Anul II, semestrul al II-lea Curs Literatură Comparată Virgil Podoabă

Adaosuri tematice la descriereea tematicii tripartite a călătoriei

Motivul plecăriii lui Ghilgameş îl constituie proximitatea revelaţiei morţii. aproape zeieşti. punctul de plecare este foarte important şi necesită nişte ritualuri. Factorul care generează această dorinţă este revelaţia morţii. Născut sub semnul excesului. sexualitate şi război. Plecarea lui Ghilgameş este o separare a individului de o margine socială şi psihică (casa şi locul lui de naştere). e redus la structura lui simplă. fără aceste determinări. b) interval de călătorie. dobîndesc locomoţia. De-a lungul călătoriei sale spre Extremul Occident el va fi privat de toate aceste însemne ale excepţionalităţii. regăsit în „Epopeea lui Ghilgameş”. ci rămîne singur. gîndirea se schimbă. osteneala. greutăţile. patimile. socială şi culturală. prestigiu. Plecarea este legată de moarte. dar obţinând-o numai pe prima Ghilgameş apare redus la nivelul condiţiei 2 . Plecînd. muncă. manifestînd mereu o apetenţă excepţională pentru bogăţii. Asupra eroului babilonean. la vîrsta primei copilării. este într-un fel condamnat la călătorie spre a scădea pînă la dimensiunea umanului. dar şi nemurire. c) punct de sosire. Plecarea lui Ghilgameş reprezintă ruperea lui de o matrice fixă. avînd atribute supraumane. faimă. el nu mai este regele. Structura călătoriei Structura călătoriei: a) punct de plecare. care abuza de supuşi. avînd ca scop faima şi nemurirea. Motivaţia călătoriei este legată de moarte. al forţei fizice ieşite din comun şi al unei trufii fără egal. nu mai este cel puternic. şi însăşi motivaţia călătoriei sale ţine de privaţie. Dorinţa de faimă este răspîndirea propriului eu în timp şi spaţiu. Călătoria reprezintă o experienţă a schimbării de loc. primejdiile au sens esenţialmente privativ. Sensul cel mai puternic dintre călătorie şi moarte. Căutînd faima. eroul caută un surogat pentru nemurire. în Evul Mediu accentul este pus pe punctul de sosire. La capătul tuturor probelor călătoriei sale. familiară tuturor oamenilor încă din clipa în care. Curs Literatură Comparată – Virgil Podoabă 1.Anul II. este unul mai general. sem. care exprimă esenţa tuturor plecărilor. II. cu timpul. tînărul rege al Urukului. de un context de determinări care-i dau o anume identitate.

Ceea ce se manifestă la plecarea eroului antic este disperarea copilului părăsit de propria lui mamă.Anul II. un sfîrşit şi un început în acelaşi timp pentru că ea evocă un trecut şi creează un viitor. John Bowlby a observat această secvenţă afectivă la copiii mici abandonaţi de mame în orfelinat: la început plîng. relaţia cu locul de baştină era foarte importantă. Un aspect de sociologie al plecării Plecarea îl decorporează pe Ghilgameş de comunitatea locului. pe urmă îşi pierd interesul şi renunţă. piedici şi nevoi. 2. La antici angoasa de despărţire este prima suferinţă din şirul faptelor transformatoare care consumă şi epuizează. Angoasa de despărţire se manifestă odată cu pierdera legăturii cu ceilalţi care sunt importanţi din punct de vedere afectiv. doliu şi disperare. Faptul că plecarea creează un corp social nou. 3. transferabil şi transmutabil. Angoasa de despărţire este pemanentă în literatura antică. Curs Literatură Comparată – Virgil Podoabă celorlalţi. dar apare şi în Evul Mediu şi chiar în Modernitate. În aceste ceremonii de adio se relevă ceea ce s-ar putea numi angoasă de despărţire. iniţial aproape un zeu. una mobilă. trudă. dificultăţi. sem. un corp călător. Un element de psihologie al plecării: angoasa de despărţire Ceremoniile de adio presupun lamentaţie. iar nostalgia stabilităţii se destabilizează. Angoasa de despărţire e astfel înrădăcinată în orice separare. apoi disperă şi veghează întoarcerea mamei. În Antichitate lumea era mai sedentară. Plecarea e întotdeauna o ruptură. suferă un proces de diminuţie. o vor înapoi. Moartea şi plecarea semnifică despărţire şi se aseamănă pentru că una este văzută ca metafora celeilalte. II. eroul. o face pe mama lui Ghilgameş. Nissum. Într-o carte intitulată „Attachment and Lost”. Ros de suferinţe. însă înţelepţit. încorporîndu-l într-o altă structură. În modernitate natura sedentară a omului vechi este înlocuită cu una mobilă. La sfîrşitul acestei călătorii. Ghilgameş are o revelaţie cum că moartea este un fenomen universal de care nu scapă nimeni – revelaţia lui Ghilgameş (momentul decisiv al contemplării 3 . micşorîndu-se pînă la dimensiunea omului normal. să-l vadă pe Enkidu ca pe propriul ei copil. protestează. Orice separare este considerată din punct de vedere individual. o despărţire familială.

ci din obligaţie sau din necesitate. Ispăşirea unei pedepse Există şi călătoria non-eroică antică al cărei punct de plecare este involuntar. această imposibilitate transformă călătoria întrun exil permanent. 4. Plecarea forţată dă naştere unei călătorii resimţite ca suferinţă. Modelul călătoriei non-eroice este alungarea din Rai (Vechiul Testament). Faima. călătoriei cu dus şi întors. Motivaţia acestei călătorii este extinderea în timp şi spaţiu a faimei individului. Acestea sunt călătorii doar de dus.2. Este esenţială imposibilitatea întoarcerii la punctul de plecare. Schema formală a călătoriilor eroice antice o reprezintă schema călătoriei circulare. Martorul este un topos recurent al călătoriei eroice în Antichitate. Curs Literatură Comparată – Virgil Podoabă cadavrului putrefact al lui Enkidu. Această plecare. Plecarea lui Ghilgameş nu scoate doar un membru din mediul social. Scopurile plecării 4. Alungarea din Rai nu este o alegere. forţat. reputaţia presupun un public pentru că faima este răsunet în ceilalţi. Faima Acest scop confirmă identitatea celui care pleacă. 4 . 4. sem. În cazul lui Ghilgameş plecarea este un mod de a dobîndi gloria şi de a-şi arăta puterea – aceasta caraterizează călătoriile eroice antice. începe printr-un semn divin. Ghilgameş pleacă însoţit de un grup de oameni înarmaţi care vor servi ca sprijin.1.Anul II. Plecarea nu se face de bună voie. forma circulară a călătoriei are în ea scopul însuşi al călătoriei – faima. Plecarea forţată impune o călătorie văzută ca o pedeapsă. ci este impusă. Există întotdeauna un loc fix în jurul căruia se învîrt aceste călătorii. din a cărui nară iese faimosul vierme – moment al metamorfozei radicale care ar putea fi numit revelaţia putrefactului sau revelaţia lui Ghilgameş). II. ca şi cea a lui Ghilgameş.

fiindcă resimte călătoria nu ca pe o libertate sau ca pe o fericire). Curs Literatură Comparată – Virgil Podoabă 5. Tematizarea voluntarismului plecării apare în „Yvain sau Cavalerul cu Leu”.Anul II.1. II. El nu-şi mărturiseşte intenţia de a pleca în aventură. Călătoria este una transformatoare. vrînd să plece în taină pentru a avea un avantaj în faţa regelui Arthur care pleca în aceeaşi aventură. Voluntarismul plecării. Ceea ce contradistinge călătoria eroului medieval de eroul antic este voluntarismul plecării. Alotropii medievale ale experienţei călătoriei şi călătorului 5. un cavaler sărac. Eroul antic este o fiinţă neindividualizată. ci rezultatul călătoriei. În urma acestei aventuri urma să cîştige o doamnă şi alte bunuri. Ceea ce este notabil în călătoria lui Yvain este absenţa legăturii cu locul de baştină. cu puţine excepţii (Lucius din „Măgarul de aur”) şi conştiinţa voluntarismului plecării îşi au originea în Evul Mediu. fie ca pe o nenorocire (fiindcă nu se poate adapta. Solitudinea călătorului este o marcă fundamentală a călătoriei medievale. Ideea plecării lui Yvain apare în momentul în care vărul lui Yvain îi povesteşte o istorioară de la curtea regelui Arthur. În cazul lui Yvain călătoria nu este făcută din obligaţie. Yvain este un vasal. Aceste tip de călătorie defineşte persoana nu ca aparţinînd unui grup. o cale de a 5 . să se simtă în largul lui). sem. Contrastul dintre călătoria lui Yvain şi călătoria lui Ghilgameş vine din ideea de călătorie eroică. de aceea călătoria pentru el este un mijloc de a deveni senior. Individul se formează în urma călătoriei. „Yvain sau Cavalerul cu Leu” Călătorul resimte călătoria fie ca pe o fericire (care îl face să se simtă împlinit. un mijloc de a se îmbogăţi. Călătoriile antice sunt toate de întoarcere. spre deosebire de eroul medieval care se individualizează pînă la unicitate. El crede că poate avea succes acolo unde vărul său eşuase. ci ca o entitate reliefată. Cavalerul medieval pleacă singur pentru că scopul său este ca gloria adusă de înfrîngerea Cavalerului de la Fântână să fie doar a lui. În Evul Mediu nu este importantă călătoria. ducînd la un nou gen de călătorie – călătoria ca individuaţie.

ca cei care au de ce să se despartă. Urmează şi o a treia plecare a lui Yvain care e una prin păduri – o rătăcire. călătoria şi mobilitatea devin o activitate simbolică care pune în relief o figură socială – cavalerul. fiind o evoluţie pe planul schimbării spirituale. 6 .2. pămînt de care trebuie să se despartă. A doua plecare a lui Yvain este surescitată de Gauvain care-i reînvie spiritul de aventură. lipsită de emotivitate. II. În „Ideologia aventurii” Michael Delrich observă faptul că în Evul Mediu cavalerul e caracterizat ca atitudine prin „acceptarea necunoscutului ca valoare pozitivă”. ascetică. Yvain se simte redus şi simplu. În timpul acestei călătorii (turniruri timp de un an). spre deosebire de emotivitatea pregnantă a călătoriei antice. Nu oricine merge pe cal e un cavaler. dar care constituie împlinirea solitudinii. Tot acum el va deveni Cavalerul cu Leu şi îşi va cîştiga o identitate legendară. A doua plecare este mai grea. Această călătorie este o călătorie iniţiatică.linia amoroasă: tema dragostei. Acum va atinge ultimul stadiu al înstrăinării de sine. zdrobitor de masculină. Trebuie să se detaşeze de eul pe care-l dobîndise. Tonul e sacadat. Curs Literatură Comparată – Virgil Podoabă ajunge la o condiţie socială (eroii antici îşi arată condiţia pe parcursul călătoriei. Identitatea lui globală se formează în urma succesiunii de călătorii. acum Yvain are soţie. . obiectivă. Bethke Elshtein vorbeşte despre vocea narativă ca o voce strategică. J. Evoluţia sa de la vasalul Yvain la seniorul Yvain face din el Cavalerul cu Leu (leul semnifică înţelepciunea). În „Yvain sau Cavalerul cu Leu” găsim încorporat conceptul medieval al călătoriei. „Romanele Mesei Rotunde” În „Romanele Mesei Rotunde” există mai multe linii ale călătoriei: . Călătorul medieval e fundamental un bun călăreţ. Altfel spus. ştiinţifică. sem. Cea de-a treia călătorie va face din el o persoană radical diferită faţă de cum era.linia războinică/militară: tema călătoriei. militar. ci numai cel care face din aceasta o vocaţie.linia religioasă/mistică: tema căutării Graalului. nu ajung la această condiţie în urma călătoriei). Cavalerii evaluează călătoria pozitiv. o voce rece.Anul II. Noul şi necunoscutul sunt valori care vor caracteriza modernitatea. . Plecînd. Yvain îşi pierde soţia şi bunurile. nu ne dă nici un indiciu emoţional. 5.

în jurul căruia legendele din Marea Britanie grupează renumiţi cavaleri ai Mesei rotunde (Merlin. Graalul reprezintă în acelaşi timp şi în mod substanţial pe Hristos mort. poem de la sfârşitul secolului al XII-lea. Wolfram von Eschenbach şi Albert von Scharfenberg dau o altă versiune a Graalului: acesta ar fi fost o piatră miraculoasă. Perfecţiunea umană nu se cucereşte ca comoară. masa celor 12 apostoli şi altarul pe care se celebrează jertfa zilnică. se găseşte şi istoria Graalului. Graalul ar fi fost un vas din care Iisus ar fi mîncat la Cina cea de Taină şi în care Iosif din Arimateea ar fi pus picăturile de sânge ale lui Isus. radicală a spiritului inimii. După cercetările mai multor critici. vasul de la Cina cea de taină şi potirul liturgic. tăiată la începutul lumii de îngeri dintr-un smarald căzut de pe fruntea lui Lucifer. cât şi în cele orientale. Masa pe care stă vasul este. Gauvain etc). care l-ar fi pierdut cînd a fost gonit din Rai. Persifal. păstrată în Winchester. dar accesul lui la Graal este mereu blocat de ceva. Cina şi Eucaristia) sunt inseparabile şi armonia Graalului este revelaţia lor. Aceste 3 realităţi (Crucificarea. numită şi „al treilea ochi”. După Beguin. pedepsindu-se mai mult decît ar fi cazul. conţinând sângele real al Mîntuitorului. Lancelot păcătuieşte prin dragostea pe care i-o poartă reginei. în funcţie de cele 3 planuri. pe timpul regelui Arthur. atît în versiunile celtice. Bohor are păcatul de a fi mândru. Numai un cavaler fără reproş putea să plece în căutarea lui. În „Romanele Mesei Rotunde” există mai mulţi căutători ai Graalului: Lancelot. Graalul ar însemna condiţia iniţială a omului. Păcatul lui este că e prea naiv. Galaad. Numele acestor cavaleri se regăsesc gravate pe o masă rotundă. Bohor. din 1480. Curs Literatură Comparată – Virgil Podoabă Căutarea Graalului se leagă de instituţia cavalerismului. În acest ciclu al „Romanelor Mesei Rotunde”. Graalul a fost încredinţat lui Adam. face omul invincibil. II. semnificînd simţul demnităţii. Semnificaţiile simbolice ale Graalului după Albert Beguin: Graalul este un obiect supranatural. o stare de perfecţiune umană. În iconografia hindusă Graalul este numit Urna şi este o perlă frontală care se află pe fruntea lui Shiva. Percifal şi Galaad. piatra sfântului mormânt. sem. este cel mai inuman dintre cavaleri pentru că în sufletul lui nu 7 . Anton Dumitriu afirmă că originile acestei instituţii sunt foarte obscure. în momentul damnării lui. Yvain. Lancelot. ci printr-o transformare mare. ale cărui virtuţi sunt următoarele: hrăneşte (este dar al vieţii).Anul II. luminează. Percival e unul dintre cei mai puri cavaleri. O găsim bine organizată la începutul secolului al Vlea. din care aflăm date despre acei cavaleri. fiul nelegitim al lui Lancelot. pe care apoi l-ar fi dus în Marea Britanie. Această legendă se regăseşte şi în alte civilizaţii cum sunt cea indiană şi cea egipteană.

Dante s-a rătăcit într-o pădure întunecată (se rătăcise de la calea veacului. fiind împărţit în cinci cercuri) şi Infernul de Jos (care se întinde de la cetatea Dita 8 . Călătoria începe sub îndrumarea lui Vergiliu.Anul II. Călătoria dantescă este o călătorie în lumea de dincolo. Călătoria dantescă are mai multe nivele: . . iar de aici merg într-un subteran ce dă spre insula Purgatoriului. În momentul în care vede Graalul. Se împarte în trei mari sectoare: are un vestibul unde se chinuiesc cei care au trăit fără ruşine şi fără laudă şi două subdiviziuni – Infernul de Sus (care se întinde de la fluviul Acheron pînă la cetatea Dita. A fost crescut de o mamă vitregă pe care nu o iubea. Purgatoriu. Virgiliu îl poartă spre mîntuirea de păcate pe un drum subteran. sem. ci unul retoric. În 1307 începe să scrie “Divina Comedie”. Din pădurea întunecată urmează cercurile infernale pînă în centrul Pămîntului. Până aici. Paradis. . Dante votează surghiunirea prietenului său. II. unic. care-l va ajuta pe Dante să evite moartea. Călătoria dantescă şi topografia celuilalt tărâm Dante s-a născut în 1265. Ajunge la Dumnezeu – punctus terminus. apoi traversează cercurile Paradisului. şi nu mai reuşeşte să iasă la lumină. 6.nivel gnoseologic (de cunoaştere) – revelaţiile celuilalt tărâm: Infern. Gallad moare. avînd forma unei pîlnii cu vîrful în centrul pămîntului. Din punct de vedere politic. Boccaccio spune că era un adept al plăcerilor vieţii. călătoria e catabazică. Este un perosnaj artificial. de la calea creştină. Infernul este alcătuit din 9 cercuri. călătoria iniţiatică. călăuza prin Infern şi Purgatoriu. pe care o cunoaşte la 9 ani. Galaad vede în Graal începutul şi sfârşitul tuturor lucrurilor. pe Virgiliu Un rol deosebit şi decisiv îl are Beatrice. Din insulă începe călătoria anabazică: urcă pe muntele Purgatoriului. pe tată nu-l pomeneşte nicăieri.nivel ontic (existenţial) –cel al experienţei schimbării radicale a subiectului călător între punctul de plecare şi cel de sosire. Curs Literatură Comparată – Virgil Podoabă există nici un păcat.nivel itinerarium mentis – “Divina Comedie” are ca infrastructură un itinerarium mentis – călătoria spirituală. El nu parcurge un scenariu iniţiatic. Are un tată divin. Cavalcanti.

Aceste ceruri reprezintă trepte ale beatitudinii: în cerul Lunii se găsesc cei care nu şi-au ţinut involuntar jurămintele. În centrul pămîntului. imobil. cuprinzînd alte patru cercuri). Tîrîndu-se pe spatele monstruos al lui Lucifer. Purgatoriul propriu-zis şi Paradisul pămîntesc. în cerul lui Marte se găsesc martirii. A treia parte. sem. în sfîrşit. diametral opus lui Dumnezeu. Curs Literatură Comparată – Virgil Podoabă pînă în centrul pământului. Purgatoriul este un munte care are trei desprăţituri: o anticameră. deasupra tuturor este Empireul – Civitas Dei (Cetatea lui Dumnezeu) – înconjurat de corurile îngereşti. în cerul lui Mercur se află legislatorii. ca şi Infernul. Aici o întîlneşte pe Beatrice. este o pădure înflorită. în cerul lui Jupiter sunt principii înţelepţi şi drepţi. 9 . care are în ea însăşi însemnele divinităţii. Itinerariul lui Dante prin cele trei lumi este o călătorie din întuneric la lumină. din iluzia cauzată de erori. cei doi poeţi ies din Infern şi ajung în Purgatoriu. în cerul Soarelui.Anul II. noul său ghid prin Paradis. fiecare dintre acestea avînd o denumire şi o funcţie specială. se află Lucifer. Paradisul pămîntesc. În Antepurgatoriu se află cei excomunicaţi. la realitatea umană. în cerul lui Venus se află sufletele foste iubitoare. în „cerul cristalin” sunt stihiile îngereşti. Purgatoriul propriu-zis este împărţit în trei părţi: cei ce au iubit răul (care se situează pe trei cercuri). în „cerul înstelat” se află sufletele triumfătoare în credinţă. cei ce au iubit prea puţin binele etern (care se află pe al patrulea cerc) şi cei ce au fost legaţi de bunurile lumeşti (împărţiţi şi ei în trei cercuri). Paradisul are nouă ceruri care înconjoară pămîntul. II. în cerul lui Saturn se află sufletele contemplative. sufletele înţelepte. sau cei care nu au avut posibilitatea să se pocăiască.

dragostea este reîndrăgostire. I-a fost decisivă. Curs Literatură Comparată – Virgil Podoabă 7. Această întîlnire i-a schimbat viaţa. II. Este un memorial alegoric. Experienţa revelatoare a lui Dante din „Vita Nuova” este ceea ce declanşează crearea unei opere. . există puţine asemena evenimente în viaţa unui om.Anul II.repetabilitate (timpul experienţei revelatoare este repetabil). Experienţă revelatoare şi creaţie. a doua oară – experienţa scrierii operei „Vita Nuova”. Relaţia dintre „Vita Nuova” şi „Divina Comedie” În „Vita Nuova” găsim tematizat punctul de plecare în generarea operei sale „Divina Comedie”. A doua întîlnire are loc după 9 ani. Urmează alte momente revelatoare care vor duce la cel ce va prefigura naşterea operei – imaginea revelatoare a unui înger. ce apare la 9 ani după moartea Beatricei. . Această experienţă revelatoare se caracterizează prin: .dragostea ca principiu universal. prezent şi viitor ( simul totum): prima dată – experienţa propriu zisă a întîlnirilor cu Beatrice. Prima întîlnire are loc când poetul are 9 ani. „Vita Nuova” este cartea experienţei revelatoare a autorului. Această imagine constituie prima schiţă a unui personaj din „Divina Comedie” şi conţine intenţia de a scrie „Divina Comedie”. Aici este descrisă succesiunea experienţelor care stau la originea „Divinei Comedii” Prima întîlnire cu Beatrice îl plasează pe Dante pe alt nivel existenţial.reversabilitate. . a treia oară – promisiunea unei alte opere (trecut şi prezent care se futurifică) .genericitate (ajută la generarea unei noi opere). iar ele formează biografia revelatoare a eului. spre deosebire de alte experienţe.este o experienţă decisivă. o reactivare a primei dragoste. timpul experienţei revelatoare conţine toate faţetele timpului – trecut. ea lasă urme în subiectul creator şi îl transformă. sem. 10 .

În anul 778 Carol cel Mare trece Pirineii cu oastea şi înaintează biruitor pe pămînt spaniol. Îşi organizează ariergarda pe care o lasă în seama lui Roland. cea lumească îşi găseşte reflectarea în poem. cu accent pe ultimul. Dar.1. Epopeea pare a se fi închegat pe la sfârşitul secolului al XI-lea. prefect al mărcii Britaniei şi trece înapoi Pirineii. Punînd mîna pe prăzi. „Cîntarea lui Roland” Coincidenţa dintre punctul de plecare şi cel de sosire. ci cu mai multe centre incluse unele în altele. Renaştere. II. se fac de îndată nevăzuţi. sarazinul spaniol. astfel că fapta lor nici măcar nu poate fi pedepsită. ci e chiar centrul sacru al lumii şi axis mundi totodată. În fruntea piramidei se află împăratul. Călătoria din perspectiva punctului de sosire 8. Raporturile între cavaleri. pe cîmpul de luptă. cunoscută sub numele de feudalism. Ajungînd însă sub zidurile Saragosei. de la începutul până la sfîrşitul călătoriei. Războiul lui Carol ce Mare apare pînă la un anumit punct ca un război de credinţă. E vorba de organizarea socială a vremii. o împing într-o vale şi omoară acolo pînă la ultimul om. e nevoit să se oprească. centrul ca punct de sosire. de vreme ce subiectul călător nu se transformă radical. e atât de important în Odiseea. ci doar până la un anumit punct al fiinţei sale. Căci structura sa profundă rămâne neatinsă în esenţă. Călătoria lui Eneas este alotropia latină a călătoriei odiseice. Căci puntul de sosire şi de plecare. De aceea. Şi cum între timp saxonii se revoltă. Ca şi „Iliada” şi „Odiseea” şi ca toate epopeile în general. încât nu avem aici de-a face cu un centru simplu. Preocupările religioase sunt pe prim plan: se predică noi cruciade împotriva păgînului apropiat. împăratul hotărăşte să se întoarcă în Franţa. Ar fi existat cel puţin două posibilităţi pentru ca transformarea să fie totală: experienţa de dragoste cu Didona din cartea a IV-a şi cea a coborîrii în infern din cea de-a VI-a. „Cîntarea lui Roland” are la baza ei un fapt istoric.Anul II. sem. alături de puterea bisericească. Curs Literatură Comparată – Virgil Podoabă 8. nu e unul oarecare. este puternic tematizată şi abundent marcată simbolic în Odiseea lui Homer. 11 . Ithaca. sunt de deplină egalitate. Roland îşi găseşte şi el moartea acolo. Cînd ariergarda ajunge la nişte strîmtori primejdioase bascii năvălesc asupră-i.

Roland se face vinovat într-o mare măsură de nimicirea ariergărzii franceze pentru că nu a vrut să sune din corn pentru a anunţa primejdia pricinuită de păgîni. prinţesă vrăjitoarte pe care o urmăreau cavalerii lui Carol şi păgînii. El este un cavaler foarte viteaz. „Orlando innamorato” al lui Matteo Maria Boiardo şi „Orlando furioso” al lui Ludovico Ariosto. insula sau grădina fermecată vor avea valori simbolice şi semnificaţii de spaţii profane. aceea a fugii de centru. Personajul principal este Angelica. Olivier este înţelept. II. Reminiscenţele din „Cîntarea lui Roland” au fost transpuse în „Morgante Magiore” al lui Luigi Pulci. El moare din cauza forţării pe care o face în momentul în care se decide într-un final să sune din corn atît de tare încît împăratul care trecuse de porţi să îl audă. Ci. Din Paris pleacă toate aventurile lor: rătăcesc în insule vrăjite şi ajung victime în insule părăsite. este personajul negativ. a iluziei universale. Figura lui e plină. încurajează pe oşteni la luptă. sem. Dacă Roland e viteaz. tatăl vitreg al lui Roland. Este un cavaler foarte viteaz ca şi Roland. Poema eroic-comică va avea o schemă opusă. Personajul principal este contele Roland. Parisul nu e atît punctul de sosire. spre a o merita pe cea viitoare. castelul vrăjit. iar probele iniţiatice se transformă în rătăciri. poema pseudo-eroică şi cea eroic-comică înlocuieşte eroicul cu aventurosul. El moare ca un adevărat creştin. dar păgîn. un om viteaz. în unele situaţii (momentul morţii lui Roland şi cel al întîlnirii cu Alde. devenit în poem nepot al lui Carol cel Mare. Este important de menţionat şi regele Marsilie. Ganelon. cît punctul lor de plecare. Arhiepiscopul Turpin este un personaj interesant prin faptul că însoţeşte oastea pretutindeni. de un adînc umanism. Asedierea Parisului e fundalul fundamental al desfăşurării acţiunii. dar ura şi dorinţa de răzbunare sunt mai tari decît virtuţile lui. aleargă să le dea binecuvîntarea. strigîndu-şi greşelile la cer şi cerînd iertare pentru această viaţă. Lumea lor este a purei aparenţe. iar cînd se întîmplă ca aceştia să fie loviţi de moarte. Curs Literatură Comparată – Virgil Podoabă Carol nu e împăratul atotputernic care ordonă şi cere să fie ascultat fără un cuvînt. propunîndu-i împăratului să-i încredinţeze ariergarda lui Roland. cînd e vorba să ia hotărîri importante îşi adună oamenii şi se sfătuieşte cu ei. 12 . logodnica lui Roland). El pune la cale uciderea lui Roland. astfel încît labirintul. Ilustrarea cea mai bună a schemei inversate o găsim în „Orlando furioso” – o continuare a poemei neterminate „Orlando innamorato” care însă modifică fundamental universul spaţial. dar are un mare defect: orgoliul. Ariosto propune o structură epică inversă – aceea a fugii de centru. În Renaştere.Anul II.

se reîntoarce în tabăra cruciaţilor. Tancred îl ucide pe Argante. mila şi iertarea. autoritar. Goffredo (Godefroi de Bouillon). Tancred o omoară. Tancredo şi Raimond. Mai puţin conform modelului său este Tancred. În al şaselea an al primei cruciade. este rănit şi îngrijit de duioasa Erminia. Tancred se îndrăgosteşte de Clorinda. senzual. ură. 13 . Rinaldo încarnează spiritul cavaleresc cum îl prezintă poemele medievale. păgînii de ale Infernului. fără să o recunoască. victoria creştinilor este deplină. Liniile subiectului indică clar natura poemului. Argante şi eroina Clorinda. frumoasa vrăjitoare.2. Intriga epopeii se bazează pe lupta dintre raţiunea care le dictează cavalerilor îndatoririle lor de cruciaţi şi pasiunea care un timp îi rătăceşte de la aceste îndatoriri. Gingaşa Erminia. în timpul luptei cad şi Aladin şi Soliman. cavalerul viteaz. printre aceştia ajungînd şi Tancred. înfruntă demonii şi vrăjitoriile. viteaz. Curs Literatură Comparată – Virgil Podoabă 8. Principalii săi căpitani sunt Rinaldo. care nu răspunde iubirii lui. Creştinii sunt ajutaţi de puterile Cerului. şi asediul Ierusalimului începe. II. Pasionalitatea este prima trăsătură care defineşte şi caracterele eroinelor poemului. Rinaldo – de care Armida s-a îndrăgoistit – se smulge de sub puterea farmecelor ei. În schimb. Dintre pesonajele de prim plan. pe iubita sa Clorinda. Godefroi este prezentat conform datelor istoriei: nobil. Armida. Ierusalimul este cucerit. În luptă. torturată de formele violente ale iubirii. Corinda are o figură de amazoană energică şi austeră. După cîteva înfrîngeri suferite de cruciaţi. Aladin. Prezentat de poet ca strămoşul familiei dʼEste. sarazina care-l iubea în taină.Anul II. Tema – luptele creştinilor împotriva musulmanilor pentru liberarea Ierusalimului – era cît se poate de bine aleasă. dar uşor vulnerabil la săgeţile lui Amor. are şi el războinici bravi: Soliman. Armida trimisă în tabăra cruciaţilor seduce şi ea numeroşi cavaleri care o urmează şi pe care îi închide în castelul ei fermecat. numit comandatnt. este un temperament tumultos. gelozie. dar în sufletul căreia îşi vor găsi totuşi loc generozitatea. de deznădejde. Rinaldo este un poersonaj în întregime inventat de Tasso. Dar mai intervin şi forţe de altă natură: ale dragostei. Modelul este luat de la poemul cavaleresc „Amadis” al tatălui său. creştinii – de farmecele unui alt vrăjitor. Carecaterul ei sever o face să nu răspundă dragostei lui Tancred. Rinaldo îi eliberează pe prizonierii Armidei şi cruciaţii pornesc un nou asalt. regele Ierusalimului. „Ierusalimul liberat” Cea mai importantă epopee renascentistă este „Ierusalimul liberat” scrisă de Torquato Tasso. Bernardo Tasso. sem. aprinsă de o iubire pătimaşă. conducător priceput şi inteligenţă lucidă. asediază Ierusalimul. Sarazinii sunt ajutaţi de vrăjitorul Ismen.

Anul II. II. 9. caracteristic. „Așteptarea”. Acesta din urmă este un strat al revelaţiilor ascunse. punctul de plecare exterior este Eisenbach.1 „Heinrich von Ofterdingen” Schema ordonatoare a romanului „Heinrich von Ofterdingen” şi experienţa revelatoare este călătoria. fie doar ca povestite de eroi – prinse toate într-o ramă epică de factură bildungsroman întreruptă de lungi digresiuni discursive și de poeme în versuri. în timp şi în spaţiu. negustori. Ausburg. reveriile pe tema florii albastre). 9. punctul de sosire exterior este oraşul bunicului său. Curs Literatură Comparată – Virgil Podoabă îndrăgostita nefericită se refugiază în lumea visurilor. meșteșugarilor. Romantismul Romantismul a cultivat tema călătoriei în mod masiv (romantismul a cunoscut toate formele de călătorie cu putinţă: ficţionale şi non-ficţionale. care îi vor deveni mentori. occidentale şi orientale. Călătoria novalisiană are două puncte de plecare şi două puncte de sosire: punctul de plecare interior este revelaţia din vis a florii albastre. Aproape toate sunt iniţiatice. transformînd subiectul călător din ceea ce era într-un alt individ. narează treptele formării eroului spre a putea atinge țelul suprem prin mijlocirea unor evenimente apte a-l face să cunoască ideea de Poezie. Apoi oficiul de „maestru al 14 . firul epic urmărește ascensiunea graduală. băncilor și vieții lumești). punctul de sosire interior este atingerea condiţiei de Poet. Călătoria mistică (de tipul căutării Graalului) supravieţuieşte pînă în secolul al XX-lea. Prima parte a romanului. Aceste gen de proză are un strat realist şi unul simbolic. de neguțătorie. sau nuvelistice (basmul despre regele din Atlantida) – prezentate fie ca visate. „Heinrich von Ofterdingen” ni se înfățișează ca o suită de istorii fabuloase (legenda orfică a lui Arion. la Ausburg (marele și strălucitul oraș al comerțului. căutîndu-şi alinarea în liniştita viaţă a păstorilor şi în singurătatea naturii. basmul lui Klingsohr. o călătorie: un itinerar burghez. a protagonistului către condiția de poet. De-a lungul întregii călătorii. Heinrich este însoțit de mama lui și de cîțiva tovarăși de drum. sem. terestre şi marine. ce duce de la Eisenach (un orășel modest). din experiență în experiență. exotice. ideale sau doar idealizate). Spațiul inițierii este.

mort printre morți. bunicul de la Ausburg (neîncovoiat de vîrstă. Tîlcul celei de-a doua călătorii. astru. cel care îl inițiază nemijlocit și explicit pe Heinrich în Poezie). nebun prin proprie voință. conducîndu-și falnic negoțul. Focul semnifică de asemenea fulgurarea memoriei. Heinrich urma să fie conducător de oști în Italia. minerul (cunoscător și cîntăreț al tainelor adîncului teluric ce ține ascunse nebănuite splendori și nemăsurate primejdii. II. deliberată. într-un periplu de-a lungul universului. totodată însă și în thanatos) și Klingsohr (poetul și omul desăvîrșit. Angelique. 15 . poeziei. Aurelia sunt Fiice ale focului. a oraşului lui Neapole aprins de văpaia sudului . copac sunător. Dovadă stă faptul că romanul urma să se încheie cu apoteoza lui Heinrich și cu abolirea timpului prin scoaterea cosmosului de sub raza lui distrugătoare. mai cu seamă în acest roman. cives romanus la vremea Imperiului. a eroului este profund. peripeții ipostaziate în faze de existență autonome. Sylvie. piatră. criciat la Ierusalim. Romanul urma să se încheie. Orfeu sfîșiat de bacante. după Novalis. pe de o parte. berbec de aur. de personaje cu un statut din ce în ce mai înalt: cavalerii veterani ai cruciadei. călător prin Grecia. ghid al unei avîntate expediții subterane). Căci poezia este. prin flacăra eternei iubiri. cum şi prin flacăra împietrită peste timp în vestigiile Pompeiului. proteică. Este vorba de revelarea. „Fiicele Focului” Construcţia romanului mărturiseşte dorinţa lui Nerval de a le fi socotiti etapele unei traiectorii de iniţiere spirituală.Anul II. 9. pe de alta. Cel ce dobîndește cunoașterea universală. sui generis. succesiv. sem. a meditației și a contemplării absolutului). deopotrivă prin flacăra Vezuviului în erupţie. de arătarea sensului specific pe care Novalis îl recunoaște. elemente constitutive ale spaţiului şi timpului în care s-au născut. Focul este reprezentat.2. la capătul șirului experiențelor menite eroului poet prin glorificarea acestuia ca salvator al universului. a fi consacrată peripețiilor eroului. Amintirea nervaliană este fulgerătoare şi instantanee. „Împlinirea” rămasă neterminată. ca demiurgul. un sihastru de stirpe nobilă (care îi dezvăluie tînărului fascinația renunțării. spații și regnuri diferite. Matilde (suavă inițiatoare în Eros. traversînd evi. forma cea mai deplină a absoluității cunoașterii. iar în ceasul de petrecere cu prietenii plăsmuind poezie șugubeață). Corilla. devine prin însuși acest fapt atotputernic. urma conform schițelor ce sau păstrat. apoi floare. Curs Literatură Comparată – Virgil Podoabă inițierii” este asumat. Partea a doua a romanului. Adrienne. roaba din orient (mărturisitoare de grația poetică a Levantului și de forța consolatoare a artei). cu alte cuvinte Poetul. în sfîrşit. burghez în Șvițera. Octavie. în ţesătura textului nervalian.

care culminează în puritatea lor de semn în Aurelia – deopotrivă Mama. în care se adună căutarea trecutului personal cu cea a trecutului istoric şi legendar. dar vor deveni din ce 16 . „Aurelia” apare în acelaşi timp ca o confesiune şi o mitologie – cea a eului poetic accedînd la autodefinire prin iubire. II. Iubita şi Zeitatea. Ca „Heinrich von Ofterdingen”. Apoi. Nerval. Încă în cel de-al treilea text (Sylvie).Anul II. Aurelia e legată de Nerval. aflată într-un cerc de fetiţe şi dansînd. Calea mântuirii e paralelă cu calea cunoaşterii. Aceste eveniment îl va trimite pe poet în trecut pînă la experienţa princeps a dragostei. Prima întâlnire cu dragostea va declanşa o serie fericită sau fatală. Aşezată la sfîrşitul volumului „Fiicele Focului”. pentru că poemul descrie în acelaşi timp cucerirea mîntuirii şi dobîndirea lentă a darurilor. Adrienne. ezoterică şi mistică. un tot de nedespărţit şi continuu. Nerval descoperă că toată existenţa sa a fost girată de o experienţă revelatoare petrecută într-o anumită zi din copilărie. În operă călătoria devine o figură spaţială a memoriei. reprezintă o experienţă existenţială fundamentală. prin străinătate sau aiurea. îl sărută pe frunte – acest sărut este experienţa revelatoare. toate datele particulare se adună şi se topesc laolaltă. de care depinde întregul viitor al său. Visele din a doua parte sunt întîi întunecate. Beguin afirmă că „Aurelia este în două sensuri deosebite o operă onirică : mai întâi pentru că visul constituie aici. ca şi Marcel din „În căutarea timpului pierdut” este personajul principal şi narator (naraţie homodiegetică). „Aurelia” este legată de viaţa lui Nerval din confesiuni. el vede în propria viaţă o suită de semne şi de întâlniri cu valoare simbolică. visul. Punctul de plecare al operei îl constituie o experienţă revelatoare – o iubire nedesluşită pentru Jenny Colon. Substanţa „Aureliei” aparţine planului viziunilor/visului. Prototipul existenţial al călătoriei nervaliene sunt rătăcirile poetului – prin Valois. ziua cînd într-un parc din apropierea unui castel le întîlneşte pe Sylvie şi pe Adrienne.” „Aurelia” este operă onirică pentru că visul şi veghea sunt de netăgăduit şi pentru că poemul descrie calea mîntuirii. memoria personală – la Sylvie şi Corilla. În această experienţă are loc întîlnirea dintre cele 2 polarităţi ale feminităţii. împreună cu veghea. În „Fiicele Focului”. sem. Textul se desfăşoară pe două planuri care se topesc unul în altul pînă la sfîrşit: planul viziunilor şi planul conştiinţei limpezi. teoretizarea ideii de arhetip – la Isis. născînd rînd pe rînd şi la un loc aceste creaturi semnificante. dar nu se limitează la confesiuni ci „e însuşi locul unde i se hotărăşte soarta” (Beguin). visarea – în cazul Adriennei. pe străzi. Curs Literatură Comparată – Virgil Podoabă Lecturile – la Angelique. pânâ la confuzie.

II. Curs Literatură Comparată – Virgil Podoabă în ce mai luminoase pe măsură ce simte că se mîntuieşte. Profeţia din finalul „Aureliei” figurează salvarea eului regăsit în propria exprimare – salvare de la o vină care este mai degrabă absenţă spirituală decît pată morală.Anul II. 17 . că-şi răscumpără greşeala faţă de Aurelia. sem. Opera se termină prin faptul că Nerval primeşte iertarea divină.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful