CAP. I CRIMINALISTICA: scurt istoric, noţiuni generale, importanţă, definiţie, obiect, metode de studiu, caractere.

Legăturile criminalisticii cu alte ştiinţe. Ramurile şi subramurile criminalisticii. Principiile fundamentale ale criminalisticii. 1. Scurt istoric Încă de pe vremea Romei antice, încep să-şi facă apariţia unele elemente incipiente specifice a ceea ce numim astăzi investigaţia de tip criminalistic, anume: - depistarea falsurilor în scris: „Lex Cornelia de falsis" în Roma antică; novelele lui Justinian 49 şi 73 din anul 539; - amprentele digitale: judecătorul roman Quintilianus a utilizat o amprentă însângerată pentru a achita un fiu acuzat de omorârea tatălui său; semnarea prin punere de deget a contractelor în timpul dinastiei T'ang China sec. 8, şi a documentelor oficiale în Persia sec. 14; - recunoaşterea recidiviştilor după semnalmente: Londra sec. 18, Vidoq - şeful poliţiei judiciare sub Napoleon I. Ca ştiinţă autonomă, criminalistica s-a format la sfârşitul sec. 19. Întârzierea se explică nu numai prin nivelul scăzut de dezvoltare al ştiinţelor naturii, dar şi prin neîncrederea şi lipsa de interes a juriştilor pentru aportul ştiinţelor în materie de probaţiune. Fondatorul criminalisticii este considerat a fi austriacul Hans Gross, judecător de instrucţie şi profesor de drept penal. În 1893 publică „Manualul judecătorului de instrucţie", în care a folosit pentru prima dată expresia „System der Kriminalistik", definindu - l ca „Ştiinţă a stărilor de fapt în procesul penal". Începuturile criminalisticii sunt strâns legate de medicina legală şi se dezvoltă în locurile cu cea mai mare criminalitate (Paris 1795, Viena 1804). Din această perioadă de subliniat sunt preocupările statisticianului Quetelet (17961874) privind măsurarea corpului uman, fiind astfel un precursor al criminologiei de mai târziu şi al antropometriei. Sfârşitul sec. 19 coincide cu apariţia unor specialişti care nu mai sunt medici legişti. Chiar şi personajului fictiv SherlocK Holmes din romanele lui Conan Doyle (18591930) i s-ar putea conferi titlul de criminalist fiindcă ajunge la probă prin observarea şi interpretarea logică a urmelor (serologie, amprente digitale, identificarea armei, falsuri).
1

Momentele importante care au marcat dezvoltarea generală a criminalisticii: a) Antropometria, procedeu inventat de Alphonse Bertillon (1853-1914), şef al Serviciului de identitate judiciar din Paris, se bazează pe faptul că fiecare fiinţă umană diferă de alta prin măsurile diverselor părţi ale corpului (cap, membre superioare şi inferioare). Bertillon a ajuns la concluzia că luându-se în consideraţie numai 11 măsurători şansa de a le regăsi la o altă persoană ar fi de 1 la 4.191.304. Multe ţări europene au adoptat acest sistem de identificare, inclusiv România. În 1888 Bertillon l-a perfecţionat, prin introducerea metodei „Portretului-vorbit", care combină - pe o singură fişă - caracteristicile capului, fotografiat din faţă şi din profil, cu măsurătorile corporale şi cu alte particularităţi (de exemplu, cicatrice şi tatuaje). b) Dactiloscopia constă în identificarea persoanei după amprentele digitale, palmare şi plantare, a căror configuraţie este unică (nerepetabilă) şi stabilă toată viaţa, chiar şi după moarte. c) Balistica judiciară. Primele identificări ale criminalilor după proiectilul extras din corpul victimei, pe baza defectelor de imprimare identice cu cele de pe proiectilele trase cu arma suspectului, aparţin lui Henry Goddard (1835), prof. Lacassagne (1889) şi Paul Jeserich (1898). În 1913 Balthazard publica primul articol important pe această temă, demonstrând că fiecare piesă a armei lasă urme distincte pe tub şi proiectil, diferite după tipul armei. Evoluţia Criminalisticii în România Încă din secolul al XlX-lea, în timpul domniei lui Nicolae Şuţu, îşi face apariţia, la Iaşi, o lucrare intitulată "Reguli ce urmează a se păzi în privegherea şi cercetarea vinovaţilor", cuprinzând unele elemente de ordin tactic şi metodologic. În 1879, în România începe să fie practicată fotografia judiciară, ceea ce a situat ţara noastră pe unul dintre primele locuri în Europa în domeniul Criminalisticii. Primul serviciu de identificare judiciară se înfiinţează în anul 1895, serviciu ale cărui rezultate au fost mai puţin notabile din cauza folosirii unui sistem relativ greoi de identificare, constând într-o fişă antropometrică, care conţinea şi impresiunile primelor patru degete de la mâna dreaptă, inclusiv fotografia din faţă şi din profil a infractorului. Pentru perfecţionarea procesului de identificare s-a recurs la dactiloscopie şi, în anul 1909, prof.dr. Mina Minovici, pe baza cercetărilor proprii, obţine primele rezultate în descoperirea infractorilor după urmele mâinii. Alături de dezvoltarea dactiloscopiei, se întreprind studii vizând iniţierea unor metode de cercetare criminalistică a falsurilor în înscrisuri şi de identificare a persoanei după scris. Sunt demne de amintit, în acest sens, lucrarea dr. Ştefan Minovici, "Falsul în documente şi fotografia în serviciul justiţiei (1900) sau "Tratatul de grafologie şi expertiză înfalsului (1910) al criminalistului Minai Moldoveanu.

2

Elaborarea primului tratat românesc de Medicină legală, în anul 1904, de către prof. dr. Nicolae Minovici, a servit şi promovării unor elemente de criminalistică, întrucât o parte a lucrării se referea la procesul de identificare pe baza fotografiei, semnalmentelor, a urmelor digitale şi a urmelor de picioare. După primul război mondial, oameni de ştiinţă ca Henri Stahl şi Mihail Kernbach se apleacă cu atenţie asupra posibilităţilor de perfecţionare a expertizei grafice şi a falsului în înscrisuri. Începând cu anul 1930, activitatea în domeniul criminalisticii devine mai complexă, fiind aprofundată cercetarea ştiinţifică în traseologie, dactiloscopie şi balistică judiciară. Rezultatul acestor cercetări a făcut obiectul lucrării "Elemente de poliţie tehnică", publicată de dr. Constantin Ţurai în anul 1937. Amintim în acest sens înfiinţarea în 1956 a Institutului de Criminalistică al Procuraturii Generale şi în 1958 a Laboratorului central de expertize criminalistice de pe lângă Ministerul Justiţiei, laborator ce îşi constituise şi structuri interjudeţene la Bucureşti şi Cluj. Un alt moment important este marcat în anul 1968 prin înfiinţarea Institutului de Criminalistică din cadrul Inspectoratului General al Mili ţ iei. Secolul XXI începe să se definească prin introducerea treptată a celor mai moderne metode de investigaţie, în special sub aspect tehnico-ştiinţific, paralel cu o restructurare a organizării laboratoarelor de specialitate şi, mai ales, a sistemului de urmărire penală. Dezvoltarea învăţământului criminalistic în România Primele noţiuni de Criminalistică au fost predate în facultăţile de drept prin intermediul cursurilor de Medicină legală introduse la stăruinţa fraţilor Minovici, în Bucureşti (1904) şi Iaşi (1913). Preocupări notabile, pentru pregătirea în domeniul criminalisticii, au existat în cadrul organelor de poliţie, prin înfiinţarea "Şcolii de poliţie ştiinţifică" (1920) şi, ulterior, a "Şcolii de poliţie tehnică" (1929). Noţiuni de criminalistică, îndeosebi în domeniul identificării grafice, au fost predate şi în cadrul "Şcolii superioare de Arhivistică şi Paleografie", înfiinţată în Bucureşti în anul 193 1. Primul curs de Criminalistică este redactat şi predat studenţilor jurişti de către prof. Camil Suciu, de la Facultatea de Drept din Bucureşti, în anul 1951, iar primul manual de Criminalistică, elaborat de acelaşi autor, apare în anul 1963. Astăzi, atât pe plan teoretic şi, mai ales, în practică, este recunoscut rolul pe care îl au cunoştinţele de Criminalistică în pregătirea complexă a studentului jurist, indiferent de domeniul în care acesta îşi va desfăşura activitatea (justiţie, parchet, poliţie, avocatură ş.a.).

3

Aceste cunoştinţe trebuie raportate la specificul sau profilul activităţii juridice, astfel ca ele să nu îmbrace un caracter excesiv de tehnic, dar nici să lipsească pe viitorul om al legii de cunoaşterea exactă a tuturor posibilităţilor de investigare criminalistică. 2. Noţiuni generale. Importanţă. Societatea românească trece printr-o perioadă de profunde şi complexe transformări în domeniul mentalităţilor, în cel al modului de selectare a societăţilor şi nu în ultimul rând, în cel al felului în care acţionăm pentru soluţionarea lor. Şi într-un plan şi-n celălalt, opţiunile sunt clare: integrarea în sistemul democratic european, garantarea siguranţei cetăţenilor, a liniştii şi ordinii publice, în contextul respectării rigorilor statului de drept. Acest din urmă aspect presupune în plan practic, abordarea actului de justiţie în aşa fel încât să asigure respectarea drepturilor constituţionale ale oricărui cetăţean, apelând, pentru dovedirea vinovăţiei la argumentele unor probe indubitabile ce nu pot fi obţinute decât cu ajutorul acelei ştiinţe de frontieră care este CRIMINALISTICA. În domeniul penal (art. 63 alin. 1 C.pr.pen.), aplicarea legii însemnă: a) descoperirea faptei (omor, furt, lovire, vătămare, viol etc.), respectiv orice element de fapt care serveşte la constatarea existenţei sau inexistenţei unei infracţiuni; b) stabilirea împrejurărilor sau circumstanţelor în care a fost comisă fapta; c) identificarea infractorului şi/sau a altor persoane (coautor, complice, victimă, parte vătămată); d) dovedirea vinovăţiei persoanei suspecte. Obţinerea tuturor acestor date se realizează prin probe. Dintre acestea un loc important - chiar primordial în anumite condiţii - îl ocupă probele materiale. Proba materială este ceva real, fiind compusă dintr-o substanţă. Ea poate fi privită, atinsă, pipăită, mirosită sau gustată. Este solidă, vâscoasă sau pulverulentă, lichidă sau gazoasă. Se prezintă sub forma unui corp finit (particule, pelicule, aşchii, fibre, obiect, document) sau a unei mase amorfe (prafuri). Poate fi mare sau infimă. Poate fi găsită la locul faptei sau la distanţă, la persoana bănuită a fi autorul infracţiunii sau la victimă. Proba materială, prin caracterul ei obiectiv, există în afara conştiinţei şi independent de ea, fiind mai credibilă decât proba testimonială. După aspectul relevantei lor pentru probaţiune, probele materiale pot li clasificate în: 1) Probe disculpante, prin care suspectul este exclus; de exemplu, amprentele digitale incriminate prezintă configuraţii diferite de cele ale degetelor sale. 2) Probe indicative, care doar indică că s-a produs o anumită faptă, fără să ofere informaţii asupra persoanei făptuitorului; de exemplu, reziduurile de explozibil indică drept cauză a incendiului o acţiune criminală.
4

3) Probe coroborative, care demonstrează o anumită situaţie prin asocierea cu alte probe sau indicii; de exemplu, urma de încălţăminte aparţinând cu certitudine suspectului demonstrează doar prezenţa la locul faptei nu şi că acesta ar fi comis fapta; la fel deţinerea instrumentelor folosite (cuţit, bâtă, cleşte, chei false) sau a obiectelor furate nu atrage în mod automat învinuirea, care trebuie explicată plauzibil prin alte mijloace de probă. 4) Probe determinante, care nu mai au nevoie de alte dovezi pentru a demonstra starea de fapt şi persoana autorului; de exemplu, la un viol urma de muşcătură de pe corpul victimei este identică cu dantura suspectului sau urmele de spermă evidenţiază acelaşi profil genetic (ADN). Referitor la valoarea probantă a urmelor materiale, investigate prin mijloace specific tehnico-criminalistice („exploatare ştiinţifică"), se pot distinge cele care constituie probe de cele care constituie indicii. 1. Probele sunt cele prin care se stabileşte un adevăr şi sunt date de ceea ce s-ar putea numi urme probante. Cel mai adesea acestea sunt urme de contur (mână, picior, încălţăminte, dantură, instrumente de spargere, anvelope etc.). Prin studierea configuraţiei (de exemplu, desenul crestelor papilare la amprentele digitale) şi a particularităţilor structurale (de pildă, elementele de uzură care individualizează talpa pantofului) se ajunge la identificarea individuală a obiectului creator de urme. Procedeul constă în compararea urmelor încriminate cu urmele obţinute experimental de la obiectul suspect (amprentele bănuitului, încălţămintea acestuia) determinându-se astfel asemănările şi/sau deosebirile. 2. Indiciile sunt date de ceea ce s-ar putea numi urme indiciale. Caracteristicile lor nu sunt strict individuale ci generale în sensul că pot fi regăsite şi alte obiecte de acelaşi gen. De exemplu, o urmă de la o încălţăminte nouă fară defecte de uzură sau particulele ridicate de la un accident de circulaţie rutieră. Chiar dacă ele prezintă aceleaşi caracteristici fizico-chimice ca şi vopseaua de pe caroseria autoturismului fugit de la locul faptei trebuie remarcat că proprietăţi similare (culoare, compoziţie etc.) nu sunt suficiente pentru a afirma cu certitudine apartenenţa. Nu este exclus ca fragmentele de vopsea de la locul impactului să provină de la un alt autovehicul de acelaşi tip, marcă şi culoare. Corespondenţa dintre vopsele reprezintă doar un indiciu, respectiv o identificare generică. Probator vorbind, se ajunge numai la o concluzie de „posibilitate”: maşina bănuită putea să producă accidentul.

5

3. Definiţie. Obiect. Criminalistica a fost considerată o ştiinţă în înţelesul deplin al cuvântului, poate una dintre primele ştiinţe de graniţă. Criminalistica este o ştiinţă judiciară, cu caracter autonom şi unitar, care însumează un ansamblu de cunoştinţe despre metodele, mijloacele tehnice şi procedeele tactice, destinate descoperirii, cercetării infracţiunilor, identificării persoanelor implicate în săvârşirea lor şi prevenirii faptelor antisociale. „Criminalistica este ştiinţa contra crimei" Sublinierea principalelor aspecte menite să contureze obiectul propriu Criminalisticii, prezintă importanţă cel puţin pe două planuri distincte: pe de o parte, remarcă aportul său particular în aflarea adevărului, iar pe de altă parte, evidenţiază unitatea şi autonomia sa (dar numai în anumite limite) faţă de celelalte ştiinţe juridice şi nejuridice, dar aflate în slujba justi ţ iei: medicina legală, psihologia judiciară, fizica, chimia şi biologia judiciară etc. Aşadar, obiectul criminalisticii îl constituie crearea de mijloace tehnice şi elaborarea de metode şi procedee proprii de lucru, dar şi adoptarea şi perfecţionarea altora din diverse domenii ale ştiinţei, necesare în lupta de prevenire şi combatere a fenomenului infracţional. 4. Metode generale şi particulare de investigare criminalistică. Datorită obiectului propriu de cercetare, Criminalisticii îi sunt specifice anumite metode de cunoaştere, unele dintre ele tipice ştiinţei respective, altele comune mai multor ştiinţe, dar aplicate într-un mod particular, potrivit obiectului său, astfel: a. La baza metodologiei criminalistice, ca, de altfel, a tuturor ştiinţelor, se situează modalităţi generale de cunoaştere cum sunt observaţia, analiza şi sinteza, deducţia şi inducţia, comparaţia, adaptate la specificul obiectului Criminalisticii. De exemplu, metoda comparativă este fundamentală în procesul de identificarea persoanelor şi obiectelor, ea constituind baza metodologică a activităţii de expertiză criminalistică. b. Metodele adaptate la specificul Criminalisticii, din alte domenii ştiinţifice, pe primul loc aflându-se metodele de analiză fizico-chimică a urmelor şi microurmelor care se prezintă sub formă de resturi de obiecte şi materii, metodele biologice de examinare a urmelor de secreţii, excreţii ori ţesuturi moi, metodele antropologice, metodele de examinare optică, în radiaţii vizibile sau invizibile etc. c. Metode de examinare proprii Criminalisticii, care ţin de particularităţile obiectului său de cercetare. Iată numai câteva dintre acestea: - metode destinate descoperirii şi examinării (îndeosebi comparative) a urmelor sau mijloacelor de probă; - metode de identificare a persoanelor şi cadavrelor după semnalmente exterioare ori după resturi osoase;

6

- metode de cercetare a înscrisurilor, a diverselor valori falsificate sau contrafăcute ş.a. d. Procedee tactice de efectuare a unor acte de urmărire penală, elaborate atât pe baza generalizării experienţei organelor judiciare, cât şi prin adaptarea unor elemente de cunoaştere aparţinând psihologiei. e. Metode tehnice de prevenire a infracţiunilor, cum sunt cele vizând prevenirea falsurilor, a furturilor în dauna avutului public sau particular etc. 5. Caracterele Criminalisticii. Raportată la alte ştiinţe chemate să participe la activitatea judiciară, cum este Medicina legală, sau la alte ramuri de drept, îndeosebi ramurile Dreptului penal şi procesual penal, fără a exclude, însă, şi alte ramuri ale dreptului, inclusiv Dreptul civil, Criminalisticii îi sunt specifice anumite caractere: Caracterul judiciar, este impus de legătura indisolubilă a Criminalisticii cu activităţile de cercetare şi urmărire penală. Practica demonstrează, fără putinţă de tăgadă că, în foarte multe situaţii, activitatea consacrată soluţionării cauzelor penale este precedată de un proces laborios destinat strângerii probelor, clarificării împrejurărilor în care a fost săvârşită fapta ilicită, identificării autorului şi câteodată, chiar a victimei. Acest proces începe, deseori, din faza cercetării la faţa locului şi continuă cu activităţile de investigare, analiză, verificare în laborator a urmelor sau mijloacelor materiale de probă, precum şi cu alte acte de urmărire penală, guvernate de reguli tactice elaborate de Criminalistică. Caracterul autonom. Evaluarea obiectului Criminalisticii conduce la concluzia că acesta este deosebit de cel al altor ştiinţe juridice. Astfel, nici una dintre acestea nu îşi propune să elaboreze metode şi mijloace tehnicoştiinţifice de descoperire, ridicare şi examinare a urmelor infracţiunii sau de identificare a infractorilor. Caracterul unitar. Structura complexă a Criminalisticii este impusă de necesitatea rezolvării unor probleme dintre cele mai diverse, determinate atât de varietatea faptelor penale ce trebuie investigate, cât şi de împrejurările deosebite, nu de puţine ori singulare, în care se săvârşesc actele ilicite. Criminalistica se constituie într-un sistem armonios şi unitar, determinat de însăşi finalitatea acestei ştiinţe. Caracterul pluridisciplinar. Autorii de specialitate au subliniat cu privire la ştiinţa criminalisticii că reprezintă "o punte de legătură între ştiinţele naturii şi ştiinţele juridice, prin intermediul acesteia metodele celor dintâi găsindu-şi aplicarea în procesul judiciar". Asistăm la o înmănunchere a cunoştinţelor despre om şi natură, cum sunt cele din domeniul fizicii, chimiei, medicinii, biologiei, matematicii, psiho-fiziologiei, într-o
7

ştiinţă de sine stătătoare, pusă în slujba stabilirii adevărului şi care să servească, în cele din urmă, la scientizarea procesului judiciar. 6. Legăturile criminalisticii cu alte ştiinţe. 1) Legătura criminalisticii cu dreptul penal. Criminalistica furnizează probe de natură să stabilească dacă fapta săvârşită întruneşte elementele constitutive ale unei anumite infracţiuni, aşa cum este definită de legislaţia penală. De exemplu, rupturile de pe hainele victimei şi leziunile de pe corp probează lipsa de consimţământ într-un viol. 2) Legătura criminalisticii cu dreptul civil şi dreptul comercial. Prin expertiza criminalistică se probează existenţa sau inexistenţa unor raporturi juridice, de exemplu, determinarea faptului dacă semnătura de pe un contract este originală sau falsă. 3) Legătura criminalisticii cu dreptul familiei. De exemplu, stabilirea filiaţiei prin intermediul desenelor papilare (dermatoglife) sau a grupelor sanguine. 0 metodă modernă o constituie „amprenta genetică" (ADN). 4) Legătura criminalisticii cu dreptul procesual. Codurile de procedură penală şi civilă reglementează anumite activităţi de urmărire penală şi de judecată, cum ar fi dispunerea şi efectuarea constatărilor tehnico-ştiinţifice şi a expertizelor, verificarea de scripte, percheziţia, reconstituirea, ascultarea învinuitului şi a martorilor etc. 5) Legătura criminalisticii cu medicina legală este extrem de strânsă mergând în anumite domenii până la suprapunere, cum ar fi cercetarea plăgilor de împuşcare, traumatologia mecanica (leziunile produse de un instrument vulnerant), determinarea dinamicii accidentelor de circulaţie prin coroborarea vătămărilor suferite de victimă cu urmele de pe autovehicule şi carosabil, identificarea persoanelor în viaţă, a cadavrelor şi a persoanelor dispărute etc. 6) Legătura criminalisticii cu criminologia este de complementaritate, dar nu atât de mare pe cât o sugerează rădăcina comună a termenului crimen (de unde şi confuzia). Ceea ce uneşte cele două domenii pluridisciplinare este fenomenul criminalităţii ca atare, dar obiectivele de cercetare sunt net diferite. Deosebirea constă în aceea că în timp ce criminalistica oferă probe pentru dovedirea săvârşirii unei fapte penale şi identificarea autorului, criminologia analizează starea, dinamica, cauzele şi condiţiile care generează sau favorizează existenţa fenomenului infracţional într-o anumită ţară, regiune, localitate, mediu etc. Cu alte cuvinte, criminalistica furnizează mijloacele tehnico-ştiinţifice de elucidare a unor cazuri concrete, pe când criminologia este o cercetare fundamentală preponderent sociologică, incluzând variate aspecte de ordin pedagogic, economic, statistic, psihologic, psihiatric, medical, cultural etc. Şi criminologia se interesează de om, dar numai în calitate de infractor potenţial şi nu de suspect într-o speţă reală.
8

7) Legătura criminalisticii cu psihologia şi psihiatria rezidă în aplicarea în cadrul anchetei a metodelor proiective şi caracterologice specifice acestor discipline. Pe lângă contribuţia lor la elaborarea metodologiei de audiere, notăm aportul lor la efectuarea expertizelor grafice cu conotaţii de ordin grafologic (stabilirea personalităţii după scris). 8) Legătura criminalisticii cu logica. Descoperirea şi interpretarea urmelor presupune observaţia, descrierea, experimentul, comparaţia. Elaborarea versiunilor şi verificarea lor, trecerea de la necunoscut la cunoscut nu se poate face fără raţionamente, care, la rândul lor, se bazează pe analiză şi sinteză, abstractizare şi generalizare, inducţie şi deducţie, analogie, silogism, precum şi pe principiile gândirii logice. 9) Legătura criminalisticii cu ştiinţele naturii şi ştiinţele exacte este cea mai importantă şi nu necesită prea multe explicaţii. Toate expertizele criminalistice sunt de fapt o aplicare a tehnicilor de analiză fizico-chimice (vopsea, sticlă, metal, fibre, produse petroliere, inflamabile) şi a testelor biologice (sânge, salivă, păr, spermă). 7. Ramurile şi subramurile criminalisticii. Sistemul criminalisticii este structurat în trei părţi distincte: 1) Tehnica criminalistică, care reuneşte totalitatea metodelor tehnicoştiinţifice de descoperire, relevare, fixare, ridicare şi examinare a urmelor interesând fapta şi făptuitorul. În funcţie de obiectul de studiu, tehnica criminalistică cuprinde următoarele subramuri: a. Fotografia judiciară - adaptează şi elaborează metode de executare a diferitelor genuri de fotografii judiciare. b. Dactiloscopia - elaborează metode de identificare a persoanelor şi cadavrelor după urmele papilare. c. Traseologia - elaborează metode de identificare a persoanelor (după urmele dinţilor, urmele plantare, etc.) şi a obiectelor după urmele formă create de acestea (urmele de tăiere, urmele de pneu, etc.). d. Grafoscopia judiciară - elaborează metode de identificare a persoanelor şi obiectelor după scris. e. Balistica judiciară - elaborează metode de identificare a armelor de foc după urmele create de acestea, precum şi stabilirea fenomenelor care au însoţit împuşcătura. f. Antropologia judiciară - elaborează metode de identificare a cadavrelor după urmele osteologice. g. Portretul vorbit: este un sistem ştiinţific de identificare a persoanelor (cadavrelor) după semnalmente. h. Fonoscopia judiciară - elaborează metode de identificare a persoanelor şi obiectelor după urmele sonore (fonice).

9

2) Tactica criminalistică, care formulează regulile generale de organizare şi desfăşurare a activităţilor de anchetă şi de judecată, cum ar fi cercetarea locului faptei, identificarea autorului şi a victimei, ascultarea învinuitului sau inculpatului, a martorilor şi a părţii vătămată, prezentarea pentru recunoaştere, reconstituirea, determinarea legăturilor cauzale, efectuarea percheziţiilor, ridicarea de obiecte şi înscrisuri. 3) Metodologia criminalistică, care indică mijloacele specifice de cercetare ale infracţiunilor în funcţie de natura acestora: omor, lovituri şi vătămări ale integrităţii corporale, viol, furt, tâlhărie, înşelăciune, dare şi luare de mită, mărturie mincinoasă, fals, accidente de muncă şi de trafic rutier, naval şi aerian, incendii şi explozii. 8. Principiile fundamentale ale criminalisticii. Principiile fundamentale ale Criminalisticii, unele identice sau asemănătoare cu cele ale Dreptului penal procesual, au la bază aceeaşi concepţie definitorie pentru modul de realizare a justiţiei în cauzele penale: Principiul legalităţii, este fundamental pentru întreaga activitate a unui stat de drept. El este prevăzut atât în Constituţie, cât şi de normele penale. Astfel, în art.2 al actualului Cod penal şi în art.2 al Codului de procedură penală, se prevede că întreaga activitate procesual penală, în consecinţă şi aceea proprie investigării infracţiunilor, se desfăşoară în strictă conformitate cu prevederile legii. Prin posibilităţile sale specifice, Criminalistica serveşte acelui deziderat, conform căruia, nimeni să nu se sustragă răspunderii pentru încălcarea legilor şi să nu rămână nepedepsit, dar, totodată, nimeni să nu fie sancţionat sau pedepsit pe nedrept. Principiul aflării adevărului. Art.3 al Codului de procedură penală prevede că: "In desfăşurarea procesului penal trebuie să se asigure aflarea adevărului cu privire la faptele cauzei, precum şi cu privire la persoana făptuitorului". Fiind o ştiinţă care înmănunchează o multitudine de procedee, tehnici şi metode, Criminalistica pune la dispoziţia justiţiei mijloace de cunoaştere ş tiin ţ ific ă a adevărului. De altfel, este unanim admis că adevărurile ş tiin ţ ifice sunt obţinute, de regulă, prin folosirea unor metode complexe şi tehnici care servesc la descoperirea, descrierea şi explicarea proceselor şi fenomenelor lumii materiale. Mijloacele ştiinţifice proprii Criminalisticii pot descoperi autorul faptei ilicite şi pot scoate la lumină probele necesare aflării adevărului în procesul penal, ceea ce este de natură să consolideze opinia exprimată în literatura de specialitate, că există întrutotul posibilitatea aflării adevărului de către organele judiciare chemate să soluţioneze o anumită cauză penală. Prezumţia de nevinovăţie. Conform acestui principiu, orice persoană împotriva căreia a fost pornit un proces penal este prezumată nevinovată, numai
10

organelor judiciare revenindu-le obligaţia de a administra probele necesare dovedirii vinovăţiei. Prezumţia de nevinovăţie nu se limitează numai la o fază sau alta a procesului penal, operând, aşa cum s-a subliniat în literatura de specialitate, pe tot parcursul său. În activitatea complexă de cercetare şi analiză a urmelor unei infracţiuni sau a mijloacelor materiale de probă, specialiştii criminalişti trebuie să caute, în egală măsură, atât elementele prin care se poate stabili vinovăţia, cât şi elementele de dovedire a nevinovăţiei. În condiţiile independenţei organelor judiciare, ca şi ale luptei cu fenomenul infracţional, este necesară evitarea părerilor preconcepute, a concepţiilor insuficient argumentate ştiinţific, într-un cuvânt, a încercărilor de stabilire cu orice preţ şi în orice mod, a vinovăţiei unei persoane, întrucât s-ar încălca în mod flagrant principiul enunţat. Ca argument al importanţei Criminalisticii în garantarea prezumţiei de nevinovăţie poate fi invocată inclusiv posibilitatea, creată prin utilizarea metodelor criminalistice moderne, de a evita soluţii de condamnare neconforme cu realitatea, sau de eludare a adevărului. Principiul existenţei urmelor oricărui fapt penal. Toate faptele ilicite ale omului, ca, de altfel, orice activitate a sa, produc transformări sau modificări care se obiectivizează, din punct de vedere criminalistic, în urme ale infracţiunii. Reflectarea materială a actului infracţional reprezintă una dintre premisele de bază ale cercetării criminalistice, fiind aproape unanim admisă teza că nu poate exista infracţiune fără urme. Principiul identităţii. În centrul investigaţiilor criminalistice ce concură direct la aflarea adevărului în procesul penal se află identificarea persoanelor, a obiectelor sau a fenomenelor aflate în legătură directă, cauzală, cu faptele incriminate de legea penală". Principiul operativităţii în efectuarea investigaţiei penale. Acest principiu este caracteristic întregii activităţi consacrate rezolvării cauzelor penale, el servind scopului procesului penal, mai ales în direcţia constatării la timp şi în mod complet a faptelor prevăzute de legea penală, precum şi la identificarea infractorilor . Din sistematizarea unei bogate experienţe practice se desprinde cu claritate ideea că şansele de descoperire a infractorului scad pe măsura scurgerii timpului, aspect de natură să susţină afirmaţia că "timpul lucrează în favoarea infractorului"". Organele de cercetare şi urmărire penală sunt confruntate, nu de puţine ori, cu dificultăţi determinate de acţiuni aparent lipsite de importanţă ale unor persoane de bunăcredinţă: victima unui furt face curăţenie în casă, sau, mai grav, rudele victimei unui omor o ridică din locul în care a fost ucisă, apoi spală şi aşează cadavrul în pat, în aşteptarea organelor judiciare. Urgenţa se impune şi în condiţiile efectuării de constatări tehnico-ştiinţifice sau expertize destinate identificării unor obiecte ale căror caracteristici exterioare se pot modifica din cauza uzurii sau degradării în timp.
11

CAP II. NOŢIUNEA ŞI TRĂSĂTURILE CARACTERISTICE ALE URMELOR 2.1. Noţiunea de urmă a infracţiunii Majoritatea faptelor aparţinând oamenilor se reflectă în transformările produse în mediul în care se desfăşoară. Cunoscutul criminalist francez, Edmond Locard(1877-1966), formulează un principiu care va fi respectat, ulterior, de toţi criminaliştii, anume : « Orice individ care se deplasează într-un mediu lasă urme ». Simpla prezenţă a omului într-un anumit loc, fie statică, fie dinamică, în cadrul desfăşurării unor acţiuni cotidiene, profesionale, sociale, artistice etc., este de natură să determine în mod necesar şi obligatoriu modificări în spaţiul şi timpul de manifestare. Asemenea modificări se produc inclusiv atunci când omul săvârşeşte o faptă cu caracter penal. Aşa de exemplu, un infractor sare gardul, sparge un geam, intră în casă, forţează cu un levier uşile şifonierului şi ale unei casete metalice, furând banii găsiţi şi bijuterii, după care părăseşte locul faptei. În cursul acestei acţiuni, infractorul creează la faţa locului o multitudine de modificări, numite urme criminalistice şi anume: urme de încălţăminte pe pământ, urme digitale pe obiectele atinse cu mâna, striaţiuni ale vârfului levierului pe uşile şifonierului şi caseta metalică, cioburi de sticlă, fire textile rămase agăţate pe scândura gardului escaladat, etc. În acelaşi timp, pe rama şi talpa încălţămintei, aderă particule de sol, pe obiectele de îmbrăcăminte se depun particule şi microparticule de sticlă de la geamul spart, pe levier se ataşează particule lemnoase, metalice şi de vopsea de la şifonier şi caseta metalică, de la mâna infractorului cad mai multe picături de sânge, tăindu-se într-un ciob din geamul spart, un capăt de ţigară fumată. Relaţia dintre acţiunea infracţională şi modificările create de om, obiecte şi alte elemente ale mediului înconjurător este o relaţie cauzală, explicabilă prin legile naturii. Fapta infracţională - cauza şi consecinţele sale, efectul – se află într-o succesiune cronologică, ce permite cunoaşterea faptei produse în trecut, a autorului şi a împrejurărilor comiterii ei pe baza constatărilor făcute în procesul cercetării. Dincolo de materialitatea lor, aceste modificări conţin informaţii, care fiind interpretate ştiinţific, demonstrează relaţia dialectică existentă între ele, faptă şi făptuitor. Aşadar, cercetarea criminalistică are drept fundament ştiinţific principiul potrivit căruia, în marea majoritate a cazurilor, săvârşirea unei infracţiuni presupune prezenţa făptuitorului la faţa locului şi executarea de către acesta a unor activităţi ce produc
12

modificări materiale în ambianţa existentă, cunoscute sub denumirea generică de URME. În acest context, în concepţia şcolii româneşti de criminalistică, prin urmă se înţelege:”orice modificare materială produsă ca urmare a interacţiunii dintre făptuitor, mijloacele folosite de acesta şi elementele componente ale mediului unde îşi desfăşoară activitatea infracţională, modificări care, examinate individual sau în totalitate, pot conduce la: stabilirea faptei, identificarea făptuitorului, a mijloacelor folosite de acesta şi la lămurirea împrejurărilor cauzei”. În literatura de specialitate, noţiunea de urmă a infracţiunii mai este definită de unii autori în două accepţiuni şi anume: - în sens larg:”cele mai variate schimbări care pot interveni în mediul înconjurător, ca rezultat al acţiunilor infractorilor”(S.A.Golunski); respectiv, „orice modificare materială produsă la locul săvârşirii faptei şi care poate fi utilă cercetării criminalistice”(Ion Mircea); - în sens restrâns:”urmele formate prin reproducerea construcţiei exterioare a unui obiect asupra altui obiect”(Camil Suciu). Practica judiciară reţine că producerea unei modificări nu este limitată în exclusivitate la persoana autorului faptei, ca putând aparţine în egală măsură subiectului pasiv al infracţiunii (exemplu: petele de sânge sau firele de păr descoperite pe îmbrăcămintea sau corpul agresorului, etc.). Constituie urme: - tot ce a rămas material vizibil sau invizibil la locul faptei de la persoana făptuitorului, de la îmbrăcămintea acestuia sau de la mijloacele ori instrumentele folosite de acesta; (urmele papilare, îmbrăcăminte abandonată de infractor, urme ale diferitelor instrumente de spargere, etc.) - tot ce s-a ataşat material ;( vizibil sau invizibil) de la locul faptei asupra făptuitorului, hainelor, obiectelor, ori mijloacelor sau instrumentelor folosite de acesta la comiterea faptei (particule de sol ataşate pe îmbrăcămintea infractorului, sânge aparţinând victimei descoperit pe hainele infractorului, etc) - schimbările de poziţie ale unor obiecte existente la locul săvârşirii faptei(uşa de la intrarea în locuinţa găsită întredeschisă, poziţia schimbătorului de viteze, cuplat într-o anumită viteză, poziţia acului vitezometrului, etc). Pentru a fi considerată urmă în sens criminalistic, modificările materiale trebuie să îndeplinească o condiţie esenţială: să aibă o legatură de cauzalitate cu o infracţiune. La locul faptei, poliţistul va găsi o multitudine de modificări, dar el trebuie să le descopere şi examineze numai pe cele care au fost create în timpul comiterii infracţiunii sau care au legătură cu aceasta. Păstrarea de către urmă, într-o proporţie mai mică sau mai mare, a proprietăţilor şi caracteristicilor exterioare sau interioare ale fiinţei sau obiectului creator, dă posibilitatea identificării acestuia ori explicării condiţiilor în care s-a comis infracţiunea.
13

Rămânerea urmelor la faţa locului este determinată de următoarele cauze: - condiţiile în care operează făptuitorul (timp scurt, dificultăţi de a pătrunde etc.); - starea psihică a făptuitorului în momentul comiterii faptei (emoţie, frică,etc.); - modul de operare, specific făptuitorului; - condiţii nefavorabile de iluminare a locului faptei,etc. 2.2. Trăsături caracteristice generale ale urmelor Caracteristica dominantă a conceptului de urmă a infracţiunii, o constituie relaţia directă, nemijlocită, existentă între modificările produse şi fapta infracţională, componente obiectiv necesare ale cuplului dialectic cauză - efect. Urmele, privite în accepţiune criminalistică, prezintă următoarele trăsături caracteristice generale: urmele apar obligatoriu în procesul săvârşirii unei fapte penale(INFRACŢIUNEA PERFECTĂ NU EXISTĂ !); - urmele sunt rezultatul interacţiunii(contactului) dintre factorii creatori şi cei primitori de urme, în timpul comiterii faptei(spre exemplu, urma papilară se crează prin contactul dintre mâna infractorului şi suprafaţa unui obiect lucios, existent la locul faptei); - în timp, urmele criminalistice suferă unele schimbări care pot duce la diminuarea valorii lor în procesul de identificare. Concomitent, asemenea modificări pot suferi şi factorii creatori ai urmelor – om, obiecte, etc. 2. 3. CLASIFICAREA GENERALĂ A URMELOR Necesitatea realizării unei viziuni unitare asupra sistemului urmelor, a evidenţierii interdependenţelor dintre diferitele categorii, grupe şi subgrupe ale acestora, conduce la utilizarea mai multor criterii de clasificare, apte să permită stabilirea sursei, formei, dimensiunilor şi conţinutului urmelor, calităţii şi posibilităţilor de utilizare a lor în procesul judiciar. Într-o opinie mai veche, promovată de criminalistul francez Edmond Locard, clasificarea urmelor era făcută în: - amprente(digitale, corporale, de îmbrăcăminte, de animale, etc.); - urme(obiecte lăsate de infractor, instrumente de spargere, fire de păr, etc.). În criminalistica românească, pornind de la noţiunea de urmă şi având în vedere marea varietate a unor modificări materiale ce pot fi descoperite în câmpul infracţiunii, s-a impus ca o necesitate teoretică şi practică, clasificarea lor după anumite criterii, astfel: A. Clasificarea după factorul creator de urmă: Raportat la acest criteriu, urmele pot fi:

14

a) urme ale omului, care cuprind toate modificările rezultate din contactul mâinilor, picioarelor, feţei şi altor părţi ale corpului, cu elementele locului în care s-a comis infracţiunea; produsele biologice de natură umană(sânge, salivă, spermă, păr); vorbirea; scrisul; modul specific de executare a nodurilor şi legăturilor etc. b) urme ale animalelor: urme create de copite, gheare, coarne, colţi, aripi, păr, pene, produse biologice, precum şi cele sonore şi de miros; c) urme ale vegetalelor, din care fac parte: urmele frunzelor, ramurilor, tulpinelor, seminţelor, porilor, produselor biologice de origine vegetală, precum şi cele ale vegetalelor prelucrate ( cafeaua, tutunul, iasca, etc.); d) urme ale obiectelor şi instrumentelor: urme create de încălţăminte, de pneurile mijloacelor de transport, pelicule de vopsea, cioburi de sticlă, striaţiile create de ghinturile ţevii armei, pe glonţ, sau cele create de instrumentele de spargere, părţi din obiecte şi chiar obiecte rămase la faţa locului; e) urme create de unele fenomene, sunt cele care apar ca urmare a incendiilor, exploziilor, catastrofelor, folosirii radiaţiilor, etc. B. Clasificarea după factorul primitor de urme Potrivit acestui criteriu, urmele se clasifică în: a) urme primite de om: răni (echimoze, tumefieri, fracturi, etc.) particule de praf, pete şi mânjituri de vopsea, vaselină, sânge, etc., existente la locul faptei sau pe corpul ori îmbrăcămintea victimei. În cadrul procesului de percepţie, omul poate reţine în memorie şi acele urme care dispar de la locul faptei odată cu consumarea actelor infracţionale: caracteristicile mersului, semnalmentele făptuitorului, culoarea îmbrăcămintei şi obiectelor ce le purta asupra sa, succesiunea activităţilor întreprinse de făptuitor etc.). În cazul acestora se au în vedere două situaţii distincte: una când corpul uman suportă contactul nemijlocit cu factorii creatori de urme ( glonţ, cuţit, piatră, pumni, unghii, degete, dinţi, explozii etc.) şi alta, deosebit de complexă, atunci când contactul cu factorul creator se realizează prin intermediul procesului de percepţie-memorizare. Urmele primite de corpul uman, ca simplu corp primitor pot fi clasificate în urme ” formă” şi urme” materiale”, în macrourme şi microurme, toate acestea având proprietăţi geometrice, mecanice, fizice şi chimice, susceptibile de măsurare şi apreciere matematică în procesul expertizei criminalistice. Prin procesul de percepţie omul poate reţine şi acele urme care dispar de la locul faptei odată cu consumarea activităţii infracţionale, aşa cum ar fi: elementele dinamice caracteristice mersului făptuitorului ( altele decât cele materializate în cărarea de urme); culoarea îmbrăcămintei sau instrumentelor folosite de făptuitor; temperatura şi mirosurile provenite de la făptuitor, sau obiectele folosite de el; succesiunea activităţilor întreprinse de anumite persoane în timpul comiterii infracţiunii etc.

15

Urmele recepţionate de om prin intermediul procesului de percepţie sunt un produs al variabilităţii culorilor, tonurilor, mirosurilor, combinate cu posibilităţile de interrelaţie ale diferitelor sisteme sensorizate umane. În această categorie de urme accesul este indirect, ele fiind fixate şi conservate de memoria umană. Redarea lor se face tot de către omul purtător, conform legilor psihofiziologice ale memorizării şi reproducerii. b) urme primite de animale, care sunt modificări produse asupra corpului acestora, prin intermediul unor instrumente, arme, sau substanţe. Modificările pot consta în răniri, imprimări pe blana sau pielea animalului, intoxicaţii, împuşcări etc. c) urme primite de vegetale, care constau în tăieturi, ruperi, smulgeri, sau imprimări efectuate cu diverse instrumente, unelte, ori alte obiecte. De asemenea, din această categorie mai fac parte urmele imprimate pe suprafaţa plantelor, de forma corpului unor persoane, animale, mijloace de transport, sau obiecte ( urmele lăsate de roţile unui autovehicul pe iarbă, culcuşurile animalelor în lanuri, fâneţuri etc.). d) urme primite de obiecte; acestea constau în modificările pe diferite obiecte, teren, etc., în urma contactului lor cu unul dintre factorii creatori(ex: urmele de încălţăminte create în terenul moale, urmele instrumentelor de spargere create în tocul uşii sau al ferestrei, etc). În cadrul acestei grupe sunt incluse şi urmele rămase pe banda de magnetofon, sau pe pelicula foto şi cinematografică. Urmele primite de obiecte se caracterizează printr-o bună conservare, unele din ele păstrându-şi caracteristicile iniţiale vreme îndelungată. C. Clasificarea urmelor după esenţa lor Din acest punct de vedere, urmele se clasifică astfel: a) Urme formă, ce reproduc conturul exterior al factorului creator de urmă( ex: urmele de încălţăminte, de pneuri etc.) ori suprafaţa activă a acestuia( ex: urmele instrumentelor de spargere folosite pentru forţare, tăiere etc.). a1) În raport de procesul de mişcare al celor doi factori( primitor şi respectiv creator), urmele formă se împart în: - urme statice, ce se formează prin apăsare, presare, lovire, rostogolire, fără ca suprafaţa obiectului creator de urmă să alunece pe suprafaţa obiectului primitor de urmă(urme de încălţăminte, urme papilare, conturul dinţilor pe pielea victimei, conturul instrumentelor de spargere etc.); - urme dinamice, care se formează când suprafeţele în contact, ale celor două obiecte (obiectul creator şi cel primitor de urmă) se află în mişcare unele faţă de altele (urme striaţii, urme de derapare a roţilor autovehiculului, urme de alunecare şi frecare etc.). a2) În raport de modificările aduse factorului primitor, urmele formă se subclasifică în:

16

- urme de adâncime, ce se formează prin modificarea în profunzime a obiectului primitor în locul de contact cu cel creator de urmă(când obiectul creator este dur şi pătrunde în masa obiectului primitor); - urme de suprafaţă, se formează numai la suprafaţa obiectului primitor şi apar ca rezultat al unor depuneri( stratificare) sau ridicări( destratificare) de substanţă, fără a schimba forma sau conturul acestuia. Deci, în funcţie de procesul formării lor, urmele de suprafaţă pot fi: urme create prin stratificare (când obiectul creator depune pe cel primitor un strat de substanţă: urme de încălţăminte, urme ale pneurilor pe asfalt etc.) sau urme create prin destratificare( când obiectul creator primeşte un strat subţire de substanţă din suprafaţa obiectului primitor: stratul depus pe degetele aşezate pe un toc de fereastră). De asemenea, urmele de stratificare şi de destratificare pot fi: vizibile (colorate, când sunt detectate cu ochiul liber) sau latente (invizibile, care nu pot fi detectate decât dacă sunt examinate cu ajutorul unor mijloace tehnice adecvate). De exemplu, mâna curată, în contact cu obiectele, lasă urme de stratificare latente, depunând un strat incolor de material biologic: sudoare, grăsimi, resturi de excuamare, ş.a. Când mâna este acoperită cu sânge, vopsea, praf, făină, sau alte substanţe, creează pe suprafeţele cu care vine în contact urme vizibile. În urmele de suprafaţă, trebuie incluse şi acelea care redau conturul unor obiecte, ca urmare a protejării locului ocupat de acestea, denumite urme negative. De exemplu, tabloul, covorul, tapiţeria, sau alt obiect, va lăsa pe peretele unde se află conturul său, printr-o culoare mai deschisă decât restul peretelui, asupra căruia au acţionat fumul, căldura, lumina şi alţi factori degradanţi. În cazul incendiilor, locul ocupat de obiectele rezistente la foc, redă conturul acestora sub forma unei porţiuni necarbonizate. În categoria urmelor formă, se include şi urmele create prin căderea substanţelor lichide, semilichide sau vâscoase, de la diferite înălţimi, sub diverse unghiuri, viteze şi presiuni ( picăturile de sânge, urină, apă, ulei, benzină, vopsea etc.). Examinarea formei acestor urme, deşi nu duce la identificarea obiectului creator, furnizează numeroase date în legătură cu direcţia, înălţimea, viteza, timpul şi modul de consumare a actelor care leau produs. b) Urme materie, ce cuprind produsele, substanţele sau peliculele de natură organică sau anorganică apărute în procesul săvârşirii unei infracţiuni, care prin componenţa şi aspectul lor prezintă importanţă din punct de vedere criminalistic(ex: produse biologice de natură animală şi vegetală şi substanţe chimice de natură organică; cioburi de sticlă, particule de sol, de vopsea etc.). c. Urme poziţionale, sunt reprezentate de schimbările poziţiilor iniţiale ale corpurilor sau obiectelor, existente la locul unde s-a comis o infracţiune şi care au legătură cu aceasta(ex: un sertar tras pe jumătate, o uşă întredeschisă, prezentând
17

broasca în poziţie ”asigurat”, o perdea, sau o draperie cu un colţ desprins, ceasul spart sau oprit la o anumită oră, mânerul de cuplare al unui motor, sau aparat de bord blocat într-o anumită poziţie etc.). D. Clasificarea urmelor după mărime În raport cu dimensiunile lor, urmele ce fac obiectul examinărilor criminalistice, se clasifică în două mari categorii: a) macrourme, sunt urmele formă sau materie de dimensiuni suficient de mari pentru fi descoperite şi examinate cu ochiul liber. Aceste urme pot fi supuse unor prelucrări, examinări şi analize chimice şi fizice obişnuite, fără pericolul distrugerii complete a substanţei lor. b) microurme, sunt urmele formă sau materie, mici sau foarte mici, a căror descoperire, ridicare şi examinare necesită mijloace tehnice de mărire, cum ar fi: lupa, microscop, stereomicroscop etc. Dimensiunile mici ale microurmelor, fac ca făptuitorul să nu sesizeze crearea acestora la faţa locului şi, ca urmare, să nu le poată distruge, ori altera intenţionat(ex: striaţiile create de cuiul percutor pe capsa tubului cartuşului, striaţiile cuţitului pe capul furtunului de cauciuc tăiat de la butelia de aragaz etc.). E. După posibilităţile ce le oferă în procesul identificării Urmele se împart astfel: a) Urme care furnizează elemente pentru lămurirea diferitelor împrejurări ale săvârşirii infracţiunii. În această categorie se includ acele urme care, deşi nu conţin elemente de identificare, sau stabilire a apartenenţei lor la gen, contribuie la determinarea naturii activităţilor desfăşurate de către făptuitor, a succesiunii şi duratei acestora, la explicarea diferitelor împrejurări negative etc. Fac parte din această categorie, îndeosebi urmele poziţionale, precum şi urmele aşa-zise ” concepţionale”, care relevă concepţia de săvârşire a unei fapte infracţionale, diferită de la individ la individ. În categoria urmelor ” concepţionale”, se include cunoscutul ” modus operandi”. b. Urme care ajută la stabilirea apartenenţei la gen, sunt acele urme care conţin doar caracteristici generale, ori au şi caracteristici individuale, însă insuficiente( din punct de vedere cantitativ şi/sau calitativ) pentru formularea unei concluzii de identificare individuală . Procentul cel mai mare în această grupă, îl deţin urmele formă dinamice( în afara striaţiilor), urmele de destratificare, cele negative, o parte a urmelor materie, a microurmelor şi ale unor fenomene. c. Urme care permit identificarea factorului creator, sunt acelea care conţin suficiente caracteristici, generale şi individuale, pentru identificarea factorului creator de urmă. Acestea ajută cel mai mult în procesul identificării(ex: urme lăsate de mâini,

18

de picioare, de buze, de dinţi, de îmbrăcăminte, de încălţăminte, de părţile rulante ale mijloacelor de transport, precum şi urmele vocii şi vorbirii). Prezenţa urmele în câmpul infracţiunii nu au nici o valoare dacă acestea rămân necunoscute organului judiciar. De aceea, acestea trebuie descoperite şi examinate, apoi înaintate specialiştilor sau experţilor, care , în urma examinărilor efectuate, întocmesc rapoarte de constatare tehnico-ştiinţifică sau de expertiză criminalistică , rapoarte ce le conferă valoare judiciară ca probe(ANEXA 1). 2.4. OPERAŢIUNI TEHNICO-CRIMINALISTICE EFECTUATE ASUPRA URMELOR LA FAŢA LOCULUI Orice urmă ce se găseşte în câmpul infracţiunii, trebuie: descoperită, conservată, interpretată, fixată, ridicată şi ambalată. De asemenea, pentru efectuarea examinărilor criminalistice, trebuie obţinute modele pentru comparaţie de la obiectele presupuse că au creat urma. 2.4.1. Descoperirea urmelor Sarcina cea mai importantă a ofiţerilor şi subofiţerilor de poliţie care execută investigarea tehnico-ştiinţifică a locului faptei, o constituie descoperirea tuturor categoriilor de urme. În locurile unde s-a săvârşit o infracţiune, sau se presupune că aceasta s-a produs, urmele trebuie căutate cu mare atenţie, începând de la intrarea în locul faptei, iniţial pe o porţiune limitată, care va fi marcată pentru a permite accesul membrilor echipei de cercetare sau al altor persoane care au tangenţă cu această activitate, iar apoi se va stabili sensul în care se va face cercetarea, dacă suntem în încăpere, sau locuri restrânse, sau pe sectoare, dacă terenul de cercetat are o întindere prea mare. Aceste măsuri se iau pentru a nu omite unele porţiuni din locul faptei, în care să nu căutăm urmele. Pentru descoperirea urmelor, în funcţie de natura infracţiunii, specificul locului faptei şi de modul de operare al infractorului, poliţistul va cauta sa reconstituie mintal fiecare faza a desfăşurării activităţii infracţionale, parcurgând-atunci când este posibilcu atenţie traseul infractorului (iter criminis). Pe parcursul cercetării, fiecare obiect despre care se presupune că a fost folosit sau atins de infractor va fi examinat cu grijă, pentru a descoperi pe el eventualele urme. Descoperirea urmelor, presupune o cercetare sistematică şi amănunţită a locului săvârşirii infracţiunii, prin observare nemijlocită sau cu ajutorul unor mijloace tehnice. În functie de natura şi dimensiunile urmei, se aplică unul dintre urmatoarele procedee: a. Urmele vizibile (macrourmele), se descoperă cu ochiul liber. b. Urmele latente se descoperă folosind unul din următoarele procedee: - cu fascicul de lumină dirijat incident;

19

- cu aparate optice de mărit; - prin transparenţă; - sub radiaţii u.v., i.r., gama, beta, rontgen. Aceste procedee sunt procedee nedistructibile, ce nu aduc modificări prin aplicarea lor. - prin relevare : Aici se aplică urmatoarele tehnici: - pudrare sau prăfuire; - aburirea cu vapori de iod; - tratarea cu soluţie chimică(ninhidrină); - relevarea de pe materiale textile; - relevarea de pe pielea umană. - procedee speciale: - folosirea câinelui de urmărire; - folosirea detectoarelor de metale, radiaţii, etc. ; - folosirea magnetului şi a electromagnetului; - folosirea simţurilor organoleptice: (auzul, pipăitul, mirosul, văzul) ; Dintre urmele latente, cele mai frecvent intâlnite în câmpul infracţiunii sunt urmele de mâini cunoscute şi sub denumirea de urme papilare. 2.4.2. Conservarea urmelor criminalistice Prin conservarea urmelor se înţelege, luarea măsurilor necesare de protejare a acestora, pentru a nu fi distruse sau deteriorate intenţionat sau neintenţionat prin acţiunea diferitelor persoane, a animalelor sau a intemperiilor (ploaie, zăpada, vânt, etc.). Procedeele de conservare a urmelor diferă în funcţie de natura urmei, locul unde se află precum şi de factorii care pot influenţa integritatea sa (exemplu: intemperiile naturii). În general, pentru conservarea urmelor, întreprindem următoarele activităţi: - acoperirea urmei cu diferite obiecte (cutii, lăzi, vase sau chiar hârtie de mărime corespunzătoare, îndoită la colţuri şi bombată la mijloc). O particularitate o reprezintă urmele de adâncime create de încălţăminte sau de mijloacele de transport, care, pe timp de ploaie se acoperă şi se îndiguiesc pentru a preîntimpină scurgerea apei şi surparea pereţilor. - încercuirea urmei cu creta forestieră sau cu alt instrument scriptural; Procedeul se foloseşte cu un dublu scop. În primul rând atenţionează să nu se pătrundă în sectorul respectiv, iar în al doilea rând oferă o mai bună delimitare cu ocazia executării fotografiilor sau filmărilor judiciare(ex: încercuirea urmei de încălţăminte formată prin stratificare de sânge pe asfalt sau pe podea, încercuirea cioburilor de far sau a peliculelor de vopsea în cazul unui accident de circulaţie, etc.);
20

- jalonarea şi numerotarea urmelor descoperite, constă în folosirea unor jaloane şi tăbliţe cu numere indicatoare, existente în trusele criminalistice. 2. 4.3. Interpretarea urmelor În sens criminalistic, prin interpretarea urmelor se înţelege examinarea amănunţită a fiecărei urme şi corelarea acesteia cu celelalte elemente ale ambianţei locului faptei, în vederea explicării mecanismului formării acestora şi deţinerii unor indicii despre factorul creator şi despre împrejurările în care s-a comis fapta. - în cazul urmelor de mâini, putem obţine unele date privind numărul persoanelor, activităţile desfăşurate de acestea la fata locului, vechimea urmei, unele malformaţii la nivelul mâinii, etc. - în cazul cărării de urme de încălţăminte, putem obţine date privind: - numărul persoanelor; - activităţile desfăşurate de acestea; - direcţia reală de deplasare; - sexul şi vârsta persoanei; - unele particularităţi anatomice sau ale mersului; - tipul şi modelul încălţamintei, etc. - în cazul urmelor create de mijloacele de transport, putem obţine date cu privire la: - tipul, felul şi marca vehiculului; - direcţia de deplasare; - condiţiile ce au favorizat producerea faptei; - unele defecţiuni tehnice; - viteza de deplasare; - date despre încărcătura, etc. - în cazul urmelor instrumentelor de spargere, putem obţine date privind : - instrumentul folosit; - acţiunile desfăşurate de făptuitor, etc. - interpretarea urmelor de sânge sau de alte substanţe biologice ne oferă date privind: - natura sângelui; - înălţimea de la care s-au scurs; - activităţile infracţionale de la faţa locului; - direcţia în care a fost deplasat cadavrul; - ce zonă a corpului a fost lezată şi vechimea leziunii, etc.

21

2.4.4. Fixarea urmelor După descoperirea, conservarea şi interpretarea urmelor, în procesul investigării tehnico-ştiinţifice a locului faptei, se procedează la determinarea stării lor, a poziţiei şi la descrierea amănunţită a acestora. Totalitatea activităţilor de acest fel este cunoscută în criminalistică sub denumirea de fixare a urmelor. A fixa o urmă înseamnă a arăta natura, calitatea, forma, culoarea amplasamentul, dimensiunile şi poziţia lor prin diferite mijloace de probă cu menţiunea că aceasta a fost descoperită la locul comiterii unei anumite infracţiuni şi nu în altă parte. Fixarea urmelor de la locul comiterii infracţiunii se poate face astfel: a. Fixarea prin descriere în: - proces-verbal de cercetare la faţa locului; - raport de constatare tehnico-ştiinţifică; - procesul-verbal întocmit de conducătorul câinelui de urmărire. b. Fixarea cu ajutorul mijloacelor tehnice: - fotografie judiciară; - film judiciar; - schiţă; - desen. Fixarea prin descriere, constă în consemnarea sub formă scrisă a constatărilor făcute, prin perceperea nemijlocită a tuturor caracteristicilor urmelor şi obiectelor, a dimensiunilor şi interdependenţei dintre acestea şi alte elemente ale locului faptei. De exemplu, la o urmă de încălţăminte se descrie tipul şi mărimea acesteia, dacă este de bărbat, femeie, sau copil, care este tipul şi modelul de talpă, dacă încălţămintea care a creat urma prezintă urme de uzură, care este lungimea pasului, modul de formare a urmei, etc. Procesul-verbal de cercetare la faţa locului este principalul mijloc de probă, ce oferă practic posibilităţi nelimitate de descriere a tuturor aspectelor constatate cu această ocazie. Raportul de constatare tehnico-ştiinţifică se întocmeşte de către specialistul criminalist, având şi el putere probatorie. Fotografierea urmelor de la faţa locului se execută în toate situaţiile în care aceasta este posibilă. Spre deosebire de desen, schiţa locului faptei se întocmeşte pe cât posibil la scara 1/100, 1/200, de obicei pe hârtia milimetrică. Desenul, la faţa locului se va executa ori de câte ori este cazul, fixându-se cu această ocazie diferitele caracteristici ale urmelor.

22

Filmul judiciar, se foloseşte tot mai mult ca procedeu de fixare a locului faptei. Acesta surprinde totalitatea aspectelor existente la faţa locului, relevând din unghiuri diferite întreaga activitate de căutare şi descoperire a urmelor. 2.4.5. Ridicarea urmelor de la faţa locului este o activitate obligatorie ce se efectuează după fixarea lor prin procedeele amintite, activitate ce se desfaşoară în faza dinamică a cercetării la faţa locului. Prin ridicarea urmelor, în sens criminalistic, se înţelege luarea lor ca atare, a imaginii acestora sau a obiectelor ce le poartă ori le conţine, de la locul săvârşirii faptei. Pentru aceasta, se vor aplica următoarele procedee, fiind necesară respectarea următoarei ordini de referinţă: a. Ridicarea imaginii urmei prin fotografiere sau filmare Fotografierea (filmarea) urmelor este indicată a se aplica înaintea oricărei alte metode de ridicare, deoarece în caz de distrugere sau deteriorare a urmei, să ne rămână imaginea acesteia. Se realizează prin procedeul fotografierii (filmării) la scară, lângă urmă ataşânduse un instrument etalon de măsură (riglă, ruletă, etc.), iar în lipsa acestuia un obiect cu dimensiuni standard (cutie de chibrituri, creion neînceput,etc.). b. Ridicarea urmelor odată cu obiectul purtător Metoda se aplică ori de câte ori este posibil, cu respectarea următoarelor reguli: - obiectul să nu aibă dimensiuni sau greutate mare; - prin ridicare să nu se distrugă urma, ori să se producă pagube; - să nu se împiedice desfăşurarea normală a activităţii la locul respectiv ori să se aducă atingere gravă gradului de confort al persoanelor de la locul respectiv (ex: nu se poate ridica uşa ori fereastra casei, volanul maşinii, etc.); - să nu se pună în pericol viaţa ori sănătatea persoanelor. c. Ridicarea urmei ca atare Aceast procedeu se aplică în cazul urmelor materie, şi în funcţie de starea de agregare şi de dimensiunile lor se aplică unul din următoarele tehnici: - prinderea cu mâna sau cu penseta; - desprinderea sau răzuirea urmelor de pe suportul pe care se află; - absorbirea cu pipeta (seringa) sau cu tubul capilar; - cu ajutorul magnetului (în cazul materialelor feroase); - prin măturare (cu ajutorul pensulei) ; - prin decupare (ex: urmele de vopsea impregnate în textile); - prin tamponare cu vată sau tifon ; Se va avea grijă ca prin ridicare să nu se ridice sau să se modifice urmele. d. Ridicarea prin transferare În cazul urmelor formă create prin depunere ori prin detaşare de pulbere de pe suprafeţe dure, ori în cazul urmelor papilare relevate cu diferite pulberi, se aplică
23

metoda ridicării acestora prin transferare cu folii adezive. Această metodă se aplică numai în situaţia în care ridicarea cu obiectul purtător nu este posibilă şi după ce urma a fost fotografiată la scară. Pentru a-i conferi forţa probantă, este bine ca pe spatele hârtiei folio să se noteze locul de unde a fost ridicată şi să semneze martorii asistenţi. e. Ridicarea urmelor cu ajutorul mulajului În situaţiile în care în câmpul infracţiunii sunt descoperite urme de adâncime (create de încăţăminte, de mijloacele de transport, de instrumentele de spargere ori de animale), după fotografierea ori filmarea lor la scară vor fi ridicate cu ajutorul mulajului de ghips, parafină, de plastilină, etc. f. Ridicarea urmelor sub formă de crustă, pete, depuneri, lichide, etc., se face prin: - răzuirea cu lama, briceagul, sau desprinderea unor particule cu penseta ( sânge, vopsea sub formă de crustă); - solubilizarea cu tampoane de vată îmbibate în apă, sau alcool; - absorbirea cu pipeta, seringa, sau tubul capilar ( lichide); - absorbirea cu aspiratorul la care se montează un dispozitiv special( microurme); - ridicarea cenuşelor cu spatulă, lopăţică metalică, din plastic, sau carton, a stratului de sol, sau zăpadă îmbibate cu sânge, vopsea, sau alte lichide; - prinderea cu penseta ( hârtii, fire de păr, particule de vopsea, etc.); - recoltarea cu magnetul a particulelor metalice ( pilitură, arme din locuri greu accesibile – fântâni, râpe etc.). 2.4.6. Ambalarea şi transportul urmelor şi obiectelor purtătoare de urme După ce au fost ridicate, pentru a putea fi protejate pe timpul transportului (la laboratoarele criminalistice ori la alte instituţii) urmele se vor ambala în plicuri, pachete, cutii, recipienţi etc., în raport cu natura şi specificul fiecăruia în parte (exemplu: hârtia folio cu urmele papilare se ambalează în plicuri, mulajul de ghips în cutii, lichidele în flacoane, etc.). Pentru ambalarea urmelor ori obiectelor purtătoare de urme, se vor respecta următoarele reguli: - se alege tipul de ambalaj corespunzător naturii urmei; - fiecare urmă se ambalează separat; - ambalajul să asigure protecţia urmei sau obiectului purtător de urmă; - se sigilează ambalajul pentru a înlătura posibilitatea pierderii ori înlocuirii urmei sau obiectului purtător de urmă; - se etichetează ambalajul (ce urmă conţine, de unde şi când a fost ridicată, semnăturile organului de cercetare penală şi ale martorilor asistenţi); - dacă se impune, se vor face şi alte menţiuni, cum sunt: fragil, a nu se răsturna, a se feri de umezeală, etc.;

24

Urmele descoperite şi ridicate de la faţa locului vor fi luate de cel care a efectuat investigarea tehnico-ştiinţifică a locului faptei şi predate poliţistului numit cu soluţionarea cauzei. Acesta, prin rezoluţie motivată va dispune efectuarea de constatări tehnico-ştiinţifice ori de expertize. În marea majoritate a cazurilor, pentru efectuarea acestor examinări de laborator este necesar ca expertului sau specialistului să i se trimită şi modele pentru comparaţie create cu obiectele presupuse că au creat acele urme. 2.5. IMPORTANŢA URMELOR Întreaga paletă a urmelor criminalistice, indiferent de criteriul după care sunt clasificate, prezintă o importanţă deosebită în procesul judiciar, ele contribuind la descoperirea infracţiunilor, identificarea autorilor, aflarea adevărului şi clarificarea cauzei sub toate aspectele, în spiritul prevederilor art. 62 C.p.p. Astfel, de cele mai multe ori, urmele ajută la identificarea făptuitorului, sau a obiectului corp delict, pa baza caracteristicilor individuale de identificare pe care le conţin, ca de exemplu, urmele create de mâini, de încălţăminte, de părţile rulante ale mijloacelor de transport, etc. Atunci când elemente caracteristice ale urmei nu sunt suficiente pentru identificarea individuală, urmele respective vor servi la stabilirea apartenenţei la gen a factorului creator, contribuind în acest mod la formarea cercului de suspecţi. Dacă urmele cercetate nu conţin elemente caracteristice de identificare a factorului creator, ele sunt utile totuşi procesului judiciar, pentru că pot furniza date pentru lămurirea diferitelor împrejurări în care a fost săvârşită infracţiunea, natura activităţilor desfăşurate de autor, succesiunea şi durata acestora, explicarea diferitelor împrejurări negative etc. Urmele infracţiunii constituie elemente de bază pentru realizarea principalelor componente ale procesului judiciar penal, respectiv constatarea existenţei, sau inexistenţei unei infracţiuni, identificarea persoanei care a săvârşit-o, probarea vinovăţiei autorului şi stabilirea împrejurărilor în care a fost săvârşită fapta penală, necesare pentru clarificarea deplină şi justa soluţionare a cauzei cercetate. Indiferent de categoria, sau natura urmelor, acestora trebuie să li se acorde, la faţa locului, aceeaşi importanţă în căutarea şi descoperirea lor, cât şi ulterior, pentru valorificarea lor în interesul cauzei. Nu există urme care să aibă valoare prestabilită, mai mare sau mai mică. Adevărata evaluare a urmelor infracţiunii, materializate în mijloace de probă, se face potrivit legii procedural penale, de organul de urmărire penală şi de instanţa de judecată, potrivit convingerii lor, formată în urma examinării tuturor probelor administrate în cauza penală cercetată.

25

CAP.III FOTOGRAFIA JUDICIARĂ 1.NOŢIUNI GENERALE DESPRE FOTOGRAFIE. TEHNICA FOTOGRAFICĂ 1.1. Scurt istoric La început un mijloc de distracţie, apoi de lux, fotografia a devenit astăzi o necesitate. Complexitatea unor procese şi fenomene fineţea şi rapiditatea desfăşurării lor, imposibilitatea omului de a ajunge Ia ele, fac ca de multe ori fotografia să fie unicul mijloc prin care acestea se pot studia. În fotografia judiciară, un lucru esenţial este priceperea criminalistului, gradul de stăpânire a cunoştinţelor de specialitate, astfel încât din noianul de procedee, metode şi materiale pe care Ie are Ia dispoziţie, să aleagă pe cele mai adecvate scopului în care desfăşoară cercetarea şi condiţiile în care această se desfăşoară. Lucrul la întâmplare, necunoaşterea sau neaplicarea regulilor impuse de folosirea fotografiei în activitatea de cercetare, nu pot avea decât rezultate negative. Un exemplu elocvent în acest sens este modul în care s-a efectuat fotografia unei urme de încălţăminte, de adâncime, în cazul unui furt prin spargere . În procesul-verbal de cercetare Ia faţa locului s-a menţionat, corect, că urma măsoară 28 cm. lungime, trecându-se la fotografiere fără să se ţină cont că urma se afla la o adâncime de 3 cm în sol, a fost aşezată rigla gradată Ia nivelul solului, rezultând în final, datorită diferenţei de nivel între planurile urmei şi unităţii de măsură, o diferenţă de dimensiune în imagine, în minus cu 1,2 cm, născându-se astfel o gravă contradicţie între procesulverbal şi ilustrarea fotografică. Iată deci, cum nerespectarea unei reguli elementare de fotografiere Ia faţa locului a creat serioase dubii cu privire Ia modul în care s-a făcut cercetarea Ia faţa locului, punând la îndoială veridicitatea probelor administrate în dovedirea vinovăţiei unui infractor. Tehnica şi arta fotografică actuală, reprezintă rodul a numeroase eforturi, cercetări şi experienţe îndelungate Ia care au participat generaţii de meşteşugari, artişti anonimi, cercetători şi specialişti din cele mai variate domenii de activitate ştiinţifică şi tehnică. Este cunoscut faptul că tehnica fotografică are la bază fenomenul formării imaginii în camera obscură, fenomen descoperit încă din antichitate de Aristotel (384322 î.e.n.) şi care este posibil să fi fost cunoscut şi de arabii din sec. VI al erei noastre. Prima semnalare scrisă despre fenomenul formării imaginii este făcută de învăţatul HASAN IBN HASAN (965-1038), dar care nu vorbeşte de acest fenomen ca de ceva nou, ci face o serie de consideraţii de amănunt, stabilind corelaţii între dimensiunile şi formele deschiderilor , între paralelismul planului orificiului de pătrundere a luminii şi cel pe care se formează imaginea, precum şi referiri Ia claritatea şi forma imaginilor obţinute.
26

Celebrul artist şi savant al şcolii florentine, Leonardo da Vinci (1452—15191) a descris şi explicat pentru prima dată în mod ştiinţific, fenomenul formării imaginii în camera obscură, arătând că:” … atunci când imaginile obiectelor luminate din afară pătrund printr-un mic orificiu într-un spaţiu întunecat, aceste imagini pot fi primite pe o bucată de hârtie albă, aşezată Ia o oarecare distanţă de acest orificiu; obiectele vor fi văzute cu propriile lor forme şi culori, mai mici ca dimensiuni şi răsturnate din cauza razelor luminoase” Totuşi, prima ilustraţie a unei camere obscure apare abia în anul 1545, în lucrarea fizicianului şi matematicianului olandez GEMMA FRISIUS -„De radio astronomico et geometrico liber”. În anul 1558, veneţianul Daniel Barbaro, adăuga lentilei lui Cardan o diafragmă, cu ajutorul căreia se îmbunătăţeşte şi mai mult imaginea obţinută cu ajutorul camerei obscure. Omul de ştiinţă Gian Bafista de Ia Porta (1538-1515) a acut un rol deosebit în popularizarea camerei obscure, în lucrarea sa ,,Magiae Naturalis”, descriind într-un spaţiu destul de larg camera obscură, vine şi cu unele elemente noi vorbind despre utilizarea unei oglinzi concave cu ajutorul căreia se pot mări şi redresa imaginile, reuşindu-se astfel a se urmări scene de pe stradă sau se pot organiza spectacole proiectate într-o cameră întunecoasă. În anul 1572, în lucrarea despre optică a lui Friederich Resner, apare prima sugestie scrisă în legătură cu construirea unei camere obscure transportabile, din lemn. Henry Walton, într-o scrisoare a sa din 1620, vorbeşte despre o cameră obscură cort cu ajutorul căreia l-a văzut pe renumitul Johann Kepler executând vederi topografice foarte precise. Despre o astfel de cameră obscură ne relatează şi învăţatul iezuit Athanasius Kirchner în 1646, în urma călătoriilor sale prin Germania şi o descrie ca pe o cabană din lemn. În anul 1685 călugărul Johan Zahn din Wurzberg a construit prima cameră obscură reflex. Descoperirile lui Zahn şi experienţele lui Scheele, au stimulat cele două izvoare fizica şi chimia - care contopindu-se au alimentat şi urgentat descoperirea fotografiei . Un aport deosebit în dezvoltarea fotografiei şi-a adus renumitul astronom şi fizician englez John Frederich William Herschel (1792-1871) care a propus primul folosirea termenilor de ,,fotografie”, ,,negativ” şi ,,pozitiv”. Ca urmare a recomandărilor lui Herschel, Talbot a înlocuit clorura de argint cu bromura de argint şi imaginile obţinute le fixa cu ajutorul tiosulfatului de sodiu. Lui Talbot i se poate atribui şi descoperirea fulgerului electronic, deoarece în 1851 a realizat fotografia unui obiect în mişcare rapidă cu ajutorul unei scântei electrice. Bazele fotografiei artistice, au fost puse de pictorul scoţian, David Octavius Hill (1802-1870) care împreună cu fotograful Robert Adamson (1821-1848) au ştiut să
27

speculeze în acest sens avantajele şi dezavantajele calotipiei realizând lucrări deosebite în ceea ce priveşte puterea de sugestie. În anul 1851 francezul Gustave La Gray (1820-1882) a descoperit un nou procedeu de obţinere a imaginilor pe hârtie cerată sensibilizată cu o soluţie acidă de azotat de argint şi developată cu acid galic. În anul 1871, prin inventarea plăcilor uscate de către Richard Leach Madox, se pune capăt preparării individuale a materialului fotosensibil, în 1874 în Anglia, apoi în Germania şi S.U.A începându-se fabricarea pe cale industrială a acestuia. Anii 1888 şi 1889 au fost hotărâtori pentru dezvoltarea fotografiei, datorită lui George Eastman (1854-1932), care a introdus suportul transparent de celuloid pentru emulsie. creând astfel rolfilmele şi apoi aparatele simple Kodak care au făcut fotografierea accesibilă oricui. De Ia descoperirea lui Maddox, nu se poate vorbi de o alta mai revoluţionară până în zilele noastre, decât de succesele obţinute în fabricarea materialelor color. Paralel cu dezvoltarea fotografiei, au apărut şi s-au perfecţionat şi aparatele care concurau Ia realizarea ei. Astfel, primul constructor de aparate fotografice a fost Alphonse Giroux, o rudă a soţiei lui Daguerre, cu care de altfel colabora. Aparatele construite de Giroux aveau dimensiunile de 31/27 cm, pentru captarea imaginii folosind plăci sensibile de metal cu formatul 16,5/22 cm. În această perioadă se construiesc atât aparate de dimensiuni reduse cât şi aparate de dimensiuni mari, cum este cel realizat în 1860 de către John Kibble din Glasgow şi care avea dimensiunile imaginii de 90/110 cm, fiind fixat pe roţi şi tras de un cal datorită greutăţii mari (numai placa fotografică cântărea 20 kg). Primele teleobiective sunt construite de firma Busch în 1906 iar primele transfocatoare în 1930. În 1934 apar primele tipuri de aparate Robot care executau automat toate operaţiunile. Considerăm că este necesar să ne ocupăm pe scurt şi de apariţia şi dezvoltarea fotografiei în România. Prima ştire despre fotografie poate fi culeasă din gazeta „Vestitorul României” din 19 martie 1843 în care în pag. 92 apare următorul anunţ ,,Madame Wilhelmina Priz, arăta înaltei nobilimi şi constituitului public, că a sosit în Capitală şi se recomandă, precum că face portreturi tagerotip (daguerrotip) cu un preţ foarte cuviincios. Doritorii se îndreaptă pe Podul Mogoşoaiei lângă biserica cu brad în casele D.Chaldek”. În noiembrie 1848, Carol Pop de Szatmari, renumit pictor, realizează primul său clişeu fotografic pe o foaie de hârtie simplă mai groasă, făcută transparentă prin aplicarea unei soluţii de argint şi fixată cu albuş de ou. A fost primul reporter de război din lume, realizând albume întregi cu imagini ale războiului din Crimeea, pe care Ie

28

dăruieşte reginei Victoria a Angliei, împăratului Franz Iosif al Austriei, împăratului Napoleon al Il-lea al Franţei, ţarului Nicolai I al Rusiei şi regelui Wurtembergului,care din păcate, au dispărut. În 1852 apare primul fotograf amator român cunoscut - Costache Sturdza Scheianul ale cărui negative erau executate după sistemul Talbot. Un număr de 7 calotipuri realizate de acesta se păstrează şi astăzi Ia Cabinetul de Stampe aI Academiei Române. În 1867 ia fiinţă Biblioteca Academiei Române unde se organizează o fototecă, ce iniţial avea drept scop şi cuprindea fotografii reprezentative pentru istoria şi literatura poporului român. În 1886 se tipăreşte prima broşură românească cunoscută, care tratează probleme de fotografie şi care era intitulată ,,Metodă practică de a învăţa oricine să coloreze fotografii”. La 5 iulie 1892 Ia fiinţă ,,Societatea amatorilor de fotografie din Bucureşti, prima asociaţie constituită cu statute aprobate în Adunarea generală a amatorilor din România”. 1.2. Noţiunea şi importanţa fotografiei În accepţiunea clasică, fotografia este tehnica cu ajutorul căreia se pot reproduce imaginile luminoase ale obiectelor, folosind proprietatea luminii de a descompune unele săruri de argint. În sens restrâns, fotografia înseamnă „scriere cu lumină”. Importanţa fotografiei rezultă din următoarele: - obiectivitatea şi exactitatea imaginilor subiectelor; - rapiditatea fixării imaginii subiectelor fotografiate(de ordinul fracţiunilor de secundă) - preţ de cost relativ scăzut, etc. 1.3. Tehnica fotografică Tehnicile de realizare a imaginilor fotografice sunt diverse, ele evoluând în direcţia creşterii calităţii şi acurateţei imaginii.Cele mai cunoscute sunt : • fotografia clasică – pe filmul fotografic se obţine imaginea negativă a subiectului, ce urmează a fi copiată pe hârtie fotografică; • fotografia realizată prin tehnica „pollaroid” – se obţine imaginea pozitivă direct pe hârtia fotografică; • fotografia digitală – este tehnica de fotografiere în care locul peliculei fotosensibile este luat de un suport magnetic(video). Aceasta permite transmiterea direct către
29

laboratoarele criminalistice a imaginii în vederea efectuării examinărilor criminalistice(exemplu: imaginea urmelor papilare poate fi transmisă direct la Sistemul AFIS-2000 în vederea introducerii în banca de date şi efectuarea comparaţiilor dactiloscopice). Dintre toate acestea, fotografia clasică, este ,încă, cea mai des folosită, deoarece are o tehnologie bine pusă la punct, permiţând obţinerea unor imagini de calitate la un preţ de cost redus. De asemenea, prin folosirea acestei tehnici se realizează şi o altă cerinţă procedurală – păstrarea intactă (nealterată prin tehnici de trucare, accidentală sau intenţionată) a imaginilor prin care se fixează aspectele constatate cu ocazia desfăşurării diferitelor activităţi procedurale penale(filmul rămâne ca probă la dosar). Realizarea fotografiei clasice presupune parcurgerea a două etape(procese) : 1. procesul negativ – înregistrarea imaginii subiectului pe film, în culori sau tonuri de culoare negative(opuse celor reale); 2. procesul pozitiv – obţinerea imaginii pozitive prin copierea imaginii negative de pe film pe hârtia fotografică în culori reale. Pentru parcurgerea primei etape şi obţinerea imaginii negative a subiectului de fotografiat, avem nevoie de următoarele aparate şi materiale : - aparat de fotografiat; - material fotosensibil negativ; - soluţii pentru developare. 1.3.1. Părţile componente ale aparatului fotografic şi rolul lor Aparatul fotografic este un complex de mecanisme şi dispozitive, cu ajutorul cărora se captează şi fixează pe materialul fotosensibil negativ imaginile luminoase ale subiectului fotografiat. Din punct de vedere constructiv, aparatele fotografice pot fi clasificate astfel : - după dimensiunea imaginii negative : - aparate cu plăci fotografice(peste 6 x 9 cm); - aparate cu rolfilm(4,5 x 6; 6 x 6 sau 6 x 9 cm); - aparate cu film îngust( 24 x 36 mm); - aparate miniaturale. - după sistemul de vizare şi punere la punct : - aparate cu vizare indirectă(clasic sau cu telemetru); - aparate cu vizare directă prin obiectiv(reflex); -aparate cu sistem de vizare mixt(oglindă fixă şi geam mat). - după mecanismul obturator : - aparate cu obturator central; - aparate cu perdeluţe obtoratoare. Indiferent de tipul constructiv, ele au aceleaşi elemente de bază:
30

a) Obiectivul - este compus din una sau mai multe lentile şi are rolul de a forma imaginea optică a subiectului fotografiat. După distanţa focală, obiectivele pot fi : -superangulare (distanţă focală mică şi unghi de fotografiere mare, ex.:2/20 mm); -normale (distanţă focală mijlocie şi unghi de fotografiere mediu, ex.: 2/50 mm); -teleobiective (distanţa focală mare şi unghi de fotografiere mic, ex.:5,6/500 mm) -reglabile(zoom-în care se regăsesc caracteristicile celorlalte tipuri de obiective). b) Camera obscură – este construită în forma unei cutii (din metal, material plastic, lemn) şi are rolul de a proteja materialul fotosensibil de acţiunea razelor de lumină, cu excepţia celor care intră prin obiectiv în momentul expunerii, precum şi de praf, umezeală, zgârieturi etc. c)Dispozitivul de punere la punct – are rolul de a face încadrarea şi de a regla claritatea imaginii subiectului de fotografiat. După tipul constructiv, cele mai cunoscute sunt : -sistem telemetru – (la aparatele model vechi, tip - Zorki, Orizont, Fed, etc) compus din : vizor, telemetru, inel de claritate, scala distanţelor şi pârghia de reglare a dioptriilor; -sistem reflex – (la aparatele moderne), tip – Zenit, Exa, Exakta, Praktica, Pentacon, Nikon, etc) compus din : vizor, oglindă reflexă, inele de claritate si scala distanţelor. d) Diafragma – este un dispozitiv compus dintr-un sistem de plăcuţe ce formează un orificiu circular, reglabil, ce are rolul de a regla după dorinţă cantitatea de lumină ce trece prin obiectiv în camera obscură. Mărirea sau micşorarea diafragmei se realizează prin rotirea inelului acesteia de pe montura obiectivului, pe care sunt indicate valorile acesteia( 1,8 ; 2 ; 2,8; 4; 5,6; 8; 11; 16; 22; 32). Intre valoarea cifrei de pe inelul diafragmei şi mărimea deschizăturii acesteia, este un raport invers proporţional. Deschiderea diafragmei influenţează: • timpul de expunere; • claritatea în profunzime(profunzimea de câmp) • contrastul imaginii. De exemplu, la deschidere mică a acesteia se obţine o mai bună claritate în profunzime şi un contrast mai mare.

31

e) Mecanismul obturator – are rolul de a lăsa să pătrundă lumina prin obiectiv în camera obscură un anumit timp, dinainte stabilit, numit timp de expunere. Compunere : • buton sau pârghie de armare; • contor de imagini; • declanşator; • butonul ambreiajului • discul timpilor de expunere, pe care sunt scrişi timpii de expunere:30, 6o, 125, 250, 500 etc(numerele reprezintă fracţiuni de secundă) • butonul de rulare a filmului , ce are extremitatea din interiorul aparatului introdusă în caseta debitoare; • perdeluţe obturatoare. f) Accesoriile aparatului fotografic sunt acele instrumente şi dispozitive care permit fotografierea în anumite condiţii, ori sunt folosite pentru întreţinerea şi păstrarea acestuia. Cele mai importante sunt: - trepiedul sau stativul: pe acesta se instalează aparatul fotografic atunci când trebuie să fotografiem cu un timp mai lung de 1/30 secunde; - şina de glisare, pe care se fixează atât aparatul cât şi blitzul; - lampa cu fulger electronic (blitz), se foloseşte la executarea fotografiilor în condiţii de intensitate luminoasă slabă şi pe timp de noapte; - filtrele de lumină - care sunt confecţionate din sticla sau celuloid colorat şi se montează la obiectivul aparatului, cu scopul de a nu lăsa să pătrundă în aparat anumite raze (radiaţii U.V., IR, etc.) - tuburile sau inelele prelungitoare care permit modificarea distanţei focale pentru executarea fotografierii de la distanta mică a urmelor şi obiectelor de dimensiuni mici; - firul flexibil declanşator, care se folosegte atunci cand aparatul este montat pe trepied, pentru ca în timpul declanşării,acesta să nu se mişte ; - teleobiectivul, care este un obiectiv de construcţie specială cu ajutorul căruia se executa fotografierea obiectelor aflate la distanţe mari; - obiectivul superangular folosit de regulă la fotografierea unui subiect mare de la distaţă mică; - parasolarul - protejează obiectivul ca razele de lumină provenite de la sursa luminoasă (soare, reflector) să nu cadă direct pe el; - capacul obiectivului - apară obiectivul de zgarieturi, de praf şi de umezeală, pe perioada de timp cât nu se foloseste aparatul; - geanta - tocul de piele al aparatului care-1 fereşte de praf, apă, şocuri mecanice; - pensula din păr de veveriţă şi piele de căprioară - se folosesc la ştergerea obiectivului şi filtrelor, etc;

32

1.3.2. Operaţiunile ce se execută în vederea fotografierii Înainte de a se trece la executarea fotografierii, aparatul de fotografiat se verifică dacă este încărcat cu film şi dacă mecanismele funcţionează corespunzător. În continuare se verifică diafragma, dispozitivul de punere la punct şi dacă timpii de expunere corespund cu cifrele trecute pe discul de viteze. Operaţiunile ce se execută în vederea fotografierii sunt: • Încărcarea aparatului cu film se face la lumină, în care sens se procedează la deschiderea capacului camerei obscure prin acţionarea dispozitivului de siguranţă şi introducerea capătului de film sub lamele bobinei receptoare sau în crestăturile acesteia. După aceasta, caseta cu film se introduce în locaşul din corpul aparatului, se întinde filmul acţionând butonul de rulare, urmărind ca dinţii tamburului să patrundă prin perforatiile filmului apoi se închide capacul camerei obscure. • Armarea obturatorului şi aducerea aparatului in pozitie de fotografiere - după închiderea capacului camerei obscure se va arma obturatorul şi se va declanşa de doua ori, pentru a deplasa din faţa ferestrei camerei obscure fragmentul de film voalat. În continuare, se va proceda la reglarea contorului de imagini, pentru a putea contoriza poziţiile care au fost executate. Un film îngust obişnuit are 36 sau 24 de poziţii. • Alegerea locului pentru fotografiat , instalarea luminilor şi a aparatului Alegerea locului de unde se va fotografia, se face în funcţie de mărimea şi poziţia subiectului de fotografiat şi locul unde se află sursa de lumină. În acest sens, pentru instalarea aparatului se va alege un loc din care prin vizorul aparatului vom putea cuprinde în intregime subiectul. Când se fotografiază la lumina zilei, se va aşeza aparatul astfel încât soarele să lumineze din spatele celui care fotografiază sau cel mult din lateral. Nu se aşează aparatul cu obiectivul către soare sau altă sursă puternică de lumină. Dacă lumina naturală este insuficientă, subiectul va fi luminat cu surse artificiale de lumină, care vor fi plasate frontal sau în părţile laterale subiectului. Când fotografierea se realizează ţinând aparatul în mână, folosim un timp de expunere de 1/30 secundă sau mai scurt: 1/60, 1/125, 1/250 etc., iar când timpul de expunere va fi mai mare de 1/30 secunde (ex.: 1/15, 1/8, 1/4, 1/2), aparatul se instalează pe trepied şi se montează firul declanşator. • Încadrarea subiectului şi reglarea claritătii imaginii
33

Pentru aceasta, trebuie să ducem aparatul la ochi şi să privim prin vizorul acestuia. In cadrul vizorului trebuie să se vadă subiectul de fotografiat în întregime, să rămână mici spaţii de siguranţă sus, jos şi lateral. Aceasta impune să ne apropiem sau să ne îndepărtăm de subiect, ori să reglăm obiectivul Zoom. Claritatea imaginii se obţine prin rotirea inelului de claritate: La aparatele cu vizare prin obiectiv claritatea se face manevrând inelul de claritate, până ce imaginea subiectului de fotografiat văzută în vizor este clară. • Alegerea valorii diafragmei şi fixarea ei pe inelul diafragmei: Valoarea deschiderii diafragmei se alege în funcţie de cantitatea de lumină ce este reflectată de subiectul de fotografiat, precum şi de claritatea în profunzime dorită. Cu cât cantitatea de lumină este mai mare, cu atât deschiderea diafragmei este mai mică. Reglarea cantităţii de lumină se realizează prin mişcarea inelului diafragmei, ce se află pe montura obiectivului. În dreptul reperului se fixează cifra ce reprezintă valoarea diafragmei dorite: 1,4;2,8; 4: 5,6: 8; 1 l; 22 ; 32. • Calcularea si fixarea timpului de expunere : La calcularea timpului de expunere, se vor avea in vedere următorii factori : - sensibilitatea generală a negativului (cu cât sensibilitatea filmului este mai mare cu atât timpul de expunere trebuie si fie mai scurt şi invers); - intensitatea luminii (cu cât lumina este mai puternică, timpul de expunere trebuie să fie mai scurt şi invers); - distanţa dintre subiect şi sursa de lumină (dacă distanţa este mai mică, timpul de expunere este mai scurt). - nuanţa culorii subiectului de fotografiat ( când culoarea subiectului de fotografiat este închisă, timpul de expunere va fi mai lung şi invers); - deschiderea diafragmei(deschiderea diafragmei mică, timpul de expunere mare şi invers); - mişcarea subiectului (în condiţii normale de lumină, mersul la pas , se va expune cu cel mult 1/60 secunde, iar pentru pasul alergător cu 1/250 secunde) ; - folosirea filtrelor de lumină (se măreşte timpul stabilit pentru condiţii normale, cu numărul existent pe montura filtrului). Calcularea timpului de expunere se face cu ajutorul exponometrelor fotoelectrice sau a tabelelor. Acestea indică raporturile existente între iluminarea subiectului, deschiderea diafragmei, sensibilitatea negativului folosit şi timpul de expunere. După ce timpul de expunere a fost calculat se procedează la fixarea lui pe discul de viteze. • Declanşarea mecanismului obturator:

34

După executarea operaţiunilor prezentate, se va duce din nou aparatul la ochi, se face încadrarea corectă şi apoi se declanşează obturatorul printr-o apăsare lină a declanşatorului fără a mişca aparatul. În vederea executării în continuare a fotografiei, operaţiunile expuse mai sus se vor repeta, mai puţin încărcarea aparatului. Când s-au terminat de expus cele 36 de poziţii, filmul se va scoate din aparat şi se va developa. Imaginea pozitivă, conformă cu realitatea se va obţine în urma copierii imaginii negative de pe film pe materialul fotosensibil pozitiv. Pentru obţinerea imaginii pozitive avem nevoie de : • aparat de copiat; • material fotosensibil pozitiv; • soluţii de developare; • soluţii de fixare. 1.3.3. Părţile componente ale aparatului de copiat Aparatele pentru copierea filmelor negative sunt de două feluri: • aparate de copiat prin proiecţie(aparate de mărit); • aparate de copiat prin contact(obţinându-se imagini egale cu cele de pe filmul negativ) Aparatul de mărit(de copiat prin proiecţie), indiferent de tip(Leitz, Krokus, Magnifax, etc.) are următoarele părţi componente : stativ cu sistem de glisare(consola); carcasa aparatului; sursă de lumină; condensor optic; ramă port-film negativ; obiectiv cu inelul diafragmei; buton pentru ridicarea-coborârea aparatului pe stativ; buton pentru reglarea clarităţii imaginii proiectate; rama port-hârtie 2. FOTOGRAFIA JUDICIARĂ. ROLUL ŞI IMPORTANŢA ACTIVITATEA ORGANELOR DE URMĂRIRE PENALĂ El ÎN

35

2.1. Noţiuni generale privind fotografia iudiciară Fotografia judiciară face parte din metodele tehnico-ştiinţifice cel mai des folosite în criminalistică, atât în activitatea de teren a organelor de urmărire penală, cât şi în munca de laborator a specialiştilor şi experţilor criminalişti. Fotografia judiciară reprezintă totalitatea tehnicilor de fotografiere adaptate la nevoile specifice unor activităţi de urmărire penală. Această adaptare nu este o simplă transpunere a datelor tehnice ale fotografiei, ci pornindu-se de la progresele realizate în acest domeniu, cât şi de la vasta experienţă a aplicării fotografiei în alte domenii ale cercetării ştiintifice, criminalistica a creat noi procedee fotografice sau a adaptat tehnicile existente la necesităţile proprii de pregătire. Fotografia la faţa locului este necesară nu numai bunei desfăşurări a urmăririi penale, este chiar obligatorie, fiind prevăzută în art. 131. C.p.p. 2.1. Importanţa fotografiei iudiciare

Importanţa fotografiei judiciare rezultă din următoarele : - serveşte ca mijloc de fixare a rezultatelor cercetării criminalistice la faţa locului, completând procesul-verbal de cercetare la faţa locului sau ilustrând demonstrativ rapoartele de constatare tehnico-ştiinţifică sau de expertiză criminalistică; - fixează tabloul general al locului comiterii infracţiunii aşa cum el se prezintă în realitate (aspectele consemnate în procesul-verbal de cercetare la faţa locului vor fi mai uşor înţelese şi interpretate); - înregistrează unele aspecte şi stări de fapt de la faţa locului, care din cauza unor împrejurări subiective, a dimensiunilor şi aşezării lor, nu au fost percepute de persoanele care au cercetat locul faptei. Aspectele respective pot fi sesizate numai la studierea ulterioară a fotografiei care reprezintă tabloul general al locului faptei sau al detaliilor, pentru ca pelicula fotografică înregistrează totul în mod obiectiv. Fotografia judiciară trebuie să fie : clară, bine iluminată, să cuprindă toate detaliile care privesc cauza penală, să aibă nuanţă şi tonalitate naturală, să redea subiectul fotografiat în dimensiuni şi perspective corespunzătoare. 2.3. Clasificarea fotografiei judiciare Datorită activităţilor foarte variate în care fotografia îşi găseşte aplicare în criminalistică şi a problemelor pe care le ridică, ea se clasifică în două mari categorii: a. Fotografia judiciară operativă - ce se aplică direct de organele de urmărire penală, pentru fixarea locului săvârşirii faptei, redarea obiectelor şi a urmelor infracţiunii sau a persoanelor urmărite sau condamnate, cât şi pentru a fixa diferite activităţi de urmărire penală (reconstituirea, percheziţii, identificări de persoane sau cadavre, etc.).
36

La rândul ei, fotografia operativă se împarte în fotografia locului faptei, fotografia de supraveghere operativă (în secret), fotografia de semnalmente, de reconstituire, fotografia în timpul efectuării percheziţiilor, prezentării pentru recunoaştere, etc. b. Fotografia judiciară de examinare ce se execută în laboratoarele criminalistice, în scopul : - descoperirii diferitelor urme ale infracţiunii prin metode exclusiv fotografice; - fotografierii rezultatelor obţinute cu ajutorul mijloacelor tehnice de laborator. Fotografia judiciară de examinare cuprinde mai multe subdiviziuni ca: fotografia de ilustrare, umbre, reflexe, contrast, compararea, selectarea, fotografia sub diferite radiaţii invizibile, microfotografia şi holografia, etc. 3. Fotografia judiciară operativă la faţa locului În conformitate cu prevederile art.131 al.3 Cod procedură penală, în toate cazurile când se efectuează cercetarea la faţa locului se pot întocmi schiţe, desene sau executa fotografii, ori alte asemenea lucrări. Acestea se vizează de către echipa de cercetare la faţa locului şi se anexează la procesul-verbal de cercetare la faţa locului. Fotografia judiciară la faţa locului serveşte la fixarea tabloului de ansamblu al locului unde s-a comis fapta cercetată şi la fixarea fotografică a obiectelor purtătoare de urme şi a urmelor descoperite la faţa locului. Fotografia judiciară este, practic, imaginea pozitivă a locului faptei, a unor urme, obiecte purtătoare de urme, corpuri delicte sau a altor elemente de fapt ce prezintă interes judiciar. 1.1. Procedee de fotografiere

În funcţie de natura infracţiunii şi de aspectul locului faptei, fotografierea se poate realiza prin următoarele procedee: a. Procedeul fotografierii unitare; b. Procedeul fotografierii pe sectoare; c. Procedeul fotografierii pe direcţii încrucişate(poziţii contrare); d. Procedeul fotografierii panoramice; e. Procedeul fotografierii la scară. a) Procedeul fotografierii unitare Acest procedeu se aplică atunci când întinderea locului faptei nu este mare, iar imaginea acestuia se poate înregistra pe un singur clişeu fotografic.
37

În funcţie de condiţiile concrete existente pe teren, fotografierea unitară poate fi realizată prin folosirea unui obiectiv normal. Dacă distanţa de la care se poate fotografia este mică se va folosi un obiectiv superangular. b) Procedeul fotografierii pe sectoare Acest procedeu se aplică la executarea fotografiei atunci când subiectul de fotografiat are o întindere mai mare şi cuprinde mai multe zone, porţiuni (sectoare), iar fotografierea nu se poate realiza pe un singur clişeu. Procedeul constă în executarea fotografiei anumitor porţiuni (sectoare) ale locului faptei, pentru a reda mai bine detaliile. c) Procedeul fotografierii de pe poziţii contrare(direcţii încrucişate) Procedeul fotografierii pe direcţii încrucişate se execută atunci când aspectele locului faptei prezintă importanţă, văzute din mai multe părţi. Această fotografie se execută din 2, 3 sau 4 puncte de staţie diferite; se aplică în special în cazul accidentelor de circulaţie, când unele obiecte mari le-ar putea acoperi pe cele de dimensiuni mici. De asemenea, se foloseşte şi în cazul fotografierii interiorului unei încăperi, pentru a se obţine imaginile celor patru laturi (pereţi) ale acesteia şi eliminăm astfel zonele oarbe care nu ar fi redate, dacă s-ar executa numai 1 2 fotografii. d) Procedeul fotografierii panoramice În situaţia în care locul faptei se întinde pe o suprafaţă mare, pentru a obţine fotografia aspectului său în întregime, la o scară corespunzătoare redării detaliilor, se poate folosi procedeul fotografierii panoramice. Procedeul fotografierii panoramice constă în executarea succesivă de fotografii ale diferitelor porţiuni ale locului faptei care, fiind ulterior asamblate, redau imaginea clară şi completă a subiectului, la o scară mult mai mare decât fotografia unitară. Pentru realizarea fotografiei panoramice se aplică două tehnici şi anume: circular şi liniar. Tehnica fotografierii panoramice circulare, se aplică în cazul subiecţilor ce ocupă o suprafaţă mare, procedându-se astfel: - se alege un punct de staţie optim, în aşa fel încât prin rotirea succesivă şi în plan orizontal a aparatului fotografic să se cuprindă întreaga porţiune de teren ce nu interesează; - se fixează aparatul fotografic pe trepied şi se stabilesc parametrii tehnici de fotografiere (diafragma şi timpul de expunere); - se asigură orizontalitatea aparatului fotografic; - se stabileşte prima imagine, se face încadrarea şi se reglează claritatea acesteia, reţinându-se ultimul reper limită dreapta; - se aduce capul rotativ al trepiedului la poziţia „0”; - se declanşează mecanismul obturator;

38

- se roteşte aparatul fotografic pe trepied până ce obiectul vizat în limită dreapta ajunge în limită stânga a imaginii, şi se declanşează mecanismul obturator; - se citeşte pe capul rotativ al trepiedului valoarea unghiului descris de rotirea aparatului între prima şi a doua expunere; - prin rotiri şi declanşări succesive, se fotografiază subiectul. În cazurile în care la faţa locului nu avem trepiedul cu rezultate satisfăcătoare se poate realiza fotografia panoramic circular ţinând aparatul fotografic în mână, rotirea făcându-se cu un unghi stabilit cu aproximaţie prin apreciere. Rezultate deosebit de bune obţinem cu un aparat fotografic prevăzut cu obiectiv rotativ („ochi de peşte”). Tehnica fotografierii panoramice liniare, se aplică în cazul subiectelor de lungime mare, care, dacă fi fotografiate de la distanţă mare (necesară încadrării directe) s-ar pierde din detalii. In acest caz, se procedează astfel: - se stabileşte o linie imaginară paralelă cu suprafaţa subiectului de fotografiat, aflată la o distanţă optimă; - pe această linie imaginară se alege locul de unde fotografiem, fixăm parametrii tehnici de lucru (diafragmă şi timp de expunere) şi executăm o primă declanşare, având grijă ca obiectivul aparatului fotografic şa fie perpendicular pe suprafaţa subiectului; - apreciem lungimea suprafeţei cuprinsă în prima imagine, ne deplasăm spredreapta cu 2/3 din aceasta şi executăm următoarea declanşare se repetă succesiunea, până fotografiem întregul subiect. e. Procedeul fotografierii la scară presupune fotografierea subiectului împreună cu unitatea metrică (riglă, centimetru de croitorie, ruletă, etc.. ). Acest procedeu se aplică în situaţiile când în cercetarea criminalistică interesează dimensiunile obiectului sau urmei descoperite în câmpul infracţiunii(şi cum de regulă interesează dimensiunile, înseamnă că de regulă punem etalonul lângă obiect). 3.2. Principalele genuri ale fotografiei judiciare operative care se execută la faţa locului Teoria şi practica criminalistică a statuat că la faţa locului este necesar să se realizeze următoarele genuri de fotografii: • Fotografia de orientare; • Fotografia schiţă; • Fotografia obiectelor principale şi a corpurilor delicte; • Fotografia urmelor; • Fotografia detaliilor. a) Fotografia de orientare
39

Este realizată în cadrul fazei statice a cercetării la faţa locului, prin ea fixându-se imaginea de ansamblu a locului săvârşirii infracţiunii în contextul împrejurimilor şi al raportului de poziţionare faţă de acestea . Fotografia de orientare redă locul faptei în ambianţa topografică a terenului, cu toţi vecinii, astfel să permită identificarea execută şi cu uşurinţă a locului faptei în situaţiile când se impune efectuarea reconstituirilor. O fotografie de orientare corect executată trebuie să cuprindă, pe lângă locul faptei propriu-zise, şi anumite repere, considerate fixe, ca: borne kilometrice, indicatoare de circulaţie din afara localităţilor, bariere de cale ferată, anumite clădiri au destinaţie specială sau care au firme, elemente de topografie ale terenului, etc. Nu este indicat a folosi ca repere de orientare grămezi de pietriş de pe şosele, vehicule în staţionare, barăci sau corturi provizorii, căpiţe de fân şi altele de acest gen, a căror existenţă este temporară. De asemenea, fotografia de orientare trebuie să redea elementele topografice (clădiri, păduri, şosele, etc. care au favorizat pătrunderea la locul faptei sau părăsirea acestuia de către infractor, precum şi verificarea condiţiilor de observare din diferite locuri de pază. În funcţie de specificul locului faptei şi de condiţiile configuraţiei terenului fotografia de orientare se poate realiza prin procedeul fotografierii unitare, pe direcţii încrucişate sau panoramic circular. Fotografia de orientare se execută înaintea tuturor celorlalte activităţi tehnicocriminalistice ce se întreprind cu ocazia cercetării la faţa locului pentru a se realiza înregistrarea exactă a aspectului acestuia, aşa cum l-a lăsat făptuitorul. b. Fotografia schiţă Această fotografie se referă la înregistrarea în întregime a locului faptei, izolat de mediul înconjurător şi redă raporturile de poziţie, formă şi mărime în care se află urmele şi obiectele de la locul faptei. Pentru realizarea fotografiei schiţă, specialistul criminalist - iar în lipsa acestuia organul de urmărire penală care efectuează cercetarea trebuie să marcheze fiecare obiect principal şi urmă cu tăbliţe numerotate, existente în trusa criminalistică, pentru ca în fotografia judiciară să apară numărul cu care s-a marcat fiecare obiect sau urmă în parte. Acest aspect prezintă o deosebită importanţă, întrucât, în procesul-verbal de cercetare la faţa locului, când se face descrierea obiectului sau a urmei respective, trebuie să indice şi numărul cu care au fost marcate în fotografie. În funcţie de specificul locului faptei şi de natura infracţiunii, fotografia schiţă se poate realiza prin toate procedeele de fotografiere, inclusiv fotografierea la scară cu ajutorul jaloanelor gradate. c. Fotografia obiectelor principale Prin obiecte principale, în cazul cercetării unei infracţiuni, se înţeleg obiectele care au ajutat la comiterea infracţiunii, sunt produs al infracţiunii ori poartă urme ale
40

acesteia. Din această categorie, putem enumera: cadavrele, armele, instrumentele de spargere, mijloacele de transport, angrenate în accident etc. Acest gen de fotografie se execută în faza dinamică a cercetării. La realizarea acestui gen de fotografie judiciară, se vor respecta următoarele reguli: - lângă obiectul de fotografiat se pune o tăbliţă numerotată; - se fotografiază obiectul în raport cu alte elemente din câmpul infracţiunii; - fotografia se realizează prin procedeul fotografierii la scară; - axul optic al aparatului trebuie să cadă perpendicular pe obiectul sau urma fotografiată; - lumina să fie uniformă, să nu se producă umbriri supărătoare. Pentru obţinerea fotografiei la scară, paralel cu una din laturile obiectului şi la o distanţă de cca. 0,5 - 1 cm. se aşează o riglă gradată sau un centimetru de croitorie (de regulă în acelaşi plan cu partea superioară a obiectului sau urmei). Orice obiect care prezintă importanţă pentru elucidarea cauzei se fotografiază separat şi de aproape în aşa fel încât, dacă pe el există eventuale urme, să se distingă clar atât acestea cât şi tăbliţa cu care a fost marcat. d. Fotografia urmelor Urmele, în sens criminalistic, sunt acele modificări materiale create în procesul săvârşirii unei fapte penale de către făptuitor sau mijloacele folosite de către acesta. Fotografia urmelor se realizează cu respectarea regulilor arătate la fotografia obiectelor principale. Totuşi, între aceste două genuri de fotografii judiciare există unele diferenţieri care constau: - în fotografia obiectelor principale trebuie să apară obiectul fotografiat cu toate caracteristicile care îl individualizează. Atunci când pe obiectul respectiv se găseşte şi o urmă a infracţiunii, este evident că, în subsidiar, pe fotografia obiectului principal, va apărea şi urma respectivă; - în fotografia urmelor va apărea, în principal, urma cu toate caracteristicile generale şi individuale, iar în subsidiar părţile învecinate ce aparţin obiectului pe care se află urma. e. Fotografia de detaliu Pentru obiectele principale şi urme, o mare importanţă o are înregistrarea detaliilor sau caracteristicilor care le individualizează. Aceste caracteristici se referă la: serii, denumirea fabricii producătoare, anumite inscripţii care se referă la model, tip, an de fabricaţie, formă, culoare, mărime, uzură şi alte caracteristici din fabricaţie sau căpătate pe parcurs. Fotografierea detaliilor se realizează la scară şi prezintă importanţă prin aceea că, în unele situaţii, anumite obiecte sau urme nu pot fi ridicate de la faţa locului şi există posibilitatea dispariţiei caracteristicilor pe care le poartă.
41

3.3. Executarea altor fotografii judiciare operative În practică, mai sunt şi alte activităţi de urmărire penală sau specific poliţieneşti la care se impune ca necesitate efectuarea de fotografii judiciare: identificarea persoanelor şi cadavrelor, efectuarea percheziţiei, reconstituirii, prezentarea pentru recunoaştere, realizarea capcanelor criminalistice, etc. În astfel de cazuri, pe lângă regulile arătate, se vor avea în vedere şi unele reguli specifice, după cum urmează: 3.3.1. Fotografia de identificare a persoanelor (de semnalmente) Are ca scop înregistrarea persoanelor care au săvârşit o faptă sau înregistrarea persoanelor cu identitate necunoscută. Se execută fotografii: bust, din poziţiile faţă, profil dreapta, iar dacă este necesar şi alte poziţii semiprofil stânga, în picioare). Persoana va fi cu capul descoperit, fără ochelari, ochii deschişi şi privirea înainte. La poziţia „bust” – „faţă” ori „în picioare” persoanei i se ataşează pe piept o bucată de carton cu dimensiunile de 28 x 15 cm., pe care se va trece data şi locul unde se execută fotografierea, precum şi numărul din registrul cu persoanele fotografiate al laboratorului criminalistic. În cazul persoanelor cu identitate necunoscută se vor executa fotografii color. Totodată, se va fotografia şi îmbrăcămintea şi obiectele portabile, iar semnele particulare se vor fotografia la scară. 3.3.2. Fotografia de identificare a cadavrelor cu identitate necunoscută Se face la faţa locului sau la laboratorul de medicină legală. Cadavrul se va fotografia color atât înainte de toaletarea cât şi după, dar obligatoriu înainte de autopsie. Fotografierea se face cu respectarea aceloraşi reguli de la fotografia de semnalmente a persoanelor cu identitate necunoscută. 3.3.3. Fotografia de urmărire operativă(de supraveghere) Se execută fără ştirea persoanelor fotografiate, pentru a fixa în mod ilustrativ activitatea acestora privind pregătirea sau săvârşirea unor infracţiuni. aceste fotografii se execută în general cu aparate de format mic care au forma exterioară specifică altor obiecte, sau folosindu-se teleobiectivul montat la aparatele fotografice obişnuite. Când nu avem la îndemână teleobiective sau aparate speciale, se pot folosi aparatele de format normal, dar fotografierea se va efectua din locuri ascunse, alese dinainte. 3.3.4. Fotografia de reconstituire Cu ocazia efectuării reconstituirii, se execută două genuri de fotografii: - fotografia locului reconstituirii (adus pe cât posibil, la situaţie din momentul comiterii infracţiunii;
42

- fotografia secvenţelor reconstituirii care va fixa numai momentele cele mai însemnate ale reproducerii artificiale comiterii infracţiunii, momente prin care se confirmă sau se infirmă anumite susţineri ale făptuitorului, martorilor sau victimei; 3.3.5. Fotografia de percheziţie Fotografia la percheziţie va reda următoarele aspecte din timpul percheziţiei: - ansamblul locului unde se desfăşoară percheziţia; - locurile, ascunzătorile în care au fost găsite obiectele căutate; - fotografia obiectelor găsite, pe grupuri şi individual. 3.3.6. Fotografii executate cu ocazia instalării sau realizării capcanelor criminalistice ori prezentării pentru recunoaştere Aceste fotografii judiciare trebuie să prezinte ilustrativ şi demonstrativ principalele momente cu relevanţă judiciară ale acestor activităţi. Ele vor fi ataşate la dosarul penal al cauzei sub forma unor planşe fotografice anexă ale proceselor-verbale de instalare sau de realizare a capcanei criminalistice. 4. Rolul şi importanţa fotografiei judiciare în activitatea de urmărire penală Fotografia judiciară concură la ridicarea operativităţii urmăririi penale, înlesnind urmărirea infractorilor, permiţând desfăşurarea simultană a aceleiaşi activităţi în mai multe locuri. Având la dispoziţie fotografia de semnalmente este posibilă audierea simultană a martorilor domiciliaţi în diferite localităţi în vederea identificării infractorilor etc. De asemenea, fotografia judiciară fixează tabloul general al locului comiterii infracţiunii aşa cum el se prezintă în realitate. Păstrând exact şi nedenaturat aspectul iniţial al locului infracţiunii, fotografia judiciară permite ca evenimentele petrecute acolo să poată fi reconstituite ulterior chiar de persoanele care nu au luat parte la cercetarea locului faptei (instanţa de judecată). Un rol deosebit are fotografia în activitatea specialistului criminalist aplicată pentru cercetarea corpurilor delicte, a urmelor sau pentru ilustrarea rapoartelor de constatare tehnico-ştiinţifică şi a expertizelor. În concluzie, avantajele aplicării metodelor fotografice la cercetarea infracţiunilor, constau în: - obiectivitatea imaginilor; - includerea totală a obiectelor aflate în unghiul de poză; - exactitatea înregistrării tuturor detaliilor; - rapiditatea operaţiunilor de înregistrare a subiectelor şi rapiditatea prelucrării materialelor fotosensibile; - rolul probatoriu şi demonstrativ al imaginilor fotografice;
43

- posibilitatea multiplicării fotografiilor. Cu toată superioritatea metodei fotografice, trebuie avute în vedere şi o serie de neajunsuri ale ei. Aşa de exemplu, metoda fotografiei nu are aplicabilitate universală, posibilităţile ei sunt în unele privinţe limitate. Imaginea fotografică nu poate da indicaţii despre temperatura obiectelor, miros, starea de descompunere a cadavrelor, iar în cazul fotografiilor alb-negru despre culoare ca una din trăsăturile importante ale obiectelor. 5. Folosirea şi rolul fotografiei în expertiza criminalistică Fotografia de examinare cuprinde tehnica şi metodele fotografice aplicate în laborator, destinate descoperirii şi studierii detaliilor invizibile sau insuficient perceptibile cu ochiul liber aflate la urme şi corpuri delicte, în scopul ilustrării rapoartelor de expertiză sau de constatare tehnico-ştiinţifică. Organul de urmărire penală, ca de altfel şi tehnicianul criminalist, pot folosi atât fotografia de fixare cât şi pe cea de examinare. Trăsăturile individuale ale unui obiect, corp delict puse în evidenţă de către criminalist prin fotografia de examinare pot fi aşezate la baza raportului de constatare tehnico-ştiinţifică sau expertizei care este un mijloc de probă. Organul de urmărire penală, cu ajutorul fotografiei fixează probele descoperite. În scopuri operative pentru verificarea unor versiuni, poate executa chiar fotografii de examinare. Trebuie subliniat că în activitatea organului de urmărire au întâietate metodele fotografiei de fixare, în timp ce în activitatea criminalistului un rol important îl joacă metodele fotografiei de examinare. Se desprinde deci, că fotografia judiciară constă dintr-un sistem de fotografieri aplicate în procesul urmăririi penale, pentru fixarea datelor, elementelor materiale ce prezintă importanţă probatorie, cât şi pentru examinarea probelor materiale în scopuri operative. Cu timpul se lărgesc tot mai mult posibilităţile judiciare, se însuşesc noi metode do fotografie, se perfecţionează cele vechi. Paralel cu perfecţionarea metodelor fotografiei de fixare se desăvârşesc şi metodele fotografiei de examinare. În practica expertizei criminalistice se introduc: fotografia în radiaţii ultraviolete şi infraroşii; obiectele sunt fotografiate din diferite unghiuri etc. Se construieşte dispozitivul de fotografiat obiectele, care se poate învârti în jurul axei verticale şi orizontale.

44

6. FOTOGRAFIA DIGITALĂ 6.1. Noţiuni generale. Avantaje şi dezavantaje în comparaţie cu fotografia clasică Fotografia digitală are un mare succes din cauza numeroselor avantaje care le oferă faţă de fotografia "clasică" pe film: costului scăzut per imagine, preţul filmului, a developării şi în funcţie de modul de utilizare şi preţul realizării pozelor este eliminat. Singura investiţie este aparatul digital, mediile de stocare şi acumulatorii sau bateriile. Dezavantajele sunt puţine: aceste imagini nu pot fi mărite foarte mult, aceasta este o problema în cazul profesioniştilor, un alt dezavantaj este că unele aparate consumă deosebit de multă energie şi ne trebuie destui acumulatori de rezervă mai ales dacă pozăm în natură sau în locuri unde nu avem acces la o priză. Ca şi orice aparat electronic şi un aparat digital nu va putea fi folosit la temperaturi foarte scăzute. Avantajele însă depăşesc din plin aspectele negative: astfel o dată capturată, imaginea deja se află într-un format care o face destul de uşor de prelucrat şi de distribuit. Un lucru foare important este că putem vedea poza imediat după ce ea a fost facută, astfel facând altă poză putem retuşa unele mici defecte din poză şi astfel putem creea poze mai bune. În plus dacă am facut o poză şi nu ne place o putem şterge imediat din memorie. Acest tip de fotografie este folosit şi de profesionişti, în unele cazuri timpul de realizare a pozelor este vital(la Olimpiada de la Sidney, 90% din pozele făcute de fotografii de presă au fost digitale şi graţie ultimelor tehnologi de transmisie a datelor, unele agenţii ofereau pozele spre vânzare pe internet la doar 5-10 minute după ce ele au fost făcute) dar şi de categoria numită Home-users, pentru poze de familie, vacanţă.. care apoi le pot include în documente, sau le pot trimite la prieteni prin email-uri, le pot pune pe site-uri speciale unde toată lumea le poate vedea, unele aparate pot fi conectate la televizor şi putem vizualiza imaginile pe ecranul televizorului. Sau dacă dorim rezultate mai palpabile putem scoate pozele la o imprimantă, pe hartie normală sau fotografică, sau le putem duce la un minilaborator digital, care ni le va scoate exact ca şi pozele de pe film. Unele modele pot înregistra şi sunet sau secvenţe video, la o calitate medie. O dată ce pozele au fost făcute ele pot fi prelucrate pe calculator. Poate cel mai important este că fotograful nu mai ezită înainte de a face o poză, atunci când folosim film, aproape toţi avem un moment de ezitare sau un moment în care ne întrebam dacă chiar merită să facem o anumită poză, consumând film. Ei bine aici nu mai este cazul, dacă nu suntem multumiţi de poză , o putem şterge imediat, şi în plus oferta de medii de stocare este foarte mare , asfel putem realiza sute sau chair mii de poze fară să le descărcam pe calculator. Fotografiile digitale sunt alcatuite din sute de mii sau milioane de pixeli. Un pixel este un mic pătrat ce are o anumită culoare. Daca luam o imagine şi o marim excesiv, vom
45

observa pixelii. Calitatea unei imagini depinde în mare masură de rezoluţie (numărul de pixeli din imagine). Dacă imaginea are o rezoluţie mare, atunci detalile şi contururile vor fi percepute mult mai bine decât la o imagine cu rezoluţie scazută. Cei mai performanţi senzori au rezolutia de peste 16 megapixeli (fară interpolare). Nu trebuie confundată rezoluţia "optică" şi cea interpolată. Rezoluţia optică a unui aparat este rezoluţia maximă la care poate funcţiona senzorul. Rezoluţia interpolată este mai mare decât rezoluţia optică, adică o imagine este marită la o rezolutie iniţială la una mai mare fară a adauga mai multă informaţie imaginii, evident vor aparea pixeli noi, iar culoarea lor va fi dată de pixelii din jur. Alte avantaje ale fotografiei digitale sunt: calitatea imaginilor; transmiterea rapidă prin Internet la un laborator; stocare pe hard disK-ul unui computer; proiectarea imaginilor pe un ecran sau perete; fotografiile pot fi văzute imediat, astfel că se pot îdepărta erorile sau incidentele nedorite; - controlul asupra zonelor iluminate sau întunecate ale imaginii se face relativ uşor şi cu efecte de îmbunătăţire a calităţii; - procesarea imaginilor este mai simplă, mai rapidă şi mai confortabilă decât în cazul fotografiei clasice; - un întreg laborator foto se reduce dacă există un computer portabil, la dimensiunile unei cărţi de telefon. Fotografia digitală poate fi transmisă, de la locul faptei aflat la o distanţă considerabilă de sediul poliţiei, pentru ca suspectul să fie dat imediat în urmărire locală sau generală, câştigându-se astfel un timp preţios pentru reuşita investigaţiei criminalistice. 6.2. Aparatele foto digitale Aparatul de fotografiat digital funcţionează ca un aparat clasic, cu deosebirea că lumina este transformată în energie electrică într-un senzor(cip de silicon), după care, energia electrică este transformată în format digital şi stocată pe un card de memorie. Principala caracteristică a unui aparat de fotografiat digital constă în aceea că oferă posibilitatea setării calităţii imaginii înainte de realizarea fotografiei. Un aparat de fotografiat digital poate fi folosit şi în mediul acvatic, şi poate realiza fotografii în cascadă şi chiar secvenţe video cu sunet. -

46

Valorificarea fotografiilor se face prin conectarea aparatului de fotografiat la un computer sau prin folosirea unui cititor de carduri de memorie. Aparatul foto digital permite: - prelucrarea imaginilor în patru nivele(scăzut, normal, fin şi foarte înaltă rezoluţie); - stabilirea automată a expunerii, balansului de culoare, blitz automat, claritate; - fotografiere la o distanţă minimă de 2cm; - stabilirea manuală a declanşării blitzului, a clarităţii şi temperaturii de culoare; - 16 funcţii prestabilite. Aparatele foto digitale seamămă destul de mult cu aparatele clasice pe film, ele au un obiectiv, o diafragmă şi un obturator. Obiectivul poate fi interschimbabil sau fix, în cel de-al doilea caz, producătorul poate oferi unele lentile adiţionale care pot modifica distanţa focală astfel împreună cele două obiective pot funcţiona ca unul singur. Diafragma este practic o deschidere cu diametru variabil, prin care lumina intră în aparat, diafragma poate fi micşorată sau mărită, astfel încât se poate controla cantitatea de lumină ce trece prin obiectiv şi impresioneazăsenzorul. Obturatorul este un dispozitiv ce se poate deschide şi închide şi practic dozează cantitatea de lumină ce va impresiona senzorul sau pelicula. Diferenţa între aparatele digitale şi cele tradiţionale este mediul care este impresionat de lumină, la aparatele tradiţionale este filmul negativ sau pozitiv, iar la cele digitale este un senzor CCD sau CMOS, în principiu de dimensiuni mai reduse decât cele ale unui clişeu pe un film de 35mm, senzor care este alcătuit din miloane de diode fotosenzitive numite fotoelemenţi sau pixeli. 6.2.1. Medii de stocare Aparatele clasice folosesc filmul pentru a înregistra şi stoca imagini, ple când la cele digitale senzorul CCD sau CMOS capturează imaginea şi ea este stocată pe un anumit mediu. Primele aparate digitale au medii fixe de stocare care nu pot fi mărite, ceea ce nu este foarte favorabil pentru cantităţi mari de poze, în marea majoritate a aparatelor acceptă aşa numitele medii mobile de stocare, carduri de memorie, dischete, CD-uri şi chiar harddisk-uri mici. Probabil cele mai cunoscute medii de stocare sunt cardurile de memorie flash, care sunt

47

asemănătoare ca tehnologie cu memoriile RAM din orice PC, însa există o particularitate care le deosebeşte de acestea din urmă, cardurile pot stoca informaţia indiferent dacă sunt sau nu alimentate cu energie electrică. Cipurile de memorie se află în interiorul unei carcase de plastic, de dimensiuni mici, ceea ce le face foarte uşor de transportat şi de folosit. Aceste tipuri de memorii sunt disponibile in diferite formate, de obicei incompatibile între ele: Carduri PC O dată cu apariţia laptop-urilor au apărut şi anumite medii mobile de stocare a datelor, unul din aceste medii este cardul PCMCIA (Personal Computer Memory Card Internaţional Associaţion) cunoscute şi sub numele de PC Cards. Aceste carduri sunt disponibile într-o mare varietate de tipuri şi grosimi, însă numai cele de tip I şi tip II (type I & II) pot fi considerate memorii flash. Capacitatea de stocare poate depăşii 1.2 GB, şi avantajul este că după ce ele au fost încaracte cu poze luate de camera digitală, pot fi introduse în marea majoritate a laptopurilor fără alte adaptoare, pentru că de la o vreme, portul PCMCIA este încorporat în mai toate laptorpurile. Compact Flash Cardurile Compact Flash au fost inventate de ScanDisk corp. şi folosesc arhitectura ATA pentru a emula un hard disk. Dimensiunile sunt destul de mici 36mmx42mm şi cele de tipul I au o grosime de 3,3 mm. Aceste carduri sunt cele mai des folosite de camerele digitale, cele de tipul I (type I) pot fi găsite într-o plajă foarte mare de capacităţi: 2 Mb, 4, 8, 16, 32, 64, 96, 128, 256, 512 MB si 1 GB, avantajul este preţul mic per MB şi dimensiunea mică a cardului. Cardurile Compact Flash Type II au o grosime de 5 mm, fiind puţin mai groase decât cardurile type I, însă capacităţile sunt mult mai mari. Harddiskurile IBM Microdrive sunt compatibile cu cardurile compact flash type II însă pentru că nu au memorie flash, le vom trata separat.

48

SmartMedia Cardurile Smart Media, asemenea celor Compact Flash se bazează pe arhitectura ATA , însă sunt mult mai simple decât acestea din urmă, ele fiind alcătuite doar dintr-un chip Flash pus pe un card de plastic. Pe card nu sunt prezente controllere şi alte circuite, ceea ce micşoarează dimensiunile şi costul de producţie însă micşorează numarul de aparate cu care este compatibil, în aparat fiind înglobate controllerele şi circuitele necesare cardului. Capacitatea maximă a cardurilor este de 128 MB.

MemorySticks Memory sticks sunt carduri produse de Sony inc. ce sunt prezente în marea majoritate a camerelor digitale produse de aceasta firmă.

Carduri Multimedia Un alt tip de memorie flash sunt cardurile MultiMedia, carduri de dimensiuni foarte mici, 32 x 24 mm şi groase de 1,4mm, aproximativ o cincime din dimensiunile unui Compact Flash. Ele sunt destinate în general PDA-urilor, MP3 Playerelor, însă au fost adoptate şi de unele camere digitale. 6.2.2. Aparate uzitate Aparatele digitale pot fi împărţite după: rezoluţie, segmentul cărora li se adresează, modul în care sunt construite.. etc.

49

Aparate pentru utilizatorii de acasă (Home Users), de obicei, nu au rezoluţii foarte mari, sunt cele mai ieftine. Pot avea obiectiv fix sau zoom. Se pot numi şi aparate "Point and shoot" (săpuniere cum le mai zic profesioniştii) din cauza automatismelor, însă sunt ideale pentru amatorii ce fac poze în vacanţe sau pentru webdesign unde rezoluţia nu este aşa de importantă, singurul dezavantaj este că la asemenea rezoluţii, imaginea nu poate fi marită foarte mult (în cazul tipăririi). Aparate semiprofesionale, sunt aparate ce oferă aproape toate din facilităţile unui aparat pe film. Calitatea unui asemenea aparat este net superioară unuia destinat home user-ilor Obiectivul nu este fix, şi în unele cazuri este interschimbabil. Aparate profesionale, sunt aparate digitale SLR produse de firmele cu tradiţie în domeniu (Nikon, Canon, Fuji, Kodak..).

CAP.IV CERCETAREA LA FAŢA LOCULUI(INVESTIGAŢIA ŞTIINŢIFICĂ A LOCULUI FAPTEI) TEHNICO-

1. NOŢIUNEA, SCOPUL ŞI IMPORTANŢA CERCETĂRII LA FAŢA LOCULUI 1. 1. Noţiunea de cercetare la faţa locului După cum se ştie, orice activitate infracţională presupune prezenţa făptuitorului la faţa locului şi desfăşurarea de către acesta a unor activităţi ce produc modificări ale ambianţei locului respectiv. În activitatea de soluţionare a cauzelor penale este necesară interpretarea şi examinarea acestor modificări ale locului faptei ce au legătură cu infracţiunea. Pe baza lor se pot obţine date referitoare la: • faptă; • persoana făptuitorului; • împrejurările în care s-a comis fapta. Soluţionarea cauzelor penale, îndeosebi a celor de mare periculozitate umană şi socială, cum sunt omuciderile, violurile, tâlhăriile, furturile, distrugerile, accidentele sau catastrofele, debutează printr-un act deosebit de important, denumit cercetarea la faţa locului. Aceasta face parte dintre acele activităţi procedurale cărora, cu tot caracterul lor aşa-zis auxiliar, li se atribuie o semnificaţie deosebită în realizarea scopului procesului penal, întrucât, de această primă investigaţie, depinde direct aflarea adevărului cu

50

privire la faptele şi la împrejurările cauzei, inclusiv cu privire la persoana făptuitorului. Potrivit unei vaste jurisprudenţe, autorii de specialitate sunt unanimi în a aprecia că acest act iniţial de urmărire penală are o evidentă rezonanţă în ansamblul preocupărilor consacrate soluţionării unei cauze antisociale. El presupune cunoaşterea imediată, directă şi completă a locului în care s-a comis fapta penală. Cu ocazia efectuării cercetării la faţa locului, organele de cercetare penală ale poliţiei (în unele situaţii procuratura sau instanţa de judecată) aplică în practică cunoştinţele expuse la disciplina criminalistică, privind folosirea truselor criminalistice, executarea fotografiei judiciare, precum şi metodele şi procedeele de descoperire, conservare, fixare, interpretarea şi ridicare a urmelor şi a celorlalte mijloace materiale de probă. Raportat la prevederile cuprinse în titlul III, capitolul II, secţiunea XII, art. 129 al Codului de procedură penală, cercetarea la faţa locului se efectuează atunci când este necesar: • să se facă constatări cu privire la situaţia săvârşirii infracţiunii; • să se descopere şi să se fixeze urmele infracţiunii; • să se stabilească poziţia şi starea mijloacelor materiale de probă şi împrejurările în care a fost săvârşită infracţiunea. Cercetarea la faţa locului este o activitate iniţială de urmărire penală care constă în cunoaşterea nemijlocită a locului unde s-a săvârşit infracţiunea, în scopul studierii acestuia, pentru descoperirea, conservarea, interpretarea, fixarea şi ridicarea urmelor, precum şi pentru stabilirea împrejurărilor în care s-a comis infracţiunea. Cercetarea la faţa locului este o activitate complexă, informativ-operativă, criminalistică şi de cercetare penală, în cadrul căreia ponderea este deţinută de operaţiunile tehnice, criminalistice, desfăşurate pentru căutarea, descoperirea, relevarea, fixarea, ridicarea şi examinarea urmelor şi altor mijloace materiale de probă. Fiind o activitate de urmărire penală, cercetarea la faţa locului se poate realiza după începerea urmăririi penale, dispusă de organul de cercetare penală în urma sesizării primite conform art.221 Cod procedură penală(plângere, denunţ, din oficiu). Conform Instrucţiunilor M.A.I. nr. S/420/2003, cercetarea la faţa locului este o activitatea obligatorie care se efectuează în toate cazurile în care, pentru instrumentarea cauzei penale prezintă importanţă cunoaşterea situaţiei existente la faţa locului, ocazie cu care se pot descoperi urme ale infracţiunii săvârşite. Cu privire la înţelesul termenului de faţa locului sau de loc al săvârşirii faptei, aşa cum este folosit, uneori, în practică ori în literatura de specialitate veche, trebuie făcută o precizare : prin această expresie se are în vedere nu numai locul propriu-zis al săvârşirii infracţiunii, ci şi zonele mai apropiate sau alte locuri din care se pot desprinde date referitoare la pregătirile, comiterea şi urmările faptei, inclusiv căile de acces şi de retragere ale autorului din câmpul infracţional.

51

De altfel, în legătură cu termenul analizat, există şi o interpretare legală potrivit căreia, prin “locul săvârşirii infracţiunii” se înţelege locul unde s-a desfăşurat activitatea infracţională, în totul sau în parte, ori unde s-a produs rezultatul acesteia (art.30 alin 4 C.pr.pen.). Referitor la aceste aspecte, putem afirma că prin “locul săvârşirii infracţiunii” se înţelege: • locul propriu-zis al faptei (de exemplu: terenul sau încăperea de unde s-a furat, unde s-a comis tâlhăria etc); • locul unde s-au produs rezultatele faptei ( exp. moartea victimei); • locurile unde au fost ascunse instrumentele folosite la săvârşirea infracţiunii(exp. gazde de infractori, fîntâni, gropi, lacuri etc.); • locurile în care s-a valorificat produsul infracţiunii (târguri, oboare, alte locuri publice, locuinţa unor persoane fizice etc.). Prin caracterul său, cercetarea la faţa locului, constituie un procedeu probator având drept obiect obţinerea de date privind împrejurările în care a fost săvârşită fapta penală, descoperirea, fixarea şi ridicarea urmelor infracţiunii, precum şi stabilirea stării şi poziţiei mijloacelor materiale de probă. 1.2. Scopul cercetării la faţa locului Din cele menţionate, se poate deduce că cercetarea la faţa locului are ca obiective imediate următoarele: a. Descoperirea urmelor şi evidenţierea împrejurărilor apte să conducă la identificarea făptuitorului, la clarificarea circumstanţelor în care s-a săvârşit infracţiunea, la descoperirea corpurilor delicte; b. Obţinerea de către organul de anchetă şi de către magistrat, prin cunoaşterea şi studierea nemijlocită a locului faptei, de concluzii corecte, referitoare la modul de săvârşire a faptei şi la persoana infractorului, aspect de natură să evidenţieze principala funcţie a cercetării la faţa locului. 1.3. Consideraţii privind reglementarea procesual penală Întrucât cercetarea la faţa locului, ca şi celelalte acte ori activităţi de investigare a faptelor penale, se face numai în strictă conformitate cu prevederile legale, este necesar să amintim regulile procesual-penale mai importante referitoare la acest procedeu probator. Potrivit prevederilor art. 129 alin. 1 C.pr.pen., cercetarea la faţa locului poate fi dispusă motivat de către organul judiciar, ori de câte ori se consideră necesar să se
52

apeleze Ia acest procedeu probator. 1.3.1. În faza de urmărire penală În faza de urmărire, cercetarea Ia faţa locului este dispusă printr-o rezoluţie motivată a organului de urmărire penală, de regulă, după începerea urmăririi penale. Cercetarea se efectuează în prezenţa martorilor asistenţi, cu excepţia cazurilor în care această prezenţă nu este posibilă. De asemenea, dacă se consideră necesar, Ia cercetare pot participa şi părţile, o eventuală neparticipare a părţilor încunoştinţate nefiind de natură să împiedice efectuarea cercetării. În ceea ce priveşte pe învinuit sau inculpat, dacă nu poate fi adus la cercetare, în cazul în care este reţinut sau arestat, organele de urmărire penală îi pun în vedere că poate fi reprezentat şi îi asigură, la cerere, reprezentarea. Referitor la acest ultim aspect, atragem atenţia asupra modificărilor aduse art.172 C.pr.pen., prin Legea 32/1990, potrivit cărora apărătorul, ales de învinuit sau de inculpat, poate participa la efectuarea oricărui act de urmărire penală, deci şi la cercetarea Ia faţa locului. 1.3.2. În faza de judecată În faza de judecată, cercetarea la faţa locului este dispusă de către instanţă printro încheiere, după începerea cercetării judecătoreşti. Potrivit art.129 alinşi C.pr.pen., instanţa de judecată efectuează cercetarea la faţa locului cu citarea părţilor şi în prezenţa procurorului, când participarea acestuia la judecată este obligatorie. Privitor Ia specificul acestei activităţi, aşa cum se învederează în doctrina procesual penală şi cum, de altfel, însăşi practica o demonstrează, cercetarea Ia faţa locului, efectuată de instanţa de judecată, nu are nici întinderea şi nici adâncimea celei efectuate de către organul de urmărire penală. Cu toate acestea, semnificaţia este la fel de mare, întrucât instanţa are posibilitatea să ia contact direct cu anumite aspecte ale locului în care s-a comis infracţiunea şi să cântărească mai exact rezultatele desprinse din cercetările anterioare ale organelor de urmărire penală. Organele judiciare pot interzice persoanelor care se află sau vin la locul unde se efectuează cercetarea, să comunice între ele, cu alte persoane, ori să plece înainte de terminarea cercetării (art.129 alin. ultim C.pr.pen.). 1.4. Importanţa şi sarcinile cercetării la faţa locului 1.4.1.Importanţa cercetării Ia faţa locului Importanţa cercetării Ia faţa locului este subliniată în literatura de specialitate, atât procesual-penală, cat şi criminalistică, marea majoritate a autorilor fiind de acord că ne aflăm în faţa unui procedeu probator cu adâncă semnificaţie în aflarea adevărului. Altfel spus, deplasarea organului judiciar Ia faţa locului este “una dintre cele mai eficace măsuri procedurale”. Faptul că organul de urmărire penală, ca şi instanţa de judecată, au posibilitatea să
53

investigheze direct la locul săvârşirii faptei şi consecinţele infracţiunii, să stabilească împrejurările în care a fost comis actul penal şi să-l identifice pe autor - prin descoperirea, fixarea, ridicarea şi cercetarea criminalistică a urmelor, a mijloacelor materiale de probă - este de natură să contribuie efectiv la realizarea scopului procesului penal. Cu atât mai mult este necesar să se sublinieze importanţa unei asemenea activităţi procedurale, cu cât există infracţiuni a căror soluţionare este practic de neconceput fără cercetarea Ia faţa locului. De exemplu, în cazul omuciderii, al infracţiunilor îndreptate împotriva avutului public şi personal (furt, tâlhărie, distrugere), al accidentelor grave de muncă, al catastrofelor feroviare, navale şi aeriene, al accidentelor de circulaţie ş.a. Pe bună dreptate, se afirmă despre cercetarea la faţa locului că aceasta nu este un simplu act iniţial de urmărire penală, ci o activitate de maximă importanţă cu caracter imediat şi de neînlocuit, în multe situaţii fiind aproape imposibil de repetat, în aceleaşi condiţii şi cu aceleaşi rezultate. De altfel, la infracţiuni de genul celor menţionate, îndeosebi Ia omucideri, examinarea locului faptei este “partea cea mai importantă a cercetării cauzei penale”. Aşadar importanţa C.F.L., rezultă din următoarele aspecte: a)- locul săvârşirii unei fapte este principalul izvor de probe judiciare referitoare la infracţiunea şi la autorul acesteia(de modul cum se efectuează C.F.L., de modul de căutare, descoperire, fixare şi ridicare a urmelor sau a probelor materiale va depinde într-o mare măsură soluţionarea cazului, identificarea autorului, a celorlalţi participanţi la comiterea faptei penale); b)- urmele ridicate cu ocazia C.F.L. permit declanşarea şi orientarea investigaţiilor, referitoare la fapta comisă şi făptuitor; c)- C.F.L. determină efectuarea altor activităţi de urmărire penală imediată ca: percheziţia, ridicarea de obiecte şi înscrisuri, examinarea medico-legală a unor persoane, urmărirea, prinderea şi reţinerea infractorului; d)- pe durata efectuării C.F.L. se pot stabili cauzele care au determinat comiterea infracţiunii şi condiţii care au favorizat comiterea ei. e)- cercetarea la faţa locului este o activitate de maximă importanţă, cu caracter obligatoriu, imediat şi de neînlocuit. În multe situaţii, această activitate este aproape imposibil de repetat, în aceleaşi condiţii şi cu aceleaşi rezultate. 1.4.2. Sarcinile cercetării la faţa locului Pe baza unei bogate experienţe practice existente în materie, pot fi scoase în evidenţă principalele sarcini care revin cercetării la faţa locului, în esenţă acestea fiind următoarele:

54

a. Cunoaşterea şi investigarea directă de către organul de urmărire penală sau de către instanţa de judecată, a locului în care a fost săvârşită fapta, în vederea stabilirii şi fixării particularităţilor sale. Contactul direct, nemijlocit, al organului judiciar cu ceea ce este denumită “scena” sau “ambianţa” locului, serveşte la formarea unei imagini exacte asupra cadrului în care s-a comis fapta, Ia determinarea poziţiei şi distanţei dintre obiectele principale, etc.; b. Descoperirea, fixarea şi ridicarea urmelor infracţiunii, a mijloacelor materiale de probă. Descoperirea urmelor, urmată de interpretarea lor imediată Ia faţa locului, este de natură să ofere indicii, cel puţin cu caracter general, cu privire la natura faptei şi chiar Ia persoana autorului; c. Obţinerea de date cu privire la modul de operare al făptuitorului, la numărul de persoane care au luat parte Ia comiterea infracţiunii. Din cercetarea locului faptei se poate deduce modul în care s-a desfăşurat activitatea infracţională începând din momentul pătrunderii autorului în câmpul cercetat şi terminând cu retragerea sa; d. Identificarea eventualilor martori, întrucât în funcţie de condiţiile concrete ale locului şi momentului săvârşirii faptei, se poate stabili dacă, şi în ce măsură, activitatea infractorului putea fi percepută de cineva. Aceastã precizare se impune deoarece nu sunt puţine cazurile în care sunt găsiţi imediat martori ai evenimentului. Un rol important al cercetării directe a locului faptei este acela de a permite elaborarea unor versiuni generale privind fapta penală şi participanţii Ia săvârşirea acesteia. e. Elaborarea unor versiuni generale privind fapta penală şi participanţii la săvârşirea acesteia, cel puţin cu caracter provizoriu. 1.5. Probleme ce pot fi lămurite cu ocazia CFL: -„ce” eveniment a avut loc(dacă este sau nu vorba de o faptă penală, ce infracţiune sa comis); -„unde” s-a săvârşit fapta; -„cum” sau în ce mod s-a săvârşit fapta; -„când” a fost săvârşită infracţiunea(ziua, noaptea, data); -„cu ce” mijloace, instrumente, substanţe, materiale, etc., s-a comis fapta; -„de ce” s-a săvârşit fapta(intrarea în posesia unor bunuri, răzbunare, gelozie, ură) – mobilul crimei; -„cine” a săvârşit fapta; - dacă există martori oculari; - care sunt persoanele vătămate; - care este valoarea pagubelor produse; - dacă există împrejurări negative.

55

Necesitatea clarificării împrejurărilor negative reprezintă un argument pentru examinarea amănunţită a fiecărei porţiuni de teren, a fiecărui obiect, chiar dacă, în aparenţă, nu are nici o legătură cu fapta cercetată. Numai astfel este posibil să se explice de ce lipsesc unele urme care, în mod firesc, ar fi trebuit să existe, în timp ce alte urme sau obiecte nu îşi găsesc o justificare imediată. Se cuvine subliniat că, în multe cazuri, împrejurările negative relevă intenţia autorilor unor infracţiuni de a masca caracterul faptei lor sau, pur şi simplu, de a deruta cercetările. Aşadar, împrejurările negative constau în lipsa de concordanţă între anumite urme descoperite şi factorii creatori ai acestora în împrejurările date. Astfel, în cazul unei infracţiuni de furt pot fi considerate împrejurări negative: • existenţa urmelor de forţare create din interior spre exteriorul camerei; • existenţa unui strat de praf nederanjat pe pervazul ferestrei sparte prin care se pretinde că au fost scoase bunuri; • existenţa orificiilor subdimensionate, etc. Datele culese ori stabilite cu ocazia cercetării la faţa locului servesc într-o primă fază la formularea de ipoteze şi versiuni iar în final la stabilirea împrejurărilor în care s-a comis fapta şi identificarea făptuitorului. 2. TACTICA EFECTUĂRII CERCETĂRII LA FAŢA LOCULUI 2.1. Pregătirea în vederea efectuării cercetării la faţa locului Pregătirea în vederea efectuării cercetării la faţa locului presupune luarea unor măsuri de asigurare logistică şi de pregătire metodologică necesare efectuării acestei activităţi. a. Asigurarea logistică şi metodologică Poliţiştii care se deplasează la faţa locului sunt obligaţi să aibă asupra lor: trusa criminalistică, aparatul fotografic, aparatul de filmat (când se impune efectuarea de filmări), formulare de proces-verbal pentru cercetarea la faţa locului, rezoluţie motivată, fişa infracţiunii după modul de operare, alte mijloace tehnice din dotare, în funcţie de specificul infracţiunii şi locului faptei(reportofon, detector de metale, etc.). b. Constituirea echipei de cercetare la faţa locului Prin dispoziţia şefului, la fiecare unitate de poliţie se i-au măsuri organizatorice care să permită constituirea în cel mai scurt timp a echipei de cercetare şi deplasarea cât mai urgentă a acesteia la faţa locului. Şefii unităţilor de poliţie vor lua măsuri pentru cercetarea la faţa locului în toate cazurile când sunt necesare constatări cu privire la situaţia locului săvârşirii infracţiunii, descoperirea, fixarea şi ridicarea urmelor acesteia, stabilirea poziţiei şi stării mijloacelor
56

materiale de probă şi a împrejurărilor în care a fost săvârşită. c. Componenţa echipei de cercetare la faţa locului; Echipa de cercetare va avea în componenţă un ofiţer de specialitate de la compartimentul de profil sau alt ofiţer cu experienţă, un ofiţer de cercetare penală, un ofiţer sau subofiţer tehnician criminalist, ofiţerul sau subofiţerul de la postul ori sectorul pe a cărui rază de competenţă s-a comis fapta. Dacă este cazul, vor participa şi unul sau doi subofiţeri conducători cu câinele de urmărire şi câte un ofiţer sau subofiţer pentru ai însoţi pe itinerarul parcurs de câine. În funcţie de complexitatea faptei, în echipă vor fi incluse şi alte cadre de poliţie, pentru a asigura o cercetare operativă şi eficientă. La infracţiunile a căror urmărire penală este de competenţa obligatorie a procurorului, acesta va fi informat de îndată, pentru a participa la cercetare. Şeful unităţii de poliţie sau şeful echipei de cercetare va solicita la faţa locului şi alţi specialişti ori experţi, când condiţiile în care s-a săvârşit infracţiunea impun efectuarea, după caz, a unor constatări tehnico-ştiinţifice, constatări medico-legale, expertize şi alte asemenea activităţi specifice. Lunar, prin grija, după caz, a şefilor unităţilor de poliţie teritoriale judeţene, municipale, orăşeneşti şi la nivelul direcţiilor şi secţiilor de poliţie din municipiul Bucureşti, vor fi întocmite grafice cu planificarea pe zile a cadrelor din compartimentele judiciar, economic, cercetări penale, ordine - publică, criminalistică, arme, explozivi şi stupefiante, ce fac parte din echipele de cercetare la faţa locului, care, în afara programului de lucru, se vor afla tot timpul la domiciliu, apte să execute misiuni. Ca şef al echipei de cercetare va fi numit ofiţerul de specialitate de la formaţiunea de profil ori de la cercetări penale sau alt ofiţer cu experienţă, având calitatea de organ de urmărire penală şi care conduce şi răspunde de întreaga activitate de cercetare la faţa locului. În cazul infracţiunilor a căror urmărire este de competenţa obligatorie a procurorului şi acesta este prezent la locul săvârşirii faptei, cercetarea va fi condusă de procuror. La evenimentele cu urmări deosebit de grave, echipa de cercetare va fi condusă, personal, de către şeful unităţii de poliţie sau de unul din locţiitorii săi. Pentru cercetarea la faţa locului a evenimentelor deosebit de grave, Şefii unităţilor de poliţie pot solicita sprijin direcţiilor ori serviciilor de specialitate din Inspectoratul General al Poliţiei. Şefii formaţiunilor centrale sunt obligaţi să analizeze de îndată cererea unităţilor teritoriale, iar atunci când situaţia impune, să hotărască asupra măsurilor ce trebuie întreprinse. Aceştia pot dispune deplasarea la faţa locului a unor ofiţeri specializaţi pentru a participa la cercetare, chiar şi în cazurile în care unităţile de poliţie teritoriale n-au solicitat sprijin.

57

d. Deplasarea la faţa locului Deplasarea la faţa locului este organizată şi ordonată de şeful unităţii de poliţie, care va coordona activitatea astfel încât, în orice moment, atât în timpul cât şi în afara programului, poliţiştii să poată interveni prompt pentru efectuarea cercetării la faţa locului. Deplasarea la faţa locului se face cu autolaboratorul criminalistic sau cu alte mijloace de transport din dotarea unităţii. Când unitatea sesizată nu dispune în momentul respectiv de mijloace de transport proprii, pot fi utilizate cele ale altor instituţii sau întreprinderi ori ale persoanelor fizice, cu respectarea prevederilor legale privind folosirea acestora. 2.2. Reguli tactice generale privind cercetarea la faţa locului Reuşita cercetării la faţa locului presupune, alături de o pregătire atentă şi conştiincioasă, respectarea unor reguli tactice cu caracter general, aplicabile în întreaga cercetare, astfel încât să se ajungă Ia scopul propus. În acest sens, este remarcabilă preocuparea autorilor de specialitate de a desprinde şi sintetiza, pe baza practicii judiciare, cele mai importante reguli ce se cer respectate în efectuarea acestui act procedural care, după cum s-a subliniat, are o largă rezonanţă în desfăşurarea ulterioară a urmăririi penale. Principalele elemente tactice, de natură să orienteze activitatea echipei de cercetare Ia faţa locului sunt, în esenţă, următoarele: urgenţa, caracterul complet şi detaliat al cercetării, relevarea şi fixarea integrală, prin folosirea mijloacelor tehnico-ştiinţifice criminalistice, a tuturor aspectelor şi mijloacelor materiale de probă ce pot servi la clarificarea cazului, conducerea şi organizarea eficientă a activităţii echipei de cercetare. Aşadar, fiind o activitate de urmărire penală cu un puternic impact asupra rezolvării unei cauze penale, cercetarea la faţa locului trebuie să se desfăşoare cu respectarea unor norme de procedură penală şi al unor reguli tactice criminalistice.Înainte de a începe cercetarea la faţa locului, cei însărcinaţi cu cercetarea vor proceda la invitarea a cel puţin doi martori asistenţi (cu excepţia cazului când aceasta nu este posibilă) şi a părţilor, atunci când este necesar ca cercetarea să se facă în prezenţa lor (neprezentarea părţilor încunoştiinţate nu împiedică efectuarea cercetării). Acestora li se va explica faptul că au dreptul legal de a face observaţii cu privire la cele ce se vor constata şi felul cum se vor desfăşura operaţiunile la care urmează să asiste. Pentru asigurarea unei bune organizări şi desfăşurări, pe tot parcursul cercetării la faţa locului trebuie respectate următoarele reguli tactice generale: a) Cercetarea Ia faţa locului se efectuează cu maximă urgenţă Cercetarea Ia faţa locului trebuie să fie făcută cu maximă urgenţă, practic, imediat după ce organul de urmărire penală a fast sesizat despre săvârşirea unei infracţiuni.
58

Această cerinţă, de o importanţă deosebită, este obligatorie cel puţin sub două aspecte: - prin scurgerea timpului, există pericolul producerii unor modificări la locul faptei şi al dispariţiei sau degradării urmelor. Asemenea modificări pot fi determinate nu numai de acţiunea autorului care caută să înlăture urmele faptei sale, ci şi de acţiunea unor factori neutri, cum sunt condiţiile meteorologice, caracterul perisabil al unor urme, în special cele biologice, precum şi intervenţia unor persoane care caută să restabilească ordinea sau să afle ce s-a întâmplat. - prin prezenţa imediată a organului de urmărire penală la faţa locului se creează posibilitatea identificării unor martori, fără a se exclude chiar surprinderea autorului la locul infracţiunii. Urgenţa cercetării la faţa locului este, în fond, o reflectare a principiului operativităţii aplicat Ia întregul proces, dar şi Ia activităţile de cercetare criminalistică. O cercetare urgentă, operativă, determină o reducere a avansului de timp pe care autorul faptei îI are înaintea organului judiciar. b) Nelimitarea anticipată, în timp, a duratei cercetării la faţa locului; În fiecare caz în parte se impune un anumit timp necesar efectuării în condiţii optime a cercetării la faţa locului, în raport de specificul şi particularităţile concrete ale infracţiunii. Limitarea anticipată a duratei este de natură să prejudicieze calitatea, minuţiozitatea şi obiectivitatea cercetării la faţa locului, pentru că lipsa de timp şi graba determină superficialitatea în cercetare, formularea unor concluzii pripite, tratarea cu indiferenţă ori neluarea în seamă a unor stări de fapt cu valoare probatorie. c) Efectuarea cercetării complete la faţa locului, indiferent de orice ipoteză preconcepută sau de alte anticipări; Pot fi situaţii în care, de la început se descoperă urme care ar putea fi considerate ca suficiente pentru dovedirea faptei penale şi identificarea făptuitorului, dar total greşită ar fi aprecierea inutilităţii continuării cercetării. În toate situaţiile se impune ca cercetarea la faţa locului să nu se limiteze numai la activităţi pentru confirmarea sau infirmarea unor anumite ipoteze ci să se efectueze o examinare obiectivă şi completă a întregului câmp infracţional. O atenţie specială se cuvine acordată cercetării urmelor, îndeosebi a urmelor latente, precum şi a microurmelor care sunt, de regulă, imposibil de evitat de către infractor. Descoperirea microurmelor reclamă însă, pe lângă pricepere, şi multă răbdare din partea persoanelor care efectuează cercetarea, precum şi o tehnologie adecvată, modernă, de prelevare a acestui tip de urme. Clarificarea împrejurărilor negative, respectiv ale “neconcordanţei” dintre starea locului faptei şi fapta cu împrejurări ca atare (vezi de pildă, lipsa urmelor de sânge, care normal, ar fi trebuit să existe) este mai mult decât importantă, deseori acestea reprezentând încercări de simulare sau disimulare a unor fapte penale. d) Caracterul organizat al executării sarcinilor de către participanţii la cercetare; În cazul în care cercetarea la faţa locului se efectuează de mai multe
59

persoane competente (în echipă), acestea trebuie să cunoască sarcinile concrete ce trebuie îndeplinite, astfel ca să nu se omită nimic şi să fie evitată repetarea inutilă a unor activităţi. Este interzisă intrarea la locul săvârşirii infracţiunii a oricăror persoane, indiferent de grad, funcţie şi alte calităţi, dacă nu au sarcini în legătură cu cercetarea locului faptei, cu salvarea vieţii victimei sau cu înlăturarea pericolelor. Examinarea locului faptei se poate face fie concentric (din exterior spre interior), fie excentric (din interior spre exterior) sub formă circulară sau spirală. Nu se va trece niciodată mai departe până când nu au fost examinate în amănunţime fiecare porţiune de loc sau spaţiu. e) Utilizarea aparaturii şi tehnicii criminalistice în raport cu natura şi particularităţile locului faptei; În raport de natura şi particularităţile locului săvârşirii infracţiunii, trebuie utilizate în mod selectiv, cu maximă eficienţă cele mai adecvate aparaturi şi tehnici criminalistice. Astfel, o anume aparatură şi tehnică criminalistică se va utiliza în condiţii obişnuite şi alta în condiţii speciale cum ar fi: în mediul subacvatic, în interiorul minelor, în mediul exploziv, etc. De asemenea, în raport de genul de infracţiune comisă se va folosi un anume aparat, o anume trusă criminalistică, ori se vor aplica anumite procedee tehnice de descoperire a urmelor, de executare a fotografiilor judiciare, etc. f) Consemnarea în cursul cercetării la faţa locului a constatărilor făcute, a datelor şi a celorlalte elemente ce prezintă interes în cauză; Notările efectuate în timpul cercetării la faţa locului oferă date pentru întocmirea procesului-verbal de cercetare la faţa locului, a schiţei, desenelor şi în acelaşi timp pot servi ca date de referinţă în controlul şi autocontrolul asupra activităţilor desfăşurate la locul faptei. Menţiunile cuprinse în procesul-verbal vor reflecta caracterul obiectiv, complet al cercetării, folosindu-se formulări clare, precise, concise, din care să rezulte că nu a fost omis nici un amănunt, nici un element necesar stabilirii adevărului, precum şi evitânduse expresiile ambigue sau echivoce, de natură să conducă la confuzii sau alte interpretări. Pe lângă claritate, precizie şi concizie, este necesară folosirea unei terminologii conforme cu dreptul procesual penal, demne şi riguroase, potrivit specificului cercetării. g) Observarea comportamentului făptuitorului prezent la cercetarea la faţa locului; Cu ocazia cercetării la faţa locului, pe făptuitor îl preocupă şi totodată îl îngrijorează anumite stări de fapt care îl învinovăţesc, fapt care îl determină să reacţioneze de multe ori necontrolat. O importanţă deosebită o prezintă selecţionarea reacţiilor emotive şi stabilirea legăturii lor cu anumite momente sau activităţi desfăşurate la faţa locului. Aceste reacţii generează de regulă, un înalt grad de nervozitate, iar comportamentul

60

făptuitorului nu mai poate fi controlat şi dirijat conştient. În astfel de situaţii, făptuitorul se exteriorizează prin: transpiraţie abundentă, schimbarea culorii pielii (înroşire sau paliditate), tremuratul mâinilor, frământatul mâinilor, neastâmpăr, culegerea unor scame imaginare de pe îmbrăcăminte, ş.a. În cazul infracţiunilor cu autori neidentificaţi, o atenţie deosebită trebuie acordată „cercului curioşilor” pentru a identifica persoanele care prin conduita lor pot avea vreo legătură sau un interes personal faţă de fapta cercetată. 2.3. Organizarea şi conducerea competentă a cercetării Ia faţa locului Conducerea şi organizarea eficientă a activităţii de cercetare la faţa locului constituie o condiţie esenţială pentru realizarea sarcinilor specifice actului procedural analizat. Importanţa acestei reguli este cu atât mai mare, cu cât cercetarea urmează a fi efectuată de reprezentanţii mai multor organe juridice, constituiţi într-o echipă. Cercetarea în echipă presupune, în primul rând, o conducere unică. De exemplu, în ipoteza cercetării la faţa locului a unei omucideri, echipa de cercetare este alcătuită din procuror, ofiţeri de poliţie din formaţiunile de criminalistică şi judiciare, precum şi de medicul legist. Potrivit prevederilor legale, conducerea echipei revine procurorului. O asemenea cercetare presupune, respectarea regulilor tactice criminalistice menţionate, în conformitate cu anumite exigenţe, cum sunt: - conlucrarea fără rezerve, pe toate planurile, între membrii echipei de cercetare sau de investigare; - informarea permanentă a conducătorului cercetării, care va centraliza toate datele obţinute. Este total contraindicat să se considere de către unul sau altul dintre membrii echipei că activitatea sa este cea mai importantă şi că numai prin aportul său cazul poate fi rezolvat, astfel cum s-a şi întâmplat, câteodată în practică. Viaţa demonstrează cu prisosinţă că aflarea adevărului este în fond, rezultatul activităţii mai multor factori angrenaţi în soluţionarea cauzei penale. Organizarea activităţii este privită sub dublu aspect: Mai întâi, fiecare din membrii echipei de cercetare va avea de îndeplinit sarcini concrete şi precise, potrivit atribuţiilor sale în cadrul echipei. Aceste sarcini se cer rezolvate integral şi cât mai operativ posibil. În al doilea rând, organizarea desfăşurării activităţilor de cercetare într-o ordine bine stabilită, într-o succesiune firească, anume: o orientarea în zona în care se află situat locul faptei; o determinarea şi examinarea în ansamblu a locului faptei; o căutarea, descoperirea şi ridicarea urmelor sau a probelor materiale; o fixarea rezultatelor cercetării Ia faţa locului. Succesiunea acestor activităţi trebuie privită numai într-un sens dinamic, pentru că,
61

aşa cum se va vedea, între activităţile menţionate nu poate fi vorba de o delimitare categorică, ci de o întrepătrundere. Spre pildă, după descoperirea sau relevarea urmelor are loc fixarea acestora prin fotografiere şi, numai după aceea, sunt ridicate obiectele purtătoare de urme, sau urmele ca atare, aceasta fiind în funcţie şi de etapa în care se află cercetarea Ia faţa locului. Organizarea eficientă impune şi luarea unor măsuri de ordine Ia faţa locului, măsuri asupra cărora vom reveni. Dorim, totuşi, să precizăm că acestor măsuri trebuie să li se supună inclusiv membrii echipei şi chiar superiorii acestora, care, fără a participa efectiv la cercetare, vin să se informeze asupra celor întâmplate sau să dea anumite indicaţii, cu toate că nu întotdeauna sunt specialişti în domeniu. Faţă de unele realităţi ale practicii de specialitate, pentru reuşita cercetării locului faptei, este deosebit de important ca echipa de cercetare, conducătorul acesteia, să fie lăsaţi să acţioneze în linişte, fără a se interveni din afară, decât dacă este absolut necesar, şi mai ales, oportun. S-a constatat uneori în practică, mai ales în cazurile deosebite, cum sunt, de pildă, omuciderile, distrugerile cu consecinţe grave ş.a., la faţa locului, pe lângă membrii echipei de cercetare, mai sunt prezente şi alte persoane cu anumite responsabilităţi, din cadrul organelor judiciare sau din alte domenii. Acestora Ii se adaugă tot mai frecvent ziariştii. Câteodată, aceştia pătrund chiar printre primii în zona cercetată pentru a-şi face o idee despre ce sa întâmplat, sau pentru a formula ipoteze cu privire la natura şi gravitatea faptelor. Nu întotdeauna aceste persoane respectă regulile cercetării Ia faţa locului, unele din acestea, chiar elementare, de bun simţ, cum ar fi crearea de mici urme, atingerea sau modificarea poziţiei unor obiecte etc., aspect de natură să producă dificultăţi cercetării propriu-zise, neavând nici pregătirea necesară şi nici calitatea judiciară. Reprezentanţii presei sau televiziunii pot să asiste la cercetare, cu respectarea regulilor ce se impun .Faţă de aceştia, magistratul şi membrii echipei de cercetare trebuie să dea dovadă de sobrietate de o anumită fermitate când aceştia sunt excesiv de curioşi, furnizându-le date care pot face obiectul publicării în faza iniţială a anchetei, fără să influenţeze negativ evoluţia investigaţiei şi fără a crea ecouri nedorite în opinia publică, prin exagerări, afirmaţii necorespunzătoare realităţii, sau care, pur şi simplu să servească făptuitorilor . PRIMELE MĂSURI: 1. Salvarea vieţii victimelor Imediat după sosirea la faţa locului, poliţistul va desfăşura după caz, următoarele activităţi: o - Identificarea victimelor care sunt în viaţă şi necesită ajutor medical;

62

o - La nevoie, acordă ajutorul medical victimelor, pe cât posibil, cu sprijinul persoanelor de specialitate (medic, asistent medical, etc.), chiar cu riscul de a produce unele modificări locului faptei. o - Transportarea imediată a victimelor , la cea mai apropiată unitate spitalicească, marcându-se la locul faptei poziţia acesteia cu cretă, pietre, cărămizi, etc.; o - Se vor reţine în scris numele, prenumele şi celelalte date de stare civilă ale conducătorului auto, ale victimei şi ale persoanei care o însoţeşte, marca, tipul şi numărul de înmatriculare al mijlocului de transport, cui aparţine şi unitatea sanitară unde urmează să fie transportată victima; o - Dacă starea victimei permite, paralel cu celelalte activităţi, aceasta va fi interpelată în vederea obţinerii de date şi indicii privind fapta comisă, identitatea făptuitorului şi a martorilor oculari. În cazurile deosebite, când sunt victime rănite grav sau blocate în incinte, se vor anunţa de urgenţă serviciile specializate pentru intervenţie în astfel de situaţii: ambulanţa, SMURD, Serviciul de descarcerări din cadrul unităţilor de pompieri(ANEXA 1). Poliţistul va consemna în agendă sau pe o coală de hârtie toate activităţile de mai sus, cât şi alte date operative de interes judiciar. În cazul accidentelor de circulaţie, se vor scoate victimele de sub încărcătura sau de sub autovehicul, iar în cazul unor tâlhării, se va proceda la eliberarea victimelor imobilizate, după care li se va acorda primul ajutor. 2. Înlăturarea pericolelor iminente În anumite împrejurări, se pot ivi situaţii în care se reclamă luarea de măsuri ce vizează înlăturarea unor pericole iminente, cum ar fi: incendii, explozii, electrocutări, intoxicaţii, catastrofe rutiere, navale, aeriene, etc, unde se impune ca poliţiştii să intervină prompt şi operativ pentru prevenirea vătămărilor corporale ale victimelor sau limitarea agravării acestora, respectiv extinderea pagubelor. La fel se va proceda şi în cazul în care cercetarea la faţa locului se va efectua în încăperi cu toxicitate ridicată, sau în locuri cu substanţe inflamabile. În astfel de situaţii, în raport de împrejurările date, se va proceda mai întâi la aerisirea încăperilor, îndepărtarea obiectelor inflamabile, întreruperea curentului electric, închiderea robinetelor de gaze, apă, etc. În toate cazurile în care s-au luat măsuri de înlăturare a pericolelor iminente, poliţistul le va consemna şi raporta, pentru a se avea în vedere modificările aduse câmpului infracţiunii de către cei care vor efectua cercetarea la faţa locului. 2. Asigurarea pazei locului faptei şi conservarea urmelor

63

Paza locului unde s-a comis o infracţiune se face cu scopul de a exclude posibilitatea survenirii unor modificări materiale în ambianţa locului faptei, modificări ce pot fi determinate de anumite persoane în mod intenţionat sau neintenţionat, de animale ori de intemperiile naturii (vânt, ploaie, zăpadă, etc.). Pentru aceasta, poliţistul va efectua următoarele activităţi: - delimitarea locului faptei; - îndepărtarea curioşilor şi interzicerea accesului persoanelor în câmpul infracţiunii până la sosirea echipei de cercetare la faţa locului, indiferent de funcţia sau autoritatea pe care o reprezintă; - îndepărtarea animalelor care pot distruge urmele; - dirijarea circulaţiei vehiculelor şi persoanelor pe itinerarii ocolitoare locului faptei; - conservarea urmelor vizibile (de mâini, de încălţăminte, ale mijloacelor de transport, ale animalelor, etc.) prin acoperire cu vase, lăzi sau alte obiecte, prin încercuire sau numerotare; - acoperirea sau protejarea corpurilor delicte, a instrumentelor de spargere sau a altor obiecte ce au legătură cu fapta. - sesizarea comportamentului curioşilor precum şi a intenţiei unor persoane de a pătrunde în câmpul infracţiunii. Activităţile de conservare a urmelor şi a mijloacelor materiale de probă se vor desfăşura cu respectarea strictă a regulilor specifice fiecărei categorii de urme descoperite, astfel încât să nu se distrugă ori să se modifice aspectul acestora, aplicând procedeele criminalistice cunoscute. În practică au existat cazuri când unele persoane, (chiar din cadrul organelor de poliţie sau parchetului, ori cu alte sarcini de urmărire penală), au intrat în câmpul infracţiunii înaintea echipei de cercetare, producând modificări ce au influenţat negativ activitatea de descoperire şi ridicare a urmelor şi a celorlalte mijloace materiale de probă. În concluzie, susţinem faptul că în câmpul infracţiunii trebuie să intre numai ofiţerii şi agenţii de poliţie care fac parte din echipa de cercetare, la faţa locului. 4. Identificarea martorilor oculari, urmărirea şi prinderea făptuitorilor Continuând paza locului faptei, poliţistul va întreprinde investigaţii în rândul persoanelor din zona (partea vătămată şi alte persoane învecinate cu locul săvârşirii infracţiunii) pentru identificarea martorilor oculari, precum şi făptuitorului. În acest sens, poliţistul, va nota datele de stare civilă ale martorilor oculari şi ce anume cunosc despre fapta comisă. De asemenea, va proceda la culegerea de date şi informaţii în vederea identificării, urmăririi şi prinderii făptuitorilor. Pe baza primelor informaţii obţinute de
64

la martorii oculari ori de la victime se vor stabili semnalmentele şi direcţia de deplasare a făptuitorilor de la locul faptei. Atunci când din datele şi informaţiile culese, rezultă că făptuitorii au părăsit locul infracţiunii şi există posibilităţi de a fi prinşi, trebuie organizată imediat urmărirea, prinderea şi reţinerea lor fără a mai aştepta sosirea echipei de cercetare. De regulă, această măsura se ia în cazul infracţiunilor flagrante. Dacă la faţa locului se găsesc doi sau mai mulţi poliţişti, unul dintre aceştia se va ocupa în mod special de urmărirea şi reţinerea făptuitorului. Când este posibil, pentru realizarea celor arătate mai sus, se va apela, la concursul persoanelor de încredere aflate în apropiere: militari, personal din serviciile de pază sau alţi cetăţeni care par a fi de încredere. 2.5. Reguli tactice specifice cercetării la faţa locului În principiu, din punct de vedere teoretic, activitatea de cercetare la faţa locului se desfăşoară în două faze (etape) şi anume: statică şi dinamică. Activităţile criminalistice desfăşurate în faza statică a cercetării au ca obiect constatarea stărilor de fapt, a urmelor şi altor mijloace materiale de probă, fără a se proceda la atingerea sau schimbarea poziţiei în care acestea au fost descoperite. În faza dinamică a cercetării la faţa locului se procedează cu precădere la examinarea minuţioasă şi în mişcare a fiecărei urme, a fiecărui mijloc de probă prin folosirea metodelor şi tehnicilor adecvate. Practica criminalistică a demonstrat că aceste două faze se pot întrepătrunde, în funcţie de specificul şi particularităţile infracţiunii comise şi a locului cercetat.
A. Cercetarea în faza statică

De regulă, în faza statică a cercetării se procedează Ia o examinare atentă a locului faptei, atât în ansamblul său, cât şi pe zonele mai importante, fără a se aduce nici o modificare acestuia. Cercetarea poate începe de Ia centru şi continua spre marginea locului faptei, sau de Ia obiectul principal, cum ar fi de exemplu, corpul victimei, focarul unui incendiu, o casă de bani spartă, etc. În locurile închise, cercetarea se poate desfăşura de-a lungul pereţilor încăperii, iar, în locurile deschise, Ia porţiuni de teren bine delimitate de Ia centru spre margine sau invers. În fine, nu se exclude posibilitatea efectuării cercetării ţinându-se seama de drumul presupus a fi fost urmat de autorul infracţiunii. În această etapă a cercetării la faţa locului se desfăşoară următoarele activităţi: - Delimitarea locului săvârşirii infracţiunii Primul contact al participanţilor la cercetare cu zona în care a fost săvârşită infracţiunea prezintă importanţă practică, pentru că oferă posibilitatea acestora de a stabili limitele şi particularităţile topografice ale locului faptei, de a adapta regulile
65

tactice generale la natura şi particularităţile concrete ale cazului şi de a aplica creator metodele, procedeele şi tehnicile de desfăşurare efectivă a cercetării. La determinarea limitelor locului săvârşirii infracţiunii se vor avea în vedere natura şi topografia terenului (teren deschis, clădire, zonă muntoasă, mlăştinoasă, etc.) care impun după caz folosirea anumitor mijloace şi tehnici de cercetare. Astfel, în situaţia în care infracţiunea s-a comis într-o clădire, cercetarea la faţa locului se va desfăşura având în vedere destinaţia clădirii; în clădirile cu mai multe apartamente se va evita producerea de panică şi răspândirea zvonurilor; în clădirile industriale, cercetarea la faţa locului să nu ducă la întreruperea procesului de producţie, etc. În situaţia în care locul faptei este situat în zone care prin natura lor prezintă anumite condiţii speciale, este necesar să se acţioneze numai în cunoştinţă de cauză; cercetarea subacvatică se va face cu sprijinul scafandrilor, îndeplinirea formalităţilor legale pentru efectuarea cercetării pe nave sau aeronave sub pavilion străin, înlăturarea tuturor pericolelor de accidente (atmosferă explozivă, mediu toxic, incendii nestinse, etc.). - Stabilirea şi marcarea drumului de acces la locul faptei Şeful echipei sau poliţistul numit să facă cercetarea criminalistică a locului faptei, se va informa de modificările produse în câmpul infracţiunii, până la sosirea echipei de cercetare la faţa locului. Intrarea la locul săvârşirii infracţiunii se va face în aşa fel încât să nu se distrugă sau să se deterioreze urmele şi celelalte mijloace materiale de probă. Înainte de pătrunderea în câmpul infracţiunii din exteriorul perimetrului acestuia se vor executa fotografii judiciare de orientare şi schiţă, precum şi filmări. Apoi se va proceda la găsirea celui mai accesibil drum de intrare în câmpul infracţiunii, în funcţie de topografia terenului şi specificul cazului cercetat, în aşa fel încât să nu se distrugă sau se se deterioreze urme, ori să creeze altele noi. Şeful echipei împreună cu specialistul sau tehnicianul criminalist vor intra primii în câmpul infracţiunii, ocazie cu care vor stabili şi marca drumul de acces pentru ceilalţi participanţi.. - Sectorizarea locului faptei În situaţia în care locul faptei cuprinde mai multe încăperi dintr-un imobil sau se întinde pe o suprafaţă mare dintr-un teren deschis, pentru buna desfăşurare a cercetării este necesar să se procedeze la împărţirea lui pe sectoare şi la stabilirea ordinii în care se va face cercetarea acestora. După marcarea sectoarelor, poliţistul sau echipa va proceda la cercetarea acestora în succesiunea stabilită.

66

- Examinarea cu prioritate a urmelor şi obiectelor care prezintă un pericol iminent de modificare sau dispariţie – În cazurile în care la faţa locului s-a descoperit urme care datorită naturii lor ori factorilor externi pot să dispară, ori să se modifice (de exemplu: urme de miros uman, substanţe ce se pot altera, ori dispară în timp relativ scurt) acestea se vor examina cu prioritate faţă de altele. Astfel, faza statică se întrepătrunde, în această situaţie, cu faza dinamică a cercetării la faţa locului. - Descoperirea şi fixarea poziţiei obiectelor corp delict şi a urmelorÎn faza statică, urmele şi celelalte mijloace materiale de probă se fixează prin descriere şi prin diferite mijloace tehnice. Pentru aceasta se vor efectua măsurători, fotografii şi vieofilmări judiciare. Această activitate va servi la demonstrarea faptului că obiectele şi urmele descoperite au fost găsite în acel loc şi nu în altă parte. - Folosirea câinelui de urmărire – Imediat ce au fost descoperite primele urme de miros create de infractor vor fi folosiţi câinii special dresaţi pentru prelucrarea urmelor de miros. Se va avea grijă ca prin această operaţiune să nu se distrugă celelalte categorii de urme. Conducătorul câinelui de urmărire va fi însoţit de un poliţist care va nota în agendă itinerariul parcurs şi datele culese în vederea întocmirii procesului-verbal şi a schiţei. Tot acesta va descoperi, fixa şi ridica urmele aflate pe itinerariul parcurs de câinele de urmărire. - Ridicarea topografică a caracteristicilor de relief în vederea întocmirii schiţei locului faptei – Prin folosirea metodelor specifice de întocmire a schiţei locului faptei se ridică, caracteristicile de relief ale terenului. În acest sens se vor folosi semne topografice cunoscute ori altele alese aleatoriu dar explicate în legenda schiţei. Din coroborarea rezultatelor acestor prime investigaţii cu elementele deduse din interpretarea concordanţei dintre modificările aspectului normal al locului faptei şi consecinţele propriu-zise ale actului infracţional, pot fi obţinute date importante referitoare la natura faptei, Ia timpul şi împrejurările în care a fost săvârşită, şi chiar la făptuitor. Despre acesta, de exemplu, pot fi obţinute unele date din interpretarea modului în care a forţat intrarea într-o încăpere, a fost primit ca o cunoştinţă sau ca un intim, a cunoscut topografia locului ş.a. Deseori, încă din faza statică a cercetării este posibil să se stabilească dacă ne aflăm în faţa unei sinucideri sau a unui omor disimulat în sinucidere, a unui accident de muncă sau a unui sabotaj. În legătură cu autorul faptei, se poate stabili dacă acesta era
67

familiarizat cu locul faptei, dacă a acţionat singur sau împreună cu alte persoane. Cercetarea la faţa locului se va efectua cu respectarea strictă a normelor procesualpenale şi a regulilor criminalistice. Şeful echipei ori ofiţerul sau subofiţerul de poliţie însărcinat cu cercetarea se va informa, de îndată ce a ajuns la faţa locului, despre ce anume s-a întâmplat, va identifica persoana care a descoperit fapta şi va reţine datele furnizate de aceasta, precum şi eventualele modificări survenite la faţa locului, pe care le va consemna în agenda personală sau, după caz, le va înregistra cu ajutorul aparatului video ori pe bandă magnetică, se vor solicita detalii cu privire la persoana care a făcut modificările, locul, obiectul mişcat sau mutat şi ora când aceste schimbări s-au petrecut, apoi şeful echipei va stabili sarcini pentru membrii acesteia. B. Cercetarea în faza dinamică Faza dinamică este cea mai complexă şi laborioasă etapă a cercetării Ia faţa locului, întrucât presupune participarea tuturor membrilor echipei la efectuarea investigaţiilor şi folosirea integrală a mijloacelor tehnico-ştiinţifice criminalistice aflate la dispoziţia lor. Fazei dinamice de cercetare la faţa locului îi sunt specifice, următoarele activităţi: - Căutarea, examinarea şi fixarea de detaliu a caracteristicilor individuale proprii fiecărui obiect şi urmă În vederea evitării substituirii ori confundării unor obiecte ori urme asemănătoare cu altele, imediat după descoperire ele vor fi fotografiate (filmate) în detaliu şi examinate cu atenţie, asigurându-se astfel individualizarea lor, urmând ca ulterior să fie descrise corespunzător şi în procesul-verbal de cercetare la faţa locului. - Excluderea urmelor ce nu au fost create de făptuitor În vederea identificării autorilor infracţiunii, se vor exclude urmele victimelor şi altor persoane ce au avut acces legal în câmpul infracţiunii, inclusiv ale celor ce au participat la cercetare. Rezultatul examinării comparative se va materializa într-un raport de constatare tehnico-ştiinţifică). Această activitate este importantă deoarece nerealizarea ei poate duce la rezultate nedorite, uneori chiar ilare. - Interpretarea urmelor la faţa locului Prin examinarea la faţa locului a urmelor descoperite şi corelarealor cu celelalte urme şi elemente de la faţa locului, se pot obţine o serie de date privind modul de săvârşire a faptei, timpul scurs de la comitere, drumul parcurs şi activităţile desfăşurate de infractor, unele semnalmente ale infractorului, etc.

68

- Trimiterea de urgenţă a urmelor la cartotecile criminalistice pentru identificarea făptuitorului şi a obiectelor La nivel local (poliţiile judeţene) sau central (Institutul de Criminalistică) există organizate o serie de cartoteci şi colecţii ce permit identificarea persoanelor (după desenul papilar, mod de operare, scris, etc.), a obiectelor şi a altor urme materie. Consultarea cartotecilor şi colecţiilor oferă posibilitatea identificării rapide a făptuitorului sau obiectelor, ori obţinerea unor date şi indicii despre factorul creator al urmelor descoperite. Tehnicile moderne din domeniul criminalistic, permit trimiterea instantanee a urmelor sau datelor culese la cartoteci şi primirea răspunsurilor în timp scurt (exemplu AFIS-2000). - Ridicarea şi ambalarea obiectelor şi urmelor Pe măsură ce sunt fixate şi examinate, urmele şi obiectele găsite în câmpul infracţiunii şi care au legătură cu infracţiunea, vor fi ridicate şi ambalate, aplicându-se procedeele şi tehnicile specifice fiecărei categorii de urme în parte. Asupra lor se va dispune efectuarea de constatări tehnico-ştiinţifice şi expertize. În situaţiile în care unele obiecte nu pot fi ridicate datorită volumului mare, după fixarea acestora şi a urmelor pe care le poartă, vor fi sigilate şi lăsate în custodie pe bază de proces-verbal. - Realizarea portretului vorbit a persoanelor şi cadavrelor în vederea identificării lor după semnalmente În acest sens, se vor face fotografii de identificare atât pentru persoane şi cadavre cât şi pentru obiectele găsite asupra lor. De asemenea, folosind cunoştinţele dobândite la tema „Identificarea persoanelor după semnalmente”, se va întocmi schiţa de portret. - Identificarea victimelor Identificarea victimelor decedate se face de regulă pe baza actelor de identitate găsite asupra lor şi comparate pe loc cu semnalmentele cadavrului. Dacă asupra acestora nu se găsesc documente de identitate, identificarea se face pe baza semnalmentelor, amprentelor, etc, precum şi prin recunoaşterea de către diferite persoane (cu respectarea regulilor procesul-penale care se referă la prezentarea pentru recunoaştere). Ofiţerii şi subofiţerii operativi din formaţiunile de specialitate, care fac parte din echipă, vor efectua în paralel investigaţii în rândul persoanelor aflate Ia faţa locului, pentru identificarea autorilor, culegerea de date cu privire la modul de săvârşire a infracţiunii, persoana autorului şi a victimei şi alte date ce impun luarea măsurilor operative, sau vor efectua ascultarea martorilor şi a persoanelor suspecte.

69

2.7. Reluarea şi repetarea cercetării la faţa locului a. Situaţii în care se impune întreruperea şi reluarea cercetării la faţa locului; Întreruperea cercetării la faţa locului are loc în următoarele cazuri: o lăsarea nopţii, în cazul în care aceasta trebuie făcută neapărat la lumina zilei; o începerea unei ploi torenţiale, în cazul cercetării în loc deschis; o descoperirea unor surse de pericol (de explozie, de incendiere, etc.) care impun îndepărtarea lor; o necesitatea invitării unui specialist ş.a. La întreruperea cercetării se vor lua măsuri de protejare şi conservare a urmelor, se va proceda la încuierea şi sigilarea încăperilor (dacă situaţia permite aceasta) iar în continuare se va asigura paza locului faptei pe toată perioada de timp până la reluare. Cercetarea la faţa locului se va relua de îndată ce cauzele care au determinat întreruperea ei au încetat, continuându-se din sectorul sau punctul în care a fost întreruptă. Constatările organului de cercetare penală vor fi consemnate într-un singur proces-verbal de cercetare la faţa locului, cu menţionarea exactă a perioadei de întrerupere şi a cauzelor care au determinat-o. Situaţii în care se impune repetarea cercetării la faţa locului De regulă, cercetarea la faţa locului se efectuează o singură dată, ocazie cu care se descoperă şi se ridică toate urmele şi se stabilesc împrejurările săvârşirii infracţiunii. Practica organelor de cercetare penală a demonstrat că, uneori se ivesc situaţii în care se impune repetarea acestei activităţi: o prima cercetare s-a efectuat necorespunzător sub aspect calitativ; o prima cercetare s-a desfăşurat în condiţii neprielnice (luminozitate sau vizibilitate scăzută); o când se presupune că, în mod logic la faţa locului trebuiau să se găsească şi alte urme ori mijloace materiale de probă ,a căror prezenţă nu a fost constată la prima cercetare; o este necesară verificarea unor noi ipoteze. Repetarea cercetării la faţa locului poate fi făcută de acelaşi poliţist (aceeaşi echipă) ori de către alt poliţist (altă echipă). Constatările rezultate cu ocazia repetării cercetării la faţa locului se consemnează într-un proces-verbal de-sine-stătător.

70

2.8. Procedee şi mijloace de fixare a rezultatelor cercetării la faţa locului Mijlocul prin care se fixează rezultatele examinării locului săvârşirii infracţiunii este procesul-verbal de cercetare la faţa locului la care se anexează (potrivit art.131 C.proc.pen.) fotografii judiciare, schiţe, desene şi alte lucrări (filme judiciare pentru cazuri deosebite). A. Procesul-verbal Procesul-verbal încheiat în vederea fixării rezultatelor cercetării Ia faţa locului se numără printre mijloacele de probă cu o semnificaţie deosebită în soluţionarea cauzei penale. Dată fiind importanţa sa, el va trebui să corespundă anumitor cerinţe, o bună parte stabilite în mod expres de legiuitor. Din punctul de vedere al formei şi cuprinsului, procesul-verbal va conţine următoarele menţiuni, indicate în art.91 C.pr.pen.: a. data şi locul unde este încheiat; b. numele, prenumele şi calitatea celui care îl încheie; c. numele, prenumele, ocupaţia şi adresa martorilor asistenţi, când există; d. descrierea amănunţită a celor constatate, precum şi a măsurilor luate; e. numele, prenumele, ocupaţia şi adresa persoanelor Ia care se referă procesulverbal, obiecţiile şi explicaţiile acestora; f. menţiunile prevăzute de lege pentru cazurile speciale. Raportându-ne Ia structura procesului-verbal - formată dintr-o parte introductivă, o parte descriptivă şi o încheiere - se cere a fi subliniată ponderea părţii descriptive, însăşi legea procesual penală impunând necesitatea descrierii amănunţite a situaţiei locului, a urmelor găsite, a obiectelor examinate şi a celor ridicate, a stării şi poziţiei celorlalte mijloace materiale de probă, astfel încât acestea să fie redate cu precizie şi pe cât posibil, la dimensiunile respective (art. 131 C.pr.pcn.). După cum, pe bună dreptate, se afirmă în literatura de specialitate, procesul-verbal trebuie redactat în termeni clari şi precişi, astfel încât lectura sa să poată reda întocmai imaginea locului faptei şi pentru aceia care nu au participat la cercetarea la faţa locului. Pe plan tactic criminalistic, pentru a se veni în întâmpinarea acestui deziderat, este necesar, mai întâi, ca la redactarea părţii descriptive să fie avute în vedere următoarele elemente: a. Descrierea locului faptei va fi făcută în mod amănunţit, interesând aspectul de ansamblu al acesteia, dimensiunile, topografia sa şi dispunerea faţă de punctele cardinale, precum şi faţă de alte puncte de reper mai apropiate, drumurile şi căile de acces, alte particularităţi; b. Descrierea urmelor, a mijloacelor materiale de probă, a altor obiecte examinate şi ridicate va fi efectuată detaliat, pe lângă denumirea lor exactă, indicându-se cu precizie locul în care au fost găsite, distanţele dintre ele sau până Ia obiectele principale, forma, dimensiunea, culoarea, alte caracteristici fizico-chimice sau particularităţi de identificare, precum şi metode tehnico-ştiinţifice criminalistice folosite pentru
71

descoperirea, fixarea şi ridicarea acestora. Sunt cazuri nefericite în practică, în care se evită o descriere sau chiar menţionare a urmelor descoperite, din diverse motive, uneori crezându-se că acestea nu sunt utile soluţionării cauzei, alteori fiind socotite ca dificil de examinat, ceea ce subminează bunul mers al anchetei; c. Menţionarea în procesul-verbal a oricărui element particular al cercetării, elemente cum sunt, de exemplu, împrejurările negative. În această alternativă nu trebuie omisă menţionarea acţiunilor întreprinse în direcţia clarificării şi explicării lor; d. Dacă există anumite observaţii ale experţilor sau martorilor asistenţi cu privire Ia consemnarea celor de mai sus, ele vor fi inserate în procesul-verbal. În legătură cu acest ultim aspect, ţinem să precizăm că nu trebuie consemnate opiniile sau interpretările personale cu privire la faptă, Ia autor, Ia urmele create prin activitatea infracţională, pentru a nu fi subminat, cel puţin în parte, caracterul obiectiv al procesului-verbal. Destul de frecvent se impune o interpretare imediată a urmelor descoperite în câmpul infracţional, interpretare care, însă, va face obiectul unei constatări tehnico-ştiinţifice, consemnată separat de specialistul în materie prezent Ia faţa locului; e. Din cuprinsul procesului-verbal nu trebuie omise menţiunile privind consecinţele sau pagubele produse de faptele infracţionale cercetate, indiferent de valoarea sau natura lor. Ultima parte a procesului-verbal va cuprinde o enumerare exactă a urmelor, a mijloacelor materiale de probă ridicate de Ia faţa locului şi persoana căreia i-au fost încredinţate, precum şi a fotografiilor, schiţelor, a altor înregistrări sau lucrări efectuate în timpul cercetării. Totodată, se va indica ora începerii şi ora terminării cercetării Ia faţa locului, după care procesul-verbal va fi semnat de către organul judiciar şi de către martorii asistenţi pe fiecare pagină, locurile rămase libere fiind barate. Referitor Ia conduita tactică urmată în redactarea procesului-verbal, considerăm necesar să subliniem că acesta, pentru a-şi îndeplini întru totul rolul de mijloc de probă, va trebui să fie redactat, nu numai potrivit legii, ci şi în conformitate cu anumite condiţii, impuse de practica judiciară şi subliniate, deseori, de către autorii de specialitate, ca, de pildă, descrierea să pornească de la general Ia particular; să fie clară, completă, obiectivă; obiectele de acelaşi gen să fie numite cu aceiaşi termeni; să nu se aglomereze procesul-verbal cu descrieri prea amănunţite; să se evite termenii prea tehnici sau neologismele; descrierea fiecărui obiect să se facă în mod complet Dintre regulile tactice criminalistice referitoare la modul de redactare a procesuluiverbal, menţionăm: a. Prezentarea obiectivă, completă şi clară a rezultatelor cercetării, în exclusivitate pe baza constatărilor directe ale organului judiciar, evitându-se deducţiile, diversele interpretări ale stării locului, sau raportarea Ia anumite afirmaţii ale martorilor ori victimelor; b. Folosirea unui mod de exprimare riguros exact, precis şi concis, a unei
72

terminologii uzuale, accesibile şi unitare sub raport procesual penal, astfel încât să fie prevenit echivocul sau ambiguitatea. Se va evita folosirea unor termeni de strictă specialitate, iar în ipoteza că aceştia nu vor putea fi totuşi, evitaţi, să se procedeze la explicarea lor c. Descrierea celor constatate în ordinea în care s-a desfăşurat cercetarea la faţa locului, ceea ce impune ca procesul-verbal să fie redactat, de regulă, chiar la locul faptei, pentru a nu se omite nici un amănunt. În cazurile deosebite, întocmirea procesului-verbal se poate face şi la sediul organului judiciar, însă, pe baza unor note detaliate luate de conducătorul echipei în timpul cercetării, apelându-se şi Ia imaginile înregistrate pe bandă videomagnetică. B. Raportul de constatare tehnico-ştiinţifică sau de examinare medico-legală În situaţiile în care la faţa locului sunt descoperite obiecte ce impun o examinare în condiţii de laborator pentru descoperirea urmelor existente pe ele, acestea sunt ridicate şi trimise (însoţite de rezoluţia motivată) specialiştilor în vederea efectuării unor constatări tehnico-ştiinţifice. Rezultatul acestor examinări se materializează în raportul de constatare tehnico-ştiinţifică ce se anexează la dosarul cauzei. C. Schiţa locului faptei Schiţa locului faptei, denumită şi plan-schiţa sau desen-schiţa, este destinată fixării şi prezentării, în ansamblu, a locului faptei, a modului în care sunt dispuse, în plan, obiectele şi urmele infracţiunii, precum şi a distanţelor sau a raportului de poziţie dintre acestea. Principalul rol al schiţei locului faptei este acela de a facilita formarea unei imagini cât mai apropiate de realitate asupra scenei infracţiunii, astfel încât constatările cuprinse în procesul-verbal să fie clar înţelese. De mare importanţă pentru calitatea şi exactitatea unei schiţe efectuate Ia faţa locului este şi folosirea unor semne convenţionale unitare, aşa cum s-au impus în practica de specialitate: D. Fotografia şi filmul judiciar executate la faţa locului Fotografia judiciară executată Ia faţa locului se numără printre cele mai importante mijloace de fixare a rezultatelor cercetării, deşi este considerată drept o modalitate auxiliară procesului-verbal. Fotografia la faţa locului include, aşa cum s-a văzut, fotografia de orientare, fotografia schiţă, fotografia obiectelor principale, fotografiile de detaliu şi măsurătorile fotografice Filmul şi videofonograma judiciară se înscriu printre metodele moderne de fixare a rezultatelor cercetării Ia faţa locului, metode devenite, în prezent, indispensabile în cazurile deosebite (omor, distrugeri provocate de explozii şi incendii, accidente
73

feroviare, aeriene etc.). Înregistrarea pe bandă videomagnetică, spre deosebire de filmare, prezintă mai multe avantaje ce nu pot fi neglijate. Astfel, ea este mai uşor de executat, deci nu necesită o pregătire deosebită din partea celui care o execută. Totodată, permite verificarea imediată a calităţii şi eventuala refacere a acesteia, în măsura în care situaţia o impune. Specialistul criminalist, medicul legist şi alţi specialişti care au fost solicitaţi la cercetarea locului faptei, vor fi menţionaţi nominal în procesul-verbal, indicându-se operaţiunile şi constatările ce le-a efectuat fiecare. Atunci când se impune, acestora li se vor solicita, separat, rapoarte de constatare tehnico-ştiinţifice sau planşe fotografice. În termen de 10 zile de la încheierea cercetării la faţa locului, se va întocmi, de către specialistul criminalist, planşa fotografică cu aspecte şi urme de la faţa locului respective, cu celelalte mijloace materiale de probă descoperite şi ridicate de la faţa locului, indiferent cui aparţin (cu excepţia celor prelucrate în laborator, pentru care se va întocmi raport de constatare tehnico—ştiinţifică). Planşele fotografice vor fi semnate pe fiecare pagină de cel care le-a executat şi de către cel care a încheiat procesul verbal şi vor fi ştampilate pe fiecare fotografie în parte, după care vor fi ataşate la procesul-verbal. Traseul parcurs de câinele de urmărire, indiferent de direcţia deplasării şi de rezultatul obţinut, va fi consemnat într-un proces-verbal cu schiţă anexă, separat de cel privind cercetarea la faţa locului, care vor fi semnate de subofiţerul conductor şi de cel care l-a însoţit. Aceste documente vor fi anexate procesului-verbal de cercetare la faţa locului.

ANEXA 1 I. REGULI GENERALE ALE ACORDĂRII PRIMULUI AJUTOR ÎN CAZ DE FRACTURI 1. Stabilirea felului fracturii (închisă sau deschisă). 2. Oprirea hemoragiei în cazul ruperii unui vas de sânge. 3. Curăţirea şi pansarea plăgii în cazul fracturilor deschise. În acest caz nu se vor tracţiona capetele de os şi nu se va încerca aşezarea lor în poziţie normală. 4. Imobilizarea. În cazul folosirii atelelor se va urmări ca acestea: - să nu apese pe răni, - să fie înfăşurate în faşă, vată, pânză, etc., pentru a nu produce dureri,

74

- să fie aşezate astfel încât să depăşească deasupra şi dedesubt ambele articulaţii ale osului fracturat, 5. Transportul bolnavului la cea mai apropiată unitate sănitară. II. REGULI GENERALE ÎN OPRIREA HEMORAGIEI 1. Stabilirea felului hemoragiei(arterială sau venoasă – sângele provenit din artere este de culoare mai deschisă). 2. Aşezarea bolnavului în poziţia culcat, cu capul mai jos decât restul corpului. 3. Realizarea hemostazei. - pansament compresiv - comprimarea vasului, realizată prin: - compresie digitală, - garou (se notează ora când a fost aplicat) 4. Transportarea bolnavului la cea mai apropiată unitate sanitară. III. REGULI GENERALE ALE ACORDARII PRIMULUI AJUTOR ÎN CAZ DE STOP RESPIRATOR 1. Se asigură permeabilitate căilor respiratorii. Capul accidentatului va fi dat mult pe spate şi i se va insufla în gură. 2. Se urmăreşte permanent eficienţa metodei de respiraţie artificială folosită. 3. Ritmul insuflărilor 10-16 pe minut. STOP CARDIAC 1. Se aşează accidentatul culcat pe spate pe un plan dur. 2. Aşezarea corectă a palmelor suprapuse ale salvatorului pe locul corespunzător inimii (în stânga extremităţii de jos a osului sternului -osul pieptului ). 3. Fiecare apăsare să turtească cutia toracică cu 3-4 cm. 4. Ritmul apăsării să fie de 60 pe minut. STOP CARDIO- RESPIRATOR 1. La 4 compresiuni de masaj cardiac se face o insuflare de aer. Măsurile de prim ajutor continuă până la reluarea spontană şi normală a respiraţiei şi a bătăilor inimii. IV. REGULI GENERALE ALE ACORDĂRII PRIMULUI AJUTOR LA LUXAŢII 1. Examinarea atentă a formei articulare pentru precizarea felului leziunii. 2. Nu se va încerca "punerea la loc" a oaselor ieşite din articulaţii.
75

3. Imobilizarea provizorie. 4. Transportul la cea mai apropiată unitate sanitară. V. REGULI GENERALE PENTRU APLICAREA UNUI PANSAMENT 1. Pansamentul se înfăşoară cu mişcări uşoare, lente. 2. Faşa se ţine în mâna dreaptă şi se rulează cu această mână. 3. Pansamentul se rulează de la stânga la dreapta, şi dacă este vorba de o extremitate, se porneşte de la partea mai subţire către cea groasă. 4. Fiecare tură de faşă trebuie să acopere jumătate din cea dinaintea ei. 5. Se începe pansamentul la o distanţă de 10-15 cm de rană şi după ce s-a trecut de aceasta, încă 10-15 cm în continuare. 6. Nodul faşei nu se face niciodată peste locul rănit. 7. Pansamentul trebuie să fie destul de strâns pentru a nu se mişca, însă în acelaşi timp, acesta nu trebuie să jeneze circulaţia sângelui în regiunea respectivă.

VI. REGULI GENERALE ÎN TRANSPORTUL ACCIDENTAŢILOR 1 În cazul accidentării mai multor persoane, transportul fiecărui rănit se face în ordinea urgenţei. 2.Vor fi transportaţi obligatoriu în poziţie orizontală persoanele care au pierdut sânge, care sunt suspecte de fracturi ale coloanei vertrebrale sau ale bazinului. 3. Pe timpul transportului vor fi supravegheate continuu respiraţia şi circulaţia, instituindu-se măsuri de prim ajutor la nevoie. 4. În caz de vreme rece, accidentaţii vor fi acoperiţi cu pături, haine, iar dacă este cald li se vor proteja capul şi faţa de acţiunea directă a razelor solare. 5. Accidentaţii cu fracturi ale coloanei vertebrale sau ale bazinului vor fi transportaţi numai pe targă (se poate improviza şi o uşă) şi cu faţa în jos. 6. Pe timpul transportului trebuie să se evite cât mai mult zdruncinăturile.

76

CAP. V DESCRIEREA SEMNALMENTELOR UNEI PERSOANE DUPĂ METODA PORTRETULUI VORBIT 1. Noţiuni generale 1.1. Noţiuni generale privind identitatea unei persoane Potrivit prevederilor art.63, alin.1, C.P.P, aplicarea legii presupune: a. descoperirea faptei sau orice element care serveşte la constatarea existenţei unei infracţiuni ; b. stabilirea împrejurărilor, circumstanţelor în care a fost comisă infracţiunea ; c. identificarea infractorului şi / sau a altor persoane (coautor, complice, victimă); d. dovedirea vinovăţiei persoanei suspecte. Prin identitate se înţelege: - totalitatea semnelor care deosebesc o persoană de alta, atât în viaţă cât şi după moarte; - însuşirea unei persoane, obiect sau fenomen de a-şi manifesta individualitatea în timp şi spaţiu, prin caracteristicile fundamentale, neschimbătoare, ce le deosebesc de toate celelalte(persoane, obiecte, fenomene) şi le determină să rămână ele însele pe toată perioada existenţei lor. Identitatea este de două feluri: absolută, când se determină individualitatea unei persoane şi relativă, când se determină identitatea prin raporturile persoanei cu oarecare acte. Stabilirea identităţii se face prin mai multe mijloace. Astfel, putem stabili identitatea unei persoane prin proba juridică, mai ales în procesele civile relative la moşteniri, când rudenia se stabileşte prin actele de stare civilă şi câte odată, în lipsa acestora, se poate dovedi chiar cu martori. Identitatea se mai poate stabili prin proba medicală. Aceasta se referă la caracterele rasei, sex, vârstă, semne particulare şi diferite particularităţi individuale de ordin anatomic(felul cum e construit corpul omenesc, descrierea tuturor organelor). Cu ajutorul probei medicale putem stabili identitatea unei persoane în viaţă, cât şi a unui cadavru sau chiar a unui schelet, sau numai o parte din osemintele găsite. Cu această probă se ocupă medicina legală. Se mai poate stabili identitatea prin antropometrie. Acest sistem, constă dintr-o serie de măsurători făcute cu diferite aparate speciale, pe diverse organe ale individului. În criminalistică, identificarea în prezent se face prin: urmele lăsate de infractor la locul crimei şi în special prin dactiloscopie, prin fotografia de semnalmente şi prin portretul vorbit sau semnalmentul descriptiv a lui Bertillon(fost şef al serviciului de identificare din Paris), cum i se mai zice, după numele autorului.

77

1.2. Noţiunile de semnalmente şi portret vorbit Aşadar, în vederea identificării persoanelor şi obiectelor, poliţistul poate folosi diferite metode: dactiloscopică, traseologică, biologică, fonoscopică, antropologică, precum şi metoda “portretului vorbit” Aşa cum afirma Mina Minovici, „Portretul vorbit este fotografia descriptivă a individului, o imagine care ne redă toate particularităţile individuale cu ajutorul cărora să putem deosebi dintr-un grup mai mult sau mai puţin numeros persoana căutată, vie sau moartă”. Fiecare fiinţă are o individualitate certă, durabilă, invariabilă în esenţa sa şi uşor de recunoscut, „nimic nu variază mai mult de la un individ la altul decât culorile, formele şi mărimile aparente ale fizionomiei. După cum nu există două frunze care să se asemene, tot astfel nu există doi oameni”. Semnalmentele sunt trăsăturile exterioare generale şi particulare ale unei persoane, pe baza cărora aceasta poate fi identificată. Semnalmentele se exprimă prin atribute sau adjective privind exteriorul corpului unei persoane, ori obiectele purtate de către aceasta la un moment dat. Identificarea după semnalmente reprezintă o componentă esenţială a identificării judiciare, în timp ce identificarea criminalistică a persoanei după semnalmente constituie o activitate indispensabilă de împlinire a actului de justiţie, având ca scop descoperirea infractorilor. În vederea identificării unei persoane, descrierea semnalmentelor trebuie să se facă în mod clar şi sistematic, folosindu-se o terminologie special elaborată, unitară şi precisă, pentru a se elimina eventualele confuzii sau greşeli. Acest lucru se poate face cu ajutorul metodei portretului vorbit. Portretul vorbit reprezintă un sistem ştiinţific de descriere şi comparare a semnalmentelor unei persoane sau cadavru uman. Dr. Nicolae Minovici afirma “cel mai bun şi chiar singurul mijloc pentru ca un agent să-şi întipărească în memoria sa vizuală o fotografie este de a face în scris un fel de descriere – schiţă exactă şi completă. Agentul însărcinat cu o misiune atât de grea – de a urmări şi aresta un criminal cu ajutorul unei fotografii – trebuie să fie în stare să descrie cu gura, figura celui ce-l urmăreşte, de a face, într-un cuvânt, ceea ce se numeşte portret vorbit”. Metoda portretului este valabilă şi astăzi, deoarece perceperea de către martor a imaginii infractorului poate fi asimilată cu o urmă de memorie, respectiv cu ceea ce s-ar putea denumi »urmă ideală », aceasta având un evident caracter material, specific proceselor psihofiziologice de la nivelul scoarţei cerebrale. 2. Principiile(regulile) care stau la baza identificării persoanelor semnalmente(metoda portretului vorbit) după

78

Identificarea persoanelor după metoda portretului vorbit se bazează pe principiile identificării criminalistice. Pentru a se asigura o descriere ştiinţifică a semnalmentelor persoanei, trebuie să se ţină seama de o serie de principii, printre care cele mai importante sunt: a. În descrierea trăsăturilor fizice ale persoanei se vor cuprinde caracteristicile anatomice ale întregii conformaţii a corpului (capul, umerii, mâinile, trunchiul, picioarele şi elementele caracteristice ale feţei.) b. Înfăţişarea persoanei se va descrie sub două aspecte: semnalmente anatomice (statice) şi semnalmente funcţionale (dinamice). c. În legătură cu semnalmentele, se vor individualiza acele elemente referitoare la variaţiile morfologice ereditare ori rezultate din unele fenomene patologice, respectiv deformările unor organe ale corpului sau negi, aluniţe, cicatrici, care constituie semne particulare ale persoanei. d. Observarea unei persoane în vederea reţinerii şi înregistrării semnalmentelor se va face de regulă, din faţă, adică din plan frontal, şi din profil, adică din plan lateral. Dacă sunt posibilităţi şi prezintă elemente de identificare, observarea şi descrierea se poate face şi din spate. e. Pentru identificarea cu ajutorul metodei portretului vorbit, după redarea semnalmentelor anatomice şi funcţionale ale persoanelor, se vor descrie îmbrăcămintea şi obiectele avute asupra lor, descriindu-se felul obiectului, culoarea, croiala, mărimea, forma, etc. f. În descrierea semnalmentelor, o importanţă deosebită o are folosirea unei terminologii comune, precise şi unitare. g. Descrierea semnalmentelor trebuie făcută într-o succesiune logică, ce va fi respectată chiar şi atunci când datorită unor condiţii obiective nu se pot observa în întregime toate trăsăturile exterioare ale persoanei. h. Atunci când se realizează portretul vorbit al unei persoane, descrierea semnalmentelor se va face în funcţie de mărime, formă, poziţie şi uneori chiar după culoare. 3. Factori care influenţează observarea, reţinerea şi redarea semnalmentelor Observarea şi reţinerea corectă a semnalmentelor este influenţată de două categorii de factori: unii obiectivi şi alţii subiectivi. A. Principalii factori obiectivi sunt: - distanţa de la care este privită persoana; - locul unde se află persoana observată; - timpul cât se face observarea; - condiţiile atmosferice în care se face observarea; - poziţia persoanei observate.
79

B. Cei mai importanţi factori subiectivi sunt: - aptitudinile persoanei de a percepe, memora şi reproduce amănuntele; - fidelitatea percepţiei, care depinde de atitudinea persoanei faţă de manifestările din jurul său , în speţă faţă de cazurile în care constată încălcări ale legii; - exactitatea şi integritatea percepţiei, sunt influenţate de experienţa de viaţă, profesie, etc; - uneori un factor subiectiv îl reprezintă deficienţa organelor de simţ a persoanei care face observarea; - factorul emoţional- de multe ori influenţează fidelitatea percepţiei. 4. Situaţii practice în care se impune identificarea persoanelor după semnalmente Practica a demonstrat că identificarea după semnalmente a persoanelor sau cadavrelor se impune în următoarele situaţii: A. în cauzele cu autori neidentificaţi , pentru identificarea infractorilor prin descrierea semnalmentelor acestora făcută de către martorii oculari sau de către victimă; B. pentru identificarea infractorilor ce se sustrag urmăririi penale sau executării pedepsei; C. pentru identificarea evadaţilor din penitenciare, puncte de lucru ori din aresturile poliţiei; D. pentru identificarea persoanelor dispărute (PD), a persoanelor cu identitate necunoscută (PIN), a dezertorilor şi a cadavrelor cu identitate necunoscută (CIN). Recunoaşterea se poate face atât pe baza semnalmentelor, cât şi pe baza unor fotografii ale persoanelor ce urmează a fi identificate. În cazul cadavrelor cu identitate necunoscută, recunoaşterea şi identificarea prezintă unele particularităţi, deoarece se impune o tratare specială a acestora, insistându-se pe toaletarea feţei. 5. Structura tripartită a criminalisticii se regăseşte şi în cazul activităţii de realizare a portretului vorbit Având în vedere cele expuse anterior, putem afirma că, identificarea criminalistică prin metoda portretului vorbit poate fi definită ca fiind » un proces de constatare a identităţii unor persoane, aflate în legătură cauzală cu fapta ilicită, prin mijloace ştiinţifice criminalistice, în scopul stabilirii adevărului în procesul judiciar.

80

Tehnica

Tactica

Metodologia

Structura tripartită a criminalisticii în cazul activităţii de realizare a portretului vorbit 1. Tehnica criminalistică în realizarea portretului vorbit, cuprinde totalitatea tehnicilor de realizare a portretului vorbit, a schiţei de portret şi a portretului din imagini reale (de la tabelele de semnalmente, cărbune şi hârtie, la cele mai noi tehnici folosind calculatoarele şi software-ul specializat). 2. Tactica criminalistică în realizarea portretului vorbit, formulează reguli de organizare şi desfăşurare a activităţilor de realizare a portretului vorbit şi fazele premergătoare: • Identificarea martorilor/victimelor şi aducerea lor cât mai urgent pentru realizarea de portret, înainte de a le prezenta albume foto sau a fi audiaţi de către organele de cercetare penală; • Studierea dosarului; • Realizarea portretului vorbit respectând algoritmul; • Discuţii finale cu toţi martorii/victimele în prezenţa organului de cercetare penală. 3. Metodologia criminalistică în realizarea portretului vorbit, se ocupă cu stabilirea de moduri specifice (diferite) de abordare a realizării portretului vorbit în diferite situaţii, astfel: • În funcţie de fapta a cărui victimă sau martor ocular a fost subiectul; • În funcţie calitatea subiectului audierii (martor sau victimă);

81

• În funcţie de vârsta şi sexul martorului sau victimei; • În funcţie de calităţile artistice şi de memorie ale subiectului audierii; • În funcţie de condiţiile de percepţie şi de timpul scurs de la percepţie până în momentul reconstituirii imaginii; • În funcţie de gradul de şcolarizare a subiectului, etc. Înscriindu-se în contextul larg al modalităţilor de identificare a persoanelor, ne putem pune întrebarea dacă imaginea faptuitorului ( aşa cum a fost reţinută de un martor ocular sau de victimă), poate constitui, prin ea însăşi, o urmă a infracţiunii, după cum sunt urmele de mâini, de picioare, de dinţi,etc. Răspunsul, cel puţin în parte nu poate fi decât pozitiv, dacă ar fi să ne raportăm la situaţiile cu care sunt confruntate, nu de puţine ori, organele judiciare, când nu rămân alte tipuri de urme la faţa locului.

Metode tehnice de prezentare şi folosire a semnalmentelor(de realizare a portretului vorbit) Pentru identificarea unor persoane pe baza descrierii semnalmentelor, poliţiştii pot folosi următoarele metode tehnice: a. Fotografia de semnalmente Fotografia judiciară de semnalmente se execută de regulă în laborator. Cu fotografiile de semnalmente ale persoanelor condamnate ori predispuse a comite infracţiuni se alcătuiesc albume sau planşe ce sunt prezentate victimelor ori martorilor oculari. Fotografia de semnalmente se foloseşte pentru: - identificarea persoanelor urmărite ori condamnate şi care se sustrag urmăririi penale; - identificarea persoanelor şi cadavrelor cu identitate necunoscută. Acest tip de fotografie se execută bust (mai rar în întregime), din faţă şi profil dreapta. Dacă persoana prezintă semne particulare şi pe zona stângă a feţei, va fi fotografiată şi aceasta. b. Portretul schiţat sau schiţa de portret În baza semnalmentelor furnizate de victimă ori martori oculari, poliţistul întocmeşte o fişă sub forma unui tabel sinoptic sau cu ajutorul unui grafician, un desen ce reprezintă figura persoanei. c. Fotorobotul, constituie un procedeu de identificare cu ajutorul unui colaj fotografic de elemente faciale. d. Identi-kit şi Photo-identi-kits Martorii sau victimele care alcătuiesc portretul robot au la dispoziţie un album care conţine variante ale elementelor faciale desenate pe material şi grupate pe 11-12 grupuri de tipuri notate cu litere şi cifre.
82

e. Minicompozitorul(MIMIC), reprezintă un dispozitiv aflat într-o cutie prevăzută cu un ecran pe care sunt proiectate elemente faciale transpuse pe 6 benzi transparente. f. Sintetizatorul fotografic, este o variantă perfecţionată a fotorobotului. g. Portretul robot computerizat Pentru compunerea diferitelor elemente ale figurii umane, specialiştii au recurs la tehnica de calcul în vederea realizării portretului robot (program FACES). Astfel, sunt exploatate eficient nu numai datele relatate de martorii oculari sau victime, dar şi alte date stocate în memoria calculatorului, referitoare la persoane dispărute, infractori, etc. Imaginile astfel obţinute, cuprind atât elemente faciale redate grafic, cât şi elemente preluate din diverse fotografii prelucrate. Despre mijloacele tehnice de realizare a portretului robot, arătăm că Institutul de Criminalistică şi mai multe inspectorate judeţene de poliţie au fost dotate cu tehnică de calcul ce permit reconstituirea principalelor trăsături morfofizionomice ale unei persoane, cu sau fără accesorii de îmbrăcăminte, obiecte de podoabă, semne particulare localizate în regiunea feţei, pornind de la declaraţiile victimelor sau martorilor oculari. Activitatea practică a demonstrat că nu se poate face o descriere a persoanelor sau cadavrelor fără a respecta principiile de descriere a semnalmentelor, aceasta fiind o condiţie esenţială a unei bune colaborări între unităţile teritoriale de politie pe aceasta linie. 6. DESCRIEREA SEMNALMENTELOR DUPĂ METODA PORTRETULUI VORBIT 6.1. Semnalmentele anatomice (statice) Se referă la trăsăturile caracteristice privind constituţia fizică, înălţimea, forma capului şi feţei, precum şi celelalte elemente ale aspectului general al persoanei. În mod convenţional, sunt cuprinse în această categorie sexul şi vârsta. 6.2. Semnalmente funcţionale (dinamice) Ori de câte ori este posibil, descrierea semnalmentelor anatomice se completează cu descrierea caracteristicilor dinamice, cum sunt: ţinuta corpului, mersul, vocea, vorbirea, ticurile, etc. 6.3. Semne particulare Semnele particulare au o valoare foarte mare în identificarea persoanelor şi cadavrelor, deoarece ele sunt „defecte” anatomice ori funcţionale ce sun uşor de observat şi de reţinut. Acestea pot fi de o mare diversitate, cele mai importante fiind:

83

6.4. Descrierea obiectelor de îmbrăcăminte şi a obiectelor portabile Prin îmbrăcăminte se înţeleg acele obiecte folosite pentru acoperământul capului, pentru îmbrăcat şi încălţat. Asupra persoanelor se pot afla şi alte obiecte portabile. De asemenea, sunt şi situaţii în care se impune identificarea unui anumit obiect corp delict (produs al infracţiunii, sau care a ajutat la producerea acesteia ). Descrierea obiectelor se va realiza avându-se în vedere următoarele: - denumirea obiectului, cu specificarea mărimii, tipului, modelului de fabricaţie (atunci când este posibil); - culoarea şi nuanţa de culoare; - gradul de uzură; - unele caracteristici: serii şi numere de fabricaţii, defecţiuni sau deteriorări, - unele modificări sau adăugiri ale aspectului iniţial, grad de uzură ; - materialele din care sunt confecţionate; - inscripţiile, monogramele, abţibildurile, etc. 7. Practici folosite în modificarea sau ascunderea unor semnalmente În activitatea practică a unităţilor teritoriale de poliţie s-au întâlnit situaţii în care infractorii au folosit deghizarea sau machierea pentru a îngreuna urmărirea şi identificarea lor. a. Deghizarea constă în acţiunea de a încerca schimbarea înfăţişării, prin folosirea unor obiecte de îmbrăcăminte. Ea poate fi realizată prin : - travestire(îmbrăcarea unor obiecte specifice sexului opus); - camuflare(folosirea unor obiecte care să mascheze unele trăsături anatomice); - mascarea ; b. Machierea constă în ascunderea sau schimbarea unor caracteristici ale figurii umane, cum ar fi: vopsirea părului, portul perucii, fardare, pensarea, etc. De asemenea există posibilitatea schimbării unor caracteristici prin operaţii estetice, sau folosirea unor lentile de contact care dau o altă culoare irisului.. În aceste situaţii, identificarea este îngreunată, semnele modificărilor fiind puţin vizibile.

84

CAP.VI VALORIFICAREA URMELOR ŞI MIJLOACELOR MATERIALE DE PROBĂ PRIN EXPERTIZE ŞI CONSTATĂRI TEHNICO-ŞTIINŢIFICE CRIMINALISTICE 1. NOŢIUNI INTRODUCTIVE. CADRUL LEGAL ŞI EXPERTIZEI ŞI CONSTATĂRII TEHNICO-ŞTIINŢIFICE IMPORTANŢA

1.1. Noţiuni introductive despre expertiza judiciară Prin săvârşirea mai multor categorii de infracţiuni se creează variate urme, datorită modului în care se acţionează, instrumentelor utilizate sau pierderii anumitor obiecte ori substanţe de către persoanele implicate în săvârşirea infracţiunii concrete. Descoperirea valorii probatorii a acestor „martori muţi”, de multe ori, se realizează cu ajutorul cercetărilor întreprinse de persoane care posedă cunoştinţe de specialitate. Aflarea adevărului în anumite cauze necesită cunoaşterea şi rezolvarea unor probleme de strictă specialitate pe care organul judiciar nu le are. În asemenea cazuri se recurge la cunoştinţele unui expert dispunându-se din oficiu sau la cerere efectuarea unor expertize. Deci, expertiza, constatarea tehnico-ştiinţifică sau constatarea medico-legală nu se dispune pentru rezolvarea unor probleme de natură juridică, ci numai în vederea obţinerii datelor ce se pot descoperi doar prin cercetări ştiinţifice din alte domenii de activitate. Dar, ele se dispun şi când organul judiciar care cercetează cauza are suficiente cunoştinţe de specialitate în domeniul respectiv. În primul rând, nu toate persoanele interesate în proces au cunoştinţele de specialitate necesare pentru înţelegerea valorii materialelor respective, iar în al doilea rând, rezultatele cercetărilor făcute de expert asupra materialelor puse la dispoziţia sa în acest scop sunt formulate într-un raport de expertiză, sub formă de concluzii, care este inclus în dosarul cauzei, ca mijloc de probă, putând fi studiat de persoanele interesate în cauza respectivă, fără să aibă nevoie de cunoştinţe corespunzătoare de specialitate. Organele judiciare sunt puse în faţa unor probleme pe care nu le pot rezolva singure, pentru acestea fiind necesare cunoştinţele unor specialişti din domeniile ştiinţei, tehnicii, artei etc. În acest sens, legea le permite pentru descoperirea adevărului, în unele situaţii chiar le obligă, să recurgă la concursul specialiştilor. Astfel că, ori de câte ori pentru lămurirea unor împrejurări necesare elucidării cauzei, organele judiciare au nevoie de părerea unor persoane, care au cunoştinţe de specialitate, vor numi unul sau mai mulţi experţi, stabilind în acelaşi timp problemele nelămurite asupra cărora aceştia trebuie să se pronunţe.

85

Aceste activităţi, desfăşurate de specialişti sunt denumite în actele normative prin noţiunea (termenul) de expertize. Datorită faptului că se desfăşoară în cadrul unui proces, ele sunt reglementate de legiuitor sub denumirea de expertize judiciare. Noţiune de expertiză precum şi de expert, denumire dată persoanei desemnate cu efectuarea acesteia îşi au originea în limba latină unde « experior » înseamnă a încerca, a dovedi, iar « expertus » cel care are experienţă, care încearcă sau care a probat. În literatura judiciară din ţara noastră cât şi în alte ţări, s-au formulat diferite definiţii ale expertizei ca mijloc de probă, dar în ultima analiză expertiza poate fi denumită ca fiind activitatea de cercetare a unor împrejurări de fapt, necesare stabilirii adevărului obiectiv în cauza supusă soluţionării de către un expert, prin cunoştinţe specifice fiecărei specialităţi, activitate desfăşurată la cererea organului judiciar în situaţia în care acesta nu poate singur să lămurească respectiva împrejurare de fapt. Solicitarea tot mai frecventă a concursului unor specialişti a fost impusă, atât de nevoia lărgirii posibilităţilor de perfecţionare a înfăptuirii justiţiei, cât şi de progresul rapid al ştiinţei şi tehnicii. Utilizarea expertizei ca mijloc de probă este de regulă facultativă, administrarea ei fiind lăsată la aprecierea şi dispoziţia organului judiciar. Ca mijloc de probă deci, expertiza judiciară se impune în acele cazuri în care pentru precizarea unor fapte sau pentru stabilirea legăturii cauzale dintre ele, sunt necesare cunoştinţe din anumite domenii de activitate: artă, tehnică, ştiinţă etc. La aceasta se adaugă faptul că de foarte multe ori se impun activităţi care nu se pot desfăşura decât în afara instanţei sau cu ajutorul unor mijloace tehnice speciale, cum sunt: microscopul în diversele sale variante constructive, instalaţii pentru examinări în infraroşu sau ultraviolet, înregistrări audio şi video etc. Folosirea pe scară tot mai largă a cuceririlor ştiinţifice din diverse ramuri de activitate (chimice, fizice, electronică, matematică) a determinat ca perioada actuală să fie denumită ca epocă a probelor ştiinţifice. Rezolvarea obiectivă a unor probleme care pot fi interpretate în mod diferit, reclamă cunoştinţe, aptitudini şi deprinderi de o deosebită competenţă tehnică, ştiinţifică sau artistică. Puntea de trecere de la posibilitatea cunoaşterii la cunoaşterea efectivă, cu ajutorul mijloacelor puse la dispoziţie de ştiinţă este oferită de expertiză, în aceasta fiind cuprinsă opinia unui specialist cu privire la problemele care fac obiectul cercetării. Considerăm că în timp ce faptele sau împrejurările pe baza cărora se ajunge la aflarea adevărului constituie proba, căile admise de lege prin care se constată elementele de fapt ce pot constitui probe sunt mijloace de probă. Aşadar unul din

86

mijloacele prin intermediul cărora se stabileşte realitatea unor stări de fapt şi împrejurări care se constituie în probe, îl constituie expertiza judiciară. Atunci când expertiza este de neînlocuit pentru aflarea adevărului, organul judiciar nu poate renunţa la efectuarea ei pe considerentul dificultăţii administrării sale, singura justificare pentru renunţarea la dispunerea ei fiind dată de imposibilitatea realizării acesteia. Expertiza este obligatorie şi atunci când se impune suspendarea urmăririi penale ca urmare a stării de boală gravă a învinuitului sau inculpatului. Aceasta însă trebuie constatată de către specialişti în domeniu, în cadrul unei expertize medicale. În mod asemănător se procedează şi atunci când se impune amânarea executării pedepsei pentru cel care suferă de o boală la care regimul de detenţie este contraindicat. Deşi supusă aceluiaşi scop major – aflarea adevărului în vederea justei soluţionări a cauzei – activitatea de expertiză se desfăşoară în paralel cu activitatea de cercetare penală, concluziile la care se ajunge putând să contrazică uneori rezultatele obţinute prin intermediul diverselor activităţi de urmărire penală (audieri de persoane, percheziţii, reconstituiri, prezentări pentru recunoaştere etc.). Expertiza poate să pună uneori la dispoziţia organului judiciar, date faptice noi, interesante pentru aflarea adevărului. Spre deosebire de alte mijloace de probă, expertiza judiciară care presupune aplicarea unor metode ştiinţifice şi utilizarea unor mijloace tehnice de investigare este cel mai puţin supusă subiectivismului în aprecierea stării de fapt şi împrejurărilor care constituie probe în cauza cercetată. Expertiza ca mijloc de probă cu caracter ştiinţific – exercită o influenţă însemnată şi deosebit de favorabilă asupra activităţii organelor judiciare. 1.2. Clasificarea expertizelor Diferitele categorii de expertiză sunt efectuate în domenii de activitate extrem de diversificate, cuprinzând aproape toate laturile cunoaşterii umane. Din acest motiv în literatura de specialitate nu există unanimitate de opinii în categorisirea expertizelor. Considerăm că mai apropiat de realitate şi răspunzând într-o măsură mai mare exigenţelor de ordin practic este criteriul potrivit căruia expertizele pot fi clasificate în raport de domeniul de aplicare a lor. Potrivit acestui criteriu se disting următoarele categorii de expertize: - Expertiza tehnică permite determinarea: calităţii celor mai complexe produse industriale, a apartenenţei generice a obiectelor ce constituie probe materiale; a cauzelor defecţiunilor unor mecanisme; a stării de funcţionare a unor aparate şi dispozitive etc.; - Expertiza contabilă se efectuează pentru stabilirea situaţiei economice a unei societăţi de stat sau cu caracter privat aşa cum aceasta este reflectată în
87

documente şi în evidenţa contabilă. De asemenea vizează şi activitatea în acest domeniu a persoanelor îndrituite, pentru a stabili caracterul penal sau civil al răspunderii acestora; - Expertiza medico-legală vizează cercetarea problemelor cu caracter medical apărute pe parcursul anchetei şi este efectuată de medici specialişti pe probleme cu caracter medical. Ea oferă răspunsurile cu privire la: stabilirea cauzei morţii, stabilirea vătămărilor care aduc stingerea vieţii şi integrităţii corporale a persoanei; determinarea sanguină a persoanei etc. Deşi dispunerea expertizelor medico-legale este lăsată la latitudinea organelor judiciare sunt situaţii în care acestea devin obligatorii, aşa cum este cazul omorului deosebit de grav, moţilor violente, morţilor a căror cauze nu se cunosc etc.; - Expertiza medicală se dispune atunci când starea de sănătate a persoanei suferă transformări uneori esenţiale, fapt ce prezintă importanţă pentru organele judiciare sub aspectul răspunderii penale sau civile. Expertiza medicală trebuie efectuată în timp util, concluziile exprimate fiind esenţiale în soluţionarea unor cauze civile – în care se pune de exemplu problema stabilirii incapacităţii de muncă, punerea sub interdicţie etc. – sau penale, în care stabilirea identităţii unei persoane, stabilirea cauzelor unui deces, dobândesc relevanţa majoră în probarea vinovăţiei sau nevinovăţiei celor implicaţi; - Expertiza veterinară este de trei feluri: - expertiza medico-veterinară; - expertiza-veterinară; - expertiza zootehnică. Ea contribuie la clarificarea unor stări de fapt şi împrejurări referitoare la: vătămări produse unor animale sau produse de animale; stabilirea identităţii unui animal; transmiterea unor boli contagioase de la animale; stabilirea răspunderii persoanelor care desfac în reţea de alimentaţie publică, carne alterată sau provenind de la animale bolnave; răspunderea medicului veterinar pentru aprobarea desfacerii în reţea de alimentaţie publică a cărnii provenind de la animale bolnave etc.; - Expertiza sanitar-alimentară contribuie la stabilirea falsificării produselor alimentare şi a mijloacelor de falsificare, apărând ca necesară în situaţia producerii de toxiinfecţii alimentare. Pentru ca rezultatele expertizării să fie concludente este necesar ca expertului să i se pună la dispoziţie o cantitate suficientă din alimentele sau produsele reclamate. - Expertiza criminalistică reprezintă o activitate de cercetare ştiinţifică desfăşurată, la cererea organelor judiciare, de persoane cu cunoştinţe de strictă specialitate asupra fenomenelor, obiectelor sau urmelor, în vederea clarificării unor fapte ori împrejurări sau pentru identificarea obiectelor creatoare de urme.

88

Expertizele criminalistice au largi aplicaţii în procesul penal, dar se utilizează şi în procesele civile. În activitatea de soluţionare a unor cauze penale, organele judiciare se confruntă cu o multitudine de probleme a căror natură depăşeşte sfera de preocupare a unei ştiinţe, impunându-se consultarea unor specialişti din diferite domenii, cum ar fi: criminalistic, tehnic, medical, contabil, artă etc., care să formuleze concluzii în cadrul raportului de expertiză. De aici, rezultă necesitatea ca la efectuarea lucrării să participe specialişti din mai multe domenii de activitate, aşa încât expertizele au din ce în ce mai mult caracter interdisciplinar sau multidisciplinar. Necesităţile de ordin practic au determinat apariţia unui nou gen de expertiză, pe care unii autori au denumit-o expertiză complexă. Rezolvarea problemelor expertizei inter sau multidisciplinare poate fi realizată fie prin folosirea de către institutele, serviciile, laboratoarele de expertiză a unor consilieri de la alte instituţii – fără ca aceştia să dobândească calitatea de experţi, fie prin numirea de experţi din mai multe domenii de activitate care să execute împreună lucrarea şi să formuleze o concluzie unică, rezultat al tuturor cercetărilor ştiinţifice desfăşurate. De reţinut este faptul că expertiza complexă nu trebuie confundată cu cea efectuată de către comisia formată din mai mulţi experţi de aceeaşi specialitate. La dispunerea şi efectuarea expertizei complexe trebuie avute în vedere următoarele: - se dispune numai când rezolvarea problemelor necesită cercetări inter sau multidisciplinare; - în cadrul acesteia, fiecare expert cunoaşte întreaga cauză, toate problemele care urmează a fi rezolvate; experţii dintr-o anumită specialitate folosesc informaţiile din celelalte specialităţi pentru formularea unor concluzii unice, temeinic fundamentate ştiinţific; - elementele de graniţă dintre ştiinţele chemate să contribuie la rezolvarea problematicii expertizei impun o colaborare strânsă între specialiştii numiţi să efectueze lucrarea; - raportul unic, în care se materializează desfăşurarea şi concluziile experţilor este de natură să asigure rezolvarea tuturor problemelor pentru care a fost dispusă expertiza, oferind organelor judiciare un mijloc de probă eficient pentru soluţionarea temeinică şi legală a cauzelor penale 6 . Practica organelor judiciare cunoaşte mai multe genuri de expertize complexe, printre care se află: a) Expertiza complexă criminalistică şi medico-legală Se dispune, de exemplu, în cazul omorului săvârşit prin folosirea armelor de foc, a unor corpuri înţepătoare-tăietoare sau în cazul accidentelor de circulaţie cu urmări

89

mortale. În cadrul acesteia, experţii (criminalist şi medico-legal) sunt chemaţi să colaboreze în examinarea şi interpretarea diverselor urme existente pe îmbrăcămintea şi corpul victimei pentru a putea formula concluzii cu privire la mecanismul de creare a lor eventual instrumentul creator, concordanţa dintre urme existente ş.a. b) Expertiza complexă tehnică şi criminalistică Are o arie de aplicabilitate mult mai largă, ea impunându-se frecvent în cazul unor infracţiuni săvârşite la regimul armelor, muniţiilor şi materialelor explozive ori a unor infracţiuni comise prin folosirea lor, experţii criminalişti şi specialiştii armurieri fiind chemaţi să contribuie la lămurirea unor probleme privind natura, starea tehnică (calitatea) corpurilor delicte puse la dispoziţie pentru examinare, identificarea obiectelor creatoare de urme ş.a. c) Expertiza complexă a picturilor Impune colaborarea specialiştilor din domeniul artei cu experţi chimişti, fizicieni, graficieni pentru rezolvarea unor probleme privind calitatea materialelor şi metodelor folosite la realizarea falsului, autenticitatea semnăturii şi pe această bază, stabilirea autenticităţii lucrării examinate. d) Expertiza complexă tehnică şi contabilă Este folosită, deseori, la instrumentarea cauzelor penale privind infracţiuni prin care au fost cauzate pagube avutului public: delapidări, înşelăciuni, distrugeri sau degradări de bunuri. Certificarea problematicii care se ridică în astfel de cauze referitoare la valoarea prejudiciului cauzat, la metodele şi mijloacele care le-au determinat nu poate fi realizată decât prin folosirea cunoştinţelor şi constatărilor experţilor tehnici şi a celor contabili. Expertiza complexă prezintă o serie de avantaje : - fiecare expert are o viziune asupra întregului caz, experţii dintr-o specialitate beneficiind de informaţii absolut necesare dintr-o altă specialitate, fără de care ar putea ajunge la concluzii aleatoare. - efectuarea unei expertize complexe cu întocmirea unui singur raport de expertiză oferă nu numai o sistematizare a răspunsurilor la întrebările fixate de organul judiciar ci răspunde şi unui deziderat major şi anume realizarea unei mari operativităţi în soluţionarea cazurilor judiciare. 1.3. Obiectul expertizelor Termenul de obiect al expertizei are mai multe înţelesuri, putându-se referi la: - obiectul expertizei în înţelesul ei; - obiectul propriu-zis, material care se examinează în cadrul expertizei; - obiectul expertizei, adică obiectivele unui caz concret de expertiză, concretizează prin întrebările puse de organul judiciar expertului, la care acesta trebuie să răspundă.

90

Cunoaşterea obiectului expertizei are o mare importanţă atât teoretică, cât şi practică. Necunoaşterea exactă a obiectului expertizei face ca unele organe de urmărire penală şi instanţe de judecată să nu se orienteze corect în situaţia în care dispun efectuarea unei expertize, pentru că nu întotdeauna se cunoaşte obiectul fiecărui gen de expertiză judiciară (medico-legală, criminalistică, tehnică, contabilă sau al fiecărui gen de expertiză criminalistică (expertiza documentelor-grafică, de tehnica actelor, traseologică, fizico-chimică şi altele). Tot datorită necunoaşterii obiectului expertizei se ajunge în situaţia confundării expertizei cu diverse acţiuni pur procesuale (de exemplu, experimentul în cadrul anchetei), a dispunerii sau respingerii neîntemeiate a expertizei, la înlocuirea acesteia cu alte modalităţi de cunoaştere a opiniei unor specialişti (de exemplu, solicitarea unei constatări tehnico-ştiinţifice sau a unui simplu aviz tehnic). Organul judiciar poate cere expertului numai opinii ce sunt de competenţa acestuia şi privesc stricta sa specialitate. Obiectul generic al expertizei judiciare se deduce chiar din legea procesuală unde stipulată motivaţia generală a dispunerii unei expertize şi anume: „când pentru lămurirea unor împrejurări de fapt, instanţa socoteşte de cuviinţă să cunoască părerea unor specialişti….” (art.201 Cod procedură penală) şi „când pentru lămurirea unor fapte sau împrejurări ale cauzei, în vederea aflării adevărului sunt necesare cunoştinţele unui expert….” (art.116 Cod procedură penală). În consecinţă, obiectul expertizei, fiind legat nemijlocit de cel al probaţiunii, îl constituie lămurirea unor împrejurări de fapt ale cauzei pentru care sunt necesare cunoştinţe de specialitate. Deci, obiectul expertizei reclamă o anume competenţă (ştiinţifică, tehnică sau de altă natură) în afară de cea juridică, care îi revine în exclusivitate organului de urmărire penală şi instanţei de judecată. Pentru lămurirea împrejurărilor de fapt ale cauzei concură diferite genuri de expertiză judiciară, iar pentru a le distinge este necesar să cunoaştem obiectul specific al fiecăreia dintre ele precum şi obiectele expertizate, purtătoare de informaţii, în legătură cu care se pune problema stabilirii unor fapte şi împrejurări de fond, spre exemplu: - obiectul material al expertizei medico-legale îl constituie, în principal, corpul uman (stabilirea cauzei şi datei morţii, stabilirea sănătăţii psihice, examinarea secreţiilor biologice, a părului etc.); - obiectele expertizei tehnice sunt în genere, maşinle, instalaţiile, materiile prime sau produsele finite, construcţiile de toate genurile etc.; - obiectele expertizei contabile sunt documentele scriptice privitoare la gestionarea bunurilor şi valorilor; - obiectele materiale ale expertizei criminalistice sunt cele pe care se află urmele, obiectele folosite la săvârşirea infracţiunii, înscrisurile, armele de foc
91

(de mână) şi muniţiile, unele accesorii ale mijloacelor de transport, diferite materiale (solide, lichide, gazoase), produse industriale, meşteşugăreşti etc. Pentru fiecare fel de expertiză judiciară metodele de cercetare sunt proprii, ordinea şi condiţiile de aplicare fiind reglementate de legea procesuală penală şi civilă spre deosebire de expertizele extrajudiciare, care nu au ca ţel stabilirea unor fapte probante în cadrul activităţii organelor judiciare (expertiza capacităţii de muncă, de verificare a calităţii unor produse, expertiza filatelică, artistică privind autenticitatea operelor de artă, expertiza pietrelor preţioase etc.). Distincţia dintre expertizele judiciare are relevanţă şi în cazul în care, în privinţa unui obiect material se pot efectua două sau mai multe expertize de genuri diferite sau o expertiză complexă la care să participe specialişti diferiţi. De exemplu, un expert criminalist şi un expert medico-legal pot efectua o expertiză complexă pentru a stabili distanţa de tragere în raport de urmele împuşcăturii din jurul orificiului de intrare a cartuşului în veşmintele şi corpul victimei. Obiectul unei expertize judiciare se determină şi în funcţie de obiectul fiecărui gen de expertiză. De exemplu, în cazul expertizei criminalistice, obiectul îl constituie examinarea urmelor în sens larg, a mijloacelor materiale de probă, precum şi modelele tehnico-ştiinţifice utilizate, având ca scop principal identificarea. Particularitatea obiectului expertizei constă în aceea că el poartă îndeosebi asupra urmelor de toate genurile produse cu prilejul comiterii faptelor penale şi că, în majoritatea cazurilor, se urmăreşte identificarea obiectelor şi persoanelor. Instanţele judecătoreşti, având la îndemână rapoartele de expertiză: tehnică, medicală, contabilă, criminalistică, artistică etc. se pot documenta în mod ştiinţific, ajungând în ultimă analiză la descoperirea adevărului obiectiv pe o cale sigură. Fiindcă s-a amintit de rapoartele de expertiză criminalistică şi medicală, arătăm că acestea sunt cuprinse în conceptul modern, dominant în întreaga lume, de ştiinţe forensic, acestea fiind acelea care au legătură cu justiţia şi se definesc ca „ansamblul principiilor ştiinţifice şi al metodelor tehnice aplicabile investigării – infracţiunilor comise pentru a proba existenţa faptei ilicite, identificarea autorului şi modul său de a opera”. Într-o accepţie largă, în noţiunea de ştiinţe forensic intră toate disciplinele care concură la stabilirea adevărului judiciar: criminalistică, medicina legală, toxicologia legală, psihiatria şi psihologia legală etc. Este unanim acceptat că expertizele reprezintă mijloace de probă în care, cu privire la anumite aspecte de care depinde rezolvarea cauzelor penale sau civile sunt expuse opiniile unor specialişti care dovedesc respect faţă de adevăr şi obiectivitate ştiinţifică şi de aceea ele produc, de regulă, încredere în exactitatea concluziilor pe care le conţin.

92

Deoarece expertizei nu i se recunoaşte o forţă probantă absolută, raportul de expertiză este lăsat la libera apreciere a organului judiciar, în conformitate cu principiile aprecierii probelor, potrivit intimei convingeri şi conştiinţei judecătorului. 1.4. Cadrul legal al expertizei şi constatării tehnico-ştiinţifice Activitatea judiciară este bazată pe identificarea infractorilor, a faptelor penale şi a vinovăţiei, a împrejurărilor în care au fost comise acestea. Toate aceste aspecte pot fi elucidate prin expertizarea urmelor şi mijloacelor materiale de probă ridicate în procesul complex de cercetare la faţa locului. Regulile de descoperire, relevare, precum şi examinarea acestora în vederea determinării naturii şi provenienţei lor revin criminalisticii. Astfel spus, criminalistica oferă mijloacele ştiinţifice de eludare a unor cazuri concrete, atât în natura penală cât şi în natura civilă; referitor la obiectul criminalisticii, ca disciplină independentă şi unitară a dreptului, acesta nu se reduce la cercetarea urmelor, ci elaborează procedee de prevenire, descoperire şi investigare a infracţiunilor, precum şi de identificare a persoanelor care le-au comis, sau au legătură cu săvârşirea lor. Deci, orice problemă de specialitate referitoare la urme sau alte mijloace materiale de probă, care necesită cunoştinţele unor specialişti ori experţi, se rezolvă prin efectuarea de constatări tehnico-ştiinţifice sau expertize. Investigarea ştiinţifică a urmelor şi mijloacelor materiale de probă, atât în cadrul constatării tehnico-ştiinţifice, cât şi expertizei, foloseşte aceleaşi metode, procedee, mijloace tehnice şi tehnici de lucru. 1.4.1. Dispunerea constatărilor tehnico-ştiinţifice şi expertizelor Şi pentru aceste lucrări, ca şi asupra actelor sau măsurilor procesuale, organul de urmărire dispune prin ordonanţă, acolo unde legea prevede aceasta, iar în celelalte cazuri prin rezoluţie motivată ori încheiere de şedinţă. Ordonanţa trebuie să fie motivată şi să cuprindă totdeauna data şi locul întocmirii, numele, prenumele şi calitatea celui care o întocmeşte, cauza la care se referă, obiectul actului sau măsuri procesuale, temeiul legal al acesteia şi semnătura acelui care a întocmit-o (art.203 C.p.p.) 1.4.2. Calitatea de expert sau specialist criminalist Date privind calitatea de expert sau specialist în domeniul expertizei şi constatării tehnico-ştiinţifice, regăsim atât în Codul de procedură penală (art.118-126), D.79/1971, cât şi în Legea Contabilităţii, Ordonanţa Guvernului nr.65/1994 privind organizarea activităţii de expertiză contabilă, O.G. 50/1997 pentru completarea O.G. 65/1994, O.G.366/1998 privind înfiinţarea Institutului Naţional de Expertiză Criminalistică.
93

Astfel, expertul este numit de organul de urmărire penală sau de instanţa de judecată, potrivit art.118 C.p.p., cu excepţia expertizei care urmează să fie efectuată de un serviciu medico-legal, de un laborator de expertiză criminalistică, sau de orice institut de specialitate, când, potrivit art. 119 alin.2, organul de urmărire penală ori instanţa de judecată se adresează acestora pentru efectuarea expertizei. Expertul numit de instanţă, sau de organul specializat, este ales din evidenţele Tribunalelor Judeţene (în Liste cu experţi tehnici, Tabloul Corpului experţilor contabili). Experţii din serviciile medico-legale, laboratoarele de expertiză criminalistică, sau din institutele de specialitate, sunt de regulă promovaţi în posturile respective pe bază de concurs, făcând parte din organigramă, ca personal specializat. 1.4.3. Domenii ale expertizei şi constatării tehnico-ştiinţifice În principiu, reglementarea juridică a expertizei şi constatării tehnico-ştiinţifice este următoarea, pe domeniile principale: - Reglementările de bază privind expertizele şi constatările tehnico-ştiinţifice sunt inserate în C.p.p., art. 64, 94, 95, 111-127, 169, 189, 90, 198, 199, 203 şi C.p. art. 259 - 261 266; Decizia Curţii Constituţionale nr.143/1999 privind schimbarea unui articol C.p.p. Pe lângă acestea, pe domenii mai sunt următoarele reglementări juridice: - Domeniul criminalistic : - H.G. 366/2 iulie 1998 privind înfiinţarea I.N.E.C. (Institutul Naţional de Expertize Criminalistice); - Legea nr.17/2 aprilie 1996 privind regimul armelor de foc şi muniţiilor; - Domeniul contabil: - Legea contabilităţii O.G. 65/1994, 19 august privind organizarea activităţii de expertiză contabilă; - O.G. 50/1997 pentru completarea O.G 65/1994; - Domeniul tehnic: - O.G. 2/2000; - Domeniul medico-legal: - O.G. 1/2000. Pentru domeniul expertizei şi constatării tehnico-ştiinţifice, criminalistice, mai sunt prevederi de reglementare în O.U.G. nr.63/2003, privind organizarea şi funcţionarea M.I., Legea nr.218/2001, privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei Române, art. 16 lit.g. De asemenea, pentru activitatea de constatare tehnico-ştiinţifică criminalistică din Poliţia Română, sunt reglementări specifice în Instrucţiunile M.A.I. nr.S/420/2003, privind activitatea de cercetare la faţa locului în unităţile de poliţie.

94

2. CONSTATAREA TEHNICO-ŞTIINŢIFICĂ CRIMINALISTICĂ 2.1. Noţiunea, obiectul şi condiţiile efectuării constatării tehnico-ştiinţifice Constatarea tehnico-ştiinţifică se înscrie printre mijloacele de probă specifice actualei noastre legislaţii procesual-penale. Constatarea tehnico-ştiinţifică, pornind de la prevederile art.112 C.P.P, poate fi definită ca fiind activitatea efectuată de un specialist sau tehnician, care, pe baza cunoştinţelor sale într-un anumit domeniu este învestit de organul de urmărire penală să dea lămuriri asupra unor fapte sau împrejurări legate de obiectul cauzei ori să descopere şi să evalueze o probă. Acest procedeu probatoriu operează asupra acelor urme, mijloace materiale de probă, sau alte elemente de fapt care prin natura, conţinutul, forma, aspectul şi mecanismul lor de creare, necesită cunoştinţe de specialitate criminalistică şi efectuarea de operaţiuni tehnice ce depăşesc sfera de activitate a organului judiciar. În cadrul constatării tehnico-ştiinţifice criminalistice, elementele şi datele cu valoare probatorie potenţială ale urmelor şi ale mijloacelor materiale de probă care, aparent, se pot prezenta ca elemente de probă îndoielnice, sau simple indicii, sunt puse în lumină, la adevărata lor valoare, ca elemente concludente pentru cauză, sau, dimpotrivă, înlăturate ca lipsite de importanţă. Constatarea tehnico-ştiinţifică criminalistică reprezintă o prelungire a posibilităţilor organelor judiciare, ale părţilor şi ale altor persoane interesate de a percepe, pe baza descrierilor, analizelor, constatărilor, demonstraţiilor şi concluziilor specialiştilor criminalişti, data şi fapta pe care altfel nu le-ar putea cunoaşte. Obiectul general al constatării tehnico-ştiinţifice criminalistice, îl poate constitui totalitatea urmelor şi împrejurărilor cauzei judiciare care trebuie lămurite prin cercetarea ştiinţifico-tehnică. Sub aspect formativ, la obiectul constatării tehnico-ştiinţifice criminalistice se disting două laturi, şi anume: a. Obiectul scop, care constă în lămurirea prin folosirea cunoştinţelor de specialitate şi a tehnicii criminalistice a unor fapte sau împrejurări ale cauzei în vederea aflării adevărului. b. Obiectul material, care este constituit din totalitatea urmelor, mijloacelor materiale de probă şi alte elemente de fapt, care au legătură cu săvârşirea infracţiunii şi asupra cărora se acţionează nemijlocit în procesul efectuării constatării tehnicoştiinţifice criminalistice. Legislaţia şi practica criminalistică, au consacrat următoarele cerinţe situaţionale privind dispunerea şi efectuarea constatării tehnico-ştiinţifice criminalistice: - să existe pericol de dispariţie a unor mijloace de probă; - să existe pericol de schimbare a unor situaţii de fapt; - să fie necesară lămurirea urgentă a unor fapte sau împrejurări ale cauzei;
95

- pericolul de dispariţie a mijloacelor de probă ori de schimbare a situaţiei de fapt să nu poată fi înlăturat; - pericolul de dispariţie a unor mijloace de probă, sau de schimbare a unor situaţii de fapt, să nu-şi fi produs efectul, ori să nu fi încetat de a mai exista; - constatarea în legătură cu mijloacele de probă, sau cu situaţia de fapt în pericol de dispariţie şi, respectiv, de schimbare, precum şi lămurirea urgentă a unor fapte sau împrejurări ale cauzei, să necesite cunoştinţele unui specialist criminalist. Din contextul acestor condiţii rezultă cu claritate faptul că ceea ce caracterizează instituţia constatării tehnico-ştiinţifice criminalistice este urgenţa intervenţiei specialistului criminalist, determinată fie de pericolul dispariţiei unor mijloace de probă, sau de schimbarea unor situaţii de fapt, fie de necesitatea lămuririi cu rapiditate a unor fapte sau împrejurări ale cauzei. Este de preferat ca dispunerea şi efectuarea constatării tehnico-ştiinţifice criminalistice în cazul existenţei pericolului de dispariţie a unor mijloace de probă să se facă numai în măsura în care fixarea, ridicarea, conservarea şi transportul la laboratorul de expertiză criminalistică a acelor mijloace de probă, nu asigură pe deplin înlăturarea pericolului şi integritatea urmelor. Prin natura şi caracterul său constatarea tehnico-ştiinţifică criminalistică este o instituţie strâns legată de actul cercetării la faţa locului şi ea se manifestă, în principal, în cadrul acestei activităţi. Dispunerea efectuării constatării tehnico-ştiinţifice este de competenţa organului de cercetare penală care instrumentează cauza (prin rezoluţie motivată) ori a instanţei de judecată (prin încheiere de şedinţă ori ordonanţă). Efectuarea acestor activităţi revine conform legii, persoanelor ce au cunoştinţe de specialitate în domeniu ori sunt atestate ca specialişti ori experţi(ce pot fi încadraţi fie în instituţia din care face parte organul de urmărire penală fie în afara acesteia). Dispunerea efectuării acestor examinări parcurge următoarele etape: • stabilirea obiectului examinat şi formularea întrebărilor la care trebuie să răspundă specialistul sau expertul; • pregătirea materialelor ce vor fi supuse examinărilor; • întocmirea rezoluţiei motivate. a) Stabilirea obiectului examinării şi formularea întrebărilor După studierea dosarului şi stabilirea genului de examinare criminalistică necesară în cauză, organul de cercetare penală va formula întrebările la care specialistul (expertul) va trebui să răspundă. Aceste întrebări trebuie să îndeplinească următoarele condiţii: • să se refere la obiectul examinării şi la pregătirea specialistului; • să fie clare şi precise;

96

• să fie astfel formulate încât să oblige la un răspuns cert (pozitiv sau negativ); • să nu solicite expertului aprecieri privind încadrarea juridică, vinovăţie, etc.; • să aibă legătură logică între ele. b) Pregătirea materialelor ce vor fi supuse examinării Pentru efectuarea examinărilor, specialistului sau expertului îi vor fi puse la dispoziţie: urmele ridicate de la faţa locului (ori obiectele în litigiu) şi modelele pentru comparaţie. Organul de cercetare penală va desfăşura următoarele activităţi: • stabilirea urmelor şi mijloacelor materiale de probă ce vor fi supuse examinărilor şi confruntarea lor cu datele din procesul-verbal de cercetare la faţa locului (sau de percheziţie); • verifică dacă acestea sunt ambalate, sigilate şi etichetate corespunzător; • obţine, ambalează, sigilează şi etichetează modele pentru comparaţie (sau stabileşte persoanele ce vor fi prezentate specialistului sau expertului); c) Întocmirea rezoluţiei motivate Investirea specialiştilor se face de către organul de urmărire penală prin rezoluţie motivată, care trebuie să îndeplinească următoarele criterii de fond şi formă: • organul de urmărire penală care dispune; • baza legală, necesitatea şi obiectul examinării; • întrebările la care trebuie să răspundă specialistul; • materialele puse la dispoziţie; • termenul de executare a lucrării; • cine efectuează examinarea. În actul de dispunere nu se numeşte specialistul sau expertul care să efectueze examinarea, ci se cere formaţiunii sau organului pe lângă care aceştia lucrează să numească persoana competentă. De regulă, rezoluţia este însoţită şi de o adresă prin care se solicită conducătorului instituţiei să aprobe efectuarea examinării. 2.2. Categorii de constatări tehnico-ştiinţifice criminalistice După condiţiile situaţionale care impun efectuarea constatării şi în funcţie de obiectivele a căror realizare se urmăreşte din punct de vedere criminalistic, constatările tehnico-ştiinţifice pot fi: de fixare şi de interpretare tehnico-ştiinţifică a urmelor. a. Constatarea tehnico-ştiinţifică criminalistică de fixare Urmele ori obiectele care conţin sau poartă o urmă, celelalte mijloace materiale de probă, precum şi unele situaţii de fapt, constituie părţi integrate ale ansamblului
97

locului săvârşirii infracţiunii. Atunci când există pericolul dispariţiei sau schimbării lor şi pentru ca acestea să-şi aducă aportul în aflarea adevărului, este necesar ca de îndată ce au fost descoperite la faţa locului şi mai înainte ca pericolul să-şi fi produs efectele, să se procedeze la fixarea lor prin constatare tehnico-ştiinţifică criminalistică, determinându-se poziţia şi starea lor, astfel încât ele să fie redate cu precizie. Determinarea exactă a amplasării urmelor, obiectelor şi a celorlalte mijloace materiale de probă periclitate de dispariţie, în topografia locului săvârşirii infracţiunii şi în raport de celelalte elemente ale cestuia, este necesară întrucât plasamentul şi poziţia lor nu sunt întâmplătoare, indiferente şi rupte de aspectul locului în complexitatea lui, ci ele sunt rezultatul interacţiunii şi condiţionării reciproce a tuturor factorilor ce s-au manifestat în procesul săvârşirii infracţiunii. b. Constatarea tehnico-ştiinţifică criminalistică de interpretare a urmelor Locul săvârşirii infracţiunii, atât în întregul său, cât şi în părţile sale componente, reprezintă un tablou fidel, exact, concret şi realist al tuturor acţiunilor întreprinse şi al modificărilor produse în procesul comiterii faptei infracţionale. Pornind de la această premisă, "citirea" locului săvârşirii infracţiunii este de natură a fundamenta interpretarea tehnico-ştiinţifică a urmelor infracţiunii, operaţiune prin care specialistul criminalist pune la dispoziţie organelor de urmărire penală date cu caracter de certitudine sau de probabilitate, care pot servi la lămurirea, în principal, a următoarelor aspecte: - "unde" s-a săvârşit infracţiunea; - "când" s-a săvârşit infracţiunea, caz în care se pot lămuri împrejurări privind timpul necesar realizării actelor pregătitoare, timpul scurs de la intrarea făptuitorului la locul faptei şi până la ieşirea lui din acesta, timpul consumării activităţilor infracţionale, inclusiv intervalul scurs până în momentul începerii cercetării la faţa locului; - "cum" a fost săvârşită infracţiunea, lămurindu-se astfel aspecte privind drumul parcurs de făptuitor şi modul de acţionare a acestuia în procesul săvârşirii infracţiunii; - "cine" a comis infracţiunea, putându-se stabili numărul autorilor şi al altor participanţi, date despre identitatea făptuitorilor şi sau despre înălţime, greutate, forţa lor fizică etc. Pentru realizarea dezideratelor acestei constatări tehnico-ştiinţifice, specialistul criminalist trebuie să folosească cuceririle ştiinţei şi tehnicii contemporane pentru a putea lămuri faptele şi împrejurările cauzei, astfel încât concluziile la care ajunge să fie în deplină concordanţă cu realitatea. De priceperea, competenţa profesională şi experienţa specialistului criminalist depinde, în mare măsură, dacă locul săvârşirii infracţiunii, în ansamblul său, cât şi fiecare urmă în parte "vorbesc" totul despre faptă şi făptuitor.
98

2.3. Metodele constatării tehnico-ştiinţifice criminalistice În procesul efectuării constatărilor tehnico-ştiinţifice criminalistice, datorită urgenţei şi pericolului de dispariţie a unor mijloace de probă, sau de schimbare a unor situaţii de fapt, nu este permisă tatonarea unor metode complexe. În aceste cazuri se folosesc procedee verificate anterior, care să corespundă nevoilor specifice existente la faţa locului. De exemplu, vor fi folosite în primul rând procedeele de relevare a urmelor, de demonstrare a faptului că o anumită situaţie a fost într-un anumit fel creată, într-un timp oarecare şi în anumite condiţii. Metodele folosite în cadrul constatării tehnico-ştiinţifice criminalistice mai sunt determinate şi de faptul că acest mijloc de probă se află, în prima etapă, în stadiul de acumulare de fapte, obiecte şi urme, în vederea exploatării lor ulterioare, prin expertize şi alte mijloace de probă (ascultarea învinuitului sau inculpatului, ascultarea martorilor, reconstituiri, percheziţii etc.). a. Metoda observării criminalistice Ca metodă ştiinţifică se va folosi observaţia sistematico-metodică şi organizată, care se deosebeşte de cea ocazională (întâmplătoare), ultima fiind la îndemâna tuturor. Din principalele reguli ale observaţiei pentru constatarea tehnico-ştiinţifică criminalistică se evidenţiază, ca necesare, următoarele: - se observă obiectul supus constatării, cât şi interdependenţa, sau corelaţia sa cu cele din jur; - se observă caracteristicile sale individuale şi generale, care trebuie să fie scoase în evidenţă - pentru evitarea schimbării obiectului, sau urmei cu altele; - pe parcursul observării nu se acţionează cu idei preconcepute pentru a se acorda, prin prima fază, o mai mare importanţă unor caracteristici; - timpul de observare trebuie să fie în mod egal distribuit asupra tuturor elementelor. Experimental s-a demonstrat că majoritatea oamenilor apreciază ca fiind mai valoroase acele elemente asupra cărora privesc mai mult şi pe care le percep la urmă; - trebuie ca fiecare specialist să-şi însuşească tehnicile care ajută la sporirea capacităţii de observare (lupa, microscopul, filmarea cu încetinitorul şi fotografierea). b. Metoda experimentului criminalistic Experimentul criminalistic poate fi împărţit în două momente principale: - elaborarea ipotezelor de lucru - când se stabileşte ceea ce trebuie să se modifice ca să se obţină un anumit rezultat;
99

- realizarea efectivă a modificărilor propuse, observarea urmărilor produse şi legătura lor cu ipoteza de lucru propusă. În cadrul constatărilor tehnico-ştiinţifice se vor folosi de regulă experienţe simple, impuse de urgenţa rezolvării cazului, rezultând ca obligaţie pentru fiecare specialist să efectueze asemenea experienţe diversificate pe toată durata activităţii lor, ocazie cu care îşi vor desăvârşi deprinderile în executarea unor procedee. c. Metoda clasificării criminalistice Rezultatele obţinute cu ajutorul observaţiei şi experimentului vor trebui interpretate în vederea realizării unei determinări sistematice, aptă de a fi folosită în procesul identificării criminalistice. La finalul constatării nu trebuie să se arate numai faptul că s-a relevat o urmă, ci să se dea cât mai multe clasificări care să ajute organul de urmărire penală, să aprecieze dacă concluzia poate folosi în continuare la identificarea făptuitorului. d. Metoda măsurării criminalistice Măsurarea criminalistică este metoda prin care se evaluează o cantitate oarecare (dimensiune, greutate, număr de caracteristici necesare, amplitudinea ramurilor unui grafic etc.). Această metodă a fost perfecţionată continuu în criminalistică, începând cu tehnicile de fotografiere metrică, cântăririle de fineţe cu balanţe analitice sau electronice, dimensionarea cu ajutorul microscopului, precum şi prin măsurarea indirectă (de exemplu, lungimea focală, filmare). Teoria cunoaşterii, cere pentru măsurare trei componente: a. obiectul de măsură; b. etalonul măsurii; c. raportul dintre etalon şi obiectul de măsurat. Constatarea tehnico-ştiinţifică criminalistică va fi mai folositoare şi implicit mai bine efectuată, dacă obiectului de măsurat îi sunt scoase în evidenţă cât mai multe trăsături cantitative de naturi diferite (dimensiunea şi greutatea), precum şi cele ale întregului cât şi ale părţilor sale componente. Obiectul de cercetare trebuie măsurat şi în corelaţie cu obiectele sau urmele din jur. Plasarea constantă a unui element într-o anumită interdependenţă, prezintă în criminalistică o valoare de identificare deosebită. 3. EXPERTIZA CRIMINALISTICĂ 3.1. Noţiunea şi condiţiile efectuării expertizei Conform art.116 C.p.p., când pentru lămurirea unor fapte sau împrejurări ale cauzei, în vederea aflării adevărului, sunt necesare cunoştinţele unui expert, organul de

100

urmărire penală, ori instanţa de judecată dispune la cerere sau din oficiu, efectuarea unei expertize. Expertiza se dispune de organul de urmărire penală din oficiu sau la cererea părţilor, dacă sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiţii: - s-a început urmărirea penală; - unele fapte sau împrejurări ale cauzei nu sunt clarificate îndeajuns; - pentru lămurirea lor sunt necesare cunoştinţele unui expert. Sunt situaţii când nu este necesară efectuarea de expertize sau de constatări tehnico-ştiinţifice, anume: - când fapta este cunoscută şi dovedită pe alte căi; - când fapta nu are legătură directă cu cauza, cu persoana infractorului sau cu activitatea acestuia. Potrivit art.117C.P.P, expertiza este obligatorie: - în cazul infracţiunilor de omor deosebit de grav(expertiză psihiatrică); - în cazurile în care organul de urmărire penală sau instanţa de judecată au îndoială asupra stării psihice a învinuitului sau inculpatului(expertiză psihiatrică); - pentru stabilirea cauzelor morţii, dacă nu s-a întocmit un raport medico-legal în cauză(expertiză medico-legală). În funcţie de domeniul în care se face investigaţia ştiinţifică, expertizele pot fi: - expertize medico-legale, care au ca obiect de investigare corpul uman; - expertize tehnice, cu obiect de cercetare în domeniul tehnic (auto, naval, minerit, s.a.); - expertize contabile care investighează documente şi situaţii contabile; - expertize criminalistice, care se pot subdiviza după obiectul cercetării ştiinţifice într-o multitudine de subramuri: - expertiza urmelor lăsate de mâini; - expertiza urmelor lăsate de picioare; - expertiza urmelor lăsate de buze; - expertiza urmelor de dinţi; - expertiza urmelor lăsate de urechi, nas şi alte părţi ale feţei; - expertiza urmelor sonore ale vocii şi vorbirii în limba română; - expertiza scrisului în limba română; - expertiza scrisului dactilografiat; - expertiza nodurilor şi legăturilor; - expertiza urmelor de sânge; - expertiza urmelor de salivă; - expertiza urmelor de spermă; - expertiza urmelor de natură piloasă; - expertiza urmelor osteologice; - constatarea stresului psihologic cu ajutorul poligrafului;
101

- expertiza sistemelor de încuietori; - expertiza instrumentelor de spargere; - expertiza pentru reconstituirea obiectului întreg din părţile sale componente; - expertize traseologice diverse: stabilirea tăierii, ruperii unor metale, materiale lemnoase, cauciucate, ş.a.; modificarea plumburilor tip CFR (sigiliu); părţi rulante ale anvelopelor mijloacelor de transport; urme de avariere pe vehicule, ş.a.; - expertiza armelor şi muniţiilor; - expertiza materialelor textile; - expertiza coloranţilor; - expertiza peliculelor de vopsea; - expertiza substanţelor toxice şi stupefiante; - expertiza produselor medicamentoase; - expertiza solurilor; - expertiza maselor plastice; - expertiza produselor petroliere; - expertiza probelor metalice, a cioburilor de sticlă, a cenuşelor. Expertiza criminalistică, este activitatea de cercetare ştiinţifică a urmelor şi altor mijloace materiale de probă, în scopul identificării persoanelor, animalelor, plantelor, obiectelor, substanţelor, sau fenomenelor, al determinării anumitor însuşiri ori schimbării intervenite în conţinutul, structura, forma şi aspectul lor. Spre deosebire de constatarea tehnico-ştiinţifică, la efectuarea expertizei poate participa, alături de expertul numit de organele judiciare şi un expert recomandat de părţi. 3.2. Asemănări şi deosebiri între expertiza criminalistică şi constatarea tehnico-ştiinţifică criminalistică A. Asemănări a. Ambele constituie procedee ştiinţifice de probaţiune, prin care sunt puse în slujba aflării adevărului în procesul judiciar, mijloacele şi metodele tehnico-ştiinţifice şi cunoştinţele criminalistice fundamentate, pe cele mai noi cuceriri ale ştiinţelor tehnice, ştiinţelor naturii şi altor ştiinţe ; b. Expertiza criminalistică, cât şi constatarea tehnico-ştiinţifică criminalistică, au acelaşi obiect - scop, şi anume, lămurirea unor fapte sau împrejurări ale cauzei în vederea aflării adevărului, atunci când, pentru aceasta, sunt necesare cunoştinţele expertului, specialistului sau tehnicianului criminalist ;

102

c. Expertiza criminalistică, cât şi constatarea tehnico-ştiinţifică criminalistică, au de regulă, acelaşi obiect material care poate fi: obiecte care conţin, sau poartă urme ale faptei săvârşite, obiecte care au fost folosite sau au fost destinate să servească la săvârşirea infracţiunii, obiectele care sunt produsul infracţiunii, precum şi orice alte obiecte sau urme care pot servi la aflarea adevărului în cauză ; d. Atât expertiza, cât şi constatarea tehnico-ştiinţifică criminalistică, sunt efectuate de persoane care au calitatea de criminalişti şi care sunt experţi specialişti sau tehnicieni, după cum sunt desemnaţi să efectueze o expertiză sau o constatare tehnicoştiinţifică ; Poziţia specială a criminalistului este conferită în principal de faptul că: - posedă o pregătire specială în acest domeniu; - participă, atunci când organul de urmărire penală dispune, la cercetarea la faţa locului a faptelor infracţionale şi a evenimentelor deosebite, la efectuarea reconstituirilor, a percheziţiilor şi altele; - efectuează expertize şi constatări tehnico-ştiinţifice criminalistice care prin specificul lor depăşesc limitele purei tehnicităţi, sau specialităţi din diferite domenii, criminalistul adaptând, dezvoltând şi perfecţionând metodele şi tehnicile acestora în metode şi tehnici proprii, puse în slujba luptei contra criminalităţii; e. Expertiza criminalistică şi constatarea tehnico-ştiinţifică criminalistică, sunt activităţi ce se execută la dispunerea organelor judiciare ; f. Consemnarea într-un raport scris a activităţilor şi concluziilor expertizei criminalistice şi ale constatării tehnico-ştiinţifice criminalistice ; g. Expertiza criminalistică şi constatarea tehnico-ştiinţifică criminalistică sunt mijloace de probă cu aceeaşi valoare. B. Deosebiri a. Din punct de vedere al condiţiilor care determină efectuarea expertizei şi a constatării tehnico-ştiinţifice criminalistice În cazul expertizei criminalistice, condiţia de bază a efectuării acesteia o constituie situaţia când lămurirea unor fapte sau împrejurări ale cauzei, în vederea aflării adevărului, necesită intervenţia de specialitate a laboratorului de expertiză criminalistică ori a Institutului de Criminalistică. Această intervenţie se impune şi se realizează atât sub aspectul cunoştinţelor de specialitate ale experţilor criminalişti ce încadrează aceste laboratoare şi institute, cât şi al tehnicii criminalistice din dotare. Constatarea tehnico-ştiinţifică criminalistică, spre deosebire de expertiza criminalistică, se efectuează de către un specialist sau tehnician atunci când, în afară de condiţia de bază a necesităţii lămuririi de către specialiştii criminalişti a unor fapte sau împrejurări ale cauzei, se impune urgenţa intervenţiei specialistului criminalist, datorată fie pericolului de dispariţie a unor mijloace materiale de probă, sau de schimbare a unor
103

situaţii de fapt ce trebuie amânate, fie necesităţii lămuririi imediate a unor fapte sau împrejurări ale cauzei. b. Din punct de vedere al celor desemnaţi pentru efectuarea expertizei criminalistice şi a constatării tehnico-ştiinţifice criminalistice Expertiza criminalistică se efectuează întotdeauna în laboratoarele de expertiză criminalistică ori în laboratoarele de specialitate ale institutelor de criminalistică (din IGP sau INEC). Expertiza criminalistică fiind prin definiţie o activitate de laborator, la rezolvarea problemelor se folosesc cele mai avansate metode şi tehnici de lucru oferite de aparatura din dotarea acestuia. Constatarea tehnico-ştiinţifică criminalistică se efectuează, dimpotrivă, de specialiştii criminalişti şi de cele mai multe ori la faţa locului şi cu tehnica criminalistică care permite asemenea deplasări. Concluziile constatării tehnico-ştiinţifice criminalistice sunt fundamentate de reguli numai pe constatările şi determinările ce pot fi făcute la faţa locului şi numai rareori, când situaţia permite şi pe analize făcute în laborator, sau cu aparatura de laborator care poate fi transportată şi utilizată la faţa locului. c. Din punct de vedere al metodelor folosite de expertiza criminalistică şi constatarea tehnico-ştiinţifică criminalistică Expertiza criminalistică de identificare sau de stabilire a apartenenţei la gen, foloseşte întotdeauna metoda comparaţiei în cadrul căreia se realizează examinarea concomitentă a elementelor de asemănare şi de deosebire pe care le prezintă materialul în litigiu şi materialul model de comparaţie. Prin natura sa, constatarea tehnico-ştiinţifică criminalistică, de regulă, nu foloseşte metoda comparaţiei, ea fiind prin excelenţă o activitate de examinare în scopul constatării, ce are ca obiect de examinare numai urma descoperită la faţa locului, fără model de comparaţie. d. Din punct de vedere al caracterului raportului scris ce se întocmeşte la terminarea expertizei şi a constatării tehnico-ştiinţifice criminalistice Raportul de expertiză criminalistică, deşi este redactat de un anume expert, sau de experţi din cadrul laboratorului de expertiza desemnaţi să efectueze lucrarea, el nu este actul propriu al expertului ci este actul laboratorului de expertiză, sau al institutului de Criminalistică ce l-a delegat şi care asigură valoarea ştiinţifică a lucrării şi poartă răspunderea ei. Spre deosebire de expertiza criminalistică, în cazul constatării tehnico-ştiinţifice criminalistice, raportul de constatare este actul personal al specialistului sau tehnicianului criminalist întocmit şi semnat în nume propriu de acesta, care prin
104

calitatea şi specialitatea sa dă girul ştiinţific lucrării. Specialistul sau tehnicianul criminalist, sunt pe deplin răspunzători pentru întreaga constatare. e. Din punct de vedere al posibilităţii de efectuare a unei noi expertize şi constatări tehnico-ştiinţifice criminalistice Natura, caracterul şi scopul expertizei criminalistice permit ca, atunci când prima expertiză nu a folosit metode total distructive ale mijloacelor materiale de probă, să se poată efectua o noua expertiză criminalistică având acelaşi obiect. Efectuarea unei noi expertize criminalistice se poate face, în aceleaşi condiţii şi atunci când în cauză au fost făcute mai multe expertize cu acelaşi obiect. În ceea ce priveşte constatarea tehnico-ştiinţifică criminalistică, de regulă, repetarea constatării nu mai este posibilă întrucât prin excelenţă este o activitate caracterizată de urgenţă datorită pericolului ce ameninţă obiectul material al constatării, sau iminenţei lămuririi imediate a unor fapte cu privire la cauză. Atunci când situaţia permite, se pot totuşi efectua completarea constatării sau refacerea ei. 4. SUPLIMENTUL DE EXPERTIZĂ Potrivit art.124.alin.1 C.P.P, când organul de urmărire penală sau instanţa de judecată constată, la cerere sau din oficiu, că expertiza nu este completă, dispune efectuarea unui supliment de expertiză fie de către acelaşi expert, fie de către altul. Obiectul suplimentului de expertiză poate fi constituit din materialele examinate iniţial, dacă nu s-a răspuns la toate întrebările ori s-a răspuns parţial sau din materiale descoperite ulterior. Potrivit art.124 alin.2 C.P.P, când se socoteşte necesar, se cer expertului lămuriri suplimentare – în scris, ori se dispune chemarea lui spre a da explicaţii verbale asupra raportului de expertiză. Ascultarea expertului se face potrivit dispoziţiilor privitoare la ascultarea martorilor(art.124 alin.2 C.P.P). Lămuririle suplimentare în scris pot fi cerute şi serviciului medico-legal, laboratorului de expertiză criminalistică ori institutului de specialitate care a efectuat expertiza(art.124. alin. ultim C.P.P.). 5. EFECTUAREA UNEI NOI EXPERTIZE Organele judiciare sau părţile, examinând raportul de expertiză pot constata că acesta este necorespunzător, văzând neclarităţi sau lacune ale efectuării investigaţiilor de specialitate, constând în cercetări incomplete sau rezultate inexacte. În asemenea situaţii, organul judiciar trebuie să ia măsuri de remediere a situaţiilor necorespunzătoare, după cum urmează :

105

- pentru rezolvarea unor neclarităţi, organul judiciar poate chema pe expert pentru a da lămuriri ; - dacă expertiza este incompletă, organul judiciar poate solicita un supliment de expertiză ; - dacă concluziile expertului prezintă inexactităţi ori expertiza trebuie anulată din diferite motive care nu pot fi remediate, se va dispune efectuarea unei noi expertize. Temeiul legal al măsurilor care se pot lua de către organele judiciare în cazul deficienţelor ce le prezintă unele expertize, se găsesc în dispoziţiile art.124 şi 125 C.P.P. Îndoielile organului judiciar pot fi generate de următoarele situaţii : - concluziile raportului de expertiză sunt contrazise de probele existente în cauză ; - insuficientă argumentare a concluziilor ; - constatarea unei erori sau omisiuni ; - inutilizarea celor mai noi procedee tehnico-ştiinţifice ; - organul judiciar are dubii cu privire la competenţa profesională ori obiectivitatea expertului. Obiectul noii expertize poate fi mai larg decât al primei expertize, în raport cu datele noi pe care le-a obţinut organul judiciar. Dacă şi în urma noii expertize organul judiciar are îndoieli, va cere o nouă examinare, evident altor specialişti.

106

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful