You are on page 1of 3

Furtuna Există vreun lucru drag pe care doriţi să îl zdrobiţi sub picioare?

… Cu toate acestea, uneori, ni-L imaginăm pe Tatăl capabil de aşa ceva. S-a stârnit o mare furtună de vânt care arunca valurile în corabie, aşa că mai că se umplea corabia. Şi El dormea la cârmă pe căpătâi. De cele mai multe ori, furtunile din viaţă ne aduc şi dubiul prezenţei Lui Dumnezeu. A celei veghetoare. Ne simţim singuri, părăsiţi. Şi, nu de puţine ori, neputincioşi. Dar asta pentru că, în mintea noastră, dumnezeul nostru doarme... Ne-am obişnuit atât de mult să Îl îmbrăcăm cu straiele imaginaţiei noastre, încât ne este greu să Îl deosebim de firea şi nimicnicia noastră. Ridicăm adeseori voci înfricoşate către El, căutându-L în semne ale prezenţei Sale lângă noi. Însă El „doarme” în corabie - în cea pe care Mâinile Sale a construit-o, cea pe care doreşte să o ducă, întreagă, la mal – „la cârmă pe căpătâi”. Ucenicii L-au deşteptat şi I-au zis: „Invăţătorule, nu-Ţi pasă că pierim?” Că pierim… Cine? …căci cel ce se atinge de voi se atinge de lumina ochilor Lui. Momentele de frică vin atunci când nu realizăm identitatea noastră. Când ne simţim frunze plutind în vânt desprinse din copacul siguranţei noastre.

nu ne amintim lesne că. închipuirea. în momente cruciale. Pentru că ne ridică peste „carne”. fire. Frica este o formă de credinţă. de nelinişte. cele care ne poartă în afara zonei de confort. Mustrarea Lui nu se referă la lipsa totală a credinţei în momentele de tulburare.Însă palmele Sale. să se smerească. De aceea. La o aplecare spre minciuna. . Apoi le-a zis: „Pentru ce sunteţi aşa de fricoşi? Tot n-aveţi credinţă?”. Şi asta pentru ca stă sub influenţa întunericului. La desensibilizarea ucenicilor faţă de Atotputernicul. Imaginaţia şi interpretarea pe care o dăm lucrurilor devin mult mai importante decât Adevărul – e drept. Tu le potoleşti. Spre noi orizonturi. vrăjmaşul decât ceea ce ne spune Dumnezeu. pot fi adieri tomnatice. ci la forma ei. în faţa Stăpânului tuturor lucrurilor. îndrumă şi lămureşte cu glas şoptit. când se ridică valurile ei. Tu îmblânzeşti mândria mării. spre aparent. Trăim în aparent. la obiect. Natura noastră este temătoare. unduiri ce ne conduc spre noi ipostaze. Ea ne descoperă faptul că noi credem mai degrabă ceea ce ne spune minciuna. iluzia. Tocmai de aceea biruinţa Mântuitorului. El S-a sculat. ele trebuie să şadă. „valurile” nu pot să se ridice. din noi. neputinţă. La lipsa deschiderii faţă de El. greu perceptibil în vâltoarea gândurilor neaşezate – care ne susţine. a certat vântul şi a zis mării: „Taci! Fără gură!” Vântul a stat şi s-a făcut o linişte mare. Să tacă. este atât de preţioasă.

Chiar dacă nu îl vezi… Şi. în strâmtorarea lor. ei au zis unii către alţii: „Cine este Acesta de Il asculta chiar şi vântul şi marea?”. şi Domnul i-a dus în limanul dorit. oricum. nu este acela pe care l-ai putea vedea… Plini de spaimă şi de mirare. …în limanul dorit. […] Ei s-au bucurat că valurile s-au liniştit. Atotputernicia Lui. şi El i-a izbăvit din necazurile lor. .Atunci. nu este decât o noţiune. au strigat către Domnul. Întotdeuna El are un liman spre care te duce. pentru noi.