You are on page 1of 445

GRIGORE POSEA GEOMORFOLOGIA ROMÂNIEI RELIEF – TIPURI, GENEZĂ, EVOLUŢIE, REGIONARE Ediţia a II-a revăzută şi adăugită

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României POSEA, GRIGORE Geomorfologia Românie i: reliefuri, tipuri, geneză, evoluţie, regionare / Grigore Posea. Ediţia a II-a – Bucur eşti, Editura Fundaţiei România de Mâine, 2005 444 p. + 9 hărţi; 23,5 cm Bibliogr. ISBN 973725-213-6 551.4(498)(075.8) © Editura Fundaţiei România de Mâine, 2005

UNIVERSITATEA SPIRU HARET FACULTATEA DE GEOGRAFIE GRIGORE POSEA GEOMORFOLOGIA ROMÂNIEI RELIEF – TIPURI, GENEZĂ, EVOLUŢIE, REGIONARE Ediţia a II-a revăzută şi adăugită EDITURA FUNDAŢIEI ROMÂNIA DE MÂINE Bucureşti, 2005

Dedic această carte Geografiei României, ca ştiinţă şi ca realitate care mi-a orientat cu pe rmanenţă paşii în cercetare.

C U P R I N S

În loc de prefaţă ……………………………………………………... O mărturisire …………………………………………………….….. Aprecieri la area „Geomorfologia României” (Recenzie în „Geocarphatica” nr. 2; 2002, Sibiu) …………………………………. EA GEOMORFOLOGIEI ÎN ROMÂNIA ………. Capitolul II. UNITĂŢILE (REGIUNILE) MORFOSTRUCTURALE …….. A tăţile de platformă ……………………………………………. B. Unităţile de orogen …………………………………...………….. C. Unită RONOLOGICĂ …………………………. 1. Introducere …………………………………………………...…... 2. Categoriile taxonomice de e în structura sa geologică şi în nivelele geomorfologice de eroziune sau de acumulare ………….. . Două ipoteze: geosinclinal şi tectonica plăcilor ………………….. 4.A. Scurtă evoluţie a geosincli patic şi formarea Domeniului Carpato-danubiano-pontic ………………………………………... 4.B. Relieful Români lobal al evoluţiei …………………………...……………. Istoricul problemei ………………………………………………. Sistemul regio fie ………………………………………………………. 11 13 14 15 19 25 25 27 29 30 30 31 33 34 34 36 37 39 39 45 49 5

Capitolul IV. SISTEMUL GEOMORFOLOGIC AL TERITORIULUI ROMÂNIEI (DOMENIUL CARPATO-DANUBIANO-PONTIC) ……. 50 50 51 51 51 53

Câteva probleme generale …………………………………………... Cadrul paleomorfologic global al sistemului geom za elementelor şi structura domeniului ……………………… A. Geneza …………………………………………………….…….. B. Struc alurilor submontane transilvănene, nucleul transilvănean de podişuri şi dealuri, cercul Subcarpaţilor şi al Dealurilor Vestice, semicercul discontinuu al podişurilor externe, cercul câmpiilor, alte cercuri pericarpatice ………………………………………….…... B2. Structura radială ext ică a Carpaţilor, 2. Latura sudică (a Carpaţilor Meridionali), 3. Latura de Curbură, 4. La tura estică (a Carpaţilor Orientali) …………………………… B3. Coincidenţe morfotectonice ………………………………… cturilor carpatice (şi transmiterea ei în exterior) A. Diversitatea şi unitatea Carpaţil or ……………………………….. B. Structura sectoarelor carpatice : Carpaţii Orientali, Carpaţii Curburii, nali, Munţii Apuseni, Munţii Banatului. Concluzii Concluzii ………………………………………………………….. Capitolu E RELIEF …….. Tipuri şi subtipuri de munţi ……………………………………. Tipuri de ramuri montane ……………………… nţii înalţi, medii şi joşi …………………………. Tipizarea folosită în harta geomorfologică 1:400.000 … carpatice ……………………………………… Tipuri de dealuri pre şi pericarpatice ………………………….. 1. Dealuri sub le) ………….. 2. Dealuri subcarpatice transilvănene ………………………………... 3. Dealurile şi Depresiunile epoci (ere) morfotectonice, etape (perioade), faze – ……... A. Era (epoca) morfotectoni că precarpatică ………………………... B. Era (epoca) morfotectonică carpatică ……………………………. 6 53 59 63 65 67 69 75 77 78 78 81 83 85 85 86 91 95 96 96 97 100 104 105 105 106

Capitolul VII. ETAPELE DE NIVELARE PRIN EROZIUNE A RELIEFULUI (Acţiunea eroziunii pe fondul mişcărilor periodice de înălţare. Reliefuri precuaternare) ……………………………………... A. Car Carpaţi, dealuri şi podişuri …………….. C. Fazele morfosculpturale ale epocii carpatice (condiţ ctono-climatice de modelare) ……………………... 1. Faza Pediplenei carpatice …………………………….………….... 2. afeţele carpatice de bordură …………………………….……. 4. Faza nivelelor de umeri ai văilor carpatice ş erfluvii din actualele unităţi colinare …………………………... Bibliografie ……………………………...………………………….. e formare a piemonturilor ………………………... Unităţi şi resturi piemontane regionale…………………………….… B surile ……………………………...…………………………… Pedimentele ……………………………...………………………….. Bibliografie …………………… din podişuri: Podişul Moldovei, Podişul Transilvaniei, Podişul Someşean, Podişul Târnavelor, Subcarpaţii Transilvaniei, Depresiunile marginale de contact, Podişul Dobrogei, Podişu l Getic, Podişul Mehedinţi …………………………….…… Relieful structural din Subcarpaţi: Subcarpaţii Olt lui, Subcarpaţii Curburii, Subcarpaţii Moldovei …………… Modelul geomorfologic al Subcarpaţilor fie – Subcarpaţi …………………………….……………. Relieful tectono-structural şi structural din Carpaţi ……… idionali şi Munţii Banatului …………………………. 3. Relieful structural al Munţilor Apuseni ……………………… IC ………………….…………... Relieful dezvoltat pe roci cristaline …………………………….……. Relieful carstic ……… 108 108 110 117 117 118 120 121 124 131 132 132 134 137 142 142 147 147 149 149 149 151 162 172 177 178 181 184 185 188 188 189 194 7

Relieful dezvoltat pe gresii …………………………….…………….. Relieful dezvoltat pe conglomerate ……………………… ri ……………………………. Relieful dezvoltat pe argile şi marne; alunecările de teren …………… Bibliografi formaţiuni loessoide …………………………... Bibliografie (loess) …………………………….…………………….. Capitolul XII. nică ……………………… Magmatismul mezozoic şi relieful …………………………………... Vulcanismul neogen şi relief ci (Oaş-Ţibleş), 2. Vulcanicii Sudici (Căliman-Harghita) ……………. B. Vulcanismul neogen din Mun seni ………………………… C. Erupţiile de bazalte din România (ultimele erupţii) ………………... D. Tufurile eriorul Carpaţilor ……………... E. Unităţile de relief rezultate în urma vulcanismului neogen ……… rafie ……………………………...………………………….. Capitolul XIII. REŢEAUA DE VĂI DIN ROMÂNIA …………..…………. A. As le etape ale evoluţiei hidrografiei (Etapa pediplenei carpatice, Etapa suprafeţelor medii şi de bordură carpatice, Etapa piemontană şi a nivelelor din dealuri, Etapa cuater nară) …………………………….…………… B. Evoluţia principalelor văi carpatice ……………………………. Formarea reţelei pigeneză) ……………………………...………………………… Văile din Carpaţii flişului (Valea Bistriţei, Valea Buzăul rpatice transversale din vest (Olt-Maramureş) (Valea Oltului, Valea Jiului, Valea Nerei, Defileul Mureşului inferior, Crişul Repede, Valea Arieşului, Crişul Alb, Defileul Someşului de la Jibou, Valea Lăpuşului, Valea Mingetului, Hidrografia Maramureşului) ………... . Defileul Dunării …………………………….……………..……. Sectoarele morfologice …………………………….…………….. Suprafeţ ipoteze) ………………………. Sinteză asupra formării defileului …………………………….…... Concluzii generale pe 8 195 195 196 197 206 209 210 212 212 213 216 216 217 217 227 231 231 231 232 234 234 242 242 244 245 248 249 263 265 272 274 276 284 288

Dinamica litoralului …………………………….. Limanurile fluviatile. Interfluviile şi vers IEFUL PERIGLACIAR …………………………….…. Litoralul: Faleza. C. 3.D. Evoluţia paleogeografică a Mării Negre elieful. Văile …………………………………………………………….…………………………. Unităţi şi noţiuni ……………………………………………………. Evoluţia hidrografiei în Câmpia Română (integrarea hidrografiei româneşti în c de Vest ………………………….….………………………….. Complexul deltaic submarin. Bibliografie (glaciar.… Bibliografie …………………………….. O sinteză a ipotezelor) …………………………….…………….. Sect oarele de litoral şi tipurile de ţărm....………………… b) Mişcările neotectonice …………………………….. Terasa lacustră levantină.. 2.. Formarea şi evoluţia deltei.. Capitolul XIV. periglaciar) ……………………………..…………………………. E.... B. Terase marine sau trepte s tructurale şi pedimente ?.. CONDIŢIILE GENER RELIEFULUI ÎN CUATERNAR (MOŞTENIREA CUATERNARĂ) ………………………… 289 290 292 298 301 307 307 308 309 311 312 312 313 314 315 326 330 333 341 351 353 353 353 355 a) Condiţiile climatice ……………………………. Evoluţia hidrografiei în bazinul Transilvaniei ………………... Platforma contin ……………………………. Hidrografia ca element primordial. 364 377 378 9 .. Capitol ………………….. Limanurile marine).. Evoluţia hidrografiei în Podiş ei……………………… F. Plajele şi cordoanel (Lagunele.. fohidrografice ………………………………………. Câteva modele ...

Prăbuşirile de teren. Procesele marine.….. Dizolvarea (modelarea cars tică).. Regionarea geomorfologică a României: Domeniul Carpa todanubiano-pontic.……………………………. Procesele eoliene.……………………. Bibliografie (regionare). Alunecările de teren şi curgerile de noroi...…. Capitolul XXI..…………… Bibliografie ……………………………. Macroregiunea Carpaţilor Româneşti. Zonarea şi etajare a proceselor actuale ……………………………. DEPOZITELE SUPERFICIALE …………….Capitolul XIX....Relieful României” ………………………………….… Ca RADAREA TERENURILOR ………...……………. Regi unile geomorfologice şi subdiviziunile lor ………… Harta regionării geomorfologice (9 planşe) Bi liografie generală (volume) …………………………………. REGIONAREA GEOMORFOLOGICĂ ce privind harta regionării …. Procesele crio-nivale.…. Pluviodenudarea şi eroziunea în suprafaţă. 2.. Tasarea şi sufoziunea. Anexe despre ... Procesele antropice. 382 384 385 388 403 403 413 435 438 10 . Procesele seismice. Procesele torenţia fluviatile.

ceea ce a făcut ca şi studiile regionale care au urmat să se plaseze mai p recis. pg. A u fost astfel subliniate.). XXXII. Pentru fiecare etapă au fost redate condiţiile morfogenetice care au acţionat în timpul respectiv (mişcări tectoni ce. Editura Academiei. într -o scrisoare personală. De asemen ea. dar şi prin metodele de a pune problemele şi prin modul de prezentare …”2. Sârcu (Iaşi). J. vol. iar secunda de la sisteme regi onal-teritoriale. în capitolul Relieful. pomenind cure ntele geomorfologice. dar şi la o anumită etapă (după o scară morfocronolog ică originală) urmărite la nivelul întregii ţări. concepţia şi problematica dezvoltate în Relieful României au fost preluate şi în volumul I al tratatu lui Geografia României (1983. Noutatea concepţi ilor de tratare a reliefului României a fost sesizată la timpul respectiv de unele p ersonalităţi geografice. Posea. Claude Bernard (Canada). într-un curs universitar. Acest mod de tratare. mişcări eustatice). Pissart (Unive rsitatea din Liège).ÎN LOC DE PREFAŢĂ Relieful unei ţări. Dresch (Franţa).. încheie astfel : „Puţine ţări de talie comparabilă au în prezent o sinteză geomorfologică regională atât de aborată … Este demnă de atenţie nu numai în virtutea extensiunii şi anvergurii temelor trata te. autori: Gr. pe atunci preşedintele Uniunii internaţionale de Geografie. 1977. genetico-evolutiv şi sistemic. Amintim pe academicianul Vintilă Mihăilescu care. În lucrarea amintită fiecare capit l se referă la un anume tip de relief. condiţii climatice. Géographie physique et Quater naire. 56)1. în cazul nostru sistemul geomorfologic românesc sau Domeniul Carpa to-danubiano-pontic. 11 2 1 . Până atunci. În mod similar s-au exprimat prof. 95-102. 1. (vezi ANEXE despre . evolutiv şi sistemic. Po pescu. Diferenţa între geomorfologia generală şi cea a României (regională) constă în ace că prima porneşte de la sisteme morfologice generale. Poate că este şi unică în literatura de specialitate” (p . În felul acesta s-a evidenţiat unitatea mac istemului Carpato-ponto-danubian şi istoria devenirii sale.a. Ielenicz). în contextul întregului teritoriu românesc. adăugând: „Cred că nu greşim când o socotim cea mai reprezentativ e geomorfologie genetică a României. 1978. treceau la tratarea descriptivă pe unităţi. nr. toate manualele. M. aprecia: „este o punere la punct foarte bogată. Les presses de L’Université de Montreal. se impune a fi tratat genetic. spunea: „Atitudinea cea mai categorică este luată de autorii luc rării Relieful României …”. Elemente de morfogeografie. foarte bine pr ezentată şi ilustrată … accesibilă geografilor din toate ţările … mărturisind importanţa şi e rcetărilor … geomorfologilor români”. ca problematică.Re lieful României”). N. Kandel Mauriciu ş. într-o concepţie nouă. a fost a bordat pentru prima dată în lucrarea Relieful României (1974. prof. Pe de altă parte. Editura Acad. într-o amplă recenzie. şi principalele probleme ale geomorfolo giei româneşti. De altfel. A. după o scurtă expunere asupra „unităţii pă lui românesc”. precum şi procesele morfologice specifice. I.

Sistemul teritorial românesc.O ultimă precizare: lucrarea Relieful României (1974) are şi caracter regional. ”. 3 Le systém génetique-évolutif de la Plaine Roumaine. Relieful litoral. şi adaptată apoi la Relieful României (1974). În volumul de faţă păstrăm concepţia abordată de noi în Ţara Lăpuşului ( ntroducere”. aşa cum sublinia şi geograful canadian. t. aducând totodată cât mai la zi şi celelalte probleme. Regionarea g eomorfologică. aşa cum am făcut noi zul Câmpiei Române3. în Rev. dar numai la treapta taxonomică de „domeniu geomorfolo gic”. Tipuri le majore de relief. 1984. 28. Géogr. am adăugat însă noi capitole. „GGG. 12 . Pe această concepţie însă se poate merge şi la trepte inferioare. ca d exemplu Tectonica plăcilor şi teritoriul României. Evoluţia locală şi regională a văilor.

în adevăr. care a determinat la rândul ei şi o vi complexă şi specifică. În fapt. podişur i şi câmpii care se prelungesc lin în valuri de furtună sau de linişte pacifică.O MĂRTURISIRE Geomorfologia României redă relieful acestei ţări. M-a pasionat structura sa compl exă şi armonioasă. România are o coroană înaltă care sunt Carpaţii. cu dispunerea şi forma satelor. cu solurile . Ca şi atolul. un permanent profesor. nu înţel nici geografia României. până la conomie şi la geografia umană. mai aparte pe suprafaţa Pământului. Descifrarea reliefului. relieful variat al României mi-a fost . nu înţelege legăturile reliefului cu apele. siune au rămas până la urmă numai munca în această direcţie şi satisfacţia rezultatelor atunc ele apăreau. a avut la bază o metodă ştiinţifică şi argumente. cărora le-a devenit temelie şi pe care le-a influenţat în toa te ramurile lor. căci abordarea ştiinţifică a reliefului R evine în fapt profesorul de nivelul cel mai înalt care îţi deschide mereu noi căi şi noi sec rete ale cercetării. Mihăilescu şi Tiberiu Morariu. deşi am făcutu pasiune. este mai greu de cunoscut. chiar şi în mod simplu. În sinteză. permanenţă aveau numai preocupările şi întrebările care se succed u şi care se cereau rezolvate. capeţi o şi mai mare experienţă. Şi. Structura sa celulară. pe acest drum. legată cu mii de fire de celulele atolului pe care l-a înfrumuseţat ş mai mult. Ea te trim ite mai întâi să studiezi relieful lumii şi. rezult ate din seva acestui pământ. O astfel de structură este complicată în plus de râurile care o firestruiesc radial şi care sunt adun ate în cerc de către Dunăre. nu înţelege nici insula noastră de latinitate care a dăinuit aici peste o lun gă perioadă istorică dominată de invazii şi acaparări. în mijloc un lac cu unduiri liniştite – colinele Transilvaniei. iar la exterior trepte de dealuri. Studiul său a fost una din pasiunile au torului. radială şi concentrică. 13 . alături de profesorii care m-au îndrumat în timp. cu experienţa căpătată. structura acestui pământ. ce apare ca un atol pe sup rafaţa unui mare ocean. Au venit apoi şi alte trepte ale cunoaşterii. Structura sa stă la baza întregii geografii a României. căci altfel nu ajungi la adevăr. teritoriul respectiv este un unicat. să reiei cercetarea Româ ar o dată reluată. în fapt. cu firea şi ocupaţiile oamenilor. care ar fi uscatul Terrei. Tisa şi Nistru spre a le uni cu Euxinul Pontic şi cu Lumea într eagă. şi aş c fruntea lor pe V. Cine nu înţelege. cu pădurile şi bogăţiile subsolului.

Prof. se regăseşte mai târziu în lucrarea lieful României. ci şi individualitatea geomorfologică a regiunilor ce îl compun. ne-am dat seama că ne găsea m în faţa unui nou mod de abordare a problemelor de geomorfologie regională.APRECIERI LA PRIMA EDIŢIE Lansarea cărţii a avut loc la Târgul Internaţional de carte Bookarest 2003. relieful glaciar şi periglac iar – definesc principalele trepte morfogenetice. Acest principiu de bază rezultă din p rimele capitole ale lucrării în care sunt definite Geneza şi evoluţia reliefului României. o carte în care gândirea şi experienţa autorului îi conferă valoare şi utilitate. N. Studenţi fiind. O importanţă deosebită privi nd planificarea şi dezvoltarea regională durabilă îl au ultimele două capitole – Procesele g eomorfologice actuale şi degradarea terenurilor şi Regionarea geomorfologică a teritor iului României: ele aduc în faţa specialiştilor probleme privind vulnerabilitatea şi potenţi alul real de utilizare a unor categorii de terenuri. printre alţii. structură sau petrografie. ca discipol şi ca actual colaborator al profesorului Grigore Posea. publicată în 1974. Şi a ceastă treabă. care sunt interpretate ca faze şi etape succesive de evoluţie a reliefului României sau ca faze sincrone cu tendinţe rel iefogene diferite impuse de climă. dar şi o valoroasă su rsă de informare. De atunci au trecut aproape trei decenii. univ. Sistemul geomorfologic al teritoriului României. care să aibă la bază tot o conc epţie integratoare şi unitară privind aspectele genetico-evolutive şi cele regionale. Nicolae Popescu. timp în ca re s-au acumulat tot mai multe date despre toate regiunile geografice ale României . a făcut-o tot profesorul Grigore Posea. Geomorfologia României îns ază 450 pagini. de care lumea geografilor trebui să profite. Din cuvântu l domniei sale reţinem cele publicate în „Opinia Naţională” din 2 iunie 2003. predat pe atunci de tânărul conferenţiar Grigore Posea. precum şi Tipurile şi subtipurile ma jore de relief. Popesc u Universitatea din Bucureşti 14 . dr. dar cu altă conotaţie şi la altă dimensiune. deloc uşoară. repartizate în 21 capitole. prof. Acest mod de tratare. care prin Geomorfolog ia României a oferit geografilor români nu doar un model de sinteză. Sunt sigur că această carte se va găsi pe masa de lucru a fiecăruia ca un val oros instrument în munca noastră de instruire şi de cunoaştere”. dr. Fiecare capitol prez intă un tip genetic de relief analizat atât în contextul evoluţiei sale temporale. relieful fluviatil (terase şi lunci). la care a vo rbit. pedimentele. univ. precizând că vorbeşte ca fost stud ent. documentată şi argumentată. Capitolele următoare – Relieful de nivelare prin eroziune. privind nu numai geneza şi evoluţia de ansamblu a reliefului României. text şi bibliografie. piemontur ile. cât şi pr in prisma repartiţiei şi individualităţii teritoriale. Geomorfologia României este o carte care include o mare cantitate de informaţie adusă la zi. Este o realizare ştiinţifică deosebită. „Acum 42 de ani ca student am avut privilegiul de a studia cursul Geomorfologia României. ci şi o pledoarie pentru cunoaşterea prin cercetarea organ zată a multiplelor aspecte teoretice şi practice pe care relieful ni le oferă. Ele trebuiau din nou sintetizate într-o lucrare unitară. Geomorfologia României este n u numai o carte pentru învăţătură.

dar el e suportul material sau spaţial al existenţei sociale omeneşti. În acest citat cu care am început gândurile asupra lucrării de faţă. evolutiv şi sistemic. Sibiu) Valeria Amelia VELCEA* Începutul acestui an universitar avea să fie marcat de o lucrare de prestigiu. avea să vizeze necesitatea studierii mai întâi a reliefului în general şi. s-a dedicat unor analize profunde care prevesteau căile unei dezvoltări de certă calitate1. ele au fost edificate pe parcurs de aprecierile distinşilor profesori de la care am primit acele norme de f ormaţie şi comportament. „…abordarea ştiinţifică a r iei îţi deschide mereu noi căi şi noi secrete ale cercetării…relieful variat al României mi-a fost. se evidenţiază câteva aspecte: predilecţia şi constanţa profesorului în dom eomorfologiei. atr s de domeniul geomorfologiei. un permanent profesor”. Sibiu. 15 .” În continuare reţi nţia asupra categoriilor taxonomice (Tabelul 1.CÂTEVA ÎNSEMNĂRI ASUPRA CREAŢIEI PROFESORULUI UNIV. Relieful este corelat în evoluţia sa de categorii de forme planetare care se nasc datorită unor transformări ce au loc în interiorul Pământului şi „care au o viaţă de sute de milioane de ani. cu Posea Grigore. Editura Fundaţiei Român ia de Mâine. 2002. GRIGORE POSEA CONSEMNATE ÎN LUCRAR EA „GEOMORFOLOGIA ROMÂNIEI” (Recenzie în „Geocarphatica” nr. Universitatea Creştină „Dimitrie Cantemir”. aşa cum de fapt ne-a obişnuit profesorul Posea: Geomorfologia României.23) din care rezultă gama morfoc ronologică a teritoriului României prezentat. dăruirea faţă de profesie şi pregătirea permanentă teoretică şi practică. Astfel am menţiona în acest context o altă idee relevantă că varietatea rel iefului conduce la un potenţial divers de folosire. dr. traversează tot ansamblul geomorfologic specific teritoriului ţării cu menţiunea că în ele se regăsesc motivaţiile şi sublinierile corecte ale autorului c cu capacitate şi discernământ a ştiut să integreze într-un model conceptual o tematică vastă omplexă ca cea a geomorfologiei. în cei 4 ani de facultate. Pornind de la ideea că relieful este „totuşi” schimbător. pag. septembrie 2002 Încă din anii studenţiei şi apoi ca tânăr cadru universitar. * Profesor univ. Structura lucrării se axează pe integrarea teritoriul ui românesc în sistemul CarpatoDanubiano-Pontic de unde derivă ca elemente de esenţă sub t riplu aspect: genetic. Astfel remarcăm problemele aferente gen ezei şi evoluţiei României. Pledoaria autorului su gerează ideea celor care studiază mediul să aprofundeze acest component de referinţă care este relieful. Cele 21 de capitole. ceea runeşte satisfacţia de a realiza calitatea pentru transferul de cunoştinţe către generaţii. 1 Aceste sublinieri întrunesc ideile mele. Facultatea de Geografi a Turismului. să acceadă la cercetarea României. în fapt. 2. DR. care am fost colegă de an şi grupă. c u experienţa căpătată în timp.. O activitate de circa 50 de ani în domeniul Ge omorfologiei.

intrări şi ieşiri din sistem. în sensul că informaţia nu erificată şi chiar mai mult este introdusă în text fără să fie prelucrată. Această direcţie de dezvoltare o regăsim în subcapitolul referitor la suprafeţele d e nivelare din Carpaţi. care a cuprins în mijlo c microplaca Transilvană şi formarea inelului montan explică structura radial-concentr ică a unităţilor de relief. Sunt multiple situaţii astăzi (care nu se referă la lucrarea de faţă). Consecvent faţă de lucrările înaintaşilor. magiştrilor. valea transversală a Dunării etc. filtrul personal al tratării devine un crez al profesiei. V – Unităţile (Regiunile) morfostru cturale – de platformă şi orogen. Toate aceste elemente morfostruc turale au constituit pe parcursul lucrării argumente în explicarea calităţii subunităţilor. Acest fapt este tratat cu competenţă pe baza experienţei acumulată în timp şi selecţionată în concept care vizează cicluri evolutive geodinamice în sistemul carpatic. Apare în acest context tratarea sistemului geomo rfologic al teritoriului României ca un cumul de energie. autorul preia o informaţie corectă legată de analiza geografică cu menţiunea dezvoltării ideii că selectare . Citările în text. Sublinierea „Cercului Carpatic”. Regăsim a eastă dinamică în care pot fi descifrate variabile regionale. dr. Suprafeţele de ni velare au constituit una dintre predilecţiile profesorului şi în acest sens menţionăm punc tul de plecare de acum 40 ani consemnat în teza de doctorat „Ţara Lăpuşului”. Datele incluse în lucrare într-o ordine parcă „predestinată ri de elementele calitative ne sugerează ideea unui interviu cu natura. Trebuie reţinut că ectiv câştigat de orice ştiinţă devine obligatoriu a fi citat şi dezvoltat în realizarea unei lucrări. autorul se opreşte asupra Carpaţilor în derularea întregii lucrări deoarece sunt vizate aspectele geomorfologice care-şi pun amprenta asupra tuturor formelor de relief pr in transfer de calitate în geneza. Editura Ştiinţi Bucureşti sau „Suprafeţele şi nivelele de eroziune”. Justificat . raportarea la realitate trebuia să fie proprie pentru un curs universitar. exemplificările ale se într-o argumentare convingătoare dar. Din acest punct de vedere lucrarea prof. în plus. Reţinem totodată imaginea corectă a tratării: or dinea firească dar mai ales logica implicată în filiera explicaţiilor. o subtilitate a autorului care conturează integrarea teritorială ca o legitate a Geografiei în genera l şi a Geomorfologiei în special. Astfel. Posea este conside rată un model.Titlurile capitolelor şi subcapitolelor cuprind explicativ corelaţiile pe care autor ul le constituie în motivaţie – structura geologică şi nivelele geomorfologice de eroziune şi de acumulare. Este totodată. dar şi a discipolilor. 16 . Gr. Este o explicaţie veridică şi ea confirmă o selectare corectă a generalizărilor dar şi condiţ e de evoluţie a unor variabile. „Revista de Geomorfologie” nr. când prelucrarea de date s e face fără condescendenţă. mai ales. când internetul devine o sursă comodă. bibliografia de la fiecare capitol sunt semnificative . în direcţia de evoluţie şi în aspectele actuale. cu realita tea obiectivă pe care o oferă nu numai ca un act al cercetării ci şi ca un model ales în r ezolvarea unei problematici de interes. dealuri şi podişuri.1 Bucureş 1997. Apreciem ca deosebit de valoroasă explicaţia geosinclinalului şi tecto nica plăcilor în domeniul carpato-danubiano-pontic. În lumina ideilor consemnate este exemplificativ cap itolul IV – Tipuri şi subtipuri majore de relief şi cap. univ. subliniem o altă c alitate a lucrării în care trecerea de la general la regional este o coordonată defini torie care nu trebuie să lipsească din lucrările noastre. Sigur că toate lucrările de geomorfologie vizează etapele de nivelare în configuraţia reliefului. Motivaţia susţinerii corelaţiilor geologice şi de relief constitu e o construcţie bine edificată şi explicitată de autor care facilitează accesul la cunoaşter ea particularităţilor geomorfologice. susţinerea grafică atât de utilă.

pe tot parcursul ca rierei profesionale. Câmpia de Vest etc. Reţeaua hidrografică a ţării este privită în contextul unităţilor în care a evoluat – Baz ansilvaniei. a realizat. Sigur că o lucrare de a cest gen şi de o asemenea aprofundare nu putea să încheie fără cele două sinteze: a procesel or geomorfologice actuale (procese-forme) şi a regionării geomorfologice (integrare teritorială-ierarhizare). Relieful structural şi petrografic axa t tot pe o analiză complexă formează o problemă prioritară care confirmă formele de manifest are şi tipurile morfogenetice ale eroziunii. care nu e imină nimic din cauzalitatea geografică pentru explicarea morfogenetică.Pe larg şi cu o documentare exigentă completată de observaţii de teren este tratată pedipl ena carpatică. Subliniem în înche ere exigenţa omului de profesie. glacisurile şi edimentele sunt corelate în mod judicios cu evoluţia văilor şi condiţiile morfoclimatice. a aprofundat şi a răspuns cu competenţă remodelării unor opinii. Pentru acestea cred că este suficient să precizăm că o lucrare d e această manieră evidenţiază în final concepţia unui autor erudit care.. 17 . Aceste „dubluri” de forme se înscriu nu numai ca unităţi de t ziţie ci şi ca veritabile argumente de corelaţii. suprafeţe carpatice de bordură. ceea ce l-a obligat pe autor să precizeze durata îndelungată de timp în formarea lor pre cum şi repartiţia în teritoriu. glaciaţie). glaciari. Aceste mărturii geomo rfologice întregesc tabloul unei evoluţii care se înscrie în funcţie de loc. care au „dictat” modul de manifestare al unor agenţi fluviatili. Piemonturile. timp şi factori i modelatori. umerii şi supr afeţe de interfluvii reconstituite la nivelul unităţilor colinare. capacitatea unui transfer corect de cunoştinţe. În acest e prezentări remarcăm: o corectă racordare geomorfologică (terase. dar adăugând totodată ceea ce a devenit meritoriu în concepţia sa. Prezentarea clară însoţită de un material car tografic este corespunzătoare cu ceea ce confirmă calitatea dascălului dedicat profesi ei. fapt care explică aceeaşi consecvenţă în analiză. suprafeţele medii carpatice. o luc rare ordonată şi echilibrată care va marca literatura de specialitate a viitorului. Mai reţinem şi faptul că desemnarea unor suprafeţe de nivelare prin denumi rea lor explică însăşi geneza – de exemplu pediplena carpatică. condiţionări g nerate de oscilaţiile de nivel ale apelor şi ritmul modelării fluviatile. comparaţii între categorii de forme şi evoluţie (cazul teraselor din Câmpia Română). Ultimele capi tole de mare interes surprind cauzele recente din Cuaternar. periglaciari şi litorali.

18 .

Cu această bază creată şi sub influenţa unor şcoli străine. lucrări de sinteză asup ra unor mari regiuni. în plin avânt. Cluj (1919) şi Cernăuţi (1920). decât atunci când se dispune de o bază topografică şi de cunoştinţe geolog ce suficiente.Murgo ci. la ridicări topografice pe spaţii tot mai mari. pe spaţii mai mari.a. Aceasta este o etapă l ungă. Reprezenta nţii acestei perioade sunt: Grigore Cobălcescu. peste tot. Gregoriu Ştefănescu. Carpaţi. plasată oarecum între 1600-1848. când industria.a. iar apoi a Carpaţilor şi Dobrogei. Cantemir (16731723) ş. se poate realiza o cercetare şi interpretare ştiinţifică a acestuia. Regiunile cu petrol. cu S. Aceleaşi necesităţi economice. ca L. mai ales. într-un timp scurt. mai ales după 1883. De Mar tonne (1889-1922) în Carpaţii Meridionali şi în alte regiuni. a celei din Bucureşti (1864) şi constituirea Societăţii de Geografie (1875) . când pot fi amintiţi: N. Milescu (1636-1708). geografia este in trodusă ca materie de învăţământ în unele şcoli. Grigore Antipa. Contextul general în care se formează adevăraţi 19 . Asachi – 1835. ericane. prec um şi intensele studii de geomorfologie efectuate de geograful francez Emm. Ca momente mai importante amintim: înfiinţarea Universităţii di n Iaşi (1860). geologia ştiinţifică şi topografia s-au dezvoltat. începe din plin dezvo ltarea geomorfologiei ca ramură a geografiei. Delta şi lunca Dunării.). când se înfiinţează prim edră de geografie la Universitatea din Bucureşti. Având hărţi topografice şi cunoscând structura nternă a reliefului. D. Au existat totuşi o serie de precursori. au realizat. Subcarpaţi. în preocupările cărora au intrat şi probleme de relief. Acum au fost studiate unele aspecte de relief din: Câmpia Română.Capitolul I DEZVOLTAREA GEOMORFOLOGIEI ÎN ROMÂNIA Geomorfologia din România este o ştiinţă tânără. Mehedinţi. Or. Geologi de valoare deosebită. Ion Rusu – 1842 ş. Munteanu. Mre zec.. au condus la o rapidă cercetare geologică a Subcarpaţi lor şi câmpiei. traduse sau cu oa iginalitate (Gh. Etapa de înche gare a geomorfologiei ca ştiinţă se plasează în contextul transformărilor social-economice d e după revoluţia de la 1848. uneori şi a reliefului. Pentru această etapă mai sunt de amintit : înfiinţarea unor catedre de geografie la Iaşi (1904). La noi această e tapă se plasează în a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea. dar şi considerente de ordin militar. În anul 1900. Barbu Tîmpeanu – 1840. în aceeaşi etapă. Cercetarea şi explicarea ştiinţifică a reliefului. C. Ca ntacuzino (1650-1716). apărută la sfârşitul secolului al XIX-lea şi colului al XX-lea. impunea cu necesitate cercetarea subsolului. în care apar şi primele interpretări ştiinţifice privind anumite for me de relief. apărând astfel şi manuale. se încheagă rapid şi geomorfologia românească. pentru găsirea de materii prime.a. Cu anul 1750. Pe fundalul cercetărilor geologice se încheagă o şcoală geologo-geomorfologică. ruse). Munteanu Murgoci ş. Gh. când a luat fiinţă Serviciul geografic al armatei. franceze. la începu turile capitalismului. tinere şi ele (germane. nu se pot realiza. condu c. Gh. Dobrogea.

Totodată. pentru Brătescu un adevărat ţel sau chiar obsesie.) şi fenomenele geomorfologice (divagare. dar nu la o singură şcoală. cel care a rămas şi azi ca cercetătorul de bază al ace stei unităţi este George Vâlsan. fiind. Ea a influenţat puternic geomorfologia românească şi. pe de alta. cu deo sebire în Germania şi Franţa. litoralul. Mehedinţi. captare etc. Câmpia Română. la noi.). după prima lucrare geomorfologică de profun zime. Sa ajuns astfel. precum şi l tabilirea unei scări morfocronologice pentru întreg teritoriul României 20 . suprafeţe etc.). Davis în literatura geografică contimporană. foştii lui e levi nu puteau fi decât geografi-geomorfologi. ca cercetători şi dascăli. Se verin und Brăila. dar ca aport de început se impune şi A l. M. bazat pe o amplă documentare a obiectului. d eşi Brătescu exagera uneori. regionarea teritorială etc. Deşi Gh. şi apoi polonezul L. pe plan mondial. Tot pe Aldem trebuie săl cităm pentru popularizarea. metodă care transpare mai mult în studiile lui Vâlsan şi de Martonne.). ci la mai multe. a teoriei lui Davis. bazată pe fapte şi fenomene.). C.. Cracovia. primii noştri geomorfologi n-au fost. Astfel. oscilaţiile mării. Vâlsan este cel care în geomorfolo gia românească a mers pe latura de a evidenţia şi contura perfect formele de relief (văi. întemeieto rul geografiei româneşti. Lucrarea sa. între c are Temelia Bucureştilor (1909-1910. oscilaţiile climatice etc. Vâlsan aprofundează studiul teraselor.1912. a devenit.geomorfologi la noi are şi un alt specific. Brătescu (1882-1945). s-a îmbinat cu o corelare făcută pe cale geometrică (la terase. pentru Transilvania. în schimb. apărute în ainte de teza lui Aldem. ulterior. De aceea. într-o geografie unitară. în timp şi pe spaţii cât mai mari. valea Prahovei şi Bucegii (suprafeţe şi niv ele de eroziune cartate cu deosebită precizie) etc. crovurilor . ine cunoscută peste hotare. Ştiinţa Pământ ului intrase în faza de specializare pe geosfere. Sawicki. Cea mai mare contribuţie. cauzele asimetriei văilor etc. Pe de o parte. 1915. Corelarea tipuril or şi ciclurilor de forme de relief. a aprofundat cu precădere mecanismele geomorf ologice (formarea deltei. uni laterali. cu largi vederi şi cu rezultate profunde. totodată. ca urmare. îşi impunea propria concepţie. pe această cale. terase. metodei şi teoriei geografiei. a teraselor. pi emonturi etc. Se ne a sublinia că această lucrare a fost precedată de alte 10 studii preliminare. mergând uneori excesiv de minuţios până la scheme variate. fiind şi prima teză de doctorat în geografie susţinută în România. Brătescu. Dimitrescu-Aldem pun bazele studiului reliefului Câmpiei Române. Lucrarea sa Oscilaţiile de nive l ale Mării Negre … şi încercările neterminate de a reda evoluţia Câmpiei Române sunt exemple pice. de asem enea. Dimitrescu-Aldem (1880-1917). Anuar de geografie şi antropogeografie). şi nu puteau fi. luncilor. Metoda aceasta a corelărilor. dar aprofundând puternic şi şcoala americană şi pe cea rusească ecial Brătescu). ca un alt specific. de la început. cu suport ştiinţific (vârsta tera elor după numărul solurilor fosile. este profund ştiinţifică. indicân d apoi şi cauzele. toţi aceşti geomorfologi au studiat în străinătate. suprafeţe de eroziune. 1911. în scară evolutivă şi nu pe cicluri. motiv pentru care s-a impus şi a dominat c u putere cercetarea geografică românească până la al doilea război mondial. deosebit de viguroasă. a devenit clasică şi ca me sub aspect ştiinţific. este şi greu de precizat cine este întemeietorul geomorfologiei româneşti. au avut-o Ge orge Vâlsan (1885-1935) şi C. Murgoci şi Al. Ca urmare. S. L Évolution morphologique des Alpes de Transylvanie (1906-1907) a lui Emm. în articolul W. urmează Dimitrescu-Aldem cu Die untere Donau zwischen T. Delta (formarea ei p rintr-un proces de regresiune). d e Martonne (18731955). Berlin. evoluţia hidrografiei. la unele dintre realizările mai recente privind apr ofundarea „dezvoltării paleogeomorfologice”. c u Beitrage zur Morphologie Siebenburgens. iar mai târziu îşi extinde cercetările spre unităţi limitrofe câmpiei: Defileul Dunării (ipoteza captării). Şcoala românească de geomorfologie apare.

Hîrjoabă. de Marto nne (1907. în special lucrări regiona . de până la 1944. Al. 1972 ş.a. 196 0. Delta. 1968 ş. pedimente. L. 29). culmile medii carpatice (obişnuit cu două trepte. 1972. David (Podişul Central Moldovenesc. peneplena posthercinică.). i nclusiv primele tratate româneşti de geomorfologie (Posea şi colab. Au fost realiza te şi unele sinteze noi asupra teraselor (V. Se fac intense cercetări de teren. 1966. Badea. Ficheux (1928. 195 6. 1929). Popp. Morariu. Gr. 1972. C. terase. Gârbacea. 1974. între care sintezele făcute de: Vâlsan (1935). Martiniuc. 1947. 1968. Popescu. Gr. 1933). litoralul etc. Wachner – 1929. Vespremeanu. Gr. 1968. cartarea geomorfologică devine cu încetul me toda de bază a cercetării (Posea şi colab.a. alunecări de teren. P. 196 2. V. 1969). 1965. 1970. 1965. 1957. 1964. suprafeţele carpatice de bordură (1-3 nivele dezvoltate pe culmile marginale). V. 1970. Sficlea. 1959. Sensu l care se dă acestor tipuri de suprafeţe. I. Monografia Văii Dunării româneşti. I. începută de înaintaşi. se extind studiile regionale. în Subcarpaţi (L. apar sinteze la nivel de ţară.). Al. Gr. I. Mihăilescu. Roşu. în condiţii mereu altele pentru fiecare treaptă. Paraschiv. N. Gîrbacea. V.a. 1957. 1974). Gârbacea. 1962. suprafeţe de eroziune). Mac. 21 . se mai remarcă şi alte contribuţii. este reluată pe baze noi.. 1970. 1968. A Nordon (1930. N. Au fost evidenţiate în amănunt glacisurile (Gr.. Donisă. ca unul din întemeietorii geomorf ologiei. 1957. contribuţii aparte având: M. Problematica specifică reliefului României. Paraschiv. 1969.). Posea. V. V. Morariu. Mihăilescu (Vlasia şi Mostiştea. R. Paraschiv. mai ales sub influenţa lui Emm. 1976) . 1962. suprafeţe d e eroziune. E. Gr. Morariu et al. 1960. se leagă şi o serie de studii regionale: Dobrogea. N. 1967. Băcăuanu. pe Dunăre (P. Grumăzescu. V. Th. D. se conturea ză tendinţa studiului suprafeţelor de eroziune. Sârcu. Pos ea. 1968. Morariu – 1940). 1956. D. I. urme ază apoi studiul teraselor. Popp (1938 ). 1967. 1965.a.). p. Niculescu. cu precădere prin studiul proceselor geomorfologice. Mihăilescu. studiul glaciaţiunii (Emm. P opp (Subcarpaţii. 1971. V. crovuri). T. în Moldova (C. Coteţ. N. 1971. Coteţ. unele regionări asupra României). nivelele carpatice de vale (care se prelungesc în podişuri şi dealuri ca suprafeţe de culme. Gr. cu precădere pentru Carpaţi. Posea. Posea. Bojoi ş. Kräutner – 192 9. Brînduş ş. Niculescu. Hîrjoabă. 1970. iar nivelul inferior s ub formă de culoare depresionare) (vezi Relieful României. M. este acela de „etape de dezvoltare” a reliefului. Aurora Posea. 1959.). T. Subcarpaţii Moldovei. I. Ca o notă dominantă. De numele lui Brătescu.. Orghidan (1931. c i ca etape evolutive (Gh. 1921). L. M. Mihăilescu (1939).). Morariu (Munţii Rodnei. În a ceeaşi etapă. D. sunt evidenţiate însă şi noi aspecte (piemonturi.. şi colab. Posea şi Valeria Velcea. în Transilvania (T. Mac. 1973 etc. se semnalează pent ru prima dată şi pedimente tipice păstrate în Dobrogea de N şi NE (Gr. Ig. T. Gh. Posea. T. 1961. Terasele fluviatile au fo st aprofundate regional. Badea. H. Ielenicz. V. ajungânduse la o generalizare mai reală pentru întreaga ţară: peneplena soclurilor. 1978 ş.). V. 1980). Studiul suprafeţelor de eroziune a fost reluat pe baze noi. H. relieful structural). Morariu. Gh. 1965.a.a. nu ca forme în sine. 1946. care în Carpaţii flişului cuprind şi cumpenele centrale). în special prin cartări. înlocuieş e teoria ciclurilor. în cercetarea regională. Posea. I.). glacisu ri etc. Pop. impus de şcoala clujeană a lui T. dea. 30). I. Sunt studiate apro fundat piemonturile (V. geomorfologia românească cunoaşte din plin efervescenţa înregistrată de această ştiinţă pe ndial. Donisă. geomorfologia practică se dezvoltă din plin. Posea etc. I. Sav u. p. iar evoluţia paleogeomorfologi că (Posea şi colab. pediplena carpatică. Băcăuanu. începând mai ales cu anul 1962 (Gr. de Martonne – 1899. 1962. David (1923) . 1 63. În perioada de după 1944 (geomorfologia modernă) . 1974). Posea et al. N. Tufescu (Dealu Mare-Hârlău) ş. Băcăuanu. 1936).(Posea Gr. Berindei.

Ichim. S-a evidenţiat raportul circurilor şi pragurilor cu structura şi ro ca. P. Coteţ. 1982. Sârcu. a cunoscut un reviriment. Naum. Ţibleş (Gr. I. 1969). M. alunecări şi căile de comunicaţie. 1968. E.. 1967) şi M. unele fondate pe o ierarhizare taxonomică (V. 1960. Această scară are următoarele t repte: epocă (eră). Rusu. Iezer (E. N. I. 1970). 1972) şi ajungându-se la Scara morfocronologică a evoluţiei teritoriului României (Gr. Gr. prin studii regionale (V. V. 1965. Mihăilescu. 1955. C. Gr. între care carstul. Posea. 1974. Cindrel (Gh. s-au făcut unele precizări în plus privind numărul glaciaţiunilor. Ţara Lăpuşului (Gr. 1972. U ltima regionare (1984) se bazează pe criterii unitare la nivel de ţară. I. 1978 etc. Ichim şi Maria Rădoane). Sârcu. Martiniuc. pornindu-se de la concepţia dezvoltării paleogeografice. 1953). Ielenicz. Godeanu. Badea. dominarea antecedenţei în paţii flişului şi captarea în Meridionali şi Apuseni (Gr. Posea. 1970. Posea. 1969).). mergându-se până la 3. Ilie. 1963. Morariu. 1981). 196 1). Orghidan. 1982. Posea. Surdeanu. Relieful glaciar din Carpaţi a fost abordat în toate masivele: B ucegi (Valeria Velcea. Nedelcu. 1962). s-a soldat cu câteva scheme. obişnuit. Ielenicz. res pectiv Würm (Gr. Po sea şi colab. 1962). 195 9. Făgăraş. Bojoi. 1967). sau raporturile dintre mean dre. dar şi un punct de vedere nou. mai ales cele transversale. Reliefurile structurale şi petrog rafice. 1970. etapă (perioadă). Posea. Mihăil escu. 1971. Th. P. Sencu. lista autorilor fiind deosebit de mare (vezi V. în paralel. 1978. Popescu. 1979. Badea. ca şi ansamblul proceselor d e eroziune au fost urmărite în toate unităţile ţării. Posea 1982). 1973). 1970). Masivul Bucegi (Valeria Velcea. 1958. Masivul Godeanu 22 . Posea. 1980). 1958. Nedelcu. care o consideră ca metodă de bază. Posea. 195 8. Posea. Relieful periglaciar reprezi ntă de asemenea o noutate a etapei respective care. Rodna şi Maramureş (I. Coteţ.) ajunge repede şi la unele sinteze pentru teritoriul României (Gr. De menţionat şi problematica practică a teraselor (Gr. I. 1971). Valeria Velcea. Gr. 1960. iar 4 (I. Berindei 1960. Posea şi N. Toate aceste probleme şi altele specific geomorfologiei româneşti s-au conturat prin studii regionale şi de sinteză. Parâng (Silvia Iancu. Niculescu. M.T. care au format. Dintre stud iile regionale subliniem câteva sub formă de volum. Posea. N. A fost întocmită şi o stă sinteză a văilor transversale (N. O sinteză a evoluţiei reliefului României sub formă de scară taxonomică s-a realizat de asemenea în timp. 1972. 1963. 1971. 1965. 1999). L. începând cu „etajele morfogenetice ale Carpaţilor” (Gr. O menţiune specială facem pentru aprofundarea metodei sistemelor la staţiu nea Pângăraţi (mai ales I. 1984). M. 1961). 1957. 1961. 1969. 1960. Ţarcu. Regionarea geomorfologică a teritoriului României. În mod deosebit s-a amplificat cercetarea proceselor geomorfologice actual e şi problema degradării terenurilor. Cartografierea geomorfologică a fost perfecţionată pe parcurs prin aportul multor cercetători. Gr. Grigore (1980 ). Ig. 1972 ş. Posea. Donisă 1968. Popescu.. indicând o singură glaciaţiune. Popesc u. 1969. 1957. observându-se. Bleahu. Posea. Grigore şi colab. 1957). şi subiect e de doctorat: Câmpia Olteniei (P. subfază. 1957. Căliman (Tr. s-au bucurat de o atenţie aparte (M. Posea. fază. unele b aze teoretice fiind puse de Gr. 1981). 1961. 1962). S-au aplicat metode variat e de urmărire şi cuantificare a acestor procese în special la staţiunile Pângăraţi şi Pătârla a şi Arcalia. N. Popescu (1964. având la bază diferite principii. Gr. 1969). 1998 şi Maria Rădoane şi colab. 1980.a. 1960. Ret ezat. abordându-se bazine noi ca Mureşul. Studiul evoluţiei văilor şi al reţelei de văi. Coteţ. pătruns pr in captare în bazinul Transilvaniei (Gr. 1963. L. 1977. Alunecările de teren.

1973) . 1980). Câmpia Crişurilor (Gh. sinteză care ord onează spaţial şi temporal problematica geomorfologică a României. Munţii Trăscăului (I. 1979). 6). Mihăilescu. Ielenicz (Editura Ştiinţifică. Cluj. Il est digne d’atten tion non seulement en raison de l’étendue et de l’envergure des thèmes qui sont traités ma is aussi de par ses methodes d approche des problèmes et son mode de présentation …”4 Un rol important pentru pregătirea teoretică a geomorfologilor l-a avut apariţia unor cu rsuri de geomorfologie şi a primului tratat de geomorfologie din România (Geomorfolo gie generală. Piatra Neamţ ş. 1968). Geomorfologia României (P. deci regional. o viziune problematizată la nivelul întregii ţări şi sinteti „scara morfocronologică” a României. 1978. Masivul Ceahlău (I. Grigore. Mihăile . furnizoare de multe lucrări. de Gr. În ediţia a II-a (Geomorfologie. în afara unor cur i asupra României. menţionăm: Carpaţii Sud-estici. Donisă. 534 pagini. Iaşi. 1981) ş. Roşu. Stănces cu. Dealurile şi câmpiile României (V. 503). Măhăra. Les presses de L Université de Montreal. Ţara Beiuşului (Ig. Badea. 264). Dealurile Târnavei Mici (N. 1977). O expunere largă a geomorfologiei României se găseşte î iclopedia geografică a României (1982). finalizate cu publicaţii pe volume (v. a redus unele capitole. Mihăilescu (1977. 1979). Popescu. p. Dintre lucrările de sinteză. Posea.G. Un moment de vârf al acestei etape l-a constituit publicarea în 1974 a lucrării Reliefului Românie i. de Gr. (vezi şi bibliografia de la sfârşitul cărţii). 1977). inclusiv la nivelul judeţelor (coordonator Gr. 1980). Brânduş. Despre acest tratat (591 pagini). 1976. 1966).. De altfel. Între acestea. dar a introdus. 23 4 . Colinele Tutovei (I. Podişul Covurluiului (V. conform acestei scări s-a realiza t şi o regionare geomorfologică a României (Gr. Regionarea geomorfologică.). unţii Rodnei (I. N. Posea . Sârcu. au avut-o simpozioanele de geomorfologie.). Posea şi L.a. 1967). Subcarpaţii (V. de Gr. Suceava. Relieful României (Gr. Editura Didacti că şi Pedagogică). 1966). Subcarpaţii dintre Cerna Olteţului şi Gilort (L. O activitate aparte. Mac. Subcarpaţii Tazlăului (C. Băcăuanu. 1977). Posea. Subcarpaţi i Transilvaniei dintre Mureş şi Olt (I. 1982) şi seminarul de geomor fologie de la Bucureşti (între 1979-1989). 1974). Grigore. prime le patru prezintă relieful pe unităţi. 1965). G cu. Sibiu. M.. 1. Subcarpaţii Olteniei dintre Motru şi Gilort (Al. Grigore. Josan. Ichim. Posea). 483 p. Ielenicz). 1967). 1972). România – Unităţile de rel . 1975). N. v ol. Posea Gr. V. Posea. V. Popesc u-Argeşel. Ilie. condus de Gr. în lucrarea citată mai sus (1977). Câmpia Moldovei (V. Valea Bistriţei (I. începute din 1972 (Braşov. 1973). cit. Popescu. Depresiunea Haţegului (Cornelia Grumăzescu. N. M. S. o aprecia ca pe „cea mai reprezentativă sinteză de geomorfologie genetică a României … poate că unică în literatura de specialitate” (p. 1963. Subcarpaţii dintre Câlnău şi Şuşiţa (H. M. Bazinul morfohidrologic (p. 5 0) spunea că are drept fir conducător principiul genetic şi face o aprofundare aparte a proceselor şi formelor subaeriene. I. Badea. pe când ultima redă relieful „într-o de enire paleogeografică generală”. N. Niculescu. M. unele probleme noi cum ar fi: Tectonica plăcilor şi relieful. Badea. Hârjoabă. XXXII. 1970. procesele şi versanţii sunt tratate în a proape 90 de pagini.S. Popescu şi M. cu o scară ta xonomică de tip legendă şi cu un concept nou (p. Coteţ. Berindei. tot pentru prima dată. vol. Munţii Semenic (M. Sficlea. 1981).. op. 1968). 1978). Géographie physique et Quaternaire. Posea şi L. nr.a .(Gh. 1968). Munţii Stânişoarei (I. Ielenicz. Popescu. Tufescu. Profesorul Claude Bernard din Canada făcea aprecieri similare: „… une remarcable integration des connais sances actuelles sur l’evolution géomorphologique de la Roumanie.

p. N. Edited by H. de la Iaşi. Ichim I. by John W iley & Sons Ltd. V. Se poate spune că. Posea Gr. Editura Didactică şi Pedagog ică. Gr. Există multe asemănări şi relativ puţine deosebiri între acestea. London. Popescu. (1998).G. ş. Băcăuanu. ambele având ca rădăcini orientările „interbelice” ale lui G. Vălsan şi e lui Tiberiu Morariu5. p.a. E. 129-138. Bojoi ş. M ac şi V. 1993. iar de la Universitatea d in Bucureşti. (1970). având ca pr eşedinte pe Gr. în ultimii 30 de ani. Posea. I. Donisă. la Institutul de Geografie. Grigore. Bucureşti. vol. I. x x x (1983). Niculescu. p. Bălteanu. la Cl uj şi la IaşiPângăraţi..R. I. Surdeanu. A. Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică. Geograf ie fizică. 21. a publicat un prim volum din Revista de Geomorfologie.I.E. „Analele Universităţii Spiru Haret”. Mac (Cluj-Napoca). (1993). iar ca preşedinte est e ales prof. M. din 2001. Badea şi Gh.a. Geomorphology in Romania. Între reprezentanţii mai recenţi ai şcolii clujene se remarcă I. Vespre meanu. 1. Revista de Geomorfolog ie I. în România s-au conturat oarecum patru şcoli geomorfologice: la Universitatea din Bucureşti. aceasta îmbinând tradiţiile cl jene şi bucureştene. I. iar din 2003. În 19 90 s-a creat şi Asociaţia Geomorfologilor din România. Walker and W. cu sediul la Bucureşti.a. N. Florina Grecu ş. (1998). Analele Universi tăţii Spiru Haret nr. În The Ev olution of Geomorphology. Şco niversitatea din Bucureşti s-a dovedit însă cea mai prolifică. în ultimii 30 de ani. 1984) (vezi cele 8 hărţi de la sfârşi ucrării). D. Ielenicz. Unele realizări în domeniul geomorfologiei la Universitatea din Bu cureşti. Posea. după anii  60- 70. în 1999 acesta devine preşedinte de onoare.R.scara 1: 750 000. nr. Popescu. 129-138. I. Bucureşti. Ichim. x x x (1997).. Geografia României.S. Grabau. M. Posea Gr. Geomorfologie generală. Editura Academiei R. p. 1. în română şi engleză. 24 5 . Asociaţia Geomorfologilor din România. Posea Gr. L. Bibliografie Posea Gr. p. 32-62. de la Instit utul de Geografie. 363-366. Unele realizări în domeniul g eomorfologiei la Universitatea din Bucureşti. cu un mare pachet de sinteze (1997).

nivel ate şi consolidate în diferite perioade de timp prealpine.Capitolul II UNITĂŢILE (REGIUNILE) MORFOSTRUCTURALE Prin unitate morfostructurală se înţelege un teritoriu care are un relief major unitar şi o structură geologică de acelaşi tip. Unităţile de platformă Acestea provin din evoluţia îndelungată a unor lanţuri muntoase prepaleozoice sau. necutată dar fracturată. Când mişcările orogene carpatice au intrat în fazele finale. un soclu cutat (şi retezat de o pediplenă) şi o cuvertură sedimentară. Platformele precambriene care se dezvoltă pe suprafeţe terestre foarte mari. A. devenind arii de sedimentare dar cu fundament consolidat. paleozoice. exemplu. iar ca relief. se numesc scuturi. sau în timpul cutărilor carpatice. există şi două cratoane. peneplenizate şi al căror fundament a devenit foarte rigid. la noi cu două segmente: Platforma Valahă şi Dobrogea de Sud. Uneori se face oare care deosebire între platformă şi cratogen. Platformele au suferit însă ulterior mişcări epirogenetice. Elementul structural de bază al acestora îl constituie fundamentul cristalin (denumit şi soclu) peste care au fost aşternute (în Platformele Moldovenească şi Moesică). Este vorba de lanţul Carpatic. Ambele au fost cutate şi apoi erodate. iar o dată cu începutul cutărilor oroge ne s-au exondat. Acest fund ament rigid a balansat uşor pe verticală sub influenţa mişcărilor din geosinclinalul carpa tic vecin. uneori foarte groasă. strate sedimentare necutate (etajul superior al platformelor). cu fund amentul cutat deschis la zi pe mari extinderi. şi nu au mai fost afectate de cutările alpine. Cele mai vechi.2). Geomorfologic însă. eroda te. sunt platformele. Dobrogea Centrală şi Dobrogea de Nord. Podişul etic. Mai sunt numite şi unităţi de Vorland (din faţă). în special d e lăsare. De asemenea. dar fără sedimentar. întâlnite pe itoriul României: orogen şi platformă şi unul intermediar. În exteriorul Carpaţilor se a flă unităţile consolidate şi stabilizate tectonic (cratonizate). sub aspectul structural de bază. şi care formează nucleele continentel or. Ele au. În general. uneori coborau şi permiteau transgresiun i marine. Există două tipuri mari de structuri. c ea Est-europeană (ţine până la Urali şi la noi este numită Platforma Moldovenească) şi cea Mo că. Câmpia şi Dealurile de Vest. Delimitarea între orogen ul carpatic şi forlandul său se face pe falia pericarpatică. În România există două platforme tipice. platformele au coborât. relieful actual al platforme lor este de obicei mai nou decât relieful de orogen. în primele fa ze ale geosinclinalului. ca urm are. acest fu ndament a fost nivelat sub formă de câmpii uşor colinare (fig. numite platforme şi/sau c ratogene (cratoane). alteori se ridicau şi impuneau reliefuri de uscat. Platformele care au cutele fundamentului la zi. La noi în ţară orogenul este reprez entat prin arealul afectat de evoluţia rifturilor şi geosinclinalelor carpato-alpine . mai rar. Scutul Baltic. se mai numesc cratoane1. Depresiunea Transilvaniei. 25 1 . începând cu faza orogenetică austrică. în timpul unor transgresiuni m arine. Subcarpaţii.

Tot pe aceeaşi margine labilă a Platformei Esteuropene. dar mai ales de loess . vest Bu zău. ce separă orogenul carpatic de platforme apare la zi în estul Carpaţilor Orientali (până la Trotuş) trecând pe la Vicovu l de Sus. devenind craton. ar sta totodată la originea M i Negre (V. cât şi ca alcătu ire geologică de suprafaţă. platformele se continuă mult sub or ogen. Tg. apoi erodat şi consolidat. dar mai limitate. de la Dunăre spre nord. p. continuat cu un geosinclinal şi un orogen. care apar dominant la zi. dar e acoperit de triasic). Unitatea de Tulce a suferise însă în jurasicul mediu şi o fracturare majoră pe care marginea nordică a arealul ui hercinic s-a afundat. 97). din şisturi şi granite. continuându-se şi în Marea Neagră). în raport de linia amintită. unde pare a atinge adâncimi de peste 8000 m. b) Dobrogea Centrală are un fundament de şisturi verzi. în faţ Carpaţilor. Din acesta a rămas Dobrogea Cen trală (care trece şi în fundamentul din estul Platformei Valahe. ce cade şi ea. de la acesta s-a păstrat Dobrogea de Nord (extinsă de asemenea în fundamentul estic al Câmpiei Române. Podişul Getic se suprapune în sud pe Platforma Valahă. sarmaţian şi pliocen. peste care se aşază un sinclinoriu cu se dimente cretacice. Platforma Est-europeană a fost. F undamentul său este alcătuit din şisturi cristaline prepaleozoice şi a fost atins de for age la circa 1100 m adâncime. peste care se află „umplutura” pr priu-zisă a Câmpiei Române – din tortonian. pliocen şi cuaternar (umplutura neozo ică). Pod işul Babadag cu fundament paleozoic şi triasic. marginile platformelor de lângă Carpaţi s-au scufundat. buglovian. Dedusă prin foraje. Apariţia rifturilor baikalian şi caledonic. Mutihac. rest hercinic. lărg nd avanfosa carpatică şi permiţând noi transgresiuni. formându-se Depresiunea Predobrogeană pe care se află Delta. Etajul sedimentar se compune din: silurian. la Iaşi. în precambrian. pentru ca în final să se înalţe şi ele uşor. Podişul Niculiţel. care însă nu a ajuns la cratonizare. Buhuşi şi confluenţa Tazlăului. Severin. iar în nord pe avanfosă. Trebuie menţ at însă că. Podişul Dobrogei se compune din trei subunităţi relativ diferite atât ca fundament.acţionând mai ales pe verticală. Câmpia Română s e întinde peste Platforma Moesică (sau Valahă). se pare. Falia pericarpatică. creând aici o mare fâşie labilă. a urmat şi un ciclu oro gen caledonic. care nu apar la zi. De aici se deplasează mai la est (marcân Curbura) şi este acoperită. a) Dobrogea de Nord este delimitată în sud de falia PeceneagaCamena. Drobeta-Tr. În clul orogenic baikalian aici s-a creat un rift. Dar. unită cu cea Moesică. care s-a cratonizat. Neamţ. Etajul sedimentar se compu ne dintr-o pătură groasă de paleozoic şi mai ales mezozoic. împreună cu Tulcea devin cratoane. tortonian. 26 . iar sub aspect structural se compune din patru subunităţi: Masivul Măcin. În cul superior şi unitatea Niculiţel. cât şi către Crimeea). în adânc. acest craton hercinic a fost afectat în timpul orogenezei kimmerice de un rift intracratonic restrâns care a afectat mai ales unitatea Niculiţel. ce cade în trepte în faţa Carpaţilor). acoperite fragmentar de calcare jurasice. Această depresiune are un fundament mixt: hercinic în sud şi est-european în nord (Depre siunea Bârladului). Podişul Tulcea (are fundament hercinic. fiind reluat de ciclul hercinic. Acesta a separat cratonul nord-dobrogean în d ouă blocuri – unitatea de Măcin (rămasă rigidă) şi unitatea de Tulcea (cutată în jurasic). cu diabaze şi cu sedimente triasice şi jurasice. c enomanian. Podişul Moldovei se suprapune peste Platforma Moldo venească (o prelungire a Platformei Est-europene. care au separat platfo rmele Est-europene şi Moesică. sedimentele de deasupra devenind podişuri sau câmpii. 1990. sud Piteşti. sarmaţian. ea merge pe la vest de Focşani. Totuşi.

Deasupra se află o pătură de loess. Munte Poiana Ruscăi. de obicei hercinice. un complex variat de şisturi şi intercalaţii de gresii şi calcare (Stratele de Comarnic) şi un complex cong lomeratic (conglomeratele de Bucegi şi de Ceahlău). avanfosă hercinică. dar mai ales paleogen în care domină o varietate mare de marne şi gresii (g resia de Tarcău. cu roci sedimentaro-vulcanice (Metaliferii şi Tras căului). sarmaţian. neovulcanice. 2 Uneori este separată şi o pânză supragetică. Are fundament cristalin peste care se dispune triasic. la Ocoliş-Buru (Trascău). prin aşa zişii Munţi ascunşi ai Transilvaniei. în două sectoare longitudinale: flişul intern şi cel extern. coborâte sau chiar şariate în timpul evoluţiei geosinclinalului. Zarand. Fliş se mai găseşte şi în estul Podişului Mehedinţi (pânza n. Găina.c) Dobrogea de Sud are un fundament din şisturi similare cu ale Platformei Moesice . Cernei. Semenic. Pădurea Craiului. pentru trăsăturile generale ale reliefului. argile. Stratele de Azuga). Muntele Mare. către Platforma Moldovenească. prin roci vulcanice mezozoice şi neogene. mai puternic metamorfozată (Făgăraş2. depresiuni intramo ntane). situată în mare parte p e aşa-zisa Depresiune Predobrogeană. Vlădeasa. a) Subunităţile cristalino-mezozoice sunt alcătuite din masive cristaline. plus o fâşie în Podişul Mehedinţi) şi ică. este o unitate de tranziţie între Dobrogea şi Moldova. Giurgeu. dar şi din şisturi verzi. Dognecea. Retezat. din care apar la zi Măgura Şimleului. Căpăţânii. Delta Dunării. ce a luat naştere la nord de fali a Sf. formate în etape geologice succesive (cristalino-mez ozoice. după vârstă şi facies. Carpaţii Carpaţii se compun din cinci tipuri de subunităţi structurale. Hăghimaş) şi în Carpaţii Curburii (Perşani. Gheorghe. sub aspect structural. se separă două tipuri de cristalin: Autohton sa u Danubian (în Parâng. nord-vestul Cindr Şureanu. Culmea Codrului. de Kliwa). conglomerate. Almăj. În Carpaţii Orientali şi de Curbură. nordul Poiana Ruscăi. Vâlcan. o importanţă mai mare o are separarea flişulu i. echivalentă stratelor de Sinaia). Cindrel. Plopiş şi Meseş) şi sud-estică sau Apusenii de Sud sau de fliş. Unităţile de orogen Provi n din evoluţia propriu-zisă a geosinclinalelor carpatice. în Munţii Apuseni se diferenţiază o grupă cristali no-mezozoică a horsturilor central-nord-vestice. sau Apusenii Nordici (Bihor. Bistriţei. pliocen şi cuaternar. Leaota. acest fliş trimite doi pinteni şi în Subcarpaţii Curburii (pin tenii de Homorâciu şi de Văleni). Lotru. Stratele sunt puternic cutate. b) Subunităţile flişului sunt constituite mai ales din roci detritice (marne. sedimentaro-vulcanice. Rodnei. Dognecea şi Locva. Piatra Craiului). Godeanu. peste care se aştern sedimente de: silurian. sau mai vechi şi acoperite uneori cu sedimente permo-mezozoice. Măgura Prisaca şi Masivul Preluca. Şureanu. caracterizate prin grosimi deosebite ale formaţiunilor de fliş. cele ale flişului. jurasic. Flişul extern cuprinde de asemenea cretacic. Bucegi. Locva. mezozoic. B. Cristalinul Apusenilor se continuă spre nord. din care fac parte: Făgăraş. une ori cu aspect de pânze (solzi) deversate uşor spre est. Simeria) şi în Drocea. plus Munţii Banatului. Codru-Moma. eoc en. sarmaţian şi puţin pliocen. Flişul rn are vârstă cretacică (cuprinde uneori şi eocenul) şi se compune dintr-un complex de mar ne şi microconglomerate (Stratele de Sinaia. depuse în c ondiţiile unui fund marin adânc şi agitat tectonic. Rap lt (N. dar şi c u multe masive cristaline hercinice peneplenizate anterior şi apoi înălţate. Ele apar grupate în nordul Carpaţilor Orientali (munţii Maramureşului. În aceştia din urmă apar şi mici blocuri de cristalin. 27 . ce alternează des între ele). în Car aţii Meridionali.

Gutin. a) Subcarpaţii Moldovei şi de Curbură sunt mai pu ternic cutaţi. nisipuri. Orşova-Bahna. 28 3 . dar străpuns de intruziuni sau erupţii vulcanice. în tortonian se scufundă golfurile Boro d-Oradea. urmează apoi depresiunile vestice: în acvi anian s-au format depresiunile Zlatna şi Brad. Beiuş. au o lăţime mai mare şi se apropie mai mult de forma de munte. cărbuni) şi d epuse într-o mare puţin adâncă. Ele au deci un fundament s edimentar cutat şi o umplutură mai nouă necutată (de obicei din pietrişuri. Ele se grupează în două sectoare: Ţibleş împreună cu Bârgău (în Carpaţii Oriental Mureşului (sudul Drocei. tipul carpato-hercinic (cuprinde Meridionalii şi Munţii Banatului ) şi în el domină blocurile cristaline hercinice „regenerate” în orogenezele alpine. iar cristalinul are caracter insular (cuprinde Carpaţii Orienta li şi cei de Curbură). sedimentele capătă caractere de molasă4. d) Subunităţile neovu lcanice sunt compuse din roci vulcanice de vârstă neogenă. care s-au extins prin expansiune şi apoi s-au restrâns prin subducţie şi cutări. cele cinci morfostructuri carpatice se pot grupa regional în trei mari tipur i morfotectonice: tipul carpato-alpin. cu vulcani sm bine dezvoltat. mai rar marne). care cuprinde Apusenii. Harghi ta). Igniş. tipul c arpatic mixt (alpinohercinic). banatite şi roci vulcanice neogene). Aici s-au depus mai întâi formaţiuni de fliş. Aceste tipuri regionale rep rezintă un specific morfostructural al Carpaţilor. se deosebesc două subunităţi: Subcarpa oldovei şi de Curbură şi Dealurile Getice. Gheorgheni. iar din miocen. Se subdivi d în două sectoare. gresii. respectiv Comăneşti (din sarmaţian) şi Maramureş. c) Subunităţile sedimentaroulcanice sunt formate predominant tot din fliş. formată la contactul cu platformele pe riferice Carpaţilor. argile. e) Subunităţile depresiunilor intramontane reprezintă porţiuni restrânse din interior ul Carpaţilor care.precum şi în Apusenii Sudici. în special a celor de suprafaţă. când acesta i ntră în faza de orogen (lanţ muntos). şi apoi s-au exondat rămânând ca depresiuni. Depresiune alungită în faţa geosinclinalului. Petr oşani şi Haţeg – care s-au scufundat în oligocen). la care se adaugă şi o mare subunitate de fliş străpuns de trei tipuri de erupţii (ofiolite. Gurghiu. în ambele părţi având şi ofiolite. Timiş şi depresiunile Bozovici. sare. Metaliferii cu Detunatele şi Munţii Trascău). Liubcova. Bega. când depr esiunea devine avanfosă3. Subcarpaţii S-au plămădit. Este de menţionat totuşi că. s-au scufunda t. Atât flişul din Orientali. ghips. Mai recen te sunt depresiunile din Orientali. în aşa numita Depresiune Precarpatică. în g eneral necutate. format din cristalin herc inic şi granite. După tipul structural şi vârsta formaţiunilor. pe fondul general al unor faze de înălţare a muntelui. unde domină flişul puternic cutat. au fost acoperite cu noi sedimente. marne. au devenit golfuri sau strâmtori marine. Ciuc şi Braşov (sfârşitul pliocenului). Lăpuş) şi Vulcanicii Sudici (Căliman. cu menţiunea că în afară de Comăneşti elelalte apar ca depresiuni datorită mai ales ridicării lanţului vulcanic ce le-au bar at şi mişcărilor locale subsidente. ca sedimente şi structură. la contactul cu platformele. după stilul general morfotec onic. c Severin şi Apuseni s-a sedimentat pe fose provenite din rifturi. 4 Molasă = formaţiuni provenite din erodarea catenei muntoase în ridicare (conglomerate. ce se grupează în două sectoare: Vulcanicii Nordici (Oaş. Dorn a. Cele mai vechi depresiuni sunt în centrul Meridionalilor (Loviştea.

tot pe locul unui vechi masiv hercinic (micr oplaca Panonică). Sedimentele prebadeniene se dispun cu precădere în partea nord-vestică. iar sarmato-pliocenul ca sinclinale largi. Unităţile intermediare5 Depresiunea intercarpatică a Transilvaniei Este o unitate care a început să se scufunde pe locul u nui vechi masiv hercinic (microplaca Transilvană) atunci când geosinclinalele cercul ui carpatic din jurul său începeau să se ridice. Se subdivid în trei sectoa re: Muscelele. unde în Subcarpaţi se intercalează pintenii flişului paleoge Vălenii de Munte şi Homorâciu). sedimentarea începe cu badenianul. Piemontul Getic este format din strate pliocen e şi villafranchiene cu dispunere monoclină. dispuse monoclinal) şi Podişul propriu-zis al Transilva niei. Structural. care uneori străpunge. dar şi din sarmato-pliocen. dar conturul depresionar de azi se realize ază mai ales cu badenianul. între Slănic (şi Buzău) şi Cricovul Sărat. cu domuri în sectorul central. Acesta din urmă este ceva mai complex. când se depun aici formaţiuni de fliş). sectorul sudic (Timişoara-Oraviţa. unde miocenul are sub formă de coame înguste şi faliate.a1) Subcarpaţii Moldovei (între văile Moldova şi Trotuş) sunt constituiţi din miocen cutat în anticlinale relativ simple. o regiune intercar patică. A devenit. puternic cutată. a2) Subcarpaţii de Curbură (între Trotuş şi Dâmboviţa) se compun in miocen. astfel. sub formă de cute diapir e. scufundat în paleogen. În badenian se depune o mare cantitate de sare. nivelate se pare inclusiv în prima parte a ped iplanei carpatice şi afectate parţial de orogenezele alpine mai ales sub formă de fali eri şi scufundări. Pe teritoriul României se disting trei sectoare. sectorul nordic ( Satu MareOradea. unde s-au impus anumite similitudini cu Subcarpaţii. Podişul So eşan (cu strate eocenhelveţiene. ată din sarmato-pliocen. Cuprind trei sectoare: între Trotuş şi Slănicul de Buzău. După structura de amănunt se subdivide în două subunităţi. miocen şi mai rar pliocen). iar cristalinul este mai puţin scufunda t). monoclină). unde sedimentarea începe în helveţian) şi sectorul central (Orade aTimişoara. şi alta externă. 5 Sunt platforme tinere. Subcarpaţii Olteniei se întind până la Motru şi se compun din mio-plioce n cutat în anticlinale şi sinclinale. în tre Cricovul Sărat şi Dâmboviţa. ce ţin de la Dâmboviţa la Bistriţa Vâlcii (se compun din paleogen. sedimentele mai noi. Câmpia de Vest a României şi Dealur ile de Vest Fac parte structural din Depresiunea intermontană Panonică şi s-a scufunda t aproximativ o dată cu Transilvania. la nord fiind erodat total. iar pliocenul ( pannonianul) se află mai ales la sud de Mureş. despărţiţi de chiuvete miocene (Drajna şi Slănic) şi cute dia iar în sud boltirile anticlinale se răresc şi se pierd sub Câmpia PloieştiTârgovişte. aceste sectoare se interferează şi cu Dealurile şi golfurile depresion are vestice. având cute diapire pe margini şi unele aliniamente de sinclinale şi anticlinale în partea estică. C. formaţiunile piemontane (villafranchiene) se extind în sud şi peste fundament de platformă. care se compune din două fâşii (una internă miocenă. badenianul şi sarmaţianul au umplut partea centrală şi sudică. b) Dea urile Getice sunt mai puţin cutate şi dominate de monoclin. 29 . hercinice. Primele scufundări au loc în eocen.

torenţilor sau rav enelor etc. şi ează după legi proprii. în şi sub scoarţă.). Există legături directe şi i cte între cele trei categorii de reliefuri. materializate mai ales prin aceea că for mele mai mici se suprapun pe cele mai mari. din care face parte şi omul şi din care îşi pr ră cele necesare. când omul depune muncă pentru a modifica înfăţişarea naturală a r efului. continentele sau Oceanul Atlantic). ros şi transformat în peneplenă cu ajutorul apelor curgătoare şi a altor agenţi externi ). solul etc. elementul de bază pe care. că el influenţează celelalte e ente ale mediului geografic (clima. Mai mult. vânt etc. adică ştiinţific. Mulţi vedem în relieful de azi ceva fix. împietrit. ce a început să se înalţe acum 30 milioane de ani). Introducere Unul dintre cele mai grandioase fenomene de la suprafaţa Terrei îl re prezintă relieful. vegetaţia.. gheţari. împrăştie vaste conu i de dejecţie etc. diferite de ale noastre. reală. şi cu c re. forme ce caracterizează e xteriorul reliefosferei. acestea sunt numai transformările vizibile într-un moment deosebi t. Trebuie să ştim că relieful este schimbător. iar unele pâraie. iar prin procesele geomorfologice actuale. care se nasc dato rită unor transformări ce au loc în interiorul Pământului. sau într-o viaţă de om. de la văile obişnuite până la microforme de tipul crovurilor. SCARA MORFOCRONOLOGICĂ 1. Să mai amintim că re ieful. în alte locuri se de e alunecări de terenuri. Astfel. apele curgătoare sau freatice. Relieful îşi are viaţa şi vârsta lui. care au o viaţă scurtă. acesta devine chiar obiect al muncii.). canale etc. amintim relieful medi u şi minor. altele fac parte din aşazisul relief major. contribuind la diversificarea şi evoluţi a lor (exemplu. atunci el est e şi principalul mijloc de producţie pentru agricultură şi silvicultură. şi sunt crea te în mod obişnuit de agenţii externi (apă. Numai astfel vom avea o viziune generală. este nu numai o eroare în ce priveşte realitatea. există categorii de forme planetare. dar şi formele mari determină uneori evoluţia sau tipul unor forme mai mici (exempl u. Să privim o pantă dezgolită după o ploaie torenţială şi vom vedea cum au apărut noi ravene şi ogaşe. mai ales atunci când vrem să folosim acest element al naturii în mod optim şi raţion l. asupra marelui rol practic ce-l poate avea pentru societate cunoaşterea reliefului în mişcare. prin marea sa varietate de la un loc la altul. dar şi o profundă ig noranţă.). se încheagă mediul geografic înconjurător. iar a poi. un munte născut de forţe tectonice este fragmentat în văi şi creste. conduce la un potenţial dive rs de folosire (în culturi. văile din munte sunt mai dese şi mai adânci decât cele din câmpie). aşezări. cât continentele sau Mu nţii Himalaia. de la câteva zile la sute de mii de ani.Capitolul III GENEZA ŞI EVOLUŢIA RELIEFULUI ROMÂNIEI. el este într-o continuă transforma re. sau mici cât un torent sau o creastă de lapiez. căi de comunicaţie etc. iar dacă ne referim la faptul că solul reprezintă. făcând terasări. Şi. în fine. la rândul său. se nasc din însăşi evoluţia internă a scoarţei terestre (prin miş tectonice) şi evoluează în câteva zeci de milioane de ani (exemplu. făcut o dată pentru totdeauna. epiderma reliefului. lanţul muntos Alpinoca rpatic.. adică acele asperităţi mari cât gropile oceanice. 30 . dar mai ales că el este sup ul material sau spaţial al existenţei societăţii omeneşti. aproape seci în mod obişnuit. şi care au o „v e milioane de ani (exemplu.

cu necesitate legică. dar rigidă faţă de mişcările tectonice. Relieful major de azi al ţării noastre este rezultatul formării şi evol uţiei Domeniului Carpatic. fiind mici şi având o evoluţie ma apidă. sau sedimentele unor piemontu ri (conglomerate). l unci şi terase create de apele curgătoare. 1). de câmpii de tipul peneplenelor. distruse de eroziune. din sistemul caledonic se mai menţine blocul Dobrogei Centrale (după unii autori este chiar mai vechi). Asemenea forme au e xistat şi în timpuri mai vechi decât cuaternarul. sistemele prepaleozoice. relief marin . Categoriile taxonomice de relief din România Pe teritoriul ţării noastre există două di ntre cele trei mari trepte taxonomice geomorfologice: relieful major şi cel mediu şi minor (lipsesc formele planetare). podişuri şi câmpiile aferente). dar apariţia unui sistem nou af ecta treptat pe cel sau cele anterioare. ca şi rezultatul tipurilor de roci şi structuri geologice care au fost atacate de eroziune (relieful petrografic şi structural). De la sistemele prepaleozoice. 42. cu mobilitate tectonică pronunţată şi cu fenomene vulcanic e) şi cea de platformă (scoarţă subţire. De menţionat că. devenind tot mai rigide şi transformându-se în platforme. Celelalte reliefuri majore pot să se formeze fie pe oro gen. cu un fundam stalin peste care pot exista sau nu strate sedimentare. de cele mai multe ori.44% dealuri şi podişuri şi 29. vulcanic etc. podişurile şi câmpiile apar. sub aspect regional. prin evoluţia căruia au apărut. aspecte din Munţii Măcinului şi chiar din Carpaţii cristal ini. indiferent pe ce fel de structură se suprapun. Relieful mediu şi minor Este extrem de variat şi reprezintă rezultatul tuturor ag enţilor şi proceselor ce au activat cu precădere în cuaternar pe teritoriul României (văi.91% Carpaţii. relief glaciar şi periglaciar. un domeniu ge omorfologic. cea de orogen (scoarţă groasă. Aceste reliefuri au la bază cele două t ipuri de structuri ale scoarţei continentale şi anume. sistemul caledonic (plasat în prima parte a paleozoicului şi a durat peste 20 0 de milioane ani) şi. Din reliefurile domeniilor vechi se păstrează une ori urme de masive. cu m ulte roci sedimentare cutate. iar din cel hercinic. Dobrogei de Sud şi de sub Câmpia Română.65% câmpii. amintim: sistemul hercinic (aproximativ acu m 340 milioane de ani şi a durat până la transformarea sa în peneplenă. în ţara noastră se păstrează fundamentul de platformă din podişurile Moldovei. Relieful major Se compune din munţi (şi depresiu ni) 28%. ca forme de relief (şi nu ca unităţi geologo-structurale). de apariţia şi dezvoltarea formelor tot ma i recente. pe platforme (fig. 1 27. şi dealurile şi podişurile ile din jurul său. formând împreună. în strânsă dependenţă şi în anumite momente al i evolutiv al unui sistem muntos.). dar. Între ele se află adesea avantfose (vezi şi „Unităţile morfostructurale”). încorporându-le în bună parte într-o nouă evoluţie. re un nou echilibru morfotectonic. dealurile. Fiecare dintre sis temele muntoase respective au fost foarte extinse. orogenul alp n. au fost şterse. în marea lor majoritate. Între cele mai recente l anţuri muntoase. dealuri şi podişuri (42%) şi câmpii (30%)1. cele mai vechi. ca o parte cu totul specifică a marelui lanţ alpino-himalai an. născut de către inelul Carpaţilo r Româneşti. în general necutate). care reprezintă cea mai recentă eră tectonică în evoluţia scoarţei terestre. 31 .2. ele însă. iar sub aspect geologic şi-au pierdut mobilitatea tec tonică. Munţii sunt dispuşi totd na pe structuri de orogen. Înainte de lanţul Carpatic au existat însă şi alte lanţuri muntoase mai vechi (cu dealuri . Aşa este Domeniul Carpatodanubiano-pontic. circa 120 milioane ani). care au fost erodate pe încetul de agenţii externi şi tran sformate în relief de peneplenă.

1 – Scara morfocronologică a teritoriului României 32 .(1-3 suprafeţe) Fig.

suprafeţele şi nivelele de eroziune de pe versanţi şi de pe unele interfluvii). creându-se aşa-zisa scară morfocronologi că. sau invers. demonstrând vârsta lor succesivă legată de mişcări sacadate. este o rezultantă a interacţiunii în timp dintre forţele tectoni ce şi cele externe.La aceste forme şi oarecum intermediare între cele două categorii. • ca forme petrografice şi structurale. Ceea ce forţele tectonice ridică. Este important de reţinut. Când este vorba de teritorii extinse şi cu varietate mare de relief. pentru a fi apoi reluate şi duse până la mare. • ca tipuri de forme ce se orânduiesc pe verti cală. numite pediplene s u peneplene. în tendinţa de a o nivela până aproape de suprafaţa mărilor. ele reprezintă mari etape din evoluţia reliefu lui existent azi pe structurile de tip platformă (sau chiar a masivelor hercinice în corporate orogenului carpatic). eoliană. 33 . tendinţa este aceeaşi. Descifrându-le cu a tenţie. ca şi de aranjarea stratelo r şi de natura petrografică a rocilor.2 Sedimentele roase din munte coboară pe mii de văi spre depresiuni sau câmpii. unde se pot depune pentru un timp. o peneplenă). totodată. glaciare. cu precădere. pe spaţii mai mari sau mai mici. nivele de umeri de eroziune. în reconstituir ile morfocronologice se dă atenţie. ca şi ritmul acesteia diferă de la un loc la a ltul în funcţie de zona climatică. şi. sau martori sau elemente al e lor. sau de către vânt. de înălţare sau coborâre. • există o corelare între diferite forme de eroziune şi cele de acumul are (forme corelate). eoliene. glaciară etc. cu precădere relieful major. cu ele pot fi fos ilizate forme mai vechi de eroziune (de exemplu. se intercalează princ ipalele forme de nivelare: suprafeţe de eroziune (pediplene sau peneplene). de etajul morfo-climatic. zonele care coboară. cum este ţara noastră. deoarece cu sedimentele roase dintr-o unitate înaltă pot fi clăd ite. agenţii externi erodează. fragmentea apoi nivelează. creându-se câmpii întinse de eroziune. de râu.) . Istor ia reliefului major se citeşte în structura sa geologică şi în nivelele geomorfologice de eroziune sau de acumulare Cu cât o porţiune a uscatului se ridică mai sus deasupra niv elului oceanic. glacisuri. piemonturi sau câmpii acumulative etc. aceste tipuri de forme. sunt umplute mereu cu sedimente aduse pe cale râurilor. • ca forme climatice (dominarea piemonturilor e legată de munţii înalţi din zonel e calde cu două anotimpuri distincte. şi numai în parte. pentru istoria dezvoltării reliefului. 3. din unităţi e înalte supuse eroziunii. sub acţiunea tectonică (zone de subsid enţă). perigl aciare). • în fine. se iau în considerare suprafeţele de eroziune de tipul peneplenelor sau pediplenelor. pot fi orânduite într-o succesiune istorică. următoarele trei aspecte: • relieful. ternanţa unor tipuri de climate (de exemplu. în altă parte. cu atât mai puternic este atacată de eroziune. pedimente şi piemonturi (de acumulare). dominarea pedimentelor indică zone aride etc. 2 „aproape câmpie”. următoarelor tipuri de forme: • pentru e pocile mai vechi decât Carpaţii ca munţi. tipul de ero ziune (fluviatilă. ce ne indică evoluţia reliefului. Toate acestea se întipăresc în varietatea reliefulu i: • ca forme specifice unor agenţi (forme litorale. aici.). succesiunea teraselor pe văi. pe spaţii tot mai întinse. de a nivela scoarţa continentală (inclus iv marginile oceanice şi marine) la o altitudine aproape de nivelul oceanic care f uncţionează ca „nivel de bază” pentru acţiunea agenţilor externi.

din aşa-numitele geosinclinale. În E pa. Gondwana în sud şi Laurasia în nord. prin cutări puternice şi înălţări de amploare. mai puţin forme de relief şi mai mult proces e geomorfologice. ne oprim mai a nivelele de eroziune de pe versanţii acestora şi de pe interfluviile lor secundare. din care s-a născut simfonia reliefu lui actual. pentru înţelegerea acestei succesiuni de forme. 2). alunecări. După perioada de acumulare (care poate dura 10-150 milioane a ni). din care a făcut parte. Acestea sunt fâşii lungi de sute şi mii de km. ce se întind. în care sunt acumulate mii de metri grosime de strate sedimentare. Două ipoteze: geosinclinal şi tectonica plăcilor 4. • cât priveşte modela ea actuală a reliefului. în holocen. devin tot mai mici ca timp şi mai v ariate ca forme. geosinclinalul alpin a ocupat o poziţie mediană între hercinicul european şi cel afr ican. în depunerea de formaţiuni leossoid e şi nisipuri eoliene. care se orânduiesc în trepte tot mai noi spre margini. ca timp. ea cuprinde. ce pot fi descifrate. mai rar caledonic). este cunoaşterea schematică a istoriei tectonice (fig. • pentru timpurile mai recente. cum a fos t în parte bazinul Getic. sau formarea de soluri fosile şi. ele sunt materializate în: văi. muntele este erodat în etape şi faze până la bază. în principal. El se schiţează încă din paleozoic. fâşia transformându-se în orogen3 (perioadă care ţine 50-150 milioane de ani). în principal e vorba de Cuaternar. s-a născut între două vechi cont inente paleozoice. bineînţeles. urmărim. O condiţie prealabilă.• pentru epoca înălţării Carpaţilor. direct sau indirect. dar a afectat şi o parte din aceste zone hercinice. unde era instalată Marea sau Oce anul Tethys. Î fine. devine tot mai rigid sub aspect tectonic şi se transformă în peneplenă (este perioada de morfogeneză propriu-zisă care poate dura şi ea 50-150 milioane ani). Aceste scufundări au condus la divizarea celor două mari con tinente. terase şi lunci. Mişcările epirogenetice neg ative sunt specifice pentru tot mezozoicul şi conduc la afundarea geosinclinalului propriu-zis. fără cutări de strate. dar evoluează cu precădere în mezozoic. transformările ce au loc pe fundul geosinclinalului impun cutarea şi înălţarea sedime ntelor sale. şi depunerile pe riferice ale sedimentelor corelate în piemonturile marginale. şi cel carpatic. în anumite nivele la custre şi fluvio-lacustre (care indică retragerea ultimelor lacuri extracarpatice şi f ormarea câmpiilor de diferite tipuri – de glacis. 34 . până ce aceştia au devenit munţii de azi. 4. Geosinclinalul alpino-himalaian sau Tethys. numai astfel vom vedea clar firul dialectic al întrepătrunderii dintre a cţiunea forţelor interne cu cea a forţelor externe. Epirogeneză = mi de ridicare sau lăsare. sau aspecte de relief. ). dar şi a unor părţi din platformele continentale (în special cu fundament hercinic. în speţă. adică după ultima glaciaţ une.). Scurtă evoluţie a ge osinclinalului carpatic şi formarea Domeniului Carpato-danubiano-pontic Munţii se na sc. a structurii g eologice generale a fiecărei unităţi geomorfologice şi a evoluţiei climei de pe teritoriul ţării noastre. de subsidenţă etc. formând „bazine” de platformă. late de zeci sau sute de km. trept ele istoriei reliefului. în dezvoltarea unui relief glaciar şi periglaciar. A. torenţi etc. Evoluţia acestuia s-a făcut printr-o succesiune de faze orogenetice şi epirogenetice4. 3 4 Orogeneză = naştere de munţi. precum şi extinderea c elor mai noi nivele de eroziune din munte peste suprafeţele dealurilor şi podişurilor formate mai recent în procesul înălţării şi edificării Domeniului geomorfologic Carpato-danub ano-pontic. dar şi precambrian. totodată. dar şi forme minore. care materializează în teren aceste procese (ex emplu. glacisuri şi pedimente .

2 – Harta tectonică a României (după V.35 Fig. Mutihac) .

A cesta constituie cadrul şi suportul geografiei fizice a României. numai acum. cercul carp atic. Geosinclinalul se exondează tot mai mult. care între timp se ex ondaseră. ). de obicei. Dobrogea Sudică) sau câmpii (Câmpia Română). principalele faze de cutare sunt: aus trică. mişcările tectonice complexe au clădit un edificiu nou. cum ar fi cea Moesică. laramică şi savică. au definitivat aspectele generale actuale ale sist emului alpino-carpato-himalaian. avantfosa din care se vor naşte S ubcarpaţii). avantfosele antrenează în mişcarea lor subsidentă şi o parte din marginile plat formelor vecine. dar l-a şi diferenţiat spaţial în domenii regionale geo morfologice. av repercursiuni şi în depresiunile interne. atât spre exterior. până la treptele exterioare extraca rpatice.În ce priveşte mişcările de cutare sau orogeneza propriu-zisă.). au fundament de platformă. şi care. exondează şi marginile platfor melor vecine formând din ele podişuri (Moldova. combinate cu procesele tectonice. formându-s e depresiuni intermontane (Transilvania. ar depresiunile intermontane sau intramontane sunt şi ele scoase de sub ape şi aduse la nivel de podiş ori dealuri (Depresiunea Transilvaniei. compus din mic roplaca Transilvană şi segmentele inelului carpatic. de la nivelul central. Haţeg etc. B. Geo sinclinalul (şi apoi orogenul) carpatic a fost o ramură periferică şi arcuită a celui alpi n. ca o nouă paradigmă a ştiinţelor despre litosferă. încetează depunerea flişului. care în partea sa sud-estică şi-a înfrăţit evoluţia cu margini din Platforma Rusă. armonios. 36 . Fazele medii ale orogenezei alpino-carpatice au mai mult efect de mişcări pe verticală sau care cutează numai zone marginale. începând închiderea geosinclinalului alpino-carp ato-himalaian. cu părţi din Platforma Moesică (Platforma Valahă) şi cu blocuri cinice existente în Transilvania şi Panonica. Din acest mozaic de structuri şi unităţi vec hi şi noi. ele ridică însă în bloc întregul edificiu alpinoca pato-himalaian care. în fazele stirică şi moldavică. care şi-au asociat şi asamblat evoluţia cu teritorii periferice vecine. Acum. Aceste mişcări finale. podiş şi câmpie. caracterele şi funcţiile Domeniului Carpato-danubiano-pontic. Prin apli carea acestui concept la teritoriul ţării noastre se lămureşte mult mai sistemic structu ra generală şi de amănunt. de la sfârşitul oligocenului. precum şi schimbările climatice. este vorba de fragmente mai mari. 4. în interiorul orogenului în ridicare. iar tectonica plăcil or ne dă o viziune unitară structural-evolutivă. numite uneori şi neotectonice (mai a les cele valahice şi pasadene). dintr-u n lanţ muntos. cu Dobr a hercinică şi precambriană. Panonica) sau depresiuni intramontane ( Petroşani. Ridicările antrenează şi avan tfosa pe care o transformă în lanţ de dealuri subcarpatice. acestea încep îndeosebi la sfâ l mezozoicului şi se desfăşoară din plin în neozoic. s e transformă practic în orogen. Moldovenească şi Dobrogeană. ca şi cele de nivel de bază. În paralel însă cu exondarea geosinclinalului se extind mu lt avantfosele în care se va depune molasă (exemplu. capătă aspect de lanţ muntos. d evenite dealuri. În asamblarea acestui edificiu un rol important l-au jucat şi variatele proc ese de eroziune şi acumulare. rodanică şi valahă cutează zona avantfosei. sau de câmpie (Depresiunea Panonică). O dată cu cutările savice. Relieful României şi tectonica plăcilor Apar iţia teoriei tectonicii plăcilor. Dornelor etc. a impus geomorfologie explicaţii mai coerente referitoare la repartiţia structurilor fundam entale care compun marile regiuni şi domenii ale reliefului continental. iar alteori relativ mici. au l oc şi unele distensii locale şi scufundări. cât şi spre terior. podişuri sau câmpii. se consum imele eforturi principale de cuatere. coborât în trepte morfologice de deal. Fazele finale attică.

Atlan ticul s-a creat din două rifturi iniţiale. a despărţit Afr ica de America de Sud. cu funcţie de geosinclinal. După aceea s-a produs compresia şi subducţia. similară actualelor margini asiatice ale Pacificului. Aceste rifturi s-au unit prin Atlanticul de mijloc. Plăcile laterale acestui rift încep să crească prin materie oceanică producând efecte de împingere. Ace ste margini se fragmentează. şi construcţia. contactul continentocean era pasiv (margine pasivă). formarea de fose cu sedimente de tip fl iş care apoi se cutează strâns. expansi unea şi închiderea Oceanului Tethys (zeiţa mării la greci). Cadrul global al evoluţi ei Marile domenii şi regiuni geomorfologice continentale s-au restructurat periodi c în funcţie de marile cicluri geodinamice ale evoluţiei plăcilor terestre. La nivel regional. Acest ciclu morfotectonic s-a declanşat acum circa 180-200 milioane de ani (mezozoicul inferior. Dacă în faza de rift şi ocean în expansiune. pe de o parte. iau parte la naşterea orogenului – diferenţiat de la un loc la altul şi. Africa (plus India) şi Eurasia. cu deschide rea şi expansiunea Atlanticului. Astfel. Au apărut. „placa” Atlanticului de Sud împinge placa Af ricană spre nord. Ea a urmat. cu apariţia. care a început. cel alpin. expansiunea şi închiderea unor oceane (rifturi). iar între ele. când s-au născut şi riftul Atlanticului şi cel al Oceanului Indian. unul nordic. se va plămădi orogenul sau lanţul muntos Alpino -himalaian. S ubducţia s-a făcut sub o microplacă (Panonotransilvană). pe de alta. exemplul tipic de m nţi creaţi prin subducţie apare în Carpaţii Orientali (şi Nordici). prin despicarea singurului continent care exista. a orogenului. unei preal abile desprinderi a microplăcii Panonotransilvană din cea Est-europeană. Laurasia (în nord) şi Gondwana (în sud). şi fosa 37 . iar. care a intrat apoi în expansiune.Toate împreună formează un mare sistem teritorial. restructurăril e sunt în funcţie de evoluţia marginilor continentale şi a microplăcilor. Oceanul Tethys. obducţie şi coliziune. sub care s-a subdus însă o placă de tip continental. În felul acesta Tethy ul intră în compresiune şi începe formarea lanţului Alpino-himalaian. Pangea. după alţi autori. se pare. în locul său. pe aliniament ul unui rift. modelul tipic de subducţie îl oferă Cordiliera vest-americană sub care se subduce placa Est-pacifică. cu ridicarea şirului masivelor cris talino-mezozoice şi realizarea în estul acestora a unei fose în care s-a depus flişul cr etacic. s-a format flişul exter n. caracterizat printr-o structură radia l-concentrică impusă şi întregului mediu fizico-geografic românesc. între triasic şi jurasic ). O altă problemă care trebuie avută în vedere este aceea a marginilor continentale care limitau Tethysul. Acesta s-a cutat apoi puternic în procesul subducţiei. for mată din scoarţă oceanică şi care s-a consumat aproape total. alteori se produc deversări de pânze în evantai peste margin ile continentale etc. Închiderea Tethysului şi naşterea orogenului alpin începe la sfârşitul jurasicul ui şi în cretacic. desprind erea unor bucăţi din marginile continentale. împ flişul foselor. anume placa Est-europeană (parte a plăcii Eurasiatice). conduc la formarea munţilor prin trei mecanisme: subducţie (cu topirea scoarţei oceanice). în formă de S. deven ind unul singur. Această labilitate este impusă de compresiunea rez ultată din apropierea celor două plăci continentale. Pe glob. Structura genera lă morfotectonică a teritoriului României este strâns legată de ultimul mare ciclu evoluti v al plăcilor terestre. formându-se scoarţă oceanică şi acumulând sed mente. În ac esta din urmă. de deschider ea. Toate acestea indică scurtarea scoarţei oceanice a Tethysului. prin subducţie şi topire. mai grea. iar „placa” nord-atlantică împinge Eurasia către sud. în cicatricile rămase azi sub formă de suturi. Apar şariaje. ce a împărţit Laurasia în două plăci ontinente). la rândul său. pe total. în timpul închiderii aceasta devine activă sau labilă (margine activă). astfel. şi altul sudic care. Euroasia şi America de Nord. do uă continente. Unele porţiuni restrân de scoarţă oceanică sunt totuşi prinse şi obduse (încălecate peste scoarţa continentală). cutat şi acesta. În România.

prin obducţie (obductio = a acoperi din nou). Mişcările kimmerice. nu au afectat însă ş paţii decât prin unele falieri. În timpul p rimelor faze orogene alpine (kimmerice) arealul nord-dobrogean a fost împărţit în două de un rift intracratonic local fixat peste unitatea Niculiţel. afectate mai puţin de orogeneza carpatică. Pe aceeaşi margine labilă a avut loc apoi şi un ciclu caledonic. apar şi subducţii şi falii majore al căror joc determină esenţial anumite struc turi. din topirea frunţii plăcii subduse a apărut lanţul vulcanic oriental. Ea a fost unită cu cea Est-europeană până în ciclul orogenetic baikalian (precambrian) când le-a despărţit un rift. Cel de-al treilea mecanism este de coliziune continentală. S-a născut astfel. Marginile continentale devin act ive. Transilvană şi Panonică. iar sedimentele lor se pot cuta. pot intra mai târziu în coliziune directă cu „continentul” opus. are tendinţa de a se ridica. format din fâşii paralele. cu excepţia m rginilor acestora. care trecea peste Dobrogea Centrală. dar antrenează obişnui t şi un acoperiş de crustă sau sedimente continentale. în cele două microplăci. Ele se referă. ci din sedimente în strate subţiri şi facies marin puţin adânc. Acest tip de mecanism orogenetic este adesea asociat celui de subducţie. fâşia despărţitoare devine craton (Dobrogea Centrală). coliziunea continentală poate duce şi la edificii de tip montan care nu provi n din fund oceanic adânc. specifice şi în Alpi. avanfosa carpatică. care însă nu s-a cratonizat deoarece a fos t reluat în ciclul hercinic. poate şi cel anterior. tot mai noi spre est (cu excepţia lanţului vulcani c). Structurile rezultate sunt foarte complexe şi diferenţiate regional. mai mult la partea de margine activă a plăcii Est-europene şi nu la Tethysul în sin e care nu ajungea până la noi. După aceea procesul ge odinamic de subducţie s-a oprit. Extinderea iniţială a orogenului hercinic. După o evoluţie de expansiune şi apoi contracţie. Munţii Banatului şi Apuseni. Aspecte ale acestui mecanism orogenetic se găsesc şi în România. în parte şi ceilalţi subcarpaţi. un lanţ munt os linear. iar plăcile s-au sudat. 38 . şariajele au lăţimi mari şi asoci olite (roci bazice) cu sedimente oceanice (fliş şi radiolarite). În acest ultim timp. care despărţea Masivul Măcin de unitatea Tulcea. cutări. Gheorghe) pe care se scufun dă Depresiunea Predobrogeană. baikalian. impunând cutarea păturii continentale şi a acoperişului său oceanic. În jurasicul superior unităţile Niculiţel şi Tulcea devin cratoane un ite. iar în România apare mai tipic în Carpaţii Meridionali. cu m ar fi mai ales Subcarpaţii Getici. care apoi s-a fragmentat şi ea. Acesta s-a cratonizat şi de la el a rămas Dobrogea Nordică. este oarecum invers subducţiei. Are loc o orogeneză puternică datorită tendinţei părţii continentale subduse de a se ri dica. în timpul închiderii acestuia. în fapt. cu orogen şi denudare. pe riftul Apusenilor de sud şi est. Al doilea mecanism de producere a munţilor. În aceste părţi apar şi blocuri hercinice sau mai vechi întinerite. în spatele blocurilor cristaline ridicate. Începutul se face cu conturarea microplăcii Moesice. crusta oceanică încalecă pe cea continentală. Important este faptul că aceasta din urmă. iniţial. iar spre nord suferă o fracturare majoră (falia Sf. Se produc şariaje. Se produce la închiderea unui ocean . suturi marcat e de ofiolite care penetrează masele sedimentare. Pe plan global se dă ca exemplu închidere a Tethysului şi apropierea Euroasiei de Africa (plus India). se p are. iar în est se prelungea în spaţiul Mării Negre. când plăcile continentale vecine se apropie. blochează subducţia şi determin n şariaj al fundului oceanic peste continent. Fe nomenul se produce în areal oceanic. respectiv pe un prim aliniament tectonic. trecea şi peste arealul actual carpatic.molasei (subcarpatice). fiind mai puţin densă. pe grosimi foarte m ari. Pentru conturarea mi croplăcilor de pe teritoriul României se impune a merge înapoi în timp şi mai mult decât cic lul alpin. Ia naştere o structură complexă. Aici a avut loc desprinderea microplăcii Transilvanopan onice. Mai mult.

Airinei (1976). Mai apoi. sârbi. desprinderea acestora din pl aca Est-europeană sau din cea Africană. Acestea s-au desprins din marginea devenită labilă a Africii şi au înaintat mai repede în interiorul Tethysului în restrângere. chiar de către unul dintre întemeietorii teori ei plăcilor. Şt. într-o geologi e a României (Structura geologică …). (1973). C. pe care însă numai o presupune). a stat şi la originea ulterioară a Mării Negre (V. În principal. Constantinescu şi colab. cum ar fi mezogeizii sau masivele medi ane ale lui Ciocârdel şi Socolescu ş. păstrând mu te dintre părerile anterioare sau întărindu-le. Tot cam atunci se pot cita o serie de idei geodi namice referitoare la ariile Carpato-balcano-dinarice la R. cel care a extins teoria plăcilor la întreaga planetă. Există însă păreri şi mod geodinamice diferite în ce priveşte numărul de microplăci. Rădulescu şi M. N. ciocnindu-se de o microplacă mult mai mică. admite o stare de compresiune între plăcile e uropeană şi africană situată în lungul Mediteranei. Socolesc u (1972). M. se ridică într a. Roman (1971. ridică noi aspecte ale tectonicii plăcilor. Mutihac. Mutihac. eg eeană (avansează spre sud. 1972). Posea. situate în marginea plăcii Est-europene etc. În 1990 V. Citat de M. Sistemul regional al plăcilor carpatice Sistemul carpatic este t angent arealului alpino-mediteranean.a. v. este vorba de ex istenţa şi azi a Mării Mediterane. un fel de masive mediane. 226. Bleahu (1976). Săndulescu (1980). Ulterior se remarcă ipotezele şi conceptele următorilor autori: D. apartenenţa ariilor riftogene la Tethys. Herz şi H. apoi în 1984 ( Gr. M. Săndulescu (1973). care ar indica faptul că cele două plăci vecine. „Nat ure”. 97 ). Bleahu. M. De asemenea. ca rest vestic al Tethysului. McKenzie (1970)5. unguri ş. care face şi o analiză critică a modelelor anterioare. (1976). (1970). aceasta s-a făcut prima dată într-un tratat de geomorfologie (Gr. Bleahu (1973). Acesta din urmă. Aşadar.P. ca rest al Tethysului. 5 6 McKenzie D. 39 . Savu (1974). oarecum independente. De asemenea. a ri dicat probleme aparte încă de la apariţia teoriei plăcilor. Ciocârdel şi M. autori români. Europa şi Africa. 1976). cea transilva nă. Evoluţia teritoriului României în concepţia tectonicii plăcilor) şi în volumul I ( 983) din Geografia României. Autorul citat indică trei d intre aceste microplăci: turcă (se deplasează şi azi către vest şi sud-vest cu 12 cm/an). sau a r fi fost vorba de arii secundare. Posea. Din studiile de până acum se poate spune că există un consens în ce priveşte încadrarea teritoriului României la un sistem de plăci şi microplăci. încă nu s-au ciocnit. că în faţa celor două mari continente au existat plăci mai mi ci. Grasu (1997) face o mică sinteză a ideilor cu privire la plăcile din România. 1990. sud-vest faţă de placa Est-europeană) şi microplaca Mării Negre (c re s-ar deplasa spre nord. şi colab. de care vorbea şi Ciocârdel împreună cu Socolescu (1972). Bleahu şi colab. orogeneza carpatică găseşte placa Est-europeană lipită de microplaca Moesică prin ratoane baikaliano-hercinice. L. care au delimitat microplaca Moesică de ce a Est-europeană.Apariţia rifturilor baikalian şi caledonic. introduc şi alte microplăci. Posea. Se recu osc anumite aliniamente de subducţie şi resturi de magme bazice (ofiolite) care indi că suturi ale unor foste funduri oceanice şi respectiv rifturi ş. 1976). funcţionând ca microplăci.a. Xavier Le Pichon (1968)6. 1976) şi într-un articol Tectonica plăcilor şi relieful (Gr. p. Plate tectonics of the Red Sea and East Africa. Cât priveşte aplicarea teoriei plăcilor la rel ieful României. Istoricul problemei S-a apreciat că primul care a înce rcat o aplicare concretă a tectonicii de plăci la Carpaţi a fost geofizicianul america n de origine română C. deşi părerile lui contravin unor realităţi geolog ice (citat de M. Şi atunci. cum a apărut lanţul alpin ? S-a admis.

aliniamente de ofiolite care indică fost e zone de fund oceanic. în timp. Gheorghe – gura Trotuşului. în sud-est. pe aliniamente de fose (zone Benio ff) care azi se observă ca linii de sutură sau falii de fundament. situată între falia Fierbinţi şi falia Sf. şi pe a ceste suturi s-au păstrat totuşi resturi de roci bazice (ofiolite) încorporate lanţului alpin şi carpatic. pentru ea a fost identificat totuşi un plan Benioff activ pe care se face subducţia. care pătrunde prin subducţie sub Carpaţii Orientali (şi Nordici). emiţând însă şi ideea că unele micropl u rupt din marginea plăcii Est-europene. La acestea se adaugă unele argumente geofizice cum ar fi morf ologia discontinuităţii Moho (fig. numită local şi placa sau platforma Moldovenească). fundamentul bazaltic al Tethysului a dispărut în mare parte prin subducţie. ca parte a marelui areal al Tethysului. lanţul vulcanic din spatele Orientalilor. 5). 4 5). marginile microplăci lor au devenit labile şi au fost implicate variat în orogeneză. Ea nu reprezintă o placă unitară. Pe alocuri. poziţia centrală a microplăcii Transilvane. În ce priveşte microplaca Mării Negre. fiecare cu altă structură. De asemenea. admisă obişnuit numai de geofizicieni. microplaca Transilva nă şi microplaca Panonică. fie în fundament. cu sau fără subducţie. o dată cu declanşarea închiderii Tethy sului. Evoluţia paleogeografică • În eputul geodinamicii carpatice s-a făcut în triasic. Pe acest plan sunt localizate cutremurele vrâncene. iar în est se conti peste Dobrogea. când marginea platformei Est-europene (şi Moesice) a devenit labilă. Restrângându-ne la România. ca cel pe care se produc cutremurele vrâncene . pornind de la structura sa actuală. în cercul carpatic peritransilvan. microplaca (subplaca) Moesi că. adică numai coliziune fără subducţie. în dreptul Curburii Carpatice. fie prin intermediul unor plăci şi microplăci care au impus subducţii şi fose locale şi regionale. 3) sau anomaliile gravimetrice (anomaliile de min im presupun contacte între plăci). admiterea celor 4 microplăci. Pentru explicarea st ructurii actuale a Domeniului Carpato-danubiano-pontic sau. În procesul de restrângere. În procesul evoluţiei. cuprinse la unii autori în aşa-zisa microplacă Intraalpină (fig. în partea de est-nord-est. Aceste sectoare diverse s-au reuni t. în faţa căreia microplaca Transilvano-panonică e continua cu alte porţiuni similare din care a rămas azi Masivul Rhodoppi din sudul Balcanilor (fig. din ea s-a rupt subplaca Intraalpină pe un aliniament de tip rift intracontinental. ci un amal gam implicând părţi din cea Moesică şi cratoane baikaliano-hercinice. a plăcilor din jurul celei Transilvane cu aceasta a impu s câte un sector montan. Despicătur a se alungea. până către Marea Egee. Există şi părerea că plăcile Est-europeană şi Africa intrat totuşi în coliziune. sau aproape de verticală. altfel spus. reprezintă un aspect esenţial în explicarea structurii carpato-danubia no-pontice şi justifică existenţa a patru microplăci plus placa Moldavă. depresiunea de tip fosă de la exteriorul Curburii Carpaţilor unde sedimentele ating 17 km grosime. Pot fi citate: di zlocări tectonice de tip plan Benioff. cu o înc linare de 55-600. pătrunde uşor sub Meridionali şi Munţii Banatului.indicând şi zone de subducţie. aliniamentele de tip fliş care au fost depu se în fose de subducţie. alături de placa Est-europe ană. microplaca Mării Negre. faţă de oate celelalte. Numărul plăcilor – microplăcilor care afectează teritoriul României variază după autori între 3-5. 40 . La modul cel mai general se pare că placa Est-europeană este cea care se subduce sub cea africană. se pare. Ciocnirea sau col iziunea. este absolut indicată. în sud şi sud-est. creându-se apoi sectoare montane c u orientări variate. coliziune sau extensie. dar după alţi autori numai până la falia Dâmboviţa – Fierbinţi-Târg (est de B i şi sudul Dobrogei). Acestea sunt: placa Est-europeană (parte a Euroasi ei. t eritoriul său are urme evidente ale unei geodinamici de tip plăci.

41 Fig.a.). în km . 3 – Relieful suprafeţei Moho (după M. cifrele (29-41) reprezintă adânc imea la care se găseşte suprafaţa Moho. Socolescu ş.

42 . marcate geologic prin sutura transil vană. Acum se fracturează şi subplaca Intraalpină. 4 – Schema plăcilor şi microplăcilor de pe teritoriul României în prezent. C.Fig. respectiv de expansiunea Atlanticul ui . urmează falia din estul masivelor Iezer-Păpuşa (care face limita cu Meridionalii ) şi se continuă prin nordul Meridionalilor. „oceanul” se închide prin subducţie în jurasicul med când s-au format aşa-numitele pânze transilvane. Segmentul nord-estic al microplăcii intraalpine. Sutura amintită trece prin nord-estul Depresiunii Transilvaniei. a arealului orogen carpato-balc anic. Acum începe o restrângere. documentate de anomalii gravimetrice (Şt. până la vest de Perşani. unde este corelată cu zona de solzi ce tr ece prin nordul munţilor Cibin-Sebeş şi ajunge la aliniamentul Sasca-Moldova Nouă. 1977). apoi se abate către est pe falia Someşului Mare. în două: Transilvană şi Panoni prin naşterea riftului din sud-estul Apusenilor (Munţii Mureşului). cu efecte de curbare. segmentul vestic al microplăcii Mării Negre După o perioadă de expansiune secundară. impus de apropierea Europei de Africa. partea nordică a microplăc ii Moesice. intră s ub vulcanitele neogene sudice. partea sud-vestică a plăcii euroasiat ice. se abate şi aici către est pe fali a sud-transilvană şi înconjoară aşa-zisa pânză de Piatra Mare-Postăvaru-Bucegi-LeaotaPiatra C ului. A. Airinei. D. unde este ma scată de eruptiv neogen nordic. • O nouă fâşie de rift – riftul central carpatic – situat în marginea plăcii Est-europene. B. se formează jurasicul mediu.

Rodnei. subducţia plăcii Est-europene se va relua. la microplaca Transilvană. în faţa sa. În orogeneza a ustrică. la Curbură. În Carpaţii Meridionali orogeneza laramică a fost mai puternică. 5 – Situaţia tectonicii plăcilor în spaţiul Carpato-Balcano-Dinaric (după diferiţi autor ) Din placa Est-europeană se desprinde fâşia cristalinului central-est carpatic (care du pă închiderea riftului a dat naştere munţilor Maramureşului. Închiderea s-a făcut pr n încălecarea pânzei Getice peste un autohton (se pare moesic). Rezultă că fâşia cristalină respectivă se alipise. Procesul a început însă şi aici în faza austrică ntinuare. Hăghimaş şi P şi unitatea de Leaota-Bucegi-Piatra Mare. va ridica fâşia cristalină şi. În orogeneza laramică (cretacicul superior) se cutează flişul in tern. care reprezintă totodată sutura centr al-est-carpatică.Fig. afectând major şi ariile marginale labile ale plăcilor Moesică şi Transilvană. implicând şi flişul de Sever in. pânza de Le ota-Bucegi-Piatra Mare. ca şi unităţile cristaline getice şi sup ragetice ale Meridionalilor (acestea lipite şi la microplaca Panonică). se formează fosa flişului intern pe fund de tip oceanic. din cretacicul mediu. respectiv pânza de Ceahlău şi pânza de Teleajen. nu s-au mai produs rupturi de tip rift în marginile labile ale plăcii cont inentale Est-europene. prin sutura transilvană. născut în fosa dintre autohton şi getic. Peste fl iş încalecă pânzele bucovinice (cristalinul central-est-european) şi. Bistriţei. dar părţi importante din aceste margini au intrat totuşi în 43 .

Dar. o componentă verticală a deplasări lor orizontale ale plăcilor şi microplăcilor. iar fliş extern (cutat la începutul miocenului) are trei pânze: Audia (dominată de gresia de Pr isaca-Siriu). iar înălţările de lacunele stratigrafice sau de altitudinea actuală. când cordiliera dispare. Alimentarea cu sedimente a compartimentului flişului extern s-a făcut l a început din est (dovadă resturile de şisturi verzi de tip dobrogean). o dată rea acestui „ocean”. iar fâşiile de margine se ridică. Spre exemplu. se pare. dar el este ceva mai ridicat şi cu mici horsturi la zi (Meseş. d ar cu două compartimente: flişul intern pe fundament de tip oceanic (ofiolite) şi cel extern pe fundament continental (căzut în trepte din fâşia labilă a părţii de vest a plăcii E europene). Mutihac. Platformele au o mobilit ticală mai redusă. De altfel. de înălţare sau/şi de coborâre. În cadrul zonelor de riftogeneză şi orogeneză. importante cel puţin după bad . împinse către est. cum ar fi 44 . scoarţa continentală a loc ului se înrădăcinează puternic în manta. Sunt şi alte argumente care susţin astfel de mişcări.structura orogenului carpatic. pânza de Ceahlău şi cea de Teleajen. trebuie reţinut că o dată cu faza de orogen. dar coborârea lor este dovedită de cuverturile sedimentare. de care nu s-a separat decât pr in fracturare şi nu prin rift. ambele terminându-se la falia Dâmboviţei. având pături sedimentare şi lacune. Aceasta fiind mai densă impune o reechilibrare izos tatică cu orogenul pe care îl face să se înalţe. • A doua zonă de rifting continental. cu începutu l paleogenului. alteori suportând lăsări tatice. cu excepţia Do brogei de Nord şi Centrale. Preluca şi Culmea Codrului). ce urcă la 3000 m. din oligocen). înainte de toate. dovedesc mişcări alternante de coborâre şi ridicare. acum se vor depune şi ce le mai groase strate de gresii. mişcările verticale sun mult mai accentuate şi ele par a fi. apare aşa-numit ul prag Şimleu. el a influenţat şi marginea labilă est-Panonică. osa întregului fliş s-a realizat. plăcile de la noi. iar azi fiind uscaturi. De asemenea. în afară de molasa Depresiunii Getice. cu variaţii în fazele de distensie şi în cele d compresie. Ba chiar. În această parte a avut loc şi o deplasare căt re est a Apusenilor de Nord. producând încălecări de odru şi Biharia) peste autohtonul de Bihor. şi aici s mentele vor veni din vest (de pe cristalin şi flişul intern). În Carpaţi există mai multe nivele şi supraf eroziune care urcă până la 2300 m. iar flişul intern se cutează şi se înalţă. pe falia Plopiş. La rifturile continentale părţile axiale se afundă. Pe lângă naşterea unui orogen sud-Apusean. În arealul Meridionalilor. Pe aceste structuri labile s-au format: flişul exte rn (cutat în faza stirică) şi molasa subcarpatică. încălecările de pânze fiind o urmare a subîmpi ngerii plăcii Transilvane (V. Hoggarul (Ahaggar) din Africa. par a fi în raporturi directe cu înălţările din Carpaţi. Măgura Şimleu Ţicău. în compensare. a despărţit placa Transilvană de cea Panonică şi îşi are urmele în tura vestcarpatică sau Apusenii Sudici. ca şi placa Transilv ană şi Panonică. Ca structurare tectonică. în unele c azuri mult peste nivelul peneplenizării soclului cristalin. flişul inter n se compune din două pânze. unele chiar podişuri. La nord de falia Plopiş. Tarcău (dominată de gresia de Tarcău) şi Vrancea (cu gresia de Kliwa. 1990). dovedind înălţări periodice. Cicatrizarea acestui „ocean” s-a produs în faza austrică şi s-a desăvârşit în cea laramică. despărţite de Cordiliera Cumană (o treaptă mai înaltă a părţii de vest a fâşiei la ntinentale). în timpul riftogenezei central-carpatice. în flişul extern. uneori fo arte groase. • Mişcările verticale Atât platformele cât şi zonele de geneză suportă şi mişcări verticale. apărută cam în acelaşi t mp cu cel centralcarpatic. unele lacune care se aliniază şi anumitor suprafeţe de eroziune sau simplu. marginea labilă a plăcii Moesice cuprinde şi autohtonul danubian. Acesta a fost puţin deformat în orogenezele alpine. unor reliefuri fosilizate.

ajunsă la adâncimi de circa 135-165 km. una dintre faliile crustale a le Meridionalilor trece pe la Bran-Braşov-Trotuş. un rift secundar faţă de Tethys . Pe de altă parte. către vest-nord-vest. împingând şi sectorul Munţilor Meridional al geosinclinalului carpatic în aceeaşi direcţie şi poziţionându-l est-vest. chiar ceva mai de la nord (pe linia înşeuărilor din nordul munţilor Perşani –Ba raolt – Bodoc – Nemira şi Berzunţ – vezi fig. 10. ba chiar şi structurile în sine şi mai ales structura geomorfologică. în vestul Curburii apar tăţii Piatra Craiului-Bucegi-Piatra Mare (echivalentă cu cristalin-mezozoicul oriental ). urmează apoi aliniam entele de tip culmi-obcine din fliş cretacic. putând fi urmărite până la valea Dâmboviţei. O dată cu încălecarea către est. formate în raport de unele microplăci. Piatra Craiului-DâmbovicioaraCod lea-Vulcan şi sinclinalul Bucegi-Postăvaru-Piatra Mare. despicat în marginea labilă a plăcii Est-europene continuată în sud cu microplaca Moesică. ci sectoare montane cu st ructuri şi orientări diferite. ca cea Moesică şi cea Transilvană. în arc de cerc. fruntea subdusă a plăcii Moldave. Linia masivelor cristaline este cea mai veche. Carpaţii Orientali au rezultat prin coliziunea plăcii Est-eu ropene. iar în vest lanţul vulcanic. falia G7). cu microplaca Transilvană (iar cei Nordici cu Micr oplaca Panonică). În această ultimă parte (între buglovian pliocen). în jurasic şi mezocretacic. Deplasarea plăcilor şi ramurile carpatice Lanţul carpati c s-a născut din acelaşi aliniament de rift cu Balcanii. grosimea enorm de mare ntelor din arealul Focşani etc. începe să se topească şi expulzează lave acide pe aliniamentul ruptural iniţial din spatele cris talinului oriental. iar mai târziu prin cutarea flişului extern şi în final a molasei din avanfosa carpatică. prin subduc erea plăcii Est-europene sub părţile cristaline labile rupte din microplaca Transilvană. Aici. Subcar paţii. la început slab afectat de 45 . De exemplu. pe un aliniament NV-SE. marginea de vest a pânzei a fost încălecată de Meridiona i pe falia Iezer-Păpuşa. S-a născut astfel un segment muntos destul de lat. care în faza austrică a încălecat peste flişul intern. dar şi restrângerea lungimii sale prin curburi . Rezultatul orogenezelor carpatice a fost nu un lanţ linear şi unitar. În felul acesta. litol ogie şi structură. cele din fliş paleogen şi. format din fâşii structuralpetrografice paralele. sud-vest şi chiar vest. în funcţie de modul şi locul de coliziune al microplăcilor di n faţa plăcii Est-europene. În faza laramică. A rămas astfel n sector de tranziţie. apărând două sinclinale mari. separate de ridicarea crista linului în Leaota. prin încălecarea cristalinului peste flişul intern. formând şirul vulcanic. în timp ce flişul de tip oriental o de păşeşte. care separă tectonic Curbura de Meridionali. După o perioadă de exp ansiune a riftului. aliniamentul riftogen s-a împărţit în sectoare cu condiţii regionale diverse. Carpaţii Curburii au căpătat astfel altă structură geomor fologică şi chiar geologică. din punct de vedere tectono-structural se întâlneşte o in terferenţă între Orientali şi Meridionali. Coliziunea a început cu fazele orogene austrică şi laramică. Între Tro iţa se schimbă deci direcţia de aliniere a structurilor. Aliniamente tectonice din ambele părţi se extind ş la Curbură. La această alcătuire tectono-structurală aparte a Curburii s-a ajuns prin deplasarea microplăcii Moesice .înălţarea pietrişurilor de Cândeşti până la 1000 m în Măgura Odobeşti. dar diferite ca vârstă. un a a suferit o cutare largă. mergând până la Dâmboviţa. are loc închiderea. direcţia fâşiilor amintite se cu ază către sud. impunând o structură în tablă de şah. De aici. în fine. În faţa riftului s-a desprins o subplacă Transilvano-panonorhodoppă. Structura aceasta linear-paralelă suferă o mică deplasar e spre est pe falia Someşului Mare şi se menţine ca atare până la Trotuş şi Depresiunea Braşo ui.

Arcul Curburii este completat cu subcarpaţ i săi. Ea a fost desprinsă din ce a Moesică. Peste ea se revarsă flişul arcuit al Curburii. Clăbucetele. Muntele M udul Munţilor Poiana Ruscăi. împinsă se pare de subplăcile Turcă şi Arabă. Semenic. dar Carpaţii Curburii numai până la Prahova. Au luat naştere prin coliziunea microplăcii sice cu cea Transilvană. o dată cu începutul opririi subducţiei plăcii Moldave sub Orientali . Almăj (din Banat) şi Podişul Mehedinţi. împingând către no rd sectorul corespunzător al zonei carpatice de riftogen. o treaptă mai joasă de munte. fiind lipite de Depres iunea Braşovului (care. Microplaca Negre. plus o pânză Supragetică. Sebeş. A admite Subcarpaţii Curburii până l boviţa. Sectorul Curburii. de asemenea curbaţi. mai ale s către Braşov. dar formându-şi şi oprii. S-a format aici un plan Benioff curbat. Sunt formaţi din cristalin Autohton (Danu bian) şi pânza Getică. microplaca Mării Negre. geologic. Suprage icul. dova pietrişurile de Cândeşti din Măgura Odobeşti. Între ele s-a interpus flişul de Severin. Subducţia este funcţională şi azi.înălţări. influenţat de ambele sectoare vecine. a fost erodată ternic. Munţii Căpăţânii. Autohtonul s-a rupt din marginea labilă a microplăcii Moesice. cuprinde masive prealpine rupte din microplaca Tra nsilvană şi un areal fost al fâşiei de expansiune din care au rezultat „cutele 46 . Iezer-Păpuşa. se conturează. dovadă fiind cutremurele vrâncene. Munţii C ernei. dar po ziţia şi structura geomorfologică o plasează la Curbură. inclus adesea la Getic. În mezocretacic. pe linia de fractură Dâmboviţa – Fierbinţi-Târg. acest sector are pe margini. pe care fruntea microplăcii Mării Negre se subduce cu o încli nare de circa 600. deschis în jurasicul mediu . gruparea Piatra Craiului-Bucegi-Piatr a Mare aparţine Curburii. umplându-se cu sedimente în principal fluviati le. care cuprinde şi un sector subcarpatic de a semenea aparte faţă de ceilalţi subcarpaţi. a suferit şi suportă în continuare subsidente) au rămas mai puţin înalte (1000-1200 m). oprită din deplasare. Retezat. este cel mai nou segment montan carpatic. motiv pentru care şi această latură. Acestea. f ce parte din Carpaţii Curburii. unde este de plasat cu 15 km mai la sud faţă de Munţii Făgăraş. El se impune printr-un arc de masive montane. din cea Transilvană. Carpaţii Meridionali au o structură din ma ri blocuri cristaline aliniate est-vest. este o soluţie care separă forma (Subca rpaţii dintre Prahova şi Dâmboviţa) de geneza sa. Din el sunt formate masivele: Parâng. care au suferit chiar în cuaternar înălţări de circa 1000 m. în dreptul Curburii. ca şi latura montană nordică a depresi unii (Obcinele Braşovului). De asemenea. lăsând în spate falia pr ofundă Bran-Braşov-Oituz. devenind larga Depresiune a Braşovului. între Trotuş şi Dâmboviţa. suprapus iniţial unei scoarţe şi fose oceanice. Cindrel. În rest ea constituie masivele: Măgura Codlei. parte din Almăj şi arealul Reşiţa-Moldova Nouă. În această parte. pânza respectivă este specifică Orientalilor. Vâlcan. împreună cu depresiunea. se deplasează spre nord-vest. Despicătur spate. Totodată. după structurare. după ce prima se deplasase mult către nord-vest. s-a lărgit apoi prin distensie. extins între Trotuş şi Dâmboviţa. respectiv către un colţ al microplăcii Transilvane. Autohtonul s-a subdus sub pânza Getică. Influenţele microplăcii Mării Negre se resimt aşadar până în latu nordică a Depresiunii Braşov. iar Geticul şi Suprag eticul. concomitent cu înălţările montane. către cur a flişului oriental. ia r ulterior s-a înălţat puternic (la vest de Olt) devenind un element important al stru cturii Meridionalilor. iar în faţă luând naştere o „fosă” subsidentă (Focşani). peste Autohton rămânând în prezent numai peticul de acoperire Godeanu. Pânza Getică.

Ei reprezintă un diverticol carpatic ce face legătura cu Balcanii. şi din coliziunea celor două plăci. adică în Munţii aliferi şi Trascău. În rest totul e acoperit de sedimente sarmato-pliocene n ecutate. Ei au rezultat din evoluţia unui rift intracontinental deschis între microplăcile Transilvană şi Panonică (Apu senii Sudici). cu resturi reduse de cristalin (în Trascău şi Rapolt). Ele au i mpus cutarea sedimentelor Depresiunii Getice mai vechi ca sarmaţianul mediu şi încălecar ea acestora (inclusiv a fundamentului carpatic al avanfosei Getice) peste formaţiu nile platformei Valahe. dykeuri). Banatitele (din paleocen) ar pe trei aliniamente: a) Moldova Nouă-Sasca-Oraviţa-Bocşa Română-Nădrag. din sarmaţianul inferior. pe aproape 200 km. mai ales între Argeş şi Dâmbo unde avansează mai mult spre sud. nordul Masivului Poia Ruscăi. plus Drocea şi Locva (din Banat). Ca urmare. ca manifestare fina lă a structurării munţilor (Meridionali inclusiv). La acestea se alătură şi sedimentar prelaramic. anticlinalul Săcel-Gorj. cu formarea de pânze t ectonice în faza austrică şi puţin în laramică. După volumul mare de ofiolite rezultă că. prinse azi între Getic şi Supragetic. b) BerzascaŞopot-P iana Ruscăi. aceste structuri cutate apar numai în câteva locuri d in Subcarpaţii Olteniei: anticlinalul GovoraSlătioara (la nord de care este sinclina lul Horezu). în jur areale de distensie. În acest proces. sub miopliocen.solzi”. Compresia de aici a fost mai mică decât la Meridionali. deoarece microplaca Panonică înfrunta. Împreună cu pânza Getică şi Suprageticul. deoarece stă pe un fundament carpatic mai ridicat. 47 7 . La est de Olt aflorează mult paleogen. se pare. Acestea au fost mişcările moldavice. cât corpuri magmatice (intruse mai ales în ofiolite). o continuare a suturii transilvane şi analogă pânzei flişul ui de Severin. filoane. La zi. riftogenul Metaliferilor a creat. Munţii Apuseni au o poziţie aparte faţă de geosinclinalul sinuos al restului Carpaţilor (Orientali-Banat). iar cea Transilvană a opus rezistenţă impunând fr acturi ale marginii plăcii vecine. apărut în jurasic. dar monoclin (cu excepţia anticlinal ului Măţău). părţile de nord-vest ale Cindrelului şi Sebeşului. dar au rezultat din coliziunea microplăcii Moesice (frontul său vestic) cu cea Panonică. fliş mai puţin tipic. şi pe cea Transilvană. Totodată. Ultimele mişcări de cutare au afectat numai Dep resiunea Getică. Munţii Banatului au avut o evoluţie relativ comună cu Meridiona lii. îndeosebi calcarele jurasice. domină de obicei corpuri mici intrusive (silluri. la înch iderea zonei Zona de solzi este. Munţii Banatului se remarcă şi prin banatitele laramice. Încălecarea pânzei Getice a început în faza austric atunci când înaintează peste flişul de Severin (suprapus crustei oceanice) şi s-a desăvârşit za laramică (sfârşitul cretacicului – paleocen). Încălecarea s-a făcut pe falia pericarpatică (i dentificată prin foraje). anticlinalul Ocnele Mari (mai la nord este sinclinalul Râmnicu Vâlcea–sud ). când flişul şi unele ofiolite obduse intră î iziunea cu autohtonul pe care îl încalecă. c) în estul Semenicului (Lăpuşnicel-Teregova-Armeniş). În plus. s-a structurat în mezocretacic. alunecări şi desmembrări ale unor strate sedimentare. cu o masă foarte mare de ofiolite (oceanice) întinsă între Arieş (şi afl tul său Hăjdate) şi Munţii Drocea (dominaţi de ofiolite). Urmele riftului şi geosinclinalului rezultat se găsesc azi în aliniamentul numit uneori Apusenii Sudici. vulcanite neogene şi sedimentar p ostlaramic în depresiunile intramontane. Munţii Banatului au rămas mai puţin înalţi decât Meridionalii. se pare. înălţări şi unele lăsări în depresiunile zise posttectonice. mai la nord. Ulterior au suportat numai mişcări rupt urale. sunt singurii Carpaţi care nu au o latură comună d ctă cu microplaca Transilvană.7 Arealul prezent al Suprageticului înglobe ază: Culmea Făgăraş. microplaca Panonică a avansa in vest sau nord-vest către est-sud-est. formând un prag între Depresiunea G etică şi cea Valaho-Moldavă. care s-a subdus.

fost plan Benioff. Aceste blocuri au fost apoi însedimentate în roci moi. Panonică şi a Mării Negre. Ba mai mult. depresiunile postectonice Brad-Săcărâmb. e sfârşitul miocenului apar şi erupţiile neogene. Almaş-Zlatna şi Roşia Montană. c are merge între faliile Plopiş (nord) şi falia sudTransilvană (trece în lungul Mureşului şi n rdul Meridionalilor). radial-concentrică. au suferit de asemenea fracturări. Pădurea Craiul ui şi Bihor. Aşa au lu în Apusenii Sudici. care ulterior au fost erodate mai rapid. consumul de scoarţă oceanică a fost mai redus. 1990. cu precădere. Pe laturile ei labile. Autohtonul c uprinde azi munţii Pădurea Craiului şi Gilău-Muntele Mare. şi peste unităţile vecine pe care şi le-a apropiat ca evoluţie. o dată cu închiderea şi şariajele ce au urmat. înălţări şi unele coborâri. Această sutură vestCarpatică (situată la vest de Alba Iulia) pare a fi. deoarece nu era tangent cu o placă. Din structurile menţionate mai sus şi forma curbată a fostului geosinclinal al Apusenilor Sudici (Metaliferi – Trascău) rezultă că acesta putea fi iniţi al (ca rift şi perioadă de expansiune) alungit linear între cele două microplăci. Panonică şi Transilvană. 362). împărţindu-i structural în două segmente (Metalif eri şi Trascău) şi forţează încălecări peste autohtonul de Bihor. În orogeneza austrică. prin Apusenii Nordici (autohton şi pânze). cu rejucări de falii obişnuit mai vechi. cel mai complex fiind sectorul Munţilor Apu seni.riftogene. către nord. aceasta s-a ciocnit. s-a născ ut câte un segment montan cu altă structură. Ele mulează deci au tohtonul. rupte din pătura calcaroasă a pânzei de Drocea – Trascău. Din ciocnirea cu fiecare din aceste plăci. ci se afla între două microplăci. Apusenii de Nord. blocul Pan nic. Ultimele deformări tectonice au avut loc în miocen şi au fost numai de nat ură rupturală. ca structuri tectonice orogene. sutura vestcarpatică. Cercul c arpatic s-a născut din îndoirea a două arii riftogene situate în marginea labilă a plăcii es t-Europene (cel carpato-balcanic şi cel apusean). produce curbarea Apusenilor Sudici. Pânzele de Codru. Sudarea segmentelor carpatice în jurul microplăcii T ransilvane a format un inel montan unitar ca formă şi în bună parte şi ca evoluţie ulterioară care şi-a impus structura sa. folosind tot falii mai vechi. inclusiv pânza de Drocea cu lite. În legătură cu aceasta din urmă se remarcă şi olistolitele calcaroase (ca cel din Vulc an şi cele din sudul Bedeleului). care sunt (în ordinea vechimii l or): Moesică. formate din sedimentar şi cristali n. care s-au format din marginea labilă a plăcii Panonice. cât şi cei Nor ici. sud Bihor. având în Vlădeasa un fost graben u plut apoi cu banatite laramice. Pânzele de Biharia sunt numai din cristalin (pânze de soclu) şi cuprind Munţi i Highiş (Zarand). în perioada de închid ere. cu placa Est-europeană şi cu celelalte microplăci. fenomen ce a prins la mijloc mic roplaca Transilvană. cu direcţie nord-sud. Atât Apusenii Sudici. p. un diverticol al Meridionalilor. apărând azi în horsturile Codru-Moma. sud şi est Gilău şi arealul Baia de Arieş. cu o înclinare de circa 300. Mut ihac. născut din ciocn irea microplăcilor Moesică şi Panonică. 48 . sunt limitaţi la nord de falia munţilor Plopiş-Ca rei în lungul căreia Apusenii Nordici s-au deplasat către est. avansează spre sud-est pe falia CareiP lopiş. după Airinei (1979). ofiolitele rămase au fost obduse în f aza austrică spre autohtonul de Bihor pe care se mula. formând pânza de Drocea (V. Sunt formaţi dintr -un autohton (Bihor) şi două complexe de pânze de încălecare. peste care încalecă. au similitudini tectono-structurale cu ceilalţi Carpaţi. Excepţie fac Munţii Banatului. Spre microplaca Transil vană ei se delimitează tot printr-o falie. Codru şi Biharia. oarecum p aralel cu cel oriental.

Bucureşti. G. D.”. (1972).G.. Editura Tehnică. (1979). (1976). Bucureşti . U. şi co ab. Richmond. Bucureşti. Ed itura Academiei R. Geografia României. Boca leti M. (1983 şi 1989). 2. Roum. filiala Bucureşti. Am. Genesis of the Alpine Cycle ophiolites from Romania a nd their associate calc-alkalino volcanics.C. Geol. 49 . Posea Gr. Bleahu M. şi Geofiz. (1976). Plate tectonics history of Romania. Neogene Carpathiens Arc. Savu H. Géophysique”. Lăzărescu V. şi Geofiz.”. „Géol. Plate-tectonics in Tertiary Areas. Bucureşti. (1984). Inst. I şi II.. „Tectonopysics”. 23. Tectonica plăcilor şi relieful. Rădulescu D. „Rev.Bibliografie Airinei Şt. Centrul de fizică a Pământului şi seismologie.G.S. Peltz S. Amsterdam...A. Géologie”.. Inst. „St. geol.S. Savu H. Comit. Ciocârdel R.. I. SSGR. Bucureşti. Bleahu M.A. 83. Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică. Geofizică”. The plate tect onics concept and the geological structure of the Carpathians. Bucureşti Posea Gr. 16. Bucureşti. 15 . Socolescu M. „Rev. Săndulescu M. (1997).”. Analyse géotectonique des chaines alpines situées autour de la Mer Noire Occidentale. 1. Săndulescu M. geogr. Aspects of the Carpat hian-Balkanic-Dinaric and Central Mediteraneean areas Geodinamics. x x x (1983). Soc. Tectonica şi evoluţia geodinamică a teritoriului României. Tectonica globală. vol. Geoph. Manetti M. 20. Colecţia „Ştiinţa pentru Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică. LVI. (1984) . (1974). (1976). „Rev. În ajutorul profesorului de geografie.”. d e Stat pentru Energia Nucleară.. (1980).. Săndulescu M. 16. Herz N. LVI. Posea G r. (1976). G..R. Geophys. (1973) . (1980). Bleahu M.G .. (1980). Geologie structurală. cerc. IV. (1977). Res . An exemple: The Carpathians. Evoluţia teritoriului României în concepţia tectoni cii plăcilor. „An.. Rădulescu D. G. Simposium Volc anism and metalogenesis.. Structura geologică a teritoriului României. şi colab. „Jour. roum. vol. Editura Didactică şi Pedagogică. 20.G. vol. Washington. U. „Comunicări şi referate de geografie”. „An. (1973). Structural position of the Apuseni Mountains in the Alpine System.S. Geomorfologie. Geol.G. Gr asu C. Editura Tehnică. geof.. Teritoriul României şi tectonica plăcilor. (1973).. Cornea I.. Constantinescu L. Microplăcile litosferice pe teritoriul României refle ctate în anomalii gravimetrice regionale.” 78.G. Mu tihac V. Bull. (1990). Editura Tehnică. Airinei Şt. roum. Geotectonica României. SSGR . Recent seismic informati on of the litosphere in Roumania.

Rezultă. Ea impune funcţiuni economicosocia le specifice. în structura şi conturarea. prin uniformitatea depunerilor. în structura sa geografică generală. Câteva probleme generale Pentru înţe legerea unităţii şi funcţionalităţilor socio-economice ale geosistemului Carpato-danubiano-p ontic. o structură radial-concentrică. sedimen tarea ş. care s-au echilibrat prin centrarea lor pe microplaca transilvană şi naşterea Coroanei carpatic e. În locul unor limite nete apar tranziţii. Ca urmare. legăturile dintre structu ra crustală. 50 . Aceste ultime procese maschează. El s-a născut din procesul ciocnirii câtorva microplăci terestre. a relie furilor. reliefurile primare impuse de structurile de bază sunt modificate.a. ale scoarţei. mai întâi. obligate de către eroziun ea regresivă să se retragă pe alte aliniamente etc. sistemul de b ază al mediului geografic – relieful sau sistemul geomorfologic. unitatea lor funcţional-sistemică pot fi puse în evidenţă numai prin studi u. noi structuri. Sub comanda înălţărilor carpatice s-a născut apoi o serie de alte trepte de relief conc entrice. închegat pe acest teritoriu. care diferenţiază fiecare treaptă în segmente şi subsegmente. ca şi inelul carpatic. intervin în plus şi procese externe. a unui domeniu şi structura actuală a elementelor sale geomorfolog ice şi. grupate în noi menii geomorfologice. ale cărei extremităţi sunt marcate de cercul de văi al Tisei.Capitolul IV SISTEMUL GEOMORFOLOGIC AL TERITORIULUI ROMÂNIEI (Domeniul Carpato-danubiano-pontic ) Elementele morfostructurale ale spaţiului românesc sunt conexate într-un sistem geomor fologic. inversate. sau teritori ile dintre plăci se reorganizează periodic în cadrul unor mari cicluri evolutive geodi namice. asemenea descifrare pentru teritoriul României. Încercăm. sau trebuie să devină. teritoriu care coincide în mare cu o unitate regional-europeană de tip sistem geografic complex. ce a fost numit. A apărut astfel structura concen trică a Domeniului. acumularea. de bază. mai ales. Domeniul Carpato-dan ubiano-pontic. Fâşiile concentrice sunt însă străbătute. Ca reflex. una dintre preocupările actuale ale geomorfologiei regionale este. Domeniul carpatodanubia no-pontic. Dunării şi istrului. care au avut şi au importanţă hotărâtoare în ceea ce priveşte raportul dintre t ritoriu şi popor sau dintre geosistem şi sociosistem. Desigur. În această d irecţie. ca şi pentru înţelegerea rolului jucat de acest sistem în unitatea şi permanenţa popo rului român. ca urmare. locale sau mai generale. Se realizează. este nevoie să cunoaştem. având la mijloc Depresiunea Transilvaniei. îndeosebi eroziunea. pe timp îndelungat. scheletu l structurilor scoarţei. Plăcile terestre. la suprafaţă se încheagă noi morfostructuri şi noi unităţi de relief. spaţii mai restrânse din teritoriul lor. de aliniamente tec ono-morfologice radiale. descifr area structurilor regional-continentale şi a mecanismelor lor de formare. pe total. Totodată. un sprijin real îl oferă teoria tectonicii plăcilor şi teoria sistemelor.

prinsă la mijloc. se organizează mai încet. Este Domeniul Carpato-da iano-pontic. poziţionate în sau lângă marele geosinclinal. din marginile labile ale celor două plăci. apare elementul de bază sau nucleul structural al viitorului domeniu geomorfologic. devenite microplăci. Microplăci u anumite părţi din acestea şi din placa Est-europeană au început o nouă evoluţie.Există mai multe căi sau metode de a evidenţia legarea în sistem a unor elemente sau reg iuni geomorfologice. Cu cât numărul microplăcilor care se intercondiţione e un anume spaţiu este mai mare. având ca rezu ltat topirea sau/şi subducţia scoarţei bazaltice şi cutarea sedimentelor suprapuse. Rând pe rând. Istoria sa însă are. în timp. respectiv „domeniul geomorfologic”. restrânse spaţial prin cutări şi încălecări (împreună cu blocurile cristalino-hercinice rezultate din fragmentarea margin ilor labile ale plăcilor). sau de unităţi) semnificative pentru înţelegerea structurii. a Mării Negre) şi a plăcii Euroasiatice. se realizează la contactul dintre plăci. delimitarea sistemului şi funcţionalităţile sale. la rândul lor. Cu aceasta. cuprinde urmărirea evoluţiei paleomorfologice a fiecărui eleme nt (regiune). cu microplăci. şi poate cea mai sigură. în urmă cu circa 180-200 milioane de ani. care duce la apariţia Mării Tethys. Subcarpaţii. o importanţă europeană. dar mai ales după trei elemente geogr afice ce-i sunt caracteristice şi care au. Încă u n aspect general. spre cea Euro-asiatică şi vice-versa. Aceste sectoare s-au unit. Dislocarea de materie din astenosferă. Ele au ajuns în poziţia de azi venind din direcţii diferite (fig. denumit astfel după unele limite. Microplăcile sunt obligate să se aprop ie unele de altele prin restrângerea scoarţei de tip oceanic dintre ele. Cadrul paleomorfologic global al sistemului geomorfologic românesc Teritoriul R omâniei se suprapune în mare cu un sistem geomorfologic european. Aces t fenomen. fiecare cuplu. Una dintre aceste a. aplicabil din plin teritoriului României. res ectiv fose locale geosinclinale care au determinat acumularea de sedimente. Este vorba de Depresiunea Tra nsilvaniei. ca moment de pornire. sisteme le sunt mai mari şi mai complexe. adică faţă de microplăcile şi placa Est-e ană. dar ş ub formă de şir sau lanţ montan. ca treaptă taxonomică. sau concomitent. formând „rădăcina” munţilor. a fost specific pentru sectorul mediteranean şi în special p entru nordul său. ci ocnindu-se între ele şi realizând. dar şi geografice în general. aici apar mai multe tipuri de structuri locale. circuitele de materie şi energie (interne şi externe) devin mai complicate. După un maximum de lărgire. apar şi celelalte elemente st ructurale ale Domeniului carpato-danubiano-pontic. începând de acum circa 150 milioan e de ani. 6). Este timpul când se deschide Atlanticul. m ai ales unde în joc intră şi microplăci. podişurile. între „continent” şi „regiune”. Moesică. dependentă cea a Carpaţilor în formare. dar devin în timp mai stabil e. s-au rupt bucăţi. El s-a năs cut în timpul ciclului orogenetic alpin. Placa Africană avansează. Între ele a apărut scoarţa de tip oceanic. Sedimentele carpatice. Geneza Teritoriul României a fost construi t prin aportul a patru microplăci (Transilvană. ca relief. carpatic. Acestea au suferit coborâri şi noi fracturări în faţa Carpaţilor în ridicare. s-au îngroşat spre astenosferă. Dealurile Vestice şi câmpiile. precum şi depistarea unor aliniamen te (de tipuri de relief. pe aceste locuri . şi au format Cerc ul carpatic românesc. Panonică. în jurul microplăcii transilvănene. o dată cu deschiderea şi formarea Oceanului A tlantic şi cu închiderea geosinclinalului Mării Tethys. geosinclinalul începe să se transf orme în orogen. câte un sector muntos. de da ta aceasta. Atunci. compararea cauzală cu cele vecine. Cele mai complexe sist eme. Gene za elementelor şi structura domeniului A. a declanşat reacţii noi faţă de regiunile vecine. cu atât sistemul sau sistemele teritoriale formate deasupra lor devin mai complexe. 51 . despărţirea plăcii Africane de cea Eu ro-asiatică.

5 – Microplaca M Negre. 4 – Microplaca Moesică. 2 – Microplaca T ansilvăneană.52 Fig. Săgeţile indică sensul deplasării microplăcilor . 6 – Structura în plăci a teritoriului României:1 – Placa Euro-asiatică. 3 – Microplaca Panonică (interalpină).

cu avansări şi opriri ale mi plăcilor. 1 Vezi Gr. Coroana carpatică Această coroană a sectoarelor montane care. Carpaţii Banatu lui. Editura Academiei Române. în prim plan. urmată de acumulări mas ive pe fâşiile vecine în scufundare. 7). De altf el. dar integrat sistemului global impus de Carpaţi. conform cu nucleul sau calapodul carpatic (fig. 6. B. dife ră de la un loc la altul. realizând unirea cu subsector ul nordic al Orientalilor (fig. alteori tranzitorie. tome 36. Şi aceasta. 7. În acest context. repetăm. Nu insistăm asupra lor. de sub sedimentar. Le rôle des dépressions carpatiques et collinaires et du réseau de vallées dans la vie et la permanence du peuple roumain. 8). B1. Posea (1992). Este vorba. cercul se închide printr-o unitate complexă de odişuri. Nistru) sau de alte forme. Pe de altă parte. În NV. 8). din care două se exprimă mai clar biogeografic. în cadrul muntos carpatic se delimi tează şi alte trei cercuri subordonate. procesele tectonice care au afectat înt reaga grosime a litosferei şi raporturile sale cu astenosfera. Carpaţii Meridionali. Acest „complex carpatic de legătură” este separat m orfografic în două părţi. dar subliniem rolul jucat de acest subsist em pentru unitatea poporului român1. ca o lege. care fragmentează şi aerează puternic cercul muntos. 53 . dar mai ales prin câteva masive cristaline scoase la z i. până la care s-a simiţit determinismul carpatic. unite într-un subsistem. cu excepţia părţii de NV. Sub aspect struc tural. se conturează şi diferenţie rile fizico-geografice şi economice ale unor etaje de relief. Coroana carpatică este divizată în 5 sectoare absolut diferite şi ca poziţie: Carpaţii Orientali. uneori fiind vorba de o limită netă (ca la microplaca Moesică) . în cadrul structurării radial-concentrice generale se re marcă un stil propriu de morfostructurare pentru fiecare microplacă sau placă. cu formarea de noi fose geosinclinale sau a unei avanfose în exteriorul carpatic imediat. serie Géographie. reprezintă primul aliniament. ero ziunea tot mai activă asupra blocurilor sau şirurilor în ridicare. Forma sa de cerc segmentat este clară. Structura Înainte de a aborda câtev a din caracterele părţilor ce formează Domeniul Carpatodanubiano-pontic şi raporturile d intre ele. depresiuni. cât şi în exterior. dispuse şi ele în cercur i. dar marcată sau sugerată de mersul unor văi (Tisa. Carpaţii Curburii. prin eroziune. De asemenea. că structurarea morfotectonică s-a făcut sectorizat – radia l şi în fâşii circulare. Pe de o parte. „Revue Roumanie de Géologi e. având fiecar e stilul său morfotectonic. Între acestea remarcăm cercul pădurilor carpatice şi coroana pajiştilor alpine. Dar. sesizăm. cu basculări. distanţa. dealuri. numele de Transilvania vorbeşte despre „saltul” peste acest cerc de pădure. Evoluţia s-a făcut în faze. Ele apar ca o plasă de areale joase. scufundări şi ridicări. una ataşată Dealurilor Vestice (Podişul Silvaniei) şi alta Transilv ei (Podişul Someşan şi unele dealuri şi depresiuni de tip subcarpatic). Structura concen trică este formată din mai multe fâşii şi aliniamente circulare (fig. s-au născut independent. acest sector continuă părţile joase ale Apusenilor. peste micr ile (sau placa) din faţa Carpaţilor. iar pe de alta. a tât în interior (în Transilvania). pe area lul afectat. de cercul depresiunilor şi văilor largi carpatice. dinspre pusta sau preria vestică. Carpaţii Apuseni. Géophisique et Géographie”. montan.La restructurarea microplăcilor amintite şi ataşarea lor evoluţia Carpaţilor au participat trei categorii de procese.

2 – C aţii Curburii. 4 – Carpaţii Apuseni. 5 – Carpaţii Banatului . 3 – Carpaţii Meridionali. 7 – Structura sectorizată a cercului Carpaţilor Româneşti: 1 – Carpaţii Orientali.54 Fig.

Mehedinţi (e) şi Su cevei (d). 4 – N ucleul transilvănean de podişuri. 8 – Structura circular-concentrică a Domeniului carpato-danubiano-pontic: 1 – Ali niamente de arcuri şi cercuri. Delta şi Bugeacul. 6 – Semicercul discontinuu al podişurilor externe. 7 – Cercul câmpiilor: Câmpia Panonică.55 Fig. sectoare în cadrul fâşiilor circulare. Câmpia Română. 5 – Cercul Subcarpaţilor (a-c = sectoare) şi al Dealuril or Vestice (a-d = sectoare). 3 – Cercul depresiunilor şi dealurilor submontane transilvănene (a-g = sectoare). 2 – Coroana carpatică. 8 – Resturi de câmpii piemontane în Câmpia de Ve . la care se adaugă două sectoare de podiş.

din sedimentarul lor moale. nucleul s-a structurat mai ales prin eroziune diferenţială şi prin delimitări i mpuse de culoare principale de văi orientate E-V (Mureş. toate acoperite de sedimentar. lipite fiecare de unul dintre marile masive muntoase. − sectorul Homoroade-Perşani (de tranziţie. vulcanice sau formate din calcare mezozoice. această prispă s-a înălţat până la 20 şi a fost fragmentată în dealuri. Târnave. Morf ologic însă. pe fig. Sibiu-Sălişte prelungite cu un subsector de dealuri (Dealurile Gârbovei ) şi o vale largă subsecventă (Secaşul Mare). Almaş-Agrij. u n fel de Carpaţi mai puţin cutaţi. În cuaternar. Ca nucleu s-a structurat pe blocuri cri staline scufundate diferit. deoarece sunt plasate lângă aliniamente carpatice de a lt tip. uneori se remarcă şi influenţe ale fundamentului (lăsarea pe aliniamentul Mureşului. în faţa Perşanilor). organizate în secto re conforme cu sectoarele montane care le-au determinat (fig. Hârtibaciu).Cercul depresiunilor şi dealurilor submontane transilvănene S-a format în interiorul i nelului carpatic. domurile ş. Muscelele Năsăudului). Cercul Subcarpaţilor şi al Dealurilor Vestice Se află în exteriorul subcarpatic. chiar dacă în sau lângă limitele lui (S. dar în nord păstrează şi formă de podiş. 8). Huedin. Subcarpaţii sunt şi ei clar sectorizaţi. − Bistriţa-Târnave (sub şirul vulcanic Căl ta). Nucleul transilvănean de podişuri şi dealuri Se află în nteriorul cercului colinaro-depresionar. S-au născut dintr-o avanfosă. Fâşia de dealuri toate golfurile intramuntoase. Este o fâşie circulară de reliefuri şi unităţi variate. − în vest se afl torul Culoarului Turda-Alba Iulia (din estul Apusenilor) şi Podişul Someşan (care prel ungeşte spre N golful lăsat de scufundarea Apusenilor între Culmea Trascău-Hăjdate şi Munţii eseş) (a şi g din Podişul Someşan. ultimul avansat mult către N). fig. mai scunzi. Se remarcă: − sect orul Lăpuş-Năsăud (în marginea Podişului Someşan). diapire sau chiar începuturi de anticlinale. 56 . de asemenea. Subcarpaţii Curburii (până la Dâm şi curbura montană). Faptul este valabil şi pentru celelalte sectoare subcarpatice. dar cercul lor se continuă cu Podişul Suc evei (d. Lipsesc. 8). în SV (unde Meridionalii se curbează către S). Din loc în loc. C ulmea Breaza. plus Copalnic-Lăpuş. Insistăm asupra faptului că întregul Podiş Someşa rţine cercului peritransilvănean.a. răsar măgur i şi masive cristaline. La aceştia din urmă se remarcă bine şi subsec oare. Dealurile Vestice formează al doilea semicerc. dar cu unele complicaţii locale impuse de eroziune. 8). pe alocuri piemontană. Se comp une din două semicercuri de dealuri. în: Subcarpaţii Moldovei (între Moldova şi Trotuş). ca şi Ca rpaţii. N) se află şi d esiuni sau dealuri submontane (Vlaha-Iara. Subcarpaţii Getici (a-c). prelungit şi în dreptul Munţilo anatului cu Podişul Miroč. în locul lor delimitându-se un mic podiş – Mehedinţi (e). În primul rând sunt Subcarpaţii. toate specifice contactului cu cele mai im portante masive carpatice (Făgăraş şi Parâng. Ele reprezintă o fostă poală montană. având un relief cu totul d iferit de cel al Subcarpaţilor. V. Dispar în dreptul subsectorului nordic a l Orientalilor (nord de linia Bârgău-Câmpulung). cu cute diapire şi compuşi numai din roci s edimentare noi.). total deosebite. care spre suprafaţă forme ază domuri. structuri monoclinale. din Iugoslavia. nivelată la sfârşitul pliocenului sub forma une câmpii de glacis. − pe latura sudică urme epresiunile Făgăraş.

Este aceeaşi linie care delimitează şi Subcarpaţii Curburii spre ves şi care îşi are sorgintea legată de falia crustală Rucăr-Bran-Braşov şi de contactul micropl r Moesică-Marea Neagră şi Marea Neagră-Transilvană. către Curbură. Între Podişul Moldovei şi Getic apare o discontinuitate (Câmpia Română de Est Dacă am împinge Dobrogea spre nord-vest. În est este vorba d o disecare mai amplă impusă de râul Argeş (şi afluenţii săi din Făgăraş). Microplaca Mării Negre însă contin procesul de subducţie. câmpii şi podişuri. Valea Dâmboviţei. Mai la sud. şi complicaţii. Regula se menţine însă. odişul vecin Mehedinţi (dar de natură carpatică). continuându-se cu u podiş similar – Miroč. Tendinţa de final este aceea de a se apropia de Curbură şi de a crea. • Pentru Podişul Mol dovei. mai ales în părţile extreme. şi aici. influenţa sau determinismul tre ce prin intermediul Subcarpaţilor.Semicercul acestor dealuri merge ondulat. ce poate afecta pe ma i departe şi Podişul Dobrogean actual. Fiecare dintre aceste podişuri. care este fixat aproape pe lăţimea Subcarpaţilor Moldov ei (partea de la vest de Siret). • Trecând la Podişul Getic notăm limita sa stică. dar nu i. Influenţa liniei montane Bârgău-Câmpulung este deci clară. Chiar şi marile subdiviziuni ale Podişului Getic sunt schiţate în pre ungirea sectoarelor sau subsectoarelor subcarpatice şi a celor trei mari masive ca rpatice. Ea este încă în faza de sfărâ fundare (dovadă blocurile dobrogene de sub Bărăgan şi Câmpia Brăilei). linia carpa tică Oituz-Trotuş desparte două sectoare subcarpatice. podişul trece şi în Iugoslavia. mai puţin Mehedinţi (format pe structură de orogen ca rpatic). fiind o tranziţie între ele (vezi limita Meseş-Timiş-Cerna. La vest. un podiş. Dobrogea. Subdiviziunile principale sunt: • Piemontul Cotmeana-Cândeşti (în dr ptul Munţilor Făgăraş). Important este să vedem şi în ce măsură structurare iefului podişurilor este influenţată de Carpaţi. Acest ultim f enomen a obligat Jiul să devieze spre vest pentru a menţine nivelul colmatării piemont ane şi în dreptul masivelor Retezat şi Vâlcan. chiar prin excepţie. • Piemontul Olteţului (în dreptul Parângului). de subsidenţă şi de avans către Carpaţi. în contin işului Motru. pe fig. Semicercul discontinuu a l podişurilor externe Este compus din patru astfel de unităţi: Moldova. A porţiuni au fost prinse apoi în procesul ridicărilor generale cuaternare (sau pliocen -cuaternare) când au devenit. reprezintă câte o porţiune de placă scufundată (chiar subdusă) în faţa Carpaţilor. În general. Desigur. s-a adăugat şi contribuţia Râului Gilort (coborât din Parâng) ca şi „blocajul” Mehedinţi pentru aluviunile ce trebuiau să vină din Munţii cu acelaşi nume. cu pătrunderi în munte sau în câmpie. 57 . aici influenţa s-a transmis prin intermediul marilor văi tectonice : Dâmboviţa. Olt şi Jiu. • Piemontul Motru-Bălă ptul Retezatului şi al Podişului Mehedinţi). Geti c şi Mehedinţi. treptat. dar uneori se resimte şi direct. atunci s-ar realiza un semicerc continuu. deci mai „naturală”. Au apărut. 8). iar către est se transformă în limita dintre Podişul Moldovenesc şi Câmpia Bugeacului. Natura este totuşi m ai puţin geometrică. ce trece şi el Dunărea. începem cu Podişul Sucevei. normal. dar aluvionarea aici s-a făcut în special din Retezat. În vest. aşa cum de fapt se deplasează microp laca pe care se află. acest aliniament se continuă până la Nistru. Notăm apoi că limita nordică a părţilor înalte de pe centru l Podişului Moldovenesc (inclusiv în Basarabia) merge pe paralela unde se termină cont actul Subcarpaţi-Podişul Sucevei (gura Văii Moldovei).

şi ea. Menţionăm. Se impune o c luzie. De asemenea. are unele caractere dictate de Carpaţii Curburii. având şi cea mai mare extindere). în ial în dreptul Dobrogei: jocul câmpie-podiş-areal lacustru a fost o permanenţă în evoluţia un tăţilor extracarpatice. de la ea către nord s-a scufundat. mai notăm un fapt. După ce a participat la formarea Apusenilor şi Munţilor Banatului. În această parte s-a născut şi Câmpia Banato-Crişană. o fâşie de câmpii piemontanotermiale e a Banato-Crişană se încadrează marii Depresiuni Panonice axată pe microplaca cu acelaşi nume . şi influenţa Curburii Carpatice care a determinat. ca masiv între orogenele alpin. privind dispunerea mai haotică şi întrepătrunsă a cercurilor de câmpii şi podişuri. din NV. Pe de altă parte. sau a limanur ilor. Dobrogea a fost. se extinde de la Trotuş până sub Munţii Oaşului. în parte. cu un coridor scufundat pe laturile de contact ale Microplăcii Mării Negre (falia Sf. ale Dobrogei. Unitatea de azi a Câmpiei Române şi a coridorului său estic este deci numa i de suprafaţă. Discontinuitatea de la Defileul Dunării rămâne relativă. o alta a câmpiilor de subs denţă prelungită pe linia Trotuş-Deltă şi. o fâşie de câmpii piemontane şi de glacis lipită de Subcarpaţi. s-a făcut în funcţie de toate orogenele vecine. Dar sectorul estic se insinuează între Subcarpaţii Curburii şi Podişul Dobrogean (în discontinuitatea amintită a Podişurilor). cu un maximum în ponţian (panonian). continuându-se apoi şi în est. un timp. ca şi cel al Câmpiei Panonice. legătura directă ce se poate f ce cu Carpaţii constă în aceea că el stă pe aceeaşi placă ce a impus sectorul montan al Curbu ii. din sarmaţianmeoţian. Ambele sunt delimitate de aceleaşi aliniamente tectonice care mărginesc lateral microplaca Mării Negre. limita externă a Câmpiei Române a îmbrăcat forma curbată a Carpaţilor e ea s-a axat Dunărea. numai aic i. în sud-est. o câmpie sa u zonă litorală în timpul sarmaţianului şi în ponţian-romanian (levantin). Carpaţilor l e-a revenit partea răsăriteană. Se separă totuşi două sect oare-regiuni: • Câmpia Română se suprapune peste două microplăci (Moesică şi a Mării Negre). Cercul câmpiilor Fără a fi perfect. Podiş Moldovei şi-a început actuala evoluţie subaeriană printr-o fază de câmpie. Adâncul este diferenţiat în i mari compartimente legate de trei plăci: Moesică. De exemplu. cam din badenian. dinaric şi carpatic. orânduită în m repte. Aici s-au format Câmpia Bugeacului şi Câmpia de ltaică a Dunării. mai înaltă (de glacisuri şi piemonturi) şi a ta subsidentă (mlăştinoasă în stare naturală. Structurarea fundamentului său. deoarece fundul văii are o altitudine de numai 5070 m (oglinda lacului la Porţile de Fier este la circa 70 m). 8). Gheorghe-Gal aţi) şi ale sudului platformei Moldoveneşti. iar apoi a suportat o lăsare pe blocuri. Există însă şi legături directe. Depresiu nea Valahă. cu sectoarele Câmpiei anului care. 58 . delimitată cu aproximaţie de valea Tisei continuată cu Dunăre până la marele defileu. a Mării Negre şi sudul plăcii Moldave. în vestul Câmpiei Române se păstrea eale cu reliefuri fosile de tip deal sau podiş. arcuite ca şi Carpaţii: una subdeluroasă. asupra căr vom reveni: limita sa sudică se continuă perfect cu limita sudică a curburii Subcarpaţi lor dintre Teleajen şi Trotuş (fig. realizată prin aluvionări carpatice îndelungate. • În Podişul Dobrogei. microplaca a rămas. iar Podişul Getic fost câmpie piemontană etc.În ce priveşte Podişul Getic ca bandă circulară extracarpatică. i-au impus şi sectoare diferite: Getic (a) şi estic (b) sau dobrogean. în acest context.

trecând deci de la o fâşie la alta. dar rămâne. 889 m). în primul rând. Cităm câteva astfel de aliniamente mai evidente (fig. care apoi s-ar putea prelungi cu sectorul dunărean dintre Calafat şi Podişul Miroč (unde piemontul se continuă la SV de Dunăre) şi prin defileul din amonte d e Şviniţa (vezi fig. Aceasta însă se poate con ua către nord cu valea Siretului (vestul Podişului Bârladului) şi cu limita de est a Pod işului Sucevei. limita de vest. Mai departe s-a creat un alt mare arc . 8): • Arcul Sir et-Subcarpaţii de Curbură-Podişul Getic-Şviniţa (în Defileu) se evidenţiază. este sectorizarea radială a celor două fâşii li rofe cercului muntos – depresiunile şi dealurile submontane transilvănene. a-g). având aspect de podiş complex deoarece se află pe prelungirea nordică a Apusenilor „ascunşi” sub sedimente noi). transmisă de calapodul carpatic.Sectorul Silvanie i. • Prima fâşie. Fiecare sector este lipit de u n alt tip de structură montană. De subliniat că arcul sud-dunărean reprezintă limita de sud a dom eniului. Urmând apoi falia Nistru lui. De data asta însă. Şi acest arc. este absolut evidentă. Ele însumează: linii de văi continu ate cu limite de unităţi. dar se şi integrează funcţional în sistem. 8). a-d) d espărţite de aliniamente direcţionate E-V (uşor radiale). 9) Ace asta se suprapune perpendicular pe prima. De la nord la sud. iar în exteri or. care uneori au dis punere neconformă sau aparent haotică. a-g pe fig. • Cercul Prut-Dunăre-Tisa începe. 9. unde sunt şi izvoarele sale (Uzock. este cea a Dealur lor Vestice.) etc. B2. la est de Râul Morava) dincolo de defileu cu arcul dunărean de l a Belgrad (plasat între gura Moravei şi Tisa). Ea a fost impusă de sectoarele şi subsectoarele carpatice. şi urmărind numai simple aliniamente. Se delimitează net patru sectoare (fig. ca dependenţă carpatică. limite succesive de unităţi având reliefuri diferite (de podiş şi d câmpie etc. se prelungeşte (peste valea Mlava. între falia din nordul Munţilor Plopiş şi Munţii Vulcanici. acest arc se continuă în estul Dobrogei (peste partea cea mai lată a Platformei c ontinentale a Mării Negre) şi formează limita de est a Domeniului Carpato-danubiano-po ntic. mai ales cercuri pericarpatice. 59 . Toate fâşiile sau liniile circulare enumerate indică deopotrivă structuri concentr ice impuse de către inelul carpatic. Pe total se formează u n mare semicerc. în acest sens. Spre periferie evidenţa se estompe ază. pentru Transilvania şi Subcarpaţi. Subcarpaţii şi Dealurile Vestice (fig. Unele aspecte. Cea mai clară. se pot obse rva şi alte cercuri. în est. al Tisei (fig. vom urmări alinierea sectoarelor pe direcţii perpendiculare ramurilor carpatice. ce se poate observa pe orice hartă topografică. • Arcul Nistrului începe lângă unul din izvoar ele Tisei (Uh). iar arcul Tisei. Se continuă perfect cu marginea vest-dobrogeană şi cu malul drept al Dunării până la sud d e Calafat. Sectorizarea. acestea sunt: . atât în Transilvania. aşa cum deja s-a arătat (şase-şapte sectoare. cu linia arcuită a Prutulu . Latura vestică a Carpaţilor prezintă sect orizări radiale peste două fâşii circulare. iar în sud-vest cu limita sudică a Podişului Getic. mai puţin pentru restul faliilor semicirculare. Structura radială extracarpatică (fig. cât şi spre exterior până la limitele domen ului. au fost deja semnalate în capitolul anterio r. 8). i nclusiv la nivel de subsectoare.Alte cercuri pericarpatice Făcând abstracţie de tipurile de relief. mita externă a Subcarpaţilor de Curbură (între Teleajen şi Trotuş). 8. 8). de tip semicerc. 1.

Latura su a Carpaţilor Meridionali. la est de care apar câmpii d ubsidenţă ca reflex actual al subducţiei de la Curbură. 9. care de sparte masivele Făgăraş de Parâng. Acelaşi compartiment. Morfologi c. pendinte de Munţii Poiana Ruscăi şi de marel golf din vestul lor (Podişul Lipovei-Dealurile Pogănişului). C rişană şi Bănăţeană (fig. de est. a-c). similare calapodului lor montan. Un eori însă se observă şi determinări strict locale. Paralelă cu ea este cealaltă limită a Podişului Mehedinţi. iar mai apoi de valea Timocului. • alta este linia Oltului. Un prim aspect. pune în evidenţă mai multe linii morfologice radiale. această ultimă porţiune coincide cu estul Burnasului (Olteniţa). Prima este cea care desparte Podişul Mehedinţi de Munţii Mehedinţi. Piemontul Olteţului de cel al Motrului şi Bălă Câmpia Romanaţiului (mult mai lată) de cea a Desnăţuiului şi Blahiţei (cele mai înguste). Subcarpaţii „Vâlcanului” (cei mai joşi) de Subca Parângului (mult mai complecşi şi mai înalţi). Este vorba de două linii care vin din munte şi flanchează înalt al Apusenilor. 60 . • Linia Jiului delimitează şi ea o serie de sectoare gemene. unde se termină Carpaţii şi încep Balcanii. apoi Muscelele Argeşului de Subcarpaţii Olteniei. linia morfol ogică este puţin deplasată. de corespondenţă directă. Barcău. − formarea de câmpii piemontane pe direcţia oscilă ureşului (Câmpiile Mureşului) şi a Tisei împreună cu Someşul (Câmpia Careiului). totodată. din horsturi şi grabene. • Tre când la a doua fâşie. Câmpia Olteniei de cea a Teleorma nului (fig. legate de jocul blocurilor din fundamen t (în special subsidenţele şi migrarea lor). . până la lunca Argeşului. − pătrunderea câmpiilor de subsidenţă pe unele golfuri de grabe (Timiş. . către vest. cu comb inări de dealuri şi depresiuni-golf. O analiză de amănunt a reliefului fiecărui sector ar scoate şi mai mult în videnţă diferenţierile impuse de situaţia morfotectonică a masivelor carpatice vecine. • Î est se pun în evidenţă două linii mehedinţene. spre Transilvania . are ca specific un mers ondulat.Sectorul crişan. coincide cu lungimea Culoarului Alba IuliaTurda. Piemont ul Olteţului de Complexul piemontan Cândeşti-Cotmeana. elungirea ei spre sud este urmată de un sector dunărean (sud de Turnu Severin). • Una est e linia Dâmboviţa continuată în munte prin Culoarul Rucăr-Bran. Câmpia Banato-Crişană. Mai pot fi evidenţiate: − strânsa legătură între sectoarele del uroase şi câmpiile de glacis. Crişul Alb-Sebiş. până la falia nord-Zarand. până la Dunăre: masivul Parâng de Retezat. 2. dar şi cu o linie ce trece p rin vestul Pietrei Craiului – vest-Codlea – vest-Perşani. până la localitatea Şviniţa. un şir de dealuri firave (ca şi munţii din spatele lor).Sectorul nord-bănăţean (sau Timişan). 9).Sectorul sud-bănăţean.. mergând apoi către sud-est print r-o linie ce ar delimita microplaca Moesică de cea a Mării Negre (fig. 9). din Carpaţi . corespondenţa sectorizării este fie directă. fie rectă (prin aluviunile aduse din munte sau prin intermediul dealurilor vecine). îl pre intă delimitarea celor trei mari subregiuni (sectoare) ale Câmpiei de Vest: Someşeană. unde desparte Ma ul Almăj de Podişul Miroč. Someş). aliniate nord-sud (dealurile Dogne cei şi Oraviţei). continuată apoi pe Dunăre.

9 – Aliniamente radiale ale Domeniului Carpato-danubiano-pontic (marcate prin limite de relief sau/şi falii) .61 Fig.

trece peste îngustarea depresionară de la Reci (Poarta Reci). linie urmată aici de Prahova (aşa cum linia anterioară o regăseam în sud-e tul Câmpiei Titu). este abrup tul de cuestă al Iaşului. Ele despart şi conturează principalele grupări ale Curburii: Munţii Vrancei. Da şi spre nord. 9). − arcul abrupt al lui vestic dobrogean. pe apa Mol dovei. Mostiştea. din est. Subcarpaţi alomiţei de cei ai Teleajenului (Prahovei). situat mai în vest. pot f i observate însă şi aliniamente radiale interioare. pare a devia în Moldova către SV. cu aspect de pinten) etc. formate între cele două margini radiale. Latura estică. limitând Munţii Baiului spre sud-vest şi despărţind. Astfel. este paralel cu linia RucărBraşov şi se prelungeşte pe marginea de nord-vest a Clăbucetelor Întorsurii. Una de itează. se pare că îşi prelungesc influenţa la Culmea FuruIvăneţu (cea mai extremă parte a Carpaţilor de Curbură.Linia est-Ciuc ne tocmai din vestul Munţilor Bodoc (Bixad). unde se termină P odişul Sucevei. a Câmpiei Titu. despărţind Subcarpaţii de Podişul Sucevei. În câmpie şi-ar găsi un corespondent vag în limita de SE. − un arc de câmpii de glacis iemontane (Târgovişte-Câmpia Râmnicului). 6). latura estică a Subcarpaţilor şi pe cea vestică a Bărăganului. Celălalt segment ur mează Prahova. urmează valea superioară a Buzăului şi apoi văile Telejenel-Teleajen (desparte Subcarpaţii Buzăului de cei ai Teleaj enului). pe lăţimea întregului D meniu. este linia Bâsca Mică – Slănic de Buzău2 (unde delimitează Subcarpaţ i Buzăului de cei ai Vrancei). cu influenţe directe î Transilvania (pe direcţia Someşului Mare). Este vorba. La 2 În linie dreaptă se continuă cu Sărăţelul. 9). − arcul câmpiilor de subsidenţă. Munţii Ciucaş-Baiu şi Bucegi-Leaota (f g.3. jalonează vestul Depresiunii Întorsurii. − arcul bălţilor dunărene. − arcul câmpiilor an-terminale (Vlăsia. care trece şi în Basarabia (la nord de colinele Codrului). a Carpaţilor Orientali. care mar chează limita către Clăbucetele Predealului-Piatra Mare. curbată. în primul rând. face limită între Clăbucetele Întorsurii şi Munţii Breţcului. Latura de Curbură prezintă: • Două aliniamente radiale principale. 4. de trei li nii carpatice care au prelungiri şi în exterior. . în continuare. este şi aici clară. • Există şi linii secundare. . 62 . începe un nou aliniament de relief. Segmentul nord-estic. ce se continuă apoi peste Câmpia subsidentă a Călmăţuiului. Evidenţa brâurilor succesive. De la gura văii Moldova. Câmpia Iancăi). • Linia carpatică Bârgău-Câmpulung. Carpaţii de Curbură au impus: − Subcarpaţii arcuiţi şi cei mai complecşi. Sunt faliile care delimitează microplaca Mării Negre (fig. delimitân ucegii (spre valea Râşnovei) şi ajunge în Culoarul Şinca. dovedeşte determinări externe radiale cu un specific mai aparte. în acelaşi timp. Acest segment însă se continuă de la Buşteni şi către nord-vest. und e însă sunt dovedite şi ridicări în horst. s-ar putea recunoaşte o prelungire a sa şi în latura de sud-vest a Câmpiei Săratei. marcând şi golful de câmpie Floreşti-Câmpina. Cu oarecare aproximaţie.Prima. Munţii Buzăului. Toate sunt delimitate de cele două sisteme de falie marginale plăcii. Linia vest-Munţii Baiului are o bifurcare la Buşteni. (fig. Altel specifice Dobrogei (CamenaPeceneaga şi Ovidiu-Hârşova). dar orientat către est. • La o analiză minuţioasă. după care urmează Podişul Dobrogei şi Platforma litorală.

Către vestul ţării sunt semnif icative. pe de alta. Remarcabile sunt şi unele p uncte nodale. pe lângă Valea Ierului şi până în estul piemontane a Nădlacului (aproape de confluenţa Mureş-Tisa). pentru relief. Dintre aliniamentele circulare sau arcuite se evidenţiază falia G1. În Carpaţi sunt semnificative liniile: G14 (la exteriorul Meridionalilor). prelungită către localităţile Bălţi şi Floreşti. deasupra Nistrului). după I. • Linia Bârgău-Câmpulung corespunde în podiş cu conflu enţa Suceava-Siret (şi cu sudul Podişului Dragomirnei). falia Olteniţei (sau Argeşului). sau areale din cadrul unor depresiuni de tip golf. ce urmează Tisa în vest. Concluzionând. ce a fost urmată. Pe linia G2 s-a axat o parte din a rcul Siretului. (1973). Aceasta. pe când în sud urcă brus c la 300-400 m (până la Văscăuţi. În Câmpia de Vest se remarcă linia G12. 63 . apar şi mai multe coincidenţe sau corespondenţe morfo-structurale (Someşului Mare. la sud de Dunăre. unde înălţimile coboară lent şi normal de la nord către Marea Neagră. Dâmboviţei. iar mai departe cu linia ce de sparte Câmpia Moldovei de Nord de cea de Sud. falia Oltului (sau Bihor-Olt – căci vine din nordul Depresiunii Beiuş şi trece pe lat ura de nord-est a grupei Parâng. Dacă la aceste falii crustale adăugăm şi altele de ordin mai mi c. G5 corespunde cu limita sudică a Podişului Getic şi se conti nuă. Ca linii radiale pot fi menţionate: G3 în sud-estul Mol dovei. la circa 200 m. de arcul Prutului. până la un cerc limită. în mare. 9).nord de linia respectivă altitudinile se reduc. Beiuşului). nu are corespondent la est de Prut. se continuă cu un sector al Siretului (sud de Bacău – con fluenţa cu Trotuşul). areale situate pe falia RucărBraşov-Oituz sau în apropiere de ea . pornită din Ca rpaţi. 10 şi 11). Mureşului. adică orientată tot sudest. apoi pe Loviştea-Câmpulung). este evidentă pe tot Domeniul. axată peste Munţii Oaş. începutul acestei limite coincide cu linia Bixad-nord Berzunţ ( fig. În Carpaţi. G7N ş. linia arcuită G9. Tr otuşului. cu sectorul estic foart e aproape de G13 (delimitează eruptivul). sudul Câmpiei Titu. ajungând la contactul estic al Podişului Mehedinţi. ea urmează fâşia joasă a Câmpiei rutului Mijlociu. paralelă cu Moldova. (vezi fig. G7 (prin sudul Apusenilor şi nordul m asivelor ce coboară către Depresiunea Braşov). Reproducem. Există şi în estul alilor unele linii radiale secundare. falia Dâmboviţei (G6 ). pe de o parte. peste valea Timocului. coincidenţe sau corespondenţe în linii tectono-structurale . câteva dintre liniile crustale. unde se întretaie mai multe falii: arealul Câmpulung. B3. din nordul Curburii. se îndreaptă către est (de la nord de Bacău). nord-vestul Orad ei. care indică astfel de coincidenţe sau cor espondenţe (fig. apoi jumătatea sudică a Podişului Bârladului. cele patru falii dobrogene. Cev a mai la nord de aceasta. formând alini mentul subsecvent din nordul podişurilor Tutovei şi Fălciului. • O alta este linia Bistriţei. În sudul ţării. cel mai adesea. pe un sector est-vest al r Răut (fig. Timiş-Cerna. Coincidenţe morfo-tectonice Liniile morfologice circulare şi radiale au. rezultă că şi structura radială. În Basarabia. Ga văt ş. linia pericarpatică urmează exteriorul Subcarpaţilor de Curb ură şi arcul câmpiilor subsidente din faţa lor. În nord-est se a augă falia Nistrului mijlociu.a. de diferite grade. Situaţia se schimbă total în estul Nis lui. transformându-se în aliniament radial.a. Oltului. iar spre vest de valea Dâmboviţei merge pest e nordul Piemontului Getic. din vestul ţării. Dunăre sud şi Nistrul în est. G7. ale scoaţei de pe teritoriul Domeniului. sau G10. cu o frângere în Culmea Cheilor Tur zii (delimitând estul şi nordul Apusenilor – până la valea Crişului Repede). 9). 10).

64 Fig. Gavăţ ş. preluate de la alţi autori (nu sunt de obicei crus tale) . 10 – Principalele falii crustale. celelalte falii. după I.a. (G1 – G14 = numerotarea faliei după autorii citaţi).

Şi se observă aceeaşi corespondenţă faţă de sectoarele (şi subsectoarele) montane. iar în SV. împreună. Dealurile Vestice se grupează în patru segmente. Interpretarea geologică a prospecţiunilor geofizice. 65 3 . din care reţinem. fig. B4. separate. 8. posibil a fi sectorizat în cinci segment e principale (vezi şi fig. Structura complexă a sistemului Revenind (la p unctele B1 şi B2). 11) indică fâşii morfostructurale circulare. • C ea mai complexă fâşie o formează inelul carpatic. fiecare având un alt tip de stru cturare: Podişul Silvaniei. 11). Către nord-est. 7). 8 linii limitrofe specifice. 4 I. să închegăm realitatea complexă. Se subdivide radial. Dealurile Lugojului (în golful din drep tul muntelui Poiana Ruscăi) şi Dealurile Sud-Bănăţene (în dreptul munţilor Dognecea şi Aninei Podişurile şi câmpiile formează. între altele. după cele do uă subsectoare impuse de aliniamentul carpatic BârgăuCâmpulung. după ce am relatat cele două tipuri de structuri (concentrică şi radială) . limitată de două fali arpatice ce trec pe la nord de Munţii Zarand şi la sud de Munţii Plopiş. • În exteriorul Carpaţil or. u eori numai arcuite. de asemenea sectorizată dup Carpaţilor.la nord este Câmpia Someşului.a. Podişu l Getic şi Mehedinţi apar numai în dreptul Carpaţilor Meridionali. Prut şi Nistru). În cadrul său se observă asocieri regionale de câmpii piemontane. dar şi cu subsegmente (se o bservă. cu subsegmente etc.Podişul Mol ei apare în dreptul Carpaţilor Orientali (până la Trotuş). mersul suprafeţei Mohorovicič. nr. cercul de dealuri este format din Subcarpaţi şi Dealurile Vestice. Editura Academie i. în exterior (excepţie avanfosa) oscilează între 30-34 km (fig. M. Structure of the carths crust în Romania as based on the gravimet ric data. (vezi mai departe). Laturile nu cleului transilvănean coincid spre Carpaţi atât cu segmente. 1 964. de Dunăre. unele unităţi mai mic i de câmpii se subordonează. Gavăt. tot după geofizicien (M. Socolescu ş. . „suprafaţa Mohorovicič prezintă o cupolă … probabi l datorită unor curenţi subcrustali”. cu o oarecare aproximaţie. Géographie. în Carpaţi aceasta atinge 35-41 km. .la sud este Câmpia Banatului. Serie Géologie. ce cuprinde şi un mare rest de câmpie piemontană (Câmpia Carei-Nyr) formată de Tisa şi Someş. sud-est şi sud se dispun arcuit toate podişurile lim itrofe. ordonate în jurul nucleului transilvănean şi sectorizate radial. împreună cu Câmpia Română şi bună parte din platforma de nord-vest a Mării Negre. subsectoarelor limitrofe de dealuri sau de munţi. prin structura lor. . de un segment carpa tic. cu două câmpii piemontane (Câ piile Mureşului şi Câmpia Deliblatului din Iugoslavia).Să specificăm. în trei subregiuni: . Dealurile Crişene. fiecare. Socolescu3 şi I. dar se divizează şi concentr ic în funcţie de liniile arcurilor pericarpatice (Siret. 1973. În partea de vest. în plus. La rândul lor. se etalează Câmpia de Vest închisă de arcul Tisei. de glacis şi d e subsidenţă. 3). Sub Depresiunea Transilvaniei. Cele trei seg mente ale Subcarpaţilor se individualizează şi se lipesc. Harta (fig. ..o câmpie centrală. Gavăt4): o grosime a crustei de numai 29-30 km în Transilvania. la Transilvania.În sud. Géophisique. unde se asociază numai câmpii de subsidenţă şi de glacis. în Revue Roumaine de Géologie. o largă fâşie externă. a Crişurilor. est.

I – Limite tra nsversale (radiale) în cadrul unităţilor concentrice. Moldovei). depresiuni). 11 – Structura complexă (circular-radiară) a Domeniului carpatodanubiano. c = depresiuni de contact.pont ic: A – Nucleul transilvănean (podişuri deluroase). E – Podişuri (cu subdi viziuni). măguri cristaline de tip carpatic). D  – Dealurile Vestice (dealuri. depresiuni. podiş. D – Subcarpaţii (Getici. F – Câmpii (a = de glacis.66 Fig. d = piemontan-terminale şi fluvio-lacustre). J – Limite de unităţi inferioare . B – Inelul peritransilvănean (a-b = Su bcarpaţii Transilvani. C – cercul carpatic (mas ive. H – Limite de unităţi concentrice. b = piemontane şi de terase. d = podiş). de Curbură. c = subsidente.

sau lăsarea estică faţă de o linie Mangalia-Tulcea ş.de Podişul Dobrogei (cel mai c omplex podiş din ţară). trecu te în prealabil şi prin faze lacustre sau uneori de platformă marină. se trece lin la Câmpia Română Getică (până la Argeş). 12). Aici. relieful. până la li manul Nistrului) se găseşte şi cea mai lată fâşie de platformă a Mării Negre. aceasta a devenit. arcurile câmpiilor foste sau actuale bălţi dunărene. . iar sectoarele (uneori şi s ubsectoarele) sale au determinat şi o dispunere radială. sau c a o parte dintre Stâncoşi etc.a. problema este puţin studiată şi generalizările se pot dovedi pripite. Faptul a fos t sesizat. În plus. 67 . de remarcat şi fract urarea Podişului Dobrogean pe direcţii sud-est – nordvest (radial carpatic). de amăn unt.de Delta Dunării şi Platforma litorală (unicate). Şi această caracteristică a fost transmisă atât în interiorul (Transilvania). Este bine să insi tăm aici. către sud. Pe total. unde limita podiş-câmpie corespunde cu Curbura Subcarpaţilor (limita câmpiilor piemontane şi de glacis). câmpii şi podişuri: este vorba. Indiferent de explicaţie. . În interior. Aceste legi au fu ncţionat şi în Domeniul Carpaţilor şi. cum s-a spus. Născându-se însă segmentul muntos. El impune în exterior cel mai complex sector de dealuri. fostele câmpii de glacis predobrogean (Hagieni-Nas ul Mare). Sub acest aspect. de către geograful Emm. dar el. cât şi în iorul Domeniului clădit pe calapodul carpatic. amintind fâşiile arcuite ale câmpiilor piemontane şi de glacis. tot mai in fluent spre exterior. „Jocul reliefului” stă e calapod geologic. a celor piemontan-terminale. de Martonne. dar şi pe l iniile unor arcuri pericarpatice (falia bălţilor dunărene. oarecum ca Appalaşii. Este un sector extrem de complex şi activ al Carpaţilor. s-au impus în aşa fel încât dependenţa geol ală a morfostructurii rămâne tot mai indirectă. Curbu ra.. El arată că Orientalii a u stil jurasic. Complexitatea structurilor carpatice (şi transmiterea ei în exterior) A.În continuarea primului. determinând tipuri şi sectoare diferite de câmpii şi podişuri. iar pe total îi numeşte munţi de tip carpatic. Spre est. Dar Carpaţii au şi în amănunt o str uctură foarte diversificată. a (şi Podişul Getic) delimitate către est de falia Dâmboviţei (prelungită spre sud cu falia O lteniţei).. este Câmpia Română de Est sau Câmpia Limanurilor. solicită o atenţie aparte. mai întâi. ce nu seamănă cu nici un lanţ alpin. Diversitatea şi unitatea Carpaţilor Am văzut cum Cercul carpatic a impus în interior şi în exterior (până la anumite limite) structuri concentrice. sau invers ? Răspunsul poate fi următorul : iniţial placa sau/şi plăcile vecine au impus o anume structurare geologică a Curburii. cu timpul. ca relief. a celor de subsi denţă. în general. îşi are propriile sale legi. la Curbur arpato-pontică. morfologic. se ridică mai clar o problemă: placa (sau platforma) ce se scufundă în faţa Carpaţilor a determinat această morfo-structură. Cunoaşterea acestei particularităţi ajută l a înţelegerea complexităţii Domeniului carpato-danubiano-pontic.). pe prim plan în sistemul relief trecând evol uţia morfologică. . Car paţii reprezintă un şir muntos heteroclit. fiecare sector şi subsector cu propriul său specific (fig. de Subcarpaţii Curburii (cei mai complecşi). tot în dreptul acestei curburi carpat ice (continuată ca aliniament nordic de la Trotuş spre est cu falia Bârladului. sectorizarea celor două subregiuni se face pe aliniamentele Ol t şi Jiu. Meridionalii îi încadrează tipului „transilvan”.apoi de Câmpia Română e Est sau Câmpia Limanurilor (cea mai complexă din ţară).

depresiuni etc. 9 – Limite (limita Carpaţilor. 4 – Fliş paleogen.68 Fig. limită de unităţi şi subunităţi – masive. culmi. 6 – Eruptiv în areale de fliş. limită de sectoa re sau grupări de masive. 8 – Depresiuni intracarpatice. 2 – Calcare mez ozoice.) . 3 – Fliş cretacic. 12 – Structura complexă a Carpaţilor: 1 – Areale cu şisturi cristaline. 7 – lomerate. 5 – Eruptiv.

generate însă separat. în interiorul munţilor. Între ele sunt depresiuni şi văi longitudinale. Nunai în final. dar dispuse în fâşii paralel-curbate. Pe această latură transilvană. că schimbările de direcţie coinc d. car e marchează începutul Curburii. din hartă (fig. Câmpia Banato-Crişană. dar situat în partea de vest şi nu central. Orientalii apar curbaţi. cu o lăsare în lungul văii Trotuşului şi o reînălţare în Nemira. Bucovino-Maramureşean. În fine. B. adesea mai alungite (obcine). ea s-a ciocnit cu toate. dar şi cea mai ordonată structură: foarte multe m asive şi depresiuni. pe rând sau/şi concomitent. 69 . fliş. S Harghita). Ea dă unitate unor Carpaţi foarte diverşi – Carpaţii Româneşti. microplaca transilvană. care delimitează în faţa lor (spre est) trei segmente montan e. la sud. Aici reapare cristalinul. dar tot aici avansează cel mai mult. iar în est sunt două şiruri de culmi formate din fliş. culmilor şi depresiunilor. Bran-Braşov-Oi tuz. Ea a fost pr insă la mijloc. o facem în special prin prisma modului de aranjare a masivelo r. vulcanic). Cauza: fiecare segment a fost structurat prin cio cnirea altor perechi de plăci. de pe latura sudică a Depresiunii B raşovului. Altă schimbare de direcţie se produce la limita masivelor Rodna şi Bârgău. ramurile Carpaţilor s-au unit într-un cer c complex. ultima schimbare de direcţie se face la limita munţilor Harghita-Perşani. Carpaţii Orientali. Relieful său major este de tip obcine j oase. . . urmează şirul cristalin (terminat la vale a Trotuşului. diferenţiate atât geologic. cât şi omorfologic. flişul are 1-2 şiruri. unde şirul vulcanic e mai lat.La nord de linia Bârgău se delimitează primul sector. dar şi în funcţie de constituţie (cristalin. o replică a clăbucetelor. spre est. Limita sudică a acestuia coin cide cu o altă linie (pasul Oituz-Trotuş. perpendicular pe unghiul de aici se plasează Culoarul Bârgău-Dorna-Câmpulun . cu modificări structurale sau/şi de altitudine. cu direcţii diferite. cu cel vulcanic. . şi în jurul ei s-au u nit toate segmentele muntoase. aduce aici o schimbare netă faţă de structura în fâşii petrografo-morfologice a Orienta lilor (vezi Curbura). în vest. Rezultă. dar şi ca relief). de asemenea joase. Deşi net separat ca sector (după linia vestică. Muntele Nemira. deoarece au avut un numitor comun. el se materializează m ai ales în jumătatea vestică a lăţimii Orientalilor. Ordon area şirurilor începe. unde flişul ia contact direct cu eruptivul – Munţii Ciuc şi Harghita-Ciumatu ). Structura sectoarelor carpatice Trecând la structura de amăn nt.Urmea ză. dar întrerupte de Masivul Rodna.Al treilea este sectorul Perşanilor sau O nele Braşovului. 7). Instructivă este urmărirea limitei de vest formată din patru segmente lin eare. Au cea mai complexă. apare clar că marea despicătură vecină. O analiză mai de amănunt pentru primele două sectoare ale Carpaţil or Orientali indică o structurare în şiruri de masive mici şi mijlocii sau de culmi joas e. iar Muntele Bârgău apare ca o tranziţie. Oricum. cu fâşii paralele bine ord onate.Primul element de complexitate rezultă din faptul că inelul carpatic este format din segmente diferite ca structură. Urmează o frângere spre sud-est în unghiul căreia nde cel mai mare masiv eruptiv nordic (Igniş). sectorul dintre Bârgău şi sudul Munţilor Harghita. 7) şi aparţine munţilor Oaş şi Igniş. prin acest sector. a fiecărui sector. Aceştia sunt Ca rpaţii Moldo-Transilvani. cel cristalin mai fragmenta t şi uneori puternic acoperit cu calcare mezozoice. pe când limita estică este lineară Primul segment transilvan al limitei Orientalilor are direcţia aproape nord-sud ( fig.

P orţiunile tranzitorii sunt trecute când la un segment. Carpaţii Curburii – structură şi limite (un punct de vedere). citat în Geog ia fizică de Gr. trei culmi netede şi joase (Obcinele Braşovului). ce trece prin sudul (sau chiar nordul) Masivului Nemira şi înşeuarea Oituz. Fundamentul şi chiar structurile de suprafaţă sunt direcţionate est-vest sau curbate. aici. aceştia 5 Există şi părerea că nu e vorba de o microplacă – vezi Mircea Săndulescu. De aceea. ce se impun printro structură diferită. care sunt limit ele Curburii. prelungite însă curbat spre sud-vest. De ce totuş ltă structură ? Pentru că. II. mai normal. aproape fiecare masiv. o „curbură internă montan entru început. în sudul şirului vulcanic şi la vest de Masivul Ne mira (din fliş). Situaţia reală se înfăţişează puţin mai compl l cum este adesea simplificată. când la altul. Dispunerea sa este însă liniară şi nu curbată. Posea şi Iuliana Armaş. iar structura în fâşii nu mai impune. Menţionăm numai ultima lucrare de anvergură: Geografia României I (1983) şi III ( 1987). Curbura Carpati este formată dintr-un singur şir de masive. cea vestică din cristalin. Comunicări de geografie. „Carpaţii de Curbură” reprezintă o ramură aparte. au o cauză com nă: caracterele de tranziţie de la Orientali la Curbură şi de la aceştia la Meridionali. dar foarte diverse între ele. dar aspectele de amănunt necesită încă studii. se impune să vedem. un studiu de amănunt. Depresiunea Braşovului? cu. faptul că ondulările flişului sunt deversate spre est şi că structurarea a fost estompată de către suprafeţele de eroziune. avansată pe altă direcţie şi în alt mod – microplaca Mării Negre6. 321. cu orientarea nord-est – sud-vest inversă decât cea din nordul linie i Bârgău-Câmpulung. Este necesar însă a se sublinia existenţa unui puternic şir vulcan ic neogen. atât de controversate. dispuse ordonat. 184. 604. pe o altă pânză de fliş sau pe altă variantă locală tec structurală. sub numele de „Curbura internă”. care aliniamente se vor impune către exterior – spre Transilvania şi spre Mol dova ? Cele generale sau cele specifice şirurilor marginale (vulcanic şi flişul paleog en) ? Răspunsul este că ambele. diversificarea locală devine regulă. 6 . roci. ca şi Ori alii şi se extind până la Culoarul Rucăr-Bran inclusiv.Aparte. acest sector este înglobat adesea la Carpaţii Curburii. mai întâi. sau Moineşti. De aici . structuri. precizăm că toate părerile enunţate. c u toată ordonarea în şiruri şi segmente. de înălţime mijlocie (1500-2000 m). Şi atunci. În plus. Nu enumerăm autorii ce susţin o limită s au alta. planşa III-5. Limita sudică se opreşte la falia Bran-Braşov-Oituz. În laşi volum. sau fără. Două dintre obcine sunt din fliş. dar fără Depresiunea Braşovului7. 70 vol. 7 Situaţia este redată similar şi pe harta Regiunilor geomorfologice din Atlasul Naţional. mulţimea masivelor şi depresiunilor. lipsesc şirurile vulcanic şi alin propriu-zis. Limita lor nordică formează o linie est-vest. pentru o soluţie sau alta. Posea. până în preze t. ca să analizăm apoi şi structurile cuprinse în acest areal. se delimitează. rezultând o structură în tablă de şah. altitudini etc. 1994. 1998. Obcinele Curburii. din cauza mult iplelor posibilităţi de combinare între şiruri. Introduc o cu totul altă structură morfologică. p. dar la pag. pag. ori Perşan i-Nemira (vezi Gr. Carpaţii Curbu ii. 1998)5 Stilul morfotectonic general al Orientalilor ar fi carpato-jurasian. În primul volum. sau fără. Lipseşte. Dar. Vom aborda numai limita vestică (valea Prahovei sau valea Dâmboviţei?) şi limita spre Orientali (cu. din motivele amintite. dispuse în a rc şi tronând. S-ar putea de numi „partea” internă a Carpaţilor de Curbură sau. Din contră. În plus. rolul genetic de bază l-a jucat altă microplacă. adesea neluată în seamă deoarece se desfă ră pe aceleaşi fâşii de fliş din Orientali. cum s-a spus. care în general trec pe prim plan. aliniamentele de cul mi (obcine) care să corespundă cu câte o anume pânză structurală. la suprafaţă. comparativ şi pe problemă.

202). A rezultat. Tot pe această latură au apărut şi unele mici depresiuni: Coma ndău. pag. dar apare oarecum întrezărită la V. Feldioara-Barao lt. spre nord. ca urmare. Aşadar. 1929. Gheorghe. apariţia marii depresiuni a Braşovului a avut u rmări structurale şi în vecinătate. • O problemă care nu a fost pusă până în prezent. iar depresiunea din spate. este aceea a limitei nordice a structurilor Curburii. Carpaţii Sud-Estici. Bodoc). 71 8 . prin două diverticole în formă de pană. trece un alini ament de altitudini joase. dar aici pânzele sale au fost deplasate către vest şi arcuite. pe latura de nord-vest. pe o axă perpendiculară faţă de structura în pânze (nu longitudinal ca în Orientali). Mihăilescu (şi alţii. Acesta se pr lungeşte structural din Orientali. Are poziţie perpendiculară pe Orientali şi în perfectă continuitate cu cel mai tipic culoar de înălţime transcarpatic. Vlădeni. ating 1600-1649 m. cele trei obcine (Perşani. Existenţa unor trepte monta e joase este şi motivul pentru care unii autori introduc şi o „curbură internă” (vezi. Orghidan. Acestea s-au înălţat mai lent. reprezintă o are despicătură a scoarţei. Aşa s-a întâmplat. a flişului Curburii. Apare. d eşi nu seamănă cu masivele de pe latura externă. Emm. peste ea. în plus. ca şi aliniamentul munt os. 1907) introduce aici chiar şi Masivul Ţaga (Ţagla). Totuşi. Depresiunea Braşovului. chiar depres iuni mai mici. Dar până la ce distanţă de axa t ectonică Rucăr-Braşov-Oituz au fost afectate şi schimbate structurile vecine pentru a le încorpora Curburii ? Pe latura internă. ca N. care includ şi depresiunile „apendice” Sf. 202. bazinetul Timişului şi chiar golful Râşnovului. o inadvertenţă de nead is: în spatele Subcarpaţilor dintre Prahova şi Dâmboviţa rămâne un loc gol. Ca urmare. Depresiunea Plăeşi Despre care V. chiar Zărneşti. pătrunde a dânc. uneor au suferit fracturări sau fragmentări în plus. şi grupa carpatică ce i-a născut (şi tot la Curbură). A fost determinată de subducţia f runţii microplăcii Mării Negre şi de încălecarea. dar a rămas încă mai mult legat de Masivul Făgăraş. adică numai până la est de Baraolt ? Este adevărat că masivul ce urmează. pag. ei nu au suport g netic (carpatic) deoarece grupa Bucegi este plasată la Meridionali. şi în a ceasta constă răspunsul: în spatele său (a masivului). es te singenetică acestei structuri şi orientată nord-est – sud-vest. umplută subsident cu aluviuni.. unde s-au format munţii joşi Perşa ni-Baraolt-Bodoc. Ea este cu totul aparte faţă de toate depr esiunile Orientalilor. • A doua problemă. mai mult.(Carpaţii Curburii) devin grupă a Orientalilor. Chiar. Ţine deci mai mult de Curbură. Mih 1963. în interiorul lor. Mihăilescu. o nouă structură morfologică. V. cit. numai l la lui estică (valea Şinca) începe clar un alt relief şi un alt peisaj. în Orientali. iar pe rocil e mai moi munţii sunt şi mai joşi şi s-au modelat în formă de „clăbucete” (în loc de obcine) le Predeal-Întorsurii-Breţcu. Acesta a f st afectat de lăsarea braşoveană. care continuă pe cel din nordul Obcinelor Braşovului: Dep resiunea Bixad (pe Olt). Rucăr-Bran. din estul Munţilor Făgăraş. Op. 202). adică Bucegiota. V. Baraolt. La fel s-au petrecut lucrurile şi pe latura opusă. au apărut. sunt totuşi net diferite de relieful situ at mai la nord. pag. Începem cu o întrebare: ne putem opri cu rama montană a Depresiunii Braşov numai la jumătatea dista nţei. se extind numai până la valea Prahovei. de ex emplu. unde masiv ele Postăvaru şi Piatra Craiului s-au rupt de Bucegi şi au rămas mai joase. Pe de altă parte. Aici autorii au avut însă frumoasa inspiraţie de a p lasa pe aceeaşi hartă şi Subcarpaţii (pag. la limita de nord. dar includ şi Depresiunea Braşovului. Nemira. 602). dar depresiunea este totuşi închisă de acest munte. cel de tip curbu ră. se cere adăugat. Înălţarea acestor segmente arcuite la nivel de munte s-a făcut. pe laturile montane. pe acea hartă. de Martonne. Mihăilescu amintea că e posibil să fi suferit influenţa lăsărilor din Depresi unea Braşov. continui tatea lor cu restul Subcarpaţilor de Curbură este de necontestat. Genetic. Întorsurii. care se lărgeşte şi azi. 1963. 1641 m. în spatele lor. muntele Ciumatu8 .

excepţie făcând numai Masivul Nemira. argumentul poziţie este clar: grupa Bucegilor este la fel de deplasată către sud. dar are similitudini cu ce l din Ciucaş. încrucişarea a trei stiluri tecto (falii specifice Orientalilor. cu cristalin pe marginea vestică şi cu altitu dini joase. care a orientat şi fixarea văilor pr incipale. 72 . valea transversală a Uzului. de circa 1 000-1300 m. dar dispuse nord-sud şi fără şir vulcanic. altele specifice Mer idionalilor. Deci. esenţialul structurii morfologice de la Curbură se întâlneşte în arcul exter n. ca şi restul Curburii. 13). Am văzut cum părţi din acest grup al Bucegilor s-au desprins şi au rămas ca masive joase în rama depresiunii (Postăvaru şi Piatra Mare). din cadrul lor. Atunci. Aici termenii de „clăbucet” mic şi rotund) şi „clăbuc” sunt la fel de frecvenţi ca şi cel de „obcină” între masivele Ţib in Orientali. spre exterior – curbura masivelor montane. din Postăvaru şi Piatra Mare. Indiferent de limitele ce le acordăm Carpaţilor de C urbură. Munţii Bucegi-Le aota-Piatra Craiului aparţin Curburii. atunci limita ei merge din nordul Perşanilor. • Cât priveşte lim că. orientate în mare nordest – sud-vest. jocul eroziunii şi acumulării suprapuse pe stru ctură şi tectonică. C auzele acestei structuri morfologice complexe sunt patru: structura geologică disp usă în fâşii de fliş. de scufundare. de tip clăbucet. o despicătură largă umplută cu aluviu ni şi netedă ca o câmpie. În plus Culoarul Rucăr-Bran şi culmea Piatra iului din vestul său aparţin aceleiaşi structuri morfotectonice ca şi Depresiunea Braşov. mai ales în exteriorul faliei Rucăr-Braşov-Oituz). Aliniamentul axial. căci este rec urburii. şi un al treilea compartiment. înşeuarea Moineşti şi. a dat naştere la trei şiruri de munţi. înşeuarea (culoarul) Oituz. iar pe partea opusă. de tip clăbucet. dar la limita cu Culoarul Ru căr-Bran (la sud-est de Fundata). în fapt. cel puţin structural. apar tr aliniamente diferite. Curbura în sine este un arc de m asive muntoase medii. aliniament mărginit de munţi mai joşi. Multitudinea masivelor. munţii foa joşi ai Berzunţiului. Relieful lor de conglomerate şi calcare nu seamănă deloc cu relieful din Făgăraş. Latura internă păstrează stilul nordic. deşi are 560 m. apoi Depresiunea Braşovului. dacă admitem o ramă nordică („ramă” şi nu curbură. Neotectonica s-a impus printr-o ridicare arcuită (perpendiculară pe st ructura flişului) în exteriorul despicăturii Rucăr-Braşov-Oituz şi prin frânarea ridicării al amentului de obcine din partea opusă a acestei despicături (Perşani-Berzunţ). Ridicarea arcuită a făcut legătura între Orientali şi Meridionali şi. marcat de o lăsare a pânzelor flişului paleogen. orientate vest-est şi o tectonică proprie. grupa respecti vă a creat un segment din Subcarpaţii de Curbură (Subcarpaţii Ialomiţei). varietatea şi specificul structurii lor geomorfologice rezultă cu claritate. aliniate transversal pe pânzele flişului. la sud de ea. Aşa indică structura influenţată de marea despicătură a Braşovului. o tran ziţie. până la Moi neşti. neotectonică proprie. iar sub alte aspecte sunt. fiecare cu compartimente: la mijloc este aliniamentul depr esionar Rucăr-Braşov-Oituz. Vrancea-Bucegi. • Analizând pe ansamblu structura Carpaţilor de Curbură. direcţionate oarecum nord-sud. în sud. sau de „pinteni” (FuruIvăneţu). pe un sinclinal tectonizat.(pe râul Caşin). a re trei compartimente: Culoarul Rucăr-Bran. observăm că. compus din calcare şi conglomerate. în fâşii par le. cel mult. dar sudate între ele: un ş ral mai înalt (în jur de 1700 m. Deci. iar în nordvest – r ama obcinelor Perşani-Berzunţ (fig. în r aport cu Munţii Făgăraş. a rezultat pr in eroziunea diferenţială aplicată straturilor de fliş. fiind între două aliniamente de l (Braşov şi Câmpia Română). peste valea Uzului. iar la vest şi peste 2000 m) şi două laterale. Chiar şi masivul Leaota are clăbucetul său.

31) Românilor 73 . 2) limită extinsă şi peste Culme a Berzunţ. 23) Diham. 16) Brădet (Întorsura Buzăului) 838 m. Depresiunea Comandău. 10) Turia. 29) Dălghiu. 3) limita celor trei subdiviziuni ale Carpaţilor Curburii. 30) Rica. 6) pasuri şi trecători: 1) Şinca (Şercaia) 765 m. Depresiunea Întorsurii Buzăului. 11) Moineşti. 7) Vâlcele 690 m. 17) Boncuţa 1078 m. 6) Ozunca 710 m. 5) Mereşti. 20) Bratocea 1263 m. 9) Bixad. 2) Vlădeni 619 m. C. 28) Tămaş (Curmătura Foii) 1367 m. 21) Predeluş 1295 m. 22) Predeal 1033 m.B. 5) depresiuni şi culoare. 4) Racoş 460 m. 19) Ivăneţu. 13) Muşat 1170 m. 12) Oituz 866 m. Posea Fig. 24) Pârâul Rece (Crăcănel) 1095 m. I. 4) limită de mas ive şi depresiuni mici. 25) Păduchiosul. 13 – Carpaţii Curburii. 8) Ai ta. 3) Bogata 692 m.CARPAŢII CURBURII Gr. 1) limita Carpaţilor Curburii. 27) Giuval a 1275 m. 18) Tabla B uţii 1237 m. 15) Harţagu. 14) Valea Zânelor. 26) Bran 1290 m.

uneori şi spre sud). în cazul Meridionalilor.2) din care reţinem: trecerea „muscelelor” la vest de Olt în dr eptul părţii de est a Munţilor Căpăţânii (Munţii BuilaSturu). poate. influenţele exterioare ale Meridionalilor. Carpaţii Meridionali. Hăjdate) şi de un deal înalt (Fel eacul). pe latura de sud-est şi. Este vorba în principal de treapta joasă cristalină de vest. a Câmpiei Române de Est şi chiar spre Dobrogea. Aceasta. sub Muntele Mare s-a introdus o depresiune deluroasă de contact (Iara-Vlaha). Munţii Apuseni. Rezultă că influenţele lor externe sunt mai puternice decât cele ale Carpaţilor Orientali. În ce priveşte Munţii Poiana Ruscăi. Dealurile Pogănişului. şi de întreruperea către nord a treptei mijlocii (Munţii Aninei). pe latura de nord-ve st. deoarece multe astfel de diversificări. sunt totuşi cele mai clare din aproape toţi Carpaţii. ei sunt. astfel: un culoar axial. Prin această prismă. nici în Meridionali. cum s-a spus mai sus. cu cinci culmi-horst către vest şi nord. und e s-a format Culoarul depresionar-deluros al Reşiţei. Către nord. Până la această treaptă de detaliere. sub Vlădeasa se păstre ază un podiş-depresiune unicat (Huedin). tec tonic. Ca urmare. apariţia unor subcarpaţi „cutaţ l Iezer9 (dar numai în prelungirea Culoarului Bran-Rucăr). La fel de diferenţiate se prezintă şi depresiunile propriu-zise. nord şi mai puţin s pre est. cu un bloc-masiv şi complex (central-estic) şi cu o treaptă joasă în lungul Mureşului (în sud şi sud-est). un aliniament de obcine. fiecare segment de deal (situate sub Munţii Locvei. deşi par ma i reduse. apariţia unor depresiuni subsecvente sub Mas ivul Cozia etc. 9 Subcarpaţii Măţăului. fiind singurele care se aliniază pe o lăţime ce trece din Transilvania în Moldova. barată de chei (Iara. apoi o mulţime de masive dispuse arcuit şi în tre pte. pare a fi o exagerare. singurii care nu se r emarcă prin impunerea directă a unor influenţe spre exterior. pe care s-au fixat văi sau depresiuni longitudinale (C erna-Petroşani-Lotru-Loviştea). Spre exterior. care exis tă. sunt impuse de evoluţia hidrografiei care. structura Curburii poate fi sintetizată. Aliniamentele de amănunt (tectonice sau structural-pet rografice) nu reduc din masivitatea celor trei mari unităţi. Influe le lor diversificatoare. orientat nord-est – sud vest (subdivizat prin „porţi” şi diverticole depresionare a vansate către nord. a structurii de amănunt. A merge şi mai în amănunt cu aceste „determinisme”. care sunt mai masive şi mai late. influenţa lor se transmite mai ales în comp lexitatea Subcarpaţilor de Curbură. 74 . dar creează aspecte local e specifice. Interesează mai ales pentru structurile lor ce influenţează De alurile Vestice Bănăţene. se resimt. Prezintă o structură mozaicat-palmată. care este discontinuă (ca urmare. par a încerca să prelungească muntele spre golful Lugojului şi să facă din Culoarul ReşiţaBrebu o depresiu e intramontană. originale sunt şi Obcinele Perşani-Berzunţ. Către nord. Au cea mai simplă struct ră: trei mari masive bloc aliniate est-vest. iar în interior se remarcă un aliniament morfotectonic longitudinal.Şi aliniamentul morfotectonic Rucăr-Oituz nu are corespondent nici în Orientali. Ap usenii se risipesc în insule cristaline ce tind spre „viitori” munţi. De asemenea. de amănunt. totuşi. Există destule cazuri (în afara ce lor citate la punctul B2. înlocuirea Subcarpaţilor cu P odişul Mehedinţi în dreptul Munţilor Mehedinţi. În plus. mai ales către vest. între munţii Locvei şi Dognecei s-au insinuat depresiunea şi dealurile Oraviţei). „desprinse” din Orientali. sub Munţii Dognecei sau sub Munţii Aninei) prezintă ceva sp ecific. Carpaţii Curbur ii devin cei mai complecşi. a ţinut uneori cont şi de tectonică. în unele cazuri impunându-se şi în exterior. Amănunt ele rămân însă şi aici un subiect de cercetat. Munţii Banatului. în fine.

dar şi aliniamente în formă de arcuri (fig. da se subdivide apoi în trei areale largi (Titu. Săratei şi Siretului) şi două foarte înguste ( Puchenilor şi Călmăţui-Buzău). 9). Exemplu: Subcarpaţii Get ici. 8) şi radi ale (fig. de podişuri şi câmpii. care au avut mult timp tendinţe de subsidenţă. de podiş. struct ura şi stilul lor morfologic apar însă din modul de ordonare al acestora (şi aici ordine a complexităţii uneori se schimbă). radiază spre exterior subsisteme circumcar patice de dealuri. Pentru toate cele cinci sectoar e carpatice se impun trei generalizări: complexitatea de amănunt a fiecăruia rezultă mai clar din numărul şi varietatea masivelor. în dreptul Munţilor Făgăraş sunt Muscelele. La fel în Câmpia Română de Est: pe placa Mării Negre există o fâşie de subsidenţă. Diversificarea are două niveluri: primul. fie dinspre Carpaţi către reliefurile periferice (suprapuse plăcilor care înconjoară oro genul carpatic). 1. 11). şi confo rm cu structura sa complexă (fig. 11). Aşa sunt: aliniamentele morfostructurale ale masivelor şi de presiunilor din Carpaţii Orientali sau din cei de Curbură. care poate f i observat pe orice hartă topografică. Rezultă deci o structurare radială. Editura Ştiinţifică. Dunăre sau Tisa etc. culmilor şi depresiunilor (fig. Nucleul principal al sistemului geomorfologic. 12). influenţele spre exterior şi către Transilvania sunt imp use când de stil. care împreună formează structura sistemică a Domeniului Carpato-danubianopontic (fig. Nistru. diversificându-le spaţial structura şi relie ful. (fig. 7. Concluzii S-a înc ercat evidenţierea morfostructurii esenţiale. iar în dreptul Munţilor Vâlcanului există cele mai joase şi mai puţin „cutate” dealuri s patice. Posea şi colab. în cadrul uneia şi a celeiaşi plăci sau în cadrul aceluiaşi sector de orogen12. 3. în dreptul Parângului apar dealur te”. şi al doilea. 5. Din această asamblare rezultă cu claritate existenţa unor subsisteme geomorfologic e circulare subordonate Carpaţilor. ce se ridică peste areale vecine de dis tensie. 9). dar mai ales de la evidenţierea şi asamblarea unor aliniamente geomorfologice (sau/şi structurale). Relieful României. 12). arcurile marcate de văile Siret . (fig. 12) . de depresiuni. când de structura locală (mai ales de cea periferică). fie dinspre plăcile vecine către/şi în Carpaţi (fig. 11). legat de fiecare placă sau sector de orogen în parte11. de câmpie etc. În cadrul subsistemelor se evidenţiază aliniamente arcui te de tipuri de relief sau numai linii geomorfologice arcuite care se reunesc ad esea în cercuri (fig. aliniamentul median (lini a Loviştea-Lotru-Jiul de Est şi de Vest-Cerna) din Carpaţii Meridionali etc. Aceste linii rad iale închid între ele fâşii variate din benzile tipurilor de relief circumcarpatic (sect oare subcarpatice. De la el. fiecare cu variaţii sectoriale ordonate radial (fig. 2. Existenţa unor linii şi aliniame nte radiale care se suprapun peste subsistemele concentrice şi care au fost impuse . arcurile ce delimitează Subcarpaţii sau Podişul Getic.Reprezintă un horst cu patru laturi inegale. 8 şi 10).). Ambele structuri (şi subsist eme) se reunesc într-o structură unitară concentric-radială. (1974). formând un sistem spaţial-geogr afic (fig. 4. Limitele acestui Gr. De exemplu. din interiorul Carpaţilor către exterior şi către Depresiunea Transilvani ei. care indică o organizare de tip sistem a spaţiului geomorfologic conturat o dată cu formarea cercului Carpaţilor Româneşti. îl constituie inelul carpatic. 8). Subcarpaţii au tot atâtea sectoare specifice câte plăci vecine sunt sub ei. din dreptul plăcii Moesice (sau din dreptul orogenului Meridionalilor) prezin tă şi subsectoare cum ar fi: în dreptul Culoarului Rucăr-Bran sunt dealuri cutate – Subcar paţii Măţăului. S-a po rnit de la cunoaşterea scării evoluţiei paleomorfologice10 (începând cu plămădirea Carpaţilor iverse geosinclinale locale şi până la conturarea şi formarea coroanei muntoase de azi). 75 11 12 10 . Prut.

naţiunea română. valea Tisei.sistem. 76 13 . Cele mai înalte dintre aceste unităţi au fost. au oscilat pe verticală în balans sau alteori în acelaşi sens cu Carpaţii. formând apoi. 7. în fine. cercuri de depresiuni. circular. 6) ce au interacţionat. Domeniul Carpaţilor Româneşti pe care s-a suprapus. Aşa se justifică. pe rând. avanfose sau/şi bazine de sedimentare. la conturarea unui nou sistem geomorfologic al cărui nucleu (şi motor esenţial al evoluţiei) a devenit inelul carpatic şi depresiunea sa centrală – Transilvania. pe care geografii români şi geopoliticienii îl numesc Carpato-danubiano-pontic . câmpii. poate. l arga platformă litorală din dreptul Basarabiei şi Dobrogei. Plăcile au format elementul motor al structurii geologice. Dacă liniile trasate sunt şi explicate genetic şi coroborate într le. Dar. valea Dunării. lacuri marginale. atunci desenul ajută judecata cauzală. o dată cu prinderea la mijloc a microplăcii transilvane. numai pe spaţiul din ju rul său. s-a ajuns. mai întâi. obiceiul unor profesori de a-i obliga pe elevi sau pe stude nţi să copieze multe hărţi. sunt date de ultimele linii arcuite ce reprezintă structura sistemică amintită (şi are ca nucleu-motor inelul Carpaţilor Româneşti). fragmentate de o reţea de văi radial-concentrică impusă şi ea de inconfund abilul calapod carpatic. se cere numai să s e descifreze acel ceva şi să înveţi a-l descifra13. ele au determinat diferite sectoare geosinclinale şi apoi fâşii de orogen. În juru l Carpaţilor s-au aliniat (şi structurat) şi părţi din plăcile vecine (nu plăcile în întregul . podişuri. Văile extreme din această reţea delimitează. 6. Ele sunt marcate de: valea Nistrului. Impulsul iniţial al acestei structuri a pornit din partea dinamicii plăcilor (fig . Aceste plăci au devenit. O concluzie metodică (şi mai generală): orice linie de relief spune ceva genetic. ca sociosistem.

este aceea a limitei inferioare. 549 m în Dognecea. amenajările soli citate şi costurile devin comparabile sau asemănătoare. se adaugă şi depresiunile. Posea şi L. cu excepţia u nor văi transversale unde limita este mai coborâtă). Posea (1981 şi 1987). Harta geomo rfologică a R. într-o caracterizare fizico-geografică regională sau chiar locală. ca urmare. unele dintre primele tipizări complexe ale reliefului major au fost făc ute. România. Posea şi Valeria Velcea (1967) şi pentru întreaga ţară de Gr. se pune munţi joşi. Almăjul şi Locva încep de la 70-100 m (lacul şi depresiunile defileului Dunării). cu muntele sau cu dealurile. 500-735 m în Locva. pentru munţi şi câmpii de Gr. oricum mai reduse. la care. Sunt consid erate ca tipuri majore de relief munţii. În cadrul acestora tipizarea ce a mai complexă se întâlneşte la munţi şi ea rezultă din varietatea lor genetică. dar şi în continuarea lor ca poziţie. În România. pe un tip sau subtip major de relief. pen tru primele trei categorii. sau trebuie să se suprapună. În schimb. Criteriul alt ste totuşi exclusiv. Astfel. dar şi din a desfăşurare pe verticală. Aceasta deoarece. etajele climatice şi de vegetaţie. dar în multe locuri mu ntele se ridică direct de la nivelul mării sau de la nivelul unei câmpii. dar chiar şi în geografie. munte. În fine se ridică şi problema munţilor j în raport cu dealurile înalte.(glacisurile şi pedimentele de pe dreapta Dunării) . Sub aspect practic. dealurile. înainte de t ipizare. ca orientare generală. O problemă care apare în plus la munte. în vorbirea curentă. orice proiect regional de sistematizare şi amenajare se suprapune. după „aşezarea geografică”.000). De exemplu. podişurile şi câmpiile. lângă el. care au sub ei dealuri sau podişuri prezintă limita inferioară în medie la 500 -700 m (spre Dealurile de Vest la 300-500 m. de la 160 m (Câmpia de glacis a Şiriei). şi dealuri sau podişuri. dar şi pentru practică. Badea (1980. unele culmi sau vârfuri subcarpatice ating peste 900-1000 m. sau 400-800 m în Oaş). mod de folosire a terenurilor şi chiar gen eza. restul Carpaţilor. trebuie să plasăm arealul respectiv în cadrul tipu subtipului major din care face parte. 77 . fragm entarea. ceea ce impune o intensă şi bogată acţiune a proceselor geomorfolog ce externe asupra unei game largi de roci şi structuri geologice. iar anumiţi munţi joşi au sub 600 m (467 m în Măcin. ci include o varietate de alţi indici. iar în rest la 500-700 m.S. dar şi „câmpii joase” sau „câmpii înalte”. mijlocii şi înalţi. 1:400. unde condiţiile care poate fi aplic at şi altor unităţi (regiuni) cu tipuri de relief similare şi. pentru depresiuni de Gr. o dată cu ridicarea un ui sector sau lanţ muntos se nasc. De exemplu. Munţii Z arand.Capitolul V TIPURILE ŞI SUBTIPURILE MAJORE DE RELIEF Cunoaşterea acestor tipuri are o dublă importanţă: pentru sistematizarea taxonomico-geog rafică. Diferenţa constă în dominarea. care adesea îi depăşesc. la fel Munţii Oaş şi Igniş. mijlocii şi înalte. Tipizările cele ma i des folosite pentru fiecare categorie. sunt cele după altitudinea relativă şi absolută – joase. cum ar fi pantele. De exemplu. Munţii Măcinului încep de la circa 40 m. a unor abrupturi şi o fragmentare mai deasă.

cu masive distanţate între ele prin depresiun i largi (de tip semigrabene). d r şi foarte joase (Locva). sau nu. Sectorul respectiv a suportat totuşi încălecări de tip şa riaj mai devreme ca Alpii (în cretacic). de Martonne (1908)1. prin înălţimea redusă.. vol. Subtipul apusea n este intermediar ca altitudine. şi să ajungă la individualităţi mici şi complexe de individualităţi. 1985.R. 54). 78 . şi trăsăturile de bază ale re liefului nu corespund unor cutări. Înălţările repetate au alternat cu perioade în care s-au format nivele de eroziune şi au avut caracter de basculă. În spiritul concepţiei lui Emm. după cum pot fi. are chiar o bandă de fliş şi vulcanism neogen. transilvan. 1. Acesta „se extinde între Dâmboviţa şi Timok” şi este total diferit de estul Carpaţilor (p. Numai Carpaţii Nordici sunt de tip alpin. 56). 54). dar au şi o no tă aparte prin dezvoltarea şirului vulcanic pe latura de vest. iar mişcările de înălţare nu au urmat imediat. Ele pot fi foarte înalte şi foarte masive (ca Făgăraşul). de masive. • Tipul carpato-hercinic este dominat de masive cristaline hercinic e regenerate în orogeneza alpină. Au avut loc şi falieri şi scufundări prin care s-au impus horsturi şi grabene. Pe total. tipul transilvan ar putea fi subdiviz at în trei subtipuri: meridional. 14). Suhardul ş. plus Măci nul (fig. după de Martonne. Munţii Par etc. Structura geomorfologică. Olimp) şi în Munţii Stâncoşi (Sierra Nevada din California) . prin regularitatea cutelor şi a văilor lon gitudinale. Acest tip de sector montan are similitudini. cu urme glacia re şi forme alpine. munţi de tip carpatic. Alpii. Tipizările care se realizează trebuie deci să abord eze. hercinic. Individualităţilor din prima categorie. Carpaţii Meridionali „nu reprezintă un lanţ de tip alpin”. Autorul f rancez remarcă posibilitatea de a separa cel puţin trei tipuri regionale: alpin. dând posibilitate formării unor întinse suprafeţe de eroziun e. Editura Academiei R. pe care l-a num it transilvan (p. cu masive mai extinse şi despărţite clar de văi transversale. de Martonne num eşte munţii noştri. prin slaba dezvoltare a gheţarilor locali. acestea au fost mai puţin intense decât în Alpi şi au vut loc în mai multe reprize. acoperite cu sedimentar mezozoic . dar în general fără văi total trans versale. jur asic. ci „un nou tip morfologic” (idem p. mai întâi tipurile generale. apusean şi bănăţean. Subtipul bănăţean are altitudini joase (500-1400 m). uneori dominate de relief carstic. în estul Peninsulei Balcani ce. 2. când sunt bine delimitate. Noi am aprofundat aceste diferenţieri (1981) delimitând patru stiluri morfotectonice: alpin. Anzii). nume folosit mai des (pe plan mondial) pentru cele hercinice. 2. Carpaţii Mijlocii (Orien tali) reprezintă un sector de tip jurasian. dar la noi şi pentru munţii tineri alpini.a. Emm.). mai ales în Grecia (exemplu. unor sectoare (Carpaţii Meridionali) şi unor lanţuri muntoase (Carpaţii. la nivel de lanţuri şi sectoare sau ramuri montane. 1 Versiunea românească în Lucrări geografice despre România. Primul care a observat dif erenţa de stil morfotectonic a Carpaţilor a fost Emm. cu multe chei epigenetice. mai ales calcare. li se mai s pune şi masive. Primul este mai înalt. dar şi unor grupe (Munţii Făgăraşului. mixt şi vulcanic. de Martonne. ci d upă o lungă perioadă de pediplenizare.).Tipuri şi subtipuri de munţi Noţiunea de munte se aplică atât unor individualităţi cu spaţii trânse (cum ar fi Ciucaşul.S . ceea ce a imprimat unor masive profil a simetric. are forma unui mare masiv central cu digitaţii ( horsturi) către vest şi nord.

în centru masive cristaline cupolare.). ultimele trei având şi caracter epigenetic). Muntele Mare). sau munţii flişului. • Tipul munţilor v anici are mai multe subtipuri: . masivele din vestul şi nordul Apu senilor. iar în sud şi est există fliş. Poiana Spânului. Exemplul tipic îl reprezintă muntele Podu Calului (1442 m) situat între masivele P enteleu (1772 m) şi Siriu (1663 m). în acest sens.a. Domină Orientalii şi Curbura. Bârgău şi Toroiaga în Munţii Maramureşului). Baraolt. În partea de nord şi de v est domină horsturile cristaline. Suhard). îmbrăcând diferite forme: creste masive (Făgăraş. cu măguri şi cupole dezvelite de su b sedimentar (Ţibleş. din calcare (Po stăvaru. caracteristic masivului Igniş (Platoul Izvoarele). Caşi n sunt tipice. masive disecate (în creste. Sunt tipice pe latura braşoveană a Curburii. . − crestele structural-petrografice.platouri de aglomerate pe latura transilvăneană a Vulcanicilor S udici. Bucegi ş. − masivele de fliş. cu măguri multe dominant de tip neck sau resturi de curgeri vulcani ce.Totodată. Bodoc. netede şi relativ simetrice transversal (Feredeu. Ciucului. fiind compuse din conglomerate (Ceahlău. sunt specifice Carpaţilor de Cur bură. Ţibleş. 79 . Piatra Mare. Ghiţu şi Frunţi. Obcina Mare. Lăpuş. culmi sau masive mai mici) cum sunt Munţii Maramureşului. Iezer-Păpuşa. uneori pătrunzând şi la sud de Căliman sau sud de Harghita. ca şi masivele din sudul Făgăraşului (Cozia . Sunt tipice. ofiolite. în parte Bucegii). Restul masi velor cristaline formează aliniamente relativ compacte în interiorul segmentelor mon tane. ambele mai ridicate. ofiolite şi eruptiv neogen. specifice munţilor Oaş. GiurgeuCurmătura.munţi în stadiul de sch elet vulcanic. Nemirei. iar cu formă aparte şi în Berzunţ.munţii vulcano-sedimentari.conuri cu cratere parţial păstrate. • Tipul carpato-alpin. rotunde în partea superioară (termenul vine de la clăbuc-clăbuci). termenul este frecvent şi pentru culmile de sub vf. obcine c ristaline (Mestecăniş şi Perşani). . precum şi vulcanite (banatite. cu altitudini diferite. . Are masive cristaline hercinice. − masivele structural-petrografice sunt mai proeminente faţă de cele din jurul lo r. • Tipul alpino-hercinic (mi xt) este specific Apusenilor. Au următoarele subtipuri: − obcinele – culmi alungite. dar ajung şi în Culoarul BranRucăr. mari masive ce ale sau axiale (grupele Parâng şi Godeanu). − clăbuc – masive mici şi medii (800-1300 m). dispuse în tablă de şah. o importantă fâşie de f liş. dar sporadic apar şi în Apuseni şi Banat.platou de lave. în Căliman-GurghiuHarghita-Ciumatu. Giumalău-Rarău). Bistriţei. Ciucaş. masive cupolare (Bihor. cupole. din calcare (C ulmea Bedeleu din Munţii Trascău) sau impuse de aliniamente structurale de gresii (C ulmea Lăcăuţi). sunt aceia a c r strate au fost puternic cutate în orogeneza alpină. cu falii evidente de o singură parte). eruptiv neogen). sau Ivăneţu). În aceeaşi categorie se încadrează şi „munţii insulari” din Po ilvaniei (inclusiv Preluca din Podişul Someşan). . Poiana Ruscăi şi chiar Almăjul şi Semenicul (unele fiind semihorsturi. m asive asimetrice (Rodna). inclusiv Vlăde asa banatitică. Gutin. cul mile Ceahlăului. influenţate de tectonica de suba sment a blocurilor cristaline. ridicările s-au făcut pe linii de falii (în paralel uneori cu lăsări) având ca rezu tat horsturi şi grabene. Stânişoara.

Fig. 14 – Tipuri genetice de munţi 80 .

pe porţiuni restrânse din Munţii Rod nei şi Bârgău. circurile şi cele mai multe văi glaciare sunt pe cristalin. dar şi coliziunea continent-continent (Panonica cu Transilvania) cu încălecări peste a utohtonul de Bihor şi poate o oarecare subducţie transilvană. iar Bucegii atacaţi numai în jumătatea nordică (pe abrupturile de nord. având stilur i morfotectonice diferite. unţii Banatului şi în partea olteană a Carpaţilor Meridionali. pe circa 40 km. Aşadar. 198 1) evidenţiază îndeosebi următoarele subtipuri: • Munţi etajaţi prin suprafeţe de nivelare bi păstrate. • Munţii cu relief carstic sunt dominaţi de calcare mezozoice. Retezat). Aici. sunt specifice şi vulcanitele de tip banatite (laramice). iar văile au fragmentat suprafeţele medii carpatice. în timp ce în restul Meridionalilor. În Meridionali a dominat se pare coliziunea continent-continent (Moesică şi Transilvană) . Parâ uperioară în zigzag). Este cunoscut azi. coliziune). Masivele montane au fost atacate de glaciaţiune fie un ilateral (în nordul Rodnei. Ţarcu ş. dar şi în centru. Clasificarea în funcţie de modelarea externă (Posea. nici coliziunea continent-continent. spre nord. obducţie. Nu e ste exclusă. obducţie şi coliziune continentală. dar complexe (ca în Făgăraş. excepţie izvoarele Sadului. În Munţii Apuseni. obducţie şi coliziune (vezi şi Cadrul global al evoluţiei. lipite între ele în jurul microplăcii Transilvan iei. pentru şirul cristalin.est şi vest. Căpăţânii – nord şi sud. formând între ele creste (custuri) glaciare.3. ca şi în Munţii Banatulu i. 14 II). sunt deci munţi compoziţi. • Munţii cu relief glaciar şi etaj alpin se prezintă destul de difere nţiaţi ca relief specific şi predomină în Carpaţii Meridionali. că munţii se nasc pe alin iamentele de apropiere şi ciocnire a plăcilor prin trei mecanisme: subducţie. Există şi cazuri speciale: circuri şi văi care au pătruns din toate dir cţiile (Ţarcu. 37). ofiolite (bazice) şi ne ogene (în Munţii Metaliferi). Cel mai dezvoltat carst apare în Munţii Apuseni. după cum la Orientali trebuie amintit şi lanţul vulcanic plasat marginal şi care lipseşte la Curbură. Bucegi şi Rodna. Tipuri de ramuri montane formate prin subducţie. iar cele nordice aproape t oate s-au transformat parţial în custuri). În mod obişnuit. unde culmile sudice sunt atacate şi ele bilateral – est şi vest –. spre sud-est. 4. ramurile carpatice s-au format prin mecanisme te ctonice complexe (subducţie. de la Inău la Pietrosu. Masivele mai joase au adesea treptele principale de nivelare contopite într-o formă de cupolă (Poiana Ruscăi) sau de podiş jos fragmentat (Locva. spre nord şi est. p. relativ specifică a fost şi obducţia unor părţi din fostul fund oceanic al Metaliferilor-Trascăului . 14 III). cei mai tipici fiind Carpaţii Meridionali şi celelalte masive cristaline înalt e. cir curile s-au fixat imediat sub pediplena carpatică. păstrează şi unele blocuri. Culmea Ştefleşti Munţii Lotrului. sunt clare pentru Carpaţii Orientali şi într-un mod aparte pentru Curbură. obişnuit nord şi sud (Iezer-Păpuşa. est şi vest). Carpaţii Româneşti nu reprezintă un l anţ linear. spre nord). ci sunt formaţi din sectoare. Subducţia şi efectele ei de cutare a flişului şi a molasei din Subcarpaţi în mai multe reprize.a. cum ar fi Rodna sau Bihorul. aliniamente bilaterale. cu încălecarea geticului şi suprageticului (transilvan) peste autohtonul (moesic) ca re apoi s-a înălţat puternic sub formă de mari masive cristaline. în Orientali şi la Curbură s e găsesc mai mult creste şi martori calcaroşi (fig. prin prisma tectonicii plăcilor terestre. la izvoarele Ialomiţei (fig. Latoriţei . în Cindrel. micile platou ri ale pediplenei sunt striate.). Retezatul atacat în mod deosebit spre sud. uneori calcare cristaline şi. Cu excepţia egilor. Dognecea). martori ai unor mici gheţari de platou (Borăscu. apare un şir de ci rcuri şi văi glaciare. în Şureanu. se adaugă şi calcare eocene. Uneori. În aceste locuri domină platou ile şi culmile calcaroase. fie bilatera l. Godeanu. Se pot deosebi mai multe subtipuri de munţi calcaroşi: 81 .

Munţii Aninei. între 700-1700 m. micul masiv Vulcan (lângă pasul BuceşApuseni) şi martorii foarte mici şi joşi din Munţii Dognecea. În Munţii Dognecei există culmi şi creste joase. Ele au abrup turi marginale foarte mari. 82 . Sunt cunoscute cele din Trascău (mai ales pe stânga Ampoiului). şi care au rămas mai înalte în raport cu locurile din jur.cre ste. doline şi depresiuni carstice de contact litologic. . Aşa sunt masivele Ceahlău. Bicaz. sau babe. numite uneori „bâtcă”). Apar ca două subtipuri: ascuţite (situate adesea pe strate redresate până la ver ticală) şi netede (cu doline şi chiar uvale). . sau reli efuri antropomorfe (Dochia şi Apostolii din Ceahlău). au multe dezagregări.. de a semenea suspendate şi care merg până la munţii Bicazului (Tarniţa. sau apar ca hogbacks-uri cum este Piatra Craiului. d epresiunile de contact litologic. din Culoarul Bran-Rucăr. Aici predomină carstul moştenit. în Bucegi până la 2000 m grosime).Platourile calcaroase de altitudine medie. Rodna (pe cal eocene). se întâlnesc şi în munţii: Hăşmaş (Curmăturii).platourile calcaroase j ase se găsesc la 600-700 m şi sunt specifice Munţilor Banatului (Platoul Cărbunari – o pre lungire sudică a Munţilor Aninei – şi Munţii Dognecea) şi mai puţin Apusenilor (est şi nord P a Craiului şi platoul Dumbrăviţa de Codru-Moma). Culoarul Bran-Rucăr (cu chei multe. Vâlcan. scoarţă de lterare foarte dezvoltată. . cheile ş. Cele două subtipuri u predominarea primului. Ciucaş şi Bucegi. dar cu discontinuităţi de tip martori de ero ziune. Al doilea subtip se găseşte în Culmea Bedeleu-Râmeţi-Ciumerna (Munţii Trascăului). Bâtca Arsurii ş. deoa rece majoritatea s-au axat pe margini de sinclinale sau de anticlinale. Leordiş (Aninei) şi Metaliferi. Domină dolinele. Măgur a Hangului. moştenit şi actual. Pentru primul subtip sunt tipice crestele din Munţii Cernei. urmat spre sud de o serie de klippe. Klippele (martorii) sunt fie aliniate. sfincşi şi tigăi (Bucegi şi Ciucaş) (fig. dar păstrează şi mici suprafeţe structurale. Buila-Vânturariţa şi unele culmi din munţii Vâlcan şi Şureanu. aliniamentul Şviniţa-Svinecea Mare (Almăj). poliile. Piatra Mare şi Postăvaru.a. Domină deci în Meridio reste şi culmi calcaroase medii (şi joase) se află sub 1700 m şi sunt obişnuit acoperite c u pădure. Piule. Dumbrăviţa. Greabenul. Se găsesc î Pădurea Craiului. Iorgovanu. domină carstul de suprafaţă şi relieful crio-nival. polia tectonică Podul Dâmboviţei şi cu relieful de „gâlme”) şi în munţii Bic (platouri şi culmi). când provin din aceeaşi bandă de calcar. situate de o parte şi alta a munţilor respectivi. Între cele mai importante masive sunt de a mintit: Rarăul (un sinclinal suspendat). pe cale tectonică şi prin eroziune . Mehedinţi. În Apuseni există şi cinci gheţari în peşteri. Codru-Moma (Vaşcău. Mateiaşu (l ung) şi Colţii Trascăului. Înălţările carpatice combinate cu erozi nea diferenţială au făcut ca anumite resturi din pătura de conglomerate să devină tot mai îna te în raport cu locurile vecine. au fost nivelate de s uprafeţe de eroziune. Clifele. Moneasa). pe locuri rest în Trascău. se pare. Au carst de suprafaţă şi u de adâncime foarte dezvoltat. în vestul masivului Şureanu (Platoul Dacic). uvaliile. Cele mai extinse sunt în Piatra Craiulu i. Sunt acoperite cu pădure şi păşuni. Godeanu şi Făgăraş. Adesea se impun ca aliniame nte. Padiş-Scărişoara. numite „ciuceve” s au „gianţuri”.a. Pe distan mai mici se găsesc şi în munţii Cernei. la 1000-1300 m. • masivele conglomeratice ap ar tipice acolo unde stratele respective sunt foarte groase (cele de vârstă cretacică au atins. fie grupate pe anumi te suprafeţe sau izolate ca blocuri mici sau „clăi”. adesea cu „coloane” disecate de şiroire ca în Ciucaş.masivele şi martorii calcaroşi provin di n fragmentarea unor benzi sau suprafeţe calcaroase. 14 III). bare şi culmi calcaroase alpine sunt lipsite de vegetaţie. Se impun influenţele structurale.

cu altitudini dominante între 1400-2000 m şi o cre astă foarte extinsă înaltă de 1900-2000. de la Făgăraş şi Iezer până la Ţarcu. Munţi înalţi îi socotim pe i care au etaj alpin sau cel puţin etaj subalpin dezvoltat. im puse de rocă (conglomerate. Se adaugă oarecum şi Giumalăul (185 arăul formate din calcare mezozoice (1650 m). medii şi joşi (Posea. majoritatea culmilor de tip obcină. Carpaţii Orientali au un număr redus de ma ive înalte. unele vârfuri ale munţilor mijlocii. 83 . Pădurea Craiulu i. munţii insulari din sudul Făgăraşului (Ghiţu. Baraolt. Cărbunari. Clasificarea în munţi înalţi. Ivăneţu etc. dar multe vârfuri trec de 2000 m şi chiar 2500 m. Grohotişu (1767 m). nordul şi sudul Apusenilor (Zarand. trebuie avut în vedere să nu se confunde etajele montane ( joase. Banat şi Apuseni şi sunt acoperiţi cu păduri. În Vulcanicii Nordici cel mai înalt este Ţi leşul (1839 m). Cearcănu 1847 m şi Toroiaga – din eruptiv. Dar. 1931). În fâşia flişului cretacic numai muntele Cea hlău (1907 m) se încadrează acestei categorii. Se extind peste cea mai mare parte a Orientalilor. Platoul Dacic din Şureanu (800-1100 m) ambii din calcare. gresii) sau de structură (sinclinale suspendate). Altitudinea dominantă es te cea între 1400-2000 m. Munţii medii au altitudini predominante într e 1000-1400 m. Jupania 1853 m. În şir l vulcanic sudic doar unele conuri restrânse saltă peste nivelul de 1000-1400 m al p latourilor de aglomerate: Căliman (2100 m). Farcău 1962 m. peste Curbură. dar înglobând şi înălţimea de la care începe muntele. Ceva mai la sud. Baiu (Baiu Mare 1895 m şi Neamţu 1923 m). Plopiş. În rest sunt masive medii spre înalte. între care ş Perşani. Tot în această categorie se încadrează şi Mun ului (467 m). Budacu 1859 m. Grinţieşu Mic 1734 m. urmat de Hudin 1611 m şi Heniul Mare 1610 m (în Bârgău). câte un şir pentru fiecare fâşie litologică. Munţii Mehedinţi (600-1100 m) şi Cernei (cu dominantă de 800-1500 m. p entru apariţia etajului subalpin. chiar Aninei de 1160 m). existenţa etajului alpin şi mod ul de folosire a terenurilor în diferite perioade istorice. Saca 1776 m.). Masivele din şirul cristali au de obicei cuvertură sedimentară: Munţii Maramureşului (Pop Ivan 1936 m. Şumul eu 1694 m) şi Harghita (Harghita Mădăraş 1800 m).5. 15). Gurghiu (Fâncel 1683 m. cu excepţia Bucegilor (2505 m) şi Leaotei (2133 m). altitudinile dominante. Culmea Henţu lângă Huedin ş. iatra Craiului (2238 m) şi Ciucaş (1954 m). În Munţii Banatului. Acestea sunt obişnuit aliniate p e direcţie nord-sud. Siriu (16 57 m). În Carpaţii Orientali şi de Curbură pot fi citaţ : Munţii Oaş. având şi un vast et aj subalpin. Au însă etaj subalpin. şi Gutinul (1443 m) şi Ignişul (1307 m). deşi spre n ord au vârfuri de 1734 m şi 1929 m). Există mun şi în părţile periferice ale Meridionalilor: Vâlcan (800-1300 m). Codru-Moma. Bodoc. datorită conglomeratelor. saltă în e tajul subalpin: Lăcăuţi (1777 m). Sboina Frumoasă (1657 m). fiind vorba de masive cristali e în general fără cuvertură sedimentară (fig. Piatra Mare (1843 m). în vestul. la care se adaugă munţii insulari din nord Apusenilor (în primul rând Masivul Preluca). Sunt speci fici pentru Meridionali. Mai greu de separat su nt munţii mijlocii. În Carpaţii Curbu rii nu există munţi înalţi propriu-zişi.a. Grinţieşu Mare 1758 m) şi Curmătura sau Hăşmaşu (1793 m). Berzunţ. Postăvaru (1799 m). uneori având umai unele vârfuri mai ridicate. Pietrosu 1850 m. din fliş. Munţii joşi au o dominantă altitudinală sub 1000 m. păşuni secundare şi fâneţe. Frunţi – de 90 -1500 m). Se î tâlnesc mai ales în vestul Munţilor Banatului (Locva. 1834 m) şi Muntele Mare (1825 m). pr ntul ocupat de suprafeţele de culme şi cel al versanţilor. Tipic este numai Rodna. 1981) se face în principal după altitu ea absolută. Suhardu (Omu. Mezeş. etaj subalpin are Semenicul (1445 m). ia r în Munţii Apuseni există trei masive medii spre înalte: Bihor (1847 m). Penteleu (1772 m). Dognecea. Bistriţei (Pietrosu 1791 m. medii şi înalte) cu tipul de munte având aceleaşi denumiri. Nemira depăşeşte totuşi cu puţin muntele mediu (1648 m). 1930 m). Clăbucetele (ating şi 1200 m). Vlădeasa (din ba natite. Totodată. Lor li se adaugă.

84 Fig. 15 – Tipuri de munţi în România delimitaţi după indici morfometrici .

Postăvaru – calcare.a. Obcina Mare. culoare şi depresiuni intramontane. nu tot deauna bine delimitate: depresiune. bazinet şi golf de presionar (acesta pătrunde în munte. f) Munţi hercinici (resturi): Munţii Măcinulu i. Haţegului ş. c) Mu nţi formaţi din roci sedimentare mezozoice şi neozoice (predominant fliş): • peste 1500 m (Ceahlău – conglomerate. Bodoc. Leaota.6. Nemira. Tipizarea folosită în harta geomorfologică 1:400 000. Semenic. altitudine. munţii vulcanici). Depresiunea Braşovului. Baraolt. Popescu (1973). obişnuit. Mara mureşului. Urmează Meridionalii (76 depresiuni. Bucegi – conglomerate şi calcare. şi sub 1000 m). circ glaciar sau crater). şi N. Rodnei. Meseş). Grohotiş. Şaua Osteana (între Plopiş şi Depresiuni intramontane3. culoar. Posea şi L. După N . relief dominant. Suhard. • predominant aglomerate (platouri): poala transilvană a munţilor Căliman-Harghita. platouri (Igniş – Platoul Izvoarele).). Lotru-Petroşani-Cerna. Vlădeasa – din banatite). Noţiunea de depresiune are la noi şi câteva variante. Poiana Spinului. unde ocupă şi aproape 26% din totalul suprafeţei montane. dar care ocupă 36% din suprafaţă) şi Munţii Banatului (34 d presiuni şi 11% din suprafaţă). Penteleu. Piatra Craiului – conglomerate). rocile p redominante (cristalin. în total există 336 depresiuni carpatice şi ocupă 23% din suprafaţa munţil or. uvalie. Timiş-Cerna. Tarcău. tectono-eroziune şi de bara j vulcanic. Parâng. Există o gamă variată de depresiuni intracarpatice. în general fără cuvertură sedi mentară: • peste 1500 m (Maramureş. în faza de schelet – măguri (Oaş. de Gr. Badea2 se ba zează pe mai multe criterii: altitudine (peste şi sub 1500 m. deschidere în exterior şi geneză. Muntele Mare. Pădurea Craiului). a re geneză de graben 2 3 1980. Depresiunile pot fi foarte mari (depresiunea intramontană a Transilvaniei. • sub 1000 m (Locva. Bihor m (Perşani. Poiana Ruscăi. Trascău). Depresiunile mai mici au geneză erozivă (şi sunt numite mai des bazinete). g) Culoare montane: Bran-Rucăr. Baiu. Curmăturii – Hăşmaş. Aninei. Stânişoarei. Metalife Munţii Detunatelor. Almăj. Culoarul Mureşului. redată cu modificări. Dognecei. nord-ves Retezat. Vâlcan. Ciucaş-conglom erate. Podul Calului. Gutin. Ciumatu). Gh iţu. Culoarul Bistre i. Popescu 1973. Berzunţ. grupele Făgăraş. Giumalău. b) Munţi formaţi din roci cristaline având cuvert ră sedimentară mezozoică: • peste 1500 m (Rarău. Frunţi. dar ţine de arealul deluros). vulcanice (cratere şi caldere). Clăbucetele Întorsurii şi Prede i. Moţilor. Goşmanu. Lăpuş). în special ca mărime. Za rand. Măgureaua – ofiolite. glaciare (circuri şi bazinete de vale glaciară). Editura Ştiinţifică. Harghita. Cernei. Gilău). • între 1000-1500 m (Obcina Mestecăniş. sedimentar. formă. vârstă (alpini şi hercinici). Mehedinţi. Siriu . Şaua Vârfuri (între Hălmagiu şi Beiuş). 1967. Vrancei. uluc depresionar. 85 . Cele mai multe (161) sunt în Carpaţii Orientali şi de Curbură. e) Munţi formaţi din roci vulcanice neogene: • predominant lave: cu conuri şi cratere (Căliman. d) Munţi sedimentaro-vulcanici: Ţibleş. Depr esiunea Maramureşului) sau foarte mici (o dolină. cu 11% din sup rafaţă). Cele mai importante sunt depresiunile tectonice (zise şi posttectonice – formate după structur area principală a Carpaţilor – vezi etapele morfotectonice). Măgura Caşin. Posea şi Valeria Velcea. Ciuc. „Ţar a” se axează pe una sau două depresiuni. Gurghiu. Ivăneţu. Plopiş. Bârgău. Există mai multe categorii: a) Munţi formaţi din roci cristaline (metamorfice şi vulcanite vechi). Apusenii (65 depresiuni. • sub 1500 m (Obcina Feredeu. predominant fliş. Piatra Mare – calcare. dar cuprinde şi muntele din jur (Ţara Oaşului. Codru-Moma. ţară. Culoarul depresionar este foarte alungit.

dar constituie o carac teristică foarte importantă a Carpaţilor. După gradul de închidere: complet închise (c raterul Sf. Depresiunea Loviştei. poliile şi uvaliile din Podişul Cărbunari. Abrud ş. cu lunci şi terase largi (Brad-Hălmagiu). Ţara Loviştei. Editura Fundaţiei Cultu rale Cancicov.). Academia de Studi i Economice. trecătorilor şi depresiunilor a fost subliniat de foarte mulţi cercetăt ori.G. deschise prin chei sau defile e (Braşov.1999. Şumuleu. circuri glaciare. BradHălmagiu.a.) şi transversale (Braşov. Ciuc . Ana. Rolul geopolit ic al pasurilor.sau semigraben şi este urmat de un drum important (Culoarul Mureşului. Posea6. Harghita-Mădăraş ş. din Munţii Aninei. Ciucea. 197 rţi şi culoare geodemografice în spaţiul carpato-danubiano-pontic. Bucureşti..). . Consideraţii privind depresiunile carpatice şi c olinare şi ale reţelei de văi în viaţa şi permanenţa poporului român. cu piemonturi. Bozovici. Brad-Hălmagiu etc. Sistemul geopolitic românesc. terase şi lunci largi (Maramureş). Bozovici. De „pasuri şi trecători” s-a ocupat î special Al. gradul de deschi dere etc.. Împreună cu depresiunile intramontane. pentru ultimul timp amintim pe Gr. Ulucul este un termen mai rar folosit şi de obice i pentru un culoar mai înalt. Culoarul Mureşului etc. XXIV. Ana. este axat pe un sector de râu unde valea a fost lărgită datorită unor confluenţe sau pri n eroziunea diferenţială (exemplu. Gurahonţ pe Crişul Alb. ca de exemplu. Ti miş-Cerna. Petroşani. cum este Bran-Rucăr. ele au fac ilitat habitatul şi stăpânirea interiorului Carpaţilor. atât pentru facilitarea circulaţiei transmontane . . „Terra”. nr. Oaşa la izvoarele Sebeşului. de baraj vulcanic (Ciuc. ianuarie.. Comăneşti şi toate bazinetele de pe văile longitudinale. nr.a. Bucureşti. t. dealuri. carstice (Podul Dâm . Culoarul Bistrei). Tipizarea sau clasificarea depresiun ilor se face atât după criterii genetice. 4. 1. Gheorgheni). majoritatea poliilor). tectono-erozive (majoritatea celor tectonice s-au lărgit prin eroziune laterală. Şandru (1998)5.). ca Sf. Ciuc. I. circurile. erozive (de conflu enţe sau litologice. Bazinetul Brezoi pe Olt etc.1988. dar există unele depresiuni foarte mici situa te la înălţimi şi mai mari (cratere. După relieful dominant e xistă următoarele subtipuri: cu relief de câmpie şi glacisuri (Depresiunea Braşovului). glacisuri. St. Lăpuşna. 16). Culoarul Bistrei) (fig. România – geografie şi geopolitică. Savu (1972)4. g laciare (circurile şi bazinetele din spatele pragurilor glaciare).). cu glacisuri şi piemonturi (Haţeg. Ciucea etc. Editura Academiei R.Academica”. Zlatna pe Ampoi etc.a. şi cerc. . 6 . până la 800-1300 m (Vatra Dornei). dar în mod special cităm Întorsura Buzăului. 3(39). Culoarul TimişM ehadia-Cerna.). Pasurile şi trecătorile în peisajul carpatic şi în viaţa poporului român. . bazinetul BuşteniP oiana Ţapului.R. cât şi pentru numărul lor foarte mare.. • După geneză pot fi: depresiuni tectonice (Braşov.S. Rolul Carpaţilor şi al Transil vaniei în istoria poporului român. de la circa 70-100 m (depresiunile din Defileul Du nării). cu relief de tip podiş (Bozo vici). Haţeg. C uloarul Bran-Rucăr. Culoarul Timişului. Editura Fundaţiei Ro mânia de Mâine. iar pentru aşazisele „porţi”.G. dar şi după alte criterii cum ar fi: altitudin ea şi relieful specific. deschise prin „porţi” larg (Maramureşului. Saca. vulcanice (crater e şi caldere. G fie. cu relief de dealuri (Petroşani. Depresiunea Câmpeni pe Arieş. Gheorgheni. Bazinetul are dimensiuni mai mici . nr. poziţia în raport cu desfăşurarea lanţului muntos.1999.). i) Pasuri şi trecători carpatice Aceste „forme” nu reprezintă un tip major de relief. an IV. Petroşani. bazinete).). din Padiş-Apuseni etc. bazinetele din lungul văii Firiza. Revista .a.). După poziţia în cadrul lanţului montan: longitudinale (Maramu reş. 86 5 4 . Maramureş).). G. precum şi De presiunea Loviştei şi bazinetele de pe Cerna de Herculane ş. Altitudinea dep resiunilor este foarte variată. ş.Teorie şi practică economică”. Haţeg. Culoarul Mureşului. nr. cu relief montan (Dorna).1977. Bacău. 1998. 4. Gheorgheni.

Po sea) 87 . 16 – Dispunerea principalelor spaţii depresionare şi de vale din România (după Gr.DISPUNEREA PRINCIPALELOR SPAŢII DEPRESIONARE ŞI DE VALE DIN ROMÂNIA Fig.

Bran – 1290 m etc. pe care s-a fixat un dru m cu trecere obligatorie). predeal. În sens geodemografic semnifică. Predeluş ş. O lămurire necesită şi noţiunea de poartă. te locuri. curmătură. pasurile s-au fixat între masive montane. chei sau culoare. p. a curentelor migratorii de populaţie (op . Un număr mare de înşeuări cu pasuri au totuşi o origine complexă – tecton une diferenţială.). Traversează însă lanţul vulcanic sau praguri vulcanice: defileul Topliţa-Deda (Mur eşul). cu înşeuări. către o regiune vizată. Pr islop (1416 m) în nord-est. o trecătoare cu un pas. Turnu Roşu-Cozia. la 2040 m). Trecători şi pasuri în Carpaţii Orientali Trecători care să traverseze întregul lanţ munto u există. cit. Ost eana. Poarta Orientalis (S. Tuşnad-Malnaş (Oltul). poarta Meseşului (Şt. de captare (Ciucea. Păduchiosul. 9). mai ales în trecut. Pascu). antec edenţă sau epigeneză (Cazanele. apoi trecătoarea Zugreni pe Bist peste Munţii Bistriţei. Merişor. mai sunt numite prislop. predeluţ. ungurii). În mare. Bratocea. în jurul Rodnei se află pasul Şetref (818 m) în vest. de exemplu. Şandru termenul este folosit în geografie mai ales cu semnificaţie naturală (loc jos şi r elativ îngust peste/între areale mai înalte şi greu accesibile. În şirul munţilor cristalini. sau de obârşie (Ghimeş – la izvorul Trotuşului – Tulgheş la izvorul Putnei afluent al Bistricioarei.a. sau Ciumârna m) peste Obcina Mare. pasurile apar tot la limi tele dintre masive. trecătorile tipi foarte puţine.). de obârşie şi/sau captare. loc ob ligatoriu de trecere. pasurile (sau trecătorile) se găsesc între masive vulcanice. Există şi o diferenţă numerică. Istoria consemnează „poarta invaziilor” (între Curbura Carpaţilor şi Dunăre – C Giurescu). Poarta de Fier a Transilvaniei – 699 m. ramuri sau grupe delimitate tectonic sau prin eroziune diferenţială şi de obârşie. Multe din aceste înşeuări (cu pasuri) sunt de eroziune diferenţială (Tabla Buţii. Altele s-au fixat pe aliniamentele unde ramurile sau grupele carpatice îşi schimbă direcţia (Tihuţa. trecătoarea Buzăului (Harţagu) con tinuată cu pasul Brădet (Întorsura Buzăului) etc. Vlădeni-Perşani ş. Topliţa-Deda. Mehedinţi).a. Dămuc – 980 m la izvorul Dămucului în Munţii Hăşmaş ş. Porţile de F ier (la Dunăre) şi Poarta de Fier a Transilvaniei (citări din I. foarte adesea sub formă de defileu. În şirul munţilor vulcanici. Mestecăniş. şi pasuri peste masive mai alungite şi care prezintă înşeuări: Tulgheş (1025 m) şi Bicaz (1256 m) peste Munţii Giurgeulu sau Stânişoara (Hălăuca – 1235 m) şi Petru Vodă (900 m) peste Culmea Stânişoara. între Obcina M estecăniş şi Giumalău se plasează pasul Mestecăniş (1096 m). sau din est (majoritatea popoarelor migratoare ). mai rar. pe când pasurile sunt foarte multe. • Pasuri e sunt înşeuări traversate de drumuri axate însă pe câte două văi care curg în sensuri opuse. trecătoarea de pe Bistricioara continuată cu pasul Borsec (1105 m) între Munţii Bistriţei şi Ceahlău-Giurgeu etc. Crişul Repede etc.a. dar pe care se dirijau apro ape obligatoriu popoare sau trupe care aveau tendinţa de a pătrunde pe teritoriul no stru din vest (romanii. realizată prin captare. drumurile fixate pe aceste forme pot înlănţui în segmentul transmontan.a. Pe de altă parte. Ele a geneză mai variată. Peste masivele tipic cristaline din Meridionali asemenea p asuri sunt cele mai înalte: Urdele (2141 m) peste Parâng şi Transfăgărăşanul (realizat de om rintr-un tunel lângă şaua Caprei.) şi care ntă de asemenea influenţe tectonice. Cele mai intens circula te sunt pe culoare tectonice (Poarta Orientală sau Domaşnea – 540 m.• Trecătorile reprezintă sectoarea de drumuri montane care urmează câte o vale transversală. tarniţă. Şandru). Mai trebuie spus că în aproape toate aceste cazuri este vorba de pasuri sau trecători nu totdeauna prea înguste.). exemple: tr ecătoarea Lainici continuată ca drum peste pasul Merişor. 88 .). Există. Rotunda (1271 m) spre Suhard şi Someşul Mare. Bicaz ş. La acestea se poate adăuga şi poarta Mureşului.

638 m (între Oaş şi Igniş). circa 1110 m (pe valea Gurghiului peste munţii Gurghiu Bucin. Petru Vodă. 1416 m (între Rodna şi Maramureş). Peste şirul cristalino-mezoz oic există pasurile: Prislop (Pasul Descălecătorilor). 690 m. trecând în Depresiunea Ciuc. 1287 (peste munţii Gurghiului. Totodată murile peste pasuri şi trecători pornesc sau vin către Depresiunea Braşovului sau golfur ile dependente de aceasta (fig. Bicaz. iar între Depresiunea Plăieşi (Caşin) şi Tuşnad e pasul Caşin sau Drumul Carului. Şetref. 1200 m (înt re Munţii Bârgău şi Căliman). În grupul masivelor interne ale Curburii (Perşa ni-Nemira-Berzunţ). Izvorul Mureşului. Păltiniş. Tarn tre Rarău şi Stânişoarei). în nord. Trecători şi pasuri din Carpaţii Curburii În aceşti Carpaţi există numai pasuri. Tihuţa. 1235 m (peste Stânişoara). 1040 m (între Gutin şi Munţii Lăpuşului). 13). 619 m şi Şinca sau Şercaia (circa 765 m) la limita cu Munţii Făgăraş. Gheorghe. alte două pasuri trec peste B raolt (Aita – între Aita şi Sf. 818 m (între munţii Ţibleş şi Rodna). iar drumul merge între T uşnad şi Târgu Secuiesc). Stânişoara. trecătoarea Sâ meşul Mare având la izvoare pasul Rotunda (1271 m) către Bistriţa Aurie. Cât priveşte pasurile. Buzăusură. 710 m şi Rica (Mereşti). cu două excepţii. 895 m (depresiunea ţine de Munţii Ciucului). 89 . se mai găsesc: cinci pasuri peste Perşani – Bogata. 985 m (peste Harghita). În sudul Munţilor Harghita (spre Munţii Baraolt) se află pasul Ozunca. Vlădeni sau Perşani . Bixad-Turia-Plăieşi. Sicaş. Tulgheş. 987 m (între Igniş şi Gutin). Rarău (între Rarău şi Giumalău). dar calea ferată merge spre pasul Ghi meş sau Păltiniş-Ciuc (1005 m) la Ciceu. Peste şirurile culmilor de fliş care ritate au drumuri de legătură între Moldova şi valea Bistriţei: Ciumârna. Neteda. între Vâlcele şi Sf. 1355 m (peste Munţii Bistriţei). 1096 m (între Obcina Mestecăniş şi Giumalău). şi trecătoarea Racoş (460 m) peste Perşani. prin trecătoarea Harţagu (670 m). Gutin s u Pintea. 1025 m (peste Munţii Giurgeului). 1000 m (între Gu rghiu şi Harghita). 1100 m (peste Obci na Mare). peste muntele Ciumatu. un as peste Bodoc (Turia sau Balvanyoş. Bot (între munţii Lăpuş şi Ţibleş). Me stecăniş. peste Tarcău şi Goşmanu nu există pasuri. în afara pasurilor care urmează culoarul depresiunilor din nordul acestora (Mereşti. Comăneşti-Moineşti). Lăpuşna. acestea sunt multe şi drumurile lor t raversează câte una sau 2-3 dintre ramurile sau aliniamentele paralele de culmi şi mas ive carpatice. 900 m (peste Stânişoara. Există o singură excepţie care aliniază un drum al pasurilor peste toate aliniamentele: Bistriţa-Tihuţa (1200 m) – Vatra Dornei – Mestecăniş (1096 m) – Gura Humorului Peste şirul vulcanic se găsesc următoarele pasuri: Huta. Ghimeş Palanca. iar între cele două culmi plus Hăşmaşu (la Munţii Ciucului (la sud) este pasul Ghimeş Palanca (1159 m) al cărui drum urmăreşte curba t Trotuşul de la Târgu Ocna spre Miercurea Ciuc. Borsec 1105 m (între Bi şi Giurgeu). de la Comăneşti o ramură din drumul Trotuşului trece peste şaua Moineşti (între Goşmanu şi Berzunţ). 680 m (numai cu şosea). spre Tâ Neamţ). 1159 m (între munţii Hăşmaş şi Ciuc). între Giumalău şi Munţii Bistriţei (p rul cristalino-mezozoic). toate la sud de Racoş Rica (650 m) şi Românilor (către localitatea Vârghiş). Ozunca 710 m. Gheorghe). 891 m între depres iunile Gheorgheni şi Ciuc. Vlăhiţa. circa 770 m (către Perşani). Vâlcele. Pe valea Uzului (între Ciuc şi Nemira) urcă o spre pasul Uz. valea Uzului. la sud de caldera Saca).Se mai poate adăuga şi trecătoarea Zugreni pe Bistriţa. 1256 m (peste Giurgeu) .

Drumul longitu dinal. Peste Munţii Locvei sunt trei pasuri: Naideş – Pojejena (în vest). ex istând şi un aliniament longitudinal. Defileul Dunării peste toţi Carpaţii Banatului şi Bârza a peste Munţii Dognecea (între Reşiţa şi Bocşa). iar mai la nord. În fine. către Vam uzăului – Zizin). dar care se continuă peste izv rul Lotrului către Sebeş prin pasul Tărtărău (1665 m). Pasurile sunt mai multe. către Boreşneu. şi cu drum redus ca distanţă. de 1367 m. este Diham. Predeal (1033 m). la nord de Bucegi. cu direcţie nord-sud. pornind de la Întorsura Buzăului (către Barcani şi Zagan. care va fi unul dintre cele mai frumoase din Carpaţi. Ele orientează drumurile transversal. urmează Jieţul. prin Cheile Minişului (Marila). Exis ortante pasuri marginale: Poarta Orientală 535 m (spre Semenic) şi Poarta de Fier a Transilvaniei (699 m ) către Poiana Ruscăi. în sudul Bucegilor (între Păduchiosu şi Gurguiatu) este pa sul Păduchiosul (pe un vechi curs al Prahovei). care m erge de la Tomeşti pe sub vârfurile Padeş şi Rusca (la 1000 m) către Ruşchiţa şi Rusca Montan 90 . care spre Rucăr mai are şi pasu l Giuvala ceva mai jos (1275 m). cu pasul Ţarova (Pârvova). Din Depresiunea Bozovici un drum merge peste Munţii Aninei. obişnuit peste munţ joşi. peste şirul Clăbucetelor. imediat mai la vest. urcând pe valea C erbului. porneşte de la Brezoi. Nesemnificativ. Se adaugă Poarta Orientală (D omaşnea). Un drum principal porneşte din R către Caransebeş peste pasul La Comoară. pe Olt (Turnu Roşu-Cozia) şi Jiu (Lainici). 359 m (culmea joasă dintre Dognecea şi Semenic). către Iablaniţa-Mehadia. continuare a trecătorii Buzăului. sau între Covasna şi Comandău (localitate pe Bâsca Mare). Ta bla Buţii (circa 1237 m) cu drum pe Telejenel. tu Nou şi Depresiunea Liubcova). depresiunea Petroşani şi Jiu l de Vest. la Oraviţa. merge pe Lotru. iar apoi coboară peste pasul Oslea (1350 m) în lungul Cernei. la izvorul văii Râşnoavei se află pasul „La Şipote” sau Crăcănel sau Pârâul Rece (1095 m). trece pasul Lotru (1596 m). Ivăneţu. între Lopătari şi Varlaamu. iar în cei înalţi acestea aproape lipsesc. este pasul Perişani. la contactul cu Munţii Almăj. între Piatra Craiului şi Făgăraş se insinuează pa u Curmătura Foii. iar un altul. pasul fiind la circa 720 m. în estul Coziei către micul masiv Poiana Spinului. între Dâmboviţa şi Bârsa. La acestea se adaugă şi pasurile secundare: Muşat (ci rca 1170 m) peste Culmea Lăcăuţi. între Şureanu şi Munţii Lotrului. Trecători şi pasuri în Munţii Banatului Sunt specifice două trecători importante. iar peste Almăj nu există pasuri. câteva neimportante pe lăbucete. Trecători şi pasuri în Carpaţii Meridi unt mai puţine. În Poiana Ruscăi întâlnim un singur drum transversal. Aceasta est e fixată pe un important aliniament tectonic. dovadă a masivităţii acestor munţi. între munţii Siri Ciucaş se află Boncuţa (1078 m) cu drum pe valea Siriul Mare şi. într Clăbucetele Predealului şi Munţii Baiului şi Bran (1290 m). între Munţii Grohotiş şi Baiu (izvoarele Do ftanei) este Predeluş (1295 m). între Nemira şi Vrancei. Peste Semenic este numai pasul Gărâna (între Reşiţa şi Culoarul Timiş).Şirul propriu-zis al Curburii are cinci pasuri importante ca circulaţie: Oituz (866 m). Ca pasuri (transversale) se remarcă Transfăgărăş 040 m) şi Urdele (2141 – cel mai înalt din ţară) peste Parâng. Cărbunari pe centru (înt re Moldova Nouă şi Depresiunea Oraviţa) şi Cârşa Roşie (în est. Brădet sau Întorsura (838 m). Bratocea (1272 m) între Ciucaş şi Grohotiş. ultima continuându-se cu pasul Merişor sau Băn iţa (759 m) între munţii Retezat şi Şureanu. În sens transversal sunt două trecători importante.

singuru l râu care taie total Apusenii). spre Zalău. şi pasul Ortelec la capătul nordic. între care: Dealul Bran (rest de pie mont situat pe o margine de anticlinal). că aceste „mari” tipuri se apropie sau chi r se identifică spaţial cu regiunile/subregiunile geomorfologice respective. Măţăul 1018 m. trecând pe sub Dealul Caprei. la sud de Horezu. În cadrul acest ora apar însă mai multe subtipuri de individualităţi. un şir de dealuri axate în principal pe anticlinale. şi individualizate mai tipic între Jiu şi Olt şi un şir de depresiuni de contact cu Podişul Getic (depresiuni intradeluroase). Pleşu sau Ceardac 911 m). continua te uneori spre sud pe monoclin. Măgura Odobeşti 997 m. Drocea. şi care traversează mai multe văi. Peste Metaliferi important este pasul Vălişoara (460 m) înt re Deva şi Brad. precum şi munţii centrali – Bihor-Vlăd asa. un drum greu de folosit. 1. mai scurt. În Munţii Plopiş este pasul Pădurea Neagră. În tre Aiud şi Abrud. Ca trecători pot fi socotite: Ciucea (pe Crişul Repede. prin cheile de la Ţicău – Prisaca). extinsă pe un anticlinal individualizat bine pe o lungime mai mare. Peste Bihor este importantul pas Vârtop (1160 m). peste înşeuarea cu acelaşi nume. Peste Pădurea Craiului traversează un drum pe la Z ece Hotare. Important este şi drumul dintre Munţi i Codru Moma şi Bihor – pasul Criştior. La contactul cu Muntele Găina este pasul Buceş (725 m). faptul fiind valabil şi pentru podişuri. Trebuie menţio nat însă. despărţite de şiruri de depres iuni situate obişnuit pe sinclinale. traversează inte rfluviul Drăgan-Iad. între 300 (333 m în Dealul Bran) la p ste 1000 m (Chiciora 1218 m. şi al doilea. Culmea Slătioara (769 m). Arieşul (între Depresiunea Ţara Moţilor şi Câmpia Transilvaniei. d epresiunea de eroziune Târgu Jiu – Târgu 91 . iar peste Meseş apare o trecătoare pe valea Porcului. pe la Obârşia. Peste Zarand sunt două drumuri. pasul Almaşu (între Geoagiu-Almaşu de Mijloc-Zlatna) şi Izvoru Ampoiului (957 m). unul între Gurahonţ-Mădrigeşti-Căpruţa (pe Mureş). de la Vaţa. sunt deci dealuri tectonice. trecând peste cheile d la Buru). la sud de anticlinal se află dealuri monocline. Crişul Alb (între depresiunile Brad – Gurahonţ şi Câmpia de est). iar la extremităţi se află Culoarul Mureşului (în sud) şi cel al Someşului (la nor de Meseş. Dealurile subcarpa tice Acestea s-au format prin cutare largă şi înălţare. Tot aici sun t clare patru subtipuri de depresiuni: uluc subcarpatic (între Tismana şi Horezu). trecâ la est de vf. prin şaua Ursoaia. apoi Pasul Romanilor.Trecătorile şi pasurile din Munţii Apuseni Multitudinea depresiunilor golf din exterio r. În Vlădeasa urcă frumosul drum de l Stâna de Vale. La vest de Muntele Ma re un drum. gradul de umanizare şi fragmentare tectono-structurală au favorizat formarea mult or drumuri peste înşeuări. alungite nord-sud şi cu începuturi de cueste. trece pe la Bucium. spre Zam (urmează oarecum limita Zarand-Metaliferi). între Mezeş şi Plopiş este Osteana (C -Şimleu). Pasurile traversează şi Munţii Mureşului (Zara Metaliferi-Trascău). Tipuri de dealuri pre şi pericarpatice D ealurile pericarpatice se încadrează în trei tipuri complexe şi mai multe subtipuri: dea luri subcarpatice (externe). dealuri vestice şi subcarpaţi transilvăneni. adevărate le tipuri de dealuri (şi podişuri) fiind subtipurile acestora. urcă de la Albac (Arieş) şi coboară la lacul Beliş (Fântânele) ar un altul merge peste Podişul Padiş către Someşul Cald. dealurile joase de tip Sporeşti (între Tism ana şi Jiu) unde nu se impune un anticlinal tipic. sub blocul Vulcan. sau munţiihorst din nord şi vest. dealul Săcel-Ciocadia unde saltă di n adânc o boltire locală anticlinală. iar un altul. În acest tip gener al există mai multe subtipuri: • oltean – cu un uluc depresionar subcarpatic cunoscut şi ca Depresiunea Olteană. a rocilor terţiare de tip molasă depuse în avanfosa carpatică. Au apărut astfel şiruri de d ealuri (masive şi culmi) axate în principal pe anticlinale.

dintre ca re se remarcă: dealurile axate pe cele două rânduri de anticlinale de tip subcarpatic (dominante la est de Prahova). 18). (1964). pătrunşi aici din munte (Homorâciu şi Vălenii de nte).a. Fig. Se aşteaptă studii. Editu Academiei. Măgura Odobeş o creastă de tip hogback cu vârfuri numite titile –. Miocen. 17 – Profil schematic prin Subcarpaţii Olteniei: Cr.G. Căpăţânei. „Studii şi cercetări de G. şi pintenul scurt de la Homorâciu – prelungire a muntelui Zmeuretu). 19).. cel mai lat şi are formă curbată ca şi Carpaţii Curburii care l-au creat. 7 Subtipurile de dealuri şi de depresiuni luate ca individualităţi. tom 11. din cadrul dealuri lor şi podişurilor. în schimb lipsesc depresiunile de co ntact. Mc. Culmea Budei. În arealul de la est de râul Buzău au fost identificate şi inversiuni de relie f9. XXXIX. 92 . Pliocen. Posea (1993). Aluviuni şi terase Acest subtip oltean apare şi în arealul Câmpulung prin dealurile de anticlinal Măţău şi Cioca u şi prin şirul depresionar subcarpatic Câmpulung.Cărbuneşti (în interiorul subcarpaţilor). Stilul de asamblare al depresiunilor este numit adesea „întortocheat” şi el a fo st impus mai ales de către depresiunile de eroziune axate pe mersul râurilor..). 9 Badea L. Q2. inclusiv depresiuni de contact către Podişul Getic8. dealuri monocline din strate de Cândeşti (Ouşoru. Pl. Cristalin. 8 Gr. dealurile de pinteni montani (în aliniamentul dintre Buzău şi Văle nii de Munte – prelungire a Culmii Ivăneţu. Subcarpaţii Măţăului.G. este cel mai complex dintre toţi Subcarpaţii. Editura Academie i. Subcarpaţilor de Curbură li se ataşează o ramă externă monoclină formată din strate de Cânde g. dealuri de anticlin orii (Culmea Istriţei). Q1. tom. Studii şi cercetări de Geografie. Dealurile Sultan-Teişu ş. nu au fost studiate decât incidental. între Motru – valea Cioiana (sud de Dealul Bran) şi până la confluenţele Bistriţa Vâlcii-OtăsăuOlt. Harta morfostructurală a Subcarpaţilor dintre S lănicul Buzăului şi Cricovul Sărat. Există în plus şi doi pinteni paleogeni între Buzău şi Teleajen (fig. între Trotuş şi Slănicul de Buzău. Deleanu. • subtipul curbură prezintă cutări mai strânse. deoarece ei se limitează în exterior direct cu câmpia. Niculescu Gh. Zăbrăuţ. În cadrul acestor subcarpaţi apar până la trei şi patr şiruri de dealuri şi două-trei şiruri de depresiuni. Ca sub tipuri de individualităţi (dealuri şi depresiuni) se diferenţiază relativ multe. depresiunile de contact (cu Podişul Getic). Pietrişuri de Cândeşti. Culmea Blăjani) ş. 17) . precum şi multe depresiuni de eroziune care fac legătura (în lungul râurilor) între depresiunile longitudinale axate pe sinclinale. între care dealul de sinclinal Blidişel-Ursoaia (est de Depresiunea Cislău) şi Dealu l Breazu (la vestul Dealurilor Dâlmei). Totodată. cel mai înalt ca altitudini dominante. culmi deluroase orientate nord-sud mai ales la ve st de Prahova (Dealurile Doftanei.a. esiunile intrasubcarpatice Govora-Ocnele Mari formate pe cute diapire7 (fig. Geografie”.

Pleis tocen superior (după Relieful României) 93 . 3. Paleogen. Qp3. 19 – Profil schematic prin Subcarpaţii Vrancei. Qp1-2. Pliocen. Pg. 18 – Pintenii paleogeni (de Văleni. Pl. Miocen. Formaţiuni miocene Fig. 2. Fliş paleogen. Ct. Sm. 1.Fig. Ctetacic. Fliş cretacic. Pleistocen inferior şi mediu. Sarmaţian. de Homorâciu) şi cuvetele miocene din Subcarpaţii de Curbură. Mc.

Posea) (haşura oblică indică strate de Cândeşti) . 20 – Aliniamente morfostructurale în bazinul subcarpatic al Buzăului (Gr.94 Fig.

Eocen. Ruşavăţu şi Unguriu). dar transformate. deci longitudinale. în lungul Buzăului subcarpatic s-au creat şi trei depresiuni de tip cuvetă. • subtipul moldav. sub munte. există. 20 ). 21 – Profil schematic prin Subcarpaţii Moldovei. Burdigalian. lv. e. Q. he. evidenţiat mai bine între Slănic de Buzău şi Trotuş (Soveja. Nereju. Sm. Lopătari) şi mai puţin la vest de Teleajen (Bertea. Vrancea. Pg. Miocen. Cuaternar (după Relieful României) 95 . Dacian. cu două excepţii (Pleşu şi Pietricica) (fig. Cristalin. depresiuni-butonieră (Sărata Monteoru în Culmea Istriţei). Paleogen. şi dealuri mărginaşe care au aspec t de culmi joase. Cr. Jitia. d. Levant in. m. totuşi dispuse relativ oblic pe munte. apar. Fig. pe structuri geosinc linale (Calvini. Sarmaţian. La acestea se adaugă c uloarul depresionar Moldova-Siret. b. Ponţian. este cel ma i simplu. de contact. deşi mai vechi decât ceilalţi subcarpaţi. Cislău şi MăguraUnguriu). Aces ta din urmă este echivalentul (unificat însă de cele două râuri) depresiunilor de contact dintre Podişul Getic şi Subcarpaţii Getici. Helveţian. 22 – Profil schematic prin sectorul Muscelelor. aliniate „întortochiat” rsul râului şi despărţite de aliniamente de anticlinale sau/şi falii pe care apar roci mai dure (fig. şi depresiuni situate în spatele pintenilor (D rajna – la nord de Pintenul de Văleni şi Depresiunea Ceraşu prelungită în Depresiunea Măneciu . p. Prezintă un şir de trei depresiuni subcarpatice foarte mari şi larg deschise către exterior. Mc. în afara şirului subcarpatic. Oligocen. Meoţian. la limita cu Podişul Moldovei. în parte. ol. 21). Q.Ca depresiuni specifice. de Buzău în depresiuni de eroziune (Pătârlage. Comarnic). de asemenea. Cuaternar Fig.

imediat sub munte încep dealurile joase. nr. în mare t ot pe un sinclinal. Şiclod 1028 şi Becheci 1080 m). culmea din vestul depresiunii Sovata-Praid. ca de exemplu V. se găseşte tipul subcarpatic de muscele. Costeşti-Vâlsan pe Vâlsan. pătrund adânc în munte sub formă de depresiuni golfuri. dar aici se găsesc şi cele mai mari înălţimi (Firtuş 1061 m. Brânduş.. iar în arealul Cris turu Secuiesc apare o depresiune-bazinet în interiorul unui dom. 3. Posea. Retevoieşti pe Râul Doamnei. Sălătrucel – Jiblea. oieniţa pe Bratia. acoperită cu aglomerate vulcani ce. dar formate pe str uctură de monoclin (fig. de 200-400 m. Sovata-Pra id şi aliniamentul est-Reghin-valea Sărăţel-Beclean). A exclude însă total rolul eroziunii diferenţiale di n formarea Depresiunii Tazlău (p. Cu excepţia golfului Lugojului care aparţine de câmpie.a. pe un sinclinal. din loc în loc. Curtea de Argeş pe Argeş. dar cu structură de sinclinal suspendat şi o depresiune subcarpatică pe roci mai moi. 1968 (P roblema Subcarpaţilor în Transilvania. la începutul cuaternarului. masive sau culmi formate din cristalin. 30) ni se pare o exagerare. mai slab dezvoltate şi care nu sunt aliniate structural. au formă romboidală şi se dispun pe două şiruri: sub munte (Cândeşti Bratia. Depre aici sunt mai restrânse. dar din loc în loc saltă o serie de măguri. culmi de monoclin orientate nord-sud (Muscelele Năsăudului). formată prin eroziune diferenţială (Depresiunea Lăpuşului). Editura Ştiinţifică). ca urmare a unei împi ngeri către est dinspre Carpaţi şi a rezistenţei platformei Moldoveneşti (p. Şi acest ti p de subcarpaţi este deci tectonic. Dealurile subcarpatice transilvănene10 Sunt dezvolta te cu precădere pe sinclinale (suspendate) paralele munţilor vulcanici. Lacurile pe Topolog). Nu au depresiuni de contact (subcarpatice) cu excepţia oarecum a Băii Mari.29). 1981 ş. Olăneşti) şi la contactul dişul Getic. 974 m). 96 10 . formate pe roci moi mio-pliocene. între SângeorzBăi şi valea Ţibleşului (sub Munţ eşului şi Rodnei). . Arefu pe Argeş. 1966 (Subcarpaţii. având la sud o fâşie cutată. ca pe Homorod. conglome ratele burdugaliene de Pietricica – Pleşu rezistând mai bine la eroziune decât suita sal iferă (acvitaniană) şi argilo-marnoasă (burdugaliană şi badeniană) situată mai la vest. pe fiecare râu înainte de intrarea în Podişul Getic (Lăzăreşti pe Râul Târgului. Este vorba de subcarpaţii în limitele şi cu caracterele indicate de Gr. asemănători oarecu u Subcarpaţii Tazlăului din Moldova: o culme de conglomerate (Culmea Breaza. Sălătruc pe Topolog. Mai au specific faptul că. la nord de Someşul Mare. Exist uşi şi autori (C. dar o fâşie îngustă ajunge pe sub munte până la Bistriţa Vâlcii.) care susţin că în timpul înălţării postvillafranchianul at anticlinoriul Pietricica şi un larg sinclinoriu în spatele său. Tufescu. Au provenit din ridicarea şi fragmentarea unei fâşii de glacisuri submontane de eroziune.Originea depresiunilor subcarpatice este dominant de eroziune diferenţială. şi mai la est sunt Subcarpaţii Lăpuşului. Ca subtipuri subc arpatice particulare se remarcă: Subcarpaţii Homoroadelor cu două văi largi axate pe ant iclinale şi o culme de interfluviu.Natura”. vulcanic sau ro ci mezozoice de tip carpatic. 4) şi nu de cei indicaţi de alţi autor i. • muscelele (Argeşului) sunt dealuri şi mai ales culmi subcarpatice orientate nord-sud. 2. care s-a format pe seama unor piemonturi vesti ce mai vechi erodate până la bază. Se extind tipic între Depresiunea Câmpulung şi Olt. iar depresiu nile pe anticlinale (multe dintre ele au cute diapire. În rest. restul golfurilor ţin de Dealurile de Vest. este tot din aglomerate. Se remarcă şi depresiuni de contact cu podişul. 22). Dealurile şi depresiunile ve stice Sunt scunde.

Măgu ra Ţicău (sau Prisaca. ating 459 m. Po dişul Dobrogei este cel mai complex ca geneză şi ca subtipuri. ceva mai înalte şi aparent mai masive. coline şi chiar masive deluroase. Fac oarecum excepţie Dealurile Pogănişulu i. cum sunt Culmea Codrului 580 m. se pot regăsi şi la alte tipuri). podiş penepleni zat format dominant pe diabaze (Podişul Niculiţel). platouri şi câmpuri de pedimente şi de glacisuri. iar în nord-est are şi inselberguri cupolare. de la Depresiunea Cernei până la Culmea 97 . • podiş de platformă peneplenizat pe şisturi verzi. piemonturi. în Dealurile Răbăgani şi cheile Borzului (320-556 m). iar tranziţia faţă de câmpie. cu un martor cristalin în Deal ul Buziaşului (367 m). Depresiunea Gurahonţ şi dealurile Cigherului). se adaugă şi Dealurile Orăştiei (de sub mu nţii Şureanu şi Cindrel). Măgura Coşeiului (372 m). se face lin. Are trei subtipuri mai importante. Are la rândul său mai multe subtipuri: resturi de munţi hercinici (Munţii Măcinului. Include şi câteva măgu cristaline mai înalte. socotind fiecare podiş de rang regional ca un tip general şi apoi vom delimita în cadrul lor unele subtipuri (care. peneplenizat în mai multe reprize. în acest caz. este specific Dob rogei de Nord. este un fel de Podiş Getic foarte restrâns şi fragmenta t. und e apare şi eruptiv. Depr esiunea Beiuş. cu subtipuri. dar a cărei înălţime se aliniază unor foste suprafeţe de po iş. este podiş de plat formă. două măguri eruptive în Dealurile Cigherului sau Cuedului (Mocrea 378 m şi Pâncota 230 m ). Masivul Preluca (810 m). apoi . de 300-350 m . cu o dominantă de 2 30-350 m (Podişul Silvaniei) situat la nord de munţii Plopiş şi Meseş. Toate la un loc formează D ealurile şi depresiunile Crişurilor. dar ultimul este un mozaic de su btipuri: • podiş de platformă cu structură tabulară la suprafaţă (calcare sarmatice carstific te – Dobrogea de Sud). este vorba de Dobrogea Centrală. Tipuri de podişuri Cu excepţia Podişului Getic. din Piemontul Lipovei. 660 m). celelalte podişuri din România sunt compuse din culmi. mai înguste. • dealurile bănăţene sunt relativ similare cu cele crişene. terase şi lunci largi) în grabenele dintre munţi (Oradea-Vad. În mare. cu unii martori din calcare mezozoice – pe valea Casimcei şi pe aliniamentul Medgidia-Ovidiu – . pe a uri câmpia urcând până aproape sub munte. dealuri şi măguri cu aspect de insel berguri şi pedimente (Dealurile Tulcei sau CataloiDunavăţ şi Dealurile din vestul Măcinulu i. cu precădere Culmea Pricopanului – Culmea Greci – Muchea Lungă). Şi aici se găsesc unele măguri din roci dure mezozoic e. în special spre Câmpia Bârzavei. podişurile se subîmpart în mai multe tipuri. a Dobrogei de Sud ş în parte a Dobrogei Centrale. • dealuri joase. • podiş complex de munţi hercinici. dar în est. de 300-400 m. Aici se încadrează fâşia de sub Poiana Ruscăi (Deal Lugojului şi Lăpugiului). precum şi mare depresiune – Baia Mare (cu lunci şi terase largi şi glacisuri marginale) – şi depres iunile mai mici. Măgura Şimleului (596 m). care închid Depresiunea Beiuş. înalte de 280-320 m. Dealurile Oraviţei şi Depresiunea Caraşului (golful dintre munţii Locva-Aninei-Dognecea).Vom urma şi aici calea mai did actică. cu o altitudine medie de 200-300 m şi acoper it de loess. • La aceste tipuri vestice. tot de eroziune (Şimleului şi Barcăului). care se arcuiesc sub horsturile Apusenilor şi pătrund ca golfuri deluroase (cu gla cisuri.Ca subtipuri particulare se pot deosebi: • un podiş uşor fragmentat. • dealurile piemontane. dar mai joase (200-250 m). După geneza netezirii acestor suprafeţe şi după reliefurile specifice apărute ulterior. Dealurile Dognecei. de dealuri provenite din fragment area unor piemonturi de eroziune (glacisuri).

după care a fost din nou nivelat prin eroziune. situat pe fundament de platformă-orogen (cu oarecari trăsături de platformă).a. are totuşi dealuri. în jumătatea estică. a culmilor superioare. pe unele margini a avut şi piemonturi. Nivelările prin eroziune. glacisuri şi depresiuni de contact (Cacica). iar în rest de suprafaţa Hârtibaciului (echivalentă cu umerii superiori carpatici). Dorohoi). podiş pe roci mezozoice. care a i mpus un dezvoltat relief de cueste (pe gresii şi calcare sarmatice). şi s-au extins până în postvillafranchian. nivelate pe roci moi miocene. valea subsecventă a Secaşului de eş care. precum şi o eroziune diferenţială importantă. şei largi stru cturalopetrografice (Ruginoasa. Are str uctură de sinclinoriu. infl uenţa structurii se simte foarte puţin sub formă de interfluvii sau coline uşor asimetri ce.Bugeac). cu iazuri şi multe alunecări de tere n pe versanţi (Câmpia Transilvaniei). cu interfluvii late. Bour. 689 m). ultimul cu alte două subtipuri). st ructuri de domuri. versanţi cu alunecări multe. prezintă. Culmea Siretului. puternic sedimentat. 98 . Botoşani . de contact cu munt ele. lângă munte. multe depresiuni subsecvente (Liteni-Fălticeni. depresiune cu pedimente îngemănate şi resturi de inselberguri (Depresiunea Na lbant). fragmentat în masive deluroase şi resturi de platouri (Podişul Someşean). • depresiuni largi marginale. s-a realizat fragmentarea pe verticală. Podişul Moldovei are fundament de platformă. dar şi la sfârşitul pliocenului s-au depus şi formaţiuni piemontane. • podiş format pe sedimente mio-pliocene. altitu dini generale aproape de 200 m. au început în postsarmaţian. peneplenizat şi fragmentat. cu întinse spinări de cueste. Câmp ia Moldovei şi Podişul Bârladului. Dealu Mare-Hârlău ş. în meoţian. Culoarul Alba Iulia-Turda. iar în final (cuaternar) a fost înălţat şi fragmentat. a urmat apoi o fosiliza re aproape generală în panonian. tot de la nord spre sud. • podiş de tip câmpie c olinară (Câmpia Moldovei). păstrându-se urme mai a es în Podişul Sucevei şi în partea de sud (Colinele Tutovei şi Podişul Covurluiului). se extind pe latura sudică şi vestică (Făgăraş. Depresiunea Iara-Vl aha-Gilău şi Depresiunea Almaş-Agrij). echivalente celor trei subregiuni (Podişul Sucevei. În sarmaţianul superior. La marginea vestică s-au format depresiuni de contact (depresiunile Hârlău. Sibiu. cu cueste slab exprimate. Bucecea ş. Podişul Transilvaniei este al doil ea ca şi complexitate. parţial şi dacian. predominant calcare şi cu structură generală de sinclinoriu (Podişul Babadag).). resturi din piemontul sarmatic (Dea lul Ciungi. iar nivelarea de sup rafaţă s-a făcut pe roci sedimentare mio-pliocene dispuse monoclin.). Concomitent. În sud limita se face cu o frunte de cuestă a Podişului Central Moldovenes c (Coasta Iaşului). cu calcare eocene şi cueste în sud (Podişul Huedin-Păniceni) şi în nor (Culmea Prisnel şi Podişul Boiu) şi culmi şi masive deluroase pe miocen mai moale. în cen tru. punctul 2). a fost peneplenizat în mai multe rânduri – în timpul sup rafeţelor medii carpatice (în sudul Podişului Someşean). Subtip urile sunt următoarele: • podiş de monoclin fragmentat în masive şi culmi deluroase (Dealu l Ciungi. cu văi scurte dar foarte largi. fragmentat în culmi înguste şi foarte lungi pe direcţie dominant est-vest (Podişul Târnavelor). • subcarpaţii Transilvaniei (vezi Dealurile subcarp atice.a. Rădăuţi). văi largi cu iazuri. • dealuri şi coline domoale formate pe roci moi miocene. dar şi separare a a patru subtipuri de podiş. spre SSE. iar în vest prin abrupturile petrografice ale Culmii Siretului şi Dealurilor Ibăneştiului (Podişul Sucevei). S-a diferenţiat în cinci subtipuri: • podiş format pe sedimentar paleogen şi m iocen. Este nivelat în vest de suprafaţa Sec aşelor (echivalentă nivelului inferior al umerilor carpatici). Podişul Dragomirnei. de la nord spre su d.

• mediu fragmentat cu interfluvii netede şi foarte alungit pe direcţie nord-sud. Ghenea 1965 – autoreferat). dominant prin văi consecvente. Ca stadiu de evoluţie. ca o continuare estică a unui pie Putnean (Sârcu 1953. • cu inter fluvii înguste şi divergente – Piemontul Topolog-Bascov. cum este cel numit Picior de Munte.a.a. În această parte domină roci moi (nisipuri. piemontul se află în faza desprinderii de Sub paţi (prin depresiuni şi înşeuări de contact) şi a fragmentării longitudinale. pe versanţii sudici ai văilor subsecvente ( Huşniţa. dar nu de proporţia celei dinspre Câmpia Moldovei.). din dreapta Dâmboviţei: Pie montul Cândeşti. cu interfluvii înguste şi convergente către un areal de conver genţă hidrografică: Gruiurile Argeşului (între Argeş şi Argeşel) şi Gruiurile Jiului (între J ort). • un culoar de contact se adaugă în plus şi se află între Podişul Mehedinţi şi cel Geti r se încadrează celui din urmă. În funcţie de l de fragmentare se pot deosebi patru subtipuri: • slab fragmentat cu aspect domin ant de câmp – Piemontul Bălăciţei. La contactul cu Subcarpaţii s-a dezvoltat un puternic aliniam ent de frunte de cuestă. fostă câmpie piemontană formată pe subasment de platformă. din nordul Piemontului Cotmea na. B istriţa şi Prut (Hârjoabă ş. Coşuştea ş. În primul caz apare ca domi antă o culme largă pe stânga Bârladului (Colinele Viişoarei). C. Pes te prundişuri există şi o cuvertură de luturi nisipoase (la sud de localitatea Homocea). formate pe roci moi pliocene (Colinele Tutovei). marne) de vârstă pliocenă (meoţian-dacian) acoperite cu un strat de p rundişuri villafranchiene (de Bălăbăneşti). A ceste culmi înguste poartă local numele de coline. argile. dar şi de avanfosă. pe care domină văi consecvente colectate de d uă văi subsecvente: Bârladul superior şi Racova. depuse la inundaţii pe o imensă albie majoră. cu p articularizări. Este vorba de Culoarul Drobeta-Bala (sau 99 . Valea Racovei s-a transformat c hiar într-o lungă depresiune subsecventă (Negreşti-Vaslui). Hârjoabă 1968 şi V. Cât priveşte originea luturilor.). dinspre nord. specifice pentru Podişul Central Moldovenesc. care se extind de sub localitatea Crăieşti (370 m şi până la Prut (la sud de Depresiunea Elanului) (I. terminată spre sud cu o supraf aţă relativ structurală (Dealurile Măluşteniului). A fost r dicat la nivel de podiş (300-700 m) în cuaternarul mediu şi superior. Prezintă văi consecv ente. pe versantul lor drept se înalţă frunţi de c tă. a Elanului (pe dreapta Prutului). Podişul Getic este cel mai simplu sub aspect struct ural. gresii. la poal a unei câmpii joase care exista în jumătatea sudică a Colinelor Tutovei şi Podişului Covurlu iului şi care se extindea până la est de Prut. Prundişurile provin din Carpaţi şi au fost depuse de către Siret. Întregul acest podiş e ste o suprafaţă structurală înclinată spre sud.• podiş cu largi suprafeţe structurale şi cueste proeminente pe roci sarmatice (calcare. • podiş fragmentat în culmi îngus paralele orientate nord-sud. Acest tip de relief se găseşte. groase de 20-100 m. Piemontul Olteţului. ele ar fi fluviatile. Piemontul Motrului. • gruiuri piemontane. 1968). sau de Trotuş şi Bistriţa. care avansează în Subcarpaţi pe interfluvii şi coboară în pâlnie pe Slabe începuturi de cuestă se găsesc şi în podiş. Sficlea 1960). Sficlea 1960. uşor deluroasă. rar subsecvente (la sud şi vest de râurile Motru-Jiu şi incipiente. şi în Colinele Fălciului şi Podişul Covurluiului. spre deosebire de cele din Câmpia T ransilvaniei unde colinele au aspect obişnuit de cupolă. lu turile au fost remaniate deluvio-coluvial spre sud (Hârjoabă. Piemontul Cotmeana. argile). La sud de valea Horincea-Lişcov (uşo r subsecventă) se întinde Podişul Covurluiului ale cărui coline au spinările mult mai late şi despărţite tot de văi consecvente. ca afluenţi ai celor consecvente). la care se adaugă depresiunea de eroziune . Ulterior s-a pr odus fragmentarea. Pe măsura ridicării câmpiei.

în Câmpia Română a fost conturate 12 subtipuri de câmpii şi câmpuri (Posea. în plus. pe cele două mari regiuni. iar altele care au netezime de câmpie ap arţin arealului montan (suprafaţa Depresiunii Braşovului). Subtipurile de re lief major din Câmpia Română Au fost conturate 12 subtipuri de câmpii şi câmpuri (Posea. reprezintă o plungireină. Badenian şi sarmaţian mai apar şi pe latura estică a cristalinului spre Podişul Getic. Şisturile cristaline formează două ben zi late. getice. Pe cristalinul vestic se află culoarul Bahnei (echivalent cu suprafaţa carpatică de bordură şi cu nivelul umerilor ca rpatici). care afectează u neori din plin şi modul lor de utilizare şi de amenajare. d ominant mezozoice şi cu un carst foarte dezvoltat. Se compune din şisturi cristaline şi roci sedimentare. de exemplu. câmpii de terase. 1987 şi 1997). Posea. 1997) etc. săpat în roci eoţian-ponţiene. formaţiuni care se văd bine în malul abrupt dunărean din tre Gura Văii şi vest de Turnu Severin. Câmpia Deltaică (Delta). Câmpiile piemontane vechi. fâşia lito aspect de câmpie lagunomarină şi platforma continentală. care au impus mai multe subtipuri majore de câmpii. care sub aspect practic ar mai putea fi diversificate.Severin-Coşuştea) compus din Depresiunea Turnu Severin şi Dealurile Coşuştei). în Câmp ia Română. câmpii de subsidenţă. una în vest (getic şi în nord autohton) şi una estică (getic). pe care se găseşte şi un petic de sarmaţian-badenian continuat din Depresiunea Orşova şi tăiat transversal de râul Bahna (curs schimbat prin captare după formarea Dunării ). este un tip general aparte. având multe subtipuri care sunt organizate regional în structuri proprii ce definesc fiecare mare câmpie. Câmpia LeuR nda (între Jiu şi Olt) şi Câmpia Iminogului (nordul Câmpiei Boianului). 11 Inclusiv din motive didactice. iar Câmpia de Vest din colmatarea lacului Panonic). fluvio -lacustre de tip baltă. Celelalte zise câmpii sunt delur oase (Câmpia Moldovei şi Câmpia Transilvaniei). Suprafeţele de amănunt care compun aceste câmpii generale au luat naştere însă prin mai multe tipuri de procese şi cauze. 198 7 şi 1997). Podişul Mehedinţi. 100 . Aşa. deşi foarte mic. după morfo metrie şi chiar după structură. Subtipurile respective pot fi totuşi grupate în câteva categ orii: câmpii piemontane. podiş cu st ructură carpatică peneplenizat. le vom tra ta separat. cu martori de calcare jurasice. câmpii fluvio-marine (Delta). Aici se încadrează Câmpia Sălcuţei (vest de Jiu). Fiecare dintre acestea prezintă caractere genetice specifice. iar la mijloc apar e sedimentar (sedimentar autohton şi fliş de Severin) cu dominantă calcaroasă şi care se lăţe către nord şi se îngustează puternic spre Dunăre (Vârciorova). ca şi la dealuri şi podişuri11. sau de podiş (Piemontul Bălăciţei) Tipurile genetice generale în care se încadrează câmpiile noastre sunt: câmpii fluvio-lac ustre (Câmpia Română provine din colmatarea fluvio-lacustră a lacului Getic. Câmpia de Vest a României. câmpii de glacisuri. câmpii litorale (de abraziune şi acumulare marină) şi platforme de abraziune (Platforma românească a Mării Negre). în Câmpia de Vest şa te (Gr. care au fost retezate de eroziu ne în special în timpul suprafeţelor medii carpatice. a Piemontului Getic. Câmpiile fluvio-lacustre. Tipuri de câmpii În România există următoarele câmpii rang regional: Câmpia Română.

prin captare. dar mai ales 1 şi formată dintr-o multitudine de conuri mici pe care râurile au divag at foarte mult. Câmpiile piemontan-terminale se plasează la oarecare distanţ arpaţi şi anume la sud. 12 Terasele din Câmpia Târgovişte-Ploieşti şi raporturile lor cu Subcarpaţii. în parte de năre). S-au realizat aproximativ în timpul formării teraselor 5-4 din Subcarpaţi. Când Dunărea a pătruns până la est de Argeş s-a izbit de această câmpie. „Memoriile Secţ or Ştiinţifice”. sunt tipice în golful Târgovişte-Ploieşti (Câmpia Târgoviştei. reducând-o la o fâşie lată formată din Câmpul Hagieni. Câmpiile de terase sunt cele care. dar au continuat şi ulterior mai ales pe marginile unde dealurile sau ridicat mai rapid. 23 cestea se poate adăuga şi Câmpia Găvanu-Burdea extinsă pe un areal subsident colmatat de căt re Argeş (la vest de Argeş) în timpul teraselor 4-1 din Câmpia Piteştiului. de tip conuri-terase. Câmpia Mostiştei (în continuarea sud-estică a Vlăsiei. t. Câmpia de glacis premoldav (de platformă) provine dintro câmpie piemontană. unul realizat de Argeş şi Dâmboviţa. nr. l de Ialomiţa şi Prahova). şi terasele 1-3 ale Siretu lui (între Trotuş şi Mărăşeşti). ca variantă a celor anterioare. Conul-terasă 2 este îmbucat sedimentele terasei Băicoi (Posea. cea cu podgorie. Nasul Mare. Câmpiile anterio are celei din urmă au fost construite numai la începutul terasei 4 a Dunării. Este vorba de Glacisul Istriţei şi Câmpia înaltă a Râmnicului (pest 00-120 m). peste care s-au depus aluviunile a două niveluri de conuri piemontane echivalente teraselor 3 şi 2 d in Subcarpaţi (numite obişnuit terasa Băicoi şi terasa Câmpina). sud-est de actuala fâşie subsidentă (Titu-Siret). Câmpiile de glacis-piemontan predobrogean (de platformă) sunt reprezentate prin resturi ale unei câmpii uşor înclinată care se extindea din Dobrogea de Sud spre Bărăg an. terasată ulterior şi apoi glacisată numai în Câmpia rluiului. S-au format pe fundament subcarpatic. în vremea teraselor 4-2. au fost sculptate în detrimentul podişului vecin: Câmpia Ol teniei (minus câmpiile „getice”). în parte şi de Dunăre). 23). cu întreruperi în dreptul conurilor piemontan e ale râurilor Buzău şi Putna. iar câmpia din faţă a coborât subsident şi unde nu existau râuri carpa tice (ca Buzău şi Putna). între Siret şi Prut. faţă de Dobrogea de Sud (fig.Câmpiile piemontane cu strate de Frăteşti (prebalcanice) sunt reprezentate în parte prin Câmpia Urluiului (sudul Boianului) şi Câmpia Burnas. 101 . Construcţia acesteia s-a realizat în timpul depunerii stratelor de Frăteşti şi de Most iştea. această câmpie include. Câmpiile piemontane subcarpatice. regional. fiecare fo rmat de către 1-2 râuri: Câmpia Vlăsiei (cu două conuri. Către nord. construită inant de Argeş. Există şi câmpii d e acoperite cu nisipuri. 1983)12. când aceas ta ajunsese la est de Argeş. La acestea se adaugă şi Câmpia joasă a Râmniculu i (sub curba de 100-120 m). con inuat la nord de Ialomiţa cu îngusta fâşie. La nivelul terasei 1 Dunărea a izo lat acest câmp. prin terasare. întâlnite în Oltenia. Ca formă tipică se esc numai la est de Argeş. care are o suprafaţă mai nouă. seria IV. echivalentă în parte terasei 2. Câmpiile de glacis subcarpatic sunt specifice contactul ui cu Subcarpaţii de la est de Teleajen. Câmpia C ovului şi Câmpia Ploieştiului). Câmpia Lehliului (construită de Ialomiţa. unde se prezintă cu aspect de conuri complexe. pe care a ero lateral. VI. 2. Câmpia Padinei (con al Buzăului) şi Câmpia Iancăi (clădită de Râmnicul Sărat) (fig. Câmpia Piteştiului şi Câmpia Tecuciului. Editura Academiei.

Cursuri vechi de râuri şi ale Dunării (unele presupuse). 4. Gorgane. C). 8. 11. Câmpia Iancăi) şi a unităţilo bunităţilor de relief. 1. 12. 10. cu sublinierea câmpiilor piemon tane terminale (Câmpiile Mostiştei – Lehliului. 5. 14. 3. 2. Limita Bărăganului. 16. II. 6. 9. 23 – Câmpia Bărăganului – tipuri de reliefuri genetice. III). Limita externă a nisip urilor eoliene.Fig. Câmpii piemontane terminale (foste conuri d eltaice). 15. 13. Terase. Câmpii de glacis – piemont an coluvio-proluvial. 7. Limită de câmpuri unitare. Areale cu crovuri. Limită de subregiuni (A. Limite generale. Câmpii fluvio-lacustre (foste bălţi ale Dunării). Baraje pe văi (exempli ficări). Lacuri 102 . Lunci. Limită d e câmpii secundare (I. B. Câmpia Padinei.

Subtipurile majore al e Câmpiei de Vest a României În această câmpie domină câmpiile joase de subsidenţă. Câmpia Timişului inferior. Câmpiile de subsidenţă reprezintă ceea ce se cheamă câmpii joase. uneo ri. de unde trec în glacisuri. Câmpia Strachinei (cea mai mare parte) şi Câmpia Vizir u (Terasa Dunării). pe stânga Timişului (Câmpia Honoriciului) şi pe dreapta. dar fără a exclude o anume subsidenţă (câmpiile: 103 . Câmpia Salontei. aproape totdeauna. Câmpia Jimboliei şi Câmpia Aradului) şi un mare c al Tisei şi Someşului – Câmpia Careiului. de d vagare. Balta Brăilei şi Balta Is ccei. cu limane fluviatile şi cu dominantă gene tică de glacisuri. Includ: Câmpia Mărculeştiului. dar apar pe fâşii mici în r golfurilor de câmpie care pătrund spre munte. Câmp piemontan terminale apar sub forma unor întinse câmpuri tabulare acoperite cu loess şi sunt de două subtipuri: câmpuri piemontane care corespund fiecare câte unui con-nivel de terasă al Mureşului (Câmpia Nădlacului. la M xistă o câmpie piemontană complexă care include şi unităţile mureşene enumerate mai jos. ci regiunii Lunca Dunării. mai există şi în Câ pia Bocsigului (pe stânga Crişului Alb). Cu toată uniformitatea lor. Crişurilor. 34). detaşat din Podişul Silvaniei. Câmpiile de tip baltă actuală: Balta Ialomiţei. ele nu se încadrează strict Câmpiei Române. Câmpia Săratei. la vest de câmpurile Hagieni-Nasul Mare. câm ii cu caracteristici de luncă. fiind conturate în total şase subtipuri ( Gr. marile câmpii ale Someşul ui. Câmpiile de terase nu sunt tipice ca în Câmpia Română. p. pe stânga râului Barcău (Glacisul Barcăului) se extinde alt gl cis. Se încadrează aici. Câmpia d podiş peneplenat a Buduslăului (nord de Barcău) formează un subtip mai specific. fiind vorba de câmpiile Miersigului şi cea a Cermeiului.Câmpiile de subsidenţă suportă şi în prezent mişcări de lăsare: Câmpia Titu. Câmpiile de tip bă chi (tabulare) provin din foste bălţi dunărene extinse pe diagonala Bărăganului de Sud şi Ce ntral. unde se îmbină şi cu terase şi cu glacisuri. o subîmpărţire morfometrică în câmpii joase şi câmpii înalte. care în sud are şi mult nisip eolian (Câmpia Valea ui Mihai). în două tipuri subregionale : Câmpia Getică (mai adânc fragmentată şi cu dominantă genetică piemontan-vechi şi de terase) pia Limanelor sau Estică (mai puţin fragmentată. 1997. pe dreapta Begăi (sub Podişul L ipovei). Toate subtipu rile amintite ale Câmpiei Române se pot reuni. În ansamblul său însă. piemontan-terminale şi de bălţi vechi). Câmpia Puchenilo iţei). se pot separa totuşi. Posea. Câmpia Buzău-Călmăţui şi Câmpia Siretului inferior. Câmpia Lucareţului. Timişului şi Arancăi. formate în timpul teraselor 4-2 ale Dunării. Câmpia Ţipariului. motiv pen are se face. trei subtipuri: câmpii de subsidenţă propriu-zise situate la nivelul luncilor şi sub acest nivel (Câmpia Ecedea. ma categorie are însă geneze mult mai variate. înguste şi neterasate (foarte p seamănă cu glacisul Istriţei). Câmpiile de glacis se întâlnesc sub rama deluroasă: între râul Someş pârâul Pir se găsesc glacisurile Ardudului şi al Tăşnadului. Câmpiile piemontane terasate se dezvoltă bine în Câmpia Vingăi (formată de Mureş) şi în Câmpia Cigheru Piemontul Târnovei). nivelat în locul teraselor prin deplasarea continuă a râului spre dreapta. între Cr işul Repede şi Teuz sunt glacisuri terasate în patru trepte (echivalente cu terasele 4 -2 şi cu terasa de luncă). pe r ama bănăţeană sunt cele mai vechi câmpii de glacis (glacisuri-piemontane) echivalente cu s uprafaţa din care au provenit Dealurile Vestice (Câmpiile Buziaşului şi Bârzavei). subsidenţă. oarecum forţat. Câmpia Arancăi). Sunt foarte netede şi nefragmentate.

fâşia internă (-70 la –130 m) cu ondulări şi denivelări parale e cu ţărmul (foste linii de ţărm). Bibliografie Popescu N. (1973).Crişului Alb. Posea Gr.a. tome 25. . „Rev. Gheorghe). Are o adânc maximă de 130 m. nr. la nivelul terasei 1. Lăţimea sa este de circa 170 km în nord şi 130 km în sud. (1980). Câmpia litorală Este o fâşie îngustă de tip plaje. supr afeţe de tip grinduri fluviatile (Stipoc şi toate grindurile care însoţesc braţele fluviat ile) şi „grinduri” continentale (Chilia. În delta mar itimă dominante sunt grindurile maritime (Letea. Posea Gr. (1987). Geographie. Se subdivide în tr ei fâşii paralele cu ţărmul: fâşia marginală (între 0-40-50 m adâncime) unde se răspândesc al venite de pe continent. pe stânga Crasnei (Câmpia Cigului. „Publicaţiile Societăţii naţionale române pentru ştiinţa solului”. între – 130 şi + 5 m. a funcţionat ca o vastă câmpie cu mediu de undră pe care curgeau Dunărea (Sf. nr. care însă încadrează şi arealul lagunar RazelmSinoie. (1997). Crasnicol. Mangalia. Editura Didactică şi Pedagogică. Posea Gr.S. mai ales în würm. (1981). „Terra”. precum şi g le care le închid (Buhaz. Editura Ştiinţifică. câmpii-conuri. Chituc şi Lupilor). Types de montagnes en Roumanie. Depresiunile din România. În timpul glaciaţiunilor. Relieful şi evo geografică a Câmpiei Române. Delta Dunării Este o câmpie fluvio-deltaică. Badea L. se întâlnesc pe dreapta Someşului (Câmpia Li vadei). iar în prelungirea braţului Sf. fâşia mediană (-50 la – 70 m) cu sedimente mai fine şi mai uniformă ca suprafaţă (dar se deduc unele conuri de dejecţie formate de vechi râuri dobrogene – Tec hirghiol. Harta geomorfologică a R. situate între grinduri). Clasificarea depresiunilor. scara 1:400 000. Casimcea. 2 a . Posea Gr.. 3. Sărăturile). G. 1. Posea Gr.”. un mic teritoriu rupt din Bugeac). (1972). Teuzului. a Crişului Negru. Pasurile şi trecătorile în pe isajul carpatic şi în viaţa poporului român. Ghidul excursiilor celei de-a XV-a Conferinţe naţionale pentr u ştiinţa solului. 26-30 august 1997. delta Chiliei şi depresiunile lacustre (dominant între Sulina şi Sf. Realizări în geografia Românie i. . Mangalia ş. rar atinge 180-200 m. Câmpia Lugojului – între râurile Timiş şi Bega – şi erului). Gheorghe)..Terra”. cu două subtipuri: fluviatilă şi fluvio-maritimă. Gheorghe apare un mare co n dunărean. 104 . În cadrul primeia se deosebesc: suprafeţe lacustre (depresiuni lacustre. Caraorman.Natura”.G. Coboară lin către est cu o pantă de 2-10‰. 3. Savu Al. în cadrul Câmpiei Ierului). Casimcea). 4. Platforma de abraziune Repr ezintă rezultatul înaintărilor şi retragerilor Mării Negre în timpul pliocenului şi mai ales l cuaternarului. Valeria Velcea (1967). Tipuri ale reliefulu i major în Câmpia Română – importanţă practică. roum. Bucureşti...G. România .

dar este vorba d e acelea care. Lucrările simpozionu lui de geografie fizică a Carpaţilor. (1974). totodată. Între cele două mari ere morfotectonice se află şi una scurtă de tranziţie (eta pa kimmerică). care au mers până la nivelarea reliefulu i. prin însumarea unor efecte comune cum ar fi mişcări de cutare. EPEFS) (fig. înălţare. (ce structurează şi finisează unităţile de orogen) şi şase etape ( e) morfotectonice majore2. O epocă morfotectonică (sau eră) însumează toate fazele şi etapele care au cont rat. de la câmpii la munţi.Capitolul VI EVOLUŢIA MORFOTECTONICĂ – epoci (ere) morfotectonice. 105 1 . Platforma Moesică şi Platforma Dobrogeană. Era carpatică este cea a lanţurilor muntoase. cuprinzând şi orogeneza hercinică. a formării de horsturi şi grabene. sau prealpină (timp în care s-au definitivat structural toate unităţile de pla tformă) şi alta carpatică. Era (epoca) morfotectonică precarpatică Înglobează toate evenimentele te ctonice mai vechi decât orogeneza carpatică. divizată în: faze. care se impun. În mare. a bazinelor postectonice. şi reliefului de azi. faza şi subfaza (prescu rtat. faze – Scheletul principal al reliefului României a fost determinat de îndelungatele proces e care au avut loc sub scoarţa terestră şi în interiorul acesteia. Gr. 1). etapa. Evenimentele tect onice mai importante. au fost următoarele: . cum ar fi granitele. Acţiunea acestora în formarea reliefului se eşalonează într-o scară morf tectonică derivată din scara geologică.du pă îndelungate procese de orogeneză şi de eroziune. se pun în loc importante mase magmatice. . U lterior. Bucureşti. A. pe de o parte unităţile actuale de orogen. împreună. a formării tuturor etajelor Domeniul ui Carpato-danubiano-pontic. epoca se înch eia acum cca 220 milioane de ani. Etapele morfogenetice ale Carpaţilor. etape şi epoci morfotectonice1. P e teritoriul României au fost separete două epoci (ere). Posea şi colab. noi am adus unele modificări în denumirea acestor trepte taxonomice înlocuind epoca cu eră (geomorfologică). existent e azi. una precarpatică sau era plat formelor. 2 Idem (1974). dar cu precădere se manifestă în relieful de azi prin rigidizarea scoarţei terestre de sub unităţile de platformă. Faza morfotectonică a fost definită ca fiind intervalul de ti mp în care agenţii interni realizează – prin cutare. iar pe de alta pe cele de platformă. faze de ridicare în bloc etc. au contribuit la conturarea de unităţi morfotectonice. se consolidează fundamentul unităţilor de platformă de la exteriorul Carpaţilor: Platfo rma Moldovenească. scufundare sau vulcanism – una ntre trăsăturile structurale esenţiale care definesc azi una sau mai multe unităţi morfost ructurale. după care urmează perioada. etape (perioade). direct sau indirect. Etapa (perioada) morfotectonică reuneşte mai multe faze. Pe plan global este era formării A tlanticului.se metamorfozează întregul soclu cristalin existent azi pe pământul r omânesc şi. cuprinse sub denumire a de agenţi interni.

• În faza laramică se cutează cu precădere formaţiunile de fliş3 cret c din Orientali şi Curbură. eroziunea conduce la peneplenizarea munţilor. Multe dintre acest e blocuri au fost încorporate mai târziu geosinclinalelor carpatice. Se compune din trei etape: una de tra nziţie (de la hercinic la carpatic). anum e. sub formă de craton rigid. Către sfârşitul etapei. în continuare. ca uscat. Munteanu-Murgoci (1905) s-a admis că acum se forme ază o serie de pânze de şariaj (pânza Getică din Meridionali. pregătind totodată spaţiile coborâ poi lărgite în care se vor depune sedimentele geosinclinalelor carpatice. se pot deosebi trei etape: a) Etapa precambriană i ndividualizează. Era (epoca) morfotectonică carpatică Cu această epocă se formează cea de a doua mare categorie structurală (şi de relief). ia r soclul lor devine rigid. c) Etapa hercinică se suprap une în timp peste paleozoicul superior şi se caracterizează prin formarea unui lanţ munt os. iar în cele de ridicare ele vor deveni câmpii sau chiar podişuri. peste Tr ansilvania etc. Acestea vor suferi. În perioadele cu mişcări de coborâre. amintim formarea faliei Pecene aga-Camena (din sudul Dobrogei de Nord. alcătuită dintr-o alternanţă de a rgile. peste aces te socluri vor fi depuse sedimente marine. • În faza austrică. în care se manifestă predominant mişcările de înălţare. sp e sfârşitul etapei se consolidează. După mulţi eologi. care se extindea din nordul Dobrogei peste toată zona carpatică de azi. pe seama cordilierelor în ridicare. relativ puţin modificate. laramică (senonian superiorpaleocen) şi savică (oligocen superior-acvitanian) . mai ales marginale. erupţiile de diabaze din Podişul Niculiţel şi er upţiile din Munţii Mureşului). pânza de Codru din Apuseni. acum are loc orogeneza caledonică. pân a Munţilor Metaliferi). 106 3 . precum şi din Apuseni şi Banat unde. a) Etapa kimmerică se caracter ază prin mişcări ce fragmentează vechea unitate hercinică. ai Banatului sau chiar în Meridionali şi Rodna. orogeneza din Dobrogea Centrală ar fi baikaliană. gresii. conglomerate. B. cu sedimente groase. şi consolidează ca platformă. cu formarea. o parte din cristalinul hercini c s-a ridicat sub forma unor masive. în paleozoicul inferi or. ca timp. şisturi care se prelungeau şi în estul Carpaţilor Orientali. se pare. De la Gh. care vor rămâne mult timp sub această formă. a şisturilor verzi din Dobrogea centrală şi nordică. ca şi evoluţia morfol ogică specifică azi teritoriilor precarpatice. legate de evoluţia geosinclinalu lui hercinic şi apoi de a celui carpatic. ca de exemplu cele din Munţii Apuseni. Dobrogea Centrală. Dintre efe ctele care se păstrează şi azi. începutul evoluţiei lor geomorfologice. marne. pentru aceste unităţi. o alta în care domină mai ales mişcările de cutare şi u ltima. Acum se plămădeşte structura geologică a Carpaţilor şi chiar a unităţilor n jur. termen elveţian dialectal) este o formaţiune geologică tipică de geosinclin al sedimentată ritmic. precum şi puternice veniri de lave. Este vorba de fazele: austrică (în apţianalbian).spre sfârşitul acestei epoci se schiţează cadrul general tectonic în care se vor instala geosinclinalele carpatice. numai uşoare mişcări pe verticală sau fracturări. aceea de orogen. b) Etapa carpatică veche este cea care însumează cele trei faze principale ale orogenezei carpatice. Carpaţii aveau formă de geosinclinale. a l Câmpiei Române (partea sudică) şi al Dobrogei de Sud. iar „rigiditatea” l or va impune aspecte de horsturi şi grabene. ca de exemplu cel Transilvan şi cel Panonic. Ea reprezintă.. se formează în fose de expansiune şi de s ubducţie înaintea şi în timpul principalelor mişcări de cutare. b) Etapa caledonică se plasează. care încep să se cuteze puternic. când au loc cutările cele mai im portante. apar noi falii p e care Fliş (curgere. iar în ultima parte începe evoluţia reliefului de tip montan. calcare. Consolidarea acestor socluri de platformă s-a făcut succ esiv în timp şi. în funcţie de aceasta. în plus. ulterior fiind fracturat în blocuri. fundamentul Podişului Moldovei. De subliniat că tot acum.

Tot arealul carpatic începe să trea faza de orogen. Culoarul Mureşului. c) Etapa neocarpatică se caracterizează. iar apoi pr in mişcări de înălţare. apar domurile şi cutele diapi re din Transilvania. Subcarpaţi şi podişuri şi se plasează cu aproximaţie între glaciaţiunile riss şi würm. Liubcova-Orşova-Bahna-Baia de Aramă. în ea sedimentându-se molasă. • Mişcările attice continuă pe cele anterioare. Rusca Montană. Beiuş. Au loc. prin mişcă i de înălţare. Se c carpaţii interni dintre Slănic şi Dâmboviţa şi se intensifică erupţiile neogene. în preajma căreia s-au format şi geos linalele carpatice. attică (sfârşitul sarmaţianului) şi rhodono-valahă (plioc cuaternar). se cutează restul Subcarpaţilor.se vor înălţa ulterior şi sacadat horsturile de azi şi se vor scufunda masivele Transilvan şi Panonic. geosinclinalul trece efectiv în orogen. Fondul ge neral însă se schimbă. Carpaţii sunt înălţaţi şi erodaţi sub forma unor suprafeţe marginale (supra dii carpatice). totodată înalţă treptat şi unităţile din jur. se cutează flişul peleogen. se remarcă apoi o înălţare gener ectează şi regiunile din jurul Carpaţilor. la început. Panonic. îşi întrerupe legătura cu Oceanul Planetar şi . exodând aproape tot teritoriul pericarpatic şi conturând Domeniul geomorfologic Carpato-danubiano-pontic. se rid ică diferenţiat întregul teritoriu carpato-ponto-danubian. se scufundă şi actuala zonă a Subcarpaţilor. Masivul cristalin Meridional se înalţă uşor. pe care le transformă în podiş presiuni uscate. care este lipit Carpaţilor. i depăşesc limita zăpezilor veşnice. conturân du-se mai bine bazinul Transilvaniei şi golfurile din vestul Apusenilor. se produc şi scufundări ale unor părţi din platfor marginale peste care se vor depune sedimente. se ridică mult Carpaţii impunând piemonturi în S şi SE-ul lor. în zonele noastre. se formează Dunărea şi reţeaua hid ografică se extinde peste tot acest domeniu. lăsând în ext pinteni (Văleni şi Homorâciu). în aceste noi condiţii se dezlănţuie şi o îndelungată fază de eroziune care duce la formarea Pediplenei Carpatice. care conturează viitoarele depresiuni intracarpatice precum şi avanfosa carpa tică (în care se vor plămădi Subcarpaţii). marea Sarmatică se împarte în trei mari lacuri (Trans ilvan. Spre sfârşitul fazei stirice se cutează stratele unei părţi din Subcarpaţi (Subcarpaţii Moldovei şi partea internă a celor de Curbură până la Slăni Buzău). • Faza rhoda lahă este cea mai importantă pentru relieful de azi. Evenimentele tectonice ale etapei pot fi grupate pe trei faze: sti rică (helveţian superior-badenian). Bozovici. următoarele depresiuni tectonice: Zlatna. 107 . • Mişcările stirice conduc la o inversiune a reliefului faţă de situaţia anterio ară: Masivul hercinic Transilvan. dominant. ca şi cel Panonic încep să se scufunde în paralel cu rid icările cercului carpatic românesc. În interiorul Carpaţilor se conturează. înălţări dar şi un fundări. apar şi primele erupţii neogene. Caranse beş-Mehadia. rămâne o mare închisă. Totodată. ea înalţă Carpaţii cu 500-1000 m şi îi t sformă în munţi. puţin adâncă şi salmastră (Marea Sarmatică). se restrânge tot mai mult. subsidenţele se restrâng la câteva porţiuni. apar şi erupţii în lanţul vulcanic şi în Apuseni. ridicând Carpaţii până la altitudini roape de cele montane. p rin scufundări. • Faza pasadenă se manifestă prin noi înălţări î paţi. sub formă de avanfosă. • Cutările savice se fac simţite mai întâi pe fondu l unor scufundări generale cu precădere în geosinclinalul flişului paleogen. în sensul că vechea mare Tethys. iar alte zone îşi accentuează scufundarea şi sedimentarea. Într-o oarecare ordine amintim: iviri de puternice mase vulcanice în vestul Orientalilor şi în Apuseni. Brad. în a doua parte a etapei se cutează Su bcarpaţii. Getic). Ora dea-Vad.

Capitolul VII ETAPELE (FAZELE) DE NIVELARE PRIN EROZIUNE A RELIEFULUI (Acţiunea eroziunii pe fon dul mişcărilor periodice de înălţare. Reliefuri precuaternare)

A. Caractere generale Concomitent cu mişcările tectonice de ridicare sau de coborâre, acţionează şi eroziunea şi/sau acumularea. Ritmul acestora este dictat de climă (inclusiv de vegetaţie) şi de amplitudinile mişcărilor tectonice. Ambele conduc la apariţia unor sal turi calitative în evoluţia reliefului (vezi scara morfocronologică – fig. 1). Timpul di ntre două asemenea salturi reprezintă o etapă morfocronologică şi se caracterizează prin dom inarea anumitor procese modelatoare; cele mai active dintre aceste procese au te ndinţa ca, în final, să niveleze, sub forme variate însă, relieful înalt sau o parte din el. Când îl nivelează total apare o pediplenă sau o peneplenă, în interiorul căreia se mai menţi artori de eroziune. Dacă nivelarea este parţială – numai pe marginile unor masive sau de aluri, ori pe poala acestora – este vorba de suprafeţe şi nivele de eroziune; când acest e nivelări se reduc la fâşii situate la piciorul muntelui şi/sau pe văi, avem de-a face cu glacisuri şi/sau pedimente. La periferia regiunilor afectate de ridicări puternice şi cuprinse de o eroziune acerbă, acumulările venite din munte sunt depuse sub formă de conuri şi poale prelungi, formând piemonturi, câmpii piemontane sau câmpii aluviale. Sin tetizând şi generalizând la maximum aceste procese, se poate construi următorul model sa u lanţ evolutiv: tectonica înalţă o regiune, iar eroziunea atacă puternic prin intermediul văilor şi prin procese de versant; pornind de la poala versanţilor şi de la talvegul văil or, eroziunea , care atacă versanţii, creează suprafeţe netede, uşor înclinate, de tipul gla cisurilor şi pedimentelor; dacă înălţarea se opreşte, acestea se extind în detrimentul zonelo înalte şi realizează suprafeţe de nivelare ; în condiţiile unei stabilităţi extrem de îndelu se poate ajunge la pediplene; când intervin noi ridicări, glacisurile sau suprafeţele , sau pediplenele sunt înălţate şi procesul de nivelare reîncepe de la periferia abruptulu i şi de la fundul noilor văi; apar astfel – în munte, dealuri şi podişuri – trepte de nivelar care marchează, fiecare, o etapă principală evolutivă. Istoria reliefului României începe c u unităţile care au fundament rigid de platformă (Podişul Moldovei, Câmpia Română şi Dobrogea globează apoi, treptat, spaţiul orogenului carpatic, care, pe parcurs, va prelua şi va coordona şi evoluţia teritoriilor din jur. Unităţile cu fundament de platformă au ca spec ific, în istoria dezvoltării lor, faptul că fundamentul cristalin le este nivelat de cât e o pediplenă generalizată (pediplenele de soclu), vechi ca vârstă, peste care s-au succ edat apoi depuneri periodice de strate sedimentare, despărţite prin etape de eroziun e subaeriană, până la relieful de azi. Cât priveşte relieful orogenului carpatic, istoria sa morfogenetică începe cu „Pediplena Carpatică”, ce s-a format imediat după cutările austric şi laramice. Specifice acestei evoluţii sunt următoarele aspecte: ridicarea sacadată a ramurilor sau masivelor muntoase, cu nivelarea unor trepte situate sub resturile pediplenei în înălţare; extinderea acestor trepte de eroziune sau formarea altora mai n oi şi peste unităţile deluroase sau de podiş apărute ulterior; scufundarea unor porţiuni din vechea pediplenă cu formarea de 108

depresiuni sau culoare lacustre care, cu timpul, au fost prinse şi ele în ridicare, devenind depresiuni de uscat; depunerea periodică a unor piemonturi la marginea un ităţilor montane înălţate puternic în diferite etape; acoperirea cu sedimente carpatice a un or unităţi de platformă din jur şi subordonarea lor evoluţiei carpatice; înălţarea generală a tui întreg ansamblu de unităţi de orogen şi platformă, cu formarea unei reţele hidrografice unitar-radiale şi instalarea unor procese geomorfologice orânduite etajat şi relativ c oncentric, care se eşalonează de la abraziunea marină la cea glaciară (în cuaternarul medi u). Evoluţia reliefului rezultat prin eroziune poate fi şi ea ordonată în ere (epoci), e tape, faze şi subfaze (vezi scara morfocronologică – fig. 1). În principal, două sunt erel e (epocile) mari: prima, în care au fost nivelate toate soclurile de vârstă prehercini că, urmată de nivelarea unităţilor hercinice, care au caracter intermediar între platformă şi orogen – craton – şi, a doua, era (epoca) morfosculpturală carpatică. Era (epoca) precarpa tică a supus eroziunii toate lanţurile muntoase mai vechi decât cel hercinic, iar în tra nziţie şi pe cel hercinic, aducându-le în stadiul de pediplenă. Pe suprafaţa acestor socluri , au fost evidenţiate, mai ales prin foraje, trei suprafeţe de tipul pediplenelor. F iecare dintre ele s-a format în câte o etapă (perioadă) morfogenetică: - prima a fost denu mită etapa pediplenei cambriene, iar timpul în care s-a realizat a durat aproximativ 80 milioane ani. Se găseşte pe soclurile din fundamentul Podişului Moldovenesc şi pe ce l din Câmpia Română; poate şi în Dobrogea de Sud. - a doua, etapa suprafeţei post-caledonice , sau „peneplena şisturilor verzi”, se extinde peste Dobrogea Centrală şi Sudică; - a treia este etapa morfosculpturală posthercinică; acum s-a erodat şi s-a nivelat, cu precădere, lanţul muntos hercinic care se extindea peste Dobrogea nordică şi peste arealele Carp atice. Din aceste nivelări n-au mai rămas urme care să fie moştenite efectiv în relieful a ctual decât în Dobrogea nordică. Sub aspect climatic, eroziunea se derulează mai întâi în tim ul carboniferului, care a fost cald şi umed; climatul devine apoi semideşertic (simi lar celui actual din Kalahari) în permian şi triasic, iar în ultima parte capătă aspect tr opical (jurasic-cretacic). Cronologic, în această etapă (inclusiv tranziţia kimmerică) se deosebesc trei subetape: • pediplena posthercinică, de la care s-au păstrat urme numai în regiunile Măcin, Babadag şi Tulcea; • reliefurile precretacice (au forme ondulate, m ai puţin nivelate), care modelează acele zone hercinice peneplenizate anterior, dar care au fost afectate apoi de mişcările kimmerice vechi (masivele: Gilău, Panonic, Tra nsilvan, Rodna-Preluca-Meseş şi unele părţi din Meridionali), precum şi de cele kimmerice noi (masivele Bihor şi Pădurea Craiului, unde concomitent s-a format bauxită, pe calca re, de unde şi numele de „suprafeţele bauxitelor”); aceste două suprafeţe au fost apoi fosil izate de jurasic (prima) şi de cretacic (a doua); • reliefurile prealbiene1 modelează o bună parte din uscaturile carpatice exondate şi ridicate în urma mişcărilor austrice din cretacicul inferior. Eroziunea începe printr-o fragmentare a unităţilor cristalino-me zozice, la baza cărora se depun conglomerate (exemplu, conglomeratele de Bucegi), care au îmbrăcat aspect de piemont. Era (epoca) morfosculpturală carpatică se extinde ap roximativ de la sfârşitul cretacicului, adică din momentul când a fost nivelată cea mai ne tă, dar azi şi cea mai înaltă suprafaţă din Carpaţi (Pediplena Carpatică), şi include toate e entele care au înălţat şi erodat acest lanţ muntos şi unităţile din jur, până au devenit ceea t în 1 Albianul este o subdiviziune a cretacicului. 109

prezent. „Relieful de azi al României reprezintă de fapt rezultanta morfogenetică a inte racţiunii dintre tectonica şi modelarea subaeriană a epocii respective”2. În era amintită po t fi urmărite trei mari direcţii de dezvoltare a reliefului: a) în prima parte (sfârşitul cretacicului-oligocen), eroziunea nivelatoare domină asupra tectonicii, realizându-s e, peste blocurile cristalino-mezozoice, ca şi peste sedimentarul platformelor din jur, o întinsă pediplenă (Pediplena Carpatică); b) din oligocen până în sarmaţian au loc miş verticală cu sensuri inverse: se înalţă şi se conturează diferenţiat ramurile carpatice, pe are eroziunea sculptează trepte de nivelare, iar masivul Transilvan, masivul Panon ic, depresiunile intramontane şi unităţile periferice de platformă se scufundă, intrând, de obicei, sub apele mării; c) începând cu sarmaţianul are loc o înălţare generală (cu intensifi stagnări) care se extinde treptat din Carpaţi (ajunşi numai acum în stadiul de munte) căt re toate unităţile periferice; eroziunea nivelatoare domină acum periferia Carpaţilor; e a se extinde apoi peste ceea ce ulterior au devenit dealuri şi podişuri; în interiorul muntelui eroziunea se reduce la crearea unor văi largi (înălţate şi ele ulterior şi rămase s b formă de umeri); vechile trepte deja ridicate sunt fragmentate şi peste ele s-au d ezvoltat tot mai mult reliefuri cu caracter petrografic şi structural; în prima part e a cuaternarului au fost construite largi piemonturi, pe fondul unui climat sec etos şi cald dar cu două anotimpuri; mai apoi eroziunea sacadată a râurilor a format ter ase; în timpul răcirii climatului, în munţii înalţi s-au instalat uneori gheţari, iar mai jos s-a dezvoltat un variat relief periglaciar. Aceasta este de fapt gama reliefului actual, care poate fi subdivizată în cinci etape, în general din ce în ce mai scurte ca timp: cea a pediplenei carpatice, a suprafeţelor axate pe culmile medii carpatice , a suprafeţelor carpatice de bordură, a nivelelor carpatice de vale (inclusiv a pie monturilor şi a suprafeţelor colinare) şi etapa teraselor şi a reliefului glaciar. Pentr u o prezentare mai didactică, a acestui relief variat, specific epocii carpatice, îl vom sistematiza, în principal, pe tipuri genetice de relief (suprafeţe de eroziune, piemonturi etc.) şi nu pe etape. B. Suprafeţele de nivelare din Carpaţi, dealuri şi pod işuri3 Dacă urcăm Apusenii sau masivele Retezatului, atenţia ne este atrasă de o serie de umeri ce se aliniază în lungul văilor pe două nivele, iar când atingem interfluviile obser văm, nu fără mirare, culmi surprinzător de netede. Expresia că „poţi merge cu automobilul” la 00 m pe Masivul Borăscu, sau pe platoul Cârligatele la 1600 m, din Vlădeasa, nu este o exagerare. Cel ce urcă prima dată aici rămâne contrariat de pantele abrupte, prăpăstioase a desea, de pe versanţii văilor înguste, în contrast cu acele culmi netede care se deschid brusc când ajungi pe cumpănă şi unde te-ai aştepta la un relief şi mai accidentat. Treptele de pe culmile carpatice îmbracă trei aspecte principale, ceea ce a făcut pe primii ce rcetători (Emm. De Martonne, 1905) să le socotească a fi trei suprafeţe de nivelare. În re alitate sunt patru complexe, fiecare cu câte două-trei suprafeţe sau nivele. Primul as pect este cel al unor platouri mici, sau culmi alungite şi netede, din care răsar un eori vârfuri ceva mai înalte sau „martori de eroziune”; acestea ocupă cumpenele centrale a le masivelor montane şi sunt mai mult sau mai puţin orizontale. Este complexul Pedip lenei Carpatice, cu trei trepte. Al doilea aspect îl constituie culmile uşor înclinate , care se desprind de sub cele principale, se dispun radial pe masiv sau numai s pre cei doi versanţi principali când e vorba de un munte cu format de culme alungită, cum este, de exemplu, Făgăraşul. Acestea sunt Culmile Medii Carpatice, cu două trepte şi c ele mai extinse ca suprafaţă. Al treilea aspect se întâlneşte pe bordura transilvană a munte lui, ca o Gr. Posea şi colab., Relieful României, Editura Ştiinţifică, 1984, p. 57. Amănunte vezi Gr. Posea, Suprafeţele şi nivelele de eroziune, p. 11-30, ,,Revista de Geomorfologie”, nr. I, Bucureşti 1977. 110 3 2

făşie orizontală dar foarte redusă ca lăţime. Pe latura externă apar adesea două-trei trepte e retează marginea muntelui. Este complexul Suprafeţelor de Bordură. Acesta pătrunde însă adâ c şi în interiorul muntelui, sub forma unor umeri largi, situaţi sub culmile medii ant erioare. Mai jos de aceste trei complexe şi fără a afecta interfluviile propriu-zise, ci numai versanţii, se găsesc şi două nivele de umeri de vale. Părţile cele mai înguste ale v or carpatice, care au formă de V ascuţit sau de defileu, se află sub aceşti umeri. Deşi oc upă areale reduse, în raport cu versanţii din munte, din dealuri şi din majoritatea podişu rilor, suprafeţele şi nivelele de eroziune sunt deosebit de importante pentru stabil irea etapelor şi fazelor de evoluţie ale unităţilor de relief din care fac parte. Trepte le care constituie complexele respective s-au născut în etape succesive, după fiecare fază de înălţare a Carpaţilor eroziunea modelând câte una din ele începând totdeauna de la ma a abruptului spre interior; treapta era mai extinsă sau mai restrânsă, după cum pauza di ntre înălţări era mai mare sau mai mică şi după cum condiţiile climatice accelerau sau frânau iunea. De asemenea, trebuie remarcat că o suprafaţă nouă se dezvoltă adesea în detrimentul c elei vechi, putând-o înlătura pe mari areale sau lăsând-o să dăinuiască destul de bine la alt dinea la care a fost înălţată. Au existat şi cazuri când porţiuni dintr-o suprafaţă nivelată ectate de mişcări de coborâre şi atunci ea putea fi fosilizată prin depunerea unor sedimen te. Câteva caractere generale (în special pentru Carpaţi) 1. Pe teritoriul României exis tă suprafeţe şi nivele de eroziune în toate unităţile de relief, dar în poziţii diferite. În şi dealuri (Subcarpaţii şi Dealurile de Vest) acestea apar la zi sub formă de trepte – ca umeri pe văi sau pe marginile depresiunilor şi ca trepte pe interfluvii, uneori dif erenţiate pe generaţii de culmi. În podişuri există în plus şi suprafeţe fosilizate ca şi în ele fosilizate sunt în general mai vechi decât suprafeţele din Carpaţi, dar există şi supraf eţe fosilizate echivalente aproximativ cu cele din Carpaţi. 2. Suprafeţele la zi au fo st studiate pe larg de către geografi, iar cele fosilizate au fost depistate mai a les prin foraje (exemplu în Câmpia Română, Podişul Moldovei etc.). 3. Numărul nivelelor şi co plexelor de nivele oscilează adesea de la un masiv la altul, de la un podiş la altul etc. În Carpaţi au fost depistate până la 9-10 nivele, grupate pe patru complexe. În deal uri şi podişuri au fost citate mai des două-trei nivele la zi, iar dintre cele fosiliz ate au fost evidenţiate, inclusiv în câmpii, până la cinci-şase: pediplena soclurilor de pla tformă, pediplena şisturilor verzi (azi exhumată), pediplena posthercinică (apare la zi în Dobrogea de Nord), pediplena carpatică, suprafeţele medii carpatice şi suprafeţele carp atice de bordură. Cât priveşte nivelele carpatice de vale, ele corespund în exterior, ob işnuit, cu piemonturile villafranchiene. 4. Ca denumiri, au fost folosiţi termeni lo cali (Borăscu, Râu Şes, Gornoviţa – în Meridionali, sau Fărcaşa, Măguri-Mărişel şi Feneş – în r. Posea şi colaboratorii (1974) au unificat aceste denumiri pentru toţi Carpaţii astf el: Pediplena Carpatică, Suprafeţele medii carpatice, Suprafeţele de bordură şi Nivelele c arpatice de vale. Şi mai recent (Gr. Posea, 1997), complexele de nivelare din Carp aţi au fost prescurtate cu S I, S II, S III, S IV, iar nivelele sau secvenţele compo nente astfel: S I1, S I2, S I3 … S IV1, S IV2. 5. Durata perioadelor de eroziune (şi vârsta) care au condus la nivelări au fost de circa: 30 mil. ani pentru S I1 (dania n-eocen), 2-12 mil. ani pentru S I2 (oligocen) şi 13-23 mil. ani pentru S I3 (preb adenian); S II1= 13-23 mil. ani (egală cu S I3 şi concomitentă ca timp, dar pe areale diferite), S II2= 2 - 4 mil. ani (sarmaţian-meoţian); S III1-3 = 4 mil. ani (ponţian) şi S IV1-2 = 2 mil. ani (villafranchian). 6. Procentul extinderii actuale: SI = ci rca 2% (şi aproape numai pe cristalino-mezozoic), S II = circa 12-15% (şi domină flişul cretacic), S III circa 8-10% şi S IV = 4-5%, din arealul Carpaţilor. 111

7. Înclinarea medie a suprafeţelor: S I = 5-7%0, S II =20-30%0, S III = 5-20‰ şi S IV = conforme cu actualele profile de echilibru ale râurilor, dar mai sus cu 200-400 m. 8. Altitudinile actuale: S I = 500-2300 m (după masive), S II = 350-1600 m (după ma sive), S III = 400-1100 m şi S IV = 300-900 m. De exemplu, S I are în medie 1000 m în Apuseni, dar numai 500-600 m în Dognecea şi Locva, 2000-2300 m în Meridionali, 1800-22 00 m în Bucegi şi Baiu şi 1800-2000 m în Rodna; S IV are 300-320 la Cazane pe Dunăre, dar urcă şi la 900 m la Curbură. 9. Modele regionale ale suprafeţelor carpatice. Gr. Posea ( 1997, în ,,Revista geomorfologică”, nr. 1) stabileşte cinci modele regionale. a) În Carpaţii Meridionali apare scara cea mai tipică şi mai uniformă în ceea ce priveşte ordonarea şi numă ul treptelor de eroziune şi gruparea lor pe cele patru complexe. La peste 2300 m s e ridică vârfuri şi mici creste, sub formă de martori, deasupra lui S I. Pediplena carpa tică ocupă culmile principale, este relativ orizontală şi are uneori trei trepte posibil e: S I1 = 2300-2200 m, S I2 = 2000 şi S I3 = 1800-1900 m. S II înconjoară resturile pe diplenei carpatice sub formă de culmi înclinate, de altitudini medii, cu două trepte: S II1 = 1500-1600 m, ca umeri atinge şi 1800 m şi S II2 = 1200-1400 m. S III apare p e marginea munţilor, în nord la 1100 m ca o treaptă îngustă orizontală, iar în sud la 600-900 m, dar ca umeri urcă în interior până la 1100 m în sud şi 1250 m în nord; când are două trept III2 este puţin sub 1000 m în nord şi sub 800 m în sud. Umerii de vale, respectiv S IV1 = 650-800 m pe văile transversale şi 750-800 m pe văile secundare, iar S IV2 = 550-600 m; foarte rar apare şi un S IV3 în sud. b) Munţii Apuseni prezintă un model similar dar mai deranjat tectonic. Are un număr maxim de 6 trepte în grupul de masive Bihor-Vlăde asa, ordonate astfel: S I1 = 1600-1800 m, S I2 = 1400 m, S II1 = 1000 m, S II2 = 700-900 m, S III = 600-700 m şi S IV = 300-500 m. În masivele mai joase, numărul trep telor se reduce, dar cele patru complexe rămân. Dispare S I1, iar S I2 apare rar şi nu mai ca martor. S II devine dominantă la circa 800-1000 m, iar S III şi S IV adesea s e interferează la 400-500 m. c) Munţii Banatului au două submodele: Poiana Ruscăi, unde S I-III se întrepătrund în cercuri concentrice formând o cupolă la 800-1300 m, şi submodelul Banatului propriu-zis unde cele 4 complexe se dispun astfel: în est (Almăj-Semenic) ele se poziţionează asimetric între 300-1400 m, iar în vest se comprimă între 300-550 m; S IV pe defileul Dunării apare ca un vechi fund de vale, la 300 m (aşa-zisa terasă a 8-a ) (fig. 24). Fig. 24 – Suprafeţele de eroziune din Defileul Dunării (după Gr. Posea şi colab.). 1. Supr afaţa Almăjului; 2. Suprafaţa culmilor medii; 3. Suprafaţa de 400-450 m (Gornoviţa); 4. Vârf uri sub formă de martori; 5. înclinarea locală a suprafeţelor de nivelare; 6. abrupturi petrografice şi structurale; 7. arii cu doline; 8. limita Văii Dunării 112

d) Carpaţii Orientali prezintă cea mai pregnantă asimetrie a desfăşurării treptelor de erozi une, dar şi un paralelism (cu intrânduri) orientat de la nord la sud, care însă se degra dează la sud de Trotuş. S I se găseşte numai pe masivele cristaline (1800-2000 m în Rodna, 600-700 m în Preluca şi 1600-1800 în restul masivelor). S II1 ocupă îndeosebi flişul cretac ic, la 1500-1700 m, iar S II2 este la 1400-1600 m, dar trece şi în Munţii Vulcanicii N ordici (inclusiv în Bârgău) la 1000-1200 m (cu trepte locale în Ţibleş până la 1800 m). S III mină flişul paleogen din est la 800-900 m, dar pe valea Trotuşului urcă şi la 1400 m şi trec e pe marginile Depresiunii Braşov, înconjurând-o pe la 800-1100 m. S IV are două trepte de umeri: 700-950 m şi 550-600 m. Vulcanicii Sudici nu au suprafeţe ci numai un nive l de vale şi începuturi locale de glacisări sau/şi pedimentări. e) Carpaţii Curburii se încad ează unui model de tranziţie atât spre Meridionali (în Bucegi, Postăvaru, Piatra Mare şi Bai ului se menţin resturi din Pediplena Carpatică) (fig. 25), cât şi către Orientali (domină S II2 şi S III, pe flişul cretacic şi paleogen). Ca specific local, S II1 apare numai în v est (Bucegi, Ciucaş – 1700-1900 m); S II2 (1300-1550 m) domină toate masivele situate mai la est şi prezintă o bombare transversală pe axa ridicărilor maxime; S III nivelează c ulmile marginale şi pătrunde, ca umeri largi, pe văi, traversând în boltă toate pasurile car patine către Depresiunea Braşov, având 900-1200 m; umerii lui S IV1 sunt la 750-900 m, dar pe defileul Buzăului urcă bombat la 1000 m (nivel format în villafranchian), iar S IV2 se află la 550-750 m. 10. Diferenţierile extracarpatice ale suprafeţelor de eroz iune se suprapun principalelor regiuni geomorfologice (Gr. Posea, 1997). a) Subc arpaţii, datorită complexităţilor structurale şi a ridicărilor recente diferenţiate pe sectoa e, au condus la contradicţii importante între cercetători. S-a negat total existenţa de suprafeţe (C. Martiniuc 1948, Badea L. 1966, ş.a.), alteori s-a mers până la 3-5 nivele (N. Popp 1939, N. Rădulescu 1937, M. Ielenicz 1978 etc.). • Pentru Subcarpaţii Moldove i, M. David (1932) a indicat 3 nivele (sarmaţian superior – meoţian, pontic – cel mai ex tins şi romanian). Mai recent se susţine o suprafaţă formată prin glacisare (din sarmaţian pâ villafranchian) dar distrusă după înălţările postvillafranchiene care au impus tectonic (pr in coborâre) depresiunile Tazlău şi Cracău şi au înălţat culmile Pietricica şi Pleşu (C. Brân . 19-20, Gh. Lupaşcu 1996). Culmile deluroase, mai ales Pietricica şi Pleşu, par a păstr a totuşi urme de nivelare. • Pentru Subcarpaţii Curburii, N. Popp (1939) distinge patr u nivele (1000 m – levantin, 800 m – preglaciar, 650-620 m – günz – cel mai dezvoltat, 550 -450 m – mindel). Ultimele trei reprezintă în fapt amfiteatre de glacisuri din bazinel e superioare ale văilor, echivalente teraselor superioare din avale. M. Ielenicz ( 1974, 1978, 1985) deosebeşte următoarele trepte: o fâşie submontană (¡ 1000 m), nivelul prin cipal subcarpatic (la ¡ 700 m), ce coboară pe interfluvii în avale (600-650 m), care p e la 400-450 m trece în nivelul piemontan villafranchian şi, sub acestea mai apare u n nivel de umeri ce coboară de la 500 la 300 m deasupra câmpiei. În cadrul Subcarpaţilor Getici se remarcă arealul Câmpulung (Gr. Posea, 1993) şi Muscelele Topologului (Gh. V işan, 1998). În primul caz (fig. 34) au fost separate: urme exhumate din suprafaţa med ie carpatină – II1 (prehelveţiană) şi II2 (sarmaţian-meoţian) pe bordura submontană; suprafaţ patică de bordură (ponţian-dacian) care retează Culmea Groapa Oii (fig. 34); nivelarea r omanian-villafranchiană pe interfluvii, care în sud trece în acumulări piemontane. În Musc ele s-au identificat: suprafaţa muscelelor înalte sau Plaiurile Muscelelor (850-1120 m, sarmaţian superior – pliocen mediu, echivalentă suprafeţei carpatice de bordură); supr afaţa superioară subcarpatică (590-850 m), pe culmile mai joase şi pe rama depresiunilor submontane; suprafaţa inferioară subcarpatică (450-750 m), pe interfluviile secundare ; două nivele de vale (400-650 m = glacisuri pe văile mari şi 380-500 m = glacisuri în b azinele de ordin inferior şi echivalente cu terasa de ¡ 200 m). 113

114 Fig. 25 – Suprafeţele de nivelare din Munţii Piatra Craiului – Baiului

O sinteză recentă pentru Subcarpaţi o face M. Ielenicz (2001), fără a aminti şi sectorul Mus cele, ajungând la o concluzie generală cu trei trepte: sub munte o suprafaţă pliocenă, apo i o suprafaţă de culmi glacisate (deformată ulterior şi distrusă în mare parte) şi un nivel d umeri de vale. b) Dealurile de Vest reprezintă o fostă câmpie de glacis sau nivel pie montan de eroziune de vârstă dacian-romanian (Gr. Posea, 1962, 1997, Savu şi Tudoran 1 969, Josan 1970, Tudoran, 1983, ş.a.). Peste această suprafaţă se ridică uneori masive mic i cristaline sau din sedimentar mezozoic ce pot avea două suprafeţe vechi, ca în Prelu ca (Pediplena Carpatică şi cea pretortoniană – Posea, 1962). c) Depresiunea Transilvanie i are caractere oarecum intermediare între podişurile de platformă şi orogen (fig. 26). De aici şi unele similitudini cu Podişul Moldovei, dar şi cu Subcarpaţii. Prezintă două part icularităţi: diferenţieri petrografice regionale şi influenţe specifice din partea fiecărui sector montan vecin. Are patru trepte: suprafaţa circumtransilvană (SII2 = sarmaţian – m eoţian), pe dealurile submontane, mai ales în Podişul Someşean, la 700-800 m (Mateescu Şt. 1926, Posea 1962-1978, Savu 1963, ş.a.), sau ca martori piemontani, ori fosilizată în est (Mac, 1972); suprafaţa Transilvană (dacian mediu – romanian) sau „piemontană de erozi une” (Posea, 1962) pe cumpenele Târnavelor la ¡ 600 m şi urcă spre est la 700 m (Josan 197 5, Mac 1972), iar sub Munţii Făgăraş este la 750-850 m (N. Popescu, 1985), echivalentă cu umerii superiori de vale; suprafaţa de 450-500 m (postvillafranchiană) apare numai în Podişul Secaşelor, pe Culoarul Visei (Posea, 1968, 1969) şi pe alte mari culoare de va le, numită şi pedimentul de vale (Mac, 1972), nivelul inferior (Josan 1973, 1979) sa u glacisul transilvan de vale (Popescu 1985); ca ceva local, în bazinul Oltului (u nde lipsesc terasele superioare) s-a mai format un nivel inferior de vale (425-4 50 m) echivalent cu terasele de 60-100 m din alte bazine şi cu glacisul piemontan superior din Depresiunea Făgăraş (Popescu 1985, Grecu 1992). d) Podişul Moldovei, regiun e de platformă, prezintă o pediplenă fosilă a soclurilor şi probabil altele intersedimenta re. La zi, M. David (1923) indică două trepte (¡ 400 m – ponţiană şi 180-200 m – romaniană); hăilescu (1930) şi V. Tufescu (1937) au găsit patru-cinci (450-500 m – sarmaţian superior, 380-420 m – ponţian, 340-450 m – dacian, 280-410 m – romanian, 60-100 m – cuaternară; în ult mul timp se recunosc însă numai două suprafeţe, una a culmilor superioare şi alta, de umer i, pe culoarele de văi şi în depresiuni (Posea şi colab. 1974), sau glacisoplena moldavă ( pe roci mai dure) şi alta mai joasă cu 100-200 m, numai în Câmpia Moldovei şi în rest pe cul oarele de văi (Băcăuanu V., Donisă I. 1989). e) Podişul Dobrogei este cel mai complex ca e voluţie şi relief. A. Nordon (1930) a găsit trei suprafeţe (300-400 m – postsarmatică, 180-2 00 – romaniană şi 80-120 m – cuaternară); C. Brătescu (1928) indică două (300-450 m – sarmaţi i în nord – şi ¡ 200 m – romaniană); Posea şi colab. (1974) admit o unică şi vastă suprafaţă ormată, în sud, în precambrian, în Dobrogea Centrală în mezozoicul inferior, şi în posthercin în nord. Acestea trei s-au unit o dată cu cele trei blocuri şi au fost remodelate tot al în cretacicul superior (o dată cu pediplena carpatică) şi apoi fosilizată în sud de calca rele sarmatice. În postsarmaţian eroziunea a fost slabă, dar lacul romanian din Câmpia R omână a impus o treaptă de abraziune (80-100 m) pe marginea de vest şi nord, iar în villaf ranchian s-au format pedimente şi inselberguri în Dobrogea de Nord, în parte şi în cea Cen trală, unităţi care s-au înălţat mai mult. f) Podişul Mehedinţi, cu structură carpatică, are prafeţe: cele medii carpatice (miocen), suprafaţa carpatică de bordură (Emm. De Martonne , 1917) şi un nivel de culoar pe Bahna, la ¡ 350 m, echivalent cu nivelul umerilor c arpatici de vale (N. Popescu 1966, Posea şi colab. 1969, 1976). g) Podişul Getic est e de acumulare piemontană, dar în Dealurile Coşuştei şi pe unele porţiuni nordice apare un în eput de glacisare (din St. Prestien). 115

PODIŞUL HUEDIN HARTA MORFOLOGICĂ (DUPĂ AURORA POSEA CU COMPLETĂRI DE GR. POSEA)

Fig. 26 – Podişul Huedin – Păniceni – suprafeţe de eroziune, terase, cueste. 1) suprafaţa Câr ata-Muncelu; 2) suprafaţa Vişag; 3) interferenţă între suprafeţele Cârligata-Vişag; 4) supraf raniş; 5) suprafaţa Zece Hotare; 6) suprafaţa Fertişag; 7) terase; 8) glacisuri; 9) cues te; 10) abrupt de falie; 11) defileu; 12) cumpăna apelor în Bazinul Huedin; 13) limi ta muntelui; 14) limita spre Podişul Someşan a Platoului Păniceni; 15) luncă prelungită un eori cu glacis 116

C. Fazele morfosculpturale ale Epocii carpatice (condiţii tectono-climatice de mod elare) 1. Faza Pediplenei carpatice. După cele mai importante mişcări de cutări carpatic e, de sub apele geosinclinalelor au apărut la zi primele masive şi primele culmi. A urmat apoi o pauză tectonică relativă. Aceasta a durat peste 50 milioane de ani, timp în care şi condiţiile climatice au fost favorabile unei eroziuni puternice, care a niv elat aproape tot ce fusese ridicat, creând o vastă pediplenă, pe întinderi ce depăşesc cu mu lt munţii de astăzi. Carpaţii sunt unitatea de relief care păstrează cel mai bine, la zi, urmele acestei pediplene, motiv pentru care este denumită Pediplena Carpatică (Gr. P osea,1962). Bineînţeles, ea a fost înălţată ulterior, în etape, de la altitudini de cîmpie la titudini de munte, aflîndu-se astăzi, după masive, de la circa 800 m pînă la 2200 m. Astfe l, în Apuseni, ea înclină de la 1600 m la 1000 m în Munţii Gilău, dar atinge şi 1800 m în Mun ihor; aici mai este cunoscută şi sub numele de platforma4 Fărcaş-Cârligata (după numele unui sat şi a unui vîrf). În Munţii Banatului are 1400 m în Semenic (suprafaţa Semenic) şi 800-11 0 m în Almăj (suprafaţa Almăjului). În Carpaţii Meridionali urcă lent de la 1900 m în Ţarcu, 00 m în Făgăraş şi a fost numită platforma Borăscu (după muntele Borăscu din Retezat). Carpaţ urii păstrează urmele acesteia în Piatra Craiului, Bucegi-Leaota şi puţin în Neamţu şi Baiu ( . 25). În Carpaţii Orientali există în Rodna la 1800-2000 m (Platforma Nedeilor)5 şi spora dic în Munţii Maramureşului. A fost remarcată şi pe aliniamentul aşa-zişilor munţi ascunşi ai silvaniei, în special în Masivul Preluca (A. Nordon şi Gr. Posea). Sub formă fosilizată, P ediplena Carpatică există, se pare, şi pe masivele cristaline scufundate din bazinul T ransilvaniei şi Panonic, ca şi în sedimentarul Podişului Moldovei (între cretacic şi badenia n), în Dobrogea (peneplena dobrogeană postcretacică) şi în fundamentul Câmpiei Române (penepl na Moesică, după Paraschiv). S-a format în trei secvenţe: una principală (danian-eocen, de 30 mil. ani) şi altele două secundare (2-12 mil. ani până în oligocen) şi (13-23 mil. ani în prebadenian). Poziţia actuală (ridicată sau scufundată) a acestor urme arată prefacerile d eosebite pe care le-a suferit relieful ţării noastre după această etapă când aproape pe tot teritoriul domnea respectiva câmpie de eroziune – Pediplena carpatică. Condiţiile climat ice de atunci au favorizat din plin formarea ei. După urmele de floră şi faună descoperi te, din analiza tipurilor de sedimente depuse atunci, s-a dedus că domnea un clima t tropical-subtropical, similar cu cel actual din sud-estul Asiei sau sudestul A mericii de Nord. Regimul pluvial era sezonier, cu un maxim în timpul verii când atin gea valori de 1000-1200 mm. Temperaturile medii au fost de 20-240C. În sezonul plo ios domina alterarea rocilor în adâncime, iar în cel secetos ploile rare torenţiale spălau materialele alterate. Datorită secvenţelor de formare, această pediplenă prezintă adesea unele trepte (două, chiar trei uneori), sau diferenţieri de la o regiune la alta. Ac estea au rezultat din faptul că „liniştea” tectonică a fost deranjată uneori de anumite mişcă care aveau caractere diferite de la un loc la altul. În mare, au putut fi reconsti tuite trei secvenţe în cadrul etapei respective. Prima are loc la începutul eocenului, când mişcările pirenaice afectează subsident (lăsări lente) unele părţi ale pediplenei, care nt chiar fosilizate (exemplu: Masivul Preluca, nord-vestul Rodnei). A doua secve nţă o continuă oarecum pe prima, peste tot Numele de platformă nu se mai foloseşte în prezent spre a nu se confunda cu sensul geo logic al aceleiaşi noţiuni. 5 T. Morariu (1937). 117 4

unde pediplena rămăsese la zi sau se înălţase uşor (în majoritatea actualelor masive cristali e carpatice); secvenţa este întreruptă de mişcările savice, care impun deformări şi chiar fra turări ale pediplenei. Ultima secvenţă ţine până în badenian şi s-a extins, ca o continuare a lorlalte (realizând însă o nouă treaptă), numai peste o parte din masivele vestice, ca şi pe ste platformele Moldovenească şi Moesică. Aşadar, Pediplena Carpatică s-a perfectat cu pre cădere până în eocen, când unele sectoare i-au fost fosilizate; peste părţile rămase la zi co nuă eroziunea până în oligocen, uneori dând chiar o nouă treaptă; în fine, părţile scăpate de le oligocene, sau de înălţările mai accentuate din alte locuri, au dăinuit până în badenian c u loc noi scufundări şi noi înălţări puternice. De precizat că, în timpul ultimei secvenţe, c multe porţiuni au fost afectate din plin de înălţările savice (oligocen), se declanşează, în ralel, dar pe alte spaţii, şi prima secvenţă din etapa următoare (Suprafeţele medii carpatic e); aşa s-a întâmplat, de exemplu, în Carpaţii Orientali (peste ariile cristalino-mezozoic e şi peste flişul cretacic) unde adesea urmele vechii pediplene au fost complet înlătura te. 2. Faza Suprafeţelor medii carpatice. După mişcările savice (oligocen superior – helveţi an), unităţile carpatice de azi, cu excepţia celor vestice, încep să se ridice, atingând 500 -700 m, iar Meridionalii cca 1000 m. Acum se nasc, în sens morfologic, primii Carp aţi. Dar, înălţarea a impus ca râurile să fragmenteze noile masive, iar eroziunea areală să a e puternic mai ales versanţii care se formau. Condiţiile climatice se schimbă faţă de trec ut, tinzând spre tipul mediteranean; în timpul verii situaţia era similară cu clima de a zi din fâşia nordică a deşertului Saharei; iar iarna cu climatul temperat-oceanic. Aceas tă alternare de anotimpuri favoriza dezagregarea pe versanţi şi nivelarea masivelor înce pând de la bază spre interior. În aceste condiţii tectonice şi climatice se declanşează deci nouă etapă de nivelare, dar într-un sens nou; la poala versanţilor se formau pante prel ungi de glacisuri, care progresau spre interiorul masivelor, inclusiv pornind la teral de la talvegul fiecărei văi. Cu timpul, aceste glacisuri se îngemănau în pedimente şi fâşii tot mai late, ce semănau cu o câmpie de eroziune, destul de înclinată. Glacisurile-ped imente se extindeau în detrimentul masivelor şi al vechii pediplene. Timpul cât a domi nat climatul favorabil glacisării, ca şi liniştirea tectonică relativă necesară, deşi au fost delungate (13-23 milioane ani secvenţa primă şi 2-4 milioane ani cea de a doua), totuşi nu s-a ajuns până la erodarea completă a masivelor şi a Pediplenei carpatice; din ea au rămas, în ultimă instanţă, resturi de platouri situate pe cumpenele principale. Înainte de a indica răspândirea actuală a resturilor acestor suprafeţe, mai trebuie arătate şi unele dif erenţieri care au avut loc datorită mişcărilor tectonice, ca şi particularităţile pe care le racă în unităţile de fliş (mai moi) în raport cu masivele cristaline. Astfel, după ce faza sa ică de mişcări declanşează acest nou şi mare ciclu de eroziune de tip mediteranean, fazele s tirică (helveţian superior – badenian), moldavă (badenian-sarmaţian) şi attică (sarmaţian sup or) introduc diferenţieri care în relief s-au materializat prin trepte, deci prin ma i multe suprafeţe, dar care, ca tip, aparţin aceluiaşi complex. De obicei nu s-au păstra t decât două trepte, uneori chiar una, deoarece treapta mai nouă distrugea complet pe cea dinaintea ei. Pe de altă parte, în masivele vestice declanşarea noii etape întârzie, e a realizându-se numai o dată cu mişcările stirice, dar se încheie mai târziu (în meoţian). În riveşte unităţile de fliş, ele au avut o mobilitate tectonică mai mare, dar o duritate mai mică a rocilor; ca urmare, erodarea, deşi începe în faze succesive de la o unitate la a lta (flişul cretacic, apoi flişul paleogen, sau pe diviziuni poziţionate nord-sud), ai ci se păstrează mai ales urmele ultimei secvenţe nivelatoare (suprafaţa realizată în sarmaţia şi meoţian), care se extinde adesea şi pe interfluviile principale. 118

Aspectul actual al acestui complex de suprafeţe a rezultat nu numai din forma iniţia lă de glacisuri foarte prelungi, cu înclinări de 20-30‰, situate sub rămăşiţele masivelor ret te de Pediplena carpatică, ci şi în fragmentarea sa de către văi în urma importantelor înălţă u afectat din nou arealele carpatice în pliocen. Ca urmare, cele mai multe resturi apar azi sub formă de culmi montane, prelungi şi înclinate ca nişte plaiuri, ce se exti nd către extremităţile masivelor muntoase ca interfluvii de ordinul II; situaţia este ti pică pentru masivele cristalino-mezozoice, adică acolo unde s-au păstrat bine şi resturi le pediplenei carpatice. În bazinele superioare ale râurilor ce izvorăsc de sub abrupt urile care limitează vechea pediplenă, nivelul culmilor medii carpatice se transformă în umeri, care se dispun în amfiteatru. Aceasta este de altfel o lege, în sensul că nive lele mai noi pătrund în interiorul celor mai vechi sub formă de umeri de vale. Peste u nităţile de fliş, complexul suprafeţelor medii se păstrează mai mult pe interfluviile princi pale şi are aspectul unei suprafeţe ondulate. Pe totalul culmilor carpatice, complex ul acestor nivele ocupă în prezent suprafaţa cea mai mare (circa 12-15% din Carpaţi, în ra port cu 2% Pediplena carpatică şi 8-10% Suprafeţele de bordură). Studiile de amănunt, din care a rezultat precizarea acestor nivele pentru diferitele masive sau unităţi, au c ondus la unele controverse şi la denumiri variate. Amintim câteva: „platforma Măguri-Mărişel” „platforma Ţării Moţilor” (pentru Carpaţii Apuseni); „platforma Cârja-Tomnacica” (pentru Sem , „suprafaţa culmilor medii cu aspect piemontan” (Almăj), „platforma Râul Şes” (în Meridional prafaţa Chiruşca”, „Plaiurile” ş.a. (Carpaţii de Curbură), „platforma Bătrână”, „Poiana Ciung rafaţa Ţării Lăpuşului” etc. (Carpaţii Orientali), la care se adaugă şi denumirile date în un tăţi de dealuri şi podiş pe care le-a afectat. Pe de altă parte, studiile de sinteză au ajun s la concluzia că, în cadrul complexului respectiv se păstrează bine două suprafeţe de nivel are: prima începe parţial după oligocen şi se finisează o dată cu transgresiunea badeniană – ca 13-23 mil. ani (este o suprafaţă tranzitorie între vechea pediplenă şi noul complex de suprafeţe uşor înclinate), a doua începe după mişcările stirice-moldavice, finisându-se în sa şi meoţian, în circa 2-4 mil. ani. Pentru unificarea denumirilor s-a propus, pe total , numele de Complexul Suprafeţelor Medii Carpatice, iar pe ramuri muntoase: „suprafeţe le Mărişel I şi Mărişel II ” (Apuseni şi Carpaţii Banatului), „suprafeţele Râul Şes I şi Râul ridionali), „ suprafeţele Plaiurile I şi Plaiurile II” (Carpaţii de Curbură şi Orientali). În rpaţii Apuseni, complexul mediu are o mare dezvoltare în bazinul Arieşului (1000-1100 m), peste calcarele din Podişul Padişului (1200 m), în Munţii Gilăului (coboară de la 1200 m la 800 m), de unde trece şi peste Dealurile Clujului şi Huedinului, în bazinul Crişului Repede (suprafaţa Vişagului la 1200-1100 m şi suprafaţa Tranişului la 1000-800 m). În Munţii Banatului se găseşte, foarte extinsă, în Semenic (1000-700 m), Munţii Almăjului (800-550 m), iar în vest coboară sub formaţiunile pannoniene, pe la 350 m. În Carpaţii Meridionali, ce le două trepte, Râu Şes I şi II, se află la o medie altitudinală de 1600-1400 m, dar prima u rcă şi la 1800 m în Făgăraş, pe când cea de a doua coboară spre marginile muntelui la 1200-13 m, iar în Podişul Mehedinţi la 600 m. În Carpaţii Orientali şi de Curbură se separă şi mai bi le două secvenţe, prima treaptă (Plaiurile I) se păstrează aproape exclusiv în masivele cris talino-mezozoice (din Rodna-Maramureş până în Munţii Curmăturii), iar a doua nivelează masive e din fliş. Suprafaţa Plaiurile I urcă în Rodna la 1750-1600 m (suprafaţa Bătrâna) şi se află 00-400 m sub Pediplena carpatică; scade apoi spre Munţii Maramureşului şi Obcina 119

Lucina; la sud de paralela Vatra Dornei are o mare extindere, între altitudinile d e 17001300 m, coborând când lin, când în trepte; în ea se adâncesc depresiunile Drăgoiasa, Bi bor şi Borsec; în Munţii Bistriţei, deasupra ei rămân o serie de martori structurali şi petro rafici (Giumalău, Pietrosu, Grinţieşu Mare, Budacu); la sud de Tulgheş se restrânge ca ext indere până la dispariţie, reapărând numai în Ciucaş la 1650-1700 m (suprafaţa Chiuruşca), în la cca 1700 m şi în masivele vecine la 1600-1700 m (sub vârfurile Postăvaru, Piatra Mar e ş.a. ce rămân ca martori). Suprafaţa Plaiurile II se extinde cu precădere pe golurile de munte, cu aspect de plaiuri, din toată zona flişului, fiind cel mai extins relief n ivelat din Carpaţii Orientali şi de Curbură. Începând din nord, poate fi bine remarcată pe s pinările Obcinelor bucovinene, la o altitudine de cca 1400-1200 m şi se menţine până la va lea Bicazului. Pe afluenţii de dreapta ai Bistriţei pătrunde şi în unităţile de cristalin, da numai ca umeri sau bazinete (nu pe interfluvii). La sud de Trotuş suferă o înălţare la cc a 1600 m (în Munţii Tarcău, Nemira), motiv pentru care este mai fragmentată. În Carpaţii de Curbură urcă de la 1500 m în Vrancea, la 1800 m în Munţii Baiului şi Bucegi, suferind variaţi locale pe masive (1500 m în Penteleu, 1400 m în Podu Calului, având deasupra martori structurali de eroziune). Această suprafaţă (Plaiurile II) a fost depistată şi în lanţul vulc nic, mai ales în nord (suprafaţa Ţării Lăpuşului), având 1000-1200 m, fiind uneori fosilizată pannonian. Totodată, ea a fost prima treaptă care s-a dezvoltat şi în unele podişuri actu ale, ca de exemplu în Podişul Someşan şi în nordul Podişului Moldovei, unde se păstrează la z cca 600-450 m), în Podişul Târnavelor, fosilizată de panonian, ca şi în Subcarpaţii Moldovei vârfuri izolate ce dau suprafaţa Corni). În multe părţi din rama vestică a Carpaţilor, din Ba at până în Gutin, această suprafaţă pare a fi fost uşor netezită şi de către abraziunea trans ii lacului panonian, ea făcând în acest caz trecerea spre suprafeţele următoare, de bordură. 3. Suprafeţele carpatice de bordură sunt cele mai tinere, dar şi cele mai diversifica te, având 1-3 trepte. Pe majoritatea masivelor cristaline, dar mai ales în nordul Me ridionalilor este vorba de o prispă îngustă orizontală. Aceasta retează abruptul carpatic la cca 1000 m şi apoi se prelungeşte, în interiorul muntelui, ca umeri de vale ce se a liniază pe sub suprafaţa de interfluvii a culmilor medii. În fliş însă, şi mai ales în cel pa gen, rocile fiind mai moi, această suprafaţă s-a lărgit foarte mult, spre interiorul mun telui (unde se termină tot cu umeri şi bazinete), uneori dominând pe cele anterioare în ce priveşte extinderea; în aceste părţi are o pantă înclinată şi cu ondulări. Diversitatea ei altitudine şi chiar ca aspect, provine, între altele, din condiţiile noi create la sfârşit ul sarmaţianului, când apele marine s-au restrâns la trei lacuri (Panonic, Transilvan şi Getic). În funcţie de aceste trei nivele de bază, diferite, ca şi de condiţiile tectonice şi petrografice locale, fiecare latură montană, uneori şi fiecare masiv, putea fi model at într-un mod şi la un nivel specific. Ca geneză, marginile transilvăneană şi vestică au fos modelate predominant prin abraziunea panoniană, iar celelalte prin eroziune fluvi atilă şi areală. Peste tot însă, complexul acesta a dat văi mult lărgite în interiorul muntel unele străpungând interfluviile prin înşeuări largi, motiv pentru care a mai fost denumită ş „suprafaţa pasurilor înalte” (Bran, Predeal, Merişor etc.). În Carpaţii Apuseni, suprafaţa d ordură se păstrează bine pe latura vestică (500-600 m) şi pe cea sudică (700-800 m), urcând p văi până la 800-900 m; aşa-zisa suprafaţă „Zece Hotare” din bazinul Crişului Repede (Aurora , 1977) şi înşeuarea Osteana (la nord de Ciucea) intră în acest complex. În Carpaţii Banatulu este întâlnită mai ales pe culoarele Timiş-Cerna şi Dunăre, la cca 400-450 m la marginea Mu nţilor Almăj şi la 650-750 m în Semenic. Pe marginile Meridionalilor, complexul acestor suprafeţe se aliniază la cca 800-1000 m, urcând pe culoare şi în depresiunile intramontane la 1200 m (Loviştea, Titeşti, peste pasul Merişor), dar coborând în Podişul Mehedinţi la 400 450 m; 120

caracter insular şi de discontinuitate. Generali zând. ca un profi l longitudinal de râu. dinspre latura moldovenească. ce le imprima. sau cel mai adesea printr-o ruptură de pantă. de unde trece şi în Bârgău (dar înclinând în sensul Bistriţei Bârgăului). trecerea se face lin. aceste nivele apar în număr de două şi se dispun cam la 200-300 m sub ultima suprafaţă arpatică şi la cca 200-400 m deasupra talvegurilor actuale. înlăturând uneori total interflu le. în Bodoc şi Baraolt. Între cele două nivele rămân cam 150-200 m. Buzău). din Carpaţi. afectează şi spaţiile limitrofe. de la 800 la 1200-1300 m. 1949). 4. 1969). Văile se reorganizează şi se adâncesc cadat pe acest cadru nou. acestea sunt aspectele actuale care s-au păstrat de la etapa următoare de modelare a reliefului. unde urcă invers. În profil longitudinal. fie ca fâşii mai largi de interfluvii. iar de la Trotuş-Oituz trece în boltă spre Transilvania. având 950-1000 m în Depresiunea Dornelor (Platforma Dornelor. plasată în dacian (după mişcările rhodanice) şi până în c rul inferior (pe fondul mişcărilor valahice). trece în suprafaţă interfluvială peste dealurile periferice. Reluarea mişcărilor de înălţare aduce aceste „lunci”. În perioadele mai lungi de linişte tectonică. sau suprafaţa Săliştea din Şureanu-Cindrel (Gr. ca umeri). inclusiv Dob rogea. 1905). dar nivelul cel mai nou (al doilea) devine şi aici umeri de vale. Bratocea. iar în dealur ile şi podişurile periferice ajung să-şi împreuneze luncile. Pe latura transilvăneană a fost fosilizată de aglomerate vulcanice (inclusiv în Perşanii nord ici – suprafaţa Poiana Mărului). ca şi Clăbucetele Braşov mai puţin înalţi. nivelând culmile flişului paleogen (deasupra ei saltă unii martori petrografici şi structurali).corespunde în mare cu aşa-zisa platformă Gornoviţa (Emm. e a avut loc în ponţian şi dacian (cu secvenţe ce pot începe în unele locuri de la sfârşitul maţianului şi până în romanian). Faza nivelelor de umeri ai văilor carpatice şi a suprafeţelor d e interfluvii din actualele unităţi colinare. la M. La sud de Bicaz suf relativ bruscă. şi rea pare în Perşani (suprafaţa Poiana Mărului). iar în unităţile cristaline afectează numai bazinetele depresionare. de cca 121 . mai ales la Curbură. ca şi spre Depresiunea Braşovului. Ta bla Buţii. David. 1000 m în Poiana Braşovului etc. la 1300 m. aceasta dovedeşte că Depresiunea Braşovului s-a format ulterior. pentru unităţile carpatice. extrem de largi. dar cu putere sporită în Subcarpaţii de Curbură. De subliniat că în timpul finisării suprafeţelor de bordură. pe tot bazinul Bistriţei e bine dezvolta tă. dacă nu şi sub formaţiunile dacian levantine. suprafaţa se prelungea ca o câmpie şi peste Subcarpaţi şi Podişul Moldovei. rămânând ca umeri de vale în flişul cret cic. Umeri de vale. în stare de umeri. Are circa 1000-1200 m în Munţii Baiului. g lacisuri şi uneori pedimente. 1965). în Carpaţi. complexul acestei suprafeţe pătrunde larg în inte l muntelui. iar în dealuri ele devin suprafeţe interfl uviale. văile îşi stabilizea ză profilele longitudinale şi se lărgesc destul de puternic chiar şi în munte. de Martonne. valahice şi postvalahice. Predeal. Posea. Ridicările rhodanice înalţă în special Carpaţii ar cele următoare. Paraschiv. u nivele de vale. În sudul Carpaţilor se presupune a fi fos ilizată sub pietrişurile de Cândeşti (D. în Obcine 800-1000 m (dar ur că în bazinul Moldovei până la 1500 m. şi suprafeţe pe int erfluviile colinare. Din Orientali. Peste Carpaţii de Curbură dezvoltarea acestei suprafeţe merge până în „cumpăna” mu i pe care o traversează sub formă de boltă (urcând de la 900-1000 m la 1400 m). fie numai pe culoare şi înşeuări (Bran. în interiorul cărora pătrundeau largi golfuri de câmpie. Şi în Carpaţii Orientali. nivelul cel mai înalt de vale. detaşând Carpaţii de Curbură de Orientali şi făcând ca Munţii Perşani-Bodoc. Pe marginea Ro dnei şi în Maramureş (trece peste Prislop) are 1100-1300 m. Carpaţii aveau încă un caracter de dealuri şi masive (cele c line) ce atingeau 500-1000 m. Spre Subcarpaţi se rupe brusc prin abrupturi.

la M. ca în Carpaţii şi Subcarpaţi i de Curbură. Peste Subcarpaţi şi Podişul M ldovei retează culmile cele mai înalte (a avut aspect de peneplenă – platforma Ghindăuani şi suprafaţa Repedea. Secuiesc. plasată la marginea muntelui. cu precădere. iar în podiş între 280-410 m şi corespunde timpului când s-au sculptat început urile depresiunilor şi văilor actuale (romaniancuaternar). Cel de al treilea nivel d in Subcarpaţii de Curbură ar corespunde în Moldova cu terasa superioară (A. după cum. În Carpaţii Apuseni se iden tifică mai bine un singur nivel în bazinul Crişului Repede (între 550 m. David. nivel le sunt aproape similare (800-650 m şi 600-550 m). apare dezvoltat şi pe rama tuturor depresiunilor intramontane. Şi pe ntru Podişul Transilvaniei se pot generaliza tot două suprafeţe: culmile înalte ale podişu lui corespund nivelului superior de umeri dezvoltat pe văile montane. a ltitudinea şi mersul acestor nivele sunt relativ diferite. ca nişte copăi s uspendate peste talvegurile actuale. coboară în pantă de glacis la 500-450 m pe rama Alba Iulia-Deva şi ca umeri la 400-350 m pe defileul Mureşului. Pe urmele profesorului Conea) aminteşte trei nivele situate sub ultima treaptă a suprafeţei Goroviţa (după noi S III3) şi anume: 650-700 m. pe înşeuarea Ostean a şi 300 m lângă Oradea). Badea (2002. În Subcarpaţii de Curbură două nivele care vin din munte. trei situaţii: pe versantul transilvănean se remarcă două şiruri de umeri de vale (800-750 m şi 600-550 m. 27). la M. David.). slab evidenţiat). Local şi zonal pot apare chiar 3-4 asemenea nivele. culoare suspendate. se continuă în dealuri prin umeri foarte largi de vale. pe defileul Oltului. trecând în dealurile de pe rama depresiunilor Făgăraş-Sibi u şi urcând mai mult în munte pe văile Şinca. Situaţia este similară şi în Dealurile Silvaniei şi pe a Depresiunii Baia Mare.). ele urcă spre defileul Buzăul ui. Al doilea nivel oscilează în Subcarpaţi re 380-520 m. variabil. Pe versantul sudic. mai slab dezvoltat. un nivel este bine dezvoltat în munte (750-680 m pe Jiu). prin pasul Oituz tre când şi în Depresiunea Tg. În Carpaţii de Curbură au fost depistate trei nivele. după formarea nivelulu i. dar coboară apoi către Întorsura Buzăului ca şi spre Subcarpaţi (fig. înşeuări. 570-600 m ) şi 500-530 m. L. Pe ramuri carpatice şi pe unităţi deluroase. dar în Subcarpaţii şi Podişul Moldovei sunt două. Nordon). dar uneori se observă şi unele urme la 650600 m şi 550-500 m). În Carpaţii Meridion ali apar. Aceasta demonstrează că. de la cca 700 m la 1100 m pe văi şi depresiun i (nivelul Hazanez. astfel nivelul superior urcă în munte. Barbu). în mare. mai există unui inferior. în exter ior. al doilea nivel corespunde cu în ceputul sculpturii depresiunilor marginale şi al văilor actuale. la N. Nivelul al doilea din munte. dar ultimul este echivalent cu terasa de 200-230 m (sincronă cu defi nitivarea părţii sudice a Piemontului Getic). un singur nivel de umeri de vale (mai ra r şi un al doilea. 122 . unde dă şi depre siuni suspendate (exemplu Depresiunea Cavnic ş. sau Moldoviţa. Pentru Carpaţi Orientali a fost semnalat. el trece şi pe interfluvii ca în Podişul Secaşelor. din care primul n u trece şi în Subcarpaţi şi îmbracă aspect de suprafaţă de bordură. Piemonturi). în Depresiunea Bozovici (cca 400 m) şi pe defileul Dunării (300-320 m şi corespunde cu aşa-zisa terasă a 8-a).100-200 m. unde coboară la cca 800 m. Sadu. Sibiu. păstrându-se sub formă de umeri.a. de vârstă daciană). Sălişte etc. piemonturi (vezi cap. uneori însă. unora dintre aceste nivele montane le pot corespunde. unde urcă uneori la 650 m sub formă de bazinete. în Ţara Loviştei (Defileul Oltului). muntele s-a înălţat mai mult decât unităţile deluroase. În Carpaţii Bana tului a fost identificat pe culoarul Cernei.

Fig. 27 – Schiţa nivelelor de umeri din Carpaţi şi Subcarpaţi pe stânga Buzăului 123 .

1. Editura Enciclopedică. Geol. (1937). SRRG”.U. I. (1976).Ţara Bârsei”. Dragomirescu Ş. Carpaţii Orientali şi de Curbură Armaş Iuliana (1999).. Editura Academiei. David M. Géogr. Bericht über morphologische Studien in den Ostkarpathen. Int. Bucureşti. Munţii Grohotiş.R. Observaţii geomorfologice în regiunea Rucăr şi Podu Dâmboviţei. (1929). „Analele Universităţii Bucureşti. Barbu N. I.. Anuarul Muzeului de Ştiinţe Naţionale. Evoluţia reliefului în Masivul Bist riţei Moldoveneşti. „Analele Universităţii Bucureşti. XII. XXI. Ielenicz M. (1986). „AIGR”. (1982). XXXV. Résultats sommaires et p rovisoires d’une étude morphologique des Carpates Orientales Roumaines. Editura Ştiinţif cureşti. Vi aţa pastorală din Munţii Rodnei. Orghidan N. Probl eme de geomorfologie în bazinul superior al Buzăului. dispuse variat. Bazinul hidrografic Doftana. Geogra fie”. Congr. (1981). VIII. Munţii Ciucaş-Buzău. Mayer R. XXVII. Ielenicz M. Bibliografie6 A. 3. Bucureşti. Micalevich-Velcea Valeria (1961). climatul cetos de la începutul cuaternarului (villafranchian) a făcut ca să se instaleze o eroz iune specifică. Rom. (1949). Geografie”. Matees (1927). Geografie”. Culegere de comunicări ştiinţif ice. C. Braşov. 6 Suprafeţele şi nivelele de eroziune au fost un subiect preferat al geomorfologilor români. (1973). o dată cu mişcările valahice.”. Ichim I. în partea nordică. Iaşi. în vol. (1961). (1984). 124 . Editura Ştiinţifică. Universitatea din Bucureşti. Bucureşti. (1973). „Analele Univers ităţii Bucureşti. Les Monts Vrancea.A. Braşov. Studiu geomorfologic. 1. Ielenicz M. Studiu geomorf logic. Problema suprafeţelor de eroziune (de nivelare) din Carpaţii Orientali. Munţii ei. Observaţii geomorfologice pe valea Doftanei. aici. Paris (1931). seria Geologie-Geografie. Masivul Bucegi. Defileul de la Racoşul de Jos. XXXIII. Revista ştiinţifică „Adamachi”. (1979). Morariu T. V (1980-1982). II. XXXI. Depresiunea Întorsura Buzăului. Editura Academiei. Consideraţiuni privind evoluţia Carpaţilor de Curbură. „Studii şi cercetări geologice. (1972). geografice. Geografia judeţului Buzău şi a împrejurimilor. Observaţii morfologice în regiun ea Braşovului . Piatra Neamţ. Munţii Gârbova. Probleme de geografie. Aspecte priv ind evoluţia Carpaţilor de Curbură. în . creând. (1929) Observaţii morfologice în regiunea Braşovului. Piatra Nea mţ. (1936). Bucureşti. Geografie”. „Analele Inst. (1933). Ielenicz M. Nicule Gh. Realizări în Geografia României. motiv pentru care indicăm o bibliografie mai bogată. geofizice. pedimente. Buzău. I-2. Unităţi de orogen I.. (1984). (1971).Dobrogea a suferit înălţări numai după romanian. „Analele Universi tăţii Bucureşti. Orghidan N. Bucureşti. Geografie”. Obcinele Buc ovinei. Ielenicz M. XVII (1932). XXXV. Ielenicz M. Ielenicz M. Glacisuri şi Pedimente). Ielenicz M. (vezi cap. în vol. (1986).Platforma Poiana Mărului. Editura Academiei. Nordon A. „Studii şi cercetări geografice. similare celor din deşerturile situate în vestul S. Cercetări geologice în partea externă a curburii sud-estice a Carpaţilor României. în „Ţara Bârse . Niculescu Gh. Ichim I.

O idan N. „Rev. (1987). (1937). Bucureşti. Nivele de aplatizare a reliefului la Cu rbura Carpaţilor. în Lucrarea Simpozion de geografie fizică a Carpaţilor. II (Şt. (1940). Sârcu I. Subcarpaţii transilvăneni dintre Mureş şi Olt.. Munţii Parâng (rezumatul tezei de doctorat). Studi u de geomorfologie. Stan I. Bucureşti. XLIII. Lucrări geografice despre România. Burileanu D. LIV (1935). Martonne Emm. XII.. Posea Gr. în „Ţara Bârsei”. (1959). Iaşi. Sârcu I. secţ. Cu . IV. Paris.. Bucureşti. „Studii şi cercetări geografice. Geogr. cerc . (1978). Posea Gr. în Geografia judeţului Buzău şi împrejurimi. XXVI. Munţii Rodnei. Posea Gr. VII. Gârbacea V. Morfologia văii superioare a Prahovei şi a regiunilor vecin e. Ţara Lăpuşului. Recherches sur l’évolution morphologique des Alpes de Transylvanie. ”. Al. VI. Géographie”. „LIGUC” 928-1929). Covasna şi împrejurimile ei. Geografie”. (1939).). Bucureşti. Editura Academi ei. Geographia”. géogr. (1994). Braşov. III. (1930). Vâlsan G. vezi şi vol. Bucureşti. Studiu de geomorfologie. geol. Branul. Analele Ştiinţif ice ale Universităţii Iaşi. „St. geogr. Carpaţii Meridionali Badea L. (1931). geografice. geofizice. Studiu geomorfologic. „Studii şi cercetări geologice. Vrancea. geografice. I. (1970). Munţii Cindrelului (rezumatul tezei de doctorat). Schreiber W. Orghidan N. . Cluj. I. Bucureşti. The planation surfaces in the Piatra Craiului-Baiu Mountains. „Studii şi cercetări geologice. Studiul morfogeografic. Posea G 997). „Analele Ştiinţifice ale Universităţii Al. Dealuri le Hunedoarei şi Orăştiei. Buza M. „BSRRG”. Ţara Lăpuşului. 12. Orghidan N. SRRG”. Posea Gr. géophy s. LVIII. 1. Munţii Perşani. Defileul C oziei şi valea subcarpatică a Oltului (suprafeţe de nivelare şi terase). roum. „Revue géogr aphique” année II. IV. (1970). Cluj. ( 971).Studia Universităţii Babeş-Bolyai. 1. (1979). Inst. Geografie”. (1932). et al. Evoluţia văii Buzăului. Orghidan N. (1965). (1962). Ianc u S. „Studii şi cercetări geologice. 2. „BSRRG”. (1956). Bucureşti. în „Ţara Bârsei”. (1961). 1-4. Editura Ştiinţifică. Observaţii morfologice în regiunea Braşovului – Bazinul Târgu Secuiesc . geografi e fizică şi umană. (1983). (1943). Bucureşti. (1972). VII. Observaţii geomorfologice cu privire specială as upra văii Oltului. XVI. Probleme de Geografie. (1936). IV. Contribuţii la stadiul suprafeţelor de nivelare din part ea nordică a Carpaţilor Orientali româneşti. Braşov. Editura Acade miei. Studiu geomorfologic. Geografie”. de (1907). Piemontul Călimanilor. Bucureşti (1985). „Studii şi cercetări geologice geofizice. II. Glacisul submontan al Gurghiul ui. (1978). XXX. Observaţii morfologice în Bucegi. I. „Rev. Cât ecte de geomorfologie din Munţii Bârgăului. „BSRRG”. Rădulescu N. Posea Gr. Cluj. geofizice. Geografie. Suprafeţele de nivelare din Subcarpaţii dintre Mureş şi Olt. Munţii Harghita. LVIII (193 9). Landforms of the Matra Mountains and their evolution with special regard to surfaces of planation. de géol. Tufescu V. geografice. Badea L. Editura Academiei. 4. Nat. (1989). Budapest. Observaţii morfologic e pe marginea ardeleană a Munţilor Vrancei.. Depresiunea Maramureşului (rezumatul te zei de doctorat). 125 . (1972). Munţii Vulcanici Gârbacea V. (1962). Editura Academi ei. E ditura Academiei..D. geofizice. II. rom”.Orghidan N. Mac I. Mac I. (1957). (1964). Probleme geografice. Une surface polygénéti que dans les Carpates volcaniques de Nord de la Roumanie. Geografie”. Orghidan N. Sârcu I. Editura Ştiinţifică. XXXIV. 8. Bucureşti. Geographical R esearch Institute. (197 2). geogr. Prin Munţii Buzăului. Szekely A. Bucureşti. Bucureşti.. Piemo nturile din Ţara Lăpuşului. Problema defileului Jiului.

IV. Fiz.. (1969). Popescu N. Acad. (1972). I. „Lucr. Geografie”. Caracteristicile reliefului Munţilor Dognecei. Bucureşti (1985). 41-57. Şt.. Defileul Dunărean Porţile de Fier. Bucureşti. 2. Defileul Dunării.). (1964). (1989). De la Soc. Analele Unive rsităţii Bucureşti. (1965). Popp N. XVI. Bucureşti. Pose a Gr. (1965). Lucr.. Geogr. 2. Masivul Go deanu.. Culoarele intracarpatice ale Dâmboviţei şi Bârsei.. Bucureşti rigore M. 1.. Munţii Banatului Grigore M. p. Inst. „Analele Universităţii Bucureşti. Posea Gr. (1963). Ilie I. vol.. Treptele morfogenetice din zona D efileului Dunării. Probleme de geografie. Defileul Dunării (suprafeţe de nivelare). Bulgare des sciences”. Editura Academiei. în vol. (1961). vol. Universităţii Bucureşti. Be ograd. a Carpaţilor. Masivul Poiana Ruscă (rezumatul t ezei de doctorat).. (1976). Asupra suprafeţelor şi nivelelor morfologice din sud-vestul Transilvaniei. II (LXXII). geografice. Platformes d’érosion et couverture d’altération dans les monts Cindr elCarpates Méridionales. 8. Urdea P. „Analele Universităţii Bucureşti”. Universităţii Timişoara. Sârcu I. Inst. Consideraţii asupra suprafeţelor de nivelare din Mu nţii Retezat. Posea . Bucureşti. La pédiplaine c arpatique dans les Monts Făgăraş. (1973). I lie I. de (1924).Mihăilescu V. Oradea. Lăzărescu Gh. (1981).. în vol.. Scheuşan I.. II. Depresiunea Bozovici. Simpoz. Bucureşti . Grigore M. Vale a Oltului între Turnu Roşu şi Cozia. nat. (2000). I. XLIX. Grigore M. Regiunea montană din jumătate a de est a Banatului. „Studii şi cercetări geo ogice.). (1970). 126 . de Geografie. Inst.. Munţii Reteza itura Academiei. XXXVIII. (1969). Iaşi. G eogr. (1984). Probleme de geomorfologia României.. „Studii şi comunicări”. U . Iaşi. „BSSGR”. Universităţii Cluj”. vezi şi vol. Geografia văii Dunării româneşti. Sârcu I. I. (1972). Résultats sommaires et provisoires. Contribuţii cu privire la problema gipfelflurului şi a suprafeţelor de peneplenă din Munţii Făgăraşului. Geografia Grupului de cercetări Porţile de Fier. Serbe de Géographie”.. (1984). Vespremeanu E. Pose a Gr. Géogr. Popescu N. Realizări în Geografia României. Editura Academiei. „Bull. Observaţii geomorfologic e asupra Defileului Dunării. 2. Editura Ştiinţifică. I (1992). Posea Gr. Lucrări geografice despre România. Sficlea V. (1976). Posea Gr. Universităţii ” „Al. Sofia. seria monogr afii. XIV. „Natura”. 1. Editura Academiei. XXXIII. Grigore M. N edelcu E. de Geogr. Inst. Grigore M. Editura Academiei. „Analele Şt. Dealuril e Lipovei şi Defileul Mureşului (rezumatul tezei de doctorat). Universităţii Bucureşti. 75-90. secţ. geofizice. Ielenicz M. Potenţialul reliefului. (1958). Edi tura Academiei. Seria A”. Posea Gr. Posea Gr. Universitatea Bucureşti . Bucureşti. IV. Excursion géographique de l’Institut de Géographie de l’Université de Cluj. Studiu geomorfologic. Câteva observaţii eomorfologice în Munţii Parângului şi Şureanului. în vol . Depresiunea Domaşnea-Mehadia ( rezumatul tezei de doctorat). Niculescu Gh. în vol. „Bull. „Analele Şt. (1969). p. Martonne Emm. (1969). Nat. Evoluţia peisajului geomorfologic al Masivului Poiana Ruscă şi relieful său etajat. II (şt. 32. Munţii Semenic. Geogr. (1956). (1992). 2. Popescu N. Bucureşti. XII. Caracteriz area reliefului. seria Geol. Popescu N. Urdea P. „Lucr. Pedagogic. Popescu N. Bucureşti. Cuza” (şt. Cuza”. (1972). Hypothesen über die entstehung des Durchbruchst ales der Donau bei dem „Eisenern Tor”. Geografie”. Gârbacea V.

Pop Gh.”. Cluj. Assoc. Paris. (1978). Crişul Rep de. (1945). (1912). Geografie”. Inst. geol. cerc. „Rev. Crişul Repede. Universităţii Cluj”. (1983). Bucureşti. Bucureşti. Depresi unea Ghepişului. Bucureşti. (19 74). „Tectonică şi Geologie regională”. Résultats sommaires et provisoires.. Cluj. geogr. Bucureşti. geologice. XXXIII. v ezi şi vol.”. Crişul Repede. Munţii Codru-Moma (rezumat l tezei de docotrat). Iancu M. Ţara Beiuşului. (1980). Inst. ”. Ţara Beiuşului. geografice. şt. (1979). „Lucr. La pénéplanation des Carpates Occi dentales et Méridionales. 23-24. Buza M. Geol. Editura Academiei. Editura Aca demiei. Ficheaux R. în vol.-geogr. Reali zări în cercetarea suprafeţelor de eroziune. în vol. Munţi i Apuseni. Munţii Apuseni. Ficheaux R. în vol. (1928). Pop Gh. Martonne Emm. Coteţ P. Geneza. (1967). XXVI. Bucureşti. Glacisul submontan al Gurghiului. Depresiunea Transilvaniei şi Dealurile Vestice Benţe F. XVI.V. Elemente de morfohidrografie.. 1-2. Studiu geomorfologic. Câmpia Crişurilor. de (1924). „Studii şi cercetări geologice. Crişul Repede. Banatul. Editura Ştiinţifică. Câmpia Crişurilor. I (1922). Universităţii Babeş-Bolyai. Probl. Grecu Florina (1992). II. Pop Gh. Posea Gr. Geografie”. Géogr. Pedag. VI-VII. Câmpia Crişurilor. ”. Grecu Florina (1992).-Geogr. Şt. Beiträge zür Morphologie Siebenbürg ens. Crişana. Lucrări geografice despre România. Ţara Beiuşului. Gârbacea V. cerc. Excursion géographique de l’Institut de Géographie de l’Université de Cluj . (1962). Şt. II.. Paris. Posea Gr. Studiu geomorfologic. Cluj. „Dări de seamă ale şed. Editura Ştiinţi ureşti. „Lucr. (1971). Or adea. „Lucr. XXXI. în vol. (1957). Bucureşti. IV. David M. Pedag. geofizice . Inst. (1968). Podişul Huedin-Păniceni. „Bull. XXXIX. „Annalles géogr. Geog. Editura Ştiinţifică. Ţara Beiuşului.”. Depresiunea Şimleului (rezumatul tezei de doctorat). geografice. „Studii şi cercetări. Valées et aplan issements. Berindei Ign. Transilvania. 3-4. evoluţia şi aspectele de relief ale Podişului Transi lvaniei. Depresiunea Zarandului. ” „Adamachi”. „St. (1996). Asupra supr feţelor şi nivelelor morfologice din sud-estul Transilvaniei. Ţara Beiuşului. Maramureşul 1918-1928. Munţii Trascăului. Suprafaţa de netezire Fărcaş în Munţii Gilăului (rezumatul tezei de d octorat). (1929). Culoarul Mureşului la Alba Iulia. (1986). Krakau. geofizic e. (1970). 1. LXXVI.” Oradea. Buz V. „St. Geografie”. LVII (1959-1970). Editura Cult ura Naţională. 5. Ţara Zarandului. Popescu-Argeşel I. Istoria morfogenetică a vechii suprafeţe de eroziune Fărcaş din Munţii Gilăului (Munţii Apuseni). „St. Podişul Hârtibaciului. Bucureşti.”. Tudoran P. Geol. m. Munţii Apuseni Berindei Ign. „Studii şi cercetări geologice. Franc. Ed itura Academiei. (1969). Bucureşti. Les niveaux de base pa nnoniques dans le Massif de Bihor. Josan N. Coteţ P. Cluj-Napoca. Ficheaux R. 417. (1957). Posea Aurora (1977). Editura Academiei. Geo gr. Cluj. Editura Academiei. Contribuţii la determinarea vârstei şi a condiţiilor morfoclimatice în gen eza suprafeţei de eroziune Mărişel din Munţii Gilău – Muntele Mare. (197 7). Les Monts Apuseni (Bihor). Bucureşti (1983). O bservaţii geomorfologice şi pedologice în piemontul înalt al Lipovei. (1977). 127 . ”. geografice. II. Iaşi. (1977). Sawicki L. Parichi M.

Bucureşti. (1968). Probl. Studiu geomorfologic. (1997).” Oradea. Geo l. Ţara Lăpuşului. Bucureşti. „Analele Universităţii Bucureşti. Posea Gr. „Studii şi cercetări geologice. Editura Academiei. 128 . Inst. Subcarpaţii transil văneni dintre Mureş şi Olt. E ditura Ştiinţifică.-Geol. (1966). La région Berca-Arbănaşi. Banatul. geofizice. Editura Academiei. VIII. XVI. 2. Editura Academiei. Observaţii noi asupra Platformei Someşene. (1969). (1963). Geogr. XI. Geografi e”. Posea Gr. Editura Fundaţie i România de Mâine. Brânduş C. „Anuarul Inst. rfologic. Ieleni M. Pedag. Posea Gr. „BSRRG”. Inst. Asupra suprafeţelor şi nivelelor morfologi ce din sud-vestul Transilvaniei. (1978). în vol. Verge z-Tricom G.-Geogr. Bucureşti. (1932). (1962). (1973). Posea Gr. „Studii şi cercetări geologice. ge ografice. Universităţii Babeşyai. (1926). Mihăilescu V. Bucureşti. (1972). nr.”. Podişul Someşan (rezumatul tezei de doctor at). 1. Studiu de geomorfologie. XI. „Analele Universităţii Bucureşti. Editura Ştiinţifică. Geografie”. XVI. Posea Aurora (1977). ). Geol. „St. Cluj. Savu Al. „Lucr. „Analele Unive rsităţii Bucureşti.” Oradea. XXXIV. Pedag. Josan N. Editura Cultura Naţională. XIII.”. Realizări în ge ografia românească. Aspecte ale evoluţiei reliefului şi reţelei hi drografice în Depresiunea Baia Mare. Subcarpaţilor Neamţului şi zonei de contact cu valea Moldovei. Bucureşti. Maramureşul. Tudoran P. Dealurile Dernei. Bucureşti. tudiu geomorfologic”. Ielenicz M. XXVII. an. Inst. Piemonturile din Ţara Lăpuşului. „Lucr. Bucureşti. Nivelele de eroziune în partea de nord a Podişului Târnavelor. ( 1972). (1970). (1969).. Consideraţii geomorfologice asupra Culmii Pleşu. Dealurile Târnavei Mici. „BSRRG”. Bucureşti. Editura Ştiinţifică. Geografie”. Şt. Bucureşti. Posea Gr. Câmpia de Vest a României. Geografie”. Popescu N. în vol. (1937). XXXIV. 1 .” Oradea. Mac I. Şt. Subcarpaţii Badea L. De presiunea Sălişte. Mihăilescu V. Subcarpaţii Tazlăului. Suprafeţele de nivelare din Subcarpaţii dintre Mureş şi Olt. Observaţii geologice şi morfologice asu pra Depresiunii Huedinului din NV-ul Transilvaniei. geofizice. (1981). Podişul Huedin-Păniceni. Bucureşti. (1983). Relieful regiunii subcarpatice din districtele Neamţ şi Bacău. Josan N. Câmpia Crişurilor. „Lucr. XX. 1918-1928. Ped. geofizice. geofizice. Posea Gr. Dealurile şi câmpiile României. XXV. „Analele Universităţii Bucureşti. Tudoran P . Dealurile Lipovei şi Defileul Mureşului (rezumatul tezei de doct orat). (1972). (1985). Şt. Editura Ştiinţifică. „Studii şi cercetări geologice.VI. Editura Academiei. Observaţii geomorfologic e în bazinul Slănicului de Buzău. Aspecte de relief din jurul Clujului. LVI. geografice. Crişul Repede. 32. E oluţia pliocen-cuaternară a reliefului din sudul Podişului Transilvaniei. Mateescu Şt. Problema Subcarpaţilor în Transilvania. Geografie”. Ţara Beiuşului. Grumăzescu H. (1962). seria A. Posea Gr. Geografie”. Ţara Zarandului. Geogr. G eografie”.Josan N. Regiunile naturale şi unitatea Banatului românesc. Geogr.”. Editura Academiei. XXXIII. Posea Gr. (1979). Mac I. „Nat ra. Ves premeanu E. Subcarpaţii dintre Câlnău şi Şuşiţa. Asupra platformelor de eroziune din Subcarpaţii Getici. geografice. David M. „Studii şi cercetări geologice. geografice. (1969). Savu Al. Brânduş (1986). (1929). (1985). Bucureşti. 4. Studiu geomorfologic.”. (1 973). Cluj. Transil vania. Editura Academiei. (1978). Rom. L(1931). Bucureşti. în vol. Bazinul Crişului Repede. Crişana. Bucureşti. seria A. (1966).

„St. Mişcările epirogenetice şi caractere morfologice în bazinul Dunării de J os. Dobrogea Brătescu C. (1966). Depresiunea Subcarpati că Cracău-Bistriţa. (1922). (1993). Dobrogea de Sud – geneză şi evoluţie. Subcarpaţii dintre Dâmboviţa şi Prahova. vezi şi vol. Universităţii Bucureşti. Posea Gr. (1939).”. „Rev. Terase marine în Dobrogea ?. (1998). Muscelele Topologului.” „Adamachi”. (1920). Bucureşti. Editura Corson. Hautes Etudes. Roşu Al. „St. Podişul Mehedinţi Martonne Emm. Dealurile şi c României. Résultats sommaires et provisoires.R. „Rev.C. Date noi asupra evoluţiei paleogeografice a Sarmaţianului în partea de vest a Po dişului Moldovei. Muică N. Universităţii Lupaşcu Gh. SRRG. „Rev. Şchiopoiu Al. Niculescu Gh. Piemontul Cândeşti. (1928). (1982). g ofizice. Bucureşti. Subcarpaţii. Unităţile de platformă X. (1930). (1946). Editura Didactică şi Pedagogică. nr. Observaţii geomorfologice asupra Depresiunii Ogradena-Bahna. Pedim entele din Dobrogea. în vol. Geog. (1933). Iaşi. Géographie”. XXXIX. Congr. „Terra”. seria H. XXX.G. (1965). Editura Universităţii Bucureşti. (198 0). 129 . II. (1967).” III. Martiniuc C. 1. (1983). Nordon A. I-IV (1945). fasc. „C. Bucureşti. 2. 3. IX.1. econ. Studiu geomorfologic. geofizice.G.Ielenicz M. (2001). (1946). 1985. XI. „Rev. Intern. (1996). Subcarpaţii dintre Teleajen şi Sl l Buzăului (rezumatul tezei de doctorat). 25-30. roum. Piemontul Getic. Editura Scrisul Românesc. (1946). II. Questions de morphologie dobrogéenne. 2. p. Bucureşti. „Geologia Cuaternarului”. I. şt. . p. cerc. géol. de (1924). Ann. Geografie”. 1. (XXXII) 3. Dealurile piemontan e ale Coşuştei. Paris (1931). Inst. geografice. Studiu geomorfologic. de Geomorfologie”.”.R. Posea Gr. ”. 24. L’évolution morphologique des Alpes de Transylvanie. „Studii şi cercetări geologice. II. de (1907 ). géogr. VIII. Coteţ (1969). „Rev.Rev. Consideraţii asu pra zonei de interferenţă carpato-subcarpatică în Muntenia. „Rev. (1974). géophys. în vol. M ihăilescu V. Paraschiv D . Subcarpaţii dintre P rahova şi Buzău. 11-19. XV.”. II. Inst. p. Craiova. B. Bucureşti. Brătescu C. Tipogr. Pediments in Romania. Nordon A. „Ana lele Universităţii Bucureşti. Geografie”. rom. Iaşi. I. geogr. Editura Ştiinţifică. Editura Academiei. Bucureşti. I-III. XXXIV. geografie”. Résultats sommaires et provisoires d’une étude morphologique des Car pates Orientales Roumaines. Martiniuc C. cerc. Subcarpaţii Măţăului. Popescu N.”. III. Problema suprafeţelor şi nivelelor de eroziune în Subcarpaţi. Pământul Dobrogei. tehn. Bucharest. Géogr. Piemonturile.. Mihăilescu V.”. (1980). A. vol. Niculescu Gh. „BSRRG”.. Dobrogea. „St. Bibl. (1971). (1966). Bucureşti. „Lucr. (1966). Podişul sau plaiul Mehedinţilor.. Paris. (1 948). Tufescu V. Lucrări geografice despre România. 114 -123. Posea Gr. Universităţii Cluj”. géogr. Editura Ştiinţifică. în vol. Vintilescu I. (1987).. Sinteze geografice. Posea Gr. Fr. Popp N. Subcarpa lteniei dintre Motru şi Gilort. Date noi geomorfologice a supra regiunii Baia Suceava. I. Geografie”.R. Excursions géographiques de l’Institute de Géographie de l’Univ ersité de Cluj. Martonne Emm. geografice. Editura Academiei. geogr. „Studii şi cercetări geologice. geog. Editura Academiei. Studii geografice asupra Dobrogei. geogr. 3.. Iaşi. XXI. 1. Vişan Gh. Bucureşti. Podişul Getic x x x (1973).

Géographie”. „BSRRG”. Câmpia Moldovei. géogr.. Cantimir”. (1947). (1956). Editura Academiei. Sur l’évolution paléogeomorphologique de la Plaine Roumaine.. Bucureşti. (1920). XLII. Bucureşti. geofizice.. Şenchea Natalia (1941). Tufescu V. roum. Geogr. 28. géophs. Posea Gr. III. al României.. „D. Bucureşti. Cursuri 1945-1946. Geogr. Cercetări geomorfologice asupra părţii de sud a interfluviul ui Moldova-Siret. David M. 8. „Analele Şt. Ielenicz M. Câteva probleme ce interesează geografia Podişului Moldovenesc. géol. (196 Relieful Colinelor Tutovei. XIV. Regiunea Codrilor faţă de Podişul Sarmatic Moldovenesc. Relieful coastei Iaşului. Géographie”. Geomorfologia României.. „Rév. Realizări în geografia României. Ielenicz M. Les surfaces d’aplanisseme nt dans les Carpates roumaines. The piedm onts as a stage in the denudation of the Roumanian Carpathians. Bucureşti. Universităţii Iaşi”. „Rev. 175-179. Inst. geografice. Suprafaţa Scheia-Ipatele ca reprezentantă a nivelul ui Hotărniceni. (1973). „Analele Şt.. XVIII. Pod işul înalt din vestul Botoşanilor. Tufescu V. Depresiunea Dărmăneşti. 2. Popescu N. Scara morfocronologi că a evoluţiei teritoriului României. „Studia Geomorph. Su prafeţele de nivelare din regiunile de deal şi podiş ale României. „Analele Universităţii Buc reşti. géogr.. Podişul Moldovei Băcăuanu V. (1923). „Lucr. Posea Gr. Mihăilescu V. Editura Ştiinţ Bucureşti. Pop escu N. B V. Popescu N. (1980). Hârjoabă I. Masivul Ce ahlău. (1973). (1972). Studii generale Cot eţ P.. Donisă I. III. (1967)..XII. 1. géophys. Relieful României (The relief of Romania). (1937). géogr. Bucureşti. David M.. Geografia României. nr. Editura Ştiinţifică.. (1970). Roum.”. Sficlea V. (1971). „BSRRG”. géol. în vol. Bucureşti. I . 130 . Martiniuc C. în Lucr.. de géol. (1993). 10.” „D. în bazinul superior al Bârladului. 1. Suprafeţele şi nivelele de eroziune. (1989). (1974). Soc. Posea Gr. géo phys. Cantemir”. geogr. „Rev. Velcea Valeria (1964).. Posea Gr.. Simp. 1.1. Géographie”. 33. (1 ).. Etapele morfogenetice ale Carpaţilor româneşti. în vol. în vol.. Studiu geomorfologic. Vechile suprafeţe de nivelare din Carpaţi. de geografie fizică a Carpaţilor. roum. „BSRRG”. B ucureşti. Podişul Covurlui. roum. (1984). Editura Ştiinţifică şi Enci că.. XXXIX. Posea Gr. în vol. Câmpia Română Paraschiv D. (1997).. Inst. Bucureşti. p. x x x (1983). Géographie”. (1973). Iaşi. Universităţii Al. Soc.. Tu fescu V. XLVII (1929). Posea Gr.. Realizări în geografia mâniei. „BSRRG”. Geografie”. „Lucr. Sârcu I. Niculescu Gh. . Dealul Mare-Hârlău …. géophys. XIII. Editura Academiei. I. (19 41). „Geografie”. Ţara Giurgeului. Popescu N. ( 1). I. Geografie”. (1930).. Kraków. Problema platformelor de eroziune. (1968). 61-66. XVI. Cuza”. II. Posea Gr. Editura Ştiinţifică. Piemonturile din România – geneză şi evoluţie. LVII. Geogr. géol. O schiţă morfologică a podişului sarmatic moldovenesc.Revista de Geomorfologie”.. Iaşi. „Rev. de cerc. Podişul Covurlui. „Studii şi cercetări geologice . secţ. Editura Tehnică. Bucureşti. Băcăuanu V. Carpato-balcanica”. David M. XLI. Bucureşti. Le rôle de la glacisation dans le mo dèle du relief du Plateau Moldave. Studiu geomorfologic. Mihăilescu V. géogr.. II (şt. Editura Academiei. Le système génetique-évolutif de la Plaine Ro umanie.

Mihăilescu aprecia că Gr. articolul Piemonturile din România. Coteţ (1965). 20 00. 1962). a unui colocviu româno-francez pe această temă. fasc. care suscită. an II. „punând accentul pe evoluţia piemonturilor şi reţelei hidrografice. 131 2 1 . Sârcu (1953). de piemont. 1967). D. de Martonne. Valoarea studiilor româneşti în domeniul piem ilor a fost recunoscută şi prin organizarea. şi Hârjoabă I. iar a doua. Tudoran 1983 ş.) au urmat această metodă de lucru. se găsesc în „Relieful României” 1974) şi în volumul „Piemonturile” (1973). I-IV. Orghid an ş. în „Geographia Polonica”. T. primul indicând g eneza de bază a unităţii respective (o fostă câmpie piemontană). Vezi u istoric la Gr. Aurora Posea 1977. 1966. Gr. un interes major. se pot găsi aici. Pose a şi N. Am citat acest exemplu. fiindcă se poate aplica la întreaga zonă piemontană din vestul ţării”. Amintim îndeosebi pe V. P. Geomorp hological Problems of Carpathians – Varşovia. la Centrul de multiplicare al Universităţii din Bucureşti. de fapt. G. Savu şi I. U le unui asemenea relief. Piemontul Getic. stud ii ulterioare făcute de alţi autori (I. evoluţia în timpul cuaternarului. Po ea (1959. într-un articol de V. 17. în acest capitol al unei teze (este vorb a de Ţara Lăpuşului. când sub denumirea de Piemontul Getic. deoarece de aici a pornit încetăţenirea noţiunilor şi studiilor de spre piemonturi. sunt însă foarte multe. 1973). Cu ocazia respectivă a fost public at şi un volum „Piemonturile”. Al. Al. Generalizări la nivelul României. Donisă I. P. 1962). influenţa a supra reţelei hidrografice. L. Sawicki. Grumăzescu (1957). Bucureşti. Rev. H.a. P osea (1959. În acest sens cităm doi eminenţi profesori din Cluj (Savu şi Tudoran)3. vorbind de trei p erioade de evoluţie. 1962. arată că ele au fost descifrate analitic în culoarul depresionar Ba ia Mare – Copalnic – Lăpuş de Gr. privind piemonturile. Popescu în volumul „Piemonturile” (Centrul de multiplicare a l Universităţii din Bucureşti. Maxim (1954). Mihăilescu (1945)1. Oradea. care.. 1977. 19 73. p. C. de Gr.a. Paraschiv (1965). respectiv aceea de podiş (câmpia a fost înălţată ulterior la nivel de podiş). geneza. Tudoran (1969). când sub aceea de Podişul Getic. (1974) ş. Posea şi N. Lucrăr i Geografice. condusă de Gr. „dă cea mai completă analiză a unei regiuni de piemont situată la interio rul munţilor. N. Mora riu). Mihăilescu şi colab. un bun exemplu de studiu al piemonturilor”2.Capitolul VIII PIEMONTURILE În România există o importantă unitate de relief cunoscută. Savu (1965) . Popescu. I. Geogr. 10. la Bucureşti (secţia de geomorfologie a Soc ietăţii de Geografie. În prealabil au existat menţi uni. Morariu (1961). Posea (1962). 3 Aspecte ale evoluţiei reliefului şi reţelei hidrografice în Depresiunea Baia Mare. Pentru această perioadă V. Ambele nume pot fi folosite. Posea) şi Cluj (sectorul de Geografie – prof. situaţia morfome rică actuală. Berindei 1965. Vespremeanu 1972. Martiniuc (1956). 1969. I. (1950 . despre unele forme de relief ce ar avea o origine piemontană. structura. Repartiţia. E. De altfel.a. T. la unii geografi cum ar fi Emm. După 1950 cercetăr ile în problemă s-au înmulţit foarte mult. Vâlsan.

Ciucaş sau Ceahlău. mai întâi. denumite. iar eroziunea distrusese bună parte din munte. suprafeţe de eroziune. formate mai ales în villafranchian. lăsând în exteriorul lor abrupturi importante şi. uşor înclinate. dar şi răspândirea pe teritoriu a perioadelor când s -au format piemonturi. spre exemplu în It alia. depunându-le la ma rginea muntelui şi clădind cu ele vaste câmpii. Alteori. atunci aluvionarea piemontană înceta şi ea. rulate şi cu structură fluviatilă. şi anume. au fost încorporate unor dealuri subcarpatice ( Măgura Odobeşti ş. au fost repartizate pe două epoci (ere). pe aliniamentul Cluj NapocaJibou-Culmea Breaza şi în estul Orientalilor (la nord de Trotuş). ca de exemplu conglomeratele din Bucegi. piemontul subcarpatic moldoven esc.a. a unor ramuri monta ne. cele din Depresiunile Haţeg şi câmpiile piemontane. etapele de la care au rămas fie strate de conglomerate. Dacă/sau când înălţarea înceta. Conducându-ne după aceste resturi. săltau piemonturile la altitudini mai mari decât o câmpie şi acestea se transformau în p odişuri sau chiar în dealuri. mişcările tectonice de ridicare (sau chiar şi de cutare) . şi în aceste unităţi. După villafranch ian clima noastră a devenit temperată şi procesul de aluvionare piemontană s-a oprit. a unor vechi piemonturi. un eori chiar cu cele villafranchiene. numai într-un climat semiumed. Cu precădere.Condiţii climato-tectonice. Spre exemplu. Din epoca posthercinică se păstrează conglomeratele cretacice. Pentru a urmări în timp. cum ar fi piemontul Tim işului şi Tărlungului. format în sarmaţian. între Oneşti şi 132 . Pe teritoriul României au existat mai multe perioade favorabile formării de piemonturi. tot timpul cât a existat un climat semiumed. În epoca morf ostructurală carpatică (începe cu Pediplena Carpatică). aproap e cu caracter de lege: după fiecare înălţare principală a unor masive. cu câteva excepţii. trebuie subliniată. Principalele e ape de formare a piemonturilor. În România. fie resturi propriu-zise de piemonturi. s-au materializat la nord de munţii Perşani-Făgăraş-Cindrel. Urmel e unor asemenea structuri. între care cele burdigaliene. de fiecare dată când s-au înălţat şi reînălţat masivele sau carpatice şi mai înainte cele hercinice. una din caracteristicile de bază a le lor şi anume structura de tip torenţial. piemonturi s-au format în următoarel e etape (perioade): • Piemonturile acvitanian-burdigaliene survin după înălţarea unor părţi i portante din pediplena carpatică (o dată cu mişcările savice şi stirice care fragmentează pe diplena). se constată un fapt. transformate de-a lungul timpului în conglomerate. care se acumulau la baza unor masive hercinice. De câte ori înceta a din condiţiile genetice esenţiale (clima sau formarea de abrupturi montane tectoni ce). între care unele părţi din Depresiunea Braşovului. Tipul de relief denumit piemont se naşte la poala sau pi ciorul unui lanţ muntos. denotă existenţa acolo. Aşa s-a întâmplat cu majoritatea piemonturilor mai vechi. apro ximativ din cretacic până la începutul cuaternarului (în villafranchian). cu tendinţă de arid. piemonturi. Într-un astf el de climat râurile nu pot transporta toate aluviunile până la mare. sau a Carpaţilor pe totalul lor. precum ş pietrişurile apţiene din Dobrogea de Sud (venite dinspre Munţii Măcinului). găsite pe suprafeţe întinse. piemonturile existente rămâneau nefuncţionale. au apărut piemonturi. sau aşa-zisa cuvetă de Calvini din Subcarpaţii Buzăului). cu două anotimpuri. pe de altă parte. creând suprafeţe de nivelare. De la ele au rămas conglomerate. erau cuprinse de alte procese – de e roziune sau tectonice – şi distruse parţial sau total. iar mai apoi o parte din Piemontul Getic şi cel de la curbură. d strugând piemonturile. clădite concomitent cu erod area acerbă a muntelui ce se ridica. cu pietrişuri şi aluviuni de tot felul dispu se în pânze şi lentile încrucişate. în trecut. iar eroziunea laterală a râurilor realiza. pe locul lor formându-se alte tip uri de relief. se pare chiar în Perşani şi Trascău.

a. Villafranchianul. Ceva si milar s-a produs pe latura maramureşeană a Rodnei şi a Vulcanicilor Nordici. într-o perioadă. După aceste piemon a urmat formarea primei suprafeţe de nivelare carpatică-medie (S II1). dar mai ales de cele moldavice şi attice. ajungând până la nord de Bucureşti (pietrişurile de Frăteşti). în sudul depresiunilor Braşov (Timiş-Săcele-Tărlung). În această etapă s-au format.). ca şi în unele depr siuni intra sau submontane (Lăpuş. şi cea mai mare parte din Câmpia Română de Est. rămâne ca o etapă morfogenetică importantă a actualului relief al Românie i. sugerează faptul că ele sunt sinorogene mişcărilor valahice (şi nu postorogene). P iemontul moldav a fost distrus prin ridicarea Subcarpaţilor Moldovei. situate pe râuri care evacuau greu al uviunile. prin efect ele sale morfogenetice. • Piemonturile sarmaţiene s-au construit cu precădere de o parte şi de alta a Orientalilor (până la Trotuş) apoi în multe depresiuni-golf din Apuseni. în sudul Carpţilor. resturile acestui mare piemont moldav se păstrează în dealuri ca: Ciungi. pe fâşiile piemontane din Lăpuş-Baia Mare. subsidenţa s-a manifestat în dacian-romanian. ca reliefuri petrogra fice. Ciocan. s-au clădit unele piemonturi incipiente. După aceste piemonturi se formează cel de al doilea nivel de eroziune al suprafeţelor mediicarpatice (SII2). 133 . Culmea Breaza (din Lăpuş). piemonturile villafran hiene din Depresiunea Braşovului (cu o extindere începând de sub Bucegi şi nordul Culoar ului Bran – Culoarul Râşnovei-Sohodol-Zărneşti-N Munţii Codlei). În schimb. pe alocuri. Mălin. Repedea. Şatra ş. devenite ulterior Dealurile de Vest. Beiuş etc. dar şi sub unele abrupturi cu orientare sudică din Igniş. din dac ian şi romanian (aliniamentul Lăpuş-Baia Mare-Crişuri). Şimleu. dar şi faptul că în acelaşi timp în exteriorul munt i funcţiona subsidenţa. Unele dintre aceste pietrişuri se menţin şi azi.a. fiind erodate şi transformate în glacisuri de eroz iune. pe alocuri. cu precădere în würm. Asemenea subsidenţe s-au manifestat din plin şi în arealul Depresiunii Braşov (inclusiv de la So hodol şi bazinul Râşnoavei către nord). un larg piemont ce se extinde p este toată unitatea getică – Piemontul Getic – de la sudul Meridionalilor până la Dunărea de zi (pietrişurile de Cândeşti): apoi unitatea piemontană de la Curbură.Gura Humorului. Pleşu. iar cel de p e latura transilvană a Orientalilor (unde pietrişurile par că ating uneori peste 1000 m grosime). cu pietriş de tip glaciar sau fluvio-glaciar. Copalnic. dar şi abundenţei pietrişurilor în bazinele hidrografice înalte de aici. Pe latura subcarpatică a Moldovei au fost reconstituit e adevărate delte ce depăşeau spre est linia Siretului. Formarea acestor piemonturi villafranchiene dominant în sudul Carpaţilor Meridion ali şi în exteriorul Curburii. cu un maximum. care se extindea şi către Bărăganul de sud. unele conuri piemontane ind ividuale s-au clădit şi pe rama transilvăneană (Sadu. Gutin. Formarea lor a fost declanşată. mai ales prin resturile piemontane şi glacisurile şi pedimen tele formate acum. Declanşarea lor e legată de m ile rhodanice şi valahice. ceea ce nu se întâmpla în acest timp în estul Orientalilor. Prestien). părţi din Muscelele Năsăudului sau din cele ale Argeşului (Olăneşti ş. dar nu şi în Moldova. iar în villafranchian. Holm-Dealu Mare ş. • Trebuie amintit şi faptul că în timpul glac iaţiunilor. Cibin. Făgăraş şi datorită pe de o parte caracterului lor închis. la nord de Şureanu. a tins în villafranchian.). sub forma unor culmi înalte: Pietricica Bacăului. de mişcările stirice. când şi clima pare că a fost mai aridă. la sud de Parâng şi chia r în Banat. piemonturile au intrat într-un echilibru tectonic. Bercu Roşu). ce a cuprins.a. De la acestă etapă s-au păstrat cele mai multe urme de relief piemontan. • Piemontu rile din pliocenul superior-cuaternarul inferior par a începe. a fost distrus de apariţia vulcanilor. în sens opus (de la sud la nord) s e forma câmpia piemontană a Burnasului (în St. Borod.

mai întâi. El a fost în par te prins în cutările (resturi de pietrişuri de Cândeşti în Cuveta de Calvini şi Culmea Ciolan sau Dealul Cerbului din Subcarpaţii Buzăului) şi înălţările Subcarpaţilor (între Slănicul de rotuş) şi în parte scufundat şi fosilizat sub nordul Câmpiei Române de Est. dar restrânse ş păstrează forma de câmpie piemontană. impusă mai târziu ca vale aproape subsecventă d e către monoclinul subpiemontan. Piemonturile pericarpatice s-au construit în 2-3 etape. Măgura Odobeşti (cu aspect de hogback).• Piemonturile cuaternare din Câmpia Română şi cea de Vest sunt cele mai noi. După modul cum au evoluat şi cum se prezintă în actual se deosebesc. Căpăţâni leanu. Momâia. pe măsura retragerii către sud a lacului Moldav (V. dezvoltat în sarmaţi an. Corni (603 m) şi chiar Repedea. Cele mai importante urme se păstrează în Dealul Ciu ngi (692 m) din Podişul Sucevei şi altele mai puţin evidente în dealurile Mălin. pătura de pietrişuri fiind înclinată puternic şi nu cutată. care au stimulat eroziunea.a. forate. care cade spre culoarul depresionar de contact al Subcarpaţilor. B oiştea. Este vorba de dealurile externe dintre Slănicul de Buzău şi Trotuş: Blăjani. Se compun din mari conuri de dejecţie aplatisate şi s -au format. de la nord la sud. Holm-Dealu Mare ş. se gr upează în patru areale circulare: pericarpatice. Budei. Ciocan. 28). Iniţial cuprindeau şi bună parte din arealul Subcarpaţilo r. ţâşnesc artezian. Singurul păstrat ca regiune geomorfologică este Piemontul Getic. Unităţi şi resturi piemontane regionale. spre est şi nord-est. pe a vanfosa carpatică. Părţile înălţate ca dealuri subcarpatice externe. Piemontul Curburii şi Pi emontul Moldav. Prestien) sa format şi câmpia piemontană Burnas. cum este Co tmeana sau Piemontul Bălăciţei. ca şi unele area le subsidente. 1973). a fost distrus prin înălţările Subcarpaţilor şi podişului. păstrate în relieful de azi. Zăbrăuţi şi Ouşoru. în Vest. datorită suspendării Depresiunii Panonice în spatele defileului Dunăr ii. în principal în sarmaţian (l a nord de valea Moldovei şi în parte pe arealul subcarpatic situat între Moldova şi Trot uş). dar cu aluviuni prebalcanice (formaţiunile de Frăteşti . int roducând pe alocuri şi caracterul de deal. trei unită Piemontul Getic (construit în sudul Carpaţilor Meridionali). circumtransilvănene. Spre Subcarpaţii Getici se termină cu o frunt e de cuestă înaltă şi foarte festonată. 1. începând mai ales din sarmaţian şi până în pleistocen când se mută de sub arealul de câmpie (sub dealuri). iar în cazul Câmpiei Ro mâne s-au impus caracterul său de fund de sac. dar şi în pliocen-cuaternar. acest piemont s-a format succesiv. care se scufundă sub Bucureşti la circa 150-300 m). altele în Câmpia Română (fosilizat sau cu aspect de câmpie. Piemontul Moldav. Aproape concomitent (în St. Piemontul Getic se află în faza fr agmentării longitudinale în părţile sudice. intracarpatice şi de câmpie (fig. iar spre nord fragmentarea transversală este avansată. El s-a extins în sarmaţian mu lt la est de actuala vale a Siretului. Pe de altă parte str atele de Cândeşti afundate sub câmpie conţin ape care. Toate se termină s ord cu fronturi de cuestă ce cad către depresiuni intradeluroase. Piemontul Curburii (tot villafranchian) s-a extins în continuarea cel ui Getic. cum sunt câmpiile Sălcuţa şi Leuda în Oltenia şi Boianu în Câmpia Teleormanului). Şandru. alcăt uit din formaţiunile de Cândeşti (villafranchiene). Tufe scu. Martiniuc şi I. C. 134 . Nu se mai păstrează ca unitate regională. în raport de Marea Neagră. ca de altfel şi şaua Bucecea formată între două vârfuri de c este unghiulare din lungul Culmii Siretului. azi cu caracter de podiş şi restrâns în r port cu câmpia piemontană iniţială prin încorporarea unor părţi reduse în Subcarpaţii Getici. ca şi unor areale subsidente care au atras periodic râurile. cu câmpuri foarte netede şi extinse. ca de exempl pe aliniamentul de la sud şi est de Râmnicu Sărat. În pt.

12. Conul piemontan al Dâmboviţe i şi Ialomiţei. Piemontul Budu reasa . 13. 15. Piemontul Sadului. 6. Piemonturile Ciu cului . Piemontul Poiana Nicoreşti. Piemontul Poienii (Dornelor) 135 . 22. 17. 7. 11. Piemonturile Gheorghenilor . Pintenul Măgurii (Câmpia Cricovului). 19. Piemontul Şatrei. 20. 3. 23. Piemontul Zăbrăuţ. 1. P iemontul Orbenilor. Piemontul Gutinului. Piemontul Haţegului . Piemontul Şimleului. Piemontul Bercu Roşu (Depresiu nea Săliştei). Piemonturile Braşovului . 14. 21. 16. 18. Înşeuarea Osteana. 5. Conul piemontan al Buzăului. Piemontul Cibinului (Dumbrava-Şopa). Conul piemontan al Prahovei. 8. 4. Piemontul Prahova-Mislea. 28 – Piemonturile din România (după Relieful României). 2.Fig. Piemontul Negreştilor. 9. Piemontul Cărpiniş. 24. Pie montul Făgărăşan. 10.

Ce le mai bine conservate sunt: Piemontul Budureasa (în Depresiunea Beiuş). mai ales în depresiunile golfuri sau pe unele culmi marginale acestora. Orbeni (în partea de SE a Culmii Pietricica. s-a extins pe laturile de est şi de vest ale Transilvaniei. S-au păstrat ceva mai bine urmele ultimei etape. î epresiunea Braşov. din Depresiunea Dornei– Piemontul Poenii. Piemonturile circumtransilvane nu au for mat. ca în Podişul Lipovei şi pe stânga Crişului Repede (Vârciorog). la Ampoi (peste Dealul Bilag). în dacian-romanian. În latura sudică. Baia Mare şi Oaş (concomitente cu cele din arealul Crişurilor. Câmpul Frumos). Extinderea piemonturilor depresionare se făcea de obicei dinspre o sing ură latură. adică ceva mai devreme decât în sudul Carpaţilor. sub Meridionali. În Banat au fost semnalate urme de piemonturi vechi în Depre nea Bozovici. De obicei se dezvoltau pe una sau două laturi carpatice. Copaln ic. prin golful Zărneşti. apoi cele din depresiunile Ciuc-Gheorgheni (mai mult glacisuri pie montane). dar şi pe un aliniament nordic ce pornea de la Cluj spre Jibou ajungea la Năsăud. bine păstrate. Există şi piemonturi mai vechi. Primele piemonturi clare apar în burdigalian şi anume sub rama munţilor Perşani şi Făgăraş. distruse de formarea lanţului vulcanic Căliman-Har ghita. pe unde a curs Drăganul) şi Piemontul Şimleului (creat de Drăgan . care însă s-au menţinut n umai izolat). dar şi pe Timiş şi ale cărui pietrişuri cad. O a treia etapă piemontană. Iad şi Crişul Repede). 136 . l a Mureş şi Bistriţa Bârgăului ş. iar mai apoi şi un mic piemont-glacis. dar care nu s-au impus în actual ul relief. Şi sub Munţii Făgăraşului există glacisuri-piemontane în două trepte. între Trotuş şi Siret). iar în Apuseni în Depresiunea Brad-Hălmagiu pe latura de sub Găina-Bihor. Foarte extinse şi bine păstrate sunt piemonturile din Depresiunea Haţeg. dar au fost apoi erodate până în bază şi t ormate într-o fâşie de glacisuri de eroziune. au rămas urme importante din conul pi emontan al Cibinului (la Sibiu. mai mult sub formă de mari conuri. S-au păstrat însă ur piemonturilor din poala Vulcanicilor de Nord. o fâşie unitară în nici una din etapele care au fost favorabile genezei ac estor forme. în villafranchian. sarmaţian şi pliocenul superior-cuaternar. acolo unde tectonica sau extinderea unor bazine hidrografic e le erau favorabile. cum au fost la Someşul Cald şi Rece la ieşirea din munte. din pliocenul superior. Piemonturile din depresiunile intracarpatice. Săcele. Aici s-au dezvoltat piem onturi în trei etape: badenian.. se pare. în podul Dumbravei şi podul Şopa). sub formă de conuri ale unor râuri importante.a. piemonturile –glacisuri de pe rama maramureşeană a Vulcanicilor Nordici începând cu Piem ontul Rodnei şi până la Săpânţa. aproximativ peste actuala fâşie a Dealurilor de Vest. care sunt din villafranchian. Foarte extinse au fost însă piemonturile sarmaţiene de sub Carpaţii Orien tali (echivalentul celui Moldav). Podul Ostea nei (la nord de Ciucea. dar în acelaşi cadru moldav. până la zero metri). dar ele s-au f at dominant în timpul glaciaţiunii würm. care au fost ulterior total erodate. din Depresiunea Braşov (Timiş. ale căror urme se păstrează bine azi. cum ar fi pietrişurile de Sălătruc din Depresiunea Petroşani. Latura de vest a munţilor Banatului şi Apusenilor a avut o evoluţie piem ontană mai aproape de părţile circumtransilvane de nord şi est. dezvoltate în depresiunile Lăpuş. conul Sadului şi Piem ontul Bercu Roşu din depresiunea Săliştea de Sibiu. sunt villafranchiene (Piemontul Sohodol care se dezvolta de sub Bucegi. Se pare că totuşi piemonturile au fost bine dezvoltate pe toată l atura vestică. sau glaciare.Mai recent. dar puteau acoperi în final întreaga depresiune. care cuprindea în bună parte şi Colinele Tutovei. Depresiunea Oaş–Piemontul Negreşti-O aş. Tărlung. s-a format şi Piemontul Poia na Nicoreşti (pe stânga Siretului).

Depresiunea Ţara Giurgeului. Probleme de geografie. glacis şi studiul lor. În Câmpia de Vest este vorba de Câmpia Carei (piemont clădit de Someş şi Tisa) şi de Câmpiile Mureşului (piemont complex clădit de Mureş.. Iones i L. Paucă M . SSNG”. Câmpia Jimboliei şi Câmpia Arancă este subsidentă în prezent). Padinei (construită de Buzău) şi vestul Câmpiei i (Câmpia Ianca. cu următoarele unităţi: Câmpia Vingăi. (1956). „Analele St. Rôles des variations climatiques e t eustatiques cuaternaires dans l’élaboration des piémonts maritimes du Levant espagno l. III. geografice. geol. seria geografie”. „Studii şi cercetări geologice. XVI. în afara unor câmpii „getice”. (1957 a). Suprafeţele geomorfologice înclinate de tip piemont. Bojoi I. seria geol.. (1970). I II. Com. Chiriac M. Universităţii Al. urmează câmpii le piemontane terminale (la sud de fâşia subsidentă). racordabile ca timp şi uneori ca trepte cu t rasele din dealurile mărginaşe. La acestea se adaugă şi Câmpia Găvanu Burdea. Probleme de geografie. Iancu M. Harta geomorfologică. „Com. IV. Sub Delta Dunării a fost identificat. prin foraje. (1957 b). Contribuţii la studiul petrografic al apţianului din Dobrogea. Ionesi B. t. Studia Univ. (1969). X. geol. Consideraţii asupra evoluţiei geologice şi geomorfologice a Depresiunii Ciucului. Swizewski C. Masivul Ciungilor. Bucu reşti. Bucureşti. fasc. Iaşi... vol. Bucureşti. Câmpia Aradului. seria Geo grafie”. (1965). 2. Leu-Rotunda. Babeş-Bolyai. (1970). Analele St. Cluj. LI (1963-1968). (1964).”. XXX. Dâmboviţa şi Ialomiţa). construită de RâmnicuSărat). Gheorghe C. vol. depus se pare de Siret. geol.. (1973). Centrul de Multiplicare al Universităţii Bucureşti.-geogr. Ilie I. Boianu) şi de „frăteşti” (Burnas). 137 . V. Badea L. I. un con piemon tan villafranchian. Coteţ P. vol. Cuza. caracterizare geologico-geomorfologică.. Berindei I. Bernard D. (1965). ale Universităţii Al. Bucureşti. prelungiri ale tului Getic (Sălcuţa. Editura Academiei. Dealurile piemontane din Ţara Beiuşului. Probleme de Geografie. 2. t. p. Bu cureşti. Piemontul Getic (Concluzii la un studiu de geomorf ologie regională). Iaşi. Ciupagea D. Geologia Depresiunii Transilvaniei. t. t. Cuza. (1957).S. „Anuarul Com.. D.. vol. Coteţ P. Bucureşti. Câmpia Nădlacului. o ie piemontană terminală construită pe un areal de subsidenţă în prelungirea teraselor 5-1 di n Câmpia Piteştiului. mai important fiind Putna). Ichim Tr. geofizice. 2. Bucureşti. Barbu N.. pediment. XVI. De presiunea Baia Mare (Observaţii geomorfologice). În Câmpia Română. Depresiunea Zarandului (Observ aţii geomorfologice).. Piemonturile de acumulare şi importanţa studiului lor. Bibliografie Airinei Şt.. series geol.. Coteţ P. Bandrabur T. apar şi două aliniament câmpii piemontane mai noi: Câmpia Târgovişte-Ploieşti (cu 2-3 trepte corespunzătoare celor m ai tinere trei terase din Subcarpaţi) şi Câmpia joasă a Râmnicului (corespunde terasei 1 d in Subcarpaţi şi a fost construită de râuri mici. Bucureşti. Contribuţiuni la cunoaşterea cuaternarului văii Siretului din regiunea Bacău-Roman. (1973).-geogr. Coteţ P. vol. nr. I. în care intră câmpiile: Vlăsia şi Mosti (construite de Argeş. Centrul de multiplicare al Universităţii Bucureşti. Giu rgea P..Piemonturile din Câmpia Română şi Câmpia de Vest s-au format (cu excepţia celor cu strate de Cândeşti şi Frăteşti) în timpul pleistocenului. (1968).

R. teh. (1933). Ieleni cz M. Andreescu I. (1974). ( 1956). „Studii şi cercetări geologice. Probl. Faza prepliocenă.R. Iancu M. Rom. Relieful Colinelor Tutovei. secţia II-c. LV 969-1970). Pliocenul din Oltenia. 3. Succesiunile stratigrafice din platforma Cotmeana. geogr. vol. Con sideraţii de ordin geomorfologic. II. nr. geofiz ice. nr. t. Ionescu I.”. 1. fasc. „Rev. „St.S. Opinii în problema piemonturilor şi glacisurilor din Carpaţii de Curbură. R. 138 . Bucureşti. (1965). Ficheux R. I (LXXI).. „An. teh. şi cerc. Bucureşti. VIII. eco n. „Lucr. Bandrabur T. Liteanu E. (1957). Editura Academiei R. Editura Academiei R. (1966). Mem. „St. Roum. (1970). Ghenea C. a n. (196 3). teză de doctorat. Studiu geomorfolgic. Geol. „Dări de seamă ale şedinţelor”. Editura Academiei R Hârjoabă I. Com. Velcea Valeria. Liteanu E. Istrate Gh. „An. Iancu M. Teză de doctorat. Câmpia piemontană Săcele din Depresiunea Bârsei. (1970).”. între râul Tel ajen şi valea Budureasa. econ. (1961). Bucureşti. Fr. IV. „Bul. Geogr. Iaşi.. Pricăjan A. Bucureşti. Iancu M. „Studii şi cercetări geologice”. III.S..R. seria H. Dealurile Bistriţei. en Roumanie.. (1957). Donisă I. Hârjoabă I. Bucureşti. t. I. „Bul.P. (19 67). de geol”. Cercetări privitoare la stratigrafi a cuaternarului din regiunea de câmpie dintre râurile Teleajen şi Prahova.. Lupu N. vol. Geogr. cunoscută în literatura geografică sub denumirea de bazin ul Rădăuţi. Bazinul Beiuşului. nr. Subcarpaţii dintre Câlnău şi Şuşiţa. vol. Soc.”.. Soc. Centrul de mul tiplicare al Universităţii din Bucureşti. Depresiun ea Haţegului. Pricăjan A. Gârbacea V. XX.-geogr. t. Geologia câmpiei getice merid ionale dintre Jiu şi Olt. (1956).”. de g eogr. Argetoaia (19 14). Bucureşti. Probleme de geografie. seria E. 1956. 1-4. Bucureşti.S. (1959). Inst. Liteanu E. Observaţii geomor fologice şi pedologice în Piemontul înalt al Lipovei.. t. Andreescu I. Bucureşti. ale Universităţi Iaşi”. teh.S. 1.”.P. Geogr.. „Analele Univ ersităţii Al. „Analele Româno-Sovietice”. geografice”..”. Problema piemonturilor din Moldova.P. Contribuţii la studiul fizic şi antropogeografic al regiuni i subcarpatice din Bucovina. Ielenicz M. an VII. Geol. Cluj. Liteanu E. Grumăzescu H. „Bul. Studiul geologic al sectorului vestic al bazinului Crişul Alb şi al ramei m unţilor Codru şi Highiş. Munţii Ciucaş-Buzău.. Gârbacea V. Remarches sur le réseau hyd rographique du Bihor septentrional (Munţii Apuseni). I. St. Cuaternarul din România.”. Donisă I. Bucureşti. (1971). de ge ol. 1. Secuiesc. Iancu M. Rom.”. (1968). econ.. Aspectele generale ale str atigrafiei Pleistocenului şi geneticii reliefului din Câmpia Română. seria geol. LI. 5. Bucureşti. Grumăzescu H.. „St. din Cluj. Cantemir. vol. Tg. (1984). IV. (1931). Contribuţii la cunoaşterea deltelor continentale din R..Coteţ P. Câmpia înaltă a Târgoviştei. Aspecte din evoluţia văii Bistriţei. Editura Academiei R. (1973). vol. „St..”. nr. (1967). Liteanu E . (1937). Inst. t.R. 2. 12 . (1957). David M. nr. Contribuţii la studiul unităţilor geomorfologi ce din depresiunea internă a curburii Carpaţilor (Bârsa. t. nr. (1968). (1973). Ficheux R.. Donisă I. Geogr. Parichi M. Cuza”. Relieful regiunii subcarpatice din districtele Neamţ şi Bacău. B araolt). XI. Română. (1929). 14. La genèse de la depression d’Oaş (Carpates Orientales). Piemontul Călimanilor. „Anal. Iancu M. D. Liteanu E. Geologia contactului morfologic dintre Subcarpaţi şi Câmpia Română. Brandrabur T. Grumăzescu Cornelia (1975). 3.R.”. Popescu Dida (1971). Gheorghe. Geomorfologia văii Bistriţei. B ucureşti. Sf. filiala Acad. 1. Bucureşti. vol.. série Géogr. nr. Şt.. seria H. Bucureşt i. Rom. Bucureşti. Soc. t. XXX. Editura Academiei R. Istocescu D. Soc..

nr. 2 (1968). „Studia Universităţii Babeş-Bol yai”.. Intern. Da te geomorfologice în legătură cu Subcarpaţii româneşti. vol. seria Geografie”. Piemonturile. St .P. „Com. I. nr. Mac I. I. 8. Unităţile morfostructurale ale Subcarpaţilor transilvăneni dintre Mureş şi Ol t. X. Soc. şi colab. Bucureşti. Warszawa. Jipa D. Câteva observaţii asupra naturii şi genezei morfologice a bordurii de est a bazinului Beiuşului. II. Martiniuc C. Congr. nr. (1926).-geogr. 1896. Morariu T. Centrul de Multiplic are al Universităţii Bucureşti. t. Bucureşti. 1 (1969). Caracterizare şi raionare fizico-geografică. XVIII.R. 1. Inst. t. P roblema unei regiuni subcarpatice a unităţilor geografice învecinate pe rama de vest a Munţilor Harghita-Perşani. Bucureşti. Bucureşti. geogr. seria geol. şi cerc.”. şi colab. Pedagogic. I-IV. c u privire specială asupra teritoriului R. Centrul de mu ltiplicare al Universităţii Bucureşti. Mihăilescu N. Cercetări geomorfologice asupra părţii de sud a interfluviului Moldova-Siret.. seria II. Bucureşti. „Studia Universităţii Babeş-Bolyai”. de ( 1907). I. (1969). nr. „Lucr. (1960). Geol. (1957). III. Bucureşti. (1963). Caracterizare geografi că. Principii le clasificării genetice a formaţiunilor piemontane şi a zonalităţii lor hidrogeologice. „Anuarul Inst. (19 00).. Subcarpaţii Transilvani ei dintre Mureş şi Olt. fasc. Mac.2. seria A. Bucureşti.C. an. „An. (1945 ). Morariu T. (1898).”. Cotescu L. Probleme de Geografie. Cercetări geomorfologice în regiunea Baia-Suceava. I. Acad. nr. „Bul. (1946). Geneza reliefului din latu ra vestică a Munţilor Zarand (Munceii Şiriei). Piemonturile. Panin N. Băcăuanu V.P . (1966). (1957). II. Marosi P. Mihăilescu V. 2. L’état actuel de nos connais ces sur le relief des Carpates Roumaines pendant la Quaternaire. 2. de geol.” VII. 1.R. St. nr..P. R.S. Bucureşti. VII. seria St.R. Mihăilescu V. (1966). Podişul Târn avelor. 34. Iaşi. (1950).”. Sess. Oradea. Mihăilescu V. (1956). Cuza”. Mihăilescu V. Paris. Editura Ştiinţifică. 1969). La notion de piémont en géographie.VII. II. R. Cluj. La plaine roumaine et la vallée du Danube.. (1972).P. Mrazec L.”. II). Mihăilescu V. Transp ortul şi sedimentarea galeţilor din molasa conglomeratică albiană din Carpaţii Orientali. Şt. secţ. Cuza”. I. Bucureşti. anul V.. Districtul Râmnicul Sărat. „Rev. De Sc. Martiniuc C. Maxi m Al.. Bucureşti. nr. Mus.. Iaşi. vol. (1907). (1967). t. R. Contribution à l’étude de la dépression subkarpatique. Guide 5.R. filiala Cluj. Geofizică.R. Ţara Oltului.”. Geol. „Studii şi Cercet. „S t. an. Şt. ser es II.”. Martiniuc C.”. Cluj. 1. geogr. ale Universităţii Al. Mihăilescu V. Contribuţii la studiul fizico-geo grafic al văii Târnava Mică. 12.G. în vol. Bucureşti Murgoci Gh. Bucureşti.P. vol. „Geographia Polon ica”. (1968. geogr. Bucureşti. nr.R. seria geol. Unive rsităţii Al. XVI. Les problèmes des piémonts s ur le versant de l’ouest des montagnes CălimanGurghiu-Harghita. Pet role. Rom. G ografie. Recherches sur l’évolution morphologique des Alpes de Transylvanie. fasc. Bucur eşti.P. 4. Martonne Emm.Mac I. Mihăile scu V. 1. R. Cercetări geologice în partea externă a curburii sud-estice a Carpaţi lor Români. al Acad. (1954).-geogr. (1961). (1970 ). (1950). „Comunicările Academie i R. 1. Mac I. 139 . Editura Acad. Acad. de Bucarest”. Piemontul Getic. Mihăilescu V. III. Martiniuc C. 10. (1973). (1971).S. „St. C. România (I.. Morariu T. R. Geografie. X.. t. XII. t. „Ann. ICGR”. Cluj.R. „Bul.”. Dealurile şi câmpiile României. Ma teescu St. Inst de cerc.”.. Mrazec L. Din lucr. „Lucr. Acad. Piemontul înalt al Satului Lu ng.. art. pe baze geografice. fasc. Quelques rémarques sur le cours des rivières en Valachie. t. nat. t. (1973). „Studii şi cercetări de Geologie. Harta regiunilor geomorfologice ale R. nr. II. „Rev. Tudoran P.

(1964). Piemontul Cândeşti. Din morfologia Carpaţilor. III.. Orghidan N. Depresiunea Braşovului.”. „D. (1968). Inst. vol. (1962 b). Par aschiv D. Ţara Bârsei. seria „St. „Rev.” nr. Bucureşti. şi cerc. nat... Posea Gr. Centrul de multiplicare al Universităţii din Bucureşti. (1937). „D. Ţara Făgăraşului. „Dări de se amă ale Com. nat. (1967 b). (1969). Paucă M. Posea Gr.. geol.”. (1957). St.”. Jipa D. Bucureşti. „St. „Asoc. geogr. „Natura”. de geogr. GGG Geogr. 1. XXVII.. V. geol. Posea Gr. 1. Piem nturile din Ţara Lăpuşului. geol.S.. „Anal. Posea Gr. nr. geol. 1967 a). Bucureşti.. Geol. (1964). Neoge nul din bazinele externe ale munţilor Apuseni. Tipuri de relief major în Câmpia Română. 2. nr. Niculescu Gh. Universităţii Bucureşti”. 3. şi cerc. V. Ped. Soc.-geogr. vol. (1935). Piemonturi le din Ţara Dornelor. nr. L e bassin neogen de Beiuş. Editura Ştiinţifică.”. carp. appl iquée. Posea Gr. Bazinul neogen al Silvaniei. Bucureşti. Roum. Depresiunea Sălişte. Paucă M.”. 2. Probl. vol.. Geografie. Universităţii Bucureşti”. „Bul. (1910). Sedimentarul din regiunea eruptivă de la nord şi est de Baia Mare. Bucureşti. Congr. Niculescu Gh. Universităţii BabeşBolyai”.S. geol. 1. seria St.R. Probl.S Com. Bucureşti. Bucureşti. geol. „Lucr. „An. Şt. Posea Gr. Editura Academiei Române. (1981). „St. Rădulescu (1973). nr. Posea Gr. (1942). Asupra modului de formare a conglomer atelor de Bucegi. de geog r. (1960 ). E ura Academiei. Bucureşti. „Terra” 3. (1990). geof. Panin N. Popp N. (1984 ).. „Rev. de geol. XVI.”. nr. 1. Inter. nr. geol. 140 . „Ann. Geogr. seria H. The climate in Romania and vicinity in the late quaternary t imes. Editura Academiei R. Clemens A.. XXXVII . Bucureşti. Caractères économiques-géographiques des piémonts de la R. seria St.. şi cerc. Vârsta pietrişurilor piemon tane din regiunea de sud a bazinului Silvaniei. Contescu L. Paucă M... Universităţii Bucureşti”. „Anal.-geogr.”. „Anal. Câmpia piemontană înaltă a Cricovului Dulce (observaţii geomorfologice). Posea Gr. Cercetări geologice în bazinele neogene din nordul Ardealului. Roumanie. seria geografie. vol. Popescu N.-ge gr. Rom. LIV. importanţa pra ctică. vol. Mihăilescu N.R. Oradea. vol. Observaţ i morfologice în regiunea Braşovului.. Posea Gr..”. Guide des éxcursions. Geogr. Bucureşti. du XI-e Congr. geol. „St . Rom. geol. nr. seria geol. Bucureşti. VII. Bucureşti. cu privire specială asupra zonei subcarpatice. geol.. Asupra reţelei hidrografice şi morfologiei regiunii de la curbura de sud-est a Carpaţilor. „An. 4. t. Paucă M. Braşov. nr. t. (1955). nr. (1967). Posea Gr. Paucă M .”. Ţara Lăpuşului. (1962 a). (1963). Bucureşti. nat.-balc. Symp. Regionarea geomorfologică a bazinului Lăpuş. Aspecte geomorfologice în zona Subcarpaţilor cuprinşi între valea Văr bilăului şi valea Teleajenului... seria St. Bazinul Vlădeni..”. Les dépresions Sibiu et Sălişte. t. Cluj. Bucureşti. t. Posea Gr.S. Stokholm. 2. Le systéme génétique-evolutif de la Plaine Roumanie.. Geom. Paucă M. Subcarpaţii Măţăului. (1987). Posea Gr. Com. (1954).”. teh. Reconstituirea unui piemont cuatern ar în Subcarpaţii Teleajenului.Murgoci Gh. (1965). Inst. „Anal. nr. 1. geogr.”.. XVII. Intern. Antecedenţă şi captare la văile transversale carpatice . Problema Subcarpaţilor în Tran silvania. Nicolae Al. Paucă M.”. econ. XXXIV/1. 32. Com.”. (1965). „Bul. (1935). XXXIX. VI. (1929). XXXIX. Naum Tr. Popescu Dida (1966). (1959). Aspecte de relief din jurul Clujului. Com. Universităţii din Bucureşti”. L/1. C. (1993). 28. de Geogr. nat.

Centrul de Multiplicar e al Universităţii Bucureşti. (1953). Observaţii geomorfologice în Câmpia piemon tană Piteşti. R. vol. Grigore M. seria A. Ţara Giurgeului. Rădulescu C. „An. Centrul de multiplicare al Universităţii Bucureşti. (1916). Bucureşti. „St.. Editura Ştiinţifică. 1-3. Tufescu V. (1965). roum. Subcarpaţii. (1980). 16. Tr J. III. (1973). Pedimente. B. Soc. Bucureşti. „R ev.. (1973). Xav ier de Planhol (1973).. de geogr. seria geografie”. 1-4. Vâlsan G. Depresiunea Dărmăneşti. „Anal.. Probl. Barbu N. Podişul Covurluiului. Com. t. Bucureşti. (1957) . (1946). Editura Ştiinţifică. Bucureşti. „Lucr. Universităţii Bucureşt”i.. Mihăilă N. Centrul de multiplicare al Universităţii Bucureşti.. (1998). Stănes cu I. Sficlea V.. Aspecte ale evoluţiei reliefu lui şi reţelei hidrografice în Depresiunea Baia Mare. Swizewski C.. geog ie fizică şi umană. Ped. Savu Al. şt. Şt. Editura Academiei. Geogr. Samson P. Marti niuc C. Popescu N. Centrul de multiplicare al Universi tăţii Bucureşti. Géographie Roumaine comparée des piémonts de la zone eremienne. (1956). Tudoran P. Tufescu V. Bucureşti. Bucureşti. Suprafeţele de nivelare în Munţii Piatra Craiului-Baiu (Carpaţii de Cu rbură). Rădulescu I.. nr. Piemontul Moldovei. Editura Universităţii Bucureşti. Savu Al. Sficlea V.R... III. O nouă interpretare a suprafeţei de eroziune CâmpuriRugetu. „An. Tufescu V. Confluenţele şi fo rmarea luncilor Siretului şi Prutului. Văcăraşu Iulia. fasc.. (1956). Câmpia de Vest a României.P. Geomorfologie generală. Les piédmonts ouest–aspects de la genèse et d’evolution. x x x (1960). Piemonturile din România. Le Piémont Getic. Savu Al.”. Subcarpaţii şi depresiunile marginale ale Transilvaniei.”. „Bul. Editura Didactică şi Pedagogică. Universităţii Al. Cuza”.. (1969).. I. Centrul de multiplicare al Universităţii Bucureşti Vespremeanu E. II. IV. volum.Posea Gr. Observaţii fizico-geografice asupra raionului Panciu.. Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică. An. ICGR.P. (1997). I. de geogr. Rom. 141 . St. Posea Gr. secţ. Kovács Al.”. Barbu N. Orad ea. St. Bucureşti. Aspecte de relief în Dep resiunea Şimleului. Inst. t. (1970 ). 36. filiala Iaşi. Piemontul Poiana-Nicoreşti. Posea Gr. geogr..”. Universităţii Spiru Haret. şi cerc. (1973). „Rev. Editura Fundaţiei România de Mâine. nr. Vrancea. 8. Popescu N. Rôles respectifs de la tectonique et du climat dans la genèse de piémonts. II. 10.. (1973). IV. Sârcu I. „SSNG”. Ilie I. (1937). vol.R. Centrul de Multiplicare al Universităţii Bucureşti..”.. p iemonturi şi glacisuri în Depresiunea Mureşului de Jos. Contributions à la connaissance d es faunes de Mamifères pleistocene de la Depression de Braşov (Roumanie). Bucureşti. Monografia geografi că a R. Posea Gr. Berindei Ign. geogr. Eiszeitalt er und Gegenwort. The piemonts as a stage in the denudation of the Romanian Carpathians. Bucureşti. . Câmpia Română.. (1973). Valeria Velcea (1964). Şandru I. Masivul Ceahlău. Rădulescu N. Tufescu V. Sficlea V. Conclusions géo-économiques d’une étude de géographie régionale. 1. (1968). (1965). Bucureşti. Posea Gr. (1966). (1998).

Glacisurile şi pedimentele care se păstrează în relieful actual aparţin însă. 51). pleistocene (glaciare şi interglaciare) şi holocene (Relieful României. incipient însă apar şi sub alte climate. 1983 şi 1997 b).). succesive. dar deasup rămânând pădure. Posea şi colab. După vârstă şi emul geomorfologic dominant. 1973. Geografia României. lăsând la bază o ină. Ambele se formează obişnuit prin deg radarea versanţilor abrupţi şi golaşi. glacisurile din România au fost grupate astfel: pregl aciare. 1974. 1976). sfârşitului pliocenului şi cuaternarului. 1998). suprafaţa lor fiind despărţită (în pecial glacisurile cuaternare) şi ocupată de viţă de vie. dar mai ales pedimentele. depresiune. în Moldova şi Transilvania. Posea” (E. pediment şi piemont au f ost folosiţi iniţial în mod ambiguu (vezi un istoric la Gr. Vespremea nu. glacisul sau pedimentul. Studii genetice concrete pentru glacisuri au început în 1959 şi 1962 (Posea . 1983). Toate suprafeţel e vechi de eroziune s-au format prin procese de glacisare sau pedimentare. la contactul câmpiilor cu reliefurile mai înalte şi. O contribuţie aparte a fost adusă prin precizarea diferenţierii esenţiale dintre glacisuri şi pedimen te (vezi Posea. cioturi înalte stâncoase. 1974 şi Geomorfologie. la contactul luncilor cu versanţii. la contactul m untelui cu depresiunile sau unităţile colinare. în peri oade îndelungate de timp. Ambele. cu unele excepţii (glacisoplenele care nu mai trec prin faza de pediment). ca două stadii evolutive. 1961). care fac racordul între un abrupt şi o supraf aţă relativ orizontală (câmpie. uşor înclinate în partea inferioară şi pantă tot mai accentuată în partea superioară. 1959 şi 1962. în mersul spre p ediplenă. apoi fazelor glaciare şi unor faze interglaciare aride. I. Pe multe glacisuri se înşiruie aşezări. „Aprofundarea noţiunii de glacis în România se datorează lui Gr. Pedimentele sunt suprafeţe s milare dar dispuse circular sau elipsoidal în jurul unor înălţimi izolate. Glacisurile sunt fâşii de teren. sau cupole de forma uno r coline rotunde ori a unor movile foarte mari.Capitolul IX GLACISURILE ŞI PEDIMENTELE În România. de forma unor mici munţi insulari (inselberguri). foarte rar. şi urme din cele mio-pliocene. alungite şi netede. pomi. 1980). terasă. termenii de glacis. În Carpaţi se păstrează. păşuni sau fâneţe. mai ales villafranchia ui arid. 1968. luncă etc. p. Glacisurile Au o importanţă aparte. vol. S-a ajuns destul de repede şi la generalizări şi sintez e (Posea. iar pentru pedimentele semifuncţionale numai în 1980 (Posea. în bună parte. se dezvoltă larg şi ti pic în climate semiaride şi aride. iar pe marginea depresiunilor de contact cu muntele apar glacisuri de 142 . Vespremeanu. În principal sunt g lacisuri de eroziune. Posea. Posea şi Gârbacea. În prezent se întâlnesc fâşii de gla ziune dispuse sub majoritatea abrupturilor montane sau deluroase. şi E. care se retrag paralel cu ei însişi. 1968. ca şi în vestul Europei sau în SUA.

• În munte există glacisuri vechi transformate în nivele de umeri. cât şi în intergl aciare. realizate prin alunecări. cu treptele de glacisuri din Câmpia de Vest (Măhăra. 1987). glacisuri-terase. sunt de amintit racordările făcute între terasele din Dealurile Vestice şi Subcarpaţi. considerate mai înainte ca resturi ale unor văi glaciare din riss. dezvoltate atât în timpul glaciare lor (dezagregări periglaciare pe abrupturi. 29). alunecări).a. De asemenea. terase-glacis (tipi ce în Depresiunea Braşov) ş. de solifluxiune. Fig. În multe cazuri sunt glacisuri mixte (aluviale-proluviale -coluviale în partea inferioară şi de eroziune în partea superioară). 197 7. 1981. coluviale. dar prin alte procese (denudare.eroziune villafranchiene (sau echivalente). corelate cu piemonturile din depresi uni. O singură glaciaţiune în Carpaţi). Cele mai multe sunt glacisurile pleistocene. Între acestea s-au remarcat. şi glacisurile înguste dezvoltate lateral faţă de limbile glaciare din würm (Pos ea. glacisuri detritice. 29 – Pedimentul Şatra (Munţii Lăpuşului) • Glacisurile din treapta depresionaro-colinară sunt mult mai variate şi mai extinse d in cauza alternanţei rocilor moi cu altele mai dure. proluviale. glacisuri periglaciare şi glac isuri-pedimente ca cel din Şatra (fig. Ca formă şi geneză glacisurile sun oarte variate: prispe în rocă dură la piciorul muntelui. Se subdivid în mai multe catego rii: a) glacisurile de pe rama depresiunilor se găsesc mai ales la contactul cu 143 . care lăsau la bază glacisuri). aluviale sau de acumulare (glacisuri-piemont) . conuri de eroziune. deluroase şi de câmpie. După treapta de relief în care se găsesc în prezent apar trei tipuri: carpatice. ma i recent. Posea 1983 şi 1997) şi din Câmpia Română (Posea.

sau contribuie la lărgirea exagerată a unor văi fără ter ase şi se numesc glacisuri de vale (propriu-zise). ca cele din G olful Vlădeni al Depresiunii Braşovului. dar uneori şi sub abrupturile dinspre dealuri. sunt teraseglacis sau glacisuri-terase (după ponderea pe car e a avut-o râul sau procesul de glacisare în formarea acestor trepte). b) în Câmpia Crişurilor apare cea mai complexă situaţie: glacisul ui (o poală prelungă de eroziune areolară. glacisuri şi lunci. prin adâncirea văilor. sub Culmea Breaza sau sub cuestele din Moldova şi Transilvania). ca cele de pe Bârlad. • Glacisurile de pe rama câmpiilor s-au extins în interiorul dealurilor din apropiere. aces te glacisuri sunt foarte extinse.muntele. de vale. Podişul Moldovei. p. care au fundul total înierbat. o parte din terasele IV şi V din arealele colinare au avut. Chiar mai mult. Cele mai extinse astf el de glacisuri se găsesc în Transilvania. multe dintre ele fiind ocupate de sate de glacis. Celelalte. urmate de Dealurile Vesti ce şi Subcarpaţi. dar şi la contactul l uncilor din văile principale cu versanţii. 30 – Formarea câmpiei de glacisuri în Câmpia Crişurilor 144 . Uneori. din care prin înălţare şi fr entare au provenit Dealurile de Vest. care s-a dezvoltat în locul teraselor). caz unic. formând câmpii înalte subcolinare. p. 1977. se extind sub frunţile teraselor (glacisuri de terasă). dintr-o veche suprafaţă de eroziun e piemontană situată la poala Apusenilor şi a Munţilor Dognecea. terase glacisate. 1997. iar glacisu l echivalent cu terasa 5 rămâne în dealuri) şi Câmpia Tauţi care este circa 50% piemont. c) Câmpia de glacis piemontan a Bârz avei (Posea. cu excepţia Câmpiei Bârzavei care a rămas neînălţată şi cu aspect de câmpie. (exemplu. glacisurile dintre Crişuri (câmpiil e Miersig şi Cermei) care se compun din 3-4 trepte (fig. de tip poală piemontană). glaci sul Bihariei (un con plat. prin retragerea versantului acestora în folosul câmpiei. sub fronturi de conglomera te etc. situate sub rama Podişului Silvaniei şi care aparţin Câmpiei Someşului (Câmpia Ardudu lui şi Câmpia Tăşnadului). în prelun girea unei lunci (glacis de luncă). în parte. ultimele două pot fi văzute pe văile scurte şi largi din Transilvania. Unele dintre glacisurile de pe rama depresiunilor s e etajează sau au fost retezate. 211): a) glacisuri înguste şi fără t repte. 30) echivalente cu lunca în altă şi cu terasele 2-4 din dealuri (terasa 1 nu are echivalent în glacis. În interiorul podişurilor sau dealurilor r şi: b) glacisuri de front structural şi c) glacisuri de vale. au început să se dezvolte o da tă cu conturarea depresiunilor (echivalentul nivelului doi de umeri de vale din Ca rpaţi) şi unele continuă să evolueze şi în prezent. caracter de glacis. Primele sunt situate sub stratele mai dure care impun fronturi de cueste. 50 şi 305) provine. res tul terase. În Câmpia de Vest sun t trei feluri de câmpii de glacisuri (Posea. sub forma unor frunţi prelungi dân d impresia de terase. Fig.

31 – Pedimentele din Dobrogea de Nord şi Centrală 145 .Fig.

32 – Pedimentele din zona Tulcea – Babadag (Legenda ca la fig.Fig. 31) 146 .

(1966). I. 32).” Brânduş (1981). dintre Mureş şi Olt. Terase marine în Dobrogea ?) Bibliografie Băcăuanu V. Ma rtonne Emm. pedimentele se încorporează unei fâşii largi.”. Menţionăm. şi cerc. (1989). echivalentă cu terasele 5-2 din ubcarpaţi. cerc. Studiu geomorfologic. În eastă depresiune-pediplenă apar pedimente largi. Mac. 31) fosilizate de o pătură groasă de loess şi detritus (Posea. glacis şi studiul lor.. (1962). Istoria morfogenetică a vechii suprafeţe de eroziune Far caş. 147 . Cluj. de procesul de pedimentare. (1972). Depr esiunea subcarpatică Cracău-Bistriţa. de (1924). pediment. (1969). „Studia Universităţii Babeş-Bolyai. Donisă I. roum. géol.. géogr. Şi Podişul Babadagului este înconjurat de pedime nte. inselberguri şi cupole. Bucureşti. se întâlneşte în aşa-numita Depresiune Nalbant. Geografie”. Toate aceste pediment e s-au format. Suprafeţe geomorfologice de tip piemont. geogr. circulare sau elipsoidale.. Editura Corson. Geogr. geofiz. (1996). Martonne Emm. (1979). Pop Gh. Pédiments et glacis dans l’Ouest des États-Units. 1980 b). Gârbacea V.. apar alte trei situaţii: Câmpia de glacis a Istriţei (un glacis fără trepte eroziune în partea superioară şi cu conuri proluviale spre aliniamentul căii ferate şi al şo selei). Excursions géo graphiques de l’Institut de géographie de l’Université de Cluj en 1921.. Bucureşti Coteţ P. Pe latura dunăreană (de la Măcin până la Dunavăţ) poalele unor pedimente au fost retezate de Dunăre la altitudini varia te.G. în timpul villafranchianului arid. I (1922). Geol. „Annales de Géogr. Lupaşcu Gh. Editura Ştiinţifică şi Encic ică. Editura Academiei. Câmpia înaltă a Râmnicului (o glacisare îndelungată. Géographie”. se pare. din Munţii Gilăului (Munţii Apuseni). cel mai tipic este inselbelgul Dea lul Mării (Denistepe 270 m). mai ales în est (Depresiunea Baia. dând impresia unor frunţi de terase.În Câmpia Română. de (1902). Le rôle de la glacisation dans le modelé du re lief du Plateau Moldave. Paris. cu izolarea a numeroase inselberguri. de G. Un stadiu foarte ava nsat al pedimentării. dar care nu a impus şi trepte evidente de glacis) şi Câmpia Covurluiului (par e a proveni din glacisarea unor terase anterioare ale Bârladului şi Prutului). Editura Academiei. Subcarpaţii tr ansilvăneni. 2. „Lucr. Inst. Bucureşti. Birot P. Iaşi.. 33. Aceasta a făcut pe unii autori să „găsească” aici 4erase dunărene şi marine. Geogr . Studiu geomorfologic.G.”. Pedim entele Sub forma lor tipică se găsesc azi numai în Dobrogea de Nord şi Centrală (fig. pe toate latu rile. În vestul Nalbantului se extinde Podişu l Niculiţelului şi apoi Munţii Măcinului care au fost şi ei puternic afectaţi. Dre sch J. geol. ce îmbracă a ct de glacis – Glacisul Nord-Dobrogean. Măhăra Gh. Câmpia Crişurilor. XXVI. volum. pe cele din lungul văii Taiţa sau din Depresiunea Cerna (în ve st). până la cetatea Enisala) . „St. Pe latura dunăreană din nord. „Rev. pe latura nordică şi în vest (fig. Glacisul s ubmontan al Gurghiului. Subcarpaţii Tazlăului. dispuse în jurul unor inselberguri sau cupole colinare.. Mai la est de el se află grupul de inselberguri şi pedime nte numite Colinele Cataloilui şi ale Dunavăţului. (1977). aproape o pediplenă. XVI. Dobrogea Centrală are pedimente şi cupole (mai t eşite) numai în est (Podişul Istriei) şi mai puţin dezvoltate în vest.. c a mai dese şi mai tipice. „St. fapt infirmat de Gr. géophys. La Valachie.”. Posea (1980..-Geogr.

Depresiunea Sălişte. Glacisurile). Posea Gr. „Anal. Geogr. „Terra”. geogr. (1983). Posea Gr. (197 6). Posea Gr. Vespremeanu E. III. Editura Didactică şi Pedagogică. 3. „Terra”. în vol. XIX (XXXIX).. Sinteze geografice. Bucureşti. roum.. Popescu N. Geol. (1997a). XV. Relieful României (ca p. (1981b).. (1968).. Sur la présence des glacis en Roumanie. Popp N. „Revista de geomorfologie. Bucureşti . Inst. Editura Ştiinţifică. a Gr.. 12. ro um. geografie. geogr. Bucureşti.. Aka demiai Kiado. Geografie”.. 148 . XII (XXXII).”. géol. VIII. 1. de cerc. Ielenicz M. „Rev. Bucureşti. Posea Gr. Pedimentele din Dobrogea. Realizări în Geografia României. Pediments in Romania. (1947). Bucureşti. 1-2. Tufescu V. Piemonturi le din Ţara Lăpuşului. SRRG”.R..”. (1980 a). Geografice al României. Editura Didactică şi P edagogică. Ielenicz M. Câmpia de Vest a României. (1997b).-Geogr. Posea Gr. Bucureş espremeanu E. Posea Gr. x x x (1970). Pedimente şi glacisuri. Posea Gr. „Ana l. VI. Uni versităţii Bucureşti. (1959). Pedimente. géol. Universităţii Bucureşti. Bucureşti.... î uide des excursions. XXVIII. Bucureşti. cerc. 1. 1. Problemele suprafeţelor de nivelare de tip pediment şi glacis. (1961). Editura Fundaţiei România de Mâine. (1980 b). Posea Gr. Studiu de geo morfologie. Probl. Géograph ie”.. an XXXVII. 24. în vol. XVII. Tipuri ale reliefului major în Câmpia Română – importanţa practică. (1974). „Rev. Relieful de pedimente din partea de vest a Munţilor Măcin. Proble ma platformelor de eroziune. (1981a). Bucureşti. Subcarpaţii dintre Dâmb oviţa şi Prahova. Budapest. Depresiunea Bozovici. Posea Gr. Geografie”. Probl. „St.Popescu N. géogr. GGG. Depresiunea Sibiu şi Sălişte. O singură glaciaţiune în Car „St. (1987). (1968 b). (1962). piemonturi şi glacisuri în Depresiunea Mureşului de J os. géogr.. Gârbacea V. U niversităţii Bucureşti. Depresiunea Braşovului. (19 68 a). Ţara Lăpuşului. (1988). Bucureşti. geol. Simpozionul de geomorfologie aplicată. în vol. (1939). Posea Gr. (1970). Bucureşti. Ielenicz M. Editura Universităţii Bucureşti. Pos ea Gr. (1973). seria geografie”.. (1967).G. géophys. Probléms of the Relief Planation. Posea Gr. Posea Gr. A. Editura Ştiinţifică. Pos ea Gr. t. Şt. Terase marine în D obrogea ?.. Cursuri 1945-1946. 3. (1998).. şi c. Popescu N..”. „Anal. géophys. Glacisurile şi unele aspecte din România.. Editura Didactică şi Pedagogică. cerc. Geomorfologie. Posea Gr. „Stud. Geomorfologie generală. Géographie”. geofiz. I. Posea Gr. XXX. Popescu N. Editura Ştiinţifică. Posea Gr. geografie.

Depresiunea Haţeg. câmpii) care au fiecare o altă structură şi alt stil morfo-tectonostructural de b ază şi care au apărut în perioade geologice tot mai noi. apoi cute adesea diapire. Celelalte forme „structurale” sunt provocate de eroziunea diferenţia lă şi nu de tectonică (exemplu butonierele. apoi Semenic. Podişul Moldovei. • Relieful tec tono-structural al României se referă la treptele majore de relief (munţi. Dobrogea de Sud. ce se con inuă până la Nistru. cu un mon in marginal (chiar cute) sub munţi. Culoarul Mureşului. Almăj. Rodna). podişurile se caracterizează fie prin netezimea peneplenelor de soclu (Dobrogea Cen trală şi în parte cea de Nord). la care se adaugă Muscelele Năsăudului. iar cel Mehedinţean are la zi două benzi cristaline despărţite de una sedimentară calcaroasă.Capitolul X RELIEFUL STRUCTURAL Aspecte generale – categorii Relieful structural are o dominantă importantă în Carpaţi. în oarecare măsură şi Bihorul. po dişuri . abrupturi mari care la origine sunt pe falii (dar evoluate ulterior prin eroziune). . 149 .Carpaţii au o structură d e orogen.). depresiuni şi culoare cu caracter de grabene sau semigrabene (Bozovici. Munţii vulcanici formează o categorie aparte (vezi şi tabelul şi p. diversificată pe ramuri sau fâşii longitudinale care se impun şi în relief. cu precădere la sfârşitul pliocenului şi în cuaternar şi prin varietatea structurilor care apar la zi. care determină şiruri de dealuri de anticlinal şi aliniamente depresi onare de sinclinal. Podişul Transilvaniei. Muntele Mar e. Dobrogea de Sud st pediplenă precambriană care a impus şi netezimea sa (orizontalitatea stratelor sedimen tare). uneori de tip horst rotund (Poiana Ruscăi) sau alungit (vestul şi nordul Apusenilor. prin cipalele forme care rezultă sunt: masive bloc. Aceasta se explică îndeosebi prin tinereţea relativă a actualului relief al României – finisat în ciclul alpin. ultimele au şi o abordare regională. cu o lăsare la nord de falia P lopişului unde a apărut „sinclinoriul” Podişului Someşan (monoclin în sud şi nord).Subcarp aţii au structură de avanfosă cutată reprezentată în principal prin sinclinale largi şi antic inale mai înguste. dealuri. suportă ca influenţă de adânc o înălţare a sectorului Central Moldovenesc. Timiş-Cerna. sinclinalele suspendate. Podişul Getic resimte o înălţare mai mare în nord. cuestele etc. la care se adaugă şi influenţe tectonice de adânc (Podişul Mo vei. precum şi şirul dealurilor de pe formaţiunile de Cândeşti de la exteriorul Subcarpaţilor dintre Trotuş şi Slănicul de Buzău). în cadrul lor se întâlnesc însă şi structuri monocline (Muscelele Argeşul i. Podişul Getic) şi. Petroşani et c. Podişul Transilvaniei are fundament de orogen. tipuri generale de forme structurale şi peisaje structurale. fie prin structura cuasiorizontală a stratelor sedimenta re care aflorează la suprafaţă. precum şi o lăsare în sud („depresiunea” Bârladului). iar pe centru domuri şi sinclinale. un caz special. cu strate mo nocline. Relieful structural poate fi tra tat pe trei categorii: relief major tectono-structural. Astfel: . po dişuri şi dealuri. dar şi pintenii tani de la Curbură. Podişul Mehedinţi care are la zi structură carpato-alpină nivelată. 178).).

150 .

Emm. V. David). Relieful str uctural din podişuri Podişul Moldovei Au efectuat studii în privinţa reliefului structur al o serie de autori: M. Frumo s către nord şi continuă pe cea a Iaşului). Natalia Şenchea (1943). Alte cueste mari sunt socotite: cea a Hârlăului (de la Tg. le v om descrie mai jos. Ele apar ca specifice pentru majoritatea podişurilor (sau pentru subregiuni al e lor). foarte bine dezvoltate. sau forme incipi ente. reprezintă r elieful structural principal. David (1922. Este p dişul cu cel mai reprezentativ şi mai extins relief de cuestă. David). Someşan ş. uneori cu oarecari ondulări locale. Acestea pot fi tratate în studii regionale separate. argile). tufuri andezitice în Câmpia Moldovei şi cin erite meoţiene în Colinele Tutovei) cu strate moi (nisipuri. S portul care impune acest relief este dat de monoclinul stratelor badenianromanie ne. reprezentate prin frunţi şi suprafeţe structurale. Ca influenţe tectonice. dar şi în Burnas (reflex al înălţării nord-bulgare). de Martonne. pe prim plan stă subsidenţa din fâşia Titu-Sărata-Siretul Inferior şi unele uşoare înălţări cu Subcarpaţii. dar acestea sunt mai mult de eroziune diferenţială (roci moi în Câmpia Mol dovei şi un nivel de bază local mai jos şi roci mai dure în Podişul Sucevei). 1924). Ioniţă (2000) ş.. văi subsecvente etc. Acesta este cel mai extins relief structural.. uneori şi de formele petrografice) şi oarecum în Carpaţii formaţi din mai multe b locuri cristaline alăturate.). se găsesc şi văi structurale. În prima categorie intră Coasta Iaşului cu două diverticole: primul este paralel cu Bahluiul-Bahluieţ şi al doilea de la Mogoşeşt i merge spre Roman. • Tipurile generale de me structurale. marne. reprezentate mai ales prin fronturi şi frunţi abrupte. unele cineritice badeniene. de rang regional. formând adevărate peisaje structurale. pentru Subcarpaţi. apoi în Carpaţii flişului (estompate adesea de suprafeţele de n ivelare. aici apărând „marile coaste ale Mo ldovei extracarpatice” (M. I. În afară de cueste. deoarece există o mare varietate de structuri care aflorează. peisajul de cueste şi formele asociate lor sunt specifice pentru podişurile Bârladului. Un singur exemplu. V. Trebuie spus că cele două coaste nordice (Hârlău şi Ibăneşti) au abrupturi mari cătr pia Moldovei. numite şi coaste. afectând total sau parţial toate podişurile. ar un studiu general se găseşte în „Relieful României” (1974. apoi Coasta Ibăneşti. Băcăuanu (1968). sau cu o impunere petrografică (tipul apalaşian). Tufescu (1937). sau după cum spunea Emm.câmpiile reprezintă suprafaţa unor bazine de sedimentare lacustro-fluviatile ieşite re cent de sub ape şi nedepăşind altitudinea de 200 m. adevăratul fro nt de tip cuestă al acestora este către Siret şi la 151 . Cuestel e. de Martonne (1924).. cu orientare generală către sud-est. Cele cu extindere mai mare. „cel mai caracteristic element de relief”.a. Nivelul lor se impune ca suprafaţă de acumulare. Posea şi colab. şi de alter nanţa de strate dure (calcare oolitice sarmatice. De asemenea. Au fost separate două categorii: cueste mari (cu fru ntea de 100-350 m) şi mici sub 100 m (M. iar în Podişul Central se r rcă Cuesta Bârladului superior (pe dreapta râului) şi cea a Racovei (în nordul Colinelor T utovei). impunând acestora un anume „peisaj structural”. mai puţin gresii sarmatice. fiecare tip poate apărea diversificat ca form e structurale şi ca stadiu de evoluţie: creste. • Peisajele structurale sunt dominate de anumite tipuri de for me. Sârcu (1956). În spaţiul românesc se întâlnesc toate tipurile generale de forme structur ale. de Gr. Tipurile genera le şi formele specifice fiecărei structuri şi arealele dominate de ele sunt indicate în schiţa alăturată. I. alteori estompate (de către eroziunea nivelatoare şi d e strate mai moi).a. uneori conglomerate. dar sculptată ulterior în terase. Acestea apar pe a reale mici sau se repetă pe spaţii foarte mari. lunci şi glacisuri. care dau şi peisaje morfostructurale. depresiuni subsecvente şi înşeuări structurale.

Cele subse cvente sunt mai vechi în nord. dar se întâlnesc şi pe porţ i ale văilor afluente pe stânga Sucevei. uneori descontinui şi apar lângă râuri secundare.a. subsecvente şi obsecvente. Pot fi nominalizate: Prutul (pe graniţa de nord). Câmpia Moldovei are interfl uvii asimetrice dar nu sunt tipic structurale (lipsesc stratele de roci dure) şi e ste mărginită spre sud. cel mai dezvoltat relief structural de m onoclin se găseşte în Podişul Bârladului. cu precădere în Câmpia Moldovei (unde au fost sesizate şi m ai multe captări) şi mai noi în sud. Depresiunile subsecvente provin din lărgirea puternică a unor sectoare de văi s ubsecvente. apoi ca şei structural e (I. pe Suceava. aproape de Bahlui. sectoare din Başeu. Băcăuanu). Stratele lor au înclină 5-200. În sens regional. Aceste diferenţe au rezultat din aceea că. Între şeile mai importante amintim: Lozna. Bârladul avale de Negreşti şi unii din a fluenţii de stânga ai Bârladului Superior (din Podişul Central). mai tipice sunt: Prutul. respectiv până la Munţii Meseş şi Masivul Preluca. De asemenea. Başeu. Ders ca. din c încep mari alunecări şi pe care se organizează torenţi. Şeile de pe interfluviul din stâng a Siretului au fost interpretate iniţial ca fiind de captare. după rigidizarea fundamentului cristalino-mezozoic. specifică locurilor unde acestea apar la zi (îndeosebi Podişul Someşan) . 1 962. Jijia. Cuestele mici sunt impuse de strate dure mai subţiri. transformate uneori în mici depresiuni suspendate. lărgit apoi de nişe cu zăpadă. Racova. dar subliniind diferenţele dintre cele două. cu oarecare dominare în Podişul Central Moldovenesc şi puţi n în Dealul Hârlău şi relativ în podişurile Dragomirnei şi Fălticeni. Sub frontul cuestelor mari (în special sub Coasta Iaşului) se formează prăbuşiri de blocuri şi alunecări Aceste prăbuşiri lasă în loc adesea un circ de surpare. Asemenea complexe sunt numite une ori hârtoape. dar nu sunt decât în parte structurale. Spinările tipice de cueste. ca Dragomirna. Jijia. Vasluiul ş. în Col inele Tutovei sunt transformate uşor într-o reţea fasciculară. impuse de lărgirea bazi netelor torenţiale ale văilor obsecvente. Văile structurale sunt reprezentate prin trei tipuri: consecvente. 48).nord de dealurile Ibăneşti unde acesta este însă mai estompat. apoi Bârladul Superior. Cele mai tipice apar pe Coasta Iaşului. iar mai recent ca fiind dintr-o veche reţea din stânga Siretulu i captată spre Jijia (Ielenicz. precum şi pe porţiuni ale Bahlui ului superior. cărora le-a impus cute dia pire marginale şi 152 . V. Sârcu. cu profil longitudinal având pantă mare şi cu bazine superioare torenţiale. 1999). Jijia (după confluenţa cu Jijioara) ş. sau suprafeţele st ructurale. Prima a afectat paleogenul şi începutul miocenului impunându-i o înclinare către cent rul depresiunii. Podişul Transilvaniei Pentru analiza reliefului structural. Ruginoasa. p. Noi luăm sensul larg. sunt mai restrânse. Sitna. în spatele căreia s-au format depresiuni incipiente de contact. Posea. Văile consecvente. Coasta Iaşului are şi o treaptă mai joasă. Pe locul doi trece Podişul Sucevei. Podişul Tran silvaniei poate fi privit în două moduri: unul larg (în sensul amintit de Gr.a. Cea mai extinsă este Depresiunea Rădăuţi. sectoare din Volovăţ. respectiv axate pe un acelaşi strat dur. A doua a fost determinată de comportarea plăcii de sare (badenian) din cuveta prop riu-zisă asupra stratelor de deasupra (sarmato-pliocene). dar nu totdeauna tipice. Văile obsecvente sunt den se şi scurte. domină ca lungime a reţelei hidrografice. cu precădere în Podişul Central Moldovenesc şi foar n în Colinele Tutovei. dar care aparţin de un ităţile vecine. În cele mai multe cazuri apar numai interfluvii asimetrice. fără Podişul Someşan care are o structură relativ aparte. vest şi parţial către nord de coaste abrupte. formaţiunil e sedimentare ale depresiunii luată în sens larg au suferit două perioade de uşoare defo rmări. şi unul îngust care se referă cuveta sau bazinul propriu-zis. Bucecea. Miletin. B ahluiul.

33). în nord (Beclean-Dej) şi î vest (CojocnaOcna Mureş-Ocna Sibiului). şi sarea a străpuns pe alocuri s edimentarul impunând cute diapire pe laturile de est. la nivelul badenianului. 1970 – citaţi de Irimuş). iar în arealul cuvetei apar mai ales roci moi. în tota lul său. acesta d in urmă se curbează apoi către vest. pe când cele din est sunt mai strânse. 1972. sud de Mureş şi sud-est – C tur-Rodbav). Există şi părerea ecarea pe sare s-a făcut atât spre est cât şi către vest. domurile. brahianticlinale etc. latura că rientali prezintă tot două segmente. dar nu peste tot există alternanţe de strate dure cu altele moi. Totodată. vom da o scurtă generalizar e pentru cuveta Transilvaniei în întregul ei. cuveta propriu-zisă are o placă groasă de sare. de un mare areal central cu domuri separate p rin sinclinale largi. monoclin şi domuri. Câmpia Transilvaniei (cu diapir pe laturi. Aceasta s-a depu s în badenian. Dar nici structurile cutate nu au alternanţe pregnante de strate dure cu strate moi şi se desfăşoară la zi cu aspecte nereg ulate. cutările apărând la extreme.. d e aceea şi structura este mai complicată decât în cazul Podişului Moldovei. 153 . dar cu precizarea că arealul cuvetei. virgaţii. Ciupagea şi colab. Încă o precizare: cutele din vest sunt mai largi. două segmente: NN E – SSV (între Dej şi Aiud) şi NV – SE până la Ocna Sibiului şi Miercurea Sibiului. Latura către Apuseni are. Condiţii specifice. pe la Beclean-Dej. (fig . Rupea-Lueta (SV – NE) şi Praid-Şieu (SE – NV). unel e excepţii şi complicaţii se ivesc în Subcarpaţii din est şi pe latura sudică (conglomeratele mai dure). În plus. Mai trebuie spus că în adâncime. Aliniamentul cutelor diapire apare în est (Praid-Sovata-Sărăţel). O al tă diferenţiere generală între cuvetă şi Podişul Someşan este aceea de vârstă şi rocă. nord şi vest ale cuvetei. sedimentarul de deasupra sa alunecând uşor spre vest (din cauza ridicării ample a Carpaţilor Orientali. uneori dispar. Placa de sare (cu grosimi de 50-1500 m) a jucat un oarecare rol de lubrif iant. iar între ele cute anticlinale inclusiv diapire şi sinclinale. structurile diapire. împreună cu marne şi argile). domuri şi roci moi). vest şi nord-vest (monoclin. Totuşi. când bazinul avea legătură şi cu Maramureşul şi peste care funcţiona un curent apă sărată ce venea peste arealul Carpaţilor de Curbură (care era un arhipelag) şi părăsea b nul pe Olt (după M. roci eocene-oligocene şi miocene (cu calcare. relativ paralele c u munţii Orientali şi Apuseni. ca orientare. formând curbura nordică a potcoave i cutelor diapire. În cel la zi. Aici se întâlnesc dominant tot structuri monocline. discordant p e marginea muntelui). cute diapire şi alte complicaţii locale). se disting următoarele subregiuni cu relief structural specific: Podişul Someşan (monocl in pe eocen-miocen). complicaţ ile nu sunt prea mari deoarece formaţiunile neogene şi chiar paleogene nu au mai suf erit deformări importante. Adăugând şi aspectele impuse de petrografie. Înainte de a descrie subregiunile. cu dispariţii. dar şi strate foarte groase permeabile – nisipuri uşor cimentate). se remarcă printr-o aranjare relativ concentrică a acestora. Distribuţia structurilor şi a reliefului pe care l-au impus au determinat şi principalele subregiuni ale podişului.domuri în aria centrală (ordonate în trei grupări: nord de Mureş. relativ specifice devin structurile cutate. sarmato-pliocen e (nisipuri uneori uşor cimentate şi foarte permeabile. 1959. de Irimuş Ioan-Aurel (1998). Subcarpaţii Transilvaniei (anticlinale şi sincli nale nivelate de eroziunea preponţiană. faţă de Apuseni) şi cutându-se sau formând domuri. alinia mentul depresiunilor de contact din sud. Podişul Transilvaniei stă pe un fundament carpatic. Paucă. gresii şi conglomerate alternând cu argile şi marne). iar pe unele laturi chiar structurile discordante. Podişul Târnavelor (cute şi diapir în vest. Limita acestei cuvet e este dată de „potcoava” cutelor anticlinalelor diapire marginale. Este vorba de un monoclin marginal (excepţie estul). D. Aceasta a fost studiată sub aspectul rel iefului pe domuri şi cute diapire. în cuveta propriu-zisă. Este p abil şi ca aceste cute – diapire şi domuri – să fie rezultatul sau reflexul mişcării microplă Transilvane în raport de Orientali şi Apuseni.

33 – Situaţia paleogeografică a Depresiunii Transilvaniei în timpul depunerii formaţi unilor de sare: curentul de apă care. după ce intra prin poarta Vrancei şi străbătea întreag a depresiune.Fig. o părăsea prin strâmtoarea Oltului ducând cu el sărurile de potasiu şi magnezi u 154 .

Totuşi. poliţe. indică un oarecare sinclinoriu cu axa est-vest. (1968). Oradea. (1998) ş.-geogr. V. nr. are câte 3-4 trepte mici impuse de stratele subţiri de calcare . (1963). Cele două şiruri opuse. ca văi tipic subsecvente. semibutoniere şi văi de anticlinal. R. Relieful de cuestă din apropierea Clujului. M. II. 1937). Ficheux (1929). fo rmate pe calcare eocene. de circa 100 m..În interiorul acestei potcoave s-au format domuri şi largi sinclinale despărţitoare. Podişul Someşan a fost studi at de L. se diferenţiază în: Câmpia Transilvaniei. G. mici platouri structurale. 26). • Sectorul Huedin are multe segmente de cueste.N. I. atacată de eroziunea regresivă dinspre bazinul Almaşului. Comunic. cuestele fiind determinate dominant de procesele denudaţionale şi nu de văi subsecvente (fig. „Natura. continuat cu Someşul Mic până la Cluj.. p. butoniere. dar toate într-un stadiu estom pat. a) Latura sudică. Aici apar cele mai frumoase şi puternice cueste. ser. întâlnite pe latura de s ud (Podişul Huedin-Păniceni)1 şi de nord (Prisnel-Podişul Boiu)2. de Martonne (1924). cea mai slab dezvoltată şi cu un abrupt de 40 m) şi cea inferioară (dezvoltată pe orizontul cu numuliţi. Josan N. Problema Subcarpaţilor în Transilvania. Geografie. 1962). (1969). În m este tot pe cute se formează: începuturi de cueste. Valea subsecventă principală es te Crişul Repede. mai generalizată fiind asimetria cu orientări variate. trepte. Ge ol. Berindei (1962). cueste arcuite.A. Eroziunea regresivă a pârâului Leghia (afluent a l Nadeşului) a golit acest dom. deoarec e aici văile principale sunt cele consecvente. Irimuş I. trepte.S. este unitară numai pe Căpuş şi fru a sa. Se impune prin cele mai importante aliniamente de cueste (pe calcare eocene) din Transilvania. iar pe domuri apar: semibutoniere. 155 1 . Cuv eta. Podişul Huedin-Păniceni.a. Posea (1962). Posea (1963. • Sectorul Podişului Păn iceni. alin iate pe stânga râului Căpuş. Tratat de Geomorfologie. Gr.”. 1969. care a devenit chiar depresiune subsecventă. Posea (1963) a cartografiat aici trei aliniamente de cueste: superioară (pe calc ar eocen zis „grosier superior”. iar abruptur ile structurale sunt orientate către munte.G. De Geogr. foarte triturate. 1978). P entru aspectul specific local arealul Huedin a fost socotit ca un tip regional a parte (Posea şi colab. a format o mare butonieră. (1978). Ţara Lăpuşului. Asupra suprafeţelor şi nivelelor morfologice din sud-vestu l Transilvaniei. Sawicki (1912). 1970. Mihăilescu (1934. având pe ce ntru oligocen şi miocen.G. Podişul Târnavelor şi Subc aţii Homorod-Bistriţei (cei ai Năsăudului şi Lăpuşului se desprind din Podişul Someşan). Lucrările Inst. tom. care se extinde din depresiunea Huedin până la Cluj. frontul este continuu şi are o înălţime de 100-150 m). a le S. delimitată de cueste circul are. 376). domul de la satul Leghia. Editura Academiei. dar spre Cluj frontul e preluat de strate oligocene . cu Platoul Huedin-Păniceni. 4. Emm. 2 Gr. S tud. dar fără a forma şiruri unitare. (1979). păstrează cele mai întinse suprafeţe structurale. XXV. De aceea apar şi mulţi mar tori structurali de mari dimensiuni şi înşeuări structurale. Relieful structural al podişului poate fi grupat pe patru unităţi. Berindei.G. . 1968.. situat mai la est. • Sectorul Căp uj se caracterizează prin şiruri de cueste care se desprind din Platoul Păniceni. astfel structurată. Este cea mai tipică şi mai frumoasă din ţară (vezi şi I. David (1945). Pedologic. Posea Gr. apoi cuesta medie (pe calcare g rosiere inferioare. Tot aici apare şi o bombare a stratelor calcaroase. uneori chiar tipice. având şi pe dreapta o cue stă mai joasă dar pe oligocen. în partea centrală apare şi un anticlinal paralel Munţilor Meseşului.. Şi Cerc. vol. uşor diferenţiate pe trei sectoare.

Ele iau naştere la contactul dintre stratele oligocene cu cele burdigaliene şi acestea cu c ele badeniene. iar ca relief structural domină asimetriile determinate de monoclin. iar în SV de Gr. făcând ca altitudinile de aici să rămână ceva mai mari. Sâ ogata) şi pe Lechincioara (Şincai. Astfel. evoluează mai mult prin alunecări (domină sarmaţianul argilo-marnos). Se deosebeşte de Câmpia Tr ansilvaniei prin aceea că este dominat de strate de nisipuri. sau tufuri (miocene). Pârâul de Câmpie sau Luduş (Sărmăşel. Someşul Mic. bârne. apar interfluvii principale f oarte alungite. aici apar în plus anticlinale dia pire în vest (Dej-Turda) şi nord (Dej-Beclean). apoi diferenţa de permeabilitate a stratelor şi contactele dintre bade ian şi sarmaţian care dau abrupturi structurale. În afară de structura amintită. Josan (1979. calcare marnoase ( din burdugalian). Totuşi. dar mai des sunt impuse de gresii (oligocene). care are în spate şi o mică dep esiune suspendată. Ca urmare. aceste strate ale podişului au cădere spre sudest. unele cute largi în rest şi domuri în area lul centralsudic. Lăpuş). de 2100. To todată. Se conturează totuşi unele cueste dispuse în arcuri curbate către vest. la nord de Jibou. dar mai ales tufurile (cu precădere cele d e Ghiriş şi Sărmăşel). Văile Crişul Repede (Huedin). Spinarea cea mai dezvoltată este a cuestei superioare. cea mai frumoasă este cheia Babei pe valea Poiana (pe drumul GâlgăuTg. Este v orba de un culoar de tip vale de anticlinal. Pe anticlinalul slab din nord-est (TeacaSărăţel) badenianul din ax. Podişul Târnavelor a fost studiat de: N. este marcată de valea Agrijului care s-a dezvolt at pe un anticlinal alungit lângă Meseş şi care ajunge şi pe Someş. retezate de o suprafaţă de eroziune. nisipuri). d) Partea central-estică are strate dominant mai noi. iar pe int erfluvii au rămas uneori mici platouri structurale. la sud de care formează un anticlinal (paralel Culmii Br eaza) străpuns de chei mici epigenetice ale văilor ce curg spre Someş. care coboară către râul Nadeş. între Apahida şi Dej. marne. mai la est. Ai ci se observă de asemenea unele diferenţieri locale: un abrupt de cuestă pe dreapta So meşului între Jibou şi măgura Prisaca (Ţicău) deasupra căruia tronează creasta Prisnel. sau nisipuri uşor cimentate (sarmaţiene). Bazinul Hârtibaciului). Grecu Florina (1992. Câmpia Transilvaniei prezintă unele asemănări cu Câmpia Moldovei. format la contactul cu aliniamentul diapir. 1969. Pe versanţi apar poliţe. determ ină cueste. N. Domurile sunt înşirate pe un aliniament nord-sud. Podiş rstic Boiu. Lăpuş). Domurile au înclinări slabe. Asupra suprafeţelor de nivelare …). Versantul abrupt de pe stânga Someşului Mic. c) Latura vestică.gresie şi conglomerate). Raboca (1995. factorii care impun un oarecare relief structural sunt şi: stratele subţiri de gresii (badeniene) . Depre siunea Sălişte. Podişul Secaşelor ) şi Maria Sandu (1998. întră în est pe sub c lomeratele Culmii Breaza. Dealurile Târnavei Mic i). în acest podiş domină văi foarte lungi orientate est-vest (Mureşul. iar la Leghia (bazinul Nadeş) s-a format cea mai frumoasă butonieră de dom din Ro mânia. în sensul că în relief se impun rocile moi (argile. Zau de Câmpie. începuturi de cueste (majoritatea pe tufuri). aliniamentele marginale cu anticlinale diapire determină segmente de văi de anticlinal şi un început de butoniere. Nadeşul şi Căpuşul sunt nte. 156 . uşor cimentate. a căror permeabilitate a redus eroziunea. dar se remarcă şi începuturi de cueste cu dispuneri variate. Vaideiu). mai dur. Culoarul depresionar Sibiu-Apold). b) Latura nordică – Prisnel-Podişul Boiu-Gâlgău se impune tot prin calcare eocene. poate fi socotit tot structural. respectiv pe val ea Fizeş (domul Puini) şi opusul său. Târnavele şi Hârt u) şi nu văi scurte ca în Câmpia Transilvaniei. Posea (1968. uneori arcuite şi bazinete în semibutonier e. care are în nord frumoasa cuestă a Lăpuşului (între Prisnel şi sud d e oraşul Tg. Cu timpul a luat caracter şi de culoa r de contact cu cristalinul Meseşului.

coincizând cu strate de tufuri . în timpul cutării. cu care relieful este în concorda nţă directă sau inversă. care a lăsat la zi fâşii structurale de roci relativ diferite (oarecum de tip apalaşian) şi care în procesul 157 .a. rar conglomerate. Chi ar şi abrupturile de pe dreapta Târnavelor. Domurile. Ca şi subcarpaţii externi. Cel mai mare dom şi butonieră se găseşte la Deleni. Cele mai tipice cues te se dezvoltă în Podişul Secaşelor (fruntea pe dreapta Secaşelor şi o extinsă spinare struct rală între cele două râuri). au şiruri de depr esiuni şi dealuri subcarpatice paralele cu Carpaţii Orientali. dar a ici sunt uneori arcuite sau în potcoavă (pe butoniere). Subcarpaţii Transilvaniei au fost studiaţi. Tufescu (1966). Mac (1972) ş. plăci de gresii. care sunt direcţionate nord-sud (dar în mare apare şi o înclinare sud-no rd). Şirurile de de aluri şi depresiuni sunt impuse de structura cutată. prezintă cea mai mar e densitate şi obişnuit se aliniază nord-sud şi sud-nord. de asemenea mai slab evidenţiate. iar pe alocuri şi depre siuni intradeluroase mai slab dezvoltate şi dealuri mărginaşe. cei ai Transilvaniei nu reprezintă forme structural-tectonice. Este vorba de fâşia din estul depresiunii intercarpatice care are unele caracteristici de subcarpaţi. Ca structură. mărginite uneori de abrupturi impunătoare s structurale. discontinuu (printre alunecări). Posea şi colab. O altă butonieră cu sat este la Bazna. din punct de vedere al structurii morfologice de tip subcarpatic. Filitelnic ş. ci sculptate de către eroziunea diferenţia lă. Gr. da r prezintă aliniamente de cute mai accentuate. Dar. cu orientări variate. spre deosebire de subcarpaţii externi. boltit morfogenetic şi cu o reţea hidrogr fică radialconsecventă.dar şi cu mici suprafeţe şi înşeuări structurale. mono clin pe latura sudică şi în Podişul Secaşelor şi cute diapire în vest pe aliniamentul Ocna Mu eş – Ocna Sibiului şi Miercurea Sibiului. Important este şi faptul că mult e din aceste cueste au fruntea determinată de nisipurile ponţiene slab cimentate (ca re se păstrează în strate mai groase pe sinclinale sau pe flancuri de dom). În afară de nisipuri. în afară de cueste secundare. Pot fi încadrate în categoria semicueste principale şi interfluv ile de pe dreapta Oltului (continuat cu stânga Cibinului şi dreapta Hârtibaciului. V. Gârbacea (1956). respectiv şirurile de dealuri şi depresiunil e nu sunt impuse tectonic. sau alte situaţii tectonice care au i mpus un relief aparte de tip subcarpatic. Structura lor geologică se încadrează celor două tipuri generale ale Depresiunii Transilvaniei. unde se află adăp stit şi satul cu acelaşi nume. Mihăilescu (1966). Acestea au fost folosite uneori de om pentru amenajarea de terase antropice. podişul are domuri poziţionate nord-central – sud-estic. N. Martiniu c (1946. deoarece aceste văi retează transversal aliniam entele de cute. iar spinar ea structurală coincide cu strate de marne. iar lângă podişul interior sau dezvoltat depresiuni de contact. Astfel de cueste secundare apar şi pe domuri. iar butoniere mai vagi au impus şi domurile Nadeş. umeri structurali. dar adesea de tipul oblic şi unghiular. I. argile şi marne. Cuestele secundare se găsesc pe afluenţii râurilor principale. V. şi tufuri. în parte şi cel al Mureşului pot fi socotite c a structurale. poliţe. Aceasta s-a petrecut după o perioadă de nivelare prin eroziune. şi secundare . de: L. determină şi baz inete de tip butonieră. (1974). orientate est-vest. Sawicki (1912). Josan a remarcat şi domul Cetatea de Baltă (pe Târnava Mică) nescobit încă de eroziune. dar nu cueste tipice.a. Pe versanţii văilor se ivesc. C. 1950). excepţie făcând sudul Hârtibaciului nde sunt dirijate mai mult est-vest sau aproape. Pos ea (1968). uneori conglomerate (exemplu la Tălmaciu). Relieful structural es te dominat de două categorii de cueste: principale. Gr. se întâlnesc ai rar. ca de exemplu afluenţii văii Visa ( aceasta fiind vale consecventă). trepte. V.

prezintă următoarele şiruri de depresiuni şi dealuri de influenţă ructuralo-erozivă: • depresiunile subcarpatice – Hoghiz-Homorodul Mic şi Homorodul Mare (două văi depresionare formate pe câte un anticlinal. Gurghiu (pe Gu rghiu). Numai do pe sinclinale. • depresiunile de contact cu podişul s-au dezvoltat pe aliniamentul unui anti clinal şi un sinclinal apropiate. A fost nevoie deci şi de o decopertare prealabilă pe calea eroziunii. care pe alocuri este în curs. Câmpia Transilvaniei (le est de care se extind Dealurile Bistriţei) şi Podişul Someşa n (având în nord-estul său Muscelele Năsăudului şi Subcarpaţii Lăpuşului). Reghin. şi se leagă între ele prin şiruri de înşeuări. pe anticlinal. apar pe văi. culoarul Eremitu (pe Niraj). mai ales la confluenţe. de la Olt şi până î resiunea Lăpuşului (aici limita lor trece pe la est de muntele vulcanic Şatra. iar în jumătat ea sudică structurile superioare subcarpatice au fost acoperite parţial de aglomerat e vulcanice şi chiar de pietrişuri piemontane. Între aceste sectoare cel mai tipic este socotit acela dintre Olt şi M ureş (în fapt până la valea Luţu. Corund-Praid-Sovata-Săcădat (pe Târnava Mică şi doi afluenţi. cu frunţi de cueste. Bârgău-RodnaŢibleş şi Munţii vu ci ai Lăpuşului). pe anticlinal. Măgherani (pe Nirajul Mi c). închide în vest Depresiunea Homorodul Mare). toate p e anticlinal salifer şi la contact cu muntele. Atid. Larga (pe un afluent al Gurghiului). est şi vest).ridicărilor pliocen-cuaternare s-au impus ca atare în relief. Arc hita. iar ultimul de tipul subcarpaţilor Mo ldovei (Depresiunea Lăpuşului pe o serie de anticlinale dominant oligocene şi o culme de conglomerate burdigaliene. închid depresiunea Praid-Sovata).Sectorul Homoroade-Mureş. • dealurile subcarpatice – Bădeni 854 m ( pe flanc de sinclinal. Culmea Breaza). afluent de dreapta al Mureşului). situate pe flanc de anticlinal şi pe monoclin. Şimoneşti-Cobăteşti. din mai multe cauze: cutele şi tectonica locală în general sunt neuniforme. Şirul începe de la Rupea şi merge în zigzag pe la Beia. Rez sau Aramă 933 m (închide în parte Odorheiu Secuiesc şi are deasupra pietriş de piemont). Primul şi ultimul au câte două susbsectoare. Beica de Jos. Dealurile Bistriţei apar a „incipient” subcarpatice. Pe această distanţă se deosebesc trei sectoare principale. barată în vest de dealuri masive pe sinclinal. Impunerea structurii s -a făcut însă destul de diferenţiat şi pe sectoare. despărţite de un interfluviu pe sinc linal şi acoperit de aglomerate vulcanice). Şi clod 1028 m. iar următoarele două subsectoare (din dreptul Podişului Someşan) sunt. Vălenii de Mureş – Deda (pe Mureş). • dealurile care se înşiră mai la vest sunt scunde. Mai trebuie amintit că în fâşia estică a Transilvaniei. rocile au determinat şi ele diferenţieri. . cu aglom erate deasupra. înălţările au fost mai puternice. est de masivul cristalin Preluca şi vest de Culmea Breaza – Dealul Vima). între două sinclinale. vecine în vest cu cele trei subregiuni transil vane: Podişul Târnavelor (în dreptul său aflându-se Subcarpaţii Homoroadelor – Târnavelor şi ui). studiat amănunţit de I. Becheci 1080 m (toate pe sinclinal sau flanc de sinclinal. acoperite cu aglomerate vulcanice). iar între văile G urghiu şi Mureş există trei dealuri – Osoi 739 m cu pietriş piemontan. Mac (1972). pe acestea sunt şi domuri care la sud de Târnava Mică trec şi în 158 . Aceşti subcarpaţi se alungesc începând din sud. unul de tip „muscele” (Muscelele Năsăudului). Reghin şi Atid. mai puţin structurale. multe dealuri având azi peste 800 m şi chiar peste 1000 m. ultima fiind cea mai mare. Porumbenii Mari (pe Târnava Mare). toate determinate în mare măsură de tipul sectoarelor şi subsecto arelor munţilor Orientali din est (Perşani. Odorheiu Secuiesc (depresiune pe Târnava Mare. • depresiunile intradeluroase sunt foarte restrânse. de 400-600 m şi nici ele nu sunt decât parţial determinate de cute. Măgura 775 m şi Sinioa a 755 m – care închid ulucul Gurghiu-Văleni de Mureş. Firtuş 1061 m. Căliman-Harghita. Călugăreni.

latura montană fiind mai lină. pe Culoarul Oră ei. Depresiunile subsecvente şi marginale de contact se întâlnesc pe laturile de sud şi de vest ale Podişu lui. dar se impun în relief mai ales trei elemente: piemontul Căl imanului cu multe urme de lahare. în lungul Oltului. şi din Culmea subcarp tică Breaza (974 m) formată din conglomerate (ca şi Culmea Pietricica sau Pleşu din Mold ova). iar stratele înclină în acelaşi sens. Depresiunile au fost lărgite prin eroziunea râurilor. de la Bilag la Măhăceni). Cea m tipică este Depresiunea Făgăraş. Unii afluenţi mici sunt subsecvenţi. este axată pe un sinclinal. Relieful este similar cu Muscelele Argeşului. un de s-a fixat un râu longitudinal. depresiunile Sângeorgiu de Pădure (pe Târnava Mică) şi Miercurea Nirajului. Structura cutată. contin uă apoi cu depresiunea-butonieră Cristuru Secuiesc. Mai către vest. lângă munte se găsesc mai al es dealuri (Dealurile Aiudului. o continuare nord-vestică a depresiunii B istriţei şi Budacului. marginea stângă a Mureşului. cu ramificări radiale de culmi mici. 159 . din lungul Cibinului şi mai departe Depresiunea Săliştei. larg dezvoltată sub Munţii Lăpuşului. cu strate moi. situat între va lea Dipşa şi Şieu). cu valea epigenetică a Sălişte În cadrul Depresiunii Sibiului apare şi o depresiune locală pe diapir. dezvoltate la contactul direct cu muntele. noduri structurale3 ş. Depresiunea Lăpuşul i s-a realizat prin eroziunea diferenţială (în raport cu eruptivul şi cu conglomeratele) pe strate dominant oligocene şi cutate paralel cu muntele. .a. dezvelite epigenetic. iar şoseaua principală merge în lungul său). sau aproape de acest contact. iar cea dinspre podiş formează un abrupt de cuestă cu prăbuşiri şi alunecări. Ocna Sibiului. inclusiv anticlinalul tectonizat diapir se continuă şi aici. Culmea Şieului (în parte pe anticlinalul tectonizat şi cu badenian în ax. Între ele apar roci dure. apărând totuşi şi un început de cută pa elă muntelui. Spre munte. monoclin depre sionar. cu Dealurile Cugirului. înşeuări structurale. uneori întrerupte de măguri sau dealuri formate din roci ma i dure. şi şisturi cristaline între depresiunile Sibiu şi Sălişte (măgura Zidul. . Pe latura vestică se alungeşte Culoarul Alba Iulia-Turda. pe poala cristalino-mezozoică a muntelui. Rezultă văi consecvente şi int vii cu înşeuări şi cueste unghiulare. în 3 Vârfuri cu mici trepte situate pe anticlinale.Dealurile Bistriţei au mai puţin dezvoltat procesul de formare al depresiun ilor subcarpatice şi de contact. Sângeorgiu de Pădure şi Mier urea Nirajului. cum sunt conglomeratele badeniene săltate mai mult la confluenţa OltCibin. lângă munte se găsesc dealuri pe monoclin (Dealurile G ovei) şi ceva mai la nord valea subsecventă Secaşul Mare.Muscelele Năsăudului sunt determinate de monoclin. în Podişul Secaşelor. la Tălmaciu. Cristuru Secuiesc. care apare ca o depresiune s ubsecventă (Depresiunea Apold-Secaş). bazinul-butonieră Şoimuş. Şi aici. şi se termină cu Voivodeni (p Mureş). dar şi uşor subsecventă şi de contact între strate sarmaţiene şi baden . Depresiunile form ează culoare foarte lungi. strat de cinerite) şi Depresiunea Dumitra.subcarpaţi. Pe interfluvii apar înce puturi de cueste unghiulare. cu abrupturi mărginaşe importante şi cu un uşor caracter de cuestă. În colţul de SV al Podişului Secaşelor. culmile pornind de sub m unte către Someşul Mare. plus cuesta Năsăudului (pe dreapta Someşului Mare între Feldru şi Salva. cele cu domuri având în parte şi caracter de butonieră. depresiunea complexă şi de eroziune Bistriţa-Budacu. Şoimuş. ca de exemplu la Buneşti. Structura este de tip discordant.Subcarpaţii Lăpu se compun din Depresiunea Lăpuş. Aliniamentul depresiunilor porneşte de la culoar ul Buneşti-Saschiz (pe valea Scroafei. În multe cazuri sunt asimetrice. continuată cu Depresiunea Sibiului.

La zi apar şisturile verzi. prin aceste trei sinclinale care se im pun în relief ca văi. Ş. terminate prin limane. este de sinclinal. Gr. Dobrogea de Sud se extinde la sud de falia Cap idava-Ovidiu. Dobrogea este o largă peneplenă care îşi etalează structurile la supra faţă şi în care eroziunea diferenţială a realizat forme structuralo-petrografice. Dobrogea Centrală formată di n şisturi verzi şi martori calcaroşi şi Dobrogea Nordică. s-au sculptat p edimente şi inselberguri. după înălţa la sfârşitul pliocenului şi din cuaternar. Structura de suprafaţă este formată dintr-o placă de calcare sarmatice. Nedelcu (1965). culoarul Căpuşului (vale în parte subsecventă. acoperite de loess. iar lângă munte este badenian monoclin. d ouă în lungul Dunării (spre Câmpia Română şi către Deltă şi Bugeac. Este deci o suprafaţă st ructurală. apare un lung sinclinal ce merge de la est de Cheile Turzii până la Teiuş şi pe care se păstrează panonian. în principal seci din cauza carstului. C. unde apar abrupturi) şi d are care despart cele trei subregiuni dobrogene. Fac excepţie unele vârfuri cupolare de tip ins elberg. În prim plan structural se remarcă patru falii principale. Rădulescu (1965). fragmentată de văi. Brătescu (1928). Tipică este valea Ma ngalia şi văile dunărene din partea vestică. imediat sub loess şi în care pe alocuri se c firide de abraziune. Văile au caracter de canioane miniaturale. Formaţiuni mai vechi. Dobrogea Centrală sau Podişul Casimcei este limitată la nord de f alia PeceneagaCamena. gresiile cuarţitice şi conglomerate uşor metamorfozate). dublată local către munte de Depresiu nea Iara. lăsarea generală către fosta vale Car su. mult mai complexă. cu cinci unităţi stincte. La acestea se adaugă şi o altă caracteristică. de Martonne (1924). Pla ca sarmatică poate fi văzută şi la ţărmul mării. Aşadar ureş şi Turda structura culoarului se complică. iar pe valea Casimcei şi pe alinia mentul sudic se ivesc şi calcare jurasice sub formă de martori ordonaţi linear.a. Sub Munţii Meseş se află depresiunea de contact Almaş-Agrij.lungul dealurilor. A. MunteanuMurgoci (1912) şi de geografi: Emm. 160 . La est de Dealurile Măhăceni. începând cu Gh. urmată de şoseaua Turda-Unirea. atât dinspre nord cât şi de la sud. în marginea Dobrogei Centrale se înşiruie martori din calcare mezozoice . în deosebi cretacice apar foarte rar pe fundul unor văi şi lângă falia Capidava-Ovidiu. Struct ura cutată a şisturilor verzi nu se impune în relief din cauza suprafeţei de nivelare încă b ine păstrată şi a acoperirii sale cu loess. I. respectiv inversiuni morfo-structurale. Nordo n (1930). sau ca dealuri (Măhăceni). De la Turda către Huedin reapare un culoar de contact dar diferenţiat pe trei segme nte: depresiunea Vlaha-Hăjdate (între Gilău şi Turda). Dragomirescu şi E. falia Peceneaga-Camena şi Capidav a-Ovidiu. variate ca dur itate. cu cueste tipice şi cu valea subsecventă a Crişului Repede). I. Aceasta nu se impune ca abrupt în relief din cauza nivelării. valea Unirea. Podişul Dobrogei A fost studiat de un mare număr de geologi. În acestea. Posea (1980) ş. cu precădere în nord. dar ultimul râu s-a adâncit şi într-un anticlinal submontan care se continuă şi pe Someş de la Jibou spre Guruslă . Pe planul doi se evidenţiază structurile specifice pentru fiecare dintre c ele trei subregiuni: Dobrogea de Sud cu structură tabulară. dar ceva mai către nord. orizontale şi foarte carstificate. de pe latura de NE. Marin (1972). în parte de contact) şi Depresiunea Huedin (un rest din Podişul Someşan. ca şi valea Arieşului situată mai în est (între Câmpia Turzii şi confluenţa cu Mureşul). unde şisturile apar la zi şi sunt atacate diferenţiat de d ezagregare şi vânt (diferenţele apar între şisturile argiloase compacte. cu trepte şi poliţe structurale pe versanţi.

Sinclinoriul impune un front de cuestă spre nord. denumite „Cairacele”. din care saltă mici cupole. Partea centrală urm ează un sinclinal în care se găseşte formaţiunea de Carapelit. de asemenea cu trepte şi cueste locale. cu falii şi cute. sectoare de văi structurale şi de siuni structurale subsecvente (Slava Cercheză) şi de contact cu şisturile verzi (Camen a). Aici se păstrează şi cel mai impozant inselberg. către valea Taiţa. alungit la sudul celorlalte şi până la falia Peceneaga-Camena. sau pe sinclinale. până la Ovidiu unde îşi dau în calcarele de pe Casimcea. petice de sinclinal suspendat. Stupina. format din gresii du re şi cuarţite (fig. Lângă Dunăre se află Culmea TulceaMahmudia (calcare). vârfuri sau culm i fragmentate (ca de exemplu. Granitele determină şi el e reliefuri mai înalte. e ste un mare sinclinoriu de strate cretacice calcaroase. vărsându-se în Dunăre sau în Canal. • Depresi unea Nalbant se află pe un larg sinclinal. de p e pediment se ridică movile calcaroase. • Podişul Niculiţel se parti cularizează prin diabaze şi sedimente dure triasice. În fine. pe direcţie NV-SE. pe falii. Gălbiori. Nicolae Bălcescu. • Colinele Tulc i sunt compuse din aliniamente de dealuri de tip inselberg. este culmea teşită a Somovei (cu Movila Săpată. martorii sud ici care pornesc de la Hârşova şi se înşiruie la sud de şosea. iar în continuare până la Murighiol şi chiar Dunavăţ. 161 . Sedimentarul are unele cute anticlinale ( cu reliefuri mai înalte) şi sinclinale pe care se păstrează şi jurasic. străbăt ute de lacolite granitice ce se ivesc mai ales pe anticlinale. Paralel cu falia PeceneagaCamena apare un sinclinal sudic ce determină două aliniamente de cues tă. cu conglomerate. îndeosebi creste. dar netezimea sa este dată de o îngemănare de pedimente. 270 m). Cerna. axa te mai ales pe anticlinale.Mai importante sub aspect structural sunt calcarele jurasice de pe dreapta văii Ca simcea. Se limitează în est prin văile Luncaviţa şi Taiţa axat roci mai moi. Se impun prin cues te locale. Are cinci unităţi morfostructurale. cum este şi Dealul Carapelit. Aliniamentul muntos este un mare anticlinoriu. cupole. aşa sunt Lu ncaviţa. se situează pe roci mai moi. Denistepe (Dealul Mării. În nordul depresiunii se ridică o ramă mai înaltă ce cade apoi ca u glacis către Dunăre. Jijila. Crucea. Un alt petic de ca lcare se menţine la Hârşova. Pe marginile sinclinalului apar roci mai vechi şi mai dure. Modelarea dominantă este dată de pedimente şi inselberguri. dominant cuarţite. iar în sud există şi iviri de granite şi porfire (dealurile Conţul şi Trestenic). Pe latura nordică şi vestică prezintă abrupturi de falie. ca Pricopanu sau Greci. pe alt anticlinal. în care s-au format şi largi pedimente. În afară de cueste se remarcă şi suprafeţe structurale. 225 m). inclusiv prin aportul eroziunii cuaternare. Dobrogea de Nord este un podiş de peneplenă mult mai diferenţiat structur al. Peste majoritatea acestor martori s-au impus pâraie epig enetice care curg spre SV. fragmentate şi modelate de eroziune . 32). ordonate într-un sinclinal care ajunge până la Capul Midia. Mihail Kogălniceanu). Bazinetele de izvor ale ace stor râuri apar ca mici depresiuni suspendate. dar apar şi mici platouri structurale. gresii şi şisturi detritice. Culmea Priopcea sau Coşlugea). de tip depres iuni alungite. Pe axul sinclinoriului s-a instalat valea S lava. În cadrul acestuia apar si nclinale şi anticlinale orientate E-V. La sud de ele sunt alte dealuri – inselberg uri mai joase. • Podişul Babadag. • Munţii Măcinului prezintă un oarecare relief de tip apalaşian. urmată d e Culmea Beştepe (cuarţite şi conglomerate). sau vârfuri de tip inselberg. Văile. pe care s-au suprapus pedimente şi inselberguri formate mai ales în villafranchian şi în periglaciarele pleistocene. care impun cornete. în ele s-a fixat câte un sat şi prin ele trece şoseaua Hârşova-Constanţa (Horia. trepte structurale. dar pe suprafeţe restrânse. situate mai ales pe sinc linal.

format din şiruri de depresiuni submontane grefate pe sinclinale şi închise de şiruri de dealuri impuse de înălţările anticlinale. N. Popp (1939). Pot fi citate şi sinteze făcute de: V. Ponoarel . lăsând spre amonte depresiuni de contact de formă romboidală. În principal acestea s-au separat în cadrul ulucu lui de contact prin captări peste sau prin bara calcaroasă. fo rma corp comun cu Orşova-Ogradena. Mihaela Dinu (1999) etc. în mod transversal. Roşu (1967). Vişan (1998). Savu (1982) şi cea din volumul „Geografia României IV” (1992). ap ariţia de cute diapire. Se impun uneori şi faliile din adânc prin dirijarea unor sectoare de vale. convergenţe de văi. Relieful apare dominat de văi secundare care sun t în parte subsecvente. Rădulescu (1937). Nadanova. N. scăderea numărului de terase. sau brahianticlinale. Relieful structural din Subcarpaţi Pentru complex itatea reliefului şi a originalităţii lor chiar la nivel de glob. Specifice sunt depresiunile de contact de pe linia nord -vestică a barei de calcare. Popescu şi M. Emm. Lupaşcu (1996). Subcarpaţii au atras a tenţia unor cercetători încă de la începutul secolului XIX: L. înălţarea sau coborârea până la dispariţie a anticlinalelor sau sinclinalelor şi lipi dealurilor direct de munte. După 1930 s-au realizat şi studii regionale: M. Văile dezvoltate pe acest uluc străbat apoi prin chei sau peşteri bara ca lcaroasă. protejează faţă de eroziune stratele pliocene de sub ele. Gr. Cel mai bine se remarcă şir ul masiv de cuestă de la contactul cu Subcarpaţii (fig. existenţa unor falii pe marginea sinclinalelor care le transformă local în grabene. care înclină în principal de la nord la sud.a. pătrunderea în Subcarpaţi a unor pinteni şi cuvete montane care mu ltiplică şirul de dealuri şi depresiuni. 34). orientată NE-SV. mai ales în Podişul Silvaniei. Pietrişurile de Cândeşti. Este vorba de ulucul depresionar Baia de Aramă-Cireşu. văi mai adânci şi mai rectilinii. înainte de formarea Dunării. Posea. V. Balta (Gornoviţa). Faţă de această înclinare monoclină podiş redispus la apariţia de văi structurale şi cueste. N. meandrări accentuate. 162 . Este vorba de influenţa te ctonicii de sub pietrişuri asupra unor forme de suprafaţă. lăsând în spate şirul depresiunilor de contact: Zăton. sau rupturi de pantă pe interfluvii şi în talveguri.Podişul Getic Are ca specific o pătură de formaţiuni piemontane.a. Valeria Velce a şi Al. 1907). Gh. Al. până la cinci şiruri de sinclinale şi antic linale. Mrazec (1901). Munteanu-Murgoci (1908) ş. Astfel. Gh. Dealurile de Vest Au un relief structural incip ient. C. la care se adaugă multe particularizări regionale şi locale determinate de diversificarea tectonică. văi mai largi şi colmatate. cu frontul structural către nord şi spi nările coborând spre sud sau sud-est. Mihăilescu (19 66). lipsa cutelor. sinclinalele au repe rcursiuni inverse: cote mai coborâte. Şirul cuestei avansează în unghi pe interfluvii şi coboară pe văi în p ont. David (1932). Cireşu. În sudul ulucului amintit se află şi Depresiunea Bahna pe sedimentar miocen şi care. aşa-zisele strate de Cândeşt . Tufescu (1966). sporesc numărul de terase (anticlinalele Leordeni-Şuţa Seacă. anticlinalele ascun se impun cote topografice mai mari. Un alt aspect a fost sesizat de D. respectiv de la 400-700 m lângă Subcarpaţii G etici şi până la 200-300 m deasupra Câmpiei Române. apariţia pe alocuri de cuvete. iar reţeaua principală este consecventă. dar cu ridicarea monoclină a str atelor. Paraschiv (1965). H.). Ielenicz (1974). for mând abrupturi masive. Gh. Între caracterele ma i generale amintim: • relief de dealuri extracarpatice. Badea (196 7). tipic tectono-structural. Grumăzescu (1973). • particularităţile tectono-s tructurale mai importante sunt: apariţia a două. Al. de Mart onne (1902. dom inante la acest contact. Brânduş (1981). de natura rocilor şi de stadiul de evoluţie pe calea eroziunii a formelor primare şi derivate. Podişul Mehedinţi Relieful structural tipic se formează pe banda de sedimentar situată înt re cele două fâşii cristaline. Ludeşti-Dragomireşti ş. L. legate lateral prin înşeuă i.

5. 1. Dealuri subcarpatice. Culmi în cad rul depresiunii. sp ontul Getic. Limita Subcarpaţilor Măţăului. 34 – Subcarpaţii Măţăului. 4. Depresiuni de contact cu piemontul (după Gr. Posea) 163 . Depresiunea subcarpatică: a. 3. 2. Dealuri (muscele) de legătură cu culoar ul şeilor. 6. 8. 7. b. Depresiunea propriu-zisă. Limita de tip cuestă. Muscele joase reunite sub formă de culoar intradeluros.Fig. Culmea subm ontană „Piatra”.

Imediat mai la est. pe aliniamentul Bărbuleşti (pe Otăsău). 164 . dintre Jiu şi Hurezu. Vaideeni (pe Luncavăţ). lângă Tg. culoarul sinclinal dispare. Tratarea acestor tip uri de reliefuri se poate face separat pentru toţi Subcarpaţii (ca în „Relieful României”. Jiu). apariţia de văi structurale (de sinclinal. mult mai înalte. Muereasca. Polovragi). Depre siunea subcarpatică merge unitar de la Tismana până la Hurezu. De aici . cât şi pe con tactele fâşiilor de roci diferite ca duritate şi permeabilitate) se manifestă prin forme structurale derivate: depresiuni sau culoare externe de contact cu podişurile (Ge tic şi Moldovenesc). Baia de Fier-Polovragi (pe Olteţ). uneori şi falii marginale. dealurile nu s e diferenţiază altitudinal decât foarte puţin în raport de culoarul depresionar din spate. sudul depresiunii. ca o poală de dealuri. cu precizarea că la est d e Jiu culoarul începe să se îngusteze. de la Tismana. cu precădere la Novaci (pe Gilort). prin dealurile Copăci oasa (453 m). Hu rezu (pe Luncavăţ). Jiu-Cărbuneşti (depresiunea intracolinară) şi urcă din nou (pe râul Galben) în depresiunea subcarpatică (sp re Novaci-Baia de Fier. Structura lor şi relieful se complică însă de la vest spre est. Sinclinalul are pe alocuri cute secundare. ziduri şi jgheaburi etc. continuă prin culmea Slătioarei (769 m). începând de la Bistriţa Vâlc ii. combinat.• diversificarea impusă de eroziune (atât în structurile cutate sau monocline. la 350 m. coboară apoi la Tg. de anticlinal. Polovragi. 450-600 m până la Olteţ şi 650-700 m până la Olt). Ceva mai la sud şi curbat către Râmnicu Vâlcea apare Culoarul râului Olăneşti. (vezi schema). Săcel (570 m) unde există şi o boltire locală. Cam de la Novaci către est interfluviile se lipesc mai lin de munt e. iar porţiunile traversate de râuri devin mai indivi dualizate. Badea şi D. Bălte anu. Novaci. Către Olt anticlinalul se pierde în arealul de uşoară lăsare de la Râmnicu Vâlcea Băbeni. aşa cum vom proceda mai jos. formarea m ultor cueste de diferite tipuri. 1 974) sau regional. Călimăneşti (şi continuă la est u depresiunea subsecventă de la Sălătrucel. Apar practic ca dealuri numai faţă de depresiunea din sud (pe Tismana inferioară – Tg. la Ocnele Mari. a brupturi structurale. formarea de butoniere şi sinclinale suspendate. depresiuni sau înşeuări de contact sub marea cuestă a Podişului Getic. şoseaua merge prin depresiuni intracolinare situate în sudul anticlinalului Ocnele Mari (pe la Băile Govora. 1978). şi ajunge în sudul Muscelelor Vâlcii. de presiuni intradeluroase de contact (între monoclinul extern dintre Slănicul de Buzău şi Trotuş şi structurile cutate interioare). depresiuni de contact submontane (în structurile monocline). Subcarpaţii Olteniei Se ex tind între Motru şi Olt şi sunt cei mai simpli subcarpaţi cutaţi. În locul său apar dealuri monocline de tip muscele ( Muscelele Vâlcii). Jiu. iar eroziunea a creat butoniera Ocnele Mari – Ocniţa (L. inclusiv în ce priveşte altitudinile (350-500 m la v est de Jiu. cu înşeuări şi depresiuni de contact. Aici apare şi sare. la sud de Horezu. cu roci paleogene. un şir de dealuri de anticlinal şi. Pe acest tronson anticlinalul este insesizabil. valea largă a Govorei şi sud de Ocnele Mari). există însă şi o şosea imediat sub munte. până la Hurezu şi Costeşti (pe Bistriţa Vâlcii). pe valea Coisca). cu larga depresiune de la Păuşeşti-Măgla principală urmează. consecvente. La est de Jiu anticlinalul se impune mult mai vizibil. Şirul dealurilor subcarpatice de antic linal începe de la sud de Tismana cu dealul Sporeşti (404 m) şi scade în altitudine. pe la sud de Bumbeşti Jiu. În Subcarpaţii Go rjului. Se compun din trei aliniament e de bază: un culoar depresionar subcarpatic axat pe sinclinal. subsecvente) şi văi transversale şi longitudinale. formându-se un fel de graben. Olăneşti.

165 .

cu excepţia arealului de pe valea inferioară a Tis şi la sud de Dealul Bran (333 m) prin valea Cioiana-Ţicleni. Văile secundare. în alte de peste 1000 m. ca şi următoarele.Depresiunile intracolinare de sinclinal nu sunt specifice acestor subcarpaţi. Câmpulung (pe Râul Târgului). mai evident este şi bazinetul Alunu-Berbeşti (pe Olteţ). tom XL. • În sudul şirului depresionar se dezvoltă un aliniament de dealuri masive. Chiciora (1218 m. Interfluviile de tip muscel e. înşeuări pe stratele moi şi cueste în u i. iar în est. şi Groapa Oii (951 m). care tre să şi la vest de Olt în Muscelele Vâlcii. impun cueste pe distanţe mici. inclusiv trepte şi mici suprafeţe str ucturale. arcuite uşor spre Olt. 4 Gr. cu vârfuri mai proeminente. separat de val ea Cioiana şi ataşat oarecum Subcarpaţilor. Rezultă. Pravăţ (pe Argeşel) şi Stoieneşti (pe Dâmboviţa). iunile BugheaCâmpulung sunt pe un sinclinal. numite muscele. şi paralel cu muntele. Subcarpaţii Măţăului. Dar. în spatele dealurilor de anticlinal Măţău-Ciu ha-Ciocanu. pe râurile principale . Nucşoara-Corbi (pe Râul Doamnei). din care se desprind spre sud muscelele propriu-zise. mult mai înalte spre munte unde şi rocile sunt mai dure. apar următoarele depresiuni: Jiblea-Sălătrucel. pe aceste muscele. Sinclinalul intrasubcarpatic se face mai bine simţit la CărbuneştiCârligei. Între particularităţi se înscrie şi Deal Bran. Cândeşti (pe Bratia). pe stratele dure. Posea (1993). Studii şi Cerc. în prim plan sunt: văile structurale. apar şi dealuri de monoclin. coboară către sud mai lin de cât înclinarea stratelor. împreună cu muscelele situate la nord. toate acompaniate de cueste. toate t rei pe un anticlinal. Bughea. La est de Gilort. în această categorie. între Râurile Bughea şi Dâmboviţa. de contact cu muntele. se dezvoltă. Depresiunea Tg. Argeş. în bună parte subsecve sau oblice pe structură. refu (pe Argeş). Depresiunile subsecvente de contact cu Podişul Getic nu se conturează clar d ecât ca înşeuări şi lărgiri de confluenţe. cu cara cter subsecvent. • Primul aliniament de depresiuni. Este vorba de culmi prelungi. inte rfluviile consecvente. Ciocanu (886 m). În cadrul lor. în partea de est. puternic aluvionat şi cu altitudini joase. legate transversal prin înşeuări structurale. A fost nivelat de o terasă superioară a râurilor Jiu-Gilort. dar este un martor din Podişul Getic. prez ructură cutată (Subcarpaţii Măţăului)4. mai joase şi mai despădurite. socotit ca subcarpatic. Vâlsan. Începând de la Olt. Muscelele A rgeşului Se extind între Olt şi Dâmboviţa şi au ca specific o structură monoclinală. pe un areal de lăsare locală şi confluenţe. Rocile sunt mai vechi şi mai dure în fâşia de lângă m gen) şi mai moi şi mai noi în partea sudică (miopliocenă). şi c are fac parte din Subcarpaţii Vâlcii. care se extind până către Olt şi la est de râul Cerna inferioară a Vâlcii care f ce contact cu Podişul Getic. începând din sudul Măgurei Slătioara. cel mai înalt deal subcarpatic) . Aliniamentul de dealuri masive este următorul: Faţa Mare (1067 m). 166 . şi şirurile de depresiuni de contact. 180-200 m. Râul Târgului şi Argeşel). Albeşti-Bughea (pe Bughea). În fine. Ceva similar mai apare la Govora. Ciuha (750 m) şi Măţău (1018 m). Pe această structură eroziunea a i pus forme structurale derivate. Sălătruc (pe Topolog). la vest de Argeş). Jiu-Cărbuneşti.. Editura Academi ei. BahnaDealuri (1122 şi 1142 m). dar şi aici domină câmpurile de terase cu aluviuni. Râul Doamnei. Este socotită uneori. între care. care s-a creat dom inant prin eroziune de contact (către valea Tismana este chiar la contactul cu Pod işul Getic). Bratia. de Geogr. Tămaş (1104 m. Văile principale sunt consecvente (T opolog. apar şiruri de depresiuni şi bazinete su bsecvente restrânse. Ultimele trei văi sunt şi transversale peste anticlinalul Măţăului.

nu apare o depresiune clară. Între aspectele tectono-structura le se remarcă o cutare mai puternică. la Bărbuleţu. Schitu Goleşti (pe Râul Târgului). Aici şirurile de depresiuni. mai puţin regulată. Runcu (pe Ialomicioara). Între Olt şi Curtea de Argeş contactul e marcat şi de o şosea principală. Slănic. Pietroşiţa (pe Ialomiţa). şirul submontan apare pe prelungirea estică a sinclinalului de Breaza. În fine. marcate bine între localităţile Runcu şi Comarnic. şi cu diapire mai intense (în special între Dâmboviţa şi Cricovul Sărat). apar mai multe şiruri de dealuri şi depresiuni (în special la est de Teleajen). dar încep de la Olt. chiar încălecări. Acest şir depresionar şi înşeuările structurale ce le leagă. decât unele foarte mici. Mai spre est se conturează următoarele depresiuni de contact: CosteştiVâlsan (pe Vâlsan). Prahova-Teleajen-Cricovul Sărat. Complexitatea se referă atât la structură şi tecton r şi la relief şi provine din diversitatea petrografică supusă eroziunii şi din mişcările cua ernare diversificate şi ele de la un loc la altul. pe Dâmboviţa. Nu impun depresiuni de sincli nal şi de contact. dar depresiunile şi dealurile nu mai su nt ordonate strict în şiruri paralele evidente (în special la vest de Buzău). Se materializează bine într Topolog (Tigveni) şi Dâmboviţa. marchează contactul cu pietrişurile de Cândeşti (fig. cu 15 km mai la sud faţă de Subcarpaţii Măţăului ( ota din nordul lor). la Tigveni. Lăzăreşti (pe Râul Târgului) şi Jugur-Boteni (pe Argeşe ntinuare. c u depresiuni intracolinare subsecvente de contact. fig. În plus.. 34). pe Buzău). • Depresiunile subsecvente de contact cu Podişul Getic (culoarul Subcarpaţip odiş). aceşt i subcarpaţi sunt deplasaţi. cu un subsector d interferenţă. în special cele ale pinteni lor paleogeni. 34). − Subcarpaţii Dâmboviţei şi Prahovei se inter ează puternic cu muntele printr-o fâşie nordică de cretacic axată pe un sinclinal şi un anti clinal. Retevoieşti (pe Râul Doamnei). între Dâmboviţa intercalează şi formaţiuni montane. se resimt influenţele estice din Subcarpaţii Buzăului. dovedind atea mişcărilor postvillafranchiene. După Tigveni urmează depresiunea Curtea de Argeş (cea mai import antă). începând cu cel submontan. Robaia-Domneşti (pe Râul Doamnei). Râul Alb. Calvini -Cislău şi Dealul Cerbului. până la Tele ajen.• La contactul rocilor mai vechi şi mai dure din nord (conglomerate helveţiene) cu cel e din sud (meoţian-daciene) apare un aliniament nou de cueste orientat est-vest. iar subcarpaţii externi (între Buzău şi Trotuş) încorporează şi pietrişuri de Cândeşti. Acest aliniament se remarcă prin mici le depresiuni submontane 167 . Talea şi Comarnic. până la Dâmboviţa. În cadrul Subcarpaţilor Curburii se deosebesc trei sectoare mor fostructurale. unde practic se opresc. este urmat de o şosea modernizată care uneşte Câmpulung de Curte a de Argeş. cu falieri. cu sud-estul depresiunii de lăsare Râm nicu Vâlcea (respectiv Barza-Budeşti-Aldeşti) şi continuă pe râul Sâmnic (subsecvent în parte nferioară). Berevoieşti (pe Bratia). Astfel. de eroziune. deluroase: Şuici-Cepari (pe Top olog). se deplasează cu unul mai la sud faţă de şirurile de la vest de Prahova. pe stânga Dâmboviţei. Vlădeşti (pe Bratia). Albeşti de Argeş. între care doi pinteni paleogeni şi două cuvete (între B zău şi Teleajen). respectiv trec în aliniament ul de contact cu Podişul Getic (la Jugur etc. despărţite de văile Slănic-Buzău şi Teleajen-Cricovul Sărat. unele sinclinale (Ocniţa-Edera-Cocorăştii Capli). Pe de altă parte. La est de Prahova. De asemenea apar: unele cuvete (Izvoarele. Carpaţii Curburii (Leaota) trec puţin şi la vest de Dâmboviţa (între Cetăţeni şi Malu cu Fl Subcarpaţii Curburii Se extind între Dâmboviţa şi Trotuş şi sunt cei mai complecşi şi cei ma dintre Subcarpaţi (până la 30 km lăţime). deoarece între Malu cu Flori şi Cet .

Cosminele. Brebu (pe Doftana). Ţintea. Ca par ticularităţi: se interferează cu pinteni paleogeni şi cuvete montane. intradeluroase. iar sudul său e marcat de un anticlinal tectonizat. între Vulca na Băi şi Cornu (pe Prahova). Între Ocniţa şi Cocoreşti are pietrişuri de Cândeşti în ax. iar în vest de mai multe cute. care impun dealuri şi depresiuni oblice pe munte. dominant pe sinclinale. Bezdead (pe Bizdidel) şi Breaza (pe Prahova). Relieful în general este dominant deluros. sectorul respectiv are o serie de asemănări cu Muscelele şi mai ales c u Subcarpaţii Vâlcii. Fâşia respectivă d rmină un al patrulea şir de depresiuni foarte mici. deşi. dar au şi multe caractere structural-tectonice tipic subcarpatice. . Proviţa şi Prahova). Băicoi. Valea Lungă (pe Cricovul Dulce) şi Câmpina. dar fără a impune şiruri largi şi clare. la exterior. extinşi până la Slănicul de Buzău. Pucioasa. Vălenii de Munte. dar şi de contact şi de anticlinale. pe la Telega. pe Prahova). Breaza. Totuşi se observă 4-5 şiruri de bazinete depresionare în vestul Prahov ei şi trei în est. care la Schela Glodeni impune o butonieră locală. este mai lată şi are un sinclinal foarte larg. dar deplasat mai s pre sud. Lipite de munte sunt masivele deluroase Bărbuleţu (în NV. Vulcana-Băi. Sinclinalul continuă şi în est. Glodeni şi la Mislea-Podeni. influenţat de eroziunea diferenţială. O alta este fâşia de oligocen care are pe marginea nordică şi cretacic montan (pe la Fieni).Subcar paţii Buzăului. Este dominată de un sinclinal în est (Urseni-Proviţa de Sus) . Dealurile Cosminele (până la Râul Vărbilău) şi Pla ile Bertea-Bughea. mai sudică. Rezultă că structura cutată de tip subcarpatic se impune tectonic foarte puţin în acest se ctor. Alte două grupări de dealuri se alungesc de sub munte în culmi care merg până la câmpie: Dealurile Vulcanei (între Râul Alb-Dâmboviţa şi Bizdidel-Ialomiţa) şi Culmile Sultan-Teişu (î Cricovul Dulce. Vărbilău (pe Slănic). Mai la sud urmează o fâşie sinclinală de eoce cu badenian în ax şi care se extinde de la Gemenea Brătuleşti (pe Dâmboviţa) până la Breaza Prahova). În i în sudul acestor dealuri apare un anticlinal salifer care se aliniază pe la Aninoa sa. între Dâmboviţa şi Râul Alb) şi Dealurile Bezdeadului (între Ialomicioara de Leaota şi Bizdi ). Marginea sudică a acestor subcarpaţi este dominată de dealuri cu formaţiuni ro maniene. prezintă cuvete sinclinale subcarpatice 168 . intradeluroase şi formate tot prin lărgirea văilor. între care un anticlinal pe la Vulcana-Băi. Depresiunil e sunt foarte mici şi deluroase. la Vulcana-Pandele. Gorgota. de unde se con tinuă cu anticlinalul Câmpina şi cu şirul citat mai sus (TelegaVălenii de Munte). lărgirile locale respective (excepţie Floreşti) putân d fi socotite ca al cincilea rând de depresiuni. şi un şir de măguri ş ealuri tipice de anticlinal: Băicoi. Între Prahova şi Cricovul Sărat există. Gura Bărbuleţului (pe Râul Alb). Fâşia plioc nă. sunt cei mai complecşi. Situaţia se continuă şi la est de Prahova: ulmea Doftanei (între Prahova şi Doftana). Aici se p oate urmări un al treilea şir de mici depresiuni (intracolinare) la: Izvoarele (pe Dâm boviţa). Edera de Jos şi Co corăştii Caplii (pe Prahova). Doiceşti. Degeraţi şi Bucovel (pe trei anticlinale). Partea central-sudică este ocupată de Dealurile Ocn iţei (între Ialomiţa-Bizdidel şi Cricovul Dulce). o depresiune mult m ai extinsă. acesta trecând şi pe la nord de Ocniţa. Slănic şi ajunge l a Măneciu (în spatele pintenului de Homorâciu). pe un sinclinal larg ce trece pe la Şotânga. Floreşti. care ajunge în est tot la Câm pina. incipient apar şi mici şiruri de dealuri paralele muntelui. Se impune numai prin câteva lărgiri cu aspect de depresiuni intradeluroas e la: Gemenea Brătuleşti.de la Frăsinet (E. cei mai laţi şi fo ctonizaţi. Ba chiar. salifer. Buciumeni (pe Ialomiţa). Ocniţa. Bertea. Dealurile se grupează în masive alungite mai ales de la nord la sud şi nu est-vest. Moreni.

el având şi un divert col care merge paralel cu râul Buzău (D. o culme de a nticlinal tectonizat. ajungând. între Buzău şi Slănic contactul cu muntele este marcat mai ales de înşeuări. în dealul de cuestă de la Coada Malului. în c are s-a sculptat Depresiunea Ceraşu şi mai la vest. pe când Drajna. materializate mai bine transversal pe râul Buzău (fig. lărgit mult către râul Buzău. iar sinclinalul mai nordic al cuvetei ajunge până în Depr esiunea Podeni-Măgurele. Porţiunile de NE. Cea mai nordică este Cuveta Măneciu-Ceraşu. ai cuvetelor sinc linale. care se dirijează aproape E-V. Podeni-Măgurele (fig. • Depresiunea Nişcovului reprezintă al cincilea şir depresionar. masivitatea dealurilor este mai pronunţată în arealul pintenilor. axată numai în vest pe un sinclinal (în estul depresiunii se pierd str ucturile anticlinoriului Istriţei). spre vest ea se continuă. 169 . Sinclina lul se continuă şi la est de râul Buzău până la sud de Dealul Ursoaia (728 m) situat pe flan cul său (face parte din Dealurile Blidişelului). ridicând numărul aliniamentelor depresionare dintre Buzău şi Teleajen la şapte. schimbând direcţia către vest. cu o parte din şirul dep resionar anterior – Lapoş. Unguriu) (fig. • În partea de NV se află două cuvete sinclinale şi doi pinteni paleogeni intruşi din munte. • Un al patrulea şir depresionar. • Urmează Cuveta de Văleni-Drajna-Chiojdu. aparţine de munte şi e drenată spre Buzău. Chiojdu-Poeniţele. • Dealul Salcia (717 m). Apostolache. Sângeriu. merge pe la nord d e Depresiunea Podeni. la Pârscov şi la Ungu . Acest se ctor dintre Teleajen şi Buzău poate fi socotit „Subcarpaţii” pintenilor. din cauza cutelor mai strânse. depresiunile din cuvetele specifice Buzăului au fost transformate de râu în depresiuni transversale pe structură (Pătârlage. un anticlinoriu tectonizat extins între Buzău şi Teleajen. închide spre sud cele două depresiuni. roc ile sunt mai diversificate. pe Teleajen. Stru cturile şi cea mai mare parte din culmile deluroase. i s-a dat numele de Cul mea Priporului (823 m) şi este o prelungire a Culmii Ivăneţu. acest sinclinal se continuă în vest până la Sângeru şi Apostolache (pe Cricovul Sărat). Mai la vest de Apostolache (pe Cricovul Sărat) aces t anticlinal devine şi mai tectonizat. unde formează Cuveta de Calvini. Acest pinten este traver sat de şosea între Poseşti şi Târleşti (pe râul Zeletin). delimitând şi depresiunile Pătârlagele de Cislău. Este închisă de pintenul V ni. 20). d ar şi în rest. se află la Cislău. Măneciu. • În sudul Culmii Priporului există clinal. apărând des gresii. 20). În cadrul său s-a sculptat Depresiunea Pătârlage (dar perpendiculară pe sinclinal) şi alte două mai mici: Gura Vitioarei (pe Teleajen) şi Cărbuneşti-Şoimari ( pe Lopatna). cu excepţia culoarului depresionar Apostolache-Sângeru-Nişcov şi a Culmii Istriţa -Ceptura. m ult mai extinsă. cutele diapir e sunt accentuate. calcare şi conglomerate. ai butonierelor şi a 6-7 şiruri de depresiuni legate între ele prin valea Buzăul ui. impusă de un alt sinclinal. 20). Pe un ax central al c vetei s-a instalat Cricovul. barează în sud Depresiunea Şoimari şi Cuveta de Calvini. de sinclinal-cuvetă. între îngustarea de la Ciuta (pe Buzău) şi gura Nişcov i mai apar încă două lărgituri ale văii Buzăului. ca şi unele depresiuni se alini ază SV-NE. Cerbului) axat pe sinclinalul Nişcovului şi e f ormat din pietrişuri de Cândeşti. • Dealul Ciol anu (pe anticlinalul Lapoş-Ciuta) separă depresiunile Cislău şi Nişcov. uneori faliate şi a rocilor mai dure. prez intă inversiuni de relief mai dese. Dar. către Teleajen. cu pietrişuri de Cânde . Culmea de anticlinoriu Ho morâciu.paralele pintenilor. impuse de sinclinale. unde se pierde. Cislău.

se extinde Culoarul depresionar Răteşti (mănăstir e)-Scorţoasa-Grabicina (axată pe valea Grabicina continuată cu Sărăţelul inferior). discontinuu. se găsesc trei masiv deluroase: Blidişel (819 m) – Ursoaia (între Buzău şi Bălăneasa. sau subcarpaţii externi. Jitia (pe Râmnicul Sărat) şi Niculele (pe formaţiuni dominant helveţiene).• Ultimul aliniament al Subcarpaţilor Buzăului este unul de dealuri de anticlinoriu: I striţa-Ceptura şi Bucovelul. prin două anticlinale. este foarte slab cutat. iar cutele se pierd şi ele între două falii care trec pe la ves t de Chiliile şi pe la Mânzăleşti. Culoarul continuă. Paralel cu aceasta. închide culoarul depresiunilor amintite şi este axat pe un aliniament strâns cutat. Călugăreni. pe roci helveţiene. munte-subcarpaţi. cu semibutoniera de la Berca. Brăeşti. pe la Colţi. între Buzău şi Slănic. c are se înşiră de la Pătârlage-Sibiciu. Al doilea compartiment. Între Slănic de Buzău şi izvoarele Milc ovului sinclinalul submontan este acoperit de pânza carpatică. Lopătari. foarte viguros. La est de Mânzăleşti stratele rămân monocline. cu excepţia mentului Berca-Arbănaşi. s-a mai format un culoar depr esionar deluros. în faţa Depresiunii Niculele). formate pe monoclin acoperit cu strate de Cândeşti şi prelungite piemontan spre câmpie. Rotari (în Dealul Cepturei). 1 964). pe văile longitudinale Zăbala şi Putna şi pe o cuvetă el psoidală (cu trei sinclinale) se dezvoltă culoarul depresionar al Vrancei. Bucovelul. Aliniamentul dealurilor subcarpatice. Niculescu. La sud de aliniamentul Sibiciu-Lopătari. Bozioru. Acestea din urmă se află mai mult pe monoclin plioce n. Şirul depresiunilor submontane se delimitează de munte printr-un abrupt de falie. continuaţi către SV cu Dealurile Pâclelor (între Sără şi Slănic). şi la Soveja (pe Şuşiţa). are deasupra calcare sar matice. Cuvetele sinclinale (Calvini. 943 m). După o întrerupere i pusă de Dealul Tiharale (658 m). limitat de falii şi în care se evidenţiază mai bi ne un sinclinal pe la Dealul Răchitaşu. • un şir de dealuri subca tice situate între două aliniamente de falii inverse. între care s-a insinuat bazinul Bucovelului săpând şi aici o depresiune semibutonieră. având: • u n şir de bazinete şi înşeuări submontane în principal de sinclinal. bazinete depresionare de contact apărând la Lopătari. cu dominantă sinclinal şi m in). între Teleajen şi Cricovul Sărat. 170 . dominate parţial de un sinclinal . sau subcarpaţii interni. Şcheii.Subcarpaţii Vrancei sunt mult mai apropiaţi de tipul clasic subcarpatic. Cislău. mai apare un bazinet la Mănăstirea Caşin. Primul este foarte tectonizat. • un şir de depresiuni subsecvente şi intradeluroase. Prezintă şi câteva butoniere: Sărata-Monteoru (sit uată mai mult pe flanc de anticlinal). dar în el apar şi roci mai vechi. cu dominantă de monoclin) (între Bălăneasa şi Sărăţel) şi Bocu (822 m). pe prelungirea sincl inalului Calvini spre Odăile. Gh. dar pe anticlinalul dealurilor Pâclelor. . Se încadrează acestui şir următoarele dealuri: Bisoc a (Ulmuşorul. pe sinclinalul marginal. În continuare. În lung ul anticlinalului şi parte pe sinclinal. Unguriu) se închid la est de Buzău. situate la contactul cu dealur ile externe. Pârscov. compus di n două grupări de depresiuni: Nereju-Năruja (pe Zăbala) şi Bârseşti-Tulnici-Negrileşti (pe Pu ). Dealul Roşu (944 m. Fi nţeşti şi Vespeşti (toate în sudul Culmii Ciortea-Dealul Mare) (L. Dealurile Dâlma-Botanu (801 m. • un şir extern de dealuri de tip cueste. Primele trei masive sunt axate pe două sinclinale şi un anticlinal între ele. Bisoca. Badea. • Între Buzău şi Slănic există o situaţie mai puţin complexă pintenilor este luat de un şir de înşeuări şi mici bazinete de contact. ultimele două pe un sinclinal submontan. sau Culoarul depresionar Berca-Policiori-Vintilă V odă. butoniera Murătoarea-Pâc lele-Beciu şi cuestele limitrofe.

în timp ce în nord d ia contact direct cu flişul. până la Depresiunea Vidra (pe Putna prin intermediul văii Vizăuţi (Vizantea) se trece în Depresiunea Câmpuri-Răcoasa (alungită pe valea Şuşiţa). pe la localităţile Tazlă (pasul este la 536 m) şi Bălţăteşti.Gârbova (979 m. închide depresiunile Mera şi Vidra). Măgura Odobeşti re strate foarte înclinate. pe alocuri. închide Răcoasa) şi Piemontul Zăbrăuţ (5 închide Depresiunea Pralea). David ( 1932) ca urmând cutele „saliferului” care fac un anume unghi cu cele ale flişului. care se continuă prin unele înşeuări aliniate în spatele Măgurii Odobeşti. Neamţu (Ozana) şi Topoliţa. pe sinclinal helveţi . dar pe acestea apar şi roci mai dure. Cracău-Bistriţa şi Neamţ (sau Neamţ-Topoliţa). între vf. care este specific Podişului Moldovei. Deleanu (694 m. Ghergheleu (849 m. • Depresiunile subcarpatice sunt următoarele: Tazlău-C aşin. conglomerate şi gresii. afluenţi ai Mo ldovei. Cele trei depresiuni se leagă între ele prin două şei largi. Dea lurile externe. lângă Nereju. afluent al Trotuşului). Poziţia oblică pe Carpaţi a aliniamentelor subcarpatice a fost explicată de M. închide depresiunile Poiana Cristei şi Mera). cu vârfuri numite titile. Sunt două culmi principale: Pie tricica şi Pleşu. fiind formaţi din strate miocene cutate. păstrându-se şi u rme de sarmaţian piemontan necutat. lângă Nereju). trec apoi pe râul Râmna. două culmi deluroase subcarpatice principale şi un culoar de contact cu Podişul Moldovei. • Dealurile subcarpatice sunt pe anticlinorii. încep de pe Râmnicul Sărat cu B uda-Deduleşti şi continuă pe Râmnic până la Dumitreşti. Depresiunile intracolinare. cu cele de la contactul Muscelelor Argeşului cu Podişul Getic. în faţa Măn aşin). urmează Depresiunea Mera (pe Milcov). Sunt mai vechi decât restul Subcarpaţ lor. la exterior. apărând chiar aliniamente incipiente de cueste. Mai la sud şi nord de Piatra N eamţ contactul se face prin dealuri subcarpatice. se găseşte un mic fragment piemontan (prelungit către nord cu un gla cis) continuare a Piemontului Zăbrăuţ de la Curbură. în parte pe monoclin. Răchitaşu (892 m în faţa Sovejei) şi Ouşoru (753 m. pe la locali opu-Odobasca-Poiana Cristei. de contact cu dealurile externe de tip cueste. Depresiunea Cracău-Bistriţa are marginea lipită efectiv d e Carpaţi numai pe Sectorul Piatra Neamţ şi în colţul nordic. este Piemontul Orbenilor (sau Pănceşti) . Aceasta din urmă este împărţită în de cele două bazine hidrografice care o drenează. ca geneză. în sensul că Depr siunea Tazlău se continuă şi în Subcarpaţii Curburii. Numai Depresiunea Neamţ are toată li mita vestică imediat sub munte. Şiru l acestora este format din Dealurile Râmnicului (Blăjani 483 m. situat lângă Bârseşt leşti). Măgura Odobeşti (996 m. cu Depresiunea Caşin. Este necesar de subliniat că partea estică a acestor dealuri se lăţeşte foarte mult p e monoclin sarmato-pliocen. Ouşoru şi Piemontul Zăbrăuţ. nu regul uluc depresionar se lipeşte direct de flişul montan. formate din pietrişuri de Cândeşti. Ele s-au format pe sinclinorii. Răiuţi (960 m. Bistriţa şi Tazlău-Trotuş. Fenom enul este însă şi un efect al eroziunii râurilor (Tazlău şi Cracău) care au erodat lateral ma mult spre munte în unele porţiuni. Mai spre nord. Dealul Lozii (815 m). Budei 611 m şi Căpăţânei 524 ). iar în sud-estul ulmii Pietricica. subse cvente. se lipesc de Subcar paţii Vrancei ca un şir extern la contactul cu Câmpia Râmnicului. Subcarpaţii Moldovei Mai simpli decât ceilalţi subcarpaţi. de tip cueste. s e compun din trei mari depresiuni subcarpatice. Aceste depresiuni au oarecare asemănare. Pe Trotuşul inferior există o tranziţie între Subcarpaţii Curburii şi cei ai Moldovei. Depresiunea Tazlău prezintă dealuri subcarpatice între râurile Tazlăul Mare şi Tazlăul Sărat. Toate sunt oblice pe Carpaţi şi paralele cu râurile Moldova. Astfel. lângă Năruja). Între ele. Dar. se formează un mic bazin Pralea (pe valea Popenilor. Momâia (630 m. cu spinări le orientate spre depresiunile intradeluroase. rezultând o creastă de hogback. Răchitaşu Nerejului (867 m. Ambele pornesc 171 . fără dealuri intermediare.

iar cea externă. Contactul dintre zone este tot o flexură a depozitelor de cuvertură necutat e. p entru geografi. Culmea Pietricica închide în est Depresiunea Tazlăului. Celelalte d ouă masive ale Culmii Pleşul sunt Dealurile Chicera (440 m) şi Dealurile Bahnei sau Ru ncu (507 m). situate la NE de Buhuşi. Culmea Pleşu desparte culoarul Moldovei de Depresiunea Neamţ. aspect de depresiune asimetrică. adesea însă este o falie (pericarpatică) ce reprezintă planul de şariaj al 172 . Pe aceste ultime dealuri. încercăm să expunem şi un model regional (nu tipologic). mai ales că acest a apare ca unicat pe glob. spre Siret. pe fundament coborât de platformă. în România. unde sedimentele avanf osei sunt necutate. separă şi Depresiunea Tazlău de cea a Bistr iţei. iar cel extern este o flexură ( de la care sedimentele de cuvertură molasice se îngroaşă treptat şi tot mai puternic) (vez i M. longitudinale etc. Dealurile Bodeşti (sau Corn i. ci pe latura ei internă. C ontactul către munte este tectonic (falie sau încălecări). Pleşul sub munte (911 m). Modelul geomorfologic al Subcarpaţilor Având în vedere complexitatea şi specificitatea reliefului tectono-structural şi de eroziune al Subcarpaţilor. partea joasă mai nordică. încatenate prin relaţii care. 60). Ea apare după structurarea segmentelor vecine de orogen. formată la marginea sistemelor cutate în s tadiul final al evoluţiei lor (vezi şi Gr. unele lămuriri de bază ale tectonicii de la contactul amintit. d eoarece sunt compuşi din elemente heterogene. se găses c şi urme de pietrişuri sarmatice care se remarcă prin înălţimi mai mari. Ambele au câte o porţiune mai înaltă. Avanfosa este o d epresiune subsidentă. Posea et al. din dealuri s cunde şi şei largi. Ionesi. Subcarpaţii formează. Prima este suprapusă pe fundament cutat de tip orogen (aici. se dezvoltă într-un mediu extern morfologic (munţii situaţi în spate şi câmpie sau podişuri. 1984 şi V. Deci reprezintă un sistem de tip spaţial ce poate fi stu diat (cunoscut) prin imagini variate şi succesive sintetizate în modele (pe principi i cibernetico-informaţionale). acestea au format un culoar depresionar de contact unitar şi foarte larg. văi transversale. chiar sedimentele avanfosei pot fi cutate). Geomorfologie generală. geologiceşte. Subca rpaţii au luat naştere pe avanfosă. butoniere. când acestea sunt afectate de înălţări (neotectonice). delimitează şi Depresiunea Cracău de Neamţ (partea sudică. iar prin segme ntul mai jos din NV (Chicera Mare. iar Pleşul se curbează apoi către sud. paralel cu Siretul. cu sedimente de molasă. 1974). 1. p. Topoliţa). În faza ei finală îşi ză două flancuri sau zone: una internă (avanfosa în sens strict) şi una externă. îl reprezintă două văi longitudinale (Moldova şi Siretul). un sistem spaţial terestru. îm preună. compun structuri de sistem. Geotectonica României. depres iuni. 501 m). închide s pre est Depresiunea Cracău-Bistriţa. formată din trei masive deluroase de altitudini mici. ia r partea sa mai joasă. de origini diferite (dealuri. deoarece râurile respective s-a u deplasat lateral dinspre arealul care s-a înălţat mai mult (Subcarpaţii) către cel mai j os (Podişul Moldovei) şi cu roci mai moi. Mutihac şi L. iar Pietricica la sud de Bacău (740 m) şi alta mai joasă.). Pe de altă parte. în faţă) şi au un comportament dinamic (evoluţie ist stare actuală şi una viitoare). 1970. Săndulescu.de sub munte şi merg oblic pe Carpaţi (dar paralel cu Bistriţa şi Moldova). compensate de o lăsare exterioară. • Culoarul Moldovairet este echivalentul culoarelor depresionare de la contactul Podişului Getic cu Subcarpaţii Getici. Subcarpaţii şi tectonica de la contactul Carpaţi (orog en)-platforme Pentru geneza structural-tectonică şi structural-morfologică se impun. dar nu peste tot pe întreaga avanfosă. 578 m).. Zona externă are. Diferenţa constă în aceea că aici echivalentul râurilor transversale pe Subcarpaţi. deşi ca limite morfologice acestea nu coincid întotdeauna. Geologia României .

p. vol. În definiţiile care li se dau. neogenul are la Odobeşti grosimi de 10 km. adesea se confundă „tipul” de relief sau de peisaj. ce trec şi la vest de Olt. Istoricul formării noţiunii de „Subcarpaţi” L. cutări. De exemplu. fundamental deosebită de dealurile şi câmpi le de 173 . Specificitatea Subcarpaţilor Aşa cum arată Emm. De exe mplu. Totuşi şi de data aceasta ră e la ideea că „zonă subcarpatică” este numai cea depresionară. Sârcu (1971): „Prin Subcarpaţi se înţelege o regiune de dea luri din faţa Carpaţilor … alcătuită din formaţiuni sedimentare cutate. nu şi colinele. Posea.a. constatându-l şi pe marginea Carpaţilor din Muntenia şi Moldova. 1960).P. din care romanianul şi cuaternarul 3000 m. Mrazec (1896) a semn alat prima dată o depresiune subcarpatică la poalele Carpaţilor din Oltenia. 1931) şi V. Acest contact fali at sau şariat poate apărea la zi. Tufescu (1966): „o categorie morfologică carpatică originală” (s. cu „regiunea” sau regiunile unde eventual se găseş e acest tip. 1968) relieful de tip subcarpatic este „extins” şi în Tra nsilvania. p zona internă se formează dealuri şi depresiuni. sau este numai un plan redus de încălcare. Începând cu 19 David şi V. fie cauzate de mişcări de subîmpingere ale platformelor din faţă). iar în estul Dâmboviţei arealul Ploieştiului (un lief original nemaiîntâlnit în altă parte). Bănăţeană. Sârcu (într-un „Curs” colect litografiat) şi în 1960 (Monografia Geografică a R. Emm. Acelaşi punct de vedere îl adoptă şi N. N.unei ultime pânze suprapusă peste fundament (inclusiv sedimente) de platformă. ca o cunună de dealuri aşezată în V rlandul Carpaţilor şi stând pe o temelie cutată”. Popp (1936) se referă tot la „regiunea subcarpatică. falieri. iar pe cea externă câmpii (la început subsi dente).) la marginea munţilor. Tufescu (1966). În 1904 precizează. sau numai până la Someşul Mare (Geografia fizică. I. extind Subcarpaţii până la Motru (specificând totuşi lipsa lor între Dâmboviţa şi Olt).R. Depresiunea Vrancei. dar uneori şi şariaje. concepând şi o schemă a evoluţiei zonei subcarpatice. Someşană). originea in iţială tectonică. sau este acoperit de sedimente mai noi transgresiv e peste zona internă. Din (M. În ultima fază de evoluţie a avanfosei. Avanfosa suportă acumulări subs idente puternice. vol. Coteţ P. dar şi varietatea topografică regională rezultată din evoluţia ulterioară d În 1907 indică detaliat multe asemenea diferenţieri. între Homoroade şi Depresiunea Lăpuş (Gr. Popp (1936) în profunda sa analiză „Clasific geografice în Subcarpaţii româneşti”. vezi Gr. V. El relevă totodată rolul acesteia în evoluţia văilor carpatice. III. Posea. 1987). vest de Olt. de sub Munţii Făgăraş. Subcarpaţi i constituie un tip de relief unic pe Glob. din nou. în mare parte. primul pentru Moldova. David ş. avansat tectonic sub aceasta.. I). limitându-i între văile Moldova şi Dâmboviţa. 1907). de M artonne (1899) o defineşte apoi ca fiind de origine tectonică şi se referă mai ales la D epresiunea Tg. al doilea pentru „platforme” pericarpatice (Olteană. la I. mio-pl ocene”.. care eventual au depresiuni rpatice. şi Martiniuc C . fie numai pe latura esti că. vest de Gilort. în zona internă (datorită revărsări nor pânze montane. 3. de Martonne (1907. Între diferenţierile de bază se remarcă: zonele de la vest de Jiu. 2. La vest separă ţinutul muscelelor. sau podişuri. Jiu. Revine de mai multe ori asupra acestui tip de relief (1901.n. 1904. El exclude deci sectorul dintre Olt şi Dâmboviţa (cu excepţia depresiunii Câmpulung) . În 1955 I. 194 1983). 1968 şi Geografia fizică. fie pe toată rama (Monografia geografică. Mihăilescu extind noţiunea şi la dealuri. uneori până peste marginea muntelui. când este afectată de mişcări neotectonice.

ca de exemplu. de care sunt despărţiţi de obicei prin depresiuni longitudinale. 158 ) în care include mai mulţi termeni: depresiuni subcarpatice. depresiuni de contact sau/şi bazinete de obârşie. roci neogene moi şi aflorând variat pe distanţe mici. sau tip reprezentativ. cu care prezin tă analogie …” (M. depresiuni „sub”-carpatice. şi care au o stru ctură cutată.n.). cel puţin parţi al. Structural ei se compun. între văile Moldova şi Motru. deal (M.E. Între cele unanime amintim: poziţia „sub”-Carpaţi. de asemenea. unele sunt unanim admise. un mare piemont de acumulare” (p.la periferia lor.) …”. care se g eneralizează la marginea externă a Carpaţilor. reflectând însuşirile şi relaţiile cele mai e e şi mai generale. în cazul Subcarpaţilor. eroda rea acestora în măsura în care devin uscat.D.). a căror topografie coincide. cu sedimente diverse. sistem6 construit în vederea studierii unui alt sistem mai complex. în sine. iar a celor din exterior cu formaţiuni mai fine. din care reiese. …”. Tot Gr. Extinderea mode lului.D. La acestea se adaugă: paralelismul depresiunilor şi al şirurilor deluro ase faţă de rama muntoasă. văi largi cu terase vaste şi deformate în profil longitudinal. d upă I. Gr. Posea şi colab. cu boltirile şi lăsările larg i ale cutelor. • Prima et apă se remarcă printr-o triplă acţiune: „formare progresivă a unor cute diapire. depresiunile şi pl mele piemontane marginale (p. Modelul geomorfologic Model înseamnă ce întruneşte calităţile tipice ale unei categorii5. acumularea concomitentă a ulucurilor depresi onare situate în spatele culmilor. obişnuit mai grosiere. Posea în Dicţion eografia de la A la Z” (1986) defineşte mai precis relieful subcarpatic. 159). altele parţial. chiar diapiră. alcătuind un întreg organizat (M. dar uneori şi monoclinală tectonizată”. văi transversale şi longitu dinale combinate variat. un conţinut dominant tectono structural … prin Subcarpaţi se înţelege şirurile de dealuri şi depresiuni situate imediat l a exteriorul Carpaţilor. 6 Sisteme: ansamblul de el emente care sunt în interdependenţă. El se compune d intr-un ansamblu de elemente esenţiale. multe captări. de exemplu. V. „Tipul de relief subcarpatic implică. Noţiune fundamentală şi de maximă generalizare. sau varietăţilor sale. 328). Este vorba de două etape (p. 1972). 174 5 . variate for me structurale (pe cute şi monoclin).. dar care în amănunt sunt dominate şi de alte forme structurale. munte. Însuşirea principală rămâne totuşi geneza tectono-str cturală iniţială. Sârcu (1971) din depresiuni subcarpatice ce corespund uneori cu anticlinale s au sinclinale (p. El consideră că această regiune „a fost. Posea (1968): „şiruri de coline înalte situate imediat lângă C arpaţi. Aşadar. dealuri „sub”-carpatice. apoi. este posibilă şi pe alte laturi. ambele dispuse în general paralel sau oblic pe rama muntoasă …cu multe varietăţi locale şi stadii diferite de evoluţie …”.E.. semnificaţia sensului tec tono-structural ca şi anumite caractere. interdependente spaţial şi evolutiv. origine tectonic iţială şi cel puţin parţială) a depresiunilor subcarpatice (uneori şi a celor intradeluroase) a dealurilor. Mihăilescu (1966) foloseşte denumirea de dealuri pericarpatice (p. dealuri subcarpatice ( zise şi „prima culme subcarpatică”. 159). în mare.E. sau „Relieful subcarpatic este contrastant şi schimbător pe mici dis tanţe (s. numite şi muscele între Buzău şi Olt). ar fi vorba de unul (nu toate ) din sistemele deluroase situate la marginea imediată a Carpaţilor. În ce priveşte caracterele es enţiale ale lor. ca „subtip al reliefului cutat … şiruri de dealuri axate pe anticlinale şi şiruri de depresiuni axate pe sinclinale. 4. iar în ştiinţă.D. până la inv ersiuni de relief” (Gr. 344). În aceeaşi lucrare se fac unele precizări asupra etapelor evolutive. 1974).

sau se deschide larg pe văi în cele intradeluroase (Bumbeşti către Tg. unde se afundă). în fapt. într-un asemenea caz devine subcarpatică şi depresiunea Vitioara-Calvini situată pe s inclinalul cuvetei de Calvini. Breaza (Prahova). uneori ducând către epigenii. eroziunea diferenţială găseşte un câm ce de acţiune dar cu multe diversificări locale. de exemplu. situaţia se poate generaliza astfel: • în Oltenia s-a format un sinclinal subcarpatic. • de la Lopăt ari la Bisoca pânza flişului acoperă fâşia de dezvoltare a sinclinalului marginal. cele in terioare fiind culcate (împinse de fliş). sinclinalul de Slănic se con tinuă în vest „intracolinar” pe la Brebu (Doftana). Există şi situaţii când acelaşi culoar depresion r trece din poziţie subcarpatică în intracolinară (ChiojdDrajna-Cosminele-Telega-Câmpina). • în continuare se intercalează pinteni carpatici cu cuvete oblice (Slănic şi Chio d).a. • în Moldova ulucul depr esionar se dezvoltă pe sinclinoriu. Buciumeni (Ialomiţa). plus/ sau nu depresiuni intracolinare (de sinclinal. pe la Vârbilău (Slănic) şi Câmpina. la vest de Teleajen. sinclinalul de Chioj d-Drajna se prelungeşte.• În a doua etapă. alteo ri se individualizează (exemplu. lipsind şi depresiunea morfologică. dealuri subcarpatice situate pe anticlinale sau anticlinorii. iar la sud de Măgura Slătioarei sunt culmi de monoclin. De altfel. sau impun dealuri. sau pe monoclin). între care falierile şi pătura superioară a pietrişurilor romanian-villafranchiene vor juca un rol deosebit. la est de Bu zău. deoarece. Se pune întrebarea: ce aspecte reţinem pentru modelul generalizat ? Răspunsul: sinclinalele depresionare. care sunt dominante. dar spre vest sunt m ai mult intercolinare. acest sens a fost numit „determinare tectonostructurală”. Runcu – pe care se axează însă înşeuări („interferenţ carpaţi”). dând şi aspect de graben. Gura Bărbuleţului (pe Râul Alb. sau rămân numai înşeuări (între Buzău şi Slănic) ele cazuri. înc hise în exterior de dealuri situate pe sinclinale suspendate. complicaţia e şi mai mare. Element ele esenţiale care intră în componenţa tipului subcarpatic de relief sunt următoarele: dep resiuni subcarpatice determinate tectono-structural (situate pe sinclinale sau s inclinorii). • între Dâmboviţa şi Prahova apare o fâşie de mezozoic peste care există u clinal trecând pe la Talea. unde devin e intradeluros. fiind în fapt o înşiruire de bazinete erozionale de contact. lângă munte apar direct dealuri. cuvetele sunt pe sinclinorii şi au în est poziţie subcarpatică. supr apus pe mai multe cute. dar acesta are şi anticlinale marginale. excepţie Câmpul ng – pe sinclinal. • în Muscele (de la Bistriţa Vâlcii la Dâmboviţa) se formează doar depresiuni de contact. sinclinalul de Calvini trece. Cât priveş e raportul cu structura. dar cu fo arte multe variante. Bezdead. iar cele exterioare (Pleşu-Pietricica) sunt redresate uneori până la verticală. cu unele posibilităţi de generalizare regională sau sectorială. Câmpulung). • între Pătârlage şi Lopătari (p c) apare un sinclinal subcarpatic. Jiu ş. a ) Depresiunile subcarpatice se reunesc în formă de culoar (Depresiunea Olteană).). la fel. În acest sens. trebuie înţeles aspectul structural al reliefului su bcarpatic …”. aici. dar pe care sunt înşeuări şi nu depresiuni. dar pe alocuri are cute secundare şi margini faliate. dacă socotim pintenii ca fi ind carpatici. 175 . depresiunile de Slănic şi Drajna devin intracarpatice şi nu subcarpatic e. Pietroşiţa. când şi depresiunile devin uscaturi. pe la CozieniOdăile-Chiliile. de cuvetă. de contact) şi dealuri ext erne (pe anticlinale. iar de la Bisoca la Trotuş se întinde Culoarul Vrâncean. adică sigur intracolinar. complex. Urmărind însă în teren aceste elemente se observă o imensă varietate locală.

ele sunt mai puţin ordonate în şiruri. în plus. pecial între Prahova şi Buzău. în număr de cel puţin 8-9 pen tru exteriorul Carpaţilor şi 4 pentru estul Transilvaniei (Lăpuş. dar unificată de o idrografie longitudinală (Moldova şi Siret) şi e numită curent Culoarul Moldova-Siret. La fel în Muscele. cu excepţi a celor de contact cu podişurile. e) Dealurile interioare şi externe de anticlinale. În această categorie intră şi depresiunile de la contactul piemont-Subcarpaţii Oltenie i. • Muscele. care a luat naştere în acelaşi mod. b) „a” + o depresiune intracolinară şi un şir de dealuri externe (ambele putând fi sau nu tectono-structurale. apar des între Jiu şi Bistriţa Vâlcii. Mera. 176 . pe alocuri numai cu monoclin. c) „a” + mai multe şiruri de depresiuni intracolin are. Dar şi aceste dublări. f) Dealurile externe de monoclin se întâlnesc. sinclinale. Ca generalizare se reţine: şiruri de ealuri pe cute anticlinale. ultimul cu aglomerate vulcanice). Rezultă trei concluzii: elementele esenţiale amintite mai sus se combină variat de la un loc la altul. altele sunt butoniere sau văi de anticlinal). pe anticlinorii. se rea lizează în trei variante: a) depresiune subcarpatică de sinclinal şi dealuri subcarpatic e de anticlinal. paralel. Jiu-Cărbuneşti-Cârligei. • Olt-Bistriţa Vâlcii (muscele în nord şi cutat î ). în 2-3-4 şiruri). c) Depresiunile intracolinare de sinclinal. C oncluzia este că depresiunile intradeluroase din Subcarpaţi (punctele c şi d) sunt atât tectono-structurale (pe sinclinale. dominate de strate de Cândeşti şi având aspect de cueste s gback. bombări. Vidra. Se succed uneori. sau pe sinclinale şi pe flancuri de c ute. falieri. • La vest de Jiu anticlinalul aproape dispare rămânând un monoclin. Apar însă şi modele regionale. dar discontinuu. sau de cuvetă sunt specifice numa i la Curbură şi între Tg. întreruperi etc. Muscelele Năsăudului. ca şi „depresiunea” Moldova-Siret. Dealul lui Bran (lângă Jiu) şi la Curbură. Gurbăneasa . ca un ultim şi r. Modelele din exteriorul Carpaţilor su nt: • vest de Jiu – cu început de cută sinclinală. între Slănic (Buzău) şi Trotuş. aşin. plus dealurile dintre ele. Jiu). care închid depresiunile de sub mu nte. • În ea închiderea depresiunii se face însă cu dealuri de sinclinal (Răchitaşu. Ele nu formează însă un culoar unitar intr ros. d) Depresiunile intracolinare de contact apar tipice în Muscel e (contactul cu Piemontul Getic) şi între Slănic (Buzău) şi Trotuş: Dumitreşti. cât şi de contact sau bazinete erozionale. excepţie anticlinalul Măţău-Ciocanu. • La nord de Trotuş apare anticlinalul Pietricica-Pleşu. Răiuţ. iar cele pe cute pot forma local şi 2-3 aliniament e. uneori şi la Curbură şi în Moldova.b) Dealurile subcarpatice axate pe anticlinale. Modelul general în secţiune transversală. complexitatea creşte din Oltenia şi Moldova către Curbu cu un maximum în bazinele Prahova-Buzău. lipsind însă cuta anticlinală (apare un uş noclin datorită lăsării arealului Tg. • Între Buzău şi Slănic cei doi pinteni sunt pe anticlinale. în combinaţie intră minimum două elemente de bază (un şir depresiona r şi altul de dealuri) şi maximum 6-7 (dealurile şi depresiunile intradeluroase care p ot apărea. sau de brahianti clinale se găsesc în sectorul Bistriţa Vâlcii-Olt. Bist riţa şi Târnave. câte douătrei (între Prahova şi Buzău). deoarece apar bifurcări.

III. şi colab.Cât priveşte „Subcarpaţii” Transilvan . Rom.R. Editura Academiei. Relieful regiunii subcarpatice din districtele Neamţ şi Bacău. Harta morfostructurală dintre Slănicu l Buzăului şi Cricovul Sărat. 1931. şiruri de depresiuni şi dealu ri subcarpatice (care le închid). Editura Fundaţiei Român ia de Mâine. Ser. Dealurile şi câmpiile României. cu dealuri de sinclinal şi dealur i externe de monoclin). caracterizare geologico-geomorfologică. Subcarpaţii Tazlăului. (1932). Martin iuc C.”.• Subcarpaţii Prahovei (au în plus măguri de brahianticlinal care apar lângă Câmpia Târgovişt ieşti). (1964). Badea L.” Vol. Lucrări ge ografice despre România. „Rev.S. (1999). De aceea. sunt net separate de podiş. închise de culmi uşor cutate şi compuse din conglomerate). (1966). geogr. • Subcarpaţi de tip Bistriţa Bârgăului. t.-geogr. t. 11 Botezatu R. Mihăilescu V. David M. Date geomorfologice în legătură cu Subcarpaţii româneşti (Subcarpaţii Moldovei cei din Transilvania). deocamdată următoarele submodele: • Subcarpaţii Lăpuşului (depresiuni de eroziune situa te pe mai multe cute.G. „St. (1932). T otuşi. dar şi la Curbură). Piemontul Călimanilor. • cu dealuri lângă munte (unele porţiuni mici din Moldova.”. Gârbacea V. „Geogr.R. Cer. Depresiunea Cracău-Bistriţa. cerc. Dealurile. şi ei s-au încetăţenit. 1 şi 2. t. (1964). Mihăilescu V. Masivul C iungilor. de Martonne (1981 şi 1985). Emm. Inst. ca de exemplu: similitudini cu Subcarpaţii M oldovei. geogr. de geogr. Iaşi.P. R. IV. Modele geofiz ice ale alcătuirii geologice a României. ai Vrancei. VI. „B.” Mihăilescu V. 177 . Geogr. (1956). • Subcarpaţii de tip Târnave (depresiuni pe anticlinale cu sare în ax şi ealuri acoperite cu aglomerate vulcanice). Editura Academiei.S. 8. Lupaşcu Gh.R. • Subcarpaţii pintenilor ( cu 2-5 rânduri de depresiuni intradeluroase şi de dealu ri). cu Muscelele Argeşului. Geol. dar se compun din e lemente specifice anumitor subtipuri.R. geol. 2. (1946). 1947-1950. sau cu ale unor părţi mai evoluate ale Su bcarpaţilor de Curbură care includ multe inversiuni de relief. pentru latura de est a podişului respectiv . filiala Cluj. (1946).. Bibliografie – Subcarpaţi Badea L. România. (1982). Problema unei regiuni subcarpatice şi a unităţilor geografice învecinate pe rama de vest a munţilor Harghita-Perşani. Acad. „B. Motive le principale de admitere sunt: au peisaj subcarpatic. aceşti subcarpaţi nu se încadrează modelelor generale amintite. Editura Academiei Brânduş C. X.R. t. „Analele Universităţii Iaşi. Paris. Martiniuc C. mai puţin evoluaţi. (1996). VII. Lucr. geografie fizică. Univ. ”. Les mouvements néotectoniques pleis tocenes et le modèle fluviatile des Subcarpates entre le Motru et le Buzău. Gârbacea V. de Martonne (1931).. (1 960). Dealurile şi podişurile României. L. Prob. Observaţii morfologice în partea de nord-est a Podişului Transilvaniei.G. Geog.”. Ielenicz M. 1931. Martiniuc C.”. Roum . şi aici deose bim. • moldovenesc (depresiuni formate pe sinclinoriu cu mai mu lte cute şi dealuri pe anticlinoriu. Marile regiuni morfologice ale României. Niculescu Gh. • Vrancea (cu o depresiune pe mai multe cute. (1936). ca denumire. (1964). „St. vol. dar în parte şi pe monoclin). Europe Cent rale. • Musce lele de tip Năsăud. şi cerc.” Tom. . (1981). Emm. „Rev. vol. Editura Corson. şi accentuăm.. Geogr.

. 1935.. Posea Gr. 1996). (1974). direcţionarea ramurilor muntoase. de geogr. Murgoci Gh. „Natura. Sârcu I. Popescu-A rgeşel (1977) şi P. (1969). Ped. XXXIX. pe falii). (1982). (1899).”. Acad. 4. (1951). Valeria Velcea (1961) pentru Bucegi. iar mai târziu au avut preocupări următorii: R. Editura Academiei. Geol. (1936). Mus. şi Geogr. Po sea Gr. Asupra reţelei hidrografice şi morfologiei regiunii de la curbura de SE a Car paţilor. Po sea Gr. Gh.”. Terasele Teleajenului în zona subcarpatică. „Comunic. geogr. (1963). Tectonica Subcarpaţilor la Apus de I alomiţa. Tufescu V. Dări de seamă. Mutihac V.P. Nedelcu (1959. Litografia învăţământului.. cuestele şi hogbacks-urile tectonice. (1968). (1900). 1924) şi D. Soc. Formarea depresiunilor Câmpulungului. relieful de horsturi şi grabene. IX. de Martonne (1907. Ficheux (1929. pe sinclinal e. Editura Ştiinţifică.”. N. Burileanu (1941). „An. (1974). Popescu (1967). „Studii şi Cer Geogr. Subcarpaţii dintre Dâmboviţa şi Prahova.. Bucureşti”. Savu Al. (1966). Clasificări geografice în Subcarpaţii române . Subcarpaţii Măţăului.R. Tudoran (1983) pentru Munţii Apuseni. în cadrul formelor tectono-structurale se includ: forma de cerc a lanţului Carpatic. Bojoi (1971) pentru Hăşmaş. Ionesi L. Geologia R omâniei. Popp N. Problema Subcarpaţilor în Transilvania. rom. F.S. abrupturile marginale de falie. Posea Gr. şi colab. Relieful României. şi Cerc.a. IX. 1896. aliniamentele depresionare şi culoarele 178 . (1917). (1984). E . Niculescu Gh. (1962). Paucă M. Com. Mateescu (1961). pentru Munţii Banatului. şi colab. t. Niculescu (1957) şi P. Geol. 1967) pentru Făgăraş şi Iezer. Inst. (1986). Posea Gr. St.”. Inst. 1976) pentru Bucovina. vol.”. Astfel. a culmilor şi ma sivelor. Barbu (1970. cu privire specială asupra mişcărilor neotectonice cuaternare. M. Editura Ştiinţifică. Contribution a l’etude de la depression Subc arpatique. Oradea. St. Geografia Carpaţilor şi a S ubcarpaţilor româneşti. V. Asupra suprafeţelor şi nivelelor morfologice din sud-vestul Transilv aniei.R. Silvia Iancu (1970) pentru Parâng. (1955).”. II. ser. VII. „An.G. Geografia fizică a R. de Ge ogr. şi Paleont. Şt. Depresiunea subcarpatică între Ozana şi Buzău. Popp N. Posea Gr.. Câteva observări asupra cursurilor râurilor în Valachia. Ţara Lăpuşului. (1993). Geografia fizică a R. (1958). Olteanu Fl. Probl. nr. XXXI.R. I.. 1971. Lucr.. Nat. (1939). I. „B. III. 1942). Mrazec L.”. De Ge ol. (1971). vol. de geogr. La modul general există şi aici cele două mari categorii de reliefur i întâlnite în Subcarpaţi. Ca importanţă. Berindei (1971). şi colab. Geotectonica României. „Bul.Mrazec L. „Rev. Dida Popescu şi N. Sârcu I. deşi nu i s-a acordat atenţia cuvenită în raport de exemplu cu supra feţele de eroziune. Po sea Gr. Grigo re. Velcea V. Donisă (1968 ) pentru bazinul Bistriţei ş. Relief l de cuestă din apropierea Clujului. Urdea (2000) pentru Godeanu-Ţarcu-Retezat. Săndu M. Subcarpaţii şi depresiunile din Transilvania. tectonostructurale şi derivate. (1963). Relieful tectono-structural şi structural din Carpaţi Între studiile de început în această d irecţie menţionăm pe Emm. dar în principiu cu alte tipuri d e forme şi cu altă ordonare. Comun.S. Murgeanu Gh. I. Geografia de la A la Z. segmentele de văi longitudinale (între pânze.R. relieful tectono-structural din Carpaţi est e bine reprezentat. Geogr. Soc.

Ordonarea aceasta este legată de modul cum au reacţionat blocuri le cristaline din fundament (cu o tectonică în tablă de şah. poliţe. Sunt remar cabile cuestele şi hogbacks-urile formate pe pânze şi pe cutele-solzi. aliniamentele de culmi. depresiuni şi abrupturi marginale.(Timiş-Cerna. brâne (pe ver sanţi) butoniere (resturi foarte rare) La Curbură. sinclinale suspendate. văi tectono-structurale şi forme structurale de amănunt determinate dominant de eroziune a diferenţială locală. depresiuni de contact etc. aliniamentele ramurilor carpatice şi. într-o tratare general-regională. în principal fără par ticiparea eroziunii în determinarea asimetriilor. a cul milor şi masivelor relieful de horsturi şi grabene abrupturi marginale de falie cues te şi hogbacks-uri tectonice văi longitudinale aliniamente depresionare culoare tect onice • • • • • • • • • cueste şi hogbacks-uri de eroziune sinclinale suspendate suprafeţe structurale văi str ucturale depresiuni de contact relief discordant (chei epigenetice. 35 şi 13). Relieful structural carpatic Relief tectono-structural Forme derivate • • • • • • • • forma de cerc segmentat a lanţului carpatic direcţionarea ramurilor carpatice. a anticlinoriilor şi a cutelor-solzi. linear în Depresiunea Braşov (pe falia crustală Rucăr-Braşov-Oituz) şi linear-paralel pe latura nord ică montană a Braşovului. Masivele Meridionalilor se direcţionează conform cutelor cristalinului g etic şi autohton. rezultată din interferenţa lini ilor tectonice ale Orientalilor şi Meridionalilor) la mişcările pliocen-cuaternare (fi g. l a trei probleme esenţiale: aliniamente de reliefuri impuse de tectonică şi structură. toa te conforme cu orientarea pânzelor. În categoria formelor structurale derivate (prin eroziune) există: cueste şi hogbacks-uri de eroziune. Bran-Rucăr etc. Mureş. văi şi depresiuni. văi structurale. unde totuşi apar. În Car paţii Orientali se observă aliniamente paralele de culmi şi masive. Aici şi faliile marginale determină abrupturi mai pregnante decât în cel elalte ramuri. masive. Formele struct urale cuprinse în cele două categorii pot fi reduse. depresiuni s uspendate) abrupturi de contact (detaşate prin eroziune) trepte.). petice de suprafeţe structurale. 179 . • Aliniamentele carpatice ordonate de factorul tectono-structural se referă la trei nivele: forma de cerc a Carpaţilor Româneşti (tratată la Tectonica plăcil or şi la Sistemul geomorfologic românesc). în al t reilea rând. aliniamentele respective prezintă un aspect curbat (în exterior).

35 – Depresiunea Braşovului: tipuri şi unităţi de relief .180 Fig.

În Carpaţii Orientali se observă chiar şi o concordanţă între locurile de apropiere sau depărtare a cutelor şi mersul similar al c ulmilor. Brad-Hălmag iu) sau chiar transversale (Braşov). Mureşul). 1. iar de aici se curbează către sud-vest. care are o mare varietate structurală. de la Slănicul Moldovei sau di n Vrancea. Un exemplu de răsfirare a culmilor îl prezintă obcinele din nordul râului Moldo va. pe contacte tectonice în şisturile crist aline (Lotru-Jiuri-Cerna. La Curbură şi chiar în Meridionali văile longitudinal e sunt în special cele de ordinul doi. dar şi cele de eroziune. În cutele cristalinului se impun praguri. d r se adaugă fragmentarea mai accentuată a blocurilor montane. dominante fii nd cele de tip obcină. circuri asimetrice. cute solzi din cadrul pânzelor. conforme concepţiei regionale geologice: Car paţii flişului. toate în funcţie de unele strate s ubţiri de roci mai dure intercalate în şisturile cristaline. deversate spre est. Ciuc. poliţe. Carpa Orientali şi de Curbură prezintă cel mai dezvoltat relief structural dintre toate ram urile noastre montane. stratele mezozoice situate pe cristalin. cu formele derivate. văi str ucturale. Pe rocile sedimentare mezozoice şi terţiare s-au format cueste. cutele de amănunt ale şisturilor c ristaline şi stratele sedimentare terţiare din depresiunile intramontane sau de pe m arginea munţilor.). 181 . forme de versant (trepte. • Formele structurale de amănunt prezintă stiluri deosebite după următoarele tipuri de structuri în care au fost sculptate: structurile flişului. sinclinalul marginal mezozoico-cristalin şi sediment arul paleogen vestic sau transilvan. Timişul. În fliş eroziunea a sculptat cueste şi hogbacks-uri de eroziune. Pe toate aliniament ele respective se axează şi principalele aliniamente de culmi şi masive. iar munţii din m rginea sa nordică sunt tot obcine. dar conformă cu o falie crustală. pereţi abrupţi pe stratele verticale) . s-au fixat la contactul dintre pânze sau între cutele-solzi ale flişului. Gheorgheni. rupturi de pantă. Originalitatea o impune în primul rând flişul. care au impus un peisa j de horsturi şi grabene. Tot aici Depresiunea Braşovului este transversală pe pânze şi pe Carpaţi. În acest cadru general al flişului se remarcă în primul rând cuestele şi hogbacks -urile tectonice. • Văile longitudinale. Alteori văile urmează depresiuni longitudinale (Maramureş. dar mai joase. sinclin ale şi anticlinale care apar uneori în cadrul pânzelor. precum şi două particu larităţi. mai rar începutu ri de cuestă şi de văi structurale. Toate acestea sunt orientate de la nord-vest către sud -est până la valea Trotuşului. O altă concordanţă este şi aceea între „ferestrele” geologice şi contururile în rc ale reliefului. ca cele de la izvoarele Cracăului. contacte tectonice între pânze şi bo mbări şi lăsări locale ale cutelor. mici suprafeţe struc turale. brâne.În Munţii Banatului şi în Apuseni.a. Modul de grupare al peisa jelor structurale impun trei regiuni. ci masive mici (şi clăbucete) dispuse î mare pe câte o altă pânză şi pe sinclinale aliniate curbat. Carpaţii Meridionali împreună cu cei ai Banatului şi Munţii Apuseni. pe grabene (Crişurile. situaţia este în parte similară cu cea a Meridionalilor. 36) este formată din alinia mente paralele de pânze. Formele structurale din aceşti Carpaţi se ordonează mai întâi în trei (exclusiv vulcanicul): flişul. La Curbură apar însă nu culmi. Nera. în special la sud de Gura Humorului unde aces tea se adună. pe sectoare. una dată de stratele masive de conglomerate şi alta de pintenii de la Curbură. iar în sens invers cele de la sud. Bistra ş. depresiuni de contact şi reliefuri discordante mai ales pe marginea Munţilor Apuseni. a) Fâşia flişului (fig.

Fig. 36 – Tipuri de munţi după structură şi petrografie (Gr. Posea) 182 .

precum şi hogbacks-uri. Masivul Bucegi a fost studiat amănunţit de Valeria Velcea (1 61). Obcina Mare se încadrează pânzei de Tarcău. ce curge pe axul local. cu gresie de Tarcău. frontul estic este cel mai înalt. 361. Cuestele externe au frontul spre Prahova şi căt re Bran. Se rcă îndeosebi Cuveta de Drajna care se extinde pe la Nehoiu până la confluenţa celor două Bâş În mare. cu precădere. Se compune din aliniamente de cueste-hogbacks-uri ordonate pe cute -solzi. a simetria este dată de flancul vestic al cutelor de obicei mai lung.a. În Piatra Craiului conglomeratele sunt mai subţiri. cum este cea a Munţilor Baiu.) şi unele strate calcaroase.• Hogbacks-urile şi cuestele respective au fost mai bine studiate în Obcinele Bucovine i de către N. jurasice şi cretacice . Cuveta de Slănic apare în munte numai până la Slon. trecând prin vârful Smeur etu. În cadrul acestora cutele-solzi ale pânzelor au im pus hogbacks-uri sau cueste mai mici. cu gresie de Fusaru. Ceahlăul se află pe un sinclinal care se impune prin abrupturi mari. poliţe. Culmea are însă şi un reflex petrografic deoarece se înscrie pe gresiile silicioase ale solzilor. Barbu şi în Relieful României. Clifele. Barbu (1970. Penteleu şi Siriu (sinclinalul din Siriu vine dinspre Covasna). poliţe trepte. cu coloane. iar ca forme se impun abrupturile marginale. mici suprafeţe struct urale. p. Zârna şi Goru (în Vrancea). nord şi vest. brâne. peste bazinul superior al râului Harţagu. 1974). Aluniş. impunându-se mai mult calcare le din aşa-zisul sinclinal marginal al cristalinului (vezi mai departe). trepte şi „tigăile” petrografice. Prezintă abrupturi mari către es t. multe aliniamente de vârfuri principale fiind determinate de roci mai dure păstrate pe sinclinale suspendate şi aceasta mai ales la Curbură. Nemira. poliţe. iar sub frontul pânz ei chiar depresiuni subsecvente. • Relieful de cuvete şi pinteni. Ceva mai la est. Mai prezintă brâne. un platou structural cu şiruri de cueste aliniate nord-sud şi în potcoa vă faţă de Ialomiţa. Pe platou s-au format şi diverse reliefuri de amănunt cu specific petrografico-conglomeratic. către Bâsca Mare. 1972). din studiile lui N. reprezentate prin multe culmi paralele. amintit şi la Subcarpaţi. acestea impun vârfuri d ominante. Acestea s-au axat pe pânze ale flişului. Al doilea pinten. care domină prin frun tea sa de circa 300-400 m Culoarul Moldoviţei. Ciucaşul prezintă şi intercalaţii de gres ii. ca la Tarniţa. Între cele două cuvete se află anticlinalul pintenului de Homorâciu. Mai la sud de Obcinele Bucovinei relieful de hogbacksuri se atenuează. 183 . uşor asimetrice. La baza frontu rilor de cuestehogbacks-uri apar segmente de văi longitudinale. iar văile pe şisturi argiloase (Amănunte vezi la N. Mai departe continuă totuşi cu înşeuări. Areale mai mari de calcare se păstrează în Obcina Lucina şi Rarău şi în munţii Hăşmaş-Bicaz se înşiruie clipe calcaroase care stau pe un cristalin mai înălţat. un p latou structural şi trepte. brâne. respectiv monocline. iar cele interne se aliniază văii Dorului. Frontul lor este orientat către nord-est şi est. iar pe platou „babe” şi un „sfinx”. În mod concret. se evidenţiază şi în munţi. Când apar mai multe aliniamente de cueste pe o pânză. pe un sinclinal deformat ce trece pe sub masivul Siriu. de la Curbură. blocuri mari de cal care (Mecetul Turcesc ş. cel de Văleni. Există şi c ulmi de anticlinal. iar subunităţile obcinei sunt cauzate de unele sinclinale. este o prelungire a Culmii Ivăneţu. b) Sinclinalul marginal al cristalinului menţine deasupra. anticlinale şi semi ferestre din cadrul pânzei. intercalate cu gresii. calcare triasice. Ciucaş şi Bucegi unde aceste strate sunt şi te groase. • Relieful structural pe conglomer atele flişului cretacic se întâlneşte în Ceahlău. iar în partea opusă spinarea cade spre Culoarul Moldova-Sadova. Între culmile axate pe sinclinale sau pe flancurile acestora cităm: Stânişoara. este un sinclinal deformat. axată pe cutesolz şi pe un sinclinal suspendat. Munţii Bucegi conglomerate groase de circa 1000 m. Cele mai tipice hogbacks-uri sunt în Bucovin a. Barbu (1972) rezultă că Obcina Feredeu este un hogback calat pe pânza de Audia.

dar apar şi gresii şi conglomerate. întinse suprafeţe st ructurale. iar în Rarău se menţine un frumos sinclinal suspendat. determinate de stratele mai dure formate din gresii şi conglomerate. situat pe centrul Autohtonului. c) Relieful structural al sedimentarului pale ogen din latura vestică se găseşte în munţii Ţibleş şi Bârgău. îşi aliniază cutele NE-SV şi E-V în apropiere de Olt. Culmea Piatra Craiului cade pe calcarele jurasice ale fla ncului vestic al sinclinalului Brănean. sedimentarul mezozoic de deasupra şi sedimentarul terţiar din depre siuni. continuată cu valea Lotrului. 1965). care impun culmile. 2. dar şi mic platouri structurale. ca şi relieful Făgăraşului. aflată aproximat iv pe valea Dâmbovicioarei. Bojoi.Greabănul (la sud de Rarău) şi Măgura Hangului. Postăvaru. care este dominant. Pe pânza Getică apar petice sedimentare la Vânturariţa-Buila (NV de Olăneşti). suprafeţele structurale şi văile structurale. mai înalt decât restul Culoarului Bran şi care a fost transformat de râu l amintit într-un adevărat uluc local. Domină calcarel e şi jurasice. contactul Autohton/Getic. contactul Autohton/Ge tic. (I. 184 . ca şi aliniamentul granitoidelor. Cuestele mari din Bucegi au frontul orientat către Prahova. în sudul Munţilor Rodnei şi în ramureş. Ge . iar în Bucegi. din Parâng şi până în Almăj. Sedimenta rul Autohtonului se remarcă în următoarele locuri: o fâşie olteană care merge pe la Polovrag i-Ciungetu-Câmpul lui Neag-Oslea şi apoi continuă pe Cerna până la Cazanele Mari ale Dunării . La Curbură sinclinalul marginal este localizat în tre Piatra Mare. În Obcina Lucina flancurile dure ale sinclinalului (dolomite şi calcare triasi co-jurasice) determină două aliniamente de culmi înguste. uneori asimetrice. De la Poiana Ruscăi cutele încep o curbare spre sudvest. Bucegi şi Piatra Craiului. iar aripa o pusă spre Culoarul Bran. Şi în masivul Hăşmaş se află un sinclinal calcaros suspendat. 197 1). culoarele tectonice şi coborârile axiale ale anticlinoriului care impun limite în tre grupe montane şi între masive. în Banat există şi o altă fâşie între vf. Svinecea Mare şi Sviniţa (Almăj). mai la vest ap ar două virgaţii. Cutele au cam aceeaşi direcţie ca şi lanţul muntos. în arealul Pui (Haţeg). Un exemplu este Culmea Făgăraşului axată pe un anticlinoriu cu flancul sudic mai prelung. În Munţii Bicazului calcarele. Acestea din urmă de termină cueste. Carpaţii Me ridionali şi Munţii Banatului prezintă reliefuri structurale impuse de: cutele şi faliil e cristalinului. Începând din Făgăraş. Ceva mai la est se află şi anticlinalul Leaotei. una cu o buclă spre nord (prin Munţii Cibin-Şureanu) şi alta către sud-vest oprindu-se la autohtonul Parângului. • În masivele cristaline reliefurile structurale sunt determinate de direcţiona rea cutelor. este umplută cu conglomerate care apar în relief ca un pla tou structural. pe valea Cernei şi pe cea mai mare fâşie situată între Reşiţa şi Moldova Nouă. O orientare similară şi axa Cerna-Depresiunea Petroşani (cu cele două Jiuri). • Relieful structural de pe sedimentarul suprapus c ristalinului se evidenţiază mult mai direct. relief de fereastră geologică. se găseşte pe un sinclinal suspendat (Gh. O impunere aparte în relief o au faliile. Pe ot domină calcarele jurasice şi cretacice. la Gura Văii (vest de Drobeta-Tur u Severin). Niculescu. Fâşia axială a acestui sinclinal. alternează cu gresii şi marne ce au favorizat fixarea şi lărgirea văilor. În schi b Godeanu. hogbacks-uri şi sinclinale suspendate. pe care se aliniază masivele mo ntane. iar în Banat ajung nord-sud. Cutele Autohtonului sunt aliniate nord-est – s ud-vest. Formele principale sunt cuestele. falii şi intercalaţii de strate mai dure în şistu rile cristaline. Piatra Comarnicului şi Bâtca Arsurii (către B caz). văi de falie etc. Cutele se grupează în anticlinorii. dar în Bucegi domină conglomerate le cretacice iar în celelalte sunt specifice calcarele jurasice.

a) Fragmentarea tectoni că a creat relieful tectono-structural de bază. Un exemplu aparte este Culoarul de semigraben Timiş-Cerna. văi şi depresiuni de anticlinal (la izvoarele Minişului). Muntele Mare-Gilău. Mateescu. peticele de sedimentar permo-mezozoice de pe cristalin. Relieful structural al Munţilor Apuseni prezintă o complexitate aparte. Culoarul Timiş-Cerna şi Bozovici. 1961).Ca forme de amănunt complexitatea creşte în Banat. legat spr e vest şi nord-vest de horstul Bihorului şi de Masivul Vlădeasa (roci vulcanice 7 Creastă calcaroasă structurală retezată din loc în loc de văi transversale. Hunedoara. 3. Sectoa rele extreme (Timiş şi Mehadia-Cerna) sunt dominate.. hogbacks-uri. pe acelaşi fond general. flişul Munţilor Mureşului. dar se remarcă şi prin multe forme c oncordante cu structura: creste de anticlinal (Culmea Leurdişului). Pe acest suport. Se întâlnesc şi alte aspecte locale specifice. care sunt şi monoclinale sau uşor cu tate. 185 . orânduite pe aloc ri şi în şiruri de cueste slab evidenţiate. sedimentarul terţiar al depresiunilor intern e şi formaţiunile terţiare ale transgresiunilor marginale. calcarele impun în relief masive izolate. cueste şi mici suprafeţe struc turale. Calcarele din Munţii Banatului se remarcă prin multe inversiuni de relief şi cueste. În general s e impun stratele mai dure din paleogen şi miocen. Formaţiunile care determină reliefuri tectonostr ucturale şi structurale sunt: cristalinul. 1967). Grigore şi colab. d e terase. • Relieful structuril or din depresiunile intramontane este prezent în: BrezoiTiteşti. dar cu şiruri importante de cueste. Dispunerea horsturilor are un specific aparte. uneori şi reliefuri discordante. Frontul superior de cuestă trece prin Svinecea Mare şi Tâlva cu Rugi (M. or ientat către nord. Pe sinclinalul Geticului (Reşiţa-Mold ova Nouă) întâlnim munţii calcaroşi cei mai extinşi din Banat (Munţii Aninei şi Podişul Cărbu Aceştia au inversiuni de relief (mai ales în vest). c ulmi şi platouri de sinclinal ca Tâlva Cârjii (F. Haţeg (cu o dominantă piemontană şi epigenii). împărţit în trei sectoare. gresii cuarţitice şi conglomerate. Au fost sculptate cueste şi văi subsecvente. lipsită aproape total de terase. flişul specific fostului geosinclinal al Munţilor Mureşului (şi eru ptivul terţiar din acelaşi sinclinal) şi epigeniile marginale. Pe sinclin oriul Autohtonului (Svinecea Mare-Şviniţa) din Munţii Almăj apare o alternanţă de calcare va riate. deşi dominante rămân masivele cristaline. care se extind din malul lacului până în vf. Svi necea Mare. Calcarele de aici se alungesc apoi pe Cerna (până la Herculane). În cadrul ac estor forme mari se delimitează şi sinclinale suspendate. abrupturi (marginile Culmii Leurdiş) şi văi de falie (cursul superior al Caraşului). în prim plan fiind dominanţa horsturilor şi grabenelor. în sectorul Timişului se găsesc şi cheile epigenetice de la Armeniş. săltate mult pe sinclinale sau pe flancuri redresa te ale acestora. creste de flanc sinclinal şi văi structurale. mai puţin a faliilor interioare (cu excepţia celor marginale) care au fost relativ nivelate. În Munţii Piatra lui Iorgo van (est de Godeanu). Se porneşte de la un masiv cristalin mai extins şi situat central. specificul reliefului este impus de trei sau patru elemente: fragmentarea tectonică dominată d e horsturi şi grabene. cueste. un de sunt cunoscute crestele Ciuceava Mare şi Mică sau relieful de ciuceve7. Pe toată această distanţă se găsesc trepte şi abrupturi masive. Petroşani. în spatele căre apare un uluc de înşeuări. Sectorul Do maşnea-Mehadica reprezintă.În ambele cazuri. Gh. pe fondul tectono-structural. Între formele de inversiune se ci tează butoniera Natra-Dobra. Niculescu (1965) a remarcat un mare abrupt de cuestă. văi de sinclinal (parte din valea Domanului). creste şi bare. dar cele mai impozante sunt Creasta Buila-Vânturariţa şi Oslea (Piatra C loşanilor) la izvoarele Motrului. o depresiune suspendată în spatele un or chei (ale Globului).

care includ şi clipele din Munţii Trascăului. cu roci ma i dure (conglomeratele. i ar fruntea pânzei de Codru determină un abrupt. din care pornesc culmi tipice de horsturi către sud-vest. Morlaca. Plop iş şi Meseş. Iarei. Buru. eruptiv. Şimleu. Masivul Bihor şi Pădurea Craiului prezintă mai puţine forme structurale şi mai şte rse. d) Relieful structural comun cu alte ramuri montane se găseşte cu precădere pe calcarele mezozoice. Tureni). Codru-Moma. Bara centrală (calcare. Crişul Alb (Tălagiu Gurahonţ şi Cociuba). Unele d chei sunt localizate în depresiunile sau dealurile mărginaşe Apusenilor (Borz. La contactul cu cristalinul acesta din urmă se impune prin abrupturi. Ampoiţa (Ampoiţa). există şi martori rămaşi din fragmentarea pân ei (Osoiu. Călata (Morlaca). Geoagiu-Râmeţi. bazinul Almaş Geoagiu (Cheia Ardeului şi Cheile Cibului). sau în erupti v) şi lăsând în spate bazinete suspendate. Poicul şi alte pâraie din Munţii Meseş. Crişul Repede (Vad) . Apar suprafeţe structurale în „Podişul” Padiş (Bihor) şi în Pădurea Craiului. Arieş (Buru). dar ele apar şi în flişul Metaliferilor determinate de gresii. cristali n) formează masive şi creste zimţate înalte. Crasna (Şi mleu). b) Geosinclinalul flişului Munţilor Mureşului prezintă un alt specific al blo cului Apusean. c) Epigeniile marginale. Mureş (Zam şi Şoimuş-Lipova). vest şi nord: Highiş (Zarand). Tureni (Tureni). Aiud (Cheil e Vălişoarei). El a fost străpuns de erupţii neogene. Codru-Moma şi Pădurea Craiului au impus forme structura le şi carst. Barcău (Marca). calcare mezozoice. Între cutele care s mpun în relief se află: un sinclinal intern cretacic între izvoarele Ampoiului şi Iara). au fost sculptate cueste şi văi str ucturale. Semnificativă este culmea calcaroasă CiumernaBedeleu şi o dublură estică mai scurtă.mezozoice). care se remarcă în vest prin „clăi” vul anice. pusă în evidenţă de către unele râuri care s-au us pe alocuri epigenetic. S-a format astfel o structură discordantă. două segment e de bară calcaroasă (Râmeţi-Geoagiu şi RâmeteaTrascău) şi un anticlinal extern. Aici conta pânză-autohton a fost nivelat. iar în nord-est prin dominarea calcarelor (Munţii Trascăului). 736 m) şi o fereastră tectonică la Briheni. formând chei (în cristalin. Tureni). Crişul Negru (Borz). Tot aici grabenele sunt cele care au dirijat reţeaua hidrografică primară. Geoagiu de Nord (Râmeţi). Astfel. fo arte multe. o bară de calcar jurasice împreună cu o fâşie de eruptiv mezozoic şi cu resturi de cristali n (între valea Geoagiu şi Cheile Turzii). Sedi mentele mezozoice din Bihor. Pădurea Craiului (dominat de sedimentar mezozoic). Există şi începuturi de cueste şi mici văi structurale. Sinclinalul ern determină un platou la izvoarele Galdei şi un culoar suspendat (între Baia de Arieş şi Băişoara) care cuprinde şi Depresiunea Sălciua. Piatra Secuiului – Culmea Râmeţi. un sinclinal median (cretacic). În cadrul autohtonului de Bihor şi al pânzei de Codru există formaţiuni permomezozoice. Structurile acestor roci se impun adesea cu un specif ic local. Galda (Intregalde). pe aliniamentul Ciumerna-Bedeleu-Cheile Tur zii. gresiile uneori cuarţitice) şi altele mai moi (şist urile argiloase şi marnele). au fost cauzate de transgresiunile terţiare (dominant badenian-sarmaţien e şi panoniene) ce au acoperit un relief marginal al Apusenilor relativ fragmentat . Structura Trascăului îmb racă forma de cute şi fâşii de roci cu durităţi diferite care merg paralel cu valea Arieşului pierzându-se la nord de Cheile Turzii. Iara (Surduc). calcarele. Munţii reşului se remarcă deosebit prin formele structurale din Trascău. Forma arcuită a ac estei structuri a determinat şi o arcuire similară a Munţilor Mureşului. ea este traversată de chei (Galda. Mărgăuţa (Mărgăuţa). în Codru-Moma partea cea mai înaltă este pe un flanc de sinclinal. Turzii. conglomerate şi calcare. În continuare şi în spatele barei externe s-a 186 . Cheile mai cunoscute au fost formate de râurile : Hăjdate (Cheile Turzii).

Aici ele apar în număr mare şi dau peisajului o notă specifică. Cele mai mari şi mai evidente sunt clipele înşirate pe culmi (secundare sau principa le): Vulcan (apare şi ca un sinclinal suspendat). suprapuse suprafeţei topografice din jur. Se întâlnesc şi pe ver anţi sau către fundul văii. Stânei (920 m. la vest de Alba Iulia) ş. văi mai înguste. La structurile de mai sus se adaugă clipele calcaroase. Piatra Cetii. Ilie. cum ar fi Culoarul BranRucăr şi mai ales arău şi Bicaz. Sinclinalul median (din SE) realizează un mic platou structural. Ianovici şi colab. Se observă că şi numele unora dintre acestea indică forma de relief. sau de chei. sau foşti recifi. stâlpi. dar şi masiv . Relieful rezultat este acela de blocuri. (1969). 187 . căpăţâni. iar anticlinalul extern se impune numai acolo unde în axul său apare eruptiv mezozoic (pante mai abrupte. cu dimensiuni de la circa 1 m3 până la m asive. existente în număr mare în ves tul Trascăului şi estul Munţilor Metaliferi. ele pot fi resturi dintr-o pânză de calcare erodate (M.a . mai ales pe Ampoi. cum este Vulcan de lângă pasul Buceş. împlantate sa u suprapuse altor roci sedimentare din jur. Ele reprezintă blocuri izolate. vf. cu diferite forme. Sf redeluşul. sau blocuri însedimentate în fliş (olistolite) aşa cum le explică V. interfluvii mai înalte) . Piatra Craivei.format culoarul depresionar Vălişoara-Râmetea. Se găsesc însă şi în alte regiuni. Brădişor (pe cumpăna Crişul Alb-Arieş). Ca origine. pe Ampoiţa şi pe alte văi situate mai către no d unde au impus şi chei epigenetice ca cele din amonte de Intregalde pe Găldiţa (Cheil e Necrileşti). sau cheile de pe flancul nordic al Pietrei Cetea (1233 m). 1957).

în Munţii Măcinului şi Dobrogea Centrală. în primul rând în Meridionali. Fiind vorba de roci dure. fiind un relief mixt. Relieful corespunzător este specific masi velor cristaline din Carpaţi. N. Ele formează 188 . structural-petrografic. mai ales locale şi regionale. Relieful vulcanic îl tratăm aparte. densitatea mare de crovuri de pe une le porţiuni ale Câmpiei Române etc. carstic. dar şi de climat.a. Este destul să amintim relieful carstic din Apuseni. procesul ge omorfologic care modelează roca. sau în lucrări de alt tip. această varietate se resfrânge şi în relief. apoi în măgur le din nordul Dealurilor de Vest. sau în Podişul Me edinţi (fig. Posea. Rodna. fie sub formă de articole spe ciale. 1969). în argile şi marne. Sinteze generale se găsesc în Relieful României (Gr. eroziunea realizând adevărate peisaje morfopetr ografice. dar în locul celei dispărute apare alta nouă. de agent. dar şi de exp lozie şi acumulări vulcanice.a. Din această cauză formele realizate într-o aceeaşi rocă pot suferi modificări periodice în funcţie de procesul dominant sau intensitatea acestuia într-un anumit timp. Condiţiile de formare şi evoluţie ale reliefurilor petro grafice depind de rocă. 1974) şi Geografia României vol. fie în cadrul majorităţii tezelor de doctorat în geom orfologie. pe nisipuri şi în loess. I (1983). Culmile m ontane se desprind adesea dintr-un nod central al masivului (ca cele din Meridio nali.). de etajele morfoclimatice. Rodna. Gilău-Muntele Mare.a. Munţii Banatului sau din Podişul Mehedinţi. din Sub carpaţi sau podişurile Moldovei şi Transilvaniei. Există însă şi forme tipice f peisaj morfopetrografic care se perpetuează timp îndelungat chiar atunci când evoluţia formei în sine este rapidă.). În mod obişn uit sunt reţinute următoarele tipuri de reliefuri petrografice: pe roci cristaline. forma de relief principa lă rezultată este aceea de masiv şi/sau culmi netede. cu versanţi foarte înclinaţi dar uniformi ca p antă. are o mare varietate petrografică. Masivele au aspect de cupolă (exem plu Poiana Ruscăi. Ielenicz. Varietat ea cea mai mare a reliefurilor petrografice o dau rocile sedimentare. cristalizate. Celelalte tipuri de roci se extind pe suprafeţe mai reduse: 10% cele metamorfice şi 5% rocile eruptive (Şt. Popescu şi M. Relieful dezvoltat pe roci cristaline Aceste roci incl ud pe cele metamorfice şi vulcanice vechi. uneori modelate în trepte. În mod normal. identică. Studiile asupra reliefurilor petrografice sunt foarte multe. care în plus ocupă şi circa 85% din teritoriul ţării. multitudinea alunecărilor de teren de pe flişul carpatic. de an otimp. Semenic ş. dar pot avea şi formă de obcină (Obcina Mestecăniş. 36).Capitolul XI RELIEFUL PETROGRAFIC România.. Munţii Perşan Văile au un profil transversal în V ascuţit. dar şi în funcţie de stadiul de evoluţie. pe conglomerate şi gresii. adică de tot ceea ce poate schimba. Bihor ş. pe timp scurt sau îndelungat. mai ales în unităţile de orogen. Airinei. Bihor ş.

a. Cr. cu peste 800 km de gal erii. ca urma re. ocupă cam 2% din teritoriu. Porţile de Fier). Rodna sau Bihor. la circa 8 00 m (grohotişuri fosile şi abrupturi. Rodna) şi cele mai joase. dolomitele. Rezul tatul este o scoarţă de alterare pe locurile mai netede. Ca structură. apoi pe sare şi ghips şi alte roci cu conţinut calc aros cum sunt gresiile calcaroase şi conglomeratele cu ciment calcaros. sau chei (Morlaca-Huiedin. grohotişuri la poala versanţilo r. în specia l modul de circulaţie al apei. Calcarele mezozoice. Racoviţă.000 de peşteri care depăşesc lungimea de 10 m. cum sunt pene plenele. împădurite. La acestea se adaugă şi calcarele cristaline. care însă coboară mult mai jos. Datorită spe ctaculozităţii formelor este foarte căutat de turişti. Peisaje aparte i mpun rocile cristalino-granitice din Măcin (creste şi dezagregări sub formă de lespezi m ari păstrate pe culmi) şi măgurile cristaline din nordul Dealurilor de Vest (măgurele Şiml eului. Bleahu. Masivele şi culmile de peste 1800 m conservă de asemenea rel ieful glaciar din würm şi relieful periglaciar. Pentru a exemplifica varietatea acestui relief aminti m că există peste 10.obişnuit defilee (Lăpuş. sunt foarte diferite de la un loc la altul. respectiv 2500 km2. dar păstrează şi rest uri ale pediplenei carpatice. Ca peisa je regionale se observă o diferenţiere între masivele care au etaj alpin (Meridionali. se găsesc şi în Podişul Mehedinţi şi Dobrogea. Există chiar un institut de Speologie. podişuri. Acesta este localizat cu precădere în Carpaţi şi în unele podişuri.). umerii de eroziune. strungi. circuri. ci fragmentat. şi condiţiile locale de carstificare. ele sunt legate de un proces de alterare sau/şi de dezagregare dirija t pe pliurile şisturilor cristaline sau de fisurile rocilor vulcanice vechi. se remarcă prin treptele lăsate de mai multe suprafeţe de nivelare. Jiu. uneori aproape de orizon tală sau verticale şi mai rar apar uşor ondulate. nişe nivale şi chiar arenă granitică şi blocuri sferoidale (la poala Măcinului). Relieful carstic Se dezvoltă în roc i solubile. I. Sencu. Ultimele două categorii sunt subţiri. iar în Dobrogea Centrală şi Munţii Măcinulu i de altele şi mai vechi. dar mai ales cele înalte din Meridionali. Goran. cu creste sau custuri. Cât priveşte for mele minore. I.. în primul rând pe calcare. dar pot avea şi grohotişuri fosilizate şi o scoarţă groasă de alterare. care poartă numele lui E. dar i s-a acordat şi o mare atenţie şt inţifică. care reprezintă roca tipic car stificabilă. Cele mai răspândite şi cu grosimi foarte ma ri sunt cele mezozoice. Olt. O altă caracteristică a masivelor şi culmilor cristaline este aceea că păstrează reliefu ri vechi provenite de la perioade sau etape succesive ale evoluţiei. Ilie. Ţicăului sau Prisaca. La noi în ţară calcarele. grohotişuri active în etajul alpin). Între ge grafii care s-au ocupat mai mult cu relieful carstic cităm pe M. s-a diversificat mult şi relieful carstic din România. ca lcarele eocene (în sudul Munţilor Rodnei. pedimentele şi inselbergurile. Sunt mai multe categorii de calcare. în Bârgău şi Podişul Someşan) şi cele sarmaţiene (î în Dobrogea de Sud). dealur i). V. Poicu ş. iniţial de falie. Povară ş. în s pecial cele de la contactul cu reliefurile mai joase (depresiuni. văi glaciare etc. Masivele şi culmile împădurite sunt obişnuit mult mai nete de. Pe şisturile verzi din Dobrogea Centrală se remarcă o s uprafaţă ondulată de eroziune şi cupole de inselberguri. Un specific aparte îl dau şi abrupturile marginale. toate sunt monocline. În mod deosebit toat e masivele sunt retezate de pediplena carpatică. 189 . MarcaBar cău. Făget). Astfel. Cea mai mare suprafaţă este întâlnită în Apuseni ş e 50%.a. inclusiv la adâncime în Dobrogea S nde au şi multe goluri. în afară de Carpaţi. Datorită acestui fapt. Primele sunt dominate de relief glaciar şi perigl aciar. Nu apar însă sub forma unor unităţi teritoriale mar i. toate masivele cristaline din Carpaţi.

Formele de relief rezultate prin carstificare sunt cele exogene şi endogene. Golurile endogene se r eferă la peşteri şi avene. m asive şi podişuri medii (600-1700 m).tavan . Peşterile sunt obişnuit eta pe 2-3 nivele care corespund unor terase din exterior. Exogenele se remarcă prin câmpuri de lapiezuri şi/sau doline. sau formează martori izolaţi de tipul clipelor. semiactive sau active când pe patul lor curge apă sau stagnează. unde se întâlneşte şi numărul c mai mare de peşteri şi cea mai lungă peşteră de la noi – Peştera Vântului.parietale . cu cel mai dezvoltat carst actual şi moştenit uneo ri din mezozoic. Relieful carstic Endocarst Vârsta calcarelor Exocarst • peşteri 1-3nivele.podea terase în rocă aluviuni g heţari • avene • cristaline • mezozoice (dominante) • eocene (subţiri) • sarmaţiene (subţiri) • • • • • • • • • • • • • • lapiezuri doline. platouri calcaroase joase (sub 600 m) şi peisajul dobrogean (carst fosil şi la zi pe roci mezozoice şi carst pe calcare sarmaţiene acop erit cu loess). concreţiuni de: . 350 m. şi Peştera Izvorul Tăuşoarelor. Se citează. cu cea mai mare diferenţă de nivel. Alteori. 190 . polii. care reprezintă şi tipuri „majore” ale reliefului calcaros: culmi calcar oase alpine. chei etc. atât peşterile cât şi ce lelalte forme se etajează pe nivele de carstoplene echivalente unor nivele sau sup rafeţe de eroziune. 32 km. Peşterile sunt inactive. calcarele constituie culmi. uvalii. În lucrarea „Relieful României” (1974) au fost deosebite patru tipuri de pe isaje carstice. uvalii. cu multe peşteri. creste şi podişuri (obişnuit restrânse). Tot în Apuseni există şi cinci gheţari de peşteră (în Retezat se mai află avenul cu gh n Albele). din sudul Rodnei. alel. situate la peste 1700 m şi dominate de relief glaciar şi periglaciar. polii văi dolinare văi oarbe văi cu trepte antitetice chei şi marmite depresiuni de contact litologic sohodoluri izbucuri izvoare vocluziene p onoare poduri arcade ciuceve Cea mai mare varietate a carstului se află în Munţii Apuseni. masive.Ca forme mai mari de relief. cu sau fără concreţiuni (vezi schiţa).

Cetăţile Ponorului şi heile Galbenii. în paralel cu cele de la zi. Trascău-Metaliferi. chiar izbucuri. Gârda. Prezintă mai multe nivele de carstificare echivalent e suprafeţelor medii carpatice şi nivelelor mai noi. bazinul Gârda. care la ape m ari se înfundă cu aluviuni şi apoi revin. La poala abrupturilor apar izvoare carstice. iar acolo unde între calcare se intercalează şi roci impermeabile drenajul se complică foarte mult. Pădurea Cra Codru-Moma. 1 T. Galben a (Groapa Ruginoasa). în bazinul Gârda). cu cel mai diversificat şi dezvoltat carst. Negrea. Are cele mai multe peşteri şi avene din ţară. Arieş şi Someşul Cald). ca cele din Făgăraş. cu legături subterane într-un platou situat între bazinele râurilor Crişul Pietros. ca în zona peşterilor Comarnic sau Ponicova. Pot fi citate câmpurile carstice din Podişul Padiş. Mozaicul tectonic şi petrografic din Bihor şi-a spus cuvântul în puternica fragmentare a reţelei de peşteri şi de scurgeri subterane din Padiş. Cetăţile Ponorului. sau pe calcare cristaline . • carstul barelor calcaroase se remarcă prin aliniamente de calcare ca obstac ole mari în faţa unor ape curgătoare ce vin de pe alte tipuri de roci şi le străbat prin d efilee. trepte antitetice şi 5 gheţ ri subterani: Scărişoara (50. Există aici peste 200 de peşteri. Lumea Pierdută. din care activ este numai cel de jos de la P olovragi. câmpuri mari de lapiezuri şi doline. Şt.a. Viu şi Barsa (în bazinul Crişul Pietros) şi gheţarul din avenul Borţig.T. Meziad. studiat de Th. Apar şi chei impresionante pe văile: Roşia. Scărişoara. În cadrul Apusenilor se detaşează Munţii Bihorul şi Pădurea Craiului. Hăşmaş.000 m3 gheaţă. de 1 14 m şi Albele. peste care trec Olteţul. pe calcare rămase suspendate pe alte roci. la 2400 m. cele mai îna lte din România. Rusu (1988). Galbenul şi unii afluenţi ai acestuia şi unde sunt şi cunoscutele peşteri Polovragi şi Muierii. Scărişoara ş. Aici apar şi cursuri subterane. domi r apar şi forme de dizolvare. • de platou. la acest tip există multe variante.a. Someşul Cald (Cetatea Rădesei). sau din Banat (V. gheţari de peşteră. În Piatra Craiului venul Stanu Foncii are 320 m. În Retezat sunt şi avenuri dintre cele mai verticale (Stâna Tomii. Orghidan (1984)1 separă trei tipuri principale de carst: • de creastă. întortochiate. În cele două masive sunt bine evidenţiate trei nivele de carstificare (două fosile). Vârtop (bazinul Gârda Seacă). 191 . Albioara. cu cele mai tipice forme carstice. Bucureşti. Lascu (1984). are circulă lent. Se dă ca tipic carstul din Pădurea Craiului. Trascău. Editura S port-Turism. Buila-Vânturariţa (Munţii Căpăţânii). văi oarbe. Daniş (dep resiuni de contact litologic). în general la peste 1700 m. sunt specifice şi captările carstice. sub Pădurea Craiului). Regiuni carstice Munţii Apuseni au carstul cel mai dezvoltat şi acesta se găseşte în următoarele unităţi: Bihor şi împrejurimi. în g eneral însă. inclusiv cele dobrogene şi din Podişul Me hedinţi. Racoviţă. bazinul Roşia. căci menţin apă.a. deschise în versanţii defileelor. Padiş. Cetăţile Ponorului (o groapă uriaşă de prăbuşire a tavanului u ui gol de peşteră. Importante depresiuni c arstice apar la: Ponor. chei şi/sau cursuri subterane. Poiana Ponor. Gh. între care Peştera Vântulu 32 km. Zec otare. ca în Făgăraş. inclusiv peşteri. Poiana Mare (ambele sunt polii). Sencu) unde există alternanţe şi succesi uni de roci impermeabile cu calcare. C. Lazu. Între cele mai tipice se citează bara Polovragi-Cernădia. se formează peşteri lungi. Orghidan. Sighiştelu ş. bazinul Crişul Pietros ş. ambele cu câte trei etaje. prezintă mai multe etaje de ca rstificare. Apar şi peşteri polietajate. polii. Creasta Retezat. cu gheaţă). doline foarte mari cu puţuri de legătură către golurile subterane. Peşterile din România.

Se întâlneşte în arealul Obcina Lucina-Rarău. Sohodol (ambele în sudul Vâlcanului). În Postăvaru şi Piatra M arstul tipic este mai puţin dezvoltat. există multe chei: Tureni. Turzii. chei – Caraş. Tismana. pentru primul. f oarte complex sub aspect carstic. Carstul din Carpaţii Orientali este restrâns şi foarte fragmenta t. după care Dâmboviţa intră în alte chei din care iese la Rucăr. Vâlcan. În Munţii Şureanu carstul se extinde pe Platoul Dacic unde se află şi Sarmizecetusa. Râmeţilor (pe Geoagiu de Nord). Către aceasta vin cheile Dâmboviţei. Aici se remarcă u n aliniament foarte lat. 3 ale Dunării (N. urmat de clipe către Bicaz. Vălişoarei. Popovăţ. Fâşia din Munţii Almăjului cea care a impus Cazanele Dunării şi în care se găsesc trepte antitetice pe valea Ponico va şi cele trei nivele de peşteră de la Ponicova. mai puţin în Buceg . dar se remarcă. doline. Carstul d in Carpaţii Curburii se dezvoltă în Piatra Craiului şi Culoarul RucărBran. cu puternică fasonare periglaciară. cu multe dezagregări şi un etaj al pădurii . În Munţii Cernei se remarcă ”ciucevele”. Munţii Banatului stau pe locul prim ca su prafaţă ocupată de calcare. Motru (între Mehedinţi şi Vâlcan). Tot în Tr sunt specifice şi multe clipe calcaroase. iar b Munţii Vâlcan apar izvoare vocluziene. uneori apar şi clipe. Moneasa şi Dumbrăviţa de Codru. lapiezuri. Şureanu Culmea Vânturariţa-Buila (Munţii Căpăţânii). Cel mai dezvoltat carst se găseşte în sudul Mer ilor (la vest de Bistriţa Vâlcii şi până la Munţii Cernei) şi în sud-vestul Munţilor Şureanu l Dacic). Miniş. Hăşmaş-Bicaz. Cheiul şi multe peşteri: Cioclovina. Carstul din Carpaţii Meridionali se formează pe cr estele calcaroase (uneori cristaline) din Făgăraş (are peşteri şi la 2400 m). Cheiţii şi Orăţii. Aici sunt cunoscute poliile de la Ponor. În Culoarul Rucărului se remarcă un carst vechi exhumat pe alocuri. Buhu hindiei.a. mai ales la Isvarna. alungit între Reşiţa şi Moldova Nouă (în special Munţii Aninei şi Po Cărbunari) şi un areal mai redus. Tătaru Mare. isbucuri – Caraşului. Postăvaru şi Piatra Mare. S-au format chei la Roşia. În Trascău şi estul Metaliferilor se remarcă mea calcaroasă Bedeleu-Ciumerna şi Culmea Colţii Trascăului. peşteri în general mici – Comarnic. calcarele eocene impun carst în sudul Rodnei şi în Bârgău. Între peşterile mai cunoscute sunt: Cloşani (pe Motru) . Bigăr (pe Miniş). Ta ia. În Buc ul se dezvoltă cu precădere în bazinul Ialomiţei. chiar peşteri. izbucul de la Călugări. Nera. Cele 192 . Pe lângă formele exocarstice de amănunt. Bistriţei (toat e în sudul Culmii Vânturariţa-Buila). Pe de Nord (bazinul Vârghiş). 1968). Acest din urmă etaj domină sudul Meridionalilor şi Şur eanu. precum şi peştera Ialomiţei (Schitu) şi Ursului. racordabile cu terasele 5.a. avenele d e la Corbu şi Criminiş. excepţie făcând Huda lui Papară. Ponorici. cu co rnete numite gâlme sau căpăţâni. Şviniţa-Svinecea Mare (în Almăj). lacul Buhui ş. Muierii (pârâul Galben). 4. Ţarina. Şura Mare. Peşterile sunt mici şi rare. cu creste calcaroase golaşe.. dar pe doi în ce priveşte varietatea formelor. Olteţul. Cheile Râşnoavei şi Taminei în Piatra Mare. la peste 1800-2000 m. cum sunt: Iabalcea. Galbenul. În această ramură muntoasă se deosebesc clar. Colon ovăţ. Tecuri. Culmea Piatra Craiului e dominată de creste. unde se impun cheile Urşilor. În sudul Meridionalilor apar şi importante chei pe Cerna. Polovragi (pe Olteţ). Dâmbovicio rei. Tinoasa. Bolii.Carstul din Masivul Codru-Moma se extinde pe trei areale: Vaşcău. Cărbunari. Primul aliniament este un sinclinoriu care prezintă platouri carstice complexe. Schmidt şi colab. Geoagiu ş. Zănoagei şi Orzei. Int regalde. Godeanu. Există şi avene. Munţi i Mehedinţi şi Munţii Cernei şi pe masivele Iorgovanu şi Piule (din Retezat). Ponoraş. vârf uri piramidale. La Podul Dâmboviţei este o depresiune poate fi socotită o polie tectonică exhumată. un etaj carstic alpin. abrupturi.

care sunt subţiri şi foarte fisurate. şi Grigore M. Curecea ş. Nadanova. Carstul de pe calcarele mezozoice şi eocene a fost fosiliza t şi reluat în carstificare în mai multe perioade. Lazul). Bojoi.a. În mod d carstul s-a dezvoltat la nord de Someş. Apar şi chei pe Teliţa şi Taiţa. Sunt cunoscute peste 40 de peşteri. Se evidenţiază prin cornete. În sudul Rodnei şi Bârgău. eocene (în adâncime sud) şi sarmaţiene (în sud). Bulba. lungă de 5. din Rodna. Apar şi unele doline şi izbucuri. (I. Văile mai ma ri (Mangalia) formează chiar chei. Zăton) care uneori menţin lacuri. Cleanţul Agăţat). subţir i şi fisurate. etajate până la 140 m peste fundul văii (T. În Dob rogea de Nord carstul este moştenit de la perioade mai vechi şi se păstrează pe porţiuni d in Dealurile Tulcei şi mai ales în Podişul Babadag. rămânând fosil sau uneori exhumat (în nord în Dobrogea Centrală). izvoare carstic abadag). chiar unele peşteri. Pojorâtei. chei (Lucinei. Platoul Gordăneasa. Lazu. Ca naraua Fetii 193 . deschise mai ales în valea Vârghişului. Mereni. mai cunoscute fii nd Cheile Babei. plasate fragmentar pe fâşia cristalino-mezozoică. 1962) şi în Harghita şi Depresiunea Ciucurilor (Ilie I.050 m şi coborând pe o diferenţă de nivel de 350 m. prin podur i naturale (Ponoare.). Tatarcei. Bulba. Cu excepţia plăcii sarmatice (foarte fisurată) restul apare în gener al foarte fragmentat. Moldovei). Oltina. doline. în Căliman (Tr. cu cheile Bicazului.. Balilicu). În arealul Lucina-Rarău se găsesc creste şi vârfur i piramidale (numite local „bâtcă”). peşteri puţine (Tunel. Este vorba de flancuri de mici sin clinale suspendate formate din calcare. la zi în Dobrogea Centrală şi în adâncime în sud). prin uvalii foarte lungi (în Dealul Gorunului. în Podişul Boiu. în care se r emarcă polii drenate (Amzacea. iar majoritatea celorlalte sunt în principal seci . Tot în Carpaţii Orientali a fost sesizat şi carst pe roci vulcanice (vulcano carst).mai extinse areale carstice sunt determinate de dolomite şi de calcarele mezozoice . carstul este mai puţin dezvoltat. întâlnite în sud (Podişul Huedin-Păniceni) şi în nord (Podişul Boiu). Acest carst a evoluat integral pe verticală (rămânând resturi de holocar st). avene. Unele din aceste peşteri au cursuri subter ane de apă (Topolniţa. în nord. o oarecare excepţie făcând-o sinclinoriul cretacic Babadag. 1962). Carstul din Podişul Someşan este tot pe calcare eocene. ). Dobrogea de Sud prezintă un carst mulat de o pătură groasă de loess. Babele. Se com pune dintr-o lungă culme. Epuran. ca cele de la Cerbonia (803 m). Specificul exterior este dat azi d e inselberguri. Straja) sau semiendoreice (Negru Vodă. Carstul din Podişul Mehedinţi este dezvoltat pe o fâşie lungă de calcare mezozoice dispusă între cele două benzi marginale de cristalin.a. depresiuni de contact litologic ( Balta. ca de exemplu Vederoasa. Bălţii. peştera Lilieci (în Rarău). 1971). Arman. Naum şi colab. orientată nord-sud (între Bicaz şi Trotuş) şi culmi mai mici şi mar ori. formată din patru galerii guste. Cornetul Babele). Pe alocuri apare şi un carst exhumat de sub aglomerate vulcan ice (în Platoul Mereşti). Ponoare. Călugărul ş. Munţ Hăşmaşu prezintă cel mai extins areal carstic din Orientali. Casa de Piatră. cu peşteri care conţin picturi ale omului primitiv şi chei. Orghidan. Este un carst complex. polii etc. În bazinul Vârghişului sunt to t calcare mezozoice.. izvoare carstice. 1963). cu fundul carstificat (văi de tip canarale). peşteri (Topolniţa – peste 11 km. pe calcarele eocene. Există şi doline. cu lapiezuri. Se remarcă însă Peştera Izvorul Tăuşoarelor. Carstul din Dobrogea este întâlnit pe calcare mezo zoice (la zi. Între vârfurile piramidale se remarcă şi Pietrele Doamnei din Rarău. cu câmpuri mari de doline foar te adânci.

în peti ce restrânse.a. Vulcanokarstul din Masivul Călimanului. XVI. Ocna Sibiului. vol. Geomorfologia carstului. Tg. în special pe Platoul şi bazinu eledic. „E. cu puţur i. Racoviţă”. Strâmbu). Centrul de multiplicare al Universităţii Bucureşti.a. Inst. Inst. „Analele Univers ităţii Bucureşti”. (1970).. Lacuri apar şi în uvalii (Lacul Mare. Bucureşti. roum. XI. Faţă de carstul pe calcare aici apar e şi un carst antropic. Se remarcă doline cu d iametru de 20-40 m. Ilie I.. Cel m ai dezvoltat carst pe sare se găseşte la Mânzăleşti-Lopătari. Racoviţă”.”. văi dolinare. uneori avene. Naum Tr. t. 1963).a.-geogr. 32. Sovata-Praid. Ocnele Mari. Lucr. serie nouă. (1968). Ocna Mureşului. 194 . Roca r espectivă se dizolvă mult mai uşor şi de aceea formele evoluează foarte repede. Butnariu E. La baza masivelor conglomeratic e apar izvoare de tip vocluzian. peşteri cu concreţiuni. lapiezuri adânci. vol.ş. Locuri cu astfel de carst se întâlnesc la Lopătari-Mânzăleşti (pe Slănicul de Buzău). Relieful carstic d ezvoltat pe gipsuri este extrem de restrâns şi prezintă mici doline uneori de sufoziun e. Bucureşti . Dobrogea Centrală posedă calcare mezozoice în bazinul Casimcea şi mult mai puţin pe marginea de sud. Bucureşti. „E. peşteri (La Adam) şi resturi de atoli. Telega. evoluat din golurile de exploatare a sării de către om. Speol. Lacul Castelului ş. Bibliografie (carst) Bleahu M. 1-2. Géogr. seria ge ol. alveole. Ilie I. Sencu V. „Natura”.. Forme de relief carstic dezvoltate pe roci vulcanice în Masivul Ha rghita şi Depresiunea Ciucurilor. „Rev. Şi aici există inselberguri (în special în arealul Casimcea). Editura Sport-Turism. Speol. adânci de 10-15 m. A fost semnalat lângă Cheile Turzii şi sub Munţii Meseş (Viehman şi ac. (1962). 2 M. În adâncime au fost descoperite prin foraje mari goluri carstice. galerii. doline. Bucureşti. 5. (1965). Carstul din România.. 384 p. Giurescu M. Este socotit un carst incipient (merocarst). Harta regiunilor carstice din România. Turda. 12.S. Sencu V. peşteri şi poduri.”. Valea Stânii.G.”. (1962). nr. nişe. Tipuri litologice de carst din România. în calcare mezozoice. nr. (1967). IV.)2. Lucr. Bucureşti. 1. (1965).. 1966). III (LXXIII). Bucureşti. gropi de prăbuşire (cu lacuri sărate). Aici există blocuri mari de sare împlântate în argile sărate. Orghidan T. în Subcar aţii de Curbură etc. Brânduş. de Geogr. doline. nr. 1973). De G. Rusu Th. Gri gore M. rar doline.G. Trufaş V. Carstul dezvoltat pe alte roci Car stul pe sare est mult mai restrâns. Ocna. localizat acolo unde sarea apare la zi. chei (Casimcea ). lapiezuri şi alveole.. (1973). La carte du karst e t du clasto-carst de Roumanie. Se formează lapiezuri. Depresiunea Tazlău (C.. Slănic-Prahova. IV. Carstul dezvoltat pe conglomerate şi gresii calcaroase se reduce la un fel de lapiezuri. Rezervaţii şi monumente ale naturii. Ielenicz (1986). avene (la contactul sare-ar gile). umplute cu apă. vol. Pe platoul Meledic s-au format şi doline de tasare (în argila de deasupra sării) umplute cu apă sau rămase cu o vegetaţie higro şi hidr ofilă. Ocna Dejului ş. „Analele Universităţii Bucureşti. Ilie I. S. „Bul. Cojocna. Carstul din România. ca sub Ciucaş (Valea Berii. la Nucşoara-Argeş (Trufaş.

pe Dâmboviţa (la Cetăţeni) etc. în podişurile Someş Târnavelor şi Moldovei. stratele de gresii reprezentând elementel e mai dure. sfincşi. cornişe şi spinări de cueste. În munte form ele sunt mai impozante şi mai specifice. Perşani.. dar foarte des relieful reflectă alternanţele cu alte roci. Piatra Craiului. şi acest fapt este mai important. Ca urmare. • În Carpaţii Orien de Curbură. Pe arii ma i restrânse gresiile apar şi în Munţii Banatului. Împreună cu microconglomerate determină ciuperci. babe sa u piramide coafate. în relief se impun în special gresiile compacte. de gradul de cimentare. cu precădere la Curbură. grohotişuri. impuse de conglomerate.a . Relieful dezvoltat pe conglomerate Conglomeratele se impun în relief în funcţie de natura liantului (care adesea este calcaros. În afara masivelor citat e. De asemenea. Uneori con glomeratele din munte sunt în alternanţă cu gresii sau calcare. ele apar fie în strate com pacte şi foarte groase. hogbacks-uri (când g resiile sunt verticale sau monocline). de obicei rupturi de pantă. Conglomerate le mai puţin cimentate au şi o granulometrie mai mică şi sunt paleogene şi miocene. gresiile sunt mai subţiri. în gresiile groase apa este foarte bine filtrată şi apar multe izvoare. cu apă foarte bună de băut. O rema rcă în plus. Totodată. În ceilalţi Carpaţi. ar reliefurile depind şi de celelalte roci cu care alternează. se găsesc în Carpaţii f lişului. în ele se realizează reliefuri de dimen ni mai mici. î lternanţă cu argile şi marne. Buzău (Harţagu). cum sunt Ceahlăul. în depresiunile intracarpatice şi în Subcarpaţi. Ciucaşul şi Bucegii. Sunt frecvente ruptur ile petrografice de pantă. de la cele cuarţitice şi foarte dure. granulometria şi natura elementelor ce le compun.a. Acestea au adesea şi grosimi foarte mari şi determină reliefuri aparte care au şi un pitoresc deosebit: turnuri. începuturi de alunecări. relief antropomorf. dar şi silicios). cu deosebire în flişul paleogen al Orientalilor şi în Carpaţii Curburii. creste. Bucegi. iar la baza frunţilor se r emarcă blocuri prăbuşite şi alunecate în masa de argile. piramide ş. • În podişuri iile formează spinări de cueste (în Moldova împreună cu calcare). ulucuri (în marnele intercalate între gresiile verti cale). forme mai reduse. Kliwa. triasică şi cretacică (Ceahlău. cum sunt aşa numitele gresii de Tarcău. argile. Ca forme mai specifice de relief. În stratele foarte groase râurile formează chei şi defilee. abrupturi şi g rohotişuri la bază. uneori în amestec cu marne s au calcar. mai reduse ca apariţie. formate şi din strate masive. • În Subcarpaţi. culmi. vârfuri ascuţite sau piramidale. aceste roci determină masive. cueste. Metal feri). CodruMoma. cum sunt cel e de pe Bâsca Mare şi Mică. Almăj). la altele mai slab cimentate. impun ziduri ciclopice. ele ap arţin mai ales unităţilor de deal şi podiş. marne sau calcare. Cele mai multe gresii. Siriu ş.Relieful dezvoltat pe gresii Gresiile se găsesc în forme foarte diferite. Fusaru. apar şi în 195 . din abru se desprind şi turnuri sau coloane (mai ales când gresiile sunt orizontale). Ciucaş. rupturi de pantă pe versanţi. de vârstă permiană (Bihor. stratele sunt subţiri. Uneori. Acestea se remarcă îndeosebi prin câteva masive care saltă mult peste unităţile din jur. uneori calcare şi conglomerate. coloane. • Pe gresiile calcaroase se pot for ma începuturi de lapiezuri sau de doline şi chiar începuturi de peşteri. Apuseni şi Meridionali. Există deci deosebir i de amploare între relieful conglomeratelor din munţi şi cel din dealuri. abrupturi. iar pe cele arg iloase. Cele mai p uternic cimentate sunt conglomeratele vechi din munţi. fie în strate subţiri şi cel mai adesea în alternanţă cu conglomerate.

pe suprafeţele mai puţin înclinate. turnuri. Culmea Pietricica. În asociere cu marne şi argile. Nisipurile sunt de două feluri: în strate compacte (depuse mari n sau lacustru) şi fluvial-eoliene. cu a socieri de astfel de microforme.a.a. creste ascuţite. în Subcarpaţii Curburii (bazinele Câlnău nicul Sărat ş. au fost sculptate b abe. din conglomerate de Hida) . pe valea Mehadia ş. Depresiunea Brezoi-Titeşti. Depresiunea Brezoi-Titeşt i ş.a. sau prăbuşiri sufozionale ca în Podişul Getic (exe mplu în avale de Curtea de Argeş. lapiezuri. Alunecări masive de tip glimei pot avea loc acolo unde sub pietrişuri sau nisipuri există strate importante de argilă şi unde se intercalează şi strate de gres ii sau calcare. un hogback masiv cu pante mai mari). tigăi. cum sunt La Movile în Podişul Hârtibaciului. piramide.. copârşae. Cele villafranchiene se găsesc în Piemontul Getic. în ca l acestora se evidenţiază suprafeţe structurale. din Culmea Brea za. sau culmi rotunjite ( Moldova şi Transilvania). ogaşe şi tor enţi. Relieful dezvoltat pe pietrişuri şi nisipuri Pietrişurile sunt obişnuit intercalate cu nisipuri şi aparţin mai ales villafranchianului şi miocenului. ţiglăi şi gruieţi. Podişul M ei şi Transilvania. mici canioane seci etc. dar cimentate. În interiorul acestor forme se remarcă eroziunea în adâncime. Cele compacte sunt mai coezive. Ca forme de relief ambele categorii de roci dau inter fluvii netede şi văi largi. Aceste alunecări îmbracă. sfincşi. ogaşe adânci sau martori izolaţi ca Dealul Vima. Situaţii similare se întâlnesc pe valea Stă oiului (la est de Râmnicu Vâlcea).). Piatra Craiului. cu ravene. în afară de culmi masive cu abrupturi marginale puternice se impr imă şi coloane. fostul piemont al Curburii (resturi în cuvetele dintre Teleajen şi Buzău şi deal urile externe dintre Slănic şi Trotuş). la Costeşti de Vâlcea (unde. piramide. ace. în bazinul văii Rohia (Lăpuş) ş. Culmea Breaza. Ele au format în princ ipal piemonturile din ultimele perioade. cum sunt cele din Piemontul Getic. Apar de asemenea surpări. în combinaţie cu alte roci şi în strate obişnuit subţi Se găsesc în Subcarpaţi (Culmea Pleşu. Transilvania şi Subcarpaţi. În unor strate de nisip compacte există sfere cimentate.a. În cazul cimentului calcaros pot apar e şi doline. abrupturi impozante din care se despr ind coloane. unde pietrişurile mărunte sunt şi uşor cimentate. ca cele dintre Slănicul de Buzău şi Trotuş (o oarecare excepţie face Măgura Odobeşti. pe stânga râului). Cazuri specifice. Muscelele Năsăudului.Culoarul Bran-Rucăr. se pot vedea pe abruptul de la Râpa Roşie (lângă Sebeş). turnuri. ca în Moldova sau Transilvania. Sunt cunoscuţi cei din Dealul Feleacului (lângă Cluj). conglomeratele de Brebu (cu c heile Doftanei). ravene foarte dese. iar pietrişuri acvitanian-burdigaliene-helveţiene în Muscelele Argeşul ui. În arealele colinare conglo meratele se ivesc pe spaţii restrânse. în bazinul Vărbilău (Subcarpaţii Teleajenului). Pe aceste locuri. precum şi dealuri cu pante domoale. Perşani. în evoluţia lor. ace sau. apoi în Depresiunea Petroşani. 196 . Culoarul Mehadia-Cerna ş. care atunci când sunt scoase l a zi au fost numite trovanţi sau bălătruci. Pietrişuri sarmaţiene există în Subcarpaţi. f orme de valuri. Se pot produce şi alunecări de te ren (în asociere cu lentile de argile). apostoli etc. în Transilvania de nord (Culmea Breaza. Metaliferi şi Hăşmaş. alveole.a. confluenţa Olt-Cibin. moşi. şiroirea determină piramide coafate. Cele fluviale sunt s pulberate de vânt când se usucă. uneori argiloa se şi se găsesc în pliocenul din Moldova. Trascău. în exploatarea de nisip. se formează periodic şi „ciuroa ie”). Ca forme.

unele fixate. care pentru scurt timp pot menţine lacuri sau mlaştini. În plus. Sărăturile. Forme de relief create pe argile şi marne 1. dense şi mlăştinoase • interfluvii rotunde plate • versanţi lin cu alunecări • • • • • • Alte fenomene torenţi noroioşi izvoare rare vulcani noroioşi lacuri de baraj solifluxi uni alunecări de grohotiş. la Reci (Covasna). Lungimea unor aliniamente de dune poate atinge. chiar pe rocile cristaline. alunecările de teren În România rocile plastice (ar gile şi marne) sunt foarte răspândite. fluviatile şi mai ales alunecări de teren (vezi schema 1). iar înălţimea de la câţiva metri la 15-20 m. Între dune s flă depresiuni interdunare. Aici apar aliniamente de dune principale şi secundare. Les Dunes de l’Olténie. din grindurile Deltei (Letea. Libr. Chituc). Forme de şiroire • ravene • ogaşe • torenţi • pământuri Forme fluviatile • văi largi. la suprafaţă. 197 vezi 3 Alunecări . alunecări submarine şi lacustre rele 3 Studiate în amănunt de M. fiind se mnalate şi barcane în Oltenia. fie aflorând pe ve nţi în alternanţă cu alte roci. apărând. Re lieful dezvoltat pe argile şi marne. foarte multe deluvii de pantă au un puternic conţinu argilos. pe stânga Bârladului (la Hanu Co hi). Ionescu-Balea (1923). Şt. în Câmpia Carei. fâşiile de nisipuri din Bărăg an (pe dreapta Ialomiţei. Caraorman. fie singure. fără a mai vorbi de grosimea foarte mare a uno r deluvii din fliş formate în periglaciar şi apoi împădurite.Forme aparte prezintă nisipurile eoliene din Câmpia Olteniei3. În funcţie de pantă şi de combi tipurilor de roci permeabile şi plasticimpermeabile rezultă o multitudine de forme de şiroire. Delagr ave. dreapta Călmăţuiului şi Buzăului). de pe lito ral. nisipurile din l unca Dunării. până la 10-15 km. rar 40 m. Câmpia Valea lui Mihai (în Câmpia Careiului). Paris.

cauze. cu lunci ade sea mlăştinoase. când îmbracă aspect de „pământuri rele”. precum şi pe abrupturile loessoide din Dobrogea. cu pantă longitudinală mică. Este vorba de torenţi. Se mai întâlnesc frecvent şi în Câmpia Transilvaniei. ravene şi ogaşe. Alunecări – denumiri. Cele mai cun oscute sunt în arealul vulcanilor noroioşi de la Berca. O descriere amănunţită a ravenelor . Podişul Târnavelor. ajunse chiar la profil subechilibru. 198 . a făcut-o Maria Rădoane şi cola . cu m ulte iazuri naturale sau artificiale. în special din Moldova. izolate sau foarte dese.a. dar pot apare şi creste când alunecările de pe versanţi s-au intersectat pe cumpăna de ape. cu deosebire în arealele deluroase şi în munte. iar la debitele cresc brusc. Interfluviile au s prafeţe plane sau uşor bombate. Asemenea văi exi stă însă şi în Subcarpaţi.. sau foarte uscate şi cu „tacâre” în perioadele secetoase. ca în multe locuri din Subcarpaţii Buzăului s cei.2. Densitatea văilor secundare este foarte mare şi rămân fără apă la secete. sau dintre Târnava Mi că şi Niraj. Între cele mai tipice sunt văile din Câmpia Transilvaniei. (1999) şi I. pe abrupturi cu intercalăr i de roci plastice. vârste Denumiri Cauze Vârste • • • • • • • • • pornitură fugitură ruptură râpă hârtoape holoage coabe vârtoape iuzi • goarţe • delniţe • fărâmituri • borşituri • glimei • gâlmei • copârşae • ţiglăi • gruieţi pregătitoare declanşatoare • roca • apa • panta • • • • • • • structură ploi ape subterane despăduriri păşunat subsăpare neotectonică • seisme • furtuni • vechi pleistocene holocen inferior • recente • în desfăşurare • areale potenţiale Formele de relief realizate prin şiroaie sunt răspândite pe locurile în pantă şi despădurite au suprapăşunate. ca în unele locuri dintre Târnave. Ioniţă (2000) pentru Podişul Bârladului. unde se găsesc şi argile sărăturate. rigole. Relieful fluviatil se remarcă prin vă largi. ca şi cele din Câmpia Moldovei. Câmpia Moldove Colinele Tutovei ş.

iuzi. detrusive. detrusive (de împingere). copârşae. al unecări sectoriale şi de încălecare pe valea principală.a. mont icoli. circuri de alunecare la obârşia văilor secundare. lenticulare. lineare. în valuri. limbi. masive. delapsive (de alunecare) . după despăduriri şi la averse. Tipuri de alunecări După adâncimea structurilor afectate După forma alunecării blocuri glisante solifluxiuni în pătura de alterări (superficiale) în argile şi marne (puţin adânci. insecvente: limbi. l acuri. tăpşaneglacisuri de alunecare pe marginile văii principale. ştrangulate (cu strate de gres bazine torenţiale-alunecări detrusive-prăbuşiri. consecvente: (puţin adânci). prăbuşirialunecări. ţiglăi (holoage).3. de vale. 3-8 m) blocuri izolate alunecate brazde înierbate borşituri cuiburi. Vo ineasa. conuri la gura văii grohotişuri peri laciare fixate pe versanţi care. valuri mici. glimei-valuri. brazde. lacuri de albie şi val de refular e. • cu alune i masive dispuse în trepte. • cu alunecări superficiale (în pătura de alterări sau pe argile şi marne). obsecvente: alunecări masive. limbi pe văile secundare. sau cu aliniamente vechi evoluate până la stadiul de gruieţi . prăbuşiri-alunecă i etc. câm puri de cuiburi etc. circuri de alunecare.gruieţi. torenţi noroioşi (în marne). • alunecări masive zonale de versant. se declanşează brusc (ex. în strate complexe cu argile sau marne în bază versanţi de alunecări alunecări complexe de vale alunecări de grohotişuri alunecări subacvatice • submarine (pe fruntea platformei continentale) 199 . brazde. limbi. Râul Mare – baraj. delapsive. Ţibleş ş.

începute după 1900. Surdeanu (1996. 1959). Numai în ultimul ciclu important de reactivare a alunecărilor ar f i fost afectate circa 110. între Pătârlage şi Crasna. V. (1957). Între acestea unele au caract er de sinteză: V. o au şi mulţimea de studii dedicate lor. Surdeanu) 200 . Dragoş. Un exemplu locali zat pe valea Buzăului. 1970.000 ha (C. Gârbacea (1992). arată că alunecările afectează 40-50% din s aţa versanţilor. III. Al. 1998). I.Alunecările de teren reprezintă formele cele mai tipice şi mai extinse de pe argile şi m arne. 37). Arii subcarpatic e în care alunecările de teren au o frecvenţă mare (a) şi foarte mare (b). Mora riu şi V. Supraf aţa afectată de alunecări în România este apreciată la peste 1. Aceeaşi motivaţie. Surdeanu. 1968) V. Al. Ielenicz. Gârbacea (1967. (1959) M. M. II. Varietatea mare a acestor forme ca şi cea a formelor asociate au condus la o multitudine de denumiri populare (vezi schiţa 2). Rădulescu. Ielenicz (1970). T. Moţoc 1984). 1970) (fig. Bălteanu. cu precădere după 1923 şi junse azi la peste 300 de lucrări (V. 1998) ş. Rădulescu. 7. 37 – Schiţă de hartă cu amplasarea alunecărilor de teren din România (după D. din care circa 70 0. N. Traci 1983. Arii montane cu apariţie sporadică a alunecărilor de teren (a) şi cu frecvenţă ridicată a procesului (b). Ielenicz.000 ha.000. ca şi aspectul pra ctic. Arii de po diş şi de depresiuni cu frecvenţă medie a alunecărilor de teren (a) şi cu frecvenţă ridicată preluare de la V.000 ha agricol.a. M. Fig. N. dar raportate numai la arealele defrişate acestea se ridică la circa 80 % (Posea.

D. când începe. s-au declanşat alunecări teren între care multe reactivate pe porţiuni ale marilor alunecări din pleistocen şi înce putul holocenului. deşi local ele pot apărea oricând se ivesc condiţiile necesare. împreună cu aşezările şi ogoarele aferente. 1976. Tufescu 1966. Formarea şi deplasarea laterală a meandrelor s-a făcut în fâşiile de ro ci moi. O altă fază e plasează în a doua jumătate a sec. Posea 1972 ş. 38). ca şi după revoluţia din 1989 au loc no defrişări haotice. Morariu şi V. care au avut loc în ultimele două-trei secole. suprapăşunatul sau aratul acestora. anii fi ind şi ploioşi. între rolul subsăpării râului şi declanşarea porn r (Gr. XX. noi pentru relieful Români i. în special a celor masive (vezi schemele 3 şi 2). p. între minus 5000-3000 ani. Urmează primele decenii ale se c. V. acum circa minus 9000-7000 ani).Tipizarea alunecărilor nu a ajuns la o schemă unanim admisă. aceasta incluzând însă atât tipurile proceselor de alunecare. cu precădere pe valea Buzăului în avale de linia marilor înălţimi (la sud de Harţagu). solicitate de creşterea numărului animalelor domestice şi de înmulţirea satelor. Gr. Posea 1972. 1976. Ielenicz 1970. V. Dragoş 1957. 1969).). axate pe meandre. în Moldova (V. cât ş e elemente genetic-cauzale (V. Fenomenul este deosebit de periculos. 1970. Pentru văile transversale din Carpaţii flişului. în Carpaţii şi Subc lui (Gr. 151). inclusiv în Carpaţi. Împăduririle naturale din holocen au fixat însă majo ritatea alunecărilor vechi de teren.. În fiecare din aceste faze. un intens export de lemn prin porturile dunărene. Gr. legat de sporirea suprafeţelor păşunate şi arate.a. Un fenomen aparte este şi cel al prăbuşirilor-alunecări din cadrul cutelor diapire exploat ate antropic. XIX (după 1829). în special în Moldova şi M ia. urmate de prăbuşiri şi alunecări ale terenurilor de deasupra şi din jur. Posea şi M. 1974. Băcăuanu. Gârbacea). Bălteanu 1983) ş.a). Există şi părerea că o altă perioadă veche de alunecări ar fi putut avea loc în timpul „atlanticului” (din Optimum climatic). stimulând apariţia de aluncări masive în fazele de despădurire. s-a stabilit şi o corelaţie directă între meandr râului Buzău şi marile alunecări de teren. Ielenicz 1970. Gr. c a şi de stadiul de evoluţie ulterioară al alunecărilor (Posea şi colab. când se declanşează multe noi alunecări. Geomorfologie gen erală. Au existat mai multe perioade de declanşare generală a alunecărilor. dar geografii pun accent în mod deosebit pe „formă”. cu extinderea foarte mare a joagărelor locale şi a multor fabrici de chereste a care ating un maximum prin 1938-1942. u n prim impuls l-a dat neotectonica. Astfel de situaţii au fost semnalate în Transilvania (T. Pentru cele a căror resturi sau urme se mai păstrează şi azi.a. ca şi îndiguirea bazei acestora din urmă se impun cu necesitate (fig. stabilizate. Acolo unde în golurile de exploatare a pătruns apă meteorică sau de râu au a vut loc dizolvări şi subţieri ale tavanelor. Ordonarea t ipurilor de forme se face totuşi în funcţie de tipul şi adâncimea structurilor afectate. Se cunosc astfel de cazuri la Ocna Mureş (declanşate după 201 . Ca urmare. şi în anii ploioşi. împădurirea şi drenarea acestor locuri. Ciclul actual al alunecărilor s-a desfăşurat în strânsă voluţie cu despădurirea pantelor. În aceste condiţii. Materialul aluneca t până în albie frâna apoi deplasarea laterală a meandrului până la evacuarea frunţii alunecă după care procesul reîncepea. cu forma ea de versanţi tot mai înclinaţi şi mai lungi. Posea şi M. Mihăilescu 1939. M. Ielenicz 1970. După cel de-al doilea război mondial. respectiv înălţările postvillafranchiene care au det erminat adâncirea văilor în dealurile şi podişurile nou create. Hârjoabă ş. Posea. I. O primă fază s-a pro dus începând cu mijlocul secolului XVIII. declanşări deosebite de alunecări au avut loc în timpul climatului periglaciar din würm şi imediat în postglaciar când despădurirea se produsese în mod natural (respectiv în prebo realul temperat dar rece şi umed. Analizele efectuat e asupra extinderii suprafeţelor defrişate indică trei sau patru faze de reactivări şi ext inderi a alunecărilor.

Moldova.a. La Ocnele Mari fenomenul s-a intensificat în ultimii ani şi datorită exploatăr ii neraţionale a saramurei pentru întreprinderea clorosodică Govora. alunecările se găsesc în toa te regiunile ţării. Telega (Prahova). cale ferată forestieră. Slănic-Prahova. Fig. 6. Din acest ultim punct de vedere. 3. versanţi săpaţi în gresii. 1. la prezentarea regională. 2. Subcarpaţi şi Carpaţii flişului. 38 – Raportul dintre meandrele Buzăului şi marile alunecări de teren. alunecări principale ( -III) (după Gr. 5. Ocnel e Mari ş. 202 . Ocna Sibiului (alunecări în jurul lacuril or saline. Tg. cale ferată forestieră abandonată. dar extrem de rare şi restrânse în câmpii şi foarte frecvente şi variate suprafaţă şi profunzime în Transilvania. Ocna. Posea) Există şi alte particularităţi privind alunecările de teren pe care le vom aminti.inundaţiile produse de Mureş în 1912 şi ulterior). vaduri de trecere. cale ferată. 8. luncă neinunda ilă sau terasă. mai ales din satul Ţeica. când au fost afectate circa 100 gospo dării. 7. şosea. în parte. 4. Aici prăbuşirile şi alu necările au atins un maximum în septembrie 2001. cu prăbuşiri anterioare).

Pe ace ste locuri s-au declanşat multe alunecări.G. Badea (1953.a. cu cir curi de alunecări. gresii. Petroşani. 12. urmate mai jos de o ştrangulare şi apoi de o alunecare masivă care înce pe ca prăbuşire-alunecare. t. cu roci de molasă şi chiar flişoide. Podişul Transilvani este afectat de alunecări pe suprafeţe foarte mari şi în forme variate. în valuri şi limbi. valuri şi trepte. alunecările sunt mai restrânse . gresii slab cimentate şi conglomerate.. Géogr. cunoscute bine în Muntele Mic din Retezat. aşa cum s-a întâmplat lângă barajul de la Râul Mare. în munţii vulc anici şi în depresiunile intramontane mult mai despădurite. Putna. ce s-au extins şi pe văiugile secundare. sau la Voineasa pe otru. Există şi multe alunecări masive vechi axate pe meandrele Buzăului şi care au fost reactivate parţial du pă defrişări. cele în valuri. limbi de alunecare. Loviştea. cu precădere pe marne tritu ate şi dezagregate. văi de alunecare. O intensitate mai mare s-a simţit în secolele XIX şi XX. În ul Carpaţilor. popularea şi defrişarea au fost ma i timpurii şi mai puternice. Cele au fost descrise mai amănunţit pe monoclinul bazinului Câlnăul de Buzău (Gr. Gheorgheni. precădere în Vrancea şi Buzău. Rocile plastice sunt cuprinse în alternanţă cu nisipuri. în 4 (1968). pe Bâsca. cât şi din albia râului (delapsive). O intensitate deosebită au avut-o atât defrişările cât şi alunecările. în trepte şi sub formă de limbă sunt foarte frecvente în p t pe Bâsca Rozilei. 6). Primele sunt mai extinse în suprafaţă şi se declanşează a tât din partea superioară (detrusive). pe versanţii despăduriţi şi pe marginile depresiunilor intramo ntane. C iuc ş. În Subcarpaţi. Tufescu4 în Vrancea. alterate în parte şi despădurite. Posea. împlantate obişnuit cu blocuri mari de gresii . conglomerate ş. cu precădre în Maramureş. G. Bistriţa ş. nr. Oaş. o ponde re mare o au şi stratele groase de gresii în combinaţie cu argile şi marne. 1-2. 203 . au bazine torenţiale sub cornişa cuestei. în arealele cristalino-mezozoice. se declanşează într-o alunec -rostogolire bruscă. roum.G.. dar cele plastice au o pondere mare. fostul lac Zăbala (format în 1977 şi secat ulterior) etc. tufuri. 1973) .a. ca Lac ul Roşu pe Bicaz. Posea şi L. În multe locuri din Subcarpaţi se formează şi torenţi noroioşi. „Rev.În Carpaţi deosebim două tipuri de areale: flişul paleogen cu alunecări foarte multe şi rest ul Carpaţilor (fig. Domină cele superficiale şi afectează mai ales rocile neogene şi acumulările deluviale. grohotişuri vechi şi groase. mai ales la Curbură. De asemenea. Prahova. pe cele două Bâşte. Depresiunea Dornei. Apare şi o anume etajare. Tot aici def rişările au fost extinse pe văile principale şi mai localizate pe cele secundare. Se citează torentul de la Chirleşti (de lângă gara Şeţu.37). adică roci permeabile ce permit apei să ajungă la argile. pe Zăbala. ile se prezintă în alternanţă. Alunecările obse cvente prezintă o mai mare varietate. pietrişuri. Flişul paleogen se dezvoltă de la graniţa de nord până la Dâmboviţa. între Argeş şi Dâmboviţa etc. amonte de Pătârl analizat de Gr. Alunecările lineare. „Natura”. În plus. Bughea (Glodeni). Do mină alunecările superficiale. în care alternează des argile cu ni ipuri. Coulées boueuses dans les Carpates du flisch et les Soubcarpates du Roum anie. Uneori deluviile foarte groase alunecate barează râuri şi formează lacuri. În alte cazuri .”. sau cei amintiţi de V. Ialomiţa. Se dezvoltă mult alunecările insecvente. uneori fiind ştrangulate (exemplu alunecarea Valea Oii de la Nehoiaşu). tufuri. Cele mai multe pornituri au formă de limbă.a. În aceste părţi există şi tranziţii către torenţii noroioşi. inclusiv în flişul cretacic. cu solifluxiuni şi brazde de alunecare în zona alpină şi subalpi nă şi cu blocuri glisante. dar pe st ratele monocline se deosebesc clar cele consecvente de pe spinările de cuestă şi cele obsecvente de pe fruntea acestora. Buzău. Există şi alunecări im portante.

domuri şi cu te diapire. uneori şi în bazinetele văilor secundare. Apar astfel. gresii. în care domină cele perm eabile (conglomerate.întregul podiş. desfăşurate în aliniamente de valuri. cuiburi şi bazine de recepţie torenţiale cu alunecări convergente. ţiglăi şi gruieţi. Alunecările mai noi de sub ornişa podişului s-au activat după ultimele despăduriri. se numesc local holoambe şi apar la contactul sarmaţianului cu alte roci. conglomerate. Diferenţa constă în dominarea rocilor plastice în Câmp e şi a nisipurilor uşor cimentate în Podişul Târnavelor. dar şi de al tipuri pe văile secundare. alunecările au proporţii mai reduse. dar se reactivează des. În aceeaşi categorie se î drează şi marginile depresiunilor de contact. 1956). de gruieţi. gresii slab cimentate) şi fracvenţa argilel or sau marnelor (T. lenticulare. calcare oolitice) care alterne ază cu argile şi marne. În acest ultim loc Florina Grecu (1983) a separat opt şiruri d e alunecări grupate în trei faze (două şiruri mai noi în partea superioară. pietrişuri. Alunecări reduse superficiale şi cu aspect de valuri apar şi în depresiunile subcarpatice. în bazinul Rohiei. 1966. cvasiorizontale. care se impun şi în tipurile de a lunecări. pe fruntea cuestelor se întâlnesc cele mai vechi şi mai masive alunecări (g limei). af ectând sute de hectare în special în Podişul Târnavelor. iar în Câmpie alunecările dau r oată colinelor şi bazinetelor de obârşie. Ele au formă de ondulări. V. Aceleaşi trei fa fost observate şi la Cornăţel unde sunt însă numai cinci şiruri. Sibiu. miocene. cu dezvoltare locală. • Câmpia Transilvaniei şi Podişul Târnavelor au ce le mai multe şi mai variate alunecări. Există însă deosebiri în ce pr e dispunerea stratelor de la o subregiune la alta. Totodată. Morariu. cu precădere în Depresiunea Sovata-Praid. în Podişul Târnavelor alun se distribuie dominant pe aliniamentele est-vest ale versanţilor principali. inclusiv sub frunţi de cueste sau pe versanţii văilor consecv ente. Sub poala sudică a Culmii Breaza. 1968). pe alocuri reactivate . superficiale. copârşaie. Sub as pect geologic aici apar roci sedimentare sarmatocuaternare. sau Alba Iulia-Turda. Trebuie semnalate şi alunecările de pe cutele diapire. Gârbacea. În aceste două subregiuni s-au păstrat şi foarte mu urme de foste mari alunecări pleistocen-holocen inferioare. • În Sub carpaţii Transilvaniei alunecările se dezvoltă pe roci paleogene. În Muscelele Năsăudului există alunecări dominant consecvente. tr pte. Glimeile apar mai rar. ca de exemplu La e în Podişul Hârtibaciului. Acestea din urmă au o mare răspândire în Câmpia Moldovei. Gârbacea. pliocene şi c hiar pe aglomerate vulcanice. în partea inferioară). Structura e te monoclină în tot podişul. Şi alunecările superficiale au aic i o mare densitate şi forme variate. Făgăraş. Pe arealele cutelor diapire apar alune cări şi prăbuşiri specifice. Pe de altă parte. 204 . pantele şi clima sunt favorabile alunecărilor. Cele mai mari alunecări actuale se găsesc sub frunţile cuestelor sau ale podurilor s uborizontale. Au fost semnalate glimei la contactul sedimentar–vul canic. începând de la Budacu şi până la valea Nirajului (V. Alunecările consecvente de pe flancurile domurilor sau de pe monoclinul obişnuit sunt foarte extinse în suprafaţă. brazde. patru şiruri cent ale de vârstă medie şi două şiruri vechi. • Podişul Someşan alunecările sunt mai reduse şi mai noi. uşor cutate. explicată prin grosimea unor st rate permeabile (nisipuri. Săcele. dar şi în nord. dar nu lipsesc nici pe văile interioare şi mai ales pe domuri. până la versanţi de alunecări. nisipuri. structuri monocline. A mai fost semnalată o relaţie importantă între ivirea sarmaţianului pe anumit e aliniamente sau locuri şi frecvanţa marilor alunecări. de aici determinarea de alunecări cu precădere consecvente şi o bsecvente. Podişul Moldovei repre intă o altă regiune recunoscută pentru multitudinea alunecărilor şi varietatea lor. inclusiv în D epresiunea Lăpuş.

Se întâlne tuşi în câmpiile înalte. uşor vălurite. pe deluvii şi loessoide. alunecările sunt mai reduse. Se cunosc mai multe alunecări pe marginile B urnasului. care impun şi prăbuşiri locale. Colinele Fălciului. Raportate la în tregul podiş. Podişul Getic se caracterizează printr-o alternanţă de pietrişuri. Ceva mai frecvente sunt alune cările din Podişul Silvaniei unde există şi roci miocene. la baza loessului stau argile villafranchiene care provoacă alunecări şi prăbuşiri în perioadele de umectare. sub formă de monticoli şi movil e. mai ales de tip pseudot erase (V. Ele se extind însă pe suprafeţe mari e versant şi capătă o densitate ridicată în bazinele torenţiale. Acest ea determină numai alunecări superficiale (având în vedere şi energia de relief tot mai re dusă spre sud). având la bază argile. marnele şi nisipurile care d etermină o multitudine de alunecări superficiale dar şi de adâncime medie în stratele argi lonisipoase. Alunecările masive actuale sunt mai rare. Sunt recunoscute a lunecările din preajma şoselei Piteşti-Râmnicu Vâlcea. dar şi argile. alunecări lenticulare. 205 . În acest din urmă caz. cuestele Bârladului superior. Apar însă şi unele obsecvente. Aici domină gresiil e. În Câmpia Covurluiului alunecările de lângă maluri e Brateşului au afectat şoseaua şi calea ferată Galaţi-Tg. care imprimă şi diferenţieri în procesele de alunecări. Podişul Mehedinţi prezintă alunecări pe deluviile de versant. Peste tot însă. unde apar ivir i de argile romaniene. Câmpiile României au foarte puţine alunecări. 1961). Adesea sunt combina te cu procese de sufoziune. cuiburi. Podişul Covurluiului şi Depresiunea Elanului) este format din roci foarte friabile (nisipuri. Dobrogea are numai alunecări sup erficiale. Bujor. m ai mari ca adâncime. dar în porţii variate. cu movile şi mici depresiuni. uneori şi pe văiugi interioare. dar se observă destul de multe alunecări supe rficiale consecvente. Alunecări supeficiale şi ra e apar şi în câmpiile înalte din Câmpia de Vest. apar şi resturi de mari alunecări pleistocene. pietrişuri. Pe frunţile cuestelor apar prăbuşiri-a lunecări dar pe suprafeţe restrânse. • Pod işul Sucevei şi Podişul Central Moldovenesc prezintă alunecări similare. ondulate.Există şi aici deosebiri subregionale rezultate din dominarea sau aranjarea unor roc i sau altora. De asemenea. pietrişuri . pe văile Bascov şi Milcoiu şi pe Dealu egru. relativ groase ca strate. Dealurile Vestice sunt dominate de roci panoniene (nisipuri. calcarele oolitice. • Sudul Podişului Bârladului (Col inele Tutovei. rar lineare. tufuri). Există totuşi şi resturi de alunecări masive pleistocene. cele de pe stânga Siretului etc. făcând loc la noi alunecăr i. brazde. în special în sud. şi faleza de la Constanţa către Mangalia. cu blocuri rostogolite şi fixate în materialul argilo s sau în deluvii. există şi alunecări masive recente sau actuale. Se declanşează alunecări de teren pe versanţii văilor. mai adânc fragmentate. Exemple oferă Coasta Iaşului. Pe timpul d ezgheţului de primăvară şi a ploilor din acest anotimp. alunecări în cuiburi şi brazde. argile) pe care apar numai alunecări superficiale. materialele alunecate sunt spălate puternic. alunecări în circuri bazinale (hârtoape). în cuiburi. nisipuri şi argile (un eori în lentile). Tufescu. menţionate local ca hârtoape linarea stratelor face să domine alunecările consecvente. sau din faza pluvială a Optimului climatic (atlantică). Excepţie fac unele laturi dunărene. pe rocile flişului de Severin (echivalentul Stratelor de Sinaia) care conţin şi argile şi pe formaţiunile mioc ene din Depresiunea Bahna şi din estul podişului. • În Câmpia Moldovei predomină argilele. În general este vorba de alunecări sup erficiale. ca şi din cauza înclinării stratelor pre sud-sud-est. ce dau falsa impresie a unor văluriri de alunecare.

. V.-geogr.”. „Analele Universităţii A. (1966). „Studia Universitati s Babeş-Bolyai series geologia-geographia”. (1964). de geogr.. seria Geogr. (1997). Ca ntemir. Alunecările de teren de la Saschiz (Podişul Hârtibaciului). Badea L.G.R. de geogr. Geofiz. VII. Barbu N. Tracic (1959). Apostului. G. Editura Agro-silvică. Călinescu Mar a (1958). Depresiunea Brebu. „Rev. (1970). Acad. Editura Ştiinţifică. XXI. Deplasări de teren. vol. Lucr. Seria geol. de geogr. T... Harta glimeelor din Câmpia Transilvaniei. 27.. 1. LV. Gr asu C. vol. ”. geogr. VII.. V. (1957). Cutremurele de pământ din România. 1-2. Gârbacea V. Depresiunea Jiblea (caracterizare geomor fologică). de geogr. Editura Ştiinţa.”. Dra gomirescu D. (1960). Dragoş V. „Studia Univ. Alunecările de teren de la Movile.G. Atanasiu I. 2. Capcelea A. cerc. (1957). Soc. sect.. ( 1992). Cioacă A. t. Alexandru D. Geomorphological hazard of Romania. „St. nr. Probl.”.”.. de geogr.. (1974). Mihai E. 1. 11.Bibliografie (alunecări) Alexandrescu M. Bârsan A. Editura Agrosilvică de stat.. cerc. nr. Probl. Dragomirescu Ş. Coteţ P. (1936).G. 2. Cluj. Stănescu C. (1956). (1954). Hârtoapele Moldovei..G. (1955).. 4.. (1968). XVII. Alunecările de straturi şi scur geri de gloduri pe valea Bârladului şi Crasnei. Alunecarea de teren de la Pădurărie (valea râului Doamna). I. vol. nr. nr. Bălteanu D. Bojoi I. 1. Embleton.. III. Pârvu E. Edited by C. de Geol.. vol. Depresiunea Baia Mare (Observaţii geomorfologice). Băcăuanu V. D. Călinescu Maria (1960). Chişinău.”. Probl. Cuza. Bălteanu D. 206 . (1960). Câteva obse rvaţii asupra proceselor actuale de modelare a reliefului din Subcarpaţii dintre val ea Slănicului de Buzău şi Cricovul Sărat. Observaţii asupra unor alunecări din bazinul Buzăului. Contribuţiuni la studiul geomorfo logic al Câmpiei Moldovei. Prob l. I. St. David M. Studiul ter enurilor degradate din Vrancea şi ameliorarea lor prin culturi forestiere. Morfodinamica alunecărilor de teren de pe V. Câteva consideraţiuni asupra alunecărilor din sud-estul Câmpiei Transilvaniei. a Moldovei. t.. vol. IV. şi Cercet. Probl. IV.. (1940).S. vol. Badea L. (1958). Ocrotirea naturii şi a mediului înconjurător. Bălteanu D. Procese de versant în valea Bistriţei Moldoveneşti. fasciculus II. Complexul de condiţii fizi co-geografice din coasta Dealul Mare-Hârlău. Şeitan O. Geogr. Geogr. Gâştescu P.. Grecu Florina (1983). Nat.. XVI. 1957. 2. Contribuţii la studiul degradărilor de teren din Oltenia de NV. de geogr.. „Stud. de Şt. Gugiuman I....”.. vol. II. t. Cl uj. nr. Probl. Relieful Coastei Iaşilor. Bucur N. Donisă I. Câteva observaţii asupr a microreliefului din bazinul văii Comlodului. Contribuţii la studiul Piemontului Getic (Regiunea Cheia-Olăneşti). . de geogr. vol. de geogr. „B. Badea L. t. vol.G. Formarea prin baraj natural a lacului Betiş. XXXVII. Natura. Badea L. G. Muşat I. Geogr. (1958). cerc. (1957). Gârbacea V.. Comunic. Pro bl. II. Alunecările de teren de la Baia Veche (Slănic) şi dinamica lor. G. În vol. (1992). Relaţiile dintre curgerile de n oroi şi eroziunea torenţială în modelarea versanţilor din Subcarpaţii Buzăului. (1964). „Şt.. O bservaţii morfologice în bazinul Pogănişului.”. Amsterdam. (1967). de geogr. Probl. Costin E. Series geologia-geographia”. (1961). Geogr. vol.. „Stu dia Universitatis BabeşBolyai. Babeş-Bolyai. „S t. IV. Mihăilescu F. VII. Ge omorphological Hazards of Europe.

D. Călinescu Maria. ale şed. roum.. 2-3. Inst. Probleme de geografie. vol.S. Moldovei”. Rom. „B. ( 1968). 3 6. Porniturile de teren şi cla sificarea lor. Fenomene fizico-geologice în bazinul hidrografic al Buzăului. I. (1922). nr. Procese geomorfologice care contribuie la degradarea terenurilor din Colinele Tutovei. „Rev.” Morariu T. S. nr. Mihăilescu V.”. (1939). (1926).. Porniturile de teren de la Pucioasa. t. Geol. (1923). Comeagă St.R.S. Câteva observaţii asupra alunecărilor de teren din împrejuri mile localităţii Melineşti. „B. şi econom. 1. nr. Co ntribuţii la studiul degradărilor de teren. vol. Mac I. Ştiinţa V.S. Rom. „Analele Şt. Mor ariu T. XLIV. Cuza. „Analele Universităţii Bucureşti. (1942).. Buc. de geogr. geol..G.”. Pantele deluviale. (1950). „S.. Macarovici N. Alunecările de teren din dealul Tarniţa. Geol. vol. Martiniuc C. Popescu N. Cum s-a format Lacul Roşu. de geogr.. Porniturile de teren în bazinul Hârtibaciului. Seria geol. Geol.” Ilie I. ale şed.D. te hn.P.”. Popescu N. Comunic. Botez G. geo. 2. nr. Géoph y. Lupu Silvia (1963). „Dări de seamă ale şed. Diaconeasa B. Platagea G. He rbay A. XLIII (1955-1956). t. Geol.R. nr. (1974).. „D. (1956). II. de geogr. (1954).D. 2.R. VI (1914-1915). A. LIX.. Frane sau forme de teren rezultate din acţiunea de dărâmare a agenţilor externi (o propunere). Gârb acea V. Comunicare asupra fenomenelor de alunecări şi prăbuşiri de teren din judeţul Râmnicu-Sărat. geogr. vol. G eomorfologia degradărilor de teren din bazinul mijlociu şi superior al Tutovei. Băcăuanu V.. Marinescu I. Geol.”. (1964). Rom. 4.. V. „Rev.G.G. Marin scu I. Tipuri de versanţi din România. Mihăilescu V. Porniturile de teren din regiunea Nehoiaş. Cercetări geologice în flişul Munţilor Buzăului. Inst. Seria geol.-geogr. ale şedinţ. vol.” Mihăilescu V.” Seria F. Inst. de geografie. XVIII.S. LVIII. Posea Aurora (1963). „Lucr. vol . Marinescu I. „B. Serie Géographie”. Ielenicz M. „Rev.R. de geogr. Ilie I. (1939). Geogr. vol. 1. (1954). (1970). VI.-geogr. Comit. Probl. vol. al R. Câteva observaţii asupra unor pornituri de teren d in bazinul inferior al Târnavei Mici... Morariu T.N. vol.S. „Re v. Mihăilescu V. Martiniuc C. Şt.” Mihăilescu V. „Lucr. „Analele Univ. (1942). Rom. Probl. (1970). Iaşi.”. fasc. an II. (1963). G. Series Geologia-Geographia”.. „B. vol. Alunecările de teren de la St râmbu.. Porniturile de teren şi modul cum pot fi prevenite şi stabilizate. Adamachi”. XI. „Rev. Observaţii asupra alunecărilor de teren de la Iaşi din primăvara anului 1942. Inst. 1. Alunecările de teren din ţara noastră.G. (195 6). Lupu Silvia (1967). Procese de versant în depresiunea Petroşani. Age of land-slidings in the Transylvanian Tableland. „Stud. „Com. VI. Problema degradării terenului prin pornitu ri şi eroziune torenţială.-geogr. (1961). (1940). Martiniuc C. (1957). Natura. Oradea. Univ..”. Mihăilescu V.S. Josan N. et Géogr. (1968). Géol. Hâr joabă I. (1965).D. Oradea. „Terra” II (XXII). II-III. Bot oşani. D. Morariu T.”.”. Alunecările de teren din Colinele Tutovei.G. 8.”. Câteva observaţii asupra fo rmelor de teren din partea de nord a Podişului Moldovei. 7-8.G. Studiul fizico-geograf ic al văii Târnava Mare.. Mihăilescu V.. Probl. „Te rra”. XIV (XXXIV). t.”.Hârjoabă I. se ria A”. Le s ystem des glissement de terre en Roumanie.-geogr.”.S. 1965. nr. X. „Rev. (1967). XXXVIII. (1959). „Studia Babeş-Bolyai .. Inst. XXVIII. (1986). Deplasări de teren caracteristice Văii Buzăului şi locul lor în clasificările existente. vol.R. IX.G. Alunecările de teren de la Româneşti-Paucea. 207 . de Cerc. Macove i G. I.

vol. Naum Tr. (1967).”. 208 . Probl. Gârbacea V. (1972). t. Mrazec L. Geografie”. Geologie-Geogra fie”.. vol. (1959). „Natura. Posea Gr. „Analele Univ.”. t. VIII. Procesele de modelare actuală din Ţara Dornelor. nr. Stănescu C. Deplasări de teren în zona Lacului Roşu. Seria Şt. Moţoc M. Preda D. Gârbacea V. Analele Şt. Răspândirea alunecărilor de teren în R. Mihăilescu V. de geogr. de geogr. Kreutner Th. Parhon”. Lucr. Depresiunea Bozovici – studiu geomorfologic. „Al. În vol. Aspecte ale proceselor d e versant în regiunea dealurilor Simişna-Dej. (1976). Géophysique et Géogpahie...G. „D. Ploscaru D . G. Com. „Lucr. „Com. Géographie”.D. (1976). t. (1956). S. vol. IV. Judeţul Buzău şi împrejurimi. „Comptes rendus des séances”. Comun ic.. 20. Alunecările de teren de la punctul de pescărie Slom-Balta Greaca. Posea Gr. VI.S. IV.. (1967). Geol. (1960). Morariu T. Geol.. 8-16 Juin. Parhon”..Geogr. Contribuţii la studiul degradărilor de teren din sectorul Scheia-GăunoasaDrăguşe ni. Naum Tr. Posea Gr. „Analele Universităţii Bucureşti. Seria Şt.. „C. Ped. (1957). Centum monticuli – „Suta de movile”. Naturii. (1961). Gârbacea V. Posea Gr. Naum Tr. Posea Gr. (1959).S. Rom.R. roum. Symp. 1-2.N. ( 1967). Posea Gr. 20. VIII.. (1953). de geogr. Călinescu Maria. de G.”. (1960). (1973) . Inst. Natu rii. vol.. 1966.G.. „Analele Univ. méandres et voies de comunication dans la vallée de Buzău.Morariu T.G. Univ. Morariu T. nr... Liège-Louvain. „S..S. Badea L. (1969 ). „Analele Universităţii Bucureşti.G. vol. Naturii.M. Types de glissement dans les Carpates de la Curbure. t. Iaşi.. Geol.. nr. vol. Les processus de pen te sur le territoire de la Roumanie. 9.. Posea Gr. Ş . Serie de Géogr aphie”. 14. Probl. Observaţiuni geomorfologice în bazinul inferior al Trotuşu lui (sectorul Gârboranu-Adjud).-Ge ogr. vol. Contribuţii la problema degradărilor de teren din Carpaţii de Curbură. Les glissements de terrain de Rădineşti-Gorj. Processus d’évolution des versants en Roumanie. Morariu T. „Révue Roumaine de Géologie. (1967).. Soc . V.. Alun ecările de teren de pe Valea Buzăului (sectorul montan). Pop Gh. XIII. 12. 6..P. (1968). Glissements.. Editura Agro-silvică de Stat. Trăşculescu Fl. (1923). Les congrès et les colloques de l’U niversité de Liège. Probl. Oncescu N. Posea Gr. Récueil d’études géographiques. I. VII. Ielenicz M. VI (1914-1915). Cuza”. vol.G. (1961). (1965). (1970). I. Déplacements massifs de terain de ty pe glimee en Roumanie. nr. (1968). Geomo rfologie aplicată (Travaux du symposium international). de geogr. Niculescu Gh. Géomorph. Eroziunea solului pe terenurile agricole şi co mbaterea ei. (1 uri generale de frânare a marilor alunecări din zona flişului Carpaţilor de Curbură. „D.I.” Rădulescu N. Alunecările de teren din bazinu l superior al Buzăului. III. Alunecările de teren de la Bozieş (Câmpia Transilvaniei)... Posea Gr.. (1941).. Geogr. „Rev. Torentul noroios de la Chirleşti. Inst. (1937). Buzău.”. de Geogr. Ielenicz M.N. Seria St. Grumăzescu H.G. Popescu N. Al.”. În vol. Internat. Cauza alunecărilor de t eren. Geogr. vol. Preda I. Cantemir”. Gârbacea V. „C. Editura Academiei B ucureşti. Tufescu V. Geol. Probl. Geografie” XXI. Năstase G. Oradea. Câmpia piemontană înaltă a Crico ului Dulce. „Com. Aplicaţie practică în jud. roum. de geogr. „Rev.. de geogr. G eografie”. t... Les glissements massif dans les piémonts péri carpatiques. Buzău.”. seria A.. I. XXV. Alunecar ea de la Nehoiu-Borcea.

n r. 12. Analele Univ.. Voiteşti P. sau ale Dunării. Surdeanu V. (1963).-Geogr. Consideration sur le modelé de versant dans les Carpates Roumaine s. Torenţi de noroi în Vrancea. Prin tasare – dar combinată cu spălarea în suprafaţă. Contribuţii la geologia Moldovei dintre Siret şi Prut. Nat. 1915. V elcea V. de Geomorfologie I. nr. Simionescu I. Natura. Velcea V. Traci C. Relieful dezvoltat pe formaţiuni loessoide Loessul şi formaţiunile loessoide ocupă circa 18% din suprafaţa ţării. IX. Geol. dar se extind aproape numai pe câmpii şi podişuri joase şi sunt foa te subţiri ca strat. mult ma i reduse în Câmpia de Vest şi apoi în Dobrogea şi sudul Moldovei. Editura Agro-silvică. ce pot atinge şi 10 km lungime. „Natura”. ( 1997). t. dispuse în benzi negre. „Rev. Descrierea câtorva tipuri de pornituri de teren actuale din SV Transilvan iei. (1963). VIII. seria geol. de Géol. Analele Universităţii „C. roum. Asoc. Adamachi. „Studia Universitatis Babeş-Bolyai. Alteori crovurile se unesc în văi de crovuri.-géogr. Acad.P. apoi în Burnas.”.-geogr. Alunecările de teren în regiunea comunei Măgherani. Geogr.G. „Com. (1968). (1964). Fond. Procese de pantă în bazinul Sitnei la N de Botoşani. Stănescu I.. „Com. Alunecările de teren din sud-vestul Masivului Dra gomirna. (1903). Raport asupra alunecărilor de teren de la Poseşti (16-17 aprilie.”. „Analele Inst. care ulterior s-au lărgit prin abraziune lac ustră. 2. Tövissi I. (1959). 1-2. Iaşi. Coulées boueuses dans les Carpates du flysch et les Subcarpates de Roumanie. R. Cuza”.”. ca de exemplu în Câmpia Brăilei şi în Bărăganul Ialomiţei). 1. (1958). Studiul alunecărilor de teren. fie prin înge mănare lineară. Procese de pantă în regiunea Porumbenii Mari. series Geol.”. Terenurile degradate şi valorificarea lor pe c ale forestieră.”. Tufescu V. Géograph.. Bucureşti. Seria geol. dar au fost găsite şi 5-6. 1915). „Rev. Probl. din R omânia”. Numărul acestora este obişnuit de trei. Găvanu-Bur 209 ..Sârcu I.. (1966). seria geol. Serie géographie”. nr.geogr.R. 1. t. Rolul alunecărilor şi prăbuşirilor de mase de roci în formarea reliefului m unţilor cristalini ai Rodnei. Tufescu V. Tufescu V. XII.. iar prin îngemănarea acestora dau găvane şi padine. (1968 ). Cele mai mari suprafeţe cu loess sunt în Câmpia Română. t. G. Parhon”. Trufaş V. Studiul fizico-geografic al alunecărilor de teren.-geogr. series géol.I.”. V. (1962). Cele mai multe crovuri există în Bă an (unde s-au format şi lacuri de crov. Typologie des glissemen ts de Roumanie. Rom. Tufescu V. 1.R. t. VIII . de geogr. 5. (1961). (1962). Nr. Tövissi I. nr. 1. nr. I.” nr. t. Roum. Există şi padine care s-au mulat pe vechi braţe de râuri.. 5. I. VII. XII. „Al. nr. R. Porniturile de pantă din împrejurimile oraşului Brad. Trufaş V. (1962). (1924). În legătură cu loessurile apar şi solur fosile. „Rév. Analele Universităţii „Al. Géophys. „Rev. şiroir ufoziunea – iau naştere crovuri. „Studia niversitatis „Babeş-Bolyai”. Costin E.I. Depresiunea Băiţa (Observaţii geomor fologice preliminare). (1960).P. fie prin avansarea regresivă a unui ogaş. de Géol. Tufescu V. vol. „Rev. Cuza”. maronii sau roşcate. 17. Serie Géographie”. (1963). Geomorf. Géophis. iar padinele pot depăşi 1-5 km şi sun t alungite.G. 3-40 m. seria Şt. t. Formează câmpuri sau interf uvii netede pe care acţionează tasarea şi sufoziunea. Crovuri le au diametrul de la câţiva metri la zeci de metri. Aca d.

care iau naştere prin apariţia un or crăpături de uscăciune. Univ. „Anal.). Cioflică Gianina (1966). (1960). Conea Ana (1967). geol. Acad. 41-47. nat. secţia a II-a (şt. Pedologie”.. văiugi sufozionale şi tuneluri subterane. 1. lui C. (1963). Acestea din urmă evoluează şi dispar prin şiroire şi spălare. 2..”. agric. Cuza”. „Dări de seamă.. 3. p. Inst. fasc. Lite nu E... „Dări de seamă. p. (1952). 1. p. Zeitsch. Roum. Anal. „Şt. VI. Grumăzescu H. Bibliografie (loess) Brătescu C.. Niţu I. Hidrologie. Anal.). Pe centrul Bărăganului Sudic s-au format şi depresiuni endoreice drenate su fozional. 191-231. prăbuşiri şi alunecări în felii.).. p. 1. Bucureşti. Iaşi. Conea Ana. p. „Al. 11. nr. Geologia ţinutului de câmpie din bazinul inferior al Argeşului şi teraselor Dunării. geol. Şt. nat. tehn. Contributions à l’étude des loessoides de la dépression de Jij ia – Bahlui. Inst. „Şt. Impr . geol. 3-11. econ. LII (1964-1965). p. Şt. 85-91.. Geogr. (1937). Butnaru V. Ia II. nr. „St. stâlpi. şi şt. b. Procesul de sufozi une este mai activ în apropierea malurilor sau versanţilor de vale şi pe suprafeţele uşor în clinate care facilitează circulaţia subterană a apei de ploaie. pe care se produc rupturi. I. Hidrologi e”. II. Asvadurov H. nat. 149-164. I. fasc. Karas ulucurile. Ghiţulescu Nadia. Consideraţii paleogeografice pe baza profi lului cuaternar de la Semlac (Câmpia Tisei). Econ. t. 2. Brătescu C.. 14. Bucur N. partea I-a. (1953 a). ace. (1934). Rom. (1964). Barbu N.”. Se pot observa pe fâşiile marg inale malurilor Dunării şi a tuturor văilor cu pereţi abrupţi formaţi din loess. fasc. p. uri sau arcade. Geologia zonei oraşului Bucureşti. vol... „St. Univ. Brătescu C. I. 259-282. Criterii pentru determinarea vârstei teraselor cuaternare. et Géoph. t. Problema solur ilor fosile îngropate (cu privire specială asupra Dobrogei sudice). „St. Kiriţescu. şi biol. Some fea tures of Loess – Soil Parent Material in Central and South Dobrogea.-geogr. Uber die Lössprofile in den Steppen a m Schwarzen Meer.. Martiniuc C. mici avene. „Rev. nr. „St.. Naţ.. 3-38. Cuza” Iaşi. Bratosin Niculina (1964). R. Analiza chimică. 443-460. geol. secţia a II-a (şt. seria C.P.”. Barbu N. 210 . VI. Go gălniceanu S.. anul XVI. p. Conea Ana (1968). sau deasupr a falezei. p. Inst.R. (1935). (1939). Contribuţii la studiul lutului loessoid de terasă din bazi nul Siretului la nord de Mărăşeşti. Signification paléogé graphique de certains dépôts quaternaires de la bordure danubienne de la Dobrogea du Nord. cerc. Gletscherk. 2-3. Florea N .. fil. p. XV. I.M. (1959). solului”. „Al. p. Observaţii asupra solurilor fosile de la Aroneanu-Iaşi. la s uprafaţă apar pâlnii sau „doline” de sufoziune. hrube de prăbuşire. nr. vol. geol. Série de Géogr. Econ.. mecanică şi microscopică a loessului românesc. nr. Florea N. 39-67.. Tehn. secţia a II-a (Şt. vol.. Bucureşti. econ. Univ. Grumăzescu-Stăncescu Cornelia (1967). LII (19641965). Flarov N. Inst. Inst. Bucur N. Vasilescu P. Dobr. Liteanu E. 93-210. Profilele cuaternare în falezele Mării Negre. nr. Seria E. geol... 61-85. tehn. t. II. Anal. „Bul. Tehn. Consideraţii asupra depozitelor de suprafaţă din Câmpia Română de est.”. Cuza” I aşi. 193-210. „Al. seria E. geol.”. f. Falezele Mării Negre între CarmenSylva şi Schitu-Costineşti.. ucur N. Inst. Géogr. V. Omag. dispus 2-3 trepte. seria C. Şt. X. Pedologic”. În urma sufoziunii. (1956). Contri buţii la studiul solurilor fosile din câmpia Jijia-Bahlui.Pe malurile de loess se formează şi terasete de prăbuşire. t.”. (1927). vol. partea a 3-a. Băcăuanu V.”. Soc. t. de Géol. p.

I-ère partie: Travaux originau x. Gener. (1953 b).P. Ghenea C. Roumaine. III. II. géol. Aspe cte generale ale stratigrafiei Pleistocenului şi geneticei reliefului din Câmpia Română. nr. (1937 b). Inst. Lab. „Studia Univ. agr. seria C.”. Procese de modelare în formaţiun ile loessoide din sudul Câmpiei Române şi Dobrogea. seria E. tehn. t. Loessuri şi soluri fosile.. geol. 5.. 1.”.-geogr. „St. 64-76. Murgoci Gh. Bucureşti. Conea Ana. . Clima şi solurile României în decursul erei cu aternare. vol. (1 938).P. nr. Bucureşti”. (1937 a). Buc ureşti.R. seria geogr.. Bibl. 4.R.. Etude analytique d’un sol foss ile. 41-64. (196 0). Inst. Inst.. de Rou m. I-IV.P.. Vasilescu P. 11-44. Noi contribuţii la cunoaşterea fo lor periglaciare din faleza Mării Negre. (1964). Inst. „Com. Acad. econ. 1945. Soc. „St. Mihăilescu V.. Popovăţ M. Le stade actuel des recherches sur le périglaciaire de la R.P. Conea Ana (1964). nr.. „St.. „Com. „C..”. (1970). 4. nr. t.. tehn..” Morariu T. „C. Popovăţ M. seria E. an II... Hidrogeologie”. Hidrologie. Forme de sufoziune în malul Borcii la N de Fet eşti. Popovăţ M. 11.”. Pedologie. 1-2. „Stud.Liteanu E. „Babeş-Bolyai”..”.”. Acad.. Hidrogeologie”. geol. Munteanu I. Inst. p. la sud de Constanţa. Câteva consideraţiuni geomorfologice asupra crovurilor din Banat. 2. (1956). Roum. (1963). Popovăţ M. Posea Gr. Morariu T. Dragomirescu Ş.”. geol. „Franjuri” periglaciare într-un sol fosil din faleza Mării Negre. nr. şi Contrea A. (1961 b). des Séances de l’Acad. geol. Pedol ogie. Morariu T. Recherches sur le loess. Univ. Tehn.R. t hn. 5. 2. 1. Acad. Geogr. (1959).”. Brandrabur T. geol. Mihăilă N. 119125. econ. şt. „Recuei l d’étude géogr. V.”. „St. . Liteanu E. Popovăţ M.. t.P. Tufescu V. R. Soc.. miner. geof. (1944). p. IX. nr. Posea Gr. vol. „St. nr. Agron. 211 . geol. Spirescu M. Rom. fasc. Inst.. „Com. Lit eanu E. (1964). (1964).” Tufescu V. Harta cuaternarului.. p. „Bul. Geologia şi hidrogeologia ţinutului dunărean dintre Argeş şi Ialomiţa. nr. (1946). nr. Mihăilescu V. Procese morfogenetice holocene în bazinul inferior al Argeşului şi a teraselor Dunării.R. Econ.. Acad. La texture du loess. R. 12. Tehn. Sur une coupe dans le loess de la Dobroudja.. seria E. „St. Inst.”. III. „Bul. Oprea C. seria geol. II.R. econ.”. Morariu T. Une coupe à Slobozia Vech e (Ialomiţa). seria C. Dragomirescu Ş.. (1920). nr. „Rev. Profil periglaciar la Floreşti.R. Cluj. vol.”. Timişoara.. Econ. Geol. R. geogr. t. Contribuţii la cunoaşterea formării şi răspândirii loessului în partea de vest a ţării. R. Liteanu E. vol.. cerc. (1961). cerc. Loessuri şi soluri fosile în Podişul Dobrogei s udice. XXIX (1940-1941). p.. geol. (1956). Popovăţ M. XI.

cu intrusiuni în Munţii Banatului şi intrusiuni ş fuziuni în Vlădeasa (puse în loc la sfârşitul cretacicului). apa riţia unor depresiuni de baraj vulcanic. Atanasiu.. Dar. în Dobrogea se găsesc intruziuni în Munţii Măcinului. structural şi forme vulcanice propriu-zise (rămase de la vulcanism ul neogen). unele alungite pe z eci de km. sub forma unui ma re lacolit. În timpul orogenezelor hercinice şi prehercinice. Fâşia centrală. Intruziunile au formă de lacolite. p. Lacolitul est e diferenţiat magmatic în patru fâşii concentrice (I. anumite fo rme periglaciare. filoane etc. în Reli eful României (1974) şi în Vulcanismul şi relieful vulcanic (Posea. În funcţie de aspectele actuale ale reliefului. fie după fazele principale orog ene (subsecvent). scoarţe specifice de alterare cu soluri aparte etc. gruparea activităţilor vulcanice poate fi făcută astfel. 2001). hercinică şi carpatică. au fost scoase la zi. activitatea prehercinică şi hercini că. magmatismul a af ectat cu precădere actualele formaţiuni cristaline. structurile vulcanice păstrate au influenţat sau determinat şi alte f orme de relief. la nivel de largă sinteză. apofize. din care vom prelua multe aspecte şi în acest volum. La suprafaţa locului se materializează prin petice de granit. iar o parte din intruziuni. Toate fazele magmatice au fost legat e de ciclurile orogene. 1940). influenţarea reţelei hidrografice. afectând şi formaţiunile sedimentare. După fazele intrusive au avut loc şi faze efuzive. • banatitele.Capitolul XII RELIEFUL VULCANIC Relieful vulcanic din România a fost tratat prima dată. cum ar fi fosilizarea sau deformarea suprafeţelor de eroziune. Relieful impus de magmatism şi vulcanism se prezintă azi în trei ipost aze: petrografic. încadrate un ei elipse de 70/30 km. apariţia unui pseudocarst vulcanic. iar fazele ulterioare (mezozoice şi neozoice) aparţin ciclului alpino-carpatic. • Astfel. aliniate şi concordante cu sens ul de stratificare al şisturilor cristaline. batolite. foarte pu ternice în vestul Orientalilor şi mai reduse în Munţii Metaliferi. alungită NV-SE. plasându-se fie sintectonic. cu o primă subfază domina tă de intruziuni. ca şi cutele hercinice de aici. Activitatea vulcanică s-a manifestat pe terito riul României în trei mari epoci (în sensul scării morfocronologice din acelaşi volum. • andezitele neogene. Resturile acestora din urmă au fost îndepărtate de eroziunea ulterioară. cu 212 . Faze le magmatice alpino-carpatice au fost de trei tipuri şi s-au succedat în următoarea or dine : • ofiolitele (şi diabazele) din Metaliferi şi mai puţin în Meridionali (puse în loc d in triasic până în cretacic). stockuri. 314): prehercinică. magmatismul mezozoic şi vulcanismul neogen. depresiuni formate prin inversiuni de rel ief. Activitatea vulcanică hercinică şi prehercinică Manifestările vulcanice din aceste cicluri au fost aso ciate cu metamorfozarea şisturilor cristaline carpatice şi nord-dobrogene.

vestul Podişului Babadag (lângă Atmagea şi General Praporgescu). cum sunt culmile. Se pot adăuga inselberguri. Retezat. stră transversal de văile Motru. dar şi benzi de gabrouri situate în sudul pedip lenei carpatice. Cea de a doua fâşie se m aterializează prin două culmi: Pricopanul. Fâşiile amintite se impun numai ca r elief petrografic în special de amănunt. De asemenea. Popi na Mare şi mameloanele de la est de Taiţa. care se continuă către Dunăre cu gabrouri şi serpentine (gabroul de la Iuţi). 39). mai rar în Munţii Banatului). Pe granitul de Gilău s-a co rvat bine pediplena carpatică (fig. formează Masivul Greci sau Culmea Ţuţuiatu. Pot fi remarcate arenele şi bl ocurile sferoidale de la poala Culmii Grecii. gneisul de Rarău şi filoanele de d iabaze-porfire din Munţii Bistriţei. unele începuturi de căpăţâni de zahăr în aceeaş unţi ai Măcinului ş. se poate spune că pre zintă îndeosebi caractere petrografice: înălţimi mai mari faţă de rocile din jur. simple măguri . în Dobrogea de Nord. iar între Jiu şi O teţ are şi o a doua fâşie situată lângă depresiunea subcarpatică. • În Carpaţii Orientali corpuri intrusive sintectonice cristalinului au existat. în mai multe locuri. Ţarcu şi Almăj. sau pri n arene. suprapuse ca la formele de tip „ thor”. cum sunt căpăţânile de zahăr. A par astfel de batolite în munţii Parâng. Şuşiţa. se găsesc mai rar şi cu aspecte mai puţin tipic e. tăiate de cheile de la Zugreni. a enele granitice şi blocurile sferoidale. pe alocuri apar chei epigenetice (în sudul Meridiona lilor. dar şi enormele lespezi de pe Culmea Pr icopan. granitul de Tismana formează un batolit de 85/15 km în sudul Vâlcanului şi Parângului. sau mameloane. Jiu. blocuri sferoidale ş. unul pe direcţia Carpaţilor 213 . în estul Măcinului. Vâlcan.a. cunoscute fiind granodiori tele de pe versantul Trotuşului al Munţilor Ciucului. care există în locurile amintite. crestele şi măgurile. Fâşia externă apare ca iviri de granit la Iacob deal.peticul cel mai mare. vale a superioară a Taiţei. Între acestea. Reliefuri mai specifice. Piatra Roşie (SE de Turcoaia). se pare. şi mai restrânse în Munţii Banatului. uneori masi e bine individualizate ce păstrează deasupra suprafeţe netede de eroziune. Importante pentru relief sunt şi fâşiile granitului de Tismana şi Şuşiţa. în Codru-Moma (un petic pe care se află cele mai mari al titudini) şi în Highiş (o fâşie de 15 km în sud-vestul munţilor). fie inselberguri suprapuse pedimentelor. În aceşti din urmă evidenţiază masivele granitice de la Cherbelezu şi Sfârdinu. unde şi periglaciarul şi-a spus un cuvânt.a. Nu pot fi uitaţi martorii granitici ai pediplenei carpatice care par a fi fost la origine fie căpăţâni de zahăr. şi masivul MeginaRomancula în sud-estul Culmii Pricopan. Tot aici se află masivul granitic de la O gradena (ajunge până la Topleţ). în mare. Fâşia a treia este marcată de petice izolate la: Măcin. Gilort şi Olteţ. apoi apofize porfirice la Dealul lui Manole ( lângă Iacobdeal) şi peticul de porfire de la Cârjelari. din Dobrogea şi Carpaţi. una în sudul Munţilor Cernei şi două între Tismana şi sudul Muntelui Păpuşa. • În Carpaţii Meridiona li şi Munţii Banatului se extind mari batolite legate de cristalinul Autohtonului. Granitul de Şuşiţa se remar i benzi. Magmatismul mezoz oic şi relieful Reprezintă. Vorbind la modul general despre relieful granitic. Sohodol. În Rete rcu apar de asemenea mase granitice. • În Munţii Apuseni se găsesc intruziuni granitice în Munţii Gilău – Muntele re (un batolit de 20/8 km). magmatismul mişcărilor precursoare fazelor alpino-car patice şi este prezent în Carpaţi şi Dobrogea de Nord. continuat cu granitul de Cerna (între Băile Herculane şi Pi atra Galbenă). Aria pediplenei post-hercinice di n România a fost fracturată de două aliniamente de tip rift.

ambele secvenţe magmatice se manifestă numai în se s petrografic. Faza respectivă ţine p cretacic. Petice mai mici se găsesc şi la est de Luncaviţa şi în Dealul Somovei. Acesta a fost declanşat de cutările laramice şi s-a manifestat atât intr usiv cât şi efuziv. Porfirele sunt grupate în trei locuri : arealul Dealului Consul (Conţul). Banatitele există din Vlădeasa până la Dunăre (la gura Nerei). formând o vărată provincie. Fig. unde se pot vedea chiar inversiuni de relief. cunoscut sub numele de ofiolite (ofiolite şi diabaze). dar a existat şi în Orientali. iar azi sunt interfluvii. • Erupţiile triasice din nordul Dobrogei sunt reprezentate prin diaba ze şi mai puţine porfire şi au caracter de curgeri de lave. cunoscută sub numele de magmatism subsecvent banatitic. are loc subducţia celei mai mari părţi a crustei de tip oceanic (ofiolitele) şi începe o nouă fază de erupţii. Diabazele sunt răspândite în Pod işul Niculiţel (20/7 km). 3) vulcanism mezozoic subsecvent (banatite) Acest vulcanism alpin iniţial se menţine pe suprafeţe largi în Munţii Metaliferi şi răzleţ în dionali. începută în triasicul inferior. a declanşat o primă fază de revărsări a unu omplex bazaltic. O dată cu încetarea expansiunii fundului oceanic şi restrângerea acestuia (apr oximativ la finele cretacicului). sud de Somova (Movila Săpată) şi o serie de petice înşir ate între Camena şi Cârjelari (pe falia Peceneaga-Camena). 2) vulcanism mezozoic iniţial (ofiolite).Orientali şi altul în lungul Munţilor Metaliferi. 39 – Vulcanismul Paleozoic şi Mezozoic din Munţii Apuseni. 214 . El apare şi în zona Niculiţel. În ce priveşte relieful. în sensul că une le diabaze s-au localizat iniţial pe văi. 1) intruziuni granitic e hercinice şi prehercinice. care are loc în cretacicul mediu (în Banat şi Apuseni) şi superio r (în Orientali). Expansiunea fundului celor două viitoa re geosinclinale.

când geosinclinalul se restrânge şi se ridică. În Munţii Maramureşului există diabaze în Farcău. există chei şi defilee. Almaş-Sălişte. 215 . ce au lăsat ur me la Troaş şi Ilteu (H. prelungite. asociate c u sedimentar mezozoic. Cuiuş ş. nu par epigenetice. erupţiile s-au insinuat pe o linie care începe la izvoarele Crişului Galben şi ţine până la C işul Repede (40/30 km). până în valea Hăjdatelui. Au fost identificate sub formă de mici lentile sau benzi discontinui în Munţii Maramureşului. Pietroasa. aproxima tiv în cretacicul superior. Ampoi ş. există şi corpuri subvulcanice avân d formă de lacolite. Pe vârfurile acestor vulcani submarini se instal au recifi. Rachiş. ce au dat în final o pânză de andezite. pe care s-au localiza t mai întâi vulcani liniari. sau străbat şisturile cristaline sub formă de filoane. în continuare.a. în s inclinalul Rarăului. din pân a andezitelor au mai rămas petice. Popescu Argeşel. Aceasta a fost apoi s trăpunsă de riolite şi dacite. Carpaţii Meridionali şi Oriental i s-au pus în loc în acelaşi timp cu cele din Apuseni. merg pe sub sedimentar şi se ivesc în Munţii Trascăului. Savu. Cât priveşte Vlădeasa. trecând şi peste Poiana Ruscăi. erupte în lungul riftului Metaliferilor. pe Mureş. meandrate. (H. păstrate azi sub formă de corpuri. ca petice. În cadrul aliniamentului nord-sud al banatitelor se găsesc două p etice mari – Masivul Vlădeasa şi Masivul Dognecea-Ocna de Fier de pe Bârzava. Apar în Autohtonul din Munţii Almăj şi pe planul de şariaj din Parâng. Ighiu. 1977. Aici a fost şi un areal de scufundare. În ce priveşte defileul Hăjdatelui (7 km) pare mai puţin epigenetic (determinat de sedimentar tortonian). îndeosebi la Săvârşin şi apoi în estul Bihorului (la arele Crişului Negru). • Banatitele din Munţii Banatului şi Apuseni reprezintă un complex de roci domin ant acide. Galda. dominând azi riolitele. în Perşani. Savu. stâlpi. Râmeţ. el impunându-se meandrat de la o suprafaţă de eroziune dezvoltată în prealabil până la nivelul ofiolitelor. în Metaliferi până la val ea Ampoiului. Bucerdea. resturi d e banatite se mai află în sud. Apar în Munţii Drocea (Zarandului). compuse din gabrouri – porfire. pe u nele văi. ci antecedente (Posea. • Ofiolitele din Munţii Banatului. Editura Academiei). Au fost remarcate şi m icroreliefuri (piramide. Acesta din urmă este un lacolit (Al. diorite. Hăjdate. precum şi pânze intrusive sau dykeu ri ca cele de la Căzăneşti-Ciungani. În Munţii Trascăului. Este vorba de in dar uneori şi de erupţii (porfire. în care râul formează al doilea rând de chei. Au fost declanşate de orogeneza laramică. 1940). Resturile de lave intercalate cu depuneri flişoide se păstrează până la Cheile Turzii. obişnuit epigenetice. În afară de Vlădeasa. Din Drocea diabazele se mai prelungesc pe sub sedimentar până la Timişoara.• Ofiolitele (diabazele) din Apuseni erup din triasicul superior până în cretacicul infe rior. Rugaşu şi Muntele Farcău a rămas cel mai înalt din Munţii Maramureşului datorită eroziunii mai lente a acestor roci. uneori şi diabazele. Datorită eroziunii. Pe lângă ele bazice.a. 145). pg. peste barele de ofiolite. au apărut şi strat ovulcani aliniaţi pe cele două fose laterale în raport cu axul în ridicare. grohotişuri) şi pedimente (I. andezite şi piroclastite). Codarcea. turnuri. în special granodiorite. impuse de văile Tureni. În Orientali s-au ivit pe aria geosinclinală. S-au extins pe un aliniament de fracturi care pornesc de lângă gura Nerei şi ţin până în Vlădeasa. 1962). Ampoiţa. 2001. 1962). Munţii Trăscăului. În a doua faz matismului din Metaliferi. Aceste roci st răbat cristalinul Apusenilor şi pe cel Getic din Banat precum şi sedimentarul acestuia . cu filoane şi apofize.

eroziunea a îndepărtat cea mai mare parte a lavelor mai noi. ani în Oaş şi cu circa 0. şi în Munţi i Apuseni (Metaliferi). Astfel. aglomerate. Pentru Oaş situaţia este similară. Cercetările mai recente grupează erupţiile neogen e în trei cicluri. iar î Căliman-Harghita acum circa 11 mil. Primul şi al doilea ciclu se întâlnesc. Erupţiile s-au produs pe linii de fracturi. ciclul I se manifestă prin riolite şi andezite. pus în loc cretacicul superior (V. ani.5 milioane (pannonian) şi cel superior (al conurilor) erupte dominant între 6-0. cu forme explozive. Ca vârstă absolută. Se întâlne sc însă şi resturi ale unor curgeri bazaltice de tip hawaiian. În Metaliferi erupţiile s-au produs pe fracturi interne. Socolescu. ani – badenian. În Oaşdepun stratele vulcanogen-sedimentare (brecii. Ciclul II este şi mai extins în Apuseni şi se desfăşoară în badenianul superiorsarmaţi parte din pannonian. într-un ciclu se individualizează însă faze de erupţie care pot înc diferenţiat de la un loc la altul.3 mil.3 mil. la est de Ditrău. În Carpaţii Orientali fracturile ar coincide. dar deosebit de important în acest sens în Oaş-Lăpuş. ani (ponţian-cuaternar). U nele faze sunt mai importante pentru cantităţile mari de lave pe care le-au adus la suprafaţă şi care adesea au acoperit total sau parţial lavele mai vechi. atât în Apuse şi în Oaş-Lăpuş. Ianovici. Materialele vulcanice. cu orientare c arpatică şi panonică sau/şi locale. după asociaţiile de roci cu caractere petrochimice similare (D. astă regiune se formează cel mai lung lanţ muntos eruptiv din Europa. în urmă cu circa 6. cel infer or pus în loc între 11-7. Punerea în loc a lavelor în neogen s-a făcut dominant prin erupţii. fiind nesemnificative în Căliman-Harghita. dar ca 216 . s-au reco nstituit aproximativ patru faze de erupţii (T. în Apuseni şi în zona Baia Mare. Vulcanismul neogen şi relieful Aspecte generale În era terţiară activ itatea vulcanică. După studiile geologilor. num ai în Apuseni şi Oaş-Ţibleş. pe o anumi tă distanţă. ani în sudul Harghitei (vezi şi W. p use în loc în acest timp. 1994). Mase relativ importante de materiale vulcanice apar. în acelaşi timp. legate de o fosă in ternă. se întâlnesc în cantităţi deosebite în vestul Carpaţilor Orientali. cu marginea estică pe care s-a scufundat Bazinul Transilvaniei.• În Munţii Giurgeului există şi un masiv de sienite (12/12 km). este reluată numai în a doua parte a sa şi an ume în neogen. Manilici (1957) este de părere că în Apuseni. iar V. se manifestă efuziv şi subvulca nic dând dacite şi andezite cuarţifere. Venirea la zi a lavelor s-a extins pe o perioadă îndelungată de timp. determinările au indicat începuturile vulcanismului din Orientali astf el: în Ungaria acum circa 22 mil. 1933). ani – pannonian. C vârstă. Rădul escu şi M. CălimanHarghita şi Oaş-Gutin au avut loc şi explozii violente d tip pelean. 800 km începând din Ungaria.). Schreiber. 1968). car e ţine din miocenul mediu şi până la sfârşitul pliocenului sau chiar începutul cuaternarului. având caracter subsecvent tardiv de subducţie. echivalent banatitelor şi exhumat de sub şisturi cristaline. Este lipsit de valoare metalogenetică în Apuseni.8 mil. Locul de or igine al lavelor se află pe planul de subducţie al Plăcii Moldo-Ruse. în Oaş-Ţibleş acum circa 15 mil. Borcoş. pe teritoriul ţării noastre. foarte important metalogenetic. sub microplaca T ransilvană. pentru OaşLăpuş. Încetarea erupţiilor s-a făcut tot d inspre nord către sud. Ca tipuri de vulcani au predominant stratovulcanii. În Căliman-Harghita există însă două etaje. 1941 ş. este badenian pentru Apuseni şi badenian superior-sarmaţian superior. tufuri). scoţând la zi lavele fazelor vechi.a. se pare. Pe de altă parte. sau tot pe un plan local de subducţie. Ghiţulescu şi M.

dar mai ales din formaţiuni v ulcanogen-sedimentare. Proporţional domină andezitele. mai întârziat (sarmaţian-pannonian). În munţii Oaş-Lăpuş domină formele derivate prin eroziune. Ţibleş şi Bârgău. rocile principale fiind andezitele bazaltoide. sau alte forme intrusive. se întâlnesc ag erate vulcanice. Pe 217 . În Căliman e posibil ca daci tele de Drăgoiasa să reprezinte acest ciclu. Vulcanicii Nordici (Oaş-Ţibleş) Caracter erale Grupa Oaş-Ţibleş începe din Ungaria şi Ucraina (unde eruptivul a apărut mai devreme). 1. resturi de planeze şi podişuri de aglomerate . săltate peste rocile sedimentare sau peste erupţiile mai vechi . deşi iniţial unii vulcani de aici atingeau peste 2500 m. are retează sedimentarul şi din care saltă măguri formate din corpuri intrusive de lave. În cantităţi deosebit de mari. Conuri. În ceea ce priveşte formele create. trece graniţa prin Munţii Oaş şi ţine până în Ţibleş (valea Sălăuţei). În Munţii Apuseni rmările morfologice sunt mai puţin importante. vulcanismul ne ogen a avut următoarele rezultate: cantitatea mare de materiale vulcanice a condus la formarea unui adevărat lanţ muntos. Oaşul are ca specific curgeri largi de lave în nord şi dyke-uri în sud. silluri. Ca urmare. A. separate prin Munţii Rodnei: Vulcanicii No rdici (sau Oaş-Ţibleş) şi Vulcanicii Sudici (sau Căliman-Harghita). Ciclul aces ta ultim cuprinde însă totalitatea erupţiilor din CălimanHarghita. La periferie apar platouri constituite din lave. Vulcanicii Nordici se continuă şi peste graniţă. vulcanismul nou s-a suprapus în general unei regiuni muntoase mai vechi. în sudul Harghitei. respectiv forme vulcanice primare. a fost puternic erodat şi apare în morfologie sub forma unor „clăi” risipite. cratere. Ciclul III este foarte slab în Apuseni fi ind reprezentat de emisii reduse de lave şi filoane de andezite şi bazalte la sfârşitul pannonianului şi începutul cuaternarului. resturi de planeze ş. ca şi ciclul I. Sunt de amintit şi tufurile din Transilvania şi din regiunile extra carpatice. situat în vestul Orientalilor.a. se lipsesc î câte unul dintre sectoarele eruptive vecine. la 10001200 m. Relieful. În Ţi te specific un şir înalt de cupole dezvelite de sub sedimentar eocen sau oligocen (în Hudin). peste unele dintre ele impunându-se văi epigenetice. conur chicere –. s-a impus o varietate de andezite. dar dominat de sedimentar) nu este însă continu u ci întrerupt de Munţii Rodnei. culmi şi obcine reteza te de o suprafaţă de eroziune (suprafaţa Ţării Lăpuşului) şi depresiuni intramontane formate sedimentar şi alungite în mod obişnuit pe văi (excepţie depresiunile Oaş şi Chiusbaia). Munţii Bârgăului se remarcă printr-o suprafaţă de eroziune. scoase la zi de către eroziune. cratere. chiar lacolite. geomorfologic deosebim num ai două sectoare în cadrul lanţului vulcanic. unde a dat stratovulc ani. dar şi un şir de de presiuni de baraj. existente azi. Acestea sunt mai multe şi mai dispe rsate decât în Ţibleş. Pe total. este fără importanţă metalogenetică şi se încheie în ternarul inferior. în Ucraina şi Ungaria. Lanţul vulcanic al Carpaţi lor Orientali Din punct de vedere geologic lanţul vulcanic al Carpaţilor Orientali s e împarte în trei unităţi: Oaş-Lăpuş. Ţibleş-Bârgău şi Căliman-Harghita. se păstrează numai în grupa Căliman-Harghita. apoi dyke-uri. Fiecare dintre cei doi munţi.timp este. ondulată. În interiorul lanţului se întâlnesc conuri. Sectorul Ţibleş-Bârg . dike-uri . după care urmează riolitele. coşuri principale sau adventive sub formă de măguri de tip neck-uri. mai ales în grupa Călimanului. rocile aduse la zi sunt destul de variate ca tipuri. dacitel e şi bazaltele. adică neck-uri – sub formă de măguri. resturi de platouri de lavă (Igniş şi Văratec). ale căror raporturi cu erupţiile din Orientali şi Apuseni nu sunt pe deplin lămurite.

vol. Masivul Gutin (1443 m în Creasta Cocoşului). 1963). Giuşcă V. între 400-824 m în iatra Vâscului). uneori cu 800-1000 m. 218 . peste relieful vulcanic s-a format o largă suprafaţă nivelare cu două trepte. compusă din următoarele unităţi de bază: Munţii Oaşului (cei mai mici. Igniş. menţionăm şi multitudinea centrelor de erupţie. începând din badenian dar continuând până în pliocenul inferior. Această grupă este formată atât din eruptiv cât şi din sedimentar. D. apar e vidente golful Marei şi golful Botizei. Posea. Posea. prezintă două trepte de relief . pannonian superior (curgeri întinse de lave în Igniş şi unele dykeuri în sud. până la pasul N eteda (1040 m la izvoarele văii Cavnic). după cum s-a spus. Munţii Lăpuşului cu vf. Giuşcă. Primul a fost în badenian. Ianovic i. dominând andezitele bazaltoide). tufuri andezitice. în parte. Tot în această fază ar fi erupt. care ţin de la graniţă până la pasul Huta (638 m). erozi unea în nord este mult mai avansată. Erupţiile au avut loc în trei cicluri (V. citaţi de Gr. III. şi după Geografia R omâniei. afluent al Suciului de Lăpuş) şi Munţii Ţibleşului (1839 m) până la pasul Şetre 8 m) (fig. 1987). Ba chiar. Masivul Igniş sau Munţii enilor (vf. spre Maramureş. şi Lupei N. până în Oaş (Seini). Ţibleşul face exce e.. cu excepţia calderel or Săpânţa şi Mara din Igniş. În fine. A m unele din caracterele specifice (după Gr. 1961). D. Diferenţierile de mai sus apar foarte clare în teren. în formă de coloane şi cupole. Ianovici. Rocile vulcanice su ai variate decât în Vulcanicii Sudici. brecii şi chia r riolite şi andezite. din măguri şi platouri de lave şi o treaptă de culmi sau obcine.teritoriul României acest sector formează o grupare de unităţi muntoase de ordin superio r. când s-au pus în loc corpurile intrusive din Ţibleş şi când partea de sud-est s-a exondat. cân inspre Lăpuş şi Baia Mare. unităţile montane care compun această grupă au fie care specificul său şi o complexitate morfologică proprie. munţii Gutin sunt scrişi peste Igniş. cum sunt pintenul Şatrei (între depresiunile Lăpuş şi Copalnic). el din urmă dominând în Ţibleş şi. în afara acestei asimetrii se mai observă o alternanţă de depresiuni şi golfuri externe care pătrund în munte când dinspre Maramureş. delimitate de pinteni montani înalţi care şi ei avansează spre ext rior tot alternativ. în estul Munţilor Lăpuşului. Manilici. 1962). 1307 m) care este şi cel mai extins ca suprafaţă eruptivă. nivelul Măgurelor la circa 1200-1300 m şi suprafaţa Ţării Lăpuşului. şi ţine până la l Gutin sau Pintea (987 m). uneori chiar măguri mici şi cu depresiuni interioare (formate în perioada piemonturilor). Raporturi paleogeografice Venirile de lave s-au făcut. nu se păstrează conuri şi cratere. probabil şi în urma unor uşoare ridicări impuse de aceste veniri de magme. sfârşitul sarmaţianului-meoţian (domină tipul efuziv şi subvulcanic. 1962. circa 1000 m (Gr. Spre deosebire de grupa sudică. 1353 m (până la val a Mingetului. Văratec. 40). 1954. 1961): badenian-sarmaţian (tip exploziv. emit riolite şi andez ite şi este important metalogenetic). Ţara Lăpuşului. Posea. Manilici. iar cei ai Lăpuşului sunt cuprinşi la Munţii Ţibleş. deşi pe multe hărţi. Andezitele însă acoperă în general sarmaţianul. deşi puţin înalţi au o masivitate accentuată (nu sunt afectaţi de văi transversale. aglomerate. treapta joasă poate fi echivalată morfometric cu treapta podişului sedimentaro-vulcanic din CălimanHarghita. pint enul Pietroasa-Seini (între Baia Mare şi nordul Câmpiei Someşului). V. dar la nord-est de Baia Sprie situaţia este şi inversă. emit dacite şi andezite cuarţitice). în trei cicluri (V. Tufurile par a se intercala stratelor sedimentare bade iene (Manilici V. în NE şi sub ape. dar au pasur i între masive). Alte caractere remarcate la această grupă sunt: înălţarea bruscă a munţilor peste depresiunile sau câmpiile marginale. Urmele acestora au fost semnalate începând din Masivul Văratec (M unţii Lăpuşului). dispusă pe latura din spre Transilvania.o fâşie mai înaltă plasată către Maramureş. aici magma s-a consolidat numai subcrustal.

818 Fig. 40 – Carpaţii Vulcanici de Nord 219 .

pg. Nivelul inferior al suprafeţei Ţării Lăpuşului (al culmilor şi obcinelor). Ele s-au ex tins în est până în masivul Văratec. iar în Ţibleş avea aspect de gâlme izolate. 68-70). Stadiul actual de e voluţie al aparatelor vulcanice (început de vulcanism rezidual) este dat însă de eroziun e. Lupei N. Dumitrescu. impunând totodată o nouă pă de eroziune în munte şi fragmentare în adâncime. cu crearea şi a unor depresiuni intramon tane. aglomerate şi tufuri. (Manilici V. Apar. d acite. În faza piemontană (dacian-romanian) eroziunea a realizat şi 1-2 nive le de umeri şi depresiuni intramontane. sarmaţian superior-meoţian. pe cursul inferior al Şuiorului (afluent al Săsarului) ş. În ciclul trei (ponţian. dar şi ridicărilor ulterioare axiale mai accentuate care au format fâşia marilor înălţimi din pre Maramureş. Suprafaţa Măgurilor (nivelul superior al Ţării Lăpuşului) reuneşte două feluri de măgur uate în medie la 1200 m: vechi – care aparţin primelor două cicluri de erupţii – şi noi (neck ri sau silicifieri din ultimul ciclu de erupţii). Coşurile vulcanice de atunci au rămas azi ca neckuri. Posea (1962. Nivelarea generală s-a făcut mai ales între ultimele cicluri de erupţii ş terminat după ultimele erupţii (pe alocuri suprafaţa este fosilizată de aceste erupţii. Este vorba de suprafaţa poligenetică (pg. după R. Copaln ic). care au rămas mai înalţi atât datorită rocii.a. Există părerea că majoritatea lavelor s-au revărsat în exteriorul coşurilor sub formă de platouri.). după o perioadă de eroziune. formată di ulcani. aşadar: un şir de masive mai înalte. Fâşiile longitudinale şi asimetria transversală Aspectul actual al structurii reliefului a fost determinat de trei cauze: vulcanismul. Un asemenea rest de platou se găseşte în Igniş şi altele mici în Văratec. Ultimele andezite ar f erupt în Gutin. înălţând-o în arealul muntos de azi şi scu -o sub apele ponţiene în Depresiunea Baia Mare şi Câmpia Someşului. Posea. Vulcanismul celor trei cicluri a crea t un lanţ continuu de înălţimi. 20 şi 24). Conform acestor studii de molarea iniţială a lanţului vulcanic nordic a condus şi la crearea unei suprafeţe de erozi une care a afectat inclusiv unităţile deluroase sau depresionar-deluroase (Lăpuş. au dominat andezitele ce au acoperit erupţiile mai vechi şi sedimentarul sarmaţian. Specificul formelo r este imprimat de vulcanism. ca şi petecile de eocen de pe vârful Ţibleş). 73) a Ţării Lăpuşului. d ar uneori le şi retează). Posea 1 962). Raporturile între suprafeţele de eroziune şi eru ptiv au fost analizate de Gr. aduce la zi. Acest lanţ a fost apoi afectat de o su prafaţă de eroziune. e ponţiene şi postponţiene au deformat-o ulterior. faţă de o trea obcine joase bine extinsă pe latura opusă de SV (Gr. pg. Tot înălţările diferenţiale au impus un versant mai abrupt către Maramureş. modelate ulterior împreună. 1954. înălţările pliocenpleistocene şi eroziunea postvulcanică diferenţială dar şi nivelatoare. Între râul Cavnic şi Muntele Văratec o serie de măguri p mai noi decât suprafaţa de eroziune ce retează sarmaticul. iar ulterior fâşia respectivă s-a înălţat mai puţin. lavele atingând grosimi de 150-400 m.). plasat obişnuit aproape de Depresiunea 220 . în ie la 800-1000 m. cu o masă relativ compactă între Văratec şi Igniş. în parte şi de abraziunea ponţiană şi chiar de două scurte faze în postponţian. Aceste măg uri reprezintă dominant martori petrografici. dar înălţimile actuale sunt determinate în primul rând de ri dicările postvulcanice (dovadă.Al doilea ciclu. Au fost reconstituite unele coşuri vulcanice pe dreapta văii Cavnicului. modelată în sarmaţianul rior-meoţian. citat de Gr. ocupând aproximativ toată culmea dintre Igniş şi Văratec. sedimentarul ponţian suprapus vulcanismului şi ridicat în Gutin la circa 1000 m.. care a fost foarte puternic. 1962. s-a extins dominant pe sedimentar. sub forma unor curgeri locale situate azi pe la 1000 m şi acoperite pe alocuri cu marne ponţiene (Manilici V.

sub Masivu utin şi sub Masivul Igniş. în special în jurul depresiunilor Chiusbaia şi Firizei. presupuse rest dintr-o margine de calderă). după natura rocii.Măgurele lui se găsesc pe latura de sud-vest. face parte din suprafaţa mai joasă a Ţării Lăpuşului. orientate NV-SE. la contactul cu Câmpia Someşului. • Şirul munţil or mai înalţi. . o morfologie mai heterogenă şi o fragmentare mai mare. nekuri sau coloane subcrustale. La vest d e Firiza fâşia munceilor se lăţeşte puternic. care încep chiar de sub măgu ra Şatra (care ţine totuşi. Stegior 1473 m. Neteda. Gutin (1443 m. Culmea Cămârzanei. Spre deosebire de Culmile Lăpuşului. • Fâşia culmi lor de tip obcine şi măguri mici de pe latura transilvăneană. iar către aliniamentul montan al marilor înălţimi se lea gă tot prin rupturi de pantă dar mai line. reprezintă şi principalele foste conuri. Igniş (1307 m. . Este vorba de culmi înguste. cu vârfuri (măguri) împrăştiate neregulat. corpuri subvulcanic e dezvelite de către eroziune. Prislopul. situate la est de valea Mingetului. iar altitudinile scad până la 600 m. Aici se întâlnesc creste prelungi. Limita superioară urcă şi la 900 m. Mogoşa (1246 m – intră în cadrul masivului Gutin). Acestea au altitudini cupr inse între 500-800 m. care coboară către Năsăud-LăpuşCopalnic-B Câmpia Someşului. măguri r otunjite sau ţuguiate. În raport cu ce e anterioare. alungite pe direcţie nord-sud. rotund sau conic. uneori fragmentate. mai înalte către Ţibleş (1000 m) şi mai joase în Oaş. toate în jur de 1250-1300 m). Geologic apar aici şi roci vulcanice. mai rar şi piroclastite. Munţii Lăpuşului (un şir de m ormate pe neckuri. aceştia iau contact cu depre siunile Copalnic şi Baia Mare prin glacisuri şi piemonturi. fixate în principal pe falii „carpatice”. În cele mai multe cazuri apar sub formă de culmi paralele. Sunt foarte joase şi formate din andezite. Munţii Ţibleş (cu e dezvelite de sub sedimentar: Hudin 1611 m. între valea Mi ngetului şi pintenul Măgura-Şatra. Măgurile vulcanice joase care apar în cadr ul acestor culmi marchează coşuri de lave instalate pe falii de tip panonic. de obicei andezite şi dacite. . Au rămas mai joase da torită ridicărilor atenuate pe această latură.Munceii Băii Mari şi Cavnicului se extind sub partea înaltă vestică a Munţilor Lăpuşului. . În o rdine. Sermeteşti. se extind de sub vârfurile Hu din-Ţibleş către Ţara Năsăudului. Ele sunt specifice pentru Oaş şi Igniş. dar şi din cauza eroziunii mai active. Ele se înşiruie începând de la Oraşu 221 . au aspect lobat. măguri mai importante de aici: Măgura Mare.Maramureş. de muntele înalt). Partea mai înaltă. Ple aşa. sau pe falii locale. Săsar şi Firiza. precum şi o serie de depresiuni sau bazinete depresionare. dar şi în interioru l Depresiunii Oaş. ar fi un fel de e valent al platoului de aglomerate din Vulcanicii Sudici. ca pinten. cu aspect ţuguiat. cu larg ect de platou şi cu două urme de caldere: Săpânţa şi Mara). Pătrund adânc pe văile Cavnic. munţii şi înălţimile maxime sunt: Oaş (824 m Piatra Vâscului). Ţibleş 1839 m). În arealul dinspre Baia Mare se remarcă o mul e de măguri sau „chicere”. f rmate din sedimentar şi cu altitudini în jur de 800 m. cu aliniamentul C reasta Cocoşului şi alte vârfuri situate mai spre est. o fâşie de obcine şi de măguri mai mici. dar de altitudini medii. coboară către depresiunea cu acelaşi nume.Obcinele Ţibleşului (numele de obcină este frecvent pentru toate cul mile de sub Ţibleş). ele Oaşului propriu-zise sunt cele de la contactul cu Câmpia Someşului şi din interiorul Depresiunii Oaş. orientate mai ales nord-sud. fiin d mai aproape de nivelurile locale de bază. Contactul cu depresiunile externe (Lăpuş – Baia Mare) este bine marcat de abrupturi (a desea între eruptiv şi sedimentar). Fâşia culmilor şi măgurelor joase poate fi subâmpă patru sectoare. Văratec – 1353 m.Culmile Lăpuşului. resturi de lave suprapuse sedimentarului. transve rsale pe cele carpatice.

C ele mai mici măguri sunt în nord (Dealul Viilor. Sunt localizate în interiorul treptei culmilor joase şi s-au format prin eroziune diferenţială în petice de sedimentar. din sud. şi formarea unor depresiuni de tip golf care pătrund printre măguri dinspre câmpie. Harghita-Mădăraş. Ca aspect. uneori cu trepte s tructurale. închise în avale prin chei sau mici defilee tăiate în oci vulcanice dure. unde se află Dealul Viilor ( Pentru acest sector. Gurghiu (până la izvoarele Târnavei Mari) şi Har ta (până la Tuşnad). • Depresiunile intramontane reprezintă un alt specific a l Vulcanicilor Nordici. Acestea sunt următoarele: Oaş (în Munţii Oaş) care are şi alte mici depr esiuni adiacente (vezi harta). existenţa în jurul lor sau pe anumite părţi a unor glacisuri extins e. cu excepţia Oaşulu i. iar lăţimea atinge frecvent 40-50 km. . sunt munţii care şi-au păstrat cel mai bine o morfologie tipic vulcanică. Lungimea grupei este de 150 km. pe valea cu acelaşi nume. Avrames cu. Băiuţ (pe un izvor al Lăpuşului) şi Poiana Botizei (pe râul B z). 1776 m vf. alta spre M unţii Baraolt. Multe conuri păstrează urme de barancouri şi de planeze. Gruniul (195 m. Jelej nic (480 m) şi Dealul Negru (346 m). unul singur îşi păstrează forma intactă de crater1 (Sf. la sud de Gutin se află Depresiunea Săsar. includem aici şi ivi rile vulcanice din nord (Bârgău) şi sud (Perşani). din sedimentar). Măgura Turulung la Vii (396 m). Vulcanicii Sudici (Căliman-Harghita) Ca şi la cei nordici. pe acesta. Din Harghita se desprind însă unele digitaţii vulcanice: una la est de defileul Tuşnad (muntele Ciumatu sau Puciosul. Corpuri intrusive apar foarte rar.Nou (Dealul Negru) până la vest de Cămârzana şi până la graniţă. care însă n-au reuşit să le distrugă complet. Înălţimile maxime se ridică la 2100 m în Pietrosul Călimanului. În interiorul Depresiunii Oaş. o măgură mai importantă este Frasinul Mare (664 m). ca şi depresiunile mărginaşe. Se pot reconstitui. sau aliniament. sau domuri de piroclastite. din care 3 conuri n u au cratere. Slăvoacă şi C. 17 conuri. Saca (Gurghiu) şi 1800 m în vf. Aici se găsesc trei mari masive vulcani ce: Căliman (până la defileul Topliţa-Deda). Conurile vulcanice reprezintă în principal stratovulcani sau vulcani micşti şi sunt suprapuse pe roci sedimentaro-vulcanice. Există însă subordonat şi conuri parazite. că nu ar fi un crater tipic (D. 1 1956) 222 Şi acesta a fost oarecum contestat. 359 m) şi cresc spre sud-est: Măgura Pl eşcuţa (363 m). Dintre ele. Ana). iar diametrul lor depăşeşte une ori 15 km. Treapta conurilor apare pe vechiul aliniament de erupţie. 9 cratere şi 6 caldere (4-13 km diametru). este specifică săltarea bruscă a măgurelor din pla toul sedimentarului. Ele sunt în general mici şi lărgite pe unele văi. Prezintă două trepte: cea a conurilor şi cea a platourilor . Principalele con uri se înalţă cu circa 700-800 m peste platourile marginale. un număr de opt depresiuni se înşiră pe latura băimăreană a Ig işului. în Munţii Lăpuşului există depresiunile Bl oaja (pe râul cu acelaşi nume). 2 conuri şi craterele lor sunt îngemănate şi un con are 2 cratere gemene ( Ciumatu). a treia peste nordul Munţilor Perşani (câteva petice trec şi la sud de defi leul Racoş) şi o a patra fâşie acoperă interfluviul sinclinal dintre Homoroade şi ţine de Sub arpaţii Transilvaniei. de baraj. În inter iorul celorlalte au pătruns regresiv izvoarele unor văi. care ţine de Munţii Bodoc). 2. iar între Gutin şi Munţii Lăpuşului se int une Depresiunea Cavnic. Ace sta din urmă se extinde de la izvoarele Bistriţei Bârgăului şi Dornei până la defileul Oltulu de la Tuşnad şi munţii Baraolt şi Perşani. As ect specific de relief vulcanic bine păstrat se găseşte numai în şirul Căliman-Harghita.

ca Sov ata. probabil la origine au fost barancouri. stâlpi. cu excepţia Călimanului unde stratele re spective ating grosimi totale de până la 800 m. slab încl inat spre vest şi bine delimitat printr-un abrupt faţă de sedimentarul Transilvaniei. precum şi de mişcările pe verticală. surprinse şi în toponimia locală (Dealul Lung. dar mai ales pe latura de vest. au impus şi forme deosebite ca ace. coloane. cauzat de eroziunea diferenţială. de 13 km diametru (calderă). mai mult marginea sa vestică. Prima apare la zi pe laturile de nord şi sud. accentuându-se astfel orizontalitatea. Rădulescu şi colab. şi o reţea hidrografică adecvată. Între platourile vulcanice şi sedimentarul Transilvaniei s-a format. regiunea muntoasă a suferit ridicări mai mari. Azi.Ferăstrae. Treapta platourilor vulcano-sedimentare. un contact abrupt. Ana. ele apar ca un platou uşor înclinat spre vest peste care s-au s uprapus erupţiile mai noi. creste. 1964) din două structuri vulcanice (impuse şi în relief): una de bază (vulcanogen-sedimentară) şi alta suprapusă (stratovulcanii). În sens ransversal lanţul eruptiv prezintă o oarecare asimetrie. În acest masiv. cu conurile şi craterele actuale. inclusiv cea de erodare a aparatelor. În p artea superioară a platoului panta se mărea. Sf. Există şi piroclastite. se pare. care. creat între platoul vulcanic şi Depr esiunea Transilvaniei. dar puţine. făcând trecerea către cupolele centrale vulca nice. an i) şi terminându-se acum circa 7 mil. piemo nturi (Căliman). ani. piroclastitele. La poala acestuia curge rile de lahare se îngemănau şi realizau poale oarecum continue. de pe conurile principale se desfăşoară văi rgente. glacisuri şi începuturi de pedimente. Saca. Rădulescu apreciază. un platou deosebit de neted. Complexul sedimentaro-vulcanic s-a depus subacvatic. şi altul drenat. de circa 10 km diametru (calderă). Craterele principale sunt: Căliman. Dealul Şes.Roca dominantă în conuri o constituie diferitele tipuri de andezite şi foarte puţine baz alte şi dacite.). la rândul ei. unde are lăţimi mari. eroziunea a clădit. 41 şi 42). Harghita (calderă). Dealul Lopa ta etc. Şumuleu (caldere). care au modificat în parte vechea poziţie şi înclinare a platou lui. partea primă a ciclului unu. a durat circa 5 mil. prin determinări de vârstă absol tă. când a avut loc aici o primă activitate vulcanică. mai rar piroclas tite. de tip mesas. Arotaş. Vulcanicii Sudici (excepţie Bârgăul) se compun (D. dominant explozivă. rămânând din el interfluvii nete de. da r mai ales a formaţiunilor vulcanogen-sedimentare ce aparţin primului ciclu şi care sau depus subacvatic. 223 . La sfârşitul pliocenului – cuaternarul vechi. A fost fragmentat şi platoul sedimentaro-vulcanic. platourile se găsesc extinse de la 1400 m la 1600 m în nord (Căliman) şi coboară în su d (Harghita) la 750-1000 m. se pare. cu excepţia celor din Căliman. la sfârşitul pliocenului şi în cuaternar. în Munţii Gur hiului – Fâncel-Lăpuşna sau Bătrâna. D. uneori chiar depresiuni. La baza abruptului. în Munţii Harghita apar craterele Ostoroş. Morfologia vulcanică de cratere şi conuri a impus . R idicările masivelor montane au mărit amplitudinea abruptului între platoul vulcanic şi B azinul Transilvaniei. iar în interiorul craterelor se mai păstrează încă o reţea convergentă. miocenului superior – începutul pliocenului. în Muntele Ciumatu se află două cratere gemene. Cauza constă în modul de depunere al marilor cantităţi de lave.. Din punct de vedere geologic. înălţând. ulterior. erodat e diferenţiat. că perioada veche de activitate vulcanică. În perioada următoare sa produs o exondare şi erodarea acestor prime aparate vulcanice şi apoi depunerea de noi materiale vulcanice constituite aproape exclusiv din lave. iar sub aspect morfologic formează. în munţii Căliman. începând de la limita miocen-pliocen (acum circa 12 mil. ani. Cucu. Ci ni . este cimentat şi corespunde. după cum s-a spus. Luci (calderă). cu o pantă mai mare spre est şi una mai lină către vest. unul nedrenat. Mohoş (fig. mai ales sub Căliman.

4) masiv de sare. 3) compartimentul inferior. (după D. 3c) şisturi cristaline. 7) falie majoră. 2) compartimentul intermediar. Rădulescu) 224 .Fig. 5b) neek. 5a) cratere şi caldere. 6) dyke. 1) compartimentul superior. 41 – Munţii Gurghiu.

4) lave. 14) defileu 225 . 42 – Munţii Harghita (după W. 5) platou. 13) limită de formaţiuni. 11) depresiuni mici. 6) curgeri de lave pe platou. 8) sedimentar.Fig. Schreiber cu modificări): 1) conuri. 10) glacis. 12 ) limita Munţilor Harghita. 3) planeze. 9) cristalin. 7) aglomerate şi piroclastite. 2) cratere şi cald ere.

Liteanu şi C. Târnava Mare izvora încă dinspre Gheorgheni trecând peste şaua Sicaş (D. Faptul este dovedit p rin existenţa unui strat de pietrişuri fluviatile cristaline aduse din Orientali.. a început acum circa 7 mil. sau numai pe această porţiune. Comunicare la Inst. care sunt săltate mult deasupra platourilor ma i vechi. Răd ulescu. în parte acoperite de materialele erupţiilor care au urmat şi care s-au suprapus form aţiunilor vulcanogen-sedimentare din faza anterioară. Peltz şi colab. Noile erupţii construiesc alinia mentul actualelor conuri vulcanice. Erupţiile mai noi a u condus la construirea suprastructurilor vulcanice care stau peste platoul vulc anogen-sedimentar şi s-au produs când regiunea devenise uscat. Orghidan (1931) şi denotă existenţa unui piemont ce se forma la poalele Orientalilor. primele erupţii au avut loc în condiţiile existenţei lacului transilvănean. dar legătura cu lacul transilvan se menţine. 1964. Rădulescu2 admite că această etapă a c rilor. Au fost s emnalate în Depresiunea Ciuc. formând uneori poale de confluenţă. 1970). Rădulescu. Asemenea scurgeri presupune şi Schreiber (1994) peste Vlăhiţa. dar mai ales pe latura vestică a platourilor Harghita şi Căliman (D. 1973).). Peltz. care s-au extins peste platoul sedimentaro-vulcanic şi chiar în exteriorul lui. pe interfluviul d intre Târnava Mare şi Târnava Mică. Gur ghiu şi Harghita. citân du-l pe D. deoarece conurile vulc anice nu au apărut deodată. Numai când s e înalţă şi conurile sudice din Gurghiu şi Harghita râurile cu direcţie est-vest au fost scur ate complet de izvoarele lor de pe flancul vestic al Orientalilor. Pentru un timp foarte scurt unii au tori admit şi instalarea de lacuri în depresiunile Gheorgheni şi Ciucul inferior (D. D. Faptul co nfirmă o presupunere mai veche a lui N. Aceste pietrişuri nu puteau fi transportate decât de o r eţea hidrografică ce venea din Carpaţii Orientali şi se dirija direct spre vest. Schreiber (1994). menţinute în relieful actual. 1971 ş. fapt dovedit şi prin aceea că activitatea vulcanică s-a înc at cu procese efuzive şi nu explozive (D. de tipul laharelor. parţial. datările absolute amintite denotă că depozitele de cinerite găsite în formaţiunile cuat ernare sunt în zăcământ secundar. raportul apă-uscat s uferă schimbări continue. consideră că primele erupţii din Harghita de sud sunt ceva mai noi decât în Căliman-Gurghiu şi că au avut loc. Rădules cu şi colab. S. 226 . Ca vârstă. S. ci treptat de la nord la sud. W. 1969. care venea în contact cu Carpaţii Orientali. au loc şi unele explozii vulcanice care contribui e la formarea complexului vulcanogen-sedimentar. ani. S. imediat după retr agerea lacului pliocen din Transilvania. 1966. ele au barat culoarul Gheo rgheni-Ciuc. care numai acum ia naştere în fapt. Aceste pietrişuri au fost în parte erodate. În relieful actual acestea dau mici proeminenţe (6-12 m). 1968). Prin unirea lor mai mult sau mai puţin perfectă. Ghenea. În pliocen s produs paroxismul vulcanic (ce a acoperit şi 2 Consideraţii asupra cronologiei proceselor vulcanice neogene din munţii Căliman. 1972.. Procesul s-a produs în timp mai îndelungat. iar alţii chiar până la sfârşitul pleistocenului (S. se pare că. Peltz. în mediu subaerian. în acest timp. Deşi o serie de cercetăto ri au indicat prelungirea activităţii vulcanice până la începutul pleistocenului (D. iar vulcanismul a creat ai ci un simplu arhipelag fără să întrerupă legătura lacului cu Carpaţii din est. În perioada di ugerii erozive a primelor erupţii.. S. Peltz. Astfel. O dată cu ridic area conurilor apar şi importante curgeri noroioase. ani şi a durat până acum ci rca 3. Peltz şi Margareta Peltz. Geol. pentru înc eput. Rădulescu şi S eltz. Rădulescu (1973). 1968 ş. 1970). fără a atinge deci limita pliocen-cuaternar. păst rat încă peste platoul sedimentaro-vulcanic dar acoperite de lave. E.).5 mil. 1 70). Rădulescu. depresi unile Ciucurilor şi Gheorgheni nu existau încă (D. Rădulescu.a.Sub aspect paleogeografic.a.

legate de f undamentul cristalin. Ciclul III 227 . Peltz. la care se adaugă aglomera te şi tufuri.2 mil. după S. 2. ani. ci chiar în interior. citat de Schreiber). Depresiunea BradHăl magiu şi sudul Muntelui Moma. grupa Oaş-Ţibleş. pe direcţia unor fracturi sau scufundări mai vechi. Poiana Ruscăi şi accidental în Depresiunea Strei-Simeria. 1971.5-0. Borcoş) Ciclul I. când s-au depus şi lahare. Ca dovadă. respectiv în Munţii Zarand. Aici. erupţiile nu s-au produs la marginea muntelui. Podişul Lipovei şi Câmpi a Gătaia. dacitice şi riolitice. Dealurile Codru-Momei. acum circa 0. Atunci s-a impus şi bara defileului de la Tuşnad. coşurile vulcanice înşirate adesea în mod linear. 43 – Răspândirea vulcanitelor neogene în Munţii Apuseni (după D. Ciclul II. Codru-Moma. 43). Erupţiile sunt formate din lave andezitice.pietrişurile cristaline). Fig. 3. Masele importante de eruptiv se găsesc în Munţii Metaliferi. respectiv arealul defileului Vârfuri-Gurahonţ-Joia Mare. fără însă a avea proporţiile acestuia. Răspândirea geografică Vulcanismul neogen s-a manifestat în cadrul Munţilor Me taliferi şi împrejurimi (fig. Vulcanismul neogen din Munţii Apuseni S-a manifestat cam în acelaşi timp cu cel din Carpaţii Orientali. Încheierea vulcanismului în sud ul Harghitei ar fi avut loc în cuaternar (în pleistocenul mediu. B. în spatele căreia s-a format un lac curgător. Rădulescu şi M.

precum şi Geamăna (1366 m) şi arealele Roşia Montană şi Baia de Arieş. văile a u format segmente epigenetice. iar sub Muntel e Găina şi în arealul Vaţa se găsesc şi diabaze. Munţii Metaliferi se extind între culoarul Mureşului la sud şi valea Crişului Alb la nord. oblică. formează o sub tate – Munţii Husului. 1437 m. până la Sălciua de Sus pe Arieş. Detunata Goală şi Detunata Flocoasă. din roci cretacice. Spre Crişul Alb apare şi un lung front de cuestă. 1977) şi pare a coincide cu suprafaţa zisă Deva. între Sârbi şi Burjuc (unde începe d leul de la Zam). cu vârful Văratecul (881 m). 44). şi altul mai înalt. 228 . ca la Râşculiţa. Este dominată de sedimente panoniene. cu şosea în tre Gurahonţ şi Căpruţa. d inspre Brad către valea Mureşului şi Săcărâmb. de piroclastite. Tot aici există şi cel mai înalt vârf al Metaliferilor. Ea a fost un culoar . care merg până la staţiunea Vaţa de Jos. între care şi vulcanul Căraci. Nivelul culmilor de aici este de 450-500 m (P. Ciungani şi Ociu l Alb). Nivelul acestei trepte trece şi peste defileul Gurahonţ. Către Crişul Alb. 905 m – ce ţin pân loarul Brad-Deva (respectiv valea Luncoiului şi pasul Vălişoara – 460 m). spre Brad şi Baia de Criş apar din nou piroclastite şi andezite. care desparte Depresiunea Gurahonţ de Câmpia subsidentă a Crişului Alb. Cel mai mare areal se găseşte către defileul Gurahonţ. la sud-est de Brad. iar în spatele lo r sunt bazinete mai largi. Eruptivul de la Chisindia se alungeşte până la Crişul Alb. Husului (804 m) prezintă un culoar. Aici se remarcă cele do iri de bazalte. alungit pe văile Groşi (se varsă la Căpruţa) şi Sighişoarei.Prin vestul acestui nucleu eruptiv mai vechi continuă eruptivul neogen. Depresiunea Brad-Hălmagiu este de origine tectonică. de la Crişcior şi Bucureşc i către Stănija şi izvorul Ampoiului. P iţei. Măguriţa 423 m) dezvelite epigenetic. vf. care s e extind în vestul Munţilor Trascău. Se remarcă o mar e masă de diabaze. există alte petice de eruptiv neogen. domină piroclastitele andezitice badenian-sarmaţien e. se găses turile vulcanului Barza (fig. care la vest de vf. străbătută spre nord sau acoperită de erupţii neogene. Pe latura sudică a depresiunii dealurile prezintă o treaptă fără cara cter piemontan.În Munţii cristalini ai Zarandului eruptiv nou apare numai în marginea de nord. Depresiunea are un etaj inferior. dar şi cu măguri vulcanice (Mg. Ultimul are circa 350-450 m. cu luncă ş erase (6 terase). iar pe latura Mureşului. Această fâşie. parţial şi jurasice. în areal ul de la Chisindia şi în Dealurile Cigherului. La est de Vaţa şi până la Criscior urmele piemontului au fost total distruse. între care măgurile Pâncota şi Mocrea. unde apar şi sedimente cretacice şi jurasice. retezată în sedimentar badenian şi sarmatic. Există şi un mare nucleu de andezite la Tălagiu-Budeşti-Văratec. Tudoran. În subunităţile Munţii Săcărâmb (până arul valea Geoagiu-Balşa-valea Bucureşci-Crişcior) şi Munţii Ampoiului (până la valea Ampoiul i-Abrud-CiuruleasaBuceş) se evidenţiază un alt areal de diabaze cu centru la Almaşu Mic de Munte. fie la vest de fâşia calcaroasă Căpruţa pe Mureş) şi până la Buceava-Şoimuş (izvoarele râului Şighişoarei sau Mădrigeşti care se vars la Gurahonţ). La est usului şi de valea Sighişoarei apare o altă subunitate – Munţii Măgureaua. Domină iroclastite grosiere andezitice badenian-sarmaţiene. până la o linie sudică Buceava-Şoimuş. În aceşti munţi sunt şi depresiunile Băiţa şi Almaş-Bal de Munţii Ampoiului. eroziunea aducând la zi diabaze. O altă fâşie trece pe la nord. este format din c ulmi piemontane deluroase (sub Bihor şi Găina). Ociu 439 m. chiar şi cueste. În această parte. închis ulterior în est şi vest de erupţii vulcanice (arealul Săcărâmb şi arealul defileului la Gurahonţ). în eruptiv sau în klipele calcaroase. Alt petic eruptiv este la Măgureaua. La vest limita faţă de Munţii Zara ndului (Highiş-Drocea) este discutabilă: fie la est. unde formează micul defileu Joia Mare-Cociuba. iar la extremităţi şi roci vulc anice neogene în care s-au tăiat văi epigenetice. erupţii mai apar în Munţii Detunatelor (Munţii Roşiei Montane).

În Munţii Poiana Ruscăi se remarcă un mare petic de formaţiuni vulcanogensedime ntare (piroclastite. dar se continuă către n ord şi cu eruptiv neogen) care închide Depresiunea Brad. alternând exp lozii cu scurgeri de lave. inclusiv Cetatea Devei. un ultim con. realizând un vulcan enorm cu baza de cir ca 12 km. în tre Târnava de Criş şi Ioneşti. În jurul vulcanului Barza.La nivelul superior al depresiunii. retezate într-un mic defileu de râur ile Sebiş şi Teuz. Altul este î Dealurile Bulzei şi contribuie la formarea defileului Burjuc-Zam (al Mureşului). în Munţii Apuseni au existat atru faze de erupţii. Crişul Alb s-a fixat. aparatele vechilor vulcani. În Dealurile Bulzei şi Lăpugiului. Este vorba de: defileul situat la est de Vaţa (în diabaze. Ceva mai spre nord apare o altă linie în care craterul principal a fost cel din Muntele Pietrosul. Archiş şi Comăneşti. În sudul Podişului Lipovei se găsesc bazalt ele de la Lucareţ. Un profil executat de M. Măgura Şumiga (197 m) cu aspect de inselberg. Vulcanismul şi relieful Erupţiile au fost de tip mixt. pe cele mai vechi. s-a situat între primele şi a acoperit . la Pleşcuţa (între Răstoc i şi Aciuţa). la marginea dinspre Munţii Măgureaua. din care au rezultat stratovulcani. s-au identificat încă zece coşuri înşirate pe o linie est-vest. până la Dezna. De asemenea. precum şi corpuri subvulcanice. prin câteva defilee epigen etice. continuându-se şi la sud de defileul Gurahonţ. andezitele se întâlnesc înt e Brad şi Săcărâmb. şi alte petice între Cărand. după T. din vestul Podişului Lipovei. un râurile Moneasa şi Sebiş îl retează epigenetic. în care s-a încătuşat valea Bega Poieni. Socolescu (1941). probabil împins de piemontul de pe latura opusă. care lasă spre nord un platou de culmi e ruptivo-panoniene (între două văi largi – Obârşia şi Ociu) şi defileul de la Leasa (în andezi ainte de intrarea în marele defileu de la Vârfuri-Gurahonţ. Ultima fază a fost în pliocenul superior şi se caracterizează prin lave andezitice şi aglomerate ce acoperă. În Munţii Moma eruptivul neoge n apare în toată partea sa de sud (în Munţii Miseşului). în badenian. constituind cea mai imp ortantă fază. al doilea din andezite şi se află deplas at cu circa 4 km. riolitele sunt specifice la Cârnic-Cetate (Roşia Montană). în roci andezitice. Unul este între Lăpugiul de Jos şi cel de Sus (străbătut de valea Dobra). Soco lescu la Roşia Montană demonstrează existenţa unor erupţii în mai multe faze: primul con a f ost format din riolitele de la Cârnic-Cetate. dă andezite şi riolite. conglomerate) în arealul Oţelu Roşu. din andezite badenian-sarmaţiene. unde formează resturi de aparate vulcanice. fâşii de piroclastite există şi urile piemontane ale Momei. care este cel mai important. Es e reprezentată prin andezitele de Barza şi dacitele de Cetraş. unde sunt tăiate de pâra or şi Beliu. înconj rat de glacisuri. traversate de valea Rusca. la Crivaia – Pietroasa. 229 . în marea lor majoritate. o mare parte a bazinului superior al Crişului Alb. se observă două mari areale de piroclastite grosiere baremia n-sarmaţiene. lângă Deva se ivesc circa şapte măguri vulcanice. la Certejul de Jos (unde coşul vulcanic sparge placa mai veche de diab aze) şi în alte părţi. la est de oraşul Sebiş. Prima. A treia fază aparţine sarmaţianului superior şi pliocenului inferior. dar apar şi epresiunea Brad şi la Zlatna. ca o placă. scoţând în evidenţă conurile diferi telor faze de erupţii. iar în Câmpia Gătaia. Eroziunea a demol at. prin produsele sale. mult mai nou. În interiorul acestui defileu apare un bazinet mai larg. De asemenea. prel ungit către SE. brecii tufogene. Ghiţulescu şi M. A doua fază este plasată în sarmaţianul inferior şi e reprezentată prin dacite în regiunea Brad (la Deal ul Fetii şi la Câinel – un con cu scurgeri de lave în jurul unui crater principal) şi la R oşia Montană (Saşa). Ca vârstă. defileul de la vest de Vaţa. Din Munţii Miseşului eruptivul se extinde şi în vestul Momei. împr eună cu diabazele şi cu sedimentarul cretacic.

Uroi etc. fig. vulcanul de la Roşia Montană. Sârbi. iar D. În urma a o serie de cercetări au fos reconstituite şi unele aparate vulcanice. Baia de Arieş ş. Au dominat exploziile. falie 230 . Bucureşci-Ro vina. 4. Rădulescu şi M. este cea mai importantă deoarece acum s-a realizat cel mai mare număr de vulcani pe aliniamentul Brad-Săcărâmb (Căraciu. are loc spre sfârşitul perioadei de ridicare a munţilor. ca cel de la Musariu N ou (lângă Barza). pe aliniamentul Roşia Montană-Bucium-Bai de Arieş (vulcanii din Depresiunea Roşia Montană. 44 – Stratovulcanul Barza (după T. De asemenea. stratovulcanul Căraciu (la sud-vest de Ţebea). vulcanii din dealurile Conţu-Corabia ce atingeau p obabil înălţimi de circa 4000 m. Pleaşa. Ianovici şi colab. Materiale vulcan mise în toate aceste cicluri se mai află dominant în următoarele regiuni: în jurul Abrudul ui (ca vulcani dispersaţi. dacite (a. Borcoş şi Gh. Vălişoara. În aceste regiuni lavele străbat adesea placa diabazelor mezozoice. ofiolite. sau dyke-ul din dealul Fericeaua (Stănija).a. vulcanii de la Săcărâmb cu centre în dealurile Haitău. formaţiuni acoperitoare). Săcărâmb. Centre eruptive au fost recunoscute în areal ele Zlatna-Almaş şi Săcărâmb-Hălmagiu (Gliganul. ce au forma unor clăi ridicate deasupra „platformei” Ţării Moţilor alcătuind un grup mai strâns la Roşia Montană). Frăsinata. au fost remarcate corpuri subvulcanice. iar metalo-genetic acest ciclu e steril. Ciclul III este slab (panonian-cuaternar inferior). nisipuri şi pietrişuri – denian mediu.Mai târziu. Mantea (1964) regrupează erupţiile în trei faze. grupul Barza. apoi microlacolitul Măgura (Barza). 3.a. 5. 6. M. c are emite mai ales dacite. Săcărâmb. Deva. 1969). b. acum apar andezite bazaltoide şi ma i rar bazalte. Ghiţulescu şi M. Veţel) şi la Lucareţ (Podişul Lipovei) şi Şumiga (Câmpia Bârzavei-Gătaia). Hondol. andezite cuarţifere. ca de exemplu: stratovulcanul Barza (cu revărsări ce începeau la altitudinea actuală de 400 m. sau pe Mureş (Bretia. Este efuziv şi mai puţin subvulcanic şi dă cei mai mulţi stratovulcani ce s-au format aici în neogen.. 44. în Depresiunea Zlatna şi în bazinul Crişului b. 2. Borcoş): 1.a. Ciclul II se împarte în trei faze. Ciclul I se extinde peste aproape tot badenianul şi ar corespunde cu perioada de subsidenţă care duce la instalarea mării badeniene (V. Este ciclul cel mai extins şi cel mai im portant din Munţii Apuseni (inclusiv metalogenetic). Borcoş (1968) în trei cicluri. vulcanul Haneş din Bazinul Al maş ş.). şi care ar fi atins înălţimi 3500 m). formaţiuni înrădăcinate. Măgura Băii ş. Ciclul II începe ianul superior până la începutul pannonianului. dintre care mijlocia. Corespunde cu perioada de încep ut a ridicărilor.). Fig. Leşnic . pe bază de asem petrochimice. ca la Roşia Montană-Bucium-Baia de Arieş. Începând aproxima tiv de la Brad şi până la Gurahonţ domină aglomeratele. fliş albian.) şi pe aliniamentul De va-Bulza (Poiana Ruscăi).

orizont urile de tufuri joacă rolul unor strate mai dure (dau trepte structurale) şi pot ser vi uneori în determinarea vârstei anumitor forme de relief. de la Lipova până la Vârşeţ în Iugoslavia. Erupţiile de bazalt au avut loc în pleistocen. La Racoş şi în Banat lavele bazaltice au ocupat iniţial întinderi mult mai mari. cel puţin pentru zona Racoşului. 231 . • Cum linia pe care au ţâşnit lavele munţilor vulcanici se află la oar care distanţă de masivele cristalino-mezozoice ale Orientalilor. În Bazinul Transilvaniei s e întâlnesc şapte orizonturi care sunt datate astfel: tuful de Dej stă la baza badenianu lui. în funcţie de condiţiile locale. Bilbor 3 Numai tufurile din Valea Buzăului şi Prahovei e posibil să fie paleogene. Ciucul mijlo ciu. Unităţile de relief rezultate în urma vulcan ismului neogen • Acesta a format. În Banat. Devenit uneori mai îngust. M. Gheorgheni şi apoi câteva bazinete mai mici: Jolotca (nord-est de Ditrău). Tufurile din ansilvania şi din exteriorul Carpaţilor Acestea par a fi sincrone exploziilor neogen e3. tuful de Ghiriş. în câteva locuri din Defileul Mureşului. pe lângă separaţiunile prismatice apar şi altele în plăci orizontale şi sfe dale. iar caracterul bazic al acestor lave a dus la crearea unor forme deosebite. Filipescu (1944) ad mitea însă. unde acestea acoperă dacianul şi respectiv villafranchianul. Erupţiile din Banat s-au produs de-a lungul unei lin ii de fractură orientată nord-sud. aceste cuvete sunt următoarele: Ciucul inferior.C. unde bazaltele stau peste formaţiuni cu resturi de mamifere cuaternare. lanţul muntos eruptiv situat în vestul Carpaţilor Orientali. Oricum. E. la baza sarmaţianului. Pentru cele din exteriorul Carpaţilor şi din Transilvania. Începâ de la sud spre nord. în un uncte din Munţii Căliman (imediat la nord de Mureş). părerile sunt însă co ntroversate deoarece datările efectuate pe bază de radiocarbon nu corespund cu cele făcute pe baze paleontologice. Locul de provenienţă al lor este discutabil. faptul are importanţă pentru permeabilitatea rocii. a căpătat aspecte diferite. În interiorul lavelor bazaltice se observă sep raţiuni prismatice. Filipescu. cu deosebire. în Munţii Apuseni la Detunate. urmează alte două orizonturi cuprinse în badenian. ocupă regiuni foarte reduse şi anume: în Munţii Perşani (regiunea Racoşului). Pentru morfologie. Borsec. la baza pliocenului. for mând mici platouri structurale. tuful de Sărmăşel. care sunt specifice celor două Detunate (Goală şi Flocoasă) din Apusen i. Ele se găsesc intercalate diferitelor strate sedimentare. erupţii submarine locale. Erupţiile de bazalte din România (ultimele erupţii) Sunt ultimele erupţii din România. D. trebuie să admitem continu area activităţii vulcanice până în pleistocen. în exteriorul Carpaţilor. între cele două aliniam ente a luat naştere şi un culoar depresionar care. A tanasiu (1946) credea că provin din regiunea CălimanHarghita. Ciucul superior. La Racoş şi în Banat. faptul este dovedit mai ales pentru Racoş şi Depresiunea B araolt. I. tuful de Bazna. 1944). el a fost barat din loc în loc în sens t ransversal în aşa fel că s-a divizat într-o serie de depresiuni înşirate longitudinal. precedând or gogeneza de la sfârşitul oligocenului (M. în sarmaţianul superio . deasupra stratului prismatic se află o pătură bazaltică scoriacee pr venită din degazeificarea bruscă a lavelor. tuful de Hădăreni este la baza bug lovianului. Ca s uprafaţă. în Banat la Lucareţ şi la Gătaia (Şumiga).

. (1962). Roum. de geogr. Totuşi. săltate deasupra suprafeţelor netede de interfluvii sau chiar în depresiuni. nr.s. a făcut corp c cu muntele cristalin. dar la o distanţă ceva mai mare decât grupa Căliman. nr. Vulcanokarstul din Masivul Călimanul ui. (1965). Relieful României. Se aseamănă oarecum cu Munţii Lăpuşului. Inst. de Geomorfologie”. şi b. Bibliografie Atanasiu I. Geogr. nr . Bucureşti. Bucureşti. D. sau chiar datorită unor scufundări subsidente pe fon dul general al ridicărilor.”. Geol. Peahă M. Editura Ştiinţifică. dar mai ales mişcărilor neotectonice. Perşanii s-ar fi î t. prelungiţi şi în spatele Munţilor Trascăului.d. până la poarta de la Hust. Un alt rezulta t pe care l-a avut înălţarea eruptivului Căliman-Harghita a fost ciuntirea reţelei hidrogr afice de pe latura vestică a Orientalilor. Trăsăturile fundamentale ale reliefului munţi lor Gurghiu-Harghita. până la Baia de Arieş şi Sălciua d unde eruptivul nou străbate cristalin. t. Editura Fundaţiei România de Mâine. • În Munţii Apuseni formele eate de vulcanismul neogen se suprapun reliefului muntos preexistent. Mac I. de exemplu.”.. Donisă. completândul cu ridicături conice. Posea Gr. pe Tisa. 1.G. cu o mică excepţie. cu Munţii Detunatelor. 2. Editura Ştiinţifică. • Grupa Oaş-Lăpuş şi Ţibleş s-a format de asemenea pe o linie paralelă cu Carpa rientali.G. Coteţ P. Consideraţii asupra cronologiei proceselor vulcanice din Munţii Călimani.G. în pliocenul superior. 1. Sawicky (19 12) nivelul lacurilor din bazinul Ciucurilor se afla. Papiu Corvin Victor (19 56). seria Geogr. Geogr. Bucureşti. Rüger (1931). a devenit depresiune. (1976). Naum Tr. (1973). în acest sens.. G. „St. (1962). Probl. Bucureşti. El indică. Posea Gr. Curs de fenomene magmatice.. Erupţii vulcanice submarine. N aum.G. Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică. 135. 32. V. (19 70). Geomorfologia regiunilor eruptive. (1974).. „Analele Univ.G. Tipuri de relief vulcanic. Bucureşti. „Rev. Vulcanii noroioşi di n România.. Bucureşti. 1968). Vulcanismul şi relieful vulcanic. ca origine. 1899. seria geol. G. la co ta actuală de 850 m. Bucureşti. „Analele Universităţii Bucur eşti”. (1997). Faptul a dus la închiderea unei unităţi. Este posibil (S. Posea Gr. Coteţ P. vol. Rădulesc u D. La genése de la dépression d’Oaş. 4 Probele de relief (nivele de eroziune) şi pietrişurile din deltele sarmatice doved esc însă că Bistriţa era formată pe traseul de azi din sarmaţian (A. „Rev. Tr. În regiunea Munţilor Bârgău fâşia intruziunilor vulcanice. o posibilă fâşie de hidratare.-geogr. Bucureşti. 2. s-au datorat mai puţin vulcani mului.”. Evoluţia reţelei hidrografice din Depresiunea Chiusbaia. Giurescu M. „St. Stadiul actual al cunoaşterii reliefului vulcanic. Rădulescu D.. Posea Gr.G.şi Drăgoiasa. inclusiv ale munţilor. şi cerc. de G. t. ( 971). dar care. 59/4. I. după L. Înălţările. nr. 1965) ca însăşi drenarea Depresiunii Dornelor către Moldova să fie un rezultat al for mării Călimanului4. prin multiudinea măgurelor impuse de r oci vulcanice. cu circa 500 m din cauza presiunilor vulcanice. (200 ). După L. de geosinclinalul carpatic. t. Athanasiu. (1984). Depresiu nea Dornelor. XI. în sens geomo rfologic. XII. Ţara Lăpuşului. Vulcani i astăzi şi în trecutul geologic. p. Bucureşti. XVIII. Gurghiu şi Harghita. Hodor N. Unitatea de relief creată se consideră totuşi Munţii Metaliferi. Altitudinea veche a fundului acestor depresiuni a suferit ulterior mod ificări datorită ridicărilor inegale. Nordon. 1933. E vorba de Depresiunea Maramureş ce se continuă şi în af ara graniţelor ţării noastre.. 232 . XIV. (1946). Cerc. nr. Editura Tehnică. (19 57). fără a lăsa un spaţiu depresionar intern. Butnariu E. Naum Tr. care ţine.”.

Ţara Oaşului. ser. 233 . Cluj-Nap oca. Cluj. XXVI. Le volcanisme embryonnaire du nord des Carpates Orientales. Editura Academiei Române. Şt.R. (1985). MTA Osztályának közleményei. vol. Univ. 2.S.” 9. ( 964). Geogr.G. Neogene Volcanism in the East Carpathians (Călimani-Gurghiu-Harghita Mts). de Geog r.E.-geogr. III. 113.G.. Consideraţiuni geomorfologice asupra Munţilor Călimani. x x x (1987).1. VIII. Institutul Geologic. An. cerc.-geogr. G. Schreiber W. (1972). Cluj-Napoca. f. Geol. Seria geol. Peltz S. „St. O bservaţii geomorfologice. BabeşBolyai. Vulkanomor phologische Aspekte des Harghita-Gebirges. Iaşi. A Mediterran tipusú szubdukció és a kárpát-pannon-dinarid szerkezet modellje.E. Szöcke A. Consideraţii asupra mişcării magmei în neckul de la Racul-Ciuc (Valea Oltului).R. Inst. (1981). Editura Tehnică. (1966).”. Seria geol. Someşan Lauri an (1947). Rusu Eugen (1999 ). „Studia Univ.”. Tipuri genetice de relief şi utilitatea lor econom ică. Lucr. 2. Stanciu Constantina (1973).”. 19. Schreiber W.. Contribuţii geografice la cunoaşterea reliefului vulcanic din România. Editura A cademiei R. E. Szadeczky-Kardoss E. Babeş-Bolyai.G.. Geogr.. T om XLIV. „Studia Univ. Munţii Harghita. s. 1. Geografia României. Geotectonica României. (1975). vol.. „R. Savu Al. f. (1984). 3. II c. „Terra” nr.G. Schreiber W.Rădulescu D. p. 5.G. Săndulescu M. (1994). Savu Al. 1998-99. Platoul vulcanic Izvoarele.

Crişul Repede. în aspectul ei actual. deoarece cu excepţia celor din Dob ea de est. Aspecte generale şi etape Aspecte generale Văile constituie unul din tipurile imp ortante de relief ale teritoriului ţării noastre. cu oarecare excepţie în Carpaţii Orientali şi în estul lor unde. periodic. văile reprezintă. fapt realiza t efectiv de Siret. 234 . ele sunt carpatice şi dunărene. apele au tendinţa de a curge paralel cu fâşiile muntoase. Se pare că. Văile din ţara noastră au câteva caractere care merită să fie subliniate. o reprezintă văile transversale. Prahova. se cer a fi explicate. Bistriţa Moldovenească ş. Să amintim Dunărea. de mişcările generale şi locale suferite în timp. ca de exemplu: instalarea Dunării în sudul Câmpiei Române – exact la conta tul cu Podişul Prebalcanic şi cu Dobrogea –. iar problema în sine reprezintă un capitol important al geom orfologiei româneşti. formarea Siretului imediat la contactul S ubcarpaţilor cu Podişul Moldovenesc. reţeaua apare radial-conve rgentă. Înnodarea acestei reţele s-a făcut însă printr-o îndelungată evoluţie. În acest ntext. Toate acestea. atâtea văi transversale. deosebit de specifică apare şi drenarea depresiunii interioare a Transilvanie i. de aspectele sale de relief. Urmând aceste cauze. Dar. Pe rama interioară a lanţului carpatic. pe u n teritoriu aşa redus. Mureşul. Someş). Se pot adăuga şi alte aspecte morfo logice „curioase”. de la Trotuş spre nord. de schimbările climatice. prin trei colectori principali (Olt. mai pe scurt. Someşul şi apoi Jiul. care trec Carpaţii prin trei po rţi diferite. „atragerea” aşezărilor de toate gradele etc entru geomorfologie. nicăieri în lume. „dirijarea” multor căi de comunicaţie în aproape toate unităţile de relief. văile se dispun radial-divergent. abaterea unor văi către anumite pieţe de adunare etc. evoluţia şi cauzele care au determinat aspectul actual al reţelei noastre de văi. elementul prim de studiu în ved erea descifrării evoluţiei reliefului. Spre exteriorul Carpaţilor. Buzăul. În primul rând.Capitolul XIII REŢEAUA DE VĂI DIN ROMÂNIA A. este norm al ca hidrografia să se fi format în timpi diferiţi de la o regiune la alta. d e roca subiacentă şi. Mureş. ca la noi. precădere cuaternară. cel mai adesea. forma arcuită a Bârladului. fost condiţionată de extinderea „paleogeografică” a uscatului. cum ar fi facilitarea legăturilor peste Carpaţi. sau.a. dunărene. nu se găsesc. de structura şi tectonica ac estuia. direcţia vest-est a văii Câl iştea. Oltu l. Reţeaua hidrografică a ţării. pentru că apro ape toate îşi au obârşia în zonele carpatice şi. una dintre cele mai de seamă caracteristici morfologice ale hidrografie i noastre. toate sunt colectate de Dunăre. când normal ar fi să existe unul singur. Ele se remarcă şi prin o serie de prob leme practice. este relativ nouă. o dată cu a pariţia acestora ca uscat. carpatice.

direcţiile anumitor răuri. M. din vechea reţea hidrografică transilvăneană. urmele ei au fost şterse de procesul evolutiv al reliefului. amintim: resturil e reconstituite de Emm. deci la sfârşitul mezozoicului. sau cel mult. În aceste ultime regiuni. ale văilor din nordul Bihorului. Pop afirmă că direcţiile de scurgere. Există ca uze obiective care ne împiedică să reconstituim. Posea consideră le Răchita. mai ales. cea mai veche reţea de văi s-a format în actuala zonă muntoasă. cel puţin. teoretic. O altă cauză care a modificat reţeaua t erţiară este vulcanismul de pe latura internă a Carpaţilor Orientali. de Martonne la nivelul suprafeţei Râu Şes (Olt. aşa cum de exemplu a încercat Prinz Gyula (1958). exceptând Dobrogea. la trecerea de la suprafaţa Almăjului la cea imediat inferioară (Gr. reţeaua a suferit remanieri importante. prin alungirea d in avale spre amunte şi nu invers. urmează. Coborând dins pre munte. care atestă existenţa unor văi. începe să se definitiveze de la l anţul carpatic spre periferie.Cum uscatul şi relieful ţării noastre. Argeşului şi Vâlsanului (peste masivele Cozia-Ghiţu). Pentru r egiunile 235 . R. de aceea. se ajunge la o reţea unică. Nordon. de la sfârşitul etapei Borăscu-Almăj-Fărcaş. Gr. rezultă că şi reţeaua de ape a urmat o cale similară de insta lare şi dezvoltare. 1963) etc. Ficheux şi Gh. tributară Dunăr ii. Şi pentru această hidrografie au început să se adune tot mai multe date. era normal să destrame uneori vechea reţea. Posea şi c ol. David şi I. generează piemonturi şi o hidrografie specifică zonelor de margine. reţeaua piemonturilor şi a depresiunilor pericarpatice şi în general cea din aproape toate zonele actuale de deal şi podiş. numai în terţiar şi în special în a doua parte a acestei ere. pe anumite porţiuni sub formă antecedentă. Aceste mişcări. care a barat o par te. Urme mai multe şi mai sigur e apar în timpul pliocenului.a. în etape succesive. peste culmea muntoasă. ca munţi. Donisă sunt de părere că Bistriţa superioară este cel puţin sarmatică. dar şi acestea nu totdeauna pe porţiuni extinse. precum şi cele ale Topologului.. până ce. Nu excl udem însă. unor mişcări principale de ridicare a regiunilor munt oase care. Rezultă că. către periferia carpatică. Deşi. reconstituirea acestei reţele iniţiale nu se poate face decât în general şi ipotetic. Faptul este c u atât mai normal cu cât hidrografia actuală este de tip montan. Bersu. Dintre urm cele mai vechi. au. S-a remarcat totuşi cum la trecerea de la Mărişel I la Mărişel II (Gh. Între acestea amintim ridicările şi coborârile în general din pliocen şi mai ales de a sfârşitul pliocenului care au atins amplitudini de până la 500-1000 m. Studiile şi datele referitoare la reţeaua pliocenă sunt legate în special de principalele văi transversale. Rudăria şi Prigor. Sp ecificul evolutiv al reţelei a fost mai precis lămurit într-o serie de lucrări. Ficheux aminteşte de scurgerile peste Trascău la nivelul suprafeţei Mărişel (Ţara Moţilor . Pop. împreună cu alte cauze. A. văile secundare se formează însă. ca vechime. o dată cu înjghebarea primelor unităţi carpatice. Jiu. Această reţea veche este greu de reconstituit pe dista rea mari. după cum se va vedea. cu întreruperi. o dată c ecarea ultimelor lacuri plioceno-cuaternare. Râul Şes ş. De aici reţea a a coborât. iar Carpaţii au început să se înalţe. pe distanţe mai mari. R. fii nd inegale şi de sensuri diferite. prima reţea hidrografică s-a instalat peste Carpaţi la sfârşitul mezozoicului. La acestea putem adăuga şi defilee epigenetice ale Lăpuşului şi Cavnicului (peste Preluca). o dire cţie impusă de vechea înclinare a suprafeţei Almăjului. posibilitatea persistenţei unor ape.. către nord. ca început. cele mai vechi urme de văi identificate.). ce se varsă în Nera. identificate sigur. 1962). reprezintă o moştenire impusă de înclinarea suprafeţei Fărcaş. 1957 . Această a doua zonă hi drografică corespunde. în general cu debit mai mare. aparţin etapei de formare a suprafeţei Râul Şes-Mărişel. Aşadar.

că am avut de-a face cu o peneplenă unitară carpatică. Reco nstituirea este în funcţie de concepţia pe care o avem despre modul de formare şi aspect ul pe care îl avea pediplena. Paucă pentru Vrancea. uneori. şi hidrografia va fi imaginată diferit. Sintetizând studiile făcute până în prezent asupra paleohidrografiei. peneplenar ea s-ar fi finisat pe blocuri. În ce priveşte reţeaua d in Transilvania o serie de idei sunt întâlnite la I. aproape în toţi Carpaţii Occidentali. după cum ajută la înţelegerea însăşi a evoluţiei reliefului. Pentru Moldova. Brătescu. Fixarea unor asemenea etape şi faze generale ajută şi înţelegerea evoluţiei de amănunt a p incipalelor artere hidrografice sau a unor artere cheie. I.a. C. admiţând posibilitatea existenţei acelui b loc al Tisiei. Gugiuman. mai mult ipotetic şi numai pentru ultima parte a pediplenei. exista un scut uşor boltit peste care văile urmau direcţii radiale. sub formă de ped imentare. În privinţa hidrografiei încercări de reconstituire se pot face. Donisă. pot exista două posibilităţi: a) prima. (1958) (care denum ea blocul întreg „Tisia”) şi cum am crezut şi noi. V. Băcăuanu. Principalele etape ale evoluţiei hidrografiei Etapa pediplen ei carpatice Ca vârstă. de Martonne. motiv pentru care am denumit-o în întregul ei ”peneplena Carpatică” (Gr. Brătescu (1911) şi Gr. I. se observă posibilitatea separării unor etape şi faze care co nduc către închegarea actualei hidrografii. V. Aceste etape sunt legate de principalele evenimente tectonice ale terţiarului. aşa cum s-a spus . Scufundările ulterioare au d us la prăbuşirea acestui bloc şi mai ales la prăbuşirea părţii centrale. El indică chiar do uă din aceste direcţii şi anume defileul Dunării şi al Oltului. este greu de docu mentat asemenea direcţii. Al. Gârbacea. I. Noi înşine (1964) am admis că vârsta suprafeţei Almăjului (echivalentă cu Borăscu) merge începutul badenianului. pietrişuri com glomeratice helveţiene). ca „acoperişul unei Urmele unor văi. ar fi persistat totuşi antecedent. În general. chiar dacă pe alocuri ele au avut întreruperi temporare. O asemenea încercare. Pe scurt. dinainte individualizate tectonic. dar pe rama vestică a Carpaţilor a continuat perfectarea până la începutul badenianul ui. Rodeanu. Aproa pe fiecare suprafaţă principală de eroziune şi-a avut o hidrografie cât de cât proprie. este sigur însă că ea a suferit prefaceri în cel puţin trei faze şi anume: în timpul invadării apelor eocenoligocenului peste unele din părţi le sale. Sârcu. inclusiv în bloc urile scufundate sub Câmpia Tisei. De altfel. totodată are loc adâncirea sacadată a vechilor reţele. diferite regiuni ale ţării. Roşu şi L. b) în a doua posibilitate. în zona Panonică. Hârjoabă. Acesta. Posea (1993) pentru Câmpul Lung-Muscel. cât şi unele remanieri. Martiniuc. I. peste zonele montane de margine. Desigur. 59). Oricare ar fi fost sit uaţia hidrografiei pediplenei Carpatice. care în unele cazuri. morfotectonice şi chiar climatice duc şi la schimbări ale hidrografie i. fapt care nu este de loc exclus (pediplena Carpatică). invadarea mării începe numai cu badenianul sau cel mult cu helveţianul (se pare că în forajele din Ungaria s-au găsit. dar ele nici nu pot fi infirmate. 1962. Savu ş. pediplena Carpatică ţine din cretacicul superior până în eocenul infe ior. s-a impus şi primei părţi din etapa următoare. apoi pe C. schimbările de e ape morfologice. o face Prinz (1958). Badea pentru Oltenia. referiri au făcut C. Posea.depresionare din nordul Olteniei şi Munteniei amintim pe Emm. Gr. Urmând o posibilita te sau alta. consideră că în această perioadă. aşa cum credea Prinz Gy. M. În cuaternar se instalează şi reţeaua din zona pie şi din unele depresiuni joase. Posea. cât şi de principalele etape de eroziune. a Carpaţilor şi a Transilv . p. de reconsti tuire ipotetică. apoi în urma orogenezei şi mişcărilor de la 236 . Al. Popp pentru Tele ajen. N.

bazinul transilvănean badenian primea ape peste insulele de la Curbură şi le evacua pe actuala vale a Oltului. ce mergea din Mo ldova până către TurnuSeverin şi care colecta reţeaua din Orientali. cel puţin pentru un timp. înălţată în masivele e şi scufundată în depresiuni) şi faza piemontană. pentru aceste regiuni (Orientali. culo rul Mureşului. din ace astă etapă. pe Mureş. Haţeg. 237 . tot acum încep să se contureze şi văile Carpaţilor Orientali. referitoare la modul de depunere a sării. în estul Carpaţilor Meridionali şi în Orientali. Bozovici. c u precădere. tot acum începe să se contureze şi cumpăna marilo r înălţimi carpatice care va dirija viitoarea reţea hidrografică. tot la reţeaua regiunilor muntoase carpatice. la începutul badenianului. pe direcţii aproape longitudinale acestora. c) o serie de bazinet e şi culoare situate în partea de vest. Acum se conturează o serie dintre actualele bazinete şi culoare tecton ice. Acestea ţineau de Marea Pan onică şi colectau văile Carpaţilor Apuseni şi ai Banatului. existau următoarele nivele de bază către care se puteau dirija apele curgătoare: a) un bazin în exteriorul Carpaţilor. formarea văilor transversale prin captări. Cumpăna apelor. în mare. 33). netez această perioadă şi după unele hărţi geologice şi paleogeografice (în special hărţile întocmi Saulea şi colab. la sfârşitul pliocenului. aproape de Transilv ania (la Curbură urma chiar Perşanii): ea era foarte distanţată faţă de poala munţilor din Mu tenia şi Moldova. În acest timp. ce construieşte. apare o premisă care face greu de admis. până la total transversale la Curbură. o vastă poală de piemonturi. în special cea tributară pr ncipalelor artere. Conducându-ne după urmele suprafeţelor de eroziune. începând de la Defileul Dunării şi mergând spre Maram reş (Bahna-Orşova-Milanovăţ-Liubcova-Moldova Nouă. dar şi. Faza I se întinde. poate. Etapa începe cu badenianul şi mai ales cu sarmaţianul şi corespunde cu acele sup rafeţe de eroziune care fac tranziţia între pediplena Carpatică (ruptă. b) un bazin interior. iar apele mării ocupă s uprafeţe vaste. Dar. multe din regiunile carpatice suferă scufundări.) putem admite că. Cerna-Timiş. Paucă (1967).sfârşitul oligocenului şi în fine. trecea.a. În această categorie se încadrează mai ales văile care se vărsau în graben le. după cum s-a mai arătat. adică ulterior înălţării munţilor. atunci. Hidrografia de azi se trage. Etap a poate fi împărţită în trei faze. Rudăria ş. care colecta ape scurte din Orientali şi Meridionali şi dintr-o supra faţă mai mare a Apusenilor. cât şi o mare parte din eridionali. ca timp. culoarele şi golfurile Carpaţilor din Vest (Banat şi Apuseni) şi care s-au extins în l ungul acestor fâşii tectonice de îndată ce au devenit uscat. care rup vechea reţea a pediplenei. cu ieşire peste Podişul Someşan. Bistra. inclusiv Făgăraşul). De asemenea. iar din loc în loc devin şi transversale. dec i lacul nu se deschidea nici pe Mureş nici pe Someş (fig. transilvănean.) şi chiar unele văi din Meridionali par a fi moştenite numai de la ultima fază a pediplenei. De la început deci. care înaintează de pe cristalin peste uscatul flişului intern nou format. acum. Dacă admitem părerea lui M. Etapa suprafeţelor medii şi de bordură carpatice Etapa a II-a se referă. u ele direcţii sud-nord. unele urme de văi din Almăj (Răchita. din badenian până în sarmaţian u. Ea aparţine timpului când Car paţii încep să-şi plămădească trăsăturile reliefului muntos de azi şi când se încheagă de fap i generale şi hidrografia montană actuală. golfurile Crişurilor şi golful Şimleu-Maramureş). ca şi azi de altfel. urul ramurilor şi blocurilor carpatice devenite munţi. din Bihorul septentrional.

legătur ile sigure ale lacului Panonic cu cel Transilvan şi. anterior.a. pentru toate etapele. în mare. în nordul Podişului Moldovei debuşarea văilor şi formarea de delte fluviat ile are loc la sfârşitul sarmaţianului şi continuă spre sud până în villafranchian. ca şi încheierea etapei piemontane sunt relativ diferite de la o regi une la alta. prin adâncire. tot separat. Pop. în 238 . Se remarcă o accentuare. Posea. Reţeaua hidrografică din Transilva şi vestul ţării se restrânge mult. se pare. Dacă hidrografia din munte îşi începe istoria cu suprafeţele medii carpatice. lipsa unei legături pe Mureş. Fa za II (sarmaţian superior-meoţian). în special în ceea ce priveşte culoarele vestice şi bazi Transilvaniei. care mergeau se pare peste Someş. Faza III (ponţiană). încă nu e deplin dovedite. Etapa piemontană şi a nivelel dealuri Etapa începe. Beiuş-Vaşcău. sau numai în dacian. Situaţia se modifică în sarmaţianul superior. mai mult ca oricând. regresiunea d in Moldova. creează mari conuri de dejecţie şi diva ghează.În general. pe de altă parte. În schimb. În sarmaţianul superior şi chiar oţian. în sarmaţianul superior avea unele legături exterioare. până la l nia Bacăului. alungindu-se până spre Maramureş. când regiun le carpatice încep un proces lent de ridicare. Unele urme de relief (Gr. Spre exemplu. Reţeaua hidrograf ică se extinde în tot Podişul Someşan şi peste o parte din marginile Transilvaniei. cercetările geologice (M. se remarcă aspectul convergent al hidrografiei spre Transilvani a. Transilvania rămâne ca un lac intern. Posea. dovedesc că transgresiunea ponţiană este legată de scufundări ale zonei panoni ce şi ale Transilvaniei şi nu de eustatism pozitiv. în acest timp. cea din Moldova se extinde spre sud. pentru ca imaginea tipurilor de văi de atunci să fie clară. Nivelul de bază extern. 1967. dar care va duce până în cuaternar la totala exondare a teritoriului ţării. 1968) par a i ndica. cea din de aluri şi podişuri debutează cu această etapă a pliocenului superior. Paucă ş. Se creează. unde se instalează ape curgătoare. 1962 ş. Începutul. G r. Oradea-Vad.) . se menţine. ambele favorabile formării de piemonturi . cu unele reveniri. o perioadă de eroziune inten să. 1957. Cele trei nivele de bază continuă să funcţioneze. Acum. Transilvania ridică totuşi problema comunicării cu lacul Panonic.a. Mureş. Aşadar ele trei nivele de bază apar. pe unele locuri piemonturile repetându-se o dată cu declanşarea unor noi înălţăr . Transilvănea n. dar se retrage din part ea de nord a Moldovei. altitudinea joasă şi uneori foarte joasă a zonelor carpatice. cu timpul.) arată. pentru Transilvania mai ales. precum şi rupturi de pantă majore în profilul longitudinal al râurilor. dar şi de un climat de tip mediteranean. Apele marine ale culoarelor t ectonice din vest (existente în sarmaţianul superior) se retrag şi formează un ţărm relativ uniform articulat în partea cea mai vestică a ţării. Specificul etapei este deci legat de mişcări importante de înălţa e. mai ales în meoţian. Fâşiile pericarpatice devin areale p iemontane. aces t râu avându-şi izvoarele în Haţeg şi în Depresiunea Petroşani. a golfurilor Maramureş-Baia Ma re-Şimleu. Cu scufundările din ponţian (pannonian) se refac însă anumite aspect e întâlnite în sarmaţianul inferior. trebuie amintită. o dată cu mişcările rhodanice (sfârşitul ponţianului) şi se te upă mişcările valahice care impun apariţia treptelor de dealuri şi podişuri şi fixarea hidrog afiei peste aceste unităţi. Panonic) şi între ele se produc desigur unele procese de captare. unde apele curgătoare depun aluviuni. Reţeaua de văi se alungeşte peste noi teritorii. Gros imea mare a ponţianului în depresiunea Baia Mare şi în general în vestul Apusenilor. Lugoj–Mehadia. cu formarea şi extinderea unor suprafeţe de eroziune. bine individualizate (Getic. abrupturi importante de contact între munte şi unităţile pericarpatice. ca şi cele geomorfologice (Gh. pentru sfârşitul ponţianului.

cât şi pentru partea sudică (Posea. Aici. 1961. Jiul şi apoi Dunărea. Mureşul. Gheorgheni. Etapa. 46).acest ultim timp în nord se formează nivele de eroziune. La Dâmboviţa şi în Apuseni. cu despletiri şi meandrări în areale perimontane deluroas e. Savu. Se pot de osebi două faze ale acestei etape. în întregul ei. structura de tip blocuri (şi nu în fâşii) a condus la apariţia unor ntinuităţi transversale importante care. 1969) (fig. fie prin antecedenţă fie prin captare. avem posibilitatea schiţării în general a unor hidrografii r egionale. Oltul. În Carpaţii flişului (inclusiv Curbura) domină antecedenţa. majoritatea văilor transversale montane. 1962. Făgăraş) se mai depun conuri piemont ane şi în cuaternar. cum ar fi pentru Transilvania. captar a (Posea. Iniţial evacuarea se făcea pe Someş (poarta Meseşului) şi probabil în romanian şi pe Olt. Sibiu. care drena inclusiv Târnava Mare (fig. pentru această fază. pe când în rest. Văile din fliş s-au închegat venind dinspre masivele cristaline de pe marginea transilvăneană şi s-au alungit apoi către est peste fiecare fâşie nou exondată. Faza I este cea mai îndelungată şi se caracterizează pr intr-o hidrografie divergentă. o dată cu mişcările de basculă. Acum s-au impus mai bine. 239 . Crişul Repede. a avut efecte şi pentru hidrografia din Carpaţi. au favorizat captări când dintr-o parte când din cealaltă. se formează o Fig. S-au declanşat captările care au între it. În această ultimă etapă au predominat bazele de eroziu e panonică şi getică în detrimentul celei transilvane. o dată cu retragerea apel or panonice. unele menţinându-se până azi. Braşov. 4 5). Pe ură ce aceste fâşii se înălţau văile au devenit antecedente. În această regiune. Ciuc. dar în unele depresiuni de contact şi intramontane (Haţeg. 1963). Posea. 45 – Situaţia hidrografiei din sudul Transilvaniei la sfârşitul ponţianului primă reţea care se dirija central şi spre Someş. dar în Câmpia Română şi în cea de Vest continuă şi în ocen. cu precădere în glaciar. În Transilvania începutul piemo nturilor se face în dacian şi se încheie cu o suprafaţă de „eroziune piemontană” (ajunge în D ile Vestice până la baza pietrişurilor piemontane). În sudul Meridionalilor şi la Curbură fenomenul piemontan s-a produs în villafranchian. 1967). O astfel de hidrografie concentrică (şi nu de margine) au presupus-o unii autori pentru jumătatea nordică a Transilvaniei (Gârba cea. într-o oarecare ordine.

cu formarea podişurilor. Faza II este mai mult de eroziune. Evenimentele cele mai importante. Fundul de atunci al ace stora este reprezentat azi în Transilvania şi Moldova printr-un nivel de umeri situa t deasupra teraselor. Piemonturile sunt afectate de înălţări. care au impus aceste forme hid rografice sunt: continuarea înălţărilor. folosind vec hi denivelări tectonice. Subcarpaţilor şi dealurilor în gener unde văile se adâncesc şi creează terase. Siretul se alungeşte. Se co nturează depresiuni de eroziune şi largi culoare de contact. mai ales captări şi adaptăr i la structură. Nivelul corespunde cu cel inferior al umerilor carpatici. lagunele şi l uncile actuale. Se fixează deci. Etapa cuaternară sau a te raselor Este postvillafranchiană ca vârstă şi se caracterizează prin: alungirea râurilor din dealuri cu înjghebarea unei reţele autohtone peste câmpiile nou născute. care este însă mult mai firav. devin sem ipodişuri. mai ales în postvillafranchian. 1968. Acum pătrunde şi Mureşul în T ransilvania (Posea. 46 – Situaţia probabilă a hidrografiei din sudul Transilvaniei la începutul levanti nului În munte faza piemonturilor coincide cu formarea umerilor superiori de vale şi a uno r bazinete intramontane (exemplu cele din Vulcanicii Nordici – fig. Între acestea. prin remanieri. Subcarpaţi şi Moldova. sau cel puţin piemonturile se detaşează de munte prin înşeuări largi. peste Mer idionali. formând Secaşul de S ebeş şi înaintând pe o axă centrală către vestul Transilvaniei. Se pare că în această fază se formează prin captări şi unele d incipalele văi transversale din Meridionali. formarea Oltului. Munţii Apuseni şi Banatului. se pare Deltă (Dunărea nu se formase). 40). reţeaua din Transilvania. captând Sebeşul. ridicarea în masă sau şi diferenţiată a munţilor. Ampoiul şi Târnavele. dominant laterală. par ceva mai vechi. în munţii cei mai înalţi au luat naştere şi văi gl ar mai apoi lacuri glaciare. 1969). limanele. cu precădere în faza pasadenă (mai 240 .Fig. iar cea a Dunării este mai nouă. iar în podişu rile Transilvaniei şi Moldovei se creează suprafaţa culmilor principale. hidrografia se fixează prin adâncire şi se formează colectori importanţi la conta ctul cu muntele. poate şi a Jiului. la sfârşitul etapei apar şi: delta.

activă între glaciarele riss şi würm). se pot aminti: Du ea se mută din centrul Bărăganului pe la est de Câmpul Hagieni (la contactul de falie cu Dobrogea). în glaciarul würm (la minus 130 m) au fost create văile azi submer se ale Nistrului. care se pierd însă pe rând în glacisuri şi sub câmpiile subsident . În restul câmpiei de la est de Argeş sunt numai trei terase pe latura nordică. În depresiunile subsidente intra montane (Braşov. În podişurile no reate. Gheorgheni) apar terase numai pe unele porţiuni marginale. Sf. peste ele se impun râuri fixe. Nădlag. unde a format ulterior 5 terase. c oborâte din Subcarpaţi şi de pe Siret şi care se pierd pe rând în câmpiile subsidente. adesea epigenetice. cu un număr redus de terase. când pe Someş. Ciuc. Ca schimbări importante de cursuri. oa ecum pe rând. oscilaţiile climatice între glaciar-periglaciar şi tem erat. ca şi din alte depresiuni situate în „spatele” munţilor (depresiunile Făgăraş. pe Călmăţui . rar mai mult e pe porţiunile influenţate de ridicări montane. Cele mari. la fel Timişul Bega. Crasna a curs când pe Ier. terasele de aici. Sibiu opalnic ş. mai ales văile transversale. dar şi în unele depresiuni intramontane. Gheorghe (Dunărea). Amintim şi Câmpia de Vest pentru următoarele schimbări cursuri: Someşul şi Tisa au curs pe valea Ierului până la terasa I. creând. formează şi terase înguste uneori în r ocă. după care a împrumutat un curs al Râmnicului Sărat. da r mai reduse ca număr şi sunt dominate de glacisuri marginale de eroziune. Jimbolia. ca şi în Subcarpaţi. Schimbări importante de cursuri au a vut loc şi în bazinele Argeş-Ialomiţa. Crişurile au oscilat puternic pe câmpiile de subsidenţă. subsidenţele manifestate în câmpii. cu captări şi schimbări specifice de cursuri. oscilaţii le de nivel ale Mării Negre. de 100-75 m) până la Olt (restul e lac). În Câmpia Română pătrunde Dunărea (la nivelul terasei 5. hidrografia devine dunăreană şi pontică. În câmpii apar râuri pentru prima dată. Văile din munte se adâncesc. În Câmpia de Vest co boară 4 terase din dealuri. ea avansează apoi cu 4 terase până la Mostiştea. care ajungea până pe la Brăila. într-un singur mare colector. Strachina (Pogoanele-Griviţa-valea şi limanul Strachina). inclusiv cele piemontane. Pe măsura devenirii câmpiil r înalte. 241 . Techirghiolului şi Mangaliei.a. cu excepţia trasei 1. O dată formarea Dunării peste Câmpia Română. care nu cărau aluviuni şi nu au avut cu ce să-şi înalţ paturile de curgere. se pierd în Câmpia centrală a Bărăganului (la vest de Câmpul H gieni). mai o reţea divagantă. reduse la un număr de 1-3. Arad şi Aranca. câmpiile piemontane Vinga. în Dealurile Vestice şi în unele depre siuni intramontane se creează terase tot mai largi. Râmnicul Sărat a curs succesiv peste limanele din stânga Buzăului. au fost barate la gură prin cordoane de nisip de către colecto ri şi transformate în limanuri fluviatile. Tot în acest ul tim timp s-au format şi lacurile de crov şi iazurile de tip mostişte sau colentină. apoi pe văile Reviga (Căldăruşanca-Grindu-valea Revi a şi limanul Fundata). dar şi în alte părţi montane şi mai ales submontane. în câmpie. Casimcei. de unde. Pe p latforma Mării Negre. Mureşul a deviat între sud şi nord-vest. O dată cu transgresiunile din postwürm (neolitică – în optimum climatic) se formează un golf în re Bugeacul basarabean şi Dobrogea. Râurile mici. în special pe mar ginea Munţilor Apuseni. fluviul ajungând la Marea Neagră numai în glaciarul wü se unifică întreaga reţea hidrografică românească. în multe cazuri dau naştere la chei şi defilee.) sunt de natură dominant climatică. Timişoara purtând numele Timişului. căpătând formă de V ascuţit în part r inferioară. acesta di n urmă a pornit iniţial pe valea Sărata. Dunărea şi râurile afluen e din Câmpia Română de Est încep să-şi aluvioneze puternic albiile şi să le înalţe pentru a-ş ra profilele de curgere.

şi jumătatea mileniului I). Cele de ordin mai mare. longitudinale. De a ici. Carpaţii. care a adus marea la minus 4 m (între jumătatea mileniului I î. văile transversale se deosebesc de cele care s e adâncesc pe o singură clină carpatică. cu văi largi unde eroziunea în adâncime a perioadei cuaternare încă nu s-a propagat reg resiv (exemplu. sau şi paralel pe versanţii opuşi ai culmilor. transgresiunea valahă (cam după anul 500) aduce marea la nivelul actual (transgresiunea continuă şi azi cu circa 2 mm/an). se închide laguna Rezelm-Sinoie. de structura geologică şi petrografică l cală. partea est-dobrogeană a început să coboare şi cumpăna apelor să se deplaseze către vest. B. Ultimele pot avea sectoare superioare suspendat e. Ulteri or. se nasc grindurile mari time. Râurile versanţilor transilvani se unesc în colectori care străbat. Ca urmare. continuă închiderea limanurilor. tot mai largi în părţile superioare şi foarte înguste spre a bie pe o amplitudine de numai 100-140 m (rar până la 260 m) unde există sau se puteau forma terase. ca o dovadă că acesta nu cară aluviuni multe. în toate etapele şi fazele. Fen omenul s-a întâmplat şi la Nistru. în fixarea unor văi şi aceasta. barate însă cu cor ne marine şi transformate în limanuri fluvio-marine. În amănunt însă. pentru direcţionare a căilor de comunicaţii şi pentru „atragerea” aşezărilor. În profil longitudinal. Brătescu a tras concluzia că Dobrogea era anterior mai înaltă către Marea Neagră şi m lt mai întinsă către est. sau combinate. văile carpatice sunt aproap e în totalitate mai vechi decât valea Dunării. periodic. Văile de ordinul 1-3 se dispun radial în jurul ma sivelor. în lagune. Traseele actuale ale reţelei hidrografice s-au format printr-o îndelungată e voluţie şi prefacere. În fine.Acelaşi lucru s-a întâmplat cu văile mici care se varsă spre Marea Neagră. oncluzii. Se formează delta pe vechiu l golf din nordul Dobrogei. care de obicei este şi cumpăna apelor. Evoluţia principalelor vă carpatice Formarea reţelei de văi. între cele d unărene şi pâraiele marine. determină o oarecare adâncire a braţelor dunărene de atunci şi altor văi. Ch . de unde se dirijează. râurile cele mai lungi s-au format către Dunăre. în special în piemontană. Reţeaua carpatică de văi îşi fixeaz furile masivelor muntoase şi sub aliniamentele marilor înălţimi (care formează de obicei şi cumpenele principale). care printre altele se pare că au format ulterior porţiunile mai joase ale depresiunilor şi lacurilor din Deltă. sunt înecate vechile porturi elene. Văile reprezintă principala formă de fragmentare organ izată sistemic a Carpaţilor. pe alocuri. ele au fost dictate de amplitudinile mişcărilor cu mare rază de curbură ale Carpaţilor. văile co lectoare. Clima a avut şi ea. iar unele golfuri. Ele au o importanţă aparte pentru peisaj. începând în unele cazuri chiar cu suprafeţele culmilor medii. însăşi tectonica fundamentului a jucat. În timpul c uaternarului a avut loc şi o modificare a cumpenei de ape din Dobrogea. 1971). Se ştie că fostul râu Carasu îşi avea izvorul foarte aproape de ţ ii şi mult mai la est de linia marilor înălţimi. o anumită dominanţă. fie către exteri or. fie spre Transilvania. descoperită de eroziune sau adusă la zi de înălţări. Acum au fost construite porturile greceşti Hist ria-Calatis. Traseele acestora au urmat 242 . devin transversale. îndreptându-se apoi invariabil către Dunăre. Regresiunea dacică (Banu. oarecare ro l. până la ieşirea din munte. Ca aspect general. Umerii din profilul transversal repr ezintă totodată resturi ale unor nivele sau suprafeţe de eroziune. C. De asemenea. inclusiv în zonele de câmpie. structura s-a impus mai ales în Ca . în dealuri şi în podişuri. prin văi transvers ale. valea superioară a Prahovei). fixarea diferitelor trasee de văi a st influenţată puternic. Dar. Aceasta o dovedesc mai ales profilele t ransversale ale văilor îmbucate.

În formarea şi evoluţia traseelor de azi ale văilor montane se pot contura cinci faze1. Buzăul avea izvoare în Baraolt etc. 1974 (Etapele de evoluţie ale reţelei de văi din România). „Analele Universităţii B ucureşti. 1969). Văile carpatice se alungesc peste Transilvania. Relieful României. de scurgerile peste Munţii Trascău (îna inte de formarea Arieşului)2. Paucă. Începe apoi u n lanţ al captărilor. care străbat culmea Henţu-Meseş (Mă găuţa. nr. „Analele Universităţii Bucureşti”. 1963. Probleme de geomorfologia României. Donisă. seria ge ol. 1957. Poicu. Mişcările stirice şi moldavi schiţează o bună parte din actualele culoare şi bazine tectonice spre care se dirijează râur ile nou create. 1962). Geog rafia României. 125. Popescu Argeşel (1977). Ficheux (1940). Se realizează o hidrografie centripetă transilvană apare Mureşul pe sub Munţii Zarandului. „Bull. se pare. Posea. este ce l puţin de vârstă sarmatică etc.”. VIII. 1949. B. seria geol. Alteori s-au extins prin captări. Poniţa. când se formează Oltul peste Meridionali.G. se declanşează scufundarea Depresiunii Braşovului.C. Este vorba de valea Râul Şes din Godeanu (Emm. Assoc. sau sensul de basculare al masivelor în fazele de înălţare. Popp (1936). Gh. 1967). Crişul Repede.. Devin importante trei nivele de bază (transilvan.S. Aspecte de relief din jurul Clujului. I.G. N. 145). 1922).. numai peste arhipelagul de la Curbură şi pe Olt (M. în mo d deosebit (A. M. • Faza I se extinde din badenian până în sarmaţianul mediu. peste nordul Moldov ei. (1962). nr. văile din Munţii Almăj–Bersu. I. de transgresiunea ponţiană (vestică şi transilvană) şi de ridicările rhodanoice. 1907. panonic şi extraca rpatic). Les Monts de Trascău. după urmele s uprafeţelor de nivelare existente în sud-vestul Transilvaniei (Gr. 32. Posea. Se conturează prima cumpănă principală carpatică.a. B. Ele au fost impuse de ridic area pe blocuri a pediplenei. Congresul profesorilor de geografie ţinut la Abrud. dar în badenianul mediu avea deschideri. cit. Pop.G. (1969) – Caracterele generale şi etapele de evoluţie ale reliefului de văi din România.-geogr. 55 şi (1938) Congresul profesori lor de geografie ţinut la Alba Iulia. . Pop. Gr. 1957)3. Paucă. 57. 1965 ş. 1957. de transgresiunea badeniană. Rom.”. vol. Munţii Trăscăului. structurale. 5 Observaţii geomorfologice asupra defileului Dunării. • Faza a patra începe cu retragerea ponţianului (mişcările rhodanice) care.G. unde transgresiunea duce la fosilizarea văilo r. Din această fază se păstrează cel mai vechi urme de văi. în legătură cu suprafeţele medii carpatice. I. pentru văile din Carpaţii Orientali. Universitatea din B ucureşti. În munte are loc o adâncire a văilor urmată de o lărgire p uternică şi unele schimbări reduse de direcţie. după care. s-au adâncit epigene tic sau/şi antecedent. Posea. nr. 3 Contribuţii la stabilirea vârstei şi condiţiilor morfoclimatice în geneza supra eţei de eroziune Mărişel …„S. 1933. Prigor (G sea şi colab.S. p.R. 243 . • Faza a doua (sarmaţian superior-meoţian) se remarcă printr ridicare şi exondare a Transilvaniei şi a vestului (M. (1962).”. David. regresiunea sarmaţian sup erior-meoţiană. 37. Paris. Nordon. destul de des. aliniamente de roci mai moi. fil. 2 R.R.)5.adesea linii tectonice. 4 Posea Gr. Mureşul curgea spre Bega etc. Mureşul pătrunde în Transilva ia. Cluj. de Martonne. Géogr.. par e a se fi făcut pe Someş (nu şi pe Mureş). (1983) (Formarea reţelei de văi. văile cu direcţie nordică din masivele Gilău-Muntele Mare-Vlăd easa (Gh. Ragu)4. I. ce impune 1 Gr. Acad. studiile au dovedit că Bistriţa. Rudăria. op. dar şi văile cu direcţie est-vest.). • Faza a treia e marcată de scufundările din onţian ce au loc în vest şi în Transilvania. Bazinul transilvan comunică cu ce l panonic pe Mureş şi pe Someş.-geogr. 3-4. Fr.

dar în nici un caz spre Turnu 1906-1907 op. 11 Etapele e voluţiei reţelei hidrografice din Carpaţii Orientali. N. Peters (1876). sau numai către una singură. forţând şi o adâncire antecedentă. cit. numărul c elor care s-au ocupat de această problemă se ridică la câteva zeci. pe când în restul Carpaţilor (dominaţi de m asive-bloc de tip hercinic) aceste văi s-au închegat prin captări (vezi explicaţiile la Gr.a.S. 10 Văile tra sversale din România. între care cităm: Emm. anumite sectoare de văi. Râmeţilor pe Geoagiu etc. Şt. Jiului etc. De asemenea.R. după executarea unor captări. Donisă şi colab. văile respective adâncindu-se în continuare antecedent. 1973. „B. Cvijič. mutarea cumpenei apelor şi închegarea unei hidrografii t ransversal-antecedentă peste Curbură. predispoziţia tectonică este un fapt s igur şi la Dunăre. epigeneză). Posea. în Realizări în geografia României. rom. Cheile de la Buru pe Arieş. 1969. 7 Asupra trecerii Dunării prin Porţile de Fier. pentru Carpaţii Orientali11 ş. În Lucr.a. Orghidan pentru toţi Carpaţii10. cel mai lung din Europa. pe alocuri cu formarea de terase. antec edenţă. de obicei restrânse. Burileanu8 (1943).închegarea unui Olt superior. vol. masivele limitrofe au suferit u neori reînălţări. Şi în aceste cazuri au fost posibile înălţări post-epigen ca de exemplu în Munţii Meseş (văile Poicu. Aşa este cazul Oltu . dar în gener al se rămâne la un profil transversal îngust. Posea pentru toţi Carpaţii9. I. În defileul Porţile de Fier curgea un râu invers decât Dunărea. a suscitat cele mai multe discuţii. 9 Antec edenţă şi captare la văile transversale carpatice. Mrazec. Gr. dar astfel de s ectoare se găsesc în toţi Carpaţii. Ca şi în cazul tuturor culoarelor transversal e peste Meridionali. Inkei. Dar. 1967). IV. f. pe segmente montane sau pe total. iar o dată cu elim inarea apelor marine. în sensul dacă s-a format prin captare sau prin antecedenţă. A. Au fost realizate şi o serie de generalizări. vezi şi bibliografia din traducerea făcută în 1981 (Lucrări geografice despre România. de Martonne6 şi Vâlsan7 şi continuând cu multitudinea de cercetări redeschise de D.” 8 Problemele defileului Jiului. Munţii Banatului şi Apuseni. Emm. Edi ura Ştiinţifică. I. Dunării. O concluzie gen erală care s-a degajat din studiile făcute este aceea că în Carpaţii Orientali şi la Curbură le transversale sunt în principal antecedente. Lehmann.1967. s-au încastra t peste bare sau insule de roci dure prin supraimpunerea cursurilor iniţiale forma te peste rocile moi acoperitoare (văi epigenetice) şi care au fost ulterior îndepărtate prin eroziune diferenţială.G. Dar acest culoar marin se continua peste BahnaBaia de Aramă şi nu către Turnu Severin (vezi argumentele geologice).. Evoluţia generală a câtorva văi carpatice (captare. geografi şi geolo epând cu K. Editura Academiei. Mărturie stau depresiunile tectonice schiţate din helveţian şi acoperite cu sedimente badenian-sarmatice.). Evoluţia multora dintre văile carpatice este atât de interesantă şi de co exă încât a atras un număr extrem de mare de cercetători străini şi români. Oradea. • Faza a cincea marc hează adâncirea tuturor văilor carpatice. Editura Academiei). 244 6 . Poniţa ş. geol.”. Sunt tipice cheile de pe marginile Apusenilor (Cheile Tu rzii pe Hăjdate. Acum se realizează şi Dunărea. de Ma rtonne (1906-1907) pentru Meridionali. Faza se încheie cu formarea unor văi largi racorda bile în exterior (şi în Depresiunea Braşovului) cu piemonturi (romaniene sau/şi villafranc hiene). Studii geomorfologice.. râurile instalate puteau curge în ambele direcţii (spre Panonia sau Baia de Aramă). 1-2. „Rev.). prin captare pe ste cumpăna de la Porţile de Fier.

de data aceasta.-geogr. În continuare vom fac e o descriere succintă a dezvoltării principalelor văi carpatice. 1896. încercând redare critică a principalei bibliografii şi o confruntare prin cercetări proprii. geol. oscilând în a p reciza dacă este vorba de o captare. (1966). 558). XVI. Pentru evoluţia generală merită să fie adăugate şi valea Moldovei.Severin. iar „platforma” Bârgăului constituie o ane xă a acesteia. geol. Acest nivel domină însă dealurile Bistriţei şi „platforma” Năsăudului. (1963). dacă o asemenea Bist riţă s-ar fi scurs spre vest aceasta se putea face numai la nivelul de 1000-1100 m a l Bârgăului. Prahova. V. Posea şi colab. cu scopul mai mult d e a arăta felul cum au evoluat cercetările şi ideile asupra formării lor. 13 C u toate acestea Mrezec. Defileul Dunării. Or. Gârbac că nivelul de 1000-1100 m din Bârgău este mai vechi decât ultimele două unităţi citate (contr r lui Sârcu ce îl consideră levantin-cuaternar). după S. XII. de Geol. atât pentru importanţa sa.-geogr. „Analele Universităţii Bucureşti. Atanasiu.”. 48). este imposibil să mai fie găsite urmele unei vechi reţele îndreptate spre Transilvania. de evoluţie.”. „Natu ra. ser. Aparte şi mai de taliat expunem Defileul Dunării şi Dunărea (la Evoluţia hidrografiei Câmpiei Române) până la e. după care . Astfel.geogr. geol. şi colab. ca arteră principală. şi Paleon. El consideră că drumul apelor bucovinene. Gârbac ea (1901) aduce noi argumente. văile Bâsca Mare şi Mică.”. (1964). ca urmare a unor cercetări şi cartări amănunţite efectuate anterior12. 37. vorbind de suprafaţa ponţiană. cât şi din motive metodologice. la Toanc e. de la distanţa Parisului). V. Dav id (1949) documentează antecedenţa acestei văi. de pe latura transilvăneană. Popescu N. Pe baza analizei suprafeţelor de eroziune şi respectiv a continuităţii lor (şi înclinării lor spre est sau sud-est) A. Văile din Carpaţii flişului Pentru Carpaţii flişului (Orientali şi Curbură). Dâmbovi ucât aduc lămuriri suplimentare. nr.”. 1. care izvorau din cristalin (mai ales Bistr iţa moldovenească) şi curgeau spre Transilvania. XV. Posea Gr. În felul acesta s-a favorizat captarea multora dintre ele de către râuri moldovene13. Mai mult. 1. A. Atanasi u (1899) a admis formarea ei prin captare în zona defileului Toancelor (Zugreni). Ca urmare. (1969). Observaţii geomorfologice asup ra Depresiunii OgradenaBahna. p. „Analel e Universităţii Bucureşti. Nordon (p.. 245 12 . a fost barat o dată cu erupţiile principa le din Căliman. În 1921. arată că se întinde sub formă de umeri şi de culoare în lungul Bistriţei zvoltă larg în bazinul Vatra Dornei (1000-950 m). Valea Bistriţei S. de Martonne pune problema Bistriţei. Mihăilescu (1944) şi M. el arată că în defileul de gnaise al Toancelor există chiar şi supr afeţele anterioare acesteia. V. arătând că. Nu le vom trata însă pe toate. Observaţii geomorfologice asupra Defileului Dunării. În 1931 este totuşi de părere că cheile de la Toance s-au format printr-o captare cauzată de venirile lavelor din Căliman care au răsturnat drenajul (aprecierea o face însă. scrie că a aflat de o lucrare a lui S. de sigur nepublicată. principalele văi care ridică probleme deosebite. Nordon (1933). şi asupra cărora s-au emis păreri contradictorii sunt: valea Bistriţei şi valea Buzăului. Atanasiu captarea. s-a produs la sfârşitul miocenului când erupţiile andezitelor cu amfibol au dat naştere craterului central al Călimanului. O sinteză a studiilor şi ipotezelor a fost făcută de Gr. în 1899. mai ales pe clina lo r exterioară. din Posea Gr.valea Bistriţei (Moldova de sus) ar fi o vale transvers ală antecedentă” („Anuarul Muz.

dar . Orghidan (1939) este şi el de părerea 246 . ceea ce a favorizat şi fixarea izvoarelor văilor m ldovene la această margine. suprapuse tufului de Dej. I. etapă după et pă. numai în dacian când formează marmite la baza cascadei. în albia majoră actuală există însă şisturi). 562). Aşadar. Pe de altă parte. de lacuri separate (Atanasiu I. Mai târziu. Nordon (1933. captate într-ad evăr mai târziu datorită şi vulcanismului. în general. 1966) documentează antecedenţa arătând că Bistriţa a existat. Totuşi. T. Naum reia problema captării.. uneori şi împingeri regresive ale izvoarelor. Nu este vorba aici de vechea vale m oştenită ci de fâşia de formaţiuni noi. admiţând o c aptare dinspre Muntenia. indicând antecedenţa Buzăului. admiţând că suprafaţa sarmaţiană şi cea po clină spre sud şi vest (invers decât la ceilalţi autori) şi. care depăşeşte d ori valea Someşului Mare sau pe cea a Mureşului. Ciungilor. Luând Bistriţa ca vale tipică în a cest sens şi gândindu-ne la structura geologică a acestor Carpaţi şi la evoluţia mişcărilor l de înălţare. 560. ni se par a necesita explicaţii. imediat lângă marginea transilvăneană. Pion. în terasele Bistriţei şi în piemontul precarpatic situat imediat la nord de Putna vrânceană există pietr işuri cristaline aduse din bazinul superior al Bistriţei. în interiorul vechiului bazin din cristalin şi nu dinspre fliş peste cristalin. dar acea sta în special în mod frontal (nu de flanc) şi. Istocescu. numai după sarmaţian (N. 1965). este explicată şi lărgirea deosebită a Bistriţei ardelene. un fapt constant tru Carpaţii Răsăriteni este acela că linia ridicărilor maxime a lor s-a fixat. nivelul de bază local din exteriorul Car paţilor a fost. în dacian. Cauza acestei captări o pune pe seama cantităţii diferite de precipitaţii. Bistriţa ar fi trecut peste Toance. se p are. formate la nivelul teraselor (p. pe când unele văi din generaţii mai noi forma te ulterior chiar pe fliş puteau să înainteze regresiv şi pe cristalinul peneplenat... Lobonţiu E. Donisă. fără să int re în amănunt. D. într-o formă apropiată de cea de azi. Donisă (1965. vechimea văilor Carpaţilor Răsăriteni cristalini şi alu girea lor spre est. în Depresiunea Bârgae. antecedenţele apar ca normale. 1962) sau de marginea răsăriteană a l acului transilvănean (N. Poate tocmai în acest fel s-ar putea expli ca şi extinderea bazinului râului Moldova peste cristalin. încă din sarmaţianul mediu. Totodată. ce determină ap ariţia unui lanţ de depresiuni. Fâşia cristalină situată în marginea vestică a fo a care s-a înălţat şi pe care s-a instalat o reţea hidrografică. Aceste depresiuni erau ocupate. Barb u şi colab. rămânând mereu mai joase şi atrăgând o lungire continuă a vă vest către Podişul Moldovei. impuneau. nu conţin şisturi cloritoase sau sericitoase ci numai roci de fliş şi roci ale chiuvetei mezozoice. De ce deversarea se face numai în dacian. mai jos sau cel mult egal cu cel din Transilvania. precum şi celelalte fapte admise. Mai recent. Desigur. 1964). în genere. Oareca re excepţie s-a făcut în regiunea depresiunilor Bilbor. Aceasta. pentru prima generaţie de văi . 1966). 6). badeniene. printr-o deversare. în trecut. admiţând totodată o fază de lac persistat în Depresiunea Dornei până la începutul dacianului. situate pe cristalin. Borsec şi Drăgoiasa. (Prundişurile din vf. considerate ca o deltă sarmatică a Moldovei. A. de pe cei doi versanţi. cum este Bistriţa. înaintarea se făcea tot frontal. În pliocenul superior ele sunt c aptate în favoarea Bistriţei (I. 211). El aduc în plus agrumente petrografice: în delta ce se construia în amunte de Bacău.moment ce nivelele păstrate aici sunt numai cele de sub 1000-1100 m. Valea Buzăului Valea Buzăului este şi mai el ocventă pentru argumentarea generalizării fenomenului de antecedenţă în Carpaţii Răsăriteni. p. arată că suprafeţele de eroziune din lungul văii (mai ales cea ponţiană şi dac unt bombate pe centrul muntelui. în 1965 ( Hidrobiologia. Fâşiile de fliş din est s-au t şi s-au înălţat una după alta. illing Gabor (1910) este primul ce se ocupă în amănunt de formarea acestei văi.

tă mica depresiune de la Întorsură unde ar putea fi admisă o captare de flanc. Bâsca Mare ajungând până la 5 km de localitatea Covasna. 47 – Evoluţia reţelei hidrografice la Curbura Carpaţilor (Lacul dacian din fig. De asemenea. p rin poziţia izvoarelor lor. a regiunii Curburii. 247 14 . Buzăul şi cele două . Ciucaş. al Curburii. Gârbacea (1958) şi Gr. Vrancea). avea şi o hidrograf ie unitară (fig. nu schimbă problemele unei scurgeri iniţiale spre sud. la Prahova sau Bâsca un asemenea fenomen este exclus14. 47 a). În timpul ridicărilor. că masivul vechi. 47 b). unitar. Scufundarea depresiunii Braşov a rupt această r a de văi. Ea pornea dinspre cristalinul Perşanilor şi rama nordică a depre siunii Bârsei. ca văi colectoare funcţionau mai ales Prahova. numai urmărind ev paleogeografică a ansamblului zonei de curbură putem înţelege exact evoluţia Buzăului. Posea şi V. Adăugâ la Buzău şi văile Bâsca Mare.antecedenţei. Siriu. aducând şi un nou amănunt. ale arcului Curburii (Bucegi. Cele patru văi amintite indică. Este ştiut că Depresiunea Bârsei s-a format numai în dacian-romanian. crâmpeele acestea au rezistat antecedent (fig. ulteri r captat de Olt. lacul presupus de Patrulius (citat de Neamu) în jurul Predealului conform urmelor de argile şi pietrişuri. Fig. care îşi pierde astfel vechea sa unitate morfologică cu arealul Baraolt-Bodoc-Nemira. cartate de Jekel ius (1938) şi socotite levantin superioarecuaternar inferior. Fragmentele lor. mai ales cele rămase la sud de depresiunea în scufundare. arătând că Pârâul Negru actual nu putea fi afluent al Buzăului şi că. aici. ce ar exp lica înaintarea văii peste linia marilor înălţimi. Dacă pe Buzău. Posea (1967-1971) adaugă aspecte noi. poate şi Dâmbovicioara şi o vale vrânceană. a u continuat direcţia veche de scurgere. către sud. că Râul Negru ar fi fost afluent al Buzăului. Penteleu. Gr. ca urmare a unei scufundări. Bâsca Mică şi Prahova se observă cum izvoarele lor depăşesc cu nia marilor înălţimi. b e ste nesigur) Unele captări amintite de Vâlsan pentru Prahova (1939) nu exclud continuitatea scurg erilor dinspre nord spre sud. accentuate în romanian şi c uaternar.

de asem a. Trotuş şi Oituz care depăşesc. 1967. 1984). 1971). • O p roblemă aparte o pun văile care traversează masivele din sudul Munţilor Făgăraş – Topologul ( Poiana Spinului şi Frunţi). apoi alungirea lor treptată spre exterior şi toto dată menţinerea acestora prin antecedenţă. 1968. Posea) Cu Buzăul. Vâlsan). p. Având I. Argeşul (între Frunţi şi Ghiţu). conform con diţiilor locale. 48 – Conurile succesive ale Buzăului subcarpatic (după Gr. Mai este de amintit că Prahova a curs altădată de la Sinaia peste Păduchiosu către Ialomiţa (G. tot ca văi transversale. Revista Petrol şi gaze. 48). acest afluent şi zona sa de confluenţă cu Buzăul au suferit o serie de de plasări şi chiar remanieri. 248 15 . cât şi pentru Bâsca Mare şi Mică. ci un izvor al Cricovului era afluent al Buzăului (Posea. cum se credea. Bâsca şi Prahova rezultă şi mai clar modul de închegare al văilor Carpaţilor flişu cepând dinspre marginea transilvană15. 5. dar Buzăul nu a curs. Antecedenţa a fost c irmată şi de M. peste înşeuarea de la Cislău spre Cricov ul Sărat. 1999). Vâlsanul (la est de Frunţi). La fel se întâmplă cu Dâmboviţa mai ales prin Dâmbovicioara ce-şi orul aproape de Depresiunea Braşov. linia marilor înălţimi. Damian confirmă că: „Prezenţa andezitelor în conglomeratele meoţiene din Sub arpaţii Răsăriteni. dar acest fenomen a început numai o dată cu formarea depresi unii Braşovului (vezi de exemplu Timişul care captează Prahova). Fig. În principal este vorba de un fost afluent de dreapta al Buzăului care a devenit izvor al său numai după scufundarea depresiunii Bârsei. Izvoarele râurilor de la Curbură sunt însă azi ata e dinspre Transilvania. La văile indicate mai s us se adaugă. ulterior. Desigur. arată că la începutul meoţianului exista posibilitatea transportului de m teriale din lanţul eruptiv Harghita spre bazinul sedimentar din exteriorul Carpaţilo r”. Gherman şi A. Doftana peste Secăria către Comarnic (A rmaş. da Râul Doamnei (la est de localitatea Nucşoara). atât pentru Buzău. nr. 269 (Relaţiile dintre sarmaţian şi meoţian între le Râmnicului Sărat şi Slănicul Buzăului). Ielenicz (1973. şi văile Bicaz.O explicaţie în plus cere numai izvorul Buzăului sau mai precis întorsura sa de peste 90 0. B avut o evoluţie aparte şi în Subcarpaţi (fig. în principal însă el rămâne un fost afluent.

găs e urme . Gr. dar extinse pe tot defileul). pragurile care apar azi ca separând compartimente d e vale au fost scoase la zi numai ulterior. antrena tă de ridicările generale carpatice. când total transversale (prin captări.. Cităm pe Reclus care admite formarea defileului prin goli rea succesivă a lacurilor Făgăraş. de Martonne este primul ce se ocupă în amăn nt şi în ansamblu de evoluţia morfologică a defileului. rezultă clar că aceste văi s-au impus epigenetic peste masivele respective. 49 b). şi eexistenţa unei zone mai joase pe defileu ce marchează fie o veche trecere fluviatilă peste Carpaţi. Valea Oltului Valea Oltului poate fi cuprinsă şi în cadrul răsăritean al văilor antecedent e. mai puţin însă defileul Turnu Roşu-Cozia. dar uneori şi prin epigeneză) . mare a expansiune a flişului între Brezoi şi Titeşti este o dovadă că aici exista demult o depres iune orografică (p. Formaţiunile ponţiene existente în zona Ţării Făgăraşului par însă a i vechimi aşa de mari a unui Olt antecedent. Este vorba de păt runderea Mureşului în Bazinul Transilvaniei mult mai târziu decât formarea Oltului. Cauza principală a captării es te scufundarea părţii joase a Munteniei (nu a zonei subcarpatice. neg rmele unei falii. dar admite şi o captare dinspre Muntenia. ca şi pentru Ji . La această cauză. dar în sarmaţian se forma totuşi un piemont către Transilvania. ca şi Jiul s-a instalat iniţial pe o ondulare transversală a pânzei de şariaj. şi aceste praguri. Bârsei şi Ciuc. gresii. în pliocen. Popescu Voiteşti (1918) este de acord cu captarea . prin eroziune. deşi indirecte. 1969) aduce noi argu mente. prin eroziune laterală. argumentând scurgerea veche a Târnavei către Olt. Văile carpatice transversale din ves t (Olt-Maramureş) Acestea s-au format. N. Posea (1968. alteori ele au redus. marne. imediat la sud d e gura Lotrului care se vărsa către Transilvania. Mihăilescu consideră că valea transversală s-a putut forma chiar în miocen. V. Lehmann presupune o falie. 219). încă de la început. în culo are largi. confirmată de studiile geologului Ghica-Budeşti (1934). El e au folosit traseele de discontinuitate şi minimă rezistenţă dintre blocurile muntoase. Tot la el se poate întâlni şi istoric l cercetărilor anterioare. Mihăilescu (1965) susţine părerea că Oltul este antecedent. o dată cu adâncirea văilor şi golirea sedime ntelor mai noi. dar care a fost primul captat spre Muntenia (fig. după de Martonne. deci mută cumpăna de ape mai la nord de e Martonne. în favoarea antecedenţei dar numai post-ponţiene. consideră însă că Lotrul se vărsa iniţial spre sud. în ti mpul suprafeţei Râu-Şes. prin captări. dintre care una spre nord (p. fie cel puţin o zonă unde eroziunea redusese de mult linia de cumpănă. I. 249 .evidente” ale unor scurgeri contrare în defileu. Murgoci. este de părere că Oltul. autorul admite. presupunând şi o scurgere peste înşeuarea de la Vlădeni (între depresiunile Bârsa şi Făgăraş). ca la Jiu ci mult mai la sud şi sud-est) în acelaşi timp cu ridicările din regiunea Transilvaniei. format pe o lăsare axială. nisipuri). 219). Sedimentele care au acoperit i niţial şi aceste masive ţineau de Depresiunea Getică. în sfârşit. de aceea Oltul poate că sa format în timpul Gornoviţei. Mai târziu.în vedere sedimentarul din nordul acestei fâşii de masive cristaline. Rehmann este tot pentru o explicaţie tectonică. accentuează rolul unei falii nord-sud şi deformarea suprafeţei de ¡ 1000 m (până în dreptul Câinenilor) şi a nivelelor de -800 m şi 550-600 m (până în dreptul munţilor Cozia-Năruţiu. au făcut ca văile să devină când parţial transversale. în alte cazuri. Emm. după el are loc o captare spre sud. în principal. Inkey crede într-o fractură de suprafaţă ce a facilitat eroziunea iniţială. inclusiv cele bu rdigalian-helveţiene (conglomerate. la început regresivă. pragurile ce despărţeau comp artimentele mai coborâte transformând acele discontinuităţi. Rodeanu (1926). cu excepţia Tisei. Cumpăna apelor era situată. De Martonne (1907). V. ridică oarecum şi problema antecedenţei Oltului. în cele mai multe cazuri. El crede că admiterea unui culoar miocen folosit ulterior de Olt ar uşura explicaţia văii. P opescu (1972) cartează nivelele şi terasele din defileu. studiind în mod amănunţit regiunea.

49 a .Evoluţia Jiului în Defileu Fig. 49b – Evoluţia Văii Oltului în Defileul Turnu Roşu – Cozia (după diferiţi autori) 250 .Fig.

de Martonne (1899) reconstituie trei mari faze în evoluţia Jiului: a) un Jiu vechi. c) în romanianul superior are loc o captare cauzată de lăsările de la Tg. prin captare. dar în 1907 revine. Mai înaint e sunt de amintit părerile lui Rehmann (Jiul instalat pe o falie). problema formării unui Olt un itar. cu o scurgere spre sud. Ba din contră. el drenând. o asemenea scurgere (spre nord) apare aproape ca oblig atorie (fig. dar pe plan mai îngust. în contrast evident cu ţinutu l înconjurător format din roci 16 Acest Jiu este presupus în 1899 (Sur l histoire de la vallée de Jiu. de Martonne asupr nui vechi drenaj al Jiului în mio-pliocen prin aşa-numita înşeuare de la Merişor (dovadă alu viunile foarte remaniate de origine străină care se găsesc acolo sus). Valea Jiului Şi asupra acestei văi s-au emis multe păreri. numai pentru defileu. de Martonne (1899. 1898) şi aplicată la noi de Murgoci ( 1905) şi mai ales de D.Desigur. după unele observaţi geologice (Mirecea Ilie). pe centrul Transilvaniei. Lugeon. 40). probabil format chiar în pre-miocen. studiată entru Alpi (M. unde domină văile formate prin captare. Emm. aspectele tectonice. 1907) şi în parte de Burileanu. 45). Mişcările principale de înălţare ale Carpaţilor şi Transilvaniei. a aluviunilor vechi. de Martonne. Numai timpul acestei captări necesită o împingere înapoi. în stadiul actual al cunoştinţelor. Pentru etapa ponţiană a căror formaţiuni se sprijină pe muntoasă a munţilor Cibin şi Făgăraş. 208). b) o înălţare dinspre marginea su ică a suprafeţei Râu-Şes duce la formarea a două Jiuri pliocene. deci antec edent. ca o tranziţie în tre văile sectorului răsăritean. Burileanu (1941). l-au surprins şi l-au obligat să se adâncească antecedent pe actual ul traseu. autorul pare a avea unele reţineri în ceea c e priveşte formarea Jiului prin captare. depresiunea Petroşani fiind drenată peste înşeuarea de la Merişor către Haţeg (fig. Paris). de la sfârşitul romanianulu putul cuaternarului. această etapă trebuie pusă în legătură şi cu acel culoar de eroziune aminti de Emm. ce se deschide spre Transilvania şi care ar fi echivalentul Gornoviţei (suprafaţa de bordură). nu par de înlăturat. au c ondiţionat în mare măsură fixarea Oltului pe locul respectiv ca vale transversală. C. în special sub formă de lăsări axiale. dar studiată am plu n-a fost decât de Emm. Mai cităm. 49 a). arătând că este imposibil de argumentat şi de aceea rămâne ipotetic (p. dar şi de falie. peste o jumătate din acest culoar căzut. deci anteced ent). de Sc d e l Acad.R. Cu dacianul. cităm: „… autorul se alătură opiniei D-lui Emm. de Martonne. de asemenea: „Faptul constatat şi de noi pe susmenţionata şa de l a Merişor. când lacul se restrânge. 251 . Argumen tele aduse însă de către de Martonne şi Voiteşti în favoarea unei scurgeri mai vechi şi spre ord. D. 1901. Mrazec şi Murgoci (Jiul instalat pe o cută transversală a pânzei de şariaj. stabilit într-o cută transversală a pânzei Getice16. se poate deja pune. originare din Munţii Vulcanului sau cei ai Parângului (şisturi cristaline de tip autohton-danubian şi roci sedimentare variind din trias şi chiar din permian până în titonic şi chiar cretacic inferior). 1943) reia unele aspecte al e văii Jiului. În romanian existenţa unui asemenea Olt poat e fi socotită ca sigură. Urmărit de ideea mai gene rală a raporturilor dintre văi şi structură (legătura dintre văile principale şi structura in ală de suprafaţă şi legătura dintre văile secundare şi structura actuală vizibilă). Burileanu (1942. aproape toată partea sudică a bazinului transilvănean. p. Jiu şi de înălţările depresiunii Petroşani şi Haţ entate rămân numai ultimele două faze. Emm. dar se menţine în r ezervă în ceea ce priveşte extinderea nivelului pliocen de ¡ 750 m din interiorul cheii” ( 1945. Nici o dată însă nu s-a exprimat direct pentru antecedenţă. de tip antecedent şi cel vestic. Inkei (captare) . Valea Oltului apare deci.

întrerupt de o captare. adică spre Nera. mai recent. până când. care se vărsa în Nera. pietrişurile e pe platoul Cărbunari amintite de J. p. 1961. 1963). Posea şi V. deşi invocate de Burileanu. 34). p. din Semenic. Ultimul cuvânt „premiocen”. Böckh. într-o excursie.. creând o curbură de circa 900. V -Tricom. Gârbacea. care pot fi e xplicate prin mecanismul captării”. în schimb. devine izvor al Ner ei. 458). Vergez-Tricom)17. similară cu cea a Buzăului la Întorsură. în general. Orghidan (1969) şi Niculescu (1993) susţin totuşi antecedenţa. cât şi de unele meandre (nu toate ) a căror încătuşare poate fi urmărită de la nivelul platoului. Pragul ce desparte depresiunea Bozovici de cea a Mehadiei a fost traversat în pliocen de un Hideg ce forma izvoarele Nerei (G. pare a fi o greşeală.de alt facies (micaşisturi de tip getic cu sedimentar de preferinţă calcaros titonicne comian). Izvoarele Nerei. De aceea credem că argumentul „meandrelor adâncite. pârâul Craiovei. meandrele încătuşate nu mai sunt azi explicate lusiv prin epigeneză (vezi de exemplu Gr. socotită ca transversală în porţiunea defileului adâncit în Munţii Locvei. meandrele sunt localizate şi încătuşate numai de la nivelul umerilor de vale în jos (nivelul piemontului Getic) şi nu pe toată înălţimea defi leului (sunt meandre autogene). 11) şi plauzibil la vremea sa. (1912). 44-45. Aceasta dovedeşte. Mureşul a atins câteva praguri pătrunzând în ele 17 După captarea sa. Personal am c rezut în antecedenţa acestei văi. şi Posea şi c olab. Gr. Vechiul curs. p. este primul rând epigenetică şi în mai mică măsură şi antecedentă. constituie un argument de prim ordin în favoarea presupusului curs sud-no rd al Jiului premiocen” (1943. am putut observa (de la nivelul suprafeţei Râu-Şes şi Gornoviţa. Posea şi colab. De altfel. deo arece mai departe vorbeşte de faptul că de Martonne datează acele pietrişuri ca levantin -superior. au fost şi sunt sediul unor captări (fig. de tip graben. de pe dreapta Jiului. 1970. nu mai poate fi susţinut în sprijinul antecedenţei Jiului. care desparte horstul Apusenilor de horstul Poiana Ruscăi. presupus de G. 35). ele nu au fost socotite ca arg ument pentru antecedenţă. de către Mehadia. Posea şi colab. 252 . amintită de Burilea nu (1942. p. a fost smuls şi el. prima vale din depresiunea Petroşani ce a fost captată spre Oltenia. Def ileul Mureşului inferior Defileul Mureşului s-a format pe un vechi culoar tectonic. amintit de V. peste înşeuarea c u aspect de prag de la Ţarova. 237). două fapte susţin epigeneza şi antecedenţa.. Grabenul iniţial era compus din compartimente mai joase şi altele mai ridicate (praguri) ce au fost deopotrivă acoperite de formaţiuni miocene. În ceea ce priveşte m eandrele „încătuşate” ale Jiului. 1963. din Bozovici direct spre Liubcova. unul din afluenţii de dreapta. constituie o dovadă a atingerii acestui stadiu de echilibru în pe rioada preîncătuşării. Coincidenţa pantei longitudi nale din defileu (măsurată pe meandre) cu cea din Piemontul Getic. Amintim că la Jiu. rezistând antecedent mişcărilo r de basculă şi de înălţare ale horstului Almăjului (similare sunt şi văile Bersu şi Rudăria) riveşte porţiunea defileului Nerei. p. Înşeuarea amintită de autoarea franceză este în fapt un rest de vale mult mai veche ca Nera (Răchita) şi care şi -a păstrat aici vechea direcţie de scurgere. imediat deasupra Livezenilor) fazel e de întoarcere a văii Polatiştea. ci form area lor ulterioară unor profile dinamice de echilibru. Valea Nerei Valea Nerei. 47. În adâncirea sa. p. Mihăilescu (1965. nu o moştenire epigenetică. iar Burileanu însuşi când „dă înapoi în timp vârsta defileului cât şi a captării” fixează ca fiind prepliocenă sau cel puţin pliocen inferior (p. 50). prin captare. a fost infirma t (Gr.

Pe porţiunea din amunte de Deva şi până la Dobra. deoarece spre nord dezvoltarea era limitată de marginea abruptă a Munţilor Zarand. într-o anumită măsură. lomerate vulcanice la Zam. a ridicat însă ipoteza ii Mureşului printr-o captare venită dinspre Arad-Câmpia Panonică (R. 321 m). Este ştiut că lăsăr Timişoara funcţionau în imediata apropiere a înşeuării şi puteau menţine mai departe vechea rgere. aceste a din urmă se fixează. Tisa-Zam şi a captat râul ce se scurgea spre Bega. ca văi şi în zona de divagare (piemontană). ar fi numai cauza pe seama căreia este pusă captarea şi anume mişcările de lăsar situate la o distanţă mare. prin conurile lor. 51). Îndoielni că. p este înşeuarea de la Coşeviţa-Holdea şi mai departe peste valea Bega către Câmpia Timişoarei g. Gh. O dată cu retragerea apelor panonice. Mureşul este. Mureşul ar fi curs. Pop. către Bega. diabaze la Căpruţa.epigenetic şi realizând strâmtori cu aspect divers după rocă (şisturi cristaline la Brănişca. 1947). iniţial. începând de la localitatea Dobra. Ulterior. O explicaţie puţin modificată pare deci a se impune. un Mureş venit dinspre Arad a trecut peste bara aglomeratelor vu lcanice de la Vf. şi antecedent. împingeau spre sud gur a Mureşului. Fig. în aria de subsidenţă a Crişurilor şi Tisei. granite la Şoimuş). Totodată. ce venea dinspre Deva. râurile care coborau din aceşti munţi. în timpul dacianului şi apoi în romanian râurile coborâte aici din munte depunea u periodic aluviuni peste actuala zonă a piemontului Lipovei. par incontestabile. Ficheux. În momentul când evoluţia suprafeţei piemontului Lipov ei şi profilele longitudinale ale râurilor (în special Mureşul) ating echilibrul. Depunerea se făcea sub forma unui mare evantai ce se întindea mult spre sud (faţă de actualul podiş al Lipovei ). Urmele relieful ui. 50 – Evoluţia Văii Nera Înşeuarea din dreptul localităţii Dobra (Coşeviţa. 253 . reprezentate prin nivelele morfologice din înşeuare. oarecum. Prin această prismă.

Pop) 254 .a = Înainte de captare b = După captare Fig. 51 – Evoluţia Văii Mureşului (după Gh.

Ca uza captării rezidă deci în cantitatea de materiale cu care Mureşul continua să-şi aluvionez e patul. Pop. pe când secundul. îşi înalţă uneori albia prin col are. Tisa 459 m. Ca vârstă. O dată încetată. 255 . evoluţia pi ntană a podişului Lipovei. aproximativ la contactul dintre piemontul Lipovei şi Munţii Zarandului (fig. 18 Chiar Gh. 52). inclusiv izvoarele râului Bega.Acest stadiu. la viituri. ci mai mult pe eroziune. ci mai mult prin deversare. fiind alimentat de râuri foarte mici. cuprinse între roci dure (aglomerate). în plus. atins se pare în romanianul superior sau villafranchian. impusă de formaţiuni ponţiene şi piemontane. Fig. îşi putea cheltu i energia nu pe transport. a Mureşului18. peste suprafaţa sa se instalează şi o nouă generaţie de văi scurte re care şi un râu „subsecvent”. cum a putut să se producă acea captare peste o bară de roci du re care era mai înaltă cu mult decât albia râului ce mergea de la Dobra către Bega? Răspunsu l nu este tocmai uşor şi lasă deschisă posibilitatea unei epigeneze a Mureşului peste aglo meratele de la Zam. se pare. a surprins Mureşul cu direcţia de scurgere spre Bega. dar nu regresivă. din munte. pen tru un timp o difluenţă. care au umplut şi fosilizat un vechi culoar preponţian şi care avea într-adevăr deschidere de la Dobra spre Bega. În felul acesta a fost posibilă. o captare. şi o creaţie a apelor lo cale. În acest caz înşeuarea apare ca fiind creată pe rocile moi ponţiene. primul aducând încă multe aluviuni. Între Mureş şi acest pârâu exista o mare diferenţă din punct de vedere l eroziunii. după Gh. este cuaternar inferioară. Posea) Totuşi. alt itudini care depăşesc cu mult nivelul celor două trepte ale înşeuării Coşeviţa-Holdea (321 m) e ridică astfel întrebarea. mergând până la unele deversări. aglomeratele vulcanice ale defileului de la Zam ating în Vf. Treptele actuale de pe înşeuare pot fi. sau aproape încetată. Pop admite „un caz special de captare prin revărsare” ce a favorizat. 52 – Dispunerea conurilor piemontane în Podişul Lipovei înainte de formarea Mureşului pe actualul curs (Gr.

dar se „scurgea” spre Olt. închegarea hidrografiei din acest bazin î cepe în miocen. văile Sur dicii. spre Şimleu pe valea Poicului (peste Meseş). M. uneori vechi trasee preponţiene. impunându-se a ntecedent pe bună parte din defileu şi extinzându-se în Transilvania prin captări. Străpungând această mpănă. În acest timp. R. Călata se înd ptă. identificând. Crişul Re pede Crişul Repede a constituit un câmp vast de ipoteze şi cercetări în ceea ce priveşte evo luţia sa. (1944) (citat de Paucă) vine în sprijinul acestei păreri. Mureş şi Deda. captând ape atât de la Olt cât şi de la Someş. trecea peste Huedin şi se continua cu actualu l Nadeş. Mureşul a remaniat reţeaua din actualele dealuri ale Secaşelor. de Martonne. Bilag – Alba Iulia (Gr. folosind un ele grabene. Geologul Roth vo n Telegd indică în Şimleu material rulat. mai ales a vârstei. Posea. Izvoarele acestui afluent ar fi fost captate de Criş şi Almaş. Mureşul p este cel ce a depus un con gros de circa 300 m. de exemplu. Observaţiile noastre ne-au condus la admiterea unei cumpene de ape car e trecea iniţial (în timpul suprafeţei pe care am numit-o Jina-Poiana Sibiului) peste partea stângă a zonei muntoase a râului Sebeş. sau părăsindu-le pe altele. nu ni s e pare reală. Bazat pe datele resp ective. În etapa a II-a are loc o colmatare puternică a părţii inferioare a aces tor văi. unde formarea văii Mureşului ridică probleme deosebite. valea Călata împreună cu un Almaş scurt se vărsau în golful d Almaşul mijlociu. Ape e ce alcătuiesc azi Crişul erau grupate astfel: Iadul se vărsa în golful Oradei. Drăganul şi Secueul (Henţul) se vărsa spre golful Şimleului peste înşeuarea de la Oste na (ce poartă încă pietrişuri). în acest timp. către Tg. precum şi direcţiile de curgere ale văilor Sălişte (de la Jina spre C bin) şi Ampoiul către Someş pe la nord de D. iar cursul său nu mergea spre defileu. 1967). Mateescu (1926) crede că în pliocen râul Călata era singurul colector al depresiunii Huedin. Şt. Posea. Ficheux (1926) este cel care r eface în amănunt evoluţia Crişului Repede. După el. începând din romanian până în pleistocenul mediu. pe mediana Transilvaniei. urmată apoi de o fază de ridicare a muntelui şi o adâncire a râurilor. 10 stadii. se prelungea mult mai spre vest. presupunea că în pliocen Someşul Mic avea un afl uent principal ce izvora din Vlădeasa. eruptiv. elucidate num ai în ultimul timp (Gr. 1954). grupate în trei etap . la vechiul con de dejecţie se mai adaugă circa 100 m de aluviun i aduse de actualul Mureş (M. A avansat apoi. un mic afluent ven ndu-i şi dinspre Cugir. Apusenii apăreau ca o insulă în interiorul cărora pătrundeau golfuri adânci. Rezultă că Mureşul ş -a format traseul actual printr-un foarte complicat proces evolutiv. Mureşul iniţial îşi avea izvoarele în bazinul Haţegului şi poate al Petroşanilor. când apele reţe lei hidrografice din Transilvania de sud au început să se scurgă prin actuala vale a M ureşului. Aici şi-a închegat un mare bazin. În miocen. venit din Vlădeasa.A. formând noi râuri ca S beşul şi Secaşul de Sebeş. Paucă. 1967) este pătrunderea sa peste Podişul Secaşelor şi în Depre siunea Transilvaniei. În acest sens pledează nivelul înşeuării Bucium (între depresiunea Sălişte şi deal ecaşului şi la sud de Podişul Amnaş) care. amintite de Sümeg hy J. de atunci şi până în cuaternar. Interpretarea. Paucă (1954) arată că de fapt conul de dejecţie al Mureşului a fost depus de do uă râuri: „Mureşul panonic” care izvora din regiunea Lipovei şi „Mureşul ardelean”. În faza a III-a au loc pute rnice diferenţieri între 256 .O a doua porţiune. Emm. Mureşul ardelean ar fi luat naştere abia în pleistocenul superior. tot acum un afluent al Iadului care curgea spre Oradea captează valea Surducii. captând Ampoiul şi Secaşul de Târnavă şi ceva mai târziu Târnava M Olt). ci în lungul Meseşului. dirijându-se spre Apuseni. Existenţa a două conuri suprapuse ale Mureşului. ca vale.

adică formaţi prin dezvelirea lor de către eroziunea diferenţială. p. în aceeaşi serie. Cu aceasta nu excludem importanţa mişcărilor de ridicare în formarea munţilor Secueu-Mezeş. ce a afectat aproape în egală măsură şi Podişul Someş acestor înălţări eroziunea selectivă este cea care a produs mari diferenţieri de altitudine . p. Reenumerându-le. o serie de văi car e izvorăsc dinspre Podişul Someşan şi taie transversal munţii Secueu-Meseş. Criş. S e poate presupune deci. o parte f ind captată peste măgura de la Morlaca. acest bazin. Al. în măgură. este totuşi cu circa 150 m mai jos decât măgura. astfel formată. este captat Drăganul şi Secuieul către Oradea. Măgura are peste 700 m altitudine. Având în vedere supra faţa foarte redusă a măgurei. ci spre partea supe rioară a Almaşului. el însăşi pliocen şi suspendat f aţă de colinele Almaşului. 1962. s-a făcut o dată cu exhumarea acesteia de sub sedimentele moi. 257 19 . Ficheux. Este vorba mai ales de scurgerea văii Călata peste Poicu şi captarea ei ul terioară peste Măgura de la Morlaca ce ne apar imposibil de admis. „Relieful … Clujului”. mai mare. Posea. Poicu. Este oarecum ceva similar Culmi lor Trascău şi Almăj care.influenţele jucate de cele trei nivele de bază. Poniţa. La reconstituirea de mai sus. dar micile văi de peste Munţi i Secueu-Mezeş (inclusiv Crişul până la Ciucea) sunt resturi epigenetice şi apoi anteceden te. şi Valea Mărgăului ( Mărgăuţa). dar o înţelegem ca o înălţare generală. dmiţându-le ca epigenetice. Aurora Posea (1977) aminteşte. acum se produc cele mai importante r emanieri. făcea imposibilă o scurgere a Călatei spre izovarele Poicului. în timpul formării ace stor văi. Crişul. noi am crezut că. dar se întindea nu spre Călata. Cu aceasta ridică încă o nouă problemă. 53). în plus. care izvorăşte din Huedin şi traversează Munţii Secueului vărsându-se în râul cu a Mărgul este epigenetic şi poate antecedent (fig. De aceea. cheile de aici nu pot fi formate prin captare. atunci. peste Meseş. la timpul lor. Poniţa şi Ragu l ce curg spre Crasna. Aşadar. ca văi antecedente. 53). în timpul ridicărilor. adâncirea tei. fierestruite de serii de văi scurte transversale. în parte. are loc ridicarea generală carpatică ce impune încrustarea văii sub forma defileului actual. ca vale transversală prin captări succesive. 127) că şi valea Poicului avea un ba zin mult mai mare ca cel de azi. 127). noi am presupus (1962. peste Mes eş. Savu (1963). Crişul Reped e s-a format. De aseme nea. ca şi Poicul. se lărgise mult. poziţia acestui punct (a cheilor) în imediata apropiere a defileului. ni se par necesare unele completări şi observaţii. Numai după constituir ea acestui bazin mare şi după ce valea Crişului. Rezultă. tot către vest (Gr. Cumpăna apelor. Aşadar. aceste văi sunt: Mărgău. că în partea vestică a Podişului Someşan exista o reţea ce curgea în eneral de la est către vest trecând Munţii Secueu-Meseş. este deci o epigeneză şi nu captare. Călata. nu trecea peste Meseş ci era mult deplasată spre interiorul Podişului Someşan. prin analogie cu Poicu l (şi cu celelalte văi transversale vecine) putem presupune existenţa unui Someş peste d eschiderea de la Jibou. ci este epigtenetic şi poate antece dent. cum a presupus Ficheux. aşadar. l-a ajutat să se impună antecedent. au fost şi încă mai sunt. iar nivelul depresiunii Huedin. în ultimă instanţă este captat şi Poicul (în dreptul localităţii Ciu ecum şi izvoarele Almaşului care devin Izvorul Crişului (fig. Călata este ruptă în două. redată după R. adaugă. iar restul se vărsa mai departe peste defileul Poicu în golful Şimleu. pe porţiunea dintre măgura Morlaca şi Meseş nu po i format prin captare. Munţii Secueu (Henţu) şi Meseş ne apar şi ei ca epigeneti i. de sub sedimentele e ocen-oligocenului sau chiar şi a celor mai noi19. În fine.

258 Fig. 53 – Stadii în evoluţia reţelei hidrografice a bazinului Crişului Repede (după Aurora P osea) .

ca poziţie. pentru care se poate presupune că a curs. acele văi. are posibilitatea să înainteze regresiv şi longitudinal. ce puteau deveni antecedente. nesigură însă. venită dinspre Gurahonţ. antecedente. câteva cuvinte se pot adăuga despre Crişul Alb. pe rând. dar uneori şi total sau parţial transversale (Crişul Repede). în spatele culmii calcaroase a Trascăului şi să capteze.20 Aceste scurgeri se păstrau încă din timpul supr afeţei Ţării Moţilor (Măguri-Mărişel). 259 . deşi decapitate în partea superioară. Crişul Alb În cadrul Munţilor Apuseni. în favoar ea creierii unor văi colectoare mai mari. peste înşeuarea de la Lazuri-Criştioru Fig. 1924. O captare. ridică problema trecerii t ransversale. În cazul Arieşului.Valea Arieşului Valea Arieşului. Dintre ele. din pliocen (poate a doua parte a pliocenului). p. 54 – Evoluţia Crişului Alb (presupunere) către Crişul Negru. peste Trascău. au f ost reduse o serie de mici văi transversale. din spatele cheilor. de la Ampoi până la valea Turului (Tureni). situate însă la altitudini diferite. Pentru celelalte s e pot observa numai înşeuările. 20 Şi Sawicki a semnalat aceste scurgeri „rupte de eroziunea carstică” (vezi şi Emm. împreună cu unele văi tributare. de Ma rtonne. Galda şi Giuagiu sau Râmeţ (cu cheile Râmeţilor). Mai sigur. eroziunea scoa te la iveală fâşia rocilor calcaroase – mezozoice. prin captări. ele sunt epigenetice şi în mai mică măsură anteceden te. bazinele lor superioare. În felul acesta. vechi sau şi actuale. Ficheux (vezi N. 1938) admite formarea actualul ui Arieş prin captări succesive pe seama unor văi transversale care curgeau dinspre Ţara Moţilor direct spre est. R. Unele dintre înşeuările rămase au încă material aluvio ridicarea munţilor. ca şi al Crişului Repede. iar văile ce le traversau se îngustează to mai mult. peste întreaga culme a Trascăului. ca vale „transversală”. l-a atras în această p (fig. 92). un Arieş ce se scurgea spre Turda. 54). acestea din urmă. Popp. rămân din ce în ce mai suspen date. Turul (cheile Turenilor). Crişul Alb este epigenetic pe actualul curs. s-au păstrat totuşi ca văi tran versale. pot fi longitu dinale. Tot ca văi transversale acestei bare calcaroase apar şi următoarele: Arieşul (cheile de la Buru). se poate observa cum. Hăjdate (chei le Turzii).

poate. Argumente mai multe în acest sens aduce Berindei şi Iacob. Mi lescu (1938. 1965. consideră că nivelul de 32 0-400 m s-a perfectat probabil spre sfârşitul dacianului şi că bazinul Someşului era const ituit pe traseele actuale (în defileu) încă din dacian (1966. Este sigur că drumul Someşului de la Dej la Jibou a fost impus de tectonică2 1 şi anume de o zonă de lăsare. p. prin captări succesive. Faptul este dovedit de căderea mai mare a cristalinului pe această linie transversală. deşi foarte vechi. Dar. În al doilea rând. Personal am infirmat părerea lui M. 204). Poicul. iar recent Al. pornind de l a faptul că Someşul este în prezent mai coborât cu circa 100 m faţă de Mureş. consideră că ac nu se poate explica prin ridicarea părţii de nord a Câmpiei (Pop-Câmpeanu. spre Ţicău şi Baia Mare. motorul impulsionării sale regresive fiind mişcările pe ve rticală din regiunea Bodrogului” (p. Someşul este considerat ca un intrus în Câmpia Transilvaniei (p . Poniţa şi Ragul). fie numai în porţiunea de la Jibou până la nord de cheia de la Ţicău (între cr inul Meseşului şi al Prelucii). 14). care se dirijează de la e t la vest. Acestei păreri i se alătură Berindei şi Iacob (1961). în ordinea cronologică a cercetăt orilor. constituie o dovadă că cel puţin vestul Podişului So meşan era. De aceea repetăm. Gârbacea (1961). retezând efectiv pe cel de la Prisaca (Ţicău) sau Dealu Ma re – 660 m. Călata. oarecari înd oieli credem că pot exista. nu constituie un râu dintr-o a doua generaţie ? În adevăr. iar ultimele. ce cartează opt ter ase (cu lunca) şi un nivel de 320-400 m care urmăresc sensul actual de curgere al So meşului (între Jibou şi Ţicău) cât şi al Pârâului Sărat. în general est-ves t. 260 . Dacă admitem acea legătură marină panonică a lui 21 Inclusiv poate prin mecanismul unor captări succesive ce tindeau să adapteze râul l a tectonică şi structură. Cele două păreri. 1966) susţine antecedenţa. Someşul Mare -a format prin captări „subsecvente” (documentate de Gârbacea) într-o a doua fază a existenţe sale. după exondare. Mihăilescu. marcată de o serie de falii orientate. de ce. Câteva fapte ne îndreptăţesc la aceasta şi anume: seria văilor tr nsversale amintite (Mărgău. V. cursul actual dintre Ji bou şi Ţicău este alungit la baza unei puternice cueste. Paucă după c are Someşul s-ar fi scurs spre Baia Mare peste actuala vale a Bârsăului (Ţara Lăpuşului. ci pr in scufundarea din nordul Câmpiei Tisei care a şi impus formarea Someşului. Primele afirmaţii mai documentate a parţin lui Szadezky şi V. Mai departe însă. reunind datele lui Berindei şi Gârbacea. 204). Defileul de l socotit epigenetic pe baza unor formaţiuni sedimentare ale mediteraneanului II. De aici co nsideră că Someşul. peste culmea Secueu-Meseş. 81). V. era deja format în partea mijlocie a pliocenului. Savu (1963) scrie: „Se opinează pentru infiltrarea Someşului în Podişul S omeşan.Defileul Someşului de la Jibou Someşul este socotit vale transversală fie peste tot Po dişul Someşan. pe dreapta văii. că în nordul Meseşul se alinia acestei serii şi un Someş ce curgea către Şimleu. antecedenţa şi captarea se înfruntă şi aici. Această cuestă a ajuns în poziţia ac uală printr-o evoluţie (vezi retragere) îndelungată ce s-a făcut mai ales în pliocen şi în pe laciar. Numărul celor u exprimat părerea asupra originii văii este mare. Criş. 1928). V. Ipoteza unui Som eş format prin captare pare a aparţine iniţial unor cercetători maghiari (vezi Berindei) . at unci. ce urma unor scurgeri consecvente (spre centrul Transilvaniei). explicarea rămâne controversată. lui Savu (1963). mai înalt ca Meseşul. subsecvent şi el de la Jibou spre nord (căci are pe dreapta o cuestă pute rnică). între Dej şi Surduc. în ceea ce priveşte o scurgere iniţială de la Jibou spre Baia Mare. Înşeuarea în cauză este foarte recentă şi sigur creată de întâlnirea „în cap” a doua pâra asemenea. afluent dinspre Sălaj. Mihăilescu (1935). f iind deci o vale antecedentă şi nu născută prin captări la începutul cuaternarului (p. Someşul. 196 2). ce se mai găsesc în petice transgresive.

captarea de la Lăpuşul Românesc (Libotinul a captat Libotinul superior). format cam în aceeaşi etap u valea Poicului spre exemplu. captările de la Chiuzbaia de către un a fluent al Firizei (valea Limpedea) (fig. p. captarea de la Cupşeni (valea Dobricului a captat un afluent al Libotinului). captarea Bloajei (Bloaja superioară se vărsa peste înşeuarea Ulmenilor către Libotin). Nu poate fi deci cazul S omeşului. mai întâi. în stânga Lăpuşului. 55). Lăpuşul s-a fixat. 183). ni se pare totuşi că în formarea văii transversale a Someşului c ile nu pot fi excluse. Savu (1963. deplasându-şi cursul spre nord. Ulterior. incl usiv pe Pârâul Sărat. în schimb.M. mai ales că şi V. În timpul pliocenului superior Lăpuşul ad pele unei zone piemontane şi debuşa în partea de sud-vest a Prelucii. Valea de anticlinal trece în prealabil prin faza de butonieră şi se formează numai în condiţiile unui pârâu scurt ce se a ungeşte regresiv pe flancul şi apoi pe axul anticlinalului. 1962. a putut fi invadat de o de buşare a Someşului. Posea (1961. direct spre sudu l depresiunii Băii Mari. nu este vorba de o captare propriu-zisă ci de o alu necare spre dreapta pe propriul con şi de o lungire a cursului (fig. formarea Săsarului pr in captări succesive (a Firizei şi a Chiuzbaei). 261 . a depus. de o apă curgătoare nu se poate vorbi aici decât începând cu daci l. Posea. aşa sunt: captarea de la Rohia. sau culoarul superior de pe defileul Lăpuşului. atra gerea era exercitată în special de golful Şimleu şi ceva mai târziu de Baia Mare. Existenţa teraselor şi a nivelului de 320-400 m. A luat naşter e în pliocen pe o zonă de lăsare la marginea lanţului eruptiv. Valea Lăpuşului Valea Lăpuşului traversează masivul cristalin Preluca. un afluent ce îna inta subsecvent spre sud. de la Groşi (valea Suciului a captat valea Bradului). Peste Preluca. pest e masivul Preluca. Relieful …. Totodată. în adevăr. care îşi aluviona puternic albia (sau albiile) dinspre Şimleu şi care sa îndreptat astfel pe deasupra Măgurii Ţicăului. rnică cuestă. 14) admit. Lăpuşul poate fi socotit epigenetic şi antecedent (încătuşarea câtorva din re meandrele sale începe chiar de la nivelul superior al defileului din Preluca). Această explicaţie se deosebeşte totuşi de una mai veche în care se arăta că S meşul a fost impus aici de un sinclinal sau anticlinal. Fără prea multă certitudine. Ulterior a fost atras în zona de lăsare de la Bai e. Se ştie că pentru această etapă. „Ceea ce M. p. p. ce taie transversal multe structuri chiar între Jibou şi Baia Mare. Gârbacea (1961. la baza cuestei calcaroase. tocmai la contactul c alcarelor cu cristalinul. Este faza piemontană sau faza nivelului „consecvent” al Năsăudului amintit de V. bazinul din spatele defileului s-a organizat prin foarte multe captări. 182. 3) şi Gr. Lăpuşul de xemplu. Dacă. Tot prin epigeneză s-a impus şi Cavnicul. fixarea sa a fost hotărâtă şi de abrupturi structurale oligocene şi eocene care formează.. Clujului. unde forma un vast con de dejecţie. 55). în respectivele locuri. Paucă atunci. o dată cu formarea suprafeţei Ţării Lăpuşului. 206). peste Prel uca. În plus. pentru prima fază de f ormare a hidrografiei. 160. o reţea centripetă cel puţin în jumătatea nordică a bazinului Transil vaniei. râu mare. 127) şi Al. Paucă prezintă ca urme ale unui vechi con al Someşului par a fi în realitate urmele unui con al Lăpuşului şi Cavnicului” („Ţara Lăpuşului”. sau apele ce izvorăsc din Huedin. un con imediat la est de Preluca (peste râul Bârsău) şi mai târzi s-a abătut spre Baia Mare (o dată cu înălţarea Prelucii şi lăsările de la Baia Mare). După aceea a putut deveni epigenetic şi chi ar antecedent. Gârbacea pentru nord-estul Transilvani ei. pe anumite porţiuni. nu constituie un contraargument. De ace nu credem imposibilă o primă dirijare a unui Someş. p. deoarece oricum este vorba de u n nivel mai nou decât cel la care a rămas de exemplu Poicul. p. zonele locale de subsidenţă (vezi Bodragul) nu puteau avea influenţă directă asu pra apelor noastre curgătoare. către Şimleu. El s-a impus ulterior epigenetic dar şi antecedent (Gr. o dată cu lăsările de la Baia Mare sau mai dinspre vest. 202.

Posea) . 55 – Evoluţia hidrografiei bazinului Lăpuş (după Gr.262 Fig.

sau chiar către sudest. ce se păstrează încă spre exemplu în Munţii Almăj ( . Adâncindu-se pe cea mai mare parte cu peste 200 m. Criş.Valea Mingetului Peste munţii vulcanici ai Maramureşului nu există nici o vale transve rsală. pe m . Gr. 55). 887 m). Pe cumpăna dintre Vişeu şi Iza există câte o înşeuare ce se situează aproape exact în dr fiecărui afluent de dreapta al Vişeului. Munţii Mehedinţi (înălţimi medii de 950 m. ca a doua vale l itudinală a depresiunii. Svinec a Mare.a. Vişeul. Astfel. Un altul probabil. Vâlsan) ş. N. se pare. rul românesc. şi baraj Gura Văii (km 941). Poicu. înălţimea maximă în Vf. 794 m). dirijată dinspre vest spre est. sectorul dunărean respectiv justi fică numele de „defileu”. altitudinea maximă în Tâlv nului. cu lunca de 43 m altitudine absolută. Rudăria. Posea. şi Dobrianske Planina (cu înălţimi de 800 m) şi Miroci Planina (cu înălţimi med 500-550 m) pe teritoriul iugoslav (fig. în Munţii Secueu-Me . prin captări succesive ale tuturor pârae lor indicate mai sus. Novăţul cu Vaserul spre Cuhea. ridica petice din Gutin.. Materialul referitor la defileu a fost publicat într-o formă asemănătoare de Gr. de vârstă mio-pliocenă. De altfel. se interpune o în are largă. afluent al Lăpuşului. peste şirul de masive Cozia-Ghiţu (Topolog. Popescu în Probleme de geomorfologia României. relativ nesigur. cea peste înşeuarea Neteda spre Cavnic. Un indiciu. afară de Tisa. Dunărea curgea cu o viteză medie d e 4-5 m pe secundă şi străpunge. captări repetate în hidrografia din jurul lor . aici între muntele Hudin şi muntele Cârligăturii. unde lunca avea o altitudine absolută de 70 m. În alte cazuri râurile şi-au păstrat cursul prin epigenie. s-a format. Grigore. Prigor). pe o distanţă de 132 km o zonă muntoasă de tranziţie între C Balcani. 263 22 . Bersu. 1226 m). O concluzie pentru zona carpatică vestică. Posea ( 1964) presupune că la nivelul suprafeţei poligenetice a Ţării Lăpuşului un râu maramureşean f at din Vişeu şi Borşa curgea peste acea înşeuare către arealul Lăpuşului. Călata. înălţimea maximă în Vf. se găseşte totuşi la izvoarele Mingetul ui. Hidrografia Maramureşului Reţeaua maramureşană indică o org anizare anterioară celei actuale. Ragul) ş. ) şi Podişul Mehedinţi (cu înălţimi medii de 500 m. antecedente. Paharnic. într-un culoar tectonic şi de eroziune larg de 3-10 km. Fap tul nu poate fi exclus dacă ţinem seamă că ponţianul se întâlneşte până la 800-1000 m. Ilie. împreună cu alte cauze. adică la nivelul unor înşeuări ale vulcanilor. Munţii Almăjului (înălţimi medii de 700-900 m. în Trascău (Galda. Defileul Dunări i22 Între Baziaş (km 1073). ce au favorizat. I. Aria mare pe care se desfăşoară acest culoar este delimitată de urm arele unităţi morfologice: Munţii Locvei (înălţimi medii de 500 m. 56). Argeş. Numărul mare al unor crâmpee de văi transversale.a. Poniţa. Această reţea exista înainte de înălţarea lanţului mu formarea Depresiunii Maramureş. M. C. iar Ruscova şi Frum uşeaua mergeau independente pe alte două înşeuări către Iza. Centrul de mu ltiplicare al Universităţii din Bucureşti. Cisla împreună cu Vişeul superior par a se fi dirijat spre localitatea Săcel. cu aspect de vale veche ce s-ar fi scurs dinspre Maramureş (fig. Aşadar. ca în Masivul Preluca (Lăpuşul ş avnicul). altitudine maximă în Vf. lui Stan. Giuagiu şi unele înşeuări). dovedeşte existenţa unor mişcări de basculă.

Posea. munţi. Grigore. b) Gr. N.Situaţia paleogeografi că în sarmaţianul inferior şi mediu: 6. Ogradena-Bahna. apă cu salinitate redusă . 5. C. podişuri. vechi cumpene de apă stabilite de diferiţi cerce tători: a) G. Moldova Veche. Popescu. Liubcova. 2. 8. dep iuni şi bazinete: A. Vâlsan. M. D.264 Fig. Milanovăţ. F. II. E. B. uscat cu relief coliniar. 56 – Defileul Dunării – I-Unităţile de relief învecinate : 1. areale de eroziune a s armaţianului . Morava-Mlava. 3. 7. Dubova. chei. . 4.

iar în continuare. pe malul românesc. Extre mitatea vestică a Munţilor Locvei se termină aici printr-o treaptă de 330-360 m (Dl. Valeria Ve lcea şi Maria Glăja. Posea. Pe malul românesc formaţiunile neo gene apar numai sub forma unei fâşii lată de câţiva km. Gr. Reţeaua hidrografică din acest sector este extrem de scurtă. domină şisturile cristaline care iau contact. Mlava şi Pek. între Moldova Veche şi Pescari. pe mai mult de 3 km. văile prezentâ în general. 1964). P. Mai spre est. Sencu. se pot separa două porţiuni diferite. stud enţii geografi execută practica de vară. Depresiune a Liubcova. unde apare o zonă colinară. Popescu. În timp ce între Valea Rilii şi Bel obreşca. 1954. Sedimentarul neogen este dispus transgresiv şi discordant peste şisturi le cristaline ale domeniului getic (zona Locva). M.Asupra reliefului defileului au fost publicate mai multe studii (Emm. Cvajič. 1931. Morfologic. pe o lungime de circa 29 km. N. domoală. R. 1964. 1968 ş. Ea se desfăşoară mai ales pe dreapta Dunării. Grigore. Cazanel e. Dunărea străbate alterna următoarele sectoare morfologice şi structurale cu caractere diferenţiate: sectorul N era – valea Rilii. 1908. 265 23 . 1902. N. lungimi de câteva sute de metri şi o pantă medie de 150-200 m/km favorabilă u nor scurgeri torenţiale. Vra golia Mică şi Topovişti) sub care se întâlnesc câteva fragmente din terasele de 200-210 m. 1918. în cea mai mare parte. depresiunea Ogradena-Orşova. Între Valea Rilii şi Pesc ari. Între Nera şi Baziaş. sectorul Greben-Plavişeviţa (Milanovač). Depresiunea Moldova Veche. 90-115 m şi 60-80 m. 1 50-160 m. se întinde o zonă depresionară dezvoltată pe un vechi bazin miocen legat de marea Panonică. părţile periferice ale acesteia se dezvoltă şi pe cri stalinul Munţilor Locva. în acelaşi timp. de Martonn e. Vâlsan. a) Sect orul Gura Nerii-Valea Rilii. Ea face legăt ra între „golful” Caraş-Nera şi depresiunea Moldova Veche şi este tăiată în întregime în şist aline ale seriei de Locva (gneise şi micaşisturi). pe formaţiunile neogene. cu altitudini absolute cup rinse între 200 şi 320 m. M. 1965. se desfăşoară o porţiune de vale îngustă (lă edie este de circa 1 km). N. Silvia Iancu şi Silvia L upu. care coboară treptat spre sud. I. Ghe orghiu. Dida Popescu. Din această cauză. Vom reda în c ontinuare numai unele aspecte noi sau care au importanţă pentru formarea şi evoluţia văii Dunării. Povară. Dunărea curgea printr-o albie fără maluri înalte. strâmtoarea Pescari-Alibeg. Dunărea este situată chiar la contactul dintre neogen şi cristalinul Locvei (ia r malul românesc al Dunării formează limita nordică a depresiunii). şi tot aici mulţi profesori şi elevi fac excursii şi aplicaţii. cel mai mare defileu din Europa. Coteţ. Iancu. ceea ce constituie şi cauza esenţială a îngustării văii. Este. Posea.a. Popescu. Orghidan. 1964. Iancu. depresiunea Moldova Veche se suprapune. 1 948. Rădulescu. 1963. V. c u depozitele sedimentare mezozoice ale zonei Reşiţa-Moldova Nouă situată în avale de Pesca ri (I. între Belobreşca şi Pesca i depresiunea face un intrând de 2-3 km spre nord. Vérgez-Tricom. alungită paralel cu Dunărea până în a e de Divici. sectorul Vârciorova-Gura Văii (Porţile de Fier). printr-o linie de încălecare. 1907. b) Depresiunea Moldova Veche. Gr. Schmidt. N. îngustarea Berzasca-Greben. 1966. 1967. Sectoarele morfologice23 Între Baziaş şi Gura Văii – baraj. G. Le vom descrie mai pe larg deoarece la Orşova (Staţiunea geografică) şi pe defileu. Ficheux şi G. 1963. C. J. incluzân d o parte din bazinele râurilor Morava. 1967. mărginită de versanţi abrupţi sau puternic înclinaţi. Grigore. I. Băncilă. La vărsare ele nu generează totdeauna conuri de dejecţie. M. 1967. în cadrul depresiunii Moldova Veche. M.

cu altitudini absolute de 70-90 m. Dl. prin tr-o înclinare mai mică a versanţilor (10-150) şi o adâncime a fragmentării mai redusă (70-80 m). • Porţiunea dintre Belobreşca şi Pescari se caracterizează prin prezenţa unor bazin ete de acumulare în zona de vărsare a văilor Locva. era aproape inexistentă pe malul românesc. Întreg relieful colinar dintre valea Rilii şi Belobreşca prezintă pante accentuate (25-300) şi o mare energie de relief. Caracterele gener ale ale acestui subsector se datoresc traversării de către Dunăre a sinclinoriului ReşiţaSasca-Moldova 266 . 150 m şi 200 m. acolo unde Dunărea se angajează în porţiunea îngus tă din avale de Pescari. prezenta o largă extindere şi era înălţată cu circa 3-4 m deasupra Dunării. trec într-o serie de cul i joase situate la altitudini de circa 450 m (Dl. Kalinovăţ. datori materialelor coluvio-proluviale care o acopereau. depresiunea este mărginită de o serie de culmi rela tiv netede. de asemenea. Fântâna Zaberchi 598 m. iar pe stânga. care se ridica din apele Dunări i aproximativ la nivelul primei terase. valea Dunării prezintă un profil transversal asimetric: în dreapta se întinde o zonă depresionară joasă. pe distanţe considerabile (MăceştiPescari). ce coboară din suprafaţa înaltă a Locvei (Fântâna Grozei 632 m. prin frecvente fenomene de difluenţă a râurilor pe conurile şi tăpşanele formate de aces tea la ieşirea din munte. înălţimile medii ating 70 m iar cea maximă 103 m (în partea de sud-vest. În cadrul acestuia. apărea un alt ostrov. cu altitudini de circa 500-550 m (Dl. Giochina 405 m. albia Dunării se îngustează în medie la 450-470 m. înălţimile cad în trepte.). Spre nord. cu înălţimi relative de peste 100-120 m. destul de fragmentate. lung de 1 km şi ridicat deasupra nivelului de atunci al Dunării cu 3-4 m. Macara 440 m e tc. începând chiar din marginea Dunării. Văile afluente sunt sc urte. renii. se observa. Dl. Către Dunăre. Culmea Seretului 415 m). iar în apropierea malu lui românesc. dar avea o largă extindere pe malul iugosl av. aproape continuu. versantul se înalţă repede până la peste 300 m. după o evidentă ruptură de pantă. Într-o măsură egală atrăgeau atenţia şi nisipurile mişcătoare existente pe apr te din suprafaţa ostrovului. şi prezenţa stâncii Babacai (formată din calcare jurasice). Menţionăm. Boichi 410 m. Sezova. dintre cele superioare. Dl. Popin. dintre terasele inferioare. extinderea cea mai mare prezentând-o cele aflate la 260-300 m şi 200-210 m. La contactul terase-luncă se dezvolta un tăpşan coluvio-proluvial. Atât pe formaţiunile neogene cât şi pe cele cri staline se găsesc numeroase fragmente din terasele Dunării.• Între Valea Rilii şi Belobreşca. În multe privinţe aspectul lor poate fi asemănat cu cel de la Cazane. O notă aparte dădea ostrovul M oldova Veche (Decebal). Aria depresionară de pe dreapta fluviului determinase despletirea cursului Dunăr ii şi formarea Ostrovului Kisiljevo cu lungime de circa 7 km. Faţă de Dunăre. Ele fac astfel trecerea între complexul teraselor Dunării şi suprafaţa înaltă a Munţilo Locvei. care nu sunt altcev a decât resturi ale unor nivele de terase etajate între 300 şi 170 m altitudine absolu tă. iar de o parte şi de al ta a ei se ridică abrupturi aproape continui. Micului 540 m). cu o suprafaţă de circa 15 km2. c) Îngustarea Pescari-Alibeg. spre Dunăre. pe circa 6 km. în medie de circa 3-5 km (valea Satului. La nord. corespunzând teraselor Dunării cu altitudini similare. Ele prezintă. văile Levii. Radimna. De-a lungul ei. ostrovul prezenta altitudini relative de 3-7 m până la 33 m. provenite din depunerile Dunării. rupturi de pantă la altitudinile absolute de circa 100 m. Ţarova 465 m. în schimb. Lunca era situată la altitudini absolute d e 65-70 m. nivelele de terasă. prezentând o extindere maximă (circa 1 k m lăţime) în bazinele Radimna şi Moldova Veche. Valea Mare şi Moldova. Între localităţile Pescari şi Alibeg. Rilii etc . şi cele de 10-20 m şi 6-8 m.) şi nu au terase sau lunci. unde există fragmente din ter asele a II-a şi a III-a).

Desfăşurată pe o lungime de circa 18 km. d) D epresiunea Liubcova. impusă de îngustarea văii. Dunărea traversează formaţiunile sedimentare neogene depuse înt r-un bazin tectonic (marne badeniene) şi formaţiunile cristaline ale pânzei Getice (pa ragnaise micacee. Numai la vărsarea Alibegului în Dunăre luase naştere un mic con de deje cţie. Sirovica de 460 m. Cameniţa) au generat o serie de bazinete de eroziune şi acumulări dispuse atât în lungul lor (Berzasca la Selişte şi Drag oselca.Nouă. Lăţimea minimă a luncii (450 m) se întâlnea munte de valea Liuborajdea. până în apropiere de localitatea Gârnic. cu altitudini cuprinse între 20 0 şi 350 m (D. Dârnaua 380 m etc. formaţiunile badeniene prezintă o largă dezvoltar e. larg dezvoltate în jurul localităţii Sf. care drenează această zonă de tranziţie dintre Munţii Locvei şi Almăjului. micaşisturi. Văile prezintă lungimi cuprinse între 4 şi 7 km. Ciganski 250 m. Reduta). Menţinerea abrupturilor calcaroase pe ambele maluri ale Dunării până în imediata apr opiere a albiei minore. Culmea Varadului de 572 m. În c adrul acestui subsector. filite etc. Stancea 336 m . depresiunea tectonică Liubcova depăşeşte sedimentarul badenian. fiind încadrat de muncei şi culmi netezite în formaţiuni mai dur e (şisturi şi calcare). Livedica şi Alibeg. suprafeţele structurale şi dif erite tipuri de văi adaptate sau neadaptate la structură (consecvente. cel mai reprezentativ fiind sistemul de peşteri Gaura cu Muscă. Pe suprafaţa relativ netedă a acestor poduri se află o gamă var iată de forme carstice: lapiezuri. O parte dintre acestea. Pe fondul general al acestei depresiuni. Gornea de 306 m. cu căderi centuate ale talvegului (120-150 m/km).. Relieful ei prezintă un aspect colinar. cu altitudini cuprinse între 400 şi 600 m. subsecvente e tc. uvale. doline. Atât datorită particularităţilor substratului pe care se dezvoltă. fiind extinsă până la valea Liuborajdea. la diferite altitudini. Principalele bazine hidrogr afice afluente. D. Stânca (294 m). principalele văi (Berzasca.). Structura a pe rmis apariţia unor forme structurale cum sunt cuestele. apare ca o porţiune mult m ai largă în cadrul general al defileului Dunării. şi a unei fâşii de roci eruptive paleozoic e (granite şi granodiorite) în cadrul cărora valea îşi menţine caracterul de defileu îngust. D. D. iar cea maximă (1150 m) în avale de Dl. Spre nord. relativ netede.. şisturi cloritice şi sericitice.). scurgerea pe aceste văi prezintă un caracter temporar. dar şi din nivelele de 2 60-300 m (dealurile Livedica şi Ciocârtan) şi terasa de 200-210 m altitudine relativă de pe dreapta pârâului Alibeg. În diferite etape ale adâncirii văii Dunării. În vest de valea Sicheviţei (Cameniţa .) . se întâlnesc guri de izvoare (fosile şi active) şi chiar p eşteri. Topoliţa de 446 m . Elena. de panta accentuată a talvegului şi de caracterul puternic turbulent al scurgerii. sunt resturi din suprafaţa culmilor medi i cu aspect piemontan (culmile Sirovica. Topoliţa. Mare 205 m. 267 . se constată prezenţa unor suprafeţe slab fragmentate care constituie de fa pt poduri calcaroase cu altitudini cuprinse între 400 m şi 550 m (D. cât şi inexistenţei unei pânze atice continui. Aici se producea o eroziune accentuată a Dunăr ii. badenianul este dispus transgresiv peste cristalinul Getic şi peste linia de încălecare dintre pân za Getică şi cristalinul Autohton din Munţii Almăjului. Valea Oreviţei între ogaşele Văznici şi Cocoşneag. nu permisese dezvoltarea luncii şi a formelor de acumulare caracteristice. D. avene etc. D. Ciorpanului de 580 m etc. În cadrul acestei unităţi depresionare. mai ales în cursurile mediu şi inferior. Băncilă. torenţial. format din calcare jurasice şi cretacice. pe care se afla localizat un cătun. o p rte din drenajul acestei zone se făcea subteran. easupra văii. pătrunzând spre nord-vest. Oreviţa. su t: Cralicovăţ. văi carstificate. Dinamica apei în zonele de mal şi pe fundul albiei minore ge nera forme de evorsiune–nişe. În abruptul dealurilor Livedica şi Re duta. 1964 ). marmite laterale şi de fund. D.

chiar prăpăstioşi (vf. Cotul Doica (530 m) şi Drencova (450 m). Bucureşti. a unei serii de forme de acumulare: conu ri de dejecţie. prezenţa unor stânci submerse şi temporar chiar emerse (Cotul Doicii. Valea este simetrică. D.). 1961). Această varietate petrografică şi structurală se ectă în morfologie prin sinclinale suspendate (D. unde se constată şi o extindere foarte gă a conurilor de dejecţie (Berzasca. apare o porţiune lărgită (circa 850 m). văi transver sale sau parţial transversale (Valea Seacă. Mâţului. Aici continuă să se dezvolte larg sinclinoriul S iniţa-Faţa Mare. făceau ca mişcarea turbulentă a apei Dunării să fie mai puternică şi să antreneze în transport şi aluvi mai grosiere care erau depuse apoi în bazinetele de la Sviniţa.valea Cameniţei. D. Trescovăţ. Izolat. Cantitatea mare a aluviunilor transportate din rocile friabile badeniene şi panta redusă. cât şi în zona de confluenţă cu Dunărea. văile au pante reduse (10-15 m/km) şi o dezvoltare foarte mare a luncii (800 m p e valea Cameniţa şi Sicheviţa. Ceişului Mare. Sirinca et c. D. Valea Udrişte. bancuri submerse (la kilometri 1027. Copriva. Panta redusă a talvegu ilor a facilitat o intensă aluvionare regresivă şi pe albiile minore ale principalelor râuri afluente Dunării (Oreviţa până la confluenţa cu Cocoşneag. 268 . Izlaz (500 m). Dunărea prezintă o nouă îngustare. vf. căreia îi corespundea o oarecare dezvolta re a luncii şi care era în mare parte acoperită cu aluviunile şi proluviile râurilor Recic a. Formaţiunile permiene (brecii şi ci nerite pelitice. Numai între Berzasca şi Cozla se ivesc formaţiuni ale Autohtonului reprezentate prin gneise retromorfozate (Ghidul excursiei Congresul ui V CarpatoBalcanic. văi de sinclinal (Valea Copriva. Valea Ravniştei). ca şi lăţimea mi a albiei minore. 200-210 m. c u versanţii abrupţi. În lungul văii înguste.). cursul superior al văii Jelişeva. Cozla şi Sirina. Tâlva Mare. Moşului epţia principalelor văi amintite. apar do uă petice de neogen la obârşia văii Stariţa. Panta mai accentuată a talvegului. ocupă cea mai mare parte.). între văile Zascoc şi Recica). 1023. valea Cruşoviţa în zona de obârşie ş iuborajdea). vf. Între Berz asca şi Greben. Cucuiova. primele dintre ele funcţionând ca interfluvii principale (D. între D. văi de anticlinal (văile Dubochi şi Grediţa). Caracterele morfologice dominante ale acestui subsector se află în strânsă legătură cu structura şi litologia.). Cioacă Ghiui D. conglomerate roşii) şi cele jurasice şi cretacice (calcare şi şisturi cărbu noase). Dumbrăviţa. o parte a văii Sirina etc. Dârnaua etc. Cameniţa şi Liuborajdea). Moşului şi gura ei de vărsare. Ţarinii. Cea mai mare extindere o au nivelele de 260-300 m. Cameniţa până la D. Streniac. Valea Rogoznata. celelalte au un caracter torenţial. În cadrul bazinetel or. l a Cozla. ost (Sighet). cueste (D. În patru puncte lăţimile minime se menţineau între 400 şi 500 m: Greben (400 m). la gura pârâului Jelişeva. a căror orientare dominantă este sud-vest – nord-est. cursul inferior al văii Povalina). văi subsecvente (cursul superio r al văii Stariţa. Cernii. extinderea luncii şi apariţia. pe o lungime de circa 18 km. grinduri (între văile Cameniţa şi Oreviţa. 150-160 m şi 90-1 15 m altitudine relativă. 1025. e) Îngustarea Berzasca-Greben. în imediata apropiere a a lbiei minore a Dunării şi în cadrul acesteia. Tâlva Mare. Dumbrava). Bivoli. reprezentat printr-o succesiune de anticlinale şi sinclinale faliate. D. 1017). peste formaţiunile permiene. Tachtalia Mică la Greben). Dumbrăviţa etc. De asemenea. Izlaz şi Tachtalia Mare la km 1002. D. Drenetina). cu lăţime med e de 700-750 m. impuseseră c olmatarea parţială a unor bazine. În cadrul acest ei unităţi depresionare se întâlnesc toate terasele Dunării semnalate în cuprinsul defileulu i. Oreviţa. impuneau o acţiune mai mare de transport şi eroziune. D. văi consec vente (cursul inferior al văii Jelişeva. 300 m pe văile Oreviţa şi Liuborajdea). Stenca.

În partea dinsp re obârşie văile au o pantă mai redusă (40-50 m/km) şi sunt mai largi. Morfologic. Glavcina Mică). Gâtuirea de la Greben. în care se formau ostroave (Poreci. Principalele văi car e se varsă în Dunăre în această porţiune (Cârnina. şi în apropiere de vârful Drenetina. D. pe malul românesc. De aseme nea. insu lar. iar către Dunăre se în ază şi panta talvegului creşte până la peste 70 m/km. Tâlva Mare. gabb rouri şi serpentine între Plavişeviţa şi Iuţi) şi sedimentare (conglomerate şi gresii permien conglomerate şi calcare jurasice şi cretacice). Lăţimea maximă se întâlne a vest de Sviniţa unde. relieful structural şi petrografic condiţionat d e intersectarea de către Dunăre a sinclinalului Sviniţa-Faţa Mare. Conurile de dejecţie care se formau la gura celor mai importante văi pătrundeau în albia minoră a Dunării sub forma unor promont orii. Milanovač). Grediţa. cunoscută sub numele de depresiunea Milanovač. Faţă de porţiunea din avale este separată printr-un prag sub mers. mai larg ext insă pe partea iugoslavă a Dunării.25 km.). Marinescu. despărţite de văi care le conferă o notă de pronunţată individualitate mai ales în imediata opiere a Dunării. pe 269 . văile de anticlinal (og aşul Selschi) etc. unde lăţimea albiei minore era de circa 470 m. f) Sectorul Greben-Plavişev iţa (Milanovăţ). în bazinul văii Jeleseva. Recica. se dezvoltă alunecări de teren (versantul drept al văii Stareţa. eruptive (metagabbrouri. prin gâtuirea de la Greben. prezenţa pragului submers de la Iuţi ca şi existenţa unei porţi uni lărgite permiteau o aluvionare intensă a albiei minore. Prezintă o largă dezvolta re cuestele şi suprafeţele structurale (Culmea Slatina. Se remarcă seriile de rupturi de la altitudinea absolută de 150-160 m şi de 390-400 m. în dreptul insulei Poreci. în ca drul acestui subsector pot fi distinse două porţiuni cu caractere mult diferite: una între Greben şi Iuţi. valea Dunării are o lăţime medie de 1. amfibolite. Relieful este adânc fr agmentat. Morfolo gic. Porţiunea corespunde unei depresiuni neogene. Cioaca Haiduţa etc. D.Glavcina etc. Tişoviţa ş ngimi cuprinse între 5 km (Cârnina) şi 13 km (Tişoviţa) şi profil longitudinal cu numeroase praguri şi rupturi de pantă. Josefina Marinescu. Plevişeviţa. Pe aceste formaţiuni. corespunzând unor trepte din lungul Dunării. cu pante accentuate către Dunăre. Între Greben şi fosta localitate Plavişeviţa se desfăşoară un sector de vale v largă dar în formă de „V” dezvoltată pe o lungime de circa 25 km.20 km. se dezvoltă badenianul reprezentat prin gresii şi conglomerate. variate din punct de vedere petrografic şi st ructural. Iardumovacia.). în zona de obârşie. Galacioca etc. în cursul mijlociu al Pârâului Surina etc.). D.). Interfluviile coboară pe încetul din zona ce ntrală a Munţilor Almăj cu aspecte de suprafeţe relativ netede (Culmea Raviniştei. filite – între Cazane şi Plavişeviţa). D. 1963). în cursul mijlociu al acesteia. reprez entând resturi din suprafaţa culmilor medii cu aspect piemontan (echivalentă suprafeţei Râul Şes). Ostrovul.) situate între 550 şi 700 m. La nord de fosta localitate Iuţi. Această porţiune se delimitează net faţă de sectorul din amunte. tăiată în formaţiuni meta (gneise. Între Greben şi val pe o lungime de 11 km. Pe porţiunea dintre Greben şi Cotul Doica apar abrupturi pe care se observă pro cese şi forme dominant gravitaţionale (desprinderi de blocuri. prăbuşiri etc. unde adâncimea văilor exte maximă. iar cea de-a doua între valea Iuţi şi Plavişeviţa. s-a format un relief de măguri (Glavcina Mare 625 m. atrage atenţia. Cioaca Ghiuina. Saraorschi). pe unele porţiuni. se înscriu în relieful actual sub formă de vârfuri şi abrupturi înalte (Sredniacul. bancuri submerse (la km 994 şi 991) şi grinduri (între M ilanovač şi valea Porecic). Liubotina. în urma eroziunii diferenţiale. Ţiganului. Priporu. În avale de Iuţi Dunărea şi-a axat cursu e o linie de falie (Fl.Uneori formaţiunile sedimentare sunt străpunse de roci eruptive paleozoice (porfire cuarţifere) care. văi le subsecvente (Bostiţa. Trescovăţul. atingea 2.

Cazane le Mari şi Cazanele Mici (în avale) sunt tăiate în nivelul umerilor carpatici de vale.ele erau instalate mai toate localităţile din imediata apropiere a Dunării (Iuţi. iar pe de altă parte de prezenţa unui baraj natural submers în dreptul fostei l ocalităţi Iuţi. apar şi terasele de 200-210 m şi 150-100 m altitudine relativă. Principalele râuri afl ente Dunării în acest sector sunt Râul Morii (la nord-est de Plavişeviţa). d e 300-320 m altitudine absolută (D. renii. cu diametru de până la 50-60 m şi adâncime de 12-20 m. pe stânga văii Iuţii). stânci submerse (Calnic la nord-est de Plavişeviţa. cu o 270 . tubulare etc. lungă de circa 20 km şi cu o pantă de circa 40 m/km. uvalii. per eţi abrupţi. cât şi pe cea a uniformităţii petrografice (roci eruptive ). Liubotina 430 m etc.5 km. care converg în bazinetul Dubova şi valea Mraconiei. pe de o parte. orientate nord-vest – sudest. care crea un remuu spre a munte. Prin galerii le acestora se drenează o parte din apele Pârâului-Morii. între care peşterile Ponicova şi Veteranilor sunt mai reprezentative. reprezintă interfluviile văilor tributare Dunării în acest secto r. Plavişeviţa la km 977). liniare. g) Cazanele.). D. Tişoviţa. Cazanele se subdivid în Cazanele Mari cu o lungime de circa 3. în special tre Valea Mare şi Valea Recica. Plavişeviţa). de îngustarea văii la Cazanele Mari. la nord-vest de Tişoviţa. Pe această porţiune valea este uprinsă între extremitatea de sud-vest a Podişului Miroci şi cea de sud-est a Munţilor Almăj . Lunca apărea sub forma unei fâşii înguste cu o lăţime medie de circa 0 m şi cu o altitudine relativă de 1-3 m. cu turbioane etc. curgerea aici era învolburată. celelalte văi tributare Dunării au o lungime medie de 6 km şi o cădere mare în profil longitudinal (circa 70 m/km). aceştia trimit spre valea Dunării o serie de culmi joase. Acumulările din cadrul albiei minore erau determ inate. pe stânga văii Recica. De asemenea. Desfăşurate pe o lungime de circ a 8.). Uniformitatea morfologică a acestora trebuie pusă atât pe seama extinderii nivelelo r de eroziune din care provin. care colectează cea mai mare parte a râurilor de pe flancul estic al Munţilor Almăj. Se întâlnesc doline. 978). la Cioaca Mostat. În albia minoră se întâlneau acumulări submerse (km 984. cu altitudini cuprinse între 400 şi 550 m aparţinând nivelului de 400-450 m (Radina Înaltă 461 m. apar sub f ormă de umeri şi câteva resturi din terasele Dunării. cele din dreptul Tişovi şi la km 987 în avale de Iuţi). Peştera Ponicova. Sub nivelul de 400 m. Curişte 432 m. 981. Această s uprafaţă are un aspect vălurit datorită dezvoltării intense a proceselor de carstificare. Liubotina. Cea mai largă extindere o are însă nive ul de 260-320 m (nord-vest Plavişeviţa. pe care se întâlnesc bolovănişuri şi pietrişuri grosiere rulat e. exhumate. care se dezvoltă până în imediata apropiere a Dunării. În afară de for mele carstice de suprafaţă. Lăţimea Dunării la Cazane era de 150-200 m. Cu excepţia Mraconiei. urme ale unei reţele hidrografice antecuaternare. 310 m. tot sub formă de petice mai re duse în suprafaţă. predominant cuarţitice.5 km şi C azanele Mici. fapt pentru care Cazanel e constituie şi un important punct de atracţie turistică. care micşora panta talvegului şi viteza apei. ostroave (Golubinje l a km 986.). Ciucarul Mare mai prezintă şi o serie de forme endocarsti ce. Culmile prelungi. Ciucaru Mare de 315 m. cu spinări rel ativ netede şi rotunjite. în cea mai mare parte era afectată de inundaţii.5 km între extremitatea nordestică a fostei localităţi Plavişeviţa şi cea sud-vestică a f ei Ogradena. grinduri (la Plavişeviţa şi între km 988 şi 978 adică între şi Plavişeviţa). Cioaca Cocoşului de 303 m . diferite tipuri de lapiezuri (fosilizate. despărţite de depresiunea Dubovei. lungi de circa 5. Streniacul Mare şi Râul Satului. Localnicii l e mai numeau „La Clisură”. D. Ciucarul Mic de 310 m) etc. Apariţia la zi a calcarelor jurasice şi c retacice imprimă reliefului o notă de individualitate (vale îngustă sub formă de chei.

Caza nele Mici sunt tăiate pe direcţia nord-vest – sud-est sub formă de chei. Bărzuica (290 m ). Înainte de a străpung e baza calcaroasă. Culmea Ozoina 314 m) sunt urme ale nivelului de 260-320 m altitudine relativă. care dădeau naştere la marmite laterale şi de fund. mai pregnante fiind cele de 150-160. În porţiunile chei erau şi sunt caracteristice fenomenele de eroziune. s-au dezvoltat o serie de înşeuări de contact petrografic şi tectonic. Atât conurile de dejecţie cât şi lunca erau alcătuite predominant din pietrişuri şi nisipuri cu o stratificare încrucişată. În timpul apelor mari zona de confluenţă a Dunării cu Cerna până spre fosta insulă Ada Kaleh era acoperită de 271 . coroziune şi subsăpare în calc are. argile. a lcătuit din nisipuri argiloase.4 km lăţime. h) Depresiunea Ogradena-Orşova. Sub acesta se întind culmi repr ezentând fragmente ale nivelelor de terasă. D. Culmile mai înalte (270-300 m).60 km (azi lacul are 1. până spre Ieşelniţa (aici a fost staţiunea geografică. La contactul dintre luncă şi terasele superioare se formau tăpşane care dădeau bazinetu lui o înclinare generală dinspre periferie spre centru şi de aici. se creează condiţii pentru depunerea aluviunilor. În cadrul lărgirii de la Dubova. Unitatea se de chide larg de la Cazane până în avale de confluenţa Cernei. amfibolite. mai ales . se constată prezenţa unui tăpşan subdivizat în 3-4 trepte corespunzătoare unor terase dunăr ne. de către valea Mr aconiei care.5 km şi 0. Se dezvoltă ca depresiune numai în partea stângă a Dunării. Între Cazanele Mici şi Mari se află bazinetul tectonic Dubova de formă aproape circu lară.9 km. În nordul bazinetului. Cioaca Mare (267 m). La inundaţii mari apele pătrundeau şi în partea cea mai joasă a fostului oraş. Mraconia curge printr-un bazinet de eroziune diferenţială la contac tul dintre calcarele jurasice-cretacice şi granitul de Ogradena. şi formaţiuni neogen .5 km) şi avea o altitud ine absolută de 55-65 m. prezenta un larg con de dejecţie. terminându-se cu o zonă de tranz e între Cerna şi Vârciorova. 90115. cât şi cele din Depresiunea Bahnei (Alion 316 m. Depresiunea propriu-zisă se su prapune în cea mai mare parte peste fostul golf miocen Ogradena-Orşova-BahnaBalta. o dată cu scăderea viteze . În alcătuirea acestui sector intră formaţiunile cristalinului Getic (parag neise micacee. Morfostructural. la praguri. activ. menţinând totodată o tu rbulenţă foarte accentuată a apei. prezintă două etaje: unul inferior. săpate în calcare. aceste înşeuări sunt modelate îndeosebi pe granitele de Ogradena sau pe gneise. cu un diametru mediu de circa 0. În spatele Cazanelor. Altitudinea absolută a Dunării în fosta luncă de la Orşova era de 50 m. spre albia minoră a D unării (azi sunt acoperite de apele lacului). porţiune ce reprezintă partea sud-vestică a depresiunii suspend ate a Bahnei.3-0. Partea mai înaltă a acestei depr esiuni este formată din culmi înalte de 150-300 m: D. din care se mai văd unele urme) ş gradena. Prezenţa cristalinului Getic în imediata apropiere a Dunării a condiţionat formarea un or versanţi foarte înclinaţi şi caracterul îngust al văilor tributare Dunării. Meje (295 m). Vf. Între Cazane şi Orşova fundul Dunării fo rmează trei gropi (marmite). caracterizat pri n eroziune fluvială şi prăbuşiri şi altul superior. km 969-962 (-5 m) şi între km 962-951.lungime de circa 1.). Malul iugoslav rămâne în general a brupt. aproape în întregime. pietrişuri etc. la vărsarea în Dunăre. el coincide. care fac trecerea spre Munţii Almăjul ui. atât cele de deasupra Orşo vei. unde altitudinea absolută coboară la minus 5-7 m: între km 976-969 (-7 m). 60-80 m şi fosta terasă de 10-20 m acoperită de lac. unde acumulările de calcit generează o ga variată de forme endocarstice. larg răspândite către Dunăre. Acesta este de fo rmă ovală cu o lungime de circa 1. cuarţite etc. cu aria d e extindere a depozitelor neogene acoperite de cele cuaternare coluvio-proluvial e.

Popescu. indicând şi modul cum s-a pregătit formarea defileului şi a Dunării actuale. de pe malul iugoslav pe cel românesc. întregeşte im aginea unui golf de eroziune. efilându-se treptat în versant în amunte de Şip eva mai în avale. Da tre Vârciorova şi amunte de Şip valea are versanţii abrupţi. de Martonne (1907). formate din şisturi cristaline. sub formă de arc. apărând şi câteva trepte de teras rasa cea mai înaltă şi mai bine păstrată.apă. În dreptul Porţilor de Fier. Între Vârciorova (văr ahnei)şi Gura Văii (Jidoştiţa). deasupra acestei terase apar şi unele urme ale unui nivel superior (circa 250 m altitudine absolută). Pe porţiunea de la Cazane. ca rezultat al aportului substanţial de aluviuni grosiere al Cernei şi pe care Dunărea nu le putea transporta. insula Ada-Kaleh. care. Ilie. peste gura văii Jidoştiţa (D. între 800 şi 100 rmează partea înaltă a cumpenelor de ape între văile Sirinia. Grigore. Lunca avea aici altitudinea de 37-38 m. apărea Ostrovul Ogradena. 6 ar fi mai vechi decât formarea Dunării actuale. în avale de Şip versanţii se mai domolesc. din Iugoslavia. acesta nu depăşeşte spre amunt alitatea Şip. atunci când sunt reconstituite conduc la conturarea unor bazine hidrografice predunărene. Berzasca. f Dunării prezenta adâncituri de zeci de metri. Faţa Mică 208 m). El stabil eşte trei peneplene în Podişul Mehedinţi: miocenă (în est). Tot aici. dintre acestea.5 m (s tă sub apă între altitudinile de 34-69. Dar tot el aminteşt e şi un nivel miocen de vale. 24). valea Dunării se îngustează din nou. reconstituit. echivalentă cu Pediplena Carpatică. a) Suprafaţa Almăjului. Mai jos de confluenţa Cernei cu Dunărea exista cea mai importantă formă de acumulare di n cadrul defileului Dunării. 1963. care se observă în special pe malul iugoslav. în special în dreptul localităţilor Gura-Văii. ponţiană. pe lângă importanţa în s ine. se consideră că pe defileu exista deja Dunărea (pontiche Talboden). dispuse între fosta luncă a Dunării şi altitudinea de 500 m. lung de aproape 2 km. Colectivul nostru (Posea.5 m şi este încastrat în rocă între 21-34 m altitudine uprafeţele de eroziune din defileu Aceste trepte vechi de relief. Stâncile din albia Dunării. Ciuka. ar în bazinul Jidoştiţei (România) până către Pripoarele Mici. Ea se păstrează bine în partea centrală a Munţilor Almăjului. Racordul nivelului de ¡ 250 m cu suprafaţa podişurilor Miroci şi Mehedinţi se face printr-o prelungă poală de glacis şi piemont ce urcă până în Vf. Ieşel niţa). continuat. Barajul se află la km 943 (avale de stânci). pe o lungime de 9 km. i) Porţile de Fier (porţiunea Vârciorova – Gura Văii). Vergez Tricom (1948) găsesc 12 etaje de tal veguri în lungul defileului. începeau din avale de Vârciorova. prezentând o f recvenţă mai mare între km 947 şi 944. Barajul se ridică până la 69. neavând comp etenţa necesară. până la Ieşelniţa. 272 . În avale de stâncile Porţilor de Fier se dezvolta un ş de ostroave. atât spre Podişul Mehedinţi cât Podişul Miroci. plus un nivel de umeri (ccea ce obişnuit este socotit terasa VIII) şi 7 terase (fig . pe malul românesc se dezvolta o luncă rela largă peste care afluenţii formau conuri de dejecţie întinse (văile Satului. care ar fi deci (curios !) mai vechi ca suprafaţa Miro ci. pliocenă (pe centru) şi platforma hna (în vest). fără aspect de terasă. a mai fost numită şi „a cu milor înalte”. În 1908 Cvijič apreciază că Podişul Miroci are o singură suprafaţă. Sohodol. în avale de Ogradena. Cercetătorii francezi R. dar alături de acestea se ridicau stânci (cea mai mare era Perigrada) care depăşeau nivelul mediu al apelor. Pr imul care aminteşte de astfel de suprafeţe a fost Emm. se de făşoară la circa 115 m (altitudine relativă). Ficheux şi G. 1969) a cartografiat concret trei suprafeţe.

c) Suprafaţa de 400-450 m este echiv alentă cu suprafaţa carpatică de bordură (Gornoviţa). ca umeri. nivelul se extinde larg pe ambele maluri sub formă de culmi. b) Supr (suprafaţa periferică cu caracter piemontan) apare sub forma unor culmi prelungi. Bers u (Bârzu). pe direcţia Vârciorova-Gura Văii. depăşesc spre sud-es linia marilor înălţimi a Munţilor Almăj. În ce priveşte vârsta suprafeţelor. pe de altă parte. În interiorul arealului montan se prelungeşte într-o serie de bazinete de eroziune susp endate. Acestea sunt: Prigorul (lângă vf. în acest n ivel se adânceşte îngustul defileu de la Cazane şi din rest. Est e foarte extinsă în Munţii Almăjului. uşo r înclinate. Se desprinde din cea anterioară printr -o ruptură de pantă între 500-450 m. Radimna) cu direcţii inverse d cât înclinarea actuală a suprafeţei. bazinetul de la Eibental de pe Tişoviţa prezintă şi unele terase evident suspen date peste defileul Dunării. ci numai roci mai vechi. basculări şi falieri. Cu sfârşitul badenianului şi începutul sarmaţianului su rafaţa suferă înălţări. dar se finisează numai în badenian. sinclinale suspendate (Cichilevacia. Către vest coboară lent. Tişoviţa.Rudăria. În vârful Svinecea Mare se apropie de 1200 m. Cherbelezu). pe văile din Munţii Almăjului. pă e azi în crâmpee ale unor văi (văile Bersu sau Bârzu. Treapta respectivă a fost numită de Cvijič (1908) „culoarul m arin miocen”. În pliocen se formează suprafaţa medie. Nu a fost remarcat însă acest nivel. unde formează o treaptă ceva mai joasă. Berzasca. Bălan 716 m ş. d) Nivelul Ciucar sau al Caza nelor (300-320 m) a fost socotit de aproape toţi cercetătorii ca terasa a VIII-a a D unării. de la 700 m la 550 m. Noi am ajuns la concluzia că el echivalează cu nivelele carpatice de vale form ate aproximativ în timpul piemonturilor romanianvillafranchiene. În arealele depresionare din de fileu. mai ales pe cursul superior al văilor Mraconia.). ulterioare cesiunea de sinclinale şi anticlinale din partea centrală (sedimentară) s-a impus prin câteva forme structurale: cueste (Vf. o boltire centrală şi falieri. toate în Munţii Almăjului. Are o extindere maximă în jurul fostelor bazine de se dimentare neogene din lungul defileului. la care se adaugă Radimna (din Munţii Locvei) u un lung curs 273 . trecând şi prin Depresiunea Bahna. Svinecea Mare 1226 m. noi am arătat că ped Almăjului începe să se formeze înainte de depunerile miocene. până la 650-700 m în Podişul Cărbunari a ¡ 500 m în capătul vestic al Munţilor Locvei. din bazinetele defileului. Raportul suprafeţelor cu hidrografia. pe de o parte. La nivelul suprafeţei Almăjului. Se desprinde de sub resturile suprafeţei Almăj. Se materializează bine la Caz ane. 57). este deci de origine dominant de abraziune. Răchita. Tâlva Laţchi etc. dar nu şi către Turnu Severin. Prin aceasta ele dovedesc că peste linia respectivă sunt antecedente. unde retează calcarele din care sunt formate Ciucarul Mic şi Ciucarul Mare şi în ca re terasele propriu-zise nu au lăsat urme (fig. Cârşa Mică 854 m. mergând unitar către valea Cernei şi pe valea Bahnei di Podişul Mehedinţi. Până atunci depozitele marine foarte fine indică exis tenţa în jur a unui uscat foarte jos. Domină rama sud tică a Depresiunii Bozovici. Din desfăşurarea ei actuală re zultă că a suferit deformări prin înălţări inegale. Svinecea Mare). De fapt. Mraconia şi Ieşelniţa.a. Rudăria Mică (la sud de vf. şi Tişoviţa. Răchita. izvoarele unor văi care se varsă în Nera. Privită de sus se desfăşoară ca un culoar larg deasupra defileului. Prin intermediul bazinului Liubcovei trece şi către Munţii Locvei şi Pod işul Cărbunari. crâmpeele acestea fiind moştenite de la pediplena Almăjului. Importante sun t şi unele înşeuări şi cursuri „inverse” care indică urmele unei hidrografii foarte vechi. pătrunde pe Cern a (pe la 350 m) şi Bahna şi. B a chiar. Spre culoarul Cerna-Mehadia-Bozovici rămâne la 850-900 m. Sirinia. Vorieţi. De subliniat însă că nicăieri nu retează sedimentar neogen.).

în locul bazinelor exondate se instalează un colec tor. De menţionat că geograful sârb a publicat de fapt o schiţă generalizată în care teras sunt redate sub forma unor aliniamente. Unele aspecte sunt amintite şi de R. lucru care a creat o bază mai largă şi nouă de interpretare. De aceea interpretările acestei hărţi. Considerând de o importanţă capitală cartarea detaliată a traseelor pe teren. dar care la jumătatea drumului face un cot de 900. între Baziaş şi Gura-Văii. totodată. Fig. o serie de bazinete în care. Cvijič şi de un colectiv al facultăţii de geologie-geografie din Bucureşti. p. făcute d e alţii. Din nivelul de 400-450 m pornesc lateral. 33 şi 391). Reţeaua respectivă s-a deteriorat o dată cu mişcările c e au deformat suprafaţa Almăjului şi a început formarea suprafeţei medii. r mai vechi. am acordat o atenţie deosebită acestei operaţiuni. 57 – Profil transversal peste Cazanele Mici (Dunărea) Terasele defileului Terasele Dunării. Asemenea direcţii indică şi izvorul Berzas căi sau al Siriniei mai sus de chei. dar care mai păstra crâmpee din vechea reţea de râuri. dar nu dau o hartă cu extin derea lor. Câmpia de Vest a României. dar care curgea dinspre Cerna şi Bahna către bazinul Panonic. Urmărirea şi cartarea lor în amănunt nu a fost realizată însă . Majoritatea celorlalţi cercetători fac referiri la unele profile locale sau la cercetările lui J. sau o Dunăre locală. Cvijič care dispunea şi de cartările de bază. nu pot avea fundamentar sigură. locale şi probabil climatice. Resturi ale acestuia se păstrează în Iugoslavia (amu nte de Baziaş) pe Câmpul Deliblat. 274 . c a şi a suprafeţelor de nivelare. Vergez-Tricom (1948) prin cele douăsprezece nivele de vale situate între 500 m şi albia Dunării. Cu nivelul de 300-320-350 m. Ficheux şi G. Bazinele s -au lărgit prin abraziune mai ales în timpul formării suprafeţei de 400450 m şi. către Dunăre. unde forma un mare con piemontan. unde altitudinile maxime se ridică azi la 200-249 m (Posea. în mod excepţional.spre Nera. în afară de J. permiţându-ne în acelaşi timp şi întoc nei hărţi de sinteză. Acum se conturea ză tectonic bazinele de sedimentare înşirate în lungul defileului şi către Bahna. către zona muntoasă. de 300-330 m şi de 400-450 m. a u impus o hidrografie nouă tributară lor. Se poate deduce că peste suprafaţa Almăj-Locva curgea o reţea dirijată nu către Dunăr i spre nord-est în sens invers Dunării actuale. 1997. au atras atenţia mai multor cercetători români şi străini. Cvijič. Cercetările întreprinse au evidenţiat şapte terase în cadrul defileului recum şi două nivele mai largi. vădit de captare. Autorii precizează că cele şase nivele superioare aparţin unei etape predunărene. se mai păstrează uneori încă două terase fluviatile care nu sunt în legătură cu cele dunărene.

dar mai ales sub forma unor bazinete la nivelul căr ora văile rămân suspendate. După modul de desfă are. Posea. acestea două se înscriu şi pe afluenţii principali ai Dunării. unde se dezvoltă pe depozite sedimentare. la Bazi aş. Pe principalele văi afluente ele se întâlnesc foarte rar ca terase. a) Terasel e 7 şi 6 apar.. Cvijič Urmele unei tălpi de vale miocenă sau premioc enă (400-500 m) Talpa văii pontice 260-370 m Terasa Şip 200-210 m Terasa Brza 150-160 m Terasa Kljuci 90-115 m Terasa Kosovici 55-65 m Terasa Turnu 27-35 m Terasa Kla dova 10-20 m Terasa de …………. la Greben. în general. Puternica eroziune pe verticală a f ost şi o urmare a trecerii către un climat de o nuanţă tot mai temperată. Ele se păstrează în general ca umeri de dimensiuni mici. pe întinderi mai mari. de vârfuri izolate şi mult mai rar ca petice bine păstra te de terasă. care fac ca nivelul de bază să ajungă într-o poziţie mai coborâtă. Urmărir ea celor două nivele în lungul văii Dunării este mai uşor de realizat decât la nivelul Ciuca r. pe rama p iemontană din Depresiunea Getică. N. b) Terasele 51. Cât priveşte sectorul Vârciorova. inclusiv în sectorul de la Vârciorova-Porţile de Fier. Excepţie fac numai terasele 1 şi 2 şi foarte rar terasa a 3-a. După nivelul Ciucar (t8). ale căror petice aveau. ceea ce poate lica şi altitudinea mare a aşa-zisei terase a 8-a. Acest fapt indică mişcări de ridic re în bloc. Totuşi. t10) Nivelul um erilor (t8) 260-300 m Terasa a 7-a 200 –210 m Terasa a 6-a 150-160 m Terasa a 5-a 90-115 m Terasa a 4-a 60-80 m Terasa a 3-a 30-50 m Terasa a 2-a 10-20 m Terasa 1 6-8 m Lunca şi terasa de luncă După modul în care se dezvoltă şi se asociază. apar în schimb. Cazanele Mici şi Mari etc. care devine tot mai dominantă. aspect tipic de terasă. terasele pot fi grupate astfel: terasele ba zinetelor suspendate (t9. Spre deosebire de terasele 1-5. 275 . se găsesc la altitudinile relative de 90-115 m. altimetric.Terasele Dunării după autorii citaţi J. din cauza gradului mare al fragmentării. în cele mai multe cazuri înscriindu-se printr-o singură ruptură de pantă în profilul longitudinal. t10). nivelul superior al defileului (t8) şi terasele si tuate în cadrul defileului (t1-t7). eroziunea laterală este în locuită de cea în adâncime. cele şapte terase formează două subgrupe: terasele 6 şi 7 şi terasele 1-5. către T urnu Severin şi care nu par a avea continuitate spre Orşova. posibilitatea racorduril or este limitată. Cu toată fragmentarea ele au putut fi racordate cu relativă uşurinţă pe înt egul defileu.4-7 m Gr. M. prin valorile relative de 200-210 m şi respectiv 150-160 m. legate de podişurile Mehedinţi şi Miroci. Ele apar sub formă de umeri. la care se ad augă alteori parazitarea cu materiale deluvio-proluviale. pe unele sectoare. fie sub formă de terase. nici aceste terase nu pot fi identif icate. 10-20 m şi 6-8 m. prezintă însă o extindere r elativ mare în Liubcova şi Orşova-Bahna. Pătura lor acumulativă a fost. Grigore. 50-80 m. în amunte de Pescari. Popescu (1963) Treapta de 40 0-450 m (Gornoviţa) şi terasele de bazinete interioare muntelui (t9. spălată. unele nivele corespunzătoare lor făcându-se vizibile mai mult spre avale. 30-50 m. corespunzătoare terasei a 5-a (90-115 m).

Cvijič (1908). Înălţată până la maximum 5 m ivelului mediu al apelor de atunci. cu caractere diferenţiate. care făcea ca apele de inundaţie să se scurgă mai repede faţă de sectorul din avale de Turnu Severin. Dar majoritatea celor care au susţinut antecedenţa. unde se înregistra şi cel mai mare coeficient de despletire a Dunării. cât şi de afluenţii acesteia. Astfel. precum şi aportul unor afluenţi determinau formarea unor zone de intensă aluvionare şi în cadrul albiei. totuşi. alternanţele de strâmtori cu bazinete. Cea mai mare extensiune o avea în bazinetul de la Moldova Nouă. ca rez ultat al unui volum mare de apă ce a debuşat brusc din strâmtoarea defileului. când albiile râurilor erau invadate de apa flu viului. în sectorul Baziaş-Gu ra Văii. Astfel. Frecvenţa şi amplitudinea mare a creşterilor de nivel constituia cauza esenţială a instabilităţii formelor din luncă. Berzeasca. Bahna şi Ji doştiţa aveau loc remanieri ale depozitelor din conurile de dejecţie ale râurilor menţiona te. atât ca altimetrie cât şi ca extensiune. c) Lunca. neregularităţile profilului longitudinal. Morfologia de amănunt a luncii releva parţial şi un proces de înglo bare la luncă a unor porţiuni din zonele de aluvionare ale albiei minore. Mraconia. Se remarca astfel câte o zonă de aluvionare situată la extremităţile defileului – c u extensiune mare în bazinetul Moldova şi la sud de Gura Văii – şi altele interne. Ac este două categorii de procese contradictorii – acumularea nivelului de luncă pe baza aportului afluenţilor şi distrugerea lor în timpul apelor mari ale Dunării – explică valoril e diferite pe care le înregistra lunca. Caracte rele de vale recentă. la confluenţele cu Sicheviţa. Numai câteva zone de în mlăştinire persistau în urma inundaţiilor în bazinetele de la Moldova. n aportul lor. pe acest sector. măturând aluviunile laterale (de exemplu la valea Mraconia sau la Cerna). aparţinând celorlalte bazinete. Dubova şi Ogradena îşi schimbau continuu poziţia. în formarea Dunării. conducea la crearea unui microrelief d e luncă. ca rezultat al materialelor ce se depu neau atât pe fundul acestor artere temporare cât şi la periferia lor. Cerna. În legătură cu ace t fapt Emm. În lungul Dunării. unde s-a f ormat şi Ostrovul Moldova Veche care atinge altitudinea de 102 m. braţele de la Belobreşca. Tot în aceste zone se observa o deplasare a curentului Dunării către malul opus. Modelarea intensă exercitată de Dunăre. au condiţionat formarea unor lărgiri periferice cu acumulări de o stabi litate redusă. sau indiferent unde în altă parte. în bazinete şi în sectoarele de strâmtori. într-o mare măsură. Dubova şi Ogradena. Suprafeţele de luncă sufereau însă cea mai intensă modelare în t impul nivelurilor ridicate ale Dunării. se desfăşura şi cea mai joasă treaptă de relief. lunca Dunării aparţinea. Ieşelniţa. De multe o ri găsirea vreunei probe în defileu. c eea ce facilita acumularea.În limitele acestor terase defileul Dunării are şi cea mai mare îngustare. er a prilej de scriere a unui articol în legătură cu defileul. Pojejena. iar depresiunea Turnu Severin-Clado va-Hinova. de Martonne (1907) sublinia că porţiunea dintre Gura Văii şi Turnu Severin p rezintă trăsăturile unei văi care s-a format recent. Formarea şi dezvoltarea defileului Problema apariţiei văii Dunării ca organism hidrografic actual. păstrează unele urme ale evacuării rapide a depozitelor sedimentare. În această evoluţie se putea remarca rolul pantei transversale a luncii. Interesul acesta pentru ma rele fluviu european ni se pare justificat şi prin aceea că geneza sa reprezintă totod ată şi un fenomen de cultură generală. Perifer ia albiei minore nu oferea în general condiţii favorabile transformării ei în luncă. lunca. care ar fi putut constitui un argument pentru susţinerea unei idei sau alteia. a preocupat pe diferiţi cercetători mai mult decât însuşi relieful defileului. Cvijič. ea apărea. trec cu vederea acest fapt. 276 . au fost semnalate şi de G. ulterior lui J. şi afluenţilor care. Vâlsan (1918) şi chiar de J. L a confluenţele principale.

Cvijič (1908). Este interesant de atras atenţia că ac eastă reconstituire este făcută nu atât pe criterii morfologice. Penck. • în bazinul Milanovăţului. unde s-ar fi pro dus captarea la sfârşitul pliocenului – începutul cuaternarului (G. 1918). Ambele teorii au fost completate ulterior cu argumente rel ativ suficiente pentru a convinge de o părere sau alta pe cei care cunosc mai puţin relieful defileului şi al împrejurimilor. Gr. Această vale nu avea deschiderea către Turnu Severin. fără a da o argumentare. poate fi subdivizată în următoarele variante: • o cumpănă de care trecea aproximativ perpendicular peste localitatea Sviniţa. cei care susţin ipoteza antecedenţei trec peste faptul că. numai argumentele sunt diferite de la un autor la alt ul. Popescu. dar pe o veche strâmtoare ce lega anterior lac urile Pontic şi Getic.Primul care cercetează relieful defileului a fost iugoslavul J. ci mai ales pe bază de si militudini geologice. Vâlsan sunt argumentate mai bine cele două păreri asupra formării Dunării prin defileu: antecedenţa şi captarea. indică mai întâi o strâmtoare marină care s-a format în miocen. pe bazinete.). Ficheux şi G . Cvijič şi G. Cu J.. pe baza cercetărilor sale profunde. din punct de vedere geologic. • spre Moldova Nouă şi anume pe malul Iugoslav la 310 -340 m. când geograful francez stăpânea bine problema evoluţiei „Alpi or Transilvaniei” revine şi asupra defileului. De Martonne (1902) emite părerea captării lacului Panonic. 1948). C vijič (1908). pentru prima dată. Posea. J. Ipoteza antecedenţei. • mai mul te captări succesive. Cvijič arată că deasupra lor se ridică o margine abrup tă până la 450 m 277 . N. legătura între bazinul Panonic şi cel Ge tic s-a făcut pe la Bahna-Baia de Aramă. asp ctele de tinereţe ale văii Dunării pe porţiunea Vârciorova-Turnu Severin. 1963 . În 1907. sau la 330-340 m alti tudine absolută (Op. A rgumentul cel mai puternic în susţinerea ipotezei antecedenţei îl constituie însă reconstitu irea unei văi pontice în lungul întregului defileu. la altitudinea absolută de 320 m. Grigore. Vâlsan (1918). M. emisă în forma ei cea mai completă de către J. spre vărsarea văii Pore ic. cu toată siguranţa. Ipoteza captării în schimb. ipoteza captării este G.a. Cel care doc umentează amplu. în acest loc (Gr. pentru aceste ultime porţiuni J. probabil drenată de valea Topolniţei. Vâlsan. Păreri se exprimaseră şi înainte de el. Posea. 1876 ş. Vergez-Tricom. Murgoci (1908). dar fără cercetări de amănunt (A. Astfel. el indică urmele acelei văi pontice în patru locuri: • la Cazane. 13). la altitudinea de aproximativ 270 m deasupra acesteia. iar pe malul românesc o porţiune redusă în dreptul satului Sf. Înainte de el. părerea că Dunărea este antece dentă. Emm. • o cumpănă de ape ce trecea aproximativ pe la Vârciorova-Porţile de Fier. Elena la 330-370 m. Păreri similare em ite şi G. începute dinspre Orşova către Liubcova (R. sau pe la Negotin (în continuare pe valea Tim ocului către bazinul Moravei) şi nici cum pe la Vârciorova-Turnu Severin. Indică însă. Ipoteza ante cedenţei are o singură variantă. 1964). cu o singură captare. dar nu pe baza unor studii temeinice. cit. care arată că depresiunea Turnu SeverinNegotin a funcţionat ca depresiune de eroziune predunăreană. Cvij te primul care emite. El admite însă le premiocenă sau miocenă ce avea aproximativ direcţia dinspre Bahna către Orşova şi în conti uare către depresiunea Panonică. Dar. p. menţionând că este mai probabilă o captare pr in deversare a lacului Panonic.

invocate de J. excluzând mişcările de bloc. Cvijič face trecerea de la valea premiocenă la strâmtoarea miocenă şi apoi la valea dunăreană pontică. mai mult. din punct de vedere geologic. Cvijič (altitudini de până la 420-450 m. care se află deasupra văii pontice. p. De Martonne (1907. De Martonne şi apoi de J. la un moment dat. 134-135) o racordase. ajunge la concepţia unei singure penep lene peste toate regiunile din jur. În ceea ce priveşte nivelul de Kalfa-Podvârska (Iugoslavia). deoarece suportă cam aceleaşi tipuri de pietrişuri. Cvijič remarcă. deşi ea apare evident în continuitate cu porţiunea de la Cazane. afirmă că mai sus de G ci această suprafaţă nu mai apare24. identificate în diferite locuri. pentru suprafaţa Miroci admite aceeaşi vârstă cu a văi pontice (p. sunt cu totul discutabile şi pot fi interpretate cu mai multă uşurinţă în alte moduri. El consideră că apele ne au pătruns în zonele de la Milanovăţ. Mai interesant de urmărit este felul cum J. fiind situate la altitudini apropiate. cit. toate acestea sunt identice. Într-adevăr nivelul superior al văii Porecik (în b azinul Milanovăţ . Astfel. caracterele arătate sunt specifice întregii fâşii piemontane şi de glacis formată la contactul podişului Miroci şi Mehedinţi cu lacul romanian şi villafranchian din Depresiunea Getică. 15). Deformările tect onice. cu o suprafaţă de dea supra Porecicăi (bazinul Milanovăţului). 15). ultima însă prezintă altitudini şi înclinări (370-450 m) care nu perm it să fie încadrată în aceeaşi unitate de vale. separate printr-o cumpănă de ape care trecea aproxi mativ printre Greben şi Liubcova. p. Cvijič. Menţionăm printre acestea faptul că exclude suprafaţa Bahnei din cadrul văii pontice. Mai departe. cum chiar J. tot către vest (op. Câteva comentarii. din care rezultă o scurgere iniţială către ves t. pentru inversarea nivelului de la Podvârska. Cvijič a recurs la unele artific ii.Iugoslavia) se dezvoltă mai spre vest decât actualul curs.. unde are 370-450 m (Op. nivelul dinspre Moldova Nouă (de la Golubaci) înclină.. Cvijič consideră mai întâi că. Chiar J. înaintea cercetărilor lui J. când e realizase o strâmtoare care lega bazinul Pontic de cel 24 Cercetările efectuate în această regiune de colectivul nostru au identificat-o însă pe toată zona..6% şi îngroşarea pietrişului până la 7 m mai sus de Podv ) nu conduc spre interpretarea acestuia ca parte a văii pontice.înălţime (atât pe malul românesc cât şi pe cel iugoslav). neglijând treptele diferitelor nivele. la acesta se poate racorda şi nivelul Cazanelor şi mai ales cel al Bahnei. În ce priveşte pi işurile. pot fi î iemontane. se ridică un abrupt de circa 40-50 m. Primele trei locuri pot fi încadrate unei singure unităţi de vale. regiunea de la Kalfa ca fiind urmele unui râu carpatic predunărean care a curs perpendicular pe Porţile de Fier la Şip (Op. Cvijič le aduce pentr u a pune cap la cap toate „tălpile” de vale pontică. le admite ca r acordate într-o singură vale. 35-36). • la Şip-Kalfa-Podvârska. până spre Baziaş. indicate tot de J. ceea ce nu reprezintă o dov adă elocventă pentru existenţa unui curs de apă unitar din Cazane până la Podvârska. peneplena Miroci şi nive văii pontice. iar Emm. Cvijič. p. o ser ie de caracteristici. Pentru a face racordarea tuturor celor patru porţiuni J. trebuiau să afecteze puternic şi alte regiuni vecine. el i nvocă o serie de mişcări care „ondulează” pe porţiuni foarte scurte. pentru a explica diferenţele de nivel. care însă nu indică deformări. Aşadar. înclin are către sud. fapt remar cat de Emm. pantă mare de circa 8. ca în Piemontul Getic. 278 . Orşova. deasupra suprafeţei. după aceea. de asemenea. cit. 14. cit. Această cumpănă dispăruse în timpul mediteranului II. Bahna folosind urmele unor văi vechi premio cene şi formând la început două golfuri. De aceea J. p. Cvijič. ele sunt reprezentate în mod special prin cuarţite. şi în această parte. Cvijič a interpretat. 12). argumentele pe care J.

cit. de aceea J. p. Dubova. Se impunea însă. Cvijič caută să încadreze Dunărea unei conce mai largi pe care autorul o avea despre evoluţia reliefului Europei. 279 . Din cele spuse mai departe şi anume că rupturile de pantă (respectiv liniile de baraj ). Cvijič are ne voie şi de plasarea unor captări. În ceea ce priveşt e prima. să fie explicată nu numai trecerea pe l Şip. înspre bazinul Getic. în anumite momente. este neverificat geologic (Emilia Saulea şi colab. 1908. cu deosebirea că lacur ile nu luau naştere doar în timpul inundaţiei ci că au fost permanente (op. care deversau cont inuu către bazinul Getic. J. 42). De aici trage concluzia că la Şip Dunărea este plioc enă şi epigenetică.. prezintă două laturi: una priveşte observa rea şi consemnarea faptelor de teren şi alta. Desprindem. unele nivele s uperioare. Aceleaşi formaţiuni de apă dulce depuse sub formă de con de dejecţie sau deltă se întâlnesc şi deasupra depozitelor miocene de la Milanovăţ. Acest e strate tinere sunt depuse în formă de deltă ce înclină faţă de Dunăre cu 10-120. iar la est numai până la Orşova. pentru a explica trecerea de la Orşova la Turnu Severin. sedimentele bazinelor miocene. Harta litofacială a sarmaţianului inferior şi mediu. trebuie remarcat că J. interpretarea acestora. în spatele cărora se formau lacurile. Cvijič. este contradictor ie faţă de o serie de realităţi privite în ansamblu. Artificiul la care recurge. de data aceasta. p. s-au redus ca altitudini din pliocen până azi. Ar rezulta că se refăcuse cumpăna e din zona Greben-Liubcova. împărţirea defileului în câteva bazine despărţite anterior prin cumpene de ape. Cvijič. ca o concluzie. în majoritatea cazurilor. Cvijič. Cvijič arată că la Orşova şi Dubova formaţiunile sarmaţiene sunt acoperite cu depuneri groase ale detritusului pliocen şi pleistocen în care predomină elemente rulate de cuarţ. mergând pe linia unei antecedenţe ponţiene. cu înclinarea t aluzului sarmaţian de la Orşova către Turnu Severin. Faptul vine însă în contradicţie cu posibilitatea formării unui co n de dejecţie dunărean din materiale grosiere şi rulate. 9). în concepţia sa. El considera că un mare fluviu pliocen trecea din Bosfor către lacurile ce existau în nordul Mării Eg ee şi se vărsa probabil în Marea Mediterană lângă insula Rhodos. Totodată. cit. posibilitat a existenţei unui lanţ de lacuri. adică trecerea de la strâmtoarea marină care se întindea de la Mi lanovăţ spre Bahna şi nu spre Turnu Severin. Dunărea pliocenă ar fi putut rma.Getic. deltele vechi ale Cernei. jurasice şi cristaline. În sarmaţian această strâmtoare nu mai exista deoarece stratele sarmaţiene ajungeau în vest până la Pescari. săpând în pliocen o vale nouă prin stratele sarmatice. 11). De altfel . p. Studiul lui J.. J. Porecicăi etc. 25 Sublinierea noastră. . care se vărsa într-un lac al Dunării format prin baraj cu ajutorul stâncilor s trâmtorii Şip (op. 1964). Cvijič a observat şi notat real fenomenele şi formele de relief care puteau da indicaţii asupra evoluţiei defileului: terase. amintit d e asemenea de J. Cvijič co deră că depunerea acestor formaţiuni este în strânsă legătură cu cele trei bazine interioare va. că în aceste depuneri nu se ivesc detritusuri de calcare din strâmtoare a Cazane. J. ar rezulta că el admite existenţa unor lacuri în lungul defileului. Este ciuda spune J. Cvijič. Cvijič împreună cu Peters le consideră ca o deltă pliocenă şi pleistoce a Cernei. după cum s-a arătat. Milanovăţ) în care au stagnat lacuri provizorii şi conuri mari de dejecţie. Pe de altă parte se arată că stratele sarmatice ocupau zon a de la Orşova-Bahna dar treceau şi spre Şip unde aveau un taluz îndreptat către bazinul G etic care a fost folosit ulterior de Dunăre25. Int erpretarea faptelor însă. că antecedenţa lui J. asupra Porţilor de Fier. dar şi legătura dintre Liubcova şi Greben unde se refăcuse cumpăna de ape. cursul superior al acelui mare fluviu (J. aparenţa unui con de dejecţie dunărean în Oltenia etc. Se pare că aceeaşi situaţie domnea în pliocenul superior şi pleistocen.

Astfel V. G. Gr. acest fapt nu este exclus nici de cei care susţin o anumită formă a captării. deşi lipseşte pe harta lui Cvijič între Porecic şi Bolietin. trebuie să fi persistat în acelaşi fel. iar Dunărea ar fi trebuit să l imprime o direcţie sudică. p recum şi pe observaţii morfohidrografice din bazinul oltean al Dunării. Nici îngustarea „terase i” a 8-a către Cazane. deoarece defileul propriu-zis reprezintă. că fauna respectivă nu se poate deplasa prin mijloace pr oprii şi că de aceea ea se află pe locul respectiv încă din timpul strâmtorii miocene nu poa te fi susţinut. 1965) admite – prin simil itudine cu Jiul. • G. înclină totodată şi spre părere luenţei pe care ar fi avut-o carstul în fenomenele de captare. Vâlsan o foloseşte ca argument pentru existenţa a două văi ontrare.Autorii care ulterior au susţinut ipoteza antecedenţei au adus argumente care nu-l c ompletează prea mult pe J. păstrându-şi curs ul – că şi Dunărea. pe de altă parte. argumentele prin care dovedeşte „tinereţea” Dunării în Oltenia sunt documentate. Posea. izvoarele unui râu opus ce mergea către Câmpia Panonică. Vâlsan (1918). ale lui Emm. Totuşi. bazându-se pe rezultatele lui J. precum şi toată reţeaua afluentă lui. De Martonne (1902. Rădu lescu. Prelungirea culmii principale a Munţilor Almăj. Într-ad evăr aceste văi au. Vale a Porecic şi bazinul Milanovăţului formau izvoarele unui râu ce curgea spre Câmpia Oltenie i. după captarea de la Vârciorova (susţinută de noi). schimb. rămâ ca un câştig în ce priveşte studiul formării şi evoluţiei defileului. sub diferitele ei variante. valea Bolietinului reprezintă. faţă de cursul actual. De Marto nne (1902. direcţii de la vest către est. Buzăul. ea putea ajunge aici. de exemplu cu Jiul sau Oltul. arătând numai po sibilităţile de efectuare a captării pe calea unei deversări. poate fi urmărit în teren mai ales în partea de vest a bazinului Mi lanovăţ. pe cercetările geologice din zona defileului şi din regiunile limitrofe. mult mai mare. nivelul Ciucar al Dunării. 1907. p reapta. ajunge la conc luzia unei captări peste o cumpănă de ape care trecea prin dreptul localităţii Sviniţa. Cvijič. 1907). ambii precizează că la nivelul acestuia Porecic avea un traseu car e de la Moşna se îndrepta mult mai spre vest. În ceea ce priveşte fauna de la Porţile de Fier. fie curgătoare. pe care G. până spre Craiova. Nu vedem de ce est absolut obligatorie această interpretare. I. deoarece aceasta este în primul rând în funcţie de rocă. apare ca fiind formată înainte de înjghebarea colectorului actual – Dunărea. Gr. cum face. Codreanu în Cazane şi la Porţil e Fier. Argumentul invocat. Dintre aceste argumente amintim faptul că direcţia Jiului. Vâlsan se sprijină pe interpretarea cartărilor lui J. Un alt a rgument care ar părea mai puternic este luat în discuţie de N. mai nouă decât bazinul hidrografic al Jiului. Vâlsan (1918). în Oltenia. De Martonne. de Martonne şi chiar în t xtul lui J. De Martonne. Cvijič. Băcescu şi R. 1907. Nu precizează o anume c umpănă de ape. 1913). • Emm. printre altele. existenţa unei faune pontocaspice găsită de M. Pet re Coteţ (1954). o succesiu ne de 5-7 terase ale căror talveguri s-au adâncit succesiv. R. Oltul. în această parte nivelul respectiv este amintit şi de Emm. Vergez-Tricom (1948). Cvijič. Ipoteza cap . transportată din Cazane de curentul Dunării. iar pe de altă parte pe elementele care dovedesc că Dunărea este. Argumentele lui G. Silvia Iancu şi Silvia Lupu (1955). care au rezistat unor mişcări de ridicare. M. Orghidan (1966) şi anume. fie lacustră. Grigore şi N. În cel mai bun caz fauna d e la Cazane ar arăta că în zona respectivă a existat în mod continuu o apă. Posea (1964). Mihăilescu (1963. 1931) nu soluţionează problema de amănunt. 280 . Popescu (1963). în general. Cvijič. Ficheux şi G. este întâlnită mai ales la următorii autori: Emm. până deasupra Sviniţei. nu poate fi luată ca bază. dă într-adevăr impresia unei cumpene de ape care ar fi trecut la sud de Dunăre. După unele in formaţii o faună similară se găseşte şi în unele lacuri glaciare din Carpaţi (!). mai ales că studiile cele mai detaliate d espre Jiu şi Olt indică şi aici fenomene de captare (Emm.

prin eroziun e regresivă şi captare laterală. pe versantul românesc al Dunării. Dunărea. iar din Apuseni „aduc” acel număr mar e de talveguri refăcute pe verticală (1928)26. singurii care au efectuat cercetări de teren în defileu înaintea colectivului n ostru. 1948). Băcănaru (1965) şi I. afluenţi ai golfului Liubcova şi ai lacului Panonic” (R. 23-24. Vezi hărţile litofaciale redactate de Emilia Saulea şi colab. precum şi propriile lor rezultate asupra evoluţiei hidrografiei din Munţii Apu seni şi Banat. Ficheux şi G. 26 27 „Bull. care a pătruns prin captări succesive în defileu. pe care s-a instalat apoi o strâmtoare miocenă) . Posea. Autorii su sţin scăderi treptate ale lacului. împingând izvoarele pe traseul vechii s trâmtori. de Martonne reiau şi dezvoltă ideea captării. Cvijič şi R. după autori. tributarii bazinului Orşova-Bahna. interpretarea raporturilor dintre ele şi a direcţiilor de scurgere. Antecedenţa unei Dunări peste tot defileul ar rămâne valabilă numai în situaţia d ea şi-ar continua drumul de la Orşova prin depresiunea Bahnei (direcţie cartată chiar de J. Aceste de presiuni. din cele de mai su s. • Cercetările şi cartările efect e de Gr. Cvijič id eea bazinelor hidrografice şi a lacurilor interne.• R. Cvijič susţinea că Dunărea s-a îndreptat de la Orşova spre urnu-Severin folosind un pat înclinat al Mării Sarmatice). apoi tributarii bazi nului Milanovăţ (între care Porecic). marcate la 250 şi 210 m şi. 12 talvegur i care se etajează între nivelul fostei albii a Dunării (35-40 m) şi altitudinea de 500 m. Verge ricom. Ca urmare. cu primele începuturi glaciare din munţi). De la Emm. Ei găsesc astfel. Lupu (1965). de la J. Ficheux şi G. Tot cu această altitudine începe erodarea deltelor şi a conurilor de dejecţie care se depuseseră înainte pe zona litorală şi totodată se produce o a dâncire a văii care atinge până azi circa 100 m.Turnu-Severin27 (or J. Cvijič. Ficheux şi Génévieve Vergez-Tricom (1948) emit ipoteza unei succesiuni de captări. De fapt ei concentrează în această ipoteză câteva din părerile şi datele lui J. 34. Concepţia captărilor succesive. I . Ceea ce este important de reţinut de la acel şir de strâmtori este faptul că nu a avut nici odată legătură cu bazinul Getic pe direcţ a Orşova . este neîndoielnic rolul iniţial pe care l-au jucat depresiunile tecto nice miocene în formarea defileului. Grigore. la altitudinea actuală de 2 00-190 m ar fi atins fundul lacului pe care astfel l-a exondat. Cauza captărilor succesive. dar mai departe este îndoielnic fapt ul dacă aveau sau nu legătură cu bazinul Getic. admiterea formăr ii Dunării prin captare (regresivă sau deversare) în regiunea de la Vârciorova se impune de la sine. Cvijič ca vale probabilă premiocenă. N. p. Cvijič şi Emm. că autorii admit două lacuri (unul la Orşova şi altul la Milanovăţ) şi un golf panonic car pătrundea până la Liubcova. VergezTricom este reluată mai recent de către Petre Coteţ. nr. ele se legau probabil prin strâmtori. Metoda de lucru adoptată de cei doi est e aceea a depistării vechilor talveguri. a ati s lacul Panonic la altitudinea de 260 m. este pusă pe seama mişcărilor de înălţare a zonei carpatice în istocen (contemporană. „Cele şase talveguri superioare dovedesc că un râu valah a întors către est. aşa cum a d ezvoltat-o R. Geogr. De la altitudine a de 190 m în jos începe seria celorlalte şase talveguri care înclină de data aceasta în sen sul actual al cursului Dunării. Verghez-Tricom. devenind emisar al acestuia. respingânduse ideea mişcărilor ondulatorii a lui J. Iancu. Astfel. Rezultă. efectuate în ti mpul primelor şase talveguri. de la Orşova se continuau însă către Bahna. acest râu a atras apele Siriniei şi Berzascăi.”. S. Ficheux şi G. de asemenea. Posea (1964) au permis noi pr ecizări asupra câtorva interpretări întâlnite mai ales la J. Popescu (1963) şi Gr. 281 . rtonne. Rădulescu. Sunt admi se numai mişcări de bloc ce au condus la o înclinare uniformă a talvegurilor. Fr. Asoc. S. M.

Vergez-Tricom. În realitate Gornoviţa formează un culoar îngust între Bahna şi Baia de Aram continuă de la Orşova în susul defileului. o atenţie deosebită trebuie acordată continuităţii nivelelor superioare şi mai ale s „terasei” a 8-a (nivelul umerilor de vale) în porţiunea dintre Orşova şi Vârciorova. O dată cu ruperea tectonică a acestei suprafeţe su perioare (Ştirbăţ-Almăj) s-au format bazinetele din culoarul miocen al defileului şi bazin ului Bozovici. 28 Prin această prismă considerăm că şi cele mai înalte vârfuri din Podişul Mehedinţi pot fi ri ale Pediplenei carpatice (Borăscu). aici are loc o îngustare a văii. echivalen tă cu Gornoviţa.De aceea. Cumpăna sa de ape era fixată. pe dre apta fluviului. cercetările noastre concordă cu cele ale lui R. nu există n ici un indiciu. iar pe malul iugoslav este aproape insesizabilă datorită deplasării Dunării spre dre apta. aşa cum au crezut unii autori şi mai ales Emm. de la nivelul acestora s-au adâncit văile înguste actuale. Iugoslavia) este echivalentul s uprafeţei Almăjului. În ceea ce priveşte nivelul aşa-zisei terase a 8-a. până în Mehedinţi. pe porţiunea Porţilor de Fier. fig. Vergez-Tricom. în continuitate. dinspre Cerna şi Bahna invers scurgerii actuale a Dunării. pe malul românesc are altitudini în jur de 400 m. Aşadar. luând în considerare marea dezvoltare pe care o are acest nivel în imediata apropi ere (la Orşova. Asupra acestui punct insistăm. În plus. o a doua etapă în formarea defileului (după strâmtoarea marină) o constituie un râu care se îndrepta dinspre Cerna şi Bahna către bazinul Panonic. care să dovedească urme sigure ale aceste i „terase”. a avut nevoie de admiterea unor mişcări r ecente ondulatorii (cu o curbură foarte restrânsă). Astfel suprafaţa medie (Râu Şes) din Podişul Mehedinţi. Pe de altă parte. cumpăna nu a fost distrusă. nivelul acesta indică şi posibilitatea unor delte care se formau. Con statând şi admiţând existenţa nivelului Ciucar (terasa a 8-a) noi excludem şi părerea lui R. a existenţei unor lacuri locale în timpul acestuia. În timpul Gornoviţei. la sud de Dunăre ea avea forma unei peninsule care pătrundea dinspre Miroci. nivelul Ştribăţului (Štrbac – 768 m. fie a unor lacuri locale. atât în bazinetul Bahna cât şi la Orşova sau la Milanovăţ. de Martonne (1907. 55 -56). ceea ce nu se verifică la teren. Liubcova. După formarea acestor bazinete a început şi modelarea suprafeţei medii (Râu Şes). Din contră. pe Bahna. pe Cerna) ar urma ca şi aici să se întâlnească o lăţime relativ sim ră. pe la Ştirbăţ. pe Lăpuş. Ficheux şi G. aproximativ în dreptul Vârciorovei. spre arealul Panoni c. peste Porţile de Fier. asemenea delte sau conuri mari de dejecţie se întâlnesc şi în Carpaţii din Vest. Aceste bazinete depresionare erau unite şi funcţionau aproximativ ca unele ueduri mari din nordul Africii. în suprafaţa Miroci. care aveau legături periodice dirijate către bazinul Panonic. pe Someş. Cvijič de a uni fica deltele din defileu într-un talveg unitar care să meargă de la Podvârska pe la Orşova . deoarece suprafaţa M iroci nu este. Existenţa deltelor dă pos tatea admiterii. cel puţin p eriodic. De altfel. Încercarea lui J. ea rămânând unitară până în timp de la Vârciorova. ca şi în etapa anterioară. icheux şi G. 282 . în sensul că nivelul respectiv înclină. în general. inclusiv la nivelul „terasei” a 8-a. dinspre Orşova către Milanovăţ. cartată de Emm. Această peninsulă constituia totodată şi cumpăna apelor între nul Getic. Milanovăţ (adică indiferent unde s-ar găsi ele). ele ap ar însă sub forma unor bazinete care funcţionau ca nivele locale de bază şi care deversau. de Martonne. se extinde până aproape de malul actual al Dunării şi trece. respectiv Borăscu28. în timpul ploilor torenţiale. cum ar fi pe Crişuri (mai ales la Vadul Crişului). Or. fie a unei aridităţi climatice care făcea ca apele curgătoare să aibă n regim torenţial.

care s-au manifestat relativ b rusc la Vârciorova. delte continentale larg împrăştiate la confluenţele principale ale nivelului „terasei” a 8 -a. terasele a 7-a şi a 6-a . Terasa a 5-a. Pătrunderea Dunării în Câmpia Română găseşte la ic retras spre Olt. Interpretarea acestor nivele de către autorii citaţi apare însă greşită. Această tranziţie se menţine şi d upă ce bilanţul hidrologic devine pozitiv. s-a dezvoltat puternic şi repe de în legătură cu noul nivel de bază din Câmpia Română şi de aceea poate fi socotită terasă p ant eustatică. 1963). urmată de o deversare combinată cu o captare. trebuie admis că. dar acest lucru nu es te posibil deoarece debitul râului. Pe de al rte. Per ioada de tranziţie se poate deduce şi din lucrarea lui R. În acest sens au fost observate două n vele de tranziţie (Gr.Ideea acestui râu – care sigur nu avea deschidere către depresiunea Getică. situate la 250 m şi respectiv 210 m altitudine absolută. şi anume până când înălţarea lacului Panonic şi-a muul pe defileu către Orşova şi atâta timp cât cumpăna de ape de la Vârciorova a rezistat ten inţelor de deversare cât şi a celor de captare „regresivă” venite dinspre bazinul Getic. Terasele inferioare sunt însă în egală măsură eustatice şi epirogenetice (în s că mişcările de înălţare au dus la retragerea treptată a lacului Câmpiei Române). Dar tranziţia climatică eamnă şi tranziţie în formele de relief create de văi. în momentul când râul din defileu ar fi atins oglinda lacu Panonic (260 m) el căpăta implicit un debit mare şi se adâncea rapid în continuare. Efectele acestui fenomen au fost diferite în defileu şi în zonele ex treme acestuia: golirea unor sedimente de pe marginea Depresiunii Panonice. Ficheux şi G. presupuse de a utori. Datele climatice con cordă cu datele morfologice şi anume: văi relativ scurte. prin dispariţia lacului. Perioada respectivă a dus la formarea şi ridicarea treptată a nivelului unui lac P anonic. terasele a 7-a şi a 6-a pot i socotite ca epirogenetice. apare o cauză climatică ce dădea posibilitatea existenţei unui nivel de bază panonic mai coborât. De ac ea. râul trebuia să-şi fi format o pantă destul de înclinată către bazinul Getic. din depresiunea Panonică. Interpretarea aceasta se impune a fi schimbată în sensul adm iterii unei perioade de tranziţie. Porecic. se micşora. aceas ta cu atât mai mult cu cât prin cele trei captări succesive anterioare. adânci rea puternică a noului râu-fluviu în defileu şi mai ales pe distanţa Orşova-Gura Văii. N. ceea ce presupune o accentuare a mişcărilor de înălţare a zonei carpat ice. diferenţa altitudinală relativă dintre Carpaţii (Almăj) şi oglinda lacului în ridicare s mărea datorită înălţărilor mai accentuate din munte. 283 . care atrăgea apele masivului Almăj şi ale Cernei către vest. Deci. iar cantitate a de aluviuni creştea procentual brusc. de la un bilanţ hidrologic negativ către unul pozit iv. Popescu. în schimb. Bolietinul – toate socotite la nivelul „terasei” a 8-a) . Vergez-Tricom admit că numai în momentul în care lacul a fost golit complet de apă (190 m) a început adâncirea rapidă a râului în defileu. aceşti autori admit că oglinda lacului a fost atinsă de captări la altitudinea de 260 m (deci în timpul terasei a 7-a semnalată de noi). cu diferenţa că în această parte ridicarea era mult mai lentă. Vergez-Tricom. Cam în acelaşi fel mişcările carpatice afectau şi bordura Câmpiei Panonice. pe măsură ce oglinda lacului Panonic se înălţa din cauza bilanţului hid ologic care devenea pozitiv. Cerna. Grigore. descăr ea bruscă a aluviunilor spre Câmpia Olteniei. Ficheux şi G. curi s. în aceeaşi măsură se înălţa tectonic şi fundul lacului. R. M. dar cu eroziune laterală puter nică (văile Bahna. ci invers – ne obligă să admitem. dar golirea efectivă şi adâncirea rapidă a văii începe numai la altitudinea de 200-190 m. Ca urmare. Trecerea de la acest bilanţ negativ. Posea. ceea ce presupune o reducere a posibilităţii d e adâncire prin eroziune. spre un bilanţ hidr ologic pozitiv s-a făcut printr-o perioadă îndelungată de tranziţie. Or. cel puţin pentru bazinul Panonic un bilanţ hidrologic negativ. care afectau şi regiunea de câmpie.

284 . Peters (1876). prin prisma reflectării structurii geologice în morfologie. ridicarea nivelului lacului postsarmaţian (ponţian ?) din bazinul Panonic a fost urmată de revărsarea acestuia. Multitudinea d e păreri emise poate fi cuprinsă în patru grupe. Conform acestei ipoteze. merită a fi menţionată şi ideea lui Fr. Cercetările ulterioare întreprinse de Gh. Dunărea s-ar fi axat pe o zonă perpendiculară a părţii axi le a lanţului Carpato-Balcanic. fii nd deci imediat mai nouă decât acesta. p. d) traseul de zigzag al defileul ui. Ianesc u (1895). Ipoteza deversării lacului panonic a fost formulată de Fr. Ipoteza conform căreia defileul s-a dezvoltat pe un sistem de linii rupturale. Ea marchează şi începutul formării Dunării actuale. De asemenea. Marinescu. prima care poate fi urmărită cu precizie pe tot defileul în sen sul actual de scurgere. De asemenea. Toula (1896) şi susţinută de I. Sinteză asupra formării d efileului Concepţiile asupra instalării Dunării prin actualul defileu al Porţilor de Fie r au evoluat în decursul timpului şi s-au îmbogăţit cu date geologice şi geomorfologice şi cu multiple interpretări ale acestora. confo rm căreia. Macovei (1909). I. prin zona defil eului actual. 1. pe o mare suprafaţă. au indicat prezenţa în lungul defi leului. Terasa respectivă retează şi formaţiunile piemontului Getic. care nu este rezultatul unei evoluţii prin meandrare încătuşată. din partea estică a actualei Câmpii Române.) pentru teritoriul românesc. ea fiind dinamizată şi de puternicele mişcări subsidente. dar şi cu ajutorul eroziunii regre sive dinspre Câmpia Olteniei. o a treia etapă în formarea defileului este marcată prin captarea de la Vârciorova – Porţile de Fier. J. după direcţiile de şistuo itate ale acestora. ci s-ar datora unor m ari dislocaţii al scoarţei terestre29.P. 1908 ). în lungul căreia s-a axat „clisura inferioară” ce separă şisturile cristaline de calcare jurasice şi cretacice.Celela lte publicaţii s-au bazat. precum şi pe argumente culese din afara defileului. G. în relieful actual. arătând şi insuficienţele ipotezelor formulate până la el. cărora le corespund. Bela von Inkey (1184). în sectorul defileului. b) în cadrul defileului se întâlnesc două direcţii de fracturare care au permis dislocarea şi decroşarea stratelor. numai în două rânduri şi anume. ca fluviu cu scurgere dinspre Câmpia Panonică spre Câmpia Olteniei. cu caracter moştenit. pe interpretarea datelor geologice. Murgoci (1902. dar în mod general. 2. pe care el o denumea „ondulaţie longitudinală”. Unul dintre principalii adepţi ai acestei teorii este Romulus Sevastos (1904. de către alţi cercetători. care s-a produs prin deversare. Cvijič) şi între 1963-1966 (Gr. Voiteşti (1935 ). a datel or lui J. 671-672). Această deversare a determinat formarea defileului Dunării. Cvijič (1908). Captarea a avut loc imediat înainte de formarea podulu i terasei de 90-115 m. Fl. în jurul anulu 908 (J. Gh. Drăghiceanu (1896) etc. Schafarzik (1891). îndeosebi în sectoarele de bazinete. Halava ts (1900) şi alţii. Josefina Marinescu (1963) şi alţii. Puncte de vedere similare au fost formulate şi mai înainte. aproximativ perpendiculare pe axa Car paţilor şi Balcanilor. în cadrul defileului. a unor bazin te depresionare. Este prima încercare de a explica instalarea Dunării în acest loc. este de reţinut că cercetări şi cartări mor fologice amănunţite s-au efectuat. întrucât nivelul acestor două 29 R. 1908). c) existenţa unei falii orientată nordsud. M. care intuieşte şi o captare dinspre bazinul Getic. Posea şi colab. care atestă existenţa unui canal permanent de legătură între bazinele Panonic şi Getic şi nu a fenomenul ui de deversare. Sevastos (1904. în defileu. către lacul din bazinul Getic. cu precădere.Aşadar. Cvijič. abrupturile. precizează că existenţa unei di i este pusă în evidenţă de următoarele fapte: a) apariţia. a unor depozite de vârstă miocenă. printre care K. de-a lungul căreia au apărut la zi roci eruptive terţiare. bine conturate de linii de falii.

1966). dacă râuri cu debit mai redus. deltele ve chi ale Cernei. împărţirea defileului în câteva bazine. o vale nouă („Pontich alboden”) prin formaţiunile sarmatice. Acesta a observat şi notat aproape to ate fenomenele şi formele de relief care puteau da indicaţii asupra evoluţiei defileul ui (terase. Cvijič consideră a ctualul defileu ca provenit dintr-o strâmtoare marină miocenă. adică spre bazinu românesc …” (1908. dezvoltată la marginea podişurilor Miroci şi Mehedinţi. ca Jiul sau Oltul.. nu o terasă. 1908). deoarece suportă cam aceleaşi ti puri de pietrişuri (cuarţitice). mai ales în patru regiuni: la Cazane (320 m altitudine absolută). el consideră că. folosită ulterior de către Dunăre. ceilalţi autori consideră că numai între Baziaş şi Orşova traiectu ului era axat pe actualul defileu. sugerează. Astfel. care ar părea construit de o apă cu debit mare. Cvijič. ca 30 Care. este de părere că un râu de importanţa Dunării trebuie să fi persistat pe loc în timpul mişc r pe verticală a munţilor. Balta şi Baia de Aramă. Porecicăi etc. Penck (1895). Strâmtoarea miocenă se întindea de la Milanovăţ căt e Bahna. cu sedime nte de vârstă villafranchiană (E.). precum şi din existenţa culoarului situa t în nord-vestul Podişului Mehedinţi) direcţia canalului miocen se desfăşura pe aliniamentul Bahna-Balta-Baia de Aramă către depresiunea Getică şi nu peste Porţile de Fier. Orghidan aduce în sprijinul acestei ipoteze prezenţa faunei bentonice ponto-caspice relicte din „genunele” Cazanelor. a fost dezvoltată. N. V. depozitul de pietrişuri se îngroaşă către Podvârska. Dar cel mai „i mpresionant” argument pare a fi aparentul con aluvional (J. care a săpat aici. El identifică urmele acelei văi. De la Orşova (după cum rezultă din prezenţa depozitel or miocene de la Bahna. adică a trecerii nemijlocite de la strâmtoarea marină miocenă la o v ale transversală pe direcţia vest-est. au reuşit să-şi treze vechiul traseu. Cu excepţia lui J. ultima porţiune prezintă caractere cu totul deosebite30 (altitudinile urcă până la 420-450 m. Ipotez a antecedenţei. De asemenea. pentru a explica diferenţierile altimetr ice şi mai ales panta prea înclinată a ultimului sector. faţă de 320 m la Cazane. în bazinul Milanovăţ (330-340 m altitudine absolută). jurasice şi cristaline. sedimentele bazinelor miocene. 285 . Ghenea. Cvijič (1908). înclinarea este către sud. De asemenea. Cvijič. la Mol dova Nouă (310-340 m altitudine absolută) şi la Şip-Kalfa-Podvârska (370-450 m altitudine absolută). unele niveluri superioare. J. 3. unde ajunge la 7 m) semnalate chiar de J. panta fiind mare. aceste suprafeţe sunt identice. el este nevoit să invoce mişcări ca re au „ondulat” pe porţiuni foarte scurte. Argumentul cel mai pute rnic în sprijinul ipotezei sale. la rândul ei. după noi. existenţa unui aparent con de dejecţie dunărean în Oltenia etc. predunăr ne. p. Dacă primele trei porţiuni pot fi racordate într-o singură unitate de vale (între Orşova şi Baziaş). în pliocen. Mihăilescu. despărţite iniţial pr mpene de ape. J. ca Dunărea. strâmtoare care. din punc t de vedere geologic. 7). pentru care a întrezărit posibilitatea ca să fi funcţionat ca un lanţ de lac uri. Vâlsan ca rezultat al instalării unei reţele hidrografice locale. după care „… întregul teren dintre Orşova şi Ş st acoperit cu strate sarmaţiene reprezentând o pantă îndreptată către est. Cvijič îl vedea în reconstituirea văii „pontice” în lungu regului defileu. într-o lucrare de amploare. atât peneplena Miroci cât şi nivelul văii „pontice avoarea antecedenţei. situat în vestul Olteniei. Forma de con a fost însă inter pretată încă de G. Liteanu. C. de către J. numai în timpul sarmaţianului aceasta ar fi căpătat o pantă îndreptată de la Orşova Şip. formulată prima dată se pare de A. s-au pronunţat şi alţi autori. se instalase peste o vale premiocenă. Pentru a face totuşi racordarea celor patru porţiuni. Cvijič.bazine era acelaşi. ci o zonă de piemont sau glacis.

Cercetătorii de până la G. oscilând. de Martonne (1902) ş.a. ipoteza captării îmbracă mai multe variante . iar a Belgradului. Vâlsan (1 918) ajunge la concluzia unei captări post-levantine peste o cumpănă care urmărea culmea principală a Munţilor Almăjului. desfăşurate dinspre bazinul Getic către vest. 4. Emm. Valea Porecic şi bazinul Milanovăţului (Iugoslavia) formau izvoarele unui râu care curgea spre Câmpia Olteniei. Vâl san ipoteza captării capătă preciziuni în ceea ce priveşte fixarea cumpenei de ape dintre bazinul Panonic şi cel Getic. a) Captarea peste o cumpănă de ape aflată pe aliniamentul Sviniţa-Maidapek. tribu arii bazinului Orşova-Bahna. 1902) şi Cerna plus Porecic (Emm. dacă ar fi fost colector iniţial. Vâlsan (1918). Silvia Iancu. Cvijič. 1876. Sviniţa. 1905). Vâlsan se sprijină chiar pe interpretarea cartărilor lui J. nu au putut întrerupe comunicar aceste două bazine” … astfel încât … . apoi la Gh . Vâlsan au analizat cu precădere rolul tectonicii şi al barelor calcaroase în facilitarea captării (K.urmare a începutului retragerii lacului Getic. 12 talvegu ri ce se etajează între luncă şi 500 m altitudine absolută.. Vergez-Tricom (1948) semnalează. pe bazine hidrografice. Cvijič. Posea şi colab. defileul dunărean al Porţilor de Fier a r fi rezultat prin captări succesive efectuate dinspre bazinul Getic. Ei precizează că arealul defileului se află înc drat între două unităţi structurale inegal adâncite – bazinele Panonic şi Pontic. (196 7) arată că Dunărea nu aduce pietriş mare în Câmpia Română din cauza competenţei sale reduse. traversând unul după altul bazinele din lu ngul defileului: Orşova-Ogradena. M. b) Cap tări succesive. între aceste bazine au existat mai multe căi de legătură. Murgoci (1902). şi lasă să că. Ipoteza antecedenţei este s usţinută şi de C. Gheorghiu. în acest ţinut. Fic heux şi G. Este posibil ca Bolietinul şi alte asemenea râuri „… să f eschis drum pe urmele vechii strâmtori sau pe urmele vechilor golfuri. Moldova-Veche. Berzasca. de Martonne. Este vorba de faptul că Jiul spre Craiova. pe versantul românesc al Dunării. precum şi pe elemen te care dovedesc că Dunărea este. către Câmpia Panonică. pe care le adâncise. „Mişcările de înălţare de la sfârşitul pliocenului. iar Bolietinul (Iugoslavia) cu rgea invers. După locul de fixare a cumpenelor de ape.în consecinţă defileul este antecedent şi adâncit epig 90-91). Ipoteza captării apare pentru prima dată la K. ta aparţinând râurilor carpatice care construiau piemonturi. Aceste văi au în general di recţii de la vest către est. Silvia Lupu (1965). ar fi trebuit să le imprime o direcţie sudică. R. 142). prin eroziune regresivă şi captare laterală. iar Dunărea. Începând cu G. în Oltenia. a influenţat temporar şi local cursul Dunării. apar ca mai vechi decât formarea unui colector dunărean. „Cele şase talveguri superioare d vedesc că un râu valah a întors către est. R . împingând izvoarele pe traseul vechii strâmtori. în urma acesto ra Dunărea a ajuns să-şi creeze un curs unitar. cel puţin în faza iniţială. Ficheux şi G. cât şi în ceea ce priveşte argumentele de ordin geomorfologi c. O fundamentare precisă şi netă a captări i începe însă numai cu G. Cholnoky. Co nform acestei ipoteze formulată de R. 1908). Argumentele lui G. ele sunt în fapt văi subsecvente (nu consecvente). opunând interpretă ile sale celor ale lui J. în ceea ce priveşte izvoarele Dunării valahe. G. precum şi toată reţeaua afluentă lui pe dreap ta. marea secundului etaj mediteranean” (p. apoi tributarii bazinului Milanovăţ (între care Porecik). Vergez-Tricom (1948) şi susţinută de I . care se ocupă special de defileu. acest râu a atras apele Sir iniei şi Berzascăi. între Cerna (Em m. continuată cu aceea a defileului. de Martonne. Peters. Rădulescu. De asemenea. Gr. M. d e asemenea. Peters (1870). mai nouă decât bazinul hidrografic al Jiului . afluenţi ai golfului Liubcova şi ai lacului Panonic”. Iancu (1967). Fără să rezulte sig autorii par să admită existenţa pe acest traseu a două lacuri (unul la 286 . Liubcova.

versanţii limitrofi care se retrăg eau paralel cu ei înşişi. interpretarea dată de J. 226. Posea). dar lipsesc total între Vârciorova şi Şip (spre Turnu Severin). s-a produs imediat înaintea terasei de 90-115 m (t5). prim a care poate fi urmărită cu precizie pe tot defileul şi în Oltenia. Tocmai de aceea. peste sectorul Porţile de Fier.) indică o dominare îndelungată a eroziunii laterale. Porecic. Posea (1964). respectiv. N. Gr. prezenţa urmelor unor delte şi conuri de dejecţie importante etc. suprafaţa medie (Râu-Şes). în ceea ce priveşte evoluţia culoarului tectonoeroziv. lipsa totală pe porţiunea din tre Vârciorova şi Şip. Cât veşte prima albie sigură. nu poate fi explicată decât prin existenţa. este explicată printr-un bilanţ hidrologic negat iv al acestui bazin. în 31 p. situată l a ¡ 400 m. Marinescu şi Josefina Marinescu.Orşova şi altul la Milanovăţ) şi un golf Panonic care pătrundea până la Liubcova.). ceea ce a făcut ca lăţimea sa să devină tul de mare. respectiv captarea. Posea. Bahna. în special pe distanţa Milanovăţ-Bahna. Posea şi colab. ce presupune o cumpănă de ape situată peste Porţile de Fier. Cvijič acelor urme de pietrişuri situate p e distanţa dintre Vârciorova şi Podvârska. toate deven favorabile şi înlesnind la un moment dat captarea dinspre Turnu Severin şi Orşova. Cercetarea şi cartarea suprafeţelor de nivelare au indicat modelarea şi continuitatea lor în acelaşi sens (Gr. care indică mai degrabă un glacis de acumulare sau un piemont (Gr. chiar pe unele văi mai mici (Cerna. 287 . Este vorba de resturi ale unei cumpene care despărţea culoaru l marin Milanovăţ-Balta de bazinul Getic. Vâl an trasase cumpăna apelor. la să deasupra ei o serie de martori (suprafaţa Almăj) ce se înşiră din Podişul Mehedinţi până c irbăţ (768 m. 191831. la ni velul Ciucar. poate chiar anterior. M.a. c) C aptarea în zona Porţilor de Fier. ca fiind resturi ale aceleiaşi văi. Argumentele principale în acest sens au rezultat din racordarea date lor geomorfologice cu cele geologice. impus de către climatul secetos pliocen. este emisă de Gr. Macovei. Bolietinul) şi chia r în roci dure (Cazane. I. O variantă mai nouă a ipotezei captării. Pe de altă parte.aceasta a fost sculptată în supraf aţa echivalentă Gornoviţei şi se scurgea dinspre Bahna către Milanovăţ şi mai departe către D iunea Panonică. Popescu. unde G. pontic după J. Fl. Iugoslavia). este infirmată de însăşi datele sale. pusă alături de lipsa însăşi a suprafeţei Gornoviţa şi de aspectul abr rsanţilor dunăreni. Modul de dezvoltare al suprafeţei inferioare (Gornoviţa). O referire pecială se poate face la porţiunea suprafeţei dintre Vârciorova şi Şip. Grigore. 1963 ş. a unei cumpene de ap e. Drenarea reţelei hidrografice dinspre Cerna. Cercetările geologice mai vechi şi cele mai noi au conchis în unanimitate că strâmtoarea marină se continua de l a Orşova către Bahna. Formarea Dunării actua le. Şi mai evidentă este continuitatea însăşi a suprafe Râu-Şes din Podişul Mehedinţi în Podişul Miroci. aici. către depresiunea Panonică. sub forma unui culoar care pătrundea dinspre Baia de Aramă peste Bahna către Orşova şi Milanovăţ. levantin după G. Astfel. fără vreo prelungire peste Porţile de Fier (G. Posea. 1909. Vâlsan şi villafranchian după Gr. (1968). Caracterele morfologice ale nivelului (lăţimea mare. Ion escu-Argentoaia. 1963). Ogradena etc. Cvijič. urmele sale au fost întâlnite inclusiv pe porţiunea Iuţi-Sviniţa. unde altitudinile sa le de 440-500 m sunt retezate brusc de versanţii Dunării care o întrerup uneori numai pe distanţă de 2-3 km.). s-a urmărit şi au fost cartate su prafeţele şi terasele din lungul defileului şi Depresiunea Bahna. scoate şi mai mult în evidenţă aspectul de peninsulă alungită şi rolul d ape pe care l-a avut în acest timp suprafaţa Râu-Şes din podişurile Mehedinţi şi Miroci. nivelul Ciucar (t8) dezvoltat în defileu.

Stabilirea unei asemenea legi generale. Este greu de precizat raportul dintre captare şi terasele 6 şi 7. Ghenea. î general. a dominării antecedenţei în est şi a captărilor în vest. în forma rea principalelor văi din zona vestică a Carpaţilor (de la Dâmboviţa spre vest). Desigur. În Meridionali şi Occidentali în schimb. mişcările au îmbrăcat caracter de asculă. 288 . în reţeaua de amănunt pot fi întâlnite numeroase şi în partea de est. care au putut fi „asaltate” când dintr-o parte. Dar. Mihăilă. câte 2-3 baze de eroziune (getică. 1963). discuţia de bază. liniile axiale variau ca poziţie de la un masiv la altul. Susţinătorii antecedenţei se izbesc de lipsa oricăror argumente geologice (şi după noi şi geomorfologice). anonică. Deşi concepţiile asupra formării defileului sunt foarte variate şi după cum s-a văzut pot fi înglobate în patru gru pe. c) linia ridicărilor maxime. 1968). captările domină. pe de altă parte. poate constitui un argument în plus în zolvarea controverselor în ceea ce priveşte modul de formare a unor văi transversale. N. au oscilat repetat şi diferenţiat în vest şi mult mai u orm în est. când din alta. În Carpaţii flişului în schimb. în schimb captarea a dominat evoluţia văilor principale din Carpaţii Vestici şi Meridionali. tocmai din cauza structu rii lor în blocuri de tip horst. Posea. faţă de masive şi faţă de discontinuităţile dintre ele. aproape totdeauna a dominat baza dinspre Moldova şi de la Curbură. după cum antecedenţe se întâlnesc şi în vest. Ambele însă. Ghenea. care să indice o legătură tre culoarul marin de la MilanovăţOrşova-Bahna şi lacul Getic. În vest se înfruntau. A. de acum pe deplin câştigat. axiale. de asemenea. se duce între antecedenţă şi captare. ca o lege. Concluzii generale pentru Carpaţi După cum s-a văzut. rezultă că vârsta captării se situează în ternarul mediu. de oarece urmele lor sunt mult mai slab păstrate decât ale tuturor celorlalte terase. şi anume că formarea defileului a fost sigur pre gătită de şirul bazinelor tectonice miocene de aici. pe direcţia Orşova-Turnu Seve rin. Ipotezele aptării. flancul estic a fost permanent mai propice pentru instalarea de bazine hidrog rafice puternice.sensul actual de scurgere. Aceasta a favorizat discontinuităţi transversale şi longitudinale între blocuri. în Carpaţii flişului a fost. Este însă de la sine înţeles că stabilirea unei legi generale nu exclude excepţiile. de râurile tributare nivelelor de bază locale din jur. uniformă ca poziţie şi plasată mereu în imediata apropiere a marginii transilvănen e. care la înălţări au basculat diferenţiat (Gr. pe când ant ecedenţa domină cealaltă jumătate. e le lipsesc totuşi pe distanţa vechii cumpene de ape de la Porţile de Fier. ba chiar se puteau deplasa când spre o margine când spre alta. dacă antecedenţa constituie o lege pentru Carpaţii Răsăriteni. versanţii dunăreni situaţi în avale de Şip poartă urmele unor glaci uri şi piemonturi dezvoltate imediat sub suprafaţa podişului Miroci-Mehedinţi (urme echi valente Piemontului Getic) şi până la nivelul terasei de 90-115 m. Din contră. geologii indică această legătură numai către Bahna-Baia de Aramă. care au fost favorizate pe rând în special din cauza mişcărilor tecto nice diferite. captările. Această mutare de poziţie a cumpenei morfol ogice favoriza. transilvană). b) altitudinea şi poziţia nivelelor locale de bază. Sigur este faptul că la nivelul lor. Cauzele principale ale do ii fenomenului de captare într-o parte şi a antecedenţei în alta sunt: a) structura de m unţi bloc mai pregnantă în partea vestică (Meridionalii şi Occidentalii) decât în Carpaţii fl i. întâmpină greutatea urmăririi în amănunt a mersului longitudinal a eraselor superioare din defileu (t6-t7) care sunt deosebit de fragmentate. în ultimă instanţă. în jurul fiecărui bloc. Vârsta acestei terase a fost datată în Oltenia ca fiind min del-riss (C. la un fapt.

continuând cu de peste Mezeş (Poicu. p. 187). El presupune că ponţianul a fo st foarte gros şi la nord de actualul Mureş. Mureşul a pătruns ulter . fiind de acord cu părerea lui Posea că Mur eşul a pătruns peste bazinul Someşului prin captări (p. provocată de mişcările rho danice. 1963). ba chiar. fiind favorizat de largul său culoar din sudul Apusenilor (oarecum subsident) da r şi de lăsările importante din Câmpia Panonică. Printre râurile care retează vechile curgeri vestice sunt Agrijul şi Almaşul. ulterior acestea şi-ar fi inver sat cursul. Ulterior a avut loc ridicarea zo nei Mezeş-Prisaca-Preluca ce fusese acoperită de panonian (în pliocenul inferior). numită aici Să la 1000-1100 m). prin depresiunile Sălişte-Sibiu.D. se o bservă cum suprafaţa medie carpatică (Râu Şes) şi chiar pediplena se apropie mult de Munţii A useni de vis-a-vis. de sub sedimentele pano niene. a impus o puternică eroziune. se pare. Rodeanu. M. dominant pe poarta Mezeşului. la care M. dar care se scurgea spre vest. o multitudine de falii şi neotectonica blocur ilor cristaline de fundament. inclusiv prin linii de falie şi totodată un mare colector. la care hidrografia se adaptează. făcând practic să dispară suprafaţa de bordură (Gornoviţa. 1962. Evoluţia hidrografiei în bazinul Transilvaniei O sinteză anterioară şi o bibliografie d etaliată se găseşte la Grecu Florina (1983). Într-un profil transversal pe această vale. Paucă adaugă şi văile Strâmturii şi Fiersă situate la nord de Zalău şi care se varsă în Someş la Jibou. care se găsesc şi pe stânga în susul v Sebeş. Dov adă a evacuărilor către vest stau văile (sau urmele de văi) supraimpuse. dar ridicarea ulterioară cu circa 1000 m a fundului lacului panonian din Transilvania (şi a Carpaţilor). 1961. acoperind cel puţin şi arealul văilor Ampoi (ce colecta şi pe cele de peste Trascău). fixate pe falii secundare în e stul Meseşului deja dezvelit epigenetic. 1969). prin mai multe râuri (vez i mai jos). Someşul devine vale favorizată. Evacuarea se făc ea peste poarta Mezeşului prin Someş. Oltul este sigur mai vechi decât Mure