1

ANA BLANDIANA AUTOPORTRET CU PALIMPSEST
Redactor: Delia Oprea doprea@liternet.ro Tehnoredactare: Mănăila Luminiţa Mihaela myky@fcc.ro Fundatia Cartea Calatoare, Tel. 0237-214003, Fax. 0237-214004 Coperta: (c) 2004 Dora Ionescu dionescu@liternet.ro prelucrare dupa Edouard Manet Editare format HTML: Dora Ionescu dionescu@liternet.ro Ilustratii: (c) 2004 Dinu Lazar office@fotografu.ro Text: (c) 2004 Ana Blandiana Toate drepturile rezervate autorului. (c) 2004 Editura LiterNet pentru versiunea HTML Este permisă difuzarea liberă a acestei cărţi în acest format, în condiţiile în care nu i se aduce nici o modificare şi nu se realizează profit în urma acestei difuzări. Orice modificare sau comercializare a acestei versiuni fără acordul prealabil, în scris, al Editurii LiterNet este interzisă. ISBN: 973-8475-43-0 Editura LiterNet http://editura.liternet.ro/ office@liternet.ro

CUPRINS
PALIMPSEST TREI LUMI CUM AM DEVENIT POET SOARELE CLIPEI DE ACUM EXCLAMAŢIA DIN TROIENE MUŞCHIUL RÂSULUI DESPRE TINEREŢE CARTEA ŞI LUMEA GÂNDUL LA DELFINI INSCRIPŢIE PE O GRĂMADA DE CIOBURI PE MALUL DELIRULUI ABSENŢA FORMEI DESPRE EGALITATE CULEGĂTORUL DE CIUPERCI FANTEZIE CU SOLSTIŢIU DE IARNă

2

NEUITAREA PERSEVERENŢă MONADĂ MISTERUL REVOLTEI NICI UN NUME ORAŞUL NEETERN POEZIE ŞI PROZĂ VÂRSTELE CÂMPIEI O FORMULă GÂNDURI DINTR-UN CIREŞ PLEDOARIE REVERIE BASCHET ŞI PERFECŢIUNE O MIE DE OAMENI FERICIŢI ÎNTRE LUMI ABISURI DORINŢA UN JOC ÎN DEŞERT SPRE VIITOR ULTIMUL LIMBAJ GLOSĂ LA O PLOAIE ENGLEZĂ FATALE ISTORIE ŞI AMINTIRI O AVENTURĂ ÎN TIMP ÎNMULŢIREA PRIN SCIZIPARITATE PĂDUREA DE TEI ÎN PIEŢE A DOUA GEOGRAFIE FLUVIUL O ATÂT DE TÂNĂRĂ PACE VASUL REFĂCUT UN SPECTACOL ÎN ÎNTUNERIC GENIUL DE A FI O ÎNTÂMPLARE STRANIE OGLINDA DE PĂMÂNT CONCURSURILE DE FRUMUSEŢE METEOPSIHOLOGIE ÎNCREDERE ÎN CĂUTAREA ZĂPEZII ARTIŞTI ŞI FIARE FOTOGRAFII UN LUJER STRĂVEZIU MEDITAŢIE LA UN AN AUTOBIOGRAFIE ULTIMUL ADOLESCENT COMPENSAŢIE ACEASTĂ SINTAGMĂ ANOTIMP ÎN CONVERSAŢIE ATÂT DE EGALI FÂNTÂNA CU PEPENI "EU SUNT IARBA" JOCUL ŞI LECŢIA ILUSTRAŢII DE CRONICI VERONICA CA ÎNTR-O TAPISERIE VECHE INCREDIBIL, DAR ADEVĂRAT ULTIMUL SPECTACOL UN LAN DE GRÂU CONTRASTE CA UN HAN SPANIOL SOARE PE ZĂPADă

3

spun cei pesimişti sau numai bine informaţi . sunt ani de când se vorbeşte de această misterioasă ameninţare şi. în cel mai bun caz. este să mă întreb dacă anticii scriitori. nici numărul cărţilor. mai adânc. DEDUCŢII. de natură pur şi simplu.ar fi continuat să scrie ştiind dinainte soarta care le pândeşte papirusurile şi pergamentele. A FI ETERN SCRIU PALIMPSEST O ciupercă a hârtiei mai vechi sau numai o inconsistenţa a celei noi (lipsa nu ştiu cărui element chimic fără de care substanţa cărţilor se face cu timpul friabilă şi se destramă) reduc . primul gând care îmi vine. dacă ar fi bănuit câte biblioteci vor fi incendiate? câte cetăţi îşi vor amesteca praful în care se vor fărâma cu cel al opurilor care le-au făcut gloria? câte 4 . firesc. respectând legi mai inexorabile decât cele umane.O REVERIE BELLE ÉPOQUE ÎNTREBĂRI. istorici. nici acela al scriitorilor nu a scăzut pe pământ. mi se pare emoţionant şi misterios într-un fel ţinând nu de natura sufletului. eroismul lor de a continua să lase mărturii. filosofi. De altfel. Ar fi continuat. oare. DESTINUL O COMEDIE UMANĂ ÎN TRAVESTI LUNA DE TRECERE COLOANE RĂSTURNATE APUSENII UN LOC ÎN CARE NU S-A ÎNTÂMPLAT NIMIC VARĂ PLOPII DE PE VALEA MUREŞULUI ECUAŢIA GUSTULUI HALOUL ÎNTRE CRENGI O EXPERIENŢA DE NEREFĂCUT UŞA DIN CALCAN DOUĂ NINSORI SCENA DE DANS LA CULES PRUNE ÎN MUZEU CINCI DECENII DE VEŞNICIE DESPRE MUNCĂ SUB MUNŢI DE BARICADE REACŢIA DE APĂRARE MARE ÎN APRILIE ÎNTREBĂRI DE SEZON CEA MAI FRUMOASă ORĂ CONTINUITATE O SUTA DE ANI DE HAPPENING TRUNCHIURI QUOD ERAT DEMONSTRANDUM LIBELULA ILUSTRAŢIE DE BASM FANTEZIE CU RAMURĂ ÎN GEAM SINONIMIE FRAGMENTE O TEMĂ DE DISCUŢIE RĂGAZUL UNEI DEFINIŢII A FI NOU. Nu spun o noutate. tributară viitoarelor descoperiri ştiinţifice în stare să o salveze. ci. despre care ştiu că sunt condamnate să dispară.speranţa noastră de nemurire la zero sau o fac. FANTEZII INDIFERENŢĂ O PAGINĂ IDILICĂ CA O ÎNTREBARE. în faţa acestei situaţii. totuşi. Optimism sau numai inconştienţă. matematicieni .

capodopere vor pieri sub copitele cailor migratori? Ar mai fi scris anticii dacă li s-ar fi explicat de pe atunci înţelesul viitorului cuvânt palimpsest? Nu pot încerca să răspund înainte de a-mi exprima eu însămi spaima în faţa acestei monstruoase vocabule. Puţine noţiuni mi se par mai înfiorătoare decât aceasta şi nu cred că repulsia şi spaima mea vin numai din faptul că sunt eu însămi scriitor. Îmi amintesc sentimentul de oroare pe care l-am avut în clipa în care am înţeles-o prima oară, viziunea de coşmar a miilor de călugări aplecaţi asupra pergamentelor acoperite cu operele antichităţii şi răzându-le pentru a aşterne pe ele adevăruri noi, uneori de sens contrar. Cât de multe opere vor fi supravieţuit, totuşi, până atunci - în pofida tuturor incendiilor, migraţiilor, cutremurelor, jafurilor, măcelurilor - dacă recuperarea pergamentelor putea reprezenta o economie, dacă locul gol lăsat de împingerea lor în neant a fost în stare să creeze un cuvânt şi să poarte un nume! Da, cuvântul palimpsest este unul dintre cele mai triste din dicţionarul, inepuizabil în tristeţe, al istoriei, dar - chiar dacă ar fi avut cum să-l bănuiască - anticii, sunt convinsă, ar fi continuat să scrie, aşa cum, înconjuraţi de pericolele sfârşitului de mileniu, continuăm şi noi să o facem.

TREI LUMI
Să priveşti totul - prezentul şi chiar viitorul - ca pe un trecut, în care nimic nu se poate schimba şi care are farmecul plin de nostalgie al lucrurilor imuabile; să priveşti totul - prezentul şi chiar trecutul - ca pe un viitor, cu sentimentul imprevizibilului şi nesiguranţei ce însoţesc întotdeauna faptele care nu numai că nu s-au întâmplat, dar nici nu se ştie dacă se vor întâmpla vreodată; să priveşti totul - trecutul şi chiar viitorul - ca pe un prezent, cu sentimentul futilităţii absolute, cu lăcomia îngustării clipei absolut ireversibile, neînstare să se transforme în nimic: iată trei feluri de a exista în lume, mai mult chiar, iată trei lumi existând paralel şi opunându-se una alteia, deşi elementele care le formează sunt aceleaşi şi întâmplările prin care trec neschimbate.

CUM AM DEVENIT POET
Aş fi tentată să răspund: născându-mă. Şi sunt convinsă că acesta este, de fapt, şi nu numai în ceea ce mă priveşte, singurul răspuns esenţial al întrebării, îmi dau însă seama că ar fi prea puţin. O să încerc deci să detaliez, să descopăr ce am făcut eu - evident, în afară de a scrie - pentru ea destinul meu să devină unul literar. Trebuie să încep prin a mărturisi că n-am crezut niciodată că aş putea deveni altceva decât scriitor (spun scriitor şi nu poet, deoarece calitatea de scriitor am considerat-o întotdeauna o profesiune, desigur o profesiune extraordinară, miraculoasă întrucâtva, dar totuşi o profesiune, în timp ce aceea de poet mi se pare o stare, o stare de graţie, în care nu te poţi menţine tot timpul, un grad de intensitate al profesiunii de scriitor; nu poţi spune despre tine însuţi "sunt poet", cum nu poţi spune despre tine însuţi, în limitele decenţei, "sunt geniu"). Am început să scriu de foarte devreme, practic de când am început să citesc, şi toţi cei din jurul meu au privit faptul ca pe ceva îmbucurător, dar firesc, ca şi cum ar fi fost fericiţi că şi-au luat o grijă, că s-a lămurit mai din timp ceva ce oricum trebuia să se stabilească în cele din urmă. Tot ce-a urmat a părut că vine de ia sine, pe un drum în care surprizele nu puteau ţine decât de viteza înaintării. Din când în când, părinţii intrau în alertă din cauza timpului exagerat petrecut printre cărţi şi se simţeau obligaţi să intervină temperându-mi pasiunea de care erau de fapt mândri: îmi amintesc cum, îmbolnăvindu-mă de scarlatină, doctorul a fost rugat să-mi spună că boala este o urmare a excesului de lectură, încât ani de zile cititul şi scrisul au rămas pentru mine înconjurate de o anume vinovăţie (care le făcea şi mai plăcute) şi de ameninţarea de a mă îmbolnăvi din nou. În general, însă, eram lăsată absolut liberă să citesc cât vreau şi ce vreau, şi copilăria mea s-a desfăşurat în cadrul paradisiac al unui lung şir de încăperi uriaşe în care erau depozitate dealuri de cărţi

5

aparţinând bibliotecilor dezafectate ale episcopiilor române din Oradea. Şcoala, cu şirurile ei derizorii de note bune, nu a fost decât o anexă a interminabilelor delicii ale lecturii, înspăimântată numai că ar putea să-şi epuizeze vreodată obiectul pasiunii. Vorbesc mereu despre citit pentru că scrisul s-a legat întotdeauna de el, pentru că nu a fost - atunci, la începuturile lui, mai ales - decât un frate mai mic al lecturii. Şi chiar dacă a depăşit-o în importanţă cu timpul, cititul nu a încetat până azi să fie pentru mine cel mai important concurent al scrisului: un concurent care are, în plus, imensa calitate de a fi fericit. Am început să scriu din dorinţa de a face, la rândul meu, ceea ce admirasem mai mult - pagina scrisă şi am scris un timp, cu încântare, în felul tuturor scriitorilor pe care i-am iubit. Aşa cum, în natură, ontogeneza repetă întotdeauna filogeneza (un embrion uman, de exemplu, trecând prin toate speciile înainte de naştere), am trecut prin toate epocile istoriei literare, înainte de a ajunge la mine însămi. Ultima a fost aceea a generaţiei mele, în starea de spirit a căreia se înscrie primul meu volum, volum pe care îl consider aparţinând pre-naşterii mele. Între prima şi cea de a doua carte s-a întâmplat ceva ce avea să producă o adevărată cotitură în destinul meu artistic: moartea, în condiţii tragice şi înainte de a împlini cincizeci de ani, a tatei m-a smuls din euforia generaţiei, punându-mă în faţa unui dezastru care era numai al meu şi a cărui asumare a însemnat pentru mine definitiva ieşire din copilărie. Nici un alt eveniment de atunci încoace nu a mai avut o asemenea pondere în destinul meu artistic şi moral. Spuneam la început că n-am crezut niciodată că aş putea deveni altceva decât scriitor şi că cei din jurul meu au acceptat ca naturală - convingându-mă poate şi pe mine de firescul ei - această situaţie. Statutul neobişnuit, oarecum de excepţie, în care am fost închisă astfel de la o vârstă foarte fragedă, a avut părţile lui rele şi bune, care, în egală măsură, m-au marcat şi mi-au determinat devenirea. La început eram mândră de condiţia mea deosebită de a celorlalţi copii, şi chiar dacă, crescând, pe cât se accentua deosebirea, pe atât mândria mea scădea, a trebuit să ajung la facultate ca să realizez cât de frustrantă este, în planul vieţii, această poziţie ieşită din comun, această atenţie specială care, ca un zid invizibil, te separă, fără a te ascunde, de ceilalţi. Pe cât înaintez în maturitate, urăsc şi mă înspăimântă tot mai mult condiţia (atunci, când este) de monstru sacru a scriitorului, condiţie care, sub pretextul piedestalului, îl smulge pe scriitor dintre oameni, obligându-l la istovitoare eforturi ca să se sustragă curiozităţii publice şi să poată privi în continuare, atent şi anonim, lumea prin care trece. Atât de precocea descoperire a vocaţiei a avut însă şi partea ei bună: fixându-mi devreme ţelul, m-a împiedicat să rătăcesc în căutarea căii de urmat, iar înălţimea lui mi-a dat o privire gravă şi critică asupra perspectivei. Am crescut cu desăvârşire lipsită da ambiţii (nici măcar literare) pentru că ştiam că pe drumul meu nici un fel de cucerire nu mi-ar fi fost de folos, iar literatura nu puteam s-o cuceresc pentru că mă aflam înlăuntrul ei. Toate îndoielile, toate suferinţele, toate nesiguranţele, toate comparaţiile s-au desfăşurat pentru mine în absolut, în sufletul marii literaturi, iar orgoliul asumării lor se plăteşte atât de scump, încât în afară nu se mai vede decât o modestie înrudită cu indiferenţa. Nu ştiu dacă, văzute din exterior, rândurile de mai sus par să aibă - aşa cum simt eu - o legătură cu devenirea mea poetică. Ele explică, în orice caz, însuşirile (calităţile şi defectele, care se confundă cu atâta uşurinţă) mele de scriitor: seriozitatea care poate părea excesivă, lipsa gratuităţii, viziunea cuprinzând într-o aceeaşi aură binele şi frumosul. Nu mi-am permis niciodată să mă joc cu vorbele, pentru că am visat întotdeauna un text cu mai multe nivele, perfect inteligibile fiecare, autonome şi diferite, asemenea acelor pereţi de mănăstire medievală pictaţi cu peisaje în care, din anumite unghiuri, se descoperă figuri de sfinţi. Pentru că am înţeles devreme că scriitor nu este cel ce scrie, ci acela care se exprimă cu ajutorul scrisului, scrisul a devenit pentru mine o nevoie vitală în cadrul căreia obligaţia de a mă exprima determină obligaţia de a exista pentru a fi exprimată. Sunt ca un caier de lână care există numai în măsura în care este tors.

SOARELE CLIPEI DE ACUM
6

Talentul de a trăi, aflat în mod evident în curs de dispariţie la popoarele Europei, este una dintre noţiunile cel mai greu de definit, pentru că se delimitează de altele prin nuanţe adesea insesizabile, îmi vine să spun, asemenea elevilor care nu au învăţat lecţia, că talentul de a trăi este "atunci când...", dar îmi dau seama că nici asta nu aş fi în stare să precizez. Locuţiuni presupuse apropiate, cum sunt "a trăi bine" sau "a şti să trăieşti", se dovedesc, la o analiză mai atentă, străine, pentru că, în timp ce prima se referă exclusiv la posesia unor lucruri - cât mai multe - materiale, iar cea de a doua conţine sugestia puţin tulbure a grabei de a profita de tot ce îţi iese în cale, talentul de a trăi nu este o acţiune sau o realizare, ci pur şi simplu o stare. El este o înflorire a verbului a fi, în timp ce celelalte două atârnă de verbul a avea, iar această diferenţă nu este numai una de apartenenţă, ci şi una de substanţă. Aş fi tentată să susţin - şi nu cred că aş greşi întru totul - că talentul de a trăi este un atribut al tinereţii şi poate chiar al simplităţii; el se descoperă mai adesea la vârstele fragede şi este mai uşor detectabil la popoarele tinere. Dar nu ar fi, oare, o simplificare? Dacă apropierea de animalitate ar fi o garanţie a acestui dar zeiesc, ar trebui ca animalele să fie fără excepţie fericitele lui deţinătoare. Şi totuşi, nu numai de la specie la specie, ci şi de la individ la individ, există deosebiri şi grade ale deţinerii lui. În mod evident câinii, de exemplu, sunt mai puţin talentaţi întru existenţă decât pisicile. Şi asta nu numai pentru că atât de cunoscutele lor caracteristici, devotamentul, credinţa, sunt calităţi mai greu de purtat decât suspect de celebrul egoism al felinelor, ci şi pentru că le lipseşte capacitatea (pe care acestea o au) de a se bucura de fiecare secundă, geniul de a şti să decupeze din şirul nesfârşit al întâmplărilor numai soarele clipei de acum. Am considerat întotdeauna ca pe o dovadă de profunzime ideea egiptenilor de a zeifica pisica, acest animal atât de dotat pentru somn şi pentru abstragere, atât de capabil să aleagă ceea ce este esenţial de ceea ce nu este esenţial fericirii. Talentul de a trăi mi se pare, mai mult decât o trăsătură a animalităţii, o consecinţă a subtilităţii pe care pot să o aibă (sau să nu o aibă) în egală măsură oameni sau animale, fiinţe tinere sau bătrâne, evoluate sau nu, civilizate sau nu. Talentul de a trăi este, asemenea tuturor talentelor, un dat nativ care poate fi cultivat, care poate fi favorizat sau interzis de condiţiile mediului. Şi, în măsura în care îl înţeleg, o anumită linişte atentă a spiritului, spre care au tins toate religiile şi toate curentele filosofice, este condiţia sine qua non a existenţei sale, a acelei stări binecuvântate în care fiecare frunză care cade, fiecare fir de iarbă atins de talpa goală a piciorului, fiecare secundă de somn, fiecare picătură de apă pe buză, fiecare nor pe cer, fiecare fruct zdrobit de cerul gurii, fiecare durere chiar, există rotund şi total, sunt prilejuri de viaţă. O linişte a spiritului pe care viteza vehiculelor, gălăgia mass-mediei şi saţietatea consumului o interzic şi o ridiculizează.

EXCLAMAŢIA DIN TROIENE
Bogatele ninsori ale lui ianuarie, albul care a pus stăpânire cu atâta siguranţă de sine pe tot, mi-au adus în minte - cu uimitor de tânără bucurie - o întâmplare veche, dar rămasă strălucitoare în zăpada în care s-a petrecut. Era cu multe ierni în urmă, cu mai mult de zece ierni în urmă, un ianuarie cu multă zăpadă, şi ne aflam într-un hotel studenţesc, în mijlocul continentului american. Era o clădire cu foarte multe etaje, înălţată la marginea aşezării universitare pe o pajişte goală, între un deal şi un râu. Ninsese cu sârg ore în şir, fără întrerupere, o noapte, o zi şi încă o noapte şi, învălmăşindu-se, rotinduse în dreptul ferestrelor înalte, ninsoarea adâncă, ninsoarea ale cărei margini nu se vedeau, înfăşurase fusul înalt al hotelului singuratec într-un fuior cosmic; ore şi ore, de noapte şi de zi, trăisem cu toţii sentimentul - înspăimântător întrucâtva, dar în egală măsură exaltant - al singurătăţii în univers. Apoi, în cea de a doua zi, spre dimineaţă, totul s-a liniştit, ninsoarea s-a oprit, zările au apărut din nou şi în lumina soarelui nevăzut, de la înălţimea etajelor noastre omeneşti, pământul se vedea rotund, moale şi alb, fericit şi sigur, de dinaintea istoriei. Atunci, în acei zori de început luminos de eră, înaintea trezirii

7

care nu se opreşte niciodată. se saluta cu vorbele noastre devenite urare. şi puternic şi slab. El poate să fie şi vesel şi trist. cămilele mai rezistente. forţa de a râde în orice condiţii. Voiam de mult să scriu despre minunatul.mândria noastră de atunci. echivalând cu o retractare şi cu o recunoaştere. Dar nu cred că aş fi putut alege un mai potrivit moment decât momentul dintre ani. descoperind-o şi botezând-o. nici săptămânile lungi. comică puţin. dar de o infinită fineţe. dar noi ştim să râdem. Căci nu prilejul. transformându-se. de plâns ştiu să plângă şi alte mamifere. peştii să înoate. care se numeşte "muşchiul râsului". caii mai nobili. a atât de paradoxalei noastre victorii. misteriosul muşchi al râsului. patriotica noastră mândrie. şi delimitează astfel. schimbându-se. ca un arc pe care numai Ulise ştie să-l stăpânească. unul dintre noi a coborât şi pe fâşia largă de omăt dintre deal şi râu. Pentru că. TE IUBESC! N-o să uit niciodată semnul de exclamare imens care încheia rostirea aceea în alb.a unei mai nobile ascendenţe. Era ca şi cum aş fi descoperit că. în sfârşit găsită.din somn a celuilalt şi a restului lumii. printr-o singură nuanţă. ci forţa de a râde acordă acestui act eminamente omenesc întreaga lui semnificaţie întinsă pe harta evoluţiei noastre de la biologie până la filosofie. pentru că numai noi avem în plus un muşchi . îmbogăţindu-se. a da cu sâc roţii. intrate într-un amestec. exclusiv uman. eu m-am bucurat de existenţa infimei particule anatomice ca de o explicaţie. puternice. albinele să facă miere. în faţa sutelor de ferestre ale hotelului. singur râsul ne e rezervat exclusiv. în faţa revelaţiei că totu-i iubire. îi schimbă brusc şi determinant caracteristicile. îndemn. intimidanţi epoleţi. Spre deosebire însă de Buffon . categorii care păreau identice şi care se dovedesc în cele din urmă esenţial deosebite. ci şi aspectul debordant al plenitudinii. strigăt de luptă împotriva singurătăţii. nici emoţia întregului hotel trezit cu ochii pe strălucirea zăpezii şi pe cuvintele româneşti. păunii mai frumoşi. la urma urmelor. poate superioară . MUŞCHIUL RÂSULUI Atunci când am aflat că unul dintre foarte puţinele elemente anatomice care îl deosebesc pe om de restul mamiferelor .asemănător acelei pârghii în stare să ridice pământul în univers -. minoră aparent. îmi amintesc şi azi . de înţelesul descoperit al exclamaţiei din troiene. a transformat-o în argument material al unui spiritual pedigri -. natura însăşi încearcă să facă o precizare. acel no man's time pe care numai râsul scânteind de toate nuanţele curcubeului mai poate să-l umple. Este un gest cavaleresc. a secundelor. realizând confuzia căreia ia dat naştere. iată ceva într-adevăr demn de această unică. 8 .e destul să se aştearnă omătul ca să îmi amintesc .unul dintre acele elemente misterioase şi definitorii. a scris cu litere uriaşe. el este asemenea lichidului în stare să ia forma vasului în care stă şi căruia îi dă nu numai greutatea conţinutului. invincibilă specie. iată ceva cu adevărat greu. şi frumos şi urât. Sute şi sute de tineri vor fi îmbătrânit de atunci păstrând printre amintirile studenţiei lor semnul acela de mirare îndrăgostită în universul acoperit de nea. multiplicându-se de tot atâtea ori.este un muşchi. zeci şi zeci de scriitori se vor fi întors în ţările lor din acea iarnă americană cu cele două cuvinte româneşti desenate în zăpada nostalgiei. scânteind din mii şi mii de feţe contradictorii şi orbitoare. întipărite cu tălpile mutate prin troienele până la genunchi. întinerită de copilăreala noastră. şerpii mai otrăvitori. Pentru că el este asemenea acelor substanţe chimice care. şi bun şi rău. şi întăritor şi batjocoritor.anatomică! . în care literele îngheţate în nea continuau să strălucească sub razele reci ale soarelui singur. muşchiul râsului. forţa de a demonstra că o înşiruire de întâmplări nu devine istorie decât structurată de arhitectura spiritului. elan purificator. a face haz de necaz. şi fericit şi disperat. în timp ce toată lumea. şi totuşi noi am învins. Iată. argumentând o origine abruptă. A râde. dotată cu un ciudat şi eroic muşchi al râsului. dovada . în faţa răspândirii magicelor vocabule. câinii mai credincioşi.cel ce. elefanţii sunt mai mari. care încurcă evoluţia lină începută din protozoare şi ne acordă inexplicabili. leii mai puternici. sărbătoreşti. gazelele mai graţioase. iar râsul este în stare să ţină locul tuturor calităţilor şi să contrabalanseze toate forţele. dar nu mai puţin emoţionantă. Păsările ştiu să zboare. am avut un sentiment de surpriză şi de triumf. tigrii mai cruzi. pisicile mai linguşitoare.

Atunci a fost momentul. nesfârşitul timp în care aşteptam cu nerăbdare. că tinereţea mea reală.asta ştiu . sumerienii ştergeau din celebrele lor liste de regi pe cei răi.DESPRE TINEREŢE Oare câţi ani am avut când am început să vreau să fiu tânără? Douăzeci şi cinci? Treizeci? Nu. ai căruia se aşează. ca să fie posibilă. să existe pentru a se ajunge la o lume. devenit deodată fără importanţă. CARTEA ŞI LUMEA "Lumea există pentru a se ajunge la o carte" spunea Mallarmé. ci şi pentru trecut. considerându-l firesc. cu gravitate şi speranţă. prin asta. convinşi că. treptat. Pur şi simplu am descoperit la un moment dat (să fi avut douăzeci şi cinci de ani. lăsând locul.că un lucru care nu e scris nu are existenţă ontologică. la rândul ei. ceva asemănător indiferenţei faţă de propriul trup atunci când e perfect sănătos şi nu ridică nici un fel de pretenţii. de atunci. A urmat . obişnuit. Răspunsul întrebării de la început cred că aici trebuie să-l plasez. să pun de acord înfăţişarea şi etatea mea reală. cartea. până când am aflat că sumerienii credeau . A existat în mod evident un moment din care dorinţa de a părea mai matură a început să se estompeze. şi de atâtea ori iresponsabili. Dar când se plasează în amintirea vârstelor mele obiective acest moment? Ţin foarte bine minte lungul. Astfel. celeilalte dorinţe. universul întreg! Şi ce imperativă obligaţie ca. ci ca pe un dar de care trebuie să fiu mândră şi pe care trebuie să-l merit. cu vârsta sufletului şi a minţii: să aduc la un numitor comun al armoniei interioare evidenta precocitate intelectuală şi aderarea oaselor. Sunt dintotdeauna convinsă că lucrurile nu există decât în măsura în care le credem şi nu ne îndoim de ele: de unde ar rezulta că unei tinereţi fără bătrâneţe nu i-ar lipsi. la sfârşitul acelei perioade care nu dăduse pe parcurs nici un semn că ar avea un sfârşit. adăugam fără nici o ezitare unităţi mincinoase de vreme. de atunci am început să şi fiu. când eram întrebată câţi ani am. şi nu mi-am închipuit că poate fi ceva mai radical în materie de supremaţie a literei asupra gestului. aproape obligatoriu şi poate etern. ci şi de respect. care se lungeau fără a se hotărî asupra dimensiunilor definitive. rămânerea în urmă a muşchilor. abia dacă îl receptam.cu acea credinţă totală care nu se leagă de cauze şi concluzii. în care ordinea cronologică mă aşeza mereu pe ultimul loc. într-un anumit sens. Dar nu-mi mai amintesc clipa exactă când această nerăbdare a luat sfârşit. decât propriul fanatism. de sens contrar. aceea a fost clipa din care am început să consider tinereţea nu ca pe un drept lipsit de importanţă. să cresc. n-am greşit formularea întrebării.un răstimp de indiferenţă faţă de propria-mi vârstă. ca o fugă ajunsă la potou şi mulţumită de timpul realizat. din clipa în care i-am înţeles importanţa. nu mai uimeşte pe nimeni. Iar acest fenomen. oricât ar părea de insolită. din clipa în care am devenit conştientă. Ţin foarte bine minte lungul timp în care. concretizat într-un fel de mirare omagială care mă înconjura continuu. negându-i nu numai pentru viitor. ci şi romanii îl pierduseră de mult . obositoare chiar. cu acea credinţă străveche al cărei secret nu numai noi. reechilibrează universul pe care crimele acelora îl lipsiseră de armonie şi de cumpănă. pe umerii fragili. Nu cred că exagerez făcând această oarecum extravagantă afirmaţie. semn că nu mai aveam nici un fel de probleme cu numărul anilor. dacă lumea există pentru a se ajunge la o carte. să dispară. 9 . nu există. care mi se cuvine. sau poate treizeci?) că nimeni nu se mai miră de raportul dintre vârstă şi paginile mele. neînstare încă să rotunjească forme. cu exasperare. menite să-mi definească un statut nu numai de independenţă. A fost perioada lungă a acelor ani în care eram mereu cea mai tânără dintre cei asemenea mie. De atunci am început să vreau să fiu tânără şi. Ce fericită şi minunată convingere! Ce copleşitoare genealogie a scrisului. ci de viaţă şi moarte. de tinereţe.

frumoşi şi veseli. sunt singurele făpturi vii pe care mi le pot imagina intrând în paradis fără istmul umilitor al purgatoriului. purificatoare. un basm care are imensul merit de a se petrece . De aceea. se jucau ca să-l facă fericit pe copilul ce le era stăpân şi pe copiii ce le erau spectatori. celor care îi priveam). formând cete copilăroase şi vesele. la o natura mai blânda. care se lua. un fel de joc secund în care ei. Noi. copilăroşii. revolute. delfinii. bucurânduse de el şi bucurându-se în acelaşi timp de bucuria pe care ştiau că i-o fac lui (şi nouă.cu noi înşine. căci delfinii erau socotiţi foşti oameni care şi-au părăsit cetăţile pentru a locui în mare. fericiţi şi flataţi că nouă ni se adresează acea extraordinară bucurie. se bucurau că-i privim şi. un ţărm înalt ca o galerie de operă. într-o preţioasă broderie de aur şi cobalt. Pentru că nici o clipă nu m-am îndoit că ei.laşă întrucâtva. fără a-şi părăsi şi obiceiurile omeneşti. dar sunt simbolici şi infinit dătători de speranţă. de a depăşi o tristeţe. jucându-se. din enormul dar pe care ni-l făceau astfel. I-am văzut în toată strălucirea libertăţii lor la mare.GÂNDUL LA DELFINI Gândul la delfini este pentru mine întotdeauna o soluţie . Am verificat această impresie urmărind un spectacol pregătit la delfinariu şi descoperind. ei se joacă şi se bucură într-o natură unde totul se zbate şi se luptă. ci şi unii cu alţii. ne simţeam tineri şi entuziaşti. 10 . înfrăţiţi prin admiraţie nu numai cu minunatele fiinţe pe care le priveam. dincolo de plăcerea în sine. Ei au humor şi au graţie într-o lume care are numai pofte şi necesităţi. La vechii greci a omorî un delfin era la fel de grav cu a omorî un om. Ne simţeam împăcaţi şi buni. din plăcere pură şi din altruism. Era ca un dans desfăşurat egal în apă şi în aer. Inteligenţi şi buni. demne de dispreţ. obiceiurile unei umanităţi ideale. acel miracol. în ceea ce pentru un spirit opac ar fi putut fi o dresură de delfini. ei sunt naivi şi serviabili într-un univers în care aceste calităţi sunt batjocorite şi aceste merite. la basmele cu binele care învinge. de mercur şi peruzea. la un univers mai frumos.încă mai mult . Simplul fapt al existenţei lor îmi este un argument suficient pentru a putea continua. gândul la delfini este gândul la o lume mai bună. gândul la delfini este recurgerea terapeutică la basm. dar infinit eficientă de a ieşi dintr-o deprimare. desigur.oricât de inexplicabil . jocul lor se hrănea şi din altruismul plăcerii pe care ne-o ofereau nouă. dezinteresaţi şi fericiţi. debordând de o fericire care devenea molipsitoare. într-o demonstraţie de fantezie şi gratuitate. copleşitoare.în realitate. ei sunt fericiţi fără a face pe alţii să sufere şi triumfători nu prin rezultanta unui raport sălbatec de forţe. Nu sunt tipici şi nu sunt reprezentativi. la mitul cu Apollo venind spre Delphi pe spinări înduioşate de delfini. un dans în care corpurile lor lucitoare şi prelungi ca nişte suveici de argint coseau apa intens albastră de cerul străveziu. pentru a nu repudia un univers care a fost în stare să-i nască şi îşi poate permite să-i păstreze. şi . lipsiţi de rezerve şi deschişi. oamenii. infinit de complexa relaţie între omul care comanda jocul şi delfinii care îl executau. ci prin comparaţie calmă şi răspuns nemăsluit. îi priveam de pe ţărm. de a uita o deziluzie.

Mă mulţumesc cu ulcele de pământ care se sparg uşor şi fără regrete. cu singura obsesie că se pierd cu atât mai greu cu cât sunt mai scumpe. spălată zilnic de ploi matinale şi ştearsă de amieze mai puţin tinere decât ar fi trebuit. ceea ce mă fascinează este anomalia considerată normală: uluirea mea apare din momentul în care descopăr lipsa de uimire a celorlalţi. pentru a înţelege impactul cu adevărat senzaţional pe care îl putea produce ideea de muzeu expunând fără complezenţă însuşi sufletul omenesc. o oroare intelectuală. ar fi strâns la un loc instrumente de tortură inventate de-a lungul secolelor de criminali şi sadici celebri. fără cea mai mică dorinţă de a le stăpâni. aproape invizibilă. ca o piatră sau ca un lemn. Îmi dau seama că ceea ce spun îmi poate atrage dispreţul unei întregi categorii de fini degustători ai frumuseţilor şi bunurilor lumii. desigur. abia lăsându-se despicată. a acelor zile şi a acelor străzi romane. Pentru că orice dependenţă de materie mi se pare de nesuportat. ci o substanţă fizică. banderole late. băut dintr-o cupă de cristal. internaţi în ospicii sau condamnaţi de tribunale pentru sceleratele lor invenţii. pentru că orice posesie este o dependenţă. dar nu şi inexistentă. nimic nu mi se pare mai firesc. în mediul anglo-saxon). de a fi ale mele. oricât de senzaţionale ar fi cotele pe care le atinge în escaladarea monstruosului. Trebuie să-ţi imaginezi exact atmosfera destinsă. Admir inestimabilele obiecte frumoase. PE MALUL DELIRULUI Roma acelor zile de sfârşit de primăvară nehotărâtă. convertibilă în valoare materială. Şi arunc la gunoi făraşul cu cioburile care au prilejuit aceste gânduri. ca în faţa unor forme. Dacă expoziţia. mai ales. încât îmi dau seama că e descalificant să mărturiseşti că de teama de a nu depinde de cupă poţi să renunţi şi la vin. Un sadic. ci şi de gândire. Roma acelor zile pe care le cutreieram descoperind că singurătatea nu e o senzaţie sau o stare. care anunţau deschiderea la Palazzo Quirinale a unei expoziţii a instrumentelor de tortură dea lungul veacurilor. dincolo de oroarea pe care mi-o produce (o oroare fizică. de libertate aproape excesivă şi de abandon aproape amoros. Ceea ce poate fi considerat o lipsă de gust este astfel numai o intransigenţă puţin fanatică. dimpotrivă. legate de-a curmezişul străzilor. Am auzit şi am citit de atâtea ori că. privită ca firească. de o demenţială concreteţe.. Roma acelor zile de hoinăreli solitare şi filosofice era plină de afişe. frumuseţea însăşi fiind. port podoabe pe care le rătăcesc şi le uit. din cele mai vechi timpuri. ea n-ar fi avut de ce să mă 11 . acasă. vinul este altfel. Faptul de a purta o podoabă pe care nu trebuie să o pierd. Ideea că n-am voie să scap din mână paharul. fără nici o tentativă de a stabili între ele şi mine o altă legătură decât cea a privirii scurte şi admirative în treacăt. valoarea materială a obiectelor mă înspăimântă. cu singura grijă de a nu avea de pierdut decât lanţurile. că e de neiertat să pătez covorul o consider un atentat la libertatea mea nu numai de mişcare. încât nici o precauţie nu mi se pare exagerată pentru a rămâne dincolo de graniţele stăpânirii lor. Cruzimea. pe care toată lumea îl consideră un caz clinic. că ar fi o nenorocire să ciobesc farfurioara. nu mă interesează.INSCRIPŢIE PE O GRĂMADA DE CIOBURI Nu-mi place să trăiesc între lucruri scumpe. anunţuri. Roma. dar. trec printre lucruri. ale cărei frumuseţi abia dacă reuşeau să aline durerea pe care tot ele o năşteau prin exces. de a avea o haină de care trebuie să am grijă. cu sentimentul încurajator că am mai sfărâmat o verigă. Cu atât mai mult cu cât spaima de valoare devine implicit şi spaimă de frumuseţe. sau solidă. lichidă. ceea ce poate semăna unei exagerate simplităţi este. anunţată de banderolele colorate fluturând de-a curmezişul străzilor Romei. complicaţia unui spirit încăpăţânat şi neliniştit de fragilitatea libertăţii sale.. asemenea lozincilor. transparentă. de a le avea. M-am lăsat convinsă uşor. care nu au asupra mea nici un drept şi nici o legătură. în muzee. făcând dulci şi muzicale valuri pe străzile cetăţilor latine. ale absurdului). de a stăpâni ceva ce mi-ar putea fi furat mi se pare intolerabil. Ofensiva lucrurilor este atât de puternică şi de violentă. o substanţă care îşi poate schimba starea de agregare după locul în care se află (gazoasă. m-a fascinat numai în măsura în care era colectivă şi legală. Şi totuşi.

" Dovadă că absurdul nu e tot una cu lipsa de logică. care topea carnea. în timp ce degetele îi erau fixate. care se putea dilata printr-un sistem de sfredele. să spui şi mai puţin. Simpla lor înşirare creează impresia unui delir triumfător asupra ultimelor fărâme împrăştiate ale raţiunii universale: cnutul de cânepă muiată în sare şi sulf. până la spargerea orificiului în care era introdusă. "Fecioara de fier din Nürenberg". A prefera poeziei tăcerea . contemporane cu tot ce fusese şi cu tot ce va fi. aproape sinucigaş. fixat între maxilar şi claviculă şi lăsând gurii acuzatului numai posibilitatea de a-şi infirma ideile. silabisind abjuro!). republica florentină. plămânii şi ficatul.iată treptele unei apoteoze pe cât de ideale. încât rostul poeziei a devenit acela de a restabili tăcerea.în mod fatal şi atât de adesea dezastruos . pentru a sugera şi mai mult. nevoia ca înfăţişarea unei poezii să fie cât mai puţin epatantă.afirmă concluziile expoziţiei romane . masca de fier. iar cruzimii i s-a adăugat cu o precaută pudoare. imperturbabile. ci sugerarea. şi mi-a fost întotdeauna teamă de tendinţa şi puterea formei de a se substitui fondului de a profita de fatalitatea potrivit căreia acesta nu poate exista în afara ei.preferinţă îmbogăţită de sentimentul imposibilităţii ei .sentiment sterilizat de tehnică .înseamnă a accepta definiţia potrivit căreia capodopera nu este o chestiune de formă. unde era închis condamnatul viu şi lăsat acolo nu numai până la moarte. un fel de dulap. fără nevoia de a îmbrăca un trup viu. Din păcate.au ca semn distinctiv grija de a nu lăsa urme. para de fier. Dar nu. coroana de fier cu ţepi îndreptaţi spre interiorul creierului. în patruzeci şi opt de ore. ABSENŢA FORMEI Mult înainte de a cunoaşte sumara formulă călinesciană referitoare la poezie .am simţit ca pe o fatalitate contradicţia dintre sufletul şi înfăţişarea unei poezii. tocmai pe aceste înspăimântătoare invenţii). De altfel. menghine pentru sfărâmatul gleznelor şi al degetelor. al credinţei în bine şi al speranţei în viitor. flautul de fier care era introdus în gura victimei şi era legat în jurul gâtului sufocând-o treptat. ipocrizia. determinant a devenit raportul dintre ceea ce se înţelege şi ceea ce se exprimă. imperiul austriac erau prestigioasele denumiri ale autorilor acelor maşini de produs suferinţă. revoluţia franceză. am ajuns cu vremea la înţelegerea poeziei ca un continuu şi riscant efort de renunţare la formă. De la această intuire a dilemei în care poezia are de ales între a nu exista sau a exista trădată de cuvânt. am simţit.este în acelaşi timp logic şi aberant: logic. cât mai nesclipitoare şi mai lipsită de podoabe. pe atât de imposibile. gardeniile şi azaleele oraşului etern continuau să înflorească pe malul delirului. aberant. întrucât cine ar mai fi în stare atunci să deosebească tăcerea de linişte?! A prefera poeziei tăcerea . În felul acesta. ca la flautist (dar în menghine) de-a lungul instrumentului. maşini de pedepsit şi de înfrânt voinţe. mai precis. pentru a sugera enorm. ştiu poeme asemenea acelor medievale veşminte păstrate în muzee. care se putea strânge până la plesnirea ţestei. îmi permit să nutresc enorma iluzie de a mă sustrage definiţiei 12 . ci până când oasele uscate se desprindeau singure unele de altele şi cădeau printre gratii! Şi toate aceste aparate ale nebuniei triumfătoare pretindeau că funcţionează în numele dreptăţii şi adevărului. Să exprimi puţin. principatele germane. atât de bogat împodobite încât stau singure în picioare. de diminuare a ei până la punctul primejdios în care pot să stea în cumpănă gândul spus şi cel nespus. Importantă a devenit astfel nu spunerea.care o cuprinde în sine aşa cum albul cuprinde în sine toate culorile . de la ceea ce . pentru a nu distrage atenţia de la ceea ce ea îmbracă numai. ducatele italiene. cleşti pentru smulgerea cărnii. existând orgolioase în sine.nu poate exista în afara materiei care se numeşte cuvânt. "Torturile moderne . de la această asimilare a actului de creaţie cu presimţirea unei nenorociri. instrumentele de tortură adunate în sălile şi curţile palatului Quirinale fuseseră inventate din ordinul şi în folosul unor instituţii şi al unor state respectabile (respectabilitate sprijinită. maşini de abjurat (fierul acela pe care nici diavolul nu l-ar mai fi putut perfecţiona. scheletul de zăbrele suspendat la un colţ de stradă. în mare măsură.intereseze. Un viitor în care gâdele a fost înlocuit de doctorul Guillotin. să nu mai spui nimic pentru a subînţelege totul . Inchiziţia. de forma corpului uman. ci de absenţă a formei. pentru că se vorbeşte atât de mult. ale cărui uşi şi pereţi erau prevăzuţi cu ţepi de fier şi care realiza rafinamentul de a ucide lent.

DESPRE EGALITATE Nu sunt feministă. dacă le-aţi îngădui să se bucure de aceleaşi drepturi ca şi voi? Credeţi că le veţi mai putea fi atunci stăpâni? În ziua în care vor deveni egalele voastre. cum nu sunt rasistă. şi asta pentru că refuz să judec de-a valma largi categorii colective." (Titus Livius. apărătorul republicii şi al tradiţiilor vechii Rome. Am visat întotdeauna o poezie simplă. Am simţit nevoia acestei răspicate declaraţii de principii pentru a nu fi înţeleasă greşit şi totuşi pentru a-mi satisface imperioasa dorinţă de a transcrie câteva fraze care m-au amuzat enorm atunci când le-am descoperit. Este vorba de un scurt pasaj reprodus de Titus Livius dintr-un discurs ţinut în senatul roman de marele Cato. sau de aceeaşi limbă . Ce s-ar întâmpla dacă leaţi reda libertatea. având farmecul desenelor făcute de copii în faţa cărora nu eşti niciodată sigur dacă nu cumva schema este chiar esenţa. tot vă este greu să le stăpâniţi. eliptică.deosebit de toţi ceilalţi de acelaşi sex.şi fiecare trebuie gândit separat. Şi când te gândeşti că Cicero îi reproşa lui Cato lipsa de humor! CULEGĂTORUL DE CIUPERCI 13 . conservatorul neînduplecat. bărbatul inflexibil. vă vor fi superioare. Pentru mine. pe care le ştiu eterogene.călinesciene. Aşa înlănţuite cum sunt. fiecare ins este altceva . formate din indivizi infinit deosebiţi între ei. Iată-l: "Aduceţi-vă aminte de toate reglementările întocmite de străbunii noştri pentru a le supune pe femei bărbaţilor lor. XXXIV. cum nu sunt naţionalistă. aproape schematică. sau de aceeaşi culoare. 3).

ciupercile se deosebesc foarte greu între ele şi este o adevărată artă (artă. încât nu poţi fi niciodată sigur pe care trebuie s-o înconjori. al cărui maniheism mă jenam să-l rostesc în întregime: ciupercile nu se împart în rele şi bune. mai ne-eufemistic. în celebrii termeni. care cu o clipă înainte nu părea decât idilică şi incertă. trosnete de crengi. ale spiritului.ca-n urechile unui bătrân . Să fie moralizatoare această istorioară? Să fi scris eu . şi dacă aş şti cu certitudine ce-ar fi făcut Diogene cu omul căutat. dicţionare şi ghiduri. din cauza ei. poate fi numită cer pentru simplul motiv că. s-o las. Este sâmbătă şi în agenda deschisă în faţa mea la fila curentă scrie: "La 0 h. Acoperişul de peste drum a început să bată din aripi rar..spre bucuria celor ce mă suspectează de înclinări mai mult morale decât estetice . se prefac.prin gangurile pustii. picurări de seve. se strică. ciripiri. ca în cazul florilor. bătăi de aripi. ai lui Ienăchiţă Văcărescu ("S-o iau. dacă l-ar fi găsit. să n-o atingi (lăsând-o astfel. începutul iernii astronomice". Înaintezi prin pădurea de foioase. acesta era adevărul spus până la capăt. dar pregătirile care se fac în vederea acestui eveniment depăşesc cadrul meteorologic şi trec în domeniile. graniţele şi formele obiectelor au dispărut demult pentru a lăsa locul unei plasme umede care face valuri şi naşte monştri mai repede schimbători. prin verde şi brun senzual. cerul a coborât până la pământ. ci infinit mai tranşant şi mai insolubil. materia câlţoasă şi sură care lasă scame destrămate prin crengile arborilor.în otrăvitoare şi comestibile.astfel). mai explicit .. De aici începe întrebarea. Este rea sau bună? Este otrăvitoare sau comestibilă? Pentru că. "O ciupercă!" exclami (Diogene exclama "un om!") şi te repezi înspre ea.mult mai limpede.. furişări de blănuri. şi deodată zăreşti o licărire albă. Până atunci mai sunt desigur aproape zece ore. se împletesc. poate. ci . Cum să le deosebeşti? Cum să le distingi? Cum să nu te înşeli? Există atlase şi enciclopedii. Şi nici nu e de mirare. să se înmulţească şi să umple pământul) şi pe care o poţi culege cu încredere şi devora cu nesaţ (stârpind-o . FANTEZIE CU SOLSTIŢIU DE IARNĂ Scriu aceste rânduri într-o după-amiază cu cerul coborât până aproape de pământ. mai somptuoase.inconştientă şi ironică recunoştinţă! . nestânjenită. iar ceea ce e otrăvitor nu se atinge. esenţele se amestecă.aşa cum pe discul lui Newton albul este format din suma tuturor culorilor . apare numai în momentul în care ai altruismul sau perversitatea să-ţi imaginezi un enorm culegător înaintând printr-o cosmică pădure şi aplecându-se dubitativ asupra ta.). neogreceşti. clipociri de ape. fâşâituri. vata cenuşie înfundată . Oroarea acestei selecţii. păstoasă.solstiţiul de iarnă. dar ilustraţiile şi explicaţiile teoretice sunt atât de schematice pe lângă infinita diversitate a vieţii! În natură." etc.o fabulă? Aş fi dispusă să o admit. ceea ce se vede aparţine în mult mai mică măsură formelor finite şi imanente.Ca şi oamenii. atât de rar încât între două bătăi cornişele se plictisesc să mai fie aripi. potrivit universalei legi după care ceea ce e bun se mănâncă. pentru că regulile sunt în continuă fluctuaţie şi legile schimbătoare după imponderabile şi capricioase caracteristici ale văzduhului) să le poţi distinge pe cele bune de cele rele. dacă nu mi-ar fi frig în umbra imensă a culegătorului. înaintezi prin aerul umed şi bun conducător de senzaţii. dreptele şi unghiurile.. prin liniştea aceea verde şi brună care este formată .din contopirea a infinit de multe şi de neînsemnate sunete (foşnete. 0.8 m. din moment ce muchiile şi colţurile. decât universului unduitor şi neîngrădit al închipuirii. Am spus. se răzgândesc şi încep să fluture lin drapelele 14 . dar de unde ştiu eu că pâcla umedă dintre case. Ea nu se pune. 1 s . iată.. târâiri de solzi) dând la un loc acea senzaţie de pace şi singurătate ce îndrăzneşte să definească fericirea. cerul nu se mai vede? De fapt. zbateri de frunze. nu ştiinţă.

cu umbre alburii zdrenţuite de raze boante şi luceferi saşii. Şi totuşi. arborii drept sperietori. şi va fi dus mai departe. mai totale şi mai ineficace interdicţii despre care am auzit vreodată a fost aceea lansată de conducerea cetăţii Efes împotriva dementului care a dat foc . călcând cu grijă pe scândurile elastice ale ceţii. dar îţi sugerează un rinocer. dar păstrat şi devenit simbol? Nevoia de simboluri? Sau poate chiar interdicţia? Sau numai insolitul absolut (la vremea aceea) al gestului care impunea prin originalitate şi chiar prin sacrificiul atât de abstract motivat? M-am întrebat privind extraordinara. absolut adaptată acestuia. nu cumva eu o iau drept pisică? În magma tulbure. şi pedeapsa maximă. o coloană strâmbată de timp. putea fi cel puţin ruptă odioasa legătură dintre numele minunii. nemaiputând fi salvat şi împiedicat nimic.pentru care timpul însuşi a lucrat într-un mod ticălos. Poate că puţin din fiecare argument psihologic sau istoric .care în mod evident nu-l înspăimânta pe unul ce se hotărâse să se jertfească pentru a distruge (şi a se agăţa astfel de eternitatea ei) una dintre minunile lumii . de neconfundat. până la echinox rămân mai bine de trei luni. întunericul care coboară şi frigul care se înteţeşte amestecă şi mai mult înţelesurile şi transformă întregul peisaj într-un apocalips moale. în sufletul popular. Dincolo de moarte . în care oamenii pot trece drept culori. simbol complex şi aproape absurd al fertilităţii şi increării. Un minut sau o zi. totul poate fi confundat. era cu adevărat tot ce se putea întreprinde după dezastru. sperietorile drept statui. şi numele crimei.şi mi s-a părut într-un mod înfricoşător acolo. eterne. şi zăpada scârţâind sub paşii solstiţiului. firească.faptul că numele lui Herostrat nu a putut să piară. dar îţi aminteşte o mitralieră. absolut specifică.somnoroase ale unor cauze uitate. m-am întrebat. ca de o durere de care nu mai e demult conştientă . deosebirile se estompează şi diferenţele dispar.pentru a deveni celebru . ci a ajuns până la noi. întoarsă în neant. ingeniosul cap al unei serii. Apare un tramvai. Mă uit la ceas: până la solstiţiu mai sunt aproape opt ore. Desigur.uitarea era cea care îl îngrozea. Mi sa părut subtilă. privind la cerul învălmăşit printre case. A-l pedepsi cu uitarea. privind mlaştina acoperită de papură şi mătasea-broaştei din care mai creşte. ci şi ca lege. care este destul de consistentă pentru a interpreta cu aplomb şi convingere complexul rol al gardului de lemn. puţin răsucită. prin distrugerea ei. nici asta nu s-a putut. NEUITAREA Una dintre cele mai subtile. se apropia o vrabie. fecioara cu nenumăraţi sâni împodobiţi de coliere de ouă şi animale sălbatice. fiindcă el a fost norocosul. revoltător . mult mai mult decât toate acele motive dispărute printre ruinele civilizaţiei greceşti şi romane.marelui templu al zeiţei Artemis: interdicţia de a nu i se mai pronunţa sau scrie vreodată numele. Dar aşa cum pisica ia ceaţa drept gard. evident mi se pare . în care nimic să nu poată fi luat drept altceva decât este. cu forme elastice interşanjabile. pentru că a conţinut în sine şi intuiţia motivului crimei. latră un câine. ca un ultim mădular deformat de artrită şi senilitate. din generaţie în generaţie numele blestemat. Dar. statuile drept stâlpi de telegraf. dar în ceaţa. nu-mi mai doresc . pisica de pe gard continuă să înainteze mult după ce gardul s-a terminat. dincolo de evidenţa victoriei distrugătorului . salvata zeiţă din muzeul din Efes.a contribuit la nemurirea antică a lui Herostrat. Subtilă şi totală.în după-amiaza de sâmbătă. uitarea nu numai ca blestem. totul poate fi interpretat greşit.e foarte greu sau chiar imposibil de răspuns. o săptămână sau o oră se văd la fel de neconturate. împotriva ameninţării terifiante a acesteia îşi oferise viaţa. al purităţii şi rodirii. care înfundă cu ghemotoace imunde oraşul. pedeapsa oripilatei cetăţi de la gurile fluviului Caistros a rămas absolut ineficace: numele lui Herostrat dăinuieşte în eternitate mai sigur decât prin admirarea artei. împotriva interdicţiei. pe Artemis. în care toată lumea doarme decât să mi se facă şi mie somn. şi-n care să-şi aibă frumuseţea lor limpede. pentru că el a fost întemeietorul unei 15 . oricum nemuritor.cel din urmă vestigiu al templului ce figurase printre cele şapte miracole antice. atunci când. încât. să adorm şi să visez o lume strălucitoare. mecanismul neuitării? Ce a făcut să se transmită ilicit. pe malul mlaştinei. în amurgul coborând peste marea depărtată şi ea de vechile glorii . uitarea obligatorie. clară. M-am întrebat adesea ce a declanşat. într-un târg (viaţă contra nemurire) cât se poate de avantajos. dar te gândeşti la un supersonic. şi crengile înflorite ale echinoxului reînviat.

iată aceasta este miza pentru care Dacia a devenit romană. pentru această sămânţă de viaţă s-au aprins răscoalele şi s-au rostogolit revoluţiile. molecula esenţială a combustibilului care pune în mişcare roata istoriei. să fie în stare supremă forţă! .mi s-a părut întotdeauna . aşezat în echilibru cuminte pe linia vieţii din palma mea. simbolurile unei întregi istorii şi rosturile unei întregi deveniri. al apei care vrea să rămână apă. că această infimă particulă. dar eu ţin în palmă bobul de grâu şi ştiu că. prea puternic şi prea puternică pentru ca bietele cohorte ale celor ce creează frumuseţea şi nesfârşitele mulţimi ale celor ce o admiră să fie în stare să-i pedepsească prin uitare. Aşa cum Eminescu atârna pământul întreg. la gâtul iubitei lui Dionis. 28 februarie. în timp ce pentru lucrurile neînsufleţite această perseverenţă este numai o îndărătnicie a încremenirii. plantele perseverează prin seminţe. şi marile imperii din nord şi din sud. este .să-i uite. anul înaintează neoprit spre viitor. Un instinct de conservare al stâncii care se încăpăţânează să fie stâncă.dinastii. care uneori se numeşte posteritate. Atâta doar că. şi mă gândesc că. iar omul a mai adăugat încăpăţânării o treaptă. dar păstrându-şi proporţiile şi raporturile dintre ele sensurile şi caracteristicile întregului univers. Sâmburele acesta lunguieţ şi subţire de materie este peniţa care a caligrafiat de milenii istoria şi numai acolo unde el. pentru că în sămânţa aceea se strâng.reduse infinit. această monadă. ordinea va rămâne în lucruri. devenit mărgăritar. De la uimirea lui Herodot în faţa lanurilor din care nu se vedea calul şi călăreţul. literele implacabile au fost scrise cu sânge de ascuţişul săbiilor sau al coaselor. MONADĂ Un bob de grâu luat în palmă şi privit de aproape. bobul de grâu.asemenea unei monade în care se înghesuie . şi nu peste mult au venit turcii. din răsărit şi apus nu au obosit să se agite. MISTERUL REVOLTEI 1 Se împlinesc azi. a lipsit. la un ritual întrucâtva ocult. şi nu pot să las să 16 . PERSEVERENŢĂ Toate lucrurile vor să persevereze în fiinţa lor. metafora triumfătoare şi existenţială a supravieţuirii noastre. iar alteori viaţă de apoi. Un bob de grâu luat în palmă şi privit de aproape îmi dă senzaţia participării la o operaţie oarecum magică. este contragreutatea care susţine echilibrul şi liniştea lumii. al flăcării care se zbate să ardă până la ultima clipire. eu privesc acest bob de grâu. atâta vreme cât el va exista. atât de aproape încât liniile de pe obrazul minuscul să înceapă să capete înţelesuri şi să închipuie trăsături. până la raţiile de pâine din timpul războaielor mondiale. animalele prin pui. şi au venit apoi barbarii. două sute de ani de la moartea lui Horea şi Cloşca. Secerişul s-a terminat de mult. spune Spinoza într-o formulă care sintetizează universalitatea a ceea ce pentru regnul animal a fost numit mai târziu instinct de conservare. bobul de grâu este celula de bază a înaintării prin timp. ca în durata unui sacerdoţiu.

Căci.nici din tabăra duşmană. nici din propria sa tabără .treacă. fără a fi în stare să le şi înghită în curgerea lui. Nimeni nu s-a îndoit vreodată. dar nimeni niciodată nu s-a îndoit că totul se petrecea în numele lui Horea. La Criscior şi la Deva. cu aproape mirată mândrie. iată. în mod evident. cel mai enigmatic dintre titlurile de glorie pe care poporul român le poartă. spaima sau admiraţia lor. fără a o însemna. răspunsurile interogatorului final. alţii au mers în frunte cu sabia în mână (Crişan a fost întotdeauna primul dintre ei). şi să plătească atât de nemăsurat pentru asta. el nu este prezent fizic. succesele răzmeriţei s-ar fi putut. nici în istorie. Şi totuşi. neuitarea pe tulpina căreia s-au altoit apoi încrâncenări şi revolte. poate. care au fost cel mai mult analizate de către contemporani. printre ele. iată.ascuţit . mai răscolitor decât comemorarea morţii şi a devenirii sale este gândul . dimpotrivă. 2 Horea este. zguduitor şi crucial. pentru că nu cred că greşesc atunci când înclin să consider evenimentele din 1784-'85 printre cele mai revelatoare ale istoriei noastre şi personalitatea lui Horea cea mai intens definitorie pentru caracterul poporului pe care l-a condus şi în numele căruia a murit. trebuie să cobori până la rădăcina diformă şi dureroasă a sensurilor. forţa de a stăpâni spiritele şi arta de a le modela. la care s-au făcut cele mai largi referiri. semnalul declanşării unei apoteoze mereu crescătoare. iar martiriul. sigiliul unei înfrângeri. unul dintre personajele istoriei noastre despre care s-au păstrat cele mai multe documente. ci un cuvânt în luptă. 28 februarie. de cele mai multe ori. Horea. Curajul de a se fi răsculat ar fi putut fi. o exercita asupra tuturor este atât de mare. de două sute de ani. nici în epocă.nu se miră că. roşu asemenea sângelui de pe Dealul Furcilor în troienele de acum două sute de ani. într-o vară în care se sărbătoreau cinci sute de ani de la ctitorirea Putnei. dominantă şi impalpabilă. . Iar fascinaţia pe care personalitatea sa.negau orice participare la răscoală. o treaptă necesară şi firească a 17 . ura sau curiozitatea fantazează înfăţişări şi situaţii care poartă întotdeauna numele său. dar îmi imaginez azi. De aceea. ca o dovadă adusă aminte în clipele de umilinţă şi slăbiciune . Se împlinesc azi. încât gesturile exterioare nu le-au mai fost necesare faptelor ca să se întâmple după voinţa sa.printr-o măiastră demonstraţie de mânuire a posibilităţilor absurdului . dimpotrivă. chiar dacă cele două secole comemorate din toamnă şi până acum mi-au muiat de mai multe ori peniţa în cerneală într-un mod care ar putea părea nu numai pios. în care tot ceea ce se vedea nu era decât convenţie menită să acopere adevărata realitate. ca o hârtie de turnesol capabilă să revele de partea cui se încăpăţânează să rămână dreptatea. De cele mai multe ori el nu a fost un trup. care. vinul picurând pentru sufletul lui. Martiriul nu a şters faptele răsculaţilor. am asistat la una dintre cele mai emoţionante manifestări ale unei nemuriri: mii şi mii de ţărani veniseră la mormânt cu pomeni pentru sufletul lui Ştefan cel Mare. ci şi obsesiv. A cunoscut într-o asemenea măsură ştiinţa disimulării şi a persuasiunii. şi simt că mai mult decât o aducere aminte a suferinţei de atunci. ci pe ceea ce ştim despre el. pentru a-l înţelege. reuşeau performanţa de a sugera în acelaşi timp nevinovăţia şi misterioasa importanţă a celui întrebat. Horea rămâne cel mai misterios dintre numele pe care timpul le-a izvorât. încât a acontat cu propriul său sânge. încât nimeni . Horea n-are mormânt. uitat. Dar nu mi se pare prea mult. de neoprit. faptul de a fi murit în felul în care au murit nu este pentru corifei nici pe departe. ci.că. peşin. a fost conducătorul răscoalei. ca şi cum totul s-ar fi desfăşurat după un scenariu prescris. nu a semănat spaime ci. Misterul care învăluie figura lui Horea nu provine din lipsa documentelor şi informaţiilor contemporane şi nu se bazează pe ceea ce nu ştim. explicit. poate. nimănui nu i-a dat prin minte să-i conteste supremaţia şi prestigiul. aşa cum a putut apărea în epocă. cineva a fost în stare să spună nu. la Mesteacăn şi Abrud. în jurul lui s-au rotit cele mai multe legende şi s-au ţesut cele mai subtile explicaţii. înţeles şi dinainte acceptat. Ilustratori depărtaţi şi-l imaginează în romantice costumaţii în fruntea mulţimilor dezlănţuite. pierde din memorie. la nici unul dintre momentele cruciale ale răscoalei. de la această moarte a cărei sălbăticie funcţionează încă şi acum ca un aparat de măsurare a adevărurilor celor două tabere aflate în luptă. Cu mulţi ani în urmă. istoria secolelor următoare. pe zăpezile Transilvaniei. această zi. că el. două sute de ani de la această moarte petrecută parcă mai mult în istorie şi legendă decât în biologie. ci s-a aşezat. dar înfricoşătoarea represiune a rămas înscrisă pentru totdeauna în cugetele urmaşilor.că Horea a existat.

De la drumurile la Viena până la ultimatumul din faţa Devei. niciodată dezlegat. deosebit prin sânge şi geografie. mereu luate de la capăt. în anumite momente. în cele câteva luni de la sfârşitul secolului optsprezece se strâng. Misterul care a amplificat personalitatea corifeului răscoalei din 1784 cu o aură mereu crescătoare şi incitantă (mister care a luat pentru duşmanii săi. Şi. 3 O răscoală este asemenea unei ferestre prin care se poate privi în sufletul unui popor.decât prin puterea cu care încercaseră să amâne faptele până în punctul în care nu mai putuseră fi amânate.cutremurător.de nimeni văzute . Nici beţia de sânge. ci şi pentru că în fruntea ei a stat o minte capabilă de sinteză. Să nu uităm că el este nu numai purtătorul cărţii . chiar dacă nedrepte. pentru care revolta nu e decât o suferinţă în plus. ceea ce se vede este o voinţă de echilibru şi de dreptate rostită cu tristeţe şi cu măsură. Un popor de ţărani este întotdeauna un popor ascuns. în acelaşi timp. ci l-a construit cu migală şi geniu. Ce poate fi mai impresionant decât încercările mereu repetate.numai când nu se mai putea altfel. ale lumii Prin fereastra răscoalei lui Horea se vede un popor răbdător şi paşnic. ci şi taina unui întreg popor.. ca şi cum . oare.de a ieşi la capăt cu binele. oricât de provizoriu. deznădăjduite în cele din urmă . în stare să calculeze pe tabla de şah a timpului mai multe mişcări înainte. era însuşi misterul declanşării revoltei. într-o disperată încercare de a găsi un înlocuitor.mai puţin şi mai rar decât ar fi putut-o face . NICI UN NUME Impresionantă vizită în cimitirul unui sat din apropierea Bucureştilor. şi mai presus de asta. ci şi al ameninţării cu arderea a satelor care nu se vor răscula. şi asta nu numai pentru că e vorba de cea mai mare ridicare de mase din istoria noastră. trăsăturile particulare ale devenirii sale în contextul. cum sunt moţii?) cu care preferau să-şi convertească în loc să-şi omoare duşmanii. pot să-i redea vieţii sub o credinţă mai dreaptă. Nu e deloc uşor de văzut. oricât de iluzoriu. a fost în istoria noastră chiar numele acestui mister pe care nu l-a găsit de-a gata. El. morţii?. forme paroxistice) era desigur atributul şi opera unei personalităţi de excepţie. decât prin lipsa de bucurie cu care le îndepliniseră. dar dincolo de asta. Curţile au fost mai adesea arse decât jefuite. al raportului dintre răbdare şi izbucnire.inconştient chiar fiecare gest ar fi vrut să arate că nu era vorba de schimbarea locurilor la masa cu bogăţiile pământului ci de schimbarea înseşi a tiparelor murdare şi grele de vinovăţie. într-un fel de absurdă speranţă că. capabile să strângă în sine nu numai durerea. este că răsculaţii nu fuseseră născuţi pentru a fi răsculaţi. caracterele poporului român de-a lungul unor întregi milenii. duşmanii mai adesea botezaţi decât ucişi. cu ochiul gol. ajutat numai de lentila lacrimei. ceea ce se vede din prima clipă. nici patimile oarbe nu s-au dezlănţuit cu înverşunarea din alte locuri. Horea. Citesc şi recitesc monografia lui David Prodan cu sentimentul că astfel voi putea înţelege mai bine. nici furia răzbunătoare. cum au fost acelea ale procesului şi ale execuţiei. Încerc să privesc prin răscoala lui Horea sufletul poporului său. al celorlalte neamuri. într-o disperată înţelegere a esenţelor sufleteşti ce trebuiau ridicate înspre istorie. de a rămâne între hotarele.de la împăratul. totuşi. chiar dacă umorile sudice şi visele solare îi izbucnesc în cântece şi încrestături. Armele au apărut numai atunci când tăcerea şi cuvintele au devenit inoperante. cu descoperirea unei cronologii şi a unei stratificări a eternităţii mai marcate încă decât cea stabilită în lumea celor vii. lasă să pătrundă vântul dinafară şi lasă să răzbată ţipetele şi hohotele din interior. Alături de criptele 18 . că tot ceea ce s-a petrecut în planul istoriei nu le stătea în fire şi nu-i caracteriza . scoţându-i din legea lor.. O răscoală este o fereastră deschisă în acelaşi timp spre istorie şi spre adânc. o fereastră deschisă care. încrezătoare la început. folosi acest cuvânt în cazul unui popor vechi şi obligat să devină înţelept. ca într-un focar. cu inteligenţă şi cu părere de rău. mă voi putea apropia de răspunsul la implacabila întrebare: Cum suntem? În mod evident.desfăşurării lucrurilor. ale dreptului şi ale legii? Ce poate fi mai revelator decât naivitatea (dar se poate. sfâşietor . şi au lovit . secretul.

împodobite cu litere aurite. iar un intelectual englez seamănă mult mai bine cu unul spaniol sau norvegian decât cu un muncitor englez. blocuri banale. însă. ci doar prin câte-un stâlp de lemn pe care este scrijelată. dar real înţeles. după cum un ţăran francez seamănă mult mai bine cu un ţăran grec decât cu un intelectual francez. lipsită de urmele timpului trecut. şi de mormintele mai vechi. Zâmbeam civilizaţiei de beton care va lăsa în urma ei infinit mai puţine şi mai puţin frumoase urme decât civilizaţia de marmoră. greşind drumul de întoarcere de la Porta Portese. dar plină de sigiliile timpului prezent. târându-mi sufletul greu pe banalele bulevarde ale celei mai trecătoare dintre Rome. o Romă neistorică. am descoperit la un moment dat o piramidă. magazine oarecare. POEZIE ŞI PROZĂ 19 . aşa cum seamănă intelectualii. Formaţia culturală şi specificul muncii sunt deci. o piramidă adevărată. o piramidă în care fusese îngropat nu un faraon . Dar nu din filmele neorealiste. hârtia mucezeşte şi arde. chiar. dar plină de fabrici şi de muncitori. probabil al morţii. ORAŞUL NEETERN Îmi amintesc acea Romă pe care am descoperit-o fără să vreau. speranţa răscumpărării ei (asupra căreia. o răstignire cu liniile umplute de vopsele vegetale persistente. nu se insistă). barbar şi emoţionant. aşa cum seamănă ţăranii (asta o ştiam demult). neînsemnate nici prin cruci. Descopeream acum. şi-mi aminteam că filmele se degradează. într-o sublimă acceptare a anonimatului anorganic. dar predominând asupra acestora din urmă într-o asemenea măsură. o Romă lipsită de monumente artistice (ba da. nici un nume. Era şi ea o Romă cunoscută. încât aş îndrăzni să spun ca un intelectual japonez.de fapt în cele egiptene fuseseră îngropaţi într-adevăr? . chiar dacă ceva mai mică decât cele de lângă Cairo. cimentul se macină. şi mă gândeam ce încântaţi ar fi fost socialiştii de dinaintea primului război mondial de radicalismul observaţiilor mele.ci un pretor roman de la sfârşitul republicii). mai marcante decât naţionalitatea sau chiar decât rasa. mă mirasem întotdeauna cum de reuşeau să evite . Zâmbeam femeilor şi bărbaţilor care treceau pe lângă mine amintindu-mi figurile cartierului ceferist în care am crescut. ceea ce face însăşi discuţia despre urmele noastre zadarnică şi superfluă. seamănă mai bine cu unul german decât cu un muncitor japonez. rătăcind în căutarea capătului metroului. auzeam expresii cunoscute din cartierele proletare de acasă şi înţelegeam cu uimire că muncitorii diverselor popoare seamănă între ei. Vreau să spun că un muncitor italian semăna mult mai bine cu un muncitor român decât cu un intelectual italian. era Roma filmelor neorealiste: iubindu-le şi văzându-le de nenumărate ori. în timp ce absurda imitaţie de piramidă pe care o lăsasem în urmă începea să capete un jalnic. într-o filosofică opţiune a neantului din care se mai păstrează numai noţiunea de suferinţă şi. deasupra desenului figurează un an. altceva nimic. descopăr un şir de movilite abia înălţate.contemporane de beton. oricât ar părea de straniu. nici un cuvânt. o Romă fără ruinuri şi fără muzee.cu o încăpăţânare care mi se părea laborioasă orice urmă de monument din cadrele care păreau totuşi atât de întâmplătoare. ziduri lungi şi urâte de uzine. O lume mult mai puţin săracă şi mult mai puţin veselă decât cea de pe ecranele maeştrilor postbelici. că nu e nevoie de nici un efort pentru a descoperi în Roma străzi şi cartiere întregi fără nimic etern în ele. totul nou cu banalitate şi derizoriu cu civilizaţie şi totul populat de o lume cunoscută. nici prin nume. Asemănări ţinând. în mod evident. Şi-mi continuam drumul. mai mult de expresie decât de trăsături. Vorbind cu diverşi trecători pe care îi întrebam cum să-mi continui drumul. metalul rugineşte. poate. jalonate cu cruci scrise stângaci cu urări de veci. ca nişte basoreliefuri estompate de timp. descopeream în ei fizionomii cunoscute de muncitori.

aparent. cu aceeaşi uşurinţă ca şi în cazul literaturii clasice. înţelegerea acestei literaturi.Secole şi chiar milenii de-a rândul. ca a unor adevăruri concludente în sine. metafora. Metafora a adus prozei moderne ceea ce a adus microscopul ştiinţei: posibilitatea de a vedea însăşi structura elementelor din care este compusă viaţa. La urma urmei. valurile Virginiei Woolf ţin de această viziune lirică în stare să înglobeze pe autor realităţii contemplate şi făcând realitatea să fluctueze în funcţie de tresăririle eului contemplator. împrumută de la poezie nu numai spiritul ci şi procedeele. ca şi acesta. revelator. profund subiectivă. a acestuia. Conflictul unei asemenea proze este tocmai tensiunea dintre văzut şi nevăzut. exprimat şi neexprimat. răsturnătoare de sensuri. aceste pagini îşi eliberează sensul ascuns. intervenind. a lumii. ştiinţifice. intuitivă. să încercăm să dezlegăm metaforele ca pe nişte şarade. Raportarea la realitatea externă operei nu se va mai face. ci pentru a-i lărgi împărăţia. pentru că privirea scriitorului va fi pătruns definitiv în interiorul realităţii. acolo unde nu poţi să treci decât asumându-ţi realitatea. o greşeală şi o flagrantă falsificare să încercăm să căutăm cheia pedestră a acestei literaturi înflorite în zbor. cu precădere poetice. rostogolirea generaţiilor la Garcia Márquez. ci universuri şi miracole. dintre spus şi nespus. Ar fi. proza fantastică se află dincolo. Pentru că proza fantastică. lumea văzută la microscop este mai fantastică. ignorată. O compensaţie de pe urma căreia literatura în genere nu are decât de câştigat în adâncime. A încerca să explici de ce atârnă eminescianul Dionis pământul ca pe o mărgea la gâtul iubitei este la fel de vulgar pentru artă cu a întreba dacă nu cumva Cătălina Luceafărului este Veronica Micle. încât contururile exterioare dispar făcând loc unor splendide şi nonfigurative taine. Scriitorii moderni. dă posibilitatea poeziei să dezvolte mari şi halucinante versiuni ale lumii văzute prin apa unei lentile atât de măritoare. este fantasticul instrument de descoperire a lumii. mă încăpăţânez să cred. complicata. Este un conflict deosebit în esenţă de cel al prozei şi apreciat de natura şi sensurile conflictului liric. ambiţios obiective a universului printr-o umilă şi uimită percepere magică. dar mai adevărată decât lumea văzută cu ochiul liber. ascultată ca un marş. se face dinlăuntrul ei. graţie poeziei care. În largul compartiment al literaturii fantastice (şi numai spiritele obtuze îl vor confunda cu acela al literaturii absurde). ca şi a poeziei. mai plină de semnificaţii. Fantasticul nu e opus realului. Ca şi poezia. Pentru că. cerând. crepusculele vrăjitoreşti ale lui Ghelderode. nebănuită chiar. Ceea ce pare a fi o descompunere a realităţii nu este decât o descoperire mai exactă a ei. proza s-a amestecat cu ostentaţie în poezie. mai mult decât exploziile psihanalizei. dintre posibil şi imposibil. Savantele mistere borgesiene. în care lumea văzută se topeşte pentru a se rearanja după liniile de forţă ale unui nou câmp magnetic. ai metaforei. "Suflete moarte" este absurd. 20 . nu dincoace de realitate. Ciocnirii dintre personaje antagonice îi ia locul tensiunea dintre cei doi poli. pentru a putea da o mai largă desfăşurare obsesiilor şi viziunilor ei. dar natura şi formele lui se vor transforma până la nerecunoaştere. Timpul pierdut şi regăsit de Proust. clasicul conflict nu va dispărea. deci. făcând din metaforă mijloc de investigaţie. contemporani subtilelor descoperiri ştiinţifice ale secolului nostru. În cadrul unor asemenea universuri. încât faptul că în epoca modernă poezia a început să influenţeze proza şi să-i împrumute fantasticele sale legi nu mi se pare decât o dreaptă compensaţie. Autorul prozei fantastice nu mai face concurenţă stării civile. o citire pe un portativ special. nu mai creează personaje şi situaţii. proza a înaintat dinspre realitatea aparentă înspre cea secretă. nu au fost. mai mult decât subtilităţile în continuă creştere ale psihologiei. decât sincroni cu epoca atunci când au descoperit că în literatură nu există adevăr mai exact decât ambiguitatea metaforei. proza care a înlocuit situaţiile prin viziuni. fără a mai putea păstra concordanţa cu înfăţişarea ei din afară. adesea uimitoare. a dus la înlocuirea perceperii logice. este doar o înfăţişare. a-ţi imagina înseamnă a-ţi aminti. amestecarea până la confuzie a vieţii şi a morţii la Juan Rulfo. dintre ceea ce s-ar putea turna în formele fixe ale realităţii şi ceea ce poate să palpite numai în zonele libere ale imaginarului. deci. "Sonata lunii" este demobilizatoare. cu încordarea şi disponibilitatea datorate poeziei. Am trecut dinspre poezie spre proză nu pentru a părăsi poezia. nu are decât de pierdut în convenţionalism. Citit ca un roman poliţist. Numai citite asemenea poeziei. este o cale de pătrundere spre adevăr. nu numai de exprimare.

O FORMULĂ Nu-mi mai amintesc când am auzit prima oară acea expresie căreia aveam să-i atribui cu timpul semnificaţii simbolice şi forţă ofensivă. coborând alte câmpii inconştiente.recent venită în sud şi pradă uşoară a farmecului ludic. sociale. Expresia este: "Merge şi aşa". profesionale. egalitar şi plat. tot ceea ce-l transformă? Acele fragmente de ceramică neolitică fuseseră oale şi ulcele pe suprafaţa . acest câmp îmi umple întreaga privire. Vânturile şi ploile. într-o înţelegere superficială şi paşnică. cu numai câteva luni în urmă au fost găsite.. rodind. al drumului pământul întreg va fi un podiş. păsările zboară. cu munţi mai înalţi şi câmpii mai aproape de centrul pământului. şi trece într-adevăr.mai mult o formulă.mi s-a putut părea amuzantă şi nelipsită de o oarecare inteligenţă graţioasă.cu câţiva metri mai coborâtă . În timp ce alte intemperii şi alte istorii vor mişca alte infinitesimale particule. nici timpul nu par să aibă vreun amestec în această explozie de vitalitate. intelectuale. formată dintr-un verb care înglobează mişcarea şi două particule modale. zăpezile şi viscolele care au ros crestele munţilor şi le-au scăzut din măreţie. Ceea ce nu puteam să realizez era forţa sau inconştienţa cu care. nu contează cu ce rezultate. căreia n-am întârziat să-i descopăr virtuţile magice . dezvăluind. animalele mişună. câmpul acesta nu numai că trăia. straturi de ţarină. într-un subtil şi fermecător provizorat al dispariţiei. chiar dacă incalculabil viitor . netrădând nici oboseala mileniilor. au născut straturi. de cele mai diverse tipuri umane. ca şi cum nimic. cunoscătoare ale noţiunii de timp. acoperit acum cu un lan de secară care face valuri verzi-albastre ca într-o fotografie orwo-color.VÂRSTELE CÂMPIEI Locurile au şi ele o vârstă? Peisajele obosesc şi ele? Priveliştile au ştiinţa de a îmbătrâni? Nu mă refer la elementele decorului în care a intervenit mâna omului şi care prin această simplă atingere au devenit perisabile. a cărei existenţială cochetărie mimează de fiecare dată definitivul. iar cealaltă puterea de a uni nu contează ce. şi vârsta câmpiei din faţa mea. el se va lăsa în continuare vălurit de ierburi şi spice. nici greutatea erelor. Cu zeci de mii de ani înainte. dar cu siguranţă nu i-am înţeles de la început importanţa şi poate chiar . câmpiile vor creşte ca un aluat dospit şi . niciodată. ca o ilustraţie înrourată a creaţiunii triumfătoare. mai presus de toate prezentă. neglijabile adausuri de praf şi de pulbere care. Şi totuşi. dimpotrivă. cioburi şi urme neolitice. Expresia . Incapacitate de a simţi sau forţă de a nu băga în seamă tot ce vine. trupul lui calm şi evident elastic. Nici vârstele. dar plictisitor. la câţiva metri adâncime. sintetică şi esenţială. o dată cu argumentele istoriei.în care..mă întreb privind undele adolescente ale pământului acoperit de secară. după gravitatea morocănoasă şi încrâncenată din care coboram . Şi nu mă gândesc nici la ritmica oboseală a toamnei. acest câmp în care plantele cresc. ca într-o complexă şi tânără apoteoză a vieţii.a unui pământ la fel de tânăr şi de vălurit de alte şi alte generaţii de ierburi? Nu-mi era greu să-mi imaginez clipa aceea îndepărtată. în chiar acest câmp. Inconştienţă sau disimulare? . puternic. ca într-un fel de ilustraţie smălţuită şi înrourată a creaţiunii triumfătoare. insectele foiesc. metri întregi de sol.întâlnindu-se cu sine însuşi la mijlocul democratic. au depus peste această întindere plată infinitesimale particule de pământ. echitabil poate. nu s-ar fi întâmplat. locuind mereu şi din plin numai clipa în curs. când totul pare că trece. târâtoarele lunecă. pentru o clipă.pierdută într-un posibil. Poate fi spusă în cele mai diverse situaţii. înălţând din praf şi pulbere alţi munţi. munţii nu vor mai exista. starea pe loc. dar o făcea cu câţiva metri mai aproape de centrul pământului. veşnic prezent şi locuitor al clipei. însumate între ele. erodaţi de intemperii şi istorii. tot ceea ce trece. viu. O poate spune mecanicul care nu ştie de ce nu funcţionează maşina.are o formă simplă şi eliptică. întrebarea mea se leagă de acest câmp întins şi neted. după cum nu-mi era greu să-mi închipui o altă clipă . la fel ca acum. într-o supravieţuire lipsită de exigenţă şi de încrâncenări. dintre care una sugerează. rotunjit uşor înspre zare. dar o porneşte totuşi cu o lovitură de ciocan dată la 21 .

spre bine. priceperii. cu atâta dezinvoltură. dar mai greu de susţinut. în timp ce alegerea cerceilor roşii direct de pe ramuri reprezintă un ritual şi. uitate. şi dulci. Mai târziu. forma unghiilor învăţătoarei. Nu cred că există situaţie sau întâmplare în care să nu survină o clipă de uşurinţă. roata anotimpurilor. şi prunele. ea poate ţine locul. emoţii ce ne marchează şi ne leagă de aceşti copii ai universului fructifer. şi strugurii. spartul lemnelor pe zăpadă (atâtea şi atâtea fulgurante imagini şi incredibile amănunte. lipsită de conţinut şi tocmai de aceea interşanjabilă. desprinderea din pom a prunelor sau a piersicilor mă lasă aproape indiferentă. asemenea unui jolly joker în stare să înlocuiască orice. Cireşele sunt primele. şi gustul lor mai minunat decât gustul minunilor din inima arşiţei. şi acum. obosit sau numai superficial. 22 . de mai târziu). umilinţa o constantă. cu salvatoare şi criminală nonşalanţă. Apariţia lor se produce . Globurile lor roşii se rotunjesc şi încep să se coloreze ca o dovadă. aproape veselă. elevul care învaţă numai cât să promoveze clasa. savoarea lor este a începutului.în momentul de exasperare de la capătul unei lungi aşteptări. să nu poată rosti extraordinara formulă: merge şi aşa! Extraordinară pentru că. De ce îmi amintesc cu atâta nostalgie culesul cireşelor din copilărie.magica formulă . tot astfel cireşele se întipăresc de fiecare dată în inima speranţei noastre de a o lua de la capăt. felul cum mieuna pisicul care nu mai ştia să se coboare de pe acoperiş. Dincolo de nimicul acesta împăcat cu lumea. vestindu-ne de fiecare dată o lume mai bună. fără ca senina lui banalitate să-i diminueze în vreo privinţă emoţia. împăcare cu lucrurile lăsate în voia lor entropică şi degradatoare. prostia un noroc. şi rotunzi. mirosul teiului din curte. Neutră şi ubicuă. nimic decât o bonomă. GÂNDURI DINTR-UN CIREŞ M-am întrebat adesea de ce vremea cireşelor apare . sau de exasperare. Aşa cum din copilărie ţii minte felul cum cădea lumina pe caietul de teme. un infern pe poarta căruia să stea scris cu majuscule fericite: "Merge şi aşa". dar pentru cireşe avem de fiecare dată emoţii. şi rotunjimea lor mai exactă decât a globurilor adevăratei veri. când toate simţurile sunt ascuţite şi încordate pentru a le înregistra şi pentru a se bucura. sau de dezgust. conştiinţei şi oricăror altor noţiuni infinit mai pline de sens. Vremea cireşelor seamănă întru totul cu vremea copilăriei. spre dulce. de aceşti roşii. frumuseţea lor este cea dintâi. un simbol? Răspunsul mi se pare simplu. universul decade şi sufletul îmbătrâneşte. felul în care se mişca sprânceana bunicului când cânta "Cruce albă de mesteacăn". ele se întrupează din floare în clipa în care nimeni nu mai spera că florile sunt în stare să se transforme în fruct. De aceea roşul lor apare infinit mai roşu decât roşurile savante ale toamnei. indiferent cum ar fi ea. seriozităţii. revoltei. şi piersicile.calculată cu grijă . Ele vin în lume la ora la care lumea este locuită în întregime de dorinţa ca ele să apară. profesionalismului.mai marcată şi mai plină de farmec decât vremea altor fructe mai savuroase şi mai strălucitoare. şi mărunţi messia. infinit mai puţin importante decât faptele şi sentimentele. rigorii. chiar dacă scurtă cât un anotimp. indiferenţa o calitate.nu semnifică şi nu adaugă nimic lumii prin care. cinismul un remediu. demnităţii. trece. creierul se usucă. istoria se închide în sine. în sfârşit. nimic altceva decât însăşi acceptarea nimicului. căldura grâului din pod. felul în care glasul fetiţei din vecini căpăta ascuţimi insuportabile înainte de a izbucni în plâns. că anul şia intrat în matcă şi anotimpul nu va mai putea da înapoi. în amintirea nerăbdării noastre de a împinge spre soare. palpabilă. apele scad. în care cineva. spre cald.în memorie şi în cuprinsul plin de făgăduieli al fiecărui an . sau de şmecherie. cu aceeaşi prospeţime a memoriei. în orice caz. evident. ţăranul care face zilnic o navetă de cincizeci de kilometri ca să fie portar la oraş. Nu mi-e greu să-mi închipui un infern în care suferinţa este o obişnuinţă. eu aceeaşi fragedă putere de percepţie a minusculelor miracole din care este clădită fiecare oră şi fiecare zi. de ce. pentru că este dotată cu aceeaşi acurateţe a simţurilor. ni se pare firesc să vină caisele. pământul se răceşte. gustul laptelui din şiştarul bunicii.întâmplare. ea .

E vorba bineînţeles de violenţa unor persoane particulare. Nu credeam să descopăr vreodată ceva mai înspăimântător şi mai de neînţeles decât crimele fanatismului. apte să cuprindă în sine aproape orice. omenirea şi-a înjosit şi şi-a pângărit toate idealurile şi toate credinţele în sânge. automobile explodând. sunt ani de când aceste cuvinte nu mai miră pe nimeni. Prostia.colcăitoare ale sufletului omenesc. sau de propriul viciu. Nu mă gândesc la cei ce ucid în războaie sau în plutoane de execuţie şi pe care uniforma şi legea îi transformă în automate şi-i absolvă de remuşcări. fără să ştie de ce o fac. Violenţa face parte din viaţa cotidiană a planetei. Sunt ani (ba chiar milenii) de când de dragul banilor. că prostia poate ucide. Faptul că în inima civilizată a Europei. una dintre constantele evoluţiei ei . Fanatismul sângeros. faptul acesta.PLEDOARIE Copii răpiţi şi avioane deturnate în zbor. în tribunele unui stadion de fotbal. ca să nu fie înjosite de sângele vărsat în numele lor? Ce credinţe pot să fie destul de curate.cea mai dezgustătoare dintre forţele . poate. atentate şi hold-up-uri. Nu mă gândesc la cei ce ucid sau sunt ucişi pe câmpurile de luptă şi a căror singură alternativă sunt curţile marţiale.că prostia este periculoasă. nici credinţele. în orice punct al istoriei l-aş fi descoperit . se ucide şi se dă foc cu o fervoare care îngrozeşte fără a uimi şi oripilează fără a mai părea de neînchipuit. tipărite cu majusculă pe manşetele ziarelor.. nici ideile nu îi opuneau între ei au fost în stare să se omoare pur şi simplu. De data aceasta o folosesc ca pe un fel de poreclă.imensă şi cu adevărat de neînfrânt. 23 . inepuizabilă în miracole şi învăţăminte. simţind nevoia să botez ce nu ştiu cum se numeşte şi spun "Prostie" fără să ştiu dacă astfel poate fi numit golul sufletesc. nimeni în afară de propria conştiinţă. pe care nimic şi nimeni nu le obligă să facă ceea ce fac. manevrat întotdeauna de jocuri ale puterii şi socoteli inavuabile. crime. gări şi cinematografe sărind în aer. repetate de crainici excitaţi de senzaţional. Dacă da. oameni pe care nici istoria. Crimele pentru bani mă umplu de milă şi de dezgust. sau de propriul fanatism.în sfârşit clară . în numele sentimentelor şi în numele idealurilor.. Violenţa cu state de serviciu şi motivaţii istorice este prea solid instaurată în conştiinţa colectivă pentru a mai putea furniza tema unei discuţii de acest fel. neantul interior. mult mai dezgustător şi mai terifiant. De când am învăţat să citesc şi de când am învăţat să ascult. iată. ci. urmăresc izvoarele violenţei pe glob. aşa cum se scriu de obicei cuvintele greu sau imposibil de definit.la nici o jumătate de secol de la cea mai mare şi dezlănţuită furie a tuturor istoriilor . cu adevărat senzaţional şi de neînchipuit. Mă gândesc la cei ce au optat ei înşişi pentru violenţă într-o lume care . Nu numai pentru că asta ar putea însemna că nevoia crimei se ascunde în însuşi instinctul uman. cea care a inventat olimpiadele ca să întrerupă războaiele. mi s-a părut.aşa cum alteori monstruoasa umbră a unor idei sau convingeri . Am scris cuvântul cu majusculă. Ce idealuri pot să fie destul de înalte. dar. oameni care nu aveau să-şi reproşeze nimic unii altora. incredibil. pentru că prostia face parte într-adevăr dintre acele noţiuni-matcă.şi este. de dragul credinţelor. aşa cum natura are oroare de vid. minţi care să transforme acest argument într-o pledoarie în favoarea inteligenţei. ca să nu fie murdărite de sângele vărsat în numele lor? Şi asta după ce. crimele pentru idei mă umplu de groază şi de revoltă. şi se vor găsi. atunci uluitoarea întâmplare de la Bruxelles este dovada tragică .părea că veacuri şi veacuri va avea oroare de sânge. sau de propria mizerie. viaţa reuşeşte să mă convingă că o crimă săvârşită din fanatism este un act comprehensibil şi aproape explicabil faţă de o crimă săvârşită absolut fără motiv.căci este o forţă . de dragul ideilor. magazine. că dincolo de sângele curs poate sta . de-a lungul întregii sale deveniri. mă umple de o groază mai mare decât cea produsă de interminabilele lupte dintre fracţiunile unor ţări exotice şi necunoscute.

care-i suna înţeleasă în urechi. scump inel. numai cu foarte multă superficialitate şi îngăduinţă ar fi putut fi considerat un meci.oricât ar părea de ciudat . cât ca o experienţă filosofică.poeticele scrisori trimise din Tomis de Ovidiu (care. vara.condiţie sine qua non a desfăşurării jocului . Doamne. marele poet îşi va fi încercat lira metropolitană şi în această limbă aspră. răsucit din forţe. elegii şi epode din care să înţelegem mecanismele gândirii acestor atât de misterioşi părinţi. îmi amintesc. Prima lectură .în stare să ne dezvăluie tainele naşterii şi să ne proiecteze pe firmamentul gloriei lingvistice . neînarmaţii mei contemporani). pe terasele suprapuse meridional de la Olimp). odată cu trecerea timpului. care avea să-mi rămână în minte nu atât ca un meci de baschet. E august. unul dintre puţinele pe care le-am văzut în viaţa mea. şi oraşul trăia inedita senzaţie a prezenţei unei echipe americane de baschet. atunci numai o nefericită lacună face ca în locul lui "Decebalus per Scorilo" să nu existe ode şi egloge. să le vorbească limba. decât nişte simple dovezi ale retoricii latine şi ale moravurilor romane. îmi spuneam. Iar ceea ce îi împiedica era . cu mulţi ani în urmă. suspendat incredibil în eternitate. dacă marele exilat al Romei a vorbit limba celorlalţi strămoşi ai noştri. Era la Cluj... BASCHET ŞI PERFECŢIUNE Îmi amintesc şi acum curioasa senzaţie pe care am trăit-o în timpul unui meci de baschet. şi încă în marea lor majoritate de culoare. le-au lăsat acum două milenii pe tăbliţele de ceară ale lui Ovidiu.aşa cum ar face-o o trupă de teatru sau o caravană de circ . şi numai noi suntem de vină că n-am găsit încă tăbliţa. Ovidiu mărturiseşte . o lumină de sfârşit de zi şi de sfârşit de anotimp învăluie lumea obosită şi dornică să viseze. recitesc cu nostalgie descrierea armelor fioroase pe care neîmblânziţii localnici nu le părăseau niciodată (şi o fac contemplându-mi atât de cuminţii. Îmi amintesc cum au intrat pe teren.a acelor orgolioase şi precaute lamentaţii a fost pentru mine.marea verde. am renunţat să mai sper minunea . de sufletul unui poet. legi şi patimi. e bine. Şi-mi imaginez istoria ca pe un uriaş odgon. ci şi. în Triste şi în Pontice. uluitoare premisă. umplându-mă de copilărească.că nu mai e sigur de puritatea latinei sale de când e obligat. deplânge faptul că au nevoie de nouă zile ca să ajungă în cetatea eternă) au reprezentat întotdeauna pentru mine mult mai mult decât nişte opere intrate în patrimoniul universal. De fapt. Îi lipsea pentru asta ideea de concurenţă şi noţiunea de autodepăşire. pe care mă trudesc să le reconstitui după tunelele săpate în materia atât de plastică a conştiinţei unui poet. printre infinitele linii de fugă ale podgoriilor de la Ostrov şi Murfatlar).cu amara cochetărie a poetului admirat şi înfrânt . Şi. recitesc cu orgoliu descrierea colibelor zgâlţâite de viscol (şi-mi place s-o fac. de cel puţin şase-şapte ori.REVERIE De mai multe.atât de posibilă totuşi! . jucătorii nu numai că nu aveau pentru ce să lupte. o dată acceptată această evidentă. prilejul unei fantastice reverii. mai ales. au format două echipe . de altfel.şi au început spectacolul.şi mă gândesc la amprentele pe care aceste ţărmuri. pentru a se putea înţelege cu cei din jurul său. cine-mi mai putea opri speranţele să se topească în vis? Dar dacă. mai ales. aşa cum mirosea cu siguranţă şi atunci . înduioşată mândrie. iar eu stau pe o bucată de stâncă azvârlită romantic în mare .în copilărie . ca de un subţire.constituia pentru publicul acelei ore clujene un punct de atracţie senzaţional. mirosind îmbătător a peşti vii şi a ierburi putrede. îmi spuneam. Ele au fost urma emoţionantă lăsată în marea literatură de rădăcinile noastre mute. papirusul sau pergamentul revelator? Şi chiar dacă. Nu numai faptul că erau americani. Împărţiţi în două echipe care nu-şi disputau nimic. Recitesc cu încântare şi umor repetata precizare că în aceste ţinuturi nu creşte viţa-de-vie (şi îmi place să o fac.chiar 24 . e seară. acela că erau sportivi profesionişti care străbăteau lumea (se numeau de altfel "Globtrotters") dând reprezentaţii . dar aproape că nici nu aveau posibilitatea să o facă.

dar nu am uitat sentimentul de iritare şi revelaţie pe care l-am trăit atunci. încât trezea. exemplele unei tensiuni spre o perfecţiune în care . ÎNTRE LUMI 25 . la care se poate spera. impecabilă capcană. jocul aluneca la nesfârşit într-un plictisitor şi incredibil eden al desăvârşirii sportive. frumuseţii îndurerate numai de propria ei perfecţiune şi uimite numai de propria ei durată? Ce poate fi mai exorcizant decât această lumină iradiată dintr-un arcuş şi prelinsă pe trăsăturile. mă gândeam contemplând mulţimea fericită care se scurgea spre ieşirea sălii de concert. a o mie de priviri? Îmi imaginam lumina aceea. înfloreşte încă din noroc. ca să deblocheze mecanismul jocului. O MIE DE OAMENI FERICIŢI Cel mai minunat lucru din Festivalul "George Enescu" este chiar faptul că există. spectatorii au aplaudat. multiplicându-se. ci şi mila spectatorilor . nefrânat de greşeală. împreună cu cea eminesciană.binele şi frumosul se confundă. în acea subtilă iluminare din ce în ce mai colectivă. pe parcursul a două săptămâni. Ce poate fi mai înălţător. brusc întinerite. ţine deja de miracol. infailibilă. mişcările îşi pierd eficacitatea şi se pulverizează în vid. nefrânate de gravitaţie. Faptul că din trei în trei ani. care înceta pur şi simplu să existe în lipsa încântătorului. decât o mie de oameni fericiţi în acelaşi timp şi din acelaşi motiv. seară de seară. misteriosului raport dintre imperfect şi real. admirativi şi uşuraţi. a o mie de feţe. nevăzut. didactic. Perfecţiunea fiecărui jucător şi a fiecărei echipe mergea atât de departe. Din când în când. blândă. Când în sfârşit minutele reglementare au trecut. vizibilă aproape fizic. dar de neoprit.miraculos aproape . aşa cum. reprezintă prototipurile de platină ale spiritualităţii noastre. paradoxal. este posibilă. mă întrebam. încât devenea o piedică pusă perfecţiunii întrecerii. ci lumii ideilor calme şi stelelor fixe. portretul. câte cineva greşea în mod intenţionat . spălate de marea muzică. strânsă în pupilele. divizându-se odată cu publicul răspândit în noaptea oraşului. Şi nu cred că exageram desluşind. de înşiruirea strălucitoare şi definitivă a capodoperelor. aşteptând în staţii de autobuz şi suindu-se în tramvaie. umerii aplecaţi sub greutatea eternă a artei) ca pe un simbol al frumuseţii intransigente spre care se poate tinde. Intrată pe mâna unei echipe. cât şi în faţa înfrângerilor. pentru că mi l-am readus în conştiinţă adesea: atât în faţa succeselor. Au trecut mulţi ani de la acea neobişnuită întâmplare sportivă.capacitatea perfecţiunii de a se opune frumuseţii. începând să tragă la coş. Pentru că. jucătorul nu mai greşea. un motiv neaparţinând universului de dorinţe şi patimi. iar jucătorii s-au îndreptat spre un alt teren al globului pământesc.nivelul deosebit de ridicat al profesionalităţii lor. dincolo de valoarea mai mare sau mai mică a interpreţilor.fără să bănuiască măcar . exorcizant. straniu înfrumuseţate. de fiecare dată zilele festivalului sunt prilejul contemplării intense şi dătătoare de speranţă a personalităţii care. din moment ce a existat. pentru ca imediat să se înţepenească într-o nouă. de explozia copiilor minune şi de ineditul încordat al noilor acorduri.dar o făcea atât de stângaci. acest sublimat de linişte şi de înalt. al lui Enescu (liniile feţei estompate. se realiza astfel o situaţie absurdă în care. deplasându-se într-o neîntreruptă mişcare browniană. dispersându-se. cu ochiul. nu numai enervarea. pe care să demonstreze capacitatea lor de a atinge perfecţiunea şi .şi totul pornea câţiva paşi mai departe. de ambiţii şi spaime. această concentrare de bucurie. mingea nu mai era pierdută.

deşi tot ce mă înconjoară e sălbăticit şi incult. Pentru că miraculos şi izvorâtor de fericire nu este miracolul în sine. Dar nu prezenţa aluziei la capodoperă mă emoţionează şi-mi creează acea tresărire de plăcere spirituală devenită aproape fizică. Vorbind cu diverşi trecători pe care îi întrebam cum să-mi continui drumul. greşind drumul de întoarcere de la Porta Portese. bănuită numai. o Romă fără ruinuri şi fără muzee. era Roma filmelor neorealiste: iubindu-le şi văzându-le de nenumărate ori. ci ambiguitatea dintre lumea aceasta şi alta. o piramidă adevărată. extraordinare. auzeam expresii cunoscute din cartierele proletare de acasă şi înţelegeam cu uimire că muncitorii diverselor popoare seamănă între ei. mai mult de expresie decât de trăsături. ci simplul fapt al întrepătrunderii între două lumi ce păreau netangente între ele şi care. chiar dacă ceva mai mică decât cele de lângă Cairo. Seara care începe să coboare contribuie desigur şi ea la această impresie aproape magică. la un alt regn. ci faptul că urmele lor cântătoare. nu valoarea artistică a ficţiunii (pe care realitatea o aminteşte şi sugerează că s-ar înrudi cu ea) este importantă. O lume mult mai puţin săracă şi mult mai puţin veselă decât cea de pe ecranele maeştrilor postbelici.de fapt în cele egiptene fuseseră îngropaţi într-adevăr? .ce minunată descoperire! .privind o uriaşă lună portocalie ridicându-se peste vârfurile negre de pruni. nu are importanţă).chiar dacă nu cu aceeaşi intensitate . Vreau să spun că un muncitor italian semăna mult mai bine cu un muncitor român decât cu un intelectual italian.poate fi totuşi reală. Zâmbeam femeilor 26 . Deci simpla existenţă a unor aluzii artistice (artă genială sau de gang. lipsită de urmele timpului trecut. încât aş îndrăzni să spun ca un intelectual japonez. în miezul realităţii propriu-zise. chiar. iată. nefireşti. rar. aşa cum seamănă ţăranii (asta o ştiam demult). mai pot fi descoperite . fără mare speranţă. întruna. dar plină de sigiliile timpului prezent. Dar nu din filmele neorealiste. această îndepărtată aluzie pe care eu însămi o uit şi mi-o amintesc numai din când în când.Stau sub un pom cu frunza mică şi aşezată la distanţe egale.chiar dacă numai pentru o clipită şi numai într-un infim fragment . deşi nu confuzia dintre noapte şi zi este hotărâtoare.conciliate. că nu e nevoie de nici un efort pentru a descoperi în Roma străzi şi cartiere întregi fără nimic etern în ele. rătăcind în căutarea capătului metroului. descopeream în ei fizionomii cunoscute de muncitori. seamănă mai bine cu unul german decât cu un muncitor japonez. cu ramurile împletite într-un fel care aminteşte din când în când arborii din fundalurile lui Leonardo da Vinci. Încântătoarea senzaţie de irealitate care m-a curentat descoperind motivul leonardesc în crengile împletite ale salcâmului am mai încercat-o .ca nişte fărâmituri de pâine neciugulite încă de păsările uitării şi ale morţii . mă mirasem întotdeauna cum de reuşeau să evite .cu o încăpăţânare care mi se părea laborioasă orice urmă de monument din cadrele care păreau totuşi atât de întâmplătoare. magazine oarecare.ci un pretor roman de la sfârşitul republicii). Şi asta nu pentru că ar schimba întrucâtva lucrurile. dar predominând asupra acestora din urmă într-o asemenea măsură. Şi. dar plină de fabrici şi de muncitori. Asemănări ţinând. ORAŞUL NEETERN Îmi amintesc acea Romă pe care am descoperit-o fără să vreau. o Romă lipsită de monumente artistice (ba da. aşa cum seamănă intelectualii. de apartenenţă misterioasă. iar un intelectual englez seamănă mult mai bine cu unul spaniol sau norvegian decât cu un muncitor englez. ca într-un tablou de gang de proporţii monumentale sau ca într-o cuvertură de pluş închipuind răpiri din serai şi cumpărată cu suprapreţ pentru a fi etalată cu mândrie pe pereţii de beton ai noilor apartamente. o Romă neistorică.însemnând drumul pe care va trebui să ne întoarcem acasă cândva. despre care credeam că nu e decât o aluzie. am descoperit la un moment dat o piramidă. pot fi . blocuri banale. îmi asigură o ciudată alinare şi un confort intelectual. în mod evident. mai marcante decât naţionalitatea sau chiar decât rasa. totul nou cu banalitate şi derizoriu cu civilizaţie şi totul populat de o lume cunoscută. Formaţia culturală şi specificul muncii sunt deci. superior şi necunoscut. ci pentru că îmi creează o foarte plăcută senzaţie de irealitate. este suficientă pentru a mă transporta într-o stare de graţie a cărei amintire o păstrez îndelung şi la care visez. şi iată . oricât ar părea de straniu. al naturii pur şi simplu. o piramidă în care fusese îngropat nu un faraon . amestecată cu gingăşie şi mister printre lucrurile lumii obişnuite. supranaturale. după cum un ţăran francez seamănă mult mai bine cu un ţăran grec decât cu un intelectual francez. Descopeream acum. nu este irealitatea (artistică sau de altă natură). ziduri lungi şi urâte de uzine. aproape decorative. Era şi ea o Romă cunoscută.

crepusculele vrăjitoreşti ale lui Ghelderode. graţie poeziei care. cu precădere poetice. O compensaţie de pe urma căreia literatura în genere nu are decât de câştigat în adâncime. ambiţios obiective a universului printr-o umilă şi uimită percepere magică. Am trecut dinspre poezie spre proză nu pentru a părăsi poezia. În largul compartiment al literaturii fantastice (şi numai spiritele obtuze îl vor confunda cu acela al literaturii absurde). ci pentru a-i lărgi împărăţia. nu au fost. Pentru că proza fantastică. complicata. mă încăpăţânez să cred. cu aceeaşi uşurinţă ca şi în cazul literaturii clasice. cu încordarea şi disponibilitatea datorate poeziei. şi mă gândeam ce încântaţi ar fi fost socialiştii de dinaintea primului război mondial de radicalismul observaţiilor mele. metalul rugineşte. târându-mi sufletul greu pe banalele bulevarde ale celei mai trecătoare dintre Rome. pentru că privirea scriitorului va fi pătruns definitiv în interiorul realităţii. Ceea ce pare a fi o descompunere a realităţii nu este decât o descoperire mai exactă a ei. este o cale de pătrundere spre adevăr. a lumii. profund subiectivă. în timp ce absurda imitaţie de piramidă pe care o lăsasem în urmă începea să capete un jalnic. amestecarea până la confuzie a vieţii şi a morţii la Juan Rulfo. Numai citite asemenea poeziei. se face dinlăuntrul ei. Metafora a adus prozei moderne ceea ce a adus microscopul ştiinţei: posibilitatea de a vedea însăşi structura elementelor din care este compusă viaţa. dar mai adevărată decât lumea văzută cu ochiul liber. aparent. Citit ca un roman poliţist. încât faptul că în epoca modernă poezia a început să influenţeze proza şi să-i împrumute fantasticele sale legi nu mi se pare decât o dreaptă compensaţie. intuitivă. În cadrul unor asemenea universuri. mai mult decât exploziile psihanalizei. Şi-mi continuam drumul. deci. dar real înţeles. pentru a putea da o mai largă desfăşurare obsesiilor şi viziunilor ei. lumea văzută la microscop este mai fantastică. cimentul se macină. răsturnătoare de sensuri. clasicul conflict nu va dispărea. mai mult decât subtilităţile în continuă creştere ale psihologiei. POEZIE ŞI PROZĂ Secole şi chiar milenii de-a rândul. ignorată. hârtia mucezeşte şi arde. dar natura şi formele lui se vor transforma până la nerecunoaştere. metafora. nu numai de exprimare. ai metaforei. intervenind. ca şi a poeziei. decât sincroni cu epoca atunci când au descoperit că în literatură nu există adevăr mai exact decât ambiguitatea metaforei. "Sonata lunii" este demobilizatoare. Scriitorii moderni. ceea ce face însăşi discuţia despre urmele noastre zadarnică şi superfluă. să încercăm să dezlegăm metaforele ca pe nişte şarade. ascultată ca un marş. este fantasticul instrument de descoperire a lumii. nu are decât de pierdut în convenţionalism. nebănuită chiar. împrumută de la poezie nu numai spiritul ci şi procedeele. o greşeală şi o flagrantă falsificare să încercăm să căutăm cheia pedestră a acestei literaturi înflorite în zbor. înţelegerea acestei literaturi. ştiinţifice.şi bărbaţilor care treceau pe lângă mine amintindu-mi figurile cartierului ceferist în care am crescut. adesea uimitoare. "Suflete moarte" este absurd. Raportarea la realitatea externă operei nu se va mai face. ca a unor adevăruri concludente în sine. proza care a 27 . proza s-a amestecat cu ostentaţie în poezie. valurile Virginiei Woolf ţin de această viziune lirică în stare să înglobeze pe autor realităţii contemplate şi făcând realitatea să fluctueze în funcţie de tresăririle eului contemplator. făcând din metaforă mijloc de investigaţie. Ar fi. aceste pagini îşi eliberează sensul ascuns. Savantele mistere borgesiene. fără a mai putea păstra concordanţa cu înfăţişarea ei din afară. rostogolirea generaţiilor la Garcia Márquez. şi-mi aminteam că filmele se degradează. contemporani subtilelor descoperiri ştiinţifice ale secolului nostru. Zâmbeam civilizaţiei de beton care va lăsa în urma ei infinit mai puţine şi mai puţin frumoase urme decât civilizaţia de marmoră. deci. a dus la înlocuirea perceperii logice. Timpul pierdut şi regăsit de Proust. Ciocnirii dintre personaje antagonice îi ia locul tensiunea dintre cei doi poli. Pentru că. A încerca să explici de ce atârnă eminescianul Dionis pământul ca pe o mărgea la gâtul iubitei este la fel de vulgar pentru artă cu a întreba dacă nu cumva Cătălina Luceafărului este Veronica Micle. proza a înaintat dinspre realitatea aparentă înspre cea secretă. exprimat şi neexprimat.

neglijabile adausuri de praf şi de pulbere care. revelator. cerând. nu s-ar fi întâmplat. locuind mereu şi din plin numai clipa în curs. Autorul prozei fantastice nu mai face concurenţă stării civile.cu câţiva metri mai coborâtă . nici greutatea erelor. cu numai câteva luni în urmă au fost găsite.. a-ţi imagina înseamnă a-ţi aminti. animalele mişună. înălţând din praf şi pulbere alţi munţi. într-un subtil şi fermecător provizorat al dispariţiei. Ceea ce nu puteam să realizez era forţa sau inconştienţa cu care. dezvăluind. puternic. în care lumea văzută se topeşte pentru a se rearanja după liniile de forţă ale unui nou câmp magnetic. câmpiile vor creşte ca un aluat dospit şi .a unui pământ la fel de tânăr şi de vălurit de alte şi alte generaţii de ierburi? Nu-mi era greu să-mi imaginez clipa aceea îndepărtată. rodind. dintre spus şi nespus. chiar dacă incalculabil viitor .întâlnindu-se cu sine însuşi la mijlocul democratic. el se va lăsa în continuare vălurit de ierburi şi spice.. Incapacitate de a simţi sau forţă de a nu băga în seamă tot ce vine. dintre ceea ce s-ar putea turna în formele fixe ale realităţii şi ceea ce poate să palpite numai în zonele libere ale imaginarului. ca într-un fel de ilustraţie smălţuită şi înrourată a creaţiunii triumfătoare. cioburi şi urme neolitice. ci universuri şi miracole. Fantasticul nu e opus realului. rotunjit uşor înspre zare. încât contururile exterioare dispar făcând loc unor splendide şi nonfigurative taine. a acestuia. şi vârsta câmpiei din faţa mea. ca şi acesta. dar plictisitor. la fel ca acum. tot ceea ce trece. mai presus de toate prezentă. cu munţi mai înalţi şi câmpii mai aproape de centrul pământului. Vânturile şi ploile. acoperit acum cu un lan de secară care face valuri verzi-albastre ca într-o fotografie orwo-color. la câţiva metri adâncime. când totul pare că trece.în care. egalitar şi plat.înlocuit situaţiile prin viziuni. munţii nu vor mai exista. acolo unde nu poţi să treci decât asumându-ţi realitatea. dintre posibil şi imposibil. au depus peste această întindere plată infinitesimale particule de pământ. pentru o clipă. nu dincoace de realitate. Cu zeci de mii de ani înainte. straturi de ţarină. Conflictul unei asemenea proze este tocmai tensiunea dintre văzut şi nevăzut. Este un conflict deosebit în esenţă de cel al prozei şi apreciat de natura şi sensurile conflictului liric. La urma urmei. o dată cu argumentele istoriei. Ca şi poezia. trupul lui calm şi evident elastic. netrădând nici oboseala mileniilor. O FORMULĂ 28 . niciodată. cunoscătoare ale noţiunii de timp. păsările zboară.pierdută într-un posibil. ca o ilustraţie înrourată a creaţiunii triumfătoare. coborând alte câmpii inconştiente. al drumului pământul întreg va fi un podiş. zăpezile şi viscolele care au ros crestele munţilor şi le-au scăzut din măreţie. dă posibilitatea poeziei să dezvolte mari şi halucinante versiuni ale lumii văzute prin apa unei lentile atât de măritoare. erodaţi de intemperii şi istorii. acest câmp în care plantele cresc. a cărei existenţială cochetărie mimează de fiecare dată definitivul. câmpul acesta nu numai că trăia. Şi nu mă gândesc nici la ritmica oboseală a toamnei. În timp ce alte intemperii şi alte istorii vor mişca alte infinitesimale particule. ca şi cum nimic. proza fantastică se află dincolo. tot ceea ce-l transformă? Acele fragmente de ceramică neolitică fuseseră oale şi ulcele pe suprafaţa . echitabil poate. o citire pe un portativ special. ca într-o complexă şi tânără apoteoză a vieţii. dar o făcea cu câţiva metri mai aproape de centrul pământului. după cum nu-mi era greu să-mi închipui o altă clipă . VÂRSTELE CÂMPIEI Locurile au şi ele o vârstă? Peisajele obosesc şi ele? Priveliştile au ştiinţa de a îmbătrâni? Nu mă refer la elementele decorului în care a intervenit mâna omului şi care prin această simplă atingere au devenit perisabile. este doar o înfăţişare. veşnic prezent şi locuitor al clipei. însumate între ele. nici timpul nu par să aibă vreun amestec în această explozie de vitalitate. metri întregi de sol. şi trece într-adevăr. acest câmp îmi umple întreaga privire. întrebarea mea se leagă de acest câmp întins şi neted. în chiar acest câmp. Inconştienţă sau disimulare? . Şi totuşi. Nici vârstele.mă întreb privind undele adolescente ale pământului acoperit de secară. insectele foiesc. au născut straturi. viu. mai plină de semnificaţii. târâtoarele lunecă. nu mai creează personaje şi situaţii.

obosit sau numai superficial. şi rotunjimea lor mai exactă decât a globurilor adevăratei veri. de ce.în memorie şi în cuprinsul plin de făgăduieli al fiecărui an . Nu cred că există situaţie sau întâmplare în care să nu survină o clipă de uşurinţă. elevul care învaţă numai cât să promoveze clasa. în care cineva. Vremea cireşelor seamănă întru totul cu vremea copilăriei. în sfârşit.în momentul de exasperare de la capătul unei lungi aşteptări. Globurile lor roşii se rotunjesc şi încep să se coloreze ca o dovadă. evident. Poate fi spusă în cele mai diverse situaţii. indiferent cum ar fi ea. umilinţa o constantă. pământul se răceşte. sociale. sau de şmecherie. Expresia este: "Merge şi aşa". nimic altceva decât însăşi acceptarea nimicului. Cireşele sunt primele. dintre care una sugerează. dar cu siguranţă nu i-am înţeles de la început importanţa şi poate chiar . ea . starea pe loc. şi gustul lor mai minunat decât gustul minunilor din inima arşiţei.mai mult o formulă. cinismul un remediu.mi s-a putut părea amuzantă şi nelipsită de o oarecare inteligenţă graţioasă. fără ca senina lui banalitate să-i diminueze în vreo privinţă emoţia. trece. de cele mai diverse tipuri umane. un infern pe poarta căruia să stea scris cu majuscule fericite: "Merge şi aşa". conştiinţei şi oricăror altor noţiuni infinit mai pline de sens. pentru că este dotată cu aceeaşi 29 . universul decade şi sufletul îmbătrâneşte. asemenea unui jolly joker în stare să înlocuiască orice. căreia n-am întârziat să-i descopăr virtuţile magice . seriozităţii. într-o înţelegere superficială şi paşnică. savoarea lor este a începutului. formată dintr-un verb care înglobează mişcarea şi două particule modale. GÂNDURI DINTR-UN CIREŞ M-am întrebat adesea de ce vremea cireşelor apare . Neutră şi ubicuă. sau de dezgust. ţăranul care face zilnic o navetă de cincizeci de kilometri ca să fie portar la oraş. să nu poată rosti extraordinara formulă: merge şi aşa! Extraordinară pentru că. lipsită de conţinut şi tocmai de aceea interşanjabilă. priceperii.are o formă simplă şi eliptică.calculată cu grijă . frumuseţea lor este cea dintâi. demnităţii. cu salvatoare şi criminală nonşalanţă.Nu-mi mai amintesc când am auzit prima oară acea expresie căreia aveam să-i atribui cu timpul semnificaţii simbolice şi forţă ofensivă. iar cealaltă puterea de a uni nu contează ce. şi acum. dimpotrivă. cu atâta dezinvoltură. O poate spune mecanicul care nu ştie de ce nu funcţionează maşina.magica formulă . într-o supravieţuire lipsită de exigenţă şi de încrâncenări. sintetică şi esenţială. ele se întrupează din floare în clipa în care nimeni nu mai spera că florile sunt în stare să se transforme în fruct. când toate simţurile sunt ascuţite şi încordate pentru a le înregistra şi pentru a se bucura. revoltei. profesionale.recent venită în sud şi pradă uşoară a farmecului ludic. Expresia . rigorii. nu contează cu ce rezultate. indiferenţa o calitate. De aceea roşul lor apare infinit mai roşu decât roşurile savante ale toamnei. că anul şia intrat în matcă şi anotimpul nu va mai putea da înapoi. profesionalismului. desprinderea din pom a prunelor sau a piersicilor mă lasă aproape indiferentă. Dincolo de nimicul acesta împăcat cu lumea. un simbol? Răspunsul mi se pare simplu. dar mai greu de susţinut. Nu mi-e greu să-mi închipui un infern în care suferinţa este o obişnuinţă. Apariţia lor se produce . Ele vin în lume la ora la care lumea este locuită în întregime de dorinţa ca ele să apară. De ce îmi amintesc cu atâta nostalgie culesul cireşelor din copilărie. în orice caz. sau de exasperare.mai marcată şi mai plină de farmec decât vremea altor fructe mai savuroase şi mai strălucitoare. după gravitatea morocănoasă şi încrâncenată din care coboram . aproape veselă. nimic decât o bonomă.nu semnifică şi nu adaugă nimic lumii prin care. împăcare cu lucrurile lăsate în voia lor entropică şi degradatoare. dar o porneşte totuşi cu o lovitură de ciocan dată la întâmplare. apele scad. palpabilă. ea poate ţine locul. istoria se închide în sine. prostia un noroc. creierul se usucă. în timp ce alegerea cerceilor roşii direct de pe ramuri reprezintă un ritual şi. intelectuale.

căldura grâului din pod. în numele sentimentelor şi în numele idealurilor. cu adevărat senzaţional şi de neînchipuit. nici credinţele. Mai târziu. Violenţa face parte din viaţa cotidiană a planetei. şi strugurii. Nu mă gândesc la cei ce ucid sau sunt ucişi pe câmpurile de luptă şi a căror singură alternativă sunt curţile marţiale.la nici o jumătate de secol de la cea mai mare şi dezlănţuită furie a tuturor istoriilor . faptul acesta. şi mărunţi messia. mă umple de o groază 30 . PLEDOARIE Copii răpiţi şi avioane deturnate în zbor. repetate de crainici excitaţi de senzaţional. Faptul că în inima civilizată a Europei. emoţii ce ne marchează şi ne leagă de aceşti copii ai universului fructifer. mirosul teiului din curte. tipărite cu majusculă pe manşetele ziarelor. iată. una dintre constantele evoluţiei ei . infinit mai puţin importante decât faptele şi sentimentele. ni se pare firesc să vină caisele. forma unghiilor învăţătoarei. în tribunele unui stadion de fotbal. pe care nimic şi nimeni nu le obligă să facă ceea ce fac. nici ideile nu îi opuneau între ei au fost în stare să se omoare pur şi simplu. omenirea şi-a înjosit şi şi-a pângărit toate idealurile şi toate credinţele în sânge. în amintirea nerăbdării noastre de a împinge spre soare. de mai târziu). atentate şi hold-up-uri.părea că veacuri şi veacuri va avea oroare de sânge. inepuizabilă în miracole şi învăţăminte. manevrat întotdeauna de jocuri ale puterii şi socoteli inavuabile. gări şi cinematografe sărind în aer. gustul laptelui din şiştarul bunicii. spre bine. crime.şi este. sunt ani de când aceste cuvinte nu mai miră pe nimeni. roata anotimpurilor. de-a lungul întregii sale deveniri. felul cum mieuna pisicul care nu mai ştia să se coboare de pe acoperiş. crimele pentru idei mă umplu de groază şi de revoltă. şi piersicile. E vorba bineînţeles de violenţa unor persoane particulare. viaţa reuşeşte să mă convingă că o crimă săvârşită din fanatism este un act comprehensibil şi aproape explicabil faţă de o crimă săvârşită absolut fără motiv. sau de propria mizerie. dar. Fanatismul sângeros. dar pentru cireşe avem de fiecare dată emoţii. Crimele pentru bani mă umplu de milă şi de dezgust. Sunt ani (ba chiar milenii) de când de dragul banilor. mi s-a părut. nimeni în afară de propria conştiinţă. uitate. de dragul ideilor. fără să ştie de ce o fac. magazine. ca să nu fie înjosite de sângele vărsat în numele lor? Ce credinţe pot să fie destul de curate.colcăitoare ale sufletului omenesc. spre cald. incredibil. Violenţa cu state de serviciu şi motivaţii istorice este prea solid instaurată în conştiinţa colectivă pentru a mai putea furniza tema unei discuţii de acest fel. cea care a inventat olimpiadele ca să întrerupă războaiele. şi rotunzi. de aceşti roşii. eu aceeaşi fragedă putere de percepţie a minusculelor miracole din care este clădită fiecare oră şi fiecare zi. vestindu-ne de fiecare dată o lume mai bună. Aşa cum din copilărie ţii minte felul cum cădea lumina pe caietul de teme. se ucide şi se dă foc cu o fervoare care îngrozeşte fără a uimi şi oripilează fără a mai părea de neînchipuit. Mă gândesc la cei ce au optat ei înşişi pentru violenţă într-o lume care .cea mai dezgustătoare dintre forţele . Ce idealuri pot să fie destul de înalte. urmăresc izvoarele violenţei pe glob. Nu mă gândesc la cei ce ucid în războaie sau în plutoane de execuţie şi pe care uniforma şi legea îi transformă în automate şi-i absolvă de remuşcări. Nu credeam să descopăr vreodată ceva mai înspăimântător şi mai de neînţeles decât crimele fanatismului.. cu aceeaşi prospeţime a memoriei. şi dulci. aşa cum natura are oroare de vid. felul în care glasul fetiţei din vecini căpăta ascuţimi insuportabile înainte de a izbucni în plâns. şi prunele. spartul lemnelor pe zăpadă (atâtea şi atâtea fulgurante imagini şi incredibile amănunte. De când am învăţat să citesc şi de când am învăţat să ascult. în orice punct al istoriei l-aş fi descoperit .căci este o forţă . chiar dacă scurtă cât un anotimp. felul în care se mişca sprânceana bunicului când cânta "Cruce albă de mesteacăn". de dragul credinţelor..acurateţe a simţurilor. ca să nu fie murdărite de sângele vărsat în numele lor? Şi asta după ce. sau de propriul viciu. oameni pe care nici istoria. tot astfel cireşele se întipăresc de fiecare dată în inima speranţei noastre de a o lua de la capăt. oameni care nu aveau să-şi reproşeze nimic unii altora. sau de propriul fanatism. automobile explodând. spre dulce.

Ovidiu mărturiseşte . Prostia. le-au lăsat acum două milenii pe tăbliţele de ceară ale lui Ovidiu. o dată acceptată această evidentă. elegii şi epode din care să înţelegem mecanismele gândirii acestor atât de misterioşi părinţi. îmi spuneam.. atunci numai o nefericită lacună face ca în locul lui "Decebalus per Scorilo" să nu existe ode şi egloge. Am scris cuvântul cu majusculă. că prostia poate ucide. deplânge faptul că au nevoie de nouă zile ca să ajungă în cetatea eternă) au reprezentat întotdeauna pentru mine mult mai mult decât nişte opere intrate în patrimoniul universal. neînarmaţii mei contemporani).şi mă gândesc la amprentele pe care aceste ţărmuri. de cel puţin şase-şapte ori. legi şi patimi. poate. de altfel.în stare să ne dezvăluie tainele naşterii şi să ne proiecteze pe firmamentul gloriei lingvistice . atunci uluitoarea întâmplare de la Bruxelles este dovada tragică . suspendat incredibil în eternitate. printre infinitele linii de fugă ale podgoriilor de la Ostrov şi Murfatlar). Dacă da. în Triste şi în Pontice. pentru a se putea înţelege cu cei din jurul său.cu amara cochetărie a poetului admirat şi înfrânt . ci. mult mai dezgustător şi mai terifiant. vara. papirusul sau pergamentul revelator? Şi chiar dacă. de sufletul unui poet. recitesc cu orgoliu descrierea colibelor zgâlţâite de viscol (şi-mi place s-o fac. Şi-mi imaginez istoria ca pe un uriaş odgon. neantul interior. care-i suna înţeleasă în urechi. Ele au fost urma emoţionantă lăsată în marea literatură de rădăcinile noastre mute. decât nişte simple dovezi ale retoricii latine şi ale moravurilor romane. scump inel. Doamne. Şi. cine-mi mai putea opri speranţele să se topească în vis? Dar dacă. Nu numai pentru că asta ar putea însemna că nevoia crimei se ascunde în însuşi instinctul uman. simţind nevoia să botez ce nu ştiu cum se numeşte şi spun "Prostie" fără să ştiu dacă astfel poate fi numit golul sufletesc.atât de posibilă totuşi! . şi se vor găsi.poeticele scrisori trimise din Tomis de Ovidiu (care.. îmi amintesc. uluitoare premisă. să le vorbească limba. şi numai noi suntem de vină că n-am găsit încă tăbliţa. marele poet îşi va fi încercat lira metropolitană şi în această limbă aspră.a acelor orgolioase şi precaute lamentaţii a fost pentru mine. îmi spuneam. răsucit din forţe.în copilărie . Recitesc cu încântare şi umor repetata precizare că în aceste ţinuturi nu creşte viţa-de-vie (şi îmi place să o fac. pe terasele suprapuse meridional de la Olimp). că dincolo de sângele curs poate sta . o lumină de sfârşit de zi şi de sfârşit de anotimp învăluie lumea obosită şi dornică să viseze.în sfârşit clară . prilejul unei fantastice reverii.mai mare decât cea produsă de interminabilele lupte dintre fracţiunile unor ţări exotice şi necunoscute. De data aceasta o folosesc ca pe un fel de poreclă. apte să cuprindă în sine aproape orice. pentru că prostia face parte într-adevăr dintre acele noţiuni-matcă.că prostia este periculoasă. Prima lectură .imensă şi cu adevărat de neînfrânt. mirosind îmbătător a peşti vii şi a ierburi putrede.marea verde.că nu mai e sigur de puritatea latinei sale de când e obligat. ca de un subţire. recitesc cu nostalgie descrierea armelor fioroase pe care neîmblânziţii localnici nu le părăseau niciodată (şi o fac contemplându-mi atât de cuminţii. pe care mă trudesc să le reconstitui după tunelele săpate în materia atât de plastică a conştiinţei unui poet. REVERIE De mai multe. dacă marele exilat al Romei a vorbit limba celorlalţi strămoşi ai noştri. E august.aşa cum alteori monstruoasa umbră a unor idei sau convingeri . BASCHET ŞI PERFECŢIUNE 31 . aşa cum mirosea cu siguranţă şi atunci . înduioşată mândrie. odată cu trecerea timpului. minţi care să transforme acest argument într-o pledoarie în favoarea inteligenţei. mai ales. e bine. iar eu stau pe o bucată de stâncă azvârlită romantic în mare . aşa cum se scriu de obicei cuvintele greu sau imposibil de definit. e seară. umplându-mă de copilărească. am renunţat să mai sper minunea .

strânsă în pupilele. dispersându-se. este posibilă. pentru ca imediat să se înţepenească într-o nouă. spectatorii au aplaudat. a o mie de feţe. cu ochiul. care înceta pur şi simplu să existe în lipsa încântătorului. aşa cum. nefrânate de gravitaţie. brusc întinerite. Ce poate fi mai înălţător. Faptul că din trei în trei ani. Iar ceea ce îi împiedica era . Îi lipsea pentru asta ideea de concurenţă şi noţiunea de autodepăşire. pe parcursul a două săptămâni. seară de seară. multiplicându-se. ci şi.aşa cum ar face-o o trupă de teatru sau o caravană de circ . Pentru că. aşteptând în staţii de autobuz şi suindu-se în tramvaie. infailibilă. începând să tragă la coş. al lui Enescu (liniile feţei estompate. Îmi amintesc cum au intrat pe teren. portretul. acela că erau sportivi profesionişti care străbăteau lumea (se numeau de altfel "Globtrotters") dând reprezentaţii . jucătorii nu numai că nu aveau pentru ce să lupte. mă gândeam contemplând mulţimea fericită care se scurgea spre ieşirea sălii de concert. au format două echipe . dar de neoprit. O MIE DE OAMENI FERICIŢI Cel mai minunat lucru din Festivalul "George Enescu" este chiar faptul că există. iar jucătorii s-au îndreptat spre un alt teren al globului pământesc. această concentrare de bucurie. se realiza astfel o situaţie absurdă în care. vizibilă aproape fizic. Nu numai faptul că erau americani. care avea să-mi rămână în minte nu atât ca un meci de baschet.dar o făcea atât de stângaci. numai cu foarte multă superficialitate şi îngăduinţă ar fi putut fi considerat un meci.capacitatea perfecţiunii de a se opune frumuseţii. exorcizant. înfloreşte încă din noroc. Şi nu cred că exageram desluşind. Perfecţiunea fiecărui jucător şi a fiecărei echipe mergea atât de departe. admirativi şi uşuraţi. ci lumii ideilor calme şi stelelor fixe. misteriosului raport dintre imperfect şi real. mingea nu mai era pierdută. frumuseţii îndurerate numai de propria ei perfecţiune şi uimite numai de propria ei durată? Ce poate fi mai exorcizant decât această lumină iradiată dintr-un arcuş şi prelinsă pe trăsăturile.chiar nivelul deosebit de ridicat al profesionalităţii lor. ţine deja de miracol.condiţie sine qua non a desfăşurării jocului . dar nu am uitat sentimentul de iritare şi revelaţie pe care l-am trăit atunci. un motiv neaparţinând universului de dorinţe şi patimi. mai ales. straniu înfrumuseţate. mişcările îşi pierd eficacitatea şi se pulverizează în vid. deplasându-se într-o neîntreruptă mişcare browniană. de explozia copiilor minune şi de ineditul încordat al noilor acorduri. nu numai enervarea. cât ca o experienţă filosofică. cu mulţi ani în urmă. ca să deblocheze mecanismul jocului. jocul aluneca la nesfârşit într-un plictisitor şi incredibil eden al desăvârşirii sportive.oricât ar părea de ciudat . şi încă în marea lor majoritate de culoare. în acea subtilă iluminare din ce în ce mai colectivă. la care se poate spera. De fapt. Din când în când. cât şi în faţa înfrângerilor. ci şi mila spectatorilor . blândă. mă întrebam. Era la Cluj.Îmi amintesc şi acum curioasa senzaţie pe care am trăit-o în timpul unui meci de baschet. jucătorul nu mai greşea. Împărţiţi în două echipe care nu-şi disputau nimic. a o mie de priviri? Îmi imaginam lumina aceea. Când în sfârşit minutele reglementare au trecut. şi oraşul trăia inedita senzaţie a prezenţei unei echipe americane de baschet. nevăzut. încât devenea o piedică pusă perfecţiunii întrecerii. din moment ce a existat. didactic. paradoxal. Au trecut mulţi ani de la acea neobişnuită întâmplare sportivă.constituia pentru publicul acelei ore clujene un punct de atracţie senzaţional. dar aproape că nici nu aveau posibilitatea să o facă. pentru că mi l-am readus în conştiinţă adesea: atât în faţa succeselor. divizându-se odată cu publicul răspândit în noaptea oraşului. unul dintre puţinele pe care le-am văzut în viaţa mea. spălate de marea muzică. Intrată pe mâna unei echipe. umerii aplecaţi sub greutatea eternă a artei) ca pe un simbol al frumuseţii intransigente spre care se poate tinde. nefrânat de greşeală. de ambiţii şi spaime. câte cineva greşea în mod intenţionat . decât o mie de oameni fericiţi în acelaşi timp şi din acelaşi motiv. impecabilă capcană. dincolo de valoarea mai mare sau mai mică a interpreţilor. acest sublimat de linişte şi de înalt.fără să bănuiască măcar . de fiecare dată zilele festivalului sunt prilejul contemplării intense şi 32 .şi totul pornea câţiva paşi mai departe.şi au început spectacolul. pe care să demonstreze capacitatea lor de a atinge perfecţiunea şi . încât trezea. de înşiruirea strălucitoare şi definitivă a capodoperelor.

ci simplul fapt al întrepătrunderii între două lumi ce păreau netangente între ele şi care. Deci simpla existenţă a unor aluzii artistice (artă genială sau de gang.însemnând drumul pe care va trebui să ne întoarcem acasă cândva. cu ramurile împletite într-un fel care aminteşte din când în când arborii din fundalurile lui Leonardo da Vinci. ci faptul că urmele lor cântătoare. mai pot fi descoperite . ca într-un tablou de gang de proporţii monumentale sau ca într-o cuvertură de pluş închipuind răpiri din serai şi cumpărată cu suprapreţ pentru a fi etalată cu mândrie pe pereţii de beton ai noilor apartamente. Seara care începe să coboare contribuie desigur şi ea la această impresie aproape magică. la un alt regn. nu valoarea artistică a ficţiunii (pe care realitatea o aminteşte şi sugerează că s-ar înrudi cu ea) este importantă. bănuită numai. pot fi . în miezul realităţii propriu-zise.binele şi frumosul se confundă.chiar dacă nu cu aceeaşi intensitate . supranaturale. exemplele unei tensiuni spre o perfecţiune în care . întruna. Şi. îmi asigură o ciudată alinare şi un confort intelectual. Încântătoarea senzaţie de irealitate care m-a curentat descoperind motivul leonardesc în crengile împletite ale salcâmului am mai încercat-o .dătătoare de speranţă a personalităţii care.conciliate. ÎNTRE LUMI Stau sub un pom cu frunza mică şi aşezată la distanţe egale. ci ambiguitatea dintre lumea aceasta şi alta. Dar nu prezenţa aluziei la capodoperă mă emoţionează şi-mi creează acea tresărire de plăcere spirituală devenită aproape fizică. rar. ci pentru că îmi creează o foarte plăcută senzaţie de irealitate.ca nişte fărâmituri de pâine neciugulite încă de păsările uitării şi ale morţii .miraculos aproape . este suficientă pentru a mă transporta într-o stare de graţie a cărei amintire o păstrez îndelung şi la care visez. al naturii pur şi simplu. superior şi necunoscut. această îndepărtată aluzie pe care eu însămi o uit şi mi-o amintesc numai din când în când. iată. de apartenenţă misterioasă. ABISURI 33 . aproape decorative. deşi nu confuzia dintre noapte şi zi este hotărâtoare. amestecată cu gingăşie şi mister printre lucrurile lumii obişnuite. reprezintă prototipurile de platină ale spiritualităţii noastre. Pentru că miraculos şi izvorâtor de fericire nu este miracolul în sine. nu este irealitatea (artistică sau de altă natură). despre care credeam că nu e decât o aluzie. nu are importanţă).privind o uriaşă lună portocalie ridicându-se peste vârfurile negre de pruni. Şi asta nu pentru că ar schimba întrucâtva lucrurile. extraordinare.chiar dacă numai pentru o clipită şi numai într-un infim fragment . împreună cu cea eminesciană. deşi tot ce mă înconjoară e sălbăticit şi incult. şi iată . nefireşti.poate fi totuşi reală.ce minunată descoperire! . fără mare speranţă.

care l-au făcut capabil să creeze opere abisale. decât Smerdiakov. şi asta nu pentru că n-aş fi observat că am ajuns la maturitate ci pentru că substanţa reală a acestei maturităţi o simt infinit mai inconsistentă. prin simpla ei incandescenţă. mă surprind uneori aşteptând vara. acest fapt s-a consumat pe neaşteptate. de exemplu. ca şi cum planul vieţii ar fi prea jos. 34 . prea lipsit de importanţă. ca într-un vis al unei atât de orbitoare nostalgii încât totul devine. aşa cum m-aş descoperi într-o sală de aşteptare mult după ce trenul aşteptat a trecut fără să-l fi observat (tocmai din cauza fervorii aşteptării). pentru ca să poată zămisli cu adevărat ceea ce gândul nostru imaginează şi sângele nostru speră. profunde. pregătindu-se cu delicii pentru minuţioasele ficţiuni ale fanării. mă surprind aşteptând. Ce plini suntem de prejudecăţi! Totul porneşte de la acceptarea premisei greşite potrivit căreia numai răul poate fi abisal. trecută de mijloc. între faptă şi gând. Din vara pe care o străbat aproape dormind (somn fără de care nu pot să visez pagini). această stranie necoincidenţă.cu infinită tristeţe şi milă . aşa cum apariţia iubirii (a unei oricât de mari iubiri) nu poate niciodată umple cu totul nevoia nelimitată a sufletului nostru de a iubi. am visat cu o asemenea intensitate într-un anumit moment să cresc mai repede. şi mi se demonstrau astfel străfundurile sufletului său. Şi nu pot să nu presupun . pe lângă incandescenţa ei încăpăţânată. din afară . cele tulburi pot fi numai abisuri de-o şchioapă. nu e pentru prima dată când ochiul meu exterior întâlneşte această neconcordanţă între conturul tranşant al iluziei şi conţinutul realităţii menite să-l umple. Vreau să spun că mă descopăr pe mine însămi . că se poate împlini.cum ar fi fost logic . deci creator. lucid şi străin. Aceeaşi senzaţie o trăiesc de ani şi ani faţă de propria mea vârstă. dimpotrivă. că solstiţiul de vară a şi trecut. prin propria ei intensitate. aşa cum petele de culoare menite să umple desenele pentru copii sunt puse puţin alături.că acelui mare scriitor chinuitor de animale Francesco d'Assisi trebuie să i se fi părut abisal şi incomprehensibil. atât de convingător totuşi. ci la personaje) că Prinţul Mâşkin este mai profund. De altfel. dar nu pot să nu mă gândesc (pentru a apela nu la persoane. o atât de mistuitoare. în copilărie sau în începutul adolescenţei mele. Trenul pe care-l imaginam descinzând în gara unde aştept era infinit mai impunător şi mai extraordinar decât cel ce a trecut fără să fi băgat eu de seamă. cu o dorinţă atât de acută încât refuză în fond să admită că este realizabilă. de întregi decenii. de altfel. bine în această atât de neaglomerată sală de aşteptare. că au şi apărut primele fructe. Aşa cum mă surprind aşteptând-să vină atât de aşteptata vară. m-am gândit la ea cu atâta îndepărtată speranţă (cu o speranţă a cărei forţă de susţinere stătea tocmai în îndepărtarea ei în timp). părere şi umbră. A existat cândva. înseamnă doar că dorinţa mea de vară fusese atât de puternică. a stins însăşi scurgerea timpului din jur. nu mi-e necunoscută. Mă simt.uitată într-un sentiment vechi. să devin adult. încât ea. coaptă. de neînţeles. mai puţin reală decât cea pe care o visam cândva. mai greu de înţeles. DORINŢA Mă surprind uneori aşteptând vara. în intensitatea căreia mă simţisem bine. sau lovind căţelele însărcinate cu piciorul în burtă până le făcea să lepede. de patetică dorinţă de maturizare. Mi-a fost atât de dor de vară.Citeam zilele trecute despre un scriitor care se distra învârtind pisicile de coadă şi zdrobindu-le capul de pereţi. din vara ajunsă la maturitate. realizarea. împiedicându-şi astfel. în orice caz mai departe de înţelesul comun. într-o nostalgie revolută. Mi-e aproape jenă să aduc argumentul.privindu-mă cu un ochi mărit de uimire. încât faptul că primăvara a venit. încât simpla ei împlinire nu îi era suficientă ca să dispară. să devin mare. Asta nu înseamnă că eu nu ştiu (că nu am luat act) că vara a început şi se apropie chiar de sfârşit.o dată cu scurgerea timpului. că apele limpezi sunt întotdeauna mai adânci decât par şi că. dorinţa aceasta. aproape plăcută. a refuzat adică să dispară .

lipsite de premeditare şi sistem. Am ieşit din oraş pe lângă piramide şi . cuvintele atrag faptele". pentru că nu era vorba de case. a viitorului. Este amintirea uneia dintre cele mai stranii zile pe care le-am trăit şi.. lăsând urme lipicioase pe parbriz. pe care şoseaua îl făcea parcă 35 . în schimb deşertul avea temperatura cunoscută: 45°. De fiecare dată.din coşmarul căruia satele pierdute în nisip erau poate numai o mică. Nu mai este un joc. îngreuiate de răspunderea previziunii. "Ce-ar fi fost dacă. făcându-mă să mă îndoiesc din nou .. un fel de puzzle în care istoria se lasă tăiată în fragmente.m-a învăţat odată un poet adevărat -. mult mai pasionant şi mai plin de semnificaţii decât cel care a fost aşa cum a fost: încropit în grabă. După ce le-am depăşit .frunze de palmier mineralizate de arşiţă. ci şi salvări. "Ai grijă ce spui .UN JOC Îmi place uneori să mă joc de-a "Ce-ar fi fost dacă". E vorba de ziua în care trebuia să vedem mormintele din Sakkarah şi. oricât de bolnavă aş fi fost. care se învârteau cu atâta dezinvoltură în aerul revolut. cărora nu le lipseşte decât girul întâmplării.şi privite din spate se vedeau la fel de neverosimil îngrămădite în priveliştea oraşului . ale unui demiurg handicapat de presiunea evenimentelor şi de viteza de funcţionare a mecanismului scăpat de sub control. şi jocul continuă cu această simplă. la fel de credibile. chiar dacă tulburi şi redundante. şi unica sursă de băut. dacă.. nu numai semnificaţii. ieşit din deciziile întâmplătoare şi contradictorii. pulverizate cu minuţie. urmele ei în conştiinţa mea au rămas distincte şi pline de semnificaţii complicate. a acţionat asupra mea cu violenţă. de fiecare dată. E un joc pasionant şi extrem de instructiv. şi colectorul satelor de colibe înşirate pe malurile rău-mirositoare.vârful lor dezvelit de după acoperişuri şi stâlpi de telegraf.deşertul vălurit ca de febră. totul se transformă. revoltându-mă. colibă e impropriu spus. rotiţele jocului meu. dezamăgindumă. nu era altceva decât reziduul civilizaţiilor măcinate mărunt.am apucat-o de-a lungul unor canale. reaşezată în altă ordine şi după altă logică decât cea consemnată de cronici. tocmai de aceea.. Pe neobservate însă. iar această idee adăuga o notă delirantă peisajului. evident. sau foarte cald. nimic nu putea fi amânat. ci şi suferinţe. şi naşte alte realităţi. iar la început nici nu pare că s-a schimbat ceva. fără acoperiş. ÎN DEŞERT De câte ori am febră şi îmi e rău. evident. din care pot decurge nu numai învăţăminte.. Sub degetele mele diligente bucăţelele istoriei se ordonează pasionant. ci o maieutică plină de riscuri şi de responsabilităţi. bucăţi de tablă. ameţeala de pe urma succesului nu m-ar face să-mi lunec curiozitatea înspre viitor şi să-mi schimb coordonatele gramaticale ale întrebării. din Egipt." devine "Ce-ar fi dacă. de piatră . trecătoare parte . fragmente de lăzi. Nu mă puteam împiedica să gândesc că praful acela. nici ocazia maşinii care avea să ne ducă în deşert. şi cu două zile înainte .aşa cum se întâmplase şi cu o zi. a căror apă stătută era. Dar peste puţin timp n-a mai fost decât deşertul . abia dacă mai îndrăznesc să se mişte în plasma nehotărâtă încă. De fapt. exersarea mai îndelungată a jocului îmi dă o uimitoare dexteritate şi iscusinţă în aranjarea unui trecut posibil. îmi vine în minte o amintire veche de mai mulţi ani. Aerul aproape lichefiat de caniculă şi praful depus ca nişte nămeţi pe marginea drumului se stârneau la apropierea maşinii şi făceau valuri.pentru a accentua iluzia răcorii . gunoaie. nici faptul că a doua zi urma să părăsim Cairo. şi poate că.deşi intrasem deja în măruntaiele lor pustii. mai abundent şi mai omniprezent decât în orice altă parte a pământului. dar fără termometru nu ştiam cât de mare. sau mi-e foarte frig.. aş deveni un maestru al acestui joc cu mărgelele de sticlă ale trecutului.că ele erau cele pe care le visasem şi le aşteptasem ani şi ani.". peste care erau aruncate uneori . fiecare fapt începe să semnifice. şi atât de influenţabilă. Aveam. poate. treptat. febră mare. infimă rotiţă schimbată în inima mecanismului său. ci de îngrădituri de lut întărit la soare. să iradieze învăţăminte şi să aibă rost.

toată credinţa poporului din urmă cu trei sau patru mii de ani. al ordinei sigure de ea însăşi şi al descoperirilor fără sfârşit. vorbitor al unei engleze de neperceput. de spaimă şi tristeţe mă curentau. După lâncezeala aculturală a verii. ca de modeste gârliciuri. Regi şi sclavi. lucios şi parcă umed de căldură. podoabe. cu pereţi acoperiţi de basoreliefuri în care se povesteşte fără vorbe totul. dar niciodată nu îmi închipuisem că un mormânt poate conţine nu numai atâta artă.şi mai înspăimântător. de neînfrânt. dimpotrivă. o lua de la capăt. Astfel fructele zemoase. intrări discrete. unelte. dar şi atâta viaţă. dar frisoane ciudate de admiraţie şi uimire. majoritatea. Văzusem multe reproduceri de artă egipteană. primele ploi aminteau de peniţe şi cerneală. repetând fiecare lucru de câteva ori. totul începea din nou. plin de avânt şi etimologic entuziast. bineînţeles. Viaţa ne vorbea despre moarte. încheierea vacanţei impunea începutul unui nou ciclu. prin a cădea victime unuia dintre ei. slabi şi halucinanţi. Am sfârşit. Începutul anului şcolar era. arme şi instrumente muzicale. ajuns abia pe culmea strălucitoare de pe care. instrumente misterioase se desenau în jurul meu şi mă cuprindeau în hora lor eternă. frunzele roşii şi florile somptuoase. prevestindu-şi cu strălucire propriul sfârşit. sclave. deveneau. după terminarea examenelor cu note şi catalog. vegetal. toată viaţa. se reînnoia. deşi probabil simplu felah (dintr-unul din satele de pe drum?). preoţi şi animale sacre. iubiri. pe care reuşea totuşi să ne facă s-o înţelegem. de cult. după canicule şi festivităţi. după absenţa fizică sau numai spirituală a celor plecaţi în concediu. Când am ieşit din nou în deşert. în timp ce febra frunţii mele aprinse şi febra istoriei dezlănţuite închipuiau valuri zadarnice în deşert. primele frunze pe alei adiau a caiete neîncepute şi a manuale încă misterioase. ziua era mai fierbinte încă. de sugative lascive. sclavi. mereu visat. Ca să intri trebuia apoi să treci de năvala. în starea mea de nesiguranţă aproape onirică. continua să se modeleze sub ochii mei în prelungirea scenelor de dincolo de viaţă. Paradoxal poate. începutul anului. războaie. însă. de radiere moi. de pescuit. preoţi. Această exaltantă iluzie nu m-a părăsit nici mai târziu. lapidar şi exhaustiv. dar şi logic întrucâtva. de creştere şi sacrificare a animalelor. SPRE VIITOR De când mă ştiu. regine. la un loc. anul nou. O dată cu şcoala. câinii aceia care. de dans. declanşator de noi energii. sau care fuseseră în concediu şi nu-l uitaseră încă. de fapt. regi. ci pentru a ne conduce prin nenumăratele încăperi subterane. păsări şi peşti. trăind din pomenile turiştilor şi vânând umbra maşinilor. trebuia mai întâi să treci de haita de câini apocaliptici. aşa cum moartea ne cucerise cu gândurile ei despre viaţă. cu intonaţii şi gesturi diferite. Primele crengi golaşe aveau pentru mine miros de creioane proaspăt ascuţite şi de penar dichisit cu un nou orar.printre care treceam din nou. atâtea informaţii asupra traiului celor ce se înmormântau în el: scene de vânătoare. sau a celor care urmau să plece şi se gândeau numai la el. nu mai puţin înspăimântătoare. tot ce. ştiam că ele sunt scoase. prezentul nu era decât trecutul unui trecut pe care nu-l mai putea spera nici în cel mai depărtat viitor. pline de înţelesurile maturităţii. accesoriile decorative ale începutului aşteptat cu nerăbdare.păreau să existe numai într-un imemorabil şi amorf trecut. toamna a avut pentru mine caracteristicile exultante ale începutului. De fapt nu aveam nevoie de el pentru explicaţii. neîncheiat încă. După frumuseţea şi civilizaţia lor. de petrecere. începe coborâşul. Printre dunele galbene. pereţii colibelor imunde. toamna aducea întotdeauna un plăcut aer de reculegere şi 36 . coborau spre extraordinarele morminte pictate (mastaba). zei. ca sângele vechi. Ca să intri. poate da măsura unui mod de viaţă era însemnat cu nesfârşită eleganţă şi concizie. a ghizilor flămânzi care se voiau angajaţi. îngropate sub frunze şi gunoaie . în timp ce nisipul galben-cenuşiu. toată istoria. veşminte. iar emoţia acestui punct terminus era destul de puternică pentru a estompa continuarea celuilalt ciclu. pe pereţii de piatră gălbuie care mai păstrau urme de vopsea roşie. ca printr-un vis urât al morţii fără speranţă . pe pante dulci şi coapte de fructe. flagelându-te în egală măsură cu mila pe care ţi-o trezeau şi cu ferocitatea insistenţelor. adică plutind prin zeul copilăresc. după frigul subpământean. toată ştiinţa. mă înspăimântau ca nişte duhuri dezlănţuite ale pustiului. din fericire un om deştept. din morminte. festiv.

după iluzia încremenirii estivale. aşezată cuminte pe masa de scris. Mi-am amintit toate aceste. amânătoare molatecă a scadenţelor. mai rămâne al tuturor. iar adolescenţii călători printre planete vor continua să citească. ultimul prin care ne mai putem înţelege. ci pentru că fiecare transformare este o tentativă de apropiere de acest fond unic. această stagnare în suportabil şi provizorat? m-am somat fără complezenţă.ultimele decenii cu războaiele lor mondiale şi paşii lor pe lună. al creaţiei şi înaintării prin timp. senzaţii. Dar. atât de subiective şi nostalgice. într-o zi de sclipitor octombrie. ULTIMUL LIMBAJ Prejudecata apartenenţei poeziei exclusiv la o epocă romantică şi revolută. nu iarna este cea care se apropie. de revenire intelectuală şi explozie artistică. Apariţia crizantemelor îmi amintea întotdeauna iminenţa premierelor teatrale. oare. poezii. spre iarna implicită pe care o precede. În lumea contemporană. Şi toată mierea din aer. încrezătoare. GLOSĂ LA O PLOAIE ENGLEZĂ Expresia "ploaia a început pe neaşteptate" pare inventată anume pentru ploaia engleză şi. merele şi gutuile mă îndrumau spre sălile de concert. câtă aproximaţie. al devenirii. cu lacuri clare. şi că încă o vară letargică. aparţinând unui timp în care epoca noastră nu era decât visul sau coşmarul unei lumi nesigure încă de viziunile sale. şi cu atât mai mult în cea viitoare. ni se pune la dispoziţie. Ştiu însă sigur că n-aş fi dorit pentru nimic în lume oprirea sau încetinirea măcar a caruselului anotimpurilor. asemenea strămoşilor lor din caleşti. timpul trecea înainte. să fie aşa? m-am întrebat. şi. aproape fără să vreau. aşa cum nu cred că esenţa sufletului omenesc se va schimba vreodată. Cea mai mare descoperire pe care ultimele decenii au făcut-o . nu pentru că fondul ei s-ar transforma. o zi al cărei temperament nestăpânit şi clinchetitor sugera mai degrabă o explozie primăvăratecă. noi nu l-am înţelege pe Dostoevski. de mai târziu. brusc trezită din aura şiroind de beteală a anotimpului. Numai sufletul. ce lipsă de nuanţe în aplombul ei lipsit de adevărate determinări! Ce 37 . o dată cu tehnicizarea civilizaţiei noastre. intactă. începe . numai înainte. fără să-mi aştepte răspunsul. Dacă s-ar schimba. atunci întoarcerile în timp ar fi fost de neînchipuit. câtă neadecvare. M-aş bucura. logice. iarba devenită aurie îmi anunţa deschiderea Cinematecii. specializarea îl obligă pe om să se concentreze asupra unei arii din ce în ce mai mici. de cele mai multe ori şocant. Această evoluţie pe verticală desparte oamenii în coloane tot mai înguste.luciditate. oare. cu revoluţiile lor profunde şi victoriile lor definitive -. Ca şi peştera de la Altamira. cu munţi pustii. cu luna nevizitată de nave cosmice şi cu poeţi visători şi tuberculoşi. poezia ar putea să nu-şi mai găsească locul printre atâtea savante îndeletniciri apare astăzi naivă. cea mai mare descoperire a acestei ultime jumătăţi de secol care a schimbat lumea mai mult decât ultima jumătate de mileniu este că sufletul omenesc a rămas neschimbat. Forma artei se schimbă uneori brusc. dacă s-ar fi schimbat vreodată. să fie posibil. spre iarnă şi spre viitor. încet în declin. Ideea că. că toamna era importantă tocmai pentru că. ea reprezenta un nou avânt al mişcării.să intre încet. neînghesuite de bărci de agrement. netăiaţi de şosele. mi-aş dori. care nu mai reuşesc să comunice decât cu greu între ele. acelaşi. atunci Dante nu l-ar fi invocat pe Virgiliu. Nu cred că esenţa şi existenţa poeziei se schimbă. frunzele pe alei mă îndreptau spre librăriile promiţând noutăţi. pereţii caselor următoarelor milenii vor fi împodobiţi cu picturi. iată. Nu mai ţin minte dacă începutul anului şcolar îmi ducea gândul şi mai departe. Nu mai ţin minte nici măcar dacă deschiderea stagiunilor de tot felul se lega în mintea mea de gerurile şi zăpezile. pentru a putea pătrunde din ce în ce mai adânc în ea.după o lungă perioadă de dominaţie . numai arta rămâne limbajul. m-am surprins bucurându-mă că. toate odăjdiile de pe pământ miroseau a hârtie albă. totuşi. aşteptând.

oricât de sub-conştientă. coborând cerul până la pământ şi făcându-l să se deşire în crengi. ilogică. pale de vânt. chiar în suferinţă. spre bucuria ochilor noştri obosiţi. în Asia sau în Australia o ploaie este o schimbare de umoare a naturii. te întăreşte şi îţi dă un fel de plăcută exaltare. premearsă . extraordinara beneficiară a acestui umor meteorologic . ai senzaţia că lasă pe tine dâre de murdărie şi de vopsea. Dar în Anglia ploaia nu este un musafir. sclipitoare. ploaia engleză are în sine ceva prietenesc şi unificator. ceea ce te fascinează în ploaia engleză este evidentul ei caracter magic.dacă ai face gafa să îl întrebi asupra cauzelor şi naturii acestei transformări . dar capabilă să uşureze. asemenea unui musafir care îşi anunţă apropierea prin presentimente. vitrinele devin asemenea oglinzilor.de întunecări. Pentru că printre elementele ce deosebesc ploaia engleză de alte ploi este şi caracterul ei intens purificator. dincolo de aerul ei de ingenuitate puţin arogantă şi de eternitate mereu proaspătă. O fatalitate dedusă numai din lipsa de dragoste.oricât de grăbită ar sosi . ea vine la ea acasă. lipsit de crispare în care ploaia este acceptată de toată lumea.poate să însemne "pe neaşteptate" pe lângă felul brusc şi în acelaşi timp insesizabil în care. ca să ne întristeze pe fiecare în parte.să se mire şi să susţină că nu fusese niciodată altfel. a ceea ce fusese cu numai o secundă înainte. Această teorie a misterului provenind din neiubire poate fi înfricoşătoare dacă o lărgim la dimensiunile universului şi o aplicăm proniei. nu să apese sufletul. Cât despre iarbă . atingându-te. iar oamenii au aerul că au fost spălaţi şi şterşi bine până au început a străluci.şi nesperând decât să nu fie obligat să-şi admită înfrângerea . nişte adevăraţi englezi ar trebui să stea cu umbrelele veşnic deschise. milă. pe care bărbatul îndrăgostit . Pentru că. De altfel. o reţinere agreabilă. începută printr-o uimire. vie. aripi de răcoare anunţată cu câteva minute sau câteva ore înainte de semne cereşti şi simptome reumatice. ea nu se usucă niciodată. Intenţia mea este mai curând elogioasă şi nu m-aş mira ca. care fusese de aer. izolându-ne unii de alţii. telefoane.marea. Un peisaj ciudat de curat. starea de agregare a văzduhului se schimbă fără a avea conştiinţa acestei schimbări şi fără a păstra memoria. sonerii.ea este mereu verde. De altfel nimănui nu-i dă prin minte să-i reproşeze ceva. Sunt ploi pe care le asociezi cu noroiul. ar fi interpretate ca un reproş. 38 . Cum aş putea să explic această impresie? Faţă de alte ploi. aproape strălucitor. Există în ploaia engleză ceva asemănător umorului englez. aşa cum se acceptă şi se iubeşte un element al peisajului. zăpuşeli. de la o secundă la alta. apăsătoare. Din această nehotărâre rezultă o conduită contradictorie. fără a se simţi obligată să-şi prevină slujitorii asupra orei sosirii şi fără a-şi face reproşuri că nu le-a oferit măcar preavizul necesar deschiderii umbrelei. chiar. a oilor cu lână în carouri şi a metaforelor eternităţii. interes). devine de apă şi ar fi capabil . din neatenţia şi indiferenţa care decurg din ea. o veselie inteligentă. Odată îndrăgostită. pagina aceasta să se încheie printr-un omagiu. aşa cum o solidarizare. ploaia engleză este asemenea unei cosmice. tot de genul feminin. elegante curăţătorii din întreprinderea căreia acoperişurile ies scânteietoare. dar pe care nu-i resping totuşi dintr-un motiv sau altul (frică. chiar pare să existe o veselie în felul degajat. o calitate greu de definit. dimpotrivă. slăbiciune.o înveleşte într-un voal misterios. creând mitul femeii fatale. claxoane. Mi-ar părea foarte rău dacă aceste rânduri. cea mai fatală femeie fatală devine o simplă îndrăgostită. sunt ploi care. o surdină luminoasă. De la o clipă la alta spaţiul dintre acoperişuri şi cer. În Europa sau în America. asfaltul luceşte de-ţi ia ochii. ceva ce nu te va face niciodată să râzi cu hohote. dar în faţa căreia nu te vei putea împiedica să zâmbeşti. picuri răzleţi. FATALE Femeile fatale sunt fatale numai privite dinspre bărbaţii pe care nu-i iubesc.

ISTORIE ŞI AMINTIRI
O aniversare de un secol este întotdeauna un fapt care aparţine istoriei, deci grav şi lipsit de intimitate. Oricât de impresionabil ai fi, 100 de ani este o cifră care îţi depăşeşte resursele sensibilităţii imediate, lăsându-se să alunece în cronică şi solemn. Dacă descoperi însă că din cei 100 de ani unul sau doi, cinci sau zece aparţin chiar vieţii tale, fac parte integrantă şi mişcătoare din ea, ceremonia aniversară capătă deodată nuanţe nostalgice şi familiale, istoria coboară colorată şi înduioşată în amintiri. Un secol de la înfiinţarea "Contemporanului" nu ar fi însemnat poate pentru mine prea mult, dacă un număr de ani din viaţa mea nu s-ar fi numit "Contemporanul". Oricât de obiectivi şi detaşaţi am fi, emoţiile noastre rămân egocentrice. Născut în urmă cu 100 de ani, "Contemporanul" s-a născut totuşi pentru mine atunci când (abia ieşită din adolescenţă şi privind cu groază cum sunt încuiată ca într-un ţarc în biografia părinţilor mei) am trimis câteva poezii redactorului-şef de atunci al revistei şi George Ivaşcu mi-a transmis, prin persoana rugată să i le predea, că ele vor apărea în numărul următor. Bineînţeles, nu am crezut. Aveam suficientă experienţă literară ca să ştiu că nimeni nu te publică de azi pe mâine şi, mai ales, fără a-ţi fi pus întrebările cărora li se cunoaşte dinainte răspunsul. Faptul că acele poezii au apărut totuşi în numărul următor a însemnat pentru mine o răscruce nu numai prin re-debutul pe care l-a reprezentat (după ce debutul dintr-o altă revistă fusese anulat de forurile administrative), ci prin felul în care m-a convins că există şi altfel de relaţii sociale şi poate chiar şi o istorie altfel decât îndrăznisem eu să sper. Rigoarea aproape eliptică a raporturilor profesionale pe care am descoperit-o cu uluire atunci a caracterizat mai târziu lunga mea colaborare cu redacţia "Contemporanului", revista la care aveam să scriu, între 1968 şi 1973, săptămână de săptămână. Ce înseamnă o rubrică săptămânală în devenirea unui scriitor e, desigur, greu de spus. Depinde de rubrică şi depinde de scriitor, depinde mai ales de revista care îi găzduieşte. Dar dincolo de aceste esenţiale şi absolut hotărâtoare determinări, o rubrică săptămânală înseamnă disciplina neiertătoare a scrisului, picătura chinezească a zilei fixe de predare a manuscrisului, imposibilitatea evadării din calendar: o rubrică săptămânală înseamnă în cariera unui scriitor imposibilitatea evadării din contemporaneitate. Am scris la "Contemporanul" între 26 şi 31 de ani, am devenit scriitor matur scriind la "Contemporanul", am devenit, scriind la "Contemporanul" scriitor profesionist, în atmosfera aceea de libertate intelectuală şi de curaj artistic, în climatul acela de cult al valorii şi de demnitate, am crescut şi am învăţat să îmi respect cerneala. De George Ivaşcu, cel care a girat cu prestigiul revistei şi cu propriul prestigiu începutul destinului meu literar, de Roger Câmpeanu şi de Elena Marinescu, care mă fascinau ca nişte preoţi neînchipuit de dăruiţi ai misterului tipografic, de marii colaboratori şi de toţi redactorii şi fotoreporterii, corectorii şi dactilografele, şoferii şi curierele revistei, m-am simţit legată printr-o rudenie de pasiune şi de idei pe care o consider şi acum un noroc al tinereţii şi formării mele. Ţin minte şi acum zilele de vineri - zilele libere ale redacţiei când, "Contemporanul" fiind pe piaţă, toată lumea se simţea ca după o naştere - zilele de vineri când ne întâlneam într-o libertate amintind micile vacanţe pe care studenţii şi le iau după un examen greu. Ţin minte revelioanele comune din Bulevardul Aviatorilor când, la cele douăsprezece bătăi ale gongului, ne întrebam cu toţii cum va fi anul care începe şi cum va fi revista în anul nou. Din cei 100 de ani ai "Contemporanului" - revistă de înclinare democratică şi altruistă din chiar clipa apariţiei ei - câţiva aparţin biografiei mele şi îmi amintesc de ei cu emoţie şi recunoştinţă, ca de nişte convingătoare argumente rostite într-un moment în care aveam nevoie să cred în altruism şi democraţie...

39

O AVENTURĂ ÎN TIMP
O noapte petrecută pe străzile Bucureştilor cu ochii pe cer în căutarea cometei; o noapte de iarnă rătăcitoare sub cerul senin ca un zodiac, marcat de stele limpezi, aproape didactice, aşezate cu grija de a contura figuri şi de a întruchipa simboluri; o noapte risipită pe străzile pustii, răsunătoare sub paşi, în aşteptarea luminii codate, încărcate de sensuri pe care nu le bănuieşte şi de prevestiri de care nu are habar - iată o aventură aproape existenţială, iată un drum lipsit de o adevărată finalitate, şi tocmai de aceea mai semnificant încă, prin timp. Prin timpul limitat, în primul rând, prin propriul timp, pentru că totul seamănă cu acele nopţi de tinereţe nepăsătoare azvârlind orele de-a dura pe caldarâmul străzilor, lăsând minutele să curgă inutil şi visător de-a lungul rigolelor şi întâmpinând zorile fără oboseală şi fără sentimentul zădărniciei, numai cu un limpede şi zănatec somn; dar şi prin timpul cel mare, desigur, timpul acela nelimitat, prin care din şaptezeci şi şase în şaptezeci şi şase de ani trece un astru nebulos şi despletit, romantic şi spectacular, fără a încerca să frâneze în vreun fel atracţia care-l aprinde şi carel consumă, fără a încerca să se salveze îndepărtându-se de soarele nostru, ci, dimpotrivă, revenind mereu, ritmic, tot mai împuţinat, tot mai dramatic, tot mai fatal. O aventură, deci, desfăşurată mai mult în timp decât în spaţiu, mai mult în istorie decât în cosmos: pentru că traiectoria cometei vecină cu Orion şi Sirius, cu Gemenii şi Pleiadele ne impresionează infinit mai puţin decât faptul că, aşa cum o vedem noi, au văzut-o şi Giotto, şi Dante, şi Leonardo, şi Cervantes şi Shakespeare, şi Columb, şi Händel; o aventură, deci, pentru simplul motiv că suntem privilegiaţi s-o vedem, că pâlpâirea noastră nesigură şi întâmplătoare se intersectează cu apariţia ei strictă, o aventură care nu le-a fost dată nici lui Bach, nici lui Beethoven, nici lui Mozart, nici lui Eminescu, ale căror vieţi scurte, fulgerate de geniu, s-au consumat netangent, între două spectacole cereşti. O aventură în timp, deci, un fel de premiu câştigat la tombola anilor şi în acelaşi timp o mică, aproape ilicită - şi tocmai de aceea mai incitantă - ispitire a viitorului, ca o întoarcere pe furiş a paginii de la sfârşitul cărţii pentru a descoperi, înainte de a fi ajuns acolo, cum se va sfârşi povestea. De fapt, cine ştie? După ce, în spectaculoasa ei tinereţe desfăşurată de-a lungul unei dezlănţuite istorii, cometa Halley s-a specializat în prevestirea morţilor ilustre, molimelor devastatoare şi războaielor crâncene, scăpătată şi potolită, cuminţită de vârstă, poate că s-a întors spre mai bune sentimente faţă de neamul omenesc. Poate că trupul ei consumat de arderi şi pletele ei scânteind pe cerul nostru a treizecea oară vorbesc de data asta despre izbăviri, despre împliniri şi noroace. În orice caz, asta era ceea ce presimţeam ascultându-mi paşii sunând - ca dintr-un misterios, profund instrument - din asfalt, cu ochii pe cer, copilăroşi şi încăpăţânaţi, căutând cometa, străbătând oraşul şi începutul de an în aşteptarea unei bucurii.

ÎNMULŢIREA PRIN SCIZIPARITATE
Sunt momente - care apar mai ales atunci când, în mod misterios, aproape fără motiv, mă poticnesc în scris şi intru într-un fel de paralizie sufletească, în stare să-mi interzică mişcarea creionului pe hârtie -, sunt momente când acuz toată literatura şi mai ales pe marii scriitori, pe marii masochişti care şi-au dat viaţa pentru a crea o alta în locul ei, o fantoşă, o imitaţie, peticită din bucăţele de revelaţii şi înţelegeri încopciate altfel decât erau ele în realitate. Au creat astfel, fiecare dintre ei, un univers propriu, care îi aparţine fiecăruia, dar care se deosebeşte esenţial de viaţa adevărată. Iar aceste universuri se depun în viaţa unui om viu, a unui cititor asemenea mie, se hrănesc lacome, fără milă, din substanţa ei şi - ca nişte adevăraţi vampiri - nu se mulţumesc cu faptul că i-au supt sângele, ci o transformă şi pe ea într-un vampir, care, în loc să trăiască, va crea la rândul lui o altă viaţă de litere şi hârtie, un alt univers secund, poate fals, care se va depune în alt cititor şi-i va trezi dorinţa de a scrie. O înmulţire prin sciziparitate, tot mai depărtată de viaţă, tot mai greu de verificat prin reducerea la real, o monstruozitate. Şi, totuşi, ajunsă în acest punct, mă opresc de fiecare dată, pentru că de fiecare dată în acest punct îmi dau seama că tot ceea ce înţeleg din viaţă şi realitate se datoreşte marilor scriitori şi filosofi, marilor masochişti care şi-au dat viaţa pentru a putea crea în locul ei o alta, mai inteligibilă şi mai coerentă. Ei sunt cei care au dăruit enigmelor mister şi miracolelor justificare, ei sunt cei care au construit din suferinţe exorcizări şi din bucurii recompense, ei sunt cei care au ordonat forţele spiritului în ierarhii şi

40

forţele universului în legi, dând haosului rigoare şi infinitului unităţi de măsură. Fără ei, o lacrimă nu e decât secreţia unei glande, şi o floare numai un organ de reproducere; fără ei nici frunzele nu sunt întru totul frunze, nici norii nu sunt întru totul nori, fără ei timpul este numai un morman de zile şi nopţi ritmate de moarte, fără ei istoria este numai o îngrămădire de întâmplări atroce, lipsite de fost. Cum aş putea să le mulţumesc pentru tot ce mi-au dat, cum aş putea să-i fac să mă ierte pentru momentele mele de îndoială, pentru clipele mele de neputinţă, de revoltă şi de slăbiciune, să nu mă alunge din preajma lor suferitoare şi fericită, căreia nu-mi doresc decât să-i aparţin, căreia n-o să ştiu niciodată dacă îi aparţin cu adevărat? Cum altfel decât continuând să scriu?

PĂDUREA DE TEI
Pădurea de tei de la Comana este una dintre acele locuţiuni care s-au introdus în viaţa mea sub forma unor misterioase vocabule pornite în căutarea propriului lor conţinut, ca nişte haine care au pornit în lume în căutarea persoanei a căror formă de aer o păstrau încă şi fără de care nu puteau să dispară, nici să însemne ceva. Ani la rând mi se explica în amănunt unde este, cum se ajunge la ea şi în ce perioadă a anului trebuie vizitată, de la ce distanţă i se simte mireasma şi în ce direcţie trebuie să inspiri pentru a o descoperi, dar - celebră, descoperită şi admirată de toată lumea - ea continua să rămână pentru mine insesizabilă, asemenea unei fantome căreia ceilalţi îi descriu excitaţi gesturile şi traiectoria, în timp ce numai eu nu reuşesc să zăresc nimic. Când se-apropia jumătatea lui iunie, începeam să am emoţii, să trag aerul mai cu putere în piept, să adulmec văzduhul, să mi se pară că simt ceva şi imediat să revin cu jignită demnitate asupra automistificării. "Ce extraordinară aromă se simte când bate vântul dintr-acolo", mi se spunea, şi vântul bătea fără ca eu să sesizez cea mai mică adiere de flori de tei. Mai mult chiar, pădurea o descoperisem, o străbăteam, pipăiam trunchiurile, verificam forma frunzelor, pădurea exista într-adevăr, dar nu şi legendara ei mireasmă. Atunci când încercam - cu destulă timiditate - să mă revolt, să-mi mărturisesc incapacitatea de a simţi ceea ce îi fermeca pe ceilalţi, mi se explica, oarecum concesiv, că anul acesta într-adevăr se dăduse cu substanţe chimice care atacaseră florile, sau că anul trecut un ger nepotrivit le scuturase înainte de vreme. Replici suspecte şi nesigure de ele însele care mă făceau să mă îndoiesc nu de realitatea simţurilor mele, ci de onestitatea legendei. Şi, deodată, anul acesta, ca într-o ceremonie omagială de nesperată amploare, teii au explodat eminescian într-o inepuizabilă rafală de miresme, ca într-un uluitor joc de artificii pentru uzul nărilor adulmecând fiecare petardă care înfloreşte la rândul ei alta şi alta. Am descoperit cu infinită umilinţă aroma de care mă îndoisem şi în care nu avusesem încredere, beatitudinea olfactivă, mai copleşitoare decât un poem, care mă învăluia şi mă purta din arbore în arbore. Străbăteam pădurea, îi străbăteam vinovată văzduhul, generator de fericire, recunoscătoare, mai mult decât naturii, pentru lecţia de speranţă pe care mi-o dăduse cu atâta altruism.

ÎN PIEŢE
Dezvăluirea pieţelor, extraordinarele pieţe ale oraşelor italiene, a semănat pentru mine întotdeauna unei operaţii magice nu numai în sensul iscării miraculoase a frumuseţii, ci şi pentru că, privindu-le, nam reuşit să renunţ niciodată cu totul la spaima că s-ar putea să dispară. Te pierzi într-un labirint de stradele înguste, înalte şi întunecoase, suind şi coborând trepte, curgând dintr-una într-alta, trecând pe sub arcade care se aruncă neaşteptat între două case, legându-le uneori numai printr-un arc, alteori printr-o încăpere suspendată, rătăceşti aşa încântat, satisfăcut, dar apropiindu-te de un saţiu, începând să te simţi obosit şi claustrat, când deodată, întotdeauna brusc, neaşteptat, uimitor, apare piaţa. Indiferent cât de atent ai fi studiat ghidul sau ai cunoaşte oraşul, Piazza este întotdeauna o surpriză şi o

41

dispărând. dar pitorească şi plină de sens. cu înghiţitori de flăcări. la care burghezi spectatori îşi beau cafelele şi-şi mâncau îngheţatele. acuarelele. scopuri şi credinţe neaglutinante. nemărginit de complex şi de adevărat. Mă rătăcisem puţin pe străduţele înconjurătoare. cu inteligenţă. N-o să uit niciodată uluirea care m-a cuprins într-o iarnă descoperind artistica piaţă Navona metamorfozată în bâlci. dar cu scene pentru spectacolele de commedia dell'arte. schimbătoare. când nu am umblat. şi ce sintetică imagine a degajării italiene. asemenea unor fiinţe dotate. a şi făcut . nevenindu-mi să cred. dătătoare de sens. muzică şi moş crăciuni îndemnând la cumpărături. deşi reprezentând fragmente de spaţiu şi timp. mereu vie. Ce schimbare. credeau că este acelaşi cu oraşul real. aşa cum Atena a ieşit gata înarmată din capul lui Zeus. capricioase. Astfel. încât în realitatea operei de artă. marcat atât de violent de subiectivitatea şi forţa viziunii scriitorului. O ţineam minte din nopţile de vară. când. plin de armonie şi de echilibru pentru cel ce a dorit-o.Piazza San Marco. autorii. Dickens cu Londra. Dostoievski cu Petersburgul. continuă să trăiască în stradă. ci şi din extraordinara mobilitate spirituală a acestor locuri vii. de omenie şi haos. citindu-l pe al doilea. A DOUA GEOGRAFIE M-a mirat întotdeauna osteneala pe care şi-a dat-o Faulkner să creeze un ţinut imaginar. cu toţii.Piazza del Campo. la Veneţia . în fond.recompensă. în afară de frumuseţe. Şi această impresie provine nu numai din faptul că proporţia dintre piatră şi suflet înclină în compoziţia lor mult mai mult spre cel de-al doilea termen. indiferenţa sau dispreţul. tir.pentru a realiza un univers nou. un oraş ieşit gata construit şi populat din propria lor privire. o ţineam minte aglomerată de tineri pletoşi îmbrăcaţi în blugi zdrenţuiţi (ostentativ sau inevitabil?). plină de zumzetul pestriţ al pictorilor mai mult sau mai puţin talentaţi . cu pantaloni strâmţi şi tocuri înalte. sensibilitate şi talent. noi 42 . o voi găsi în sfârşit goală. un oraş despre care nu numai ei. la rataţii plictisiţi de meserie . a acelui nerepetabil amestec de sublim şi popular. Pentru că. care ocupă întreaga scenă a adevărului. noi credem că am vizitat Bostonul. litografiile dispuşi să le dea pe preţuri derizorii şi lăsând să li se citească pe faţă umilinţa sau agasarea.care îşi întindeau pânzele. în pieţe. de toate rasele şi de toate limbile. dar n-am văzut decât universul lui Henry James. deodată. guaşele. iar atunci când li se întâmplă să ajungă întradevăr în oraşul real de piatră şi asfalt. la Florenţa . se revarsă în afară şi. dulciuri. de ţiglă şi beton. Aşa se dezvăluie. convinsă că. folosit ca model. pentru cel ce n-a renunţat la credinţa în existenţa ei. tarabe cu jucării. şi deşi formate din clădiri. dar şi cititorii. după ce a umplut toate muzeele lumii. în ea. realitatea vieţii abia dacă reuşeşte să se bănuiască. decât prin oraşul lui Svejk. Caragiale cu Bucureştiul. amânând cu delicii clipa ajungerii.Piazza della Signoria şi Piazza del Duomo. de litere. o ţineam minte colorată suspect de băieţi sclivisiţi şi fardaţi. de frumuseţe şi dezordine. Hasek cu Praga. un fel de Moşi fără căluşei. Joyce cu Dublinul? Fiecare dintre aceştia au creat câte un oraş al lor. pieţele italiene aparţin mai mult vieţii decât arhitecturii. de viaţă. o ţineam minte fascinantă şi amară prin amestecul de lumi. care vindeau obiecte de podoabă fantezist confecţionate. de specific şi de viu. care se plimbau languros în jurul Fântânii Fluviilor. Ce altceva au făcut Balzac cu Parisul. îmbrăcaţi în cămăşi vaporoase. la Siena . purtată ca nişte ochelari care imprimă universului privit propria să optică. Piazza Navona se transformase într-un bâlci. un dar frumos şi gingaş. de geniu şi copilărie. prima lor grijă este să acopere faţa realităţii cu cealaltă realitate.ceea ce. la Roma . la Verona . pe care să-l doteze cu o hartă şi cu un nume . seminţe.Piazza delle Erbe şi Piazza dei Signori. de fapt. am nimerit. noi credem că am fost la Praga. o ţineam minte înconjurată de mesele cafenelelor.. irecognoscibil. Şi o căutasem cu nesaţ şi curiozitate. fântâni şi statui.Piazza Navona. de viaţă! Ce simbol al forţei vitale a unei arte care. când era destul să descrie propriul său ţinut .. luminoasă şi albă în aerul rece al zilei. îşi închipuie că îl vizitează pe primul. studiindu-se reciproc.Yoknapatawpha -.de la tinerii de viitor.

mai materială. ale cărei streşini şi garduri. nimiciţi între timp de îngerul exterminator al alegerilor ritmice şi cufundaţi acum în cea mai democratică uitare. şi mă surprind întrebându-mă cum o fi arătând ea în realitate. Îmi place să citesc ziare vechi. mobilat între timp de proteze. şi. devenită aproape friabilă. este viziunea care le poartă numele şi care s-a născut. în timp ce le privea. cutremure care ni s-au stins de mult din memorie. şi deodată problematic. îmi place să citesc ziare vechi.. ambiţii. mai puternică şi mai logică decât ele însele.. îmi place să le găsesc în teancuri îngălbenite puţin. eroisme care ne zguduiseră şi care ne lasă acum indiferenţi. ură. nemaiînstare să evoce nici savoarea spectaculoasă a fructului tânăr. idei. a lui Mache-LacheTache-Mitică. îmbătrânesc. Adevăratele oraşe îşi trăiesc viaţa lor complicată. îmi place să le răsfoiesc lăsându-mă să alunec. pe care mi se pare că o înţeleg. 43 . ai unei zile cu seva uscată de mult. nici putrezirea alcoolică a căderii. în mintea unui scriitor. triumfuri. îşi expun inovaţiile menite să revoluţioneze şi să cucerească posteritatea. înecaţi de atunci de cascada tipăriturilor şi ambiţiilor succesive. ranguri.zguduitor ca un cântec al Ecleziastului . cresc. pe care voia să-l nemurească fără a-l eclipsa. mode lunecate de atunci în ridicol îşi etalează noutăţile ţipătoare şi-şi joacă ispitele arogante. neserios şi sufletist. contradictorie. Iată: vedete aflate în culmea gloriei îşi întind zâmbetul. Îmi place să le citesc ca pe nişte basme. se degradează. inventând un nume şi o hartă. nu este o plăcere nostalgică şi blânda. pentru că. cândva. noi am vrea să vedem Dublinul şi nu dorim de fapt decât să descoperim cetatea lui Stephen Dedalus şi a lui Leopold Bloom. se schimbă. încât existenţa li se învecinează cu irealitatea. suferindă. umbra Damei de pică în ferestre. ca într-o apă stătătoare. prin asta. noi credem că înţelegem Bucureştiul şi nu facem decât să contemplăm înţelepciunea de palavragiu sceptic şi optimist. În acest sens. tiranii.imaginea grandioasă a unui fluviu rostogolind. eludând eternitatea. ci pentru că viteza perisabilităţii lor a fost atât de mare. şefi de guverne. fericiri. umilinţe.. dar noi nu le vom cunoaşte niciodată. dimpotrivă. anunţând succese colosale care au şi avut timp. despre care am scris de mai multe ori. ci şi una de nesfârşită dragoste pentru propriul ţinut. fără milă şi fără oprite. victorii sportive care ne exaltaseră şi care acum ni se par de la sine înţelese. aglomerată. valoarea neglijabilă a unor întâmplări care păruseră determinante şi copleşitoare. aşa cum un bolnav este mai viu decât unul sănătos prin faptul că este mai preocupat de trupul său până atunci inconştient. demnităţi. încărcată de sarcasm şi chiar masochistă. în prezentul lor de mult revolut. devenit halucinant prin intensitatea inutilă şi derizorie. autori în vogă. în mai puţin de un deceniu. în eterna să matcă. ci. orgolii.. Din toate aceste relatări şi povestiri. dimpotrivă. cu hârtia săracă în plumb. bătrâne şi pisici le ştiu pe de rost şi le-aş putea desena cu ochii închişi. să se dizolve în neant. pentru că lectura lor îmi relevă adevărata lipsă de importanţă a unor evenimente. săvârşită (iată un cuvânt căruia nu-i lipseşte pentru a fi ideal decât infima particulă de!). se reconstruiesc. mai vie. haotică. Mă gândesc la toate acestea trecând pe această stradă pe care o cunosc de ani de zile. averi. făcându-se că vorbeşte despre un ţinut imaginar. atâtea evenimente şi atâţia oameni ai zilei. acoperişuri şi garaje. mai importantă şi mai plină de înţeles. dureri. care mi se par aproape fantastice în intensitatea fulgerării lor. se înalţă . privilegii. pe pagini întregi. nu pentru că nu s-ar fi întâmplat. iubiri. deodată. îmi place să citesc ziare vechi nu pentru că aş găsi în ele inestimabile depozite de viaţă împlinită. ci. William Faulkner a dat nu numai o dovadă de severitate estetică. una rea. războaie pe care abia dacă ni le mai amintim. puteri. fac declaraţii de pe poziţii de forţă şi se dau ameţiţi în caruselul puterii.credem că ne-am plimbat prin Leningrad şi n-am urmărit decât paşii lui Akaki Akakievici pe asfalt. Am în faţă un vraf de reviste franţuzeşti şi italiene de acum zece ani şi nu mă pot împiedica să nu meditez ironică şi înspăimântată pe marginea lor. dar această plăcere a mea nu are nimic din farmecul amintirilor şi din contemplarea şiroind de sentimente a trecutului. FLUVIUL Îmi place să citesc ziare vechi.

Am scris adesea despre ea. acest adevăr. oare. şi care a fost distrus în timpul acelei întârzieri. Şi eu însămi trăiesc numai pentru că. scriitorii l-au cunoscut într-o formă complicată de legile propriei lor deveniri: calota nostalgiei şi cea a ficţiunii se împreună de veacuri pentru a crea globul cu atâta ardoare visat. sunt. am invocat-o adesea. în pofida tuturor cărţilor şi filmelor de război . Şi totuşi.poate. şi în cel mai bun caz. despre lucruri care li se întâmplă altora . de al cărei rezultat ar depinde viitorul omenirii sau neantul? Pot eu să-mi imaginez cum ar fi în clipa din care toate gândurile şi sentimentele mele ar fi înlocuite de alternativa între a ucide şi a fi ucis? Evident. cei patruzeci de ani de pace. pentru a deveni un număr opus altor numere în problema de aritmetică aberantă şi criminală. sângele sutelor de mii de români ucişi pentru pacea care împlineşte acum patruzeci de ani continuă să curgă. încât aş putea fi considerată un scriitor al memoriei. nevăzut. Acest răgaz. referindu-se la realitatea supremă. nu. departe de a însemna specializarea autorului în acea noţiune.care vorbesc întotdeauna. ci şi de părinţii noştri. Şi va curge mereu tocmai pentru ca noi. este vorba despre memorie. "Cine a cunoscut-o nu vorbeşte despre ea. Acest adevăr. În ceea ce mă priveşte. aproape infirm în această privinţă. Vreau să spun că prezenţa obsesivă a unei noţiuni în paginile unui autor. odată cu atât de tânăra noastră pace. Literatura şi filmele .atât de multe încât războiul ar fi trebuit să nu mai păstreze mistere şi să devină o prezenţă a păcii noastre de fiecare zi . o infimă şi încă nesemnificativă perioadă istorică. VASUL REFĂCUT Mă gândesc cu tristeţe şi amuzament că s-ar putea face o listă a lucrurilor de care a dus lipsă omenirea de-a lungul istoriei sale. mama cu mine în braţe nu a reuşit să ajungă la adăpostul în care ne ascundeam în mod obişnuit. după frecvenţa cu care apar acele lucruri în scrierile diverselor epoci. de fapt. Mi se povestesc uneori 44 . atât de intensă încât strălucirea razelor ei împiedică sângele să se vadă curgând.nu au reuşit să ne convingă decât că acestea sunt situaţii din literatură şi din filme. dincolo de recunoştinţa noastră festivă şi îngândurată. neştiutori. să nu fim niciodată în stare să ne imaginăm cele trăite de ei. dar nu lipsită de logică matematică. un cimitir al eroilor din cel de al doilea război mondial nu mi se pare mai concret decât unul din primul război mondial. Marile poeme de dragoste se adresează întotdeauna unor fiinţe moarte sau intangibile. netrăite. care ne dă iluzia depărtării definitiv înţelepte de infern.O ATÂT DE TÂNĂRĂ PACE Cred că întâmplările tragice cu adevărat pot fi deosebite de cele numai dramatice prin aceea că. Şi totuşi.devenită deodată concretă şi strivitoare . am folosit-o ca obiect de studiu într-atâta. şi ca. asemenea fapte au fost trăite nu numai de locuitorii Babilonului sau de supuşii lui Napoleon. este de fapt o perioadă de timp mai scurtă decât încă scurta mea viaţă. Cei căzuţi pe câmpurile de luptă se topesc în aura patriei. Cehoslovacia era ţara străină pe care o cunoşteam cel mai bine în copilărie. în timpul unui bombardament. marile imnuri către libertate le-au scris poeţii care luptau s-o câştige. împreună cu toţi cei ce fuseseră mai punctuali decât noi la întâlnirea cu moartea. este o dovadă a nostalgiei după ea. nu pot fi imaginate în intensitatea şi nici măcar în semnificaţia lor reală. care ne fac să ne gândim la război ca la o nemaiînţeleasă şi inimaginabilă calamitate preistorică.ar fi obligat să-şi părăsească uneltele şi identitatea. să îmbătrânim şi în locul lor. şi cine vorbeşte despre ea n-a cunoscut-o". sunt un om cu o memorie fragilă. să-şi închipuie un tânăr de acum clipa în care. marile poeme religioase sunt ale îndoielii şi ale aspiraţiei. decât oasele adunate de Ştefan cel Mare sub temelia ctitoriei de la Podul înalt. rezumă Lao-Tzî. Cei patruzeci de ani de pace împliniţi de la încheierea ultimului şi celui mai crâncen război cunoscut pe planeta noastră. postbelicii. Şi totuşi. la un simplu semn al istoriei . decât unul din războiul de independenţă. Dar. pentru că despre ea ne povestea tata întors de pe front.

forma. este ca un vas antic refăcut din gips alb în care s-au montat infimele cioburi găsite şi care reproduce . Dezlănţuirea instinctelor supravieţuirii indica însă reprezentantul unei categorii intermediare. spunând cu fiecare celulă şi cu fiecare por că numai materia contează şi învinge? Care strat al societăţii era reprezentat de dinţii aceia muşcând vicios şi mestecând indecent. cu o poftă care nu presupunea foamea. ÎN ÎNTUNERIC 45 . ci o înconjura ca un sos în care se simţea bine şi în ofensivă. şi căruia nu i-a rămas dintre calităţi decât forţa şi dintre sentimente decât dispreţul. cu pâinea mare aşternută pe ştergarul imaculat. descriind felul lor de a mânca . ci nesaţul? Nici unul. Poate şi înainte de a citi acel memorabil poem al unui prânz dintr-un compartiment de clasa a treia. Nu desluşeam prea exact ce mănâncă. aducere aminte derivată după legile pierdutei memorii şi. după aceea. trecând pe unul dintre bulevardele bucureştene aglomerat de tarabe improvizate. Ciudat e că . adăugind. de trecere. în acelaşi timp.cu o exactitate dedusă din chiar curbura savantă a cioburilor . mai mult plutitoare decât atentă. când . oficiind parcă un ritual al bunei-cuviinţe şi respectului de sine statornicit în milenii de civilizaţie . UN SPECTACOL Printre lucrurile pentru care îi sunt recunoscătoare lui Geo Bogza un loc important îl ocupă admiraţia şi stima cu care a vorbit întotdeauna despre ţăranii ardeleni. probabil. dar fervoarea cu care o făcea ducea gândul la elanuri canibale şi te îndemna să presupui ca obiect al devorării un semen înfrânt.sunt sigură .multe celebre şi devenite clasice . astfel. literatură de ficţiune. nici măcar că au fost ale mele. dar sunt sigură că. pentru că ferocitatea triumfătoare şi grăbită a acelui prânz călca elementele de civilizaţie ale tuturor şi codurile de maniere ale fiecăruia în parte. m-am obişnuit să privesc oamenii care mănâncă cu sentimentul că îi surprind într-un moment aproape ocult al dezvăluirii condiţiei lor. de la o senzaţie sau un stop-cadru. dintr-o farfurie ţinută în mână. şi priveam. Între tabloul descris de Geo Bogza şi tabloul pe care îl priveam cu un fel de teroare eu. sunt sigură. dar nici nu se gândeşte măcar la cea a urmaşilor. îi sunt recunoscătoare mai ales pentru cea în care. în clipa în care încep să scriu.privirea mi-a fost captată de un spectacol de o mare brutalitate. feţele muşteriilor întâmplători ai acelui comerţ.asemenea lui Cuvier . dar şi filosofice şi sociale. aşa cum vasul refăcut în muzeu este o amintire şi o sculptură în acelaşi timp. de fapt. Memoria mea există numai cu creionul în mână.forma obţinută în felul acesta. şi despre care eu nu-mi aduc aminte nici măcar că au existat. deosebirea era de la o icoană bizantină la o pictură de gang.solemn. şi atunci este mai mult instrument de lucru decât materie primă. creându-mă pe mine odată cu el. dincolo de simplul reflex al supravieţuirii. Nu era.violent şi exhaustiv . nu numai psihologice. cui seamănă şi ce reprezintă. care a pierdut cifrul culturii părinţilor. dar nu cred că exagerez calificând astfel spectacolul pe care îl oferea. m-ar fi înspăimântat. Nu puteam ghici de unde vine şi cu ce se ocupă. iar promiscuitatea nu o stânjenea.în care a vorbit despre ţăranii ardeleni. Cărei categorii sociale putea să-i aparţină fiinţa aceea supraponderală. ştiusem că felul de a mânca al unui om îl defineşte. îl refac creându-l.îi numea profesorii săi de demnitate şi măreţie. nici tânără şi nici frumoasă. Pornesc de la o nuanţă evocatoare. silueta vasului dispărut. descrierea unor sentimente şi suferinţe despre care nu mi-aş mai fi amintit nimic. de la o privelişte sau un sunet şi refac . Dacă aş fi scris un jurnal. reţinute de ceilalţi. Pagina mea este. întreagă.dintr-un os întreg mamutul amintirii. Mă gândeam la toate acestea mai deunăzi.episoade din viaţa mea. decât o femeie mâncând ceva în picioare. dar se vedea că nu suferise şi nu muncise cu adevărat niciodată. dar arogantă şi sigură de vitalitatea ei ţipătoare. iar dintre paginile .

până la punctul de a le pune sub semnul întrebării. dezastrele . grafic. capacitatea de a descoperi asociaţii fragede între lucruri şi de a realiza între fapte şi imagini legături epatante pe care ochiul miop al adultului nu le sesizează. a căutat plin de nedumerire în jur şi a întrebat unde este marea lui. dar în faţa cărora. Fericirea copilăriei.chiar dacă mai repede uitate . mi s-a părut întotdeauna . cât a străbătut. mistificatoare. dar şi nesuferitoare.sunt mai intense la cinci decât la cincizeci de ani.ci din prospeţimea simţurilor şi din extraordinarul talent de a trăi pe care cei mici îl au. magicei sfere a spiritului copilăresc. Este desenul clar şi neînspăimântător al unui dedal cu o singură intrare. a altuia când. de o nemărginită ingenuitate. această prezenţă totală într-o clipă şi într-un loc dat fac din copilărie tărâmul fericit pe care îl visăm apoi tot restul vieţii. suferinţele celor mici sunt proporţional mai sfâşietoare decât cele ale adulţilor. când auzeam vreun adult spunând. paradisiacă. vine nu din lipsa necazurilor . arătându-i-se hotelul Intercontinental. dar ah. Nu ştiam dacă trebuie să-i acuz pe cei vârstnici de necinste sau numai de neştiinţă. Ceea ce le contrabalansează însă. asupra transparenţei. Această elasticitate a viziunii. De altfel. nu poţi să mai ieşi decât după ce ai ajuns în punctul terminus. isteria limbii pe care abia începea să o silabisească. conturat pe un peristil al casei lui Marcus Lucretius. această privire plină de o scânteietoare atenţie. şi împotriva întregii lumi. mirajului de neşters al copilăriei este capacitatea ei de a înregistra fiecare senzaţie. imposibilitatea de a şti punctul în care se află. Ei bine. spaima care-l împiedică să găsească soluţii. mi-a răspuns că are gust de picior amorţit. pe care le spicuiesc la întâmplare dintr-o îndelungată atenţie. odată intrat. până la punctul de intrare. mai logică şi mai plină da concreteţe.şi cu cât mă aflam mai aproape de copilărie. Sau uimirea. Îmi vin în minte câteva asemenea dovezi pline de haz şi de intuiţie. rămâne uimit ca în fata unor dovezi de geniu. refăcând pe cont propriu. fericit nu pentru că este lipsit de durere. pentru că noţiunea de hotel i se asocia fatal noţiunii de mare. labirintul pare simplu pentru că uiţi ca parcurgerea lui se petrece în întuneric. fiecare imagine. perioada nu numai lipsită de griji. aplecată cu admiraţie şi intimidare. ci numai pe Ariadna sa".existente şi chiar exacerbate de sensibilitatea acută a vârstei până la rangul de nenorociri . şi mai ales nesiguranţa. euforică. scrie undeva Nietzsche. mincinoasă. cu atât sentimentul meu era mai plin de revoltă şi de violenţă . nu eram fericită. odată descoperite. GENIUL DE A FI Ideea că prima copilărie este zona eminamente fericită a vieţii. Tragică este numai spaima care-l cuprinde pe cel intrat. raţional şi firesc. Văzută astfel. întrebat cum i se pare sifonul din care băuse pentru prima oară.Prima reprezentare explicită a labirintului (cuvânt şi imagine) este un grafitti de la Pompei. cât a mai rămas şi de unde trebuie să se întoarcă. esc în loc de sunt (asemenea bătrânilor din satele izolate ale Mărginimii Sibiului). enigma labirintului apare uşor de dezlegat şi fără nimic tragic în ţesătura ei mai curând ludică. Sau cel puţin nu în sensul în care era în stare să înţeleagă această magică noţiune platitudinea unui adult. şi nu poţi s-o faci decât repetând în sens contrar drumul parcurs. Spaimele copilăriei nu sunt mai mici decât cele ale maturităţii. fiecare sentiment cu strălucirea de la facerea lumii. din care. odată timpul trecut.absolut falsă. Nu cred să fi admirat vreodată metafora celebră a vreunui mare poet mai mult decât formula acelui băieţel care. cred eu. cât mai puteam să protestez în interiorul meu de copil aflat în cursul escaladării celor şapte ani de acasă. "omul labirintic nu caută niciodată adevărul. Sau deducţia fetiţei care spunea ea singură. ceea ce da naştere. cu acel indigest amestec de invidie şi de dispreţ pe care lam mai întâlnit adesea la cei ce se considerau mai maturi decât mine: "Ce ştie ea? Ea e fericită!". O ÎNTÂMPLARE STRANIE 46 . Desenat în lumina de la Pompei. în impasul absolut. pentru a-l pierde apoi într-o numărătoare inversă eşalonată de-a lungul întregii existenţe. ci pentru că asupra oricărei dureri precumpăneşte geniul de a fi.

Am ridicat şi eu ochii şi m-am oprit.când chiar şi un locuitor al betonului şi un profesionist al hârtiei. se depuseseră unele pesta altele până la refuz.sute şi sute . dar îşi pierduse şi siguranţa mişcării. şi în permanenţă.deşi nam înţeles-o. semănau cu nişte frunze care se învârt în jurul propriei lor cozi sau cu nişte fructe care urmează legea gravitaţiei şi se zdrobesc. ea se năştea din mişcare. săgeată. abia palpitândă. imensul stol nu numai că scăzuse. o prea îndelungată rezistenţă le adusese la acest nobil ceremonial al bucuriei sau exasperării? Oricum. mult mai mare decât în clipa în care îl descoperisem. la fiecare trecere a formei. Totul semăna cu o demonstraţie de artă. iar eu treceam grăbită şi înfrigurată. cu ochii pe cer.Am trăit la începutul acestei primăveri întârziate o întâmplare stranie şi tulburătoare pe care . în orice caz. obişnuit să fie numai un număr dintr-un catalog şi un modul dintr-o construcţie. fremătătoare şi desigur suferinde. dar având în permanenţă o formă: glob. conturul. Publicul extraordinarei întâmplări ce luase sfârşit a început a se risipi ca după un spectacol a cărui artă. că ritmul străzii s-a încetinit ciudat. se rotea schimbându-şi în permanenţă forma. prin dreptul Ateneului. subţiri. Am simţit frigul şi vântul pe care le uitasem şi am plecat şi eu. câteva zeci de păsări cădeau în golul dintre case. în trei dimensiuni . Stolul începea să scadă în volum. din nou glob. în orice caz nu să mai ridicau nici una în zbor. încât grădina de vară părea un recipient umplut cu vârf de acea substanţă zburătoare. din toate marginile cerului.şi priveau în tăcere dansul fantastic. în timp ce alţii continuă să înainteze ca în vis. globul rotitor şi mereu în transformare era în continuă creştere. prin atingerea zărilor. între alţi trecători grăbiţi şi înfriguraţi. virgulă. iar în interiorul ei . Forma desenată pe cer. sau se odihneau numai după epuizantul şi incomprehensibilul ritual. ca şi cum ar fi fost aspirate de o forţă a vidului. localnice supravieţuitoare ale iernii. un imens stol de păsări negre. ample. simplu. OGLINDA DE PĂMÂNT Există momente . paraboloid. apoi deasupra golului grădinii de vară a fost ca o ploaie de pietre încă vii. când am simţit deodată că ceva s-a schimbat în jurul meu. devenea astfel de-a dreptul ameninţătoare prin mărime şi tindea să-şi piardă. de fapt. se integrau perfect mişcării generale. durerea şi poate sfârşitul? Erau migratoare. l-a emoţionat şi îmbogăţit sufleteşte. asemenea mie. Ce fel de păsări îşi dansau într-un mod atât de spectaculos bucuria. dimpotrivă. con. Era o după-amiază închisă. deşi dincolo de perfecţiunea liniilor şi fiorul magiei se ghicea neliniştea sau chiar tragedia păsărilor. piramidă. S-a întâmplat însă ceva curios. Deasupra pieţei. De la un timp. se descoperă dintr-o dată uluitor şi 47 . veniseră de departe şi cine ştie ce descoperire le înnebunise odată sosite? Sau. de fapt în văzduhul de deasupra spaţiului dintre Biblioteca Universitară şi Athenée Palace. cu un dans ritual. aşa cum aş povesti desfăşurarea unui cutremur sau erupţia unui vulcan care m-au lăsat să le contemplu. sau poate tocmai de aceea . fără să o tulbure. urmând evident legi ale dinamicii şi neoprindu-se nici o clipă. M-am uitat la oamenii care. Iar totul era de o extraordinară frumuseţe. Mureau. Totul semăna cu o luptă între o forţă zburătoare spre cer şi una absorbantă în pământ. chiar dacă neînţeleasă pe deplin. tulburată de măreţia misterioasă a universului din care locuim şi înţelegem o atât de mică parte. din nou săgeată. pe muchia scânteietoare dintre anotimpul somnului şi cel al trezirii . apoi câte câteva sute. se opriseră . zgâriată de un vânt rece şi plin de răutate. tăcut şi de neînţeles.simt nevoia să o povestesc. de pământ. Spectacolul se apropia de sfârşit. pe deasupra. Şi am simţit nevoia să povestesc ceea ce am văzut. sinusoid. poate.mişcarea continua într-un fel armonios şi savant. păsările se roteau acum dezordonat. din prima clipă. Oricare ar fi fost însă forma născută. aproape înghesuindu-se să cadă (şi căzând) în acel gol din spatele Bibliotecii Universitare. că din loc în loc unii s-au oprit şi se uită cu un aer copilăresc în sus. delimitată încă. i se adăugau grăbite roiuri mai mici care. La început cădeau câte câteva zeci. de câte ori structura rotitoare în cer şi în sine însăşi trecea pe deasupra grădinii Boema. hiperboloid.şi ele se aprind mai ales primăvara.căci erau forme spaţiale.

în timp ce trupul meu tot. conectat la un cosmos în care sevele nu se contrazic nicicând. ca o enorma sămânţă. tăiat în felii untoase. umed puţin. înaintam mai greu printre făgaşele gata să prindă rod ale câmpiei. Mergeam tot mai greu. ca şi cum aş fi scos. iată un fapt cu adevărat esenţial. Pentru că sensul acelui efort al înaintării prin ţărână era sentimentul. ca-n vis. cu fiecare elan de a merge mai departe. cu respiraţia simţită înnoitoare până în adâncul fiinţei. de altfel. solidar cu pământul în acea atât de victorioasă tentativă de a mă răscoli. lucios. seara cobora. A merge peste un câmp arat proaspăt. mi se făcea somn. poticnindu-mă. cu vârfurile pantofilor izbite mereu de culmile orgolioase ale brazdelor ajungându-mi aproape până la genunchi. până la genunchi şi orizontul devenind perfect rotund. pământul are întotdeauna dreptate. deodată simţeam cum eu port în mine atomii lui veşnic hrănitori.cu părul atât de aranjat şi de lipit de craniu încât părea adus mărturie că ele nu stăteau. Concursurile de frumuseţe umpleau nenumărate pagini de revistă. coafate şi machiate cu stângăcie după modelul intangibilelor şi admiratelor prototipuri de pe ecran) până la cele desfăşurate peste ocean şi având drept scop desemnarea câştigătoarei imperialului titlu de Miss Univers (şi era într-adevăr impresionant şi ridicol să vezi fantastica desfăşurare de ingeniozităţi tehnice şi mijloace financiare cheltuite pentru simulacrul de încoronare. de la cele organizate de redacţie printre propriii ei cititori (şi era într-adevăr înduioşător şi jalnic să vezi toate acele copile de provincie. fastul. în sfârşit. iată o experienţă. Fericitele candidate la acest suprem triumf. nevăzând nimic altceva decât pământ. a peisajului.chiar fără titlul lămuritor al revistei . a merge până când simţi pământul urcând în tine până la glezne. în podul unei rude la care îmi petreceam vacanţa. nu sunt decât un fulger revelator de esenţe. Deodată. asemenea celorlalţi muritori. în timp ce . în luciul mineral al pământului. a merge mult. şi mă simţeam bine. de a mă trezi. numai de pământ.nu puteai să nu deduci înaltul lor grad de celebritate. după care putea începe 48 . în patria aceea indestructibilă. abia travestiţi în celule trecătoare de viaţă. iar el poartă în sine. lumina nu are niciodată îndoieli. nu conţin în ordinea epică nimic extraordinar. cu pieptul umflat de văzduhul prea mult pentru mine. ţara mea de oase devenite pământ. gata să se dezlănţuie. eram obosită. Parcă văd şi acum paginile îngălbenite de timp. Mergeam greu. rotundă şi ea peste pământul rotund. direct proporţional. atingi o blană de miel sau mergi peste o arătură. firicelele nevăzute care se fixaseră şi se simţeau bine acolo. străbunii mei necunoscuţi şi atât de reali. de lama senzuală a plugului. unde mari fotografii în sepia etalau trupuri de femei şi de bărbaţi oarecare. suspendată în aşteptare. al înrudirii fiinţei mele nerăbdătoare de vară cu substanţa. de natură să hrănească apoi luni şi pagini întregi. la început tremurător. fără s-o fi bănuit măcar înainte. CONCURSURILE DE FRUMUSEŢE Una dintre memorabilele descoperiri ale adolescenţei mele a fost. aşteptător. şi mă simţeam acasă şi gândeam ameţită. Cu cât creştea oboseala. atâta siguranţă şi grijă de a fi priviţi şi admiraţi încât . abia ascunşi. ci despre concursurile de frumuseţe care duceau adesea la selectarea acelor exemplare de lux din masa jinduitoare a admiratorilor de rând. cu o acută plăcere. cu aplombul pozării şi cu plictiseala de a fi iubiţi. lascive. apoi tot mai violent. a merge peste un câmp gol. a merge mult peste un câmp de pământ. pe care istoria reală nu şi-l mai permitea de secole). cu fiecare celulă trezită de primăvară priveşti o creangă cu muguri. în vântul istoriei. paşii mi se smulgeau mai greu dintre brazde. pe feţele cărora se citea însă o asemenea încântare de sine. făcând parte dintr-un univers. Asemenea clipe anteice. de a mă face să mă descopăr altfel. Dar nu despre acele vedete . să mă las să adorm. a merge peste un câmp proaspăt arat. ar fi început să dea colţ şi să prindă rădăcini în câmpia aceea etern fertilă. descopeream cum chipul meu de carne şi sânge zvâcneşte fericit recunoscându-se. ca într-o adâncă oglindă. enorma colecţie a unei reviste "Cinema" de prin anii '30. mirosind neliniştitor şi adânc a forţă nedefinită şi a timp nelimitat.nu despre ele vreau să vorbesc. a merge peste un câmp negru. cu voluptatea oboselii din mers. cu acea umezeală a umorilor profunde şi secrete.aproape magic.atent. cu plăcerea mersului. cum aş fi putut să mă întind pe pământ.

în Convorbirile cu Gavoty. iarna continuă. Există întotdeauna la începutul lui martie sentimentul că iarna nu mai poate fi îndurată. ÎNCREDERE George Enescu face. cât de departe erau acele femei frumoase de nişte adevărate frumuseţi! Şi pentru că nu eram în stare să-mi explic cauza evidentei neîmpliniri. pentru că. Muncesc din greu şi cu bucurie. Ceea ce mă obosea era neclintita convingere a acelor biete fiinţe că deţin frumuseţea absolută. plină de uimire. nici faptul că ea nu putea fi măsurată după criterii obiective nu erau de natură să mă întristeze. Textele care însoţeau fotografiile luate pe marginea unor sofisticate bazine sau în spuma unor blănuri publicitare . Nu mai tragem cu săgeţi în nori şi nu mai implorăm pomii să înflorească. dar nu ştiu ce este deznădejdea. brânduşele. cerând calităţi diverse. nici primăvara să vină. Frigul continuă adesea şi în martie. ciudat este doar că. că dacă. Le puteam privi în voie. doborâţi. dar . erau ele însele deţinătoare ale unor titluri naţionale. ai umerilor.într-un mod paradoxal şi revoltător . încă o săptămână. atâtea diminutive ale speranţei noastre de mai bine. faptul că legile devenirii sunt elastice şi pot fi întinse sau scurtate după umorile norilor şi capriciile vântului nu împiedică ziua să crească implacabil şi ritmic. într-adevăr. încât totul avea aerul unei adevărate olimpiade. şi noroiul îngheţat sunt insuportabile. Descoperisem de fapt.explicau cu minuţie şi suficienţă criteriile alegerii: numărul de centimetri ai taliei. că cerul mereu acoperit. prin absurd. de atâtea amânări. o nevoie de hotar şi de luare de la capăt a lucrurilor. rod al unor numeroase şi greu repurtate victorii subalterne.parnasul cinematografic. dar este. am învăţat nu numai că iernii nu i te poţi împotrivi. Le puteam privi în voie. Şi le priveam. printre care. Aţi văzut probabil şi dumneavoastră unele femei sleite de puteri. viorelele. dar noi nu suntem totuşi. limita se lasă împinsă fără crâcnire mai departe. acută şi aproape isterică.o nemărginită milă.bizar . ai gleznei etc. Faptul că această florală numărătoare inversă se încăpăţânează să rămână în vis încă o zi.odată primele zile ale lui martie trecute. fără îndoială. dar dimpotrivă. să facem faţă. următoarea mărturisire: "Sunt chinuit de scrupule. importanţa estetică a relativităţii. de un fel de saturaţie. METEOPSIHOLOGIE Există întotdeauna la începutul lui martie o exasperare. nu vom mai rezista. convingerea aceea ofensivă care năştea în mine . am claca probabil. oricât de târziu. că din clipă în clipă vor apărea ghioceii. definitiv. chiar dacă nici un semn al binelui nu se arată. o dorinţă. gata 49 . incredibil. cu cât această amânare este mai lungă. Ceea ce-i poate exagerat să considerăm a fi o concluzie psihologică. cu atât răbdarea şi rezistenţa noastră sunt mai solicitate. ci şi că întotdeauna vine în cele din urmă primăvara. măsurând cu eroica lor frivolitate mersul înainte al anotimpului şi al lumii. disperarea noastră începe să scadă şi o stranie răbdare ne întăreşte cu argumentele unei verificate înţelepciuni. Dacă la începutul lui martie ni s-ar spune că mai avem de răbdat două luni până să se facă frumos şi cald. trei. alături de frumuseţe. stăteau cu cinste rezistenţa fizică şi cea nervoasă. Desigur. dar noi continuăm. şi în aprilie. dar ce ciudat. nimic neobişnuit în această atingere a limitei fixate calendaristic. de primăvară. brebeneii. Desigur. de-a lungul mileniilor de rotire a anotimpurilor. una meteorologică. şi nămeţii murdari. căci sunt prea umil ca să-mi îngădui luxul de a fi deznădăjduit. Cu siguranţă că cifrele respective erau cât se poate de apropiate de ideal. există ani când chiar şi maiul e urât. cu toţii suntem convinşi că iarna nu mai poate dura. Nici concluzia că frumuseţea nu rezulta dintr-o înşiruire de fracţii perfecte. odată pragul de timp trecut. două. fără să-mi dau seama. o nevoie de schimbare a anotimpului înainte de graniţele lui cosmice. zilele petrecute în podul de care se leagă pentru mine primele amintiri cinematografice mi-au rămas în minte încărcate de un fel de tristeţe istovită de propria ei greutate.

ducând în braţe prunci dolofani. abia ştiind să meargă şi abia ştiind să vorbească. studenţi întorşi la părinţi de sărbători.. sau. / Hoialin..să se prăbuşească. / Hoialin. deznădejdea şi mulţumirea de sine . câte şase-şapte copii de patru-cinci ani .ţărani. purtând în coarne colaci şi în jug panglici şi ramuri de brad. Felul în care marele artist pune în relaţie umilinţa. ele sunt totuşi fericite. aproape magic. babe şi moşi. a visa perfecţiunea unei clipe în schimbul unei deveniri întregi mi se par opţiuni de care poate fi în stare numai cineva căruia i s-a dat atât de mult înainte de naştere. rotundă. au început să curgă cetele de colindători preşcolari.un pluguşor cu boi adevăraţi. iară lin. să dea. şi apoi pierzându-se din nou în ceaţa acustică a incomprehensibilului vârstelor. începută în umbra săgeţilor de şindrilă îndreptate spre cerul maramureşan şi încheiată sub broderiile de lemn ale Neamţului trecut din istorie în literatură. Spre dimineaţă să fi fost ora şapte. pentru care bunătatea şi muzica se înscriau în acelaşi ermetic cerc. dar stătea ca o cunună agăţată. magi. iar în gurile lor . iară lin.elevi mai mici şi elevi mai mari. Din această abia sperată.ca pe o ecuaţie cu mai multe necunoscute de a cărei rezolvare depind în egală măsură Parnasul şi Paradisul . dar intraţi de pe acum în port şi tradiţie ca nişte adulţi. În sfârşit. Au urmat apoi nenumărate cete de irozi. mai organizaţi. regi şi 50 . ÎN CĂUTAREA ZĂPEZII Cerul era nehotărât şi închis. acoperiţi cu mantale de hârtie creponată. narând cu o fermecătoare seriozitate medievală întâmplările satului în anul care se încheia. bine hrăniţi cu lapte.cu dimensiunile visului mult mai limpezi decât cele ale realităţii . zadii şi opinci. pornind înspre ţinuturi în care alcoolul euforizant al tradiţiilor magice. noaptea colindelor a fost încheiată. aş înceta pe dată să mai compun pentru a eterniza această clipă minunată. cu el. de un moşneag trecut de optzeci de ani. încât viaţa abia dacă îi este suficientă pentru ca. Dacă s-ar întâmpla ca într-o zi să fiu total mulţumit. colindele încercau să ţină locul zăpezii. / Hoialin.colindele se repetau ca într-un carusel fermecat. Noaptea colindelor maramureşene a început pe la orele patru ale amiezei.. cântând ingenuu şi aproape preclasic cuvinte pe care nu le înţelegeau în întregime şi care ajungeau la ascultător ca nişte misterioase fărâme sonore. întrevăzute în nopţile copilăriei. ascultam şi priveam .încotoşmăniţi în sumane de lână ţigaie tighelită cu negru. fără încetare. distinşi prin coroane da carton poleit şi înarmaţi cu paloşe de lemn. tineri . fete şi băieţi.se opreau sub geamuri sau la uşi şi-şi împleteau glasurile subţiri ca nişte firicele de arnici. a luat naştere acea ireală săptămână de sfârşit de an. Au urmat apoi .cu dinţi în schimbare sau ştirbe de mult . iluzie. ca pe un descânt. în căutarea zăpezii şi a colindelor. nu sunt niciodată total mulţumit. George Enescu a fost un astfel de geniu. A pune opera mai presus de artist şi deznădejdea mai presus de bucurie. Câte doi-trei. ne părăsisem casele însingurate în iarna întunecată a oraşului." Nu cred să fi întâlnit vreodată o dovadă de mai adâncă modestie. pe atât de încărcate de puteri vrăjitoreşti.. la Văratec. într-un fel de progresie rituală care impunea sărbătorii o rigoare ancestrală şi o severitate fascinantă. încrederea în umanitatea pe care atât de eufemistic o reprezintă renaşte în mine fără cusur şi pot să fiu copilăreşte de fericită numai pentru că m-am născut pe aceeaşi parte. în timp ce. pe cât de ermetice. Niciodată. care a cântat cu o voce tremurătoare. bărbaţi şi neveste." Peste câteva zile şi câteva sute de kilometri. devenind tot mai limpezi.oricât ar părea de incredibil . când. crai.după vicleimuri feerice cu tineri travestiţi în fecioare. tot mai de înţeles. ajunşi cu umor din protoistorie sub zidurile Plevnei şi povestind în rime avântate prinderea lui Osman de către generalul Cernat. pe munţi. care să reprezinte în acelaşi timp argumentul unei mai impresionante superiorităţi. / Cu oile după ei. Cu mine este aproape acelaşi lucru.mi se pare cea mai convingătoare dintre demonstraţiile ce identifică binele cu frumosul şi morala cu arta. încă nu s-a evaporat cu totul. ostaşi.odată cu orele serii crescând şi vârstele . De câte ori exemplul lui îmi apare în faţă. nesigură de sine. miniaturali deocamdată . în iţari. de pământ. sau poate chiar opt . iară lin. odată cu întunericul care nu îndrăznea încă să coboare peste sat. îngeri. iară lin. / Mărguşi cu oile-n munte. / Cu iarbă până-n gerunche. colindul bătrânesc al fermecatei mioare: "Mărguşi trei păcurărei / Hoialin.

Priveam lupta dintre om şi taur. împotriva celor ce urlau animalizaţi de presimţirea sângelui: ce-ar fi fost dacă artiştii nefericiţi din arenă s-ar fi întors împotriva fiarelor fericite din tribune? FOTOGRAFII Îmi place să mă uit la fotografii. Mi-ar fi greu să spun începând de când. s-ar fi solidarizat. a fost intervalul unui sfârşit nu de an. alunecată ca pe un tobogan al nerenunţării din valea Izei în cea a Ozanei. într-o nu prea avansată copilărie. spectacolul acela care dezlănţuia publicul. Privitul bucăţelelor de carton. mai ales. din culoarea sepia a cărora mă aţinteau figuri atente şi serioase de necunoscuţi. ARTIŞTI ŞI FIARE Amintirea singurei corride pe care am văzut-o. deodată. când am descoperit într-o vacanţă o ladă cu poze.omul şi taurul s-ar fi coalizat. a înlocuit pentru zile întregi toate jocurile şi a fost nevoie de intervenţia hotărâtă a celor 51 . începând să le devore nerăbdători. beat nu numai de priveliştea sângelui curs. cu cei şase tauri ucişi şi. cu teama că nu vor reuşi să le termine. Începută ca o abia îndrăznită iluzie. s-ar fi unit.pauză în care spectatorii au scos uluitoare pachete cu mâncare şi băutură. pornită nesigur în căutarea tradiţiei supravieţuitoare şi a zăpezii. m-am gândit ce-ar fi fost dacă cele două personaje tragice şi existenţiale din arenă . desfăşurat . a lor -. dar îmi amintesc fericirea care m-a cuprins. ci şi de alcoolul îngurgitat în timpul nesăţiosului antract. jocul acela în care fiecare dintre ei îşi pusese miză viaţa şi-şi desfăşura arta de a se salva. când. amintirea acestei corride e fixată în mine irevocabil printr-o idee ciudată ce mi-a venit brusc în cea de a doua parte a reprezentaţiei. săptămâna aceea.sub semnul speranţei. într-un fel de isterică tentativă de a compensa moartea la care asistaseră prin resursele oferite unei alte vieţi. grăbiţi.incredibil şi totuşi . cu pauza de după primii trei . ci de ev. într-o clipă înaltă de intuire a adevăratului lor destin. ostaşi şi ieniceri se tăiau din vorbe şi din gesturi grandilocvente şi sfârşeau prin a intona un înduioşător şi comun imn păcii universale.sultani.

personalitate stranie şi operă obişnuită doar prin felul brusc în care s-a întrerupt . Aşteptam Anul nou jucându-mă cu propriile mele fotografii. în care copiii aveau pălării rotunde cu panglici. ca şi cum aş fi amestecat. dar nerenunţând să mai supravieţuiască prin forţa hârtiilor adesea mototolite. după o viaţă de o tristeţe şi o mizerie neegalate. aproape magice cărţi de joc. un fel de disciplinare a haosului. iar eu nu aveam tăria să nu le mai cercetez viaţă secretă din care domnul sobru pe care îl întâlneam uneori în lift râdea cu hohote printre sticle şi pahare. aşezând obiectele pe categorii: mormane de haine. în timp ce atât de evocatoarea sepia fusese înlocuită de negru şi alb sau. deşi ar fi trebuit să nu aibă nici un fel de secrete pentru mine. excursii. zgâriate de moloz. ore şi zile de-a lungul cărora nu reuşeam să mă desprind. Crescând . Ţin minte şi acum plânsul cu sughiţuri şi revolta care m-au cuprins în timpul silnicei evacuări din acel univers semifantastic.aşa cum ar fi trebuit să alegem ceea ce am fi descoperit că ne aparţine din maldărele informe de obiecte care nu mai aparţineau decât nenorocirii -. poeţii giganţi şi incomparabilii maeştri. fascinată.chiar dacă uitată pe lungi perioade de timp .. atât de bogată totuşi în sărăcie şi suferinţă. murdare de sânge. domnii ghetre cu năsturaşi şi doamnele umbrele de dantelă.în faţa unei astfel de comemorări este dacă şi în ce măsură aducerea aminte se leagă de o conştiincioasă administraţie a memoriei numai. înaintea admiterii noastre acolo. infinit mai târziu. într-o curte largă de la marginea oraşului. aranjat. de strălucitoare culori. Mi-am rememorat aceste două scene zilele trecute când . desigur. mai rar. Gospodine ale dezastrului întreprinseseră. să-i protejez pe unii şi să le caut nod în papură altora. Bizar era faptul că fotografii pe care nu le iubisem niciodată îmi deveneau brusc simpatice şi întâmplări pe care le socotisem insignifiante căpătau deodată interes. ca şi stigmatul de "decadent". îmi amintesc o scenă dovedind o înclinare la fel de pregnantă pentru dreptunghiurile. dar şi de memoria operei . insuportabile fragmente de viaţă dispărută în realitate. petreceri. cred.atmosfera sfârşitului de an înclinându-mă spre reverii . mii şi mii de rememorări care nu mi se mai adresau decât mie. în cazul lui Ştefan Petică .. al cărei ecou avea să-l târască la nesfârşit. ceea ce va face ca ura împotriva poetului Nopţilor să se reverse şi asupra lui. din care. acolo unde fuseseră duse toate lucrurile găsite în bolgiile blocurilor distruse de cutremur. Petică intră în cercul claustrat şi urât de restul scriitorilor şi suportă alături de ei poliţe pe care nu la semnase. în mod curios. ar fi trebuit să mi le aleg pe ale mele . care nu mai erau de carton. nişte misterioase. cu atât mai lipsite de naturaleţe. dealuri de fotografii. iar băbuţa de la mansardă apărea în atitudini fatale sub croielile unor mode vechi de câteva decenii. Prima dintre acele nefericite întâmplări. din atmosfera podului întunecos împodobit de dungi acute de lumină scăpate prin crăpăturile ţiglelor şi traversate de zboruri suspecte de gâze. din hârtie lucioasă. mult mai democratic şi mai derizoriu. sau reprezintă un omagiu real adus cuiva care nu a murit cu totul. Asta nu înseamnă însă că nu s-a simţit bine printre "efebii. Nunţi. Fără să semene prea mult cu ceilalţi literatori.ţinând de viaţa omului. luminau într-un fel nou întâmplări şi cadre ce păreau definitiv clasate. îmi împărtăşeau noutăţi izvorâte din simpla comparare a unor înfăţişări cunoscute. botezuri.nu pentru prima oară . iar răspunsurile condescendente. din acel univers în care avusesem timp să distribui simpatii şi antipatii. din care încercam să-mi ghicesc trecutul. la poalele acelei imense grămezi de imagini. se adaugă şirului de confuzii. ci. zimţată pe margini. o mie nouă sute şaptezeci şi şapte. nedreptăţi şi neînţelegeri .am început să răscolesc sertarele cu propriile mele fotografii. Îmi amintesc orele şi zilele întregi pe care le-am petrecut aşezată pe un scăunel. bucăţelele de timp erau în stare de nenumărate surprize. UN LUJER STRĂVEZIU Calendarele culturale au înregistrat împlinirea a optzeci de ani de la moartea lui Ştefan Petică. în literatura noastră. cu cât mai "naturale". din moment ce. răscolit.am păstrat intactă această pasiune.mari pentru a fi scoasă din praful vechi de decenii. munţi de cărţi. pe care cei mai mulţi ar fi dispuşi să le dea. întrebarea pe care mi-o pun . să imaginez poveşti şi dialoguri între eroi care aşteptau de la mine un caracter şi un destin conform cu înfăţişarea pe care mi-o deconspiraseră.care lau urmărit pe poetul mort la 27 de ani. de acele răscolitoare. a fost integrarea sa în grupul macedonskian." În acel 52 . Era în martie.această întrebare primeşte valenţe suplimentare. rupte. prilejuri de bucurie sau încremeniri de frumuseţi. piramide de cratiţe.

concerte. atenţi cum de mult nu mai fusesem la clipa care trece şi la încărcătura ei ireversibilă de idei. ci acele paradisiace sunete ce picurau în golul dintre ani. nu a făcut nici ea decât să-l nedreptăţească. nici în alta a baricadei." MEDITAŢIE LA UN AN Am aşteptat anul nou 1985 ascultând Bach. Şi totuşi. 1685. relaţiile poetului cu cercul macedonskian sunt destul de efemere. fugi. Un an anonim. dar nu exista vulgaritate şi meschinărie. ci şi prin talent. unul . şi asta era mult. / Le-ngălbeneşte faţa luna / Cu dureroasa-i poezie: / Ei dorm mai strânşi ca-ntotdeauna / Şi plâng în somn fără să ştie.. Cum s-au mişcat astrele pe cer şi cum s-au copt fructele. pentru că în anul care începea urmau să se sărbătorească într-un bucuros elan purificator câte trei sute de ani de la naşterea fiecăruia dintre ei. Händel şi Scarlatti. De altfel. preludii. nici într-o parte. opere. cum s-au urmat anotimpurile şi cum au legat roadele în acel an capabil să izbucnească în lume asemenea izvoare de frumuseţe? Cărţile de istorie nu ne spun aproape nimic. pe malurile înfiorate ale acestor măreţe fluvii de sunete. un an care şi-a folosit toate resursele de voinţă şi de forţă. din neliniştea noastră istorică. pentru că toţi au simţit că el nu le aparţinea de fapt. în stilul plutitor al sfinţilor bizantini. Un vers. Dar un poet adevărat . transcriu . Istoria literară.cadru exista ridicol . fabuloasa sa sărăcie (un prieten îşi aminteşte de pereţii strălucitori de brumă ai minusculei sale odăi) şi firea sa aristocratică nu numai prin fantasme. Un an anonim? Dar el se numeşte cu trei dintre cele mai strălucitoare nume ale miracolului: Bach. însă. la. Un an banal? Dar câţi dintre nenumăraţii ani socotiţi de la păcatul originar şi de la uciderea lui Abel se pot prezenta la judecata de apoi atât de neîmpovăraţi de păcate. nici molime. Scarlatti. cantate. în stilul avântat al secolului trecut. Mi-ar plăcea să scriu imnuri.mulţi dintre cei ce-l frecventau îşi vor fi dat seama -. în stare să-i nască pe toţi trei. închizându-l fără drept de apel în cripta simbolismului defunct. în care ursitoarele şi-au dat drumul prezicând oratorii. pentru că anul care începea urma să le aparţină. acestui incredibil an 1685. de geniu şi de credinţă pentru a-i naşte pe ei. el. si bemol. M-am întrebat cum a putut fi acel an. 53 . nici în viaţă şi nici în posteritate (un dicţionar din anii '60 încă mai făcea procesul depărtării lui de mişcarea socialistă şi al naţionalismului său). atât de limpezi? Un an oarecare? Dar mai există mulţi care să fi putut face pentru istoria noastră sufletească mai mult? Mi-ar plăcea să scriu ode. banal. un an neînregistrat de cronici şi neclamat de anale. ale cărui neoprite. acestui extraordinar an 1685 în care a fost întemeiată cea mai nobilă dintre dinastiile sistemului nostru galactic. nu au avut loc nici războaie. curajos şi suferitor. ca şi cum şi-ar fi luat toate măsurile de precauţie să nu ajungă viu până la noi.un poem viu încă. Händel.în semn de omagiu . întreită aniversare menită să ne oprească din goana noastră modernă. O altă cauză a nedreptei sale persecutări a fost oscilaţia între exaltarea socialistă şi cealaltă extremă a spectrului politic. atenţi la mecanismul magic al universului. / / Iubiţii dorm. cea al cărei nume se poate scrie nu numai cu litere. o analiză a flagrantului insucces suferit de poet în epocă poate considera printre cauzele principale aceasta aproximativă solidarizare cu Macedonski. obosite maşinării scoteau nu scrâşnetul aspru al istoriei. oscilaţie mereu alimentată de dezamăgirile înregistrate într-o tabără sau alta şi de contradicţia dintre neînchipuita. iar numărul colaborărilor la Literatorul este în realitate redus. si: Bach. ci şi cu note pe portativ. sonate. simfonii.şi Ştefan Petică a fost. suite. chinul nopţilor de vară. / Şi groaza razelor de lună! / Misterul lor e o povară / Şi pacea lor e o minciună! / / Încet un înger pal revarsă / Din fina mână-nvineţită / Visări ce cad pe fruntea arsă / De taine grele şi trudită. Deasupra pare / Că trece dragostea pierdută / Un glas de clopot e-o chemare / În noaptea clară şi tăcută. într-un elan atoatedăruitor.. o strofă.nu încape niciodată cu totul în compartimentul etichetat pe care istoria literară i-l rezervă. do. scăpat din timp. tabelele lor de dezastre sunt albe. fără îndoială. Am ascultat Bach. toccate. Händel şi Scarlatti. pentru a izvorî imensele valuri de armonie care curg de atunci peste lume. Cu sentimentul că arăt şi altora un astfel de lujer. nici cataclisme naturale. al unuia dintre cei mai chinuiţi fraţi ai noştri întru poezie şi transcendent: "Vai. o poezie reuşesc întotdeauna să scape şi să se întindă ca un străveziu lujer înspre lumina viitorului continuu. oarecare. Nimeni nu l-a ajutat şi nimeni nu l-a iertat. într-un altruism al frumuseţii fără egal. cel atât de imaterial încât nu putea aparţine decât istoriei literare.

orice spectacol sau expoziţie de artă ne-ar fi dat întâlnire. la Teatrul Mic sau la Bulandra. obsesiile puteam să uităm de masă discutând despre un film. ceea ce domina prietenia noastră era tocmai această senzaţie a continuării adolescenţei prin ceea ca avusese ea mai intens şi mai peren: fervoarea intelectuală. încă o operă. la Cinematecă sau în cine ştie ce îndepărtată sală de cartier. încă o pagină. intuiţiile noastre coincideau. Eram asemenea vechilor creştini care. de a mai fi. mă închin în catedrale înălţate din palimpseste şi în temple sprijinite pe papirusuri. Ca şi atunci demult . La Ateneu sau la Sala Radio. În pauze sau. O frază începută de unul putea fi continuată de altul fără ca nici o nuanţă să se piardă pe drumul acestei treceri care ne ilumina de învierea unei amintiri ştiute din adolescenţă. 54 . simpatiile mergeau în aceeaşi direcţie. ca să înţeleg că în viaţa mea verbul a citi a fost mult mai important decât verbul a trăi. dar nu mi-ar fi deloc greu să mă închipui citind şi după moarte. la Dalles sau la Palat. iubesc în infolii şi sufăr în manuscrise. încă un perete. într-un fel de ritual cultural care ne solidariza prin pasiunea pusă în îndeplinirea lui.cum uneşte ramurile un trunchi comun din care se desprind şi pe care îl continuă -. Dar nu era nevoie de prea multe cuvinte. capabili să ne găsim în acea stare pe care grecii o numeau "a fi în zeu". schimbam impresii. un univers de biblioteci fără sfârşit m-a născut şi mă cuprinde în sine. De fapt. încă un rând. şi mie îmi rămâne doar dreptul de a citi încă un cuvânt. Gusturile noastre erau asemănătoare. dar conştiinţa acestei apartenenţe ne înrudea şi ne umplea de bucurie.folosind un foarte mic artificiu poetic . prin oraşe pavate cu volume şi odăi tencuite cu tomuri. o carte altfel decât celelalte.AUTOBIOGRAFIE Am crescut. cultul pe care-l aveam pentru Bach. pe străzi. încât adesea ne puteam vedea de două şi de trei ori în cursul aceleiaşi săptămâni. păreri. lupt în arene rotunjite din opuri. sunt închisă între ziduri construite din incunabule. şi asta într-o minunată. faptelor. uitam că aveam la rândul nostru cărţi publicate şi cititori pasionaţi. o capodoperă? ULTIMUL ADOLESCENT Deşi ne simţeam apropiaţi şi oarecum înrudiţi sufleteşte. Nici nu era nevoie. înaintez printr-o lume încropită din cărţi. Uitam că noi înşine eram scriitori. câte dintre bucuriile mele vin dintre cărţi şi câte dintre frunze. uneori. ci scrisă. Este destui să mă gândesc cât din ceea ce ştiu se datorează cărţilor şi cât experienţei mele nemijlocite. de-a lungul unor întregi vieţi şi opere.. atât de important încât . completă transparenţă a receptării.nefirească şi chiar neliniştitoare ar fi putut fi numai absenţa vreunuia dintre noi -. câţi dintre prietenii mei sunt personaje şi câţi sunt oameni în carne şi oase. câte dintre nenorocirile mele se datoresc fantasmelor şi câte gesturilor. fericiţi de a fi. m-am format şi trăiesc într-un univers în care cărţile au fost întotdeauna mult mai importante decât fenomenele naturii. se recunoşteau şi se simţeau fraţi. Ce poate fi norocul în această lume nu născută. încă un raft. noi eram prezenţi şi ne regăseam în mod firesc .în epoca în care fiecare din noi ne-am format şi căreia îi purtăm. plecând împreună. prin simpla desenare a unui peşte pe nisip. expuneam teorii.. putem să pierdem noaptea comentând un concert. N-am discutat niciodată cu Sorin despre acest inefabil al relaţiilor noastre. cu Sorin Titel ni se întâmpla extrem de rar să ne vedem în mod planificat.mărturisesc că n-aş putea să mă imaginez trăind fără a citi. ce poate fi fericirea decât tot o carte. rătăcesc prin păduri cu frunze de file. despre apartenenţa fiecăruia dintre noi la adolescenţa care ne unea . pe un nisip măcinat din cuvinte. pe mări cu valuri de hârtie. entuziaşti. şi ne descopeream fericiţi povestindu-ne pur şi simplu unii altora admiraţia pe care i-o purtam lui Dostoevski. ęn theos. sub un cer cusut din pergamente.

Visez de mai mulţi ani la o carte de proză. care făcea bucuria nenumăraţilor spectatori. A fost nevoie să treacă timpul şi frumuseţea ei să se îmblânzească sub patina plină de cruzime şi nobleţe a anilor.căruia. dar pe cea a lui Sorin am simţit-o astfel mai mult decât pe altele. iar ceea ce era 55 . pentru că el nu era un adult .care ar putea fi (şi vor fi. celebră pentru frumuseţea ei. Dar .să lucrez la această carte. Frumuseţea. ci şi de ultimul adolescent pe care l-am înţeles şi asemenea căruia am fost. continui . i se putea întâmpla să moară . prin frigul iernii care l-a luat cu sine pe ultimul lui drum. complicată de idei şi structuri muzicale şi .îmi spunea într-o zi o actriţă. unui calm luminos în care interferenţa seamănă cu împăcarea. în cazul celorlalţi. noţiuni . În timp ce altora li se discuta înzestrarea şi expresivitatea. atât de relative. care se naşte. Şi iată. într-unul din locurile ultimelor întâlniri: în holul Ateneului. în timp ce frumosul este mereu robul propriei sale imagini căutate narcisiac în ferestrele. punerea sub semnul îndoielii a legilor universale. Cei mai mulţi tineri frumoşi devin astfel bătrâni urâţi.ci un adolescent care.şi. unei tensiuni şi unei încrâncenări discordante şi rele. Am fost tentată în primul moment să protestez. în cazul celor dintâi. sau sub gutuii de la Comana.cel mai adesea mă gândesc la el în legătură nu cu o împrejurare trecută.încă de pe vremea când începusem să lucrez la ea şi nu aveam cum să bănuiesc că Sorin Titel va dispărea înainte ca ea să fie terminată . nu fusese. Cei lipsiţi de frumuseţea trăsăturilor trec prin lume nepriviţi de ceilalţi şi fără dorinţa de a se privi ei înşişi. sunt convinsă că oamenii urâţi sunt mai fericiţi decât cei frumoşi . în timp ce lipsiţii de strălucire de-a lungul unor întregi vieţi se îmbogăţesc cu acea lumină şi pace care aureolează fruntea bătrânilor frumoşi. pentru ca ceilalţi să reuşească să zărească şi marele ei talent. cel lipsit de acest discutabil noroc se detaşează de înfăţişarea sa care. pe când. am avut pentru o clipă insuportabila revelaţie că mă despart nu numai de un prieten la care am ţinut şi de un coleg pe care l-am admirat şi cu care m-am simţit întotdeauna solidară. succesul său părea de la sine înţeles şi cauzele indiscutabile. iar acest anonimat natural îi investeşte cu o libertate a mişcărilor demnă de invidie. O mare energie sufletească menită să se piardă în întâmplările declanşate de apropierea trecătoarei perfecţiuni poate fi canalizată astfel spre scopuri mai perene şi o superioară libertate interioară se naşte în lipsa supravegherii pline de admiraţie şi de invidie a celorlalţi. ci cu una viitoare.Când mă gândesc la el. pe un obraz banal un rid poate să fie o subliniere. Dar chiar dincolo de propria sa devenire. o înnobilare şi.devin mult mai pline de siguranţă atunci când mă gândesc la reacţiile în faţa îmbătrânirii. decât o piedică a destinului ei artistic. remarca prietenei mele se dovedea. numai o logică transformare. Mie frumuseţea nu mi-a adus decât necazuri".oricât ar părea de ciudat . într-o noapte de sărbătoare. fără speranţa idealului cititor care el ar fi fost. o expresie. cu siguranţă) contestate de nenumăraţi urâţi sau frumoşi care au simţit altfel decât mine cele două. Orice moarte este nedreaptă. îi devine lui însuşi cu timpul indiferentă.mă gândisem că el va fi unul dintre puţinii care vor descifra ambiţiosul filigran al ţesăturii ei. nu trăise decât literatura şi arta. contrazicând ceea ce putea părea un răsfăţ şi chiar o sfidare a norocului. importanţa lui nu poate fi prea mare. ce-i drept. în orice caz. Iar această esenţială deosebire de poziţie în raport cu trecerea timpului dă naştere. încărcată de un mai general adevăr. mi-l aduc aminte invariabil. şi profunzimea sensibilităţii sale. Toate aceste consideraţii . din moment ce importanţa acordată feţei înaintea apariţiei lui nu era deosebită. făcând planuri de vecinătate idilică. după un concert care ne exaltase pe toţi şi pe care proiectam să-l prelungim în luminările aprinse ce urmau să înflorească oraşul. M-am oprit însă înainte de a începe. din tot ce se poate trăi pe pământ. însă. ca oricărui adult. În timp ce pentru chipul frumos apariţia primelor riduri înseamnă tulburarea însăşi a echilibrului lumii. netrezind interesul celorlalţi. la o mai atentă observare. o să continui mult timp . Şi conducându-l. Ceea ce pare un paradox este. schimbarea catastrofală a raporturilor umane. probabil. frânat mereu de prejudecata că dincolo da strălucirea înfăţişării nu mai poate fi nimic. după cum se vede. lacurile şi oglinzile din drum. COMPENSAŢIE "Oricât ar părea de paradoxal.

străbătut de nori grăbiţi. o lume care se ascunde în dosul propriilor mele idei despre ea. brusc. cu toate miracolele şi cu toate neajunsurile sale: a lirismului înţeles nu ca un dar şi nu ca o boală. profund autocritic. de nespus. ca de ulei. Un coridor de oglinzi este un loc geometric al propriilor mele reprezentări printre care abia dacă reuşesc să mă strecor lovită din toate părţile de propriul meu chip. lipsa mea de ambiguitate şi de ermetism. Mi s-a reproşat atât de des prea marea transparenţă a paginilor mele. numai pe cel ce-l străbate. nu poţi să te sustragi viziunii tale mereu lirice. indiferentă amintire. Apoi. într-adevăr?). stau întinsă pe nisip. Sunt la mare şi mă plimb pe alei mărginite de arbuşti fără nume. Sunt la mare. ar fi mai inteligent să n-o fac. Le urmez ca într-un miraj. Aş fi vrut ca această sintagmă să transmită nu numai conştiinţa mea că nu pot trece dincolo de zidul oglinditor. Ochiul meu mare cuprinde şi păsările. pândind din adâncul pereţilor. subţiri. Un coridor de oglinzi este o metaforă cum nu se poate mai exactă a lirismului. de sălcii cabotine etalându-şi durerea despletită până la pământ. al incapacităţii de a vedea ceea ce există cu adevărat (dar există oare. fetele acestea cu linii de plante languroase le ştiu 56 . de gutui pregătind lampadare pentru amurguri viitoare. ci şi nostalgia mea nesigură şi justiţiară după lumea obiectivă pe care o ascunde. lunecând şi ea. i-am mai văzut. Apoi. exotici. a orizontului. Sunt la mare. brusc. Coridorul de oglinzi reflectă la nesfârşit. îmi aduc aminte că sunt la mare. înmulţit. indiferent cât de perfect paraleli i-ar fi pereţii şi oricât de nedeformator i-ar fi luciul. lucios. opaline răsfrângeri a ei în oglinzile moi ale visului. cu ochii dincolo de ele. şi eu mă îndepărtez mereu prin uleiul luminii spre păsările albe care se leagănă ca în somn. frumos desenate într-un cadru în care uit să mă observ. Le văd pe toate. încât mi se pare exagerat să mă întreb uneori dacă mai există şi altfel decât prin mine însămi. ci unei palide. o lume care nu poate fi niciodată văzută cu adevărat pentru că se apără întorcându-mă mie pe mine însămi. primejdiile nu par să aparţină realităţii şi bucuriile se reverberează cataleptic. mereu descoperind imagini care nu caracterizează decât pe cel ce le descoperă. dar gesturile prin care înaintez nu aparţin acţiunii. şi pielea lucioasă a apei. chiar şi frumuseţea. dar pe sine însuşi nu se cuprinde şi se uită într-o irealitate ale cărei raze se pierd în adâncul unui alt orizont. Aşa cum peştii nu pot să trăiască pe uscat şi plantele nu pot să zboare. lunecând cu încă o undă. ACEASTĂ SINTAGMĂ Un coridor de oglinzi este pentru mine un loc în care totul se reverberează la nesfârşit. poate. o lume camuflată atât de perfect sub reproducerile subiectivismului meu. ţărmul se face mai mic şi mai limpede. înot prin apa caldă şi clară pe care soarele pune un strat subţire. încât sunt aproape încântată de reproşurile neclarităţii. soarele arde ca şi cum toamna n-ar fi început. deşi aş putea profita măcar o dată de avantajele incomprehensibilităţii. De fapt. Şi deşi. pe albastrul acut. apa e verde şi netedă ca sticla. de faptul că trebuie să mă explic. îmi aduc aminte că sunt la mare. Ştiu totul pe de rost şi contemplu totul ca într-o plăcută. la linia. alungat ca o minge de tenis între rachete adverse. evoluând prin paradisul însorit al inconştienţei lor. îmi aduc aminte că sunt la mare. plopii cuminţi tresar. Un coridor de oglinzi este o cărare existenţială pe care înaintez pentru a descoperi lumea. ci ca o fatală apartenenţă la un anumit regn. ANOTIMP Sunt la mare şi din când în când. rar. ca într-un ochean întors. mereu subiective. nu mă pot împiedica să-mi urmez legea. un somn nu destul de adânc ca să nu-mi simtă apropierea şi să nu se îndepărteze la rându-le. Copiii aceştia goi. pentru că întotdeauna ochiul care vede este mai important decât peisajul văzut. Coridorul de oglinzi este simbolul. cu o neoboseală de decenii.considerat un nenoroc se dovedeşte numai o compensaţie. De unde rezultă că totul se plăteşte. am fost întotdeauna convinsă că nu există nimic mai misterios decât limpezimea. ca un spectator binevoitor. tot mai subţiri. şi linia ambiguă a zării. cei doi pereţi aşezaţi faţă în faţă întorcându-şi unul altuia imaginile multiplicate într-o ironică şi interminabilă complezenţă.

mai derutantă şi. aduce argumente de un fel sau de altul şi se contrazice pentru a extrage din contradicţii adevărul. şi aburii cafelelor pe nisip. ca nisipul unei clepsidre. adormitor de rar.. orbindu-mă.în oboseală. deconspirată oral.. şi prin breşa revoltei ei prezentul se scurge grăbit. ci. mai fără rost. O conversaţie în aceste condiţii este un coşmar . îmi aduc aminte că sunt la mare. în conversaţie. Iată o judecată . şi pierde astfel şi sensul întregii discuţii. Dar oamenii nu vorbesc între ei pentru a împărtăşi idei. iată. ba şi şansa însăşi a comunicării (şansă din ce în ce mai fragilă şi atârnând. în cele din urmă. să nu-şi piardă respiraţia. relatarea întreagă a gândului. îl face să meargă în ritm. apoi trebuie să se întoarcă să spună argumentul pe care îl sărise. este şi spaima de a nu plictisi. ca şi sărutatul mâinii. Iar ceea ce complică în mod aproape tragic totul este evidenţa că. lipsa de răbdare în a asculta a celor care cred că au înţeles de la primele cuvinte ceea ce vrei să spui. şi strigătele fotografilor ambulanţi. Nimic nu e nou sub soare cu excepţia nuanţelor." . scrisul nu numai că nu rămâne în urma gândului (adică gândul nu-şi permite să i-o ia nerăbdător şi nepoliticos înainte).şi pe unii şi pe alţii . deosebiţi numai prin infinitezimale şi infinit de importante nuanţe. Atunci când gândul. apoi absurdă. în răspunderi. dimpotrivă. sunt acum".Sunt la mare. În maturitatea definitivă a 57 . Nu cunosc gafă mai mare decât încercarea de a povesti ideea unei viitoare cărţi. şi aripa.să visăm balcoane. desigur . brusc. familiile acestea fericite sub povara bagajelor şi legăturilor de rudenie m-au obosit altădată. iar eu mă mişc ca printr-o plasmă strălucitoare a sfârşitului prin acest anotimp căruia. cu atât sunt mai greu de urmărit.încât o sărbătoare a inegalităţii ne farmecă şi ne face . scări de mătase şi madrigaluri. e toamnă şi . plictisitor. ÎN CONVERSAŢIE Gândesc mult mai repede decât vorbesc. albă la margine. în muncă. că ea nu este egala bărbatului. dar a cărui repetare mai trezeşte în sufletele noastre ermetice ecouri. al necesităţii de a renunţa la ea. / Sora cătina.e târziu. mai obositoare. din când în când. spus este stupid. la imperceptibilele nuanţe ale celuilalt). idee extraordinară în gând şi care. chiar dacă în sens contrar. Suntem cu toţii atât de egali . Atunci. dar între timp gândul trecuse cu mult mai departe şi nu-l mai poate ajunge din urmă. şi numai rar. legat. subliniindu-se astfel. ci nuanţe. vorba devine eliptică până la ermetism. încât între gând şi vorbă există mereu un decalaj în favoarea primului. cu atât sunt mai greu observabile. E ciudat cum. tocmai pe acestea le pierde. ca de un fir de păr. mărţişorul face plăcere tuturor: femeilor. a valurilor repetându-se la nesfârşit. De altfel. este ca îngânarea unui cânticel de copii . şi fumul peştilor pe grătar.demult. ATÂT DE EGALI Există în Dostoievski un personaj care spune că cea mai mare jignire adusă femeii este faptul că i se sărută mâna. Din cauza asta. înaintând într-o desfăşurare logică.. / Sora caticata.oricât ar părea de greu de admis . care primesc omagiile. dar nimic nu e mai greu decât comunicarea dintre doi oameni care se iubesc Şi devin prin dragoste unul şi acelaşi.care s-ar putea aplica perfect atenţiilor de la începutul lui martie. din lentă. îl ordonează. .cu cât am de spus lucruri mai interesante. cu cât aceste nuanţe sunt mai apropiate de nuanţele tale. Şi totuşi.. creator. părându-mi-se superfluă. ceea ce inhibă desfăşurarea ideilor. Ceea ce în scris apare firesc. se degradează ca alcoolul dintr-o sticlă deschisă. Pentru că sentimentul dominant este acela al inutilităţii vorbei. Comunici uşor cu persoanele străine.de genul: "Antantina. există momente în care comunici cu adversarii perfect. mai ales plictisitor. scriind mai încet decât vorbesc. care le aduc. îmi aduc aminte că îi aparţin. toate ajung până la mine ca într-un joc de lumini îngânând imaginea unor fapte revolute.puţin paradoxală. câte o celulă se răscoală şi ţipă "Exist. rar. de atenţia noastră la nuanţele. Vorbirea devine astfel. Este un joc în copilăreala căruia ne odihnim puţin cu toţii. ca şi bărbaţilor. ermetică. în griji . vorba pierde faze ale demonstraţiei încercând să ţină pasul: spune numai contraargumentul. Şi grăbitul tocmai pe acestea nu are răbdare să le asculte.al cărui sens s-a pierdut de mult.

a constituit . îl făcea încă mai de neînţeles.ştiu că ar trebui să spun pepene verde. "EU SUNT IARBA" 58 . bineînţeles. misterioasă a unui izvor. aşezată rotund şi îmblănită de timp şi de umezeală cu un muşchi verde mătăsos. o răcoare nervoasă.îmbucate la încheieturi fără ajutorul cuielor . cu o pereche de uşi batante. FÂNTÂNA CU PEPENI De câte ori văd o lubeniţă . amestecată cu indiscutabila senzaţie de securitate pe care mi-o dădeau degetele mari şi calde încleştate pe la subţiori şi cu promisiunea desfrâului sărbătoresc al jertfirii pepenilor. aproape violentă. la o adolescenţă pe care ne place să ne-o imaginăm mult mai frumoasă decât a fost ea vreodată. un munte de lubeniţe.una dintre cele mai vii senzaţii ale copilăriei mele. Construcţia se termina printr-un acoperiş cu două ape de ţiglă. ancorată într-o parte printr-un cârlig puternic de oţel. pe care roata mare. şi tocmai de aceea glumeaţă.şi iată. mărţişorul este o aluzie nostalgică. pe cea de a patra. dar cuvântul compus şi lipsit de personalitate mi se pare mult mai puţin evocator decât regionalismul alintat al copilăriei -. atât de adâncă încât. deasupra era întocmită din grinzi de lemn . mai ales. nu reuşeai să vezi decât foarte departe o clătinare de reflexe întunecate care înălţau. şi nu auzeai decât clipocirea grăbită. reverberat de pereţi. bunicul ne prindea de subţiori şi ne apleca peste gura fântânii să le vedem plutind rotunde pe apă. de câte ori văd. dar valul de răcoare suind ameninţător din adâncuri şi picuratul acela sonor. în cea mai toridă zi de august. clădite savant şi înconjurate de metereze de lăzi ca într-o ultimă. aşezaţi la rând pe marginile căruţei. la acest mic templu al copilăriei mele se încheia în fiecare august procesiunea religioasă a lubeniţelor. cumpărate în zorii zilei la târg şi aşezate cu zecile în carul aşternut pentru ele cu fân.omenirii. La această misterioasă construcţie. nepoţii. iar. fără certitudinea unor egalări ulterioare. după ce le lăsa una câte una cu găleata în adânc. încât aspectul exterior era mai degrabă al unei filigorii minuscule sau al unui chioşc cu utilitate neclară. Nu cred c-am am văzut vreodată una care să-i semene. În timp ce noi. nimic. Era zidită până la suprafaţa pământului din cărămidă îngustă şi arsă îndelung. O fântâna cu roată mare şi obloane de lemn. dacă aplecai deasupra.care se înălţau vreun metru. îmi trezeau o spaimă care. disperată rezistenţă înaintea jertfirii îmi aduc aminte de fântâna bunicilor. Urma apoi complicatul ritual al coborârii în fântână a lubeniţelor puse la răcit. ca de căruţă. închipuite din aceeaşi elegantă haşură lemnoasă. le priveam cu promisiunea unor voluptăţi a căror intensitate mi-o amintesc şi acum. continuându-se apoi pe trei dintre laturi cu o încrucişare graţioasă de stinghii subţiri. constituie încă . Nu vedeam. când.

s-ar putea face. Cei unsprezece mii de eroi morţi. Ziua era calmă şi limpede. Pentru că întreaga natură se împotrivea dorinţei noastre de a ne aminti. O singură clipă de înţelegere intensă a tragediei de atunci. Şi totuşi. ci îi adaugă o şi mai cutremurătoare proiecţie istorică. oricât de emoţionate şi de demne de stimă. iar.privind consternaţi dealurile din jur chiar pe scena tragediei din 1944. din când în când paşii noştri se auzeau sunând mai clar pe asfalt. şi mormintele 59 . înfioraţi şi neîmblânziţi. totul continuă să fie istorie: şi moartea de atunci. a cruzimii şi absurdităţii care au făcut necesar eroismul poate fi un răspuns potrivit şi necesar.înlăcrimat şi ironic. exclamaţii şi lacrimi de piatră. e destul pentru ca să poată fi înălţate monumente. în oceanul care se numeşte istorie. Pentru că . Pentru că la Oarba de Mureş eroismului armatei române i-au stat împotrivă. ploi de aur şi iasomii risipite pe pajiştea tragică a acelui îndepărtat septembrie. iată. Printre lalele. e destul pentru ca peste gropile comune tractoarele conduse de tineri să fi putut trage brazde adânci obsedate de fertilitate.iată . Să însemne patruzeci de ani atât de mult! Să însemne suficient de mult pentru ca memoria să rămână numai o temă de meditaţie. la război şi la suferinţei lui. în albie. Faptul că suferinţele de la Oarba ar fi putut fi cruţate nu scade eroismul celor care le-au îndurat. am pornit. sutele de mii de eroi răniţi şi cei ce. timp de trei săptămână. au rămas în viaţă sunt martorii tragici ai acelei încleştări de uri care nu aparţineau indivizilor şi ar fi părut de neînţeles popoarelor. O tabără de sculptură începe să presare monumente. patruzeci de ani nu reprezintă nici măcar o picătură de timp. spre cimitirul celor unsprezece mii de eroi de la Oarba. dacă milenara nevoie a munţilor de a se bate în capete nu ar fi statornicit legi aberante şi obişnuinţe nebuneşti. a istoriei şi geografiei. atât de crâncene atunci. trepte ample urcă spre obeliscul înconjurat de mormintele celor morţi pentru a cuceri dealurile. absurditatea monstruoasă a războiului.La Iernut am trecut Mureşul cu un bac şi. cu patruzeci de ani în urmă. în liniştea aceea atât de conciliantă. în acel amfiteatru natural. printre arbuştii înfloriţi acum festiv. brusc emoţionaţi. cruzimea. oare. înălţătoare şi teoretica? Evident. Câtă pace! Tentativa noastră de a coborî cu gândul pe rădăcinile fericitelor plante până la sângele din care au crescut. câmpurile întinerite de ploaia din ajun se clătinau fericite de căldură. nici în iniţiativele edilitare. încercarea noastră de a ne gândi. Din când în când o pasăre vâslea grăbită prin aer şi se lăsa să cadă în iarba din care se auzea apoi gângurind. fiecare centimetru de pământ îşi avusese preţul la morţi. nedesminţită de secole. Nimic nu mai aducea mărturie că verdele exultant care ne înconjura era distilat din sânge. totul este. fiecare secundă se măsura cu sânge. în faţă. ajunşi pe malul dimpotrivă. în flancuri. şi totuşi. că ţărâna pe care-o călcam îşi trăgea fertilitatea nebănuitoare din fraţi şi părinţi. părea îndreptată cu încăpăţânare împotriva naturii. atât de blânde acum. în pofida eroismului. din când în când o undă a râului clipocea mai auz. înaintam încet . şi florile de acum. mai mult? Întrebarea îndurerată nu-şi caută răspunsul nici în artele decorative.

Argumentele mele nu sunt noi: felul în care madonele sunt îmbrăcate în ii înflorite complicat cu alesături. Asta nu înseamnă. mai vechi. infinit subtile şi aluzive. dincolo de voinţa mea. nu am fost unul dintre acei neastâmpăraţi pe care nu-i mai poţi strânge seara acasă. mărturia poate fi interpretată ca o dovadă a lipsei de deosebiri esenţiale între păturile sociale ale acelor ancestrale vremi. umilită. ele. aparent neînsemnate. dar o făceam fără mare entuziasm. dovedeşte nu felul în care se îmbrăca regina din Saba. JOCUL ŞI LECŢIA Copil fiind. şi satele refăcute. felul în care la Judecata de apoi turcii sunt sortiţi chinurilor veşnice.fiecare îşi brodează replicile şi întorsăturile epice). Aşa cum rochia reginei din Saba. mândră. cu sufletul la gură. de slăbiciune de caracter şi de lipsă de voinţă. lăsaţi-mă să lucrez". ca la nişte ilustraţii. ci moda florentină contemporană pictorului. fapte şi lucruri dacă ele mi-ar fi obişnuite şi s-ar afla la mine acasă sau. o paralelă care există oricum. felul în care aripile cetelor îngereşti par ştergare cusute cu râuri.ca într-un adevărat happening . Toate acestea au fost. după cum erau altele care mă plictiseau de moarte (jocul cu păpuşile. nevoia de compensare a vârstelor următoare şi înclinaţia spre joc ce a crescut în mine în mod direct proporţional cu timpul depus. ca şi cum cantitatea de joc pe care este obligată să o presteze o viaţă ar fi prestabilită şi ceea ce nu a reuşit să realizeze copilăria sunt obligate să împlinească celelalte etape. îndurerată. ceea ce 60 . că nu mă jucam şi eu.odată cartea confiscată . cele din specia improvizaţiilor dramatice. ca dintr-un fel de datorie (mereu eram scoasă cu forţa din cameră şi . cu o dragoste de dincolo de orice sentiment. însingurată. încât ceea ce poate să pară doar un amuzament destul de cenuşiu devine exerciţiu filosofic şi lecţie de istorie. şi ale căror pagini albe. înduioşată. probabil.poate fi recunoscut şi recompus plauzibil şi impresionant. de a-mi imagina cum aş privi toate acele peisaje şi personaje. de a-mi închipui cum se vede tot ceea ce văd eu prin ochii unui străin care le priveşte în treacăt şi pentru prima oară.recunoaşte: "Eu sunt iarba. părăsindu-le de cele mai multe ori la jumătate. catrinţe şi bete. curioasă. revoltată. solidară. Unul din jocurile mele preferate este acela de a-mi imagina. pictate în timpul lui Petru Rareş pe zidurile ctitoriilor lui Ştefan. iile de pe zidurile Voroneţului şi Polovragilor vorbesc despre felul în care erau îmbrăcate femeile în jurul inspiraţilor zugravi. mai complexă. ci şi asupra originii sale sociale. dezgustată. Astfel se explică. Existau jocuri care mă amuzau şi-n care reuşeam să mă prind în cele din urmă cu tot sufletul (acestea erau. unde se imaginează o situaţie pe care . fantezia şi talentul de a se juca. şi chiar şi iarba care creşte neoprită pe deasupra şi care . le umplu cu un adevăr mai minuţios şi mai nuanţat decât cel istoric. încercând să-mi explic fiecare descoperire sau. iar sfintele. cu o senzaţie ce-o mai ţin minte şi acum. că ceea ce văd se află într-o ţară pe care abia acum o descopăr. mai ales) şi la care nu eram în stare să rezist decât foarte scurt timp. mult mai apropiate de clasa ţărănească decât de cea suspusă. şi pe care eu nu trebuie decât să am curajul să o urmăresc emoţionată. neşterse de ploile şi viscolele sutelor de ani. şi memoria noastră cu dinţii strânşi. ale unor cărţi de istorie care nu fuseseră încă scrise decât fragmentar şi primitiv.eram trimisă cu sila la joacă). nu am fost prea dotată pentru joc. observate şi mărturisesc destul nu numai asupra apartenenţei etnice a pictorului. entuziastă.ca într-un celebru poem . schimbări de perspectivă creează efecte atât de surprinzătoare. fiind în străinătate.strămutate. din celebrul tablou al lui Piero della Francesco. dimpotrivă. recunoscându-le în mod natural superioritatea. unul dintre cei în stare să inventeze secundă de secundă alte şi alte exerciţii ludice şi în jurul cărora ceilalţi se adună ca în jurul unor conducători. şi mai pasionant. felul în care sfinţii poartă tundre ciobăneşti. desigur. dacă nu cumva. bineînţeles. din obligaţia de a nu-mi supăra părinţii sau din jena de a nu-mi jigni prietenii. Exerciţii şi lecţii pe care nu obosesc să le repet şi să mi le prescriu mie însămi într-o fascinantă încercare de cunoaştere cât mai completă şi de comparare cât mai lipsită de prejudecăţi. Toate aceste. Dar dincolo de toate aceste informaţii asupra unui trecut căruia nu-i cunoaştem amănuntele şi care răsturnat în oglindă metafizică . ILUSTRAŢII DE CRONICI Întotdeauna m-am gândit la frescele pridvoarelor brâncoveneşti şi la cele. imaginile albăstrii. acele jocuri atât de răspândite printre copii. în general. acasă fiind. atentă la fiecare amănunt.

de scrisori.uimeşte în frescele noastre medievale este felul în care sufletul artistului. VERONICA Atmosfera Văratecului poale să te încline spre reverii paseiste. exuberanţa aproape înduioşătoare şi umorul aproape înţelept care transpar şi rezistă printre scheme muiate de ingenuitate şi dogme eludate de zâmbet. la fiecare început de august ne amintim de cea care. Ea a fost cea care. cu disperare şi talent. dincolo de poezii. din punctul în care lucrurile. prejudecăţi şi vulgarităţi s-ar fi oglindit în spadele literare sau romanţioase încrucişate peste mormântul ei subţire. o mână dătătoare de sens. cu invidii şi intoleranţe sociale. Aşa cum la fiecare mijloc de iunie teii picură ora dispariţiei eminesciene. în peisajul de basm eminescian al Văratecului. valea Moldovei. a decupat cu precizia unui regizor de geniu marginile legendei din realitatea ce-ar fi putut-o îneca. apoi a început legenda. Îmi amintesc. De aici porneşte totul. într-un apocalips oltenesc. iar. cu prejudecăţi şi rea-voinţă. par ordonate de o mână căutătoare de sens. Şi totuşi asta am încercat să fac privind mormântul Veronicăi Micle. Şi asta pentru că. Pentru că. identici cu cei eminescieni. aproape miraculoasă. şi prin el sufletul colectiv. ceea ce a rămas pe zidurile bătute de toate furtunile istoriei este culoarea înrourată de credinţă. lup. nimeni n-a putut nega vreodată evidenţa cifrelor scrise pe el: anii naşterii şi ai morţii. făcând astfel să se vadă ceea ce trebuia văzut şi subliniind ceea ce era de subliniat. te curentează ca o revelaţie. a ştiut să decupeze din rostogolirea inertă de zile şi nopţi contururile unui destin. dăruind literaturii imaginea romantică a cuplului nedespărţit de eternitate. iar casele îşi ascund pridvorul în ramuri şi flori. şi revăd cum deasupra ursului scria urs. purificat de timp. cu celebra fotografie din perioada vieneză şi cu atât de revelatorii ani ai naşterii şi ai morţii. Visez la o ediţie de lux a cronicarilor ilustraţi cu reproduceri de fresce. spre nostalgii literaturizante şi generatoare de legende. Dealurile nostalgice ale Văratecului. ediţie ce ar putea pune alături nu numai stângăciile pline de savoare ale unei umanităţi optimiste şi sceptice. de anecdotă şi de istorie. dar în nici un caz spre judecăţi şi rigori obiective. sub inspiraţia durerii. oricâte calomnii. în timp ce amurgul se lasă luminat de turlele albe. înţelepte şi copilăroase. dar ar scoate în evidenţă şi cea mai importantă. dincolo de canoanele bizantine. Aceasta mi se pare adevărata ilustraţie de cronică: transpunerea în imagine a ceea ce trebuie să fi fost sufletul popular şi artistic al acestor pământuri cu trei şi patru secole în urmă. Pentru că. cu iubire şi inteligenţă. şi în pofida lor chiar. de pe culmile încoronate de păduri ale cărora se vede în înserări arămii. La început a fost moartea. Am încercat să judec totul pornind de la sfârşit spre început. şi aşa mai departe. a fost trecut generaţiilor următoare eludat de circumstanţă şi neesenţă. neîncrezătoare şi naive. calitate a ei: aceea de a fi supravieţuit. deasupra lupului. numai dragoste şi poezie. se dezvăluie şi apare în marea şi concreta sa prospeţime. CA ÎNTR-O TAPISERIE VECHE 61 . sunt peisajul desenat ideal pentru învelirea unei legende. i-a stat alături în viaţă şi în nefiinţă. într-o ingenuă şi fermecătoare nevoie de a preciza şi de a fi clar peste puterea figurativă a desenului. scena cu animalele sălbatice care aduc la judecată trupurile pe care le-au mâncat. nu putem să nu recunoaştem că această mână a fost chiar mână Veronicăi. nici s-o accepte. Ceea ce contemporanii ştiuseră amestecat cu răutăţi şi slăbiciuni omeneşti. dacă ne gândim la arsenicul care îi încheie viaţa la numai cincizeci de zile de la moartea iui Eminescu. simple şi profunde. tragice şi pline de umor. până departe. numai suferinţă şi geniu. de la această existenţială paralelă care. şi care li se adânceşte în liniile prelungi emaciate de o suferinţă viitoare. încercănând fatalitatea unei istorii pe care nu vor putea nici s-o schimbe. indiscreţii. mâna Veronicăi. După cum îmi amintesc figurile grave ale ctitorilor urmaţi de serii complete de copii cu ochi imenşi şi trişti.

drept care propune senatului roman excluderea sus numitei litere din alfabetul latin. cu rana umplută de ţarină. Când? Şi de ce? Puţin îmi pasă. totul este stabilit dinainte. DAR ADEVĂRAT Iată o poveste care ar putea figura cu cinste la rubricile de curiozităţi ("incredibil. De unde ştiu toate aceste gesturi? Când le-am mai făcut? Unde le-am citit? Nu le fac instinctiv. în privinţa asta nu încape nici o îndoială. E toamnă. păstrând numai mirosul viu. puţin şters de umbrela prafului argintiu. locul 6 . Iar dacă deschid ochii descopăr deasupra mea. În cădere îmi atinge umărul şi trebuie să mişc braţul uşor în încheietură. privindu-le. aproape neplăcută încăpăţânare. sub bolţile gutuilor. în orice caz lunguiaţă. S-a rănit şi ea în cădere. pieloase. că sunt crescută definitiv din el din necuratele lui amestecuri capabile să distileze asemenea limpezi culori şi arome. argumentaţia. INCREDIBIL. senator al republicii romane. sub pretextul că rostirea ei obligă faţa omenească la o grimasă asemănătoare morţii. ritmica sorbire a aerului aromat. violent galbene. cu auzul întors în mine. ca orice instituţie democratică.Sunt într-o livadă nu foarte întinsă. o colină abia simţită şi totuşi destul de înaltă din moment ce din vârful ei se poate vedea limpede şi îmbătător o regiune largă de dealuri acoperite cu pomi împrăştiaţi inegal şi inegal îngălbeniţi de anotimp. într-o ciudată. şi această linişte a tuturor simţurilor. care atârnă miraculos pe crengi subţiri plecate spre pământ. O duc la nări şi inspir adânc. din moment ce se hotărăşte mutarea literei Z . Ce-ar putea să întrerupă această imposibil de povestit plutire. ca într-o tapiserie veche. neatinse de timp. ura din toată inima litera Z. în urma dezbaterilor. într-un echilibru încremenit şi inexplicabil. formând un fel de savant contrast fructelor pe care le camuflează cu neglijenţă. este că aparţin pământului. Cu un zgomot scurt şi înfundat o gutuie se desprinde de pe creangă şi cade grea. aproape periculoasă. alege o soluţie de compromis: fără a da întru totul câştig de cauză reclamantului. ci repet un scenariu preexistent. dar adevărat" ) ale unei publicaţii de consum: Appius Claudius. o toamnă aurie. de culoarea mierei de salcâm. legate de ele prin incredibile. acoperit de peri deşi ca de o argintie blăniţă vegetală. se pare. înfoiate de fustiţa scurtă a celofanului. această istorioară trăznită m-a făcut să râd destul de strâmb şi să prind dragoste bruscă pentru litera împotriva căreia s-au luat măsuri administrative. simt asta. şi această pace. şi frigul pe care-l simt urcând mai din adânc este tot al pământului.care ocupa până atunci. mari cât capetele de nou-născuţi. ca într-un ritual. imperfectelor globuri de aur. el nu înţelege să-şi înăbuşe sentimentele. cu ochii închişi. ca şi la greci. totul a mai fost făcut de mine sau de altcineva. urcând pe un deal lin. întinsă în iarba uscată şi roşie. Riguros istorică. aproape inexistente codiţe de lemn. are un obraz puţin crăpat. Mă aplec şi o ridic de pe pământ. Simt cum trec sevele din pământ în mine. ce-ar putea să mă întoarcă spre alte lumi mai puţin frumoase şi mai puţin pământeşti? Ceea ce simt aici. Mă întind pe spate în iarba uscată. legat strâns ţi încreţit de jur-împrejur. îşi păstrează până în iarnă verdele negru. Căldura pe care trupul meu destins o strânge în sine este a ţarinii. din copilăria aromată de şiruri lungi de fructe aşezate pe marginea dulapurilor şi mascând mai ascunse şiruri cu borcane de dulceaţă. Dar umărul dureros îmi miroase consolator şi copilăreşte a gutuie. totul pierdut într-un singur plan. Frunzele gutuilor sunt şi acum verzi-negre. i se acceptă totuşi. pe pământ. o fâşie de pământ mai mult îngustă decât lungă. crengile subţiri cu frunza întunecate şi fructe aproape rotunde. de inestimabilă valoare. senatul. totul este în mine profund pământesc. şi tocmai de aceea apropiat de cosmos. Frunzele gutuilor sunt aşa cum le ştiu dintotdeauna. spatele meu a dat probabil colţ asemenea boabelor aruncate în brazdă şi pot uşor să mi-l imaginez împodobit cu nenumărate firicele sensibile înaintând printre bulgări ca să-şi tragă hrana pe care s-o difuzeze apoi cu pricepere în corp. ca să liniştesc durerea. să-ţi mijeşti ochii într-un instinctiv şi poate exagerat gest de protecţie. Nu mă refer la frunzele gutuilor care. a sufletului.la sfârşitul alfabetului. cu frunzele atât de galbene încât par generatoare de lumină şi ai tendinţa. Om de acţiune. ULTIMUL SPECTACOL 62 .

ci şi de un extraordinar interpret al propriilor. Dar la urma urmei nu ele erau cele incriminate. Astfel. O contemplare liberă de idei.cu sau fără nume .benevolă şi definitivă jertfă . nume celebre ale teatrului şi filmului. contemporanelor lor gânduri neînstare să se rostească. creând iluzia unei plutiri aproape reale pe valurile pe care spicele plecate sub vânt le repetă până la orizont. colegi de generaţie. UN LAN DE GRÂU Mi-am promis să scriu despre peisaje. Un lan de grâu aproape copt. nu împotriva lor survenise ideea experimentului şi dezintoxicării. până nu de mult juni-primi şi ingenue. înaintând încet şi înconjurându-l. acoperiţi ca de o spuză a timpului de durerea momentului şi de cruzimea artei. elegiac şi înălţător. a mai zăbovit câteva ore pe podiumul de pe care se dăruia seară de seară. distribuit în rolul titular. perindându-se ca într-o reprezentaţie de gală. scris anume pentru el. al sentimentelor lor neajunse până la cuvânt. ireversibila ei lumină întotdeauna o produce. iar publicul. fără întrebări neliniştite şi răspunsuri neliniştitoare. Un spectacol se compunea astfel din durerea şi înţelegerea tuturor. ca şi concertul ritmic al ţistarilor. un ultim spectacol în care Octavian Cotescu. de Caragiale sau de O'Neill. păzit .pe scena Teatrului Bulandra de la Grădina Icoanei. (Observ că am călcat de la primele rânduri convenţia restrângerii la privire şi că auzul şi mirosul se adaugă ilicit tentativei de recreare pe hârtie a iluziei fericirii unui lan de grâu. actorii se amestecau cu publicul în sală. îi spuneau un adio întretăiat de presentiment. spectatorii se amestecau cu actorii pe scenă. sau ceea ce rămăsese material din arderea lui de tot. în timp ce în jurul său făceau de gardă. gândirea şi logica. simbolul şi metafora erau cele de 63 . Sub privirea atentă a reflectoarelor obişnuite să-l devore. ca într-un happening regizat de destin. pe scena de la Grădina Icoanei a Teatrului Bulandra. rămas bun de la profesorul pe care îl iubiseră. cutremuraţi cu toţii de electrica atingere a morţii şi de revelaţia pe care orbitoarea. Studenţi cu feţele aproape copilăreşti maturizate de o bruscă spaimă. trupul lui Octavian Cotescu a mai locuit câteva ore scena pe care spiritul şi talentul său o locuiseră cu strălucire câteva decenii. spectatorii se despărţeau copleşiţi de recunoştinţă nu numai de un mare interpret al repertoriului clasic şi modern.cum spune poetul . să nu mai fie decât o extraordinară mare de aur lichid subliniată tricolor şi decorativ de numeroase puncte albastre şi roşii. îşi luau gâtuiţi de lacrimi. s-a desfăşurat simbolica ceremonie în care un mare artist. închinat marii arte care-şi înghite. din stalurile şi galeriile pline până la refuz. în locul unui spectacol de Moličre sau de Bulgakov.de maci şi contrazis de cicoare. s-a dăruit . un spectacol-imn.Marţi. fiii. Un experiment literar unde dintre toate facultăţile . 27 august 1985. asemenea corului din tragediile antice îi aducea un ultim omagiu. mirosul de boabe încă adolescente şi de tulpini încinse de soare.care participă la naşterea unei pagini să nu mai păstrez decât privirea. asemenea lui Cronos. fără premise şi concluzii morale. Totul să fie de un efect plastic subtil şi căutat.

Aceeaşi lege bizară şi lipsită de logică face ca. şi chiar. de la cei cărora pagina li se adresează fără a le pretinde răspuns.element din peisaj. dacă dincolo de toate speranţele şi adevărurile n-ar exista credinţa. am renunţat la metafore . în istorie. nici vorbă de sunetul roţilor morii. CA UN HAN SPANIOL Mi se întâmplă destul de frecvent să primesc scrisori de la oameni pe care nu-i cunosc.înoată vitejeşte prin valurile galbene ale unei mări de grâu. lăsându-l să mă înece. cu nenorocirile şi noroacele repartizate anapoda. şi-mi vine în minte un tablou văzut de mult într-o retrospectivă de pictură suprarealistă. pentru că opiniile mele. ale unui lan. neschimbata fericire. oricât de entuziaste. după cum există zile din care este un adevărat miracol să reuşeşti să scapi viu. că numai prin durere se poate naşte. ca într-un fel de încercare a rezistenţei la o singură probă . prin cine ştie ce invizibilă greşeală de calcul. molime care n-au avut timp şi putere să se întâmple în sute şi sute de ani. dacă este în stare.folosesc cuvântul la propriu. ai revelaţia câte unui lustru rar în care toate talentele rodesc opere şi toate operele se înscriu în fericite istorii. dându-mi drumul în oceanul din faţa mea. dar.oboseala cărora trebuia să mă refac. CONTRASTE Există. lipsite de contururi precise în căldura şi aurul care le înconjoară. cum se spune în reportajele de serie. la fel: descoperi cu uimire cum în câte un scurt deceniu s-au născut toate geniile care au fost aşteptate secole întregi de un popor. în care pe tot ce pui mâna îţi reuşeşte şi pe tot ce-ţi cad ochii înfloreşte. secole faste. gest firesc.ca într-un fel de concurs măsluit în care mai întâi nu trebuie să-ţi pierzi capul de obositoarea. Stau într-adevăr într-un lan de grâu aproape copt. infinit mai profundă. totul să basculeze de cealaltă parte. determină această bursă a umorilor universului. pentru ca în anul imediat următor.mereu aceleaşi . dar e cert că există zile în care e destul să atingi lucrurile pentru ca ele să înceapă să cânte. Mă refer la scrisorile venite de la cei a căror relaţie cu pagina este univocă. clipe faste şi clipe nefaste. privesc într-adevăr marea intens galbenă. punte naturală între generaţii care se caută şi încearcă să comunice dincolo de nesiguranţa istoriei literare. zile faste şi zile nefaste. nu dispun de nici un spaţiu tipografic pentru afirmarea şi argumentarea lor. o lunecare în lumină. dar nu şi să-mi pună întrebări şi să-mi pretindă răspunsuri. în perspectiva istoriei. să devin eu însămi nimic mai mult. iar atunci când răspunsul vine totuşi. privesc petele roşii şi albastre ale florilor. Stau într-adevăr într-un lan de grâu şi nu-mi doresc decât să mă las definitiv cuprinsă de privelişte. privindu-ţi în urmă anii. Nu mă refer la marile plicuri umflate de strofe şi rime pe care poeţii încă nepublicaţi mi le trimit. răscoale. în care cuvintele reintră în propriile lor definiţii şi întâmplările par să capete sens şi rost. pe 64 . gest lipsit de orice finalitate publică. zile. să-i descoperi ciudat de neuniformi. cum se cântă în poezia idilică. din păcate. deasupra căreia aerul încins pare şi el lichid şi se mişcă uşor. nimic decât o plutire în culoare. fiecare pas provoacă un accident şi fiecare vorbă o gafă. De fiecare dată primirea unei astfel de scrisori îmi pune probleme .de foc sau de apă . în care un înotător cu maiou dungat şi decenţă belle-epoque înoată . descoperi cu spaimă cum câte o jumătate de veac poate îngrămădi tiranii. pentru că nu îndrăzneşte să creadă că ei i se adresează cu adevărat. nu prea ştie ce să facă şi cum să se poarte. şi apoi nu trebuie să clachezi sub loviturile la nesfârşit repetate ale aceluiaşi nenoroc. ai surpriza câte unui an în care nedreptăţile şi absurdul să cedeze locul logicii şi bunului simţ. Mă întreb ce putea fi suprarealist în gestul acela pe care îmi vine şi mie să-l fac. crime. ani faşti şi ani nefaşti.) Totul este neînchipuit de simplu: nici vorbă de aroma viitoarelor pâini.infinit interpretabil . "Nimeni n-ar putea spune dacă cine ştie ce lege a probabilităţilor sau numai selecţia ironică a unui destin nărăvit la rulete astrale şi obişnuit să mizeze pe bunuri care nu îi aparţin în întregime.de nerezolvat. decenii. După asemenea repetate şi generalizate constatări ar urma desigur urarea şi dorinţa de a avea numai ore. în care fiecare gest declanşează o catastrofă. dar nici nimic mai puţin decât un . războaie. secole faste şi secole nefaste. desigur.

De aceea am considerat întotdeauna scrisorile pe marginea paginilor mele ca pe nişte opere în sine (în măsura în care orice operă este exprimare de sine) care au ajuns la mine dintr-un exces de modestie a celor ce le-au scris. scriitorul. elemente ale unui univers mai mult decât geografic. devenit deodată proiect. mereu. pagina.iată! . albă tăcere. împăcat numai până când soarele va fi ascuns de un nor. dar împăcat în această clipă. în sine. tresărind. dar exhaustiv. plăpând. troienele nu sunt decupări de pastă amorfă.chiar ţara mea. Sunt aşezată . fiinţa mea în sufletul acestei imaculate privelişti.cinstit vorbind .umplu până la saturaţie capacitatea ochiului de a cuprinde. mătăsoasă. existând triumfătoare. decât o privelişte cu munţi întinşi din zare în zare şi acoperiţi de zăpadă sub soarele orbitor? Văi şi coame albe delimitate de cer numai printr-o fâşie subţire de beteală . de exemplu. nu este decât pretextul acelor emoţii care existau şi care n-au făcut decât să folosească momentul şi forma oferite de mine. priveliştea în rotunjimea pământului.care nu pot decât să le eludez sau să le rezolv prin soluţii mai mult sau mai puţin întâmplătoare.în eternitate. La urma urmei. explicată didactic de desenul fiecărui fulg. pământul în ceasornicul soarelui. ca o dovadă a exactei intuiţii a rolului pe care fiecare dintre noi . desigur. înţelegere a rolului scriitorului în declanşarea mecanismului sufletesc şi intelectual al celor ce îl citesc. mai puţin material şi totuşi mai esenţial pământesc (dacă. acoperite de blana aproape animală a zăpezii. ceea ce este şi mai înspăimântător) fenomene a căror înţelegere îl depăşeşte şi a căror putere îi scapă. schemă a lumilor repetate la nesfârşit. ajung la concluzia . întorcându-mă la această obsedantă analiză a celui mai exclusiv uman dintre actele omeneşti. realizat în absenţa culorilor din strălucire curată şi din elan pur.minune a minunilor aceste sensuri delimitate şi aceste elanuri independente se armonizează în corul albului general. deşi nespus de emoţionantă. ar fi atât de îmbogăţită de tot ce am trăit eu în conformitate cu opera. văi şi coame albe ale unei ţări semănând cu un basm îngânat în somn.ce aş putea răspunde eu unei scrisori în care se exprimă gânduri şi sentimente declanşate de un gând sau de un sentiment exprimat de mine. păstrându-şi fiecare semnificaţia proprie şi gândul distinct. dacă nu aş şti că întâlnirea ideală dintre scriitor şi cititor are loc întotdeauna la mijlocul drumului dintre ei şi se petrece într-o atmosferă de aproape mistică recunoaştere şi revelaţie a unei înrudiri de care şi unii şi alţii se simt în egală măsură mândri. dar nu şi cu viaţa sa. mângâietoare.îl deţinem în această uluitor de complexă şi de determinantă relaţie umană.atât de des parafrazată . Ar fi. ce orbitoare cadenţare de reverii în care fiecare gând se cuprinde în unul mai mare. fraza mea. în mod evident. mai exaltant chiar. forme ale unui relief mai mult decât mineral.infimă particulă materială . soarele în mecanismul universal. De aceea m-au impresionat mai mult şi mi s-au părut mai fireşti rarele mărturisiri ale celor ce-mi spuneau că păstrează scrisori pe care nu mi le-au trimis niciodată. savantă. desigur. Dar . acolo unde se află . când. asemenea unui ucenic vrăjitor care a declanşat (sau numai a descris în chiar clipa declanşării lor. esenţa pământului se ascunde în legătura lui cu lumina). văi şi coame albe. al universului.că este asemenea unui han spaniol. E ca şi cum eu însămi aş fi centrul acestei rotiri pe care o intuiesc ciudat de limpede. dacă nu aş şti că meritul meu (al celei ce a scris cu litere de plumb) nu este decât cu foarte puţin mai mare decât al lor (al celor ce au scris cu litere de cerneală). O miraculoasă.lui Franz Kafka. ci arhitecturi de cristale hotărâte. pământul. al luminii nedegradate de culori. dar dincolo de ele şi dincolo de puterea mea de a vedea şi de a ajunge. foarte simplu să mă simt flatată de toate aceste mărturisiri. ar fi în stare să înţeleagă complexitatea sensurilor mele "kafkiene" sau ar rămâne impresionat şi lipsit de apărare. ca pe o exagerată. de afinităţi elective. celelalte planete. lectura. cu cât mai 65 . respirând sub lunecarea soarelui. evident. o scrisoare pe care i-aş trimite-o .în mijlocul acestui peisaj intens spiritual.care reprezintă în acelaşi timp linia frântă cu blândeţe a orizontului incredibil de înalt . Pentru că . Pentru că fiecare fulg este o lume autonomă şi separată. ceilalţi sori.. bineînţeles.. rotindu-se în aceeaşi profundă lumină care mă învăluie intensificată de zăpadă. stăpâneşte din zare în zare pământul în sfârşit împăcat. o scrisoare de simplu cititor al său. numai până când zăpada se va lăsa spulberată de viscol. în care fiecare mănâncă ceea ce îşi aduce de acasă.scriitor şi cititor . văi şi coame albe ale unei ţări care este . încât mă întreb dacă el. Pentru că mereu. SOARE PE ZĂPADĂ Ce poate fi mai exultant.

hainele noastre sunt ieftine şi indiferente. cu ghetre peste pantofii în năsturaşi. acasă. Această lege îşi duce atât de departe absolutismul. ceea ce frapează în imaginea mea retro. Ce ciudat! Pensiunea aceasta nu avea cu siguranţă baie (în fiecare cameră se găsea doar un lavoar cu lighean şi cană de porţelan greu. câte un automobil semănând cu o insectă dintr-o specie stângace şi necunoscută scotea lumea la ferestrele şi uşile deschise admirativ. dar nici departe de punctul în care va renunţa cu înţelepciune la efortul de a se ţine în picioare. împotriva voinţei mele care se împotriveşte şi încearcă să se apere. încât americanii au înlocuit practic îmbrăcămintea prin aceea generală şi neutră uniformă blue-jeans. nu într-atât 66 . în orice caz. căleşti trase de cai bine hrăniţi şi împodobiţi cu pompoane colorate şi. Sunt aşezată în sufletul acestei universale armonii. trase cu automatul. Era una dintre acele clădiri mai puţin înalte decât lungi. Nimic mai firesc.. încerc să îndepărtez din minte comparaţia. closetele trebuie să fi fost undeva în curte. o lume de mici intelectuali. totul se produce repede şi uşor şi totul este derizoriu. nu demult. E ca şi cum s-ar vedea deodată cu ochii ceea ce era numai visată şi nerostită esenţă. repetare muzicală de coline aproape simbolice. şi ghete înalte de lac. ÎNTREBĂRI. materialele sintetice aveau să apară peste mai bine de jumătate de veac. dar ea vine şi se instalează în mine. detergenţii nu fuseseră încă inventaţi. pe care nu o întreb şi căreia nu-i răspund decât prin intensa fericire de a mă simţi. lăsată să moară de moarte bună. o casă ale cărei ferestre. săptămânile lor de munca sunt înlocuite azi de minutele maşinii (de ţesut. că nu erau încă răspândite şi generalizate. pictat minuţios şi idilic). mătasea viermilor. de îngrijire şi ordine a fiecărui personaj. domni în jiletci lungi peste vestele încheiate complicat şi cămăşile cu manşetă şi guler. fuseseră transformate de ţigănuşii de pe un derdeluş apropiat în ţinta bulgărilor lor. calchiată după fotografiile timpului. cu acul şi croşeta. O lume venită la munte. nici prin îndoială. FANTEZII Locurile au şi ele o vârstă? Peisajele au puterea de a îmbătrâni? Se trec priveliştile. în locul ţintei ţigănuşilor din cartier. bănuind-o defavorabilă. firul inului. în semn de recunoaştere aproape umilă. pentru că reprezintă numai secunda. fotografiile noastre. DEDUCŢII. o pensiune de la începutul secolului nostru sau poate chiar de la sfârşitul secolului trecut! A fost destul să fac această identificare pentru ca. O REVERIE BELLE ÉPOQUE Priveam. ci şi importanţa efortului pe care îl însumau. Nu ştiu dacă existau maşini de cusut. funcţionari probabil: femei îmbrăcate în fuste lungi cu volane tighelite savant. în incredibilul. şi ciorapi croşetaţi. pe măsura neînsemnării mijloacelor materiale şi sufleteşti investite în ele. cu migală şi trudă. totul se făcea greu. străbătută neîntrerupt de trenuri interminabile . pe care nu îndrăznesc să o tulbur nici prin mirare. Pe şoseaua care nu era decât un drum treceau trăsuri. având un parter care putea fi sală de mese şi două etaje cu uşi şi ferestre înşirate de-a lungul unor evanescente galerii de lemn traforat cu artă şi împodobit cu minuţie. nu pe durata privirii noastre. să-mi înflorească înainte ceea ce trebuie să fi fost în fermecătoarea ei tinereţe clădirea muribundă. de brodat. Fotografiile lor (una sau două într-o viaţă) se făceau complicat şi erau adevărate opere de expresivitate şi sens. şi în orice caz filosofică. sau. aproape simbolici. înclin să cred că încă nu sau. şi totuşi. apele încetează. turme întregi sunt suplinite de câţiva barili de petrol.. nu şi înţelesul ei. irealul ei miez. mai precis. de brodat). neprăbuşită încă. este impresia de ireproşabilă curăţenie. de ţesut. ca nişte orbite goale. numai rar. cu pălărie. se anulează prin cantitate şi sunt fără valoare. în ceea ce ne priveşte. trecând în materie unduirea luminii şi a sufletului cosmic. de cusut. bluza de mătase brodată amplu cu jabouri bogate de dantelă şi punând pălării împodobite cu fructe şi flori.fragilă cu atât mai minunată. cu lâna oilor. mănuşi şi baston. Un bulgăr mai talentat a reuşit să spargă un ultim rest de geam şi zgomotul cioburilor s-a grăbit să pulverizeze reveria mea belle époque ca şi meditaţia mea obosită da efortul obiectivităţii.între vacarmul şoselei internaţionale şi linia care leagă Parisul de Istanbul. evident nu prea bogată din moment ce închiria doar câte o cămăruţă pe acest graţios pridvor.o casă părăsită. evident o pensiune. de zăpadă. pământul se mistuie? Cu siguranţă că nu. la marginea de azi a Sinaiei . Hainele lor aveau nu numai frumuseţea rarităţii. şi totul era scump. a literei ei. Fiecare lucru are valoarea suferinţei prin care a fost plătit şi importanţa rarităţii sale. copii îmbrăcaţi în costumaşe de catifea cu plastron alb ajurat.

încerca să sugereze că. un sâmbure de nefiinţă care.observaţie în mod evident obiectivă . mai ales . îi pun acum condiţii ca să-mi placă şi pretexte ca să mă sustrag? Nu cumva chiar ochiul meu conştient de carenţa mărginirii sale conţine în sine. rugul. în acel mult mai larg univers. care mă făcea fericită sub orice formă m-ar fi cuprins. compensator. mai neimportante? Dar atunci. a contemplaţiei? De ce ploii. trateaz-o cu indiferenţă". de unde vine senzaţia de evidentă împuţinare pe care o încerc în ultimul timp . un medic pe care îl căutasem în legătură cu o suferinţă. travestiul sub care mi se desăvârşeşte. ori de câte ori. apărea sfatul universal şi filosofic al eludării prin insensibilitate. "spune muntelui să meargă şi muntele va umbla" nu ar mai fi o minune. fără îndoială. Era vorba despre boală. oare. din care admiraţia şi bucuria nu reprezintă decât o parte. Dar boala . îmi amintesc cu exactitate sentimentul amestecat şi contradictoriu care m-a cuprins. totuşi . piscurile la fel de măreţe. 67 .încât ochiul nostru făcut pentru mai superficiale şi mai grăbite desfăşurări să fie în stare să observe. Un fel de stupoare din care nu lipsea nici jignirea. apele la fel de repezi şi brazii la fel de înalţi. ceea ce văd în oglindă nu este decât tot o reducere subiectivă a strălucirii.insuportabila imagine a unei lumi cu munţii dansând şi prăpăstiile plimbându-se. acest mecanism al lunetei întoarse la capătul căreia stelele însele se văd din ce în ce mai mici. Munţii pe care îi privesc se erodează secundă de secundă şi micron cu micron. necunoscută nouă. a eternităţii. înainte şi după care. un semn scurt. pentru o efemeridă. sub sticla nepăsării mele terapeutice. Faptul că mi se spune sau îmi spun că mi-e bine nu împiedică răul să-şi continue dezvoltarea şi opera. ignorat sau tratat cu indiferenţă de ochii. (Imaginaţia nu este însă destul de puternică pentru a susţine mai mult de o clipă . iar neclintirea acestuia nu e. pentru prima oară. care altădată îmi umplea ochii de inexplicabile şi fericite lacrimi. neexistând o reală soluţia a unei problema.privind un peisaj? De ce râul mi se pare nu doar mai poluat decât în copilărie . când nu era decât o biată pereche de ochelari construiţi anume pentru a împiedica vederea bolii reale. şi pe nenumărate tema. dispărută nu din contururi. la urma urmei.ci şi mult mai sărac. nici nu era nimic de rezolvat. chiar dacă importantă încă. degradarea adevărată a lucrurilor sau scepticismul cristalinului nemaidispus să-şi adauge propria strălucire strălucirii privite? Întrebări. Dar gândul nu ar putea fi dus mai departe? Nu-s eu însămi o efemeridă pe lângă muntele din faţă. boala îşi urmează cursul în pofida eludării mele. deprimante sau amuzante maşinării a căror simplă prezenţă mai este încă o dovadă . nu încetează de a creşte din mine însămi şi de a rodi împotriva mea. mai puţin? De ce linia frântă dintre cer şi creste. îmi trezeşte acum un sentiment infinit mai complicat. dacă durata mea este insuficientă pentru a sesiza deteriorarea . ea este o sămânţă plantată în mine. deducţii. nici revolta se năştea de fiecare dată în mine în faţa recomandării care. INDIFERENŢĂ Îmi amintesc eu exactitate momentul în care. "Trateaz-o cu indiferenţă" devine astfel paravanul în spatele căruia mi se înalţă. tocmai pentru că nu putea să rezolve nimic.clătinându-se sub străina ei încărcătură . mai ales. aşa cum o efemeridă nu are destul timp pentru a înţelege că floarea aceea se va ofili. eu dormind sunt mai nemişcată decât o piatră. ci din pupila care le vede? Şi ce ar trebui să mă întristeze mai mult. Mă gândisem cândva că. cu propria mea complicitate.) Deci. Durerea există chiar dacă eu încerc să-i opun scutul anesteziant al apatiei. pentru că el s-a repetat da atunci. mi-a spus în încheierea consultaţiei. crestele sunt în stare să se mişte? Dar atunci.nu e făcută să se vadă cu ochii sau să se asculte cu urechile.răspundeau simţurile mele exasperate de suferinţă . o biată pereche de dopuri moi şi insinuante. "Trateaz-o cu indiferenţă" avea aerul de a fi o metodă de tratament a unei maladii îndoielnice şi poate chiar imaginare. deţinător al unor cu totul alte puncte de sprijin. dar eu nu am suficient timp pentru a vedea rezultatul acestei degradări. şi ochiul meu văzător mai sunt în stare să se joace cu propriile raze. inventate anume să astupe urechile înspre geamătul adevărat. dincolo de marginile duratei mele. în nenumărate rânduri. dacă în timpul care mi-e repartizat stâncile sunt neschimbate. printre sfaturi profilactice şi paliative medicamentoase: "Dar. ci o dimensiune.cât de încurajatoare .în momentele de deprimare.că şi priveliştile văzute. de urechile sau de conştiinţa mea.a naturii.reală. fantezii.

cu propriul meu acord.R. de sociologie sau de mecanică. curând. rodind într-un fel de teroare a propriei ei fertilităţi. sau . De-o parte. decât un mare scriitor? E ca şi cum ne-am afla deodată în faţa unei plante care nu pare a aparţine nici unei încrengături. de medicină sau de morală. Idilici sunt numai ei. mieii. Am spus că voi scrie o pagină idilică. de altfel. de cealaltă parte. nu putrezesc. fără îndoială fericiţi. şi încântarea mea aproape înlăcrimată de a-i privi. cu mâzga ei împroşcată de TIR-uri. O PAGINĂ IDILICĂ Voi scrie o pagină idilică. îl dă universului căruia îi aparţine. iar cineva .le-a prins câte o panglică roşie. fără nici o jenă pentru seninătatea şi lipsa ei de griji. delicaţi şi cruzi. Cele două oi triste şi berbecele bătrân. cu blănile murdărite de gudron. nevenindu-le să creadă şi conştiente în mod evident de discrepanţa dintre ceea ce au reuşit să aducă pe lume şi lumea pe care au îmbogăţit-o . aproape biologic. 68 . Dincolo de râu e şoseaua internaţională. acum îmi dau seama).F.şi mal rău . care nu se supune nici unei reguli. cu claxoanele şi farurile ei murdărind liniştea zilei şi întunericul nopţii.F.. chiar şi acolo în curtea îngustă a cantonului C. Fără nici o reţinere. linia ferată bântuită de mărfare scrâşnitoare şi interminabile. ca un răspuns.F. ei reprezintă un argument încăpăţânat. Îmi amintesc cu exactitate momentul în care am formulat pentru prima oară aceste gânduri. de parcă n-ar vrea să impieteze prin contradictoria sa fiinţă asupra logicei lor superioare. cu blănile murdare de gudron. bucolici şi fericiţi. traverse putrezite. legată cu fundă festivă.neaşteptat de sentimental . buclaţi african. neîntrebată şi nerăspunzând de străinele şi eternele-i fructe. eroii deveniţi aproape incredibili ai unei rare pagini idilice. mai greu de aşezat în clasicele categorii morale. sunt în acelaşi timp nemaivăzute şi de neînchipuit (atât de noi şi de extraordinare. cu boturile umede amintind de facerea lumii şi ochii aproape albaştri neîntinaţi de nici un gând. Nimic din ceea ce-i înconjoară nu e idilic şi nu li se potriveşte. vulgarizând la nesfârşit cu eternitatea lor insalubră natura căreia atât de impertinent i s-au adăugat. filosofice şi chiar estetice. sub greutatea cărora se rupe. nu mucegăiesc.uluiţi. neştiutori de turmele şi plaiurile fermecate pe care s-ar fi putut naşte. O plantă stranie. doi miei negri cu panglici roşii la gât (împotriva deochiului. transcrise apoi de atâtea ori pe marginea cărţilor de naturale. încât la început nici nu se ştie dacă sucul lor dulce nu este şi otrăvitor). fără nici o frână a elanului bucolic. un fel de dispensă de copilărie a pământului. aproape albaştri. nu dispar. gunoaie neidentificabile. găleţi sparte şi nemuritoare bucăţi de material plastic. sociale.R. CA O ÎNTREBARE. râul de culoarea leşiei. nimic pastoral nu există în preajmă.. se usucă şi dispare..poate exagerat şi inadecvat . care nu se topesc. dar să nu credeţi că mi-e uşor. Nimic campestru. anormal de mari şi ele savuroase. în jurul gâtului imaterial de fraged. etalând impudic. DESTINUL 1 Oare există ceva mai misterios. dar nu şi de vigilenţă. Astfel ne descoperim . atentă şi îndurerată.astfel. Sunt amândoi negri de tot.R. privesc şi ele prostite. lipsită de iluzii. şuruburi ruginite şi colţi gălbui de plante pripite să spargă pământul aproape îngheţat. execuţia. nu se dizolvă.se vor sinucide în trupurile greoaie ale unor oi sceptice. mişcându-se nesiguri pe picioarele înduioşător de lungi şi de fragile. pe care fiinţa mea. în curtea îngustă a unui canton C. ale cărei ramuri prezintă fascinante malformaţii şi ale cărei fructe. săltând miraţi printre petece de zăpadă murdară. mai tulburător. printre pietrele rânjite ale albiei. O pagină despre doi miei născuţi cu o zi înainte în curtea unui canton C. ale cărei frunze seamănă altei specii decât rădăcinile. Peste puţin timp vor fi poate tăiaţi. frumoşi şi gingaşi. Iar în mijlocul acestui univers uruitor şi nenatural se mişcă. dar cu ochii mai deschişi decât blana şi botul. buşteni pe jumătate putreziţi. dar până atunci.

neutră acceptare. e mai puţin răspicat şi cere. curios. El. de ce acestor sentimente li se adaugă. această generală. cercetări ştiinţifice . Mă gândesc la Liviu Rebreanu. era punctul de sprijin în univers şi celula de ordine în haosul lumii. în orice caz. ecranizărilor. între viaţa sa care întreabă şi opera sa care răspunde apare de fiecare dată un fel de inadecvare. o explicaţie. din acest punct ambiguu întotdeauna şi dureros fără încetare. poate că. Ştiute pe de rost. de ce mie însămi îmi este mai puţin familiar decât alţii despre care ştiu mai puţine lucruri şi am citit mai puţin. studii. azvârlind totul în albia incontestabilului prin care nu mai curge decât nepăsarea. Nu cumva. iar şocul acesta.împărţit în nopţi de lucru istovitor şi zile de somn puţin şi obligaţii imperative . 2 M-am întrebat adesea de ce am senzaţia că Rebreanu este puţin şi rău cunoscut. din acest punct nevralgic de contact între viaţă şi operă. întreruptă cu vinovăţie şi negată cu violenţă la fiecare relectură a cărţilor ştiute pe de rost. în mai multe rânduri preşedinte al Societăţii Scriitorilor Români. căruia îi sărbătorim o sută de ani de la naştere şi mai bine de patruzeci de la moarte. dar prin asta nu mai puţin o singurătate. Liviu Rebreanu a fost un scriitor deosebit de singur. El. el a fost inflexibilul erou al seriozităţii şi exponentul dramatic al profesionismului. limpezită. El a fost piscul. căruia nu-i ajungea niciodată timpul . inventându-i noi mijloace de suferinţă purificatoare şi dătătoare de sens. mai subtil. ştiut de toţi pe dinafară şi închis totuşi ermetic în destinul ca o întrebare al cărui răspuns este numai opera sa. aproape întotdeauna complicată. Taina care am sentimentul că-l învăluie încă pe Liviu Rebreanu. o mică şi palidă. mirarea că ei . şi-l păstrează într-o misterioasă înstrăinare. care nu lasă nici o breşă îndoielii. pot să revin. abulică oarecum. este taina 69 . departe de a aparţine istoriei literare. în stare să curenteze la atingere. în plus. Astfel ne apare marele scriitor dispărut de mult. este numai o mică parte a lui. De fapt. cărţile lui se dovedesc deodată încărcate de o electricitate nebănuită. cu temelia zidită din litera indiferentă a cărţilor de şcoală şi obosită de povara omagiilor. şi totuşi nedispărută. Iar la această fatală depărtare. interpretărilor. iar viaţa ar fi aşteptat alte răspunsuri? Nu cumva chiar de aici. ci şi de neimaginat în mijlocul valurilor ei. de întrebări şi răspunsuri asupra unei înfrângeri şi a unui triumf. valorică şi temperamentală în egală măsură. opera o întrece în înălţime cel puţin cu o aureolă. n-a cunoscut prieteniile boeme şi alianţele provizorii. în acest punct chiar se ascunde cheia "enigmei neexplicate" care e orice mare scriitor.cei pe care ajungem să-i cunoaştem prin jurnale. determinând natura exactă a substanţelor sufleteşti cu care vine în contact. sărbătorit unanim. dar o şi supraveghea. imperativă şi absolută.n-a cunoscut zăbava şuetelor colegiale din care se năşteau simpatii şi se consolidau reputaţii. în timp ce la poalele sale se organizau ierarhiile de coline şi strategiile de şes. continuă să funcţioneze viu ca o hârtie de turnesol. De ce păstrez în faţa lui nu numai intimidarea firească pe care o impun marile valori. A fost cel mai mare muncitor al istoriei noastre literare moderne.în faţa memoriei marilor scriitori aşezaţi de rotundele aniversări sub lumina crudă şi sub ochiul atent al microscoapelor posterităţii. înstrăinare. eroică şi revelatoare. controlându-i asprimile. provine impresia confuză şi neliniştitoare (pe care extrem de puţini mari scriitori nu ne-o dau) că între ei şi opera lor este o nepotrivire sau chiar o contradicţie? Nu cumva de aici se naşte mirarea plină de remuşcări pe care cei mai mulţi o trezesc în noi. alienantă tocmai prin unanimitatea ei.au fost în stare să scrie acele opere? Şi asta nu pentru că viaţa lor nu ar fi demnă de admiraţie. nepotrivită cu ele. pentru care dragostea familială. conducător de reviste literare şi de instituţii culturale. un ascet care nu numai că îşi accepta asceza. obişnuită să reuşească prin improvizaţii şi să se descurce. ci pentru că. persistentă? Un răspuns ar putea fi tocmai această cunoaştere pe de rost. el a trăit totuşi nu numai retras din viaţa literară. O singurătate asemănătoare aceleia a piscurilor înzăpezite. preliminar. prilej de meditaţie. Restul de adevăr. cel puţin cu sensurile pe care le-a născut mult după ce scriitorul nu mai exista pentru a le bănui. la întrebarea de la început. ci şi neliniştea tulburătoare pe care o insuflă forţele misterioase? Şi. de fiecare dată. amintiri.admirativi şi încercând să înţelegem . se adăuga munca. ca şi cum opera ar răspunde altor întrebări. un muncitor pentru care munca avea înţelesul primordial de chin. După această paranteză explicativă. acceptat ca o evidenţă şi nemaivăzut în cele din urmă din chiar cauza înălţimii sale. Dar ştiu că nu acesta este răspunsul sau că. Într-o lume mai mult sau mai puţin aproximativă.

şi cel ce murea la câteva zile după 23 august 1944. de sensuri noi. iată. Între două anotimpuri. până la izvoare. uneori inexplicabil. umilite de ceaţă şi fum? Ce poate fi mai dificil de trecut decât pragul . aflat în viitor. Ultimii douăzeci şi cinci de ani de întuneric al minţii fac din această viaţă calvarul cel mai complet al literaturii noastre. cât de aproximative şi inegale sunt noţiunile legate de timp. sub umbrele pe care nesfârşita încheiere le trimite. sarcasmul amar şi privirea ascuţită din fabule. între două istorii. nu se închegase decât durata medie a unei existenţe umane? Dacă da. o farsă politică şi un vodevil al istoriei. atât de îndepărtaţi subiectiv şi artistic. puse cap la cap. Afirmaţia pare riscantă şi golită de orice credibilitate emoţională. supoziţii. motanii ipocriţi. O COMEDIE UMANĂ ÎN TRAVESTI Descopăr din nou. descoperind laturile ei contradictorii.spirit moralist şi înclinaţie retorică. lupii moralişti. vervă mondenă şi romantism tenebros . în conştiinţa poporului român s-a zidit o treaptă . demascând cu sadism stofa rărită la cusături. atunci. între două stări. în zilele închinate centenarului lui Rebreanu se împlinesc şi o sută de ani de la moartea lui Grigore Alexandrescu. capodoperă de persuasiune romantică în stare să sigileze memoria unui popor. umede şi prelungi.către piedestalul eminescian. coşmare. Cum. capabilă să facă undele Oltului să cadă asemenea versurilor şi pridvorul mănăstirii să fie mereu deschis spre istoria literaturii. Din tot ce-a fost înainte rămâne "Umbra lui Mircea. mă gândesc la el cu o stimă care nu îngăduie familiaritatea şi abia îndrăzneşte să viseze elanul de a-i fi alături. privită din acest unghi. pe care orice despărţire trebuie să-l 70 . în timp ce mărţişoarele li se murdăresc pe rever. încât pare misterios. Din tot ce-a fost înainte de întuneric rămâne acuta sa dorinţă de a lumina lumea prin care trece.neplăcută prin demonstrarea relativităţii proporţiilor . cât de diferit şi capricios curg ele prin albia transformată a istoriei. pare uşor să mai urcăm câteva decenii pe povârnişul abrupt al biografiei poetului. a putut părea contradictoriu şi multiplu de la o operă la alta. doruri şi bănuieli dintre singurătate şi iubire. cuprind toată istoria noastră modernă.se încarcă. ceea ce înseamnă că între romanticul antepaşoptist şi marele romancier interbelic nu s-a scurs decât o viaţă de om. Pentru că încopciate exact. Din tot ce-a fost.ultima . Este altfel decât ceilalţi. o naştere de poet şi o moarte de prozator. proiectat pe fundalul talentelor native risipite în boemă şi dizolvate înainte de a ajunge la maturitate. istoria însăşi. Mă gândesc la el cu o admiraţie din care nu lipseşte un fir subţire şi fierbinte de compasiune. boii oportunişti. cel ce o lumina. La Cozia". din tot ce-a fost rămâne "Anul 1840". mai sumbre. din tot ce-a fost rămâne graţia acidă şi sceptică din satire. încât tot ce fusese înainte . decât acest martie al oraşelor năclăite de resturile negre ale nămeţilor netopiţi cu totul. între cel care era invitat de Bibescu Vodă şi îşi îndrepta speranţele spre anul 1840. atâtea personaje închipuind o comedie umană în travesti. atât de complementari în aritmetica obiectivă a calendarului. acel elan altruist spre un viitor etern. Această simplă observaţie . Ce poate fi mai incert şi mai ambiguu decât acest amestec de zloată şi de ghiocei.înălţat din gânduri. Este atât de serios încât pare stingher în contextul umorilor pamfletare cu direcţia imprecaţiilor mereu răzgândită şi-n mijlocul strălucirii verbale cu inovaţiile desfăşurate între subiect şi predicat. vieţile celor doi scriitori. câinii demagogi.funcţionează ca un scripete în stare să ni-l apropie pe satiricul preclasic prin timp. atât de contradictorii încât el însuşi. se poate cuprinde între o naştere şi o moarte. între două situaţii. cu uimire nesigură. Suiţi pe culmea calmă a vieţii marelui romancier. Descopăr că. cu schimbările ei de orânduiri şi războaiele ei mondiale.singularităţii sale. singur şi neînchipuit de trist în fericirea sa modestă şi gloria sa indiscutabilă. asupra începutului. amestecaţi cu gunoaiele primăverii care îşi anunţă în felul acesta sosirea? Ce poate fi mai greu de suportat decât hainele devenite deodată grele în soarele brusc. Este atât de temeinic. acea invocaţie sfâşietoare a speranţei de mai bine. LUNA DE TRECERE Mi-e groază de perioadele de trecere. examenul acela.

De fiecare dată. pline de flori şi de roade. verdele stins înspre galben Şi griul adânc.se numeşte în eternitate Nefertiti. iar formele nu îndrăzneau să delimiteze net culorile unele de altele şi se lăsau aureolate de ele.fără să fi inovat niciodată nimic . case mari care nu mai au nevoie de pridvor şi nu au încă nevoie de baie? Şi iile cusute pe reion şi suspansul sosirii maşinii de pâine înlocuind cuptorul şi ţestul. însă. nehotărâtă. Am ales dintre atâtea luni ale anului. mohorâtă. înlocuind încrestăturile în lemnul emoţionant şi firesc trecător al speranţei şi reînvierii? Ce poate fi mai greu de întors decât paginile groase dintre două capitole ale istoriei? Şi totuşi. în pofida tuturor frigurilor şi ameninţărilor. după ce i-au distrus templele şi i-au uitat religia. incertă. o niciodată descurajată bunavestire şi promisiunea. pline de limpezind şi de zăpezi. fiind altfel. ca nişte derizorii cazemate. şi criptele. îmblânzindu-se. Era o dimineaţă de o mare limpezime şi. ceţoasă. decât acele case de beton cu şase. Predominau albastrul şi brunul.treacă supunându-se celor mai absurde probe. după zborul pe deasupra Bucegilor.digul pe care iubirea i-l ridică oră de oră. m-am născut în martie. ar putea să semnifice cu violenţă un nou început. pământul îşi rotunjea uşor şi didactic marginile. ca şi cum cea mai scurtă singurătate ar avea puterea să roadă . a dezgheţului definitiv. ceea ce frapa în survolarea Munţilor 71 . sunt ispitită uneori de ceea ce m-ar deosebi de ceilalţi. APUSENII Treceam la sfârşitul acestei toamne. această lună de trecere. şi opt. tulbure. Akenaton. printre aceste singurătăţi şi aceste iubiri.asemenea unei ape duşmane . a construit templele cu coloanele răsturnate. printre aceste zloate şi aceşti ghiocei. din nisip. pentru a sublinia schimbarea totală şi absoluta noutate a religiei pe care o instaurase. şi zece încăperi. dar păstrând. schematizându-şi frumuseţile ca pe o hartă în relief. capitelurile aşezate jos şi soclurile deasupra. urmaşii l-au ţinut totuşi minte şi nu l-au lăsat să dispară în uitare pe faraonul ciudat şi poet numai şi numai pentru că era soţul frumuseţii care . de ceea ce. în drum spre Oradea. peste Munţii Apuseni. printre aceste grilaje trufaşe şi ridicole. împotrivă? Ce poate fi mai greu de înţeles şi iubit decât acel scurt-circuit al atâtor tradiţii. Căci. niciodată retrasă. ca şi cum cea mai mică întrerupere a prezenţei presupune o reverificare completă a sentimentelor. printre aceste pagini mereu reîncepute ale istorici. COLOANE RĂSTURNATE Aşa cum Amenophis al IV-lea. capricioasă. a Pietrei Craiului şi a Făgăraşilor. cu etaje şi grilaje vopsite mortuar în bronz. de la înălţimea de la care îl priveam. cu avionul. îmi aduc aminte că. făcându-se dulci şi lipsite de muchii.

72 . liniile rotunjite de vreme se lăsau rotunjite încă o dată de depărtare şi se desfăşurau în rotogoale luminoase.în măsura în care se mai puteau zări printre pătratele. Imaginea acestor târguri nu avea nimic de câştigat dintr-o asemenea privire şi talentul celor ce au creat-o a pecetluit în eternitate (eternitatea istoriei literare. în mai puţin de un secol. al frumuseţii înalte şi pline de forţele izvorâte din chiar acest pământ. nici un perete povârnit.un sens. Văzuţi de sus. tufe de iasomie şi straturi de cârciumărese . şoselele erau elansate.care o cedase cu ani în urmă oraşului şi care doarme acum. dar blocurile noi mi se păreau legate cu o anumită graţie de vechile pridvoare. abia argintate de brumă. UN LOC ÎN CARE NU S-A ÎNTÂMPLAT NIMIC A existat o întreagă literatură a târgurilor de provincie. rotunjimea coamelor. Ca şi cum nu aceasta ar fi fost scenografia celor mai mari ridicări la arme din istoria noastră. cartiere de locuinţe. înainte de toate şi mai presus de orice. şi galbenul devenea roşu. peisajul degaja o duioşie atoateîngăduitoare. nici o prăpastie abruptă.Apuseni era marea lor blândeţe. Când le-am cunoscut eu. dar mult mai înaltele blocuri noi . într-o înţeleaptă şi dulce îngăduinţă. Văzuţi de sus. în marea lor majoritate. Lovinescu.şi vechii locuitori în măsura în care mai existau sau mai puteau fi deosebiţi din masa plină de aplomb şi mai vitală a noilor veniţi . fiu al oraşului.. învinşi. şantiere ale unor viitoare combinate. lumea aceea căreia i se imputa plictiseala ca pe o ticăloşie şi blânda îngustime a orizontului ca pe o crimă. dar nici la un fluviu sau la un râu . ar fi putut să edifice nu numai o sinteză a propriei sale arte. Vechile târguri moldoveneşti erau. care a fost în stare să dea . Organizat în casa părintească a regretatului Horia Lovinescu . Poate că mă aflam într-una din acele clipe faste în care totul se vede mai frumos. Muzeul oamenilor de seamă născuţi în sau în jurul acestui loc-personaj al literaturii despre învinşi. Dar. Un uluitor Muzeu de oceanografie. un loc geometric.apăreau jalnici. ale unei istorii căreia i se puteau reproşa multe. ci şi un templu al artei în sine. prin noroiul constructiv al cărora vechile case cu cerdacuri tihnite. De văzut. dându-le .într-un mod uimitor şi deosebit de tonic . încât verdele devenea galben. desigur. dulceaţa liniilor. pierise sub loviturile. iar sufletul pâlpâitor al locului se cuibărise în noile tipare. sau mai curând el . N-am mai prins. o bunătate şi o clemenţă topite în pace şi calm. şi roşul devenea brun. evident.pentru că pluralul gramatical al cuvântului nu intră în logica mea sentimentală .. s-au născut: scriitorii Ion Creangă. la ora la care le descoperisem eu. o literatură văzută întotdeauna prin ochii unor personaje exasperate de monotonia şi micimea vieţii pe care trebuiau să o îndure şi de care încercau prin orice mijloace să scape. am văzut oraşul abia de curând. dându-i în scrânciobul unei lacrimi. Viteza amesteca nimburile colorate ale munţilor. între spaţiu şi timp. revoluţiile şi şantierele veniseră şi trecuseră. acest muzeu este un adevărat imn înălţat forţei creatoare a câtorva zeci de kilometri pătraţi pe care. în urmărirea savanţilor lui fii care nu şi-au uitat nici o clipă izvorul. un fel de punct teoretic în jurul căruia gravitau în memoria mea emoţionată stele şi planete de primă mărime: Creangă. şi poate chiar logic. Apusenii nu aminteau decât Mioriţa. străzile îndelung evocatoare.stranie ironie . Fălticenii nu i-am cunoscut atunci. în timp ce ochii mei legănau Apusenii. stereotipele.atâţia învingători. nu departe. realitatea acelor locuri în care nu se întâmpla nimic. Sadoveanu. dar cunoaşteţi una mai implacabilă decât aceasta?) superficialitatea nedreaptă a unei judecăţi. lumea care le locuise şi care interpretase cu bonomie ridicolele roluri literare. cu acea linişte ţinând în egală măsură de distanţă şi de visare pe care i-o ştiam cu toţii de mult. deloc plictisitoare şi cu vederi infinit mai largi.pe mările şi oceanele lumii. mai ales moldoveneşti. în acea primă şi turmentată perioadă de trecere. Apusenii ieşeau din istorie şi părăseau geografia pentru zonele mai veşnice ale geologiei şi mitului. Ei.fără ieşire nu numai la mare. Din fericire. după ce războaiele. fabrici. insolit şi înduioşător prin puterea de a duce gândul acelui târguşor . Un extraordinar muzeu de sculptură ocupă un întreg palat în care Ion Irimescu. definitiv. parcurile copiilor populate cu aparate de gimnastică travestite în animale preistorice mi se păreau pline de farmec. o emblemă. iar muzeele profund impresionante şi aproape de necrezut.era numai un nume. nici o creastă ascuţită şi ameninţătoare. ca şi cum corifeii şi tribunii nu pe sub culmile acestea împădurite auriu ar fi tăiat brazdele revoltei şi dreptăţii. dar nu şi blândeţea.

atât de strălucitoare. nici valurile orbitoare şi neliniştite de grâu. Cazaban. aproape lichide.cu care pământul îşi azvârle în văzduh.şi rolul de compoziţie al locului în care nu s-a întâmplat nimic. iar cerul. Ştefarielli. lipsite de unghiuri şi de determinări. în fructe. Mihai Gafiţa. Priveam toate acele opere şi mă gândeam că fără multe dintre ele cultura română nu s-ar putea imagina. "Răvaşul nostru". Neculai Stoleriu. dacă. înaintând adânc printr-un lan. aparţinuseră istoriei. altruist şi aproape sinucigaş? Faptul că ne îndreptăm înspre toamnă nu poate întuneca lumina care se coace. Nicu Gane. Ion Dragoslav. strălucitor. decât clipa în care. Al.V.. hotarul netrecut al paradisului torid şi fructifer. curbat de mişcare. verzi. "Răvaşul poporului". plopii de pe Valea Mureşului păreau că aparţin mai mult istoriei decât geografiei în dimineaţa pe care o străbăteam dinspre nord către sud. întorcând capul nu mai găseşti reperele pornirii şi de jur împrejur zările se desenează moi. Jules Cazaban. "Tribuna învăţătorilor". este. ei. şi N. "Calendarul sătenilor". cumpăna din care ziua începe să scadă puţin câte puţin. încordare împotriva morţii triumf vital. decât baia aceea de aur fierbinte şi viu. De altfel. galbene. strânşi cu toţii la un loc de dărnicia pământului şi de râvna unui entuziast profesor interbelic . eufemistic. Nicolae Labiş. T. Vasiliu-Tăţăruşi. Faptul de a fi astfel în vară şi în inima lucrurilor covârşeşte toate concluziile devenirii (toamna care vine.cu ce nesfârşit şi bătrânesc farmec . V. priveam lista. mai în stare să transmită sentimentul plenitudinii şi al victoriei vieţii. Nu există situaţie în care să simt mai acut că locuim o sferă (cea mai perfectă dintre formele geometriei). noaptea care creşte) şi tot ce există şi se vede dincolo de marginile magicei sfere de seminţe şi raze. Nicolae Jianu. se pierde din spirit şi-ncetează să fie. păstrând din dureri numai intensitatea şi din istorii numai persistenţa.N. decât înaintarea în amiază printr-un lan copt. puţine situaţii ni se par mai rotunde. nici senzaţia exultantă de plenitudine pe care maturitatea anului mi-o dă. ca pe un foc de savuroase artificii. în timp ce năştea genii şi întâmpla capodopere. priveam toate acele figuri romantice şi nemulţumite sau. "Înmuguriri". sângele transformat în cireşe. "Calendarul învăţătorilor") şi mă gândeam câtă putere ascundea tihna acelor biete cerdacuri cu tabieturi. Horia Lovinescu.Mihail Sadoveanu. un trup simbolic. ca şi cum sentimentul însuşi că mă aflu în inima ei ar fi prins consistenţă şi-ar fi căpătat trup. De altfel. genii şi nume aproape uitate. figuri ştiute pe de rost şi fotografii îngălbenite de vreme din care te privesc cu demnitate domni cu joben sau noncomformişti cu lavaliere. Kirileanu. savanţii Dimitrie Leonida şi Nicolae Grigoraş. în care intensitatea materiei este atât de mare încât se transformă în spirit. coborând . PLOPII DE PE VALEA MUREŞULUI Topiţi într-o ceaţă stranie şi absolut inadecvată mijlocului de iulie. din punct de vedere astronomic.pe speranţa unor zone mai calde ale existenţei. trece dinspre albastru spre aur. rotund şi el. Aurel George Stâno. Beldiceanu.D. câtă forţă izvora lipsa de epică a acelor odăi eu perdele croşetate şi plictiseala acelor străzi mărginite cu garduri de iasomie şi alei de crăiţe. portocalii. N. Mihai Lupescu. Dar cum ar putea ţine matematica piept rostogolirii miraculoase (tot ce e firesc e miracol!) de globuri roşii. Grigore Vasiliu Birlic. pământul extravertit deodată şi dornic să epateze. clipa aşteptată cu nesaţ şi anunţată într-un savant suspans de întreaga ierarhie a florilor primăverii. eludând suferinţa şi răul. G. Gh. plopii de pe Valea Mureşului. asemenea unui curcubeu rotit în sine însuşi şi ameţit de propriile sale miresme şi culori? Cum ar putea logica rezista violenţei . Serafim Ionescu. actorii Matei Millo. dimpotrivă. mai mult decât geografiei.. şi mere. Vasile Savel. şi căpşuni. "Săptămâna". Firu. o patrie-glob se întregeşte astfel din grâu şi din soare. şi caise. O ţară rotundă. regizorul Paul Călinescu. Sofia Coce. începutul sfârşitului. cântăreţul de operă Edgar Istratty. După cum e curios că această observaţie nu a reuşit totuşi să influenţeze extraordinarul sentiment de exaltare şi triumf pe care mi-l transmite vara. Anton Holban. Artur Gorovei.ca pe o vale de râu . aşezate şi împăcate cu ele însele. VARĂ Mi s-a părut întotdeauna curios că prima zi de vară. incredibila listă a revistelor apărute în numai câteva decenii în acel târguşor de adâncă provincie ("Şezătoarea". Eugen Lovinescu. iar universul întreg nu e decât viată în expansiune. "Liga culturală". mai era în stare să joace . cu adevărat. de iubire şi-amiază. Ciurea. folcloristul Alex. 73 .demenţiale aproape în uluitoarea ei naturaleţe .

interlocutorului meu format la şcoala lipsită de nuanţe a peisajelor Eastmancolor. pulsând de forţa malefică a creatorului lor vorace şi ingenios. între o grindă şi fuşteii unei scări. proaspăt întors din Italia. lăsându-mi sentimentul aproape umilitor al incapacităţii mele de a înţelege. reuşea să-i invoce şi să-i rezume. nu ştiam: se mişcă ele sau ei. plopii din spatele lor. incontrolabilă: coţofene. pe gâtlej făcea parte din ritualul aţâţător al scenei pe care. ciuboţica-cucului. desenau miraculoase arhitecturi vii. dacă apropiam puţin pleoapele. N-aş putea spune că laptele călduţ şi dulceag. vânate de gospodine. vremea începutului colectivizării. îmi plăcea. îndoielnica voie a întâmplării . pe care nu mă puteam împiedica nici să-l admir. clădite incredibil de înalt şi trecând prin faţa porţii atât de încet încât. ca pe un alt tărâm. Peste toate astea.copilăriei mele. Făceam . iar ei au devenit . ci pe vrejuri. poate părea o blândă bucolică era. neînchipuit de subţiri. în mod evident. istorie îndepărtată. pe care le schimbam mereu. m-a dezamăgit Italia." Fac eforturi să nu şarjez şi încerc să analizez. nesemnificând nimic. Corelli i se poate părea insuportabil. dar veşnic vie.personaje familiare şi esenţiale ale devenirii şi ale destinului meu. lunecă încet în seara cu miros de fum şi mămăligă? Nu idealizez nimic. Strângeam frunze şi pene şi mă rătăceam printre plante şi păsări. între o streaşină şi acoperişul de papură care o continua. pot să înţeleg că celui ce a ascultat numai tangouri şi geamparale. pe durata vacanţei . al căror nume îl ştiam. îmi amintesc cum mi-am stricat cândva. îmi spunea zilele trecute: "A. când i-am cunoscut pe Horea şi pe Iancu. şi arhitectură. în uşa grajdului. prin fereastra aburoasă a trenului. de fapt.copil crescut la oraş şi dus la sat. Mă aşteptam la mai mult. asistam târziu . Obişnuit să recunoască frumuseţea după 74 .o străbăteam oarbă şi surdă. are opere de artă. ei se vedeau la fel de depărtaţi şi de mitici ca pe vremea în care le număram vârfurile peste carele încărcate eu fân. a legumelor descoperite nu pe tarabe. cel mult din cărţi şi care deodată primeau o concreteţe aiuritoare. Dar mai presus de toate. dar mi-e greu să admit că însăşi receptarea unui peisaj este o chestiune de cultură. cap-de-mort. Nu e chiar atât de grozavă pe cât se spune. Stăteam încremenită minute lungi în faţa pânzelor de păianjen care la oraş erau nişte biete zdrenţe sfâşiate. Mai târziu. de data aceasta tonul însuşi. pe care eu .după o lume mai riguroasă şi mai necarnală. în marea de spumă. fără enervare şi fără umor. bibilică. ECUAŢIA GUSTULUI Cineva. dar peisajul nu e deloc extraordinar. urmărind fascinată degetele inteligente care masau imensul uger de unde ţâşneau. deşi mi se părea de neînchipuit. grauri. şi peste acoperişul şurii după care răsărea luna şi apunea soarele. complicată. aceeaşi imagine emblematică pentru tot ce însemna Transilvania. blândeţea Toscanei şi infinita subtilitate a Umbriei. aş spune că avea ceva de mister religios profanat şi devenit excitant prin profanare.seară de seară . mierle. Eram fascinată de lumea fructelor nemaivăzute în pom. inconştienta. în timp ce acolo. Aşa cum îi vedeam acum. pentru că l-am auzit mărturisind că preferă Italiei ţările nordice. şi ruine. pitpalaci. părerea despre un intelectual. traista-ciobanului. mult mai vie decât cea pe care o străbăteam fără să o înţeleg. Dar dacă atunci. pe care o văzuse pentru prima oară. dacă ar trebui s-o traduc în limbajul de acum. dar lunecarea lui puţin greţoasă.într-o tăcere aproape religioasă şi cu o curiozitate aproape ştiinţifică. aproape împotriva voinţei mele. rochiţa-rândunicii. Şi totuşi.fermecată de strălucirea şi forma lor colecţii de fire de paie. nici să-l urăsc. chiar acolo. redus la un peisaj. între două ramuri de prun. ca nişte stilete lichide.născută din continua. pentru că mereu descopeream altele şi mai frumoase. Ceea ce. plopii de pe Valea Mureşului. pe care îl admirasem până atunci.şi nu au mai încetat niciodată să fie . puteam totuşi să explic bizara preferinţă prin nostalgia . orbitoare jeturi subţiri de lapte. lipsite de formă şi străine de ideea creaţiei. la sacerdoţiul mulsului. se vedeau vârfurile plopilor. Recunosc. ştir. albul prăfos şi milenar al Siciliei şi verdele putred urcând înspre brun al Veneţiei nu-i spun nimic. troscoţei. enormitatea. condescendent. turturea. pe jumătate eludaţi de ceaţă. al nemulţumirii mă interzicea. cu surplusul lor de ordine şi de sobrietate. băut imediat. Pot să înţeleg că lipsa totală a culturii artistice poate să facă inoperantă contemplarea unei capodopere. Nu este pentru prima oară când lipsa de extaz în faţa miracolului italic mă umple de uimire şi de dispreţ. senzuală.

un fel. poţi să îţi imaginezi stranii eflorescente şi miraculoase fructe.asemenea unei glorioase gropi comune . Ne suntem asemenea. Pentru că nimeni şi niciodată nu va putea înţelege de ce apare şi de ce dispare un poet. în acelaşi timp. oricât de mult şi de frumos ne-am emoţiona unii pe alţii. perfecţiunea calmă a proporţiilor. decât o operă conturată.şi m-au intimidat întotdeauna . Ajungem în faţa debutului de obicei tineri până la copilărie. uluitoarea lui sensibilitate la întuneric şi lumină dându-ţi dreptul să ţi le imaginezi. Impermeabilitatea la farmecul italic nu este decât rezultanta jalnicei ecuaţii în care armonia unui picior de plai este tot o necunoscută. ca să mă simt paralizată de emoţie în faţa debutanţilor. Nu m-am exprimat greşit: dând în afară. cu liniile ferme. pe care le-o port . fiinţă palpabilă şi eternitate nedefinită. Şi tocmai această bănuială neconfirmată încă. HALOUL Nu cred că m-a intimidat vreodată un scriitor matur mai mult decât mă intimidează . aşezată la masa de sub pervaz. Iar crengile erau înflorite. Numai o istorie zbuciumată şi tragică. privindu-l. aşa cum este frumos şi tulburător un lujer în care viaţa nu s-a hotărât încă ce forme să ia. De ce un popor înfloreşte mai mulţi poeţi. copilăresc poate. ÎNTRE CRENGI Am locuit câteva zile o odaie a cărei fereastră se deschidea într-un pom. Numai un popor care a suferit este în stare să-l nască. La debut versurile seamănă unui răsărit elegiac. Cauzele sunt obscure. ne regăsim alături în efortul de a nu lăsa să se piardă în neant acest inefabil zaţ al supravieţuirii nesfârşite. a fost . încă viaţă şi deja istorie. cel mai tare m-au intimidat întotdeauna debutanţii. încât. încât. haloul care poate cuprinde orice . la felul în care am reţinut fiecare cuvânt şi fiecare gest al fiecărui . reală. emoţionaţi la rândul lor şi interzicându-mă tocmai prin intensitatea. altul mai puţini şi altul deloc? Ce sol şi ce climă pretind aceste plante rare? Ce ploi trebuie să le plouă şi ce soare să le încălzească pentru a trăi şi a rodi? Nenumărate necunoscute în această irezolvabilă ecuaţie bazată pe o singură dată sigură: poetul e dependent de durere. de a-mi face singură curaj. un răsărit despre care ştim că se va produce. ţinând de nebănuite mişcări tectonice pe care nici un seismograf nu reuşeşte să le prevadă în timp şi loc. capodopere şi sinucideri.îngeri şi fiare. Ceea ce este fascinant în orice debut este nelimitata lui capacitate de devenire. într-un mod tulburător. Dar chiar dincolo de această cazuistică a memoriei. dintre tineri. statui şi dezintegrări. a emoţiei lor.violenţa cu care îi răneşte retina. numai suferinţe decantate în milenii pot să depună pe malurile curgerii lor tulburi nisipul fin al suprarealităţii. tocmai această promisiune a unui triumf încă neinstituţionalizat ne farmecă în debuturile dincolo de care . Patriarhi pe cale de dispariţie şi începători din ce în ce mai numeroşi. arhitecturi şi tranşee . Versurile ne sunt frumoase şi tulburătoare.această evanescentă disponibilitate fiind. vârsta la care se vorbeşte despre viitor tocmai pentru că e încă prea departe ca să ştii ceva despre el. ci şi pe aceea a salvării naturii. mi se pare firesc să mă intimideze mai mult o operă pe care n-o cunosc încă. Am privit de mii de ori în viaţa mea 75 . Este destul să mă gândesc la ascuţimea privirii mele de atunci.dincolo de nevoia de a exprima admiraţia. mai strălucitoare decât vor fi poate vreodată în realitate. cu strălucirile .definitiv conturate.oricât de extraordinare .scriitor întâlnit.un complicat dar adevărat omagiu celor mai tineri decât mine.oricât de neînsemnat . Faptul că până şi înţelegerea unui peisaj necesită o educaţie artistică poate să descurajeze nu numai speranţa admirării artei. şi dacă am încercat să aduc .cei mai tineri decât mine.se întinde numai destinul fiecăruia şi . pe care nu pot decât s-o bănuiesc şi s-o visez (când am puterea de a visa frumos).înainte şi după .istoria literară. avem vârsta la care celulele încă se înmulţesc şi umorile încă se schimbă. geamurile îşi făceau cu greu loc printre ramuri. deprimări şi elanuri. eram aşezată în acelaşi timp între crengi. definitiv întipăritoare în minte. Şi. Cu greu o mai deprimantă concluzie ar putea fi trasă dintr-o mai neînsemnată întâmplare. dulceaţa înduioşată a liniilor şi echilibrul lin al măsurilor de spaţiu şi timp îl lasă indiferent.din neaşteptata mea maturitate . dar nu ştim încă ce planetă va lumina.

conturat cu peniţă aproape îndrăgostită. Amintirile de la "Viaţa Românească" . ca tot ce ţine de supravieţuire. al cărui spirit rector a fost.care. pentru a-i sesiza frumuseţea şi fervoarea. iar floarea se apleca suferitoare şi dulce sub greutatea lui fericită. După bondari treceau albinele şi dereticau ultimele resturi jinduitoare de dragoste. nimic nu semăna cu ceea ce presupuneam a şti dintotdeauna. atât de violentă. şi beatitudinea pomului înflorit aş fi vrut să-mi rămână în pagini. ameţiţi puţin. atmosfera de la "Viaţa Românească" a fost opera sa.dincolo de influenţa literară propriu-zisă. Fără să conţină anecdote picante sau întâmplări senzaţionale. o arhitectură de corole mai mici. sprijinindu-se unele pe altele. Ibrăileanu este. nătăfleţ şi sătul.apare din interior ca o construcţie savantă.este suavă şi abia perceptibilă. de aceea. să mă simt într-o asemenea măsură în interiorul unui arbore. studiat dinlăuntru. impun în istoria noastră literară un mit creator. era. Zumzăind bonom în căutarea nectarului. şi care a fost 76 . poate. Corola . o legendă capabilă să fertilizeze iluzia lumii solidare prin bunătate şi triumfând prin altruism. De altfel. ea se mai clătina câteva clipe pe gâtul delicat al peţiolului. Şi dragostea. într-un dans al vieţii savante şi triumfătoare. pe care conducătorul revistei ieşene a exercitat-o asupra contemporanilor . asemeni unui nimb religios. Prin aceste amintiri . o ierarhic de ramuri şi rămurele o adevărată uzină a dragostei şi procreării în care duioşia pune la cale fructe. dimpotrivă. bondarul se introducea în caliciile gingaşe. iar tandreţea naşte zaharuri şi culori. dar misterul care se desfăşura în crengi era mult mai mare decât cel de pe pagini. încât trebuia să treacă un timp. Apoi.atunci când treci pe lângă o coroană. de dinaintea ei sau de după ea. am fost de nenumărate ori fericită contemplând o livadă în floare. Între ciorchinele de flori îşi îndeplineau menirea bondari şi albine. şi norocul. curăţau sistematic dulceaţa şi transportau conştiincioase polenul rămas. sprijinindu-mi obrazul în palme. care nu seamănă cu nici o alta. inconştient pudrat cu polen. Şi ce uşor ar fi fost săl socotesc pe el numai un hoţ de splendori. amintirile de la "Viaţa Românească" se citesc cu emoţie şi fascinează prin haloul care înconjoară. şi supravieţuirea. fără să se ilustreze prin peripeţii hazlii sau prin fapte ieşite din comun. iar pe ea numai o victimă jefuită de esenţe.în care portretul criticului. oricât de explodată în floare .G. el duce spre o altă floare mesajul ei voluptuos. o operă unică prin armonie. Mireasma care . şi a cărei putere de iradiere păstrează până azi sensurile nostalgice ale unei experienţe de nerefăcut. Alături de Spiritul critic în cultura românească şi de Adela. se dovedea acolo puternică. văzută de departe. ci. Masa la care şedeam era aşezată acolo în chiar acest misterios scop. Ibrăileanu şi cercul "Vieţii Româneşti". Aş fi vrut să scriu. figura centrală: figura unui mentor căruia nu i s-a putut reproşa niciodată nimic. fără să bănuiască măcar. sepale. iar el plonja într-o altă corolă care se apleca senzual sub greutatea lui. dar preferam să privesc. Aş fi vrut să scriu.întrec de multe ori ca volum opera celui venerat. stamine îndrăgostite şi boabe care se caută. remarcabilă şi ca amploare şi ca durată. este numai o gingaşă pată de tonuri pastel . cred. în rând cu Scriitori şi curente şi cu Studii literare. dacă n-aş fi ştiut că. O EXPERIENŢA DE NEREFĂCUT G. într-un ritual al iubirii fără de greş. cu gâtul aplecat asemenea unui peţiol. taina desăvârşirii era mai împlinită în seve decât în cerneală. aşteptam să mă cerceteze bondari şi albine în mireasma nunţilor necesare şi cu gândul la fructele şi cuvintele care vor veni. o îndeletnicire gravă. dar nu mi s-a mai întâmplat să locuiesc în inima unei eflorescente. calicii. de polen. mâna mea nu se îndura să prindă condeiul. de milioane de petale. acela al unei colectivităţi ideale. o acţiune serioasă şi plină de senzualitate. domină întâmplările şi oamenii fericiţi să-i fi fost alături .un pom înflorit. întrunite în numele binelui şi rezistând în numele frumuseţii. singurul critic din lume despre care scriitorii au scris mai mult decât a scris el despre ei. şi simţurile lovite de aproape ofensatoarea sa forţă să se aclimatizeze. dar trecerea lor din floare în floare nu avea nimic frivol sau decorativ. Prima impresie se învecina cu halucinaţia. că uneşte. stamine. în timp ce aluneca voluptuos cu picioarele prin polen.

din prima clipă a instalării în această încăpere. unor umori mai moderne. literele decolorate ale unor reclame interbelice. Lucrurile s-au precipitat o dată cu intrarea în reparaţii a casei de peste drum. înainte de a mă hotărî asupra vreunui răspuns. cu cât mai limpezi cu atât mai aiuritoare. Dar aceasta ar însemna să nu vezi. în zonele intacte. Dacă aş vedea atât de departe. fără nici o spărtură generatoare de întrebări. Pentru că .a uşii putea fi cu bunăvoinţă explicată: un fost balcon. ştiu că totul a o prostie. Câteva scânduri bătute de-a curmezişul.înarmat numai cu fineţea spiritului şi cu forţa sensibilităţii . dimpotrivă. cel care va citi aceasta frază nu va găsi nimic extraordinar în ea. poate. nici pentru fantome. înainte chiar de a-mi de seama că despre obsesie este vorba. o uşa adevărată. din interior. Apoi. ciudată . cu o clanţă lucioasă de alama.e adevărat. de lemn lustruit. sau. intrare pentru motanii de pe acoperişuri porniţi la vânătoare în jungla podului? Intrare ingenioasă pentru fantomele descinse din miezul întunericului. nici pentru pisici.calcanul mare şi gol al unei case cu două etaje. unind frumosul cu binele într-o sinteză socotită imposibilă. sub lumina limpede a unei nunţi profund laice şi neobosit critice. este o uşă veche. înainte încă de a se produce transformările care aveau să o pună în evidenţă şi să o aşeze în obsesie.în stare să impună . dimpotrivă. lipsită de nerv. sau. Dar asta nu o împiedică să figureze noapte de noapte în coşmarele mele. probabil. stilizată de iluzii şi aproape apocrifă. Bineînţeles. cu posibilitate de tranzit spre hornurile vecine? Ieşire de incendiu pentru şoarecii domiciliaţi la mansardă sau. puţin lateral. acoperişuri zăngănitoare de tablă. UŞA DIN CALCAN De la geamul meu se vede . pe care trebuie să fie un nume. unor temperamente mai surescitate.credinţa în resursele de gingăşie şi înţelegere a sufletului. cozi inteligente de pisici . la început. antene cu amplificatori. aşa cum nici eu nu am găsit. malefic chiar. iubirea. vârfuri de plopi. este singurul tip de uşi care se găseşte în comerţ. Dar nu. la ce putea să slujească o uşă dând spre văzduh. cerceveaua a rămas căscată pătrat spre golul negru al podului. crengi de oţetari. dar dispărut între timp la vreun bombardament. ceea ce nu mă împiedică să simt că prin vizor mă priveşte cineva. sau legătura secretă cu altă clădire. în peisaj. Tot ce pot să spun este că nici una dintre întrebările mele nu mi se pare destul de serioasă pentru răspunsul acestei uşi. O visez de fiecare dată întredeschisă. Desigur. iar blândeţea. desen întunecat pe calcanul rămas în picioare. Dar nu văd atât de departe. La urma urmei. Poate că. Pentru că. cu o tăbliţă. dincolo de aparenţele idilice. Într-o bună dimineaţă am descoperit-o înconjurată de schele până sus. un element greu de depistat în banalitatea locului şi mai greu încă de interpretat în înţelesurile lui. dar a cărei urmă se mai desluşeşte. la început. la uşa din calcan. profunzimea acelor relaţii omeneşti izvorâte. o insulă în care frumuseţea naturii umane ne poate apărea. astupau de bine de rău golul. cave nu mai există de mult. Câteva zile. o uşă. De fapt. Ea nu e făcută nici pentru şoareci. şi cu un vizor. în care nu numai dreptatea. la început nici nu era decât o tăietură dreptunghiulară. Prima bănuială a fost că sfârşitul misterioasei uşi se apropie şi îmi imaginam deja cu regret calcanul imens şi plat. discretă ieşire la îndemâna somnambulilor porniţi pe o rază de lună? Oricum. Ajunse la ea. cam în dreptul primului nivel. simţeam ceva neliniştitor. lucrările nu numai că nu au zidit-o. în uşorii reparaţi şi vopsiţi proaspăt a fost montată o altă uşă. Şi totuşi. înglobându-l în derizoriu şi în mizer. ci i-au finisat cu grijă canaturile din care scoseseră scândurile vechi şi putrede ce o urâţeau.iată . în perspectiva unei jumătăţi de veac. prezenţa . întrebările au evoluat într-un registru diferit. făcută în peretele cu tencuială cojită închipuind continente necunoscute şi mai păstrând. ce este anormal în peisajul care se vede de la geamul ei. aşezat acolo de un excentric arhitect. întemeiată pe comprehensiune a suferinţei şi respect al diferenţelor. că uşa are plăcuţă şi vizor pentru că.printre hornuri strâmbe. adusă de undeva şi montată în locul gol care trebuia umplut. aş putea descifra pe plăcuţă numele proprietarului. ci şi poezia vor putea guverna cugetele şi popoarele. speranţa într-o lume mai bună. în pustiul căruia. iar neglijenţa şi decrepitudinea estompau bizareria faptului în sine. ca şi 77 . sau cutremur. într-un ciudat şi oarecum îngrijorător suspans. duioşia care patrona relaţiile din cercul ieşean poate părea dulceagă. a făcut din grupul ieşean o fericită insulă a lui Euthanasius în întinsul istoriei literare. din căldura virtuţilor cardinale.un model uman aproape utopic. este tăiată.

pagina pământului. cavalerii întunecaţi ai gerului coboară învingători în cetate. ninge. iar altă dată. zăpada se acumulează incitant peste noi. m-am obişnuit cu ea şi în realitate. ţinând de copilărie şi de paradis. în faţa pragului. bănuiala că binele poate să fie învingător. armatele îngheţului înaintează asupra noastră la adăpostul celui mai nesuspectat simbol. în stare să şteargă vechile rânduri greşite şi să ofere. cu întunericul poate fi biruit. Ninsoarea. Ninge. pentru că era în stare să însemne în acelaşi timp curăţenie şi fertilitate. delirul acela aproape zburător de a prinde fulgi pe gene sau pe limbă. nouă. exasperată.o jalnică. şi sub invazia de neoprit a zăpezii. cristalizându-se în savante arhitecturi de văzduh. exaltată. mai ameninţător. sub asaltul ninsorii şi asediul nămeţilor se răspândeşte uluitoare. Şi totuşi. totul se supune zăpezii. totul se adaptează la alb cum se adaptase pe rând la celelalte culori. aproape ameninţătoare. ninge şi alunecam în evul de mijloc. între puritate şi supravieţuire. în ce mai decis. ninge bogat peste ameninţarea secetei. ci şi în cel al incredibilei realităţi . puţin la dreapta uşii. acest fenomen meteorologic pe care eram în stare. de a lua totul de la capăt. 2 Am considerat întotdeauna ninsoarea miraculoasă întrucâtva. mâinii care scrie. ninge moralizator peste oboseala gesturilor şi privirilor noastre. De fapt. DOUĂ NINSORI 1 Se destramă cerul peste noi mărunţii în fărâme frumos căzătoare. şi de fiecare dată mă trezesc înainte ca gestul. O singură dată m-am speriat: când mi s-a părut că disting.poate fi lichidată. ninge purificator peste lumea care tresare şi se trezeşte din somn. care mi se păruse întotdeauna ideală şi imposibilă. împiedicând maşinile să meargă şi avioanele să zboare. Ninge şi totul devine alb. trece de cealaltă parte. curată. rosturile şi copilăria. în dosul perdelelor fluturătoare de nea. cade de sus tot albul strâns acolo în aceşti ani în care zăpada nu mai fusese decât o din ce în ce mai incredibilă amintire din copilărie sau şi mai rău . Ninge. n-am reuşit să le disting. instaurând albul şi liniştea. pentru că putea să realizeze . se dezbracă obosită de semnificaţii şi alegorii. a devenit o simplă întâmplare dintr-o natura adversă. neutralizator. din interior se auzeau voci pe care bineînţeles. în aer. că prostia poate fi învinsă. înainte de a se alătura restului strălucitor. zăpada îşi trădează simbolurile. de a-i gusta. ninge tinereşte şi puternic peste sufletele noastre bătrâne. Ninge cum de mult n-a mai nins. cu motive geometrice. ninge cu forţă şi cu entuziasm. ninge şi ni se oferă alba şansă de a reîncepe totul. ninge. că urâţenia . şi într-un fel din ce. Ninge cu înţelepciune şi bunătate peste pământul uscat şi peste anul trecut. gândul şi contemplaţia.niciodată nu asociasem ninsoarea îngerească cu frigul şi cu neliniştea. Într-o seară.oricât ar părea de ciudat . mai norocoşi şi mai responsabili din adâncimile timpului pierdut. o sonerie. Faptul că albul aproape utopic. să se producă. în sfârşit lămuritor. se sfâşie cerul şi se aruncă peste noi într-un uimitor şi de mult uitat elan de a acoperi şi a uita totul. o dată cu trecerea anilor. Dar niciodată . de a ne întoarce mai buni. Ninsoarea nu mai este clipa debordantă de alb în care frumuseţea universală îşi iese din fire. cenuşie cernere meteorologică înnegrită sub roţile tramvaielor şi topită sub paşi. să îl socotesc fapt estetic şi eveniment supranatural. din nou albă. un mimetism al luminii şi strălucirii îşi face loc. din calul troian al nămeţilor albi. ninge. şi în vise. iată. 78 .poate tocmai de aceea . oportunismul însuşi îşi schimbă culoarea. ninge. m-am aşezat cu spatele la geam. ninge şi ne cufundăm în preistorie. ninsoarea nu mai este beţia vânătorii de fulgi.nu numai în planul simbolurilor. Iată. este în acelaşi timp şi girul suav al viitoarelor recolte a fost pentru mine o chintesenţă a contrarilor iradiind miracolul. asemenea imaculatei concepţiuni. se presară cerul peste noi ca un nisip alb. plutea un preş de iută. montată în calcan. de a reporni în alt fel. ninge cum de mult n-a mai nins. Atunci mi-am mutat masa şi. de a-i intercepta în aer.acea sinteză. de a-i adulmeca.cum în clipa următoare ar urma să intre sau să iasă cineva.

perfect nemişcate. mi-am spus. pentru că orice rod presupune o iniţiativă şi un efort. Apoi filmul s-a rupt şi eu am continuat să privesc numai perechea de tineri apatici. cu dezlănţuirea până la pierderea conştiinţei prin împreunarea cu zeul. Dar nu. imensă şi altruistă. un elan pasional. nici sălbatecă. artă sau performanţă atletică . la lucruri şi idei. feţele lor perfect imobile ar fi putut semăna unor măşti. nici nu o credeau necesară. nici măcar numărul anilor. filmul se prelungea cu dansurile rituale ale indienilor americani. dacă indiferenţa nu este şi ea ceva prea intens pentru golul afectiv de care începea să mi se facă frică. cum stăteau în picioare alături. asupra unui spaţiu şi a unei acţiuni din care mi-ar fi plăcut să fac parte. indiferentă la sentimente şi nuanţe. duceau gândul la două tulpini paralele mişcându-se abia observabil în aer. şi. Este aceasta o dovadă de dramatică. îngânare de luptă sau de îmbrăţişare. cu semenii şi cu poemele mele cu tot. Elanul privirii s-a tocit în reticenţa contemplaţiei: Erau un băiat şi o fată de vreo cincisprezece ani sau. reuşind doar să o scoată m relief. pulverizându-le prin rarefiere. Dar orice ar fi fost . să şteargă. dar aşa ele puteau fi considerate cel mult vizierele coborâte ale unor armuri menite să apere de imixtiuni şi interpretări singurătatea. Văzând însă. absenţi. Dar bănuiala mea nu mă apropia de înţelegere. în jurul cărora universul ameninţa să explodeze. comparaţia nu e bună. Singurătatea descoperită nu semăna cu nici una dintre singurătăţile pe care le mai văzusem sau simţisem eu: nu era nici tristă. dar enunţul alb s-a dovedit şi mai nepotrivit cu realitatea pe care pretindea s-o numească. nici jalnică. indiferentă sieşi. niciodată o plantă n-a putut rodi cu atâta indiferenţă. Erau amândoi înalţi. curiozitatea a devenit mai puternica decât adeziunea şi nevoia de a înţelege mai imperativă decât dorinţa de a dansa. Era o dovadă de viaţă. maturizare a mea? Este un indiciu că zăpada însăşi a devenit. senzualitatea tangourilor. pentru că feţele. Dar. cu graţia menuetelor. la început nu fusese decât o privire scurtă. depărtaţi între ei.Ninsoarea. o aglomerare de sentimente. "Privesc doi tineri care dansează". De fapt. cu dansurile sfinte ale slujitorilor lui Şiva. şi continua cu acele nebunii săltăreţe bântuind Europa medievală. gerului şi spaimei. Şi nici verbul a rodi nu e bun.. măreaţă şi darnică. o primă mişcare a ritmului în care aş fi vrut să intru. ci aşchii şi stilete de gheaţă pe care iarna înnebunită a oraşului încearcă să ni le înfigă între umeri. Cuvântul dans a declanşat în mintea mea derularea unui film frenetic care începea cu dansul menadelor pe Parnas.dansul din filmul meu descărca o suprasarcină emoţională.. fară a reuşi să le smulgă un gest sau o privire din care să se poată deduce dacă sfârşitul lumii le este de neînţeles sau pur şi simplu indiferent. în timp ce tinerii din faţa mea îşi erau violent străini unul altuia. nici arogantă. longilini. de senzaţie sau de sentiment. deznădăjduită. ninsoarea continuă să cadă. era o singurătate amorfă. 79 . când populaţii întregi dansau până cădeau jos şi cei căzuţi erau călcaţi în picioare de cei ce mai puteau să danseze. Se clătinau abia. cu ochii plecaţi nu din intenţia de a privi ceva. nici exasperată. o încercare de fericire. incoloră. nici neagră. nici calmantă.substitut de rugăciune sau de descântec. să acopere totul. cristalizarea unei afinităţi. sau numai o lene adâncă şi rece. dezlănţuirea jazzului. m-a predat. cu picioarele nedeslipite din podea. adultă? Din universul bătrân nu mai cad flori şi pene de îngeri. cu dansurile vrăjitoreşti ale căluşarilor şi paparudelor. vitalitatea rumbei. Dacă ar fi exprimat cel mai mic sens. căreia îi închinasem atâtea poeme şi care mă alinase de atâtea ori. fără nici o adiere de gând. Pentru că singurătatea era singura realitate pe care eram în stare s-o bănuiesc în spatele scenei contemplate. le întindea mişcările au ralenti. SCENA DE DANS Contemplam o pereche de tineri dansând. ameţeala valsurilor. încercând astfel să readuc lucrurile într-un făgaş banal. ci pur şi simplu pentru că ridicarea pupilelor inerte ar fi presupus o strădanie pe care nici nu se simţeau în stare s-o facă. cel puţin. informativă. cu trupurile arătând ca şi cum ar fi avut această vârstă. un gest de iubire. o încordare senzuală. cu mâinile moi atârnându-le fără putere din umeri. fără speranţă. O diminuare a energiei vitale. nu exprimau nimic. absurdă şi fără acoperire. pentru că niciodată o plantă nu s-a putut clătina cu atâta nepăsare faţă de sine şi faţă de ceilalţi.

supravieţuitoare. negri.obosite.rămas mireasmă. ovalul prelung. atât de greu de întreţinut?. cules de prune pe pământul devenit el însuşi moale şi mov. soarele este atât de duşmănos. tremurând de presimţire. fericiţi de zeama fructelor şi de praful copilăriei. Să fie frica un argument mai puternic decât admiraţia. capabilă să-şi urmeze . simbol care apare în întreaga artă a Egiptului antic. pe pantele vinete ale nămeţilor dulci. neşovăitori. genunchii se-ncleiază în magma dulce şi fierbinte de soare. întunericul cârlionţat din jurul frunţii rotunde şi ochii adânci.. soarele într-o ţară în care el. hărnicia sinucigaşă a albinei şi graba macabră a viermelui. degetele pipăie sferele alunecoase şi moi. Singura capabilă să-mi plece genunchii. prea pur pentru a ajunge formă sau culoare . într-o formă sau alta. cu ce mai mult decât cu un imn închinat miezului lumii seamănă această tactilă descoperire a contururilor materiei? Palmele se lipesc de ţarină şi ţarina se lipeşte de fructe. să fie teroarea mai convingătoare decât iubirea. grei. ale dorinţei de a stăpâni şi de a preface. neschimbat. planta. Desigur. Cum a putut fi sanctificat. dinspre pământ spre pământ. concepţia albinei îl preface în miere. spre imitare? Veşnica dilemă generată. (sau inventării) de zei care se confundă. mult mai logic. mătăsoasă. moale. Dulcele pe care visul meu îl transformă în esenţă. cu însăşi Istoria? * Printre atât de gingaşele statuete de Tanagra.drumul ei.. nu-i scădea din delicateţe. CINCI DECENII DE VEŞNICIE 80 . Dar şi inteligenţa mea născocitoare de subtile şi euforizante otrăvuri. forme.. îmbinate într-un unghi hotărât deasupra nasului autoritar. încântat şi ambiguu. la fel de teoretic. fermecate -. copleşitor. Aceeaşi prună . dimpotrivă.uimirea. * Portretele din Fayum (continuate de pictura bizantină şi. însiropată. mi s-ar fi părut să fie socotită sfântă umbra. o asemenea bogăţie de arome. zemos. când mult mai firesc. intrate cu voluptate în putrezirea alcoolizată de mândria propriei lor perfecţiuni. cu o asemenea fervoare. în misterioasa istorie a descoperirii. şi însemne virile. simbolul soarelui zurând. una avea aripi mari de arhanghel. într-un anume sens.. ÎN MUZEU * Cercul cu aripi. Sprâncenele groase. ci făcea gândul să alunece. stăpânind. şi opera viermelui exterminator se însumează aceleiaşi naturi învingătoare. capabilă să renască mereu. cules de prune pe pământul acoperit senzual de carne mustind dulce şi aromat sub pielea mov. atât de ucigător. nuanţând totul. spre multiplicare. chiar şi de pictura noastră din secolul nouăsprezece) impuneau un canon de frumuseţe egal în stilizare celui egiptean sau grec.poate deveni o picătură de alcool. puternici. de orice dogmă. Cu ce mai mult decât cu o euforică. oare toate acestea existau în realitate cu o atât de mare frecvenţă încât să impună canonul. fericită rugăciune seamănă această înaintare în genunchi printre fructe şi sâmburi. sub văzduhul încins de vară. dinspre sămânţă spre sămânţă.. atât de rară. înmiresmată . iar idealul viermelui în leagăn şi mormânt. sau.rotundă. spre insolubila problemă a sexului îngerilor. altă ipoteză solară . Destinul ei depinde de rezultatul luptei dintre degetele mele . sâni de femeie. al universului viu. culori şi savoare nu putea fi nejinduită de mai multe forţe ale nevoii de a avea. zaharat. Ca nişte coarne senzuale de melc. canonul impunea realităţii tiparele sale. luminoase.contemporană cu indiferent ce victorii sau catastrofe. în mod ciudat. capodopere sau crime . îmi trezeşte .prea uşor pentru a deveni lumină. ca nişte şerpi calzi.LA CULES PRUNE Cules de prune la concurenţă cu albinele pe pământul crăpat de arşiţă.. plivirile glisează pe suprafeţele violete ale minusculelor coline. printre albine şi viermi. umbra senzuală de pe buza superioară. cules de prune coapte şi căzute la pământ. înţelegând totul. în timp ce nările deschise spre tainele olfactive ale văzduhului se pătrund de sufletul . şi lăcomia altruistă şi savantă a albinei.ca şi nemăsuratul cult al lui Aton. un strop de miere sau o negaţie. inteligenţi. cu umbre de argint mat. de la an la an. ceea ce.

Câte secole are această lume de lemn şi pământ. Nu susţin nici măcar că munca este o fericire. salvarea de toate necazurile. un fel de comprimat al întregii lumi la scară individuală. că într-o altă geografie poate. El este dovada pâlpâitoare. prin ani şi prin decenii. fără ca zaţul împlinirii să blocheze mecanismele continuităţii. ci şi o modestă nesiguranţă. Pornind de la această axiomă. Casele din Ardeal şi bisericuţele maramureşene se întâlnesc aici cu stâlpii şi plugul de lemn. atunci satul însuşi este o veşnicie. Şi unul dintre cele mai ştiinţifice. patimile şi morţile. a apărut . sticlă şi oţel mai mult din natura pe care a înlocuit-o. Sufletul Meşterului Manole luminează. cuptorul şi colţarul. tonic dacă mă simt slabă. că nimic nu e în zadar? Ce desfătări sau ce amuzamente ar putea să mă vindece. prima oară când descopăr cât curaj cere mărturisirea adevărurilor din cărţile de şcoală. iată: dacă mă gândesc bine. încă. al poeziei şi rigorii. în timp ce ea este în stare să compenseze orice. de orice suferinţă şi de orice singurătate. asemenea ei. înlăcrimată. icoana şi laviţa alcătuiesc un univers complet. la prima vedere afirmaţia pare mai sigură de ea decât este într-adevăr. Şi totuşi. după moda neschimbătoare a naturii . de beton. Muzeul de la Şosea.Un oraş este cu atât mai frumos şi mai plăcut de locuit cu cât reuşeşte să încorporeze în relieful lui de var şi cărămidă. pentru că alegerea şi conservarea exponatelor au fost făcute după strictele reguli ale timpului şi spaţiului. cula oltenească. Din această nevoie practică şi nelinişte existenţială s-au născut muzeele satelor. mai mult şi mai paradoxal din atmosfera bucolică a satului definitiv înfrânt. este vecină cu hambarul din Banat şi cu instrumentele de pescuit de pe Dunăre. cu cele cinci decenii de veşnicie ale sale. susţin doar că ea este singura idee despre fericire pe care mi-am putut-o eu face.ideea de a proteja în inima triumfătoarelor metropole emoţionante şi mirifice eşantioane ale satelor de demult. în care se putea trăi şi iubi. Mă întreb uneori ce-aş putea să-i opun? Nimic nu reuşeşte să-i ţină locul. creştetul de şindrilă al caselor din Muzeul Satului. într-o altă istorie desigur . Ce distracţii sau ce plăceri ar putea să mă stăpânească şi să mă obsedeze asemenea ei. închide în sine această eternitate în care palpită fostele vieţi ale părinţilor şi bunicilor noştri. explicativ ca o aureolă de martir. singura fericire pe care o cunosc este munca". în care încăpeau vieţile.în secolul nostru. leacul bun la orice. irecuzabilă. leagănul şi furca. regenerator dacă mă simt istovită. tovarăş dacă mă simt 81 . Ea este uitare dacă vreau să uit. destul de înţelept pentru a descoperi că o victorie poate fi uneori mai neliniştitoare şi mai plină de griji decât o înfrângere . încât frumuseţea nativă se îmbină cu funcţionalitatea gospodărească.acolo unde oraşul modern poartă. susţin doar că eu numai pe asta o cunosc. Aplombul ei îmbracă nu numai o reală convingere. opaiţul şi opinca.unul din cele mai fermecătoare astfel de muzee. Nu e. singura fericire pe care o cunosc este munca. prin care sufletele au trecut şi pe care au mângâiat-o cu aburul lor de credinţe şi patimi. Nu susţin că nu există alte feluri de fericiri. Desigur. Nimic nu e mai greu de demonstrat decât axiomele. fără ca senzaţia plictiselii sau sentimentul zădărniciei să apese şi să usuce rădăcinile agăţate în timp? Ce petreceri sau ce vacanţe ar reuşi să mă pasioneze şi să mă umple de aceeaşi triumfătoare certitudine că totul are un sens. Iată o frază care mi-a stăruit îndelung în minte înainte de a avea curajul s-o transcriu.aceiaşi oameni ar fi putut inventa orologii şi astrolabe. Dacă-i adevărat că veşnicia s-a născut la sat. alcătuind un tablou al sensibilităţii şi inteligenţei. Nu există regiune a ţării care să nu fie reprezentată aici prin ce are ea mai inefabil şi totodată mai util. Vizitatorul Bucureştiului poate întâlni de o jumătate de secol. ale istoriei şi geografiei. blidul şi măsăriţa. ar fi putut înălţa domuri şi catedrale. pirostriile şi lăzile de zestre. ca un universal şi miraculos medicament? Munca este pentru mine soluţia generală. pe malul lacului Herăstrău . de altfel. cheia tuturor uşilor. Scoarţele şi pernele adânci. o croială de frunze. DESPRE MUNCĂ "Dacă mă gândesc bine.

soluţie dacă sunt deznădăjduită. scut dacă mi-e frică. aproape infantilă. beneficiar al roadelor şi al sensului ei. aşa cum n-am putea înţelege nişte plante crescând nu spre soare. tocmai pentru că era un poet? Acestea sunt cele trei posibilităţi logice (dacă introducerea logicii în acest context nu este ea însăşi o nebunie). Dar.dovedit fotografic continuă să mi se pară nu numai improbabil. şi să nu fim în stare să înţelegem. ca şi. acordând fiecăruia cel mult dreptul de a-şi alege partea de care să lupie. care nu a avut puterea să nu se lase împărţit. dimpotrivă.. n-a fost.. Citesc ce-am scris până aici şi îmi dau seama cu uimire şi cu intimidare . probabil. cele trei posibile interpretări ale crimei sunt egale prin puterea de a ului.absurdă. uluirea este singura în stare să răscumpere monstruoasa posibilitate a crimei împotriva unui poet. noi am trăit. ci şi neverosimil. mai puternică decât indignarea. armă dacă vreau să înving. ca în anticele tragedii. dar nu lipsită de o logică a ei .singură. înseamnă a-i răpi însuşi rostul existenţei lui specifice. de neînţeles. care sunt în acelaşi timp şi trei grade de intensitate a absurdităţii în stare să opună cuvintelor gloanţe. cu siguranţă. este acelaşi lucru un atât de universal remediu nu mai are dreptul de a se plânge de ceva. Cineva care are la îndemână . fără a putea pătrunde sensurile unei lumi în care se poate întâmpla aşa ceva. SUB MUNŢI DE BARICADE Singurul sentiment prin care poate fi cu adevărat comemorată uciderea unui poet este uluirea. primordialele noroace ale destinului meu. REACŢIA DE APĂRARE Senzaţia de irealitate pe care o dau de cele mai multe ori amintirile provine. Federico Garcia Lorca a fost un mare poet aşezat de o parte a baricadei care a împărţit fără milă secolul. De aceea. la urma urmei. sângele lui vărsat de forţa gregară şi agresivă care se simte ameninţată de orice rază a spiritului întunecă de cincizeci de ani conştiinţa istoriei moderne. justificată de ideologi şi înarmată cu gloanţe. încât cum ar putea să ne mai mire bietul trup. al unui poet. niciodată.că sunt.să ne întrebăm. cred.să ne întrebăm. ceea ce.că ceea ce nu mai este. deosebite prin punerea accentului. desigur. d in secreta certitudine . ci şi împotriva secolului însuşi. am văzut şi am auzit atâtea. Cum a fost cu putinţă? . Pentru că a împiedica omul să-şi iubească munca. Dar noi suntem atât de bătrâni. un om fericit. Degeaba îmi spun că silueta cu părul în vânt proiectată pe relieful fantastic al marelui canion este a mea. de a o înţelege. Şi nu există argument mai elocvent şi mai caracterizant al unei istorii decât deducerea etimologică a muncii din chin. a nu-l lăsa să se îndrepte spre ea liber şi responsabil. dimpotrivă. Sângele lui vărsat de prostia travestită în ură. Căci e la fel de imposibil de înţeles că un mare poet poate fi ucis pentru că nu i-au fost citite versurile. Citesc ce-am scris până aici şi realizez că libertatea de a-mi alege munca şi bucuria de a o face se numără printre primele. ca un păcat de moarte de nejustificat. ci spre centrul pământului. uluirea reală. L-au ucis neştiind că ucid un poet? Sau poate chiar neştiind ce înseamnă un poet? Sau. faptul . singura formă de inocenţă şi de necomplicitate este uluirea în faţa ei. sincera incapacitate. calmant dacă mă simt tulburată. Raţiunea nu are nici un amestec. mai debordantă decât revolta. De aceea sângele lui vărsat strigă nu numai împotriva ucigaşilor. pelicula impresionată de realitate nu reuşeşte să mă impresioneze la rândul ei destul pentru a mă convinge mai mult decât teoretic de 82 . strivit sub munţii de baricade. pentru că i-au fost citite. singura formă de comemorare a crimei. stimulent dacă mă simt apatică. nelăsând nimănui libertatea de a face abstracţie de ea. Cum a fost cu putinţă? . înaintea tristeţii.sau i se pare că are. şi nu mai poate fi. Zadarnic ştiu că al meu e profilul dincolo de care rivalizează dungile albe şi negre ale Domului din Siena.

încât mi se pare inexact şi oarecum abuziv să mi se atribuie reacţiile şi replicile ei. Bătrânii care îşi amintesc atât de exact detaliile copilăriei nu infirmă violenta irealitate a acestora. totuşi . aceleiaşi realităţi. dar mult mai greu să exprimi ceea ce palpitase cu adevărat între pereţii de carton ai frazei. senzaţia aceea de plenitudine.chiar dacă necunoscut de gramatică . încât Nataşa Rostova. De mirare devine astfel nu faptul că uităm în bună parte ceea ce am trăit. să zicem. de exemplu. îmi este atât de străină fiinţa căreia . ci îşi dovedesc doar hotărâta opţiune.i se făcea rău de emoţie înaintea examenelor. idealizate de lumină în depărtare.un adevărat miracol al unităţii vârstelor şi al perseverenţei sufleteşti. Tot ce-mi mai putusem dori în acele 83 . cred. Irealitatea timpului revolut este atât de evidentă. ci .cât de discutabilă. mi se pare mai prezentă (pentru că există un prezent literar . are iluzia că exclude posibilitatea de a nu mai fi. reacţia de apărare a prezentului refuzând să accepte că este el însuşi în curs de a trece. despre care ştiu că na existat niciodată. chinuitul autor al "Gorilei" nu pare să fie nici o legătură devine mai degrabă filosofic decât anecdotic. există . iar asemănarea . între real şi ireal. coerenţa unei biografii nu mai poate fi considerată pur şi simplu firească. Ar fi şi curios să fie altminteri. aşa cum aerul ascuţit de limpede se opunea respiraţiei. iar faptul că. Această subiectivă negare a trecutului este. timpul aşează un ecran izolator care pune sub semnul întrebării tot ce se află dincolo de sticla incasabilă. rareori. între mine şi proiecţiile mele.atunci când. să i se spună cu numele meu. de altfel . înţepând cu muchiile cristalelor lui. MARE ÎN APRILIE E uşor să scrii "Era o dimineaţă rece şi strălucitoare de aprilie şi eu stăteam pe ţărmul înalt al mării privind". Ceea ce nu împiedică să se întregească în eterna sa irealitate din succesivele.a personajului principal cu noi înşine nu constituie un argument suficient al continuităţii.adevărul imaginilor. între tânărul ofiţer din armata austro-ungară şi ilustrul. pentru cel din urmă. atât de violentă încât ameninţa să înăbuşe. ci că ne mai aducem totuşi câte ceva aminte. Contestându-şi legăturile cu ceea ce nu mai este. din moment ce povestea spusă "de o străină gură" nu aparţine acestei realităţi. perisabilele realităţi nerecunoscându-se între ele. În această lumină.ciudat că îmi amintesc.aşa cum există şi unul istoric) decât adolescenta care eu însămi am fost.

mergând încet.mă întrebam. răguşite.mă întrebam privind nesigură tulburea goană de moarte din jur. sau la oglinzile împăcate şi meditative ale lui septembrie. ridichi şi ceapă verde. pentru că. crea acea impresie de nelinişte supranaturală. o dupăamiază consumându-se lent pe o stradă de periferie paşnică. indecisă dacă trebuie să condamn pe cei fricoşi sau pe cei inconştienţi. lumea în care paralela de apă şi cea de cer se întâlneau la infinit devenea o cutie de rezonanţă în care putea fi ascultat. pentru simplul motiv că sunt peste tot? Evident. ezitând să optez între degradarea prin groază sau degradarea prin dispreţ. Căci. pe inima goală. nu căutau atât un răspuns. Suprafaţa apei părea compusă metalic din luciul miliardelor de lănci ridicate. stăteam pe malul imprevizibilei mări aşteptând. şi atunci. opac. şi tot mai mulţi locuitori ai străzii apăreau încărcaţi de plase cu pâine. pe suprafaţa înfiorată a pielii. Era. şi dormisem cu grijă. încercând să o evităm. sau.. cât o posibilitate de a nu mai fi puse. mărginită de salcâmi înfloriţi marital şi răspândind un parfum violent. adăugată mării. care nu încerca să încurce generaţiile elastice ale valurilor. ele însele. întrebărilor care se îngânau unele pe altele. cu zimţi. cum nu poţi ţine cont. nimeni nu putea răspunde întrebărilor care. ignorând-o. pentru că scutul de sticlă al lacrimei nu mai reuşea să mă apere de soarele ofensiv. iar casele modeste înconjurate de pomi văruiţi sărbătoreşte aveau un aer gospodăresc şi prosper. de o stridenţă aproape insuportabilă.. acolo. puternică frontieră de valuri n-ar exista. aproape torid. redundante şi ermetice. scoţând la atingere sunete scurte. ÎNTREBĂRI DE SEZON Cine este în stare să stabilească proporţia justă dintre precauţie şi nonşalanţă? . Vântul. când. Din când în când trebuia să închid ochii. nu sunt în stare să imaginez un ţărm fără mare. de microbi. o dimineaţă rece şi strălucitoare de aprilie şi eu stăteam pe ţărmul înalt al mării privind. în speranţa că pot descoperi în arhitectura obiectivă a lumii ceea ce ordinea mai exigentă a ideilor nu îndrăznea să afirme. apropiat de punctul zero al normalităţii absolute? . ci totul s-ar termina pur şi simplu. acolo unde. ci şi de nesusţinut. care aşteptau zăngănind ordinul existenţial al pornirii. cosmosul însuşi. ca la împărtăşanie. Era ora întoarcerii de la lucru. Cred că intensitatea primăverii era cea care. să fie ţinută în frâu. nimeni nu putea răspunde întrebărilor mele obosite. dimpotrivă. sau la aripile zbătute romantic şi pălmuind duşmănos din februarie. dar mai îngăduind totuşi. deodată. cu mândrie. Ipoteză nu numai absurdă. ca un somn fără vise. dincolo de orice descurajare.fremătătoare zile constănţene fusese să rămân câteva clipe singură cu marea. deci. Acesta este adevăratul conţinut al frazei pe care o pot relua şi continua acum fără remuşcare. un electric destin.şi mi-ar fi plăcut s-o revăd oricum. Cine ar putea să spună dacă pierdem mai mult încercând să ne adaptăm realităţii. şi mă trezisem în zori. suferind pentru toate seminţiile terestre ale planetei. mai tulburătoare decât melodiile. vibra în aerul prea întins pentru a putea cânta. ca să o întâlnesc înainte de a întâlni pe altcineva. încă o secundă. în timp ce ochii mei priveau cu atenţie în afară. de forţă depăşind cu mult puterile îngrădirii. dar nu mă aşteptasem la ţipătul acela de alarmă. pe durata secundelor roşii ale întunericului. nehotărâtă încă dacă să optez pentru spaimă sau pentru indiferenţă. Mă aşteptasem însă la altceva: mă aşteptasem la lichidele lave înmulţitoare ale luminii ştiute din august. dacă acea triumfătoare. Cine este în stare să stabilească aria subţire în care drogul curajului şi otrava laşităţii se reduc între ele. apleca înverşunat şi cu ură iarba aspră a promontoriului şi trăgea brazde senzuale. lăsând sângele curat. nici crengile lemnoase ale arborilor îndepărtaţi. ameninţător şi incitant. fără să înnebuneşti. cu salate. cum nu sunt în stare să imaginez un timp fără viitor. de încordare dusă la paroxism. desconsiderând-o şi neţinând cont de ea. Ceea ce vedeam în afară era o după-amiază de mai grăbit. O ştiusem în nenumărate feluri . pământ continuat de pământ. în curţile neumbrite încă de frunza tânără a spalierelor de viţă se vedeau lalele galbene şi roşii. crengi întârziate de liliac. să ne apărăm transformând-o sau lăsându-ne transformaţi de ea. m-am întrebat cum ar fi dacă marea n-ar fi la picioarele mele. începea universul. la capătul bulevardului. tratând-o cu indiferenţă. să ne ferim de ea. 84 . ca pe ţărmul unei enorme speranţe. margarete.

privind cu adevărată invidie liniştea celor pe care nu păreau să-i tulbure nici norii de praf care îi ascundeau din când în când. Iar acolo. şi noi am părăsit. indiferenţă. nici dezodorizantele. spre deosebire de altele ale zilei.evident obosiţi. iar în spaţiul care le separă. curaj. veşnic. în tăcere. o pace tristă poate. pe un drum infinit mai lung. de asemenea. "Câtă luciditate. suav aş îndrăzni să spun. nici frunzele încriminate ale salatelor din sacoşe. Sub arcadele care legau palatele împodobite cu steme şi blazoane. o oră în care să se întâmple. lung cât o oră sau poate şi mai lung. 85 . piazza semăna cu o arenă răscolită. brusc inspiraţi. ca de un puternic alcool. ora aceasta nu este a faptei. tot ce văd şi tot ce mi se întâmplă îmi rămâne întipărit cu o ciudată. pentru că amintirea pe care o păstrez nu se lasă subsumată realităţii. o oră fermecată. Am privit totul îndelung. o oră în care. pentru că îl caracterizează tocmai iluzia de a se afla în afara timpului. Este o oră tăcută în care îmi place să merg şi îmi place să privesc. ci a contemplaţiei şi a puterii de a înţelege. Mai aproape de materie decât de interpretarea ei. nejenată. în timp ce priveam. când am intrat în piaţa Domului. sunt în stare sămi imaginez un paradis pierdut pentru simplul motiv că. liniştea aceea reuşea să cristalizeze în cele din urmă coordonatele unei înţelepciuni la care ajungeau. fără să fie absolut sigur că a trăit-o. un aer necondiţionat. dar nu măsurarea lui este cea care are importanţă. mai muzicale şi mai incerte decât ea. producea nelinişti şi drame interzicând şi Nirvana. nostalgică forţă. precauţie. E un moment lung. inconştienţă deveneau inoperante şi se scurgeau de conţinut în faţa echilibrului lor primordial. spaimă. Numai luciditatea mea. pomul binelui şi al răului rodeşte întrebări. Nu o numesc. redescoperind autocritic celebrul citat. mulţumit că le-a primit. în care nu interveniseră nici gazele de eşapament. Cu greu s-ar fi putut inventa un prilej care s-o facă mai plină de nostalgie. se naşte o linişte atoateînţelegătoare. grăbită să analizeze o realitate pe care ştia dinainte că nu o poate schimba. ca pe un miracol. pentru că în funcţie de anotimp ea lunecă mai sus sau mai jos pe cadranul solar. Luminoasă. dar nu lipsiţi de o anume pace interioară. pe care pustietatea orei o sublinia şi mai apăsat. în vulgaritatea lui neascunsă. Era la sfârşitul unei după-amieze de vară şi noi lunecam euforizaţi. a sudoare animală. Şi mai ţin minte doar că. CEA MAI FRUMOASĂ ORĂ Cea mai frumoasă oră a zilei mi se pare cea care precede începutul amurgului. la trecerea camioanelor grele. în loc de mere. care nu cerea universului decât elementele de bază şi le accepta fără să le verifice. ci unei zone mai aburoase. atâta dramă" mi-am spus cu năduf. o atmosferă şi un miros care nu aparţineau secolului nostru. O astfel de amintire se numeşte pentru mine Pistoia. şi fericirea de pe pământ. iar vara opt. dar cruzimea întunericului nu a început încă. de e mare înţelepciune. caldă. Cruzimea luminii a trecut. sufletul tânjeşte după ea. De jur împrejur. Noţiunile de prudenţă. fără a fi fierbinte. ne-am gândit că tot ce ne rămâne de sperat este să existe şi înainte de sfârşitul vieţii. a început irealitatea. neînchipuit de limpede. şi filosofii. aşa cum există înainte de sfârşitul zilei. puternică. şi spun nostalgică pentru că. sărbătoare tradiţională cuprinzând şi curse de cai. într-o labilitate a luminii care păstrează neschimbat numai sentimentul capabil să se nască într-un anumit moment. tribunele de lemn nu fuseseră scoase încă şi rumeguşul nu fusese încă strâns. De altfel. s-a făcut cu blândeţe întuneric Ceea ce avea să devină o amintire se încheiase. încât iarna poate să fie ora patru. fără a fi strălucitoare. Mirosea a oameni mulţi. dar blândă şi bună. Se pare că în chiar acea zi se desfăşurase acolo un palio. drumul dintre Pisa şi Florenţa. mai evocatoare şi evocabilă. Spun ciudată. a fân şi a urină de cal. naturală. care s-o cufunde mai frumos în trecut. în timp ce ne îndepărtam. de frumuseţea Toscanei: era la ora aceea când până şi piesele de oţel din măruntaiele maşinii încep să viseze. mulţumită de sine. era o atmosferă de sfârşit de veselie. liniştit. a rumeguş proaspăt. pentru a face un ocol neprevăzut. şi. mici miracole pe care după aceea să nu le uităm.

credinţă. ci şi că sensul existenţei lor în lume a rămas fără încetare viu. o urmărea. sau scoţieni purtând costume scoţiene. îmi amintesc ce am simţit în faţa colegiilor de la Cambridge şi Oxford. le oferă puncte de sprijin. mai ales. Baconski în a sa "Panoramă a poeziei universale contemporane" naşterea. numite.într-un anume fel. războaie. Guelfa. ci însăşi incapacitatea mea de a crede într-o constanţă asemenea celor ce.nu ar avea vreo importanţă. edificii). Şapte secole lăsate să curgă. departe de a împiedica revoluţia şi progresul. nici strada care şi-a schimbat numele de când o locuiesc m-au făcut să mă simt de fiecare dată . îmi amintesc ce am simţit pe străzile Florenţei.numai o jumătate de fiinţă care îşi caută cu disperare cealaltă jumătate.zguduită în faţa acestor exemple. putem considera .dincolo de patetica admiraţie . prematură cu un secol. legi. argumente vii nu numai ale continuităţii. Îmi amintesc ce simt de câte ori văd. a poetei ca pe o simplă eroare de calcul a istoriei literare. inutilizabilele până azi forme ale artei sale. dacă admitem că fiecare operă de artă este . oferindu-i jumătatea de care avea nevoie . ruine. Cel puţin la fel de mult ca splendidele teracote ale dinastiei artistice Della Robbia. punctul de întâlnire a puterii emiţătoare cu puterea receptoare.este ce oferă prezentului această vastă operă de fragmente şi variante. ce calitate a ei o face să reflecte sufletul contemporan într-un fel mai exact şi mai emoţionant decât atâtea din capodoperele de dinaintea ei şi de după ea.şi la care trebuie răspuns . Ghibelina.CONTINUITATE Cred că singurul lucru pe care l-am invidiat vreodată la alţii a fost capacitatea lor de a păstra (obiceiuri. neclintită. la alţi scriitori. Dar dacă admitem că orice operă de artă este un loc geometric. imperfectele. Şi asta nu pentru că biografia ei . prin aceeaşi albie. nu numai prin obişnuita nemurire rezervată marilor scriitori. continuau să mi se pară de neînchipuit.E. ci şi ale substanţialităţii neruşinându-se de ea însăşi. de nici un război şi de nici un progres. îmi amintesc ce-am simţit în faţa acelui spital toscan a cărui construcţie a început la 1277 şi care este spital şi acum. nimeni nu-l împiedicase să-şi urmeze pur şi simplu destinul. credibilitate. Desigur. o poate avea împlinirea unui secol de la naştere. ce trăsătură a acestor pagini de o simplitate aproape anormală şi de o ingenua stângăcie prozodică face din autoarea lor egala în eternitate a unui mare 86 . şapte secole în care nu numai că nu fusese distrus de nici un cataclism. ci pentru că viaţa operei ei se desfăşoară mult mai târziu. atunci mijlocul secolului douăzeci n-a descoperit-o doar pe poeta de la mijlocul secolului trecut. neîmpiedicate. Şapte sute de ani în care un spital să fie mereu spital şi un colegiu fără încetare colegiu e mult prea mult pentru o imaginaţie obişnuită să umple aceeaşi perioadă do timp cu invazii. în vălmăşagul marilor oraşe. ci şi printr-un ciudat proces de împlinire în care sensibilitatea posterităţii curge şi umple treptat bizarele.ca în mitul platonician al androginului . contraforţi. dar nimeni nu avusese ideea să-i schimbe destinaţia şi rostul. Ea începe la câţiva ani după moarte şi continuă şi azi. privite. un anumit conservatorism care se încăpăţânează să nu piardă şi să nu schimbe nimic din ceea ce aveau sau făceau generaţiile anterioare. O SUTA DE ANI DE HAPPENING Împlinirea unui secol de la moartea Emilyei Dickinson are cam aceeaşi semnificaţie pe care. astfel. Nu şcoala care s-a mutat de când am terminat-o. Dei Pecori. de altfel . fără ca istoria să fi încercat măcar să deformeze privirea care.aşa cum face A. Dei Tintori. şi. o anumită constanţă care dă consistenţă sufletească şi certitudine istorică şi care.deosebit de stranie. încă de dinaintea lui Dante. Întrebarea care rămâne .a şi creat-o. fără ca vreo lege să le schimbe destinaţia şi rostul. un continuu spectacol de happening în care fiecare nouă sală de spectatori creează o nouă operă. această extraordinară continuitate mă copleşea de admiraţie. ci . dovadă nu numai că străzile acelea din "Divina Commedia" au existat fără încetare. care îl împodobeau. catastrofe. în faţa secolelor care au fost lăsate nestingherite să lustruiască lemnul bibliotecilor şi marmura pupitrelor. mă strivea sub greutatea de neînchipuit a celor şapte secole de nerăzgândire. tirolezi purtând costume tiroleze.

de necontrafăcut. a neamului omenesc. TRUNCHIURI Puţine lucruri mi se par mai fascinante decât un trunchi: proaspăt tăiat. de inteligenţă. poţi să descoperi că printre personajele care evoluează în poezia ei . cu secţiunea curată. un secol care n-a îngăduit niciunuia dintre adevăraţii săi fii libertatea unei asemenea indiferenţe. ce este un mare poet? Un stăpân şi un dresor de cuvinte sălbatice.ca într-o Divina Commedia de buzunar . a doua este că liniile contorsionate. chinuite formează un desen general mai frumos (cu atât mai frumos chiar. uşor de citit. citindu-l. poţi să te miri că o atât de curajoasă abstractizare a limbajului se încarcă totuşi de o atât de violentă materialitate. Astfel. Prima concluzie este că nu există trunchiuri formate din inele perfect rotunde. concentric şi inegal .cu o linie mai groasa şi mai moale cei buni. mai logic. spre aparenţele şi mai înşelătoare ale adâncului. înţeles cu o sinceritate mai perfectă. cu sufletul nostru isterizat de dorinţa de a se înţelege şi vedea. aranja. Mierla cu Angoasa. unul dintre marii poeţi ai secolului douăzeci. subtilă. să se lase privit.maestru al cuvântului şi al prozodiei ca Poe? Cu greu se poate răspunde prin analiza raţională şi logică (deşi numărul criticelor dickinsoniene este mereu în creştere) a enigmaticei aure care pâlpâie emoţionant în jurul fiecărui vers. ca o spovedanie.ars de exploziile bombelor. timpul. îi descoperim straniile schiţe cu uimirea şi bucuria de a găsi o confirmare îndoielii şi nehotărârii noastre. nenumărate asemenea cronici ideale. întrun examen definitiv. Livada cu Agonia. cu una mai subţire şi mai dură cei secetoşi . cei nemaiînstare să vedem întregul din cauza lentilelor care disecă şi pătrund dincolo -de aparenţe. mai uşor. sau. Dar. pur şi simplu. ar trebui să spun) de pe pământ în care timpul să se fi înscris mai explicit. cu un mai total altruism. de a se studia şi descoperi în alte şi alte oglinzi. încât întrebarea firească pe care o nasc este dacă nu cumva francheţea acestor relatări de suferinţe. dureros al unor pagini din sertarele celuilalt secol. Emily Dickinson a decupat din realitate un extrem de îngust fragment. las o mărturie clară. Concluzii evident deprimante pe care înălţimea dreaptă a trunchiurilor vii nu te-ar lăsa să le presupui. cineva care . anii s-au înscris unul într-altul nu numai într-o strictă ordine cronologică. Zeci şi zeci de ani înscrişi astfel. egal depărtate între ele. desenată limpede. la urma urmei. Poate că obiceiul oamenilor de a-şi falsifica. cu cât sunt mai chinuite) decât liniile regulate. şi concluziile care mi s-au impus nu au fost mai optimiste decât cele care decurg din studiul istoriei propriu-zise. îngrămădite. Divinitatea cu Rubinul. sincere. citit. practică. Nu cred că există obiect (fiinţă. Este şi motivul ciudatei iubiri-invidii cu care ochiul meu .îţi dă. în care el. sunt lucruri fără de care s-ar putea trăi mai bine. capturate în junglele suferinţei şi domesticite cu preţul vieţii. deci că nu există copaci fericiţi. senzaţia că îţi smulge capul de pe umeri. Cea care n-a ieşit câteva decenii din casă şi declara că nu o interesează cine a învins în războiul civil este.se amestecă Albina cu Imortalitatea. de superioritate. cuminţi. pe care l-a încadrat cu grijă şi l-a privit decenii de-a rândul. răsucite.priveşte pe această fericită. până când ochii i s-au umplut de lacrimi. tulburătoare şi greu de definit. a misterului inanalizabil ce face din fiecare propoziţie gândul unui mare poet. nevoia imperioasă de a spune adevărul. nenumărate trunchiuri tăiate.povestesc despre ceea ce a fost. Noi. rotogoale contorsionate de suferinţă şi privaţiuni se cuprind unele într-altele. de incendiile devastatoare ale degradării şi nedreptăţilor .pe care abia dacă ştiinţa începea să o utilizeze. cu mai mare claritate. misterioasă. monotone. ci şi istoriei sale scrise. ar trebui poate să spun) în viaţa mea multe. exploziv. dar toate acestea nu sunt suficiente pentru a explica impactul răscolitor. neoxidată încă. un semn. simplă regină a eternităţii private şi a universului mic. Inel după inel.a microscopului . vreau să spun. Am contemplat (studiat. dând naştere nu numai materiei însăşi. ea aplică poeziei o metodă . spun adevărul. îndurerată. mulţumite. ci şi într-o nereţinută mărturisire a durerilor şi noroacelor care i-au caracterizat Cercuri perfecte şi fericite sau. aşa cum spune chiar bătrâna domnişoară din Amherst? Poţi să observi că alătură provincialismele şi neologismele. culorile au început să vibreze şi contururile să se destrame într-o analiză a materiei înseşi. toate scrise cu neliniştitoare majuscule şi investite cu puteri misterioase. mania mărturisirii totale. nemişcată. Extazul cu Fluturele. concret. pentru care oamenii ar avea de ce să invidieze arborii. o nobilă genealogie nesiguranţei noastre. denatura istoria este o dovadă. dimpotrivă. de întunericul carcerelor.fără să te întrebi de ce şi cum . Şi poate că m-aş lăsa convinsă 87 . făcând imposibilă minciuna şi denaturarea faptelor. fără îndoială. formele verbale învechite şi cuvintele învăţate din dicţionar. iar rezultatele obţinute era firesc să nu semene cu romanticele peisaje ce-i încântau contemporanii.

încât nici nu mai are importantă dacă bucuria sau durerea este cea care o produce şi-o împinge spre marginea transparentă a comunicării.ceea ce îl caracterizează este chiar libertatea izbucnirii. Iată. Ce reconfortantă senzaţie este aceea de a vedea cum cele mai subiective şi timide convingeri pot fi sprijinite pe argumente şi consolidate prin demonstraţii! Ce minunat sentiment acela de a descoperi că există un plan în care slăbiciunea poate fi o victorie! Ce răscumpărare! LIBELULA Scriu "Are trupul de culoarea peruzelei" şi ştiu că asta nu spune nimic. purifică. de altfel. printr-o întâmplare sau un capriciu înduioşat-ironic.a fi o soluţie de rezistenţă pur şi simplu. salvator. liniştesc. curajul de a nu mai reprima şi a nu mai ascunde nimic. pentru că . iată. Lacrimile exorcizează. descarcă. în timp. QUOD ERAT DEMONSTRANDUM E curios cât de bucuroasă pot fi atunci când. medicina a ajuns la concluzia că lacrimile reprezintă. mai demn de stimă şi chiar de invidie.de comoda sofistică a minciunii. Şi iată. o concluzie biologică reuşind să fie. Ce mândrie aproape comică poate să mă cuprindă când mi se explică. Pentru că am invidiat întotdeauna puterea sau slăbiciunea de a atinge limitele. o supapă de eliminare a reziduurilor produse de suferinţă şi încordare. plânsul distilează răul sau binele într-o substanţă mai pură şi mai liberă. dacă n-aş observa că numai tulpinile drepte au curajul să-şi spună povestea. ci de cercetători: cei ce plâng trăiesc mai mult decât cei care îşi reprimă lacrima. spre etaje 88 . cu acest prilej se demonstrează încă o dată că pământul este rotund. Mai mult. din punct de vedere fiziologic. susţinută nu de poeţi. ceea ce credeam că e numai o soluţie de rezistenţă sufletească se dovedeşte . nu-i taie nimeni) nu se poate citi nimic. în limbajul verificat prin calcule exacte şi probe materiale. limpezesc şi înalţă sentimentele în stare să ajungă până la ele. dar cu cât mai ezitante. de durere sau de bucurie. dincolo de motive. de a topi armurile şi de a lăsa armele să cadă într-o sinceritate a dezarmării care există în sine. în vârfurile târâte pe piatră şi răsucite de vânt ale jepilor (pe care. De unde rezultă că scrierea istoriei este o chestiune de demnitate şi de conştiinţă a demnităţii. analizând compoziţia lacrimei. acordând numai primelor statutul salvator! Consecinţa logică. cu atât mai înclinate spre simbol. ştiinţa demonstrează experimental câte unul dintre acele adevăruri subiective. în acelaşi timp. chimiştii au reuşit să deosebească lacrimile adevărate de cele prefăcute. aflu că ştiinţa însăşi nu se mai îndoieşte de ele. cel puţin tot atât cât reprezintă din punct de vedere psihologic. curativ. Nu m-am îndoit niciodată de toate acestea. simţite de toată lumea ca adevărate şi totuşi nesigure de ele însele. Un obraz scăldat în lacrimi. în acelaşi timp. ceea ce ştiam dintotdeauna. mai emoţionant. ceea ce simţeam că e adevărat! Nu m-am îndoit niciodată că plânsul este benefic. un debuşeu al toxinelor durerii din organism. nu numai pentru că majoritatea celor cărora aş vrea să le-o descriu n-au văzut niciodată o peruzea ci şi pentru că peruzeaua fiind o piatră semipreţioasă (ciudat cum însăşi această precizare a jumătăţii ei de valoare face comparaţia pedantă şi sofisticată!). idee filosofică şi simbol literar. că în timp ce în trunchiul căzut al bradului se poate citi întreaga istorie a existenţei sale. Am fost întotdeauna convinsă că lacrimile fac bine.dincolo de disperarea sau fericirea care îl fac să erupă .ştiinţific! . aducerea ei în discuţie îndepărtează atenţia şi lunecă totul. mi s-a parat tot ce poate fi mai intens şi mai practic. Şi iată. descătuşarea hohotelor.

. pentru a o lua apoi din nou de la capăt (mi se întâmplă să visez uneori la simplitatea viitoarei comune primitive. Dar. ele par croite. Dramatic nu este însă numai că ei. aşa cum peniţa mea (ce afectare să spun peniţa. nici nu s-ar vedea. artă. îndreptându-ne spre Orvieto.literare revolute. ar putea fi imaginată undeva o rocă albastră începând să respire şi să vibreze nervos ca o libelulă. felul acela de plastic cu aspect mototolit şi părând să aibă uscăciunea hârtiei superioare şi limpezimea sticlei de cea mai bună calitate. formează un botişor ascuţit care. după cum speranţa revederii gingaşului 89 . triunghiular. văzut printr-o lupă. şi mai frumoasă încă. Este adevărat însă că. de peruzea. Şi. Este uşor translucid. într-o unică beatitudine. încerc să-mi amintesc unul dintre acele fermecate momente în care frumuseţea lumii m-a făcut fericită. desigur. subţire şi prelungă. nu într-atât încât să se vadă minusculul aparat pe care îl ascunde. libelulă preistorică". ci şi că eu nu sunt în stare să le-o sugerez. trupul libelulei seamănă cel mai bine cu o bucată. să mă îndoiesc nu numai de puterea mea de a învinge prin frumos şi arta. fericire) care exista. dacă n-ar tresări continuu. acest serafim al ordinului ortopterelor. un farmec intens. are cu siguranţă o expresie de îmbufnare şi de ironie alintată. fără de iluzii. aşezat pe marginea caietului meu cu o graţie oarecum emfatică. vor exista oameni care nu vor fi în stare să-şi imagineze o catedrală. la rândul lui. nici cei ce vor scrie în următoarele decenii şi secole (deşi în logica timpului din urmă acest termen pare cam exagerat) nu vor putea ajuta decât cu foarte puţin imaginaţia neputincioasă a generaţiilor ce vin. că ea nu poate fi în mod obiectiv sugerată. Şi totuşi. separate.. Asemănarea este atât de frapantă încât poate fi folosită şi ca argument al înrudirii dintre cele două regnuri. deşi descrie. Revin: "Are aripile atât de transparente încât. ci şi de puterea frumosului de a învinge în lume. animal şi mineral devenite în această mlădioasă perspectivă două feluri interşanjabile de manifestare a aceluiaşi miraculos univers. nu. trebuie să fi văzut cel puţin o dată o libelulă şi o peruzea. dar care aici. sau o carte. pentru acest exerciţiu de imaginaţie. printr-o miraculoasă coincidenţă. De fapt. tocmai pentru că istoria evoluează mereu până la ultimele ei consecinţe. din renunţare în renunţare. Faptul că nu ştiam dacă o vom mai revedea vreodată. Aşa cum există de pe acum oameni care nu au văzut şi nu au nici o şansă să vadă în viaţa lor o libelulă. să-mi fac iluzia că citirea acestor rânduri ar sugera cuiva care nu a văzut niciodată o libelulă ceva din perfecţiunea făpturii care vibrează pe marginea caietului meu? Evident. să scriu: "Are trupul de culoarea peruzelei. făcând aerul. îmi aduc aminte de complexul. să se mişte şi să le remarce astfel existenţa. şi în alte ţări.în care poţi să-ţi imaginezi că a fost îngropată o. sau o căpiţă de fân. Dramatic nu e atât faptul că tot mai mulţi oameni de pe pământ au nevoie de note în subsolul paginii pentru a înţelege descrierea unei suave insecte. Iată. sau un mânz. deosebit de elegant.o fi existând aşa ceva? . când de ani şi ani nu scriu decât cu pixul!) nu este capabilă să sugereze. Eram conştienţi de acest revers valoric al tristeţii. pe care frecventarea facilă nu ar fi fost în stare să le izvorască. dădea despărţirii o aură grea. sfâşietorul şi totuşi luminosul sentiment cu care părăseam cândva Roma. se topesc într-o singur mare sărbătoare a ochiului şi a sufletului. aşa cum îl privesc. dar destul pentru a semăna cu o bucată de chihlimbar verzui ." ILUSTRAŢIE DE BASM Când se întâmplă să fiu deprimată. dramatic este faptul că acelaşi proces care a dus la această stare de lucruri va continua şi se va extinde. dacă te uiţi bine.. dintr-o folie de plastic fin. Capul. la farmecul viitorului ev mediu. pentru că Italia este locul geometric al unor noţiuni (frumuseţe. cititorii. şi mă gândesc la Italia. nu-mi rămâne decât. oare. Dar asta n-a fost decât o digresiune. asupra tot mai multor noţiuni prin care înţelegerea şi fiinţa noastră respiră în universul viu şi sub cerul speranţei. Pot. Aşa cum sub ochii mei trupul friabil al libelulei are smalţul de piatră al peruzelei. nu vor fi în stare să vadă în felul acesta libelula. La Italia..) cu toată imensa modestie pe care mi-o dă înţelegerea lucrurilor.

din ce în ce mai mic şi mai ireal. pentru a nu uita priveliştea magnifică a cetăţii cocoţate pe stânca ei bruscă. neliniştitoare. printre dealuri cu vii şi câmpuri uluitor de colorate. Mai fusesem o dată. o probă că. iar principiul răului le-a impus pentru a învinge.pe care ne-am şi împărtăşit-o unul altuia . indiferent ce se întâmplă pe el. de două ori. şi realizam că totul seamănă eu o privelişte de basm şi că basmele fuseseră şi ele. dar ne-am oprit o dată. mireasma nostalgică. dând strălucire emoţiei prezente. fascinaţie acestor cifre inimaginabile asupra sufletului meu setos de durată şi amintire!) . Faptul că indiferent câte motive de deprimare am. prin existenţa acestor impecabile şi implacabile fructe nimic esenţial nu s-a decis în lume. pământul continuă să rodească este în egală măsură încurajator şi deprimant. mulţi ani în urmă. în momentul în care ne-am hotărât să pornim mai departe spre Siena. Un câmp de luptă acoperit de cadavre de sub care încolţesc ghioceii poate să fie demonstrarea ideii tonice că viaţa . numai arcade şi vitralii. dinspre carne spre sâmbure. Astfel. şi mai ales ciudata explozie prin care. nu se pune problema de a hotărî dacă prunul a făcut bine sau rău rodind. înnegurat de presimţirile goticului.continuă şi argumentul ideii descurajatoare că viaţa continuă vai! în orice condiţii.era un dar pe care timpul devenit şi el bun în faţa minunii. lăsându-mi mereu zaţul unei combustii inferioare celei trecute. era unul dintre cele mai frumoase vise ale acelui ev al somnului recuperator după luciditatea antichităţii. la Orvieto. prin mişcarea lor rea.Orvieto încerca să ne consoleze de pierderea oraşului etern. Ceea ce am recunoscut imediat. Început în 1295 (Doamne. din moment ce ilustraţiile lor mai putea fi descoperite şi acum. necarnală deşi se văd muşchii. numai dungi albe şi negre. fără nimic din muşchii număraţi cu grijă ai barocului . Astfel. o dovadă că motivele amărăciunii mele sunt derizorii. de şapte ori pentru a mai privi. FANTEZIE CU RAMURĂ ÎN GEAM Faptul că.că luminăm. încă. raportul dintre forţele contrare rămânând neschimbat tocmai prin pactul semnat (de prun) pentru a putea rodi.care reuşea. să-mi precipite respiraţia şi să-mi împăinjenească ochii . Revederile. nuanţa imperială.Domul roman. forma ingenioasă. Desigur. dulcele complicat al acestor atât de perfecte şi triumfătoare fructe nu sunt poate decât rezultatul calculat cu grijă al compromisurilor savante pe care principiul binelui le-a acceptat pentru a supravieţui.abia ajunşi în piaţa Domului. curioasa senzaţie . ci dacă eu sunt 90 . pentru a nu pierde. Mă impresionau acum. Plecasem. Din ce în ce mai departe. poate. presimţită de pe atunci. îl vedeam şi îmi dădeam seama că nu văzusem un oraş mai frumos. lângă fântâna Sfântului Patriciu. ca şi data trecută. cu basoreliefurile sale încă naive. adânc spirituală. banca pe care am mâncat un strugure. redescoperirile mă întristează.mi-am dat seama că nu mi-l mai aminteam. de cinci. somn din care Renaşterea avea să trezească o umanitate devenită de atunci insomniacă. abia descoperind miraculoasa faţadă a acestuia . cu mozaicurile sale strălucind de aur şi de culori înrourate. Îmi amintesc şi acum sentimentul de definitiv abandon ce m-a cuprins intrând. simbolică. au fost puternicele fresce ale Judecăţii lui Lucca Signorelli. interiorul mai sever şi mai gotic. Mi-a părut bine.iată! . Sunt întotdeauna gata să dau o metropolă pe un orăşel. prin forţa lor luciferică. încununat de un dom mai miraculos. ca într-o savantă subliniere a unor adevăruri ce nu mai era nevoie să fie rostite. avea să ni se revele oraşul. mi-l făcea. nerealistă deşi sunt numai trupuri. ci. pe crengile care se văd de la geamul meu prunele îşi continuă inexorabila evoluţie dinspre floare spre carne. adevărate cândva. dar . înseamnă că el intră în mod firesc în compoziţia acestuia. din moment ce răul nu împiedică funcţionarea universului. pentru câteva ore. în afara faptului că totul a obţinut o amânare a scadenţei. dimpotrivă. de trei. ceea ce aş fi crezut că îmi amintesc dintr-o altă viaţă dacă n-aş fi ştiut că am mai văzut o dată. ceea ce ştiam pe dinafară într-un fel de mecanică maniheistă a memoriei. că suntem fosforescenţi de fericire.cu structurile lui de marmura albă şi neagră. Faptul că nu-mi mai aminteam extraordinara imagine . Verdele pielii şi asprimea cărnii trezesc în privitor o senzualitate rece. Văd şi acum cu aceeaşi bucurie totul: felul cum ne-am învârtit fermecaţi pe străduţele din jur. cu mulţi. abia părăsindu-l. ca într-o artă a fugii intens muzicală. nu mi se pare o consolare.

să-mi imaginez că o legătură cât de mică. atât de opuse chiar.la proba de viaţă şi de moarte la care fără încetare sunt supuse . îl transformă într-o simplă haină care. un refuz al protozoarelor de a se mai înmulţi prin sciziparitate. Cel puţin asta este iluzia care mă face să nu mă îndoiesc încă de echitatea acelei judecăţi de apoi în faţa căreia cărţile nu vor mai fi plătite după numărul de pagini. o carenţă filologica face să fie numite cu acelaşi cuvânt două personalităţi care nu se aseamănă decât prin cea mai exterioară şi nesemnificativă dintre caracteristicile lor (faptul de a desena litere pe hârtie). dincolo de toate acestea. un coleg îmi spunea că a scris în ultimele două săptămâni trei sute de pagini. iar întâmplările şi personajele se înşiră ca mărgelele pe aţă. însă. fără ca vreo catastrofă existenţială sau vreo revoluţie artistică să le tulbure devenirea. Coleg? Dar eu nu am fost în stare să scriu trei sute de pagini în ultimii doi ani. atunci când eu nu îmi mai pot reţine lacrimile. SINONIMIE Când mi se întâmplă să citesc pe unul dintre acei scriitori atât de siguri de ei şi de felul lor de a privi şi judeca lumea. raţiunea şi bunul simţ vor învinge. să zicem. nici chiar cea mai apropiată dintre crengi nu-şi periclitează destinul întinzându-mi o mână. de misterioase încât pot să semnifice lucruri cu desăvârşire deosebite. o influenţă cât de neînsemnată pot trece totuşi dintr-un sector într-altul al universului. decupate cu fericită măestrie din spuma repede trecătoare a anilor. un refuz al pomilor de a mai rodi. când mi se întâmplă să citesc sau să recitesc una dintre acele "istorii pe apă". din strălucire sub presimţirea umbrei mele în creştere. numai de mine) în univers. aşa cum numai o incredibilă sărăcie lexicala poate numi. iar scriitorii vor fi clasificaţi după calitatea suferinţei din care s-au născut.se chircesc uşor. când mi se întâmplă să citesc unul dintre acele poeme în care cuvintele par croşetate din firul strălucitor al încântării de sine. mi-ar fi plăcut. Dar nu. sau covoare. asemenea unor statui de clăbuc. până când adevărul. Iar faptul că. cititor. carte. cu acelaşi cuvânt (muzică!) şi opera lui Bach. încăpăţânarea muncii. cum le numea Eminescu. ci şi travestitoare. este nu numai improprie. Zilele trecute. actul de a scrie. până când lucrurile nu se vor îndrepta. al florilor de a mai înflori. de scriitor. cantitatea talentului. pierd puţin. 91 . obiecte onorabile care înfrumuseţează viaţa fără a o determina şi fără a o convinge că nu se poate lipsi de ele. mi-ar fi plăcut totuşi să simt că. încât cred că mult mai uşor se poate vorbi de o sinonimie decât de o identitate de sens. o deosebire de substanţă. numai pentru că amândouă sunt percepute cu auzul. uşor de tot sub raza durerii. în toate limbile pământului. dreptatea. sau pălării. Cel puţin asta este speranţa care se încăpăţânează să-mi rămână şi să mă ţină în continuare pironită nenumărate ore pe zi în faţa paginilor ce întârzie să se acopere cu semne.obligată sau nu să consider actul rodirii lui ca pe un efort suficient pentru a mai crede în şansele salvării. căci .prea puţine reuşesc să se califice pentru viitorul examen al eternităţii. mă face să mă simt mai precaută (bizuindu-mă numai pe mine şi răspunzătoare. Desigur (şi din păcate) sunt prea sceptică pentru a imagina o greva generală a naturii. Cazurile la care cele două cuvinte sunt aplicate cu egală nonşalanţă mi se par atât de deosebite. şi laudele înălţate lumii. o diferenţă de definiţie. acţiuni aproape neînrudite între ele.pe care le văd. îmi apar atât de necunoscute. puţin de tot. în care nimic nu este de neînţeles şi de nepovestit. Dincolo de intensitatea inspiraţiei. prin subţirea sticlă separatoare a ferestrei şi a diferenţei de regn . când mi se întâmplă să citesc unul dintre acele romane sau poeme ce dovedesc cu prisosinţă că a face cărţi poate fi o meserie ca şi a face jucării. al mamiferelor de a mai face pui. un refuz al păsărilor de a oua. şi ultimul şlagăr-efemeridă. iuţeala scrisului său faţă de dificultăţile formulării mele nu pot să nu semnifice şi altceva. şi care cu siguranţă mă văd. minunatele fructe de forma unor mari lacrimi indigo . Faptul că Dekobra şi Flaubert sunt desenaţi prin acelaşi cuvânt (scriitor!) goleşte pentru mine acest cuvânt de conţinut. indiferent ce mi se întâmplă. în cel puţin unul dintre cele două cazuri. ca pe o dovadă necesară (şi suficientă) încăpăţânării mele de a nu dispera. ca şi noţiunile derivate din el. nimeni. În mod evident.

în stare să mă calmeze până fi în amintire . a pătimi. probabil. iar urechile încetează să mai înregistreze. ca nişte aglomerări. rândunelele se agită ca nişte note muzicale ce nu s-au hotărât încă asupra melodiei pe care trebuie s-o formeze.I-am făcut şi felinare de fier forjat de o parte şi alta. trestia care se pleacă şi se îndoaie tocmai ca rod al gândirii ei. 163. încât chiar şi acum.cineva ar putea spune: "o femeie de treizeci de ani" mi se pare intolerabilă. Atunci când se apropie ele însele de moarte. indiferent ce cataclisme. blânde.Al meu are patru trepte şi-o bancă. Dar ce pot să discute. totul în beton. răsuciri şi turmentări s-ar petrece în adâncul lui. sau aşezate cu furca. dacă nu mi-ar da prin minte. morţi de tineri.a şirelor de paie: din baloturi pătrate. în acelaşi timp. ". se ghiceşte în agitaţia lor o nelinişte şi în neliniştea lor un plan. Dincolo de metafora grafică. Tainele mării nu se dezleagă pe mal. în autobuz. fotografiile de familie de pe morminte erau compuse din portrete de femei bătrâne şi bărbaţi tineri (asemenea unor mame cu fiii lor mari). Şi. cu atâta pasiune. când ştiu că am depăşit pragul acela. îi ascult şi mi s-ar părea groteşti. O dovadă de cât de năstruşnică poate să fie aritmetica. în timp. 160. numai instalaţia electrică m-a costat două mii". 159. În acel cimitir de sat din preajma Bucureştilor. În faţa ferestrei mele. Cât timp şi câtă forţă sufletească pentru a nu se vedea că sunt un spirit ciudat sau. să ignor această lege de fier a civilizaţiei. nu se lasă celălalt. dar între care inegalitatea în faţa morţii a instituit alte raporturi de eternitate decât cele care existaseră în realitatea dispărută de mult. de neatins şi de nedorit. pentru a nu se vedea că sunt! 158. Din cea mai fragedă copilărie am fost învăţată că un om binecrescut trebuie să arată în afară o constantă bunăvoinţă. de-a lungul timpului. gata să se prăvale. Între pasiune şi suferinţă asemănarea este atât de mare încât. şi faraonii. În faţa mea. Acea iubire fierbinte ce-mi aduce în minte imaginea unei luminări de ceară topindu-se încet şi atât 92 . O stare de dincolo de atenţie. sau prelungi. de plapume. ochii mei obligaţi să nu dea nici un semn de distragere se transformă într-un fel de paravan. cincizeci de saci de ciment bătuţi pe muchie". reprezentând de fapt soţi. 161. doi bărbaţi îşi descriu cu mândrie proaspetele cavouri: . Trestia care gândeşte este. în mod neobişnuit de frecvent. pe portativul sârmelor electrice. ideea că . ce probleme noi să se ridice în calea călătoriei lor programate de milenii şi aprobate de legile geneticii? 155. 162.". Atât de mult timp imaginea "femeii de treizeci de ani" a fost ceva incompatibil cu mine.. oare. conice şi tradiţionale. am regretat mereu energia consumată pentru respectarea ei. formată din oameni care au fost egali cândva. pe care o încerc de câte ori mi se uită cineva prea fix în ochi vrând să mă convingă neapărat de ceva: dintr-un paradoxal. O ironie filologică. Se pregătesc de plecare. amuzată. deşi nu am fost niciodată în stare să uit.văzându-mă . 156. platoşă a spiritului divagant. că aşa gândeau. chiar. gratuit spirit de contradicţie.. ca nişte pietre romane. se laudă primul. văduvele se îngrijesc de construirea criptei şi compun acele desperecheate portrete de nuntă mioritică. 164.FRAGMENTE 154. linişte şi atenţie. Geometria diversă . şi soţii care le-au supravieţuit cu decenii. oamenii au ajuns să le confunde şi să le boteze cu acelaşi cuvânt: patimă. 157.

172. exprimă dincolo de cortina de fier a pleoapelor.galbenul ouălor. am reascultat-o cu atenţie şi chiar cu uimire: subtil sarcasm. Nici măcar n-am suferit că n-am făcut nimic. împodobindu-l împărăteşte astfel şi împiedicându-mă să mă mai întind pe el în timpul scrisului. bizară ca o îngânare subţire a unei sclifoseli. compasiune. 173. obligându-mă să rămân. în trecut sau în viitor.colorant vegetal . a-ţi dori un privilegiu sau a te jena de el. Curajul meu are nevoie de acest mic orgoliu ca o mobilă care nu stă dreaptă dacă nu i se pună o pietricică sau un carton îndoit sub un picior. O tristeţe care mă imobilizează fizic mă face să-mi fie greu să mă mişc. umanitate.de dulce. luminoase şi atâta tot. 169. aş fi putut avea cel puţin şansa de a cunoaşte ceva din moarte. lipsite de nuanţe. Dar dacă această continuă suferinţă onirică nu este o dovadă a fericirii din starea de veghe. bucuriile? 174. nu-mi exprim nici suferinţa. Aria pe care o văd cu ochiul liber este mult mal largă decât cea pe care pot să o încadrez.biet surogat . nici temperamentul. culorile se degradează în zeci de nuanţe a căror observare şi înţelegere cere răbdare. Uneori pagina scrisă mi se pare că seamănă unui aparat fotografic cu obiectivul delimitând un câmp prea redus. şi atunci ele. Dar dacă n-am ştiut niciodată şi mi-am inventat numai. m-am străduit să le interpretez gestul ca pe o încercare de echitate. Deosebirea dintre a te înspăimânta de pedeapsă. 176. la masa de scris. Sunt clipe în care chiar miezul moale al pietrelor îl simt tresărind şi chircindu-se de durere şi de absurd.. Am primit de la viaţă atâtea daruri. Pot lucra numai renunţând la lume. Nu mai ştiu să mă bucur.care se pune în cozonac ca să înlocuiască . 171. 165. 175. pe care mi-l aşezam pe pat. Ne este uşor să fim alături când suntem veseli. în schimb ca intensitate pare a avea peisajul strâns între graniţele limitative ale obiectivului! 170. Nu mă visez niciodată veselă. N-am făcut nimic. O întreagă săptămână ca o pată albă pe harţi. să ridic o mână. 166. 167... nu interzicându-mi-se lumea. am înţeles că ironia aparţinea doar ţăranului şi că sensul ei era unul naturist şi antifalsificator. 93 . e complementar vieţii. Veselia uniformizează. nu pot să-mi imaginez un vis în care râd sau îi aud pe alţii râzând. 168. Dacă aş fi fost moartă în tot acest timp.. Cum aş putea să uit cercul acela de frunze multicolore. este "Ce ştie ţăranul ce-i şofranul?''. Iar zicala. dacă nu ar fi visul care mă ţine în permanenţă în centrul dramei. sau a fi mândru de ea. ci a reluării durerii de acolo! Nu mă exteriorizez. face culorile violente. a fi timorat de o insultă sau a fi liniştit că în sfârşit ţi-a fost adresată. oprimate. în semiobscuritate. nemaipomenit de decorative. O zicală care m-a fascinat întotdeauna. să merg. încă de pe atunci când mi se părea misterioasă pentru că nu prea îi înţelegeam termenii. Desigur. îngăduinţă. explodând în trepte şi întors ca un bumerang. Îmi rămâne să sper că visul e compensaţie. Şi aş ajunge poate să uit chiar că există. încât nu mi-am permis niciodată să-i urăsc pe cei ce încearcă să mi le ia. ca la un instrument de tortură. dar abia după ce mi s-a spus că şofranul este numai o plantă . Greu este să fim alături atunci când. încât topirea ei blândă pare a fi mai importantă chiar decât flacăra luminoasă care o produce şi pe care o produce. de la început îmi dădeam seama că e vorba de o exprimare a dispreţului faţă de cineva neînstare să se ridice la înălţimea unei anumite noţiuni.

la fel de vinovată ca şi convingerea că noaptea. care erau mici şi puteau fi ascunse în mâneca hainei. Moartea. dar de care eu nu-mi dau seama. şi arhitravele vopsite în verde ca iarba şi în albastru ca bolta cerului mă sperie şi mă întoarce cu evlavie spre pietrele de nobleţea osului mort. Femeia bolnavă care. în orice caz ceva ce o ridica deasupra condiţiei ei. pe care le contemplu acum prin filtrul subliniat al lacrimii fericite. Preferinţă lipsită de risc şi stilizată de singurătate. posibil . eu descopăr istorii în arhitectura ierbii pe care cel mai mic vânt o dărâmă şi o construieşte altfel.177. ca şi cum tehnica însăşi ar concura la idealizarea trecutului. o imagine statică. ca şi cum a muri ar fi ceva distins. O amintire: cerul mov. 94 . în care sunt conştientă că nu pot înjgheba un dialog. În artă. 179.cu violenţă. şi capitelurile. încât când mi se întâmplă să fiu eu jignită . nu numai de ideea neacceptării unei nedreptăţi. nu intră în chiar definiţia înspăimântătoare a noţiunii da istorie? 183. se întorcea la ţară făcând autostopul şi vorbea despre mecanismele bolii ei şi despre faptul că va muri peste câteva luni pentru că medicamentele nu-şi mai fac efectul (medicamentele cărora le ştia compoziţia chimică şi denumirile complicate). boala asimetrie". considera un celebru medic şi filosof al antichităţii. ci şi înaltul grad de civilizaţie pe care această preţuire îl implica.cuvântul intelectual a apărut totuşi în secolul trecut. 186. polisurile greceşti. M-am oprit înspăimântată. Gândul că aş vedea minunatele ruine. absurdă. şi că se leagă. redevenite edificii intacte. în mod firesc. oricât de efemere. Atâta tot. 182. scoasă din minţi. puţin fosforescent. Fiecare ducem cu noi prin lume nenumăraţi asemenea parametri.să văd cum arătau. dărâmăturile şi reconstruirile. cu un fel de orgoliu doct şi puţin afectat. violenţa este adesea în stare să înlocuiască profunzimea şi chiar să treacă drept ea. Mila. în timpul afacerii Dreyfus. odată cu înţelegerea poeziei ca boală s-a pierdut interesul pentru formele prozodice fixe. ton care lui i se pare exasperat. repulsie. şi coloanele. Dar. "Sănătatea e simetrie. ci şi de noţiunea de luptă. "Bijuterii de mânecă" numeau chinezii dinastiei Tang cărţile.împodobite cu frize sculptate şi statui colorate pestriţ. Este ca şi cum aş fi apostrofată într-o limbă cu desăvârşire străină. ieşită din spital. dar care pentru ceilalţi sunt poate principala noastră definiţie.. ba sunt tentată chiar să nu-l recunosc... cu linia despărţind marea de cer puţin mai lucioasă încă şi apa lăsând lila-ul să se intensifice spre indigo. 184.. Un prieten mi-a reproşat tonul pe care îl folosesc uneori. în prezentul realităţii lor. deci. 178. De altfel. aproape o pictură. acest dispreţ îndurerat. chiar când ni se vorbeşte de ea. oare. că trebuie să fi fost foarte fericita privind-o. Este ca şi cum am avea o parte din corp pe care nu ne-o putem vedea în nici o oglindă şi de a cărei existenţă. cuprinzând în această simplă metaforă nu numai strălucirea şi valoarea pe care le acordau nestematelor de litere şi hârtie. golite de oameni.nu sunt în stare să răspund decât printr-un fel de stupoare. ne îndoim.poate prea bogat .chiar dacă aşa ceva ar fi. probabil. chiar şi oraşele prezentului sunt frumoase şi pline de sens. bogat . ci şi pentru că din tot ce mi se ţipă nu înţeleg decât intoleranţa tonului. şi certitudinea. Nu cred c-aş dori . toate culorile devin roz. ca realizare. prin absurd. pe peliculă. dar şi o milă care mă dezarmează. care nouă ne sunt necunoscuţi.atât de neînarmat . Un element de care noi nici nu suntem conştienţi este pentru ceilalţi noi înşine! 181. 187. Sunt într-o asemenea măsură incapabilă să jignesc cu bună ştiinţă pe cineva. îmi produce oroare. Cum Leonardo vedea chipuri în petele de umezeală de pe zid. nu numai pentru că nu reuşesc să formulez replica. cu voluptatea de a jigni . 180. De aceea. 185. de bonton. vocea care mă insultă. După un număr de ani. având treptele. Ce straniu mi se pare că .

de bătrâneţe fără speranţă. poţi scrie surd. La sfârşitul republicii romane se răspândise obiceiul de a lăsa moştenire scriitorilor pe care i-ai admirat sume de bani. 189. s-ar institui tradiţia exprimării în nea a generalului sentiment de răscumpărare prin cântec. După numele domnitorilor sunt trecuţi anii între care au domnit. ca şi când n-ar fi fost totul abia un joc de-a apocalipsa. 196. fără instrumente. în preajma zilei lui Eminescu începe să ningă. fără număr. reuşind totuşi să păstreze singurătatea intactă. ceilalţi prin simpla lor existenţă. 197. zadii. Artă a comunicării. N-o să uit niciodată expresia acelor copii dintr-un sat maramureşean .expresia feţelor lor îmbujorate de ger. Moartea unui poet adevărat nu este un sfârşit. acea nevoie şi încăpăţânare de a spune lucruri de nespus. Spiritul. Protestez! . aceea a apariţiei primului om cu o carte în mână. estetic vorbind. mai lipsit de apărare decât proza unui mare poet. ci tot unu. aşa cum te poate impresiona o broderie migăloasă. fără să-ţi placă. Ea nu are nevoie decât de creion şi de hârtie sau. căciuli. 95 . Era în luna decembrie a anului 84. din muzeele de arheologie. Nici măcar simţurile nu îi sunt necesare. fără simţuri. ca o aură care ar încerca să ia forma unei pălării. ca şi cum ar fi înţeles cu adevărat ceea ce spuneau. ci o carte cu file legate într-un cotor. în ultimă instanţă. dacă primii sunt importanţi prin puterea pe care au avut-o. aproape întotdeauna. Îmi amintesc. broboade. cu grijă pentru păstrarea măiastră a proporţiilor. Nu cred că este ceva mai tulburător. ca şi cum între istorie şi forţele pe care ea n-a reuşit niciodată să le stăpânească. 198. O expresie de tristeţe şi înţelepciune. dar îşi aduse aminte cu uşurare că este mut. rochia brodată te lasă indiferent. nu o tăbliţă cerată. de exemplu. într-un elan tineresc şi purificator. 194. ale vaselor de dinainte de apariţia roţii olarului. în timp ce colindau "Doamne. 195. fără interpreţi. nu un pergament. iar omul care ţinea în mână un codex (cuprinzând. 193. lectura este.coconi îmbrăcaţi în opinci. de unde rezultă că. ca şi cum natura însăşi. perfecţionând numai părticica pe care a reţinut-o din ea. pentru a dovedi astfel că în viaţă ai fost prieten cu ei. De unde rezultă că omenirea a ratat cu seninătate una dintre cele mai extraordinare aniversări ale sale. este numai o reacţie chimică menită să separe aurul de impurităţi. ca nişte oameni mari reduşi. ca muzicii şi picturii. se pare. înrudită cu noţiunea de libertate. un om aproape bogat şi care vorbeşte nu numai despre o înaltă preţuire a scrisului. Un obicei care a făcut din Cicero. ale naturii. formele neobişnuite. perechea şi unitatea. ar face astfel să bată ora albă a poeziei în orologiul timpului bălţat. după numele scriitorilor sunt trecuţi anii între care au trăit. la dimensiunile unor jucării . 190. îţi impun prin volumul muncii depuse de autor.vru să strige peştele zbătându-se pe uscat. asemenea dragostei. chiar dacă.. paradoxala.. Există opere care. Literatura este arta cea mai independentă de materie. 199. lângă templul Florei. este cel ce creează. Doamne / Dumnezeu pare că doarme / Cu capul pe-o mănăstire / Şi de nime n-are ştire". şi se numea Marţial. texte de Homer sau Virgiliu) se afla la Roma. S-au împlinit o mie nouă sute de ani de la prima atestare documentară a unui om ţinând în mână o carte. Această imaterialitate îi dă literaturii o autonomie superioară. Poţi scrie orb. o entitate superioară cuprinzând în acelaşi timp comuniunea şi solitudinea. 192. victorioasa demonstraţie că unu plus unu nu fac doi. Tehnica a îngrădit aria fanteziei. Nu un papirus. nici de acestea. ci şi despre o ciudată consistenţă a noţiunii de admiraţie. Am observat că. singur.188. 191. sumane.

96 . îmi e frică să mă apropii de hârtia cu cele două rânduri începute. sau fericitul Augustin dedicând o întreagă pagină felului în care învăţatul Ambrozie citea ore întregi fără glas. comediile par din ce în ce mai grozave.cum şi e. cinism şi nu durere atât de intensă încât poate deforma mădularele care o conţin. maică. a lui Carol Quintul. dar şi de neconceput altfel: Montaigne mirându-se de pudoarea. să o realizeze aproape în întregime. amoralitate. M-au fermecat întotdeauna uimirile celor vechi în faţa unor fapte care ni se par astăzi nu numai fireşti. în strălucire şi cânt? La urma urmei. respectiv. nu pot să înţeleg iubirea decât ca fenomen unic. cei ce râd sunt infinit mai câştigaţi decât ceilalţi. şi totuşi. Ce temă de visare pentru autorii de epistole! 204. dar şi a bucuriei. cu toată inexorabila logică a pluralităţii dragostei. ci şi de prezent râzând este un pas nu spre laşitate. un templu roman cu inscripţii faraonice. o formă de laşitate. Ce dovadă mai extraordinară a identificării binelui cu frumosul şi a urâtului cu răul. oportunism. oarecum mulţumită cu o albă seninătate.200. probabil. mutând nişte dune în deşert. "Omenirea se desparte de trecutul ei râzând". a se despărţi nu numai de trecut. O concluzie care are în plus meritul de a răzbuna nenumăratele suferinţe pe care mi le-a inspirat adevărul celebrului ei prototip: "Istoria este mai ales geografie". pe care ea a reuşit să o ducă iată! la bun sfârşit. a ideii mele. 210. 206. 209. faptul că descrierea unui gest durează mult mai mult decât durata reală a gestului. cu toate milioanele de cupluri care fac să se perpetueze specia umană. decât expresia noastră mi-e urât? 207. la viitor. ca şi cum moartea ar fi . Cele două scrisori ale lui Cezar către Cicero. intrigă. a unei bătrânele firave şi scunde ca o fetiţă: "Păi ce pot eu să mai ştiu. fără să-şi mişte măcar buzele. mă umplu de stupoare. Ceea ce mă supără mai tare la scrierea prozei este încetineala. aproape suspectă. Rostea cuvintele frumos. După cum se vede. cu sensul că e aşa de bătrână. disperare atât de fără soluţie. nu numai locuitorii Fanarului..a noastre chiar mai mult decât a altora îmi apare la fel de eficace şi întoarsă pe dos. Concluzie stranie a oricărei călătorii: pentru mine geografia este mai ales istorie. aşezaţi în parc pe două bănci alăturate. Hohotele istoriei consumate se adaugă râsului din comedii şi se scad din plânsul dramelor. două perechi de îndrăgostiţi. dintre filmele vechi. descoperirea îmi dă întreaga măsură a întâmplării de care depinde istoria şi mă întristează ca o sugestivă ilustrare a Ecleziastului. încât am viziunea eroului rămânând neclintit cu mâna în aer pentru a mă aştepta să-l ajung din urmă în descrierea mişcării. O amânare a curajului. De ce bizantinism să însemne numai ipocrizie. ci şi El Greco ţine de "Byzance aprčs Byzance". încât se poate vărsa de cealaltă parte a zării. ci şi spre filozofie. în timp ce dramele tot mai penibile. spune un filosof. Îmi imaginez scrisul. cred . Îmi dau seama de absurditatea.o operaţie îndelungată şi dificilă. în gând! Cine ar putea spune câte dintre deprinderile noastre nu vor părea celor ce vin aberante şi câte dintre mirările noastre ridicole şi lipsite de sens. mereu. Fraza lui Jules Michelet care se dovedise mereu şi mereu cutremurător de exactă de-a lungul întregii noastre evoluţii . Din această perspectivă. 205. Replică. încât aproape a terminat de murit. 201. dar mă gândesc cu voluptate cum le voi continua mai târziu. Aflu că o furtună de nisip din Egipt a scos la iveală. eu sunt de-acum aproape de tot moartă". dar şi de masochism. În loc să mă bucure. 202. 208. Cu toată evidenţa multiplicării la infinit. douăzeci şi opt de zile. monstruoasă aproape. fără să se tânguie. au făcut douăzeci şi şase şi. De aceea. auzită în autobuz. care se ascundea pentru a-şi face nevoile şi nu voia să fie văzut gol.. trimise din Britania spre Roma. 203. Din letargia serii îmi imaginez cu plăcere hărnicia dimineţii.

Nu era o discuţie estetică. Şi asta pentru că . Trebuie să recunosc că. iar corpul omenesc a devenit în tot secolul şaptesprezece pretextul unor jocuri răsturnate. în această privinţă nu aveam nici o îndoială că totul este atât de relativ şi de subiectiv încât unui locuitor al altei planete. una dintre temele discuţiilor purtate pe plajă. într-un nou context.forţa binelui se bazează pe masochismul celor buni. Dar nu despre asta era vorba.deci mai uşor dereglabil! . buzele noastre umede. mai mecanic. când timpul încetează pentru o clipă a mai conta -. infinit de subtilă şi de ingenioasă.211. dar de neînvins. pielea noastră moale. o reprezentam într-o copie mai mult sau mai puţin perfectă. ideea din "Discursul asupra metodei" aşeza convingerea antică (omul este măsura tuturor lucrurilor) într-o nouă ecuaţie. o extraordinară maşinărie. mai sofisticat. în timp ce . vor considera acest corp ca pe o maşină"). de artere. cu monumente sculptate dintr-un întreg munte. O capodoperă finită aşezată în centrul unei capodopere infinite. mâinile noastre osoase şi gâturile noastre golaşe ar putea să i se pară la fel de monstruoase cum ni se par nouă reprezentările cu tentacule şi antene din povestirile sciencefiction. Ideea carteziană a maşinăriilor printre care se înscrie însuşi corpul uman ("Ceea ce nu va părea deloc ciudat acelor care. ţărmuri şi cascade. dar ale cărui graniţe se extindeau la cele ale universului.bazându-se pe întinsa argumentaţie a nenumăratelor boli care pot să ne distrugă .ceilalţi susţineau precaritatea constituţiei noastre fizice. ideea filosofică a generat idei artistice şi moderne. de vene şi de celelalte părţi care se află în corpul fiecărui om. deşi este fără încetare învins. RĂGAZUL UNEI DEFINIŢII 97 . depinzând de mersul spiritului. dar nu mai puţin fericite de vară. ştiind cât de felurite automate sau maşini mişcătoare poate crea meşteşugul oamenilor. în nisipul fierbinte. culcate de-a lungul unor întregi păduri. maşina hidraulică a naturii poate să amintească . altfel decât noi. "Respiraţia şi alte asemenea acţiuni naturale şi obişnuite. Pentru că. un aparat cu atât mai sensibil . cu statui enorme şi coloşi în interiorul cărora se puteau vizita grote. cu bietele noastre trupuri lăsate pradă tuturor viruşilor. sunt ca mişcările unui orologiu sau ale unei mori pe care simpla curgere a apei le poate face neîntrerupte". Mersul spiritului? Stăteam întinşi în nisipul fierbinte. fiecare dintre noi. nu asupra frumuseţii formelor umane meditam noi. pe care chiar perfecţiunea ei o face dependentă şi fragilă. nu mai puţin capodopere ale universului mereu instabil între perfecta. microbilor. eu pledam pentru perfecţiunea ei. precara materie şi spiritul fragil.de ce nu? . mai aproape de perfecţiune. O TEMĂ DE DISCUŢIE Una dintre temele de discuţie ale verii . de nervi. Ceea ce dezbăteam noi se lega de însuşi principiul vieţii. mai formală.un om. Un aparat. de calitatea complicatei maşinării pe care. întrebuinţând numai foarte puţine piese în comparaţie cu marea mulţime de oase. mai mult sau mai puţin discutabilă. cu şipote având roluri fiziologice şi elemente geografice figurând organe. din moment ce omul nu este decât o maşină hidraulică.o privire atentă şi aproape fără voie ironică descoperă . de muşchi. a fost aceea a perfecţiunii corpului omenesc. Binele are ciudata calitate de a nu putea fi exterminat.acel gen de discuţii care se poartă numai în adolescenţă sau în vacanţă.cu cât este mai complicat.

despre care vorbeşte Platon. ci şi cu un fel de curiozitate palpitantă. Napoleon).. A spune că este răstimpul dintre două războaie este mai exact şi. cea mai plină de sens. "perioada de după război"). greu de definit. pentru că nimeni nu avusese vreodată răgazul să realizeze ce mai este pacea în afară de faptul că nu este război. Această senzaţie de reîntâlnire. o ştiam din copilărie. pe cea de a doua ("situaţie în care nu există război"). şi poate şi mai greu de imaginat. în mod evident. cu mâinile în poală şi cu faţa emaciată de nesomn alături de somnul bărbatului şi al copilului. dintre idei şi dintre sentimente. mai mult vis decât realitate. dintre contemporani. dar o făceau întotdeauna confuz. din clipa când i-am văzut prima oară o pânză. prin aceea de reîntâlnire cu ceva ştiut dintr-o altă viaţă. Poate de aceea (şi poate pentru că. Un vis care nu cere decât răgazul unei definiţii.Pacea face parte dintre acele noţiuni cărora li se găsesc mai uşor antonimele decât definiţia.până acum oamenii nu l-au avut. al înţelepciunii şi al dragostei.. Pacea universală. .istoria războaielor pe care le-a dus împotriva ei însăşi. mă obseda în coşmare şi am recunoscut-o cu gratitudine. dintre fiinţe. Dincolo de această generalitate.să nu incendieze-şi să nu dărâme casele. Dicţionarul însuşi.cum să-i spun? ."Pax vobiscum" rămâne. Cezar. E adevărat că în timpul nesfârşitelor campanii militare. fetiţa deşirată. mai mult speranţă decât amintire. de credinţă. În faţa tablourilor lui Corneliu Baba am simţit ceea ce simt în faţa marii poezii: bucuria de a descoperi în sfârşit ceva ce presimţisem de mult. cei mai importanţi dintre oameni sunt cei ce şi-au dovedit geniul covârşitor în arta de a învinge prin forţa armelor (Alexandru. Cornelia Baba este artistul de la care am învăţat în scrisul meu cel mai mult. femeia îmbătrânită. şi niciodată pacea tuturor. într-un celebru jurământ medieval . Totul se petrece de fiecare dată ca şi cum ar fi vorba de o noţiune puţin cunoscută. A FI ETERN Cred că. înspăimântaţi şi înspăimântând. cu minima condiţie de a avea suficient timp (fără război!) pentru asta. ţăranca uscăţivă. i-am urmărit evoluţia nu numai cu admiraţie.cavalerii se angajau ". înaintau prin seară şi memorie de dinainte de naşterea mea. Tânăra fată cu pulovăr roz şi ochi transparenţi o cunoşteam de mult. fiecare îşi putea imagina cel mult pacea lui. asediaţi sau asediind. a fost proprietatea acestei arte de a şoca. bărbatul istovit. Oricât de ruşinos şi de absurd pare.". oamenii n-au încetat să viseze la pace. Un timp pe care . istoria speciei noastre este . după ce foloseşte o metodă ("stare de bună înţelegere între popoare"). pacea ca rezultat al toleranţei şi al comprehensiunii. A FI NOU. Periodizarea timpului scurs se face prin raportare la principalele conflagraţii. artistul al cărui fel de a înţelege arta mi-a pus cele mai multe întrebări ce-şi aşteptau şi de la mine răspunsul. o împerechiere de cuvinte) ce nu ştiam că ştiu. încercau să contureze o situaţie. şi m-au ajuns deodată.până acum . dar de care brusc îmi aduc aminte. emoţia găsirii a ceva (o imagine. care nu imploră decât răstimpul dintre două negări. în bivuacuri şi în tranşee.izvorât după anul 1000 din spaima nebună care a înconjurat ca un halou sumbru acel prim sfârşit anunţat al lumii . alungaţi sau alungând. etapele poartă numele marilor flageluri ("perioada dintre cele două războaie mondiale". nu prin senzaţia de nemaivăzut. a fost visul de aur. dar a fost nevoie să-i văd portretul ca să mi-o amintesc şi să n-o mai uit niciodată. bătrânul tăcut şi tot grupul acela întorcându-se de secole şi secole de la câmp. al omenirii. spre clarificare. pacea dintre popoare. ca un enigmatic nucleu în jurul căruia se învârte totul. care nu întotdeauna era şi pacea celorlalţi. mai simplu decât a încerca să găseşti caracteristicile acestui răstimp.. ca un sâmbure de mister. cu cât mai lung cu atât mai în stare să le învingă. Ceea ce m-a fascinat întotdeauna şi continuă să mă fascineze. ci. să nu taie şi să nu smulgă viile. am avut presimţirea acestei . cel mai scump şi cel mai teoretic. dintre urări. care implica parcă şi propria mea devenire. îi adaugă. şi pentru noi. pacea exterioară şi pacea interioară. tot atâtea negaţii care. şi ne-am întâlnit. o noţiune căreia fiecare dintre noi suntem gata să-i înţelegem caracteristicile şi să-i descoperim definiţia. de aducere aminte. în orice caz. se 98 .trebuie să recunoaştem . dimpotrivă.. iubire şi speranţă. o pată de lumină. de recunoaştere. de a răscoli.afinităţi interogative). împreună şi cu destulă stângăcie. să nu facă prizonieri ţăranii şi să nu le ia acestora hrana.

dincolo de valoarea sau de perenitatea sa. a unei interpretări. dimpotrivă.artistul n-a renunţat la rigoare. din suferinţa care a dat naştere şi a făcut atât de necesare aceste virtuţi cardinale). egal depărtate de coşmar şi de joc. dizolvând totul în jur. De altfel. chiar dacă a trăi nu are întotdeauna sens. este un bun conducător de umanitate şi cred. În ultimele cicluri . prin simplul fapt al aşezării în faţa vieţii nu a unei oglinzi (ar fi prea lipsit de speranţă!). În faţa unui tablou de Corneliu Baba am avut din nou revelaţia . din scepticism. aşa cum întreaga artă a lumii de până acum a izvorât din speranţă. când nu e decât o descurajare fără margini. exorcizant. Îmi dau seama că ceea ce spun poate fi cu uşurinţă interpretat greşit ca un optimism fără acoperire. la intensitatea clipei de acum.în stare să determine un destin . să devină difuz . Am înţeles . 99 . ca un declic indicator al valorii. credincioasă mereu numai sieşi şi nevoii sale de a spune ceea ce are de spus. optimistul. ci a unui portret. Arta maestrului clasic atinge astfel.dar ce înseamnă clasic într-o operă în care fiecare tuşă şi fiecare umbră au un sigiliu personal şi de neconfundat? . ci etern. SCRIU Scriu pentru că n-am descoperit nici o altă soluţie mai eficace. ceea ce m-a frapat întotdeauna în ele a fost capacitatea de a stăpâni timpul. din litere. în faţa marilor opere printre care număr pânzele lui Corneliu Baba.că important nu e să fii nou. răzbunătorul Exegi monumentum. Salvator. "Orice carte este o sinucidere amânată" spune undeva Emil Cioran. a unui substitut de realitate mai comprehensibil (oricât de supra-realist ai fi!) decât realitatea. Pentru că sunt convinsă că scrisul. Altfel spus.că adevărata înnoire nu e schimbare. iată. şansa unei permanenţe (o. nevoii mele de-a exista. de a-l încorpora în unităţi care sunt de obicei ale spaţiului. de a-l încremeni în forme cărora rigoarea nu le diminuează misterul. Un recipient care a putut rezista neschimbat câtă vreme nu trebuia să conţină decât viaţa. rezumând cum nu se poate mai tranşant acest caracter salvator al trecerii în cuvânt.ceea ce ştiau toţi maeştrii prerenascentişti.atunci când nebunia şi absurdul s-au revărsat corodând. cotele celei mai tulburătoare şi acute modernităţi.. Şi nu mă refer atât la perenitatea lui. dar care a început să-şi piardă contururile. mai totală. aproape fără să se schimbe şi aproape fără să se fi observat când şi cum. mă încăpăţânez să cred. cât la momentul naşterii sale. Formele clasice . de altfel problematică. arta viitorului nu va putea face abstracţie de ele şi va exista. dar rigoarea însăşi pare să se îndoiască de propriul ei rost şi de propria ei consistenţă într-o lume în care raţiunea se stinge otrăvită cu o overdoză de ea însăşi. în nevoia oamenilor de a fi umani. caracterul salvator.cutremurătoare . prin simplul act al creării. după cum nemişcarea nu le scade încărcătura de viaţă. mai mult chiar decât celelalte arte. Nu susţin că scrisul este singurul sens posibil. salvatoare prin simpla sa apariţie din neant.sunt numai recipientul în stare să primească mereu alte şi alte substanţe. la ideala lui supravieţuire. pe care nu şi-l mai poate permite nici cel mai inconştient contemporan al bombei atomice!) devine şansa unei consistenţe şi argumentul unei speranţe. ci luare de la capăt.. ci funcţionează. Astfel. de a fi în stare să insinueze bănuiala că. al scrisului constă în calitatea lui aproape magică de a şti. dar şi că fiinţa mea are un sens. a scrie nu poate să nu aibă.ca sub puterea unei încărcături radioactive . dar ceea ce nouă ne apare atât de uluitor . numai în măsura în care va fi în stare să le reinventeze: din disperare. exasperării mele de-a mă convinge nu numai că sunt. susţin doar că este singurul sens care mi-a fost oferit mie. chiar. În faţa unui tablou de Corneliu Baba m-am gândit că marele secret de a nu fi niciodată demodat este să nu fii niciodată la modă. decât inteligenţa unei negaţii.produce pentru mine. într-o magistrală lecţie de estetică depăşind limesurile picturii. ca un dig în stare să întrerupă curgerea şi să acumuleze substanţă. credinţă şi iubire (mai precis. pe care am fost eu în stare să-l inventez. din indiferenţă. Cred că. Dar mi se pare mai uşor să-mi asum naivitatea unui vis.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful