Prof. univ. dr.

FLORICA BADEA
Prof. univ. dr. CONSTANTIN BAGU
Asist. univ. dr. CATALINA RADU ( GHERASE )




























Bucureşti
2010

CUPRINS
ACADEMIA DE STUDII ECONOMICE DIN BUCUREŞTI


Partea I SISTEME DE ORGANIZARE A PRODUCŢIEI ....................15

CAPITOLUL 1
Întreprinderea – componentă de bază
a unui sistem de producţie .........................................................................17
1.1 Scurtă prezentare a evoluţiei sistemelor de producţie .......................................17
1.2 Sistemul de producţie industrială ......................................................................18
1.2.1 Subsistemul de fabricaţie........................................................................19
1.3 Întreprinderea de producţie - obiect al managementului producţiei ..................21
1.3.1 Abordarea conceptului de întreprindere de producţie (firmă) ................21
1.3.2 Tipologia întreprinderilor de producţie...................................................22
1.3.3 Trăsăturile de bază ale unei întreprinderi de producţie...........................26
1.4 Teste de verificare .............................................................................................30

CAPITOLUL 2
Organizarea structurală a sistemelor de producţie .................. 35
2.1 Procesul de producţie; noţiune, tipologie, factori de influenţă..........................35
2.1.1 Noţiunea de proces de producţie.............................................................35
2.1.2 Tipologia proceselor de producţie ..........................................................36
2.1.3 Factorii care influenţează asupra modului de organizare a proceselor
de producţie............................................................................................38
2.2 Structura organizatorică a unei întreprinderi de producţie ................................39
2.2.1 Structura de producţie şi concepţie; noţiune, verigi structurale
de bază....................................................................................................40
2.2.2 Tipuri de structuri de producţie şi concepţie ..........................................43
2.3 Posibilităţi de perfecţionare a structurii de producţie şi concepţie;
indicatori care reflectă eficienţa economică a unei structuri raţionale ..............47
2.4 Structura organizatorică a întreprinderii pe baza centrelor de responsabilitate ......48
2.4.1 Cerinţele împărţirii pe centre de responsabilitate ...................................49
2.4.2 Tipuri de centre de responsabilitate........................................................50
2.5 Teste de verificare .............................................................................................61

CAPITOLUL 3
Metode şi tehnici de studiu şi analiză a procesului
de producţie şi a organizării lui................................................................71
3.1 Metode de studiu şi analiză a procesului de producţie ......................................71
3.2 Metode de dimensionare a suprafeţelor de producţie........................................72
3.3 Tipuri de amplasare a mijloacelor de producţie pe suprafeţele de producţie ....74
3.4 Teste de verificare .............................................................................................75


CAPITOLUL 4
Sisteme de organizare procesuală şi spaţială a întreprinderii....81
4.1 Tipul de producţie; metode de organizare a producţiei .....................................81
4.1.1 Tipul de producţie; noţiune, tipologie, importanţă .................................81
4.1.2 Tipurile de producţie...............................................................................82
4.1.2.1 Tipul de producţie în masă ........................................................82
4.1.2.2 Tipul de producţie în serie.........................................................82
4.1.2.3 Tipul de producţie individuală (unicate) ...................................83
4.2 Metode de organizare a producţiei de bază .......................................................83
4.2.1 Organizarea producţiei în flux................................................................84
4.2.1.1 Definirea noţiunii; trăsături caracteristice de bază ....................84
4.2.1.2 Tipologia liniilor de fabricaţie în flux .......................................85
4.2.1.3 Proiectarea liniilor de fabricaţie în flux.....................................89
4.2.1.3.1 Parametrii de funcţionare a liniilor de producţie
în flux ........................................................................90
4.2.1.3.2 Amplasarea locurilor de muncă în cadrul liniilor
de producţie în flux ...................................................93
4.2.1.3.3 Dimensionarea suprafeţelor de producţie
pentru liniile de producţie în flux..............................94
4.2.1.3.4 Echilibrarea liniilor de producţie în flux....................95
4.2.1.3.5 Variante de organizare a liniilor de producţie în flux
în diferite ramuri de producţie...................................96
4.2.1.3.6 Eficienţa economică a liniilor de producţie în flux....99
4.2.2 Organizarea producţiei de serie mică şi individuală.............................100
4.2.2.1 Metoda verigilor pentru amplasarea locurilor de muncă.........101
4.2.2.2 Sistemul flexibil de fabricaţie - modalitate specifică
de reprezentare a producţiei de serie mică şi unicate..............103
4.2.2.2.1 Avantajele şi rolul sistemelor flexibile de fabricaţie ...106
4.2.2.4 Metoda tehnologiei de grup pentru mărirea loturilor
de fabricaţie ............................................................................107
4.3 Teste de verificare ...........................................................................................108

CAPITOLUL 5
Sisteme de organizare a unităţilor de producţie auxiliare
şi de servire în cadrul întreprinderilor de producţie ....................117
5.1 Organizarea reparării şi întreţinerii utilajelor ..................................................117
5.1.1 Importanţa şi obiectivele activităţii de reparare a utilajelor..................117
5.1.2 Sisteme şi metode de organizare a reparării utilajelor ..........................118
5.1.3 Planificarea reparării utilajelor .............................................................122
5.1.4 Utilizarea teoriei uzurii aleatoare a echipamentelor industriale pentru
adoptarea unei politici optime de întreţinere şi reparare a utilajelor ...125
5.1.4.1 Indicatori de studiu şi analiză a uzurii aleatoare
a echipamentelor.....................................................................125

5.1.4.2 Metode de determinare a tipului optim de utilaj
şi a momentului optim de înlocuire........................................128
5.1.4.2.1 Alegerea tipului optim de utilaj care urmează
să fie achiziţionat.....................................................128
5.1.4.2.2 Alegerea momentului optim de înlocuire
a utilajelor................................................................128
5.1.5 Organizarea activităţii de întreţinere şi reparare a utilajelor.................129
5.1.5.1 Metode moderne de executare a reparaţiilor...............130
5.1.6 Posibilităţi de creştere a eficienţei economice a activităţii
de întreţinere şi reparare a utilajelor; modernizarea utilajelor..............131
5.1.6.1 Posibilităţi de creştere a eficienţei economice
a activităţii de întreţinere a utilajelor .........................131
5.1.6.2 Modernizarea utilajelor...............................................131
5.2 Sisteme de organizare a activităţii de asigurare cu diferite feluri de energie ..132
5.2.1 Importanţa şi obiectivele activităţii de asigurare cu energie.................132
5.2.2 Planificarea necesarului de energie.......................................................133
5.2.3 Posibilităţi de folosire raţională a energiei şi combustibilului..............137
5.3 Sisteme de organizare a activităţii de transport intern şi de manipulare
a unei întreprinderi..........................................................................................146
5.3.1 Concept, importanţă şi obiective ..........................................................146
5.3.2 Tipologia transporturilor şi a mijloacelor de transport .........................147
5.3.3 Sisteme de organizare a activităţii de transport intern..........................148
5.3.4 Planificarea activităţii şi a mijloacelor de transport intern ...................152
5.4.4.1 Elaborarea planului de transport intern ...................................152
5.4.4.2 Fundamentarea necesarului de mijloace de transport intern....155
5.3.5 Utilizarea metodelor de programare liniară pentru optimizarea
planului de transport .............................................................................157
5.4 Teste de verificare ...........................................................................................158
5.4.1 Sisteme de organizare şi planificare a activităţii de întreţinere
şi reparare a utilajelor ...........................................................................158
5.4.2 Sisteme de organizare a activităţii de asigurare cu energie
a unei întreprinderi de producţie...........................................................164
5.4.3 Organizarea activităţii de transport intern ............................................176

CAPITOLUL 6
Sisteme de organizare în timp a producţiei.
Ciclul de producţie .......................................................................................185
6.1 Noţiunea şi structura duratei ciclului de producţie..........................................185
6.2 Metode de îmbinare în timp a execuţiei operaţiilor tehnologice .....................187

CAPITOLUL 7
Calitatea produselor şi serviciilor în economia
contemporană ..............................................................................................195
7.1 Cadrul conceptual al calităţii produselor şi serviciilor ....................................195
7.2 Managementul calităţii totale – TQM.............................................................197
7.3 Organizarea activităţilor referitoare la calitate în cadrul întreprinderii ...........197
7.4 Asigurarea calităţii potrivit standardelor internaţionale ..................................201
7.5 Costurile calităţii .............................................................................................202
7.6 Auditul calităţii................................................................................................203
7.7 Teste de verificare ...........................................................................................204

Partea a II-a POLITICI MANAGERIALE DE PRODUCŢIE............207

CAPITOLUL 8
PREGĂTIREA PRODUCŢIEI ÎNTR-O ÎNTEPRINDERE
DE PRODUCŢIE INDUSTRIALĂ................................................. 209
8.1 Pregătirea producţiei noilor produse.
Obiective şi posibilităţi de asimilare a noilor produse...................................209
8.2 Pregătirea tehnică ...........................................................................................210
8.2.1 Proiectarea noilor produse ....................................................................210
8.2.2 Pregătirea tehnologică a producţiei......................................................211
8.2.2.1 Metode de alegere a variantei tehnologice optime .................212
8.2.3 Executarea, încercarea şi omologarea prototipului şi a seriei zero......218
8.3 Pregătirea material-organizatorică a fabricaţiei noilor produse......................219
8.4 Planificarea pregătirii fabricaţiei noilor produse............................................219
8.5. Posibilităţi de reducere a duratei de pregătire a fabricaţiei noilor produse ...221
8.6 Teste de verificare ..........................................................................................221

CAPITOLUL 9
STRATEGIA ECONOMICĂ A ÎNTREPRINDERII
DE PRODUCŢIE INDUSTRIALĂ................................................. 225
9.1 Importanţa şi necesitatea unei strategii economice .........................................225
9.2 Tipologia strategiilor economice; concept şi elemente componente...............225
9.3 Strategia de dezvoltare ....................................................................................228
9.3.1 Elaborarea strategiei de dezvoltare.......................................................229
9.3.2 Evaluarea strategiei de dezvoltare ........................................................230
9.4 Teste de verificare ...........................................................................................231

CAPITOLUL 10
PLANIFICAREA, FUNCŢIE A MANAGEMENTULUI
PRODUCŢIEI ..............................................................................................239
10.1 Tipologii de planificare ................................................................................239
10.2 Planul de dezvoltare economico-socială al unei întreprinderi de producţie ..241
10.3 Teste de verificare .........................................................................................242

CAPITOLUL 11
PRODUCŢIA INDUSTRIALĂ A ÎNTREPRINDERII..............................247
11.1 Planul „Producţie industrială”: cerinţe de bază, date de pornire
şi etape de elaborare.......................................................................................247
11.2 Indicatorii producţiei industriale ...................................................................249
11.2.1 Unităţile de măsură pentru dimensionarea volumului
producţiei industriale .........................................................................249
11.2.2 Producţia industrială în unităţi fizice..................................................249
11.2.3 Indicatorii valorici ai producţiei industriale........................................250
11.2.3.1 Indicatorii valorici – importanţă............................................250
11.2.3.1.1 Producţia marfă fabricată; noţiune, cuprins,
mod de calcul .........................................................251
11.2.3.1.2 Producţia marfă vândută........................................251
11.2.3.1.3 Cifra de afaceri ......................................................252
11.2.3.1.4 Producţia globală (producţia exerciţiului);
noţiune, cuprins, mod de calcul .............................252
11.2.3.1.5 Fundamentarea mărimii stocurilor
de producţie neterminată .......................................253
11.2.3.1.5.1 Producţia neterminată;
noţiune, elemente componente.........253
11.2.3.1.5.2 Metode de dimensionare a stocurilor
de producţie neterminată..................254
11.2.3.1.6 Valoarea adăugată; noţiune, cuprins,
mod de calcul........................................................256
11.2.3.1.7 Valoarea adăugată netă; cuprins, mod de calcul....258
11.2.3.1.8 Circulaţia internă; cuprins......................................258
10.3 Teste de verificare ........................................................................................259

CAPITOLUL 12
CAPACITATEA DE PRODUCŢIE ŞI GRADUL DE UTILIZARE
A ACESTEIA .....................................................................................................267
12.1 Capacitatea de producţie: concept; factori de influenţă.................................267
12.2 Fundamentarea mărimii capacităţii de producţie...........................................269
12.2.1 Metodologia generală de calcul a capacităţii de producţie
a unei întreprinderi de producţie industrială .....................................269

12.2.2 Fundamentarea mărimii capacităţii de producţie la utilajele
cu specializare pe produs....................................................................270
12.2.3 Fundamentarea mărimii capacităţii de producţie la utilajele
cu specializare tehnologică.................................................................271
12.2.3.1 Fundamentarea mărimii capacităţii de producţie la utilajele
cu specializare tehnologică, în funcţie de normele de timp
sau de producţie.....................................................................271
12.2.3.2 Fundamentarea mărimii capacităţii de producţie
la utilajele cu specializare tehnologică, pe baza
producţiei realizate într-o perioadă precedentă .....................273
12.2.4 Fundamentarea mărimii capacităţii de producţie în funcţie
de mărimea suprafeţelor de producţie ................................................275
12.2.5 Fundamentarea mărimii capacităţii de producţie la liniile
de producţie în flux ............................................................................275
12.3 Fundamentarea gradului de utilizare a capacităţii de producţie ....................276
12.4 Balanţele capacităţii de producţie..................................................................277
12.4.1 Balanţa capacităţii de producţie la începutul anului ...........................277
12.4.2 Planul de încărcare a utilajelor............................................................278
12.4.3 Balanţa dinamicii capacităţii de producţie..........................................279
12.5 Posibilităţi de îmbunătăţire a utilizării capacităţii de producţie ....................280
12.6 Teste de verificare .........................................................................................280

CAPITOLUL 13
COSTURILE DE PRODUCŢIE ALE UNEI ÎNTREPRINDERI ...........293
13.1 Costurile de producţie – noţiune, locul şi rolul acestora ...............................293
13.2 Planurile componente ale secţiunii „Costuri de producţie”...........................294
13.2.1 Planul „Cheltuieli maxime la 1.000 lei producţie marfă”...................294
13.2.2 Planul „Cheltuielilor materiale maxime la 1.000 lei
producţie marfă” ................................................................................295
13.2.3 Planul „Costul producţiei industriale” ................................................295
13.2.3.1 Alte metode de elaborare a costului producţiei industriale ...297
13.2.4 Planul „Cheltuieli comune ale secţiilor de producţie”........................298
13.2.5 Planul „Cheltuieli generale ale întreprinderii”....................................299
13.2.6 Planul „Costul unitar al produselor”...................................................300
13.2.6.1 Fundamentarea mărimii articolelor de calculaţie
din cadrul costului unitar al produselor.................................301
13.2.7 Planul de reducere a costurilor pentru producţia marfă comparabilă ......303
13.3 Fundamentarea eficienţei economice a măsurilor
tehnico-organizatorice pentru ridicarea nivelului tehnic şi calitativ
al producţiei ...................................................................................................303
13.4 Posibilităţi de reducere a costului producţiei industriale...............................305
13.5 Teste de verificare .........................................................................................305



1











OBIECTIVE



Tematica acestui capitol da raspunsuri la
probleme care privesc:

1 Evoluţia sistemelor de producţie


2 Prezentarea sistemului de producţie industrială


3. Întreprinderea de producţie - obiect al
managementului producţiei















Î ÎN NT TR RE EP PR RI IN ND DE ER RE EA A
- - C CO OM MP PO ON NE EN NT TĂ Ă D DE E B BA AZ ZĂ Ă
A A U UN NU UI I S SI IS ST TE EM M
D DE E P PR RO OD DU UC CŢ ŢI IE E
1.1 Scurtă prezentare a evoluţiei sistemelor de producţie

Dezvoltarea producţiei de bunuri materiale a făcut obiectul multor dezbateri teoretice,
care în principiu, reduc aceasta la procesul de producţie şi valorificare a informaţiilor. Alţi
teoreticieni (Alvin Tofler, Daniel Bell) remarcă mutaţiile profunde care vor avea loc în urma
revoluţiilor tehnico-ştiinţifice în urma cărora prevăd declinul industriei şi reducerea rolului forţei
de muncă productive.
În prezent, asistăm la revizuirea acestor teorii, recunoscâdu-se că sistemele economice
actuale nu vor putea fi în întregime informaţionale sau postindustriale. Aşadar, se poate spune că
producţia de bunuri materiale va continua, dar vor avea loc mutaţii profunde care nu vor mai fi
compatibile cu concepţiile şi metodele actuale de producţie. În acest context o abordare realistă a
problematicii activităţii de producere de bunuri materiale impune abordarea din punct de vedere
sistemic a întregului sistem de producţie.
Tratarea sistemică a unei unităţi de producţie presupune determinarea interacţiunilor
dintre diversele subsisteme şi structuri componente ale acesteia.
În general, prin sistem se înţelege un ansamblu de elemente aflate într-o relaţie de
interdependenţa şi interacţiune reciprocă, formând un tot organizat şi funcţional. Sistemele sunt
caracterizate de trei elemente, şi anume:
a) obiective;
b) sarcini;
c) funcţii.
Obiectivul unui sistem este bine definit atunci când există un mijloc ce poate fi utilizat
pentru obţinerea rezultatelor dorite.
Sarcina sistemului derivă din obiectivul sistemului, în sensul că un anumit obiectiv poate
fi atins prin realizarea mai multor sarcini.
Funcţia unui sistem este proprietatea acestuia de a transforma intrările în ieşiri şi
defineşte modul cum se realizează sarcina.


1.2 Sistemul de producţie industriale

Sistemul de producţie este componenta principală a complexului economic naţional,
contribuind la cristalizarea într-o structură unitară a tuturor celorlalte sisteme, care contribuie la
desfăşurarea proceselor economice şi sociale.
Producţia este activitatea socială în care oamenii cu ajutorul mijloacelor de producţie,
exploatează şi modifică elemente din natură în vederea realizării de bunuri materiale destinate
necesităţilor de consum.
Comportamentul sistemului de producţie depinde esenţial de obiectivele acestuia, de
structura şi de relaţiile sale cu mediul înconjurător şi de sistemul social în care evoluează. Acest
comportament este de trei tipuri:
 comportament anticipativ;
 comportament activ;
 comportament pasiv.
Comportamentul anticipativ există atunci când sistemul se adaptează la schimbările din
mediul înconjurător înainte ca aceste schimbări să-şi manifeste efectele.
Comportamentul activ există atunci când sistemul, paralel cu adaptarea la influenţele
exterioare, are la rândul său influenţe asupra mediului.
Comportamentul pasiv există atunci când sistemul se adaptează lent, în timp, la
schimbările mediului.
Structura unui sistem de producţie este formată dintr-un ansamblu de elemente care vor
acţiona astfel încât să fie asigurată funcţiunea principală de producţie - transformarea materiei
prime în produs finit.
O posibilă structurare a unui sistem de producţie poate fi următoarea
(fig. 1.1).

Fl uxur i
i nf or mat i onal e
Fl uxur i
mat er i al e
Fl uxur i
ener get i ce
Subsi st emul de
apr ov. - desf acer e
Subsi st emul de
r esur se umane
Subsi st emul de
pr oi ect ar e
Subsi st emul
f i nanci ar - cont abi l
Subsi st emul de
r epar at i i
Subsi st emul de
cond. - or gani zar e
Subsi st emul de
f abr i cat i e
Fl uxur i
i nf or mat i onal e
Pr oduse f i ni t e
Fl uxur i
ener get i ce
Si st emul de pr oduct i e

Fig. 1.1 Structura simplificată a unui sistem de producţie
Din fig.1.1 se poate constata că principala componentă a sistemului de producţie este
subsistemul de fabricaţie, a cărui funcţionare este asigurată de celelalte subsisteme.


1.2.1 Subsistemul de fabricaţie

Subsistemul de fabricaţie constituie locul de desfăşurare al unui proces parţial al
producţiei de bunuri prin care se realizează configuraţia şi proprietăţile finale ale produsului.
Considerând subsistemul de fabricaţie ca fiind el însuşi un sistem, se poate evidenţia pentru
acesta o structură minimă formate din patru variante de subsisteme de rang imediat inferior:
a) Subsistemul efector are funcţia de a realiza modificarea proprietăţilor obiectului muncii prin
combinarea nemijlocită a fluxurilor de materiale şi a celui de informaţie prin intermediul
fluxurilor de energie. Acest sistem, denumit şi de prelucrare, are caracteristici specifice
fiecărui proces tehnologic în parte şi constituie elementul determinant al sistemului de
fabricaţie.
b) Subsistemul logistic realizează operaţii de transfer poziţional (transport) şi de transfer în timp
(depozitare). Importanţa deosebită a acestui subsistem rezida din faptul ca 65-85% din durata
totala a unui ciclu de fabricaţie se consumă cu operaţii de tip logistic (manipulare, transport,
depozitare).
c) Subsistemul de comandă realizează funcţia de transformare şi distribuţie a fluxurilor
informaţionale astfel încât prin realizarea unei interacţiuni coordonate a tuturor subsistemelor
să se îndeplinească funcţia generală a subsistemului.
d) Subsistemul de control are funcţia de a determina valorile realizate ale parametrilor ce
definesc calitatea pieselor, de a le compara cu valorile prescrise, de a stabili abaterile şi de a
comunica informaţiile rezultate, sistemului efector.


Structura detailată a subsistemului de fabricaţie la nivelele ierarhice 1 şi 2

Tabelul 1.1
Subsisteme
de rang 1
Subsisteme de rang 2 Funcţii parţiale
ale subsistemului
1. Sistem efector sau
de prelucrare
1.1 Sistem mecanic
1.2 Sistem de antrenare
Modifica caracteristicile
materialului imprimând
informaţia tehnologică
2. Sistem logistic 2.1 Sistem logistic de
transfer în spaţiu
2.2 Sistem de depozitare
Alimentare, poziţionare şi
transferul pieselor
Depozitarea pieselor
3. Sistem de
comandă
3.1 Sistem de conducere
a procesului de
fabricaţie
3.2 Sistem tehnic de
comandă
Prelucrare, transfer şi
depozitare a informaţiilor
privind coordonarea spaţială
şi temporală a fluxurilor de
energie şi a programelor
tehnice de comandă.
Prelucrare, transfer,
depozitare a informaţiilor
pentru comanda maşinilor şi
utilajelor;
4. Sistem de control Compară valorile prescrise cu
cele realizate şi transmite
informaţii sistemului de
comandă.

Constituirea sistemelor avansate de producţie caracteristice mileniului trei, presupune
modificări profunde, care vor afecta atât baza tehnică cât şi metodele şi tehnicile de conducere,
organizare şi asigurare a calităţii. Astfel o firmă va avea nevoie de o capacitate inovaţională
proprie ridicată, deoarece fără acest element chiar dacă va face eforturi mari pentru a-şi valorifica
resursele materiale de care dispune, ea va rămâne în urmă din punct de vedere calitativ. Din
această cauză va spori considerabil rolul personalului muncitor care, la toate nivelele, va avea de
făcut faţă unor probleme complet noi de perfecţionare continuă a procesului de producţie şi a
produselor fabricate.

1.3 Întreprinderea de producţie - obiect al managementului producţiei

1.3.1 Abordarea conceptului de întreprindere de producţie (firmă)

În sens economic, o întreprindere (firma) indiferent de mărime, forma de proprietate şi
organizare - produce bunuri şi servicii destinate vânzării pe piaţă, scopul urmărit fiind obţinerea
de profit.
Cu alte cuvinte, întreprinderea este veriga organizatorică unde are loc fuziunea dintre
factorii de producţie (resurse umane şi material-organizatorice) cu scopul de a produce şi
desface bunuri economice în structura, cantitatea şi calitatea impusă de cererea de pe piaţa şi
obţinerea de profit.
În cadrul oricărei economii, întreprinderea urmăreşte realizarea următoarelor obiective:
 economic;
 social.
Obiectivul economic se concretizează în:
 optimizarea permanentă a combinării factorilor de producţie utilizaţi în vederea
obţinerii celor mai bune rezultate economice cu costuri cât mai reduse şi având în
permanenţă în vedere situaţia pieţelor de aprovizionare şi desfacere;
 distribuirea veniturilor obţinute din procesul de producţie.
Obiectivul social este determinat de faptul că activitatea oricărei întreprinderi se
desfăşoară într-un context social dat. Rolul social al întreprinderii se manifestă:
 faţa de salariaţi, deoarece aceştia îşi consumă o mare parte din timpul lor în cadrul
întreprinderii unde trebuie să existe condiţii favorabile atât din punct de vedere al
muncii desfăşurate cât şi din punct de vedere al salarizării acestora. Prin masurile
întreprinse, managerii trebuie să creeze condiţii favorabile pentru promovarea atât a
personalului cât şi a tehnologiei.
 faţă de consumatori, pentru care întreprinderea industrială trebuie să producă cele mai
bune produse şi servicii cerute de către aceştia; pentru aceasta întreprinderea trebuie să
furnizeze o informaţie cât mai completă şi obiectivă asupra produselor sale, prin
politici de publicitate şi reclamă cât mai adecvate.
Obiectivul social este tot mai mult asociat întreprinderilor moderne. Din acest punct de
vedere o întreprindere trebuie să găsească un răspuns adecvat la următoarele probleme: inflaţia,
managementul cu faţă umană, protecţia mediului şi a consumatorilor şi criza de energie.
Inflaţia apare ca un fenomen de creştere a preţurilor sau ca o depreciere a puterii de
cumpărare. Ca urmare a creşterii preţurilor apar modificări în comportamentul consumatorilor,
aceştia reducându-şi drastic nevoile de consum faţă de anumite produse, boicotând în acest fel
pieţele de desfacere ale anumitor producători. Apare astfel necesitatea adaptării producătorilor la
noile condiţii de piaţă influenţate de fenomenul inflaţiei.
Managementul cu faţă umană presupune luarea în considerare nu numai a factorilor
organizaţionali ci şi a factorului uman; cu alte cuvinte managementul cu faţă umană implică
crearea unui echilibru între obiectivele de producţie şi rentabilitate şi dorinţele salariaţilor.
Protecţia mediului este considerat a fi un element al obiectivului social al unei
întreprinderi cu repercusiuni atât pe plan juridic cât şi social.
Protecţia consumatorului este de asemenea un element important care trebuie avut în
vedere de fiecare întreprindere, astfel încât deciziile pe care le iau, să ţină seama de dorinţele şi
nevoile beneficiarilor ei.
Criza de energie provine din capacităţile reduse pe plan mondial de a acoperi nevoile din
ce în ce mai mari de diferite feluri de energie.


1.3.2 Tipologia întreprinderilor de producţie

În mediul naţional şi internaţional funcţionează o mare varietate de întreprinderi ceea ce
impune o clasificare a cestora în funcţie de mai multe criterii:
1) După forma de proprietate:
a) Întreprinderi particulare, în cazul cărora patrimoniul aparţine unei persoane sau un
grup de persoane fizice care au avut de altfel iniţiativa creării lor.
b) Întreprinderi de stat, în cazul cărora statul a avut iniţiativa creării lor şi este
proprietarul întregului patrimoniu de care acestea dispun. Conform legislaţiei
româneşti în vigoare (Legea nr.15/1990 privind organizarea unităţilor economice
de stat) întreprinderile de stat se organizează şi funcţionează sub forma de regii
autonome sau societăţi comerciale.
Regiile autonome sunt acele întreprinderi care se organizează şi funcţionează în ramurile
strategice ale economiei naţionale (energetica, exploatarea minelor şi gazelor naturale, poşta şi
telecomunicaţii, transporturi feroviare, industria de armament şi alte domenii stabilite de guvern).
Astfel de întreprinderi sunt persoane juridice şi funcţionează pe bază de gestiune economică şi
autonomie financiară. Ele se pot înfiinţa prin hotărâri guvernamentale, pentru cele de interes
naţional său prin hotărâri ale organelor judeţene pentru cele de interes local.
Regiile autonome pot cuprinde în structura lor uzine, fabrici, ateliere, sucursale şi alte
asemenea subunităţi necesare realizării obiectului lor de activitate. O regie autonomă se
caracterizează în general prin următoarele elemente:
 este proprietara patrimoniului sau pe care îl foloseşte în mod autonom;
 întocmeşte anual un buget de venituri şi cheltuieli, bilanţ contabil şi cont de profit şi
pierderi;
 din veniturile realizate, după acoperirea cheltuielilor, regia autonomă constituie fondul
de rezervă şi fondul de dezvoltare;
 regia autonomă este condusă de un consiliu de administraţie format din
7-15 persoane;
 dobânzile, amortizarea investiţiilor şi rambursarea creditelor se acoperă din
veniturile realizate.
Regiile autonome pot fi şi ele la rândul lor de două feluri:
 regii autonome cu conducere directă, dacă funcţiile ei economice şi financiare sunt
încredinţate unor funcţionari de stat;
 regii autonome cu conducere indirectă, dacă aceleaşi funcţii sunt concesionate sau
închiriate unor persoane sau întreprinderi particulare.
Societatea comercială este o persoană juridică care efectuează activităţi de producţie şi
comercializare în scopul obţinerii de profit. În lumea contemporană societatea comercială
reprezintă forma principală de întreprindere. Aceste forme de întreprindere sunt conduse de
directorul general în baza unui contract de management încheiat de Adunarea Generală a
Acţionarilor. Directorul general constituie Consiliul de Administraţie şi Comitetul de Direcţie, ca
organe participative ale managementului.
Există mai multe feluri de societăţi comerciale, dar cele mai răspândite sunt:
Societatea în nume colectiv (SNC), caracterizată prin:
 este o societate de persoane cu număr redus de asociaţi;
 obligaţiile sociale sunt garantate de toţi asociaţii;
 în cazul falimentului atât societatea cât şi asociaţii sunt declaraţi faliţi.
Societate pe acţiuni (SA), caracterizată prin:
 este o societate de capitaluri divizate în acţiuni;
 acţiunile sunt transmisibile;
 acţionarii sunt răspunzători numai în limita capitalului social al fiecăruia.
Societate cu răspundere limitată, caracterizată prin:
 este o societate de capitaluri, iar răspunderea este limitata la aportul social;
 aportul social este format din părţi sociale;
 numărul de asociaţi nu poate fi mai mare de 50.
c) Întreprinderi mixte, în cadrul cărora există participanţi la crearea şi utilizarea
patrimoniului atât din partea statului cât şi din partea unor persoane fizice particulare.
2) În funcţie de modul de constituire şi utilizare a patrimoniului întreprinderile pot fi:
a) Întreprinderi particulare individuale, care se caracterizează prin:
 sunt proprietatea unei persoane fizice , dar care poate utiliza unul sau mai mulţi
salariaţi;
 proprietarul este responsabil de patrimoniul întreprinderii;
Astfel de întreprinderi sunt aşa zisele întreprinderi artizanale din agricultură, pescuit sau
servicii, unde numărul de salariaţi este mai mic de 10.
b) Întreprinderi unipersonale cu răspundere limitată se caracterizează prin aceea că:
 patrimoniul întreprinderii este separat de cel al proprietarului;
 responsabilitatea proprietarului este limitată numai la patrimoniul întreprinderii.
c) Întreprinderi societare, care se caracterizează prin următoarele:
 capitalul societăţii este repartizat între două sau mai multe persoane, fiind
divizat în titluri numite acţiuni sau părţi sociale;
 au personalitate juridică;
 asociaţii primesc dividende.
d) Întreprinderi cooperatiste, se caracterizează prin aceea că:
 se creează pe baza participării mai multor persoane ce au desfăşurat anterior
apariţiei cooperativei, activităţi similare în calitate de mici producători;
 fiecare membru cooperator participă în mod egal la managementul cooperativei;
 membrii cooperatori au dreptul în afara salariului la o parte din venitul final în
funcţie de partea de capital cu care a venit în cooperativă sau a unor prevederi
de la constituirea acesteia.
e) Întreprinderi familiale al căror specific este dat de faptul că patrimoniul se află în
proprietatea membrilor unei familii, care de cele mai multe ori sunt şi lucrători în
cadrul întreprinderii lor.
3) În funcţie de apartenenţa naţională pot exista:
a) Întreprinderi naţionale în care patrimoniul se află integral în proprietatea unei ţări;
b) Întreprinderi multinaţionale ale căror subunităţi componente îşi desfăşoară
activitatea în două sau mai multe ţări; aceste întreprinderi sunt de regulă
proprietatea unui grup economic internaţional;
c) Întreprinderi joint-venture care se caracterizează prin participarea cu capital în
proporţii diferite a unor persoane fizice sau juridice din două sau mai multe ţări.
4) În funcţie de gradul de mărime (stabilit în funcţie de numărul de salariaţi, cifra de
afaceri, mărimea capitalului sau a profitului) pot exista:
a) Întreprinderi mari caracterizate printr-un grad mare de diversificare, resurse
financiare importante, organizare pe un număr mare de niveluri ierarhice, etc. şi
care reacţionează mai greu la schimbările din mediul înconjurător;
b) Întreprinderi mici şi mijlocii caracterizate prin aceea că proprietarul se confundă
cel mai adesea cu managerul; sunt întreprinderi dinamice dar şi foarte vulnerabile
datorită dependenţei de acelaşi client, a cheltuielilor foarte ridicate cu personalul
sau a unei prea accentuate specializări.
Specialiştii apreciază că întreprinderile mici (cu un număr de salariaţi între 1 şi 75) şi
mijlocii (cu un număr de salariaţi între 76 şi 200) nu sunt o reproducere a marilor
întreprinderi întrucât au un anumit specific privind poziţia lor pe piaţă, capacitatea lor de
a atrage personalul, modul de organizare şi gestiune.
Între avantajele întreprinderilor mici şi mijlocii pot fi menţionate:
 au o capacitate mare de inovare manifestată nu numai în lansarea noilor produse dar şi
în strategia pe care o adoptă;
 posibilităţi mari de reducere a costurilor, din cauza cheltuielilor convenţional-
constante reduse ca mărime;
 ocuparea unor segmente de piaţă specifice, neaccesibile marilor întreprinderi.
Întreprinderile mici şi mijlocii au însă şi unele dezavantaje din care mai importante sunt:
 deficienţe în domeniul gestiunii , datorită lipsei de pregătire a celui care o creează;
 lipsa unor surse de finanţare necesare pentru depăşirea unor perioade dificile care pot
apare în timpul funcţionării acestora;
 dificultăţi generate de lipsa unor reglementări guvernamentale în acest domeniu.
5) În funcţie de gradul de continuitate a procesului de producţie întreprinderile pot fi:
a) cu funcţionare continuă pe tot parcursul anului;
b) cu funcţionare sezonieră.
Întreprinderile cu funcţionare sezonieră ridică probleme deosebite din punctul de vedere
al managementului, cum ar fi:
 folosirea capacităţii de producţie pe o perioadă cât mai mare de timp;
 permanentizarea pe o perioadă cât mai mare de timp a numărului de muncitori;
 asigurarea aprovizionării cu materii prime şi materiale pentru o perioadă cât mai mare
de timp, în condiţii de conservare a calităţii acestora cât mai bune.
6) În funcţie de gradul de specializare întreprinderile pot fi:
a) Întreprinderi specializate sunt acele întreprinderi în cadrul cărora produsele finite sau
componente ale acestora se obţin în cantităţi mari, în urma unor procese tehnologice
omogene. Aceste întreprinderi sunt dotate cu utilaje specializate în executarea
operaţiilor componente ale procesului tehnologic şi cu personal cu calificarea
corespunzătoare.
b) Întreprinderi universale execută o varietate mare de produse în cantităţi mici sau chiar
unicate. Caracteristic acestor întreprinderi este faptul că sunt înzestrate cu utilaje
universale pentru executarea unei game cât mei largi de operaţii tehnologice şi cu forţa
de muncă policalificată conform cu tipul operaţiilor tehnologice realizate de către
utilaje.
c) Întreprinderi mixte în cadrul cărora se execută produse în serie sau unicate şi care
îmbină caracteristicilor primelor două tipuri de întreprinderi.
Încadrarea întreprinderilor într-o clasă sau alta conform acestor criterii de clasificare este
importantă din punctul de vedere al managementului; astfel pe baza asemănărilor existente între
diferite întreprinderi din aceiaşi clasă pot fi adoptate măsuri care să fie valabile unui număr cât
mai mare de astfel de întreprinderi.


1.3.3 Trăsăturile de bază ale unei întreprinderi de producţie

Prin obiectul sau de activitate o întreprindere are rolul de a-şi folosi cu eficienţa
mijloacele de producţie pe care le deţine în condiţiile folosirii cât mai complete a capacităţilor de
producţie, a unei calităţi ridicate a produselor şi a obţinerii de profit.
O întreprindere de producţie industrială se caracterizează prin trei trăsături de bază:
 unitatea tehnico-productivă;
 unitatea organizatorico-administrativă;
 unitatea economico-socială.
Unitatea tehnico-productivă este determinată de faptul că întreprinderea de producţie
industrială dispune de un complex de factori de producţie, în anumite raporturi cantitative şi
calitative astfel încât să fie realizat în condiţii de eficientă obiectivul stabilit de către aceasta.
În cadrul acestei trăsături de bază se evidenţiază două aspecte principale:
a) omogenitatea procesului tehnologic în toate subunităţile de producţie de bază
specializate în executarea anumitor produse sau componente ale acestora;
b) unitatea producţiei fabricate în întreprindere.
Pentru întreprinderile caracterizate prin omogenitatea procesului tehnologic, în cadrul
subunităţilor sale de producţie de bază, procesul tehnologic este asemănător, utilizându-se maşini
şi utilaje cu aceiaşi destinaţie tehnologică, muncitorii au aceiaşi profesie şi grad de calificare, iar
modul de organizare al acestora este asemănător. Acest aspect al trăsăturii tehnico-productive este
cel mai des întâlnit în întreprinderi de turnătorie, ţesătorii, filaturi etc. În fig. 1.2 este prezentată o
întreprindere de turnătorie caracterizată prin omogenitatea procesului tehnologic.

Întreprindere de
turnatorie
Sectie de turna-
torie piese mari
din fonta
Sectie de turna-
torie piese mij-
locii din fonta
Sectie de turna-
torie piese mici
din fonta
Sectie de turna- Sectie de turna-
torie piese din
otel
torie piese din
materiale ne-
feroase

Fig. 1.2 Schema unei întreprinderi de turnătorie caracterizată prin
omogenitatea procesului tehnologic

În cadrul celui de-al doilea aspect al unităţii tehnico-productive, al unităţii producţiei
fabricate, o întreprindere reuneşte subunităţi de producţie specializate în realizarea unui număr
foarte mic de produse sau componente ale acestora. Pentru aceasta, se reunesc procese
neomogene în cadrul aceleiaşi subunităţi de producţie. Din punctul de vedere al modului cum
sunt reunite procesele tehnologice neomogene, pot exista trei variante de realizare a producţiei în
subunităţile de producţie de baza.
Prima variantă presupune crearea de subunităţi de producţie pentru realizarea în cadrul
fiecărei subunităţi de producţie de bază a unei singure operaţii tehnologice pentru toate produsele
care urmează sa fie prelucrate. Vom exemplifica în fig.1.3 acest mod de organizare a procesului
tehnologic pentru o întreprindere de ţesătorie.

Întreprindere de
tesatorie
Sectia de
vopsitorie
produse
P1,P2,P3
filatura
Sectia de
produse
P1,P2,P3
Sectia de
tesatorie
produse
P1,P2,P3
Sectia de
finisaj
produse
P1,P2,P3


Fig.1.3 Schema secţiilor de producţie ale unei întreprinderi de
ţesătorie organizate pe faze ale procesului tehnologic


În cea de-a doua variantă sub care poate apare unitatea producţiei fabricate toate
subunităţile de bază ale întreprinderii conţin toate fazele procesului tehnologic necesare realizării
unui singur fel de produs. Folosind acelaşi exemplu al întreprinderii de ţesătorie, schema secţiilor
de producţie în acest caz este prezentată în fig.1.4;


Întreprindere de
tesatorie
Sectie pentru fabri- Sectie pentru fabri-
catia produsului P2 catia produsului P1
Sectie pentru fabri-
catia produsului P3
V
P1
V V F F F
T T T Fin Fin Fin
P1
P1 P1
P2
P2
P2
P2
P3 P3
P3 P3


Fig.1.4 Schema unei întreprinderi de ţesătorie cu procese tehnologice neomogene ale cărei subunităţi
de producţie sunt specializate în fabricaţia unui singur produs

În schema de mai sus au fost utilizate următoarele simboluri:
V - operaţia tehnologică de vopsitorie;
F - operaţia tehnologică de filatură;
T - operaţia tehnologică de ţesătorie;
Fin - operaţia tehnologică de finisaj.
A treia variantă presupune existenţa în întreprindere a două feluri de secţii de bază şi
anume:
- secţii de bază în cadrul cărora se realizează o singură fază de proces tehnologic pentru
toate produsele din cadrul întreprinderii;
- secţii de bază în cadrul cărora se realizează faze de proces tehnologic doar pentru un
singur tip de produs. În general, în categoria primului tip de secţii se desfăşoară stadii tehnologice
pregătitoare, cum ar fi: vopsitoria şi filatura, iar în celelalte operaţii de prelucrare propriu-zisă,
cum ar fi ţesătoria şi finisajul produselor.
În fig. 1.5 este prezentat modul de organizare al secţiilor de bază conform celor
prezentate anterior pentru aceiaşi întreprindere de ţesătorie; acest mod de organizare este
prezentat doar cu titlu teoretic, în realitate întreprinderile de ţesătorie fiind alcătuite după schema
din varianta întâi.



Întreprindere de
tesatorie
Sectia de vopsito-
rie a produselor
P1,P2,P3
Sectia de filatu-
ra a produselor
P1,P2,P3
Sectia pentru fa- Sectia pentru fa- Sectia pentru fa-
bricarea produsu- bricarea produsu- bricarea produsu-
lui P1 lui P2 lui P3
T T T Fin Fin Fin
P1 P1 P2 P2 P3
P3

Fig. 1.5 Schema secţiilor unei întreprinderi de ţesătorie organizate pe stadii ale procesului tehnologic
sau specializate pe produs

Pe lângă cele prezentate anterior, unitatea tehnico-productivă mai însemnează pentru o
întreprindere de producţie industrială şi faptul că în cadrul acesteia există un ansamblu de secţii
auxiliare şi de servire, formând împreună un sistem tehnico-productiv amplasat pe un teritoriu
bine delimitat al întreprinderii.
Unitatea organizatorico-administrativa este data de faptul că la înfiinţarea întreprinderii
se stabileşte pentru aceasta un sediu, un obiect al activităţii, o denumire, un complex de mijloace
de producţie, un personal şi o conducere proprie.
Prezenţa acestor elemente face ca întreprinderea sa aibă din punct de vedere
organizatorico-administrativ următoarele caracteristici:
 poate decide asupra produselor sau serviciilor care pot fi oferite pe piaţă;
 poate decide asupra activităţilor de management care vor fi utilizate;
 poate decide asupra modului de utilizare a resurselor financiare şi a modului de
împărţire a profitului.
Unitatea economico - socială este dată de faptul că întreprinderea este organizată şi
funcţionează pe baza principiilor de rentabilitate şi de eficienţă economică. Din acest motiv, o
astfel de întreprindere se caracterizează din punct de vedere economico-social prin următoarele:
 indiferent de forma de proprietate orice întreprindere are în dotare mijloace de
producţie proprii;
 funcţionează pe baza strategiei şi tacticii stabilite de conducerea acesteia în vederea
realizării obiectivului propus;
 poate fi desfiinţată, reorganizată sau poate să-şi modifice obiectul de activitate,
denumirea sau sediul pe baza unor hotărâri ale organelor care au constituit-o;
 îşi desfăşoară activitatea pe bază de autofinanţare;
 trebuie să asigure cunoaştere temeinică a pieţelor de desfacere, în vederea realizării
integrale a producţiei.
Aceste trăsături de bază ale unei întreprinderi de producţie industriale pot avea o serie de
particularităţi distincte în funcţie de condiţiile specifice în care o întreprindere sau alta îşi
desfăşoară activitatea.


1.4 Teste de verificare

Există următoarele posibilităţi de răspuns la afirmaţiile de mai jos:
a) Ambele afirmaţii sunt adevărate cu valoare cauză-efect;
b) Ambele afirmaţii sunt adevărate fără valoare cauză-efect;
c) Prima afirmaţie este adevărată, iar a doua falsă;
d) Prima afirmaţie este falsă, iar a doua adevărată;
e) Ambele afirmaţii sunt false.

Menţionaţi în care din situaţiile de mai sus se încadrează următoarele afirmaţii şi
justificaţi răspunsul:

1) Un sistem se caracterizează printr-un ansamblu de elemente aflate într-o relaţie de
interdependentă şi interacţiune reciprocă: acesta este caracterizat numai de sarcinile şi
funcţiile sale.

2) Comportamentul anticipativ al unui sistem este atunci când paralel cu adaptarea la influenţele
mediului, are la rândul sau influenţe asupra acestuia; comportamentul activ este atunci când
sistemul se adaptează la schimbările din mediul înconjurător înainte ca acesta să-şi manifeste
efectele.

3) Subsistemul efector este principala componentă a unui sistem de producţie; componentele
sale sunt: sistemul mecanic şi sistemul de antrenare.

4) Obiectivele unei întreprinderi sunt de doua feluri: economice şi sociale; obiectivul social este
determinat de faptul că întreprinderea face o distribuire a veniturilor obţinute din procesul de
producţie.

5) Obiectivul social se manifestă faţă de producători; faţă de consumatori se manifestă
obiectivul economic.

6) Inflaţia apare ca un fenomen de creştere a puterii de cumpărare; aceasta se manifestă ca o
cantitate mare de masa monetară pe piaţă.


7) O regie autonomă se caracterizează prin faptul că în caz de faliment este declarată falită atât
ea cât şi asociaţii săi; salariaţii regiei autonome au dreptul în afara salariului şi la o parte din
venitul final al regiei repartizat în funcţie de partea de capital cu care au contribuit la capitalul
acesteia.

8) În funcţie de gradul de specializare întreprinderile sunt cu funcţionare continuă şi sezonieră;
întreprinderile mixte sunt o combinaţie dintre întreprinderile mici şi mijlocii.

9) O întreprindere se caracterizează prin trăsătura tehnico - productivă; aspectele sale de bază
sunt: omogenitatea procesului tehnologic şi unitatea producţiei fabricate.

10) Unitatea organizatorico - administrativă este dată de faptul că întreprinderea funcţionează pe
baza principiilor de rentabilitate; conform acestei trăsături , întreprinderea poate să decidă
asupra activităţilor de management care vor fi utilizate.

11) Conform trăsăturii economico - sociale întreprinderea funcţionează pe baza strategiei şi
tacticii stabilite de conducerea acesteia şi poate decide asupra modului de utilizare a
resurselor.

Alegeţi varianta corectă de răspuns şi justificaţi răspunsul:

12) Nu pot fi trăsături de bază ale unei întreprinderi industriale:
a) trăsătura tehnico-productivă;
b) trăsătura tehnico-economică;
c) trăsătura administrativ-sociala;
d) trăsătura administrativ-organizatorică;
e) trăsătura social-organizatorică.

13) Trăsătura tehnico - productivă se caracterizează prin următoarele aspecte principale:
a) omogenitatea procesului tehnologic;
b) omogenitatea producţiei fabricate;
c) unitatea producţiei fabricate;
d) unitatea procesului tehnologic .

14) În funcţie de gradul de specializare al întreprinderii acestea pot fi:
a) întreprinderii sezoniere;
b) întreprinderi universale;
c) întreprinderi mixte;
d) întreprinderi cu funcţionare continuă;
e) întreprinderi specializate.

15) Obiectivele unei întreprinderi pot fi:
a) sociale;
b) culturale;
c) economice;
d) comerciale;
e) financiare.

16) Subsistemele componente ale sistemului de fabricaţie al unei întreprinderi sunt:
a) subsistemul de prelucrare;
b) subsistemul resurselor umane:
c) subsistemul logistic;
d) subsistemul de comandă;
e) subsistemul de organizare;
f) subsistemul de control.

17) Un sistem de producţie are următoarele tipuri de comportament:
a) comportament activ;
b) comportament pasiv;
c) comportament preventiv;
d) comportament planificat;
e) comportament anticipativ.





Răspunsuri

1.c 2.e 3.b 4.c 5.c 6.d 7.e 8.e 9.b 10.d 11.c

12.b,c,e 13.a,c 14.b,c,e 15.a,c 16.a,c,d,f 17.a,b,c

2







OBIECTIVE


Tematica acestui capitol da raspunsuri la
probleme care privesc:

1. Procesul de producţie; noţiune, tipologie, factori
de influenţă

2. Structura organizatorică a unei întreprinderi de
producţie

3. Posibilităţi de perfecţionare a structurii de
producţie şi concepţie; indicatori care reflecta
eficienţa economică a unei structuri raţionale

4. Structura organizatorică a întreprinderii pe
baza centrelor de responsabilitate








O OR RG GA AN NI IZ ZA AR RE EA A
S ST TR RU UC CT TU UR RA AL LĂ Ă
A A S SI IS ST TE EM ME EL LO OR R D DE E
P PR RO OD DU UC CŢ ŢI IE E

2.1 Procesul de producţie: noţiune, tipologie, factori de influenţă

2.1.1 Noţiunea de proces de producţie

Orice unitate de producţie are ca obiectiv principal producerea de bunuri materiale şi
servicii care se realizează prin desfăşurarea unor procese de producţie.
Conţinutul activităţii de producţie are un caracter complex şi cuprinde atât activităţi de
fabricaţie propriu-zise cât şi activităţi de laborator, de cercetare şi asimilare în fabricaţie a noilor
produse etc.
Fabricaţia este o activitate de producţie care transformă materiile prime în produse finite
de un nivel calitativ cât mai ridicat şi cu costuri cât mai reduse.
Procesul de producţie este format din:
 procesul tehnologic ;
 procesul de muncă.
Procesul tehnologic este format din ansamblul operaţiilor tehnologice prin care se
realizează un produs sau repere componente ale acestuia. Procesul tehnologic modifică atât forma
şi structura cât şi compoziţia chimică a diverselor materii prime pe care le prelucrează.
Procesele de producţie sunt:
 elementare;
 complexe.
Procesele de producţie elementare sunt acele procese prin care produsul finit se obţine
printr-o singură operaţie tehnologică.
Procesele de producţie complexe există atunci când asupra obiectelor muncii se execută
mai multe operaţii tehnologice.
Procesele de muncă sunt acele procese prin care factorul uman acţionează asupra
obiectelor muncii cu ajutorul unor mijloace de muncă.
Pe lângă procesele de muncă şi tehnologice în unele ramuri industriale există şi procese
naturale în cadrul cărora obiectele muncii suferă transformări fizice şi chimice sub acţiunea unor
factori naturali (industria alimentară - procese de fermentaţie, industria mobilei - procese de
uscare a lemnului etc.)
2.1.2 Tipologia proceselor de producţie

Datorită marii diversităţi a proceselor de producţie acestea trebuie grupate în grupe de
procese care au caracteristici comune în funcţie de anumite criterii de grupare.
Cele mai utilizate criterii de grupare a proceselor de producţie sunt:
f) după modul de participare la obţinerea produsului finit;
g) după gradul de continuitate;
h) după modul de obţinere a produsului finit;
i) după gradul de periodicitate;
j) după natura tehnologică.

c) În funcţie de modul cum participă la realizarea produsului finit procesele de producţie
sunt:
 procese de producţie de bază;
 procese de producţie auxiliare;
 procese de producţie de servire;
 procese de producţie anexă.
Procesele de producţie de bază transformă materiile prime şi materiale în produse finite
care constituie obiectul activităţii de bază al întreprinderii: procese de prelucrare mecanică şi
montaj în construcţii de maşini, ţesătorie în industria textilă etc.
Procesele de producţie de bază pot fi la rândul lor:
 procese de bază pregătitoare;
 procese de bază prelucrătoare;
 procese de montaj-finisaj.
Procesele de bază pregătitoare pregătesc materiile prime şi materialele pentru
prelucrarea propriu-zisă - procesele de turnare şi forjare în industria construcţiilor de maşini,
procesele de vopsire şi filatura din industria textilă, procesele de croit în industria confecţiilor sau
de încălţăminte.
Procesele de bază prelucrătore efectuează operaţii de prelucrare propriu-zisă a materiilor
prime şi a materialelor în vederea transformării lor în produsele finite-procese de prelucrări
mecanice în construcţii de maşini, procesele de ţesătorie în industria textilă, procesele de coasere
în confecţii etc.
Procesele de bază de montaj-finisaj sunt acele procese care asigură obţinere formei finale
a produsului înainte de livrarea la consumator.
Procesele de producţie auxiliare asigură obţinere unor produse sau lucrări care nu
constituie obiectul activităţii de bază al întreprinderii, dar care asigura buna funcţionare a
proceselor de producţie de bază - procesele de reparare a utilajelor şi echipamentelor, de obţinere
a SDV-urilor necesare în procesele de producţie de bază, de obţinere a diferitelor feluri de energie
etc.
Procesele de producţie de servire asigură obţinerea unor servicii care nu constituie
obiectul activităţii de bază al întreprinderii, dar ajută la buna desfăşurare a proceselor de
producţie de bază şi auxiliare-procesele de transport intern, de depozitare sau de transport a
diferitelor feluri de energie pe cabluri sau conducte.
d) După gradul de continuitate procesele de producţie sunt:
 procese de producţie continue;
 procese de producţie periodice.
Procesele de producţie continue se caracterizează prin aceea că asigură o transformare
continuă a materiilor prime în produse finite în instalaţii de aparatură, pe tot parcursul fluxului de
producţie parametrii tehnologici având aceleaşi valori.
Procesele de producţie periodice se caracterizează prin aceea că produsele sunt elaborate
sub formă de şarje la distanţe de timp egale cu timpul necesar pentru elaborarea unei şarje.
e) După modul de obţinere a produselor finite din materia primă procesele de producţie
sunt:
 procese de producţie directe;
 procese de producţie sintetice;
 procese de producţie analitice.
Procesele de producţie directe se caracterizează prin aceea că produsul finit se obţine ca
urmare a executării unor operaţii succesive asupra aceleiaşi materii prime - procese de obţinere a
produselor lactate, de obţinere a zahărului etc.
Procesele de producţie sintetice conduc la obţinerea produsului finit după prelucrarea
succesivă a mai multor materii prime - procese de producţie din construcţii de maşini, confecţii,
industria alimentară etc.
Procesele de producţie analitice conduc la obţinerea a mai multor produse finite în urma
unor prelucrări succesive a unei singure materii prime - procesele de producţie din petrochimie,
rafinării etc.
f) După gradul de periodicitate procesele de producţie sunt:
 ciclice;
 neciclice.
Procesele de producţie ciclice au caracter repetitiv şi sunt specifice tipului de producţie
de serie mare sau de masă. În cadrul acestor procese prelucrarea produselor se face pe loturi de
fabricaţie sau sub formă de şarje.
Procesele de producţie neciclice se repetă la perioade mari de timp şi sunt specifice
pentru tipul de producţie de serie mica sau unicate.
g) În funcţie de natura tehnologică a operaţiilor, procesele de producţie sunt:
 procese chimice;
 procese de schimbare a configuraţiei;
 procese de asamblare;
 procese de transport.
Procesele chimice se efectuează în instalaţii capsulate în cadrul cărora materiile prime se
transformă în urma unor reacţii chimice sau termochimice - procese din industria aluminiului, a
maselor plastice, a petrolului etc.
Procesele de schimbare a configuraţiei au la bază operaţii de prelucrare mecanică a
materiilor prime cu ajutorul unor maşini sau agregate tehnologice - procese de strunjire,
rectificare, frezare etc.
Procesele de asamblare asigură sudura , lipirea sau montajul unor subansamble în
vederea obţinerii produsului finit.
Procesele de transport asigură deplasarea materiilor şi materialelor de la un loc de muncă
la altul în interiorul întreprinderii.


2.1.3 Factorii care influenţează asupra modului de organizare
a proceselor de producţie

Modul de organizare a procesului de producţie este influenţat de o serie de factori, dintre
care cei mai importanţi sunt:
 felul materiilor prime folosite;
 caracterul produsului finit;
 felul procesului tehnologic utilizat;
 volumul producţiei fabricate etc.
h) Felul materiilor prime folosite determină gruparea proceselor de producţie în două
mari grupe:
 grupa proceselor de producţie extractive;
 grupa proceselor de producţie prelucrătoare.
Procesele de producţie extractive se caracterizează prin aceea că factorul uman cu
ajutorul mijloacelor de muncă acţionează în vederea extragerii din natură a unor minereuri, ţiţei,
cărbune, lemn etc. fapt ce contribuie la adăugarea de valoare şi valoare de întrebuinţare
transformându-le în materii prime.
Procesele de producţie prelucrătoare au ca obiect prelucrarea materiilor prime extractive
şi a celor din agricultură.
În funcţie de felul materiilor prime utilizate există diferenţieri foarte mari din punctul de
vedere al organizării proceselor de producţie atât a celor de bază cât şi a celor auxiliare sau de
servire.
Exemple:
1) În cadrul întreprinderilor care utilizează materii prime în cantităţi sau greutăţi mari se
ridică probleme speciale legate de modul de organizare a transportului sau depozitării
acestora. În funcţie de felul materiilor prime utilizate transportul va fi rutier sau pe
calea ferată, iar volumul depozitelor se va determina în mod corespunzător.
2) În întreprinderile la care din procesul de producţie rezultă cantităţi mari de deşeuri se
vor crea condiţii corespunzătoare de valorificare a acestora fie în interiorul
întreprinderii, fie vor fi livrate altor întreprinderi în scopul reciclării acestora.
3) În ramurile industriale în care rezultă cantităţi mari de noxe, se vor crea condiţii de
captare a acestora şi de condiţionare continuă a aerului.
4) În întreprinderile care utilizează materii prime corozive se vor utiliza instalaţii de
prelucrare din materiale rezistente la coroziune, după cum în întreprinderile care
folosesc materiale perisabile se vor crea condiţii de păstrare a calităţii acestora.
i) Felul produsului finit prin particularităţile de ordin constructiv sau prin forma şi
proprietăţile sale determină o anumită organizare a procesului de producţie.
Produsele finite pot fi grupate în două mari grupe:
 produse omogene, care au caracteristici identice în toată masa produsului;
 produse eterogene, cu proprietăţi diferite în masa produsului.
Produsele omogene pot fi fluide cu livrare continuă în cadrul unor reţele de conducte, sau
cu livrare discontinuă - livrare în butelii sau ambalate sub formă de pudră în cutii sau saci;
produsele omogene pot fi şi sub formă solidă cu una, două sau trei dimensiuni şi în acest caz
livrarea lor se face sub formă solidă.
Produsele eterogene sunt de uz curent sau de uz excepţional.
Gradul de complexitate a produsului finit precum şi dimensiunile acestuia determină un
anumit mod de organizare a procesului de producţie sau altul. Astfel; în funcţie de aceste
proprietăţi se va face o aprovizionare cu materii prime şi materiale în cantităţi mai mari sau mai
mici, procesul tehnologic este mai simplu sau mai complex, utilajele sunt mai complexe sau forţa
de muncă are o calificare mai mare sau mai redusă.
j) Felul procesului tehnologic utilizat determină un anumit fel de operaţii tehnologice ,
executate într-o anumită succesiune, anumite utilaje şi forţa de muncă de un anumit
nivel de calificare. Deoarece un anumit produs poate fi realizat prin două sau mai
multe variante de proces tehnologic, se pune problema alegerii acelei variante de
proces tehnologic, care să conducă la obţinerea unor produse de calitate superioară şi
cu cheltuieli cât mai reduse.
În mod similar se pune problema influenţării procesului de producţie şi de către ceilalţi
factori de influenţă ai acestuia.


2.2 Structura organizatorică a unei întreprinderi de producţie

Una dintre cele mai importante funcţiuni ale managementului unei întreprinderi de
producţie este funcţiunea de organizare. Aceasta se caracterizează printr-un ansamblu de acţiuni
care vizează toate domeniile de activitate ale întreprinderii, precum şi relaţiile de interdependenţă
dintre acestea.
Funcţiunea de organizare de ansamblu a întreprinderii se desfăşoară la nivelul ei cel mai
superior şi se materializează în structuri organizatorice, prin care se combină, ordonează şi
actualizează componentele umane, materiale şi financiare ale acesteia.
În concluzie, structura organizatorică reprezintă ansamblul persoanelor, subdiviziunilor
organizatorice şi al relaţiilor dintre acestea orientate spre realizarea obiectivelor prestabilite ale
întreprinderii.
Structura organizatorică este componenta principală a structurii generale a întreprinderii.
Locul ei în cadrul structurii generale este prezentat în fig.2.1

STRUCTURA GENERALA
A
ÎNTREPRINDERII
STRUCTURA
ORGANIZATORICA
STRUCTURA COMPONEN-
TELOR SOCIO-CULTURALE
STRUCTURA
FUNCTIONALA
(DE CONDUCERE)
STRUCTURA
OPERATIONALA
(DE PRODUCTIE
SI CONCEPTIE)


Fig. 2.1 Structura generală a unei întreprinderii de producţie industrială

Structura funcţională reprezintă ansamblul cadrelor de conducere şi al compartimentelor
(tehnice, economice şi administrative), modul de constituire şi grupare al acestora, precum şi
relaţiile dintre ele necesare desfăşurării corespunzătoare a procesului managerial şi de execuţie.
Structura de producţie şi concepţie, din punct de vedere organizatoric, reflectă locul de
desfăşurare a activităţii de producţie, de control tehnic de calitate şi de cercetare în cadrul unor
verigi organizatorice bine delimitate.


2.2.1 Structura de producţie şi concepţie; noţiune,
verigi structurale de bază

Structura de producţie şi concepţie a unei întreprinderi de producţie industriala se referă
la numărul şi componenta unităţilor de producţie, de control şi cercetare, mărimea şi amplasarea
lor pe teritoriul întreprinderii, modul de organizare internă a acestora şi legăturile funcţionale
care se stabilesc între ele în cadrul procesului de producţie şi cercetare.
Structura de producţie şi concepţie este formata dintr-un număr stabilit de verigi
organizatorice de producţie dintre care cele mai des întâlnite sunt următoarele:
 secţii de producţie, montaj sau "service";
 ateliere de producţie, montaj, proiectare;
 laboratoare de control şi cercetare;
 sectoare de producţie;
 locuri de munca.

Secţia de producţie este o verigă de producţie, distinctă din punct de vedere
administrativ, în cadrul căreia se execută un produs, o parte a acestuia sau o fază de proces
tehnologic. Constituirea unei secţii de producţie îşi propune organizarea şi coordonarea unitară a
activităţilor corelate din punct de vedere tehnologic.
În funcţie de felul proceselor tehnologice care se desfăşoară în cadrul secţiilor de
producţie există:
 secţii de bază;
 secţii auxiliare;
 secţii de servire;
 secţii anexă.

Secţiile de bază sunt acele verigi de producţie în cadrul cărora se execută procese de
producţie care au drept scop transformarea diferitelor materii prime şi materiale în produse finite
ce se constituie în obiecte ale activităţii de bază al întreprinderii, cum ar fi procese de prelucrări
mecanice şi montaj în industria construcţiilor de maşini, procese de filatură şi ţesătoriile în
întreprinderile textile etc.
Secţiile de producţie de bază ale unei întreprinderi de producţie industrială se pot grupa în
mai multe categorii de secţii în funcţie de principiul care a stat la baza organizării secţiei:
 secţii de bază organizate după principiul tehnologic;
 secţii de bază organizate după principiul pe obiect;
 secţii de bază organizate după principiul mixt.
Secţiile de bază organizate după principiul tehnologic presupun amplasarea utilajelor şi a
locurilor de muncă astfel încât să asigure executarea unui stadiu sau a unei faze de proces
tehnologic. Conform acestui principiu există secţii de producţie de turnătorie, forja, prelucrări
mecanice sau de montaj în industria construcţiilor de maşini, de filatură şi ţesătorie în industria
textilă etc.
Secţiile de bază organizate după principiul tehnologic, în funcţie de operaţiile tehnologice
care se execută în cadrul acestora se grupează în:
 secţii de bază pregătitoare;
 secţii de bază prelucrătoare;
 secţii de bază de montaj - finisaj.
Secţiile de bază pregătitoare sunt acele secţii în care se execută faze pregătitoare ale
procesului tehnologi cum sunt: turnare şi forjare de piese în construcţii de maşini, filatura în
industria textilă, croire în industria de confecţii etc.
Secţiile de bază prelucrătoare sunt acele secţii în cadrul cărora are loc transformarea
propriu-zisa a materiilor şi materialelor în produse care constituie obiectivul de bază al
întreprinderii. Aceste secţii sunt cele de prelucrări mecanice în construcţii de maşini, cele de
ţesătorie în industria textilă sau cele de confecţionat din industria confecţiilor.
Secţiile de bază de montaj - finisaj cuprind procese de producţie în cadrul cărora are loc
asamblarea diferitelor produse din ansamblele şi subansamblele componente sau de finisare a
produsului finit, cum ar fi secţiile de montaj şi probe tehnologice din construcţii de maşini şi
secţiile de imprimare sau apretare din industria textilă.
Secţiile de bază organizate după principiul pe obiect sunt astfel organizate încât să
asigure transformarea completă a materiilor şi materialelor în produs finit sau componente ale
acestuia. Astfel în cadrul acestor secţii sunt reunite un ansamblu de operaţii tehnologice care vor
prelucra produsul de la stadiul de materie primă la stadiul de produs finit. Exemple de astfel de
secţii pot fi secţiile de pompe şi compresoare din construcţii de maşini sau secţia pentru confecţii
femei sau bărbaţi din industria de confecţii.
Secţiile de bază organizate după principiul mixt presupune acel mod de organizare în
cadrul căruia anumite secţii (de regulă cele pregătitoare) sunt organizate după principiul
tehnologic, iar alte secţii după principiul pe obiect (secţiile de prelucrări mecanice).
Secţiile auxiliare sunt verigi de producţie în cadrul cărora se execută produse sau lucrări
care nu constituie obiectul activităţii de bază al întreprinderii, dar care sunt absolut obligatorii
pentru buna desfăşurare a proceselor de producţie de bază. Secţiile auxiliare cele mai des întâlnite
în cadrul întreprinderilor industriale sunt secţia energetică (centralele producătoare de diferite
feluri de energie - energie electrică, abur, aer comprimat etc.), secţia de SDV-uri, secţia de
reparaţii etc.
Secţiile de servire sunt acele verigi structurale în cadrul cărora se execută activităţi de
producţie ce se constituie ca servicii atât pentru secţiile de bază, cât şi pentru secţiile auxiliare,
cum ar fi spre exemplu secţia reţele energetice (pentru transportul diferitelor tipuri de energie
către diferiţii consumatori din cadrul întreprinderii industriale), secţia depozite şi secţia transport
intern.
Secţiile anexă sunt verigile organizatorice destinate valorificării deşeurilor în acele
întreprinderi în care rezultă o cantitate mare de materiale refolosibile. Se constituie ca secţii anexă
ale întreprinderii şi standurile de prezentare a produselor din expoziţii şi târguri sau magazinele
proprii de desfacere.
Atelierul de producţie este o verigă organizatorică care îşi poate desfăşura activitatea ca
subunitate de producţie a unei secţii de producţie sau în mod independent şi atunci se deosebeşte
de secţia de producţie doar prin volumul de activitate care se desfăşoară în cadrul acestuia.
În primul caz, atelierul de producţie este o verigă structurală delimitată teritorial, în
cadrul căruia se execută fie acelaşi proces tehnologic, fie acelaşi produs sau componentă a unui
produs. În cel de-al doilea caz, atelierul este o verigă structurală delimitată din punct de vedere
administrativ, cu aceleaşi caracteristici din punct de vedere al procesului de producţie ca şi în
primul caz. Activităţile de producţie care pot să aibă loc în cadrul unui atelier pot fi activităţi de
producţie, montaj, service etc.
Atelierul de proiectare este veriga structurală a cărei activitate este orientată în
executarea acelor lucrări de proiectare de dimensiuni mai reduse şi care nu au fost executate de
institutele de specialitate. De altfel existenţa acestui atelier, împreună cu cea a laboratorului de
control şi cercetare este impusă de situaţiile în care trebuiesc găsite soluţii rapide în urma
numeroaselor modificări ce pot surveni la cererea consumatorilor. Considerăm de aceea că este pe
deplin justificată denumirea de structură de producţie şi concepţie.
Laboratorul de control şi cercetare este veriga organizatorică în cadrul căreia se execută
diferite analize şi măsurători a calităţii produselor şi a materiilor şi materialelor.
Sectoarele de producţie sunt subunităţi ale atelierului, delimitate teritorial unde se
execută o anumită fază de proces tehnologic sau anumite componente ale unui produs. Într-un
atelier de prelucrări mecanice poate exista sectorul de strunguri, de freze etc.
Locurile de muncă sunt verigile organizatorice de bază ale întreprinderii industriale.
Acestea ocupă o anumită suprafaţă de producţie dotată cu utilaj şi echipament tehnologic
corespunzător destinat executării unor operaţii tehnologice sau servicii productive.
Locurile de muncă pot fi specializate în realizarea unei operaţii, sau universale, când
execută o varietate mare de operaţii.


