Dreptul la un proces echitabil

Ghid privind punerea în aplicare a articolului 6 al Convenţiei europene pentru Drepturile Omului
Nuala Mole, Catarina Harby

Manuale privind drepturile omului, nr. 3

Titluri deja apărute în seria „Manuale privind drepturile omului”
Manualul nr. 1: Dreptul la respectarea vieţii private şi de familie. Ghid privind punerea în aplicare a articolului 8 al Convenţiei europene pentru Drepturile Omului Manualul nr. 2: Libertatea de exprimare. Ghid privind punerea în aplicare a articolului 10 al Convenţiei europene pentru Drepturile Omului Manualul nr. 3: Dreptul la un proces echitabil. Ghid privind punerea în aplicare a articolului 6 al Convenţiei europene pentru Drepturile Omului Manualul nr. 4: Dreptul la proprietate. Ghid privind punerea în aplicare a articolului 1 al Protocolului 1 la Convenţia europeană pentru Drepturile Omului Manualul nr. 5: Dreptul la libertatea şi siguranţa persoanei. Ghid privind punerea în aplicare a articolului 5 al Convenţiei europene pentru Drepturile Omului Manualul nr. 6: Interzicerea torturii. Ghid privind punerea în aplicare a articolului 3 al Convenţiei europene pentru Drepturile Omului Handbook No. 1: The right to respect for private and family life. A guide to the implementation of Article 8 of the European Convention on Human Rights. (2001) Handbook No. 2: Freedom of expression. A guide to the implementation of Article 10 of the European Convention on Human Rights. (2001) Handbook No. 3: The right to a fair trial. A guide to the implementation of Article 6 of the European Convention on Human Rights. (2001) Handbook No. 4: The right to property. A guide to the implementation of Article 1 of Protocol No. 1 to the European Convention on Human Rights. (2001) Handbook No. 5: The right to liberty and security of the person. A guide to the implementation of Article 5 of the European Convention on Human Rights. (2002) Handbook No. 6: The prohibition of torture. A guide to the implementation of Article 3 of the European Convention on Human Rights. (2003) Directoratul General pentru Drepturile Omului Consiliul Europei F-67075 Strasbourg Cedex © Consiliul Europei, 2001 Editat în Republica Moldova, 2003

Opiniile exprimate în această lucrare nu reprezintă, pentru instrumentele juridice pe care le menţionează, nici o interpretare oficială care ar fi obligatorie pentru guvernele Statelor membre, organele statutare ale Consiliului Europei sau orice alt organ instituit în baza Convenţiei europene pentru Drepturile Omului.

Cuprins
1. Introducere ....................................5 Articolul 6 ..........................................5 Dreptul la un proces echitabil ............5 Ce este responsabilitatea judecătorului? ................................7 Aplicabilitatea articolului 6 la diverse etape ale procesului..........10

6.

Aplicabilitatea dreptului la o audiere publică ......................19 Semnificaţia expresiei „pronunţată public”.....................22 Semnificaţia expresiei „într-un termen rezonabil”.........................23 Complexitatea cazului ......................23 Comportamentul reclamantului .......24 Comportamentul autorităţilor...........25 Importanţa procesului pentru reclamant.........................................26 Semnificaţia expresiei „instanţă independentă şi imparţială” .........28 Independenţă ...................................28 Structura şi numirea...................28 Aparenţe .....................................29 Subordonarea faţă de alte autorităţi.....................................29 Imparţialitate ...................................29 Diferite roluri ale judecătorului ...32 Revizuire .....................................33 Instanţe specializate ....................33 Juraţii.........................................34 Renunţarea în favoarea articolului 6(1) .................................34 Stabilit prin lege...............................35

7.

8.

2.

3.

9. 4. Definirea noţiunii de drepturi şi obligaţii cu caracter civil ..............11 Drepturi sau obligaţii civile ..............12 Drepturi sau obligaţii necivile...........14 Semnificaţia expresiei „acuzaţie în materie penală” ............................15 „Acuzaţie” ........................................15 „În materie penală”...........................15 Clasificarea în dreptul intern .......16 Natura infracţiunii ......................16 A – Aplicabilitatea normei încălcate .........................16 B – Scopul pedepsei ....................17 Natura şi severitatea pedepsei .....18

5.

3

.45 11................................................. Semnificaţia expresiei „timpul şi înlesnirile necesare” (articolul 6(3)b) ........67 4 ...10...36 Prezenţa la audiere.... Drepturi speciale recunoscute minorilor . Semnificaţia obligaţiei de a informa imediat şi inteligibil acuzatul despre acuzaţiile îndreptate împotriva sa (articolul 6(3)a) ......................................55 15...........42 Dreptul la o hotărâre motivată ... Admisibilitatea probelor .......66 19....... Conţinutul noţiunii de proces echitabil ...........40 Egalitatea armelor şi dreptul la o procedură contradictorie .... Ce cuprinde dreptul la un interpret (articolul 6(3)e)? ..............................53 14........36 Accesul la o instanţă judecătorească ..... Acţiuni susceptibile să prejudicieze prezumţia de nevinovăţie.............46 12..... Interpretarea dreptului de a cita şi a interoga martori (articolul 6(3)d) ....................39 Dreptul de a nu contribui la propria sa incriminare ..........................................................48 13.............................60 17........................... Probleme inerente puterii de control al supravegherii ..........57 16..........63 18...... Ce cuprinde dreptul la un apărător sau la un avocat din oficiu (articolul 6(3)c)? ...............

în special. atunci când interesele justiţiei o cer. judecătorul totuşi riscă să se confrunte cu dificultăţi ce ţin de anumite aspecte ale administrării justiţiei. Introducere Prezentul manual este conceput în scopul de a permite judecătorilor tuturor instanţelor de a se asigura că procedurile pe care le îndeplinesc sunt conforme garanţiilor stipulate în articolul 6 al Convenţiei europene pentru Drepturile Omului. Primul capitol reprezintă o introducere generală în principiile consacrate în articolul 6. asupra naturii şi cauzei acuzaţiei aduse împotriva sa. în împrejurări speciale. în interesul moralităţii. călcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil. principii. Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil.1. Articolul 6 b. 3. să dispună de timpul şi de înlesnirile necesare pregătirii apărării sale. publicitatea ar fi de natură să aducă atingere intereselor justiţiei. fiecare dintre ele fiind consacrat unui aspect particular al garanţiilor enunţate în acest articol. 5 . dar accesul în sala de şedinţă poate fi interzis presei şi publicului pe întreaga durată a procesului sau a unei părţi a acestuia. În cadrul verificării conformităţii normelor Convenţiei. într-o limbă pe care o înţelege şi într-un mod detaliat. El este divizat în mai multe capitole. a. în cel mai scurt termen. de către o instanţă independentă şi imparţială. Orice acuzat are. majoritatea cărora se conţin deja în dreptul şi practica internă. al ordinii publice ori al securităţii naţionale într-o societate democratică. care va hotărî. 2. sau în măsura considerată absolut necesară de către instanţă atunci când. fie asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptate împotriva sa. instituită de lege. Hotărârea trebuie să fie pronunţată în mod public. atunci când interesele minorilor sau protecţia vieţii private a părţilor la proces o impun. dreptul: să fie informat. fie asupra în- c. să se apere singur sau să fie asistat de un apărător ales de el şi. public şi într-un termen rezonabil a cauzei sale. Dreptul la un proces echitabil 1. dacă nu dispune de mijloacele necesare pentru a plăti un apărător. să poată fi asistat în mod gratuit de un avocat din oficiu. Orice persoană acuzată de o infracţiune este prezumată nevinovată până când vinovăţia sa va fi legal stabilită.

6 articolul 6 este interpretat de Curtea europeană a Drepturilor Omului (CEDO) în cadrul jurisprudenţei sale2. s-ar cuveni să facem o avertizare: nici o plângere nu este admisibilă până la epuizarea căilor de recurs interne3. Or. chiar dacă dispoziţiile lor pot uneori să se extindă şi asupra acţiunilor civile. cum va fi demonstrat în continuare în prezentul manual. paragraful 25. instanţă împuternicită să efectueze o triere prealabilă a plângerilor. astfel după cum aceasta este descrisă şi comentată în prezentul manual. judecătorul ce prezidă judecătoria de primă instanţă. Belgiei. fiind în mod direct responsabil de respectarea articolului 6 referitor la totul ce are legătură cu procedurile ce se desfăşoară în faţa lui. să întrebe sau să solicite audierea martorilor acuzării şi să obţină citarea şi audierea martorilor apărării în aceleaşi condiţii ca şi martorii acuzării. De acum înainte. Comisia interpretează această dispoziţie într-un sens extensiv din cauza importanţei sale fundamentale pentru funcţionarea democraţiei. încât o interpretare restrictivă a articolului 6(1) nu ar corespunde scopului şi obiectului acestei dispoziţii. că un oarecare viciu al procedurii. 1 2 3 Delcourt c. pe nedrept. să fie asistat în mod gratuit de un interpret. în măsura în care o jurisdicţie superioară deja a fost în stare să rectifice erorile comise de un tribunal de un nivel inferior. A se vedea articolul 35. înaintea ei. Unele referinţe citate corespund deciziilor Comisiei europene a Drepturilor Omului. toate deciziile emană de la Curtea europeană a Drepturilor Omului (CEDO). pe când altele sunt explicit limitate numai la acţiuni penale. ţinând cont de caracterul echitabil al procedurii „fiind luat în considerare în ansamblul său”. nu ar trebui să se bazeze pe instanţele judecătoreşti superioare. sperând că acestea vor corecta eventualele erori. De rând cu toate articolele Convenţiei. Articolul 6 garantează deci dreptul la un proces echitabil şi public pentru a decide asupra drepturilor şi obligaţiilor cu caracter civil ale unei persoane sau a temeiniciei oricărei acuzaţii penale aduse împotriva sa. 17 ianuarie 1970. nefiind examinat de Judecătorii de la Strasbourg ca o încălcare a Convenţiei (în măsura în care el fusese deja corectat de o jurisdicţie superioară) respectă perfect normele acestui instrument. Judecătorii de primă instanţă de asemenea sunt uneori predispuşi să creadă. dacă nu înţelege sau nu vorbeşte limba folosită la audiere. Curtea şi. fiind vorba de jurisprudenţa relativă la articolul 6. e. dreptul la o bună administrare a justiţiei ocupă un loc atât de important.d. Judecătorii de la Strasbourg au declarat că: Într-o societate democratică în sensul Convenţiei. . aproape toate încălcările pretinse ale prevederilor articolului 6 urmând să fie deja examinate de către jurisdicţiile supreme naţionale înainte de a ajunge la Strasbourg. În cazul Delcourt v. Totuşi.1 Primul paragraf al articolului 6 se aplică în acelaşi timp proceselor civile şi penale. CEDO deseori a ajuns la concluzia că articolul 6 nu a fost încălcat. Belgia. la momentul intrării în vigoare a Protocolului 11 la Convenţie. care a fost lichidată în 1998.

Lui de asemenea îi revine să adopte dispoziţii pertinente în favoarea acuzaţilor vulnerabili. deţinătorii şi autenticitatea lor într-o formă şi într-un termen corespunzător şi. la sfârşitul şedinţei. O altă chestiune se referă la responsabilitatea judecătorul în cazul când acuzarea nu asistă la audiere. este o practică condamnabilă şi riscă să impună multiple probleme. dar judecătorul ar trebui să contribuie la respectarea tuturor problemelor expuse în prezentul manual. dacă consideră că se impune o reprezentare legală şi nici un avocat nu este disponibil (pentru detalii suplimentare. în formă scrisă şi cu anticipaţie4. În cazul Krcmàr şi alţii v. CEDO de asemenea a reamintit că: Orice parte la proces trebuie să aibă posibilitatea de a se familiariza cu probele prezentate în faţa tribunalului. precum şi să formuleze observaţii privind existenţa. 3 martie 2000 [traducere neoficială] Vezi în special. cererea nr. care prevede că fiecărei părţi trebuie să i se ofere o posibilitate rezonabilă de a-şi apăra cauza în condiţii care nu l-ar situa într-o poziţie mai dezavantajoasă în raport cu partea adversă. în care Comisia a declarat admisibil argumentul petiţionarilor. Mai ales în cazurile penale.H. care se plângeau. Fiecare judecător ar trebui. T. Republica Cehă. că nu au fost aduşi de îndată în faţa unui judecător competent.. Republica Cehă.M. în baza articolului 5(3). precum şi să comunice apărării concluziile pe care le-a făcut consultând dosarul acuzării.K. să-şi amintească că este dator să controleze respectarea tuturor acestor garanţii şi. şi C.” 2. Judecătorul îşi asumă responsabilitatea de a verifica respectarea principiului ega- lităţii armelor. la începutul şedinţei. să verifice dacă şi-a îndeplinit această sarcină în modul cuvenit. Punerea în libertate poate fi subordonată unei garanţii care să asigure prezentarea persoanei în cauză la audiere. 18249/91. trebuie adusă de îndată înaintea unui judecător sau a altui magistrat împuternicit prin lege cu exercitarea atribuţiilor judiciare şi are dreptul de a fi judecată într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul procedurii.c) din prezentul articol. El trebuie eventual să poată refuza continuarea procesului. vezi capitolul 10).4 5 Krcmàr şi alţii v. Paragrafele următoare conţin exemple particulare ce decurg din această responsabilitate. F.5 Astfel se procedează mai ales când concluziile magi7 . în condiţiile prevăzute de paragraful 1 lit. Spre exemplu. vezi capitolul 16). dacă va fi cazul. v. ar trebui să fie necesar pentru judecătorii care prezidează o şedinţă pentru a verifica dacă sunt respectate toate garanţiile enunţate în articolul 6. Acest articol are următorul conţinut: „Orice persoană arestată sau deţinută. chiar dacă această nu constituie o încălcare directă a Convenţiei. judecătorul trebuie să verifice dacă acuzatul este reprezentat în modul corespunzător. Austria. (Pentru detalii suplimentare privind problema egalităţii armelor. Faptul de a hotărî doar în baza informaţiilor din dosarul acuzaţiei. Ce este responsabilitatea judecătorului? Expozeul care urmează. poate oare apărarea să consulte dosarul în întregime? Judecătorul trebuie să se asigure că acuzatul a avut posibilitate să ia cunoştinţă de totalitatea învinuirilor înaintate împotriva sa.

aplicând dreptul său necontestat de a recalifica faptele cu care ea este sesizată cu regularitate. atunci când un individ afirmă într-un mod credibil că a suferit. Assenov şi alţii v. Franţa8. Cazul Pélissier şi Sassi v. CEDO s-a pronunţat în consecinţă pentru o încălcare a paragrafului 3 a) şi b) din articolul 6 al Convenţiei (dreptul petiţionarilor de a fi informaţi într-un mod detaliat despre natura şi cauza acuzaţiei penale îna8 intate împotriva lor. . 28 iulie 1999. Dacă nu se procedează astfel. CEDO stabilise că petiţionarii nu fusese avertizaţi despre riscul că curtea de apel ar putea pronunţa un verdict de complicitate de faliment. drepturile indivizilor aflaţi sub controlul lor7. beneficiind de o cvasi nepedepsire. în pofida importanţei sale fundamentale. Bulgaria. precum şi dreptul de a dispune de timp şi de facilităţi necesare pentru pregătirea apărării lor) şi a paragrafului 1 din acelaşi articol (care prevede o procedură echitabilă). Judecătorii de la Strasbourg estimează că curtea de apel. Petiţionarii au fost acuzaţi de „faliment fraudulos”. paragraful 102. De asemenea. această dispoziţie. în special în termeni utili. Franţa. Selmouni v. în arestul poliţiei sau ale altor servicii de Stat similare. Alte probleme se referă la responsabilitatea judecătorului în cazul în care petiţionarul pare să fi fost maltratat în timpul detenţiei preventive. 28 octombrie 1998. petiţionarii niciodată nu fusese acuzaţi că acordase „ajutor sau asistenţă” comisiei pentru faliment. curtea de apel s-a pronunţat în apel. implicit. în cazul când un individ este sănătos la momentul arestării şi se constată că are leziuni corporale la momentul eliberării sale. Franţa. Mai mult. la cererea parchetului. Această cercetare trebuie să contribuie la identificarea şi pedepsirea responsabililor. ea a remarcat că delictul de complicitate nu constituie decât o simplă diferenţă la evaluarea gradului de participare la infracţiunea principală. trebuia să acorde petiţionarilor posibilitatea de a-şi exercita dreptul la apărare privind acest punct într-un mod concret şi efectiv. astfel încât mijloacele invocate în faţa tribunalului corecţional se refereau doar la această infracţiune. combinată cu obligaţia generală impusă Statului de articolul 1 din Convenţie („de a recunoaşte oricărei persoane aflate sub jurisdicţia sa. Chiar când. să fie efectuată o cercetare oficială eficientă. grave maltratări ilegale şi contrare articolului 3. în Selmouni v.stratului sunt esenţiale pentru calificarea infracţiunii: acuzatul trebuie să aibă posibilitatea să-şi valorifice mijloacele cu privire la aceste concluzii. Franţa6 ilustrează bine această problemă. Statul este obligat 6 7 8 Pélissier şi Sassi v. interzicerea legală generală a torturii şi a pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante va fi ineficientă în practică şi ar fi posibil ca agenţii de Stat să violeze. Judecătorii de la Strasbourg au afirmat că. necesită. paragraful 87. 25 martie 1999. drepturile şi libertăţile definite în Convenţie”). CEDO a declarat că. ceea ce contravine afirmaţiilor guvernului.

9 . în lipsa căreia. Judecătorul îşi asumă responsabilitatea de a determina admisibilitatea probelor. vezi capitolul 6). dar mai curând să fie o chemare la ordine. va trebui să se aplice articolul 3 al Convenţiei. administrative. să emită eventual ordonanţe pentru a evita un linşaj mediatic. în scopul respectării prezumţiei de nevinovăţie. În acest context. În fine. inumane sau degradante.să furnizeze o explicaţie plauzibilă în ceea ce priveşte originea leziunilor. judiciare şi alte măsuri eficiente pentru a împiedica comiterea actelor de tortură pe un teritoriu aflat sub jurisdicţia lor: un angajament care nu permite nici o derogare. Judecătorul îşi asumă de asemenea responsabilitatea de a veghea ca acuzatul să beneficieze de servicii adecvate de interpretare (pentru detalii suplimentare. Această Convenţie în special stipulează că orice Stat Parte va adopta măsuri legislative. De asemenea îi revine şi obligaţia. vezi capitolul 18). precizându-se informaţiile ce pot fi date publicităţii (pentru detalii suplimentare. El trebuie să aplice dispoziţiile pertinente din Codul de procedură penală într-un mod care să corespundă jurisprudenţei Convenţiei. judecătorul îşi asumă uneori şi responsabilităţi în materie de executare a hotărârii: o obligaţie importantă a Statului pe care trebuie s-o îndeplinească el personal dacă nici un alt funcţionar al justiţiei nu este în mod special împuternicit să facă acest lucru. Chestiunile legate de recurgerea la informatori ai poliţiei sau la „agenţi provocatori” necesită din acest punct de vedere o atenţie sporită. Totodată. s-ar potrivi să reamintim obligaţiile contractate în virtutea altor instrumente internaţionale cum ar fi Convenţia Naţiunilor Unite împotriva torturii şi altor pedepse sau tratamente crude. ca şi tăinuirea informaţiilor în numele siguranţei Statului. cu siguranţă. obligaţia respectării prezumţiei nevinovăţiei nu trebuie să consiste pur şi simplu într-o interzicere a accesului jurnaliştilor în sala de judecată.

în cazul Imbroscia v. paragraful 56. dar se extind asupra etapelor ei precedente şi următoare. Kraska v. CEDO a mai declarat că articolul 6 se aplică sesizărilor înaintate unei jurisdicţii constituţionale. Judecătorii de la Strasbourg de asemenea au estimat că în cazurile referitoare la articolul 8 al Convenţiei (dreptul la respectarea vieţii private şi de familie) articolul 6 se răsfrânge şi asupra etapelor administrative ale procedurii11. Curtea a declarat că termenul rezonabil începe să curgă din momentul înaintării acuzaţiei10 şi că celelalte exigenţe ale articolului 6 – mai ales ale paragrafului 3 – de asemenea pot juca un rol important până la sesizarea judecătorului. În cazurile penale. spre exemplu. Judecătorii de la Strasbourg au mai declarat că principiul egalităţii armelor se opune oricărei ingerinţe din partea puterii legislative în administrarea justiţiei în scopul de a influenţa soluţia judiciară în cadrul unui litigiu16. Rafinăriile din Grecia Stran şi Stratis Andreadis v. Monnell şi Morris v. precum şi întinderea împuternicirilor lor şi modalitatea în care interesele părţilor sunt prezentate şi protejate în realitate în faţa lor13. paragraful 40. Vezi în continuare capitolul 5 pentru explicarea termenului acuzare. 19 martie 1997. aceste garanţii se referă la arestul preventiv. Articolul 6 nu acordă un drept de recurs. de articolul 2 al protocolului 7 la Convenţie. 24 noiembrie 1993. Regatul Unit. Belgia. Conform jurisprudenţei de la Strasbourg. în măsura în care neobservarea lor iniţială riscă să compromită grav caracterul echitabil al procesului. Elveţia. Grecia. . Vezi spre exemplu Johansen v. 9 10 11 12 13 14 15 16 Imbroscia v. 2 martie 1987. paragraful 25. Aplicabilitatea articolului 6 la diverse etape ale procesului Garanţiile instituite de articolul 6 nu se aplică în exclusivitate procedurii judiciare stricto sensu. Elveţia. CEDO a admis în jurisprudenţa sa că. cum ar fi executatea hotărârii. această procedură trebuie să 10 asigure respectarea garanţiilor prevăzute în articolul 6. paragraful 36. Mai mult. paragrafele 46-49. 17 ianuarie 1970. dar această facultate este prevăzută. articolul 6 nu acordă un veritabil drept la un anumit tip de recurs şi nu fixează cu precizie modalităţile de examinare a recursurilor. Astfel. 9 decembrie 1994. în cazul când dreptul intern al unui Stat prevede posibilitatea declarării unui recurs. 27 iunie 1996. rezultatul procedurii fiind determinant pentru drepturile sau obligaţiile cu caracter civil14. Grecia15. De asemenea. Modalităţile de aplicare a garanţiilor depind uneori de particularităţile procedurii despre care este vorba.3. Articolul 6 se aplică şi procedurilor care urmează după audieri. trebuie să fie luată în considerare totalitatea procesului care se desfăşoară în ordinea juridică internă. Pentru detalii suplimentare privind principiul egalităţii armelor vezi capitolul 10. 19 aprilie 1993. în ceea ce ţine de cazurile penale. Grecia. rolul teoriei şi practicii instanţelor de apel sau recurs. că dreptul la un proces echitabil – cel care este enunţat în articol – va fi iluzoriu dacă ordinea juridică internă a unui Stat contractant permite ca o decizie judecătorească definitivă şi obligatorie să rămână inoperantă în detrimentul unei părţi. Este clar că articolul 6 asigură procedura în ansamblu. Delcourt v. De fapt CEDO a subliniat. paragraful 2 Hornsby v. Elveţia9. în hotărârea Hornsby v. Norvegia.

29 mai 1986. Austria. Calificarea dreptului sau obligaţiei în dreptul intern nu este determinantă. 18 König v. Acest principiu are o importanţă specifică în cazurile referitoare la relaţiile între un individ şi Stat. 28 iunie 1978. trebuie să fie luată în considerare orice eventuală noţiune europeană uniformă care ar putea să ne explice caracterul dreptului22. Jurisprudenţa sa totodată permite să distingem anumite principii generale. 21 H v. 28 iunie 1978. spre exemplu). 16 iulie 1971. încercând să facă o distincţie între dreptul privat şi dreptul public şi să statueze 17 Vezi în special Ringeisen v. 19 Ringeisen v. CEDO a afirmat clar că conceptul de drepturi şi obligaţii cu caracter civil este autonom şi nu trebuie să fie interpretat printr-o simplă referire la dreptul intern al Statului pârât17.)19. Totodată ea a ţinut să dea o definiţie abstractă. Definirea noţiunii de drepturi şi obligaţii cu caracter civil Articolul 6 garantează oricărei persoane un proces echitabil pentru determinarea drepturilor şi obligaţiunilor sale cu caracter civil. Austria: Puţină importanţă are caracterul legislaţiei. Criteriul principal de aplicabilitate a articolului 6 este că rezultatul procedurii este decisiv pentru drepturile şi obligaţiile cu caracter privat21. 24 octombrie 1989. Este deci foarte important de a analiza această restricţie. CEDO în rezultat a decis că în asemenea cazuri. Austria. paragraful 88. 20 König v. 22 Feldbrugge v. administrativă. Această interpretare a condiţiei impuse de articolul 6 a evoluat pe parcursul anilor: domenii considerate altădată ca aflându-se în afara acestei dispoziţii (securitatea socială. paragraful 47. conform căreia trebuie să fie soluţionată contestaţia (legislaţia civilă. RFG. CEDO a afirmat 11 . s-ar cuveni să ţinem cont doar de caracterul lui18. RFG. paragraful 94 şi König v. organ administrativ. etc. faptul că autoritatea publică respectivă a acţionat ca o persoană privată sau în calitate de deţinătoare a puterii publice nu este decisiv20. Franţa. paragraful 94. paragraful 90.4. care permite să se distingă drepturile şi obligaţiile civile de celelalte. în funcţie de circumstanţele speţei. Din conţinutul acestei prevederi reiese clar că ea nu cuprinde toate procedurile la care un individ ar putea fi parte.) şi cel al autorităţii competente în această materie (instanţă judecătorească de drept comun. În primul rând. paragraful 29. dar numai pe cele ce vizează drepturile şi obligaţiile civile. 16 iulie 1971. astăzi sunt privite ca fiind relevante de dreptul civil. etc. În cel de-al treilea rând. paragraful 90. RFG. Într-al doilea rând. Curtea şi Comisia europeană a Drepturilor Omului au generat o jurisprudenţă impunătoare. comercială. 28 iunie 1978. Fapt ce a fost remarcat de CEDO în hotărârea sa Ringeisen v. Olanda. pentru a stabili dacă un drept este civil.

26 Edificaciones March Gellego S. legislaţia Statutul corespunzător poate căpăta o anumită importanţă: Faptul că un drept trebuie să fie considerat sau nu ca purtând un caracter civil în sensul acestei expresii din Convenţie. Italia.A. 27 Axen v. Mats Jacobsson v. 23 septembrie 1982. 28 Airey v. 19 februarie 1998. trebuie să fie determinat nu de calificarea juridică. Poiss v. Drepturi sau obligaţii civile CEDO recunoaşte înainte de toate caracterul civil al drepturilor şi obligaţiilor. v. 16 iulie 1971. 28 noiembrie 1984. Hàkansson şi Sturesson v. Suedia. cum ar fi medi- 23 König v. dreptul responsabilităţii civile delictuoase27. toate actele ce pot avea consecinţe directe asupra dreptului de proprietate. 28 iunie 1978. Oerlamans v. 28 iunie 1990 şi Ruiz-Mateos v. în cazuri particulare când instanţele sale judecătoreşti refuză să acorde dreptul în cauză. nu ar trebui să ignoreze garanţiile unui proces echitabil. 23 aprilie 1987. 27 octombrie 1987. RFG. chiar dacă conceptul de drepturi şi obligaţii civile este autonom.în repetate rânduri că. 8 decembrie 1983 şi Golder v. Suedia. Astfel. În hotărârea sa Osman v. 33 Tre Traktörer v. enunţate în articolul 6. 29 Bucholz v. ale căror rezultate influenţează utilizarea şi dispunerea de aşa-zisele bunuri32. 30 Pretto v. RFG. Articolul 6 se extinde de asemenea asupra dreptului de a exercita o activitate comercială. 12 septembrie 1993. 21 februarie 1975. 32 Spre exemplu. sunt 12 în special raporturile reglementate de dreptul contractual25. 25 Ringeisen v. Curtea a statuat că în cazul existenţei unui drept general în legislaţia sa. 24 Osman v. 6 mai 1981. dreptul familiei28. Regatul Unit. Caracterul drepturilor ce reglementează relaţiile între o persoană particulară şi Stat este mai vag. este unul dintre domeniile referitor la care Judecătorii de la Strasbourg au stabilit aplicabilitatea articolului 6. Proprietatea. dar de conţinutul material şi efectele dreptului în conformitate cu dreptul intern al Statului în cauză23. 31 Vezi spre exemplu. . Judecătorii de la Strasbourg au optat pentru o abordare bazată pe examinarea circumstanţelor speţei. RFG. Austria. Astfel garanţia unui proces echitabil se extinde asupra etapelor de expropriere. reîncadrare şi planificare. 9 octombrie 1979 şi Rasmussen v. paragraful 89. 21 februarie 1990. Irlanda. Spania. Sporrong şi Lönnroth v. Austria. Regatul Unit. Olanda. 7 iulie 1989. dreptul muncii29 şi dreptul de proprietate30. Bodén v. Suedia. dreptul comercial26. 27 noiembrie 1991 şi De Geolfre de la Pradelle v. Dreptul de a practica o profesie. Suedia. Cazurile referitoare la această categorie includ retragerea licenţei pentru comercializarea băuturilor alcoolice unui restaurant33 şi refuzul de a elibera autorizaţia de deschidere a unei clinici34 sau şcoli private35. 28 octombrie 1998. 16 decembrie 1992. Regatul Unit24. mai ales. După cum am indicat. ce au efect asupra bunurilor imobiliare în cauză31 şi asupra tuturor procedurilor. precum şi asupra procedurilor de acordare a autorizaţiei de construire şi alte autorizaţii: pe scurt. 8 decembrie 1983. Danemarca. un Stat Parte. Suedia. CEDO recunoaşte caracterul civil al unora dintre ele. Spania. ce reglementează relaţiile între persoanele particulare. Franţa. Exemplele ce urmează permit o conturare mai bună a criteriilor lor.

să cadă sub incidenţa garanţiei unei proceduri echitabile stabilite de articolul 652. Italia. 44 Schuler-Zgraggen v. 6 martie 1987. CEDO consideră că în cazul când rezultatul unei proceduri de drept constituţional sau public riscă să se dovedească a fi determinantă pentru drepturi sau obligaţii cu caracter civil.. 30 noiembrie 1987. Irlanda. Ea se aplică mai ales procedurilor ce vizează să obţină indemnizaţii de pe urma unei detenţii ilegale în termenii articolului 5(5). totuşi. de prejudiciu cauzat de o decizie administrativă47 sau de procedură penală48. 37 Olsson v. v. Franţa. 8 iulie 1987. 28 iunie 1978 şi H.. 39 Keegan v. Printre exemplele pertinente. 28 iunie 1978. 40 Eriksson v. adoptarea39 sau plasarea copiilor într-o familie adoptivă40. dreptul unei persoane particulare la respectarea reputaţiei sale de asemenea este considerat ca un drept civil51. Regatul Unit. precum şi pentru recuperarea sumelor datorate încasate de serviciul fiscal50. 9 decembrie 1994. Suedia.” Articolul 6 se aplică şi procedurilor ce permit de a decide asupra obligaţiei de achitare a cotizaţiilor în cadrul unui regim de securitate socială45. figurează deciziile în materie de plasament al copiilor37. 148.34 König v. în rezultatul unui verdict de achitare pronunţat în cadrul unei proceduri penale49. dreptul părinţilor de a-şi vizita copiii38. 24 martie 1988. CEDO de asemenea rezervă aplicabilitatea articolului 6 şi procedurilor ce vizează drepturile şi obligaţiile ce ţin de dreptul familiei. paragraful 46. din cadrul unui regim de securitate socială. raportul Comisiei. 29 mai 1997. v. 48 Moreira de Azevedo v. Olanda.] şi principiul egalităţii tratamentului permit de a considera că aplicabilitatea articolului 6(1) constituie în prezent o normă în domeniul asigurărilor sociale. 22 iunie 1989. Garanţia articolului 6 se extinde asupra procedurilor intentate împotriva administraţiei publice în materie de contracte46. 46 Philis v. 26 februarie 1993. 45 Schouten şi Meldrum v. 23 octombrie 1990. 43 Lombardo v. 26 martie 1992. 36 König v. o perioadă îndelungată. 38 W. inclusiv chiar ajutorul social44. Suedia. Italia. a estimat că procedurile cu privire la alocaţiile de asistenţă socială nu cad sub incidenţa articolului 6. de asemenea ţine de articolul 636. 27 august 1991. În prezent. 26 mai 1994.. 42 Salesi v. Elveţia. ce se referă la pensiile de invaliditate. Olanda. 47 Vezi spre exemplu Ediţiile Périscope v. În cazul Schuler-Zgraggen v. 8 iulie 1987 şi X v. RFG. Elveţia. 41 Feldbrugge v. alocaţiilor de invaliditate42 sau pensiei de funcţionar43. de asemenea. Belgia. În sfârşit. Barraona v. 51 D. Grecia. RFG. Portugalia. această procedură trebuie.] evoluţia juridică [. 29 mai 1986. Grecia. 35 Jordebro Foundation v. perceperii alocaţiilor de asigurare în caz de boală41. 49 Geogiadis v. Franţa. Portugalia. ea cu fermitate este de părerea că această dispoziţie se aplică procedurilor referitoare la determinarea unui drept. Suedia. 13 . Mai mult decât atât. Judecătorii de la Strasbourg astfel au considerat că „[. 26 noiembrie 1992. 24 iunie 1993.. 3 martie 1992. cina sau dreptul. Cum deja am menţionat. CEDO.R.

Probleme relative la imigrare şi cetăţenie54. 32. regatul Unit. cererea nr. 19583/92 (1995) 80-A DR 38. Franţa. Dreptul la un tratament medical finanţat de Stat61. 52 Ruiz-Mateos v. Regatul Unit. Regatul Unit. În rezultat ea a constatat că plângerile reclamanţilor nu se refereau la un drept sau la o obligaţie civilă în sensul articolului 6. 13162/87 (1987) 54 DR 211 şi S v. Asistenţa judiciară în cazuri civile60. 53 Vezi spre exemplu X v. 60 X v. 56 Atkinson. cererea nr.Drepturi sau obligaţii necivile Rămânând fideli abordării lor bazate pe examinarea circumstanţelor fiecărei speţe în parte. Elveţia. Mediatizarea unei proceduri judecătoreşti. 51 Vezi spre exemplu. 12 septembrie 1993. cererea nr. mai sus. cererea nr. (Să menţionăm totuşi că articolul 1 din Protocolul nr. Refuzul de a elibera un paşaport59. Următoarele exemple se referă la drepturi şi obligaţii ce nu sunt considerate ca purtând un caracter civil. 23 octombrie 1997. cererea nr. cererea nr. Fayed v. 54 P v. recunoscut de articolul 6. 55 Nicolussi v. 13325/87 (1988) 59 DR 256. Austria. Decizia unilaterală a Statului de a acorda indemnizaţii victimelor unei catastrofe naturale62. Obligaţia de a satisface serviciul militar55. 50 National & Provincial Building Society şi alţii v. 11734/85 (1987) 52 DR 266. 9908/82 (1983) 32 DR 266. motivul fiind decizia de a desfăşura procedura de stabilire a sancţiunii cu uşile închise. cererea nr. Austria. cererea nr. Spania. care să asigure publicarea unui reportaj privind procedura de stabilire a sancţiunii desfăşurate cu uşile închise. În acelaşi timp. 14 . articolul 13 (dreptul la un recurs efectiv) se aplică şi necesită uneori recursuri sau garanţii procedurale analoage celor prevăzute de articolul 6(1). 3925/69 (1974) 32 CD 123. 13366/87 (1990) 67 DR 244. 21 septembrie 1994. 58 Simpson v. După cum a avut loc în cazul Atkinson. Crook şi The Independent v. Regatul Unit. Dreptul de a-şi propune candidatura la un post public57. Aceasta înseamnă că cererile referitoare la litigii cu privire la un drept enunţat în Convenţie nu beneficiază automat de protecţia oferită de acest articol. Vezi totodată. Cererile de depunere a unui brevet63. Litigiile între autorităţile administrative şi funcţionarii ce exercitau o funcţie. 1 enumeră anumite garanţii procedurale în caz de expulzare a străinilor). Crook şi The Independent v. 59 Peltonen v. Dreptul la o educaţie finanţată de Stat58. 57 Habsburg-Lothringen v. care implica o participare la exercitarea împuternicirilor acordate de dreptul public (spre exemplu. 15344/89 (1989) 64 DR 210. Comisia a considerat că nimic nu indica că reclamanţii beneficiază în dreptul intern de un anumit „drept cu caracter civil”. 14688/89 (1989) 64 DR 188. Judecătorii de la Strasbourg de asemenea au considerat că anumite domenii ale dreptului nu sunt acoperite de articolul 6 (1). Probleme fiscale şi impozite53. trimiterea de la pag. Finlanda. RFG. membrii forţelor armate sau ai poliţiei)64. Regatul Unit56 cu privire la trei petiţionari – doi ziarişti şi un ziar – care se pretindeau victime ale unui atentat la dreptul lor de acces la o instanţă judecătorească. Regatul Unit.

Belgia. Franţa. 20 noiembrie 1995). Litigiile relative la proprietatea brevetelor sunt uneori considerate ca relevante de dreptul civil. Italia. Austria. a învinuirii de a fi comis o infracţiune penală. paragraful 81. În cazul menţionat mai sus. Acceptarea de către acest comerciant a tranzacţiei propuse în cadrul unei reglementări amiabile anula acţiunea publică. 44 şi 46. Olanda70. 25 februarie 1993. 64 Pellegrin v. RFG.5. 67 Neumeister v. Suedia. Următoarele situaţii de asemenea au fost analizate de către Judecătorii de la Strasbourg ca acuzaţii: ordinul de arestare a unei persoane pentru o infracţiune penală66. cererea nr. 14225/88 (1990) 69 DR 223. după cum o cerea legislaţia belgiană. CEDO a precizat că termenul „acuzaţie” trebuie să fie înţeles în acceptarea sa materială şi nu formală şi s-a considerat obligată să privească de aici aparenţele şi să analizeze realităţile procedurii în cauză. cererea nr. cererea nr. Olanda. sau ca având repercusiuni importante asupra situaţiei suspectului65. numirea de către o persoană a unui apărător după intentarea împotriva sa a unei anchete în baza unui raport al poliţiei69. procurorul ordonase închiderea provizorie a măcelăriei reclamantului în baza unui raport ce demonstra încălcarea de către acesta a unei hotărâri ce fixa preţul de realizare consumatorilor a cărnii de vită şi de porc. Aceasta nu a împiedicat CEDO să considere că reclamantul constituise obiectul unei acuzaţii în materie penală. Judecătorii au definit apoi „acuzaţia” ca fiind: notificarea oficială. „În materie penală” După cum a reamintit CEDO în hotărârea Engel şi alţii v. Semnificaţia expresiei „acuzaţie în materie penală” 61 L v. înştiinţarea oficială a unei persoane despre urmăririle angajate împotriva ei67. 62 Nordh şi alţii v. 63 X v. dreptul admi15 . cererea nr. Olanda. 7830/77 (1978) 14 DR 200. adresată unei persoane de către o autoritate de anchetare cu privire la infracţiunile vamale şi îngheţarea contului bancar al persoanei interesate68. solicitarea probelor. Belgia. 19 februarie 1991. 65 Deweer v. 27 iunie 1986. (British American Tobacco v. 10801/84 (1978) 61 DR 62. 27 iunie 1968. noţiunea de „acuzaţie” poartă un caracter autonom în raport cu dreptul intern. paragrafele 42. Suedia. 19589/92. Austria. ce emană de la o autoritate competentă. 8 decembrie 1999. Ce cuprinde această formulare? În contextul Convenţiei. 70 Engel şi alţii v. 66 Wemhoff v. Statele Părţi sunt libere să menţină sau să stabilească o distincţie între dreptul penal. „Acuzaţie” Articolul 6 garantează de asemenea un proces echitabil în ceea ce priveşte temeinicia oricărei „acuzaţii în materie penală” îndreptate împotriva unei persoane. 69 Angelucci v. 8 iunie 1976. 27 februarie 1980. 68 Funke v. Franţa. În cazul Deweer v.

Olanda: Dacă Statele contractante ar putea după bunul lor plac să califice o infracţiune mai degrabă disciplinar decât penal. spre exemplu a libertăţii de exprimare. În acest context sunt pertinente trei elemente: clasificarea în dreptul intern. A – Aplicabilitatea normei încălcate Dacă norma vizată nu se aplică decât unui număr restrâns de indivizi. Sancţiunile disciplinare au în general scopul de a asigura respectarea. precum şi natura şi severitatea pedepsei. După cum Judecătorii de la Strasbourg au remarcat în hotărârea Engel şi alţii v. În cazul Weber v. O latitudine atât de extinsă riscă să ducă la rezultate incompatibile cu scopul şi obiectul Convenţiei71. Clasificarea în dreptul intern Dacă acuzaţia este clasificată ca penală în dreptul intern al Statului pârât.nistrativ şi dreptul disciplinar în măsura în care această distincţie nu încalcă dispoziţiile Convenţiei. criterii care au fost apoi confirmate în jurisprudenţa sa ulterioară. Exercitarea normală a drepturilor recunoscute în Convenţie. natura infracţiunii. rolul clauzelor fundamentale ale articolelor 6 şi 7 s-ar afla subordonate voinţei lor suverane. recursul lui fiind respins fără o audiere publică prealabilă. membrilor unei profesii spre exemplu. 16 . CEDO a stabilit criteriile care permit să se decidă dacă o acuzaţie poartă sau nu un caracter penal în sensul articolului 6. Din contra. nu ar trebui să constituie o infracţiune penală. de către membrii grupurilor particulare. articolul 6 se aplică în mod automat procedurii şi distincţiile menţionate mai sus nu vor avea loc. contrariul nu va fi adevărat: dacă va fi astfel. Natura infracţiunii Acest criteriu se divizează în două subcriterii: A – Aplicabilitatea normei încălcate şi B – scopul pedepsei. În acest caz. 8 iunie 1976. s-a exprimat astfel: Curtea nu a subscris acestei argumentări. reclamantul intentase urmăriri penale pentru defăimare şi a susţinut o conferinţă de presă în vederea informării publicului despre iniţiativa sa. Olanda. El fusese apoi condamnat la o amendă pentru încălcarea secretului anchetei şi a depus o cerere pentru încălcarea articolului 6. cale penală. dacă ea are un efect general. CEDO. Şi invers. în rezultat. fiind nevoită să decidă asupra caracterului penal al infracţiunii. este probabil că ea poartă un caracter penal în sensul articolului 6. ea ţine mai curând de legislaţia disciplinară decât penală. paragraful 81. Statele contractante ar putea uşor să se sustragă de la aplicarea garanţiei unui proces echitabil depenalizând sau modificând clasificarea infracţiunilor penale. sau să urmărească autorul unei infracţiuni „mixte” de preferinţă pe plan disciplinar decât pe 71 Engel şi alţii v. Elveţia.

72 Weber v. nu este deci numai de natură disciplinară. în majoritatea Statelor contractante. se expun în asemenea cazuri. Având. poartă un caracter „penal” în ceea ce priveşte cel de-al doilea criteriu72. Ea se adresează tuturor cetăţenilor în calitatea lor de „utilizatori ai căilor de circulaţie rutieră” şi nu unui grup particular (vezi mai sus) conţinând şi o sancţiune (amendă) punitivă şi descurajatoare. Suedia74. 22 mai 1990. în favoarea măsurilor disciplinare. în cazul Ravnsborg v. fapt care nu a împiedicat Judecătorii de la Strasbourg să considere că ea reiese întotdeauna cu certitudine din materia penală în sensul articolului 6. nu fac decât să participe la procedură în calitate de justiţiabili. a regulilor de comportament proprii celor din urmă. independent de sancţiunile penale. infracţiunea pe care o defineşte şi prevede o sancţiune punitivă. Astfel. Curtea de asemenea 17 . B – Scopul pedepsei Scopul acestui criteriu este de a distinge sancţiunile penale de cele cu caracter pur administrativ. 27 august 1991. 21 februarie 1994. „Părţile”. cazul Demicole v. Elveţia. După cum articolul 185 [din Codul de procedură penală din Vaud] se referă virtual populaţiei în întregime. care se explică prin natura profesiei lor. Ei au estimat că măsurile adoptate în scopul asigurării desfăşurării corecte a procedurilor se apropie mai mult de exercitarea prerogativelor disciplinare decât de impunerea pedepselor cu titlu de infracţiuni penale. Judecătorii de la Strasbourg au notat că amendele fusese impuse reclamantului din cauza declaraţiilor imorale făcute de acesta în calitate de parte la o procedură judecătorească. ex oficio acces la secretul de anchetă. ce a fost subiectul unei proceduri pentru atentat la privilegiile parlamentare după ce publicase un articol ce critica cu severitate doi deputaţi. 73 Demicoli v. Din contra. 74 Ravnsborg v. Referitor la acest caz articolul 6 fusese deci considerat inaplicabil. avocaţii şi toţi cei care sunt strâns legaţi de funcţionarea jurisdicţiilor. în măsura în care dispoziţia invocată se referea virtual populaţiei în întregime. Hotărârea Öztürk v. magistraţii. Norma vizată păstrează în rezultat trăsăturile proprii (în special aspectul punitiv) infracţiunilor penale. Malta73 se referea la un jurnalist. RFG. 21 februarie 1984. paragraful 33. o acţiune incompatibilă cu asemenea reguli şi reprimată prin texte de diferită natură. Dispoziţia. 75 Öztürk v. divulgarea informaţiilor referitoare la o anchetă încă în desfăşurare constituie. RFG75 vizează un caz de comportament periculos (imprudenţa la volan): o infracţiune nepenalizată în Germania. Suedia. ele deci se află în afara sferei disciplinare a justiţiei. Urmăririle intentate împotriva persoanei interesate nu au fost considerate ca fiind relevante de disciplina parlamentară. De altfel. nereferindu-se la un grup limitat de persoane cu una sau mai multe calificări. Malta.

aceeaşi Curte declarase că refuzul amânării executării pedepsei de aproape trei ani. Bendenoun v. 10 iunie 1996. Un asemenea refuz. Regatul Unit78. CEDO se întreabă dacă aceasta ar trebui să fie percepută ca o reparaţie financiară a prejudiciilor sau ca o sancţiune esenţialmente destinată să descurajeze recidivele. orice normă asortată cu o privaţiune de libertate este considerată a fi mai curând relevantă de domeniul penal. Olanda reprodus mai sus. în cazul Engel şi alţii v. Ca regulă generală. depăşind data la care el putea spera să fie eliberat. 79 Spre exemplu. în măsura în care rezultatul final al recursului nu a putut diminua impactul iniţial. Regatul Unit. Olanda. paragraful 61. După cum a fost indicat în extrasul din hotărârea Engel şi alţii v. Regatul Unit. se referă la „materia penală” privaţiunile de libertate susceptibile de a fi aplicate cu titlu represiv. În hotărârea Campbell şi Fell v. 8 iunie 1976. în rezultat. 78 Campbell şi Fell v. Pericolul unei detenţii poate de asemenea implica aplicarea articolului 6. faptul că unul din reclamanţi s-a văzut supus unei sancţiuni nonprivative de libertate nu modifică opinia Curţii în ceea ce priveşte caracterul penal al acuzaţiei. CEDO în special a estimat o detenţie de două zile ca fiind prea scurtă pentru a fi asimilată unei sancţiuni penale. Regatul Unit. 28 iunie 1984. Olanda. Astfel o doreşte importanţa impactului.a menţionat că marea majoritate a Statelor Părţi tratează încălcările minore ale Codului circulaţiei rutiere ca infracţiuni penale. paragraful 72. CEDO se interesează de asemenea şi despre natura şi severitatea ei pentru a şti dacă ea justifică garantarea unui proces echitabil. În cazul când pedeapsa nu constă într-o detenţie sau într-o ameninţare cu detenţia. ar trebui să fie luată în considerare. 18 . 4 februarie 1994. interesele justiţiei din principiu cer să fie acordată asistenţa unui avocat”77. paragraful 82. cu excepţia celor care prin natura. a avut ca consecinţă prelungirea termenului de detenţie a deţinutului. Franţa. dar într-o amendă. În cazul Benham v. decât de o simplă măsură disciplinară. Judecătorii de la Strasbourg au estimat că „în cazul când este pusă în joc o privaţiune de libertate. Natura şi severitatea pedepsei Acest criteriu nu trebuie să fie confundat cu cel al scopului pedepsei (vezi mai sus). tradiţiile Statelor contractante şi valoarea pe care Convenţia o atribuie respectării libertăţii fizice a persoanei76. în cazul când scopul nu permite aplicarea articolului 6. În rezultat. deşi fiind analizată din punct de vedere juridic în dreptul englez aceasta este mai mult ca un privilegiu decât un drept. 77 Benham v. că: Într-o societate ataşată preeminenţei dreptului. nu orice privare de libertate antrenează în mod obligatoriu aplicabilitatea articolului 6. În Engel v. CEDO în special a remarcat. Doar în ultimul caz ea este analizată ca fiind relevantă de materia penală79. durata sau modalitatea de executare a lor nu ar putea cauza un prejudiciu important. Olanda. 76 Engel şi alţii v.

publicitatea ar putea aduce atingere intereselor justiţiei. când este vorba de determinarea drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil sau de temeinicia oricărei acuzaţii în materie penală îndreptate împotriva ei. această lacună poate fi lichidată la nivelul unei instanţe superioare. 26 septembrie 1995. Totuşi. sau în măsura considerată strict necesară de către instanţa judecătorească. constituie de asemenea unul din mijloacele de păstrare a încrederii în curţi şi instanţele judecătoreşti. Curtea stabilise lipsa oricărei audieri publice la etapa procedurii disciplinare şi estimase că această lacună nu putea fi lichidată prin caracterul public al audierilor ţinute de Consiliul de Stat pronunţându-se în ordine de recurs asupra deciziilor secţiunii disciplinare a consiliul naţional al ordinului medicilor. În acelaşi timp el poate avea excepţii în ceea ce priveşte litigiile tehnice importante81. Franţa. în măsura în care instanţă nominalizată nu poate fi considerată drept un „organ judecătoresc de plină jurisdicţie”. Aceasta. a cărui garanţie se numără printre principiile oricărei societăţi democratice în sensul Convenţiei80. în cazul în care o cere interesul minorilor sau protecţia vieţii private a părţilor la proces. Elveţia. paragraful 58 – dreptul reclamantului la o pensie de invaliditate. Aplicabilitatea dreptului la o audiere publică Articolul 6 garantează fiecărei persoane dreptul la examinarea cauzei sale în mod public.6. paragraful 34. după cum a subliniat CEDO în hotărârea Axen v. 82 Diennet v. care iese de sub controlul public: ea 80 Axen v. constituie o încălcare a articolului 6. paragraful 25. Dacă în prima instanţă nu are loc nici o audiere publică. O audiere publică în general se dovedeşte a fi necesară pentru a respecta exigenţele articolului 6(1) în faţa jurisdicţiilor fie de prima sau ultima instanţă. Franţa82. În cazul Diennet v. ea contribuie la realizarea scopului articolului 6(1): procesul echitabil. în circumstanţe speciale. Audierea publică constituie un element esenţial al dreptului la un proces echitabil. Prin transparenţa pe care o acordă administraţiei justiţiei. Acelaşi articol precizează în plus că accesul în sala de şedinţe poate fi interzis presei şi publicului pe parcursul întregului proces sau doar a unei părţi a lui în interesul moralităţii. faptul că curtea de apel nu examinează toate faptele cazului sau nu este în stare să-şi realizeze toate competenţele în această jurisdicţie. 8 decembrie 1983. 24 iunie 1993. 19 . ordinii publice sau securităţii naţionale într-o societate democratică. în cazul în care. 81 Schuler-Zraggen v. RFG. RFG: Publicitatea procedurii organelor judecătoreşti vizată în articolul 6(1) protejează justiţiabilii împotriva unei judecăţi secrete.

fusese obţinută forţat. exigenţa unei audieri publice nu se impune procedurilor desfăşurate în faţa unei jurisdicţii de apel. CEDO a considerat că în materie penală şedinţele publice erau superficiale din moment ce curtea de apel în cauză respingea recursul din motive pur de drept. Reclamantul înaintase apoi recurs în faţa Tribunalului federal care l-a respins fără a desfăşura o audiere publică şi fără a cere observaţii scrise. 21 februarie 1980. comisia a remarcat că Convenţia nu prevede un asemenea drept. Judecătorii de la Strasbourg au considerat că petiţionarii. 84 Fischer v.]. 86 Ekbatani v. După cum a declarat CEDO în cazul Håkansson şi Sturesson v. 88 Håkansson şi Sturesson v. La general. sub formă de acceptare a tranzacţiei. Belgia. din contra. în măsura în care reclamantul se plângea că judecătorii de la Tribunalul federal nu au deliberat şi nici nu au votat în public asupra recursului său de revizuire. 26 mai 1988. Curtea a considerat că renunţarea la audiere. 87 Vezi spre exemplu.. este necesară o audiere publică86. poate fi de asemenea studiată secţiunea „Prezenţa la audiere” din capitolul 10. Suedia: Nici litera nici spiritul acestui text nu împiedică vreo persoană să renunţe de bună voie într-un mod expres sau tacit [. Spre exemplu. abţinându-se să ceară o audiere publică. dacă jurisdicţia de apel urmează să examineze în acelaşi timp circumstanţele de fapt şi de drept ale cazului şi să se pronunţe asupra culpabilităţii sau nevinovăţiei acuzatului. în cazul Axen v. În cazul Deweer v. Doar circumstanţele excepţionale pot justifica lipsa audierii publice în primă instanţă83. paragraful 28. paragrafele 32 şi 33. Elveţia87. În cazul K v. În cazul Håkansson şi Sturesson v. 242. Tribunalul de primă instanţă a decis în favoarea întreprinderii şi hotărârea lui fusese menţinută de curtea de apel. .. 27 februarie 1980. Austria. fiind ameninţat de închiderea provizorie a instituţiei în aşteptarea unei proceduri penale. RFG. Suedia. 26 aprilie 1995. dar o asemenea renunţare trebuie să fie fără echivoc şi să nu fie îndreptată împotriva vreunui interes public important88. paragraful 44. În unele cazuri. paragraful 51. reclamantul are facultatea de a renunţa la dreptul său la o audiere publică. 85 Axen v. Totuşi. Elveţia. 41 D. Belgia89. Suedia menţionat mai sus.în special fiindcă ea nu avea împuterniciri de a se pronunţa asupra proporţionalităţii între abatere şi sancţiune. K v. ceea ce constituie o încălcare a articolului 6(1). audierea publică la nivel de apel este considerată ca de prisos. În cazurile civile. reclamantul era parte la un proces îndelungat cu o întreprindere. reclamantul a acceptat să achite o amendă tranzacţională. pe care el o angajase pentru lucrări de amenajare a vilei sale. cu excepţia circumstanţelor excepţionale84. La acest subiect. RFG85.R. 8 decembrie 1983. au 83 Stallinger şi Kuso v. paragraful 66. Suedia. Austria. Dreptul la o audiere publică include în mod general dreptul la o procedură orală. 23 aprilie 1997. paragrafele 51-54. 89 Deweer v. Comisia a considerat că: 20 Mai mult decât atât.

CEDO a declarat că procedurile disciplinare privind deţinuţii condamnaţi pot avea loc în incinta penitenciarului. Regatul Unit. paragraful 87. 28 iunie 1984. dacă ele ar fi fost desfăşurate în public. În cazul B. v. totuşi este permis uneori de a organiza în secret procedurile disciplinare referitoare la exercitarea unei profesii. dacă interzicerea completă a oricărei publicităţi nu este justificată. Regatul Unit. 92 B. CEDO a acceptat regula ce împiedica presa şi publicul să asiste la toate dezbaterile unui anumit tribunal. Un asemenea aranjament ar impune în rezultat autorităţilor de Stat o sarcină neproporţională. Belgia. Belgia. Judecătorii de la Strasbourg au considerat că trebuia de ţinut cont de problemele inerente ordinii publice şi securităţii. Regatul Unit92. În hotărârea sa. 14 septembrie 1999 (disponibilă doar în engleză). adoptată la 24 aprilie 2001. 21 . cu condiţia că aceasta o cer circumstanţele. Circumstanţele ce urmează a fi luaţi în considerare pentru a decide asupra necesităţii unei audienţe publice includ respectarea secretului profesional şi a vieţii private a clienţilor sau pacienţilor91. 91 Albert şi Le Compte v. în timp ce legislaţia suedeză le permitea aceasta în mod explicit. renunţat tacit la dreptul lor la audiere. paragraful 34 şi H v. În cazul Campbell şi Fell v. De asemenea CEDO a hotărât că. Regatul Unit90. 10 februarie 1983. 30 noiembrie 1987. v.90 Campbell şi Fell v. care ar putea impune aceste proceduri. consacrate cazurilor cu privire la supravegherea copiilor. în timp ce alte instanţe judecătoreşti admiteau presa şi unele categorii de public la procese asemănătoare. paragraful 54. Curtea a decis că nu a avut loc o încălcare.

în Sutter v. în fiecare caz. 22 februarie 1984. Mai mult decât atât. este o măsură suficientă pentru a satisface condiţia de pronunţare publică. Semnificaţia expresiei „pronunţată public” Articolul 6 prevede că hotărârea trebuie să fie pronunţată public.] că s-ar cuveni. Elveţia. care obligă ca audierile să se desfăşoare în public (vezi secţia corespunzătoare din capitolul precedent). Elveţia95. 96 Werner v.. Italia. CEDO a conchis că din cauza jurisdicţiei limitate a curţii de apel. CEDO a hotărât că citirea cu voce tare a unei decizii a Tribunalului militar de casaţie era de prisos. În această speţă. 24 noiembrie 1997. accesibilitatea textului ei integral pentru public. Italia. 22 . paragraful 92. Austria97 – în care nici tribunalele de primă instanţă. 93 Pretto şi alţii v. că nu a întreprins nici o acţiune pentru a face decizia sa publică. 98 Campbell şi Fell v. 95 Sutter v. RFG. 97 Szucs v. cazurile Werner v. Regatul Unit98. paragraful 26. precum şi prin publicarea ei ulterioară într-o culegere oficială de jurisprudenţă. RFG94 că Curtea federală de Jus- tiţie putea trece peste audieri în măsura în care hotărârile curţilor inferioare fusese date publicităţii. paragraful 32. forma publicităţii „hotărârii” prevăzută de legislaţia internă a Statului în cauză93. ea în special a menţionat: [. 24 noiembrie 1997.7. CEDO a considerat în Axen v. 94 Axen v. în care petiţionarii reproşase comitetului pentru vizitatori [Board of Visitors]. Austria. Ea de asemenea vizează favorizarea echităţii procesului instaurând o anumită transparenţă. CEDO consideră că expresia „pronunţată public” nu înseamnă în mod necesar că hotărârea trebuie să fie citită în incinta instanţei judecătoreşti. Austria. îndeosebi. Totuşi. paragraful 34. Regatul Unit. Această dispoziţie nu admite nici o excepţie. de asemenea. în măsura în care accesul public la această decizie era asigurată prin alte mijloace şi. s-a dovedit că textul acestor hotărâri nu era accesibil la grefele lor respective pentru marele public (fiind autorizate să le consulte doar persoanele ce justificau un „interes legitim”) – au permis Judecătorilor de la Strasbourg să constate o încălcare a articolului 6. 28 iunie 1984. nici curţile de apel nu pronunţase hotărârile în public şi în care. 8 decembrie 1983. în consecinţă. aplicabilă prevederii. CEDO a considerat de asemenea că acelaşi articol fusese încălcat în cazul Campbell şi Fell v. În cazul Pretto şi alţii v. Austria96 şi Szucs v. Astfel. prin posibilitatea de a-şi procura o copie la grefă. ce-şi desfăşura şedinţele în calitatea sa de organ disciplinar. 29 iunie 1982.. să se aprecieze în lumina particularităţilor procedurii în cauză şi în funcţie de scopul şi obiectul articolului 6(1). Toate cazurile menţionate mai sus se referă la hotărâri pronunţate de către instanţe superioare din sistemul judiciar şi Judecătorii de la Strasbourg au considerat că în speţă nu a avut loc o încălcare a articolului 6. depunerea hotărârii la grefa acestei curţi şi.

CEDO nu examinează decât termenul care curge începând cu momentul când Statul în cauză a acceptat dreptul la recurs individual. Italia. Italia. comportamentul reclamantului şi cel al autorităţilor judecătoreşti şi administrative.99 Stögmüller v. paragraful 48. RFG. Polonia. 28 martie 1990.. astfel ea încă nu a fixat termenul absolut.. 16 decembrie 1997. paragraful 5. 100 H v. paragraful 62 – caz ce riscă să provoace repercusiuni importante asupra jurisprudenţei naţionale şi asupra dreptului mediului. Asemenea dispoziţie „prin aceasta subliniază importanţa care se atribuie faptului. paragraful 18 şi B v. 24 octombrie 1989. paragarfele 30 şi 31. Aprecierea poate viza atât problemele de fapt cât şi de drept105..] toţi justiţiabilii [. paragraful 17.. Franţa. 8. Belgia. dimensiunii internaţionale108. paragraful 49. 23 . 103 Proszak v. din momentul în care este intentată acţiunea. Ea încetează odată cu încheierea procedurii în faţa celei mai înalte instanţe. Austria. 102 vezi spre exemplu Scopelliti v. Semnificaţia expresiei „într-un termen rezonabil” Articolul 6 obligă ca orice persoană să poată avea dreptul de a-şi vedea cauza examinată într-un termen rezonabil. 105 Vezi Katte Klitsche dela Grange v. joncţiunii mai multor cazuri109 şi intervenţiei terţilor în procedură110. precum şi importanţa procesului pentru reclamant104. se pune capăt incertitudinii în care se află o persoană în ceea ce priveşte poziţia sa în dreptul civil sau acuzaţia în materie penală îndreptată împotriva sa: asemenea măsură în acelaşi timp vizează interesul persoanei în cauză şi principiul securităţii juridice. numărului de acuzaţi şi de martori107. 27 octombrie 1994. 10 noiembrie 1969. 23 noiembrie 1993. paragraful 42. 23 noiembrie 1993. 19 februarie 1991. pentru cazurile civile. Italia. iar în cele penale. 104 Vezi spre exemplu Buchholz v. care să compromită eficienţa şi credibilitatea ei”100. paragraful 18 şi Deweer v. CEDO a declarat că obiectul acestei garanţii este de a proteja „[. dar ţinând cont de starea şi gradul de avansare al cazului la această dată103. De asemenea ea a ajuns la concluzia că va recurge la o evaluare globală în loc de a verifica la modul direct criteriile menţionate mai sus. cu alte cuvinte atunci când hotărârea devine definitivă102. Complexitatea cazului Pentru aprecierea complexităţii cazului sunt pertinente toate aspectele. paragraful 58. CEDO acordă importanţă mai ales naturii faptelor ce urmează a fi stabilite106. ca justiţia să nu fie înfăptuită cu o întârziere. Austria. 27 februarie 1980. 101 Scopelliti v. Italia. într-un termen rezonabil şi prin intermediul unei hotărâri judecătoreşti. Perioada ce urmează a fi luată în consideraţie începe. Judecătorii de la Strasbourg au stabilit în jurisprudenţa lor că evaluarea caracterului rezonabil al termenului presupune aprecierea mai multor factori: complexitatea cazului. Pentru CEDO contează şi circumstanţele particulare.] împotriva duratei excesive a procedurii”99. 106 Triggiani v. 6 mai 1981. din momentul în care împotriva suspectului este înaintată acuzarea101. Condiţia enunţată garantează că.

Italia. 116 Ciricosta şi Viola v. înaintând cazul unei jurisdicţii incompetente şi fiindcă nu au depus observaţiile lor decât peste patru luni după ce au înaintat recurs în apel. Italia. Belgia111. chiar dacă cazul se referea la un omor complicat şi impunea probleme delicate datorită vârstei fragede a delincvenţilor. Italia. 15 iulie 1982. nu ar trebui să cerem unui reclamant să coopereze activ la o procedură susceptibilă să ducă la propria sa incriminare113. Italia. 112 Ferrantelli şi Santangelo v.A. Italia. ei în special au considerat excesiv termenul de şaisprezece ani. Judecătorii de la Strasbourg nu ezită. deoarece instanţa de judecată a avut nevoie de peste cinci ani pentru a-şi desfăşura prima sa şedinţă şi administraţia reclamată a avut nevoie de douăzeci de luni de la momentul când a fost sesizată pentru a-şi depune observaţiile. 108 Vezi spre exemplu Manzoni v. 27 februarie 1992. dar neintervenirea unui reclamant în scopul de a accelera procedura nu este obligatoriu crucială114. 19 februarie 1991. acest fapt 107 Angelucci v. 24 . dacă este necesar. CEDO a declarat. paragraful 15 şi Andreucci v. Italia. Italia116 se referă la o cerere de suspendare a lucrărilor susceptibile să lezeze drepturile de proprietate ale petiţionarilor. Belgia. 27 februarie 1992. Totuşi. În plus. paragraful 17. 111 Boddaert v. au solicitat de cel puţin şaptesprezece ori amânarea audierilor şi nu s-au opus la şase amânări solicitate de partea adversă. Judecătorii de la Strasbourg au considerat totuşi că autorităţile sunt responsabile. v. să califice un termen ca irezonabil. petiţionarii contribuiseră la întârzierea procedurii. Dacă un reclamant încearcă să accelereze trecerea instanţelor. Spre exemplu. RFG. paragraful 17. în hotărârea sa Unión Alimentaria Sanders S. Italia. 117 Beaumartin v. 114 Vezi spre exemplu Ceteroni v. 4 decembrie 1995. Spania.A. 15 noiembrie 1996. paragraful 18. Cazul Ciricosta şi Viola v. În Beaumartin v. Franţa117. 110 Manieri v. v. paragraful 82. 24 noiembrie 1994. Franţa. Comportamentul reclamantului Orice termen inerent comportamentului reclamantului prejudiciază legitimitatea plângerii sale. poate fi reţinut în favoarea sa. 27 februarie 1992. 109 Diana v. Italia112. 7 august 1996. În acelaşi timp. 19 februarie 1991. paragraful 18. paragraful 35. chiar şi în cazurile extrem de complexe. Ultimii. în speţa Boddaert v. în măsura în care cazul se referea la un omor complicat şi se examinau în paralel două procese diferite. 115 Unión Aliemntaria sanders S. să nu facă uz de manevre dilatorii şi să folosească posibilităţile oferite de dreptul intern pentru a reduce procedura”115. Spania. în consecinţă CEDO a considerat că termenul de cincisprezece ani nu era irezonabil. că reclamantul „trebuie doar să îndeplinească cu exactitate actele în cauză. CEDO a considerat că perioada de şase ani şi trei luni nu constituise un termen irezonabil. 12 octombrie 1992. 113 Eckle v.Un caz foarte complex uneori poate justifica o procedură îndelungată. Italia. nu pot fi făcute obiecţii unui justiţiabil că durata procedurii este imputabilă exploatării tuturor mijloacelor de drept disponibile pentru a-şi asigura apărarea. În hotărârea lor Ferantelli şi Santangelo v.

Franţa. în măsura în care ea a fost efectuată întru asigurarea unei bune administrări a justiţiei. Dacă CEDO se pronunţă asupra cazurilor referitoare la durata unei proceduri. În acest caz. paragraful 29. 20 februarie 1991. joncţiunea a trei cazuri. Orice decizie de amânare dintr-un motiv oarecare sau de declanşare a unei anchete ocazionale poate avea o anumită importanţă. 121 Vezi spre exemplu Zimmerman şi Steiner v. în materie penală: transferarea dosarului unei alte instanţe judecătoreşti. 13 iulie 1983.. Elveţia. Regatul Unit. 6 mai 1981. paragraful 38. 13 iulie 1983. comunicarea tardivă acuzatului a hotărârii şi termenul prea îndelungat necesar pentru a face recurs şi a se pronunţa în ordine de apel121. aceasta constituie o încălcare 25 . Guincho v.Comportamentul autorităţilor Pentru a determina dacă a fost sau nu respectată garanţia termenului rezonabil trebuie să fie luate în consideraţie doar întârzierile imputabile Statului.] organizeze jurisdicţiile lor într-un mod. o întârziere în desfăşurarea audierii în faţa unei instanţe sau la prezentarea sau la producerea probelor de către Stat. 10 iulie 1984 şi Buchholz v. 120 Vezi spre exemplu Vernillo v. RFG. în special în ceea ce ţine de respectarea „termenului rezonabil’”122. Întârzierile considerate de Judecătorii de la Strasbourg ca imputabile Statului includ: în materie civilă: o amânare a procedurii în aşteptarea unei decizii într-un alt caz. cauză a unei proceduri îndelungate. 122 Zimmerman şi Steiner v. ea se referă la principiul unei bune administrări a justiţiei. 119 Ewing v. paragraful 39. CEDO a afirmat cu certitudine că eforturile întreprinse de autorităţile judecătoreşti pentru a accelera procedurile în măsura posibilităţilor joacă un rol important în respectarea garanţiilor oferite petiţionarilor de 118 Boddaert v. articolul 6120. Elveţia că Statele contractante fusese obligate să „[. În speţa Ewing v. Belgia. Elveţia. Totuşi Statul este responsabil de întârzieri cauzate de toate autorităţile sale administrative sau judiciare. Regatul Unit119. precum şi orice întârziere imputabilă grefei instanţei judecătoreşti sau altor autorităţi administrative. Portugalia. sporirea numărului audierilor în prezenţa mai multor acuzaţi. care să permită să răspundă exigenţelor articolului 6(1). altfel spus la obligaţia instanţelor judecătoreşti naţionale de a expedia operativ dosarele care sunt depuse118. 12 octombrie 1992. nu a fost considerată ca arbitrară sau irezonabilă (sau chiar ca o cauză de o întârziere nejustificată).. Judecătorii de la Strasbourg au reamintit în cazul Zimmerman şi Steiner v. În consecinţă instanţele judecătoreşti îşi asumă obligaţia particulară de a veghea asupra faptului că toţi participanţii în proces vor face tot posibilul pentru a evita orice întârziere inutilă. dacă cauza amânării întreprinse de instanţă ţine de supraîncărcarea activităţii sistemului judecătoresc. 56 DR 71. CEDO a estimat că.

că dosarul încă nu a avansat în măsura suficientă pentru a permite un proces sau că termenul scurs este încă rezonabil. dintre care cel mai recent se referă la cazul Jablonski v. Italia. Pentru a evalua carenţele Statului.a garantării termenului rezonabil enunţat de articolul 6.c din prezentul articol. 125 Jablonski v. CEDO susţine că durata excesivă a procedurii duce la ilegalitatea detenţiei. 7 iulie 1989. Exigenţa termenului rezonabil impusă de articolul 6 se apropie foarte mult de cel impus de articolul 5(3)124. v. detenţia devine ipso facto ilegală şi că deţinu- 123 Vezi spre exemplu Milasi v. . Spania.A. Nu este suficient ca acest magistrat să fie convins că asemenea motive existau la momentul deciziei iniţiale de plasare în detenţie. vezi în continuare). Judecătorii de la Strasbourg sunt dispuşi să ţină cont şi de situaţia politică şi socială din Statul în cauză123. Asemenea măsuri pot include sporirea numărului de judecători şi de grefieri sau secretari. în măsura în care Statul nu a luat măsurile potrivite pentru a face faţă situaţiei. exercitarea presiunilor asupra martorilor sau lichidarea probelor. prezenţa motivelor pertinente suficiente pentru a justifica menţinerea acestei detenţii. de fiecare dată. Polonia125. Bineînţeles că dacă judecătorul consideră acest termen irezonabil. Pentru a justifica o detenţie în virtutea articolului 5(1)(c) şi 5(3) întotdeauna sunt necesare motive plauzibile şi obiective pentru a presupune că o persoană a comis o infracţiune.». Privaţiunea de libertate de asemenea trebuie să se bazeze pe motive obiective ce pot fi verificate cum ar fi pericolul ascunderii acuzatului. paragraful 19 şi Unión Alimentaria S. CEDO nu consideră în general o încălcare faptul dacă blocarea sistemului judecătoresc poartă un caracter provizoriu şi excepţional şi dacă Statul a întreprins operativ măsuri de redresare a situaţiei. dacă ei evaluează rapiditatea procedurilor penale. ţinând cont de durata probabilă necesară pentru organizarea procesului. Totodată. mai ales dacă acuzatul se află în arest preventiv. Importanţa procesului pentru reclamant Aplicarea acestui criteriu explică că Judecătorii de la Strasbourg se arată a fi mai exigenţi. Totuşi. O asemenea detenţie va constitui o încălcare a articolului 6(2) (prezumţia de nevinovăţie. 25 iunie 1987. Garanţiile ce se bazează pe controlul judiciar instituit prin articolul 5(3) obligă ca judecătorul. 21 decembrie 2000 [disponibil doar în engleză]. principiile pe care judecătorul trebuie să le aplice pentru a autoriza un arest preventiv. chiar dacă suspectul a fost prins în flagrant delict. 124 Articolul 5(3) prevede în special că: «Orice persoană arestată sau deţinută. Polonia. paragraful 38. Judecătorii de la Strasbourg de asemenea au 26 enunţat în mai multe cazuri. aceste motive nu sunt suficiente pentru a justifica o detenţie preventivă. trebuie adusă de îndată înaintea unui judecător sau a altui magistrat împuternicit prin lege cu exercitarea atribuţiilor judiciare şi are dreptul de a fi judecată într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul procedurii. în condiţiile prevăzute de paragraful 1. Această detenţie nu ar trebui să fie considerată în corespundere cu scopul enunţat în aricolul 5 (3) odată ce intervalele de timp scurse nu mai sunt rezonabile. care a autorizat prelungirea detenţiei să verifice.

În Obermeier v. CEDO a declarat: „Este important ca cazurile de supraveghere să fie soluţionate rapid. CEDO a considerat că pentru a determina indemnizaţia datorată victimelor accidentelor rutiere este necesară o promtitudine specială. chiar dacă comportamentul reclamantului contribuise la prelungirea procedurii. În cazul Ignaccolo-Zenide v. Leziuni corporale. are un interes sporit personal de a obţine cu promtitudine o decizie judiciară cu privire la legalitatea acestei măsuri”129. 25 ianuarie 2000. 127 Hokkanen v. 27 . În cazul Silva Pontes v. paragraful 85. CEDO a considerat că „[.. paragraful 39. Danemarca. 128 Ignaccolo-Zenide v. de a acţiona cu promtitudinea excepţională cerută de jurisprudenţa Curţii în litigiile de acest gen”132. Regatul Unit. În cazul Hokkanen v. CEDO a considerat că. 28 iunie 1990. 131 X v. ea a insistat asupra faptului că procedurile privind atribuirea autorităţii parentale necesită un tratament urgent. Franţa. Pentru a reveni la termenul rezonabil în materie civilă.. paragraful 72. 129 Obermeier v. Germania. tul trebuie să fie eliberat. încălcarea se referea totodată la articolele 5 şi 6. România128. 130 Silva Pontes v. Portugalia. 23 martie 1994. Finlanda. în virtutea articolului 6(1). pentru a justifica o detenţie îndelungată. 8 februarie 1996. Portugalia130. paragraful 102.] că un angajat care se consideră suspendat pe nedrept de către patronul său. România. Având în vedere boala incurabilă care îl distrugea şi speranţa redusă de viaţă. Danemarca. Conflicte de muncă. paragraful 72. Finlanda. În aceste circumstanţe. În cazul Jablonski v. reclamantul fusese infectat cu SIDA în urma unei transfuzii de sânge contaminat şi solicitase indemnizaţii din partea Statului. În orice caz. CEDO a declarat „[.. Să exemplificăm aceste cuvinte: Supravegherea copiilor. 8 iulie 1988. judecătorul va trebui de asemenea să demonstreze că el este convins că nu poate utiliza un mijloc mai puţin sever (cum ar fi limitarea dreptului de deplasare) de natură să diminueze temerile procurorului. Instanţele judecătoreşti naţionale erau datoare să utilizeze autoritatea lor pentru a urgenta trecerea instanţelor. Alte cazuri în care rapiditatea are fără îndoială o importantă primordială. Austria. Franţa131. 23 septembrie 1994. nu ar trebui justificată doar pe seama lui toată întârzierea (peste cinci ani) şi că ea era imputată în principal autorităţilor.”127..126 H v. 132 A şi alţii v.] autorităţile competente administrative şi judecătoreşti aveau obligaţia pozitivă. care ar putea rezulta dintr-o simplă scurgere de timp. Polonia. În X v. deoarece esenţa unei asemenea acţiuni este de a feri individul de orice prejudiciu. paragraful 78. În A şi alţii v. această exigenţă prevăzută de articolul 6 impune autorităţilor şi o obligaţie de operativitate. mai ales dacă rezultatul procedurii poartă un caracter critic pentru reclamant şi/sau prezintă un aspect particular sau ireversibil126. paragrafele 47-49. CEDO a considerat că o procedură de doi ani constituia o depăşire a termenului rezonabil. 23 martie 1991.

CEDO a considerat că instanţa în cauză (Autoritatea regională a tranzacţiilor imobiliare) nu era independentă: guvernul fiind parte la procedură şi reprezentantul său fiind superiorul raportorului din partea acestei jurisdicţii. 136 Sramek v. 22 octombrie 1984. din contra. Independenţă Instanţele judecătoreşti în mod normal sunt considerate ca independente. Pentru ca să aibă loc o încălcare a articolului 6. paragraful 95. petiţionarul trebuie să prezinte dovezi că modalitaţile acestei numiri sunt în genere nesatisfăcătoare sau că motivul instituirii unei instanţe judecătoreşti specializate. Pentru a evalua nivelul de independenţă a unei instanţe. durata mandatului lor. 28 iunie 1984. 28 . Belgia. 135 Le Compte v. Austria136. Judecătorii de la Strasbourg consideră că orice instanţă judecătorească trebuie să fie independentă în acelaşi timp faţă de executiv şi faţă de părţi134. paragraful 78. 16 iulie 1971. Regatul Unit. În cazul Sramek v. CEDO ia în considerare: 133 Vezi spre exemplu Campbell şi Fell v. orice organ de acest tip fiind împuternicit să adopte decizii relative la determinarea drepturilor şi obligaţiilor cu caracter civil sau temeinicia unei acuzaţii penale trebuie să corespundă celor două condiţii enunţate: independenţă şi imparţialitate. Faptul că membrii unei judecătorii sunt numiţi de către executiv nu încalcă Convenţia137. 28 iunie 1984. Regatul Unit. Austria. Semnificaţia expresiei „instanţă independentă şi imparţială” Articolul 6 stipulează că orice persoană are dreptul la judecarea cauzei sale de o instanţă judecătorească independentă şi imparţială instituită de lege. Aceste două condiţii (independenţă şi imparţialitate) sunt de altfel interdependente şi Judecătorii de la Strasbourg deseori le verifică în bloc. 134 Ringeisen v. modul de desemnare a membrilor ei. paragraful 79.9. 23 iunie 1981. Austria. fiind un caz rar faptul ca un judecător naţional să fie solicitat să se pronunţe în această materie. În rezultat. paragraful 57. existenţa garanţiilor împotriva presiunilor din exterior şi dacă organul are aparenţele independenţei133. 137 Campbell şi Fell v. cel puţin să fie sesizat referitor la deciziile unui organ nejudiciar. Structura şi numirea CEDO consideră că prezenţa într-o instanţă judecătorească a magistraţilor judecători sau a persoanelor competente pe plan juridic constituie o puternică prezumţie de independenţă135.

Regatul Unit.R. 15 D. 140 Campbell şi Fell v. În acest context. împuternicită să reprime contravenţiile. şi loial faţă de colegi. Regatul Unit. Elveţia141. el urma să se întoarcă mai târziu la obligaţiunile sale ordinare şi. Belgia. Belgia. 28 iunie 1984. În Campbell şi Fell v. paragrafele 66 şi 67. Subordonarea faţă de alte autorităţi Instanţa judecătorească trebuie să fie împuternicită să adopte o decizie obligatorie. „Comisia de poliţie” locală. 70. era compusă dintr-un singur membru: un poliţist ce activa cu titlu individual. paragraful 79. care să nu fie susceptibilă de a fi modificată de o autoritate nejudiciară142. numirea membrilor unei instanţe pentru o durată fixă este considerată ca o garanţie de independenţă. împuternicite să soluţioneze un litigiu. el nu le poate adresa instrucţiuni în domeniul atribuţiilor lor contencioase143. cel puţin într-o anumită măsură. 143 Campbell şi Fell v. subordonat superiorilor săi Imparţialitate În cazul Piersack v. în măsura în care a fost posibil să se dovedească a fi dificil de a găsi persoane. da jurământul şi era inamovibil. Această particularitate a fost considerată de natură să submineze încrederea de care orice instanţă trebuie să se bucure. Regatul Unit. Belgia139. paragraful 80. Aparenţe Presupunerile referitoare la aparenţa independenţei trebuie să fie justificate în mod obiectiv.138 Zand v. Astfel în cazul Belilos v. 25 februarie 1997. În plus. De Meyere v. care ar dori şi ar fi capabile să-şi asume benevol această funcţie pe o perioadă mai îndelungată. să devină un membru al forţelor de poliţie. Van Leuven. În cazul Le Compte v. Austria. Judecătorii de la Strasbourg au considerat în consecinţă că există îndoieli legitime referitor la independenţa şi imparţialitatea structurală a comisiei şi au declarat că această jurisdicţie nu corespunde exigenţelor articolului 6(1). a fost o tentativă de a influenţa decizia acesteia138. Deşi nu era supus ordinelor. Regatul Unit140. 23 iunie 1981. mandatul de şase ani al membrilor consiliului de apel al ordinului medicilor fusese considerat ca un amanet al independenţei. dar care nu fusese considerată ca suficientă pentru a genera o încălcare a articolului 6. 142 Vezi spre exemplu Findlay v. Elveţia. 28 iunie 1984. paragraful 77. 19 aprilie 1988. CEDO a considerat că: Dacă imparţialitatea se defineşte de obicei prin absenţa prejudecăţii sau a 29 . paragraful 77. 139 Le Compte. 141 Belilos v. CEDO a considerat că anumite tribunale militare şi alte organe disciplinare militare încalcă articolul 6: deşi executivul poate da membrilor lui directive referitoare la executarea funcţiilor. membrii comitetului vizitatorilor erau numiţi pe trei ani: o durată relativ scurtă. deci.

anumite fapte ce pot fi verificate. Ea porneşte de la în30 crederea că instanţele judecătoreşti ale unei societăţi democratice trebuie să se inspire de la justiţiabil. Majoritatea cazurilor de acest tip. paragraful 48. să se aprecieze în diferire modalităţi. 147 Piersack v. printre numeroase cereri înaintate în acest scop. . Danemarca. despre care s-ar putea crede în mod legitim că este lipsit de imparţialitate. Olanda. în special din punctul de vedere al articolului 6(1) din Convenţie. paragraful 33.părtinirii. ce ar permite părţilor în cadrul unei proceduri să conteste imparţialitatea instanţei. Elementul determinant constă în a şti dacă am putea considera temerile interesatului ca justificate în mod obiectiv. Această prezumţie fiind foarte riguroasă.144 Pentru a invoca lipsa imparţialităţii subiective a unei instanţe judecătoreşti. de la preîntâmpinări. dar principiile 144 Piersack v. care încearcă să determine ce gândeşte un asemenea judecător în sinea sa în asemenea circumstanţe. 30 martie 1996. În acest context existenţa procedurilor naţionale. Nortier v. ea poate. într-un caz dat. şi partea obiectivă. paragraful 30. Judecătorii de la Strasbourg solicită dovada unui prejudiciu real. se dovedeşte a fi extrem de dificilă în practica de prezentare a dovezii unui prejudiciu personal şi. 145 Hauschildt v. chiar aparenţele pot avea importanţă. Poate fi făcută distincţia între partea subiectivă. 1 octombrie 1982. se referă la acuzaţii de rasism. care contribuie la cercetarea faptului dacă el oferă garanţii suficiente pentru a exclude în această privinţă orice îndoială legitimă. Austria că: Referitor la cea de-a doua [aprecierea obiectivă a obiectivităţii judecătorului]. Deşi Convenţia nu cere expres punerea în aplicare a mecanismelor. paragraful 30. Imparţialitatea personală a unui judecător numit regulamentar se prezumă până la dovedirea contrariului145. independent de comportamentul judecătorului. instituite pentru a asigura imparţialitatea. a unui motiv legitim de a se teme că un judecător este lipsit de imparţialitate. ea a ajuns să se întrebe dacă. Belgia. Austria. paragraful 48. Danemarca. CEDO a declarat în cazul Fey v. În această materie. sunt de asemenea luate în considerare. De aici rezultă că pentru a se pronunţa asupra existenţei. 24 februarie 1993. 146 Fey v.146 CEDO a stabilit cu certitudine că orice judecător. punctul de vedere al acuzatului va fi luat în consideraţie. în materie penală. În ceea ce priveşte partea obiectivă. permit să fie pusă la îndoială imparţialitatea ultimului. Franţa. paragraful 47. examinate de Judecătorii de la Strasbourg. paragraful 30. nici una nu a fost reţinută de organele de la Strasbourg. Hauschildt v. 148 Remli c. ca ea să nu apară „evident lipsită de seriozitate”148. Orice contestare de către apărător a imparţialităţii instanţei judecătoreşti trebuie să fie verificată cel puţin în aşa mod. absenţa acestor mecanisme sporeşte şansele de constatare a unei încălcări a articolului 6. Belgia. dar nu va juca rolul decisiv. începând. trebuie să se recuzeze147.

CEDO. CEDO a relevat că instanţa nu a întreprins nici o verificare a imparţialităţii juraţilor. Franţa: În ultimul caz. Ţinând cont de circumstanţe. deşi vagă şi imprecisă. în audiere publică.. astfel lipsind petiţionarul de posibilitatea de a remedia o situaţie contrară exigenţelor Convenţiei. oricare ar fi forma lor. înainte de a aminti juraţilor că ei trebuie să se pronunţe în baza dovezilor. spre exemplu. paragraful 49. 25 februarie 1997. 150 Gregory v. juraţii i-au transmis judecătorului un înscris cu următorul conţinut: „Discuţii cu conţinut rasist între juraţi.149 Remli v. CEDO nu se grăbeşte să conteste concluziile acesteia. pronunţată mai recent. enunţate vizavi de ele valorează pentru alte tipuri de prejudecăţi sau părtiniri. 151 Gregory v. curtea cu juraţi s-a abţinut să reacţioneze la o învinuire. În cazul Remli v. În cazul când o instanţă naţională a întreprins în mod evident o verificare adecvată a acuzaţiilor de prejudiciu şi a decis că echitatea procedurii a fost respectată. Judecătorul ce prezida procesul ceruse în mod evident juraţilor să „se debaraseze de toate prejudecăţile. care. Un membru îşi cere scuze”. conform căreia un jurat neidentificabil fusese auzit cum zicea că el este rasist. CEDO a considerat totuşi că articolul 6 fusese încălcat odată ce judecătorul nu a reacţionat într-un mod energic la probele similare de rasism printre juraţi: [. În afară 31 . Judecătorul a arătat nota acuzaţiei şi apărării. debarasându-se de orice prejudecată. Ea a decis în consecinţă că a avut loc o încălcare a articolului 6. ţinuse totuşi să facă o deosebire între această instanţă şi cazul Remli v. nu putea fi considerată ca fiind neîntemeiată. un terţ auzise cum un jurat a declarat:”În plus. Instanţa naţională a considerat că nu este în măsură să verifice faptele care s-au petrecut în afara prezenţei sale. el a luat măsuri suficiente pentru a se asigura ca instanţa să poată trece drept imparţială în sensul articolului 6(1) din Convenţie şi a oferit garanţii suficiente pentru a împrăştia toate îndoielile în această privinţă151. Regatul Unit. În cazul Gregory v. Franţa149. Ea a considerat în special semnificativ faptul că avocatul apărării nu a cerut revocarea juratului sau să fie întrebat. În speţă.. 25 februarie 1997. Regatul Unit. dacă el se simte capabil să continuie şi să pronunţe un verdict bazat în exclusivitate pe dovezi.] judecătorul era dator să reacţioneze într-un mod mai energic în loc să se limiteze la faptul de a cere juraţilor să prezinte asigurări vagi conform cărora ei se vor debarasa de prejudecăţi şi vor rezolva cazul doar în baza probelor. Franţa. CEDO a considerat această prudenţă compatibilă cu prevederile articolului 6. 30 martie 1996. indiferent de faptul împotriva sau în favoarea cui ele se manifestă”. eu sunt rasist”. Regatul Unit150. Regatul Unit. În hotărârea Sander v. judecătorul s-a confruntat cu o învinuire de rasism printre juraţi.

Italia155 în care CEDO a stabilit o încălcare a articolului 6. 1 octombrie 1982. Austria156 se referă la o procedură în faţa curţii de apel: trei membri ai acestei jurisdicţii de asemenea activase în instanţa judecătorească care a pronunţat hotărârea în primă instanţă. Într-un caz recent privind Elveţia158. Italia. 26 august 1997. magistratul împuternicit să judece reclamantul dirijase mai înainte. 21 decembrie 2000 (disponibil doar în engleză). Judecătorii de la Strasbourg au considerat în cele din urmă că diferenţa între cele două instanţe (menţinerea în arest preventiv şi procesul) exista şi că temerile reclamantului erau în consecinţă justificate. Judecătorii de la Strasbourg au considerat întemeiate temerile petiţionarului referitoare la imparţialitatea obiectivă a acestui magistrat şi au decis că a avut loc o încălcare a articolului 6. 23 mai 1991. În continuare s-a decis că jurisdicţia care a condamnat reclamantul nu a fost imparţială din punct de vedere obiectiv. împuternicită cu urmăriri intentate împotriva interesatului. paragraful 34. Elveţia. Danemarca. hotărârea pronunţată de curtea de apel şi care condamna persoanele interesate conţinea citate abundente din decizia referitoare la coacuzaţii petiţionarilor. Danemarca154.1) v. Olanda157. În cazul Piersack v. deoarece judecătorul preşedinte adoptase decizii referitoare la arestul provizoriu al reclamantului şi considerase.1) v. 9 mai 2000. judecătorul nu s-a asigurat cu garanţii suficiente pentru a exclude bănuielile legitime sau justificate în mod obiectiv cu privire la imparţialitatea instanţei judecătoreşti. 152 Sander v. până în noiembrie 1977. 157 De Haan v. 32 Un alt exemplu se referă la cazul Ferrantelli şi Santangelo v. Regatul Unit. În cazul Hauschildt v. 158 Wettstein v. 156 Oberschlick (nr. 155 Ferrantelli şi Santangelo v. Austria. judecătorul care prezida o jurisdicţie de apel a fost solicitat să decidă asupra unei obiecţii împotriva unei decizii de care era responsabil el personal. în nouă reprize. În plus. CEDO a considerat că dreptul la o instanţă imparţială a fost încălcat. Judecătorii de la Strasbourg consideră aceste circumstanţe suficiente pentru a considera că temerile reclamanţilor faţă de imparţialitatea curţii de apel sunt justificate în mod obiectiv. CEDO a conchis o încălcare a articolului 6. În speţa De Haan v. 153 Piersack v. secţiunea B a parchetului din Bruxelles. Ultimul conţinea numeroase informaţii despre reclamanţi şi rolul lor respectiv în timpul acţiunii criminale. Belgia153.de aceasta. deoarece preşedintele unei curţi de apel a participat la condamnarea coacuzatului în cadrul unui alt proces. CEDO de asemenea a conchis o încălcare. că culpabilitatea celui din urmă constituia obiectul unor „bănuieli în mod particular consolidate”. Cazul Oberschlick (nr. . Olanda. 7 august 1996. 24 mai 1984. 154 Hauschildt v. Belgia.152 Diferite roluri ale judecătorului O parte importantă a jurisprudenţei vizează situaţii în care un judecător îşi asumă mai multe roluri în cadrul unei singure proceduri.

Petiţionarul avea deci motive temeinice pentru a menţine îngrijorarea privind posibilitatea că judecătorii continuau să vadă în el partea adversă: o situaţie de natură să dea naştere la temeri legitime cu privire la imparţialitatea acestor magistraţi după părerea sa. În pofida absenţei legăturii materiale între acest caz şi procedura separată în care cele două persoane activase în calitate de avocaţi. Ar trebui să mai fie constatate circumstanţele speciale. Simplul fapt că judecătorul deja avusese caz cu petiţionarul nu este suficient pentru a constitui o încălcare a articolului 6(1). Revizuire Nu este necesar declararea ca principiu general. care întreţinuse relaţii directe cu vreo una din părţi. cum ar fi cele din cazurile descrise anterior. ce anulează o decizie administrativă sau judiciară. Această practică poate fi implementată prin numirea practicienilor. Instanţe specializate CEDO recunoaşte necesitatea de a recurge la audieri în faţa organelor de arbitraj specializate în cazuri ce necesită cunoştinţe tehnice. 16 iulie 1971. petiţionarul fiind implicat într-o procedură în faţa unei curţi constituite din cinci magistraţi. În cazul confruntării cu 33 . care sunt membri ai consiliilor corporative de disciplină. ambele instanţe de fapt s-au încrucişat în timp. intentată de acelaşi reclamant. examinaseră cazul dintr-un alt punct de vedere. Elveţia. În cazul Thomann v. paragraful 97. petiţionarul fusese rejudecat de curtea care deja îl condamnase în lipsa sa. conştienţi de faptul că au pronunţat decizia iniţială în baza unor probe limitate. CEDO a notat că legislaţia şi practica în materie de numire a magistraţilor angajaţi cu o zi de muncă incompletă nu erau absolut incompatibile cu articolul 6: problema de drept ce urmează a fi soluţionată se referă deci doar la modalitatea în care procedura trebuia să fie desfăşurată în aceaste circumstanţe. ca o instanţă de recurs. CEDO a considerat că nu a avut loc o încălcare a articolului 6 în măsura în care se putea presupune în mod rezonabil că judecătorii. dintre care doi judecători angajaţi cu o zi de muncă incompletă. 160 Thomann v. de tipul medicilor. ce reiese din obligaţia respectării imparţialităţii unei instanţe. după o dezbatere contradictorie şi în lumina unor informaţii mai complete. trebuie să se autorecuzeze. să fie obligată să trimită cazul unei alte autorităţi jurisdicţionale sau unui alt organ constituit de această autoritate159. Orice membru al unei asemenea instanţe. reprezentase partea adversă într-o procedură separată. în plus şi cunoaşterea prealabilă a dosarului de către judecător. CEDO a conchis o încălcare a articolului 6(1). Austria. 10 iunie 1996. Elveţia160.159 Ringeisen v.

această renunţare trebuie să fie limitată şi să fie respectate garanţiile minimale (oricare ar fi voinţa părţilor). acordat judecătorului-preşedinte. respectiv. Ultimul avea temeri legitime că interesele celor doi interesaţi erau opuse în sine şi CEDO a considerat că votul hotărâtor. În cazul Oberschlick (nr. Cazul Langborger v. nu i se permitea să se pronunţe. 1) v. Aceşti asesori-juraţi întreţineau relaţii strânse cu două asociaţii ce doreau să-şi menţină clauza de negociere contestată de petiţionar. că nerecuzarea a doi judecători. CEDO totodată a considerat că acest comportament nu constituia o renunţare a persoanei interesate la dreptul său la o instanţă imparţială. care ar indica măsura în care un acuzat poate renunţa la dreptul său de a fi ascultat de către o instanţă judecătorească independentă şi imparţială. Suedia. 34 . Renunţarea în favoarea articolului 6(1) CEDO încă nu a fixat linii directorii clare. ce intervenise ca magistraţi instructori (şi care deci îi împiedica să se pronunţe în cadrul procesului) nu putea fi asimilată unei renunţări. în virtutea Codului de procedură penală. prezenţa judecătorilor profesionişti. 23 mai 1991. Renunţarea trebuie să fie fără echivoc. Austria163. Părţile trebuie să fie prevenite despre riscurile de parţialitate. chiar dacă este posibilă. 163 Oberschlick (nr. de Uniunea naţională a locatarilor. 162 Pfeiffer şi Plankl v. Suedia161 se referă la o audiere în faţa instanţei locatarilor: o jurisdicţie compusă din doi magistraţi profesionişti şi doi asesori-juraţi. care dispun de un vot hotărâtor în cadrul unui tribunal. 22 iunie 1989. Austria. numiţi de Federaţia suedeză a proprietarilor de imobile şi. judecătorul-preşedinte al unei curţi de apel participase la o procedură anterioară şi. Juraţii Principiile evocate mai sus sunt valabile şi pentru juraţi. să aibă posibilitatea de a aborda această întrebare şi să se declare satisfăcute de componenţa instanţei. 23 februarie 1992. Austria162. Faptul simplu de a nu contesta nu ar trebui să fie asimilat unei renunţări. CEDO a considerat. 161 Langborger v.o bănuială rezonabilă. ignorând faptul că şi alţi doi judecători de asemenea erau descalificaţi. Austria. 1) v. Petiţionarul nu contesta prezenţa acestui magistrat. Totodată ea a declarat că. nu constituise o garanţie suficientă de imparţialitate. nu constituie întotdeauna o garanţie suficientă. în cazul Pfeiffer şi Plankl v.

164 164 Zand v. 70. Acest moment totuşi nu semnifică că o delegare de împuterniciri să fie inacceptabilă dacă este vorba de chestiuni ce ţin de organizarea judiciară.R. dacă acest organ fixează cel puţin schema organizării judiciare. conform căreia instanţele judecătoreşti trebuie „să fie instituite prin lege”. Austria că: Clauza articolului 6(1). Comisia a declarat în cazul Zand v.Stabilit prin lege Referitor la această exigenţă. are drept obiect evitarea organizării sistemului judiciar într-o societate democratică în baza discreţiei executivului şi ca această materie să fie reglementată de o lege a parlamentului. Articolul 6(1) nu impune ca în acest domeniu organul legislativ să reglementeze fiecare detaliu printr-o lege oficială. 35 . Austria. 15 D.

fără a comite vreo încălcare. paragraful 35. Totuşi în hotărârea Golder v. nu s-ar înţelege că articolul 6(1) descrie detaliat garanţiile procesuale acordate părţilor la o acţiune civilă în desfăşurare şi că el nu protejează mai întâi ceea ce doar îi permite să beneficieze de el în realitate: accesul la judecător.. Echitatea.10. să suprime jurisdicţiile sale sau să sustragă din competenţa lor soluţionarea anumitor categorii de litigii cu caracter civil. un Stat contractant ar putea. pentru a le conferi organelor dependente de guvern..] În opinia Curţii. care poate varia în timp şi în spaţiu (în funcţie de 165 Golder v. prin însăşi natura sa. soluţionare. egalitatea armelor. Judecătorii de la Strasbourg au reamintit că acest drept impune. Accesul la o instanţă judecătorească Deşi nici o dispoziţie a articolului 6 nu recunoaşte explicit dreptul de acces la o instanţă judecătorească. audiere în prezenţa acuzatului. Conţinutul noţiunii de proces echitabil Articolul 6 stipulează că orice persoană are dreptul ca „cauza sa să fie judecată în mod echitabil”. Regatul Unit. la o hotărâre motivată. o soluţionare din partea Statului. etc. Această expresie îmbină numeroase aspecte ale unei bune administrări a justiţiei: dreptul de acces la o instanţă judecătorească. altfel spus facultatea de a intenta un proces în materie civilă. Regatul Unit. [. Judecătorii de la Strasbourg au considerat că acest articol acordă oricui dreptul de a prezenta o cerere (privind drepturile şi obligaţiile sale civile) în faţa unei curţi sau unei instanţe jude- cătoreşti. publicitatea şi operativitatea procesului nu acordă nici un interes în absenţa procesului. dreptul la o procedură contradictorie. 36 . dreptul de a nu contribui la propria sa incriminare. 21 februarie 1975. Judecătorii de la Strasbourg în special au considerat că în cazul Golder v. Obligaţia judecătorului constă în a garanta tuturor părţilor audierea echitabilă prevăzută de Convenţie.165 Totodată dreptul de acces la o instanţă judecătorească nu este absolut. Articolul 6 consacră dreptul la o instanţă judecătorească care îl acoperă în particular pe cel de acces la instanţa judecătorească. Regatul Unit că: Dacă acest text [cel al articolului 6(1)] trece pentru a se referi în exclusivitate la desfăşurarea unui proces deja intentat în faţa unei instanţe.

Regatul Unit se referă la permisiunea de a consulta un avocat în scopul de a intenta o acţiune civilă pentru defăimare [libel] cu privire la declaraţia unui gardian în legătură cu un prizonier. CEDO recunoaşte în special legalitatea limitărilor de acces privitor la minori. reclamantul era un inginer care dorea să primească onorariile întârziate. Regatul Unit. Irlanda.] articolul 6(1) poate uneori obliga Statul să prevadă asistenţa din partea unui membru al baroului când ea se dovedeşte a fi indispensabilă pentru un acces efectiv la judecător. 16 decembrie 1997. 52 D. 28 mai 1985. fie pentru că legea 37 . îl privează de acest drept de acces efectiv167. În cazul menţionat170. Grecia169. accesul la o instanţă este negat din cauza calităţii de justiţiabil. CEDO a precizat printre altele că o limitare nu ar trebui considerată ca compatibilă cu articolul 6 decât: dacă ea urmăreşte un scop legitim şi dacă există un raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele utilizate şi scopul vizat166. 168 M v. În cazul Eglise catholique de la Canée v. astfel împiedicându-l să contribuie la examinarea de către instanţele judecătoreşti a oricărui litigiu referitor la drepturile sale de proprietate. nici să contravină altor drepturi consacrate în Convenţie. În jurisprudenţa sa. Pentru a realiza aceasta.166 Ashingdane v. Pentru Judecătorii de la Strasbourg. faliţi şi cei ce pledează abuziv168. Grecia. Regatul Unit. 170 Pshilis v. 169 Biserica catolică de la Canee v. în măsura în care dreptul de acces la o instanţă trebuie nu doar să existe dar să mai fie şi efectiv. deşi oferea avantaje unei reprezentări mai puţin costisitoare de către consilieri calificaţi. dorind să intenteze o procedură de divorţ. Cazul Golder v. 27 august 1991. singura posibilitate era de a substitui Camera tehnică a Greciei în drepturile sale. În cazul Airey v. 167 Campbell şi Fell v. CEDO a considerat că un asemenea regim de autorizare constituia o încălcare a articolului 6. o asemenea substituire. În anumite cazuri. o curte a stabilit incapacitatea reclamantului de a se prezenta în justiţie. nu a putut beneficia de asistenţă juridică.R. la persoane cu deficienţe mintale. De asemenea ei au conchis o încălcare în alt caz când au constatat că. Grecia. Regatul Unit. necesităţile şi resursele comunităţii şi individului) şi care niciodată nu trebuie să atenteze la esenţa acestui drept. Judecătorii de la Strasbourg au considerat că această decizie prejudicia însăşi esenţa dreptului la o instanţă şi au conchis deci o încălcare a articolului 6. Judecătorii de la Strasbourg au considerat că: [.. acesta nu putea intenta o procedură decât prin intermediul unui terţ. Ea a mai stabilit că imposibilitatea pentru un deţinut de a avea întrevederi confidenţiale cu consilierul său. 28 iunie 1984. 269. paragrafele 111-113.. o femeie săracă. paragraful 57. în pofida unui interes direct al petiţionarului în instanţă. constituia un atentat la dreptul reclamantului de a acţiona în justiţie în numele său propriu.

cum prevede legislaţia naţională a unor State contractante pentru diverse categorii de litigii. Judecătorii de la Strasbourg ţin cont de obiectul litigiului. Încălcarea dreptului de acces la o instanţă poate uneori rezulta dintr-o imunitate ce împiedică intentarea efectivă a oricărei acţiuni. Cazul Osman v. nu servea decât pentru a acorda o imunitatea generală poliţiei pentru acţiunile ei şi pentru omisiunile în exercitarea funcţiilor ei de cercetare şi combatere a infracţiunilor. 9 octombrie 1979. fie din cauza complexităţii procedurii sau cazului. modalitatea în care a fost luată decizia şi natura litigiului (inclusiv motivaţia şi motivele acţiunii sau recursului). 28 mai 1985.171 CEDO a considerat că în speţă petiţionarul nu a beneficiat de un drept efectiv de acces la Înalta Curte în vederea reclamării unui divorţ. în măsura în care ea viza păstrarea eficacităţii serviciului de poliţie şi deci apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor penale. 172 Osman v. 171 Airey v. de riscul acţionărilor abuzive şi repetate în justiţie. 28 octombrie 1998. Irlanda. limitând responsabilitatea eventuală a autorităţilor competente faţă de acţiunile efectuate cu neglijenţă sau cu rea-credinţă. în baza căreia nici o acţiune nu putea fi intentată împotriva poliţiei pentru erorile comise în cadrul cercetării şi combaterii criminalităţii. Regatul Unit172 referitor la o imunitate împotriva urmăririi. paragraful 26. Regatul Unit173 se referea la o imunitate ilegală. 173 Ashingdane v. Regatul Unit. fără să fi fost stabilită în prealabil existenţa consideraţiilor de interes general. care scutea persoanele responsabile de tratamentul bolnavilor mintali internaţi. Ei cred totodată că această modalitate de aplicare a prevederii. Judecătorii de la Strasbourg pot de asemenea să stabilească o încălcare a dreptului de acces la o instanţă în cazul în care curtea sau instanţa naţională vizată nu beneficiază de o deplină jurisdicţie pentru a soluţiona toate probleme de fapt sau de drept invocate pe cazul care i-a fost înaintat. CEDO a stabilit în consecinţă o încălcare a articolului 6. CEDO. . în hotărârea sa. Pentru a decide dacă a avut loc sau nu o încălcare. Ea constituia deci o restricţie nejustificabilă a dreptului reclamantului de a obţine o decizie cu privire la temeinicia plângerii sale împotriva poliţiei în cazurile când 38 merită aceasta. a considerat că limitarea responsabilităţii nu poate prejudicia însăşi esenţa dreptului petiţionarului la o instanţă judecătorească şi cu atât mai mult nu neglija principiul proporţionalităţii. Cazul Ashingdane v. Judecătorii de la Strasbourg au considerat că scopul acestei prevederi poate fi considerat drept legitim. de posibilitatea instanţei – chiar dacă ea beneficiază de o jurisdicţie limitată – de a examina în modul potrivit punctele litigioase. Regatul Unit. Judecătorii de la Strasbourg totodată au precizat în decizia lor că reclamantul nu era pe deplin împiedicat să intenteze o acţiune pentru neglijenţă.prescrie reprezentarea printr-un avocat.

Ar trebui. în anumite circumstanţe excepţionale.R. 14 D. În cadrul unei proceduri civile. Italia. paragraful 25. 22 mai 1998. 177 Colozza v. În cadrul unei proceduri penale. obiectul deciziei atacate reieşind din exemlul perfect de exercitare a unei puteri discreţionare de a judeca. competentă să se pronunţe asupra cererii petiţionarului. Italia181. Unica procedură valabilă pentru justiţiabili era deci să formuleze un recurs în faţa Biroului procurorului general al României: un organ ce nu corespundea criteriilor unei instanţe independente în sensul articolului 6(1). acuzatul trebuie să fie prezent la audiere176. CEDO a conchis o încălcare a paragrafelor (1) şi (3) din articolul 6. România. reclamanţii erau incapabili să asiste la dezbateri din cauza stării sănătăţii în rezultatul grevei foamei. 179 Poitrimol v.C. 28 august 1991. în cazul Vasilescu v. Totodată. Italia. Regatul Unit174 privind demolarea clădirilor construite fără autorizaţie. în pofida eforturilor lor. dar numai în cazul când o asemenea renunţare este stabilită fără echivoc şi „este asigurat un minimum de garanţii corespunzătoare gravităţii sale”179. RFG. Judecătorii de la Strasbourg au acceptat interpretarea regulilor de procedură de drept intern de către Curtea supremă de Justiţie din România. În acest caz. 23 noiembrie 1993. această condiţie nu se aplică decât anumitor tipuri de cazuri. 22 noiembrie 1995. conform căreia nici o jurisdicţie de stat nu era. Ei au considerat totodată că articolul 6 nu a fost încălcat. Franţa. care a renunţat la dreptul său. România175. să fi fost incapabile să notifice persoanei interesate citaţia de înfăţişare177 sau că această modalitate de a acţiona să fi corespuns necesităţii unei administrări corecte a justiţiei (mai ales din cauza stării sănătăţii acuzatului178). în cadrul unei proceduri penale. 26 mai 1988. 64. 22 septembrie 1994. v. în acest caz. În cazul F. v.174 Bryan v. În cazul Bryan v. un tribunal italian desfăşurase un proces în revizuire 39 .B. Olanda. destinată să reglementeze comportamentul cetăţenilor în sectorul de amenajare urbană şi rurală. Suedia. încă mai beneficiază de facultatea de a fi reprezentat de un consilier180. de fapt. paragraful 45. Regatul Unit. CEDO a considerat că articolul 6 fusese încălcat. 22 ianuarie 1985. Judecătorii de la Strasbourg au menţionat că apelarea la Înalta Curte se limita la probleme de drept şi că competenţa acestui tribunal în materie de fapte era limitată. deoarece instanţele naţionale nu erau competente de a examina o cerere de restituire a obiectelor confiscate în timpul regimului comunist. Este posibil. 176 Ekbatani v. orice acuzat. paragraful 31. Comisia a subliniat totuşi că avocaţii lor au putut asista la desfăşurarea procesului. Întinderea controlului Înaltei Curţi fusese considerată deci suficientă. 180 Vezi spre exemplu Pelladoah v.B. În acest caz. Prezenţa la audiere CEDO a considerat că. 178 Vezi spre exemplu Ensslin şi alţii v. O parte poate renunţa la dreptul său de a se prezenta la audiere. ca autorităţile. de a admite ca un proces penal să se desfăşoare în absenţa acuzatului sau a unei părţi. care necesită în special aprecierea comportamentului pârâtului.C. 181 F. 175 Vasilescu v. Această condiţie reiese din obiectul şi scopul paragrafelor 1 şi 3 din articolul 6.

în măsura în care avocatul lui putea asista şi prezenta observaţii din numele lui. conform căruia interesatul a încercat să amâne verdictul necomunicând adresa sa autorităţilor italiene. deşi ştiau că reclamantul era implicat într-o procedură în străinătate. în măsura în care această instanţă se referea asupra condamnării interesatului la o pedeapsă de privaţiune de libertate nu peste douăzeci de ani. În cazul în care jurisdicţia superioară examinează doar problemele de drept. CEDO a menţionat că petiţionarul nu şi-a manifestat dorinţa de a renunţa la dreptul său de a asista la audiere şi a respins argumentul prezentat de guvernul pârât. au decis să continue procedura suspendată fără a lua vreo măsură suplimentară pentru a clarifica situaţia: o atitudine care poate fi compatibilă cu promtitudinea de care Statele contractante trebuie să dea dovadă pentru a asigura beneficierea efectivă de drepturile garantate de articolul 6. Judecătorii de la Strasbourg ţin în special cont de importanţa instanţei pentru el şi necesitatea prezenţei sale pentru a determina jurisdicţia de apel să se pronunţe asupra faptelor speţei. 40 În cazul Kremzow v. această prezenţă este într-adevăr inutilă. decât într-o instituţie specială pentru delincvenţii alienaţi mintal. Pentru a determina dacă acuzatul beneficiază de un drept de a asista la audiere. CEDO a menţionat că aprecierea caracterului. deşi fusese informat de consilierul acestuia că acuzatul se afla în detenţie în străinătate. Totodată. dar permanentă şi condamnarea lui urma să fie ispăşită mai curând într-o închisoare ordinară. atunci situaţia diferă. Dreptul unei persoane de a asista la examinarea cazului său în apel depinde de natura şi importanţa audierii. Austria182. Judecătorii de la Strasbourg consideră că excluderea petiţionarului din audierea în apel constituie o încălcare. Din contra. . CEDO consideră că prezenţa acuzatului este mai puţin importantă în apel decât în prima instanţă. Dreptul de a nu contribui la propria sa incriminare CEDO a afirmat că dreptul la un proces echitabil în cauze penale include „dreptul. Cele din urmă.în absenţa acuzatului. 182 Kremzow v. 21 septembrie 1993. starea de spirit şi motivele petiţionarului trebuiau să valoreze mult în instanţă şi că audierea purta deci o importanţă crucială. precum şi asupra stabilirii motivului crimei (un punct pe care juraţii nu l-au stabilit). CEDO a considerat că prezenţa lui nu era necesară în virtutea paragrafelor 1 şi 3 din articolul 6. Austria. dacă ea examinează şi circumstanţele de fapt. acesta fiind obligat să poată asista şi participa la ea împreună cu avocatul său. petiţionarul nu a participat la o audiere referitoare doar la problemele de drept.

nu se extinde asupra utilizării.. care se află în centrul noţiunii de proces echitabil consacrată prin acest articol (articolul 6). 8 februarie 1996. conţine o precizare interesantă în această privinţă: Curtea reaminteşte că. Ceea ce se înţelege ca fiind comun pentru sistemele juridice ale Părţilor contractante la Convenţie şi ale altor. de a păstra tăcerea şi de a nu încerca să contribuie la propria sa incriminare183”. ceea ce evită erorile judiciare şi permite să fie atinse scopurile articolului 6 [.pentru orice „acuzat” în sens autonom pe care articolul 6 îl atribuie acestui termen. Transcrierea acestei întrevederi fusese ulterior admisă ca probă a acuzării în cadrul unui proces care s-a încheiat cu condamnare. Regatul Unit185 că „dreptul de a păstra tăcerea” nu era un drept absolut. În acest sens. paragraful 44. cum ar fi documentele obţinute în baza unui mandat. 184 Saunders v. dreptul de a păstra tăcerea şi – una din componentele lui – dreptul de a nu contribui la propria sa incriminare. ţin în special de protecţia acuzatului împotriva aplicării forţei coercitive abuzive din partea autorităţilor. în cadrul unei proceduri penale.184 Acest caz se referă la preşedintele-director general al unei întreprinderi somate. chiar dacă articolul 6 al Convenţiei nu menţionează în mod expres. Ei considerase în cazul Murray v. CEDO a conchis o încălcare a articolului 6. Deşi el este incompatibil cu această imunitate de a baza o condamnare în exclusivitate sau în mod esenţial pe tăcerea acuzatului sau pe refuzul 41 . Motivele lor de a fi. Regatul Unit.]. colectarea sângelui şi urinei precum şi a ţesuturilor corporale în vederea unei analize a ADN. a datelor care ar putea fi obţinute de la acuzat prin recurgerea la forţe coercitive. de a răspunde la întrebările inspectorilor guvernamentali cu privire la reluarea unei alte societăţi. paragrafele 68 şi 69. obţinute prin constrângere sau presiuni. Regatul Unit. paragraful 47. dreptul de a nu contribui la propria sa incriminare presupune că. acuzaţia caută să-şi întemeieze argumentaţia fără a recurge la elemente probante. Hotărârea Saunders v. Franţa. 17 decembrie 1996. Regaul Unit. stabilirea stării de ebrietate. 185 John Murray v. pectarea hotărârii unui acuzat de a păstra tăcerea. 25 februarie 1993. acest drept este strâns legat de principiul prezumţiei de nevinovăţie consacrat în articolul 6(2) din Convenţie. dar care există independent de voinţa suspectului. în particular. Totodată.. în pofida voinţei acuzatului. sub pedeapsa sancţiunii penale. dreptul de a nu se incrimina personal se referă în primul rând la res- 183 Funke v. acestea sunt norme internaţionale general recunoscute. într-o cauză penală. Judecătorii de la Strasbourg interpretează în mod diferit regulile ce permit formularea unor raţionamente defavorabile tăcerii unui acuzat pe parcursul interogării sau procesului.

nu a fost condamnat la nici o amendă şi nu fusese ameninţat cu închisoarea. În acest context. Belgia. faptul de a trage concluzii din tăcerea celui interesat constituie o încălcare a articolului 6. 189 Borgers v. reies dintr-un simplu bun-simţ. care în mod vădit cer o explicaţie din partea lui.lui de a răspunde la întrebări sau a depune mărturii. cu alte cuvinte dreptul unei părţi în procesul civil de a lua cunoştinţă de observaţiile sau piesele produse de cealaltă. deoarece martorul citat de apărare nu a beneficiat de aceleaşi prerogative ca şi un alt martor expert desemnat de acuzare. care refuză să furnizeze o explicaţie benevolă a acţiunilor sau a comportamentului său. Spre exemplu. Belgia. paragraful 24. 42 . Spania. 186 Condron v. CEDO a conchis în consecinţă că legislaţia aplicată în speţă nu încălcase articolul 6. Regatul Unit. În caz contrar. 2 mai 2000. trăsăturile unei justiţii corecte trebuie să constituie obiectul unei atenţii particulare189. În instanţă. 24 februarie 1997. 187 Vezi spre exemplu De Haes şi Gijsels v. 190 Bönisch v. Regatul Unit186 că juraţii trebuie să primească de la judecător instrucţiuni corespunzătoare cu privire la concluziile în defavoarea unui acuzat care ar putea reieşi din tăcerea lui. CEDO a conchis. Între părţi trebuie deci să se menţină un echilibru corect187. Aceste principii se aplică atât procedurilor civile. În cazurile penale. Judecătorii de la Strasbourg menţionase în plus că concluziile care rezultă din tăcerea unui acuzat. este evident că un asemenea privilegiu nu ar trebui să împiedice de a lua în considerare tăcerea acuzatului. dar au o întindere mult mai largă. o încălcare a articolului 6(1). precum şi de a le discuta188. cât şi penale. Austria190. 6 mai 1985. în cazul Bönisch v. Aceasta presupune că fiecare parte trebuie să obţină o posibilitate rezonabilă de a-şi prezenta cauza în condiţii care să nu o plaseze într-o situaţie net dezavantajată în raport cu adversarul său. ele parţial se suprapun cu garanţiile specifice ale articolului 6(3). Egalitatea armelor şi dreptul la o procedură contradictorie Dreptul la un proces echitabil include respectarea principiului egalităţii armelor. CEDO totodată a afirmat. paragraful 63. Petiţionarul nu a constituit obiectul unei forţe coercitive directe. 188 Ruiz-Mateos v. 30 octombrie 1991. Austria. 23 iunie 1993. garanţiile de echitate erau suficient de solide şi obligaţia generală de a depune mărturii revine întotdeauna acuzării care va stabili un început de culpabilitate pentru ca instanţa judecătorească să poată formula concluzii pertinente privind refuzul acuzatului de a depune mărturii. în hotărârea sa Condron v. în situaţii. Dreptul la un proces echitabil presupune de asemenea şi o procedură contradictorie.

procurorul a înştiinţat apărarea că unele informaţii nu fusese divulgate. Franţa192. La începutul procedurii în apel. de procesele-verbale ale procedurilor în faţa Crown Court şi de explicaţiile furnizate de reprezentanţii acuzării. Totodată. să nu divulge unele probe în numele interesului public. se plânge de un atentat la drepturile de apărare. curtea de apel le-a examinat cu uşile închise şi acuzării i se permise să-şi prezinte argumentele (dar în absenţa apărării). Cazul Rowe şi Davis v. În aceste două instanţe. Judecătorii de la Strasbourg au subliniat că dreptul la o divulgare integrală a probelor pertinente nu este absolut şi se poate afla în opoziţie faţă de interesele antagoniste. singurele măsuri. Cei trei acuzaţi fusese condamnaţi şi curtea de apel a confirmat condamnările. 61. Belgia. 18 martie 1997. Procuratura a decis. Regatul Unit. Judecătorii de la 43 . însoţite de acte de violenţă. din cauza că nu a avut acces la dosarul său penal şi nici nu a putut obţine o copie de pe piesele din el şi datorită acestui fapt a devenit incapabil să-şi pregătească o apărare adecvată. fără a informa judecătorul. precum şi pe cele ale unei amice a unuia dintre ei. În plus.191 Jespecrs v. de rând cu articolul 6(3)b. în cazul Jespers v. sunt cele. Acuzaţia s-a întemeiat pe probele furnizate de un mic grup de persoane ce locuiau împreună cu reclamanţii. în două reprize. că principiul egalităţii armelor. are loc o încălcare a principiului egalităţii armelor combinat cu articolul 6(3). din contra. care a dorit să-şi asigure personal apărarea. Comisia a considerat. 193 Rowe şi Davis v. susceptibile să ajute acuzatul să se dezvinovăţească sau să obţină o atenuare a pedepsei. care limitează dreptul la apărare tolerate de articolul 6. care a fost cauzată. fără a dezvălui natura probelor în cauză. cum ar fi protecţia martorilor sau confidenţialitatea metodelor de cercetare utilizate de poliţie. În cazul Foucher v. judecătorii s-au pronunţat în favoarea nedivulgării. CEDO afirma că atunci când un petiţionar. 192 Foucher v. Belgia191. CEDO a considerat în aceste circumstanţe că evaluarea de către acuzaţie a importanţei informaţiilor nedivulgate era contrară principiilor procesului contradictoriu şi egalităţii armelor. În plus. Pe parcursul procesului în prima instanţă. 27 D.R. obliga autorităţile de anchetă şi de investigaţie să comunice toate elementele pertinente pe care le deţin sau la care au acces. 16 februarie 2000. Franţa. care pot fi calificate ca strict necesare. Procedura în faţa curţii de apel nu fusese suficientă pentru a repara lipsa echităţii. Aceasta s-a întâmplat deoarece judecătorii curţii de apel fusese dependenţi la aprecierea pertinenţei elementelor nedivulgate. Această regulă se extinde chiar şi asupra elementelor susceptibile să submineze credibilitatea unui martor al acuzării. provocarea intenţionată a leziunilor corporale grave şi trei spargeri. Regatul Unit193 se referă la procesul a doi petiţionari şi o a treia persoană acuzată de omor.

Aceasta. Olanda196. 199 Van Orshoven v. 196 Dombo Beheer B. la citarea martorilor. cei doi reprezentanţi acţionase pe picior de egalitate. Judecătorii de la Strasbourg. Austria.Strasbourg au decis în consecinţă că a avut loc o încălcare a articolului 6(1). într-un proces civil. Olanda. v. Totodată. . articolul 6 poate. Belgia199 se referă la un doctor în medicină. de asemenea. Procesul se referea. pentru a dovedi existenţa unui acord verbal. 197 Ankerl v. Petiţionarul s-a plâns că refuzul unei instanţe judecătoreşti de a autoriza soţia să depună. cazul Van Orshoven v. 42 CD 145. 23 iunie 1993. 9 decembrie 1994. În cadrul procedurilor civile. 27 octombrie 1993. numai persoana ce reprezenta banca a fost autorizată de către instanţa naţională să depună mărturii în calitate de martor. în măsura în care instanţa a ţinut cont de declaraţiile acesteia. Grecia. care urma să fie examinat în cadrul unei proceduri disciplinare. 195 Ruiz-Mateos v. 23 octombrie 1996. Belgia. să impună părţilor posibilitatea de a iniţia o interogare reciprocă a martorilor194. Societatea petiţionară a fost lipsită de dreptul de a cita reprezentantul său pe motiv că acesta fusese identificat de instanţă cu însăşi societatea. 198 Raffineries Stran Greek şi Stratis Anddreadis v. care duce la pierderea acţiunii intentate de reclamant în faţa instanţelor naţionale198. Petiţionarul declarase apel împotriva unei decizii privind excluderea lui din 194 X v. În Dombo Beheer B. Doar două persoane asistase la reuniunea în cadrul căreia acest acord a fost realizat: un reprezentant al petiţionarului şi unul din partea băncii. CEDO de asemenea consideră că principiul egalităţii armelor este încălcat. în timpul negocierilor pertinente. Elveţia.V. în cazul în care legislatorul adoptă o lege. în măsura în care partea adversă a avut posibilitatea să prezinte. au menţionat că. intentase o acţiune civilă împotriva unei bănci. totodată. Astfel societatea petiţionară 44 fiind plasată într-o situaţie net dezavanatajată în raport cu banca şi CEDO a conchis că a avut loc o încălcare a articolului 6(1). Principiul egalităţii armelor de asemenea va fi considerat încălcat în cazul în care o parte este împiedicată să răspundă observaţiilor scrise. 25 iunie 1997. Totodată. o societate cu răspundere limitată. care îi acorda facilităţi de creditare în contul curent. mărturii în sprijinul cauzei sale. în anumite circumstanţe. fiecare din ei fiind abilitat să negocieze în numele mandatului său şi de aici nu era clar de ce nu puteau ambii să depună mărturii. Elveţia197 că această dispoziţie nu fusese încălcată.V. v. prezentate instanţei constituţionale de către avocatul Statului195. constituise o încălcare a principiului egalităţii armelor. dar nu a dat o apreciere particulară mărturiilor părţii adverse din cauza prezentării lor sub jurământ. petiţionarul. Spania. însă s-a bazat pe alte probe în afara declaraţiilor vizate. CEDO a hotărât în cazul Ankerl v. sub jurământ. În fine. depoziţiile unui martor. sub jurământ. Judecătorii de la Strasbourg au afirmat că nu văd în ce măsură mărturiile soţiei sub jurământ ar fi putut influenţa rezultatul procesului.

Olanda. atât în cauzele civile. a prejudiciat dreptul lui la un proces contradictoriu. ţinând cont de importanţa procesului pentru petiţionar şi natura concluziilor avocatului general. într-o cerere depusă împotriva Austriei202. 202 Cererea nr. 45 . 25852/ 94. Acesta implică în principiu dreptul părţilor în proces de a lua cunoştinţă de orice element sau observaţie prezentată judecătorului şi de a le discuta. Instanţa s-a abţinut de la furnizarea acestui răspuns. În plus. Dreptul la o hotărâre motivată Articolul 6 obligă instanţele naţionale să-şi motiveze deciziile. că articolul 6 nu fusese încălcat. fără a acorda posibilitatea de a şti. acesta a beneficiat de dreptul său (şi el l-a utilizat) de a invoca ca motiv de nulitate faptul că judecătorul a indus juraţii în eroare în ceea ce priveşte dreptul aplicabil. Astfel. ar putea fi enumerate verdictele nemotivate. Printre problemele conexe. dacă acest mijloc a fost neglijat sau respins şi. dar Curtea de casaţie i-a respins recursul. 19 aprilie 1994. El a invocat că niciodată pe parcursul procesului în faţa Curţii de casaţie nu a putut răspunde la concluziile avocatului general (care nici nu i-au fost comunicate). pronunţate de către juraţi în cauze penale.rândul ordinului medicilor. care necesita un răspuns special şi explicit. 200 Van de Hurk v. Spania201. În cazul Hiro Balani v. dar el nu poate fi înţeles ca impunând un răspuns detaliat la fiecare argument200: numai întrebările cele mai importante pentru rezultatul procesului necesită un răspuns special în hotărâre. CEDO a conchis în consecinţă o încălcare a articolului 6(1). 201 Hiro Balani v. prezentate Judecătorilor de la Strasbourg. în ultimul caz. cauzele acestei respingeri. Comisia considerase. cât şi în cele penale. petiţionarul a prezentat o probă. Judecătorii de la Strasbourg consideră că. deoarece juraţii au prezentat lista detaliată a problemelor la care ei au decis să răspundă şi avocatul apărării a avut posibilitatea s-o modifice: această particularitate lipsea argumentul reclamantului de esenţă. imposibilitatea petiţionarului de a răspunde înainte de închiderea şedinţei. a avut loc o încălcare a articolului 6(1). 9 decembrie 1994. paragraful 61. Spania.

Olanda.205 CEDO de asemenea a declarat: Curtea menţionează că procesul petiţionarului s-a desfăşurat pe parcursul a trei săptămâni în faţa Crown Court. el a beneficiat de explicaţii şi a vizitat în prealabil sala de şedinţe şi şedinţele au fost scurtate pentru a 203 Nortier v. din cauza naturii acuzaţiei îndreptate împotriva lor. la vârsta de unsprezece ani. Băieţii fusese acuzaţi de omor şi. cererea nr. raportul Comisiei din 9 iulie 1992.11. Comisia a considerat neacceptabilă sugestia că copiii judecaţi pentru o infracţiune penală nu ar trebui să beneficieze de garanţiile procesului echitabil enunţate în articolul 6. Regatul Unit. care să reducă în măsura posibilităţii intimidarea şi inhibarea celui acuzat. 16 decembrie 1999. Curtea împreună cu Comisia consideră că este esenţial de a soluţiona cazul unui copil acuzat de o infracţiune într-un mod care ar ţine pe deplin cont de vârsta sa. maturitatea şi capacităţile pe plan intelectual şi emotiv şi de a adopta măsuri care să favorizeze înţelegerea procedurii şi participarea sa la aceasta. 204 T şi V v. care. Curtea a considerat că procesul trebuia să fi fost desfăşurat într-un mod. Cazul a avut o mare rezonanţă în Regatul Unit şi a impresionat profund opinia publică. Drepturi speciale recunoscute minorilor CEDO recunoaşte de mult timp că drepturile la un proces echitabil enunţate în Convenţie se aplică atât copiilor. În consecinţă. Regatul Unit204 care se referă la doi băieţi de zece ani. vorbind despre un copil mic. Principalele cazuri relative la drepturile minorilor sunt T şi V v. care are o repercusiune considerabilă asupra mijloacelor mass-media şi asupra publicului. 13924/88. l-au bătut până la moarte şi l-au abandonat pe o cale ferată. 46 . Regatul Unit. Judecătorii de la Strasbourg au menţionat absenţa unei norme comune tuturor Statelor Părţi referitoate la vârsta minimală pentru responsabilitate penală şi au considerat că imputarea responsabilităţii penale petiţionarilor nu constituia în sine o încălcare a articolului 6. paragrafele 86 şi 87. paragraful 60. Regatul Unit203. În cazul Nortier v. Petiţionarii au invocat în faţa CEDO că au fost lipsiţi de un proces echitabil în măsura în care ei nu au avut posibilitate să participe cu adevărat la propria apărare. decisă de o instanţă judecătorească pentru adulţi. dar au precizat: Totodată. 16 decembrie 1999. acuzat de o infracţiune gravă. după ce au crescut un copil de doi ani în incinta unui centru comercial. Au fost luate măsuri speciale luându-se în considerare vârsta fragedă a lui V şi pentru a-l ajuta să înţeleagă procedura: spre exemplu. 205 V v. cât şi adulţilor. au fost condamnaţi la o pedeapsă de privaţiune de libertate pe o durată nedeterminată („pe un termen care-i va plăcea Maiestăţii Sale”) în 1993.

207 CEDO a conchis deci că reclamantul fusese incapabil să participe la procedura penală intentată împotriva lui şi a fost lipsit de dreptul la un proces echitabil prevăzut de articolul 6(1). pentru a putea comunica cu el în şoaptă”. Totodată. era foarte dubios faptul că V. Regatul Unit208 că condamnarea unui minor la privaţiune de libertate pe viaţă fără posibilitate de liberare anticipată ar putea crea probleme cu privire la articolul 3 (interzicerea torturii şi a pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante). Regatul Unit. paragraful 90. CEDO a sugerat în cazurile Singh şi Hussain v.. după cum a precizat Guvernul „aşezaţi lângă petiţionar. conform experţilor psihiatri. 47 . în special nivelul ridicat al băncii care trebuie să permită acuzaţilor să vadă desfăşurarea procesului. adică să fie capabil să coopereze cu ei în afara tribunalului şi să le furnizeze informaţii pentru apărarea sa. este puţin probabil că acesta se simţise în largul său. au avut ca efect sporirea jenei reclamantului în timpul procesului. 16 decembrie 1999.206 V v. Regatul Unit. a înţeles situaţia sau a fost apt să dea instrucţiuni clare avocaţilor săi. deoarece el s-a simţit expus privirilor scrutătoare ale presei şi celor prezenţi. 16 decembrie 1999. din cauza imaturităţii sale şi datorită faptului că era agitat. 207 V v. Regatul Unit. 208 Singh şi Hussain v. nu obosi prea mult acuzaţii.206 În plus. paragraful 88. Judecătorii de la Strasbourg au considerat în consecinţă că: În speţă. datorită imaturităţii sale. într-o sală în care ambianţa era încordată şi în care el era expus privirilor scrutătoare ale celor prezenţi. pentru a discuta cu consilierii săi în timpul procesului. deşi avocaţii fusese. formalitatea şi ritualul Crown Court au devenit la un moment neînţelese şi intimidatoare pentru un copil de unsprezece ani şi diferite elemente au demonstrat că unele aspecte din amenajarea sălii de şedinţe. 21 februarie 1996.

apărarea având posibilitatea (pe care o utilizase) de a contesta autenticitatea acelei înregistrări şi ultima nu constituise singurul mijloc de probă reţinut pentru a motiva condamnarea. La petiţionar nu fusese găsit nici un stupefiant. Cu certitudine. CEDO a decis că a avut loc o încălcare a articolului 8. Peste cinci luni. nici accesibile marelui public. Persoana interesa- 209 Van Mechelen şi alţii v. supravegherea fusese exercitată în conformitate cu directivele Ministerului de Interne al Marii Britanii. ceea ce nu împiedică de a lua în considerare modalitatea în care sunt tratate probele pentru a decide caracterul echitabil al unui proces209. la care a fost descoperită heroină. în consecinţă. În acest moment – care vizează utilizarea unei înregistrări ce poartă semnele ilegalităţii. . că ea poate impune bănuieli referitoare la echitatea procesului. CEDO a precizat. Următoarele remarci se referă în esenţă şi la martori (vezi capitolul 17). acuzat şi condamnat pentru trafic de stupefiante. Astfel poliţia a obţinut înregistrarea magnetică a unei conversaţii pe parcursul căreia petiţionarul a admis faptul că fusese complice la importarea drogurilor. 210 Schenk v. Cât priveşte încălcarea pretinsă a articolului 6. Convenţia conţine linii directorii importante. petiţionarul ajunsese în Regatul Unit cu acelaşi avion ca şi verişorul său. Elveţia. În plus. de instanţele naţionale ale fiecărui Stat contractant. 18 martie 1997. Elveţia210. 12 iulie 1988. 12 mai 2000. Olanda. El a fost arestat. deoarece nu este ordonată de judecătorul de instrucţie – CEDO a stabilit că nu a avut loc o încălcare a articolului 6(1). prevăzută de articolul 8 pentru a justifica ingerinţele. în esenţa lor. Dacă admisibilitatea unei probe obţinute într-un mod ilegal nu constituie în sine o încălcare a articolului 6. El a invocat în faţa Judecătorilor de la Strasbourg încălcarea articolelor 8 (dreptul la respectarea vieţii private şi de familie) şi 6. Admisibilitatea probelor CEDO a afirmat în mai multe reprize că ei nu-i aparţine să-şi substituie opiniile sale referitoare la admisibilitatea probelor cu cele ale instanţelor naţionale. 48 În speţa Khan v. deoarece înregistrarea nu putea fi considerată ca „prevăzută de lege” în sensul articolului 8(2) al Convenţiei. Regatul Unit211. ele erau lipsite de „calitatea de lege”.12. 211 Khan v. Totodată. Regatul Unit. Regulile probelor depind. dar CEDO a menţionat că acele directive nu erau nici obligatorii în sens juridic. acesta vizitase un prieten care era obiectul unei anchete pentru trafic de heroină şi care a ignorat faptul că poliţia instalase în casă un sistem de interceptare. în cazul Schenk v. paragraful 50. Judecătorii de la Strasbourg au menţionat că petiţionarul a avut pe deplin ocazia de a contesta autenticitatea şi utilizarea înregistrării.

jurisdicţiile naţionale ţinuse cont esenţialmente de declaraţiile celor doi poliţişti. constituie sau nu o încălcare a articolului 6 din Convenţie. CEDO a reamintit că sarcina sa nu constă în a aprecia admisibilitatea probelor faţă de dreptul intern. poate duce la inechitatea procesului. care s-au adresat în scopul obţinerii heroinei unui individ suspectat ca fiind implicat în micul trafic de droguri. mai ales dacă condamnarea se bazează în exclusivitate sau în mod principal 49 . tă. Portugalia212 vizează doi poliţişti în civil. a ales calea contestării numai autenticităţii şi nu are importanţă faptul că eforturile lui în acest sens eşuase. Judecătorii de la Strasbourg menţionează că în acest caz cei doi poliţişti nu s-au limitat doar la o examinare pasivă a activităţii delincvente a reclamantului. chiar dacă este vizată combaterea traficului de stupefiante. în deciziile lor. cei doi poliţişti au stabilit contacte cu petiţionarul. Interesul public nu ar justifica utilizarea elementelor obţinute în rezultatul unei provocări din partea poliţiei. Exigenţele generale de echitate consacrate în articolul 6 se aplică procedurilor referitoare la toate tipurile de infracţiuni penale. Prin intermediul unui alt individ. dar imposibilitatea pentru o parte de a proceda la un contra-interogatoriu al martorului vizat. deoarece ei provocaseră infracţiunea şi că nimic nu indica că. Regatul Unit. sau într-o măsură determinantă.212 Teixeira de Castro v. 52 D. de altfel. pe probe obţinute prin încălcarea dreptului intern. a avut loc o încălcare a articolului 6(1). Prin urmare. dar exercitase asupra lor o influenţă de natură să incite la comiterea infracţiunii. Recurgerea la „agenţi provocatori” provoacă o altă problemă. consacrat în articolul 6. Admiterea unei probe de mâna a doua în principiu nu contravine garanţiilor de echitate213. inclusiv modul de prezentare a mijloacelor probante. Portugalia. Petiţionarul s-a plâns că nu a beneficiat de un proces echitabil. fără intervenţia lor.R. ci să cerceteze dacă procedura privită în general. Cazul Teixeiro de Castro v. 273. CEDO în consecinţă a considerat că utilizarea informaţiilor obţinute prin încălcarea articolului 8 nu încalcă principiul unui proces echitabil. CEDO a decis că activitatea celor doi poliţişti o depăşise pe cea a unui agent infiltrat. El l-a procurat de la un terţ şi a fost arestat în momentul când îl transmitea poliţiştilor. 213 Blastland v. de la cea mai simplă. la cea mai complexă. a purtat un caracter echitabil. 9 iunie 1998. care acceptase să le livreze produsul. Ea a considerat că intervenţia agenţilor infiltraţi trebuie să fie prescrisă şi înzestrată cu garanţii. aceasta ar fi avut loc. Judecătorii de la Strasbourg încă nu au avut ocazia să decidă dacă o condamnare bazată în exclusivitate. Ei de asemenea au constatat că. în măsura în care el fusese incitat de poliţişti să comită infracţiunea de care a fost ulterior acuzat.

În opinia petiţionarului. totuşi. Olanda. Olanda. respectându-se drepturile apărării. audierea şi utilizarea în calitate de probe a declaraţiilor unor martori în cadrul procedurii penale îndreptate împotriva lui. dar ea ar mai fi trebuit să aibă loc. au fost încălcate drepturile apărării. Ţinând cont de faptul că la nici o etapă a procedurii petiţionarul nu a avut posibilitatea să chestioneze autorii declaraţiilor pronunţate cu voce tare în şedinţă. 20 februarie 1996. Petiţionarul a fost arestat. 215 Doorson v. o asemenea lectură nu ar fi putut fi considerată ca o încălcare a Convenţiei. Parchetul totuşi obţinuse autorizaţia de a face publice în cadrul audierii declaraţiile celor două femei făcute până la proces. Judecătorii de la Strasbourg au declarat că în sine. . în cazurile corespunzătoare. Poliţia obţinuse înaintea procesului declaraţiile acelor femei. că în esenţă.] principiile procesului echitabil necesită de asemenea că. Ultimele. Această jurisdicţie nu a tratat acele declaraţii ca simple informaţii. reclamantul a aplicat tăieturi şi răni soţiei şi nurorii sale în două incidente separate. prin înregistrarea. spre exemplu. Austria214. curtea de apel îşi fondase condamnarea reclamantului în baza declaraţiilor soţiei şi a nurorii acestuia. Ei au remarcat. Utilizarea dovezilor obţinute de la informatorii de poliţie. declaraseră în cadrul procesului că doresc să se prevaleze de dreptul de a refuza să depună mărturii în calitate de membri apropiaţi ai familiei inculpatului. pentru a acţiona în vederea combaterii traficului de stupefiante la Amsterdam. Judecătorii de la Strasbourg declarase că: „[. de poliţişti în civil şi de 50 la victimele infracţiunii impun uneori măsuri de protecţie a celor interesaţi împotriva represaliilor sau a unei identificări. interesele apărării sunt puse pe acelaşi cântar cu cele ale martorilor sau ale victimelor chemate să depună mărturii”215. În cazul Doorson v..pe o dovadă de acest tip. doi martori anonimi fusese interogaţi de un judecător de instrucţie în absenţa avocatului lui. Austria. în plus. apoi acuzat de trafic de stupefiante. paragraful 70. Şase din aceşti toxicomani au rămas anonimi. în detrimentul articolului 6. În cazul Unterpetinger v. 24 noiembrie 1986. el nu a beneficiat de un proces echitabil în sensul articolului 6(1) combinat cu principiile inerente paragrafului 6(3)d. poliţia compilase serii de fotografii a persoanelor bănuite de asemenea comerţ. În speţă. dar ca o probă a exactitudinii acuzaţiilor prezentate la moment de cei interesaţi.. El subliniază că pe parcursul procedurii în primă instanţă. Ea primise informaţii conform cărora reclamantul era implicat în trafic şi a arătat fotografia lui mai multor toxicomani care au afirmat că îl cunosc şi că au procurat de la el droguri. El afirma că nu este vinovat. CEDO a menţionat că utilizarea mărturiilor anonime în timpul unui proces provoacă probleme referitoare la Convenţie şi că acest procedeu ar trebui să fie compen- 214 Unterpetinger v.

Totodată. se obişnuieşte ca printre obligaţiile lor să figureze. Judecătorii de la Strasbourg au reamintit că toate elementele probante trebuie în principiu să fie produse în faţa acuzatului. Regatul Unit219. cu condiţia că apărarea şi juraţii să fie pe deplin informaţi despre circumstanţele acestui acord218. decât în circumstanţe excepţionale. deja doar din aceste considerente. de un judecător de instrucţie care le cunoştea identitatea: avocatul avuse deci ocazia de a le adresa întrebări care îi păreau că vor servi intereselor clientului. fie ulterior. 217 Van Mechelen şi alţii v. 219 G v.216 Kostovski v. că participase la spargerea unei bănci purtând armă. legături cu procuratura. Regatul Unit. sau în măsură determinantă. de obicei.217 Comisia a considerat că dovada obţinută cu ajutorul mărturiei unui complice. 18 martie 1997. petiţionarul fusese identificat în localul poliţiei. ei nu ar trebui să fie utilizaţi ca martori anonimi. aceste drepturi impun ca acuzatului să i se ofere o ocazie adecvată şi suficientă de a contesta o mărturie din partea acuzării şi de a adresa întrebări autorului. obţinute în aşa fel la etapa instrucţiunilor pregătitoare nu încalcă în sine articolul 6. Olanda216. dar care nu au ajuns până la punctul de a descoperi identitatea lor. 75. Petiţionarul nu beneficiase de o asemenea ocazie. cea de a depune mărturii în timpul audierii publice. Probele obţinute cu ajutorul maltratărilor nu pot fi utilizate în cadrul unei proceduri penale. precum şi să întreţină. Olanda. 218 X v. În cazul G v. CEDO a menţionat de asemenea că curtea de apel nu şi-a întemeiat acuzarea în exclusivitate. de două persoane care au dorit să rămână anonime. El a primit răspuns la fiecare întrebare. Declaraţiile acestor martori fusese citite cu voce tare la tribunal în cadrul unui proces care s-a soldat cu condamnarea celui interesat pentru furt înarmat. 51 . Ca regulă generală. astfel fiind încălcat articolul 6. 115. fie la momentul depoziţiei. În plus. mai ales în cazul poliţiştilor investiţi cu împuterniciri de arestare. în măsura în care: Ei (poliţiştii) sunt obligaţi în general să se supună faţă de autorităţile executive ale Statului. 20 noiembrie 1989. Olanda. în prezenţa avocatului apărării. sub rezerva respectării drepturilor apărării. pe mărturiile anonime şi în consecinţă a stabilit că articolul 6 nu a fost încălcat. sat prin măsuri de asigurare a drepturilor apărării. care a oferit-o ca o imunitate. Ea a notat că. nu constituie o încălcare a articolului 6. paragraful 56. martorii fusese interogaţi. Petiţionarul s-a plâns în faţa CEDO că nu a beneficiat de un proces echitabil. Regatul Unit. ar trebui luate în considerare mai multe elemente. 7 D. deoarece în calitate de probe au fost utilizate procese verbale ale mărturiilor depuse de doi martori anonimi. În cazul în care martorii aparţin forţelor de poliţie.R. 35 D. în cadrul procedurii în apel. În Kostovski v. utilizarea depoziţiilor.R.

Ea şi-a exprimat rezervele asupra utilizării confesiunilor de acest fel. CEDO trebuia să se pronunţe asupra valorii mărturiilor obţinute în timpul unui arest ţinut în secret. Messegué şi Jabardo v. mai ales că autorităţile s-au dovedit a fi incapabile să demonstreze cu certitudine că reclamantul a refuzat asistenţa unui avocat. s-ar cuveni să se aplice o procedură ocazională specială pentru a determina admisibilitatea unei astfel de probe. Acest caz este comentat în continuare în capitolul 13. Ea a declarat că în cazul în care o acuzaţie se bazează în exclusivitate pe mărturiile acuzatului şi că cel din urmă nu a beneficiat de asistenţa unui avocat. Spania220.Comisia menţionase că accesul imediat la un avocat constituie o garanţie importantă privind siguranţa mărturiilor. 6 decembrie 1988. Spania. 220 Barberá. 52 . Messegué şi Jabardo v. În cazul Barberá.

urmăririle împotriva petiţionarului fusese oprite din cauza expirării termenului legal de prescripţie.] obligă. a transportat o valiză. Articolul 6(2) se aplică procedurilor penale în întregime. 223 Salabiaku v. Într-o hotărâre mai veche referitoare la Regatul Unit. precum şi o indemnizaţie pretinsei victime. Franţa225.222 Totodată. În cazul Salabiaku v. în consecinţă. paragraful 77. astfel încât remarcile judecătorilor formulate la închiderea procesului sau la achitarea acuzatului pot încălca prezumţia de nevinovăţie. Elveţia. în măsura în care decizia instanţei era incompatibilă cu prezumţia de nevinovăţie. CEDO nu a stabilit totuşi o încălcare. Spania. 42 CD 135. făcuse obiectul unei prezumţii de responsabilitate. 10 februarie 1983. membrii instanţei judecătoreşti să nu pornească de la ideea preconcepută că persoana acuzată a comis acţiunea incriminată: obligaţia de a prezenta dovezi revine procuraturii şi orice dubii sunt în favoarea acuzatului. ca îndeplinindu-şi funcţiile sale. 7 octombrie 1988. inter alia. articolul 6(2) nu interzice transferul obligaţiei de a prezenta probe acuzatului pentru a-şi asigura apărarea..13. cu condiţia că orice regulă ce inversează obligaţia de a prezenta dovezi sau care aplică o prezumţie împotriva 221 Albert şi Le Compte v. instanţa naţională a ordonat ca interesatul să plătească două treimi din cheltuielile de judecată. Franţa. petiţionarul. petiţionarul probabil ar fi fost condamnat. ţinându-se cont de circumstanţele cazului (ajungând până la casarea unei condamnări). sugerându-se că fără termenul de prescripţie. etc. deoarece jurisdicţiile franceze beneficiau în această materie de o libertate de apreciere. care conţinea stupefiante şi. În plus. paragraful 28. 7 octombrie 1988. El de asemenea se aplică şi cazurilor civile considerate de Convenţie ca reieşind din materie penală: procedurile disciplinare în faţa organelor corporative. Franţa. Elveţia226. 6 decembrie 1988. A avut loc deci o încălcare a articolului 6(2). Messegué şi Jabardo v. 21 februarie 1983. Spania că principiul prezumţiei de nevinovăţie: [. această dispoziţie nu exclude obligatoriu prezumţiile de drept sau de fapt.care s-a dovedit că convieţuieşte cu o prostituată sau că o controlează – îşi ducea existenţa din venituri ilicite224 . Belgia. Messegué şi Jabardo v. În cazul Minelli v.221 CEDO a declarat în cazul Barberá. 225 Salabiaku v. Comisia a considerat ca acceptabilă prezumţia că un bărbat . acuzatului este încadrată în „limite rezonabile care ţin cont de gravitatea problemei şi care protejează drepturile apărării”223. cu condiţia că sarcina globală de a stabili culpabilitatea revine acuzării. 224 X v. Regatul Unit.. 226 Minelli v. 53 . Totodată. 222 Barberá. Acţiuni susceptibile să prejudicieze prezumţia de nevinovăţie Articolul 6(2) prevede că orice persoană acuzată de o infracţiune penală este prezumată nevinovată până când culpabilitatea ei este legal stabilită.

Principiul prezumţiei de nevinovăţie are legături nu numai cu instanţele judecătoreşti, dar şi cu alte organe de stat. În cazul, Allenet de Ribemont v. Franţa227, petiţionarul, în timp ce se afla în arestul poliţiei, fusese menţionat de Ministrul de Interne, în timpul unei conferinţe de presă, ca unul din instigatorii unui asasinat. Judecătorii de la Strasbourg au considerat că articolul 6(2) se impune şi altor autorităţi publice, în afara instanţelor judecătoreşti, în cazul în care petiţionarul este „acuzat de o infracţiune”. Declaraţia de culpabilitate a fost făcută de ministru fără nici o calificare sau rezervă şi incita publicul să creadă în aceasta înainte ca faptele să poată fi stabilite de către o instanţă judecătorească competentă. Prin urmare, ele constituiau o încălcare a prezumţiei de nevinovăţie, chiar dacă reclamantul până la urmă a fost eliberat pentru lipsă de probe. Prezumţia de nevinovăţie trebuie de asemenea să fie respectată atât înaintea procesului, cât şi după o achitare. Astfel, în cazul Sekanina v. Austria228, Curtea a considerat că instanţele judecătoreşti naţionale nu mai erau în drept să aibă bănuieli în privinţa nevinovăţiei acuzatului din moment ce acesta fusese achitat definitiv.

227 Allenet de Ribemont v. Franţa, 10 februarie 1995. 228 Sekanina v. Austria, 25 iunie 1993, paragraful 30.

54

14. Semnificaţia obligaţiei de a informa imediat şi inteligibil acuzatul despre acuzaţiile îndreptate împotriva sa (articolul 6(3)a)
229 Vezi spre exemplu Artico v. Italia, 13 mai 1980. 230 Vezi mai sus capitolul 5. 231 În sens de notificare a acuzării (pentru definiţia acestui termen, vezi mai sus capitolul 5). 232 Articolul 5(2) prevede că: „Orice persoană arestată trebuie să fie informată, în termenul cel mai scurt şi într-o limbă pe care o înţelege, despre motivele arestării sale şi despre orice acuzaţie împotriva ei”. 233 De Salvador Torres v. Spania, 24 octombrie 1996. 234 Chichlian şi Ekindjian v. Franţa, raportul Comisiei din 16 martie 1989, cererea nr. 10959/84.

Lista garanţiilor minimale prevăzute în alineatele (a)-(e) ale articolului 6(3) nu este exhaustivă, dar se referă la unele aspecte particulare ale dreptului la un proces echitabil. CEDO consideră că „paragraful 3 din articolul 6 cuprinde o listă de garanţii particulare ale principiului general enunţat în paragraful 1”. Un proces penal poate în consecinţă să nu satisfacă criteriile de echitate, chiar dacă sunt respectate garanţiile minimale, enunţate în articolul 6(3)229. Articolul 6(3) stipulează că orice persoană acuzată de o infracţiune penală are dreptul de a fi informată, în cel mai scut timp, într-o limbă pe care o înţelege şi într-un mod detaliat, asupra naturii şi cauzei acuzării împotriva sa. Ca şi articolul 6(2), el se aplică de asemenea cazurilor civile considerate de Convenţie, ca reieşind din materia penală:

procedurile disciplinare în faţa organelor corporative, etc.230 . Această dispoziţie garantează că informaţia necesară să fie comunicată acuzatului îi va fi transmisă la momentul acuzării231 sau la începutul procedurii. În ceea ce priveşte corelaţia între această dispoziţie şi articolul 5(2)232, exigenţele celui din urmă sunt în acelaşi timp mai puţin detaliate şi mai puţin riguroase. În cazul De Salvador Torres v. Spania233, petiţionarul se plângea de faptul că instanţa naţională s-a bazat pe o circumstanţă agravantă, de care niciodată nu fusese acuzat în mod expres, pentru a agrava pedeapsa. Judecătorii de la Strasbourg, totodată, au stabilit absenţa unei încălcări, în măsura în care această circumstanţă era un element intrinsec al acuzaţiei dirijate iniţial împotriva petiţionarului şi cunoscută de acesta de la începutul procedurii. Din contra, Comisia a stabilit o încălcare în cazul Chichlian şi Ekindjian v. Franţa234 care se referă la o recalificare substanţială a acuzaţiei. Petiţionarii fusese achitaţi de o infracţiune în conformitate cu legislaţia cu privire la valutele străine, aplicându-se articolul legii pertinente, apoi au fost condamnaţi în apel, aplicându-se un alt articol al aceluiaşi text. Judecătorii de la Strasbourg au considerat că faptele materiale întotdeauna erau cunoscute petiţionarilor, dar nici o dovadă nu permitea să se presupună că ei fusese informaţi de autoritatea competentă
55

despre recalificarea propusă de curtea de apel înaintea pronunţării hotărârii. Informaţia cu privire la acuzaţie trebuie să fie comunicată acuzatului într-o limbă pe care o înţelege. În cazul Brozicek v. Italia235, acuzatul era german şi a explicat clar dificultăţile sale lingvistice instanţei naţionale. CEDO a considerat că autorităţile italiene erau obligate să traducă notificarea, cel puţin să fie în stare să stabilească dacă persoana interesată înţelege suficient italiana, ceea ce nu s-a făcut. La fel, în cazul Kamasinski v. Austria236, Judecătorii de la Strasbourg au considerat că dacă un apărător nu poate întreţine o conversaţie într-o limbă vorbită de curte, el este plasat într-o poziţie de inferioritate şi lui, cel puţin, ar trebui să i se comunice actul de acuzare într-o limbă pe care o înţelege. Este esenţial ca infracţiunea de care este acuzată o persoană să fie identică cu cea indicată în actul de acuzaţie. În cazul Pélissier şi Sassi v. Franţa237, petiţionarul a fost acuzat doar de faliment, dar condamnat pentru complicitate la faliment. CEDO a stabilit o încălcare a Convenţiei din cauza diferenţei între aceste două infracţiuni.

235 Brozicek v. Italia, 19 decembrie 1989. 236 Kamasinski v. Austria, 19 decembrie 1989. 237 Pélissier şi Sassi v. Franţa, 25 martie 1999.

56

238 Vezi mai sus capitolul 14. fără a conta pe apel. Semnificaţia expresiei „timpul şi înlesnirile necesare” (articolul 6(3)b) Articolul 6(3) prevede că orice persoană acuzată de o infracţiune penală are dreptul de a dispune de timp şi de înlesniri necesare pentru pregătirea apărării sale.R. v.15. pe lângă această dispoziţie specifică.R. 9 D. întregul principiu de echitate a procesului. Judecătorul trebuie. Dacă procurorul insistă în acest sens. aşa cum aceasta este enunţat în articolul 6(3)c. 239 Vezi mai sus capitolul 8. 160. el astfel încalcă. 241 Vezi spre exemplu Albert şi Le Compte v. 15 D. el trebuie să ţină cont de 57 . inclusiv de complexitatea lui şi stadiul curent al procedurii241. 240 X. încalcă în consecinţă această dispoziţie. Belgia. să urmărească că înlesnirile furnizate permit ca aceste vizite să fie efectuate confidenţial şi să nu fie ascultate de autorităţile penitenciare. 169. care necesită sistematic obţinerea prealabilă a unei autorizaţii de vizită. Rolul judecătorului constă în faptul de a controla aplicarea acestei garanţii în cadrul procedurii pe care el o conduce. Misiunea principală a judecătorului vizavi de această normă este de a stabili un just echilibru între această exigenţă şi operativitatea procedurii239. Austria. Fiecărui judecător. îi revine sarcina de a semnala clar tuturor părţilor vizate. 223 şi X v. Acest principiu presupune că acest avocat beneficiază de un acces nelimitat şi confidenţial la clienţii săi plasaţi sub arest preventiv pentru a putea discuta cu ei despre toate elementele dosarului. în cadrul unei proceduri penale. În cazul în care acuzatul sau avocaţii lui pretind că nu dispun de înlesnirile adecvate. 21 D. Orice sistem. Este esenţial ca un avocat al apărării să fie desemnat la timp pentru a pregăti în modul cuvenit dosarul242. care autorizează sau prelungeşte un arest preventiv. Plângerile referitoare la această problemă de drept sunt declarate admisibile în cazul în care ele provin de la o persoană care a fost ulterior achitată în apel. judecătorul trebuie să se pronunţe asupra problemei. pentru a corecta o carenţă sau un viciu în acest domeniu. 126. pentru a-şi menţine dreptul de a supraveghea aceste vizite.R. Această dispoziţie de asemenea este strâns legată de dreptul la asistenţa (eventual gratuită) unui apărător. dacă procesul poate să continue fără a fi încălcat articolul 6(3)d. 10 februarie 1983 şi X v. în plus. sau de la un acuzat care declară că nu mai doreşte să participe la procedură240. Regatul Unit. Belgia. 242 X şi Y v. În cadrul acestei evaluări.R. Această dispoziţie se aplică de asemenea şi altor cazuri civile238. că vizitele cu caracter juridic NU NECESITĂ permisiunea sa. 19 D. Regatul Unit. Timpul necesar pregătirii apărării depinde de toate circumstanţele cazului.

Odată fiind autorizate. În cazul Domenichini v. Italia247. spre exemplu. rezultatele investigaţiilor întreprinse pe parcursul întregii proceduri. să fie strict necesară şi proporţională riscurilor identificate. 61. 247 Domenichini v. obligaţia avocatului de a nu dezvălui clientului identitatea unor martori nu a fost asimilată cu o încălcare.R. În alte cazuri. 27 D. Elveţia. Elveţia244 se referă la detenţia prizonierilor clasaţi ca deosebit de periculoşi şi acuzaţi de infracţiuni teroriste grave.dreptul acuzatului de a comunica liber cu avocatul lui pentru a-şi pregăti apărarea: un element fundamental al conceptului de proces echitabil243. În situaţii excepţionale sunt totuşi admisibile anumite restricţii. Comisia este de părerea că „înlesnirile” de care trebuie să beneficieze orice acuzat includ posibilitatea de a cunoaşte. Belgia. 245 Vezi spre exemplu Bonzi v. Judecătorii de la Strasbourg au considerat că verificarea scrisorilor petiţionarului de către autorităţile penitenciare încalcă aceste două dispoziţii. 15 noiembrie 1996. Majoritatea cazurilor de acest fel au fost examinate sub prisma articolelor 8 (dreptul la respectarea corespondenţei) şi 6(3)b din Convenţie. Danemarca246.R.R. 185. 248 Jespers v. vizitele nu mai erau supravegheate. Comisia nu a considerat acest procedeu ca o încălcare a articolului 6(3)b. în măsura în care el avuse posibilitatea de a se întâlni cu cel din urmă altă dată245. Convenţia obligă că orice restricţie a dreptului acuzatului sau deţinutului de a comunica cu avocatul său să fie prevăzută de către o lege „precisă şi identificabilă”. deşi el nu este 243 Campbell şi Fell v. Decizia cu privire la admisibilitatea cererii în cazul Kröcher şi Möller v. În cazul Kurup v. cu atât mai mult nu constituia o încălcare. 24. 246 Kurup v. mai ales în măsura în care aceasta a cauzat o întârziere considerabilă la transmiterea uneia dintre ele avocatului. totodată. care defineşte clar circumstanţele în care este autorizată restricţia vizată. Comisia a considerat în cazul Jespers v. Judecătorul naţional a decis de a suspenda dreptul lor de vizită cu caracter juridic pe parcursul a trei săptămâni şi de a supune corespondenţa lor cu avocaţii unei supravegheri judiciare. În ceea ce priveşte dreptul de acces la probe de care beneficiază acuzatul. Comisia deja a recunoscut că un drept de acces la dosarul penal. Italia. 28 iunie 1984.R. Belgia248 că: În particular. 42 D. De altfel. Dreptul de a comunica cu avocatul său include de asemenea şi cel de a coresponda cu el prin scrisori. 58 Orice restricţie de acest tip trebuie. Danemarca. 26 D. 287. deoarece nu era vorba despre o restricţie suficient de severă la dreptul reclamantului de a-şi pregăti apărarea pentru a fi examinată ca o violare a alineatelor (b) sau (d) din articolul 6(3). pentru a-şi pregăti apărarea. Judecătorii de la Strasbourg au considerat că plasarea petiţionarului într-o izolare celulară şi interzicerea de a comunica cu avocatul lui pe parcursul perioadelor limitate. . Elveţia. 12 D. Regatul Unit. 244 Kröcher şi Möller v.

oricare ar fi semnificaţia probei pretinse pentru apărare250. spre exemplu.R.. Aceeaşi Comisie a conchis: În definitiv. În practică. decurge în principiu din articolul 6(3)b [. Comisia subliniază că asemenea refuz încalcă articolul 6(3)b. acest principiu este interpretat într-un mod destul de restrictiv. Judecătorii de la Strasbourg suplimentar afirmă că acest drept se învecina cu înlesnirile utile sau susceptibile de a se dovedi utile apărării. Belgia menţionat mai sus. Vezi de asemenea mai sus capitolul 12. Austria. petiţionarul pretindea că nu a avut acces la o parte a dosarului procurorului. dacă partea vizată a dosarului (o fişă specială) conţinea ceva. În cazul Jespers v. de altfel puţin importă faptul cine şi la ce moment a executat investigaţiile. CEDO a considerat că un Stat putea restrânge accesul la dosar prin avocatul apărării249. 59 . articolul 6(3)b recunoaşte pentru acuzat dreptul de a dispune de toate elementele pertinente care au fost sau au putut fi culese de autorităţile competente pentru a le servi la dezvinovăţire sau pentru a obţine o atenuare a pedepsei. 42 D. Danemarca. 250 Kurup v. 287.. În plus.249 Kremzow v. garantat expres în termenii Convenţiei. Ea a mai menţionat că reclamantul nu a prezentat vreo dovadă că acea fişă conţinea informaţii pertinente şi a refuzat să presupună că guvernul nu şi-a îndeplinit obligaţiile. care ar putea să-l dezvinovăţească sau să obţină o atenuare a pedepsei. 21 septembrie 1992. O asemenea limitare a divulgării probelor este acceptabilă în prezenţa unui motiv plauzibil de a crede că astfel se procedează în interesele unei justiţii corecte.].

Astfel CEDO a afirmat. Germania251. Italia. paragraful 31. aceasta trebuie să fie concretă şi eficientă. cea de-a doua nu asigură prin sine însăşi eficienţa primei. 30 aprilie 1980. ea a considerat că obligaţia acuzatului de a accepta asistenţa unui consilier la toate etapele procesului în faţa instanţei naţionale nu era incompatibilă cu articolul 6(3)c. Ce cuprinde dreptul la un apărător sau la un avocat din oficiu (articolul 6(3)c)? Articolul 6(3)c acordă acuzatului dreptul de a se apăra personal sau de a beneficia de asistenţa unui apărător la alegerea sa şi. dacă avocatul din oficiu poate deceda. 254 Goddi v. avea un impediment de lungă durată sau s-ar eschiva de la obligaţiile sale. Austria. CEDO a considerat că dreptul acuzatului de a se apăra personal nu este absolut. şi nu teoretică şi iluzorie. 60 . nu a dispus de timpul şi de înlesnirile necesare pentru a-şi pregăti dosarul în modul cuvenit.252 Judecătorii de la Strasbourg totuşi au ţinut să facă următoarele precizări în cazul Kamasinski v.. Beneficiarul de asistenţă juridică nu are deci dreptul de a-şi alege reprezentantul în justiţie sau de a fi consultat în această problemă255. Italia. În cazul în care acuzatul are dreptul la o asistenţă juridică gratuită. dreptul de a-şi alege apărătorul nu este absolut. statul fiind liber să reglementeze înfăţişarea 251 Croissant v. 255 M v. 36 D. Italia. paragraful 33. autorităţile ar trebui să-l înlocuiască sau să-l determine să-şi îndeplinească sarcinile. de a fi asistat în mod gratuit de un avocat din oficiu. cădea grav bolnav. 25 septembrie 1992. el pronunţă amânarea procesului254. În orice caz. în cazul Artico v. judecătorul preşedinte are datoria de a lua măsuri concrete pentru a-şi îndeplini obligaţiile faţă de apărător. dacă interesele justiţiei o cer. că. 155. 252 Artico v. chiar dacă autorităţile nu ar fi obligate să fie responsabile de toate carenţele avocatului numit din oficiu şi de comportamentul apărării. 9 aprilie 1984.253 Atunci când este clar că avocatul.16. decât dacă carenţa avocatului din oficiu este evidentă sau dacă ele l-au informat suficient în oricare altă modalitate. care-l reprezintă pe acuzat în faţa instanţei naţionale. În general. paragraful 65. Dacă ar fi avertizate.] vorbeşte despre „asistenţă” şi nu despre „numire”.. Austria: Articolul 6(3)c nu obligă autorităţile naţionale competente să intervină.. Rregatul Unit. dacă nu dispune de mijloace pentru a plăti un apărător..R. Comisia a considerat că dreptul de a alege un avocat nu există decât în cazul în care acuzatul are mijloace pentru a remunera apărătorul. 19 decembrie 1989. 253 Kamasinski v. Or. În cazul Croissant v. Germania. Articolul 6(3)c [.

257 Hoang v.R. Judecătorii de la Strasbourg au declarat că dacă problemele puse în joc sunt complexe şi dacă apărătorul nu dispune de o pregătire juridică necesară pentru a prezenta şi a desfăşura argumentele valabile şi dacă doar un singur avocat experimentat este capabil să pregătească dosarul. Franţa257. în unele circumstanţe. în absenţa oricărui control al deciziei iniţiale. încât orice refuz de ajutor trebuie să constituie obiectul unui control. că „atunci când în joc este pusă privaţiunea imediată de libertate. Regatul Unit258. În speţa Perks şi alţii v. gravitatea pedepsei riscate de asemenea contribuie la determinarea oportunităţii acordării asistenţei juridice. cel puţin la această etapă şi în continuare în instanţă şi. 260 Granger v.256 Ensslin şi alţii v. 64 şi X v. Într-al doilea rând. CEDO confirmase jurisprudenţa Benham v. 29 august 1992. dar se pare că nivelul necesar al dovezilor pentru a justifica ajutorul nu este prea înalt. conform prevederilor legislaţiei naţionale. interesele justiţiei cer principial o reprezentare printr-un consultant”. avocaţilor în faţa instanţelor şi. De asemenea CEDO ţine cont de complexitatea cazului. de faptul că acuzatul nu are mijloace pentru a-şi permite un avocat. Acest caz vizează mai mulţi petiţionari arestaţi deoarece refuzase să achite taxa de votare. Organele de la Strasbourg au primit puţine cereri referitoare la această condiţie. în cazul Benham v. CEDO consideră că interesele justiţiei necesitau să i se acorde petiţionarului asistenţa gratuită a unui avocat. Circumstanţele pertinente în materie de acordare a asistenţei juridice se pot schimba astfel. Dreptul acuzatului de a beneficia de o asistenţă juridică gratuită depinde de două circumstanţe. Judecătorii de la Strasbourg au considerat că dată fiind severitatea pedepsei riscate de către petiţionari şi complexitatea legislaţiei aplicabile. 242. Regatul Unit259. Franţa. RFG. complexitatea uneia dintre problemele ce urma a fi soluţionată nu a apărut decât la etapa audierilor în apel. Regatul Unit. În fine. paragrafele 40 şi 41. a conchis o încălcare a articolului 6(3)c. Regatul Unit260. Regatul Unit. În primul rând.R. nu putea pretinde să fie reprezentat. 10 iunie 1996. 12 octombrie 1999 (disponibil doar în engleză). precizând că acuzatul. Judecătorii de la Strasbourg de asemenea au subliniat că pentru a stabili o 61 . 259 Perks şi Alţii v. să refuze de a accepta anumiţi apărători256. 258 Benham v. 15 D. CEDO ţine în special cont de capacitatea acuzatului de a-şi prezenta cauza fără asistenţa unui avocat. Este necesar de a lua în considerare mai multe elemente. 28 martie 1990. interesele justiţiei meritase acordarea unei asistenţe juridice gratuite persoanelor interesate pentru a le permite să beneficieze de un proces echitabil. Regatul Unit. Regatul Unit. 14 D. interesele justiţiei cer ca un avocat să fie oficial responsabil de dosar. Regatul Unit. CEDO în special a menţionat. faptul că interesele justiţiei impun acordarea asistenţei juridice. În speţa Granger v. În cazul Hoang v.

Cipru. 262 Airey v. 9 octombrie 1979. 62 . Dreptul la o asistenţă juridică în cazuri civile nu este enunţat explicit de Convenţie. dacă interesele justiţiei impun ca unei persoane indigene să i se acorde o asistenţă juridică. dar CEDO a afirmat că el ar trebui să fie respectat.încălcare a articolului 6(3)c nu este necesar să se demonstreze că refuzul de a acorda o asistenţă juridică s-a soldat cu un prejudiciu real. cum ar fi cele din Cipru. Unele jurisdicţii din Statele membre ale Consiliului Europei. Întrebarea de a şti. dar Statul poate acorda în anumite cazuri263 indemnizaţii. 9 octombrie 1997. Necesitatea unei asemenea probe ar lipsi în rezultat această dispoziţie de o mare parte a esenţei sale261. nu prevăd acordarea asistenţei juridice. 30 aprilie 1980. Irlanda. dacă aceasta este incapabilă să achite onorariile unui avocat. paragraful 35. Italia. 261 Artico v. dacă această carenţă a sistemului judiciar poate fi asimilată unei încălcări a Convenţiei depinde deci de circumstanţele cazului. dacă interesele justiţiei o cer262. 263 Andronicou şi Constantinou v. Judecătorului îi revine obligaţia să aprecieze.

Messegué şi Jabardo v. 28 D. fără să atragă bănuieli asupra propriei sale imparţialităţi. Toate elementele probante trebuie să fie în principiu produse în faţa acuzatului în timpul şedinţei publice. paragraful 78. Bineînţeles că judecătorul nu este capabil să apere tezele procurorului absent. Dar pot apărea probleme în cazul în care acuzaţia introduce declaraţii scrise de o persoană ce refuză să se înfăţişeze în calitate de martor. Totuşi. Spania. în vederea organizării unei dezbaterii contradictorii265. în 264 X v. Determinarea de judecător a unei acuzaţii penale în baza dosarului instrumentat de procuror. 127. Următoarele explicaţii parţiale sunt reproduse şi în capitolul 12 consacrat mijloacelor de probă. Numeroase State părţi la Convenţie s-au asigurat cu norme ce interzic anumitor categorii de martori – cum ar fi spre exemplu părinţii acuzatului – de a depune mărturii. ce provin de la un martor pe care acuzatul nu are posibilitate să-l interogheze. care deci nu poate răspunde eventualelor contestaţii ale acuzatului. Austria266 că asemenea dispoziţii sunt vădit incompatibile cu articolul 6(1) şi 6(3)d. 265 Barberá.R. 63 . dacă depoziţiile lui în instanţă aparent nu sunt pertinente. fiindu-i frică de represalii din partea acuzatului sau a complicilor lui. Austria. pe care el îl consideră util cauzei şi să interogheze orice martor convocat sau citat de procuror. CEDO a considerat în cazul Unterpertinger v.17. Interpretarea dreptului de a cita şi a interoga martori (articolul 6(3)d) Articolul 6(3)d prevede că acuzatul are dreptul de a interoga sau a contribui la interogarea martorilor acuzării şi de a obţine citarea şi interogarea martorilor apărării în aceleaşi condiţii ca şi martorii acuzării. Uneori dreptul intern precizează condiţiile de acceptare a martorilor şi autorităţile competente pot refuza unei părţi citarea unui martor. 6 decembrie 1988. dar în absenţa ultimului. Petiţionarului deci îi revine sarcina de a stabili dacă refuzul de a audia un anumit martor a adus prejudicii cauzei sale264. procedura de citare şi de audiere a martorilor trebuie să fie aceeaşi pentru acuzaţie şi pentru apărare. Principiul general aplicabil în această materie este că acuzatul trebuie să fie autorizat să citeze şi să interogheze orice martor. virtutea principiului egalităţii armelor. Doar circumstanţele excepţionale pot justifica autorizarea acuzaţiei de a se baza pe probe. Elveţia. Această dispoziţie nu oferă acuzatului un drept absolut de a convoca martori sau să impună instanţele naţionale să audieze un martor special. 266 Unterpertinger v. riscă să atragă o încălcare a acestei dispoziţii. 24 noiembrie 1986.

sub rezerva procedurilor care ar proteja drepturile apărării. paragraful 81. CEDO în special a estimat în cazul Doorson v. În cazul unui martor bolnav. dar ele nu ar trebui să contribuie la o asemenea limitare a drepturilor de apărare a „oricărui acuzat”. susceptibile să evite recurgerea la probe de mâna a doua. paragraful 71. fie în şedinţă publică. Condamnarea reclamantului s-a bazat în mod principal pe acest mijloc de probă. traficanţii de droguri deseori recurg la ameninţări sau la violenţă efectivă contra persoanelor. cu atât mai mult ravagiile provocate de acesta în societate. formulate de către persoana respectivă. Decesul sau îmbolnăvirea unui martor de asemenea pot provoca dificultăţi. drepturile apărării nefiind protejate în mod suficient267. În cazul Bricmont v. 271 Doorson v. frica de represalii poate justifica recurgerea la probe de mâna a doua. 7 iulie 1989. Franţa. Judecătorii de la Strasbourg relevă că instanţa naţională nu tratase declaraţiile fostei soţii şi ale nurorii reclamantului ca simple informaţii. petiţionarul fusese condamnat pentru trafic de droguri în baza probelor de mâna a două. fie. provenite de la trei martori anonimi. exercitarea drepturilor apărării. în anumite circumstanţe. element esenţial al dreptului la un proces echitabil. De regulă generală. chiar în lipsa oricărei ameninţării specifice. în caz de necesitate. Judecătorii de la Strasbourg examinează detaliat existenţa soluţiilor de substituire. în măsura în care condamnarea se baza doar pe declaraţiile acestor martori. 270 Saïdi v. prinţul Charles al Belgiei a formulat acuzaţii fără a furniza probe din cauza stării sănătăţii sale. . În cazul Saïdi v. Italia. 267 Vezi de asemenea capitolul 12. la el personal.Totuşi. Belgia. obligând în principiu ca petiţionarilor să li se ofere ocazia de a contesta versiunea plângerii sub toate aspectele pe parcursul unei confruntări sau a unei audieri. Olanda271 că. 20 februarie 1996. chiar dacă cei doi martori niciodată nu fusese ameninţaţi de petiţionar. care au depus mărturii împotriva lor. 7 august 1996. 269 Bricmont v. CEDO a considerat că asemenea evenimente pot justifica admisibilitatea probelor de mâna a doua. Franţa. dar ca o probă exactă asupra acuzaţiilor rostite la acel moment de către două femei.269 O frică reală de a fi supus represaliilor 64 poate.270 Curtea a ajuns la concluzia că în speţă a avut loc o încălcare a articolului 6(3)d. Judecătorii de la Strasbourg au considerat că: În circumstanţele cazului. 20 septembrie 1993. Belgia. Judecătorii de la Strasbourg în hotărârea lor declarase următoarele: Curtea nu subestimează dificultăţile incontestabile ale luptei împotriva traficului de stupefiante – mai ales în materie de cercetare şi administrare a probelor – . cu condiţia că drepturile apărării să fie protejate prin măsuri compensatorii268. să justifice recurgerea la probe de mâna a doua. 268 Ferrantelli şi Santangeli v. paragraful 44. Olanda.

18 martie 1997.273 În fine. Olanda: În ceea ce priveşte locul eminent pe care-l ocupă dreptul la o bună administrare a justiţiei într-o societate democratică. Dacă este suficientă o măsură mai puţin restrictivă. Olanda. precum şi cunoaşterea de către judecător a identităţii acestui martor. paragraful 76. paragraful 42. apărarea nu poate demonstra acest lucru dacă ea nu posedă informaţiile. anume ea trebuie să fie aplicată.272 Kostovski v. pe probe obţinute de la martori anonimi274. orice măsură ce limitează drepturile la apărare trebuie să fie absolut necesară. necesare pentru a garanta un proces echitabil. care i-ar permite să stabilească corect că el este parţial. 20 februarie 1996. care i-ar furniza mijlocul de verificare a credibilităţii autorului sau de a respinge fără îndoială aceasta. Olanda următoarele: Dacă apărarea nu cunoaşte identitatea unui individ pe care ea este sesizată să-l interogheze. Olanda. ea poate fi lipsită de preciziile. sau într-o măsură determinantă. O mărturie sau alte declaraţii îndreptate împotriva unui acuzat pot constitui nişte neadevăruri sau să rezulte dintr-o simplă eroare.272 Procedurile compensatorii. 20 noiembrie 1989. Olanda. chiar în cazul existenţei procedurile compensatorii suficiente. s-ar cuveni să menţionăm că. După cum Judecătorii de la Strasbourg au remarcat în cazul Van Mechelen şi alţii v. variază de la o instanţă la alta. 273 Van Mechelen şi alţii v. Pericolele inerente unei asemenea situaţii sunt evidente. paragraful 58. nici o condamnare nu ar trebui să fie bazată în exclusivitate. ostil sau nedemn de a avea încredere în el. Circumstanţele ce urmează a fi luate în considerare sunt prezenţa acuzatului sau a avocatului său în timpul interogării martorului şi posibilitatea de a-i adresa întrebări. O altă problemă referitoare la martorii anonimi ţine de imposibilitatea pentru apărare de a contesta credibilitatea martorului. 65 . 274 Doorson v. Judecătorii de la Strasbourg astfel au estimat în cazul Kostovski v.

19 decembrie 1989. în cazul Kamasinski v. 276 Brozicek v. Dar ei au remarcat că avocatul apărării vorbeşte limba maternă a apărătorului şi declarase că asistenţa acordată în materie de interpretare „trebuie să permită acuzatului să ştie ce i se reproşează şi să se apere. 277 Kamasinski v. paragraful 74. Obligaţia autorităţilor competente nu se limitează doar la o simplă desemnare a unui interpret: ele sunt obligate. RFG – că această dispoziţie interzice în mod absolut de a cere unui apărător să achite cheltuielile unui interpret. 21 februarie 1984. deoarece autorităţile germane pretindeau ca reclamantul să-şi plătească interpretul. articolul 6(3) totuşi nu permite şi pretinderea unei traduceri scrise a tuturor probelor documentare sau actelor oficiale din dosar. Austria. dar acelaşi motiv este valabil şi pentru articolul 6(3)e – că documentul. paragraful 41. deoarece ea nu constituie „nici o remitere condiţionată. RFG. În cazul Brozicek v. Judecătorii de la Strasbourg au considerat că principiul se referă la „toate actele procedurii intentate împotriva lui [acuzatului] pe care el trebuie să le înţeleagă pentru a beneficia de un astfel de proces [echitabil]”275. trebuia să fie comunicat în limba germană: „numai să nu se stabilească că în realitate reclamantul poseda destul italiana pentru a sesiza conţi- nutul actului. un cetăţean german fusese condamnat în Italia. În cazul Öztürk v. Dreptul la un interpret este înţeles ca fiind extins şi asupra surzilor care înţeleg limba semnelor. RFG278. să exercite ulterior un anumit control al calităţii interpretării asigurate. Ce cuprinde dreptul la un interpret (articolul 6(3)e)? Articolul 6(3)e prevede că acuzatul are dreptul de a fi asistat gratuit de un interpret. Italia. RFG. CEDO a considerat – în cazul Luedicke. odată ce sunt sesizate într-un caz concret. nici o scutire temporară. care notifica acuzaţiile formulate împotriva lui”276. 66 . Italia. Totuşi. menţionat mai sus în cadrul definirii noţiunii de acuzaţie penală. Belkacem şi Koç v. chiar dacă această regulă se aplică documentelor comunicate până la proces.18. Austria. Belkacem şi Koç v. ce constituia acuzaţia. 275 Luedicke. 19 decembrie 1989. în special prezentând instanţei propria versiune a evenimentelor”277. este abordată problema de a şti dacă acţiunea vizată constituia sau nu o infracţiune penală. CEDO a considerat – din punctul de vedere al articolului 6(3)a. Judecătorii de la Strasbourg adoptase o abordare mai restrictivă şi considerase că. 28 noiembrie 1978. nici o suspendare. paragrafele 40 şi 48. dar numai o scutire sau exonerare definitivă”. dacă nu înţelege sau nu vorbeşte limba utilizată la şedinţă. 278 Öztürk v.

CEDO încă nu a avut ocazia să se pronunţe. Aceste solicitări de control de asemenea pot fi introduse de către preşedinţii instanţelor judecătoreşti sau preşedintele Curţii supreme. care dispun în această materie de aceleaşi împuterniciri ca şi procurorul şi se supun aceloraşi reguli. 28 octombrie 1999. că soluţia dată într-un mod definitiv oricărei litigiu de către instanţele judecătoreşti nu mai poate fi repusă pe rol. o procedură similară din dreptul român a fost examinată ca o încălcare a acestui instrument.19. În cazul Brumărescu v. printre altele. Totodată. Această procedură constituie un drept şi nu o obligaţie: ea este declanşată la discreţia procurorului şi decizia lui nu poate constitui obiectul vreunui control judiciar. Probleme inerente puterii de control al supravegherii În dreptul procesual rus.279 Odată cu pronunţarea deciziei definitive şi cu înaintarea şi examinarea recursurilor disponibile. Această procedură se utilizează şi atunci când persoana interesată nu a făcut apel. care pretinde. judecătorii ar trebui să fie reticenţi faţă de acceptarea cererii procurorului de a redeschide dosarul sau ca ei personal să declanşeze o procedură de control. România. asupra compatibilităţii acestei proceduri cu Convenţia. precum şi din proprie iniţiativă. De asemenea procurorul poate reînnoi la infinitiv solicitarea până la redeschiderea procesului. într-o cerere provenită din Federaţia Rusă. procurorul general s-a folosit de dreptul său de a declara recurs în orice moment în faţa Curţii supreme pentru a obţine casarea unei decizii judecătoreşti pentru un anumit număr de motive. În rezultat. În ceea ce priveşte însuşi procurorul. paragraful 61. Este important că judecătorii sesizează un anumit număr de probleme referitoare la compatibilitatea acestei proceduri cu Convenţia. Judecătorii de la Strasbourg considerase că această prerogativă constituie o încălcare a articolului 6(1): Unul din elementele fundamentale ale preeminenţei dreptului este principiul securităţii raporturilor juridice. România. această practică ar putea fi interpretată ca o încălcare a Convenţiei în virtutea prin67 . el poate exercita acest drept la solicitarea părţilor sau oricărei alte persoane vizate. deseori se întâmplă ca o hotărâre definitivă pronunţată de o instanţă judecătorească să constituie obiectul unei contestări „în ordine de control”. 279 Brumărescu v. indiferent de faptul dacă termenul de depunere a recursului a fost sau nu depăşit.

o astfel de procedură: riscă să încalce articolul 6. 281 Tumilovich v. În acest caz. în acelaşi context. Organele de la Strasbourg consideră toată procedura de control asupra supravegherii ca o funcţie analogică celei asumate de mediator (ombudsman) în numeroase jurisdicţii. depinde de discreţia autorităţii sesizate şi nu poate fi declanşată direct de persoană interesată282. solicitându-i să-şi exercite dreptul de supraveghere nu este considerată de CEDO ca un recurs efectiv în sensul articolului 35 al Convenţiei din trei considerente. Indivizii care doresc să înainteze o cerere în faţa CEDO cu privire la un aspect al procedurii judecătoreşti trebuie mai întâi să epuizeze toate căile de recurs efective pe plan intern şi să sesizeze Curtea într-un termen de şase luni de la data deciziei interne definitive280. judecătorul trebuie să ştie că sesizându-se personal cu dosarul pentru a susţine cererea procurorului. de altfel. decizia de admisibilitate. pentru partea lezată. 37 D. 68 . dacă exercitarea unei împuterniciri de supraveghere a unei proceduri judiciare. Belgia. judecătorul trebuie să le atragă atenţia asupra faptului că acest termen începe din ziua deciziei „efective” definitive. 5.cipiului enunţat în hotărârea Brumărescu v. judecătorii se confruntă şi cu o altă problemă conexă. 282 H v. Din acest punct de vedere. La modul general. a termenului de şase luni prevăzut pentru cererile individuale adresate la Strasbourg.R. în mod obişnuit considerate ca terminată. Este încă prea devreme de a concluziona. 280 Vezi articolul 35. 22 iunie 1999. Federaţia Rusă. va constitui întotdeauna încălcare a Convenţiei. sistemul judecătoresc rus confundă uneori rolurile respective ale judecătorului şi ale procurorului în procesul de administrare a justiţiei. această procedură este în contradicţie cu sistemul anglo-saxon de control judiciar al actelor administrative. ei refuză de a o asimila unui „recurs efectiv”281. În consecinţă. Înaintarea unei cereri către un procuror sau un judecător. el riscă să provoace o depăşire. ceea ce provoacă dificultăţi serioase în viziunea Convenţiei. În rezultat. În măsura în care avocaţii şi procurorul riscă să ignoreze această prevedere. S-ar putea ajunge ca procurorul să solicite efectuarea unui control într-un caz în care una din părţi doreşte să depună o cerere în faţa CEDO (sau intenţionează să facă acest lucru dacă nu va fi anulat controlul nu se va solda cu un rezultat). România. care este considerat de Judecătorii de la Strasbourg ca un recurs efectiv. În plus.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful