You are on page 1of 11

10 Mai 2013

"Zăhărelul Învierii" şi ceaiul sincretistumanist
pr. Constantin Sturzu

Expresia "zăhărelul Învierii" nu a apărut chiar de nicăieri. Ea este şi o marcă a epocii noastre, în care omul este învăţat să amestece toate buruienile numite a fi "de leac", culese de prin varii spaţii culturale şi religioase, spre a prepara un universal ceai sincretistumanist. Creştinilor li se oferă, cu insistenţă, acest ceai, urmând a li se lăsa, eventual, dreptul de a-l îndulci cu "zăhărelul Învierii".

Învierea Domnului, Care "cu moartea pe moarte a călcat", a deranjat dintotdeauna şi a stârnit furia nu doar a adversarilor creştinilor, ci mai ales a celor care nu concep o existenţă şi după această viaţă, a celor care ar prefera ca totul să se rezume la ceea ce se întâmplă pe acest pământ. Ce ar fi însă viaţa noastră fără Înviere? Ce sens ar avea toate? Toate în jurul nostru se nasc şi pier. Nici noi nu suntem scutiţi de a gusta moartea. Iar dacă nu am avea nădejdea Învierii, cu ce am mai rămâne? Încât interogaţii precum cele ale jurnalistului C.T. Popescu, din editorialul său, "Zăhărelul Învierii", ar trebui înţelese, la o primă lectură, ca simple întrebări retorice. Le redau întocmai, aşa cum au fost postate pegandul.info: "Stimaţi credincioşi în Iisus, presupunând că tot ce scrie în Noul Testament este adevărat, de ce e nevoie de Învierea Lui ca să credeţi în El? Dacă suferind tot ce-a suferit şi spunând oamenilor tot ce-a spus, Iisus n-ar fi dispărut din cavou, rămânând să putrezească acolo ca un om, adevărul vieţii şi învăţăturilor Lui era altul? E mai puternică Moartea decât Cuvântul? Oare, dacă nu Îl iubiţi pe Iisus decât cu condiţia să fie nemuritor, nu vă comportaţi cu toţii ca nişte Toma Necredincioşi? Fără perspectiva

răstălmăcită . care nu va mai fi atins nici de boală. încă de pe acest pământ. fragile repere de ordin etic sau efemere mângâieri de ordin psihologic. a morţii spirituale. Părintele Eugen Tănăsescu(textul îl puteţi găsi şi pe doxologia. pe de altă parte. nu este suficient a cunoaşte cuvântul Domnului aşa cum se regăseşte în Scripturi. dar nu poate. specifică multor intelectuali formaţi în anii comunismului. dacă nu împlineşti cele pe care El le-a poruncit. Cel care se botează şi se uneşte. dacă nu te uneşti la modul real cuPersoana Sa. Pentru ca toate acestea să se petreacă. chiar dacă trupul său încă (va) mai cunoaşte moartea. în Biserica Sa. la Învierea cea de obşte sufletul urmând a se uni din nou cu trupul său. la editorialul publicat deGândul. nici de moarte. ci cu unul transfigurat. chiar evlavioasă (majuscule la Înviere şi la pronumele care desemnează persoana Mântuitorului).Raiului nu puteţi fi buni şi cinstiţi? Nu vă puteţi iubi aproapele? Aveţi nevoie de zăhărelul Învierii ca să fiţi creştini?" O primă replică la acest articol a avut. Chiar şi dacă aprofundezi acele cuvinte şi devii expert în învăţătura creştină.credincios până la moarte. cu Hristos Domnul. Eu aş remarca. Toma . întrebările domnului Popescu vizează cel puţin două aspecte esenţiale ale învăţăturii creştine: viaţa veşnică şi săvârşirea binelui. pe blogul său.ro). îndoielnic întru Înviere Pe fond. atunci nu poţi avea decât sterile satisfacţii metafizice. cunoaşte o a doua naştere (cea "din apă şi din Duh"). Dar moartea acestui trup nu este decât o separare temporară de suflet. răstignirea. o oarecare contradicţie. la nivel formal. înnoit. Întruparea. Învierea Domnului au avut drept consecinţă scoaterea omului de sub robia morţii. mai întâi. dar nu tot cu acesta. Genul acesta de atitudine contradictorie poate că denotă drama celui care ar vrea să creadă. Vorba . detaşare fără echivoc de credinţa creştină şi de creştini. prin Sfintele Taine. În primul rând.a unui concurs TV: Ştii şi la ce-ţi foloseşte că ştii? . Pe de o parte politeţe şi ortografie reverenţioasă. Sufletul său deja gustă viaţa veşnică.

îi îndemna pe ceilalţi ucenici: "Să mergem şi noi şi să murim cu El" (Ioan 11. Aşadar. nu vor. dar i-a venit greu să creadă în posibilitatea Învierii. în preajma momentului răstignirii Sale. Învierea nu este o dovadă adusă unor "Toma necredincioşi" de către Hristos Domnul. Da. ci răul pe care nu-l voiesc. căci nu fac binele pe care îl voiesc. decât a reduce Persoana lui Iisus Hristos la umanitatea Sa. pe acela îl săvârşesc"(Romani 7. negându-I dumnezeirea. în fapt. nu e ideologia unui "partid" care-şi propune să câştige lumea aceasta. în putinţa de a muri. El fiind Însuşi Izvorul vieţii. Cel Care n-a putut fi biruit de moarte. Hristos Domnul este reperul meu atunci când vreau să fac un bine. dar a face binele nu aflu. cel care. Matei 19. În acest sens. 16). nu fără uimire. căci doar Dumnezeu este bun (v. constat. ci . înseamnă a-ţi trăi viaţa nedespărţită nici o fracţiune de secundă de Viaţa Lui. 19). indiferent de relaţia pe care o ai cu Dumnezeu. Foarte actuală este. ci tocmai cei care preferă să rămână fideli lui Hristos doar până la moartea Sa pe cruce. Iată problema lui Toma: a crezut. Sfântul Apostol Pavel are aici un cuvânt lămuritor: "a voi se află în mine. prin Înviere noi suntem pe deplin încredinţaţi asupra dumnezeirii Celui pe care ucenicii Săi L-au văzut murind ca un om. Chiar şi între oameni care se declară credincioşi. în Înviere. şi problema săvârşirii binelui. a refuzat să creadă până nu s-a încredinţat personal de acest lucru. nu şi mai departe. spuneam. că a înviat Domnul. în chinurile răstignirii. Când însă acelaşi Toma a aflat. Dar asta nu înseamnă a urma poruncilor evanghelice după cum mă duce pe mine mintea (căci s-au făcut şi crime pe care unii le-au argumentat cu versete din Noul Testament). Creştinismul nu e o sumă de convenţii cu efecte în plan personal sau social. Aşadar nu creştinii care cred în Înviere sunt "Toma necredincioşi"... 17). că există convingerea că binele îl poţi săvârşi oricum.A fi creştin înseamă a fi ucenic şi prieten al Mântuitorului Hristos. de la ceilalţi apostoli. Abia aceştia se pot asemăna cu Toma. fără să ezite. Cei care vor a despărţi aceste cuvinte ale Domnului de Învierea Lui şi care ar vrea ca Evangheliile să se oprească la momentul morţii Sale pe cruce. ci este un firesc al traseului pe care l-a parcurs Fiul lui Dumnezeu. Învăţăturile Sale din Evanghelii sunt doar o pregătire pentru ca ucenicii Săi să poată primi această mare taină a Învierii.

deşi aceasta nu-şi doreşte acest lucru.). Creştinilor li se oferă. Ea este şi o marcă a epocii noastre. Popescu.T. pe care vi le-aţi şi împropriat. Cât despre textul marca CTP. eventual să priviţi un meci? Ce nevoie aveţi să mai şi practicaţi acest sport spre a-l înţelege? Dacă atunci când vă formaţi o opinie asupra unui subiect sunteţi şi convins că este cea corectă. presupunând că toate cărţile care au avut un impact asupra domniei voastre şi toate sursele de informaţie din care v-aţi hrănit.. de-a lungul vieţii.a căuta o încredinţare în săvârşirea binelui în intimitatea relaţiei mele cu Dumnezeu. aţi mai avea nevoie de confirmări ale celor în care credeţi? N-ar fi de ajuns că v-au sedus/ convins la nivel teoretic? Spre exemplu. un rău (să nu ajungem. de ce o mai exprimaţi şi public? Nu aveţi suficientă încredere în ceea ce credeţi şi căutaţi. eventual. cumva. culese de prin varii spaţii culturale şi religioase. urmând a li se lăsa.. acest ceai. cred că nu poate primi. despre principiile estetice care stau la baza unor realizări de excepţie în domeniu. Altminteri. ulterior. dreptul de a-l îndulci cu "zăhărelul Învierii". spre a prepara un universal ceai sincretist-umanist. în care omul este învăţat să amestece toate buruienile numite a fi "de leac". nici un răspuns adecvat. ar conţine doar adevăruri universale. confirmare la cei din jur? Speraţi a-i influenţa sau edifica şi pe cei din jur asupra chestiunii respective? Nu cumva asta denotă fie . o serie de întrebări ce pot fi adresate autorului: Stimate domnule C. ajungem la situaţii în care noi săvârşim un "bine" care este sau se poate dovedi a fi. la rându-i. nu e suficient să citiţi despre cinematografie. *** Expresia "zăhărelul Învierii" nu a apărut chiar de nicăieri. punându-mă sub ascultare şi îndrumare duhovnicească. în postura celui care se străduieşte să ajute o bătrânică să treacă strada. generic vorbind. în ultimă instanţă. cu insistenţă. mai e nevoie să şi vizionaţi filme? Sau nu e suficient să citiţi cronici/ lucrări despre jocul de tenis. Dar poate trezi.

din cele pe care le propovăduiesc? În final: dumneavoastră vă străduiţi să lucraţi binele? Ce criteriu aveţi în a stabili ce e bun şi ce este rău? Cum stabilim dacă o decizie publică este bună sau rea pentru oameni? Supunem la vot acest lucru? Aşteptăm ca istoria să o (in)valideze. fie asupra capacităţii oamenilor de a descoperi adevărul fără îndrumarea dumneavoastră? Când analizaţi un politician sau orice persoană publică. înseamnă că tot binele săvârşit este unul relativ? (Text publicat în cadrul rubricii „Acum. judecând prin prisma consecinţelor pe care le-a avut respectiva decizie? Dacă nu avem criterii absolute după care să ne ghidăm. modul cum îşi trăieşte viaţa? E nevoie sau nu să ne raportăm la oameni nu doar după ceea ce învaţă pe alţii. ci şi după ceea ce realizează aceştia în mod concret. în ediția tipărită a Ziarului de Iași.îndoială asupra propriilor convingeri. . după două mii de ani”.) De ce merg la biserică? Pentru că Dumnezeu mă iubeşte. ţineţi cont doar de ceea ce declară public acesta sau luaţi în calcul şi faptele sale.

m-am izbit şi de acea singurătate care te apasă chiar şi când eşti înconjurat de oameni. aşa cum vin toate de la Dumnezeu. m-am avântat cu pasiune şi dăruire. Îmi era frică să investesc cu tot sufletul în ceva. dar după un timp s-a dovedit că nu era aşa. fără măcar să-i fi cerut vreodată ajutorul. decât dacă alegi tu să rămâi doar cu atât ori dacă nu cunoşti că poate fi şi altfel… Am fost şi sunt un om obişnuit. nimic. Abia atunci am început să înţeleg (şi nu fără durere) că nu -ţi poţi pune toată nădejdea ta în oameni. Nu mi-e frică să spun că a făcut şi face minuni Sfântul cu mine. oricât de mult i-ai iubi şi te-ar iubi. iar faptul că acum merg la biserică. la propriu. la o biserică cu hramul Sfântului Ni colae.Dacă nu m-ar fi iubit. pe care îl iubesc acum din toată inima. pe care să mi-o croiesc după voia mea proprie. nimic nu -mi folosea şi nu mă putea linişti. că nici în tine nu îţi poţi pune nădejdea. pentru că te vei dezamăgi cumplit. Acum le caut şi îmi doresc să le cunosc. M -am îndrăgostit şi am crezut că aici stătea ascunsă împlinirea. la libertatea pe care o visasem. Şi am ajuns la facultate. Şi atunci… cum să trăieşti? Şi răspunsul a venit. simplu şi minunat. m-am rupt de amintiri şi de trecut şi mi s-a schimbat încet şi viaţa. oricât de extraordinari ar fi ei. simţeam asta. Credeam că sunt puternică şi că pot ajunge departe. nu am ştiut niciodată limpede ce vreau. în acel punct în care aveam în faţă întreaga viaţă. Abia acum văd şi mă minunez de grija şi rostul cu care mi s -au întâmplat toate. Am avut reacţii surprinzătoare şi m-am văzut cum nu mă mai văzusem până atunci. Şi atunci când mai cad în deznădejde şi mi - . cu compromisuri şi resemnări în faţa „realităţii”. fără să înţeleg atunci de ce. „Dar asta-i viaţa. Au trecut trei ani de atunci şi încă mai continui să mă minunez şi încă sunt atâtea pe care nu le înţeleg. dar cred cu tărie că m-a căutat Dumnezeu pe mine: m-a aşteptat şi m-a luat de mână şi mi-a arătat drumul cel bun. în mod independent de orice motivaţie a ta sau a celorlalţi. ca un adevărat îndreptător al credinţei mi-a purtat de grijă. prin cei pe care i -a trimis şi prin părintele care m-a renăscut. Am încercat din toate câte puţin. ceva nu era bine. exact când ajunsesem să simt că mă mai ţin doar de un fir de aţă: trebuie să trăieşti împreună cu Dumnezeu. de propriile mele temeri. cu bucurii mărunte şi cu durerea permanentă a imposibilităţii de a fi vreodată pe deplin împlinită. dar nu mă puteam bucura de nimic. m-ar fi lăsat să-mi continui viaţa aşa cum era ea: nici prea caldă. Eu n-am ştiut unde să caut. se datorează unei astfel de minuni. Şi îndrăznesc să zic că a făcut asta la propriu. nici prea rece. nu?” ar spune mulţi. Şi atunci m-am poticnit şi am căzut. şi mai ales. După acel an. fie mă descuraja sau mă întrista. m-am izbit de neputinţa de a schimba lucrurile. dar nu o conştientizam încă foarte acut.. Şi atunci am cunoscut deznădejdea. duhovniceşte. pentru că nu e uşor să te desprinzi de felul în care te-ai obişnuit să trăieşti. care însă nu se mulţumeşte cu puţin şi cade mereu în extreme. fără vreun scop anume. Ce vedeam în jur fie mă fascina. Ceva lipsea. şi nu să devii dependent de cei din jurul tău. Îmi lipisem chiar şi un afiş pe uşa camerei de cămin. oricât m-aş fi zbătut sau aş fi plâns.. de neîncredere şi de neputinţă. cu multe vise spulberate încet de neputinţă. m-am izbit de ceea ce nu credeam că mi s-ar putea întâmpla vreodată. Dar m-a lovit zdravăn şi mi s-a „zguduit din temelii clădirea vieţii”. dar e nevoie de răbdare. Bineînţeles că nu s-au întâmplat toate deodată. cu toată nădejdea şi credinţa şi dragostea în El.” Trăiam un fel de inerţie existenţială. şi cel mai tare. tocmai pentru că le aveam pe toate. dar absolut nimic nu te poate determina să te ridici dimineaţa din pat: „Pentru ce? La ce bun? Ca să o iau iar de la capăt?. pentru că îmi lipsea ceva esenţial. că trebuie sa fii ferm în ceea ce eşti tu ca persoană. Lăsată liberă să-mi aleg drumul în viaţă. Şi m-am izbit. Nu-i asta. dar adesea mam plictisit destul de repede şi am renunţat. Văd şi cum Sfântul Nicolae. Era o stare cumplită. pe la care trec în fiecare zi când ies de la şcoală. ca pe acea stare în care. mi-am schimbat şi facultatea.

nici în trecut. De multe ori am avut sentimentul unui gol sufletesc după ce trăiam cu mult entuziasm momente pe care le consideram „bucurii” ale vieţii. în amintiri. Interesant e însă că atunci când am ajuns anul acesta. în loc să-mi văd de treabă. Şi ştiu că toate îşi au rostul lor. la părintele Arsenie Papacioc. Părintele Arsenie. mie îmi pare că niciodată nu mi-a fost mai bine şi niciodată nu am fost mai… „eu”. îl simt pe Sfântul Nicolae cel mai aproape de mine şi ştiu că mă ascultă şi că nu mă lasă. e ca şi cum ai „trăi fără să trăieşti”. lor le e cel mai greu să înţeleagă schimbarea – oi fi intrat în nişte cercuri dubioase de când am plecat la facultate? – şi e aşa ciudat că tocmai acum. dar totul se limpezeşte odată ce înţelegi. care singure între toate sunt depline şi veşnice. am înţeles şi că e nevoie de foarte puţin ca să te bucuri. la fel cum după un spectacol de teatru se sting luminile. şi cel mai trist e că de multe ori nici nu -ţi dai seama. cred că vederea îţi trebuie mai întâi curăţită. de fiecare dată parcă mai mult şi mai deplin. Nu ştiu cum. Pe când la Dumnezeu e un urcuş continuu şi o descoperire permanentă. e altfel… ea nu trece. Din asta nu pot să-i condamn pe ceilalţi. dar în ansamblu. Acum. La început mi se zicea că sunt nebună pentru că sufeream aiurea şi visam. în loc să ies în oraş ori la petreceri. mi se zice că sunt aşa pentru că sâmbăta seara merg la vecernie. când tuturor li se pare că am înnebunit. Acum. că Ortodoxia nu e nimic altceva decât firea omului. Mergând la biserică. şi apoi să-ţi pui nădejdea în Dumnezeu. ci în fiecare clipă ca înaintea lui Dumnezeu. aceea care eram după botez. pe care îl voi înţelege la timpul potrivit. când i-am spus ca nu ştiu ce să fac cu viaţa mea. îţi umple sufletul de linişte şi aşezare. îmi cunosc slăbiciunile şi mă rog doar să nu -mi slăbească voinţa. Iar în ce mă priveşte. şi toate. te bucuri şi te minunezi. Mergând la biserică. Căci şi iubirea. ci înăuntru. Mulţi din jurul meu se uită sceptic când vad icoanele de pe peretele din cameră ori „bătrânii bărboşi” din poze. după vorba părintelui Rafail Noica. viaţa mea are un sens. Nu în viitor. Am înclinaţii şi trăsături de caracter pe care greu le mai disting. Şi nu oricum. oricât de sincer am încerca noi să le trăim aici de unii singuri. Îmi lipsesc multe. evident. am învăţat că trebuie să trăiesc în prezent. multe sunt cele . simt că nu-mi lipseşte nimic esenţial. vechii prieteni îmi sugerează subtil că ar trebui să-mi trăiesc viaţa acum cât sunt tânără. Eu ştiu că nu-mi mai doresc nimic altceva şi nu m-aş întoarce înapoi pentru nimic în lume. E paradoxal. voi fi mai fericită. acum. Pentru că în zadar credeam că dacă voi ajunge să îmi îndeplinesc dorinţele. am aflat că nici măcar nu am „înnebunit” încă de -ajuns… Merg la biserică şi ca să mă împac cu mine însămi. acolo unde ne agităm întruna şi ne tulburăm şi tocmai din acest motiv nu reuşim să le vedem şi să ne găsim locul şi liniştea. pentru că m-am lăsat prea lesne influenţată de tot ce am întâlnit în jurul meu.e frică de ce va fi. ca să pot merge înainte. Timpul Lui pentru noi e clipa prezentului. Şi am început să cred că răspunsurile ar trebui să le căutăm nu în afara noastră. aici în oraş sau la mănăstire. ca să te poţi cunoaşte şi să te vezi aşa cum eşti. chiar înainte de ziua mea. în care Dumnezeu a pus unele daruri pe care le-am irosit în deşertăciuni şi patimi. în vise şi închipuiri. simt că nu-mi lipseşte nimic esenţial. la Care toate sunt cu putinţă. Este firescul şi bucuria vieţii. oamenii pleacă şi sala rămâne pustie. să mă re -găsesc pe mine. de care trebuie să ne bucurăm şi să o trăim cu toată intensitatea şi fiinţa noastră. Şi nu e puţin lucru să simţi asta. şi poate tocmai de aceea e atât de greu de acceptat. iar părinţii mă cred pierdută. O viaţă departe de Dumnezeu nu este viaţă. mi-a răspuns apăsat: „Ba ştii!” şi mult mam tot gândit ce-a vrut sa spună prin asta. chiar dacă a fost lungă ori am stat târziu noaptea şi sunt obosită. sunt trecătoare şi imprevizibile. Dar bucuria pe care o simt când ies de la o slujbă. ori îţi arde inima de dor către cele ale lui Dumnezeu pe care vrei să le cunoşti. Nu poate fi. Ori ca să ştii ce trebuie să faci în viaţă. nu se pierde.

oare cât de mult ne iubeşte Dumnezeu pe noi? Anda A. şi atunci ştii că nimic altceva nu -ţi mai doreşti decât să nu-L mai superi. acum plâng mai des ca înainte şi parcă nimic nu -mi mai iese cum ar trebui. Numele Domnului Iisus a fost dat prin descoperire de Sus și poartă în el harul. însă. dar intuiesc că trebuie să fie ceva extraordinar şi îmi doresc mult asta.pe care încă nu le înţeleg. După furtună. De altfel. aşa cum spun Sfinţii Părinţi. şi greşesc întruna şi cad în deznădejde. Ştiu că e drum lung şi greu. cred că cel puţin putem să intuim: căci dacă noi. şi dacă nu putem să înţelegem pe deplin aceasta. . paraclise? Cred că nu există o rugăciune mai puternică decât rugăciunea lui Iisus. vin iertarea şi bucuria mare de la Dumnezeu. simt că fiecare zi e parcă cea mai frumoasă zi din viaţa mea. ce să precumpănească mai mult: rugăciunea lui Iisus sau rugăciunea citită – acatiste. atât de mici. simţim câteodată că ne e plină inima de dragoste şi dă pe dinafară. Pentru un începător. Pentru că Dumnezeu e dragoste. Paradoxal.

chiar mai mult. rămânând în duhul limbajului Bisericii. citim slujbele și ne rugăm cu rugăciunile slujbelor ca să învăţăm limbajul Bisericii. 4. și în Biserică. înlăuntrul nostru. p. 12). cea nefăcută de mână omenească. Dar atunci când vom fi asimilat limbajul slujbelor vom putea începe să-I vorbim lui Dumnezeu direct din inimă. el va deschide toate porțile care trebuie deschise până să ajungem la poarta raiului. 94) . Sfânta Mănăstire Putna. biserica lui Dumnezeu. de rugăciunea lui Iisus.energia mântuirii. Cuvintele acestea ale Sfântului Petru sunt cu adevărat minunate și noi le urmăm. însă. dar avem nevoie. tot așa. Cred că avem nevoie de amândouă. limbajul în care Biserica Îi vorbește lui Dumnezeu. după ce a primit limba de foc a Cincizecimii a zis: „Nu este sub cer nici un alt nume. Merinde pentru monahi. Acesta este scopul tuturor rugăciunilor Bisericii și avem nevoie de amândouă: avem nevoie de rugăciunile din timpul slujbelor. în care trebuie să ne mântuim noi” decât numele lui Iisus Hristos (Fapt. dat între oameni. personal. (Arhimandritul Zaharia Zaharou. Așa cum în viaţa laică. Chemând neîncetat acest Nume. înclin să cred că avem mai multă nevoie de Numele Domnului Iisus. Petru. harul sporește în inimile noastre până când acest har zidește pe deplin. Pentru că dacă acest Nume se va lipi de răsuflarea noastră. Editura Nicodim Caligraful. înainte ca cineva să devină scriitor trebuie mai întâi să înveţe gramatica și sintaxa limbii în care dorește să scrie.

Editura Doxologia. cum să intervin?”.. emoţiilor şi gândurilor noastre şi intrăm în pacea duhului nostru. Dacă devin obraznice să le alungăm cu gândul la Dumnezeu. Să ne facem nişte „insule de tăcere” în timpul zilei.dar de ascultat nu ne ascultăm nici pe noi. Gânduri vor veni şi vor pleca. Avem nevoie să o vindecăm. să o cultivăm. Să tăcem. Cu rugăciunea. nu? Dar. ne putem ruga mult. Mai nou este chiar o metodă. pentru noi. Un mod de a tăcea şi de a nu ne împrăştia este de a da atenţie unor mişcări ale trupului nostru. La Sfânta Liturghie învăţăm începutul bun: „Cu pace să ne rugăm!”. ca să-i pot răspunde. atenţia noastră este bolnavă. Şi dacă nu avem pace s-o cerem de la Dumnezeu pentm că e primul dar pe care ni-l dă Duhul Său Cel Sfânt. dă-mi pacea Ta!”. şi să tăcem. cea mai bună metodă şi singura este rugăciunea însoţită de atenţie. Deschide cerul cu lucrul mărunt. dar ne putem uita la ele ca la nişte muşte care zboară pe lângă noi. pur şi simplu. credincioşii. Avem mare nevoie să învăţăm tăcerea ca lucrare a minţii. 23) . dacă ni le auzim. Cred că Părintele Rafail spunea odată că omul tot cere. noi nu mai putem să gândim. De exemplu. ajutându-i să se concentreze pe o senzaţie fizică pentru că nu putem fi atenţi la două lucruri în acelaşi timp.. cere şi Dumnezeu zice: „Eu aş vrea să-i răspund dar dacă el nu tace deloc. în orice caz. nici pe cei din jur şi. dar fără nici un folos. Adică să nu mai vorbim nici cu buzele şi nici cu gândurile.O cale de a ajunge în duh este tăcerea. Or. Prin acest dar ieşim din vâltoarea simţămintelor.. 2013. cere. Altfel.. care-i scoate pe oameni din obsesii şi din situaţii de criză emoţională. Unul din motivele pentru care nu ne bucurăm în rugăciune este că o începem prost. vorbim. Da.. (Monahia Siluana Vlad. Ne ajută mult şi o bună aşezare a trupului într-o poziţie adecvată rugăciunii care ne ajută să stăm liniştiţi şi cu drag înaintea Domnului. Când simţim ceva. este împrăştiată. respiraţia sau bătăile inimii. p.. Să o cerem înainte de orice rugăciune sau slujire a Domnului: „Doamne. o terapie. nu-L ascultăm pe Dumnezeu. Să intrăm în pielea noastră. cu pace să ne rugăm. Că mult mai vorbim! Vorbim.