Academia de Studii Economice Facultatea: Relatii Economice Internationale

Comert International
Regimul comertului international cu produse agricole

Politica Agricolă Comună (PAC) este politica europeană care beneficiază de cea mai mare cotă din bugetul Uniunii Europene şi este strategia care a pus Europa pe propriile picioare după cel de-al doilea război mondial. Nu numai cota bugetară face PAC una dintre cele mai importante politici ale Uniunii Europene, ci şi numărul mare de oameni şi vastul teritoriu cărora se adresează în mod direct. PAC este, de asemenea, una dintre politicile europene pentru care cea mai mare parte din suveranitate este transferată la nivelul UE. Aceasta înseamnă că actorii instituţionali implicaţi în gestionarea PAC sunt Comisia Europeană, Parlamentul European şi Consiliul UE pentru Agricultură şi Pescuit. Puterea legislativă rămâne la nivelul Consiliului, dar deciziile în ceea ce priveşte PAC se iau cu majoritate calificată. Creată acum 50 de ani, PAC trebuia să redea statelor europene independenţa economică după al doilea război mondial. Tocmai de aceea, la început, PAC lega direct subvenţionarea activităţilor agricole de cantitatea produsă. În anii ’80, Uniunea Europeană avea deja surplusuri prea costisitoare în producţia agricolă. Uniunea Europeană a reformat PAC, mutând atenţia de la cantitate la calitatea producţiei. PREMISELE APARIŢIEI ŞI APLICĂRII P.A.C. Politica agricolă este prevăzută în Tratatul de la Roma, dar nu şi definită. Principiile sale directoare vor fi enunţate, ceva mai târziu, de Executivul comunitar, la Conferinţa Agricolă de la Stressa (3-12 iulie 1958). Aplicarea efectivă politicii agricole se va face însă, începând cu anul 1962, în urma Acordului de la Bruxelles. În cadrul acestui acord, s-au stabilit elementele cadru ale politicii respective, referitoare la principii, obiective, mecanisme de funcţionare, produsele sau grupele de produse supuse intervenţiei, precum şi reglementările unice, comunitare, privind producţia, preţurile, importurile şi exporturile agricole. Necesitatea formulării unei politici economice comune în domeniul agricol, care să conducă la relansarea producţiei şi satisfacerea consumului, a pornit din însăşi situaţia precară a acestui sector. Relevant, în percepţia pe care europenii au avut-o faţă de procesul de integrare agricolă, este semnalul lansat, cu 11 ani înaintea semnării Tratatului de la Roma, de generalul Marshall: “ Unul din aspectele acestei probleme este, în acelaşi timp, interesant şi grav: fermierul a produs întotdeauna bunurile alimentare pe care le poate schimba cu orăşenii contra altor bunuri necesare vieţii. Această diviziune a muncii reprezintă baza civilizaţiei moderne. La ora actuală, ea este ameninţată de ruină. Industriile oraşelor nu produc suficiente mărfuri necesare schimbului cu fermierii producători de produse alimentare (…). Fermierul şi ţăranul nu pot să găsească pe piaţa mărfurile pe care vor să le cumpere, astfel încât vânzarea produselor lor în schimbul banilor pe care nu pot să-i utilizeze le pare o tranzacţie lipsită de interes. Deci, ei au încetat să mai cultive intensiv câmpul pentru a obţine nutreţ, în ciuda faptului că le lipsesc îmbrăcămintea şi alte produse ale civilizaţiei. În acelaşi timp, locuitorilor oraşelor le lipsesc hrana şi combustibilul. Guverenele sunt deci forţate să se servească de resursele în devize străine şi de credite pentru a cumpăra din străinătate aceste produse indispensabile, epuizând astfel fondurile de care au nevoie urgentă pentru reconstrucţie” Ca atare, se impunea, ca alternativă, o politică agricolă comună de sprijinire a fermierilor prin preţuri înalte, bazate pe cele mai ridicate costuri pe unitatea de suprafaţă, înregistrate pe terenurile cele mai puţin fertile, dar necesar a fi cultivate.

2

Avantajele unei astfel de politici au rezultat din posibilitatea gestionării ei, precum şi din impulsionarea producţiei, ca urmare a sprijinului acordat fermierilor. Dezavantajele s-au resimţit în domeniul consumului, dat fiind preţurile înalte percepute de producători. În ansamblul politicilor economice comunitare, politica agricolă a fost prioritară, dar şi cea mai importantă. Un singur exemplu este edificator: în bugetul Comunităţii, în toată perioada scursă de la lansarea P.A.C. şi până astăzi, pentru finanţarea cheltuielilor agricole au fost alocate aproape jumătate din fondurile totale. Se apreciază că obiectivul principal al acestei politici, şi anume realizarea securităţii alimentare din propria producţie, a fost îndeplinit pe ansamblul Comunităţii. În plus, pe parcursul derulării P.A.C. a apărut şi s-a manifestat un fenomen negativ (neanticipat în momentul lansării acestei politici): supraproducţia, care atrăgea costuri suplimentare, fie pentru stocare, fie pentru susţinerea preţurilor la export. Protejarea producătorilor agricoli comunitari, în general benefică pentru aceştia, a indus însă nenumărate dezechilibre intracomunitare, cât şi extracomunitare. În interiorul organizaţiei, aceste dezechilibre au pornit din conflictul de interese, existente obiectiv, între: producătorii agricoli şi consumatorii acestor produse; producătorii agricoli din ţări diferite; producătorii agricoli din sectoare complementare; agricultură şi ramurile economice din amonte sau aval de aceasta; agricultură şi comerţ etc. La exterior, se consideră a fi două surse principale generatoare de dezechilibre: preaderarea/aderarea noilor state şi relaţiile comerciale cu statele nemembre. Politicile agricole comunitare au fost considerate imuabile, fapt pentru care, în funcţie de interesele momentului şi ţinând cont de neajunsurile manifestate periodic, aceste politici au fost reformate. În 1999 a fost introdusă în PAC o nouă dimensiune: Politica de Dezvoltare Rurală (PDR). PDR este construită pe principiul multifuncţionalităţii agriculturii. Recunoscând importanţa dezvoltării armonioase a zonelor rurale (80% din teritoriul Uniunii Europene), PDR pune accent pe îmbunătăţirea competitivităţii, asigurarea respectării normelor de mediu, diversificarea activităţilor economice din mediul rural şi conservarea tradiţiilor moştenite. În 2006 spre exemplu, 10% din bugetul UE (prin banii destinaţi PAC) au fost utilizaţi pentru dezvoltare rurală. Decalajele mari în comerţul cu produse agricole Europa unită apare ca o mare putere economică, comercială şi agricolă. Dar, tabloul general al comerţului cu produse agricole este extrem de nuanţat. În evoluţia sa, P.A.C. a fost confruntată cu numeroase fricţiuni în ceea ce priveşte acest comerţ. Menţionăm, cu deosebire, disputa extrem de dură, cu privire la exportul de oleaginoase din S.U.A. către C.E.E., în primii ani de după adoptarea P.A.C. În fapt, această dispută era rezultatul măsurilor discriminatorii din regimul comerţului extern între cereale şi materiile prime folosite în hrana animalelor. Americanii au speculat la maxim, în folosul propriu, această eroare “originală”. În acest sens, ei au încurajat pe europeni în asigurarea securităţii alimentare la produsele de bază: cerealele şi cele de origine animală. Gestul pare paradoxal, de vreme ce ţările vest europene erau recunoscute ca tradiţionala piaţă de desfacere pentru respectivele produse. Dar, strategii americani au ţinut cont de perspectiva unei creşteri importante a consumului de carne pe piaţa europeană, fapt rezultat din acţiunea simultană a doi factori favorizanţi: creşterea veniturilor consumatorilor şi implicit a cererii lor solvabile; îmbunătăţirea nivelului de trai, prin schimbarea structurii consumului alimentar, ceea ce presupunea preponderenţa produselor superioare calitativ.

3

În plus, mai ştiau că tehnologiile europene care prevedeau randamente superioare pe cap de animal au în compunere un element furajer indispensabil şi, în acelaşi timp, de bază: soia. Europenii nu au conştientizat pericolul limitării taxelor vamale pentru importul de soia din America. Din perspectivă istorică, gestul lor este şi mai inexplicabil, dacă ne raportăm la statutul privilegiat al fostelor colonii în comerţul de oleaginoase. Comerţul cu soia a fost o adevărată “autostradă” de pătrundere a capitalului american pe pieţele agricole europene. Această eroare originală va fi negociată, mult mai târziu, în cadrul Rundei Uruguay. Pe de altă parte, graţie preţurilor incitante adoptate, începând cu 1980, europenii au promovat producţia de oleaginoase, astfel încât aproape jumătate din cerealele folosite în hrana animalelor au fost înlocuite cu produse oleaginoase proprii. Evident, această soluţie a nemulţumit partea americană. În schimb, europenii nu sau limitat numai la sprijinul prin preţuri. Astfel, după reformarea P.A.C., la începutul anilor ’90, ei au transformat subvenţiile pentru întreprinderile de morărit în ajutoare directe pentru producătorii agricoli şi au adoptat, totodată, sistemul plăţilor compensatorii (“deficiency payments”) acordat producătorilor agricoli americani de cereale. Volumul mare al comerţului exterior de produse agricole din U.E., rezultat din însumarea importurilor şi exporturilor, a antrenat puternice dezechilibre regionale, cu consecinţe negative faţă de mediu. Beneficiare ale sistemului sunt regiunile litorale aleEuropei, dar două porturi sunt cele mai importante, datorită capacităţilor lor foarte mari de tranzitare a cerealelor şi produselor oleaginoase: Anvers (Belgia) şi Rotterdam (Olanda). Acesta din urmă este considerat cel mai mare port din lume, prin care se tranzitează jumătate din produsele care substituie cerealele în U.E. Pentru remedierea acestei probleme s-au încercat două soluţii. Mai întâi, s-au taxat importurile de produse care substituie cerealele, ceea ce a dus la o gravă criză între Europa, Thailanda, China şi S.U.A. Ulterior, s-a încercat reducerea preţurilor la cereale în C.E.E., prin introducerea cantităţilor maxime garantate, măsură care s-a dovedit insuficientă pentru realizarea echilibrului. În prezent, şi-au făcut locul alte dezechilibre, rezultate, în parte, din intensificarea legăturilor comerciale cu ţările din Centrul şi Estul Europei.De pildă, Germania, Italia şi Austria realizează, în mod curent, trei pătrimi din întregul comerţ al U.E. cu Estul. Diferenţele se datorează nu doar apropierii geografice, ci şi calităţii de mari exportatori a acestor ţări, care dispun de tehnologii avansate. Pe de altă parte, cele mai însemnate importuri din Est sunt materiile prime sau alte componente care intră în diverse procese de fabricaţie. Statele sudice ale Uniunii, mai puţin dezvoltate, nu pot realiza structuri complementare în Est, aşa cum fac statele nordice şi nu se pot implica prea mult în reformarea ţărilor estice. Industriile Greciei, Spaniei şi Portugaliei sunt mai puternice în sectoarele tradiţionale, care implică muncă grea, firmele competitive fiind relativ puţine. În ansamblul lor, toate aceste dezechilibre şi multe altele mai vechi sau mai noi, relevă inexistenţa unei strategii coerente de politică comercială europeană. U.E. a fost preocupată, în primul rând, de problema echilibrului intern al pieţelor şi niciodată nu a fost interesată de stabilitatea fluxurilor comerciale mondiale. Pieţele externe au fost folosite pentru degajarea excedentelor de pe piaţa internă.

4

PAC funcţionează în jurul a doi piloni principali - cel al Organizaţiilor Comune de Piaţă (COM) şi cel al dezvoltării rurale. PAC este finanţată din Fondul European pentru Orientare şi Garantare Agricolă (FEOGA) înfiinţat în 1962, care este împărţit în două structuri. Prima este secţiunea Orientare (FEOGA ,Fondul European de Dezvoltare Regională, Fondul Social European, şi Instrumentul Financiar pentru Orientare în domeniul Pescuitului - cele patru Fonduri Structurale care finanţează recuperarea decalajelor de dezvoltare din zonele mai puţin dezvoltate), un fond structural care finanţează măsuri de dezvoltare rurală, scheme de eco-agricultura, investiţii în modernizarea exploataţiilor agricole, activităţi de prelucrare-comercializare a produselor, stimularea dezvoltării ocupaţiilor alternative pentru locuitorii zonelor rurale. Cea de-a doua parte a FEOGA este secţiunea Garantare – cea mai importantă pentru PAC deoarece finanţează cheltuielile cu Organizaţiile Comune de Piaţă (COM), baza funcţionării politicii. COM-urile sunt măsurile comune de reglementare pe piaţa unică europeană pentru fiecare produs agricol. FEOGA este ilustrarea principiului de solidaritate financiară care stă la baza construcţiei europene – măsurile comune sunt finanţate în comun. Cu alte cuvinte, toate statele membre contribuie la FEOGA deşi unele dintre ele – cele care au un sector agricol mai dezvoltat – beneficiază mai mult de pe urma acestui fond. Spre exemplu, dacă Marea Britanie sau Olanda contribuie mai mult la FEOGA decât beneficiază de subvenţii pentru agricultură, Franţa şi Spania primesc subvenţii mai mari decât sumele cu care contribuie la fond. Fiecare produs agricol din statele membre a fost introdus gradual în câte o Organizaţie Comună de Piaţă (COM). COM-urile cuprind regulile de funcţionare a pieţelor integrate ale produselor agricole, eliminând barierele interne în comerţul cu produse agricole şi menţinând un regim vamal comun în relaţia cu terţe state. Ele vizează reguli comune pe concurenţă, coordonarea obligatorie a diferitelor pieţe naţionale şi o organizare a pieţei unice la nivel european. Trebuie menţionat că Uniunea Europeană se află printre cei mai mari exportatori de produse agricole din lume, dar este şi cel mai mare importator, mai ales de produse provenite din ţări în curs de dezvoltare. Decuplarea – cea mai importantă reformă Decuplarea subvenţiilor de producţie şi introducerea, în 1992, a plăţilor directe către fermieri este cea mai importantă reforma a PAC de până acum. Plăţile directe au început să fie aplicate în 2005 pentru majoritatea COM-urilor. Prin schema plăţilor directe, UE mută accentul de pe cantitate pe calitate. Pentru a primi plăţile, fermierii trebuie să respecte standarde de mediu şi de ocupare stabilite de fiecare stat membru, standarde pentru siguranţa alimentelor şi bunăstarea animalelor (crosscompliance). Cuantumul ajutoarelor directe poate fi redus substanţial dacă se constată că fermierii nu se conformează standardelor fixate. Plăţile directe se acordă pentru culturi arabile, cartofi pentru amidon, in fără destinaţia fibre, ulei de măsline, leguminoase cu seminţe, in, cânepă, viermi de mătase,

5

banane, stafide, tutun, seminţe, hamei, orez, carne de vită şi viţel, lapte şi produse lactate, carne de oaie şi capră. Noile statele membre beneficiază de posibilitatea de a aplica în continuare, timp de trei ani după aderare, Schema de plată unică pe suprafaţă (fostul sistem de plăti care favoriza productivitatea), plătind în paralel şi plăţi directe. Aplicarea plăţilor directe în noile state membre, categorie unde se încadrează şi România din 2007, va fi etapizată pe mai mulţi ani. POLITICI DE INTERVENŢIE Sunt cele mai importante, ceea ce, nu de puţine ori, le substituie P.A.C. Obiectivul lor central este susţinerea producţiei comunitare, pe o piaţă unică a produselor agricole, cu instrumente economico-financiare şi reglementări specifice economiei libere, în vederea realizării unui grad sporit de securitate alimentară. 1. Necesitatea pieţei agricole unice Necesitatea realizării unei pieţe agricole unice a fost motivată în principiu de: Agricultura, dat fiind specificul său, nu este o ramură economică care să funcţioneze satisfăcător într-un mediu economic dominat numai de legile pieţei. Pe termen scurt, cererea de produse agricole este rigidă sau foarte puţin elastică în raport cu preţurile. În plus, pe termen lung, ea se dovedeşte relativ inelastică nu numai faţă de preţuri, dar şi faţă de veniturile consumatorilor. Creşterea veniturilor consumatorilor nu induce şi o creştere a cererii de produse agricole, datorită potenţialului biologic de consum limitat al omului, rigidităţii schimbărilor din structura consumului şi a populaţiei. Fluctuaţiile ofertei, dublate de lipsa de instrucţie şi informare a agricultorilor, fac ca pieţele agricole să aibă evoluţii imprevizibile. În fapt, agricultorii sunt prea mici şi prea dispersaţi şi extrem de independenţi în raport cu dimensiunile pieţei şi foarte greu pot determina sau influenţa mecanismele de funcţionare ale acesteia. De asemenea, caracterul inelastic al cererii poate conduce la scăderea preţurilor produselor agricole, respectiv a veniturilor agricultorilor, în situaţia sporirii numai a producţiei agricole în raport cu celelalte sectoare din economice. Oferta de produse agricole urmăreşte oscilaţia preţurilor, dar după o perioadă de timp ce depăşeşte, de cele mai multe ori, un an; Pe fondul acestei caracteristici obiective a pieţelor produselor agricole şi a comportamentului independent manifestat de agricultori, există pericolul potenţial, ca după o perioadă în care preţurile au fost foarte ridicate, oferta să înregistreze cote extrem de înalte. Evident, rezultatul este o ofertă suplimentară sau supraofertă, care determină, în cascadă, scăderea preţurilor şi implicit a veniturilor producătorilor agricoli. Teoretic, există un punct de echilibru între cerere şi ofertă, dar în practică acesta nu poate fi atins. O piaţă liberă a produselor agricole înseamnă oscilaţia între penurie şi abundenţă. Cererea de produse agroalimentare este instabilă, în funcţie de structura consumului. Instabilitatea cererii poate fi determinată de cauze subiective şi obiective, se poate manifesta faţă de un produs sau grupă de produse, în sensul renunţării (respingerii) sau adaptării lor şi poate fi temporară sau definitivă. Stabilitatea socială, ca atribut al puterii publice, trebuie garantată şi asigurată în limitele extrem de strânse ale pieţei libere. Aici, puterea publică, are la îndemână două instrumente majore: administraţia, care se manifestă prin intermediul cadrului juridic şi pârghiile de

6

intervenţie, care pot fi economice, financiare, fiscale etc. Aceasta pe de o parte. Pe de altă parte, imixtiunea statului în intimitatea actului decizional al agenţilor economici din agricultură sau al consumatorilor este extrem de limitată. Bunăstarea producătorilor agricoli, este asigurată, înainte de toate, de producţia proprie şi de preţurile prin care se recunosc eforturile acestora. Ţările Europei Occidentale, cu deosebire Germania, nu de puţine ori, în istoria lor, au fost confruntate cu profunde crize alimentare. Sloganul nazist, referitor la “spaţiul vital”, care motiva ideologic declanşarea agresiunii armate împotriva altor popoare, masca, într-o manieră abilă, necesitatea creşterii disponibilităţilor alimentare (disponibilităţi extrem de reduse în perioada premergătoare celui de al doilea război mondial) şi asigurarea, pe această cale, a securităţii alimentare. Dar, relaţia dintre bunăstarea producătorilor şi securitatea alimentară comportă interese, în aparenţă, contradictorii. Producătorii reclamă preţuri din ce în ce mai mari pentru produsele lor, pe când consumatorii vor alimente cât mai multe, de calitate şi, evident, ieftine. În esenţă, iată tabloul de lucru, în abordarea deciziilor majore de politică agrară, aşa cum se prefigurau ele în mometul adoptării P.A.C.: • Agricultura este o ramură economică cu particularităţi specifice şi cu un comportament propriu în condiţiile pieţei libere; • Cererea şi oferta de produse agricole acţionează şi ele într-un mod cu totul aparte, faţă de situaţia de ansamblu din economie; • Puterea publică dispune de puteri limitate, impuse chiar de ceea ce înseamnă piaţa liberă proprie statelor democratice, în direcţia asigurării stabilităţii sociale prin atenuarea conflictului dintre producători şi consumatori. S-a adoptat ca alternativă de politică agricolă “optimul de gradul doi” care presupune sprijinirea fermierilor prin preţuri înalte, bazate pe costurile cele mai ridicate pe unitatea de suprafaţă cu cel mai scăzut randament, dar necesară a fi cultivată. Evident, acest model are avantaje, cât şi dezavantaje. Avantajul cel mai important, şi care în ultimă instanţă a determinat adoptarea lui, rezultă din fezabilitatea la gestionarea măsurilor de politică agricolă. Dezavantajul este dat de costurile înalte la consumatori, ca efect al preţurilor de consum mai ridicate. Subvenţia la producători, indiferent de pârghiile economice sau financiare la care a fost aplicată, a reprezentat în pachetul de măsuri adoptate, cea mai importantă şi uşor de gestionat, chiar dacă ulterior s-a dovedit mult mai costisitoare. Tot în sfera măsurilor, se înscrie şi formarea unui sistem administrativ cu activitate eficientă, care să asigure gestionarea şi utilizarea fondurilor în conformitate cu obiectivele propuse şi care să nu fie dependente de costurile generate de funcţionarea sistemului. Alte măsuri generate de politica agricolă urmăreau creşterea capitalului de exploatare prin facilităţi de creditare în domeniul agroalimentar; extinderea programului de îmbunătăţire a producţiei de cereale şi produse animaliere, precum şi a managementului exploataţiilor agricole; dezvoltarea cercetării agricole; combaterea bolilor şi dăunătorilor la plante şi animale. A treia problemă, proprie perioadei pregătitoare lansării P.A.C., urmărea formularea unor răspunsuri clare la întrebările privind: • caracteristicile fundamentale; • variantele de evoluţie. Iniţiatorii P.A.C., au stabilit trei caracteristici fundamentale acesteia: 1. Constituirea, la nivelul întregii comunităţi, a unei pieţe unice de produse agricole, în care să se asigure libera circulaţie a acestora şi preţuri unice pentru ele; 7

2. Lansarea unei preferinţe comunitare pentru toate produsele de sub incidenţa P.A.C., preferinţe susţinute printr-un sistem unic de bariere vamale în faţa importurilor din ţările nemembre; 3. Delimitarea responsabilităţilor între comunitate şi ţările membre în ceea ce priveşte sursele, gestionarea şi utilizarea fondurilor financiare. 2. Obiective Scopurile P.A.C. sunt stabilite în articolul 39 al Tratatului de la Roma şi sunt extrem de generale: • creşterea productivităţii activităţii din agricultură; • îmbunătăţirea nivelului de trai şi mărirea veniturilor forţei de muncă implicate în agricultură; • standardizarea pieţelor agricole; • garantarea aprovizionării cu produse agroalimentare pe întregul teritoriu al U.E.; • asigurarea ofertei la preţuri rezomabile pentru consumatori. Evident, toate aceste deziderate sunt vagi şi poate chiar artificiale, cu atât mai mult cu cât agricultura, cu tot ce implică ea, este un domeniu dinamic, în permanentă schimbare. 3. Motivaţii Intervenţia statelor în sectoarele agricole şi agroalimentare este multiplu motivată de politica agrară comunitară. Astfel, o prima categorie de motivaţii sunt de natură tradiţională, şi acestea sunt: • sociale, care presupun reducerea disparităţii veniturilor între producătorii agricoli, precum şi între veniturile acestora şi cele realizate în sectoarele neagricole de categorii de personal productiv. Presupune, totodată, punerea la dispoziţia păturilor celor mai sărace ale societăţii a unor bunuri alimentare cu preţuri scăzute. • sanitare, care impun adoptarea unor reglementări şi intervenţii pentru asigurarea produselor care nu dăunează sănătăţii consumatorilor. • demografice, determină măsurile pentru întineririrea populaţiei agricole în vârstă. • strategice şi geopolitice, rezultate din necesitatea ocupării integrale a teritoriului susceptibil activităţii agricole din fiecare ţară comunitară. • economice (sunt cele mai întâlnite şi permanente, ataşate situaţiei concrete din sectorul agricol), care determină măsuri de natura: ajutoarelor pentru creşterea productivităţii sectorului; punerii la adăpost a costurilor de producţie faţă de fluctuaţiile de preţ sau de preţurile inferioare; adaptarii produselor la evoluţia cererii consumatorilor sau a industriilor din aval. A doua categorie de motivaţii sunt de natură să asigure protecţia mediului înconjurător, cu accent pe: • rolul agriculturii în întreţinerea peisajelor, păstrarea mediilor naturale şi a biotopului; • efectele negative (poluante) rezultate din intensificarea agriculturii . A treia, şi ultima categorie de motivaţii, vizează chestiuni de amenajare a teritoriului, privind: • locul agriculturii şi al industriei agroalimentare în serviciul rural; • echilibrul inter-regional al activităţilor şi veniturilor. În ansamblul lor, aceste motivaţii sunt mai mult sau mai puţin prezente, în funcţie de perioada de referinţă, precum şi de situaţia concretă a fiecărei ţări.

8

4. Restricţii Este recunoscut faptul că aplicarea politicii agricole comunitare nu a fost şi nu este încă uşoară. În procesul eficientizării activităţii apar numeroşi factori cu efecte restrictive care frânează punerea în practică a reglementărilor impuse la Bruxelles. În primul rând, sunt consideraţi restrictivi, factorii naturali de risc, care influenţează, în ultimă instanţă, rezultatele activităţii. Din categoria acestor factori cei mai importanţi sunt: • transformările naturale ale terenurilor; • starea vremii, în cultivarea pământului agricol; • bolile şi intoxicaţiile, în cazul efectivelor de animale domestice În a doua categorie, intră factorii sociali şi economici, proprii fiecărei ţări din componenţa U.E.: • terenul agricol existent şi structura acestuia, pe categorii de folosinţă şi categorii; • forţa de muncă implicată în sectoarele agricole (vegetal şi animal); • sistemul informaţional şi de indicatori, aflat într-o continuă schimbare. Acţiunea restrictivă a acestor factori se manifestă prin disfuncţionalităţi în teritoriu şi dezvoltare neuniformă a unor zone, regiuni agricole, opunându-se, astfel, centralismului declarat şi recunoscut al Uniunii. 5. Instrumente de susţinere 5.1.Preţurile P.A.C. a promovat cu consecvenţă şi promovează încă, metoda intervenţiei prin susţinerea preţurilor produselor agricole. Principiul de bază care fundamentează mecanismul preţurilor în cadrul P.A.C., are în vedere necesitatea acordării unui preţ producătorului agricol pentru produsele sale, în funcţie de forţele pieţei. Întrucât, aceste forţe ale pieţei sunt controlate, rezultă în mod evident că preţurile pot fluctua numai în cadrul unor limite inferioare şi superioare, prestabilite. În esenţă, prin acest mecanism s-a realizat un dublu scop: protejarea fermierilor împotriva preţurilor excesiv de joase; apărarea consumatorului împotriva preţurilor excesiv de înalte. Intervenţia prin preţuri, din perspectiva puterii publice, vizează două momente distincte: • preluarea de la producătorii agricoli a surplusului de produse, în vederea stocării acestora; • vânzarea produselor agricole stocate, în situaţia când piaţa acţionează în favoarea cererii. Preţurile de intervenţie sunt preţurile la care se fac achiziţiile publice, respectiv vânzările publice. Prin ele se stabilesc plafoane de preţuri pentru produsele agricole pe piaţa internă. De regulă, se intervine când surplusul de produse de pe piaţă riscă să ducă la prăbuşirea preţului. Când preţul coboară la nivelul de intervenţie,, produsele sunt cumpărate de agenţiile guvernamentale. Intervenţia se practică la cereale, zahăr, vin, produse, lactate, carnea de vită şi viţel şi la carnea de porc. Începând cu anul 1967, cele şase ţări europene membre, la momentul respectiv, în C.E.E. au adoptat preţuri comunitare pentru o bună parte din produsele agricole proprii. Se eliminau astfel diferenţele mari, între preţurile produselor agricole de pe pieţele ţărilor

9

componente. Nivelul preţurilor astfel stabilite urma să fie peste nivelul mediu al ţărilor membre C.E.E. şi cu mult peste nivelul preţurilor mondiale. În timp, preţurile comunitare la produsele agricole au fost supuse unor repetate actualizări. De regulă, aceste acţiuni, concretizate, cu deosebire, în creşterea preţurilor, au fost autorizate de Consiliul de Miniştri, în fiecare an. După criza petrolului din anul 1973 şi în contextul amplului proces inflaţionist declanşat atunci, preţurile produselor agricole au înregistrat creşteri considerabile, fapte care au condus, un deceniu mai târziu, la apariţia şi manifestarea unor grave probleme în comunitate: supraproducţia generatoare de supraofertă. A devenit necesară adoptarea unei politici “restrictive”, care s-a concretizat în îngheţarea sau reducerea în expresie nominală a preţurilor comunitare “instituţionale”, exprimate în ECU, ceea ce a determinat o scădere substanţială în expresie reală. Scăderile respective au fost compensate, până la un anumit punct, cu ratele de schimb sau numitele rate verzi. În plus, la frontieră, au fost aplicate valorile compensatorii monetare (V.C.M.-urile), cu dublă acţiune: taxe asupra exporturilor din ţările în care preţurile produselor agricole erau ţinute la un nivel scăzut; subvenţii pentru cele în care preţurile erau menţinute la un nivel ridicat. Deşi, în principiu, V.C.M.-urile urmau să traverseze mai multe etape, prin alinierea ratelor verzi la ratele de schimb de pe piaţă, în practică o astfel de etapizare s-a dovedit mult mai uşoară, atunci când presupunea o creştere a preţurilor pentru fermieri, decât în cazul reducerii lor. Aceasta a condus, în anul 1984, la lansarea ecu-ului verde, prin care obligaţia unei ţări cu monedă puternică de a-şi reevalua rata verde se transforma într-o ocazie pentru ţările cu monedă slabă de a-şi devaloriza rata verde (prin creşterea preţurilor fermierilor). Ca rezultat, în practică, s-a manifestat o tendinţă de supraevaluare a preţurilor naţionale, media preţurilor în monedă naţională crescând mai repede decât preţurile comunitare exprimate în ECU. Aceste măsuri au agravat substanţial costurile bugetare ale P.A.C. Începând cu 1993, odată cu intrarea în vigoare a Pieţei Unice, ratele verzi au fost aliniate la ratele monetare, rămânând numai mici decalaje monetare, iar valorile compensatorii monetare au fost desfiinţate. În consecinţă, s-au produs din nou perturbaţii pe piaţa produselor agricole, fapt ce a atras elaborarea şi aplicarea unui sistem de ajutoare compensatorii pentru fermieri în cazul scăderii preţurilor, ca urmare a schimbării ratelor verzi. În iunie 1995, au fost adoptate din nou măsuri speciale, ca răspuns la solicitările Germaniei, privin reevaluările ratelor verzi. În cazul unor reevaluări semnificative, Statele membre puteu oferi ajutoare compensatorii fermierilor lor, pe o perioadă de până la trei ani, parţial finanţată de P.A.C. În acelaşi timp, s-a acceptat ca fluctuaţiile monetare în timpul anului 1995 să nu determine o reducere până la 1 ianuarie 1999 a plăţilor directe exprimate în monede naţionale. Metodologic, sunt recunoscute trei categorii de preţuri de intervenţie: 1. Preţurile indicator, orientative sau ţintă. Conceptual este înţeles ca un preţ teoretic spre care tinde preţul pieţei şi reprezintă punctul de echilibru între câştigurile motivate ale producătorilor agricoli şi nevoile raţionale ale consumatorilor. În practică, dat fiind fenomenele de supraproducţie, s-au înregistrat abateri de la accepţiunea anterioară. Se recunoaşte că şi în cazul unor penurii generalizate pot interveni fenomene similare. Aceste preţuri au la bază preţul unei unităţi de măsură pentru cereale, în condiţii de livrare Duisburg (Germania), la care se adaugă costurile de transport aferente.

10

Se impun următoarele precizări motivaţionale: • preţurile cerealelor sunt pivotul întregului sistem de preţuir, dat fiind importanţa deosebită a acestora în producţia şi consumul tuturor ţărilor membre, dar şi în cadrul măsurilor de politică agricollă comunitară; • localitatea Duisburg, din zona Ruhr (Germania) a fost desemnată ca punct de referinţă în stabilirea preţurilor indicator la produsele agricole, pentru toate ţările din U.E., deoarece preţul de piaţă al grâului întregistrează aici cotele cele mai înalte, ca urmare a decalajului foarte mare între oferta şi cererea locală. Din punct de vedere teoretic, preţurile indicator sau orientative, refelectă întru-totul cerinţele obiective impuse de renta diferenţială I (sub cele două forme de manifestare ale sale), în formarea preţurilor produselor agricole, deoarece: − în primul rând, recunoaşte, implicit, costurile cele mai înalte, înregistrate pe terenurile cele mai puţin fertile; − în al doilea rând, ţine cont de cheltuielile de transport. Evident, în condiţii normale de piaţă, toţi producătorii agricoli, indiferent de poziţia lor zonală, vor câştiga din producţia valorificată. Distorsiunea acestui preţ, în raport cu valoarea sa reală, poate apare pe fondul a două cauze majore: • supraproducţia - fenomene generalizat, cu tendinţe de acutizare, la toate produsele agricole obţinute în cadrul comunităţii; • penuria - fenomen perceput în prezent, numai în plan teoretic. 2. Preţul prag la frontieră Prin acest preţ erau admise importurile de produse agricole în U.E. În fapt, sunt preţuri minime de import, prin care alături de “prelevările variabile la import” se evita pătrunderea pe piaţa comunitară a unor produse cu preţuri mai mici faţă de un prag prestabilit. Preţul prag se stabileşte în funcţie de preţul indicator sau orientativ. Dar, “preferinţa comunitară” se presupune că era asigurată numai atunci când preţurile prag erau fixate peste preţurile de intervenţie. Scopul preţului prag este de a elimina riscul concurenţei exercitat de produsele importate cu preţuri mai mici decât cele comunitare. În situaţia când, în mod excepţional, importurile au fost realizate la preţuri mai mici decât preţurile prag, se poate practica metoda suprataxelor, materializate în taxe de prelevare, percepute diferenţiat, de fiecare vamă operaţională. Metodoogia prevedea că taxa de prelevare se calcula zilnic, ca diferenţa între cel mai mic preţ al pieţei mondiale la produsele livrate în U.E. şi preţul prag. În baza acordului încheiat în cadrul Rundei Uruguay, care a intrat în vigoare la 1 iulie 1995, preţurile prag au fost eliminate, iar prelevările varibile la import au fost transformate în tarife. 3. Preţurile garantate sau de intervenţie Este un preţ minim stabilit în concordanţă cu cerinţele pieţei, în fromula: ofertă mare cerere mică. De pildă, la cereale, zona de referinţă pentru întrega comunitate este Departamentul francez Ormes, deoarece aici se obţin cele mai mari producţii de grâu şi prin urmare preţurile la acest produs sunt cele mai scăzute. Preţul de intervenţie mai apare în literatura de specialitate şi sub denumirea de preţ limită sau de bază, întrucât sub acesta nu poate să scadă preţul de piaţă. Preţul de intervenţie, se acordă de autorităţile publice, în următoarele condiţii: • produsele agricole achiziţionate să îndeplinească standardele calitative prestabilite;

11

• producătorii agricoli vor încasa contravaloarea produselor vândute la centrele de achiziţii după trei luni de la momentul vânzării, deoarece se urmăreşete determinarea acestora în căutarea unor soluţii alternative de piaţă; • preţurile de piaţă scad sub nivelul preţului limită. Dar, prin intermediul preţurilor de intervenţie, autorităţile preiau surplusul de produse agricole de la producători, prin centre de achiziţii specializate, în vederea valorificării acestora, la o dată ulterioară, atât pe piaţa comunitară, cât şi la export. Pentru comercianţii care valorifică astfel de produse la export, se acordau, în perioada premergătoare Rundei Uruguay, taxe de restituire, percepute ca subvenţii comunitare. După aplicarea preţurilor de intervenţie au rezultat, în sinteză, următoarele fenomene: • profitabilitate ridicată pe produs, şi respectiv, pe exploataţie agricolă; • intensificare a eforturilor întreprinzătorilor în direcţia sporirii producţiei agricole; • creşterea stocurilor la aproape toate produsele agricole asupra cărora operează aceste preţuri, problemă extrem de complexă (cu tendinţe de acutizare în ultimii ani), prin cheltuielile extrem de mari induse de activitate de depozitare. Evident, pentru eliminarea efectelor negative datorate acestei ultime situaţii, Comunitatea a decis, începân cu mijlocul deceniului trecut, limitarea producţiei la anumite produse (de ex. la lapte), în paralel cu limitarea timpului de depozitare şi achiziţionarea produselor de către puterea publică, numai prin licitaţie.

PRINCIPALELE COORDONATE ALE AGRICULTURII 1. Resurse naturale Potrivit cercetărilor care s-au făcut, ţările membre ale Uniunii se încadrează în una din cele mai favorabile zone agricole ale lumii . Zonele agricole europene de bază se găsesc în bazinul mijlociu şi inferior al Dunării, în nordul Italiei, în zonele sudice ale Franţei şi cele nordice ale Spaniei. Spaţiul agricol european este caracterizat, totodată, şi de o puternică compartimentare geografică la scară locală şi de o mare variabilitate a resurselor de apă în timpul anului şi pe zone de producţie Se apreciază că, pe ansamblu, diversitatea şi calitatea resurselor naturale sunt prielnice unei agriculturi performante şi extrem de eterogene. Evident, există o specializare pe ţări sau regiuni în funcţie de condiţiile climatice sau de relief. Pentru ţările din nordul continentului, agricultura are o mai mică importanţă în economie, dat fiind ostilitatea condiţiilor naturale, prin durata mare a anotimpului rece. 2. Suprafaţa agricolă şi dimensiunea exploataţiilor Însumată, suprafaţa celor 15 state membre U.E. este de aproximativ 324 mil. ha, din care 130 mil. ha (cca. 40,0%) este suprafaţă agricolă şi peste 78 mil. ha (cca. 24,0%) suprafaţă arabilă (Tabelul 11). Un număr de patru ţări concentrează mai mult de 2/3 din suprafaţa arabilă a Uniunii, respectiv Franţa, Germania, Spania şi Italia. Agricultura U.E. este, în general, de tip industrial, fapt ce reclamă, ca o condiţie sine qua non, prezenţa masivă a substanţelor chimice. De exemplu, consumul de azotat de amoniu a fost în anul 1995, în Franţa de 282 kg/ha agricol, respectiv 476 kg/ha arabil, în Italia de 104 kg/ha agricol şi 189 kg/ha, iar în Spania 643 hg/ha agricol sau 114kg/ha arabil. Pe fondul rotaţiei factorilor de producţie şi al superiorităţii rezultatelor, se manifestă un puternic curent în direcţia

12

protejării mediului, prin identificarea şi practicarea unor forme alternative de agricultură, de genul: biologică, ecologică şi durabilă. 4. Resurse de forţe de muncă Populaţia totală a U.E. este de peste 372 mil. locuitori, care, din punct de vedere al P.A.C., reprezintă punctul de plecare în dimensionarea cererii consumatorilor pe piaţa internă de produse agricole. În agricultutra U.E. activează peste 15 mil. de persoane, ceea ce reprezintă cca. 4,0% din populaţia totală sau aproape 9,5% din numărul braţelor de muncă active. Puţin mai mult de jumătate din persoanele active agricole, respectiv 8,3 mil., sunt şefi de exploataţii, care este indicatorul cel mai des utilizat în majoritatea lucărilor de analiză şi interpretare a resurselor de forţă de muncă din agricultura comunitară (prezentat explicit, sau mai puţin explicit, de multe ori dedus din context). Agricultura a fost şi va fi bază de recrutare a braţelor de muncă pentru celelalte sectoare ale economiei. Dar, ca urmare a orientărilor şi măsurilor de politică agricolă s-a reuşit, atât pe ansamblu U.E., cât şi la nivelul fiecărei ţări membre, contracararea efectelor negative determinate de acest fenomen în creşterea şi eficientizarea producţiei agricole. 5. Rezultate în producţie Din perspectivă teoretică, se recunoaşte că producţiile medii evidenţiază cel mai bine eficienţa măsurilor de politică agricolă aplicate în orice economie sau stat al lumii. Producţia agricolă obţinută la principalele culturi vegetale, raportată la o persoană, în anul 1998, demonstrează, (ţinând cont şi de normele de consum) într-o manieră extrem de sintetică, realizarea obiectivului amintit. De altfel, în primii 20 de ani de funcţionare a P.A.C., producţia agricolă a crescut cu aproximativ 2,5% pe an, în pofida faptului că 10 mil. de lucrători au plecat spre sectoarele industriale sau terţiare. Consumul a crescut doar cu 0,5% pe an şi, ca atare, U.E. s-a deplasat către o criză de supraproducţie. În fapt, P.A.C. a fost elaborat când pieţele agricole erau în echilibru sau deficit, astfel încât sistemul nu a prevăzut, iniţial, mecanisme de depresurizare a supraproducţiei. 6. Importanţa agriculturii în economia U.E. In anul 1958, aproape 20% din populaţia ocupată se afla în sectorul agricol, cu deosebire în exploataţii de dimensiuni foarte mici, care contribuiau la formarea P.I.B. cu numai 10%, ceea ce demonstra o eficienţă foarte scăzută a acestei ramuri. Dealtfel, venitul mediu pe un agricultor era sub 40% din venitul mediu pe economie. În plus, la nivelul fiecărei ţări, nu se putea vorbi de o politică agricolă clară, coerentă şi nici de un aparat administrativ adecvat pentru a controla procesele de producţie, precum şi legăturile cu ramurile din amonte sau aval de agricultură. In 1997 contribuţia agriculturii la P.I.B., chiar dacă este redusă, în medie de 2,6%,nu este totuşi de neglijat . Sub această medie se situează, cu deosebire, ţările cele mai mari din U.E., dar şi cu economia cea mai avansată: Germania (1,1%), Marea Britanie (1,9%) şi cu puţin sub medie Franţa (2,4%). În timp, participarea agriculturii la formarea P.I.B. scade. Ritmul de creştere a producţiei şi preţurilor din agricultură este devansat de cel din ramurile neagricole, deoarece, pe fondul unor valori crescătoare pozitive ale celor 2 indicatori, ponderea agriculturii în formarea P.I.B. a scăzut de la 2,8%, în 1992, la 2,6%, în 1997.

13

EU – sustinerea preturilor Europa este cunoscută pentru diversitatea culturilor şi produselor sale agricole, diversitate ce îşi are sursa în mediul natural şi metodele de cultivare a pământului perfecţionate de-a lungul secolelor. Împreună cu o artă culinară rafinată, mâncarea şi băutura europeană joacă un rol major în definirea identităţii culturale a popoarelor şi regiunilor Europei. Calitatea superioară este avantajul esenţial al agriculturii UE. Tot mai mulţi consumatori sunt dispuşi să plătească pentru o calitate garantată, cu condiţia să poată vedea că primesc în schimb o valoare adăugată. Pe piaţa unică a UE, o piaţă cu 454 de milioane de consumatori, PAC asigură posibilitatea ca produsele originale să fie uşor identificate, iar consumatorii să nu fie induşi în eroare de imitaţii. Statele Membre au posibilitatea de a folosi măsuri cuprinse în politicile PAC, inclusiv plăţi stimulatorii, pentru a încuraja fermierii să participe voluntar la programele UE sau naţionale menite să îmbunătăţească şi să garanteze calitatea produselor agricole. UE are contacte ample şi relaţii comerciale cu terţe ţări şi blocuri comerciale. UE este un actor major pe piaţa mondială a produselor agricole, fiind cel mai mare importator şi al doilea mare exportator de produse alimentare. UE joacă un rol de frunte în realizarea acordurilor comerciale mondiale în Organizaţia Mondială a Comerţului (OMC). De asemenea, a încheiat şi este în curs de a negocia acorduri comerciale bilaterale cu terţe ţări, acorduri de liber schimb cu vecinii săi, acorduri speciale cu ţările în curs de dezvoltare, acordând acces preferenţial pe piaţa UE, şi întreţine relaţii mai ample cu grupări regionale ca de pildă ţările din America de Sud. UE este singura mare grupare comercială, din rândul ţărilor mai bogate, care nu numai că acordă acces preferenţial pe pieţele sale importurilor din ţările în curs de dezvoltare, dar în practică importă cantităţi considerabile din aceste ţări. Pentru realizarea unui echilibru dinamic între veniturile din mediul rural şi veniturile din mediul urban, multe guverne , îndeosebi ale ţărilor dezvoltate, au revenit la politica de sprijinire a preţurilor. Au revenit în forţă preţurile stabilite administrativ şi subvenţionate concomitent cu escaladarea protecţionismului. Prin subvenţionarea exporturilor s-a urmărit vânzarea surplusurilor pe pieţele externe la preţuri de dumping ceea ce a condus la prăbuşirea preţurilor internaţionale. Această stare a fost de fapt exacerbată în cazul unor ţări în curs de dezvoltare, unde efectele supraevaluării monedelor naţionale, politicilor de preţuri mici la alimente în favoarea consumatorilor din mediul urban şi a altor măsuri interne au condus la reducerea interesului fermierilor de a-şi adapta şi de a creşte producţiile agricole. Fiecare ţară membră a OMC a convenit o schemă de concesii tarifare cuprinzând toate produsele agricole, care face parte integrantă din rezultatele Rundei. Într-o perioadă de 6 ani au convenit sa reducă cu 36% în medie taxele vamale la produse agricole,reducerea fiecărui produs să nu fie mai mică de 15%. În cazul ţărilor în curs de dezvoltare, procentul mediu de reducere să fie de 24% în decurs de 10 ani, iar reducerea minimă să fie de 10%. Ca componentă a pachetului tarifar ,ţărilor membre OMC li s-a cerut să menţină, la produsele supuse tarificării , un acces minim garantat pe propriile pieţe la niveluri comparabile cu cele existente în perioada 1986-1988(perioada de bază). Angajamentul avea menirea ca în 1995 nivelul accesului minim şi curent să reprezinte 3% din consumul din perioada de bază urmând ca acesta să crească treptat pentru a ajunge la 5% din consum în anul 2000, în cazul ţărilor dezvoltate şi în 2004 în cazul ţărilor in dezvoltare.

14

În total exista 1370 contingente tarifare individuale diferenţiat pe ţări, două contingente ca în cazul Braziliei sau chiar 232 în cazul Norvegiei. Taxele vamale aplicabile trebuiesc comunicate altor organisme din structura OMC, îndeosebi Comitetului cu privire la Accesul la Pieţe şi cu ocazia examinării periodice a politicii comerciale. Ţările care pot utiliza măsurile de salvgardare trebuie să notifice prima folosire a acestui drept pentru a permite partenerilor comerciali să evalueze exact parametrii unor măsuri specifice de salvgardare, cum ar fi volumul sau preţul produselor vizate de aceste măsuri. Din considerente de calcul,susţinerea preţurilor se cuantifică prin multiplicarea decalajului între preţurile administrate aplicate şi unele preţuri externe de referinţă(preţurile pieţei mondiale) cu volumul de produse eligibile să beneficieze de preţuri administrate. UE: al doilea exportator mondial si primul importator Agricultura europeană este un actor important pe pieţele mondiale de produse agricole. Capacitatea agriculturii europene de a produce cantităţi mari de produse agricole, precum şi diversitatea şi calitatea acestor produse, au făcut din UE un mare exportator de produse alimentare (al doilea mare exportator mondial, cu exporturi de produse agricole în valoare de 61,088 miliarde de Euro în anul 2002). Dar nu este vorba în totalitate de o circulaţie în sens unic. UE este şi cel mai mare importator mondial de produse agricole. În 2002, importurile de produse agricole au fost estimate la 61,274 miliarde Euro. Din 1990 încoace, poziţia de exportator net a UE a scăzut în fiecare sector. Un susţinător al regulilor comerciale multilaterale UE promovează aşezarea relaţiilor comerciale dintre toate ţările, fie ele dezvoltate sau mai puţin dezvoltate, pe reguli comerciale multilaterale în avantajul tuturor ţărilor, mai ales al celor în curs de dezvoltare. De aceea UE este un puternic susţinător al OMC şi a jucat întotdeauna un rol activ în discuţiile şi negocierile OMC privind comerţul cu produse agricole. UE este angajată activ în realizarea „Agendei Doha privind Dezvoltarea”, negocieri al căror scop este continuarea liberalizării comerţului însoţită de accentuarea dezvoltării. În privinţa agriculturii, acordul la care s-a ajuns în august 2004 a pregătit terenul pentru negocieri ulterioare care ar putea rezulta într-o liberalizare considerabil mai mare a comerţului agricol în comparaţie cu negocierile comerciale anterioare(„Runda Uruguay”). Acordul este în concordanţă cu reforma PAC realizată de UE. El ar trebui să aduca cu sine o reducere substanţială a sprijinului acordat agriculturii, sprijin ce distorsionează comerţul, să contribuie la o deschidere semnificativă a pieţelor pentru produse agricole, permiţând totodată un tratament special pentru produsele sensibile. Toate ţările în curs de dezvoltare vor beneficia de tratament special, ceea ce le va permite să liberalizeze mai puţin pe o perioadă mai îndelungată.

15

Suprafinanţarea sectorului agricol în detrimentul altor ramuri economice Astfel de critici au fost aduse de specialiştii din Marea Britanie, Olanda şi Suedia. Critici deosebit de dure la adresa U.E. au fost aduse şi de S.U.A., care acuză statele europene că au subvenţionat în mod exagerat agricultura şi că astfel ar fi în pericol exporturile americane în Europa Centrală şi de Est. Pentru contracararea fenomenului de mai sus, în cadrul negocierilor din martie 1999, pe tema reformării P.A.C., s-a propus, de către Germania, reducerea preţurilor interne pentru cereale, carne de vită şi produse lactate. Reducerea preţului de bază la carnea de vită cu 30%, propusă iniţial, a fost ajustată la 25%, ceea ce reprezintă 2.085 euro/tonă. La cereale, au fost reduse subvenţiile cu 20%, iar pentru culturile oleaginoase subvenţiile se vor reduce în trei etape, astfel: în 2001, cu 500 mil. euro, în 2002,cu 280 mil. euro şi cu 40 mil. euro pentru perioada următoare.

BIBLIOGRAFIE
   http://ec.europa.eu/agriculture/publi/capexplained/cap_ro.pdf http://www.ase.ro/biblioteca/carte2.asp?id=170&idb=22 http://www.guv.ro/presa/integrare/afis-doc.php?idpresa=62

Gabriel Popescu, Politici agricole. Acorduri europene ,Ed. ASE,Bucureşti

16

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful