PROF.UNIV.DR.

MARIN VOICU

DREPT COMUNITAR Note de curs

Bucureşti, 2003
1

TABLA DE MATERII

TITLUL I.......................................................................................................13 DREPT COMUNITAR MATERIAL..........................................................13
CAPITOLUL I...............................................................13 CONSTRUCŢIA EUROPEANĂ..................................13 IZVOARELE DREPTULUI COMUNITAR..............13
SECŢIUNEA I...........................................................................13 CREAREA COMUNITĂŢILOR EUROPENE.....................13 SECŢIUNEA A II-A..................................................................16 IZVOARELE DREPTULUI COMUNITAR..........................16 1. Izvoarele originare (primare)....................................................................................................17 2. Izvoarele secundare (derivate)..................................................................................................18 3. Principiile generale ale dreptului..............................................................................................18 3.1. Protecţia drepturilor fundamentale ale omului..................................................................19 3.2. Principiul respectării dreptului la apărare.........................................................................19 3.3. Principiul autorităţii de lucru judecat................................................................................19 3.4. Principiul certitudinii juridice.............................................................................................20 3.5. Principiul egalităţii..............................................................................................................20 3.6. Principiul proporţionalităţii................................................................................................20 3.7. Principiul loialităţii (solidarităţii).......................................................................................21 4. Jurisprudenţa instanţelor comunitare şi cutuma....................................................................21 5. Dreptul internaţional şi dreptul naţional.................................................................................22 SECŢIUNEA A III-A................................................................23 RAPORTUL DINTRE DREPTUL COMUNITAR ŞI...........23 DREPTUL INTERN AL STATELOR MEMBRE..................23 1. Prioritatea dreptului comunitar...............................................................................................23 1.1. Principiul priorităţii dreptului comunitar..........................................................................23 1.2. Importanţa şi implicaţiile principiului................................................................................24 1.3. Aplicarea principiului în statele membre ale UE...............................................................26 2. Efectul direct al dreptului comunitar.......................................................................................28 2.1. Principiul efectului direct....................................................................................................28 2.2. Importanţa şi conţinutul principiului.................................................................................29
2.2.1. Dreptul primar..................................................................................................................................... .....29 2.2.2. Dreptul secundar (derivat)............................................................................................................. ..........30 2.2.2.1. Regulamentele.............................................................................................................. .....30 2.2.2.2. Directive şi decizii ................................................................................. ...........................31

2.3. Responsabilitatea administrativă a statelor membre..........................................................34 în cazul neaplicării directivelor..................................................................................................34 3. Dreptul comunitar şi tradiţia constituţională..........................................................................35 naţională (exemplul dreptului britanic)......................................................................................35

CAPITOLUL II..............................................................37

2

CETĂŢENIA EUROPEANĂ. DREPTURILE ŞI LIBERTĂŢILE FUNDAMENTALE ALE PERSOANEI......................37
SECŢIUNEA I...........................................................................37 CETĂŢENIA EUROPEANĂ...................................................37 1. Cetăţenia europeană.................................................................................................................37 1.1. Cetăţenia şi cetăţenia europeană.......................................................................................37 1.2. Europa cetăţenilor şi cetăţenia europeană.........................................................................38 1.3. Cetăţenia europeană şi tratatele constitutive......................................................................38 2. Cetăţenia europeană şi cetăţenia naţională.............................................................................39 2.1. Cetăţenia europeană, complementară ...............................................................................39 cetăţeniei naţionale ....................................................................................................................39 2.2. Cetăţenia europeană, corolar al naţionalităţii...................................................................39 unui stat membru.......................................................................................................................39 3. Statutul cetăţeanului european ................................................................................................40 3.1. Dreptul de participare la alegerile publice.........................................................................41
3.1.1. Participarea la alegerile pentru ........................................................................................ ......................41 Parlamentul European........................................................................................................................ ...............41

3.2. Participarea la alegerile municipale...................................................................................42
3.2.1. Principiul constituie un progres însemnat.................................................................... ..........................42 al cetăţeniei europene...................................................................................................................... ..................42 3.2.2. Modalităţi de exercitare a participării............................................................................ ........................43

4. Protecţiile cetăţeniei europene ..............................................................................................43 4.1. Protecţia asigurată de autorităţile diplomatice ..................................................................44 şi consulare ale statelor membre................................................................................................44
4.1.1. Principiul......................................................................................................................................... ..........44 4.1.2. Punerea în aplicare a principiului..................................................................................... ......................44

4.2. Dreptul de petiţionare..........................................................................................................45
4.2.1. Originea şi sediul materiei........................................................................................... ............................45 4.2.2. Admisibilitatea petiţiei .......................................................................................................................... ...45 4.2.3. Examinarea în fond şi posibile soluţii date petiţiei..................................................................... ............46

4.3. ”Plângerea” către mediator................................................................................................47
4.3.1. Instituţia mediatorului ................................................................................................... .........................47 4.3.2. Admisibilitatea plângerilor ......................................................................................... ............................47 4.3.3. Rolul mediatorului............................................................................................................................... .....48

4.4. Dreptul de a comunica cu instituţiile .................................................................................49 şi organele comunitare...............................................................................................................49 SECŢIUNEA A II-A..................................................................49 LIBERTĂŢILE FUNDAMENTALE......................................49 1. Libertatea de circulaţie şi de şedere.........................................................................................49 1.1. Extinderea beneficiarilor libertăţii......................................................................................50 de circulaţie şi de şedere............................................................................................................50
1.1.1. Cetăţenia unui stat membru – condiţie .............................................................................. ....................50 a libertăţii de circulaţie şi de şedere............................................................................................ ......................50

2. Libertatea profesională, drept al persoanei........................51 2.1. Domeniul de aplicare al libertăţii profesionale..................................................................51
2.1.1. Libertăţile consacrate de dreptul comunitar...................................................................... ....................51 2.1.2. Beneficiarii libertăţii profesionale...................................................................................... .....................52

2.1.3. Locurile de muncă şi serviciile excluse............................................................................53 3

2.2. Drepturile recunoscute în cadrul........................................................................................54 libertăţii profesionale.................................................................................................................54
2.2.1. Principiul nediscriminării...................................................................................................... ..................54 2.2.2. Accesul la profesie.............................................................................................................................. .......54

2.3. Calificarea profesională......................................................................................................55 2.4. Învăţământul şi formarea profesională..............................................................................57 SECŢIUNEA A III-A................................................................57 APĂRAREA DREPTURILOR FUNDAMENTALE.............57 1. Protecţia drepturilor sociale......................................................................................................57 1.1. Drepturile lucrătorilor salariaţi..........................................................................................58 1.2. Protecţia socială: coordonarea regimurilor ......................................................................62 de securitate socială....................................................................................................................62 1.3. Lupta contra marginalizărilor.............................................................................................64 2. Protecţia consumatorilor...........................................................................................................65 2.1. Securitatea generală a produselor .....................................................................................65 2.2. Reglementari sectoriale.......................................................................................................66 3. Protecţia sănătăţii......................................................................................................................66 3.1. Specificitatea dreptului comunitar al sănătăţii..................................................................67 4. Protecţia mediului......................................................................................................................68 4.1. Caracteristicile generale ale protecţiei................................................................................68 comunitare a mediului...............................................................................................................68 4.2. Reglementarea ....................................................................................................................70 5. Protecţia culturii........................................................................................................................72 5.1. Cultura şi comunitate europeană........................................................................................72

CAPITOLUL III............................................................74 LIBERA CIRCULAŢIE A MĂRFURILOR, SERVICIILOR,..................................74 CAPITALURILOR ŞI PLĂŢILOR.............................74
SECŢIUNEA I...........................................................................74 LIBERA CIRCULAŢIE A MĂRFURILOR...........................74 1. Uniunea vamală şi barierele fiscale..........................................................................................74 2. Interzicerea restricţiilor cantitative şi a...................................................................................75 măsurilor cu efect echivalent........................................................................................................75 3. Regula raţiunii............................................................................................................................76 4. Clauze de protecţie.....................................................................................................................77 5. Monopolurile de stat comerciale...............................................................................................78 SECŢIUNEA A II-A..................................................................78 LIBERA CIRCULAŢIE A SERVICIILOR............................78 1. Transporturile............................................................................................................................78 1.1. Cadrul general al politicii transporturilor..........................................................................79 1.2. Regimul juridic al diferitelor moduri de transport.............................................................80
1.2.1. Transportul terestru.......................................................................................................... .......................80 1.2.2. Transportul fluvial........................................................................................................................... .........81 1.2.3. Transportul feroviar................................................................................................................. ................82 1.2.4. Transportul aerian.......................................................................................................................... ..........82 1.2.5. Transportul maritim ....................................................................................................................... .........83

SECŢIUNEA A III-A................................................................84 LIBERA CIRCULAŢIE A CAPITALULUI...........................84 4

ŞI PLĂŢILOR...........................................................................84 1. Domenii de aplicare a libertăţii de circulaţie...........................................................................84 a capitalurilor.................................................................................................................................84 2. Domenii de aplicare a libertăţii de............................................................................................85 circulaţie a plăţilor.........................................................................................................................85

CAPITOLUL IV............................................................85 POLITICA COMERCIALĂ COMUNĂ.....................85
SECŢIUNEA I...........................................................................85 CONCURENŢA........................................................................85 1. Reguli prohibitive. Aplicarea art. 81 par. 1 şi 2.......................................................................85 din Tratat........................................................................................................................................85 1.1. Condiţii de aplicare..............................................................................................................86
1.1.1. Întreprinderile şi asociaţiile de întreprinderi - subiecte..................................................................... ....86 ale acordurilor, deciziilor sau practicilor interzise................................................................................ ...........86 1.1.2. Practicile anticoncurenţiale................................................................................................................... ...86 1.1.3. Efectele practicilor anticoncurenţiale.................................................................................................. ....87 1.1.4. Afectarea comerţului dintre statele membre........................................................................................ ...87

1.2. Efecte extrateritoriale..........................................................................................................88 2. Admisibilitatea unor acorduri, decizii......................................................................................88 şi practici concertate......................................................................................................................88 2.1. Acorduri şi practici concertate verticale.............................................................................88 2.2. Acorduri de cooperare.........................................................................................................89 2.3. Acorduri de cercetare şi dezvoltare.....................................................................................90 2.4. Acorduri în domeniul transferului......................................................................................90 de tehnologie...............................................................................................................................90 SECŢIUNEA A II-A..................................................................90 POLITICA COMERCIALĂ COMUNĂ.................................90 1. Domeniul politicii comerciale comune.....................................................................................91 1.1. Politica comercială în expansiune continuă......................................................................91
1.1.1. Domeniul iniţial......................................................................................................................................... 91 1.1.2. Extinderea politicii comerciale comune....................................................................... ...........................92

2. Uniunea Europeană în relaţiile comerciale..............................................................................92 internaţionale.................................................................................................................................92 2.1. Relaţiile comerciale cu ţările cele mai avansate.................................................................92
2.1.1. Acordurile bilaterale............................................................................................................................. ....92 2.1.2. Acordurile regionale în spaţiul .............................................................................................................. ..93 economic european (EEE)............................................................................................................................ ......93 2.1.3. Acordurile cu aplicare generală...................................................................................................... .........93

2.2. Relaţiile intre Uniunea Europeană şi ................................................................................94 noile ţări industrializate (NPI)...................................................................................................94
2.2.1. Fundamentul relaţiilor cu NPI............................................................................................................. ....94 2.2.2. Conţinutul relaţiilor cu NPI....................................................................................................... ..............95

2.3. Relaţiile Uniunii Europene cu ţările din ...........................................................................95 Europa Centrală şi de Est (PECO)............................................................................................95
2.3.1. Programele multilaterale de ajutor ................................................................................... .....................95 acordat PECO............................................................................................................................................... ......95 2.3.2. Relaţiile bilaterale dintre UE ŞI PECO. ............................................................................................. ....95 Acordurile de asociere............................................................................................................................... .........96

5

CAPITOLUL V..............................................................97 POLITICILE EXTERNE COMUNITARE................97
1. Obiectivele PESC (Politicii externe şi de securitate) a U.E....................................................97 2. Relaţiile externe..........................................................................................................................97 2.1. Relaţiile cu organizaţiile internaţionale.............................................................................98 şi cu ţări terţe..............................................................................................................................98 2.2. Acordurile internaţionale încheiate....................................................................................98 de statele membre cu state terţe.................................................................................................98 3. Acordurile de asociere...............................................................................................................98

CAPITOLUL VI..........................................................100 DREPTURILE FUNDAMENTALE - ELEMENTE ALE UNEI.............................100 NOI ORDINI CONSTITUŢIONALE A UNIUNII EUROPENE............................100
SECŢIUNEA I.........................................................................101 CONSACRAREA ŞI APĂRAREA DRETURILOR FUNDAMENTALE..................................101 1. Cadrul constituţional al drepturilor ......................................................................................101 fundamentale................................................................................................................................101 2. Apărarea drepturilor fundamentale.......................................................................................102 în jurisprudenţa CJCE...............................................................................................................102 2.1. Principii de drept................................................................................................................102 2.2. Garantarea drepturilor fundamentale..............................................................................103 în jurisprudenţa CJCE............................................................................................................103 2.3. Apărarea drepturilor fundamentale la nivel.....................................................................104 comunitar şi naţional................................................................................................................104 3. Necesitatea unui catalog al dreptului fundamental..............................................................105 3.1. Siguranţa în faţa legii şi transparenţa..............................................................................105 3.2. Funcţia de legitimare şi de integrare................................................................................106 SECŢIUNEA A II-A................................................................106 CARTA DREPTURILOR FUNDAMENTALE....................106 ALE UNIUNII EUROPENE – DOCUMENT DE REFERINŢĂ................................................106 ÎN EVOLUŢIA CONSTITUŢIONALĂ ACTUALĂ...........106 A COMUNITĂŢILOR EUROPENE....................................106

TITLUL II...................................................................................................112 DREPT COMUNITAR INSTITUŢIONAL.............................................112
CAPITOLUL I.............................................................112 INSTITUŢIILECOMUNITARE................................112
SECŢIUNEA I.........................................................................112 INSTITUŢIILE COMUNITARE DE DECIZIE..................112 PUTERILE COMUNITARE..................................................112 1. Parlamentul European.............................................................................................................113 1.1. Constituire..........................................................................................................................113 1.2. Atribuţii...............................................................................................................................113
1.2.1. Definirea atribuţiilor.............................................................................................................................. .113 1.2.2. Atribuţii decizionale legislative.......................................................................................... ....................113 1.2.3. Atribuţii de anchetă şi de avocat................................................................................................ ............114 al poporului..................................................................................................................................... .................114 1.2.4. Atribuţii de supraveghere şi control................................................................................ ......................114

6

1.2.5. Atribuţii consultative......................................................................................................... .....................115

2. Consiliul european....................................................................................................................115 2.1. Constituire şi componenţă.................................................................................................115 2.2. Atribuţii...............................................................................................................................115 3. Comisia.................................................................................116 3.1. Componenţă şi decizii........................................................................................................116 3.2. Atribuţii...............................................................................................................................116 4. Justiţia comunitară. Organizare, competenţă ......................................................................117 şi funcţionare................................................................................................................................117 I. Jurisprudenţa şi funcţiile Curţii de Justiţie...........................................................................117 a Comunităţilor Europene în sistemul .....................................................................................117 Ordinii de drept comunitar.........................................................................................................117 4.1. Rolul instituţional al CJCE...............................................................................................117
Figura 1: Împărţirea puterii în CE........................................................................................ ......118

4.2. Mandatul jurisdicţional al CJCE ca organ al CE............................................................118
4.2.1. Generalităţi.......................................................................................................................................... ....118 4.2.2. Compentenţa de control a CJCE....................................................................................... ....................119 4.2.3. Funcţiile CJCE..................................................................................................................................... ...120 4.2.4. Principalele tipuri de acţiuni................................................................................................................ ..121

4.3. Componenţa CJCE şi a CpIPE.........................................................................................122
4.3.1. Istoric............................................................................................................................................... ........122 4.3.2. Schema de funcţiuni..................................................................................................... ..........................123 4.3.3. Organizarea (autoritatea) CJCE..................................................................................... .....................124

4.4. Modul de lucru şi mecanismele adoptării.........................................................................124 hotărârilor.................................................................................................................................124
4.4.1. Generalităţi................................................................................................................... ..........................124 4.4.2. Stilul hotărârilor....................................................................................................................... ..............125 4.4.3. Metode de adoptare a hotărârilor ....................................................................................................... ..125

4.5. Perfecţionarea justiţiei comunitare...................................................................................127 4.6. Anexe..................................................................................................................................128 Instituţia CEJ...............................................................................................................................128 Jurisdicţia CEJ.............................................................................................................................129 CEJ: Decizii preliminare.............................................................................................................129 Jurisdicţia Curţii de Primă Instanţă..........................................................................................129 Statistici ale CEJ..........................................................................................................................130 Instituţia CEJ – Perspective........................................................................................................130 II. Controlul judiciar al actelor juridice comunitare................................................................130 4.1. Actele supuse controlului..................................................................................................130 4.2. Procedura de control.........................................................................................................131
4.2.1. Acţiunea în anularea actelor instituţiilor.................................................................... ..........................131 comunitare............................................................................................................................... .........................131 4.2.1.1. Actele susceptibile a fi contestate.......................................................................... ..........131 4.2.1.2. Legitimarea procesuală............................................................................................... ....132 4.2.1.3. Declararea nulităţii actelor............................................................................ .................132 Efectele hotărârilor............................................................................................................... .......132

III. Controlul judecătoresc al actelor.........................................................................................133 statelor membre............................................................................................................................133 4.1. Acţiuni şi proceduri...........................................................................................................133
4.1.1. Acţiunea în constatarea neîndeplinirii................................................................................................ ...133

7

de către statele membre a obligaţiilor.......................................................................................... ...................133 lor conform tratatelor comunitare...................................................................................... ............................133 4.1.2. Procedura de control iniţiată de Comisie................................................................................... ...........134 4.1.2.1. Supravegherea exercitată de Comisie.................................................................... .........134 4.1.2.2. Condiţiile necesare de admisibilitate a acţiunii ............................................... ..............134 Comisiei (faza procedurală administrativă)............................................................. ...................134 4.1.2.3. Faza jurisdicţională................................................................................. .......................134 4.1.2.4. Neîndeplinirea obligaţiilor de ..................................................................... ...................135 către statele membre............................................................................................. .......................135 4.1.2.5. Executarea hotărârii Curţii de justiţie................................................................... .........136

4.2. Alte cazuri de control.........................................................................................................137
4.2.1. Acţiunea în răspundere .......................................................................................................................... 137 (în daune) – art. 288 alin. 2 CE............................................................................................................ ............137 4.2.1.1. Legitimare procesuală.................................................................................................. ...137 4.2.1.2. Acţiunea în răspundere şi......................................................................... ......................137 condiţiile răspunderii Comunităţilor............................................................................. ..............137 4.2.2. Acţiuni introduse de funcţionarii................................................................................................ ...........139 publici comunitari.................................................................................................................. ..........................139 4.2.3. Acţiunea contra sancţiunilor pecuniare.................................................................... ............................139 4.2.4. Arbitrajul..................................................................................................................... ...........................139

IV. Procedura judecătorească.....................................................................................................140 4.1. Procedura în faţa Curţii de primă.....................................................................................140 instanţă (tribunalul).................................................................................................................140 4.2. Procedura în faţa Curţii de justiţie...................................................................................140 de la Luxemburg.......................................................................................................................140 SECŢIUNEA A II-A................................................................141 INSTITUŢIILE COMUNITARE CONSULTATIVE..........141 1. Curtea de conturi.....................................................................................................................141 1.1. Componenţă.......................................................................................................................141 1.2. Competenţă........................................................................................................................141 2. Alte organisme comunitare.....................................................................................................142 2.1. Banca europeană de investiţii...........................................................................................142 2.2. Comitetul consultativ al CECO.........................................................................................142 2.3. Comitetul regiunilor..........................................................................................................142 2.4. Comitetul economic şi social.............................................................................................143

CAPITOLUL II............................................................144 INSTRUMENTELE JURIDICE COMUNITARE ŞI144 SISTEMUL DECIZIONAL........................................144
SECŢIUNEA I.........................................................................144 INSTRUMENTELE JURIDICE COMUNITARE..............144 1. Actele instituţiilor juridice comunitare..................................................................................144 1.1. Regulamentele....................................................................................................................144 1.2. Directivele..........................................................................................................................145 1.3. Deciziile..............................................................................................................................146 1.4. Recomandările şi avizele...................................................................................................146 2. Motivarea şi procedura de adoptare......................................................................................146 a actelor comunitare....................................................................................................................146 2.1. Motivarea...........................................................................................................................146 8

2.2. Procedura de adoptare.......................................................................................................147 SECŢIUNEA A II-A................................................................148 SISTEMUL DECIZIONAL AL INSTITUŢIILOR EUROPENE...............................................148

CAPITOLUL III..........................................................151 INSTITUŢIILE COMUNITARE DUPĂ...................151 TRATATUL DE LA NISA...........................................151
SECŢIUNEA I.........................................................................151 PRINCIPIILE, ACŢIUNILE ŞI INSTITUŢIILE................151 COMUNITARE. PRIVIRE SUCCINTĂ..............................151 SECŢIUNEA A II-A................................................................157 NOUA ARHITECTURĂ CONSTITUŢIONALĂ................157 A UNIUNII EUROPENE........................................................157

CAPITOLUL IV..........................................................168 COOPERAREA JUDICIARĂ ÎN MATERIE CIVILĂ168
SECŢIUNEA I.........................................................................168 LEGISLAŢIA COMUNITARĂ.............................................168 SECŢIUNEA A II-A................................................................168 COOPERAREA JUDICIARĂ...............................................168

BIBLIOGRAFIE.........................................................171 ABREVIERI.................................................................185

9

10

TITLUL I DREPT COMUNITAR MATERIAL
CAPITOLUL I CONSTRUCŢIA EUROPEANĂ. IZVOARELE DREPTULUI COMUNITAR

SECŢIUNEA I CREAREA COMUNITĂŢILOR EUROPENE Privire succintă asupra istoricului şi evoluţiei construcţiei europene Odată cu lansarea, la Paris, la 9 mai 1950, a planului “Schumann”, începe o fază hotărâtoare în destinul comunităţilor europene1. La cele trei principii fundamentale ale acestui plan, care urmărea plasarea producţiei de oţel şi cărbune sub o Înaltă Autoritate în cadrul unei organizaţii deschise altor ţări europene – luarea deciziilor de către organe compuse din reprezentanţii guvernelor, statele nu vor fi obligate prin decizii contra voinţei lor (aplicarea regulii unanimităţii), deciziile vor obliga numai statele ce le acceptă – au subscris şase state: Belgia, Franţa, Germania, Italia, Luxemburg şi Olanda. Fundamentul economic al acestui Tratat se află în dispoziţiile art. 4, în sensul că sunt recunoscute ca incompatibile cu piaţa comună a cărbunelui şi oţelului şi că vor fi abolite şi interzise: a. taxele la import şi la export ori taxele având efect echivalent şi restricţiile cantitative privind circulaţia produselor; b. măsurile şi practicile discriminatorii între producători, între cumpărători şi între consumatori, în special în privinţa preţurilor şi condiţiilor de livrare ori a tarifelor şi condiţiilor de transport, precum şi măsurile care împiedică libera alegere de către cumpărător a furnizorului; c. subsidiile şi ajutoarele acordate de către state ori taxele speciale impuse de state în orice formă ar fi ele; d. practicile restrictive care tind spre împărţirea şi exploatarea pieţii. La 20 mai 1955 printr-un Memorandum al ţărilor Beneluxului prin care se afirmă principiul că integrarea economică ar trebui să preceadă integrarea politică. S-a convenit crearea, ca atare, a unor instituţii precum: Consiliul de Miniştri, Comisia Europeană, funcţiunile unei Adunări Parlamentare şi ale unei Curţi de justiţie urmând a fi îndeplinite de Adunarea şi de Curtea înfiinţate potrivit Tratatului CECO. La data de 25 martie 1957 au fost semnate, la Roma, Tratatul stabilind Comunitatea Economică Europeană şi Tratatul privind instituirea Comunităţii Europene a Energiei Atomice, care, împreună cu
1

A se vedea D. Simon, Le système juridique communautaire, PUF, Paris, 1997, pag. 19; J. Tillotson, European Community Law. Text Cases and Materials, 2nd ed., Cavendish Publishing Limited, London, 1996, pag. 7-10; W. Cairns, Introduction to European Union Law, Cavendish Publishing Limited, London-Sydney, 1997, pag. 12.

11

Tratatul CECO, au constituit cadrul legislativ fundamental al integrării economice europene 2. Intrarea în vigoare a noilor tratate a avut loc la data de 1 ianuarie 1958, ca urmare a ratificării lor de către părţile contractante. În anul 1967 guvernul britanic şi-a manifestat voinţa de a accepta Tratatul de la Roma, cu unele rezerve care ar rezulta din procesul de aderare la Comunităţi a unui nou membru şi asupra unor probleme care generează unele dificultăţi (incidenţele politicii agricole comune asupra costului vieţii şi asigurarea unei evoluţii pozitive a agriculturii britanice, sistemele ei de finanţare şi implicaţiile bugetare, ca şi asupra balanţei de plăţi ori problemelor generate de existenţa Commonwealth-ului). Creşterea numărului de membri ai Comunităţilor europene, ca şi nivelul diferit de dezvoltare şi al structurii economice, au generat unele dificultăţi în formularea şi aplicarea politicilor comunitare în procesul integrării economice, astfel că acesta din urmă trebuia adaptat noilor cerinţe în condiţiile în care era din ce în ce mai clar că nu se putea evita cooperarea politică. Rapoartele adoptate la Luxemburg în 1970, prin care s-au pus bazele Cooperării politice europene, la Copenhaga în 1973 şi la Londra în 1981, ca şi Declaraţia solemnă de la Stuttgart din 1983 a şefilor de state şi guverne privind Uniunea europeană şi practicile stabilite gradual între statele membre au fost confirmate prin Actul Unic European, semnat la 17 şi 28 februarie 1986 la Luxemburg. În 1978 a urmat crearea unei unităţi monetare – ECU, iar la 13 martie 1979 a intrat în vigoare un sistem de stabilizare a ratelor de schimb. Actul Unic European cuprinde măsuri privind realizarea Uniunii economice prin înfăptuirea unei pieţe interne în 1992, această piaţă cuprinzând o zonă fără frontiere interne în care libera circulaţie a mărfurilor, persoanelor, serviciilor şi capitalului este asigurată în conformitate cu dispoziţiile Tratatului, precum şi măsuri privind politica socială, coeziunea economică şi socială, dezvoltarea ştiinţifică şi tehnologică şi mediul înconjurător. Prin Actul Unic European s-a creat o dinamică favorabilă punerii în aplicare a altor reforme care vor trebui să permită realizarea Uniunii economice şi monetare şi să contribuie la edificarea unei Uniuni politice. O fază decisivă a procesului integrării europene a început o dată cu semnarea de către cei doisprezece membri ai Comunităţilor europene, la 7 februarie 1992, a Tratatului de la Maastricht privind instituirea unei Uniuni europene3. Obiectivul major al Uniunii este acela de a organiza în mod coerent şi solidar relaţiile între statele membre şi între popoarele lor (art. A). În realizarea acestuia s-a afirmat că se urmăreşte în mod special (art. B): “1. promovarea unui progres economic şi social echilibrat şi durabil, prin crearea unui spaţiu fără frontiere interne, prin întărirea coeziunii economice şi sociale şi prin stabilirea unei Uniuni economice şi monetare comportând, la sfârşitul ei, o monedă unică; 2. afirmarea identităţii pe scena internaţională în special prin punerea în aplicare a unei politici externe şi de securitate comună, inclusiv definirea unei politici de apărare comună, întărindu-se astfel identitatea Europei şi independenţa ei în scopul promovării păcii, progresului şi securităţii în Europa şi în lume; 3. întărirea protecţiei drepturilor şi intereselor resortisanţilor statelor membre prin instituirea unei cetăţenii a Uniunii; 4. dezvoltarea unei cooperări mai strânse în domeniul justiţiei şi afacerilor interne, garantânduse siguranţa şi securitatea popoarelor în condiţiile facilitării liberei circulaţii a persoanelor; 5. menţinerea a ceea ce s-a dobândit din punct de vedere comunitar (“l’acquis communautaire”) şi dezvoltarea acestuia în scopul de a examina, într-o procedură anume prevăzută, în ce măsură
2 3

L. Cartou, Communautés Européennes, Daloz, 1991, pag. 51. Asupra Tratatului, a se vedea J. Cloos, G. Reinesh, D. Vignes et J. Weyland, Le Traité de Maastricht, genèse, analyse, commentaires, Bruylant, Bruxelles, 1993.

12

politicile şi formele de cooperare statornicite prin acest Tratat ar trebui să fie revizuite în vederea asigurării eficacităţii mecanismelor şi instituţiilor comunitare”. Uniunea dispune de un cadru instituţional unic perfecţionat şi adaptat, constituit în principal, de Consiliul european, Parlamentul european, Comisia şi Curtea de justiţie. Prevederile art. B (2) alin. 3 au consacrat fundamentele Uniunii, în sensul că aceasta este întemeiată pe Comunităţile europene, completate cu politicile şi formele de cooperare instituite de Tratat. Tratatul de instituire a Uniunii europene, Tratatele privind instituirea Comunităţilor europene şi unele acte legate de acestea au fost modificate prin Tratatul din 2 octombrie 1997 de la Amsterdam, urmare a desfăşurării Conferinţei interguvernamentale de revizuire a Tratatului de la Maastricht, începută la 29 martie 1996, la Torino. Noul Tratat cuprinde trei părţi: 1) Modificări aduse tratatelor; 2) Simplificare; 3) Prevederi generale şi finale. Au mai fost adoptate o anexă cu echivalenţa vechii şi noii numerotaţii şi protocoalele anexate. Conferinţa a mai adoptat 51 de declaraţii şi a luat notă de alte 8 declaraţii. Tratatul a fost supus ratificării de către statele membre ale Uniunii europene potrivit procedurilor naţionale respective. Tratatul de la Amsterdam a intrat în vigoare la 1 mai 1999 după depunerea la 30 martie 1999 a ultimului instrument de ratificare4. Principalele dispoziţii din Tratatul de la Maastricht, relative la obiectivele Uniunii europene, în cuprinsul cărora au fost aduse modificări prin Tratatul de la Amsterdam sunt: - în art. A (1) par. 2 a fost înlocuit în sensul că Tratatul constituie o nouă etapă în procesul creării unei uniuni fără încetare mai strânse între popoarele Europei, în care deciziile sunt luate cât mai deschis şi cât mai aproape posibil de cetăţeni; - art. B (2) este formulat într-o anumită măsură diferit, în sensul că Uniunea îşi propune ca obiective: “1. promovarea progresului economic şi social şi a unui înalt nivel de folosire a forţei de muncă şi realizarea unei dezvoltări durabile şi echilibrate, în special prin crearea unui spaţiu fără frontiere interne, prin întărirea coeziunii economice şi sociale şi prin stabilirea unei Uniuni economice şi monetare, comportând în cele din urmă o monedă unică în conformitate cu prevederile Tratatului; 2. afirmarea identităţii ei pe scena internaţională, în special prin punerea în aplicare a unei politici externe şi de securitate comune, inclusiv elaborarea progresivă a unei politici de apărare comună, care ar putea să ducă la o apărare comună, în conformitate cu art. J7 (17); 3. întărirea protecţiei drepturilor şi intereselor resortisanţilor statelor membre, prin instituirea unei cetăţenii a Uniunii; 4. menţinerea şi dezvoltarea Uniunii ca un spaţiu de libertate, securitate şi justiţie, în care libera circulaţie a persoanelor este asigurată în asociere cu măsuri specifice cu privire la controalele la graniţele exterioare, azil, imigrare şi combaterea criminalităţii; 5. menţinerea integrală a acquis-ului comunitar şi dezvoltarea lui în scopul de a examina măsura în care politicile instituite de Tratat ar trebuie să fie revizuite în vederea asigurării eficacităţii mecanismelor şi instituţiilor comunitare”. După adoptarea Tratatului de Maastricht, alte zece state au depus cereri de aderare: România5, Cehia, Slovacia, Ungaria, Polonia, Bulgaria, Slovenia, Estonia, Letonia şi Lituania.

4

Asupra unor elemente de noutate aduse de Tratatul de la Amsterdam, precum şi asupra unor probleme privind ratificarea, a se vedea V. Duculescu, Tratatul de la Amsterdam – instrument juridic de referinţă în procesul integrării europene, în R.D.C. nr. 2/1999, pag. 63-68; V. Duculescu, Constanţa Călinoiu, Ratificarea tratatelor de la Maastricht şi Amsterdam şi unele implicaţii pe planul dreptului constituţional, în R.D.C. nr. 7-8/1999, pag. 65-71. 5 A solicitat aderarea la 22 iunie 1995.

13

Cu privire la cererile de aderare ale acestor state Comisia a adoptat la 16 iulie 1997 “Agenda 2000. Pentru o Europă mai puternică şi mai extinsă”, prin care se fac recomandări detaliate în cazul fiecărei cereri şi asupra lansării procesului de negociere. Prin Tratatul de la Nisa s-au modificat Tratatul privind Uniunea europeană, Tratatele care instituie Comunităţile europene şi unele acte asociate acestora (Partea întâi – Modificări de fond: art. 1 – art. 6; Partea a doua – Dispoziţii finale şi tranzitorii: art. 7 – art. 13). S-au mai adoptat 4 protocoale, şi anume: 1. Protocolul care a fost anexat la Tratatul privind Uniunea europeană şi Tratatul CE şi care priveşte extinderea Uniunii europene; 2. Protocolul care a fost anexat la Tratatul privind Uniunea europeană, Tratatele CE şi Euratom şi care priveşte Statutul Curţii de justiţie; 3. Protocolul care a fost anexat la Tratatul CE şi care se referă la consecinţele financiare ale expirării Tratatului CECO şi la fondurile de cercetare privind cărbunele şi oţelul; 4. Protocolul asupra art. 67 din Tratatul CE, precum şi 24 de declaraţii, luându-se notă de alte 3 declaraţii. Intrarea în vigoare a Tratatului în cauză este prevăzută pentru prima zi a celei de-a doua luni ce urmează aceleia în care este depus instrumentul de ratificare de către ultimul stat semnatar care îndeplineşte această formalitate. SECŢIUNEA A II-A IZVOARELE DREPTULUI COMUNITAR În doctrină se disting două categorii esenţiale de izvoare ale dreptului comunitar: izvoare primare şi izvoare secundare. 1. Izvoarele originare (primare) În categoria izvoarelor primare sunt incluse actele juridice fundamentale ale dreptului comunitar6 constituite de: - Tratatele de instituire a celor trei Comunităţi europene; - cele două tratate bugetare; - deciziile privind resursele proprii ale Comunităţilor; - Actul Unic European şi Tratatul de fuziune din 1967; - decizia şi actul privind alegerile directe în Parlamentul european (1976); - deciziile şi tratatele de aderare; - Tratatul de modificare a tratatelor de instituire a Comunităţilor europene privind Groenlanda (17 martie 1984); - Tratatul de la Maastricht; - Tratatul de la Amsterdam; - Tratatul de la Nisa. Unele dintre aceste acte comunitare cuprind şi protocoale anexe. Ele fac parte integrantă din aceste acte, aşa cum se precizează în chiar cuprinsul lor (art. 311 CE, art. 84 CECO, art. 207 Euratom).
6

A se vedea în acest sens B. Goldman, A. Lyon-Caen, Droit commercial européen, 4ème éd. Dalloz, 1983, pag. 26-28.

14

Aceste acte comunitare menţionate constituie un adevărat “corpus” constituţional, ele având prioritate asupra altor acte comunitare de nivel inferior şi beneficiind de o prezumţie absolută de legalitate. Conform art. 293 CE, statele membre, în măsura în care este necesar, pot încheia convenţii între ele privind: “- protecţia persoanelor, satisfacerea şi protecţia drepturilor în aceleaşi condiţii ca în cazul drepturilor acordate de fiecare stat propriilor săi resortisanţi; - eliminarea dublei impuneri în cadrul Comunităţii; - recunoaşterea reciprocă a societăţilor comerciale şi firmelor în înţelesul par. 2 al art. 48, păstrarea personalităţii juridice în cazul transferului sediului lor dintr-o ţară în alta şi posibilitatea fuziunii între societăţi şi firme cârmuite de legile diferitelor ţări; - simplificarea formalităţilor privind recunoaşterea reciprocă şi executarea hotărârilor curţilor ori tribunalelor şi a sentinţelor arbitrale”. Astfel au fost adoptate mai multe asemenea convenţii7: Convenţia din 1968 privind recunoaşterea reciprocă a societăţilor, Convenţia de la Bruxelles din 1968 privind competenţa judiciară şi executarea hotărârilor în materie civilă şi comercială, Convenţia de la Roma din 1980 asupra legii aplicabile obligaţiilor contractuale, Convenţiile de la München din 1973 şi de la Luxemburg din 1989 relative la brevetele europene, respectiv comunitare, Convenţia din 1990 privind eliminarea dublei impuneri în caz de corectare a beneficiilor întreprinderilor asociate8. Pe de altă parte, în cazul în care o materie nu este reglementată prin legislaţia fundamentală, statele membre au adoptat noi reguli originare pe calea convenţiilor sau au pregătit asemenea reguli, în domeniile energiei, proprietăţii industriale, falimentului (proiectul de Convenţie privind falimentul, lichidarea, aranjamentele, concordatul şi alte proceduri similare, stabilit de Consiliu în 1995, dar care, totuşi, nu a fost semnat de niciunul dintre statele membre; totuşi, Regulamentul nr. 1346/2000, adoptat de Consiliu la 29 mai 2000 privind procedurile de insolvabilitate reţine elementele esenţiale ale acestui proiect). În asemenea situaţii se poate recurge şi la art. 308 CE prin care se dispune că, dacă acţiunea Comunităţii s-ar dovedi necesară spre a se atinge, în cursul funcţionării pieţei comune, unul dintre obiectivele Comunităţii şi Tratatul nu a prevăzut competenţele necesare, Consiliul acţionând unanim la propunerea Comisiei şi după consultarea Parlamentului, va lua măsurile necesare. 2. Izvoarele secundare (derivate) Cea de-a doua categorie – izvoarele secundare – cuprinde, în mod obişnuit, actele adoptate de instituţiile comunitare în scopul aplicării prevederilor Tratatului: regulamente, directive, decizii. Ele au un caracter juridic obligatoriu, nu sunt simple rezoluţii sau recomandări care sunt folosite de regulă în dreptul internaţional9. Termenul “act comunitar” înseamnă orice instrument legislativ sau administrativ adoptat de autorităţile administrative ale comunităţilor. Având caracter derivat, dreptul secundar nu poate contraveni dreptului primar; în caz contrar, el va fi lipsit de efecte juridice. În acelaşi timp, dreptul secundar trebuie să fie conform obiectivelor fundamentale, generale, ale Comunităţilor şi obiectivelor cu caracter mai specific, care sunt înfăptuite prin intermediul diverselor politici comunitare şi, chiar dacă Tratatul nu enunţă expres obiective specifice ale unei anumite activităţi, aceste obiective pot fi normal deduse prin interpretare. Ele, însă, trebuie să fie conforme principiilor generale ale dreptului
7 8

Acestea sunt convenţii internaţionale care produc efecte numai în relaţiile dintre statele membre ale U.E. A se vedea B. Goldman, A. Lyon-Caen, op. cit. pag. 33-35. 9 L. Cartou, op. cit., pag. 117; V. Marcu, Drept instituţional comunitar, Editura Nora, 1994, pag. 91, care consideră că actele instituţiilor comunitare constituie “sursa cea mai importantă a dreptului comunitar”.

15

comunitar, în sensul că, spre exemplu, aplicările diferenţiate trebuie să respecte principiul nediscriminării, inclusiv atunci când regulile de aplicare acordă unui stat membru o perioadă mare de implementare, precum şi prohibiţiile specifice enunţate de Tratat în diverse domenii (art. 9, 48, 52 şi 59 CE [23, 39, 43, 49]). O categorie aparte de izvoare ale dreptului comunitar are ca obiect izvoarele terţiare incluzând acele regulamente, directive şi decizii care dobândesc forţă juridică din regulile de drept comunitar secundar. 3. Principiile generale ale dreptului Principiile generale ale dreptului, ca izvoare juridice, se impun, în mod deosebit, datorită caracterului de noutate a dreptului comunitar care se află încă în etapa consolidării sale, spre deosebire de ordinea internă a fiecărui stat care cunoaşte o lungă perioadă în care ea s-a sedimentat. S-ar putea distinge trei categorii de principii: - principii juridice obligatorii care sunt o moştenire juridică comună Europei ca formă a dreptului natural; ele sunt mai greu de definit, dar dacă sunt încorporate în reglementările comunitare, caracterul lor obligatoriu este de netăgăduit; - reguli de reglementare comune legislaţiei statelor membre, cu sau fără elemente de echitate şi imparţialitate; ele îşi au originea în apropierea sistemelor lor juridice, produsă de-a lungul anilor şi în nivelul lor de dezvoltare economică, socială şi culturală sensibil egal (este, în fapt, o condiţie a dobândirii calităţii de membru al Uniunii europene); - reguli generale inerente ordinii juridice comunitare care sunt promovate independent de ordinea juridică naţională; ele sunt o creaţie a instituţiilor comunitare (inclusiv a Curţii de justiţie) ca urmare a interpretărilor şi motivărilor legale şi pot lua conturul unor principii generale. Aplicarea principiilor se poate face prin referire expresă în tratatele comunitare şi trebuie să fie general acceptate în ordinea juridică naţională a statelor membre în scopul de a constitui principii generale de drept comunitar. Nu este necesar, însă, ca ele să fie expres enunţate, ci numai să fie acceptate chiar în diverse forme, precum în cazul încorporării în legea fundamentală naţională, în legi ordinare, în practica jurisdicţională, etc. 3.1. Protecţia drepturilor fundamentale ale omului În faţa Curţii de justiţie au fost puse în discuţie problemele privind protecţia drepturilor fundamentale ale omului în legătură cu care nici unul dintre tratatele comunitare de bază adoptate nu a cuprins prevederi exprese sau cu caracter general. Numai Tratatul de la Maastricht prevede în art. 6 că Uniunea europeană se întemeiază pe principiile libertăţii, democraţiei, respectării drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, precum şi al statului de drept, principii care sunt comune statelor membre şi respectă drepturile fundamentale aşa cum sunt ele garantate prin Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale semnată la Roma, la 4 noiembrie 1950 şi aşa cum ele rezultă din tradiţiile constituţionale comune statelor membre10. Respectarea acestor drepturi formează o parte integrantă a principiilor generale de drept apărate de Curtea de justiţie de la Luxembourg. Protecţia acestor drepturi, cât timp sunt inspirate de tradiţii constituţionale comune statelor membre, trebuie să fie asigurată în cadrul structurii şi obiectivelor Comunităţii. Drepturile fundamentale constituie o parte integrantă a principiilor de drept a căror respectare o asigură organele comunitare de jurisdicţie şi, în acest sens, Curtea de justiţie şi Curtea de
10

În Preambulul AUE s-a făcut referire numai la promovarea democraţiei pe baza drepturilor fundamentale recunoscute în Constituţia şi în legile statelor membre, în Convenţia europeană şi în Carta socială europeană.

16

primă instanţă se inspiră din tradiţiile menţionate şi din orientările oferite de tratatele internaţionale pentru protecţia drepturilor omului la care statele membre au colaborat sau pe care le-au semnat, Convenţia Europeană a Drepturilor Omului având o semnificaţie specială în acest sens. La Consiliul european de la Nisa din 7-11 decembrie 2000, Parlamentul, Consiliul Uniunii Europene şi Comisia au proclamat solemn Carta drepturilor fundamentale ale omului. 3.2. Principiul respectării dreptului la apărare Un alt principiu care trebuie să fie luat în considerare în procesul aplicării dreptului comunitar este principiul dreptului la apărare sub multiplele sale aspecte. Astfel, sub aspectul dreptului de a fi audiat, respectarea principiului se impune atât în privinţa audierii în procedurile în care pot fi aplicate sancţiuni, chiar în procedurile administrative, cât şi în problema audierii martorilor asupra unor probleme determinate, când aceasta a fost cerută. Sub un alt aspect, dreptul la apărare trebuie să fie asigurat şi în privinţa dreptului de asistenţă din partea autorităţilor naţionale şi a dreptului de asistenţă şi reprezentare legală în legătură cu care există privilegiul profesional legal. Nu mai puţin, principiul dreptului la apărare trebuie să călăuzească întreaga procedură în faţa organelor comunitare de justiţie. 3.3. Principiul autorităţii de lucru judecat Principiul autorităţii de lucru judecat – un principiu larg acceptat – înseamnă că o acţiune nu poate fi judecată decât o singură dată – non bis in idem. În practică, însă, dacă o sancţiune este aplicată de două ori pentru acelaşi act, într-o procedură diferită, dar potrivit unor reguli având în întregime scopuri diferite, se consideră că principiul este respectat. Este necesar ca faptele incriminate să se fi produs pe teritoriul comunitar şi procedurile respective să fie realizate în faţa instanţelor din statele membre. 3.4. Principiul certitudinii juridice Principiul certitudinii juridice este un principiu fundamental, potrivit căreia aplicarea legii la o situaţie specifică trebuie să fie previzibilă. Principiul poate fi descris ca obligaţia ce revine autorităţilor publice de a asigura ca legea să fie uşor de stabilit de către aceia cărora li se aplică şi ca aceştia să poată, nu fără temei, să prevadă existenţa ei, ca şi modul în care ea va fi aplicată şi interpretată11. Principiul că o măsură nu poate fi modificată odată ce ea a fost adoptată de autorităţile competente constituie – a arătat Curtea de justiţie – un factor esenţial care contribuie la certitudinea juridică şi la stabilitatea situaţiilor juridice în ordinea juridică comunitară, atât pentru instituţiile comunitare, cât şi pentru persoanele a căror situaţie juridică şi de fapt este afectată printr-o decizie adoptată de aceste instituţii. 3.5. Principiul egalităţii Acest principiu considerat ca derivând din natura dreptului comunitar presupune, în primul rând, excluderea discriminării, adică un tratament egal al părţilor în situaţii identice şi comparabile. El este prevăzut, prin aplicaţii, în chiar textele tratatelor comunitare. Astfel, art. 141 CE interzice
11

A. Charlesworth, H. Cullen, European Community Law, Pitman-Blackstone, London, 1994.

17

discriminarea între sexe prin aplicarea principiului că femeile şi bărbaţii trebuie să primească plată egală pentru muncă egală, iar art. 12 CE interzice expres discriminarea pe motive de naţionalitate. Alte dispoziţii interzic discriminarea în materia liberei circulaţii a mărfurilor, persoanelor şi capitalului12. Principiul nediscriminării se aplică tuturor relaţiilor juridice care pot fi statornicite în cadrul teritoriului comunitar în virtutea locului unde au fost convenite sau a locului unde îşi produc efectele. 3.6. Principiul proporţionalităţii Înainte de a fi încorporat în alin. 3 din art. 3 B[5] CE, acest principiu a fost recunoscut prin jurisprudenţă şi este afirmat în diverse sisteme juridice, cu deosebire în cel german. El presupune ca legalitatea regulilor comunitare să fie supusă condiţiei ca mijloacele folosite să fie corespunzătoare obiectivului legitim urmărit de aceste reguli şi nu trebuie să depăşească, să meargă mai departe decât este necesar să îl atingă, iar, când există o posibilitate de alegere între măsuri corespunzătoare, în principiu, trebuie să fie aleasă cea mai puţin oneroasă. Totuşi, s-a accentuat că, într-un domeniu în care organele legislative comunitare au o largă libertate de acţiune, care corespunde responsabilităţilor politice ce le revin prin Tratat, numai dacă o măsură este evident necorespunzătoare având în vedere obiectivul care îi este cerut instituţiei competente să îl urmărească, legalitatea ei este afectată. Potrivit acestui principiu, mijloacele folosite de autorităţi trebuie să fie proporţionale cu scopul lor. În mod asemănător, s-a precizat că, în absenţa unor reguli comune privind vânzarea şi cumpărarea unor produse, obstacolele la libera circulaţie a mărfurilor în cadru comunitar rezultând din dispariţăţile dintre legislaţiile naţionale trebuie să fie acceptate în măsura în care astfel de reguli, aplicabile produselor naţionale ori importate, fără distincţie, pot fi recunoscute ca fiind necesare în scopul satisfacerii cerinţelor obligatorii privind protecţia consumatorilor, dar, în acelaşi timp, ele trebuie să fie proporţionale cu scopul avut în vedere. 3.7. Principiul loialităţii (solidarităţii) Acest principiu, consacrat de Tratat şi promovat, de asemenea, de Curtea de justiţie, denumit şi principiul solidarităţii, este prevăzut la art. 10 CE, care dispune că statele membre vor lua toate măsurile corespunzătoare, indiferent că sunt generale sau speciale, de a asigura îndeplinirea obligaţiilor ce rezultă din Tratat ori din acţiunea întreprinsă de instituţiile Comunităţii şi că ele facilitează acesteia îndeplinirea misiunilor ei. Ele se vor abţine de la orice măsură care ar periclita realizarea obiectivelor Tratatului. În acest principiu, considerat şi el ca derivând din natura dreptului comunitar, se constată că sunt trei obligaţii în sarcina statelor membre, două pozitive şi una negativă. Obligaţiile pozitive nu au o formă concretă, ci mai curând una generală; o formă concretă a lor va fi dobândită, cu toate acestea, în conjuncţie cu obligaţiile şi obiectivele specificate în Tratat ori care se întemeiază pe acesta. Prima obligaţie pozitivă este precizată în partea I a art. 10 alin. 1, în sarcina statelor membre, în sensul de a lua toate măsurile corespunzătoare, indiferent că sunt generale sau speciale, spre a asigura îndeplinirea obligaţiilor ce rezultă din Tratat ori din acţiunea întreprinsă de instituţiilor Comunităţii. Cea de-a doua obligaţie pozitivă – prevăzută în partea a doua din alin. 1 al art. 10 – privind facilitarea realizării sarcinilor comunitare vizează îndatorirea statelor membre de a furniza Comisiei informaţiile cerute spre a se verifica dacă măsurile pe care ele le-au luat sunt conform dreptului comunitar, adică legislaţiei primare sau secundare.
12

A se vedea L.J. Constantinesco, La Constitution économique de la CEE în RTDE nr. II, 1977.

18

Cea de-a treia obligaţie – negativă – constă în aceea că, potrivit art. 10 alin. 2 statele membre trebuie să se abţină de la orice măsură care ar primejdui realizarea obiectivelor comunitare. Aceste obiective sunt prevăzute la art. 2 CE, dar, acest articol conţine şi mijloacele de realizare a obiectivelor, prin care, la rândul lor, se face trimitere la activităţile implicate în acest proces, menţionate la art. 3 şi 4. 4. Jurisprudenţa instanţelor comunitare şi cutuma a. Jurisprudenţa comunitară. În general, jurisprudenţa nu este acceptată ca izvor de drept în sistemul juridic continental 13. Hotărârile judecătoreşti nu sunt obligatorii pentru cazurile viitoare; în principiu, ele nu au efecte erga omnes. Cu toate acestea, se consideră că fiecare aplicare a dreptului necesită interpretare, care înseamnă că, într-un fel sau altul, regulile sunt perfecţionate şi suplimentate. Interpretarea dreptului ar urma să fie cu atât mai necesară cu cât legea este mai generală şi lacunele mai prezente. În acelaşi sens, se consideră că jurisprudenţa Curţii este un izvor esenţial de drept întrucât în numeroase probleme Curtea de justiţie completează şi precizează dispoziţiile Tratatului, concomitent cu asigurarea respectării lor14. Doctrina a mai arătat că Tratatul de la Roma are în fapt caracteristicile unui tratatcadru în sensul că el stabileşte în mod foarte general un anumit număr de obiective şi precizează un cadru în care politicile destinate să realizeze aceste obiective urmează că fie puse în aplicare, astfel că frecvent el recurge la concepte cu un contur neclar, cum ar fi art. 28 care nu precizează exact ce înseamnă “măsuri cu efect echivalent” restricţiilor cantitative sau art. 39 care nu specifică domeniul de aplicare a excepţiilor de “ordine publică” la libera circulaţie a lucrătorilor15. În concret, în unele domenii ale dreptului comunitar, jurisprudenţa Curţii a putut fi considerată ca un important izvor de drept, având în vedere lipsa reglementării sau reglementarea lacunară, ca în materia concurenţei relativă la validitatea noilor acorduri încheiate după intrarea în vigoare a Regulamentului nr. 17/62. Astfel, Curtea de justiţie a decis că “deoarece Regulamentul presupune că atât timp cât Comisia nu a luat o decizie, acordul poate să fie implementat pe riscul propriu al părţilor, urmează ca notificarea conform art. 4 alin. 1 din Regulament nu are efect suspensiv”. În alte cazuri, Curtea face referire în mod expres la propriile hotărâri anterioare pentru fundamentarea noilor hotărâri. Totuşi, alteori ea a decis că nu este obligată de hotărârile sale precedente şi că tribunalele naţionale sunt îndreptăţite să ceară o nouă hotărâre preliminară dacă ele nu vor să urmeze o decizie dată asupra unei probleme asemănătoare într-o cauză anterioară, aceste tribunale fiind libere să folosească hotărârile preliminare fără consultarea Curţii, chiar dacă ele sunt tribunale de ultimă instanţă şi care sunt obligate în mod normal să ceară darea unei hotărâri preliminare asupra tuturor problemelor de drept comunitar. O serie de concepte sau principii de drept comunitar precum “efectul direct”, “prioritatea dreptului comunitar”, “autonomia” ori “supremaţia dreptului comunitar”, “aplicabilitatea directă” sunt opera Curţii de justiţie sau au fost perfecţionate de către aceasta. Curtea a recunoscut şi dezvoltat principiile generale de drept comunitar, realizând un act creativ de legislaţie judiciară, unele dintre ele fiind incluse în tratatele comunitare (principiul solidarităţii şi principiul nediscriminării pe motiv de naţionalitate), iar altele fiind preluate din tradiţiile juridice naţionale ale statelor membre şi adaptate
13

Unii autori sunt de părere că jurisprudenţa ocupă un loc considerabil între izvoarele dreptului comunitar, fără argumentarea necesară ori susţinându-se “aptitudinea Curţii de a crea dreptul” – I.P. Filipescu, A. Fuerea, Drept instituţional comunitar european, Ed. Actami, Bucureşti, 1994, pag. 31. 14 A se vedea L. Cartou, op. cit., pag. 120. 15 R. Dehousse, The European Court of Justice, MacMillan Press Ltd., Houndmills, Basingstoke, Hamshire and London, 1998, pag. 72.

19

complexului comunitar (principiul egalităţii ca principiu general, drepturile fundamentale ale omului, principiul proporţionalităţii)16. b. Cutuma Până în prezent doctrina nu a considerat cutuma ca un posibil izvor de drept comunitar. 5. Dreptul internaţional şi dreptul naţional a. Dreptul internaţional Deoarece o mare parte din regulile de drept internaţional nu au o natură obligatorie, ele sunt aplicate ca reguli de drept cutumiar sau ca principii generale de drept. Curtea de Justiţie a aplicat dreptul internaţional ca izvor al dreptului comunitar, în materie vamală, deşi nu era obligată, întrucât nu este stricto sensu parte a ordinii juridice comunitare. Alteori, Curtea a făcut numai trimitere la principiile dreptului internaţional. În privinţa drepturilor şi obligaţiilor ce decurg din acordurile (tratatele) încheiate între statele membre şi statele terţe, înainte de 1 ianuarie 1958 sau, pentru noii membri, înainte de data aderării lor, art. 307 alin. 1 CE dispune că ele nu vor fi afectate de prevederile Tratatului CE; aceasta înseamnă că este exclusă considerarea tratatelor în cauză ca făcând parte din ordinea juridică a Comunităţilor, dar ele pot afecta dreptul comunitar. De aceea, textul art. 307, la alin. 2, prevede că în măsura în care astfel de acorduri nu sunt compatibile cu Tratatul, statele membre în cauză vor lua toate măsurile corespunzătoare spre a elimina incompatibilităţile stabilite. Comunitatea europeană trebuie să respecte dreptul internaţional în exercitarea competenţelor sale, fiind necesar, aşadar, să se conformeze regulilor cutumiare internaţionale când adoptă un regulament ce suspendă concesiile acordate de sau în virtutea unui acord care a fost încheiat cu o ţară nemembră; de unde rezultă că dreptul internaţional cutumiar privind încetarea şi suspendarea tratatelor în virtutea unei schimbări fundamentale a împrejurărilor este obligatoriu pentru instituţiile comunitare şi constituie parte a ordinii juridice comunitare. b. Dreptul naţional Uneori, dreptul naţional poate constitui izvor al dreptului comunitar prin referiri fie exprese, fie implicite. Referirile exprese sunt, evident, prevăzute în chiar actele comunitare cu este, de exemplu art. 48 CE, care priveşte constituirea societăţilor şi firmelor în conformitate cu legea statului membru. Referirile implicite sunt făcute în special de instanţele comunitare de justiţie în unele cazuri în care au aplicat noţiuni juridice din dreptul naţional. Cu toate acestea, legea naţională nu se aplică discreţionar. Astfel, procedurile naţionale care sunt mai puţin favorabile, nu pot fi aplicate.

16

J. Tillotson, op. cit., pag. 74-75.

20

SECŢIUNEA A III-A RAPORTUL DINTRE DREPTUL COMUNITAR ŞI DREPTUL INTERN AL STATELOR MEMBRE Comunitatea Europeană a instituit o ordine de drept autonomă, care este “expresia unei conştiinţe deosebite a valorilor, impregnate de o comunitate legislativă europeană”. Fireşte, actualmente ea încă se prezintă ca o “ordine de drept parţială” imperfectă, necesitând completarea din elementele fundamentale ale ordinii de drept naţionale, cu care – prin comunitatea originii – deseori se întrepătrunde şi împleteşte.17 Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene (CJCE) a subliniat, din vremea jurisdicţiei sale anterioare, autonomia ordinii de drept comunitare. Principiul înseamnă că dreptul comunitar decurge din propriile sale surse juridice şi se desprinde – odată cu concretizarea crescândă a noţiunilor şi principiilor sale de bază – atât de elementele lui fundamentale de drept internaţional, cât şi de ancorarea sa istorică în concepte de drept ale statelor membre. Autonomia rezultă – în primul rând – din principiile de structură şi constitutive, specific comunitare, ale autorităţii nemijlocite şi ale priorităţii dreptului comunitar. 1. Prioritatea dreptului comunitar 1.1. Principiul priorităţii dreptului comunitar Raportul dintre dreptul statal şi dreptul suprastatal este, dintotdeauna, o temă centrală a specialistului în drept constituţional şi internaţional. Disputa dintre şcoli, şi anume dintre monismul orientat către filosofia lui Kant şi dualismul hegelian, străbate istoria mai nouă a raportului între “dreptul internaţional şi dreptul naţional”. În timp ce pentru monişti dreptul internaţional are întâietate faţă de cel naţional, astfel că – în caz de conflict – dreptul naţional trebuie să rămână neaplicat, pentru dualişti ambele sisteme stau alături unul de celălalt, egal îndreptăţite, şi fiecare se bucură de prioritate – în interiorul propriei sfere de dezvoltare – înaintea celuilalt. În măsura în care suportă paralela cu dreptul internaţional, se poate constata că ordinea de drept comunitară este organizată, fără echivoc, monist. Altfel decât în dreptul internaţional, în dreptul comunitar principiul priorităţii nu include, totuşi, numai obligaţia statelor membre de a aduce dreptul lor naţional în concordanţă cu dreptul comunitar prioritar, ci pretinde, în afară de aceasta, ca – în legătură cu principiul efectului direct – toate autorităţile şi instanţele statale să lase neaplicat dreptul naţional contrar, în cadrul proceselor în curs de soluţionare la ele. Această ultimă idee nu era nouă. Întâietatea dreptului internaţional clasic se oprea la porţile ordinii de drept naţionale; dualismul împiedica acţiunea acestuia asupra raporturilor de drept din interiorul sferei juridice naţionale şi intervenţia lui asupra fiecărui cetăţean. Dimpotrivă, “efectul util” al dreptului comunitar implică faptul că dreptul comunitar prioritar acţionează direct în ordinile de drept naţionale, trebuind să fie luat în considerare de către toate instituţiile statului respectiv. La fel ca şi principiul efectului direct, principiul priorităţii – un pilon de susţinere al ordinii supranaţionale de integrare – este rezultatul activităţii creatoare, de perfecţionare în domeniul juridic, a CJCE, care – în această privinţă, în hotărârea cu semnificaţie principală, dată în cazul Costa/Enel – a dezvoltat principiul:
17

Prof. Manfred A. Dauses – Universitatea “Otto Firedrich” – Bamberg – R.F. Germania, din conferinţa ţinută la Seminarul din 8-10 aprilie 2002, la Bucureşti cu tema “Drept interstatal şi Drept comunitar european”.

21

“Că înaintea dreptului creat de Tratat – deci izvorând dintr-o sursă juridică independentă – nu are prioritate, dat fiind această autonomie a lui, nici o normă juridică naţională oricât de asemănătoare, dacă lui nu-i va fi invalidat caracterul său de drept comunitar şi dacă însuşi temeiul juridic al Comunităţii nu va fi pus în discuţie. Aşadar, statele – prin faptul că ele, conform prevederilor Tratatului, au rezervat reglementării prin ordinea de drept comunitară drepturi şi obligaţii, care se supuneau, până atunci, propriilor ordini interne de drept – au provocat o restrângere a drepturilor lor de suveranitate, care nu mai poate fi revocată ulterior, prin măsuri unilaterale, incompatibile cu noţiunea de comunitate”. Această formulare a fost întărită într-o mulţime de decizii ulterioare şi a fost extinsă. CJCE a subliniat, în acestea, că prioritatea ierarhică a normelor este valabilă pentru întreg dreptul comunitar, independent de calitatea normei în discuţie. El are întâietate chiar faţă de dreptul constituţional naţional, şi anume chiar şi atunci când respectivul drept naţional a fost emis mai târziu decât dreptul comunitar în cauză (lex posterior). 1.2. Importanţa şi implicaţiile principiului Principiul priorităţii se exprimă pe mai multe coordonate. a. În domeniul competenţelor exclusiv comunitare (de exemplu încheierea acordurilor comerciale şi a acordurilor de asociere cu terţe state) sau în cazul unei reglementări comunitare finale (cum este politica agrară comună), dreptul comunitar prioritar produce un efect prohibitiv pentru legiuitorul statal, în sensul că el nu mai este autorizat pentru decretarea unilaterală a dreptului naţional. Aceasta are valabilitate chiar dacă, în privinţa conţinutului său, dreptul naţional în discuţie este armonizat cu dreptul comunitar european. b. În măsura în care statele membre mai sunt încă autorizate să acţioneze, ele nu au permisiunea de a elabora nici o formă de drept, al cărei conţinut să fie contrar dreptului european. c. Instituţiile administrative şi instanţele nu mai au voie să aplice dreptul naţional ultra vitres (lit. a) sau contrar, din punct de vedere al capacităţii lui de reglementare, dreptului comunitar (lit. b). Este adevărat că acest concept nu ajunge atât de departe încât respectivul drept naţional incompatibil să-şi piardă ipso iure valabilitatea sa (prioritatea validităţii), totuşi el exprimă faptul că un astfel de drept nu trebuie luat în considerare, în măsura în care aceasta este în contradicţie cu dreptul european (prioritate la aplicare). Astfel, de pildă, o normă de drept a unui stat membru – referitoare la imigrare, dar care încalcă reglementările comunitare privind libera circulaţie – este inaplicabilă cetăţenilor altor state membre ale Uniunii Europene; ea poate fi aplicată, în continuare, cetăţenilor din terţe state. d. Implicaţiile principiului priorităţii sunt îngrădite, fireşte, pe baza principiului competenţei individuale limitate. Conform acestuia, CE/UE – ca organizaţie supranaţională – dispune, ratione materiae, numai de acele competenţe, care i-au fost atribuite prin respectivul Tratat de constituire (a se compara cu art. 3 b, alin. 1 din Tratatul de constituire a Comunităţii Europene TCE). Ei – ca o comunitate de state – îi lipseşte omnicompetenţa principală, care le caracterizează pe acestea. e. De altfel, CE/UE îi este permis să devină activă – chiar şi în privinţa profunzimii şi intensităţii de reglementare – numai dacă obiectivele urmărite pe planul naţional al statelor membre nu pot fi atinse într-o măsură suficientă (principiul subsidiarităţii, art. 3 b alin. 2 TCE). În plus, măsurile comunitare trebuie să corespundă principiului necesităţii (interzicerea excesului, art. 3 b alin. 3 TCE). Se pot releva două importante chestiuni privind dreptul procedural. a. Prima problemă

22

Sunt autorizate instanţele (şi, mutatis mutandis, autorităţile) statelor membre ca – pe proprie răspundere – să verifice valabilitatea normelor dreptului comunitar şi, eventual, să le nege, cu consecinţă juridică faptul că respectiva normă ar fi inaplicabilă în proces şi nu ar putea produce nici un efect prohibitiv faţă de dreptul statal incompatibil? La această întrebare, CJCE a răspuns negativ prin hotărârea dată în cazul Foto-Frost. Conform acesteia, instanţelor din fiecare stat membru le este interzis că constate nevalabilitatea actelor organelor comunitare (adică ale dreptului comunitar secundar). Ele pot, ce-i drept, să verifice – şi, eventual să confirme – valabilitatea acestora, dar nu au voie să se exprime cu privire la nevalabilitate. Prin urmare, dacă ele ajung să fie convinse că o reglementare foarte importantă pentru luarea decizie ar fi nelegală, atunci o pot lăsa neaplicată pe aceasta numai dacă nevalabilitatea ei a fost constatată anterior, în mod obligatoriu, de către CJCE. În acest scop, instanţa de judecată a statului respectiv va suspenda procesul şi va înainta la CJCE – pe calea procedurii de luare a deciziei prealabile (art. 177 TCE) – întrebarea referitoare la valabilitate. Aşadar, competenţa de respingere cu privire la dreptul comunitar secundar este monopolizată la CJCE, în calitate de instanţă comunitară oficială supremă. Această centralizare serveşte caracterului unitar al ordinii de drept comunitare şi coerenţei sistemului comunitar de protecţie juridică. b. A doua problemă Principiul – că prevederile prioritare ale dreptului comunitar solicită valabilitatea neîngrădită şi unitară în ordinile de drept ale statelor membre – implică şi faptul că aceste prevederi trebuie aplicate direct de judecătorul din completul de judecată, judecător care – pe baza propriei competenţe – nu va lua în considerare eventuale norme de drept naţional contrare, fără a fi obligat să aştepte înlăturarea lor de către legiuitor (abrogare) sau de către o Curte Constituţională (constatarea neconstituţionalităţii)? CJCE a decis astfel în cazul “Simmenthal” – o piatră de hotar în dezvoltarea teoretică a principiului priorităţii – expunând, în această privinţă, faptul: “Că fiecare judecător al statului, la care s-a făcut apel în cadrul competenţei sale, este obligat să aplice neîngrădit dreptul comunitar şi să apere drepturile, pe care acesta le conferă fiecărui cetăţean, lăsând neaplicată orice prevedere – posibil contrară – din dreptul naţional, indiferent dacă ea a fost emisă anterior sau ulterior normei de drept comunitar. Prin urmare, orice prevedere a unei ordini naţionale de drept sau orice practică legislativă, administrativă sau judecătorească, ar fi incompatibilă cu cerinţele stând în natura dreptului comunitar, care ar conduce la o diminuare a eficacităţii dreptului comunitar prin faptul că instanţei competente pentru aplicarea acestui drept i se contestă autorizarea ca – deja la momentul acestei aplicări – să facă tot ce este necesar pentru a înlătura acele norme juridice ale statului respectiv, care constituie, eventual, o piedică pentru eficacitatea deplină a normelor de drept comunitar. Aceasta ar fi situaţia dacă – în cazul unei contradicţii între o prevedere juridică comunitară şi o lege statală ulterioară – soluţionarea acestui conflict între norme ar fi rezervată unui alt organ – dispunând de un mod propriu de apreciere – decât instanţei, care trebuie să asigure aplicarea dreptului comunitar, chiar dacă piedica, care se pune, astfel, în calea deplinei eficacităţi a acestui drept, ar fi una temporară. Aşadar, trebuie să se răspundă la întrebarea ... dacă instanţa de stat, care – în cadrul competenţei ei – trebuie să aplice prevederile dreptului comunitar, este datoare să aibă grijă de asigurarea deplinei eficacităţi a acestor norme, în care scop, la nevoie, această instanţă – pe baza propriei sale competenţe – lasă neaplicată orice prevedere contrară, chiar ulterioară, din dreptul naţional, fără a trebui să solicite sau să aştepte înlăturarea prealabilă a acestei prevederi pe calea legislativă sau prin vreo altă procedură de drept constituţional”. 1.3. Aplicarea principiului în statele membre ale UE

23

Aplicarea hotărâtă şi constantă a principiilor efectului direct şi priorităţii dreptului comunitar a ajutat, în mod deosebit, la raţionalitate şi eficienţă. Ea a făcut clară subordonarea, pe plan normativ, a ordinilor de drept ale statelor membre şi a întărit durabil protecţia juridică a cetăţenilor comunitari. În plus, sentinţa citată “Simmenthal” a subliniat rolul judecătorului din completul de judecată, din fiecare stat membru, la exercitarea controlului normelor după criteriul priorităţii dreptului comunitar. Competenţa lui de verificare poate ajunge – conform dreptului comunitar – mai departe decât împuternicirea sa pentru controlul normelor, atribuită prin dreptul constituţional intern respectiv, dacă ar fi să ne gândim doar la acele state membre, în care competenţa de respingere referitoare la legile formale neconstituţionale se află în mâinile unor organe constituţionale speciale (Germania: Curtea Constituţională Federală; Italia: Curtea Constituţională; Spania şi Portugalia: Tribunalul Constituţional; Franţa: Consiliul Constituţional). Pentru stadiul îmbucurător al valabilităţii şi impunerii unitare a dreptului comunitar, este, poate, caracteristic faptul că principiile de structură menţionate sunt astăzi acceptate, într-o formă sau alta, în ordinile de drept ale tuturor statelor membre şi, în măsura în care este perceptibil, sunt strict respectate – cu excepţia celor câtorva cazuri – de către instanţele naţionale. Diferite state membre au introdus – în constituţiile lor – prevederi explicite, care, fie declară, în general, prioritatea dreptului internaţional ori cel puţin a dreptului tratatelor internaţionale faţă de legislaţia naţională, sau declară, chiar în mod special, întâietatea dreptului comunitar. Astfel, în justiţia olandeză (art. 65 şi următoarele) este consfinţită prioritatea dreptului internaţional; jurisprudenţa a aplicat aceste norme, în mod corespunzător, la prioritatea dreptului comunitar. Conform art. 55 al Constituţiei franceze din 1958, “tratatele sau acordurile ratificate sau aprobate regulamentar au prioritate faţă de legile interne, sub rezerva că ele sunt aplicate şi de cealaltă parte”. De aici, într-o decizie devenită faimoasă, Curtea de Casaţie a dedus prioritatea dreptului comunitar. De asemenea, în jurisdicţia sa, Consiliul de Stat recunoaşte din 1989 – contrar punctului de vedere susţinut anterior – prioritatea dreptului comunitar chiar faţă de o lege emisă ulterior. Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord, care nu cunoaşte nici o constituţie formală, se declară – în Tratatul de înfiinţare a Comunităţii Europene, din 1972 – pentru validitatea directă (§1) şi pentru prioritatea (§2) dreptului comunitar, chiar şi faţă de dreptul britanic ulterior. Cel mai departe pare să fi mers Constituţia irlandeză. Prin referendumul din 10 mai 1972, ea a fost amendată în sensul că: “Nici o prevedere a acestei Constituţii nu invalidează sau împiedică normele, actele juridice ori prevederile emise de către stat, prin îndeplinirea obligaţiilor lui de membru al Comunităţii, şi că normele, actele juridice sau prevederile – emise de către Comunitate sau de către organele ei – au putere de lege în stat”. În ordinile de drept ale celorlalte state membre, printre acestea şi Republica Federală Germania, Italia şi Belgia, legislativul a recunoscut autonomia, acţiunea directă şi prioritatea dreptului comunitar. Rezistenţe de natură principală împotriva recunoaşterii acţiunii nemijlocite şi a priorităţii nu mai există, astăzi, doar în domeniul drepturilor fundamentale. Curtea Constituţională italiană, deşi a recunoscut prioritatea dreptului comunitar faţă de dreptul italian, inclusiv faţă de Constituţie, totuşi ea a formulat anumite rezerve pentru cazul unei încălcări – prin acte ale organelor comunitare – a drepturilor fundamentale prevăzute în Constituţie. În hotărârea sa “Solange II” din 22 octombrie 1986, Curtea Constituţională Federal ă Germaniei a declarat inadmisibile atât cererea înaintată conform art. 100 alin. 1 din Constituţie, cât şi plângerile datorită încălcării Constituţiei. De acum înainte, ea recunoaşte că CJCE garantează – între timp – o protecţie a drepturilor fundamentale, care trebuie considerată egală, în esenţă, cu aceea impusă de către Constituţia germană: 24

“Atât timp cât Comunităţile Europene, în special jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Comunităţilor, garantează – în general – o apărare eficientă a drepturilor fundamentale faţă de autoritatea suverană a Comunităţilor, apărare care, în esenţă, este de considerat egală cu apărarea drepturilor fundamentale, impusă ca indispensabilă de către Constituţie, şi ele garantează – în general – mai ales conţinutul drepturilor fundamentale, Curtea Constituţională Federală nu va mai exercita jurisdicţia sa asupra aplicabilităţii dreptului comunitar derivat, care este considerat ca principiu de drept pentru conduita instanţelor sau autorităţilor germane pe teritoriul suveranităţii Republicii Federale Germania, şi – deci – nu va mai verifica acest drept după criteriul drepturilor fundamentale prevăzute de Constituţie; prin urmare, cererile corespunzătoare – înaintate conform art. 100 alin. 1 din Constituţie – nu sunt admise”. Este adevărat că, odată cu această decizie, conflictul de competenţă dintre instanţa germană şi CJCE pare să nu fie, încă, înlăturat definitiv. Astfel, la 12 mai 1989, CCF a statuat: “Dacă o directivă va încălca standardul drepturilor fundamentale al dreptului comunitar, Curtea Europeană de Justiţie acordă protecţie juridică. Dacă, în acest fel, nu va fi obţinut standardul drepturilor fundamentale – impus ca indispensabil, de către Constituţie – se poate face apel la Curtea Constituţională Federală”. Căci: “Competenţa transmisă prin art. 177 al Tratatului de înfiinţare a Comunităţii Economice Europene (TCEE) nu este nemărginită. Limitele transmise ei prin Constituţie se supun, în cele din urmă, jurisdicţiei Curţii Constituţionale Federale”. Hotărârea relevantă cea mai recentă, din 12 octombrie 1993 (referitoare la Legea de aderare la Tratatul de înfiinţare a Uniunii Europene), arată o tendinţă amplificată spre “raţionalizarea” apărării drepturilor fundamentale faţă de autoritatea suverană a Comunităţii. În această hotărâre, CCF confirmă competenţa sa pentru garantarea generală a unei apărări eficiente a drepturilor fundamentale în domeniul de valabilitate a Constituţiei, dar accentuează faptul că vrea să-şi exercite jurisdicţia într-un “raport de cooperare” faţă de CEJ, în cadrul căruia Curtea Europeană de Justiţie garantează apărarea drepturilor fundamentale în fiecare caz separat, pentru întregul teritoriu al Comunităţilor Europene; de aceea Curtea Constituţională Federală se poate limita la o garantare generală a standardului indispensabil al drepturilor fundamentale”. În pofida principiului “neexercitării” condiţionate a jurisdicţiei CCF, stabilit în hotărârea “Solange II” (la care se referă, explicit, sentinţa “Maastricht”), înţelegerea germană a Constituţiei este marcată, în continuare, de faptul că, competenţa de integrare conform art. 23 din Constituţie îşi află barierele în abandonarea “identităţii ordinii constituţionale în vigoare, prin pătrundere în textura ei de bază, în structurile care o constituie”. Un mandat al viitoarei jurisdicţii a CCF va fi acela de a concretiza, mai amănunţit, această “identitate”18.

2. Efectul direct al dreptului comunitar 2.1. Principiul efectului direct După cum arată art. 2 şi 3 ale TCE, referitor la obiectivele Comunităţii, întemeierea unei pieţe comune şi realizarea politicilor comune presupun că un anumit număr de domenii – care, până acum, erau reglementate exclusiv pe baza dreptului statal intern – sunt supuse, de acum înainte, unui drept comun, integrat în ordinea statală internă şi aplicabil unitar pe teritoriul supus suveranităţii proprii al
18

Prof. Manfred A. Dausses, op. cit.

25

fiecăruia dintre statele membre. După voinţa întemeietorilor ei, comunitatea este – mai degrabă – o alianţă de state europene, cu o ordine de drept proprie şi autonomă, ale căror subiecte de drept sunt nu numai înseşi statele membre, ci şi fiecare persoană în parte. Efectul direct constituie o noţiune mult interpretată şi cu „sclipiri multicolore”, căreia literatura de specialitate şi jurisprudenţa nu i-au hărăzit mereu claritatea terminologică dorită. Ca element de bază al ordinii comunitare, el exprimă faptul că toate principiile comunitare – suficient de precise şi necondiţionate – sunt “apte de penetrare”, în sensul că ele creează relaţii juridice directe între autoritatea de stat şi cetăţenii comunitari (indivizi sau unităţi economice), ba chiar, în anumite circumstanţe, şi în raportul stabilit între cetăţenii comunitari. Efectul direct ia naştere pe baza condiţiei de validitate a dreptului comunitar însuşi, fără ca el să necesite preluarea prealabilă în dreptul naţional – printr-un act de tranzacţie sau ordin de executare – a normei în discuţie. Prin aceasta, noţiunea comunitară a efectului direct se deosebeşte de noţiunea de drept internaţional a tratatelor “auto-executabile”. Această ultimă noţiune caracterizează numai capacitatea de principiu a conţinutului unei prevederi a tratatului de a-şi găsi aplicarea în dreptul statal intern al partenerului contractual, dar nu afirmă nimic despre efectul real al prevederii în respectiva sferă juridică naţională. Tratatele comunitare nu conţin nici o exprimare despre vreun eventual efect direct al reglementărilor lor. Făcând abstracţie de câteva puţine norme selectate, precum art. 85 şi 86 ale TCE (reguli ale concurenţei) – care, după natura lor, se adresează fiecăruia dintre cetăţenii pieţei comune (unităţilor economice) – majoritatea prevederilor se referă, conform textului lor, exclusiv la statele membre. Astfel, reglementările privitoare la libera circulaţie a mărfurilor (edificarea uniunii vamale şi înlăturarea limitărilor cantitative, precum şi măsuri cu acelaşi efect) şi la libera deplasare a persoanelor (libertatea de deplasare a angajaţilor, dreptul de stabilire a domiciliului şi liberul transfer al serviciilor) stabilesc – conform textului lor – numai obligaţii ale statelor membre, fără a le acorda indivizilor competenţa de a deduce, din acestea, drepturi subiective corespunzătoare obligaţiilor statului. De aceea, s-a lăsat pe seama jurisprudenţei CJCE ca – pe calea elaborării dreptului pretorian – să facă pasul decisiv de la obligaţia obiectivă a statului la dreptul legal subiectiv al individului. Acesta a fost un act de deosebită temeritate, căci el caracterizează, totuşi, trecerea de la tradiţionala ordine de drept internaţional la ordinea comunitară autonomă, care se supune propriilor principii structurale, în sensul unei ordini supranaţionale de funcţionare. Elementele fundamentale au fost stabilite, pentru prima dată, în mai vechea sentinţă din cazul Van Gend & Loos, în care CJCE a conferit articolului 12 din TCEE – care interzice introducerea de noi taxe vamale şi impozite, având acelaşi efect, precum şi mărirea taxelor vamale şi a impozitelor existente în raportul dintre statele membre – “efecte directe”, şi anume în sensul că acest articol “stabileşte drepturi individuale, pe care instanţele statale trebuie să le respecte”. În motivele sentinţei se argumentează sistematic şi teleologic: dacă o anumită reglementare ar produce efect direct, aceasta ar fi de apreciat “conform spiritului, sistematicii şi textului Tratatului”. Obiectivul TCEE este crearea unei Pieţe Comune, a cărei funcţionare îi priveşte direct pe cetăţenii comunitari, adică Tratatul este mai mult decât un Acord, care stabileşte numai obligaţii reciproce între statele membre. Apoi, cu privire la art. 12 din TCEE, aflat în discuţie, se subliniază faptul că Tratatul conţine o interdicţie clară şi neîngrădită şi – de aceea, conform naturii sale – el se pretează excelent pentru a produce efecte directe în relaţiile juridice dintre statele membre şi dintre indivizi supunându-se dreptului acestora, fără ca, pentru aceasta, să fie nevoie de o intervenţie a legiuitorului statal. Hotărârea Van Gend, adeseori citată în doctrină, consemnează că: “Din toate acestea trebuie trasă concluzia după care Comunitatea reprezintă o nouă ordine de drept internaţional, în favoarea căreia statele – chiar dacă în cadru restrâns – şi-au îngrădit drepturile lor de suveranitate, şi anume o ordine de drept, ale cărei subiecte sunt nu numai statele membre, ci şi 26

indivizii. De aceea, dreptul comunitar – care este independent de legislaţia statelor membre – urmează a le conferi indivizilor şi drepturi, aşa cum el le impune şi obligaţii. Astfel de drepturi iau naştere nu numai dacă Tratatul le stabileşte în mod explicit, ci şi pe baza obligaţiilor neechivoce, pe care Tratatul le impune indivizilor, precum şi statelor membre şi organelor Comunităţii”. 2.2. Importanţa şi conţinutul principiului
2.2.1. Dreptul primar

Implicaţiile acestei fundamentări juridice sunt deosebite. Dreptul comunitar are caracter de drept obiectiv; el nu numai că trebuie luat integral în seamă de către statele membre, în calitate lor de părţi contractante, ci are şi legătură normativă directă cu fiecare individ afectat. De aceea, conflictele dintre normele dreptului comunitar şi ale dreptului naţional reprezintă nu numai o chestiune de lezare a Tratatului, ci, concomitent, ele sunt o problemă a administraţiei executive şi cad în sarcina jurisdicţională a instanţelor naţionale, care trebuie să aplice – în procesele aflate pe rolul lor – dreptul comunitar, care are efect direct. În felul acesta, chestiunea valabilităţii directe capătă, totodată, semnificaţie de legitimare a competenţei, căci – în general, numai normele juridice comunitare cu efect direct pot deveni decisive la luarea hotărârii în procesele de soluţionat de către instanţele statale interne – deosebirea dintre aceste norme şi prevederile cu efect indirect determină măsura competenţei, ca judecător comunitar, a judecătorului naţional. Principiul efectului direct urmează să fie consolidat şi extins printr-o mulţime de alte hotărâri. Actualmente – în jurisprudenţa curentă – el este un principiu structural de bază al ordinii de drept comunitare. Cele mai importante prevederi ale Tratatului, care au efect direct, sunt: - Art. 13 şi 16 din TC(E)E, referitoare la desfiinţarea taxelor vamale de import şi export, precum şi a taxelor cu acelaşi efect, între statele membre; - Art. 30 şi 34 TC(E)E, referitoare la înlăturarea limitărilor cantitative la import şi export, precum şi a măsurilor cu acelaşi efect, între statele membre; - Art. 48, 52 şi 59 din TC(E)E, referitoare la asigurarea liberei deplasări a angajaţilor, la libertatea de stabilire a reşedinţei şi la liberul transfer al serviciilor. Aceste reglementări prevăd că libertăţile menţionate vor fi transpuse treptat în practică, în cursul perioadei de tranziţie, printre altele şi cu ajutorul directivelor de coordonare. Deşi până la scurgerea termenului de tranziţie au fost “armonizate” doar puţine dintre domeniile relevante, CJCE a decis că cel puţin interdicţia discriminării pe motive de cetăţenie – interdicţie conţinută în aceste reglementări – produce efect direct. - Art. 95 din TC(E)E, referitor la interdicţia de a percepe – pentru mărfurile provenite din alte state membre – taxe interne mai mari decât acelea pe care trebuie să le suporte mărfurile autohtone similare sau aflate în concurenţă; - Art. 119 din TC(E)E, referitor la egalitatea salarizării bărbaţilor şi femeilor. Jurisprudenţa privind art. 48, 52 şi 59, ca şi art. 119 din TC(E)E este remarcabilă deoarece ea a recunoscut efectul direct al acestor prevederi din Tratat nu numai faţă de acte ale autorităţii publice (de exemplu măsuri pentru reglementarea intrării într-un alt stat, a şederii sau a expulzării), ci şi în raportul dintre persoanele particulare (efect pe orizontală). Ca factori determinanţi ai ordinii de drept comunitare, ei pot acţiona – modelând dreptul privat – în special asupra reglementărilor colective din domeniul muncii şi al prestărilor de servicii. CJCE a motivat aceasta prin faptul că înlăturarea piedicilor din calea liberei circulaţii a persoanelor şi a liberului transfer al serviciilor – unul dintre obiectivele esenţiale ale Comunităţii, enumerate în Tratat – ar fi periclitată, dacă desfiinţarea barierelor dintre state ar fi, din nou, anulată în efectele ei, din cauză că subiecţii dreptului privat – în temeiul autonomiei lor ca parte – ar ridica astfel de piedici. În plus, ar exista pericolul că – în cazul unei limitări 27

la măsuri ale statelor – nu ar fi aplicată unitar interdicţia discriminării pe motive de cetăţenie, deoarece condiţiile de muncă se supun, în funcţie de statul membru respectiv, unei reglementări prin lege şi regulament, dar şi prin modul de încheiere a tranzacţiilor legale între persoane particulare. Caracteristic pentru jurisprudenţa CJCE cu privire la art. 119 din TC(E)E este şi faptul că este considerată ca interzisă orice discriminare, fie chiar şi indirectă. Deci, sunt incluse şi cazuri în care tratamentul inegal – inadmisibil, deoarece nu este justificat pe bază de criterii obiective – devine evident abia prin compararea alcătuirii reale, pe sexe, a anumitor grupe de salarizare, adică se verifică dacă activitatea – după care se determină grupa de salarizare în discuţie – este exercitată predominant de către femei (respectiv de bărbaţi). Doctrina efectului direct al dreptului comunitar a fost dezvoltată, iniţial, cu ocazia interpretării prevederilor din Tratat. Totuşi, de la început a fost în afara oricărei discuţii că – mutatis mutandis – criteriile elaborate vor fi utilizate şi pentru dreptul comunitar derivat.
2.2.2. Dreptul secundar (derivat) 2.2.2.1. Regulamentele

Pentru regulamente, adică acte normative cu valabilitate generală, prioritatea dreptului comunitar este prevăzută explicit la art. 189 alin. 2 din TCE. Este puţin probabil să apară dificultăţi principale de natură juridică. Conform jurisprudenţei curente a CJCE, efectul direct al regulamentelor implică faptul că exercitarea drepturilor conferite de către ele nu este permis a fi îngrădită prin aceea că ea se face dependentă de emiterea unor reglementări de implementare, altele decât acelea necesare pe baza regulamentului însuşi. Necontestat este şi faptul că efectul direct al regulamentelor poate interveni – corespunzător naturii şi funcţiei acestor acte juridice – nu numai în favoarea indivizilor, ci şi creândule acestora obligaţii.
2.2.2.2. Directive şi decizii

Mai dificil de argumentat este efectul direct, pe plan intern, al deciziilor adresate statelor membre (adică acte individuale, obligatorii din punct de vedere juridic) şi al directivelor. Pentru acestea din urmă, art. 189 alin. 3 din TCE stabileşte că ele obligă statele membre – cărora le sunt adresate – numai cu privire la obiectivul de realizat, lăsând, totuşi, pe seama lor alegerea formei şi mijloacelor. Aşadar, în mod normal, efectele directivelor îi afectează pe indivizi numai pe calea actului de transpunere pe plan naţional, astfel că – în principiu – nu se pune chestiunea efectului lor direct. De aceea, evoluţia jurisprudenţei CJCE necesită o examinare mai atentă. Din punct de vedere al structurii lor, directivele au o mai mică intensitate de reglementare în detaliu, comparativ cu regulamentele şi deciziile; ele lasă statelor membre o anumită libertate de apreciere cu privire la implementare. Aceasta se face prin transpunere în dreptul naţional, forma juridică şi temeiul de împuterniciri ale actului de transpunere fiind stabilite de dreptul naţional. Pentru Germania aceasta înseamnă că atât alegerea între lege şi depoziţie legală, cât şi competenţa de emitere în raportul dintre statul federal şi landuri, se orientează exclusiv după dreptul constituţional german. De aceea, de exemplu, emiterea unei dispoziţii legale pentru implementarea unei directive comunitare necesită îndeplinirea tuturor condiţiilor conform art. 80 din Constituţia germană. Directivele sunt adecvate mai ales în domenii unde se tinde spre o anumită armonizare a situaţiei juridice, dar nicidecum spre o completă unitate din punct de vedere juridic, aşa cum este cazul în domeniul ajustării pe plan juridic (în special art. 100 a TCE). Fireşte, de-a lungul timpului 28

s-a dovedit că simpla egalizare pe plan juridic – prin renunţarea la uniformizarea juridică, care ajunge mai departe – nu răspunde, adesea, cerinţelor de integrare crescândă. Ca urmare, practica se foloseşte mai mult de forma directivelor, astfel ca – în lipsa unui temei de autorizare pentru emiterea de regulamente – să realizeze uniformizarea din punct de vedere juridic. Cu alte cuvinte: directivele conţin, în proporţie mărită, reglementări de detaliu concrete, care pot diminua – în mare măsură – libertatea de formulare a conţinutului de către statele membre, obligate să asigure transpunerea. Această observaţie este valabilă mai ales pentru directivele care vizează desfiinţarea obstacolelor de natură tehnică, existente încă în comerţul dintre statele membre. Astfel, în practică, tipologia regulamentelor şi directivelor a fost estompată în mare parte. Această dezvoltare – care se află în sfera de responsabilităţi a legiuitorului comunitar – a determinat CJCE ca, în anumite condiţii, să atribuie efect direct şi prevederilor directivelor. În acest fel, CJCE le conferă cetăţenilor comunitari dreptul de a invoca direct textul directivei, dacă transpunerea nu are loc sau dacă ea se face neregulamentar. Hotărârile relevante pleacă de la considerentul că invocarea prevederilor directivei serveşte protecţiei juridice a individului şi, de aceea, ea trebuie să se orienteze nu spre forma, ci spre conţinutul şi funcţia respectivului act juridic în sistemul Tratatului: “Este adevărat că regulamentele au efect direct, conform art. 189, şi – ca urmare – pot deja produce efecte directe datorită naturii lor juridice. Totuşi, de aici nu rezultă că alte categorii de acte juridice, menţionate în acest articol, nu ar putea produce niciodată efecte asemănătoare. Ar fi incompatibil cu efectul obligatoriu conferit directivelor, prin art. 189, să se excludă – din principiu – că persoanele afectate pot invoca obligaţia impusă prin directivă. În special în cazurile în care, de pildă, autorităţile comunitare – prin directivă – obligă statele membre la o anumită conduită, efectul util al unei astfel de măsuri ar fi diminuat dacă orice persoană nu ar putea invoca aceasta înaintea instanţei şi dacă instanţele statale nu le-ar putea considera pe aceste persoane ca parte constitutivă a dreptului comunitar”. “Prin urmare, în lipsa măsurilor de implementare emise la termen, orice persoană poate invoca prevederile unei directive – al căror conţinut apare ca necondiţionat şi suficient de precis – împotriva tuturor prevederilor interne ale acelui stat, neconforme cu directiva; orice persoană poate invoca aceste prevederi şi dacă ele stabilesc drepturi, care pot fi revendicate faţă de stat”. Elementul raţional al efectului direct pare a fi de căutat, în cele din urmă, în principiul încrederii. Statele membre nu pot invoca – faţă de cetăţenii lor – omiterea, contrară directivei, sau nereglementaritatea transpunerii. Efectul luării de măsuri al directivelor are, astfel, caracter de sancţionare; din acţiunea lui de încălcare a dreptului comunitar, statului membru nu trebuie să-i rezulte nici un fel de avantaj. De aceea, după expirarea termenului stabilit pentru implementarea lor (termen de transpunere), prevederile directivelor – care conţin obligaţii necondiţionate şi suficient de exact conturate – pot fi opuse aplicării dreptului naţional contrar. Dimpotrivă, invocarea prevederilor directivelor îşi pierde justificarea dacă statul membru şi-a îndeplinit, regulamentar, obligaţiile care-i revin dintr-o directivă. În orice caz, nu este afectat dreptul oricărei persoane de a invoca o directivă, cu scopul de a lăsa să se constate dacă instituţiile naţionale – la alegerea, lăsată pe seama lor, a formei şi mijloacelor de transpunere – s-au menţinut în cadrul limitelor de apreciere, care le-au fost trasate prin directivă. CJCE a stabilit efectul direct al prevederilor directivelor întotdeauna numai pentru cazul că acestea sunt în favoarea cetăţenilor şi cad în sarcina statului (aşa numitul efect direct vertical). Cazurile priveau mai ales domeniul activităţii fiscale a statului. Noţiunea de stat, ca destinatar al efectului direct, este de comentat pe larg. Ea cuprinde toate instituţiile statului, cum sunt federaţia, landurile, administraţiile locale, alte organizaţii teritoriale şi persoane de drept public. De altfel, caracteristic este faptul că este indiferent dacă statul devine activ conform dreptului public sau celui privat. Astfel, în procesele Marshall şi Foster s-a clarificat că instituţiile statale – chiar dacă activează în domeniul 29

economiei private (de exemplu ca angajator) – pot fi destinatare ale efectului direct. Acelaşi lucru este valabil şi pentru întreprinderile de stat, care îndeplinesc sarcini publice şi care – de aceea, în interesul public – se bucură de drepturi speciale, comparativ cu întreprinderile private. Nu este încă definitiv calificată întrebarea dacă prevederile directivelor pot produce efecte directe şi în raportul dintre persoanele particulare (aşa zisul efect direct pe orizontală). Aceasta apare a fi îndoielnic, căci – totuşi – directivele, conform sistematicii Tratatului, obligă doar statele membre cărora le sunt adresate şi care, singure, poartă răspunderea pentru implementarea regulamentară în cadrul sistemului lor juridic intern. Din acest motiv pare a fi eliminat şi aşa numitul efect direct invers pe verticală (în favoarea statului şi împovărându-i pe cetăţeni). CJCE a tras această concluzie în mod repetat şi nerestrictiv, pentru prima oară în cunoscuta hotărâre “Marshall”, în care se expune faptul “că o directivă nu poate stabili doar obligaţii pentru o persoană oarecare şi că – drept urmare – nu se poate recurge la prevederea directivei, ca atare, faţă de o astfel de persoană”. Limitarea efectului direct la raporturile pe verticală (cetăţean faţă de stat) se justifică din puncte de vedere corespunzând statului de drept. Împotriva unui efect pe orizontală sunt mai ales principiul siguranţei actului de justiţie şi cel al drepturilor legitime. Cetăţeanul – deoarece poate avea încredere în transpunerea directivei – nu trebuie să conteze pe faptul că, din prevederile directivei, rezultă consecinţe împovărătoare doar pentru el. Mai degrabă el poate avea încredere că efectele directivelor îl afectează numai conform măsurilor de transpunere pe plan naţional. Principiul încrederii nu se opune acestui considerent, deoarece nici o persoană oarecare nu are vreo vină pentru încetineala statului membru. În plus, împotriva unui efect direct pledează absenţa obligaţiei de publicare pentru directive, care – odată cu remiterea lor către respectivul stat membru – devin obligatorii pentru aceasta, iar apoi apar, doar cu titlu informativ, în Monitorul Oficial. Este recunoscut, însă, faptul că o directivă, netranspusă la termen, poate conduce, indirect, la o împovărare a persoanelor, chiar dacă – în condiţiile existenţei unei marje corespunzătoare de interpretare – dreptul naţional relevant este interpretat conform directivei. Acelaşi lucru este valabil pentru directivele cu dublu efect, adică directive care au consecinţe favorizante pentru anumite persoane, dar pentru altele au consecinţe împovărătoare. În această privinţă, este de menţionat mai întâi faptul că – pentru a aprecia dacă există o favoare sau o împovărare – orientarea trebuie să fie către situaţia materială, nu către situaţia de drept procedural. Ca urmare, hotărâtor este cine are de suportat, în mod real, consecinţele – considerate din punct de vedere economic – ale respectivei norme, nu în raport cu cine se revendică efectul în procesul concret. În plus, conţinutul directivei nu va fi considerat izolat, ci comparativ cu ansamblul reglementărilor dreptului naţional relevant. Din caracterul de sancţionare al efectului direct al directivelor rezultă că prevederile directivelor, care impun obligaţii terţilor, nu pot produce niciodată efect direct. Aceasta trebuie să fie valabil şi pentru directivele cu caracter dublu, căci efectul direct al directivelor nu are voie – în nici un caz – să se răsfrângă împovărându-l pe cetăţean, care nu trebuie să răspundă pentru încălcarea dreptului comunitar de către statul membru. Acest aspect devine deosebit de clar în domeniul protecţiei mediului ambiant: o persoană oarecare poate invoca un eventual efect direct al directivei numai în măsura în care reglementarea în discuţie are consecinţe împovărătoare material pentru instituţiile statului, adică activitatea de poluare a mediului ambiant este desfăşurată de către acestea; posibilitatea de invocare dispare dacă ea are drept scop o îngrădire a activităţilor poluante ale mediului ambiant, desfăşurate de persoane particulare. Hotărârea “Costanzo” nu se opune consideraţiilor de mai sus. Procesul a avut ca obiect interpretarea unei instrucţiuni a directivei de coordonare, referitoare la atribuirea comenzilor publice pentru lucrări de construcţii, conform căreia – în cazul unor oferte la preţuri excepţionale – beneficiarul 30

public trebuie să verifice fiecare sumă a ofertei. El se referea, deci, numai la procedura de atribuire şi nu a avut nici o consecinţă directă asupra situaţiei de drept a concurenţilor. Curtea Constituţională Federală (CCF) a Germaniei a aprobat hotărârea respectivă, pronunţată de CJCE, scoţând în evidenţă caracterul de confirmare a acestei perfecţionări a dreptului comunitar. Ca urmare, trebuie plecat de la considerentul că nici CCF nu ar recunoaşte un efect direct al directivelor, împovărător pentru indivizi, pentru a nu şterge complet – în structura formelor de operare ale art. 189 din TCE – hotarul dintre regulament şi directivă. Dimpotrivă, Consiliul de Stat al Franţei refuză, în continuare, să se conformeze CJCE. Acesta a făcut abstracţie, până acum, de un proiect corespunzător conform art. 177 din TC(E)E, deoarece – pentru el – textul art. 189 din TC(E)E pledează clar împotriva unui efect direct al directivelor. În mod corespunzător se prezintă situaţia juridică în cazul deciziilor, care sunt adresate statelor membre. Dacă aici sunt obligaţi, concomitent, cetăţenii, totuşi decizia nu acţionează direct. Abia atunci când respectivul stat membru şi-a îndeplinit obligaţiile sale din decizie, intervin şi pentru cetăţeni respectivele efecte dezavantajoase, fără ca ei să poată invoca dreptul naţional mai favorabil. Alta este situaţia juridică în cazul deciziilor, care obligă statele membre să acorde anumite drepturi cetăţenilor lor. În această privinţă – la fel ca în cazul directivelor – CJCE recunoaşte un efect direct: “Ar fi incompatibil cu efectul obligatoriu conferit deciziilor, conform art. 189 din TCEE, să se excludă – din principiu – că persoanele afectate pot invoca obligaţia impusă prin decizie. În special în cazurile în care, de pildă, autorităţile comunitare – prin decizie – obligă un stat membru sau toate statele membre la o anumită conduită, efectul util al unei astfel de măsuri ar fi diminuat dacă membrii acelui stat nu ar putea invoca aceasta înaintea instanţei şi dacă instanţele statale nu i-ar putea considera pe aceştia ca parte constitutivă a dreptului comunitar”. “Articolul 177 din TCEE – conform căruia instanţele statale sunt autorizate să solicite Curţii de Justiţie să se ocupe de valabilitatea şi interpretarea tuturor acţiunilor organelor, fără deosebire – presupune, de altfel, că orice persoană poate invoca, în faţa acestor instanţe, acţiunile menţionate. Ca urmare, în fiecare caz individual, trebuie verificat dacă prevederea în discuţie este adecvată – după natura ei juridică, mod de sistematizare şi text – pentru a motiva efecte directe în raporturile juridice dintre destinatarul acţiunii şi terţi”. Premisa este, totuşi, că respectiva sarcină este obligatorie şi este generală, necondiţionată, precum şi suficient de clară şi precisă. În final este de reţinut că – pe baza jurisprudenţei CJCE – fiecare cetăţean comunitar poate invoca, independent de natura actului juridic, norme ale dreptului comunitar primar sau secundar, dacă acestea sunt suficient de clare şi necondiţionate, astfel ca executarea lor să nu mai necesite nici o altă concretizare din partea legiuitorului naţional. În cazul directivelor se mai adaugă – ca o condiţie suplimentară – faptul că termenul de transpunere a expirat. În acest fel, ordinea de drept comunitară se aplică nemijlocit fiecărei persoane. Acestea sunt – precum în dreptul german – purtători de drepturi publice subiective. 2.3. Responsabilitatea administrativă a statelor membre în cazul neaplicării directivelor Dacă nu există premisele pentru efectul direct al unei reglementări din directivă, atunci – conform celei mai recente jurisprudenţe a CJCE – oricărei persoane favorizate de directivă îi revine, în anumite condiţii, un drept de a pretinde daune-interese din partea statului membru, din cauza nerealizării (sau a realizării defectuoase) a transpunerii directivei. Acest drept la despăgubire, dezvoltat pe calea deliberării judecătoreşti independente, pare – în măsura în care motivele concise şi indiscutabile ale sentinţei permit să se sesizeze aceasta – ar fi fost derivat din “efectul util” al dreptului 31

comunitar şi conceput ca o compensare pentru modul deficitar de implementare a drepturilor conferite prin normele de drept comunitar, mod care este condiţionat de încetineala la transpunere din partea statului membru. În procesele soluţionate a fost vorba despre Directiva 80/897/CEE a Consiliului din 20 octombrie 1980, cu privire la armonizarea acelor reglementări juridice ale statelor membre, care se referă la protecţia angajaţilor în cazul insolvabilităţii angajatorului. Din cauza insolvabilităţii respectivului lor angajator, angajaţii reclamanţi nu şi-au putut impune drepturile lor salariale; ei nu au putut invoca susmenţionata Directivă – care nu fusese transpusă la termen, respectiv regulamentar – deoarece nu erau îndeplinite condiţiile impuse pentru efectul ei direct. CJCE a decis că – într-un astfel de caz – respectivul stat membru răspunde, faţă de angajaţii reclamanţi, pentru dauna suferită de ei pe baza încălcării Tratatului: “Deplina eficacitate a prevederilor de drept comunitar ar fi influenţată negativ, iar apărarea drepturilor stabilite de ele ar fi diminuată, dacă o persoană oarecare nu ar avea posibilitatea să obţină o despăgubire pentru cazul că drepturile ei sunt lezate printr-o încălcare a dreptului comunitar, care este de pus pe seama unui stat membru. Posibilitatea unei despăgubiri prin statul membru este indispensabilă mai ales dacă eficacitatea deplină a prevederilor de drept comunitar depinde – precum în cazul de faţă – de faptul că statul devine activ, şi dacă – drept urmare, în caz de inactivitate a statului – o persoană oarecare nu-şi poate revendica, în faţa instanţelor naţionale, drepturile conferite ei prin dreptul comunitar. Astfel, principiul unei răspunderi a statului pentru daune, pe care le suferă orice persoană datorită încălcării, de către stat, a dreptului comunitar, face parte inseparabilă din ordinea de drept creată prin Tratatul de înfiinţare a Comunităţii Economice Europene”. În cazul unei încălcări a obligaţiei de transpunere a unei directive, trebuie avute în vedere următoarele premise: - (1) Obiectivul respectivei directive trebuie să fie conferirea de drepturi oricăror persoane; - (2) Conţinutul acestor drepturi trebuie să poată fi stabilit pe baza directivei însăşi; - (3) Între încălcarea obligaţiei impuse statului membru şi prejudiciul provocat trebuie să existe o cauzalitate. Atunci, dreptul la despăgubire rezultă direct din dreptul comunitar. Dimpotrivă – în cazul lipsei unei reglementări de drept comunitar – revendicarea dreptului la despăgubire se conformează dreptului naţional referitor la daune-interese, care este în vigoare în respectivul stat membru, în special în privinţa stabilirii instanţei competente şi a alcătuirii procedurii de intentare a acţiunii. Recent, CJCE a pronunţat hotărârile în procesele “Brasserie du Pêcheur SA”, “Factortame III” şi “British Telecommunication”. Conform acestora, o obligaţie a statelor membre de compensare a unei daune există, în principiu, dacă sunt îndeplinite următoarele trei condiţii preliminare: - dreptul comunitar conferă oricărei persoane drepturi subiective; - statul membru a depăşit “evident” şi “considerabil” limitele atribuţiilor sale, adică încălcarea dreptului comunitar trebuie să fie “suficient de calificată”; - prin aceasta, reclamantului i-a fost provocată o daună. Curtea face aprecierea cu privire la condiţiile preliminare în care există o încălcare evidentă şi considerabilă. Dreptul de a invoca răspunderea statului există şi fără reglementare explicită în Tratatul CE, deoarece numai astfel – după cum se afirmă în motivele sentinţelor – se garantează deplina eficacitate a dreptului comunitar. De altfel, efectul util al dreptului comunitar le interzice statelor membre să invoce faptul că legislaţia lor internă nu conţine un astfel de drept la daune-interese, deci că nu există, astfel, obligaţia de despăgubire.

32

Deoarece – cu privire la aceste procese – CJCE urma să se pronunţe în cadrul procedurii de luare a deciziei prealabile, conform art. 177 din TCE, acum cade în sarcina instanţelor de judecată naţionale să hotărască dacă există condiţiile preliminare menţionate mai sus. Odată cu aceste hotărâri a fost revoluţionat fundamental dreptul comunitar referitor la răspunderea statului. 3. Dreptul comunitar şi tradiţia constituţională naţională (exemplul dreptului britanic) Cât de profund acţionează, deja actualmente, dreptul comunitar în interiorul ordinilor de drept ale statelor membre şi le penetrează, rezultă din exemplul Regatului Unit, adică al ţării de origine a dreptului comun. Atunci când la 1.01.1973, Regatul Unit a devenit membru al Comunităţilor Europene, acestea erau constituite deja de 15, respectiv 20 de ani; aderarea a pretins preluarea extrem de rapidă a “acquis”-ului comunitar, adică a unei structuri ai cărei şase membri fondatori aparţin – fără excepţie – sferei “dreptului continental” (drept civil). O altă problematică a rezultat din împrejurarea că Regatul Unit nu cunoaşte nici o Constituţie scrisă, ci – în mare măsură – se bazează pe principii de drept nescrise şi pe reguli convenţionale. Cel mai important element al ordinii constituţionale britanice este parlamentarismul. Parlamentul de la Westminster (“mother of Parliaments”) este cel mai vechi corp legislativ reprezentativ din grupul tuturor statelor membre. De aceea, nu este de mirare că pretenţia de validitate a dreptului comunitar s-a lovit – în primul rând – de vechea şi vulnerabila doctrină a suveranităţii parlamentului. Dogma rezultată din aceasta, şi anume că “parlamentul nu îi poate angaja pe succesorii săi”, s-a reflectat în dominanţa unei stricte reguli a legii ulterioare (lex posterior) şi a principiului abrogării implicite (“implied repeal”), care sunt atenuate numai printr-o regulă de interpretare contestabilă – regula prezumţiei – conform căreia legiuitorul, în caz de îndoială, trebuie să acţioneze în concordanţă cu obligaţiile internaţionale ale Regatului Unit. În pofida acestei poveri – moştenite de sute de ani – a tradiţiei juridice şi constituţionale britanice, principiul comunitar al priorităţii s-a impus fără fricţiuni în aplicarea dreptului în Regatul Unit. În practică, judecătorii britanici nu mai sunt gata să urmeze, fără rezerve, doctrina neîngrăditei “suveranităţi a Parlamentului”, ci caută – în mod pragmatic – mijloace şi căi pentru a-i ajuta, efectiv, dreptului comunitar să se impună în ordinea de drept britanică. Astfel, în mai multe cazuri – în care, potrivit regulii abrogării implicite (“implied repeal”), o lege britanică ulterioară ar fi trebuit aplicată prioritar faţă de dreptul comunitar potrivnic – instanţele au acordat, practic, întâietate la aplicare reglementării mai vechi a dreptului comunitar. În pofida tuturor rezervelor de natură politică, pe care Regatul Unit le-a exprimat faţă de adâncirea – din punct de vedere social şi al politicii generale – a Uniunii Europene, trebuie constatat că autorităţile şi instanţele britanice respectă scrupulos ideea “comunităţii de drept” în Europa. Aceasta se reflectă într-o extrem de strictă şi corectă luare în considerare a dreptului comunitar în vigoare, care – mai mult, probabil, decât în ţările Europei continentale – este interpretat şi aplicat apolitic. Un exemplu sugestiv în această privinţă este procesul “Factortame”, în care a fost un conflict între “Merchant Shipping Act 1988” şi dreptul comunitar. Fundalul aceste legi – care condiţiona înregistrarea navelor, printre altele, de cetăţenia britanică – a fost practica aşa-numitului sistem de “contingentare”, în această privinţă cote de pescuit, acordate britanicilor prin dreptul comunitar, erau jefuite de nave de pescuit spaniole şi portugheze, care erau înregistrate sub pavilion britanic, fără să fi avut o legătură autentică cu Regatul Unit.

33

În pofida unei reglementări de drept comun, bine statornicită, conform căreia instanţele britanice nu aveau voie ca – în procedura protecţiei juridice temporare (adică înaintea deciziei definitive în speţa principală) – să lase neaplicată o lege emisă de parlament, Camera Lorzilor a înaintat la CJCE, recursului în interpretare întrebarea dacă dreptul comunitar poate obliga o instanţă dintr-un stat membru să acorde protecţia juridică temporară dacă sunt revendicate drepte subiective, decurgând din reglementări cu efect direct ale dreptului comunitar. Conform aşteptărilor, CJCE a răspuns afirmativ la întrebarea înaintată şi, în concluzie, a stabilit că o instanţă naţională este obligată ca – în procedura protecţiei juridice temporare – să amâne, provizoriu, punerea în aplicare a unei legi a statului, dacă se ajunge la ideea că legea incriminată este în contradicţie cu dreptul comunitar. Procesul “Factortame” are semnificaţia unei pietre de hotar în evoluţia sistemului constituţional britanic. Fidelitatea supunerii de bună voie a instanţei britanice supreme, bogate în tradiţii, oglindeşte un nou stadiu de reflecţie asupra chestiunii raportului dintre dreptul comunitar şi dreptul naţional. În această privinţă, Camera Lorzilor are o atitudine fundamentală constructivă, proeuropeană, care a contribuit decisiv la reuşita principiului priorităţii dreptului comunitar. Lordul Denning, custodele colecţiei de documente, a recunoscut importanţa covârşitoare a dreptului comunitar în ordinea de drept britanică încă din 1974, atunci când el – în decizia, devenită faimoasă, dată în procesul “Bulmer contra Bollinger” – s-a exprimat astfel: “Când ajungem să ne referim la chestiunea europeană, Tratatul este precum fluxul unei maree. El se revarsă în estuare şi în susul râurilor, neputând fi stăvilit. Parlamentul a decretat că, de cum înainte, Tratatul urmează că fie o parte din dreptul nostru”.

CAPITOLUL II CETĂŢENIA EUROPEANĂ. DREPTURILE ŞI LIBERTĂŢILE FUNDAMENTALE ALE PERSOANEI
SECŢIUNEA I CETĂŢENIA EUROPEANĂ Dacă noţiunea de „cetăţenie” îşi găseşte originea în dreptul intern, ea a evoluat din timpurile cetăţii greceşti sau romane, la care continuă, însă, să se raporteze19. Doctrina „consemnează” cetăţenia
19

V.A.MATTERA „ Civis europaeus sum”, RMUE, 1998, N.3, P.15

34

politică, face referiri la cetăţenia economică sau socială; este „noua cetăţenie” care situează cetăţeanul în centrul oricărei vieţi sociale. Această concepţie a găsit ecou în noţiunea de Europă a cetăţeniilor care a precedat-o pe cea de cetăţenie europeană şi ale cărei legături cu aceasta din urma trebuie precizate. (1) Pe de altă, parte amploarea luată de conceptul de cetăţenie la nivel european pune problema relaţiilor dintre cele 2 cetăţenii: europeană şi naţională. 1. Cetăţenia europeană 1.1. Cetăţenia şi cetăţenia europeană Noţiunea de cetăţenie îşi găseşte originea în dreptul intern. Potrivit concepţiei propuse de Aristotel, cetăţeanul se definea prin participarea la funcţiile judiciare şi la cele publice în general. În dreptul pozitiv, cetăţenia continuă să desemneze calitatea juridică ce permite unei persoane să ia parte la viaţa statului, bucurându-se de drepturi civice şi politice şi fiind supusă, în schimb, anumitor obligaţii cum ar fi votul obligatoriu sau serviciul militar. Ca regulă, cetăţenia e recunoscută de către stat cetăţenilor săi care, ca membri ai Cetăţii, participa la guvernarea Cetăţii. Dar exista excepţii, ca de exemplu „cetăţenia britanică de peste mări” 20 sau cea a Uniunii franceze. Dreptul internaţional recunoaşte acest statut privilegiat, condiţionat de naţionalitate, care presupune, în principal, dreptul de şedere pe teritoriul naţional, participarea la viaţa politică (dreptul de a alege şi de a fi ales), accesul la funcţiile publice, dreptul la protecţia diplomatică. Noţiunea de cetăţenie europeană ar putea să fie bazată pe aceste drepturi şi obligaţii corespondente. Ea implică faptul că cetăţenii Uniunii Europene beneficiază, în aceasta calitate, de aceleaşi drepturi care sunt acordate în mod tradiţional propriilor cetăţeni în ordinea juridică internă. Aceste drepturi corespund, aproape în totalitate, cu ceea ce în anii 1975-1985 erau „drepturi speciale”, rezervate cetăţenilor statelor membre ale Comunităţii. Trebuie reţinut încă de pe acum că structura Uniunii implică exercitarea anumitor drepturi la nivelul Uniunii Europene şi exercitarea altora la nivelul statelor membre. 1.2. Europa cetăţenilor şi cetăţenia europeană În special după Consiliul european de la Fontainebleau din 1984 o altă noţiune s-a dezvoltat şi anume cea de Europă a cetăţenilor. O putem distinge cu dificultate de cea precedentă, mai ales că se dovedeşte greu de definit21. Ideea de baza este că cetăţeanul european trebuie plasat în centrul construcţiei europene, pentru a-i dezvolta sentimentul de apartenenţa la Uniunea Europeană. În acest sens Comitetul ad-hoc privind Europa cetăţenilor, numit şi Comitetul ADONNINO, creat la iniţiativa Consiliului European de la Fontainebleau din 25-26 iunie 1984 a propus „măsuri în vederea întăririi şi promovării identităţii şi imaginii Comunităţii faţă de cetăţenii săi în lume”. Printre drepturile speciale recunoscute în perspectiva unei Europe a cetăţenilor figurează, fără îndoială, drepturile speciale inerente cetăţeniei europene şi care instituie o veritabilă cetăţenie politică. Dar putem găsi, de asemenea, drepturi care rezultă din integrarea economică, cum ar fi liberul acces la un loc de muncă într-o ţară aleasă şi drepturi noi care consacră lărgirea domeniului integrării, cum ar fi dreptul la cultură sau protecţia mediului. Acestea se încadrează mai bine concepţiei celei mai largi (moderne) a cetăţeniei. Dar această concepţie răpeşte conceptului o parte întinsă a specificităţii sale, deoarece drepturile cetăţeanului nu se mai disting de drepturile oricărei alte fiinţe umane.
20 21

TPI, 21 martie 1996, FARRUGIA, T 230/94, P. II-195. CL.BLUMANN, „Europe de citoyens”, RMC, 1991, P.284.

35

Confuzia dintre cele 2 perspective, cea de cetăţenie europeană şi cea de Europă a cetăţenilor, este des întâlnită. Astfel, în Rezoluţia asupra funcţionării TUE în perspectiva CIG din 1996, din 17 mai 1995, Parlamentul European a cerut ca cetăţenia europeană să fie întărită mai ales prin aderarea Uniunii la Convenţia europeană a drepturilor omului, interzicerea pedepsei cu moartea, protecţia minorităţilor, egalitatea între bărbaţi şi femei ca şi prin întărirea cetăţeniei politice. În mod evident, aceste drepturi, deşi sunt recunoscute în dreptul Uniunii, vor fi drepturi ale fiinţei umane în general, deci nu rezervate cetăţenilor statelor membre şi nu drepturi inerente calităţii de cetăţean european. La ora actuală, deşi noţiunea consacrată de tratate este cea de cetăţenie europeană, ambiguitatea nu pare să se fi risipit în întregime. 1.3. Cetăţenia europeană şi tratatele constitutive Tratatul de la Maastricht introduce cetăţenia europeană în scopul întăririi relaţiei existente între Uniunea Europeană şi cetăţenii statelor membre, dar nu defineşte această noţiune. Tratatul se mărgineşte să declare că „este cetăţean al Uniunii orice persoană care are cetăţenia unui stat membru” şi că „cetăţenii Uniunii se bucură de drepturi şi sunt supuşi obligaţiilor prevăzute de prezentul tratat” (tratatul CE, art. 8, art. 17 nou). Şi paradoxal, inserează dispoziţiile consacrate cetăţeniei Uniunii în Tratatul CE şi nu în Tratatul Uniunii europene. Această redactare pe care unii au calificat-o drept „confuză şi hazardată” 22 nu a fost ameliorată de Tratatul de la Amsterdam. De fapt, tratatele de la Maastricht şi Amsterdam, deşi se bazează pe cele 2 concepţii, consacră un ansamblu de drepturi care se apropie mai mult de noţiunea de cetăţenie în sens tradiţional, decât de cea de Europă a cetăţenilor. 2. Cetăţenia europeană şi cetăţenia naţională Cetăţenia europeană este esenţialmente distinctă de cea naţională, pe care, conform formulării Tratatului de la Amsterdam, o „completează … şi n-o înlocuieşte” (Tratatul CE, art. 17 nou, alin. 1). Totuşi, prin condiţiile sale de atribuire ea derivă, ca şi cetăţenia naţională, din naţionalitatea acordată de către statele membre. 2.1. Cetăţenia europeană, complementară cetăţeniei naţionale Departe de a aboli cetăţeniile naţionale, cetăţenia europeană li se adaugă. Cetăţenii statelor membre ale Uniunii europene beneficiază astfel de o dublă cetăţenie. Astfel, un cetăţean francez este în acelaşi timp cetăţean francez şi cetăţean european. În principiu, cele 2 cetăţenii n-ar trebui să se confunde. Cetăţenia europeană este reglementată de dreptul Uniunii, în care-şi găseşte izvoarele; cetăţenia naţională aparţine doar dreptului naţional. Cetăţenia europeană nu suprimă nici unul dintre drepturile inerente cetăţeniei naţionale. Pur şi simplu ea conferă drepturi suplimentare care se exercită, fie la nivelul Uniunii (de ex. votul şi dreptul de a fi ales în Parlamentul european), fie la nivelul statelor membre (de ex. dreptul de a alege şi de a fi ales în alegerile municipale). Dar anumite elemente ale cetăţeniei europene pot fi uneori de natură a slabi cetăţenia naţională în măsura în care unui resortisant dintr-un alt Stat membru i se recunosc drepturi care au fost rezervate în trecut doar cetăţenilor. Cetăţenia europeană este, deci, percepută ca ameninţând sau concurând
22

J.H.H. WEILER „Les droits des citoyens europeens”, RMUE, 1996, 3, p.36.

36

cetăţenia naţională. Acest lucru este evident mai ales în ce priveşte dreptul de şedere sau dreptul de a alege sau de a fi ales nu numai în Parlamentul European, dar şi în alegerile municipale. De unde reticentele mai multor state faţă de dezvoltarea cetăţeniei europene. Astfel, Danemarca a ţinut să declare că cetăţenia Uniunii nu acorda în nici un caz dreptul de a căpăta cetăţenia daneză. 2.2. Cetăţenia europeană, corolar al naţionalităţii unui stat membru Conform art. 8.1 CE (noul art. 17), „este cetăţean al Uniunii Europene orice persoană având cetăţenia unui stat membru”. Calitatea de cetăţean european este, deci, subordonată posesiei sau dobândirii cetăţeniei unui stat membru. Rezultă, deci, că revine dreptului naţional al fiecărui stat să determine dacă o persoană are sau nu cetăţenia sa. Aceasta soluţie a fost expres confirmata prin Declaraţia relativă la cetăţenia unui stat membru anexată tratatului de la Maastricht conform căreia „de fiecare dată când Tratatul instituind Comunitatea Europeană face referire la cetăţenii statelor membre, problema de a şti dacă o persoană are cetăţenia unuia sau altuia dintre statele membre se rezolvă numai prin recurs la dreptul naţional al statului vizat”. Pentru a fi conform cu dreptul internaţional, acest principiu ridică dificultăţi în ipoteza în care o persoana are mai multe cetăţenii dintre care una ar fi a unui stat nemembru al Uniunii. În ordinea juridică internaţională, opozabilitatea cetăţeniei faţă de statele terţe este subordonată existentei unei „legături efective între persoană şi stat”23. Dar CJCE a recuzat exigenţa efectivităţii în cazul MICHELETTI, din 7 iulie 1992, care privea libertatea de stabilire. Domnul MICHELETTI, argentinian de origine, dar având şi cetăţenia italiană ca descendent din părinţi italieni, este titularul unei diplome de odontologie obţinută în Argentina dar omologată în Spania în aplicarea unei convenţii bilaterale între cele 2 ţări. Nu îi poate fi, deci, refuzat dreptul de a se instala în Spania în vederea exercitării profesiei pe motivul ca reşedinţa sa obişnuită era în Argentina. Curtea interzice unui Stat membru ”dreptul de a restrânge efectele atribuirii cetăţeniei unui alt stat membru cerând o condiţie suplimentară pentru recunoaşterea acestei cetăţenii în vederea exercitării libertăţilor fundamentale prevăzute de tratat”. Dar ceea ce este valabil cu privire la accesul la teritoriu şi exerciţiul unei activitati profesionale poate fi aplicat şi în ceea ce priveşte exerciţiul drepturilor civice, ca de exemplu admiterea în funcţiile publice? Mari dificultăţi pot apărea dacă statele Uniunii au legislaţii şi practici diferite în materie de acordare şi retragere a cetăţeniei, (conflict între jus soli şi jus sanguinus, practici diferite în ceea ce priveşte naturalizarea lucrătorilor străini). Statele care restrâng dobândirea cetăţeniei riscă să accepte cu reticenţă deschiderea teritoriului lor, a pieţei de muncă, a drepturilor politice pentru cetăţenii provenind din alte state membre mai liberale. Cetăţenia europeană invită în mod logic la o anumită armonizare a legislaţiilor privind acordarea cetăţeniei, armonizare puţin realizabilă în prezent din cauza marii sensibilităţi politice a problemei. 3. Statutul cetăţeanului european Dispoziţiile inserate în cea de-a doua parte a Tratatului CE sub titlul „Cetăţenia Uniunii” servesc ca ghid studiului statutului cetăţeanului european. Trebuie să reamintim ca ele nu prezintă o coerenţă perfectă. Mai întâi, deşi art. 8.2 (noul art. 17.2) proclamă în mod logic că cetăţenii Uniunii nu au numai drepturi, dar sunt supuşi în aceeaşi măsură şi unor obligaţii, el se limitează în ceea ce priveşte
23

Curtea Internaţională de Justiţie, 6 aprilie 1955, NOTTEBOHM, Culegerea de decizii CIJ, p. 4.

37

obligaţiile să trimită „la îndatoririle prevăzute de prezentul tratat”, fără să le precizeze conţinutul. Ar trebui, de exemplu, să socotim drept una dintre aceste îndatoriri respectul egalităţii bărbaţi-femei în materie de remuneraţie (art. 119; noul art. 141) sau interzicerea oricărei discriminări bazate pe naţionalitate (art. 6; noul art. 12)? Pentru moment, recunoaşterea cetăţeniei europene pare lipsită de orice conţinut specific în ceea ce priveşte obligaţiile. Este poate rezultatul faptului că solidaritatea dintre cetăţenii Uniunii nu a atins încă gradul suficient pentru a constitui fundamentul obligaţiei. Sau, mai simplu, e poate consecinţa declinului serviciului militar obligatoriu care era îndatorirea clasică a cetăţeanului la nivel naţional, serviciu căruia încă nu i se poate substitui pentru moment unul social la nivel european. Apoi, cu privire la drepturi, tratatul reafirmă, pe de o parte, dreptul deja recunoscut anterior, dreptul de liberă circulaţie şi de şedere, iar pe de altă parte, consacră noi drepturi, drepturi politice (dreptul de a alege şi de a fi ales la alegerile europene şi la cele municipale), protecţii (protecţia diplomatică şi consulară, dreptul de petiţionare, plângerea adresata mediatorului, dreptul de comunicare cu instituţiile). Este de necontestat că libertatea de circulaţie şi de şedere constituie unul din fundamentele Comunităţii Europene. Legătura sa cu cetăţenia europeană are un caracter important, mai ales pe plan simbolic. În prezent ea continuă să constituie o ramură care se desprinde din cetăţenie din cauza rolului pe care l-a jucat în dezvoltarea integrării comunitare. În ceea ce priveşte celelalte drepturi, ele se inspiră din 2 concepte: cel al cetăţeniei europene şi cel al Europei cetăţenilor. Dar, tratatul nu respectă în întregime nici unul dintre cele 2 concepte. Cetăţenia, în sensul tradiţional, priveşte un statut care este esenţialmente politic: accesul la funcţia publică prezintă pentru acest motiv unele afinităţi cu drepturi politice cum ar fi participarea la alegerile pentru Parlamentul European şi alegerile municipale (S1). Protecţiile (S2) prevăzute de tratat ţin de o Europă a cetăţenilor care nu se limitează însă la cetăţenii statelor membre ale Uniunii. Aceste garanţii prezintă o puternică complementaritate cu protecţia jurisdicţională şi accesul la documente pe care, de altfel, tratatele o consacră. 3.1. Dreptul de participare la alegerile publice Alegerile publice permit desemnarea membrilor autorităţilor chemate să reprezinte cetăţenii în conducerea afacerilor publice. Participarea la aceste alegeri este rezervata cea mai mare măsură cetăţenilor proprii, conform dreptului naţional. Deschiderea pentru cetăţenii altor state membre constituie, deci, un progres semnificativ către realizarea uniunii politice, fie ca este vorba de alegerile pentru Parlamentul European, fie ca este vorba de alegerile municipale, fapt ce depăşeşte cu mult măsurile simbolice ca drapelul Uniunii, imnul sau paşaportul comunitar.
3.1.1. Participarea la alegerile pentru Parlamentul European

Aceasta participare este de natură să amelioreze calitatea reprezentării cetăţenilor europeni de către instituţiile Comunităţii, deci contribuie la reducerea „deficitului democratic” de care suferă acestea. Trebuie subliniat faptul că aportul tratatului de la Maastricht nu reprezintă decât încoronarea unei îndelungi evoluţii. a. Evoluţia anterioară Tratatului Uniunii Europene

38

Atributul major al cetăţeniei europene s-a realizat efectiv prin intrarea în vigoare a deciziei Consiliului din 20 septembrie 1976 privind alegerea reprezentanţilor Adunării prin vot universal direct. Faptul că din 1979, membrii Parlamentului European sunt, la fiecare 5 ani, aleşi direct de cetăţeni, a ştirbit principiul tradiţional al societăţii internaţionale, conform căruia instituţiile asigură doar o reprezentare indirectă a cetăţenilor, deci nu sunt responsabile politic cu privire la politica europeană în faţa acestora. Alegerea Parlamentului European merită, deci, să fie calificată ca un progres din punct de vedere democratic, chiar dacă slăbiciunea - pe punctul de a fi surmontată - puterilor Adunării şi numeroasele imperfecţiuni ale sistemului reprezentativ fac ca integrarea cetăţenilor în procesul de investire a puterii comunitare să fie încă insuficientă. Tratatul Uniunii Europene aduce tocmai o ameliorare care va fi analizata separat, devreme ce analiza mecanismelor de alegere a Parlamentului European revine de obicei lucrărilor consacrate instituţiilor Uniunii. Până la Tratatul asupra Uniunii Europene cetăţenii comunitari care îşi aveau reşedinţa în afara ţării lor de origine nu aveau posibilitatea practică de a lua parte la alegerea parlamentarilor europeni. Într-adevăr, cu excepţia Irlandei, Olandei şi Belgiei (în anumite condiţii), Marea Britanie în ceea ce-i priveşte pe cetăţenii irlandezi, statele nu permiteau votul cetăţenilor altor state membre. De asemenea, dreptul de a fi ales era rezervat propriilor cetăţeni, cu excepţia Italiei. În aceste condiţii, rămânea doar posibilitatea incomodă a votului prin procură sau prin corespondenţă. b. Tratatul Uniunii şi Directiva din 6 decembrie 1993 Dreptul de a alege şi de a fi ales sunt acordate prin Tratatul de la Maastricht. Tratatul CE, în art. 8B (noul art. 19.2) prevede că: „orice cetăţean al Uniunii rezident într-un stat membru şi care nu este cetăţean al acestuia are dreptul de a alege şi de a fi ales la alegerile pentru Parlamentul European în statul membru în care-şi are reşedinţa, în aceleaşi condiţii ca şi cetăţenii acelui stat”. Directiva 93/109 din 6 decembrie 199324, adoptată de Consiliu în unanimitate aşa cum prevedea Tratatul, a definit modul de exercitare a acestor drepturi. Principiul este că orice cetăţean al Uniunii dispune de dreptul de a alege şi de a fi ales în statul în care îşi are reşedinţa în aceleaşi condiţii ca şi cetăţenii acelui Stat. El poate, deci, exercita acest drept dacă îndeplineşte „condiţiile impuse de legislaţia statului membru de reşedinţa pentru exercitarea dreptului de a alege şi de a fi ales pentru proprii cetăţeni, în special condiţia de reşedinţă (art. 6). În consecinţă, cetăţeanul comunitar dispune de alegerea statului – de origine sau de reşedinţă – în care votează sau candidează. Dar, nu poate să exercite acest drept decât într-un singur stat (art. 4); pentru a evita votul sau candidaturile multiple sunt prevăzute măsuri de siguranţă, cum ar fi cooperarea între statele membre. Decăderea din dreptul de a alege în statul de origine poate fi luată în considerare şi de către statul de reşedinţă împotriva cetăţeanului comunitar, în timp ce decăderea din dreptul de a fi ales în statul de origine atrage interdicţia de a fi ales şi în statul de reşedinţa (art. 6). Scopul acestor dispoziţii este de a împiedica cetăţeanul european să-şi recapete drepturile civile prin deplasarea dintrun stat în altul. Exerciţiul dreptului de vot este posibil prin înscrierea cetăţeanului comunitar pe lista electorală a statului de reşedinţă care e însoţită de renunţarea la vot în orice alt stat. Votul devine chiar obligatoriu dacă legislaţia în vigoare în acel stat de reşedinţă este în acest sens. Posibilitatea unui regim derogator a fost prevăzută în cazul în care, într-un stat membru, „procentul cetăţenilor Uniunii care îşi au aici reşedinţa acolo fără a avea cetăţenia respectivă şi care au vârsta cerută pentru vot depăşeşte 20% din totalul cetăţenilor Uniunii cu vârsta de vot şi rezidenţi acolo”. Statul în cauza, Luxemburg, are dreptul să condiţioneze exercitarea dreptului de a alege la 5 ani
24

JOCE L329, 30 decembrie 1993.

39

de rezidenţă şi dreptului de a fi ales la 10 ani, maximum. Comisia, care are îndatorirea să verifice persistenţa motivelor care au justificat aceasta derogare a prelungit-o şi pentru alegerile din 1999. 3.2. Participarea la alegerile municipale În general se acordă o mare importanţă acestei participări, considerându-se că accelerează integrarea cetăţenilor comunitari care s-au instalat într-un alt stat membru.
3.2.1. Principiul constituie un progres însemnat al cetăţeniei europene

Importanţa participării la alegerile municipale o depăşeşte pe cea a participării la alegerile europene în statul de reşedinţă. Pe de o parte, dreptul comunitar pare să prefigureze ceea ce ar putea fi condiţia acordată cetăţenilor străini de Uniunea Europeană. Pe de altă parte, alegerile municipale diferă fundamental de alegerile pentru Parlamentul European. Acestea din urmă privesc o instituţie care aparţine ordinii juridice comunitare, deci exterioară statului, în timp ce primele aparţin unei instituţii care constituie un element al puterii statale. Fără îndoială, partizanii participării străinilor la alegerile municipale argumentează că aceste alegeri locale au o natura esenţialmente administrativă şi mai puţin politică, lucru în măsură să atenueze opoziţia faţă de participarea străinilor. Experienţa integrării europene nu permite însă subscrierea fără rezerve la acest punct de vedere. Vom aminti ca înainte de Tratatul de la Maastricht, doar Danemarca, Irlanda şi Olanda acordau, după un anumit interval de rezidenţă, dreptul de participare străinilor în condiţii care să faciliteze accesul cetăţenilor comunitari. În marea majoritate a statelor, Constituţia rezerva cetăţenilor proprii participarea la alegerile municipale, fapt care a determinat, de exemplu, modificarea Constituţiei franceze prealabil ratificării Tratatului de la Maastricht. Participarea cetăţenilor altor state membre ale Uniunii pe care o consacră art. 8B.1 (noul art. 19.1 TCE) marchează, deci, un important progres al cetăţeniei europene. Reversul este reprezentat nu numai de îngreunarea metodelor de a pune în aplicare aceasta participare (Tratatul prevăzuse în plus o durată suplimentară de 1 an), dar şi de dificultăţile de transpunere ale Directivei 94/80 din 19 decembrie 199425 (modificată prin Directiva 96/30 din 13 mai 1996 menită să adauge indicarea colectivităţilor locale de bază ale celor 3 noi state membre). Belgia, Spania, Franţa, Grecia, Suedia au întârziat transpunerea, Austria şi Finlanda nu au transpus-o decât parţial. Şi totuşi Directiva conţine ample dispoziţii derogatorii.
3.2.2. Modalităţi de exercitare a participării

După ce prevede căror colectivităţi le corespund alegerile municipale (în cazul Franţei, comunele), Directiva 94/80 din 19 decembrie 1994 reia schema generală reţinută pentru alegerea Parlamentului European. Ea oferă cetăţenilor europeni posibilitatea de a vota în statul membru de reşedinţa dacă îşi manifestă voinţa în acest sens (art. 7), precum şi posibilitatea de a candida (art. 9) în aceleaşi condiţii ca şi naţionalii, inclusiv în ceea ce priveşte durata de reşedinţă în colectivitatea locală. Spre deosebire de prevederile privind alegerile pentru Parlamentul European, exercitarea dreptului de vot în Statul membru de reşedinţă nu antrenează pierderea dreptului de vot şi de a fi ales în statul membru de origine decât dacă acesta din urma a decis în acest sens.
25

JOCE L122, 31 decembrie 1994.

40

Dar numărul excepţiilor faţă de regula generală creste treptat, aşa cum lasă să se întrevadă propunerea de directivă elaborată în iunie 1988 de către Comisia care facilitase acordul în timpul negocierii Tratatului de la Maastricht. Pe de o parte, derogării „luxemburgheze” i s-a adăugat o derogare vizând Belgia, care permitea acestui stat să impună condiţii particulare de durată a rezidenţei în anumite comune. Pe de altă parte, se adaugă o derogare franceză permanentă în măsura în care consacra 2 limite aduse eligibilităţii cetăţenilor comunitari în momentul revizuirii Constituţiei din 25 iunie 1992 necesară datorită ratificării TUE . Statele pot să rezerve propriilor cetăţeni funcţiile de conducător, de adjunct sau de supleant sau de membru al Consiliului director al executivului comunal, fapt ce se justifică datorită funcţiilor de autoritate publică pe care tratatul le permite a fi rezervate naţionalilor (TCE art. 48 şi 55, noile art. 39 şi 45). Ele pot dispune de asemenea ca aleşii cetăţeni ai unui alt Stat membru „să nu poată participa la desemnarea electorilor unei adunări parlamentare sau la desemnarea membrilor acestei adunări”. Este vorba, în primul rând, de alegerile pentru Senat „marele consiliu al comunelor franceze”, conform formulei lui Gambetta. Tot astfel, legea organică din 25 mai 1998 interzice consilierului municipal care nu are cetăţenia franceză să fie ales primar sau adjunct sau să exercite chiar şi temporar aceste funcţii, precum şi să participe la colegiul electoral al senatorilor . 4. Protecţiile cetăţeniei europene Tratatul asupra Uniunii Europene introduce 4 modalităţi de protejare a cetăţeniei europene. Trei erau prevăzute în Tratatul de la Maastricht: protecţia acordată de către autorităţile diplomatice şi consulare ale statelor membre, dreptul de petiţionare şi dreptul de a se adresa mediatorului. Tratatul de la Amsterdam a adăugat dreptul de comunicare cu instituţiile şi anumite organe ale Comunităţilor (TCE art. 21, noul alin. 3). Aceste protecţii sunt de natură foarte diferită. Prima este pusă în aplicare de către statele membre faţă de statele terţe sau pe teritoriul acestora. Celelalte trei implică o acţiune a instituţiilor şi organelor Uniunii. 4.1. Protecţia asigurată de autorităţile diplomatice şi consulare ale statelor membre
4.1.1. Principiul

Art. 8C (noul art. 20) al Tratatului CE prevede că : „orice cetăţean al Uniunii beneficiază de protecţie din partea autorităţilor diplomatice şi consulare ale oricărui Stat membru, pe teritoriul unui stat terţ în care statul membru căruia îi aparţine ca membru nu este reprezentat, în aceleaşi condiţii ca şi cetăţenii acelui stat”. Aceste dispoziţii au o largă aplicabilitate, ţinând cont de faptul că totalitatea Statelor membre nu este reprezentată decât în 5 ţări (China, Statele Unite, Japonia, Rusia şi Elveţia) şi de numărul mare de cetăţeni comunitari care se deplasează în afara Uniunii. Protecţia prevăzută de tratat nu poate fi exercitată decât de autorităţile unui stat membru. Ea nu se poate, deci, confunda cu aceea cerută de un cetăţean comunitar unei instituţii comunitare. Şi, dacă în cazul ODIGITRIA, nici TPI, nici Curtea nu au exclus în mod expres eventualitatea unor demersuri făcute de Comisie pe care în speţa aceasta a refuzat să le îndeplinească26, tratatul manifestă în mod indubitabil intenţia statelor de a nu se dezinvesti de o competenţă atât regaliană cât şi tradiţională.
26

TPI, 6 iulie 1995, T 572/93, Culegerea p.ÎI-2025, CJCE 28 noiembrie 1996, C293/95, Culegerea p.I-6129.

41

Este vorba de protecţie diplomatică şi consulară sau doar de protecţie consulară? Problema a fost evocată dar nu şi rezolvată cu prilejul CIG. În ceea ce priveşte protecţia intereselor şi drepturilor cetăţenilor, dreptul internaţional nu pare să facă vreo distincţie între cele două tipuri de protecţie, decât în privinţa naturii autorităţii care intervine: cele două protecţii au acelaşi obiect, protecţia consulară fiind pusă în practică de către consul şi nu de către alţi reprezentanţi ai statului. Convenţiile de la Viena din 18 aprilie 1961 privind relaţiile diplomatice (art. 3, b) şi din 24 aprilie 1963 privind relaţiile consulare (art. 5, a ) fac referire la funcţia ce constă în protejarea intereselor cetăţenilor (Statului acreditar sau Statului de trimitere) în limitele admise de dreptul internaţional. Decizia reprezentanţilor guvernelor statelor membre reunite în Consiliul din 19 decembrie 199527 califică protecţia reprezentanţei diplomatice sau consulare drept „protecţie consulară” (art. 1). O protecţie de acest tip este conforma principiilor dreptului internaţional, Convenţia de la Viena prevăzând ca un stat poate să exercite funcţiile consulare pentru un stat terţ (art. 8). Dar statul faţă de care protecţia este exercitată nu este legat de această decizie şi i se poate opune. Tot astfel art. 8 TCE (noul art. 20) dispune că statele membre vor iniţia negocierile internaţionale necesare pentru asigurarea acestei protecţii.
4.1.2. Punerea în aplicare a principiului

Punerea în aplicare a acestor dispoziţii nu este facilă. Pentru moment nici o negociere internaţională de anvergură nu a fost întreprinsă. Statele membre au decis că orice cetăţean al Uniunii va putea beneficia de protecţia consulară, adică de asistenţă în caz de deces, accident sau boală gravă, arestare, detenţie sau violenţă, sau de ajutor şi de repatriere în caz de dificultate. În schimb, beneficiarul se angajează să ramburseze propriului său stat cheltuielile pe care acesta trebuie să le achite la rândul său statului care a prestat asistenţa (Decizia precitată a reprezentanţilor guvernelor statelor membre reuniţi în interiorul Consiliului din 19 decembrie 1995). În aceeaşi ordine de idei se înscrie Decizia 96/409/PESC28 a reprezentanţilor statelor membre reuniţi în Consiliul din 25 iunie 1996, care permite cetăţeanului european care şi-a pierdut paşaportul să obţină de la autorităţile unui alt stat membru, dacă statul sau nu este reprezentat, un titlu de călătorie provizorie, stabilit conform unui model uniform. Acest document este eliberat doar cu autorizarea autorităţilor statului membru de origine şi doar pentru durata minimală a voiajului pe care îl efectuează cel interesat. Rămân însă unele probleme privind coordonarea acţiunilor statelor membre. Acordarea protecţiei consulare este subordonată acordului statului de origine? Ce este de făcut dacă un cetăţean european se adresează simultan sau succesiv mai multor state membre? În sfârşit, ne putem întreba dacă nu era de preferat lărgirea protecţiei şi pentru persoanele juridice după modelul admis pentru alte protecţii. 4.2. Dreptul de petiţionare Petiţia este o cerere prezentată unei instituţii politice de către una sau mai multe persoane în scopul preîntâmpinării unei presupuse injustiţii sau a unei situaţii nesatisfăcătoare sau pentru a obţine încetarea unei astfel de situaţii.
4.2.1. Originea şi sediul materiei
27 28

Decizia 95/553, JOCE l 314/73, 28 decembrie 1995. JOCE L168/4, 6 iulie 1996.

42

Dreptul de a prezenta petiţii Parlamentului este în general recunoscut în statele membre, dar nu este folosit în aceeaşi măsură. În schimb, dreptul de petiţionare s-a afirmat ca o modalitate foarte utilă de protejare a drepturilor omului în ordinea internaţională29. În lipsa oricărei dispoziţii din Tratate, acest drept a fost introdus de către Parlamentul European (la acea vreme Adunarea generală a CECA) prin Regulamentul său din 1953 dar a fost consacrat de celelalte instituţii abia în 198930. Tratatul asupra Uniunii Europene nu face decât să acorde o bază „constituţională” acestei practici: Tratatul CE art. 8D (noul art. 21) şi 138 D (noul art. 194). El întăreşte poziţia Parlamentului European autorizat să ceară concursul, atât celorlaltor instituţii comunitare, cât şi statelor membre. Dar, dreptul de petiţionare păstrează caracteristicile conferite anterior de Parlament iar baza reglementării este determinată de regulamentul Adunării. Comisia de petiţii a Parlamentului, creată la 21 ianuarie 1987, joacă un rol major, atât în ce priveşte examinarea admisibilităţii, cât şi examinarea în fond a petiţiei.
4.2.2. Admisibilitatea petiţiei

a. Condiţiile de formă şi de procedură nu sunt foarte riguroase. Astfel, sunt admisibile atât petiţiile care parvin unui deputat, unei Comisii, cât şi cele adresate Preşedintelui Adunării. În schimb, petiţia trebuie scrisă, redactată în una din limbile oficiale ale Uniunii, semnată de petiţionari şi trebuie să identifice în mod clar pe fiecare dintre ei. Persoanele fizice trebuie să menţioneze numele lor, calitatea, cetăţenia şi domiciliul; persoanele juridice denumirea, domeniul de activitate, sediul statutar şi adresa. Petiţia poate fi individuală sau colectivă. Chiar dacă în practică petiţiile individuale sunt majoritare, există şi un număr deloc neglijabil de petiţii colective. Astfel, în cursul anului parlamentar 1997-1998, 6 petiţii au fost semnate de un număr de cel puţin 10.000 de persoane. Recordul rămâne deţinut de petiţia 150/91, privitoare la relele tratamente aplicate animalelor, cu peste 1.000.000 de semnături! Parlamentul European şi-a manifestat dorinţa ca petiţiile să-i fie adresate prin Internet. b. Calitatea de a prezenta o petiţie este recunoscută ”oricărui cetăţean al Uniunii şi oricărei persoane fizice sau juridice, cu reşedinţa sau sediul statutar într-un stat membru” (art. 138D, noul art. 194 din Tratatul CE). Cercul petiţionarilor nu se limitează la cetăţenii Uniunii Europene. Dreptul de petiţionare nu este, deci, un atribut al cetăţeniei europene. Aceasta soluţie este preferabilă, totuşi, restricţiei care a existat pentru o vreme, anterior Tratatului de la Maastricht. Parlamentul European şi-a rezervat posibilitatea de a examina petiţiile adresate de persoane străine Uniunii europene şi care nu-şi au reşedinţa într-un stat membru (Regulamentul, art. 156.9), atunci când consideră oportun, de exemplu atunci când se referă la libera circulaţie a persoanelor sau la protecţia drepturilor străinilor. Din faptul că dreptul de petiţionare este deschis tuturor cetăţenilor Comunităţii, Parlamentul a dedus că acest drept îi revine şi unui parlamentar european. Şi, fiind vorba de persoane juridice, acelaşi drept pare a fi recunoscut colectivităţilor teritoriale dar nu şi statelor. c. Conform tratatului, subiectul petiţiei trebuie să facă parte din „domeniile de activitate ale Comunităţii” (TCE, art. 138 D, noul art. 194). Parlamentul a lărgit această formulă, referindu-se în regulamentul său interior (art. 156.5) la ”domeniile de activitate ale Uniunii europene”, formulă ce include şi problemele legate de al doilea şi al treilea pilon. Iar Comisia petiţiilor continuă să
29

Protocolul Facultativ cu privire la Pactul internaţional asupra drepturilor civile si politice din 1966, Carta OIT, art. 26 si urm. 30 Acordul interinstituţional intre Parlamentul european, Consiliul si Comisia din 12 aprilie 1989 asupra dreptului de petiţionare, JOCE C 120, 16 mai 1989.

43

interpreteze într-o manieră largă, declarând admisibile nu numai petiţiile al căror subiect priveşte tratatele şi dreptul derivat, dar şi pe cele care poartă asupra unor subiecte pertinente ţinând cont de evoluţia previzibilă a dreptului comunitar sau asupra unor subiecte având legătura cu acţiunea unei instituţii sau organ al Uniunii. Petiţiile privind protecţia drepturilor omului în interiorul statelor membre - de exemplu, condiţia persoanelor - sunt considerate admisibile în general, dar în astfel de cazuri petiţionarul va fi informat de poziţia Parlamentului European şi va primi sfatul de a se adresa organelor CEDO. Petiţiile care poartă asupra unor probleme referitoare la dreptul intern al Statelor membre sunt declarate inadmisibile; litigiul între un angajat şi angajator, condamnarea pentru ascunderea de bunuri furate … Libera circulaţie a persoanelor, a mărfurilor, a serviciilor şi a capitalurilor, problemele sociale, discriminarea bărbaţi-femei, protecţia mediului şi a animalelor, armonizarea fiscală sunt subiectele cel mai des abordate de petiţionari. Subiectul petiţiei trebuie să privească direct pe petiţionar. Această condiţie, creaţie a tratatului de la Maastricht, dă prilejul unei interpretări largi, în linia practicii anterioare şi nu impune petiţionarului stabilirea existenţei unui interes individual şi personal ca urmare a succesului demersului său, ci pur şi simplu faptul că problema supusă atenţiei este obiectul unei preocupări efective.
4.2.3. Examinarea în fond şi posibile soluţii date petiţiei

Comisia petiţiilor are sarcina de a stabili faptele menţionate în petiţie. Ea poate proceda la audieri, la anchete la faţa locului. Poate transmite petiţia pentru informare, aviz sau atribuire altor Comisii ale Parlamentului. Dar cea mai mare parte a petiţiilor sunt transmise Comisiei Europene care joacă un rol crucial în rezolvarea problemelor. În schimb, cooperarea se dovedeşte mult mai puţin satisfăcătoare la nivelul Consiliului şi a statelor membre. Soluţia dată petiţiei, dacă aceasta este considerată întemeiată, depinde de natura cererii prezentate. Dacă petiţia relevă o violare a dreptului comunitar de către unul dintre state, Parlamentul poate determina Comisia să intenteze un recurs în constatare a neîndeplinirii obligaţiilor (de exemplu discriminarea între proprii cetăţeni şi cetăţenii comunitari cu privire la nivelul taxei de intrare în muzeele greceşti). Dacă lipsa este imputabilă Comisiei sau Consiliului, Parlamentul poate utiliza puterile recunoscute de tratate faţă de aceste instituţii, cum ar fi interpelări, vot de rezoluţie. El poate încerca şi o rezolvare politică a problemei (numirea unui mediator în problema răpirii unor copii de către tatăl lor algerian). 4.3. ”Plângerea” către mediator Introdus prin TUE – art. 8D TCE (noul art. 21) şi art. 138E (noul art. 195), acest recurs nejurisdicţional a implicat crearea unei noi instituţii, mediatorul.
4.3.1. Instituţia mediatorului

Deşi instituţia este foarte răspândită în statele membre (sub diverse denumiri), ea nu cunoaşte decât aplicaţii limitate la nivel comunitar (de exemplu, mediatorul instituit de Comisie pentru a examina plângerile funcţionarilor). De altfel, Parlamentul European consideră că recursul la mediator repetă inutil dreptul de petiţionare; cu toate acestea Parlamentul European a adoptat în 1979 o rezoluţie favorabilă desemnării unui ombudsman.

44

Profilul acestei instituţii aminteşte mai mult de ombudsman decât de mediatorul francez, deoarece mediatorul european apare într-o anumită măsura ca auxiliar al Parlamentului. Parlamentul numeşte mediatorul pentru durata legislaturii şi îi poate reînnoi mandatul. El poate cere Curţii de Justiţie să îl declare demis pe mediator, dar numai în situaţia în care acesta nu mai îndeplineşte condiţiile necesare exerciţiului funcţiunii sau se află în culpă gravă. El stabileşte statutul (cu aprobarea majorităţii calificate a Consiliului şi cu avizul Comisiei) şi condiţiile generale de exerciţiu a funcţiilor mediatorului. Mediatorul prezintă în fiecare an un raport de activitate Parlamentului, iar bugetul sau este anexat celui al Adunării. Totuşi, „mediatorul îşi exercită atribuţiile în deplină independenţă, în interesul general al Comunităţilor şi al cetăţenilor Uniunii. El nu solicită şi nici nu acceptă instrucţiuni din partea vreunui guvern sau ale altui organism” (Statutul mediatorului, art. 9.1). Aşa cum prevede tratatul (art. 138E.1, noul art. 195.1), în lupta sa contra „administrării defectuoase ”, mediatorul dispune de puterea de a acţiona din proprie iniţiativă. El a folosit această putere, de exemplu, pentru a începe o anchetă, urmată de proiecte de recomandare, asupra accesului public privind documentele deţinute de instituţiile şi organele comunitare31 sau asupra atitudinii Comisiei faţă de plângerile privind încălcarea dreptului comunitar. Esenţa atribuţiilor mediatorului rămâne, totuşi, examinarea plângerilor care îi sunt adresate.
4.3.2. Admisibilitatea plângerilor

a. Persoanele care au calitatea necesară pentru a adresa o plângere mediatorului sunt aceleaşi care pot adresa o plângere Parlamentului: „orice cetăţean al Uniunii sau … orice persoană fizică sau juridică având reşedinţa sau sediul statutar într-unul din Statele membre”. Identitatea celui care face plângerea trebuie clar precizată. b. Regulile de formă nu sunt mai riguroase decât cele din materia petiţiilor. Plângerea poate fi adresată mediatorului fie direct, fie prin intermediul unui membru al Parlamentului European. Ea trebuie să specifice obiectul. c. În schimb, competenţa ratione materiae a mediatorului are reguli cu totul specifice. Conform tratatului, mediatorul este competent a statua „asupra plângerilor … relative la cazuri de administrare defectuoasă în activitatea instituţiilor şi organelor comunitare, cu excepţia Curţii de justiţie şi a Tribunalului de prima instanţă în exerciţiul atribuţiilor jurisdicţionale” (TCE art. 138 E, alin. 1, noul art. 195, alin. 1). Câmpul de intervenţie este, deci, mai îngust decât cel al Parlamentului cu privire la dreptul de petiţionare, devreme ce exclude implicarea statelor membre, a persoanelor private sau a statelor terţe. De aceea un mare număr de plângeri sunt declarate inadmisibile pentru că vizează proasta aplicare a dreptului comunitar de către statele membre. Noţiunea de „administrare defectuoasă”, nefiind definită nici de tratat, nici de statut, a revenit mediatorului această sarcina. Ideea generală este că „este administrare defectuoasă atunci când un organism public nu acţionează în conformitate cu un principiu având pentru el forţa obligatorie”32. Mediatorul arată ca exemple: o neregularitate administrativă, o omisiune, un abuz de putere, o neglijenţă, o procedură ilegală, o injustiţie, o disfuncţionalitate, o lipsa de competenţă, o discriminare, o întârziere, o insuficienţă sau un refuz de a acorda informaţii. Ilegalităţi şi comportamente inoportune se îmbină în această listă. Noţiunea de proastă administrare se dovedeşte, ca şi în dreptul intern, dificil de definit. Este exclusă, în orice caz, admisibilitatea plângerilor contra deciziilor politice, cum ar fi poziţia luată de Parlamentul European faţă de problema testelor nucleare franceze în Pacific.
31 32

Raportul special 98/C44/09, JOCE C 44/9, 10 februarie 1998 Raport anual al Mediatorului european 1996, aprilie 1997, p.105

45

Mediatorul nu poate să intervină într-o procedură jurisdicţională, nici să pună în discuţie justeţea unei decizii de justiţie. El nu intervine nici în cazul în care Comisia de petiţii examinează sau a rezolvat o petiţie având acelaşi subiect ca şi plângerea. Dar se întâmplă şi ca această Comisie de petiţii să-i trimită o petiţie cu care a fost sesizată. d. Cel ce face plângerea trebuie sa o introducă în termen de 2 ani de când a luat cunoştinţă de faptele incriminate. În prealabil, acesta trebuie să fi întreprins demersuri administrative pe lângă instituţiile şi organele în cauză. Contrar soluţiei reţinute în dreptul francez, agenţii Comunităţilor Europene pot sesiza mediatorul cu plângeri privind relaţiile lor de muncă doar după epuizarea posibilităţilor de reclamaţii administrative interne.
4.3.3. Rolul mediatorului

În cazul în care consideră plângerea admisibilă, mediatorul începe studiul problemei. El dispune de o putere de anchetă pe lângă instituţiile şi organele comunitare ca şi pe lângă agenţii care sunt obligaţi să depună mărturie la cererea sa (Statut, art. 3.2). Statele membre sunt obligate să-i furnizeze informaţiile solicitate cu privire la administrarea defectuoasă a instituţiilor sau organelor comunitare; aceasta reflectă frecventa suprapunere între acţiunea autorităţilor comunitare şi cea a autorităţilor naţionale însărcinate cu aplicarea regulilor comunitare. Statutul de mediator prevede şi cooperarea cu mediatorii naţionali, tradusă deja în realitate. În cazul în care constată o administrare defectuoasă, mediatorul are mai întâi scopul de a căuta o soluţie amiabilă care să elimine administrarea defectuoasă şi să dea satisfacţie autorului plângerii. În caz contrar, el sesizează instituţia sau organul în cauză, formulând un proiect de recomandare pentru soluţionarea problemei. Instituţia sau organul trebuie să răspundă în următoarele 3 luni printr-un „aviz circumstanţiat”. După ce mediatorul îşi stabileşte raportul, cu eventualele recomandări, îl transmite instituţiei vizate cât şi Parlamentului European. Acestuia din urma îi revine obligaţia de a întreprinde în caz de eşec orice acţiune pe care o consideră oportună pentru a stopa persistenţa administraţiei defectuoase. Bineînţeles, autorul plângerii este informat despre derularea şi rezultatul intervenţiei mediatorului 4.4. Dreptul de a comunica cu instituţiile şi organele comunitare Unica inovaţie a Tratatului de la Amsterdam este dispoziţia art. 21, alin. 3 nou TCE, conform căreia orice cetăţean al Uniunii poate scrie oricărui organ sau instituţii vizate de prezentul articol sau de articolul 7 „într-una din cele 2 limbi oficiale ale Comunităţii” şi să primească un răspuns „redactat în aceeaşi limbă”. Corespondenţii sunt cele 5 instituţii, Comitetul economic şi social şi Comitetul regiunilor; judecătorul este inclus dar majoritatea organelor Uniunii sunt excluse. Este vorba nu numai de un simplu drept de a scrie, libertate care de altfel nu are nevoie de autorizare pentru a fi exercitată, dar de un drept la răspuns, aşadar de un drept la comunicare cu instituţiile comunitare. Această comunicare poate să se refere la diverse probleme: cerere de informaţii, comunicare de informaţii ca urmare a unei cereri – de exemplu semnalând o infracţiune adusa dreptului comunitar, reclamaţii. Ar fi fost binevenită stabilirea unei legături cu dreptul de acces la documentele Parlamentului European, ale Consiliului şi ale Comisiei pe care îl consacră noul art. 255 TCE. Şi poate ar fi fost oportună instituţionalizarea practicii ”plângerilor sau cererilor adresate Comisiei” privind nerespectarea dreptului comunitar care joacă un rol important în domeniul concurenţei, dar nu se mărgineşte la acest domeniu.

46

Este, deci, de dorit organizarea progresivă a dreptului persoanelor private la recursuri nejurisdicţionale (sau extrajudiciare). SECŢIUNEA A II-A LIBERTĂŢILE FUNDAMENTALE 1. Libertatea de circulaţie şi de şedere Instituirea în Tratatul de la Maastricht a dreptului „oricărui cetăţean al Uniunii de a circula şi de a se stabili în mod liber pe teritoriul Statelor membre” (TCE, art. 8A, alin. 1, noul art. 18 alin. 1) a pus capăt, oarecum, controverselor şi tensiunilor privind libera circulaţie. Această consacrare reafirma întărirea unei libertăţi, realizate cu mult timp înainte şi care îşi pierduse, chiar înaintea Tratatului asupra Uniunii Europene caracterul exclusiv economic. Combinaţia de cooperare interguvernamentală – consacrată în special prin acordurile Schengen – cu integrarea comunitară, precum şi persistenţa refuzului unor State de a elimina controlul la frontierele interioare „fac aproape ilizibil Tratatul de la Amsterdam”33, care a încercat o punere în ordine a materiei. 1.1. Extinderea beneficiarilor libertăţii de circulaţie şi de şedere Libertatea de circulaţie şi de şedere, drept al cetăţeanului Uniunii Europene, este recunoscută resortisanţilor statelor membre (sau resortisanţilor comunitari), fiind generalizată progresiv în favoarea acestora şi a familiilor lor.
1.1.1. Cetăţenia unui stat membru – condiţie a libertăţii de circulaţie şi de şedere

a. Generalităţi Spre deosebire de art. 69 al Tratatului CECA, TCE nu conţine vreo limitare bazată pe cetăţenia lucrătorilor care beneficiază de libertatea de circulaţie, cel puţin dacă luăm în considerare dispoziţiile art. 48.1 (noul art. 39,1) şi ale art. 51.1 (noul art. 42.1). Fiecare stat membru al Comunităţii rămâne liber să reglementeze care sunt cetăţenii săi. Tratatele de aderare au exclus de la acest beneficiu pe cetăţenii danezi rezidenţi în Insulele Feroe ca şi cetăţenii din insulele anglo-normande34 şi din insula Malta. Cetăţenii din ţările şi teritoriile de peste mări care au cetăţenia unui stat membru (în cazul Franţei este vorba de Noua Caledonie, Polinizia Franceză, Wallis şi Futuna, Mayotte, Saint-Pierre şi Miquelon; pământurile australe şi antarctice franceze nelocuite) sunt într-o situaţie din cele mai complexe. Ei nu se pot prevala de un drept de intrare şi de şedere pentru a exercita o activitate salariată,

33 34

Droit materiel communitaire. C 171/96, Recueil, p. I-4607.

47

ci doar pentru a exercita o activitate independentă. Acest fapt rezultă din aplicarea făcută dispoziţiilor art. 135 (noul art. 186) şi 132.5 (noul art. 183) din TCE35. b. Situaţia cetăţenilor din statele terţe Deşi cetăţenii din statele terţe nu beneficiază, în principiu, de libertatea de circulaţie şi de şedere, există interacţiuni ce se produc între situaţia lor şi cea a cetăţenilor comunitari. Conform reglementării comunitare în vigoare, membrii familiei unui cetăţean al unui stat membru pot să-l însoţească pe acesta în ţara de adopţie şi să exercite o activitate. Convenţiile încheiate între Comunitate şi state sunt prudente în ceea ce priveşte, dacă nu libera circulaţie, dreptul de şedere acordat ca accesoriu al accesului la un loc de muncă. Chiar din cele mai favorabile dintre ele, cu ar fi acordul de cooperare CEE-Maroc, lasă statelor membre o largă marjă de asociere36. Acordul de asociere încheiat în 1963 cu Turcia şi protocolul adiţional din 1970 sunt mai îngăduitoare datorită redactării lor în perspectiva realizării progresive a liberei circulaţii a lucrătorilor conform modalităţilor stabilite de Consiliul de Asociere. Dar Curtea a refuzat să le recunoască efectul direct37, ceea ce împiedica pe lucrătorii turci să se prevaleze de liberul acces pe teritoriul statelor membre38. În schimb, Decizia 1/80 adoptată de Consiliul de Asociere produce efect direct şi conferă cetăţenilor turci un drept de şedere derivat din dreptul la muncă, care le este recunoscut39. Acest drept presupune, chiar şi pentru lucrătorii turci care au avut o ocupaţie mai mult de 4 ani pe teritoriul unui stat membru, un interval rezonabil pentru a căuta un nou loc de muncă40 (soluţie asemănătoare celei din cazul Antonisse privind lucrătorii comunitari). Membrii familiei au, în aplicarea art. 7 din Decizia 1/80, dreptul de a însoţi lucrătorul41. Acordul privind Spaţiul Economic European (SEE) din 2 mai 1992 este cel mai favorabil în ceea ce priveşte situaţia cetăţenilor statelor terţe, întrucât art. 28 prevede libera circulaţie între statele membre ale CE şi Statele AELE, dar aplicarea sa a ridicat unele probleme. Cetăţenii statelor terţe, legal angajaţi de către o întreprindere comunitară care efectuează o prestare de servicii în alt stat membru, au dreptul de şedere în acest stat membru pentru intervalul de timp necesar executării acestei prestări de servicii42. Perspectiva eliminării controalelor la frontierele interne ale Uniunii şi constituirea unui „spaţiu de libertate, securitate şi justiţie” presupune o anumită armonizare a politicii statelor membre faţă de admiterea şi şederea cetăţenilor statelor terţe. 2. Libertatea profesională, drept al persoanei Dreptul de liberă exercitare a unei profesii constituie, în dreptul comunitar ca şi în dreptul intern, statutul de drept fundamental persoanei, iar Tratatul de la Amsterdam îl consacră şi îl desăvârşeşte.
35 36

CJCE, 12 decembrie 1990, Kaefer şi Procacci, C 100 şi 101/89, Recueil, p. I-4647. CJCE, 2 martie, EL-YASSINI, C 416/96. 37 CJCE, 30 septembrie 1987, Demirel, 12/86, Recueil, p. 3719. 38 CJCE, 16 decembrie 1992, Kuss, C 237/91, Recueil, p. I-6781. 39 CJCE, 10 septembrie 1990, Sevince, C 192/89, Recueil, p. I-3641. 40 CJCE, 23 ianuarie 1997, Tetik, C 171/95, Recueil, p. I-5113. 41 CJCE, 5 octombrie 1994, Eroglu, C 355/93, Recueil, p. I-5113. 42 CJCE, 9 august 1994, Vander Elst, C43/93, Recueil, p. I-3803, muncitori marocani angajaţi de către o întreprindere belgiană efectuând lucrări pe un şantier din Franţa.

48

Conform Cartei Sociale Europene, semnată la Torino la 18.10.1961, „orice persoană trebuie să aibă posibilitatea de a-şi câştiga existenţa prin exercitarea liberă a unei profesii”. Carta comunitară a drepturilor sociale fundamentale ale lucrătorilor din 8-9 decembrie 1989 proclama dreptul „oricărui lucrător de a exercita orice profesie sau meserie în Comunitate”, drept care se realizează prin intermediul liberei circulaţii (art.2). În tratatele constitutive libertatea profesională apare mai puţin ca un drept al persoanei şi mai mult ca un instrument de mobilitate a agenţilor economici, a lucrătorilor în general. Libera exercitare a unei activităţi profesionale pe care o poate revendica o societate comercială doritoare să se implanteze într-un alt stat membru profită acţionarilor şi altor categorii de asociaţi şi rămâne un element de acces la piaţa serviciilor şi un drept fundamental al persoanei. Chiar dacă societăţile beneficiază de acest drept în ordinea juridică comunitară, ele sunt un instrument de acţiune economică. 2.1. Domeniul de aplicare al libertăţii profesionale Principiul liberului acces la o profesie, beneficiarii săi, ca şi locurile de muncă excluse sunt determinate prin intermediul celor trei libertăţi consacrate prin TCE.
2.1.1. Libertăţile consacrate de dreptul comunitar

Tratatul CE distinge trei libertăţi. a. Libera circulaţie a lucrătorilor şi liberul acces la locurile de muncă salariate Libera circulaţie a lucrătorilor, aşa cum o prevede art. 48 (noul art. 39) TCE, cuprinde 2 elemente: - „Eliminarea tuturor discriminărilor bazate pe naţionalitate … în ceea ce priveşte angajarea, remunerarea şi alte condiţii de muncă”, de unde recunoaşterea dreptului de a „răspunde locurilor de muncă oferite efectiv” şi - Libertatea de circulaţie şi de şedere pe teritoriul statelor membre. b. Libertatea de stabilire În virtutea art. 52 alin. 2 TCE (noul art. 43 alin. 2) „libertatea de stabilire implică accesul la activităţi independente şi la exercitarea lor, precum şi constituirea şi gestionarea de întreprinderi” întrun alt stat membru. Ea implică instalarea în ţara de adopţie pentru a exercita acolo o activitate, deci crearea unei întreprinderi. Ca şi libera circulaţie a lucrătorilor, libertatea de stabilire este compusă din două elemente: dreptul de acces la o profesie şi cel de exercitare al profesiei. În principiu, activitatea independentă este exercitată cu titlu permanent, fapt ce distinge stabilirea de liberă prestare de servicii. c. Libera prestare de servicii c.1. Noţiunea de servicii Tratatul CE consideră ca servicii prestaţiile furnizate contra unei remuneraţii de către agenţi economici independenţi, iar în absenţa unei remuneraţii nu există prestare de servicii.

49

Mişcările de capitaluri aparţin domeniului serviciilor, ca şi alte activităţi cu caracter industrial, comercial, activităţile artizanale şi activităţile profesiilor liberale pe care tratatul le plasează în capitolul consacrat serviciilor, fiind supuse unor reguli specifice. Definind o astfel de întreprindere este important de conturat activităţile care aparţin producţiei serviciilor de cele care aparţin liberei circulaţiei a mărfurilor. Exemplul clasic este cel al activităţilor audio-vizuale: producerea de emisiuni este o activitate de servicii, filmele de pe casetele video sunt mărfuri. c.2. Conţinutul liberei prestări de servicii Conform art. 50 TCE (noul art. 60), libera prestare de servicii permite prestatorului să exercite cu titlu temporar activitatea în ţara unde este furnizată prestaţia. Aplicarea dreptului comunitar presupune ca prestatorul şi destinatarul serviciului să nu fie din acelaşi stat. Cel mai adesea cel care trece frontiera este prestatorul, de exemplu avocatul care se deplasează pentru a-şi reprezenta clientul în faţa tribunalului unui alt stat membru. Dar deplasarea poate fi făcută şi de destinatarul prestaţiei, de exemplu turistul sau bolnavul care merge în alt stat membru pentru a primi îngrijiri. Criteriul distincţiei se bazează pe opoziţia între caracterul permanent, continuu, al stabilirii şi caracterul provizoriu pe care îl prezintă activitatea de prestare de servicii.
2.1.2. Beneficiarii libertăţii profesionale

a. Libertatea de circulaţie sau de şedere şi libertatea profesională nu coincid întotdeauna Dreptul de şedere permite, în mod normal, studenţilor, să se pregătească pentru exercitarea unei funcţii mai degrabă decât să acceadă la ea. În schimb, nimic nu opreşte un student să aibă în acelaşi timp calitatea de lucrător şi să beneficieze de regimul acestuia din urmă; este de ajuns să îndeplinească activităţi reale şi efective cu timp redus şi nu marginale şi accesorii. b. Naţionalii şi libertatea profesională comunitară Problema se pune atunci când un cetăţean al unui stat membru reclamă faptul că tratamentul pe care i-l impune propriul drept naţional este mai puţin favorabil decât cel de care beneficiază cetăţenii altor state membre din partea acelui stat. Această situaţie este des calificată ca „discriminare inversă (pozitivă)”, deoarece cetăţeanul nu beneficiază de egalitate de tratament cu ceilalţi cetăţeni comunitari. Principiul rămâne că cetăţeanul nu se poate prevala de dreptul comunitar când se găseşte într-o situaţie „pur internă”. c. Cetăţenii statelor terţe Condiţia cetăţenilor statelor terţe este, în principiu, şi mai defavorabilă în ceea ce priveşte libertatea profesională decât era în privinţa liberei circulaţii. Odată admis, pe teritoriul unui stat membru, cetăţeanul unui stat terţ este autorizat, dacă nu la şedere, cel puţin la circulaţie în alte state membre. Restricţia cu privire la şedere este dublată de statutul profesional riguros, formând un tot logic. Fiecare stat rămâne suveran în a-şi stabili propria politică de imigraţie. Principiul rămâne că cetăţenii statelor terţe beneficiază de libertate profesională doar pe baza acordurilor internaţionale semnate de Comunitate. O parte din aceste acorduri prevede fie un 50

„tratament nediscriminatoriu”, fie un „tratament nu mai puţin favorabil” decât cel acordat cetăţenilor comunitari (acordurile PECO). Efectul lor este totuşi limitat de faptul că dispoziţiilor respective nu le este recunoscut efectul direct. 2.1.3. Locurile de muncă şi serviciile excluse Dreptul internaţional a recunoscut statelor posibilitatea de a exclude străinii de la exercitarea funcţiilor publice, cât şi de la exercitarea aşa-ziselor drepturi „politice”, cum ar fi dreptul de a alege, de a fi ales şi chiar de a participa la conducerea sindicatelor. Tratatul CE a exclus din domeniul de aplicare al libertăţii profesionale „locurile de muncă din administrarea publică” (art. 48.4, noul art. 39.4). a. Locurile de muncă salariate Conform art. 48.4 TCE (noul art. 39.4), „dispoziţiile prezentului articol nu sunt aplicabile locurilor de muncă din administraţia publică”. Această limitare a liberei circulaţii priveşte un număr considerabil de locuri de muncă. Accesul la funcţia publică se face din drepturile politice rezervate naţionalilor. b. Activităţile nesalariate Dispoziţiile din art. 55 (noul art. 45) TCE exceptează de la aplicarea dispoziţiilor în materia dreptului de stabilire „activităţile care participă, chiar cu titlu ocazional, la exerciţiul autorităţii publice”. Aceeaşi restricţie se aplică liberei prestări de servicii prin intermediul trimiterii pe care o face art. 66 TCE (noul art. 55) la dispoziţia precedentă.

2.2. Drepturile recunoscute în cadrul libertăţii profesionale Libertatea profesională presupune accesul la profesie şi exercitarea profesiei.
2.2.1. Principiul nediscriminării

a. Principiul nediscriminării şi regula tratamentului naţional Regula cardinală a dreptului comunitar, principiul nediscriminării este înscris de Tratatul CE în fruntea celor 3 libertăţi care concretizează libertatea profesională. Libera circulaţie a lucrătorilor implică „eliminarea oricărei discriminări bazată pe naţionalitate” (art. 48.2, noul art. 39.2). Stabilirea (art. 52 alin. 2, noul art. 43 alin. 2) şi prestarea de servicii (art. 60, noul art. 50) se fac în ţara de adopţie „în aceleaşi condiţii pe care ţara le impune propriilor cetăţeni”. Nediscriminarea presupune ca cetăţeanul comunitar să beneficieze de acelaşi tratament ca cel naţional. b. Discriminările directe şi indirecte

51

Libertatea profesională se bucură de o protecţie identică a celei acordate liberei circulaţii a mărfurilor sau egalităţii dintre bărbaţi şi femei şi se întinde asupra discriminărilor indirecte. Principiul nediscriminării interzice „nu numai discriminările bazate pe cetăţenie, ci şi toate formele disimulate de discriminare care, prin aplicarea altor criterii de diferenţiere, ajung la acelaşi rezultat43. Prestarea numitor locuri de muncă propriilor cetăţeni constituie o discriminare directă uşor de cenzurat (CJCE, 3 iunie 1986, Comisia/Franţa, 307/84 precitată – accesul la locuri de muncă permanente în spitale era rezervat cetăţenilor francezi).
2.2.2. Accesul la profesie

Principiul tratamentului naţional sau al egalităţii de tratament constituie regula cea mai importantă în practică. a. Accesul lucrătorilor salariaţi la un loc de muncă Regulamentul 1612/68 recunoaşte cetăţeanului comunitar dreptul de a beneficia de aceeaşi prioritate în accesul la locurile de muncă disponibile ca şi cetăţenii statului de adopţie. Orice discriminare este eliminată, ca şi recurgerea la proceduri de recrutare impuse străinilor (art. 3.2), impunerea unui număr de locuri de muncă accesibile (art. 4) sau supunerea la criterii medicale sau profesionale discriminatorii (art. 6). Soţul şi copiii sub 21 de ani sau aflaţi în întreţinere beneficiază de acelaşi drept, chiar dacă nu au naţionalitatea unuia din statele membre (art. 11). b. Accesul la o activitate independentă Dreptul de acces la o activitate independentă este asigurat de libertatea de stabilire (art. 52 şi următoarele TCE, noul art. 43 şi următoarele). Regimul sediului secundar diferă de cel al celui principal. În ceea ce priveşte sediul principal, adică crearea sau transferul într-un stat membru al sediului principal al activităţii profesionale, beneficiul dreptului comunitar este dobândit din momentul în care fondatorul întreprinderii are naţionalitatea unui stat membru. Este suficient deci să fie resortisantul unui stat membru, dacă e persoană fizică. Dacă este vorba de o societate, ea trebuie constituită în conformitate cu legislaţia unui stat membru şi având sediul statutar, administraţia centrală sau sediul principal în interiorul Comunităţii (art. 58 alin. 1, TCE, noul art. 48 alin. 1).

2.3. Calificarea profesională a. Recunoaşterea mutuală a diplomelor în scopuri profesionale Recunoaşterea mutuală a diplomelor constituie modalitatea cea mai semnificativă şi cea mai importantă în practică de recunoaştere mutuală a calificărilor profesionale. În anumite cazuri accesul la o profesie este subordonat, însă, unei anumite calificări care rezultă din experienţa profesională. Recunoaşterea diplomelor este numai în scopuri profesionale care diferă de recunoaşterea academică. Recunoaşterea profesională conferă cetăţeanului statului membru care deţine o diplomă
43

CJCE, 15 februarie 1974, Sotgiu, 152/73, Recueil, p. 753.

52

eliberată într-un alt stat membru dreptul de a accede în orice alt stat al Uniunii la profesiile pentru care accesul este condiţionat de o calificare. Ideea de bază este că dacă cineva este calificat pentru exercitarea unei profesii într-un stat – care este cel mai des, dar nu obligatoriu, statul al cărui cetăţean este – este calificat pentru exercitarea acesteia în orice stat al Uniunii Europene. Recunoaşterea academică este o recunoaştere de diplomă cu titlul de formare dobândită într-un alt stat ca fiind echivalentă diplomei naţionale pentru continuarea studiilor. Ea are ca obiect direct asigurarea mobilităţii studenţilor şi nu a lucrătorilor, chiar dacă contribuie la favorizarea acesteia. Două tipuri de directive vizând recunoaşterea diplomelor în scopuri profesionale au apărut: directive sectoriale şi directive generale. a.1. Directive sectoriale de recunoaştere mutuală a diplomelor Reglementând în mod specific o profesie, ele privesc 3 sectoare: profesiile din domeniul sănătăţii, profesia de arhitect şi profesia de avocat. a.1.1. Profesiile din domeniul sănătăţii Aceste profesii sunt beneficiare ale recunoaşterii mutuale a diplomelor datorită unor similitudini importante: „corpul uman este acelaşi peste tot”. Directivele, în materie, privesc formarea: - medicilor (Directivele 73/362 şi 75/363 din 16 iunie 1975 codificate prin Directiva 93/16 din 5 aprilie 1993); - infirmieri generali (Directivele 77/452 şi 77/453 din 25 iunie 1977); - stomatologi (practicieni ai artei dentare) (Directivele 78/686 şi 79/687 din 25 iulie 1978); - veterinari (Directivele 78/1026 şi 78/1027 din 18 decembrie 1978); - moaşe (Directivele 80/154 şi 80/156 din 21 ianuarie 1980); - farmacişti (Directivele 85/432 şi 85/433 din 24 septembrie 1985). Recunoaşterea diplomelor este valabilă atât în ce priveşte accesul la profesie, cu titlu salariat sau independent, cât şi pentru simpla prestare de servicii, cu excepţia profesiei farmaceutice în această ultimă privinţă. Recunoaşterea diplomei permite cetăţeanului comunitar să beneficieze de dreptul de a se stabili în statul de adopţie, cu condiţia de a se supune procedurii de admitere impusă naţionalilor şi care revine fie administraţiei, fie organizaţiei profesionale. a.1.2. Profesia de arhitect Este reglementată de o singură directivă (Directiva 85/134 din 10 iunie 1985). Această directivă prevede recunoaşterea de către alte state membre a diplomelor care sancţionează formarea de nivel universitar, cu o durată minimală şi cu un anumit număr de ore.

a.1.3. Profesia de avocat

53

Prin Directiva 77/249 din 22 martie 1977 se reglementează prestarea de servicii şi se instituie o recunoaştere mutuală, nu a diplomei, ci a calităţii de avocat. Avocatul autorizat să profeseze într-un stat membru poate asigura reprezentarea şi apărarea în justiţie a unui client în alt stat membru, fără să fie ţinut să aibă o reşedinţă sau să fie înscris într-o organizaţie profesională a acestui stat membru. El trebuie să respecte atât deontologia statului de origine, cât şi a statului de adopţie. Directiva 98/5 din 16 februarie 1998 autorizează avocatul să exercite, permanent, profesia, sub titlul său profesional de origine (art. 120) din momentul în care se înscrie pe lângă autoritatea competentă a statului de adopţie (art. 3). a.2. Directivele generale de recunoaştere mutuală a diplomelor Directiva 89/48 din 21 decembrie 1988 priveşte profesiile reglementate a căror exercitare este subordonată deţinerii unei diplome sancţionând cu ciclu de studii postsecundar de cel puţin 3 ani. Directiva 92/51 din 18 iunie 1992 o completează, vizând diplomele ce sancţionează cel puţin un an de studii postsecundare. Profesiile vizate sunt doar profesiile „reglementate” (altele decât cele reglementate de directivele sectoriale) pe care directivele le concep ca fiind acelea al căror exerciţiu „este subordonat direct sau indirect prin dispoziţii legislative regulamentare sau administrative” deţinerii de diplome (Directiva 89/88) sau a unui titlu de formaţie sau a unei atestări de competenţă (Directiva 92/51). Spre deosebire de regimul instituit prin directivele sectoriale, recunoaşterea mutuală a diplomelor nu mai este automată în sistemul directivelor generale. Aceste directive se probează pe prezumţia conform căreia formările primite sunt compatibile de la un stat la altul. Dar, dacă se stabileşte că lucrurile nu stau altfel, statul de adopţie are dreptul de a cere fie o experienţă profesională complementară pentru a compensa durata mai mică de studii, fie un stagiu de adaptare sau un examen de aptitudine de tipul celor cerute chiar de el. Alegerea între stagiu şi examenul de aptitudine este lăsată cetăţeanului comunitar, mai puţin în ce priveşte profesiile de consiliere sau de asistenţă privind dreptul naţional (profesii juridice). a.3. Recunoaşterea diplomelor şi calificărilor în absenţa directivelor Recunoaşterea diplomelor îşi pierde caracterul său automat şi semiautomat în momentul în care ne aflăm în afara domeniului directivelor. Autorităţile naţionale rămân, însă, obligate să aprecieze de manieră obiectivă corespondentă dintre cunoştinţele şi calificările cerute de legislaţia naţională şi cele care au fost dobândite în alt stat membru. Doar în cazul în care corespondenţa este parţială, statul de adopţie este în drept să ceară celui interesat să demonstreze dobândirea acelor cunoştinţe şi calificări care îi lipsesc, statuând printr-o decizie motivată, susceptibilă de recurs jurisdicţional. 2.4. Învăţământul şi formarea profesională a. Accesul la studii Principiul fundamental este cel al egalităţii de tratament a tuturor cetăţenilor comunitari. Aplicaţie a regulii nediscriminării, acest principiu a fost abordat la început ca unul din drepturile lucrătorului migrant consacrat în art. 7 din Regulamentul 1612/68 cu privire la învăţământul în şcolile profesionale şi în centrele de readaptare sau de reeducare.

54

Cetăţenii comunitari care nu au nici calitatea de lucrător migrant, nici pe cea de copil de lucrător migrant, constituie un al doilea cerc de beneficiari. Ei dispun de dreptul de şedere, dar limitat la durata studiilor şi subordonat condiţiei de a dispune de resurse suficiente şi de o asigurare de sănătate. b. Mobilitatea din cursul studiilor Recunoaşterea mutuală a diplomelor în scopuri profesionale facilitează mobilitatea, permiţând unui cetăţean european să-şi urmeze studiile în oricare alt stat, inclusiv în statul de origine. Ea nu permite fracţionarea unui ciclu de studii în formaţii urmate în state diferite. Pentru aceasta este nevoie de recunoaştere academică pentru ca titlul de formare dobândit în alt stat membru să fie recunoscut ca echivalentul diplomei naţionale pentru continuarea studiilor. SECŢIUNEA A III-A APĂRAREA DREPTURILOR FUNDAMENTALE 1. Protecţia drepturilor sociale Protecţia socială conţine, pe de o parte, regulile care vizează asigurarea protecţiei lucrătorului salariat în relaţia de muncă, iar pe de altă parte, regulile care asigură protecţia oricărei persoane împotriva anumitor riscuri sociale (securitatea socială). 1.1. Drepturile lucrătorilor salariaţi 1. Politica europeană comună a. Accesul la un loc de muncă Accesul la un loc de muncă constituie primul drept al lucrătorului. Creşterea şomajului a determinat conştientizarea faptului că promovarea locului de muncă trebuia să fie unul din obiectivele majore ale politicii sociale (art. 121, noul art. 136 TCE). Regimul juridic al accesului la un loc de muncă este susceptibil să exercite o influenţă asupra nivelului locurilor de muncă. Deşi a fost conceput, în principal, în ideea mobilităţii lucrătorilor (libera circulaţie a lucrătorilor), nu se poate contesta importanţa drepturilor pe care le consacră. a.1. Contractul de muncă Directiva 91/533 din 14 octombrie 1991 impune angajatorului obligaţia de a informa lucrătorul asupra aspectelor esenţiale ale contractului de muncă: identitatea părţilor, relaţii de muncă, calitatea muncii, durata zilnică sau săptămânală a muncii, cuantumul remuneraţiei şi accesoriilor sale, durata concediului plătit, data începutului contractului, durata estimativă, durata intervalelor de preaviz, convenţiile colective aplicabile. Lucrătorul trebuie să dispună de un recurs jurisdicţional, dacă este cazul, după un recurs la alte autorităţi.

55

Statele pot să excludă de la aplicarea directivei contractele pe o durată inferioară sau egală cu o lună sau cele care prevăd o durată săptămânală de mai puţin de 8 ore. b. Condiţiile de lucru b.1. Organizarea timpului de lucru Reglementarea comunitară este dată de Directiva 93/104 din 23 noiembrie 1997 cu privire la anumite aspecte ale organizării timpului de muncă44, pe care Curtea a considerat-o, pe bună dreptate, bazată pe art. 118A TCE (noul art. 137, pentru ca obiectivul său esenţial este protecţia sănătăţii lucrătorilor45. Această directivă stabileşte reguli minimale privind perioadele de repaus şi de instalare ca şi cu privire la munca în timpul nopţii şi ritmul de lucru. Ea impune mai ales un repaus zilnic de 11 ore consecutive în cursul fiecărui interval de 24 de ore (art. 3), un timp de pauză în caz de muncă zilnică depăşind 6 ore (art. 4), un repaus săptămânal - în principiu duminica - de 24 de ore fără întrerupere la care se adaugă cele 11 ore de repaus zilnic (art. 5) şi 4 săptămâni de concediu plătit anual (art. 7). Pe de altă parte directiva stabileşte, la 48 de ore în medie, durata maximă de lucru săptămânală (art. 6) şi prevede garanţi specifice pentru lucrătorii de noapte, pe lângă limitarea la 8 ore din 24 de ore (art. 8). b.2. Protecţia securităţii şi sănătăţii lucrătorilor Aceasta protecţie îşi găseşte fundamentul art. 55 al Tratatului CECA, care impune dezvoltarea "securităţii muncii" în industriile carbonieră şi siderurgică. Tratatul CEEA consacră un capitol protecţiei lucrătorilor şi populaţiei împotriva radiaţiilor ionizante (art. 30-39) şi permite elaborarea unei reglementări specifice. Pe baza art. 117, 118 şi mai ales 118 A TCE, Consiliul a putut adopta o abundentă legislaţie, textul fundamental fiind Directiva cadru 89/391 din 12 iunie 1989 cu privire la punerea în aplicare a măsurilor vizând promovarea ameliorării securităţii şi sănătăţii lucrătorilor la locul de muncă46. Ulterior, în limitele Directivei cadru, Consiliul a adoptat o serie de directive particulare adaptând şi precizând protecţia în domenii specifice ca: echipamente de lucru (89/655 din 30 noiembrie 1989, modificată prin directiva 95/63), utilizarea protecţiilor individuale (89/656 din 30 noiembrie 1989), munca pe ecran (90/270 din 29 mai 1990), expunerea la substanţe carcinogene (90/394 din 29 mai 1990), expunerea la agenţi biologici (90/679 din 26 noiembrie 1990), sistemul de alerta (92/58 din 24 iunie 1992), protecţia femeilor însărcinate (92/85 din 19 octombrie 1992) ... Directiva din 22 iunie 199447 cu privire la protecţia tinerilor sub vârsta de 18 ani urmăreşte un obiectiv similar şi vizează prevenirea exploatării economice. Ea interzice orice muncă pentru tinerii sub vârsta de 15 ani sau supuşi unei obligaţii legale de învăţământ, impune protecţia împotriva riscurilor particulare inerente vârstei tinere şi limitări ale duratei de muncă. Agenţia Europeană pentru securitatea şi sănătatea muncii, instituită la 18 iulie 1994 (regulamentul 2062/94 al Consiliului), asistă Comisia şi statele în cunoaşterea informaţiilor cu privire la sănătatea şi securitatea lucrătorilor. c. Protecţia locului de muncă şi a veniturilor lucrătorului
44 45

JOCE, L 307, 13 decembrie 1993. CJCE, 12 noiembrie 1996, REGATUL UNIT /CONSILIUL, C 84/94, Recueil, p. I-5755. 46 JOCE L 183/1, 29 iunie 1989. 47 JOCE, L 216/12, 20 august 1994.

56

c.1. Protecţia în caz de concedieri colective Ea este reglementată prin Directiva 75/129 din 17 februarie 1975, modificată prin Directiva 92/56 din 24 iunie 199248 care priveşte încetările contractului de muncă, atât economice cât şi colective, intervenite la iniţiativa angajatorului. Acesta din urmă are obligaţia să consulte în timp util reprezentanţii personalului în vederea ajungerii la un acord asupra posibilităţilor de a evita sau reduce concedierile şi asupra măsurilor sociale auxiliare. c.2. Păstrarea drepturilor lucrătorilor în caz de transfer Directiva 77/187 din 14 februarie 197749 se aplică transferurilor din întreprinderi, instituţii sau părţi din instituţii cu un alt şef de întreprindere ca urmare a unei cesiuni sau fuziuni. Trebuie însă ca întreprinderea să subziste ca entitate economică50. Cedentul şi cesionarul sunt obligaţi să informeze şi să consulte organizaţiile lucrătorilor. Mai ales salariaţii întreprinderii transferate sunt protejaţi împotriva oricărei concedieri colective, întrucât cesionarul, în patrimoniul căruia sunt transmise drepturile şi obligaţiile rezultând din contractul de muncă, este obligat să îi menţină în locul lor de muncă (art. 3 şi 4). Dacă, în urma unei modificări substanţiale ale condiţiilor de muncă salariatul rupe contractul, această reziliere este considerată ca survenind în urma faptului angajatorului. c.3. Protecţia în caz de insolvabilitate a angajatorului Directiva 80/97 din 20 octombrie51 obligă statele să instituie un sistem de garanţie care să asigure plata creanţelor de remuneraţie a salariilor şi a indemnizaţiilor complementare rămase neplătite. Starea de insolvabilitate este atestata de deschiderea procedurii colective care vizează satisfacerea creditorilor. Obligaţia de garanţie poate fi plafonata cu condiţia de a asigura plata unui minim (în general ultimele 3 luni de salariu); ea se întinde asupra cotizaţiilor legale de securitate socială, cu excepţia cazului când legislaţia naţională dispune altfel şi poate acoperi cotizaţiile la regimuri profesionale complementare. d. Participarea lucrătorilor la mersul întreprinderii În stadiul actual participarea îmbracă 3 forme: - informarea şi consultarea reprezentanţilor lucrătorilor este prevăzută în cazul transferurilor de întreprinderi şi al protecţiei sănătăţii şi securităţii personalului - participarea la rezultate, capital şi beneficiu nu este decât obiectul unei simple recomandări (92/443 din 27 iulie 1992)52 - la aproape 2 decenii după depunerea "propunerii VREDELING", Consiliul a adoptat la 22 septembrie 1994 "Directiva 94/45 vizând instituirea unui Comitet European al Întreprinderilor sau a unei proceduri în întreprinderi de dimensiune comunitară şi în grupările de întreprinderi de dimensiune comunitară pentru informarea şi consultarea lucrătorilor53.
48 49

JOCE L 228, 26 august 1992. JOCE L 61, 6 martie 1977. 50 CJCE, 15 iunie 1988, P.BORK INTERNATIONAL 101/87, Recueil, p. 3057. 51 JOCE L 283/23, 28 octombrie 1980. 52 JOCE, L 245 26 august 1992. 53 JOCE L 254, 22 septembrie 1994.

57

Neconsultarea Comitetului European de Întreprindere a fost considerata ca ilicită în cazul închiderii uzinei Renault din Vilvorde54. e. Egalitatea de tratament între bărbaţi şi femei e.1. Principiul şi reglementarea sa Deşi egalitatea de tratament nu se aplică numai în dreptul relaţiilor de muncă, ea are legături foarte strânse cu acest domeniu, deoarece îşi găseşte în acesta nu numai principalul domeniu de aplicare, ci şi originile. Singura recunoaştere a principiului de către Tratatele fondatoare se află în art. 119 TCE (noul art. 141) care impune egalitatea de remuneraţie. Cazurile DEFRENNE au dat Curţii ocazia de a recunoaşte efectul direct al art. 11955, fapt care a contribuit la curmarea imobilismului statelor, înainte ridicarea eliminărilor bazate pe sex la rang de drept fundamental al persoanei având valoare de principiu general în dreptul comunitar56. Consiliul a adresat Statelor 2 recomandări: la 24 noiembrie 1991 pentru lupta împotriva hărţuirii sexuale, la 31 martie 1992 cu privire la supravegherea copiilor. Comisia a invitat statele să promoveze o participare echilibrată în luarea deciziilor57. Pe lângă aceasta, acţiunea normativă este completată de punerea în practică a programelor de acţiune (al patrulea program acoperă anii 1996-2000) şi de numeroase iniţiative ale Comisiei. e.2. Întinderea principiului egalităţii Domeniul material de aplicare este definit prin directive: pe lângă securitatea socială, el priveşte remuneraţiile (Directiva 71/117 din 10 februarie 1975 ), accesul la un loc de muncă, la formarea şi la promovarea profesională şi la condiţiile de muncă (Directiva 76/207 din 9 februarie 1976). Noţiunea de remuneraţie este interpretată larg ca incluzând toate prestaţiile plătite lucrătorului în baza relaţiei de muncă58, incluzând prestaţiile plătite după încetarea activităţii şi permite evitarea excepţiilor în privinţa egalităţii din domeniul securităţii sociale şi condiţiile de concediere sunt incluse în condiţiile de muncă (Directiva 76/207, art. 5.1). Beneficiarii sunt lucrătorii, inclusiv persoanele care sunt în căutarea unui loc de muncă, fie ca este vorba de sectorul privat sau de cel public59. Discriminările interzise Fiind vorba de remuneraţie, Directiva 71/117 impune egalitatea pentru "aceeaşi muncă sau pentru o muncă căreia îi este atribuită o valoare egală", iar criteriul muncii de aceeaşi valoare a fost reluat în noul art. 141, în timp ce vechiul art. 119 nu se referea decât la noţiunea de muncă. Evaluarea trebuie făcută printr-o luare în considerare obiectivă a naturii muncii de îndeplinit60.

54 55

Paris, 7 mai 1997, Droit social, 1997, p.443. DEFRENNE II, 8 aprilie 1976, 43/75, Recueil, p.455. 56 DEFRENNE III, 15 iunie 1978, 149/77, Recueil, p. 1365 57 Recueil din 30 mai 1996 58 CJCE, 28 septembrie 1994, BEUNE, C 7/93, Recueil, p I, 4471. 59 CJCE, 21 mai 1985, COMISIA/GERMANIA, 248/83, Recueil, p. 1459. 60 CJCE, 1 iulie 1986, RUMMLER 237/85, Recueil, p. 2101.

58

Dreptul comunitar interzice nu numai discriminările directe, cum ar fi concedierea unei femei datorită faptului că era însărcinată61, dar şi discriminările indirecte. Astfel, Curtea cenzurează orice situaţie dezavantajoasă care afectează un procent de femei sensibil superior celui de bărbaţi, cu excepţia cazului când angajatorul se poate prevala de "factori justificaţi în mod obiectiv şi străini oricărei discriminări bazate pe sex". e.3. Derogările la egalitatea de tratament Exista două serii de derogări cu privire la egalitatea de tratament. a. Prima priveşte excluderile din domeniul de aplicare a principiului egalităţii pe care statele sunt autorizate să le menţină. Ele sunt mai puţin numeroase în ce priveşte relaţiile de muncă decât cu privire la securitatea socială, mai ales pentru ca, în conformitate cu art. 119 TCE (noul art. 141), ele nu pot să privească remuneraţiile. Directiva 76/207 autorizează statele să excludă activităţile profesionale pentru care, datorită naturii sau a condiţiilor de exerciţiu, sexul constituind o condiţie determinantă (art. 2.2), de exemplu locurile de muncă din administraţia penitenciară sau poliţie. Dar, Curtea interpretează foarte strict această dispoziţie62. b. O a doua serie de derogări, stabilite în favoarea femeilor, pune probleme şi mai delicate datorită faptului că arată complexitatea noţiunii de egalitate de tratament. Directiva 76/207 "nu se opune dispoziţiilor relative la protecţia femeii, mai ales în ce priveşte sarcina şi maternitatea" (art. 2.3), nici cu privire la "măsurile vizând promovarea egalităţii de şanse între bărbaţi şi femei, în special remediind inegalităţile de fapt care afectează şansele femeilor" (art. 2.4). Protecţia sarcinii şi a maternităţii, reglementată de Directiva 92/85 din 19 octombrie 1992 63, constituie o derogare pe care Curtea o interpretează strict. Ea autorizează legiuitorul naţional să interzică lucrul în timpul nopţii pentru femeile însărcinate64, dar nu să transforme în principiu interzicerea lucrului în timpul nopţii pentru toate femeile65. Promovarea "egalităţii de şanse" conduce în mod clar la discriminări pozitive ce vizează remedierea inegalităţilor de fapt care, dincolo de egalitatea formală, împiedică egalitatea reală între bărbaţi şi femei. Tot astfel, judecătorul comunitar nu putea rămâne insensibil, chiar înainte de intrarea în vigoare a Tratatului de la Amsterdam, la determinarea pe care o arătase acesta în favoarea promovării egalităţii dintre bărbaţi şi femei. Conform art. 3.2 nou TCE, în toate acţiunile pe care le întreprinde, Comunitatea trebuie "să încerce să elimine inegalităţile şi să promoveze egalitatea între bărbaţi şi femei". 1.2. Protecţia socială: coordonarea regimurilor de securitate socială 1. Generalităţi Sistemele de securitate socială asigură protecţia persoanelor împotriva anumitor riscuri sociale ca bolile, bătrâneţea, şomajul, maternitatea, statele membre ale Uniunii Europene având un nivel înalt de protecţie socială. Dar, sistemele lor de securitate socială, a căror finanţare constituie o sarcină
61 62

CJCE, 8 noiembrie 1990, HERTZ, C 179/88, Recueil p. I-3979. CJCE, 30 iunie 1988, COMISIA/FRANTA, 318/86, Recueil, p.3359. 63 JOCE L 348, 28 noiembrie 1992. 64 CJCE, 5 mai 1994, HABERMANN, C 421/92, Recueil p.I-1657. 65 CJCE 25 iulie 1991, STOECKEL, C 345/89, Recueil I-4047.

59

dificilă pentru economie, sunt în criză: cheltuielile legate de boală, pensie, şomaj nu încetează să crească în timp ce slăbirea, chiar dispariţia creşterii economice, face finanţarea din ce în ce mai dificilă. Acest context a împiedicat orice lărgire notabilă a competenţei comunitare care rămâne identică celei din 195866. Principiul rămâne că securitatea socială ţine de competenţa statelor. Carta comunitară a drepturilor sociale din 1989 stabileşte ca obiectiv instituirea unei protecţii sociale adecvate, dar acest obiectiv trebuie realizat "după modalităţi specifice fiecărei ţări" (art. 100). Ţine, deci, de "statele membre să stabilească principiile şi organizarea propriilor sisteme"67. Totuşi, dreptul comunitar se limitează, în principal, (a se vedea în sens contrar Recomandările 66/462 din 20 iulie 1966 şi 90/326 din 22 mai 1990 ale Comisiei invitând la o armonizare a indemnizaţiilor bolilor profesionale) să asigure coordonarea regimurilor aplicabile lucrătorilor migranţi în aşa fel încât aceştia să-şi păstreze drepturile dobândite sau în curs de dobândire.

2. Domeniul de aplicare al regulamentelor comunitare 2.1. Persoanele beneficiare Acestea sunt lucrătorii, membrii familiei lor şi moştenitorilor lor, cărora li se aplică legislaţia mai multor state membre. 2.1.1. Lucrătorii Lucrătorul salariat beneficiază de coordonarea regimurilor de securitate socială, dacă îndeplineşte condiţiile următoare prevăzute de Regulamentul 1408/71: - trebuie să fie cetăţean al unuia din statele membre la momentul exercitării muncii, sau apatrid sau refugiat cu reşedinţa pe teritoriul unui stat membru; - trebuie să fie sau să fi fost supus ca lucrător legislaţiei unuia sau unora din statele membre, adică unui regim obligatoriu sau voluntar de securitate socială, condiţiile de afiliere la aceste regimuri fiind determinate de legislaţia naţională68 - lucrătorii frontalieri şi cei sezonieri intră în câmpul de aplicaţie al regulamentului 2.1.2. Membrii familiei şi supravieţuitori Regulamentul 1408/71 se aplică acestora oricare ar fi cetăţenia lor (art. 2.1). El se aplică şi supravieţuitorilor unui lucrător care a fost supus legislaţiei unui stat membru, chiar dacă nu este cetăţean comunitar, din momentul în care supravieţuitorii sunt cetăţeni ai unui stat membru, apatrizi sau refugiaţi (art. 2.2.) 2.2. Prestaţiile respective

66 67

L. Dubois şi C. Bluman, „Droit communautaire materiel”, Montchrestien, 2000, p. 112. Recueil Conseil 92/442 din 27 iulie 1992, JOCE 245 /49. 68 CJCE, 24 aprilie 1980, COONAN 110/79, Recueil, p.1445.

60

Coordonarea priveşte legislaţiile relative la ramurile securităţii sociale ce privesc prestaţiile de boală şi de maternitate, invaliditate, bătrâneţe, supravieţuitori, accidente de muncă sau boli profesionale, deces, şomaj şi prestaţii familiale (art. 14) Termenul legislaţie acoperă regulamentele, măsurile de aplicare şi dispoziţiile statutare, dar nu şi dispoziţiile pur convenţionale (cu excepţia declaraţiei contrare a statului). Spre deosebire de prestaţiile de securitate socială, prestaţiile de asistentă socială nu sunt acoperite de Regulamentul 1408/71 (art. 4.4). Distincţia dintre cele doua categorii de prestaţii se bazează nu pe calificarea atribuită de legiuitor, ci pe finalităţile şi condiţiile de acordare a prestaţiei. 3. Principiile directoare ale coordonării Regulile coordonării sunt foarte complexe şi variază în funcţie de diferitele categorii de prestaţii. 3.1. Determinarea legii naţionale aplicabile Pentru a evita orice conflict de legi, este aplicabilă o singură legislaţie lucrătorului migrant (principiul unicităţii legii, art. 13-1, cu rare excepţii) Acest principiu suferă totuşi numeroase excepţii. Lucrătorii detaşaţi rămân supuşi legii statului în care erau angajaţi anterior, în cazul în care detaşarea lor nu depăşeşte 12 luni şi nu sunt trimişi pentru a înlocui un alt lucrător ajuns la finalul perioadei de detaşare (art. 14-a). Legea sediului întreprinderii se aplică şi angajaţilor din transporturile internaţionale (art. 14-1 b) şi întreprinderilor frontaliere (art. 14-1 d). Legea statului de reşedinţă se aplică lucrătorilor care-şi exercita activitatea în 2 sau mai multe state membre (art. 14-1).

3.2. Egalitatea de tratament Orice discriminare bazata pe naţionalitate este interzisa, fie directa, fie indirecta69, cum ar fi clauzele de rezidenta (art. 10-1) sau faptul de a subordona acordarea unei alocaţii naţionalităţii copiilor70. Aceasta exigenta se impune nu numai statelor, dar şi autorităţilor comunitare. Aici se adaugă obligaţia de nediscriminare dintre bărbaţi şi femei, aplicaţie a unui principiu general al dreptului comunitar reluat în directiva 79/7 din 19 decembrie 197871 relativa la punerea progresiva în aplicare a principiului egalităţii de tratament dintre bărbaţi şi femei în materie de Securitate sociala, căruia Curtea i-a recunoscut efectul direct72, apoi în Directiva 86/378 din 24 iulie 198673 relativa la regimurile profesionale, adică la regimurile acoperind lucrătorii unei întreprinderi, unui grup de întreprinderi sau a unui sector de activitate şi Directiva 86/613 din 11 decembrie 1986 cu privire la activitatea independentă, inclusiv agricolă.
69 70

CJCE, 30 mai 1989, ALLUE, 33/88, Recueil, p.1591. CJCE, 12 iulie 1979, CRAM/TOIA, 237/78, Recueil, p.2645. 71 JOCE L6, 10 ianuarie 1979. 72 CJCE, 19 ianuarie 1982, BECKER 8/81, Recueil, p.53. 73 JOCE L 225, 12 august 1986.

61

Directive care vizează asigurarea egalităţii de acces la regimurile securităţii sociale, cotizaţii şi prestaţii, au suscitat un important contencios, cu atât mai mult cu cât recunosc statelor o putere de derogare deloc neglijabilă, cum este cazul stabilirii vârstei de pensionare. 1.3. Lupta contra marginalizărilor Ca şi lucrătorii salariaţi odată, marginalizaţii sunt într-o situaţie precară care îi opreşte de la beneficiile unei calităţi minimale a vieţii, pentru că nu pot nici "să participe de maniera convenabilă la viaţă economică şi socială a societăţii în care trăiesc, nici ... să se înscrie cu succes într-un proces de integrare economică şi socială" (Recomandarea Consiliului 92/441, 24 iunie 1992 faţă de criteriile comune relative la resursele şi prestaţiile suficiente în sistemele de protecţie socială). 1.3.1. Marginalizarea socială Lupta contra marginalizării sociale a devenit un obiectiv major al politicilor sociale ale statelor Uniunii iar Acordul asupra politicii sociale din 1992 a consacrat-o printre obiectivele Comunităţii Europene. Această includere este cu siguranţă confirmată de Tratatul de la Amsterdam (art. 136 TCE), dar nu fără restricţii. Acordarea de drepturi sociale marginalizaţilor, continuă să fie, în principal, de competenţa statelor. Totuşi, Recomandarea 92/441 recunoaşte "dreptul fundamental al persoanei la resurse şi prestaţii suficiente pentru a trăi conform demnităţii umane". 1.3.2. Persoanele handicapate Persoanele handicapate, care sunt în număr de 10% din populaţie, constituie din multe puncte de vedere un grup particular de excluşi. Ei suferă de un dezavantaj social provocat de deficienţa sau incapacitatea fizică sau psihică care limitează sau interzice îndeplinirea unui rol normal în societatea, mai ales în ce priveşte integrarea la şcoala şi la locul de muncă. Carta Comunitară a Drepturilor Sociale Fundamentale a lucrătorilor prevede că "orice persoana handicapată ... trebuie să poată beneficia de măsuri adiţionale concrete vizând favorizarea integrării sale profesionale şi sociale". Directiva 89/654 din 30 noiembrie 1989 cu privire la regulile minime de securitate şi de sănătate pentru locurile de muncă impune amenajarea de locuri de muncă ocupate de lucrători handicapaţi şi de localuri anexe pe care să le utilizeze, se completează la includerea expresă a acestor prestaţii în Regulamentul 1408/71. (art. 4 şi 2 bis). 2. Protecţia consumatorilor Dreptul comunitar are în câmpul său normativ această exigenţă, conştient, însă, de riscul de a lăsa să se dezvolte obstacole naţionale faţă de schimburi, neglijând drepturile fundamentale ale persoanei. Totuşi, tehnicile utilizate pentru protejarea intereselor economice, de exemplu informarea consumatorului sau responsabilitatea furnizorului, nu trebuie însă să fie mai puţin adaptate şi completate în aceste domeniu ce ţine atât de protecţia sănătăţii cât şi de protecţia consumatorilor. De aceea sunt şi reguli specifice, cu efecte generale sau sectoriale. 2.1. Securitatea generală a produselor

62

Două directive au un rol complementar, prima asigurând repararea prejudiciilor cauzate de produsele defectuoase, a doua vizând prevenirea punerii pe piaţă a produselor susceptibile să cauzeze pagube consumatorilor. 2.1.1. Responsabilitatea pentru produsele defectuoase (Directiva 85/374) Directiva 85/374 din 25 iulie 198574 defineşte regimul responsabilităţii pagubei cauzată persoanelor sau lucrurilor de către un produs, adică orice bun mobil cu excepţia materiilor prime agricole şi produselor rezultate din vânat. Sistemul reţinut este cel al responsabilităţii fără culpă a producătorului, identificat ca fiind fabricantul produsului, sau în lipsă, a furnizorului. Producătorul este „responsabil de prejudiciul cauzat de o lipsă a produsului său” (art. 1), victima trebuind să probeze doar „prejudiciul, lipsa şi legătura de cauzalitate dintre lipsă şi prejudiciu” (art. 4). Lipsa constă în faptul că produsul „nu oferă securitatea aşteptată în mod legitim”, ţinând cont de prezentarea sa, de folosirea rezonabilă şi de momentul punerii în circulaţie (art. 6) Este un sistem , dacă nu de responsabilitate obiectivă, cel puţin de prezumare a responsabilităţii, riguros pentru producător care nu se poate exonera stabilind că prejudiciul a fost cauzat de un terţ, ci doar demonstrând că este datorat culpei victimei (art. 8) sau că lipsa este posterioară punerii în circulaţie sau datorată conformităţii produsului cu reglementarea în vigoare. Responsabilitatea producătorului este limitată la 10 ani începând de la data punerii în circulaţie a produsului, iar acţiunea în reparaţie la 3 ani de la momentul cunoaşterii, de către victima prejudiciului, a lipsei şi a identităţii producătorului. 2.1.2. Obligaţia de a nu pune pe piaţă decât produse sigure (Directiva 92/59) Directiva 92/59 din 29 iunie 199275 impune producătorilor să nu „pună pe piaţă decât produse sigure” (art. 3). Ea priveşte produsele destinate consumatorilor şi furnizate în cadrul unei activităţi comerciale cu titlu oneros sau gratuit, fie că sunt noi, de ocazie sau recondiţionate, cu excepţia situaţiei când aceste produse fac obiectul unei reglementări specifice. Produsul sigur este cel care în condiţii normale de utilizare nu prezintă nici un risc sau doar riscuri reduse şi acceptabile pentru sănătate şi securitate, ţinând cont de caracteristicile sale, de efectele sale, de prezentarea şi de categoriile de consumatori cărora le este destinat. Conform art. 4, aceasta este situaţia când produsul este conform normelor comunitare specifice sau codurilor de bună conduită. Respectul acestor obligaţii revine statelor care trebuie să ia măsurile de control necesare. Orice interdicţie de punere pe piaţă trebuie notificată Comisiei care, după consultare, decide dacă măsura este sau nu justificată (art. 7). Un sistem de alertă rapid este prevăzut pentru situaţiile de urgenţă (art. 8). 2.2. Reglementari sectoriale Legislaţia comunitară este de mare amploare, conţinând directive cadru şi directive speciale care combină tehnicile de protecţie: informare a consumatorului asupra caracteristicilor produsului, referiri la normele tehnice care, cel mai adesea, sunt elaborate de instituţii europene de specialitate (CEN şi CENELEC). În afara medicamentelor şi produselor cosmetice, care ţin mai mult de politica de
74 75

JOCE L 210, 7 august 1985 JOCE L 228, 11 august 1992.

63

sănătate publică, trei sectoare prezintă o importanţă particulară: produsele alimentare, jucăriile, automobilele. Directivele aplicabile produselor alimentare impun o obligaţie de informare extinsă care, în afara caracteristicilor produsului, se întinde şi la data-limită de consumare76. Două directive din 11 februarie 1989 determină aditivii autorizaţi şi condiţiile utilizării lor 77, ca şi compoziţia ambalajelor78. Reguli specifice se aplică mâncării destinate sugarilor, copiilor de vârstă mică şi altor persoane cu situaţie particulară79 sau produselor congelate80. Pe lângă acestea se adaugă obligaţia unui dublu control exercitat de fabricant81 şi de autorităţile naţionale82. Decizia Comisiei de a institui un comitet ştiinţific de alimentare umană83 întărită de diversificarea comitetelor intervenind în domeniul sănătăţii consumatorilor şi al siguranţei alimentare84 lasă să se prevadă o întărire a acţiunii comunitare. Normele cu privire la pericolele fizice pe care le pot prezenta jucăriile sunt revizuite periodic iar reglementarea caracteristicilor tehnice a automobilelor există în zeci de directive.

3. Protecţia sănătăţii Dreptul comunitar, ca şi cel naţional şi internaţional consideră protecţia sănătăţii ca un sector de acţiune particular . 3.1. Specificitatea dreptului comunitar al sănătăţii 1. Definiţia sănătăţii Definiţia sănătăţii cel mai des reţinută, pe care o propune Organizaţia Mondială a Sănătăţii (OMS) este foarte extinsă: „Sănătatea este o situaţie de completă bunăstare fizică, mentală şi socială şi nu constă doar în absenţa de boală sau de infirmitate”. Consecinţa este că sunt foarte multe acţiunile susceptibile să aibă o incidenţă asupra stării sănătăţii unei persoane conform Tratatului CE „toate politicile şi acţiunile Comunităţii” concură la asigurarea protecţiei sănătăţii (art. 152, art. 129). Preocupările de protecţie a sănătăţii se regăsesc în libera circulaţie a persoanelor şi a mărfurilor. 2. Dreptul la sănătate privit ca drept fundamental Conform Constituţiei OMS, „posesia celei mai bune stări de sănătate posibile este unul din drepturile fundamentale ale oricărei fiinţe umane, fără deosebire de rasă, religie, opinii politice, condiţie economică şi socială”.
76 77

Directiva 79/112 din 18 decembrie 1978 , JOCE l33, 4 februarie 1979. Ex., Directiva cadru 89/107, JOCE L 40 , 11 februarie 1989. 78 Ex., Directiva cadru 89/109. 79 Directiva 89/398 din 3 mai 1989, JOCE L 186 , 30 iunie 1986. 80 Directiva 89/108 din 11 februarie 1989 , JOCE L 40, 11 februarie 1989. 81 Directiva 93/43 din 14 iunie 1993, JOCE L 175 , 19 iulie 1993. 82 Directiva 89/397 din 14 iunie 1989, JOCE L 186, 30 iunie 1989. 83 95/273 din 6 iulie 1995, JOCE L 167, 8 iulie 1995 . 84 97/579 din 23 iulie 1997, JOCE L 237 , 28 august 1997.

64

Implicarea puterilor publice este, deci, de o amploare considerabilă devreme ce priveşte nu numai serviciile de sănătate, ci şi preluarea sarcinilor financiare a prestaţiilor de îngrijire. Dreptul comunitar, spre deosebire de numeroase drepturi naţionale, se referă la noţiunea de „sănătate publică” (TCE, titlul XIII nou, noul art. 152, vechiul art. 129). Această noţiune marchează trecerea de la o concepţie individuală, conform căreia sănătatea este bunul fiecărei persoane, la o concepţie colectivă erijând sănătatea în bun comun al cetăţenilor, ceea ce implică şi justifică intervenţia puterilor publice naţionale şi internaţionale”. 3. Protecţia sănătăţii şi tratatele comunitare a. Competenţa statală Principiul originar este că protecţia sănătăţii aparţine competenţei statale întrucât statele dispun, de o veritabilă rezervă de competenţă naţională care le autorizează, pentru protejarea sănătăţii publice, să limiteze libera circulaţie a mărfurilor (TCE, art. 30, ex. art. 36) şi a persoanelor (TCE, art. 39.3 şi 46.1, ex. art. 48.3 şi 56.1). Pe de altă parte, acţiunea Comunităţii rămâne foarte puternic marcată de principiul subsidiarităţii şi se prezintă ca un simplu complement al politicilor naţionale (TCE art. 152.1, alin. 2 şi 152.6) b. Dezvoltarea dreptului comunitar al sănătăţii Tratatele constitutive lasă competenţa instanţelor comunitare doar în ce priveşte asigurarea protecţiei securităţii şi sănătăţii lucrătorilor (art. 46 şi 55 CECA, art. 117-118 CEE, art. 30 şi urm. CEEA). Doar Tratatul EURATOM adaugă protecţia populaţiilor împotriva radiaţiilor ionizante (art. 30 şi urm.), această particularitate fiind explicabilă prin riscurile de contaminare radioactivă pe care le prezintă industria nucleară. AUE nu citează sănătatea decât ca pe o componentă a politicii mediului (art. 100 R.1 TCE) iar art. 100 A TCE (noul art. 95) invită Comisia la luarea ca bază pentru directivele privind instituirea pieţei comune a unui nivel ridicat de protecţie a sănătăţii. TUE este primul care acordă Comunităţii o competenţă specifică în materie de sănătate, introducând în TCE Titlul XII relativ la sănătatea publică (art. 129, noul art. 152), după ce afirmase că acţiunea Comunităţii comportă „o contribuite la realizarea unui nivel ridicat de protecţie a sănătăţii” (art. 3, litera O). Dar, deşi face din „exigentele în materie de protecţie a sănătăţii … o componentă a altor politici ale Comunităţii” şi înţelege să favorizeze cooperarea cu ţările terţe şi organizaţiile internaţionale, Tratatul de la Maastricht supune politica sănătăţii publice principiului subsidiarităţii. Tratatul de la Amsterdam prevede că acţiunea comunitară trebuie „să respecte pe deplin responsabilităţile statelor membre în domeniul organizării şi furnizării serviciilor de sănătate şi de îngrijire medicală” (art. 152.5) şi exclude, în principiu, armonizarea legislaţiilor vizând la protejarea sănătăţii. Tratatul, totuşi, lărgeşte câmpul de acţiune al Comunităţii la toate acţiunile care vizează protejarea şi ameliorarea sănătăţii umane. Pe lângă aceasta, criza transfuziilor de sânge şi cea a „vacii nebune” obligă tratatul să împuternicească Consiliul să adopte „norme ridicate de calitate şi securitate a organelor şi substanţelor de origine umană, a sângelui şi derivatelor sângelui”, ca şi „măsuri în domeniul veterinar şi fitosanitar având legătură în drept obiectiv direct protecţia sănătăţii publice” (art. 152.4 a şi b TCE). c. Dreptul comunitar al sănătăţii şi bioetica 65

Dreptul sănătăţii este tot mai marcat de consacrarea juridică de noi exigente etice. Deşi instituţiile comunitare nu dispun de competenţe pentru a edicta norme care să consacre principii etice, ele manifestă rol activ pentru ca reglementările lor să respecte principiile comune statelor membre. Un exemplu semnificativ al acestei atitudini constă în rolul Comunităţii Europene la elaborarea Convenţiei Drepturilor Omului şi Biomedicinei, adoptată de Consiliul de Miniştri al Consiliului Europei la 19 noiembrie 1996 şi faptul că această convenţie este deschisă adeziunii Comunităţii (art. 33). Parlamentul European a votat numeroase rezoluţii în acest domeniu, iar Comisia a creat, la 20 noiembrie 1991 a unui grup de consilieri pentru etica biotehnologiei, care din 1998, se numeşte Grupul European pentru Etica Ştiinţei şi a noilor tehnologii. 4. Protecţia mediului Dreptul mediului a cunoscut o puternică dezvoltare după anii 1970 ca fiind un drept din cea dea treia generaţie, axat pe calitatea condiţiilor de viata ale omului în relaţie cu mediul ambiant. 4.1. Caracteristicile generale ale protecţiei comunitare a mediului 4.1.1. Dezvoltarea politicii comunitare a mediului a. Reglementări Cu excepţia protecţiei împotriva radiaţiilor ionizante (art. 30-39 CEEA), tratatele originare nu conţin nici o dispoziţie care să abiliteze Comunitatea pentru protecţia mediului. În schimb, art. 36 TCE (noul art. 30) rezervă statelor dreptul de a restrânge libera circulaţie a mărfurilor pentru „motive de protecţie a sănătăţii şi vieţii persoanelor şi animalelor sau a prezervării vegetaţiei”. Actul Unic European recunoaste explicit competenţa comunitară în art. 130 R, S, T care constituie titlul consacrat mediului, dar introduce o interacţiune mai ales cu art. 100 A cu privire la măsurile de armonizare vizând realizarea pieţei interioare. Tratatele instituind Uniunea Europeană şi cel de la Amsterdam (noile art. 174-176) nu aduc o modificare importantă. b. Acţiuni Acţiunea Comunităţii, definită şi încadrată din 1973 de programele de acţiune, îmbracă, pe lângă reglementări, formele: - ajutoarelor financiare acordate proiectelor ce contribuie la protecţia mediului, fie prin Fondurile Structurale, fie în cadrul programelor LIFE; - atribuirii unei mărci, „ecolabel”, pentru organizaţiile naţionale produselor ce răspund exigenţelor normelor comunitare85 - creării Agenţiei Europene pentru Mediu şi a reţelei europene de informare şi de observare a mediului86
85 86

Regulament 880/92 din 23 martie 1992 ; JOCE L 99, 11 aprilie 1992. Regulament 1210/90 din 7 mai 1990, JOCE L 120, 11 mai 1990.

66

- participării la conferinţe şi acţiuni internaţionale care se concretizează prin participarea Comunităţii la încheierea convenţiilor internaţionale. 4.1.2. Principii de bază ale dreptului comunitar Incluse în prezent în tratate, ele determină obiectivele şi cadrul juridic al regulilor comunitare. a. Obiectivele Propunându-şi să asigure un nivel ridicat de protecţie a mediului, legislaţia comunitară se bazează pe un anumit număr de principii (noul art. 174 TCE): principiile „prudenţei şi acţiunii preventive”, principiul „corecţiei prin prioritatea sursei”, principiul „poluatorul plătitor” precum şi principiul participării şi informării cetăţenilor consacrat de Directiva 90/313 din 7 iunie 199087, din care rezultă libertatea de acces la informaţiile din domeniul mediului deţinute de autorităţile publice pentru orice persoană fizică sau juridică, care o solicită, sub rezerva, bineînţeles, a informaţiilor confidenţiale (apărare naţională, securitate publică, secret comercial sau industrial). b. Cadrul juridic Este marcat de interacţiunea a 2 principii: - principiul subsidiarităţii acţiunii comunitare în raport cu cea a statelor enunţat de art. 130 R, înainte de a se dizolva în formula generala a art. 3 B (noul art. 5) şi - principiul integrării exigentelor protecţiei mediului în toate politicile Comunităţii (vechiul art. 130 R, noul art. 6). 4.2. Reglementarea Dreptul comunitar al mediului cuprinde un număr mare de directive şi regulamente care au ca obiect, atât protejarea unui mediu determinat, cât şi încadrarea unei activitati poluante. 4.2.1. Mediile protejate a. Aerul Lupta contra poluării atmosferice are la bază fixarea de norme de calitate care determină pragurile care nu trebuie depăşite relativ la anihidridul sulfuros88, plumbul,89 dioxidul de azot90, amiantul91, ozonul92. Statele au obligaţia de a asigura controale şi de a informa Comisia şi de a schimba informaţii cu celelalte state membre cu privire la poluarea atmosferică (Decizia Consiliului 82/459).
87 88

JOCE, L 158, 23 iunie 1990. SO2, Directiva 80/779 din 15 iulie 1980, JOCE L 229, 30 august 1980. 89 Directiva 82/884 din 3 decembrie 1982, JOCE L 378, 3 decembrie 1982. 90 Directiva 85/203 din 7 martie 1985, JOCE L 87 , 27 martie 1985. 91 Directiva 807/217 din 19 martie 1987 , JOCE L 85 , 28 martie 1987. 92 Directiva 92/72 din21 septembrie 1992 , JOCE L 291 , 13 octombrie 1992.

67

Comunitatea, totodată, este parte la diverse convenţii internaţionale printre care Convenţia de la Geneva din 13 noiembrie 1979, asumându-şi obligaţia de a reduce emisiile de gaz carbonic care răresc stratul de ozon93.

b. Apa Lupta contra poluării apelor dulci, inclusiv a apei potabile, se bazează pe stabilirea unor norme de calitate, care variază în funcţie de natura utilizării: ape superficiale destinate producerii de apă alimentară94, ape destinate consumului95, ape de scăldat96. Comunitatea a aderat la Acordul semnat la Berna la 29 aprilie 1963 care îi permite să participe la Comisia Internaţională pentru protejarea Rinului şi la Convenţia de la Bonn, din 3 decembrie 1976, numită „Convenţia chimică”; ea a adoptat directiva antipoluare nr. 76/464 din 4 mai 197697, participând şi la acordurile internaţionale care vizează asigurarea protecţiei mărilor, în special a Balticii, a Mării Nordului şi a Mării Mediterane98. c. Fauna şi flora sălbatică Protecţia faunei şi florei este asigurată prin Directiva 79/409 din 2 aprilie 1979 vizând conservarea rezervaţiilor sălbatice99. Şi în acest domeniu Comunitatea este parte la numeroase convenţii internaţionale: Convenţia de la Washington din 3 mai 1973 asupra comerţului internaţional al speciilor de faună şi floră pe cale de dispariţie, Convenţia de la Bonn din 23 iunie 1979 asupra conservării speciilor migratoare, Convenţia de la Berna relativă la conservarea vieţii sălbatice şi a mediului natural în Europa din 19 septembrie 1979, Convenţia de la Rio de Janeiro asupra biodiversităţii din iunie 1992.

4.2.2. Activităţile reglementare Activităţile susceptibile a genera vătămări grave fac obiectul unor reglementări diverse, concentrate, în esenţa, pe 4 tipuri de activitate. a. Prevenirea riscurilor industriale majore Intoxicarea accidentală cu dioxină survenită în Italia la 10 iulie 1976 a condus la adoptarea Directivei „Seveso” din 24 iunie 1982, substanţial modificată prin Directiva „Seveso II” 96/82 din 9 decembrie 1996100. Instalaţiile care prezintă riscul de accidente sunt supuse obligaţiei de prevenire a
93 94

Regulamentul 3093/94 din 15 decembrie 1994. Directiva 75/440 din 16 iunie 1975, JOCE L 194/75 , 27 iulie 1975. 95 Directiva 80/778 din 15 iulie 1980, JOCE L 229/80, 30 august 1980. 96 Directiva 76/160 din 8 decembrie 1975, JOCE L 31, 5 februarie 1976. 97 JOCE L 129/76 , 18 mai 1976. 98 Convenţia de la Barcelona din 16 februarie 1976. 99 JOCE L 103, 25 aprilie 1979. 100 JOCE L 10 , 14 ianuarie 1997.

68

riscurilor. Industriaşii trebuie să notifice autorităţilor informaţii cu privire la riscuri ca şi măsurile prevăzute pentru a le preveni şi a le contracara în caz de accident. Producerea de accidente trebuie notificată Comisiei iar un regim particular se aplică industriei nucleare. b. Deşeuri Conform primei directive cadru, 75/442 din 15 iulie 1975, ca şi Directivei 91/156 din 22 martie 1991101, statele trebuie să vegheze în principal la prevenirea sau reducerea producţiei de deşeuri, apoi la valorificarea lor (reciclare, refolosire, recuperare de energie), în loc să le elimine fără pericol şi cu respectarea principiului „poluatorul plăteşte”. În acest scop fiecare stat trebuie să creeze o reţea adecvată de instalaţii de eliminare şi să desemneze autorităţile însărcinate cu stabilirea planurilor de gestiune a deşeurilor. Directiva 91/689 din 12 decembrie 1991 modificată prin Directiva 94/31 din 27 iunie 1994 102 impune precauţii specifice de identificare, înregistrare, ambalare şi autorizare în sarcina instituţiilor care asigură eliminarea deşeurilor periculoase. c. Transportul Transportul constituie una din sursele de ameninţare cele mai serioase pentru mediu. Reglementarea comunitară cea mai dezvoltată priveşte poluarea provocată de vehiculele cu motor. Pe de o parte, au fost stabilite valori limită pentru emisia gazelor poluante: Directiva cadru 70/220 din 20 martie 1970, modificată periodic, mai ales prin Directiva 96/69 din 8 octombrie 1996 103 şi directive specifice fiecărui tip de vehicule. Pe de altă parte, a scăzut concentraţia de plumb din carburanţi 104, statele având chiar puterea de a interzice vânzarea de carburanţi obişnuiţi cu plumb105. d. Biotehnologia (MGM şi OGM) Din ce în ce mai frecventă, utilizarea de material genetic prezintă riscuri pentru sănătatea umană şi pentru mediu pe care două directive din 23 aprilie 1990106 modificate în 1994 încearcă să le împiedice. Directiva 90/219 prevede măsuri de prevenire şi de control aplicabile utilizării microorganismelor genetic modificate (MGM). Ea impune notificarea lucrărilor către autoritatea competentă şi obţinerea unei autorizaţii dacă MGM-ul este patogen. Directiva 90/220 priveşte diseminarea organismelor genetic modificate (OGM), mai ales punerea lor pe piaţă. Aceasta este supusă autorizării prealabile a autorităţii competente care, dacă avizul este favorabil, transmite dosarul Comisiei, care decide asupra posibilităţii de punere în vânzare pe piaţă după consultarea statelor membre, după care statul vizat adoptă decizia. 5. Protecţia culturii

101 102

JOCE L 78, 26 martie 1991 JOCE L 118 din 2 iulie 1994 care înlocuieşte Directiva 78/319. 103 JOCE L 282 , 1 noiembrie 1996 . 104 Directiva 78/64 din 29 iunie 1978 apoi 85/210 din 20 martie 1985, JOCE L 96, 3 aprilie. 105 Directiva 87/416. 106 JOCE L 117 , 8 mai 1990.

69

Dreptul comunitar nu se limitează numai la protejarea culturii; el are ca obiect asigurarea libertăţii şi dezvoltării culturii. 5.1. Cultura şi comunitate europeană Politica culturală este, în prezent, un domeniu complex, în care acţiunea primează asupra reglementării. 5.1.1. Cultura în tratatele comunitare Cultura, ca obiectiv şi politică a Comunităţii, a fost consacrată abia prin Tratatul instituind Uniunea Europeană (TUE). a. Tratatul CEE Tratatul CEE consideră (art. 36) cultura decât ca pe o valoare naţională a cărei protecţie îi revine fiecărui stat. În acelaşi timp, în măsura în care vizează instituirea liberei circulaţii a persoanelor sau serviciilor, tratatul favorizează dezvoltarea cooperării culturale în interiorul Comunităţii. b. Tratatul asupra Uniunii Europene În preambulul TUE se afirmă dorinţa „de a aprofunda solidaritatea (între popoarele europene) cu respectul istoriei lor, a culturii şi tradiţiilor”. Art. 128.1 TCE (noul art. 151.1) se arată mai explicit, trasând ca sarcina pentru Comunitate contribuirea „la dezvoltarea deplină a culturilor Statelor membre respectând totodată diversitatea lor naţională şi regională şi punând în evidenţă moştenirea culturală comună”. Tratatul consacră complementaritatea de acţiune între Comunitate şi Statele membre, conform exigenţelor principiului subsidiarităţii. Competenţa Comunităţii se limitează să „încurajeze cooperarea dintre statele membre, şi, dacă este necesar, sprijină şi completează acţiunea acestora „ (art. 128.2, noul art. 151.2). Tratatul de la Amsterdam nu modifică principiul ci, dimpotrivă, întăreşte exigenţa respectului şi promovării diversităţii culturale (art. 151.4 TCE).

70

71

CAPITOLUL III LIBERA CIRCULAŢIE A MĂRFURILOR, SERVICIILOR, CAPITALURILOR ŞI PLĂŢILOR
SECŢIUNEA I LIBERA CIRCULAŢIE A MĂRFURILOR Regulile esenţiale privind această libertate sunt prevăzute la art. 23-24 CE din Tratat, fiind dezvoltate, în dispoziţiile următoare – art. 25-31 CE. Libera circulaţie a mărfurilor presupune realizarea unei uniuni vamale care să privească toate categoriile de mărfuri şi să implice interzicerea între statele membre a taxelor vamale asupra importurilor şi exporturilor ori a altor taxe având efect echivalent, adoptarea unui tarif vamal comun în relaţiile cu ţările terţe şi eliminarea restricţiilor cantitative sau a măsurilor cu efect echivalent între statele membre. Instituirea uniunii vamale între statele membre permite condiţii egale de concurenţă între participanţii la circuitul comercial şi productiv, făcând posibilă stimularea producţiei şi a varietăţii sortimentale a mărfurilor, impunerea pe piaţă a celor mai competitive produse, ţinându-se seama şi de costul lor de producţie, concentrarea şi specializarea producţiei şi a întreprinderilor, ca şi implantarea acestora în zonele cele mai indicate economic şi productiv. 1. Uniunea vamală şi barierele fiscale Uniunea vamală a implicat, iniţial (fostul art. 12 CEE şi CE, devenit art. 25 prin modificarea introdusă prin Tratatul de la Amsterdam), într-un prim sens, abolirea şi, deci, interzicerea în comerţul între statele membre, de la o anumită dată a taxelor vamale şi a altor taxe cu efect echivalent. Ea a fost realizată odată cu expirarea perioadei de tranziţie pentru noile ţări care au devenit membre ale Comunităţilor – Spania şi Portugalia – prevăzută până la sfârşitul anului 1992. Potrivit reglementării actuale (art. 25 CE), taxele vamale la importuri şi la exporturi şi taxele cu efect echivalent sunt interzise între statele membre, interdicţia aplicându-se şi taxelor vamale de natură fiscală. Interzicerea taxelor vamale are o sferă mai largă, aplicându-se potrivit art. 24 par. 1, nu numai mărfurilor care sunt originare dintr-un stat membru, ci şi celor care provin dintr-o ţară terţă, care se vor afla în liberă circulaţie între statele membre odată intrate în circuitul comercial comunitar107. În cursul perioadei de tranziţie taxele asupra importurilor au fost progresiv desfiinţate conform unui program strict (prevăzut la art. 14-15, abrogate prin Tratatul de la Amsterdam). Taxele având efect echivalent taxelor vamale asupra importurilor au fost înlăturate progresiv până la sfârşitul acestei perioade, potrivit unui program stabilit prin directive de către Comisie. Taxele vamale asupra exporturilor şi taxele având efect echivalent au fost desfiinţate mai devreme, adică până la sfârşitul primei perioade de patru ani pentru stabilirea pieţii comune, potrivit art. 16 (abrogat prin Tratatul de la Amsterdam). De la această dată dispoziţiile legale respective erau direct aplicabile.

107

A se vedea L. Cartou, Communautés Européennes, Dalloz, 1991, pag. 241 şi J. Mégret ş.a., Le droit de la Communauté économique européenne, vol. I, Presses Universitatires de Bruxelles, 1970, pag. 42.

72

Uniunea vamală mai presupune, pe de altă parte, un tarif vamal comun în relaţiile cu ţările terţe, care este impus la graniţele comunitare. Orice marfă care urmează să intre pe teritoriul comunitar va fi supusă acestui tarif, indiferent de ţara de intrare. Tariful vamal comun nu se aplică de o autoritate comunitară distinctă, de sine stătătoare, ci de către autorităţile naţionale ale statelor pe teritoriul cărora intră mărfurile, acţionând, deci, în numele Comunităţilor atunci când ele fac încadrările sau clasificările tarifare respective. Potrivit art. 28 CE, taxele din Tariful vamal comun sunt stabilite de Consiliu, care statuează cu majoritate calificată, la propunerea Comisiei. Având în vedre că un produs, odată intrat pe teritoriul comunitar, va dobândi, din punct de vedere al impunerii de taxe, regimul unui bun ca şi cum ar fi fost fabricat într-unul dintre statele membre, fiind, deci, în liberă circulaţie, principiul nediscriminării va fi aplicabil. Taxa pe valoare adăugată pe care un stat membru o impune asupra importurilor de produse dintr-un alt stat membru, efectuate de o persoană fizică, dacă nici o astfel de taxă nu este impusă asupra aprovizionării cu produse similare efectuate de către o persoană fizică în cadrul teritoriului statului membru de import, nu constituie o taxă având efect echivalent unei taxe vamale în înţelesul art. 12 (25) şi art. 13 par. 2 (abrogat prin Tratatul de la Amsterdam). Dar, ea trebuie considerată ca o parte a sistemului general de impunere internă de taxe şi compatibilitatea ei cu dreptul comunitar trebuie să fie privită în contextul art. 95 (90). 2. Interzicerea restricţiilor cantitative şi a măsurilor cu efect echivalent Libera circulaţie a mărfurilor ar putea fi afectată, ca regulă generală, nu numai prin impunerea de taxe vamale sau a taxelor cu efect echivalent, ci şi prin restricţii cantitative sau alte măsuri cu efect echivalent ori prin controlul schimburilor comerciale. Prin art. 29 CE sunt interzise, între statele membre, restricţiile cantitative la export, precum şi toate măsurile cu efect echivalent. Statele membre au trebuit să suprime, cel mai târziu până la sfârşitul primei etape de tranziţie, asemenea restricţii şi măsuri existente la intrarea în vigoare a Tratatului CEE (conform par. 2 – abrogat prin Tratatul de la Amsterdam – din acest articol). În principiu, s-a stabilit prin directive că prevederile şi practicile administrative care restrâng importul sau exportul, afectând, prin urmare, aceste activităţi, au valoarea unor măsuri cu efect echivalent al unei restricţii cantitative, dar nu şi al măsurilor care se aplică în mod egal importurilor şi exporturilor de produse indigene. O reglementare naţională care are ca efect facilitarea exploatării abuzive a unei poziţii dominante susceptibilă să afecteze comerţul dintre state, a fost considerată ca fiind normal incompatibilă cu art. 30 (28) care interzice măsurile echivalente restricţiilor cantitative în măsura în care această reglementare are consecinţa de a face mai oneroase importurile de mărfuri provenind din celelalte state membre. În concluzie, în sensul art. 30 (28) şi următoarele, termenul “măsuri” (cu efect echivalent) înseamnă legi, regulamente, prevederi administrative, practici administrative şi toate instrumentele emanând de la o autoritate publică, inclusiv recomandări. Practicile administrative înseamnă, aşa cum este prevăzut în Directiva nr. 70/50 a Comisiei, orice standard sau procedură folosită în mod obişnuit de o autoritate publică, iar “recomandări” semnifică orice instrument care emană de la o autoritate publică şi care, deşi nu obligă legal pe cei cărora li se adresează, îi determină să aibă o anumită conduită. Între cele mai importante prevederi, acţiuni sau practici administrative pot fi menţionate108:
108

A se vedea P.J. Kapteyn, P. ver. Laren van Themaat, op. cit., pag. 383-387; J. Mégret ş.a., op. cit., pag. 104.

73

- restricţiile asupra producţiei şi investiţiilor dacă vor conduce la o reducere a posibilităţilor de export; - stabilirea de preţuri maxime sau minime, chiar temporar; - legislaţia privind originea sau denumirea mărfurilor ori compoziţia ambalajelor; - măsuri naţionale privind cumpărarea; - verificări şi inspecţii duble; - practici administrative dezavantajând importul şi (sau) exportul; - legislaţia privind anumite mărfuri: margarina, produsele alcoolice; - practicile privind invenţiile, mărcile, indicaţiile de provenienţă sau denumirea de origine; - legislaţia naţională agricolă şi privind pescuitul şi legislaţia mediului afectând unele mărfuri. 3. Regula raţiunii Prin introducerea unei reguli de raţiune - “cerinţa obligatorie” - s-a încercat atenuarea efectului principiului de bază stabilit în practică prin care măsurile susceptibile să împiedice, direct sau indirect, real sau potenţial, comerţul internaţional sunt considerate măsuri având un efect echivalent. Dar s-a accentuat că aceste reguli trebuie să fie proporţionale cu scopul avut în vedere, aşa încât dacă un stat membru poate să opteze între diferite măsuri spre a realiza acelaşi obiectiv, el trebuie să aleagă mijloacele care restrâng cel mai puţin libera circulaţie a mărfurilor în Comunitate. Prin Regulamentul nr. 3052/95 din 13 decembrie 1995 al Parlamentului şi Consiliul, s-a stabilit o procedură de informare privind măsurile naţionale ce derogă de la principiul liberei circulaţii a mărfurilor în interiorul Comunităţii, fiind în cauză sectoarele nearmonizate. Sub incidenţa acestor proceduri se află cazurile în care un stat membru impune obstacole, pentru neconformitate cu propria sa reglementare naţională, la libera circulaţie sau la punerea pe piaţă a mărfurilor fabricate sau comercializate într-un alt stat membru. Regula raţiunii nu poate fi, totuşi, asemănată cu condiţiile negative prevăzute la art. 81 CE privind concurenţa, întrucât art. 28 şi 29 nu cuprind posibilităţi de exceptare aşa cum poate fi acordată conform art. 81. Aşadar, regula raţiunii, ca şi celelalte prevederi derogatorii de la principiul de bază, pot fi acceptate, evident, numai în lipsa unor reguli comune privind producţia şi desfacerea mărfurilor, astfel că, în caz contrar, va reveni statelor membre datoria de a reglementa toate problemele privind acea producţie şi acea desfacere a mărfurilor. O excepţie importantă de la principiul de bază menţionat este prevăzută la art. 30, în sensul că “prevederile art. 28 şi 29 nu vor împiedica prohibiţii asupra importurilor, exporturilor sau mărfurilor în tranzit justificate pe motive de moralitate publică, ordine publică sau securitate publică; protecţia sănătăţii şi vieţii oamenilor, animalelor şi plantelor; protecţia tezaurelor naţionale posedând valoare arheologică, istorică sau artistică; ori protecţia proprietăţii comerciale şi industriale...”109. În cazul proprietăţii industriale şi comerciale, excepţiile sau derogările sunt admise numai dacă ele sunt justificate în scopul salvgardării dreptului care constituie obiectul specific al acestei proprietăţi. Restricţiile sau prohibiţiile astfel justificate nu se vor putea constituie ele însele, potrivit art. 30, teza a doua, în mijloacele de discriminare arbitrară sau restricţii disimulate în comerţul dintre statele membre. Se impune, prin urmare, observarea unei cerinţe de nediscriminare arbitrară ori a principiului bunei credinţe atunci când asemenea restricţii sau prohibiţii vor fi impuse. 4. Clauze de protecţie
109

A se vedea şi W. Cairns, op. cit, pag. 149-152; J. Tillotson, op. cit., pag. 251-255.

74

Prin Actul Unic European a fost introdus în Tratatul CE un nou text – art. 100 A (95) par. 4 prin care, la motivele justificate din art. 36 (30) care permite restricţii sau prohibiţii la import, export sau mărfuri în tranzit, se adaugă alte două motive. Astfel, dacă după o măsură de armonizare luată de Consiliu sau Comisie acţionând cu majoritate calificată, un stat membru consideră că este necesar să menţină prevederile naţionale pe motive de nevoi majore avute în vedere la art. 30 ori privind protecţia mediului înconjurător ori a mediului de lucru, va notifica aceste prevederi Comisiei. Noua dispoziţie este considerată ca o clauză generală de protecţie, care poate fi invocată în situaţii deosebite, extreme, care impun un regim derogatoriu provizoriu. De altfel, art. 95 par. 10 dispune că măsurile de armonizare avute în vedere mai sus vor include, în situaţii specifice, o clauză de salvgardare autorizând statele membre, pentru unul sau mai multe dintre motivele neeconomice enunţate la art. 30, să ia măsuri provizorii supuse unei proceduri de control comunitar. Art. 296 CE prevede şi alte clauze de protecţie care pot să afecteze libera circulaţie a mărfurilor. Astfel, nici un stat membru nu va fi obligat să furnizeze informaţii a căror dezvăluire ar fi contrară intereselor esenţiale ale securităţii sale. Este, evident, vorba de secrete de stat, mai ales de natură economică. De asemenea, oricare stat membru poate să ia astfel de măsuri pe care el le consideră necesare pentru protejarea acestor interese care sunt în legătură cu producţia ori comerţul cu arme, muniţii şi material de război, dar aceste măsuri nu trebuie să afecteze condiţiile de concurenţă pe piaţa comună privind produsele care nu sunt destinate expres scopurilor militare. Uneori funcţionarea pieţii comune ar putea fi afectată de măsuri ale unui stat membru care pot fi luate în cazul unor serioase tulburări interne afectând legea şi ordinea, în caz de război, tensiune internaţională serioasă constituind o ameninţare de război ori în scopul îndeplinirii obligaţiilor pe care el le-a acceptat pentru menţinerea păcii şi securităţii internaţionale. O clauză de protecţie, poate fi aplicabilă şi atunci când survine o criză neaşteptată în balanţa de plăţi a unui stat membru. Măsurile luate în acest scop, conform art. 120 sunt cu titlu conservatoriu şi nu trebuie să fie excesiv de prohibitive sau de restrictive pentru remedierea dificultăţilor neaşteptate care s-au manifestat. 5. Monopolurile de stat comerciale Restricţii şi discriminări afectând libera circulaţie a mărfurilor pot surveni şi ca urmare a activităţii monopolurilor cu caracter comercial. Monopolurile de stat pot să fie numai cu caracter comercial sau mixte – de producţie şi comerciale. Prin reglementările naţionale drepturile de monopol pot fi acordate unei întreprinderi de stat sau unei instituţii de stat care va supraveghea ori determina sau influenţa apreciabil comerţul dintre statele membre ori unei întreprinderi private pe calea concesionării unor activităţi importante, precum producerea şi desfacerea alcoolului şi tutunului (monopoluri delegate). Art. 37 par. 1 CE (în formularea şi cu numerotarea dinaintea Tratatului de la Amsterdam – în prezent art. 31 par. 1) a impus statelor membre obligaţia de a adapta aceste monopoluri astfel încât să se garanteze că, atunci când perioada de tranziţie a luat sfârşit, nici o discriminare privind condiţiile potrivit cărora mărfurile sunt dobândite şi desfăcute nu va exista între naţionalii statelor membre. Obligaţia astfel prevăzută s-a conturat ca o obligaţie de a face, denumită şi “activă”. Statele membre se vor abţine, conform art. 31 par. 2, de a introduce orice nouă măsură care este contrară principiului stabilit la par. 1 sau care restrânge domeniul de aplicare al articolelor care privesc interzicerea taxelor vamale şi restricţiile cantitative între statele membre. Această obligaţie este de a nu face, denumită şi “pasivă”. Dacă monopolurile în cauză s-au transformat în întreprinderi publice, fără a deţine drepturi comerciale exclusive, va fi aplicabil art. 86, care dispune, la par. 1, că în cazul întreprinderilor publice 75

şi al întreprinderilor cărora statele le acordă drepturi exclusive sau speciale, statele membre nu vor adopta, nici nu vor menţine în vigoare vreo măsură contrară regulilor stabilite prin Tratat.

SECŢIUNEA A II-A LIBERA CIRCULAŢIE A SERVICIILOR Serviciile au o un regim asemănător cu cel al mărfurilor: un regim general stabilit de tratat şi un număr de reguli particulare, indispensabile, datorită insuficienţei dispoziţiilor convenţionale de bază, pentru realizarea marilor obiective comunitare: libera circulaţie, libera concurenţă sau armonizarea. Transporturile ocupă un loc de prim plan în măsura în care este vorba de una din marile politici comune originare (capitolul I), ca şi serviciile financiare (capitolul 2), precum şi cele legate de dezvoltarea noilor tehnologii (capitolul 3). 1. Transporturile Incluse în art. 74-84 (noile art. 70-79) TCE, transporturile au numeroase legături cu agricultura. Ele prezintă dubla caracteristică comună de a ţine atât de integrarea negativă (piaţa interioara), cât şi de integrarea pozitivă (politicile comunitare), aşa cum relevă art. 74 (noul art. 70), conform căruia "obiectivele tratatului sunt urmărite de statele membre ... în cadrul unei politici comune în domeniul transporturilor". 1.1. Cadrul general al politicii transporturilor Tratatul CECA (art. 70), reţine ca diferenţele în preţul transportului mărfurilor, decurgând din tratat, puteau aduce atingere instituirii unei pieţe comune a cărbunelui şi otelului. Liberalizarea sectorului transporturilor a fost făcută printr-o acţiune comună din cauza marii diversităţi (mijloace de transport, organizare juridică) existente. Dispoziţiile Tratatului se limitează la stabilirea marilor linii ale regimului general al transporturilor (b), a unui cadru instituţional şi decizional foarte rigid (c) şi a domeniului de aplicare (a). a. Domeniul de aplicare al regimului transporturilor Art. 84 (noul art. 80) distinge clar transporturile terestre, ele însele formate din tripticul căi ferate, drumuri şi ape navigabile de transporturile maritime şi aeriene. Împărţirea transporturi terestre - transporturi maritime şi aeriene se bazează pe faptul că primele sunt supuse de drept dispoziţiilor tratatului, în timp ce celelalte depind de acesta numai în măsura în care Consiliul decide astfel. Regimul lor specific se explică înainte de toate prin dimensiunea mondială a acestor activităţi căci este greu de distins o piaţă comunitară de una mondială. Independent de măsurile particulare pe care le poate lua Consiliul în acest domeniu, transporturile maritime şi aeriene sunt supuse dreptului comun al tratatului în ceea ce priveşte celelalte ramuri ale liberei circulaţii şi concurenţei. b. Conţinutul regimului juridic general 76

b.1. Obiective şi principii de baza Spre deosebire de art. 39 (noul art. 33) privind agricultura sau 113 (noul art. 133) privind comerţul exterior, art. 75 (noul art. 71) prezintă generic obiectivele sau principiile politicii comune a transporturilor, revenindu-i legiuitorului comunitar obligaţia de a stabili "reguli comune", care acoperă cel puţin regulile de concurenţă, devreme ce acestea sunt calificate astfel de art. 85-86 (noile art. 8182). Totuşi, art. 75 (noul art. 71) permite Consiliului să ia "orice alte dispoziţii utile". În domeniul concurenţei, art. 77 (noul art. 73) admite un regim particular pentru ajutoarele de Stat, întrucât sunt declarate compatibile cu tratatul, acelea care răspund cerinţelor de coordonare a transporturilor sau care corespund rambursării anumitor prestaţii inerente noţiunii de serviciu public. Totodată, art. 75 (noul art. 71) acordă competenţă Comunităţii pentru stabilirea "condiţiilor în care transportatorii nerezidenţi pot să efectueze servicii de transport într-un alt stat membru". Este vorba de o versiune particulară a principiului egalităţii tratamentului sau nediscriminării a art. 6 (noul art. 12), destinată aplicării doar în cadrul transporturilor interioare ale unui stat membru. Transportatorii „comunitari”, cu acelaşi titlu ca şi omologii lor naţionali, au deci dreptul să-şi ofere serviciile în orice stat membru, dar sub rezerva condiţiilor stabilite de Consiliu. Această dispoziţie evocă indirect problema cabotajului, pe care, în general, Statele au tendinţa să o rezerve propriilor cetăţeni. Există, însă, un aport al Tratatului de la Maastricht, art. 75 (noul art. 71) pct. c nou, care lasă în competenţa comunitară instituirea de "măsuri pentru ameliorarea securităţii transporturilor". Această dispoziţie permite depăşirea perspectivei pur economice a politicii transporturilor. Ea se înscrie în mişcarea de deschidere către preocupări extra-economice, cum ar fi problema de a şti dacă securitatea rutieră putea constitui un element al politicii comune a transporturilor110. b.2. Aspecte specifice În afara principiilor de baza, tratatul conţine un anumit număr de dispoziţii destinate să faciliteze realizarea unei pieţe comune în sectorul transporturilor. Problema "preţurilor şi condiţiilor de transport" constituie o temă centrală a titlului V iar art. 79 (noul art. 75) lasă loc discriminărilor în acest domeniu, în funcţie de ţara de origine sau de destinaţia produselor transportate. Problema preţurilor şi condiţiilor de transport revine pe un plan mai general în art. 78 (noul art. 74) care invită la luarea în considerare a "situaţiei economice a transportatorilor" pentru orice măsura ce intră în câmpul lor de aplicare. Totodată, dispoziţiile art. 81 (noul art. 77) evocă taxele sau redevenţele percepute cu ocazia trecerii frontierelor, care îngreunează trecerea frontierelor interne comunitare şi, dacă nu ar fi regimul specific al transporturilor, ar fi calificate ca taxe cu efect echivalent taxelor vamale. Tratatul invită statele membre să le reducă treptat cuantumul, Comisia nedispunând decât de o putere de recomandare pentru a acţiona în acest sens. c. Procesul decizional Rolul Parlamentului a crescut treptat, iar, în prezent, conform Tratatului de la Amsterdam, există procedura de codecizie, însoţită de un dublu aviz, al Comitetului Economic şi Social şi al Comitetului Regiunilor. Este, însă, în vigoare clauza de salvgardare din art. 75.3 (noul art. 71.2), în temeiul căreia dacă o decizie de principiu în domeniul transportului riscă să afecteze grav nivelul de
110

CJCE, 28 noiembrie 1978, 97/78, SCHUMALLA, Recueil, p.2311.

77

viaţă şi locurile de muncă în anumite regiuni, este necesar votul unanim al Consiliului, însoţit de un simplu aviz al Parlamentului European. Transporturile maritime şi aeriene au un regim juridic comunitar apropiat celor terestre. Politica comuna a transporturilor a cunoscut o dezvoltare foarte lenta, datorita impreciziei unui număr de dispoziţii din Tratat. Confruntat cu acest blocaj, Parlamentul European a luat, în 1983, iniţiativa unui recurs în carenta împotriva Consiliului, care a rezultat intr-o importanta decizie a Curţii de Justiţie din 22 mai 1985111. Curtea a pronunţat o soluţie nuanţată, din care rezultă, în principal, că deşi tratatul stabileşte cadrul şi marile linii ale politicii comune a transporturilor, marja de acţiune a legiuitorului comunitar este de aşa natură încât inacţiunea sa se dovedeşte greu de condamnat prin intermediul recursului în carenţă. În privinţa Consiliului, Curtea constată, totuşi, ca n-a adoptat măsurile necesare realizării liberei prestaţii a serviciilor în materie de transporturi. Ori, această libertate fundamentală a pieţei comune, aplicabilă în acest sector graţie art. 61 (noul art. 51) implică eliminarea oricărei discriminări pe motiv de naţionalitate sau de loc de domiciliu faţă de prestatarii de servicii. 1.2. Regimul juridic al diferitelor moduri de transport
1.2.1. Transportul terestru

Acesta se împarte în transport rutier, feroviar şi fluvial şi constituie osatura traficului intracomunitar de mărfuri în proporţie de 72, 18 şi 10%112.

a. Transportul rutier Libertatea de stabilire în acest sector, atât pentru transportul de mărfuri cât şi pentru cel de călători, a fost reglementată prin Directiva din 12 noiembrie 1974113, completată de cea din 12 decembrie 1977, relativă la recunoaşterea diplomelor114. Aceste texte, completate şi modificate de mai multe ori, au fost codificate printr-o noua Directivă din 29 aprilie 1996115. Ansamblul reglementării armonizează recunoaşterea capacităţilor profesionale şi financiare ca şi a diplomelor şi titlurilor. Mai mult, condiţiile de acordare a unei "licenţe unice" eliberată de statul de rezidenţă şi valabilă pe întreg teritoriul comunitar au fost adoptate printr-un Regulament din 26 martie 1992116. Perspectiva deschiderii pieţei interioare a antrenat accelerarea mişcării de liberalizare. Un Regulament din 21 iunie 1988117 prevede eliminarea oricărei restricţii cantitative începând cu 21 iunie 1993, şi o lărgire rapidă a contingentului comunitar. De la această dată nu mai rămâne decât un sistem de licenţe comunitare acordate pe baza de criterii pur profesionale (capacitate profesională, situaţie financiară, diplome, onorabilitate)118
111

PARLAMENTUL EUROPEAN /CONSILIUL 13/83, Recueil p. 1513. J. Dubois, C. Bluman, op. Cit, p. 175. 113 n.74/561 şi 74/562, JOCE L 308, 19 noiembrie 1974. 114 nr. 77/796, JOCE L 334, 24 decembrie 1977. 115 nr. 96/26, JOCE L 124, 23 mai 1996. 116 nr.881/92, JOCE L 95, 6 aprilie 1992. 117 JOCE L 163, 30 iunie 1988. 118 Regulament din 26 martie 1992, JOCE L 95, 6 aprilie 1992.
112

78

b. Măsurile privind integrarea pozitivă În domeniul normelor tehnice, Consiliul a adoptat un ansamblu de directive cu privire la greutate, la tonaj ca şi la limitările de viteză pentru diferitele categorii de vehicule cu motor. Alte texte se referă la controlul tehnic la care sunt supuse în mod periodic ansamblul vehiculelor cu motor. Pe plan social, reglementări cu privire la timpul pentru condus şi pentru repaus al şoferilor au fost adoptate, mai ales ca urmare a cazului AETR 119, şi în urma intrării în vigoare a Acordului privind lucrătorii rutieri120. Textele se aplică tuturor conducătorilor, fie că sunt salariaţi, artizani sau proprietari de vehicule, cu excepţia camioanelor având o greutate maximă inferioară a 3,5 tone. Ele stabilesc durata maximă de condus continuu fără repaus, durata maximă de condus zilnică.
1.2.2. Transportul fluvial

Transportul fluvial ocupă un loc relativ modest - aproximativ 9% din total - în cadrul transportului de mărfuri şi cunoaşte un fenomen de supracapacitare structurală. Pe lângă reglementarea comunitară, materia este guvernată de diferite convenţii internaţionale şi, în particular, cea de la Mannheim, privind Rinul. Libertatea de stabilire în acest sector rezultă dintr-o Directivă din 9 noiembrie 1987121, care defineşte profesia de navigator şi stabileşte un anumit număr de condiţii de acces, consacrând principiul nediscriminării şi un sistem de recunoaştere mutuală a diplomelor, certificatelor şi altor titluri. Problema supracapacitaţilor structurale face obiectul unei aşa-numite acţiuni de „divizare” prevăzută de un Regulament din 27 aprilie 1989122 .
1.2.3. Transportul feroviar

Spre deosebire de alte căi de transport terestru, transportul feroviar se caracterizează printr-o puternică concentrare de întreprinderi, aflate sub control public care se găseşte în situaţie de monopol în majoritatea statelor membre. De aceea, transportul feroviar, de mărfuri ca şi cel de călători, suportă numeroase constrângeri de serviciu public, fiind străin principiilor liberei circulaţii şi liberei concurente, care constituie temelia pieţii comune. Totuşi, recent, legiuitorul european a adoptat Directiva din 29 iulie 1991 123 care consacră o anumită deschidere spre concurenţă a transporturilor feroviare. Directiva proclamă principiul (deja stabilit în alte sectoare-telecomunicaţii) separaţiei între gestiunea infrastructurii şi activitatea de transport propriu-zisă. Gestiunea infrastructurii înglobează nu numai întreţinerea infrastructurilor existente, a misiunilor de control şi de securitate, ci şi dezvoltarea de noi infrastructuri. Responsabilitatea poate fi încredinţată de către statele membre întreprinderilor feroviare deja existente, dar şi oricărui alt organism public sau privat existent sau care urmează să fie creat.

119

CJCE, 31 martie 1971 COMISIA/CONSILIUL, 22/70, Recueil, p. 263. regulamentul nr. 2829/77 din 12 decembrie 1977, JOCE L 334, 24 decembrie 1977; Regulamentul nr. 3820/85 din 20 decembrie 1985, JOCE L 370, 31 decembrie 1985. 121 nr. 87/540, JOCE L 322, 12 noiembrie 1987. 122 nr. 1101/89, JOCE L 116, 28 aprilie 1989. 123 nr.91/440, JOCE L 237, 24 august 1991.
120

79

O Carte alba recenta a Comisiei124 defineşte strategia pentru revitalizarea căilor ferate comunitare. Plecând de la constatarea unui declin lent dar sigur al căilor ferate în raport cu alte mijloace de transport, acest document prevede 5 mari direcţii de acţiune: 1. asanarea financiară a companiilor de cale ferată printr-o mai bună disciplină a ajutoarelor publice; 2. liberalizarea printr-o repartiţie optimală a activităţilor de gestiune a infrastructurilor şi a celor de transport propriu-zise; 3. ameliorarea prestaţiilor de serviciu public oferite beneficiarilor; 4. integrarea sistemelor feroviare naţionale prin intermediul interoperabilităţii şi al armonizării normelor tehnice şi, în sfârşit, 5. dezvoltarea unei politici sociale în direcţia angajaţilor căilor ferate, cu concursul Fondului Social European.
1.2.4. Transportul aerian

a. Tarife şi trafic Regulamentele din 1987 permit companiilor aeriene să stabilească tarife reduse (între 65 şi 80%), chiar foarte reduse (45-65%) prin raport cu tarifele oficiale, datorită luptei împotriva concurenţei americane. Prin decizia din 14 decembrie 1987125 s-a recunoscut guvernelor dreptul de a desemna mai mulţi transportatori din propriul pavilion pentru deservirea aceleiaşi destinaţii (multidestinaţie). Textele din 1990 amplifică aceasta liberalizare şi lărgesc drepturile celei de a cincea libertăţi, care permit unei companii să efectueze operaţiuni între două alte state decât statul de origine (cabotaj consecutiv). Cu acest titlu, cel puţin 50 % din trafic este deschis companiilor altor State membre. Regulamentele din 23 iulie 1992126 consacră o liberalizare totală a transportului aerian în ceea ce priveşte accesul pe piaţă, adică prestarea de servicii. Regimul de licenţe ale transportatorului aerian este în mare măsura armonizat (capacitate profesională, financiară, responsabilitate), chiar dacă statele membre rămân competente pentru acordarea lor. Transportatorii tuturor statelor membre au un drept de acces la legăturile dintre toate aeroporturile deschise transportului aerian civil, pentru transporturile intra-europene sau pentru cabotajul consecutiv. b. Reguli de securitate Procedurile de certificare ale aeronavelor fac obiectul unui Regulament din 16 decembrie 1991127 relativ la armonizarea regulilor tehnice şi a procedurilor administrative, privind, în special, conceperea, fabricarea, exploatarea şi întreţinerea aeronavelor. Organizaţia Eurocontrol, instituita în 1960 şi reorganizata în 1981 de către o convenţie internaţionala ar putea sa fie însărcinata cu gestionarea spaţiului aerian european. Comisia pledează în mod viguros în acest sens şi a propus la 13 noiembrie 1996 o recomandare Consiliului în vederea deschiderii negocierilor, permiţând definirea puterilor unui nou Eurocontrol.128 c. Competenţa externă

124 125

30 iulie 1996, COM (96). JOCE L 374, 31 decembrie 1987. 126 JOCE L 240, 24 august 1992. 127 nr. 3922/91, JOCE L373, 31 decembrie 1991. 128 Raport general de activitate, 1996, n.396 şi Raport general 1997, n.487.

80

Componenţa externă a competenţei comunitare în materie de transport aerian figurează printre problemele cele mai preocupante şi mai controversate. Este Comunitatea abilitată să încheie cu ţările terţe acorduri de repartiţie a drepturilor de trafic aerian sau de acces pe piaţă, în locul statelor membre? Pe ce bază juridică? Unele state, bazându-se pe art. 84 (noul art. 80) şi pe relativa fragilitate a puterilor Comunităţii în domeniul transportului aerian îi neagă orice competenţă decizională în acest domeniu. Comunitatea, din contră, face apel la Politica comercială comună şi valorizează numeroasele interese care ar decurge dintr-o perspectiva comunitară: gestiune facilitată cu mai mult de 600 de acorduri bilaterale, armonizarea politicilor naţionale, un mai bun control al spaţiului aerian şi norme de securitate şi mai ales putere întărită a Europei în faţa Statelor Unite, care nu ezită să mizeze pe diviziunea Statelor europene şi obţine acorduri deseori dezechilibrate în favoarea lor (acordurile Open sky). În iunie 1996, în perspectiva unei liberalizări totale a spaţiului aerian comunitar la 1 aprilie 1997, Comisia a obţinut, conform art. 228 (noul art. 300) din partea Consiliului, mandat de negociere pentru a deschide convorbiri cu administraţia americană. Într-o primă etapă, negocierile s-au limitat la probleme tehnice şi de securitate şi au vizat conţinutul dispozitivului regulamentar încadrând spaţiul aerian.
1.2.5. Transportul maritim

Din anul 1970, situaţia flotelor de mărfuri cunoaşte o involuţie accentuată, astfel că în 1993, flota comunitară nu reprezenta mai mult de 13% din tonajul mondial, cu toate că traficul mondial maritim descreşte în mod sistematic, declinul flotei europene este mult mai pronunţat. Pe plan juridic, mai multe regulamente din 22 decembrie 1986129 permit introducerea libertăţilor de bază (A) şi reglementarea anumitor probleme aparţinând integrării pozitive. Libertatea de stabilire este legată de problema înmatriculării navelor, adică de problema acordării naţionalităţii, care aparţine numai statelor membre competente. Totuşi, în aplicarea principiului egalităţii de tratament, Comisia, ca şi Curtea de Justiţie, au acţionat pentru recunoaşterea dreptului de înmatriculare a navelor în favoarea ansamblului resortisanţilor comunitari. În materie de pescuit, Curtea s-a opus tendinţelor protecţioniste ale anumitor state, cum ar fi Marea Britanie sau Irlanda, care doreau să rezerve pavilionul lor doar pentru navele aparţinând naţionalilor, stabilind condiţii excesive de rezidenţă sau de compunere a echipajului navelor130. Totuşi, Curtea, conform regulilor generale din dreptul internaţional public (Convenţia de la Montego Bay din 10 decembrie 1982) nu a refuzat aplicarea regulii legăturii substanţiale ce trebuie să existe între navă şi statul de pavilion131. Totuşi, Comisia nu a putut să impună proiectul de creare a unui registru comunitar de înmatriculare a navelor (proiectul EUROS), care ar fi putut constitui o frână în opţiunea vaselor europene spre pavilioane de complezenţă (Comunicarea din 29 iulie 1989). Un Regulament al Consiliului din 4 martie 1991132 prevede modalităţile de schimbare de registru a navelor în interiorul Comunităţii. Acest transfer trebuie făcut în condiţii de securitate egală, iar statul de adopţie este în drept să verifice, printr-o inspecţie specială, conformitatea navelor şi a echipamentelor lor cu normele şi convenţiile internaţionale.
129 130

nr. 4055-4059, JOCE L 378, 31 decembrie 1986. CJCE, 19 ianuarie 1988, PESCA VALENTIA 223/86, Recueil p.83; 17 noiembrie 1992, COMISIA/REGATUL UNIT C279/89, Recueil, I-4459. 131 CJCE, 14 decembrie 1989, THE QUEEN, C-3/87, Recueil I-4459. 132 nr. 613/91, JOCE L 68, 15 martie 1991.

81

Libera prestare de servicii în domeniul maritim este consacrată în Regulamentul Consiliului din 22 decembrie 1986133 cu privire la transportul intracomunitar, care extinde această libertate, atât la transportul de mărfuri, cât şi la cel de călători, pentru relaţiile între porturi, de la un stat membru la altul. Această libertate trebuia să se manifeste şi în relaţiile cu ţările terţe, dar punerea sa în aplicare s-a lovit de numeroase dificultăţi. Un Regulament din 7 decembrie 1992134 recunoaşte dreptul de cabotaj în profitul armatorilor comunitari exploatând nave înmatriculate într-unul din statele membre. În plus, dând cabotajului o definiţie largă, devreme ce include nu numai traficul din port în port al unui stat membru (mărfuri şi calatori), dar şi relaţiile cu instalaţiile offshore sau cabotajul cu insulele. SECŢIUNEA A III-A LIBERA CIRCULAŢIE A CAPITALULUI ŞI PLĂŢILOR 1. Domenii de aplicare a libertăţii de circulaţie a capitalurilor Libera circulaţie a capitalurilor trebuie să fie motivată de necesitatea efectuării de investiţii pe piaţa comunitară fără restricţii, astfel încât să contribuie la înfăptuirea obiectivului promovării dezvoltării armonioase şi echilibrate a activităţilor economice în ansamblul Comunităţii, o creştere durabilă şi neinflaţionistă, un înalt grad de convergenţă a performanţelor economice, un nivel ridicat de folosire a forţei de muncă, etc., conform art. 2 din Tratat. Prin art. 56 CE par. 1, se interzic, în cadrul dispoziţiilor Cap. 4, orice restricţii la circulaţia capitalurilor între statele membre şi între statele membre şi ţările terţe. Acest text comportă două aspecte: - interdicţia restricţiilor priveşte circulaţia capitalurilor între statele membre şi - interdicţia restricţiilor prevăzută la art. 73 B (56) CE are în vedere circulaţia capitalurilor între statele membre şi ţările terţe, neaparţinând Comunităţii. Conform art. 73 C (57) par. 1 CE, prin această dispoziţie nu este afectată aplicarea, faţă de aceste ţări, a restricţiilor existente la 31 decembrie 1993 în virtutea dreptului naţional sau a dreptului comunitar în ceea ce priveşte circulaţia capitalurilor cu destinaţie sau provenind din ţările terţe implicând investiţii directe, inclusiv investiţiile imobiliare, autorizarea, prestarea de servicii financiare sau admiterea de titluri pe pieţele de capitaluri. Astfel se va putea realiza obiectivul liberei circulaţii a capitalurilor între statele membre şi ţările terţe în cel mai înalt grad posibil, într-un mod asemănător regimului rezidenţilor altor state, sub rezerva altor dispoziţii ale Tratatului. 2. Domenii de aplicare a libertăţii de circulaţie a plăţilor Prin art. 56 par. 2 CE sunt interzise toate măsurile restrictive privind plăţile între statele membre şi între statele membre şi ţările terţe. Orice restricţie asupra plăţilor este, în fapt, interzisă încă de la sfârşitul perioadei de tranziţie, dacă ne raportăm la vechea reglementare (art. 106 CE).
133 134

JOCE L 378, 31 decembrie 1986. nr.3577/92, JOCE L 364, 12 decembrie 1992.

82

În categoria de plăţi sunt incluse, pe de o parte, plăţile aferente schimbului de mărfuri, serviciilor şi capitalurilor, pe de altă parte, transferurile de capitaluri în cadrul liberei circulaţii a acestora şi transferurilor de salarii pentru activitatea desfăşurată de beneficiar într-un stat membru ca persoane care s-au deplasat în acel stat în virtutea liberei circulaţii a persoanelor. Art. 58 CE şi art. 60 CE menţionate în materie de capitaluri, sunt, de asemenea, aplicabile în privinţa plăţilor. În plus, în caz de dificultăţi sau ameninţare gravă cu dificultăţi în balanţa de plăţi provenind fie dintr-un dezechilibru global al balanţei, fie din natura devizelor de care dispune statul, va putea fi aplicat art. 119 CE, iar în ipoteza unei crize neaşteptate în această balanţă, statul membru interesat poate lua măsuri de salvgardare potrivit art. 120 CE.

CAPITOLUL IV POLITICA COMERCIALĂ COMUNĂ
SECŢIUNEA I CONCURENŢA 1. Reguli prohibitive. Aplicarea art. 81 par. 1 şi 2 din Tratat Dispoziţiile art. 81 T.C.E. interzice „ca incompatibile cu piaţa comună toate acordurile dintre întreprinderi, deciziile asociaţiilor de întreprinderi şi practicile concertate care pot afecta comerţul dintre state şi care au ca obiect ori efect împiedicarea, restrângerea ori distorsionarea concurenţei în cadrul pieţii comune şi, în special, acelea care: a. direct sau indirect fixează preţurile de vânzare sau de cumpărare ori alte condiţii comerciale; b. limitează ori controlează producţia, pieţele, dezvoltarea tehnică ori investiţiile; c. împart pieţele ori sursele de aprovizionare; d. aplică unele condiţii diferite tranzacţiilor echivalente cu alţi parteneri comerciali, situându-i prin aceasta într-un dezavantaj concurenţial; e. face încheierea de contracte dependentă de acceptarea de către celelalte părţi a unor obligaţii suplimentare, care, prin natura lor, sau potrivit uzanţelor comerciale, nu au nici o legătură cu astfel de contracte”. Tratatul declară ca fiind de drept nule orice astfel de acorduri sau decizii interzise. Totuşi, unele acorduri, decizii sau practici concertate pot fi permise. În acest sens, art. 81 par. 3, declară “inaplicabile prevederile par. 1 în cazul: - oricărui acord sau categorii de acorduri dintre întreprinderi; - oricărei decizii sau categorii de decizii ale asociaţilor de întreprinderi; - oricărei practici concertate ori categorii de practici concertate, care contribuie la perfecţionarea producţiei şi distribuirii de mărfuri ori la promovarea progresului tehnic şi economic, cât timp urmează să se aloce consumatorilor o parte echitabilă a beneficiilor ce rezultă şi care: a. nu impun întreprinderilor în cauză restricţii care nu sunt indispensabile pentru realizarea acestor obiective; b. nu dau unor astfel de întreprinderi posibilitatea de a elimina concurenţa în ce priveşte o parte substanţială a produselor în discuţie”. 83

Aşadar, prin art. 81 este instituită o regulă prohibitivă a cărei nerespectare este sancţionată cu nulitatea. Dar, regula este aceea a desfăşurării unor relaţii juridice corecte în cadrul circuitului comercial, iar marea majoritate a acordurilor, deciziilor sau practicilor nu tind să restrângă concurenţa, nefiind necesară nici chiar aplicarea excepţiilor de la par. 3 menţionat135. 1.1. Condiţii de aplicare
1.1.1. Întreprinderile şi asociaţiile de întreprinderi - subiecte ale acordurilor, deciziilor sau practicilor interzise

Acordurile, deciziile sau practicile concertate interzise sunt încheiate şi executate de întreprinderi sau asociaţii de întreprinderi. Curtea a decis că dispoziţiile art. 85 (81) nu privesc acordurile sau practicile concertate între întreprinderile aparţinând aceluiaşi concern şi având statut de societate-mamă şi de filială, dacă întreprinderile formează o unitate economică în cadrul căreia filiala nu are vreo libertate economică reală de a determina sensul acţiunii pe piaţă şi dacă acordurile sau practicile au în vedere numai o repartizare internă de sarcini ca între întreprinderi. În aplicarea art. 81 esenţial este criteriul independenţei subiecţilor acordurilor în cauză sau al inexistenţei unor raporturi de subordonare, urmare cărora o parte să determine conduita celeilalte părţi prin exercitarea efectivă a unei puteri de control. În scopul aplicării regulilor concurenţei, unitatea de conduită a subiecţilor – societate-mamă şi filială – pe piaţă este precumpănitoare faţă de separarea formală între aceste societăţi ce rezultă din personalitatea juridică distinctă a lor.
1.1.2. Practicile anticoncurenţiale

Reglementându-se unele domenii în care acordurile, deciziile şi practicile concertate pot să afecteze comerţul dintre state, împiedicând, restrângând ori denaturând concurenţa, fără a se da o definiţie a acestor acorduri, decizii şi practici, prin art. 81 s-a prevăzut orice asemenea acte care constituie bariere ori restricţii la comerţul comunitar. Pot fi situate, de aceea, în categoria acestor acte: acordurile comerciale colective exclusive între producătorii naţionali şi cumpărători; acordurile de adaptare a preţurilor de import la nivelul preţurilor naţionale; acordurile de împărţire a pieţelor şi a surselor de aprovizionare; practicile de reducere colectivă a cifrei de afaceri a producătorilor dintr-un stat, creşterile simultane de preţuri, restricţii privind importurile, interdicţii ori restricţii privind exporturile (fixare de cote de export), etc. Practicile concertate înseamnă o formă de coordonare între întreprinderi, care înlocuiesc cu bună ştiinţă riscurile concurenţei cu o cooperare practică între ele conducând la condiţii de concurenţă care nu corespund condiţiilor normale de piaţă136. Conceptul de practică concertată a fost determinat în jurisprudenţa Curţii de justiţie. În primul rând, s-a arătat că art. 85 (81) trasează o distincţie între acest concept şi conceptele de “acorduri între întreprinderi” şi “decizii ale asociaţiilor de întreprinderi”. Scopul acesteia este de a aduce în cadrul interdicţiei acestui articol “... o formă de coordonare între întreprinderi care, fără a fi ajuns în stadiul în care un acord propriu-zis să fi fost încheiat, înlocuiesc conştient riscurile concurenţei cu o cooperare practică între ele”.
135 136

A se vedea L. Cartou, op. cit., pag. 275. R.H. Folsom, M.W. Gordon, J.A. Spanogle Jr., International business transactions, West Publicshibg Company, St. Paul, Minn, pag. 358.

84

Practicile concertate presupun coordonarea acţiunilor întreprinderilor prin contracte directe care să ducă la înlocuirea riscurilor concurenţei prin apropierea poziţiilor lor pe piaţă în privinţa beneficiarilor de produse ce fac obiectul cererilor şi ofertelor, volumului şi zonelor teritoriale ale afacerilor. Nu sunt excluse nici simple contracte de informare reciprocă sau ocazionale, fără a se disimula intenţiile, dar care în realitate ar echivala cu o concertare subînţeleasă. Dar chiar şi simple comportamente paralele pot să constituie probe în identificarea unei practici concertate, dacă ele conduc la condiţii de concurenţă care nu corespund cadrului obişnuit al pieţii dependent de natura mărfurilor, de mărimea şi numărul întreprinderilor şi de dimensiunile pieţii respective.
1.1.3. Efectele practicilor anticoncurenţiale

Dispoziţiile art. 85 (81), care instituie o interdicţie direct aplicabilă, au în vedere îndeplinirea unor condiţii: - aceste acorduri, decizii sau practici trebuie să aibă ca obiect sau efect al lor împiedicarea, restrângerea sau distorsionarea (denaturarea) concurenţei în cadrul pieţii comune, - să tindă să aibă un efect dăunător asupra comerţului dintre statele membre, aceasta fiind, într-o opinie, ordinea logică a criteriilor, întrucât natura sau efectul dăunător asupra comerţului nu poate fi privit independent de faptul dacă un acord restrânge sau nu concurenţa137 şi - când din examinarea acordului nu rezultă ca s-a intenţionat o restrângere a concurenţei, trebuie să se cerceteze, totuşi efectele acordului, dacă în mod real concurenţa nu este împiedicată, restrânsă sau distorsionată apreciabil, făcându-se comparaţie cu starea concurenţei în situaţia în care acordul nu ar fi existat. Acordurile, deciziile sau practicile concertate vor împiedica, restrânge ori distorsiona concurenţa în cadrul pieţei comune dacă ele vor influenţa comportamentul liber pe piaţă al uneia sau mai multor întreprinderi praticipante ori au sau pot avea un impact apreciabil asupra condiţiilor pieţei prin modificarea poziţiei întreprinderilor terţe ori a beneficiarilor.
1.1.4. Afectarea comerţului dintre statele membre

Instituirea unei pieţe comune şi funcţionarea unei pieţe interne, caracterizată, între altele, de libera circulaţie a mărfurilor, nu pot fi garantate dacă actele sau faptele de comerţ sunt supuse unor practici restrictive sau limitative care alterează sensul relaţiilor intracomunitare ce trebuie stabilite potrivit cu obiectivele promovării şi dezvoltării armonioase şi echilibrate a activităţilor economice în ansamblul Comunităţii. Înţelesul noţiunii de “afectare” a comerţului dintre statele membre este acela dat de scopul edictării regulilor de la art. 85 (81), de a se interzice orice acorduri care pot să aibă o asemenea consecinţă138. Afectarea ar putea consta într-o influenţă directă sau indirectă, reală sau potenţială, asupra sistemelor de comerţ dintre statele membre prin diverse modalităţi, cum ar fi împărţirea pieţelor privind anumite produse între unele state membre, creşterea sau scăderea volumului comerţului dintre state, practicarea unor preţuri ridicate pe plan intern în scopul finanţării exportului către alte state membre. Nu se impune, faţă de formularea existentă în text, ca afectarea să fie reală, să se fi produs în practică. Aplicabilitatea regulii nu este dependentă de producerea consecinţelor negative, ci este suficient ca acordurile, deciziile sau practicile în cauză să poată determina un efect dăunător asupra comerţului dintre state.
137 138

P.J. Kapteyn, P. verd Loren van Themaat, op. cit., pag. 510. A se vedea, pentru detalii, O. Manolache, Regimul juridic al concurenţei în dreptul comunitar, Ed. ALL, Bucureşti, pag. 23-25.

85

1.2. Efecte extrateritoriale Nu există nici un impediment în aplicarea art. 85 (81) când una dintre părţile participante la acord, decizie ori practică concertată este stabilită într-un stat terţ, dacă se produc efecte în statele membre. Chiar cazurile în care sunt implicate numai întreprinderi din ţări terţe pot să intre în domeniul interdicţiei stabilite în art. 85 (81) par. 1, dacă ele produc la o restrângere a concurenţei în spaţiul Comunităţii, care este susceptibilă de a afecta comerţul dintre statele membre, nefiind relevant dacă acordul s-a încheiat în cadrul sau în afara Comunităţii. Curtea de justiţie a validat această soluţie (regula locului producerii efectului) atunci când a decis că, dacă producătorii stabiliţi în afara Comunităţii vând direct cumpărătorilor stabiliţi în Comunitate şi se angajează în concurenţa preţurilor în scopul de a câştiga comenzi de la aceşti clienţi, încât aceasta constituie concurenţă în cadrul pieţii comune, înseamnă ca, atunci când acei producători convin asupra preţurilor pretinse clienţilor lor din Comunitate şi dau urmare acestei concertări prin vânzări care sunt real coordonate, ei participă la înţelegerea care are obiectul restrângerii concurenţei în cadrul pieţii comune în înţelesul art. 85 (81) al Tratatului. 2. Admisibilitatea unor acorduri, decizii şi practici concertate 2.1. Acorduri şi practici concertate verticale Comisia a adoptat Regulamentul nr. 2790/1999 din 22 decembrie 1999 privind aplicarea art. 81 par. 3 CE categoriilor de acorduri şi de practici concertate verticale, relative la toate sectoarele de distribuţie, service, mărfuri semifabricate. Regulamentul (art. 2 par. 1) prevede că art. 81 par. 1 CE nu se va aplica acordurilor sau practicilor concertate convenite între două sau mai multe întreprinderi care, fiecare, operează pentru scopurile acordului la un nivel diferit al canalului de producţie sau de distribuţie şi privitoare la condiţiile potrivit cărora părţile pot să cumpere, să vândă ori să revândă anumite mărfuri sau servicii (“acorduri verticale”). Beneficiul exceptării de grup astfel instituit trebuie să fie limitat la acordurile verticale pentru care poate fi presupus cu suficientă certitudine că ele satisfac condiţiile art. 81 par. 3 CE. Exceptarea este inaplicabilă acordurilor verticale încheiate între întreprinderi concurente. Acestea sunt furnizorii reali sau potenţiali pe piaţa aceluiaşi produs, iar piaţa produsului include mărfuri sau servicii care sunt considerate de către cumpărător ca interschimbabile cu mărfurile ori serviciile contractuale în virtutea caracteristicilor produselor, a preţului lor şi a folosinţei ce le este destinată. Exceptarea instituită în temeiul art. 2 din Regulament nu se va aplica, conform art. 4, acordurilor verticale care, direct sau indirect, în mod separat sau în combinaţie cu alţi factori aflaţi sub controlul lor, au ca obiect anumite restricţii (echivalente unor black clauses), reluate din text, care sunt: “a. restrângerea posibilităţii cumpărătorilor de a stabili preţurile de vânzare, sub rezerva posibilităţii pentru furnizori de a impune un preţ maxim de vânzare sau a recomandării unui preţ de vânzare, cu condiţia să nu se ajungă la preţuri de vânzare fixe sau minime ca rezultat al presiunii din partea oricăreia dintre părţi sau al stimulentelor oferite de ea; b. restrângerea teritoriului în care cumpărătorul poate să vândă mărfurile ori serviciile contractuale sau a clienţilor cărora el le poate vinde;

86

c. restrângerea vânzărilor active sau pasive către utilizatorii finali din partea membrilor unui sistem de distribuire selectivă care operează la nivel de comerţ cu amănuntul, sub rezerva posibilităţii de a interzice unui membru al sistemului să opereze dintr-un loc de stabilire neautorizat; d. restrângerea furnizărilor încrucişate între distribuitorii din cadrul unui sistem de distribuire selectivă, inclusiv între distribuitorii care operează la nivel diferit al comerţului; e. restrângerea convenită între un furnizor de componente şi un cumpărător care încorporează aceste componente, care îl limitează pe furnizor să vândă componente precum piese de schimb, către utilizatorii finali sau reparatorilor ori furnizorilor de servicii cărora cumpărătorul nu le-a încredinţat repararea sau service-ul mărfurilor sale”. 2.2. Acorduri de cooperare În scopul facilitării cooperării între întreprinderi, fără a prezenta dificultăţi din perspectiva politicii concurenţei, mai ales între întreprinderile mici şi mijlocii, Comisia a publicat “Comunicarea din 3 septembrie 1986 privind acordurile de importanţă minoră care nu intră sub incidenţa art. 85 (81) par. 1 al Tratatului instituind Comunitatea Europeană, înlocuită prin Comunicarea din 9 decembrie 1997 a Comisiei având acelaşi obiect, care constituie un demers suplimentar în definirea domeniului de aplicare a art. 81 par. 1, pentru a facilita cooperarea între întreprinderile mici şi mijlocii. Potrivit Comunicării, acordurile dintre întreprinderile angajate în producţia ori distribuirea de mărfuri ori în furnizarea de servicii nu intră sub interdicţia prevăzută în art. 81 par. 1, fiind considerate minore, dacă plăţile din piaţa întreagă deţinută de toate întreprinderile participante nu depăşesc, în oricare dintre pieţele relevante: a. limita de 5%, când acordul este încheiat între întreprinderi care operează la acelaşi nivel de producţie sau de comercializare (acorduri “orizontale”); b. limita de 10%, când acordul este încheiat între întreprinderi care operează la niveluri economice diferite. În cazul acordurilor mixte orizontale/verticale sau chiar când este dificil să se clasifice acordul ca fiind orizontal sau vertical, este aplicabilă limita de 5%. 2.3. Acorduri de cercetare şi dezvoltare Categoriile de acorduri de cercetare şi dezvoltare fac obiectul unui nou Regulament al Comisiei – nr. 2659/2000 din 29 noiembrie 2000 – cu aplicabilitate de la 1 ianuarie 2001. Art. 81 par. 1 din Tratat este declarat, prin art. 1 par. 1, ca fiind inaplicabil acordurilor convenite între două sau mai multe întreprinderi care se raportează la condiţiile potrivit cărora aceste întreprinderi urmăresc: a. cercetarea şi dezvoltarea în comun de produse sau procedee, precum şi exploatarea în comun a rezultatelor acestei cercetări şi dezvoltări; b. exploatarea în comun a rezultatelor cercetării şi dezvoltării de produse sau de procedee realizate în comun potrivit unui acord încheiat anterior între aceleaşi părţi; ori c. cercetarea şi dezvoltarea în comun de produse şi de procedee, cu excluderea exploatării în comun a rezultatelor. Prin cercetare şi dezvoltare se înţelege dobândirea de know-how privind produsele sau procedeele şi realizarea de analize teoretice, de studii sistematice ori de experimentări, inclusiv producţia experimentală, încercările tehnice de produse şi de procedee, realizarea instalaţiilor necesare şi obţinerea de drepturi de proprietate intelectuală aferente acestor rezultate (art. 2 par. 4).

87

Acest beneficiu al exceptării de grup se aplică, conform art. 3 din Regulament, dacă sunt îndeplinite anumite condiţii. 2.4. Acorduri în domeniul transferului de tehnologie Prin Regulamentul nr. 240/96 din 30 ianuarie 1996 al Comisiei, privind aplicarea art. 85 (81) par. 3, unor categorii de acorduri de transfer de tehnologie, art. 85 (81) par. 1 din Tratat a fost declarat inaplicabil acordurilor pure de licenţă de brevete şi de know-how, inclusiv acelor acorduri care conţin prevederi accesorii privind drepturile de proprietate intelectuală altele decât brevetele, la care sunt parte numai două întreprinderi şi care cuprind una sau mai multe din obligaţiile strict determinate în sarcina titularului de brevet şi a beneficiarului licenţei. Regulamentul fixează unele condiţii generale în legătură cu aceste acorduri (art. 3 par. 1 şi art. 5). Dispoziţii specifice sunt prevăzute şi relativ la acordurile pure de licenţă de brevete şi ale acordurilor mixte de licenţă de brevete şi de know-how (art. 1 par. 1 şi 4). Exceptarea de grup poate fi restrânsă în condiţiile art. 7 din Regulament într-o serie de cazuri menţionate doar enunţiativ, atunci când Comisia consideră că un acord exceptat are, totuşi, unele efecte care sunt incompatibile cu condiţiile prevăzute de art. 85 (81) par. 3, în special când produsele nu sunt confruntate cu concurenţa reală în teritoriul concedat şi când beneficiarul are o poziţie puternică pe piaţă.

SECŢIUNEA A II-A POLITICA COMERCIALĂ COMUNĂ Politica comercială comună este, alături de PAC sau Politica transporturilor, una din marile politici comune originare, puternic influenţată de Uniunea Vamală a Comunităţii Europene. Din momentul în care statele membre au renunţat în favoarea Comunităţii la stabilirea liberă a taxelor vamale faţă de ţările terţe şi ţinând cont de locul primordial ocupat de taxa vamală în politica comercială externă, ansamblul relaţiilor comerciale ale statelor membre se găsesc "comunitarizate" de facto. 1. Domeniul politicii comerciale comune În preambulul Tratatului de la Roma se arată că va contribui, printr-o politică comerciale comună, la eliminarea progresivă a restricţiilor din comerţul internaţional. Noţiunea de acord de comerţ îmbracă un caracter funcţional, chiar instituţional, datorită procedurilor specifice de încheiere. Art. 113 (noul art. 133) determină cadrul aproximativ al domeniului competenţei comerciale comunitare. 1.1. Politica comercială în expansiune continuă Dispoziţiile art. 113 (noul art. 133).1 prevăd că "politica comercială comună europeană este bazată pe principii uniforme", ceea ce înseamnă recunoaşterea caracterului exclusiv al competenţei 88

comunitare în materie comercială. În calitate de Uniune vamală, Comunitatea Europeană a privat statele membre de esenţialul competenţelor lor în materie comercială, iar Curtea de Justiţie a confirmat acest monopol comunitar139. Art. 113.1 reglementează domeniul de aplicare al politicii comerciale şi o concentrează în jurul a 5 mari teme.
1.1.1. Domeniul iniţial

În sensul art. 113 (noul art. 133), se pot distinge în mod tradiţional măsurile referitoare la importuri şi cele referitoare la exporturi. a. Măsuri referitoare la importuri Modificările tarifare menţionate în art. 113 (noul art. 133) se diferenţiază de "modificările sau suspendările autonome ale taxelor tarifului vamal comun". Distincţia făcută de art. 113 (noul art. 133) între acorduri tarifare şi acorduri comerciale, ca al doilea titlu de competenţă comunitară, nu este dintre cele mai convingătoare, datorită strânsei legături dintre cele 2 categorii. Noţiunea de acord comercial poate să includă celelalte măsuri de politică comercială menţionate în art. 113 (noul art. 133), cum este "uniformizarea măsurilor de liberalizare". În prezent, ca urmare a instituirii OMC, "regimul comun aplicat importurilor" rezultă dintr-un Regulament al Consiliului din 22 decembrie 1994140, care confirmă libertatea importurilor fără să excludă, însă, orice restricţie cantitativă. b. Măsuri referitoare la exporturi Dispoziţiile art. 113 (noul art. 133).1 prevăd "politica de export" între componentele politicii comerciale comune. "Regimul comun al exporturilor"141 constă, în principal, în afirmarea principiului libertăţii exporturilor, sub rezerva anumitor produse şi sub rezerva unei proceduri de informare şi de consultare, în caz de dificultate pentru piaţa europeană. În legătură cu dispoziţia din art. 113 (noul art. 133), textul art. 112 (noul art. 132) reglementează concret "ajutoarele la export", care pot consta în ajutoare directe (credite, subvenţii) sau indirecte (exonerare a sarcinilor sociale sau fiscale, promovarea produselor exportate). Consiliul, la propunerea Comisiei, a adoptat directivele de armonizare, între care se numără instituirea unei poliţe comune de asigurare de credit pe termen mediu şi lung sau pe termen scurt, ori liniile directoare pentru acordarea anumitor credite la export142.
1.1.2. Extinderea politicii comerciale comune

139

Aviz 1/75 Aranjament OCDE din 11 noiembrie 1975, Recueil, p. 1355, Aviz 1/78 cauciuc natural 4 octombrie 1979 Recueil, 2871. 140 n.3285/94, JOCE L 349, 31 decembrie 1994 . 141 Regulament nr. 2603/69 din 20 decembrie 1969, 324, 27 decembrie 1969. 142 Decizia 93/112 din 14 decembrie 1992, JOCE L 144.

89

Curtea a admis de-a lungul jurisprudenţei o extindere progresivă a domeniului politicii comerciale. Astfel, în Avizul sau 1/75 din 22 noiembrie 1975 143, ea nu a acceptat un regim de finanţare de ajutoare locale la export în politica de export în sensul Tratatului. Curtea se va pronunţa, totuşi, în favoarea extinderii la politica comercială comună, plecând de la principiul conform căruia competentele comunitare nu ar putea rămâne definitiv stabilite şi nu ar putea să se limiteze la simplele probleme de taxe vamale şi restricţii cantitative. Totuşi, CJCE nu a mai ezitat să includă în politica comercială comună acordarea de Comunitate a unui sistem de preferinţe generalizate în favoarea ţărilor terţe mai puţin dezvoltate144. 2. Uniunea Europeană în relaţiile comerciale internaţionale Datorită intensităţii schimburilor comerciale între Statele sale membre, Comunitatea a ajuns foarte repede – chiar de la Europa celor 6 - la rangul de primă putere comercială a lumii, fiind pe primul loc în ce priveşte exporturile (aproximativ 20,2% faţa de 15 % Statele Unite şi 12% Japonia) şi pe al doilea loc în ce priveşte importurile (18,5%) după Statele Unite (20%), dar înaintea Japoniei (8,7%)145. Relaţiile comerciale cu restul lumii sunt numeroase, dovadă fiind cele 165 de state străine reprezentate oficial pe lângă Comunitate, ca şi cele 122 misiuni diplomatice trimise de Comisie pe lângă ţările terţe. 2.1. Relaţiile comerciale cu ţările cele mai avansate Relaţiile Uniunii Europene cu ţările bogate au drept cadru principal GATT/OMC şi au un caracter multilateral. Ele se concretizează în numeroase acorduri multilaterale comerciale, cum ar fi cele de la Marrakech care au pus capăt rundei Uruguay.

2.1.1. Acordurile bilaterale

Acordurile bilaterale cu Statele Unite se situează oarecum într-o perspectivă conflictuală, mai ales în materie agricolă, cu Acordul privind substanţele oleaginoase sau cele încheiate după lărgirile succesive ale Comunităţii, care permit Statelor Unite să-şi menţină exporturile agroalimentare privilegiate sau în domeniul siderurgic sau aeronautic. Deosebit este, însă, proiectul de acord de liber schimb transatlantic (NTM) dintre Comisia Europeană şi Statele Unite, având ca obiect instituirea între părţi a unei zone de liber schimb, în care, cea mai mare parte a taxelor vamale şi a altor restricţii ar fi eliminata progresiv. La 27 aprilie 1998, Consiliul, însă, a considerat acest proiect ca pe un simplu "parteneriat economic transatlantic".
2.1.2. Acordurile regionale în spaţiul economic european (EEE)

143 144

Recueil, p .1355. 26 martie 1987, Comisia Consiliul 45/86 Recueil p. 1493 145 Dubois, Bluman, op. cit., p. 189.

90

Acest tip de acorduri sunt încheiate cel mai adesea cu organizaţii internaţionale terţe sau cu Statele lor membre grupate şi iau, în general, forma zonelor de liber schimb sau de uniune vamală, care, însă, trebuie să respecte disciplina impusă de GATT/OMC, şi, mai ales, regula de baza a schimburilor comerciale. Comunitatea a fost, însă, în dezacord cu GATT, deoarece Acordurile de asociere încheiate cu terţe ţări, mai ales în curs de dezvoltare, aduceau atingere regulilor comerţului internaţional, atât în privinţa principiului reciprocităţii în eliminarea barierelor vamale, cât şi datorită excluderii agriculturii şi a altor sectoare de la liberalizarea schimburilor. Spaţiul Economic European a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1994, obiectivul sau vizând numai realizarea unei zone vaste de liber schimb, dar şi asocierea la piaţa unică a celor 7 membri AELE, deja foarte legaţi economic de Comunitate. Acest Acord reproduce o mare parte de reguli fundamentale care formează piaţa comună: libera circulaţie a mărfurilor, a persoanelor, a serviciilor şi a capitalurilor. În realitate, SEE nu a avut succesul scontat. El se voia un regularizator al procesului de lărgire a Comunităţii, servind ca anticameră pentru statele care împărtăşeau concepţiile economice, dar care nu împărtăşeau încă viziunile politice. Dar lucrurile au evoluat diferit. De la 1 ianuarie 1995, trei dintre participanţi au aderat la Uniunea Europeană iar Elveţia a ieşit prin referendum din EEE. Spaţiul Economic European există azi, dar este redus la un ansamblu format, în afara celor 15, din Norvegia, Islanda şi Liechtenstein.
2.1.3. Acordurile cu aplicare generală

Aceste acorduri confirmă caracterul multilateral al comerţului internaţional întrucât au vocaţia de a lega ansamblul statelor membre ale GATT şi ale OMC ultimele fiind constituite de Acordurile de la Marrakech din 15 aprilie 1994. Ele au fost semnate iniţial de 119 State şi au intrat în vigoare la 1 ianuarie 1995. a. Acordurile multilaterale Acordul asupra mărfurilor (Anexa 1A a OMC) reprezintă partea cea mai detaliata a acordurilor de la Marrakech şi se integrează "dreptului general" al GATT aşa cum a fost elaborat din 1947. Pe lângă regulile generale, acordul asupra mărfurilor include o serie de reguli specifice care se înscriu în cuprinsul celor 12 acorduri particulare: cinci dintre ele fuseseră deja adoptate la capătul Rundei de la Tokyo din 1979, mai ales acordurile privind obstacolele tehnice la comerţ, acordul asupra valorii taxei vamale, sau acordul privind subvenţiile şi cel privitor la măsurile antidumping. Alte şapte acorduri constituie noi angajamente rezultând din acordurile de la Marrakech şi un caracter sectorial cu privire la agricultura, la măsurile sanitare şi fitosanitare sau cu privire la textile. Acordul general asupra comerţului serviciilor (GATS) constituie un prim pas către liberalizarea schimburilor mondiale în lume în acest domeniu. Este vorba de un text cadru care stabileşte regulile generale privind schimburile de servicii, dar care cuprinde, de asemenea, şi dispoziţii specifice pentru sectoare determinat, ca şi liste naţionale precizând serviciile şi activităţile pe care statele sunt pregătite să le deschidă concurenţei. În această privinţă, Franţa a obţinut înlăturarea sectorului audiovizual datorită "excepţiei naţionale culturale" şi aceasta cu toate că presiunea rămâne puternică, mai ales din partea Statelor Unite şi a anumitor membri ai Comisiei pentru ca acest sector să fie integrat regulilor comerţului internaţional. În sfârşit, acordul cu privire la drepturile de proprietate intelectuală (TRIPS) priveşte mai ales brevetele, drepturile de autor şi drepturile conexe, desenele şi modelele ca şi indicaţiile geografice. El 91

prevede o protecţie întărită a programelor de calculator, a mărcilor de fabrică sau de comerţ ca şi a desenelor şi brevetelor. b. Acordurile plurilaterale Cele patru acorduri plurilaterale formează anexa 4 a acordului OMC şi constituie prelungirea acordurilor încheiate în 1979, în runda Tokyo. Acordul privind aeronavele civile îl prelungeşte pe cel din 1979 prevăzând reguli specifice cu privire la subvenţii şi măsuri compensatorii în domeniul aeronauticii civile, impunând reguli de probă mai stricte pentru statele care se plâng din cauza subvenţiilor acordate aeronauticii de adversarii lor. Totuşi, esenţial rămâne conflictul americano-european prin intermediul societăţilor Airbus şi Boeing cu privire la natura şi întinderea ajutoarelor directe şi indirecte pe care le acordă cele 2 entităţi constructorilor respectivi. Cel mai important acord plurilateral se dovedeşte, însă, cel cu privire la pieţele publice, la care participă Comunitatea, Statele Unite, Japonia, ca şi un anumit număr de alte ţări şi inspirat din regulile comunitare cu privire la pieţele publice. Acest acord privind pieţele publice prevede deschiderea către concurenţa internaţională a pieţelor publice purtând asupra unor volume financiare mai mari de 300 milioane de euro. 2.2. Relaţiile intre Uniunea Europeană şi noile ţări industrializate (NPI)
2.2.1. Fundamentul relaţiilor cu NPI

Grupul NPI este foarte eterogen şi întocmirea unei liste, chiar aproximative, pare dificilă. Pe ea figurează un număr de ţări din sud-estul asiatic, dintre care cei 4 dragoni: Hong Kong, Singapore, Coreea de Sud şi Taiwan, dar şi ţări ca Thailanda, Filipine, Malaezia. Ca şi în alte ţări din lume, observăm grupări în pieţe comune sau organizaţii economice regionale. Asociaţia Naţiunilor din SudEstul Asiei (ANASE sau ASEAN) care reuneşte 7 ţări din subregiune, joacă un rol de federator economic din ce în ce mai important146. Comunitatea Europeană a încheiat cu NPI un mare număr de acorduri, care sunt considerate ca acorduri bilaterale de "comerţ" şi "cooperare", dar unele sunt interregionale, mai ales cu ANASE şi MERCOSUR. Aceasta ultimă organizaţie, instituită în 1991, grupează Brazilia, Argentina, Uruguay, Paraguay şi Chile, în calitate de asociat, din 1996, Mercosur fiind elementul de legătură al dezvoltării economice în America Latina.
2.2.2. Conţinutul relaţiilor cu NPI

Acordurile cu NPI, care se bazează, de regulă, pe art. 113 (noul art. 133) sau pe art. 228 (noul art. 300) şi 235 (noul art. 308) conţin o latură comercială şi o latură de cooperare, care justifică recursul la art. 235 (noul art. 308). Relaţiile comerciale se bazează pe un tratament nepreferenţial, atunci când nivelul economic al partenerului o permite, sau preferenţial, atunci când este apropiat de subdezvoltare (ex. Malaezia, Bangladesh). Cea mai mare parte din aceste acorduri conţine o clauza "politică" vizând dezvoltarea "dialogului politic" dintre Uniunea Europeană şi partenerii săi. Prin acest ansamblu, Uniunea contribuie la reglementarea paşnică a diferendelor în regiunile adesea tulburate de conflicte frontaliere sau de
146

J. Dubois ş.a., op. cit., p. 195.

92

instabilitate politică cronică, care fac ravagii într-un număr de State ale subregiunii. Dialogul politic permite, de asemenea, purtarea unei acţiuni pozitive în favoarea stabilizării democratice şi a respectării drepturilor omului. 2.3. Relaţiile Uniunii Europene cu ţările din Europa Centrală şi de Est (PECO) Legăturile cu Europa de Est au un caracter specific pentru a nu spune sui generis, care pune în aplicare ansamblul instrumentelor politice, economice, juridice şi altele ale relaţiilor exterioare ale Comunităţii. Aceste relaţii au cunoscut în ultimii 10 ani o evoluţie spectaculoasă, ceea ce a dus la a recunoaşte oficial Comunitatea Europeană şi la o poziţie de pre-aderare la UE. În prezent, relaţiile dintre Uniunea Europeană şi PECO se desfăşoară pe două direcţii cadre juridice distincte: un cadru multilateral orientat spre o susţinere economică generală a PECO şi un cadru bilateral destinat să servească ca trambulină în vederea viitoarei aderări.
2.3.1. Programele multilaterale de ajutor acordat PECO

Lansat cu ocazia Reuniunii la Vârf a şapte ţări industrializate la Paris în iulie 1989, Programul PHARE (Polonia, Ungaria, asistentă la restructurarea economiilor) grupează, pe lângă donatori, 24 de ţări şi instituţii internaţionale. Acesta are ca obiect acordarea de ajutoare de urgenţă beneficiarilor în 5 domenii considerate prioritare: ajutor alimentar şi restructurare agricolă, ameliorarea accesului la piaţă, încurajarea investitorilor, formarea profesională şi cooperarea în domeniul mediului. La 19 martie 1997, Comisia a procedat la o importantă reorientare a programului, în cadrul strategiei de preaderare, ea a decis o divizare a creditelor în 2 părţi: 30 % pentru dezvoltarea instituţională, adică un fel de „punere la punct” democratică şi 70 % pentru finanţarea investiţiilor, în special în domeniul mediului, transporturilor, calităţii vieţii. Comunitatea a lansat în 1991 programul TACIS, program de asistenţă tehnică pentru noile state independente rezultate din fosta URSS. Acest program se adresează şi celor 13 ţări PECO şi vizează realizarea proiectelor în sectoare ca resursele umane (formare, sistem social), energia, transporturile, restructurarea întreprinderilor ca şi distribuţia de produse agro-alimentare.
2.3.2. Relaţiile bilaterale dintre UE ŞI PECO. Acordurile de asociere

Iniţial comerciale, apoi de cooperare, acordurile cu ţările PECO au îmbrăcat, începând cu anul 1993-1994, forma asocierii. Ele au fost chiar rebotezate începând cu 1995 ca acorduri europene vizând permiterea unui "dialog structurat" între cei mai înalţi responsabili politici ai Comunităţii, ai Statelor membre şi ai PECO. Pe plan economic, aceste acorduri vizează întărirea schimburilor comerciale între părţi, care rămân la ora actuală destul de limitate (între 7 şi 8% din totalul importurilor şi exporturilor UE). Perspectiva aderării ţărilor PECO la UE primează, după ce Consiliul European de la Essen din decembrie 1994 a luat decizia de principiu favorabilă lărgirii la ţările din PECO şi a definit cu această ocazie "o strategie de preaderare", procesul a cunoscut o puternică accelerare după Tratatul de la Amsterdam, iar Comisia a publicat un document de lucru şi de reflecţie intitulat Agenda 2000 destinată,

93

în principal, pregătirii importanţei reforme PAC şi coeziunii economice şi sociale, în perspectiva lărgirii.

CAPITOLUL V POLITICILE EXTERNE COMUNITARE
94

1. Obiectivele PESC (Politicii externe şi de securitate) a U.E. Comunităţile europene nu au fost constituite ca entităţi închise. Pentru a-şi realiza obiectivele a trebuit să se integreze în sfera largă a raporturilor internaţionale prin promovarea unor relaţii de cooperare şi de schimb în diverse domenii, în cadrul unei politici comune a relaţiilor externe. Statele membre sprijină activ şi fără rezerve politica externă şi de securitate comună a Uniunii într-un spirit de loialitate şi solidaritate reciprocă. Acţiunile comune angajează statele membre în poziţia pe care ele o adoptă şi în conducerea activităţii lor. Politica externă şi de securitate comună include, pe lângă ansamblul problemelor relative la securitatea Uniunii europene, şi definirea unei politici de apărare comună, care ar putea să ducă, la momentul oportun, la o apărare comună, în cazul în care Consiliul european decide în acest sens, în această ipoteză el recomandând statelor membre adoptarea unei decizii în această privinţă conform cerinţelor lor constituţionale respective (art. 17 par. 1 partea întâi). Prin Tratatul de la Nisa au fost introduse în Tratatul de la Maastricht noi dispoziţii (art. 27 A – art. 27 E) privind cooperarea întărită în domeniile avute în vedere în Titlul V în discuţie, constituind un progres, deşi prudent, în această materie, faţă de Tratatul de la Amsterdam147. Astfel, în par. 1 din art. 27 A, după ce sunt stabilite obiectivele generale care trebuie să fie urmărite prin instituirea unei cooperări în unul dintre domeniile Titlului V – adică salvgardarea valorilor şi susţinerea intereselor Uniunii în ansamblul ei prin afirmarea identităţii acesteia ca forţă concurentă pe scena internaţională – sunt trei condiţii pentru această instituire, în sensul că respectiva cooperare trebuie să respecte: - principiile, obiectivele, orientările generale şi coerenţa politicii externe şi de securitate comune, precum şi deciziile luate în cadrul acestei politici; - competenţele Comunităţii europene şi - coerenţa între politicile Uniunii şi activităţile ei externe. 2. Relaţiile externe 2.1. Relaţiile cu organizaţiile internaţionale şi cu ţări terţe Celelalte trei tratate comunitare fundamentale – CE, CECO, Euratom – prevăd competenţa specifică pentru Comunităţile respective în vederea desfăşurării relaţiilor externe, în virtutea personalităţilor juridice proprii. Cu toate că nici art. 74 (70), nici art. 75 (71) din Tratat nu conferă expres Comunităţii autoritatea de a încheia acorduri internaţionale, este posibil ca, prin legislaţia subsidiară, Comunitatea să fie împuternicită să încheie acorduri cu ţările terţe într-un domeniu determinat. Ori de câte ori dreptul comunitar a creat pentru instituţiile Comunităţii competenţe în sistemul ei intern pentru atingerea unui obiectiv, Comunitatea – în opinia Curţii – are autoritatea de a intra în angajamente internaţionale necesare pentru atingerea acelui obiectiv chiar în absenţa unei prevederi exprese în acea conexiune.

147

În acest sens, St. Rodrigues, Le traité de la Nice el les coopérations renforcées au sein de l’Union européenne, în RMCUE nr. 444/2001, pag. 15.

95

În realitate, prin art. 300 este pus la dispoziţie doar cadrul procedural pentru încheierea acordurilor. Acest cadru a devenit mai complicat ca urmare a modificărilor intervenite prin adoptatarea Tratatului de la Maastricht, ca şi prin Tratatul de la Amsterdam. Atunci când Consiliul intenţionează să încheie un acord care să modifice Tratatul CE, modificările trebuie să fie mai întâi adoptate potrivit procedurii prevăzute în art. 48 din Tratatul de la Maastricht. Acordurile încheiate în conformitate cu art. 300 obligă instituţiile Comunităţii şi statele membre. 2.2. Acordurile internaţionale încheiate de statele membre cu state terţe Comunitatea europeană poate avea relaţii cu organizaţiile internaţionale. În acest scop Comisia, conform art. 302 CE, va asigura menţinerea unor raporturi adecvate cu organele Naţiunilor Unite şi ale instituţiilor sale specializate, precum şi cu toate organizaţiile internaţionale. Comunitatea va stabili toate formele corespunzătoare de cooperare cu Consiliul Europei (art. 230 CE). De asemenea, ea întreţine o strânsă colaborare cu OCDE, în modalităţile care sunt fixate de comun acord (art. 304 CE). Sunt stabilite relaţii diplomatice cu un mare număr de state terţe. Instituirea Comunităţilor europene şi a Uniunii europene nu a înlăturat şi nici nu înlătură posibilitatea pentru statele membre de a încheia independent acorduri internaţionale. Ele sunt suverane în a decide dacă şi când să convină asemenea acte juridice. Nici unul dintre tratatele comunitare nu conţine vreo referire expresă în această privinţă. Singurele elemente restrictive, care, pe fond, nu ar afecta capacitatea de a încheia acorduri internaţionale, ar putea fi considerate cele ce sunt de domeniul art. 10 CE care prevede obligaţia statelor de a se abţine de la orice măsură care ar putea să pericliteze realizarea obiectivelor Tratatului, şi al art. 226 CE, în legătură cu neîndeplinirea unei obligaţii potrivit Tratatului de către un stat şi posibilitatea sesizării Curţii de justiţie şi de către Comisie. 3. Acordurile de asociere Aceste acorduri sunt încheiate de Comunităţile europene în principal cu diverse state europene terţe, deseori ca o modalitate de tranziţie, de adaptare sau de aşteptare în vederea dobândirii statutului de membre ale Uniunii europene. Ele sunt convenite în temeiul art. 310 CE şi art. 206 Euratom. Iniţial, asemenea acorduri au fost limitate la ţările mediteraneene – Grecia, Tunisia, Maroc, Malta, Cipru, Turcia, dar, au rămas în vigoare acordurile cu Turcia, Malta şi Cipru, iar Grecia a aderat la Comunităţile europene. Cu Tunisia şi Maroc, recent, au fost încheiate acorduri mediteraneene de asociere – Deciziile Consiliului şi Comisiei din 26 ianuarie 1998, respectiv din 24 ianuarie 2000. În ultimii ani au mai fost convenite acorduri de asociere cu: România, Cehia, Slovacia, Polonia, Ungaria, Bulgaria, Slovenia, Estonia, Letonia şi Lituania148. Un tip distinct de acorduri – de cooperare şi parteneriat – a fost conceput pentru ţările din fosta U.R.S.S. Asemenea acorduri au fost semnate, spre exemplu cu Rusia la 24 iunie 1994, cu Ucraina, la 14 iunie 1994, cu Moldova în noiembrie 1994, intrat în vigoare la 1 iulie 1998. Acordul european de asociere între România, pe de o parte, şi Comunităţile europene şi statele membre ale acestora, pe de altă parte, a fost semnat de ţara noastră la 1 februarie 1993 şi ratificat prin Legea nr. 20 din 6 aprilie 1993 (intrat în vigoare la 1 februarie 1995). Până la momentul intrării în vigoare a Acordului a fost operant un Acord interimar privind comerţul şi aspectele legate de comerţul
148

A se vedea F. Laursen, Trade and Aid, în Developments in the european Union (Ed. By Laura Cram, D. Dinan, N. Nugent), pag. 218-219.

96

dintre România, pe de o parte, şi Comunitatea europeană şi CECO, pe de altă parte, semnat la Bruxelles, la 1 februarie 1993, şi ratificat de ţara noastră prin Legea nr. 16 din 29 martie 1993149. Acordul cuprinde 9 titluri care se referă la: - dialogul politic; - principii generale; - libera circulaţie a mărfurilor (produse industriale, agricole şi piscicole, prevederi comune); - circulaţia lucrătorilor, dreptul de stabilire şi furnizare de servicii; - plăţi, capital, concurenţă; - alte prevederi cu caracter economic şi armonizarea legislaţiei; - cooperarea economică în diverse sectoare: industrie, investiţii, standarde agroindustriale, ştiinţă şi tehnologie, învăţământ şi pregătire profesională, agricultură şi sectorul agroindustrial, energie, sectorul nuclear, mediul înconjurător, gospodărirea apelor, transporturile, telecomunicaţiile, serviciile bancare, politica monetară, spălarea banilor, dezvoltarea regională, domeniul social, turism, întreprinderi mici şi mijlocii, protecţia consumatorilor, vamă, droguri, etc; - cooperarea culturală; - cooperarea financiară; - prevederi instituţionale, generale şi finale. Acordul mai conţine 19 anexe care privesc definirea produselor industriale şi agricole, concesiile comunitare şi ale României în domeniile industrial, agricol şi piscicol, exercitarea dreptului de stabilire şi proprietatea intelectuală, precum şi 7 protocoale relative la textile şi îmbrăcăminte, produsele de resortul CECO, comerţul privind produsele agricole prelucrate, definirea conceptului de produse originare şi metodele cooperării administrative, prevederi specifice privind comerţul între România şi Spania şi Portugalia, asistenţa reciprocă în materii vamale, unele concesii.

149

Monitorul Oficial nr. 66 din 30 martie 1993. A se vedea textul integral în Partea a III-a, Cap. I.

97

CAPITOLUL VI DREPTURILE FUNDAMENTALE - ELEMENTE ALE UNEI NOI ORDINI CONSTITUŢIONALE A UNIUNII EUROPENE
SECŢIUNEA I CONSACRAREA ŞI APĂRAREA DRETURILOR FUNDAMENTALE 1. Cadrul constituţional al drepturilor fundamentale După cum este cunoscut, UE nu dispune încă – în pofida numeroaselor cereri existente în literatura de specialitate şi a celor din partea Parlamentului European – de nici un catalog cu drepturi fundamentale, formulat integral şi cu valabilitate obligatorie, catalog care să corespundă - ca mărime şi forţă de exprimare – părţii, din constituţiile statelor, referitoare la drepturile fundamentale. Profesiunea de credinţă pentru respectarea drepturilor fundamentale – preluată în Tratatul de la 98

Maastricht, referitor la Uniunea Europeană – nu specifică nici un drept individual, ci se limitează la o stabilire a ţelului Constituţiei, care este formulată ca o clauză generală şi, în plus, este luată în jurisprudenţa CJCE: “Uniunea respectă drepturile fundamentale, aşa cum sunt ele garantate în Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale – semnată la Roma, la 4 noiembrie 1950 – şi cum rezultă ele, ca principii generale ale dreptului comunitar, din tradiţiile constituţionale comune ale statelor membre” (art. 8, fost art. F, II al TUE)”. Ce-i drept, “Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene” – adusă la cunoştinţă publică, în mod festiv, la 8 decembrie 2000, a obţinut o largă semnificaţie simbolică şi un amplu efect politic. Dar, consecinţele ei juridice nu ţin pasul cu acestea, căci – dacă nu se ia în seamă titlul pretinzând respect – este vorba, în realitate, despre o simplă Proclamaţie, înzestrată cu înaltă autoritate morală, dar fără obligativitate juridică. În preambul se face referire la faptul că Uniunea este o comunitate de valori, care se întemeiază pe demnitatea omului, pe libertate, egalitate şi solidaritate, bazându-se pe principiile democraţiei şi statului de drept. În 54 de articole (conţinute în 7 capitole) se jură credinţă demnităţii omului, drepturilor la libertate, egalităţii, solidarităţii, drepturilor cetăţeneşti şi drepturilor în faţa justiţiei. Confirmate prin documente sunt, printre altele, drepturi “clasice” – precum respectarea vieţii private şi a vieţii de familie, dreptul la încheierea căsătoriei şi la întemeierea familiei, libertatea religioasă, dreptul la exprimarea liberă a opiniei şi la informare – dar şi drepturi “moderne”, precum sunt dreptul la azil, dreptul la educaţie, libertatea antreprenorială, drepturile copilului precum şi ale oamenilor vârstnici şi handicapaţi, protecţia datelor referitoare la persoană, protecţia mediului înconjurător şi a consumatorilor sau interzicerea clonării oamenilor. Pe durata celor 9 luni de tratative între cei 62 de membri ai Adunării, care au elaborat Carta, au fost deosebit de controversate drepturile sociale, ca dreptul de coparticipare a lucrătorilor la luarea deciziilor în întreprinderi, securitatea socială şi ajutorul social, a căror garanţie s-a lovit – înainte de orice – de rezistenţă din partea Regatului Unit. Domeniul de aplicare a Cartei se întinde la organe şi instituţii ale Uniunii Europene, precum şi la statele membre, dar acestea implementează dreptul comunitar (art. 51). Îngrădirile exercitării drepturilor şi libertăţilor recunoscute trebuie să fie prevăzute legal şi să respecte esenţa acestor drepturi şi libertăţi (art. 52). Pe de altă parte, este adevărat că toate cele 15 state membre UE – nu însă şi Comunităţile Europene/Uniunea Europeană ca atare – sunt părţi contractante ale Convenţiei Europene asupra Drepturilor Omului (CEDO) a Consiliului Europei, care este concepută ca o veritabilă convenţie între state. În afară de aceasta, o aderare CE/UE la CEDO ar fi exclusă – cel puţin în actuala conjunctură juridică – din motive de drept comunitar. Într-un recent raport, referitor la aderarea Comunităţii la CEDO, CJCE a scos în evidenţă “dimensiunea de drept constituţional” a modificării esenţiale – survenind odată cu o astfel de aderare – a sistemului de apărare a drepturilor omului în Comunitate şi a conchis, de aici, că tratatele internaţionale din acest domeniu nu se pot sprijini pe nici un temei juridic specific al dreptului comunitar, nici pe clauza subsidiară a umplerii lacunelor, prevăzută la art. 308 (fost art. 235) al TCE. Aderarea ar pretinde o modificare a Tratatului, mai ales dacă se ţinea seama de amplele efecte – pe plan instituţional – ale unei astfel de măsuri de aderare (prin care ar putea fi reduse competenţele CJCE conform art. 220 [fost art. 164], art. 292 [fost art. 219] ale TCE). Ca urmare, chintesenţa acestui raport pare a sta în faptul că – pe de o parte – nu este permisă punerea la dispoziţie, prin acorduri internaţionale, a structurii de bază a Comunităţii, ca şi în faptul că – pe de altă parte – un catalog de drepturi fundamentale al Comunităţii nu poate fi elaborat pe baza dreptului comunitar secundar, în cadrul căruia – în cazul unei aderări a CE – ar fi considerat şi CEDO. Făcând abstracţie de câteva sporadice reglementări din tratate – care se referă la drepturi fundamentale (de exemplu interzicerea discriminării pe considerente de cătăţenie – art. 12 [fost art. 6] 99

TCE; principiul salarizării independente de sex – art. 141 [fost art. 119] TCE; principiul proporţionalităţii şi interzicerea discriminării în domeniul Pieţei Agrare Comune – art. 34 II 2 [fost art. 40 III 3] TCE) – tratatele comunitare sunt “oarbe la drepturile fundamentale”. Ca urmare, în general evoluţia apărării drepturilor fundamentale în CE/UE şi în special cristalizarea domeniului de apărare şi a limitelor fiecăruia dintre drepturile fundamentale se sprijină pe dreptul judiciar; ele sunt opera elaborării dreptului pretorian de către CJCE, care – conform propriei sale metodici cazuistice – a dezvoltat, cu intensitate crescândă, o doctrină coerentă a drepturilor fundamentale. 2. Apărarea drepturilor fundamentale în jurisprudenţa CJCE 2.1. Principii de drept În jurisprudenţa ei – între timp puternic consolidată – CJCE sprijină drepturile fundamentale ca pe o parte componentă a principiilor de drept generale. În această privinţă, ea se lasă condusă, în primul rând, de tradiţiile constituţionale comune ale statelor membre, considerate ca surse de găsire a soluţiei legale, dar ea antrenează – ca mijloace de orientare ajutătoare – şi tratatele internaţionale referitoare la apărarea drepturilor fundamentale, încheiate de către statele membre, în primul rând CEDO. În ceea ce priveşte CEDO, tendinţa jurisprudenţei CJCE este de a considera prevederile acesteia ca pe un standard minim pentru dreptul comunitar, ceea ce are scopul practic de reproducere autonomă a CEDO în ordinea de drept comunitară. Curtea de Justiţie stabileşte conţinutul fiecărui drept fundamental pe calea comparării evaluatoare a normelor de drept, dar ea accentuează că garantarea acestor drepturi trebuie să fie inclusă în structura şi ţelurile Comunităţii. De aceea, CJCE nu este dispusă să compare direct dreptul comunitar secundar cu vreuna din constituţiile naţionale, de exemplu cu Constituţia germană, dar – cu toate acestea – CJCE recurge la ordinile constituţionale naţionale în cadrul stabilirii conţinutului propriilor principii de drept ale Comunităţii. Atenţia principală a jurisprudenţei iniţiale a CJCE a fost la sursele juridice şi la introducerea drepturilor fundamentale în structura generală a dreptului comunitar. Ulterior, pe primul plan a trecut conotaţia socială a drepturilor fundamentale. Similar clauzei legăturii sociale, din art. 14 al Constituţiei germane, Curtea de Justiţie scoate în evidenţă faptul că drepturile fundamentale – recunoscute de către ea – trebuie privite în legătură cu funcţia lor socială. Intervenţii în poziţiile relevante pentru drepturile fundamentale sunt admisibile numai în următoarele trei condiţii: - justificarea intervenţiei prin ţelurile Comunităţii, care servesc binelui general; - proporţionalitatea intervenţiei, ţinând seama de scopul urmărit; - garantarea esenţei dreptului apărat. În privinţa întinderii apărării, trebuie menţionat faptul că drepturile fundamentale prevăzute de CE/UE îi protejează – în domeniul de valabilitate a dreptului comunitar – nu numai pe cetăţenii Uniunii, adică pe cetăţenii statelor membre UE (a se vedea art. 17 [fost art. 8] I TCE), ci şi pe toate persoanele fizice şi juridice, deci şi subiecţi din terţe ţări, dacă aceste drepturi fundamentale sunt – conform calităţii respectivei norme – adecvate în acest scop (îndreptăţirea la drepturi fundamentale). Pe de altă parte, drepturile fundamentale ale CE/UE angajează nu numai organele comunitare – în special pe acela având funcţia de organ legislativ al Comunităţii – ci şi statele membre, dacă acestea implementează dreptul comunitar, mai ales dacă ele îl pun în executare pe plan administrativ (obligarea faţă de drepturile fundamentale). Din acest punct de vedere, pentru instituţiile naţionale aceasta înseamnă că ele sunt supuse unei duble obligări în privinţa drepturilor fundamentale, şi anume, decurgând din dreptul statului respectiv şi din dreptul comunitar. Pe termen mai lung, efectul reciproc – 100

legat de acest aspect – al ambelor sfere juridice s-ar putea repercuta pozitiv asupra apărării, pe plan intern, a drepturilor fundamentale în acele state membre, al căror grad de apărare autonomă este încă inferior dreptului comunitar. 2.2. Garantarea drepturilor fundamentale în jurisprudenţa CJCE Corespunzător stabilirii obiectivelor preponderent economice ale Comunităţii, drepturile fundamentale cu legătură economică şi socială formează obiectul principal al jurisprudenţei de până acum, totuşi există deja o succesiune de diferite alte drepturi fundamentale. În această privinţă, juristul pregătit în dreptul german remarcă predispoziţia metodică şi pragmatică a jurisprudenţei, care – de regulă – procedează într-un mod orientat spre rezultat şi, cu această ocazie, chiar omite ocazional o mai precisă stabilire a domeniului de apărare a drepturilor fundamentale, asigurat de dreptul în discuţie. Între drepturile fundamentale recunoscute de către CJCE sunt următoarele: - dreptul de proprietate; - libertatea profesiei, respectiv dreptul la activitate economică; - libertatea de asociere şi libertatea de coalizare; - libertatea religioasă şi libertatea cultului; - libertatea opiniei şi a informării; - respectarea vieţii private şi a vieţii de familie; - confidenţialitatea corespondenţei purtate cu apărătorul; - dreptul de a nu trebui să te acuzi singur; - inviolabilitatea locuinţei; - alegerea liberă a partenerului de afaceri. Principiul echităţii (interzicerea discriminării) afirmă – în definiţia lui cea mai generală – că “situaţii de fapt compatibile nu este permis să fie tratate diferit, chiar dacă o diferenţiere ar fi justificată în mod obiectiv”. Principiul proporţionalităţii (a se vedea art. 5 [fost art. 3b] III TCE) cuprinde – similar ca în dreptul constituţional german – o dispoziţie de apreciere a bunurilor şi intereselor, care conţine aspectele referitoare la caracterul adecvat şi de necesitatea, la alegerea mijloacelor şi la interdicţia excesului. Principiul drepturilor legitime poate împiedica retragerea unui act administrativ nelegal, favorizant, cu efect ex tunc, respectiv intrarea retroactivă în vigoare a unui regulament. Astfel, de exemplu, în domeniul unei reglementări a cotelor de lapte, fermierii pot invoca principiul drepturilor legitime, dacă au fost excluşi de la repartizarea unei cote tocmai din cauza faptului că – pe baza unei obligaţii temporare de necomercializare, promovată chiar de către Comunitate – ei nu produseseră deloc lapte în anul de referinţă în discuţie; în această situaţie, agenţii economici afectaţi aveau dreptul de a se încrede în efectele, limitate în timp, ale obligaţiilor asumate de ei anterior. Dreptul de a fi audiat în justiţie trebuie respectat – ca o componentă de bază în procesul aflat pe rol – în procedura administrativă în faţa Comisiei, dar şi în procedura CJCE. Principiul afirmă că nu este permis ca măsuri defavorizante să se sprijine pe fapte sau documente, în legătură cu a căror existenţă şi importanţă persoanele afectate nu s-au putut exprima concret. Sancţiunile în procedura disciplinară şi în procedura de stabilire a amenzii se supun imperativului non bis in idem. Fireşte, acest principiu nu este valabil direct în raportul dintre sancţiunile dreptului comunitar şi acelea ale dreptului naţional (de exemplu datorită încălcării reglementărilor referitoare la concurenţă), deoarece aici este vorba despre două sfere juridice separate una de cealaltă. Totuşi – la impunerea unei amenzi pe baza dreptului comunitar – autoritatea comunitară trebuie să ia în 101

considerare sancţiunea aplicată deja într-un stat membru, pentru aceeaşi situaţie, pe baza respectivului drept naţional. Această jurisprudenţă ar putea căpăta relevanţă actuală în privinţa competenţei Băncii Centrale Europene (EZB) de a dispune – împotriva acelor societăţi lente în îndeplinirea obligaţiilor şi contravenind politicii monetare a Sistemului European al Băncilor Centrale (ESZB) – amenzi sau obligarea la plată (art. 110 [fost art. 108 a] III EGV). 2.3. Apărarea drepturilor fundamentale la nivel comunitar şi naţional După cum s-a arătat, cerinţa existenţei unui eficient sistem comunitar de apărare a drepturilor fundamentale este, totodată, o chestiune a teoriei dreptului constituţional naţional, care leagă transferul – către deţinători internaţionali de suveranitate – al drepturilor de suveranitate naţionale de condiţia unui nivel funcţional echivalent de apărare a drepturilor fundamentale. În cultura juridică germană, în mod tradiţional conservativ-izolaţionistă, această cerere a condus la o exagerare naţionalistă, unică pe plan european, care – nu pe nedrept – le-a adus agitatorilor, în acest caz Curtea Constituţională Federală a R.F. Germania (CCF), reproşul de imperialism de dreapta. Problematica încărcată de stare conflictuală a devenit cunoscută în literatură ca jurisprudenţa “Solange”, după cuvântul iniţial al tezelor din deciziile în discuţie. Deşi în hotărârea “Solange I” din 29 mai 1974, CCF a recunoscut – în concordanţă cu jurisprudenţa CJCE – că dreptul comunitar constituie o ordine de drept de sine stătătoare, care decurge dintr-o sursă juridică autonomă, totuşi ea a avut suspiciuni că – cel puţin în actualul stadiu al procesului de integrare europeană – nu ar fi garantată încă o suficientă certitudine de natură legală cu privire la o apărare eficientă a drepturilor fundamentale, căci ordinea comunitară nu dispune încă de nici un catalog al drepturilor fundamentale – definitiv formulat şi hotărât de către un Parlament – care să fie corespunzător catalogului drepturilor fundamentale al Constituţiei germane. Cel puţin, însă, “atât timp cât” aceste condiţii nu sunt îndeplinite, îi revine CCF obligaţia de a verifica compatibilitatea dreptului comunitar derivat cu drepturile fundamentale. Decizia menţionată a CCF a fost resimţită, în mod general, ca o lovitură împotriva integrării europene, fiind puternic criticată în literatură, deşi ea are şi partea ei bună, căci i-a dat CJCE ocazia ca, ulterior, să ia mai des în considerare chestiuni privind drepturile fundamentale. Ca urmare, chiar şi fără ca, între timp, să fi fost adoptat un catalog al drepturilor fundamentale pentru CE, CCF a putut – cu Hotărârea din 22 octombrie 1986 (“Solange II”) – să abandoneze rezervele sale faţă de afirmatul deficit de drepturi fundamentale al Comunităţii. De acum înainte, CCF recunoaşte că între timp – pe calea perfecţionării dreptului judiciar – CJCE garantează o apărare a drepturilor fundamentale, care trebuie considerată ca fiind, în esenţă, egală celei impuse de către Constituţia germană. Aşadar – atât timp cât CJCE garantează o protecţie eficientă a drepturilor fundamentale, în raport cu autoritatea suverană a Comunităţii – CCF nu va mai exercita activitatea de control al normelor faţă de dreptul comunitar, care serveşte ca bază juridică pentru atitudinea instanţelor şi autorităţilor germane. Cererile înaintate de judecători, referitoare la acest aspect, nu sunt admise. Cu toate acestea – deşi, odată cu “hotărârea Solange II”, conflictul de competenţă latent între Luxemburg şi Karlsruhe150 pare a fi dezamorsat – el nu este încă înlăturat definitiv. “Sentinţa Maastricht” din 12 octombrie 1993 – cu care CCF a afirmat, summa summarum, compatibilitatea Tratatului asupra Uniunii Europene cu Constituţia germană, dar a pus obstacole semnificative în calea dezvoltării mai departe – lasă să se recunoască, mai degrabă, o reînnoită punere a accentului în sensul unei amplificate tendinţe spre “renaţionalizarea” apărării drepturilor fundamentale faţă de autoritatea suverană a Comunităţii. În această sentinţă, CCF întăreşte competenţa sa pentru garantarea generală –
150

Sediul Curţii Federale Constituţionale a Germaniei.

102

în domeniul de valabilitate a Constituţiei – a unei apărări eficiente a drepturilor fundamentale, dar subliniază faptul că vrea să-şi exercite jurisdicţia sa într-un “raport de cooperare” cu CJCE, raport “în care CJCE garantează apărarea drepturilor fundamentale în fiecare caz individual, pe întreg teritoriul Comunităţilor Europene, drept urmare CCF putându-se limita la o garantare generală a standardului indispensabil pentru drepturile fundamentale”. Aşadar, în pofida principiului – stabilit în hotărârea “Solange II” (la care se referă explicit “sentinţa Maastricht”) – al neexercitării condiţionate a jurisdicţiei CCF, înţelegerea germană a constituţiei este încă marcată de teza conform căreia competenţa pentru integrare a Republicii Federale Germania (art. 24 Cf. noua versiune) îşi găseşte limitele ei în abandonarea “identităţii ordinii constituţionale în vigoare, prin pătrunderea în structura ei de bază”. 3. Necesitatea unui catalog al dreptului fundamental De mai mult timp, voci critice – exprimate în literatură – critică insuficienţa apărării pur pretoriene a drepturilor fundamentale în ordinea de drept a Uniunii şi asociază această critică cu cerinţa întocmirii unui catalog al drepturilor fundamentale, obligatoriu din punct de vedere juridic şi având valoare de constituţie a UE. Această teză este susţinută cu diferite argumente, în prim plan fiind două direcţii de argumentare: pe de o parte siguranţa în faţa legii şi transparenţa, iar pe de altă parte funcţia de legitimare şi de integrare a drepturilor fundamentale. 3.1. Siguranţa în faţa legii şi transparenţa Drepturile fundamentale au nu numai caracter de apărare individuală, ci şi o funcţie de ordine politică. Ca expresie a angajamentului faţă de valori ale dreptului, ele întruchipează concomitent elemente ale unei ordini valorice obiective a “comunităţii juridice” europene. În această perspectivă, solicitarea unei codificări a drepturilor fundamentale în Uniune – aşa cum, de multă vreme, a cerut-o energic Parlamentul European – merită o susţinere durabilă. Un catalog aflat în vigoare, nu doar proclamativ, al drepturilor fundamentale – formulate într-o formă inteligibilă pentru cel supus legii şi confirmate prin documente – ar aduce transparenţă suplimentară, siguranţă în faţa legii şi apropiere de cetăţean. Prin această constatare nu trebuie, în nici un caz, subapreciată activitatea CJCE de edificare juridică, care constă în faptul că – anticipând elaborarea unei constituţii a UE, de către o putere constituantă – a inclus Uniunea într-o ordine caracteristică statului de drept. Chiar şi în sistemele juridice ale statelor membre UE, stabilirea conţinutului textelor din constituţie, precum şi precizarea şi alcătuirea acestora, este încredinţată puterii judecătoreşti. Totuşi, aceasta înseamnă o creştere a transparenţei şi a previzibilităţii, aşadar siguranţă în faţa legii, dacă justiţia pretoriană individuală – la urma urmelor cunoscută şi înţeleasă numai de către specialişti – este delimitată, ca obiectiv şi conţinut, prin instrucţiunile cu caracter normativ ale unui catalog întocmit în scris şi având valoare de constituţie.

3.2. Funcţia de legitimare şi de integrare Pe baza caracterului de transparenţă urmează a nu se pierde din vedere efectul – aducând legitimitate şi promovând integrarea – al unui catalog al drepturilor fundamentale, obligatoriu din punct de vedere juridic. Un astfel de catalog ar putea să contribuie la formarea – în rândul populaţiei UE – a unei conştiinţe europene comune a drepturilor fundamentale, să ajute la dezvoltarea unor concepte comune privind democraţia şi statul de drept şi – astfel, în mod indirect – să devină un factor de 103

impulsionare şi o forţă motrice a procesului de integrare aflat în curs. Eficienţa apărării pretoriene a drepturilor fundamentale de către CJCE ar avea numai de câştigat în această privinţă: “densitatea controlului” – deseori resimţită din perspectiva doctrinei germane a dreptului constituţional, ca fiind insuficientă – ar putea fi mărită, iar temeritatea judecătorilor de a casa acele acte de justiţie comunitare, care sunt contrare drepturilor fundamentale, ar putea fi consolidată. Desigur, un catalog UE al drepturilor fundamentale va putea să-şi dezvolte întreg potenţialul său politic de integrare numai dacă el este realizat prin coparticiparea şi cu aprobarea unei Adunări Populare europene, alese în mod democratic, adică a Parlamentului European. SECŢIUNEA A II-A CARTA DREPTURILOR FUNDAMENTALE ALE UNIUNII EUROPENE – DOCUMENT DE REFERINŢĂ ÎN EVOLUŢIA CONSTITUŢIONALĂ ACTUALĂ A COMUNITĂŢILOR EUROPENE Consiliul European, în reuniunea solemnă din 7 decembrie 2000, a adoptat Carta drepturilor fundamentale ale Uniunii Europene acceptată, cu un an mai târziu, de şefii de state şi de guverne din cele 15 State membre ale Uniunii Europene. Carta constituie rezultatul extraordinar al eforturilor din ultimii ani de elaborare a unui document scris care să garanteze drepturile fundamentale şi un relevant „punct de vedere” în dezbaterea actuală asupra unei proceduri adecvate de elaborare a Constituţiei Uniunii. Istoricul adoptării Cartei În declaraţia comună a Parlamentului, Consiliului şi Comisiei din 5 aprilie 1977 s-au făcut referiri la jurisprudenţa dezvoltată după 1969 a Curţii de justiţie în materia drepturilor fundamentale, la tradiţiile constituţionale comune statelor membre şi la convenţia Europeană a Drepturilor Omului (CEDH). Alături de declaraţiile Consiliului, având valoarea programelor politice, declaraţia Parlamentului European relativă la drepturile şi libertăţile fundamentale, din 12 aprilie 1989, a deschis calea spre realizarea obiectivului unei Carte a drepturilor fundamentale, codificată după modelul CEDH. Un proiect al drepturilor fundamentale inserat în decizia din 10 februarie 1994, privind „proiectul unei constituţii europene” a fost prezentat Parlamentului European, el reluând, cu unele nuanţe, Declaraţia din 1989. Preambulul Actului Unic European (A.U.E.) din 28 februarie 1986 şi cel al Tratatului asupra Uniunii Europene (T.U.E.), semnat la 7 februarie 1992, introduc o revizuire a Tratatelor trimiţând, deja, la raportul dintre legitimarea democratică şi izvoarele precitate ale jurisprudenţei. Singura dispoziţie convenţională figura în art. 6 II din Tratatul asupra Uniunii (fostul F II 2) sub forma unei obligaţii de respect a drepturilor fundamentale. Propunerea unui catalog de drepturi fundamentale a apărut abia în concluziile Consiliului European din 15 şi 16 decembrie 1995 ca un punct aparte pe ordinea de zi a Conferinţei interguvernamentale din 1996 (Anexa 15). La reuniunea Consiliului European de la Köln (4 iunie 1999) s-a decis, la propunerea guvernului federal german, crearea unui organism special cu misiunea elaborării unei carte a drepturilor 104

fundamentale ale Uniunii Europene. Mandatul dat acestuia trebuia să conţină principiile comune ale CEDH şi tradiţiile constituţionale comune Statelor membre: drepturile fundamentale economice şi sociale care figurau în „Carta socială europeană” şi în „Carta comunitară a drepturilor sociale fundamentale ale muncitorilor” trebuiau, de asemenea, să fie luate în consideraţie. Constituirea Convenţiei pentru drepturile fundamentale a fost decisă la una din reuniunile Consiliului European de la Tampere (Finlanda) la 16 octombrie 1999, fiind compusă din 15 reprezentanţi ai şefilor de state şi de guvern, 16 membri ai Parlamentului European şi 30 de membri ai Parlamentelor naţionale (2 la un Stat membru), precum şi un reprezentant al Comisiei Europene, în total 62 de membri. Mandatul acestei Convenţii cuprindea şi sarcina de a proceda la un schimb de idei intense cu statele candidate la aderare şi cu alte instanţe, grupări sociale şi experţi. Astfel definită, Convenţia s-a constituit, practic, la 17 decembrie 1999 la Bruxelles, alegându-şi preşedintele, în persoana fostului preşedinte la Curţii Constituţionale federale germane şi al Republicii Federale, dr. Roman Herzog. 2. Elaborarea, adoptarea şi publicarea Cartei Procedura de lucru a Convenţiei a fost adoptată de aceasta, potrivit cu autonomia largă care i-a fost încredinţată de Consiliul European. Preşedintele a renunţat la votul pe articole şi a considerat adecvată regula consensului, în măsura în care, nu putea fi obţinută unanimitatea. Potrivit concluziilor Consiliului European de la Tampere, documentele de lucru au fost elaborate de comitetul de redactare şi prezentate Convenţiei. Pentru a asigura o eficacitate optimală, timpul de intervenţie (luarea de cuvânt) al membrilor Convenţiei a fost strict reglementat, fiind limitat la 3 minute pentru fiecare membru şi numai la o singură intervenţie în privinţa unui articol. O nouă redactare a textului a fost elaborată pe baza discuţiilor ţinând cont de propunerile de modificare orale sau scrise, iar, fiecare articol s-a propus la vot. Textul proiectului Cartei a fost luat în dezbatere de un număr mare de organizaţii neguvernamentale şi de experţi, fiind, apoi, examinat de reprezentanţii organelor Comunităţii Europene, ai Comitetului economic şi social, ai Comitetului regiunilor şi a Mediatorului european; de asemenea, proiectul a fost examinat de reprezentantul Consiliului Europei, de 66 organizaţii neguvernamentale (ONG) care lucrează în favoarea protecţiei şi promovării drepturilor omului şi care au fost audiate la sesiunea din 12 mai 2000 a Convenţiei, insistându-se, mai ales, asupra raportului Cartei cu drepturile sociale, asupra nediscriminării şi principiului egalităţii. La 2 octombrie 2000, Convenţia pentru drepturile fundamentale a prezentat, conform mandatului său, proiectul Cartei, iar, la 7 decembrie 2000, ea a fost semnată în şedinţa solemnă de la Nisa a Consiliului European, de cele trei organe constituţionale europene: Preşedintele Parlamentului European, cel al Comisiei Europene şi cel al Consiliului de miniştri. În paralel, Consiliul European a primit, cu satisfacţie, Declaraţia comună a trei instituţii politice şi a subliniat că problema valorii juridice a Cartei va fi examinată ulterior. Carta drepturilor fundamentale a fost publicată câteva zile mai târziu în partea C a Buletinului oficial al Comunităţii Europene. 3. Principalele norme ale Cartei drepturilor fundamentale Carta se compune din preambul şi 7 capitale. Preambul 105

Capitolul I – Demnitatea (art. 1-5) - art. 1 – Demnitatea umană - art. 2 – Dreptul la viaţă - art. 3 – Dreptul la integritatea persoanei - art. 4 – Interzicerea torturii şi a tratamentelor sau a pedepselor inumane sau degradante - art. 5 – Interzicerea sclaviei şi a muncii forţate Capitolul II – Libertăţi - art. 6 – Dreptul la libertate şi securitate - art. 7 – Respectul vieţii private şi de familie - art. 8 – Protecţia datelor personale - art. 9 – Dreptul la căsătorie şi dreptul de întemeiere a familiei - art. 10 – Libertatea gândirii, conştiinţei şi religiei - art. 11 – Libertatea expresiei şi informării - art. 12 – Libertatea de întrunire şi de asociere - art. 13 – Libertatea artelor şi ştiinţelor - art. 14 – Dreptul la educaţie - art. 15 – Libertatea alegerii ocupaţiei şi dreptul de angajare în muncă - art. 16 – Libertatea de a conduce afaceri - art. 17 – Dreptul de proprietate - art. 18 – Dreptul de azi - art. 19 – Protecţia faţă de eventualitatea strămutării, expulzării sau extrădării Capitolul III – Egalitatea (art. 20-26) - art. 20 – Egalitatea în faţa legii - art. 21 – Nediscriminarea - art. 22 – Diversitatea culturală, religioasă şi lingvistică - art. 23 – Egalitatea între bărbaţi şi femei - art. 24 – Drepturile copilului - art. 25 – Drepturile persoanelor vârstnice - art. 26 – Integrarea persoanelor cu handicap

Capitolul IV – Solidaritatea (art. 27-38) - art. 27 – Dreptul lucrătorilor la informare şi consultare în cadrul întreprinderilor - art. 28 – Dreptul de negociere şi acţiune colectivă - art. 29 – Dreptul de acces la serviciile de plasament - art. 30 – Protecţia împotriva concedierii nejustificate 106

- art. 31 – Condiţii de muncă egale şi juste - art. 32 – Interzicerea muncii copiilor şi protecţia tinerilor la locul de muncă - art. 33 – Viaţa de familie şi profesională - art. 34 – Securitatea socială şi asistenţa socială - art. 35 – Asistenţa sanitară - art. 36 – Accesul la serviciile de interes economic general - art. 37 – Protecţia mediului - art. 38 – Protecţia consumatorului Capitolul V – Drepturile cetăţeneşti (art. 39-46) - art. 39 – Dreptul de vot şi de candida la alegerile Parlamentul European - art. 40 – Dreptul de a vota şi de a candida la municipale - art. 41 – Dreptul la o bună administrare - art. 42 – Dreptul de acces la documente - art. 43 – Avocatul poporului - art. 45 – Libertatea de circulaţie şi de reşedinţă - art. 46 – Protecţia diplomatică şi consulară Capitolul VI – Justiţia (art. 47-50) - art. 47 – Dreptul la căi de atac efective şi la o corectă - art. 48 – Prezumţia de nevinovăţie şi dreptul la - art. 49 – Principiile legalităţii şi proporţionalităţii penale şi a sancţiunilor - art. 50 – Dreptul de a nu fi judecat şi pedepsit de procedurile penale pentru aceeaşi faptă Capitolul VII – Dispoziţii generale (art. 51-54) - art. 51 – Domeniul de aplicabilitate - art. 52 – Domeniul de aplicabilitate a drepturilor - art. 53 – Nivelul de protecţie - art. 54 – Interzicerea abuzului de drepturi apărare faptelor două ori în pentru alegerile

judecată

garantate

Preambulul Cartei subliniază fondul de valori comun popoarelor europene şi conştiinţa responsabilităţii pentru patrimoniul său spiritual şi moral, indivizibilitatea şi universalitatea drepturilor omului; el accentuează, totodată, competenţele şi misiunile actuale ale Comunităţii, astfel încât, principiul subsidiarităţii să ţină cont de tradiţiile constituţionale comune statelor membre şi de drepturile omului, regionale şi internaţionale. În capitolele I-III sunt cuprinse drepturile şi libertăţile esenţiale conţinute în CEDH, unele drepturi fiind, însă, o inovaţie proprie Cartei, cum ar fi protecţia datelor cu caracter personal (art. 8), recunoaşterea libertăţii artei şi ştiinţei )art. 13) şi, de asemenea, unele drepturi economice fundamentale (libertatea profesională, dreptul de a munci) sau dreptul de azil. Totodată, sunt reglementate principiile generale, cum este cel al egalităţii, ca şi drepturile fundamentale sociale, care se regăsesc şi în Carta 107

socială europeană din 18 octombrie 1961, în Carta comunitară a drepturilor sociale, fundamentale al muncitorilor din 9 decembrie 1989, ca şi în Pactul internaţional asupra drepturilor economice, sociale şi culturale, adoptat de ONU la 19 decembrie 1966. Carta garantează drepturile cetăţeanului, privite ca drepturi fundamentale acordate cetăţenilor Uniunii (cap. V), ca şi drepturile de natură procesuală recunoscute de CEDH şi de Pactul internaţional asupra drepturilor civile şi politice (cap. VI-VII). 4. Domeniul de aplicare a Cartei drepturilor fundamentale 4.1. Persoanele vizate de Cartă Din punct de vedere comparativ, Carta are o concepţie largă care deschide, în principiu, oricărei persoane şi, deci, chiar resortisanţilor ţărilor terţe, accesul la toate drepturile fundamentale, cu excepţia drepturilor de cetăţenie evocate în capitolul V. Numai dreptul la libertatea de circulaţie şi la libertatea de şedere sunt rezervate prin art. 45 cetăţenilor Uniunii, iar drepturile fundamentale cetăţeneşti sunt, fără excepţii, recunoscute ca drepturi individuale şi nu ca drepturi colective, inclusiv din cele referitoare la minorităţi )art. 22). 4.2. Din punct de vedere material Potrivit art. 51 al Cartei, aceasta se aplică instituţiilor şi organelor Uniunii în respectul principiului subsidiarităţii, ca şi statelor membre, numai atunci când „pun în aplicare dreptul Uniunii”. Contrar CEDH (Convenţia Europeană a Drepturilor Omului), care conţine – ca şi numeroase ale constituţii europene – pentru fiecare drept fundamental, limitele specifice care pot fi aduse limitării exerciţiului său, Carta a optat pentru o clauză limitativă generală sau orizontală. Prima limită priveşte garantarea substanţei dreptului fundamental, iar cea de-a doua, principiului proporţionalităţii, relativ la limita interesului general şi la necesitatea protecţiei drepturilor şi libertăţilor altuia (ale celuilalt). Concepţia împărtăşită de membrii Convenţiei, după care CEDH trebuie să servească drept normă directoare şi de referinţă în interpretarea Cartei nu trebuie să conducă la concluzia că ordinea comunitară a drepturilor omului îşi poate pierde autonomia şi caracterul său propriu. Drept urmare, interpretarea, la nivelul minim oferit de CEDH, ca o interdicţie de a coborî sub acest nivel, apare oportună, această interpretare trebuind să ţină cont de distincţia între executarea directă de către organele C.E. şi transpunerea în fapte de Statele membre. Chiar dacă această Cartă nu are valoare juridică directă, nu se poate nega că ea produce deja efecte asupra organelor Uniunii, dar şi asupra cetăţenilor, fiind considerată, totodată, ca un izvor indirect al dreptului comunitar.

108

109

TITLUL II DREPT COMUNITAR INSTITUŢIONAL

CAPITOLUL I INSTITUŢIILECOMUNITARE

SECŢIUNEA I INSTITUŢIILE COMUNITARE DE DECIZIE. PUTERILE COMUNITARE În conformitate cu art. 7 din Tratatul CE, sarcinile încredinţate Comunităţii sunt realizate de: - un Parlament european - un Consiliu - o Comisie - o Curte de justiţie - o Curte de conturi, fiecare instituţie acţionând în limitele atribuţiunilor care îi sunt conferite prin tratat. Iniţial, prin tratatele de instituire a Comunităţilor europene s-au creat organe paralele cu atribuţiuni asemănătoare. Ele au fost unificate prin Tratatul de fuziune, astfel că, începând cu 1 iulie 1967 cele trei Comunităţi au dispus de instituţii comune.

1. Parlamentul European 1.1. Constituire Parlamentul European, compus din reprezentanţi ai popoarelor reunite în Comunitate, exercită puterile care îi sunt conferite prin Tratat (art. 189). Aceste dispoziţii legale au o dublă semnificaţie: prima – în sensul că de vreme ce membrii Parlamentului reprezintă popoarele respective, ei nu pot să 110

fie mandataţi de guvernele statelor lor spre a îndeplini anumite instrucţiuni şi nici nu pot să fie ţinuţi de vreo obligaţie de consultare; a doua – în sensul că statele sunt reunite în Comunitate, ceea ce relevă o comuniune de interese şi aspiraţii, potrivit obiectivelor ce le stabilesc. Mai mult, s-a afirmat că membrii Parlamentului reprezintă nu numai propriile lor popoare, ci şi alte popoare ale comunităţii, având în vedere formarea grupurilor de partide politice. Numărul total al reprezentanţilor aleşi este în prezent de 626, din care 99 revin Germaniei, câte 87 revine Franţei, Italiei şi Marii Britanii, 64 Spaniei, 31 Olandei, câte 25 pentru Belgia, Grecia şi Portugalia, Suediei 22, Austriei 21, câte 16 Danemarcei şi Finalandei, 15 Irlandei şi numai 6 pentru Luxembrug, faţă de totalul de 567 la alegerile din 1994 şi 518 anterior. Parlamentul se întruneşte în sesiune anuală ordinară care este prevăzută să înceapă în a doua zi de marţi a lunii martie, dar el se poate întruni şi în sesiune extraordinară, la cererea unei majorităţi a membrilor săi ori la cererea Consiliului sau a Comisiei. El îşi alege preşedintele şi biroul dintre membrii săi (art. 197 CE). Dacă nu este prevăzut altfel în Tratat, Parlamentul va acţiona pe baza unei majorităţi absolute a voturilor exprimate. Regulile de procedură determină cvorumul (art. 198). Organele de conducere ale Parlamentului sunt: Biroul, Conferinţa preşedinţilor, Conferinţa preşedinţilor birourilor permanente şi temporare, Conferinţa şefilor tuturor delegaţiilor interparlamentare (chestorii au funcţii consultative). Parlamentul îşi îndeplineşte atribuţiile dacă este realizat un cvorum de o treime din membrii săi. Dreptul de vot este personal, votul prin procură fiind interzis. Dezbaterile sunt publice, afară dacă Parlamentul nu decide altfel cu o majoritate de două treimi din voturile exprimate. 1.2. Atribuţii
1.2.1. Definirea atribuţiilor

În conformitate cu art. 192 din Tratat, în măsura în care acesta din urmă prevede, Parlamentul European participă la procesul ce conduce la adoptarea de acte comunitare, exercitând atribuţiile sale în cadrul procedurilor definite la art. 251 şi art. 252; el dă avize conforme şi avize consultative (alin. 1).
1.2.2. Atribuţii decizionale legislative

După enunţarea acestor atribuţii, s-ar putea discuta în ce măsură Parlamentul European are o competenţă decizională de natură legislativă comunitară. Textul art. 192 alin. 1 enunţă un principiu, acela al participării la procesul ce duce la adoptarea de acte comunitare prin două modalităţi: 1. exercitarea atribuţiilor sale în cadrul procedurilor definite la art. 251 şi art. 252, şi 2. emiterea de avize conforme şi formularea de avize consultative. Un drept de cooperare al Parlamentului în luarea deciziilor este instituit în virtutea art. 252 în puţine cazuri (de exemplu, art. 99 par. 5, art. 103 par. 2, o bună parte dintre trimiterile la art. 252 [fostul art. 189 C introdus prin TMs], fiind înlocuite cu trimiteri la art. 251 [fostul art. 189 B introdus prin TMs], urmare a modificărilor aduse prin TA). Un drept decizional individual este acordat numai în materie bugetară – art. 272 şi art. 273 CE. Atribuţiile specifice cu caracter decizional mai pot reveni Parlamentului numai în cazuri strict determinate, cum ar fi cele privind propria organizare internă şi funcţionarea sa, aprobarea amendamentelor ce-i sunt înaintate după ce s-a obţinut avizul Curţii de justiţie în cazul revizuirii Tratatului CECO (art. 95 alin. ultim), elaborarea de propuneri în scopul de a se permite alegerile prin vot universal direct potrivit unei proceduri uniforme în toate statele membre şi luarea unor decizii privind alegerile. 111

1.2.3. Atribuţii de anchetă şi de avocat al poporului

Parlamentul, poate, la cererea unui sfert dintre membrii săi, să constituie o comisie temporară de anchetă pentru a examina, sub rezerva atribuţiilor conferite prin Tratat altor instituţii sau organisme, afirmaţiile de infracţiune sau de rea-administrare în aplicarea dreptului comunitar, afară dacă faptele afirmate sunt în discuţie în faţa unui organ de jurisdicţie şi, de asemenea, cât timp procedura jurisdicţională nu este terminată. Pe de altă parte, este asigurat şi un drept de petiţionare, potrivit art. 194 şi art. 195 CE, pentru orice cetăţean al Uniunii, precum şi pentru orice persoană fizică sau juridică rezidentă sau având sediul său statutar într-un stat membru. Acest drept este un element de noutate absolută în dreptul comunitar, ca urmare a modificărilor aduse prin Tratatul de la Maastricht (art. 21 CE). O poziţie importantă în valorificarea dreptului la petiţionare este deţinută de mediatorul numit de Parlament şi abilitat să primească plângerile ce provin de la persoanele menţionate şi care sunt relative la cazurile de rea-administrare în acţiunea instituţiilor sau organismelor comunitare, cu excepţia Curţii de justiţie şi Curţii de primă instanţă în exercitarea funcţiilor lor jurisdicţionale (art. 195 par. 1).
1.2.4. Atribuţii de supraveghere şi control

Funcţia de supraveghere şi control este exercitată de Parlament, în special cu privire la Comisie, prin mai multe modalităţi: - membrii Comisiei pot să participe, conform art. 197 alin. 2 la toate şedinţele Parlamentului şi, la cererea lor, vor fi audiaţi în numele Comisiei potrivit unei proceduri orale; - în cadrul unei proceduri asemănătoare la care se adaugă şi o procedură scrisă, Comisia va răspunde oral sau în scris, la întrebările ce i se pun de Parlament sau de membrii săi (art. 197 alin. 3); - în cadrul unor discuţii publice se va dezbate, conform art. 200, raportul general anual prezentat de Comisie; - instituirea de comisii parlamentare care pregătesc deciziile ce se iau de Parlament şi vor stabili contacte cu membrii Comisiei mai ales când Parlamentul nu se află în şedinţă efectiv şi - depunerea unei moţiuni de cenzură (art. 201).
1.2.5. Atribuţii consultative

În general, este utilizată expresia “...după consultarea Parlamentului european” fără a se distinge în legătură cu natura avizului său. Totuşi, din interpretarea sistematică a dispoziţiilor Tratatului, rezultă că avizul care va fi dat în îndeplinirea acestei atribuţiuni este consultativ, întrucât atunci când s-a dorit să se facă vreo distincţie în legătură cu natura avizului, textele legale au făcut acest lucru. De fapt, în puţine cazuri se face referire expresă la noţiunea de “aviz” (art. 300 par. 3 partea I, de exemplu). Categoria avizelor conforme este prevăzută expres prin art. 11 par. 2, art. 105 par. 6, art. 107 par. 5, art. 161, art 190 par. 4, art. 300 par. 3 partea a II-a şi a III-a, sau în cazul TMs – art. 49 alin. 1. 2. Consiliul european 2.1. Constituire şi componenţă

112

Consiliul este instituţia comunitară căreia, prin tratatele comunitare, i s-au încredinţat importante atribuţii, pe care urmează să le îndeplinească potrivit unei stricte proceduri. De aceea, compoziţia sa, precum şi instrumentele ce-i stau la îndemână sunt astfel concepute încât acţiunile comunitare să fie bine definite şi fundamentate. Consiliul este format din câte un reprezentant din fiecare stat membru, la nivel ministerial, împuternicit să angajeze guvernul acestui stat membru (art. 200 alin. 1). Prin urmare, membrii Consiliului sunt reprezentanţi ai statelor, în domeniul decizional, la nivel politic şi juridic, exprimând interesele naţionale şi nu vor acţiona cu titlu independent (ca în cazul membrilor Comisiei). Preşedinţia Consiliului este exercitată, pe rând, de către fiecare stat membru pentru o durată de 6 luni, potrivit unei ordini stabilite prin Tratat (art. 203 alin. 2, introdus prin TMs.): - pentru un prim ciclu de 6 ani: Belgia, Danemarca, Germania, Grecia, Spania, Franţa, Irlanda, Italia, Luxemburg, Olanda, Portugalia, Marea Britanie; - pentru ciclul următor, tot 6 ani: Danemarca, Belgia, Grecia, Germania, Franţa, Spania, Italia, Irlanda, Olanda, Luxemburg, Marea Britanie, Portugalia. Pe lângă Consiliu funcţionează un Comitet al reprezentanţilor permanenţi ai statelor membre (Coreper), care are sarcina de a pregăti lucrările Consiliului şi de a executa mandatele care le sunt încredinţate de acesta (art. 207 par. 1). 2.2. Atribuţii Tratatele comunitare încredinţează, în principal, Consiliului atribuţiile necesare realizării obiectivelor stabilite. În acest scop, potrivit art. 202 CE, Consiliul, în conformitate cu prevederile Tratatului: - asigură coordonarea politicilor economice generale ale statelor membre; - are puterea de a lua decizii; - conferă Comisiei, în actele pe care le adoptă, puteri pentru implementarea regulilor pe care le stabileşte, putând să impună unele condiţii în exercitarea acestor puteri. Actele Consiliului sunt adoptate potrivit principiului stabilit la art. 205 par. 1, în sensul că “în afara dispoziţiei contrare a prezentului Tratat, Consiliul va acţiona cu majoritatea membrilor săi”. În luarea deciziilor sale Consiliul acţionează, în mod obişnuit, pe baza unor propuneri sau recomandări ale Comisiei şi, după caz, după consultarea Parlamentului sau a altor instituţii ori organisme – Curtea de conturi (art. 279), BCE (art. 123 par. 4), Comitetul economic şi social şi Comitetul regiunilor (art. 148, art. 149 par. 4, art. 156, art. 161) ori a numai unuia dintre aceste Comitete (art. 153 par. 4, art. 151 par. 5) sau chiar a Comisiei şi Curţii de justiţie (art. 225A alin. 1 CE). Consiliul încheie acorduri internaţionale care au fost negociate de Comisie, în virtutea art. 300 CE. În materie bugetară adoptă bugetul, cu contribuţia legislativă a Parlamentului (art. 203 CE). În afara actelor cu caracter normativ, Consiliul poate să hotărască impunerea de amenzi într-un cuantum determinat, în procedura prevăzută la art. 104 CE privind deficitele publice (apr. 11) sau să adreseze recomandări statelor (de exemplu art. 99 par. 4 CE – la recomandarea Comisiei, art. 149 par. 4 CE – la propunerea Comisiei). 3. Comisia 3.1. Componenţă şi decizii Comisia este organul executiv comunitar cu atribuţii foarte importante pentru a căror îndeplinire este afectată cea mai mare parte a personalului comunitar, de unde şi caracterul său de supranaţional. 113

În prezent, ea se compune din 20 membri, resortisanţi ai statelor respective, aleşi potrivit art. 213 par. 1 CE, avându-se în vedere competenţa lor generală şi oferirea tuturor garanţiilor de independenţă. Membrii Comisiei sunt numiţi pentru un mandat de cinci ani (care poate să fie reînnoit), potrivit procedurii stabilite la art. 214 par. 2 CE, sub rezerva art. 201 CE. Astfel, Consiliul întrunit în compunerea şefilor de stat sau de guvern şi statuând cu majoritate calificată, desemnează persoana pe care el intenţionează să o numească în calitate de preşedinte al Comisiei, după care desemnarea este aprobată de Parlament. Potrivit reglementării în vigoare, Comisia trebuie să cuprindă cel puţin un resortisant din fiecare stat membru, fără ca numărul membrilor având naţionalitatea unui aceluiaşi stat membru să fie mai mare de doi, aceasta pentru a asigura o pondere echitabilă a naţionalilor unui stat. Comisia acţionează colectiv în conformitate cu regulile sale de procedură (adoptate la 18 septembrie 1999) şi, în îndeplinirea orientărilor politice stabilite de preşedintele ei (art. 219 alin. 1 CE), care decide, potrivit art. 217 CE, asupra organizării ei interne în scopul de a asigura că ea acţionează neîntrerupt, eficient şi pe baza răspunderii colective, îşi fixează priorităţile şi îşi adoptă programul de activitate. Preşedintele poate să încredinţeze membrilor Comisiei domenii speciale de activitate cu privire la care ei sunt în mod concret răspunzători pentru pregătirea lucrărilor Comisiei şi punerea în aplicare a deciziilor ei. El poate să schimbe aceste însărcinări în timpul mandatului Comisiei. Membrii Comisiei îşi realizează sarcinile care le sunt încredinţate de preşedinte sub autoritatea lui (art. 217 par. 2). De asemenea, poate să stabilească grupe de lucru ale membrilor Comisiei şi le va desemna conducătorul lor. Regulile de procedură (art. 4) instituie trei modalităţi de luare a deciziilor: “a. în şedinţe, ori b. prin procedură scrisă conform art. 12, ori c. prin delegare, potrivit art. 13”. 3.2. Atribuţii Principalele atribuţii ale Comisiei, care îi definesc competenţa au finalitatea “asigurării şi funcţionării pieţei comune”, în conformitate cu art. 211 din Tratat. În concret, Comisia: “- va asigura că prevederile Tratatului şi măsurile luate de instituţii potrivit acestuia sunt aplicate; - va formula recomandări ori va prezenta avize asupra materiilor avute în vedere de Tratat, dacă el astfel prevede ori în cazul în care Comisia consideră necesar acest lucru; - va avea puterea proprie de decizie şi va participa la conturarea măsurilor luat de Consiliu şi Parlament în modul prevăzut în Tratat; - exercită puterile ce-i sunt conferite de Consiliu pentru implementarea regulilor stabilite de acesta”. În primul rând, Comisia are competenţă decizională şi de executare. Ea poate să adopte regulamente, să emită directive ori să ia decizii, asemenea atribuţii fiindu-i conferite direct prin Tratat, de exemplu, art. 86, sau prin delegare de către Consiliu. Procedând astfel, Comisia va asigura executarea tratatelor comunitare şi a actelor adoptate în aplicarea lor, adică legislaţia primară şi subsidiară. În al doilea rând, Comisia contribuie decisiv la pregătirea şi conturarea măsurilor luate de Consiliu şi de Parlament prin care se formulează politicile comunitare, prezentându-le propuneri.

114

Comisia are atribuţii de control şi de impunere ale respectării legislaţiei comunitare de către statele membre şi de către resortisanţii lor, persoane fizice şi juridice, ea putând să interzică ori să impună o anumită conduită, considerând-se chiar că în această privinţă rolul ei de executare este suplimentat prin puteri proprii de luare a propriilor sale decizii care ar fi de natură judiciară151. În sfârşit, Comisia poate să formuleze avize sau recomandări152, ca în cazurile prevăzute, spre exemplu, în art. 27C şi art. 27E (ambele din TMs.) sau în art. 99 par. 2 şi 4, part. 104 par. 6 şi 13, art. 111 par. 2, art. 120 par. 2 şi 3, art. 121 par. 2, art. 133 par. 3 (toate CE) – pentru Consiliu, şi în art. 77 CE – pentru statele membre. 4. Justiţia comunitară. Organizare, competenţă şi funcţionare I. Jurisprudenţa şi funcţiile Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene în sistemul Ordinii de drept comunitar 4.1. Rolul instituţional al CJCE În primul rând şi înainte de orice, Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene (CJCE) trebuie înţeleasă ca unul dintre cele cinci organe ale Comunităţii Europene (CE)153. Ea reprezintă puterea judecătorească tipică într-o structură, care abia corespunde categoriilor tradiţionale de împărţire a puterilor: Consiliul şi Comisia exercită, ambele, atât funcţii legislative, cât şi executive; Parlamentul European poate fi comparat doar condiţionat cu un parlament tradiţional. La acestea se adaugă faptul că – în calitatea sa de organ de stabilire a normelor de drept – Consiliul se recrutează dintre reprezentanţi ai executivelor naţionale, precum şi faptul că statele membre pot – ca părţi semnatare ale tratatelor – să le modifice pe acestea după dorinţă, prin convenţii de drept internaţional.

Figura 1: Împărţirea puterii în CE
Putere legislativă
151 152

Putere executivă

J. Tillotson, op. cit, pag. 98; W. Cairns, op. cit. pag. 23; I.P. Filipescu, A. Fuerea, op. cit., pag. 72. J. Boulouis, op. cit., pag. 280; J. Tillotson, op. cit., pag. 97-98; W. Cairns, op. cit., pag. 23-24. 153 Conform art. 7 (4) al TCE, acestea sunt: Parlamentul European, Consiliul, Comisia, Curtea de Justiţie, Curtea de Conturi.

115

Consiliu Parlament Comisie

Comisie Consiliu

Putere judecătorescă

CJCE

Dată fiind această situaţie, la înfiinţarea Comunităţilor s-a considerat necesar să i se atribuie CJCE o poziţie solidă de putere judecătorească; deoarece – pe de o parte – nu s-a putut ajunge la un consens politic pentru a face ca Parlamentului să-i revină competenţe legislative autentice (şi, astfel, competenţe de control faţă de executiv), dar – pe de altă parte – şi pentru că nu se dorea acordarea unui exagerat ansamblu de competenţe Consiliului şi Comisiei, a fost concepută o strictă competenţă de control, efectuat de către Curtea de Justiţie. În pofida competenţelor – între timp lărgite – ale Parlamentului, această constelaţie a rămas, practic, aceeaşi până azi. Dincolo de controlul interinstituţional, s-a trecut în responsabilitatea CJCE şi sarcina de a realiza punerea de acord a intereselor comunitare cu acelea ale statelor membre. În faţa CJCE au posibilitatea atât organele de a obliga statele membre la loialitate faţă de Comunitate, cât şi statele membre de a controla legalitatea modului de a acţiona al organelor. Ca urmare, CJCE joacă un rol la fel de important pentru echilibrul instituţional al Comunităţii, ca şi pentru raportul ei cu statele membre. 4.2. Mandatul jurisdicţional al CJCE ca organ al CE
4.2.1. Generalităţi

Conform art. 220 (164) al Tratatului de înfiinţare a CE (TCE), CJCE – ca putere judecătorească tipică – îi revine funcţia “de a asigura respectarea normelor de drept la interpretarea şi aplicarea acestui tratat”154. CJCE controlează atât actele juridice, cât şi modul de administrare ale Comunităţii – deci verifică atât legislativul, cât şi executivul – şi aplanează litigiile dintre fiecare organ al Comunităţii şi statele membre. În plus, ei îi este încredinţată – în mod general – interpretarea şi alcătuirea juridică a dreptului comunitar. Pentru funcţiile CJCE este valabil “principiul împuternicirii individuale limitate”155, de altfel cunoscut în dreptul comunitar. Pentru jurisdicţie, aceasta înseamnă că aplicarea dreptului european rămâne – principal şi primar – sarcina instanţelor naţionale, în timp ce CJCE i se atribuie numai anumite competenţe, care sunt definite fiecare la art. 220 (164) şi următoarele din TCE. Practic, ele corespund diferitelor tipuri de acţiuni, care sunt tratate individual în partea a II-a.
154

Reglementările corespunzătoare se găsesc la art. 131 al TCECO (Tratatul de înfiinţare a Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului) şi la art. 136 al TCEEC (Tratatul de înfiinţare a Comunităţii Europene pentru Energie Nucleară). 155 Vezi şi art. 240 (183) al TCE.

116

Bineînţeles că, independent de această limitare, activitatea CJCE priveşte toate obiectele materiale ale dreptului comunitar156 şi – astfel, practic – toate sectoarele justiţiei. În cadrul competenţelor atribuite, jurisdicţia CJCE este şi obligatorie, adică nimeni – şi mai ales – nu o poate contesta.
4.2.2. Compentenţa de control a CJCE

În ceea ce priveşte posibilităţile de acţiune ale CJCE, există o “competenţă de control” gradată, în funcţie de apropierea părţilor implicate în raport cu ordinea de drept comunitară:

Figura 2: Competenţa de control a CJCE

Competenţa de control a CJCE

Particulari/ Particulari State membre/ Particulari

Organe CE/Particulari şi state terţe Organe CE/ State membre Organe CE între ele

- CJCE are cele mai puternice competenţe de control în raportul organelor CE între ele (exemplu: Parlamentul este de părere că – în procedura de stabilire a normelor de drept – Consiliul nu a ţinut seama suficient de drepturile sale de participare157), precum şi în raportul dintre fiecare organ, exclusiv pentru totalitatea relaţiilor reciproce. - Competenţele de control sunt deja ceva mai puţin puternice în raportul dintre organe şi statele membre: aici, CJCE verifică numai respectarea obligaţiilor specifice dreptului comunitar (exemplu: Comisia acuză Austria pentru obstrucţionarea politicii transporturilor, din cauza taxei de trecere prin

156 157

Totuşi, în dreptul Tratatului UE (TUE), CJCE îi sunt atribuite doar puţine competenţe; vezi art. 46 (L) al TUE. CJCE, sentinţa din 8.07.1999, Parlament/Consiliu, C-189/97, încă nepublicată în culegere.

117

tunelul Brenner158; Republica Federală Germania acuză Consiliul din cauza unei directive, care conţine o interzicere a reclamei pentru ţigări159). - În ceea ce priveşte verificarea activităţii organelor, efectuată de persoane particulare din Comunitate şi de alţi terţi, chiar şi de terţe state, se poate apela la CJCE numai în cazul afectării individuale a celor implicaţi (exemplu: plângerea unei firme împotriva unei hotărâri a Comisiei CE de stabilire a unei amenzi din cauza existenţei unui cartel interzis prin dreptul comunitar). Nu există nici o posibilitate de introducere a unei “acţiuni populare”, în sensul că persoanele particulare pot face apel la CJCE, dacă ele consideră activitatea organelor ca fiind, în totalitate, nelegală. - În raportul dintre statele membre şi persoanele particulare există o competenţă a CJCE doar pentru interpretarea şi verificarea valabilităţii dreptului comunitar, concretizată pe calea aşa-zisei proceduri de luare a deciziei prealabile, aşadar numai atunci când instanţele naţionale apelează la CJCE pe propria lor răspundere. Fireşte că, în astfel de cazuri, consecinţele juridice pentru statele membre pot fi extrem de ample (exemplu: cazul “Francovich”160, în care CJCE a stabilit obligaţia statelor membre de a-i despăgubi pe proprii cetăţeni pentru cazul că nu sunt transpuse regulamentar directivele ale căror dispoziţii conţin – în această privinţă – drepturi subiective ale persoanelor particulare). - În raportul dintre persoane particulare există o posibilitate de acţiune a CJCE tot numai pe baza cererii – înaintate de instanţele naţionale – de luare a deciziei preliminare; bineînţeles că sunt mai puţin frecvente cazurile în care dreptul comunitar stabileşte – în raport pe orizontală – drepturi şi obligaţii (exemplu: interzicerea – prin clauze – a limitării libertăţii de stabilire a reşedinţei prin transfer la asociaţii sportive private, cum s-a decis în cazul “Bosman”161).
4.2.3. Funcţiile CJCE

Conform acestei gradări a apropierii părţilor implicate faţă de ordinea de drept comunitară, rezultă o definire diferită a respectivei funcţii a CJCE (simplificat - figura 3): Figura 3: Funcţiile CJCE
Funcţiile CJCE Instanţă de asigurare a unităţii juridice Tribunal administrativ/ Tribunal internaţional Curte Constituţională Curte Constituţională
158

Instanţă de asigurare a unităţii juridice

CJCE, proces în curs de soluţionare, Comisia/Republica Austria, C-205/98, Monitorul Oficial al CE/1998, C 234, pag.

20.
159

CJCE, proces în curs de soluţionare, Germania/Consiliu şi Parlament, C-376/98, Monitorul Oficial CE/1998, C- 378, pag. 12. 160 CJCE, sentinţa din 19.11.1991, Francovich şi Bonifaci/Italia, C-6/90 şi C-9/90, Culegerea de sentinţe ale Curţii de Justiţie şi ale Curţii de primă instanţă (CS)/1991, pag. I-5357. 161 CJCE, sentinţa din 15.12.1995, Uniunea Regală belgiană a societăţilor de fotbal-asociaţie ş.a./Bosman ş.a., C-415/93, CS/1995, pag. I-4921.

118

- În raportul dintre organele CE, CJCE joacă rolul unei Curţi Constituţionale. În privinţa plângerilor funcţionarilor, acestui rol i se adaugă funcţia unei instanţe pentru litigii de serviciu, respectiv a unei instanţe pentru litigii de muncă. - Calitatea de Curte Constituţională este valabilă şi în raportul dintre organele CE şi statele membre, şi anume în privinţa obligaţiilor reciproce specifice dreptului comunitar. - În raportul dintre organele CE şi persoane particulare sau state terţe, CJCE devine activă în mod asemănător unui tribunal administrativ, respectiv unui tribunal internaţional. - În raportul dintre statele membre şi propii lor cetăţeni, sau dintre acestea şi cetăţeni străini, instanţele naţionale sunt preponderent chemate să garanteze protecţia juridică, pentru respectarea normelor de drept comunitar. Aici, sarcina CJCE este numai de a asigura o aplicare unitară a dreptului comunitar de către instanţele tuturor statelor membre; deci, ea este o “instanţă de asigurare a unităţii juridice”, la care instanţele naţionale pot face apel pe calea cererii de luare a deciziei preliminare. Această situaţie poate avea consecinţe în toate domeniile justiţiei. - Acelaşi lucru este valabil în raportul dintre persoanele particulare.
4.2.4. Principalele tipuri de acţiuni

Conform funcţiilor CJCE, la art. 220 (164) şi următoarele din TCE sunt prevăzute – în diferite situaţii – următoarele tipuri principale de acţiuni (figura 4):

Figura 4: Tipuri de acţiuni în faţa CJCE

Tipuri de acţiuni în faţa CJCE

Decizie preliminară la cererea instanţelor naţionale

Decizie preliminară la cererea instanţelor naţionale Acţiune în anulare, acţiune pentru neîndeplinirea şi acţiune pentru daune-interese Acţiune în anulare şi acţiune pentru neîndeplinire, procedura pentru încălcarea Tratatului

119

Acţiune în anulare şi acţiune pentru neîndeplinire

- În raportul dintre organele CE sunt admise acţiunea în anulare şi acţiunea pentru neîndeplinire (art. 230-232 [173-175] din TCE). În privinţa litigiilor organelor CE cu proprii salariaţi, mai trebuie menţionată acţiunea înaintată de funcţionari (art. 236 [179] din TCE). - Controlul raporturilor juridice dintre statele membre şi organele CE se desfăşoară tot pe baza acţiunii în anulare şi a celei pentru neîndeplinire – dacă statele membre sunt reclamante – respectiv pe baza acţiunii pentru încălcarea Tratatului (art. 226 [169] din TCE), dacă organele sunt reclamante. - Tot pe baza acţiunii în anulare, persoanele particulare pot solicita verificarea activităţii administrative a Comunităţii, ele trebuind să facă dovada că sunt afectate direct; aceasta nu reuneşte aproape niciodată în cazul unei acţiuni pentru neîndeplinire. La nevoie, există posibilitatea unei acţiuni pentru daune-interese (art. 235 [178] din TCE). - În raportul dintre statele membre şi persoane particulare există numai posibilitatea procedurii de luare a deciziei preliminare (art. 234 [177] din TCE), cu ocazia unui proces aflat pe rolul instanţei naţionale; totuşi, asupra înaintării cererii respective hotărăşte – pe propria lui răspundere – judecătorul naţional. - Acelaşi lucru este valabil în raportul dintre persoanele particulare. Ce-i drept, în ultimul timp, aici se mai adaugă acţiunile juridice referitoare la mărci şi sortimente, în care CJCE capătă o autoritate specială în raportul pe orizontală. Aceste tipuri principale de acţiuni, precum şi celelalte tipuri de acţiuni complementare, respectiv secundare, sunt examinate – separat – în Secţiunea a II-a. 4.3. Componenţa CJCE şi a CpIPE
4.3.1. Istoric

CJCE a fost înfiinţată în Luxemburg – în anul 1952 – drept Curte de Justiţie a Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului (CECO), iar ulterior a devenit competentă ca organ comun al celorlalte două Comunităţi: Comunitatea Economică Europeană (CEE) şi Comunitatea Europeană pentru energie nucleară (Euratom). De atunci, centrul de greutate al activităţii sale s-a aflat în domeniul CEE, respectiv CE; acţiunile din domeniile CECO şi Euratom sunt foarte puţine la număr şi, de aceea, nu sunt tratate mai departe în acest manual162. Din anul 1989, organul CJCE este împărţit în CJCE şi Curtea de Primă Instanţă a Comunităţilor Europene (CpICE) (art. 225 [168a] din TCE 163). Aceasta din urmă îşi desfăşoară activitatea tot în Luxemburg. Aşadar, în cazul denumirii “CJCE” trebuie băgat de seamă dacă este abordată funcţia de organ sau funcţia de curte de justiţie.
162

Desigur, tipurile de acţiuni se aseamănă forte mult; desfăşurarea acţiunii este identică, în mare măsură, cu aceea din speţele CEE. Ca urmare, pe baza respectivelor texte din Tratat, utilizatorul ar trebui să fie capabil să se orienteze rapid. 163 Vezi, pentru aceasta, Hotărârea Consiliului din 24 oct. 1988, referitoare la înfiinţarea unei Curţi de primă Instanţă a Comunităţilor Europene, publicată în Monitorul Oficial al CE/1988, L 319, pag. 1, modificată şi publicată în M. Of. al CE/1993, L 144, pag. 21 şi în M. Of. al CE/1994, L66, pag. 24.

120

Împărţirea devenise necesară mai ales din cauza faptului că CJCE s-a văzut în faţa unui volum de lucru tot mai mare, pe care nu-l mai putea rezolva singură. În afară de aceasta, împărţirea corespundea şi cerinţei opiniei publice pentru o jurisdicţie europeană cu mai multe nivele: de acum înainte, împotriva sentinţelor CpICE se poate face apel la CJCE. Treptat, CpICE şi-a extins competenţele. În timp ce, la început, ea era autorizată numai pentru acţiuni ale persoanelor particulare în cauze referitoare la concurenţă şi la CECO, precum şi pentru acţiunile în justiţie ale funcţionarilor, competenţa a fost extinsă – din anul 1993 – la toate acţiunile intentate de persoane particulare împotriva organelor CE; este în pregătire o nouă extindere la anumite cazuri, în care reclamante sunt statele membre (de exemplu în speţe privind subvenţiile). CpICE îi revin preponderent – în primă instanţă – funcţiile de “instanţă administrativă” şi de “instanţă pentru litigii de serviciu” ale organului CJCE, descrise mai sus164.
4.3.2. Schema de funcţiuni

Schema posturilor la CJCE şi la CpICE este relativ simplu structurată: actualmente (de când CE are 15 state membre) există câte 15 judecători165 la fiecare din cele două instanţe, precum şi – suplimentar – un număr de nouă avocaţi generali166 la CJCE. Teoretic, la CpICE, un judecător poate prelua ad hoc funcţia de avocat general. În majoritatea statelor membre funcţia de avocat general este necunoscută. Conform art. 222 (166) alin. 2 din TCE, avocatul general – în deplină imparţialitate şi independenţă – trebuie să formuleze, public, concluzii motivate la procesele supuse dezbaterii la Curtea de Justiţie, pentru a-i ajuta acesteia să-şi îndeplinească misiunea. Concluziile nu sunt obligatorii, dar – din punct de vedere al rezultatului – ele corespund, frecvent, sentinţelor. Din punct de vedere al motivării, ele sunt – cel mai adesea – mult mai amănunţite şi, ca urmare, foarte valoroase pentru înţelegerea ştiinţifică a dreptului comunitar. Numirea judecătorilor şi a fiecărui avocat general este făcută de către guvernele statelor membre pentru un mandat de câte 6 ani, fiind permis să fie numiţi şi pentru un al doilea mandat 167. Judecătorii de la CJCE şi de la CpICE îşi aleg din rândul lor – pentru 3 ani – respectivul preşedinte, care are poziţia de primus inter pares168. Bineînţeles că, din punct de vedere instituţional, Preşedintele CJCE este unul din reprezentanţii de rang cel mai înalt ai CE. În procesele aflate pe rol, judecătorii pot decide în alcătuire diferită: - la CJCE există posibilitatea de complet de judecată integral (15 judecători), de complet de judecată redus (11 judecători), de Curte din 5 judecători şi de Curte din 3 judecători; - la CpICE există posibilitatea de complet de judecată integral (15 judecători), de Curte cu 5 judecători, de Curte cu 3 judecători, precum şi – mai recent – posibilitatea luării deciziei de către judecător unic169.
164

De aceea, are o anumită îndreptăţire cererea CpICE – exprimată în luarea sa de poziţie la Conferinţa şefilor de guvern, din 1996 – de a fi “rebotezat” în “Tribunalul Administrativ European”. 165 Art. 221 (165) alin. 1 şi 225 (168a) din TCE. 166 Dintre aceştia, fiecare dintre “statele membre mari” – Germania, Franţa, Italia, Spania şi Regatul Unit – trimit câte o personalitate; restul poziţiilor este repartizat în ordine alfabetică – începând cu Belgia, stabilită pentru 1998 – celorlalte state membre (vezi Declaraţia comună cu privire la art. 31 al Hotărârii pentru armonizarea documentelor referitoare la aderarea de noi state membre la Uniunea Europeană, M. Of. al CE/1995, L 1, pag. 221). 167 Art. 223 (167) din TCE. 168 Art. 223 (167) din TCE. În prezent, Preşedintele CJCE este prof. dr. Gil Carlos Rodriguez Iglesias (S); Preşedintele CpICE este dr. Bo Vesterdorf (D). 169 În această privinţă, vezi III.2.5; în practică, şedinţa în plen nu joacă nici un rol la CpICE. Pentru luarea deciziei de către judecător unic, vezi Hotărârea Consiliului din 16.04.1999, în M. Of. al CE/1999, L 114, pag. 52. Prima sentinţă a CpICE,

121

4.3.3. Organizarea (autoritatea) CJCE

În prezent, organul CJCE este o autoritate cu un total de circa 1.000 angajaţi, din care aproximativ 400 de jurişti. Cu titlu de exemplu, fiecare judecător şi avocat general de la CJCE are ca referenţi – în “cabinetul” său – 3 jurişti, iar fiecare judecător la CpICE 2 jurişti. De altfel, cam jumătate din totalitatea angajaţilor de la CJCE, activează în serviciul de limbi străine170; alte compartimente importante sunt, înainte de toate, cele două cancelarii – care sunt răspunzătoare pentru modul de desfăşurare a tuturor preoceselor şi au sub-compartimente naţionale, respectiv sub-compartimente organizate în funcţie de limbă – precum şi compartimentele ştiinţific şi de documentare, inclusiv biblioteca, care activează în egală măsură pentru ambele instanţe. 4.4. Modul de lucru şi mecanismele adoptării hotărârilor
4.4.1. Generalităţi

Atât CJCE, cât şi CpICE sunt instanţe care se întrunesc continuu, cu şedinţe în mai multe zile ale săptămânii; deci nu au loc sesiuni speciale sau altele asemănătoare. Bineînţeles că există – distribuite în cursul anului – circa 10 săptămâni fără şedinţe (aşa-numitele “săptămâni albe”), în care judecătorii nu trebuie să fie prezenţi permanent. La acestea se mai adaugă vacanţa judecătorească, care durează de la mijlocul lunii iulie până la mijlocul lui septembrie. În faţa CJCE şi CpICE este dat un număr total de 500 de şedinţe/an, din toate domeniile dreptului, la o durată a unui proces de 1½ - 2 ani la CJCE şi de circa 2½ ani la CpICE; de cele mai multe ori, CJCE îi revine un număr ceva mai mare, deoarece procedurile la CpICE sunt – în medie – mult mai ample, includ fazele de cercetare a probelor, etc şi – ca urmare – nu pot fi încheiate atât de repede. În perioada de la înfiinţarea CJCE până la sfârşitul anului 1999 au fost aduse, în faţa ambelor instanţe, aproape 14.000 de speţe juridice, din care circa 1.400 sunt actualmente în curs de soluţionare (din acestea circa 60% la CJCE şi restul la CpICE). Nu există nici o specializare a judecătorilor sau a Curţilor, pentru a asigura un efect uniform al tuturor ordinilor de drept naţionale asupra tuturor proceselor. Nu are loc publicarea opiniilor divergente ale judecătorilor, aceasta mai ales pentru a sublinia independenţa fiecărui judecător faţă de statul de către care a fost delegat.
4.4.2. Stilul hotărârilor

În privinţa stilului hotărârilor de la CJCE şi CpICE, aceasta se deosebeşte considerabil de practica din statele membre. În timp ce, de exemplu în Franţa, sentinţele pronunţate de Curţile de Apel sunt, în mod obişnuit, redactate extrem de concis – având adeseori numai câteva pagini, iar decizia formulată în ele fiind apodictică, fără ca să fie date motivările pentru aceasta, astfel că sentinţele date de CJCE sunt considerate ca fiind foarte amănunţite – în statele membre, care fac parte din spaţiul de limbă germană, impresia este mai degrabă contrară. În aceste state se simte mai ales lipsa faptului că

care a fost dată de un judecător unic, a fost sentinţa din 28.10.1999, în cazul Cotrim/CEDEFOP, T-180/98, nepublicată încă în culegerea de sentinţe. 170 De asemenea, în compartimentele de limbi străine este un număr de jurişti, deoarece toate traducerile scrise ale documentelor procedurale, sentinţelor, etc. sunt făcute de către jurişti.

122

CJCE nu se ocupă îndeaproape cu condiţiile de drept din literatura de specialitate, aşa cum fac instanţele supreme naţionale din acest spaţiu. Stilul sentinţelor, mai ales al CJCE, este caracterizat – pe de o parte – prin concizie, în special în expunerile considerentelor de drept. Pe de altă parte, stilul este marcat de afirmaţii autorizate şi aproape deloc de argumentări. Confruntarea cu teoria sau cu jurisprudenţa naţională este lăsată pe seama avocatului general. Ce-i drept, la CpICE sentinţele sunt cu mult mai lungi, ceea ce este de pus mai curând pe seama prezentărilor – cel mai adesea ample – ale respectivelor situaţii de fapt şi ale susţinerilor părţilor (cu privire la dreptul de atacare prin apel) şi mai puţin pe seama argumentaţiei juridice, care şi aici este mai degrabă apodictică. De altfel – în mod cu totul conştient – CJCE nu vrea să joace rolul unei “instanţe de suprarevizuire”, de exemplu în speţe ţinând de dreptul comunitar fiscal, ci doreşte să ţină seama de tradiţiile juridice diferite ale celor 15 state membre, ceea ce, câteodată, aduce cu sine compromisuri, care – privite dintr-o perspectivă pur naţională – par a nu se potrivi. Aceasta este, totuşi, consecinţa unei jurisdicţii supranaţionale specifice, care trebuie să judece cu aceeaşi măsură pentru toate statele membre.
4.4.3. Metode de adoptare a hotărârilor

În vederea clarificării modului de lucru al CJCE pentru stabilirea soluţiei legale, este necesară o scurtă privire asupra metodelor de care se foloseşte CJCE la interpretarea dreptului comunitar. Interpretarea dreptului comunitar după cuprinsul textului este o metodă adecvată doar limitat. După cum se ştie, TCE – conform propriului său art. 314 (248) – are caracter obligatoriu în toate versiunile lingvistice (în prezent 11), acest aspect fiind valabil, în egală măsură, şi pentru toate actele dreptului secundar. Dacă ne gândim sub ce presiune a timpului sunt formulate, deseori, actele legislative în Consiliu şi Comisie (de cele mai multe ori de către nejurişti) şi că ele sunt, adesea, expresia compromisurilor politice, făcute fără a da atenţie unei coerenţe metodice deosebite, atunci devine clar că textul dreptului comunitar nu poate reprezenta deloc un factor de interpretare demn de încredere. Dimpotrivă, adeseori, diferenţele de conţinut – existente între textele de lege ale fiecărei versiuni lingvistice – sunt, la rândul lor, motivul cererilor înaintate la CJCE, care trebuie să decidă, apoi, asupra conţinutului obligatoriu al unei dispoziţii171. De o importanţă la fel de mică este, în dreptul comunitar, interpretarea istorică. “Materialele”, aşa cum sunt ele cunoscute din doctrina juridică a spaţiului de limbă germană, nu joacă, practic, nici un rol în dreptul comunitar; dintre actele juridice, cele mai puţin publicate sunt documentele de lucru. Chiar atunci când aceasta se întâmplă, ele provin – cel mai adesea – de la fiecare guvern şi redau doar punctul de vedere naţional, nu însă şi consensul la care s-a ajuns în final. Nici declaraţiile de intenţie ale Comisiei, de ce ea aspiră la un anumit act juridic, nu sunt deloc obligatorii şi nu corespund, în caz de dubiu, compromisului acceptat ulterior în Consiliu. Mecanismele folosite preponderent de către CJCE corespund, mai degrabă, unei aprecieri sistematic teleologice, care ia în considerare particularităţile dreptului comunitar. Aici sunt de observat următoarele elemente: - Uniformitatea în toate statele membre, “interpretarea autonomă”: în vederea asigurării uniformităţii ordinii de drept comunitare, se apelează frecvent la CJCE pentru ca să interpreteze “autonom” noţiuni, deci să le dea acestora un conţinut autonom, eliberat de definiţiile naţionale.

171

Vezi, de exemplu, sentinţa din 7.07.1988, în cazul Maksel/BALM, 55/87, CS 1988, pag. 3845; CJCE, sentinţa din 28.03.1985, Comisia/Regatul Unit, 100/84, CS 1985, pag. 1169.

123

Aceasta este o metodă, care se utilizează – în primul rând – în domenii foarte tehnice, cum este dreptul fiscal172. - Efectul util al dreptului comunitar: aceasta demonstrează o metodă, care urmăreşte să confere impunerii dreptului comunitar cea mai mare eficienţă posibilă, ceva în sensul că dispoziţiile procedurale naţionale – precum termenele de prescriere şi altele asemănătoare – nu au voie să-i răpească dreptului comunitar eficienţa sa173. - Dezvoltarea dinamică a dreptului comunitar: Este clar că, adeseori, dreptul comunitar trebuie interpretat din puncte de vedere politice, referitoare la promovarea integrării. Astfel, de exemplu, în prim planul interpretării unei directive stă – adesea – întrebarea: ce obiective ale TCE urmează a fi urmărite prin această directivă? - Interpretarea, conformă Tratatului, a dreptului comunitar secundar: aceasta este o consecinţă logică, rezultată din împărţirea dreptului comunitar în drept primar şi drept secundar, aşadar – pe de o parte – dreptul Tratatelor constitutive, respectiv – pe de altă parte – dreptul creat de organele comunitare, şi anume regulamentele şi directivele. - Principii de drept generale: Aici este vorba de un domeniu deosebit de complex, căruia CJCE îi acordă o mare atenţie. Bineînţeles că CJCE ia în considerare drepturi fundamentale şi principii, cum sunt principiul proporţionalităţii, etc. La acestea se adaugă dispoziţii, precum cele ale art. 288 (215) alin. 2 din TCE, care lasă la aprecierea CJCE luarea în considerare a “principiilor de drept generale, care sunt comune ordinilor de drept ale statelor membre”174. Ce-i drept, acest articol conţine doar o regulă pentru un domeniu special, totuşi ideea lui fundamentală este prezentă în multe sentinţe. - Compararea legislaţiilor: Chiar şi în afara acesteia, CJCE lucrează foarte mult pe baza studiilor de drept comparat, care sunt întocmite de către propriul compartiment ştiinţific. În plus, însuşi colegiul judecătorilor – precum şi participarea statelor membre la procese, permisă în mare măsură – oferă deja garanţia prezenţei permanente a comparării legislaţiei175. Chiar şi principiile de drept generale – pe care, cum s-a menţionat mai sus, CJCE le aduce în dreptul comunitar – sunt stabilite, în definitiv, pe baza comparării legislaţiilor. Compararea legislaţiilor este interesantă pentru CJCE nu numai pentru stabilirea temeiurilor sentinţelor sale, ci şi pentru efectele ulterioare ale acestora în statele membre. - Principiul subsidiarităţii (art. 5 [3b] TCE): De la Tratatul de la Maastricht, la interpretare joacă un rol important şi principiul subsidiarităţii, adică principiul conform căruia o activitate va fi desfăşurată la nivelul Comunităţii numai în măsura în care ea nu poate fi realizată mai bine la nivelul statelor membre176. În final, cu privire la perfecţionarea legislaţiei în dreptul comunitar, CJCE este indicată cu mult mai mult decât instanţele naţionale, deoarece – pentru asigurarea respectării dreptăţii în dreptul comunitar – trebuie, adesea, umplute lacunele. Rezultă particularităţi, avându-se în vedere atât materia imperfectă supusă reglementării în dreptul comunitar, cât şi dinamica dezvoltării acestuia.

172 173

Vezi, de exemplu, CJCE, sentinţa din 17.11.1993, în cazul Comisia/Franţa, C-68/92, CS 1993, pag. I-5881. Vezi, de exemplu, CJCE, sentinţa din 14.12.1995, în cazul Peterbroeck, Van Campenhout & Cie/Statul belgian, C312/93, CS 1995, pag. I-4599. 174 Foarte instructivă pentru aceasta este, de exemplu, CJCE, sentinţa din 3.02.1994, în cazul Grifoni/EAG, C-308/87, CS 1994, pag. I-341. 175 Vezi, pentru aceasta, Jann/Hakenberg, “Recurgerea la fiecare drept naţional în activitatea CJCE” în Rodriguez Iglesias ş.a. (editor) “Contribuţii la omagierea lui Fernand Schockweiler”; Baden-Baden, 1999, pag. 255. 176 Vezi, în această privinţă, articolul fundamental al lui Schima “Principiul subsidiarităţii în dreptul comunitar european”, apărut în publicaţia “Studii de drept austriece”, vol. 22, Viena 1994, ca şi articolul aceluiaşi autor “Evaluarea principiului subsidiarităţii de către CJCE” apărut în ÖJZ, 1997, pag. 761.

124

4.5. Perfecţionarea justiţiei comunitare În mod sigur, CJCE este unul din organele CE, care se bucură de cel mai mare respect şi de cea mai înaltă preţuire în statele membre. Activitatea ei, desfăşurată în cei aproape 50 de ani ai existenţei sale, a marcat decisiv imaginea Comunităţii ca o comunitate de drept şi a întărit considerabil drepturile fiecărui individ. În opinia generală, ea este considerată ca fiind extraordinar de eficientă. Cu toate acestea, treptat, şi în cazul CJCE se simte nevoia unei reformări fundamentale: în anii scurşi, competenţele sale au sporit puternic; în special Tratatul de la Amsterdam a adus cu sine o lărgire considerabilă, chiar şi în domenii, care – până atunci – erau străine dreptului comunitar, de exemplu dreptul la azil sau dreptul internaţional al familiei (vezi II.14, cu privire la noile competenţe). La aceasta se mai adaugă faptul că, între timp, şi dreptul comunitar tradiţional a atins dimensiuni deosebite, dacă ne-am gândi doar la feluritele măsuri de ajustare juridică în sfera dreptului privat – la care “părinţii Tratatelor” sigur nu cutezau să viseze – sau la problemele juridice aflate în legătură cu uniunea monetară, ca să nu mai amintim de extinderea UE în curând la 21, iar ulterior la şi mai multe state membre. Curtea de Justiţie a luat ea însăşi iniţiativa şi a prezentat Consiliului – în primăvara lui 1999 – un memoriu cu privire la propiul ei viitor177. La început, în acestea sunt enumerate diverse puncte, care ar urma să conducă la o schimbare rapidă, şi anume: - introducerea procedurii rapide (mai ales în privinţa noilor domenii: azil şi imigrare); - o posibilitate sporită de a renunţa la dezbaterea orală; - o mai bună colaborare cu părţile şi cu instanţele naţionale, cu privire la instrucţiuni şi informaţii; - introducerea unei proceduri simplificate de luare a deciziei preliminare în cazuri speciale, ca şi - îmbunătăţirea situaţiei de suprasolicitare, existentă în compartimentele de traduceri (adeseori durata lungă a proceselor provine de la aşteptarea traducerilor). Mai departe sunt puse în discuţie câteva puncte, pe care însăşi Curtea de Justiţie nu le susţine integral şi necondiţionat, acestea fiind: - introducerea unui mecanism de filtrare în cazul căilor de atac, dar – poate – şi în cazul procedurilor de luare a deciziilor preliminare; astfel s-ar putea ajunge la o limitare a dreptului de înaintare a cererilor (de exemplu limitare la instanţele naţionale supreme178); - o mai amplă strămutare, la Curţile de Apel interinstituţionale sau la instituţii similare, a cauzelor privind acţiunile înaintate de către funcţionari; - o modificare în componenţa şi organizarea Curţii de Justiţie (modificarea principiului “un judecător pentru fiecare stat membru”, o mai pronunţată repartizare către Curţi şi instituţii similare), precum şi - o transferare mai amplă, către instanţele naţionale descentralizate, a verificării chestiunilor de drept comunitar. Desigur, viziunea generală a unei “Curţi de Justiţie pentru Europa în noul mileniu” constă în faptul că, treptat, CJCE evoluează spre o Curte Constituţională supremă pentru Europa, actualele discuţii – referitoare la elaborarea unei Carte Europene a drepturilor fundamentale – mergând tot în această direcţie. Într-o astfel de situaţie, CpICE – care ar putea fi extinsă considerabil din punct de vedere al personalului şi ar putea fi împărţită în Senate speciale – ar fi răspunzătoare pentru detaliile
177 178

Vezi rezumatul memoriului în “Revista europeană pentru drept comercial”, 1999, pag. 420. Vezi, în această privinţă, Lenz, Carl Otto “Spoială sau comunitate de drept – restrângerea, la instanţele supreme, a dreptului de înaintare a cererii conform art. 177 din TCEE?”, în publicaţia “Neue Juristische Wochenschrift” 1993, pag. 2664.

125

domeniilor materiale, iar instanţelor statelor membre le-ar fi conferită o mai mare responsabilitate pentru aplicarea zilnică şi pentru impunerea dreptului comunitar.

4.6. Anexe Fig. 1 – Instituţia CEJ

Instituţia CEJ 1+1 Preşedinţi 14+14 Judecători 8 Avocaţi Generali Aprox. 100 “Jurişti-secretari pe lângă un judecător” Aprox. 50 Personal cercetare juridică Aprox. 400 Traducători Aprox. 400 Personal administrativ
Fig. 2 – Jurisdicţia CEJ

Jurisdicţia CEJ
Dispute între instituţii şi statele membre Dispute între statele membre (rar) Dispute între instituţii (des) Decizii preliminare Apel împotriva deciziilor Cuţii de Primă Instanţă

126

Fig. 3 – CEJ: Decizii preliminare

CEJ: Decizii preliminare
Procedură extrem de importantă de interpretare şi control a prevederilor dreptului comunitar privind diferite aspecte Numai în cazul în care curţile naţionale cer o calificare CEJ Decizia CEJ este obligatorie pentru cazul în cauză, dar şi pentru probleme similare din toate statele membre

-

Fig. 4 – Jurisdicţia Curţii de Primă Instanţă

Jurisdicţia Curţii de Primă Instanţă
- Dispute între persoane fizice şi instituţiile comunitare, în special în domeniul dreptului concurenţei - Cazuri din CE privind mărcile de comerţ - Cazuri din CE privind personalul - Se poate face apel la CEJ împotriva tuturor deciziilor

Statistici ale CEJ
Fig. 5 – Statistici ale CEJ

-

aprox. 5000 decizii din 1952 în prezent: aprox. 500 decizii pe an procedurile durează 2 ani toate statele membre sunt vizate în aceeaşi măsură (proporţional)

127

Fig. 6 – Instituţia CEJ - Perspective

Instituţia CEJ – Perspective
- Reforma sistemului CEJ în Tratatul de la Nisa - CEJ devine Curte Constituţională (Carta Drepturilor Fundamentale) - CPI devine Curte administrativă şi îşi extinde jurisdicţia - Crearea “Camerelor specifice” (3 instanţe)

II. Controlul judiciar al actelor juridice comunitare 4.1. Actele supuse controlului Nu pot fi supuse controlului judecătoresc aşa-numitele “acte inexistente”. În această categorie au fost incluse actele inexistente în fapt, cum ar fi actele care nu au intrat în vigoare sau cele care emană de la persoane care nu deţin competenţa necesară, precum şi actele care sunt lipsite de orice temei legal, categorie în care sunt incluse acte care există, dar sunt vădit ilegale, astfel încât nu trebuie să fie aplicate, chiar dacă nu sunt contestate în termenul prevăzut179. Dacă un act este adoptat şi publicat din eroare, el poate fi declarat ca inexistent. În cazul în care este stabilită inexistenţa actului, acţiunea introdusă urmează să fie declarată inadmisibilă, întrucât nu se poate contesta ceva ce nu există, cu consecinţa suportării cheltuielilor de către reclamant. În unele cazuri s-a acceptat să se supună procedurii Curţii de justiţie acte care nu sunt avute în vedere de tratatele comunitare.
179

A se vedea M.C. Bergerés, La theorie de l’inexistence en droit communautaire, în RTDE nr. 3/1989, pag. 393 şi nr. 4/1989, pag. 647.

128

Cauze de nelegalitate Cauzele de nelegalitate a actelor care pot fi invocate sunt următoarele180: - necompetenţa; - încălcarea unei cerinţe procedurale esenţiale; - încălcarea Tratatului; - încălcarea oricărei reguli de drept privind aplicarea Tratatului; - abuzul de putere. 4.2. Procedura de control Din ansamblul dispoziţiilor legale comunitare rezultă că pot fi utilizate modalităţi de contestare a actelor instituţiilor comunitare, potrivit cu împrejurările şi natura cauzelor. Acestea sunt: - acţiunea în anulare – o acţiune directă privind actul respectiv, destinată anulării totale a acestuia; - acţiunea relativă la abţinerea instituţiilor comunitare de a acţiona, urmărind sancţionarea inacţiunii acestor instituţii pentru a deveni mai diligente în îndeplinirea atribuţiilor lor; - excepţia de nelegalitate, care este menită să împiedice aplicarea unui act ilegal spre a fi folosit ca temei pentru acţiunea viitoare; - cererea pentru pronunţarea unei hotărâri preliminare asupra validităţii unui act comunitar, care poate fi introdusă de tribunalele naţionale (la cererea unei părţi), când ele urmează să aplice un act comunitar a cărui valabilitate este îndoielnică; - stabilirea validităţii unui act într-o cauză privind daunele provocate de un act ilegal181.
4.2.1. Acţiunea în anularea actelor instituţiilor comunitare 4.2.1.1. Actele susceptibile a fi contestate

Actele susceptibile a fi atacate, printr-o acţiune în anulare, la organele comunitare de justiţie, sunt prevăzute limitativ în art. 230 par. 1 CE, art. 33 şi 38 CECO şi în art. 146 Euratom. Curtea de justiţie controlează legalitatea actelor adoptate împreună de Parlamentul european şi Consiliu, a actelor Consiliului, Comisiei şi Băncii centrale europene, altele decât recomandările şi avizele şi a actelor Parlamentului european destinate să producă efecte juridice faţă de terţi. În legătură cu actele Parlamentului destinate a avea efecte faţă de terţi, se impune precizarea că ele pot fi supuse controlului de legalitate ca efect al modificării art. 230 par. 1 CE prin Tratatul de la Maastricht. Trebuie, deci, să se decidă că o acţiune în anulare este admisibilă contra măsurilor adoptate de Parlamentul european destinate a avea efecte juridice faţă de terţi. Astfel, se relevă contribuţia practicii judecătoreşti la dezvoltarea dreptului comunitar. O acţiune în anulare introdusă de o persoană fizică sau juridică cu privire la refuzul Comisiei de a nu iniţia proceduri contra unui stat membru pentru neîndeplinirea obligaţiilor a fost considerată ca inadmisibilă – art. 169 (226) CE. Este în principiu fără importanţă forma particulară în care actele şi deciziile sunt adoptate, în măsura în care ea priveşte posibilitatea ca ele să fie contestate printr-o acţiune în anulare şi fondul lor
180

J. Bolouis, Droit institutionel de L’Union Européenne, 5e édition, Montchretien, Paris, 1995, pag. 336-338 şi Brînduşa Ştefănescu, Curtea de justiţie a Comunităţilor Europene, Editura Ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1979, pag. 60-62. 181 A se vedea şi P.J. Kapteyn, P. ver Loren van Themaat, op. cit., pag. 221.

129

este acela care trebuie să fie examinat în scopul de a determina dacă ele constituie măsuri în sensul art. 173 (230).
4.2.1.2. Legitimarea procesuală

Dreptul de a introduce acţiuni în anulare (locus standi) aparţine categoriilor de reclamanţi aşa cum sunt menţionate la art. 230 alin. 2-4 CE182 şi art. 146 alin. 2-4 Euratom. În primul rând, potrivit art. 230, pot să introducă acţiuni un stat membru, Parlamentul european, Consiliul şi Comisia (alin. 2) precum şi Curtea de conturi şi BCE, atunci când se tinde la salvgardarea drepturilor acestora (alin. 3), toate aceste posibilităţi existând numai în sistemul Tratatului CE, spre deosebire de Euratom (art. 146 alin. 3), din care rezultă că BCE nu are îndreptăţirea de a introduce asemenea acţiuni. În sistemul Tratatului CECO dreptul la acţiune contra actelor Comisiei aparţine statelor membre, Parlamentului european şi Consiliului (art. 33, modificat) iar contra actelor Parlamentului şi Consiliului, el revine unui stat membru sau Comisiei (art. 38). Aceste instituţii şi state sunt considerate ca reclamante privilegiate, având-se în vedere calitatea lor. Ele nu trebuie să demonstreze vreun interes în introducerea unei acţiuni în anulare, întrucât acesta este întotdeauna prezumat183. În privinţa deciziilor şi recomandărilor generale se poate constata că nu pot fi invocate alte cauze de nelegalitate, care pot să atragă anularea actului, decât abuzul de putere. Această posibilitate constituie numai o excepţie, explicată prin faptul că în acest caz elementul individual prevalează încă. În sistemul Tratatelor CE şi Euratom – art. 230 alin. 4, respectiv art. 146 alin. 4, în aceleaşi condiţii ca în cazul reclamanţilor privilegiaţi, orice persoană fizică sau juridică poate să introducă o acţiune contra deciziilor al căror destinatar este, precum şi contra deciziilor, care, deşi luate în forma unui regulament sau a unei decizii adresate unei alte persoane, o privesc direct şi individual. Acţiunile în anulare pot fi îndreptate numai contra deciziilor care au un caracter individual, privind, aşadar, numai persoanele fizice şi juridice care sunt destinatarii lor. Regulamentele nu pot fi supuse controlului judecătoresc pe această cale, de către aceste persoane. Deciziile care, deşi, îmbracă forma unui regulament sau a unei decizii adresate altei persoane, îl privesc direct şi individual pe reclamant, pot fi, de asemenea atacate.
4.2.1.3. Declararea nulităţii actelor. Efectele hotărârilor

Organele comunitare de justiţie nu au competenţa într-o acţiune în anulare de a decide asupra posibilelor obligaţii ale autorităţii naţionale după această anulare, chiar dacă, atunci când acţiunea este fondată, ele declară actul contestat ca fiind nul. Declararea nulităţii actului poate crea, însă, posibilitatea introducerii unei acţiuni împotriva Comunităţii pentru daunele produse părţii vătămate prin actul anulat, în conformitate cu art. 288 par. 2 şi 3 şi art. 235 CE, art. 188 par. 2 şi art. 151 Euratom şi art. 40 CECO. III. Controlul judecătoresc al actelor statelor membre
182

A se vedea şi Brânduşa Ştefănescu, op. cit., pag. 54-59; G. Bebr, Direct and indirect control Community Acts in practice: the relation between articles 173 and 177 of the EEC Treaty, în MLR, vol. 82, nr. 5-6/1984, pag. 1229-1232. 183 J. Boulouis, op. cit., pag. 333, D. Simon, op. cit., pag. 338-339, W. Cairns, op. cit., pag. 110-113 şi J. Tillotson, op. cit., pag. 424-430.

130

În cazul Uniunii europene normele adoptate de instituţiile comunitare, care deţin competenţe specifice încredinţate de statele membre sunt cu mai mare uşurinţă puse în aplicare, întrucât statele respective au înţeles să-şi supună comportamentul lor acestor norme, într-un mod strict, potrivit art. 10 CE, de a se obliga la un anumit comportament, şi, în caz contrar, să fie constrânse, după caz, la săvârşirea unui act pozitiv sau la o abţinere, compatibilă cu obiectivele stabilite. Această situaţie este favorizată de caracterul de omogenitate a statelor membre, care a făcut ca, în acţiunea lor, să pornească de pe poziţii sensibil egale, cu excluderea eventualelor tendinţe de tutelare sau hegemonice, astfel că, aflate în faţa dreptului comunitar, să nu poată recurge la acte discriminatorii sau care ar afecta interesul comun. În acelaşi timp, structura instituţională, riguros amenajată, înlătură, într-o măsură decisivă, posibilităţile statelor membre de a evita sau de a se sustrage de la aplicarea regulilor comunitare, indiferent că ele sunt de o generalitate extremă ori de o adresabilitate directă, restrânsă. Statele membre se vor opune, ca atare, numai jurisdicţiei comunitare, ea fiind exclusivă, nediscriminatorie şi nelimitată în timp. Obligativitatea ei rezultă din dispoziţiile specifice ale art. 292 CE: “Statele membre se angajează să nu supună un diferend relativ la interpretarea şi aplicarea prezentului Tratat unui alt mod de reglementare decât cele prevăzute de acesta”.

4.1. Acţiuni şi proceduri
4.1.1. Acţiunea în constatarea neîndeplinirii de către statele membre a obligaţiilor lor conform tratatelor comunitare

Curtea de justiţie are competenţa (exclusivă) de a judeca statele membre în legătură cu neîndeplinirea obligaţiilor impuse de Tratate şi de dreptul comunitar în general. Sediul materiei se află la art. 226-228 CE, art. 141-143 Euratom (în mod identic cu art. 226-228 CE) şi la art. 188 CECO. Procedurile ce se declanşează în această privinţă duc la constatarea neîndeplinirii unora dintre aceste obligaţii de către un stat membru şi la determinarea acestuia să satisfacă cerinţele dreptului comunitar (în cauză sunt, de regulă, directivele). În acest proces Comisia are sarcina supravegherii comportamentelor statelor care trebuie să să se concretizeze fie în acţiuni, fie în inacţiuni. În executarea obligaţiilor sale, conform art. 211 CE, Comisia urmează să garanteze că prevederile Tratatului şi măsurile luate de instituţiile comunitare pe baza acestuia vor fi aplicate. Aceasta presupune posibilitatea pentru Comisie de a exercita o supraveghere permanentă a componentelor statelor respective. Unul dintre mijloacele pentru a o înfăptui, constă în strângerea oricăror informaţii şi realizarea oricăror verificări pentru realizarea sarcinilor ce-i sunt încredinţate184.
4.1.2. Procedura de control iniţiată de Comisie 4.1.2.1. Supravegherea exercitată de Comisie

184

A se vedea şi D. Simon, Op. cit.., pag. 415.

131

Potrivit Tratatului CECO (art. 88 alin. 1), Comisia va constata neîndeplinirea obligaţiei printr-o decizie motivată, acordând statului membru un termen pentru îndeplinirea acesteia. Decizia este executorie, fără posibilitatea de suspendare, chiar dacă statul incriminat urmează dreptul de a introduce acţiune la Curtea de justiţie contra deciziei Comisiei, în termenul de două luni de la notificare, prevăzut la art. 88 alin. 1. Decizia care trebuie să fie astfel executată echivalează cu o injoncţiune faţă de statul membru185. Curtea are competenţa nelimitată în soluţionarea acţiunilor introduse de statul membru (art. 88 alin. 2 CECO) ceea ce înseamnă că nu există vreo prezumţie de validitate a deciziei. Ea are opţiunea de a se pronunţa asupra validităţii, putând să înlocuiască decizia Comisiei prin propira sa decizie, după ce, evident, a analizat toate argumentele părţilor şi a luat în considerare toate faptele relevante. Acţiunile respective ale statelor nu au trăsăturile unor acţiuni în anulare.
4.1.2.2. Condiţiile necesare de admisibilitate a acţiunii Comisiei (faza procedurală administrativă)

a. Existenţa unei neîndepliniri (sau încălcări) de către statele membre a obligaţiilor lor. Fără îndoială, neîndeplinirea unor obligaţii nu se poate produce decât dacă sunt în discuţie obligaţii preexistente. Ele sunt de o anumită natură şi întindere, putând fi atât obligaţii de diligenţă, cât şi obligaţii de rezultat. Dar textele legale reglementează în realitate un ansamblu de comportamente, care, uneori, pot fi negative sau de abţinere, şi, pe de altă parte, unele dintre obligaţii sunt strict sau suficient determinate în unele dintre textele Tratatelor comunitare, în timp ce altele nu pot fi precis determinate decât apelându-se la legislaţia subsidiară. b. Discuţii formale. Conform art. 226 alin. 1, Comisia trebuie să dea posibilitatea statului membru, considerat în culpă, să-şi prezinte observaţiile sale într-o procedură formală, invitându-l, în acest sens, printr-o scrisoare care trebuie să înfăţişeze problemele în litigiu şi toate elementele necesare statului pentru a-şi pregăti apărarea, inclusiv pentru eventualitatea în care el nu-şi însuşeşte în final, punctul de vedere al Comisiei şi se va continua, prin urmare, procedura. c. Avizul motivat. Faza procedurală administrativă ia sfârşit printr-un aviz motivat, atunci când Comisia consideră, cu titlu definitiv, că statul respectiv nu şi-a îndeplinit obligaţiile conform Tratatului. Comisia va evalua acţiunea statului, concretizată în adoptarea uneia sau mai multor reglementări prin care s-au respectat obligaţiile comunitare, sau inacţiunea sa, constând în neadoptarea unor dispoziţii legale.
4.1.2.3. Faza jurisdicţională

Această nouă fază începe prin sesizarea Curţii de justiţie de către Comisie, care va avea, astfel, legitimarea procesuală activă, care nu poate fi extinsă şi la persoanele fizice şi juridice. În sesizare trebuie să fie precizate în mod necesar obiectul litigiului, concluziile şi expunerea sumară a motivelor invocate, care trebuie să fie identice cu cele evocate în faza anterioară. Obiectul unei acţiuni conform art. 169 (226) – a accentuat Curtea – este delimitat prin procedura precontencioasă prevăzută de acest articol, iar posibilitatea pentru statul în cauză de a avea prilejul să prezinte observaţiile sale constituie o garanţie fundamentală conform Tratatului şi o cerinţă esenţială pentru conducerea corespunzătoare a procedurii şi, în consecinţă, o acţiune întemeiată pe art. 169 (226) nu poate fi fondată pe alte motive decât cele stabilite în avizul motivat.
185

A se vedea J. Boulouis, op. cit., pag. 361-371.

132

Existenţa unor căi legale susceptibile de a angaja jurisdicţiile naţionale nu poate, în nici o privinţă, să prejudicieze exercitarea acestei acţiuni, fiecare dintre acţiunile introduse urmărind scopuri şi având efecte diferite. În această fază pot să survină situaţii în care statul membru înţelege să dea curs măsurilor pe care Comisia le-a avansat în avizul motivat, ca fiind posibile de luat pentru îndeplinirea obligaţiilor de către acest stat. Cu toate acestea, în jurisprudenţă a fost acceptată şi ideea existenţei unui interes material, nu numai a unui interes “în drept”, astfel încât să fie stabilită existenţa unei eventuale responsabilităţi a statului respectiv aflat în culpă, atât faţă de Comunitate, cât şi faţă de alte state membre sau faţă de persoane. În jurisprudenţa Curţii s-a statuat că, în absenţa unor reglementări comunitare, obligaţia statului de a repara prejudiciul cauzat persoanelor urmează să fie adusă la îndeplinire în cadrul naţional al responsabilităţii, cu observaţia că, atât condiţiile de fond, cât şi cele de formă, stabilite prin diverse legislaţii naţionale în materie, nu trebuie să fie mai puţin favorabile decât cele ce privesc reclamaţii asemănătoare de natură internă şi nu trebuie să fie organizate de aşa manieră încât să se facă excesiv de dificilă sau practic imposibilă obţinerea reparaţiunii.
4.1.2.4. Neîndeplinirea obligaţiilor de către statele membre

Statele membre pot să justifice conduita lor evocând diverse cauze, atunci când se desfăşoară o procedură jurisdicţională în materia de faţă. Au fost invocate, spre exemplu186: “- declararea unei rezerve atunci când au acceptat un act al Consiliului, dar s-a argumentat că rezerva este inadmisibilă, ea fiind posibilă doar în tratatele multilaterale; - autonomia statelor, în cazul în care statele rămân suverane în anumite domenii; s-a reţinut că, în exercitarea drepturilor lor suverane, ele nu pot să ia unilateral măsuri interzise de Tratat; - absenţa interesului, când nu s-a cauzat nici un prejudiciu celorlalte state, dar s-a precizat că în cazul respectiv (art. 141 Euratom) nu este implicată o condiţie prealabilă a producerii unui prejudiciu înaintea declanşării procedurii respective; - absenţa culpei; s-a respins această justificare pentru motivul că art. 226 priveşte doar calificarea dreptului şi nu doar vinovăţia sau moralitatea, aplicarea acestuia nefiind dependentă de o dovedire a unei inerţii sau opoziţii din partea statului membru respectiv; - circumstanţe excepţionale prevăzute în Tratat (fostul art. 226 CE, abrogat prin Tratatul de la Amsterdam); - nevaliditatea unei reguli nerespectate; nu s-a admis excepţia de nelegalitate când se contestă validitatea dreptului într-o procedură conform art. 226, precum în cazul deciziilor individuale care ar fi putut să fie contestate în termenul perevăzut pentru contestaţia în anulare; - existenţa unor mijloace locale de soluţionare; s-a statuat că existenţa sau inexistenţa unor căi de soluţionare de către tribunalele locale (mai ales în cazul regiunilor comunitare cu efect direct) nu poate să aibă vreo influenţă asupra exercitării posibilităţilor de soluţionare prevăzute la art. 226, deoarece cele două căi au obiective diferite şi efecte distincte, ele fiind independente una faţă de cealaltă;
186

A se vedea H.G. Schermers, D. Waelbroeck, Judicial protection in the European Communities, 5-th ed., Kluwer Law and Taxation Publishers, Deventer-Boston, 1992, pag. 297-305; J. Boulouis, op. cit., pag. 366-367; G. Nafilan, La position des États membres et les recours en manquements des articles 169 CEE et 141 CEEA, în RTDE nr. II/1977, pag. 225-241; V. Marcu, op. cit., pag. 190; D. Simon, op. cit., pag. 422-426.

133

- fapta altuia: nu poate fi invocată când cel în cauză nu şi-a îndeplinit propriile obligaţii; dar, când datorită neglijenţei altuia, s-a creat o stare de incertitudine şi neclaritate privind obligaţiile de îndeplinit, ea va putea fi calificată ca susceptibilă de a justifica propria acţiune sau inacţiune; - efectul direct al directivelor: nu exonerează statele membre de obligaţia de implementare a lor prin adoptarea de măsuri naţionale în termenul cuvenit pentru a se satisface scopul directivelor; - organizarea constituţională sau administrativă a fiecărui stat: s-a statuat că un stat este răspunzător pentru neexecutare conform art. 169 (226), indiferent de problema identificării agenţiei naţionale care este real răspunzătoare pentru acea neexecutare, chiar dacă agenţia respectivă este dependentă potrivit dreptului intern187; - prevederi, împrejurări sau practici existente în sistemul juridic al unui stat membru care sunt modificabile după dorinţă de către autorităţi şi cărora li se dă o publicitate corespunzătoare; - faptul că statele membre sunt în curs de transpunere sau implementare a reglementărilor comunitare sau că legislaţia este în stadiu de proiect, de discuţii sau de adoptare, chiar foarte avansat, ori dacă s-au stabilit comitete de redactare a actelor legislative ori s-au dat prin lege împuternicirile necesare pentru a fi luate măsuri de implementare sau aceste măsuri trebuie să parcurgă procedura parlamentară obişnuită ori că ea este în progres, nu este luat în considerare; - dificultăţile transpunerii reglementărilor comunitare sau complexitatea subiectului ori întâmpinarea unor probleme procedurale sau legale nu pot fi reţinute; - s-a respins argumentul că întârzierea în transpunerea directivei nu stânjeneşte comerţul intracomunitar, precum şi cererea pentru oprirea procedurilor până la adoptarea reglementărilor de implementare; - obiecţiile sindicatelor privitoare la o directivă determinată nu pot constitui o apărare valabilă pentru netranspunerea ei”.
4.1.2.5. Executarea hotărârii Curţii de justiţie

Dacă un stat membru a adoptat acte în legătură cu care Comisia a solicitat intervenţia Curţii, conform art. 226, Curtea nu va putea să anuleze actele respective, întrucât aceasta ar constitui o ingerinţă în activitatea jurisdicţională internă, incompatibilă cu dispoziţiile Tratatelor. Ea poate numai să constate o neîndeplinire a obligaţiilor de către statul respectiv, cu consecinţa că aceasta trebuie să ia măsurile pe care le comportă, conform art. 228 alin. 1 CE, executarea hotărârii Curţii, spre a se înlătura această abatere (hotărârea Curţii având un caracter declarativ). Textul legal nu prevede un termen în care hotărârea Curţii trebuie să fie executată. Totuşi, în practică s-a stabilit că, avându-se în vedere interesul în imediata şi uniforma aplicare a dreptului comunitar, este de domeniul evidenţei că procesul de aducere la îndeplinire a unei hotărâri trebuie să fie iniţiat de îndată şi terminat cât mai curând posibil. Atunci când Curtea admite că statul membru în cauză nu s-a conformat hotărârii sale, ea poate să-i aplice sancţiunea plăţii unei sume forfetare sau a unei sume cu caracter cominatoriu (art. 228 par. 2 partea a treia). Aşadar, Curtea nu este obligată să aplice sancţiunile ce i-au fost înfăţişate de Comisie sau în cuantumul propus de aceasta. 4.2. Alte cazuri de control
4.2.1. Acţiunea în răspundere (în daune) – art. 288 alin. 2 CE
187

P.J. Kapteyn, P. ver Loren van Themaat, op. cit., pag. 280; D. Simon, op. cit., pag. 275-276.

134

4.2.1.1. Legitimare procesuală

În general nu există restricţii privind posibilitatea oricărei persoane fizice sau juridice de a introduce acţiuni în daune de natura celor prevăzute la art. 215 (288) alin. 2 şi 3. Partea contra căreia se introduce acţiunea – legitimarea procesuală pasivă – a fost considerată a fi Comunitatea aşa cum este ea reprezentată de către instituţia acuzată a fi comis actul culpabil, şi nu comunitatea ca un întreg, aceasta în pofida faptului că numai Comunitatea, nu şi instituţiile sale, are capacitate juridică.
4.2.1.2. Acţiunea în răspundere şi condiţiile răspunderii Comunităţilor

Pentru a exista răspunderea Comunităţilor, Curtea de justiţie a stabilit că, având în vedere principiile evocate, trebuie să fie întrunite şi dovedite de către partea interesată următoarele elemente: - existenţa unui act culpabil al Comunităţii; - producerea unei daune; - o legătură cauzală între aceste elemente. a. Existenţa unui act culpabil Acest element poate privi188: - abuzul de putere dispreţuit în mod manifest şi grav, mergând până la arbitrar; - neexecutarea obligaţiilor de către Comunităţi; - organizarea necorespunzătoare a administraţiei Comunităţilor şi lipsa de supraveghere a organismelor, lipsa diligenţei manifeste; - informare greşită; - rezilierea ilegală a contractelor de angajare a personalului Comunităţilor şi insuficienta protecţie a membrilor acestuia; - încălcarea unor reguli interne; - încălcarea unor norme superioare de drept; - nerespectarea obligaţiei de confidenţialitate. Acţiunea în despăgubire nu urmăreşte anularea unei anumite măsuri comunitare, ci numai repararea daunelor cauzate prin acţiunea sau inacţiunea comunitară, constând, deci, într-un act sau o omisiune culpabilă. Ea are efecte numai inter paters şi fără a duce la desfiinţarea actului cu efect retroactiv. În cazul principiului răspunderii comunitare pentru un act legal, recunoscut în dreptul comunitar, s-a admis că o atare răspundere poate să existe numai dacă dauna pretinsă, fiind socotită a constitui o “vătămare care subzistă încă” afectează o sferă determinată de operatori economici într-un mod disproporţionat în comparaţie cu alţii (prejudiciu special) şi depăşeşte limitele riscurilor economice inerente în activitatea din sectorul în cauză (prejudiciu neobişnuit), fără ca măsura legislativă care a dat naştere daunei pretinse să fie justificată printr-un interes general. Daunele cauzate de instituţiile naţionale nu sunt, în principiu, susceptibile de a pune în cauză responsabilitatea instituţiilor comunitare, organele comunitare de jurisdicţie fiind competente să soluţioneze, conform art. 235 şi 288 CE, art. 151 şi 153 Euratom şi art. 40 alin. 1 şi 2 CECO, cauzele
188

H.G. Schermers, D. Waelbroeck, op. cit., pag. 330-334; J.F. Couzinet, Le renvoi en apreciation de validité devant la Cour de justice des Communautés européennes, în RTDE nr. 4/1976, pag. 785-815; D. Simon, op. cit., pag. 404-405; W. Cairns, op cit., pag. 121.

135

privind repararea daunelor provocate de instituţiile comunitare sau de agenţii acestora, acţionând în exerciţiul funcţiunilor sale. Cu toate acestea, respingerea unei acţiuni în răspunderea necontractuală contra Comunităţii nu se opune introducerii unei acţiuni contra autorităţilor naţionale acţionând chiar în cadru comunitar, dar fondată pe o cauză diferită. b. Procedura unei daune Într-o acţiune în răspundere delictuală reclamantul trebuie să afirme realitatea unui prejudiciu, reprezentând cuantumul şi cauzele care l-au provocat, în caz contrar fiind posibilă declararea inadmisibilităţii acţiunii. Prejudiciul trebuie să fie direct, cert şi special. Caracterul său direct rezultă din chiar modul de redactare a art. 228 CE şi art. 40 CECO. Curtea de justiţie a definit, la rândul ei, ce înseamnă “prejudiciu indirect”: dauna cauzată printr-o tergiversare a examinării unei cereri de cartel de către Înalta Autoritate, cerere pe care dacă ar fi respins-o mai devreme, i-ar fi permis solicitantului să stabilească mai uşor relaţiile comerciale189. Un prejudiciu este cert atunci când are o existenţă neîndoielnică şi întinderea sa poate fi stabilită. Caracterul special al prejudiciului rezultă din prevederile art. 34 alin. 1 CECO (dacă un prejudiciu direct şi special este suferit de o întreprindere sau de un grup de întreprinderi...). Printr-o acţiune în daune se poate pretinde, de asemenea, şi repararea daunelor morale. Uneori s-au acordat numai simbolic daune morale spre a se oferi părţii o satisfacţie corespunzătoare. În alte situaţii, Curtea a considerat că prin hotărârea sa a reparat orice prejudicire care ar fi putut fi provocată poziţiei profesionale a reclamantului şi nu a acordat nici o daună190. Prejudiciul care urmează a fi luat în considerare pentru acordarea despăgubirii cuprinde atât pierderea efectivă – damnum emergens – cât şi beneficiul nerealizat – lucrum cessans. c. Legătura cauzală între actul comunitar culpabil şi daună Între actul culpabil şi prejudiciile suferite trebuie să existe o legătură cauzală care să facă posibilă acordarea despăgubirilor. Necesitatea ei este impusă chiar de reglementările legale: art. 40 CECO, priveşte prejudiciile cauzate de orice act sau omisiune din partea Comunităţii, iar art. 228 alin. 2 CE, orice prejudiciu cauzat de instituţiile Comunităţii sau de agenţii ei. Acest element nu suscită, de regulă, aspecte controversate. Caracterul îndepărtat şi speculativ al legăturii cauzale este factorul care limitează şansele reclamantului de a reuşi în pretenţii.
4.2.2. Acţiuni introduse de funcţionarii publici comunitari

În categoria funcţionarilor publici comunitari care pot să introducă acţiuni la organele comunitare de jurisdicţie sunt incluşi atât oficialii Comunităţilor, cât şi alţi funcţionari. Funcţionarii publici comunitari pot să facă sesizarea organelor jurisdicţionale competente, cu avizarea autorităţii de numire, prin intermediul superiorilor direcţi, aceasta în scopul reglementării amiabile a litigiilor.
189 190

A se vedea D. Simon, op. cit., pag. 409. A se vedea P.J. Kapteyn, P. ver Loren van Themaat, op. cit., pag. 359-361.

136

Acţiunea în cauză are natura unei acţiuni în anulare, cu toate consecinţele privind aplicarea regulilor controlului judecătoresc în asemenea cazuri. Curtea sesizată are competenţă nelimitată numai în litigiile cu caracter financiar, putând să modifice cuantumul sumelor stabilite în deciziile contestate. Funcţionarii pot, de asemenea, să acţioneze contra oricărui act care îi afectează, chiar dacă el a fost adresat altor persoane, de exemplu cele care au fost numite sau promovate. Esenţial, însă, este ca acei funcţionari să acţioneze în propriul interes concret191.
4.2.3. Acţiunea contra sancţiunilor pecuniare

Comisia are dreptul de a impune sancţiuni pecuniare pentru încălcarea dreptului comunitar, adoptând în acest scop decizii care pot fi contestate în justiţia comunitară. Potrivit Tratatului CECO, acest drept de a impune sancţiuni pecuniare revine Comisiei prin chiar dispoziţiile sale specifice prevăzute în anumite texte (de exemplu art. 47 alin. 3, art. 64 alin. 5, art. 68 alin. 6). În sistemul Tratatului CE acest drept este acordat Comisiei de către Consiliu prin regulamentele adoptate în diverse materii, dar în special în materie de concurenţă. În conformitate cu aceste reglementări, Curtea de justiţie are competenţa nelimitată în cazul acţiunilor privind sancţiunile pecuniare, ea putând să anuleze, să mărească sau să micşoreze sancţiunile aplicate, fapt care evidenţiază deosebirea sa esenţială de acţiunea în anulare. Ea nu se mărgineşte doar la a cerceta dacă faptele sunt corecte sau cum au fost ele apreciate, ci poate să exprime un nou punct de vedere care îl poate înlocui pe cel al Comisiei192, asigurându-se astfel şi un rol preventiv al sancţiunilor pecuniare în procesul aplicării dreptului comunitar. În exercitarea competenţei sale nelimitate, Curtea este îndrituită să evalueze pentru sine însăşi împrejurările cauzei şi natura încălcării în discuţie, în scopul de a determina cuantumul amenzii, astfel încât acesta poate fi stabilit la un nivel mai mic decât cel fixat de Comisie, dacă unele fapte nu sunt dovedite.
4.2.4. Arbitrajul

Curtea de justiţie are competenţa, conform art. 238 Ce, art. 153 Euratom şi art. 42 CECO, de a soluţiona acele litigii care îi sunt încredinţate spre rezolvare ca urmare a unei clauze de arbitraj (compromisorie) cuprinsă într-un contract încheiat de sau pe socoteala Comunităţilor, indiferent că acest contract este cârmuit de dreptul public sau privat. Curtea de justiţie este competentă să soluţioneze, de asemenea, orice litigiu între statele membre care priveşte obiectul Tratatului, dacă litigiul îi este astfel supus potrivit unui acord special între părţi (art. 239). Dispoziţia este aplicabilă în cazurile care exced prevederile art. 227. IV. Procedura judecătorească 4.1. Procedura în faţa Curţii de primă instanţă (tribunalul) Regulile de bază privind procedura în faţa Curţii de primă instanţă sunt cârmuite de Titlul III din Statutul Curţii de justiţie, în măsura în care poate fi necesar, sunt stabilite în Regulile sale de procedură dispoziţii suplimentare şi mai detaliate (art. 53 din Statut). Aceste Reguli pot să deroge de la
191 192

A se vedea P.J. Kapteyn, P. ver Loren van Themaat, op. cit., pag. 245-246. A se vedea P.J. Kapteyn, P. ver Loren van Themaat, op. cit., pag. 574.

137

cel de-al patrulea paragraf din art. 40 (despre limitarea unei cereri de intervenţie) şi de la art. 41 (luarea unei decizii în absenţă) în scopul de a se ţine seama de trăsăturile specifice ale litigiului în domeniul proprietăţii intelectuale. Regulile de procedură ale Curţii de primă instanţă (Tribunalul) sunt aproape identice în formă şi conţinut cu cele ale Curţii de justiţie. În cazul în care Curtea de primă instanţă consideră că nu are competenţa de a supune dezbaterii şi a hotărî asupra unei acţiuni în privinţa căreia este competentă Curtea de justiţie, ea va îndrepta acea acţiune la această Curte. În mod asemănător, când Curtea de justiţie apreciază că o acţiune este de competenţa Curţii de primă instanţă, ea va trimite acea acţiune Curţii de primă instanţă, după care această Curte nu va putea să-şi decline competenţa. În legătură cu formele speciale de procedură, Curtea de primă instanţă poate să rezolve numai cazurile privind suspendarea acţiunii unei măsuri adoptate de o instituţie ori a executării şi alte măsuri provizorii, chestiunile prealabile, intervenţia, luarea unei hotărâri în absenţă şi anularea ei, proceduri excepţionale de reexaminare – procedura terţului (terţa opoziţie), revizuirea şi interpretarea deciziilor, această din urmă procedură fiind, deci, clasificată, în situaţia de faţă, ca o procedură excepţională de reexaminare, în comparaţie cu situaţia prezentată în ce priveşte Curtea de justiţie. 4.2. Procedura în faţa Curţii de justiţie de la Luxemburg În conformitate cu dispoziţiile art. 225 par. 1 CE, deciziile pronunţate de Curtea de primă instanţă în cazurile avute în vedere în art. 230, 232, 235, 236 şi 238, precum şi în cazul altor categorii de acţiuni care pot fi prevăzute în statutul Curţii de justiţie, pot să facă obiectul unui recurs la Curtea de justiţie, limitat la probleme de drept, potrivit condiţiilor şi în limitele stabilite în Statut. Dreptul de recurs fiind limitat, aşadar, numai la chestiunile de drept, se poate afirma că, per a contrario, Curtea nu are a se pronunţa asupra problemelor de fapt. Prin Tratatul de la Nisa a fost inclus în Tratatul CE un nou articol (225 A) al cărui par. 3 prevede că deciziile camerelor jurisdicţionale pot să facă obiectul unui recurs limitat la problemele de drept sau, când decizia de constituire a camerei prevede acest lucru, al unui drept de apel purtând şi asupra problemelor de fapt, la Curtea de primă instanţă. Recursul poate fi introdus contra deciziilor finale (prin care s-a soluţionat, deci, litigiul) ale Curţii de primă instanţă şi deciziilor acesteia care sancţionează litigiile pe fond numai parţial ori un incident de procedură privind o excepţie de necompetenţă sau de inadmisibilitate193. Aşa cum s-a arătat, recursul va fi limitat numai la chestiuni de drept. Ca urmare, vor putea fi invocate numai motive de nelegalitate: 1. necompetenţa curţii de primă instanţă; 2. nerespectarea procedurii în faţa ei, prejudiciind interesele recurentului; 3. încălcarea dreptului comunitar de către această Curte. Recursul se va întemeia luându-se în considerare numai motive legate de mărimea cheltuielilor de judecată sau relative la partea obligată să plătească. Obiectul acţiunii la Curtea de primă instanţă nu poate fi schimbat în recurs. Procedura în recurs constă, potrivit art. 59 din Statutul Curţii de justiţie, într-o fază scrisă şi întro fază orală, aceasta din urmă putând să fie eliminată de către Curte după depunerea actelor procedurale conform art. 115 par. 1 şi art. 117 par. 1 şi 2 din Regulile de procedură ale Curţii de justiţie; ea include şi un raport al judecătorului-raportor şi după ascultarea avocatului general, dacă nici una din părţi nu supune o cerere care precizează motivele pentru care ea doreşte să fie ascultată.
193

Statutul Curţii de justiţie, art. 57 alin. 1.

138

Dacă recursul este întemeiat, Curtea va casa decizia Curţii de primă instanţă şi, dacă stadiul procedurii permite, poate să procedeze ea însăşi la judecată, pronunţând decizia finală în materie, ori poate trimite cauza Curţii de primă instanţă pentru a decide, dar această Curte va fi ţinută de decizia Curţii de justiţie privind chestiunile de drept194.

SECŢIUNEA A II-A INSTITUŢIILE COMUNITARE CONSULTATIVE 1. Curtea de conturi 1.1. Componenţă Curtea de conturi a dobândit prin Tratatul de la Maastricht un statut echivalent celui instituit pentru celelalte patru instituţii comunitare principale195. În compunerea Curţii de conturi fiecare stat membru este reprezentat de un cetăţean al său. Membrii săi, potrivit art. 247, sunt aleşi dintre personalităţile care fac sau au făcut parte în ţările lor respective din instituţiile de control extern sau posedă o calificare specială pentru această funcţie. Membrii Curţii sunt numiţi pentru 6 ani de către Consiliu, care, statuând cu majoritate calificată, după consultarea Parlamentului european, adoptă lista membrilor întocmită în conformitate cu propunerile făcute de fiecare stat membru. 1.2. Competenţă Curtea de conturi asigură controlul conturilor (art. 246). Ea este competentă să verifice conturile totalităţii veniturilor şi cheltuielilor Comunităţii, precum şi ale oricărui organism creat de Comunitate, în măsura în care actul constitutiv nu exclude această verificare (art. 248). În îndeplinirea atribuţiilor sale, Curtea verifică legalitatea şi regularitatea veniturilor şi cheltuielilor şi certifică buna gestiune financiară, semnalând, în special, orice neregularitate. Curtea de conturi întocmeşte un raport anual după încheierea fiecărui exerciţiu financiar, fiind transmis celorlalte instituţii comunitare şi publicat în Jurnalul Oficial al Comunităţii europene, însoţit de răspunsuri ale acestor instituţii la observaţiile Curţii. În sfârşit, Curtea va asista Parlamentul şi Consiliul în exercitarea funcţiilor de control al execuţiei bugetare. 2. Alte organisme comunitare 2.1. Banca europeană de investiţii
194 195

Statutul Curţii de justiţie, art. 61. A se vedea şi J. Cloos, G. Reinesch, D. Vignes, J. Weyland, op. cit., pag.

439-442.

139

Această Bancă este înfiinţată potrivit art. 9 (Titlul IV din Partea a treia – în reglementarea anterioară Tratatului de la Maastricht) şi acţionează în limitele ce-i sunt conferite prin Tratat şi prin statutele prevăzute în Protocolul anexă la Tratat. Ea are personalitate juridică. Membrii Băncii sunt statele membre. Ea este condusă de Consiliul guvernatorilor, compus din miniştrii delegaţi de statele membre. Banca de investiţii are sarcina, potrivit art. 267, de a contribui, făcând apel la pieţele de capitaluri şi la resursele proprii, la dezvoltarea echilibrată şi fără obstacole a pieţei comune în interesul Comunităţii. În îndeplinirea sarcinilor sale, Banca facilitează finanţarea programelor de investiţii în legătură strânsă cu intervenţiile fondurilor structurale şi ale altor instrumente financiare ale Comunităţii. La data de 5 iunie 1998 Consiliul guvernatorilor a decis creşterea capitalului Băncii la 100.000 milioane EURO, subscris de Statele membre în proporţiile stabilite prin Protocolul (A) privind Statutul Băncii, astfel cum a fost modificat la 1 ianuarie 1995. 2.2. Comitetul consultativ al CECO Acest Comitet (art. 8 CECO) funcţionează pe lângă Comisie, fiind compus din cel puţin 84 de membri, dar nu mai mult de 108, care reprezintă în mod egal producătorii, lucrătorii şi cumpărătorii (consumatorii), plus comercianţii. Ei sunt numiţi de Consiliu. Comitetul are un rol consultativ pentru Comisie în toate cazurile în care aceasta consideră necesar, dar dacă acest lucru este expres prevăzut în Tratatul CECO, ea este obligată să solicite consultarea. 2.3. Comitetul regiunilor Comitetul regiunilor (art. 7 par. 2 şi art. 263 CE) a fost înfiinţat prin Tratatul de la Maastricht, cu un rol consultativ196. El cuprinde reprezentanţii colectivităţilor regionale şi locale care sunt, fie titularii unui mandat electoral în cadrul acestora, fie sunt răspunzători politic faţă de o adunare aleasă. Numărul membrilor este fixat în funcţie de ponderea populaţiilor statelor membre. Comitetul regiunilor este consultat de Consiliu şi de Comisie în cazurile prevăzute în Tratat şi în toate celelalte cazuri, în special care privesc cooperarea transfrontieră, în care una dintre aceste două instituţii consideră oportun (de exemplu, art. 149 par. 4, art. 151 par. 5, art. 156, art. 161). Comitetul poate emite un aviz şi din proprie iniţiativă, dacă va considera acest lucru necesar, avizul, precum şi o prezentare a deliberărilor fiind transmise Consiliului şi Comisiei - acestea fiind, în mod normal, instituţiile beneficiare, potrivit principiului simetriei. El poate fi consultat şi de Parlamentul european. 2.4. Comitetul economic şi social Acest Comitet asistă, de asemenea, Consiliul şi Comisia, având un rol consultativ, potrivit art. 7 par. 2 CE197. El este format din 222 de membri, reprezentanţi ai diverselor componente economice şi sociale ale societăţii civile organizate, în special reprezentanţi ai producătorilor, fermierilor, transportatorilor, muncitorilor, comercianţilor, meşteşugarilor, profesiilor liberale, consumatorilor şi ai interesului general.
196 197

A se vedea şi J. Cloos, G. Reinesch, D. Vignes, J. Weyland, op. cit., pag. 408-413. A se vedea J. Boulouis, Droit institutionnel de l’Union européenne, 5-e édition, Montchretien, Paris, 1995, pag. 150; J. Cloos, G. Reinesch, D. Vignes şi J. Weiland, op. cit., pag. 416-418; W. Cairns, op. cit., pag. 40-41.

140

Comitetul este obligatoriu consultat de către Consiliu sau Comisie în cazurile expres prevăzute, spre exemplu, art. 93, art. 94, art. 149 par. 4, art. 150 par. 4, art. 156 CE, etc. Obligaţia Consiliului de a consulta Comitetul – s-a statuat de către tribunal (Curtea de primă instanţă) – trebuie să privească opţiunile pe care intenţionează să le facă asupra bazei propunerilor naţionale şi nu asupra acestor propuneri înseşi. În celelalte cazuri consultarea va avea loc numai dacă cele două instituţii comunitare vor considera oportun, desigur, aceasta în funcţie de materia şi de importanţa problemei în discuţia lor.

CAPITOLUL II INSTRUMENTELE JURIDICE COMUNITARE ŞI SISTEMUL DECIZIONAL
SECŢIUNEA I INSTRUMENTELE JURIDICE COMUNITARE 1. Actele instituţiilor juridice comunitare 1.1. Regulamentele

141

Aşa cum este prevăzut în art. 249 alin. 2 CE şi art. 161 Euratom, un regulament trebuie să întrunească trei caracteristici: a. să fie de aplicabilitate generală, ceea ce presupune caracterul nedeterminat, neindividualizat, al situaţiilor la care se aplică şi al efectelor produse sub raportul subiectelor juridice cărora li se adresează, persoane fizice şi juridice şi statele membre. Regulamentele nu sunt aplicabile unor destinatari limitaţi, desemnaţi sau identificabili, ci unor categorii înfăţişate abstract şi în ansamblul lor. b. să fie obligatorii în toate elementele lor, fapt care le deosebeşte de directive, întrucât acestea sunt obligatorii pentru state numai în ce priveşte rezultatul de obţinut. Regulamentele obligă nu numai statele, ci şi întreprinderile, fiind creatoare de drepturi subiective în beneficiul particularilor198. c. să fie direct aplicabil în fiecare stat membru, această trăsătură fiind dată de faptul că, aşa cum s-a arătat în practică, statele au adoptat un anumit sistem juridic care, “... în baza Tratatului, a fost integrat în sistemele lor juridice”199. Aplicabilitatea directă înseamnă că nu este necesară vreo acţiune legislativă formală din partea statelor membre pentru ca ele să intre în vigoare, neimpunându-se de exemplu, un act legislativ de ratificare, nici nu pot fi adoptate măsuri prin care să le modifice domeniul lor de aplicare sau formulate dispoziţii suplimentare. Regulamentele se pot clasifica în regulamente de bază şi regulamente de executare. Această distincţie, deşi neprevăzută de art. 189 (249), a fost introdusă prin practica instituţiilor şi confirmată de Curte200. Regulamentele de executare pot fi adoptate de către Consiliu sau de către Comisie, cu abilitarea dată de acesta, şi ele sunt subordonate, din punct de vedere al interpretării şi validităţii, regulamentului de bază faţă de care trebuie să fie conforme. Regulamentele se publică obligatoriu în Jurnalul oficial al Comunităţilor europene. Data intrării lor în vigoare este menţionată în chiar textul lor. În absenţa acestei precizări, ele intră în vigoare în a douăzecea zi de la data acelei publicări. În privinţa condiţiilor de fond, un regulament trebuie să indice temeiul legal al adoptării sale, avizele care trebuie să fie obţinute (din partea Parlamentului, Comitetului economic şi social, Comitetul regiunilor etc., după caz) şi îndeplinirea procedurilor formale prevăzute pentru adoptarea actului în cauză (cine a avut iniţiativa sau propunerea legislativă, consultarea altor organisme). În sfârşit, în preambulul său mai trebuie avută în vedere şi o motivare în fapt şi în drept pentru hotărârile luate. Aceste condiţii sunt cerute, potrivit art. 190 (253) din Tratat, şi în cazul deciziilor şi directivelor. 1.2. Directivele Directivele au forţă obligatorie pentru fiecare stat membru căruia i se adresează numai în ce priveşte rezultatul de atins, lăsându-se autorităţilor naţionale competenţa alegerii formelor şi mijloacelor de aplicare a lor, potrivit art. 249 alin. 3 CE, art. 161 alin. 3 Euratom şi art. 14 alin. 3 CECO. Posibilitatea de a invoca o obligaţie impusă prin directivă nu poate fi exclusă în ce priveşte persoanele, având în vedere efectul obligatoriu atribuit directivelor. Curtea a precizat că “în special atunci când autorităţile comunitare, prin directivă, au impus statelor membre obligaţia de a urma o anumită conduită, efectul util al acestui act ar fi diminuat dacă persoanele ar fi împiedicate să invoce în faţa tribunalelor naţionale şi dacă acestea din urmă ar fi împiedicate să o ia în considerare ca element de drept comunitar”.
198

G. Lyon-Caen, A. Lyon-Caen, Droit social international et européen, Dalloz, 1991, pag. 166; Pierre Rodière, Droit social de l’Union Européenne, L.G.D.J., Paris, 1999; Louis Dubois şi Claude Bluman, Droit communautaire matériel, Montchrestie, Paris, 1999. 199 A se vedea W. Cairns, op. cit., pag. 66. 200 A se vedea D. Simon, op. cit., pag. 202.

142

Directivele se adresează numai statelor membre şi, ca atare, numai acestora le pot fi impuse obligaţii, efectul lor fiind, deci, limitat. Directivele nu pot fi invocate în raporturile dintre particulari, ci numai contra unui stat membru căruia îi sunt adresate, ele neputând să impună obligaţii persoanelor. Directivele sunt destinate să promoveze armonizarea sau coordonarea legislaţiilor naţionale, tinzând să îngrădească în anumite domenii autoritatea statelor în materie de reglementare juridică prin stabilirea în sarcina lor a unor obligaţii de a face, a unor restricţii sau a unor interdicţii. (Este cazul directivelor pe care Consiliul le adoptă în materia liberei circulaţii a lucrătorilor – art. 40, art. 44 par. 1, part. 47 par. 2). În principiu, rezultatul “de atins”, în privinţa căruia directiva este obligatorie, face necesară modificarea legislaţiilor naţionale sau adoptarea de prevederi legale în domeniile ce fac obiectul ei. Aşa, de exemplu, în cazul Directivei nr. 77/249 din 29 martie 1977 a Consiliului privind facilitarea exercitării efective de către avocaţi a libertăţii de a furniza servicii, statele membre urmau să ia măsurile necesare spre a aduce la îndeplinire Directiva într-un anumit termen (doi ani) de la notificarea ei şi trebuia să comunice Comisiei textele principalelor prevederi ale legislaţiilor naţionale pe care ele le vor adopta în domeniul avut în vedere. Un stat membru care nu a adoptat măsurile de implementare pretinse de directivă, în termenele stabilite sau nu a implementat-o corect, nu poate invoca împotriva persoanelor propria neîndeplinire a obligaţiei pe care o presupune directiva. Formele şi metodele alese de către state trebuie să ducă la aplicarea directivei astfel încât prevederile din legislaţia naţională care urmează să fie modificate şi (sau) adaptate să asigure certitudinea şi eficienţa juridică în sensul garantării forţei lor obligatorii. Simplele practici administrative, care şi prin natura lor sunt modificabile, după dorinţă, de către autorităţile naţionale şi cărora nu li se dă publicitatea adecvată, nu pot fi considerate ca o îndeplinire corespunzătoare a obligaţiei ce incumbă statelor membre, conform art. 189 (249) alin. 3 CE. În legătură cu aplicabilitatea directă a unei directive201 s-a afirmat că, de vreme ce statul destinatar a satisfăcut obligaţia sa de transpunere, această problemă nu se pune, deoarece, prin ipoteză, există măsuri naţionale de aplicare, iar problema de a şti dacă aceste măsuri constituie sau nu o aplicare corectă nu este o chestiune de aplicare directă, ci de conformitate a dreptului naţional cu dreptul comunitar202. Această aplicabilitate directă nu este de interes decât atunci când directiva nu a fost transpusă în termenele prescrise, ipoteză în care această calitate constituie o garanţie minimală. Raţiunea pentru care o persoană poate să invoce prevederile unei directive înaintea unui tribunal naţional constă în faptul că obligaţiile ce se nasc potrivit acelei directive privesc toate autorităţile statelor membre. În cazul în care o directivă nu este transpusă în legislaţia naţională de către un stat membru, persoanele vătămate prin faptul netranspunerii pot să permită repararea daunelor încercate, statul în cauză având obligaţia de despăgubire potrivit criteriilor stabilite în dreptul său intern în măsura în care sunt întrunite trei condiţii: 1. rezultatul prevăzut de directivă să comporte atribuirea de drepturi în beneficiul persoanelor; 2. conţinutul acestor drepturi să fie identificabil pe baza dispoziţiei directivei; 3. existenţa unei legături cauzale între încălcarea obligaţiei ce incumbă statului şi daunele suferite de persoana lezată.

201

A se vedea G. Arr (I) – Grands arrêts de la Court de justice des Communautes européennes, Dalloz, 1991, (Tone 1), J. Boulouis, J. M. Chevalier, pag. 46-48. 202 A se vedea şi J. Boulouis, op. cit., pag. 253.

143

1.3. Deciziile Deciziile sunt obligatorii în întregul lor pentru cei cărora li se adresează conform art. 249 alin. 4 CE, art. 161 alin. 4 Euratom şi art. 14 alin. 2 CECO. Deciziile nu cuprind reguli generale care să fie valabile erga omens, nu au caracter normativ. Ele sunt numai acte administrative, individuale, prin care dreptul comunitar este aplicat. Se poate distinge între deciziile declarative, cele relative la concurenţă, care au o natură cvasijudiciară, şi deciziile administrative, care sunt pur de executare, adoptate cu deosebire în contextul politicilor comunitare şi în materie de numire şi promovare a funcţionarilor203. 1.4. Recomandările şi avizele Aceste categorii de acte nu au forţă obligatorie, potrivit art. 249 alin. ultim CE, nici pentru autorul, nici pentru destinatarul lor. Neconţinând reguli susceptibile de a fi aplicate obligatoriu, ele nu pot fi contestate în justiţie. Ele sunt instrumente de orientare, invitând pe destinatar să adopte o linie de conduită determinată204. În sfera avizelor nu intră acele avize care se încadrează în procedura de adoptare a unor acte comunitare obligatorii, ele neavând o adevărată autonomie juridică. Acestea nu se adresează unor subiecte exterioare, precum statele, persoanele fizice sau juridice205. 2. Motivarea şi procedura de adoptare a actelor comunitare 2.1. Motivarea Regulamentele, directivele şi deciziile adoptate de Parlamentul european şi de Consiliu, ca şi actele adoptate de Consiliu sau de Comisie trebuie să fie motivate în conformitate cu art. 253. Ca atare, se impune o prezentare în preambulul sau în expunerea de motive a actului în cauză, a raţiunilor de fapt şi de drept care îl întemeiază în funcţie de natura măsurilor ce sunt preconizate şi de împrejurările în care hotărârile vor fi luate, argumentele respective trebuind să aibă un caracter decisiv şi să fie clar formulate. În ce priveşte motivarea legală, un act comunitar poate fi anulat, spre exemplu, atunci când instituţia care a adoptat actul în discuţie nu a ales temeiul juridic corespunzător, fapt care a generat încălcarea unor prerogative ale unei alte instituţii comunitare în procesul de luare a deciziilor. În enunţarea motivelor nu trebuie să existe contradicţii. Acestea ar putea constitui o încălcare a art. 253 CE, astfel încât să afecteze validitatea măsurii în cauză dacă se stabileşte că, urmare a contradicţiilor, destinatarul măsurii nu este în situaţia de a aprecia, în tot sau în parte, motivele reale ale deciziei şi, ca urmare, dispozitivul acesteia, este, total sau parţial, lipsit de justificare legală. Cu deosebire în materie de concurenţă, organele comunitare de justiţie au pronunţat o multitudine de decizii raportate la motivarea actelor comunitare care îi afectează pe destinatarii lor. 2.2. Procedura de adoptare
203 204

A se vedea şi W. Cairns, op. cit., pag. 68. D Simon, op. cit., pag. 211. 205 A se vedea G. Arr (I), pag. 51.

144

Există mai multe tipuri de proceduri de luare a deciziilor. În funcţie de tipul de decizii pe care procedurile respective le guvernează, categoriile de proceduri sunt cele care duc la: - decizii privind conţinutul Tratatelor; - decizii de direcţie generală, adică decizii stabilind un cadru pentru dezvoltarea politicilor Uniunii Europene; - decizii legislative; - decizii de politică comercială comună (comerţ exterior); - decizii în domeniul pilonului 2 şi pilonului 3; - decizii bugetare şi - decizii administrative. În general, în procesul legislativ sunt implicate mai multe instituţii şi alte organisme comunitare potrivit unei specializări riguros reglementată206. Astfel, ca regulă generală: a. Comisia are drept de iniţiativă legislativă şi va propune legislaţia; b. Consiliul este organul care are decizia finală, cu excepţia cazului când el va putea fi neutralizat prin implicarea Parlamentului (în cazul procedurii de codecizie); c. Parlamentul are un rol care variază potrivit cu procedura legislativă adoptată şi care poate să meargă de la simpla consultare la un drept de veto; d. alte organisme precum Consiliul economic şi social şi Comitetul regiunilor au o funcţie consultativă. Diviziunea aceasta este reflectată în procedurile legislative, distingându-se între: 1. procedura tradiţională; 2. procedura de consultare; 3. procedura de conciliere (variantă a procedurii de consultare); 4. procedura de codecizie; 5. procedura de aviz conform.

SECŢIUNEA A II-A SISTEMUL DECIZIONAL AL INSTITUŢIILOR EUROPENE Modul de decizie a evoluat considerabil faţă de situaţia iniţială a Tratatului de la Roma (care stipula p separare simplă a puterilor, ca în cadrul unei guvernări naţionale: Comisia trimite propuneri CM; Parlamentul se pronunţă asupra acestora; CM le adoptă). Parlamentul European şi-a crescut progresiv puterea (primând şi un rol, legislativ la nivel comunitar, alături de Consiliul Miniştrilor, adevăratul organism legislativ comunitar). În prezent, există patru proceduri decizionale în cadrul instituţiilor comunitare: A. Consultarea Este procedura originală, care se aplică încă în cazul PCC (Politica Comercială Comună). Comisia face propuneri, le transmite CM, care decide, după ce obţine avizul Parlamentului European. B. Asentimentul Presupune acordul PE (Parlamentului European) în următoarele cazuri: - drepturile cetăţenilor;
206

A se vedea în acest sens W. Cairns, op. cit., pag. 49-55.

145

- funcţionarea Băncii Centrale Europene; - Statutul SEBC (Sistemul European al Băncilor Centrale); - Fondurile structurale; - Procedura electronică a PE; - acordurile de asociere. Asentimentul subînţelege dreptul de veto al Parlamentului European (introdus prin Tratatul de la Maastricht), ceea ce conferă PE o pondere mai mare în sistemul decizional al UE. C. Cooperarea Este o formă mai complicată de relaţii între Comisie-Parlament-Consiliu. Se bazează pe următorul algoritm:

COMISIA

CONSILIUL Solicită avizul PE

PE (primul aviz, prin simpla majoritate)

CONSILIUL (poziţie comună, prin majoritate calificată)

PE (al doilea aviz; termen 3 luni) propune amendamente respinge propunerea adoptă poziţie comună (simpla majoritate) termen: o lună

termen: 3 luni

CONSILIUL (a doua dezbatere) poate adopta actul (prin unanimitate) sau actul este respins definitiv

CONSILIUL (a doua dezbatere) adoptă actul în conformitate cu poziţia comună

COMISIA - reexaminează propunerea proprie în lumina opiniei Consiliului şi a amendamentului PE - poate include unele amendamente ale PE propunerea revizuită

CONSILIUL (a doua dezbatere) termen: 3 luni nu reacţionează adoptă propunerea revizuită de Comisie

amendează propunerea Comisiei adoptă propunerea revizuită şi amendamentele PE respinse de Comisie

146

D. Co-decizia între Consiliu şi PE are următorul circuit decizional:
COMISIA PE (prima dezbatere, aviz) PE (a doua dezbatere) termen: 3 luni propune amendamente termen: 1 lună COMISIA termen: 3 luni CONSILIUL (a doua dezbatere) nu aprobă amendamentele PE termen: 6 săptămâni COMITETUL DE CONCILIERE (reprezentanţi ai Consiliului şi ai PE plus Comisia) Respingerea actului dacă una dintre cele două instituţii nu confirmă termen: 6 săptămâni Dezacord pe text Respingerea textului respinge poziţia comună în caz de acord cu PE, se adoptă ca atare sau se adoptă doar o poziţie comună CONSILIUL (prima dezbatere)

adoptă poziţia comună (simpla majoritate) sau nu reacţionează, ceea ce duce la adoptarea actului

aprobă amendamentele PE (majoritate calificată; unanimitate dacă Comisia nu acceptă amendamentele PE) termen: 6 săptămâni Adoptarea actului dacă PE şi Consiliul sunt de acord

Sistemul de decizie din cadrul instituţiilor europene a fost revizuit de Consiliul European de la Nisa (7-10 decembrie 2000), în condiţiile în care numărul ţărilor membre se va dubla în aproximativ 10 ani. Aşadar, s-a reglementat din timp modul de participare la decizia colectivă a noilor membri, criteriul principal fiind populaţiei fiecărei ţări şi a crescut ponderea deciziilor luate prin majoritate calificată, reprezentând cel puţin 62% din populaţia UE ori 74,1% din voturile ponderate Acordul de la Nisa se poate prezenta schematic sub forma unui tabel:
Populaţia Locuri în Parlamentul European 99 72 Voturi ponderate în Consiliul Miniştrilor 29 29 Locuri în Comitetul Economic şi Social 24 24 Locuri în Comitetul Regiunilor 24 24

Germania Marea Britanie

82.008.445 59.555.228

147

Franţa Italia Spania Polonia România Olanda Grecia Republica Cehă Belgia Ungaria Portugalia Suedia Bulgaria Austria Slovacia Danemarca Finlanda Irlanda Lituania Letonia Slovenia Estonia Cipru Luxemburg Malta Total

58.679.375 57.579.163 40.032.756 38.640.141 22.355.121 15.967.897 10.779.739 10.279.995 10.235.462 10.086.040 9.994.610 8.862.504 8.270.215 8.106.083 5.418.706 5.363.897 5.182.982 3.706.224 3.698.523 2.424.150 1.792.603 1.437.358 794.815 434.772 382.246 482.069.050

72 72 50 50 33 25 22 20 22 20 22 18 17 17 13 13 13 12 12 8 7 6 6 6 5 732

29 29 27 27 14 13 12 12 12 12 12 10 10 10 7 7 7 7 7 4 4 4 4 4 3 345

24 24 21 21 15 12 12 12 12 12 12 12 12 12 9 9 9 9 9 7 7 7 6 6 5 344

24 24 21 21 15 12 12 12 12 12 12 12 12 12 9 9 9 9 9 7 7 7 6 6 5 344

Procesul extinderii va perturba, deci, raportul actual de forţe din cadrul instituţiilor europene. Dintre ţările candidate, o pondere substanţială o vor căpăta Polonia (care se va alătura „grupului celor 5 mari”) şi România (ţară cu populaţie medie). Singura ţară candidată pentru care Summitul de la Nisa nu a stabilit ponderea decizională este Turcia, a cărei populaţie (67,2 milioane locuitori) al plasa-o pe locul doi după Germania (cu 81 locuri în PE, 29 voturi CM, 24 locuri în Ecosoc şi 24 locuri în COR), înaintea Marii Britanii, Franţei, Italiei şi Spaniei.

148

CAPITOLUL III INSTITUŢIILE COMUNITARE DUPĂ TRATATUL DE LA NISA
SECŢIUNEA I PRINCIPIILE, ACŢIUNILE ŞI INSTITUŢIILE COMUNITARE. PRIVIRE SUCCINTĂ I. Principiile şi cooperarea comunitară 1. Tratatul Conferinţa Interguvernamentală din decembrie 2000 are meritul de a finaliza formarea Tratatului adoptat la reuniunea Consiliului european de la Nisa (9-11 decembrie 2000) şi semnat de guvernele statelor membre la 26 februarie 2001. El reprezintă un nou şi semnificativ episod în evoluţia construcţiei europene, cu efecte majore în dinamizarea reformei Uniunii Europene, ceea ce „va schimba fundamental şi ireversibil harta politică a Europei şi a lumii”. Tratatul de la Amsterdam (1997) a marcat începutul procesului de adaptare instituţională şi legislativă a Uniunii Europene la noile cerinţe ale extinderii sale, iar noul Tratat îl dezvoltă şi constituie, totodată, un mijloc mai eficient de acţiune pentru: - accelerarea reformei Uniunii Europene; - strategia optimă de extindere şi problematica sa; - noile aspecte ale complexităţii relaţiilor externe şi de securitate ale U.E.; - armonizarea şi amplificarea cooperării statelor membre, în soluţionarea noilor „provocări” şi sfidări continentale şi globale. 2. Principiile fundamentale ale dreptului comunitar şi unitatea Uniunii Europene constituie obiectivul major al protecţiei noului Tratat (TN), în contextul reglementărilor sale privind perspectiva lărgirii Uniunii europene şi aprofundarea integrării europene. Este evidentă această finalitate a Tratatului de la Nisa, care chiar de la început, în primul său articol (art. 1 pct. 1) pune un accent important pe "violarea gravă" a principiilor fundamentale care garantează unitatea Uniunii Europene. Articolul 1 pct. 1 "Art. 7 (din Tratatul asupra U.E. - T.U.E.) se înlocuieşte cu următorul text: Articolul 7

149

1. În baza unei propuneri motivate din partea unei treimi a Statelor membre, a Parlamentului European sau din partea Comisiei Consiliului, cu o majoritate de patru cincimi a membrilor săi, după obţinerea avizului conform al Parlamentului European, poate constata că există un risc de încălcare gravă din partea unui stat membru a principiilor enunţate în art. 6 alin. 1 şi să-i adreseze acestuia recomandări adecvate. Înainte de a proceda la o asemenea constatare, consiliul audiază respectivul stat membru şi, hotărând în conformitate cu aceeaşi procedură, poate cere unor personalităţi independente să prezinte, în cadrul unei limite rezonabile de timp, un raport asupra situaţiei statului membru în cauză. Consiliul verifică cu regularitate dacă motivele care au condus la o atare constatare îşi păstrează valabilitatea. 2. Consiliul, reunit la nivelul şefilor de Stat sau de guvern şi hotărând în unanimitate la propunerea unei treimi din numărul statelor membre sau din partea Comisiei şi după obţinerea avizului conform din partea Parlamentului European, poate constata existenţa unei încălcări grave şi repetate din partea unui stat membru a principiilor menţionate în art. 6 alin. 1, după invitarea guvernului statului membru în cauză spre a-şi prezenta orice obiecţie referitoare la aceasta. 3. Atunci când, conform alin. 2, o astfel de constatare a fost făcută, Consiliul, cu o majoritate calificată, poate decide să suspende anumite drepturi ce decurg din aplicarea prezentului Tratat privind statul membru în cauză, inclusiv drepturile de vot ale reprezentanţilor guvernului acestui stat membru în Consiliu. Procedând astfel, Consiliul ia în considerare consecinţele posibile ale unei atare suspendări asupra drepturilor şi obligaţiilor persoanelor fizice şi juridice. Obligaţiile ce revin statului membru în cauză, în conformitate cu acest Tratat, îşi menţin, în orice situaţie, caracterul de obligativitate pentru acel Stat". 3. Politicile comune ale Uniunii Europene Europa celor 15 a realizat performanţa consolidării instituţiilor sale şi, chiar a cristalizat procesul reformării acestora. Tratatul de la Amsterdam (TA) a conturat proiectele Uniunii Europene în domeniile Politicii Externe şi de Securitate Comună (PESC), Politicii de Apărare Comună, Afaceri Interne şi Justiţie (EUROJUST) şi în alte politici comune generale şi sectoriale. După semnarea TA, Uniunea Europeană a marcat o etapă decisivă în: - realizarea Uniunii Monetare, îndeosebi prin impunerea monedei unice EURO; - asigurarea identităţii interne şi de apărare a U.E. (prin crearea armatei europene) şi - pregătirea legislativă pentru aprofundarea şi accelerarea reformei instituţionale. 3.1. Tratatul de la Nisa (TN), în prima sa parte, intutulată "Modificări fundamentale", vizează, în art. 1 pct. 2 "Politica Externă şi de Securitate Comună", pilonul II al U.E., ceea ce va putea da o nouă imagine externă Europei celor 15 şi, în perspectivă, a celor 27. Textul consacră obiectul şi limitele de acţiune ale Politicii externe şi de securitate comună, cuprinde definirea progresivă a unei politici de apărare comună, care ar putea conduce la o apărare comună, dacă Consiliul European decide în acest sens. Se precizează, mai clar şi fără echivoc, limitele PESC, în sensul că Politica Uniunii nu aduce atingere caracterului specific al politicii de securitate şi de apărare a unor state membre, respectă obligaţiile ce decurg din Tratatul NATO şi este compatibilă cu politica Uniunii de securitate şi de apărare stabilită în cadrul respectiv (art. 17 pct. 1 alin. 2). În context, Tratatul de la Nisa (TN) instituie "un Comitet politic şi de securitate, care 150

urmăreşte situaţia internaţională în domeniile care ţin de politica externă şi de securitate comună şi contribuie la definirea politicilor, emiţând avize adresate Consiliului. El exercită, sub responsabilitatea Consiliului, controlul politic şi dirijarea strategică a operaţiunilor de gestionare a crizelor" (art. 25 reformulat). 3.2. Noi reglementări (art. 27 A-D) au ca obiect "cooperările intensificate" care au drept scop "protejarea valorilor şi servesc intereselor Uniunii, în ansamblul ei, afirmându-i identitatea ca forţă coerentă pe scena internaţională" (art. 27 A). Aceste cooperări intensificate trebuie să respecte: a. principiile, obiectivele, direcţiile generale şi coerenţa politicii externe şi de securitate, precum şi deciziile luate în cadrul acestei politici; b. competenţele Comunităţii Europene şi c. coerenţa între toate politicile Uniunii şi activităţile externe ale acesteia. Cooperările intensificate într-unul dintre domeniile la care se face referire "au ca scop să permită Uniunii să devină mai rapid un spaţiu al libertăţii, securităţii şi justiţie, respectând totodată competenţele Comunităţii Europene" (art. 40). 3.3. Tratatul de la Nisa cuprinde noi dispoziţii relative la "o mai strânsă cooperare între autorităţile judiciare şi alte autorităţi competente ale statelor membre, inclusiv prin intermediul Uniunii Europene de cooperare judiciară (EUROJUST)" (art. 29 alin. 2). Acţiunea comună în cadrul cooperării judiciare în materie de drept penal vizează, în principal: a. facilitarea şi accelerarea cooperării dintre ministerele şi autorităţile judiciare sau echivalentele acestora, competente îîn statele membre, incluzând, acolo unde este necesar, cooperarea prin intermediul EUROJUST în domeniul procedurilor şi al aplicării deciziilor; b. facilitarea extrădării între statele membre; c. asigurarea, în măsura necesară ameliorării acestei cooperări, a compatiblităţii regulilor aplicabile în statele membre; d. prevenirea conflictelor cu privire la jurisdicţia între statele membre; e. adoptarea progresivă a unor măsuri care să stabilească reguli minimale referitoare la elementele constitutive ale infracţiunilor penale şi la sancţiunile aplicabile în domeniile crimei organizate, terorismului şi traficului de stupefiante. Deosebit de aceasta, cooperarea este încurajată de Consiliu prin EUROJUST: a. împuternicind EUROJUST să contribuie la o bună coordonare între autorităţile naţionale ale statelor membre de urmărire penală; b. promovând participarea EUROJUST la anchetele penale în cazurile de criminalitate transfrontalieră gravă, în special privind crima organizată, ţinându-se cont mai ales de cercetările efectuate de Europol; c. facilitând cooperarea strânsă între EUROJUST şi Reţeaua judiciară europeană în special, în vederea facilitării execuţiei unor comisii rogatorii şi a punerii în aplicare a cererilor de extrădare. Rolul EUROJUST este subliniat şi în Declaraţia nr. 2 aupra art. 31 alin. 2 din Tratatul Uniunii Europene în care se relevă: - decizia de a crea o unitate compusă din procurori, magistraţia sau ofiţeri de poliţie de competenţă echivalentă, detaşaţi de fiecare stat membru (EUROJUST) s-a luat în octombrie 1999 la Tampere, iar - Reţeaua judiciară europeană a fost înfiinţată prin Acţiunea Comună 98/428/J.A.I. adoptată de Consiliu la 29 iunie 1998 (J.O.L. 191/7.798). 151

4. În domeniul social textul Tratatului instituie un Comitet de protecţie socială cu caracter consultativ, având rolul de a promova cooperarea între statele membre şi Comisie, care are scopul: - de a urmări situaţia socială şi evoluţia politicilor de protecţie socială în statele membre şi în Comunitate, - de a facilita schimburile de informaţii, de experienţă şi bune practici între statele membre şi Comisie, - de a pregăti rapoartele, de a formula avize sau de a întreprinde şi alte activităţi în domeniile ce ţin de competenţa sa, fie la cererea Consiliului sau a Comisiei, fie din proprie iniţiativă. II. Reforma instituţională 1. Sistemul instituţional de decizie. Procedurile Reforma instituţională constituie obiectivul central al Tratatului de la Nisa. Tratatul (TN) îşi propune, în perspectiva extinderii U.E., la 27 de state membre, să asigure flexibilitatea procesului decizional prin cele trei proceduri: a. regula unanimităţii; b. majoritatea calificată şi c. majoritatea simplă pentru deciziile de procedură. a. Regula unanimităţii funcţionează în mecanismul decizional în domeniile de: - politică externă şi de securitate comună (PESC); - cooperarea poliţienească şi judiciară în materie penală; - politica de azil şi imigrări; - politica de coeziune economică şi socială şi - fiscalitatea.

b. Regula majorităţii calificate este substanţial extinsă prin TN, fiind definită în funcţie de adeziunile necesare. Majoritatea calificată trebuie să cuprindă cel puţin 62% din populaţia Uniunii, ea fiind, deci, de cel puţin 62 de voturi din cele 87 totale. Conform noului tablou al repartizării voturilor primele 4 state cu populaţie mare - Germania, Franţa, Italia şi Marea Britanie - vor avea câte 29 de voturi, apoi, Spania şi Polonia, câte 27 de voturi, România (locul 7) cu 14 voturi ş.a.m.d. Majoritatea calificată este, de regulă, procedura aplicată în adoptarea deciziilor politice ale UE privind piaţa internă la un număr de zece politici comunitare, inclusiv în domeniile comerciale şi al cooperării judiciare în materie civilă. c. În ce priveşte regula majorităţii simple aceasta se aplică numai în luarea deciziilor de ordin procedural, neafectat de noile dispoziţii. 2. Instituţiile comunitare 2.1. Parlamentul European 152

În procedura de codecizie şi cooperare, Parlamentul are rolul de organ legislativ şi de autoritate bugetară, îndeplinind, distinct şi funcţia de control politic al Comisiei. Deputaţii europeni sunt grupaţi pe grupări de partide politice, considerate că exprimă voinţa politică a cetăţenilor europeni. 2.1.1. Protocolul asupra lărgirii Uniunii Europene (A), anexă la Tratatul de la Nisa, în art. 2, conţine noile prevederi privind Parlamentul European, care fixează numărul reprezentanţilor aleşi în fiecare stat membru începând cu "1 ianuarie 2004 şi cu efect în mandatul 2004 - 2009", stabilind că: - numărul total al acestora este de 732, iar - repartizarea lor pe statele membre este următoarea: Belgia - 21, Danemarca - 13, Germania 99, Grecia - 22, Spania - 50, Franţa - 71, Irlanda - 12, Italia - 72, Luxembourg - 6, Olanda - 25, Anglia 17, Portugalia - 22, Finlanda - 13, Suedia - 18 şi Regatul Unit - 72. Textul prevede şi repartiţia locurilor pentru statele candidate, după criteriul numărului cetăţenilor naţionali; România ocupă locul 7 cu 33 de deputaţi, după Polonia (5) şi înainte de Olanda (25), Belgia, Grecia şi Portugalia (cu câte 22), Ungaria şi Republica Cehă (câte 20) ş.a. 2.1.2. Distinct, Conferinţa a adoptat că "Finanţarea partidelor" politice la nivel european făcută din bugetul Comunităţilor Europene nu poate fi folosită, direct sau indirect, pentru funcţionarea partidelor politice la nivel naţional. Prevederile asupra finanţării partidelor politice se aplică, pe aceeaşi bază, tuturor forţelor politice reprezentate în Parlamentul European. 2.2. Consiliul Dispoziţiile art. 3 din protocolul asupra lărgirii UE (anexă a TN) stabilesc ponderea votului membrilor în Consiliu în cazurile în care este aplicabil votul calificat al majorităţii: Germania, Franţa, Italia şi Regatul Unit - câte 29, spania - 27, Olanda - 13, Belgia, Portugalia şi Grecia - câte 12, Suedia şi Austria - câte 10, Danemarca, Irlanda şi Finlanda - câte 7 şi Luxemburg - 4. Textul nou mai prevede că: "Pentru adoptarea lor, deciziile vor avea nevoie de cel puţin 169 de voturi pentru, din partea a cel puţin două treimi dintre membri (art. 23-2 Tratat CE). Protocolul (anexa - diagrama 2) conţine şi repartizarea conţine şi repartizarea ponderii voturilor ce revine noilor state candidate (12), astfel că totalul acestor voturi ajunge la numărul de 345. România ocupă, de asemenea, locul 7 cu 14 voturi, după Germania, Marea Britanie, Franţa, Italia (câte 29), Spania şi Portugalia (câte 27).

2.3. Comisia Protocolul privind lărgirea UE (art 4) include noi dispoziţii care prevăd că: - membrii Comisiei sunt aleşi în baza competenţei lor generale şi independenţa lor trebuie să fie deasupra oricărei îndoieli; - Comisia are în competenţă un reprezentant naţional din partea fiecărui stat membru şi că - numărul membrilor Comisiei poate fi modificat de către Consiliu, care statuează cu unanimitate de voturi. Când Uniunea va avea 27 de state membre, numărul membrilor Comisiei trebuie să fie mai mic decât numărul statelor membre, urmând să fie aleşi printr-un sistem de rotaţie bazat pe principiul egalităţii. 153

În sfârşit, prin norma finală (pct. 4) a Protocolului se prevede că "orice stat care aderă la Uniune are dreptul ca, în momentul aderării sale, să aibă un reprezentant naţional ca membru al Comisiei", până la adoptarea deciziei Consiliului. Tratatul de la Nisa conţine norme care întăresc puterile preşedintelui Comisiei, aceasta urmând să decidă repartiţia voturilor, remanierea responsabilităţilor comisarilor pe durata mandatului său ş.a. Compunerea Parlamentului, a Consiliului şi, mai ales, a Comisiei, precum şi noile prerogative acordate preşedintelui, relevă perspectiva noii ordini constitutiv reale a Uniunii europene, Comisia putând dobândi rolul de guvern supranaţional al unei eventuale federaţii europene. 2.4. Justiţia comunitară 2.4.1. Tratatul de la Nisa conţine Protocolul asupra statutului Curţii de Justiţie (C.J.), a Tribunalului (Curţii) de Primă Instanţă (C.P.I.) şi norme relative la o nouă instituţie judiciară Camera Jurisdicţională. Potrivit art. 220 C.E., în formularea nouă (art. 2 TN), "Curtea de Justiţie şi Tribunalul de Primă Instanţă, fiecare în cadrul jurisdicţiei proprii, asigură respectarea legii în interpretarea şi aplicarea prezentului tratat". Noile prevederi stabilesc expres criteriul conform căruia cele două instanţe sunt formate din câte un judecător din fiecare stat membru, iar, până la noua extindere, sunt formate din câte 15 judecători şi 8 avocaţi generali (erau 9 până acum). Avocatul general continuă să aibă funcţia de autoritate profesională imparţială şi independentă, care pune concluzii în anumite cauze, potrivit competenţei determinate prin statut. Tratatul de la Nisa prevede şi pentru Tribunalul de Primă Instanţă avocaţi generali, statutul Curţii de Justiţie fiind aplicabil atât judecătorilor, cât şi avocaţilor primei instanţe. Instituind o nouă instanţă judiciară denumită Camera Jurisdicţională (art. 2 pct. 32), căreia să i se stabilească prerogative privind soluţionarea cauzelor în anumite materii specifice, T N reglementează şi calea de atac a recursului la C.P.I. contra hotărârilor date în primă instanţă de Camera Jurisdicţională. Protocolul B, anexă la TN, cuărinde norme privind "Statutul judecătorilor li avocaţilor generali" (Titlul I - art. 2-8), "Organizarea" curţii (Titlul II - art. 9-18), "Procedura" (Titlul III - art. 19-46), "Tribunalul de Primă Instanţă al Comunităţilor Europene" (Titlul IV - art. 47-62) şi "Prevederile finale" (Titlul V - art. 63-64). 2.4.2. De asemenea, Conferinţa a adoptat un număr de 6 Declaraţii relative la Justiţia comunitară (nr. 12-17) prin care: - solicită Curţii şi comisiei sp examineze ansamblul reparaţiei competenţelor între Curtea de Justiţie şi Tribunalul de Primă Instanţă, în special în sfera recursurilor directe; - să se definească prevederile esenţiale ale procedurii de revizuire în Statutul Curţii, cu privire specială la rolul părţilor în procedura Curţii, efectul procedurii de revizuire asupra caracterului executoriu al deciziei C.P.I. şi efectul deciziei C.J. asupra litigiului; - în cazurile excepţionale în care Curtea decide să revizuiască o decizia C.P.I. asupra unei chestiuni prejudiciale, trebuie să acţioneze în cadrul unei proceduri de urgenţă; - cere Curţii şi Comisiei să pregătească, în cel mai scurt timp posibil, un proiect de decizie pentru crearea unei Camere Jurisdicţionale competentă în a soluţiona litigiile dintre Comunitate şi particulari în primă instanţă ş.a.

154

SECŢIUNEA A II-A NOUA ARHITECTURĂ CONSTITUŢIONALĂ A UNIUNII EUROPENE UNIUNEA EUROPEANĂ CONVENŢIA EUROPEANĂ Secretariat Bruxelles, 28.10.2002 Convenţia 369/02

T RATAT INSTITUIND O CONSTITUŢIE PENTRU EUROPA - Anteproiect A. TABLA DE MATERII Prima parte: Arhitectura constituţională Titlul I – Definiţia şi obiectivele Uniunii - art. 1 – Crearea (Comunităţii Europene, Uniunii Europene, Europei Unite) - art. 2 – Valorile sale - art. 3 – Obiectivele sale - art. 4 – Personalitatea sa juridică Titlul II – Cetăţenia Uniunii şi drepturile fundamentale - art. 5 – Cetăţenia Uniunii - art. 6 – Carta drepturilor fundamentale Titlul III – Competenţele şi acţiunile Uniunii - art. 7 – Principiile fundamentale: atribuţia, subsidiaritatea şi proporţionalitatea - art. 8 – Respectul principiilor fundamentale: competenţele de atribuire limitate. Controlul subsidiarităţii şi proporţionalităţii. Primatul dreptului Uniunii. Aplicarea în timp - art. 9 – Categoriile de competenţe: definiţie - art. 10 – Competenţele exclusive - art. 11 – Competenţele comune (împărţite) - art. 12 – Domeniile de acţiune - art. 13 – Politica externă şi de securitate; politica de apărare comună; politica în materie de poliţie şi justiţie în domeniul penal

155

Titlul IV – Instituţiile Uniunii - art. 14 – Sistemul instituţional comun al acţiunilor Uniunii şi al acţiunilor Statelor membre, împreună în cadrul Uniunii - art. 15 – Consiliul European: compoziţie, rol, sarcini - art. 15 bis – Preşedinţia Consiliului European - art. 16 – Parlamentul European: compoziţie, atribuţii - art. 17 – Consiliul: compunere, atribuţii - art. 17 bis – Preşedinţia Consiliului - art. 18 – Comisia: compunere, atribuţii (monopolul iniţiativei) - art. 18 bis – Preşedinţia Comisiei - art. 19 – Congresul Popoarelor Europei - art. 20 – Curtea de Justiţie - art. 21 – Curtea de Conturi - art. 22 – Banca Centrală Europeană - art. 23 – Organele consultative ale Uniunii Titlul V – Exercitarea competenţelor şi acţiunilor Uniunii - art. 24 – Instrumentele Uniunii: legile europene, cadru, deciziile europene - art. 25 – Procedurile legislative: adoptarea legilor şi cadru - art. 26 – Procedurile de adoptare a deciziilor - art. 27 – Procedurile de adoptare a actelor de - art. 28 – Procedurile de îndeplinire a acţiunilor (incluzând programele). Supravegherea executării lor - art. 29 – Politica externă şi de securitate comună - art. 30 – Politica de apărare comună - art. 31 – Politica în materie de Poliţie şi Justiţie în domeniul penal - art. 32 – Recursurile la cooperările intensificate Titlul VI – Viaţa democratică a Uniunii - art. 33 - Principiul egalităţii democratice a cetăţenilor Uniunii - art. 34 – Principiul unei democraţii participative - art. 35 – Legea electorală uniformă pentru alegerea Parlamentului European - art. 36 – Transparenţa dezbaterilor legislative ale - art. 37 – Regulile de vot ale Instituţiilor Uniunii. posibilităţii „absenţei constitutive” şi consecinţele sale Titlul VII – Finanţele Uniunii - art. 38 – Resursele Uniunii - art. 39 – Principiul echilibrului bugetar al Uniunii - art. 40 – Procedura bugetară a Uniunii Titlul VIII – Acţiunea Uniunii în lucru 156 legilelegilor aplicare de sprijin

Uniunii Exercitarea

- art. 41 – Reprezentarea exterioară a Uniunii Titlul IX – Uniunea şi vecinii săi - art. 42 – Relaţiile privilegiate între Uniune şi vecine Titlul X – - art. 43 – O Uniune deschisă către toate Statele Europei, care respectă strict valorile sale şi drepturile fundamentale şi acceptă funcţionarea regulilor sale - art. 44 – Procedura de aderare a Uniunii - art. 45 – Suspendarea drepturilor apartenenţei la Uniune - art. 46 – Retragerea din Uniune Partea a 2-a: Politicile şi activităţile Uniunii A. Politicile şi acţiunile interne A1. Piaţa internă I. Libera circulaţie a persoanelor şi serviciilor 1. Muncitorii 2. Libertatea de stabilire 3. Libertatea de prestare a serviciilor 4. Vizele, azilul şi imigraţia şi politicile legate de persoanelor II. Libera circulaţie a mărfurilor 1. Uniunea vamală 2. Interdicţia restricţiilor cantitative III. Capitalurile şi plăţile IV. Armonizarea legislaţiilor Statele

circulaţia

A2. Politica economică şi monetară A3. Politicile în alte domenii specifice I. Regulile concurenţei II. Politica socială III. Coeziunea economică şi socială IV. Agricultura şi pescuitul V. Mediul înconjurător VI. Protecţia consumatorilor VII. Transporturile VIII. Reţelele transeuropene IX. Cercetarea şi dezvoltarea tehnologică A4. Securitatea internă 157

Politica în materie de poliţie şi justiţie în domeniul penal A5. Domeniile în care Uniunea poate să decidă o acţiunea de sprijin I. Funcţionarii II. Sănătatea publică III. Industria IV. Cultura V. Educaţia, formarea profesională, tineretul B. Acţiunea exterioară I. Politica comercială II. Cooperarea pentru dezvoltare III. Aspecte externe ale politicilor prevăzute în capitolele IV. Politica externă şi de securitate comună 1. Politica externă 2. Gestiunea crizelor

A1-A4

C. Apărarea D. Funcţiunea Uniunii Dispoziţii instituţionale şi procedurale; dispoziţii bugetare Partea a 3-a: Dispoziţii generale şi finale Ultimul titlu: Abrogarea Tratatelor anterioare. Continuitatea raport cu Comunitatea Europeană şi cu Uniunea Europeană Câmpul de aplicare Protocoalele Procedura de revizuire a Tratatului constituţional Adoptarea, rectificarea şi intrarea în vigoare a constituţional Durata Limbile B. DESCRIEREA SUMARĂ A TEXTULUI Partea 1: Arhitectura Constituţională Preambul Titlul 1 – Definiţia şi obiectivele Uniunii juridică în

Tratatului

158

Art. 1 - decizia de înlocuire a denumirii (o entitate numită Comunitate Europeană, Uniune Europeană, Statele Unite ale Europei, Europa Unită) - o Uniune a Statelor europene, conservând identitatea lor naţională, care coordonează strict politicile lor la nivel european şi care îndeplineşte, după model federal, anumite competenţe comune - recunoaşterea caracterului plural al Uniunii - o Uniune deschisă tuturor Statelor europene care împărtăşesc aceleaşi valori şi care se angajează să le promoveze în comun. Art. 2 Enumeră valorile Uniunii: demnitatea umană, drepturile fundamentale, democraţie, stat de drept, toleranţă, respectul obligaţiilor şi al dreptului internaţional. Art. 3 Obiectivele generale ale Uniunii: - apărarea valorilor comune, a intereselor şi a independenţei Uniunii; - promovarea coeziunii economice şi sociale; - întărirea pieţei interne, ca şi a Uniunii economice şi monetare; - promovarea unui înalt nivel de utilizare şi a unui grad ridicat de protecţie socială; - încurajarea progresului tehnologic şi ştiinţific; - crearea unui spaţiu de libertate, securitate şi justiţie; - dezvoltarea unei politici externe şi de securitate comună şi a unei politici de apărare, pentru apărarea şi promovarea valorilor Uniunii în lumea exterioară. Art. 4 Recunoaşterea explicită a personalităţii juridice (a Uniunii, Comunităţii, Statelor Unite ale Europei, Europei Unite). Titlul II – Cetăţenia Uniunii şi drepturile fundamentale Art. 5 Instituirea şi definirea cetăţeniei Uniunii: orice naţional al unui Stat membru este cetăţean al Uniunii. El dispune de o dublă cetăţenie, cetăţenia naţională şi cetăţenia europeană şi utilizează liber pe una şi pe cealaltă, după dorinţa sa, cu drepturile şi îndatoririle proprii fiecăreia din ele. Drepturile proprii cetăţeniei europene: de circulaţie, de sejur, de vot şi de a fi ales în alegerile municipale şi în Parlamentul European, protecţia diplomatică în ţările terţe, dreptul de petiţie, dreptul de scriere şi de a obţine un răspuns de la instituţiile europene în propria limbă. Textul stabileşte principiul nediscriminării cetăţenilor Uniunii în funcţie de naţionalitate. Art. 6 Carta drepturilor fundamentale (text nefinalizat) Titlul III – Competenţele şi acţiunile Uniunii Art. 7 Principiile acţiunii Uniunii: se exercită conform dispoziţiilor Tratatului în limitele competenţelor conferite prin Tratat şi în respectul principiilor subsidiarităţii şi proporţionalităţii. 159

Art. 8 Principiul după care orice competenţă reatribuită prin Constituţia Uniunii rămâne în competenţa Statelor membre. Principiul primatului dreptului Uniunii, în exercitarea competenţelor care i-au fost atribuite. Textul fixează regulile care stabilesc adaptabilitatea sistemului, regulile controlului efectiv al subsidiarităţii şi proporţionalităţii şi rolul Parlamentelor naţionale (care va fi determinat). Se stabileşte obligaţia de cooperare loială a Statelor membre vis-á-vis de Uniune, cât şi principiul aplicării prin aceasta a actelor instituţiilor. Art. 9 Stabileşte categoriile de competenţe ale Uniunii Art. 10 Stabileşte domeniile de competenţă exclusivă a Uniunii Art. 11 Stabileşte domeniile de competenţă partajată între Uniune şi Statele membre, dar şi principiul că Statele membre nu pot acţiona decât în limitele definite prin legislaţia Uniunii Art. 12 Reglementează domeniile în care Uniunea intervine sau coordonează acţiunea Statelor membre, dar nu are competenţa de a legifera. Art. 13 În anumite domenii Statele membre definesc şi pun în aplicare, în cadrul Uniunii, o politică comună după modalităţi specifice (Textul prevede şi aceste domenii). Titlul IV – Instituţiile Uniunii Art. 14 Stabileşte că: - Uniunea dispune de un cadrul instituţional unic; - acest cadru asigură coerenţa şi continuitatea politicilor şi acţiunilor duse în vederea atingerii obiectivelor Uniunii; - enumeră Instituţiile Uniunii; - stabileşte principiul după care fiecare Instituţie acţionează în limitele atribuţiilor care i-au fost conferite de Tratat, conform procedurilor şi în condiţiile şi în scopurile prevăzute de acesta în fiecare domeniu; - enunţă obligaţia pentru Instituţiile europene de a asigura şi de a promova o administraţie deschisă, eficace şi sobră; - stabileşte principiul cooperării loiale în relaţiile între Instituţii. Art. 15 Defineşte Consiliul European, compoziţia sa şi misiunile sale. Art. 15 bis 160

Va stabili modul de desemnare şi durata mandatului Preşedinţiei Consiliului european, rolul său şi responsabilităţile sale. Art. 16 Stabileşte compoziţia Parlamentului European ai cărui membri sunt aleşi prin sufragiu universal direct şi enumeră atribuţiile sale, prevede procedura moţiunii de cenzură asupra Comisiei, ca şi consecinţele unei astfel de moţiuni. Art. 17 Enumeră compoziţia şi atribuţiile Consiliului şi a formaţiilor sale. Art. 17 bis Textul va stabili regula de desemnare a Preşedinţiei Consiliului, rolul său şi responsabilităţile sale, ca şi durata mandatului său. Art. 18 Prevede dispoziţii relative la compoziţia şi atribuţiile Comisiei, precum şi procedura de lucru. Art. 18 bis Va stabili rolul şi modul de desemnare a Preşedinţiei Comisiei. Art. 19 Textul evocă posibilitatea de a institui Congresul popoarelor Europei, compoziţia sa, procedura de nominare a membrilor săi şi atribuţiile acestora. Art. 20 Compoziţia, atribuţiile şi procedura Curţii de Justiţie, inclusiv a Tribunalului de Primă Instanţă, cât şi acţiunile Art. 21 Stabileşte compoziţia şi atribuţiile Curţii de conturi Art. 22 Compoziţia şi sarcinile Băncii Centrale Europene, a Consiliului Guvernatorilor şi a celui Director Art. 23 Dispoziţia relativă la asistarea Parlamentului, Consiliului şi Comisiei de un Comitet Economic şi Social şi de un Comitet al Regiunilor, organe cu funcţii consultative. Titlul V – Exercitarea acţiunilor Uniunii Art. 24 Stabileşte diferitele instrumente de care dispun Instituţiile Uniunii pentru exercitarea competenţelor lor Art. 25 161

Reglementează procedura legislativă a Uniunii – de adoptarea legilor şi legilor-cadru, etc. Art. 26 Prevede procedurile de adoptarea deciziilor Art. 27 Reglementează procedurile de aplicare de către Uniune a actelor vizate de art. 24, ca şi mijloacele de supraveghere a executării lor Art. 28 Descrie procedurile de aplicare de către Uniune a acţiunilor de sprijin, ca şi a mijloacelor de supraveghere a executării lor

Art. 29 Descrie procedurile de aplicare în domeniul politicii externe şi de securitate comune Art. 30 Stabileşte procedurile de aplicare în domeniul politicii de apărare comună Art. 31 Descrie procedurile de aplicare pentru politica în materie de poliţie şi justiţie în domeniul penal Art. 32 Va stabili: - condiţiile pentru instaurarea unei cooperări intensificate în cadrul tratatului; - domeniile tratatului ce exclud cooperarea intensificată; - principiul aplicării dispoziţiilor pertinente ale tratatului pentru adoptarea actelor necesare punerii în practică a cooperării intensificate; - obligaţiile Statelor participante şi neparticipante la o cooperare intensificată Titlul VI – Viaţa democratică a Uniunii Art. 33 Stabileşte principiul după care cetăţenii Uniunii sunt egali în faţa Instituţiilor Uniunii Art. 34 Enunţă principiul unei democraţii participative. Instituţiile asigură un grad ridicat de transparenţă care permite diferitelor forme de asociere a cetăţenilor să participe la viaţa Uniunii.

Art. 35 Trimite la Protocolul care conţine dispoziţiile relative la procedura alegerii Parlamentului European, uniformă în toate Statele membre.

162

Art. 36 Stabileşte regula publicităţii deliberărilor legislative ale Parlamentului European şi ale Consiliului, în forma sa legislativă. Art. 37 Stabileşte regulile de vot aplicabile deliberărilor Instituţiilor Uniunii, inclusiv asupra definiţiei majorităţii calificate şi punerea în practică a regulii posibilităţii absentării constructive şi a consecinţelor sale. Titlul VII – Finanţele Uniunii Art. 38 Prevede că bugetul Uniunii este integral finanţat prin resursele proprii, ca şi procedura de urmat pentru stabilirea sistemului resurselor proprii. Art. 39 Conţine principiul echilibrului bugetar ca şi dispoziţiile relative la disciplina bugetară. Art. 40 Textul va trebui: - să specifice că toate nevoile şi cheltuielile Uniunii vor trebui să facă obiectul proiectelor pentru fiecare exerciţiu bugetar şi să fie înscrise în buget; - să descrie procedura de adoptare a bugetului.

Titlul VIII – Acţiunea Uniunii în lume Art. 41 Textul va stabili cine reprezintă Uniunea în relaţiile internaţionale, ţinând cont de competenţele, deja exercitate, în numele Comunităţii. El va defini rolul şi rangul Înaltului Reprezentant pentru politica externă şi de securitate comună. Titlul IX – Uniunea şi vecinii săi Art. 42 Va conţine dispoziţiile privind relaţia privilegiată între Uniune şi Statele vecine. Titlul X – Apartenenţa la Uniune Art. 43 Stabileşte principiul după care Uniunea este deschisă tuturor Statelor Europei care împărtăşesc valorile sale şi vor să le urmărească în comun, care respectă strict drepturile fundamentale şi care acceptă regulile funcţionării Uniunii. Art. 44 163

Prevede procedură pentru adeziunea noilor State membre la Uniunea Europeană. Art. 45 Stabileşte procedura pentru suspendarea drepturilor de apartenenţă la Uniune în caz de constatare a unei violări a principiilor şi valorilor Uniunii din partea unui Stat membru. Art. 46 Textul prevede posibilitatea de a stabili procedura retragerii voluntar din Uniune în baza deciziei unui Stat membru, cât şi consecinţele instituţionale ale unei astfel de retrageri. Partea a 2-a – Politicile şi aplicarea acţiunilor Uniunii (Va conţine bazele juridice, tipul de competenţe, actele şi procedurile care vor fi aplicabile în relaţie cu partea 1 ş.a.) Partea a 3-a – dispoziţii generale şi finale Ultimul titlu Art. X Abrogarea Tratatelor anterioare. Continuitatea juridică în raport cu Comunitatea Europeană şi Uniunea Europeană Art. X+1 Câmpul de aplicare al Tratatului Art. X+2 Protocoale: Protocoalele anexate Tratatului fac parte integrantă din el Art. X+3 Procedura de revizuire a Tratatului constituţional Art. X+4 Adoptarea, ratificarea şi intrarea în vigoare a Tratatului constituţional Art. X+5 Durata: Tratatul se încheie pentru o durată nelimitată Art. X+6 Limbile

164

CAPITOLUL IV COOPERAREA JUDICIARĂ ÎN MATERIE CIVILĂ
SECŢIUNEA I LEGISLAŢIA COMUNITARĂ 1. Legislaţie primară - Articolele 61-69 ale TCE (noua versiune a părţii a treia a Tratatului: cadrul legal pentru cooperarea judiciară în materie civilă). - Art. 12 (principiul care interzice discriminarea bazată pe cetăţenie) - Art. 95, 293, 308 (baza legală alternativă pentru adoptarea legislaţiei privind cooperarea în materie civilă) 165

2. Legislaţia secundară - Regulamentul Consiliului CE nr. 1346/2000 din 29.05.2000 privind procedurile de insolvenţă - Regulamentul Consiliului (CE) nr. 1347/2000 din 29 mai 2000 privind recunoaşterea şi executarea hotărârilor în materie matrimonială şi răspunderea părinţilor pentru copii - Regulamentul Consiliului 1348/2000 din 29 mai 2000 privind transmiterea între statele membre a documentelor judiciare şi extrajudiciare în materie civilă şi comercială - Regulamentul Consiliului CE nr. 44/2001 din 22 decembrie 2000 privind recunoaşterea şi executarea hotărârilor în materie civilă şi comercială - Regulamentul 1206/2001 din 28 mai 2001 privind cooperarea între instanţele statelor membre privind comisiile rogatorii în materie civilă şi comercială - Decizia Consiliului din 28 mai 2001 stabilind Reţeaua Judiciară Europeană în materie civilă şi comercială 3. Convenţii (legislaţie terţiară) - Convenţia de la Bruxelles privind competenţa şi recunoaşterea deciziilor în materie civilă şi comercială, JO C27, 26 ianuarie 1998 - Convenţia de la Roma din 1980 asupra legii aplicabile obligaţiilor contractuale, Jurnalul Oficial C 027 din 26 ianuarie 1998 - Convenţia de la Lugano privind competenţa şi recunoaşterea deciziilor în materie civilă şi comercială, JO L 139 din 25 noiembrie 1998 SECŢIUNEA A II-A COOPERAREA JUDICIARĂ 1. Cooperarea judiciară în materie civilă şi comunitarizarea acesteia prin Tratatul de la Amsterdam Deşi tratatul fondator conţinea prevederi care permiteau statelor membre să adopte măsuri pentru cooperarea judiciară în materie civilă, această posibilitate nu a fost folosită, cu o singură şi notabilă excepţie: Convenţia Bruxelles din 1968, ca rezultat al cooperării interguvernamentale în temeiul art. 220 al TCE. După timide încercări de a soluţiona problema dreptului civil în cadrul cooperării politice europene, Tratatul de la Maastricht a stabilit ca unul din obiectivele celui de-al treilea pilon al UE cooperarea în materie civilă (în cadrul cooperării în domeniul justiţiei şi afacerilor interne). Între actele adoptate pentru aplicarea prevederilor celui de-al treilea pilon se numără Convenţia din 1997 privind transmiterea documentelor şi Convenţia din 1998 privind competenţa în probleme matrimoniale. Atunci când Tratatul de la Amsterdam a intrat în vigoare la 1.05.1999, cooperarea judiciară în materie civilă a fost comunitarizată. Constituie obiectul noii versiuni a Titlului IV al Părţii a treia a TCE: Viza, azil, migraţiune şi alte politici legate de libera circulaţie a persoanelor. Legislaţia adoptată în cadrul acestui titlu a fost enumerată anterior.

166

2. Conceptul cooperării judiciare în materie civilă în cadrul Titlului IV al TCE Obiectivul noului titlu IV este de a stabili în mod progresiv un spaţiu al libertăţii, securităţii şi justiţiei. Cooperarea judiciară în materie civilă este unul din cele 5 mijloace pentru realizarea acestui obiectiv. Condiţiile pentru adoptarea legislaţiei privind cooperarea judiciară în materie civilă şi scopul acestei legislaţii sunt indicate de art. 65 al TCE. Acestea trebuie să fie măsuri cu implicaţii transfrontaliere şi care sunt necesare pentru buna funcţionare a pieţei interne. Conţinutul acestor măsuri pot cuprinde de la simplificarea procedurilor, adoptarea regulilor pentru soluţionarea conflictului de legi şi competenţă până la eliminarea obstacolelor în calea bunei funcţionări a procedurilor civile, care, în principiu, exclud orice interferenţă în dreptul material. Procesul de adoptare a deciziilor este descris în art. 67, care prevede o perioadă tranzitorie de 5 ani pentru adoptarea acestora. Articolul 68 prevede competenţa CEJ de a pronunţa hotărâri preliminare în acest domeniu iar art. 69 se referă la situaţiile specifice Danemarcei, Irlandei şi Marii Britanii. 3. Limitele comunitarizării Deşi comunitarizarea este, în principiu, benefică pentru dezvoltarea ordinii juridice a Comunităţii, există câteva limite ale acesteia: - în principiu, regulile privind cooperarea judiciară sunt obligatorii doar pentru 12 din cele 15 state membre, din moment ce Marea Britanie şi Irlanda au optat pentru neaplicarea acestora, iar Danemarca este exclusă de la aplicare; - procedura hotărârii preliminare poate fi folosită numai de instanţele supreme ale statelor membre; - există încă anumite confuzii privind competenţa externă (competenţă comunitară sau mixtă?). Aceasta poate duce şa întârzieri în revizuirea Convenţiei de la Lugano sau aderarea a noi părţi contractante. 4. Convenţia Bruxelles (înlocuită de la 1 martie 2002 cu Regulamentul 44/2001) şi contribuţia la ordinea juridică comunitară Convenţia Bruxelles este, în opinia generală, unul din succesul cooperării internaţionale judiciare şi a contribuit în mare măsură la dezvoltarea ordinii juridice comunitare. Mai mult, spre deosebire de legislaţia adoptată până la 1 mai 1999, care va putea fi interpretată după mulţi ani de CEJ, există o jurisprudenţă bogată în ceea ce priveşte Convenţia. Ca rezultat, orice prezentare a cooperării judiciare europene în materie civilă trebuie să se refere înainte de toate la convenţie. La nivel instituţional, trebuie notate următoarele aspecte: - este o dublă convenţie, în sensul că se referă atât la recunoaştere şi aplicare, cât şi la faptul că are reguli directe pentru stabilirea competenţei; - cu puţine excepţii, este întemeiată pe factori obiectivi şi nediscriminatori (precum domiciliul pârâtului); - introduce un sistem închis, exclusiv; - este supusă interpretării CEJ. În ceea ce priveşte scopul aplicării: - ratione materiae: limitele dintre problematica civilă şi dreptul public, chestiunile preliminare şi incidentale; 167

- ratione personae: domiciliul pârâtului în Comunitate determină competenţa (cea mai importantă excepţie este cea prevăzută de art. 16, art. 22 al Regulamentului); - ratione loci: Convenţia paralelă de la Lugano extinde preactic aceleaşi reguli la statele EFTA, Islanda, Norvegia, Elveţia şi Polonia, în timp ce alte state europene au solicitat admiterea ca membru; - ratione temporis: regulile stabilite de art. 54, art. 66 al Regulamentului. În fine, în ceea ce priveşte substanţa: a. Reguli pentru competenţă - stabilirea unei ierarhii: competenţa exclusivă (art. 16 [art. 22 Regulament]), extinderea tacită a competenţei (art. 18 [art. 24 Regulament]), reguli aplicabile asigurărilor, protecţiei consumatorilor şi contractelor de muncă (art. 7-12a, 13-15 şi paragrafele 2 şi 3, art. 5.1. [art. 18-21 Regulament]), clauze de extindere (art. 17 [art. 23 Regulament]), domiciliul pârâtului şi competenţa specială (art. 2 şi 5-6a). - litispendenţa şi probleme determinând prima instanţă sesizată şi alte cauze similare ale acţiunilor (art. 21 [art. 27 şi 30 Regulament]). - măsuri provizorii (art. 24 [art. 31 Regulament] – a se vedea şi art. 47). b. Sistemul recunoaşterii şi executării - principiul conform căruia nici competenţa instanţei de origine, nici substanţa hotărârii nu pot fi atacate (art. 28.3 şi 26 [art. 35.3 şi 36 Regulament]). - temeiuri pentru nerecunoaştere (art. 27 [art. 34 Regulament]). - proceduri pentru executarea unei hotărâri străine şi proceduri pentru căile de atac (art. 36 şi urm. [art. 38 şi urm Regulament]).

5. Regulamentul 44/2001 Regulamentul care comunitarizează convenţia are aceleaşi caracteristici şi urmează aceleaşi principii, reguli şi structuri precum convenţia. Cele mai importante modificări sunt cele care au în vedere facilitarea recunoaşterii şi executării. De exemplu, examinarea temeiurilor pentru nerecunoaştere este în competenţa curţilor de apel (art. 41). În ceea ce priveşte competenţa, o importanţă specială este acordată noilor reguli privind locus solutionis (art. 5.1), precum şi singurei reguli ce determină timpul în care instanţa competentă poate fi sesizată pentru aplicarea regulilor de litispendenţă. Numeroase liste cu experţii de la dreptul general, apeluri, lista instanţelor competente sunt furnizate în anexe, precum şi prevederi pentru instanţele de origine în ceea ce priveşte emiterea certificărilor (art. 54 şi 58 şi appendix).

168

BIBLIOGRAFIE

I. STRĂINĂ A. LUCRĂRI DE SPECIALITATE 1. Tratatul de la Amsterdam. - Actualité du traité d’Amsterdam, La Tribune du droit public nº spécial 1998, Presses universitaires de Tours; - O. Audeoud (dir.), Synthèse des propositions faites pour la préparation de la Conférence intergouvernementale de 1996, Chers du GERSE nº 0, mai 1996, Nancy; - O. Audéoud (dir.), Chaiers du GERSE, Traité d’Amsterdam, Nancy, 1997; - C. Blumann, Le traité d’Amsterdam. Aspects institutionels, Rev. trim. dr. eur. 1997, p. 721; - C. Blumann et a., Le traité d’Amsterdam. Thèmes et commentaires, Rev. trim. dr. eur. 1997, nº 4; - Chaires Jean Monnet, Conférence intergouvernementale de 1996, 6-7 mai 1996, Bruxelles; - H. Chavrier, E. Honorat, G. De Bergues, Le project de traité d’Amsterdam, AJDA 1997, p. 721; - P. Craig, G. de Burca (dir), The Evolution of EU Law, Oxford, Clarendon Press, 1999; - R. Dehousses, European institutional architecture after Amsterdam: Parliamentary system or regulatory structure?, CML Rev. 1998, p. 595; - F. Dehousse, Le traité d’Amsterdam; reflect de la nouvelle Europe, Cah. dr. eur. 1997, p. 265; - F. de la Serre et C. Lequesne (dir), Quelle Union pour quelle Europe? L’après – traité d’Amsterdam, Bruxelles, Editions Complexe, 1998; - P. de Schoutheete, Réflexions sur le traité d’Amsterdam, Annales d’Etudes européennes, Louvain, 1997; - L. Dubouis, L’Union européenne, Paris, La Documentation française, Les Notices, 1999; - A. Duff, Reforming the European Union, Londres, Sweet and Maxwell, Federal Trust, 1997; - Y.J.-M. Favret, Le traité d’Amsterdam: une révision a minima de la “Charte constitutionelle” de l’Union européenne. D’interprétation à l’incantation, Cah. dr. eur. 1997, p. 566; - Y. Gautier, Le Protocole “intégrant l’acquis de Schengen dans le cadre de l’Union européenne”, Europe août-septembre 1998, chron. p. 4; - L’émergence d’un droit constitutionnel pour l’Europe, Bruxelles, Etudes européennes, Ed. De l’ULB, 1997; - G. Guillermin (dir.), Le principe de l’unité du cadre institutionnel de l’Union européenne, Cahiers du CUREI nº 12, février 1999; 169

- C. Haguenau – Moizard, Le traité d’Amsterdam: une négociation inachevée, Rev. Marché commun 1998, p. 240; - IFRI, L’UE face à l’échéance de 1996, Politique étrangère, nº 1/96; Il diritto dell’Unione europea, numéro spécial sur le traité d’Amsterdam, Il dirritto dell’Unione europea 2-3 1998; - J.-P. Jacqué, Le traité d’Amsterdam. La simplification et la consolidation des traités. Rev. trim. dr. eur. 1997, p. 903; - H. Labayle, La coopération européenne en matière de justice et d’affaires intérieures et la Conférence intergouvernementale, RTD eur. 1997, p. 1; - H. Labayle, Un espace de sécurité, de liberté et de justice, RTD eur. 1997, p. 813; - Y. Lejeune (dir.), Le traité d’Amsterdam. Espoir et déceptions, Bruxelles, Bruylant, 1999; - K. Lenaerts, E. De Smijter, Le traité d’Amsterdam, JT. Dr. eur. Février 1998, nº 46; - J. Lipsius, La conférence intergouvernementale de 1996, Rev. trim. dr. aur. 1995, p. 43; - A. Mangas Martin, La reforma institucional en el Tratato de Amsterdam, Rev. de Derecho Comunitario Europeo 1998, p. 240; - P. Manin, La révision dutraité sur l’Union européenne, perspectives et réalités, Paris, Pedone, 1996; - A. Mattera (dir.) La Conférence intergouvernementale sur l’Union européenne: répondre aux défis du Xxe siècle, Paris, Clément Juglar, 1996; - J.-D. Mouton et T. Stein, Vers une nouvelle Constitution pour l’Union européenne? La Conférence intergouvernementale de 1996, Trêves, Académie de droit européen, 1997; - Mouvement européen, rapports du Comité d’initiative en vue de la conférence intergouvernementale de 1996 et du comité de réflexion sur les questions institutionneles, 1995 et 1996; - C. Koenig, M. Pechstein, Die Europäische Union: die Vertrage von Maastricht und Amsterdam 2 Auflage, Tübiengen, Mohr Siebeck, 1999; - E.-U. Petersmann, Proposals for a new constitution for the European Union: building-blocks for a constitutional theory and constitutional law of the EU, CML Rev. 1995, p. 1123; - M. Petite, Le traité d’Amsterdam: ambition et réalisme, Rev. Marché unique 3/1997, p. 17; - J. Raux, La constitutionnalisation du système communautaire dans un traité fondamental de l’Union européenne, Europe 1995, août-septembre, chr. 9; - Revue des affaires européennes, La réforme institutionnelle de 1996: les enjeux, Rev. aff. eur. 1995 nº 1; - G. Strozzi, Le modifiche istituzionali e del procedimento decisionale, dans numéro spécial sur le traité d’Amsterdam, Il diritto dell’Unione europea 2-3 1998, p. 407; - M. Telo et P. Magnette, De Maastricht à Amsterdam. L’Europe et son nouveau traité, Bruxelles, Editions Complexe, Etudes européennes, 1998; - A. Tizzano, Il Trattato di Amsterdam. Con i testi coordinati del Trattato di Maastricht e del Trattato delle Communità Europea, Padoue, CEDAM, 1998; - A. Tizzano, Profili generali del Trattato di Amsterdam, dans numéro spécial sur le traité d’Amsterdam, Il diritto dell’Unione europea 2-3 1998, p. 267; - M. Westlake (dir.), L’Union européenne au-delà d’Amsterdam. Nouveaux concepts d’intégration européenne, Bruxelles, PIE, 1998; - J. Winter, D. Curtin, B. de Witte (dir.), Reforming the Treaty on European Union: The Legal Debate, Deventer, Kluwer Law International, 1996. 2. Uniunea europeană. - A Auer et J.-F. Flauss, Le référendum européen, Bruxelles, Bruylant, 1997; 170

- J. Boulouis, A propos des dispositions institutionnelles du Traité d’Union européenne, Rev. aff. eur. 1992, nº 4, p. 5; - J. Boulois, Droit institutionnel de l’Union européenne, Paris, Montchrestien, 5e éd., 1995; - A. Carnelutti, Le Traité d’Union européenne, Gaz. eur. 1992, nº 7, p. 4; L. Cartou, L’Union européenne. Traités de Paris-Rome-Maastricht, Paris, Dalloz, 1996, 2e éd; - J. Cloos, G. Reinesch, D. Vignes, J. Weyland, Le Traité de Maastricht. Genèse, Analyse, Comentaires, Bruxelles, Bruilant, 1994, 2e éd; - V. Constantinescu, Les institutions, présentation générale, J.-Cl. Europe, fasc. 200; - D. Curtin, The constitutional structure of the Union: a Europe of bits and pieces, CML Rev. 1993, p. 17; - M. Debroux et D. Jans, Le Traité sut l’Union européenne, dans a Barav et C. Philip (dir.), Dictionnaire juridique des Communautés européennes, Paris, PUF, 1993; - C. Degryse, Dictionnaire de l’Union européenne. Politique. Institutions. Programmes, Bruxelles, De Boeck-Université, 1998, 2e éd; - R. Dehousse (dir.), Europe After Maastricht. An ever Closer Union?, Munich, Law Books, 1994; - F. de la Fuene, Dictionnaire juridique de l’Union européenne, Bruxelles, Bruylant, 1998; - J. Dietz-Hachleitner, La reforma institucional de las Comunidades europeas acordada en Maastricht, Gaceta juridica de la C.E.E. 1992, nº 115, p. 9; - Y. Doutriax, L’Union européenne, Paris, Armand Colin, U, Science politique, 1992; - Y. Doutriax et. C. Lequesne, Les institutions de l’Union européenne, Paris, La Documentation française, réflexe Europe, 1995; - L. Dubouis, Peut-on gouverner à Douze?, Pouvoirs 1989, Europe, nº 48, p. 105; - C.-F. Durand, Le Traité sur l’Union européenne (Maastricht, 7 février 1992). Quelques réflexions, dans Commentaire Mégret, Le droit de la CEE, Bruxelles, ULB, 2e éd., vol. 1, 1992, addendum, p. 357; - J. Dutheil de la Rochère, Introduction au Droit de l’Union européenne, Paris, Hachette Supérieur, Les Fondamentaux, 1995; - M. Duverger, L’Europe dans tous ses États, Paris, PUF, 1995; - ENA, Mise en oeuvre du traité de Maastricht et construction européenne, Paris, La Documentation française, 1994, 2 vol.; - C. Engel, W. Wessels (dir.), From Luxemburg to Maastricht, Institutional change in the European Community after the Single European Act, Bonn, Europa Union Verlag, 1992, p. 51; - U. Everling, Reflections on the structure of the European Union, CML Rev. 1992, p. 1053; - M. Fallon, Droit matériel général des Communautés européennes, Louvain – la – Neuve, Bruylant Academia, 1997; - J.-M. Favret, Droit et practique de l’Union européenne, Paris, Gualino, 1996; - J.-M. Favret, Vade – mecum de l’Union européenne et du Droit communautaire, 1998; - P. Fontaine, L’Union européenne, Paris, Seuil, Points, 1994; - J.-Cl. Gautron, Une Europe à droits variables, dans Europe, De la Communauté à l’Union, Pouvoirs, nº 69, 1994, p. 77; - J.-Cl. Gautron, Droit européen, Paris, Dalloz, 8e éd., 1997; - J. Gerkrath, L’émergence du droit constitutionnel pour l’Europe. Modes de formation et sources d’inspiration de la constitution des Communautés et de l’Union européenne, Bruxelles, ULB, 1997; - C.C. Gialdino, Il trattato di Maastricht sull’Unione europea, Rome, Libreria dello Stato, 1993, 2 vol.; 171

- P. Girers, Aspects juridiques du traité sur l’Union européenne, Paris, L’Harmattan, Logiques juridiques, 1996; - C. Gouaud, Le project de Constitution européenne, Rev. fr. dr. const. 1995, p. 287; - C. Guillermin (dir.), Les difficultés d’aplication du traité sur l’Union européenne, Cahiers du CUREI nº 10, mai 1996, Grenoble; - T.C. Harley, Constitutional and Institutional Aspects of the Maastricht Agreement, International and Comparative Law Quarterly 1993, p. 213; - T. Koopmans, Federalism: The Wrong Debate, CML Rev. 1992, p. 1047; - M.-F. Labouz (dir.), Les accords de Maastricht el la constitution de l’Union européenne, Paris, Montchrestien 1992, p. 11; - H. Labayle, L’application du titre VI du traité sur l’Union européenne, dans M. Delmas-Marty (dir.), Vers un droit pénal communautaire, Paris, Dalloz, 1995; - F. de la Serre, De la coopération politique européenne à la politique étrangère et de sécurité commune, dans L’Europe des Communautés, Paris, La Documentation française, 1992; - F. Laursen et S. Vanhoonaker (dir.), The ratification of the Maastricht Treaty: Issues, Debates and Future Implications, Maastricht, IEAP, 1994; - C. Lequesne, Perspectives institutionnelles d’une Europe élargie, dans Europe, De la Communauté à l’Union, Pouvoirs, nº 69, 1994, p. 129; - J.-V. Louis, Les accords de Maastricht. Un premier bilan, Rev. Marché unique européen 1991, p. 5; - J.-P. M. et a., Les méthodes institutionnelles de la construction européenne, Rev. Marché Commun juin 1992, nº spécial; - A. Mangas Martin, El Tratado de Union Europea: analisis de su estructura general, Gaceta juridica de la C.E.E. 1992, nº 114, p. 13; - P. Manin, Les Communautés européennes. L’Union européenne, Paris, Pedone, 1998, 4e éd; - J.-C. Masclet, Où en est l’Europe politique?, Paris, La Documentation française, NED, nº 721-722; - J.-L. Mathieu, L’Union européenne, Paris, PUF, Que-sais-je?, 1994; P. Moreau-Defarges, Les institutions européennes, Paris, Armand Colin, 1996; - E. Noël, Perspectives institutionnelles à la suite du traité de Maastricht sur l’Union européenne, Recueil des cours de l’Académie de Droit européen, vol. 3, livre 1, 1992, p. 1; - D. O’Keefe, P. Twomey (dir.), Legal Issues of the Maastricht Treaty, Wiley Chancery, 1994; - A. D. Pliakos, La nature juridique de l’Union européenne, Rev. trim. dr. eur. 1993, p. 187; - J.-L. Quermonne, Trois lectures du trité de Maastricht. Essai d’analyse comparative, Rev. fr. sc. pol. 1992, p. 802; - J.-L. Quermonne, Le système politique de l’Union européenne, Paris, Montchrestien, Clefs, 1998, 3e éd; - H. Rasmussen, EU-ret i kontekst, Copenhague, Gad, 1995; - J. Rideau, Le traité de Maastricht du 7 février 1992 sur l’Union européenne. Aspects institutionnels, Rev. aff. eur. 1992, nº 2, p. 21; - J. Rideau, Traité sur l’Union européenne, Ann. eur. adm. publ. 1991, Paris-Aixen-Provence, 1992, p. 775; - J. Rideau, Le dorit del’Union européenne, Paris, PUF, Que-sais-je?, 1998, 2e éd; - J. Shaw, Law of the European Union, Londres, Mac Millian, 1996, 3e éd; - M. Scotto, Les institutions européennes, Paris, Le Monde éditions-Marabout, 1994; - D. Sidjanski, L’avenir fédéraliste de l’Europe, Paris, PUF, 1992;

172

- D. Simon, Y. Gauthier, Maastricht: progrés quantitatifs ou saut qualitatif?, Europe 1992, nº 1, p. 1; - C. Stephanou, L’Union européenne et les analogies fédérale et confédérale: réflexions dans la perspective de la Conference interguvernementale de 1996, Rev. aff. eur. 1995, p. 83; - D. Sarasio, Union européenne. Traité de Maastricht, dans R. Kovar et C. Gavalda (dir.) Rép. Communautaire, Paris, Dalloz, 1992; - D. Sidjanski, L’avenir fédéraliste de l’Europe, Paris, PUF, 1992; - O Van der Galblentz, Luxembourg revisited or the importance of European Political Cooperation, CML Rev. 1979, p. 685; - A. Tizzano, Appunti sul Trattato di Maastricht: structtura e natura dell’Union europea, F.I. 1995 nº 6, col. 210; - R. Toulemon, La construction européenne, Paris, Fallois, 1994; - D. Vignes, Note sur le contenu et la portée du traité sur l’Union européenne signé à Maastricht le 9 février 1992, Ann fr. dr. int. 1991, p. 774; - C. Schmitter, L’équilibre institutionnel (principe de l’), dans A. Barav et C. Philip (dir.), Dictionnaire juridique des Communautés européennes, Paris, PUF, 1993, p. 473; - C. Stephanou, Réformes et mutations de l’Union européenne, Bruxelles-Paris, BruylantLGDJ, 1997; - S. Van Raepenbusch, Droit institutionnel de l’Union et des Communautés européennes, Bruxelles, de Broeck et Larcier, 2e éd 1996; - J.-C. Zarka, Les institutions de l’Union européenne, Paris, Gualino, 2e éd, 1998. 3. Drept comunitar. - T. Ballarino, Lineamenti di diritto comunitario e dell’Unione europea, Padoue, Cedam, 1997, 5e éd.; - A Barav et C. Philip (dir.) Dictionnaire juridique des Communautés européennes, Paris, Puf, 1993; - R. Biebr, B. Kahil-Wolff, L. Muller, Cours général de droit communautaire, Dordrecht, Nijhoff, Recueil des cours de l’Académie de Droit européen, vol. 3, livre 1, 1992, p. 49; - A. Bleckmann, Europarecht, Cologne, Heymans, 1990, 3e éd; - B. Beutler, R. Bieber, J. Pikporn, J. Streil, Das Recht des Europaïschen Union, Baden Baden, Nomes, 1993, 40 éd; - J. Boulouis et R.-M. Chevallier, Grands arrêts de la Cour de justice des Communautés européennes, Caractères généraux du droit communautaire, droit institutionnel, contrôle jurisdictionnel, Paris, Dalloz, t. 1, 1994, 6e éd., t. 2, 1991, 3e éd.; - A. Campbell, Common Market Law, Longmans, Oceana; - N. Catalanº et R. Scarpa, Principi di diritto comunitario, Milan, 1984; - E. Cerexhe, Le droit européen, Les objectifs et les institutions, t. 1, Bruxelles-Beauvechain, Bruylant, Nauwelaerts, 1989, 3e éd.; - Communautés européenes, Commission, Trente ans de droit communautaire, Luxembourg, OPOCE, 1982, collection Perspectives européennes; P. Constantinho et M. Dony, Le droit communautaire, Paris, A. Colin, 1995; - C. Curti Gialdino, Some reflections on the acquis communautaire, CML Rev. 1995, p. 245; - Y. Gautier, Institutions communautaires, dans A. Barav et C. Philip (dir.), Dictionnaire juridique des Communautés européennes, Paris, PUF, 1993, p. 579; - Dictionnaire permanent. Droit européen des affaires, Editions législatives et administratives, Paris; 173

- U. Draeta, Elementi di diritto comunitario, Parte instituzionale, Milan, Giuffrè, 1994; - L. Ferrari Bravo et E. Moavero Milanezi, Lezioni di diritto comunitario, Naples, Editoriale Scientifica, 1995; - D.A.C. Freestone et S.J. Davidson, The institutional framework of the European Communities, Londres, Croom Helm, 1988; - W. J. Granshof van der Meersch (dir.) Droit des Communautés européennes, Larcier, Les Novelles, Bruxelles, 1969; - E. Garcia de Enteria, J. Gonzalez Campos et G. Guillermin, Le principe de l’équilibre institutionnel dans la jurisprudence de la Cour de justice des Communautés européennes, JDI 1992, p. 319; - P. Girerd, Aspects juridiques du traité Communauté européenne, Paris, L’Harmattan, 1996; - T. C. Hartley, The foundations of European Community law: an introduction to the constitutional and administrative law of the European Community, Oxford, Clarendon, 1994, 3e éd.; - G. Isaac, Droit communautaire général, Paris, Masson, 1998, 6e éd.; R. Kovar et C. Gavalda (dir.), Rép. Communautaire, Paris, Dalloz, 2 vol., à partir de 1992; - J.-P. Jacqué, Cours général de droit communautaire, dans Academy of European Law, Collected Courses of the Academy of European Law, 1990, vol. I, livre 1, p. 237; - R. Joliet, Le droit institutionnel des Communautés européennes. Les institutions. Les sources. Les rapports entre ordres juridiques, Liège, Presses universitaires, 1986; - P. J. G. Kapteyn et P. Verloren van Themaat, Introduction to the Law of the European Communities, After the Coming into force of the Single European Act, Deventer, Kluwer, 1990, 2e éd.; - M.-F. Labouz, Le système communautaire européen, Paris, Berger-Levrault, 1988, 2e éd.; - D. Lsok et J. W. Bridge, Law and Institutions of the European Communities, Londres, Butterworths, 1994, 6e éd.; - F. Lauria, Manuale di diritto delle Comunità europee, Turin, UTET, 1992, 2e éd.; - C. O. Lenz (dir.), EG-Vertrag Kommentar, Cologne-Bâle-Vienne, Bundesanzeiger-HelbingUberreuter, 1994; - J.-V. Loius, L’ordre juridique communautaire, Luxembourg, OPOCE, collection Perspectives européennes, 6e éd., 1993; - O. Loy (dir.), Jurisclasseur Europe, Ed. Du Jurisclasseur; - P. Mathijsen, A guide to European Community Law, Londres, Sweet and Maxwell, 1995, 6e éd.; - J. Mégret et a. (dir.), Le droit de la Communauté économique européenne, Bruxelles, Université, 15 vol., 2e éd. en cours; - P. Mengozi, Il diritto della Comunità europea, Padoue, CEDAM, 1990; - C. F. Molina del Pozo, Manual de derecho de la Comunidad europea, Madrid, Trivium, 1990, e 2 éd.; - G. Nicolaysen, Europarecht. I, Baden-Baden, Nomos, 1991; - E. Noël, Les institutions de la Communauté européenne, Luxembourg, OPOCE, 1993; - T. Opperman, Europarecht. Ein Studienbuch, Munich, Beck, 1991; - F. Pocar, Diritto delle Comunità europee, Milan, Giffré, 1991, 4e éd.; - C. Philip, Les institutions européennes, Paris, Masson, 1981; - J. Raux, De la CEE à la Communauté européenne: ce qui change dans le traité de Rome, Paris, La Documentation française, Regards sur l’actualité, Spécial Maastricht, 1992, nº 180, p. 23; - W. Rawlinson et M. P. Cornwell-Kelly, European Community Law, Londres, Waterlow, 1994, e 2 éd.;

174

- M. Rittinger et C. Weyringer (dir.), Handbuch der Europaïschen Integration, Strategie, Struktur, Politik im E.G.-Binnnenmarkt, Vienne, Manz, 1991; - B. Rudden et D. Wyatt, Basic Community Laws, Oxford University Press, 1994, 5e éd.; - J. Schwarze, Droit administratif européen, Bruxelles-Luxembourg, OPOCE-Bruylant, 2 vol.; - M. Schweitzer et W. Hummer, Europarecht, das Recht der Europäischen Gemeinsschaften (EGKS, EWG, WAG) mit Schwerpunkt EWG, Franfort sur le Main, Metzner, 1993, 4e éd.: F. Snyder (dir.), European Community Law, Aldershot, Dartmouth, 1993, 2 vol.; - R. Steinz, Europareht, Heidelberg, Müller, 1992; - A. F. D. Texeira, A natureza das Comunidades europeias (estudo politico-juridico), Coimbra, Almedina, 1993; - C. Vallée, Le droit des Communautés européennes, Paris, PUF, Que-sais-je?, 1986, 2e éd.; - G. Vandersanden, Droit des Communautés européennes, Bruxelles, Presses universitaires ULB, 1995, 2e éd.; - D. Vaughan (dir.), Law of the European Communities Service, Londres, Butterworths, 1990, 2 vol.; J. Verhoeven, Le droit des Communautés européennes, Bruxelles, Larcier, 1996; - S. Weatherill, P. Beaumont, EC Law, Londres, Penguin, 1995, 2e éd.; - D. Wyatt et A. Dashwood, European Community Law, Londres, Sweet & Maxwell, 1993, 3e éd. 4. Actul Unic European: - Institut d’Études européennes, L’Acte unique européen, Journée d’études, Bruxelles, mars 1986; - J. de Ruyt, L’acte unique européen, Bruxelles, Université, 2e éd., 1989. 5. Istoria şi perspectivele construcţiei europene: - M.-T. Bitsch, Histoire de la construction européenne, Paris, Complexe, 1996; - M.-F. Chirstophe-Tchakaloff, Les grandes étapes de l’organisation de l’Europe, Paris, PUF, Que-sais-je?, 1996; - Club de Florence, Europe: l’impossible statu quo, Paris, Stock, 1996; - L. Cohen-Tanugi, Le choix de l’Europe, Paris, Fayard, 1995; - P. Gerbet, La construction de l’Europe, Paris, Imprimerie nationale, 1994; - C. Gounaud, Le project de Constitution européenne, Rev. fr. dr. const. 1995, pag. 289; - C. Guillermin (dir.), Les conséquences institutionnelles des élargissements de l’Union européenne, Cahiers du CUREI nº 9, 1995, Grenoble; - H. vor der Groeben, Combat pour l’Europe, Luxembourg, OPOCE, Perspectives européennes, 1985; - Institut d’Études européennes, L’Union européenne après Maastricht, Journées d’études du 21 février 1992, Bruxelles, Université; - Institut universitaire européen, A Constitution for the European Union?, conférence de mai 1994; - J. J. Kusters, Fondements de la Communauté économique européenne, LuxembourgBruxelles, OPOCE-Labor, 1990; - J. Leprette, Une clef pour l’Europe, Bruxelles, Bruylant, 1994; - B. Olivi, L’Europe difficile. Histoire politique de la Communauté européenne, Paris, Gallimard, Folio, 1998; - M. Rousset, La nouvelle Europe de Charlemagne. Le pari du XXIe siècle, Paris, Economica, 1995; 175

- B. Toulemon, La Construction européenne. Histoire, acquis, perspectives, Paris, Ed. De Fallois, 1994; - C. Zorgbibe, Histoire de la construction européenne, Paris, PUF, 1993. 6. Comentarii asupra tratatelor: - G. Berthu, Le traité d’Amsterdam contre la démocratie. Texte intégral comparé et commenté, Liberté politique, nº hors série 1998; - D. Capotorti, M. Hilf, F. Jacobs, J.-P. Jacwué, Le Traité d’Union européenne, commentaire du project adopté par le Parlement européen, Bruxelles, Université, Études européennes, 1985; - V. Constantinescu ea a. (dir.), Traité instituant la CEE. Commentaire article par article, Paris, Economica, 1992; - V. Constantinesco, R. Kovar, D. Simon (dir.), Traité sur l’Union européenne (signé à Maastricht le 7 février 1992). Commentaire article par article, Paris, Economica, 1995; - L. Cartou, D. Fasquelle, Joly communautaire, faisant suite à Dictionnaire du Marché commun, Paris, GLN Joly à partir de 1995; - R. Geiger, E-G-Vertrag. Kommentar zu dem Vertrag zur Gründung der Europäischen Gemeinschaft, Munich, Beck, 2e éd., 1995; - E. Grabitz (dir.), Kommentar zum E.W.G.-Vertrag, Munich, Verlag C. H. Beck, 1990; - H. von der Groeben, J. Thiesing, C. D. Ehlermann (dir.), Kommentar zum EWG-Vertrag, Baden-Baden, 1991, 4e éd., 4 livres (avec mises à jour); - Commentaire Mégret, Le droit de la CEE, Bruxelles, Université, spécialement vol. 1, 8, 9, 10, 11, 15, 2e éd. en cours; - S. Munoz Machado, Tratado de Derecho Comunitairo Europeo, Madrid, Civitas, 1986, 3 vol.; - R. Quadri, R. Monaco, A. Trabucchi (dir.), Trattato istitutivo della Comunità economica europea. Commentario, Milan, 1965; - K. R. Simmonds et a. (dir.), Encyclopedia of European Community Law, Londres, Sweet and Maxwell, 1993; - H. Smit et P. Herzog (dir.), The Law of the European Economic Community, New York, Matthew Bender, 6 vol., à partir de 1976 (avec mises à jour); - A Toth (dir.), The Oxford Encyclopedia of European Community Law. Institutional Law, Oxford, Clarendon, 1990; - E. Wolfarth, U. Everling, H. Glaesner, R. Sprung (dir.), Die Europaïsche Wirtschaftsgemeinschaft, Berlin-Francfort, 1960. 7. Culegeri de texte: - C.-D. Classen, Europa – Recht, Nördlingen, Beck-Texte im dtv, 15. Auflage 1999; - L. Dubouis et C. Gueydan, Grands textes de droit communautaire et de l’Union européenne, Paris, Dalloz 1996, 4e éd.; - G. A. Bermann, R. J. Goebel, W. J. Davey, E. M. Fox, European Community Law Selected Documents, St. Paul, West Publicshing Co, 1993; - R. Bieber, Droit constitutionnel de l’Union européenne, Baden-Baden, Monos, 1996; - Boulouis J. et. Chevallier R. M., Grands arrêts de la Cour de justice des Communautés européennes, tome II, Dalloz, 4e éd., 1997; - Druesne G., Code européen des personnes, Dalloz, 2e éd., 1996; - Institut universitaires européen, Une version et simplifiée des traités régissant l’Union européenne et les Communautés européennes, raport pour le Parlament européen, Florence, 1996; - Kovar R., Code européen de la concurrence, Dalloz, 2e éd., 1996. 176

- D. Lopez Garrido, J. Martines Higueras, M. T. Palomo Derecho, Codigo de la Comunidad Europea, Madrid, Eurojuris, 1992; - D. Pollard, M. Ross, European Community law: texts and materials, Londres, Butterworths, 1994; - Teyssié B., Code de droit social européen, Litec, 4e éd., 1999; - A. Tizzano, Codice dell’Union europea. Il Trattato di Maastricht, il Trattato C.E. e i testi collegati, Padoue, CEDAM, 1998; A. Tizzano, D. Vignes, Code de l’Union européenne, Bruxelle4s, Bruylant, 1996. - Tizzano A. et Vignes D., Code de l’Union européenne, Bruylant, Bruxelles, 1996. - Vogel L., Code européen des affaires, Dalloz, 1995.

B. REVISTE DE SPECIALITATE 1. În limba franceză: - Cahiers de droit européen; - Europe; - Gazette européenne (Gazette du Palais); - Journal des Tribunaux Droit européen; - Revue des affaores européennes; - Revue du Marché commun, devenue Revue du Marché Commun et de l’Union européenne; - Revue du Marché unique européen; - Revue trimestrielle de droit européen. 2. În limba engleză: - Austrian Review of International and European Law; - Common Market Law Reports; - Common Market Law Review; - European Commercial Cases; - European Law Review; - European Public Law; - Irish Journal of European Law; - Journal of Common Market Studies; - Legal issues of European integration; - Maastricht Journal of European and Comparative Law; - Yearbook of European Law. 3. În limba germană: - Europäische Grundrechte Zeitschritf; - Europäische Zeitschrift für Wirtschaftrecht; - Europäische Wirtschafts-und Steuerrecht; - Europarecht. 4. În limba italiană: - Diritto comunitario e degli Scambi internazionali; 177

- Europa-Forum; - Il diritto dell’Unione europea; - Rivista di diritto europeo; - Rivista europea di diritto penale civile comunitario; - Rivista italiana di dirrito pubblico comunitario. 5. În limba spaniolă: - Caudernos europeos de Deusto; - Comunidad Europea; - Gaceta juridica de la CE; - La ley-Comunidades europeas; - Noticias CEE devenue Noticias de la Union Europea; - Revista de estudios e investigacion de las Comunidades europeas; - Revista de insticiones europeans. 6. În limba greacă: - Revue des Communautés européennes; - Revue hellénique de droit européen. 7. În limba portugheză: - Asuntos Europeus; - Divulgaçao do direito comunitairo. C. ALTE PUBLICAŢII - Agence Europe (Bulletin quotidien) Bruxelles; - Europolitique (Bulletin bihebdomadaire) publié par Europe Information service, Paris; - JUSletter, Baden-Baden, Nomos Verlag; - La lettre de Jupiter, Dir. Jupiter, Paris; - Notes d’informations communautaires (mensuel), Bulletin d’information du dictionnaire du Marché commun, Paris, Dictionnaires Joly; - European Court of Justice Reporter, Oxford, E.S.C. Publiching. D. PUBLICAŢII ŞI ALTE LUCRĂRI ALE UNIUNII ŞI COMUNITĂŢILOR EUROPENE - Journal officiel (sErie Législation et série Communications, annexe Débats du Parlament européén); - Union européenne, Recueil des tratés, tome 1, 2 vol., Luxembourg, OPOCE, 1995; - Répertoire des actes de droit communautaire en vigueur (1997, 2 tomes, 30e éd.); - Recueil des accords conclus par les Communautés européennes (11 volumes); - Documents de séance du Parlament eurpéen; - Aperçu des activités du Conseil; - Rapport général sur l’activité de l’Union européenne (anciennement rapport général sur l’activité des Communautés européennes, annuel, Commission);

178

- Bulletin de l’Union européenne (anciennement Bulletin des Communautés européennes, mensuel, Commission); - Document Com. (Commission); - Recueil de textes, Organisation, compétences et procédure de la Cour (1993); - Recueil de jurisprudence de la Cour de justice et du Tribunal de premiére instance des Communautés européennes et arrêts en offset; - Banwues de données CELEX, système interinstitutionnel de documentation automatisée por le droit de l’Union européenne: diffusion par l’Ofiice des publications à des utilisateurs privilégiés comme les Euroinfo-centres et les centres de documentation européenne au bibliothèques universsitaires abonnement par le réseau d’agents officiels; diffusion par 24 détenteurs de licence de versiondérivées de CELEX sur CE-ROM ou en ligne. E. LUCRĂRI GENERALE - Batiffol H. et Lagarde P., Droit international privé, LGDJ, Paris, tome 1, 8e éd, 1993, tome 2, 7e éd, 1983. - Blanpain R. et Javillier J.-Cl., Droit du travail communautaire, LGDJ, Paris, 2e éd, 1995. - Boulouis Jean, Droit institutionnel des Communautés européennes, Montchrestien, Paris, 6e éd, 1997. - Boulouis Jean et Chevallier R.-M., Grands arrêts de la Cour de justice des Communautés européennes, Dalloz, Paris, tome 1, 6e éd, 1994; tome 2, 4e éd, 1997. - Caire Gui, L’Europe sociale: faits, problémes, enjeux, Masson, Paris, 1992. - Catala Nicole et Bonnet René, Droit social européen, Litec, Paris, 1991. - Druesne Guy, Droit et politiques de la Communauté et de l’Union européennes, PUF, Paris, 4e éd, 1997. - Dubouis Louis (dir.), Droit communautaire et protection des droits fondamentaux dans les Etats membres, Economica, Paris, 1995. - Gavalda C. et Parleani G., Droit des affaires de l’Union européennes, Litec, Paris, 2e éd, 1992. - Goldman B., Lyon-Caen A., Vogel L, Droit commercial européen, Dalloz, Paris, 5e éd, 1994. - Isaac Guy, Droit communautaire général, Armand Colin, Paris, 5e éd, 1996. - Lyon-Caen Gérard et Antoine, Droit social international et européen, Dalloz, Paris, 8e éd, 1993. - Manin Philippe, Les Communauté européennes – L’Union européenne, Pédone, Paris, 3e éd, 1997. - Mayer Pierre, Droit international privè, Montchrestien, Paris, 8e éd, 1994. - Pretot Xavier, Le droit social européen, PUF, Paris, coll. Que sais-je?, 2e éd, 1993. - Ribas J.-J., La politique sociale des Communautés européennes, Dalloz, Paris, 1969. - Rodiere Pierre, Droit social international et européen, Les cours du droit, Paris, 1990. - Schapira J., Le Tallec G., Blaise J.-B., Droit européen des affaires, PUF, Paris, 3e éd, 1992. - Simon Denys, Le Systéme juridique communautaire, PUF, Paris, 1997. - Valticos Nicolas, Droit international du travail, Dalloz, Paris, 2e éd, 1983. - Vogel-Polsky E. et Vogel J., L’Europe sociale 1993: illusion, alibi au réalité?, Univ. libre de Bruxelles, Bruxelles, 1991. F. LUCRĂRI DE SPECIALITATE, TEZE, RAPOARTE, COLOCVII, LUCRĂRI COLECTIVE 179

- Aubry Martine, Pour une Europe sociale, La documentation française, Paris, 1988. - Baron Frédéric, Marché intérieur et droit social dans l’Union européenne, thèse ParisDauphine (Paris IX), 1998. - Bonnechere Michèle (dir.), Trente ans de libre circulation des travailleurs, La documentation française, Paris, 1998. - Cherot Jean-Yves, Les aides d’Etat les Communautés européennes, Economica, Paris, 1998. - Gaudement-Tallon Hélène, Les conventions de Bruxelles et de Lugano, LGDJ, 1993. - de Lary Henri, La libre circulation des personnes dans l’Union européennes, PUF, Paris, coll. Que sais-je?, 2e éd, 1996. - Lyon-Caen Gérard, Les relations internationales de travail, Ed. Liaisons, Paris, 1991. - Martin Philippe, La contribution du droit communautaire à la réalisation d’une Europe sociale, thèse Bordeaux, 1993. - Megret J. et autres, Le droit de la CE et de l’Union européenne, Univers. de Bruxelles, vol. 3, Libre circulation des personnes, des services et des capitaux, 2e éd, 1990; Politique sociale, éducation et jeunesse, 2e éd, 1998. - Mückenberger Urlich et al., Manifeste pour une Europe sociale, Desclée de Brouwer, Paris, 1996. - Omarjee Ismaël, L’outre-mer français et le droit social communautaire, thèse Paris 1 (Panthéon-Sorbonne), 1997. - Pertek Jacques, L’Europe des diplômes et des professions, Bruylant, Bruxelles, 1994. - Rodiére Pierre, La convention collective de travail en droit international, Litec, Paris, 1987. - Rodiére Pierre, La citoyenneté européenne face au droit social et du travail, Trav. Acad. de droit européen de Trèves, Bundesanzeiger, Cologne, 1997. - Rodiére Pierre, Droit social de l’Union européenne, L.G.D.J., Paris, 1999. - Teyssie Bernard, Le comité d’entreprise européen, Economica, Paris, 1997. - Vandamme Jacques (dir.), Pour une politique sociale en Europe, Economica, Paris, 1984. - Vogel-Polsky Eliane (dir.), Quel avenir pour l’Europe sociale, 1992 et après?, CIACO, Bruxelles, 1992. G. PRINCIPALELE PERIODICE - Bulletin de l’Union européenne (ex-Bulletin de la CE) (mensuel), Luxembourg, OPOCE. - Cahiers de droit européen (bimestriels), Bruxelles. - Cahiers sociaux du Barreau de Paris (mensuels), éd. Gazette du Palais, Paris. - CELEX, Base de donnEes des Communautés européennes. - Europe sociale, publication périodique de la Commission européenne, Direction générale de l’Emploi, des Realtions industrielles et des affaires sociales. - Droit social (mensuel), Editions techniques et économiques, Paris. - Journal du droit international (Clunet) (trimestriel), Editions du Jurisclasseur, Paris. - Journal officiel des Communautés européennes, série législation (L), série communication (C), débats du Parlament européen, Luxembourg, OPOCE. - Revue critique de droit international privE (trimestrielle), Sirey, Paris. - Revue de jurisprudence sociale (mensuelle), Francis Lefebre éd, Paris. - Revue du Marché commun et de l’Union européenne (mensuelle), Editions techniques et économiques, Paris. - Revue internationale du travail (mensuelle), Bureau international du travail, Genéve. 180

- Revue trimestrielle de droit européen, Sirey, Paris. H. MANUALE - Boulouis J., Droit institutionnel de l’Union européenne, Paris, Précis Domat, Montchrestien, 6 éd., 1997. - Cartou L., L’Union européenne: traités de Paris – Rome – Paris, Précis Dalloz, 2e éd, 1996. - Danielle L., Il Diritto materiale della Comunità Europea, Milan, Giuffré, 1995. - Diez Hochleitner J. et Martinez Capdevila C., Derecho comunitario europeo, Madrid, Mac Graw Hill, 1996. - Doutriax Y. et Lequesne C., Les institutions de l’Union européene, Paris, Documentation Française, 2e éd., 1998. - Druesne G., Droit et politiques de la Communauté et de l’Union eurpéennes, Paris, cool. Droit fundamental, PUF, 5e éd, 1999. - Dubois L. et Blumann C., Droit communautaire matériel, Montchrestien, Paris, CEDEX, 1999. - Dutheil de la Rochere J., Introduction au droit de l’Union européenne, Paris, Hachette, 1995. - Fallon M., Droit matériel général des Communautés, Bruxelles, Bruylant, 1997. - Favret J. M., Droit et pratique de l’Union européenne, Paris, Gualino, 2e éd., 1999. - Gautron J. C., Droit européen, Paris, Mémento Dalloz, 8e éd, 1997. - Hanlon J., European Community Law, Londres, Sweet et Maxwell, 1996. - Icart P., Droit matériel et Politiques communautaires, Paris, Eska, 1999. - Issac G., Droit communautaire général, Paris, Armand Colin, 6e éd., 1998. - Manin P., Les Communautés européennes, l’Union européenne, Paris, Pedone, 4e éd., 1998. - Mire P., Droit de l’Union européenne et politiques communes, Paris, Mémento Dalloz, 1998. - Oppermann I., Europarecht, Münich, Beck, 1999. - Poillot-Peruzzetto S. et Luby M., Le droit communautaire appliqué à l’entreprise, Paris, Dalloz, 1998. - Rideau J, Droit institutionnel de l’Union et des Communautés européennes, Paris, LGDJ, 2e éd., 1996. - Simon D., Le systéme juridique communautaire, Paris, coll. Droit fondamental, PUF, 2e éd., 1999. - Raepenbusch van S., Droit institutionnel de l’Union et des Communautés européennes, ParisBruxelles, De Boeck 2e éd., 1998. - Verhoeven J., Droit de la Communauté européenne, Bruxelles, Larcier, 1996. - Weatherhill et P. Beaumont, EC Law, Londres, Penguin Books, 1995.
e

I. COMENTARII, DICŢIONARE, REPERTOARE ŞI TRATATE - Barav A. et Philip C. (dir.), Dictionnaire juridique des Communautés européennes, PUF, 1993. - Collection Jupiter, Le droit des affaires dans les pays de la CEE, LGDJ. - Commentaire Megret (ex-droit de la CEE), 15 volumes, Éditions de l’Université de Bruxelles, en cours de réédition. - Constantinesco V., Kovar R., Jacque J.-P. et Simon D., Commentaire par article du traité CEE, Economica, 1992.

181

- Constantinesco V., Kovar R. et Simon D., Commentaire par article du traité sur l’Union européenne, Economica, 1995. - Dictionnaire permanent – Droit européen des affaires. Éditions législatives. - Dictionnaire JOLY communautaire (depuis 1995, ex-Dictionnaire du Marché Commun). - Juris-Clausseur Europe, Éditions techniques (7 volumes, depuis 1989). - Rapport général sur l’activité de l’Union européenne (annuel), Luxembourg, OPOCE. - Répertoire Dalloz droit communautaire (3 volumes, depuis 1992). II. ROMÂNĂ LUCRĂRI 2001; - Diaconu Dumitru, Curtea penală internaţională. Istorie şi realitate, Ed. All Beck, Bucureşti, 1999; - Acad. prof. Filipescu Ion, Dr. Augustin Fuerea, Drept instituional comunitar european, Ed. All Beck, Bucureşti, 2000; - Manolache Octavian, Drept comunitar, Ed. All Beck, Bucureşti, 2001; - Manolache Octavian, Cele patru libertăţi fundamentale, Ed. All Beck, Bucureşti, 2000; - Munteanu Roxana, Drept european. Evoluţie. Instituţii. Ordine juridică, Ed. Oscar Print, Bucureşti, 1996; - Ştefănescu Brânduşa, Curtea de justiţie a Comunităţilor Europene, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1979; - Voican Mădălina, Burdescu Ruxandra, Mocuţa Gheorghe, Curţi internaţionale de justiţie, Ed. All Beck, Bucureşti, 2000; - Jinga Ion, Uniunea Europeană – Realităţi şi perspective, Ed. Lumina Lex, 2001, Consiliul Legislativ; - Marcu Viorel, Drept comunitar general, Ed. Lumina Lex, 2002; - Gilles Ferrol, Dicţionarul Uniunii Europene, Ed. Polirom, 2001; - Dominique Schnapper, Ce este cetăţenia?, Ed. Polirom, 2001.
Powered by http://www.referat.ro/ cel mai tare site cu referate

*

Un concept românesc privind viitorul Uniunii Europene, Ed. Polirom, Bucureşti,

ABREVIERI
Alin. Art. AIEA AUE BCE c. Cap. CE - Alineat - Articol - Agenţia internaţională a energiei atomice - Actul Unic European - Banca centrală europeană - contra - Capitol - Comunitatea europeană 182

CECO CEE CJ CML CPI Dec. DPCI Dr. ECU Ed. Euratom FMI GATT Hot. IME J. Of. Lit. M. Of. NATO OMC Par. Pct. Rev. RMCUE RTDE T.A. TMs. UEO Vol.

- Comunitatea europeană a cărbunelui şi Oţelului - Comunitate economică europeană - Curtea de justiţie - Commun Market Law - Curtea de primă instanţă - Decizie - Droit et pratique du commerce international - Drept - European Currency Unit - Editura - Comunitatea europeană a energiei atomice - Fondul monetar internaţional - Acordul general pentru tarife şi comerţ - Hotărâre - Institutul monetar european - Jurnalul oficial al Comunităţilor europene - Litera - Monitorul oficial al României - Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord - Organizaţia mondială a comerţului - Paragraf - Punctul - Revista - Revue de marché commun el de l’Union européenne - Revue trimmestrielle de droit européen - Tratatul de la Amsterdam - Tratatul de la Maastricht - Uniunea Europei occidentale - Volum

183

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful