MIHAI ANITEI

RAPORTUL DE CERCETARE
PSIHOLOGIA CA ŞTIINŢĂ EXPERIMENTALĂ

 Conţinuturi:

PAGINA DE TITLU

 Obiective: REZUMAT

INTRODUCERE
 Expunere:  1.Specificul explicaţiei ştiinţifice în psihologie

După cum arătam ceva mai sus, observaţiile empirice şi autocorectarea reprezintă paradigmele metodei ştiinţifice. În continuare vom examina modul cum funcţionează acestea în psihologia ştiinţifică. Să ne întoarcem la exemplul cu investigarea irosirii sociale. Observaţiile sistematice au sugerat aria problematică a investigaţiei, apoi experimentele de laborator au indicat câteva caracteristici ale fenomenului şi au permis verificarea unor predicţii asupra naturii sale. Apoi datele experimentului au sugerat unele soluţii la aspectele practice ale irosirii sociale şi aceste date au fost explicate prin dilua rea responsabilităţii, adică prin trimiterea la o teorie mai generală în psihologia socială. Aceşti paşi rezumă modul tipic de lucru în ştiinţă: observaţiile empirice făcute pe baza unor observaţii cauzale sau a unor teorii relevă ceva despre aceste teorii, ceea ce conduce mai departe demersul empiric (experimental). Aceasta autocorectare ciclică, proprie metodei ştiinţifice, a fost pentru prima dată pusă în evidenţă de către Francis Bacon, care a anticipat multe aspecte importante ale ştiinţei moderne, cum ar fi inducţia şi deducţia.

METODE
 Inducţia şi deducţia:

La baza oricărei concepţii ştiinţifice se află datele (observaţiile empirice) şi teoria (organizarea conceptelor care permit prezicerea datelor). Oamenii de ştiinţă au împărtăşit şi împărtăşesc idei diferite privitor la importanţa unuia sau altuia dintre cei doi termeni ai unei concepţii ştiinţifice. Este neproductiv să încercăm să stabilim raportul de prioritate sau de relaţie univocdeterminativă în raporturile dintre date şi teorie. Dacă Bacon a crezut în prioritatea observaţiilor empirice, oamenii de ştiinţă moderni, de asemenea, subliniază rolul datelor şi progresul prin trecerea de la date spre teorie.

 Despre teorie: REZULTATEde declaraţii care explică o varietate de situaţii  Teoria se defineşte ca un set

Raportul dintre numărul declaraţiilor şi cel al situaţii lor este invers proporţional în cazul unei teorii bune. Cel mai bun exemplu este legea gravitaţiei universale. Prin ea este explicată căderea obiectelor, comportamentul valurilor, poziţia astrelor în sistemul solar. Cu un număr restrâns de declaraţii despre atracţia reciprocă a astrelor se explică un număr mare de situaţii. Este, deci, o teorie puternică. În psihologie teoria îndeplineşte două funcţii majore: 1) oferă un cadru pentru etalarea sistematică şi ordonată a datelor; şi 2) permite omului de ştiinţă să emită predicţii. Teoria ghidează experimentatorul în organizarea rezultatelor şi îi permite elaborarea de predicţii pentru situaţiile în care nu există date. Cu cât va fi mai mare nivelul predicţiei, cu atât va fi mai bună teoria. Aşadar, teoriile sunt cel mai potrivit mod de a organiza conceptele şi datele întro structură coerentă, dar şi pentru a prezice observaţiile suplimentare. În unele tratate cele două funcţii ale teoriei, organizarea şi predicţia, apar sub numele de descriere şi explicaţie. Această formulare repune pe tapet disputa privitoare la superioritatea abordării deductive sau inductive în ştiinţă. Abordarea deductivă consideră că cea inductivă se preocupă exclusiv cu descrierea. Abordarea inductivă poate replica, afirmând că descrierea este explicaţie: dacă un psiholog ar putea prezice corect şi controla tot comportamentul prin referire la sistemul organizat de rezultate, atunci acel psiholog ar putea explica comportamentul.

DISCUTII
 

Argumentul este superfluu deoarece ambele abordări sunt corecte. Dacă datele necesare ar fi organizate, predicţiile ar putea fi realizate fără a recurge la o teorie. În realitate, niciodată nu vom avea toate datele necesare şi atunci teoriile sunt solicitate să ne ajute în traversarea prăpastiei dintre cunoaştere şi ignoranţă, adică ele trebuie să ne permită avansarea unor predicţii asupra unor date încă inaccesibile. La rândul lor, teoriile nu vor fi niciodată complete pentru că niciodată nu vom avea toate datele. Iată motivele pentru care descrierea şi explicaţia riscă să fie termeni echivalenţi care descriu mai mult calea decât eventualul rezultat teoretic. De aceea, vom prefera termenii de organizare şi predicţie mai degrabă decât pe cei de descriere şi explicaţie.

 Cele mai multe teorii sistematizează, descriu şi prezic efectul unor variabile. Conceptul REFERINTE

 Despre variabile:

de variabilă este crucial pentru psihologia experimentală.

Întrucât vom reveni pe larg asupra acestui concept într-un capitol ulterior, aici ne vom rezuma la o scurtă prezentare corespunzătoare rosturilor capitolului introductiv. Să luăm un exemplu din fizică, şi anume efectele gravitaţiei. Putem asocia viteza de cădere a obiectelor cu greutatea lor? Fizica a demonstrat că se poate: ceva (în acest caz, viteza de cădere) depinde de altceva (greutatea). În mod frecvent, noi observăm ceva ce se întâmplă, un efect, un comportament, şi ne putem întreba de ce se întâmplă aşa, de ce anume depinde, care este cauza. În fizică viteza de cădere a obiectelor este variabila dependentă iar greutatea variabila independentă. În psihologia experimentală, comportamentul, adică ceea ce face sau întreprinde subiectul, performanţa acestuia, constituie variabila dependentă, iar stimulul (în sens generic) este variabila independentă. Dacă variabila dependentă depinde, este influenţată de variabila independentă, atunci noi ar trebui să putem studia comportamentul în diferitele lui ipostaze, intervenind asupra variabilei in dependente. Variabila independentă este manipulată de către experimentator, iar variabila dependentă trebuie să manifeste variaţii controlabile în funcţie de variaţiile variabilei independente. La prima vedere, între variabila independentă şi variabila dependentă este o relaţie directă, clară, precisă. Dacă aşa se întâmplă în experimentele din ştiinţele naturii, acest lucru nu este valabil pentru experimentul psihologic.

În experimentul lui Schachter variabila independentă era reprezentată de măsura în care comportamentul doctorului reuşea, întrun anumit mod, să inducă frica, anxietatea. Variabila dependentă este ceea ce se aşteaptă să se schimbe atunci când variabila independentă este manipulată (variată). În cazul nostru, variabila dependentă era alegerea între a aştepta singur sau împreună cu ceilalţi. Cei doi termeni sunt mai uşor de înţeles dacă vom ţine seama că „independent“ şi „dependent“ se referă la legătura dintre variabile. Modificările variabilei independente sunt controlate de experimentator şi nu de modificările variabilei dependente. Este important de reţinut că modificările variabilei dependente depind de modificările variabilei independente numai dacă ipoteza experimentatorului este corectă. Ipoteza poate fi formulată ca o declaraţie de tipul „dacă – atunci. Variabila care urmează cuvântului „dacă“ este cea independentă, iar variabila care urmează cuvântului „atunci“ este cea dependentă. În cazul experimentului lui Schachter ipoteza suna astfel: „Dacă un subiect este expus la o situaţie de frică accentuată, atunci nevoia sa de afiliere cu alţi subiecţi va creşte peste nivelul normal“. Această formulare pune în evidenţă faptul că legătura dintre cauză şi efect are loc întro singură direcţie. Modificări ale variabilei independente produc modificări ale variabilei dependente şi nu invers. Să luăm un exemplu mai simplu de experiment pe care studenţii cursului de psihologie experimentală îl realizează în cadrul lucrărilor de laborator şi anume studiul relaţiei dintre intensitate, durată sau ritmul de expunere a unui stimul şi viteza, precizia reacţiilor unui subiect. La prima vedere relaţia cauzală directă este indubitabilă. Depinde oare viteza, timpul de reacţie doar de intensitatea, durata de expunere sau ritm? Nu cumva subiectul nostru se află întro anumită stare de oboseală care poate afecta performanţa? Înseamnă că între variabila independentă şi cea dependentă intervine şi o altă variabilă, numită intermediară, sau externă sau de control (pentru că trebuie să fie controlată, ţinută sub control).

NOTE

În acest caz, ar trebui să constatăm efectul oboselii şi să intervenim, mărind sau micşorând acest efect pentru a constata implicarea lui în comportamentul de răspuns al subiectului. Iar dacă acest efect există, atunci el trebuie să fie luat în consideraţie în experimentul respectiv. Se vădeşte astfel că un bun control al variabilelor intermediare sporeşte eficienţa demersului experimental.

ALTE SECTIUNI

 Evaluarea predicţiilor şi teoriilor:

SUBIECTEsăGENERALE este adevărată sau Oamenii de ştiinţă nu încearcă determine dacă o teorie particulară
falsă întrun sens absolut. Ei preferă să de clare că o teorie este suportată în mod semnificativ de datele obţinute, lăsând astfel deschisă posibilitatea ca alte date să nu suporte teoria. Cu alte cuvinte, în ce măsură predicţiile sunt verificate prin datele obţinute. Există un nivel admisibil al erorii probabile a predicţiilor şi teoriilor. Deşi oamenii de ştiinţă nu se mulţumesc cu declaraţii simple de adevăr / fals asupra unei teorii, ei trebuie să decidă de multe ori care dintre teorii este cea mai potrivită întrun anumit moment. Pentru aceasta, trebuie să utilizăm o serie de criterii de evaluare a teoriei, dintre care cele mai importante sunt: economicitatea, precizia şi verificabilitatea. Economicitatea este un criteriu bine sugerat de relaţia invers proporţională dintre numărul declaraţiilor unei teorii şi numărul situaţiilor explicate în aceea teorie. Astfel, la o extremă vom avea situaţia în care o teorie uzează de declaraţii separate pentru fiecare rezultat. La cealaltă extremă, cazul ideal ar presupune o singură declaraţie care explică totul. Dincolo de aceste extreme, teoriile câştigă în putere şi valoare pe măsură ce pot să explice tot mai multe rezultate prin cât mai puţine concepte explicative.

Precizia este un criteriu foarte important, mai ales în psihologie unde, adesea, din păcate, lipseşte. Teoriile care apelează la modelare matematică sau care pot fi programabile pe computer sunt, în general, mai precise decât cele care folosesc declaraţii verbale.

Dacă o teorie nu este suficient de precisă astfel încât diferiţii utilizatori, experimentatori să fie de comun acord cu predicţiile sale, atunci această teorie este, prin toate intenţiile şi mijloacele folosite, lipsită de precizie. Verificabilitatea este un criteriu foarte preţuit de către oamenii de ştiinţă deoarece o teorie care nu poate fi verificată, nici nu poate fi vreodată negată. La prima vedere, am putea crede că aceasta ar putea fi o calitate, de vreme ce ar fi imposibil de demonstrat că o astfel de teorie este incorectă. Dar, oamenii de ştiinţă nu împărtăşesc acest punct de vedere. Să luăm, spre exemplu, atitudinea faţă de ESP (percepţia extrasenzorială). Adepţii ESP susţin că prezenţa unei persoane care nu crede în ESP ar inhiba performanţele subiecţilor dotaţi cu această aptitudine deoarece cei suspicioşi ar provoca aşanumitele „vibraţii negative“ care tulbura ESP. Rezultă că ESP nu poate fi evaluată deoarece numai cei care cred în ea pot fi prezenţi când este studiată. Or, credinţa întro teorie implică teste de verificare care ar putea sa o respingă. Dacă nu este logic posibil să verificăm o teorie, ea nu poate fi evaluată. Dacă este logic posibil, dar nu şi tehnic (aşa cum a fost şi cazul teoriei lui Einstein), evaluarea teoriei este amânată .

2. Psihologia ca ştiinţă experimentală

Probabil că este dificil pentru mulţi oameni să gândească despre psihologie ca ştiinţă în acelaşi sens în care, spre exemplu, fizica şi chimia sunt ştiinţe. Ei ar putea considera că artele, literatura, religia sfidează analizele ştiinţifice, tot aşa cum se pot îndoi că aceste ana lize ştiinţifice pot fi aplicate sentimentelor de dragoste, fiorului conducerii unei maşini cu viteză mare, suferinţelor unei echipe de fotbal învinse. Psihologii umanişti, clinicieni sau terapeuţi, ar răspunde pozitiv la aceste întrebări. Aceşti specialişti consideră că este imposibil din punct de vedere obiectiv să evaluezi şi să testezi sentimentele şi experienţele umane prin metode ştiinţifice tradiţionale. Noi nu putem stabili sau refuza existenta lui Dumnezeu prin metode ştiinţifice, la fel cum nu putem testa gravitaţia prin metode teolo gice. Ştiinţa operează acolo unde uneltele îi sunt potrivite. Vreme îndelungată, psihologia sa aflat în sfera de acţiune a filosofiei. Abia la sfârşitul secolului al XIX-lea, odată cu îmbună tă ţirea tehnicilor de cercetare, psihologia sa deplasat spre tărâmul ştiinţelor pozitive. Psihologii ar putea fi organizaţi pe o linie de continuitate în raport cu modul în care ei consideră ştiinţele exacte drept model pentru psihologie. Psihologii „hard“ consideră că ştiinţele fizicii sau chimiei sunt modele perfecte de urmat, în timp ce psihologii „soft“ consideră că ştiinţele sociale trebuie să constituie modelul de urmat. Toate ştiinţele dispun de un set de date şi de teorii explicative. Ceea ce este distinctiv între diferitele ştiinţe, ca şi între subspecialităţile din interiorul unei ştiinţe, sunt diferitele tehnici folosite. Astfel, astronomii nu au nevoie de tehnicile labirint, aşa cum nici subiectul experimentat de către psihologi nu are nevoie de telescop.

3. Domeniul psihologiei experimentale

Orice abordare a domeniului psihologiei experimentale trebuie să înceapă prin a oferi definiţiile operaţionale ale următorilor termeni: experiment, metodă experimentală şi psihologie experimentală. Termenul de experiment este larg utilizat atât în limbajul cotidian cât şi în cel al diverselor ştiinţe. Dacă ştiinţa izvorăşte din realitate încercând s-o explice, experimentul este demersul prin intermediul căruia realizăm extragerea unui eşantion din realitate spre al supune verificării (testării) în vederea cunoaşterii. Ce vrem şi ce trebuie să cunoaştem? Una dintre trăsăturile definitorii ale psihicului uman este că acesta dispune de cele mai complexe dispozitive de determinare antialeatorii (P. Popescu Neveanu, 1987). A experimenta constituie, în fapt şi în esenţă, o dimensiune intrinsecă a lui „homo sapiens“ şi răspunde nevoii imperioase de a găsi cauzalitatea, de a răspunde la întrebarea „de ce“ şi apoi de a se asigura asupra modului cum vor evolua lucrurile în viitor. Oamenii de ştiinţă nu au făcut altceva decât să formalizeze acest demers şi experimentul a constituit şi constituie o ambiţie mărturisită a tuturor ştiinţelor naturii. Experimentul este o manipulare deliberată a unui eşantion din rea litate pe care dorim săl studiem în scopul de a înţelege mai bine modul cum acesta se produce, din ce cauză şi cu ce efecte.

Metoda experimentală constituie cadrul logic, formal şi epistemic de utilizare a experimentului. Aceasta implică prezenţa şi utilizarea (prin verificări şi revizuiri periodice) unor instrumente de lucru, reguli de conduită, dispozitive tehnice şi proceduri, strategii, planuri de experimente, modalităţi de culegere şi prelucrare a datelor.

Metoda experimentală în psihologie a fost introdusă pe la jumătatea secolului al XIXlea şi putem afirma că celebra lucrare a lui G.T. Fechner „Elemente de psihofizică“ (1860) stă la baza ei. Domeniul psihologiei experimentale se defineşte prin intermediul metodei experimentale, considerată ca forma cea mai desăvârşită şi cea mai convingătoare a demersului ştiinţific (M. Richelle, X. Seron, 1994).

Psihologia experimentală este o ramură a psihologiei, care, fiind atât de intim legată de metodă, se defineşte chiar prin metoda experimentală. Cel mai frecvent criteriu utilizat în clasificarea ramurilor psihologiei este conţinutul, ori, constatăm că psihologia experimentală se defineşte prin metodă. În acelaşi timp, fiecare ramură a psihologiei definită de un conţinut dispune de o parte experimentală mai mult sau mai puţin importantă. Unii autori sunt tentaţi să nu considere psihologia experimentală ca o ramură obişnuită ci, mai curând, ca metodă aplicabilă variatelor domenii ale cunoaşterii. Alţi autori (P. Fraisse, 1973) consideră psihologia experimentală drept sursă de cunoştinţe acumulate în psihologie prin utilizarea metodei experimentale. Din punctul de vedere al psihologiei americane, care pune accentul mai mult pe atributele experimentului, psihologia experimentală este un demers repetabil şi autocorector în studierea manifestărilor vieţii psihice (Kantovitz, B.H., Roediger III, H.L., Elmes, D.G., 1991). Din punctul de vedere a lui N. Lungu (2000), domeniul psihologiei experimentale îl constituie teoria şi practica experimentului ca metodă de cercetare activă şi eficientă, deservind astfel orice cercetare psihologică de tip experimental. Mai departe, acelaşi autor ne oferă următoarea definiţie: „psihologia experimentală reprezintă ansamblul principiilor, normelor şi regulilor care stau la baza organizării şi desfăşurării experimentului în psihologie, cu scopul obţinerii de date verificate asupra realităţii psihice“ (pp. 15)

După cum observăm şi această definiţie trimite la metodă (principii, norme, reguli, organizare), ceea ce este, practic, inevitabil în orice tentativă de definire a psihologiei experimentale. Domeniul psihologiei experimentale îl constituie manifestările vieţii psihice abordate întro manieră experimentală. Obiectul psihologiei experimentale este reprezentat de problemele vieţii reale identificate şi asupra cărora cercetătorul avansează ipoteze ce urmează a fi testate prin experimente controlate şi replicabile în vederea avansării unor predicţii verificabile statistic privitoare la generalizarea rezultatelor obţinute şi evoluţia comportamentelor studiate. Trebuie să fim realişti: finalitatea oricărui demers ştiinţific veritabil este de a prezice fenomenul studiat. Experimentul psihologic, metoda experimentală, psihologia experimentală constituie fundamentul cercetării ştiinţifice asigurând aceste exigenţe la cel mai înalt nivel de rigoare ştiinţifică şi oferind imaginea unei evoluţii dina mice a tehnicilor, instrumentelor, mijloacelor de lucru în deplin acord cu evoluţia celorlalte ştiinţe moderne.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful