You are on page 1of 13

INTRODUCERE ÎN LINGVISTICĂ

Bibliografie Eugenio Coseriu, Introducere în lingvisticǎ, Cluj-Napoca, 1999. Eugen Coşeriu, Prelegeri şi conferinţe, Iaşi, 1994. Eugeniu Coşeriu, Sincronie, diacronie şi istorie, Bucureşti, 1997. Eugeniu Coşeriu, Lecţii de lingvisticǎ generalǎ, Chişinǎu, 2000. Constantin Frâncu, Curente şi tendinţe în lingvistica secolului nostru, Iaşi, 1999. Andre Martinet, Elemente de lingvisticǎ generalǎ, Bucureşti, 1970. Jacques Moeschler şi Antoin Auchlin, Introducere în lingvistica contemporanǎ, Cluj, 2005. Eugen Munteanu, Introducere în lingvisticǎ, Iaşi, 2005. Ferdinand de Saussure, Curs de lingvisticǎ generalǎ, Iaşi, 1998. *** Crestomaţie de lingvisticǎ generalǎ, îngrijitǎ de Ion Coteanu, Bucureşti, 1998. *** Lingvistica modernǎ în texte, redactori responsabili Maria Iliescu şi Lucia Wald, Bucureşti, 1981. *** Filozofia limbajului din Antichitate pînǎ în secolul al XVIII-lea (în texte şi studii) , Bucureşti, 1983. 1. Obiectul şi disciplinele lingvisticii Lingvistica studiazǎ limbajul uman în generalitatea sa, sistemele de isoglose numite limbi şi realizǎrile lor concrete în acte de vorbire (E. Coşeriu). Sînt de observat în aceastǎ largǎ definiţie numeroase distincţii privind nivelul teoretic al acestora, direcţia abordǎrilor şi caracterul disciplinelor lingvistice specializate. E. Coşeriu deosebea o lingvisticǎ a limbajului (mai adecvat, filozofia limbajului), o lingvisticǎ a limbii (lingvistica generalǎ sau teoria limbii şi diverse discipline specializate) şi o lingvisticǎ a vorbirii. Unele limbi, inclusiv româna, au termeni care desemneazǎ aceastǎ ierarhizare a fenomenului lingvistic (cf. fr. langage / langue / parole), altele nu disting decît douǎ niveluri: lat. lingua / sermo, it. lingua / parlare şi favela, sp. lengua / habla, germ. die Sprache / die Rede, engl. language / speech. Toate aceste distincţii sînt rezultatul unor operaţiuni pur analitice ale minţii noastre, fiindcǎ fenomenul însuşi este unitar. 1.1. Limbajul. În sens larg, prin limbaj se înţelege orice mijloc de comunicare printr-un sistem de semne şi semnale. Sînt limbaje, de exemplu, toate codurile de semnalizare (rutierǎ, cu fanioane, cu lumini), comunicarea gestualǎ a surdo-muţilor, expresia prin atitudini, mimicǎ şi gesturi a politeţei (extrem de bine codificatǎ în unele culturi orientale), riturile şi ritualurile religioase, precum şi manifestǎrile specifice artelor, toate sistemele de scriere etc. Se poate vorbi şi de „limbajul” animalelor, fiindcǎ şi acestea comunicǎ prin mijloace specifice fiecǎrei specii, mijloace fie sonore (cîntecul pǎsǎrilor, lǎtratul cîinelui), fie vizuale, olfactive etc. Unele limbaje sînt naturale, altele sînt limbaje artificiale, precum creaţiile oamenilor de ştiinţǎ, care stocheazǎ şi comunicǎ informaţiile unor specialitǎţi în coduri proprii: limbajul matematicii, chimiei, informaticii etc. Ştiinţa care studiazǎ toate aceste sisteme de semne este semiologia (F. de Saussure) sau semiotica. Limbajul uman lingvistic, adicǎ acela realizat prin sunetele specifice vocii omeneşti produse de un aparat fonator propriu, este fundamental diferit de toate celelalte

1

Martinet). spre deosebire de expresia lingvisticǎ a unei dureri (mǎ doare capul. şi fonologic. aceşti anonimi creatori ai alfabetului. prin cumularea posibilitǎţilor combinatorii ale celor douǎ tipuri de articulǎri. la rîndul lor. fr. analizabilǎ şi semantic.limbaje naturale prin douǎ trǎsǎturi: 1) este (dublu) articulat şi 2) utilizeazǎ semnul lingvistic. calitǎţi. slavilor. Ea trebuie să răspundă la întrebarea „Ce este limbajul?”. De aceea. ţipǎtul de durere nu poate fi descompus în pǎrţi succesive şi nici senzaţia exprimatǎ astfel nu este analizabilǎ în segmente. fr. cuvintele (sau. Aceasta porneşte de la fenomene lingvistice concrete şi identificǎ trǎsǎturile lor generale. I am a man. de exemplu. armenilor. „Limbajul” animal (inclusiv expresiile care ţin de partea animalicǎ a omului) este nearticulat. unic în universul semiotic. a constituit un obiect al controverselor filozofice şi lingvistice din Antichitate şi pînǎ în prezent. fǎrǎ formularea teoreticǎ a problemei. care sunt limbile. adesea consideratǎ identicǎ sau asemǎnǎtoare cu lingvistica generalǎ sau teoria limbii.. latinilor. j’ai mal à la tête)). în unele formulǎri). obţine cu doar şapte foneme vocale şi cu 22 foneme consoane aproximativ 140-150 mii de cuvinte. fie silabele. Caracterul articulat al limbajului uman a fost înţeles. Prima articulare este reprezentatǎ în scris prin separarea cuvintelor (sau monemelor) prin blanc (spaţii albe). la nivelul expresiei fonice (sonore) din unitǎţi fonematice (fonemele). care au notat prin semne grafice unitǎţile celei de a doua articulǎri. /e/ /u/ /s/ /î/ /n/ /t/ /o/ /m/. iar prin combinarea acestora un numǎr imens de enunţuri. de cǎtre inventatorii scrierii alfabetice. la A. care studiază fie o anumitǎ limbǎ. abordare care se realizeazǎ totdeauna din perspectiva mai largǎ a unei concepţii sau doctrine filozofice. în timp ce lingvistica generalǎ descrie cum se manifestă limbajul în formele sale istorice. utilizînd datele oferite de lingvisticile particulare. care nu poate exprima decît un numǎr extrem de redus de senzaţii şi nevoi primare. fie sunetele tipice (fonemele). limba românǎ. care este fundamentul limbajului omenesc. Urmarea acestui mod de realizare a limbajului este capacitatea umanǎ de a denumi prin limbi practic o infinitate de obiecte. fie un grup de limbi. Aceste unitǎţi sînt articulate. oricît de evoluat. printr-un numǎr corespunzǎtor de emisiuni sonore. je suis homme. 2) Semnul lingvistic. de pildǎ. altfel vorbirea este perceputǎ ca un flux continuu de sunete indistincte. Aşadar. pentru cǎ. urmaţi de aramei şi greci. Meillet). filozofia limbajului (a limbii. a) Originea limbajului 2 . engl. Prima articulare (segmentare) constǎ în distingerea unor unitǎţi minimale de sens şi formǎ sonorǎ. spre deosebire de un animal. monemele. mai precis. fenicieni de prin secolele al XVI-lea – al XIV-lea î. 1) Caracterul articulat înseamnǎ realizarea expresiei sonore a limbajului din segmente (articol < lat. articulus) succesive şi structurate pe douǎ niveluri. Filozofia limbajului studiază limbajul în esenţa sa (quid-ul sǎu) şi în aspectele sale universale.Hr. de asemenea proprii fiecǎrei limbi: rom. acţiuni. stǎri. specifice fiecǎrei limbi: eu sînt om. cea dintîi condiţie a înţelegerii unei limbi este aceea de a putea distinge aceste unitǎţi în succesiunea lor. au fost consideraţi mari lingvişti (A. Acestea sînt semnele lingvistice. Temele principale ale filozofiei limbajului sînt a) originea şi b) esenţa şi natura limbajului. care l-au adaptat limbii lor şi l-au transmis etruscilor. Aşadar. Problemele limbajului au constituit o disciplinǎ aparte.

imperfecte etc. La evrei. adept al opiniei contrare thései (= prin convenţie). Astfel. În majoritatea lor. Acela a poruncit ca nişte copii sǎ fie crescuţi în izolare. pînǎ vor rosti primul cuvînt. E limpede faptul cǎ acel care cunoaşte numele. care regizeazǎ dialogul.4). din perspectiva thései). care ar fi fost frigianul bekos „pîine”. Multǎ vreme. apoi pentru celǎlalt interlocutor. spune Cratylos) sau convenţionale (putînd fi false. a dominant ideea cǎ limba ebraicǎ (limba adamicǎ) a fost mama tuturor limbilor. dacǎ numele sînt adevǎrate (adicǎ imitǎ şi exprimǎ adevǎrul lucrurilor. sînt utopii lingvistice).. fiindcǎ o limbǎ anume nu este predestinatǎ. Mai explicit apare ideea în episodul din ziua Cincizecimii. cautǎ argumente în favoarea celui dintîi. ar fi nevoie de o limbǎ preexistentǎ. Aristotel a vǎzut eroarea întregii controverse. aceea relatatǎ în legenda despre zidirea turnului lui Babel (la Babilon). problema este aceea dacǎ existǎ o legǎturǎ necesarǎ între lucrul desemnat şi cuvînt şi. (Ipoteticele cazuri ale unor copii crescuţi de animale şi avînd capacitatea vorbirii. şi Hermogenes. ca urmare. şi nici nu poate fi. noi ştim cǎ acei copii nu ar fi rostit nici un cuvînt. Dogma creaţionistǎ a dominat timp de peste douǎ milenii gîndirea europeanǎ şi a interzis alte abordǎri pînǎ în epoca raţionalismului iluminist (secolul al XVIII-lea). Facultatea limbajului este datǎ primului om şi urmaşilor acestuia şi. credinţǎ care a fundamentat concepţia genealogicǎ despre naşterea şi decǎderea limbilor. un zeu). care i-a dat raţiunea şi darul vorbirii. cînd Duhul Sfînt a coborît asupra apostolilor şi toţi „au început sǎ vorbeascǎ în alte limbi. cînd Dumnezeu a amestecat limbile. mincinoase. logosul) divin. discipol al lui Heraclit şi susţinǎtor al concepţiei phýsei (= prin naturǎ). apostolii au putut propovǎdui şi rǎspîndi noua credinţǎ la popoarele învecinate. Astǎzi. Existǎ la vechii gînditori preocuparea de a identifica o limbǎ originarǎ. pentru cǎ chestiunea este greşit pusǎ. ca urmare. pentru a se conveni un asemenea contract. însǎ într-o interpretare modernǎ a creativitǎţii limbajului. presupuneri populare care au generat mitul latin al lui Romulus şi Remus sau poveştile moderne cu Mowgli. constǎ în rǎspunsul la obiecţia cǎ. limbajul este cogeneric fiinţei umane. diversitatea actualǎ a limbilor lumii fiind rezultatul unei decizii ulterioare a Divinitǎţii. apoi la Socrate. pentru ca acei constructori sǎ nu se mai înţeleagǎ între ei. care este totuşi cea acceptabilǎ. şi Tarzan. La filosofii presocratici.1-9).Este o problemǎ cu multe abordǎri şi ipoteze. problema modului în care oamenii au creat cuvintele este expusǎ în celebrul dialog platonician Cratylos. Opusǎ este concepţia cǎ limbile au apǎrut printr-un act voluntar al oamenilor.) povesteşte un interesant episod referitor la încercarea unui faraon de a afla dacǎ limba cea mai veche a fost egipeana sau frigiana. şi a împrǎştiat oamenii pe tot pǎmîntul (Facerea. Aceasta este concepţia despre monogeneza limbajului. precum le dǎdea lor Duhul a grǎi” (Faptele apostolilor. O disputǎ filozoficǎ a cǎpǎtat denumirea controversei numitǎ phýsei / thései de filosofii de dupǎ Aristotel. în Europa creştinǎ. cunoaşte şi lucrurile. 2. fiindcǎ el a fost dat omului de creatorul acestuia (o divinitate. Dificultatea logicǎ (un cerc vicios) a acestei soluţii. printr-o convenţie socialǎ. nǎscutǎ din nevoia de comunicare. la începuturi a existat o singurǎ limbǎ. creatorii Vechiului Testament. În dialog sînt protagonişti Cratylos.Hr. greşite. Socrate. omul (Adam) a fost zǎmislit din lut şi însufleţit de spiritul (duhul. dar o soluţie finalǎ nu este tranşatǎ. din Cǎrţile junglei. ci se învaţǎ auzind-o în mediul lingvistic matern. 3 . În esenţǎ. Cele mai vechi concepţii sînt mitologice şi religioase. diferenţiate de concepţii ontologice şi epistemologice felurite. Herodot (secolul al V-lea î. 11.

doar acesta din urmǎ putînd fi apreciat ca adevǎrat sau fals. însoţit de un limbaj gestual foarte bogat. Aşadar. ci caracterul lor semantic. un mijloc creat de oameni. numit lógos pragmatikós. psihologi spre încercarea de a data relativ pe scara evoluţiei perioada apariţiei speciei umane şi. numit lógos apophantikós. cu înţeles. A fost formulatǎ teza poligenezei speciei umane. Cuvintele iniţiale au fost exclamaţii. prin şcolile teologico-filozofice numite nominalism şi. de pildǎ. conform cǎreia acesta ar fi apǎrut în zonele calde şi s-a rǎspîndit apoi şi în regiunile reci ale Terrei. emoţional. în timp ce „limbajul” animal este un dat al speciei şi nu evolueazǎ. considera cǎ un nomothétes. enunţul poetic (Apele plîng clar izvorînd în fîntîne ) sau lógos poetikós şi enunţul asertiv (Omul este bun). atunci cînd se afirmǎ sau se neagǎ ceva despre lucruri. un legislator de excepţie din specia umanǎ a creat cuvintele) şi chiar la teologi creştini (Grigore de Nissa – a doua jumǎtate a secolului al IV-lea –. ci în planul comunicǎrii propoziţionale. limbile unor comunitǎţi primitive şi limbajul în faza achiziţiei limbii de cǎtre copii. cu sugestii gǎsite încǎ la filozofii antici precreştini (Socrate. Jean-Jacques Rousseau. şi nici mǎcar orice enunţ. impunînd în lumea oamenilor de ştiinţǎ concepţia evoluţionistǎ despre lumea vie şi teza originii omului în primatelor superioare. Acestǎ doctrinǎ va orienta mai tîrziu cercetǎrile unor biologi. cuvintele nu sînt nici adevǎrate. Cînd o expresie nu este semanticǎ. 1859) a creat un curent de gîndire extrem de puternic. imaginativǎ şi limbajul în mare mǎsurǎ figurat. care spunea cǎ limbile sînt creaţii imperfecte omeneşti). adicǎ expresie cu sens. aşadar „poetic”. imaginativ. realism. de unde diferenţe lingvistice cauzate de condiţii climaterice. 4 . Rezultatele au fost neconvingǎtoare. limbile fiind capabile sǎ exprime toate aceste niveluri şi stǎri ale vieţii interioare. Ceea ce este comun şi caracteristic în mod esenţial tuturor acestor expresii nu este adevǎrul sau falsul. Disputa dintre convenţionalişti şi naturalişti s-a prelungit în forme mult elaborate. chiar şi patologia limbajului. pasiunile. rugǎminţi (Vrei sǎ deschizi uşa?). Apariţia lucrǎrii lui Ch. Au fost studiate „limbajul” şi comportamentul maimuţelor superioare. nici logicul sau ilogicul. respectiv. Darwin (Originea speciilor prin selecţie naturalǎ. nu a existat o singurǎ limbǎ originarǎ. Johann Gottfried Herder şi alţii) au reluat şi dezvoltat ipotezele convenţionaliste. O expresie nesemanticǎ poate avea un sens doar într-un anume context (de pildǎ bolboroseala neinteligibilǎ a unui beţiv într-un spectacol teatral). antropologi. convenţional (arbitrar) şi de aceea supus schimbǎrii (evoluţiei). fiindcǎ limbajul a apǎrut din efortul micilor comunitǎţi primitive de a exprima alte nevoi decît cele primare. pînǎ în Evul mediu. gîndirea era concretǎ. Orice enunţ lingvistic este lógos semantikós. ca urmare. nici false. care nu este doar raţional şi logic. Aceste observaţii au lǎrgit înţelegerea atît a complexitǎţii psihicului uman. limbajul uman este o instituţie socialǎ. în speranţa de a surprinde ceva din fazele originare ale limbajului uman. ea nu poate fi consideratǎ limbaj uman (normal). intuitiv. vitale. Gînditorii raţionalişti din veacul al XVIII-lea (Gianbattista Vico. Aşadar. în consecinţǎ. fals sau adevǎrat poate fi enunţul. Aristotel a distins enunţul (propoziţia) care exprimǎ îndemnuri. iar disputele au devenit polemici cu tentǎ puternic ideologicǎ. animalice. a limbajului articulat. un instrument de comunicare într-un grup social. dar şi volitiv. adicǎ nevoile morale. cu subtilitǎţi argumentative.arǎtînd cǎ chestiunea adevǎrului cuvintelor nu se pune în planul desemnǎrii (denumirii lucrurilor). sentimentele.

signum) sau de simbol (gr. ci ca o activitate dinamicǎ. un suport al acesteia aşa cum banda de magnetofon este suportul unui discurs. trad. 1983). A. Gestul şi cuvîntul. Leroi-Gourhan. ci din semn (lingvistic)... organele vocale şi auzul cu limbajul rezidǎ irevocabil în alcǎtuirea originarǎ. lat. homo religiosus. semainon. Sfîntul Augustin (354–430) a sistematizat concepţia semioticǎ a Antichitǎţii. Mai apoi. geneticǎ şi teoria informaţiei (cf. o enérgeia în mişcarea dialogalǎ creatoare. interdicţia a fost suspendatǎ. dar marea dificultate rǎmîne pǎtrunderea misterului acelui salt calitativ al apariţiei semnificaţiei cuvîntului. fiindcǎ omul este om doar prin limbaj şi nu se poate imagina o formǎ de comunicare anterioarǎ limbajului care ar fi creat limbajul. Este motivul pentru care problema originii limbajului nu are importanţa ce i se atribuie în general. De aceea. cu neputinţǎ de explicat altfel. antropologie.. iar hîrtia fotograficǎ suportul unei imagini. Limba nu e un instrument exterior gîndirii. homo faber. homo ludens. Ea nici nu trebuie mǎcar discutatǎ .Încǎ Wilhelm von Humboldt a arǎtat clar (1836) cǎ este zadarnic sǎ se caute momentul (sau faza istoricǎ) în care a apǎrut limbajul. iar cuvintele scrise [ca] simboluri ale cuvintelor vorbite. Michel Foucault conchidea cǎ omul se trage nu din maimuţǎ. A. cînd gîndirea devine conştientǎ de ea însǎşi prin cuvînt. la un moment dat. a naturii umane. pe care vorbitorul şi-l însuşeşte învǎţîndu-l.. limba apare întotdeauna ca o moştenire a epocii precedente. Sînt premise pentru mai buna cunoaştere a etapelor evoluţiei speciei umane. Legǎtura indestructibilǎ care uneşte gîndirea. De aceea. adicǎ a momentului cînd materia produce spirit. este efortul veşnic reluat al spiritului de a face sunetul articulat capabil sǎ exprime ideea. dar niciodatǎ constatat. Acestea apar numai dacǎ limba nu mai este privitǎ ca un dat exterior. în 1866.. Tovar (în 1954) scria: contemplarea mileniilor preistoriei face sǎ aparǎ insolubilǎ problema originii limbajului. aşa cum se învaţǎ o limbǎ strǎinǎ. Încǎ Aristotel a definit cuvîntul ca simbol al unor stǎri sufleteşti. 1916) explicita din nou aceastǎ dificultate astfel: În oricare epocǎ şi oricît de departe am urca în timp. fiindcǎ este o chestiune nelingvisticǎ. s-ar fi dat nume lucrurilor şi prin care s-ar fi încheiat un contract între concepte şi imaginile acustice poate fi conceput. séma. neurofiziologie.. Societatea de Lingvisticǎ din Paris a decis sǎ excludǎ din tematica studiilor înscrise pentru comunicǎri problema datǎrii istorice a apariţiei limbajului ca nefiind de competenţa lingviştilor. aceasta generînd alte înţelegeri ale funcţiilor şi dinamicii activitǎţii lingvistice (intersubiectivitatea şi creativitatea limbajului)... Semnul este ceea ca se aratǎ 5 . Semanticitatea se referǎ la calitatea de semn (gr. Ca urmare. homo aestheticus etc. b) Esenţa şi natura limbajului Filozofia limbajului a propus ca temǎ majorǎ de reflecţie problema esenţei limbajului ca semanticitate. Tema originii limbajului a fost reluatǎ însǎ în ultima jumǎtate de veac şi abordatǎ prin prisma marilor progrese fǎcute de arheologie.. a descoperi originea limbajului înseamnǎ a înţelege esenţa şi natura sa. un produs (érgon) creat de alţii. caracterizarea fiinţei umane ca homo significans sau homo loquens este mai esenţialǎ pentru definirea omului decît acele sintagme care îi atribuie acestuia alte calitǎţi exclusive: homo sapiens. Actul prin care. Mai tîrziu (1878). rom. Nici o societate nu cunoaşte şi nu a cunoscut niciodatǎ limba altfel decît ca pe un produs moştenit de la generaţiile precedente şi pe care îl luǎm ca atare. symbólon) al cuvintelor. dar Ferdinand de Saussure (în Curs de lingvisticǎ generalǎ (CLG. ci limba este organul formator al gîndului.Limba .

considerîndu-se cǎ toate celelalte limbi ar avea aceleaşi categorii şi structuri lexicale şi gramaticale ca şi latina. iar terminologia filozoficǎ. Ferdinand de Saussure rezuma aceastǎ relaţie astfel: limba [este] gîndire organizatǎ în materie fonicǎ (CLG). j’ai peur). Astfel. indiferent de nivelul dezvoltǎrii lor intelectuale. Humboldt. avînd ca model limba latinǎ. insuficient precizatǎ (de exemplu. Trǎim într-o lume de semne (traversǎm o pǎdure de simboluri – Ch. un desen. un cuvînt/expresie onomatopeic(ǎ). Începînd din veacul al XIX-lea.). Ch. Aceasta presupune determinarea naturii gîndirii şi limbii. Mai tîrziu. Rezultǎ cǎ şi limbile ar trebui sǎ aibǎ. Pe aceastǎ concepţie s-a dezvoltat din Antichitate şi pînǎ în Evul Mediu şi apoi pînǎ în perioada raţionalismului secolului al XVII-lea ideea creǎrii unor limbi universale. filozofii şi lingviştii (Hegel. Baudelaire). în care relaţia este total abstractizatǎ şi convenţionalǎ (arbitrarǎ) (semnele lingvistice. adicǎ senzorialǎ (cu ţipete. ci într-o interdependenţǎ complexǎ. distincţia sau. O problemǎ principalǎ este aceea a raporturilor dintre limbaj/limbi. în afarǎ de sine. Cheia dezlegǎrii acestei „enigme” este modul în care este înţeles actul semnificǎrii lingvistice. logosul era înţeles de Heraclit ca un fel de suflare (precum Duhul divin din Geneza biblicǎ) care strǎbǎtea şi lucrurile. teorii este consideratǎ adesea ca universalǎ în înţelesul cǎ procesele sale formale sînt identice la toţi oamenii. în anume mǎsurǎ semnele de circulaţie. dar nu paralele. iar relaţia dintre limbǎ (cuvinte) şi realitate rǎmînea controversatǎ în ipotezele phýsei şi thései. omul comunicǎ în primul rînd prin semne verbale sau simboluri (frica se exprimǎ prin ţipǎt. de exemplu. şi una idealǎ. indicele funcţioneazǎ prin relaţia de succesiune sau contiguitate cu obiectul. dar şi prin mijloace verbale: mie fricǎ. de pildǎ H = spital). structuri universale. Platon concepea gîndirea ca vorbire interioarǎ ( endofazia). mai indicǎ spiritului şi altceva . Dacǎ în lumea animalǎ comunicarea este nemijlocitǎ. simbolul propriu-zis. o parte a semnelor de circulaţie. chiar inexistent în realitate (inorogul). perceputǎ vizual. atingeri etc. prin noţiuni. vorbire mutǎ. confundarea lor. judecǎţi. perfect logice (raţionale). corespunzǎtoare aceloraşi structuri logice. raţionamente. o fotografie. De pildǎ. care explicǎ diferenţele şi particularitǎţile atît ale gîndirii specifice popoarelor. fǎrǎ ambiguitǎţile limbilor naturale. o hartǎ. adicǎ semnul are o laturǎ materialǎ. relaţia dintre ele (ca anterioritate şi cauzalitate) şi apoi dintre acestea şi realitate (lucrurile gîndite şi desemnate). mirosuri. şi vorbirea.pe sine simţurilor şi. în semnul iconic (icon) existǎ o mare asemǎnare între latura sa materialǎ (semnificantul) şi obiectul desemnat. în pofida diversitǎţii lor enorme (sînt cca 9000 de limbi înregistrate). în ipostaza gîndurilor. însufleţindu-le. auditiv. relaţie pe care o deduce omul (norii dinaintea furtunii. simptomele bolilor). în primul rînd. aşadar reducea gîndirea la activitatea limbajului. Saussure) au vǎzut cǎ gîndirea şi limba sînt distincte. Cîteva pasaje expliciteazǎ modul 6 . o schiţǎ. Acestea se inventeazǎ şi se învaţǎ de oameni. gîndire şi realitate. Gîndirea. La gînditorii Antichitǎţii greceşti. paralele şi izomorfe. În alte doctrine filozofice. şi capul omenesc. gîndirea şi limba sînt fenomene distincte. polisemantismul termenului logos) favoriza confuzia planurilor. aceste distincţii nu erau clare. tactil etc. dimpotrivǎ. parte a activitǎţii psihice superioare caracterizate prin reflectare abstractǎ şi conştientǎ a lumii obiective. care constituie înţelesul sǎu pentru mintea umanǎ. comune întregii umanitǎţi. cît şi ale limbilor lumii. ca sunete ale cuvintelor. Peirce a ierarhizat semnele în funcţie de gradul de distanţare a semnului faţǎ de obiectul reprezentat şi de nivelul sǎu de arbitrarietate..

sintagma regina nopţii aduce un spor de sens semnificaţiei cuvîntului lunǎ. Acesta înţelege prin desemnare (germ. creînd lumi specifice. sintagmele inedite spun altceva şi mult mai mult decît suma semnificaţiilor cuvintelor izolate din sistemul limbii. Coşeriu. Astfel. figurate. semnificantul (σύμβολον. care pot fi reprezentate printr-un triunghi. significatum. numit πράγματα.este totdeauna precedatǎ de limbaj. Semnificaţia (germ. verbum. expresie. ci o materie plasticǎ. În sfîrşit. Ogden şi I. ci este mediatǎ de limbaj. nu este vorba de o materializare a gîndurilor. celebra încheiere: limba este formǎ [de organizare] şi nu substanţǎ. ci doar de faptul oarecum misterios cǎ gîndirea-sunet implicǎ diviziuni şi cǎ limba îşi elaboreazǎ unitǎţile constituindu-se între douǎ mase amorfe. ci un intermediar între gîndire şi sunet. Richard) au reluat distincţiile şi au creat termeni mai adecvaţi. elementele considerate sînt obiectul realitǎţii (chiar şi imaginar). iar raportul dintre semn şi referent desemnare sau denotare. Sensul mǎsoarǎ competenţa expresivǎ a vorbitorului. de a folosi limbajul pentru a se referi la o realitate extralingvisticǎ (obiectivǎ sau interioarǎ).A.. Nu existǎ idei prestabilite şi nimic nu e distinct înainte de apariţia limbii. Charles Morris. ci doar izomorfe lumilor reale. Sinn). Bedeutung) este conţinutul unui semn lingvistic dintr-o limbǎ istoricǎ..K. sensul (germ. De aici. Bezeichnung) capacitatea universalǎ a oamenilor. fiindcǎ expresiile poetice. în condiţiile în care unirea lor duce. filozofii stoici. Doar într-o limbǎ putem gîndi şi chiar aceastǎ locuire a gândirii noastre într-o limbǎ este cea mai profundǎ enigmǎ pe care limbajul o pune gîndirii. specificǎ doar comunitǎţii respective. în marea lor diversitate. organizeazǎ diferit şi într-o prefacere continuǎ cunoştinţele despre univers ale omului. nu identice. Desen Semioticieni şi logicieni moderni (Gottlob Frege. Natura semioticǎ a semnului lingvistic a fost bine înţeleasǎ încǎ din Antichitate. dintre semnificant şi semnificat. rezultǎ din sinteza personalǎ a semnificaţilor dintr-o unitate minimalǎ de discurs (sintagmǎ. antropocosmosuri. Subiectivitate / intersubiectivitate 7 . În general. res. ce se împarte la rîndul ei în pǎrţi distincte. O interpretare originalǎ a acestor concepte o întîlnim la E. care se realizeazǎ la nivelul vorbirii individuale. designatum sau referenul. Limbile. Limba nu este un mijloc fonic. Hans-Georg Gadamer: Orice gîndire. nici spiritualizare a sunetelor. enunţ). significans). la delimitǎri reciproce de unitǎţi. a fost numit semnificare sau simbolizare. Ca urmare. gîndirea este ca o nebuloasǎ în care nimic nu este delimitat în mod necesar. Aristotel. Raportul intern al semnului.) şi corpul sonor al semnului. precum se oglindeşte peisajul în apa unui lac. în esenţa lor incognoscibile.superior de înţelegere a chestiunii: Luatǎ în sine. Şi: substanţa fonicǎ nu este un tipar a cǎrui formǎ trebuie luatǎ de gîndire. Ceea ce s-a înţeles din aceastǎ istorie a reflecţiilor filozofice despre limbaj şi limbi este faptul fundamental cǎ reflectarea lumii reale în gîndire nu este ca o copie nemijlocitǎ. C. iar capacitatea de a recunoaşte şi utiliza corect semnificaţiile acelei limbi este competenţa idiomaticǎ. conceptul sau semnificatul (animus. în mod necesar. pentru a furniza semnificanţii de care gîndirea are nevoie. material pentru exprimarea ideilor [de aceea putem gîndi fǎrǎ cuvinte rostite!] . apoi Sfîntul Augustin şi filozofii scolastici au deosebit trei elemente şi douǎ relaţii ale procesului de simbolizare prin limbaj. rezultat din organizarea cunoaşterii lumii. numitǎ competenţǎ elucuţionalǎ.

o subiectivitate. Coşeriu a gǎsit la umanistul spaniol Juan Luis Vives (secolul al XV-lea) prima afirmare explicitǎ a faptului cǎ limbajul exprimǎ conţinuturile întregii vieţi psihice a omului...Limba este casa fiinţei .. este o evaziune din închisoarea individualǎ a fiecǎruia dintre noi. cu care stabileşte comunicarea. o ridicare cǎtre lumea vieţii în comun. care este în primul rînd sociologicǎ... Cǎci nici un fel de reprezentare nu poate fi consideratǎ o simplǎ contemplare pasivǎ a unui obiect deja dat . limba este cea care acordǎ de fapt posibilitatea situǎrii în sînul deschiderii fiinţǎrii. fǎrǎ ca prin aceasta sǎ fie privatǎ de subiectivitate. Leibniz]. mijloace de expresie a raţionalitǎţii umane. ideea cǎ funcţia fundamentalǎ a limbajulului este tocmai aceea dialogalǎ. Transferîndu-se în alţii. unei alte subiectivitǎţi (alteritatea). Din aceastǎ perspectivǎ.. John Dewey: Limbajul se îndreaptǎ cǎtre alţi oameni. Numai prin intersubiectivitate ceva devine obiectivitate.... Acesta nu este o consecinţǎ a vieţuirii în grup. diferitǎ de cea designativǎ. et affectus. Obiectivitatea însǎşi. Reprezentarea este preschimbatǎ în obiectivitate efectivǎ. Numeroşi gînditori au reluat apoi.Obiectivitatea sporeşte cînd cuvîntul creat de cǎtre subiect este rostit din nou de gura altcuiva . Sîntem 8 . limbajul este fundamentul societǎţii umane. apare mai clarǎ înţelegerea rolului limbajului în procesul de antropogenezǎ. ci. fiindcǎ şi animalele trǎiesc în comunitǎţi şi nu au ajuns sǎ comunice prin limbaj (adicǎ prin semne simbolice)..De la cei mai vechi gînditori antici şi pînǎ în vremurile Scolasticii. oraş). în opoziţie cu dimensiunea sa naturalǎ (distincţie care se gǎseşte la Aristotel în celebra sintagmǎ zóon politikón (animal social = trǎind în polis. W. von Humboldt: Activitatea subiectivǎ este aceea care construieşte în gîndire un obiect. et rationis. Numai acolo unde existǎ limbǎ existǎ lume ... subiectivitatea se uneşte cu ceea ce este comun întregii specii umane. nu numai conceptele raţiunii: lingua est speculum hominis universi. Pe mǎsurǎ ce se rafineazǎ reflecţia filozoficǎ despre dimensiunea socialǎ a omului. devine generalǎ numai prin faptul cǎ se afirmǎ prima. în felurite formulǎri. se orienteazǎ interesul filozofic spre o altǎ funcţie a limbajului. în sensul cǎ cei care vorbesc unii cu alţii au prin chiar aceastǎ vorbire ceva în comun . Despre funcţia dialogalǎ: Prin limbaj se stabileşte comunicarea. purtînd în sine aspiraţia de a-şi gǎsi o întregire în celelalte. de a propune prin limbaj un univers interior. este o deschidere a spiritului cuiva cǎtre spiritul altcuiva. ţine de obiectivitatea lucrurilor. şi din care fiecare individ deţine o specificare. E. Iatǎ cîteva asemenea reflecţii: Guido Callogero: Limbajul este aceastǎ deschidere de ferestre închise [individul ca monadǎ – G. limbajul era conceput mai ales sub funcţia sa designativǎ. aşa încît ceva devine comun şi numai prin aceastǎ referinţǎ la alţii desemnarea obiectivǎ devine generalǎ şi obiectivǎ. Doar limbajul este capabil de aşa ceva. ci era comun dinainte prin limbaj. anume funcţia expresivǎ. deşi diferiţi. ceva devine comun. W. Ceva nu devine deci comun. et voluntatis. Şi fraza ades citatǎ: Fiinţa a tot ceea ce existǎ locuieşte în cuvînt. de raportare a omului la lumea obiectelor şi de comunicare de informaţie despre acestea. sînt asemǎnǎtori şi fiind antropologic asemǎnǎtori pot concepe pe celǎlalt şi gîndul aceluia ca un obiect al cunoaşterii lor.. şi de aici definirea limbilor ca instrumente. dimpotrivǎ.. în virtutea posibilitǎţii de a fi înţeleasǎ. cǎtre lumea convorbirii umane universale. fiindcǎ ceilalţi oameni. mai întîi ca manifestare a identitǎţii şi subiectivitǎţii şi apoi a intersubiectivitǎţii (alteritǎţii) fiinţei umane.. ca mod de a fi a limbilor. Martin Heidegger despre esenţa limbajului: Limba nu este o simplǎ unealtǎ pe care omul o posedǎ pe lîngǎ multe altele.. de con-vorbire.

sau germ. ar fi existat o singurǎ limbǎ şi aceea imuabilǎ. asupra cǎruia cǎdem de acord. fie semnificaţii. Imaginea acusticǎ este amprenta psihicǎ a unui sunet fizic receptat auditiv. fiind stricte şi urmate de sancţiuni ale încǎlcǎrilor (nota pentru şcolar. Acelaşi fapt explicǎ şi endofazia (vorbirea interioarǎ. discreditarea publicǎ etc. aşadar semnul lingvistic este în întregime ideal. o relaţie comparabilǎ cu aceea dintre faţa şi reversul unei foi de hîrtie. mai mult sau mai puţin clar. Ele au fost reprezentate de Saussure printr-o schemǎ. cu exemplul fr. Unitatea unui asemenea dialog constǎ în aceea cǎ în cuvîntul esenţial este de fiecare datǎ revelat unul şi acelaşi lucru. Arbitrarul semnului lingvistic a fost vǎzut. pe baza cǎruia sîntem uniţi şi. fǎrǎ producerea efectivǎ de sunete). cît şi a semnificaţilor şi nu existǎ nici o raţiune sau cauzalitate intrinsecǎ naturii conceptului sau sunetului care sǎ determine aceste segmentǎri. Merleau-Ponty: Cînd vorbesc sau cînd înţeleg. ci un concept şi o imagine acusticǎ.în dialog şi aceasta înseamnǎ în acelaşi timp: sîntem un dialog. Natura limbajului rezidǎ în comunicarea prin semne lingvistice. În caz contrar. Saussure a avertizat asupra faptului cǎ arbitrar nu trebuie înţeles ca posibilitate a indivizilor vorbitori de a folosi liberi şi dupǎ bunul plac fie semnificanţii. aceştia sînt impuşi vorbitorilor de tradiţia lingvisticǎ a comunitǎţii. de numeroşi precursori (de la Parmenide şi Platon pînǎ la Dwait Whitney) şi a constituit fundamentul teoriilor convenţionaliste în privinţa originii limbajului. precum cele literare. prin uzuri şi norme. Limba este un sistem de articulǎri. limbajul dezvǎluie fiinţa interioarǎ sau o ascunde (cuvintele mint).). sîntem în mod autentic noi înşine. constînd în unirea a douǎ laturi distincte: Semnul lingvistic nu uneşte un lucru şi un nume. čel-o-v-e-k etc. de pildǎ acela de „om” sǎ fie obligatoriu legat de sunetele o-m. Semnul lingvistic a fost definit încǎ de Aristotel. Saussure a înţeles. fǎrǎ capacitatea auditivǎ normalǎ nu poate fi învǎţatǎ o limbǎ (cazul surzilor din naştere. Din teza alteritǎţii s-au dezvoltat alte teme de reflecţie: imposibilitatea comunicǎrii totale prin limbaj. unele. principiu din care rezultǎ cǎ limba precede orice convenţie. rus. experimentez pe altul în mine însumi şi pe mine în celǎlalt. precum „limba” unei specii animele (ex. arbitrariul ca unirea fǎrǎ cauzalitate naturalǎ a semnificanţilor cu semnificaţii. Orice vorbitor poate (voit sau spontan) sǎ 9 . aşadar. Prima trǎsǎturǎ esenţialǎ este caracterul sǎu binar. care sînt arbitrare în sensul cǎ nu aparţin naturii (adicǎ vreunei substanţe). care vor rǎmîne muţi). De aceea. Dimpotrivǎ. de unitǎţi discrete (discontinui) atît în şirul semnificanţilor. Saussure a aşezat principiul arbitrarietǎţii la temelia concepţiei sale lingvistice. depozitat în mintea vorbitorilor prin memorizare. fapt ce explicǎ diversitatea şi schimbarea continuǎ a limbilor. Nu existǎ nici un motiv ca un concept oarecare. anume aceea cǎ limba este o formǎ (deci un mod de organizare) şi nu o substanţǎ. mugetul vitelor). M. Ferdinand de Saussure a identificat alte douǎ trǎsǎturi fundamentale ale semnului lingvistic: caracterul arbitrar şi liniar. ci accidentului istoric. Cele douǎ laturi ale semnului lingvistic au fost numite semnificat (conceptul) şi semnificant (amprenta sonorǎ). în felul acesta. De aici derivǎ una dintre cele mai importante teze ale CLG. dar abia de la Ferdinand de Saussure terminologia şi caracteristicile sale au devenit un bun comun al lingvisticii moderne. (Desen) Fiecare din cele douǎ laturi ale semnului nu are proprietǎţile care rezultǎ doar din unitatea lor indisolubilǎ. ambiguitatea şi obscuritatea limbajului etc. m-a-n. arbre. adicǎ naturii sociale.

Durduind soseau cǎlǎrii sau Care vine. mîrîi/mîrîit. un cuvînt poate fi nemotivat din perspectivǎ sincronicǎ.). utilizate pentru simbolismul lor fonetic (Prin vulturi vîntul viu vuia – G. Eminescu). calcǎ totul în picioare – M. au !. Jovis. gura vǎii. Altfel spus. 1. prin motivǎri tansparente ale denumirilor noi. al derivatelor onomatopeice (verbale şi nominale: a chiţcǎi/chiţcǎialǎ. el a reluat chestiunea arbitrariului într-un mod mai nuanţat. Marte. E. motivarea iniţialǎ nu mai este transparentǎ. Saussure a utilizat şi cuvîntul nemotivat. Venus şi. variante morfologice). în care semnul poate fi relativ motivat (onomatopeele. nu este cauzal-natural ca obiectul copac sǎ fie numit în lat. lexical şi semantic. Sǎ exemplificǎm. coada şoricelului. fie ale consoanelor vibrante (r). încît. vine. femeiuşcǎ. modificǎri greşite sau intenţionate stilistic. (der) Baum. reacţionînd ironic chiar. diferenţiat de la o limbǎ la alta (ex. zgîrie nori etc. În fine. apoi al cuvintelor expresive. în cazul discutat deja al onomatopeelor. 3. a relua (iarǎşi). aïe !). floarea soarelui. puterea-ursului. de pildǎ. ci şi relaţia dintre semnul lingvistic (în unitatea sa) şi obiectul desemnat. Adesea. floarea-soarelui. de pildǎ. Pentru a se evita eventualǎ confuzie produsǎ de termenul arbitrar. dar a evoluat la fr. fr. retrospectivǎ (în trecut) etc. a scheuna/scheunat etc). putem gǎsi multiple situaţii. cǎ onomatopeele şi exclamaţiile nu pot fi invocate ca nişte contaargumente în teoria arbitariului. Fonetica. vorbitorii sînt mai mult sau mai puţin conştienţi de motivarea acestora în raport cu cuvintele de bazǎ ( cojocar. astfel denumite chiar pentru efectul lor sonor. Benveniste a observat cǎ prin arbitariul semnului lingvistic ar trebui înţeleasǎ nu numai relaţia de semnificare. numitǎ desemnare. germ. sau semnificanţi (pronunţii diferite. calc). lat. faţǎ de relaţia de desemnare. adicǎ în cuvinte create prin procedee morfologice (derivare. numele populare ale plantelor sînt în mare mǎsurǎ motivate metaforic: traista ciobanului. El este aşa numit doar în virtutea unor tradiţii lingvistice diferite. Mercur. 2. problema arbitrariului se pune diferit în cadrul raportului de semnificare (unde arbitrariul poate fi absolut). referindu-se la inexistenţa unei legǎturi naturale între semnificat şi semnificant. în cazul pleonasmelor: a reîncepe (din nou). picior. vine. afirmînd cǎ semnul poate fi relativ motivat şi cǎ nu existǎ limbǎ în care nimic sǎ nu fie motivat . j) etc. compunere. aceea dintre laturile semnului lingvistic. De pildǎ. cu un grad mai scǎzut de motivare. şuierǎtoare (ş. buza prǎpastiei. lui Dumnezeu (domenica dies). Pe de altǎ parte. dar nici totul motivat. faptul cǎ zilele sǎptǎmînii erau consacrate unor zeitǎţi precum Luna. a mǎcǎi/ mǎcǎit.. tipuri de grade de motivare se pot distinge la nivelurile structurii limbii: fonetic. Ele nu sînt numai puţine şi slab integrate în sistemul unei limbi. în domeniul terminologiei geografice au apǎrut cuvintele: cap. De asemenea. fǎrǎdelege. exploatîndu-se fie sugestiile vocalelor (deschise sau închise). dar numai în mǎsura în care acestea sînt prelute şi generalizate de colectivitate pot deveni schimbǎri în limbǎ. pīpiō era onomatopeic. coastǎ (de deal). arbor şi germ. impuse apoi generaţiilor urmǎtoare ca semne lingvistice şi uzuri normale. apoi. pigeon. buricul tîrgului etc.. morfologic. total arbitrar). La nivel semantic. cuvintele imitative). Coşbuc.producǎ schimbǎri în semnificaţi (abateri de la sensurile normale). El a arǎtat. Apoi. Este nivelul în care motivarea este cea mai uşor de sesizat. dar cele mai multe reproduc foarte aproximativ sunetele naturale. între cele douǎ extreme. dar relativ motivat într-o fazǎ mai veche a istoriei sale (ex. La nivelul morfo-lexical. lichide (l). Un fenomen lingvistic 10 . numeroşi termeni capǎtǎ sensuri figurate.

limbǎ naţionalǎ. arsura etc). altele improprii. care. limba lui Eminescu. Toate aceste ipostaze sînt studiate de discipline specializate şi aplicate. care se oferǎ simultan ochiului. o facultate general umanǎ de a comunica. Este o opinie comunǎ aceea cǎ lumea obiectivǎ este constituitǎ din obiecte distincte. în şiruri de cuvinte care trebuie parcurse cu ochiul în linearitatea lor. popularǎ. comunǎ. de ce şi cum se schimbǎ limbile. calitǎţi. Dintre cele mai importante probleme ale lingvisticii teoretice se impune chestiunea diversitǎţii limbilor. dar este puţin realizabilǎ o comunicare prin succesiunea unor asemenea excepţii. acţiuni) şi primesc nume diferite.rǎspîndit este atracţia paronimicǎ. Existǎ cazuri rare cînd unui singur sunet îi corespunde un semnificat (ex. Martinet). trǎsnetul. limbile sînt manifestǎri istorice ale limbajului. limbǎ mamǎ şi limbi fiice. într-adevǎr. i „mergi !” sau fr. limbile ar fi ca nişte nomenclatoare. lǎcrǎmaţie. În discurs (vorbire). care sînt mecanismele învǎţǎrii lor etc.2. altul cîine etc. fiindcǎ reflectǎ o tentativǎ de motivare a unei denumiri obscure printr-o apropiere formalǎ de un termen cunoscut. horse. rǎmînînd în sarcina lingvisticii generale sau a teoriei limbii problemele comune tuturor limbilor şi tuturor aspectelor particulare: cum sînt constituite limbile. naturale/artificiale. Este evident faptul cǎ la nivelul celei de a doua articulǎri linearǎ este succesiunea sunetelor unui cuvînt (deci semnificantul este linear). Linearitatea Aceastǎ trǎsǎturǎ decurge din caracterul eminamente vocal al limbajului uman. interjecţii şi cuvinte imitative ( a dupǎi. 1. Dar acestea sînt cu totul marginale în sistemul limbilor şi nici mǎcar nu sînt identice 11 . ca o schimbare de etichete: cheval. presupunînd funcţionarea unui aparat fonator capabil sǎ producǎ sunete articulate şi a unui creier generator de semnificaţii. Aşa au apǎrut cumperativǎ. în francezǎ. ce definesc aspecte şi abordǎri diverse ale fenomenului limbǎ: limbi vii/moarte. care se reflectǎ în gîndire prin categorii corespunzǎtoare (substanţe. Spre deosebire de semnele vizuale (ex. în timp ce semnificatul (conceptul) nu poate fi segmentat izomorf cu semnificantul. vîntul. Limba Dacǎ limbajul este doar o potenţǎ/posibilitate. ex. limba medicinii. cum funcţioneazǎ ele. eau „apǎ”). ca succesiune de unitǎţi sonore şi de sens (numite moneme de A. a tropǎi. Accepţiunea curentǎ a termenului limbǎ este aceea de expresie lingvisticǎ proprie unei anume comunitǎţi istoric constituite: limbǎ românǎ. semnele lingvistice se produc doar în succesiune temporalǎ. Aşadar. Cuvîntul intrǎ într-un mare numǎr de sintagme. Dar semnul lingvistic este o unitate între semnificat şi semnificant şi atunci se pune întrebarea: linearitatea se referǎ la semn în unitatea sa sau la fiecare dintre cele douǎ componente ? Rǎspunsul trebuie nuanţat. a hurui. se poate vorbi şi de linearitatea semnelor. liste de cuvinte care sînt asociate lucrurilor ca nişte etichete: un anume animal este numit cal. unele proprii. lat. Ideea a fost argumentatǎ cu onomatopee. renumeraţie etc. literarǎ. cum reflectǎ ele realitatea obiectivǎ. dog în englezǎ etc. chien. a vui). Acest mod de a concepe cunoaşterea lumii prin limbǎ are vechi rǎdǎcini în credinţa cǎ numele originare ar fi legate în mod nemijlocit şi natural de obiectele desemnate. chinezǎ. semnele de circulaţie). într-o dimensiune spaţialǎ. fapt evident şi în reprezentarea lor graficǎ. /c/ /o/ /p/ /a/ /c/. latinǎ etc. au apǎrut ca expresie nemijlocitǎ a unor trǎiri şi senzaţii provocate de fenomene şi obiecte naturale (apa. furnicular. Învǎţarea unei limbi strǎine ar fi echivalentǎ cu însuşirea unei alte liste.

în general. Coşeriu). calitǎţile sau mişcǎrile sînt continuum-uri pe care limbile le segmenteazǎ şi le numesc în modalitǎţi diferite. deşi în latinǎ genul era feminin. apoi gheaţǎ. dar masculin în germanǎ ( der Tisch). nu existǎ. termenii ce desemneazǎ aceeaşi realitate pot fi încadraţi în genuri diferite. existǎ. erau feminine în latinǎ. fr. fiindcǎ s-au încadrat în declinarea masculinǎ consonanticǎ (mǎr. fiind reproduceri interpretative ale sunetelor naturale. eschimoşii disting 20 de calitǎţi ale aceluiaşi fenomen în tot atîţia termeni. bun/rǎu. celelalte denumiri apǎrînd în ordinea: roşu (în limbi cu trei termeni). cu douǎ nume: cǎmilǎ şi dromader. de exemplu limba maghiarǎ. fie prin nevoia încadrǎrii cuvintelor în paradigme morfologice: ex. unele limbi romanice moştenesc genurile din latinǎ). comun fiind doar faptul repetiţiei unor sunete (apud E. De exemplu. În unele cazuri. în multe cazuri nu sînt termeni pentru fiinţe diferenţiate totuşi sexual: elefant. Dacǎ. Astfel. nu toate limbile au aceastǎ categorie. cu variantele regionale omǎt şi nea. lunǎ este feminin în limbile romanice. mai ales în cazul obiectelor. substanţele. momentele zilei. fiindcǎ a fost încadrat morfologic la declinarea I cu desinenţa -ǎ a femininelor. nici în aceeaşi limbǎ. Ochiul omenesc percepe întreg spectrul.. Apoi. mǎri şi oceane. nici o raţiune logicǎ de a le atribui un gen şi nu altul: de ce casǎ este feminin. putem explica aceste diferenţe fie prin moşteniri istorice (ex. nici în limbi comparabile. De pildǎ.în toate limbile. iar creion neutru ? La fel. le problème sînt de genul masculin. Concepţia simplistǎ anume cǎ oamenii dau nume lucrurilor în acest mod este contrazisǎ de numeroase domenii în care materiile. sunce). cǎrǎbuş etc. sunetele emise de raţǎ sînt percepute şi redate ca mac-mac în românǎ. comparîndu-se denumirile din 98 de limbi. dealuri şi munţi. Cuvintele it. verde şi galben (în limbi cu cinci termeni). albastru (în limbi cu şase termeni). verde sau galben (în limbi cu patru termeni). dar masculin în germanǎ (der Mond). Astfel. fluvii. s-a constatat cǎ existǎ un repertoriu quasiuniversal de 11 culori. ţurţure). deşi împrumutat din francezǎ. prun). De asemenea. prunus (persica) etc. rîuri şi pîraie. adicǎ în funcţie de tradiţii de cunoaştere şi lingvistice convenţionale. malus. feminin în germanǎ (die Sonne) şi neutru în limbile slave (rus. fierbinte/cald/rece. tînǎr/matur/bǎtrîn) sau acţiunilor (repede/repejor/încet/încetişor) etc.. în timp ce soare este masculin în limbile romanice. nu sînt obiective şi în mod necesar impuse deosebirile dintre lacuri. calitǎţile lucrurilor şi fiinţelor (frumos/urît. faţǎ de cîteva cuvinte prin care limba românǎ desemneazǎ ca obiecte diferite însuşiri ale apei îngheţate ( zǎpadǎ. o anume corespondenţǎ logicǎ în cazul fiinţelor vii (oameni şi animale) : bǎiat/fatǎ. chiciurǎ. il problema. sonce. quac-quac în italianǎ etc. iar arabii din deşert au peste 90 de denumiri pentru animalul diferenţiat în limba românǎ doar în douǎ specii. privighetoare. nu existǎ totdeauna o corespondenţǎ între genul natural şi cel gramatical. Acelaşi fapt se constatǎ şi în privinţa genului gramatical. La fel. de unde rezultǎ dificultatea ungurilor de a realiza acordul corect în gen cînd învaţǎ româneşte. cǎ toate acele limbi au nume pentru alb şi negru. cafeniu (în limbi cu şapte termeni) etc. plop masculin. sub influenţa latinei de culturǎ modernǎ. masǎ este feminin în românǎ. cocoş/gǎinǎ etc. iar în românǎ problemǎ este feminin. cua-cua în spaniolǎ. promoroacǎ. dar au devenit masculine în românǎ. Mai întîi. dintre perioadele anului. în limbi diferite. Modul în care diverse limbi disting şi denumesc culorile spectrului solar este un exemplu notoriu în literatura lingvisticǎ. s. couincouin în francezǎ. dar limbile nu au un inventar identic de nume pentru culori. 12 . în limba românǎ.-cr.

De aici derivǎ şi tentativele de a deduce din limbi diferite viziuni şi chiar filozofii specifice popoarelor (de pildǎ. C. 13 .Aşadar. Putem acum doar intui ce dificultǎţi enorme presupune traducerea unor texte literare care descriu sau evocǎ lumi cu marcat specific de civilizaţie şi gîndire (Creangǎ. Eminescu etc). Noica). limbile reflectǎ organizǎri diferite ale cunoaşterilor şi experienţelor proprii comunitǎţilor umane.