2.2.2 Tipuri de structuri de producţie şi concepţie

În funcţie de particularităţile fiecărei întreprinderi industriale, acesteia îi corespunde un
anumit tip de structură de producţie şi concepţie. Activitatea de proiectare şi organizare a
întreprinderilor industriale evidenţiază trei tipuri de structuri, şi anume:
k) structura de producţie şi concepţie de tip tehnologic;
l) structura de producţie şi concepţie de tip pe obiect;
m) structura de producţie şi concepţie de tip mixt.









Structura de producţie şi concepţie de tip tehnologic

Caracteristici:
 organizarea secţiilor de bază se face după principiul tehnologic, denumirea secţiilor de
bază fiind dată de procesul tehnologic care se execută în cadrul acestora (turnatorie,
forja, filatură, ţesătorie etc.)
 în cadrul secţiilor de producţie locuri de muncă universale a căror funcţionare este
asigurată de forţa de muncă de înaltă calificare;
 amplasarea acestor locuri de muncă se face după principiul grupelor omogene de
maşini.

Avantajele acestui tip de structură:
 permite realizarea unei varietăţi mari de produse;
 are loc o încărcare completă a locurilor de muncă;
 are un grad mare de flexibilitate, datorat caracterului universal al locurilor de muncă;
 acest tip de structură este caracteristic tipului de serie mică sau individuală.

Dezavantajele acestei structuri:
 datorită faptului că fiecare fază de proces tehnologic se realizează în secţii diferite,
transportul intern în întreprindere este foarte ridicat;
 deoarece locurile de muncă trebuie să se adapteze la fabricaţia unei varietăţi mari de
produse, timpul pentru reglare al acestora este uneori foarte mare ducând la creşterea
timpilor de întreruperi în funcţionarea utilajului;
 micşorează răspunderea pentru obţinerea unei calităţi ridicate, datorită faptului că
produsele se prelucrează în mai multe secţii de producţie;
 produsele au un ciclu lung de fabricaţie şi deci există stocuri mari de producţie
neterminată, care vor influenţa negativ costul produselor şi viteza de rotaţie a
mijloacelor circulante.

În fig.2.1 este prezentat un exemplu de structură de producţie de tip tehnologic într-o
întreprindere textilă.

Întreprindere
textila
Sectii de baza Sectii auxiliare Sectii de servire Sectii anexa Laborator de conrol
Vopsitorie
Filatura
Tesatorie
Imprimare
Apretura
Reparatii
Centrala energetica
Productia de fuse si
suveici
Transport intern
Depozite
Valorificare deseuri
Magazin de prezentare
Standuri în expozitii si
târguri
Fig. 2.1
Structura de producţie şi concepţie a unei întreprinderi textile

Structura de producţie şi concepţie pe obiect

Caracteristici:
 organizarea secţiilor de producţie este realizată după principiul obiectului de
fabricaţie;
 în fiecare secţie se fabrică un singur produs sau componente ale acestuia, iar secţiile
poartă denumirea produsului pe care-l fabrică;
 locurile de muncă sunt specializate în realizarea unei singure operaţii sau a unui număr
foarte mic de operaţii;
 amplasarea locurilor de muncă se face sub formă de linii tehnologice specializate în
fabricaţia unui produs sau a unor componente ale acestuia;
 acest tip de structură este specific tipului de producţie de serie mare sau de masă.

Avantaje:
 asigură organizarea liniilor de producţie în flux cu eficienţa ridicată;
 permite o creştere a specializării în producţie;
 reduce volumul de transport intern;
 reduce durata ciclului de fabricaţie şi a costurilor de producţie;
 determină o reducere substanţială a stocurilor de producţie neterminată.

Dezavantaje:
 este tipul de structură de producţie cu o flexibilitate foarte redusă la schimbările
sortimentale;
 nu poate fi folosită în mod eficient decât pentru tipul de serie mare sau de masă.

În fig.2.2 este prezentată structura de producţie şi concepţie pe obiect a unei întreprinderi
de confecţii.
Întreprindere de confectii
Sectii de baza Sectii auxiliare Sectii de servire Sectii anexa
Atelier de proiectare
produse noi
Magazin de
prezentare si
desfacere
Expozitii si
târguri
Transport intern
Depozite
Confectii femei
Confectii barbati
Confectii copii
Lenjerie
Reparatii
Scularie
Ambalaje
Centrala de abur

Fig. 2.2 Structura de producţie şi concepţie pe obiect a unei întreprinderi de confecţii

Structura de producţie şi concepţie mixtă

Caracteristici:
 organizarea secţiilor de producţie se face după principiul mixt, o parte a secţiilor de
producţie organizându-se după principiul tehnologic (cele pregătitoare), iar celelalte
după principiul pe obiect;
 acest tip de structură este specific tipului de serie mică şi mijlocie;
 acest tip de structura îmbină avantajele celorlalte două tipuri şi le elimină
dezavantajele.
În fig. 2.3 este prezentată structura de producţie şi concepţie de tip mixt a unei
întreprinderi constructoare de maşini.

Sectii de baza
Pregatitoare
Debitare
Turnatorie
Forja
Prelucratoare
Subansamble
Motor
Sasiu
Montaj
Montaj
subansamble
Întreprindere
constructoare de masini
Sectii auxiliare
Reparatii
Scularie
Modelarie
Centrala
Sectii de servire
Transport intern
Depozite
Retele
Sectii anexa
Produse de larg
consum
Valorificare
deseuri
Atelier de
proiectare
Produse noi Tehnologii
energetica
energetice
Montaj
general

Fig. 2.3 Structura de producţie şi concepţie de tip mixt
a unei întreprinderi constructoare de maşini
Analizând aceste tipuri de structuri, se observă cum particularităţile fiecărei întreprinderi
influenţează asupra structurilor de producţie determinând numărul şi tipul subunităţilor de
producţie de bază.


2.3 Posibilităţi de perfecţionare a structurii de producţie şi concepţie; indicatorii
care reflectă eficienţa economică
a unei structuri raţionale

Asigurarea unei structuri de producţie şi concepţie raţionale are loc în două situaţii şi
anume:
 în momentul proiectării întreprinderii;
 în momentul funcţionării întreprinderii în funcţie de modificările care survin în
nomenclatorul de produse, în tehnologiile de fabricaţie sau în organizarea producţiei şi
a muncii.
Indiferent de situaţia în care are loc perfecţionarea structurii de producţie şi concepţie
există un ansamblu de măsuri care trebuie adoptate pentru atingerea acestui obiectiv:
n) creşterea ponderii subunităţilor de producţie (secţii, ateliere) organizate după
principiul pe obiect în totalul subunităţilor de producţie ale întreprinderii;
o) adâncirea specializării subunităţilor de producţie şi extinderea relaţiilor de cooperare
dintre acestea;
p) creşterea ponderii volumului de producţie pentru activitatea de bază a întreprinderii de
către întreprinderi specializate şi reducerea activităţii secţiilor auxiliare şi de servire
proprii;
q) asigurarea proporţionalităţii dintre capacităţile de producţie ale subunităţilor de
producţie ale întreprinderii;
r) sistematizarea întreprinderii prin care se va realiza un flux tehnologic continuu, pe
traseele cele mai scurte.
Toate aceste măsuri de perfecţionare a structurii de producţie şi concepţie vor influenţa în
mod pozitiv o serie de indicatori ai întreprinderii dintre care mai importanţi sunt:
 volumul şi costul aferent activităţilor de transport intern;
 numărul, felul, mărimea, locul de amplasare şi costurile aferente depozitelor
întreprinderii;
 numărul de personal şi fondul de salarii aferent aparatului administrativ;
 durata ciclului de producţie al produselor întreprinderii, mărimea stocurilor de
producţie neterminată şi viteza de rotaţie a mijloacelor circulante etc.
Perfecţionarea structurii de producţie şi concepţie trebuie să ţină seama de îmbunătăţirea
permanentă a tuturor acestor indicatori, atât în momentul proiectării întreprinderii, cât şi pe tot
parcursul funcţionării ei.

2.4 Structura organizatorică a întreprinderii
pe baza centrelorde responsabilitate

În evoluţia produsă pe parcursul ultimului deceniu de către întreprinderile româneşti este
tot mai evidentă tendinţa acestora ca activitatea managerilor acestora să fie orientată către client şi
către schimbare. Aceasta face să fie căutate acele metode de conducere care să asigure
desfăşurarea activităţii întreprinderilor în condiţii de competitivitate şi profitabilitate, ceea ce
presupune însă desfăşurarea unor acţiuni organizatorice, capabile să permită utilizarea cât mai
uşor posibil a metodelor şi tehnicilor moderne de conducere şi organizare.
În acest context, structurarea activităţii întreprinderii pe centre de responsabilitate a
devenit o prioritate în satisfacerea cerinţelor clienţilor şi obţinerea unei activităţi profitabile.
Dacă în ţările dezvoltate, managementul pe baza centrelor de responsabilitate este foarte
răspândit, în România există o rezistenţă faţă de acest mod de structurare a activităţii firmelor,
datorită în special mentalităţii unor conducători de firme.
*

Cu toate acestea sunt foarte multe argumente, care susţin organizarea activităţii firmelor
pe baza acestui procedeu:
- posibilitatea de stabilire a responsabilităţii pentru cheltuielile efectuate;
- urmărirea şi fundamentarea corectă a cheltuielilor chiar pe locurile lor de formare;
- delimitarea cheltuielilor care nu depind strict de activitatea de producţie de cele care
sunt legate strict de acest proces;
- stabilirea abaterilor de la nivelurile prestabilite ale acestor cheltuieli;
- stabilirea unui sistem de reguli care să permită evidenţierea responsabilităţilor fiecărui
executant;
- introducerea unui sistem de alocare a resurselor şi de urmărire a modului de utilizare a
acestora, prin elaborarea unor bugete de cheltuieli specifice fiecărui centru de
responsabilitate.
Există numeroase abordări ale acestei probleme şi vom menţiona aici doar câteva dintre
acestea.
Astfel, J. Margerin, în lucrarea sa Gestiunea bugetara
**
arată că centrele de
responsabilitate pot fi considerate centre de decizie, fiind conduse de un manager, deoarece în
acest context, managementul nu este o activitate exclusivă a conducerii generale a firmei.
Centrele de responsabilitate pot să se situeze la toate nivelurile piramidei ierarhice a firmei, având
un anumit grad de descentralizare şi delegare a puterii de decizie.

Înainte de împărţirea întreprinderii pe centre de responsabilitate, la nivelul conducerii
acesteia se va stabili gradul de delegare pe care aceasta doreşte să-1 realizeze, fiind importantă în
acest moment stabilirea viitoarei structuri organizatorice a întreprinderii.


2.4.1 Cerinţele împărţirii pe centre de responsabilitate


*
C. Rusu, M. Voicu Managementul pe baza centrelor de responsabilitate, Editura Economică, 2001
**
J. Margerin La gestion bugetaire, Paris, 1990
Împărţirea activităţii întreprinderii în centre de responsabilitate trebuie să ia în
considerare următoarele cerinţe:
 împărţirea pe centre de responsabilitate trebuie să se bazeze pe organizarea existentă
în cadrul întreprinderii şi să fie actualizată doar atunci când împărţirea
responsabilităţilor trebuie modificată;
 în cadrul centrelor de responsabilitate trebuie să fie cuprinse toate domeniile de
activitate ale întreprinderii, fără a exista o suprapunere a activităţilor desfăşurate în
mai multe centre de responsabilitate;
 un centru de responsabilitate nu poate fi condus decât de un responsabil.
Problema împărţirii în centre de responsabilitate nu se pune în întreprinderile mici, unde
proprietarul acestora îşi exercită în mare măsură puterea de decizie. În acest caz întreprinderea
are un singur centru de responsabilitate ale cărui performanţe vor fi analizate cu ajutorul
indicatorilor de profit şi rentabilitate.
În întreprinderile mari şi mijlocii, activitatea se structurează în centre de responsabilitate
situate pe mai multe niveluri ierarhice, astfel încât bugetul general al întreprinderii va fi împărţit
în subbugete corespunzătoare fiecărui centru de responsabilitate.
Un centru de responsabilitate este o diviziune a întreprinderii care are următoarele
caracteristici:
¬ este plasat sub autoritatea unui responsabil;
¬ exercită una sau mai multe misiuni concretizate în obiective cantitative şi valorice;
¬ dispune de un ansamblu de resurse necesare pentru atingerea obiectivelor stabilite;
¬ are autonomie relativa în cadrul bugetului de resurse.
Punerea sub control a unui centru de responsabilitate constă în:
- determinarea şi evaluarea obiectivelor;
- previziunea şi evaluarea consumurilor necesare pentru atingerea obiectivelor;
- controlul eficacităţii şi eficienţei centrului de responsabilitate.
Eficacitatea este o relaţie între producţia unui centru şi obiectivele sale. Se spune că un
centru de responsabilitate a avut o activitate eficace, atunci când îşi atinge obiectivele propuse.
Eficienta este un raport între efectele obţinute şi efortul depus de un centru de
responsabilitate. Se spune că un astfel de centru este eficient, atunci când:
- consumă puţine resurse pentru un volum de producţie dat;
- produce mai mult pentru un consum identic de resurse.
Eficienţa unei gestiuni a întreprinderii se măsoară comparând costurile reale cu cele
standard. În aceste condiţii, un centru de responsabilitate poate fi eficace , dar nu poate fi eficient.
Este situaţia acelui centru care îşi atinge obiectivele de producţie, dar consumă mai mult decât
normele de consum stabilite.
Din acest tip de structură rezultă trei subbugete principale:
 bugetul produselor sau încasărilor;
 bugetul cheltuielilor;
 bugetul marjelor.
Este evident că întreprinderile nu vin întotdeauna în contact direct cu mediul lor
înconjurător, din acest motiv ele neputând să aibă o cifră de afaceri în sensul contabil al
cuvântului. Rezultă că trebuie determinate diferitele tipuri de centre de responsabilitate, deoarece
nu toate asemenea centre vor avea un buget structurat în forma prezentată mai înainte.


2.4.2 Tipuri de centre de responsabilitate

Autorul lucrării menţionate împarte centrele de responsabilitate în următoarele categorii:
- centre de costuri;
- centre de cheltuieli discreţionare;
- centre de cifră de afaceri;
- centre de profit;
- centre de rentabilitate.
Centre de costuri (standard) sunt specifice secţiilor sau atelierelor de producţie.
Obiectivul şefului de secţie sau de atelier este concretizat în producerea unei cantităţi de
produse în condiţiile unui consum minim de resurse materiale sau de muncă vie. În practică,
normele de consum sunt stabilite de către serviciile tehnice sub forma unor standarde de consum,
obiectivul şefului de atelier sau de secţie constând în minimizarea abaterilor dintre costurile reale
şi cele standard.

Într-un astfel de centru, eficienţa şi eficacitatea acestuia sunt exprimate în indicatori
măsurabili.
Procesul de elaborare a ansamblului de cheltuieli al centrelor de costuri este prezentat în
fig. 2.4.













Fig. 2.4 Procesul de elaborare al ansamblului de cheltuieli
pentru un centru de costuri

Centre de cheltuieli discreţionare
Cheltuielile discreţionare sunt acele cheltuieli care nu pot fi stabilite în funcţie de un plan
de activitate de producţie. Aceste centre de cheltuieli se caracterizează prin aceea că rezultatul
activităţii lor nu este direct măsurabil. De asemenea, în aceste centre este dificil să se facă o
departajare a cheltuielilor variabile de cele de structură. De aceea toate cheltuielile unui astfel de
centru vor fi considerată cheltuieli de structură.
Aceste centre se numesc "de cheltuieli discreţionare" datorită faptului că bugetul lor se
stabileşte pe baza experienţei responsabililor acestor centre; obiectivul acestora constă în
executarea de servicii de bună calitate în condiţiile încadrării lor într-un buget stabilit. De
remarcat este faptul că serviciile acestor centre nu pot fi măsurate în mod direct. Rezultă că
bugetul centrelor de cheltuieli discreţionare este un buget de autorizare a cheltuielilor sau altfel
spus, este un buget al Administraţiei.
Cheltuielile acestor centre fiind "la discreţia" responsabililor lor, modalitatea de a
supraveghea modul de utilizare al acestor bugete constă în:
- limitarea la maximum a numărului de centre de responsabilitate în cadrul serviciilor
funcţionale;
- supravegherea tendintei de crestere a nivelului cheltuielilor acestor centre.
Trebuie menţionat că eficacitatea şi eficienţa nu sunt măsurabile în cazul acestor centre.

Obiectiv
de producţie
Cheltuieli
de activitate
Resurse
la dispoziţia
centrului
Cheltuieli
de structura
Centre de cifra de afaceri (centre de produse sau centre de încasări) au ca obiectiv
realizarea unui volum de producţie sau de vânzare dinainte stabilit, în vederea maximizării cifrei
de afaceri. Este cazul unui compartiment de vânzări al cărui responsabil nu are autoritate asupra
nivelului preţurilor, dar care trebuie să respecte tariful stabilit de către conducerea generală a
întreprinderii. De asemenea responsabilul acestor centre nu are controlul cheltuielilor de
distribuţie; acest responsabil trebuie să se încadreze în bugetul alocat pentru a creşte cât mai mult
nivelul vânzărilor.
Centre de profit sunt centrele ai căror responsabili trebuie să găsească cele mai bune
corelaţii între costuri şi încasări. Această situaţie se regăseşte cel mai bine în cadrul unei linii de
producţie sau într-un magazin de produse finite care vinde la un cost de producţie prestabilit
(costuri standard) şi care este responsabil de profitul rezultat din activitatea desfăşurată în cadrul
centrului; profitul astfel obţinut este măsurabil în termeni de "marjă" care se defineşte ca o
diferenţă între:
- cifra de afaceri, pe de o parte;
- suma costurilor de producţie ale produselor vândute şi ale cheltuielilor de desfacere
(de distribuţie) pe de altă parte.
Obiectivul unui centru de profit se poate exprima:
- în valori absolute
- în procente, în funcţie de cifra de afaceri.
Bugetul general al unui centru de profit poate fi descompus în :
- bugetul produselor;
- bugetul de cheltuieli;
- bugetul de profit sau al marjei.
Centre de rentabilitate (centre de investiţii) sunt centre a căror responsabilitate este
orientată către activele utilizate. Centrele de rentabilitate reprezintă o variantă a centrelor de profit
dar o formă mai elaborată a acestora. Astfel, centrele de rentabilitate sunt centre de profit, al căror
responsabil are un obiectiv de rentabilitate nu numai în funcţie de vânzări ci şi în funcţie de
capitalul utilizat. În realitate se pot considera două niveluri diferite ale centrelor de rentabilitate:
- nivelul care participă activ la alegerea tipului de investiţie şi al cărui obiectiv se
exprimă sub forma unui raport:

Rezultatul (sau marja) centrului
Imobilizări brute + nevoile fondului de rulment ale centrului

- nivelul compartimentelor care sunt responsabile de gestiunea activelor circulante, al
căror obiectiv se exprimă sub forma:

Marja centrului
Nevoile fondului de rulment ale centrului

Schema sintezei diferitelor tipuri de centre de responsabilitate poate fi prezentată în
următoarea formă:

Tipul centrului Exemple Responsabilitate Obiectiv
Centre de
cheltuieli
discreţionare

Serviciile
administrative

Utilizarea bugetelor
pentru obţinerea celor
mai bune servicii
(nemăsurabile în mod
direct
Fără obiective
de profit

Centre de cifra
de afaceri

Compartimentele
de vânzări

- Încadrarea în
obiectivul cifrei de
afaceri sau
Fără obiective
de profit

maximizarea
volumului
vânzărilor;
Centre de
costuri

Secţiile şi atelierele
de producţie şi
unele servicii
administrativ

- Încadrarea în bugetul
de cheltuieli şi
minimizarea
abaterilor
- Executarea
programelor de
producţie;
Fără obiective
de profit
Centre de profit

Unităţi de
producţie

- Minimizarea
abaterilor între
consumurile
realizate şi cele
previzionate.
Maximizarea
profitului

Centre de
rentabilitate
Unele unităţi de
producţie
Maximizarea
rezultatului global prin
cea mai bună corelaţie
între costuri şi cifra de
afaceri
Maximizarea
rentabilităţii
capitalului utilizat
Rentabilitatea
capitalului


În lucrarea Controlul şi gestiunea prin sistemul bugetar
*
, M. Gervaiss consideră că în
prezent întreprinderea este obligata să se adapteze mediului în care evoluează şi strategiei care i-a
fost elaborată, făcând să evolueze şi structura sa organizaţională. Astfel la nivelul întreprinderii se
regăsesc următoarele grupe de centre de responsabilitate:
 Centre de costuri standard care corespund unui departament al întreprinderii, unde
pentru a produce produse sau servicii acţiunile întreprinderii necesită un ansamblu de cheltuieli
cu ajutorul cărora se măsoară eficienţa şi eficacitatea întreprinderii.
Într-un astfel de centru, responsabilul nu are nici un fel de influenţă asupra volumului
vânzărilor, investiţiilor sau profitului, iar misiunea sa consta în a furniza serviciile cerute (în
termeni de cantitate, calitate şi de cost) în condiţii de minimizare a costurilor.
Exemplu: Într-un atelier de producţie al unei întreprinderi, responsabilul acestuia va avea
ca obiectiv producerea cantităţii de produse cerute pe piaţă, în condiţii de calitate şi de cheltuieli
deja stabilite. Dacă apar constrângeri, performanta acestui responsabil se va măsura prin mărimea
bateriilor care au apărut între realizări şi previziuni în domeniul costurilor.
 Centre de cheltuieli discreţionare cel mai des întâlnite sunt în compartimentele
administrative. Aici, eficienţa şi eficacitatea centrului se măsoară destul de greu, deoarece
legătura între nivelul cheltuielilor şi rezultatele obţinute sunt greu de stabilit; cu alte cuvinte,
costurile sunt la discreţia responsabililor acestor centre. Destul de frecvent, bugetul se stabileşte
în urma unei decizii a şefului de compartiment care va fi influenţată de obiectivul pe care acesta îl
are de atins (de cele mai multe ori acesta constă în a oferi cele mai bune servicii celor interesati),
dar se ştie că în cea mai mare parte a acestora calitatea lor este greu de apreciat. A avea un cost
real, inferior celui previzionat, nu înseamnă neaparat şi o bună performanţă, deoarece se ştie că
utilizând resurse mai puţine, calitatea serviciului va avea de suferit.

*
M. Gervais - Le control et la gestion bugetaire de l'entreprise, Paris, 1986
 Centre de încasări
Exemplul cel mai relevant este cel al unei agenţii comerciale, în care responsabilul va
avea ca misiune obţinerea unui anumit nivel al vânzărilor (cifra de afaceri) fără a avea un control
asupra preţurilor de vânzare sau asupra cheltuielilor de distribuţie.
Urmărirea performanţelor agenţiei este concentrată asupra cifrei de afaceri. Acest
obiectiv poate fi descompus în subobiective, cum ar fi: tipurile de produse care vor fi vândute,
categoria de clienţi căreia se adresează, sau zona geografică unde se vând acestea. Urmărirea
structurii vânzărilor în funcţie de aceste criterii va conduce în final la urmărirea modului de
realizare al cifrei de afaceri.
În mod concret, responsabilul se va orienta spre o mai bună utilizare a resurselor care i-au
fost repartizate, astfel încât structura previzionată a vânzărilor să conducă la o maximizare a
încasărilor.
Centre de profit
Acestea sunt compartimente al căror responsabil are posibilitatea de a combina cele mai
bune costuri şi încasări.


Luarea în considerare a centrelor de profit implică apariţia următoarelor situaţii:
- când întreprinderea are un grad mare de sensibilitate la situaţii de creştere a preţurilor
sau de inflaţie galopantă, convenţia contabilă de evaluare a costurilor nu mai este
valabilă.;
- neutralizarea elementelor necontrolabile nu este întotdeauna justificată decât dacă
responsabilul nu dispune de nici un mijloc pentru a putea profita de evoluţia lor;
- o generalizare a centrelor de profit în întreprindere poate să-i determine pe
responsabili să nu se gândească decât la beneficii pe termen scurt şi să prefere să
renunţe la acele oportunităţi care în prezent sunt puţin rentabile, dar în viitor vor
asigura prosperitatea firmei (inovaţiile). Utilizarea în paralel cu centrele de profit şi a
centrelor de investiţii ar elimina în mare măsură acest risc.
Exemple de dificultăţi ce pot să apară în aprecierea performanţei unui centru de profit
Presupunem că pentru calculul rezultatului unui centru de profit s-au obţinut următoarele
rezultate intermediare:

Vânzari
Cheltuieli variabile de vânzare
30 000 uv
20 000 uv
Marja asupra cheltuielilor variabile
Cheltuieli fixe controlabile
10 000 uv
1 600 uv
Marja asupra cheltuielilor fixe controlabile
Cheltuieli fixe necontrolabile
8 400 uv
2 400 uv
Marja asupra costului centrului
Cota parte a cheltuielilor generale ale întreprinderii
6 000 uv
2 000 uv
Rezultatul analitic 4 000 uv

Dacă responsabilul centrului este apreciat în funcţie de marja asupra cheltuielilor
variabile (10 000 uv), el poate fi tentat să utilizeze mai multe cheltuieli fixe controlabile şi mai
puţine cheltuieli variabile.
Marja asupra cheltuielilor fixe controlabile (8 400 uv) pare să reflecte mai bine
capacitatea responsabilului de centru de utilizare eficientă a resurselor pe care le are în
administrare. Problema care apare în acest caz este dacă acest responsabil va putea să estimeze
apriori care este influenţa sa exactă asupra diferitelor elemente ale cheltuielilor fixe.
Marja asupra costului centrului (6 000 uv) este un element cu ajutorul căruia se poate
decide dacă activitatea poate fi abandonată sau nu; dar această marjă nu este controlată de
responsabilul centrului, deoarece o parte a cheltuielilor fixe rezultă din deciziile de investiţii luate
la nivelurile ierarhice superioare.
Aprecierea activităţii responsabilului plecând de la rezultatul analitic
(4 000 uv) nu este de asemenea corectă, deoarece nu există o relaţie de cauzalitate între acţiunile
centrului de profit şi cheltuielile generale ale întreprinderii, repartizate cu ajutorul unor chei de
repartiţie arbitrare;
Pentru a evita aceste dificultăţi, trebuie ca profitul să fie apreciat în funcţie de criteriile
menţionate anterior.
Centre de investiţii sunt acele centre unde conducătorii lor sunt în egală măsură
responsabili de activele fixe utilizate; în cadrul acestor centre sunt mai bine combinate profiturile
imediate cu investiţiile în urma cărora vor creste viitoarele beneficii.
Cu un astfel de centru, responsabilul acestuia are o largă autonomie, iar obiectivul sau va
consta în maximizarea randamentului investiţiei (rata profitului, dacă vorbim de centre de
rentabilitate) sau beneficiul rezidual (beneficiu din care s-au scăzut cheltuielile de utilizare a
capitalului).
În comparaţie cu responsabilii altor centre de responsabilitate, responsabilul centrului de
investiţii are destul de rar autoritate asupra activelor pe care le are la dispoziţie. El are autoritate
asupra activelor circulante, mai puţin asupra elementelor de trezorerie (stocuri, creanţele clienţilor
etc.) şi autoritate parţială asupra activelor imobilizate (echipamente, materii prime etc...), deciziile
referitoare la cele din urmă fiid luate de conducerea generală a întreprinderii.
Utilizarea unor astfel de centre ridică următoarele probleme:
 Activele fixe vor fi evaluate la valoarea lor netă sau brută? Dacă se evaluează la
valoarea netă, rata profitului se ameliorează pâna când echipamentul îmbătrâneşte.
Dacă se evaluează la valoarea brută, o decizie de investiţii va avea un risc foarte
mare în îmbunătăţirea ratei profitului, deoarece decizia de investiţii nu este luată
decât dacă proiectul are o rentabilitate superioară sau cel puţin egală cu
rentabilitatea actuală.
 Randamentul capitalului investit nu poate fi evaluat decât în concordanţă cu perioada
de rotaţie a acestuia. Ori se ştie că perioada de rotaţie a activelor fixe este mai mare
de un an; în acest caz folosirea unei rate anuale este o măsură imperfectă de
măsurare a performanţei realizate. Folosirea profitului rezidual elimină acest
inconvenient.
Cu ajutorul acestui indicator, vom avea:

PR =CA-C-r*A:
unde:
PR - profitul rezidual;
CA - cifra de afaceri unitară;
C - costurile proprii
R - randamentul pe care întreprinderea doreşte să-1 obţină pe o
perioadă mare de timp pentru ansamblul capitalului investit;
A - activele unitare utilizate.
În lucrarea "Managementul pe baza centrelor de responsabilitate"
*
, autorii C. Rusu şi M.
Voicu definesc cenrul de responsabilitate ca fiind în ansamblu de elemente dependente între ele,
care formează un tot organizat, având un grad mare de autonomie în utilizarea şi optimizarea
resurselor de care dispune.
În aceeaşi lucrare autorii grupează centrele de responsabilitate ale întreprinderii în patru
grupe:

*
C. Rusu, M. Voicu - lucrarea citata
- centre de venituri;
- centre de cost;
- centre de profit;
- centre de investiţii.
Centre de venituri sunt acele verigi organizatorice în care activitatea se apreciază valoric
în funcţie de veniturile realizate (compartimentul de vânzări al întreprinderii).
Veniturile se planifică pe baza realizărilor din anul precedent şi a previziunilor din anul
de plan. Recompensarea angajaţilor acestor centre se face în funcţie de veniturile realizate.
**

Centre de cost sunt acele verigi organizatorice în care se obţin produse sau servicii care
generează costuri şi pe baza cărora se poate calcula eficacitatea şi eficienţa activităţii centrelor.
Aceste centre pot fi reprezentate de o secţie, un atelier sau un serviciu funcţional care utilizează
cheltuieli indirecte. Dacă pentru un loc de muncă se poate elabora un buget de cheltuieli, acesta
poate fi considerat centru de cost.
Recompensarea angajaţilor se bazează pe nivelul economiilor la cheltuielile de producţie
realizate de fiecare executant.
Centre de profit sunt verigi organizatorice în care se poate calcula profit în cadrul
acestor centre se produc produse finite, subansamble sau servicii care se vând în afara
întreprinderii şi pentru care se stabileste un preţ de vânzare. Este cazul acelor subunităţi de
producţie al căror proces tehnologic este organizat după principiul obiectului de fabricaţie şi care
vând produsele în afara întreprinderii. La nivelul acestor subunităţi de producţie se întocmesc
bugete de cheltuieli şi se calculează profitul ca diferenţa între veniturile obţinute şi cheltuielile
antrenate. Sistemul de recompense al angajaţilor se bazează pe îndeplinirea sau neîndeplinirea
profitului previzionat în cazul în care apar abateri, concretizate în special în nerealizarea
profitului previzionat, se identifică cauzele care au condus la aceasta situaţie şi se iau măsuri de
corectare a lor.
Centre de investiţii sunt verigi organizatorice în care se poate evidenţia raportul sau
diferenţa dintre veniturile obţinute din vânzarea produselor sau serviciilor şi investiţiile făcute
pentru obţinerea resurselor necesare obţinerii lor.

Avantajele utilizării centrelor de investiţii sunt următoarele:
¬ facilitează controlul unor indicatori financiari de către persoane care nu sunt
socializate în tehnologii de fabricaţie;
¬ permite identificarea contribuţiei fiecărui centru de responsabilitate la realizarea
profitului întreprinderii.
Obiectul de activitate al unui centru de responsabilitate se stabileşte pe baza statutului sau
contractului de constituire, după efectuarea analizelor, studiilor şi luarea deciziilor referitoare la
configuraţia noii structuri organizatorice.
Centrele de responsabilitate se pot constitui pe baza:
- unei activităţi de producţie (executarea unui produs sau serviciu);
- unui proces tehnologic (prelucrări mecanice, montaj, finisaj etc.)
- unui domeniu de activitate (proiectare, vânzare, aprovizionare etc.)
- unor activităţi auxiliare (reparaţii, producerea unor anumite tipuri de energie, SDV-
uri etc.)
Indiferent de obiectul de activitate în cadrul fiecărui centru de responsabilitate :
 se întocmeşte bugetul propriu de cheltuieli;
 se urmăresc abaterile de la bugetul previzionat;
 se caută care sunt cauzele care au produs abaterile;

**
T. Zorlentan, E. Burdus, G. Caprarescu Managementul organizatiei, Ed. Holding - Report, 1996
 se iau măsuri de corecţie a abaterilor şi de eliminare a cauzelor care le-au produs.
Din cele prezentate pâna acum rezultă că o împărţire a activităţii întreprinderii pe baza
centrelor de responsabilitate este o activitate exclusivă la nivelul conducerii generale a acesteia,
care va ţine seama de gradul de delegare al autorităţii pe care doreşte să-1 acorde centrelor de
responsabilitate. Pentru reuşita acestei acţiuni, conducerea generală trebuie să ţină seama de
următoarele reguli:
*

 împărţirea în centre de responsabilitate trebuie să aibă la bază organigrama existentă
în întreprindere, şi să fie actualizată de fiecare dată atunci când are loc o reîmpărţire a
autorităţii;
 toate domeniile de activitate ale întreprinderii trebuie să fie incluse în cadrul unui
centru de responsabilitate, deoarece nici o decizie nu poate fi luata fără a se regăsi sub
autoritatea unui centru de responsabilitate;
 nici o decizie nu poate fi sub incidenţa unei duble autorităti şi de aici rezultă ca o
aceeaşi activitate nu se poate desfăşura în mai multe centre de responsabilitate;
 dacă o aceeaşi persoană nu poate desfăşura activităţi în două centre de
responsabilitate, un acelaşi centru de responsabilitate nu poate fi condus decât de un
responsabil.


Pot exista centre de responsabilitate în afara structurii organizatorice a întreprinderii;
acestea se numesc "proiecte" ale căror misiuni nu sunt permanente la nivelul întreprinderii şi care
vor dispărea o dată cu îndeplinirea misiunii pentru care au fost create.
Organizarea activităţii pe centre de responsabilitate este o activitate care trebuie să ţină
seama de factorii care influenţează un asemenea mod de organizare.

Factorii de influenţă ai activităţii centrelor de responsabilitate

Tabelul 2.1
Denumirea factorilor Influenta

Proprietarul
- Influenteaza strategia şi obiectivele
organizatiei şi implicit a centrelor de
responsabilitate
- Influenteaza marimea resurselor
Conducerea generala a
întreprinderii

- Stabileste strategia şi obiectivele
orbganizatiei din care decurg obiectivele
centrului
- Negociaza sistemul de recompense si
procedurile de control
Marimea întreprinderii
- Influenţează prin mărimea resurselor pe
care la are întreprinderea şi în funcţie de
care se poate stabili bugetul
- Influenţează acceptarea sau respingerea
schimbării concretizate în reorganizarea
activităţii pe centre de responsabilitate
- Numărul de centre
Dotarea tehnică
- Performanţa

*
G. Charreaux - Gestion financiere, Paris, 1990
- Incadrarea în buget
Potenţialul uman
- Pregatirea profesională vârsta, motivarea,
capacitatea de muncă
Situaţia economico - financiară Marimea fondurilor la nivelul fiecărui
centru
Succesul în afaceri
Strategia centrelor de responsabilitate
Cultura şi comportamentul
întreprinderii
Normele de comportament ale angajaţilor
Măsurarea performanţelor şi stabilirea
recompenselor


Principalele însuşiri ale unui centru de responsabilitate sunt:
 Autostabilizarea - proprietatea centrului de a-şi menţine o anumită stare, prin
adaptare la schimbările care îl influenţează;
 Autoorganizarea - proprietatea centrului de a-şi crea în situaţii noi structuri stabile.
Centrul de responsabilitate poate fi privit şi ca un sistem, dar şi ca un subsistem al
întreprinderii cu propriile sale intrări, ieşiri şi mecanism de autoreglare.




Fig. 2.5 Centrul de responsabilitate - subsistem al întreprinderii
(după C. Rusu şi M. Voicu)

Conducerea de vârf trebuie să urmărească şi activitatea centrelor de responsabilitate care
au obiective specifice, derivate din obiectivele generale.
Corespunzător acestor obiective conducerea generală trebuie să intervină în fiecare
centru, în sensul reglării în mod diferit a acestora în funcţie de modul de evoluţie a activităţii
fiecăruia.




2.5 Teste de verificare

Există următoarele posibilităţi de răspuns la afirmaţiile de mai jos:
s) Ambele afirmaţii sunt adevărate cu valoare cauză-efect;
t) Ambele afirmaţii sunt adevărate fără valoare cauză-efect;
u) Prima afirmaţie este adevărată, iar a doua falsă;
v) Prima afirmaţie este falsă, iar a doua adevărată;
w) Ambele afirmaţii sunt false.

Menţionaţi în care din situaţiile de mai sus se încadrează următoarele afirmaţii şi
justificaţi răspunsul:

18) Întreprinderea industrială desfăşoară procese de producţie industrială; rezultatul obţinut în
urma acestor procese este dat de ansamblul bunurilor materiale destinate satisfacerii
necesităţilor de consum ale diferiţilor beneficiari.
19) Activitatea de producţie propriu-zisă conţine procese de fabricaţie a produselor; alături de
aceste procese de fabricaţie mai există şi activităţi de cercetare, laborator şi asimilare de noi
produse.

20) Procesele de producţie nu conţin şi procesele naturale pentru transformarea fizico-chimică a
materiilor prime; ele conţin doar procesele de muncă de transformare a obiectelor muncii în
produse finite.

21) Întrările unui sistem de producţie sunt constituite din resurse umane, energie, materii şi
materiale; ieşirile unui sistem de producţie sunt constituite din produse, lucrări sau servicii şi
energie.

22) Procesele de producţie după modul în care participă la realizarea produsului finit sunt procese
de bază, auxiliare, de servire şi anexe; din urma participării lor corelate la realizarea
procesului de producţie se obţin produsele finite sau lucrările programate care au fost
contractate cu diferiţii consumatori.

23) Procesele auxiliare conduc la obţinerea de lucrări sau servicii necesare celorlalte tipuri de
procese de producţie; procesele de producţie anexe servesc la obţinerea de produse care nu
constituie obiectul activităţii de bază al întreprinderii dar care condiţionează buna desfăşurare
a proceselor de producţie de bază.

24) Procesele de producţie de servire sunt destinate obţinerii de bunuri de producţie care nu
constituie obiectul de bază al întreprinderii; aceste produse pot fi bunuri de larg consum,
obţinute din materiale recuperabile.

25) Procesele de producţie mecanice sunt acele procese de producţie executate parţial manual şi
parţial mecanizat; în acest caz, muncitorul conduce în mod direct acţiunea diferitelor maşini
şi utilaje.

26) Procesele de aparatură sunt numai procese de producţie continue; în urma desfăşurării acestor
procese de aparatură continue producţia se obţine sub formă de şarje.

27) Un criteriu de clasificare a proceselor de producţie este dat de modul de obţinere al
produselor din materiile prime; după acest criteriu procesele de producţie sunt directe,
sintetice şi analitice.

28) Procesele de producţie analitice sunt acele procese de producţie în care produsul finit se
obţine din mai multe materii prime; procesele de producţie directe sunt acele procese de
producţie în care produsul finit se obţine prin prelucrări succesive ale materiilor prime.

29) După gradul de periodicitate, procesele de producţie sunt procese ciclice şi neciclice;
procesele de producţie neciclice sunt specifice întreprinderilor cu producţie de unicate.

30) Procesele de producţie naturală din componenta unui proces de producţie măresc durata
ciclului de fabricaţie al produselor; efectul acestora nu poate fi realizat de nici o instalaţie
industrială care şi-ar propune să înlocuiască un proces natural.

31) Felul materiilor prime utilizate în procesul de producţie este un factor care influenţează
organizarea procesului de producţie; din acest punct de vedere, procesele de producţie sunt
extractive şi prelucrătoare.


32) Produsele rezultate din procesele de producţie de bază sunt produse omogene şi eterogene;
produsele omogene se caracterizează prin aceea că au proprietăţi identice în totalitatea
corpului lor fizic.

33) Un factor de influenţă a procesului de producţie este dat de felul procesului tehnologic
utilizat; din acest punct de vedere se pune problema a alegerii procedeului optim de fabricaţie
(calitate superioară a produselor, investiţii minime, costuri reduse).

34) Structura de producţie şi concepţie este componentă de bază a structurii funcţionale; structura
funcţională reflectă pe plan organizatoric locul de desfăsurare a activităţii din cadrul
diferitelor compartimente funcţionale.

35) Structura de producţie şi concepţie cuprinde numărul şi componenta unităţilor de producţie,
de control şi cercetare; structura de producţie şi concepţie nu se referă şi la modul de
amplasare al acestora sau relaţiile care se stabilesc între ele în desfăsurarea procesului de
producţie.

36) Structura de producţie şi concepţie cuprinde structura organizatorică şi cea funcţională a unei
întreprinderi; Laboratorul de control şi cercetare este o componentă a structurii funcţionale.

37) O structură organizatorică cuprinde şi unităţi cu caracter social-cultural; aceste unităţi pot fi
considerate ca secţii anexă ale întreprinderii.

38) Secţia de producţie este veriga de bază a întreprinderii; în cadrul acesteia se desfăşoară numai
faze de proces tehnologic ale produselor care urmează a fi prelucrate în cadrul întreprinderii.

39) Secţiile de producţie sunt: de bază, auxiliare, de servire şi anexă; un exemplu de secţie
auxiliara este secţia de montaj, într-o întreprindere constructoare de maşini.

40) Secţiile de bază sunt secţii pregătitoare, prelucrătoare şi de montaj-finisaj; secţiile
pregătitoare dintr-o întreprindere constructoare de maşini sunt secţiile de turnătorie, forja şi
debitare.

41) Organizarea secţiilor de bază se poate face după principiul obiectului de fabricaţie; conform
acestui principiu o parte a secţiilor execută faze de proces tehnologic, iar altele execută
produse sau piese componente ale acestora.

42) Un atelier de producţie este o subunitate de producţie componentă a unei secţii de producţie
de bază; atelierul de producţie nu poate exista ca entitate organizatorică independentă.

43) Atelierul de proiectare este o verigă componentă a secţiei de bază; în cazul unei activităţi
reduse de cercetare-proiectare poate fi înlocuit de un colectiv de cercetare.

44) Locul de muncă este veriga organizatorică de producţie de bază a unei structuri de producţie
şi concepţie; locurile de muncă pot fi universale, specializate şi mixte.

45) Structura de producţie şi concepţie de tip tehnologic cuprinde secţii de producţie organizate
pentru executarea de faze de proces tehnologic; exemple de astfel de secţii pot fi într-o
întreprindere constructoare de maşini: secţia turnătorie, secţia motor, secţia sasiu, secţia
montaj-finisaj.

46) Secţia de turnătorie a unei întreprinderi constructoare de maşini este secţie prelucrătoare;
secţia de forja este secţie pregătitoare în cadrul aceleiaşi întreprinderi.

47) Structura de producţie şi concepţie de tip tehnologic este specifică tipului de producţie de
serie mare sau de masă; principalul ei dezavantaj constă în gradul redus de flexibilitate.

48) Structura de producţie şi concepţie de tip "pe obiect" este specifică tipului de producţie de
serie mare sau de masă; principalul sau avantaj constă în asigurarea unui grad ridicat de
productivitate a muncii.

49) Gradul de specializare al locurilor de muncă în structura de tip tehnologic este foarte ridicat;
calificarea muncitorilor este de asemenea ridicată în cadrul acestui tip de structură.

50) Pentru structura de tip mixt secţiile pregătitoare sunt organizate după principiul pe obiect, iar
secţiile prelucrătoare sunt organizate după principiul tehnologic.

51) Structura de tip tehnologic are cel mai ridicat volum al transporturilor din cadrul
întreprinderii; structura de tip pe obiect are cel mai ridicat nivel de specializare al locurilor de
muncă.

52) Pentru o întreprindere textilă secţia de filatură este o secţie prelucrătoare; pentru aceiaşi
întreprindere secţia reţele energetice este o secţie auxiliară.

53) O cale importantă de perfecţionare a structurii de producţie şi concepţie o constituie creşterea
ponderii secţiilor organizate după principiul tehnologic în totalul secţiilor de producţie de
bază; o altă cale de perfecţionare a aceleiaşi structuri o constituie adâncirea specializării şi
extinderea relaţiilor de cooperare.

Alegeţi răspunsul corect şi justificaţi răspunsul

54) Obiectivele care se cer îndeplinite în cadrul activităţii de fabricaţie sunt următoarele:
x) transformarea materiilor prime în produse finite;
y) asigurarea unui control riguros a calităţii produselor şi produselor;
z) asigurarea unei aprovizionări corespunzătoare cu materii prime şi materiale;
aa) calificarea forţei de muncă necesare.

55) Procesele de producţie se compun din
bb) procese de producţie naturale;
cc) procese de muncă.

56) Pot fi considerate ieşiri în cadrul unui proces de producţie
dd) resursele umane;
ee) diferite tipuri de energie;
ff) produse finite;
gg) diferite lucrări sau servicii;
hh) resurse financiare.

57) Pot fi considerate procesele de execuţie a unui motor din componenta unui automobil procese
de producţie pregătitoare?
ii) DA;
jj) NU.

58) După gradul de continuitate al proceselor de producţie acestea pot fi:
kk) procese continue;
ll) procese intermitente;
mm) procese periodice (ciclice);
nn) procese discontinue;
oo) procese de aparatură.

59) În funcţie de modalitatea de obţinere a produsului finit în procesele de producţie, acestea pot
fi:
pp) procese directe;
qq) procese omogene;
rr) procese sintetice;
ss) procese analitice;
tt) procese eterogene;
uu) procese de bază.

60) În funcţie de natura operaţiilor tehnologice procesele de producţie pot fi:
vv) procese chimice;
ww) procese de schimbare a configuraţiei;
xx) procese de asamblare;
yy) procese de transport.

61) Este posibilă înlocuirea proceselor naturale cu procese executate de instalaţii industriale?
zz) DA;
aaa) NU.

62) Factorii care influenţează modul de organizare a procesului de producţie pot fi:
bbb) felul materiilor prime utilizate;
ccc) felul produsului fabricat;
ddd) gradul de complexitate al produselor fabricate;
eee) felul procesului tehnologic utilizat.

63) Structura general organizatorică are următoarele componente:
 structura de producţie şi concepţie;
 structura funcţională.
a) DA; b) NU

64) Structura funcţională cuprinde în alcătuirea sa :
fff) servicii;
ggg) ateliere;
hhh) birouri;
iii) laboratoare de control a calităţii produselor .

65) În funcţie de felul proceselor tehnologice care se desfăşoară în cadrul secţiilor de producţie
acestea pot fi:
jjj) secţii pregătitoare;
kkk) secţii auxiliare;
lll) secţii prelucrătoare;
mmm) secţii de bază;
nnn) secţii de servire;
ooo) secţii de montaj-finisaj;
ppp) secţii anexa.

66) Este secţia de ţesătorie o secţie de bază a unei întreprinderi textile organizată după principiul
obiectului de fabricaţie?
a)DA; b)NU.

67) Este secţia de depozite o secţie auxiliară a întreprinderii?
a) DA b)NU

68) Care din următoarele secţii ale unei întreprinderi constructoare de maşini sunt secţii
auxiliare?
a) secţia de SDV-uri;
b) secţia reţele energetice;
c) centrală energetică;
d) secţia de transport intern;
e) secţia de reparaţii.
f) secţia de valorificare a deşeurilor;
g) magazinul propriu de desfacere a produselor.

69) Este atelierul de proiectare de produse şi tehnologii o componentă a unei structuri de
producţie şi concepţie organizată după principiul obiectului de fabricaţie?
a) DA b) NU

70) Sectorul de producţie este o subunitate a atelierului de producţie delimitată din punct de
vedere teritorial şi unde se execută:
a) un anumit tip de operaţie tehnologică;
b) o anumită piesă componentă a unui produs.

71) Atelierul de producţie este o subunitate a secţiei de producţie care poate fi:
a)delimitată teritorial;
b)delimitată administrativ.

72) Structura de producţie şi concepţie de tip "pe obiect" are următoarele dezavantaje:
a) transport intern foarte dezvoltat;
b) stocuri mari de producţie neterminată;
c) flexibilitate redusă la schimbarea nomenclatorului de fabricaţie;
d) durata mare a ciclului de fabricaţie.

73) Structura de producţie şi concepţie de tip tehnologic are următoarele avantaje:
a) permite utilizarea unor locuri de muncă specializate fapt care contribuie la
creşterea productivităţii muncii;
b) asigură fabricarea unei game sortimentale largi de produse;
c) reduce volumul de transport intern;
d) reduce mărimea stocurilor de producţie neterminată.

74) Dintre indicatorii care sunt influenţaţi direct de o structură de producţie şi concepţie raţională
pot fi menţionaţi:
a) volumul, conţinutul şi costurile aferente transporturilor interne;
b) gradul de utilizare a timpului disponibil al muncitorilor;
c) numărul de utilaje necesare desfăşurării procesului de producţie;
d) numărul de personal ocupat în administraţia întreprinderii şi fondul de salarii aferent.






Răspunsuri

1.a 2.b 3.c 4.c 5.a 6.e 7.d 8.d 9.e 10.a 11.d

12.b 13.c 14.a 15.b 16.a 17.d 18.c 19.e 20.e 21.c 22.c

23.b 24.c 25.e 26.d 27.c 28.c 29.d 30.e 31.a 32.d 33.e

34.b 35.e 36.d 37.a 38.a,b 39.c,d 40.b 41.a,c

42.a,c,d 43.a,b,c,d 44.a 45.a,b,c,d 46.b 47.a,c

48.b,d,e,g 49.b 50.b 51.a,c,e 52.a 53.a,b 54.a 55.c 6.d 57.a,d






















3








OBIECTIVE


Tematica acestui capitol da raspunsuri la probleme
care privesc:


1 Metode de studiu şi analiză a procesului de
producţie


2 Metode de dimensionare a suprafeţelor de producţie


pe suprafeţele de producţie


3 Tipuri de amplasare a mijloacelor de producţie













3.1 Metode de studiu şi analiză a procesului de producţie

METODE ŞI TEHNICI DE STUDIU
ŞI ANALIZĂ A PROCESULUI
DE PRODUCŢIE
ŞI A ORGANIZĂRII LUI


Pentru a face o analiză a modului de organizare a procesului de producţie se folosesc
numeroase metode, dintre care cele mai folosite sunt următoarele:
- graficul de analiză generală a procesului de producţie;
- graficul de analiză detaliată a procesului de producţie;
- graficul de circulaţie.
Graficul de analiză generală se întocmeşte pentru un singur produs, reper sau piesă,
având rolul de a da o imagine de ansamblu asupra întregului proces de producţie. Elaborarea
acestui grafic presupune evidenţierea operaţiilor de control simbolizate cu şi a operaţiilor de
bază simbolizate cu . Graficul de analiză generală prezintă fluxul tehnologic principal şi
locurile în care intră în acest flux, fluxurile tehnologice secundare. Numerotarea operaţiilor din
fluxul tehnologic se face în succesiunea fiecărui fel de operaţie în parte, începând cu fluxul
tehnologic principal şi continuând cu numerotarea operaţiilor din fluxurile tehnologice secundare,
din locul de unde acestea intră în fluxul tehnologic principal. Atât operaţiile de bază cât şi cele de
control sunt însoţite pe grafic de duratele lor de execuţie.
Graficul de analiză detaliată a procesului de producţie face o analiză mai amănunţită a
procesului de producţie urmărind în afara operaţiilor de bază şi de control şi operaţiile de
transport , aşteptare şi depozitare . Graficul de analiză detaliată prezintă odată cu
simbolurile specifice celor cinci operaţii şi timpul lor de execuţie, distanţele de transport (pentru
operaţiile de transport) şi numărul de muncitori care execută fiecare operaţie în parte. Graficul se
elaborează de doua ori: odată pentru situaţia existentă, iar dacă procesul de producţie suferă unele
îmbunătăţiri, graficul se mai întocmeşte şi pentru situaţia îmbunătăţită. Se compară rezultatele
celor două variante de grafic de analiză detaliate şi apoi se calculează efectele economice-
reduceri de durate de execuţie, scurtare de distanţe de transport sau reducere de număr de
muncitori. Graficele de analiză detaliata se execută în formulare tipizate, care au un antet în care
se înscriu date referitoare la procesul de producţie pentru care se face analiza.
Graficul de circulaţie este o reprezentare pe o suprafaţă dată a graficului de analiză
detaliată. Acest grafic redă la o scară convenabilă amplasarea diferitelor locuri de muncă pe
suprafaţa de producţie, fluxurile de materii şi materiale dintre aceste locuri de muncă şi distanţele
dintre acestea. Simbolurile folosite sunt comune cu cele ale graficului de analiză detaliată şi se
întocmeşte atât pentru situaţia existentă cât şi pentru situaţia îmbunătăţită.


3.2 Metode de dimensionare a suprafeţelor de producţie

În urma analizei modului de organizare a procesului de producţie poate rezulta
necesitatea unor modificări de fluxuri tehnologice sau de amplasări sau reamplasări de utilaje. În
acest caz este nevoie să se facă o dimensionare judicioasă a suprafeţelor de producţie. Pentru
aceasta se folosesc mai multe metode dintre care mai utilizate sunt următoarele:
 metoda pe bază de calcul;
 metoda prin elaborarea unui proiect sumar;
 metoda pe baza tendinţei coeficienţilor şi a extrapolării.
k) Metoda pe bază de calcul constă în stabilirea necesarului de maşini, utilaje şi instalaţii
şi a necesarului de suprafaţă pentru fiecare tip de utilaj sau instalaţie în parte. În final
se calculează suprafaţa pe total grupă de utilaje prin înmulţirea normativului de
suprafaţă şi numărul de utilaje de acelaşi tip. Tot pe baza normativelor de suprafaţă se
stabilesc şi suprafeţele necesare deplasării muncitorilor, a mijloacelor de transport sau
pentru depozitarea materiilor şi materialelor sau a echipamentelor tehnologice.
Suprafaţa totala de producţie se obţine prin însumare la suprafaţă de producţie
suprafeţele necesare serviciilor auxiliare sau de servire sau pentru administraţia
întreprinderii.
Determinarea necesarului de maşini, utilaje sau instalaţii se poate face prin utilizarea unor
relaţii de calcul specifice. Acestea sunt diferenţiate după cum utilajele sunt de prelucrare
mecanică, elaborează şarje sau sunt folosite în turnătorii.
Pentru utilajele din prelucrări mecanice numărul acestora se determină cu ajutorul
relaţiei:
Nu
Q tn
Kn Td
j j
j
n
j
=
=
¿
.
.
1

unde:
- Qj- cantitatea de produse de tipul j ;
- tnj- norma de timp pe unitatea de produs j;
- Knj- coeficientul de îndeplinire a normelor pentru produsul j;
- Td- timpul disponibil al utilajului.

Pentru utilajele care elaborează şarje, necesarul acestora se stabileşte cu ajutorul relaţiei:
Nu
Q
Gmp Kp
Td
ds
=
. .

unde:
-Q- cantitatea de produse care trebuie fabricată;
-Gmp- greutatea materiei prime care intră o singură dată în instalaţie;
-Kp- coeficientul de transformare din materie primă în produs finit;
-Td- timpul disponibil al instalaţiei;
-ds- durata de elaborare a unei şarje.
În turnatorii necesarul de instalaţii de turnare se determină cu ajutorul relaţiei:
Nu
Q
Np ramaNrame oraTd
=
/ . / .

unde:
-Q- cantitatea de produse care va fi turnată în rame;
-Np/rama- numărul produselor care se formează pe o ramă de turnare;
-Nrame/oră- numărul de rame realizate într-o oră;
-Td- timpul disponibil al instalaţiei de turnare.
Calculul necesarului de suprafaţă se face pornind de la fiecare utilaj în parte pentru care
se calculează suprafaţa totala de producţie după relaţia:

St Ss Sg Se = + +
unde:
-Ss- suprafaţa statică;
-Sg- suprafaţa de gravitaţie;
-Se- suprafaţa de evoluţie.
Suprafaţa statică reprezintă suprafaţa pe care se aşează efectiv utilajul, putându-se
determina în funcţie de dimensiunile acestuia.
Suprafaţa de gravitaţie este necesară pentru servirea de către muncitor a locurilor de
muncă, sau pentru depozitarea materialelor. Această suprafaţă se determină după relaţia:
Sg Ss N = .
unde:
-N - numărul laturilor din care poate fi servit utilajul de către muncitor
Suprafaţa de evoluţie este necesară pentru deplasarea personalului din secţie şi pentru
efectuarea diferitelor transporturi şi se determină cu ajutorul următoarei relaţii:
Se Ss Sg K = + ( )
unde:
-K - este un coeficient de suprafaţă, ale cărui valori sunt cuprinse între 0,05 şi 3 în funcţie
de specificul locului de munca.
l) Metoda pe baza unui proiect sumar constă în aceea că se elaborează un proiect de
detaliu care să ofere o primă orientare asupra spaţiilor necesare în funcţie de soluţiile
de amplasare adoptate, soluţiilor adoptate. Dimensionarea spaţiilor pe baza
normativelor de utilizare a spaţiului se foloseşte în mod frecvent în cazul în care
anumite tipuri de suprafeţe se repetă de la un proiect la altul.
În concluzie, folosirea acestei metode se bazează pe normativele existente pentru
diferitele maşini sau utilaje.
Astfel, pentru maşinile mici este necesară o suprafaţă de 10-12 mp, pentru cele mijlocii
15-25 mp, iar pentru cele mari 30-45 mp.
La fel se stabileşte suprafaţa de producţie necesară pentru activităţii de control tehnic de
calitate sau auxiliare.
m) Metoda pe baza tendinţei coeficienţilor sau a extrapolării . Pe baza acestei metode se
pot determina indicatori precum raportul dintre suprafaţa utilă şi suprafaţa totala, sau
între suprafaţa construită şi cea utilă etc.
Suprafeţele de producţie se pot determina şi prin extrapolare, adică ţinându-se seama de
tendinţa acestor coeficienţi şi necesarul de suprafaţă estimat într-o perioadă viitoare.


3.3 Tipuri de amplasare a mijloacelor de muncă
pe suprafeţelede producţie

O problemă care se cere rezolvată din punctul de vedere a organizării producţiei o
constituie tipul optim de amplasare a locurilor de muncă pe suprafeţele de producţie şi modul în
care se va face circulaţia produselor şi deplasarea personalului pentru executarea operaţiilor de
prelucrare. Din acest punct de vedere pot fi adoptate trei soluţii şi anume:
 proiectare pe baza poziţiei fixe a obiectului de prelucrat;
 proiectare pe baza procesului tehnologic sau pe grupe omogene de maşini;
 proiectare în funcţie de produsul prelucrat sau pe linii tehnologice.
n) Proiectarea pe baza poziţiei fixe a obiectului de prelucrat constă în aceea ca produsul care
trebuie prelucrat ocupă o poziţie fixă, iar muncitorii împreună cu echipamentele tehnologice
se deplasează la acesta, în ordinea impusă de succesiunea operaţiilor tehnologice. Acest tip de
organizare a procesului de producţie se recomandă a se folosi în acele unităţi de producţie
care fabrică produse grele şi de dimensiuni mari, numărul produselor este mic, iar procesul
tehnologic este relativ simplu.
o) Proiectarea pe baza procesului tehnologic presupune faptul că utilajele au o poziţie fixă în
acest caz deplasarea fiind efectuată de produsele care urmează a fi prelucrate. Utilajele sunt
grupate pe grupe omogene de maşini asemănătoare din punctul de vedere al tehnologiei de
prelucrare. Va exista în acest caz grupa de maşini strunguri, freze, raboteze etc. Acest mod de
amplasare a locurilor de munca este specific unitarilor de producţie cu tip de producţie de
serie mică sau unicate.
p) Proiectarea în funcţie de produsul prelucrat se foloseşte în unităţile de producţie care au un
tip de producţie de serie mare sau de masă. Amplasarea utilajelor se face în cadrul unor linii
tehnologice specializate în fabricarea unui produs sau a unor produse asemănătoare din punct
de vedere tehnologic, în succesiunea impusă de fluxul tehnologic al produselor.


3.4 Teste de verificare

Există următoarele posibilităţi de răspuns la afirmaţiile de mai jos:
e) Ambele afirmaţii sunt adevărate cu valoare cauză-efect;
f) Ambele afirmaţii sunt adevărate făra valoare cauză-efect;
g) Prima afirmaţie este adevărată, iar a doua falsă;
h) Prima afirmaţie este falsă, iar a doua adevărată;
i) Ambele afirmaţii sunt false.

Menţionaţi în care din situaţiile de mai sus se încadrează următoarele afirmaţii şi
justificaţi răspunsul

1. Graficul general al fluxului de producţie face o descriere a procesului de producţie doar
din punctul de vedere al operaţiilor de bază şi de control; simbolurile utilizate sunt
si
.

2. Procesul tehnologic nu poate sta la baza proiectării fluxului general de producţie; pe baza
fluxului tehnologic se elaborează proiectul de amplasare a unitarilor de producţie pe
teritoriul întreprinderii.

3. Întocmirea acestui grafic nu ţine seama de locurile de muncă, dar se poate preciza timpul
de realizare a acestor operaţii.

4. Graficul de analiză generală se întocmeşte pentru un utilaj sau un muncitor, având scopul
de a da o imagine de ansamblu asupra întregului proces.

5. Graficul de analiză detailată al procesului de producţie urmăreşte procesul de producţie
din punctul de vedere al operaţiilor de bază, control, aşteptare, transport şi depozitare;
acest fapt permite o analiză mai detailată a procesului de producţie decât în cazul
graficului de analiză generală a procesului de producţie.
6. Graficul de analiză detailată se poate întocmi atât pentru un produs sau piesă cât şi pentru
muncitorii care le executa; aceasta influenţează asupra calităţii activităţii de analiză
efectuate.

7. În cazul în care două operaţii se execută în acelaşi timp, simbolurile operaţiilor se trec
unul în interiorul celuilalt (operaţia mai importantă în exteriorul celeilalte).

8. Graficul de analiză generală vă arată succesiunea operaţiilor, timpul de execuţie şi
numărul de muncitori necesar la fiecare operaţie în parte; de aceea graficul de analiză
generală va permite determinarea numărului total de muncitori necesari pe întreg
ansamblul procesului de producţie.

9. Reprezentarea fluxului principal într-un grafic de analiză generală se face la dreapta
paginii, iar pentru celelalte fluxuri secundare se face de la stânga la dreapta paginii în
ordinea racordării lor în fluxul tehnologic principal.

10. Graficul de circulaţie reprezintă o reprezentare pe un plan de situaţie a graficului de
analiză generală; el marchează modul de desfăşurare a procesului de producţie pe un plan
cu ajutorul simbolurilor
si
.

Alegeţi răspunsul corect şi justificaţi răspunsul:

11. Graficul de analiză detaliată foloseşte în analiză, următoarele operaţii:
a) de bază şi de control;
b) de bază şi de transport;
c) de bază, de control şi aşteptare;
d) de bază, de control, de aşteptare şi de transport;
e) de bază, de control, de aşteptare, de transport şi de depozitare.

12. Graficul de analiză detailată se întocmeşte pentru urmărirea:
a) unui produs sau piesă;
b) a unui muncitor;
c) a unui utilaj;
d) a unei suprafeţe de producţie.




13. Schema de mai jos reprezintă:
1
2
3
1
1


a) un grafic de analiză generală;
b) un grafic de circulaţie;
c) un grafic de analiză detaliată;
d) nu are nici o semnificaţie.

14. În cazul utilizării graficului de analiză generală a procesului de producţie operaţiile
analizate sunt următoarele:
a) de bază şi de transport;
b) de bază, de control şi de aşteptare;
c) de bază şi de control;

15. Pe graficul de circulaţie se vor evidenţia:
a) amplasarea locurilor de muncă pe spaţiul analizat;
b) itinerariile produselor şi distanţele de deplasare;
c) numărul de mijloace de transport care se deplasează pe spaţiul analizat;
d) numărul de muncitori care servesc aceste mijloace de transport.

16. Graficele de analiza generala, de analiză detailată şi de circulaţie se întocmesc pentru a
face o analiză:
a) situaţiei existente în întreprindere;
b) a situaţiei propuse în urma analizei;
c) a situaţiei existente şi a situaţiei propuse în urma analizei.


17. Cărui grafic de analiză a procesului de producţie este specifică operaţia de control:
a) graficului de analiză generală;
b) graficului de analiză detailată;
c) graficului de circulaţie.

18. Metoda interogativă se utilizează pentru:
a) îmbunătăţirea variantelor de proiectare a situaţiei existente;
b) îmbunătăţirea amplasării locurilor de muncă în perioada curentă;
c) îmbunătăţirea utilizării timpului de lucru al utilajelor în perioada precedentă.

19. Suprafaţa totala a unui utilaj de se calculează cu ajutorul relaţiei:
a) St=Ss+Sg+Se;
b) St=Ss*K;
c) St=Ss+Sg
d) St=Sg+Se;
e) St=Ss+Sg*n.
20. Numărul de utilaje din prelucrări mecanice se calculează cu ajutorul relaţiei
Nu
O
Gm K T d
d s
=
· · /
?
a) DA; b) NU

21. Numărul de utilaje dintr-un atelier de prelucrări mecanice depinde de :
a) norma de timp unitară a produselor prelucrate;
b) cantitatea de produse prelucrată;
c) numărul de muncitori care lucrează pe aceste utilaje;
d) suprafaţa ocupată de un utilaj.

22. Tipul de amplasare a locurilor de muncă în cazul producţiei de serie mică şi unicate este:
a) pe baza poziţiei fixe a obiectului de fabricat;
b) pe grupe omogene de maşini;
c) sub forma unor linii tehnologice.






Răspunsuri

1.c 2.d 3.d 4.d 5.a 6.a 7.a 8.e 9.b 10.e

11.e 12.a 13.d 14.c 15.a,b 16.c 17.a,b,c 18.a 19.a 20.b

21.a,c,d 22.b





































4










OBIECTIVE


Tematica acestui capitol da raspunsuri la
probleme care privesc:


1 Tipul de producţie; metode de organizare a
producţiei

2 Metode de organizare a producţiei de baza



















S SI IS ST TE EM ME E D DE E O OR RG GA AN NI IZ ZA AR RE E
P PR RO OC CE ES SU UA AL LĂ Ă Ş ŞI I S SP PA AŢ ŢI IA AL LĂ Ă
A A Î ÎN NT TR RE EP PR RI IN ND DE ER RI II I


4.1 Tipul de producţie; metode de organizare a producţiei

4.1.1 Tipul de producţie; noţiune, tipologie, importanţă

Organizarea producţiei în secţiile de bază este influenţată într-o măsură foarte mare de
tipul de producţe existent la un moment dat în cadrul întreprinderii.
Tipul de producţie este o stare organizaţională determinată de nomenclatorul de produse
ce urmează a fi prelucrat, volumul producţiei fabricate, gradul de specializare al întreprinderii şi
modul de deplasare a produselor de la un loc de muncă la altul.
În întreprinderile de producţie în funcţie de ansamblul acestor factori există trei tipuri de
producţie şi anume:
 tipul de producţie în masă;
 tipul de producţie în serie;
 tipul de producţie individual.
Tipul de producţie în serie este şi el de mai multe feluri, în funcţie de mărimea lotului de
fabricaţie, şi anume:
 tipul de producţie de serie mare;
 tipul de producţie de serie mijlocie;
 tipul de producţie de serie mică.
Existenţa în cadrul întreprinderii a unui tip de producţie sau altul determină în mod
esenţial asupra metodelor de organizare a producţiei şi a muncii, a managementului, a activităţii
de pregătire a fabricaţiei noilor produse şi a metodelor de evidenţă şi control a producţiei. Astfel,
pentru tipul de producţie de serie mare şi de masă, metoda de organizare a producţiei este sub
forma liniilor de producţie în flux, iar pentru tipul de producţie de serie mică şi individuală
organizarea producţiei se face sub forma grupelor omogene de maşini. Pentru tipul de producţie
de serie mijlocie se folosesc elemente din cele două metode prezentate anterior.
Practica arata însă, ca în cadrul întreprinderilor de producţie industrială nu există un tip
sau altul de producţie în formele prezentate, ci în cele mai multe cazuri pot să coexiste elemente
comune din cele trei tipuri de producţie. În acest caz, metoda de organizare a producţiei va fi
adecvată tipului de producţie care are cea mai mare pondere în întreprindere, precum şi în funcţie
de condiţiile concrete existente.


4.1.2 Tipurile de producţie

4.1.2.1 Tipul de producţie de masă

În cadrul întreprinderilor de producţie tipul de producţie de masă ocupă încă o pondere
însemnată. Acest tip de producţie se caracterizează prin următoarele:
 fabricarea unei nomenclaturi reduse de produse, în mod neîntrerupt şi în cantităţi mari
sau foarte mari;
 specializare înaltă atât la nivelul locurilor de muncă, cât şi la nivelul întreprinderii;
 deplasarea produselor de la un loc de muncă la altul se face bucată cu bucată, în mod
continuu cu ajutorul unor mijloace de transport specifice, cu deplasare continuă de
felul benzilor rulante, conveiere sau planuri înclinate;
 din punct de vedere organizatoric, locurile de muncă şi forţa de muncă care le
utilizează au un grad înalt de specializare fiind amplasate în succesiunea operaţiilor
tehnologice sub forma liniilor de producţie în flux;
Tipul de producţie de masă creează condiţii foarte bune pentru folosirea pe scară largă a
proceselor de producţie automatizate, cu efecte deosebite în creşterea eficienţei economice a
întreprinderii.


4.1.2.2 Tipul de producţie în serie

Caracteristici:
 acest tip de producţie este specific întreprinderilor care fabrică o nomenclatură relativ
largă de produse, în mod periodic şi în loturi de fabricaţie de mărime mare, mica sau
mijlocie;
 gradul de specializare al întreprinderii sau locurilor de muncă este mai redus decât la
tipul de serie mare, fiind mai ridicat sau mai scăzut în funcţie de mărimea seriilor de
fabricaţie;
 deplasarea produselor de la un loc de muncă la altul se face cu mijloace de transport
cu deplasare discontinuă (pentru seriile mici de fabricaţie) - cărucioare, electrocare,
etc. sau cu mijloace cu deplasare continuă, pentru seriile mari de fabricaţie;
 locurile de munca sunt amplasate după diferite criterii în funcţie de mărimea seriilor
de fabricaţie. Astfel, pentru serii mari de fabricate locurile de muncă sunt amplasate
după criteriul liniilor tehnologice, iar pentru seriile mici de fabricaţie după criteriul
grupelor omogene de maşini.
În cazul tipului de producţie de serie, de fapt, se întâlnesc caracteristici comune atât
tipului de producţie de masă, cât şi tipului de producţie individual (unicate).


4.1.2.3 Tipul de producţie individuală (unicate)

Acest tip de producţie capătă în prezent o amploare din ce în ce mai mare, datorită
diversificării într-o măsură foarte ridicată a cererii consumatorilor.
Caracteristici:
 fabricarea unei nomenclaturi foarte largi de produse, în cantităţi reduse, uneori chiar
unicate;
 repetarea fabricării unor produse are loc la intervale de timp nedeterminate, uneori
fabricare acestora putând să nu se mai repete niciodată;
 utilajele din dotare au un caracter universal, iar personalul care le utilizează o
calificare înaltă;
 deplasarea produselor între locurile de muncă se face bucată cu bucată sau în loturi
mici de fabricaţie, cu ajutorul unor mijloace de transport cu deplasare discontinuă;
 amplasarea locurilor de muncă în secţiile de producţie se face conform principiului
grupelor omogene de maşini.


4.2 Metode de organizare a producţiei de bază

Funcţiunea de organizare a managementului oricărei întreprinderi de producţie
industrială, ocupă un loc central în atenţia organismelor de conducere ale acesteia, datorită
faptului că există o mare diversitate de condiţii specifice în care acestea îşi desfăşoară activitatea.
Din acest motiv, în rezolvarea concretă a organizării procesului de producţie, va trebui să se ţină
seama de influenţa acestor particularităţi asupra metodelor şi tehnicilor de organizare a activităţii
întreprinderii.
O influentă puternică asupra metodelor de organizare a activităţii de producţie o are tipul
de producţie existent în cadrul întreprinderii. Din acest punct de vedere, metodele de organizare a
procesului de producţie pot fi:
 metode de organizare a producţiei în flux, pentru tipul de producţie de masă;
 metode de organizare a producţiei pe comenzi, pentru tipul de producţie de serie;
 metode de organizare a producţie pe unicate, pentru tipul de producţie individuală.
Între aceste metode, în practică, nu există o delimitare strictă; astfel, o întreprindere în
care predomină tipul de serie mare, poate folosi cu succes metoda de organizare a producţiei în
flux cu rezultatele ei cele mai eficiente. Există tendinţa ca de avantajele deosebite ale organizării
producţiei în flux să beneficieze şi întreprinderi care fabrică un sortiment larg de produse, în serii
mici sau chiar unicate.


4.2.1 Organizarea producţiei în flux

4.2.1.1 Definirea noţiunii; trăsături caracteristice de bază

În cadrul întreprinderilor , organizarea producţiei în flux reprezintă forma superioară de
organizare a producţiei. Condiţia care trebuie îndeplinită pentru aplicarea acestei forme de
organizare a procesului de producţie, constă în permanentizarea executării unei operaţii sau grup
de operaţii, pe anumite locuri de muncă ale fluxului tehnologic. Acest fapt implică realizarea unei
încărcări complete a locurilor de muncă pe care este realizată condiţia prezentată anterior.
Această condiţie poate fi formalizată cu ajutorul următoarei relaţii:

Q t F
t
· >
în care,
Q - volumul de producţie ce trebuie fabricat dintr-un anumit produs;
t - norma de timp pe produs pentru o anumită operaţie;
F
t
- fondul de timp al utilajului care execută operaţia.
Metoda de organizare a producţiei în flux se caracterizează prin următoarele trăsături de
bază:
q) Divizarea procesului tehnologic în operaţii egale sau multiple din punct de vedere al timpului
necesar pentru prelucrarea unui produs şi stabilirea unei succesiuni raţionale a acestora; acest
lucru poate fi obţinut prin descompunerea procesului tehnologic în operaţii simple, şi apoi
prin agregarea acestora pentru obţinerea de operaţii cu durate multiple faţă de operaţiile
simple;
r) Repartizarea acestor operaţii pe anumite locuri de muncă specializate în realizarea lor;
s) Amplasarea locurilor de muncă în ordinea impusă de succesiunea tehnologică a operaţiilor,
sub forma unor linii tehnologice în flux;

t) Trecerea produselor de la un loc de muncă la altul în cadrul liniei se face după cum urmează:
 pentru liniile în flux caracterizate prin sincronizarea executării operaţiilor, produsele trec
de la un loc de muncă la altul în mod continuu, având la bază un ritm reglementat de
lucru;
 pentru liniile în flux nesincronizate, trecerea produselor se face în mod discontinuu,
executarea produselor având la bază un ritm liber de lucru.
u) Procesul de producţie se desfăşoară în mod concomitent pe toate locurile de muncă ale liniei
în flux; pentru liniile în flux sincronizate lansarea produselor în fabricaţie, trecerea lor pe alte
locuri de muncă, precum şi ieşirea produselor de pe linie are loc la intervale egale cu mărimea
tactului de producţie (tactul de producţie fiind intervalul de timp la care ies de pe linia în flux
două produse finite). Locurile de muncă de pe liniile în flux diferă ca număr în funcţie de
durata operaţiilor pe care le execută. Astfel:
 pentru operaţiile ale căror durate sunt egale cu mărimea tactului de producţie, numărul
locurilor de muncă este egal cu 1;
 pentru operaţiile ale căror durate sunt multiple de mărimea tactului de producţie, numărul
locurilor de muncă va fi egal cu:
N
t
T
lmi
i
=
unde,
N
lmi
- numărul locurilor de muncă pentru operaţia i;
t
i
- durata operaţiei i;
T - mărimea tactului de producţie.
v) Deplasarea produselor de la un loc de muncă la altul se face cu ajutorul unor mijloace de
transport adecvate; pentru liniile în flux sincronizate mijloacele de transport au deplasare
continuă şi funcţionează automat sau mecanizat; din această categorie fac parte benzi rulante
sau conveiere, a căror viteza de deplasare este strict corelată cu tactul de funcţionare al liniei
de producţie în flux.
w) Executarea unui anumit produs sau a unei grupe de produse asemănătoare din punct de
vedere constructiv, al gabaritelor sau al procesului tehnologic.
Pentru realizarea acestei trasaturi, trebuie sa existe o omogenitate a calităţii şi dimensiunii
materialelor şi a semifabricatelor folosite potrivit standardelor sau normelor interne.


4.2.1.2 Tipologia liniilor de producţie în flux

Organizarea producţiei în flux se prezintă sub o mare varietate de forme concrete în
cadrul întreprinderilor industriale, cunoscute în mod generic sub denumirea de linii de producţie
în flux. Deşi se prezintă într-o mare varietate, aceste linii în flux pot fi grupate în mai multe clase,
în funcţie de mai multe criterii:

75) După gradul de continuitate există:
 linii de producţie în flux continuu;
 linii de producţie în flux intermitent.
Liniile de producţie în flux continuu reprezintă forma superioara de organizare a
producţiei în flux. În cadrul lor, produsele trec de la un loc de muncă la altul în mod continuu pe
baza unui tact de producţie bine determinat. Acest lucru este posibil datorită faptului că duratele
operaţiilor sunt egale sau multiple cu mărimea tactului de producţie, fiind posibilă realizarea
sincronizării executării operaţiilor.
Sincronizarea executării operaţiilor presupune acel mod de lucru al unei linii de producţie
în flux în care produsele trec de la o operaţie la alta la intervale de timp egale sau multiple de
mărimea tactului de producţie. Pentru exemplificarea sincronizării executării operaţiilor vom
considera o linie de producţie în flux pe care se execută 5 operaţii cu următoarele durate în
minute: op.1=3 min, op.2=9 min, op.3=3 min, op.4=6 min, op.5=9 min. Tactul de producţie al
liniei este de 3 minute. Pentru exemplificarea sincronizării operaţiilor efectuate la primele trei
produse, se va determina mai întâi numărul locurilor de muncă la fiecare operaţie în parte după
relaţia N
t
T
lmi
i
= . Se va obţine astfel:

op ma a . sin 1
3
3
1 = = , op ma i . sin 2
9
3
3 = = ; op ma a . sin 3
3
3
1 = = ; op ma i . sin 4
6
3
2 = = ;
op ma i . sin 5
9
3
3 = = .

În fig.4.1 este prezentat modul de prelucrare al primelor trei produse în cazul amplasării
desfăşurate a locurilor de muncă şi în funcţie de durata operaţiilor, numărul de maşini ale acesteia
şi de mărimea tactului de producţie:


Varianta I

Op.1 Op.2 Op.3 Op.4 Op.5
1
2
3
4
5
6
7
9
10
11
P1
P1 P1
P1
P1
P1
P2
P3
P2 P2
P2
P2
P2
P3
P3
P3
P3
P3

Varianta a II-a

Op.1
Op.2
Op.3
Op.4
Op.5
1
2
3
4
5
6
7
8
9
10
P1 P2 P3
P1 P2 P3
P1 P2 P3
P1
P2
P3
P1 P2 P3
P1 P3
P2
P1
P2
P3


Fig.4.1 Sincronizarea executării operaţiilor pe maşinile unei linii de producţie în flux

Din schema prezentată mai sus, rezultă că lansarea şi ieşirea din fabricaţie a unui produs
se face la intervale bine determinate de timp, egale cu mărimea tactului de producţie. Ca urmare
produsele vor fi prelucrate în mod continuu fără a exista şiruri de aşteptare la maşini şi nici timpi
de nefuncţionare a maşinilor datorită lipsei de produse la maşini.
Linii în flux intermitent (sau cu funcţionare discontinua) se caracterizează prin lipsa
sincronizării executării operaţiilor pe maşini, funcţionarea liniei neavând la bază un tact de
producţie determinat. La această formă de organizare a liniilor de producţie în flux lipsa
sincronizării executării operaţiilor se datoreşte faptului că duratele operaţiilor nu sunt egale sau
multiple de mărimea tactului de producţie. Din acest motiv această formă de organizare are
numeroase neajunsuri:
 pentru locurile de muncă ale căror operaţii au durate mai mici decât restul locurilor de
muncă, procesul tehnologic se întrerupe conducând la apariţia timpilor de
nefuncţionare a maşinilor de pe linie;
 pentru locurile de muncă ale căror operaţii au durate mai mari decât restul locurilor de
muncă apar locuri înguste şi deci stocuri de producţie neterminate cu toate
dezavantajele pe care le presupun acestea.
În vederea eliminării acestor neajunsuri ale liniilor în flux intermitent, pot fi adoptate
unele masuri organizatorice care să conducă la eliminarea lor într-o măsura cât mai mare. Dintre
cele mai importante măsuri care pot fi luate în acest sens, menţionăm:
 la locurile înguste pot fi repartizate lucrări de la alte sectoare sau se poate organiza
lucrul la mai multe maşini a muncitorilor insuficienţi încărcaţi;
 la locurile de muncă unde apar stocuri mari de producţie neterminată, se poate trece la
folosirea unor schimburi nelucrătoare, în cazul în care nu exista utilaje care să preia o
parte din aceste stocuri, în vederea prelucrării lor;
 se vor utiliza toate posibilităţile pentru folosirea avantajelor sincronizării, dacă nu în
mod integral, cel puţin parţial.
Liniile de producţie în flux continuu funcţionează în condiţii de eficienţă maximă în
întreprinderile unde predomină tipul de producţie de masă, iar liniile în flux intermitent în
întreprinderile cu tip de serie.

76) După nomenclatura producţiei fabricate liniile de producţie se clasifică în
următoarele categorii:
 linii de producţie în flux cu nomenclatura constantă;
 linii de producţie în flux cu nomenclatura variabilă;
 linii de producţie în flux cu nomenclatura de grup.
Liniile de producţie în flux cu nomenclatura constantă sunt specifice tipului de
producţie de masă, în cadrul lor prelucrându-se un singur fel de produs în cantităţi foarte mari la
acelaşi proces tehnologic. Se mai numesc şi linii în flux monovalente. Locurile de muncă ale
acestor linii de producţie în flux au o specializare ridicată executând un număr foarte mic de
operaţii ale procesului tehnologic.
Liniile de producţie în flux cu nomenclatura variabilă se caracterizează prin aceea că
în cadrul lor se fabrică mai multe feluri de produse, dar care au un proces tehnologic asemănător.
Se mai numesc şi linii în flux polivalente. Acest tip de linii de producţie în flux sunt astfel
proiectate încât să se poată adapta cu uşurinţă la schimbarea nomenclatorului de produse. Liniile
de producţie în flux cu nomenclatura variabilă sunt folosite în întreprinderile unde este
predominant tipul de serie.
Liniile de producţie în flux cu nomenclatura de grup sunt specifice acelor
întreprinderi care fabrica o nomenclatura largă de produse asemănătoare din punctul de vedere al
fluxului tehnologic sau al configuraţiei. Locurile de muncă sunt dotate cu maşini şi utilaje
capabile să prelucreze diferitele grupe de produse cu reglări minime.

77) După felul ritmului de funcţionare liniile de producţie în flux sunt:
 linii de producţie în flux cu ritm reglementat;
 linii de producţie în flux cu ritm liber.
Ritmul de lucru al liniei de producţie în flux reprezintă cantitatea de produse executata
pe linie în unitatea de timp.
Liniile de producţie cu ritm reglementat se caracterizează prin aceea că livrează pe
unitatea de timp o cantitate de produse egală cu mărimea ritmului de lucru. La acest fel de linii
sunt create condiţiile pentru executarea în mod sincronizat a procesului de producţie specific
tipului de serie mare sau de masă.
Liniile de producţie cu ritm liber presupun acel mod de lucru al liniei care livrează
cantităţile de produse executate la intervale de timp neregulate; pentru asigurarea continuităţii
procesului de producţie la anumite locuri de muncă se creează stocuri de producţie neterminată.
Deplasarea produselor între locurile de muncă se face cu mijloace de transport a căror viteză nu
este strict corelată cu duratele operaţiilor tehnologice. Aceste linii sunt specifice tipului de
producţie de serie.
Producţie în flux în funcţie de cele mai importante criterii de clasificare, înţelegând prin
aceasta că varietatea lor este mult mai mare fiind influienţată de foarte mulţi factori specifici
fiecărei întreprinderi industriale în parte.


4.2.1.3 Proiectarea liniilor de producţie în flux

Acestă activitate este strâns legată de particularităţile de ordin constructiv ale produselor
şi de mărimea seriilor de fabricaţie; se realizează fie odată cu proiectarea întreprinderii, fie cu
ocazia efectuării unor studii de modernizare sau de dezvoltare ale întreprinderii.
Proiectare unei linii de producţie în flux presupune:
 proiectarea constructivă a produselor care vor fi prelucrate în cadrul liniei;
 proiectarea tehnologică a aceloraşi produse.
Proiectarea constructivă a produselor presupune luarea în consideraţie a acelor
elemente care să asigure stabilitatea lor constructivă, unificarea şi tipizarea acestora, precum şi
asigurarea interschimbabilităţii lor.
Proiectare tehnologică va stabili:
÷ nomenclatorul produselor care vor fi prelucrate în cadrul liniei;
÷ stabilirea operaţiilor tehnologice şi a succesiunii lor;
÷ utilajele care vor fi folosite, etc.
Toate aceste elemente vor influenţa tipul liniei în flux, configuraţia şi lungimea acesteia,
felul mijloacelor de transport ce vor fi utilizate, gradul de sincronizare al funcţionării liniei în
flux.


4.2.1.3.1 Parametrii de funcţionare ai liniilor de producţie în flux

Cei mai importanţi parametrii de funcţionare ai unei linii de producţie în flux determinaţi
în momentul proiectării acesteia sunt:
 tactul de producţie;
 ritmul de lucru;
 numărul de locuri de muncă din cadrul liniei;
 numărul de muncitori care lucrează pe linie;
 lungimea liniei;
 viteza de deplasare a mijloacelor de transport care servesc linia.
Tactul de producţie reprezintă intervalul de timp la care ies de pe linie două produse
consecutive. Relaţia generală de calcul este:
T
t
Q
=
· 60

în care:
- T - tactul de producţie al liniei;
- t - fondul de timp al liniei pe o perioadă determinată, exprimat în ore;
- Q - producţia ce urmează a fi prelucrată în perioada de timp stabilită.
Relaţia generală de calcul a tactului de producţie este influienţată de particularităţile
existente în întreprindere. În acest caz , tactul de producţie poate fi determinat în mai multe
moduri:

j) În cazul în care există întreruperi în cadrul regimului de lucru al liniei, mărimea
tactuli de producţie poate fi determinată după una din relaţiile:
T
t i
Q
=
· ÷ 60

în care:
i - mărimea întreruperilor în cadrul regimului de lucru, exprimatăa în minute.
Cea de-a doua relaţie în acest caz este: T
t K
Q
=
· · 60
în care K reprezintă un coeficient
programat de utilizare al timpului de lucru.
k) În cazul liniilor polivalente unde normele de timp ale produselor sunt diferite ca
mărime, tactul de producţie se determina după următoarea relaţie:
T
t
A B b C c
K
r
=
·
+ · + ·
·
60

unde:
b
nt
nt
B
A
= ; iar c
nt
nt
C
A
= ;
Kr - coeficient de corecţie, care ţine seama de timpul de întrerupere în
funcţionarea liniei pentru reglarea utilajelor, pentru trecere de la
fabricaţia unui produs la alt produs;
A,B,C - cantităţile de produse din fiecare tip de produs ce urmează a fi executat;
b - coeficient de transformare din produs real B în produs
reprezentativ A;
c - coeficient de transformare din produs real C în produs
reprezentativ A.
nt nt nt
A B C
, , - normele de timp unitare ale produselor A,B,C.
l) Pentru liniile în flux polivalente în cadrul cărora se fabrică produse cu aceleaşi norme
de timp, mărimea tactului de producţie este dată de relaţia:
T
t
A B C
K
r
=
·
+ + +
·
60
.......

Ritmul de lucru al liniei în flux reprezintă cantitatea de produse care se execută pe linie
în unitatea de timp. Pentru determinarea ritmului de lucru se pot folosi relaţiile:
a R
T
) ; =
1

b R
P
t
p
) =
· 60

Numărul de locuri de muncă din cadrul unei linii de producţie în flux se determină atât
pentru fiecare operaţie în parte, cât şi pe total linie:
 numărul de locuri de muncă pentru fiecare operaţie în parte este dat de relaţia:
N
t
T
lmi
i
= unde t
i
este durata operaţiei i.

 numărul de locuri de muncă pe total linie este dat de relaţia:
N
t
T
lmt
i
i
n
=
=
¿
1
unde n este numărul de operaţii care se execută pe linie;

Numărul de muncitori care lucrează pe linia în flux este strâns legat de mărimea
normei de servire a acestora.
Norma de servire a unui muncitor reprezintă numărul de maşini pe care acesta le poate
servi concomitent în cadrul regimului de lucru şi poate lua valori egale sau mai mari decât 1, după
cum urmează:
 norma de servire este egală cu 1 dacă maşinile nu au timpi de lucru automaţi;

 dacă maşinile au timpi de lucru automaţi, norma de servire este mai mare decât 1 şi se
poate determina după relaţia:
N
t t
t
si
ai oi
oi
=
+
unde:
t
ai
este timpul de lucru automat al maşinii la operaţia i;
t
oi
este timpul de ocupare al muncitorului la operaţia i.
Odată stabilită mărimea normei de servire, numărul de muncitori la fiecare operaţie i se
poate determina cu relaţia:
N
t
N
mi
i
si
= unde notaţiile sunt cunoscute.
Lungimea liniei de producţie în flux se determină în mod diferit după cum locurile de
muncă sunt aşezate de aceiaşi parte a benzii transportoare sau de ambele parţi ale acesteia:
 dacă locurile de muncă sunt aşezate de aceiaşi parte a benzii transportoare, lungimea
liniei este dată de relaţia:

Lungimea liniei de producţie în flux se determina în mod diferit , după cum locurile de
muncă sunt aşezate de aceiaşi parte a benzii transportoare sau de ambele parţi ale acesteia.
 dacă locurile de muncă sunt aşezate de aceiaşi parte a benzii rulante:
L d N
lmt
= ·
 dacă locurile de muncă sunt pe ambele parţi ale benzii rulante
L
d N
lmt
=
·
2

În relaţiile precedente d reprezintă distanţa medie între două locuri de muncă alăturate.

Viteza de deplasare a mijlocului de transport care serveşte linia de producţie în flux este
dată de relaţia
V
d
T
= unde d şi T au semnificaţiile cunoscute.


4.2.1.3.2 Amplasarea locurilor de muncă în cadrul liniilor de producţie
în flux

Una din principalele probleme care se cer rezolvate în domeniul organizării producţiei de
bază cu tipul de producţie de masă, este problema amplasării locurilor de muncă sub forma
liniilor de producţie în flux. Pentru aceasta se foloseşte cu bune rezultate metoda gamelor fictive.

Metoda gamelor fictive operează cu două concepte, şi anume:
 gama reală de fabricaţie;
 gama fictivă de fabricaţie.

Gama reală de fabricaţie reprezintă ansamblul operaţiilor tehnologice destinate fabricării
unui produs. Exemplu: gamele reale de fabricaţie ale produselor P1, P2, P3 sunt:
P1: A,B,D,E;
P2: A,C,D,B;
P3: B,E,D,F.

Gama fictivă de fabricaţie a unui lot de produse reprezintă ansamblul operaţiilor
tehnologice destinate fabricării unui lot de produse. Astfel, gama fictivă a lotului de produse
P1,P2,P3 este formată din ansamblul operaţiilor A,B,C,D,E,F.
Amplasarea locurilor de muncă folosind metoda gamelor fictive este realizată în
următoarele etape:
m) inventarierea operaţiilor pentru fiecare produs în parte, cu specificarea numerelor de
ordine pe care apar acestea în fluxul tehnologic al fiecărui produs;
n) determinarea frecventei de apariţie a fiecărei operaţii pe fiecare număr de ordine din
gama reală a fiecărui produs;
o) determinarea timpului necesar pentru fiecare operaţie şi număr de ordine pentru care
există o frecvenţă de apariţie, determinată în etapa anterioară, după relaţia
T Q n
nec i
i
n
ti
= ·
=
¿
1

unde:
Q
i
- reprezintă cantitatea din produsul i ce urmează a fi prelucrată în cadrul liniei în flux;
n
ti
- reprezintă norma de timp a produsului i;
n - este numărul tipurilor de produse prelucrate pe linia în flux.
p) determinarea numărului de locuri de muncă necesare fiecărei operaţii în parte din
cadrul liniei se face conform relaţiei
N
T
T
lmi
nec
d i
i
=
unde:
T
nec
i
- este timpul necesar pentru executarea operaţiei i;
T
di
- este timpul disponibil al locului de muncă care execută operaţia i.
q) amplasarea efectivă a locurilor de muncă are la bază principiul conform căruia în
cadrul fluxului tehnologic al tuturor produselor nu trebuie să existe întoarceri de la un
loc de muncă la altul din cadrul liniei în flux.
Alături de amplasarea locurilor de muncă există probleme şi în ceea ce priveşte
dimensionarea corectă a suprafeţelor de producţie ocupate de maşinile şi utilajele din cadrul liniei
de producţie în flux.


4.2.1.3.3 Dimensionarea suprafeţelor de producţie pentru liniile
de producţie în flux.

Suprafaţa ocupată de toate locurile de muncă de pe linia de producţie este dată de relaţia:
S N S
tot lmi ti
i
n
= ·
=
¿
1

unde:
S
tot
- suprafaţa ocupată de toate locurile de muncă din cadrul liniei în flux;
N
lmi
- numărul locurilor de muncă de la operaţia i;
S
ti
- suprafaţa totală a unui loc de muncă de la operaţia i.
Suprafaţa benzii transportoare poate fi calculată cu relaţia:
S L l
b
= · unde
L - lungimea benzii transportoare;
l - lăţimea benzii transportoare.
În final, suprafaţa totală a unei linii de producţie în flux este dată de suma dintre suprafaţa
ocupată de toate locurile de muncă din cadrul liniei şi suprafaţa benzii transportoare care serveşte
linia:
S S S
T tot b
= + unde notaţiile se menţin.
Trebuie menţionat că aceste calcule trebuie corelate în permanenţă cu situaţiile concrete
existente în cadrul liniilor de producţie.


4.2.1.3.4 Echilibrarea liniilor de producţie în flux

În situaţia în care duratele operaţiilor nu sunt egale sau multiple de mărimea tactului de
producţie pot exista timpi de întreruperi în desfăşurarea procesului tehnologic. Se pune problema
adoptării unor măsuri pentru reducerea acestor întreruperi sau dacă este posibil chiar eliminarea
lor. Cu alte cuvinte, să aibă loc o echilibrare a liniei de producţie în flux.
Condiţia care se cere îndeplinită, constă în cunoaştere temeinică a procesului tehnologic,
atât din punctul de vedere al succesiunii operaţiilor, cât şi din punctul de vedere al duratei
operaţiilor. Această succesiune a operaţiilor tehnologice poate fi descrisă în mod formal cu
ajutorul unei relaţii de precedenta descrisă cu ajutorul simbolului "<". Spunem că operaţia i
precede operaţiei j şi scriem i<j.
Ansamblul tuturor relaţiilor de precedentă ale unei linii de producţie în flux generează o
matrice M numită matricea relaţiilor de precedentă. Elementele acestei matrici m
ij
= 1 daca i<j şi
m
ij
= 0 dacă nu există relaţia de precedentă.
Relaţia de precedentă este tranzitivă, adică i<j, j<k atunci i<k.
Modelul matematic al problemei de echilibrare are ca date de intrare:
- mulţimea operaţiilor I = 1, ,i, n şi duratele acestora t
i
;
- relaţia de precedentă care se stabileşte între acestea şi matricea asociată M;
Se cere sa se găsească un număr cât mai mic de grupe de operaţii care să fie distribuite pe
locurile de muncă, astfel încât timpii cumulaţi ai operaţiilor de pe fiecare loc de muncă să fie mai
mici sau cel mult egali cu mărimea tactului de producţie; este absolut obligatorie respectarea
relaţiei de precedentă.
Problema mai poate fi definită şi astfel: pornind de la un număr de locuri de muncă j se
cere stabilirea unui tact de producţie al liniei care să nu depăşească tactul de producţie al locurilor
de muncă.
Formalizarea matematică a acestei probleme impune cunoaşterea datelor de intrare în
model, şi anume:
 mulţimea finită a operaţiilor de executat I;
 relaţia de precedentă "<";
 mulţimea timpilor operaţiilor tehnologice t
i
;
 tactul de funcţionare al liniei T.
Se cere să se găsească o clasă de submulţimi a lui I (S S
j 1
... ) care să satisfacă următoarele
condiţii:
a) S I
j
j J
=
e
U

Aceasta exprimă condiţia că ansamblul tuturor operaţiilor repartizate pe locurile de
muncă să fie egale cu mulţimea operaţiilor din cadrul liniei.
b) S S
i j
· = C
Această relaţie exprimă condiţia fiecare operaţie din cadrul liniei să fie executată pe un
singur post de lucru;
c) J ,... 1 j unde T t ) s ( t
j
S x
x j
= s =
¿
e

Relaţia exprimă faptul că suma operaţiilor executate pe fiecare loc de muncă trebuie să
fie mai mică sau cel mult egală cu mărimea tactului de producţie.
d) Dacă x<y şi x S
i
e şi y S
j
e atunci i<j; relaţia exprimă necesitatea existentei relaţiei
de precedentă.
Aceste restricţii ale modelului de echilibrare sunt însoţite de funcţia obiectiv a modelului:
( ( ) T t S
j
j
J
÷ =
=
¿
1
minim
Funcţia obiectiv exprimă condiţia că timpul nelucrător al fiecărui loc de muncă să fie
minim.


4.2.1.3.5 Variante de organizare a liniilor de producţie în flux în diferite ramuri de
producţie

Organizarea producţiei în flux, prin trăsăturile sale caracteristice se prezintă sub diferite
forme concrete specifice fiecărei ramuri industriale; aceasta deoarece liniile de producţie în flux
sunt puternic influenţate de:
 particularităţile procesului tehnologic;
 felul şi cantitatea producţiei fabricate;
 felul materialelor utilizate;
 numărul şi caracteristicile utilajelor folosite.
În industria construcţiilor de maşini, electrotehnica şi electronica organizarea producţiei
în flux se prezintă sub forma liniilor tehnologice de prelucrare, a liniilor automate de producţie
etc.
Forma superioară de organizare a producţiei în flux o constituie liniile automate în flux
caracterizate prin:
 utilajul tehnologic, auxiliar şi instalaţiile de transport formează un complex unic;
 prelucrarea şi deplasarea produselor se face în mod automatizat, pe bază de comandă
centralizată;
 funcţionarea liniilor în flux are loc sincronizat, pe baza unui tact de producţie unic.
În ramurile industriale cu procese de producţie continue (industria chimică,
petrochimică, alimentară etc.) se constituie linii tehnologice automatizate conduse centralizat de
la o cameră sau panou de comandă.

În industria metalurgică condiţia de bază a asigurării unui flux continuu o constituie
asigurarea unei proportionalităţi între capacitatea de producţie a diferitelor stadii de producţie.
Astfel, funcţionarea continuă presupune ca pentru un agregat de mare capacitate dintr-un anumit
stadiu, să existe mai multe agregate de capacitate mai mica în stadiul următor; se creează astfel
posibilitatea existenţei unui raport cantitativ bine determinat între capacităţile de producţie în
diferitele stadii de prelucrare a produselor.

În industria textilă organizarea producţiei în flux are la bază crearea unui sistem de
aparate. Sistemul de aparate este constituit din grupe de maşini şi utilaje capabile să execute un
ansamblu de operaţii de bază şi conexe, într-un raport astfel determinat care să facă posibilă
asigurarea unei continuităţi a procesului tehnologic. Capacitatea de producţie a unui sistem de
aparate este dată de capacitatea de producţie a agregatului principal, iar aşezarea aparatelor pe
suprafaţa de producţie se va face în ordinea impusă de succesiunea tehnologică a operaţiilor de
prelucrare.

În industria de confecţii se folosesc mai multe variante de organizare a producţiei în flux:
r) sistemul bandă rulantă;
s) sistemul prod-sincron;
t) sistemul conveier secţional;
u) sistemul agregat cu transport orizontal.

Sistemul bandă rulantă cu funcţionare continuă şi ritm reglementat se foloseşte pentru
fabricarea unui produs sau a unui număr mic de produse în serii mari de fabricaţie. În acest caz
locurile de muncă sunt amplasate de o parte şi de alta a benzii rulante (sau numai de o singura
parte, în funcţie de spaţiul disponibil), iar produsele sunt transportate de la un loc de muncă la
altul de banda rulantă acţionată în mod automat.

Sistemul prod-sincron este un sistem care în anumite cazuri reuşeşte să elimine în
întregime transportul intern , datorită modului de amplasare a locurilor de muncă şi a depozitelor
intermediare de producţie neterminată. O posibilă
schemă de funcţionare a acestui sistem de organizare este prezentată mai jos:

Container Container
de de
materii si
materiale
produse
finite
OP.1 OP.2 OP.3 OP.4 OP.5
CN1 CN2 CN3 CN4

Fig. 4.2 Schema desfăşurării procesului de producţie în sistemul prod-sincron

În cadrul acestui sistem din containerul cu materii prime şi materiale muncitorul de la
operaţia 1 ia materialul necesar pentru prelucrarea unui produs; după prelucrare, semifabricatul
este aşezat în containerul de producţie neterminată CN1. Muncitorul de la operaţia 2 ia
semifabricatul din CN1, îl prelucrează şi apoi îl aşează în CN2. Tot astfel continuă procesul de
producţie , până la ultima operaţie tehnologică, după care muncitorul aşează produsul finit în
containerul de produse finite. Avantajul acestui sistem constă în faptul că elimină transportul
intern între diferitele operaţii tehnologice, dar şi dezavantajul existenţei unor stocuri mari de
producţie neterminată şi o flexibilitate redusă.
Sistemul conveier secţional presupune existenţa în cadrul procesului tehnologic a unor
zone şi secţiuni diferite, ceea ce va permite fabricarea concomitentă a unor produse de
tipodimensiuni diferite.
În prima parte a conveierului secţional se execută operaţii comune tuturor produselor care
se fabrică în cadrul liniei, iar în cea dea doua parte există mai multe benzi rulante specializate
fiecare pentru executare unor operaţii specifice unui anumit fel de produs. Modul de funcţionare a
acestui sistem poate fi redat în schema următoare:
OP.1 OP.3
OP.4
OP.6 OP.7
OP.8 OP.9
OP.2
OP.3
Container
Container
Container
produs
produs
produs
A
B
C
Pr.A
Pr.B
Pr.C
Operatii pentru produsele A,B,C


Fig.4.3 Schema de funcţionare a sistemului conveier secţional
Sistemul agregat foloseşte aceleaşi principii de organizare ca şi sistemul conveier
secţional, cu deosebirea că operaţiile specifice fiecărui produs sunt operaţii manuale şi sunt
amplasate de ambele parţi ale benzilor rulante. Schema de funcţionare este prezentată în figura
următoare:

OP. OP. OP.
OP. OP.
OP. OP.
OP.
OP.
OP.
OP.
OP. OP.
OP. OP.
1 2 3
4 5
6 7
8 9
10 11
12 13
14 15
Container
Container
Container
produs
produs
produs
A
B
C
Operatii pentru executare produse A,B,C
Pr.A
Pr.B
Pr.C


Fig.4.4 Schema de funcţionare a sistemului agregat

Transportul produselor în sistemul agregat se face cu ajutorul unor benzi transportoare
acţionate de la un pupitru de comandă; din această cauză sistemul agregat nu se poate folosi decât
pentru produse care necesită un număr mic de locuri de muncă pentru a asigura operativitate
acţiunilor de lansare şi aprovizionare a locurilor de muncă.


4.2.1.3.6 Eficienţa economica a liniilor de producţie în flux

Experienţa practică arată că folosirea metodelor de organizare a producţiei după
principiul liniilor de producţie în flux, conduce la obţinerea de rezultate remarcabile în procesul
de producţie. Aceasta datorită faptului că acest mod de organizare creează numeroase facilitaţi de
utilizare pe scară largă a operaţiunilor mecanizate şi automatizate.
Dintre efectele economice cele mai des întâlnite în urma folosirii liniilor de producţie în
flux, menţionăm:
 deoarece tipul de producţie în care se folosesc cu preponderenţă liniile în flux, este
tipul de serie mare sau de masă, maşinile şi utilajele folosite au randament ridicat şi
utilizează echipament tehnologic specializat;
 utilizarea utilajelor de înaltă specializare şi a unor resurse umane cu calificare doar
pentru un număr redus de operaţii tehnologice, conduce la creşterea substanţială a
productivităţii muncii, în condiţiile reducerii sistematice a cheltuielilor de timp şi de
muncă;
 ca urmare a creşterii productivităţii muncii, va creste volumul de producţie în
condiţiile creşterii gradului de utilizare a capacităţilor de producţie;
 utilizarea unor maşini, utilaje şi echipament tehnologic de înaltă specializare permite
realizarea unor operaţii tehnologice de înaltă precizie, în urma cărora se vor obţine
produse cu un nivel ridicat de calitate;
 deoarece toate fazele tehnologice de realizare a unui produs sunt concentrate în cadrul
unei singure linii de producţie, va avea loc o reducere a ciclului de fabricaţie al
produsului, o scădere a mărimii stocurilor de producţie neterminată şi o accelerare a
vitezei de rotaţie a mijloacelor circulante;
 transportul intern este foarte mult redus, datorită amplasării operaţiilor în ordinea
succesiuni tehnologice, iar deplasarea produselor între acestea se face de regulă cu
ajutorul benzilor rulante;
Toate efectele economice menţionate anterior, conduc în final la reducerea costurilor de
producţie şi implicit la creşterea rentabilităţii activităţii întreprinderii industriale.


4.2.2 Organizarea producţiei de serie mica şi individuală

În prezent există un număr mare de unităţi de producţie care execută o mare varietate de
produse în cantităţi mici sau foarte mici, uneori chiar unicate, aceasta şi ca efect al diversificării
din ce în ce mai mare a cererii consumatorilor. Aceasta impune adoptarea unui set de măsuri de
organizare a procesului de producţie, specifice tipului de producţie de serie mica sau individuală.

Caracteristicile principale ale organizării acestor tipuri de producţie sunt:
 organizarea secţiilor de bază se face după principiul tehnologic, ceea ce presupune că
în cadrul secţiilor de bază se execută faze de proces tehnologic, iar amplasarea
utilajelor se face după metoda grupelor omogene de maşini;
 în cazul unor produse de gabarit foarte mare, organizarea procesului de producţie se
face după principiul poziţiei fixe, conform căruia produsul este aşezat pe un
amplasament fix, iar prelucrarea acestuia se face prin deplasarea echipelor de
muncitori de la un produs la altul şi în ordinea impusă de fluxul tehnologic;
 specializarea maşinilor şi utilajelor este foarte redusă (utilaje universale) capabile să se
adapteze uşor la schimbarea nomenclatorului de fabricaţie printr-un număr forte mic
de reglaje;
 trecerea de la un loc de muncă a produselor se face bucată cu bucată sau în loturi mici
de fabricaţie, cu ajutorul unor mijloace de transport cu deplasare discontinuă de tipul
cărucioarelor manuale, electrocarelor sau motostivuitoarelor.
 pentru fabricarea produselor, în acest caz, se foloseşte o tehnologie sumară valabilă
pentru întreaga gamă de produse executate, urmând ca detaliile tehnologice ale
fiecărui produs să fie definitivate în cadrul fiecărui loc de muncă de către muncitorul
care-l utilizează.
Organizarea procesului de producţie după principiul tehnologic are o serie de avantaje şi
dezavantaje, din care mai importante sunt următoarele:
v) Din rândul avantajelor cel mai important este dat de faptul că procesul de producţie
are o flexibilitate foarte mare , putându-se adapta rapid la schimbarea nomenclatorului
de fabricaţie.
w) Dezavantajele mai importante sunt :
 volumul de transport intern şi manipulare este foarte ridicat;
 necesită forţa de muncă cu un grad ridicat de calificare;
 ciclul de producţie al produselor este foarte lung;
 controlul calităţii producţiei este mult mai complex în vederea obţinerii de produse
de calitate superioară.


4.2.2.1 Metoda verigilor pentru. amplasarea locurilor de muncă

Metoda verigilor este utilizată pentru amplasarea locurilor de muncă după principiul
grupelor omogene de maşini. Conform acestei metode pe suprafaţa de producţie locurile de
muncă vor fi amplasate în aşa fel încât în centrul suprafeţei va avea loc un trafic intens pe distante
scurte, iar la marginile acesteia va avea loc un trafic intens pe distanţe mai mari. Cu alte cuvinte
pe suprafaţa de producţie va lua naştere o problemă de transport a cărei funcţie obiectiv va avea o
valoare minimă.
Metoda verigilor operează cu conceptul de verigă de producţie, care exprimă relaţia care
se stabileşte între două locuri de muncă succesive în cadrul unui flux tehnologic.
Exemplu: Pentru o succesiune tehnologică formată din operaţiile A,B,C,D, verigile de
producţie care apar sunt: AB; BC; CD.
Amplasarea locurilor de muncă folosind metoda verigilor se face în următoarele etape:
x) Întocmirea tabloului verigilor constă în stabilirea verigilor de producţie pentru fiecare
produs care urmează să fie prelucrat pe utilajele care urmează să fie amplasate pe
suprafaţa de producţie. Pentru aceasta se construieşte un tabel, care va avea în capătul
coloanelor denumirea produselor fabricate, fiecare coloană având câte două
subcoloane. Denumirea subcoloanelor va reprezenta numele locurilor de muncă din
succesiunea fluxului tehnologic şi a verigilor de producţie corespunzătoare fiecărui
produs.
Exemplu: Cunoscând ca pe o suprafaţă de producţie urmează să fie prelucrate produsele
P1,P2,P3 cu următoarele fluxuri tehnologice:
P1 - A,C,D,E,F,B;
P2 - A,B,C,A,C,E;
P3 - B,D,E,A,F.
tabloul verigilor va arăta astfel:

Locuri Locuri Locuri
de de de
munca munca munca
Verigi Verigi Verigi
de de de
productie productie productie
P1 P2 P3
A
C
D
E
F
B
A
B
C
A
C
E
B
D
E
A
F
AC
CD
DE
DE
EF
FB
AB
BC
CA
AC
CE
BD
EA
AF


y) Întocmirea tabloului intensităţilor de trafic este a doua etapă a metodei verigilor
reprezentată de un tabel triunghiular, ale cărei coloane şi linii vor purta denumirea
locurilor de muncă ce urmează sa fie amplasate. La intersecţia liniilor cu coloanele vor
fi marcate verigile de producţie corespunzătoare produselor care vor fi prelucrate.

A B C D E F
F
E
D
C
B
A
*
*
*
* *
*
* *
*
*
*
* *
*
6
4
6
4
5
3


z) Analiza posibilităţilor de amplasare;
aa) Amplasarea locurilor de muncă.
Aceste două etape se execută simultan. În primul rând se amplasează în centrul suprafeţei
de producţie primele trei locuri de muncă, cele mai aglomerate - în cazul nostru locurile de muncă
A,C,E.
În centrul suprafeţei de producţie vor fi amplasate locurile de muncă A,C,E, în ordinea
descrescătoare a numărului de verigi de producţie din tabloul intensităţilor de trafic. Urmează la
amplasare locurile de muncă B şi D , în ordinea descrescătoare a numărului de verigi de
producţie. Pentru a stabili locul de amplasare al acestora faţă de primele locuri de muncă, care au
fost deja amplasate se face analiza posibilităţilor de amplasare.
BA+BE=1+0=1
BE+BC=0+1=1
C+BA=1+1=2
Rezultă că locul de muncă B va fi amplasat în faţa laturii CA (latură cu care are cele mai
multe verigi de producţie). Se procedează în continuare în mod asemănător şi va rezulta
amplasarea locurilor de muncă prezentată în continuare:

* *
*
*
* *
A
F
E D
C
B

În practică, rezultatele obţinute prin aplicarea metodei verigilor vor fi corelate cu
condiţiile concrete existente pe suprafaţa de producţie, ţinând cont dacă este necesar de cerinţele
suplimentare ale anumitor locuri de muncă: iluminaţie naturală, apropierea de instalaţiile de
aerisire etc.


4.2.2.2 Sistemul flexibil de fabricaţie - modalitate specifică
de reprezentare a producţiei de serie mică şi unicate

Sistemul de fabricaţie reprezintă componenta de bază a unui sistem de producţie. Trebuie
precizat că sistemul flexibil de fabricaţie este specific pentru tipul de producţie de serie mică sau
individuală, dar nu poate constitui o soluţie valabilă în orice situaţie, ci reprezintă un răspuns la
diversificarea din ce în ce mai mare a cererii consumatorilor.
Sistemele de fabricaţie au evoluat de-a lungul timpului în funcţie de condiţiile concrete
de organizare şi tehnicitate existente la un moment dat. În cadrul unei mari varietăţi de sisteme de
fabricaţie acestea pot fi clasificate în doua grupe mari:
÷ sisteme de fabricaţie rigide;
÷ sisteme de fabricaţie flexibile;
Sistemul rigid de fabricaţie este la rândul sau:
÷ sistem rigid de fabricaţie reglementat;
÷ sistem rigid de fabricaţie automatizat.
Sistemul rigid de fabricaţie reglementat se caracterizează prin următoarele elemente:
÷ este specific tipului de producţie de serie mare sau de masa din procesele de montaj cu
ritm reglementat;
÷ metoda de organizare a producţiei are la bază principiul liniei de producţie în flux;
÷ locuri de muncă şi forţa de muncă strict specializate pentru executarea unui număr mic
de operaţii tehnologice;
÷ schimbarea nomenclatorului de produse conduce la oprirea procesului de producţie
până la înlocuirea tehnologiei de fabricaţie.
Sistemul rigid de fabricaţie automatizat are aceleaşi caracteristici ca şi sistemul prezentat
anterior şi în plus:
÷ locurile de muncă au un grad mare de automatizare şi mecanizare şi se găsesc
amplasate în cadrul unor linii de producţie tehnologice;
÷ nivel ridicat al productivităţii muncii.
Sistemele flexibile de fabricaţie sunt de mai multe feluri şi anume:
÷ sisteme cu flexibilitate naturală;
÷ sisteme cu flexibilitate artificială;
÷ sisteme cu flexibilitate artificială şi comandă automată.
Sistemul de fabricaţie cu flexibilitate naturală se caracterizează prin aceea că:
÷ forţa de muncă are rolul determinant în a conferi gradul de flexibilitate al sistemului
(sunt sisteme de fabricaţie manuale specializate pe realizarea unei game largi de
produse în serii mici de fabricaţie sau chiar unicate - sisteme de producţie
meşteşugăreşti).
÷ forţa de muncă are un grad ridicat de specializare.
÷ unităţile de producţie nu depăşesc mărimea unui atelier de producţie.
Sistemul de fabricaţie cu flexibilitate artificială
÷ în acest caz forţa de muncă influenţează parţial gradul de flexibilitate acesta fiind
determinat de tipul echipamentului tehnologic cu care este înzestrat utilajul;
÷ pentru tipul de producţie în serie sunt posibile forme de organizare a producţiei în
flux;
÷ formele de organizare a producţiei sunt celula de fabricaţie şi sistemele de maşini şi
centre de prelucrare asistate de operatorul uman.
Sistemul de fabricaţie cu flexibilitate artificială şi comanda automată
÷ acest sistem are o flexibilitate foarte mare destinat fabricării loturilor mici de
fabricaţie;
÷ are o structură modulară uşor adaptabilă la modificarea sortimentală a producţiei;
÷ conducerea procesului tehnologic are loc sub comanda calculatorului, ceea ce
determină o pondere mare a timpului de prelucrare în totalul timpului de lucru;
÷ forţa de muncă are rol doar de supraveghere şi întreţinere a instalaţiilor tehnologice.
Un sistem flexibil de fabricaţie se caracterizează în principal prin următoarele trăsături de
bază:
÷ integrabilitate, determinată de capacitatea sistemului de integrare într-un sistem de
producţie şi de cuplare funcţională cu alte sisteme;
÷ adaptabilitate, determinată de viteza de adaptare la schimbarea volumului şi a gamei
sortimentale a producţiei;
÷ dinamism structural, determinat de posibilitatea de modificare a structurii sistemului
flexibil de fabricaţie în funcţie de cerinţele concrete ale producţiei.
În literatura de specialitate diferiţi autori identifică trei stadii ale sistemelor flexibile de
fabricaţie, care diferă prin complexitate şi arie de cuprindere:
bb) Unitatea flexibilă de prelucrare reprezintă de obicei o maşină complexă
denumită şi centru de prelucrare echipat cu o magazie de SDV-uri complexe şi un
manipulator sau robot automat de scule, care pot funcţiona în mod automat;
cc) Celula flexibilă de fabricaţie este constituită din mai multe unitari flexibile de
prelucrare cu maşini şi utilaje controlate direct de calculator;
dd) Sistemul flexibil de fabricaţie cuprinde mai multe celule de fabricaţie conectate
prin sisteme automate de transport, cu ajutorul cărora se deplasează produsele şi
echipamentul tehnologic între maşini. Întregul sistem este sub controlul direct al unui
calculator central sau local care dirijează şi sistemele de depozitare, echipamentele de
măsură şi control etc.
Sistemul flexibil de fabricaţie îşi îndeplineşte integral rolul pentru care a fost creat doar
dacă cuprinde toate componentele unui sistem de fabricaţie (de prelucrare, logistic, control, şi
comanda) şi nu se rezumă doar la subsistemul de prelucrare aşa cum este prezentat în anumite
lucrări de specialitate. Acest punct de vedere presupune o integrare totală a celor patru subsisteme
componente, ceea ce impune folosire maşinilor cu comandă numerică, de transportoare automate,
roboţi industriali şi o reţea de comunicaţii care să concentreze toate fluxurile informaţionale care
străbat sistemul flexibil de fabricaţie.
Faţă de sistemele rigide de fabricaţie, sistemele flexibile au următoarele deosebiri:
 au o capacitate mare de adaptare la schimbarea sortimentului de fabricaţie; acest lucru
se realizează doar prin schimbarea programului la calculator fără a se acţiona asupra
echipamentelor din dotarea maşinilor;
 autonomie de funcţionare pentru trei schimburi fără intervenţia operatorului uman;
 posibilităţi sporite de ridicare a nivelului de tehnicitate corelat cu cerinţele tot mai
diversificate ale consumatorului.


4.2.2.2.1 Avantajele şi rolul sistemelor flexibile de fabricaţie

Unul din avantajele majore ale sistemelor avansate de producţie este dat de cuplarea
sistemelor flexibile de fabricaţie cu procesul conducerii integrate cu ajutorul calculatorului. Ia
naştere în acest fel un sistem computerizat de maşini care poate produce în limitele capabilităţii
lui, orice piesă aleasă întâmplător în orice cantitate şi la orice moment de timp, cu costuri
comparabile sau chiar mai scăzute decât cele înregistrate pentru tipul de producţie de serie mare
sau de masă. Aceasta deoarece costurile cu reprogramarea calculatorului sunt în multe cazuri
inferioare celor pentru modificarea sau ajustarea echipamentului tehnologic.
Rolul sistemului flexibil de fabricaţie poate fi mai bine înţeles din figura de mai jos.
0.5
1 2 3 4 5 6 7 8
0.1
0.5
1
Sistem rigid de
fabricatie automatizat
( linii în flux)
Sistem flexibil de
fabricatie
Sistem cu adaptabilitate manuala
Costul
unitar
Volumul
productiei
Zona de profit a sistemului flexibil de fabricatie


Fig.4.5 Dependenţa costului unitar de volumul producţiei în cazul sistemelor
de fabricaţie manuale, rigide şi flexibile

Se poate constata că la o producţie de volum mic, fabricaţia manuală este cea mai eficientă,
deoarece înregistrează cele mai reduse costuri, iar la un volum mare al producţie cea mai eficientă
este fabricaţia automatizată rigid. Se observă ca sistemul flexibil de fabricaţie devine eficient doar
în cazul seriilor scurte sau medii de fabricaţie. Într-un sistem convenţional de fabricaţie, datele
statistice arată că din totalul timpului de fabricaţie peste 80% reprezintă timp de aşteptare şi
pregătire, iar 20% timp de lucru al maşinilor; din acesta peste 60% este consumat cu aşezarea şi
reglarea piesei pe maşina de lucru. Astfel timpul total de prelucrare efectivă se reduce la 5-10%
din total. În cazul sistemelor flexibile de fabricaţie, timpul efectiv de lucru ajunge la 50-85% din
totalul timpului de lucru, concomitent cu o creştere a gradului de utilizare a capacităţii de
producţie.


4.2.2.4 Metoda tehnologiei de grup pentru mărirea loturilor de fabricaţie

O cerinţă de bază a organizării moderne a producţiei, o constituie trecerea de la fabricarea
unor loturi mici de fabricaţie la loturi mari şi folosirea pe această bază a metodelor superioare de
producţie, ce au la bază principiile organizării producţiei în flux.
Pentru trecerea la fabricaţia produselor de la loturi mici la loturi mari de fabricaţie, în
condiţiile unor întreprinderi care fabrică o nomenclatură largă de fabricaţie, se foloseşte metoda
tehnologiilor de grup.
Potrivit acestei metode diferitele produse care se fabrică în loturi mici vor fi încadrate în
anumite grupe de fabricaţie pe baza unor caracteristici comune constructive sau tehnologice. Din
cadrul fiecărei grupe se va alege un produs sau o piesă care grupează cele mai multe din
caracteristicile produselor sau pieselor din grupa de care aparţine. În funcţie de acest produs se va
elabora tehnologia de fabricaţie pentru întreaga grupă, se alege utilajul necesar şi se proiectează
echipamentul tehnologic.
În cazul în care în cadrul grupei de produse nu există un asemenea produs, se proiectează
un produs care să întrunească toate caracteristicile constructive şi tehnologice ale produselor
dintr-o anumită grupă. În funcţie de acest produs va fi proiectată tehnologia corespunzătoare şi se
va alege utilajul şi echipamentul tehnologic necesar.
Folosirea metodei tehnologiei de grup oferă următoarele avantaje:
ee) permite folosirea unor maşini şi utilaje specializate, de mare randament şi
trecerea la fabricaţia produselor pe baza metodelor de organizare a producţiei în flux
cu toate avantajele ce decurg din aceasta;

ff) permite folosire unor echipamente tehnologice specifice unei clase de produse sau
piese, în locul unor echipamente specifice fiecărui produs în parte, ceea ce micşorează
considerabil volumul de muncă necesar proiectării şi producerii acestora.
gg) influenţează în mod pozitiv mărimea ciclului de fabricaţie, folosirea capacităţii
de producţie, nivelul productivităţii muncii şi al costurilor de producţie.
În procesul de restructurare a producţiei un loc important trebuie sa se asigure extinderii
mecanizării şi automatizării, realizarea unor linii complet automatizate etc. cu prioritate pentru
executarea acelor lucrări care necesită un volum mare de muncă şi de desfăşurare în condiţii
grele.


4.3 Teste de verificare

Există următoarele posibilităţi de răspuns la afirmaţiile de mai jos:
a) Ambele afirmaţii sunt adevărate cu valoare cauză-efect;
b) Ambele afirmaţii sunt adevărate fără valoare cauză-efect;
c) Prima afirmaţie este adevărata, iar a doua falsă;
d) Prima afirmaţie este falsă, iar a doua adevărată;
e) Ambele afirmaţii sunt false.


Menţionaţi în care din situaţiile de mai sus se încadrează următoarele afirmaţii şi
justificaţi răspunsul:

1. Fiecărei întreprinderi industriale îi este specific un tip de producţie; acesta este factorul
care determină modul de organizare al procesului de producţie în secţiile de bază.

2. Tipul de producţie este o stare organizaţioanală şi funcţională a întreprinderii; acesta nu
este influenţat de gradul de specializare a locurilor de muncă şi nici de modul de
deplasare al produselor de la un loc de muncă la altul.

3. Elementele componente ale unui tip de producţie nu influenţează metodele de organizare
a procesului de producţie, dar influenţează asupra calităţii produselor fabricate în cadrul
întreprinderii.

4. Organizarea producţiei în flux este o metoda de organizare a producţiei de serie mare sau
de masă; pentru tipul de producţie de serie mică sau individuală metoda de organizare a
producţiei metoda de organizare este pe grupe omogene de maşini.

5. Metoda de amplasare a locurilor de muncă sub forma liniilor tehnologice este specifică
pentru tipul de producţie de serie mică, iar metoda Cameron este specifică tipului de
producţie de masă.

6. Deplasarea produselor de la un loc de muncă la altul se face în cazul producţiei
individuale, cu mijloace de transport discontinue; cantitatea de produse transportate cu
aceste mijloace de transport este dată de mărimea lotului de fabricaţie.

7. Mărimea seriei de fabricaţie este dată de cantitatea de produse de acelaşi fel care se
fabrică într-o perioadă dată de timp; mărimea lotului de fabricaţie este influenţată de
cantitatea de produse care se transportă cu un mijloc de transport o singura dată.

8. Pentru tipul de producţie de masă sunt specifice utilaje cu un înalt nivel de specializare,
iar pentru tipul de producţie individuală sunt specifice utilaje universale.

9. Organizarea producţiei în flux este forma superioară de organizare a procesului de
producţie; condiţia necesară pentru organizarea producţiei în flux este dată de relaţia
Q t F
t
· s .

10. Relaţia Q t F
t
· s .exprimă faptul că este asigurată o încărcare completă a locurilor de
muncă; în această relaţie t exprimă mărimea normei de timp a produselor fabricate pe
linia în flux.

11. Divizarea procesului tehnologic în operaţii egale sau multiple de mărimea tactului de
producţie este o trăsătură de bază a modului de organizare a producţiei în flux; această
trăsătură este specifică liniilor de producţie sincronizate.

12. Pentru liniile de producţie în flux locurile de muncă sunt amplasate în ordinea impusă de
succesiunea operaţiilor tehnologice; deplasarea produselor de la un loc de muncă la altul
se face cu ajutorul mijloacelor cu deplasare continuă

13. Tactul de producţie exprimă perioada de timp la care are loc livrarea a două produse de
pe o linie de producţie în flux; intrarea materiilor prime în cadrul liniilor se face în mod
continuu cu ajutorul mijloacelor de transport cu deplasare continuă.

14. După gradul de continuitate al procesului de producţie liniile de producţie în flux sunt de
două feluri: linii de producţie în flux continuu şi linii de producţie în flux intermitent;
continuitatea procesului de producţie se realizează ca urmare a sincronizării operaţiilor de
producţie în timp.

15. Pentru liniile de producţie în flux intermitent pot apare următoarele situaţii:
 la operaţiile cu durată mai mică decât restul operaţiilor pot apare locuri înguste şi
stocuri mari de producţie neterminată;
 la operaţiile cu durată mai mare decât durata medie a celorlalte operaţii procesul de
producţie se întrerupe, apărând timpi morţi în funcţionarea maşinilor şi a timpului de
lucru al muncitorilor.

16. În funcţie de nomenclatorul de produse care se execută pe liniile de producţie în flux,
acestea pot fi cu nomenclatura constantă şi cu nomenclatură de grup; liniile de producţie
cu nomenclatură de grup se folosesc la acele întreprinderi care fabrică mai multe feluri de
produse de acelaşi tip, care au deci un proces tehnologic asemănător.

17. Liniile de producţie în flux cu ritm liber nu necesită sincronizarea în timp a operaţiilor de
producţie; acestea se caracterizează prin aceea că trebuie să livreze în unitatea de timp o
anumită cantitate de produse strict corelată cu mărimea ritmului de producţie.

18. Trecerea produselor de la un loc de muncă la altul pentru anumite linii de producţie în
flux se face sub forma loturilor de produse; acest mod de deplasare a produselor este
specific produselor de volum şi gabarit mic.



19. După modul de deplasare a produselor de la un loc de muncă la altul anumite linii de
producţie în flux sunt înzestrate cu transportoare mecanice de tipul benzilor rulante; alte
linii de producţie în flux nu sunt înzestrate cu mijloace de transport speciale.

20. Proiectarea liniilor de producţie în flux se realizează pentru întreprinderile noi odată cu
proiectarea întreprinderii, iar pentru întreprinderile deja existente cu ocazia efectuării
studiilor de modernizare sau dezvoltare a diferitelor unităţi de producţie.

21. Proiectarea unor linii de producţie în flux presupune următoarelor activităţi: proiectarea
constructivă şi proiectarea tehnică a acestora; în proiectarea constructivă se are în vedere
asigurarea stabilităţii constructive, unificarea şi tipizarea pieselor.

22. Tactul de producţie este un element funcţional de bază al unei linii de producţie în flux;
acesta exprimă timpul necesar pentru executarea unui produs în unitatea de timp în cadrul
liniei de producţie în flux.

23. Relaţia generală de calcul a tactului de producţie este T
t
Q K
=
·
·
60
; în această relaţie K
reprezintă coeficientul de încărcare a locurilor de muncă.

24. Pentru liniile în flux polivalente relaţia de calcul a tactului de producţie este
T
t
A B C
K =
·
+ + +
·
60
...
; această relaţie este valabila pentru liniile în flux polivalente care
fabrică produse cu norme de timp diferite.
25. Ritmul de lucru al unei linii de producţie în flux exprimă cantitatea de produse care se
execută pe linia de producţie în unitatea de timp; acesta se calculează după relaţia
R
t
Q
=
· 60
.

26. Ritmul de lucru este direct proporţional cu mărimea tactului de producţie; acest fapt se
poate reda cu ajutorul relaţiei R
T
=
1
.


27. Lungimea unei linii de producţie în flux este influenţată de modul de aşezare a locurilor
de muncă; dacă locurile de muncă sunt aşezate de o parte şi de alta a benzii transportoare
relaţia de calcul a lungimii liniei de producţie în flux este L
N d
lm
=
·
2
unde N
lm

reprezintă numărul locurilor de muncă din cadrul liniei, iar d distanţa medie dintre
acestea.

28. Viteza de deplasare a benzii rulante se determină cu ajutorul relaţiei V d T = · ; în această
relaţie T reprezintă timpul dintre ieşirile a două produse consecutive de pe linia de
producţie în flux.

29. Echilibrarea liniei de producţie în flux înseamnă repartizarea operaţiilor de executat pe un
număr cât mai mic de locuri de muncă, fără a urmări respectarea mărimii tactului de
funcţionare şi a reducerii pierderilor de timp de muncă al utilajelor.

30. Tranzitivitatea relaţiei de precedentă poate fi exprimată i j j k i k < < ¬ < , ; relaţia de
tranzitivitate nu are implicaţii directe asupra procesului de echilibrare al liniei de
producţie în flux.

31. Modelul matematic al echilibrării liniei de producţie în flux este un model de programare
liniară; funcţia obiectiv a acestui model este dată de relaţia T t S
j
j
J
÷ =
=
¿
( ) min
1
.

32. Gradul de ineficienţă al unei linii de producţie în flux este dat de relaţia
; 100 )) S ( t T J ( P
J
1 j
j tn
× ÷ · =
¿
=
J reprezintă mulţimea operaţiilor care se execută pe un
anumit loc de muncă.

33. Tabloul intensităţilor de trafic este o etapă a metodei verigilor; acesta va evidenţia
volumul de transport dintre diferitele locuri de muncă pentru o anumită perioadă de timp.

34. Metoda gamelor fictive de amplasare a locurilor de muncă este specifică tipului de
producţie de unicate; principiul de amplasare al locurilor de muncă este principiul liniilor
tehnologice.

35. În cazul folosirii metodei gamelor fictive se va determina mai întâi numărul necesar de
locuri de muncă şi gradul lor de ocupare, apoi acestea se vor amplasa în ordinea
descrescătoare a gradului lor de ocupare.

36. Metoda Cameron este o metoda de amplasare a locurilor de munca având la baza
principiul grupelor omogene de maşini; cu ajutorul acestei metode se urmăreşte stabilirea
amplasamentelor şi a deplasării materialelor în cadrul construcţiilor existente sau între
acestea.

Alegeţi răspunsul corect şi justificaţi răspunsul

37. Factorii care determină tipul de producţie într-o întreprindere industrială sunt:
a) nomenclatorul produselor de fabricat;
b) modul de amplasare a locurilor de muncă;
c) tipul structurii de producţie şi concepţie existent în cadrul întreprinderii;
d) volumul producţiei executate;
e) gradul de specializare al întreprinderii;
f) modul de deplasare al produselor de la un loc de muncă la altul;

38. Există următoarele tipuri de producţie:
a) tipul de producţie de masă;
b) tipul de producţie în serie;
c) tipul de producţie individual;
d) tipul de producţie de unicate.

39. Caracteristicile tipului de producţie de masă sunt:
a) nomenclatura redusă a produselor fabricate;
b) transportul produselor se face pe loturi de fabricaţie;
c) grad ridicat de specializare a utilajelor;
d) amplasarea locurilor de muncă se face conform metodei verigilor;
e) durata redusă a ciclului de fabricaţie a produselor executate;
f) nivel ridicat al productivităţii muncii.

40. Permanentizarea executării operaţiilor pe anumite locuri de muncă ale unei linii de
producţie în flux poate fi exprimată printr-una din relaţiile de mai jos:
a) Q t F
t
· > ;
b) Q t F
t
· = Q ;
c) Q t F
t
· s ;
d) Q t F
t
· > ;
e) Q t F
t
· < .


41. Tipul de producţie este o stare organizaţională influenţată de următorii factori:
a) nomenclatorul de produse;
b) felul procesului tehnologic;
c) felul materiilor prime utilizate;
d) volumul producţiei fabricate;
e) gradul de specializare al întreprinderii;
f) felul utilajelor utilizate;
g) felul deplasării obiectelor muncii de la un loc de muncă la altul.

42. După gradul de continuitate al funcţionării liniilor de producţie în flux, acestea pot fi:
a) linii în flux continuu;
b) linii în flux cu ritm liber;
c) linii în flux cu ritm reglementat;
d) linii în flux intermitent.

43. În activitatea de echilibrare a unei linii de producţie în flux, obiectivul urmărit este dat de
una din relaţiile:
a) T t S
j
i
n
÷ =
=
¿
( )
1
maxim ;
b) T t S
j
i
n
÷ =
=
¿
( )
1
minim ;
c) T t S
j
i
n
÷ =
=
¿
( )
1
0 .

44. Relaţia P
J T t S
J T
tn
j
=
· ÷
·
100 ( )
exprimă:
a) procentul de timp nelucrător al unei linii în flux;
b) procentul de timp lucrator al unei linii de producţie în flux;
c) gradul de ineficientă al unei linii de producţie în flux.

45. Veriga de producţie reprezintă traseul parcurs de materiile şi materialele utilizate între
două locuri de muncă ale fluxului tehnologic.
a) DA;
b) NU.


46. Etapa de " Inventarierea operaţiilor tehnologice" este o etapă a:
hh) metodei verigilor;
ii) metodei gamelor fictive;
jj) metodei Cameron.

47. Principiul care stă la baza amplasării locurilor de muncă în metoda gamelor fictive este
cel al grupelor omogene de maşini.
a) DA;
b) NU.

48. Numărul locurilor de muncă necesar pentru fiecare operaţie în parte se determină în cazul
utilizării :
a) metodei gamelor fictive de fabricaţie;
b) metodei verigilor;
c) metodei Cameron.




Răspunsuri

1.a 2.c 3.e 4.b 5.e 6.c 7.d 8.b 9.c 10.d 11.a

12.b 13.c 14.b 15.E 16.e 17.c 18.a 19.b 20.b 21.d 22.c

23.e 24.c 25.c 26.d 27.a 28.a 29.c 30.c 31.a 32.e 33.b

34.d 35.c 36.d 37.a,d 38.a,b,c 39.a,c,f 40.d 41.a,b,e,f 42.a,d 43.b

44.c 45.b 46.b 47.b 48.a



































5








OBIECTIVE


Tematica acestui capitol da raspunsuri la
probleme care privesc:


1 Organizarea reparării şi întreţinererii utilajelor


2 Sisteme de organizare a activităţii de asigurare cu
diferite tipuri de energie a unei întreprinderi de
producţie


3 Sisteme de organizare a activităţii de transport
intern şi manipulare













S SI IS ST TE EM ME E D DE E O OR RG GA AN NI IZ ZA AR RE E
A A U UN NI IT TĂ ĂŢ ŢI IL LO OR R D DE E
P PR RO OD DU UC CŢ ŢI IE E A AU UX XI IL LI IA AR RE E Ş ŞI I
D DE E S SE ER RV VI IR RE E

O întreprindere de producţie pentru a funcţiona în mod ritmic şi cu eficienţă economică
ridicată, necesită existenţă alături de unităţile de producţie de bază a unui ansamblu de unităţi de
producţie auxiliare şi de servire. Acestea se constituie în unităţi specializate în întreţinerea şi
repararea utilajelor, pentru producerea şi distribuirea diferitelor SDV-uri necesare procesului de
producţie de bază, pentru producerea şi distribuirea diferitelor feluri de energie, sau pentru
asigurarea proceselor de transport şi depozitare.
În prezent se conturează tot mai mult tendinţa existenţei unui proces mixt de asigurare a
întreprinderilor cu activităţi auxiliare şi de servire de către întreprinderi specializate în realizarea
acestor activităţi, paralel cu asigurarea acestora de către unităţi proprii ale întreprinderii. Pentru
desfăşurarea coereantă a acestor activităţi este nevoie să existe o repartizare judicioasă a
volumului şi felului activităţilor realizate de fiecare unitate în parte. Se creează posibilitatea ca
activităţile auxiliare şi de servire specializate să execute lucrări standard pentru mai multe unităţi
economice, urmând ca activităţile specifice fiecărei întreprinderi în parte să fie executate de
unităţi proprii auxiliare şi de servire.


5.1 Organizarea reparării şi întreţinerii utilajelor

5.1.1 Importanţa şi obiectivele activităţii de reparare a utilajelor

Activitatea de întreţinere şi reparare a utilajelor este impusă de faptul că, pe parcursul
folosirii lor productive, acestea sunt supuse procesului de uzură fizică şi morală.
Ca urmare a procesului de uzură fizică are loc un proces de pierdere treptată a valorii lui
de întrebuinţare a utilajului, şi în final o pierdere a capacităţii de satisfacere a nevoii sociale
pentru care a fost creat.
În vederea menţinerii caracteristicilor funcţionale ale utilajului şi a funcţionarii în condiţii
cât mai apropiate de cele iniţiale, în cadrul întreprinderilor se organizează un sistem de întreţinere
şi reparare a utilajului de producţie. Din analiza comportamentului utilajelor în procesul de uzură
fizică se poate constata că uzura în timp a diferitelor componente are loc în mod diferenţiat. Acest
fapt impune luarea unor măsuri mai ample de întreţinere şi reparare a acestor componente, pentru
a evita ieşirea prematură din funcţiune a utilajului.
Fenomenul de uzură fizică a utilajului mai poate fi ameliorat şi printr-un sistem de
activităţi de întreţinere a acestuia, precum şi printr-un ansamblu de operaţii de control şi revizie,
care să permită depistarea din timp a eventualelor defecţiuni.
Toate aceste activităţii de revizie, control, întreţinere şi reparare a utilajelor, îndreptate în
scopul menţinerii în stare de funcţionare o perioadă cât mai mare de timp formează ceea ce în
literatura de specialitate poartă numele de sistem de întreţinere şi reparare a utilajelor.
Realizarea unor activităţii de întreţinere şi reparare a utilajelor are o serie de implicaţii,
dintre care mai importante sunt:
 creşterea perioadei de timp în care utilajul este în stare de funcţionare şi realizarea
producţiei conform graficelor;
 creşterea randamentului şi a preciziei de funcţionare a utilajelor;
 realizarea unor activităţi de întreţinere şi reparare de calitate superioară, contribuie la
reducerea costurilor de producţie şi implicit la creşterea eficienţei activităţii de
producţie.
Activitatea de întreţinere şi reparare a utilajelor are în principal următoarele obiective:
kk) asigurarea menţinerii utilajului în stare de funcţionare o perioadă cât mai mare de
timp;
ll) evitarea uzurii excesive şi a ieşirii utilajului în mod accidental din funcţiune;
mm) creşterea timpului de funcţionare a utilajului, fie prin mărirea duratei dintre două
intervenţii tehnice, fie prin micşorarea perioadei de timp de menţinere a acestuia în
reparaţii;
nn) efectuarea activităţilor de întreţinere şi reparare cu cheltuieli cât mai reduse şi de
o calitate cât mai bună, prin creşterea productivităţii muncitorilor care execută aceste
activităţi;
oo) modernizarea maşinilor şi utilajelor învechite.


5.1.2 Sisteme şi metode de organizare a reparării utilajelor

Reparaţia este lucrarea efectuată în scopul menţinerii în stare de funcţionare a utilajelor,
prin care se înlătură defecţiunile constatate în funcţionare şi se realizează înlocuirea totala sau
parţiala a acelor componente care au o durată mai mică de funcţionare în comparaţie cu altele.
La începuturile activităţii de întreţinere şi reparare a utilajelor, aceasta se execută în mod
empiric, în sensul că activitatea de reparare a utilajelor se efectua doar în momentul în care
utilajele ieşeau din funcţiune datorită uzurii. Pentru a se evita uzura excesivă a utilajelor şi a
preveni ieşirea accidentală din funcţiune a acestora, au fost elaborate sisteme de întreţinere şi
reparare a utilajelor, ale căror obiective principale sunt:
 cunoaşterea datei calendaristice a scoaterii din funcţiune a utilajului pentru reparaţii:
 stabilirea din timp a felului reparaţiilor ce trebuie efectuate şi a duratei de execuţie, în
vederea pregătirii materialelor, utilajelor şi a forţei de muncă necesare executării lor;
 determinarea mijloacelor financiare necesare pentru realizarea reparaţiilor.
Pornind de la aceste cerinţe, au fost elaborate două sisteme de întreţinere şi reparare a
utilajelor şi anume:
 sistemul de reparaţii pe bază constatărilor;
 sistemul de reparaţii preventiv-planificat.
Sistemul de întreţinere şi reparare pe baza constatărilor constă în stabilirea datelor de
oprire a utilajelor pentru intrarea în reparaţii, precum şi conţinutul acestora, în urma unei
supravegheri atente a modului de funcţionare a utilajelor de către personal specializat, pe baza
căreia se va stabili starea lor de funcţionalitate.
În urma constatărilor efectuate, rezultatele acestora se vor trece în cadrul unei fişe
întocmite pentru fiecare utilaj în parte. Această fişă va cuprinde informaţii despre:
 felul defecţiunilor constatate;
 data intrării în reparaţie a utilajului;
 felul reparaţiilor ce trebuiesc executate.
Avantajele sistemului de reparare pe baza constatărilor:
pp) cunoaşterea din timp a datei de intrare în reparaţie şi felul reparaţiilor ce trebuie
executate;
qq) posibilitatea comandării din timp a pieselor de schimb necesare activităţii de
întreţinere şi reparare.
Dezavantajele sistemului:
rr) nu permite elaborarea unui plan de reparaţii pentru o perioadă mai mare de timp;
ss) apar greutăţi în comandarea şi confecţionarea pieselor de schimb şi în folosirea
raţională a forţei de muncă;
tt) efecte nefavorabile asupra calităţii reparaţiilor şi a costurilor aferente acestor
activităţii.

Sistemul de întreţinere şi reparare preventiv-planificat.
Prin elaborarea acestui sistem s-a urmărit asigurarea unui dublu caracter întregului
ansamblu de măsuri de întreţinere şi reparare, şi anume:
 caracter profilactic;
 caracter planificat.
Caracterul profilactic rezultă din faptul că acest sistem prevede adoptare unor măsuri de
întreţinere şi control, prin care să se prevină posibilitatea apariţiei unei uzuri premature, datorită
căreia utilajul să fie scos din funcţiune înainte de expirarea duratei normate de funcţionare.
Caracterul planificat este dat de faptul că diferitele lucrări de întreţinere şi reparare pe
care le conţine sistemul, se efectuează la date calendaristice stabilite dinainte, cu motivarea
corespunzătoare.
Aceste două caracteristici ale sistemului preventiv-planificat imprimă sistemului o
superioritate evidentă faţă de sistem pe baza constatărilor, influenţând pozitiv asupra calităţii
reparaţiilor, a duratei de execuţie a acestora şi a costurilor de producţie.
În concluzie, sistemul de întreţinere şi reparare preventiv-planificat este un ansamblu de
măsuri de întreţinere, control şi reparare care:
 se efectuează în mod periodic, la intervale de timp bine determinate;
 urmăreşte prevenirea uzurii excesive şi a apariţiei avariilor;
 urmăreşte menţinerea în stare de funcţionare a utilajelor o perioada cât mai mare de
timp.
Sistemul preventiv-planificat se poate aplica cu ajutorul a două metode
 metoda standard;
 metoda după revizie.

Metoda standard constă în faptul că fiecare utilaj sau instalaţie intră în reparaţii la
intervale de timp dinainte stabilite, pentru fiecare din acestea în parte. Felul, volumul şi conţinutul
reparaţiilor care vor fi efectuate au un caracter standard, potrivit unei documentaţii tehnice,
indiferent de starea de funcţionalitate a utilajului în momentul intrării în reparaţie.
Avantajul acestei metode este dat de următoarele elemente:
 permite efectuarea reparaţiilor pe baza unei documentaţii bine întocmite;
 este uşor de aplicat;
 are eficientă ridicată pentru întreprinderile care au în dotare un număr mare de maşini
şi utilaje.
Dezavantajele acestei metode sunt date de faptul că:
 necesită un volum foarte mare de muncă pentru întocmirea documentaţiei necesare
aplicării metodei;
 ridică nejustificat costul reparaţiilor, la acele utilaje pentru care se execută activităţi de
reparaţii, fără ca starea lor tehnică să impună acest lucru.
Metoda după revizie constă în faptul că volumul şi conţinutul reparaţiilor se determină
în urma unei revizii tehnice. Pentru stabilirea felului reparaţiilor ce vor fi executate se întocmeşte
mai întâi ciclul de reparaţii al fiecărei categorii de utilaje în parte.
Avantajul metodei constă în faptul că permite constatarea gradului de uzură a utilajului,
cu ocazia efectuării reviziei tehnice, evitându-se executarea reparaţiilor la acele utilaje unde
starea lor tehnică nu impune acest lucru.
Sistemul de reparaţii preventiv-planificat conţine următoarele categorii de intervenţii
tehnice:
a) întreţinerea şi supravegherea zilnică a utilajului;
b) revizia tehnica R
t
;
c) reparaţia curentă de gradul I şi II R siR
c c 1 2
;
d) reparaţia capitală R
K
.
Întreţinerea şi supravegherea zilnică se execută de către muncitorii care lucrează pe
utilajele din secţiile de producţie, sau de către muncitori specializaţi în executarea acestor
operaţii. În cadrul activităţii de întreţinere şi supraveghere zilnică se urmăreşte înlăturarea micilor
defecţiuni ale utilajul, fără a se face înlocuiri de piese.
Revizia tehnică cuprinde operaţii care se execută înaintea unei reparaţii curente sau
capitale. Prin efectuarea unei revizii tehnice se urmăreşte determinarea stării tehnice a utilajelor şi
stabilirea operaţiilor care trebuie efectuate în cadrul reparaţiilor curente sau capitale.
Cu ocazia reviziei tehnice se pot efectua şi operaţii de reglare şi consolidare a unor piese
sau subansamble, în vederea asigurării unei funcţionări normale până la prima reparaţie.
Reparaţia curentă este o lucrare care se executa în mod periodic în vederea înlăturării
uzurii fizice, prin înlocuirea unor piese componente sau subansamble uzate. Reparaţiile curente,
în funcţie de intervalul de timp dintre două reparaţii curente succesive şi valoarea pieselor şi
subansamblelor reparate sau înlocuite, sunt de două feluri:
 reparaţii curente de gradul I;
 reparaţii curente de gradul II.
Astfel, spre exemplu, la o anumită grupă de maşini reparaţiile curente de gradul I este de
3000 de ore de funcţionare, în timp ce la reparaţiile curente de gradul II acest interval este de
9000 de ore.
Reparaţia capitală este o lucrare de intervenţie tehnică efectuată după expirarea unui
ciclu de funcţionare a utilajului, a cărui mărime este prevăzută în normativele de funcţionare ale
acestuia şi care are drept scop menţinerea în funcţiune a utilajului până la expirarea duratei
normate de viată. Reparaţia capitală este cea mai complexă intervenţie tehnică; ea are un caracter
general, deoarece sunt supuse procesului de întreţinere, verificare şi reparare o gamă foarte larga
de piese şi subansamble care intră în componenta utilajului. Se execută atunci când nu mai sunt
asigurate randamentul, precizia şi siguranţa în funcţionare a utilajului.
În afara intervenţiilor tehnice cuprinse în sistemul preventiv-planificat, în cadrul
întreprinderii se mai execută şi alte tipuri de intervenţii tehnice. Acestea sunt:
 reparaţiile accidentale;
 reparaţiile de renovare;
 reparaţiile de avarii.
Reparaţiile accidentale se efectuează la intervale de timp nedeterminare, fiind
determinate de scoaterile neprevăzute din funcţiune a acestora datorită unor căderi accidentale.
Reparaţiile de renovare se efectuează la utilajele care au trecut prin mai multe reparaţii
capitale şi au un grad avansat de uzură fizică. Cu ocazia acestor reparaţii, se recomandă şi
efectuarea unor lucrări de modernizare a utilajului.
Reparaţiile de avarii se execută de fiecare data când utilajele se defectează ca urmare
proastei utilizări sau întreţineri, fie din cauza unor calamităţi naturale: cutremure, incendii,
inundaţii etc.


5.1.3 Planificarea reparării utilajelor

Pentru executarea reparaţiilor prin sistemul de reparaţii preventiv planificat
întreprinderile de producţie industrială întocmesc un plan de reparaţii. Această activitate
presupune rezolvarea a două probleme:
uu) întocmirea structurii ciclului de reparaţii a unui utilaj;
vv) determinarea datelor calendaristice la care va avea loc fiecare intervenţie tehnică
asupra utilajului considerat.
Ciclul de reparaţii reprezintă timpul dintre două reparaţii capitale, inclusiv durata uneia
dintre ele, de obicei ultima.
Structura ciclului de reparaţii reprezintă numărul, felul şi succesiunea diferitelor
intervenţii tehnice în cadrul unui ciclu de reparaţii.
Pentru a întocmi o structură a unui ciclu de reparaţii este nevoie să se stabilească mai întâi
numărul de intervenţii de acelaşi fel. Pornind de la faptul că orice intervenţie de grad superior le
conţine pe toate celelalte inferioare ei, relaţia de calcul a numărului de intervenţii de acelaşi fel
este următoarea: N
D
d
N
it
cr
it
it
s
= ÷ unde:
D
cr
reprezintă durata ciclului de reparaţii;
d
it
reprezintă durata de timp între două intervenţii de acelaşi fel;
N
it
s
reprezintă numărul intervenţiilor de acelaşi fel.
Odată stabilit numărul de intervenţii tehnice de acelaşi fel se poate trece la întocmirea
structurii ciclului de reparaţii, ţinând cont de numărul intervenţiilor de acelaşi fel şi de duratele de
timp dintre acestea. O astfel de structura pentru o anumită grupă de utilaje poate arată astfel:

RK
RK
Rc2 Rc2 Rc1 Rc1 Rc1
RtRt RtRt Rt Rt Rt Rt RtRt RtRt
,

unde RK, Rc1, Rc2 şi Rt sunt intervenţiile tehnice specifice sistemului de reparaţii preventiv-
planificat.
Pentru întocmirea planului de reparaţii este necesar să se determine durata ciclului de
reparaţii în zile calendaristice. Relaţia după care se determină acesta este următoarea:
D
T
D N
t n K
cr
RK
s s
si i
i R
RK
cld
t
=
·
+ · ·
=
¿
( ) unde,
T
RK
- timpul de funcţionare al utilajului între două reparaţii capitale;
D
s
- durata unui schimb de lucru, exprimată în ore;
N
s
- numărul de schimburi;
t
si
- timpul maxim admis de staţionare în fiecare intervenţie tehnică, în zile lucratoare;
n
i
- numărul de intervenţii de acelaşi fel din cadrul ciclului de reparaţii;
K
cld
- coeficient de transformare din zile efective în zile calendaristice.
Planul de reparaţii se întocmeşte pentru fiecare utilaj în parte, ţinând cont de data
calendaristică la care a avut loc ultima intervenţie tehnică în anul precedent. Pentru fiecare
intervenţie tehnică care urmează a fi executată pentru anul pentru care se întocmeşte planul de
reparaţii, se determină intervalul de timp, în zile, începând cu ziua când a avut loc ultima
intervenţie tehnică în anul precedent. Acest interval de timp se determină în zile calendaristice
după următoarea relaţie:
T
H n
D N
t K
s s
si
i
r
cld
=
·
·
+ ·
=
÷
¿
( )
1
1
unde,

T - intervalul de timp, în zile calendaristice de la ultima intervenţie din anul precedent
până la o anumită intervenţie din intervalul precedent;
H - timpul de funcţionare al utilajului între două intervenţii consecutive, exprimat în
ore;
t
si
i
r
=
÷
¿
1
1
- timpul total de staţionări ale utilajului în intervenţiile precedente în anul pentru
care se întocmeşte planul de reparaţii;
celelalte notaţii au aceleaşi semnificaţii ca şi în relaţia precedentă.
Durata de execuţie a unei reparaţii exprimată în zile calendaristice este dată de relaţia:
D
t
N d n K
n
m s s
=
· · ·
, unde:

tn - timpul normat, în ore, pentru executarea unei anumite intervenţii la un anumit
utilaj;
Nm - numărul de muncitori din formaţia de lucru care execută intervenţia tehnică;
Ds - durata unui schimb, în ore;
Ns - numărul de schimburi;
K - coeficientul planificat de îndeplinire a normelor.
Împreună cu desfăşurare acestor activităţii, o atenţie deosebită trebuie acordată stocurilor
de piese de schimb, necesare bunei desfăşurări a lucrărilor de întreţinere şi reparare a utilajelor.
Relaţia care stabileşte mărimea stocului de piese de schimb este următoarea:
S
D C
N
ps
f mz
z
=
·
unde:

Df - reprezintă durata ciclului de fabricare a pieselor de schimb sau de aducere a lor de
la furnizor;
Nz - numărul zilelor lucratoare din cadrul unei luni;
Cmz - consumul mediu zilnic de piese de schimb pentru activitatea de reparaţii.
În vedere îmbunătăţirii activităţii de organizare a lucrărilor de întreţinere şi reparare a
utilajelor se recomandă nominalizarea prin planurile anuale a tuturor reparaţiilor capitale
necesare, cu precizarea necesarului de piese de schimb, a executantului şi a termenelor de
realizare a acestora.
Odată cu aceasta, se va acorda atenţie respectării graficelor de realizare a reviziilor
tehnice şi a reparaţiilor curente.





5.1.4 Utilizarea teoriei uzurii aleatoare a echipamentelor industriale pentru adoptarea
unei politici optime de întreţinere
şi reparare a utilajelor

5.1.4.1 Indicatori de studiu şi analiză a uzurii aleatoare a echipamentelor

Organizarea eficienta a activităţii de întreţinere şi reparare presupune elaborarea unei
politici optime de întreţinere şi reparare a utilajelor.
Prin politica optimă de întreţinere şi reparare se înţelege un ansamblu de măsuri care
trebuie adoptat pentru asigurarea funcţionării utilajelor din dotarea unei întreprinderi pe baza unor
criterii de optimizare determinate, cum ar fi siguranţa în funcţionare, cheltuieli minime de
întreţinere şi reparare, durate minime de menţinere în reparaţii etc.
Teoria uzurii aleatoare foloseşte o gamă largă de indicatori de uzură aleatoare, dintre care
cei mai utilizaţi sunt următorii:
 funcţia de supravieţuire;
 mortalitatea;
 probabilitatea de avarie
 probabilitatea condiţionată de avarie;
 probabilitatea de a avea o înlocuire sau mai multe înlocuiri într-o perioada de timp,
datorită ieşirilor accidentale din funcţiune.
 durata medie de viaţă.
Funcţia de supravieţuire v(t) exprimă ponderea utilajelor rămase în funcţiune la
momentul t în totalul utilajelor puse în funcţiune la momentul 0. Acest indicator se determină
după relaţia:
v t
n t
n
( )
( )
( )
=
0
unde,
v(t) - funcţia de supravieţuire
n(t) - numărul pieselor rămase în funcţiune la momentul t;
n(0) - numărul pieselor puse în funcţiune la momentul 0.
Pe baza cunoaşterii funcţiei de supravieţuire se poate determina probabilitatea contrară
I(t), care exprimă ponderea utilajelor scoase din funcţiune la momentul t faţă de momentul 0.
Acest indicator se determină după relaţia:
I(t)=1-v(t)
Mortalitatea utilajelor m(t) exprima numărul utilajelor ieşite din funcţiune între doua
momente consecutive de timp (t-1,t); acest indicator se determina după relaţia:
m(t)=n(t-1)-n(t) unde
n(t-1) - este numărul utilajelor la momentul t-1;
n(t) - este numărul utilajelor la momentul t.
Probabilitatea de avarie p(t) exprimă ponderea utilajelor scoase din funcţiune în
intervalul (t-1,t) faţă de numărul utilajelor puse în funcţiune la momentul 0. Relaţia de calcul este
următoarea:

p t
n t n t
n
( )
( ) ( )
( )
=
÷ ÷ 1
0


Probabilitatea condiţionată de avarie p t
c
( ) exprimă ponderea utilajelor scoase din
funcţiuneîn perioada (t-1,t) faţă de numărul utilajelor existente în funcţiune la momentul t. Relaţia
de calcul este următoarea:

p t
n t n t
n t
n t
n t
c
( )
( ) ( )
( )
( )
( )
=
÷ ÷
÷
= ÷
÷
1
1
1
1


Uzura utilajelor poate fi aproximativ constantă v(t)=0 sau urmează o lege de distribuţie
exponenţială v t
t
e
( )=
÷o
. Reprezentarea grafică a celor două tipuri de uzură sunt:


n
t
v(t)=1=
constant v(t)=e
- .t
t
n












Relaţia dintre I(t), v(t) şi p(t) poate fi exprimată grafic în figura 5.3.
p(t)
v(t)
I(t)
n
t

Fig.5.3 Reprezentarea grafică a indicatorilor de uzură aleatoare I(t), v(t) şi p(t).

Probabilitatea de a avea o înlocuire p t
1
( ) exprimă probabilitatea ca un utilaj să iasă din
funcţiune în intervalul de timp cuprins între momentul 1 şi t şi este dată de relaţia:
p t v t u f u
u
t
1
1
( ) ( ) ( ) = ÷ ·
=
¿
unde:
v t u
n t u
n
( )
( )
( )
÷ =
÷
0
si
f u
n u n u
n
( )
( ) ( )
( )
=
÷ ÷ 1
0

Pentru a determina probabilitatea de a avea m scoateri din funcţiune în intervalul de timp
de la 1 la t se foloseşte relaţia de recurentă:
p t p t u f u
m m
u
t
( ) ( ) ( ) = ÷ ·
÷
=
¿ 1
1
unde p
m
( ) 0 0 = .
Durata medie de viaţă a unui utilaj se determină cu ajutorul relaţiei
Fig.5.1 Reprezentarea grafică a funcţiei
de supravieţuire în cazul unei
uzuri constante
Fig.5.2 Reprezentarea grafică
a funcţiei de supravieţuire
în cazul unei uzuri ce urmează
o lege de distribuţie exponenţială
T
n t n t
n
t
t
=
÷ ÷
·
=
·
¿
( ) ( )
( )
1
0
1

unde notaţiile au aceiaşi semnificaţie.

5.1.4.2 Metode de determinare a tipului optim de utilaj şi a momentului optim de
înlocuire

5.1.4.2.1 Alegerea tipului optim de utilaj care urmează sa fie achiziţionat

O politică optimă de întreţinere şi reparare a utilajelor trebuie să rezolve şi problema
înlocuirii utilajului scos din funcţiune, cu altul nou ceea ce presupune alegerea tipului optim de
utilaj care-l va înlocui pe cel scos din funcţiune, din mai multe tipuri de utilaje cu caracteristici
tehnologice asemănătoare. Aceste utilaje cu caracteristici tehnologice asemănătoare diferă între
ele prin costurile lor de achiziţie, prin costurile de întreţinere şi reparare şi prin duratele lor medii
de viaţă. Rezultă că tipul optim de utilaj care va trebui achiziţionat va fi dat de criteriul costului
mediu minim de achiziţie, întreţinere şi reparare pe o anumită perioadă de timp.
Relaţia costului mediu de achiziţie, întreţinere şi reparare este următoarea:
k
m n
A C
i
i
m
ij
j
n
=
·
+
= =
¿ ¿
1
1 1
( ) unde,
m - numărul de achiziţionări ale utilajului;
n - numărul de ani de folosire a utilajului între două achiziţionări;
Ai - cheltuielile de achiziţionare a utilajului la achiziţia i;
Cij - cheltuielile de întreţinere şi reparare a utilajului în achiziţionarea i şi în anul j de
funcţionare.
După stabilirea costului mediu pentru fiecare utilaj care ar putea fi achiziţionat, se alege
utilajul cu costul mediu minim de achiziţie, întreţinere şi reparare.


5.1.4.2.2 Alegerea momentului optim de înlocuire a utilajelor

Funcţionarea în condiţii de eficienţă a utilajelor este limitata în timp, deoarece de la un
moment dat uzura fizică a acestuia impune efectuarea unor cheltuieli cu întreţinerea şi
funcţionarea acestuia foarte mari, fapt ce determină scoaterea lui din funcţionare şi înlocuirea cu
un utilaj nou. Se pune deci problema alegerii momentului optim de înlocuire, sau cu alte cuvinte a
acelui moment de la care funcţionarea utilajului nu mai este eficientă. Acest moment optim se
determină cu ajutorul următoarei relaţii de calcul:
C
A C
n
j
j
j
n
j
j
n +
÷
=
÷
=
>
+ ·
¿
¿
1
1
1
1
1
¸
¸
unde,
C
n+1
- reprezintă cheltuielile de întreţinere şi reparare a utilajului în anul n+1 de
funcţionare;
A - cheltuielile de achiziţie a utilajului la ultima achiziţionare;
Cj - cheltuielile de întreţinere şi reparare în anul j de funcţionare al ultimei achiziţii;
¸ =
+
1
1 d
, unde d reprezintă procentul de taxe şi dobânzi cumulate, folosit în scopul
actualizării cheltuielilor.
Rezultă că momentul optim de înlocuire este dat de anul anterior celui pentru care
cheltuielile de întreţinere şi reparare depăşesc suma cheltuielilor de achiziţie şi întreţinere şi
funcţionare actualizate.


5.1.5 Organizarea activităţii de întreţinere şi reparare a utilajelor

Asigurarea activităţii de întreţinere şi reparare a utilajelor revine unui compartiment
specializat numit compartimentul mecano-energetic. Activitatea acestui compartiment este
îndreptată în scopul atingerii următoarelor obiective:
 planificarea activităţii de întreţinere şi reparare pentru toate mijloacele fixe ale
întreprinderii;
 organizarea şi executarea planurilor de reparaţii ale fiecărui mijloc fix din cadrul
întreprinderii;
 adoptarea tuturor măsurilor legate de securitatea muncii şi de protecţie a utilajelor.
Pentru executarea reparării utilajelor se folosesc trei sisteme de organizare a acestei
activităţii:
ww) sistemul centralizat;
xx) sistemul descentralizat;
yy) sistemul mixt.
Sistemul centralizat este specific întreprinderilor mici şi mijlocii. În cadrul acestui sistem
toate lucrările de întreţinere şi reparare a utilajelor se execută de către echipe de muncitori
specializaţi, subordonaţi direct compartimentului mecano-energetic.
Sistemul descentralizat este specific acelor unităţi de producţie ale căror utilaje ridică
probleme speciale din punct de vedere al activităţii de întreţinere şi reparare. În acest caz
repararea utilajelor este executată de echipe de muncitori specializaţi în întreţinere şi reparare
subordonaţi direct şefului de secţie în care funcţionează utilajele ce urmează a fi reparate.
Sistemul mixt constă în executarea reparaţiilor la utilajele speciale din oţelării, forjă sau
cele din secţia de tratamente termice de către echipele de muncitori specializaţi în lucrări de
întreţinere şi reparare subordonate direct acestor secţii, iar celelalte lucrări de către muncitorii din
întreţinere şi reparare din compartimentul mecano-energetic.
Activitatea de întreţinere şi reparare a utilajelor este precedată de o serie de activităţi
pregătitoare, dintre care mai importante sunt următoarele:
zz) inventarierea utilajelor se efectuează în scopul de a stabili numărul, felul şi starea
funcţională a utilajelor care urmează să fie reparate;
aaa) gruparea utilajelor care urmează să fie reparate pe grupe de utilaje de acelaşi fel;
bbb) întocmirea desenelor care vor sta la baza executării pieselor de schimb, atunci
când acestea se execută în cadrul întreprinderii; în cazul în care acestea nu se execută
în cadrul întreprinderii, se recomandă aprovizionarea din timp a acestora de la
furnizorii de piese de schimb;
ccc) stabilirea tehnologiei lucrărilor de reparaţii; în cadrul acestei activităţii se
stabileşte felul operaţiilor care se vor executa cu ocazia efectuării activităţii de
întreţinere şi reparare a utilajelor.


5.1.5.1 Metode moderne de executare a reparaţiilor

Creşterea calităţii lucrărilor de reparaţii şi reducerea duratei de execuţie a acestora
depinde foarte mult de metoda utilizată în executarea activităţii de întreţinere şi reparare a
utilajelor.
Din cadrul celor mai eficiente metode folosite în organizarea lucrărilor de întreţinere şi
reparare cele mai folosite sunt:
 metoda de reparare pe subansamble;
 metoda de reparare după principiul liniilor de producţie în flux.
Metoda de reparare pe subansamble se caracterizează prin aceea ca la întreprinderile cu
un număr mare de utilaje de acelaşi fel se creează un stoc de subansamble în stare de funcţionare.
Aceste subansamble vor înlocui subansamblele uzate din cadrul utilajelor care urmează să fie
reparate, după care subansamblele defecte vor fi reparate şi vor intra în componenta stocului de
subansamble funcţionale. Această metodă reduce foarte mult timpul de reparare a utilajelor şi
deci creşte timpul de funcţionare al utilajelor, cu toate consecinţele favorabile care decurg de aici.
Metoda de reparare după principiul liniilor de producţie în flux se foloseşte pentru acele
utilaje care necesita demontarea de pe fundaţii şi transportarea lor în atelierele de reparaţii ( în
cazul reparaţiilor capitale). În cadrul acestui atelier, pentru executarea reparaţiilor se vor putea
utiliza acele posibilităţi oferite de liniile de producţie în flux din cadrul secţiilor de bază ale
întreprinderii.



5.1.6 Posibilităţi de creştere a eficienţei economice a activităţii
de întreţinere şi reparare a utilajelor; modernizarea utilajelor

5.1.6.1 Posibilităţi de creştere a eficienţei economice a activităţii
de întreţinere şi reparare a utilajelor

Activitatea de întreţinere şi reparare a utilajelor trebuie să se concretizeze în reparaţii de
calitate superioară, cu costuri cât mai mici şi cu o durată cât mai redusă. Acest deziderat
presupune existenţa unor posibilităţi de realizare, cum ar fi:
ddd) deoarece costurile de execuţie a activităţii de întreţinere şi reparare a utilajelor
reprezintă o pondere de 12-18% din volumul cheltuielilor comune de secţie, nivelul
acestora trebuie să înregistreze o scădere continuă; acest lucru este posibil prin
limitarea cheltuielilor legate de înlocuirea pieselor uzate, astfel încât cheltuielile
necesare pentru obţinerea pieselor noi să nu depăşească cheltuielile pieselor vechi;
eee) reducerea cheltuielilor legate de montarea şi demontarea utilajelor, prin
mecanizarea executării acestor operaţii;
fff) folosirea pe scară largă a metodei de reparare pe subansamble şi a metodelor pe
baza principiilor liniilor de producţie în flux;
ggg) creşterea duratei de funcţionare a utilajelor între două reparaţii succesive, prin
folosirea unor piese de schimb rezistente la uzură, prin creşterea fiabilităţii şi
durabilităţii acestora;
hhh) folosirea procedeelor de recondiţionare şi refolosire a pieselor uzate.
Organizarea modernă a activităţii de întreţinere şi reparare a utilajelor presupune
existenţa unor întreprinderi specializate în executarea acestei activităţii, ceea ce ar presupune
repararea utilajelor într-un timp scurt, în condiţii de calitate superioară şi cu costuri reduse.


5.1.6.2 Modernizarea utilajelor

Pe parcursul funcţionării lor utilajele sunt supuse proceselor de uzură fizică şi morală.
Dacă uzura fizică poate fi îndepărtată prin acţiuni de întreţinere şi reparare a utilajelor, uzura
morală poate fi încetinită prin activitatea de modernizare a utilajelor. Prin modernizarea unui
utilaj se urmareşte asigurarea funcţionării acestuia la parametrii tehnico-economici cât mai
apropiaţi de cei ai utilajelor noi. Modernizarea utilajelor poate fi efectuată în două moduri:
a) odată cu executarea activităţii de reparaţie capitală;
b) în mod independent, ca acţiune de sine stătătoare.
Ca urmare a acţiunii de modernizare a utilajelor creşte randamentul acestora şi precizia în
funcţionare, asigurând în acest fel creşterea volumului de producţie, îmbunătăţirea calităţii
produselor şi reducerea cheltuielilor de producţie.
Pentru realizarea modernizării unui utilaj se urmăresc mai multe obiective:
 sporirea vitezei de lucru a utilajului, a puterii electromotoarelor şi perfecţionarea
diferitelor elemente constructive;
 automatizarea comenzilor şi introducerea unor dispozitive cu acţiune rapidă;
 mărirea rezistenţei la uzură a utilajelor prin folosirea unor piese cu fiabilitate ridicată;
 perfecţionări constructive ale motoarelor, automatizarea comenzilor şi mecanizarea
proceselor de lucru manuale.
Efectele activităţii de modernizare a utilajelor pot fi puse în evidenţă cu ajutorul
următorilor indicatori:
1) ponderea utilajelor modernizate în totalul utilajelor existente în întreprindere;
2) ponderea efectelor economice obţinute în urma modernizării utilajelor în totalul
cheltuielilor efectuate cu ocazia acestor modernizări.
Deoarece activitatea de modernizare este foarte complexă, necesitatea şi oportunitatea
efectuării acesteia va fi stabilită de un studiu tehnico-economic întocmit în prealabil.


5.2 Organizarea activităţii de asigurare cu diferite feluri de energie

5.2.1 Importanţa şi obiectivele activităţii de asigurare cu energie

Activitatea de producţie din cadrul unei întreprinderi de producţie se caracterizează
printr-un consum important de diferite feluri de energie, cum ar fi spre exemplu energia electrică,
abur, gaze, aer comprimat etc.
Necesarul întreprinderii din aceste feluri de energie este asigurat de un ansamblu de
unităţi energetice producătoare de energie dintre care mai importante sunt: centrala electrică,
centrala producătoare de apă caldă, abur, aer comprimat, staţia generatoare de oxigen, acetilenă
etc. toate aceste subunităţi de producţie fac parte din grupa secţiilor auxiliare ale întreprinderii
industriale.
La fel de importante pentru întreprinderea de producţie ca şi centralele producătore de
diferite tipuri de energie sunt şi diferitele reţele, conducte sau instalaţii, care asigură transportul
acestor feluri de energie la consumatori. Aceste instalaţii de transport a energiei la consumatori se
încadrează în grupa secţiilor de servire ale întreprinderii.
Importanţa organizării în condiţii cât mai bune a activităţii de producere şi transport a
acestor tipuri de energie, rezultă din faptul că întreprinderea industrială este o mare consumatoare
de energie. Astfel, întreprinderile industriale consumă aproximativ 2/3 din cantitatea totală de
energie produsă în sistemul energetic naţional şi 1/2 din cantitatea totală de combustibil folosită
în economie.
Organizarea activităţilor energetice în instalaţiile de producere şi de transport a energiei
este influenţată de particularităţile procesului de consum al acesteia, şi anume:
iii) simultaneitate între momentul producerii şi momentul consumului energetic;
jjj) consum neuniform pe durata unei zile de muncă.
Ca urmare a acestor particularităţi, compartimentul energetic trebuie să asigure
satisfacerea consumatorilor cu diferitele tipuri de energie, în condiţiile în care nu se pot crea
stocuri la dispoziţia întreprinderii.
În prezent se manifestă tot mai mult tendinţa ca diferitele feluri de energie să fie produse
de întreprinderi specializate, la dispoziţia întreprinderii existând subunităţi de producere a acestor
tipuri de energie doar pentru situaţii de avarii în sistemul energetic naţional.
Având în vedere toate aceste probleme menţionate anterior, compartimentul energetic din
cadrul întreprinderii industriale trebuie să-şi asume atingerea următoarelor obiective:
 asigurarea necesarului de energie pentru satisfacerea cerinţelor consumatorilor;
 folosirea raţională a diferitelor instalaţii sau agregate energetice;
 asigurarea cu energie potrivit parametrilor impuşi de consumatori şi cu costuri cât mai
reduse;
 limitarea consumurilor energetice şi eliminarea pierderilor de energie în procesul de
producţie al acesteia, de transport şi de consum.


5.2.2 Planificarea necesarului de energie

Asigurarea consumului curent de energie impune stabilirea necesarului de energie atât pe
fiecare subunitate în parte cât şi pe total întreprindere. Aceasta se obţine prin folosirea balanţelor
energetice.
Balanţele energetice sunt instrumente de măsurare a necesarului energetic al
consumatorilor pe destinaţii de folosire al energiei, cât şi diferitele surse energetice de acoperire a
acestui necesar. Destinaţiile de folosire a energiei pot fi foarte diverse în funcţie de specificul
activităţii de producţie al întreprinderii şi anume: pentru scopuri tehnologice, pentru forţa motrice,
pentru încălzit, pentru iluminat etc.
În cadrul întreprinderilor de producţie industriale se întocmesc balanţe energetice parţiale
pentru diferitele tipuri de energie şi o balanţă energetică generală obţinută pe baza datelor din
balanţele energetice parţiale.
Un exemplu de balanţă energetică parţială este balanţa de energie electrică din tabelul
5.1.
Tabelul 5.1
Nr.
crt.
Indicatorii balantei de energie electrica Necesar (kwh) Surse de acoperire (kwh)
I Necesar de energie electrica
1.1 -în scopuri tehnologice
1.2 - pentru forta motrice
1.3 - pentru iluminat
*
*
*
II Surse de acoperire
2.1 - din centrala electrica proprie
2.2 - din sistemul energetic national
*
*
III Total Total necesar Total surse


O balanţă energetică echilibrată trebuie să aibă total necesar de energie egal cu total surse
de acoperit.
În acelaşi mod se întocmesc şi balanţele pentru aer comprimat, abur şi combustibil.
Determinarea necesarului de energie electrică se face în mod diferenţiat după cum
energia electrică este consumată în scopuri tehnologice, pentru forţa motrice sau pentru iluminat.
x) necesarul de energie electrică folosită în scopuri tehnologice se determină pe baza
normelor de consum de energie electrică pe unitatea de produs cu ajutorul relaţiei:
Net Q nc
i
i
n
i
= ·
=
¿
1
unde
- Net- necesarul de energie electrică pentru scopuri tehnologice;
- Qi- cantitatea din produsul i;
- nci- norma de consum de energie electrică pe unitatea de produs i.

y) necesarul de energie electrică pentru forţa motrice a diferitelor maşini şi instalaţii se
determină cu ajutorul a două relaţii.
Prima relaţie
Ne
N T nc K
K R
fm
u f s
p
=
· · ·
·
unde:
Nefm - necesarul de energie electrică pentru forţa motrice;
Nu - numărul de utilaje acţionate electric;
Tf - timpul de funcţionare al unui utilaj pe perioada de calcul a necesarului de energie
electrică;
Nc - norma de consum pe ora de funcţionare a utilajului;
Ks - coeficientul de simultaneitate al funcţionării utilajelor;
Kp - coeficientul pierderilor de energie în reţea;
R - randamentul motoarelor cu care sunt echipate utilajele.
Cea de-a doua relaţie folosită pentru determinarea necesarului de energie electrică pentru
forţa motrice
Ne
P T K K
K R
fm
i f i s
p
=
· · ·
·
unde

Pi - puterea instalată a motoarelor instalate pe maşini;
Ki - coeficientul de încărcare a utilajului.
Celelalte notarii au aceiaşi semnificaţie ca în relaţia precedentă.

z) necesarul de energie electrică pentru iluminat se determină după relaţia
Ne P T K
p
i i i s
= · · · + ( ) 1
100
unde:

Pi - puterea instalată a punctelor de iluminat;
Ti - timpul de iluminat pentru perioada considerată;
Ks - coeficientul de simultaneitate al funcţionării punctelor de iluminat;
p - procentul de pierderi de energie electrică în reţea.
Pentru celelalte tipuri de energie, necesarul de energie se stabileşte după metode specifice
fiecărui tip. Astfel, pentru determinarea necesarului de abur utilizat în scopuri tehnologice metoda
utilizată are la bază normele de consum tehnologic de abur pentru fiecare produs în parte. După
aceiaşi metodă se stabileşte şi necesarul de aer comprimat şi combustibil pentru scopuri
tehnologice.
Pentru determinarea necesarului de combustibil pentru încălzit exprimat în tone, se
foloseşte următoarea relaţie:

N
V nz ng nc K
ci
=
· · · ·
1000
unde:

V - volumul încăperilor care trebuie încălzite;

nz - numărul zilelor de încălzit;

ng - numărul de grade cu care trebuie ridicată temperatura faţă de temperatura medie
exterioară; în acest caz, ng=Te-Ti, unde
Te - temperatura medie exterioară;
Ti - temperatura care trebuie menţinută în interior;
nc - norma de consum de combustibil convenţional necesar ridicării temperaturii cu un
grad Celsius, într-o zi, la 1000 mc volum al încăperilor:
K - coeficientul de transformare din combustibil real; astfel, K
Pc
Pc
c
r
= unde:
Pcc - puterea calorică a combustibilului convenţional (7000 kcal/kg);
Pcr - puterea calorică a combustibilului real.
După planificarea necesarului de energie, întreprinderea trebuie să ia măsurile necesare
care să asigure consumatorilor energia necesară potrivit graficelor elaborate anterior.
Pentru analiza proceselor de transformare a energiei şi evidenţierea posibilităţilor de
reducere a consumului energetic, se foloseşte bilanţul energetic. Acesta este un document care se
întocmeşte pentru fiecare contur energetic (volumul şi suprafeţele instalaţiilor faţă de care se iau
în considerare intrările şi ieşirile de energie) şi este format din două grupe de indicatori:
 în prima grupă intră acei indicatori energetici care evidenţiază toate intrările de
energie şi cele obţinute în cadrul conturului energetic datorită unor reacţii în interiorul
acestuia;

 din a doua grupă sunt evidenţiate componentele energetice utile folosite în interiorul
conturului, precum şi cele livrate în afara acestuia sub forma de energii utile altor
contururi energetice;

Ecuaţia generală a unui contur energetic, evidenţiată cu ajutorul bilanţului energetic este
următoarea:

Ei=Eu+Ep+El unde:

- Ei- suma energiilor intrate şi:sau produse în cadrul conturului energetic;
- Eu- suma energiilor utile;
- Ep- suma pierderilor de energie;
- El- suma energiilor livrate în afara conturului în scopul folosirii în alte procese.

5.2.3 Posibilităţi de folosire raţională a energiei şi combustibilului

Deoarece ponderea cheltuielilor cu energia şi combustibilul în costurile de producţie ale
produselor este relativ mare se impune luarea unor măsuri care să limiteze consumul energetic de
orice fel, de creştere a randamentelor energetice şi pentru diminuarea pierderilor în reţelele de
transport a energiei. Masurile de reducere a consumului energetic pot fi astfel grupate:
 măsuri de normare ştiinţifică a consumurilor energetice şi pe baza rezultatelor obţinute
de întreprinderi similare;
 măsuri de reducere a consumului energetic pe baza perfectionării tehnologiilor de
fabricaţie, modernizarea sau înlocuirea instalaţiilor energetice cu randamente scăzute
şi de îmbunătăţire a izolaţiei termice a instalaţiilor :
 măsuri de reducere a pierderilor în reţeaua de transport, distribuţie şi consum, pe baza
folosirii celor mai buni purtători de energie şi o bună întreţinere şi reparare a acestora;
 pentru energia folosită în scopuri motrice se impune folosirea limitatoarelor de mers în
gol precum şi echiparea utilajelor cu motoare cu o putere instalata corespunzătoare;
 masuri de ameliorare a factorului de putere şi aplatizarea curbei de sarcină.
Un rol la fel de important îl au şi măsurile de perfecţionare a tehnologiei de fabricaţie şi a
organizării producţiei şi a muncii.

5.3 Sisteme de organizare a activităţii de transport intern
şi de manipulare a unei întreprinderi

5.3.1 Concept, importanţă şi obiective

Transportul intern este o activitate de servire a întreprinderii. Din cadrul activităţii de
transport intern fac parte :
 transportul de la furnizor a materiilor prime şi materiale, descărcarea şi recepţia
acestora (în cazul în care transportul se efectuează cu mijloacele de transport proprii
ale întreprinderii consumatoare);
 transportul acestor materiale la secţiile de producţie şi pe locurile de muncă;
 manipulările acestor materiale pe locurile de muncă în cadrul proceselor de fabricaţie.
Activitatea de manipulare reprezintă activitatea de deplasare a materialelor sau
produselor în vederea alimentării sau evacuării locurilor de muncă.
Importanţa activităţii de transport intern derivă din faptul că acesta contribuie în mod
direct la desfăşurare procesului de producţie şi ocupă o pondere mare în totalul activităţilor
desfăşurare în cadrul întreprinderii industriale. În acest sens, se poate exemplifica:
kkk) în industria siderurgică, pentru obţinerea unei tone de fontă se transportă şi
manipulează 120-180 t de diverse materii prime şi materiale;
lll) în industria textilă pentru obţinerea unui kg de ţesături, se transportă şi manipulează
300-350 kg de materii prime şi materiale;
mmm) în industria extractivă, a lemnului şi a materialelor de construcţii volumul
transporturilor şi al manipulărilor reprezintă peste 50% din totalul volumului de
muncă.
Activitatea de management a transportului intern este asigurată în întreprinderea
industrială de un compartiment specializat de "Transport intern".
Dintre obiectivele urmărite de acest compartiment, putem menţiona:
 asigurarea deplasării materialelor în interiorul întreprinderii, potrivit cerinţelor de
desfăşurare ritmică a procesului de producţie;
 îmbunătăţirea folosirii mijloacelor de transport prin utilizarea unor mijloace de
transport de mare randament;
 micşorarea costurilor legate de activitatea de transport intern, prin reducerea
volumului de muncă necesitat de această activitate, a distanţelor de transport, a
consumul de combustibil etc.


5.3.2 Tipologia transporturilor şi a mijloacelor de transport

Datorită unei mari varietăţi a modurilor de efectuare a transportului intern este necesară o
clasificare a acestuia după mai multe criterii.
aa) În funcţie de modul de realizare, transporturile interne se clasifică în:
 transporturi pe sol;
 transporturi pe apă;
 transporturi aeriene.
Transportul desfăşurat pe sol este la rândul său:
÷ transport rutier;
÷ transport pe calea ferată.
Transportul rutier se desfăşoară între unităţi de producţie apropiate şi cu opriri frecvente.
Mijloacele de transport specifice sunt autocamioanele, tractoarele cu remorci, cărucioare etc.
Transportul pe cale ferată se foloseşte în întreprinderile care au de transportat cantităţi
mari de materii prime şi materiale, cum sunt întreprinderile metalurgice, siderurgice sau de
materiale de construcţii, pe linii ferate cu ecartament îngust sau normal, prevăzute cu instalaţii
specifice: macazuri, transbordoare etc.
Acest tip de transport are unele dezavantaje faţă de transportul rutier:
 distanţe mari de transport impuse de amplasamentul căilor ferate;
 blocarea circulaţiei în timpul operaţiilor de încărcare-descărcare;
 utilizarea unor suprafeţe mari pentru amplasarea instalaţiilor specifice transportului pe
calea ferată.
Transportul pe apă este utilizat atunci când întreprinderea se găseşte în apropierea unor
cursuri de apă, prin folosirea unor mijloace de transport ca şlepuri, remorchere etc.
Transportul aerian are avantajul deplasării materialelor pe distanţele cele mai scurte şi
economisirea suprafeţelor de producţie, cu ajutorul podurilor rulante, conveiere, monoraiuri etc.
bb) În funcţie de gradul de continuitate transportul intern poate fi:
 cu deplasare continuă efectuat cu ajutorul benzilor rulante şi conveiere;
 cu deplasare discontinuă, efectuat cu ajutorul autocamioanelor, electrocarelor sau
podurilor rulante.
cc) În funcţie de direcţia de deplasare transporturile interne sunt:
 orizontale;
 verticale, efectuate cu ajutorul macaralelor sau ascensoarelor.
 pe planuri înclinate.

5.3.3 Sisteme de organizare a activităţii de transport intern

Sistemele de organizare a activităţii de transport intern diferă după gradul lor de
regularitate.
Astfel, în întreprinderile cu producţie de serie mică şi individuală, fluxurile de transport
sunt variabile şi deci în aceste cazuri transportul intern se desfăşoară la cerere sau pe bază de
planuri zilnice.
În cazul întreprinderilor cu producţie de serie mare sau de masă, fluxurile de transport au
un caracter permanent şi în acest caz, organizarea transportului intern se face pe baza unor grafice
de transport, întocmite pe perioade mari de timp. În această situaţie se spune ca transportul are un
caracter regulat şi este de două feluri:
dd) transport pendular;
ee) transport inelar.
nnn) Transportul pendular are loc atunci când deplasarea materialelor se face între
două puncte constante. Acesta poate fi de trei feluri:
 transport pendular într-o singură direcţie;
 transport pendular în dublă direcţie;
 transport pendular în evantai.
Transportul pendular într-o singură direcţie este atunci când mijlocul de transport se
deplasează încărcat de la depozit la o secţie şi se întoarce descărcat de la secţie la depozit.
Schema de realizare a acestui sistem de transport este următoarea:


D S
unde:


:
deplasare cu încarcatura
deplasare fara încarcatura



Fig.5.5 Schema sistemului de transport pendular în simplă direcţie

Transportul pendular în dubla direcţie presupune deplasarea mijlocului de transport
încărcat atât de la depozit la secţie cu materii prime şi materiale, cât şi de la secţie la depozit cu
produse, semifabricate etc. Schema de realizare a acestui sistem de transport este următoarea:


D S



Fig.5.6 Schema sistemului de transport pendular în dublă direcţie


Transportul pendular în evantai presupune existenţa unui singur centru de expediţie şi a
mai multor centre de destinaţie. În funcţie de modul în care circulă mijlocul de transport, acest
sistem este în simpla direcţie sau dubla direcţie.

Schemele de transport în aceste cazuri sunt următoarele:

D
S1
S2
Sn


Fig.5.7 Schema sistemului de transport în evantai simplă direcţie





D
S1
S2
Sn


Fig. 5.8 Schema sistemului de transport în evantai în dublă direcţie


ooo) Transportul inelar se caracterizează prin aceea că mijlocul de transport pleacă de
la un punct de expediţie şi trece pe la mai multe puncte de destinaţie, întorcându-se la
punctul de plecare, efectuând în acest fel un traseu inelar. În funcţie de modul în care
circulă mijlocul de transport, sistemul de transport poate fi:
÷ sistem de transport inelar cu flux aproximativ constant;
÷ sistem de transport inelar cu flux crescător;
÷ sistem de transport inelar cu flux descrescător.



Sistemul inelar cu flux aproximativ constant presupune faptul că mijlocul de transport
pleacă de la punctul de destinaţie încărcat; pe traseul de transport descarcă şi încarcă aproximativ
aceiaşi cantitate de materiale la fiecare punct de destinaţie, întorcându-se cu aproximativ aceiaşi
cantitate de încărcătură la punctul de expediţie din care a plecat. Schema acestui sistem de
transport este următoarea:

D
S1
S2
S3




Fig.5.9 Schema sistemului de transport inelar cu flux aproximativ constant

Sistemul de transport inelar cu flux crescător se caracterizează prin aceea că mijlocul de
transport pleacă gol de la punctul de expediţie şi încărcă în mod succesiv de la fiecare punct de
destinaţie cantităţi variabile de materii prime şi materiale, astfel încât se întoarce la punctul de
expediţie plin. Schema acestui sistem de transport este următoarea:

D
S1
S2
S3





Fig.5.10 Schema sistemului de transport inelar cu flux crescător


Sistemul inelar cu flux descrescător se caracterizează prin aceea că mijlocul de transport
pleacă de la punctul de destinaţie încărcat şi descarcă pe traseu cantităţi variabile de materii prime
şi materiale, ajungând gol la punctul de
plecare. Schema acestui sistem de transport este următoarea:
D
S1
S2
S3

Fig.5.11 Schema sistemului de transport inelar cu flux descrescător

5.3.4 Planificarea activităţii şi a mijloacelor de transport intern

5.3.4.1 Elaborarea planului de transport intern

Pentru planificarea activităţii de transport intern este necesar să se rezolve următoarele
probleme:
a) determinarea cantităţilor de materii prime şi materiale care vor circula de la
depozite la secţii şi între diferitele secţii de producţie;
b) determinarea distanţelor medii de transport;
c) determinarea capacităţii medii de transport pe diferite grupe de utilaje.

Determinarea cantităţilor de produse care circulă de la depozite la secţii se determină în
tabelul următor:
Tabelul 5.1
Secţii Depozite Total cantitate de materiale
aprovizionate din depozite
(t)
D1 D2--- ---Dj---- ---Dn
0 1 2 3 4 5
S
1
M
11
M
12
---- -- M
j 1
-- -- M
n 1

M
j
j
n
1
1 =
¿

S
2
M
21
M
22
---- -- M
j 2
-- -- M
n 2

M
j
j
n
2
1 =
¿

S
q
M
q1
M
q2
--- -- M
qj
-- -- M
qn

M
qj
j
n
=
¿
1

Total
materiale
de la
depozite
M
i
i
q
1
1 =
¿

¿
=
q
1 i
2 i
M - - M
ij
i
q
=
¿
1
- - M
in
i
q
=
¿
1
Q M
qn
i
q
ij
j
n
= ·
= =
¿ ¿
1 1

În tabelul de mai sus variabila Mij reprezintă cantitatea de materii prime şi materiale care
soseşte la secţia i de la depozitul j.
Pe baza datelor din acest tabel se poate determina cantitatea totală de materii prime şi
materiale care circulă în interiorul secţiilor de producţie, a produselor finite fabricate de către
acestea şi cantitatea de deşeuri rezultata din procesul de fabricaţie. Ansamblul tuturor acestor
elemente formează cantitatea
totala de transport din interiorul întreprinderii, prezentata în tabelul următor:

Tabelul 5.2
Secţii de
producţie
S1 S2------ ----Sj---- ------Sq Total
1 2 3 4 5 6
S1
M
j
j
n
1
1 =
¿

m
12
-------- ---m
j 1
--- ----m
q 1

M m
j
j
n
i
i
q
1
1
1
2 = =
¿ ¿
+
S2 m
21

M
j
j
n
2
1 =
¿
--
---m
j 2
--- ----m
n 2

M m
j
j
n
i
i i
q
2
1
2
1 2 = = =
¿ ¿
+
,

Sq m
q1
m
q2
-------- ---m
qj
---
-- M
qj
j
n
=
¿
1
m M
qi
i
q
mj
j
n
=
÷
=
¿ ¿
+
1
1
1

Total
produse
finite
Pf1 Pf2-------- ----Pfj--- --Pfq
Pf
i
i
q
=
¿
1

Cantitate
totala de
deşeuri
d1 d2--------- ----dj---- ---dq
¿
=
q
1 i
i
d
Cantitate
totală de
transport
Q1 Q2--------- ----Qj---- ---Qq
Q
i
i
q
=
¿
1
=Qt

În acest tabel variabila m
ij
reprezintă cantitatea de materiale care circulă între secţiile de
producţie i şi j.

Distanţa medie de transport pe întreprindere se obţine pornind de la fiecare obiectiv de transport
(secţie, atelier, depozit) în parte. Astfel, spre exemplu calculul distanţei medii de transport pentru
secţia 1 se poate face utilizând relaţia:

d
d d d d d d
nd
m
m I II N
1
1 2 1 3 1 1 1 1
=
+ +··· + + + +···
÷ ÷ ÷ ÷ ÷ ÷
unde:
d
m 1÷
- distanţa de la secţia 1 la secţia m;
d
N 1÷
- distanţa de la secţia 1 la depozitul N;
nd - numărul distanţelor de transport de la numărătorul fracţiei.

Calculul distanţei medii de transport se poate face în două moduri:
1) ca medie aritmetică simplă a distanţelor medii de transport pentru fiecare obiectiv în
parte;
2) ca medie aritmetică ponderată între cantităţile de transport şi distanţele medii de
transport.
Determinarea distanţei medii de transport pe baza mediei aritmetice simple a distanţelor
medii de transport se obţine cu ajutorul relaţiei:
D
dm dm dm dm dm dm
Nd
m
m I II N
=
+ +··· + + + +··· +
1 2
unde:

dm1 - distanţa medie a secţiei 1;
dmII - distanţa medie a depozitului II.
Nd - numărul distantelor medii de la numărătorul fracţiei.
A doua variantă de calcul a distanţei medii de transport, pe total întreprindere, constă în
efectuarea mediei aritmetice ponderate a cantităţilor şi a distanţelor medii de transport, după
relaţia:
D
q d
q
m
i i
i
n
i
i
n
=
·
=
=
¿
¿
1
1
unde:
Dm - distanţa medie de transport pe total întreprindere;
qi - cantitatea ce urmează a se transporta din materialul i;
di - distanţa medie de transport pentru materialul i.

d) Capacitatea medie de transport se exprimă atât pentru fiecare grupă de utilaje cât şi
pentru toate utilajele din întreprindere. Pentru o grupă de utilaje capacitatea medie de
transport se determină după relaţia:
C N q N D K N
mt u mc m s z
= · · · · · unde:
Cmt - capacitatea medie de transport pe întreprindere:
q - capacitatea unitară de transport;
Nmc - numărul mediu de cicluri de transport;
Dm - distanţa medie de transport;
Ks - coeficientul de schimburi;
Nz - numărul de zile al perioadei pentru care se calculează capacitatea de producte.


Numărul mediu de cicluri de transport dintr-un schimb se determină după relaţia:
N
K
T
mc
m
=
· 480
unde:
K - coeficientul de utilizare mijlocului de transport (0,85-0,90);
Tm - timpul mediu pentru realizarea unui ciclu de transport.
Timpul mediu pentru efectuarea unui ciclu de transport se determină pe baza relaţiei:
T t t t
m i d c
= + + unde:
ti - timpul de încărcare al mijlocului de transport;
td - timpul de descărcare al mijlocului de transport;
tc - timpul cursei mijlocului de transport.
Timpul cursei al unui mijloc de transport se defineşte ca fiind timpul necesar pentru
parcurgerea distanţei medii de transport dus-întors. De aceea relaţia de calcul a acestui timp este:
t
D
V
c
m
m
=
2
unde:
Dm - distanţa medie de transport;
Vm - viteza medie de transport.
În aceste condiţii, relaţia pentru calculul timpului mediu de transport devine:
T t t
D
V
m i d
m
m
= + +
2

Aceşti indicatori prezentaţi anterior stau la baza planificării activităţii şi necesarului de
mijloace de transport ai întreprinderii industriale.


5.3.4.2 Fundamentarea necesarului de mijloace de transport intern.

Necesarul de mijloace de transport al unei întreprinderi se fundamentează pentru fiecare
categorie de mijloace de transport în parte. Relaţia generală de calcul a necesarului de mijloace de
transport este următoarea:
N
Q
N K q
mt
mc
=
· ·
unde:
Q - cantitatea de materiale transportată;
Nmc - numărul mediu de cicluri de transport;
q - capacitatea unitară a mijlocului de transport;
K - coeficientul de utilizare al capacităţii unitare de transport.

Pentru o perioadă mai mare de un schimb de lucru, numărul mediu de cicluri de transport
se determină după relaţia:
N
F
t t t t
mc
t
i d c a
=
·
+ + +
60
unde:
Ft - fondul de timp disponibil al mijlocului de transport, exprimat în ore;
ta - timpul de aşteptare al mijlocului de transport, pe durata efectuării unei curse,
exprimat în minute.
Pornind de la relaţia generală de calcul a necesarului de mijloace de transport, se vor
determina relaţiile de calcul a necesarului de mijloace de transport pentru diferitele sisteme de
transport.

Necesarul de mijloace de transport pentru sistemul pendular

e) în simpla direcţie:
N
Q t t t t
F q K
mt
i d c a
t
=
+ + +
· · ·
( )
60


f) în dublă direcţie:
N
Q t t t t
F q K
mt
i d c a
t
=
+ + +
· · ·
2
60
( )


g) în evantai simpla direcţie:

N
Q t t t t
F q K
mt
i i d c a
t i
n
=
+ + +
· · ·
=
¿
( )
60
1


h) în evantai dublă direcţie
N
Q t t t t
F q K
mt
i i d c a
t i
n
=
+ + +
· · ·
=
¿
2
60
1
( )


În ultimele două relaţii, n reprezintă numărul transporturilor pendulare în simplă,
respectiv în dubla direcţie.


Necesarul de mijloace de transport pentru sistemul circular

i) cu flux aproximativ constant:
N
Q n t t t t
F q K
mt
i d c a
t
=
+ + +
· · ·
( )
60


j) cu flux crescător:
N
Q n t t t t
F q K
mt
i d c a
t
=
· + + +
· · ·
( )
60


k) cu flux descrescător:
N
Q t n t t t
F q K
mt
i d c a
t
=
+ · · ·
· · ·
( )
60


În ultimele două relaţii n reprezintă numărul punctelor de încărcare, respectiv descărcare
ale mijlocului de transport.
Relaţia generală de calcul a necesarului de mijloace de transport în cazul în care se
cunoaşte distanta şi viteza medie de deplasare a mijloacelor de transport este următoarea:
N
Q D
v q K
Q td
F
mt
i mi
i
n
i i
i
n
t
=
·
· ·
+ · ·
=
=
¿
¿
( )
1
1
1
unde:
Qi - cantitatea de transportat din produsul i;
Dmi - distanţa medie de transport pentru produsul i;
v - viteza medie de deplasare a mijlocului de transport;
q - capacitatea unitară de transport a mijlocului de transport;
k - coeficientul de folosire a mijlocului de transport;
tdi - timpul de încărcare-descărcare a mijlocului de transport;
Ft - fondul de timp disponibil a mijlocului de transport.


5.3.5 Utilizarea metodelor de programare liniară
pentru optimizarea planului de transport

Transportarea diferitelor cantităţi de materii prime şi materiale de la furnizori la diferiţii
consumatori trebuie să se facă în condiţiile asigurării efectuării transportului cu costuri cât mai
reduse. Elaborarea planului optim de transport, în aceste condiţii se poate realiza prin folosirea
metodelor de programare liniară, cărora li se asociază modele de programare liniară specifice
pentru fiecare problemă concretă care trebuie rezolvată.
Pentru modelarea matematică a unei probleme de transport, să presupunem că există m
furnizori de materii prime şi materiale, pentru n consumatori.
Notaţiile modelului:
ai - cantitatea de materii prime şi materiale existentă în depozitul furnizorului i,
i=1,2,...,m;
bi - necesarul de materii prime şi materiale al consumatorului j, j=1,2,...,n;
xij - cantitatea de materii prime şi materiale transportată de la furnizorul i la
consumatorul j;
cij - costul transportului pe unitatea de produs de la furnizorul i la consumatorul j.

Pe baza acestor notaţii se poate scrie modelul general al unei probleme de transport:
a a b
i
i
m
j
j
n
)
= =
¿ ¿
=
1 1

b X a i m
ij
j
n
i
) ,( , ,..., )
=
¿
= =
1
1 2
c X b j n
ij
i
m
j
) ,( , ,..., )
=
¿
= =
1
1 2
X
ij
> 0
Acestor restricţii li se asociază următorea funcţie obiectiv:
F c x
ij
j
n
i
m
ij
= · =
= =
¿ ¿
1 1
min
Modelul de programare liniară al problemei de transport se poate rezolva cu ajutorul
metodelor Simplex sau cu pachetele de programe informatice specifice acestui model, de tipul
OPALINE.


5.4 Teste de verificare

5.5.1 Sisteme de organizare şi planificare a activităţii de întreţinere
şi reparare a utilajelor

Există următoarele posibilităţi de răspuns la afirmaţiile de mai jos:
a) Ambele afirmaţii sunt adevărate cu valoare cauză-efect;
b) Ambele afirmaţii sunt adevărate fără valoare cauză-efect;
c) Prima afirmaţie este adevărată, iar a doua falsă;
d) Prima afirmaţie este falsă, iar a doua adevărată;
e) Ambele afirmaţii sunt false.

Menţionaţi în care din situaţiile de mai sus se încadrează următoarele afirmaţii şi
justificaţi răspunsul:

1. Desfăşurare în condiţii optime a procesului de producţie de bază este condiţionată de o
bună organizare a procesului de producţie; acest lucru este impus de faptul că în procesul
de producţie utilajele sunt supuse proceselor de uzură fizică şi morală.

2. Ca urmare a procesului de uzură fizică are loc o pierdere treptată a valorii de
întrebuinţare a utilajului; acest proces nu este însoţit şi de o pierdere a valorii acestuia.

3. Din comportamentul diferitelor piese în procesul de producţie se constata ca procesul de
producţie nu se produce în mod diferit în timp, iar recuperarea valorii acestora nu poate fi
posibil de recuperat.

4. Folosirea utilajului în procesul de producţie necesită luarea unor măsuri de întreţinere;
acestea sunt necesare pentru preîntâmpinarea uzurii excesive a utilajului şi ieşirea
prematură din funcţiune.

5. Activitatea de întreţinere şi reparare a utilajului nu influenţează în mod direct
randamentul şi precizia utilajului; această activitate îşi propune doar menţinerea în
funcţionare a utilajului conform performanţelor tehnico-economice înscrise în cartea
tehnică a acestuia.

6. Activitatea de întreţinere şi reparare influenţează asupra volumului şi calităţii producţiei;
aceasta nu va influenţa însă costul produselor fabricate.

7. Prin activitatea de reparaţie se înlătură defecţiunile constatate în procesul de funcţionare a
utilajului, dar nu au loc înlocuiri totale sau parţiale a componentelor cu durată mai mică
de funcţionare decât altele.

8. În sistemul de întreţinere şi reparare a utilajelor se stabilesc termenele de ieşire din
funcţionare a diferitelor utilaje, dar nu se stabileşte conţinutul reparaţiilor care vor fi
efectuate.

9. Sistemul de reparaţii pe baza constatărilor nu permite elaborarea unui plan de reparaţii pe
o perioadă mare de timp; acest fapt conduce la crearea de greutăţi în aprovizionarea cu
materii, materiale şi piese de schimb.

10. Sistemul de reparaţii preventiv planificat permite efectuarea activităţilor de întreţinere şi
reparare la termene calendaristice dinainte stabilite şi adoptarea unor măsuri de
întreţinere şi control care să prevină ieşirea prematură din funcţiune a utilajelor.

11. Metoda standard de reparare a utilajelor stabileşte volumul unor lucrări de întreţinere şi
reparare pe baza unor constatări ale stării de funcţionare a utilajelor de către echipe de
specialişti; din această cauză nu se pot cunoaşte din timp termenele de intrare în reparaţie
a utilajelor.

12. Metoda standard de întreţinere şi reparare a utilajelor este specifică întreprinderilor cu un
număr mic de utilaje; dezavantajul metodei constă în faptul că necesită un volum mare de
muncă pentru întocmirea documentaţiei care stă la baza reparării utilajelor.

13. Metoda de reparare a utilajelor după revizie constă în faptul că volumul şi conţinutul
activităţilor de reparare se determină în urma unei revizii tehnice; felul reparaţiilor care
vor fi executate se stabileşte pe baza unui ciclu de reparaţii al utilajelor.

14. Nu este obligatorie întotdeauna efectuarea de activităţi de întreţinere a utilajului între
doua reparaţii succesive; aceste lucrări de întreţinere atunci când este cazul presupun şi
înlocuiri de piese defecte.

15. Revizia tehnică a unui utilaj îşi propune să determine starea tehnică a utilajului şi a
principalelor operaţii care se vor face cu ocazia primei reparaţii a utilajului; cu ocazia
reviziei tehnice nu vor avea loc operaţii de reglare şi consolidare a unor piese din
componenta utilajului.

16. Reparaţia curentă a unui utilaj presupune înlocuirea unor piese componente defecte ale
utilajului; în funcţie de mărimea intervalului de funcţionare între două reparaţii curente,
acestea sunt reparaţii curente de gradul I şi de gradul II.

17. Reparaţia capitală se efectuează după expirarea duratei unui ciclu de reparaţii; această
intervenţie tehnică nu îşi propune prelungirea duratei de viaţă a utilajului.

18. Cu ocazia reparaţiilor capitale se efectuează şi lucrări de modernizare a utilajelor;
volumul cheltuielilor în acest caz este suportat întotdeauna din fondul de investiţii al
întreprinderii.

19. Reparaţiile de renovare se execută atunci când utilajul a suportat o ieşire neprevăzută din
funcţiune datorită unei avarii; cu ocazia reparaţiilor de avarie se execută şi lucrări de
modernizare.

20. Durata ciclului de reparaţii reprezintă timpul necesar dintre două intervenţii tehnice ale
utilajului; structura ciclului de reparaţii este dată de numărul, felul şi modul de eşalonare
a diferitelor intervenţii tehnice din cadrul ciclului de reparaţii.

21. Numărul de intervenţii tehnice de acelaşi fel din cadrul unui ciclu de reparaţii este dat de
relaţia: N
H
d
N
it
cr
it
i
s
= + ; în această relaţie N
i
s
reprezintă numărul intervenţiilor de grad
superior celor pentru care li se determină numărul.

22. Durata ciclului de reparaţii, în zile calendaristice, este dată de relaţia
D
T
D N
t n K
cr
RK
s s
si i
i R
RK
cld
t
=
·
÷ · ·
=
¿
( ) ; din această relaţie Ns reprezintă numărul de muncitori
din cadrul schimbului de lucru.

23. Prin politica optimă de întreţinere şi reparare a utilajelor se înţelege ansamblul de măsuri
îndreptate în scopul asigurării funcţionării optime a parcului de utilaje din dotarea
întreprinderii; criteriile de optimizare care stau la baza acestei politici sunt indicatorii
tehnologici de cost, calitatea produselor fabricate şi rentabilitatea întreprinderii.

24. Problemele privind întreţinerea, înlocuirea şi menţinerea în stare de funcţionare a
utilajelor au la bază teoria uzurii aleatoare a echipamentelor; acest fapt determină
folosirea unor indicatori specifici de uzură aleatore cum ar fi: funcţia de supravieţuire,
mortalitatea, probabilitatea de avarie şi condiţionata de avarie, durata medie de viaţă etc.

25. Funcţia de supravieţuire se determină după relaţia v t
n t
n t
( )
( )
( )
=
÷1
; mortalitatea utilajelor
este dată de relaţia n(t-1)-n(t).

26. Probabilitatea de avarie este dată de relaţia p t
n t n t
n t
( )
( ) ( )
( )
=
÷ ÷
÷
1
1
; probabilitatea de a avea
o înlocuire în intervalul (1,t) este dată de relaţia p t v t u f u
u
t
1
1
( ) ( ) ( ) = ÷ ·
=
¿
.

27. În relaţia probabilităţii de a avea o înlocuire într-un anumit interval de timp
v t u
n t u
n
( )
( )
( )
÷ =
÷
0
, iar f u
n u n u
n
( )
( ) ( )
( )
=
÷ ÷ 1
0
.

28. Relaţia pentru determinarea tipului optim de utilaj este următoarea k
m
c
ij
j
m
= ·
=
¿
1
1
, iar
relaţia pentru determinarea momentului optim de înlocuire este C
A C
n
j
j
n
j
j
n +
=
÷
=
>
+
¿
¿
1
1
1
1
¸
unde
¸ =
+
1
1 d
iar d reprezintă procentul de taxe şi dobânzi folosit pentru actualizarea
cheltuielilor.

29. Sistemul de reparaţii centralizat constă în repararea utilajelor de către echipe de muncitori
aparţinând compartimentului mecano-energetic; acest sistem este specific întreprinderilor
ce au în componenţa lor utilaje specializate din punctul de vedere al lucrărilor de
întreţinere şi reparare.

30. Una din metodele moderne de efectuare a reparaţiilor este metoda pe subansamble;
avantajele ei economice sunt foarte mari deoarece are la bază principii de organizare a
producţiei în flux.

31. Modernizarea utilajelor se efectuează în scopul înlăturării atât a uzurii morale cât şi a
uzurii fizice; această activitate se execută numai cu ocazia efectuării unei reparaţii
capitale.

32. Pentru executarea modernizării unui utilaj nu este necesară întocmirea temei de
proiectare şi a desenelor de execuţie; este suficientă doar întocmirea studiului tehnico-
economic pentru determinarea oportunităţii şi urgenţei acţiunii de modernizare a
utilajului.

Alegeţi răspunsul corect şi justificaţi răspunsul

33. Dintre obiectivele de bază ale unei activităţii de întreţinere şi reparare fac parte
următoarele:
a) cunoaşterea datei calendaristice a scoaterii din funcţiune a utilajului;
b) stabilirea procesului tehnologic al produselor care vor fi fabricate;
c) determinarea mijloacelor financiare necesare executării reparaţiilor;
d) stabilirea felului reparaţiilor care vor fi executate.

34. Organizarea reparării utilajelor se face conform următoarelor sisteme de întreţinere şi
reparare:
a) sistemul de reparaţii pe subansamble;
b) sistemul pe baza constatărilor;
c) sistemul preventiv-planificat.

35. Sistemul preventiv planificat are caracter:
a) profilactic;
b) preventiv;
c) planificat.
36. Sistemul preventiv-planificat de executare a reparaţiilor se face după următoarele metode:
a) metoda pe subansamble;
b) metoda standard;
c) metoda după revizie;
d) metoda pe baza constatărilor.

37. Dintre reparaţiile care nu fac parte din sistemul preventiv-planificat de întreţinere şi
reparare a utilajelor menţionam:
a) reparaţiile curente;
b) reparaţiile accidentale;
c) reviziile tehnice;
d) reparaţiile de renovare;
e) reparaţiile de avarii.

38. Relaţia D
t
N d n K
n
s s s
=
· · ·
exprimă durata de execuţie a unei reparaţii exprimată în zile
calendaristice?
a) DA;
b) NU.

39. Relaţia T
H n
D N
t K
s s
si
i
r
cld
=
·
·
+ ·
=
÷
¿
( )
1
1
exprimă durata ciclului de reparaţii exprimată în zile
calendaristice?
a) DA;
b) NU.

40. Relaţia p t
n t n t
n o
( )
( ) ( )
( )
=
÷ ÷ 1
exprimă probabilitatea condiţionată de avarie?
a) DA;
b) NU.
41. Graficul următor exprimă:
v(t)=1
n
t

a) funcţia de supravieţuire în cazul unei uzuri care urmează o lege de distribuţie
exponenţială;
b) funcţia de supravieţuire în cazul unei uzuri constante;
c) funcţia de supravieţuire în cazul lipsei fenomenului de uzură.
42. În teoria uzurii aleatoare relaţia
P t
n t n t
n
( )
( ) ( )
( )
=
÷ ÷ 1
0
exprimă:
a) probabilitatea de avarie;
b) probabilitatea de supravieţuire;
c) probabilitatea condiţionată de avarie;
d) durata medie de viaţă.

Răspunsuri

1.a 2.c 3.e 4.a 5.d 6.c 7.c 8.c 9.a 10.b 11.e

12.d 13.b 14.e 15.c 16.b 17.b 18.c 19.e 20.d 21.d 22.e

23.c 24.a 25.d 26.d 27.b 28.e 29.c 30.C 31.e 32.b 33.a,c,d

34.b,c 35.a,c 36.a;b;c 37.b,d,e 38.a 39.b 40.b 41.b 42.a


5.4.2 Sisteme de organizare a activităţii de asigurare cu energie a unei întreprinderi de
producţie

Există următoarele posibilităţi de răspuns la afirmaţiile de mai jos:
a) Ambele afirmaţii sunt adevărate cu valoare cauză-efect;
b) Ambele afirmaţii sunt adevărate fără valoare cauză-efect;
c) Prima afirmaţie este adevărată, iar a doua falsă;
d) Prima afirmaţie este falsă, iar a doua adevărată;
e) Ambele afirmaţii sunt false.

Menţionaţi în care din situaţiile de mai sus se încadrează următoarele afirmaţii şi
justificaţi răspunsul:

1. Consumul de energie în cadrul unităţilor industriale are două particularităţi principale;
existenţa unei perioade mici de timp dintre momentul producerii şi cel al consumului de
energie, este una din particularităţile consumului de energie.

2. Consumul neuniform de energie din cadrul unei zile de muncă este o particularitate a
consumului de energie; din acest motiv, compartimentul mecano-energetic trebuie să ia
măsuri de asigurare a unei folosiri complete a capacităţii unităţilor energetice.
3. Tendinţa actuală în asigurarea necesarului energetic constă în producerea pe scară largă a
necesarului energetic în unităţile energetice proprii ; apelarea la serviciile unităţilor
specializate în producerea de energie să se facă doar pentru cazuri de apariţie a unor
disfuncţionalităţi în procesul de producţie al unităţilor proprii de producere a energiei.

4. Activitatea de stabilire a necesarului de energie pe total întreprindere constituie cuprinsul
balanţei energetice a întreprinderii; în cadrul balanţei energetice nu este specificat
necesarul de energie pe fiecare tip de energie în parte.

5. La nivel de întreprindere se elaborează balanţe energetice parţiale şi generale; balanţa de
energie electrică este o balanţă energetică parţială.

6. Balanţele energetice stabilesc necesarul de energie electrica pentru diferiţii consumatori;
indiferent de natura consumatorului, necesarul de energie se determină după metoda
normelor de consum progresive pe unitatea de produs fabricat.

7. Sursa de acoperire a necesarului de energie se constituie numai din unităţile proprii de
producere a energiei; pentru consumul de energie electrică folosită în scopuri
tehnologice, necesarul energetic este influenţa de timpul de funcţionare a instalaţiilor
tehnologice.

8. Mărimea normelor de consum progresive de energie se stabileşte în funcţie de unitatea de
produs fabricată ; aceasta nu se stabileşte pe ora de funcţionare a utilajului.

9. Relaţia generală de calcul a necesarului de energie electrică utilizată în scopuri
tehnologice este următoarea: N Q nc T
et i
i
n
i fi
= · ·
=
¿
1
; în această relaţie nci reprezintă
numărul centrelor consumatoare de energie electrică.

10. Pentru determinarea necesarului de energie electrică pentru forţa motrice nu poate fi
utilizată norma de consum de energie electrică pentru o oră de funcţionare a utilajului; în
acest caz necesarul de energie electrică poate fi determinat numai dacă se cunoaşte
puterea instalată a motoarelor acţionate electric.


11. Pentru determinarea necesarului de energie electrică pentru forţa motrice se va lua în
considerare randamentul motoarelor acţionate electric; dacă se notează cu R randamentul
acestora, necesarul de energie electrica pentru forţa motrice, va fi dat de relaţia:

Ne
N T nc Ks R
Kp
fm
m f
=
· · · ·
.

12. Pentru determinarea necesarului de energie electrică pentru iluminat nu trebuie să se ţină
seama de procentul pierderilor în reţea; în acest caz relaţia de calcul a necesarului de
energie electrică pentru iluminat este următoarea: Ne Pi Ti Ks
i
= · · .

13. Combustibilul industrial se foloseşte pentru scopuri tehnologice şi pentru încălzit; pentru
scopuri tehnologice, necesarul de combustibil se determină pe baza normelor progresive
de consum pe unitatea de produs.

14. În relaţia necesarului de combustibil pentru încălzit N
V nz ng nc K
ci
=
· · · ·
1000
, nz
reprezintă numărul zilelor lucrătoare dintr-un an, iar nc reprezintă norma de consum de
combustibil convenţional pentru ridicarea temperaturii cu un grad Celsius, într-o zi, la
1000 mc volum de încăpere.

15. În relaţia necesarului de combustibil pentru încălzit K reprezintă coeficientul de
transformare din combustibil real în combustibil convenţional; acest coeficient se
calculează ca raport între puterea calorică a combustibilului real (7000 Kcal) şi puterea
calorică a combustibilului convenţional.

16. Ecuaţia generală a unui contur energetic este următoarea: E E E E
i u p l
= + + ; în această
relaţie Eu reprezintă suma energiilor utile dintr-un contur energetic.


Alegeţi răspunsul corect şi justificaţi răspunsul:


17. Consumul de energie electrică are două dintre următoarele particularităţi:
a) simultaneitatea producerii şi consumului acesteia;
b) este însoţit de pierderi pe reţelele de transport;
c) consumul neuniform pe parcursul unei zile de muncă;
d) este influienţat de avariile din sistemul energetic.

18. Care din următoarele relaţii stabileşte necesarul de consum de energie electrică pentru
forţă motrice:
a) N
N T n K
K R
ee
m f c s
p
=
· · ·
·
;
b) N
P T K
K R
ee
i f s
p
=
· ·
·
;
c) N P T K p
ee i f s
= · · + ( / ). 1 100

19. În cadrul întreprinderii de producţie se întocmesc:
a) balanţe energetice pe secţii de producţie;
b) balanţe energetice parţiale;
c) balanţe energetice generale;
d) balanţe energetice ale locurilor de muncă.

20. Pentru determinarea necesarului de energie folosită în scopuri tehnologice se folosesc
normele de consum progresive elaborate pe unitatea de timp de funcţionare a unei
instalaţii tehnologice sau pe unitatea de produs?
a) DA b)NU

21. În relaţia de calcul a necesarului de energie electrică pentru forţă motrice
Ne
Nm Tf nc Ks
Kp R
fm
=
· · ·
·
, nc reprezintă:
a) norma de timp pentru realizarea produsului;
b) norma de consum de energie electrică pe ora de funcţionare a maşinii;
c) norma de consum de energie electrică pe unitatea de produs.

22. În relaţia de calcul a necesarului de energie electică pentru iluminat
Nei Pi Ti Ks
p
= · · + ( ) 1
100
, Ks reprezintă:
a) coeficientul de schimburi;
b) coeficientul de simultaneitate al folosirii punctelor de iluminat;
c) coeficientul timpului suplimentar de lucru.

23. Care din cele două relaţii este folosită pentru calculul necesarului de energie electrică
pentru forţa motrice?
a) Nefm
Nm Tf nc Ks
Kp R
=
· · ·
·
;
b) Nefm
Pi Tf Ki Ks
Kp R
=
· · ·
·
.
24. Numărul gradelor cu care trebuie ridicată temperatura în interiorul încăperilor depinde
de:
a) temperatura din interiorul încăperilor;
b) durata de timpului de încălzire a încăperilor;
c) cantitatea de combustibil folosită la încălzit;
d) temperatura exterioară;
e) puterea calorică a combustibilului pentru încălzit.

25. Puterea calorică a combustibilului real este egală cu 7000 kcal/kg?
a) DA;
b) NU.

26. Ecuaţia unui bilanţ energetic este dată de relaţia:
a) Ei=Eu-Ep+El;
b) Eu=Ei+Ep+El;
c) Ei=Eu+Ep+El;
d) Ep=Eu-Ei-El.

27. Reducerea pierderilor de energie din reţeaua de transport poate avea loc prin :
a) ameliorarea factorului de putere;
b) asigurarea unei bune activităţi de întreţinere şi reparare a instalaţiilor energetice de
transport;
c) asigurarea unei bune izolări a reţelelor de transport;
d) aplatizarea curbei de sarcină;
e) folosirea unor norme de consum energetic raţionale.

Răspunsuri

1.c 2.a 3.e 4.c 5.a 6.c 7.e 8.b 9;e 10.e 11.c

12.e 13.b 14.d 15.e 16.b 17.a,c 18.a,b 19.b,c 20.a 21.b 22.b

23.a,b 24.a,d 25.b 26.c,d 27.b,c



5.4.3 Organizarea activităţii de transport intern

Există următoarele posibilităţi de răspuns la afirmaţiile de mai jos:
a) Ambele afirmaţii sunt adevărate cu valoare cauză-efect;
b) Ambele afirmaţii sunt adevărate fără valoare cauză-efect;
c) Prima afirmaţie este adevărată, iar a doua falsă;
d) Prima afirmaţie este falsă, iar a doua adevărată;
e) Ambele afirmaţii sunt false.

Menţionaţi în care din situaţiile de mai sus se încadrează următoarele afirmaţii şi
justificaţi răspunsul:

1. Manipulare se numeşte activitatea legată de micile deplasări ale materialelor în raza
locului de muncă; conţinutul transportului intern şi de manipulare definesc noţiunea de
mişcare a materialelor în interiorul întreprinderii.

2. Un obiectiv de bază al sistemelor de organizare a activităţii de transport intern îl
constituie reducerea volumului de muncă necesitat de efectuarea transportului intern; pe
această bază va avea loc o reducere substanţială a costurilor de producţie.

3. Un criteriu de clasificare a transportului intern este dat de locul de desfăşurare al acestuia;
conform acestui criteriu transporturile interne sunt: pe sol, pe apă, pe cale ferată, aeriene.

4. După modul de efectuare transporturile sunt interne şi externe; transporturile externe
servesc pentru aprovizionarea tehnico-materiala şi desfacerea produselor către
consumatori.

5. Transportul pe calea ferată este necesar acelor întreprinderi care au de transportat cantităţi
de materii şi materiale la intervale mari de timp; faptul că în acest caz distanţele de
transport sunt impuse de traseul căii ferate este un avantaj pentru întreprinderea
industrială.

6. Transportul rutier este specific întreprinderilor care transportă materiale pe distanţe mari
cu opriri cât mai reduse; efectuarea acestui tip de transport se face cu ajutorul
autocamioanelor, remorcilor, tractoarelor etc.

7. Transporturile aeriene se efectuează cu ajutorul podurilor rulante, funicularelor,
monoraiurilor; au dezavantajul ca pe tot parcursul deplasării lor nu trebuiesc amplasate
mijloace de producţie, pentru a se evita cât mai mult accidentele de muncă.

8. După direcţia de deplasare transporturile sunt interne şi externe; transporturile cu
funcţionare discontinuă sunt efectuate cu ajutorul benzilor rulante, conveierelor şi a
monoraiurilor.

9. Pentru întreprinderile cu producţie de serie mică sau unicate transporturile au un caracter
neregulat, atât ca direcţie cât şi ca volum al încărcăturii; pentru acest motiv fluxurile de
transport au un caracter variabil.

10. Pentru întreprinderile cu producţie de serie mică sau unicate transportul intern se face pe
baza de grafice de transport; în întreprinderile cu producţie de serie mare sau de masa
fluxurile de transport au un grad mare de regularitate.

11. Pentru întreprinderile cu producţie de serie mare sau de masă, transportul intern se face
pe baza de planuri zilnice sau la cerere; în aceste întreprinderi transportul intern se
recomandă a se efectua cu mijloace de transport cu deplasare discontinuă.

12. Transporturile efectuate în întreprinderile cu producţie de serie mare sau de masă se
numesc transporturi marsrutizate; ele sunt de două feluri: pendulare şi inelare.

13. Transportul pendular presupune existenţa a mai multor puncte de descărcare şi a unui
punct de încărcare; dacă transportul se efectuează în ambele direcţii cu încărcătură, atunci
acest transport este pendular în dublă direcţie.

14. Transportul inelar se caracterizează prin aceea ca mijlocul de transport trece pe la diferite
puncte de transport, înapoindu-se în mod obligatoru în punctul de plecare; transportul
inelar este de două feluri: cu flux crescător şi descrescător.

15. Transportul inelar crescător se caracterizează prin faptul că mijlocul de transport încarcă
cantităţi variabile de materiale la fiecare punct de pe traseo, şi se întoarce gol la punctul
de plecare; transportul inelar descrescător se caracterizează prin aceea ca porneşte
încărcat de la punctul de plecare şi se întoarce gol în acelaşi punct.

16. Planul de transport al unei întreprinderi depinde de cantitatea totală de transport din
cadrul întreprinderii; această cantitate cuprinde acele cantităţi de produse transportate
între depozite şi secţiile de producţie ale întreprinderii.
17. Distanta medie de transport se determina pentru fiecare obiectiv în parte al întreprinderii,
dar şi pe total întreprindere; distanta medie de transport pe total întreprindere se
determina numai pe baza mediei aritmetice simple a distantelor medii pentru fiecare
obiectiv de transport în parte.

18. Distanţa medie de transport pentru fiecare obiectiv de transport în parte se determină cu
ajutorul mediei aritmetice ponderate Dm
q d
d
i i
i
n
i
i
n
=
·
=
=
¿
¿
1
1
; în această relaţie qi reprezintă
cantitatea de transportat din materialul sau produsul i.

19. Capacitatea medie de transport se determină doar pentru fiecare grupă de utilaje în parte;
mărimea capacităţii medii de transport este influenţată puternic de volumul cantităţii de
materii prime şi materiale care vor fi transportate în întreprindere.
20. Timpul mediu de realizare a unui ciclu de transport este format în cea mai mare parte de
timpul necesar efectuării unei curse de transport; în acest caz timpul cursei t
Dm
Vm
c
=
2
.

21. Relaţia generală de calcul a necesarului de mijloace de transport este
Nmt
Q
Nmc K q
=
· ·
; în această relaţie K reprezintă coeficientul de utilizare a timpului de
lucru al mijloacelor de transport.








22. Necesarul de mijloace de transport pentru sistemul inelar este dată de relaţia
Nmt
Q ti td tc ta
Ft q K
=
+ + +
· · ·
( )
60
; în această relaţie Ft reprezintă fondul de timp disponibil al
unui mijloc de transport exprimat în minute.

23. Pentru transportul în evantai necesarul de mijloace de transport se determină după relaţia
Nmt
Q ti td tc ta
Ft q K
i
i
n
=
+ + +
· · ·
=
¿
( )
60
1
; din această relaţie n reprezintă numărul transporturilor
pendulare efectuate într-o singură direcţie.

24. În cazul transporturilor neregulate, relaţia de calcul a mijloacelor de transport este
următoarea Nmt
Qi Dmi
v q K
Qi td
i
n
i
i
n
=
·
· ·
+ ·
=
=
¿
¿
1
1
; în această relaţie Dmi reprezintă distanţa
medie de transport pentru mijlocul de transport i.

25. O problemă de transport este echilibrată dacă satisface relaţia: a bj
i
i
m
j
n
= =
¿ ¿
=
1 1
; funcţia
obiectiv a unei probleme de transport este numai de maxim de forma
F c x im
ij
j
n
i
m
ij
= ·
= =
¿ ¿
1 1
max .


Alegeţi răspunsul corect şi justificaţi răspunsul:


26. Timpul unei curse de transport intern este:
a) timpul necesar parcurgerii distanţei de la furnizor la consumator;
b) timpul necesar parcurgerii distanţei dus-întors între furnizor şi consumator;
c) timpul necesar parcurgerii distanţei de la furnizor la toţi consumatorii.




27. Relaţia N
Q t t t t
F q k
mt
i c î d a
t i
n
=
+ + +
· ·
=
¿
( )
1
exprimă:
a) necesarul de mijloace de transport pentru sistemul de transport inelar cu flux constant;
b) necesarul de mijloace de transport pentru sistemul de transport în evantai;
c) necesarul de mijloace de transport pentru sistemul de transport pendular în simpla
direcţie.

28. După locul de desfăşurare transporturile sunt:
a) interne;
b) pe sol;
c) pe calea ferată;
d) externe;
f) aeriene.

29. Este un avantaj pentru întreprinderile care folosesc transportul pe calea ferată faptul că
acest transport foloseşte acele distanţe de transport impuse de construcţia căii ferate?
a) DA;
b) NU.

30. Transportul rutier se foloseşte pe distanţe scurte cu opriri frecvente?
a) DA;
b) NU.

31. Transporturile marşrutizate sunt:
a) transporturi în evantai;
b) transporturi pendulare;
c) transporturi inelare.

32. Transporturile pendulare sunt:
a) transporturi cu flux aproximativ constant;
b) transporturi într-o singură direcţie;
c) transporturi cu flux crescător;
d) transporturi cu flux descrescător;
e) transporturi în dublă direcţie;
f) transporturi în evantai.

33. În transportul inelar cu flux aproximativ constant, mijlocul de transport pleacă din
punctul de expediţie încărcat şi se întoarce gol?
a) DA;
b) NU.

34. Pentru determinarea cantităţii totale de materii şi materiale cu care se aprovizionează
secţiile de producţie, se notează cu i secţia de producţie şi cu j depozitul de la care se
aprovizionează secţiile de producţie. În acest caz, cantitatea de transport pentru toate
secţiile de producţie este dată de relaţia:
a) Ct M
i
i
q
=
=
¿ 1
1
;
b) Ct M
j
j
n
=
=
¿ 1
1
;
c) Ct M
ij
j
n
i
q
=
= =
¿ ¿
1 1


35. Distanţa medie pe total întreprindere se determină :
a) ca o medie aritmetică simplă a distanţelor medii de transport pentru fiecare obiectiv în
parte;
b) ca o medie aritmetică ponderată a cantităţilor de transportat şi distanţele medii ale
fiecărui produs în parte;
c) ca un produs între viteza de deplasare a mijlocului de transport şi timpul necesar pentru
transportarea încărcăturii zilnice.

36. În relaţia capacităţii medii de transport Cmt Nu q Nmc Dm Ks Nz = · · · · · , q reprezintă:
a) cantitatea de materiale transportată cu un mijloc de transport;
b) cantitatea de materiale transportate cu toate utilajele dintr-o grupă de transport;
c) capacitatea medie de transport a unui mijloc de transport.




37. În relaţia numărului mediu de cicluri de transport Nmc
K
Tm
=
480
, Tm reprezintă:
a) timpul mecanic de folosire a mijlocului de transport;
b) timpul mediu pentru realizarea unui ciclu de transport;
c) timpul mediu zilnic de folosire a unui mijloc de transport.

38. Timpul unei curse reprezintă timpul necesar parcurgerii unei distante de transport până la
unul din punctele de descărcare?
a) DA; b) NU.

39. În relaţia necesarului de mijloace de transport Nmt
Q
Nmc K q
=
· ·
, K reprezintă:
a) coeficientul de utilizare a timpului disponibil al mijlocului de transport;
b) coeficientul de utilizare a capacităţii de transport;
c) coeficientul de folosire a numărului de muncitori care lucrează pe mijlocul de
transport.

40. În relaţia necesarului de mijloace de transport pentru sistemul pendular în simplă direcţie
Nmt
Q ti td tc ta
Ft q K
=
+ + +
· · ·
( )
60
,Ft reprezintă:
a) fondul de timp zilnic de utilizare a mijlocului de transport;
b) fondul de timp disponibil al mijlocului de transport corelat cu capacitatea de transport
a acestuia;
c) fondul de timp disponibil a mijlocului de transport, corelat cu volumul cantităţii de
transportat.

41. În stabilirea necesarului de mijloace de transport este necesar să se ţină seama de
coeficientul de utilizare a fondului de timp disponibil a mijlocului de transport?
a) DA;
b) NU.

Răspunsuri

1.b 2.a 3.c 4.d 5.e 6.d 7.c 8.e 9.a 10.d 11.e

12.b 13.d 14.c 15.d 16.c 17.c 18.d 19.e 20.b 21.c 22.e

23.b 24.e 25.c 26.b 27.b 28.a,d 29.b 30.a 31.b,c 32.b,e,f

33.b 34.c 35.a,b 36.c 37.b 38.b 39.b 40.b 41.b






















6







OBIECTIVE


Tematica acestui capitol da raspunsuri la
probleme care privesc:


1 Notiunea si structura duratei ciclului de producţie

2 Metode de imbinare in timp a executiei operatiilor
tehnologice



















6.1 Noţiunea şi structura duratei ciclului de producţie

SISTEME DE ORGANIZARE
ÎN TIMP A PRODUCŢIEI.
C CI IC CL LU UL L D DE E P PR RO OD DU UC CŢ ŢI IE E
Ciclul de producţie este un indicator de bază în activitatea unei unităţi economice.
Importanţa sa decurge din influenţa pe care o exercită asupra:
 volumului de producţie;
 mărimii capacităţii de producţie;
 necesarul de aprovizionat cu materii prime, materiale, etc.;
 termenelor de livrare a produselor către diferiţi clienţi;
Durata ciclului de producţie reprezintă intervalul de timp necesar obţinerii unui
produs finit, din momentul intrării în fabricaţie a materiei prime şi până la efectuarea
controlului final de calitate şi depozitarea produsului.
În structura duratei ciclului de producţie al unui produs se pot cuprinde
următoarele elemente:
l) perioada de lucru, formată din:
 timpul de pregătire - încheiere:
 timpul necesar efectuării operaţiunilor tehnologice;
 timpul pentru procesele naturale;
 timpul pentru transport intern;
 timpul necesar pentru CTC;
m) perioada de întreprinderi, formată din:
 întreruperi între schimburi;
 întreruperi în cadrul schimbului.
Timpul de pregătire - încheiere este necesar pentru efectuarea diferitelor activităţii
înaintea prelucrării obiectelor muncii, cum ar fi: reglarea utilajelor în vederea prelucrării
produsului respectiv sau după terminarea activităţii, aducerea utilajului la parametri
iniţiali, consultarea documentaţiei, curăţarea locului de muncă etc.
Timpul necesar efectuării operaţiilor tehnologice sau ciclul tehnologic cuprinde
timpul efectiv pentru prelucrarea, asamblarea parţială şi totală a produsului.
Timpul pentru procesele naturale - apare la acele produse la care prin tehnologia
de fabricaţie se prevăd anumite transformări ale obiectelor muncii ca urmare a acţiunii
factorilor naturali (ex. uscarea cherestelei, uscarea peliculei de lac sau a adezivilor pe
diferite piese componente ale mobilierului - industria lemnului).
Timpul necesar pentru transport intern este necesar deplasării obiectelor muncii
între diferitele unităţi de producţie ale întreprinderii (depozite de materii prime, secţii sau
ateliere, depozite de produse finite etc.) precum şi între locurile de muncă din secţiile sau
atelierele în care se fabrică produsul.
Timpul necesar efectuării CTC-ului se ia în consideraţie atunci când nu se
suprapune altor elemente din structura ciclului de producţie (ex. uneori controlul se poate
efectua în timpul transportului interoperaţii şi în acest caz, dacă durata transportului este
mai mare decât cea a operaţiei de control, el nu se va regăsi în structura ciclului de
producţie).
Întreruperile datorate regimului de lucru apar în cazul unităţilor care lucrează cu
săptămâna de lucru întreruptă.
Aceste întreruperi reprezintă sâmbete şi duminici libere, sărbători legale.
Întreruperile datorate regimului se înregistrează la unităţile ce-şi desfăşoară
activitatea într-un număr de schimburi mai mic decât numărul maxim. Ele pot fi de 16
sau 18 ore, după cum unitatea lucrează în două sau într-un schimb.
Întreruperile în interiorul schimbului datorate organizării producţiei, pot fi
consecinţa lucrului pe loturi (în acest caz piesele aşteaptă la un loc de muncă până
când se execută operaţia respectivă la ultima piesă, lotul trecând integral de la o
operaţie tehnologică la alta) sau pot să apară în situaţia necorelării capacităţilor de
producţie ale diferitelor verigi de producţie.
Structura duratei ciclului de producţie este redată în figura următoare:



















Fig. 6.1. Structura duratei ciclului de producţie


Structura duratei ciclului de producţie este influenţată de o serie de factori, cum ar
fi:
 caracterul producţiei;
 natura procesului tehnologic;
 nivelul de înzestrare tehnică a procesului de producţie şi a muncii etc.
Având în vedere influenţa acestor factori, se înregistrează diferenţe ale structurii
duratei ciclului de producţie la întreprinderi aparţinând aceleiaşi ramuri industriale sau
unor ramuri industriale diferite. Atunci când durata ciclului de fabricaţie depăşeşte 30 de
zile, se consideră că se înregistrează un ciclu lung de producţie.
Ţinând seama de elementele care intră în structura duratei ciclului de producţie,
rezultă că aceasta se poate exprima astfel:
Dcp = tpi + Dct + tpn + ttr + t
CTC
+ ti
unde:
Dcp = durata ciclului de producţie;
tpi = timpul de pregătire-încheiere pe produs;
Dct = durata ciclului tehnologic;
tpn = durata proceselor naturale;
ttr = durata operaţiilor de transport intern;
t
CTC
= durata operaţiunilor de CTC;
DURATA CICLULUI DE PRODUCŢIE
PERIOADA DE LUCRU
PERIOADA DE ÎNTRERUPERI
T
I
M
P
U
L

D
E

P
R
E
G
Ă
T
I
R
E

Î
N
C
H
E
I
E
R
E

T
I
M
P
U
L

P
E
N
T
R
U

O
P
E
R
A
Ţ
I
I
L
E

T
E
H
N
O
L
O
G
I
C
E

T
I
M
P
U
L

P
E
N
T
R
U

P
R
O
C
E
S
E
L
E

N
A
T
U
R
A
L
E

T
I
M
P
U
L

P
E
N
T
R
U

T
R
A
N
S
P
O
R
T

I
N
T
E
R
N

T
I
M
P
U
L

P
E
N
T
R
U

C
T
C

D
A
T
O
R
A
T
Ă

R
E
G
I
M
U
L
U
I

D
E

L
U
C
R
U

D
A
T
O
R
A
T
Ă

R
E
G
I
M
U
L
U
I

D
E

S
C
H
I
M
B
U
R
I

D
A
T
O
R
A
T
Ă

O
R
G
A
N
I
Z
Ă
R
I
I

P
R
O
C
E
S
U
K
L
U
I

Î
N

I
N
T
E
R
I
O
R
U
L

S
C
H
I
M
B
U
L
U
I

ti = timpul de întreruperi.
6.2. Metode de îmbinare în timp a execuţiei operaţiilor tehnologice
La determinarea duratei ciclului de producţie, problema centrală este legată de
stabilirea duratei operaţiilor tehnologice, deoarece acestea se pot executa simultan la
diferite locuri de muncă iar gradul de simultaneitate depinde de metoda folosită pentru
îmbinarea în timp a operaţiilor tehnologice.
Prin metoda de îmbinare în timp a operaţiilor tehnologice se înţelege modul în
care se organizează fluxul tehnologic (efectuarea operaţiilor şi transportul reperelor dintr-
un lot de fabricaţie).
În practică se utilizează trei tipuri de îmbinare în timp a operaţiilor tehnologice:
 tipul de îmbinare succesivă;
 tipul de îmbinare paralelă;
 tipul de îmbinare paralel - succesivă sau mixtă.
Metoda de îmbinare succesivă a operaţiilor tehnologice presupune executarea
prelucrării tuturor pieselor din lot la o operaţie şi numai după aceea lotul se transportă
pentru prelucrarea la operaţia următoare a fluxului tehnologic.
Pentru a stabili modul de determinare a duratei ciclului tehnologic prin metoda
succesivă vom examina situaţia unui lot de trei produse: acesta parcurge un flux
tehnologic format din şase operaţii cu următoarele durate:
t
1
= 1 oră
t
2
= 2 ore
t
3
= 3 ore
t
4
= 1 oră
t
5
= 1 oră
t
6
= 1 oră





















t1 = 1


t2 = 2


t3 = 3


t4 = 1


t5 = 2



t6 = 1
3t1 3t2 3t3 3t4 3t5
3t6
3h 6h 9h 3h 6h
1 2 3
1 2 3
1 2 3
1 2 3
1 2 3
Operaţii
Ore
Din graficul de mai sus rezultă că durata ciclului tehnologic este de 30 de ore.
Mărimea segmentului de dreaptă ce reprezintă această durată totală se poate stabili ca o
sumă de segmente astfel:
¿
=
=
n
1 i
3
ti np Dct , unde:
Dct = durata ciclului tehnologic în cazul îmbinării succesive;
np = numărul de produse din lot;
ti = durata operaţiei "i" din fluxul tehnologic;
i = 1 … n operaţii din fluxul tehnologic.
În exemplul nostru:
ore 30 ) 1 2 1 2 2 1 ( 3 ti np Dct
n
1 i
3
= + + + + + = =
¿
=

Metoda succesivă de îmbinare se foloseşte în condiţiile producţiei individuale sau
de serie mică. Avantajul acestei metode este acela de a permite urmărire relativ simplă a
fabricaţiei produselor. Dezavantajul folosirii succesive este determinat de:
 durata mare a ciclului tehnologic;
 creşterea volumului de producţie nedeterminată;
 scăderea vitezei de rotaţie a mijloacelor circulante etc.
Metoda paralelă de îmbinare în timp a operaţiilor tehnologice presupune o astfel
de organizare a lucrului, încât să se asigure atât paralelismul în prelucrarea şi transportul
fiecărei piese de la prima operaţie până la ultima operaţie din fluxul tehnologic.
Pentru a respecta cerinţele acestei metode, la determinarea grafică a duratei
ciclului tehnologic se va proceda astfel:
 se va reprezenta prima piesă din lot la toate operaţiile;
 se vor reprezenta apoi următoarele piese la fiecare operaţie în parte.
La operaţia principală (operaţia cu durata cea mai lungă)se asigură continuitatea
funcţionării utilajelor pe toată durata prelucrării lotului. La celelalte operaţii, între piesele
componente ale lotului vor exista staţionări de utilaje. Durata acestor staţionări
(întreruperi) se calculează ca diferenţa între operaţia principală şi durata fiecărei operaţii
în parte.
Păstrând datele prezentate pentru metoda anterioară, graficul se prezintă astfel:













Fig. 6.3. Determinarea duratei ciclului de producţie
t1 = 1


t2 = 2


t3 = 3

t4 = 1

t5 = 2


t6 = 1
t2
Ore
1
1
1
1
2
2
2
2
2
2
3
3
3
3
1
4
t1 t3
t3
t4
t5 t6
(nt-1)
1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12 13 14 15 16
1
prin metoda paralelă
Din graficul de mai sus rezultă că durata ciclului tehnologic este de 16 ore. Pentru
a stabili analitic durata ciclului tehnologic se observă suma de segmente componente:
Dct
r
= t
1
+ t
2
+ t
3
+ (np-1)t
3
+ t
4
+ t
5
+ t
6
=
¿
=
÷ +
n
1 i
3
t ) 1 np ( ti
Înlocuind în formulă, obţinem:

Dct
P
= (1+2+3+1+2+1) + (3-1)3 = 16 ore
Generalizând formula de calcul analitic a duratei ciclului tehnologic prin metoda
paralelă obţinem:
( )
¿
=
÷ + =
n
1 i
P
: unde , tp 1 np ti Dct
Dct
P
= durata ciclului tehnologic în condiţiile îmbinării paralele;
tp = durata operaţiei principale (max.)
Metoda paralelă se aplică în special la producţia de masă sau serie mare;
principalul ei avantaj constă în faptul că se realizează cea mai scurtă durată a ciclului
tehnologic. Dezavantajele se referă la întreruperile în funcţionarea utilajelor şi folosirea
forţei de muncă la operaţiile ale căror durate sunt mai mici decât timpul operaţiei cu
durata maximă.
Metoda succesiv-paralelă (mixtă) se caracterizează atât prin paralelismul
prelucrării diferitelor piese din lot la operaţiile de pe fluxul tehnologic - ca în cazul
metodei paralele, cât şi prin continuitatea prelucrării întregului lot la fiecare operaţie -
caracteristică a metodei succesive.
Pentru a se respecta aceste cerinţe ale metodei paralel - succesive, trebuie să se
stabilească în mod corespunzător, la fiecare operaţie tehnologică, momentul începerii
lucrului la prima piesă din lot, astfel încât să se asigure continuitate în prelucrarea tuturor
pieselor din lot la operaţia respectivă.
Momentul trecerii primei piese din lot de la o operaţie la alta este condiţionat la
raportul de mărime între operaţia respectivă şi durata operaţiei următoare. În acest sens
pot fi întâlnite trei situaţii:
 când durata operaţiei următoare este mai mere sau egală cu durata operaţiei
anterioare, deci ti+1 ti ≥ ti;
 când durata operaţiei următoare este mai mică decât durata operaţiei anterioare,
respectiv ti + 1 ti ≤ ti
În primul caz, prima piesă din lot va trece în prelucrare la operaţia următoare
imediat ce ea şi-a terminat prelucrarea la operaţia anterioară. În al doilea caz, prima piesă
din lot, după ce s-a prelucrat la operaţia anterioară, va trece în prelucrare la următoarea
operaţie după un decalaj de timp. Respectarea acestui decalaj între momentul terminării
primei piese la operaţia anterioară şi momentul începerii prelucrării piesei respective la
operaţia următoare condiţionează continuitatea prelucrării tuturor pieselor din lot la
operaţia următoare.
Pentru prezentarea grafică a prelucrării lotului la o operaţie a cărei durată este mai
mică decât durata operaţiei anterioare deci, cazul al doilea, se va reprezenta mai întâi
ultima piesă din lot la operaţia respectivă ţinând cont de faptul că momentul terminării
prelucrării piesei la operaţia anterioară; după ce s-a reprezentat prelucrarea ultimei piese
se va reprezenta în mod retroactiv prelucrarea celorlalte piese din lot, până la prima piesă
inclusiv.





















Fig. 6.4. Determinarea duratei ciclului de producţie prin metoda mixtă

Din grafic rezultă că, prin metoda mixtă, durata ciclului tehnologic este de 16 ore;
segmentele ce reprezintă această durată sunt următoarele:

Dct
m
= t
1
+ t
2
+ t
3
+ D
3-4
+ t
4
+ t
5
+ D
5-6
+ (np-1)t
6
+ t
6

¿
=
÷ ÷
÷ + + + =
n
1 i
6 6 5 4 3
m
t ) 1 np ( D D ti Dct
unde:
Dct
m
= durata ciclului tehnologic în condiţiile îmbinării mixte;
D
3-4
, D
5-6
= decalajele între operaţia 3 şi operaţia 4 respectiv între operaţia 5 şi
operaţia 6
Pentru a calcula segmentele ce reprezintă decalajele dintre diferite operaţii, vom
exemplifica cazul decalajului D
3-4
.
Din grafic rezultă că segmentul D
3-4
rezultă că diferenţa între segmentul ce
reprezintă prelucrarea piesei nr.2 şi a piesei nr.3 la operaţia a 3-a şi segmentul format din
prelucrarea piesei nr.1 şi a piesei nr.2 la operaţia 4. Deci:
D
3-4
= (np-1)t
3
- np-1)t
4
= (np-1)(t
3
-t
4
)
Generalizând, relaţia pentru calculul decalajelor între operaţiile i şi i+1 este:
Di, i+1 = (np-1)[ti-(ti+1)], condiţia fiind ti ≥ ti+1;
Aplicând formula obţinem:
D3-4 = (3-1)(3-1) = 4;
t1 = 1


t2 = 2


t3 = 3

t4 = 1


t5 = 2


t6 = 1
1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12 13 14 15 16 17 18
1 2 3
1 2 3
1 2 3
D3-4 1 2
3
1
2 3
1
2 3 D5-6
D5-6
D3-4
t1
t2
t3 t4
t5 (np-1)t6 t6
ore
operaţii
D5-6 = (3-1)(2-1) = 2;
Dct
m
= (1+2+3+1+2+1) + 4 + 2 + (3-1) = 18 ore
Generalizând relaţia pentru calculul duratei ciclului tehnologic prin metoda mixtă
obţinem:
1 i , Di tn ) 1 np ( ti Dctm
1
n
1 i
+ + ÷ + =
¿ ¿
=

unde:
tn = durata ultimei operaţii din fluxul tehnologic;
¿
+1 i , Di = suma decalajelor ce apar între diferite operaţii "i" şi "i+1", atunci când ti ≥
ti+1.
În practică se mai foloseşte şi o altă relaţie pentru calculul duratei ciclului
tehnologic prin metodă mixtă:
( )( ) 1 np ts tl ti Dctm
n
1 i
÷ ÷ + =
¿ ¿ ¿
=

unde:

¿
tl = suma timpilor lungi;

¿
ts = suma timpilor scurţi;
O operaţie "i" se consideră timp lung de execuţie dacă durata ei, respectiv ti, este
mai mare decât operaţia anterioară şi în acelaşi timp este mai mare decât operaţia
anterioară şi în acelaşi timp este mai mare sau egală cu operaţia următoare.
Deci condiţia ca ti să fie operaţie lungă este:
ti -1< ti ≥ ti+1
Operaţia ti are timp scurt dacă îndeplineşte condiţiile:
ti + 1 ≥ t < ti+1
Din formulă rezultă că operaţiile ale căror durate reprezintă timpi intermediari
între duratele operaţiilor alăturate nu se iau în calcul. Pentru a stabili natura primei
operaţii, se iau în considerare operaţii fictive cu timpi egali cu zero atât la începutul
fluxului tehnologic cât şi la sfârşitul lui.
În exemplul nostru, timpii lungi sunt t3 şi t5 iar timp scurt t4.

Aplicând formula respectivă pentru determinarea duratei ciclului tehnologic,
obţinem:
Dct
m
= (1+2+3+1+2+1)(3+2-1)(3-1) = 18 ore
Metoda mixtă se aplică în cazul producţiei de serie mijlocie şi în unele situaţii la
producţia de serie mare şi masă.
Comparând duratele ciclului tehnologic stabilite prin cele trei metode de îmbinare
în timp a operaţiilor tehnologice rezultă că cea mai mică durată se obţine în cazul metodei
paralele şi cea mai mare în cazul metodei succesive. Metoda mixtă conduce la o durată
intermediară.








7







OBIECTIVE


Tematica acestui capitol da raspunsuri la
probleme care privesc:


1 Cadrul conceptual al calitatii produselor si
serviciilor

2 Managementul calitatii totale - TQM

3 Organizarea activitatilor referitoare la calitate in
cadrul intreprinderii

4 Asigurarea calitatii potrivit standardelor
internationale

5 Costurile calitatii

6 Auditul calitatii









C CA AL LI IT TA AT TE EA A P PR RO OD DU US SE EL LO OR R
Ş ŞI I S SE ER RV VI IC CI II IL LO OR R Î ÎN N
E EC CO ON NO OM MI IA A
C CO ON NT TE EM MP PO OR RA AN NĂ Ă

O analiză succintă a tabloului economic mondial al anilor 90 permite evidenţierea unor
trasături definitorii incontestabile: diversificarea şi înnoirea rapidă a ofertei de mărfuri, sub
impactul dezvoltării rapide a ştiinţei şi tehnicii, mondializarea pieţelor şi clienţilor şi ale creşterii
exigenţei
societăţii.
În aceste condiţii, calitatea produselor şi serviciilor s-a impus ca un factor determinant al
copetitivităţii întreprinderilor.
Pe de altă parte, se manifestă un interes crescând faţă de problemele asigurării calităţii, la
nivel naţional, regional şi internaţional. Se vorbeşte tot mai insistent despre fenomenul
standardelor ISO 9000, standarde cu un impact deosebit asupra comerţului internaţional.


7.1 Cadrul conceptual al calităţii produselor şi serviciilor

Calitatea este o noţiune cu o foarte largă utilizare, ceea ce face extrem de dificilă
definirea ei din punct de vedere ştiinţific. Discipline ca filozofia, economia şi cele tehnice dau un
înţeles diferit acestui termen.
În literatura de specialitate conceptul de calitate a produselor şi serviciilor se regăsesc
mai multe accepţiuni. La fel în practica economică. Astfel, calitatea este definită ca reprezentând
" satisfacerea cerinţelor clientului", "disponibilitatea produsului", "un demers sistematic către
excelenţa", "conformitatea cu specificaţiile", "corespunzător pentru utilizare" etc.
Standardul ISO 8402 defineşte calitatea ca reprezentând "ansamblul caracteristicilor unei
entităţi, care îi conferă aptitudinea de a satisface nevoile exprimate sau implicite".

Conform acestei definiţii:
 calitatea nu este exprimată printr-o singură caracteristică, ci printr-un ansamblu de
caracteristici;
 calitatea nu este de sine stătătoare, ea existând numai în relaţia cu nevoile clienţilor;
 calitatea este o variabilă continuă;
 prin calitate trebuie satisfăcute nu numai nevoile exprimate ci şi cele implicite.
În paralel cu schimbările tehnologice şi socio- culturale rapide, au evoluat şi modalităţile
de asigurare a calităţii produselor şi serviciilor. Analizând această evoluţie putem pune în
evidenţă mai multe etape cu caracteristici specifice. Pot fi delimitate patru astfel de etape:
 asigurarea calităţii prin control;
 asigurarea calităţii prin metode statistice;
 asigurarea calităţii prin motivarea personalului;
 concepte integratoare de asigurare a calităţii.
Asigurarea calităţii prin control acoperă prima jumătate a secolului nostru. În această
perioadă au dominat teoriile tayloriste de organizare ştiinţifică a muncii. Aceste teorii s-au regăsit
în principiile de management, cât şi în organizarea activităţilor din întreprindere concretizându-se
în procesul de descompunere a procesului de producţie a unui produs în operaţii elementare,
limitarea responsabilităţilor, specializarea unităţilor funcţionale.
A rezultat astfel separarea celor care iau decizii de cei care le executa şi cei care
controlează îndeplinirea lor.
Calitatea era astfel asigurata prin controlul final al componentelor, urmărindu-se
identificarea şi eliminarea celor necorespunzătoare. Atenţia era concentrata asupra produsului şi
mai puţin a procesului, urmărindu-se verificarea post-proces a conformităţii cu specificaţiile. Prin
asigurarea calităţii se întelege deci, respectarea acestor specificaţii.
Asigurarea calităţii prin metode statistice este etapa corespunzătoare anilor '50.
Primele lucrări privind controlul statistic al calităţii sunt publicate în anii '20 când autorii propun
folosirea fişei de control statistic a calităţii. în întreprinderi folosirea acestor metode conduce la
accentuarea controlului pe fluxul tehnologic, urmărindu-se identificarea cauzelor apariţiei
defectelor, în scopul prevenirii lor în procesele ulterioare;
Asigurarea calităţii prin motivarea personalului este corespunzătoare anilor '60 şi
pune accentul pe motivarea personalului în asigurarea calităţii. Pe plan internaţional pot fi puse în
evidenţă mai multe direcţii, relativ independente. În SUA sunt elaborate programe "zero defecte".
În Japonia plecând de la acelaşi concept s-au înfiinţat cercurile de calitate. Acestea au capătat o
mare extindere scopul lor fiind de a preveni defectele prin descoperirea cauzelor acestora.
Cercurile de calitate promovează autocontrolul şi utilizarea unor mijloace de stimulare materiale
şi morale pentru asigurarea calităţii.
Concepte integratoare de asigurare a calităţii corespunde anilor '80 şi şi-au găsit
aplicabilitatea în primul rând în Japonia sub denumirea de "Total Quality Control" - TQC,
desemnând activitatea de ţinere sub control a calităţii în întreprindere şi devenind astfel o
problemă naţională. Această abordare cuprinde curând şi în ţările vest europene şi se orientează
tot mai mult către activităţile desfăşurate pentru asigurarea calităţii la clienţi, implicaţiile
proceselor şi rezultatelor acestora asupra mediului înconjurător, se abordează ideea abordării
sistemice a relaţiilor client-furnizor. Se conturează astfel apariţia unui nou concept "Total Quality
Management" - TQM în care capătă importantă orientarea consecventă spre "proces", urmărindu-
se optimizarea proceselor de pe întreaga traiectorie a produsului, începând cu studiile de piaţă
pentru identificarea nevoilor şi pâna la faza de post-utilizare, a reintegrării în natură a rezultatelor
acestui proces.


7.2 Managementul calităţii totale - TQM

Cu toate că încercările sunt numeroase nu s-a reuşit încă să se stabilească exact originea
expresiei de calitate totala. Se pare că această expresie s-a impus treptat, printr-un consens
implicit. Pentru unii autori calitate totală înseamnă calitatea produsului, pentru alţii satisfacerea
clientului. Luând în considerare numeroasele opinii se pot pune în evidenţă următoarele orientări
principale în definirea calităţii totale:
 calitatea totală este o politică sau o strategie a întreprinderii în domeniul calităţii:
 conceptul de calitate totală şi managementul calităţii totale sunt echivalente;
 calitatea totală reprezintă scopul, iar managementul total al calităţii, mijlocul pentru
realizarea ei.
Standardul ISO 8402 defineşte TQM ca un sistem de management al unei organizaţii,
centrat pe calitate, bazat pe participarea tuturor membrilor săi, prin care se urmăreşte asigurarea
pe termen lung, prin satisfacerea clientului şi obţinerea de avantaje pentru toţi membrii
organizaţiei şi pentru societate. TQM adaugă conceptului de management al calităţii o strategie pe
termen lung, ca şi participarea întregului personal în interesul întreprinderii, al lor însăşi, al
clienţilor acesteia ca şi al societăţii în ansamblu.


7.3 Organizarea activităţilor referitoare la calitate în cadrul întreprinderii

Pentru realizarea tuturor obiectivelor stabilite în domeniul calităţii din cadrul unei
întreprinderi trebuie luate în considerare atât organizarea procesuală cât şi cea structurală
specifice acesteia.
În cadrul organizării procesuale, trebuie mai întâi "funcţiunea calitate" şi relaţiile acesteia
cu celelalte funcţiuni ale întreprinderii.
Funcţiunea calitate poate fi încadrată în structuri organizatorice adecvate, ţinând seama de
mărimea întreprinderii şi de complexitatea activităţilor pe care le desfăşoară.
Componenta de bază a organizării procesuale o reprezintă funcţiunea întreprinderii, care
se detaliază în activităţii, atribuţii, sarcini.
În mod tradiţional sunt considerate ca funcţiuni ale întreprinderii următoarele: cercetate -
dezvoltare, producţie, comercială, financiar-contabilă şi de personal. Potrivit acestei abordări,
activităţile specifice referitoare la calitate sunt incluse în cadrul funcţiunii de producţie. În prezent
este tot mai evidentă tendinţa de a defini funcţiunea calitate a întreprinderii alături de cele
menţionate anterior.
Funcţiunea calitate reprezintă ansamblul activităţilor care se desfăşoară în cadrul
întreprinderii, în vederea realizării obiectivelor sale în domeniul calităţii. Această funcţiune
reprezintă o serie de particularităţi, cuprinzând activităţii care se regăsesc în cadrul celorlalte
funcţiuni. Funcţiunea calitate este considerată o funcţiune orizontală, comparativ cu celelalte
apreciate ca fiind verticale.


Conducerea intreprinderii
Cercetare
dezvoltare
Productie Comerciala
Financiar
Contabila
Personal
Functiunea calitate

Fig. 7.1 Relaţia dintre funcţiunea de calitate şi celelalte funcţiuni ale întreprinderii


În organizarea structurala a întreprinderilor asistăm în prezent la un proces de
modernizare. Acest proces are în vedere trecerea de la structurile de tip mecanicist, caracterizate
printr-un grad ridicat de formalizare, predominant ierarhice, la cele de tip organic, în cadrul
cărora întreprinderea este abordată ca un sistem deschis, dinamic şi mulridimensional. în cadrul
întreprinderilor cu structuri din prima categorie se manifestă două tendinţe principale, în ceea ce
priveşte structura organizatorică a funcţiunii de calitate: centralizarea şi respectiv,
descentralizarea acesteia.
Centralizarea funcţiunii calitate presupune regruparea în cadrul aceluiaşi compartiment, a
persoanelor care desfăşoară activităţile corespunzătoare acestei funcţiuni.






Conducerea organizatiei
Cercetare
dezvoltare
Marketing Calitate Aprovizionare
Planificare Q
Asigurare Q
Control Q
Proiectare mijloace de
testare
Laborator
metrologie


Fig.7.2 Organigrama funcţiunii calitate (structură centralizată)


Această variantă prezintă avantajul că facilitează comunicarea şi reduce în mod sensibil
necesitatea unor activităţii de integrare şi coordonare. Incovenientul principal se datorează
faptului că persoanele din compartimentul de calitate nefiind direct implicate în desfăşurarea
activităţilor curente, pot rezulta decizii şi acţiuni inadecvate.
Descentralizarea funcţiunii calitate presupune faptul că responsabilitatea planificării,
organizării, ţinerii sub control şi asigurării calităţii este încredinţată fiecărui sector sau
compartiment al întreprinderii.

Conducerea firmei
Calitate
Marketing
Cercetare
dezvoltare
Cercetare
dezvoltare
Aprovizionare Productie
Management Management Management Management
calitate calitate calitate calitate
Vanzari Conceptie Achizitionare Fabricatie
Publicitate Dezvoltare Depozitare Asamblare

Fig. 7.3 Organigrama funcţiunii calitate (structură descentralizată)

Avantajul principal al acestei variante de structură constă în aceea că persoanele fiind
direct implicate în desfăsurare activităţilor curente deciziile şi acţiunile curente pot fi mai bine
fundamentate.
Descentralizarea prezintă însă incovenientul că presupune eforturi mari de integrare şi
coordonare a activităţilor referitoare la calitate.
În ţara noastră, într-o serie de întreprinderi continuă să existe "compartimentul de control
tehnic de calitate" subordonat producţiei.
Este tot mai evidentă tendinţa de modernizare în acest domeniu, în acord cu modificările
intervenite în alte ţări şi mai ales în contextul intensificării preocupărilor potrivit standardelor ISO
9000. Au fost astfel infinitate compartimente de asigurare a calităţii în subordine cărora se află cel
de control tehnic de calitate.
Serviciul de asigurare a calităţii are în general următoarele atribuţii:
 implementarea politicii de calitate declarate de conducerea întreprinderii;
 coordonarea activităţilor de ţinere sub control a documentaţiei specifice;
 coordonarea analizelor de calitate;
 pregătirea produselor sau serviciilor în vederea certificării;
 coordonarea auditurilor interne;
 coordonarea activităţilor de instruire în domeniul calităţii.


7.4 Asigurarea calităţii potrivit standardelor internaţionale

Standardele internaţionale din familia ISO 9000 sunt standarde generale, care conţin
recomandări privind managementul calităţii şi cerinţe pentru asigurarea calităţii. Ele descriu
elementele sistemului calităţii, fără să specifice cum sa fie implementate de către o anumita
întreprindere.
Modalitatea concretă de proiectare şi aplicare a unui sistem al calităţii depinde de
obiectivele, produsele, procesele şi practicile specifice fiecărei întreprinderi.
Familia ISO 9000 cuprinde standardele internaţionale următoare:
 standarde numerotate de la ISO 9000 la ISO 9004 inclusiv cele derivate din acestea;
 standarde numerotate de la ISO 10001 la ISO 10020 inclusiv cele derivate;
 standardul ISO 8402.
Este un fapt incontestabil că în prezent standardele din familia ISO 9000 se bucură de o
largă recunoaştere internaţională, numărul întreprinderilor care doresc să le aplice fiind în
continuă creştere. Multe dintre acestea consideră că obţinerea unui certificat de conformitate
reprezintă o dovadă de necontestat a capacităţii lor de a putea satisface mai bine cerinţele
clienţilor, faţă de ceilalţi competitori. Pe de altă parte, o serie de întreprinderi au implementat
principiile TQM, iar altele doresc să atingă acest deziderat. în aceste condiţii se pune întrebarea
firească: sunt cele două fenomene în contradicţie sau nu şi cum vor ele în orizontul anilor 2000?
Standardele din familia ISO 9000 au fost dezvoltate în scopul facilitării relaţiilor
comerciale, mai ales la nivel regional şi internaţional şi pentru a da clienţilor mai multă încredere
privind capacitatea unui anumit furnizor de a satisface în mod constant cerinţele referitoare la
calitatea produselor şi serviciilor pe care le oferă. Aceste standarde prevăd însă foarte puţine din
cerinţele modelului european al TQM. Astfel ele fac abstracţie de următoarele aspecte:
 abordarea întreprinderii integralitatea sa;
 considerarea satisfacţiei clientului alături de satisfacţia personalului;
 rezultatele pe care le obţine întreprinderea în afaceri;
 nivelul la care se situează întreprinderea faţă de competitori din punctul de vedere al
calităţii produselor şi serviciilor oferite.
 preocupările întreprinderii de îmbunătăţire a calităţii produselor şi serviciilor;
 dezvoltarea unei "culturi a calităţii".

Este de reţinut faptul că majoritatea criteriilor de bază ale modelului european al TQM nu
se regăsesc decât într-o proporţie nesemnificativă printre cerinţele standardelor din familia ISO
9000. În schimb acestea sunt foarte puternic orientate spre procesul de producţie . În ansamblu se
apreciază că aceste standarde nu acoperă decât în proporţie de 20% cerinţele modelului european
al TQM.
Se estimează că în perioada următoare TQM va pătrunde în majoritatea ţărilor europene
cu prioritate în domeniul serviciilor. În acest context se aşteaptă că o serie de concepte şi principii
să fie mai bine clarificate şi mai ales să fie elaborate tehnici noi mai bine adaptate cerinţelor
integrării aspectelor economice, tehnice şi sociale ale managementului calităţii.


7.5 Costurile calităţii

O serie de studii arată că în prezent costurile pe care le implică corectarea noncalităţii şi
cele necesare pentru prevenirea şi evaluarea ei reprezintă în medie 25% din cifra de afaceri a unei
întreprinderi. Aceste costuri reprezintă un instrument important de valorizare a calităţii, o sursă
importantă de maximizare a profitului întreprinderii.
Prin intermediul acestor costuri există posibilitatea identificării activităţilor ineficiente, a
punctelor critice în desfăşurare proceselor.
Realizarea unor produse de calitate presupune efectuarea unui ansamblu de cheltuieli,
grupate în următoarele categorii:
 cheltuielile necesare pentru studierea pieţei;
 cheltuieli de cercetare - dezvoltare
 cheltuieli de proiectare;
 cheltuieli cu planificarea fabricaţiei produselor;
 cheltuieli de menţinere a preciziei de lucru a echipamentelor;
 cheltuieli cu resursele umane;
 cheltuieli cu promovarea desfacerii produselor;
 cheltuieli cu evaluarea produselor;
 cheltuieli cu prevenirea defectelor;
 cheltuieli datorate rebuturilor;
 cheltuieli cu informarea personalului asupra nivelului calităţii produselor.

În practica economică aceste cheltuieli sunt grupate în patru grupe:
 cheltuieli de prevenire - cheltuieli de preîntâmpinare a apariţiei defectelor;
 cheltuieli de evaluare şi control - cheltuieli cu activităţi de încercare, inspecţii şi
examinări pentru a stabili dacă cerinţele specificate sunt corespunzătoare;
 cheltuieli de defectare internă - ocazionate de corectarea tuturor neconformităţilor
depistate înainte de livrarea produsului la beneficiar;
 cheltuieli de defectare extern-cheltuieli ocazionate de corectarea neconformităţilor
după livrarea produselor.
Potrivit abordării tradiţionale a corelaţiei "costuri - calitate", costurile defectărilor interne
şi externe scad pe măsură ce creste nivelul calităţii produselor, în timp ce costurile de prevenire şi
evaluare cresc.


Costurile
defectarilor
(Cd)
Costurile de prevenire
si evaluare
(Cp +Ce)
Costuri totale
ale calitatii
(Cp+Ce+Cd)
A B
Costul total minim
Nivelul calitatii 100%


Fig. 7.4 Abordarea tradiţionala a corelaţiei costuri - calitate

În lucrări recente de specialitate modelul tradiţional al corelaţiei "costuri - calitate" este
reconsiderat. Astfel, punctului de minim al costului total al calităţii îi poate corespunde nivelul
maxim al calităţii şi nu neapărat unul optim. Din acest motiv nu este nevoie de o investiţie infinită
pentru a asigura o creştere continuă a nivelului calităţii. Costurile defectărilor şi cele de prevenire
şi evaluare pot să scadă, în condiţiile creşterii calităţii, spre deosebire de abordarea tradiţională a
acestei corelaţii.


7.6 Auditul calităţii

În contextul preocupărilor de implementare a unor sisteme ale calităţii potrivit
standardelor ISO 9000, auditul este considerat un instrument esenţial pentru realizarea
obiectivelor întreprinderii în acest domeniu.
Scopul auditului calităţii este de a evalua acţiunile corective necesare pentru eliminarea
deficientelor şi posibilităţile de îmbunătăţire a sistemului calităţii întreprinderii, a proceselor sale,
a produselor şi serviciilor pe care le oferă.
Standardul ISO 8402 defineşte auditul calităţii ca fiind o examinare sistematică şi
independentă, efectuată pentru a determina dacă activităţile şi rezultatele lor, referitoare la
calitate, corespund dispoziţiilor prestabilite, dacă aceste dispoziţii sunt efectiv implementate şi
corespunzătoare pentru realizarea obiectivelor.
Prin auditul calităţii se evaluează:
 sistemul de calitate al întreprinderii;
 procesele întreprinderii;
 rezultatele proceselor (produse şi servicii).
În funcţie de obiectul lor, auditul de calitate este de trei feluri:
 auditul calităţii produsului sau serviciului;
 auditul calităţii procesului;
 auditul sistemului de calitate.
Auditul calităţii produsului serveşte pentru evaluarea conformităţii caracteristicilor de
calitate a unui produs cu cerinţele clientului sau cele specificate în standarde. Auditul nu se
rezumă numai la o simplă examinare a calităţii produsului, ci are în vedere evaluarea eficientei

Costurile
defectarilor
(Cd)

Costuri totale
ale calităţii
(Cp + Ce + Cd)
Costuri de
prevenire
şi evaluare
(Cp + Ce)
Nivelul calităţii 100%
Costul total minim
masurilor de asigurare a calităţii produsului. Pe baza rezultatului auditului vor fi stabilite măsurile
corective sau de îmbunătăţire necesare, privind produsul auditat.
Auditul calităţii procesului serveşte la evaluarea conformităţii unui proces (de proiectare,
producţie, administrativ etc.) cu cerinţele clientului sau cu cerinţele specificate în standardele de
calitate.
Auditul sistemului de calitate îşi propune atingerea următoarelor obiective:
 determinarea conformităţii elementelor sistemului calităţii cu cerinţele specificate în
standardele de calitate;
 determinarea eficacităţii sistemului de calitate privind realizarea obiectivelor stabilite;
 îmbunătăţirea sistemului calităţii întreprinderii.
Auditul sistemului de calitate poate fi realizat în scop intern şi extern. Astfel, o
întreprindere poate hotări efectuarea unor audituri pentru evaluarea propriului sistem de calitate,
în raport cu un anumit standard, sau pentru a verifica dacă acest sistem este implementat şi
satisface în permanenţă cerinţele prescrise. Pe de altă parte beneficiarii pot hotări evaluarea
sistemului de calitate al furnizorului, fie înainte de stabilirea unor relaţii contractuale, fie după
încheierea contractului.


7.7 Teste de verificare

Există următoarele posibilităţi de răspuns la afirmaţiile de mai jos:
a) Ambele afirmaţii sunt adevărate cu valoare cauză-efect;
b) Ambele afirmaţii sunt adevărate fără valoare cauză-efect;
c) Prima afirmaţie este adevărată, iar a doua falsă;
d) Prima afirmaţie este falsă, iar a doua adevărată;
e) Ambele afirmaţii sunt false.

Menţionaţi în care din situaţiile de mai sus se încadrează următoarele afirmaţii şi
justificaţi răspunsul:

1. Asigurarea calităţii prin control este specifică anilor '50; asigurarea calităţii prin metode
statistice conduce la accentuarea controlului pe fluxul tehnologic.
2. Asigurarea calităţii prin motivarea personalului în Japonia a condus la apariţia cercurilor
de calitate, iar în SUA au fost abordate programe "zero defecte";

3. Conceptele integratoare de asigurare a calităţii şi-au găsit aplicabilitatea sub denumirea
TQM; TQM a stat la baza folosirii TQC.

4. Calitatea totală este o politică sau o strategie a întreprinderii; conceptul de calitate totală
nu este echivalent cu managementul calităţii totale.

5. Componenta de bază a organizării structurale o reprezintă funcţiunea întreprinderii;
funcţiunea de personal este specifică organizării procesuale.

6. Funcţiunea de calitate este o funcţiune verticală; celelalte funcţiuni sunt orizontale.

Răspunsuri

1.d 2.b 3.e 4.c 5.d 6.e



8








OBIECTIVE



Tematica acestui capitol da raspunsuri la
probleme care privesc:

1 Pregătirea producţiei noilor
produse.Obiective, şi posibilităţi de asimilare a
noilor produse

2 Pregătirea tehnică

3 Pregătirea material-organizatorică a
fabricaţiei noilor produse

4 Planificarea pregătirii fabricaţiei noilor
produse

5 Posibilităţi de reducere a duratei de pregătire
a fabricaţiei noilor produse















PREGĂTIREA PRODUCŢIEI
ÎNTR-O ÎNTREPRINDERE
DE PRODUCŢIE INDUSTRIALĂ



8.1 Pregătirea producţiei noilor produse.
Obiective, şi posibilităţi de asimilare a noilor produse

O caracteristică a întreprinderii moderne de producţie industrială o constituie capacitatea
acesteia de a se adapta cât mai rapid la fabricaţia unor produse care să satisfacă cât mai bine
cerinţele de consum pe piaţa internă şi externă.
Prin pregătirea producţiei se înţelege ansamblul măsurilor de creare şi asimilare în
fabricaţie a unor noi produse, modernizarea celor aflate deja în fabricaţie şi de utilizare a celor
mai perfecţionate tehnologii şi metode de organizare în producţie.
Obiectivele care stau în faţa activităţii de pregătire a producţiei pot fi în ansamblu
următoarele:
- asigurarea fabricaţiei noilor produse şi modernizarea celor existente la nivelul
cerinţelor din ce în ce mai diversificate ale consumatorilor;
- asigurarea celor mai bune condiţii de desfăşurare a activităţii de pregătire a fabricaţiei
noilor produse şi de asimilare a celor mai perfecţionate tehnologii de fabricaţie;
- reducerea la minimum posibil a duratei de pregătire a producţiei şi realizarea acesteia
cu cele mai mici costuri.
Pregătirea producţiei cuprinde două etape:
- pregătirea tehnică;
- pregătirea material-organizatorică.

Pregătirea tehnică cuprinde la rândul său:
- proiectarea produselor;
- pregătirea tehnologică;
- executarea, încercarea şi omologarea prototipului şi a seriei zero.
Asimilarea în fabricaţie a noilor produse se poarte realiza în trei moduri:
- după concepţie proprie;
- pe baza unei licenţe de fabricaţie;
- după un model de referinţă.
Asimilarea după o concepţie proprie constă în valorificarea posibilităţilor proprii de
cercetare şi proiectare a noilor produse. Avantajele principale ale acestui mod de asimilare sunt
reprezentate, în principal, de faptul că se valorifică resursele proprii de cercetare şi în acelaşi timp
se fac economii însemnate, legate de achiziţionarea unor licenţe de fabricaţie.
Asimilarea pe baza unor licenţe de fabricaţie constă în achiziţionarea de documentaţie
tehnică de la alte întreprinderi cu profil similar din ţară sau străinătate. Această modalitate de
asimilare în fabricaţie are ca avantaje:
- reducerea duratei de asimilare în fabricaţie cu durata de timp necesară elaborării
documentaţiei noilor produse;
- asigurarea, o perioadă de timp, a asistenţei tehnice de către firma producătoare a
produsului asimilat;
- cheltuieli reduse de publicitate, datorită faptului că noul produs asimilat este deja
cunoscut pe pieţele de desfacere.

Asimilarea după un model de referinţă se foloseşte mai rar; modelul de referinţă este un
produs care se constituie ca punct de plecare în activitatea de proiectare a noilor produse. În acest
caz, noul produs trebuie să înlăture toate elementele de uzură morală a modelului de referinţă,
reţinând numai acele caracteristici de performanţă ale acestuia.


8.2 Pregătirea tehnică

8.2.1 Proiectarea noilor produse

Prin activitatea de proiectare a noilor produse se urmăreşte determinarea formei, a
dimensiunilor şi a caracteristicilor calitative a produselor care urmează să fie asimilate în
fabricaţie.
Proiectarea noilor produse cuprinde următoarele faze principale:
- elaborarea temei de proiectare şi a studiului tehnico-economic;
- elaborarea proiectului tehnic;
- elaborarea desenelor de execuţie.

Tema de proiectare şi studiului tehnico-economic cuprind datele de bază care vor servi la
elaborarea proiectului tehnic şi a desenelor de execuţie.
Tema de proiectare cuprinde date referitoare la:
- denumirea produsului;
- destinaţia produsului;
- condiţiile de utilizare;
- caracteristicile constructive şi de calitate ale produsului;
- parametrii de exploatare; cantitatea în care se va produce;
- termenele de proiectare pe faze etc.
În cazul în care se vor asimila în fabricaţie noi tipuri de materiale, în locul temei de
proiectare se va elabora fie o temă de cercetare, fie o reţetă de fabricaţie.
Studiul tehnico-economic se elaborează concomitent cu tema de proiectare. Acesta va
demonstra prin conţinutul său necesitatea, oportunitatea, urgenţa şi rentabilitatea asimilării noului
produs. În cadrul studiului tehnico-economic vor fi cuprinse date referitoare la:
- cererile pe piaţa internă şi externă pentru noul produs;
- necesarul de resurse materiale;
- posibilităţile tehnologice de fabricaţie;
- caracteristicile tehnice şi de exploatare ale noului produs comparativ cu cele ale
produselor similare existente deja pe piaţă.
Proiectul tehnic cuprinde următoarele lucrări principale:
- întocmirea calculelor necesare dimensionării noului produs şi stabilirea formelor
geometrice ale pieselor componente;
- alegerea materialelor din care va fi prelucrat noul produs;
- efectuarea calculelor tehnico-economice justificative pentru soluţia constructivă aleasă.
Elaborarea desenelor de execuţie este o lucrare care îşi propune să prezinte în mod
detaliat elementele de ordin constructiv pentru fiecare piesă componentă a noului produs. Pe baza
desenelor de execuţie se va elabora tehnologia de fabricaţie necesară prelucrării noului produs.
Desenele de execuţie trebuie să cuprindă şi informaţii tehnice referitoare la modul de întreţinere a
diferitelor elemente componente ale produsului.
Există situaţii când pentru asimilarea noilor produse nu este necesară parcurgerea tuturor
aceste etape. Astfel, pentru fabricarea unor produse unicat de mai mică importanţă se parcurge
doar tema de proiectare şi desenele de execuţie.
În general, proiectarea noilor produse trebuie să rezolve următoarele probleme:
- lărgirea gamei sortimentale a produselor;
- reducerea costului, paralel cu îmbunătăţirea calităţii noului produs, comparativ cu
produsele similare mai vechi;
- prelungirea duratei de funcţionare a noului produs şi reducerea cheltuielilor de
întreţinere şi reparare etc.


8.2.2 Pregătirea tehnologică a producţiei

În cadrul etapei de pregătire tehnologică are loc elaborarea tehnologiei de fabricaţie a
noilor produse.
Tehnologia de fabricaţie se referă la ansamblul tuturor operaţiilor de prelucrare a
materiilor prime.
Pregătirea tehnologică cuprinde proiectarea unor procese tehnologice noi sau
perfecţionarea celor existente, atât pentru producţia de bază a întreprinderii, cât şi pentru
procesele auxiliare sau de control tehnic de calitate.

Etapa de pregătire tehnologică trebuie să rezolve următoarele probleme:
 procesele tehnologice nou elaborate să aibă un nivel ridicat de mecanizare şi
automatizare;
 să asigure fabricarea produselor printr-un consum raţional de materii prime şi
materiale;
 să asigure fabricarea unor produse de calitate superioară şi cu cheltuieli cât mai
reduse.
Pregătirea tehnologică se compune dintr-un ansamblu de activităţi, dintre care mai
importante sunt următoarele:
a) Elaborarea procesului tehnologic pe faze de proces tehnologic şi în cadrul acestora
pe operaţii;
b) Alegerea utilajelor necesare şi stabilirea regimului lor de lucru; în cadrul
întreprinderilor mari care fabrică producţie de serie mare sau de masă, utilajele se
aleg până a se stabili denumirea şi numărul de inventar al acestuia, iar în
întreprinderile care fabrică producţie de unicate şi de serie mică, se precizează tipul
de utilaj, regimul de lucru, precizia de execuţie etc.
c) Stabilirea echipamentului tehnologic pentru desfăşurarea procesului tehnologic;
d) Elaborarea normelor de timp de muncă şi de consum e materii prime şi materiale,
combustibil şi energie;
e) Proiectarea tehnologiei necesare controlului tehnic de calitate.
Condiţia principală care se cere îndeplinită în cadrul pregătirii tehnologice o constituie
asigurarea unităţii procesului tehnologic, în totalitatea sa.


8.2.2.1 Metode de alegere a variantei tehnologice optime

În practică, pentru executarea unui produs se pot utiliza mai multe procedee tehnologice.
Se pune problema alegerii acelei variante de proces tehnologic care are cele mai multe avantaje
din punct de vedere economic în comparaţie cu celelalte. Alegerea variantei tehnologice optime
se face în urma unei analize economice pe baza unui sistem de indicatori. Acest sistem cuprinde
indicatori în expresie naturală şi indicatori valorici de cost.
Analiza pe baza indicatorilor în expresie naturală ia în considerare următorii indicatori în
expresie naturală:
¬ normele de consum de materii prime, materiale, combustibil şi energie;
¬ felul, cantitatea, complexitatea şi valoarea noului utilaj şi a echipamentul tehnologic
necesar;
¬ volumul de muncă necesar;
¬ complexitatea procesului de producţie necesare etc.

Analiza pe baza indicatorilor valorici de cost, utilizează indicatorii:
- costul tehnologic unitar;
- costul tehnologic total.

Costul tehnologic este o noţiune convenţională, deoarece acesta nu cuprinde toate
categoriile de cheltuieli, ci doar suma cheltuielilor care depind de o anumită variantă tehnologică.
Cu alte cuvinte costul tehnologic unitar se poate obţine prin scăderea din costul unitar al
produsului a acelor cheltuieli care nu sunt influenţate de felul procesului tehnologic.
Structura pe elemente de cheltuieli a costului tehnologic este următoarea:
- materii prime şi materiale;
- combustibil şi energie;
- salariile, CAS-ul cota de protecţie socială pentru muncitorii direct productivi;
- cheltuieli de exploatare a utilajelor (reparaţii, lubrifianţi etc.);
- amortizarea utilajelor;
- exploatarea SDV-urilor;
- cheltuielile comune de secţie şi generale ale întreprinderii (numai în cazul în care
asigură creşterea volumului de producţie).
Cheltuielile care compun costul tehnologic se împart în două mari grupe:
- cheltuieli variabile;
- cheltuieli convenţional-constante.

Cheltuieli variabile sunt cheltuielile care îşi modifică volumul în mod direct proporţional cu
cantitatea de producţie fabricată (cheltuielile cu materiile prime şi materialele auxiliare directe,
combustibilul şi energia tehnologică, salariile directe etc.).

Cheltuielile convenţional-constante nu-şi modifică volumul proporţional cu schimbarea
volumului producţiei (cheltuielile cu salariile personalului administrativ, cheltuielile pentru
iluminatul şi încălzirea clădirilor etc.).
Determinarea costului tehnologic se poate face grafic şi analitic.
: unde ,
N
Cc
V Ctu + =
V - cheltuielile variabile pe unitatea de produs;
Cc - cheltuielile convenţional-constante;
N - Cantitatea de produse fabricată.
Grafic, costul tehnologic unitar poate fi exprimat cu ajutorul unei hiperbole echilaterale
asimptotică la axele de coordonate:















Ctu
∆Ctu1
∆Ctu2
∆N1 ∆N2 N
Figura 8.1 Reprezentarea grafică a costului tehnologic unitar

Costul tehnologic total, analitic se poate determina după relaţia:
N V Cc Ct
T
- + = unde variabilele au aceeaşi semnificaţie ca şi în relaţia anterioară.
Grafic, costul tehnologic total se exprimă cu ajutorul unei drepte de un anumit coeficient
unghiular α:














Figura 8.2. Reprezentarea grafică a costului tehnologic total

Din analiza celor două grafice rezultă că la o variaţie mică a cantităţii de producţie (∆N1)
are loc o variaţie mare (∆Ctu1) a costului tehnologic unitar (situaţie specifică pentru producţia de
unicate şi de serie mică), în timp ce la o variaţie mare a cantităţii de producţie (∆N2) are loc o
variaţie mică a costului tehnologic unitar (∆Ctu2), situaţie specifică pentru producţia de masă sau
de serie mare. Pentru costul tehnologic total, se observă că la o anumită variaţie a cantităţii de
producţie (∆N) corespunde o variaţie proporţională a costului tehnologic (∆Ct).
Alegerea variantei tehnologice optime se poate face în funcţie de costul tehnologic unitar
şi total, atât în varianta analitică cât şi în varianta grafică.
Există o cantitate de producţie, numită critică, pentru care costurile tehnologice a două
variante tehnologice sunt egale. Pornind de la egalitatea celor două costuri se poate determina
cantitatea critică.
Ctu
1
=Ctu
2
Înlocuind elementele de cheltuieli în costurile tehnologice ale celor două variante, se
obţine:
N / Cc V N / Cc V
2 2 1 1
+ = + unde:
V
1,
V
2
- Cheltuielile variabile ale celor două variante tehnologice;
Cc
1,
Cc
2
- Cheltuielile convenţional-constante ale celor două variante tehnologice.

Din relaţia anterioară se determină mărimea cantităţii critice:
1 2
2 1
V V
Cc Cc
Ncr
÷
÷
=
Alegerea variantei tehnologice în funcţie de costul tehnologic unitar

Metoda analitică:
Se construieşte un tabel cu următoarea structură:

Ct
N
∆Ct
N

∆N
N
α
Tabelul 8.1

C
antitatea de
produse
Varianta I tehnologică
Varianta a II-a
tehnologică
V1 Cc1/N V1+Cc1/N V2 Cc2/N V2+Cc2/N
N1
N2
-
-
-
Ncr
-
-
-
Nm


În tabelul prezentat mai sus se calculează costurile unitare ale celor două variante, apoi
acestea se compară. Vor rezulta următoarele concluzii:
- pentru o cantitate de producţie mai mică decât cantitatea critică, Ctu
1
<Ctu
2
, deci
este optimă varianta I tehnologică;
- pentru o cantitate de producţie mai mare decât cantitatea critică, Ctu
1
>Ctu
2
, deci
este optimă varianta a II-a tehnologică;
- pentru o cantitate de produse egală cu cantitatea critică, costurile tehnologice sunt
egale, deci este indiferent care variantă tehnologică este aleasă.

Metoda grafică
























Figura 8.3 Reprezentarea grafică a costului tehnologic unitar
a două variante tehnologice

Din analiza graficului rezultă aceleaşi concluzii ca şi în varianta analitică
Ctu
Ctu1
N1 N
Ctu1=Ctu2
Ctu2
Ncr N2
V
1 V
1
Alegerea variantei tehnologice optime folosind costul tehnologic total

Metoda analitică

Tabelul 8.2

Cantitatea
de produse
Varianta I tehnologică Varianta a II-a tehnologică
V
1
-N Cc
1
V
1
-N+Cc
1
V
2
-N Cc
2
V
2
-N+Cc
1

N
1

N
2

-
-
-
Ncr
-
-
-
Nm



Metoda grafică:














Figura 8.4 Graficul costului tehnologic total pentru două variante tehnologice

Analiza rezultatelor din varianta analitică şi grafică conduc la aceleaşi rezultate ca şi în
cazul folosirii în analiză a costului tehnologic unitar.
În cazul existenţei mai multor variante tehnologice, alegerea variantei optime se face în
mod asemănător ca şi în cazul a două variante tehnologice.


8.2.3 Executarea, încercarea şi omologarea prototipului şi a seriei zero

În cadrul pregătirii tehnice a fabricaţiei noilor produse, prin executarea, încercarea şi
omologarea prototipului şi a seriei zero se verifică dacă noul produs corespunde documentaţiei
care a fost elaborată în vederea asimilării acestora.

Ct
r

Ct
r2

N1 N
Ct
r1
=Ct
r2

Ct
T1

Ncr N2
V
n
V
1
Prototipul este format din unul sau mai multe exemplare din produsul care a fost asimilat,
executate în vederea supunerii unor încercări sau probe pentru a se constata dacă au fost
respectaţi parametrii şi indicatorii tehnologici proiectaţi.

Omologarea reprezintă activitatea de confirmare, pe bază de încercări şi probe, la care
este supus prototipul sau seria zero, a faptului că produsul corespunde cu cel proiectat.
Omologarea este de două feluri:
- omologarea preliminară (de prototip);
- omologarea finală (de serie zero).
Activitatea de omologare se execută de către o comisie de specialişti din care fac parte
reprezentanţii principalilor consumatori ai produsului şi ai unităţii producătoare.

Omologarea preliminară verifică dacă noul produs corespunde documentaţiei pe baza
căruia a fost întocmit, dacă are nivelul prestabilit de calitate, dacă alegerea materialelor din reţeta
de fabricaţie a produsului au justificarea tehnico-economică.
Pe baza rezultatelor omologării preliminare se poate trece la execuţia seriei zero.

Execuţia seriei zero şi omologarea finală are ca scop verificarea menţinerii performanţei
produsului precum şi obţinerea unor informaţii referitoare la parametrii de anduranţă şi fiabilitate.
Omologarea finală cuprinde activităţi de verificare a următoarelor situaţii:
- dacă operaţiile tehnologice efectuate pentru seria zero, au fost executate pe locurile de
muncă unde urmează să se desfăşoare procesul de producţie al produsului;
- dacă au fost respectate toate etapele de desfăşurare ale omologării preliminare;
- dacă a fost respectată documentaţia tehnologică;
- dacă tehnologia de fabricaţie cuprinde şi operaţiile de control tehnic de calitate etc.
- Activitatea de omologare se încheie cu întocmirea unui proces-verbal în care sunt
trecute:
- denumirea fazei de omologare;
- denumirea produsului şi principalele sale caracteristici;
- constatările comisiei şi eventualele propuneri de modificare a tehnologiei de fabricaţie.
După terminarea acestor activităţi se poate trece la producţie de serie a noilor produse
asimilate în fabricaţie.


8.3 Pregătirea material-organizatorică a fabricaţiei noilor produse

În cadrul etapei de pregătire material-organizatorică, în care se vor crea condiţiile de
ordin material şi organizatoric pentru fabricarea noilor produse trebuie să se rezolve următoarele
probleme concrete:
 determinarea necesarului de materii prime şi materiale, combustibil şi energie pentru
realizarea procesului de producţie al noilor produse;
 comandarea din timp, la furnizorii interni şi externi, a utilajelor şi echipamentelor
tehnologice necesare;
 modernizarea utilajelor existente sau adaptarea lor la exigenţele noului proces
tehnologic printr-o programare din timp în secţiile proprii de reparaţii;
 asigurarea unui personal specializat în realizarea noului proces tehnologic, în acest
caz impunându-se soluţii asigurate calificării corespunzătoare a acestuia;
 realizarea restructurării fluxurilor tehnologice la termenele stabilite fără perturbarea
fluxurilor tehnologice ale celorlalte produse.
Toate aceste etape trebuie încadrate în graficul general al pregătirii fabricaţiei noilor
produse.


8.4 Planificarea pregătirii fabricaţiei noilor produse

Întreaga activitate de pregătire a fabricaţiei se desfăşoară pe baza unui plan caracteristic,
în care vor fi trecute toate etapele de pregătire a fabricaţiei, duratele calendaristice şi termenele
lor de început şi de sfârşit.
În situaţia în care perioada de pregătire a fabricaţiei durează mai mult de un an se
întocmeşte un plan calendaristic de ansamblu, urmând ca acesta să fie defalcat în planuri
calendaristice anuale.
Datele de pornire în întocmirea acestor planuri calendaristice sunt următoarele:
- lista noilor produse care urmează să fie asimilate;
- duratele de execuţie ale tuturor etapelor de pregătire-încheiere;
- termenele privind intrarea în fabricaţie a noilor produse.

Activitatea de planificare a pregătirii producţiei se desfăşoară cu ajutorul metodei
„Graficul Gantt”, care în principiu constă în întocmirea unui tabel în care se eşalonează
activităţile componente ale etapei de pregătire a fabricaţiei, duratele de execuţie ale acestora,
lunile calendaristice ale anului defalcate pe decade şi executantul diferitelor etape de pregătire a
fabricaţiei, după modelul din tabelul 8.3.

Tabelul 8.3

Nr.
crt.
Denumirea
activităţilor
Nr. zile
necesare
Executant Lunile calendaristice ale anului
I II III IV V VI VII VIII IX X XI XII
1 2 3 1 2 3 1 2 3 1 2 3 1 2 3 1 2 3 1 2 3 1 2 3 1 2 3 1 2 3 1 2 3 1 2 3
1. A 20 Serv.
B proiect
2. 40 are
C
3. 30
- - -
- - -
- - -
- - -
- - -
- - -
N

Durata unei etape de proiectare se stabileşte în zile cu ajutorul următoarei relaţii:
, K
n d N
t
T ·
· ·
= unde:




t - consumul total de timp necesar pentru executarea etapei de
pregătire a fabricaţiei;
N - numărul de persoane care lucrează simultan la executarea
unei anumite etape de pregătire a fabricaţiei;
n - coeficientul de îndeplinire a normelor;
K - coeficientul de timp suplimentar necesar pentru avizări sau
aprobări ale etapei de pregătire a fabricaţiei.
În întocmirea graficului Gantt, se recomandă folosirea executării în paralel a unor etape
de pregătire a fabricaţiei ori de câte ori o anumită etapă poate fi începută fără a fi condiţionată de
terminarea etapei anterioare.


8.5 Posibilităţi de reducere a duratei de pregătire a fabricaţiei noilor produse

Una din problemele care trebuie avute permanent în vedere constă în realizarea etapei de
pregătirea fabricaţiei noilor produse într-o perioadă scurtă de timp.
Pentru reducerea duratei de pregătire a fabricaţiei se cunosc următoarele posibilităţi:
- utilizarea proiectelor tip pentru diferitele elemente constructive ale produselor sau
tehnologiilor care vor fi utilizate;
- utilizarea subansamblelor, tehnologiilor şi a echipamentelor tipizate;
- echiparea serviciilor de proiectare cu mijloace moderne de calcul şi proiectare;
- folosirea unor modele moderne de proiectare în paralel a unor activităţi specifice
etapei de pregătire a fabricaţiei noilor produse, cum ar fi teoria grafelor (metoda
drumului critic şi metoda Pert);
- o cale importantă de reducere a duratei de pregătire a fabricaţiei noilor produse o
constituie şi folosirea proiectării asistate de calculator.
Prin folosirea acestor posibilităţi, durata de realizare a etapei de pregătire a fabricaţiei
noilor produse se reduce considerabil, contribuind în acest mod la reducerea ciclului de asimilare
în fabricaţie şi, deci, la reducerea pe această bază a costurilor legate de această activitate.


8.6 Teste de verificare

Există următoarele posibilităţi de răspuns la afirmaţiile de mai jos:
a) Ambele afirmaţii sunt adevărate cu valoare cauză-efect;
b) Ambele afirmaţii sunt adevărate fără valoare cauză-efect;
c) Prima afirmaţie este adevărată, iar a doua falsă;
d) Prima afirmaţie este falsă, iar a doua adevărată;
e) Ambele afirmaţii sunt false.

Menţionaţi în care din situaţiile de mai sus se încadrează următoarele afirmaţii şi
justificaţi răspunsul:

1. Noţiunea de pregătire a fabricaţiei noilor produse se referă la măsurile care trebuie luate pentru
punerea în fabricaţie a unor produse noi şi modernizarea tehnologiilor existente; această
activitate nu cuprinde măsuri de modernizare a produselor şi tehnologiilor curente.

2. Pregătirea fabricaţiei noilor produse are două etape: pregătirea tehnică şi pregătirea
tehnologică; în pregătirea tehnologică este cuprinsă etapa de pregătire material-organizatorică.

3. Asimilarea în fabricaţie se face după concepţie proprie şi după licenţa de fabricaţie; asimilarea
după licenţa de fabricaţie oferă cele mai bune rezultate în procesul de vânzare a noului produs,
datorită cunoaşterii a acestuia pe piaţă, anterior producerii sale.

4. Proiectarea noilor produse cuprinde elaborarea proiectului tehnic şi a desenelor de execuţie;
studiul tehnico-economic se regăseşte în cuprinsul etapei de pregătire material-organizatorică.

5. Costul tehnologic unitar este un indicator de apreciere a variantei tehnologice optime; costul
tehnologic total nu poate fi folosit în aprecierea variantei tehnologice optime.

6. Cheltuielile variabile sunt influenţate în mod direct de variaţia volumului de producţie;
cheltuieli convenţional constante nu se modifică proporţional cu volumul producţiei.

7. În costul tehnologic nu se includ cheltuielile cu salariile muncitorilor direct productivi; se
includ însă cheltuielile cu amortizarea utilajelor.

8. Cantitatea critică este determinată după relaţia
2 1
Cc Cc
1 V 2 V
Ncr
÷
÷
= ; pentru această cantitate
costurile celor două variante tehnologice sunt egale.

9. Prototipul este executat în vederea verificării comportării produsului în probele de anduranţă
şi fiabilitate; seria zero este executată pentru a verifica respectarea îndeplinirii parametrilor
tehnico-economici proiectaţi.

Alegeţi răspunsul corect şi justificaţi răspunsul:

10. În etapa de pregătire tehnică a producţiei, proiectarea noilor produse cuprinde:
a) elaborarea temei de proiectare şi a studiului tehnico-economic;
b) elaborarea procesului tehnologic;
c) stabilirea echipamentului tehnologic,
d) elaborarea proiectului tehnic,
e) elaborarea desenelor de execuţie.

11. În aprecierea variantei tehnologice optime se utilizează următoarele metode;
a) compararea indicatorilor în expresie naturală;
b) compararea indicatorilor de cost tehnologic;
c) compararea indicatorilor de rentabilitate.

12. În aprecierea variantei tehnologice optime se utilizează următoarele metode:
a) compararea indicatorilor de fiabilitate a instalaţiilor tehnologice;
b) compararea indicatorilor de cost tehnologic;
c) compararea indicatorilor de rentabilitate;
d) compararea indicatorilor de cheltuieli la 1.000 lei cifră de afaceri;
e) compararea cheltuielilor directe pe produs.

13. Precizaţi care relaţie se foloseşte pentru determinarea costului tehnologic unitar;
a) N V Cc Ctu - + = ;
b) V N / Cc Ctu + = ;
c) V N Q Ctu + - = ;
d) Q / ) V Cc ( Ctu + = ;
e) N / ) v Cc ( Ctu + = .

14. Omologarea noilor produse se realizează numai prin omologarea finală?
a) Da; b) Nu.

15. Alegerea variantei tehnologice optime se realizează prin folosirea următoarelor metode:
a) metoda costului tehnologic unitar, varianta analitică;
b) metoda costului tehnologic total, varianta analitică;
c) metoda costului tehnologic unitar varianta grafică;
d) metoda costului tehnologic total, varianta grafică.

16. În planificarea calendaristică a duratei de pregătire a fabricaţiei se pot executa în paralel mai
multe etape?
a) Da; b) Nu.




Răspunsuri

1.c 2.e 3.d 4.e 5.c 6.b 7.d 8.d 9.e 10.a,d,e 11.a,b
12.b 13.b 14.b 15.a,b,c,d 16.a


























9










OBIECTIVE


Tematica acestui capitol da raspunsuri la
probleme care privesc:


1 Importanţa şi necesitatea unei strategii
economice

2 Tipologia strategiilor economice; concept şi
elemente componente

3 Strategia de dezvoltare
















STRATEGIA ECONOMICĂ
A ÎNTREPRINDERII
DE PRODUCŢIE INDUSTRIALĂ
9.1 Importanţa şi necesitatea unei strategii economice.

Metodele moderne de management pun un accent deosebit pe elaborarea unor strategii ale
întreprinderii de producţie industrială, în vederea realizării în condiţii de eficienţă a obiectivelor
acesteia.
Pentru construirea unei strategii economice adecvate, trebuie să se ţină cont de contextul
în care întreprinderea îţi desfăşoară activitatea, concretizat prin situaţia internă şi internaţională
existentă la un moment dat.
În acest fel este posibilă definirea metodelor şi a mijloacelor economice care vor fi
folosite pentru obţinerea unor efecte economice de mare rentabilitate.
Există o multitudine de factori care trebuie luaţi în considerare în elaborarea unei strategii
economice, din rândul cărora mai importanţi sunt:
- competiţia existentă pe piaţa mondială;
- utilizarea pe scară largă a celor mai moderne tehnologii, de înalt randament, cu
consecinţe asupra calităţii produselor, a costurilor şi a duratei de execuţie a acestora;
- creşterea în măsură cât mai mare a cantităţii de produse şi a calităţii acestora;
- folosirea într-o măsură tot mai mare a informaticii în activitatea de producţie, cu efect
deosebit de favorabil asupra procesului de luare a deciziilor.


9.2 Tipologia strategiilor economice; concept şi elemente componente

Strategia economică se defineşte prin ansamblul obiectivelor pe care şi le propune spre
îndeplinire conducerea unei unităţi economice, al activităţilor care trebuie executate şi modul de
alocare a resurselor acesteia.
Elementele definitorii care stau la baza unei strategii economice sunt următoarele:
- obiectivul;
- scopul;
- misiunea;
- politicile;
- procedurile;
- regulile de aplicare.
Obiectivul unei strategii este dat de ansamblul tuturor elementelor pe care şi le propune să
le realizeze o anumită unitate economică, într-un anumit interval de timp. Obiectivul trebuie să
fie:
- precis formulat;
- cuantificabil;
- măsurabil.
Obiectivele se pot grupa după mai multe criterii:
a) În funcţie de orizontul de timp la care se referă există obiectivele:
- pe termen scurt (cel mult un an de zile);
- pe termen mediu (1-3 ani);
- pe termen lung (mai mult de trei ani).
b) În funcţie de nivelul şi influenţa pe care o exercită asupra activităţii unităţii economice
, obiectivele pot fi:
- de corporaţie (organizaţionale)
- divizionare;
- departamentale.
Obiectivul de corporaţie se referă la întreg ansamblul activităţilor organizaţiei.
Obiectivul divizionar se referă numai la o anumită latură a activităţii unităţii economice.
Obiectivul departamental se referă la un anumit departament al organizaţiei.
Scopul este componenta strategiei care defineşte ceea ce trebuie să realizeze o unitate
economică într-o anumită perioadă de timp, de regulă mai mare decât cea la care se referă
obiectivul.
Misiunea se defineşte pe baza obiectivelor şi a scopurilor şi se referă la cel mai înalt nivel
al acestora.
Misiunea se caracterizează prin definirea:
- produselor care urmează a fi executate;
- pieţelor pe care urmează a fi desfăcute produsele;
- resurselor care urmează a fi alocate.
Politica precizează acţiunile care trebuie întreprinse pentru aplicarea strategiei şi limitele
de timp în care vor fi urmărite obiectivele.
Aplicarea corectă a unei politici se face cu ajutorul procedurilor şi a regulilor.
Procedura se defineşte prin modalitatea prin care trebuie realizată o anumită activitate,
prin precizarea succesiunii paşilor care trebuie executaţi.
Regulile reprezintă ansamblul etapelor componente pentru realizarea unui pas.
Exemplu: Dacă o unitate economică are ca politică posibilitatea valorificării deşeurilor,
procedura defineşte exact cum poate fi făcută această valorificare (termene şi condiţii de
valorificare), iar regulile precizează formalităţile care trebuie executate.
Componentele unei strategii economice sunt următoarele:
- sfera de activitate;
- desfăşurarea resurselor;
- caracteristica distinctivă;
- sinergia.
Sfera de activitate (anvergura) se defineşte prin domeniul în care urmează să-şi
desfăşoare activitatea o unitate economică în competiţie cu alte unităţi economice.
Desfăşurarea resurselor este acea componentă a strategiei care se defineşte prin modul
cum organizaţia îşi distribuie resursele pe diferite domenii sau cum îşi utilizează profitul obţinut.
Caracteristica distinctivă (componenţa) defineşte domeniul de activitate al unităţii
economice în care aceasta obţine rezultate de performanţă faţă de alte unităţi similare.
Sinergia este acea componentă a strategiei economice potrivit căreia se poate obţine o
sporire a capacităţilor de producţie a fiecărei componente a unui ansamblu, printr-o judicioasă
structurare şi interacţiune a acestora.
Exemplu: vânzarea unor filme, casete, pliante etc.
Strategiile economice se prezintă sub o mare diversitate, iar o grupare a acestora este
posibilă prin utilizarea mai multor criterii.
a) În funcţie de nivelul ierarhic al conducerii organizaţiei există:
- strategii de corporaţie;
- strategii la nivel de întreprindere;
- strategii funcţionale.
Strategia de corporaţie se găseşte la nivelul superior al conducerii unei unităţi economice
care înglobează unităţi economice din mai multe ramuri industriale.
Această strategie stabileşte:
- domeniile economice în care corporaţia îşi desfăşoară activitatea;
- modul de alocare a resurselor între aceste domenii;
- orizontul de timp pe care se face această alocare (de regulă mai mulţi ani).
Strategia la nivel de întreprindere se defineşte prin modul de a intra în competiţie, într-o
afacere dată, având la bază elementele strategice de ansamblu ale corporaţiei.
Strategia funcţională se stabileşte pentru domeniile funcţionale ale întreprinderii, de
obicei pe termen scurt, pentru fiecare produs, pe tipuri de consumatori.
b) În funcţie de dinamica obiectivelor, strategia poate fi:
- strategie de dezvoltare;
- strategie de redresare;
- strategie de consolidare.
În funcţie de scopul urmărit, strategiile sunt:
- strategii inovaţionale;
- strategii de piaţă;
- strategii de produse; etc.
c) În funcţie de sfera de cuprindere, strategiile sunt:
- strategii globale;
- strategii parţiale.


9.3 Strategia de dezvoltare

În cadrul diferitelor tipuri de strategii prezentate anterior, strategia de dezvoltare ocupă un
rol primordial, datorită complexităţii şi importanţei ei pentru activitatea economică.
Complexitatea unei strategii de dezvoltare este dată de următoarele caracteristici ale
acesteia:
 să asigure realizarea obiectivelor propuse pe baza factorilor săi de producţie şi mai cu
seamă pe baza celor mai înalte tehnologii şi elemente de progres tehnic.
 elaborarea strategiei de dezvoltare trebuie să aibă la bază atât contextul intern şi
internaţional în care unitatea economică îşi desfăşoară activitatea cât şi evoluţia
produselor, pieţelor şi tehnologiilor.
La baza elaborării strategiei de dezvoltare stau trei elemente şi anume:
- mediul;
- situaţia internă;
- scopul unităţii economice.
Strategia de dezvoltare reprezintă un rezultat al unui proces de conducere strategică, şi are
o seamă de particularităţi în funcţie de modul de abordare a procesului de conducere strategică.
Există trei astfel de moduri de abordare:
- antreprenorial;
- adaptiv;
- planificat.
Modul de abordare antreprenorial presupune faptul că procesul de conducere strategică
depinde în mare măsură de antreprenor.
Modul de abordare adaptiv presupune acţiunea de adaptare a organelor de conducere la
modificările care survin în activitatea unităţii economice.
Modul de abordare planificat presupune faptul că procesul de conducere strategică se
manifestă la nivelul superior de conducere al organizaţiei.


9.3.1 Elaborarea strategiei de dezvoltare

Elaborarea strategiei de dezvoltare presupune parcurgerea următoarelor etape:
a) formularea misiunii;
b) evidenţierea punctelor slabe şi forte;
c) descoperirea oportunităţilor şi pericolelor în dezvoltarea organizaţiei;
d) identificarea locului organizaţiei în cadrul mediului ambiant;
e) stabilirea obiectivelor şi opţiunilor strategice;
f) alocarea resurselor materiale, financiare şi umane;
g) formularea strategiei de dezvoltare.

Formularea misiunii
Misiunea reprezintă un ansamblu de orientări fundamentale privind produsele şi serviciile
pe care unitatea economică le oferă segmentului de consumatori cărora li se adresează, aria
geografică unde intenţionează să-şi vândă produsele, precum şi tehnologia utilizată.
Formularea necorespunzătoare a misiunii provoacă dificultăţi în formularea liniilor
strategice de acţiune.

Evidenţierea punctelor slabe şi forte
Pentru realizarea acestei etape în elaborarea strategiei, fundamentul informaţional îl
constituie studiul diagnostic.
Identificarea punctelor slabe şi forte este realizată prin diagnosticarea activităţii
întreprinderii în toate domeniile funcţionale, prin folosirea metodei „matricea de evaluare a
factorilor interni”.

Descoperirea oportunităţilor şi a pericolelor în dezvoltarea întreprinderii
Pentru realizarea acestei etape, fundamentul informaţional este analiza-diagnostic a
mediului ambiant, adică a acelui ansamblu de factori tehnici şi tehnologici, manageriali,
demografici, social-culturali, politici şi guvernamentali. Evoluţia acestora poate determina
pericole sau oportunităţi pentru întreprindere. Instrumentul care evaluează pericolele şi
oportunităţile în dezvoltarea întreprinderii este „Matricea privind evaluarea factorilor externi”.

Identificarea locului întreprinderii în mediul ambiant
În această etapă se vor determina factorii interni şi externi care determină punctele slabe
şi forte ale întreprinderii, precum şi oportunităţile şi pericolele dezvoltării viitoare a acesteia.

Stabilirea obiectivelor şi a oportunităţilor strategice
Obiectivele strategice ale unităţii economice se referă la domeniul financiar şi comercial.
Modalităţile concrete de acţiune strategică în această etapă de elaborare a strategiei se
referă la asimilarea de produse noi şi la modernizarea celor existente, introducerea de noi
tehnologii, lărgirea relaţiilor de cooperare etc.

Alocarea resurselor materiale, financiare şi umane
În această etapă se fundamentează capacitatea de producţie, necesarul de muncitori şi de
materii prime, resursele financiare etc.
În această etapă, din alternativele etapei precedente, se vor selecta acelea pentru care
unitatea economică dispune de resurse suficiente pentru a le realiza.

Formularea strategiei de dezvoltare
Această etapă reprezintă o sinteză a celorlalte etape. Tot în cadrul acestei etape se
prezintă şi obiectivele, opţiunile strategice ale organizaţiei, resursele necesare şi termenele de
aplicare a strategiei.


9.3.2 Evaluarea strategiei de dezvoltare

Această activitate se poate face pe baza a patru criterii:
- compatibilitatea;
- consonanţa
- avantajul aplicării
- fezabilitatea.

Compatibilitatea
O strategie este compatibilă atunci când corespunde cu scopurile şi politicile formulate de
organizaţie, fiind în armonie cu posibilităţile acesteia.

Consonanţă
Acest criteriu presupune existenţa unei concordanţe şi a unui acord între strategia
adoptată şi tendinţele care se manifestă în mediul înconjurător.

Avantajul aplicării
Acest criteriu constă în asigurarea de către noua strategie a unor elemente în plus faţă de
alte unităţi economice concurente, mai ales în următoarele domenii:
- resurse superioare de ordin material;
- personal cu calificare superioară;
- o poziţie mai bună pe piaţă; etc.



Fezabilitatea
Conform acestui criteriu, noua strategie de dezvoltare să poată fi aplicată într-un timp cât
mai scurt.


9.4 Teste de verificare

Există următoarele posibilităţi de răspuns:
a) Ambele afirmaţii sunt adevărate, cu valoare cauză-efect;
b) Ambele afirmaţii sunt adevărate, fără valoare cauză-efect;
c) Prima afirmaţie este adevărată, iar a doua falsă;
d) Prima afirmaţie este falsă, iar a doua adevărată;
e) Ambele afirmaţii sunt false.

Menţionaţi în care din situaţiile de mai jos se încadrează următoarele afirmaţii:

1. În construirea unei strategii economice nu este necesar să se ţină cont de situaţia internă şi
internaţională existentă la un moment dat; acest fapt implică o mai bună definire a metodelor
şi mijloacelor utilizate în obţinerea unor efecte economice de mare rentabilitate.

2. Un factor care influenţează elaborarea unei strategii economice este dat de creşterea într-o
măsură tot mai mare a cantităţii şi calităţii produselor fabricate; este de asemenea un factor
de influenţare a strategiei economice reducerea accentuată a cheltuielilor de producţie şi pe
această bază creşterea profitului şi rentabilităţii organizaţiei.

3. Un element definitoriu care stă la baza strategiei economice este procedura; aceasta se
defineşte ca fiind ansamblul acţiunilor care trebuie întreprinse pentru aplicarea strategiei şi
precizează limitele de timp în care vor fi urmărite obiectivele.

4. Obiectivul unei strategii este dat de ansamblul tuturor elementelor pe care şi le propune să le
realizeze o anumită unitate economică într-un anumit interval de timp; pentru atingerea
acestui deziderat, un obiectiv trebuie să fie, în primul rând, precis formulat.

5. Obiectivul de corporaţie se referă la întreg ansamblul activităţilor organizaţiei; obiectivul
divizionar se referă numai la un anumit departament al acesteia.

6. Obiectivul departamental se referă numai la o latură a activităţii economice; obiectivul pe
termen scurt este definit în funcţie de orizontul de timp al acestuia.

7. Scopul este acea componentă a strategiei care defineşte ceea ce trebuie să realizeze o unitate
economică într-o perioadă de timp; misiunea se defineşte pe baza obiectivelor şi scopurilor şi
se referă la cel mai înalt nivel al acestora.

8. Procedura se defineşte prin acţiunile care trebuie întreprinse pentru aplicarea strategiei şi
precizează limitele de timp în care vor fi urmărite obiectivele; politica se defineşte prin
modalitatea prin care trebuie realizată o anumită activitate, şi prin precizarea succesiunii
paşilor care trebuie executaţi.

9. Sfera de activitate nu se defineşte prin domeniul în care urmează să-şi desfăşoare activitatea
o unitate economică; desfăşurarea resurselor nu este o componentă a strategiei economice.

10. Caracteristica distinctivă se defineşte prin modul cum organizaţia îşi distribuie resursele pe
diferite domenii, sau cum îşi utilizează profitul obţinut; sinergia este o componentă a
strategiei economice potrivit căreia se poate obţine o creştete a capacităţilor de producţie
printr-o judicioasă structurare a acestora.

11. Strategia funcţională nu se defineşte în funcţie de nivelul ierarhic al conducerii organizaţiei;
în funcţie de acest nivel există numai strategii de corporaţie.

12. Strategia funcţională se stabileşte pentru domeniile funcţionale ale întreprinderii, pe termen
scurt, pentru fiecare produs sau pe arii de consumatori; strategia de corporaţie se regăseşte la
nivelul superior al conducerii unei unităţi economice care însumează unităţi economice din
mai multe ramuri industriale.

13. Strategia de corporaţie stabileşte printre altele modul în care vor fi alocate resursele între
diferitele domenii economice unde aceasta îşi desfăşoară activitatea, dar stabileşte şi
orizontul de timp pe care se va face această alocare.

14. Strategia de întreprindere nu este dată în funcţie de nivelul ierarhic al conducerii unităţii
economice: aceasta se defineşte prin modul de a intra în competiţie într-o afacere dată, pe
baza elementelor strategiei de corporaţie.

15. În funcţie de dinamica obiectivelor, o strategie economică poate fi strategie de consolidare;
în funcţie de scopul urmărit o strategie poate fi strategie de redresare.

16. În funcţie de scopul urmărit, o strategie poate fi strategie de dezvoltare; iar în funcţie de
dinamica obiectivelor o strategie poate fi strategie de piaţă.

17. În funcţie de sfera de cuprindere o strategie poate fi strategie globală; iar în funcţie de scopul
urmărit poate fi strategie inovaţională.

18. O caracteristică a strategiei de dezvoltare este dată de faptul că aceasta trebuie să asigure
realizarea obiectivelor pe baza factorilor săi de producţie; nu constituie caracteristică a
strategiei de dezvoltare contextul intern şi internaţional în care unitatea economică îşi
desfăşoară activitatea.

19. La baza unei strategii nu stau rezultatele obţinute de întreprindere în perioadele precedente
elaborării strategiei; dar, mediul extern al unităţii economice şi scopul acesteia constituie
elemente de bază în elaborarea strategiei.

20. Strategia de dezvoltare este un rezultat al procesului de conducere strategică; modul de
abordare anticipativ nu este specific procesului de conducere strategică.

21. Modul de abordare antreprenorial este un mod de abordare al procesului de conducere
strategică; acest mod de conducere este dat de faptul că procesul de conducere strategică se
manifestă la nivelul superior de conducere al unităţii economice.

22. „Formularea misiunii” este o etapă în elaborarea strategiei de dezvoltare; nu este etapă a
elaborării strategiei de dezvoltare „identificarea locului organizaţiei în cadrul mediului
ambiant”.

23. Este etapă în elaborarea strategiei de dezvoltare „stabilirea obiectivelor şi opţiunilor
strategice”, precum şi „alocarea resurselor materiale, financiare şi umane”.

24. Pentru realizarea etapei de „Formulare a misiunii” se efectuează diagnosticarea activităţii
întreprinderii în toate domeniile funcţionale ale acesteia; instrumentul care stă la baza
realizării acestei etape este „Matricea de evaluare a factorilor interni”.

25. În realizarea etapei de elaborare a strategiei de dezvoltare „Evidenţierea punctelor slabe şi
forte” instrumentul informaţional este analiza-diagnostic, iar pentru etapa „Descoperirea
oportunităţilor şi a pericolelor în dezvoltarea întreprinderii” instrumentul informaţional este
studiul diagnostic.

26. Instrumentul care evaluează pericolele şi oportunităţile în dezvoltarea întreprinderii este
„Matricea privind evaluarea factorilor externi”; instrumentul care face diagnosticarea
activităţilor întreprinderii în toate domeniile funcţionale ale acesteia este „Matricea de
evaluare a factorilor interni”.

27. „Identificarea locului întreprinderii în mediul ambiant” este o etapă în procesul de elaborare
al strategiei de dezvoltare; această etapă nu are în vedere evidenţierea punctelor slabe şi forte
ale activităţii întreprinderii”.

28. Obiectivele strategice ale unei întreprinderi se referă la domeniul de fabricaţie al produselor
acesteia; lărgirea relaţiilor de cooperare ale unei întreprinderi nu este un obiectiv strategic al
acesteia.

29. În etapa de elaborare a strategiei de dezvoltare „Alocarea resurselor materiale, financiare şi
umane” se fundamentează mărimea capacităţii de producţie a întreprinderii, dar nu se vor
preciza termenele de aplicare a strategiei.

30. Evaluarea unei noi strategii de dezvoltare se poate face prin criteriul de compatibilitate;
criteriul de fezabilitate nu este un criteriu de evaluare a unei strategii de dezvoltare.

31. O strategie este compatibilă atunci când există un acord între strategia adoptată şi tendinţele
care se manifestă în mediul înconjurător; o strategie este consonantă atunci când corespunde
cu scopurile şi politicile formulate de întreprindere.

32. Criteriul de evaluare a strategiei „Avantajul aplicării” este dat de asigurarea de către noua
strategie a unor elemente în plus faţă de alte unităţi economice, iar „Fezabilitatea” stabileşte
aplicarea strategiei într-un termen cât mai scurt.


Alegeţi răspunsul corect şi justificaţi:

33. Dintre următoarele elemente, unul nu stă la baza elaborării unei strategii economice:
a) obiectivul;
b) scopul;
c) politicile;
d) aria de cuprindere;
e) regulile de aplicare.

34. În funcţie de nivelul şi influenţa pe care o exercită asupra activităţii unităţii economice,
obiectivul poate fi:
a) obiectiv pe termen scurt;
b) obiectiv cuantificabil;
c) obiectiv divizionar;
d) obiectiv măsurabil;
e) obiectiv pe termen lung.

35. Misiunea se concretizează prin definirea:
a) tehnologiilor utilizate;
b) gradului de specializare a întreprinderii;
c) relaţiilor de cooperare ale întreprinderii;
d) produselor care urmează a fi executate;
e) gradului de utilizare a resurselor alocate.

36. Politica unei strategii precizează modalitatea prin care trebuie realizată o anumită activitate?
Justificaţi răspunsul.
a) DA; b) NU.

37. „Procedura” unei strategii precizează acţiunile care trebuie întreprinse pentru aplicarea
strategiei şi limitele de timp în care vor fi urmărite obiectivele? Justificaţi răspunsul.
a) DA; b) NU.

38. Nu este componentă a unei strategii economice:
a) fezabilitatea;
b) sfera de activitate;
c) desfăşurarea resurselor;
d) caracteristica distinctivă;
e) sinergia.

39. În funcţie de nivelul ierarhic de conducere al organizaţiei există:
a) strategie de dezvoltare;
b) strategie de corporaţie;
c) strategie la nivel de întreprindere;
d) strategie funcţională;
e) strategie de consolidare.

40. În funcţie de dinamica obiectivelor, strategia poate fi:
a) strategie de dezvoltare;
b) strategie de corporaţie;
c) strategie la nivel de întreprindere;
d) strategie funcţională;
e) strategie de consolidare.



41. În funcţie de scopul urmărit, strategia poate fi:
a) strategie inovaţională;
b) strategie globală;
c) strategie de piaţă;
d) strategie parţială;
e) strategie de produse.

42. În funcţie de sfera de cuprindere, strategia poate fi:
a) strategie inovaţională;
b) strategie globală;
c) strategie de piaţă;
d) strategie parţială;
e) strategie de produse.

43. Nu este mod de abordare a procesului de conducere strategică:
a) modul de abordare antreprenorial;
b) modul de abordare anticipativ;
c) modul de abordare adaptiv;
d) modul de abordare planificat.

44. Nu este etapă în elaborarea strategiei de dezvoltare:
a) formularea misiunii;
b) stabilirea obiectivelor şi a opţiunilor strategice;
c) fezabilitatea;
d) evidenţierea punctelor slabe şi forte;
e) formularea strategiei de dezvoltare.

45. Nu este criteriu de evaluare a unei strategii de dezvoltare:
a) adaptabilitatea;
b) compatibilitatea;
c) consonanţa;
d) avantajul aplicării;
e) fezabilitatea.



Răspunsuri

1.d 2.c 3.c 4.a 5.c 6.d
7.b 8.e 9.e 10.d 11.e 12.b
13.b 14.d 15.c 16.e 17.b 18.c
19.d 20.b 21.c 22.c 23.a 24.e
25.e 26.b 27.c 28.e 29.b 30.c
31.e 32.a 33.d 34.c 35.d 36.b
37.b 38.a 39.b,c,d 40.a,e 41.a,c,e,
42.b,d 43.c 44.c 45.a

































10







OBIECTIVE


Tematica acestui capitol da raspunsuri la
probleme care privesc:


1 Tipologii de planificare

2 Planul de dezvoltare economico-socială
al unei întreprinderi de producţie




















PLANIFICAREA, FUNCŢIE
A MANAGEMENTULUI
PRODUCŢIEI

Aplicarea strategiei economice la nivelul întreprinderii de producţie industrială se face cu
ajutorul unor instrumente specifice numite planuri.
Planificarea, ca funcţie a managementului producţiei industriale, este o activitate de
programare, organizare, coordonare şi conducere pe bază de plan a activităţii economice.
Activitatea de planificare se concretizează în documente scrise, în care sunt trecute
prevederile strategiei economice de dezvoltare pentru o anumită perioadă de timp.
Aceste documente se referă, sub forma unor indicatori, la:
- termenele la care trebuie realizate obiectivele strategiei;
- resursele care vor fi alocate;
- sarcinile care revin executanţilor;
- măsurile care trebuie luate pentru crearea condiţiilor de aplicare a strategiei;
- modul de urmărire şi control al strategiilor.


10.1 Tipologii de planificare

Este necesară o grupare a activităţilor de planificare, după mai multe criterii.
a) În funcţie de gradul de formalizare al acestei activităţi, planificarea este:
- formală;
- informală.
Planificarea formală presupune existenţa:
- unor compartimente specializate;
- a unui set de proceduri de aplicare;
- a unui ansamblu de documente (planuri agregate sau pe domenii de aplicare);
Planificarea informală se caracterizează prin aceea că:
- nu are la bază o structură funcţională;
- nu foloseşte metode şi proceduri specifice;
- are un caracter discontinuu.

Acest tip de planificare se foloseşte în întreprinderile mici.
b) În funcţie de orizontul de timp la care se referă, există:
- planificare de perspectivă;
- planificare operativă.
Planificarea de perspectivă se face pentru perioade între 3-7 ani şi îşi propune:
 elaborarea planului de activitate al întreprinderii pe o perioadă mare de timp;
 repartizarea principalilor indicatori economici pe ani şi pe domenii de activitate;
 fixarea, pe baza planurilor de specializare şi cooperare ale întreprinderii, a direcţiilor
principale de dezvoltare ale întreprinderii.
Planificarea operativă, stabileşte pe o perioadă de timp, de regulă mai mică de un an,
desfăşurarea următoarelor activităţi:
- eşalonarea pe perioade mici de timp a indicatorilor cuprinşi în planificarea de
perspectivă;
- corectarea acestor indicatori în funcţie de condiţiile concrete ale fiecărei perioade.
c) În funcţie de nivelul ierarhic la care se execută activitatea de planificare există:
- planificare de corporaţie (strategică);
- planificare la nivel de întreprindere (tactică).
Planificarea de corporaţie (strategică) se realizează la nivelul conducerii de vârf a
corporaţiei şi presupune:
- transpunerea în planuri a prevederilor strategice;
- stabilirea măsurilor care trebuie adoptate pentru realizarea acestora.
Planificarea la nivel de întreprindere (tactică) precizează activităţile care vor trebui
întreprinse pentru realizarea obiectivelor strategice pe perioade scurte de timp.
d) În funcţie de conţinutul activităţii de planificare, la nivel de întreprindere există:
- planificare tehnico-economică;
- planificare operativ-calendaristică.
Planificarea tehnico-economică reflectă cuprinsul tuturor indicatorilor referitori la procesul
economico-financiar al întreprinderii : procesul de producţie, muncă şi salarizare etc.

În funcţie de durata de timp la care se referă, planificarea tehnico-economică este:
- planificare curentă (pe o perioadă mai mică sau cel mult un an de zile);
- planificare de perspectivă (pe o perioadă de mai mulţi ani).
Planificarea operativ calendaristică se referă la elaborarea de planuri de activitate pentru
diferitele subunităţi ale întreprinderii (secţii, ateliere etc.).


10.2 Planul de dezvoltare economico-socială
al unei întreprinderi de producţie

Planificarea formală la nivelul întreprinderii de producţie se realizează într-un document
numit „Planul de dezvoltare economico-socială al întreprinderii”. În cadrul său vor fi cuprinşi:
- principalii indicatori cantitativi şi calitativi ai întreprinderii;
- termenele lor de realizare;
- resursele care vor fi alocate;
- nivelul costurilor de producţie; etc.
Indicatorii cuprinşi în acest plan pot fi grupaţi pe grupe omogene din punct de vedere al
conţinutului acestora; astfel, acestea vor forma ceea ce se numesc secţiunile planului de
dezvoltare economico-socială. Cele mai reprezentative secţiuni ale acestui plan sunt următoarele:
- secţiunea „Producţie industrială”;
- secţiunea „Capacităţi de producţie şi gradul de utilizare a acestora”;
- secţiunea „Investiţii-construcţii-reparaţii”;
- secţiunea „Marketing-aprovizionare-desfacere”;
- secţiunea „Costuri de producţie”;
- secţiunea „Comerţ exterior;
- secţiunea „Plan financiar”.
Elaborarea planului de dezvoltare economico-social se realizează în mai multe etape, a
căror succesiune se recomandă a fi următoarele:
a) Elaborarea secţiunilor:
 Producţie industrială;
 Capacităţi de producţie;
 Investiţii-construcţii-reparaţii.
b) Elaborarea secţiunilor:
 Marketing-Aprovizionare-Desfacere;
 Resurse umane;
 Comerţ exterior.
c) Elaborarea secţiunilor:
 Costuri de producţie;
 Planul financiar.
De regulă, elaborarea secţiunilor trebuie să se facă pe cât posibil în paralel pentru
scurtarea perioadei de elaborare a planului de dezvoltare economico-socială, dar ordinea arătată
se referă la modul de eşalonare a întocmirii documentaţiei acestor secţiuni.


10.3 Teste de verificare

Există următoarele posibilităţi de răspuns:
a) Ambele afirmaţii sunt adevărate, cu valoare cauză-efect;
b) Ambele afirmaţii sunt adevărate, fără valoare cauză-efect;
c) Prima afirmaţie este adevărată, iar a doua falsă;
d) Prima afirmaţie este falsă, iar a doua adevărată;
e) Ambele afirmaţii sunt false.

1. Planurile sunt instrumente specifice de aplicare a unei strategii; planificarea este o funcţiune
a managementului producţiei industriale.

2. Planificarea se concretizează în documente scrise; în aceste documente sunt trecute
rezultatele activităţii economice a întreprinderii din perioadele anterioare.

3. Antrenarea şi motivaţia nu sunt atribute ale planificării; programarea şi organizarea sunt
atribute ale acesteia.

4. Sarcinile care revin executanţilor nu vor fi cuprinse în conţinutul documentelor de
planificare; dar acestea vor cuprinde date referitoare la termenele la care trebuie realizate
obiectivele strategiei.

5. Gradul de formalizare al activităţilor de planificare este un criteriu de grupare al acestora;
conform acestui criteriu planificarea este operativă.

6. Planificarea formală are un caracter discontinuu şi se utilizează în întreprinderile mici, iar
planificarea informală presupune existenţa unor compartimente specializate şi se practică în
majoritatea întreprinderilor.

7. Planificarea formală utilizează un set de proceduri de aplicare, iar planificarea informală nu
are la bază o structură funcţională.

8. În funcţie de orizontul de timp la care se referă, există planificare de perspectivă; în cadrul
acestei forme de planificare are loc o corectare a acestor indicatori în funcţie de condiţiile
concrete ale fiecărei perioade.

9. Planificarea de perspectivă îşi propune o repartizare a principalilor indicatori economici pe
ani şi pe domenii de activitate; planificarea operativă eşalonează pe perioade mici de timp
indicatorii cuprinşi în planificarea de perspectivă.

10. Planificarea de corporaţie precizează obiectivele care vor trebui atinse pe perioade scurte de
timp; planificarea de întreprindere se mai numeşte şi planificare strategică.

11. Planificarea la nivel de corporaţie se mai numeşte şi planificare tactică; acest tip de
planificare este în funcţie de nivelul ierarhic la care se execută această activitate.

12. Transpunerea prevederilor strategice în planuri este o activitate specifică planificării
strategice; stabilirea măsurilor care trebuie luate pentru realizarea acestora este o activitate
specifică planificării tactice.

13. Planificarea tehnico-economică este dată în funcţie de conţinutul activităţii de planificare la
nivel de întreprindere; planificarea operativ-calendaristică este dată de orizontul de timp la
care aceasta se referă.

14. Planificarea operativ-calendaristică este de două feluri: planificare curentă şi planificare de
perspectivă;Planificarea tehnico-economică cuprinde planuri de activitate pentru diferitele
subunităţi ale întreprinderii şi pe perioade scurte de timp.

15. În planul de dezvoltare vor fi cuprinse termenele de realizare a principalilor indicatori
economici ai întreprinderii; dar nu va fi cuprins nivelul costurilor de producţie.

Alegeţi răspunsul corect şi justificaţi:

16. Planul este un instrument specific de aplicare a strategiei? Justificaţi răspunsul.
a) DA; b) NU.

17. Nu este atribut al planificării întreprinderii:
a) programarea;
b) organizarea;
c) coordonarea;
d) conducerea;
e) comunicarea.

18. Măsurile care trebuie luate pentru crearea condiţiilor de aplicare a strategiei nu sunt cuprinse
în documentele de planificare. Justificaţi răspunsul.
a) DA; b) NU.

19. În funcţie de nivelul ierarhic la care se execută activitatea de planificare, aceasta poate fi:
a) planificare formală;
b) planificare de perspectivă;
c) planificare operativă;
d) planificare de corporaţie;
e) planificare informală.

20. În funcţie de conţinutul activităţii de planificare la nivel de întreprindere, există:
a) planificare tehnico-economică;
b) planificare de perspectivă;
c) planificare operativă;
d) planificare formală;
e) planificare informală.

21. În funcţie de nivelul la care se execută activitatea de planificare, există:
a) planificare de corporaţie (strategică);
b) planificare tehnico-economică;
c) planificare operativ-calendaristică;
d) planificare la nivel de întreprindere (tactică);
e) planificare formală.


Răspunsuri

1.b 2.c 3.b 4.d 5.c 6.e 7.b

8.c 9.b 10.e 11.d 12.c 13.c 14.e

15.c 16.a 17.e 18.b 19.d 20.a 21.a,d


















11










OBIECTIVE


Tematica acestui capitol da raspunsuri la
probleme care privesc:


1 Planul „Producţie industrială”: cerinţe de bază,
date de pornire şi etape de elaborare

2 Indicatorii producţiei industriale































PRODUCŢIA INDUSTRIALĂ
A ÎNTREPRINDERII

11.1 Planul „Producţie industrială”: cerinţe de bază, date de pornire
şi etape de elaborare

Un plan al producţiei industriale necesită respectarea unei serii de cerinţe de bază, dintre
care cele mai importante sunt următoarele:
 asigurarea executării unor produse de calitate superioară, în condiţiile unor capacităţi
de producţie existente:
 executarea unor astfel de produse care să asigure folosirea raţională a resurselor
materiale şi înlocuirea materialelor deficitare fără a diminua calitatea produselor
fabricate;
 introducerea în fabricaţie a unor produse noi, modernizate, care să asigure o reducere
a costurilor de producţie;
 asigurarea specializării întreprinderii şi a subunităţilor sale, pentru executarea unor
grupe de produse sau faze de proces tehnologic, în concordanţă cu baza tehnico-
materială existentă;
 lărgirea cooperării întreprinderii prin asigurarea folosirii optime a capitalului
existent.
Planul „Producţie industrială” are în cuprinsul său următoarele componente:
- produsele şi piesele aflate în strategia de dezvoltare a întreprinderii şi care satisfac
cerinţele pieţei de consum;
- comenzile primite de la alte întreprinderi pentru executarea de produse sau lucrări,
cu materialul acestora;
- comenzile pentru produse sau lucrări, prevăzute în regim de cooperare cu alte
întreprinderi;
- lucrările sau serviciile cu caracter industrial efectuate către alte întreprinderi;
- modificarea stocurilor de producţie neterminată.
Elaborarea planului „Producţie industrială” are la bază o serie de date de pornire, din care
enumerăm:
a) Produsele care vor fi fabricate cu următoarele specificaţii:
- nomenclatorul de produse;
- cantitatea;
- calitatea;
- termenele de execuţie.
Pe baza acestor date se poate întocmi un proiect de plan de producţie industrială în care,
pentru fiecare produs ce se va executa, se vor preciza unitatea de măsură, preţul unitar, cantitatea
anuală ce se va fabrica cu defalcarea acesteia pe trimestre.
b) Date din programul de pregătire a fabricaţiei noilor produse. Astfel, termenele de
încheiere a etapei de pregătire a fabricaţiei noilor produse, trebuie să se constituie în
date de început pentru fabricarea acestora;
c) Date referitoare la punerea în fabricaţie a unor noi capacităţi de producţie, cuprinse
în planul de investiţii al întreprinderii. Pentru folosirea eficientă a acestor date,
trebuie să existe lista de investiţii definitivată pe anul considerat;
d) Date referitoare la durata ciclului de producţie al proceselor ce vor fi executate;
e) Date despre capacităţile de producţie ale diferitelor subunităţi de producţie;
f) Date din contractele economice pentru perioada pentru care se întocmeşte planul de
producţie industrială. Aceste date vor face referire la:
- nomenclatura produselor executate;
- cantitatea de produse;
- calitatea acestora.
g) Date din programul de măsuri tehnico-organizatorice, care vor aduce informaţii
despre efectele acestor măsuri asupra capacităţii de producţie, a calităţii produselor şi
a costului acestora.

Elaborarea unui plan de producţie industrială se face în etape. Dintre acestea mai
importante sunt:
a) Stabilirea nomenclatorului de produse. Acesta se referă la produsele cuprinse în
strategia de dezvoltare a întreprinderii şi este estimat din prognoze sau din comenzile
consumatorilor.
b) Se elaborează apoi planul de producţie în unităţi fizice, cu defalcarea lui pe termene
calendaristice.
c) Determinarea stocurilor de producţie neterminată, ţinând cont de asigurarea unei
activităţi neîntrerupte a unităţii industriale.
d) Determinarea capacităţii de producţie, compararea ei cu producţia planificată şi
stabilirea gradului de utilizare al acesteia.
e) Stabilirea măsurilor tehnico-organizatorice care să asigure condiţiile pentru
îndeplinirea planului de producţie.
f) Crearea cadrului organizatoric necesar şi precizarea modului de efectuare a
controlului îndeplinirii planului de producţie.

11.2 Indicatorii producţiei industriale


11.2.1 Unităţile de măsură pentru dimensionarea volumului producţiei industriale

Pentru dimensionarea volumului producţiei industriale se folosesc următoarele feluri de
unităţi de măsură:
- unităţi naturale;
- unităţile convenţionale naturale;
- unităţi valorice;
- unităţi de timp de muncă.
Unităţile naturale reprezintă acele unităţi de măsură care corespund destinaţiei şi
însuşirilor fizice ale produselor (m, m
2
, m
3
, kg, bucăţi, kwh etc.).
Unităţile convenţional-naturale se folosesc pentru exprimarea volumului total al unei
producţii omogene. O unitate convenţional-natural reprezintă o unitate de măsură fizică a unui
produs fizic considerat ca etalon pentru o grupă de produse cu caracteristici asemănătoare.
Exemplu: producţia de combustibil se poate exprima în toate de combustibil convenţional
de 7000 kcal/kg.

Unităţile valorice sunt folosite în mod obligatoriu pentru exprimarea volumului şi
dimensiunii unei producţii neomogene, cu ajutorul preţurilor.
Unităţile de muncă exprimă volumul producţiei prin cantitatea de muncă necesară
executării ei. Aceste unităţi sunt de regulă exprimate în om-ore, sau
om-zile normale.



11.2.2 Producţia industrială în unităţi fizice

Producţia în unităţile fizice (naturale) are un caracter omogen. Aceasta poate fi grupată
după două criterii:
- criteriul constructiv;
- criteriul de destinaţie.
Producţia în expresie naturală la nivelul întreprinderii se obţine prin însumarea
cantităţilor de produse realizate în subunităţile de producţie.
Producţia în unităţi natural-convenţionale pentru o grupă de produse se obţine cu ajutorul
relaţiei:
ki
n
i
ki k
C P P - =
¿
=1
,
unde:
k
P - volumul producţiei din grupa „k”, exprimat în unităţi natural
convenţionale;
n - numărul de grupe omogene care compun grupa k de produse;
ki
P - volumul producţiei din produsul „i”, exprimat în unităţi naturale;
ki
C - coeficientul de transformare din produs reali „i” în produs
echivalent „k” se obţine cu ajutorul relaţiei:
k
i
ki
m
m
C = ,
unde:
i
m - manopera pe unitate de produs i;
k
m - manopera pe unitatea de produs etalon k.
Producţia în unităţi naturale are o importanţă deosebită pentru întreprindere deoarece:
- cu ajutorul acesteia se apreciază modificările din structura producţiei;
- se foloseşte la urmărirea modului în care au fost utilizate resursele şi capacităţile de
producţie;
- se utilizează în evaluarea resurselor în corelare cu indicatorii fizici de export, import
şi fondul pieţei.
Se foloseşte pentru urmărirea şi conducerea operaţiilor şi a producţiei.


11.2.3 Indicatorii valorici ai producţiei industriale


11.2.3.1 Indicatorii valorici - importanţă

Indicatorii economici de bază ai întreprinderii se exprimă şi în unităţi valorice.
Utilizarea unităţilor valorice de măsură a producţiei este impusă de marea diversitate a
nomenclatorului de produse din cadrul întreprinderii de producţie industrială. Principii indicatori
valorici stau la baza determinării eficienţei economice a folosirii potenţialului productiv.
Principalii indicatorii valorici ai producţiei industriale sunt:
- producţia marfă fabricată;
- producţia marfă vândută (cifra de afaceri din activitatea industrială);
- producţia globală (producţia exerciţiului);
- cifra de afaceri;
- valoarea adăugată;
- valoarea adăugată netă;
- circulaţia internă.


11.2.3.1.1 Producţia marfă fabricată; noţiune, cuprins, mod de calcul

Producţia marfă fabricată caracterizează volumul producţiei industriale care se va finaliza
într-o anumită perioadă şi urmează a fi livrată la consumatori.
Potrivit metodologiei de calcul, în producţia marfă fabricată se includ următoarele
elemente:
a) Valoarea produselor finite ( )
f
P destinate a fi livrate consumatorilor sau pentru
investiţii proprii şi nevoi neindustriale ale întreprinderii;
b) Valoarea prelucrării materiilor prime şi a materialelor clienţilor ( )
c
P ;
c) Valoarea semifabricatelor din producţie proprie destinate livrării ( )
liv
S ;
d) Valoarea obiectivelor de plan tehnic care se vor termina şi sunt destinate planificării
( )
t
P ;
e) Valoarea lucrărilor şi serviciilor cu caracter industrial ( )
i
L .
Relaţia de calcul a producţiei marfă fabricate este următoarea:

i t liv c f f
L P S P P PM + + + + = ,

unde variabilele au semnificaţia stabilită anterior.

Produsele finite sunt acele produse care corespund actelor normative de reglementare a
calităţii sau condiţiilor tehnice impuse în contractele clienţilor.
Semifabricatele din producţie proprie sunt acele produse, pentru care au fost parcurse
mai multe stadii de prelucrare şi se află în magazie, în stadiul de aşteptare, sau în alte faze de
proces tehnologic.
Lucrările şi serviciile cu caracter industrial se vor executa pentru alte unităţi economice
sau pentru sectorul propriu de investiţii şi alte sectoare neindustriale ale întreprinderii.
Dezavantajul utilizării acestui indicator este dat de faptul că, deoarece reflectă valoarea
produselor terminate şi stocate în întreprindere, nu evidenţiază rezultatele efective ale activităţii
acesteia.


11.2.3.1.2 Producţia marfă vândută

Producţia marfă vândută (livrată şi facturată) sau, cum se mai numeşte aceasta, „cifra de
afaceri din activitatea industrială”, reprezintă valoarea producţiei marfă fabricate care a fost
vândută (livrată şi facturată) clienţilor, la care se adaugă diferenţa de stoc de produse finite dintre
stocul de la sfârşitul perioadei şi cel de la începutul perioadei
1 2
SP SP ÷ . Astfel spus,

( )
1 2
SP SP PM PM
f v
÷ ± = ,

unde:
v
PM - producţia marfă vândută;
f
PM - producţia marfă fabricată;
( )
1 2
SP SP ÷ - diferenţa de stoc de produse finite dintre sfârşitul şi începutul perioadei.


11.2.3.1.3 Cifra de afaceri

Cifra de afaceri este indicatorul de bază al întreprinderii de producţie industrială, a cărui
valoare este dată de nivelul veniturilor obţinute din vânzarea produselor finite, semifabricatelor
sau a serviciilor către consumatori.


11.2.3.1.4 Producţia globală (producţia exerciţiului); noţiune, cuprins, mod de calcul

Acest indicator exprimă, sub formă valorică, volumul activităţii de producţie industrială a
unei întreprinderi dintr-o anumită perioadă, concretizată în:
- produse, semifabricate, servicii şi lucrări cu caracter industrial care urmează a fi livrate
sau prestate pentru clienţi;
- valoarea producţiei în curs de fabricaţie.
Metoda de calcul a acestui indicator este „metoda de întreprindere”. Această metodă
însumează la valoarea producţiei marfă o serie de elemente cum ar fi:
a) Creşterea (descreşterea) stocurilor de producţie neterminată ( )
1 2
Nl N ÷ .
b) Creşterea (descreşterea) stocurilor de semifabricate sau combustibil din producţia
proprie ( )
1 2
S S ÷ ;
c) Valoarea semifabricatelor, SDV-urilor şi pieselor de schimb destinate consumului
intern productiv ( )
cip
C ;
d) Valoarea reparaţiilor capitale la utilajele proprii şi la mijloacele de transport,
efectuate în regie ( )
kr
R ;
e) Valoarea reparaţiilor curente şi a întreţinerii utilajelor din secţii şi a mijloacelor de
transport, efectuate în regie ( )
i
R ;
f) Valoarea materiilor prime şi materialelor primite de la clienţi pentru efectuarea de
prelucrări industriale ( ) M .
Relaţia de calcul a producţiei globale (producţia exerciţiului), ţinând seama de cele
prezentate anterior, este următoarea:

( ) ( ) M R R C N N S S PM P
j kr ip g
+ + + + ÷ + ÷ + =
1 2 1 2


Evaluarea diferitelor componente ale producţiei globale se face în mod diferenţiat.
Astfel:
- în preţuri se evaluează produsele, piesele de schimb, semifabricatele, serviciile şi
lucrările cu caracter industrial;
- în costuri, valoarea reparaţiilor, a semifabricatelor şi pieselor pentru reparaţii.

11.2.3.1.5 Fundamentarea mărimii stocurilor de producţie neterminată

11.2.3.1.5.1 Producţia neterminată; noţiune, elemente componente

Producţia neterminată este producţia al cărei proces de fabricaţie nu a fost terminat,
găsindu-se în faza de aşteptare interoperaţională. Producţia neterminată cuprinde:
- valoarea materialelor intrate în procesul de fabricaţie;
- valoarea semifabricatelor în curs de prelucrare;
- cheltuielile de manoperă aferente.
Se impune o dimensionare corectă a stocurilor de producţie neterminată, deoarece
asigură desfăşurarea procesului de producţie în mod ritmic şi uniform. Astfel, existenţa unor
stocuri de producţie supradimensionate conduce la imobilizarea mijloacelor circulante ale
întreprinderii, în timp ce existenţa unor stocuri de producţie neterminată subdimensionate
conduce la întreruperea procesului de producţie.
Stocul de producţie neterminată poate cuprinde trei elemente componente:
a) stocul de ciclu (normal);
b) stocul curent (circulant);
c) stocul de siguranţă.
Stocul de ciclu reprezintă stocul de producţie neterminată care se găseşte în diferitele
faze ale procesului de producţie: stocul pe diferitele locuri de muncă, în faza de transport între
locurile de muncă, de control tehnic de calitate sau interoperaţională.
Stocul curent este stocul de producţie neterminată care asigură continuitatea procesului
de producţie în situaţia în care există o neconcordanţă între mărimea capacităţilor de producţie a
diferitelor verigi de producţie componente ale întreprinderii de producţie industrială.
Stocul curent asigură continuitatea procesului de producţie în verigile de producţie cu
deficite de capacitate.
Stocul de siguranţă este un stoc minim de producţie neterminată pentru asigurarea unei
activităţi neîntrerupte în cadrul întreprinderii, în cazul unor ieşiri neprevăzute din funcţiune a
utilajelor, a apariţiei unei cantităţi mari de producţie rebutată etc.


11.2.3.1.5.2 Metode de dimensionare a stocurilor de producţie neterminată

Pentru calculul producţiei globale (producţia exerciţiului) este necesar să se determine
stocul de producţie neterminată la începutul şi sfârşitul perioadei, în vederea stabilirii creşterii sau
descreşterii mărimii ace4stui stoc.
Stocul de producţie de la începutul anului de plan este egal cu stocul producţiei de la
sfârşitul perioadei precedente.
Metodele de calcul a stocului de producţie neterminată trebuie să vizeze deci, doar stocul
de producţie neterminată de la sfârşitul perioadei de plan. În acest caz, metodele de calcul ale
acestui stoc sunt:
a) metode de calcul a stocului de producţie neterminată pentru tipul de producţie de masă
sau de serie mare;
b) metode de calcul pentru tipul de producţie de serie mică şi mijlocie;
c) metode de calcul pentru tipul de producţie individuală.

a) În cadrul acestor metode, este specific faptul că producţia este organizată pe baza
principiilor liniilor în flux. Pe această bază, metodele de calcul a producţiei neterminate se vor
diferenţia pentru liniile de flux continuu sau în flux intermitent.

a
1
) fundamentarea stocului de producţie neterminată pentru liniile cu tact reglementat (în
flux continuu).
Organizarea producţiei în cadrul acestor linii este caracterizată prin:
- nomenclatorul produselor este foarte redus;
- amplasarea utilajelor se face în succesiunea operaţiilor tehnologice;
- sincronizarea executării diferitelor operaţii;
- continuitatea desfăşurării procesului de producţie.
Calculul stocului normal de producţie neterminată, în acest caz, se face pentru fiecare
linie de flux, stocul total obţinându-se prin însumarea tuturor acestor stocuri.
Stocul normal în acest caz va fi format din:
- stocul de pe locurile de muncă;
- stocul de pe banda rulantă;
- stocul din faza de aşteptare.
Stocurile de pe locurile de muncă se obţin prin înmulţirea locurilor de muncă cu numărul
de produse prelucrate concomitent la acelaşi loc de muncă
Stocurile de pe banda rulantă se calculează după aceeaşi metodă ca şi stocurile de pe
locurile de muncă.
Stocurile din faza de aşteptare se determină raportând intervalul de timp dintre două
alimentări ale locurilor de muncă, la stocul de producţie al liniei în flux.
Pentru liniile în flux sincronizate nu este necesară existenţa stocului curent.
Stocurile de siguranţă se determină pentru fiecare linie în flux şi apoi prin însumare se
obţine stocul total de siguranţă.

a
2
) Fundamentarea stocurilor de producţie neterminată pentru liniile în flux intermitent
(cu funcţionare nesincronizată).
Datorită nesincronizării operaţiilor, unele locuri de muncă pot avea un tact de producţie
diferit de cel al altora de pe aceeaşi linie în flux. De aceea, este necesară existenţa unui stoc
curent între locurile de muncă cu un tact de producţie diferit.
În acest caz, pentru aceste linii în flux se vor constitui toate cele trei tipuri de producţie
neterminată. Stocul normal şi cel de siguranţă se calculează după aceeaşi metodă ca şi în cazul
liniilor în flux continuu.
Pentru stocul curent se deosebesc două situaţii:
- tactul de lucru al locului de muncă furnizor este mai mic decât tactul de lucru al locului
de muncă consumator. În acest caz, locul de muncă furnizor are o productivitate mai
mare decât locul de muncă consumator, luând naştere un stoc de produse pe schimb,
numit stoc de acumulare;
- tactul de lucru al locului de muncă furnizor este mai mare decât tactul de lucru al
locului de muncă consumator. În acest caz, productivitatea primului loc de muncă este
mai mică şi pentru asigurarea continuităţii lucrului se va forma un stoc de egalizare.

b) Pentru tipul de serie mică şi mijlocie, lansarea producţiei se face pe comenzi (grupe
de produse).
În acest caz, fundamentarea stocului de producţie la sfârşitul anului se face pe fiecare
grupă de produse în parte. Relaţia de calcul a acestui stoc este:
T
K D P
N
× ×
=
2

unde:
P - valoarea producţiei exprimată în costuri;
D - durata ciclului de producţie (zile);
K - coeficientul de creştere a cheltuielilor pentru producţia neterminată;
T - timpul (zile) pentru care s-a considerat valoarea producţiei.

c) Pentru întreprinderile de producţie industrială cu tip de producţie individuală, stocul de
producţie neterminată se face, pentru fiecare fel de produs în parte, prin înmulţirea costului unitar
al acestora cu coeficientul estimat de creştere a cheltuielilor pentru producţia neterminată, la
începutul şi sfârşitul perioadei.


11.2.3.1.6 Valoarea adăugată; noţiune, cuprins, mod de calcul

Valoarea adăugată evidenţiază partea de valoare pe care întreprinderea a adăugat-o
materiilor prime şi materialelor în procesul de obţinere a producţiei.
Calcularea indicatorilor „valoare adăugată” se face cu ajutorul a două metode:
- metoda de producţie;
- metoda de repartiţie.
Metoda de producţie porneşte în calculul valorii adăugate de la valoarea producţiei
globale, luând în considerare următoarele elemente:
- valoarea produselor finite ( )
f
P ;
- valoarea semifabricatelor din producţie proprie destinate livrării ( )
v
S
1
;
- valoarea obiectivelor de plan tehnic terminate şi valorificate ( )
t
P ;
- valoarea lucrărilor şi serviciilor cu caracter industrial executate pentru clienţi sau pentru
investiţiile proprii şi pentru sectoarele neindustriale ale întreprinderii ( )
i
L ;
- valoarea prelucrării materialelor clienţilor ( )
e
P ;
- diferenţa de stoc de la începutul şi sfârşitul perioadei pentru semifabricate, combustibil,
SDV-uri, matriţe, modele ( )
1 2
S S ÷ ;
- diferenţa de stoc de producţie neterminată pentru produsele al căror ciclu de fabricaţie
depăşeşte 30 de zile ( )
1 2
N N ÷ .
Rezultă că, în acest caz, în producţia globală pentru calculul valorii adăugate nu este
inclusă valoarea materiilor prime şi materialelor primite de la clienţi.
Valoarea adăugată în acest condiţii se calculează cu ajutorul relaţiei:

CM PG VA * = ,
unde:
VA - valoarea adăugată;
* PG - valoarea producţiei globale pentru calculul valorii adăugate;
CM - cheltuieli materiale corespunzătoare producţiei globale pentru calculul valorii
adăugate.

Cheltuielile materiale ( ) CM conţin următoarele elemente de cheltuieli:
a) valoarea materiilor prime, a materialelor de bază şi auxiliare (din afară), din care se
scade valoarea materialelor recuperabile -
p
M ;
b) piese şi subansamble (din afară) -
s
P ;
c) combustibil, energia şi apă (din afară) - C
d) amortizarea mijloacelor fixe - A
e) alte cheltuieli materiale -
m
A ;
f) diferenţa de stoc de producţie neterminată, semifabricate, matriţe, modele pentru
nevoi proprii -
1 2 m m
N N ÷ ;
g) cheltuieli anticipate -
1 2 m m
C C ÷ .
Valoarea cheltuielilor materiale corespunzătoare producţiei globale pentru calculul
valorii adăugate este dată de relaţia:

( ) ( )
1 2 1 2 a a m m m s p
C C N N A A C P M CM ÷ + ÷ + + + + + =

Deci, valoarea adăugată se calculează după relaţia:

CM PG VA ÷ = * ,

Metoda de repartiţie pentru calculul valorii adăugate constă în însumarea elementelor de
calcul, conform relaţiei:

v s
A P P CAS S VA + + + + = ,

unde:
S - salariile muncitorilor;
CAS - contribuţiile la asigurările sociale;
s
P - cota de protecţie socială;
P - profitul;
v
A - alte cheltuieli cu munca vie.

Preocuparea permanentă a întreprinderii de producţie industrială trebuie să fie axată pe
creşterea valorii adăugate. Posibilităţile de creştere a acesteia pot fi direcţionate spre:
- creşterea producţiei globale pentru calculul valorii adăugate;
- reducerea cheltuielilor materiale corespunzătoare producţiei globale pentru calculul
valorii adăugate.
Creşterea producţiei globale pentru calculul valorii adăugate se poate realiza printr-un
ansamblu de posibilităţi, din care:
- creşterea productivităţii muncii;
- creşterea gradului de utilizare a capacităţilor de producţie;
- reducerea costurilor de fabricaţie;
- creşterea nivelului calitativ al produselor şi producţiei;
- folosirea unor tehnologii moderne;
- utilizarea unor metode moderne de organizare a producţiei; etc.

Pentru reducerea cheltuielilor materialelor corespunzătoare producţiei globale pentru
calculul valorii adăugate se pot enumera câteva dintre cele mai importante posibilităţi utilizate în
acest sens:
- reducerea consumurilor specifice de materii prime, materiale, combustibil şi apă;
- modernizarea constructivă a produselor existente;
- folosirea unor tehnologii moderne care să asigure lichidarea pierderilor materiale;
- reducerea cheltuielilor materiale cu caracter administrativ-gospodăresc etc.


11.2.3.1.7 Valoarea adăugată netă; cuprins, mod de calcul

Valoarea adăugată netă se calculează după relaţia:

A VA VA
N
÷ = ,

unde:
N
VA - valoarea adăugată netă;
VA - valoarea adăugată;
A - cheltuieli cu amortizarea mijloacelor fixe, incluse în valoarea producţiei
globale.


11.2.3.1.8 Circulaţia internă; cuprins

Circulaţia internă reprezintă un indicator al producţiei industriale care evidenţiază
valoarea produselor, pieselor şi semifabricatelor executate în cadrul unor subunităţi de producţie
ale aceleiaşi întreprinderi în vederea continuării prelucrării.

11.3 Teste de verificare

Există următoarele posibilităţi de răspuns:

a) Ambele afirmaţii sunt adevărate, cu valoare cauză-efect;
b) Ambele afirmaţii sunt adevărate, fără valoare cauză-efect;
c) Prima afirmaţie este adevărată, iar a doua falsă;
d) Prima afirmaţie este falsă, iar a doua adevărată;
e) Ambele afirmaţii sunt false.

1. O cerinţă de bază în întocmirea planului producţiei industriale o constituie stabilirea
nomenclatorului de produse; o dată de pornire în întocmirea aceluiaşi plan o constituie
executarea unor astfel de produse care să asigure o folosire raţională a capacităţilor de
producţie.

2. O categorie de date de pornire în întocmirea planului de producţie industrială sunt cele
referitoare la durata ciclului de producţie a produselor ce vor fi executate; o etapă a
elaborării acestui plan o constituie elaborarea planului de producţie în unităţi fizice.

3. O etapă în întocmirea planului de producţie industrială o constituie folosirea datelor din
contractele economice pentru perioada pentru care se întocmeşte planul; o dată de pornire în
întocmirea acestui plan o constituie informaţia referitoare la mărimea capacităţilor de
producţie ale subunităţilor de producţie ale întreprinderii.

4. O cerinţă de bază în întocmirea planului de producţie industrială o constituie introducerea în
fabricaţie a unor produse modernizate; o etapă în modernizarea aceluiaşi plan o constituie
determinarea stocurilor de producţie neterminată pentru asigurarea unei producţii
neîntrerupte a întreprinderii.

5. O categorie de unităţi de măsură a volumului producţiei fizice sunt unităţile valorice; o altă
categorie de unităţi de măsură sunt cele convenţional-constante.

6. Unităţile valorice sunt folosite în mod obligatoriu pentru exprimarea volumului unei
producţii omogene; unităţile convenţional-naturale se folosesc pentru exprimarea volumului
total al unei producţii neomogene.

7. Unităţile naturale reprezintă acele unităţi de măsură care corespund însuşirilor fizice şi
destinaţiei produselor; unităţile de muncă exprimă volumul producţiei prin cantitatea de
muncă necesară pentru executarea acesteia.

8. Producţia în unităţi naturale are un caracter omogen; un criteriu de grupare al acesteia este
criteriul de destinaţie.

9. Producţia în expresie naturală la nivelul întreprinderii se obţine prin însumarea cantităţilor de
produse din subunităţile de producţie; producţia în unităţi convenţional-naturale se obţine cu
ajutorul relaţiei:
( )
¿
=
+ =
n
i
ki ki k
C P P
1
.
10. Coeficientul de transformare din produs real i în produs echivalent k se obţine cu ajutorul
relaţiei:
2 1
m m C
ki
· =
pentru transformarea producţiei din produse reale i în produse convenţionale k, coeficientul
ki
C se obţine în funcţie de manopera unitară a produsului i, respectiv a produsului
echivalent k.

11. Cu ajutorul producţiei în unităţi naturale se exprimă modificările în structura producţiei
fizice; cu ajutorul acestei producţii nu se poate face urmărirea şi conducerea operativă a
producţiei.

12. Producţia în unităţi valorice este impusă de marea diversitate a nomenclatorului de producţie
industrială; unul din cei mai importanţi indicatori valorici este „Producţia marfă fabricată”.

13. Producţia marfă fabricată cuprinde valoarea produselor finite vândute clienţilor; de
asemenea, cuprinde valoarea materiilor prime de la clienţi.

14. Producţia marfă fabricată cuprinde valoarea semifabricatelor aduse prin cooperare; de
asemenea, cuprinde valoarea lucrărilor şi serviciilor cu caracter industrial.

15. Avantajul indicatorului „Producţia marfă fabricată” este dat de faptul că evidenţiază
rezultatele efective ale activităţii întreprinderii; lucrările cu caracter industrial cuprinse în
acest indicator nu se execută pentru alte unităţi economice.

16. Cifra de afaceri din activitatea industrială reprezintă producţia marfă vândută; acest indicator
reprezintă valoarea producţiei marfă fabricată care a fost vândută şi facturată clienţilor.

17. Producţia globală este sinonimă cu producţia exerciţiului unei întreprinderi; producţia
globală este un indicator exprimat în unităţi naturale.

18. În cuprinsul indicatorului „Producţia globală” nu este inclusă valoarea producţiei în curs de
fabricaţie; în cuprinsul acestui indicator se regăsesc produsele şi semifabricatele care
urmează a fi livrate clienţilor.

19. Metoda de calcul a indicatorului „Producţie globală” este metodă de repartiţie; în acest
indicator este cuprinsă valoarea reparaţiilor pentru utilajele şi mijloacele de transport,
efectuate în regie.

20. În cadrul indicatorului „Producţia globală” se evaluează în preţuri valoarea reparaţiilor şi a
pieselor pentru reparaţii; în costuri se evaluează produsele, piesele de schimb,
semifabricatele, serviciile şi lucrările cu caracter industrial.

21. Producţia neterminată cuprinde valoarea materialelor intrate în procesul de fabricaţie; nu
include cheltuielile cu manopera necesară pentru prelucrarea materialelor.

22. Producţia neterminată nu include valoarea semifabricatelor în curs de prelucrare; nu include
de asemenea valoarea manoperei necesară pentru prelucrarea acestora.

23. Existenţa unor stocuri de producţie neterminată supradimensionate nu conduce la
imobilizarea de mijloace circulante ale întreprinderii; existenţa unor astfel de stocuri
subdimensionate conduce la întreruperea procesului de producţie.

24. Stocul normal este o componentă a stocului de producţie neterminată; stocul circulant nu
este o componentă a acestui stoc.

25. Stocul curent reprezintă stocul de producţie neterminată care se găseşte în diferite faze ale
procesului de producţie; stocul de ciclu asigură continuitatea procesului de producţie atunci
când există neconcordanţe între capacităţile de producţie ale subunităţilor de producţie.

26. Stocul de siguranţă este un stoc minim de producţie neterminată pentru asigurarea
continuităţii procesului de producţie în cazul unor ieşiri neprevăzute din funcţiune; stocul
normal este stocul de producţie neterminată în diferite faze ale procesului de producţie.

27. În calculul stocurilor de producţie neterminată, stocul de la începutul anului de plan este egal
cu stocul de la sfârşitul anului precedent; în evaluarea stocurilor de producţie neterminată se
folosesc diferite metode pentru evaluarea stocului de la sfârşitul anului de plan.



28. Pentru liniile de flux cu tact reglementat, stocul de producţie neterminată de pe locurile de
muncă se obţine raportând intervalul dintre două alimentări ale locurilor de muncă la tactul
de producţie al liniei în flux; stocul de producţie din faza de aşteptare, în acest caz,se obţine
prin înmulţirea locurilor de muncă.

29. Pentru liniile în flux sincronizate este necesară existenţa stocului curent de producţie
neterminată; stocurile de pe banda rulantă a acestei linii de producţie în flux se obţine după
aceeaşi metodă ca şi stocurile de pe locurile de muncă.

30. Stocul de siguranţă de producţie neterminată al liniei de producţie în flux sincronizată se
determină pentru fiecare linie în flux şi prin însumare se obţine stocul total de siguranţă;
stocurile de producţie neterminată de pe locurile de muncă se obţin prin înmulţirea locurilor
de muncă cu numărul de produse prelucrate concomitent pe acelaşi loc de muncă.

31. Pentru liniile de producţie în flux intermitent este necesară existenţa stocului de producţie
neterminată; pentru aceleaşi linii nu este necesară existenţa stocului normal de producţie
neterminată.

32. Stocul curent este de egalizare şi de acumulare; stocul de egalizare este necesar când tactul
de lucru al locului de muncă furnizor este mai mic decât tactul de lucru al locului de muncă
consumator.

33. Stocul de acumulare există atunci când locul de muncă furnizor are o productivitate mai
mare decât locul de muncă consumator; stocul de egalizare apare atunci când tactul de
producţie al locului de muncă furnizor este mai mare decât tactul de producţie al locului de
muncă consumator.

34. Pentru tipul de serie mică şi mijlocie, stocul de producţie neterminată la sfârşitul anului de
plan se determină cu relaţia:
T
K D P
N
× ×
=
2
;
în această relaţie T reprezintă tactul de funcţionare al liniei de producţie în flux care
prelucrează produsele comandate de clienţi.

35. Pentru întreprinderea cu producţie individuală, stocul de producţie neterminată se calculează
pentru fiecare produs în parte; acest stoc se obţine prin înmulţirea costului unitar al
produselor cu un coeficient estimat de creştere a cheltuielilor pentru producţia neterminată.

36. Valoarea adăugată reprezintă partea de valoare pe care întreprinderea a adăugat-o materiilor
prime şi materialelor prelucrate; acest indicator se calculează numai cu ajutorul metodei de
repartiţie.

37. Metoda de repartiţie pentru calculul valorii adăugate porneşte de la valoarea producţiei
globale din care a fost scăzută valoarea materiilor şi materialelor primite de la clienţi;
metoda de producţie pentru calculul valorii adăugate însumează elementele componente ale
acesteia (salarii, CAS, cota de producţie socială, profit şi alte cheltuieli cu munca vie).

38. Valoarea adăugată după metoda de repartiţie se calculează cu ajutorul relaţiei:
CM PG VA ÷ = *
în această relaţie * PG reprezintă producţia globală pentru calculul valorii adăugate.

39. Cheltuielile materiale ( ) CM pentru calculul valorii adăugate conţin cheltuieli anticipate;
aceleaşi cheltuieli materiale nu conţin cheltuieli cu amortizarea mijloacelor fixe.

40. Valoarea adăugată calculată după metoda de repartiţie nu conţine mărimea profitului estimat
al întreprinderii; valoarea adăugată după această metodă se calculează cu ajutorul relaţiei:
v s
A P P CAS S VA + + + + =

41. Valoarea adăugată netă se calculează cu ajutorul relaţiei:

A VA VA
N
÷ =
în această relaţie, A reprezintă „alte cheltuieli cu munca vie”.

Alegeţi răspunsul corect şi justificaţi:

42. Produsele care vor fi cuprinse în „Planul de producţie industrială” au următoarele
specificaţii:
a) nomenclatorul de produse;
b) cantitatea;
c) calitatea;
d) termenul de execuţie;
e) preţul.

43. Datele din contractele economice nu vor face referire la:
a) nomenclatorul produselor fabricate;
b) preţul produselor;
c) reţeta de fabricaţie a produselor;
d) cantitatea de produse;
e) calitatea acestora.



44. Nu sunt unităţi de măsură a volumului producţiei:
a) unităţile naturale;
b) unităţile convenţionale-constante;
c) unităţile convenţional-naturale;
d) unităţile valorice;
e) unităţile de timp de muncă.

45. Sunt criterii de grupare a unităţilor naturale:
a) criteriul constructiv;
b) criteriul calitativ;
c) criteriul de destinaţie;
d) criteriul de prelucrare;
e) criteriul de aprovizionare.

46. Nu sunt incluse în valoarea producţiei marfă fabricate:
a) valoarea produselor finite destinate livrării;
b) valoarea reparaţiilor utilajelor şi mijloacelor de transport;
c) valoarea lucrărilor cu caracter industrial;
d) cheltuielile cu amortizarea mijloacelor fixe.

47. Producţia neterminată nu cuprinde:
a) valoarea materialelor intrate în procesul de fabricaţie;
b) valoarea semifabricatelor aduse prin cooperare;
c) valoarea combustibilului pentru nevoi tehnologice;
d) valoarea semifabricatelor în curs de fabricare;
e) cheltuieli de manoperă pentru prelucrarea materialelor şi semifabricatelor.

48. Nu este stoc de producţie neterminată:
a) stocul de ciclu;
b) stocul normal;
c) stocul curent;
d) stocul de circulaţie;
e) stocul de siguranţă.

49. Stocul normal de producţie neterminată pentru liniile de producţie în flux sincronizate va fi
format din:
a) stocul de pe locurile de muncă;
b) stocul de acumulare;
c) stocul de egalizare;
d) stocul de pe banda rulantă;
e) stocul din faza de aşteptare.

50. Stocul curent pentru o linie în flux cu ritm neregulat va fi:
a) stocul de pe locurile de muncă;
b) stocul de acumulare;
c) stocul de egalizare;
d) stocul de pe banda rulantă;
e) stocul din faza de aşteptare.
51. Valoarea adăugată se poate calcula cu ajutorul metodei:
a) de producţie;
b) de comenzi;
c) directe;
d) de repartiţie;
e) pe elemente primare.

52. Cheltuielile materiale pentru calculul valorii adăugate nu includ:
a) valoarea pieselor şi subansamblelor din afară;
b) valoarea combustibilului din afară;
c) cheltuieli anticipate;
d) valoarea cheltuielilor de interes general.

53. Nu este element component al valorii adăugate, după metoda de repartiţie:
a) salariile muncitorilor;
b) contribuţiile la asigurările sociale;
c) cota de protecţie socială;
d) amortizarea mijloacelor fixe;
e) alte cheltuieli cu munca vie.


Răspunsuri

1.e 2.c 3.d 4.b 5.c 6.e 7.b 8.b

9.c 10.d 11.c 12.b 13.e 14.d 15.e 16.a

17.c 18.d 19.d 20.e 21.c 22.e 23.d 24.c

25.e 26.b 27.b 28.e 29.d 30.b 31.c 32.c

33.b 34.c 35.b 36.c 37.e 38.d 39.c 40.d

4l.c 42.a,b,c,d 43.b,c 44.b 45.a,b 46.b,d,e

47.b,c 48.d 49.a,d,e 50.b,c 51.a,d

52.d 53.d


12








OBIECTIVE


Tematica acestui capitol da raspunsuri la
probleme care privesc:


1 Capacitatea de producţie: concept; factori
de influenţă

2 Fundamentarea mărimii capacităţii de
producţie

3 Fundamentarea gradului de utilizare a
capacităţii
de producţie

4 Balanţele capacităţii de producţie

5 Posibilităţi de îmbunătăţire a utilizării
capacităţii
de producţie








CAPACITATEA DE PRODUCŢIE
ŞI GRADUL DE UTILIZARE
A ACESTEIA


12.1 Capacitatea de producţie: concept; factori de influenţă

Determinarea indicatorilor din planul de producţie al unităţilor industriale necesită
fundamentarea mărimii capacităţii de producţie şi a utilizării optime a acesteia.
Capacitatea de producţie reprezintă producţia maximă ce poate fi obţinută într-o perioadă
dată, într-o anumită calitate şi structură sortimentală, în condiţiile folosirii intensive şi extensive a
mijloacelor de producţie şi a celui ai eficient regim de lucru al acestora.
Asupra mărimii capacităţii de producţie a întreprinderilor de producţie industrială
acţionează următorii factori de influenţă:
a) numărul de utilaje existente în întreprindere şi mărimea suprafeţelor de producţie care
influenţează în mod direct proporţional mărimea capacităţii de producţie;
b) normele tehnice de folosire a utilajului de producţie şi a suprafeţelor de producţie.
Aceste norme sunt de două feluri:
- norme de utilizare intensivă;
- norme de utilizare extensivă
c) sortimentul optim de fabricaţie.
Norma de utilizare intensivă reprezintă producţia ce se poate obţine într-o unitate de timp,
pe unitatea caracteristică dimensională a unui utilaj sau suprafaţă de producţie.
În siderurgie, norma de utilizare intensivă poate fi exprimată în cantitatea de fontă,
exprimată în tone, care se obţine pe un metru cub de volum al unui furnal, într-o zi de lucru.
În condiţiile unor schimbări profunde care pot apare în cadrul proceselor de producţie,
datorită perfecţionării continue a tehnologiilor de fabricaţie şi a nivelului de pregătire
profesională a personalului lucrător, aceste norme trebuie modificate pentru a corespunde situaţiei
existente la un moment dat în unităţile de producţie industrială.


Această modificare a normelor de utilizare industrială se poate face în două moduri, şi
anume:
a) pentru utilajele sau instalaţiile noi, normele de utilizare intensivă se stabilesc pe baza
datelor înscrise în fişa tehnică a utilajelor;
b) pentru utilajele sau instalaţiile existente deja în funcţiune, normele de utilizare
intensivă se stabilesc în funcţie de realizările de vârf ale perioadei precedente.
Metodologia de determinare a normelor de utilizare intensivă, în acest caz, presupune
parcurgerea următoarelor etape:
- se stabileşte luna din anul precedent în care s-a obţinut producţia maximă;
- din cadrul acestei luni se aleg zece zile consecutive în care normele de utilizare
intensivă au fost superioare mediei din această lună;
- se face o medie aritmetică a realizărilor obţinute în aceste zece zile.
Norma de utilizare intensivă astfel obţinută se compară cu normele obţinute de alte
unităţi industriale cu rezultate remarcabile din ţară şi din străinătate, în funcţie de care se
stabileşte apoi mărimea normelor astfel calculate.
Această metodologie poate fi utilizată în cazul în care structura sortimentală a producţiei
rămâne neschimbată faţă de perioada precedentă.
Dacă această structură se schimbă, se va lua în considerare producţia echivalentă a
perioadei de vârf, calculată pe baza structurii producţiei din perioada pentru care se calculează
capacitatea de producţie.
Normele tehnice de utilizare extensivă reprezintă timpul de funcţionare al utilajelor sau
instalaţiilor, sau timpul de utilizare al suprafeţelor de producţie.
Mărimea normelor de utilizare este influenţată de numeroşi factori dintre care:
- nivelul de înzestrare tehnică al întreprinderii;
- gradul de calificare al personalului muncitor;
- calitatea resurselor materiale;
- modul de organizare al producţiei;
- regimul de lucru;
- mărimea timpilor de întreruperi pentru reparaţii;
etc.
c) sortimentul producţiei influenţează mărimea capacităţii de producţie, prin aceea că
diferitele produse având diverse norme de timp, determină anumite mărimi ale
capacităţii de producţie şi deci un grad diferit de utilizare a acestuia.
Sortimentul care asigură cea mai bună utilizare a capacităţii de producţie se numeşte
sortiment optim.

12.2 Fundamentarea mărimii capacităţii de producţie

12.2.1 Metodologia generală de calcul a capacităţii de producţie
a unei întreprinderi de producţie industrială

Pentru determinarea capacităţii de producţie la nivel de întreprindere, se porneşte în mod
ascendent de la nivel de loc de muncă, sector, atelier sau secţie de producţie şi, în final, se ajunge
la nivel de întreprindere.
Din punct de vedere metodologic, unităţile de producţie se împart în:
- întreprinderi în care produsul se obţine în urma prelucrării materiilor şi materialelor pe
un singur utilaj sau instalaţie;
- întreprinderi în care produsul se obţine în urma unor prelucrări succesive la mai multe
maşini, utilaje sau instalaţii.
Pentru întreprinderile din prima grupă, capacitatea de producţie la nivel de întreprindere
se obţine din însumarea capacităţii de producţie a tuturor subunităţilor de producţie componente
(secţii sau ateliere).
Pentru întreprinderile din cea de-a doua grupă, capacitatea de producţie la nivel de
întreprindere este dată de capacitatea de producţie a verigii conducătoare.
Veriga conducătoare a unei unităţi de producţie se stabileşte în funcţie de următoarele
criterii:
 poate fi verigă conducătoare subunitatea de producţie cu ponderea cea mai mare în
manopera întreprinderii;
 poate fi veriga conducătoare subunitatea de producţie cu ponderea cea mai mare în
valoarea totală a mijloacelor de producţie ale întreprinderii.
Aşa cum s-a arătat, calculul capacităţii de producţie a întreprinderii începe cu calculul
capacităţii de producţie a grupelor de utilaje sau instalaţii. Pentru aceasta, este necesar să se
determine mai întâi:
- timpul disponibil de funcţionare a utilajelor sau instalaţiilor;
- norma de producţie a utilajelor pe unitatea de timp, sau norma de timp a produselor
fabricate.
Timpul disponibil se calculează în mod diferit, în funcţie de regimul de lucru al utilajelor:
a) la utilajele sau instalaţiile cu funcţionare continuă, timpul disponibil se determină cu
relaţia:
T
d
= T
c
- T
R

unde:
T
d
– timpul disponibil;
T
c
–timpul de lucru calendaristic (24h · 365 zile);
R
R
– timpul pentru reparaţii planificate.
b) la utilajele care lucrează cu săptămâna de lucru întreruptă, timpul disponibil se
determină după relaţia:
T
d
= ´[T
c
– (T
L
+ T
R
)] × n
s
× d
s
` ×
100
100 p ÷


unde:
T
d
– timpul disponibil de lucru;
T
c
– numărul de zile calendaristice din an;
T
L
– timp liber, datorat sâmbetelor, duminicilor şi sărbătorilor legale;
T
R
– timpul pentru reparaţii planificate, exprimat în zile;
n
s
– numărul de schimburi lucrătoare;
d
s
. durata unui schimb în ore;
p – procentul de întreruperi admisibile.
c) la utilajele şi instalaţiile cu funcţionare sezonieră, timpul disponibil se determină
pentru perioada cât funcţionează utilajul sau instalaţia.
Fundamentarea mărimii capacităţii de producţie se face în mod diferit, după cum utilajele
sunt:
- cu specializare pe produs;
- cu specializare tehnologică.
Utilajele cu specializare pe produs sunt cele care prelucrează integral un anumit produs,
dintr-o anumită cantitate de materii prime şi materiale.
Utilajele cu specializare tehnologică se caracterizează prin aceea că realizează o gamă
largă de tipuri de produse, dar pentru care execută o singură operaţie sau un număr redus de
operaţii tehnologice.


12.2.2 Fundamentarea mărimii capacităţii de producţie la utilajele
cu specializare pe produs

Capacitatea de producţie la această categorie de utilaje se determină în mod diferit după
cum utilajele:
- elaborează şarje;
- permit stabilirea unei norme de utilizare intensivă;
- permit stabilirea unei norme de timp pe produs sau a unei norme de producţie în
unitatea de timp.
a) pentru utilajele şi instalaţiile din prima categorie, capacitatea de producţie se
calculează cu ajutorul relaţiei:
I
p
= G
mp
· K
p
·
s
d
d
T
,
unde:
G
mp
– greutatea materiilor prime care sunt introduse în instalaţie la o singură încărcare;
K
p
– coeficientul de transformare din materie primă în produs finit;
T
d
– timpul disponibil de lucru al instalaţiei;
d
s
– durata de elaborare a unei şarje.
Utilajele şi instalaţiile specifice acestei categorii sunt furnalele, instalaţiile chimice etc.

b) pentru utilajele şi instalaţiile pentru care se poate stabili o normă de utilizare intensivă,
capacitatea de producţie se poate determina după relaţia:
C
p
= I · K · T
d
,
unde:
I – indicele (norma) de utilizare intensivă;
T
d
– timpul disponibil de lucru al utilajului;
K – caracteristica dimensională a utilajului.

c) la utilajele şi instalaţiile pentru care se cunosc normele de producţie în unitatea de timp
sau norma de timp a unui produs, capacitatea de producţie se determină cu ajutorul a două relaţii:
C
p
= T
d
· n
p
;
C
p
=
t
d
n
T
,
unde:
T
d
– timpul disponibil de lucru al instalaţiei;
n
p
– norma tehnică de producţie a utilajului.
Din cele două relaţii rezultă că norma de producţie şi norma de timp sunt mărimi invers
proporţionale.


12.2.3 Fundamentarea mărimii capacităţii de producţie la utilajele
cu specializare tehnologică

Despre utilajele care fabrică mai multe produse, dar pentru care execută un număr limitat
de operaţii tehnologice, spunem că sunt utilaje cu specializare tehnologică.
Capacitatea de producţie a acestora se determină în mod diferit, după cum va fi luată în
considerare mărimea normelor de timp sau de producţie, sau producţia realizată într-o perioadă
precedentă considerată de bază.


12.2.3.1 Fundamentarea mărimii capacităţii de producţie la utilajele
cu specializare tehnologică, în funcţie de normele de timp
sau de producţie

În acest caz, la un singur utilaj vor fi prelucrate mai multe produse. În acest caz, pentru
determinarea capacităţii de producţie se transformă toate produsele reale în produse
reprezentative şi apoi se calculează capacitatea de producţie a utilajului ca şi cum ar fi specializat
în prelucrarea unui singur produs, şi anume a produsului reprezentativ.
Determinarea capacităţii de producţie se face în mai multe etape, care se regăsesc în
coloanele tabelului 12.1.
Pentru o mai uşoară înţelegere a metodologiei, să analizăm unele din etapele acesteia:
- produsul reprezentativ poate fi produsul cu cea mai mare normă de timp sau produsul
care se fabrică în cantitatea cea mai mare;
- coeficientul de echivalenţă a unor produse reale cu un produs reprezentativ se
calculează raportând normele de timp ale produselor reale la norma de timp a
produsului reprezentativ;
- transformarea produselor reale în produse reprezentative se obţine înmulţind cantitatea
de produse reale cu coeficientul de echivalenţă;
- structura producţiei reprezentative se obţine prin împărţirea fiecărei cantităţi de produse
reprezentative corespunzătoare fiecărui produs real, la total producţie reprezentativă;
- pentru determinarea capacităţii de producţie exprimată în produse reprezentative, se
consideră utilajul ca şi cum ar avea specializarea în produs reprezentativ. În acest caz,
capacitatea de producţie se obţine aplicând una din cele două relaţii:
Cp
r
= N
n

n
d
n
T
· sau Cp
r
= N
n
· T
d
· n
pr
, unde:
Cp
r
– capacitatea de producţie exprimată în produs reprezentativ;
N
n
– numărul de utilaje care prelucrează produsele reale;
T
d
– timpul disponibil de lucru al acestor utilaje;
n
n
şi n
pr
– norma de timp, respectiv de producţie a produsului reprezentativ.
- după determinarea capacităţii de producţie exprimată în produs reprezentativ, aceasta se
repartizează pe structura producţiei calculată în tabelul 12.1 col.6;
- ultima etapă a metodologiei propune transformarea capacităţii de producţie din produse
reprezentative în produse reale; aceasta se obţine prin împărţirea capacităţii de
producţie exprimată în produse reprezentative din col. 8 la coeficientul de echivalenţă
din col. 4.


12.2.3.2 Fundamentarea mărimii capacităţii de producţie la utilajele
cu specializare tehnologică, pe baza producţiei realizate
într-o perioadă precedentă

Această metodologie este specifică industriei constructoare de maşini. În acest caz,
capacitatea de producţie se calculează cu ajutorul relaţiei:
c
¸ o
·
·
·
·
· +
=
¿
¿
=
=
n
i
ei i
n
i
di i
p
t m
t m
P C
1
0
1
1
0
100
) 100 (
;

unde:
P
0
- producţia realizată în perioada precedentă;
o - procentul de creştere a productivităţii muncii în perioada considerată faţă de perioada
precedentă;
¸ - ponderea factorilor intensivi în creşterea producţiei, pe seama productivităţii muncii;
¿
=
n
i
i
m
1
1
- numărul de utilaje din veriga conducătoare, din grupa de utilaje i, pentru anul
pentru care se determină capacitatea;
¿
=
n
i
i
m
1
0
- numărul de utilaje i din veriga conducătoare pentru perioada precedentă;
t
di
- timpul maxim disponibil în anul pentru care se determină capacitatea, pentru grupa
de utilaje i;
t
ei
- timpul efectiv de lucru al utilajelor din grupa i ale verigii conducătoare, în perioada
precedentă;
c - este un coeficient de simultaneitate al încărcării utilajelor, ale cărui valori se
diferenţiază în funcţie de tipul producţiei existente la un moment dat.
Astfel: c = 0,88 pentru producţia de unicate şi serie mică;
c = 0,92 pentru producţia de serie mijlocie;
c = 0,96 pentru producţia de masă.

Există situaţii când în cadrul aceleiaşi verigi de producţie se prelucrează mai multe tipuri
de produse. În acest caz, capacitatea de producţie pentru fiecare fel de produs în parte se
calculează după relaţia:

C
pi
= ì · P
0i
unde:
C
pi
= capacitatea de producţie a verigii, exprimată în produsul i;
P
0i
= producţia din perioada precedentă exprimată în produse i;
ì - un factor multiplicator, care se determină cu ajutorul relaţiei:
¿
¿
=
=
·
·
·
· +
=
n
i
ei i
n
i
di i
t m
t m
1
0
1
1
100
100 ¸ o
ì .
Această relaţie se poate utiliza cu bune rezultate, dacă structura producţiei din perioada
precedentă este comparabilă cu structura producţiei din anul pentru care se face calculul; dacă
această structură se schimbă, este necesară recalcularea producţiei în condiţiile perioadei curente.


12.2.4 Fundamentarea mărimii capacităţii de producţie în funcţie
de mărimea suprafeţelor de producţie

În multe unităţi de producţie industrială, o mare parte din procesul de producţie se
desfăşoară pe suprafeţe de producţie: turnătorie, secţii de montaj etc.
Pentru aceste unităţi de producţie, capacitatea de producţie se determină după relaţia:
C
p
= S · I · T
d
,
unde:
S – mărimea suprafeţei de producţie;
I – norma de utilizare intensivă a suprafeţei;
T
d
– timpul maxim disponibil de lucru al unităţii de producţie.
Norma de utilizare intensivă (I) din relaţia de mai sus, se calculează pe baza realizărilor
perioadei de vârf cu ajutorul relaţiei:
I =
S H C
P
s
v
· ·
,
unde:
P
v
– reprezintă producţia perioadei de vârf;
C
s
– reprezintă coeficientul de schimburi din perioada de vârf;
H – numărul de ore lucrătoare dintr-un schimb în perioada de vârf (se obţine prin
înmulţirea numărului de zile lucrătoare din perioade de vârf cu numărul orelor
lucrătoare într-un schimb);
S – suprafaţa verigii de producţie.
Coeficientul de schimburi se determină după relaţia:
bază de schimbul din muncitori de rul Num
muncitori de total rul Num
C
s
=

Se consideră schimb de bază, schimbul cu cel mai mare număr de muncitori.


ă
ă
12.2.5 Fundamentarea mărimii capacităţii de producţie la liniile
de producţie în flux

În acest caz, capacitatea de producţie se determină pentru fiecare linie în flux în parte,
după relaţia:
C
s
=
T
t d
ir s
÷ ×60
;
unde:
d
s
– durata schimbului, în ore;
t
ir
– timpul întreruperilor reglementate, în minute;
T – mărimea tactului de producţie al liniei, în minute.
12.3 Fundamentarea gradului de utilizare a capacităţii de producţie

Gradul de utilizare a capacităţii de producţie este un indicator de mare importanţă în
stabilirea volumului de producţie ce va fi prelucrat în unitatea industrială.
Acest indicator se determină cu relaţia:
G
n
= 100 ×
pma
C
P
,
unde:
G
n
– gradul de utilizare a capacităţii de producţie;
P – producţia care urmează a fi executată într-o perioadă considerată;
C
pma
– capacitatea de producţie medie anuală pentru aceeaşi perioadă de timp.
Gradul de utilizare a capacităţii de producţie poate fi determinat:
- în cazul în care atât producţia cât şi capacitatea de producţie medie anuală sunt
exprimate în aceleaşi unităţi de măsură;
- sau, dacă există un ansamblu de produse care se măsoară în unităţi de măsură diferite,
se poate folosi exprimarea valorică.
Transformarea producţiei sau capacităţii de producţie în unităţi valorice, se poate obţine
pe baza relaţiei:
Q =
¿
=
·
n
i
i i
p q
1
,
unde:
q
i
– cantitatea din produsul i, exprimată în unităţi fizice;
p
i
– preţul mediu unitar al produsului i.
Capacitatea de producţie medie anuală este un indicator care ţine seama de numărul
utilajelor intrate sau ieşite din funcţiune, precum şi de utilajele modernizate în cursul perioadei
considerate. Astfel, capacitatea de producţie medie anuală se determină pe baza relaţiei:
12 12 12
s ps m pm i pi
pe pma
T C T C T C
C C
×
÷
×
+
×
+ = ,
unde:
C
pe
– capacitatea de producţie existentă la începutul perioadei considerate;
C
pi
– capacitatea de producţie intrată în funcţiune în aceeaşi perioadă;
T
i
– numărul lunilor de funcţionare în aceeaşi perioadă, a capacităţilor intrate în
funcţiune;
C
pm
– capacitate de producţie modernizată în cursul perioadei;
T
m
– numărul lunilor de funcţionare a capacităţilor modernizate;
C
ps
– capacităţile de producţie scoase din funcţiune în cursul perioadei;
T
s
– numărul lunilor de nefuncţionare a capacităţilor scoase din funcţiune.
Împreună cu indicatorul „capacitate medie anuală” se vor determina şi indicatorii
„producţia posibilă”, „producţia care urmează a fi executată” şi „deficitul de capacitate”.
Producţia posibilă reprezintă volumul maxim de producţie ce poate fi realizat de veriga
de producţie cu capacitatea cea mai mică.
Deficitul de capacitate reprezintă diferenţa de capacitate dintre capacitatea de producţie a
verigii conducătoare şi capacitatea de producţie a unei verigi de producţie cu capacitate de
producţie mai mică decât a verigii conducătoare.
Într-o formă sintetică, relaţia dintre aceşti indicatori se poate exprima cu ajutorul
formulei:
P
p
= C
p
- D
P
p
– producţia posibilă;
C
p
– capacitatea de producţie, dată de mărimea capacităţii de producţie a verigii
conducătoare;
D – deficitul de capacitate al locului îngust.
Producţia care urmează a fi executată „P”, conform comenzilor primite de la clienţi,
poate fi mai mică sau cel mult egală cu producţia posibilă.
Concluzionând, corelaţia dintre capacitatea de producţie, producţia posibilă şi producţia
ce urmează a fi executată poate fi dată de relaţia:
C
p
> P
p
> P,
unde:
P
p
– producţia ce urmează a fi executată;
C
p
şi P
p
– au aceeaşi semnificaţie ca în relaţia precedentă.


12.4 Balanţele capacităţii de producţie

12.4.1 Balanţa capacităţii de producţie la începutul anului

Balanţele de capacitate sunt instrumente de măsură a gradului de încărcare a utilajelor de
producţie şi a deficitelor şi excedentelor de capacitate.
Balanţa capacităţii de producţie la începutul anului se întocmeşte la nivel de
întreprindere, exprimând, cu ajutorul ei, mărimea deficitelor sau excedentelor de capacitate.
Un exemplu de întocmire a unei astfel de balanţe poate fi ilustrat în tabelul de mai jos.

Tabelul 12.2
Secţia S
2
Secţia S
3
Capacitatea
de producţie
a verigii
conducătoare
Necesar
de
capacitate
Existent
de
capacitate
Excedent
(+)
Deficit
(-)
Necesar
de
capacitate
Existent
de
capacitate
Excedent
(+)
Deficit
(-)
Producţia
posibilă
5000 5000 5500 +500 5000 4200 -800 4200

Din tabelul de mai sus rezultă că necesarul de capacitate a fiecărei subunităţi de producţie
este dat de mărimea capacităţii de producţie a verigii conducătoare. Excedentul sau deficitul de
capacitate a subunităţilor de producţie care nu sunt verigi conducătoare este dat de diferenţa
dintre necesarul şi existentul de capacitate a acestor verigi. Producţia posibilă ce poate fi realizată
în cadrul întreprinderii este dată de cea mai mică capacitate de producţie existentă a unei
subunităţi de producţie.
Gradul de utilizare a producţiei posibile este dat de relaţia:
Gp
p
=
p
P
P
× 100, unde notaţiile au aceeaşi semnificaţie.
În vederea elaborării măsurilor tehnico-organizatorice de îmbunătăţire a folosirii
capacităţii de producţie, se impune fundamentarea mărimii rezervelor de capacitate. Acestea sunt
de trei feluri:
- rezerva potenţială de producţie;
- rezerva potenţială extensivă;
- rezerva potenţială intensivă.
Rezerva potenţială de producţie se determină cu ajutorul relaţiei:
R
p
= C
p
– P, unde:
C
p
– capacitatea de producţie;
P – producţia ce urmează a fi executată.
Rezerva potenţială este la rândul său o sumă a rezervelor potenţiale extensive şi
intensive:
R
p
= R
pe
+ R
pi
, unde:
R
pe
– rezerva potenţială extensivă;
R
pi
– rezerva potenţială intensivă.
Rezerva potenţială extensivă se determină cu ajutorul relaţiei:

R
pe
=
|
|
.
|

\
|
÷ · 1 c
e
d
T
T
P , unde:
P – volumul producţiei ce urmează a fi executată;
T
d
– timpul maxim disponibil al utilajelor;
T
e
– timpul producţiei realizate în perioadele de bază;
c - coeficientul de simultaneitate a încărcării utilajelor.
Rezerva potenţială intensivă se determină pe baza relaţiei:
R
pi
= R
p
– R
pc
, unde notaţiile au semnificaţiile cunoscute.


12.4.2 Planul de încărcare a utilajelor

În cadrul secţiilor de prelucrări mecanice, în care utilajele au specializare tehnologică,
dimensionarea capacităţii de producţie se face prin stabilirea gradului de încărcare a acestora.
Pentru aceasta se stabileşte pentru fiecare grupă de utilaje necesarul de maşini-oră pentru
prelucrarea tuturor produselor şi disponibilul de maşini-oră pentru fiecare grupă de utilaj în parte.
Comparând cei doi indicatori se poate determina deficitul sau excedentul de maşini-ore sau
deficitul sau excedentul de utilaje.
În mod concret, un plan de încărcare se prezintă sub forma tabelului 12.3.
În completarea planului de încărcare se consideră că într-un an calendaristic există 52 de
duminici, 52 de sâmbete şi 6 sărbători legale, în care regimul de lucru al întreprinderii ar putea fi
întrerupt.


12.4.3 Balanţa dinamicii capacităţii de producţie

Această balanţă este un alt instrument de măsurare a mărimii capacităţii de producţie prin
luarea în considerare a modificărilor ce pot apare pe parcursul unui an de zile, precum şi de
determinare a gradului de utilizare a acesteia. În cadrul acestei balanţe se calculează o serie de
indicatori specifici, atât pentru un an considerat de bază, cât şi pentru anul curent pentru care se
întocmeşte balanţa. În felul acesta, există posibilitatea unei analize comparative a mărimii
indicatorilor pentru perioadele analizate şi care să permită luarea unor măsuri de îmbunătăţire a
folosirii capacităţii de producţie.





Tabelul 12.3
Nr.
crt.
Denumire indicatori UM Cantitatea de fabricat Norma de timp pe
produs
1. Denumirea produselor
A
B
C


buc.
buc.
buc.


Q
A

Q
B

Q
C



nt
A

nt
B

nt
C

2. Necesarul de maşini ore
¿
=
÷
· =
C
A i
i h m
nti Q N

3. Procent de îndeplinire a normelor I
n
4. Necesarul de maşini ore ţinând cont de
procentul de îndeplinire a normelor
n
h m
p h m
I
N
N
÷
÷
=
/

5. Numărul de utilaje existente N
ne
6. Fondul de timp calendaristic F
c
= 365 × 24 × N
ne
7. Fondul de timp nominal total T
N
= [365 – (52 + 52 + 6)]N
ne
8. Timpul planificat pentru reparaţii T
R
9. Timpul disponibil al utilajelor T
D
= (T
N
– T
R
)N
ne
10. Coeficientul încărcării utilajelor
D
p h m
in
T
N
C
/ ÷
=

11. Excedent sau deficit de maşini-ore E/D = ± (N
m-h/p
– T
D
) (ore-maşină)
12. Excedent sau deficit de maşini E/D (maşini-oră)
E/D (maşini) =
Timpul disponibil al utilajelor

Indicatorii acestei balanţe se împart în trei grupe:
a) indicatori referitori la necesarul de capacităţi de producţie;
b) indicatori de capacitate medie anuală;
c) indicatori de utilizare a capacităţii de producţie.
În prima grupă de indicatori se pot enumera:
- producţia planificată pentru anul curent;
- capacitatea de producţie necesară pentru realizarea producţiei planificate;
- rezervele de capacitate;
- necesarul total de capacitate.
Din grupa indicatorilor de „Capacitate medie anuală” fac parte:
- capacitatea de producţie existentă la începutul anului;
- capacitatea de producţie ieşită din funcţiune în cursul anului;
- capacitatea de producţie medie anuală.
În ultima grupă de indicatori ai balanţei dinamicii capacităţii de producţie se calculează
indicatorul „gradul de utilizare a capacităţii de producţie”, după relaţia prezentată la paragraful
„Gradul de utilizare a capacităţii de producţie”.


12.5 Posibilităţi de îmbunătăţire a utilizării capacităţii de producţie

Creşterea gradului de utilizare a capacităţii de producţie este o importantă rezervă de
obţinere a unei producţii suplimentare cu aceleaşi mijloace fixe, economisind, în acest fel,
importante resurse financiare destinate investigaţiilor pentru suplimentarea mărimii capitalului fix
al întreprinderii.
Există trei grupe de posibilităţi de îmbunătăţire a gradului de utilizare a capacităţii de
producţie:
- posibilităţi intensive;
- posibilităţi extensive;
- posibilităţi mixte.
În grupa posibilităţilor intensive sunt incluse acele măsuri de creştere a volumului
producţiei pe unitatea de timp şi pe unitatea caracteristică a utilajului. Dintre acestea pot fi
menţionate posibilităţile:
- de reducere a timpului de lucru prin modernizarea tehnologiilor existente;
- de automatizare şi mecanizare a proceselor de producţie;
- de folosire a unor mijloace moderne de producţie etc.
Posibilităţile extensive de îmbunătăţire a utilizării capacităţii de producţie se referă la
creşterea volumului producţiei prin mai buna utilizare a timpului de funcţionare a utilajelor. Se
pot enumera aici:
 reducerea timpului de menţinere în reparaţii a utilajelor;
 reducerea timpilor de întrerupere în funcţionarea maşinilor;
 mărirea numărului de schimburi lucrătoare etc.
În grupa posibilităţilor de ordin mixt se pot include măsuri:
- de creştere a cointeresării forţei de muncă pentru o mai bună utilizare a maşinilor şi
instalaţiilor;
- de creştere a calificării muncitorilor;
- de eliminare a locurilor înguste etc.


12.6 Teste de verificare

Există următoarele posibilităţi de răspuns:
a) ambele afirmaţii sunt adevărate, cu valoare cauză – efect;
b) ambele afirmaţii sunt adevărate, fără valoare cauză – efect;
c) prima afirmaţie este adevărată, iar a doua falcă;
d) prima afirmaţie este falsă, iar a doua adevărată;
e) ambele afirmaţii sunt false.

1. Capacitatea de producţie este influenţată de o serie de factori; unul dintre aceştia este dat de
volumul producţiei comandate care urmează a fi executat în întreprindere.

2. Numărul utilajelor existente în întreprindere influenţează în mod indirect mărimea capacităţii
de producţie; volumul producţiei executate nu influenţează mărimea capacităţii de producţie.

3. Mărimea suprafeţelor de producţie este un factor de influenţă a capacităţii de producţie; un
alt factor de influenţă a capacităţii de producţie este sortimentul optim de fabricaţie.

4. Normele tehnice de utilizare a utilajelor şi suprafeţelor de producţie nu sunt factori de
influenţă a mărimii capacităţii de producţie; acestea sunt de trei feluri: intensive, extensive şi
mixte.

5. Norma de utilizare intensivă reprezintă producţia care se poate obţine în unitatea de timp de
către un utilaj; norma de timp reprezintă timpul necesar pentru prelucrarea unei unităţi de
produs.

6. Norma de utilizare intensivă în industria siderurgică, spre exemplu, poate fi exprimată prin
numărul şarjelor care se pot obţine într-un schimb la un volum de 500 m
3
de furnal; numărul
şarjelor reprezintă unitatea caracteristică dimensională a furnalului.

7. Normele de utilizare intensivă nu se modifică pe toată perioada care constituie durata de
viaţă a utilajelor; norma de producţie reprezintă timpul necesar realizării unei cantităţi de
producţie.

8. Norma de utilizare intensivă pentru utilajele noi este înscrisă în fişa tehnică a utilajelor;
pentru utilajele în funcţiune, aceste norme se stabilesc în funcţie de realizările de vârf ale
perioadei precedente.

9. Prima etapă a metodologiei de determinare a normei de utilizare intensivă pe baza
realizărilor perioadei precedente constă în stabilirea lunii din anul precedent în care s-a
obţinut un volum maxim de producţie; această producţie se împarte la numărul zilelor din
lună şi se obţine norma de utilizare intensivă din anul curent.

10. Din luna anului precedent în care s-a obţinut o producţie de vîrf se aleg 10 zile consecutive
în care realizările au depăşit media lunară; se face apoi media aritmetică a acestor realizări şi
se compară cu normele de utilizare intensivă a unor întreprinderi cu rezultate remarcabile din
acelaşi domeniu de activitate.
11. Metodologia de stabilire a normelor de utilizare intensivă pe baza realizărilor perioadei de
vârf se utilizează numai în cazul în care structura sortimentală a perioadei curente se
modifică semnificativ faţă de perioada precedentă; pentru perioada în care structura
sortimentală rămâne neschimbată nu se modifică valoarea normelor de utilizare intensivă.

12. Mărimea normei de utilizare extensivă este influenţată de structura de producţie şi concepţie
a întreprinderii; de asemenea aceasta este influenţată de nivelul de înzestrare tehnică al
acesteia.

13. Sortimentul optim de fabricaţie influenţează asupra mărimii capacităţii de producţie;
sortimentul optim de fabricaţie asigură cea mai bună utilizare a capacităţii de producţie.

14. Pentru determinarea mărimii capacităţii de producţie, metodologia prevede o abordare
descendentă – de la nivel de întreprindere până la nivel de loc de muncă; metodologia de
fundamentare a mărimii capacităţii de producţie este aceeaşi pentru toate întreprinderile
indiferent de modul de organizare a procesului de producţie.

15. Metodologia de fundamentare a mărimii capacităţii de producţie se diferenţiază după modul
de obţinere a produsului finit; din acest punct de vedere întreprinderile sunt specializate
tehnologic sau pe produs.

16. Pentru întreprinderile în care produsul finit se obţine în urma prelucrării sale la un singur
utilaj sau instalaţie, capacitatea de producţie este dată de capacitatea de producţie a verigii
conducătoare; pentru celelalte întreprinderi, capacitatea de producţie se obţine prin
însumarea capacităţii de producţie a tuturor verigilor de producţie din componenţa acesteia.

17. Veriga conducătoare se stabileşte în funcţie de volumul producţiei realizate în cadrul
acesteia; veriga conducătoare se stabileşte în funcţie de ponderea valorii mijloacelor sale de
producţie în total valoare a mijloacelor de producţie din întreprindere.

18. Poate fi verigă conducătoare, subunitatea de producţie cu ponderea cea mai mare în volumul
de manoperă al întreprinderii; poate fi verigă conducătoare subunitatea de producţie care
execută cea mai importantă fază tehnologică din procesul tehnologic al unui produs.

19. Pentru calculul capacităţii de producţie la nivel de loc de muncă trebuie să se cunoască
mărimea timpului disponibil al acestuia; timpul disponibil al locurilor de muncă este
influenţat în primul rând de regimul de lucru al acestora (numărul de schimburi).

20. Pentru locurile de muncă cu regim de lucru „în foc continuu”, timpul disponibil este dat de
relaţia:
T
d
= T
c
– T
R
, unde:
T
d
– timpul disponibil;
T
R
– timpul pentru reparaţii accidentale; la locurile de muncă cu regim „săptămâna
întreruptă” se va lua în considerare procentul de timp de întreruperi admisibile.

21. Utilajele cu specializare pe produs prelucrează integral un produs, dintr-o anumită cantitate
de materii prime şi materiale; pentru aceste utilaje capacitatea de producţie se calculează în
funcţie de norma de timp sau de producţie, sau de durata de elaborare a unei şarje.

22. Utilaje cu specializare tehnologică execută o gamă largă de tipuri de produse; pentru aceste
utilaje capacitatea de producţie se calculează în funcţie de mărimea normei de utilizare
intensivă.

23. În relaţia de calcul a capacităţii de producţie:
C
p
= G
m
· K
p
·
s
d
d
T
,
K
p
– reprezintă coeficientul de transformare a materiei prime în produs finit; în
aceeaşi relaţie,
d
s
– reprezintă durata unui schimb de lucru.

24. Pentru utilajele pentru care se poate determina mărimea normei de utilizare intensivă,
capacitatea de producţie se determină după relaţia:
C
p
= I · K · T
d

În această relaţie I reprezintă mărimea normei de utilizare intensivă.

25. La utilajele pentru care se cunosc normele de producţie, capacitatea de producţie se
calculează cu ajutorul relaţiei:
p
d
p
n
T
C = ; pentru aceleaşi utilaje, capacitatea de producţie se mai poate calcula cu ajutorul
relaţiei:
C
p
= T
d
× n
t
.

26. Norma de producţie (n
p
) şi norma de timp (n
t
) sunt mărimi invers proporţionale; norma de
timp şi norma de utilizare intensivă sunt mărimi direct proporţionale.

27. Utilajele care execută un număr limitat de operaţii tehnologice sunt utilaje cu specializare
tehnologică; numărul tipurilor de produse fabricate de aceste utilaje este de obicei foarte
mare.

28. O metodă de calcul a capacităţii de producţie a utilajelor cu specializare tehnologică ia în
considerare norma de timp sau de producţie a produsului reprezentativ; produsul
reprezentativ este produsul cu cea mai mare complexitate tehnologică din toată gama
produselor fabricate.

29. Coeficientul de echivalenţă a unor produse cu un produs reprezentativ se calculează prin
înmulţirea normei de timp a produsului reprezentativ cu normele de timp a celorlalte
produse; produsele reale se transformă în produse reprezentative prin înmulţirea cantităţii de
produse reale cu coeficientul de echivalenţă.

30. Capacitatea de producţie exprimată în produse reprezentative se împarte la coeficientul de
echivalenţă pentru a se obţine capacitatea de producţie în produse reale; cea mai mare normă
de timp a unui produs real este un criteriu de alegere a produsului reprezentativ.

31. Pentru utilajele cu specializare tehnologică se mai utilizează pentru calculul capacităţii de
producţie şi relaţia:
¿
¿
=
=
×
×
×
· +
÷ =
n
i
ei i
n
i
di i
p
t m
t m
P C
1
0
1
1
0
100
100 ¸ o
;
în această relaţie coeficientul de simultaneitate al încărcării utilajelor (c) nu depinde de tipul
producţiei existente în cadrul întreprinderii.

32. pentru subunităţile de producţie specializate în montajul produselor, capacitatea de producţie
se determină pe baza normelor de utilizare intensivă; în acest caz capacitatea de producţie se
determină după relaţia:
C
p
= K · I · T
d
.

33. Capacitatea de producţie a unei suprafeţe de producţie se calculează cu ajutorul relaţiei:
C
p
= S · I · T
d
;
Indicele de utilizare intensivă I se determină pe baza unor rezultate obţinute din comparări cu
norme de utilizare intensivă ale unor întreprinderi cu profil asemănător cu cea pentru care se
calculează capacitatea de producţie.


34. Indicele de utilizare intensivă a unei suprafeţe de producţie se calculează pe baza realizărilor
unei perioade de vârf; în acest caz:
I =
S H C
P
s
v
· ·
.

35. Coeficientul de schimburi este dat de raportul dintre numărul de muncitori din schimbul de
bază şi numărul total de muncitori din întreprindere; acest coeficient nu intră în relaţia de
calcul a normei de utilizare intensivă a unei suprafeţe de producţie.

36. Pentru o linie de producţie în flux, capacitatea de producţie la nivelul unui schimb este dată
de relaţia:

C
p
=
T
t d
ir s
+ ×60
;
În această relaţie t
ir
reprezintă timpul întreruperilor reglementate, exprimat în ore.

37. Gradul de utilizare a capacităţii de producţie nu influenţează volumul de producţie ce va fi
prelucrat în întreprindere; relaţia de calcul a gradului de utilizare a capacităţii de producţie
este:
G
u
=
pma
C
P
.

38. Gradul e utilizare a capacităţii de producţie este dat de relaţia:
G
u
=
pma
C
P
× 100;
În această relaţia P reprezintă producţia care a fost executată în perioada precedentă.

39. Capacitatea de producţie medie anuală nu ţine seama de numărul utilajelor care au fost
modernizate în cursul anului; acest indicator este însă influenţat de numărul utilajelor intrate
în funcţiune în cursul anului.

40. Capacitatea medie anuală nu este influenţată de numărul lunilor de nefuncţionare a utilajelor
ieşite din funcţiune; acest indicator nu este influenţat de numărul lunilor de funcţionare a
utilajelor intrate în funcţiune.

41. Producţia posibilă reprezintă volumul minim de producţie care poate fi realizat de veriga de
producţie cu capacitatea de producţie cea mai mare; deficitul de capacitate este dat de
diferenţa dintre capacitatea de producţie a verigii conducătoare şi capacitatea de producţie a
unei verigi de producţie mai mică decât capacitatea verigii conducătoare.

42. Relaţia dintre producţia posibilă, capacitatea de producţie şi deficitul de capacitate poate fi
dată de formula:
C
p
= P
p
– D;
corelaţia dintre capacitatea de producţie, producţia posibilă şi producţia care urmează a fi
executată este:
P
p
> C
p
> P.

43. Balanţa capacităţii de producţie de la începutul anului se întocmeşte la nivel de întreprindere
şi exprimă mărimea excedentelor sau deficitelor de capacitate; existentul de capacitate al
verigilor neconducătoare este egal cu capacitatea de producţie a verigii conducătoare.

44. Excedentul sau deficitul de capacitate se obţine făcând diferenţa dintre capacitatea de
producţie a verigii conducătoare şi capacitatea de producţie existentă a verigilor
neconducătoare; gradul de utilizare a producţiei posibile este dat de relaţia:
Gp
p
=
p
P
p
.

45. Planul de încărcare a utilajelor se întocmeşte pentru utilajele cu specializare pe produs; acest
document stabileşte excedentul sau deficitul de utilaje şi de maşini-oră.

46. Necesarul de maşini-oră ţine seama de procentul de îndeplinire a normelor; acest indicator
nu este influenţat de numărul de utilaje existente în întreprindere.

47. Balanţa dinamicii capacităţii de producţie ia în considerare modificările ce pot apare într-un
an de zile în mărimea capacităţii de producţie; în cadrul acestei balanţe se determină
indicatorul „Gradul de utilizare a capacităţii de producţie”.

48. Creşterea gradului de utilizare a capacităţii de producţie nu conduce la obţinerea unei
producţii suplimentare cu aceleaşi mijloace fixe; această creştere conduce la economisirea de
resurse financiare destinate investiţiilor în mijloace fixe.

49. Din grupa posibilităţilor de creştere a gradului de utilizare a capacităţii de producţie face
parte automatizarea şi mecanizarea proceselor de producţie; din această grupă nu face parte
posibilitatea de reducere a timpului de lucru prin modernizarea tehnologiilor existente.


50. Din grupa posibilităţilor extensive de creştere a gradului de utilizare a capacităţii de
producţie nu face parte posibilitatea de reducere a timpului de reparare a utilajelor; în această
grupă este inclusă posibilitatea de folosire a unor metode moderne de organizare a
producţiei.

51. În grupa posibilităţilor de ordin mixt este inclusă metoda de reducere a rebuturilor; tot din
această grupă face parte şi măsura de mărire a numărului de schimburi.

52. Balanţa dinamicii capacităţii de producţie conţine indicatori referitori la necesarul de
capacitate; din această grupă face parte indicatorul „Capacitatea de producţie existentă la
începutul anului”.

53. Balanţa dinamicii capacităţii de producţie conţine indicatori de capacitate medie anuală; din
această grupă face parte indicatorul „Capacitatea de producţie intrată în funcţiune în cursul
anului”.

54. Balanţa dinamicii capacităţii de producţie nu conţine indicatori de utilizare a capacităţii de
producţie; rezervele de capacitate fac parte din grupa indicatorilor de capacitate medie
anuală.


Alegeţi răspunsul corect şi justificaţi:

55. Nu sunt factori de influenţă a mărimii capacităţii de producţie:
a) normele de utilizare;
b) volumul producţiei;
c) numărul de utilaje;
d) mărimea suprafeţelor de producţie;
e) numărul de muncitori direct productivi.

56. Normele de utilizare sunt:
a) intensive;
b) de timp;
c) de producţie;
d) extensive;
e) mixte.

57. Mărimea normelor de utilizare extensivă nu este influenţată de:
a) calitatea resurselor naturale;
b) numărul de muncitori direct productivi;
c) regimul de lucru;
d) modul de organizare a producţiei;
e) gradul de calificare a personalului.

58. Din punctul de vedere al metodologiei de calcul a capacităţii de producţie, întreprinderile
sunt:
a) specializate pe produs;
b) specializate tehnologic;
c) mixte;
d) prelucrătoare;
e) extractive.

59. Poate fi criteriu de alegere a verigii conducătoare:
a) suprafaţa de producţie a verigii de producţie;
b) numărul de utilaje existente în cadrul acesteia;
c) ponderea manoperei verigii de producţie în total manoperă a întreprinderii;
d) gradul de specializare a verigii de producţie;
e) volumul producţiei fabricate în cadrul verigii de producţie.

60. În relaţia de calcul a capacităţii de producţie la utilajele cu specializare pe produs:
C
p
= G
mp
· K
p
·
s
d
d
T
; coeficientul K
p
reprezintă:
a) coeficientul de utilizare a volumului instalaţiei de prelucrare;
b) coeficientul de utilizare a timpului disponibil;
c) coeficientul de utilizare a capacităţii de producţie;
d) coeficientul de transformare a materiei prime în produs finit;
e) coeficientul de încărcare a utilajului.

61. Următoarele relaţii determină capacitatea de producţie la utilajele cu specializare pe produs:
a) C
p
=
t
d
n
T
;
b) C
p
=
p
d
n
T
;
c) C
p
= T
d
× n
p
;
d) C
p
= K × I × T
d
;
e) C
p
=
T
t d
ir s
÷ ×60
.





62. În relaţia de calcul a indicelui de utilizare intensivă a suprafeţelor de producţie:
I =
S H C
P
s
v
· ·
, C
s
reprezintă:
a) coeficientul de simultaneitate a încărcării utilajelor;
b) coeficientul de schimburi;
c) coeficientul de schimburi din perioada de vârf;
d) consumul specific de materii şi materiale;
e) consumul de suprafaţă pe unitatea de produs.

63. Relaţia de calcul a capacităţii de producţie
C
p
=
T
t d
ir s
÷ ×60

este specifică pentru:
a) utilajele cu specializare pe produs;
b) utilajele cu specializare tehnologică;
c) liniile de producţie în flux;
d) suprafeţele de producţie;
e) agregatele tehnologice.

64. Gradul de utilizare a capacităţii de producţie este dat de una din relaţiile de mai jos:
a) G
n
= 100 ×
pma
C
P
;
b) G
n
=
p
C
P
;
c) G
n
=
pma
C
P
;
d) G
n
= 100 ×
p
p
C
P
;
e) G
n
=
100 ×
pma
C
P
.

65. Corelaţia dintre capacitatea de producţie, producţia posibilă şi producţia ce urmează a fi
executată este dată de una din relaţiile:
a) P > C
p
> P
p
;
b) C
p
s P
p
s P;
c) P
p
> P > C
p
;
d) C
p
> P > P;
e) C
p
> P
p
> P.

66. Gradul de utilizare al producţiei posibile este dat de relaţia:
a) G
pp
= 100 ×
p
p
p
C
;
b) G
pp
= 100 ×
p
C
P
;
c) G
pp
= 100 ×
p
p
P
;
d) G
pp
=
p
p
p
C
;
e) G
pp
=
p
p
P
.

67. Balanţa dinamicii capacităţii de producţie conţine în grupa indicatorilor referitori la necesarul
de capacitate:
a) producţia din anul curent;
b) capacitatea medie anuală;
c) rezervele de capacitate;
d) necesarul total de capacitate;
e) capacitatea de producţie existentă la începutul anului.

68. Din grupa posibilităţilor intensive de creştere a gradului de utilizare a capacităţii de producţie
fac parte:
a) folosirea unor metode moderne de organizare a producţiei;
b) mărimea numărului de schimburi lucrătoare;
c) reducerea rebuturilor;
d) creşterea calificării muncitorilor;
e) automatizarea şi mecanizarea proceselor de producţie.

69. Din grupa posibilităţilor extensive de creştere a gradului de utilizare a capacităţii de producţie
fac parte:
a) folosirea unor metode moderne de organizare a producţiei;
b) mărirea numărului de schimburi;
c) reducerea rebuturilor;
d) creşterea calificării muncitorilor;
e) automatizarea şi modernizarea proceselor de producţie.

70. Din grupa posibilităţilor mixte de creştere a gradului de utilizare a capacităţilor de producţie
fac parte:
a) folosirea unor metode moderne de organizare a producţiei;
b) mărirea numărului de schimburi;
c) reducerea rebuturilor;
d) creşterea calificării muncitorilor;
e) automatizarea şi modernizarea proceselor de producţie.



Răspunsuri

1.a 2.d 3.b 4.e 5.d 6.d 7.e
8.d 9.c 10.a 11.e 12.d 13.a 14.e
15.a 16.d 17.d 18.c 19.b 20.d 21.b
22.c 23.c 24.a 25.e 26.c 27.b 28.c
29.d 30.b 31.c 32.c 33.c 34.a 35.a
36.e 37.e 38.c 39.d 40.e 41.d 42.e
43.c 44.c 45.d 46.b 47.b 48.d 49.c
50.e 51.c 52.c 53.a 54.e 55.b,e
56.a,d 57.d 58.a,b 59.c 60.d 61.a,c,d
62.c 63.c 64.a 65.e 66.e 67.a,c,d
68.a,e 69.d 70.c,d









13










OBIECTIVE


Tematica acestui capitol da raspunsuri la
probleme care privesc:


1 Costurile de producţie – noţiune, locul şi rolul
acestora

2 Planurile componente ale secţiunii „Costuri
de producţie

3 Fundamentarea eficienţei economice a
măsurilor tehnico-organizatorice pentru
ridicarea nivelului tehnic şi calitativ al
producţiei

4 Posibilităţi de reducere a costului producţiei
industriale









COSTURILE DE PRODUCŢIE
ALE UNEI ÎNTREPRINDERI



13.1 Costurile de producţie – noţiune, locul şi rolul acestora

Toate cheltuielile ocazionate de desfăşurarea procesului de producţie (cheltuieli cu munca
vie şi materializată) reprezintă costul de producţie al unei unităţi de producţie industrială; această
categorie economică este obţinută în urma executării unui anumit volum de producţie şi pune în
evidenţă gradul de eficienţă a folosirii mijloacelor fixe.
Cunoaşterea costurilor de producţie permite întreprinderii industriale urmărirea reducerii
lor în mod sistematic, în scopul obţinerii unui profit cât mai mare.
Dimensionarea costurilor de producţie conduce la elaborarea unei secţiuni a planului de
dezvoltare economico-socială a întreprinderii industriale, intitulată „Costuri de producţie”.
Această secţiune cuprinde următoarele planuri principale:
a) cheltuieli maxime la 1.000 lei producţie marfă;
b) cheltuieli materiale maxime la 1.000 lei producţie marfă;
c) costul producţiei marfă industriale;
d) cheltuieli comune ale secţiilor de producţie;
e) cheltuieli generale ale întreprinderii;
f) costul unitar al produselor;
g) planul de reducere a costurilor pentru producţia marfă comparabilă.
Dimensionarea corectă a costurilor de producţie trebuie să aibă la bază următoarele
consideraţii:
- pentru reducerea costurilor de producţie în mod permanent, acestea trebuie stabilite
pentru fiecare elemente de cheltuială în parte atât pentru perioada de plan cât şi pentru
perioada de bază;
- pentru evitare dublelor înregistrări, se va face o distincţie clară între gruparea
cheltuielilor pe elemente primare de cheltuieli şi cea pe articole de calculaţie;
- diferenţierea cheltuielilor ocazionate de activitatea de bază, de cea auxiliară şi de
servire;
- asigurarea unei evidenţe clare şi complete a tuturor cheltuielilor efectuate în
întreprindere;
- fundamentarea nivelului costurilor de producţie prin luarea în considerare a efectelor
ce pot apare în urma aplicării unor măsuri tehnico-economice.


13.2 Planurile componente ale secţiunii „Costuri de producţie”

13.2.1 Planul „Cheltuieli maxime la 1.000 lei producţie marfă”

Cu ajutorul acestui instrument întreprinderea de producţie industrială stabileşte nivelul
cheltuielilor ce vor fi efectuate, ţinând seama de strategia adoptată în domeniul reducerii cât mai
mult posibil a costurilor de producţie.
Acest plan cuprinde următorii indicatori:
a) valoarea producţiei marfă exprimată în costuri;
b) valoarea producţiei marfă exprimată în preţuri;
c) cheltuieli de producţie la 1.000 lei producţie marfă.
Pentru stabilirea nivelului acestor indicatori, în primul rând, se va face o evaluare a
producţiei marfă realizată de întreprindere exprimată atât în costuri (valoarea producţiei marfă
exprimată în costuri), cât şi în preţuri.
Indicatorii „Cheltuieli de producţie la 1.000 lei producţia marfă” exprimă cheltuielile care
au fost efectuate pentru obţinerea unei producţii de 1.000 lei exprimată în preţuri.
Relaţia pe baza căreia va fi exprimată în preţuri.
Relaţia pe baza căreia va fi exprimată mărimea acestui indicator este:
100
pi qi
ci qi
leiPM 000 . 1 Ch
n
1 i
n
1 i
m
×
·
·
=
¿
¿
=
=
,
unde:
qi – cantitatea din produsul i;
ci – costul unitar al produsului I;
pi – preţul unitar al produsului i.

Dacă în etapele în care se face evaluarea acestui indicator, nivelul preţurilor a fost
modificat, pentru comparabilitatea datelor, abaterile valorice vor fi modificate cu ajutorul
coeficientului de inflaţie.

13.2.2 Planul „Cheltuielilor materiale maxime la 1.000 lei producţie marfă”

Nivelul de eficienţă a activităţii unei întreprinderi de producţie industrială poate fi
apreciat şi după modul în care producţia este realizată cu un anumit nivel al cheltuielilor
materiale.
De aceea indicatorul specific al acestui plan, „Cheltuielile materiale maxime la 1.000 lei
producţie marfă” trebuie să se încadreze în nivelurile adoptate pentru strategia întreprinderii sau a
holdingului ori corporaţiei din care face parte.
Acest indicator pune în evidenţă nivelul cheltuielilor cu materiile şi materialele faţă de
valoarea producţiei exprimată în preţuri.
Relaţia pe baza căreia se exprimă acest indicator este:
; 000 . 1
p q
C q
lei 000 . 1 Ch
n
1 i
i i
n
1 i
mi i
m
×
·
·
=
¿
¿
=
=

unde:
- C
mi
– cheltuielile materiale pe unitatea de produs i;
- celelalte variabile îşi păstrează semnificaţia din paragraful anterior.
Şi în acest caz, atunci când datele nu sunt comparabile de la o perioadă la alta, se vor
aduce la acelaşi nivel prin corectarea lor cu coeficientul de inflaţie.


13.2.3 Planul „Costul producţiei industriale”

întocmirea acestui plan se face printr-o fundamentare riguroasă a cheltuielilor
componente, grupate după criteriul „elemente primare de cheltuieli”.
Potrivit acestui criteriu, cheltuielile se împart în două grupe:
a) cheltuieli materiale;
b) cheltuieli cu munca vie.
Grupa cheltuielilor materiale cuprinde următoarele elemente primare de cheltuieli:
- materii prime, materiale de bază şi auxiliare (din afară), din care semifabricate prin
cooperare;
- combustibil (din afară);
- energie şi apă (din afară);
- amortizarea mijloacelor fixe;
- alte cheltuieli materiale.



a) Cheltuielile cu materii prime şi materiale cuprind consumurile din aceste elemente de
cheltuieli în expresie valorică (inclusiv cheltuielile ocazionate de aducerea lor de la
depozite atunci când sunt aduse de către terţi). Mărimea acestor cheltuieli se determină
ţinând cont de:
- felul consumului pentru care acestea se utilizează;
- cantitatea din fiecare produs în parte;
- norma de consum pentru fiecare fel de produs;
- preţul unitar al materiilor şi materialelor.
b) Cheltuieli cu combustibilul din afară cuprind cheltuielile ocazionate de consumul de
combustibil adus din afară pentru nevoi tehnologice sau gospodăreşti din afară pentru
nevoi tehnologice sau gospodăreşti.
c) Cheltuielile cu energie şi apa din afară include cheltuieli ocazionate de consumul de
energie electrică, aer comprimat, apă şi abur cumpărate de la unităţi specializate în
producerea acestora şi utilizate pentru aceleaşi nevoi ca şi combustibilul.
a) Cheltuieli cu amortizarea mijloacelor fixe cuprind cheltuielile ocazionate de
amortizarea mijloacelor fixe proprii întreprinderii, determinate pe baza normelor
legale ale fiecărui mijloc fix în parte.
b) Alte cheltuieli materiale sunt formate dintr-un ansamblu de cheltuieli, din care mai
important sunt:
- cheltuieli de editare a unor buletine sau cataloage;
- cheltuieli pentru prelucrarea informatizată a documentelor;
- cheltuieli pentru plata telefonului, telegrafului şi serviciilor poştale;
- plata chiriilor;
- plata abonamentelor;
- plata licenţelor etc.
Grupa cheltuielilor cu munca vie cuprinde următoarele elemente de cheltuieli:
 fondul de salarii;
 CAS-ul şi cota de protecţie socială;
 alte cheltuieli cu munca vie.
a) Fondul de salarii cuprinde sumele ce urmează să fie plătite întregului personal al
întreprinderii pentru activitatea depusă în cadrul acesteia.
b) CAS-ul şi cota de protecţie socială se determină prin aplicarea unei cote asupra
fondului de salarii conform normelor legale în vigoare.
c) Alte cheltuieli cu munca vie sunt formate dintr-o serie de cheltuieli cum ar fi:
 cheltuieli de cercetare ştiinţifică;
 cheltuieli pentru deplasări în interes de serviciu;
 dobânzi bancare;
 impozite;
 taxe;
 amenzi;
 penalizări;
 cheltuieli pentru expertize tehnice şi contabile;
 cheltuieli pentru asistenţa tehnică etc.
Cele două grupe de cheltuieli se constituie ca fiind prima parte a planului „costul
producţiei industriale”. În cea de-a doua parte a sa, acest plan conţine date de fundamentare.
Acestea sunt următoarele:
- valoarea producţiei marfă exprimată în preţuri;
- mărimea costurilor marfă exprimată în preţuri;
- mărimea costurilor totale şi materiale;
- mărimea cheltuielilor materiale şi totale la 1.000 lei producţie marfă.


13.2.3.1 Alte metode de elaborare a costului producţiei industriale

Atunci când se justifică acest lucru, planul „Costul producţiei industriale” se poate
întocmi folosind şi alte metode cum ar fi:
¬ metoda planurilor de cheltuieli pe secţii;
¬ metoda coeficienţilor.
a) Metoda planurilor de cheltuieli pe secţii se foloseşte în acele întreprinderi care au un
proces de fabricaţie complex, cum sunt cele din industria siderurgică, petrochimică etc.
Prin aplicarea acestei metode se vor întocmi planuri de cheltuieli pe secţii sau faze de
proces tehnologic, prin însumarea cheltuielilor pe elemente primare cu cheltuielile cu caracter
complex (circulaţia internă din întreprindere).
În acest caz, cheltuielile pe elemente primare include;
- cheltuieli cu materii prime şi materiale de bază;
- cheltuieli cu combustibilul şi energia din afară;
- cheltuieli cu salariile;
- CAS şi cota de contribuţie socială;
- cheltuieli cu amortizările;
- alte cheltuieli.
Cheltuielile complexe cuprind:
- costul serviciilor;
- costul echipamentelor tehnologice;
- costul semifabricatelor etc.
Toate aceste cheltuieli sunt ocazionate de transferul elementelor de cheltuială menţionate
anterior de la o secţie la alta (circulaţia internă a întreprinderii).
Potrivit acestei metode se determină mai întâi costul industrial de secţie, prin însumarea
tuturor cheltuielilor efectuate în cadrul secţiilor de producţie. Pentru obţinerea costului pe
elemente primare ale secţiilor, se scoate din costul industrial de secţie volumul cheltuielilor
corespunzătoare circulaţiei interne a întreprinderii.
b) Metoda coeficienţilor se utilizează în întreprinderile în care nomenclatorul produselor
din perioada de plan este acelaşi cu cel din perioada de bază.
Costul producţiei industriale din perioada de plan, în acest caz, se determină prin
aplicarea unui coeficient la fiecare element de cheltuială primară a costului producţiei industriale
din perioada de bază.


13.2.4 Planul „Cheltuieli comune ale secţiilor de producţie”

În cadrul acestui plan sunt evidenţiate cheltuielile ocazionate de desfăşurarea activităţii în
secţiile de producţie.
Aceste cheltuieli se împart în patru grupe:
- cheltuieli cu întreţinerea şi funcţionarea utilajelor;
- cheltuieli generale de secţii;
- cheltuieli administrativ-gospodăreşti;
- cheltuieli neproductive.

a) Cheltuieli cu întreţinerea şi funcţionarea utilajelor cuprind:
 cheltuieli cu revizii tehnice, reparaţii curente şi întreţinerea utilajelor şi mijloacelor
de transport.
 cheltuieli cu reparaţiile capitale la utilajele şi mijloacele de transport executate cu
forţe proprii şi de terţi;
 amortizarea utilajelor şi a mijloacelor de transport ale secţiei;
 uzura, reparaţia şi întreţinerea SDV-urilor cu destinaţia specială;
 energie, combustibil şi alte materiale pentru scopuri tehnologice şi motrice.
b) Cheltuielile generale ale secţiei cuprind:
- salariile personalului de conducere şi a administrativ al secţiei;
- CAS-ul şi cota de protecţie socială aferentă;
- amortizarea clădirilor şi a celorlalte mijloace fixe ale secţiei;
- cheltuieli de cercetare, invenţii, inovaţii din interiorul secţiilor;
- cheltuieli cu protecţia muncii în secţii;
- cheltuieli pentru protecţia mediului;
- cheltuieli pentru prelucrarea informatizată a documentelor din cadrul secţiilor;
- alte cheltuieli generale ale secţiei.
c) Din grupa cheltuielilor administrativ-gospodăreşti fac parte:
¬ cheltuieli cu furnituri de birou;
¬ cheltuieli de detaşare, transferare şi deplasare;
¬ reparaţia şi întreţinerea clădirilor şi a altor mijloace fixe din secţii;
¬ alte cheltuieli administrativ-gospodăreşti.
d) În cheltuielile neproductive sunt incluse:
- pierderile din întreprinderea din cauze interne;
- pierderile din casarea mijloacelor circulante ale secţiei;
- lipsurile la inventar ale mijloacelor circulante;
- alte cheltuieli neproductive.
Odată cu elaborarea planului „Cheltuieli comune ale secţiilor de producţie” vor fi
prevăzute şi măsurile care vor trebui întreprinse pentru reducerea în mod sistematic a acestora.


13.2.5 Planul „Cheltuieli generale ale întreprinderii”

În cadrul acestui plan sunt cuprinse acele elemente de cheltuieli care asigură condiţiile
generale pentru desfăşurarea neîntreruptă a procesului de producţie. Pentru determinarea
elementelor de cheltuieli generale, acestea se împart în trei grupe:
- cheltuieli de interes general;
- cheltuieli administrativ-gospodăreşti;
- cheltuieli neproductive.

a) Cheltuieli de interes general cuprind:
 salariile personalului de conducere, administrativ şi pază al întreprinderii;
 CAS-ul şi cota de producţie socială aferentă acestor salarii;
 cota de cheltuieli generală aferentă corporaţiei sau holdingului din care
întreprinderea face parte;
 amortizarea mijloacelor fixe de interes general;
 cheltuielile de cercetare, investiţii şi inovaţii de interes general;
 cheltuielile pentru protecţia muncii;
 cheltuielile pentru prelucrarea informatizată a documentelor din compartimentele
funcţionale;
 dobânzile bancare;
 alte cheltuieli generale ale întreprinderii.
b) Din grupa cheltuielilor administrativ-gospodăreşti fac parte cheltuielile cu:
- furniturile de birou;
- cărţile revistele şi abonamentele;
- PTTR.;
- deplasările, detaşările şi transferările;
- materialele pentru întreţinerea şi repararea clădirilor şi a altor mijloace fixe;
- repararea clădirilor şi a altor mijloace fixe;
- încălzitul;
- energia electrică pentru iluminat şi forţă motrice în scopuri administrativ-
gospodăreşti;
- paza efectuată de către terţi.
c) Dintre cheltuielile neproductive pot fi amintite:
- pierderile din întreprinderi din cauze externe;
- lipsurile la inventar din mijloacele circulante ale întreprinderii peste normele
legale;
- alte cheltuieli neproductive.
Şi în acest caz, în elaborarea acestui plan, trebuie să se aibă în vedere reducerea
sistematică a acestor cheltuieli.


13.2.6 Planul „Costul unitar al produselor”

În domeniul costurilor de producţie, strategia întreprinderii trebuie să aibă în vedere
dimensionarea corectă a costului fiecărui fel de produs în parte. La nivelul întreprinderii
industriale se elaborează planul „Costul unitar al produselor” având la bază criteriul grupării
cheltuielilor pe articole de calculaţie. Cu ajutorul acestui instrument se asigură cunoaşterea exactă
a mărimii fiecărui articol de calculaţie şi a modului în care acesta participă la formarea costului
unitar al produsului.
Cheltuielile care compun costul unitar al produselor se împart în două grupe:
¬ cheltuieli directe;
¬ cheltuieli indirecte.
a) În grupa cheltuielilor directe sunt incluse cheltuielile cu:
- materii prime şi materiale directe;
- transport-aprovizionare;
- materiale recuperabile (se scad);
- salarii directe;
- CAS-ul şi cota de protecţie socială.
Aceste cheltuieli directe sunt cheltuieli ce pot fi identificate şi repartizate direct pe
unitatea de produs.
b) Grupa cheltuielilor indirecte cuprinde acele cheltuieli care nu se pot identifica direct pe
produs şi pentru repartizarea cărora se folosesc chei de repartiţie.
Din această grupă fac parte:
 cheltuieli comune de secţii;
 cheltuieli generale de întreprindere.
Prin planul costului unitar al produsului se determină trei categorii de costuri şi anume:
- costul de secţie;
- costul de întreprindere;
- costul complet.

Costul de secţie se obţine prin adăugarea la cheltuielile directe ale produsului a unei cote
de cheltuieli comune de secţie.

Costul de întreprindere se obţine prin adăugarea la costul de secţie a unei cote de
cheltuieli generale ale întreprinderii.

Costul complet reprezintă suma dintre costul de întreprindere şi cheltuielile de desfacere
ale produselor.
Cheltuielile de desfacere cuprind:
- cheltuielile de transport şi de încărcare-descărcare, de la depozit la locurile de predare
ale produselor către clienţi;
- salariile lucrătorilor ce prestează aceste activităţi;
- cheltuielile de ambalare;
- cheltuielile cu prezentarea produselor în târguri şi expoziţii;
- cheltuielile cu editarea unor materiale promoţionale.


13.2.6.1 Fundamentarea mărimii articolelor de calculaţie din cadrul costului unitar al
produselor

Determinarea mărimii fiecărui articol de calculaţie se face în mod individual, după
metode specifice. Astfel, de exemplu:
a) cheltuieli directe se determină pe fiecare articol de calculaţie în parte, pe baza normelor
de consum şi pe baza preţurilor acestora.
Pentru materii prime şi materiale se înmulţeşte norma de consum a acestora, exprimată în
unităţi fizice, cu preţul lor unitar. Mărimea normelor de consum se stabileşte în planul
„Aprovizionare-desfacere”. Astfel, nivelul de mărime a cheltuielilor pentru materii prime şi
materiale va fi egal cu norma de consum a fiecărui articol înmulţită cu preţul unitar al acestora.
Pentru salarii se foloseşte timpul unitar al produselor şi salariul tarifar orar. Prin
înmulţirea acestora se obţine salariul direct pe produs.
Cota de CAS şi protecţie socială se obţine prin aplicarea unor cote legale asupra salariilor
directe.
b) cheltuielile indirecte nu se regăsesc direct pe produs şi se repartizează cu ajutorul unor
chei de repartiţie. Modul general de determinarea a acestor cheltuieli este diferenţiat în funcţie de
felul cheltuielilor indirecte care vor fi repartizate.
Cheltuielile comune de secţie se repartizează pe produs pe baza unei chei de repartiţie:
100
directe salarii Total
ţie sec de comune cheltuieli Total
K
1
× =
Cu ajutorul acestei chei se obţine cheltuiala comună de secţie pe produs:
CCS/produs = k1 x Salariul direct/produs.
Cheltuielile generale ale întreprinderii se repartizează pe produs cu ajutorul cheii de
repartiţie:
100
ţie sec de t cos Total
ere întreprind de generale cheltuieli Total
K
2
× =
Cheltuiala generală de întreprindere pe produs (CGI) se obţine prin înmulţirea cheii de
repartiţie K
2
cu costul de secţie pe produs:
CGI/produs = K
2
x costul de secţie pe produs
Cheltuielile de desfacere pe produs se obţine prin aplicarea unui procent dinainte stabilit
asupra costului de întreprindere unitar.
Dacă se adaugă la costul complet al produsului procentul de profit obţine preţul
produsului.
Preţul de vânzare se obţine prin însumarea la preţ a taxei pe valoarea adăugată (TVA).
Costul produselor determinat după metoda pe articole de calculaţie are următoarea
structură:
1. Materii prime şi materiale directe (+)
2. Materiale recuperabile (-)
3. Salarii directe (+)
4. CAS şi cota de producţie socială (+)
I. Total cheltuieli directe
5. Cheltuieli comune de secţie/produs (+)
II. Costul de secţie pe produs
6. Cheltuieli generale pe produs (+)
III. Costul de întreprindere pe produs
7. Cheltuieli de desfacere (+)
IV. Costul complet al produsului
8. Profitul unitar (+)
V. Preţul produsului
9. TVA (+)
VI. Preţul de vânzare al produsului.

13.2.7 Planul de reducere a costurilor
pentru producţia marfă comparabilă

Producţia marfă comparabilă comparabilă este producţia care a fost fabricată şi în anii
anteriori sau are caracteristici asemănătoare acesteia.
Planul de reducere cuprinde următorii indicatori de bază:
a) reducerea (creşterea) costului complet pe fiecare fel de produs;
b) reducerea (creşterea) costului pe total producţie marfă comparabilă;
c) reducerea (creşterea) relativă a costului complet pe fiecare produs;
d) reducerea (creşterea) relativă a costului complet de producţie marfă comparabilă.
Relaţia de calcul ale acestor indicatori sunt:
a)
1 1 0 1 p
e q c q E · · · =
b)
¿ ¿
= =
· ÷ · =
n
1 i
n
1 i
1 i 1 i 0 i 1 i t
c q c q E
c) 100
c q
E
E
0 1
p
rp
×
·
=
d) 100
c q
E
E
0 i il
t
rt
×
·
=
¿

Notaţiile din aceste relaţii au semnificaţiile următoare:
E
p
, E
t
– reducerea (creşterea) absolută pe produs şi pe total producţie;
E
rp
, E
rt
– reducerea (creşterea) relativă pe produs şi pe total producţie;
q
1
,q
0
– cantitatea de produs din perioada de plan şi de bază;
c
1
, c
0
– costul complet al produselor în perioada de olan şi de bază;
p
1
, p
0
– preţurile produselor în perioada de plan şi de bază.


13.3 Fundamentarea eficienţei economice a măsurilor tehnico-organizatorice pentru
ridicarea nivelului tehnic şi calitativ
al producţiei

Pentru a acţiona în mod eficient în vederea reducerii costurilor de producţie e recomandă
elaborarea unui program concret de măsuri tehnico-organizatorice, care, pe baza efectelor pe care
le pot induce, să conducă la reducerea cheltuielilor pe fiecare articol de calculaţie faţă de perioada
de bază. În final, va rezulta o reducere a costului complet atât pe fiecare produs în parte, cât şi pe
total producţie marfă comparabilă.
Pentru calculul unei măsuri tehnico-organizatorice se determină atât efectele economice
rezultate în urma aplicării măsurii, cât şi cheltuielile necesitate de aplicarea acesteia.

Efectele economice rezultate în urma aplicării unei măsuri tehnico-organizatorice se
concretizează în:
- reducerea cheltuielilor materiale;
- economii la fondul de salarii;
- reducerea cheltuielilor indirecte;
- creşterea volumului de producţie etc.
Pe baza acestor elemente, calculele de eficienţă economică cuprind următorii indicatori:
- economia la cheltuielile materiale;
- economia la fondul se salarii;
- economia la cheltuielile indirecte convenţional-constante;
- termenul de recuperare a cheltuielilor.
a) Pentru a determina economia la cheltuielile materiale ca urmare a aplicării unor măsuri
tehnico-organizatorice se foloseşte relaţia:
E
m nc
= (N
c0
– N
c1
) · Q · P,
unde:
N
c0
şi N
c1
– norma de consum înainte şi după aplicarea măsurii;
Q – cantitatea planificată de produse;
P – preţul unitar al materiei prime.
În cazul în care pe lângă reducerea normelor de consum are loc şi o reducere a preţului
acestora de la P
0
la P
1
, relaţia devine:
E
m nc1 p
= (N
c0
xP
0
– N
c1
x P
1
) · Q,
unde variabilele au aceeaşi semnificaţie.
b) Economia la fondul de salarii pe baza reducerii normelor de timp în urma aplicării
unor măsuri tehnico-organizatorice se determină pe baza relaţiei:
( ) , Q
60
S
N N E
1 t 0 t Fs
× × ÷ =
unde:
N
t0
, N
t1
– norma de timp a produselor înainte şi după aplicarea măsurii;
s – salariul tarifar orar al operaţiei pentru care s-a redus norma de timp;
Q – cantitatea planificată de producţie.
c) Economia la cheltuielile convenţional constante:
1
1
c
0
c
cc
Q
Q
C
Q
C
E ·
|
|
.
|

\
|
÷ ;
unde:
Cc – volumul cheltuielilor convenţional constante;
Q
0
, Q
1
– volumul producţiei înainte şi după aplicarea unei măsuri tehnico-organizatorice.
Vor exista economii la această categorie de cheltuieli dacă Q
1
> Q
0
.


d) termenul de recuperare a cheltuielilor efectuate cu aplicarea unei măsuri tehnico-
organizatorice se determină cu ajutorul relaţiei:
( )
,
n C Q c c
C
T
a a 1 p 0 p
r
· + · ÷
=
unde:
C – cheltuielile efectuate cu aplicarea unor măsuri tehnico-organizatorice;
c
p0
, c
p1
– costul unitar al produsului înainte şi după aplicarea măsurii;
Q – cantitatea planificată de producţie;
C
a
– cheltuielile de achiziţionare a utilajului folosit în aplicarea măsurii;
n
a
– procentul de amortizare anuală a utilajului.


13.4 Posibilităţi de reducere a costului producţiei industriale

Importanţa reducerii costurilor de producţie rezultă din faptul că asigură creşterea
volumului de producţie prin folosirea aceloraşi resurse materiale şi de muncă, creşterea profitului
şi reducerea preţurilor produselor.
Principalele posibilităţi de reducere a costurilor de producţie sunt următoarele:
- reducerea normelor de consum de materii prime şi materiale;
- creşterea productivităţii muncii;
- îmbunătăţirea folosirii capacităţii de producţie;
- reducerea cheltuielilor cu caracter administrativ;
- reducerea cheltuielilor cu penalizări, amenzi, rebuturi.


13.5 Teste de verificare

Există următoarele posibilităţi de răspuns:
a) Ambele afirmaţii sunt adevărate, cu valoare cauză-efect;
b) Ambele afirmaţii sunt adevărate, fără valoare cauză-efect;
c) Prima afirmaţie este adevărată, iar a doua falsă;
d) Prima afirmaţie este falsă, iar a doua adevărată;
e) Ambele afirmaţii sunt false.

1. Costul de producţie este o categorie economică; acesta reprezintă suma tuturor cheltuielilor
materiale efectuate într-o unitate economică.

2. Costul de producţie se obţine în urma executării unui volum de producţie; costul de
producţie pune în evidenţă gradul de eficienţă a folosirii mijloacelor fixe.

3. Urmărirea modului de reducere a costurilor de producţie nu depinde de cunoaşterea nivelului
acestora; dimensionarea costurilor de producţie necesită elaborarea secţiunii „Costurile de
producţie”.
4. Secţiunea „Costuri de producţie” cuprinde „Planul de măsuri tehnico-organizatorice pentru
ridicarea nivelului tehnico-calitativ al producţiei”; Planul „Cheltuieli comune ale secţiilor de
producţie” nu face parte din această secţiune.

5. Planul de reducere a costurilor pentru producţia marfă comparabilă este o componentă a
secţiunii „Costuri de producţie”; nu este o componentă a acestei secţiuni, planul „Costul
unitar al produselor”.

6. Pentru reducerea costurilor de producţie este necesar ca acestea să se cunoască numai pentru
perioada de plan; nu este necesar să se cunoască gruparea cheltuielilor pe elemente primare
şi articole de calculaţie pentru a evita dubla înregistrare a cheltuielilor.

7. O cerinţă de bază în dimensionarea costurilor este dată de diferenţierea cheltuielilor din
activitatea de bază de cele din activitatea auxiliară şi de servire; nu este cerinţă de bază în
dimensionarea costurilor ţinerea unei evidenţe a tuturor cheltuielilor efectuate în
întreprindere.

8. Planul „Cheltuieli maxime la 1.000 lei producţie marfă” cuprinde indicatorul „valoarea
producţiei marfă exprimată în preţuri”; este un alt indicator al acestui plan, „valoarea
producţiei marfă exprimată în costuri”.

9. Relaţia de calcul a cheltuielilor de producţie la 1.000 lei producţie marfă este:
¿
¿
·
·
=
=
i i
n
1 i
i i
m
p q
c q
PM lei 000 . 1 Ch
în această relaţie, p
i
este preţul unitar al produsului i.

10. În relaţia:
, 000 . 1
p q
C q
PM lei 000 . 1 Ch
i i
n
1 i
mi i
m
×
·
·
=
¿
¿
=

C
mi
– reprezintă cheltuielile de producţie pe unitatea de produs i;
qi – în această relaţie, este cantitatea fabricată din produsul i.

11. Gruparea cheltuielilor pe elemente primare de cheltuieli împarte cheltuielile în directe şi
indirecte; din grupa cheltuielilor indirecte fac parte cheltuielile cu energia pentru forţa
motrice în secţiile de producţie.

12. Elementele primare de cheltuieli cuprind cheltuielile cu energia şi apa (din afară); nu este
element de cheltuială primară amortizarea mijloacelor fixe.

13. Este element de cheltuială primară cheltuiala cu combustibilul (din afară); cheltuielile cu
munca vie sunt direct proporţionale cu volumul producţiei fabricate.

14. Planul „Costul producţiei industriale” foloseşte gruparea cheltuielilor pe elemente primare de
cheltuieli; potrivit acestei grupări, cheltuielile sunt materiale şi cu munca vie.

15. Mărimea cheltuielilor materiale nu ţine seama de felul produselor fabricate; dar ţine seama
de norma de consum de materiale pentru fiecare fel de produs.

16. Mărimea cheltuielilor materiale ţine seama de cantitatea din fiecare produs fabricat în parte
precum şi de preţul unitar al materiilor prime şi materialelor.

17. Cheltuielile cu combustibilul se referă la întreaga cantitate de combustibil consumat în
întreprindere; cheltuielile cu energia se referă la cheltuielile cu energia electrică utilizată
pentru forţa motrice, nevoi tehnologice şi gospodăreşti.

18. Cheltuielile cu amortizarea mijloacelor fixe cuprind şi cheltuielile cu amortizarea mijloacelor
de transport; aceste cheltuieli se determină pe baza normelor legale ale fiecărui mijloc fix în
parte.

19. În „Alte cheltuieli materiale” sunt incluse cheltuielile pentru plata abonamentelor; dar nu
sunt incluse cheltuielile pentru plata chiriilor.

20. În grupa cheltuielilor cu munca vie sunt incluse cheltuielile cu salariile; de asemenea, în
această grupă sunt incluse cheltuielile cu asigurările sociale şi cota de protecţie socială.

21. În „Alte cheltuieli cu munca vie” sunt incluse cheltuielile cu amenzi, penalizări şi pensii; dar
nu sunt incluse în această grupă impozitele şi dobânzile bancare.

22. Din datele de fundamentare a planului „Costul producţiei industriale” face parte mărimea
cheltuielilor cu munca vie; dar nu face parte din aceste date valoarea producţiei marfă
exprimată în preţuri.

23. O metoda de întocmire a planului „Costul producţiei industriale” este metoda planurilor pe
secţii; o altă metodă a întocmirii acestui plan este metoda extrapolării.

24. Metoda de cheltuieli pe secţii se foloseşte pentru întreprinderile unde structura producţiei
rămâne o perioadă mare de timp nemodificată; metoda coeficienţilor se foloseşte pentru
întreprinderile cu un proces de fabricaţie foarte complex.

25. Cheltuielile complexe includ cheltuielile cu semifabricate livrate între secţii; cheltuieli se
însumează cu elementele de cheltuieli primare pentru obţinerea costului industrial de secţie.

26. Metoda coeficienţilor se aplică în întreprinderile unde structura producţiei din perioada de
plan este comparabilă cu structura producţiei din anul de bază; coeficientul cu ajutorul căruia
se calculează nivelul elementelor de cheltuieli în anul de plan reprezintă creşterea producţiei
în anul de plan faţă de anul de bază.

27. Planul „Cheltuieli comune ale secţiilor de producţie” cuprinde grupa cheltuielilor generale
de secţie; dar acest plan nu include grupa cheltuielilor administrativ-gospodăreşti.

28. Planul „Cheltuieli comun ale secţiilor de producţie” nu conţine cheltuielile cu uzura şi
repararea SDV-urilor; acest plan conţine salariile personalului de conducere şi administrativ
al secţiilor de producţie.

29. Grupa cheltuielilor generale ale secţiilor cuprinde cheltuieli cu invenţii şi inovaţii în cadrul
secţiilor de producţie; această grupă conţine şi cheltuieli cu furniturile de birou.

30. Din grupa cheltuielilor neproductive a planului „Cheltuieli comune de secţie” fac parte
„lipsurile la inventar ale mijloacelor circulante din secţie”; de asemenea, din această grupă
fac parte pierderile din întreprinderi din cauze externe.

31. În planul „Cheltuieli generale ale întreprinderii” este inclusă grupa cheltuielilor
neproductive; tot din acest plan face parte şi grupa „Cheltuieli de interes general”.

32. Pentru elaborarea planului „Costul unitar al produselor” se foloseşte gruparea cheltuielilor pe
articole de calculaţie; conform acestei grupări, cheltuielile sunt cheltuieli directe şi indirecte.

33. Cheltuielile directe variază în mod direct proporţional cu volumul producţiei, iar cheltuielile
indirecte invers proporţional cu volumul producţiei.

34. Costul de secţie este unul din costurile componente ale costului unitar al produselor; acesta
se obţine prin adăugarea la cheltuielile directe a cotei de cheltuieli generale de întreprindere.
35. Costul de întreprindere se obţine prin adăugarea la costul de secţie a cotei de profit; costul
complet se obţine prin adăugarea la costul de întreprindere a cotei de cheltuieli de desfacere.

36. Cheltuielile de desfacere cuprind cheltuielile cu ambalarea produselor; aceste cheltuieli nu
cuprind cheltuielile cu editarea materialelor promoţionale.

37. Cheltuielile directe se determină pe baza normelor de consum; nivelul cheltuielilor materiale
se obţine prin înmulţirea normei de consum cu preţul unitar ala cesteia.
38. Pentru obţinerea nivelului salariilor directe se foloseşte salariul tarifar orar; prin înmulţirea
salariului tarifar orar; prin înmulţirea salariului tarifar orar cu norma de consum materiale se
obţine nivelul salariilor directe.

39. Cheltuielile indirecte nu se pot repartiza direct pe produs; repartizarea lor se face cu ajutorul
unor chei de repartiţie.

40. Cheia de repartiţie a cheltuielilor comune de secţie se calculează după relaţia:
100
tie sec de t cos Total
tie sec de comune cheltuieli Total
K
1
× =
Cheia de repartiţie a cheltuielilor generale se calculează cu relaţia:
100
directe salarii Total
erii întreprind ale generale cheltuieli Total
K
2
× =

41. Producţia marfă comparabilă este producţia ale cărei caracteristici sunt asemănătoare cu
producţia din anii anteriori; relaţia:
1 1 0 1 rp
c q c q E · · =
este relaţia pentru economia relativă pe produs.

42. Relaţia:
100
c q
c q c q
E
0 1
1 1 0 1
p
×
÷
=
reprezintă economia absolută pe produs; relaţia:
100
c q
E
E
0 i 1 i
t
rt
×
·
=
¿

reprezintă economia relativă a costului complet al producţiei marfă comparabilă.




43. Relaţia:
( ) , P Q N N E
ct co nc m
· · ÷ =
semnifică economia la cheltuieli materiale atunci când preţul acestora nu se modifică; relaţia:
( ) , Q P N P N E
1 1 c 0 co 1 nc m
· × · × =
are aceeaşi semnificaţie, dar în situaţia în care se modifică preţurile de la o perioadă la alta.

44. Economia la fondul de salarii se obţine cu ajutorul relaţiei:
( ) ; Q
60
s
N N E
1 t 0 t Fs
× × ÷ =
economia totală la cheltuieli convenţional constante se obţine cu ajutorul relaţiei:
1
1
c
0
c
cc
Q
Q
C
Q
C
E ·
|
|
.
|

\
|
÷ =

45. În relaţia termenului de recuperare
( )
,
n C Q c c
C
T
a a 1 p 0 p
r
· + · ÷
=
C
a
, reprezintă cheltuielile cu amortizarea utilajelor; în această relaţie,
n
a
reprezintă norma de amortizare a utilajelor.


Alegeţi răspunsul corect şi justificaţi:

46. Nu sunt planuri componente ale secţiunii „Costuri de producţie”:
a) cifra de afaceri;
b) costul unitar al produselor;
c) costul producţiei marfă industriale;
d) costul tehnologic;
e) costul de secţie.

47. Expresia:
¿
¿
=
=
=
n
1 i
i i
n
1 i
i i
p q
c q
E reprezintă:
a) cheltuieli totale la 1.000 lei producţie marfă;
b) cheltuieli materiale la 1.000 lei producţie marfă;
c) nu are nici o semnificaţie;
d) ponderea cheltuielilor în valoarea producţiei exprimată în preţuri.

48. Potrivit grupării cheltuielilor pe elemente primare de cheltuieli, acestea sunt:
a) cheltuieli variabile;
b) cheltuieli directe;
c) cheltuieli cu munca vie;
d) cheltuieli indirecte;
e) cheltuieli materiale.

49. Din grupa cheltuielilor materiale nu fac parte:
a) combustibilul (din afară);
b) apa (din afară);
c) cota de producţie socială;
d) energia din afară;
e) amortizarea mijloacelor fixe.

50. Mărimea cheltuielilor materiale nu este influenţată de:
a) felul produsului;
b) cantitatea de produse;
c) norma de consum;
d) amortizarea utilajelor;
e) preţul unitar al materialelor.

51. Elementul „Alte cheltuieli materiale” nu include:
a) plata chiriilor;
b) plata licenţelor;
c) plata energiei (din afară);
d) plata apei (din afară);
e) plata abonamentelor.

52. Elementul „Alte cheltuieli cu munca vie” include:
a) amenzi;
b) taxe;
c) CAS;
d) protecţia socială;
e) dobânzi bancare.

53. Datele de fundamentare ale planului „Costurile producţiei industriale” sunt:
a) valoarea producţiei marfă exprimată în preţuri;
b) costurile totale şi materiale;
c) valoarea producţiei comparabile exprimată în costuri;
d) cheltuieli totale şi materiale la 1.000 lei producţie marfă.



54. Sunt cheltuieli complexe:
a) cheltuielile cu salariile în secţie;
b) cheltuielile cu serviciile în secţie;
c) cheltuielile cu SDV-urile;
d) cheltuielile cu semifabricatele;
e) cheltuielile cu amortizarea.

55. Nu sunt cheltuieli comune de secţie:
a) cheltuielile cu întreţinerea şi funcţionarea utilajelor;
b) cheltuielile general de secţie;
c) cheltuielile de interes general;
d) cheltuielile administrativ-gospodăreşti;
e) cheltuielile neproductive.

56. Cheltuielile generale de secţie cuprind:
a) salariile personalului de conducere şi administrativ al secţiei;
b) cheltuielile cu furnituri de birouri;
c) cheltuielile pentru protecţia mediului;
d) cheltuielile de deplasare, detaşare şi transferare;
e) alte cheltuieli generale ale secţiei.

57. Planul „Cheltuieli generale ale întreprinderii” nu cuprinde:
a) cheltuieli cu întreţinerea şi funcţionarea utilajelor;
b) cheltuieli generale ale secţiei;
c) cheltuieli de interes general;
d) cheltuieli administrativ-gospodăreşti;
e) cheltuieli neproductive.

58. Din grupa cheltuielilor de interes general nu fac parte:
a) cheltuieli pentru protecţia muncii;
b) cheltuieli cu prelucrarea informatizată a documentelor;
c) dobânzile bancare;
d) furniturile de birou;
e) cheltuieli pentru încălzit.

59. Sunt cheltuieli directe pe produs:
a) materialele nerecuperabile;
b) dobânzile bancare;
c) chiriile;
d) amortizarea mijloacelor fixe;
e) salariile directe.



60. Prin planul costului unitar al produsului se determină:
a) costul de secţie;
b) costul tehnologic unitar;
c) costul de întreprindere;
d) costul tehnologic total;
e) costul complet.

61. Nu intră în competenţa cheltuielilor de desfacere:
a) cheltuielile de ambalare;
b) cheltuielile cu editarea unor cataloage de produse;
c) cheltuielile pentru editarea de materiale promoţionale;
d) cheltuielile de deplasare, detaşare şi transfer;
e) cheltuielile cu prezentarea produselor în târguri şi expoziţii.

62. Nu este indicator de reducere a costului de producţie marfă comparabilă:
a) reducerea (creşterea) costului complet pe fiecare fel de produs;
b) reducerea (creşterea) costului pe total producţie marfă comparabilă reducerea (creşterea)
costului tehnologic total;
c) reducerea (creşterea) relativă a costului complet pe fiecare produs;
d) reducerea (creşterea) relativă a costului complet al producţiei marfă comparabilă.

63. Nu este efect economic în urma aplicării unei măsuri tehnico-organizatorice:
a) reducerea cheltuielilor materiale;
b) economiile la fondul de salarii;
c) reducerea numărului de schimburi lucrătoare;
d) reducerea cheltuielilor indirecte;
e) creşterea volumului de producţie.

Răspunsuri

1.c 2.b 3.d 4.e 5.c 6.d
7.c 8.b 9.d 10.e 11.e 12.c
13.c 14.a 15.d 16.b 17.e 18.b
19.c 20.a 21.c 22.e 23.c 24.e
25.b 26.b 27.c 28.d 29.c 30.c
31.b 32.a 33.e 34.c 35.d 36.c
37.a 38.c 39.a 40.e 41.c 42.d
43.b 44.e 45.d 46.a,d,e 47.d 48.c,e
49.c 50.d 51.c,d, 52.a,b,e 53.a,b,d
54.b,c,d 55.c 56.a,c,e 57.a,b 58.d,e
59.a,e 60.a,c,e 61.b,d 62.c 63.c






















BIBLIOGRAFIE


Ansoff, I. Implementing Strategic Management, Englewood Cliffs, N.Y.,
Prentice-Hall, 1984

Badea, F. Managementul producţiei industriale, Editura ALL, Bucureşti,
1998

Badea, F. Strategii economice ale întreprinderii industriale, Editura ALL,
Bucureşti, 1998

Badea, F.,
Bâgu, C.,
Deac, V.
Managementul producţiei, Editura ALL, 2000



Badea, F.,
Bâgu, C.
Sisteme de organizare a producţiei, IDD, ASE, 1999


Bâgu, C.,
Deac, V.
Strategia firmei, Editura Eficient, 1999


Bărbulescu, C.
şi colectiv
Culegere de probleme, studii de caz şi teme de dezbateri privind
organizarea unităţilor industriale, A.S.E., Bucureşti, 1990

Bărbulescu, C.
(coordonator)
Economia şi gestiunea întreprinderii, Ediţia II, Editura
Economică, Bucureşti, 1999

Bărbulescu, C. Managementul prtoducţiei industriale, partea I-II, A.S.E.,
Bucureşti, 1994

Băşanu, G.,
Fundătură, D.
Management – Marketing, Editura Diacon Coressi, Bucureşti,
1993

Becker, G. S. Comportamentul uman. O abordare economică, Editura ALL,
Bucureşti, 1994

Betbeze, J. P.

Economie de l’entreprise contemporaine, Éditions Nathan, Paris,
1989

Blake, J.
Lawrence, P.
The ABC of management, Cassell Educational Ltd., 1989


Brémond, J.
Gélédan, A.

Dictionnaire économique et social, Hatier, Paris, 1990

Burloiu, P. Economia muncii, probleme actuale, Lumina Lex, Bucureşti,
1993
Chauvet, A. Le redesign to cost, Les Éditions d’organisation, Paris, 1996

Cohen, E. Gestion financière de l’entriprise et développement financier,
EDICEF, 1991

Couret, A. Droit du financement, LAMY S.A., Paris, 1993

Dăianu, D. Funcţionarea economiei şi echilibrul pieţei, Editura Academiei
Române, Bucureşti, 1992

Didier, M. Economia: regulile jocului, ediţia a 2-a, Editura Humanitas,
Bucureşti, 1994

Dobrotă, N. Economia politică, Editura Economică, Bucureşti, 1995

Drücker, P. F. Inovaţia şi sistemul antreprenorial, Editura Enciclopedică,
Bucureşti, 1993

Drücker, P. F., Management by Results, Harper and Row, Publishers, 1993
Fundătură, D.
(coord.)
Dicţionar de management, Editura Diacon Coressi, Bucureşti,
1992

Gherasim, T. Microeconomie, vol. I-II, Editura Economică, Bucureşti, 1994

Gosse, B.
et. co.
Économie managériale, Montchrétien, Paris

Heyne, P. Modul economic de gândire (Mersul economiei de piaţă liberă),
Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1991

Iancu, A. Tratat de economie, vol. 1-3, Editura Economică, Bucureşti,
1992-1993

Ionescu, Gh. Dimensiunile culturale ale managementului, Editura Economică,
Bucureşti, 1996

Lefter, V.,
Manolescu, A.
Managementul resurselor umane, Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1995

Lefter, V.,
Manolescu, A.
Managementul resurselor umane, Studii de caz, Editura
Economică, Bucureşti, 1999

Lipsey, R. G.,
Chrystal, K. A.
Economia pozitivă, Editura Economică, Bucureşti, 1999


Lorriaux, J. P. Economie de l’entreprise, Fonstions-Structures-Environnement,
Dunod, Paris, 1991

Mărgulescu, D.,
Niculescu, M.,
Robu, V.
Diagnostic economico-financiar, Editura Romcart, Bucureşti,
1994

Mintzberg, H. Structure et dinamique des organisations, Les Editions
d’Organisation, Paris, 1993

Mintzberg, H. Le management, Les Editions d’Organisation, Paris, 1990

Moktar, A. Microéconomie, Editeur Gaetan Morin, Quebec, 1981

Moldovan, M. Managementul resurselor umane, Editura Economică, 2000.

Mortory, B.,
Crozet, D.
Gestion des ressources humaines, Editions Nathan, Paris, 1988

Murgescu, C. Mersul ideilor economice la români, vol. 1-2, Editura
Enciclopedică, Bucureşti, 1994

Murgu, N. Economia de piaţă, o mare invenţie a societăţii umane, Editura
Tehnică, Bucureşti, 1993

Nicolescu, O.,
Verboncu, I.

Management, Editura Economică, Bucureşti, 1995
Olaru, M. Managementul calităţii, Editura Economică, 1998

Popescu, D. Conducerea afacerilor, Editura Scripta, Bucureşti, 1995

Porter, M. Competitive Advantage of Nations, The Mac Mill Press Ltd,
London, 1990

Rugină, A. Principia Oeconomica, Editura Academiei Române, Bucureşti,
1993

Salvatore, D. Microéconomique, cours et problèmes, Edition française Eliane
PYLYPIW, 1985

Toffler, A. Al treilea val, Editura Politică, Bucureşti, 1983

Toffler, A. Puterea în mişcare, Editura ANTET, Bucureşti, 1995

Ursachi, I. Management, ASE, 2001

Verboncu, I. Management – Întrebări şi răspunsuri, Editura Holding Reporter,
Bucureşti, 1996

Zorlenţan, T.
(coord)

Managementul organizaţiei, Editura Economică, Bucureşti, 1998

Zorlenţan, T.,
Burduş, E.,
Căprărescu, Gh.

Managementul organizaţiei, Editura Sylvi, 1996.
* * * Encyclopédie de l’économie et de la gestion, Hachette, Paris,
1991

* * * Management, colecţia 1998-2001

* * * Tribuna Economică, colecţia 1998-2001

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful