JURNALUL LITERAR

Director Fondator: G. C•linescu
aprilie – iunie 2010
Vintil• Horia exilat
„Ceea ce exila•ii •i condamna•ii au spus în opera lor va fi reluare •i repovestire a trecutului, ceea ce înseamn• posibilitate de a fi în viitor” (V. Horia, mai 1989)

Publica•ie de opinie •i atitudine intelectual•
Serie nou•, an XXI, nr. 7-12
Secularizarea un fapt definitiv?
În jurnalul s•u, Sören Kirkegaard noteaz• urm•toarele: „Este adev•rat, lumea trebuie în•eleas• numai dac• este privit• de-andoaselea. Dar se uit• c• ea trebuie tr•it• privind înainte.” (Colec!ia de opere, vol. 28-32). Poate de aceea se scriu în Occident opusuri savante, cu titluri greu de pronun!at, ca de pild•: Die Multioptionsgesellschaft, ceea ce ar însemna într-o traducere aproximativ•, „Societatea op!iunilor multiple”, în care se pune întrebarea asupra viitorului religiilor în general "i al cre"tinismului ca „religie a mîntuirii” în special. Dup• dou• mii de ani de cre"tinism, autorul, sociologul elve!ian Peter Gross, î"i pune întrebarea dac• în lumea noastr• secularizat• mai exist• fenomene religioase, respectiv, dac• „solia foarte specific• de mîntuire a cre!tinismului mai are un viitor”. #i r•spunsul lui este mai de grab• pesimist. Cre"tinismul ar fi promis omenirii eliberarea de „ghimpele suferin!ei” într-o lume de dincolo, ac!iune pe care el autorul o dateaz• mai ales în secolele trecute. Ast•zi, s-ar fi atins un alt stadiu "i anume cel al renun!•rii la reprezentarea salv•rii omului, sau la „ salvarea ca recunoa!tere a unei noncunoa!teri a salv•rii”. Nu trebuiesc uitate nici utopiile sociale totalitare ale epocii moderne cu consecin!ele lor catastrofale. Evident se poate specula la infinit, spre bucuria celor care în acest fel î"i fundamenteaz• certitudinea propriei înclin•ri c•tre filosofie. #tiam c• matematica, "tiin!a care opereaz• cu no!iunea de infinit, afirm• c• infinitul nu poate fi atins. Iat•, afl•m acum c• nu e adev•rat. S-a inventat un infinit nou, pe care unii îl bat protector pe um•r în fiecare zi. #i r•bdarea hîrtiei e infinit• ca "i a cuvintelor "i a no!iunilor pe care le smulgem destina!iei lor ini!iale "i le înghesuim în forme "i dimensiuni cu care n-au nici o înrudire. Am uitat c• a fost o vreme în care, cei care î"i afirmau credin!a d•deau dovad• de curaj, acceptînd riscurile ce decurgeau de aici. În acela"i timp, "i dovad• de dragoste pentru semenii lor, pentru c• se str•duiau s• ne arate c• se poate tr•i pentru ceilal!i, c• tr•ind în Dumnezeu tr•im pentru ceilal!i. C• exist• o libertate interioar• pe care nu ne-o poate lua nimeni. C• aria ei de ac!iune nu cunoa"te limite ca "i aspira!ia c•tre adev•rul care d•inuie "i dup• ce noi am murit lumii acesteia. Lidia ST!NILOAE
(continuare în pag. 16)

16 pagini – 2 lei
politic îndreptat împotriva crea!iilor culturale române"ti intrate în patrimoniul culturii europene a fost reînoit dup• 1990, cu acelea"i argumente contraf•cute de aceia"i tab•r• de combatan!i. Cum bine se "tie, printre victimele atacurilor politice dinainte "i de dup• c•derea comunismului îl g•sim pe Mircea Eliade (propus "i în 1979 la premiul Nobel cînd din nou a fost boicotat) al•turi de Vintil• Horia (laureat al premiului Goncourt, c•ruia i s-a interzis festivitatea de decernare a premiului). Cei doi au fost cei mai împlini!i scriitori în Occident, dup• ce în !ara condus• de un „rege copil !i Ana Pauker dictator” (C-tin R•dulescu-Motru, Revizuiri !i ad•ugiri , vol. 3, Ed. Floarea darurilor, p.425) fuseser• condamna!i în farse de procese, invocîndu-se a"a-zise „vinov•!ii” care la vremea producerii lor n-au înc•lcat nici o lege: „M• aflam la Assisi – scrie Vintil• Horia – cînd un «tribunal al

Procesul comunismului

Cu ocazia isteriei prilejuit• de acordarea premiului Goncourt, Vintil• Horia scrisese în 1960 urm•toarele rînduri: „Pe mine nu m-au atacat reprezentan!ii nu "tiu c•rei etnii sau ai nu "tiu c•rui regim politic. M-au atacat du"manii omului”. Dincolo de indicarea precis• a celor care au ini!iat atacul (prin a"a numitele „Tribunale ale poporului”) împotriva culturii române"ti a c•ror victim• a fost în 1946 "i în 1960, laureatul faimosului premiu a punctat cum nu se poate mai bine anularea omului ca om pe care o implic• lupta politic• dus• împotriva culturii. R•zboiul

Isabela VASILIU-SCRABA
(continuare în pag. 4)

Accent: O scrisoare a lui Marin Preda
Însemnat scriitor, nici vorb•, prin Morome•ii I (mai pu!in prin restul produc!iei sale, marcate de tenden!ionism politic ori pur "i simplu de insuficient• adecvare la mediul urban "i la cel al lumii intelectuale), Marin Preda s-a v•zut la un moment dat în•l!at pe un piedestal al unei pre!uiri totu"i v•dit excesive. Împrejurare explicabil• prin dublul s•u statut, estetic (cu rezervele indicate mai sus), într-o epoc• ce-a promovat o pletor• de mediocrit•!i, "i oficial (regimul comunist a pompat destul în aceast• reputa!ie ce-i convenea). Func!ia de director al celei mai importante edituri, Cartea Româneasc•, a jucat un rol Gheoghe GRIGURCU
(continuare în pag. 3)

Fotografia sub care L’Humanité (mar•i, 29.XI.1960) deschidea atunci campania de denigrare împotriva lui Vintil• Horia •i a c•r•ii sale, Dumnezeu s-a n!scut în exil.

Roza vînturilor

Dreptul la opinie: Cum se rateaz• Dialoguri esen•iale: Cu Alexandru Herlea un critic lefegiu despre „problema” româneasc• „În ultimii ani am citit "i polemica picant•, indiferent
Nicolae FLORESCU: D-le Alexandru Herlea, v• propun s• relu•m discu•ia de fa•• de la un punct nevralgic al vie•ii sociale •i politice române•ti actuale, •i anume alegerile preziden•iale. Alexandru HERLEA: De acord. Principalul eveni ment politic din România, s•pt•mîna viitoare, este cel de al doilea tur al alegerilor preziden!iale. Acesta reprezint• un moment, un aspect, dintr-un larg ansamblu care define"te "i caracterizeaz• realitatea politic• româneasc•, "i care este submediocru, vulgar "i trist. N.F.: Da, din p•cate$ Eu a• spune chiar c• ne-a lipsit punctul de vedere general, ca s• observ•m, acum, c• atît
(continuare în pag. 6)

Inutilitatea giganticului efort întrebuin•at cu scopul de a ob•ine ceea ce s-a ob•inut pîn• acum, adic• s• se tr•iasc• mai r•u decît înainte, reducînd fiin•a omeneasc• la numere •i statistici zoologice, este ciocanul care sparge imperiul comunist, sau secera care-l taie în buc••i. Omul nu poate tr•i gîndindu-se cît de inutil este el pe lume. Fiin•a uman•, înainte de toate, e cineva înamorat de propria sa utilitate, mo•tenit• din trecut •i proiectat• c•tre viitor. Pentru aceasta, odat• demonstrat• •i ineficien•a sistemului, pericolul în propor•iile lui teribile, e greu de gîndit c• ar fi posibil• o continuare a comunismului dincolo de decada noastr•, cu toate sfor••rile pe care st•pînii inutilului le vor face pentru a-l prelungi. Vintil• HORIA

Symposion: Mircea Eliade •i politica - I
(anii universitari)
„Frunta•ul tinerei genera•ii”
În timpul ultimilor trei ani de liceu ai lui Eliade (19221925), universit•!ile din România (Ia"i, Cluj, Bucure"ti "i Cer n•u!i) au experimentat o cre"tere a na!ionalismului "i antisemitismului, sub conducerea profesorului A.C. Cuza din Ia"i, dar "i a altora precum Corneliu Zelea Codreanu "i Ion Mo!a. Cauza instigatoare, pe lîng• antisemi tismul român tradi!ional, a fost afluxul studen!ilor evrei în cadrul universit•!ilor. În fiecare "coal• ei dep•"eau cu mult procentul popula!iei 1 . Aceasta, în schimb, era în parte rezultatul anex•rii de noi teritorii la tratatul de pace dup• primul r•zboi mondial. Pe data de 10 decembrie 1922, în cadrul unei conven!ii a unei societ•!i (na!ionaliste) studen!e"ti, la Bucure"ti, s-a propus o grev• studen!easc•. Greva era o reac!ie împotriva noii Constitu!ii (care oferea tuturor reziden!ilor evrei statutul de cet•!eni cu drepturi

Mac Linscott RICKETTS
(continuare în pag. 10)

mai mult de o mie de c•r•i proaste.” (Alex #tef•nescu în volumul s•u Cum te po•i rata ca scriitor)

Drag• d-le Alex #tef•nescu, M• aflu în România. Printre c•r!ile primite "i discutate cu amicii mei se afl• "i volumul dvs despre rata•i prin rat•ri, cunoscîndu-mi-se atrac!ia fa!• de critica argumentat• obiectiv

din ce domeniu. Volumul dvs m-a interesat mult, chiar dac• sînte!i doar un critic literar, deci un intermediar limitat, limitat în aria literaturii, v• apreciez, dar în acela"i timp simpatia mea fa!• de dvs este doar din compasiune, adic• mil• mai pe române"te, acum cînd în!eleg ce traum• Corneliu FLOREA
(continuare în pag. 4)

ÎN CELELALTE PAGINI l RESTITUIRI: V. IERUNCA, I. N. MANZATTI •i V. I. POPA l PROCESUL COMUNISMULUI: Mircea Eliade "i politica (1); M. Roller "i terorismul institu•ionalizat. Considera•ii de Mac Linscott RICKETTS •i "tefan Ion GHILIMESCU l CRONICA LITERAR• de Titu POPESCU: Andrei Codreanu, Puzzle epistolar l POEME de Uta MU"E#EANU •i Alexandru BIDIAN l PROZ• de E. RA#IU •i V. HORIA l M. HANDOCA, În marginea unui îndreptar spiritual l C•R!I "I SCRIITORI STR•INI: Însemn•ri de Ionel SAVITESCU l MAI SEMNEAZ•: Rodica MO"INSCHI, Iuliana PUFULETE, Dumitru Horia IONESCU, Cicerone IONI#OIU, Gh. OLTEANU, M. NEAGU

Medita•ii ortodoxe: Pierdere dureroas•
Nu mult timp în urm• a trecut la Domnul unul din cei mai aprecia!i duhovnici: Prea Cuviosul Arhimandrit Teofil P•r•ian. A fost mult apreciat de to!i credincio"ii c•rora s-a d•ruit cu ce avea mai bun. În mod special a fost iubit de tineri c•rora le-a acordat o afec!iune special•. S-a n•scut la 3 martie 1929 în satul Topârcea, aproape de Sibiu, dintr-o familie de !•rani credincio"i. A mai avut înc• patru fra!i. Din p•cate dup• cî!iva ani de la na"tere "i-a pierdut vederea. Dotat cu o memorie excep!ional•, urmeaz• cursurile "colii primare la Cluj, apoi liceul la Timi"oara "i Facultatea de Teologie la Sibiu.

Licen!iat fiind, la 1 aprilie 1953, cu aprobarea mitropolitului Nicolae B•lan de vie memorie, intr• în m•n•stirea Brâncoveanu – Sîmb•ta de Sus "i prime"te numnele de Teofil. Aici l-a avut o vreme ca îndrum•tor pe inegalabilul într-ale duhovniciei Arsenie Boca. Este hirotonit diacon în 1960, preot în 1983 "i hirotesit arhimandrit
(continuare în pag. 16)

Isabela Vasiliu-Scraba, “Vintila Horia exilat” Sursa: http://isabelavs.blogspot.com Motto: “Ceea ce exilaţii şi condamnaţii au spus în opera lor va fi reluare şi repovestire a trecutului, ceea ce înseamnă posibilitate de a fi în viitor” (V. Horia, mai 1989) Cu ocazia isteriei SECURISTO-COMUNISTE prilejuită de acordarea premiului Goncourt, Vintilă Horia scrisese în 1960 următoarele rânduri: “Pe mine nu m-au atacat reprezentanţii nu ştiu cărei etnii sau ai nu ştiu cărui regim politic. M-au atacat duşmanii omului”. Dincolo de indicarea precisă a celor care au iniţiat atacul (prin aşa numitele“Tribunale ale poporului”) împotriva culturii româneşti a căror victimă a fost în 1946 şi în 1960, laureatul faimosului premiu a punctat cum nu se poate mai bine anularea omului ca om pe care o implică lupta politică dusă împotriva culturii. Războiul politic îndreptat împotriva creaţiilor culturale româneşti intrate în patrimoniul culturii europene a fost reînoit după 1990 de criptocomunistii care au folosit aceleaşi argumente contrafăcute de aceiaşi tabără de combatanţi ai poliţiei politice. Cum bine se ştie, printre victimele atacurilor politice dinainte şi de după căderea comunismului îl găsim pe Mircea Eliade (propus de nenumarate ori la premiul Nobel) alături de Vintilă Horia (laureat al premiului Goncourt, căruia i s-a interzis festivitatea de decernare a premiului). Cei doi au fost cei mai împliniţi scriitori în Occident, după ce în ţara condusă de un “rege copil şi Ana Pauker dictator” (C-tin Rădulescu-Motru, Revizuiri şi adăugiri, vol.3, Ed. Floarea darurilor, p.425) ambii fuseseră condamnaţi în farse de procese, invocându-se aşa-zise “vinovăţii” care la vremea producerii lor nu încălcaseră nici o lege: “Mă aflam la Assisi scrie Vintilă Horia – când un “tribunal al poporului” m-a condamnat la muncă silnică pe viaţă, acuzându-mă de “crime” pe cât de absurde pe atât de imposibile” (Vintilă Horia, 1961) În nuvela Sfârşit de exil, eliberarea de coşmarele avute în calitate de “condamnat în lipsă” se produce odată cu relevarea adevărului fundamental că agenţii urmăritorii sînt oameni fără Dumnezeu, sînt suboameni a căror existenţă este marcată de dimensiunea politică alimentând instinctul de a ucide, în exemplare golite de suflet. Nuvela cuprinde menţionarea profetică a anului 1990 cu sumbrele schimbări aduse de căderea Cortinei de fier: încercarea de anihilare a spiritualităţii spre a face loc domniei sexului fără oprelişti morale. De semnalat ar fi aici o interesantă coincidenţă între sfârşitul nuvelei lui Vintilă Horia şi rândurile lui Mircea Eliade scrise în 1953: “Făcând parte,

trupeşte şi spiritualiceşte din Europa, mai putem fi sacrificaţi fără ca sacrificiul acesta să nu primejduiască însăşi existenţa şi integritatea spirituală a Europei? De răspunsul care va fi dat - de Istorie - acestei întrebări, nu depinde numai supravieţuirea noastră ca neam ci şi supravieţuirea Occidentului” (v. Mircea Eliade, Destinul culturii româneşti). Un sens similar avea şi spusa lui Constantin Noica despre secolul XXI care ori nu va fi, ori va fi românesc, în ideea integrării valorilor culturale româneşti în ambele direcţii, atât dinafară înspre înăuntru prin reintegrarea exilaţilor în cultura din ţară cât şi invers, dinspre înăuntru înspre înafară. Ultima reiese din speranţa (zadarnică) a lui Noica de a fi publicat în Germania cu volumul său despre Goethe şi din credinţa (lipsită de temei) că ‘discipolii’ vor continua încercarea sa de a-l reda culturii occidentale pe marginalizatul Lucian Blaga, pe care mercenarii ocupantului străin l-au lipsit în 1959 de Premiul Nobel. Pentru cei de azi, nu este nici o noutate că ambele speranţe ale lui Noica sau dovedit deşarte. Nici Despărţirea de Goethe n-a avut timp în două decenii să ajungă în Germania, nici Blaga n-a fost trecut de auto-declaratii discipoli pe lista scriitorilor destinaţi exportului. În fluxul de sens invers, al integrării valorilor occidentale în cultura din ţară, de douăzeci de ani ar fi trebuit să fie acceptată opera lui Vintilă Horia, ceea ce iarăşi nu s-a întâmplat. În nuvela despre sfârşitul exilului imaginat de Vintilă Horia în 1956, printre puţinii supravieţuitori ai bombei anti-suflet declanşată pe 14 august 2000 s-ar număra exilaţii, victime neîncetat urmărite de când au părăsit România ocupată de sovietici după cel de-al doilea război mondial. Iată cât de clar indică scriitorul pe care exilul l-a purtat în Italia, în Argentina, în Franţa şi în Spania vina pentru care Manole, personajul central al nuvelei, este vînat de agenţii duşmanilor Ţării sale contopite: el trebuia suprimat întrucât “era o sămânţă a lumii libere, un simbol periculos care trebuia eliminat” (Sfârşit de exil, în vol.: VINTILA HORIA, Moartea morţii mele, Cluj-Napoca, Dacia, 1999, p. 152). Manole trăieşte în anul 2000 dar participă prin costumaţia medievală la credinţa în Dumnezeu caracteristică Evului de mijloc. Fiind un ins moral, îşi întemeiase o familie care se dovedise a fi asemenea unei cetăţi de apărare “împotriva singurătăţii, o cetate de suflete ridicată împotriva ameninţărilor exilului. Cetatea aceasta era o replică liberă a Ţării ocupate de duşmani şil ajuta să rămână om în mijlocul tuturor disperărilor” (op. cit.). În nuvelă, lumea decăzută prin opulenţă şi sex nu se poate apăra de explozia noii arme de distrugere în masă pe care tot ea a inventat-o. Fiindcă eficienţa bombei AS este strâns legată de şubrezenia fiinţei unor oameni incompleţi. Oamenilor rămaşi oameni, convinşi că viaţa le este dar de la Dumnezeu, explozia bombei anti-suflet nu le poate distruge sufletul. Rămaşi singuri după dispariţia sub-omenirii, răzleţi şi puţini, ei ştiu că

trebuie să se caute unii pe alţii, dar mai ales simt că a venit momentul să se întoarcă acasă, pentru că -odată cu dispariţia oamenilor decăzuţi din rostul lor de oameni - exilul a luat sfârşit. Scăpat de şapte ani de temniţa politică, Nichifor Crainic l-a vizitat pe Părintele Arsenie Boca, fostul stareţ la Mânăstirea Brâncoveanu la care stătuse ascuns în iarna anului 1945. Impresionat de lucrarea pictorului de biserici (schinghiuit în repetate rânduri de Securitatea care-l scosese cu de-a sila din preoţie în 1959), Nichifor Crainic a scris cu acel prilej că “mica biserică de la Drăgănescu are norocul să simtă pe zidurile ei zugrăvite predicile fierbinţi pe care miile de oameni le ascultau la Sâmbăta de Sus”. Acesta era adevăratul Nichifor Crainic. Nu cel de la revista “Glasul Patriei”, pus de Securitate un an mai târziu să-l invite pe Vintilă Horia să se înscrie în Asociaţia “România” în care nici Mircea Eliade nu a putut fi păcălit să intre, în ciuda nesfârşitelor insistenţe. La doisprezece ani după atacul ocazionat de acordarea Premiului Goncourt - când conducerea Securităţii întâi a încercat fără nici un succes să-l racoleze pe scriitor, pe urmă, tot fără succes, să-l lipsească de prestigiosul premiu, dezinformându-i pe comuniştii francezi cu documente falsificate, Vintilă Horia i-a scris maestrului său Nichifor Crainic următoarele rânduri: “Ţara este legătura cu lumea, contactul primordial, care niciodată nu poate înceta de a fi ceea ce a fost, o esenţă pe deasupra existenţei, cum ar zice Heidegger. Şi cu cât mai mult tind spre esenţă, de-a lungul existenţei mele de om condamnat, ca Ovidiu şi ca Dante, la un exil creator, cumplit dar creator, cu atât mai mult, într-un fel aproape esoteric, mă integrez Ţării, ca într-o salvare ultimă” (Vintilă Horia, 18 iunie 1972). Despre Vintilă Horia, Theodor Cazaban spunea că era “un om armonios lăuntric. Tocmai această armonie lăuntrică îl ferea de micile sau marile meschinării din jur, îl făcea rezistent la durere”.

Master your semester with Scribd & The New York Times

Special offer for students: Only $4.99/month.

Master your semester with Scribd & The New York Times

Cancel anytime.