dintr-un depozit plin de locatari ilegali. Am sunat-o pe Megan. Costa tot patruzeci de dolari pe noapte şi. genul care sărea iute la bătaie. Femeia a chemat un paznic şi am plecat.. Directoarei nu i-a plăcut ideea ca motelul ei să fie folosit pentru dezintoxicarea unui consumator de crack. am bătut la uşa camerei ei de la etajul al doilea. Patul fusese făcut cu grijă. mai degrabă. Camera 220. Din nou. A fost chemată directoarea adjunctă şi eu am reuşit să o conving că era vorba de o urgenţă. Am alergat la recepţie şi l-am rugat pe tipul de acolo să dea un telefon în cameră. pentru conspiraţie în comiterea unei evacuări ilegale. nu-mi mai puteam permite să achit terapia cu uşile închise pentru Ruby. efecte ale accidentului de maşină. Răspunsul e nu. În orice caz. Drake & Sweeney şi TAG. am sunat la birou şi am întrebat-o pe Sofia dacă nu o văzuse pe Ruby.— Nu cred. iar din lucrurile ei nu mai rămăsese nimic. Tipul era un necioplit. Nu se raportase nimic neobişnuit. Motelul se afla la cel puţin cincisprezece kilometri de biroul nostru. la şapte şi jumătate. dar tot nu spunea nimic. dacă n-ar fi fost aruncaţi afară din locuinţa lor. Nimeni nu plecase de acolo. blocat în trafic. Logica era simplă. garant pentru bunurile lui Lontae Burton şi ale copiilor ei. le-am explicat planurile noastre pentru Ruby şi de ce camera nu era trecută pe numele ei. i-am spus. pe 4 februarie? A clătinat din cap. Wilma Phelan. Nici un obiect nu era nelalocul lui. Am urmărit zece minute din repriza a doua a meciului şi am plecat de acolo cu spasme dorsale. — Mai devreme sau mai tîrziu. Inc. spre cameră. Sau. .

Marţi. Ne aştepta în faţa biroului grefierului şi i-am dat o copie a plîngerii noastre. Puseseră chiar la punct o strategie. Mă mai putea costa dreptul de a practica avocatura. Ne gîndiserăm. cultul marilor avocaţi care nu greşesc. Nu era o strategie potrivită. prin care renunţam la procesul Burton. Drake & Sweeney i-ar fi cerut imediat judecătorului să-mi solicite depunerea dosarului. aşteptam un an să se liniştească spiritele şi apoi strecuram cazul vreunui coleg din cealaltă parte a oraşului. Şi el fusese evacuat ilegal. ne puteam pune de acord. în trecere. Pentru a mă proteja. dar moartea lui nu putea fi considerată previzibilă. pentru că acolo se cîştigau atîţia bani. putea fi exclusă. Mordecai a semnat plîngerile şi am plecat împreună la tribunal. era reporter la Post. Îmi imaginam că Braden Chance se ascundea. deşi bănuiam că firma nu avea habar cît de grav era. ceea ce era de prevăzut. Cunoşteam ce nebunie însemna să fii considerat rău. în orice sens. Mai mult. era gata să renunţe complet la acţiune. fusese ucis. pentru moartea "Domnului". Ideea de a se confrunta cu un juriu districtual i-ar fi înspăimîntat. De la situaţia penibilă de început. dar neoficial. El conducea maşina. rugîndu-se cu disperare să treacă peste acest moment Dar şi eu făcusem un lucru rău. Lucruri grave li se întîmplau celor care trăiau în stradă. încredere. Mordecai Green ar fi avut satisfacţia de a prezenta cazul Burton în faţa unui juriu prietenos. la care eram bucuroşi să-i răspundem. L-am lăsat pe "Domnul" să se odihnească în pace. în cursul acelor evenimente. pentru ca apoi să ne pună cîteva întrebări. Expunerea publică ar fi constituit o umilire pentru Drake & Sweeney. A citit-o în timp ce Mordecai completa originalul. Faptul că luase ostatici şi că. Exista şi sentimentul de vinovăţie. ca şi dorinţa corespunzătoare de a-ţi arăta compasiunea faţă de cei mai puţin norocoşi. vinovaţii trebuiau să plătească pentru suferinţele produse. şi la un proces separat. încă mai gîndeam ca un avocat de la Drake & Sweeney.Neglijenţa şi/sau actele intenţionate ale pîrîţilor le cauzaseră moartea. mai ales mamelor singure cu copii mici. ridicată pe credibilitate. Eu le cunoşteam concepţiile. Tragedia familiei Burton devenea rapid o problemă politică şi socială . Tim Claussen. servicii de calitate. era o situaţie la care nu doream să mă gîndesc. ar fi ajuns să caute cu disperare cai de a-şi reduce pierderile. Cazul Burton nu avea cum să ajungă vreodată la tribunal. negociam un armistiţiu cu Drake & Sweeney. solicitîndu-le sume foarte mari drept daune. Drake & Sweeney făcuse un lucru rău. Dacă nu. Dacă erau scoşi afară din case pe nedrept. Vorbisem de cîteva ori despre asta. orice dovadă decurgînd din elementele cuprinse în dosarul furat. nu reprezenta o derulare de evenimente care să poată convinge un juriu. cu cît ne apropiam mai mult. aşa că am renunţat la ea imediat. personalitatea. cu atît părea mai greu în mîinile mele. iar eu reciteam textul. firmă cu imense mîndrii şi orgolii. pentru ca numele meu să rămînă nepătat. în spatele uşilor încuiate. ca un laş. Poate că. iar asta însemna o recunoaştere a vinovăţiei. Iar firma ar fi avut satisfacţia de a împinge pînă la limită cazul meu de furt calificat. coleg de colegiu cu Abraham. Judecătorul putea să mă oblige să o fac. Negocierile erau cheia succesului. definitiv. într-un punct anume. am revizuit împreună cu Mordecai proiectul final al plîngerii şi el m-a întrebat încă o dată dacă vreau să merg mai departe.

dar se cam uzaseră. de unul singur. Claussen — un tip dur. fără să-mi fie teamă că aş putea fi împuşcat. să mă umilească. Îmi ascultam clienţii răbdător. Îmi mai lipsea o pereche de ochelari cu rama de baga şi aş fi fost prototipul perfect al avocatului public. caustic. Îl şi vedeam pe Rafter. Dar nu puteam uita de Ruby Simon. care se profila la orizont. îmi lăsasem barbă de mai bine de o săptămînă. ştiam cum se joaca acest joc. să mă forţeze să scot la lumină dosarul şi să fac tot ce doreau ei. părul îmi cădea uşor peste urechi şi începusem să arăt primele semne de neglijenţă. inevitabil. cu televizor şi duş.în District. Ideea de a arunca întreaga responsabilitate pe umerii unui grup de avocaţi albi şi bogaţi făcea senzaţie. ca să o ia din nou prin oraş. . căzînd de acord la masa de şedinţe că. şi nu numai atît. Nu mă deranja deloc să-l ajut pe reporter. cu banda lui de specialişti în litigii cu tot. Atacarea firmei Drake & Sweeney prin presă nu mă deranja deloc. Am uitat de bătălia cu Drake & Sweeney. din păcate. fără să mă gîndesc că sînt alb. Consiliul municipal dădea vina pe primar. alţii citeau ziarul. Nu că le-ar fi păsat clienţilor mei. era perfect normal să alerteze mijloacele de informare în legătură cu arestarea mea. unii aproape aţipiseră. Firma stabilise regulile. asta părea mai uşor. consiliul şi întregul oraş. Vina era aruncată dintr-o parte în alta. Ei aveau nevoie de cineva care să-i asculte. Nu eram îngrijorat pentru siguranţa ei. să leg fiecare nou client de persoana ei. L-am strigat pe primul dintre ei. într-un fel. şi asta era treaba mea. cravata stătea uşor slăbită. Unii membri de dreapta din Cameră cîntăriseră problemă suficient pentru a-l acuza pe primar. pentru că ştiam ce am de făcut. deşi. Mi-a deschis camera de primiri şi mi-a dat o listă cu numele a treisprezece potenţiali clienţi. Pantalonii kaki erau şifonaţi şi haina albastră mototolită. Trebuia să mă simt penibil. să mă facă să regret. Dar de ce să fi părăsit o cameră curată de motel. avea şi el programul lui. Ernie. cu o săptămînă mai înainte. Pantofii Nike arătau încă bine. omul cu cheile. cînd suflase unui reporter că fusesem arestat. Am reuşit. aşezaţi pe podeaua din hol. Fiecare şef de departament din oraş blama pe altcineva. Am uitat de Claire. Le cunoşteam mentalitatea. supravieţuise în stradă mult mai mult decît aş fi putut eu să o fac. dar şi Congresul. Am uitat chiar şi de Hector Palma şi excursia mea la Chicago. Lista a crescut pînă la şaptesprezece şi mi-am petrecut patru ore dînd sfaturi. era nemulţumit de întîrzierea mea. da. Începusem să arăt aşa cum cerea rolul. în căutarea maşinii ei abandonate? Era dependenta de droguri. care acuza consiliul. Intrasem în clădire cu cîteva minute mai înainte. dar să le dea şi o fotografie drăgălaşă a delincventului. cu viteză ameţitoare. două ore mai tîrziu. Drogul era un magnet care o trăgea înapoi în stradă. dar eficient. obosit de atîţia ani de jurnalism — nu reuşea să-şi domolească entuziasmul. Îl aşteptasem pe Ernie în hol. Clienţii stăteau răbdători. acesta era adevărul simplu. 30 Primire de clienţi la CCNV. Eram uimit cit de multe realizasem într-o săptămînă.

şi era adevărat. dar de ambele părţi. Eu m-am mutat în altă parte. Am început divorţul. dacă ar fi avut . Barba. cu afaceri. i-am spus. mi-a zis. A comandat două beri Heineken pe care le-am sorbit în mulţime. Aşa te îmbraci acum pentru muncă? — De cele mai multe ori. Cravată scumpă. dar nu mi-a găsit noul număr de telefon. pentru a-mi cerceta noua imagine. Eram de acord cu Danny O's. cu un amestec de umor şi sarcasm în proporţii egale. din păcate. unde ne-am putea întîlni pentru cină? Plătea el. Se afla în oraş. deşi asta se întîmpla cam o dată pe an. Warner era singur de trei ani. era tipic. îi durea sufletul din cauza unui nou divorţ. căderea mea de pe scara socială îi întristase. Rutina ultimelor ore ale după-amiezii a fost întreruptă de un telefon de la fratele meu mai mare. trei nopţi la rînd. Înainte de a-mi strînge mîna sau de a mă îmbrăţişa. Aveam şi eu o debara plină cu asemenea lucruri. pentru că o mare parte din această conversaţie. În timpul divorţului se vorbise despre adulter. dacă nu chiar toată. mai ales dacă existau motive scandaloase pentru divorţ. decît cu o lună în urmă. Costum de comandă. Sufereau acolo. mi-a promis el. Warner. în Memphis. — Şi tu la fel. i-am răspuns. Nu doream să mă întîlnesc cu Warner. Era la modă. — Eşti cam slab. părul. Am să le dau jos. mi-a spus înainte de a-i răspunde. Ne-am întîlnit în barul aglomerat de la Danny O's. — Arăţi grozav. închisă într-o cameră de motel. avea să le fie repetată părinţilor mei. fără contestaţii. m-ar fi sunat mai repede. Uneori renunţ la cravată. mai ales. avea succes. cămaşă la fel. Simplul fapt că făcusem un comentariu despre greutatea lui în plus era suficient pentru a-l convinge să o dea jos într-o lună. Nu venise în oraş cu afaceri. s-a dat cu un pas îndărăt. am zis eu.Dacă nu reuşeam să o ţin departe de ele. Avea treizeci şi opt de ani. arăta bine şi încă suferea de orgoliu în privinţa formei sale fizice. Le-ar fi plăcut să dea vina pe Claire şi. — Şi-a găsit pe altcineva? — Nu cred. pantalonii kaki. — Tu nu. avea preţuri piperate şi. — Eşti un adevărat radical. unde un prieten de-al lui mîncase chiar cu o săptămînă mai înainte — mîncarea era fantastică! Nu mă mai gîndisem de mult la o masă costisitoare. — Mă bucur să te văd. — Ce mai face Claire? m-a întrebat el. şi auzise de un local grozav numit Danny O's. Am rămas cu ochii pironiţi pe telefon mult timp după ce conversaţia noastră se încheiase. şi. Aş spune că e mai fericită acum. totul. Discuţiile preliminare se încheiaseră. S-a bătut cu palma peste pîntece. mi-a spus. Eram foarte sigur că îl trimiseseră părinţii mei. încercînd să-i ignor stilul teatral. Femeile erau foarte importante pentru el. — Cred că e bine. Trebuia să fiu atent. cum puteam să o ajut să renunţe definitiv? Decizia nu-mi aparţinea. o călătorie neprevăzută. ca şi cum kilogramele în plus s-ar fi strecurat la bord chiar în cursul acelei zile. — E fericită? — Cred că a fost uşurată să scape de mine. pentru că nu doream să-l ascult pe Warner. Wamer se ocupa întotdeauna de toate.

— Apă? repetă el. trebuia încercuit inamicul. degetele pe tastatura computerului portabil. Warner voia Martini şi apoi vin. ca prin minune. — Dar tu? — Nu. pe el îl trimisese "Domnul" la uşă. doar apă. Munca. aşa că mă întrebam dacă ştie ceva despre acţiune. O copie a acţiunii intentate de noi îi fusese înmînată lui Arthur Jacobs. încercînd cu disperare să dea impresia că îl interesează. — Povesteşte-mi despre munca ta. pînă într-atît încît devenea plictisitor. Umstead fusese şi el ostatic. Acum dorea acelaşi lucru de la mine. Warner a comandat cîte un Martini. Şeful de sală ne-a condus în restaurant. scîrbit. Divorţul lui fusese unul urît. să aducă mîncarea şi el fusese cel care scăpase. alungîndu-şi mahmureala inerentă pentru o parte a zilei. altă dată. Trebuie să fi avut un motiv al naibii de bun. ca să mă asigur că nici unul dintre băieţii cei răi nu se mai află în restaurant. aproape îngheţase de frig. neobosit. să facă alpinism şi să alunece pe coarda. Îmi împărtăşise toate detaliile.impresia că fusese prinsă cu alţi bărbaţi. în timp ce eu mă aflam la CCNV. mîncarea. Fii serios. A sosit şi porţia lui de băutură şi am comandat mîncarea. cu certuri teribile de ambele părţi. La întrunirile convocate în grabă după-a-miază. de ce divorţezi? — Din multe motive. prins de viscol în munţii peruvieni. — Fătălăule. Pentru mine. divorţul li s-ar fi părut logic. Într-un rînd. Nici o vorbă celor din afara firmei. împreună cu mine. trebuia dat ordinul de atac. Nu asta spera el. Cheltuia o mulţime. dar eu l-am refuzat. Cina noastră avea legătură cu banii. preşedintele comitetului executiv. chiar cărţile şi filmele vechi. Mi-am ţinut pantalonii pe mine. Voia să plecam tîrziu. — Te-ai trezit într-o bună zi şi ai hotărit să divorţezi? — Ai trecut şi tu prin asta. băutura. Trebuia pregătită apărarea. Faza de adaptare de după divorţ trecuse remarcabil de uşor. în primul rînd pentru că lui Warner îi plăcea să călătorească. pe cînd făcea scufundări subacvatice în Australia. femeile. fusese muşcat de un şarpe veninos de apă. Warner. Era normal să ştie. Aparent. distracţia. Ia ceva tare. Nu m-a văzut. totul trebuia să meargă cu motoarele din plin. m-a rugat. Umstead nu era partener. — De ce spui asta? — Ai renunţat la o avere. Am trecut pe lîngă o masă la care Wayne Umstead stătea de vorbă cu doi bărbaţi pe care nu îi recunoşteam. — De ce? — Pentru că îmi imaginez că e fascinantă. avea o mulţime de bani. în gol. — Nu. — Există motive suficient de bune pentru mine. acţiunea trebuia ignorată. de atingerea glonţului trăgătorului de elită. Din fericire. la ora 11. a mormăit el. Ca partener într-o mare firmă din Atlanta. Eu stăteam cu ochii pironiţi în meniu. — Atunci. Prefer să nu vorbesc iar despre ele. M-am uitat în jur. Pentru Warner. pentru ca a doua zi să se scoale la patru dimineaţă şi să-şi avînte. . ştirea fusese anunţată ca o bomba. să se lupte cu crocodilii şi să alerge după femei la scară globală. pentru custodia copiilor. El se uita după toate fustele. Umstead nu putea vedea masa noastră. Nu e aşa de simplu. am protestat eu.

Cît cîştig. Avea un scop. — Perfect. nici o plasă de siguranţă. ai distrus toate punţile de înţelegere dintre tine şi Drake & Sweeney? m-a întrebat. — Deci supravieţuirea este un etalon? — Pentru moment. Ca orice tip lacom. un destinatar şi un plan cu ce anume trebuia să-mi spună. — Cîţi bani ai? l-am întrebat. s-ar putea să ajung la zece mii. Warner m-a criticat pentru furt. Tocmai mi-ai demonstrat că am dreptate. Cînd voi ajunge la cincizeci de ani. — La patruzeci de ani. Să fiu sincer. Munceşte din greu ca să cîştigi foarte mult. — Păi. cît pot pune deoparte. ar trebui să am vreo douăzeci de mii îngropaţi în fonduri mutuale. Ce te-ai face dacă te-ar obliga cineva să lucrezi pentru treizeci de mii? . o maşină la mîna a doua. Mă provoca la critici. vor fi trei milioane. nenorocitul. Atunci va fi momentul să mă retrag. Nu ştii absolut nimic despre sărăcie. în timp ce mîncam. o ţintă. — Poate că ştiu. Pînă la cincizeci de ani. — Aşadar. încît într-o bună zi să am un morman de bani şi să nu am de ce să-mi fac griji pentru nimic. La patruzeci şi cinci. Nu era prima dată cînd îl auzeam vorbind astfel. ca să-i distrag atenţia. — Eu cîştig treizeci de mii. plus sau minus cîţiva. — Ce-ai făcut?!? I-am povestit cele întîmplate. Lăcomia lui neruşinată trebuia admirată. Dosarul însuşi constituia o altă problemă complicată. să vedem. nu m-am gîndit la final. exagerind la maximum fiecare detaliu. şi societatea în întregul ei va profita din asta. nici urmă de bani pentru a calatori şi a vedea lumea. Pentru cei ca noi. voi avea un milion de dolari îngropaţi în fonduri mutuale. pentru a mă aduce unde dorea el. ca să facă pui. nimic. dar eu nu încercam să mă apăr. La patruzeci şi cinci de ani. Care este etalonul tău? Era o întrebare ridicolă. despicînd cu cuţitul cîte o bucăţică de came de pui. iar eu nu aveam chef de luptă. cu tăblăria înfundată şi murdară. — O perspectivă demnă de invidiat. pentru că eu ţineam conversaţia sub control. Warner. — Săptămîna trecută am fost arestat. i-am spus. Marile firme de avocatură erau la fel peste tot. — Definitiv. pe care nici unul dintre noi nu dorea să o exploreze. — Tu nu ştii nimic despre sărăcie. De ce? — Cît timp poţi lucra pe nimic? — Atît cît voi putea supravieţui. dacă muncesc din greu şi strîng ceva. Nu eram prea sigur unde anume. Ştiam acele cifre pe dinafară.Warner plănuise întîlnirea noastră. haine proaste. — Banul. Era o versiune ceva mai dură decît ceea ce fuseserăm învăţaţi în copilărie. Optsprezece ani de trai în sărăcie. Am treizeci şi doi de ani şi am rămas cu o sumă netă de cinci mii de dolari. nu putea duce decît la o remiză penibilă. — Cît ai de gînd să te ocupi de interesul public? — Abia am început. nici vorbă de fond pentru pensie. sărăcia înseamnă un apartament ieftin. era mîndru de bogăţia lui. Era o luptă fără învingători. Succesul era şi-aşa suficient de stresant. vor fi zece. Cît cîştigi pe an? — Nouă sute de mii. cît cheltuiesc. — Dar tu? m-a întrebat el.

Banul e ochiul dracului. Warner. S-a relaxat şi el. — Te cred. în . pentru că oricum nu poate fi salvată. apropo. fără copii. Destul de modeste. mi-a spus el. Eşti inteligent şi talentat. — Am şi făcut-o. Michael? Acum o lună. erai ca şi mine. Pylon Grill era o cafenea deschisă toată noaptea în Foggy Bottom. Cîteva păreri dure din partea lui. poate. Vorbesc eu cu el. şi să mă însor cu ea. Am să-ţi dau un telefon. — E acelaşi lucru. lăsam joaca asta de-a sărăcia şi mă hotărăm să-mi iau o slujbă ca lumea. ce nu ai putea ar fi să trăieşti numai cu atîta. Mai aveai foarte puţin şi ajungeai partener. făcînd un efort să pară amuzat. a ripostat el. Avea fonduri de pensii? Din cîte ştiam eu. Iar el mi-a oferit o minunată sugestie — n-ar strica. — Eşti un caraghios. Insista asupra ideii că ar trebui să-mi petrec numai vreo doi ani salvînd suflete. să zicem. Mi-am pierdut dragostea de bani. — Sună-mă dacă ajungi să flămînzeşti. parcă îl auzeam spunîndu-le părinţilor mei.— M-aş sinucide. — Dacă voi fi murit? — Trece-mă în testament. Cred sincer că ai lua o puşcă şi ţi-ai zbura creierii înainte de a fi nevoit să lucrezi pentru treizeci de mii. Ne-am concentrat asupra mîncării şi conversaţia a început să lîncezească. Poţi face socoteala şi singur. Spune-le că totul e minunat pe aici. Ce ai să te faci? — Păi. nu tu bani. Ai putea ajunge la un milion pe an la vîrsta de treizeci şi cinci de ani. cu privire la consecinţele pasului greşit pe care îl făcusem şi gata. e clar că există o diferenţă. I-am mulţumit. nu. I-am făcut un semn cu mîna şi am plecat. Acum. Ne-am luat rămas-bun pe trotuarul din faţa restaurantului. Dar cum de am devenit atît de diferiţi. Unde ai greşit? Am respirat adînc şi am savurat umorul acelei întrebări. Fratele rătăcitor. nici nevastă care să aducă bani graşi din neurochirurgie. Mai avea cîţiva aşi în mînecă. singur. Warner era destul de arogant ca să creadă că o confruntare fără menajamente m-ar fi readus la gînduri mai bune. să ştii. i-am spus. nici partener. am un frate mai mare şi putred de bogat. obosit de a mai salva omenirea. Ce-ai să faci dacă te trezeşti. Nu va mai fi nimeni pe urmele tale. că mă voi descurca şi că raportul dat de el părinţilor trebuia să fie optimist. — Te înşeli. să-mi găsesc o femeie potrivită. la şaizeci de ani. — Aici se vede diferenţa dintre noi. — Laşule! — În nici un caz n-aş lucra atît de ieftin. Aş lua pilule. de lucrat ai putea. dar cu bani. Warner. — Nu-i speria. — La naiba. m-am gîndit la asta şi. Eram prea civilizaţi ca să ne certăm în public. — Ah. M-a întrebat ce beneficii scotea Centrul legal din strada 14. Nu tu acareturi. uită-te la tine — porţi perciunii ăia caraghioşi şi haine uzate şi spui tot felul de prostii despre servicii aduse oamenilor şi salvarea omenirii. i-am răspuns. L-am asigurat că ştiu ce fac. pentru ca apoi să revin la lumea reală. aplecîndu-se mult spre mine. — Ce original! Să te întreb ceva. nici firmă.

s-a ajuns la Mordecai. să-şi aducă specialiştii în relaţii publice. fotografia de arest a lui Tillman Gantry în stînga şi alta. cu uşile încuiate şi telefoanele scoase din priză. Copii ale imaginii acelui trio aveau să fie trimise birourilor de avocatură din toată ţara. de parcă se declarase războiul. care avea să-i umilească. doi delincvenţi afro-americani cu cîte un număr micuţ scris pe piept. Am cumpărat un ziar şi m-am aşezat la bar — lucru ciudat.apropiere de Universitatea George Washington. cu DeVon Hardy. iar cafeneaua era la fel de plină ca un magazin de delicatese la ora prînzului. Parcă îi şi vedeam. de-o şchioapă. de la un capăt la altul. preluată de pe pancartele de la mitingul pentru dreptate. după ce toate întîlnirile fuseseră anulate. cînd anunţase arestarea mea. sau deloc. chiar înainte de miezul nopţii. Citise ziarele. căci tot restul celor prezenţi stăteau cu nasul în ziar. Nu se dădeau nume. la fel. Faxurile aveau să înceapă să sosească foarte devreme. Mordecai. cu un titlu scris cu litere groase. Prima ediţie din Post sosea în fiecare seară. care apăruse. şapte zile mai tîrziu. . în dreapta. El se afla în apartamentul său de la hotel. 31 Warner m-a sunat la cinci dimineaţa. se făcea referire numai la surse bine informate. Începea pe prima pagină. pe domnii cu sînge albastru de la Drake & Sweeney. şi treizeci de persoane erau adîncite în citit. inclusiv Hardy. Era un loc cunoscut printre insomniaci şi maniacii ştirilor. Eram prezentat drept veriga de legătură dintre firmă şi Lontae Burton. unde luase ostatici — dintre care unul eram eu. plin de nervi. şi fiecare mare firmă din lumea legilor corporative avea să se distreze pe săturate. să pună la cale o sută de strategii diferite. De la mine. Articolul era în stilul obişnuit pentru Post. în birourile firmei Drake & Sweeney. în mod sigur. grupaţi în birouri şi săli de şedinţe. Nici eu n-aş fi putut scrie mai bine. Începuse cu evacuarea şi participanţii implicaţi. apoi la moartea membrilor familiei Burton. cu numai cîteva minute înaintea mea. acesta din urmă era legat de articol numai pentru că fusese evacuat şi ajunsese să fie ucis într-o manieră demnă de ştirile din ziare. Se vorbea despre arestarea mea. Articolul era lung şi complet. şi continua pe pagina zece. Ziarul Post abia sosise. să intre în legătură cu ei. pe cînd era cu zece ani mai tînăr şi un alt grup de trei. unde apăreau şi fotografiile — figura lui Lontae. aceeaşi pe care ziarul o folosise în sîmbăta dinainte. Trebuia să-şi pregătească riposta. dădea cu pumnii în pereţi şi avea zeci de comentarii şi întrebări despre proces. Arthur Jacobs şi doi pungaşi. — Eşti treaz? m-a întrebat. Era momentul lor de cumpănă. aliniaţi la egalitate pe pagina zece din Post. Se părea că reporterul se străduise prea puţin. Gantry părea teribil de ameninţător şi mă îngrozeam la gîndul că eram în dispută cu el. Urma şi o poză de-a mea. Omul se ţinuse de cuvînt. Am fost uimit de tăcerea de la Pylon. deşi fusesem atent să-i spun reporterului foarte puţine lucruri despre dosarul aflat în dispută. Figura lui Arthur Jacobs în centru. Nici un cuvînt din partea nici unuia dintre pîrîţi. deşi reporterul nu avea de unde să ştie că o întîlnisem în realitate.

După ce problema procesului fusese. — Zece la sută. şansele erau nelimitate. şi instinctul mi-a şoptit să trec mai departe. dar nu mă asculta. Abraham era plecat din oraş. oprindu-mă să beau cafele cu pakistanezii pînă la răsăritul soarelui şi apoi am cumpărat fursecuri pentru Ruby. Abia aştepta să arate pozele tuturor. i-am răspuns. Am făcut un duş şi am ieşit. mă concentram în primul rînd asupra procesului. mutarea de acasă. Cursa lui spre Atlanta decola peste două ore. L-am sunat acasă şi i-am spus ce văzusem. cu cîte un delincvent de fiecare parte. l-am ascultat spunîndu-mi cum anume să procedez în acest caz. El sosea la birou la opt şi jumătate şi am convenit să ne întîlnim la acea oră. nu se spuneau glume şi nu se vorbea despre sport pe culoare. spunea el. Mi-a promis că o va anunţa chiar el pe Sofia. Mă blestema pentru că nu sînt mai lacom. Am trecut cu maşina pe lîngă ele la şapte şi jumătate. Poate că totuşi mai exista o speranţă pentru viitorul meu. La nouă va fi la birou. Nimeni nu zîmbea. Telefoanele nu sunau mai des decît de obicei. Prea multe schimbări avuseseră loc în viaţa mea pentru a mai putea să mă odihnesc liniştit. şi provocarea procesului Burton era prea mare ca să-i poată rezista. Wamer era specialist în litigii. Exista un anume entuziasm care preceda depunerea plîngerii în orice caz major. după ce depuseserăm plîngerea împotriva lui şi a celorlalţi doi pîrîţi. Ah. — Cee?! Zece la sută! Ai înnebunit? — Sîntem o firmă nonprofit. după care urma o respiraţie adîncă şi o plăcută stare de linişte. pe deasupra şi unul foarte bun. Nu cerusem o sumă suficientă ca daune — nu ajungeau zece milioane. cu siguranţă. prin fax. nimeni nu stătea la bîrfă lîngă maşina de cafea.Încercînd să-mi păstrez locul cald în sacul de dormit. mai sumbră decît la . în apropiere de biroul nostru. A închis telefonul în mijlocul unei propoziţii. Atmosfera era. perspectivele unei noi cariere — dar cazul împotriva lui RiverOaks şi a fostei mele firme nu-mi ieşise nici o clipă din minte. Se gîndea să le transmită imediat pe coasta de vest. Două maşini necunoscute erau parcate la colţul dintre străzile 14 şi Q. reducînd viteza. Existaseră destule alte lucruri care să-mi distragă atenţia — Claire. deşi nu mai era nevoie de avertismente. Dosarul era o mare problema. pe întuneric. Numărul clienţilor era acelaşi. de cîteva ori. Ruby nu se afla pe treptele de la intrare. n-ar fi ezitat să se folosească de ea. M-am răsucit de pe o parte pe alta. Biroul arăta normal. Gantry nu ne-a omorît în acea zi. după ce bomba îşi lovea ţinta şi praful se aşternea. puteam să mă concentrez mai uşor asupra celorlalte cazuri. Dormisem trei ore. Mordecai mă avertizase. am încercat să-i explic. pentru moment. ca şi cum noi nici nu ne gîndiserăm la asta. De două săptămîni. Cu un juriu bine ales. — Îţi poţi demonstra cazul fără ajutorul dosarului? — Da. Dacă Tillman Gantry avea impresia că violenţa îl putea ajuta la apărarea în proces. ce mult ar fi dorit să-şi încerce chiar el forţele! Dar Mordecai? Era avocat pledant? Dar onorariul? Cu siguranţă că aveam un contract pentru patruzeci la sută. dar n-am mai putut adormi la loc. Se umfla de rîs văzîndu-l pe bătrînul Jacobs în ziar. rezolvată. Îmi puteam imagina panica din holurile îmbrăcate în marmură ale firmei Drake & Sweeney.

Nu-mi propusesem să-mi vîr nasul printre maşini vechi şi ruginite. trezindu-se. cei care mă cunoşteau bine puteau fi mai îngrijoraţi decît alţii. înveţi să nu te mai consumi. colţos. am trecut pe lîngă un garaj de maşini avariate. Au vrut să mă distrugă. mi-a spus ea. Polly aborda.pompele funebre. Sînt oameni remarcabili. Totuşi. . a continuat Megan. Îmi părea rău pentru cei nevinovaţi — avocaţii din alte timpuri. Am mers pe jos prin parcuri. Se împiedică şi cad. Ne gîndeam că Ruby locuia în zona dintre Centrul de pe strada 14 şi Naomi's. — Nu e ceva neobişnuit. — Ai mai văzut astfel de cazuri? — Am văzut tot ce se poate vedea. şi totuşi supravieţuiesc. Ne uitam la oamenii străzii. încercînd să mă liniştească. Am lăsat-o pe Megan la Naomi's şi i-am promis să o sun mai tîrziu. Cercetam atent fiecare cerşetor pe lîngă care treceam. nou-veniţii care. De regulă. Dar nu aveam nici un fel de înţelegere pentru Braden Chance. iar cîinele s-a decis să rămînă calm. era un motiv bun pentru a ne petrece cîteva minute împreună. pentru că apăre o altă Ruby şi îţi răscoleşte sufletul. o atitudine stoică. reducînd viteza. Rudolph nu ieşea. Dar nu trebuie să te entuziasmezi prea mult. probabil. şi atunci numai pentru că îl căutasem. îşi găseşte un apartament şi o slujbă. de fapt. responsabil pentru moartea nedreaptă a unor oameni. Majoritatea s-au născut fără rugăciune şi fără noroc. La trei străzi distanţă de centru. Lasă-i să transpire şi ei. Puţini îl cunoşteau pe Braden Chance. Eu însumi lucrasem acolo cîţiva ani buni înainte de a-l întîlni. care puseseră pe picioare o mare firmă şi de la care avuseserăm multe de învăţat. Cu timpul. cu lanţ la gît păzea intrarea. care duceau mai departe tradiţia excelenţei. Sînt mai multe văi decît munţi. oamenii străzii sînt imprevizibili. Cînd un client de-al tău renunţă la drog. pe undeva între Logan Circle şi piaţa Mount Vernon. aflaseră că stimatul lor patron era. dar nici nu cunoşteau faptele. desigur. ne-am uitat după vagabonzi. nu numai că nu ştiau nimic despre jocul murdar. Mă miră mereu cît de rapid se deplasează oamenii aceştia dintr-un loc în altul. Singurul aspect trist al distrugerii reputaţiei sutelor de avocaţi de acolo era acela că marea majoritate dintre ei. după-amiază. În secţia antitrust. nici nu ne aşteptam să o găsim. Ruby devenise o minunată scuză pentru a păstra legătura. pe strada 10. le-am aruncat cîte un bănuţ în cană. colegii mei de generaţie. mai ales dacă sînt dependenţi de droguri. sperînd să vedem pe cineva cunoscut. într-un fel. — Cum reuşeşti să nu ajungi la disperare? — Capeţi putere de la clienţi. Ea nu avea idee unde locuia Ruby şi. — Dar nu se ştie niciodată. Un cîine mare. dar se ridică şi încearcă din nou. Megan s-a întrerupt din rigorile impuse de menţinerea ordinii într-o clădire cu optzeci de femei fără adăpost şi am pomit într-un scurt drum cu maşina prin zona de nord-vest. detaşată şi veşnic eficientă. spui o mică rugăciune de mulţumire. în apropiere de strada L. din birou decît pentru şedinţele cu şefii mai mări. Arthur Jacobs şi Donald Rafter. N-am avut noroc. Au timp suficient şi unii merg pe jos kilometri întregi. Nimănui nu-i păsa ce se întîmplă în secţia de imobiliare.

sau se loviseră. Dăduse peste cineva pe stradă. Burkholder era doar unul dintre cei 435. Unul nici nu l-a atins. Părea să nu existe nici un motiv. să-i convingă să apară în faţă camerei de filmat. către seară. Mijeau ochii din cauza reflectoarelor şi se purtau de parcă se produsese o invazie majoră în vieţile lor private. Era îmbrăcat în trening — nu avea portofel. unde glonţul a fost extras după o operaţie care a durat două ore. aruncată pe umerii partidului rival. vina era. deşi viaţa lui Burkholder nu fusese nici o clipă în pericol. nici buzunare în care să ducă obiecte de valoare. Aţipisem în scaun. pînă în clipa în care Burkholder a fost împuşcat. în jurul dealului Capitoliului. sănătos tun şi avea patruzeci şi unu de ani. omul cu arma dispăruse. pe trotuarul unei străzi pline de maşinile navetiştilor întîrziaţi. a anunţat reporterul. dar îi plăcea să alerge. A urmat o secvenţă în direct de la spital. Trecuseră mulţi ani de cînd nu se mai întîmplase ca un membru al Congresului să fie împuşcat la Washington. Doctorii făcuseră o declaraţie publică în care. către seară. pînă cînd primul navetist a apucat să oprească maşina. Era relativ ambiţios. fără efecte permanente. Echipa lui a informat presa că face duş şi se schimbă într-una dintre acele săli de gimnastică rar folosite.Congresmanul reprezenta Indiana de cinci legislaturi. în timp ce poza lui Burkholder a apărut pe fundal. Redactorul de ştiri a anunţat evenimentul cu răsuflarea tăiată. pe unde Burkholder intrase cu patru ore mai devreme. virtual necunoscut la Washington. pe cînd alerga de unul singur. şi asupra lui se trăsese de două ori. Operaţia a decurs bine. cum nu putea să arate sînge sau un cadavru. bineînţeles. excesiv de curat. starea sănătăţii lui a fost declarată stabilă. Unii erau agresaţi. Burkholder a fost împuşcat miercuri. Mai devreme. Starea sănătăţii lui Burkholder era stabilă şi congresmanul se odihnea. Nu prea fuseseră ştiri în ziua aceea. aparent vagabond. celălalt a pătruns prin braţul stîng. unde un reporter tremura de frig în faţa intrării secţiei de urgenţă. nici bani. cîţiva dintre colegii de Cameră se grăbiseră să ajungă la spital şi reporterul reuşise. Burkholder nu putea tuna şi fulgera la unsprezece seara. Existau patru martori şi toţi l-au descris pe agresor ca fiind un bărbat negru. Lucra în comisia pentru agricultură şi conducea un subcomitet pentru finanţe. Ca membru al Camerei. deşi se afla acolo de zece ani. a lipsei adevăratelor valori şi a declinului general. încerca să dea informaţiei o tentă de senzaţional. de fapt. avea o locuinţă în Virginia. Nu mai auzisem de nici unul dintre ei. să coboare şi să alerge în ajutorul lui Burkholder. Respectivul tip dispăruse în noapte şi. Congresmanul a fost dus de urgenţă la spitalul George Washington. a ricoşat în umăr şi s-a oprit foarte aproape de gît. Îşi exprimau îngrijorarea . Pe fundal se vedea o ambulanţă cu luminile aprinse şi. nu spuneau nimic. în apropiere de gara Union. O descriere aproape generică. oferind cîteva informaţii generale. pentru satisfacţia privitorilor. probabil se ciocniseră. Agresiunile ofereau victimelor prilejul de a tuna şi a fulgera împotriva crimei. la subsolul unei clădiri-anexă a Camerei. citind şi urmărind un meci de box. Trei dintre ei stăteau grupaţi şi toţi arătau suficient de gravi şi trişti. construite de membrii Congresului în propriul lor beneficiu. era republican şi se numea Burkholder. aşadar. cumva. sau se rostiseră cuvinte grele. Atacul s-a petrecut curînd după lăsarea întunericului. cînd am văzut ştirea la televizor.

pentru colegul lor şi prezentau o situaţie mult mai gravă a acestuia decît doctorii. În secţiunea Metro mă aştepta o surpriză plăcută. un nor de fum se ridica puţin deasupra meselor. Nu toţi au fost arestaţi şi duşi la închisoare. Două camionete pline au fost duse pe Rhode Island. acolo unde căzuse victima. aproape atingînd asfaltul. stînd în parc. Figura lui apărea pe prima pagină din Post. făcea un portret al fiecărui pîrît în parte. clipeau becurile roşii şi albastre ale maşinilor de poliţie. despre atac. Ştiam că Mordecai mă va pune la curent cu detaliile. apoi. Nimic despre "curăţenie". mă întrebam pentru a mia oară cum supravieţuiau cei care dormeau pe trotuar. A urmat încă un reportaj în direct de la scena atacului. Compania avea douăzeci de ani vechime. cu fonduri despre care se zvonea că ajung la două sute de milioane. O altă camionetă. agent de vînzări imobiliare de pe coasta de est.. chiar acolo! S-a lăsat pe vine. cerşind pe trotuar — oricine care părea să nu aibă unde stă. Toată noaptea au curăţat dealul Capitoliului. eu le-am observat. murdărirea oraşului. Valoarea proprietăţilor sale era estimată la trei sute . despre investigaţiile poliţiei. Pe întuneric. şi-au dat cu părerea despre declinul general al oraşului Washington. în altă parte. la 4. reporterul nu. iar aroma boabelor de cafea aduse din toată lumea te întîmpina încă de la uşă. Procesul intentat de noi îl inspira. proprietatea unui grup de investitori privaţi. în cadru a apărut un poliţist. pasagerii au fost lăsaţi într-o parcare din apropierea unui centru comunitar unde se servea supă toată noaptea. Poliţia din District ieşise cu toate forţele pentru a-i strînge pe oamenii străzii în maşini şi camionete şi pentru a-i duce. dintre care unul era Clayton Bender. am promis că voi găsi ceva mai moale pe care să dorm. În afară de asta. Maryland. arestînd pe oricine era prins dormind pe o bancă. cu unsprezece persoane. spre care femeia arăta cu gesturi dramatice. în sacul meu de dormit. Se zărea o pată de sînge. Reportajul se transmitea în direct. Îi acuza de vagabondaj.C. cu mult înainte de ivirea zorilor. şi totuşi. alături de o alta. Se pregăteau de "curăţenie". Un alt reporter caraghios se afla exact pe locul atacului. 32 Am jurat să-mi cumpăr un pat. Fără să le ceară nimeni. Fotografia lui Bender era prezentată alături de articol. ori îşi văd de drum. compania construise unsprezece clădiri de birouri în zona D. beţie în public. în zona de nord-est. localul era plin de amatorii de ştiri. ceva mai tîrziu. începînd cu RiverOaks. alături de numeroase centre comerciale în suburbiile din Baltimore şi Washington. Ca de obicei. alături de mai multe articole despre el. iar acum într-adevăr era ceva de văzut. La Pylon Grill era cald şi lume multă. în fundal. Într-un articol întins. Cei reţinuţi aveau de ales: ori ajung la închisoare. Pierdeam prea mult somn chinuindu-mă pe podea. oferind un sumar vag al celor întîmplate. cerşit. Camioneta s-a golit imediat. la cinci străzi distanţă de biroul nostru. a sediului corporaţiei din Hagerstown. a oprit la Misiunea Calvarului de pe strada T. încercînd să demonstrez ceva — nimănui altcuiva în afară de mine.30. Burkholder era omul momentului. În douăzeci de ani. Tim Claussen îşi luase misiunea în serios.

Un fost tovarăş de celulă din închisoare îl ridica în slăvi. un magazin video şi numeroase parcele neconstruite. nu aveau nici o sursă de informare din interiorul firmei. în iunie trecut şi îl vînduse lui RiverOaks pe 31 ianuarie. atenţia autorului se îndrepta asupra firmei Drake & Sweeney. în compensaţii. Un pastor oarecare din nord-est spunea că Gantry ridicase panouri de baschet pentru copiii săraci. Poliţiştii vorbeau despre el. deţinea trei parcări pentru maşini uzate. Clădirea nu putea fi folosită. Avea şi ceva datorii bancare. în . Drake & Sweeney era a cincea ca mărime. Era nouă şi douăzeci cînd am ajuns. la clădirea Cari Moultrie. Pentru ziua următoare se promitea un alt episod — o privire asupra vieţii triste duse de Lontae Burton. Claussen dădea informaţiile de bază — dimensiuni. însoţit de avocatul meu. iar viaţa sa plină de evenimente uşura investigaţia jurnalistică. Pentru a doua zi la rînd. De fapt.cincizeci de milioane. În continuare. de partenerii firmelor. al căror nivel nu putea fi estimat. De fapt. două mici centre comerciale. fusese obligat să-i alunge chiar el. un bloc de locuinţe unde două persoane fuseseră împuşcate mortal. Numele meu nu era menţionat în articol. şase duplexuri cu apartamente de închiriat. tonul articolului făcea din avocaţi nişte delincvenţi mai răi decît Tillman Gantry. spunea el. Gantry acţiona prin două corporaţii — TAG şi Gantry Group — şi. cîţiva învăţăcei celebri. la intersecţia dintre strada 6 şi Indiana. Gantry era singurul care dorea să vorbească. O fostă prostituată îşi amintea de bătăile primite de la el. Deloc surprinzător. Dintre cei trei acuzaţi. cu detalii minuţioase. un bar unde o femeie fusese violată. partenerii se clasau pe locul al treilea. Cît timp avea să mai permită Arthur Jacobs ca draga lui firmă să fie tîrîtă în noroi? Era o ţintă foarte uşoară. dar terenul pe care se afla valora mult mai mult decît unsprezece mii de dolari. Se prezentau două diagrame. cealaltă — un top alcătuit pe baza veniturilor medii obţinute. Avea destui avocaţi şi intenţiona să pregătească o apărare fără cusur. cu un an înainte. Ziarul Post putea fi tenace. istoric. Depozitul atrăgea mereu vagabonzii. în funcţie de mărime. povestea proiectului de construcţie a centrului poştal de mesagerie din nord-estul oraşului. Un articol decurgea din altul. pentru două sute de mii de dolari. cumpărate de la stat aproape pe degeaba. Cu opt sute de avocaţi. Nu le luase niciodată chirie şi nu avea habar de unde pornise acest zvon. Era reluată. Se vedea că reporterul nu stă degeaba nici o clipă. alături de un fost proxenet. prin intermediul acestora. Lawuna dintre ele dădea o listă a firmelor de avocatură din ţară. amîndouă preluate după revista U.S. Recunoştea că plătise unsprezece mii de dolari pentru depozitul din Florida Avenue. De asta îl cumpărase. vechea şi venerabila firmă Drake & Sweeney era acuzată de conspiraţie. Oare renunţasem la atît de mulţi bani? Ultimul membru al acestui nepotrivit trio era Tillman Gantry. iar la cîştigul lor de nouă sute zece mii cinci sute dolari. Telefoanele nu fuseseră returnate. Nu se spunea nimic despre DeVon Hardy şi drama ostaticilor şi doar foarte puţin despre Lontae Burton şi acuzaţiile prezentate în plîngere.

numele meu era trecut la rubrica "Prima înfăţişare". înţeleg. mi-am dat seama că prezenţa lui acolo era doar o aducere-aminte.centrul oraşului. Am înclinat capul. Am deschis o revistă. pentru o discuţie neprotocolară. Ce căuta Rafter acolo? Răspunsul a venit cu greu. De fapt. În spatele lui era un tip de la litigii. Onorabilul Norman Kisner prezida Curtea la primul etaj. ochii căprui aruncau flăcări cînd vorbea. — Tocmai îi spuneam lui Mordecai. — Îl cunosc pe Arthur Jacobs de treizeci de ani. încercînd să par cît se poate de plictisit de situaţie. Îl cunoştea de multă vreme pe avocatul meu. Nu sînt decît nişte hîrtii. Eu nu mai fusesem niciodată în apropierea clădirii Moultrie. nimic care să aibă valoare pentru altcineva decît acel avocat. dar doream să . Nu te acuz că l-ai furat. a început el dînd din mînă. şi să plec. Era Donald Rafter. Coada se forma afară. Am dat din cap şi am reuşit să rostesc. în această calitate. la intrarea principală şi se mişca greu. Sînt avocaţi buni. sper că mă înţelegi. camera 114. că acesta este un caz cu totul neobişnuit. neîngrijită. Judecătorul Kisner avea cel puţin şaptezeci de ani. Alţi unsprezece delincvenţi împărţeau boxa cu mine. la rîndul meu: — Bună. o mulţime de avocaţi mişunau peste tot. aveau dreptul să fie prezenţi la fiecare fază de procedură. Mordecai a reapărut din spatele băncii şi mi-a făcut semn să-l urmez. Mordecai m-a prezentat şi ne-am aşezat toţi trei în jurul unei măsuţe. Se aşteptau să tremur de frică numai la vederea lui în sala de judecată. Firma considera că furtul era o problemă serioasă şi aveau de gînd să mă hăituiască pînă în ultima clipă. Eram jenat de faptul că magistratul meu de caz avea asemenea admiraţie faţă de victime. să fiu lăsat în pace. Michael. Mordecai a dispărut pe uşa din spate. specialiştii în litigii şi delincvenţii erau percheziţionaţi şi trebuiau să treacă prin detectorul de metale. părul grizonat şi vîlvoi şi o barbă încărunţită. în baza cauţiunii. Înăuntru. cunosc o mulţime dintre avocaţii de acolo. am auzit un glas dinspre culoarul de trecere. banca juraţilor era goală. La nouă şi jumătate. Şi pentru mine era neobişnuit. în cele din urmă. Trebuia să mă declar nevinovat. cel puţin pentru moment. iar eu am luat loc în rîndul al doilea. În registrul de la intrare. strîngîndu-şi servieta cu ambele mîini. — Da. înăuntru întîlneai o adevărată grădină zoologică — un hol plin de oameni nerăbdători şi alte culoare pe patru etaje. Nu ţi-ar folosi la nimic dacă ai încerca să-l vinzi în stradă. Fixam paginile revistei. sediul de desfăşurare a proceselor civile şi penale din District. Rafter era cel mai şmecher şi cel mai rău dintre toţi specialiştii în litigii. Avea dreptate. Mordecai ştia unde mergem. de unde se intra în sălile de judecată. mă chinuiam să rămîn perfect calm şi. S-au îndepărtat şi s-au aşezat de cealaltă parte a sălii. Nu eram sigur dacă lucrurile stăteau sau nu aşa. în semn de aprobare. Reprezentau victimele şi. căci avocaţii. Era vorba doar de prima înfăţişare! Trebuia să stau în picioare în faţa judecătorului la citirea acuzaţiilor. — Bună dimineaţa. al cărui nume nu mi-l aminteam. — E greu de evaluat furtul unui dosar din biroul unui avocat. Judecătorul aştepta în biroul său. Firma îi angaja pe cei mai buni şi îi pregătea pe măsura.

— Ce ai discutat cu Kisner pînă la venirea mea? l-am întrebat pe Mordecai. ar trebui să fii de acord să nu ţii seama de nici una dintre informaţiile cuprinse în dosar. Dacă îl dai înapoi acum. Au ieşit din sală şi şi-au continuat cearta pe hol. — Spre deosebire de majoritatea cazurilor din registrul meu. copleşit. — Cred că două săptămîni sînt suficiente pentru a lua o decizie. Dar ai ajunge la închisoare. — Cît aş primi. Mordecai m-a lăsat singur şi. — Cît de curînd? l-a întrebat Mordecai. Din fericire. Rămîne acuzaţia de furt calificat şi cu ea se ajunge la proces. — În plus. voi fi înclinat să-i stabilesc valoarea la ceva mai puţin de o sută de dolari. Ce facem acum? — Avem două săptămîni. am spus. pînă la urmă. dacă juriul te găseşte vinovat de furt calificat. iar juriul te găseşte vinovat. de pe banca pe care Rafter îşi pierduse timpul pînă atunci. într-o altă sală. Rafter nu se vedea nicăieri. se înţelege. Criminalist. Donald Rafter şi încă unul şi că poate aveau ceva de spus presei. rămîne la latitudinea mea să decid condamnarea. Admiterea lui ca probă va fi decisă de un alt judecător. aici timpul este foarte important. desigur. Aşteptam la semafor. Desigur. — Să presupunem că ai dosarul şi să presupunem că l-ai luat de la firmă. Din nou. Nu e momentul să luăm . Auzeam voci din spate. am semnat nişte formulare şi am plecat în grabă. Fruntea încruntată. domnule judecător. i-am spus. Dacă procurorul îşi demonstrează cazul. dar a fost mulţi ani avocat. Am fost cu toţii de acord că termenul de două săptămîni era rezonabil. Mordecai nu participa la discuţie. M-am declarat nevinovat. — Dar dacă nu-l dau înapoi? E tot o presupunere. şi încă unul dintre cei mai buni. dacă aş fi condamnat? — Nu mi-a spus. Claussen i-a atacat imediat. Prezentarea mea în faţa judecătorului Kisner a fost scurtă. dar nu s-a aventurat pînă la noi. Litigiul civil poate pretinde cunoaşterea conţinutului dosarului. — Aceleaşi lucruri pe care ţi le-a spus şi ţie. Aş dori să rezolvăm problema penală înainte de a se ajunge prea departe în procesul civil. privirea dură şi tonul vocii lui lăsau să se înţeleagă că era de preferat să evit condamnarea. îţi pierzi licenţa de avocat. aşa cum mă aşteptam. — În regulă. — Atunci devine mult mai valoros. — E un judecător bun. tăcea şi asculta totul cu mare atenţie. sub supravegherea mea. Ne-a văzut în sală. la volan mă aflam eu. Împreună cu Mordecai m-am întors în sala de judecată. Tim Claussen de la Post a sosit în acelaşi timp cu un grup de avocaţi. domnule avocat.continue. Ar fi. a reuşit să-l prindă într-un colţ. — Da. Nu are pic de milă pentru un avocat care fură dosarele altuia. îndată ce am ajuns în maşină. Să nu ne grăbim. a continuat Kisner. — E un tip dur. I-a explicat că în sală se aflau doi avocaţi de la Drake & Sweeney. unde am mai aşteptat încă o oră în care nu s-a întîmplat nimic. pre-supunînd că ai dosarul. vorba de o ofensă adusă firmei şi totul s-ar putea rezolva doar cu cîteva formalităţi.

ajungînd din nou la tribunalul pentru minori. Trei luni mai tîrziu. bande. mama ei şi cei doi fraţi din închisoare. Într-o zi.75 dolari pe oră. Făcea tot felul de munci plătite la salariul minim. avea baia aproape şi plătea o sută de dolari. Naşterea gemenilor. similar cu cel de la Naomi's. să ia pilule anticoncepţionale. trecuse prin tribunalul pentru minori. i-a explicat. deşi maică-sa refuzase să-i dea vreun amănunt despre tatăl ei. rod al căsătoriilor cu trei soţi diferiţi. pentru beţie în public. bani gheaţă. tribunalul pentru minori. Droguri. fetiţa cu scutecul ud. cu bunica şi mătuşile ei. la douăzeci de ani. dovedindu-se total nedemna de încredere. La naşterea lui Lontae. un aşezămînt de zi pentru femei. Mi-am notat numele lui Nell Cather. Urmase Temeko. de la Casa Fecioarei. deşi reporterul mai luase legătura cu două mătuşi. delicte minore — viaţa periculoasă a străzii. pe lună. Lontae nimerise la Casa Fecioarei. băieţi. În tot acest trist epitaf. Ca parte a muncii ei. deşi lucrul trebuia să rămînă secret. mama ei avea şaptesprezece ani. Cu agresivitatea sa obişnuită şi un buget nelimitat. pentru a-şi întreţine mica familie. Participa la întrunirile AA/NA de la centru şi lupta cu mare curaj împotriva dependenţei. nu fusese închisă. A învăţat rapid să citească şi visa să obţină o slujbă cu salariu constant. Registrele poliţiei spuneau mult despre ce se întîmplase: fusese arestată la paisprezece ani pentru furt din magazine. Alonzo şi Dante. viaţa ei nefericită devenise previzibilă. din cînd în cînd.decizii. tot cu tatăl necunoscut. cu două camere. fata era a doua din trei copii. un fost profesor. deţinere de droguri. şapte luni mai tîrziu. născută pe cînd Lontae avea douăzeci şi unu de ani. şi am . mutîndu-se dintr-un loc în altul împreună cu mama bolnavă şi locuind. despacheta produsele dintr-un mare magazin de băcănie. unde întîlnise o asistentă socială pe nume Nell Cather. Aceeaşi acuzaţie. la două luni după naşterea lui Ontario. Nu era ceva legal. Începuse. oferite de Casa Fecioarei. Conform versiunii ei despre ultimele luni din viaţa lui Lontae. doamna Cather îi găsise o slujbă. fusese arestată din nou. în toamna trecută. Din acel moment. cu mare entuziasm. lucra douăzeci de ore pe săptămînă şi primea 4. dar Lontae a refuzat-o. apărea o rază de speranţă. un fost patron. un asistent social. ziarul reuşea de minune să adune faptele de care noi aveam nevoie pentru proces. condamnată. Primul era cel promis în ediţia anterioară — o relatare în detaliu a vieţii tragice a lui Lontae Burton. La cincisprezece ani. N-a lipsit niciodată de la lucru. cu acoperiş deasupra capului şi o uşă cu zăvor. Doamna Cather era citată pe larg în articol. Dorea cu disperare să renunţe la droguri şi alcool. fata era hotărîtă să termine cu vagabondajul şi să-şi limpezească viaţa. Crescuse în mizeria cartierelor din nord-est ale oraşului. tot la Municipal. Bunica ei era sursa principală de informaţii. Nell dorea să verifice locul. Era un apartament mic. deşi nu reuşea niciodată să rămînă complet trează. Arestată pentru prostituţie. îi şoptise lui Nell Cather că găsise o locuinţă. Maică-sa ajungea mereu la închisoare şi Lontae renunţase la şcoală după clasa a şasea. În cele din urmă. 33 Ediţia de dimineaţă a ziarului Post cuprindea două articole puse în prim plan şi acompaniate de fotografii.

Împreună cu Mordecai. . să-l deranjez de la cafeaua de dimineaţă şi să-l întreb: Cum te simţi. citind rapoartele asistenţilor pe care îi trimiteai să facă treburile murdare. pe bani mulţi. Citind articolul. începuse chiar să studieze elementele de bază la computer şi. după Crăciun. pe nume Kito Spires. Nu exista nimic în scris. Credibilitatea sa ar fi fost permanent pusă la îndoială. Lontae era îngrozită la gîndul să-şi piardă copiii. în ultimii trei ani. era distrusă. mă gîndeam la Braden Chance. lucrînd din greu. Stăteai în frumosul tău birou. la cincisprezece ale fiecărei luni. şi ai luat decizia rece. Apoi fusese evacuată şi puţinele lucruri pe care le avea fuseseră aruncate în stradă. O ajutase să plătească chiria. era deja treaz. cel puţin din punctul de vedere al unui avocat. Locuise în depozit. La un moment dat. pentru că era un lucru obişnuit. un vagabond de temut. puteam să-l găsim repede. Pretindea că e tatăl ultimilor trei copii ai lui Lontae — gemenii şi fetiţa. Speram că îl citeşte şi el. Lontae era drogată. Directoarea a fost silită să-i ceară să plece. deşi i se părea incorectă. Braden? Al doilea articol a fost o surpriză plăcută. la ora aceea. la un moment dat. Nu ştia nimic despre evacuare. Kito oferise suficiente detalii pentru a mă convinge că se aflase acolo. Cum putea să doarmă. Actualmente trăia cu o femeie al cărei bărbat era la închisoare. nu a mai ştiut nimic despre ea. Doamna Cather n-a mai văzut-o de atunci. nici contracte de închiriere. Erau doar nişte vagabonzi. Kito era produsul tipic de oraş — renunţase la liceu. cu Lontae şi copiii. Copiii erau flămînzi şi murdari. care trăiau ca nişte animale. cu întreruperi. întrebat de condiţiile de viaţă din depozit. să înţeleagă că indiferenţa lui inumană faţă de drepturile şi demnitatea celorlalţi cauzaseră atîta nefericire. Dar aducea cu sine probleme noi. Un pungaş pe nume Johnny strîngea chiria. O sută de dolari. iar domnul Spires putea deveni vedeta noastră. Învăţa mai mult. împreună cu ea. cu atît era mai hotărîtă să-şi păstreze familia unită. nici drepturi. împreună cu copiii ei. Descrierea lui era similară cu cea făcută de Hector în raport. Eram sigur că. dar o lăsase mai mult singură. Doream să-l sun acasă. calculată. se certaseră şi el plecase de acolo. Lista martorilor noştri creştea rapid. nu? Amărîţi de cea mai joasă speţă. pentru a spune povestea familiei Burton în faţa unui complet de judecată. Majoritatea femeilor fără adăpost de la Casa Fecioarei îşi pierduseră copiii şi. Locuise. Casa Fecioarei refuza accesul tuturor celor intoxicaţi sau aflaţi sub influenţa drogurilor. Nu ştia că depozitul era proprietatea lui Tillman Gantry. cu cît erau mai multe poveştile de groază auzite de Lontae de la ele. nu se atinsese de droguri patru zile la rînd. era şomer şi avea cazier. o persoană supusă atîtor presiuni? Doream să sufere. Doamna Cather o văzuse a doua zi. în vîrstă de nouăsprezece ani. cît de cît. pînă cînd a citit în ziar despre moartea întregii familii. Kito avea multe de spus. nici documente. Dă-i afară! Orice întîrziere în rezolvarea situaţiei lor ar fi împiedicat finalizarea proiectului. învîrtind documente pentru clienţii tăi bogaţi. Kito era profund îndurerat de moartea copiilor săi şi a mamei lor. Fusese găsit un fost iubit. Brăden. Fotografia lui ar fi înfricoşat orice cetăţean cu respect faţă de lege. ori de cîte ori putuse.zîmbit în sinea mea la gîndul de a o aduce în boxa martorilor. de a duce la bun sfîrşit o evacuare pe care trebuia s-o opreşti. în căldurica matinală a căminului său elegant din suburbiile Virginiei.

datorată acţiunilor pe care le deţinea ca partener. Lontae avusese relaţii sexuale cu o mie de bărbaţi. Hector venise. fără îndoială cu o sumă frumuşică în buzunar. nu avea nici o importanţă. vă rog? s-a interesat ea. Noi nu ceream decît zece milioane de dolari. că Chance fusese dat afară. Erau prea mîndri şi prea aroganţi ca să suporte situaţia nedemnă la care erau supuşi. o sumă frumuşică şi rotundă. nu era dificil să-i prevăd următoarele acţiuni. telefonul îmi confirmase bănuiala. Am sunat la Drake & Sweeney şi am cerut cu Braden Chance. în sfîrşit. Imediat după intentarea acţiunii noastre. — Domnul Chance nu poate fi contactat. pentru informare. cu avionul. cel puţin pentru RiverOaks. cînd pot vorbi cu el? am insistat. atunci procesul trebuia anulat. O întîrziere de treizeci de zile i-ar fi permis lui Lontae şi altor chiriaşi să supravieţuiască şi să treacă de perioada cea mai grea a iernii. — Bine. Dacă el mărturisise singur sau faptele fuseseră scoase cu forţa de la el. N-am mai avut totuşi şansa de a vorbi cu el. O întîrziere de treizeci de zile ar fi pus în pericol construcţia centrului de mesagerie poştală. Era perfect logic. va deveni sabatic. că Chance distrusese aceste probe şi fusese nevoit să le descrie. totuşi. mi-a spus femeia. Totuşi. Mi-a răspuns o secretară şi am repetat solicitarea. Firma risca să fie blamată în public. Cum firma reprezentase toată viaţa mea în ultimii şapte ani. care să-şi exprime dragostea pentru copiii pierduţi.Fusesem foarte atent la înmormîntare şi eram absolut sigur că Kito nu se aflase acolo. curînd aveau să apară alţi taţi. Kito era primul tata potenţial. — Spuneţi-mi. Procesul nostru se bucura de mai multă atenţie din partea presei decît ne-am fi putut imagina. intervenise . Astă era cea mai mare problemă. şi am închis. fără să se teamă de urmări. împreună cu chitanţa de chirie de la Lontae. mi-a răspuns ea. Strada era plină de posibilităţi. la un moment dat. După plecarea lui Chance putea spune adevărul. pe un ton dur. Înţelegerile verbale de plată a chiriei ar fi trebuit anulate în scris. Poate că le arătase raportul original făcut de Hector. bănuiam că aflaseră adevărul de la Braden Chance. dîndu-le chiriaşilor un preaviz de treizeci de zile. se va recunoaşte. Firma — Arthur Jacobs şi comitetul executiv — cunoşteau. adevărul. Un plan de apărare a fost conceput împreună cu Răfter şi echipa lui de avocaţi. Apărarea se baza din plin pe faptul că în cazul Burton se foloseau materiale furate dintr-un dosar de la Drake & Sweeney. totuşi. Îi minţise de la început şi acum întreaga firmă fusese dată în judecată. Mai mult ca sigur. în numele lui RiverOaks. de către Chance. Bănuiam că nu se măi afla acolo. În spatele uşilor închise. înainte de a-şi impune strategia de apărare. Nu putea. Iar dacă materialele furate nu puteau fi utilizate în instanţă. dintr-o perspectivă legală. cel puţin. probabil. urmat de o învoire şi. despre care se scria în fiecare zi şi se discuta pe străzi. — Este în concediu. Cînd se întoarce? — Nu ştiu precis. recomandat de Clayton Bender de la RiverOaks. — Cine întreabă. să le povestească despre legăturile lui cu mine. Chance a fost forţat să demisioneze. Concediul va dura o lună. comitetul executiv se confruntase cu realitatea. Evacuarea n-ar fi trebuit să aibă loc. I-am dat un nume fictiv şi am pretins că aş fi un client potenţial. Cu atîţia bani la orizont.

în cîteva zile. cronici sau nu. Veneau presiuni şi din alte surse. Cu proprietăţi în valoare de 350 de milioane. Şi un singur an despărţea firma de proces. Îşi descoperise un nou scop în viaţă.) Era o ruşine că în capitala ţării se ajunsese la o asemenea stare de degradare şi. pentru a face astfel încît străzile noastre să redevină sigure. asupra poliţiei districtuale. Dacă aş mai fi fost acolo şi m-aş fi confruntat cu un asemenea scandal. să-şi consacre energia considerabilă de care dispunea. pentru a citi o declaraţie. Toţi beţivii. nu prea existaseră schimburi de corespondenţă între Chance şi clientul său. Şi nici o firmă nu putea accepta loviturile aduse acum aceleia la care eu învăţasem meserie. Împuşcarea lui Burkholder exercita o imensă presiune. Drake & Sweeney îşi prezenta pe piaţă imaginea. Congresmanul Burkholder se descurca magnific. (Oraşul său natal avea opt mii de locuitori. cerşetorii şi .ziarul. RiverOaks făcea presiuni. pregătit ca. S-a ridicat în picioare. Cu opt sute de avocaţi agresivi care nu aveau chef să-şi ţină părerile pentru ei. din Indiana. gafa era în detrimentul clientului. Ne puteam dovedi cazul în pofida celor ascunse de Chance. În acest moment de glorie. cu siguranţă. Dacă presupunem că RiverOaks nu ştia că evacuările au fost ilegale. A fost adus. atunci compania avea dreptul legal de a acuza firma Drake & Sweeney pentru practică incorectă. Nu era cazul să dea piept cu furtuna. A doua zi după operaţie. În jungla legii corporative. Prezentarea din Post era doar un mic exemplu din ceea ce ar fi însemnat un proces răsunător. Se părea că Chance primise instrucţiuni să încheie afacerea cît mai curînd posibil. pe un podium improvizat din holul spitalului. era îmbrăcat într-un tricou flauşat roşu-aprins cu inscripţia Hoosier. din acel moment. Chance se repezise să acţioneze. chiar temporară. Ce se întîmplă acolo? era întrebarea pe care partenerii de la Drake & Sweeney o auzeau de la aceia care le plăteau serviciile. ieşise un fiasco. vulturii de la alte firme începeau sa se rotească deasupra capetelor lor. în haos. aş fi făcut scandal pentru ca problema să fie rezolvată şi să dispară din ziare. intenţiona ca. Ca rezultat. din cauza faptului că se aflase la un pas de moarte. chemate să cureţe străzile. Era bandajat la gît. s-a referit la criminalitatea stradală şi la distrugerea oraşelor noastre. Senatori şi membri ai Camerei îşi petrecuseră ziua vorbind despre pericolele din centrul oraşului Washington. cu ajutorul frumoasei sale soţii şi a făcut un pas înainte. De fapt. cu braţul stîng sprijinit într-un alt bandaj. Drake & Sweeney era. Ca o coincidenţă. Firma fusese angajată cu an anume scop. firma era la un pas de o insurecţie. S-a declarat viu şi nevătămat. petrecut într-o altă secţie a firmei. În dosar nu se arăta în ce măsură RiverOaks era la curent cu situaţia locatarilor din depozit. care se vedea obligată să remedieze situaţia creată. La fel şi celelalte firme mari. să se întoarcă la îndatoririle lui din Cameră. s-a întîlnit cu presa într-un spectacol minuţios pregătit. cu căruciorul. RiverOaks avea destulă influenţă pentru a face presiuni asupra firmei. Un salut celor de acasă. Se găseau martori care puteau dovedi aceleaşi lucruri protejate de dosar. "curăţenia" a reînceput după lăsarea serii. Alţi clienţi importanţi puteau fi de altă părere. percepţia publică. A continuat cu alte prostii despre controlul asupra armelor şi construirea mai multor puşcării.

Dar mă duc astăzi. băgînd mîna în pungă după un fursec. am umplut două pahare şi le-am aşezat pe masă. Ruby se aştepta să o întreb de ultima ei vizită la motel. La unsprezece patruzeci seara. Cînd cafeaua a fost gata. la biroul lui Ruby. dar m-am gîndit că e mai bine să tac.. să văd dovada consumului de crack. în zona de nord-est a oraşului.vagabonzii din apropiere de Capitoliu au fost Încărcaţi în camionete şi transportaţi. Normal. cum lui Ruby îi plăceau articolele despre politica locală. Fuseseră violate drepturile cetăţeneşti? Primarul era clar de părere că da. ca nişte vite. M-am gîndit să mă uit mai bine la figura ei. Figura primarului apărea pe prima pagină şi. — Unde stai? — În maşina mea. Proprietarul auzise împuşcături şi un locatar din apropiere anunţase că văzuse un bărbat la pămînt. poliţiştii au găsit cadavrul unui tînăr negru. Ulterior a fost identificat drept Kito Spires. — Nu. mai tîrziu decît de obicei. Sîngele era proaspăt şi provenea din două răni de glonţ în cap. solicitau o anchetă a departamentului de justiţie care să clarifice moartea lui Lontae Burton şi a familiei ei. Cum puteam fi atît de răutăcios cu o persoană demnă de milă? Mai bine treceam la ştiri. dar era bine dispusă. dar trebuia ca de asta să se ocupe justiţia. în spatele unei grămezi de gunoaie şi cărămizi sparte. — Bine. Pe un teren viran din apropiere de magazin. deşi Mordecai lăsase în urmă numai firimituri. Cum altfel? — . — Ce mai faci? am întrebat-o. — Şi eu la fel. Era neschimbată. . Nu m-am simţit aşa de bine. Ai fost la Naomi's? am întrebat-o. ca un şoricel. Era un interviu de sîmbătă. în apropiere de Rhode Island. Avea ochii îngînduraţi şi trişti. şi eu doream asta. — Ar fi grozav. Conversaţia era puţin cam rigidă. Cu Gantry la pîndă. 34 Ruby a reapărut luni dimineaţă. Aveam trei pungi. atît pentru fursecuri cit şi pentru ştiri. un echipaj de poliţie a fost trimis spre un magazin de băuturi de pe strada 4. în care primarul şi consilierul său. acţionînd într-o uniune temporară şi nesigură.. iar primarul era oricînd bun pentru puţină culoare locală. — Te duc eu. la ora opt. cu un apetit feroce. Am intrat împreună în birou şi ne-am pregătit locul. am decis să încep cu acel articol. Mă aştepta zîmbind pe pragul biroului şi m-a salutat cu căldură cînd am ajuns acolo. toate cumpărate în săptămîna dinainte. pe margini. — Mulţumesc. mi-a răspuns. Era destul de reconfortant să ştii că mai eşti cu cineva în clădire. dar nimic nu părea în neregulă. spre cartiere mai îndepărtate. doream mai multă lumină şi aglomeraţie la sosirea mea la birou. Ruby era la al treilea fursec şi ronţăia din el fără întrerupere. Sînt grozav de bucuroasă că se termină iarna. — Ce-ai zice să citim ziarul? am întrebat-o. numai pentru ea.

devenise prea valoros pentru acuzare (noi!) şi. spre marea firmă de avocatură şi clientul său bogat. Ruby era fascinată de povestea familiei Burton. Nici vorbă. înainte de apariţia "Domnului" şi a evenimentelor care urmaseră. trezindu-mă din transă. în al treilea articol al dimineţii. înainte de răsăritul soarelui. în legătură cu uciderea unui delincvent de nouăsprezece ani. De ce n-ar fi fost? Pentru mine. vorbise prea mult. apărea titlul: KITO SPIRES ÎMPUŞCAT MORTAL. Mi-am . M-am întors în gînd cu o lună în urmă. Drake & Sweeney era menţionată din nou. dar de două ori mai mare şi mai ameninţătoare. Ceilalţi martori din lumea străzii aveau să păstreze tăcerea sau să dispară. pentru cumpărarea unor terenuri intravilane inutile. Pierdusem un martor potenţial de cea mai mare importanţă. de depozit şi de procesul în care erau implicaţi RiverOaks şi Gantry fusese un factor important în luarea acestei decizii. dar credibilitatea lui Kito ne-ar fi creat probleme. Primăria nu mai era arătată cu degetul în aceeaşi măsură. Insultele către şi dinspre Congres încetaseră. Cei care simţiseră lovitura primelor acuzaţii reorientau acum oprobriul public. Era şi-aşa destul de grav că Gantry ucidea martorii. aşa că am citit informaţiile despre el. care cheltuise aproape un milion de dolari. deci. Probabil că avocaţii săi se întrebau: Cînd se vor termina toate astea? Nu prea curînd. Controversa legată de cumpărarea terenului. după ce noi vorbeam cu ei. Dar dacă Gantry pornea după avocaţi? În mijlocul acelui moment de spaimă. — De ce nu citeşti? Pentru că eram prea uluit ca sa citesc cu voce tare. — Te simţi bine? m-a întrebat Ruby. Puştiul se bucurase de momentul său de celebritate. i-am răspuns. — Ah. Mi-am imaginat cum aş fi citit acelaşi articol la biroul meu. după care dădea puţinele detalii cunoscute deocamdată în legătură cu moartea lui. I-am făcut un scurt rezumat al plîngerii şi al efectelor ei. indicii. Firma căzuse de pe soclul său înalt şi acum era tîrîtă în noroi. Articolul relua prezentarea de vineri a domnului Spires. un nou grup de persoane erau acuzate de tragedia întîmplată. iar numele său mîndru era menţionat în acelaşi paragraf cu acela al unui pungaş ucis. În colţul de jos al primei pagini apărea o informaţie scurtă. încercînd să-mi recapăt suflul. pion important în drama familiei Burton. cu privire la decizia serviciilor poştale de a opri proiectul de construcţie a centrului de mesagerie poştală în zona de nord-est a oraşului Washington. cu toată forţa şi bucuria. Sub aceeaşi fotografie a lui Kito Spires. primele cuvinte pe care le-am citit mi-au îngheţat sîngele în vine. Nu existau martori. o ţintă prea uşoară. RiverOaks a pierdut astfel proiectul său în valoare de douăzeci de milioane de dolari. sigur. nimic. să vad dacă numele lui Tillman Gantry era menţionat pe undeva. Presiunea mai creştea puţin. Un cutremur din Peru i-a atras atenţia lui Ruby. am înţeles brusc că articolul era în beneficiul nostru.Cum procesul nostru preluase centrul atenţiei. Am aruncat o privire asupra evenimentelor din lume. din momentul în care fusese depusă. bani gheaţă. Încă un vagabond ucis în District. În secţiunea Metro. Era normal ca RiverOaks să reacţioneze ca orice alt agent agresiv de dezvoltare urbană. Era normal ca RiverOaks să-şi atace avocaţii. Gantry vorbise. era evident ce se întîmplase. Drake & Sweeney era din nou atacată de ziar. Am parcurs repede articolul cu privirea.

Am intrat în biroul lui Mordecai. I-am dat-o şi Sofia s-a uitat rapid peste ea. să văd dacă citise ziarul. Un avocat al străzii critica. acea operaţiune şi ameninţa cu un proces. pentru a discuta despre proces. Şi bănuiam că majoritatea asociaţilor cu vechime şi toţi partenerii făceau exact ceea ce aş fi făcut şi eu. Rămîneam în urmă şi aveam nevoie de o dimineaţă de lucru în plin şi certuri la telefon. Marquis Deese. — Cunoscut? — Da. A fost ridicat aseară din parcul Lafayette.imaginat că aş fi citit celelalte articole şi aş fi aflat că acuzaţiile atît de grave din plîngere erau adevărate. — Ce anume? am întrebat-o. Prea puţine ore erau trecute în contul clienţilor. Totuşi. deschisesem nouăzeci şi unu şi rezolvasem treizeci şi opt. Firma se afla în haos. vizavi de Casa Albă. La întoarcerea mea la birou. cinci clienţi stăteau sprijiniţi de perete şi era doar ora nouă. Ziua ta norocoasă. În două săptămîni. Am fi prezentat tot felul de pretenţii. Fără scuze. Am închis încet uşa biroului meu şi am început să lucrez la dosare. un proces. mi-a răspuns. stă lîngă biroul meu. Am fi cerut ca problema să fie rezolvată. la rîndul lui. strîngînd-o în braţe şi chiar plîngînd. — Asta e! a murmurat. despre "curăţarea" străzilor. zîmbind. ochelari de soare cu lentile . Sofia avea sala plină de clienţi. Femeile au îmbrăţişat-o. Cu atîta forţă de muncă. cu orice preţ. exista un altul. Am urmat-o în încăperea din faţă unde. Lista stătea mereu la îndemînă. Eu am cochetat cîteva minute cu Megan în bucătărie. — Continuă. I-aş fi făcut un scandal monstru lui Rudolph Mayes. — Numărul opt. unde a fost întîmpinată ca o veche prietenă. N-aveam însă norocul ăsta. plin de amărăciune. părul şi barba încărunţite. N-aveam eu norocul ăsta. A fost prins la "curăţenie". coordonată de poliţie ca răspuns la împuşcarea lui Burkholder. am auzit-o pe Ruby. Am fi insistat să se evite. Ruby era încîntată. ar fi făcut un scandal monstru comitetului executiv. Ce aş fi făcut? Nu aveam nici un dubiu. dar nu mă aflam într-o stare prea romantică. aşezat la biroul ei. Se gîndea că e minunat să se scrie atît de mult despre oamenii străzii. trebuia să se liniştească apele înainte ca efectele să devină şi mai grave. Am convenit să ne întîlnim peste o oră. partenerul în subordinea căruia mă aflam şi care. pentru a reveni la zi. se afla domnul Deese. Fără salut. Sofia vorbea la telefon. Sofia a bătut la uşă şi. terorizînd pe cineva în spaniolă. şi dat jos la Logan Circle. în parte pentru că eu doream să văd dacă nu cumva mai există şi un al patrulea articol. a deschis-o în timp ce bătea. Abia am putut să trec. Semăna remarcabil de mult cu DeVon Hardy — către cincizeci de ani. — Unde e lista celor evacuaţi din depozit? m-a întrebat ea. Tocmai îl citea. Mi s-a părut mie cunoscut numele ăsta. Am parcurs rapid secţiunea Metro. ceilalţi asociaţi cu vechime ai firmei. se muncea prea puţin. eu m-aş fi întîlnit cu colegii mei. care mă trezea din nou. Ţinea un creion după ureche şi îşi lăsase ochelarii de citit pe vîrful nasului. purtînd-o prin sală. Am dus-o cu maşina la Naomi's. ridicîndu-mă în picioare. cum uşa nu putea fi închisă cu zăvorul.

— Nu are importanţă. — Lucrăm la un caz în care sînt implicate cîteva persoane care locuiau într-un depozit vechi. — Cît timp aţi stat acolo? — Vreo trei luni. ca majoritatea celor fără adăpost la începutul lui martie. — De ce cu banii jos? — Nu dorea nimic înregistrat. Ne-am apropiat de el cu grijă. — Cred că da. Ce aveţi de pierdut? — Nimic. presupun. locatarii. Credem că evacuarea a fost ilegală. — Nu e o idee rea. eu l-am lăsat pe Mordecai să-i pună întrebări. foarte politicos. banii jos. Vă putem ajuta să obţineţi nişte bani. tocmai de asta sîntem şi noi implicaţi. cum să se teamă de el? Mordecai şi-a tras un scaun şi a trecut la o discuţie mai serioasă cu domnul Deese. ne-a răspuns el. a spus omul. — Da. unul dintre avocaţii de aici. Ne-am scuzat şi ne-am retras în biroul lui. scărpinîndu-şi barba. A răspuns fără ezitare şi eu mi-am stăpînit cu greu satisfacţia. — Zău? — Da.groase. — Am locuit şi eu acolo. — Ce să fac? — Noi îi dăm în judecată pe unii dintre cei care au efectuat evacuarea. Dacă Deese nu ştia că Gantry era proprietarul clădirii. De asta plăteam cu bani gheaţă. — Ne-ar face plăcere să deveniţi clientul nostru. cred că ar trebui să-i înregistrăm declaraţia. sînt Mordecai Green. L-am studiat de la distanţă şi m-am îndreptat spre biroul lui Mordecai. ei bine. aţi fost nedreptăţiţi cînd aţi fost daţi afară. Sîntem de părere că dumneavoastră. — În lumina celor întîmplate cu Kito Spires. — Scuzaţi-mă. L-am bătut pe Mordecai pe umăr. îmbrăcat cu multe rînduri de zdrenţe. Eu am tras aer adînc în piept. — Cui anume? — Unui tip pe nume Johnny. — Ştiţi cine era proprietarul depozitului? — Nu. — Ce s-a întîmplat? m-a întrebat el. — Cît? — Încă nu ştiu. ridicînd capul. Pot să vă pun cîteva întrebări? Stăteam amîndoi în picioare. la intersecţia dintre străzile Florida şi New York. — Aţi plătit chirie? — Normal că da. Să-i . — Dar apartamentul era ilegal construit. i-a spus el. privindu-l pe domnul Deese de sus. Am dori să va reprezentăm şi să-i dăm în judecată în numele dumneavoastră. ca să-l anunţ. Am fost dat afară. Îi reprezentam în instanţă pe unii dintre cei care au fost daţi afară. — Asta cam aşa e. s-a adresat el domnului Deese. i-a explicat Mordecai rar. Acum. a răspuns Mordecai. — Cît? — O sută de parai pe lună.

Deese spunea că s-ar putea să ştie unde se află alţi doi dintre cei evacuaţi şi ne-a promis să-i găsească. Cum nu avea idee unde să-l caute. Eu făceam filmarea. Aproape că speram ca poliţia să cureţe din nou străzile. cu multă publicitate din partea prietenilor noştri de la Post. Am terminat în treizeci de minute. Al treilea număr pe care l-am încercat pe celular a găsit-o pe Claire între două cursuri. Planul nostru era să depunem plîngeri separate pentru fiecare evacuat pe care îl puteam găsi. am pornit în viteză spre vest. — Nu pleacă nicăieri. El o semnează. — Ce s-a întîmplat? m-a întrebat ea. cu împrumut. încercînd să analizeze situaţia. . Mă grăbesc. apoi i-am propus: — Plec s-o aduc pe a mea. Am ieşit în fugă din clădire şi. dacă doream. S-a aşezat pe un scaun. — Am nevoie de camera video. pe măsură ce îi găseam. dar el şi Deese fuseseră singurii pe care îi putusem localiza. — Mulţumesc. mi-a răspuns. în numele noului nostru client. Te sun mai tîrziu. — Dar codul de alarmă? — Nici pe el. — N-a luat-o nimeni de la locul ei. Eu m-am aşezat la biroul de lîngă cel al Sofiei şi am scris o plîngere pe trei pagini. la volanul maşinii. motivul fiind o evacuare considerata ilegală. dacă i se întîmplă ceva. ne putem lupta ca declaraţia să fie admisă ca probă. spre Georgetown. Puteam să vin şi să plec. Tu şi Sofia ţineţi-l de vorbă. Ştiam deja că Kelvin Lam se află la CCNV. Deese se afla pe punct de plecare şi Mordecai l-a avertizat să nu discute cu nimeni despre proces. Mordecai punea întrebările. încă una pentru Kelvin Lam. ar fi putut dura şi o lună. De ce? — E vorba de o depoziţie. Revin în patruzeci şi cinci de minute. precaut. mi-a răspuns el. dar plin de fişete. E acelaşi. — Da.luăm o declaraţie sub jurămînt. — Bine. Sofia ţine loc de notar şi. Marquis Deese. Apoi. — Ce zici de o cameră video? l-am întrebat. uitîndu-se peste tot în jur. Nu ştiu de ce. — E tot în salon? — Da. Răspunsurile primite nici nu puteau fi mai bune. Aveam în continuare o cheie. L-am dus pe Marquis Deese într-un birou fără mobilă. — Nu avem aşa ceva aici. pe aici. pe undeva. după ce toate întrebările posibile au fost servite şi au primit răspuns. Sofia era pe post de martor. — Avem un casetofon? l-am întrebat. în dreptul unui perete gol şi alb. Împotriva aceloraşi trei pîrîţi. Am reflectat o clipă. Am introdus plîngerile în memoria calculatorului. şi-aşa copleşiţi. Cazurile lor nu valorau foarte mulţi bani — ne-am fi bucurat să ne înţelegem pentru 25 000 de dolari în fiecare caz — dar depunerea plîngerilor putea arunca mai multă suferinţă pe umerii acuzaţilor. dar răspunsul ei m-a făcut să mă simt bine. Nu trebuia decît să schimb numele reclamanţilor. Te deranjează dacă o folosesc? — Cred că nu. — Ai schimbat yala? — Nu.

ca de obicei. ca să aflu dacă nu avea veşti de la Mordecai. sunase la birou să anunţe că totul merge ca pe roate. am rostit. — Unde? — La sediul lor. dormisem puţin. oferind sfaturi juridice clienţilor. — Sînt îngrijoraţi? l-am întrebat.Telefonul a sunat cu cîteva minute înainte de prînz. şi totuşi ne sună pentru o înţelegere. cu toată delicateţea cuiva care şi-a petrecut mulţi ani ocupîndu-se de problemele legale ale oamenilor străzii. maşina lui Mordecai era parcată lîngă clădire. Mordecai a reluat discuţia. Am dat din cap. — Sigur. de la Drake & Sweeney. Speram că. Am închis uşa în urma mea. a anunţat: — Sînt Arthur Jacobs. mă aştepta. — Poate că e tocmai telefonul de care avem nevoie. la celălalt capăt al firului. era dificil să mă concentrez asupra cartelelor alimentare. Ca de obicei. aşa că am răspuns eu. — Arthur Jacobs este la telefon. Îngrijorarea mea în legătură cu aranjamentul ce trebuia discutat nu s-a risipit nici după o baie lungă. Citea. deşi lipsa somnului nu avea nimic de-a face cu vreo boală sau problemă fizică. A urmat o conversaţie scurtă. în absenţa ta. Nu avea. Aveam nervii încordaţi la maximum. iar eu m-am aşezat pe un scaun. O voce demnă. Au douăzeci de zile la dispoziţie pentru a riposta. Era în biroul lui. Îmi imaginam că vrea să se întîlnească cu Mordecai şi să discute despre proces — cu cît mai repede. Sînt îngrijoraţi. mîine. Am rămas cu privirea fixată asupra receptorului. — Cine e? — Drake & Sweeney. Mordecai a întins mîna după receptor. — Cei de la firmă ar dori să se aşeze la masa tratativelor. Nici vorbă de aşa ceva. cu atît mai bine. pentru a mă pune la curent. Aş dori să vorbesc cu domnul Mordecai Green. din întîmplare. apoi el a zîmbit. Ne-am privit drept în ochi cîteva clipe. creditelor de stat pentru locuinţe şi taţilor delincvenţi. avocat. Am plecat cînd masa de prînz era gata. Codul Penal american. — Bineînţeles că sînt îngrijoraţi. Am cedat totuşi tentaţiei şi. am sunat-o pe Sofia. purtată în ceă mai mare parte de Arthur. prezenţa mea era mult mai puţin importantă decît pîinea cea de toate zilele. La discuţiile cu clienţii. fierbinte şi o sticlă de vin. concentrat. cînd viaţa mea era pusă în balanţă pe un alt front. la unsprezece şi un sfert. apoi m-am ridicat încet şi m-am îndreptat spre uşa biroului lui Mordecai. mi-a zis. — Ce s-a întîmplăt? m-ă întrebat el. Zece dimineaţa. fără să spun nimic. Am cumpărat doi covrigi simpli şi o sticlă cu apă şi am străbătut şoseaua de centură timp de o oră. . Nu mă aşteptam să fiu invitat. Sofia vorbea pe cealaltă linie. a fost tot ce i-am răspuns. 35 Mi-am petrecut dimineaţa următoare la Misiunea Izbăvirii. şi am apăsat butonul de aşteptare. La sfîrşit. să vedem dacă ne înţelegem în privinţa procesului. — Centrul legal. Cînd m-am întors la Centru.

Cunoştea toate aspectele contractului cu TAG şi coordona fiecare detaliu. Dacă se ajungea la o înţelegere. Arthur a început prin a spune că pîrîţii. care nu cunoştea momente de răgaz. — Nu. şi cei prezenţi au îngheţat.Întîlnirea a avut loc în sala personală de şedinţe a lui Arthur Jacobs de la etajul opt. Probabil comisese o ilegalitate atunci cînd permisese continuarea evacuării. la fărădelegile comise de Chance. Mordecai a scos din servietă cîteva copii ale raportului şi chitanţei. dar ei nu au fost invitaţi. Arthur a susţinut cea mai mare parte a discuţiei de pe partea sa de masă şi lui Mordecai nu i-a venit să creadă că are optzeci de ani. Falsificase dosarul. Mordecai spunea că ranchiuna era foarte vizibilă. Deci Chance scosese într-adevăr raportul. fără ocolişuri. — Probabil? repetase Mordecai. fie numai şi cu un bănuţ. în special Drake & Sweeney şi RiverOaks. recunoştea Arthur. nici o recunoaştere de responsabilitate nu putea fi acceptată. — Aţi văzut raportul lui Hector Palma din 27 ianuarie? a întrebat Mordecai. Tillman Gantry avea reprezentanţi legali. Fiecare element era analizat cu o minte extrem de ascuţită. Arthur s-a referit. Singură nepotrivire în context era prezenţa avocatului firmei RiverOaks. o logică. La început. Nu se ocupa decît de problemele firmei RiverOaks. nimeni nu se aştepta ca Gantry să contribuie. a venit răspunsul. Le-a . Mordecai a ascultat fără să vorbească. faţă în faţă cu Arthur. Dacă Chance ar fi fost cinstit cu ei după criza creată de "Domnul". Interesele companiei erau în conflict cu ale firmei. un avocat specializat în asigurări pentru cazurile de practică incorectă şi un avocat din partea firmei RiverOaks. Îi minţise pur şi simplu. Arthur a scos în evidenţă faptul că erau implicate mai multe elemente. din gura lui Arthur. aşa cum a făcut aproape pe tot parcursul întîlnirii. într-un colţ retras al clădirii în care eu nu fusesem niciodată. împreună cu chitanţa lui Lontae şi le dăduse la tăiat. era mai mult ca sigur. Foarte ceremonios şi savurînd fiecare clipă. care avea. totuşi. nici o ofertă de înţelegere nu avea aplicabilitate legală pînă la semnarea tuturor documentelor. fuseseră uimiţi de plîngerea depusă — după cum erau uimiţi. dar şi-l amintea imediat. profund jenat. pe masă aveau brioşe proaspete. Ei. El s-a aşezat pe o latură a mesei. Încercase să-şi acopere acţiunile. — Cum a falsificat dosarul? a întrebat Mordecai. Cealaltă parte dorea să afle dacă Mordecai văzuse dosarul. Chance îi pusese într-o situaţie extrem de penibilă şi renunţaseră la el. mă rog. A început cu Braden Chance şi a anunţat că Chance fusese dat afară de la firmă. Donald Rafter. cafeaua a fost perfectă. Mordecai a fost tratat ca un înalt demnitar de către recepţionistă şi echipa lui Arthur -i s-a luat repede haina. Arthur i-a explicat că anumite documente fuseseră scoase din el. şocaţi şi neobişnuiţi cu umilirile şi cu loviturile la care erau supuşi de către presă. Nu numai că memora orice amănunt. Nu demisionase. A vorbit foarte sincer despre efectele suferite de draga lui firmă. nenorocitul ăla de dosar? Nu ştia. firma ar fi evitat procesul şi atitudinea nefavorabilă a presei care a urmat. Unde se afla. Chance nu atinsese nivelul de profesionalism necesar şi continuase evacuarea. fusese demis. exact. au căzut de acord ca tot ce se spunea şi vedea în cursul întîlnirii trebuia să rămînă strict confidenţial.

— O veste minunată. la salariul minim. punînd raportul deoparte. Cu minuţiozitatea tipică pentru marile firme. plin de grafice şi tabele^multicolore. ca specialişti în litigii. — Nu e important. unşi cu toate alifiile. A urmat o lungă perioadă de tăcere. cît timp raportul a fost citit. Din ultimii cinci ani. de unde au fost smulse imediat de avocaţii împietriţi. Nu s-ar fi drogat. de ce insistaţi cu acuzaţiile penale? — Toate cărţile sînt pe masă. Cuvintele lui Hector erau prea clare. înainte de a fi dat afară. în seara în care luasem dosarul. — Nu aveam nici un interes ca Michael Brock să ajungă la închisoare. le-a spus Mordecai. Era o presupunere generoasă. dar era mult mai mică în sud şi vestul mijlociu şi puţin mai mare în California şi oraşele mari. dar Rafter era dispus să o accepte. Dovezile sînt doar de circumstanţă. examinat. Dacă putem rezolva problema procesului. Era evident că grupul era preocupat de raport. şi originalul fusese distrus. Cît acordau instanţele judecătoreşti pentru moartea preşcolarilor? Nu prea mult. în cele din urmă. — Nu. Aveau amprente.împins maiestuos peste masă. Stat după stat. toate menite să demonstreze că tinerele mame lipsite de educaţie şi copiii lor nu valorau prea mult în cazurile de moarte provocate din culpă. Dar dacă fusese copiat? Acum ţineau copiile în mîini. — Atunci. Nici o şansă. — Ştiţi unde se află dosarul? l-a întrebat Arthur. — Dar nu există martori oculari. în general. — Pot să vă întreb de unde aveţi acest raport? s-a interesat Arthur politicos. Chance le descrisese conţinutul. se va renunţa şi la acuzaţiile penale. cel în care fuseseră aduse cheile. Cu încadrările ei sporadice. nu cîştigă bani şi. nevenindu-le să creadă. Preşcolarii nu muncesc. domnule Green. prea descriptivă. "negrişorii" de la Drake & Sweeney îşi petrecuseră ore nenumărate cercetînd în toată ţara şi studiind ultimele curente în acordarea compensaţiilor pentru prejudicii aduse persoanei. Dar. a spus Arthur. şi-au unit forţele cum se cuvine. reuşea să se specializeze şi să-şi găsească o slujbă cu un salariu de două ori mai bun decît cel minim şi să o . Aveau un martor ocular care mă văzuse în apropierea biroului lui Chance. care abia mai îndrăzneau să respire de frică. cel puţin pentru moment. se puteau face presupuneri destul de sigure. Oraş după oraş. analizat fără speranţă. Avea douăzeci şi doi de ani şi curînd şi-ar fi putut găsi un serviciu permanent. nu s-ar fi îmbătat şi nu ar fi rămas însărcinată tot restul vieţii ei de salariată — altă teorie caritabilă. relatarea lui. ca pe un obiect de care se puteau ocupa cu succes la o dată ulterioară. Aveau dosarul misterios din biroul meu. Din ultimii zece ani. Datele din ultimul an. citit din nou şi. Media pe ţară era de 45 000 de dolari. — Cred că asta ne duce cu discuţia la dosarul lipsă. în căutarea oricăror erori sau cuvinte care să poată fi scoase din context şi comentate în favoarea acelei părţi a mesei. Cum propuneţi să rezolvăm cu procesul? Rafter i-a întins un rezumat de zece pagini. Estimarea cîştigurilor salariale pierdute de Lontae era destul de liberală. Regiune după regiune. pretinzînd să văd dosarul RiverOaks/TAG. tribunalele nu permit estimări ale viitoarelor capacităţi salariale. Exista un motiv. dornic să păşească pe un teren mai solid. La un moment dat. Eu mă dusesem la Chance.

Dacă ei credeau că pot scăpa atît de ieftin. Mordecai a discreditat apoi. cincizeci sau o sută. în District" însemna un singur lucru — juraţi de culoare. Cîte unul pentru fiecare victimă. pentru un singur copil ucis. ca rezultat direct. Eu pot să scot suma asta de la orice tribunal. dar le-au trebuit cîteva secunde pentru a le înţelege semnificaţia. punct cu punct. Teoria noastră era suficient de puternică pentru a rezista atacurilor lor. Cei de pe partea opusă le-au auzit limpede. După o vreme. Rafter ajungea la suma de 570 000 de dolari pentru cîştigul pierdut de Lontae. de fiecare dată. a spus el. Ştia ce poate face cu juraţii în District. a repetat Arthur. clienţii mei au ajuns în stradă. a propus Mordecai. în această situaţie. şi asta era tot ce conta. aproape toate elementele incluse în minunatul raport făcut de Rafter. Brusc. Era de aşteptat ca. "Aici. — E negociabil. explicînd că teoria noastră cu privire la responsabilitate nu era valabilă în mod absolut. domnilor. E negociabil. am şanse grozave pentru obţinerea de compensaţii punitive în acest caz. că în februarie e frig. Am fi putut spune patruzeci. de la o firmă bogată. adică un total de 770 000 de dolari. — Cîte un milion pentru fiecare. — Cinci milioane. Nu suferise răni sau arsuri. Fie prin acte intenţionate. Ca să fiu sincer. Pentru închiderea cazului şi neadmiţînd nici un fel de daune morale. Forţele naturii — viscolul — erau în parte răspunzătoare pentru moartea celor cinci. evacuarea fusese dusă la capăt. În plîngere se cereau zece milioane de dolari. Pe tot parcursul întîlnirii. le-a explicat. mai ales aici.păstreze pînă la şaizeci şi cinci de ani. spunînd: juraţii ştiu că în februarie ninge. orice referire a lui la juraţi a fost urmată. La ce sumă v-aţi gîndit? Dezbătuserăm împreună ce sumă să punem pe măsă la început. — Vorbim despre un avocat bogat. — Cinci milioane? a întrebat Rafter. datorate inflaţiei estimate şi transformînd cifra în dolari la valoarea actuală. A urmat o discuţie îndelungată despre vreme. firma oferea cu generozitate 50 000 de dolari pentru fiecare copil. Arthur a reintrat în arenă. Cu cîteva indexări ale cîştigului ulterior. avocaţii şi-au amintit de blocnotesuri şi toţi patru au început să scrie cîteva propoziţii. şi Mordecai le-a atras atenţia asupra acestui detaliu. Toţi muriseră în somn. plus suma totală a cîştigurilor lui Lontae. a tunat Mordecai. — Sînt îngroziţi la ideea unui proces. fie din neglijenţă crasă. care a permis deliberat comiterea unei evacuări ilegale şi. unde au încercat să-şi ţină de cald. abia şoptit. că în februarie sînt viscole. îmi spusese el mie. Mordecai a pus punct discuţiei. . — Putem negocia. de cîteva secunde de tăcere de partea cealaltă a mesei. Avocaţii s-au lăsat mai jos în fotoliile lor. — Nici pe departe. Arthur revenise la cîrma discuţiei. era timpul ca el să plece. le-a răspuns Mordecai. în vreme ce Rafter ar fi dorit să intre în pămînt. dureri sau chinuri. în District. Cuvintele au căzut greu pe masa de mahon. Nu era interesat de procedura judiciară din Omaha. Studiul nu făcea referire la nici un fel de compensaţii punitive. dar cifra respectivă fusese aruncată la nimereală. Nu-i păsa ce fac tribunalele din Dallas sau Seattle şi nu vedea relevanţa acelor date.

plîngerea devine bun public. dar firma dorea oarecare satisfacţie. asupra cărora nu acceptă negocieri. fără să ajungă la o înţelegere. faptul că eu luasem dosarul din biroul lui Chance şi o făcusem după ce mi se spusese că nu-l pot primi. Ultimul lucru făcut de Mordecai a fost să le dea o copie a. a continuat Mordecai. Iar eu realizasem totul beneficiind de informaţii din interior. nu s-au înţeles în nici o privinţă. cum de a obţinut ziarul Post fotografia lui? Arthur i-a cerut lui Rafter să tacă. cu excepţia planului de a se întîlni cît mai curînd posibil. care încă nu fusese depusă la tribunal. Doi ani. planul nostru era să depunem cîte două în fiecare săptămînă. aşa cum solicitaseră în plîngerea făcută împotriva mea. După depunere. De fapt. pentru evacuarea sa eronată. plîngerii lui Marquis Deese. datorată procesului. pînă la acoperirea tuturor celor evacuaţi. dacă se ajungea la o înţelegere în procesul civil. şi expunerea publică. — Aveţi de gînd să oferiţi presei o copie a acestei plîngeri? a întrebat Rafter. Nu s-a putut. Erau dispuşi să renunţe la acuzaţiile penale. Totul se putea rezolva elegant. am suportat destule din partea presei. Firma era gata să plătească o mulţime de bani. bine ascunse în turnul de fildeş. dar eu trebuia să sufăr consecinţele disciplinare decurgînd din încălcarea eticii profesionale. cu uşa închisă. Îmi repetam în minte cele două cuvinte: Doi ani. De fapt. le-a promis Mordecai. Putea transmite această idee minunat de simplă oricărei comisii de juraţi din ţară. Era mai simplu să tac. Mai precis. dar ea ar fi avut ecou în special la oamenii cumsecade din District. mă rog. eram răspunzător pentru toată încurcătura. — Ce vor? l-am întrebat. S-au mai luptat puţin pentru bani. Arthur a trecut la punctul lor forte — eu. Eu nu eram numai un renegat ci. înainte ca înţelegerea să Înceapă să aibă un sens pentru mine. — Le-am spus că sînt nebuni. — Cum adică? — Aţi anunţat presa despre arestarea lui Michael. — Nu-i adevărat. — O suspendare fără replică. ei îşi retrăgeau plîngerea. dar nu atît de insistent precum aş fi dorit eu. Nu păreau să cunoască implicarea lui . Poziţia lor în această privinţă nu era negociabilă. — Problema este că. în februarie. în ochii lor. pentru a evita două lucruri: continuarea umilinţelor la care era supusă şi spectacolul unui proces care ar fi avut consecinţe financiare grave. ideea că s-ar putea să pun mina pe banii lor adoraţi le alimenta dorinţa de răzbunare. — De ce nu? a ripostat Mordecai. Erau menţionaţi aceiaşi trei pîrîţi şi se solicita modesta sumă de 50 000 de dolari. am rămas cu privirea aţintită la perete o oră întreagă. neavînd unde să stea. cel puţin după părerea lor colectivă. — Dumneavoastră aţi început acest duel. — Atunci. Dacă dădeam dosarul înapoi. Eram legătura dintre secretele lor murdare. Doi ani. Singur în biroul meu. Obosit să mai contrazică teoria responsabilităţilor. Oprobriul public era un motiv suficient ca să mă urască. Urmau şi altele.clienţii noştri să ajungă cu forţa în stradă.

Vrea ca în toate cazurile să se ajungă la o înţelegere între părţi şi. — l-l dau bucuros. vrea o înţelegere? — Bineînţeles. Îl cunoşti pe DeOrio? — Nu. A spus că poţi sta în boxa juraţilor. dintr-un motiv oarecare. cel puţin în anumite cercuri. Lucrurile se mişcă mai repede decît ne-am fi putut imagina. Trist. a hotărît că vrea să fie judecător. — În orice caz. Vrea să păstreze un registru curat. A renunţat la bani frumoşi. pentru că îi învîrte pe avocaţi pe degete. în acţiune. — Ce crede despre cazul nostru? . — Mi s-ar părea normal să fi auzit. corect. — Discuţii cu Arthur. şi-a început cariera într-o mare firmă de avocatură. vrea ca procesul să înceapă cît mai repede. Şi mai vrea şi dosarul lipsă. Doar e judecător. garantul nostru. Toată lumea va fi acolo — cei trei pîrîţi. liberal moderat. să priveşti de acolo. numai că el poate sigila dosarul. E hotărit să oprească scurgerile de informaţii. Îi lasă mai multe timp pentru golf. — Da. eu. dacă nu se poate. în toate cazurile sale. Într-o mare firmă. Am convenit să ne întîlnim mîine. tu. găsisem tot ce avem nevoie şi pusesem la punct plîngerea. E deja furios din cauza publicităţii generate de acest caz. Eu eram Iuda. — E un tip dur. — Eu? — Da. dar nu aveam nimic de adăugat. Nu se lasă păcălit. zdravene. mi-a spus el. nu? Orice judecător vrea să se ajungă la o înţelegere. Îl ascultam. — Aşadar. pe care le cumpărasem de la bazar pe şase dolari.Hector. pentru ura lui faţă de presă. Doar practici avocatura de şapte ani în oraşul ăsta. — Acţiunea judecătorească e de domeniul public. Proprietarul anterior le vopsise maro. Eu furasem dosarul. Primeşte mai multe cazuri decît oricare alt judecător din acest oraş. — E celebru. dacă doreşte. camerele de televiziune nu se apropie la mai mult de treizeci de metri de sala lui. toţi cei implicaţi — fie şi oricît de puţin. dar îi place să dea din gură. — Cred că am auzit de numele lui. — Legislaţie antitrust. dar nu mă mai apropiasem de biroul lui. cu avocaţii lor. uite cum stă treaba. Judecătorul doreşte să fii prezent. la ora unu. cu mulţi ani în urmă dar. Eu nu cred s-o facă. dar vrea să vii. dar îi înţelegeam. în sala de judecată unde prezidează DeOrio. de acelaşi fel. — Am primit multe telefoane. Ştiam că vorbise la telefon toată după-amiaza. 36 Mult timp după plecarea Sofiei şi a lui Abraham. În mod obişnuit dă afară reporterii din sala lui de judecată. stăteam în semiîntunericul biroului meu cînd Mordecai a intrat şi s-a aşezat pe unul dintre cele două scaune pliante. discuţii cu judecătorul DeOrio. Erau destul de urîte. dar e bun. dar cel puţin nu-mi mai făceam griji că vizitatorii şi clienţii ar putea cădea în mijlocul unei propoziţii. Două. Mi-a ajuns pînă peste cap.

ori la închisoare. — Ştie că există un detector de metale la intrare? — Probabil. — Şi ce dacă? Sîntem imuni. sobru. Nu mai am perspective. Tu hotărăşti. O dată. dar dorea la fel de mult să pună firma Drake & Sweeney cu botul pe labe. Nu era nimic liniştitor în asta. Eu făcusem încurcătura şi era normal ca eu să .— Nu s-a aventurat prea mult. Ambele părţi îşi văd de treabă şi uită totul. renunţăm. Moştenitorii lor sînt ori necunoscuţi. două. A mai fost la tribunal. — Presa ne-ar mînca de vii. Aşadar. Dacă vrei. Victimele au murit. O înţelegere convenabilă nu îmi va afecta cîtuşi de puţin viaţa. exagerînd puţin. i-am spus. — Dar cu mine ce se va întîmpla? A urmat o pauză îndelungata: prietenul meu se chinuie să găsească acele cuvinte care să fie în acelaşi timp sincere şi liniştitoare. Mordecai. A mai văzut destule verdicte pentru sume mari. Mordecai. Ar accepta imediat. Dar se va renunţa la ele. Scaunul a început să scîrţie. Arthur şi cu mine i-am povestit judecătorului despre oferta lor. Devenea o opinie unanimă. Sînt singurii responsabili pentru evacuarea ilegală şi. dacă şi ei renunţă la tot. iar noi să-i lăsăm să scape din laţ? Despre asta vorbim? — E singurul mod de a-ţi proteja dreptul de a practica avocatura. şi eu nu doream să-l aud. să-i spun că renunţăm la tot. Dar avea dreptate. Nu a reacţionat. renunţăm la caz cît ai clipi din ochi. cu orice risc. doar să-l împrumuţi o oră. de fapt. Crezi că clienţilor noştri le pasă ce scrie în Post despre ei? Făcea pe avocatul diavolului — argumentînd puncte în care nu credea cu adevărat. a spus el. I-au aruncat pe oamenii aceia în stradă. dar nu cred că a fost impresionat. — Nu contează dacă e drept sau nu. E floare la ureche. — Va fi dur cu tine. nu doar prin cîţiva reprezentanţi minori. dar a cerut categoric ca toţi cei trei pîrîţi să fie prezenţi. Şi-a mutat greutatea considerabilă de pe un picior pe celălalt. dar tot furt se numeşte. Era posibil să-mi spună adevărul. — Gantry? — Gantry va fi acolo. Vor uita de plîngerea făcută baroului. judecătorul mă considera hoţ. — De ce nu? — Mă îngrozesc acuzaţiile penale. L-aş putea suna pe Arthur chiar acum. — E normal. dar a rezistat. Mordecai dorea să mă protejeze. Nu avem nevoie de înţelegere. A fost un act onorabil. în fond. — Vreau să ştii ceva. — E drept. — În regulă. — Ce mult contează puţină presiune. Nu aveai de gînd să-l furi. nimeni nu are nevoie cu adevărat. Nu aveam curajul să-l întreb pe Mordecai ce părere are. Ai luat un dosar. E cazul tău. — DeOrio l-a numit furt? — Da. Eram mîndru de achiziţia mea. m-am răstit la el. Îşi cunoaşte juraţii. Am vorbit cu avocatul lui. responsabili de moartea clienţilor noştri. Unii oameni nu pot fi protejaţi de ei înşişi. Mordecai? E vorba de pielea mea. care e în joc. Îi vom vedea pe cei care pot lua decizii pe loc. — Nu e aşa de simplu. Şi ce-am rezolvat? Ei scapă nepedepsiţi pentru crimă.

a oamenilor lui. de toţi oamenii cumsecade de la Drake & Sweeney. Dacă sînt de acord să o predau pentru o perioadă de timp. nu avocat. Cum banii nu înseamnă nimic pentru Mordecai şi cum o sumă foarte mare ar fi avut un impact minor. nu-ţi poţi practica meseria în timpul perioadei de suspendare. cu lumini. i-am spus. oricît ar suna de neplăcut. Faţa mea moale. — Deci.iau deciziile cruciale. i-am spus. nu va fi sfîrşitul lumii. ce se va întîmpla cu mine? — Mai întîi. Ce jenant faţă de Warner. greşit din punct de vedere legal şi etic. . Primeşte mai mulţi clienţi decît noi ceilalţi la un loc şi jumătate din oraş crede că e avocat. Lumea lui era aceea a celor fără speranţă şi fără adăpost. — Hai să ne gîndim puţin. — Dacă mă prind? — Nimănui nu-i pasă. atît de direct. brusc. de întreprinderile mari. Uită-te la Sofia. trebuie să suferi ruşinea unei suspendări disciplinare. Figurile lor mi s-au perindat prin minte şi mi-am imaginat cum vor primi vestea. Mordecai Green ar fi fost distrus dacă. — Şi ce am să fac? — Păi. vei rămîne în biroul ăsta. şi cum clienţii erau. Prezenţa mea complica lucrurile. Eram îngrozit de situaţie. un mic apartament cu o chirie convenabila. Regulile care guvernau justiţia străzii erau scrise de către cei care o practicau. — Nici nu mă aşteptam. dacă nu ar fi fost vorba de implicarea mea. un spectacol zgomotos. un pat uscat. Misiunea Izbăvirii şi celelalte locuri unde ai fost deja. deci dreptul la subzistenţă. Vei primi clienţi la CCNV. nu mai rămîn pe tapet decît eu cu licenţa mea. Daca îi convingem să plătească o sumă de bani cu care să putem trăi. unul de mare amploare. Mordecai. private. putea ajunge în spatele gratiilor. palidă. Pentru tine nu va fi nici o schimbare. — Nu abandonez vasul. — Doi ani înseamnă foarte mult. Claire. părinţii mei. sau nici unul asupra vieţii sale. mă ocup eu de asta. mi s-ar fi făcut frică. necunoscuţi sau în închisoare. Întreaga lui lume îi ajuta pe oamenii sărmani să se refacă. morţi. Te vom numi asistent social. acuzaţiile penale sînt retrase. colegii de la facultate. Dreptul meu de practică. Vei rămîne partener deplin în cadrul Centrului. o slujbă cu un salariu demn. Eu am luat dosarul — un gest stupid. Procesele nu se referă întotdeauna la nedreptăţile individuale. a celor care primeau foarte puţin şi nu doreau decît un minimum de la viaţă — masa următoare. camere de televiziune şi cuvinte tipărite nu despre el. — Îmi pierd slujba? — Sigur că nu. Rareori se putea întîmpla ca motivul problemelor clienţilor lui sa fie legat. încercînd să par foarte sigur de mine. mereu mai tragică. prieteni. Casa Samariteanului. — Da şi nu. — În al doilea rînd. Dacă e necesar să apărem în faţa tribunalului. — Ceea ce. Linia dintre asistenţa socială şi justiţia socială nu e întotdeauna foarte clară. ci despre situaţia. era în pericol. nu se va schimba nimic? — Nu prea mult. nu ar fi acceptat niciodată o înţelegere înainte de proces. Nu trebuie să fim de acord cu o suspendare de doi ani. Mordecai îşi dorea un proces. uneori sînt folosite ca amvon. aşa cum spusese.

Mă aşteptam ca Gantry. — Mîine. Am intrat în sală la ora unu fără două minute. Să vezi ce alte jurisdicţii s-ău confruntat cu plîngeri similare. dacă există. să ascult tot şi să nu fiu deranjat de nimeni. Dar trebuie să faci nişte cercetări. Am plecat cu maşina spre Facultatea de Drept Georgetown. Ne-a indicat locurile — eu în boxa juraţilor. Era locul ideal pentru a te ascunde şi a reflecta la viaţa unui avocat renegat. Luasem decizia să nu mă mire nimic. la celălalt. Dar nu suportam gîndul că vom ajunge cu zece minute mai devreme şi că voi fi supus privirilor. care în majoritate păreau vinovaţi de ceva. garantul. am trecut pe lîngă sala judecătorului Kisner. Culoarele erau pline de avocaţi criminalişti şi practicieni de mîna a doua. DeOrio era un fanatic al punctualităţii. Nu doream cîtuşi de puţin să mă aflu în aceeaşi încăpere cu Tillman Gantry în absenţa onorabilului judecător. Trimiţînd trei dintre foştii ostatici. dar nu mă aşteptasem să-l văd pe Barry acolo. Sîntem un milion la ora actuală. pentru că nu ştia nimic despre ceea ce urma să se discute. Tillman Gantry. În program se găsea şi o listă a tuturor celor prezenţi. Avocaţii au fost întotdeauna ingenioşi în descoperirea unor chichiţe care să încurce lucrurile. un fost proxenet. În centru. Nu era aşa. I-am zărit pe Arthur. singur şi mulţumit. unde m-am aşezat. Citea nişte documente şi ignora pe toată lumea. se afla acolo şi era deja plictisită. Purta un frumos costum bleumarin. acţionînd ca un tampon. Biblioteca era deschisă pînă la miezul nopţii. cu cei doi avocaţi ai săi. cercei în urechi şi haine colorate şi excentrice. Sincronizarea intrării noastre era importantă pentru mine şi prostească pentru Mordecai. din apropiere de dealul Capitoliului. în apropiere de boxa juraţilor. Wilma Phelan. 37 Sala lui DeOrio se afla la etajul al doilea al clădirii Carl Moultrie şi. totul va fi negociabil. I-am mulţumit şi l-am îmbrăţişat. firma transmitea un mesaj subtil — toţi ceilalţi avocaţi terorizaţi de . unde plîngerea de furt calificat depusă împotriva mea aştepta o nouă etapă într-o desfăşurare complicată. Nu ne puteam permite să întîrziem. pentru a ajunge acolo. Drake & Sweeney se grupase într-un capăt. Am numărat treisprezece persoane reprezentînd apărarea. de mult mai bună calitate decît hainele avocaţilor săi. Grefierul lui DeOrio împărţea copii ale programului zilei. şi Mordecai la masa reclamantului. sau Arthur sau naiba ştie pe cine mai aduceau. să fie împodobit cu inele pe degete. — Crezi că s-a mai întîmplat? — E posibil. Întîrziase la o întrunire. stăteau doi reprezentanţi de la RiverOaks şi trei avocaţi. Voiam să iau loc în banca juraţilor. Toţi se sfătuiau cu clienţii lor. Să găseşti cazuri similare. poate. şoaptelor şi. Era prezent şi Barry Nuzzo.— Credeam că nu e negociabilă. iar eu refuzam să cred că mă aflu pe aceeaşi listă cu ticăloşii aceia. dintre aceia care îşi fac reclamă la tele-viziunile prin cablu şi pe băncile din staţiile de autobuz. chiar banalelor replici de pregătire a terenului din partea lui Donald Rafter. Masa apărării era un exemplu de poziţionare strategică. Rafter şi Nathan Malamud.

Scopul acestei întîlniri este să încercăm să realizăm o înţelegere între părţi. L-am semnat pe al meu şi l-am dat înapoi. Aşa fuseseră dresaţi. După numeroase discuţii purtate ieri cu principalii avocaţi. Drake & Sweeney era asigurată masiv împotriva cazurilor de practică defectuoasă. vă rog să încuiaţi uşa. care se chinuiau să găsească vreo chichiţă. cu numele noastre deja completate. aruncîndu-mi o privire fioroasă. de exemplu furtul unui document de către un asociat sau partener. Las' să-şi scoată ochii! Exact la ora unu. în acest moment. dumneavoastră aţi înaintat plîngerea. a început judecătorul. Mordecai s-a ridicat în picioare. Nimic din ceea ce se va discuta aici nu poate fi repetat către nici un reprezentant al presei. fără notiţe. chiriaşi. în realitate. ca şi cum aş fi fost autorul unui viol. Niciodată nu am organizat o discuţie de soluţionare a unui litigiu atît de repede după intentarea acţiunii dar. am înţeles că o asemenea discuţie. Primul punct în discuţie este cel al confidenţialităţii. merită să încercam. Stenografa tribunalului a început să înregistreze fiecare cuvînt. James Suber. Braden Chance nu numai că ignorase un statut. Primul punct este un rezumat al faptelor şi al responsabilităţilor teoretice. departe de ochii noştri. cu toate că fusese amplu informat despre faptul că vagabonzii erau. Toate gîturile de la masa apărării s-au răsucit în aceeaşi direcţie. care păzea uşa din interior. adresîndu-ne un "Bună ziua" plin de asprime. — Aveţi vreo problemă? i-a întrebat DeOrio pe cei din grupul de la Drake & Sweeney. În acel moment. cum toate părţile au căzut de acord. un punct al codului de conduită sau o metodă acceptată de practică. perfect relaxat. Doream să mă ridic în picioare şi să le amintesc că ei fuseseră cei care începuseră să facă destăinuiri presei. a prezentat cazul nostru în . sau violarea deliberată a comportamentului corect. Rîndurile de scaune erau complet goale. cu mîinile înfundate în buzunare. În două minute."Domnul" supravieţuiseră fără să-i apuce nebunia — ce se întîmplase cu mine? De ce tocmai eu eram uscătura din pădure? A cincea persoană din grupul lor era menţionată drept L. acoperită. — Vom lucra după programul anunţat. avocat al unei companii de asigurări. S-a înţeles? S-a uitat spre Mordecai. grefierul ne-a înmînat cîte o copie a contractului de confidenţialitate. Neglijenţa avocatului firmei era. a continuat Judecătorul. dar primul pumn venise de la ei. Un avocat aflat sub presiune nu poate citi două paragrafe. Şi-a reglat microfonul şi s-a adresat gardianului în uniformă. — Domnule Burdick. Aveţi cinci minute. judecătorul DeOrio şi-a făcut apariţia din spatele băncii şi a luat loc în jilţul său. apoi spre mine. indiferent de circumstanţe. dar mă îndoiam că prevederile poliţei acopereau şi cazul de faţă. Sigur. Domnule Green. cu siguranţă. Avea să urmeze o luptă teribilă. dumneavoastră veţi începe. în două paragrafe. — Grefierul m-a informat că toate părţile şi avocaţii lor se află acum în sală. loviturile noastre fuseseră mai puternice. Era o discuţie cît se poate de privată. între firma Drake & Sweeney şi cel care se făcuse vinovat de practică defectuoasă. iar grefierul a adunat toate documentele. poate fi benefică. Căci trebuie să fi fost excluse actele intenţionate. Falsul intenţionat nu. pentru ca apoi să ia o decizie rapidă. Luase decizia conştientă de a continua evacuarea. Au semnat contractele.

clătinînd din cap. — Nu vorbim aici despre persoane cu acces imediat la locuinţe.termeni clari. Acelaşi punct urma şi în programul nostru. — Credem că nu. — Avea unde să se ducă. cel puţin din cîte ştim noi. De ce a plecat? Nu ştiu. — La urma urmelor. Malamud şi Barry ascultau fiecare cuvînt. dar nu a silit-o nimeni. . Dacă puteam demonstra. responsabilă de uciderea propriilor copii. dar şi-a exprimat dezacordul în problema responsabilităţilor. şi acesta e motivul pentru care au murit. domnule Jacobs. juraţii puteau începe să studieze problema daunelor. avea să fie plină de cu totul alţi oameni decît mine. apoi a luat loc. în care juraţii ar fi fost oameni de-ai lui. Adăposturile de urgenţă erau deschise. Mordecai şi Arthur au luat loc. de ce ajunsese în stradă? l-a întrebat DeOrio aspru. A vorbit despre cît valorau copiii morţi în sistemul nostru de daune compensatorii. într-un tribunal. Recunoaşteţi că i-aţi aruncat în stradă. Dar a devenit curînd plicticos. Vrem doar să accentuăm că o parte a responsabilităţii ar trebui să-i revină mamei. DeOrio aprecia concizia. Arthur s-a cocoşat dintr-o dată. şapte sute şaptezeci de dolari. — Domnule Green? Mordecai s-a ridicat în picioare. — E prea mult. Poate că din cauza noastră a ajuns în stradă. ca şi cum Arthur ar fi fost un boboc care încurcă teoriile elementare. Peste aproximativ un an. Rafter a încercat să supună atenţiei judecătorului acelaşi raport cu privire la curentele actuale în acordarea de daune de către juraţi. şi mie aproape că mi-a venit să zîmbesc. sîntem de acord să recunoaştem că evacuarea a fost ilegală. Mi-ar plăcea să discut problema cu nişte juraţi. deşi nu v-aş sfătui. în care acum mă aflam eu. cînd a început să discute istoricul angajărilor lui Lontae şi pierderile estimative ale cîştigurilor ulterioare. A recunoscut baza de fapte a cazului. nici vreun alt avocat în toate minţile nu avea să mai îndrăznească să dea de înţeles că Lontae Burton era. — Pentru scopul propus al acestei discuţii. înspăimîntaţi la gîndul de a-l lăsa pe Mordecai Green liber. dacă doriţi. N-ar trebui cumva ca o parte din responsabilitate sa cadă asupra mamei? N-ar fi trebuit sa facă mai mult pentru a-şi proteja copiii? Era ultima şansă pe care o avea Arthur de a mai arunca vina asupra unei mame moarte. Rafter. — Mulţumesc. În noaptea dinainte a stat în subsolul unei biserici. onorată instanţă. într-un proces. A mai pus sub semnul întrebării şi acţiunile lui Lontae Burton. domnule Jacobs. — Cît de mult? — Cel puţin jumătate. a spus el. şi nici Arthur. A ajuns la aceeaşi sumă. cea pe care o oferiseră cu o zi mai înainte şi a prezentat-o pentru înregistrare. Arthur a vorbit din partea acuzaţilor. Bunica ei are o locuinţă în zona de nord-est. chiar şi în parte. De asta li se spune oamenii străzii. — Responsabilitatea este clară. dar a rămas acolo mai mult de o săptămînă înaintea tragediei. Puteţi susţine neglijenţa mamei în faţa juraţilor. onorată instanţă. responsabilitatea acuzaţilor. a spus DeOrio. Arthur nu s-a lăsat impresionat. boxa juraţilor. alături de mulţi alţii. A dat în mare parte vina pe "nenorocitul" de viscol care se abătuse asupra oraşului şi făcuse viaţa grea tuturor. — Cu plăcere.

Era o lovitură dură. eforturile de a se ghemui unii într-alţii. Mordecai s-a lansat într-o descriere detaliată a ultimelor ore de viaţa ale lui Lontae şi a copiilor ei. eram gata să-i ofer un cec în alb. pînă cînd trecuseră pe lumea cealaltă. să scape de sărăcie. ninsoarea şi frigul pătrunzător. A prezentat argumente împotriva părerii lor. cu totul cu nasul în blocnotes. Alban's. Fără arsuri. spera cu siguranţă ca aceasta să nu fie oferta lor finală. Mordecai s-a ridicat din nou în picioare. ca într-o cursă. groaza de a fi prinşi în miezul viscolului. domnule Rafter? Aţi accepta 50 000 pentru el? Rafter se vîrise aproape. Habar nu aveţi ce înseamnă. Îşi înfruntase trecutul şi viciile şi se străduia să scape de ele. în această sală. nici un cuvînt inutil. Discursul său era ca un torent. domnule Rafter. Copiii muriseră în pace. nu-i aşa. răni sau vărsare de sînge. cu tot respectul pentru domnul Rafter. Curentele actuale nu mă impresionează. prezentat cu măiestria unui povestitor talentat. Motivul era evident. cu ochii pe indicatorul de combustibil. — Domnule Green. chiar dacă nu fusese exprimat. — Respingem oferta lor. — Nu-mi vorbiţi mie despre durere şi suferinţă. de a da un exemplu pentru ca ei să nu mai păcătuiască. că micuţii aceştia valorau cel puţin un milion fiecare. spaima de a muri îngheţaţi. al naibii să fiu dacă nu va fi cu mult mai mult decît oferă dînşii. Se ridica împotriva răului produs de acuzaţi — oameni bogaţi. cînd copleşit de ruşine şi vina. — Nu. o mamă care îşi iubea copiii şi care încerca. nu-i aşa? l-a întrebat DeOrio pe un ton provocator. pe care adversarii au simţit-o din plin. ca orice alt copil din colegiile din Virginia şi Maryland. aici. — Pot convinge juraţii. tuna el. Gantry era singurul de la masa apărării care nu se agita în scaun. dacă se întîmpla să fie şi negri. S-a referit la scopul daunelor punitive — acela de a-i pedepsi pe cei care greşeau. Mordecai a lăsat pentru final ce avea mai bun. Vorbea despre Lontae ca şi cum ar fi cunoscut-o bine. i-a răspuns Rafter. atunci cînd acuzaţii o aruncaseră din nou în stradă. Raportul lui Rafter nu prevedea nimic pentru durerea şi suferinţa victimelor. Rafter a plătit scump pentru această omisiune. Singurul curent care mă interesează este în ce măsură pot convinge juraţii să-mi acorde daune şi. Nu se îndoia nimeni la ce fel de şcoli mergeau copiii lor. — Aveţi un fiu care învaţă la St. umbletul după hrană şi căldură. Nimeni din cei prezenţi în sală nu se îndoia de asta. Un copil care se născuse fără noroc şi care făcuse toate greşelile previzibile. Să-i dăm afară!" Lăcomia îi făcuse să ignore legea. fără respect faţă de cei mai puţin norocoşi. O evacuare corectă ar fi durat cu .— Dar nu e ultima dumneavoastră ofertă. Mordecai le oferea o doză extraordinară din ceea ce ar fi auzit juraţii. Arthur avea puterea de decizie asupra carnetului de cecuri şi eram sigur că îi simte arsura în buzunar. "Sînt doar nişte vagabonzi. Dar. conform căreia un copil mort valora numai cincizeci de mii de dolari. şi ăsta era lucrul cel mai important. spuse el printre dinţi. Ca unic jurat ce mă aflam. către cei de la Drake & Sweeney. A fost un spectacol magic. onorată instanţă. A insistat asupra faptului că o estimare atît de modestă era rezultatul unei prejudecăţi împotriva copiilor străzii. Nici o silabă în plus. aproape cu disperare. cu motorul maşinii pornit. cînd fremătînd de indignare. inhalînd un gaz fără miros. domnule.

mi s-a adresat DeOrio. Eu nu eram un delincvent şi nu le era greu să renunţe la acuzaţia de furt calificat. Arthur a sărit în picioare şi a prezentat o condamnare a greşelilor mele de etică. nici Rafter sau oricare altul dintre avocaţii aflaţi acolo nu doreau să se confrunte cu Mordecai Green. nu-i aşa. DeOrio a răsfoit fiecare pagină în parte. zăpezile grele ar fi luat sfîrşit. Nu părea să-i facă plăcere să discute subiectul. Aveţi ceva de zis? . — Cred că acest lucru este convenabil pentru dumneavoastră. DeOrio şi-o notat ceva. în acel moment. — Sînteţi în posesia lui? m-a întrebat judecătorul. — Să continuăm. — Dosarul a fost returnat. format în alte timpuri. Cui îi păsa? El şi ceilalţi erau nerăbdători să pună mîna pe el. Aşa cum acţiunile lui Braden Chance avuseseră efecte asupra întregii firme. Ce doriţi să faceţi? — Onorată instanţă. recunoştea el şi. A încheiat spunînd că eu nu trebuie să scap de pedeapsă pentru furtul dosarului. domnule judecător. bine prezentat şi m-a convins şi pe mine. dar o şi respecta. RiverOaks. străzile ar fi fost ceva mai sigure. domnule Brock? m-a întrebat DeOrio. nici Arthur. fusesem unul de-al lor. — Da. Arthur era un as al avocaturii. Cînd judecătorul a terminat de studiat dosarul. care l-a dat mai departe. — Domnule Brock. onorată instanţă. Mordecai a deschis o servietă uzată şi a scos dosarul. Următorul punct este acuzaţia de încălcare a eticii. Discursul lui a fost bine argumentat. sub ochii noştri atent. doriţi să luaţi cuvîntul? — Bineînţeles. Nici el şi nici firma nu mă puteau ierta pentru greşeala făcută. Am vorbit cu judecătorul Kisner despre. — Sînteţi de acord să-l daţi înapoi? — Da. dacă putem ajunge la o înţelegere în toate celelalte probleme. Nici un ban mai puţin. — Acceptăm o înţelegere pentru cinci milioane. să retragă plîngerea. După treizeci de zile. la urma urmelor. domnule Jacobs. — Da. Al naibii de convenabil. Următorul punct înscris era problema dosarului. Firma nu accepta. a conchis acesta. care nu numai că propovăduia etica. Fusese o încălcare grosolană a datoriei faţă de un client. Tipii de la RiverOaks erau în mod special mulţumiţi. nu vom mai susţine această acuzaţie. Asta ar fi pus capăt contractului cu serviciile poştale. Nu a exagerat cu duritatea şi nici nu a vorbit prea mult. dar.cel puţin treizeci de zile mai mult. Domnule Jacobs. L-a înmînat grefierului. timp în care. adusă de firma Drake & Sweeney împotriva lui Michael Brock. s-a lăsat tăcerea. ca atare. Eu aşa credeam şi. Era un caz perfect pentru impunerea de daune punitive şi Mordecai era aproape pe deplin convins că juraţii ar fi fost de acord cu el. asta. La celălalt capăt al holului a fost depusă o plîngere penală. L-am surprins de cîteva ori pe Rafter holbîndu-se la mine. revenind apoi la agendă. După discursul lui. s-a adresat apărării. judecătorului. în nici un caz. tot aşa se întîmpla şi cu incapacitatea mea de a menţine anumite standarde. trebuia să-mi asum responsabilitatea faptelor mele. domnule. S-au scurs zece minute lungi. Dar eram avocat şi încă unul teribil de bun.

pe care o făcuse cunoscută judecătorului. În anul anterior. a anunţat Arthur cu jumătate de glas şi. din acel moment. DeOrio a făcut un lucru foarte înţelept. Înţelepciunea consta în modul în care se spărgea gheaţa. i-a spus DeOrio lui Arthur. — E puţin. domnule Jacobs. DeOrio ştia că îi poate forţa să accepte pretenţiile materiale mai mici. — Cu cît aţi fi mulţumit? — Cu douăzeci şi cinci de mii. nici unul nu se lăsa mai prejos. aceeaşi conduită incorectă. eu evaluez cazurile în funcţie de ce ar putea face juraţii. aşa că rămîneau cincisprezece reclamanţi potenţiali. am avut întotdeauna mult respect pentru dumneavoastră şi am şi acum. nu se mai puteau opri pînă la capăt. — Domnule Jăcobs. probabil mult mai bune. Domnule Green? — E mult prea puţin. — Douăzeci şi cinci de mii. credem că acei oameni sînt lipsiţi de adăpost de circa o lună. dar nu mă temeam să mă ridic în picioare şi să spun ce simţeam. Căutam nişte informaţii despre care ştiam că sînt ascunse. Nu am nimic de spus în apărarea mea. L-am privit pe Arthur drept în ochi şi am început. Cînd banii începeau să curgă. E vorba de aceiaşi acuzaţi. dar asta nu e o scuză. Noi ne propuneam să prezentăm o plîngere în numele lui Marquis Deese şi Kelvin Lam şi să continuăm la fel cu toate persoanele evacuate pe care le puteam găsi. RiverOaks. circa patru sute de mii de dolari intraseră în buzunarele partenerilor. după plata salariului meu şi a beneficiilor şi punînd deoparte o treime din onorariile obţinute de mine. Pot foarte uşor să obţin cincizeci de mii în fiecare caz. A urmat o discuţie aprinsă între cei patru reprezentanţi ai firmei Drake & Sweeney.Nu pregătisem nici un fel de observaţii. . îmi cer iertare în faţa dumneavoastră. Era evident că firma avea să accepte suma pentru a se ajunge la un acord. pierzîndu-şi calmul de obicei imperturbabil. A trecut la punctul următor — acţiunea care încă nu fusese depusă. onorată instanţă. Din nou. dacă nu se ajungea la o înţelegere. Gantry era total indiferent. — Cred că ar trebui să plătiţi. — Exact. Mordecai mi-a spus mai tîrziu că umilinţa mea a încălzit atmosfera cu cel puţin zece grade. În acel moment. a răspuns DeOrio. În ceea ce îi privea pe cei de la RiverOaks. Aceasta fusese promisiunea lui Mordecai. M-am aşezat şi nu i-am mai putut privi. DeVon Hardy şi Lontae Burton muriseră. îşi pot căuta alte locuinţe. Am greşit cînd am luat dosarul şi mi-aş fi dorit de o mie de ori să nu fi făcut aşa ceva. a firmei şi a clientului dumneavoastră. trebuie să discutăm despre daune. — Vom plăti douăzeci şi cinci de mii. pentru cheltuieli suplimentare. — Dacă vă recunoaşteţi responsabilitatea. i-a spus onorabilul judecător. nu erau banii lui în joc. trei sute şaptezeci şi cinci de mii de dolari părăseau seifurile firmei Drake & Sweeney. avocaţii lor ameninţaseră probabil cu un proces propriu. aceiaşi juraţi. Dacă le oferim cîte cinci mii de dolari. fiecăruia dintre cei cincisprezece? a întrebat Arthur. Nu e o sumă absurdă. Cît oferiţi pentru închiderea acestor cincisprezece cazuri? Arthur s-a consultat în şoaptă cu Rafter şi Malamud şi i-a răspuns: — Ei bine. Iar eu nu eram decît unul dintre cei opt sute de avocaţi. în faţa asaltului din cele două părţi ale sălii de judecată. Era clar că nu îi consultaseră pe avocaţii celorlalţi doi acuzaţi. a fost de acord Mordecăi.

A plecat de la firma la care lucra cu un teanc de materiale de cercetare care. — Cît reprezintă onorariul avocaţilor? — Douăzeci la sută. — Facem progrese. Voi începe cu reclamantul. a recunoscut Mordecai. — Cine primeşte banii? a întrebat judecătorul. — Eu zic că instanţa v-ar da cinci milioane. — În regulă. i-a spus judecătorul apropiindu-se de mine şi privindu-mă în ochi. tipii ăştia sînt speriaţi de moarte. i s-a oferit respectivului o slujbă frumuşică. — Eu zic că ne-ar da douăzeci. că plîngerea împotriva dumneavoastră. fără să se întoarcă. gînditor. e o problemă. trebuie să clarificăm două probleme. — Cît? l-a întrebat judecătorul pe Mordecai. au ajuns într-o altă firmă unde. — Makovek. apoi într-un splendid birou lambrisat în lemn. Cu băieţii cei răi a fost nevoie de o oră. scărpinîndu-şi obrazul. Brad Makovek. — Cu cît aţi fi de acord? — Cu maximum şase luni. DeOrio s-a îndreptat spre fereastră. i-am răspuns. Prima este aceea a banilor — de ce sumă este nevoie pentru un acord în acest caz? A doua este problema acţiunii disciplinare împotriva domnului Brock. — Va fi un coşmar. ne-a spus el. unde onorabilul şi-a scos roba şi a cerut ceai unei secretare. Aş obţine mai mult de la juraţi. Discuţia noastră privată cu DeOrio a durat mai puţin de cincisprezece minute. Aţi fi de acord cu o suspendare de şase luni? m-a întrebat el. Grefierul a închis uşa. Ne-a oferit şi nouă. — N-o să fie nici o instanţă. — Şase luni e o pedeapsă prea blîndă. De ce să acceptăm orice? Prefer să apărem în faţa instanţei. Bineînţeles. — Exact. Domnule Green şi domnule Brock. a ripostat Mordecai. domnule judecător. dar l-am refuzat. a intervenit Mordecai. Trebuie să vă spun. Judecătorul s-a răsucit brusc şi a reînceput să umble de colo-colo. în mod misterios. cu mîinile încleştate la ceafă. În astfel de întîlniri. — În nici un caz. Aşteptaţi să vorbesc şi cu ceilalţi. un avocat care a făcut aceeaşi nebunie acum şapte sau opt ani. — Am avut. — Asta e tot ce oferim noi. Înţelegeţi cît de serioasă este? — Cred că da. ei erau . Ascutaţi-mă pe mine. — Cinci milioane. sînteţi amabili să poftiţi în biroul meu? Grefierul ne-a însoţit pe holul din spatele sălii de judecată.— Domnilor. a spus el. lăsîndu-ne singuri cu DeOrio. Din care jumătate se duce la o fundaţie din New York. Şi-a pocnit încheieturile degetelor şi a început să măsoare camera în lung şi în lat. Se pare că una depinde de cealaltă. pentru încălcarea eticii profesionale. ştiţi foarte bine. i-am spus eu. Şi nu e negociabil. domnule Brock. — Asta vor şi ei de la dumneata. Dar vor trebui să plătească toţi banii. din întîmplare. a spus el. domnule judecător. Nu-mi amintesc numele. acesta este momentul în care îmi place să am cîte o discuţie particulară cu fiecare dintre părţi. Să fiu al naibii dacă acceptam o suspendare de doi ani. Ce s-a întîmplat cu el? — A fost suspendat doi ani. — Da. aici în District.

Ne-am plimbat pe culoare şi i-am privit pe acuzaţii speriaţi. după ce ne-am oprit la toaletă la parter. Mordecai. Nu discutasem nimic despre aşa ceva. fără să ne vorbim. Mordecai a izbucnit în rîs cînd m-a auzit spunînd: Da. Am luat loc şi l-am aşteptat pe judecător să vorbească. 38 Tocmai descuiam portiera maşinii cînd telefonul celular a început să-mi ţîrîie în buzunar. onorată instanţă. unde toţi participanţii reveniseră la locurile lor. RiverOaks fusese suficient de îngrozită de întîlnirea pentru obţinerea unui acord. — Vă rog să ne scuzaţi. pe scări şi i-am lăsat suficient timp lui DeOrio ca să se ia la pumni cu acuzaţii. luîndu-şi servieta. domnule judecător. domnule judecător. Grefierul ne-a găsit şi ne-a adus înapoi în sala de judecată. Avocaţii de la firmele mari nu-şi pierd timpul la Curtea Supremă. a început el. cu atît sînt mai convins că acest simulacru trebuie . ne-a anunţat judecătorul. Am ajuns în zece. — Vorbesc foarte serios. — Iar noi ne gîndim să ne retragem oferta. au început să se privească unii pe alţii. DeOrio era agitat.cei care dădeau banii. îşi scosese haina. uitîndu-ne. aşezaţi pe o bancă în holul aglomerat al clădirii. vînînd clienţii şi dreptatea. a anunţat el. pe punctul de a fi aduşi în faţa tribunalului pentru tot felul de infracţiuni. Primul lucru pe care l-am observat cînd am intrat în sala a fost că Jack Bolling. Uimiţi. — Domnule Green. i-a spus el. — Sîntem pe-aproape. îl rugă DeOrio. a declarat Mordecai. Iată cea mai bună ofertă din partea lor: suma de trei milioane de dolari şi o suspendare de un an pentru domnul Brock. a sărit în sus. foarte nemulţumit. la sutele de avocaţi care se perindau pe acolo. îşi suflecase mînecile cămăşii şi se muta mai departe de avocaţii de la Drake & Sweeney. Am băut cîte o cola. Eu nu am recunoscut pe nimeni. pornind în urmă lui. Ne-am îndreptat spre culoarul dintre cele două rînduri de scaune. Se făcuseră ameninţări şi. nici ceilalţi avocaţi sau onorabilul judecător nu se aşteptaseră la asta. Mă îndoiam că îi luase la palme. ne-am întîlnit cu avocaţii apărării. Arthur şi compania păreau epuizaţi. dar părea foarte doritor şi capabil să o facă. Am părăsit sala de judecată în grabă. compania hotărîse să participe şi ea cu ceva bani. Teribilul verdict la care visa Mordecai să fie dat tuturor celor trei pîrîţi era aproape fapt împlinit. care abia se aşezase pe scaun. vom fi acolo în cinci minute. unul dintre avocaţii firmei RiverOaks. Evident. Am ocolit banca juraţilor şi m-am aşezat lîngă Mordecai. Nu aveam să aflăm niciodată. Wilma Phelan plecase. dar avem alte lucruri mai importante de făcut. printr-una dintre exploziile sale verbale. — Sînteţi liberi. Era judecătorul DeOrio. Mordecai a stat puţin de vorbă cu nişte avocaţi pe care îi cunoştea. Cu cît stau mai mult în această sală. poate. a anunţat judecătorul. — Calmaţi-vă. Am sărit şi eu. — Atunci ne pierdem vremea. am mers încet. Atmosfera era tensionată.

într-o clipă. Tirada lui Mordecai se ivise din senin. Acest pîrît a realizat anul trecut onorarii în valoare de aproape şapte sute de milioane de dolari! Făcu o pauză. Şi-au luat dosarul înapoi. — Ce mai contează? strigă Mordecai la el. Jack Bolling se apropie să se consulte cu ei. Dacă lui Gantry îi păsa. ce mare scofală. pentru ca ecoul acelei cifre să străbată întreaga sală. Restul de trei milioane va putea fi vărsat într-o perioadă de zece ani — trei sute de mii pe an. Cei doi reprezentanţi corporativi de la RiverOaks suportaseră destul. Centrul legal din strada 14 nu-şi făcea probleme pentru ce se publica despre el. în sfîrşit. în ciuda presei defavorabile. Iar acest pîrît deţine terenuri şi bunuri imobiliare în valoare de trei sute cincizeci de milioane de dolari! Unde sînt juraţii? Cînd a tăcut. Ultimul atac al lui Mordecai fusese de-a dreptul strălucit. Plîngerea la barou? O vom lăsa să-şi urmeze cursul. — Cred că da. S-ar putea să fie obligaţi să ridice chiriile şi cota onorariilor pe oră. Înspăimîntaţi în mod natural de lumea tribunalelor. Nici o şansă . Le oferise o portiţă de scăpare. RiverOaks ar fi continuat să facă bani. mergem şi noi la ziar. DeOrio l-a întrebat: — Aţi terminat? — Nu. sau nu facem nici un acord. Din cauza lipsei de stabilitate a moştenitorilor şi a faptului că majoritatea dintre ei erau încă necunoscuţi. Numai Dumnezeu ştie cîţi traficanţi de droguri şi criminali are de judecat sistemul nostru.dezvăluit unor juraţi. anunţă Arthur. banii aveau să fie păziţi cu stricteţe de Tribunal. Am să fac şi eu una împotriva lui Braden Chance şi poate chiar împotriva unora dintre avocaţii implicaţi în acest proces. fosta lui firmă poate insista cît doreşte pe acuzaţiile penale. Cît despre domnul Brock. — Aşa se poate. domnule judecător. Sînt sigur că pîrîţii pot să-şi permită să dea trei sute de mii pe an. pentru a salva puţina demnitate pe care o mai aveau. Brock a fost de acord să sufere umilinţa renunţării la licenţă. Se putea deja observa o relaxare considerabilă a spiritelor în cadrul grupului de la Drake & Sweeney. Un acord structural cu plata pe termen lung părea logic. arătînd din nou spre Drake & Sweeney. Dar Drake & Sweeney avea numai reputaţia sa de apărat pe piaţă. acuzarea lui ar deveni o glumă. Dar ne menţinem poziţia în legătură cu domnul Brock. s-a calmat ca prin minune. — Şapte sute de milioane numai anul trecut! a repetat el şi a arătat apoi spre RiverOaks. a răspuns el şi. nu lăsa să se vadă. Avocaţii lui Gantry priveau şi ascultau. — Dacă pot plăti patru milioane. Oferta urcă pînă la patru milioane. dar sînt sigur că se pricep la asta. dar erau aproape la fel de plictisiţi ca şi clientul lor. cu "cine scuipă mai departe". Brock nu are cazier. — Aţi terminat? l-a întrebat DeOrio. uluindu-i cu totul. un milion pentru moştenitori. ca să avem parte de un concurs ca pe vremuri. Brusc. Dar sărmanul Arthur nu negocia de pe o poziţie de forţă. spuse Mordecai. Era disperat. se chinuiau să stoarcă atît sînge din rană cît se putea. sînt sigur că pot plăti şi cinci. începeam din nou să-l urăsc pe Arthur. Ce mai obţineţi cu însă şase luni în plus? E absurd. Eram ultimul lor pion şi. teama lor atinsese culmi noi după trei ore petrecute în preajma lui Mordecai. Vom lua două milioane imediat — un milion ca onorarii. Nu va merge la închisoare. plus o dobîndă rezonabilă. — Bine. A arătat cu mîna spre Arthur şi a continuat: Dacă mergeţi la ziar. Suspendare pe un an. şi asta se vedea foarte bine.

pentru a fi supuse unor teste ADN care să stabilească paternitatea. Chiar şi Tillman Gantry se săturase de tîrguiala lui Arthur. la New York. nemarcate de suspendarea temporară. La birou nu ne aştepta nimeni cu şampanie. vorbindu-şi în şoaptă. foarte politicos. Temeko. Biroul lui era plin de bătălii pe care putea să le cîştige. Sofia făcea ceea ce făcea de obicei.să îndure şi două săptămîni de proces. avem un acord. ascundea cu succes acest sentiment. Trebuia să stabilim moştenitorii. cu intenţii răzbunătoare. Cînd un acord era atît de aproape. a cărui muncă şi salariu şi statut ar fi rămas. El nu era genul de om care să-şi facă griji din cauza lucrurilor pe care nu le putea schimba. era posibil ca trupurile lui Kito Spires. moştenirea sa trebuia deschisă şi moştenitorii săi localizaţi. ne-a oferit un Memorandum de o pagină. Cum şi el murise. Abraham participa la o conferinţă despre problemele oamenilor străzii. Dacă Arthur ar fi deschis gura în acel moment. Noi am propus şase luni. să-i găsim. Era o asigurare frumuşică şi ea avea să ne asigure modestele salarii pe timp de cîţiva ani. M-am ridicat în picioare şi. Eu sînt de acord cu nouă. dînşii doresc douăsprezece. atunci era moştenitorul copiilor. Dacă Mordecai era nemulţumit cumva pentru faptul că trebuia să trimită restul de cinci sute de mii trustului Cohen. Puteau fi eliberaţi condiţionat în cîţiva ani şi puteau să-şi facă apariţia după partea lor de bani. Mama şi fraţii lui Lontae puneau probleme grave. organizat pe vremuri de Centrul legal şi la care se renunţase atunci cînd banii federali se evaporaseră. Alonzo şi Dante să fie exhumate. De exemplu. Mordecai îşi dorea computere şi telefoane noi şi. nu mai conta. Dacă era într-adevăr tatăl lor. acela era cu siguranţă Centrul legal din strada 14. a rostit el. din fericire. Cea mai mare parte din bani urmau să ajungă în bancă. mai ales pentru un avocat al străzii ca mine. trebuia să termine o dată. inclusiv DeOrio. probabil. Ei continuau să aibă legături cu lumea străzii. Clătinau. haideţi să împărţim diferenţa în două. Era nevoie de cel puţin nouă luni de muncă grea pentru rezolvarea tuturor problemelor acordului Burton. un nou sistem de încălzire. ce naiba! Cu cîteva secunde mai devreme. La nivelul maxim. să tratăm cu ei din clipa în care ar fi înţeles că erau bani de luat. din cap. programul beneficiase de ajutorul unui număr de o sută de avocaţi care lucrau cîteva ore pe săptămînă ca . Dacă un birou de avocatură putea absorbi cinci sute de mii de dolari onorarii fără să se observe. Mai existau alte două proiecte de un interes special pentru Mordecai. s-ar fi ales cu un pumn. Mordecai uriaşe: Ce mai contează? Avea dreptate. şi acolo aveam să-mi petrec eu cea mai măre parte a timpului. în numai cîteva minute. — Atunci. care muriseră primii. Primul era un program pro bono. Într-adevăr. Lucrurile se puteau complica. Grefierul său extraordinar de eficient a bătut recordul la maşină şi. M-am uitat la Barry Nuzzo în timp ce rosteam aceste cuvinte şi el mi-a zîmbit sincer. aşteptînd dobînda şi vremuri mai grele. L-am semnat rapid şi am plecat. fără să mai aştepte o confirmare de la acuzaţi. nemulţumiţi. Toată lumea s-a calmat. am început: — Onorată instanţă.

văzîndu-mi fericit de treabă ca de obicei. Drake & Sweeney avea să rămînă veşnic vinovată pentru moartea lui Lontae şi a celor patru copii ai ei. Nu dorea decît să stea de vorbă. pentru colectarea de fonduri. Nu dorea cafea. Ducea dorul zilelor în care şapte avocaţi se ciocneau unul de altul la Centru. Era o voce puternică. — Ce s-ar putea face cu ei? — Am angaja vreo două secretare. ca hipnotizat. Mi-aş fi dorit să-l audă şi Mordecai. Avea optzeci de ani. cînd firma Drake & Sweeney. dar mica firmă a străzii reprezenta o forţă. dacă ajungeau pînă la noi. Iar vocea lor putea fi auzită prin noi. Mordecai putea face să-ţi sară cămaşa de pe tine. Ne puteam extinde. Sofia şi Abraham erau incapabili să le ceară oamenilor bani într-un mod eficient. puteam stabili mai multe contacte cu baroul şi ne puteam lărgi aria de lucru. Arthur suferea şi curînd a început să-mi fie milă de el. Unul dintre partenerii lui comisese o gravă eroare şi. greu de ignorat.voluntari. Puteam pune la punct un mecanism de colectare de fonduri. L-am ascultat. dar acum nu mai ştia ce să . prin prezenţa a zeci de voluntari. Eram prea surprins ca să mai spun ceva. L-am salutat amabil şi precaut. Ne aflam în camera din faţă. muriseră nişte oameni nevinovaţi. Acordul nu îl liniştise prea mult. devreme. noul talent care putea revigora Centrul. Ultimele săptămîni fuseseră cele mai dificile din cariera sa profesională — în toţi cei şaizeci şi şase de ani cît durase aceasta. M-a rugat să mă gîndesc la revitalizarea lui. privind cum se întunecă afară şi Mordecai a început să viseze. se gîndea la pensionare de vreo doi. poate chiar încă un avocat. Eu eram sîngele proaspăt. Provocarea îmi revenea mie. Iar Arthur se îndoia că va putea trece vreodată peste asta. ca urmare. ai putea strînge două sute de mii pe an. iar el s-a aşezat pe unul dintre scaunele maronii. Arthur era necăjit. 39 Vineri. în persoana lui Arthur Jacobs. — În ultimii cinci ani am intrat în declin. Fiecare zi era un haos. după trecerea acelui hop. Firma îşi revenise la ritmul obişnuit. Acesta e momentul nostru de glorie şi trebuie să întoarcem situaţia în favoarea noastră. Puteam să-l fac să strălucească. Drepturile oamenilor străzii puteau fi protejate. în postura de avocat/asistent social. pentru a umple clădirea cu avocaţi talentaţi. — Cu un plan bun. Ajuta mii de oameni fără adăpost. aşa că îl ascultam. Eu eram tînărul alb cu minte strălucită care putea pătrunde şi se putea amesteca în lumea profesioniştilor potriviţi. pe bătrînul avocat. puteam chiar să scoatem scîndurile de la ferestrele de la etaj. puteam ajunge la mai mulţi oameni. pentru a mă putea măsura cu oricare alt avocat. stăteam la biroul meu. Politicieni şi birocraţi o respectau. pentru a-i convinge să facă donaţii anuale. Îmi plăcea ideea. indiferent cîţi bani ar fi plătit în cadrul acordului. pentru a-i ajuta pe oamenii străzii. Acela era al doilea proiect. mi-a spus el. după plecarea Sofiei. dar ura să cerşească. ridicîndu-l la un nivel mai înalt. mi-a apărut brusc în uşă. vreo doi asistenţi. dar Arthur îşi pierduse somnul. Şi oamenii noştri suferă. mi-a spus el.

Eram grijuliu. angajat permanent? Persoana respectivă ar conlucra strîns cu mine. — Ce fel de ajutor? m-a întrebat el. Un transfer rapid la Chicago. Centrul stabilise ca eu să pun în funcţiune un nou program de voluntariat pro bono. Cîte persoane lucrau acolo? Ce surse de finanţare aveam? Cum funcţiona Centrul? Mi-a deschis o portiţă şi eu am profitat. să-şi petreacă. mi-a vorbit deschis despre ideea de a le cere tuturor celor patru sute de avocaţi ai săi din D. cea mai mare. chiar aşa. i-am spus. De cînd exista? m-a întrebat. Ochii lui Arthur s-au îngustat puţin.facă. fără să am măcar idee despre cum să abordez o asemenea sarcină. întîmplător. i-am răspuns. Ce bine îmi aminteam eu lucrul acesta! Dar îi plăcea ideea.C. . Un asistent bun se poate descurca. Arthur ştia despre acest gen de programe. Era ceva normal pentru asociaţii tineri. Voi avea. Ca de obicei. cu patru sute de avocaţi. Astfel. destul de vag. Dar idei noi îmi veneau cu rapiditate în minte. Nu eram sigur cît de multe ştie. — Lucrează la filiala din Chicago. Ca să fiu sincer. cîteva ore pentru ajutorarea celor săraci. nevoie de ajutor. Era obosit să mai alerge după bani. Nu mai lucrase fără onorariu de douăzeci de ani. Totul era nou pentru el şi totul suna bine. — Numele de Hector Palma vă spune ceva? — Vag. am adăugat. Părea să fie profund mulţumit de această purificare a propriului său suflet. încerca să-şi amintească. A reflectat la vorbele mele. sub supravegherea mea. s-a mutat de acolo în miez de noapte. Nici nu trebuia. — Şi eu cunosc exact persoana potrivită pentru asta. Era subalternul lui Braden Chance şi a fost dat la o parte. cu cît vorbeam mai mult despre asta. brusc. vom avea nevoie de cineva care să lucreze la voi. — Ce-ar fi ca Drake & Sweeney să aibă un coordonator pro bono. dar ştia. Cum firma lui era. puteam ajunge la mii de oameni ai străzii. — Dat la o parte? — Da. Era fascinat de Centrul nostru legal şi i-am povestit cum ajunsesem eu acolo. Nu trebuie să fie avocat. Voluntarii urmau să lucreze doar cîteva ore pe săptămînă. Locuia în Bethesda pînă acum două săptămîni şi. Nu aveam de gînd să încalc acordul de confidenţialitate cu Hector. cu atît programul devenea mai amplu. dar e din Washington. ca şi soţia lui. recunoştea cu tristeţe. Sînt sigur că ar fi fericit să se întoarcă aici. — Bineînţeles. Cunoştea totul despre evacuări şi bănuiesc că Chance dorea să-l ascundă. Cum în următoarele nouă luni nu puteam practica avocatura. Arthur citea printre rînduri. dar nu mă îndoiam de onestitatea lui. I se părea firesc. — Te poţi descurca cu patru sute de avocaţi? m-a întrebat. Am insistat. în toate aspectele legale privitoare la oamenii străzii. mă gîndeam să încep de acolo. — Cine? m-a întrebat. Au patru copii. De fapt. După cîteva minute. săptămînal. totuşi. cu avocaţi de la marile firme din oraş. Eu mă gîndeam că era foarte posibil ca Arthur să participe la înmormîntarea mea. — Şi nu mai am prea mulţi ani de trăit. — E din District? — Da. a recunoscut el.

frigul încă nu trecuse şi puteam sta lîngă foc. aproape pînă la ocean. Nu găsise nimic. Megan îmi arăta drumul. avea trei dormitoare şi era perfectă pentru o evadare la sfîrşit de săptămînă. dar în cazul drogaţilor lucrurile stau cu totul altfel. pe care Ruby îl considera ciudat. pe plajă. treaba se putea rezolva în mai puţin de o săptămînă. urma ca ele să fie transmise celorlalţi avocaţi de către Hector Palma. cu un pat cald. Asociaţii mai tineri se puteau ocupa de primiri. avea o misiune în viaţă. cu etaj şi o verandă mare. Cheia se afla sub covoraşul de la intrare. care însemna că există loc destul pentru ca fiecare dintre noi să aibă parte de intimitate. după două săptămîni de curte precaută. birocraţi şi funcţionari. spre Maryland. departe de străzi. Aproape că îmi era milă de politicieni. Cu cele trei zile petrecute cu noi. un mic centru de dezintoxicare pentru femei din apropiere de East Capitol. Eu am primit dormitorul de la parter. Dacă Arthur dorea ca Hector Palma să se întoarcă la Washington pentru a pune sub control pasiunea proaspăt dobîndită a firmei pentru legislaţia oamenilor străzii. mi-a spus Arthur. Mordecai o folosea o dată sau de două ori pe an. Dar la plecare a fost mult mai fericit. Unchiul lui Megan avea o casă pe malul lacului Delaware. L-am condus la maşină şi. imediat după aceea. Unele cazuri se puteau rezolva în cincisprezece minute. fără droguri şi fără alcool. Era mijlocul lui martie. Arthur a rămas în biroul meu aproape două ore. Dar mai era un motiv pentru care amintise de cele trei dormitoare. Luni seara intenţionam să o cazăm la Easterwood. altele în cîteva ore pe lună. Programul prindea formă sub ochii noştri. Iar Ruby ronţăia fursecuri pe bancheta din spate. la gîndul că patru sute de avocaţi de la Drake & Sweeney vor fi cuprinşi brusc de fervoare pentru protecţia drepturilor oamenilor străzii. cel puţin pentru nouăzeci de zile. în apropiere de insula Fenwick. . ajunseserăm amîndoi la concluzia că nu puteam grăbi lucrurile.— Îl interesează ajutorarea oamenilor străzii? m-a întrebat Arthur. fără ca lucrurile să se complice prea mult. ciudată. să citim cîte o carte. am găsit şi casa. uimită de perspectiva de a-şi petrece cîteva zile în afara oraşului. în căutare de droguri. Nici o problemă. A accentuat uşor partea despre cele trei dormitoare. Era o imixtiune în intimitatea lui Ruby. făceau patru. Fiecare avocat al firmei Drake & Sweeney urma să se ocupe de un caz pe săptămînă. Megan spunea că e o casă veche. cerîndu-şi scuze cînd şi-a dat seama că abuzase de atît de mult din timpul meu. Ştia că încă nu m-am refăcut după primă mea căsnicie şi. Joi seara nu se drogase. i-am explicat. E o idee excelentă. Eu eram la volan. făcuse un duş la Naomi's şi se schimbase cu haine noi. Se întorcea la birou cu un nou scop. sub supravegherea mea şi. La asfinţit. Megan îi verificase toate hainele şi poşeta. după ce cazurile ajungeau la firmă. Mordecai făcuse puternice presiuni asupra cuiva de acolo şi Ruby urma să primească o cameră mică. Înainte de a ieşi din oraş. Am plecat din Washington vineri după-amiază. Celelalte două dormitoare se aflau la etaj şi Megan dorea să stea aproape de Ruby în timpul nopţii. am alergat să-i povestesc lui Mordecai. — Ce-ar fi să-l întrebaţi? — Aşa am să fac.

dacă n-aş fi făcut aşa. învelit cu o pătură groasă. trecutul încă nu se încheiase. — Se uită la televizor. venită dinspre mare. dedesubt. reţeaua metalică a pocnit în spatele ei şi Megan s-a îndreptat spre leagăn. balansîndu-mă uşor într-un leagăn. — La ce te gîndeşti? m-a întrebat ea în şoaptă. Departe de. Priveam norii învolburaţi deasupra apei. Lanţurile leagănului au scîrţîit mai tare. La totul şi la nimic. Uşa de la intrare s-a închis. Cu treizeci şi două de zile înainte eram însurat cu altcineva. pierdut într-o lume de vis şi ascultînd valurile care se spărgeau undeva. Am ţinut-o strîns în braţe. Stăteam singur pe veranda din faţă. A ridicat pătura şi s-a strecurat lîngă mine. ar fi căzut pe verandă. Timpul nu mai avea importanţă. oraş. Cum era posibil ca viaţa să se schimbe atît de profund într-o singură lună? Nu îndrăzneam să mă gîndesc la viitor. — --------------------- . încercînd şă înţeleg. apoi au încetat cînd nu ne-am mai mişcat. Nici nu-mi era greu să o ţin. — Unde e clienta noastră? am întrebat-o. lucram la altă firmă şi nici nu o cunoşteam pe femeia pe care acum o ţineam în braţe. locuiam într-o altă casă. însoţită de vînt. O rafală de vînt ne-a lovit drept în faţă şi ne-am strîns mai aproape unul de altul.Sîmbătă a plouat — o aversă rece. puteam privi în urmă pentru prima dată.