R[gu=i\i de cuv]nt

Tamara Balan
cl. a XII-a, LT „Ion Creangă”, mun. Chișinău Premiul III, secțiunea „Eseu – liceeni”

Adevarul

despre

minciuna
Motto: „Minciuna este vacanţa adevărului. Să nu aibă oare și adevărul nevoie de vacanţă?” Lucian Blaga și mascarea adevărului pentru a evita o situaţie stupidă, pentru a nu răni pe cineva drag mie, pentru a nu dezamăgi, pentru a nu-mi pierde din autoritate în faţa colegilor, iar lista poate continua la nesfârșit. De ce să nu recunosc că mă simt obligată să mint zilnic? Mint acasă, la școală, pe drum, oriunde survin acele momente care te fac să-ţi pui masca minciunii, a falsităţii și ipocriziei. Da, sunt conștientă de faptul că e un păcat să minţi, dar în momentul respectiv nimeni nu mai este capabil să facă diferenţa dintre bine și rău și cred că de aceea de cele mai multe ori preferăm o minciună plăcută unui adevăr dureros. Prezenţa minciunii în viaţa noas­ tră ne oferă diversitate și variaţie, iar pentru a echilibra raportul dintre pozitiv și negativ, fiecare din noi își calculează porţia de minciună sau de adevăr spusă zilnic. Ar trebui să fim conștienţi de responsabilitatea pe care o purtăm atunci când minţim. Nimic durabil nu poate fi construit pe neadevăr. De aceea, cred eu, trebuie să depunem efort ca să scornim doar minciuni inocente, menite să aducă zâmbete, și nu să dea naștere unor intrigi. Adevărul despre minciună este că omul are limitele lui naturale și poate înţelege prea puţine lucruri. Atât de puţine, încât nimeni nu poate fi condamnat când minte. Minţim puţin, dar des, și acest fapt nu ar fi prea grav… Minţim în interesul propriu fără a-i răni pe ceilalţi – din politeţe, din distracţie, din obligaţie și chiar… din iubire. Rămân totuși acele câteva vicleșuguri mari… uriașe, la care trebuie să renunţăm cu desăvârșire – fiindcă rănesc, fiindcă distrug și, nu în ultimul rând, pentru că mai devreme sau mai târziu se întorc împotriva noastră.

e este minciuna? Sau, mai bine zis, cine este? N-o pot defini nicidecum ca pe un obiect sau fenomen. Minciuna este o femeie seducătoare, cochetă, trecută deja de prima tinereţe, care încearcă să te convingă că ea este cea care merită să fie ascultată și cea după care trebuie să te ghidezi. De fapt, cunoaștem cu toţii ade­ vărul despre minciună; iar ceea ce cunoaștem este doar un fragment minuscul, cu un conţinut în mare parte negativ din tot ceea ce am putea ști. Anton Pann spunea că „e mai lesne a vorbi adevărul decât minciuna”, iar eu voi afirma cu certitudine că așa și este. Tocmai de aceea voi încerca să clasific minciuna în trei categorii: minciuna – fenomen malefic, minciuna – fenomen benefic și raportul echilibrat dintre adevăr și minciună. Voi începe cu banalele spuse ale părinţilor: „Minciuna nu duce la nimic bun”. Într-adevăr, denaturarea intenţionată a adevărului având ca scop înșelarea cuiva nu este una dintre cele mai „remarcabile” activităţi. Chiar din cele mai vechi timpuri, minciuna a fost considerată ca fiind invenţia necuratului. Dacă ar fi să ne amintim episodul biblic unde șarpele o minte pe Eva spunându-i că va deveni atotștiutoare dacă va gusta din Pomul Interzis, atunci am sesiza cât de adevărate sunt vorbele părinţilor. Faptul că cei dintâi oameni de pe pământ au fost alungaţi din Eden din cauza unei minciuni ar trebui, cred, să ne pună pe gânduri… Cineva spunea: „Adevărul există! Minciunile trebuie inventate spre a diversifica lumea în care trăim”. Dacă ar fi să fim onești, ar trebui să recunoaștem că trăim într-o realitate plină de ficţiune, născociri

C

și invenţii. Realitatea este că noi înșine am ales această opţiune, minciuna oferindu-ne șansa de a schimba adevărul, de a pune stăpânire deplină pe spusele și acţiunile noas­ tre. Un alt lucru care ar trebui să ne preocupe este că am ajuns să nu mai observăm falsitatea. Cea mai mare minciună nu este cea spusă, ci cea trăită, iar cea mai periculoasă minciună este aceea cu care ne păcălim pe noi înșine. Oricât ar părea de paradoxal, este mult mai ușor să te înșeli pe tine însuţi decât să-i înșeli pe ceilalţi. Preferăm adesea să credem minciuna care ne face să ne simţim bine, decât să confruntăm un adevăr incomod. O facem în fiecare zi, conștient sau inconștient, fără să ne dăm seama că dacă ţi-e greu să recunoști adevărul, te iubești pe tine mai mult decât iubești adevărul. Preferăm lumea iluziilor pentru că este mai frumoasă decât lumea adevărurilor dure și triste. Dar, până la urmă, de ce unii mint, iar alţii nu? Fiecare își constru­ iește lumea așa cum o vede, așa cum o simte, proiectată pe baza simţurilor, a inteligenţei și a mentalităţii sale. Nu puţini sunt acei care susţin că adevărul nu există, că „adevărul e o minciună” (Nietzsche). Îi mai putem condamna pe cei care mint din moment ce nu știm care e adevărul? Ceea ce noi credem că reprezintă o minciună poate însemna adevăr pentru cel care a lansat anumite afirmaţii. Fiecare crede în adevărul lui. Sau în minciuna lui. Câtă filosofie stă în spatele minciunii, respectiv al adevărului… În același timp, tot ea, minciuna, devine acel fenomen benefic care contribuie într-un mod pozitiv la soluţionarea unor probleme care par a fi complicate. Eu însămi aș putea afirma că deseori recurg la tăinuirea

Clipa

n r. 5 • 2 0 1 0

15