Mircea Eliade

INCOGNITO LA BUCHENWALD
Pentru Sibylle Se adunaseră toţi în faţa ferestrei. Tăceau, ca şi cum s-ar fi silit să pară indiferenţi, privind ninsoarea. Şi deodată tresărind, Maria da Maria începu să şteargă geamul cu palma stângă, apropiindu-şi fruntea şi clipind repede din pleoape ca să vadă mai bine. Cineva se trudea să deschidă poarta. Atunci o văzu şi Făgădău. Călcând anevoie, dar fără şovăială, printre troiene, înainta o femeie îmbrăcată într-o manta de ploaie, cu cizmele înalte până aproape de genunchi. Un şal a cărui culoare nu se mai putea distinge îi acoperea aproape în întregime figura. Curând o auziră pe verandă, ciocnin-du-şi cizmele milităreşte, ca să le scuture de zăpadă. Ieronim deschise larg uşa şi, pentru că necunoscuta rămăsese nehotărâtă în prag, îi apucă braţul şi o trase înăuntru. Apoi închise uşa împingând-o cu piciorul. Femeia îl privi zâmbind, cu o neaşteptată lumină în ochi. — Dumneata eşti Ieronim Thanase? întrebă. — Eu sunt. — E adevărat că ai un câine savant? Ieronim începu să râdă. — Nu unul, spuse. Am doi! — Atunci, ştiu cine eşti, reluă femeia şi începu să-şi scoată atent, fără grabă, mănuşile. Astă-vară veneai la Spitalul Colentina, la pavilionul copiilor, ca să-i distrezi... — Aşa e. Ba chiar, o dată... — Ieronim! îl întrerupse Maria, apucându-i braţul. Nu e nevoie să intri în amănunte... — Purgare non est necesse! adăugă cineva. Necunoscuta îşi scutură de câteva ori, cu gesturi scurte, pletele şi zâmbi din nou. — Te cunosc bine, spuse. De aceea am îndrăznit să te caut pe o vreme ca asta, deşi nu ştii cine sunt. Eu sunt Marina Darvari. — Nu. Nu cred că ne-am cunoscut. — Dar nu e vorba de mine. E vorba de o fetiţă, un fel de nepoată de-a mea. O fetiţă bolnavă, într-o odăiţă întunecată şi umedă, şi nici o păpuşă, nici un ursuleţ, nici o jucărie, din toate câte i-au dăruit rudele şi vecinii, nu o mai face să râdă... Numai rouă dacă-ar bea, Cu cenuşă, scrum de stea... recită melancolic un tânăr cu fruntea larg descoperită. Apoi, înclinându-se, adăugă: Numele meu e Petru Lorinţ. Student în anul III. Conservator şi Facultatea de Litere.

începu. În câteva zile va împlini opt ani. luându-i mâna. apoi îşi plecă fruntea. O trase uşor după ea. Doar o clipă. — Va fi greu. îi omor sigur. spuse aşezându-se. — Să nu răciţi. îndreptându-se spre uşă. în care parcă şi-ar fi reţinut răsuflarea. chiar acolo. Se întrerupse brusc. Ei alcătuiesc Corul. Şi când Ieronim vă deschide uşa. sau poate un camion de la teatru. ei. Se îndreptase spre jilţul cu spătar înalt. Pe zăpada asta. să mă duc să-i iau.. Ceilalţi se strânseră din nou lângă el. treptat.. pironindu-şi privirile în tavan. Deşi nu va dura mai mult de un minut. stă cu ochii deschişi. chiar aşa cum s-a întâmplat.. Stă. că nu e vorba de o fetiţă bolnavă. cu gravitate. Ieronim. Şi spectatorii ar descoperi. rezemat de perete. . turburaţi şi totodată însufleţiţi. — Ar putea avea dreptate. O clipă.. ca şi cum şi-ar fi cumpănit bine răspunsul. spuse. — Ar fi prea frumos... Dar nici măcar ninsoarea. la fereastră. adăugă după o clipă de tăcere. şi n-am ce să le dau de mâncare. puternică. Ieronim înălţă din umeri. roşind vinovată. ca o singură voce. apoi intraţi. aritmică. şi apoi să găsesc o sanie sau vreo maşină. — Corul! exclamă solemn Ieronim. spuse. nasturii de sus de la manta. Singurul Cor autentic pe care-l avem azi în Bucureşti. îi puneţi aceleaşi întrebări. spuse.. Ieşiţi pe verandă. şi-i omor degeaba. Maria apucă iar braţul lui Ieronim.. Apoi se hotărî. să încercăm. Marina păru că luptă să-şi înece un suspin.. E prea frig. În orice caz. exclamă Maria. — Doamnă.. Ieronim îi cercetă pe toţi.. apoi întrebă: — Dar voi ce credeţi? Doctorii. Câinii nu-i ţin aici. că e vorba de. întretăiată de pauze lungi. ar părea prea frumos. şi tinerii nu se înşală niciodată atunci când e vorba de viaţă.. Marina începu să-şi descheie. Îi privi pe rând. ci de altceva. Singurul care ar putea fi comparat cu Corul tragediilor greceşti.. În clipa următoare se afla lângă Marina. Nici o lacrimă.Marina îl privi adânc.. Adică.. vă scuturaţi cizmele ca şi cum le-aţi scutura de zăpadă. nu era decât respiraţia ei curioasă. nu o mai impresionează. Sunteţi toţi tineri. — E adevărat. întrebător. profundă: — Va trăi! Va trăi! Va trăi! Maria întoarse capul spre Ieronim. — Am sigur dreptate.. Poate că nici nu-ţi dai seama cât este de adevărat!. — Ai auzit ce-a spus? A spus: când e vorba de viaţăl Am putea începe aşa. uscaţi. Ar trebui. nici măcar nu ştiu ce are.. îşi dădură seama. oarecum la întâmplare. de zile şi nopţi.. spuse. spuse Făgădău. dar. O ajută să-şi încheie nasturii de sus ai mantalei şi îi înfăşură şalul deasupra capului. — Vă cred. infinit mai grav. stranie. absentă. Dintr-o singură privire. Dar voi? Voi credeţi că va scăpa cu viaţă? Se strânseră şi mai aproape unul în altul şi izbucniră toţi. deci... Vreţi să ne faceţi un serviciu? Un foarte mare serviciu? O să vă explic îndată despre ce este vorba.

. — Şi mai precis: dacă vom izbuti să înţelegem ce s-a întâmplat acolo. dacă vom şti. îngroşat de tutun şi alcool. — Băieţaş. — Tu eşti ăla care. eu sunt muzicantă. aşa şi pe dincolo?! strigă el cu un glas sălbatec. către Ieronim: Acum. purgare non est necesse! Spune ce ai de spus.. continuă Maria. — Dar atunci ce mă-sa pretinde că este? Fakir? îmblânzitor de şerpi? — El spune că e Boddhisattva. uităm tot. Astă-vară veneai la Spitalul Colentina. fii gata.. Şi celelalte.. dar mustrător: Sensul îl creăm noi. parcă silindu-se să-şi păstreze o anumită gravitate.. pentru că Marina rămăsese în prag. prin spectacol.— Ce fel de întrebări? — Ce-aţi spus adineaori: Dumneata eşti Ieronim Thanase? E adevărat că ai un câine savant?.. scurt şi concis. personal. Mai precis: aşa ar putea începe şi acolo. Arată-ne! Făgădău se depărtă câţiva paşi. ninsoarea răbufni cu putere în odaie. aproape cu dragoste. apoi se întoarse brusc. Ieronim. Scoţându-şi absentă şalul. dar mi se spune Maria da Maria.. Sensul îl revelăm noi.. Iritat. Marina îl privi. reluă Făgădău. izbucnit parcă din gâtlej.. silind-o apoi să se aşeze în jilţ. la numărul 18. răspunse Lorinţ. Am trecut şi eu pe-acolo. N-are nici un sens! Corul rosti încet. — E absurd! izbucni Ieronim. îl ameninţă Maria... Nu sunt multe. — Aşa începe şi acolo. Uşa!. unul care se pretinde făcător de minuni? — N-a spus niciodată că e făcător de minuni. — Eu sunt. încruntat.. spuse Ieronim. aproape în şoaptă.. Părea un alt om.. înfigându-şi pumnii în şolduri.. cu o privire sălbatecă. Ieronim îi apucă braţul şi o trase înăuntru. . nu poate începe aşa! Deocamdată. Când o deschise.. — Tăcere! şopti fără să întoarcă capul. — N-are nici o importanţă.. zâmbindu-i cu neaşteptată căldură. Ieronim. Ieronim. şi apoi încercăm altceva. Ieronim ridică exasperat amândouă braţele în sus: — Nu! Nu! Nu! Pur şi simplu.. — Atunci ştiu cine eşti. Apoi. îl întrerupse Făgădău. Continuaţi!. — Dumneata eşti Ieronim Thanase? — Eu sunt. la pavilionul copiilor. şi totuşi. — Este adevărat că aveţi aici. — E adevărat că ai doi câini savanţi? Pardon! E adevărat că.. ştiu ce s-a întâmplat. Dar. Deschise uşa şi o împinse cu emoţie pe verandă. — E adevărat. Eu nu fac parte din trupa lui Ieronim. o încurajă Maria. Maria o ajutase să-şi descheie nasturii de sus ai mantalei. fără început şi fără sfârşit! Întorcându-se către Marina. Prin Spectacol.. Ieronim începu să râdă: — Aţi ghicit că e vorba de începutul unui spectacol experimental. — Eu. — Numele meu este Maria Daria Maria.

. — Dar cum aţi ghicit? Aţi aflat de la cineva? Marina îşi scutură din nou pletele. evident. într-o perspectivă nouă. deşi condiţionaţi şi îngrădiţi din toate părţile. — Chiar dacă cineva e gata să ne stropească cu gaz şi să ne dea foc. Pentru că. că într-o situaţie-limită. căci Buchenwald asta înseamnă: locul unde oamenii au fost prinşi şi carbonizaţi ca şoarecii într-o cuşcă stropită din belşug cu gaz. numai spactacolul poate arăta că oamenii din zilele noastre nu sunt în situaţia şoarecilor prinşi în cursă. mult prea lung pentru statura lui. bunăoară evadând dintr-o închisoare modernă. să-i spunem? îi întrebă Ieronim. Închipuiţi-vă că.. Dar dacă. Ieronim s-a gândit la Boddhisattva pentru că a voit să detaşeze problema libertăţii din contextele în care a fost dezbătută până acum — iudeo-creştin.. tinereşte. cu mici pete roşietice pe obraz. Ieronim. numai prin spectacol am putea izbuti să arătăm că. adăugă Marina. vorbi cel mai vârstnic dintre ei. — Eu sunt Valerian şi mi se spune că sunt cel mai înţelept. mimul. — Fiind cea mai tânără. — Nu. răspunse Ieronim. — Aţi auzit? Aţi auzit? strigă Făgădău. marxist — şi s-o plaseze într-o altă perspectivă. libertatea nu poate fi decât interioară. — I-am spus deja esenţialul. — Ar fi multe de spus. Şi ca să nu spună de la început că este nouă. zâmbind melancolic.. noi.. Iartă-mă. Blonziu spălăcit. era îmbrăcat cu un palton vechi. existenţialist. Aşa este. Maria da Maria întoarse brusc capul către ceilalţi şi-i privi speriată. adăugă. Câţiva începură să râdă. adăugă Valerian. ca şi contemporanii noştri din celelalte ţări şi continente.. tonul vocii. se adresă Marinei. Doamnă. continuă întorcându-se către Marina. căutându-şi unul altuia privirea. — Şi vă rugăm să păstraţi această imagine. Acum. aşa cum credem noi... Aşadar. spune înainte. În fond. Nu mi-a spus nimeni nimic. corul)... Este evident. adică prin spectacol (incluzând. vocabularul. reluă Ieronim. Buchenwald.... Scena se petrece într-un lagăr de concentrare şi de exterminare.Violoncelistă. cucerirea ei este tot atât de dificilă pe cât este cucerirea libertăţii exterioare. a camuflat-o sub un termen exotic: Boddhisattva. interveni Fă-gădău. sunt considerată şi cea mai . să-i spunem. noi. — Dacă doamna ne asigură că va fi discretă. apoi îşi netezi prelung fruntea cu palma dreaptă. acea libertate interioară absolută nu se dobândeşte uşor. trebuie să precizăm modalitatea libertăţii de care dispun. — Dar nu înţeleg ce-are a face Buchenwaldul cu Boddhisattva. o întrerupse Marina. câţiva. fericiţi. am ajuns mai demult la concluzia că numai prin teatru. Dar mă fascinează ideea lui. nu suntem asemenea şoarecilor prinşi în cursă. Ieronim? — Cam aşa.. coregrafia. Dar mi se pare evident: gesturile. bunăoară. ca la Buchenwald... adăugă. aproape imposibil de verificat de ceilalţi din jur. Fata se apropie şi-l bătu pe umăr. Pe de altă parte. — Cred că am înţeles ceva.

pe la Charlottenburg. acum că nu se va întâmpla nimic. pentru că vorbim de libertate şi afirmăm că nu suntem asemenea şoarecilor prinşi în cursă. Ce folos să-l fi atârnat într-una din odăile noastre. Eram aici. răspunse Marina. — Nu. numai pentru că ninge întruna de aseară.. Evident. eu nu mă sperii de un cur de femeie.. Zamfira.. Ieronim. — În fond. „Vă aduc o zeiţă în casă". Dar m-a fermecat îndată ce-am dat cu ochii de el. şi atât cât cunosc eu." „De ce? am întrebat-o.nepricepută. nu mă îndoiesc că va veni. — Destul de departe. evident. un perete curios reparat. Ştiu. şi poate i-ar grăbi însănătoşirea. aşa cum acoperim oglinda. M-aţi liniştit voi. chiar dacă ţi se va da camionul teatrului. ce-ar mai putea adăuga. Şi. în pictură. care părea o uşă blocată cu scânduri. doamnă? întrebă întorcând capul. Am .. — E cel mai frumos corp de femeie pe care l-am văzut vreodată. adăugă.. cu Luchian. îl întrerupse Manole. spuse Condurachi. scoate-ţi haina. E mai degrabă un corp de zeiţă.. Şi. nu mi-e cald.. spuse. Dar nu-l putem ţine aici. adăugă repede. unde se distingea. Nu ştiam ce să credem: îi place.. să acoperim tabloul cu o perdea. avea dreptate. — Nici eu.. Se întrerupse pe neaşteptate şi-şi opri privirile în fundul sălii.. continuă Manole... Dar. în sculptură sau în realitate. Este pur şi simplu perfect. Şi îndată ce se va potoli ninsoarea. oarecum la întâmplare. eu nu mă pricep în pictură. în salon îşi are locul. unde nu intră nimeni? Ei bine. Dar ştii că pe-aici se vântură atâţia copii. de unde vii tu. bătute una peste alta. Se întoarse către Manole şi-l întrebă zâmbind: Dar ce-a spus. Deşi am un nume frumos: Sofia Speranţia.. Generăleasa? Cum de l-a acceptat? Manole începu să râdă: — La asta nu ne gândisem. şi mi-a spus: „Manolache. apoi începu din nou să râdă: De altfel. aproape că nu mai poţi spune că e un nud de femeie. e admirabil.. Rămase o clipă pe gânduri. Dar nu văd ce-ar mai putea schimba. anevoie. nici de un cur de bărbat!. A spus că vine exact după un an. îl întrerupse Condurachi. uite. Aşa ceva n-ai să întâlneşti pe acolo. după obiceiul ei. nu-i place? Şi deodată a exclamat: „E foarte frumos.. tot nu vei mai putea ajunge până la ea. nu putem face nimic! Iar dacă va ninge toată noaptea asta. — Dacă nu e vorba de o întâlnire cu adevărat importantă. în cazul acesta: e vorba de o fetiţă bolnavă pe care câinii tăi ar face-o să râdă. Stă departe.. totuşi. te rog să mai ai puţină răbdare.. — Trebuie să sosească dintr-un moment într-altul. numai aici.. în tinereţea mea. spunea. ne-am înţeles ca de sărbători.. adăugă Manole. Dar nu vă mai gândiţi la ea. a înlemnit. când vin rudele şi copiii.. ce ne facem acum. Şi-atunci. Pentru că e un nud de femeie?" Ea s-a uitat curios la mine. adăugă ridicându-se din jilţ.. când s-a întors Generăleasa şi a dat cu ochii de tablou. şi auzim soneria. adică foarte puţin. spuse Manole subliniind cu înţeles cuvântul. Condurachi se apropiase de tablou. acum vin de la Zürich. — Aşa spunea şi ea.. — Ca să fiu foarte sincer." Într-un fel. aşa cum nu m-am speriat. aşa ne-am cunoscut. Dacă ţi-e cald. când mi l-a arătat.

Vărul ei." — Adevărat? exclamă Condurachi.. lucrurile s-ar fi petrecut aşa. aşa cum îşi inventase nu ştiu câte nume şi pseudonime. evident. Şi totuşi avea ceva nobil şi. Am auzit că sunteţi oameni cu stare şi că vă plac lucrurile frumoase. Luchian şi cu mine am împietrit. proptindu-şi tabloul de genunchi. ci una din zilele noastre. Şi cum nu prea vrea să vândă — nu vinde decât la străini. Şi azi suntem în 12 iulie . Inventa tot felul de întâmplări stranii. — Evident că nu. — Dar. — Bănuiesc că o cheamă. aproape sărăcăcios îmbrăcată şi totuşi. Pentru că. să zicem „misterul" ei.. Părea suferindă. O chema. Condurachi clătină neâncrezător din cap: — N-am auzit niciodată de o sculptoriţă sau o pictoriţă cu acest nume. sau în oraşele de provincie — e necunoscută.. dar nu colecţionari de meserie. nu ştiu cum să spun. ne-a spus. Pretindea că ştia de noi. . Apoi a scos pânza cu care fusese acoperit şi s-a dus să rezeme tabloul de jilţul Generălesei. de-abia izbutea să zâmbească. Tânărul intră. începu să-i desfacă sforile. Acum zece ani. — Curios! exclamă Condurachi apropiindu-se din nou de tablou. avea nevoie urgentă. a pus această condiţie: că va veni după un an. parcă ar fi vrut să-şi ascundă nervozitatea. O femeie necunoscută. că cineva din familia ei cunoscuse pe nu ştiu cine din familia noastră. ne-a asigurat.. Darvari. — Uite.. că adevărata ei vocaţie e sculptura. — Zamfira şi mai cum? îl întrerupse Condurachi. „Maestrul Manole Antim? întrebă. încât n-a avut nici o dificultate. „E cu câţiva centimetri mai scundă decât originalul. singurul tablou.. nu e pictoriţă. obosită. cu mult gust.E de necrezut! exclamă Condurachi. Îţi repet ce mi-a spus ea: că s-a suit în trăsură cu vreo patru-cinci lucrări — acesta era. trei zile. ne-a oferit Zeiţa. a recunoscut în faţa noastră că-l minţise — l-a asigurat că avea de încasat nu ştiu câte mii de lei de la nişte comenzi mai vechi şi că nu are de făcut altceva decât să ceară clienţilor să elibereze cecurile pe numele lui. zeiţa împlinise optsprezece ani şi avea doi metri patruzeci şi cinci. de fapt." Făcu semn unui tânăr care rămăsese afară şi pe care nu-l văzusem când deschisesem uşa. Şi. mă rog. evident. Atunci de ce-a venit să vă ofere Zeiţa? Manole începu să se plimbe. adică în două. Nu ştiu ce-a crezut şi cât a crezut acest Dragomir. — Dacă e adevărat ce ne-a spus. Zamfira.. preţurile erau atât de derizorii. Nu vreţi o zeiţă? Nu e vorba de o zeiţă din Antichitate. de o anumită sumă. Preţul era cam tot atâta cât trebuie să fi fost costul ramei. Se îndreptă grăbit spre tablou şi din spatele ramei desprinse cu grijă o hârtiuţă. am fost la nunta ei. scris chiar de mâna ei: 12 iulie 1930. restul. că la expoziţii îşi semnează operele cu fel de fel de nume sau pseudonime. am aflat mai târziu. — Nu. sculptură — şi s-a dus la câteva adrese. dar prietenii îi spuneau Marina. Dragomir. de altfel cu totul întâmplător. ne salută timid şi. de oameni cu stare. cum să spun. astea făceau parte din.deschis eu.. sau a chemat-o. de vreo cincizeci de ani. Ea pretindea că. Când am văzut-o ultima oară. cu mâinile la spate. „enigmatic" în figura ei. Ea l-a asigurat — evident. de fapt. bref.

— Numai de s-ar ţine de cuvânt şi ar veni. fără să-şi poată desprinde privirile de buzele lui. Ieronim începu să râdă. adăugă coborând glasul. Apoi porni mai departe. în gura căminului rămase. Maşina unui prieten din corpul diplomatic. pachete cu cărţi şi ziare. cârpită pe alocuri cu cartoane şi jurnale nepriceput lipite. înălţându-se către tavan. Şi chiar aici. Se apropiase.. când. îşi dădu seama că se înşelase. pentru repetiţii.. . Până atunci. un picior de lemn. în mijloc. — Mai sunt destule lucruri prin celelalte încăperi. Dar s-au ivit anumite încurcături. Ieronim ridică din umeri. Şi. — Dar până atunci? întrebă. ajungea până aici viscolul. Se îndreptă încet către cămin şi-l privi cu atenţie. peretele părea mai bine conservat.. — Mai avem. — Aici nu mai locuieşte nimeni.. grăbind uşor pasul. de colţul din stânga. doar pe jumătate carbonizat. Acolo. Doar câteva crăpături adânci.. vin eu cu o maşină bine încălzită. la răstimpuri. Ieronim zâmbi.. ce-o să faceţi? Iarna de-abia a început. ne-a mai rămas dulapul. lăzi vechi şi alte nimicuri.. Nu. acolo. casa ar fi trebuit să fie dărâmată astă-toamnă. pâlpâind brusc.. Fiecare dintre noi avem. până sus. câte un pat cald.. cu marginile aproape regulate. L-a adus un unchi al meu din Bavaria. — Credeţi că e picior de masă? întrebă. două? Nu mai aveţi nimic de ars.. spuse. uite.. Acesta e picior de cuier. Venim doar pentru repetiţii. zece minute. Iar în pod a mai rămas câte ceva. de-a lungul pereţilor goi. de lângă uşă.. totuşi. la primăvară nu mai scapă. N-are să-ţi pară rău. repetă Marina absentă. cu zugrăveala căzută. Are vreo patru. Ne încălzeşte cel puţin o săptămână. Nu puteţi arde şi aceste câteva scaune care v-au mai rămas!. În orice caz. Cel mai gros cuier din tot cartierul. v-am spus. Condurachi se aşeză resemnat în fotoliu şi-şi căută tabachera. neaşteptat de gros. Îndată ce se va potoli ninsoarea. şi-şi încheie nasturii mantalei. şi arăta vag cu braţul în jurul lui. Marina tresări.. —. — Şi. Numai când se apropie la câţiva paşi. diferite obiecte combustibile.. Peretele era tot atât de zdrenţuit ca şi restul sălii. pe sub uşă. Manole adăugă: — Fă un efort şi mai stai încă cinci. Sub cenuşă. cinci sute de kilograme.1931. pe unde a dat Dumnezeu. Picioarele de masă le-am ars săptămâna trecută. o suprafaţă mai puţin decolorată. vedeţi. Dar Marina nu-l mai asculta.. Văzându-l că se uită nervos la ceas. Au de gând să construiască aici un imobil de douăsprezece etaje. trebuie să vă adunaţi aici. E un dulap cum nu s-a mai făcut altul de o sută de ani. reluă Marina privind melancolic în jurul ei. — Dar ce-o să faceţi într-o zi. părea deodată foarte bine dispus. Când întoarse mirată capul. Mândria Generălesei!. parcă ar fi pătruns-o deodată frigul... Parcă de-abia acum îşi dădu seama cât e de vastă şi de ruinată sala... Marina îl ascultase fascinată.. Ştiţi. se mai zăreau resturi din jăratic.

grav. înţelegem esenţa şi mesajul Buchenwaldului. şi când mi-au curăţat una din coaste cu bisturiul le-am spus să fie atenţi.. Ce ştiţi voi de Buchenwald? — Nu. O dată ce. cum şi-ar fi putut arăta altfel libertatea pe care. căci mă gâdil.. Dar ce folos.. S-au convins şi ei. din caritate. Dar dacă doamna a fost acceptată în secretele spectacolului nostru. şi de mai multe ori. aparent. Atunci. parcă ar fi avut cizme de campanie. Cum aţi ghicit? Asta făcea parte. dar aşa sunt eu. s-o văd şi eu. îl mustră Maria da Maria. că nu ştii ce te aşteaptă. — Băieţaş. să mă vezi cum am să tremur.. şi tânărul începu să-şi şteargă liniştit sângele de pe obraz. Făgădău călcă apăsat. Ieronim se apropie de ei şi-i întrerupse cu blândeţe: — De-ajuns pentru azi. vorbi grav Marina. să sperăm. din scena de-adineaori: după ce-i spune că lui îi va fi frig în crematoriu — căci. — Este extraordinar! exclamă Ieronim. reluă Făgădău. să-i spunem magică. scuipând în obraz pe comandantul lagărului. — Ba ştiu foarte bine: crematoriul. îl scuipă în obraz. cu ochii adânciţi în orbite. ce spunea Ieronim: că libertatea interioară este aproape întotdeauna irecognoscibilă. sfinţi. va înţelege. Am înţeles. Ultima oară erau doi doctori acolo. zgâlţâit de frig. fă minunea. — Cer iertare celor în drept. dacă n-ar fi fost un Boddhisattva. — Am făcut-o. şi o să-mi suflu în pumni ca să mă încălzesc.. din nefericire. măcar să afle esenţialul. pentru el se alesese pedeapsa maximă: incinerarea de viu — după ce-i spuse asta. fii atent la ce spui. Dar ne-am dat seama că asemenea reacţie. când. doamnă! o întrerupse Marcian. din dragoste pentru semenii lor au refuzat soluţia... Şi. nu se potriveşte unui . eroică. evident. continuă Marcian scoţându-şi brusc ochelarii şi aşezându-i în buzunarul de sus al paltonului. Nu simţeam fierul roşu. mi-ar fi spus Boddhisattva. nici măcar pe limbă. în Japonia. aşa şi pe dincolo. Să ne închipuim că se aflau acolo. — Ia priviţi! întrerupse Maria da Maria. — Tu eşti ăla care. Şi e probabil că.. făcător de minuni. — În orice caz. adineauri. ziceai că eşti fachir? — Poţi fi şi fachir. Oricare dintre noi. printre condamnaţii la incinerare. Făgădău îl plesni cu cravaşa. arţăgos din fire. în China. — şi au acceptat. — Am înţeles mai mult decât vă închipuiţi voi.— Dar de ce Buchenwald? întrebă ea pe neaşteptate. Vă rog să-mi iertaţi tonul.. Nu suntem singuri. dar va muri liber. nu. şi-ar fi dovedit libertatea şi altfel. — Minunea e. dacă nu vei fi şi dumneata acolo. cu un glas surprinzător de puternic. În India. în chip public: bunăoară. dar asta nu mă mai interesează. martiri. invizibilă. ziduri abolite etc. Se opri în faţa unui tânăr înalt. slab.. ridicând braţul. până de curând. bunăoară. astăzi. Boddhisattva numiţi-i cum veţi voi. condiţia celorlalţi. Anume. Dar nu asta e problema. a miracolului — porţi deschise ca prin farmec. că cel căruia voi îi spuneţi Boddhisattva va muri carbonizat. Problema începuse să v-o explice Ieronim. a intervenit cine nu trebuia să intervină. cu mâinile în şolduri. Doamna va vedea restul la premieră. trimişi special de la Centrală.

— Dar atunci v-aţi ales episodul cel mai greu de ilustrat. parcă atunci ar fi dat cu ochii de el.. chiar dacă nu ştim. El m-a aşteptat zece ani. căci sunt şi tuberculos. după cum nu s-ar fi potrivit. pe care n-am avut încă plăcerea s-o cunosc.. vorbind şi scriind perfect româneşte. încercând să fie solemn. Marina se întoarse şi-l privi surprinsă.. pronunţă el rar.. Locuieşte mai mult în străinătate. nu putem să-i spunem!. Din prag.. aşezase buchetul pe una din măsuţe. — Îmi place de voi că vă trudiţi să respectaţi adevărul istoric. Ştim toţi ce s-a petrecut la Buchenwald.. Ieronim se întoarse către ei: — Să-i spunem? exclamă. acum unsprezece ani. entuziasmaţi.. — Încă nu. Numele meu este Petru Petrovan. cu obrajii îmbujoraţi. pentru Ieronim. spuse. oprindu-se la răstimpuri ca să-l contemple. — Sper că mai trăieşte încă. continuă Marina. aşa cum înţelege Ieronim că trebuie să fie adevăratul actor. De când a plecat din ţară. De-abia după ce. tânărul înalt şi slab. vorbi. Manole îşi dădu seama că nu făcuse prezentările. Evident. — Nu avem dreptul. Şi după câte mi-a povestit Manole. rezemându-l de o enormă scoică de mare.. melancolic şi totuşi amuzat.. şi nu vom şti niciodată. cu o senină gravitate. Sunt poet. Tot atâta am să-l aştept şi eu. lui Isus sau unui martir creştin. intimidat.. spectacolul îşi propune să reveleze spectatorilor nu numai scopul suprem — cucerirea libertăţii interioare — dar şi mijloacele prin care această libertate poate fi cucerită. Manole roşi şi începu să-şi frece mâinile. — Ea trebuie să fie. Nu. bunăoară. încurcat. în carne şi oase. În mână avea un buchet de trandafiri roşii. Marina îl ascultase cu o neaşteptată emoţie. După cât am înţeles. cu privirile aţintite asupra tabloului. Dar din deznădejde. Se îndreptă spre el agale. Dar când v-am întrebat: De ce Buchenwald? mă gândeam la altceva. — Inginerul Ştefan Condurachi. n-am mai primit nici o veste. — Exact! spuse Ieronim. Era îmbrăcată tinereşte şi totuşi sobru. aşa cum fără îndoială fusese ea cu cincisprezece. şopti Manole când auzi soneria. Nu ţi-am spus eu că vine? Deschise uşa şi nu-şi putu ascunde surpriza. Dar nu mai avem veşti de la ea. Manole făcu câţiva paşi spre ea şi o întrebă.. douăzeci de ani mai înainte. Doamna Zamfira Darvari.. există. timid: — Dar soţul dumneavoastră? L-aţi regăsit? Marina încercă să-şi ascundă zâmbetul. E drept că nu prea ştia să scrie. eroismul sau sfinţenia anumitor victime. emoţionat. Fericit. . am devenit actor. Dar cum o să arătaţi mijloacele prin care a fost cucerită libertatea interioară? Toţi începură să aplaude. şi pentru voi toţi. dar soţul ei era un filolog desăvârşit. începu Condurachi.Boddhisattva. privindu-l adânc în ochi. — E cu adevărat o zeiţă. îi zâmbi Marina. — Pentru stăpâna casei. spuse. Marina zâmbi absentă. adăugă adre-sându-se Marinei.

Este o capodoperă! — Mulţumesc. izbucni în râs. Un vechi. am avut impresia că mă priveşte ironic. mulţumesc. cu mare grijă.. — Nu. altul de Pătraşcu şi câteva marine de Iser. spuse în cele din urmă. blând.. aproape de stradă. — Eu ştiu la ce vă gândiţi.. ca şi cum ar fi vrut să spună: „Vă pierdeţi tinereţea cu himere. aşa cum făceau de câte ori simţeau că nu mai e nimic de spus. — Un an trece repede... Când întoarse din nou capul şi-l văzu pe Manole.. mângâindu-le. mânuind aproape cu dragoste toporişca.— Atunci. Am venit doar să schimb tabloul. Nu se mai distingeau decât stâlpii verandei şi. — Un dulap. bradul.. încercase chiar un început de poem. V-am adus. la alegere. să vă ofer ceva? O cafea? O dulceaţă? Îmi pare atât de rău că nici de data aceasta Generăleasa nu este acasă. Nici nu i-am fi îngăduit. deschise uşa şi. spuse Marina. nimic de încercat. Şi de-aceea nu ne reuşeşte nimic. mulţumesc foarte sincer.. vă riscaţi talentul încercând tot felul de experienţe. Nu vă e mintea la spectacol. când aveţi aici. — În orice caz. doar atât! şoptise. neştiind ce să facă cu mâinile. în chip savant. Traversă repede salonul. nici nu spunem. — Petele acestea decolorate de soare şi adâncite de umezeală. se întorceau de la fereastră. Dar nu îndrăznea nimeni să plece. fără să întoarcă capul. Dar. un nud de Bonnard.. Ne-a spus doar atât: că dacă am şti cum să privim petele acestea. completă Făgădău. nu văd ce-aţi mai putea adăuga sau schimba. doamnă. Am nevoie de Zeiţă. Manole o privea stânjenit. cel dintâi care îşi scosese paltonul. nici nu arătăm. cu Zeiţa. o întrerupse Ieronim. — Ne-am învăţat cu ea. — A spus altfel: „sensibilitate" de umezeală. înţelept? — dulap. interveni Condurachi.." Ieronim îl sfărâmase cu mare pricepere. tustrei. aproape singurele pe care le-a făcut. unul după altul. vorbi ea deodată. continuă Ieronim. — Cum să le privim şi să le înţelegem. Valerian. la un moment dat. în faţa . concentrat. Este pur şi simplu perfect. Şi când veţi vedea ce vă aduc în loc!. Dar nu cred că voi schimba ceva. bătrân şi obosit sau. nu ne-a cerut nimic. Vi-l înapoiez la anul. din pânzele cu care fuseseră acoperite. sala se încălzise din nou şi. Când începuse să se înfierbânte căminul. Ne va lipsi.. — Dar nu vi-l iau de tot! exclamă. poate. o nevoie personală. poate chiar sarcastic.. — Proaspăt logodiţi. câţiva metri mai departe. apropiindu-se de cămin. îi prezentă ea. frecându-le.. începură să desfacă sforile şi să scoată tablourile. adăugă coborând uşor glasul. să ne ceară ceva. abil. se strânseseră toţi în faţa ferestrei. Priveau ninsoarea.. unul câte unul. Maria da Mana îşi întinse mâinile cât putu mai aproape de flăcări.. poate cu oarecare milă.. după câteva minute. îl întrerupse Marina. Vă tot întrebaţi de ce ne-a cerut ea să privim petele astea? — Nu ne-a cerut.. Treptat. se întoarse însoţită de o foarte tânără pereche.. Apoi. — Şi totuşi. Ca de obicei. de altfel.

începu Făgădău. Şi atunci a trebuit să caut altceva. şi până la urmă descoperă comoara chiar la el acasă.. Puţin îmi pasă de enigmele sau nostalgiile care se leagă de trecutul acestei case. a vrut să pară cât mai enigmatică şi mai oracular-misterioasă: „Dacă aţi şti voi. adică Apa şi Focul. că. sau de trecutul familiei mele. dar fiecare din noi numai la asta ne gândim: enigmatică şi oracular-miraculoasă. Sunt singurul — sau ultimul. reluă Ieronim.. îl întrerupse Maria da Maria. Le cunosc toate câte s-au întâmplat şi. cum prea bine spui. Marina Darvari. de a trăi exclusiv în prezent? O priveau toţi. cum să priviţi petalele acestea" etcetera. Nu recunoaştem. dacă voi aţi şti cum să le priviţi. repetă visător Lorinţ. Trebuie să fie altceva. deşi le păstrez amintirea. Dacă a făcut vreo aluzie la trecutul mai mult sau mai puţin misterios al casei acesteia sau la trecutul familiei mele. O cunoaşte toată lumea. şi cel mai la îndemână. dar eu n-am fost dăruit cu asemenea credinţă. povestea rabinului din Cracovia. oricât ar fi de absurd. — Eu evit termenul „mântuire". surprinşi. poate ca să se răzbune că nu am introdus-o în anumite secrete ale spectacolului. nu mă interesează. Doar crăpătura care se înălţa aproape în diagonală către tavan îşi păstra direcţia şi adâncimea." Se apropiaseră de zid. umezeala şi soarele. ca un personaj dintr-un film mut de la începutul veacului. mai înalt şi mai creator. nu mă interesează. repetă. cum vreţi să spuneţi — supravieţuitor al familiilor Antim-Calomfir-Thanase. mişcându-şi încet capetele când spre stânga. cât s-ar dovedi ea de tragică.. emoţionaţi. clipind uneori din ochi. Se dusese s-o caute nu mai ştiu unde. şi chiar invidiez pe cei care cred într-un mântuitor. ca să surprindă toate nuanţele posibile. Cu mine începe o nouă istorie. oricum ar fi fost privită. — Dar vezi că a reuşit.. Asta a vrut să ne spună: aveţi aici modelul exemplar al uniunii contrariilor. pentru că fără libertate n-aş putea trăi.voastră. A doua. îmbrăcată cu o blană de astrahan. aceste pete decolorate de soare şi de igrasie.. aşa cum cred eu că-l putem împlini trăind liber orice epifanie a prezentului. — Dar. Orice tip de mântuire presupune credinţa într-un mântuitor. nedumeriţi. — Ar fi fost prea banal. a vrut să spună altceva. pe alt plan. Dacă nu i-ar fi . cu un buchet de violete în mână. Marina înaintă încet către ei. privindu-l atent.. îl întrerupse Ieronim. Dar. exclamă Marina. Ieronim. Mă consider primul dintr-o nouă dinastie. Nu există altă cale de mântuire. poate la Varşovia. etcetera. — Asta am învăţat şi noi. Atunci am înţeles. sub cenuşa căminului. Erau pete fără forme precise care-şi modificau contururile după unghiul din care erau privite. pentru că ar putea da loc la confuzii. îl întrerupse melancolic Ieronim. Respect. Nu mă interesează decât viitorul. când spre dreapta. v-am vorbit eu despre trecut astfel decât un mijloc. „descălecare" Antim-Calomfir-Thanase.. care visa mereu o comoară. — O ştie toată lumea. născută din nenoroc şi ursită deznădejdii. dar faptul acesta nu mă emoţionează. etcetera. învăţând să ne închipuim închişi la Buchenwald. Doamna aceasta. Îl ascultaseră toţi cu frunţile sus. dar ce-a vrut să spună? — Eu recunosc foarte sincer.. enigma aceasta mă obsedează.. spuse Petru Petrovan. concentrat. — Am citit odată o poveste cu un rabin din Cracovia. — Decolorate de soare şi de igrasie..

îl întrerupse Condurachi. în primul rând. a îmbătrânit îngrozitor. Pretindea că. dar nu m-a văzut sau s-a făcut că nu mă vede. o dată. n-ar fi crezut că este ea. Îşi opri o clipă ochii asupra Mariei. Şi i-am făgăduit că o să i-l facem. — În fond. care rămăsese cu buchetul de violete în mână. era o babă! Eleazar se opri brusc în mijlocul odăii. avea o pereche de şoşoni îmblăniţi. adăugă Marina. Şi în locul cizmelor milităreşti. adăugă melancolic. cu un grup întreg. greutăţi. —Apropos. căci sunt aşteptată. reluă Marina. Va trebui să ne mulţumim cu Bonnard. primăvara trecută. — Dar pe ea.. — Am prea multe pe cap. în faţa ferestrei.. Manole îi puse mina pe umăr. Se apropie de Maria da Maria şi.. — Ca toată lumea.. — Când te-ai întors? îl întrebă Manole. Dacă nu cumva îl vom vinde.recunoscut glasul. pur şi simplu aşa cum sunt ele în clipa de faţă. şi ar vrea să-i facem un om de zăpadă. ea e sculptoriţă. . n-am vrut să spun decât atât: învăţaţi să le priviţi aşa cum sunt acum. Acuma trebuie să mă duc. Dar să lăsăm asta. atât părea de tânără. răspunse Condurachi absent. încercând să zâmbească. şi atunci veţi înţelege. şi nici nu mai sperăm să ne-o înapoieze vreodată. Şi când v-am spus să învăţaţi a privi petele acestea. — Era de aşteptat. — Nu ne-a înapoiat-o. Am trecut să vă spun doar că fetiţa noastră râde şi se joacă.. cu un zâmbet. — Acum câteva zile. spuse Manole. Voi cum o mai duceţi? Manole ridică din umeri... — Mon cher. — Eu v-am vorbit exclusiv de prezent. E de nerecunoscut! Ce mai încolo şi-ncoace. îi oferi buchetul de violete. Marina. Ai auzit? A declarat şi Franţa război. preocupat.. boli. E drept. Necazuri. şi o să stăm de vorbă.. —Tot atât de tânără şi frumoasă? îl întrerupse Condurachi. — Dar cum aţi intrat? o întrebă Ieronim izbutind să nu-şi trădeze emoţia... n-ai să mă crezi. aşa cum nu mai văzuseră până atunci. Ni s-au oferit trei milioane. Tot nu v-a înapoiat Zeiţa? Manole clătină din cap.. fără voia lui. Era. — O să mai vin pe la voi.. — Zamfira Darvari sau cam aşa ceva. v-am propus o altă variantă a spectacolului vostru cu libertatea care se poate cuceri chiar la Buchenwald. când am zărit-o ultima oară. — Ai mai întâlnit-o? Manole clătină din nou din cap. chiar acolo. neîndrăznind să-l miroasă. pictoriţa.. — Am întâlnit-o de câteva ori. o variantă mai puţin spectaculară. Dar ce ai? Pari obosit. parcă s-ar fi întristat deodată. continuă Marina.

— Mă asculţi. ca o statuie. Totul a pornit de la petrecerea aceea. — Dar cui nu i-a rămas. traversând gineceul.. prinţul Siddharta. ştii povestea. a început să plângă şi i-a strigat: „Siddharta! Eu sunt soţia ta. şi. palid. nu. — Atunci. palatul şi haremul. Şi apoi Elvira. hai în grădină. — Nu fac nici o confuzie. Elefterescu rămăsese în picioare. rostogolindu-se provocatoare... şi acum nu mai îndrăznea nimeni să le ajute. evident cu majusculă. voind să se ducă undeva au alunecat şi au căzut în mijlocul salonului şi încercând zadarnic să se ridice. Mai ales că şi ceilalţi... destul de ameţită şi ea. pe mine nu mă laşi!. noi toţi — cu excepţia lui Adrian şi a Leanei — eram mai mult sau mai puţin beţi. încercând să pară lubrice. mă interesează. ori tu faci. dar ameţită cum era şi.. de câte ori avea prilejul. şi de-atunci. jucând puţin teatru. doar buzele îi tremurau. a voit să intensifice spectacolul şi s-a dus repede să stingă luminile. Şi e probabil că şi-au adus aminte de gravitatea cu care ne povestea Elefterescu — oh! de câte ori. Viki a voit să le ajute. tot pentru întâia oară. s-a împiedicat şi au căzut grămadă. cum a văzut toate concubinele dormind dezgolite. să vorbim despre altceva. care era lângă el la masă. iar Vera i-a strigat: „Siddharta! s-au împlinit scripturile. în fel de fel de posturi groteşti şi impudice. îţi dai seama ce-a fost şi ce s-a văzut. tremurând uşor de emoţie. — Şi fetele de pe covor? — Asta începusem şi eu să-ţi povestesc.. vreo confuzie. Acum e momentul să laşi totul şi s-o porneşti spre Himalaya!". . exclamând: „Aşa s-a întâmplat şi cu prinţul Siddharta!" — Ce-l apucase? întrebă amuzat Lorinţ. ori eu nu înţeleg nimic. noaptea în care Siddharta şi-a părăsit familia. numai de asta ne vorbea: Cum a văzut el. Cineva din capul mesei. Foarte probabil că şi-au amintit şi ele „Marea Plecare" şi scena din gineceu. toate trei. tăvălindu-se pe covor. şi cine ştie ce-ar fi urmat dacă Elefterescu nu s-ar fi ridicat brusc în picioare. ţi-am spus foarte sincer. din toţi prietenii şi colegii lui? ne-a repetat-o până la exasperare. tot atât de palid. şi această ultimă. încercând să le ridice pe amândouă deodată. Şi atunci au început să râdă şi mai isteric. Pentru că. — Nu. să-şi împlinească destinul!" strigau fetele de pe covor. îl întrerupse Lorinţ. Ţi-am citit şi fragmentele din scrisoarea lui Adrian. sau preferi să te uiţi pe fereastră? — Te ascult. la birou sau la petreceri. Noi o ştiam toţi." „Ba să plece. pentru că ne-o povestise de nenumărate ori. pentru întâia oară. când două din fete s-au îmbătat. reluă Eleazar. — Văd că ţi-a rămas şi ţie bine întipărită în minte viaţa lui Buddha. prea iubita Yasodharta.. un bolnav. şi apoi... trebuie să plece. o ştiau şi fetele. într-o zi. Lorinţ se reaşeză în fotoliu. dar nu mă pot reţine să nu privesc pe fereastră. pentru că ele se prăpădeau de râs rostogolindu-se pe covor. — Citise o viaţă a lui Buddha. nu mai ştiu cine era. un mort.. când prinţul a devenit ascetul Gautama. şi aproape întotdeauna cu aceleaşi cuvinte — şi-au adus aminte de gravitatea cu care ne povestea „Marea Plecare". Cum a văzut el atunci. spuse Lorinţ. cu rochiile lor scurte şi subţiri. în altă zi. supremă viziune a Eternului Feminin i-a fost de mare folos lui Siddharta. Niciodată toamna nu fu mai frumoasă.. undeva.

dar zadarnic. închis. de la petrecerea aceea. nu vrem să facem din el un sfânt sau un martir în sensul creştin al termenului — cel căruia i se spune Boddhisattva. În ce sens? — Simţea. — Dar nu e vorba numai de asta. tot pe-aici. ca şi atâţia alţii. — Nu văd legătura cu ce vrem să facem noi. — Nu e vorba acolo de un Boddhisattva şi de Buchenwald? Celălalt ridică din umeri. Dar când s-au aprins luminile. eram destul de aproape. acolo unde era. am început să-l tachinăm: „Tot pe-aici. E vorba de ce spune Adrian în scrisoarea de astă-vară. şi ne bucurasem toţi auzind că scrisese din nou. când s-au reaprins luminile şi ne-am dat seama că Elefterescu dispăruse.. Ori îşi urmează modelul. căci larma nu s-a potolit. a încercat să râdă. Voiam să-ţi spun că l-am auzit pe Adrian. am uitat să adaug. dar Adrian a recunoscut imediat legătura: totul a pornit de-acolo. Dar eu l-am auzit bine. Eleazar începu să se plimbe cu paşi mari prin odaie. care a devenit Gautama Buddha. Adrian s-a ridicat. printre curve şi bucureşteni?" Evident. pentru că n-avem cum să-i spunem altfel — îţi repet. şi mi-era milă de Leana. nu asta voiam să-ţi spun acum. poate. şi traduce tot ce se întâmplă în jurul lui prin mitul lui personal. apoi ridică din umeri. bineânţeles.. — Atunci n-ai ascultat bine când ţi-am citit fragmente din scrisoarea lui Adrian." Toate acestea n-au durat mai mult de două. dar îl cunoaştem toţi pe Adrian. şi toate celelalte. ca şi cum ar fi încercat să-şi potolească exasperarea. — Bine. de spectacolul vostru. să cânte. Pentru că.. la masă.. Dacă Elefterescu şi-a relevat secretul mitului care-l obsedează. legătura cu spectacolul lui Ieronim. este un fost inginer.. în legătură cu Siddharta. şi atunci e strivit!. Se opri brusc în faţa lui Lorinţ.. nu e nimic. — Adrian se afla acum într-una din perioadele lui de luciditate. Cel căruia i se spune Boddhisattva.Toţi au început să exclame. bine. să râdă.. şi deci antinazist. nu mai scapă. — Într-un anumit fel. trei minute. mai precis. dar ştiu ce înseamnă să ţi se reveleze mesajul unui mit. Dar Ieronim prezintă lucrurile cu totul altfel.. Dar nu văd legătura cu ce facem noi. că ce se întâmplase cu o noapte mai înainte ar fi putut avea o anumită semnificaţie. Elefterescu dispăruse. pacifist. Lorinţ îşi îndreptă din nou privirile pe fereastră. din care ţi-am citit fragmente.. căci părea speriată. Unii strigau: „Lumină! Să se facă lumină!" Alţii repetau refrenul: „Apoil! A poil!. reluă Eleazar.. e vorba şi de asta. Şi aşa a început." — Bine. şi el foarte palid. Încerca să ne convingă de gravitatea întâmplării. — Schimbat? se miră Lorinţ. când ne-am întâlnit cu Elefterescu. dar am simţit că e ceva schimbat în el. Cunoşti povestea lui. El e poet. îl întrerupse nerăbdător Lorinţ. ori îi rezistă. Nu ştiu cum a auzit el. Parcă ar fi fost o „orgie" din acelea pe care le citeau părinţii noştri prin romane. Pentru că a doua zi. să strige. cu riscurile pe care le implică.. la birou. îl întrerupse Lorinţ. În primul rând. Siddharta. . de cât a fost el de impresionat de dispariţia lui Elefterescu. „Eu rămân occidental. adică a lor. În sfârşit. şi ne-a făcut semn cu braţele. la Buchenwald. cu Orfeu şi Euridice? — O cunosc. nici măcar o aluzie.. spunea. deznădăjduită. Ţi-am spus: citise viaţa lui Buddha. eu am mitologia care mi-a fost ursită.

Evident. în primele zile ale războiului. sau al eliberării. ridicându-se brusc din fotoliu. când s-au întâmplat toate astea. spunea.Eleazar îl ascultase impasibil. formulată. Va face armata. continuă Lorenţ. — Ei. chiar dacă auzise de ideea lui Elefterescu. spuse Lorinţ. Teza lui era că poate — recunosc că spunea întotdeauna: poate — poate una din filozofiile. îşi va revela identitatea. — Anume ce? îl întrerupse iritat Eleazar. spunea. de un Boddhisattva. s-ar afla printre noi. la un moment dat. evident.. Tăcu brusc.. adăugă. Deci. cu timpul. repet. — Eram sigur că. atunci când va începe să predice. apoi se întoarse şi se opri în faţa lui Lorinţ. — Şi acum spune mai departe. Mă rog. reîncarnându-se ca să aducă mesajul salvării. . şi nici nu va părea de la început un geniu sau un sfânt. Cum l-am recunoaşte? — Începe să devină interesant! exclamă Lorinţ. Dar mai ales asta: că. ne-am convins că Elefterescu luase în serios buddhismul. chiar aşa în glumă. I-ar fi plăcut lui Ieronim. Spectacolul este altfel construit şi urmăreşte altceva. un Boddhisattva. — Păcat! exclamă Lorinţ. — Ce fel de teorii? — Teoriile lui buddhiste. să presupunem că un nou Buddha. de imposibilitatea de a recunoaşte un Boddhisattva contemporan. ştiu. Dar. anonim? Asta de unde a luat-o? Ţi-am citit adineauri fragmente din scrisoarea lui Adrian. mesajul. Războiul abia începuse. căzând pe gânduri. Era în toamna lui 1939. — Ştiu. Dar. prin iulie 1941. Dar.... formulată pentru epoca noastră şi în termeni accesibili culturii noastre. — Foarte interesant. proclamată. gnozele sau sectele religioase. Va fi un om ca toţi oamenii. oricât de mult ar semăna el cu oricare dintre noi. Citea orice carte care-i cădea în mână şi începuse să ne exaspereze cu teoriile lui.. şi aici îl încurcam noi cu întrebările noastre. deşi o fi auzit de el. el citea mai mult filozofie şi istoria religiilor.. deci. începu el când celălalt îşi întoarse iarăşi capul spre fereastra deschisă. nu mai pot repeta exact vorbele sau expresiile lui. să presupunem. creaţiile artistice contemporane? Eleazar ridică încurcat din umeri. Ieronim nu s-a inspirat din „cazul" lui. în chip public. cu un zâmbet sarcastic în colţul buzelor. va avea o meserie. Ce s-a întâmplat cu el? — Cu Elefterescu? A murit pe front. Atunci. de acest Elefterescu. ai să vezi imediat legătura. ce citise el în cărţi.. Dar eşti sigur că menţiona. camuflează noua versiune a salvării. nu se ştia nimic de Buchenwald. spune-i cum vrei. şi chiar dacă nu se va căsători. dacă ai să mă asculţi cu atenţie. sau creaţiile artistice contemporane. îndreptându-se către fereastra deschisă. Dar vreau să te asigur că. îi spuneam. va fi silit. — După atâţia ani. Era un om interesant. Spectacolul e construit într-o perspectivă cu totul diferită. — Dar ideea că un nou Boddhisattva va fi fatalmente camuflat şi. Va fi deci recunoscut ca un Boddhisattva. să predice. cum l-am recunoaşte? Pentru că nu se va reîncarna într-o familie princiară. Să auzim mai departe. — Şi ce vă răspundea? — Nu prea ştia ce să răspundă. va trăi şi el ca toţi ceilalţi. — Încerc să mă rezum. să-şi proclame. alături de filozofii şi gnoze religioase.

De-abia atunci Maria da Maria îşi dădu seama că plânge. în sfârşit. încă o dată. de tablă ruginită. — Ah! dacă aş şti să răspund la întrebarea aceasta.. Îşi potrivi bascul. Spune că de data aceasta. sub ninsoarea care cădea necontenit de trei zile. şi acest fel de spectacol este cu totul nou. banal în sensul că ne lovim la tot pasul de el şi în fiecare zi? Dar. — Îţi spun şi totuşi ai să crezi că nu-ţi spun adevărul. Se pregătea de plecare. Dar spune-mi măcar cum începe. ar fi prea multe de spus!. — Doamnă. murmură el încet. — Îţi baţi joc de mine! — Sau poate există. ca printr-o ceaţă fumurie. câte alte răspunsuri nu ne-ar cere să le mai întrebăm o dată. fără nici un efort. gânditor. Marina îşi şterse fără grabă fulgii care i se aşezau molatec pe obraji şi zâmbi. şi apoi încă o dată. continuă Lorinţ. cu un zâmbet enigmatic. nici nu ştiu dacă îl mai putem numi „spectacol" în sensul curent al cuvântului. — Bine. În fond. Ce ţi se spune.. — Niciodată toamna. şi ieşi s-o întâmpine.. Ieronim se opri pe trotuarul din faţa casei şi-şi scoase absent bascul din buzunarul macferlanului. muzica. reluă după o pauză. vă rog să nu intraţi acum. Rămase câteva clipe cu bascul în mână. dansul. e de nerecunoscut. Când o văzu de departe. încărcat cu giurgiuvele. ploua mărunt.— Nu am dezlegarea să-ţi spun. vorbi calm Eleazar. Apoi căută cu ochii un loc pe unde ar putea traversa strada. Dar adevărul este că nu există început! Eleazar izbucni în râs. şi Ieronim e nebun de fericire. Pot adăuga numai un lucru : corul. Ultimul camion. privind cum cei trei lucrători de pe acoperiş se pregăteau să zvârle în curte fâşiile mari. pentru că îl va găsi de la sine. mohorât. Dar cum să recunoşti adevăratul început. De câteva zile. Să nu crezi că nu l-am căutat. trăgându-l uşor pe frunte. — De aceea venisem şi eu. Îl căutăm şi acuma. în cizmele ei milităreşti. Maria da Maria îşi înfăşură fularul în jurul capului. ca un turban. să-i spun doar atât: că nu e nevoie să caute începutul. — De ce te uiţi aşa la mine? o întrebă Marina. printre băltoace şi noroiul amestecat cu ulei negru pe care-l lăsaseră camioanele. că de-abia a început repetiţia.. aproape pătrate. dar dacă nu l-am găsit. Lorinţ îl privi mirat.. şopti Maria. ţi se arată.. vreţi să fie marea surpriză a sezonului. Se întâlniră în faţa verandei... când spectacolul se întemeiază pe cel mai banal mister. luminile sunt tot atât de importante pe cât sunt dialogurile. înţeleg. dar parcă nu se îndura să se despartă de grădina pe care o vedea prin fereastră. călcând apăsat şi totuşi cu eleganţă. fierărie şi blocuri de . Pentru că plâng sau pentru că ţi se pare c-am îmbătrânit peste noapte? Nu-i lăsă timp să răspundă. printre troiene.

se poate rezuma. Ştiam asta de mult.. auzi chiar în spatele lui glasul Marinei. etcetera. Orice viaţă. cu faţa luminată de o bucurie copilărească. Se întrerupse. etcetera.. Alte două camioane goale se opriră. enervat. Era de mult o ruină. la colţul străzii. dar nu întâlni decât aceeaşi stradă îngropată în noroi. şi sus.. fără uşi şi cu ferestrele ca nişte mari orbite speriate. — Să nu-ţi mai fie teamă. dar mi-e teamă că deşi ai înţeles. cu gust de fum. pe alocuri înecată în băltoace. fără voia lui. îngropate pentru totdeauna. — Cum ai ştiut? o întrebă. — Dar.. un perete cu tapetul albăstrui. etcetera! Ai dreptate.. crezând că va ajunge prea târziu. Ploaia se înteţise. ca să-l poată vedea. Marina adăugă: — Etcetera. Marina se hotărî să-şi deschidă umbrela. Aproape că nu auzi zgomotul bucăţilor de tablă: căzuseră pe molozul din curte. spuse. — Am trecut pe aici azi-dimineaţă. aşteptând să se risipească ecoul prăvălirii unui zid întreg. întrebă repede. cu un aer vinovat în priviri. — O parte din viaţa mea care se duce.. zâmbind.. şi ceaţa începu să semene cu o negură.. râzând. înecăcioasă. îşi căută batista. Grăbise atunci pasul. fumegând. lăsând să se vadă. Dar se linişti de departe. cum am învăţat la şcoală. restul scării de lemn care ducea în pod. — Întrebam aşa.. Urmele sfinte ale trecutului. vorbi Ieronim. dar se trezi. persistent. Doar când ajunse. dar şi din anumite romane. Întoarse brusc capul.. Trecutul. Marina îl privea în ochi. Câţiva lucrători cu căşti de metal apăruseră din spatele casei. îşi dădu seama că odăile din fund dispăruseră. deşi fără treptele scării de la intrarea principală. spuse Ieronim continuând să urmărească manevra macaralei. de mult zdrenţuit. apoi îşi apăsă bascul pe frunte. Mai cercetă o dată. cât de departe izbuti să pătrundă cu privirile prin ploaia măruntă. pe trotuar. Ce nu înţelesesem încă era legătura. parcă tot mai bine dispus. — Suntem de perfect acord. parcă i-ar fi făcut o farsă. Casa părea încă întreagă. . — Eram sigură că am să te găsesc aici. Până şi şoarecii o părăsiseră. prin această formulă: etcetera. deşi fără succes. în faţa casei. Cu toate că ploaia se înteţise din nou. la etaj. ştiu unde duce acest fel de înţelegere. chiar în faţa porţii. o întrerupse Ieronim. să-i smulgă rădăcinile. Şi pentru că îl vedea că priveşte visător braţul macaralei care se pregătea să lovească peretele cu tapetul albăstrui. zâmbind. de unică.piatră.. ca să poată privi mai bine. copilăria şi adolescenţa mea. şi Ieronim căută un alt loc. Cred că nu-ţi pare rău. Ieronim ridică din umeri. până la ei. când tăiau bradul. Dar în clipa următoare îşi dădu seama că bradul fusese retezat şi că încercaseră chiar. fără urme etcetera. — De ce să-mi pară rău? spuse întorcând capul spre casă. praful răzbătea încet. reluă Marina după o lungă tăcere. dar o ţinea mult aplecată spre stânga. stingher.. cu puţine minute mai înainte. îl întâmpinase. care luase cu el jumătate din încăperile rămase încă în picioare. totuşi nu-ţi dai seama unde trebuie să ducă această înţelegere. Ieronim începu să tuşească şi. oricât ar fi ea de nobilă. la un moment dat.

Acolo. dacă ştim cum să privim.. Numai să înţelegi? — Aşteaptă. Aici. Îl orbea acum. Ce i-a apucat? Nedumerit. — Lecţia era prea simplă. adăugă precipitat. creatori... continuă Ieronim zâmbind. — Sunt nebuni! se auzi exclamând când dădu cu ochii de câţiva trecători zgribuliţi. Lui Ieronim i se păru că . apoi. îl ştiam de mult.. Camionul se împotmolise chiar în faţa lor. Cristalele se înălţau. la Buchenwald. Ieronim! Nu simţise când încetase ploaia şi se ridicase negura înecăcioasă. privim şi de data aceasta petele de pe zid. cu o copilărească încântare... Multă vreme n-am înţeles ce voiai să spui. acum cred că încep să înţeleg. în toate lucrurile. prefăcând clădirile în imense cristale. spontani. Şoferul îşi zvârli mucul de ţigară pe care îl păstrase în colţul gurii. înălţându-se şi parcă totodată adâncindu-se. toate câte se întâmplă în jurul nostru. îl orbea lumina. legătura între lucruri şi evenimente.. Nu e nevoie de peisaje paradisiace. dar fără să simtă că se cufundă pierzându-se într-o albă. izbucnit parcă din toate părţile deodată. şi Ieronim începu să-şi şteargă.. Dar. în orice împrejurare. Ştiam că aşa au văzut şi ei. — Da.. hotărându-se brusc să închidă umbrela. cât ar fi ele de urâte? În orice pată de igrasie pe un perete în orice împroşcătură de noroi? Îşi auzi atunci glasul şi zâmbi încurcat. tot mai puternică. şi totuşi nu clipea din ochi. acolo. stropii de noroi de pe bărbie. cu o voce caldă. nici de prezenţe nobile şi înălţătoare. — În fond.. Camionul se urni brusc. se opri. dar nu făcusem încă legătura cu petele de igrasie de pe zid. atunci. ca şi oriunde în altă parte. schimbată. şi înţelegem. Ştiam că e adevărat! Aşa au văzut şi ei. Dar cum să le-o arăţi şi celorlalţi?! exclamă deodată. oricând. petele pe care ni le-ai arătat astă-iarnă. Cum să le arăt că este aceeaşi lumină ascunsă pretutindeni. —. care se răspândea deasupra oraşului. şi în acea clipă îl asurzi un trăsnet nesfârşit. ca şi cum oraşul ar fi fost incendiat de o nefirească incandescenţă de gheaţă. suprafirească incandescenţă. ascunşi sub umbrele.. de muzică angelică şi celelalte. — E adevărat! murmură Ieronim fără să-şi dea seama că vorbeşte singur. întoarse capul ca să-i urmărească. pe neaşteptate. te rog. adică liberi. asemenea unor nesfârşite flăcări de aur şi de pietre scumpe.— Legătura? întrebă târziu Marina.. Ai vrut să ne spui că oricând şi oriunde putem fi fericiţi. continuă Ieronim. Inima începu să i se bată tot mai repede. Nu mă întrerupe. şi cerul se limpezise. contopindu-şi pe nesimţite vâlvătaia. şi înţelese.. — Ieronim! şopti Marina. făceam doar istoria descoperirii mele. — Numai atât? îl întrerupse Marina. Atunci Marina îl cuprinse în braţe şi-l sărută pe amândoi obrajii. de aceea mi-au trebuit două luni ca s-o înţeleg. apropiindu-se unul de altul. Privea înfrigurat lumina. mai sclipitoare. înjură şi făcu semn cu braţul unui lucrător din curte. Ai vrut să ne spui un lucru pe care. ridicând brusc glasul. în ceea ce mă priveşte.. cu o bruscă exaltare în glas.

neînchipuit de frumoasă. — Ieronim! şopti Marina. Ştiam că într-o zi am să te regăsesc! Chicago. cum nu întâlnise nici în vis.întâlneşte pentru întâia oară această femeie tânără. O privea amuţit. martie 1974 . aşa cum nu mai întâlnise niciodată în viaţă.