You are on page 1of 8

CURSUL NR 4 3.3. Dinamica externă 3.3.1.

Aspecte generale Dinamica externă sau exomorfodinamica reprezintă partea geologiei care se ocupă cu studiul proceselor geologice determinate de interacţiunea dintre învelişurile externe ale Pământului - atmosfera, hidrosfera, biosfera şi scoarţa terestră. Sursele de energie ale forţelor externe ce acţionează asupra scoarţei terestre sunt reprezentate de: energia radiantă (lumină şi căldură), atracţia Lunii şi a Soarelui, gravitaţia Pământului şi, în mai mică măsură, radiaţiile cosmice şi căderile meteoriţilor. ☼ Energia radiantă, ca principală sursă de energie, determină o încălzire neuniformă a scoarţei terestre, a atmosferei şi hidrosferei, favorizând astfel dezagregarea şi alterarea rocilor, formarea curenţilor aerieni şi acvatici, evaporarea apelor şi formarea precipitaţiilor atmosferice, dezvoltarea lumii organice etc. ☼ Atracţia Lunii şi a Soarelui determină apariţia fluxului şi refluxului, iar atracţia gravitaţională a Pământului determină deplasarea, din zonele înalte în zonele mai joase ale reliefului, a apelor şi a materialelor rezultate din dezagregarea rocilor. Forţele externe, spre deosebire de cele interne, care dau naştere neuniformităţii terenului, au o acţiune de reducere a acestor neuniformităţi şi de nivelare a suprafeţei Pământului. Agenţii sau factorii externi, prin intermediul cărora se exercită acţiunea forţelor externe sunt: apa, gheaţa, aerul atmosferic şi organismele. Aceşti factori favorizează dezagregarea şi alterarea rocilor, transportul şi depunerea materialelor rezultate. Ansamblul proceselor de distrugere a rocilor sub acţiunea acestor agenţi poartă denumirea de eroziune (de la latinescul erodare care înseamnă a uza prin roadere). În raport cu natura agentului extern, eroziunea poate fi deflaţie şi coraziune în cazul vântului, coroziune în cazul apelor curgătoare, abraziune determinată de acţiunea valurilor asupra ţărmului, smulgerea unor blocuri sub acţiunea gheţarilor etc. Transportul se realizează fie prin cădere liberă, rostogolire, alunecare gravitaţională, fie sub acţiunea vântului, a apelor de şiroire sau curgătoare, a curenţilor marini sau a gheţarilor. Râurile reprezintă agentul extern cel mai extins, mai ales în zonele cu climă ecuatorială şi temperată. Urmează apoi vânturile, îndeosebi în zonele cu climă aridă, şi gheţarii, specifici climei reci glaciare. Ansamblul proceselor de îndepărtare a produselor de alterare şi eroziune, care au ca rezultat o coborâre a suprafeţei uscatului, sunt cunoscute sub numele de denudaţie, iar procesele de alterare şi eroziune împreună cu cele de denudaţie sunt fenomene de gliptogeneză. Depunerea şi acumularea produselor de dezagregare şi alterare are loc prin precipitare din soluţii (sedimentare chimică), prin acţiunea organismelor (sedimentare

3. Ea constă în descompunerea . Mineralele şi rocile au coeficienţi de absorţie a căldurii şi de dilatare diferiţi. unele se dilată mai mult. Ca rezultat al dezagregării mecanice. pătura superficială desprinsă de pe suprafaţa rocilor se fisurează transversal. favorizează procesul de dezagregare şi alterare a rocilor. Aceste trei tipuri de meteorizare au loc simultan. fizico-mecanici. Conductibilitatea calorică fiind şi ea diferită de la mineral la mineral. Zona de meteorizare cuprinde grosimi mici din scoarţă: 8-10 m în zona temperată şi până la 50-100 m în climatele aride. conglomeratele în pietriş etc. care determină schimbarea compoziţiei chimice a mineralelor şi rocilor. aceasta poate fi: ► meteorizare mecanică sau fizică. De aceea. în care rocile suferă o fărâmiţare şi o degradare mecanică. contribuind la dezagregarea rocilor şi mineralelor. a) Dezagregarea sau meteorizarea fizică (mecanică) are loc sub acţiunea variaţiilor de temperatură şi a descărcărilor electrice din atmosferă. astfel încât roca se cojeşte şi se exfoliază. care se acumulează la baza pantei sub formă de grohotiş. b) Alterarea chimică are loc sub acţiunea componentelor aerului atmosferic şi a apelor de infiltraţie pătrunse în porii şi fisurile rocilor. ajunsă la suprafaţa scoarţei terestre. Acumulările de grohotişuri de granit poartă numele de grus. iar altele mai puţin. numită pe scurt şi dezagregare. rocile masive se desfac în blocuri. În raport cu natura factorilor ce determină meteorizarea. Apa pătrunsă în fisurile rocilor îşi măreşte volumul exercitând presiuni asupra pereţilor crăpăturilor. Rocile sedimentare cimentate se desfac în elementele componente. 3. chimici sau biologici. Descărcările electrice contribuie la dezagregarea mecanică a rocilor în regiunile montane. determină o încălzire puternică a rocilor şi mineralelor din scoarţă. gresiile în nisip. fără a-şi modifica în mod esenţial compoziţia chimică. Prin răcire. iar modul lor de manifestare este puternic dependent de condiţiile climatice. ► meteorizare chimică (alterare chimică).2. Meteorizarea Meteorizarea reprezintă procesul complex de transformare a rocilor şi mineralelor sub acţiunea unor factori fizici. fapt ce determină apariţia unor fisuri în masa rocilor.organogenă) sau prin depunerea particulelor solide transportate în general de apă (sedimentare mecanică). în care se produc transformări fizice şi chimice ale mineralelor şi rocilor sub acţiunea organismelor vii sau a resturilor rezultate din descompunerea acestora. Variaţiile de căldură de la zi la noapte. ► meteorizare organogenă sau biochimică. Energia radiantă a soarelui. În regiunile temperate. fiind mari în regiunile muntoase sau deşertice. fapt ce determină fisurarea rocilor. variaţiilor de temperatură li se adaugă şi acţiunea îngheţului şi dezgheţului (gelivaţia). unele pierd mai repede căldura şi se contractă. Trăsnetele provoacă fisuri în masa rocilor masive.

67%). ca şi biotitul dau prin hidratare clorit. carbonatare şi hidroliză. imprimând rocilor o culoare gălbuie-cărămizie.CaCO 3). Sulfurile prin oxidare dau sulfaţi şi acid sulfuric: 2FeS + 7O2 + 2H2O = 2FeSO4 + 2H2SO4 sulfura de fier sulfat de fier Substanţele organice în prezenţa oxigenului atmosferic se descompun în bioxid de carbon şi apă. Este influenţată de temperatură şi compoziţia chimică a apei. de sodiu (NaCl . cuarţul şi mica fiind practic insolubile. şi sulfaţii (CaSO 4 . hidratare. ortoza muscovit sau 2Si3O3AlK + H2O + CO2 = Si2O9Al2H4 + 4SiO2 + 2K2CO3.5% carbonatul de calciu . ortoza caolinit Silicaţii de magneziu din peridotite trec prin hidratare în serpentin şi talc. iar piroxenii şi amfibolii. iar cele coloidale formează un gel care trece într-o substanţă amorfă (ex. Spre exemplu compuşii fierului prin oxidare 4FeCO3 + O2 + 6H2O = 4Fe(OH)3 + 4CO2 carbonat de fier limonit trec în limonit (hidroxid de fier). Dizolvarea carbonaţilor din calcare sau dolomite este favorizată de prezenţa în apă a bioxidului de carbon care reacţionează cu carbonaţii formând bicarbonaţi cu solubilitate mai ridicată (bicarbonatul de calciu are solubilitate de 1%): CaCO3 + CO2 + H2O = Ca(HCO3)2 carbonat de calciu bicarbonat de calciu Soluţiile formate prin dizolvare pot fi normale (sau cristaloide) şi coloidale. iar silicaţii sunt foarte greu solubili. prin precipitare dau naştere unor cristale (ex. Oxidarea constă în combinarea oxigenului din apele de precipitaţii cu unele elemente din constituţia mineralelor. Alterarea chimică are loc prin procese de dizolvare. hematit limonit Silicaţii se transformă în silicaţi hidrataţi sau în hidraţi: 6Si3O3AlK + 2H2O + 2CO2 = 2Si3O12Al3KH2 + 12SiO2 + 2K2CO3. . oxidare. Cele normale. Dizolvarea acţionează în cazul mineralelor şi rocilor solubile. Hidratarea constă în atragerea dipolilor de apă de către mineralele componente ale rocilor şi transformarea acestora din minerale anhidre în minerale hidratate. Cea mai ridicată solubilitate o au clorurile: de calciu (CaCl2 . Carbonaţii au o solubilitate mai mică (0. sulfat de calciu gips Iar hematitul în limonit: Fe2O3 + 3H2O = 2Fe(OH)3 .unor substanţe şi formarea de noi combinaţii chimice. Anhidritul trece în gips: CaSO4 + 2H2O2 = CaSO4 x 2HO2 . sarea gemă).36%). opalul).20%).

silicaţii se desfac într-o parte acidă. Structura scoarţei de alterare este variabilă în funcţie de natura rocilor şi condiţiile climatice. mai ales dacă sunt impregnate cu apă. care se deosebeşte de roca de bază prin culoare. ce se uneşte cu gruparea oxidril rezultată din disocierea apei. MgO. au o stabilitate redusă. Depozitele eluviale se formează cu deosebire în zonele polare sau aride. iar în adâncime creşte ponderea elementelor grosiere. ca nisipurile şi pietrişurile. De exemplu ferobacteriile. chiar surplombaţi (cu unghi mai mare de 90 0). Hidroliza constă în descompunerea unor săruri în acidul şi baza din care s-au format. fapt ce face ca ele să formeze adeseori pereţi verticali. Acţiunea geologică a gravitaţiei Gravitaţia terestră acţionează asupra rocilor de la suprafaţa scoarţei. ele se deplasează uşor pe pantă sub acţiunea gravitaţiei. Na2O. Produsele dezagregării şi alterării formează scoarţa de alterare sau regolitul. . dizolvat în apa de precipitaţii. creează condiţiile oxidării carbonatului de fier şi trecerea lui în limonit: 2FeCO3 + 3H2O + O = 2Fe(OH)3 + 2CO2 carbonat de fier limonit Formarea depozitelor eluviale are loc prin acumularea produselor de dezagregare şi alterare a rocilor pe locul de formare. Grosimea scoarţei de alterare variază de la câţiva metri la zeci de metri (în funcţie de condiţiile climatice. dar prin impregnare cu apă devin plastice. Argilele au o stabilitate ridicată în stare uscată. îngheţ şi dezgheţ este foarte activă. precum şi în zonele montane. ce trăiesc în apele bogate în fier. c) Alterarea (meteorizarea) biochimică are loc sub acţiunea vieţuitoarelor. Rocile magmatice au stabilitate ridicată. Unele roci. care se uneşte cu hidrogenul. Aceasta constituie partea superioară a litosferei. unde dezagregarea prin variaţiile de temperatură. Stabilitatea terenurilor depinde de coeziunea rocilor. fiind săruri ale unui acid slab cu baze tari. carbonatul de calciu (CaCO3) apare sub formă de calcit în procesele de alterare a rocilor bogate în silicaţi de calciu. natura rocilor şi de relief). cu diferite baze (CaO. reflectată în rezistenţa lor la acţiunea gravitaţiei. Stabilitatea lor depinde de gradul de fisurare. atât direct (pe versanţi înclinaţi sau în golurile subterane) cât şi indirect (prin acţiunea pe care o exercită asupra celorlalţi agenţi externi – aer.Carbonatarea constă în combinarea bioxidului de carbon (CO2). Având solubilitatea scăzută. ciupercile de mucegai. greu solubilă. De aceea. rezultată prin procesele de meteorizare. Astfel.3. cum sunt bacteriile aerobe şi anaerobe. formând o bază uşor solubilă. şi o parte bazică. hidrolizează alcalin. K2O) şi formarea de carbonaţi. Ele se caracterizează prin lipsa stratificaţiei şi a unei sortări a materialului dezagregat. structură şi compoziţie chimică.3. precum şi unele plante superioare sau chiar unele animale. Eluviile sunt alcătuite la suprafaţă din elemente mai fine. Silicaţii. apă şi gheaţă). precum şi printr-o constituţie mineralogică şi petrografică analoagă cu cea a rocii din substrat. 3.

erupţiile vulcanice şi exploziile artificiale. materialul dezgheţat poate antrena blocuri de rocă de diferite dimensiuni. dizolvarea. Tufescu. Rezultatul procesului de rostogolire îl constituie conurile de grohotiş. Pe versanţi au loc procese de pantă. eroziunea laterală. 2. Creepingul poate fi stăvilit prin prezenţa vegetaţiei. În regiunile cu climat rece. dizolvarea masei de roci subiacente (cazul zonelor carstice) etc. El este provocat de oscilaţiile termice. 1968) . Creep (sau creeping) reprezintă procesul de deplasare lentă. Fig. Vara. 1968): a – pâlnii de sufoziune. Dintre factorii ce declanşează prăbuşirile. care reprezintă acumulări de blocuri colţuroase la poalele povârnişurilor montane. Procesele de pantă sub acţiunea predominantă a gravitaţiei sunt: rostogolirile. hidratarea particulelor. Stabilitatea lor depinde de fisuraţie şi şistuozitate. un rol important îl au cutremurele de pământ. se îmbibă cu apă care nu se poate infiltra mai jos şi sub acţiunea gravitaţiei se scurge pe versant. În drumul său. ▼ Sub acţiunea gravitaţiei şi a apei de infiltraţie au loc următoarele procese: solifluxiunea. tasarea şi alunecările de teren. formând torenţi de pietriş şi grohotiş. infiltrarea apei.  Solifluxiunea. pătura superficială se dezgheaţă. a depozitelor de cuvertură de pe terenurile în pantă. care poate fi cauzată de exploatări miniere. acţiunea animalelor. Elementele unui aparat sufozional (după V. precum şi în funcţie de înclinarea stratelor şi a pantei. c – curent subteran de apă Fig. Tufescu. terenul îngheaţă până la adâncimi de zeci şi chiar sute de metri. Surpările şi prăbuşirile se produc datorită distrugerii suportului unei mase de roci. procesul purtând denumirea de solifluxiune. lângă Feteşti (după V. Rostogolirile sunt deplasări ale materialelor rezultate în urma dezagregării rocilor din versanţi stâncoşi. 26. Rocile sedimentare au o stabilitate diferită în raport cu gradul lor de coeziune şi omogenitate. surpările şi prăbuşirile. sub acţiunea predominantă a gravitaţiei şi sub acţiunea gravitaţiei în prezenţa apei. sufoziunea. 1. respectiv creepingul. 27. 3. Alte forme care iau naştere în urma deplasării materialului rezultat din dezagregarea rocilor sunt râurile de pietre (fâşii din acumulări de pietre dispuse pe linia de cea mai mare pantă) şi torenţii de pietre (care iau naştere prin reactivarea conurilor de grohotiş de către apele torenţiale). particulă cu particulă. creşterea rădăcinilor plantelor. cu temperaturi medii anuale sub 0 0C.Rocile metamorfice au o stabilitate mai mare decât cele sedimentare. b – hornuri de sufoziune. Prin juxtapunerea conurilor de grohotiş rezultă trene de grohotiş. Vale sufozională evoluată.

care sete o mică depresiune cu contur circular sau eliptic. Sufoziunea. . Deasupra torentului se formează hornuri de sufoziune. care este o rocă friabilă şi bogată în carbonaţi. prin desprinderea lor de substrat sub acţiunea gravitaţiei şi a apelor de infiltraţie. Fig. La noi în ţară. pe depozite de loess.  Tasările reprezintă mişcări lente de coborâre pe verticală datorită comprimării rocilor. La o alunecare de teren se deosebesc: râpa de desprindere.  Alunecările de teren sunt deplasări naturale. Crovurile prezintă un microclimat propriu. 27). 28).CaCO 3 . repezi. Denumirea provine din limba latină (suffodio = a săpa dedesubt). În urma tasării rezultă crovul. Condiţia principală pentru dezvoltarea acestui proces o constituie prezenţa rocilor friabile. datorită stagnării apei şi a acumulării zăpezii spulberate de vânt. care la suprafaţa terenurilor dau naştere la pâlnii de sufoziune – mici depresiuni circulare cu diametrul de 3-6 m (fig. nisip etc. Când crovurile se îngemănează dau naştere la depresiuni cu diametrul mult mai mare. La noi în ţară. cele mai tipice forme de sufoziune se întâlnesc în Câmpia Română şi Dobrogea. precum şi o evapotranspiraţie mai redusă ca urmare a adăpostirii faţă de vânt. Procesul se manifestă în rocile friabile sub acţiunea curgerii apelor freatice. Apele freatice dizolvă sărurile din masa rocii (de exemplu carbonatul de calciu . 28. mai umed. 26). Prin unirea mai multor pâlnii. cu diametrul de la câţiva zeci de metri până la 2-3 km şi cu adâncimi de 2-6 m.). sufozionale se formează văi sufozionale (fig. cele mai tipice forme de tasare apar în Câmpia Română. ale unor mase de roci. poroase (loess. suprafaţa de alunecare şi masa alunecată (corpul alunecării) (fig. având aspectul unei cornişe cu înclinare mare. Banat şi Dobrogea. datorită prezenţei loessului. Alunecare de teren  Râpa de desprindere reprezintă zona unde a avut loc desprinderea masei de teren. numite găvane sau padine.din loess) îşi creează căi de scurgere şi acţionează ca un torent subteran.

v . frecvenţa cea mai mare a alunecărilor de teren se înregistrează în zona subcarpatică. perpendicular pe direcţia lui (se exprimă în kg/m2). al căror substrat este alcătuit din marne şi argile. Tot indirect acţionează prin intermediul apelor marine. cutremure etc. de transport a vaporilor şi de formare a precipitaţiilor. în Podişul Moldovei şi în Depresiunea Transilvaniei. Puterea vântului este presiunea pe care o exercită asupra obstacolelor. În acelaşi fel.125 . 0. Intensitatea deflaţiei depinde de intensitatea vântului. Aceste particule. Deflaţia se manifestă cu deosebire în regiunile calde şi uscate.3. defrişări. transport şi sedimentare a materialelor rezultate în urma eroziunii.4.125·v2 . aerul atmosferic în mişcare se numeşte vânt. Variaţia densităţii aerului atmosferic se manifestă sub formă de variaţii de presiune atmosferică.constantă obţinută experimental. care lovesc continuu suprafaţa ce se . unde p .presiunea vântului în kg/m2. vântul acţionează direct şi indirect. având un aspect haotic. 3. marnă). prin formarea valurilor şi a curenţilor marini. de prezenţa materialelor mobile sau dezagregate şi de umiditatea climatului. Corpul alunecării este masa de teren desprinsă. Alunecările de teren sunt favorizate de precipitaţiile abundente. Acţiunea geologică a vântului După cum se ştie. cu atât este mai mare forţa care pune în mişcare aerul atmosferic.  Suprafaţa de alunecare este alcătuită în general dintr-un substrat impermeabil (argilă. Ca agent geologic. La noi în ţară.  Eroziunea eoliană cuprinde două procese: deflaţia şi coraziunea. prin antrenarea nisipului şi a prafului. Acţiunea indirectă se manifestă în procesul de evaporaţie a apei. Ea este direct proporţională cu pătratul vitezei vântului: P = 0. care se acumulează de obicei la baza versantului. Alunecările de teren se produc cu frecvenţă mare în condiţii de versanţi cu înclinare accentuată.viteza vântului în m/s. Acţiunea geologică directă a vântului asupra rocilor de la suprafaţa scoarţei terestre se manifestă prin: eroziune eoliană. Cu cât gradientul barometric este mai mare. dezgheţuri rapide de primăvară. el influenţează indirect procesul de alterare şi acţiunea geologică a apelor continentale.  Deflaţia este procesul de antrenare şi îndepărtare sub acţiunea vântului a unor particule mobile de la suprafaţa scoarţei terestre. Mişcarea aerului este determinată de încălzirea neuniformă a suprafeţei Pământului şi de repartiţia neuniformă a umidităţii relative a aerului.  Coroziunea este fenomenul de roadere produs de acţiunea vântului încărcat cu particule de praf sau nisip.

ajung să roadă suprafaţa rocii.  Sedimentarea eoliană duce la formarea unor depozite eoliene sub forma de dune fixe sau mobile. are loc şi o fărâmiţare şi şlefuire a suprafeţei particulelor. Concomitent cu sortarea. iar în Noua Zeelandă din Deşertul Australiei. nisip şi praf. în Europa ajunge praf din Sahara.  Transportul eolian. ace şi ziduri eoliene (acul Cleopatrei din M-ţii Făgăraş). care prezintă o stratificare oblică sau încrucişată a nisipurilor. în Japonia din Deşertul Gobi. Depunerile de praf sunt cunoscute sub numele de loess. de mii de kilometri (3-4000 km). În Europa depunerile de loess ating o grosime de 30-40 m. în sensul că cele mai fine sunt transportate la distanţă mai mare. Praful depus în pleistocen în Europa şi America de Nord. nişe. atât în mişcare orizontală cât şi pe verticală. La dunele fixe înclinarea este mai mică în sensul opus vântului şi mai mare (20-300) în sensul vântului. saltele eoliene. îşi are originea în depozitele glaciare şi fluviatile rămase în urma retragerii calotelor de gheaţă. iar ca rezultat al acţiunii de roadere apar microforme foarte variate de relief. astfel încât el poate fi deplasat la distanţe foarte mari. În raport cu tăria sa. Astfel. care se depune în regiunile cu relief de câmpie sau podiş. buzunare şi faguri eolieni etc. denumite mărturii (cum sunt Babele din Mţii Bucegi) sau unele sfere eoliene (aşa cum apar în gresiile miocene de pe Dealul Feleacului . iar în China de la 50 până la 600 m. . La cele mobile apare stratificarea înclinată numai în sensul vântului. elementele componente ale nisipului sunt sortate. stâlpi eolieni. Nisipul este transportat atât prin rostogolire cât şi în suspensie aeriană. Praful este transportat numai în suspensie.Cluj). sub formă de loess. În timpul transportului. dealuri). sedimentarea prafului are loc în regiunea cu relief variat inclusiv în regiunile cu relief accidentat (munţi. vântul poate transporta pietriş (prin rostogolire).opune vântului. Spre deosebire de nisip.