Arta de a avea întotdeauna dreptate

*

Arthur Schopenhauer

Cuprins
1. Exagerarea 2. Jocul de cuvinte 3. Generalizarea 4. Camuflarea intenþiilor 5. Argumentele false ale adversarului 6. Afirmaþia peremptorie 7. Încâlceala totalã 8. Provocarea furiei adversarului 9. Amestecarea pistelor 10. Prin antitezã 11. Inducþia 12. Titulatura sforãitoare 13. Contrastul îmbietor 14. Triumful proclamat 15. Ieºirea din încolþire 16. Incitarea la autodiscreditare coerentã 17. Introducerea unei distincþii 18. Deturnarea conversaþiei 19. Generalizarea 20. Conchiderea 21. La o întrebare stupidã, un rãspuns stupid 22. Petitio principii 23. Respingerea exagerãrilor 24. Forþarea tezei 25. Gãsirea unei excepþii 26. Întoarcerea argumentului 27. Agravarea furiei adversarului 28. Ridiculizarea autoritãþii contând pe naivitatea auditoriului 29. Crearea unei diversiuni 30. Mistificarea 31. Declararea incompetenþei 32. Introducerea unei asocieri degradante 33. Opunerea teoriei ºi practicii 34. Insistarea pe momentul de derutã 35. A-i sugera cã-ºi taie craca de sub picioare 36. Nãucirea cu vorbe 37. Respingerea prin anularea probei 38. Ultima stratagemã: injuria

Baza oricãrei dialectici Mai întâi. Pentru a o respinge. prea puþin conteazã). . ad rem b. Modurile: 1 a. 1 2 Potrivit cu adevãrul dupã naturã. demonstrãm fie cã: a. existã astfel douã cãi posibile: 1. adicã adevãrul subiectiv relativ. nota din infra). În acest ultim caz. Aici. obiectiv. fie cã ea contrazice alte afirmaþii sau concesii ale adversarului. adevãr subiectiv (v. b. nu e vorba decât de o dovadã relativã care nu are nimic de-a face cu adevãrul obiectiv. ad hominem2 sau ex concessis . aceastã tezã nu e în acord cu natura lucrurilor.altfel spus. esenþialul în orice controversã este ca în prealabil o tezã sã fie afirmatã de cãtre adversar (sau de noi înºine. adevãrul obiectiv absolut.

Iatã baza oricãrei controverse. în orice controversã sau argumentaþie. cea indirectã. a. Nu se poate ºti cu certitudine cine are obiectiv dreptate. e nevoie sã te sprijini pe ceva. cã ea nu poate fi adevãratã. ªi cum nu e uºor sã ai certitudini în materia aceasta. Respingerea directã atacã teza în fundamentele ei. Metodele: a. . b. respingerea directã b. dezbaterile pot fi lungi ºi înverºunate. b. În rest. Cea directã demonstreazã cã teza nu e adevãratã.2. Însã toate acestea pot avea loc în chip real sau numai în aparenþã. ºi cea indirectã a. în consecinþe. iar lucrul acesta nu poate fi hotãrât decât prin controversã. un principiu plecând de la care vei judeca problema supusã: nu se va putea discuta cu cineva care contestã aceste principii. cea indirectã.

Stratageme 1. în afara cuvântului ca atare.: Chinezii… Femeile…. ea trebuie restrânsã ºi trebuie vorbit strict de cazuri particulare. nu are mare lucru sau absolut nimic în comun . interpretarea ei de maniera cea mai generalã posibil. Ex. 2. Exagerarea Extinderea afirmaþiei adversarului dincolo de limitele ei naturale. Lucrul e mai uºor de fãcut cu oamenii care fac afirmaþii generalizante. Jocul de cuvinte Utilizarea omonimului pentru a extinde afirmaþia la ceea ce. pentru a asigura victoria propriei afirmaþii. bãrbaþii… Tinerii… Homosexualii… Invers.

4.: . cât priveºte misterele. .Anumiþi homosexuali pot avea comportamente perverse.Nu sunteþi încã iniþiat în misterele filozofiei kantiene. Camuflarea intenþiilor Când vrei sã ajungi la o concluzie. Generalizarea A lua afirmaþia fãcutã relativ ca ºi când ar fi fãcutã de o manierã generalã. apoi respingerea de o manierã strãlucitoare ºi astfel impresia de a fi respins afirmaþia însãºi. . sunt lucruri care nu mã intereseazã. nu trebuie sã o laºi sã se întrevadã. 3. ci sã obþii discret admiterea mai întâi a premiselor ei. pentru a ne ascunde intenþiile ºi a evita ca adversarul sã încerce tot felul de manevre pentru a ne contrazice teza. Ex. sau mãcar conceperea ei într-un raport pe de-a întregul diferit ºi respingerea ei în acest sens.A. Ex. risipindu-le neglijent în conversaþie. Trebuie obþinutã aprobarea premiselor de-a valma. .cu obiectul dezbaterii.: .Homosexualii sunt oameni normali iar nu perverºi.

5. trebuie sã ne sprijinim pe un anumit numãr de afirmaþii.Se pot chiar utiliza premise care nu au nici o legãturã cu teza. Cãci asupra lui ne concentrãm ºi modul lui de gândire trebuie sã-l folosim. 6. Afirmaþia peremptorie Orice discurs se sprijinã pe premise. Pentru a elabora o tezã.: Dacã interlocutorul e adeptul unei secte de orice tip cu care noi nu suntem de acord. putem utiliza împotriva lui preceptele acelei secte. Argumentele false ale adversarului Ce e adevãrat nu poate avea premise false. postulând ce anume am demonstra cu el. interlocutorul poate fi condus la recunoaºterea validitãþii tezei noastre. Iar pentru a ne sprijini pe un „adevãr evident”. iar ce e fals nu poate niciodatã sã decurgã din premise adevãrate. pentru a-l pune pe piste false. Ex. . În acest fel se pot respinge propoziþiile false ale adversarului prin mijlocirea altor propoziþii false pe care el le considerã adevãrate.

: Afirmarea incertitudinii medicinei prin afirmarea incertitudinii oricãrei cunoaºteri umane. Ex. pentru a ascunde ceea ce vrem cu adevãrat sã fie admis. Provocarea furiei adversarului Înfurierea adversarului. Ex.Replica promptã la aceastã stratagemã constã în respingerea sistematicã a oricãrei premise a interlocutorului nostru. Încâlceala totalã Formularea mai multor întrebãri în acelaºi timp ºi extinderea contextului. expunerea rapidã a argumentaþiei noastre plecând de la concesiile obþinute. 8. cãci acei care au o înþelegere lentã nu pot urma exact demonstraþia ºi nu pot sã-i vadã eventualele lacune. 7. Îl vom înfuria fiind pe faþã nedrepþi cu el. cãci în starea de furie el e în afara capacitãþii de a face o judecatã corectã ºi de a-ºi vedea interesul.: Orice dezbatere din Camera comunelor furnizeazã o mulþime de exemple în materie. provocându-l ºi. în general. În schimb. dând .

Se pot utiliza ºi rãspunsurile sale pentru a trage din ele felurite concluzii. nu poate ºti unde vrem sã ajungem cu ele ºi nu-ºi poate lua mãsuri de precauþie. va pune tot felul de întrebãri fãrã nici o legãturã aparentã între ele. ci prin tot felul de permutãri. în interogatoriul sãu. chiar opuse. îi putem exhiba punctul slab. Dacã îl cunoaºtem personal. Ex. Vorbind deschis de lucrurile de care îi este ruºine. îi vom tulbura gândirea ºi va fi incapabil sã formuleze o judecatã coerentã. în mãsura în care se disimuleazã procedeul.dovadã de sfidare. Aceastã stratagemã e înruditã cu cea de-a patra. pentru ca la sfârºit sã poatã . : ªtiind cã interlocutorul nostru a fost deja condamnat pentru un delict în penal sau în civil. în funcþie de natura lor. 9. în felul acesta.: Inspectorul de poliþie. Ex. Amestecarea pistelor Întrebãrile nu se vor pune în ordinea cerutã de concluzia pe care vor s-o stabileascã. putem aminti deschis acest lucru în dezbatere pentru a-i mina integritatea.

fãrã ca anchetatul sã-ºi fi dat seama. sã-i arãtãm cã greºeºte ºi cã noi avem dreptate. ca ºi cum pe aceasta din urmã am vrea sã o aprobe. în aºa fel încât sã nu ºtie care e teza la care vrem sã adere. pentru ca apoi sã-l gãsim în eroare într-un punct care invalideazã teza. 10.: Important este sã dominãm adversarul. 11. Inducþia Sã-l facem pe adversar sã creadã cã a recunoscut el însuºi un „adevãr general admis” determinându-l sã admitã mai multe cazuri particulare prin inducþie. Prin antitezã Când ne dãm seama cã adversarul respinge intenþionat întrebãrile care ar fi avut nevoie de un rãspuns pozitiv pentru a ne susþine teza. trebuie sã-i punem întrebãri despre teza contrarã.desprinde concluzii care merg în sensul anchetei sale. Putem deci sã ne prefacem un timp cã aderãm la teza lui. . sã-l sprijinim cu propriile noastre argumente. Ex. sau cel puþin sã-l punem sã aleagã între cele douã.

A vorbi despre muncitori ca de niºte „lãudãroºi” sau despre intelectuali ca de niºte „scârþa-scârþa pe hârtie”. Un orator îºi trãdeazã adesea dinainte intenþiile prin felul cum numeºte lucrurile. bronzul etc. titlul nostru. Sau. utilizãm termeni murdari pentru a desemna o tezã pe care cãutãm sã o discreditãm. Ex. funcþia noastrã.: A-i desemna pe protestanþi drept „Biserica Unitã” în vreme ce catolicii îi considerã „eretici”. 12. ªi aurul este un metal solid la temperatura ambiantã.Ex. pentru a le discredita funcþia socialã. Titulatura sforãitoare Alegem o denumire flatantã pentru a desemna teza noastrã. având grijã sã subliniem aspectul . se poate spune cã toate metalele sunt solide la temperatura ambiantã. trebuie sã-i prezentãm contrariul ei ºi sã-l lãsãm sã aleagã. Contrastul îmbietor Pentru a-l face sã accepte teza noastrã.: Oþelul este un metal solid la temperatura ambiantã. Deci. invers. La fel precum aluminiul. 13.

de nicãieri. Triumful proclamat Când a rãspuns la mai multe întrebãri fãrã ca aceste rãspunsuri sã meargã în sensul concluziei spre care tindem. iar lângã alb pare negru. Ex. negãsind nici o legãturã între discurs ºi concluzie. aºezat lângã negru. Are deci de ales între a pierde partida ºi a pãrea un ins cu o gândire lentã. lãsãm sã se înþeleagã faptul cã ea nu e totuºi aºa de greu de sesizat. Ex. fãrã ca ea sã rezulte. pentru a nu lãsa impresia cã cultivã arta paradoxului. Lucrul trebuie proclamat triumfal. de fapt. pentru a da de înþeles cã a priceput legãtura închipuitã ºi a-ºi pãstra reputaþia de „inteligent”.peiorativ al acestei antiteze. Sunt toate ºansele sã aleagã postura perdantului.: Este ca atunci când griul. . Adversarul. pare alb. 14. nu va putea sã facã altfel decât sã se ralieze manierei noastre de a gândi.: Interlocutorul va fi complet destabilizat de faptul cã. îi putem juca o farsã redutabilã declarând cã s-a dovedit astfel deducþia la care vroiam sã ajungem.

sau cu principiile unei ºcoli sau ale unei secte cãreia îi face el elogiul. dar dacã o acceptã. însã de o exactitate nu foarte evidentã. Incitarea la autodiscreditare coerentã Când adversarul face o afirmaþie. Pentru acest lucru e nevoie sã fim de o prudenþã extremã. fie cã . în contradicþie cu ceva ce el a spus sau a admis anterior. înseamnã cã am susþinut afirmaþii rezonabile ºi ne putem regla tirul în consecinþã de-aici înainte. pentru ca el s-o accepte sau sã o respingã.15. 16. Ieºirea din încolþire Dacã am formulat o tezã paradoxalã pe care ne e greu sã o demonstrãm. într-un mod instinctiv. însã existã oameni care reuºesc sã practice lucrul acesta cu multã dibãcie. o declarãm absurdã ºi triumfãm. fie ºi în aparenþã. din neîncredere. Dacã. o respinge. 14. Sau putem sã adãugãm stratagema nr. vom cãuta sã vedem dacã ea nu e într-o anumitã mãsurã. trebuie sã-i prezentãm adversarului orice propoziþie exactã. sau cu actele adepþilor acestei secte. afirmând astfel cã paradoxul nostru e demonstrat.

îl întrebãm pe loc: „Atunci. eschivându-ne sau deturnând dezbaterea spre alte afirmaþii. Aceastã stratagemã e foarte uºor de aplicat deoarece. ori cu propriile lui fapte sau gesturi. . Deturnarea conversaþiei Dacã ne dãm seama cã adversarul a dezvoltat o argumentaþie carei va permite sã ne învingã. 17. neavând pânã acum posibilitatea sã facã „curãþenie” în ideile lor primite de-a gata. trebuie sã-l împiedicãm sã ajungã la capãtul demonstraþiei întrerupând la timp cursul discuþiei. 18. Ex. cei mai mulþi dintre oameni sunt paradoxuri ambulante. de ce nu te sinucizi?”.sunt sincere sau nu.: Dacã argumenteazã în favoarea sinuciderii. putem sã depãºim adesea situaþia printr-o distincþie subtilã la care nu ne gândisem înainte – presupunând cã obiectul dezbaterii admite o dublã interpretare sau douã cazuri distincte. Introducerea unei distincþii Dacã adversarul se apãrã bine punându-ne în dificultate.

20. vom vorbi despre caracterul înºelãtor al cunoaºterii umane ºi îl vom ilustra cu tot felul de exemple. . Ex.: Dacã trebuie sã spunem de ce o anumitã ipotezã fizicã nu e fiabilã. Generalizarea Dacã adversarul ne cere în mod expres sã argumentãm împotriva unui anumit aspect al afirmaþiei sale. Îi vom da astfel adversarului iluzia cã aprobã de fapt aceastã concluzie.: Când adversarul vã spune cã greºiþi. nu trebuie sã îi mai cerem ºi concluzia. anunþaþi-l cã i s-a desfãcut un ºiret la pantof. ºi chiar dacã a imaginat una sau alta dintre premise. 19. de vreme ce e susþinutã de premisele lui proprii. ci sã o desprindem noi înºine. o vom considera ca admisã ºi vom trage concluzia. ºi dacã nu avem nimic valabil de spus.Ex. Conchiderea Dacã i-am ascultat premisele pe care le-a admis. trebuie sã ne lansãm într-o dezbatere generalã prin care arãtãm cã ne opunem.

Cãci ceea ce conteazã aici nu este adevãrul.21. e mai rapid sã producem un argument ad hominem când ni se iveºte ocazia. în general. 22. Preferabil este însã sã-i opunem un contraargument la fel de specios ºi sofistic spre a nu fi mai prejos. în loc sã discutãm vreme îndelungatã despre natura realã a lucrurilor. La o întrebare stupidã. putem desigur sã-l demontãm arãtând ceea ce e insidios ºi înºelãtor în el.: Dacã adversarul avanseazã un argument ad hominem3 . trebuie sã refuzãm pretinzând cã în acest caz argumentum ad hominem: raþionament vicios care se referã la persoana adversarului iar nu la ideile ºi poziþiile pe care le susþine. ºi. 3 . un rãspuns stupid În cazul unui argument specios sau sofistic al adversarului de care nu suntem pãcãliþi. Petitio principii Dacã ne cere sã-i recunoaºtem unele lucruri din care ar decurge direct problema dezbãtutã. ci victoria. Ex. e de ajuns sã-l dezarmãm printr-un contraargument ad hominem.

trebuie sã ne pãzim de a ne lãsa antrenaþi prin contradicþie la exagerarea sau lãrgirea câmpului tezei noastre. constând în declararea ca adevãrat a lucrului care abia urmeazã sã fie demonstrat 4 . Invers. cãci el ºi martorii disputei vor avea tendinþa sã considere o propoziþie apropiatã unei probleme ca fiind identicã acelei probleme. situatã în afara adevãrului: numai cã. sofism în care concluzia e subînþeleasã din premise. eventual exactã în limitele date. va pãrea cã am respins deopotrivã teza originalã. îl putem împinge astfel sã facã o afirmaþie. petitio principii: raþionament circular. Respingerea exagerãrilor Contradicþia ºi cearta incitã uneori adversarul sã ne exagereze afirmaþia.ar fi vorba de un petitio principii . odatã ce am respins aceastã exagerare. 4 23. Contrazicându-l. adesea adversarul va încerca în mod direct sã restrângã limitele pe care le-am fixat: trebuie sã-l oprim imediat ºi sã-l readucem la limitele afirmaþiei noastre. îl privãm astfel de cel mai bun dintre argumentele sale. De asemenea.

obþinând astfel propoziþii care nu existã în ea ºi care nu reflectã deloc opinia adversarului. fiind dimpotrivã absurde sau periculoase. are nevoie de un mare numãr de cazuri pentru a-ºi afirma teza generalã. aceastã stratagemã trece drept o respingere indirectã.: „Iatã ce-am spus. 25.Ex. Dacã adversarul procedeazã prin inducþie. Nu avem nevoie decât sã-i punem un singur caz în contradicþie cu propoziþia. o apagogie (demonstraþie prin absurd). ºi nimic în plus. fie contrazic adevãrurile recunoscute. Cum din teza lui par a decurge propoziþii care fie se contrazic între ele.” 24. Gãsirea unei excepþii Trebuie realizatã o apagogie prin intermediul excepþiei. . pentru ca aceasta sã fie rãsturnatã. Forþarea tezei Teza adversarului va fi forþatã spre a extrage din ea concluzii false ºi a-i deforma conceptele.

Agravarea furiei adversarului Dacã un argument îl înfurie instantaneu pe adversar. Întoarcerea argumentului împotriva lui O tehnicã strãlucitã constã în întoarcerea propriului argument al adversarului împotriva sa. dar pentru cã putem presupune cã a atins punctul sensibil al raþionamentului sãu ºi cã pe acest punct îl vom putea cu siguranþã ataca mai abitir decât crezusem înainte. pentru a-l împiedica sã deprindã obiceiuri urâte. 26. . 27. . Ex.Ex. 8).: . trebuie sã ne strãduim sã împingem acel argument ºi mai departe: nu numai pentru cã e bine sã-l înfuriem (vezi stratagema nr.: Teza „toate rumegãtoarele au coarne” e contestabilã prin unica excepþie a cãmilei.Tocmai pentru cã e copil trebuie pedepsit. trebuie sã fim indulgenþi cu el.E un copil. atunci când argumentul pe care vrea sã-l utilizeze la sfârºit poate fi ºi mai bun dacã îl întoarcem împotriva lui.

dar cãreia numai specialistul îi poate recunoaºte lipsa de valabilitate. nu auditorii. masa plecând de la care granitul ºi tot restul acelor munþi s-a cristalizat era lichidã din pricina cãldurii. iar masa s-a cristalizat deasupra suprafeþei mãrii care o acoperea”. Oamenii sunt întotdeauna gata sã râdã. Pentru a demonstra nulitatea obiecþiei. Specialistul ne este adversar. Stratagema constã în avansarea unei obiecþii non-valabile. Cãldura trebuia deci sã fi fost în jur de 200 de grade Réaumur. Ridiculizarea autoritãþii contând pe naivitatea auditoriului Stratagema aceasta e utilizabilã mai ales atunci când niºte savanþi au o disputã în faþa auditorilor ignoranþi. mai ales dacã obiecþia face ca afirmaþia lui sã aparã într-o luminã ridicolã. ºi chiar cu mult înainte. În ochii lor.: Adversarul afirmã: „În decursul alcãtuirii formaþiunilor muntoase primitive. adversarul va fi nevoit sã facã o lungã demonstraþie urcând pânã la principiile ºtiinþifice ºi la alte date. deci topitã. Ex. astfel cã îi avem pe glumeþi de partea noastrã. ºi îi va fi dificil sã se facã ascultat. încã de la 80 de grade. el va putea pãrea învins.28. Avansãm argumentul cã: „la aceastã temperaturã. marea de multã . deci.

29. Dar nu va face acest lucru. adicã sã începem dintr-o datã sã vorbim de cu totul altceva ca ºi cum asta ar face parte din subiectul dezbãtut ºi ar fi un argument împotriva adversarului. trebuie sã facem o diversiune. însã. Lucrul se face cu discreþie dacã diversiunea are vreo legãturã cu tema discutatã. îndatã ce de exemplu marea s-ar transforma în vapori de apã.vreme ar fi început sã fiarbã ºi s-ar fi evaporat în atmosferã”. el se va face fãrã nici o prudenþã. fiindcã. printre non-fizicieni. Auditoriul izbucneºte în hohote de râs. Crearea unei diversiuni (asemãnãtoare punctului 18) Dacã simþim cã vom fi învinºi. Pentru a ne învinge. adversarul va trebui sã demonstreze cã punctul de fierbere nu depinde numai de gradul de temperaturã ci ºi de presiunea atmosfericã ºi cã aceasta din urmã. . ar fi crescut în aºa mãsurã încât n-ar mai fi existat fierbere. nici mãcar la 200 de grade Réaumur. dacã nu-l priveºte decât pe adversar ºi nu are nimic de-a face cu obiectul dezbaterii. ar avea nevoie de o întreagã conferinþã.

pãrând astfel sã le recunoascã temeinicia. Mistificarea .Puþi! . În lipsã de altceva. când cineva îi face reproºuri altuia.Ba tu! Pac! Poc! Paf!… 30. Într-adevãr. ci fãcând reproºuri personale adversarului sãu. o putem utiliza în controverse.: . În certuri.Orice disputã între oamenii obiºnuiþi ne aratã cã aceastã stratagemã e aproape instinctivã.ªi tu! . Ex. o astfel de diversiune nu valoreazã nimic pentru cã lãsãm în urmã reproºurile primite.Eºti nebun! . lãsându-le deoparte pe cele pe care le-a primit. acesta nu rãspunde respingându-le.Nu aºa de mare ca al tãu! . iar martorii aflã tot rãul posibil referitor la cele douã pãrþi prezente.Ai un nas mare! .

însã. La rigoare. existã multe autoritãþi demne de respect. Pentru profan. trebuie sã aflãm una care ar pãrea cã este astfel ºi sã citãm ce a afirmat cineva într-un alt sens sau în circumstanþe diferite. Ei ignorã faptul cã motivul pentru care profesãm un lucru nu-l reprezintã dragostea pentru acel lucru. oamenii obiºnuiþi au un profund respect pentru specializãrile de orice tip. dacã nu gãsim una adecvatã. În schimb. ci veniturile pe care ni le aduce. o artã sau o meserie pe care o cunoaºte puþin sau deloc. trebuie sã ne servim de autoritatea recunoscutã în materie dupã gradul cunoºtinþelor adversarului. studiindu-l pânã în esenþã. el nu va recunoaºte decât foarte puþin sau chiar deloc o autoritate. Suntem deci favorizaþi dacã avem de partea noastrã o autoritate respectatã de adversar.În loc sã facem apel la raþiune. cãci. nu i-ar mai rãmâne în general timp sã îl predea. va avea încredere doar în oamenii specializaþi într-o ºtiinþã. ºi încã aici cu multã ferealã. Prin urmare. „Fiecare preferã sã creadã decât sã judece”. a spus Seneca. cu cât cunoºtinþele ºi aptitudinile lui sunt mai limitate. ªi cã acel care predã un lucru îl cunoaºte rareori pânã în esenþa sa. Însã autoritatea va fi cu atât mai valabilã. Dacã acestea sunt de prim ordin. Autoritãþile din care .

eu nu voi tremura”). nu doar sã deformãm ci chiar sã falsificãm deschis tot ce au spus autoritãþile. Ex. imediat ce au fost convinºi cã e general rãspânditã. Exemplul acþioneazã asupra gândirii ca ºi asupra actelor lor. noi spunem cã e adevãrat” (Etica nicomahicã): nu existã. Oile îl urmeazã pe berbecul din frunte oriunde le-ar . nici o opinie. adversarul nu are cartea la îndemânã ºi nici nu ºtie sã se foloseascã de ea. Ceea ce va convinge consiliul municipal. pentru a nu fi obligat sã paveze strada din faþa casei lui. oricât de absurdã ar fi ea. Trebuie folosite în maniera autoritãþii ºi prejudecãþile cele mai rãspândite. în caz de necesitate. Putem. citeazã o formulã biblicã: paveant illi. Cãci cea mai mare parte a oamenilor gândesc ca Aristotel: „Ceea ce pare just unei mulþimi. într-adevãr. ca alþi cetãþeni. ego non pavebo („Sã tremure. de obicei. pe care oamenii sã n-o fi adoptat rapid.adversarul nu pricepe nici un cuvânt sunt cele care fac în general cel mai mare efect. sau chiar sã inventãm pur ºi simplu.: Un preot francez care. Ignoranþii au un respect deosebit pentru figurile retoricii greceºti ºi latine.

prejudecând asupra competenþei suficiente a acestora. Doar elita spune. (Nu avem decât sã ne gândim la toate dogmele recunoscute cândva oficial de societãþi întregi ºi care dupã aceea s-au vãdit complet false. odatã cu Platon: „unei mulþimi de oameni. ºi dacã am vrea sã o oprim lucrul ne-ar cere multã ostenealã”.conduce: mai uºor le e sã moarã decât sã gândeascã. Serios vorbind. E foarte ciudat cã universalitatea unei opinii are atâta greutate pentru ei. ºi ne putem convinge de asta doar observând cum se naºte o opinie. ºi cã au avut candoarea de a crede cã ele au examinat-o în esenþã. De pildã. caracterul universal al unei opinii nu reprezintã nici o probã. de vreme ce pot vedea ei înºiºi cã opiniile sunt adoptate fãrã judecatã ºi doar în virtutea exemplului. cãci profanul nu are decât prostie în cap. viziunea lui Ptolemeu contra celei a lui Copernic.) Ceea ce numim opinie comunã este. o mulþime de idei îi par juste. opinia a douã sau trei persoane. nici un criteriu de probabilitate asupra exactitãþii ei. au adoptat ºi alþii . Dar nu-ºi dau seama deoarece le lipseºte orice cunoaºtere de sine. privind cu atenþie. [Ca ºi în cazul bârfei]. putem vedea aºadar cã douã sau trei persoane au admis-o sau au avansat-o sau au afirmat-o.

aflaþi în numãr restrâns. ºi care nu erau deci decât ecoul opiniilor altora. cãci o datã ce o opinie a avut de partea ei un numãr serios de voci care sã o susþinã. apãrãtori cu atât mai înverºunaþi ºi mai intoleranþi ai acestora. Cãci ceea ce detestã ei la cel care gândeºte altfel nu e atât opinia diferitã pe care o adoptã acesta. iar dreptul sã vorbeascã l-au avut doar cei absolut incapabili sãºi formeze o opinie ºi o judecatã proprii. cei care. pentru a nu fi consideraþi niºte spirite neliniºtite care se revoltã împotriva opiniilor universal acceptate sau niºte impertinenþi care se cred mai deºtepþi ca toatã lumea. mai degrabã decât sã-ºi dea osteneala de a le examina. A adera a devenit astfel o datorie. Ei sunt. cât înfumurarea de a vrea sã judece el însuºi – ceea ce ei nu fac bineînþeles . Ceilalþi au fost apoi constrânºi sã admitã ceea ce era comun admis. De-atunci încolo. lenea lor [sau seducþia] incitându-i sã creadã în întregime lucrurile.aceastã opinie. la rândul lor. celelalte voci au presupus cã ºi-a obþinut susþinerea mulþumitã justeþii fundamentelor ei. Aºa a sporit de la o zi la alta numãrul acestor adepþi leneºi ºi creduli [ºi seduºi]. cu toate astea. un mare numãr de persoane s-au încrezut în aceºtia din urmã. erau capabili sã judece au fost constrânºi sã tacã.

când dezbatem cu oameni obiºnuiþi. ce altceva le rãmâne aºadar de fãcut decât sã le adopte aºa cum ceilalþi leau propus. Dacã un cap mai isteþ are de-a face cu aºa ceva. alegând-o în funcþie de slãbiciunile adversarului sãu. în loc sã le cântãreascã ei înºiºi? De vreme ce aºa stau lucrurile. se va putea constata cã atunci când douã spirite obiºnuite se ceartã.niciodatã. În general. Pe scurt. comparând arma cu argumentele. plonjat în talazurile neputinþei de a gândi ºi judeca. pe care se dovedeºte cã l-au copiat unii de la alþii ºi care pare astfel a se sprijini pe spusele unei singure persoane. lucru de care sunt conºtienþi în forul lor interior. putem eventual sã utilizãm opinia universalã ca autoritate. acestea din urmã sunt ca un Siegfried în armurã. Cãci. dar toþi vor sã aibã opinii. cât valoreazã opinia a un milion de oameni? Tot astfel se întâmplã cu un fapt istoric atestat de zece istorici. Totuºi. folosinduse de ele pentru a-ºi administra lovituri. ele aleg de fapt ca arme douã autoritãþi. . foarte puþini oameni ºtiu sã gândeascã. cel mai bine e sã accepte sã recurgã el însuºi la aceastã armã.

În tribunal. Ex. în faþa unui auditoriu care te stimeazã.: Atunci când un profesor polemizeazã cu un elev. insinuezi subtil. crezând cã în acest fel au anulat-o dintr-un condei. adicã cu autoritatea bine stabilitã a legilor. sau mai degrabã imediat ce cartea a început sã facã senzaþie. nu ne luptãm de fapt decât prin autoritãþi interpuse. . Declararea incompetentei Dacã nu ºtii ce sã opui argumentelor expuse de adversar. când anumiþi adepþi ai ºcolii noi le-au dovedit cã aveau dreptate ºi cã într-adevãr nu înþeleseserã nimic. trebuie sã te declari cu ironie incompetent. e probabil foarte exact.” Odatã cu apariþia Criticii raþiunii pure.: „Ceea ce afirmaþi depãºeºte slabele mele posibilitãþi de înþelegere. Ex. numeroºi profesori din vechea ºcoalã eclecticã au declarat „nu înþelegem nimic din ea”. Stratagema trebuie folositã numai când eºti sigur cã te bucuri pe lângã auditori de o consideraþie net superioarã celei de care are parte adversarul. Însã. dar nu izbutesc sã înþeleg ºi atunci renunþ sã judec. În acest mod. cã sunt inepþii. 31. le-au stricat buna dispoziþie.

îngãduiþi-mi. e ateism. aceastã metodã face parte din precedenta stratagemã ºi constã în a te prevala foarte maliþios de autoritatea ta în loc sã furnizezi argumente valabile.: Ãsta e comunism. ar trebui sã vã fie uºor sã înþelegeþi. e banditism etc. ºi deci sã recunoascã faptul cã nu pricepuse într-adevãr nimic înainte. având în vedere marea dumneavoastrã pãtrundere de spirit.La drept vorbind. Totul prin cea mai desãvârºitã politeþe. . pesemne cã de vinã este slaba calitate a expunerii mele” ºi de a repeta acest lucru atât de mult. e tiranie. 32. ºi iatã cã noi i-am dovedit „prostia”. Vroia sã insinueze cã spunem „prostii”. În felul acesta i-am întors replica. încât el sã fie nevoit sã înþeleagã. Contraatacul constã în a afirma: „Dar. rânduind-o într-o categorie execrabilã. Ex. Introducerea unei asocieri degradante Putem elimina rapid sau cel puþin sã facem sã parã suspectã o afirmaþie contrarã a adversarului. chiar dacã nu se potriveºte acolo decât prin similitudine sau foarte vag.

Opunerea teoriei. în consecinþã. ea este la fel de falsã în teorie. Cã aserþiunea „e bine ºtiut cã…” e identicã acestei categorii. dar în practicã e fals. Insistarea pe momentul de derutã Dacã un adversar nu dã un rãspuns direct la o întrebare sau la un argument. dar se derobeazã printr-o altã întrebare sau printr-un rãspuns indirect. Trebuie deci sã insistãm asupra acestui punct slab ºi sã nu . dacã nu e cazul.” Aceastã afirmaþie stabileºte o imposibilitate: ceea ce e just în teorie trebuie sã fie ºi în practicã. 34. 2. înseamnã cã existã o eroare în teorie. practicii „Poate cã este adevãrat în teorie. aceasta e dovada evidentã cã am atins un punct slab (uneori fãrã sã ºtim): nu e cazul sã tãcem. Cã aceastã categorie este deja complet respinsa ºi nu poate conþine nici un cuvânt adevãrat. sau mãcar e conþinutã în ea. ori chiar încearcã sã deturneze dezbaterea. 33.Afirmaþia presupune douã lucruri: 1.

zãpãcirea adversarului printr-un potop delirant de cuvinte.slãbim adversarul. o va abandona cu viteza cu care ºi-ar retrage mâna când a atins un fier înroºit. l-ar dezavantaja considerabil. Trebuie sã-i atragem atenþia cã aceasta contrazice direct o dogmã fundamentalã a Bisericii sale. Ceea ce ne este defavorabil pare în general absurd intelectului nostru. În general. Nãucirea cu vorbe Nãucirea. chiar ºi atunci când nu desluºim încã în ce constã cu adevãrat slãbiciunea pe care am descoperit-o.: Un om al bisericii susþine o dogmã filozoficã. în cazul în care ar fi valabilã. 36. Ex. Aceastã stratagemã s-ar putea intitula „atacarea copacului la rãdãcinã”. A-i sugera cã-ºi taie craca de sub picioare Dacã reuºim sã-i sugerãm adversarului cã opinia lui. . un dram de voinþã de convingere cântãreºte mai mult decât un chintal de inteligenþã ºi raþionament. 35.

) În cazul în care adversarul are dreptate ºi avanseazã o dovadã slabã în spijinul sãu. am câºtigat. Respingerea prin anularea probei (Aceastã stratagemã ar trebui sã figureze printre primele. În contrapartidã. demonstrând cât sunt de ieºite din context ºi de incoerente. când cea potrivitã nu le vine în minte.Ex. care este perfect refutabil. În felul acesta ajung sã piardã avocaþii slabi o cauzã bunã: vor sã o justifice printr-o lege inadecvatã. Ex. invocã argumentul ontologic. ne este uºor sã respingem aceastã dovadã. 38. 37. pretinzând astfel cã respingem întregul.: Contestarea cuiva care. pentru a dovedi existenþa lui Dumnezeu. Dacã nici o altã dovadã mai exactã nu-i vine în minte.: Debitarea pe un ton foarte serios a unor prostii care au un aer savant ºi profund. cel care nu se lasã impresionat va putea extrage din acest potop de vorbe confuziile ºi le va putea denunþa. Ultima stratagemã: injuria .

apreciazã ºi gândeºte strâmb. demonstrându-i cuiva în mod calm cã greºeºte ºi cã. jignitoare ºi vulgare. dacã ºi el procedeazã în acelaºi fel. Aceastã stratagemã este foarte apreciatã deoarece e la îndemâna tuturor ºi este. abandonezi complet obiectul dezbaterii ºi îþi îndrepþi atacurile exclusiv asupra adversarului. Cãci. Devii astfel supãrãtor. Problema este sã ºtim ce apãrare poate folosi adversarul. A fi nepoliticos înseamnã aici a abandona obiectul polemicii (de vreme ce partida e pierdutã) pentru a-l viza pe adversar. pe cale de consecinþã. Însã atunci când treci la atacuri personale. cum e cazul în orice victorie dialecticã. De ce? Pentru cã. . jignitor. trebuie sã trecem la afirmaþii nepoliticoase. îl rãneºti mai mult decât dacã i-ai adresa cuvinte jignitoare ºi vulgare. aºa cum spune Hobbes. vulgar. la un duel sau la un proces de defãimare. deci. atacându-l în toate felurile pentru ceea ce este. Deoarece.Dacã vedem cã adversarul e superior ºi cã nu vom avea câºtig de cauzã. frecvent folositã. se ajunge la o încãierare. Ar fi o eroare gravã sã credem cã e de ajuns sã nu fim noi înºine nepoliticoºi. În acest caz aptitudinile spiritului fac apel la cele ale corpului sau la animalitate. rãutãcios.

. Însã lucrul acesta nu e la îndemâna tuturor. sã revii imediat la acesta ºi sã continui sã-i dovedeºti cã greºeºte fãrã sã dai atenþie cuvintelor lui jignitoare. într-un anumit sens. din toate punctele de vedere. orice stare de bunã dispoziþie survine din faptul cã existã oameni în comparaþie cu care putem sã avem o înaltã preþuire de sine”. deci. Nimic nu se comparã.„Oricare bucurie sufleteascã. de aici recursul sãu la aceastã ultimã resursã. pentru om. dar mai ales din punctul de vedere al capacitãþilor intelectuale. dar ascultã”. la aceastã ultimã stratagemã pe care rãmânând politicos ar fi nevoit sã ºi-o reprime. Aceastã satisfacere a vanitãþii vine în principal din faptul cã ne comparãm cu ceilalþi. fãrã ca noi sã-i fi fãcut vreun rãu. sã-i rãspunzi calm cã asta n-are nimic de-a face cu obiectul dezbaterii. De aici furia învinsului. ºi nici o suferinþã nu este mai mare ca aceea a vanitãþii rãnite. Exact acest lucru se petrece cu adevãrat ºi foarte violent în orice controversã. atunci când adversarul trece la atacuri personale. a dovedi mult sânge rece te poate ajuta la fel de mult: trebuie deci. ªi totuºi. sã faci ceea ce-i spunea Themistocle lui Eurybiade: „Loveºte. cu satisfacerea vanitãþii.

sã le lãsãm sã spunã ce vor. Cât despre celelalte. ºi care au suficient simþ al echitãþii pentru a putea suporta sã nu aibã dreptate atunci când adevãrul se aflã de partea cealaltã. cã þin la mare preþ adevãrul. Rezultã din aceasta cã. controversa. oameni despre care ºtii. competiþie între douã spirite. ci numai cu oameni pe care îi cunoºti ºi despre care ºtii cã sunt suficient de rezonabili pentru a nu debita absurditãþi ºi a se acoperi de ridicol. în fine. cu greu se va gãsi una demnã de a purta o discuþie. Cu toate acestea. ªi în scopul de a te sprijini pe argumente fondate ºi nu pe sentinþe fãrã apel. cãci este un drept al oamenilor acela de a bate câmpii.Unica pavãzã sigurã este deci cea indicatã de Aristotel în ultimul capitol al Topicelor: sã nu porþi dezbateri cu primul venit. ºi pentru a asculta argumentele celuilalt ºi a le recunoaºte. din o sutã de persoane. ºi sã reflectãm la cuvintele lui Voltaire: „Liniºtea valoreazã mai mult decât adevãrul”. . este adesea beneficã pentru ambele pãrþi. chiar din gura adversarului lor. cãci le permite sã-ºi corecteze propriile idei ºi de asemenea sã îºi formeze opinii noi. cã le place sã asculte argumente întemeiate. Trebuie însã ca ambii adversari sã aibã cam acelaºi nivel de erudiþie ºi de inteligenþã.

%20L'art%20d'avoir%20t oujours%20raison. Eristische Dialektik oder Die Kunst. Arthur Schopenhauer. la viclenie ºi la vulgaritate. http://www.com/Mes%20lectures/Schopenhauer. nu va înþelege totul ºi nu va fi la înãlþime. mic îndreptar apãrut postum în 1864. Dacã îi lipseºte inteligenþa. iritarea pe care o va resimþi din aceastã cauzã îl va incita sã recurgã la reaua-credinþã. Recht zu behalten.Dacã unuia dintre ei îi lipseºte erudiþia.philo5. Textul urmeazã versiunea francezã L’Art d’avoir toujours raison [et de se faire détester de tous] oferitã de Éditions Mille et une nuits.htm .

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful