9.1. Masoneria Originile Francmasoneriei a.

De la mit la realitate Începuturile Francmasoneriei formează un subiect de interminabile discuţii „însuşi francmasonii şi-au atribuit întotdeauna origini legendare lăsând astfel în voi a lor numeroase fabulaţii, unele mai fantastice decât altele. Unii masoni nu au ezitat să plaseze obârşia ordinului din care fac parte în epoca creării lumi în timp ce alţii au văzut in masonerie moştenitoarea directă a cultelor de mistere, cum au fost cele lui Mithra sau cele de la Eleusis, ori a tradiţiilor antice ale Egiptului şi Greciei.”1 Fondatorul Francmasoneriei franceze cavalerul Ransay scoţian la origine, într-un discurs din 1737, proclama sus şi tare: „Da, domnilor, faimoasele serbări ale zeiţei Cere din Eleusis, ale zeiţei Isis, în Egipt ale Minervei, la Atena, ale Uraniei la fenicieni, aveau legături cu ale noastre. Aici se celebrau mistere în care se găseau numeroase vestigii ale vechii religii, din vremea lui Noe şi a patriarhilor." 2 Christian Jacq, în una dintre lucrările sale despre Francmasonerie, scrie în legătură cu originile mitice ale acestei societăţi: în 1823 masonul Olivier scria aceste cuvinte uimitoare: «societatea noastră există înaintea creării acestui glob pământesc, în diverse sisteme solare»".3 Francmasonii spun că Dumnezeu a fost „primul mason" de vreme ce a creat „Lumina”. El l-a numit pe Sfântul Arhanghel Mihai „ca prim Mare Stăpân al primei Mari lojă”. Adam a fost primul om iniţiat în secretele masonice. La porunca lui Dumnezeu el a creat o „loja” cu copiii săi şi ei au lucrat pentru dezvoltarea ordinului. „Constituţiile francmasonilor. Cuprinzând, istoria, obligaţiile, regulamentele etc, acestei foarte vechi şi venerabile confreerii", James Anderson, prezintă în manieră fantezistă şi legendară, istoria ordinului masonic precizând: Adam, primul nostru străbun, creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, MARELE ARHITECT AL UNIVERSULUI, trebuia să fi avut scrise în inima sa ştiinţele liberale, în particular geometria".4 Francmasonii vor să dovedească, astfel că ei păstrează amintirea originii fiecărui lucru şi că societatea lor iniţiatică nu este de provenienţă umană ci de origine divină. Adam, în viziunea masonică, nu este protopărintele decăzut şi păcătos ci este strămoşul iniţiat care a dat formă tradiţiei ezoterice masone şi a transmis-o generaţiilor următoare. În 1783, George Smith, Mare Maestru al Comitatului Kent a firmă că Francmasoneria îţi trăgea din Egipt multe din misterele ei. După părerea sa, Osiris şi Isis simbolizau fiinţa supremă şi natura universală; În loja masonică ei erau reprezentaţi de Soare şi de Lună, plasate la Orient şi-l încadrau pe Venerabilul lojei însărcinat să conducă ceremoniile. Smith credea că druizii primiseră esoterismul egiptean transmis apoi primilor masoni. Ignaz von Born, consilier al împăratului austriac losif al ll-lea a fost în aceea epocă „Venerabil al unei loji" . Cu ajutorul unei documentaţii rudimentare el a publicat un important articol asupra francmasoneriei; teza lui l-a entuziasmat pe Mozart „frate mason” şi prieten a lui von Born. Genialul muzician întemeindu-se pe erudiţia şi intuiţia „venerabilului maestru”, a scris partitura „Flautul fermecat”, povestea unei iniţieri masonice ce s-a derulat în Egipt. Succesul operei lui Mozart a făcut cunoscute masoneriei europene tezele lui von Born; datorită lui s-a deschis o nouă direcţie de cercetare. Începând din 1801 asistăm la crearea de ritualuri care se revendică din tradiţia egipteană: „Rit al perfecţiilor iniţiaţi din Egipt” „Ritualul din Misraiem „ „Ritualul din Memphis”. La Auch, masonii formează o lojă ce i-a numele „Piramida supremă" şi utilizează simboluri egiptene. O fază din ritualul zis de la „Memphis-Misraim" rezumă bine atitudinea generală: când „Venerabilul" lojei întreabă pe al doilea „Supraveghetor”: „de unde vii?", acesta din urmă răspunde: „Din vechiul Egipt, Venerabile Maestre, şi dintr-o lojă a SfântuluiIoan". „Al doilea
1 2

Luc Nefontaine, Francmasoneria, Bucureşti, Editura Diogener, 1993, p. 9. Christian Jacq, Francmasoneria: istorie şi iniţiere, Bucureşti-Braşov, Editura Venus şi Şchei, 1994, p. 26. 3 Ibidem, p. 27. 4 Ibidem, p. 27-28. 1

Supraveghetor” fiind însărcinat să răspândească printre „ucenici” învăţătura iniţiatică, cuvintele lui leagă masoneria de Egipt.5 Alţi francmasoni au căutat originile organizaţiei lor în societăţile secrete din Eleusis, unde se practica o religie de mistere, din ale cărei ritualuri au extras elemente ce le găsim astăzi în practicile rituale masonice moderne. Christian Jacq afirmă în legătură cu aceasta: „Fără nici o îndoială, masoneria a primit o parte din mesajul de la Eleusis. Este dificil să se precizeze importanţa acestei filiaţii, dat fiind aspectul fragmentar al documentării".6 Însă mitul fundamental al originii Francmasoneriei este „Legenda lui Hiram”. HiramAbil pare a fi fost un personaj istoric, fiind pomenit în Vechiul Testament la 3 Regi cap.7, versetele 13-45. „Era fiul unei văduve din seminţia lui Neftali. Tatăl lui, un tiran, era arămar, era şi Hiram plin de pricepere, cu meşteşug şi cu ştiinţa de a face orice lucru din aramă". „Se spune că regele Tyrului i-a trimis pe acest renumit meseriaş Hiram, în calitate de Mare Arhitect, la Curtea Regelui Solomon, cu scopul de a conduce înălţarea Templului dedicat lui Dumnezeu de către regele iudeilor. Hiram avea în subordinea 30.000 de lucrători veniţi din toate părţile pământului, fiecare vorbind limba sa proprie. Aceşti lucrători au fost împărţiţi după cât de multă meserie ştiau în următoarele categorii: „Ucenic", „Calfă" şi „Maestru". Evident. „Maestrul Maeştrilor", „Marele Arhitect" al Templului lui Solomon era Hiram. În zilele de plată, ucenicii se grupau în spatele coloanei; (Jakin) a Templului, calfele lângă coloana „B", iar maeştrii în camera din mijloc. Trei calfe vroiau să obţină gradul de maestru, deşi nu deţineau cunoştinţele necesare. Ştiind că Hiram avea obiceiul de a vizita la prânz lucrările efectuate, cei trei l-u aşteptat la câte o poartă a Templului cerându-i deconspirarea parolei de Maestru. Refuzaţi, l-au lovit şi omorât pe Hiram cu uneltele lor: rigla, cleştele (compasul) şi ciocanul de lemn (maiul), devenite apoi simboluri în Francmasonerie. Trupul celui ucis a fost înhumat într-o movilă solitară de pământ din Libanul de azi, iar pe mormânt i s-a pus o tijă de Acacea, arbore sacru la Egipteni, ce simbolizează: inocenţa, reînnoirea şi metamorfoza. Principala căutare iniţiatică a masonilor vizează găsirea „cuvântului pierdut" adică a parolei de meşter pe care Hiram refuzase s-o divulge. Acest cuvânt s-ar fi pierdut o dată cu dispoziţia „Marelui maestru al Templului „ astfel mitul susţine că trei „meşterii" au plecat în căutarea lui Hiram şi i-au descoperit mormântul, datorită ramurii de acacea. Ei conveniseră ca prima vorbă rostită la aflarea cadavrului să devină noua parolă de meşteri. Aceasta a fost exclamaţia: „machemach" (carnea cade de pe oase).7 Acest mit fundamental este realizat pe baza unor tradiţii foarte obscure. Chiar masonii „moderni”, în marea lor majoritate au considerat această mitologie drept ridicolă ce încearcă a întemeia istoria societăţii masonice pe simbolul ei. Daniel Beresniak investit cu funcţii importante în cadrul ordinului masonic afirmă: „Francmasonul care cunoaşte bine simbolistica identifică partea mitologică a oricărui discurs".8 Un alt autor ce s-a ocupat de istoria Francmasoneriei, Luc Nefontaine, afirma în legătură cu originile mitice ale acestei societăţi: „Asemenea eşafodaje genealogice nu rezistă însă mult timp unei cercetări istorice, chiar sumare. Se observă uşor că originile francmasoneriei nu se pierd în negura timpului, ci pot fi situate într-o anumită epocă şi într-un spaţiu determinant. Francmasoneria modernă, aşa cum o cunoaştem astăzi, îşi are originea în epoca medievală, mai precis în secolul al XIV-lea şi pare hazardat să urcăm mai departe în timp."9 b. Francmasoneria operativă În general, istoria Francmasoneriei se împarte în trei mari perioade succesive. Perioada operativă, perioada de tranziţie şi perioada speculativă. Iniţial Francmasoneria însemna o asociaţie a constructorilor liberi, scutiţi de majoritatea dărilor feudale. Aceştia erau edificatori de catedrale şi alte clădiri monumentale. Aceste asociaţii şi-au făcut apariţia încă în secolul al XI-lea în ţările Occidentale, fiind urmaşe ale străvechilor „colegii romane”, având o organizare destul de riguroasă, ce avea în
5 6

Ibidem, p. 33-34. Ibidem, p. 53. 7 Radu Comănescu, Emilian M. Dobrescu, Francmasoneria. O nouă viziune asupra lumii civilizate, vol. 1, Bucureşti, Ed. Valahia, 1991, p. 53. 2

centrul ei păstrarea secretului profesional. Fiecare asociaţie de constructori constituia un fel de organizaţie secretă îmbinând simbolurile biblice cu vechi simboluri păgâne. Aceste bresle aveau un limbaj secret, semne şi parole prin care membrii se recunoşteau, precum şi o vestimentaţie specială. În epoca medievală, întâlnim, deci, o masonerie profesională, o asociaţie ce regrupează oamenii care construiesc, care au un scop lucrativ. Acesta este motivul pentru care această masonerie de început este numită operativă. Istoricii francmasoni amintesc existenţa unei prime bresle de constructori încă din secolul al X-lea când regele anglo-saxon Athelston, care a domnit până în 939 a oferit privilegii deosebite zidarilor liberi. Un fiul al lui Athelston, Edwin, devine „geometru" şi „Mare meşter", el formează la York prima „Mare lojă" în anul 926 şi redactează prima „Constituţie" profesională masonică. De aici York-ul a rămas centrul tradiţional şi emblema Francmasoneriei engleze. Referindu-se la această relatare Cristian Jack se întreba: „Realitate sau legendă? Majoritatea istoricilor nu iau drept serioasă „legenda regelui Athelston şi a fiului său Edwin, din cauza lipsei de dovezi concrete. Numele şi date sunt probabil iluzorii, dar un lucru este cert. În secolul al X-lea al erei creştine, francmasonii şi-au dat un suflet şi legi. Ei au pus capăt dispersiei şi irosirii forţelor lor şi au creat o confrerie, care va fi păstrătoarea ritualurilor ordinii”.10 O altă teză legată de originile operative ale Francmasoneriei este aceea care face din templieri sau cruciaţi strămoşii francmasonilor. Această teză a fost introdusă de un mason de origine scoţiană, cavalerul Andre Michel de Ramsay (1686-1743). într-un discurs, din 1736 adresat francmasonilor spunea: „Strămoşii noştri cruciaţii adunaţi din toate părţile creştinătăţii pe Pământul Sfânt, au venit să reunească astfel într-o singură confraternitate, reprezentanţi din toate naţiunile."11 Legenda spune că cei nouă fondatori ai ordinului Templierilor au găsit în temeliile Templului din Ierusalim un chivot în care era ascuns un manuscris de o valoare inestimabilă. Acest manuscris reproducea procedeul folosit de regele Solomon pentru a realiza „Piatra filosofică" alchimică. La puţin timp după naşterea sa în 1128 ordinul Templierilor a avut o mare activitate arhitecturală, el a apelat la masoni, pe care i-a protejat în mod constant. În fiecare „Comanderie templieră" se găsea un „Maestru Arhitect”, iar în 1268, Maestrul Templului Fouques era totodată templier, francmason şi Maestru Dulgher al Regelui, el fiind simbolul unirii totale dintre templieri şi masoni încă de la acea dată. Pe lângă aceasta încă din 1155 toate lojele masonice engleze erau administrate de Ordinul Templierilor. Dispariţia oficială a Ordinului Templierilor este marcată de data de 19 martie 1314, când are loc execuţia Marelui Maestru Jaques de Molay. El fusese condamnat de către regele Franţei Filip al IV-lea cel Frumos care aliat cu Papa Clement al V-lea, învinuiau ordinul şi pe conducătorul lui de practici cultice eretice. Numeroşi alţi membri ai ordinului au suferit torturi şi închisoare în diferite oraşe din Franţa. Numai într-o singură zi au fost arşi pe rug 54 de templieri, deşi ei şi de sub flăcări au declarat că au fost torturaţi ca să declare că sunt vinovaţi de idolatrie şi imoralitate. După distrugerea ordinului templierilor unii au afirmat că au existat templieri care au scăpat de masacru. Se spune că Marele Maestru al provinciei Auvergne, Pierre D'Aumont s-a refugiat împreună cu doi comandori şi cinci cavaleri pe o insulă scoţiană. Pentru a nu fi recunoscuţi ei s-au deghizat în lucrători zidari. Pe acea insulă l-au întâlnit pe Marele Comandor Georges de Harris şi pe mai mulţi templieri, cu care a hotărât să continue tradiţiile ordinului. în ziua de Sfântul Ioan a anului 1313 ei au întrunit o adunare, în care D'Aumont a fost numit mare maestru. Pentru a se sustrage persecuţiilor, ei au împrumutat simboluri masonice şi s-au denumit „Masoni liberi". Această filiaţie templieri-francmasoni este la fel de controversată ca de altfel întreaga istorie a Francmasoneriei.
8 9

Daniel Beresniak, Francmasoneria, Ed. Humanitas, 1996, p. 21. Luc Nefontaine, op. cit., p. 9-10. 10 Christian Jacq, op. cit., p. 106. 3

Christian Jacq afirmă: „Numele şi datele sunt subiectul de dispute şi numeroşi istorici neagă ascendenţa templieră a Francmasoneriei".12 Iar Dan Amedeo Lăzărescu, Suveran Mare Comandor Al Supremului Consiliu de gradul 33 şi ultim pentru România al Ritului Scoţian Antic şi Acceptat, spune: „Ordinul Templierilor, fără a se identifica cu Francmasoneria, a cuprins şi francmasoni, templierii şi masonii scăpaţi din masacrul s-au refugiat în Scoţia".13 Naşterea Francmasoneriei moderne a) Perioada de tranziţie de la Francmasoneria operativă la cea speculativă. În secolele al XVI-lea şi al XVII-lea stilul gotic se stinge fiind înlocuit cu stilul renascentist. Rezultatul acestei modificări arhitectonice a fost, printre altele, o dramatică scădere a importanţei breslelor de constructori. Masoneria operativă decade, membrii ei se împuţinează văzând cu ochii, iar lojele abia dacă mai numărau câţiva membri. Această decădere marchează perioada de tranziţie de la Francmasoneria operativă la cea speculativă. Perioada tranziţiei este marcată de fenomenul de „acceptare". „Acceptarea” a fost un proces specific englezesc, de încorporare în loji a unor membrii străini de meseria de constructor. Aceşti noi membri, s-au numit masoni „acceptaţi. Masonii „acceptaţi"" nu erau constructori, ci nobili atraşi de iniţierile practicate de Francmasonerie şi de posibilitatea de a se grupa în secret. Încă din 1600, un nobil scoţian, John Boswell, se găseşte înscris în loja masonică din Edinburg, iar în 1670, mai mult de trei sferturi din membrii lojii din Aberdeen erau străini de meseria de constructor. Nu se ştie precis şi mai ales, de ce masonii „acceptaţi” au fost primiţi în lojele masonice. Luc Nefontaine citându-l pe Alee Meilor, francmason „regular” autor al uni dicţionar despre Francmasonerie, spune că principalul motiv este acesta: „pentru a umple golurile şi a susţine visteria, lojile operative au recurs la un expedient clasic: membri onorifici. Este verosimil, dar lipsa documentelor ne împiedică să afirmăm cu certitudine acest lucru. Sigur este doar faptul că membrii care se îndeletnicesc cu speculaţii abstracte vor deveni treptat majoritari în cadrul atelierelor şi vor schimba astfel orientarea primară a masoneriei operative."14 O conferie care a avut un rol important în tranziţia de la Francmasoneria speculativă la Francmasoneria speculativă a fost societatea „Rose Croix". În 1614 apare o mică broşură numită „Forma Fraternitatis" scrisă în latină şi germană, atribuită celebrului membru al Conferiei „Rose-Croix", Johan Valentin Andreas. Broşura dezvăluie existenţa unei societăţi secrete a savanţilor lumii. Această societate urmărea reînnoirea Occidentului, prin ridicarea nivelului cultural şi eliberarea spirituală a oamenilor. Întemeietorul legendar al societăţii este Christian Rose-Croix de la care a preluat şi numele „Rozicruciana" (a Trandafirului şi a Crucii). Despre acest Christian Rose - Croix se spune că ar fi fost orfan şi că la vârsta de 16 ani a placat în pelerinaj către Ţara Sfântă, iar la Damar a fost iniţiat în misterele Universului. A mai călătorit în Egipt, în Libia, în Maroc, întors în Europa, împreună cu trei călugări germani a întocmit un plan de reformarea lumii din punct de vedere politic, religios şi ştiinţific. Asociindu-şi încă trei adepţi, a întemeiat Ordinul Rozincrucian. Rozincrucienii aveau un limbaj „magic" şi depuneau jurământul de castitate. Ei posedau o „Carte Sfântă" unde sunt revelate toate secretele Universului; o carte unde totul este spus. Locul mormântului fondatorului legendar Christian Rose - Croix nu este cunoscut decât de iniţiaţi, găsim aici o asemănare cu mitul francmasonic fundamental al Hiram, al cărui loc de înmormântare nu este accesibil „Maeştrilor." Ordinul Rozicruciar a fost preluat, a fuzionat cu Francmasoneria, idealurile, studiile şi simbolurile rozicruciare regăsindu-se în Francmasoneria speculativă. Masoneria a păstrat deviza rozicruciană V.I.T.R.I-O.L („Visita Interiora Terra Rectificando Invenies Ocultum Lapidem" „Vizitând interiorul pământului şi rectificând, vei găsi piatra ocultă filosofică").

11

Luc Nefontaine, op. cit., p. 14. Christian Jacq, op. cit., p. 128. 13 Dan A. Lăzărescu, Românii în francmasoneria universală, Bucureşti, 1997, p. 5-6. 14 Luc Nefontaine, op. cit., p. 15.
12

4

Sfârşitul secolului al XVIII-lea a marcat în Anglia afluxul rozicruciarilor către Francmasonerie, fapt ce a marcat creşterea numărului de masoni „acceptaţi în lojele masonice, ei nu erau meşteri constructori ci practicau idealul rozicrucian al reformei morale universale. Pe măsură ce numărul masonilor „acceptat? creştea, Francmasoneria, se transformă din asociaţie profesională în societate cu caracter filosofic şi politic. Schimbarea este marcată chiar în documentele masonice, astfel în 1702 loja Sfântul Pavel din Londra hotăra: „Privilegiile masoneriei nu vor mai fi de acum rezervate numai muncitorilor constructori, ei, aşa cum se practică deja, acestea se vor extinde şi asupra persoanelor din toate categoriile sociale care vor dori să facă parte din masonerie."15 Tot în 1702, Christopher Wren, ultimul Mare Maestru al vechii Francmasonerii operative se retrage. Acesta era arhitect, deci un mason operativ, intelectualii nu i-au mai acordat nici un credit, ei dispreţuiau munca manuală, glorificând cultura şi ştiinţa. Concomitent cu retragerea lui Wren veche lume masonică dispare, iar noua masonerie, Francmasoneria „speculativă” ia cuvânt. b. Francmasoneria speculativă Apariţia Francmasoneriei speculative - numită „modernă" sau „simbolică" este atestată la 24 iunie 1717, data sfântă pentru mulţi francmasoni. în aceea zi, masoni din patru lojii londoneze se reunesc într-o tavernă a oraşului, într-o adunare pe care o vor solemnă, formând Mare Maestru pe Anthony Sayer. Ei definesc Noua Mare lojă din Anglia ca „lojă mamă” a tuturor celorlalte, creând o jurisdicţie a cărei suveranitate se întinde asupra tuturor lojilor masonice din lume acordându-le sau nu „regularitate”. Cu toate că începuturile au fost modeste, Marea Lojă a Angliei va căpăta în curând o importanţă considerabilă, fiind şi astăzi instituţia centrală care „recunoaşte” sau „nu recunoaşte” obedientele sau asociaţiile naţionale francmasonice. Această Mare Lojă va păstra de la vechea Francmasonerie operativă parolele, semnele şi simbolismul, pe care le va dezvolta după modelul societăţilor secrete din antichitate, va reorganiza riturile şi va adopta idealul roziancian al eliberării omului prin cultură deviza Francmasoneriei speculative fiind: „un mason liber într-o lojă liberă". La 24 iunie 1718, lui Anthony Sayer îi urmează în funcţia de Mare Maestru, George Payne. Al treilea Mare Maestru al Marii Loji a Angliei a fost Jean Theophille Desaguiliers. Francez de origine este numit mare maestru în 1719. Născut la La Rochelle, era fiul unui pastor hugenot, după revocarea „Edictului de la Nantes", este nevoit să emigreze în Anglia cu părinţii săi, în 1685. El şi-a făcut studiile la Oxford, devenind profesor de filozofie precum şi preot al Bisericii Anglicane. în 1709 era, capelanul prinţului de Galles. Membru al Royal Society şi prieten al lui Newton figura lui Desaguliers este importantă deoarece apare ca adevăratul autor, sau cel puţin inspirator al cărţii fundamentale a francmasoneriei moderne şi „Constituţiile lui Anderson”. Pastorul James Anderson s-a născut în 1684, fiind un personaj controversat al Francmasoneriei. După unii istorici fiind un mare iniţiat care ştia perfect ce făcea, după alţii Anderson nu era decât un personaj şters, umbră supusă şi glas al lui Desaguliers. Christian Jacq scriere referitor la paternitatea „Constituţiilor masonice" din 1723: „Nu suntem deloc lămuriţi asupra felului în care au fost redactate faimoasele Constituţii. Schematizând, predomină trei teorii: fie Anderson este unicul autor, fie Desaguliers este autorul adevărat, iar Anderson este redactorul zelos, fie un comitet format din 14 masoni a indicat ideile de bază, cărora Anderson le-a dat formă. Un mister de nepătruns învăluie aceste evenimente şi el va fi greu dezvăluit."16 Lăsând la o parte disputele iscate de paternitate, să ne referim la câteva puncte importante ale primelor Constituţii ale Francmasoneriei moderne. Constituţiile sunt publicate la Londra la începutul anului 1723, sub numele lui James Anderson, având ca titlu complet: „Constituţiile francmasonilor Cuprinzând istoria, obligaţiile, regulamentele etc, acestei foarte vechi şi venerabile conferii. ,,Ele au două părţi: în prima parte
15 16

Ibidem, p. 16. Christian Jacq, op. cit., p. 5

este prezentată într-o manieră fantezistă şi legendară, istoria Francmasoneriei. Iar a doua parte defineşte sarcinile unui francmason. în primul articol al părţii a doua se dă o definiţie a Francmasoneriei: „Francmasoneria este centrul care uneşte, precum şi mijlocul de a lega o prietenie sinceră între persoane care altfel ar fi rămas pentru totdeauna străine una de cealaltă. Obligat, prin apartenenţă să se supună Legii Morale, masonul nu va fi nici un ateu nesăbuit, nici un libertin antireligios. Odinioară, masonii trebuiau să aparţină Religiei ţărilor, dar astăzi vor trebui să aparţină Religiei cu care toată lumea este de acord, adică să fie oameni de bine, cinstiţi şi loiali, oricare ar fi denumirile sau religiile care ne ajută să-i recunoaştem."17 În continuare, Constituţiile ne informează despre viaţa celor iniţiaţi din interiorul lojilor masonice: masonul trebuie să frecventeze reuniunile cu asiduitate, să evite beţia, lăcomia, şi disputele, să nu participe la comploturi şi conspiraţii. În caz de purtare necorespunzătoare, Constituţiile prevăd ca masonul în cauză să fie judecat de loja sa - Cel ce intră într-o lojă trebuie să aibă vârsta minimă de 25 de ani şi să fie supus în prealabil unei cercetări atente din partea lojei. „Din punct de vedere ideologic, spune Daniel Beresniak se cuvine să remarcăm toleranţa religioasă: este admis pluralismul, subordonat totuşi credinţei în Dumnezeu. Acest text ar putea fi un manifest teist sau chiar panteist; numeroşi francmasoni l-au înţeles în acest fel. Stilul şi conţinutul definiţiei andersoniene a Francmasoneriei corespund unui curent de idei care asociază fericirea şi virtutea, ospitalitatea şi dragostea, înţelepciunea, indulgenţa şi amabilitatea.”18 Aceste Constituţii fac un portret fermecător al Francmasoneriei, un portret care nu corespunde cu realitatea istorică. Principiile andersoniene au fost călcate în picioare fără nici un fel de mustrare de conştiinţă, de către instituţia francmasonică în decursul istoriei ei, trădare, minciună, crimă, şantajul fiind armele favorite ale francmasonilor pentru atingerea scopurilor lor oculte. c. Francmasoneria speculativă. Expansiune si evoluţie. După crearea Marii Loji a Londrei în 1717, numărul lojilor creşte destul de rapid în Anglia. în 1738, Marea Lojă a Londrei se proclamă marea lojă a Angliei, care în cursul primei jumătăţi a secolului al XVIII-lea încearcă să-şi extindă dominaţia şi asupra adunărilor masonice franceze. Data constituirii primei Loji franceze nu se ştie cu exactitate. La origine ele nu erau franceze în deplinătatea cuvântului, ele fiind loji masonice engleze pe teritoriul Franţei, în aceste loji se găseau câţiva intelectuali şi nişte soldaţi ce aparţineau regimentelor scoţiene şi olandeze. Unii istorici propune anul 1721, alţii 1723 sau 1725. Un fapt cert este că în 1729 Marea Lojă din Londra transmite unei lojă franceze un exemplar al Constituţiilor francmasonice. Fondatorul Francmasoneriei franceze este André Michel de Ramsay. Ramsay era de origine scoţiană, născut în 1686, membru al Societăţii Regale a Angliei şi doctor în drept civil la Oxford, era discipol al Marelui om de cultură francez fenelon. În 1737 el va elabora prima expunere doctrinară a Francmasoneriei franceze într-un discurs. „Făcând din francmasonul ideal un cetăţean al lumii şi un nou tip de cavaler al secolului al XVIII-lea, Ramsay formează o mare parte a nobilimii franceze şi o pregăteşte să intre în loji. Intelectualii, dimpotrivă îl detestă. Montesquieu îl dispreţuieşte, iar Voltaire îl găseşte searbăd pe acest scoţian.19 Activitatea masonică a avut un oarecare răsunet în epocă, fapt care a produs îngrijorarea autorităţilor franceze care încep să-i persecute pe masoni. În 1737, locotenentul de poliţie Herault a confiscat documente şi obiecte masonice ale unei loji, pentru a le supune atenţiei unui colegiu de judecători. Colegiul judecătoresc a decis interzicerea Francmasoneriei, pentru că ea reunea oameni de toate religiile, de toate condiţiile şi de toate naţionalităţile, dar şi pentru că ascundea anumite secrete. Dezvăluirile lui Herault, făcute publice prin presă, au dat o serioasă lovitură lojelor franceze, care şi-au văzut ritualurile secrete expuse în public. Interdicţia din 1737 nu a fost aplicată cu severitate, masonii francezi nu au fost tulburaţi de autoritatea regală, represiunea constând în mici hărţuieli. Aceasta datorită faptului că Francmasoneria franceză avea în rândurile ei un mare număr de aristocraţi.

17

Daniel Beresniak, op. cit., p. 12. 6

În 1738 la 24 iunie Marele Maestru englez Richmond îl numeşte pe ducele D'Antin, Marele Maestru al Francmasoneriei franceze, înfiinţându-se Marea Lojă a Franţei. Pentru această acţiune Richmond nu fusese împuternicit de marea lojă a Angliei. Astfel Marea Lojă a Franţei n-a fost patentată de Marea Lojă a Angliei. În 1773 se va constitui o altă obedienţă franceză, rivală marii loji a Franţei, „Marele Orient al Franţei”. Această obedienţă cunoaşte de la început o dezvoltare foarte rapidă, astfel că puţin înainte de Revoluţia din 1789, numărul lojilor sale şi efectivele lor depăşeau pe cele ale Marii Loji a Franţei. Marele Orient a realizat în Franţa unitatea masonică, prestigiul Francmasoneriei crescând vertiginos. Toată nobilimea, toţi oamenii de ştiinţă, toţi academicienii, toţi oamenii politici din Franţa devin masoni. În plan general, idealurile masonice încep să se transpună în practică: apare Marea Enciclopedie Franceză, apar Statele Unite ale Americii (prima ţară din lume organizată de francmasoni) se elaborează Declaraţia Drepturilor Omului. Se lansează celebra deviză masonică: Libertate, Egalitate, Fraternitate, care capătă un prestigiu foarte mare mai ales o dată cu Revoluţia Franceză, o revoluţie pusă în scenă şi condusă de Francmasonerie. Toţi conducătorii acestei Revoluţii cu excepţia lui Robespierre, au fost francmasoni; putem spune că „Marea Revoluţie” Franceză de la 1789, a fost o revoluţie masonică. Acest lucru este contestat şi negat în vehemenţă de istorici masoni sau filo-masoni. Aceştia pun pe seama abatelui Augustin Barruel avansarea acestei ipoteze. Iată ce spune Luc Nefontaine: „Antimasonismul a exploatat întotdeauna tema revoluţionară, afirmând că francmasoneria este cea care a pregătit şi apoi a realizat Revoluţia. Teza complotului masonic împotriva tronului şi a altarului avansată pentru prima oară în mod explicit în 1797, de către abatele Augustin Barruel (1741-1820) în răsunătoarele sale „Memorii în sprijinul istoriei iacobismului"... Barruel susţinea că Francmasoneria a urzit şi a pus în mişcare o conspiraţie satanică împotriva Bisericii catolice şi-a monarhiei... în anii 1970 autori catolici şi antimasoni ca Henry Caston şi Leon de Poncis continuau să întreţină legende, pentru a discuta Francmasoneria în ansamblul ei".20 Istoria şi faptele confirmă implicarea Francmasoneriei prin reprezentanţii ei de marcă în „Marea Revoluţie" Franceză. în anul 1789, în Franţa, Francmasoneria domina totul. Marele Maestru era Filip, duce de Orleans prinţ de sânge regal care se va numi ulterior Filip Egalitate. Secretarul său, Chaderlos de Laclos Mason Fervent va avea un rol important în primii ani ai revoluţiei şi mai ales în timpul bătăliei de la Valmy. Bătălia de la Valmy din 20 septembrie 1792, este considerată o strălucită izbândă a trupelor revoluţionare franceze contra armatelor prusaco-austriace, dar în fapt această bătălie nu a avut loc. Ducele de Brunswich, comandantul armatei aliate, dar şi un important mason decide să nu câştige lupta, retrăgându-se de pe câmpul de luptă. Probabil că masonii între ei au decis de comun acord să nu se angajeze în lupta, intervenţia în acest caz îi este atribuită lui Chaderlos de Laclos, ci era prezent pe câmpul de operaţiuni. Iată un exemplu despre forţa şi influenţa ocultă a Francmasoneriei în timpul Revoluţiei Franceze. Conducătorii „Marii Revoluţii" franceze au fost, cu excepţia lui Robespierre, francmasonii. Au existat două categorii de conducători: a. Conducătorii spirituali, teoreticienii revoluţiei masonice cunoscuţi sub numele de Enciclopediştii: Diderot, Rousseau, Helvetius, Voltaire, care au pregătit doctrina Revoluţiei; b. Conducătorii politici care s-au implicat direct în mişcările de stradă şi în luptele electorale: Danton, Camillie, Desmoulins, Filip Egalite, La Fayette, Condorcet, Saint Just. Majoritatea generalilor armatei revoluţionare franceze erau masoni: Carnot Lifevre, Kellerman Kleber, Massera. Garda naţională era, de fapt o armată masonică. „Garda naţională a ieşit din pământ în cinci zile. Ea se supunea cuvintelor de ordine ale cluburilor masonice.Îîn mod natural Savallete de Longe, directorul Camerei Corespondenţilor a Marelui Orient va fi cel care va

18 19

Ibidem, p. 13. Christian Jacq, op. cit., p. 162. 20 Luc Nefontaine, op. cit., p. 37. 7

propune crearea Gărzii naţionale şi va prezenta chiar el însuşi - sub această denumire, un anumit număr de aflaţi costumaţi în soldaţi. Comanda va fi preluată de francmasonul La Fayette.21 Regele Ludovic ai XVII-ea numit de masoni „trădătorul" Capei, va fi judecat şi condamnat la moarte prin ghilotinare de către Tribunalul Masonic, drept răzbunare francmasonică contra unui urmaş al lui Filip cel Frumos, care cu patru sute de ani înainte distrusese, Ordinul Templierilor. Sub furia revanşardă masonică a căzut şi clerul catolic vechi şi permanent duşman al francmasoneriei. Un fapt ce a permis unor autori masoni să încerce să disculpe şi să disocieze Francmasoneria de perioada „terorii" a fost întreruperea formală a activităţii, Marelui Orient al Franţei, din 1792 până în 1796. într-adevăr „Teroarea” a fost guvernată de Robespierre, care nu a fost mason, fiind declarată în 1792 şi a durat până la 9 thermidor 1794, iar în timpul ei au fost ghilotinaţi masoni celebri, ca de pildă: Danton, Filip Egalité. Dar Robespierre a fost susţinut de alţi masoni celebri ca: Saint-Just. Chiar întreaga „Teroare" pare a fi concepută de Francmasonerie, căci iată ce-i explica masonul Duport lui La Fayette încă din 1791, când „Teroarea" încă nu se instituise: „Numai prin mijloacele terorii cineva reuşeşte să se menţină în fruntea unei revoluţii şi s-o guverneze. Trebuie deci, oricât de greu ne-ar fi tuturor să ne resemnăm să sacrificăm câteva persoane importante.22 Citind aceste afirmaţii, putem considera anul 1791 ca fiind momentul în care Francmasoneria începe edificarea doctrinei sale politice, practice, politică bazată pe manipularea maselor şi aplicarea dură a mijloacelor de represiune. Doctrina politică masonică se va perfecţiona în timpul revoluţiei şi a terorii instituită de regimurile comuniste. Napoleon a fost cel care şi-a dat seama de forţa şi influenţa ocultă a francmasoneriei, acţionând în consecinţă. El va manipula şi va subordona Marele Orient francez pentru a-şi atinge scopurile sale expansioniste. Francmasonii întregii Europe aşteptându-l ca pe un izbăvitor ca pe un om venit să realizeze Statele Unite ale Europei, deoarece la început Napoleon s-a prezentat ca purtător al universalismului masonic şi al idealurilor masonice, de libertate, egalitate, fraternitate. Apartenenţa lui Napoleon la Francmasonerie este controversată, unii autori masoni, pretind că el n-ar fi fost iniţiat. După modelul încoronării ca împărat (1804) Napoleon, care stăpânea întreaga masonerie ai cărei şefi erau oamenii lui de credinţă au obligat Marele Orient să-i realizeze cultul personalităţii. Faptul că masoneria devenise o unealtă de propagandă politică, o marionetă în mâna unui despot luminat este relatat într-un pasaj din partea lui Christian Jacq: „în timpul unei mari sărbători masonice, în 1805 Ordinul inaugurează bustul eroului nemuritor, Napoleon I, iar această sfântă efigie este încoronată în amvon cu mir şi lauri de către Venerabili. Marele Orient este total devotat împăratului."23 Această stare de fapt nu a fost pe placul tuturor masonilor. Masonii ce aparţineau obedienţei Marelui Orient al Franţei, erau mulţumiţi de sporirea întinderii şi prestigiului obedienţei lor, acceptând cu mare zel slujirea împăratului. În acelaşi timp riturile masonice rivale Marelui Orient Francez sunt persecutate şi supravieţuiesc cum pot pregătindu-şi revanşa. Revanşa Lojelor masonice persecutate de către Napoleon s-a numit Waterloo. În 1812 Napoleon atacă Rusia, campania s-a dovedit un dezastru, este nevoit să abdice fiind silit să plece în 1814 pe insula Elba. Napoleon revine spectaculos în 1815 reîncepând campaniile militare. Puterile europene se aliază contra lui, iar la 18 iuie 1815 are loc bătălia de la Waterloo. Napoleon pierde această bătălie datorită trădării unuia dintre generalii lui, Grouchy. Această bătălie se pare că are şi ea la fel ca şi bătălia de la Valmy o istorie esoterică. „Bayron, Marele Maestru al Marii Lojă din Londra, spunea despre Napoleon la Waterloo: «Trădarea a fost unicul său învingător»24" Ducele de Wellington şi generalul Blucher, masonii din Ritul Scoţian Antic şi Acceptat, rit persecutat de Marele Orient al Franţei, au fost adversarii
21

Robert Vallery-Radot, Dictatura Francmasoneriei, „Francmasoneria” supliment al publicaţiei Revistei „Miracole”, nr. 2/2000, p. 11. 22 Radu Comarnescu, Emilian N. Dobrescu, op. cit. p. 22. 23 Christian Jacq, op. cit., p. 200. 24 Radu Comarnescu, Emilian N. Dobrescu, op. cit., p. 27. 8

lui Napoleon la Waterloo. Se pare că Francmasoneria ar fi decis trădarea generalului Grouchy, înfrângerea lui Napoleon fiind o pedeapsă masonică pentru cel ce s-a folosit de Francmasonerie ca de o instituţie docilă şi aservită scopurilor sale. Începând cu 1815 sub Restauraţie, masonii francezi s-au adaptat monahiei aşa cum acceptaseră şi imperiul, ei îşi schimbă brusc atitudinea, glorificând venirea la putere a lui Ludovic al XVIII-lea. Ludovic al XVIII-lea dat dovadă de o atitudine binevoitoare faţă de ei, dar începând cu 1828, Carol al X-lea ave să arate mai puţină toleranţă faţă de masoni punândui sub urmărirea poliţiei. În istoria europeană anul 1848 reprezintă o dată aparte: este anul marilor revoluţii masonice.„Revoluţia franceză de la 1848 a fost din nou realizată de Masonerie. Dar, de această dată, ea e rezultatul unui scenariu executat cu mult cinism... Rostul revoluţiei de la 1848 din Paris a fost acela de a oferi mai multă forţă politică şi economică masonilor. Explozia d la 1848 din Paris a generat urmări nebănuite. Masonii întregii Europe erau pregătiţi şi revoluţii izbucnesc în toate marile capitale, cu excepţia Londrei şi a Moscovei."25 „După revoluţiile de la 1848, Francmasoneria, mai puternică şi mai îndrăzneaţă, pune bazele unei aşa-zis Comitet Democratic Central European, cu sediul la Londra, având drept scop pregătirea răscoalelor şi organizarea atentatelor necesare cauzei (masonice). Şeful acestui comitet era Marele G. Mazzini, ajutat de Fr. Ledru Rollin, fost ministru în guvernul Comunei şi de revoluţionarul ungur L.Kossuth. Mai târziu comitetul s-a completat cu Bakurrin, Turrşi Klapka. Revoluţiile şi asasinatele dictate de acest comitet secret au zguduit la timpul lor întreaga Europă. Pe lângă Comitetul European a luat fiinţă Marele Firmament sinonim cu Marele Orient. Marele Firmament a fost ca şi azi, tribunal suprem al Francmasoneriei. Cei puşi sub acuzaţie de Marele Firmament sunt judecaţi fără ştiinţa lor şi de obicei condamnaţi la moarte. Întotdeauna se găseşte un fanatic care să ducă la îndeplinire sentinţa. 26 Radicalii socialişti, acumulând suficientă experienţă masonică şi sub impactul lucrărilor lui Karl Marx, Engels sau al teoriilor lui Bacunin, hotărăsc punerea în practică a ideii revoluţiei universale. În 1864 s-a înfiinţat la Londra sub conducerea lui Karl Marx Asociaţia Internaţională a muncitorilor, cunoscută sub numele de Internaţionala I-a, având drept program Manifestul Comunist. Karl Marx a fost mason membru a lojei evreieşti: Alianţa Drepţilor o filială a puternicei organizaţii iudaice, Fiii Alianţei(BENAI BERIT). Comunismul, acest produs masonic, va zgudui din temelii omenirea ceva mai târziu, impunând prin teroare şi terorism Dictatura proletariatului. Iată un citat edificator din Karl Marx ce indică mijloacele ce vor fi folosit de către comunişti pentru impunerea idelor lor malefice: „Nu există decât un singur mijloc spre a scutura şi grăbi agonia de moarte a vechii societăţi şi sângeroasele dureri de facere a noii societăţi. Acest unic mijloc este teroarea revoluţionară. 27 Această „teroare revoluţionară" va martiriza o bună parte a Europei timp de 80 de ani. După 1864 internaţionalismul socialist (comunist) a dat un nou avânt ideilor masonice. Acesta a dat naştere la două curente opuse în Francmasonerie: cel socialist revoluţionar şi cel conservator liberal. Aceste două curente s-au confruntat în timpul Comunei din Paris, proclamată la 18 martie 1871. Câştig de cauză a avut masonii conservatori-liberali. „Această victorie are un efect important: comuniştii se vor separa formal de Francmasonerie, creându-şi organizaţii proprii paramasonic,. Ei preiau celebra deviză LIBERTATE-EGALITATE-FRATERNITATE, preiau principiul universalismului (internaţionalismul proletar), precum şi diverse simboluri masonice (va deveni celebră steaua în cinci colţuri care radiază). În toate documentele comuniste se menţionează anul 1870 ca anul în care Francmasoneria s-a transformat în societate reacţionară" 28 În 1898 izbucneşte afacerea „Dreyfus", unul dintre cele mai importante evenimente pentru masonerie. Căpitanul francez Dreyfus a fost acuzat de spionaj şi condamnat fără probe suficiente. Întreaga problemă a afacerii „Dreyfus" a derivat din faptul că acesta era evreu.
25 26

Ibidem, p. 29-30. G. N. Dimitriu, Iudaism, Comunism, Francmasonerie, Bucureşti, Tipografia Fântâna darurilor, 137, p. 31-33. 27 Ibidem, p. 38. 28 Radu Comarnescu, Emilian N. Dobrescu, op. cit., p. 34. 9

Francmasonii l-au sprijinit cu fervoare pe Dreyfus, fiind acuzaţi că s-au vândut evreilor. „Jurnalistul Drumont nu ezită să pretindă că Francmasoneria este un conglomerat de evrei şi de hughenoţi fanatici, care dacă nu se iau măsuri, vor conduce Franţa".29 De la „afacerea Dreyfus" se impune termenul de Judeo-masonerie", evreii folosindu-se de avantajele Francmasoneriei pentru a-şi desfăşura la adăpost propria activitate. Începutul secolului va marca redeşeptarea sentimentului naţional evreiesc. „Afacerea Dreyfus" precum şi masacrarea evreilor în Rusia ţaristă produce îngrijorare în rândul diasporei evreieşti care îşi pune serios problema creării unui stat propriu în Palestina. Pe această temă apare lucrarea „Judenstat" a lui Teodor Herzi, evreu vienez întemeietorul sionismului. Mişcarea sionistă se organizează în 1897 la Basel prin Congresul Internaţional evreiesc, ea se baza pe puternicul Ordin masonic Benai Berith cu sediul în S.U.A. Sionismul va beneficia de sprijinul Francmasoneriei Universale, organizaţiile sioniste împânzit Europa. Mişcarea sionistă ca expresie a actualizării naţionalismului iudaic are ca revers exacerbarea antisemitismului. În 1902 profesorul rus S. Milus publică o carte care va deveni celebră: „Protocoalele înţelepţilor Sionului". Această lucrare conţine procesul verbal secret al Congresului Internaţional evreiesc de la Basel (1897), unde au fost structurate direcţiile de acţiune pentru cucerirea întregii lumi de către evrei. Autenticitatea acestor „Protocoale" a fost contestată, însă aceste contestaţii se referă mai ales la originea documentului şi nu la realitatea conţinută de ele şi care este probată de cursul evenimentelor istorice. Cartea lui Nilus prezice mari evenimente istorice: primul război mondial, boşevizarea Rusiei, crearea Ligii Naţiunilor, pe care le pune pe seama evreilor şi a Francmasoneriei. Într-adevăr aceste evenimente au avut ca principali actanţi fie francmasoni, fie evrei. „Toată lumea ştie că primul război mondial a început datorită asasinării arhiducelui Franz Ferdinand la Sarajevo în 28 iunie 1914. O parte cunosc probabil şi amănunte legate de eveniment, pus pe seama naţionaliştilor sârbi. Foarte puţini ştiu, însă, cine au fost în realitate aceşti: „sârbi naţionalişti". Arhiducele Franz Ferdinand fusese condamnat la moarte încă din 1912 de către Tribunalul Secret al Masoneriei. Execuţia sentinţei a fost repartizată societăţii secrete sârbeşti „Narodna, Odbrana" condusă de faimosul ofiţer naţionalist sârb Drăgutin Dimitrievici, poreclit colonelul Apis. Deşi organizaţie naţionalistă, „Narodna era o excrescenţă pur masonică; toţi membrii ei semnificativi au fost francmasoni, iar înrudirile se ţineau în acelaşi local al Lojei din Belgrad."30 Organizatorii atentatului ca şi atentatorii înşişi au fost francmasoni. La anchetarea atentatorilor s-a aflat despre „Narodna, Odbrana" şi despre amestecul Francmasoneriei în asasinat. Leon de Poncis publică la Paris, în 1928, lucrarea „Les forces secretes de la Révolution", în care citează declaraţiile date de atentatori la proces. Aceste declaraţii confirmă şi dezvoltă implicarea Francmasoneriei în plănuirea şi ducerea la îndeplinire a asasinatului de la Sarajevo. Scopul acestui atentat a fost declanşarea războiului mondial urmărindu-se distrugerea imperiilor europene autoritare şi înlocuirea lor prin state democratice, aflate sub influenţă masonică. Revoluţia bolşevică din Rusia s-a desfăşurat sub asistenţa ocultă a Francmasoneriei; liderii ei Vladimir Ilici Ulianov, zis Lenin şi Leiba Braunsten, zis Leon Troţki, Fiind francmason, Leon Troţki avea ca sprijinitor puternicul Ordin Benai Berith, iar Lenin era sprijinit de masonii revoluţionari europeni socialişti, „francmasonii roşii". Comunismul se trage direct din Masoneria „revoluţionară". În lucrarea sa „Studii asupra Francmasoneriei" Mitropolitul Nicolae al Ardealului scrie: „Toate ideile comunismului au fost pregătite în Loji şi aplicate de francmasoni... De la Marx până la Lenin şi Troţki, toţi şefii mai de seamă ai comunismului au fost evrei şi francmasoni, s-au cel puţin francmasoni. Ziarul francmason Latomia scrie: „Nu putem decât să salutăm socialismul ca pe un excelent aliat al Francmasoneriei în munca de înnobilare a omenirii, în străduinţa de a promova binele omenirii. Socialismul şi masoneria împreună cu comunismul au ţâşnit din acelaşi izvor.31

29

Christian Jacq, op. cit., p. 233-234. 10

Comunismul a fost un experiment masonic. Astfel se explică de ce „până la începerea războiului rece” liderii politici ai Masoneriei „revoluţionare" au simţit o vie atracţie către experimentul comunist apreciindu-i agresivitatea şi intoleranţa ideologică. Astfel, mai ales în deceniul IV, ei fac susţinute eforturi de a pactiza cu comuniştii în aşa numitele „fronturi populare". Era în epoca marilor masacre ale lui Stalin, dar socialiştii masoni îi susţineau activ propaganda, iar orice încercare de a dezvălui adevărul despre U.R.S.S. de geniul celei al lui Panait Istrati imediat sancţionată prin „execuţia publică" a vinovatului. Admiraţia aceasta pentru comunişti - inexplicabilă dacă n-am lua în considerare rudenia ideologică de sânge - s-a manifestat din nefericire, şi la francmasonul cel mai puternic al secolului nostru, fostul preşedinte al S.U.A. Franklin Delanor Rosevelt. Ea constituie principala explicaţie subiectivă a tragediei de la Yalta.32 Am văzut că Francmasoneria poate fi succesiv monarhistă, constituţională, revoluţionară imperialistă, republicană, comunistă în spatele acestei aparenţe scopul rămâne invariabil şi puterea o cultă coordonatoare este singura care ştie să influenţeze oamenii spre un rol bine determinat în funcţie de ţară, epocă şi împrejurări. Marele Orient al Franţei ce mai veche federaţie de loji masonice propune următoarea definire a scopurilor Francmasonice: „Francmasoneria, instituţie fundamental filantropică, filozofică şi progresivă, urmăreşte căutarea adevărului, studierea moralei şi practicarea solidarităţii. Toate eforturile ei vizează împlinirea materială şi morală, perfecţionarea intelectuală şi socială a omenirii. Principiile ei sunt: toleranţa reciprocă, respectul pentru ceilalţi şi respectul de sine, libertatea absolută a conştiinţei... Deviza ei este: libertate, egalitate, fraternitate. Francmasoneria are datoria de a întinde tuturor membrilor punţi care-i unesc pe francmasonii de pe toată suprafaţa globului pământesc." 33 b) Scopul ocult Francmasoneria îşi ţine adevăratul scop secret. Scopul ascuns este cunoscut doar de gradele înalte şi invizibile masonice, iar acestea se desfăşoară sub sintagma de Ordine Mondială;„Scopul ocult al Francmasoneriei este dominaţia asupra întregii planete, întemeierea unui republici mondiale laice, condusă de francmasoni, cu o omenire îndobitocită de mizerie şi de patimile în fecioare dezlănţuite. Scopurile principale pe care ei intenţionează să le realizeze, sub numele generic de Noua Ordine Mondială, sunt: 1. Stabilirea unei Noi Ordini Economice Internaţionale, 2. sub directul control al unui organism francmasonic; 3. Stabilirea şi impunerea necondiţionată a unui guvern mondial francmasonic care va fi manipulat din umbră de Noua Ordine Mondială. 4. Stabilirea viitoarelor State Unite ale Europei ca aşa-zisă naţiune dominantă, guvernată de guvernul mondial, 5. Alegerea şi impunerea unui rege planetar unic, iniţiat de maeştri francmasoni, pentru a conduce guvernul mondial 6. Crearea şi promovarea unei aşa-zise „religii mondiale" care va coordona toate religiile pământului, (religia satanică) care va avea în frunte un fel de pontif mondial. 34 În spatele „Noii Ordini Mondiale" se află Mişcarea Sionistă care conduce din umbră, prin gradele masonice invizibile, Francmasoneria. Scopurile, ca de altfel şi mijloacele de punere în practică a acestora, au fost stabilite în cel mai mare secret în 1897 la Bassel cu ocazia Congresului Internaţional evreiesc sub denumirea de „Protocoalele înţelepţilor Sionului". Ele au străpuns cortina misterului şi secretului, fiind dezvăluite chiar de către unii masoni, care, pe patul de moarte, îngroziţi de fărădelegile făcute şi de iminenţa judecăţii divine, au mărturisit scopurile monstruoase ale
30 31

Radu Comănescu, Emilian N. Dobrescu, op. cit., p. 39-40. I.P.S. Mitropolit, Dr. Nicolae Bălan al Ardealului, Studiu asupra francmasoneriei, Bucureşti, 1937, p. 10. 32 Daniel Beresniak, op. cit., p. 35. 33 Daniel Beresniak, op. cit., p. 15. 34 Viorel Roşu, 11

Francmasoneriei. Francmasonii au negat autenticitatea acestor mărturisiri, căutând să inoculeze ideea, că ar fi false, fiind menite să discrediteze Francmasoneria. Însă realitatea pe care o trăim precum şi evenimentele istoriei contemporane sunt argumente zguduitoare în favoarea autenticităţii mărturiilor. O plasă a început să fie întinsă deasupra Europei, zi după zi, o plasă menită să prindă în ea fiecare bărbat, femeie sau copil de pe acest continent. Această plasă are acum şi un nume: Uniunea Europeană; Supra Statul european, stat controlat de o monedă unică şi de către o Bancă Centrală a Europei. Este o piesă jucată pentru a manipula mintea oamenilor şi pentru a-i determina să creadă că răul numit Noua Ordine Mondială, în care Uniunea Europeană reprezintă începutul, este de fapt binele lor. Primii paşi către această realizare au fost cele două războaie mondiale. Ca urmare a lor au fost create Comunitatea Europeană şi O.N.U. Motivaţia exterioară a apariţiei acestor structuri a fost teama oamenilor de a nu mai trece prin alte războaie iar Francmasoneria Mondială a avut grijă să alimenteze mereu această angoasă a războiului, declanşând aproape continuu diverse conflicte în diferite părţi ale lumii. Aceasta a dus la o tendinţă de globalizare ce a generalizat în Europa „dictatura" Uniunii, iar pe plan mondial pe cea a O.N.U. şi a S.U.A. Legile statelor sunt făcute acum la Bruxelles pentru că ele trebuie să se supună legilor „europene". În spatele creării U.E. se află Grupul Bilderberg constituit din bancheri, conducători de companii transnaţionale, politicieni, academicieni, analişti, conducători militari şi capi ai mass-mediei. Unul din scopurile declarate încă de la început ale acestui „grup" a fost crearea SupraStatului european având o Bancă Centrală şi o monedă unică. Din 1952, când în Hotelul Bilderberg din Oasterbeek, Belgia, a avut loc prima întâlnire a grupului, şi până azi au fost făcuţi paşi importanţi în această direcţie, moneda europeană (EURO), intrând deja în circulaţie. Este o realitate faptul că deşi în cadrul referendumurilor realizate în Statele ce urmau să adopte moneda unică majoritatea celor ce au participat la vot pronunţat împotrivă, Euro a fost până la urmă impas fără ca nimeni să mai fie întrebat. Un instrument importat în realizarea planurilor francmasonilor de guvernare mondială îl reprezintă acapararea tuturor resurselor naţionale ale planetei. Acum noul instrument îl reprezintă împrumuturile acordate statelor sărace, condiţiile de acordare şi rambursare a acestor împrumuturi fiind catastrofale pentru viaţa economică şi politică a statelor respective, băncile internaţionale urmărind, de fapt, distrugerea fiinţei naţionale şi înglobarea tuturor popoarelor într-o masă amorfă aflată la discreţia lor. Astfel de instrumente prin care operează Francmasoneria sunt: Fondul Monetar Internaţional şi Banca Mondială. De asemenea generarea şi întreţinerea unor conflicte, a unor războaie au adus Francmasoneriei şi implicit Mişcării Sioniste ce o patronează profituri uriaşe. Băncile sioniste susţin cu bani toate părţile beligerante pentru ca apoi să ceară dobânzi imense celor care au fost împrumutaţi, îmbogăţindu-i astfel pe membrii Mişcării Sioniste. „Un exemplu este al doilea război mondial, care a fost realizat de Mişcarea Sionistă şi care l-a susţinut cu bani ai Băncilor Sioniste din Elveţia pe Hitler, preferând să sacrifice reprezentanţi ai poporului evreu pentru ca apoi, după război, să ceară pământul pe car eeste acum Israelul şi daune imense care i-au îmbogăţit pe membrii Mişcării Sioniste. Al doilea război mondial a fost o înscenare odioasă a Mişcării Sioniste care s-a folosit de caracterul paranoic al lui Hitler manipulându-l fără ca acesta să-şi dea seama. Al doilea război mondial demonstrează că liderii Mişcării Sioniste acţionează fără scrupule omorând oamenii poporului din care provin."35 «Masonii ar putea protesta prezentând „nenumăratele acte caritabile ale Francmasoneriei. Milioane de dolari daţi pentru scopuri caritabile! Dar aceste sume sunt infime faţă de profiturile realizate prin traficul de influenţă politică şi economică prin care implicaţi masonii. Să ne gândim la faimosul cartel al drogurilor din Columbia. Şi acesta a dat milioane de

35

Ibidem, p. 22. 12

dolari pentru scopuri caritabile, dar profitul traficanţilor de droguri se ridica la milioane de dolari».36 Pe plan politic Francmasoneria urmăreşte să conducă oamenii acestei planete manipulând guvernele tuturor ţărilor lumii şi toate partidele politice. Structura sa organizatorică acţionează pentru a impune, măsuri în poziţii de conducere în organizaţii din toate domeniilor vieţii sociale (armată, poliţie, presă, guvern, învăţământ). Aceştia sunt apoi folosiţi de către conducerea Francmasoneriei în cele mai ilegale şi imorale scopuri posibile. Forţa Francmasoneriei constă în omniprezenţa sa, de nevăzut pentru mulţi dintre oameni. În cartea sa „The Brotherhooc” {„Frăţia") Stephen Kinght discută despre Francmasoneria din S.U.A. şi din alte părţi ale globului. După cum susţine el, mulţi preşedinţi americani au fost francmasoni, incluzindu-i pe Gerald Ford, Lyndon Jonhson şi Ronald Regan. George Bush est membru al grupării oculte „Skull and Bones", grupare care are legături foarte strânse cu Francmasoneria, şi dacă ne gândim că actualul preşedinte american este George Bush jr., S.U.A. va avea pentru următorii pentru ani un preşedinte cu puternice legături cu Francmasoneria. O absenţă notabilă din rândul preşedinţilor masoni o reprezintă John F. Kennedy care a fost crescut într-o familie catolică. Politica lui Kennedy faţă de Vietnam, Cuba şi Rusia poziţia sa de puternicele instituţii precum CIA şi FBI, precum şi politica de sprijinire a liderilor negri toate la un loc au ameninţat poziţia elementelor masonice din cercurile de afaceri şi din structurile guvernamentale. Este mai mult decât probabil ca un tribunal masonic să fi pronunţat o sentinţă capitală împotriva preşedintelui american. În ceea ce priveşte România, senatorul Radu Timofte vicepreşedinte al Comisiei de Apărare a Senatului declara în numărul 1466 din 22 aprilie 1997 al „Evenimentului zilei", „Masoneria are tendinţa să ocupe toate funcţiile importante în Stat în România". Un instrument puternic folosit de Francmasonerie în realizarea planurilor sale este televiziunea. Datorită impactului deosebit de mare pe care televiziunea îl are asupra marilor mase de oameni Francmasoneria foloseşte emisiunile televizate pentru a-i manipula şi influenţa pe cei ignoranţi. Omul modern a devenit dependent de televizor şi pierde cel puţin 3-4 ore pe zi în faţa micului ecran. La întocmirea programelor de televiziune, alături de specialişti din cele mai diverse domenii de activitate, lucrează şi psihologi care în conformitate cu planurile malefice francmasonice manipulează prin sugestii cunoştinţele, creează opinii de masă, influenţează politic şi educaţional telespectatorii. Libertatea telespectatorului de a alege este limitată, lui i se propune emisiuni special create, având scopuri prestabilite, fiecare din ele având un mesaj subtil ales. Un om care vine obosit de la serviciu este un receptor pasiv în faţa televizorului, iar psihologia lui este de a prelua fără nici un discernământ mesajul primit. Francmasoneria urmăreşte ca majoritatea filmelor prezentate la televizor să aibă scene violente, de groază, care să genereze perturbări psihice celor care vizionează aceste filme. În urma studiilor şi statisticilor făcute a reieşit clar că televiziunea poate realiza prin mesaje induse la copiii şi la adolescenţii care au structuri psihice labile, stări de violenţă şi de agresivitate, tendinţe de teribilism, dar şi lucruri extrem de periculoase: dorinţa de sinucidere şi tendinţe teroriste. În ceea ce priveşte religia, reprezentanţii mişcării francmasonico-sioniste generează conflicte între diferite religii, susţinând financiar diferite secte şi grupări religioase. Însă principala ţintă a masonilor este Biserica lui Hristos după cum o spun masonii înşişi:"Descreştinarea lumii prin toate mijloacele mai ales strangulând creştinismul, câte puţin prin noi legi contra clerului, în felul acesta se ajunge la lichidarea Bisericilor. Graţie instrucţiei laice fără Dumnezeu, se va avea o generaţie atee..." „Scopul nostru final este acela al lui Voltaire şi a Revoluţiei franceze". Nimicirea pentru totdeauna a ideii creştine. Şi ce scria Voltaire? „Religia creştină este o religie infamă, o hidră mârşavă, un monstru care trebuie ca o sută de mâini invizibile să-l strivească... Să zdrobim infamul!". Ori infamul este Dumnezeu»37
36 37

Cătălin Buiu, op. cit., p. 16. Toma Petrescu, Conspiraţia Lojilor, Bucureşti, Ed. A IV-a, 1941, p. 52-53. 13

Pentru a distruge Biserica, Francmasoneria susţine financiar şi logistic diferite secte şi denominaţiuni, care au accentuat caracter antihristic, antieclesial şi anti-statal. „Mormonii, Martorii lui Iehova, Antropomorfii sunt creaturi ale lojilor masonice. Întreg protestantismul şi neoprotestantismul actual, descompuse din punct de vedere ecclesial, se află în mrejele masoneriei."38 Francmasoneria militează pentru un aşa-zis „ecumenism", „unitate în diversitate" - de tipul sincretismului New Age, în fapt o revenire la religiile naturaliste păgâne. „Templul umanist' al Francmasonilor, azil de pace şi de fericire „pentru toţi oamenii este în fapt „sinagogă lui Satan", este reuniunea ecumenică a creaturilor împotriva Creatorului sub stindardul înşelător al fraternităţii, al toleranţei şi al umanismului celui fără de Dumnezeu." În fata acestei adevăratei secte satanice, trebuie să avem conştiinţa trează, să eliminăm superficialitatea din propria noastră gândire, şi să nu uităm niciodată că cea mai mare înşelăciune a forţelor satanice este să ne facă să credem că ele nu există căci „Somnul raţiunii naşte monştri". În spatele unei societăţi „discrete" cum se autodefineşte astăzi Francmasoneria, se ascunde o forţă malefică teribilă, monstruoasă ce-şi urmăreşte scopurile fără nici un fel de mustrare de conştiinţă. Francmasoneria în România Paradoxal sau nu, masonii români afirmă că miturile româneşti se regăsesc în ritualurile masonice. Legenda Meşterului Manole este considerată asemănătoare celei în care se povesteşte despre sacrificiul lui Hiram Abif. Mai mult Mircea Eliade evocă mitul ritualilor de iniţiere practicate de Zamolxe, considerat Herodot discipol al lui Pitagora; asemănătoare şi ele cu unele dintre ritualurile masonice. Masonii români pretind că simbolistica pe care o întâlnim la Adamclisi are conotaţii masonice. „Prima personalitate română bănuită de afiliere la o societate secretă europeană a fost principele Dimitrie Cantemir. La începutul secolului al XVIII-lea el a devenit rozicrucian şi, conform unei legende capul lui a fost luat după moarte pentru a fi îngropat într-un cimitir rozicrucian din Scoţia".39Dincolo de legende primele Loji masonice apar pe teritoriul românesc pe la jumătatea secolului al XVIII-lea. Începuturile Francmasoneriei în Ţările Române Francmasoneria e importantă în România în secolul al XVIII-lea, pe la 1733-1734, primele loji masonice pe teritoriul românesc înfăţişându-se în Moldova.În realitate, cel care pune bazele Francmasoneriei în Ţările Române este fostul secretar (170931714) ai domnitorului Constantin Brâncoveanu (1688-1714), Anton Maria del Chiaro, într-o a doua venire a sa, de data aceasta în 1733 (care a domnit, succesiv, în Moldova şi Ţara Românească între 1730 şi 1769). Printr-o ciudată eroare, în mai toate istoriile Francmasoneriei româneşti s-a acreditat ideea că Jean Louis Carra (1743-1793) a introdus Francmasoneria la noi neglijându-se (sau mai de grabă) neştiindu-se că la acea dată 1733-1734 acesta nici nu era născut. Considerat italian (deşi era francez) s-a putut face uşor confuzia cu un alt secretar princiar (Anton Maria del Chiaro), care, în plus, era într-adevăr italian; numai că, acesta din urmă, a fost în slujba lui Constantin Brâncoveanu cu două decenii mai devreme. Din aceste confuzii şi date certe nu ne rămâne decât să conchidem, dacă cel care a introdus Francmasoneria la noi a fost: 1) secretar domnesc, 2) italian şi 3) că aceasta s-a întâmplat în vremea lui Constantin Mavrocordat, atunci el nu poate fi decât Anton Maria del Chiaro într-o a doua şedere la noi. El va înfiinţa loja la Galaţi (Loggia di Galazzi-1734) şi Iaşi”.40Aceste loji masonice nu se adresau decât accidental românilor, în componenţa lor aflându-se mai mult străini. „Ducele Charles - Philippe de Luynes, în celebrele sale Memorii

38 39

New Age –Mişcare ocultă îndreptată împotriva religiei creştine. Radu Comănescu, Emilian N. Dobrescu, op. cit., p. 129. 40 Horia Nestorescu Bălceşti, Ordinul Masonic Român, Bucureşti, Casa de Editură şi presă Şansa, 1993, p. 4142. 14

afirmă că începuturile Francmasoneriei române datează din 1737, iar Jean Baptiste Maria Bagon le situează trei ani mai târziu, în 1740.41 Istoricul mason Horia Nistorescu Bălceşti, aminteşte patru venerabili ai lojii din laşi între 1710-1743: căpitanul Vasile Balş; marele vornic Iordache dulgherul, caimacanul Iordache Cantacuzino şi caimacanul Sandu Sturza. În 1750 francezul Louis Davin înfiinţează două loji la Iaşi şi la Bucureşti sub obedienţa Marelui Orient al Franţei. Venerabil al lojii din Iaşi devine în 1756, postelnicul Lascarache Gemet. În Transilvania Francmasoneria a fost introdusă mai cu seamă în oraşele săseşti şi maghiare. Astfel între 1767-1790, activează la Sibiu loja „Sf. Andreeas zu den dei Seeblatten" în a cărei componenţă se reuneau maghiari, saşi şi români.42 În anul 1776 este atestată documentar existenţa lojii masonice înfiinţate de Constantin Mavrocordat „Moldova" la Iaşi. „Printre membrii lojii Moldova întâlnim pe: Leon episcopul Huşilor; Ioan Cantacuzino, Iordache Balş, Matei Cantacuzino, Ilie Catargi, Neculai Balş, Costache Papafil, Manolache Bogdan, Ion Cuza, Gheorghe Jora, Ion Ghenea, Alecu Bogdan, Ion Apostol, Iordache Alcazi."43 Un rol important în întemeierea masoneriei în Moldova pare a-l fi jucat secretarul domnitorului Grigorie III Ghica, Jean Louis Carra, considerat multă vreme ca fondator al Francmasoneriei române. Jean Loius Carra (1744-1793) publicist francez refugiat în Rusia devine institutor al copiilor lui Grigore III Ghica pe care îl urmează în Moldova în 1774, când acesta îşi recapătă tronul. Devine membru al lojii masonice ieşene întemeiate de Jacques Le Douix, baron de Sainte Croix. În 1776 părăseşte Moldova trecând în Polonia, de unde în 1777, revine la Paris. Reia legătura cu Francmasoneria franceză ca membru al lojii „Les Amis reunis" din Paris. Aici tipăreşte cea dintâi istorie a Moldovei în limba franceză. „Histoire de la Moldavie et de la Valachie”. Ofiţerii armatelor de ocupaţie ţariste în războaiele din 1736-1739, 1769-1774; 1787-1791 au contribuit, foarte probabil, la iniţierea în masonerie a marilor boieri moldoveni şi munteni. În 1772 este atestată înfiinţarea lojii militare „Marte". Loja a fost formată din ofiţeri ai armatei ruse de ocupaţie, cantonată în Moldova, în timpul războiului ruso-turcdin anii 17691774. Prinţul Alexandru Moruzzi, viitorul domnitor al Moldovei şi al Ţării Româneşti, este iniţiat la 24 martie 1779 în loja „Sf. Andreas" din Sibiu, iar în 1779 este ales „vicarius" al lojii, ceea ce corespunde demnităţii de maestru adjunct al II-lea în ordinea demnitarilor lojii. Tot în loja sibiană „St. Andreas" are loc, la 16 septembrie 1781 iniţierea masonică a lui Johan - Molnar - Jean Piuiariu - Molnar.44 La Cluj se formează în 1782 prima lojă masonică din oraş, la iniţiativa baronului Fransc Fritsky Fekete, consilier la Curtea de Apel din Cluj cu aprobarea contelui Gabriel Banffy guvernator ai Transilvaniei, care era preşedintele Capitolului Provincial al Transilvaniei.45 Există astăzi un curent de opinie care doreşte să-l facă pe Vasile Nicula zis Horea iniţiat mason. Este sigur că Horea a făcut mai multe călătorii la Viena şi este foarte probabil să fi avut anumite contracte tainice cu împăratul Iosif al II-lea, care căuta un mijloc brutal să-i silească pe magnaţii maghiari să accepte marile reforme sociale de structură impuse se el, ca şi centralizarea presiunilor habsburgice prin germanizarea lor cu sprijinul lojilor masonice. Este foarte probabil ca Horea să fi activat din inspiraţie masonică, ceea ce explică vestitele scrisori scrise de masonul francez Jacque Pierre Bissot de Warville, împăratul mason Iosif al II-lea, pentru a-i cere graţierea revoluţionarului român. Cele două celebre scrisori trimise împăratului de către Bissot, prima în octombrie 1785 şi a doua, la începutul anului 1786, par a indica tocmai o solidaritate masonică între împărat, Horea şi Bissot.46 Bissot pare a fi fost foarte impresionat de atitudinea împăratului Iosif al II-lea faţă de Horea, pe care-l îndemnase să dezlănţuie o insurecţie împotriva oligarhiei maghiare, şi pe urmă l-a sancţionat atât de crud. Trebuie făcută observaţia că singura răscoală populară care s-a bucurat de o asemenea publicitate europeană în secolul al XVII-lea a fost aceea a lui Horea. Acest lucru dă apă la moară celor ce susţin apartenenţa masonică a lui Horea. Însă argumentul decisiv împotriva
41 42

Ibidem, p. 42. Ibidem, p. 43. 43 Ibidem, p. 44. 15

acestor opinii este apartenenţa ţărănească a lui Horea care i-ar fi interzis ferm accesul la lojile masonice. La 20 octombrie 1787, arhimandritul Gherasim de la Mitropolia Moldovei, a tradus pe socoteala marelui paharnic Iordache Darie Dărmănescu şi a pregătit pentru tipar, la Iaşi, cartea abatelui francez Gabriel Louis Peranm „Taina francmasonilor”, fiind prima carte tipărită la noi care dezvăluie, ritualurile bizare practicate de francmasoni. În 20 martie 1790 loja „St. Andreas" din Sibiu îşi suspendă activitatea intrând aşadar în „adormire". Izbucnirea Revoluţiei franceze de Francmasonerie, a impus interzicerea funcţionării lojilor masonice rând pe rând, în Rusia, Polonia şi la 6 iulie 1795, prin decretul împăratului lui Francisc al II-lea, în întreg imperiul habsburgic, deci şi în Transilvania. În ciuda contextului internaţional, ce se caracteriza printr-o puternică atitudine antimasonică, activitatea masonică în Principatele Române a continuat, fiind susţinută de către domnitorii fanarioţi, astfel principele Mihail Şuţu, în timpul domniei sale (1793-1795) va fi timp de un an venerabil al lojii din Iaşi, iar principele Alexandru Moruzzi este succesiv, timp de câte un an, venerabil al lojii din capitala statului în care a domnit: Moldova (1793-1795) şi Ţara Românească (1802-1806). Apărute sub domniile fanariote, lojele masonice din Principatele Române nu se adresau decât accidental românilor, fapt ce a determinat scurta lor supravieţuire în contextul redeşteptării spiritului naţional românesc la începutul secolului al XlX-lea. Francmasoneria română în secolul al XlX-lea La începutul secolului al XlX-lea boierimea moldo-valahă a devenit evident antifanarioată şi cu puternic curent naţionalist îşi face apariţia în primăvara lui 1821, Ţara Românească a fost teatrul unei complexe mişcări sociale şi naţionale. O amplă răscoală, preponderent ţărănească, izbucnită în Oltenia, a cuprins aproape întreg principatul. Cauzele acesteia au fost generate, pe de-o parte, de obligaţiile tot mai mari în muncă ale ţăranilor şi, pe de altă parte, de abuzurile fiscale şi administrative săvârşite de autorităţile locale. Pe alt plan, o parte din boieri căutau să pună capăt suzeranităţii otomane, iar alţii urmăreau să-i alunge pe fanarioţi din ţară ... Revendicările economico-sociale ale ţăranilor s-au împletit cu aspiraţiile politice ale boierilor în cadrul mişcării conduse de Tudor Vladimirescu, una din figurile de seamă din zorii istoriei moderne a României. Tudor Vladimirescu, ţăranii şi boierii au fost îndrumaţi să treacă la acţiune de revoltă generală împotriva jugului otoman din Eud-Estul Europei, începută de grecii uniţi într-o organizaţie secretă, numită Philike Hetairia (Societatea Prieteniei), întemeiată la Odesa, în 1814”.47 „Eteria - societate secretă a grecilor din diaspora, condusă de prinţul Alexandru Ipsilante, creată la Odesa (Rusia), avea, ca multe organizaţii secrete din epocă, o structură de sorginte francmasonică şi, desigur, mulţi francmasoni printre membrii. Ea şi-a extins activitatea şi pe teritoriul Ţărilor Române vizând unirea forţelor antiotomane. Între aceasta (Eteria), Tudor Vladimirescu şi o seamă de boieri care doreau lichidarea regimului fanariot a intervenit un acord. Într-un interviu din 1907, Marele maestru al Masoneriei Române, Constantin M. Moroiu, afirma, despre Tudor Vladimirescu, că „se pare" a fi fost francmason. Au fost şi unii cercetători care au considerat că „uciderea lui Tudor Vladimirescu ar fi fost o execuţie hotărâtă de loja grecească dinăuntrul Eteriei"48 „Veritabila întemeiere a Francmasoneriei române porneşte de la Paris în jurul anului 1920. Aici, în Loja „Ateneul Străinilor, sunt iniţiaţi fii de boieri trimişi la studii în străinătate. Putem cita pe fraţii Golescu, Mihail Kogălniceanu, Ion Ghica, Vasile Alecsandri, Costache Negruzzi, C. Negri, Alecu Russo. Lor li s-au adăugat alţi studioşi, care au fost iniţiaţi în masonerie în Franţa: I. Brătianu, C. A. Rosetti, Heliade Rădulescu, C. Tell, G. Magheru,
44 45

Cf. Horia Nestorescu Bălceşti, op. citi, p. 45. „Capitol” – structura organizatorică ce reuneşte masoni de gradele 17 şi 18. 46 Conform Claude Monceron, Les Hommes de la Liberté. La Revolution qui reve. , 1785, 1787, Paris, édition Robert, Laffon, 1079, p. 214-215 şi 226-228. 47 Mihai Bărbulescu, Dennis Deletant, Keith Hitchins, Şerban Papacostea, Pompiliu Teodor, Istoria României, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1998, p. 354. 16

maiorul Voiculescu Gr. Alexandrescu, Nicolae Bălcescu, colonelul I. Câmpineanu. Astfel observăm imediat că întreaga mişcare paşoptistă a fost de sorginte masonică.”49 În 1833 se constituie la Bucureşti de către Ion Câmpineanu, Costache Aristia şi Ion Heliade-Rădulescu „Societatea filarmonică", care este prima lojă masonică integral românească. Loja desemnează în noiembrie 1838 pe colonelul Ion Câmpineanu să plece la Constantinopol, Paris şi Londra, ca să ia contactul, probabil, cu reţeaua masonică şi cu cabinetele europene, în vederea sprijinirii sârguinţei românilor de a se elibera de sub protectoratul rusesc şi de sub jugul Regulamentului Organic. Acest demers eşuează, Anul 1842 este anul de constituire la Bucureşti a lojei „lumina", al cărei venerabil va fi un timp CA. Rosetti, tot în acest an ia fiinţă la laşi loja „Fraternitatea."În toamna anului 1843 „pe la culesul viilor” se constituie loja Dreptate-Frăţie, la Bucureşti. Această lojă va avea un rol important în evenimentele revoluţionare din 1848, ce se vor petrece în Principatele Române. Loja Dreptate-Frăţie este cunoscută în istoriografia românească drept societatea secretă „Frăţia". Fondatorii ei au fost: Ioan Ghica, Nicolae Bălcescu, Christian-Tell şi un al patrulea, a cărui identitate n-a fost dezvăluită.„După unii istorici ar putea fi A. G . Golescu. Mai sigur, dacă constituirea lojei s-a făcut după practicile cunoscute şi vizitate mai târziu, adică cu participarea reprezentantului Puterii masonice din Obedienţa căreia făcea parte atelierul atunci, desigur acesta este cel de-al patrulea membru fondator şi este înţeles de ce numele lui a fost trecut sub tăcere".50 Dintre membrii cunoscuţi ai lojii amintim pe: Costache Bălcescu, Dimitrie Bolintineanu, Cezar Boliac, căpitanul Al. Cristofi, locotenentul Ioan Deivos, Costăchiţă N. Filipescu, Gheorghe Florescu, Gheorghe Ipătescu, Nicolae Ipătescu, CD. Rosenthal, CA. Rosetti. În primăvara anului 1848, plecând din Paris pe valul revoluţiei europene, românii masoni părăsesc lojile franceze unde primiseră iniţierea şi se vor regăsi cu toţii, în loja bucureşteană „Dreptate-Frăţie".„Membrii Comitetului Revoluţionar de la Bucureşti, aleg, în aprilie 1848, pentru pregătirea, declanşarea şi conducerea revoluţiei, o Comisie Executivă formată din Nicolae Bălcescu, Ioan Ghica şi A. G. Golescu-Negru. După plecarea în misiune diplomatică la Constantinopol, Ioan Ghica este înlocuit cu C. A. Rosetti. Toţi făceau parte din Francmasonerie."51 După înfrângerea revoluţiei de la 1848, francmasonii români care au condus-o, reuşesc cu acordul tacit al Turciei să se refugieze în exil. O perioadă nu se mai poate vorbi despre activitatea Francmasoneriei în Principatele Române. Grupaţi în jurul lui Jules Michelet, Edgar Quinet şi Adam Mickiewig francmasonii români duc o activitate impresionantă, reuşind să scoată la Bruxelles ziarul „L'Etoile de Danube”, iar la Geneva săptămânalul „Le Magazine Historique”. „Îndată după ce Congresul de la Paris, în luna martie 1856 a consfinţit rezultatele militare ale războiului Crimeii, impunând Rusiei renunţarea la protectoratul exclusiv asupra Ţărilor Române şi retrocedarea sudului Basarabiei şi-a gurilor Dunării, Moldovei, activitatea masonică în Ţările Române, până atunci suspectată şi penalizată s-a dezvoltat în deplină libertate, vreme de mai bine de nouăzeci de ani"52 La 24 septembrie - 16 octombrie, masonul francez stabilit la Bucureşti, Auguste Carace, fondează loja, „Steaua dunăreană", sub obedienţa Marelui Orient al Franţei. Loja avea în componenţă în special rezidenţi străini la Bucureşti câţiva francezi, un italian, un belgian şi un rus. Sub denumirea de „Steaua Dunării" au funcţionat trei loji româneşti, una la Bucureşti, alta la Iaşi, iar a treia la Galaţi. „Marele om de stat liberal Ion C. Brătianu revenit din exil de la Paris cu gradul masonic 18, apare ca membru fondator al lojii Steaua Dunării din Bucureşti, din care mai făceau parte şi prietenii lui de luptă, C.A., Rosetti, Cezar Boliac şi probabil, fraţii Golescu, ca şi generalul Christian Tell unul dintre întemeietorii lojii „Dreptate-Frăţie"; fost locotenent domnesc care, revenit şi el din exil, în cadrul propagandei electorale pentru alegerea membrilor divanului ad48 49

Horia Nestorescu Bălceşti, op. cit., p. 51-52. Radu Comănescu, Emilian N. Dobrescu, op. cit., p. 60. 50 Horia Nestorescu Bălceşti, op. cit., p. 60. 51 Ibidem, p. 63. 52 Dan A. Lăzărescu, op. cit., p. 129. 17

hoc al Ţării Româneşti (1857) stăruia pe lângă alegători să-i voteze mai cu seamă pe candidaţii „care au primit Lumina „masonică”53 (adică pe candidaţii masoni). În vederea supravegherii alegerilor de domni, în Moldova şi Ţara Românească a sosit o delegaţie europeană, condusă de masoni. Aceştia au sfătuit pe masonii români să aleagă aceeaşi persoană în ambele principate. Cele două divane ad-hoc l-au ales ca principe pe colonelul Alexandru Ioan Cuza. Acceptarea acestui „fapt împlinit" a fost impusă Europei de către împăratul Napoleon al III-lea. După realizarea Unirii Principatelor prin persoana locţiitorului de condamnat al miliţiei Moldovei, colonelul Alexandru Ioan Cuza, membru şi el al unei loji din Galaţi (Steaua Dunării) şi probabil venerabil de ei, loja „Steaua Dunării" din Bucureşti, al cărei venerabil pare a fi fost Ion C. Brătianu, devine la data de 1/13 iunie 1859 Marea lojă a României, venerabilul ei luând titlul de Mare Maestru al Ordinului Masonic Român. Sediul Lojii era în Bucureşti strada Băilor nr.20... Prezenţa în număr tot mai mare a românilor în loja „Steaua Dunării" va duce la excluderea din lojă a unuia din întemeietorii ei, August Carence, în vara anului 1860”.54 În decembrie 1860 loja „Steaua Dunării" intră în adormire (îşi încetează activitatea). Această dată este considerată exactă de către Horia Nestorescu Bălceşti, alte surse dând ca dată anul 1862, afirmând că domnitorul A. I. Cuza închide loja pentru că n-a făcut declaraţie formală de constituire.„Dintotdeauna, masonii au pretins că societatea lor nu posedă interese politice. Şi întotdeauna au ajuns angrenaţi în jocurile politicii de vârf. Acesta a fost şi cazul României. Întemeietori ai statului român modern, masonii paşoptişti vor întemeia şi primele două partide politice, aşa-zis istorice: partidul liberal şi partidul conservator... Pornind cu un domnitor mason Alexandru Ioan Cuza, structurile politice româneşti vor sprijini activ Francmasoneria.”55 Domnitorul Alexandru Ioan Cuza împreună cu Mihail Kogălniceanu, au realizat câteva reforme de inspiraţie masonică: secularizarea averilor mănăstireşti, împroprietărirea ţăranilor, abolirea sclaviei ţiganilor şi a servituţilor feudale, obligativitatea instrucţiei publice, însă tendinţele autoritare l-au dus la un conflict deschis cu politicienii masoni, fraţi ai lui întru Masonerie. Cu toate că se află în plin conflict cu forţele masonice naţionale, Cuza acceptă înfiinţarea la Bucureşti în iunie 1863 a unei loji „înţelepţii din Heliopolis", autorizată de Marele Orient al Franţei. Membrii noii loji fuseseră invitaţi în cadrul lojii „Steaua Dunării". Venerabili ai acestei loji au fost G. Filipeanu, Dimitrie Sturza şi doctorul Carol Davila. Uniţi în fata tendinţelor absolutiste ale fostului Venerabil Alexandru Ioan Cuza, francmasonii români pun la cale lovitura de stat în 1866. O parte din membrii „Monstruoasei Coaliţii": fraţii Golescu, fraţii Brătianu, C.A. Rosetti, Manolache Costache Epureanu, Ion Ghica, Gheorghe Grigore Cantacuzino, Dimitrie Sturdza, Petre P. Carp; ca şi aproape toţi ofiţerii din garnizoana Bucureşti care au luat parte la arestarea lui Cuza: căpitanii Constantin Pillat, Anton Costicescu, fiind membri ai loji masonice, „Înţelepţi idin Heliopolis”.56 În 1865, domnitorul Alexandru Ioan Cuza, printr-o ordonanţă, a forţat lojile masonice să înceteze orice activitate „să intre în adormire”. Cu toate acestea lovitura de stat, de inspiraţie masonică, reuşeşte, iar masonii români aduc la putere, la sugestia lui Napoleon al III-lea, pe prinţul Carol, din familia princiară germană Hohezollern-Sigmaringen. Sub domnia lui Carol I, Francmasoneria română ia un nou avânt. La 24 martie/5 aprilie 1966 se constituie la Iaşi de către Gheorghe Şuţu loja „Steaua României", sub obedienţa Marelui Orient al Franţei. Din această lojă făceau parte marea majoritate a membrilor „Junimii". Societatea literară „Junimea" a fost fondată în iarna anului 1863 - primăvara 1864 de către Titu Maiorescu, Iacob Negruzzi, Vasile Pogor, Theodor Rosetti şi Petre P.Carp. În toamna anului 1866, Iorgu Şuţu venerabil al lojii „Steaua României", propune principelui Carol să devină francmason şi şef al Francmasoneriei Române, sub obedienţa Marelui Orient al Franţei. Principele Carol de Hohenzollem-Sigmarigen, catolic practicant, nu
53 54

Ibidem, p. 132. Ibidem, p. 134-135. 55 Radu Comănescu, Em. M. Dobrescu, op. cit., p. 134. 18

era şi nu va deveni francmason, cu toate că în anturajul său erau mulţi membri ai lojilor masonice. Carol nu numai că a refuzat propunerea, dar îl informează pe primul ministru, Ion C. Brătianu (el însuşi vechi mason); reacţia acestuia faţă de ingerinţele străine a fost promptă. El merge până acolo încât închide loja din Brăila, fondată în cea mai mare parte din negustori greci şi evrei”.57 Anul 1867 marchează înaintarea activităţii lojei „înţelepţii din Heliopolis". Tot în 1867 apare la Iaşi cartea fostului mason Henri Cartazii: „La Françmaconnerie et les maçons en Roumanie". Cartea constituie un atac virulent împotriva Francmasoneriei în general şi a celei din Iaşi în special, venit din partea unui fost mason. În 1871 sub obedienţa Marelui Orient al Franţei se instalează loja „Egalitatea", în acelaşi an se constituie tot la Bucureşti prima lojă de limbă germană din România „Fraternitatea" sub obedienţa Marii Loji din Hamburg. Prima lojă pur evreiască „înfrăţirea Sionului", aparţinând Ordinului „Benai Benith", se înfiinţează la noi în Bucureşti în ianuarie 1873, prin activitatea consulului S.U.A. Benjiamin Peixotto. La Reşiţa se constituie, în 1873 loja de limbă germană „Lumină şi Adevăr", sub obedienţa Marii loji de rit ioanit din Budapesta. În ianuarie 1874 apare primul număr al revistei „Mistice”, organ de presă al lojii „redeşteptate", Înţelepţii din Heliopolis, la Bucureşti.„Publicaţia se dorea un factor de unitate a lojilor şi de unificare a riturilor îndreptate către scopul creării Marelui Orient al României ca Putere Masonică Naţională.”58 La 1 septembrie 1875 publicaţia masonică „Orient" din Budapesta menţiona existenţa în diferite oraşe din Transilvania a mai multor loji: în Lipova loja „Concordia"; Oraviţa loja „Noroc bun", Baia - „Iubirea de Patrie", Arad „Szecheny" şi loja „Lumină şi adevăr" în Reşiţa. La Bucureşti se constituie loja „Alexandru Ioan I" în decembrie 1875 sub obedienta Marelui Orient al Italiei, având un număr de 26 de membrii; această lojă a editat la 15 ianuarie un an mai târziu revista „Armonia". În şedinţa din 3 mai 1877, a lojii „înţelepţii din Hieropolis" (Bucureşti) s-a suprimat articolul 1 aliniat 2 din Constituţia Masonică ce spunea că: „Masoneria are de principiu existenţa lui Dumnezeu şi nemurirea sufletului", „pe considerentul proclamării principiului libertăţii conştiinţei, al toleranţei şi al caracterului progresist al masoneriei care urmăreşte cu stăruinţă căutarea adevărului ce nu poate fi stabilit decât prin ştiinţă 59, punându-se astfel bazele ateismului şi raţionalismului, în rândurile masonilor români. La 8 septembrie 1880 se pun bazele Marii Loji Naţionale din România, având în subordine 32 de loji: 26 din România, 4 în S.U.A. şi 2 în Bulgaria. Rămân însă în continuare numeroase loji în afara obedienţei naţionale. Este adoptată „Constituţia" Ordinului Masonic Român (Marea Lojă Naţională din România) pe 9 octombrie 1880, Marea Lojă Naţională din România nu era însă recunoscută ca Putere Masonică Suverană, ci se mai află sub obedienţa Marelui Orient al Italiei. Independenţa o va obţine în 1881 când se va constitui şi Supremul Consiliu de gradul 33 din România. Mare Maestru al Marii Loji Naţionale din România a fost ales Constantin N. Moroiu. Din anul 1883, o avalanşă de rituri masonice şi paramasonice pătrunde în România. Odată cu ele izbucneşte avalanşa certurilor între lojile rivale, care nu de puţine ori degenerau în bătăi în toată regula. „În vederea punerii de acord a riturilor felurite, Marea Lojă Naţională a României a promulgat o nouă Constituţie masonică în anul 1899. Prin textul acestei Constituţii au fost

56 57

Cf. Horia Nestorescu Bălceşti, op. cit., p. 70. Horia Nestorescu Bălceşti, op. cit. p. 58 Ibidem, p. 77. 59 Ibidem, p. 98-99. 19

recunoscute numai patru rituri şi anume: ritul francez, ritul scoţian Antic şi Acceptat, ritul Royal Arch şi ritul de adopţie."60 Această îmbinare între istoria României şi istoria Francmasoneriei Române, poate şoca pe unii. Însă trebuie să nu uităm că revoluţionarii paşoptişti de la 1848, unioniştii de la 1859, precum şi toţi cei ce au luptat în cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea pentru crearea unui stat românesc liber şi independent, au trebuit să vizeze, pe plan internaţional, toate argumentele aflate la îndemână - iar argumentul cel mai spectaculos a fost apartenenţa lor la Francmasonerie. Francmasoneria română în secolul al XX-lea Secolul al XX-lea a fost marcat de numeroase războaie şi de mari convulsii sociale, ce au avut implicaţii dezastruoase la nivel mondial. Nici România n-a scăpat de tăvălugul nemilos al istoriei, traversând în acest secol două războaie mondiale şi o dictatură comunistă dintre cele mai odioase, trecând în mai multe rânduri de la agonie la extaz şi invers. În timpul războaielor sau al marilor convulsii sociale, lojile masonice îşi închid porţile. Aceasta ar fi regula. Dar masonii continuă să activeze în strânsă solidaritate. Metoda uzuală a Masoneriei fiind de a avea reprezentanţi de ambele părţi ale baricadei. „Primul război mondial s-a purtat multă vreme între două grupări de loji masonice şi anume: de-a parte, în tabăra Antantei, Marea Lojă Naţională a Marii Britanii, Marele Orient al Italiei, Marele Orient al Franţei etc. De cealaltă parte, francmasoneria germană şi austroungară, foarte bine organizate şi foarte influente.”61 În prejma primului război mondial, Francmasoneria română, se află într-o stare de criză internă, fiind măcinată de certuri şi controverse. Marea Lojă Naţională din România hotărăşte, în 1914, închiderea tuturor lojilor din obedienţa sa, cu excepţia celor din Bucureşti. Constantin M. Moroiu, Mare Maestru al Marii Loji Naţionale din România, fondator al Masoneriei Româneşti Moderne, moare în 1916. După unii istorici, lojile masonice româneşti ar fi încetat orice activitate în timpul războiului. Însă masonii români şi-au continuat activitatea în strânsă solidaritate, mai ales prin activitate în timpul războiului. Ei şi-au continuat activitatea în strânsă solidaritate, mai ales prin Take lonescu şi Nicolae Filipescu, ei au determinat aderarea României la cauza Antantei, dar în rândurile masonilor români erau şi filogermani. Această poziţionare de ambele părţi ale baricadei, a fost extrem de benefică în contextul desfăşurării războiului. La Conferinţa de pace de la Paris, care a început la 18 ianuarie 1919, Ion I. C. Brătianu, care fusese sfătuit de tatăl său, Ion I.C. Brătianu, să nu se afilieze la masonerie, s-a aflat în faţa „Celor Patru Mari" care toţi aparţineau ordinului masonic: preşedintele S.U.A., Woodraw Wilson, primul-ministru britanic, David Loyld George, primul ministru al Franţei, Geroges Clemenceau şi primul ministru al Italiei, Orlando. Brătianu a pledat cauza României Mari cu forţă maximă, dar modul în care a fost tratat de : „Cei Patru Mari" a fost un şoc brutal. „Exasperat de şicanele de tot felul din timpul discuţiilor Ion I.C. Brătianu a mai rămas la Paris până la semnarea tratatului de pace cu Republica Germană de la Weimar (la 28 iulie 1919), după care s-a înapoiat la Bucureşti şi l-a sfătuit pe regele Ferdinand să decreteze primele alegeri parlamentare cu sufragiu universal în România Mare, la data de 2-4 noiembrie 1919, sub direcţia unui guvern neutru prezidat de către generalul de corp de armată Arthur Văitoianu, şi apoi să trimită la Conferinţa păcii un primministru ardelean care să aparţină masoneriei. Iuliu Maniu refuză această sarcină, din cauza apartenenţei sale la confesiunea greco-catolică, l-a propus în locul său ca prim-ministru pe dr. Alexandru Vaida-Voievod. Numit preşedinte al consiliului de Miniştri după alegeri, la dat de 1 decembrie 1919, dr. Al. Vaida Voievod, care fusese sfătuit de Brătianu să se afilieze încă din primăvara anului 1919 la loja de intelectuali „Ernest Renan" cu sediul chiar la Marele Orient al Franţei, a purtat discuţii în calitatea lui de membru al unei loji masonice franceze cu

60 61

Daniel Beresniak, Francmasoneria în Europa de Est, Bucureşti, Ed. Nemira, 1994, p. 112. Dan A. Lăzărescu, op. cit., p. 148. 20

Clemenceau şi mai cu seamă cu Lloyd George la Londra, izbutind pe această cale să obţină satisfacerea aproape integrală a revendicărilor teritoriale ale României, inclusiv Basarabia...”62 Al. Vaida Voievod, notează că intrarea în francmasonerie a făcut-o în interesul paralizării propagandei - mai cu seamă - sârbo-croate.A doua menţiune a lui Al. Vaida -Voievod se referă la faptul că intrarea în Francmasonerie, care făcea parte dintr-o acţiune diplomatică de apropiere faţă de cercurile masonice franceze în scopul capacitării acestora faţă de interesele politice româneşti s-a făcut cu acordul lui Brătianu... În aceeaşi notă a lui Al. Vaida Voievod, acesta ţinea să facă o precizare care acreditează ideea apartenenţei doar conjuncturale la francmasonerie: „Cu loja lui Pangal şi cu nici o lojă din România - nu am avut a face în calitate de membru..Neachitând taxele după reîntoarcere şi rupând orice legătură, am fost radiat”.63 După încheierea războiului masonii români şi-au reluat activitatea în cadrul lojilor, perioada interbelică dovedindu-se foarte rodnică pentru Francmasoneria română. În această perioadă iese în relief figura lui Ioan Pangal, Suveran Mare Comandor al Ordinului Masonic Român Independent reînfiinţat la sfârşitul anului 1921. Ioan Pangal a dus o activitate formidabilă pentru reorganizarea francmasoneriei în România Mare: în 1922, susţinut de Marele Orient al Franţei, el redeschide lojile masonice române, la 3 ianuarie 1923 reînfiinţează Marea Lojă Naţională - putere absolut autonomă şi suverană pentru gradele simbolice 1-3; iar la 1 martie 1923 intră în vigoare: „Constituţia" şi „Regulamentul general al lojilor"' al Marii Loji Naţionale din România. În paralel cu Masoneria Naţională Română (Supremul Consiliu şi Marea Lojă Naţională) pe teritoriul României au acţionat şi puteri masonice străine. Astfel în 1922 Marea Lojă din New York fondase trei loji în Bucureşti care au adoptat „Ritul de York". Acestea prosperă, formând Marea Lojă Districtuală a Marii Loji din New York, având în 1923 7 loji în Bucureşti. De asemenea funcţionau numeroase loji sub obedienţa Marelui Orient al Franţei, în principalele oraşe din ţară, iar în Bucureşti se fondase o Mare Lojă a Ordinului Universal Benai Berith-ordin rezervat exclusiv evreilor. În 12-24 iulie 1925 adunarea extraordinară a „Federaţiei lojilor române" de sub obedienţa Marelui Orient al Franţei hotărăşte constituirea Marelui Orient al României şi întreprinde demersurile necesare acestuia ca „Putere Masonică Naţională Independentă.”64 La 12-13 septembrie 1925 «are loc Conventul de constituire al Marelui Orient al României prilej cu care se adoptă cu o unanimitate de 21 de voturi renaşterea oficială a Marelui Orient al României (constituit în 1879 şi autodizolvat în 1880). Sunt adoptate „Constituţia" şi „Codul organic”.65 Apare astfel a doua „Putere Masonică Naţională" pe lângă cea constituită de Marea Lojă Naţională, Marele Orient al României. Între cele două „Puteri Masonice Naţionale" se va duce o luptă aprigă, marcată de atacuri violente în presa vremii din partea ambelor tabere. Numeroşi masoni români doreau însă să reunească sub o singură obedienţă organizaţiile masonice din România. La data de 21 ianuarie 193Q, „Marea Lojă Simbolică din România"reprezentând lojile simbolice de rit ioanit din Transilvania (7 din lojile ei aparţinuseră Marii Loji Simbolice a Ungariei) - se unifică cu Marea Lojă Naţională din România, devenind Federaţia Lojilor Simbolice de Rit Ioanit din cadrul Marii Loji Naţionale din România. În ciuda încercărilor de unire ale masonilor, în 1932 apar în sântul Marii Loji Naţionale din România două grupări ce-şi disputau supremaţia în cadrul ordinului. Disensiunile apărute între fracţiunile Pangal şi Sadoveanu, vor duce la un conflict public şi la ruptura ce se va înregistra la Conventul Marii Loji Naţionale din 3 decembrie 1932.La acest convent prin activitatea lui Mihail Sadoveanu se elimină influenţa Supremului Consiliu de gradul 33 şi a gradelor superioare asupra masoneriei gradelor inferioare simbolice (1-3). În urma acestui demers, Supremul Consiliu de gradul 33 din România îi exclude din Masonerie pe toţi cei care i s-au opus. Această acţiune va permite însă apropierea dintre Marea Lojă Naţională şi Marele Orient din România care îşi încep tratativele în vederea constituirii unei Puteri Masonice naţionale unice.
62 63

Ibidem, p. 151. Horia Nestorescu Bălceşti, op. cit., p. 147-148. 21

Mihail Sadoveanu, scriitor şi om politic, va fi ales ca Maestru al Marii Loji Naţionale din România de către Adunarea Generală a ordinului. Colonelul I T. Ulic regrupează forţele care au rămas în afara Lojii Naţionale din România, după alegerea iui Mihail Sadoveanu, şi constituie o Mare Lojă Naţională, avându-l ca mare maestru pe principele George-Valentin Bibescu. La 24 ianuarie 1934 se constituie Francmasoneria Română Unită prin unirea Marii Loji Naţionale din România (fracţiunea Mihail Sadoveanu) cu Marele Orient al României (ce avea ca Mare maestru pe Emil Papiniu) având în obedienţă aproximativ 50 de loji. Această federalizare este ratificată ta 15 aprilie 1934, Mihail Sadoveanu fiind ales Mare maestru, iar Emil I. Papiniu fiind ales secretar general al Francmasoneriei Române Unite. În 1936 existau în România patru structuri organizate ale Francmasoneriei: 1) Supremul Consiliu de gradul 33 din România care lucra în strânsă legătură cu lojile de rit scoţian. Marea Lojă Naţională din România (fracţiunea Pangal) 2)Federaţia Masonică Unită compusă din Marea Lojă Naţională (fracţiunea Mihail Sadoveanu) şi Marele Orient al României (condus de Emil Papiniu). 3)Marea Lojă Naţională din România compusă din Marea Lojă Naţională din România (fracţiunea Ioan Pangal) şi Federaţia Lojilor Simbolice de Rit ioanit din România (condusă de Ludovic Servatius). 4)Federaţia Lojilor Simbolice din România compusă din Loja Genera Doctori Cornel Davila şi francmasonii care au părăsit Marele Orient al României. În faţa dezvoltării fenomenului masonic, în perioada interbelică, Biserica Ortodoxă Română s-a sesizat şi luat poziţie, dându-şi seama de pericolul reprezentat de această organizaţie pentru existenţa Sa şi spiritualitatea fiilor Ei. Acţiunea Masoneriei, împotriva Bisericii Ortodoxe Române s-a dus pe mai multe planuri: lupta contra ierarhilor Bisericii pentru a-i discredita în faţa credincioşilor; aprobarea unor legi în parlament ce au dus la proliferarea sectelor religioase; şi acţiuni de descreştinare a tinerilor, prin strângerea lor de sub influenţa educativă a Bisericii. Aceste agresiuni la adresa fiinţei neamului românesc, care este credinţa creştină ortodoxă, au determinat luarea de poziţii categorice şi deschise ale ierarhilor români contra Francmasoneriei. Astfel episcopul Vartolomeu al Râmnicului Noul Severin se pronunţă public, în 1930, printr-o scrisoare deschisă împotriva Francmasoneriei: „Dacă sufletul meu a fost, este şi va rămâne în veac refractar vreunei instituţii omeneşti, instituţia aceasta este Francmasoneria, în care am văzut de-a pururea nu numai subminarea evanghelică a sufletelor, dar şi primejdiunea ordinii naţionale şi politice din fiecare stat.66 Însuşi Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române de atunci, Miron Cristea, a denunţat şi combătut planurile anticreştine şi anti-naţionale ale Masoneriei în cuvântarea rostită cu prilejul slujbei din Duminica Ortodoxei a anului 1932, la Şcoala Societăţii Ortodoxe a Femeilor Române. Patriarhul Miron Cristea spunea: „Românii de alte religii, au ajuns chiar să aibă cele mai mari demnităţi în stat şi în aceste situaţii n-au făcut decât să-şi apere în toate locurile înalte, numai neortodocşi, fiindcă ei nu sunt partid al ţării, ci un partid al unei religii. S-au dus în Franţa mulţi dintre acei oameni şi în loc să se întoarcă de acolo îmbogăţiţi sufleteşte, s-au întors convertiţi la francmasonerie. Francmasoneria nu este o sectă potrivită cu ideea naţională, ei dimpotrivă ea este toată pătrunsă de tendinţe internaţionale. De aceea, oamenii aceştia chiar dacă spun că sunt români, nu trebuie crezuţi şi, fiindcă n-au suflet de român. Eu i-am spus unui om de treabă: „Dumneata, îi acoperi pe oamenii aceştia, dar nu şti cât de rău faci. Am atras atenţia fruntaşilor noştri politici prin scrisori, arătând cât e de mare pericolul Francmasoneriei pentru religia noastră, dar oamenii noştri n-au înţeles, căci ei sunt deprinşi cu timpurile din vechea Românie, când nu era nici un pericol. Numai unul m-a înţeles şi mi-a dat dreptate.

64 65

Ibidem, p. 165. Ibidem, p. 167. 66 Toma Petrescu, op. cit., p. 97. 22

V-am spus toate acestea, pentru că sunt aici multe femei pentru că păstrarea religiei depinde înainte de orice, de mame, soţii, adăugând că rolul de a menţine prestigiul religiei incubă guvernanţilor, ale căror soţii sunt datoare să le arate pericolul în care se găseşte religia”.67 În 1937, mitropolitul Nicolae Bălan al Ardealului, întocmeşte un studiu intitulat: „Studiu asupra Francmasoneriei”, care va fi votat la 11 martie 1937 de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, devenind astfel a Bisericii Ortodoxe Române, ce „osândeşte Francmasoneria ca doctrină, ca organizaţie şi ca metodă de lucru ocultă” - ferment de stricăciune morală şi dezordine socială. (Textul integral al hotărârii Sfântului Sinod cu privire la Francmasonerie, din 11 martie 1937 l-am redat în integralitate în capitolul Francmasoneria şi Creştinismul"). Şi pe plan parlamentar au fost luări de poziţie împotriva Francmasoneriei, din partea unor politicieni ca A. C. Cuza. Acesta crea la dat de 5 aprilie 1935, Parlamentului României, interzicerea Francmasoneriei, în numele „Ligii Creştine".Luând cuvântul în cadrul dezbaterilor asupra legii pentru apărarea statului, cere includerea Francmasoneriei în categoria organizaţiilor secrete care subminează statul. Difuzarea cărţii lui Leon de Poncis: „La dictature de puissance ocultes” (Dictatura Puterilor oculte) publicată la Paris în 1934, a generat un curent antimasonic în rândul intelectualităţii şi mai ales în rândul tinerimii române, înflăcărată de ideile naţionalistlegionare. În faţa opiniei publice ostile conducerea Marii Loji Naţionale din România (fracţiunea Pangal) proclamă la 24 februarie 1937 autodizolvarea masoneriei naţionale de rit scoţian antic şi acceptat ca dovadă a realismului faţă de monarhie, sentimentele naţionale şi „pentru a mărturisi cât de profund respectoşi sunt faţă de biserica creştină şi de credinţa străbună.”68 O delegaţie a Marii Loji Naţionale din România (fracţiunea Pangal) face la 26 februarie 1937 o declaraţie solemnă privind autodizolvarea Marii Loji Naţionale în faţa Patriarhului Bisericii Ortodoxe Române, Miron Cristea, depunând o parte din arhivele ordinului în păstrarea patriarhului. La 20 decembrie 1937, regele Carol al II-lea dispune închiderea lojilor masonice şi interzice Francmasoneria în regatul român. Cu toate acestea unele loji ca „Meşterul Manole" al cărei venerabil era Victor Eftimiu, îşi continua clandestin lucrările. Între 1940-1941 se desfăşoară o vastă campanie antimasonică. în acest context apărând numeroase cărţi şi articole în care sunt incriminate activităţile Francmasoneriei în general şi ale celei româneşti în special. La 22 iulie 1941 s-a organizat la sala Dalles din Bucureşti o expoziţie antimasonică, la dispoziţia conducătorului Statului, generalul Ion Antonescu, cuprinzând decoraţii, simboluri şi documente masonice confiscate de autorităţi. Tot în această perioadă apare lucrarea tui Toma Petrescu, „Conspiraţia lojilor” care înregistrează 4 ediţii într-un singur an (1941), cuprinzând numele a peste 1500 de masoni români. După lovitura de stat de la 23 August 1944, Francmasoneria reînvie rapid. Astfel încă din decembrie 1944 la iniţiativa lui Noradunghian (armean de origine) se constituie un nou Suprem Consiliu de gradul 33 (alţi istorici spun că iniţiativa a pornit de la Constantin Belu). Mare Suveran este ales Noradunghian, ce activează în această funcţie până în 1948. În funcţia de Mare Maestru al Marii Loji Naţionale din România este ales George C. Grigoriu. Anii 1945-1948 reprezintă epoca intensei colaborări dintre Masoneria română şi regimul comunist ce se instala la noi. În această perioadă un număr mare de comunişti se iniţiau ca masoni. Masoni de mare prestanţă, ca savantul Horia Hulubei, scriitori ca Mihail Sadoveanu, Mihai Ralea, N. D. Cocea, Victor Eftimiu cooperează activ cu regimul comunist. În iunie 1948, „la sfatul lui N. D. Cocea, Noradunghian şi G.C. Grigoriu hotărăsc ca atât Supremul Consiliu de 33 din România cât şi Consiliul Federal al Marii Loji Naţionale din România să pună Ordinul Mason Român în adormire. 69Tot în aceeaşi lună, din ordinul autorităţilor de stat se impune conducerii Marii Lojă Naţionale din România „includerea

67 68

Horia Nestorescu Bălceşti, op. cit., p. 193. Ibidem, p. 196. 23

provizorie a lojilor pentru a permite membrilor săi să-şi îndeplinească obligaţiile lor cetăţeneşti în cadrul brigăzilor de muncă de folos obştesc”70 Consiliul Federal al Marii Loji Naţionale, compus din demnitari supuşi Partidului Comunist s-a resemnat la hotărârea, să suspende lucrările lojilor, ca să îngăduie participarea fraţilor masoni la lucrări de interes public.„De îndată ce lojile româneşti au fost silites ă intre în adormire, la mijlocul anului 1948, numeroşi francmasoni români au izbutit să emigreze şi să se grupeze în loji în Franţa, în Statele Unite, în Brazilia sau în Argentina.”71 „Francmasonii români refugiaţi în Occident aderă la Marea Lojă din Franţa şi se constituie în două ateliere: România-Unită (Paris) avându-l ca venerabil pe Ioan Pangal, fost Mare Maestru al Marii Loji Naţionale din România (în dizidenţă după alegerea lui Mihai Sadoveanu în această funcţie şi de fapt după divizarea M.L.N.R.) şi La Chaine d'Union (tot Paris), creată din iniţiativa diplomatului Vintilă Petala.72 În România-comunistă este foarte probabil ca Masoneria să fi supravieţuit. Daniel Beresniak în lucrarea sa „Francmasoneria în Europa de Est" spune: „La data de 5 mai 1969, nouă masoni români care aveau gradul 33 (printre care şi Constantin Belu), locuind la Bucureşti şi păstrând contacte în clandestinitate, au cerut Supremului Consiliu Masonic a! Franţei, reprezentând Marea Lojă Naţională franceză, să reînnoiască potenţa acordată Supremului Consiliu al României în anul 1923. Cererea a fost acceptată”73 Acest demers nu este însă pomenit de istoricul mason Horia Nestorescu Bălceşti în lucrarea sa „Ordinul Masonic Român". „Este iarăşi foarte probabil ca Nicolae Ceauşescu să o fi încurajat (Francmasoneria) până în 1971 şi să o fi tolerat până în 1980. Termenul de „epocă de aur" a fost pentru prima dată aplicat domniei lui Ceauşescu de un istoric mason, G. Şerbănescu, în volumul al III-lea din „Histoire de la Franc-Maçonerie Universelle" încă din 1966.” Până în decembrie 1989, Francmasoneria rămâne oficial interzisă în România, cu toate să sunt voci care afirmă că Nicolae Ceauşescu şi alţi demnitari importanţi ai regimului comunist au fost masoni.

69 70

Ibidem, p. 197. Daniel Beresniak, op. cit., p. 123. 71 Horia Nestorescu Bălceşti, op. cit., p. 198. 72 Daniel Beresniak, op. cit., p. 123. 73 Radu Comănescu, Emil M. Dobrescu, op. cit., p. 141-142. 24

XII. RĂTĂCIRI, MIŞCĂRI ŞI FENOMENE APĂRUTE ÎN BISERICA ORTODOXĂ ROMÂNĂ

12.1. Mişcarea anticalendaristica – Stilismul Această grupare a rămas până acum într-o situaţie neclară din punct de vedere canonic. Ea nu poate fi numită, considerată sau tratată ca o sectă, pentru că nu profesează vreo învatatură de credinţă specifică, deosebită de cea a Bisericii Ortodoxe: ea se manifestă numai ca grupare sau mişcare separată de Biserică. Nerespectand disciplina ei, cu unele practici totuşi, ce o apropie în ultima vreme de cultele neoprotestante şi de secte. Este drept că stilismul se deosebeşte prin “ierarhia” pe care şi-a constituit-o necanonic şi prin atitudinea sa mai agresivă faţă de Biserică. Această grupare oferă însă mai multe posibilităţi de revenire sub ascultarea Bisericii decât cei trecuţi deja la culte neoprotestante şi la secte. Istoricul mişcării stiliste Mişcarea stilistă a luat naştere la noi în anul 1924, când Biserica Ortodoxă Română a adoptat calendarul îndreptat, conform recomandării Conferinţei interortodoxe de la Constantinopol din mai 1923 (calendarul neoiulian constatinopolitan, sau stilul nou). Atunci, unii calugări fără cultură teologică şi cultură generală n-au priceput şi nici n-au vrut să se supună hotărârilor autorităţii bisericeşti, refuzând să accepte calendarul îndreptat şi păstrând mai departe, în viaţa lor religioasă, stilul vechi, sau calendarul iulian neîndreptat, rămas în urmă cu 13 zile.74 Partizanii vechiului stil, stiliştii sau anticalendariştii, cum sunt numiţi uneori, - numeroşi mai ales în Moldova – s-au organizat sub conducerea unora dintre calugării care nu au înteles problema calendarului, în general, şi a celui îndreptat în special. Stiliştii, însă, s-au strâns în jurul unor calugări fanatici şi ignoranţi, certaţi cu disciplina vieţii monahale care, iesiţi din mănăstiri şi dezbrăcaţi de haina smereniei călcând astfel votul ascultării făcut la intrarea în monahism, au început sa umble prin sate, îndemnând pe credincioaşi la păstrarea calendarului vechi şi la nesupunerea faţă de autoritatea bisericească.75 Cu timpul, acestora li s-au alăturat şi unii nemulţumiţi sau ambiţioşi. Doritori de câştig uşor sau de a face rău Bisericii. Pe vremea partidelor politice “istorice”, stiliştii erau încurajaţi uneori atât de propaganda deşănţată a unor politicieni verosi care vroiau sa-si recruteze astfel o clientela politica in alegeri cat si de cea a calugarilor veniti de prin Manastirile Muntelui Athos sau din alte parti, uneori, stilistii erau incurajati teoretic chiar de oamenii pretinsi luminati si seriosi, care sustineauca indreptarea calendarului ar fi pricinuit o perturabare in viata religioasa si sufleteasca a satelor noastre. Cu toate demersurile intreprinse, stilistii nu au izbutit sa obtina recunoasterea de “cult” din partea statului, si ca atare, nici un statut aparte de Biserica Ortodoxa. In schimb, au izbutit sa-si creeze o asa-zisa ierarhie proprie, bineinteles necanonica si schismatica. Neavand preoti stilistii au castigat pe fostul arhiereu Galaction Gordun, pe care l-au declarat “mitropolitul” lor, oferindu-i diferite avantaje. Acesta, a hirotonit (la un fost schit al lor de la Moara Saraca), ca “episcop” pe un oarecare Meftodie Marinache (acum decedat); amandoi au “hirotonit” (la fostul schit stilist de la Copaceni-Ilfov), ca al treilea episcop stilist, pe fostul staret de la schitul Ramet din Ardeal, protosinghel Evlaghie Ota, care fusese caterisit de la Sfantul Sinod si exclus din monahism. Toti trei au “hirotonit” apoi (tot la Copaceni), ca arhiereu pe Glicherie Tanase

74 75

P.I. David, Călăuza ... ap. Cit., p.170 Ibidem. 25

(†1985), un fost calugar de la Manastirea Neamtu, caterisit de Mitropolia Moldovei inca din 1931. Alt arhiereu mai nou este un oarecare Silvestru Onofrei considerat azi ca “mitropolit”.76 Dupa caterisirea lui Galaction Gordun de catre Sfantul Sinod – urmata, la putin timp, de moartea sa, - stilistii, ramasi fara pastori legiuiti au fost alimentati mai departe, in zelul lor fanatic, de catre falsi pastori; calugari exclusi din monahism si preoti caterisiti, sau fara hirotonie valida, simpli laici, improvizati cu de la sine putere in preoti, diversi aventurieri certati cu ordinea de stat si cu randuielile bisericesti; acestia umbla de colo pana colo , oficiaza adesea slujbe, travestiti in haine civile, daca sunt calugari, predica un misticism bolnavicios cu idei incalcite, cu superstitii, practic magice; indeamna la neascultarea fata de Biserica Ortodoxa pe care o delclara decazuta de la dreapta credinta, indemnand pe credinciosi sa nu respecte pe preotii ortodocxi, pe care ii numeste “eretici si schismatici” etc. Ramasi in afara Bisericii si fara calauzirea clerului ei legiuit si nanonnic, stilistii au alunecat repede spre erezie, adoptand atitudini, credinte si practici religioase gresite si iesind astfel din fagasul Ortodoxiei. Ei pun la baza credintei lor mai ales Pidalionul pe care il pretuiesc mai mult decat Biblia, rastalmacindu-l, sau interpretandu-l gresit si abuziv. Fac din calendar centrul doctrinei lor si al vietii lor religioase, socotind ca mantuirea sau osanda vesnica depind nu de corectitudinea invataturilor de credinta si de implinirea poruncilor morale ale Bisericii, ci de respectarea “sfantului calendar” - care este cel vechi, nu cle nou – si din care fac o dogma. Recent, unii ii reboteaza si ii cununa pe cei care adera la stilism, fac sfintiri de biserici fara antimise si fara arhiereu, fac inmormantari fara preoti. Pentru raspandirea ideilor lor au folosit nu numai instigatie si predica morala a celor mai fanatici a celor mai fanatici dintre ei, ci si scrisul, prin tiparirea inainte de 1948, a unor brosuri stiliste cu titluri curioase. Au introdus sistemul strangerii de fonduri prin dajda impusa creinciosilor dupa practica sectanta. Unii au inceput sa socoteasca sfintirea bisericilor ca “taine” sau ridica rangul de “taine” noi rituri religioase stravechi ca, de exemplu, ritul spalarii picioarelor, pe care il practica nu numai in Joia Mare, ci si la alte ceremonii. Conceptii stiliste, explicarea si combaterea lor a) Ca toti ereticii si schismaticii, ei se socotesc si se mandresc a fi “Biserica cea adevarata” si singura pastratoare a dreptei credinte, castigand adeptii prin creduli si ignoranti, sau printre firile bolnavicioase psihic si printre cei certati cu preotul sau cu autoritatea bisericeasca. Toate ideile pe care le sustin si acuzatiile pe care le aduc Bisericii strabune se bazeaza pe falsificarea istoriei, a stiintei si a adevarurilor legate de problema calendarului. Ignorand defectul originar si structural al calendarului iulian (de cca 11 minute si 14.02 secunde de intarziere in fiecare an) si neintelegand justetea si necesitatea indreptarii lui, stilistii sustin ca singurrul calendfar bun de care trebuie sa ne tinem este cel “vechi”, deoarece el ar fi fost facut de Sfintii Parinti de la Niceea si ca de acestia trebuie sa ascultam si nu de parerile astronomilor si filozofilor timpului. Ori, se stie ca Biserica nu “face” calendarul, ci acesta este alcatuit de specialisti, calendarul de azi fiind intocmit si generalizat cu o jumatate de veac inainte de nasterea Domnului (anul 45 i.Hr.), de catre conducerea Impreiului roman de atunci, cu ajutorul astronomului alexandrin Sosigene. De asemenea, si la traco-daci a existat o reforma, in epoca regelui dac Burebista si a Marelui preot Deceneu, deoarece intotdeauna slujitorii adevarati au facut apel la cercetarile astronomilor pentru alcatuirea sau indreptarea calendarelorl caci si stiinta, datorita mintii, ne este data tot de Dumnezeu, ca s-o folosim pentru cunoasterea Universului, pentru cucerirea naturii si pentru progresul omenirii.77 b) stilistii pretind ca, prin indreptarea calendarului, s-ar fi schimbat “dogmele” credintei adevarate si toate asezamintele canonice ale Sfintilor parinti, ca “stilul nou” sau calendarul indreptat ar fi cel catolic, si ca prin adoptarea lui ne-am “papistasit”. Dupa cum se vede, cate afirmatii, tot atatea neadevaruri. Calendarul indreptat adoptat de ortodocsi nu este tot una cu calendarul asa-zis gragorian folosit in Apus, ci este rezultatul unui sistem de indreptare a erorii initiale a calendarului iulian, sistem conceput de teologi si astronomi ortodocsi (printre care si romani) si menit sa preintampine defectul structural al calendarului,
76 77

Ibidem. Ibidem, p.171. 26

pe o durata de timp mai mare de aproape 10 ori (43000 ani) decat cea asigurata prin sistemul gregorian (cca 4000 ani). Cat priveste schimbarea “dogmelor” sau asezamintelor de cult si viata religioasa, orice om de buna credinta stie si recunoaste ca nimic nu s-a schimbat la noi in aceasta privinta, decat doar ca sarvatorile cu data fixa se serbeaza cu 13 zile mai inainte decat erau dupa vechiul calendar, ramanand insa in acealeasi luni si la aceleasi date din luna ca mai inainte, Apoi, calendarul indreptat corespunde datelor stiintifice si este valabil pentru toti crestinii de pe toate contintentele. Stilistii prentind, eronat, ca noi ne-am schimbat calendarul desi, in fond, nu este vorba de schimbarea calendarului vechi prin inlocuirea cu altul nou, ci punerea de acord cu miscarile exatce alea astrilor, cercetate de stiinta astronomica. Cu calendarul indreptat s-a procedat asa cum face omul intelept de astazi cu potrivirea propriului ceas ramas in urma sau cu schimbarea fusului orar de vara sau de iarna. c) Mai cred si sustin stilistii ca Biserica Ortodoxa Romana ar fi singura din Ortodoxie care si-ar fi indreptat calendarul, ca astfel a ramas izolata, rupand unitatea de credinta cu celelalte Biserici ortodoxe, intrerupand legatura canonica cu ele. Apoi daca indreptarea calendarului este buna si justificata – mai pretind stilistii – atunci de ce ea nu a fost primita de toate Bisericile ortodoxe ? Este de stiut ca , incepand cu 1924 pana acum, majoritatea Bisericilor Ortodoxe nationale (autocefale) au adoptat, rand pe rand indreptarea calendarului, exemplul cel dintai dandu-l insasi patriarhia Constantinopolului (1923), iar in ultimul timp Biserica Ortodoxa Bulgara (decemvrie 1968). Singurele Biserici autocefale care pastreaza pana acum calendarul iulian naindreptat sunt: Patriarhia Ierusalimului, Biserica Rusa ( Patriarhia Moscovei) si cea Sarba (Patriarhia Belgradului). Ele recunosc, in principiu justetea si necesitatea indreptarii calendarului, dar n-au aplicat-o pana acum de teama schismelor si rascolului (a tulburarii intre credinciosi) si asteapta momentul psihologic cel mai favorabil pentru a o face. Cat priveste ruperea legaturilor noastre canonice cu aceste Biserici, aceasta constituie o acuza neintemeiata, contrazisa de realitate, caci de atatea ori pana acum, in vizitele reciproce pe care ierarhii nostrii si le fac , sau inatalnirile si intrunirile lor interortodoxe sau interconfesionale din cadrul consfatuirilor sau intalnirilor ecumenice, ei coliturghisesc ca niste adevarati frati de credinta , respectand calendarul Bisericii in cuprinsul caruia de alfla de fiecare data, conform intelegerii mai dinainte stabilite intre toate Bisericile Ortodoxe. O alta sustinere a stilistilor este ca Parintii de la Niceea ar fi alcatuit nu numai calendarul ci si o Pascalie perpetua , in care se cuprind datele Pastilor in toti anii pana la sfarsitul veacurilor si pe aceea trebuie sa o respectam (eroare bazata pe o subinsemnare introdusa tendentios rau-voitor-talcuitor in textul Pidalionului – foile 7-8 din traducerea romaneasca- la canonul 7 apostolic). Adevarul este insa ca tabela pascala a stilului vechi de care vorbesc stilistii e de origine mult mai noua, fiind alcatuita intre secolele VIII si XIV, iar datele pascale din ea sunt intarziate cu 13 zile fata de datele exacte ale echinoctiului de primavara si cu 5 zile fata de cele ale unor luni pascale (prima luna plina dupa echinoctiu) – cele doua date astronomice pe baza carora se stabileste data schimbatoare a Pastilor in fiecare an. Este adevarat ca toate Bisericile Ortodoxe sarbatoresc, deocamdata Pastele dupa calendarul neindreptat, ca sa pastram unitatea Ortodoxiei in aceasta privinta, dar recunoastem ca datele Pascaliei calendarului neindreptat sunt gresite. Si asteptam ca si cele trei Biserici Ortodoxe surori sa treaca la indreptarea calendarului pentru ca, de atunci inainte, sa sarbatorim cu totii Pastile dupa datele calendarului indreptat (22 martie – 25 aprilie) adica o data cu catolicii si protestantii, pentru ca “toti sa fie una” macar in ceea ce priveste praznuirea celei mai mari sarbatori a tuturor crestinilor Invierea Domnului. e) cat priveste invinuirea stilistilor, ca dupa datele noului calendar, pastile crestinilor ar coincide uneori cu cele ale evreilor sau ar cadea chiar inaintea acestuia, ea este contrazisa de insasi regula Pastilor, formulata sau consfiintita de parintii de la Niceea, a carei aplicare exacta implica intotdeauna serbarea Pastilor crestine dupa cele ale iudeilor, deoarece ea este duminica dupa luna plina, urmatoare echinoctiului de primavara, luna care coincide cu 14Nisan din calendarul evreilor, cand ei isi serbeaza pastile trditional – Mielul pascal (inceputul saptamanii azimilor). Dar si evreii din diaspora nu mai respecta “ciclul nisan”, pentru a evita coincidenta
27

pascala cu crestinii. Ar fi imposibil sa fie la aceiasi data cand fiecare continent isi are specificul sau calendaristic, si in functie de anotimpuri.78 Raspandirea si situatia actuala a stilismului in tara noastra Iata ce scria unui din celem ai cunoscute ziare de la noi din tara cu profil teologic (Telegraful Roman) in numarul 32 pe anul 1935 in articolul intitulat “Sectele si stilismul”. “In referatul sectei culturale, a consiliului eparhial din Arhiepiscopia Iasilor catre adunarea eparhiala a anului curent, aflam: In cursul ultimilor ani se observa o scadere a miscarii sectare in aceasta arhiepiscopie. Oprirea propagandei deschise si colportajului a domolit ravna propagandistilor sectanti. Orice miscare a sectantilor este supracegheata de rpeoti, care au dispozitii in acest sens, de la caz la caz. Stilismul miscare ivita din cauza nedumeririi indreptarii calendarului si alimentata de oameni interesati, fie baneste, fie pe urma politicii, s-a domolit. De la venirea I.P.S. Mitropolit Nicodim in scaunul mitropolitan, centrele de propaganda stilista au ramas mai mult cu numele. S-au produs fapte imbucuratoare ale intoarcerii la Biserica si s-a dovedit ca totul depinde de bunul tact al conducerii pastorale. Sectia culturala s-a ingrijit sa editeze carti lamuritoare asupra nedumeririlor stiliste. Asa ca, cu ajutorul lui Dumnezeu, toti “Stilistii” din Moldovase vor intoarce la disciplina Bisercii. Trebuie mult tact atat din partea preotimii , cat si din partea autoritatilor civile administrative dar mai ales mustrare de constiinta din partea politicienilor marunti.”79 Regiunea cu cei mai multi adepti stilisti a fost de la inceput, si este si astazi, cea din nord-vestul si sudul Moldovei, si anume protopiatele Falticeni, Tg. Neamt, Pascani, Piatra Neamt si Harlau, apartinand arhiepiscopiei Iasilor, ca si in partile Dunarii de Jos si in Delta, unde influenta calugarilor din manastiri a fost mai puternica. Centrul rezistentei si al propagandei lor il constituie asa-numita manastire de la Slatioara, cu un personal de circa 100 de vietuitori. In eviddenta asa-zisei obsti se afla si cei raspanditi in doferitele parti ale tarii, pentru unele “servicii” religioase pentru prozeilitism, schimbandu-se perioadic ce cei din schit. Credinciosii din asa-zisele parohiistiliste vin la Slatioara pentru serviciile pe care le oficiaza acesti preoti. Aici se savarsesc mai ales botezurile, cununiile si rugaciunile pentru pomenirea mortilor. Credinciosii aduc si alimente sau diferite daruri si sunt gazduiti in dependintele – destul de numeroare si spatioase – ale manastirii si in campingul amenajat la intrarea in incinta. Dupa slujba se serveste masa comuna; toti cei prezenti sunt indemnati sa persiste in pastrarea calendarului “romanesc”, adica neindreptat. Pseudo-slujitorii de acolo spun celor ce vor sa-i creada, la viotorul sinod genral ortodox, toate Bisericile ortodoxe vor reveni la vechiul calendar. Ei umbla in uniforme clericale fara a avea permisiunea sau recunoasterea autoritatilor locale, oficiaza slujbe ziua si noaptea si unii ao uneori o atitudine agresiva si ofensatoare fata de slujitorii canonici al Bisericii noastre. In afra de manastirea principala de la Slatioara, stilistii mai au cateva schituri de maici la:Cornu-Luncii si Braditel. Slujbele se fac cu si fara preot. Mai exista si alte mici asezari stiliste de calugari si calugarite, ca cea de la Dealu Mare, langa Vanatori-Neamt si la Brusturi (jud. Neamt). Multi credinciosi stilisti se aduna la sarbatori pe stil vechi la bisericile ortodoxe din parohiile de origine, dar au si biserici proprii si case de rugaciuni. In ele oficiaza cantareti sau preoti improvizati, iar din cand in cand calugari veniti de prin manastiri sau de prin sate unde s-au statornicit dupa iesirea din manastire. Se oficiaza si slujbe in sobor sau “arhieresti. In unele locuri se aduna chiar prin case particulare, ca si sectantii. Fac prozelitism mai ales cu prilejul cununiilor si inmormantarilor. Sunt si unele cazuri insa de revenire la Biserica. De asemenea, actiunea stilista, se face vadita in eparhia Romanului si Husilor, Eparhia Buzaului si, mai ales in Arhiepiscopia Tomisului si Dunarii de Jos. Stilistii din aceste parti sunt , in general, divizati in doua directii: unii numiti calendaristi, care frecventeaza insa bisericile

78 79

Ibidem, p.173. Ibidem. 28

ortodoxe pentru asistenta religioasa desi teoretic nu admit indreptarea calendarului, iar altii sunt dizidenti, adica desprinsi practic de Biserica, rupand practic legatura cu ea.

12.2. Secta tudoriştilor Istoricul mişcării tudoriste Numirea aceasta o dăm mişcării pornită de fostul preot de la biserica Sf. Ştefan Cuibul – cu - barză din Bucureşti, Teodor Popescu. Îi dăm numele acesta pentru că susţine despre sine că s-a născut din nou şi şi-a prefăcut din temelie viaţa şi fiinţa sa şi altfel are dreptul să aducă şi pe alţii la Iisus. Fostul preot80 a abuzat de încrederea ce o pusese Biserica ortodoxă în persoana sa şi chiar către sfârşitul anului 1923 spunea că nu s-a lepădat de doctrina Bisericii ortodoxe. Mişcarea lui a început cam prin luna mai a anului 1919. În biserica Sf. Ştefan predicile se ţineau regulat, predicând şi ierodiaconul D. Cornilescu, care a fost naşul lui Teodor Popescu în rătăcire. Opera de subminare a Bisericii Ortodoxe din partea acestor două persoane s-a dezvoltat mai pe larg în adunările ce se ţineau în fiecare marţi seara în şcoală de la Cuibul – cu barză. Predicile rostite în biserică, conferinţele ţinute în şcoală precum şi publicaţia „Adevărul Creştin” si alte broşuri ale acestor două persoane, au lăsat se se vadă că scopul urmărit este străin de evanghelizarea ortodoxă. Biserica noastră a fost foarte indulgentă cu fostul preot, dar în cele din urmă Sfântul Sinod l-a caterisit şi 1-a excomunicat pe 2 aprilie 1924. Purtarea lui Teodor Popescu nu a fost nicidecum edificatoare, încă înainte de caterisirea sa declarase că în afară de chestiunea cultului sfinţilor este de acord cu învăţătura Bisericii ortodoxe, iar acum a lepădat şi cele şapte taine, a lepădat Sfânta Tradiţie şi Sfintele Icoane. Acum spune că Botezul nu e taină, adică nu iartă păcatul strămoşesc precum şi preoţia nu e taină. Spune că oricine poate boteza pe oricine, poate săvârşi actul cununiei, că rugăciunile pentru cei morţi nu au rost, etc. Dar se ştie că dacă ar fi avut loc caterisirea lui cu o lună mai târziu, în timpul acela ar fi făcut încă parastase după rânduiala Sfintei noastre biserici. Iată cine se dă îndrumător în ale religiei creştine! Concepţii tudoriste si combaterea lor În privinţa mântuirii învaţă că omul trebuie să se hotărască să iasă din starea păcatului. "În clipa în care se hotărăşte, priveşte spre Iisus ca Cel ce a purtat păcatele lui pe cruce şi astfel capătă iertarea pe care o ia prin credinţă, fără să vadă sau să simtă ceva: în clipa aceea toate păcatele îi sunt iertate". În clipa aceasta Duhul Sfânt intră în om care este născut din nou... este mântuit... "Mântuirea cuprinde trei fete: 1) pentru trecut: iertarea păcatelor si scăparea de osândă; 2) pentru prezent: izbăvirea de sub puterea păcatului; 3) pentru viitor: izbăvirea de prezenta păcatului".81 Marea greşeală este însă să spunem că suntem mântuiţi din clipa în care ne-am hotărât a ieşi din starea păcatului şi că nu mai putem păcătui. Mântuitorul a săvârşit momentul răscumpărării din lucrarea mântuirii. Mângâietorul, adică Duhul Sfânt săvârşeşte al doilea moment din opera mântuirii: ne sfinţeşte, ne întăreşte, căci zice Evanghelistul Ioan în capitolul 16,vs 13 că Mângâietorul „v-a povăţuit pe voi la tot adevărul” Mântuitorul a deserat inima omului de patimi, iar Duhul Sfânt o umple cu virtuţi creştineşti. Cele două lucrări, dacă omul se foloseşte de ele, duc pe om pe „calea mântuirii” (F.Ap.16,17). Omul are deci o nădejde că va fi mântuit. Această „nădejde de mântuire” ne cere ca să fim treji, ca să nu cădem, să avem credinţă şi dragoste. De aceea şi Apostolul Pavel a încercat credinţa tesalonicienilor căci îi era teamă că cineva i-a ispitit iar osteneala sa va rămâne zadarnică(1Tes.3,5). Abia în momentul răsplătirii poate zice omul că este mântuit (Fil. 3,13 - 14) „Cel ce rabdă până în sfârşit se va mântui” (Mt. 12, 13). De aceea şi Sf. Pavel numai în preziua morţii sale zice că s-a luptat luptă bună (2Tim. 4,7). În actul mântuirii deci trebuie să conlucreze si omul cu fapta
80 81

D. Cornilescu, Activitatea de la Cuibu – cu – barză, „Noua Revistă Bisericească”, anul V, nr. 6,8/1923, p. 90. C. Deheleanu, Manual de Sectologie, Arad, 1948, p. 87. 29

bună căci numai protestanţii învaţă că omul se mântuieşte în dar fără merite personale. Teodor Popescu încă recunoaşte necesitatea faptelor bune si astfel, cu atât mai mare este rătăcirea lui în problema mântuirii. Până când suntem în luptă încă nu avem biruinţa, dar ştim că dincolo de lupta si truda noastră creştină ni se va deschide poarta biruinţei. Toate broşurile lor sunt caracterizate prin tratarea unei singure idei: si anume că numai sângele Domnului aduce iertarea păcatelor si credinţa noastră în această lucrare a Domnului. Aşadar, e de prisos să mai tratezi mult despre felul în care ne însuşim mântuirea şi totuşi tudoriştii tratează în toate broşurile lor lipsite de nota originalităţii acest lucru. Prin aceasta vin în contrazicere cu propria lor doctrină care s-ar putea rezuma pe scurt: crede si eşti mântuit!82 Dar toate scrierile lor în definitiv gem de contraziceri. În broşura: „Iertarea privită din trei puncte de vedere” citim că nu e cu putinţă să avem iertarea păcatelor prin nici o faptă a noastră, iar mai încolo recunosc că „Tatăl ceresc judecă” fără părtinire pe fiecare după faptele lui" (1Petr 1,17). Poate nu s-ar mai contrazice dacă ar citi cu atenţie (Gal. 6,9).83 În broşura ”Slobozenia - cine o capătă şi cum” se fac trei categorii de neizbăzviţi: 1) cei neştiutori; 2) cei relativ luminaţi; 3) cei care într-adevăr sunt în nevoie. Noi ortodocşii întrebăm oare cei din celelalte două categorii nu sunt în nevoie? Nu mai au lipsă de nimic? Iată dar contrazicerile fatale ale raţionalismului cu sistematizarea nelogică! În broşura "Corabia lui Noe", acest patriarh este prezentat ca şi când într-o vreme ar fi fost „la fel cu toţi vecinii săi” cu toate că Sfânta Scriptură spune: "Noe om drept si desăvârşit fiind în neamul său..." După aceşti sectari despărţiturile din corabie însemna că erau multe odăi, destul loc, pentru oricine voia să fugă de mânia viitoare şi să se adăpostească în corabia pe care o pregătise Dumnezeu. Cartea Facerii ne arată că opt suflete s-au mântuit de apă şi astfel nu-i logic să presupunem că despărţiturile din corabie preînchipuiau putinţa tuturor de mântuire în legea Noului Testament. Astfel se prezintă toate aceste cărţi fără excepţie. Şi când ne gândim că sunt traduse de Gheorghe Cornilescu (cu fratele său Dimitrie si cu Teodor Popescu), - care face si pe profesorul la cursurile biblice ale baptiştilor, - nu trebuie oare să ne întrebăm: unde este aici convingerea religioasă? De ce nu rămân aceşti propagandişti la ceea ce învaţă Sfânta Scriptură dacă o recunosc ca unic izvor de credinţă? Fostul preot Teodor Popescu mai învaţă între altele că nu trebuie să ne rugăm sfinţilor căci ei „trecând în cer, nu au devenit prin aceasta dumnezei, ca să poată asculta rugăciunile oamenilor din feluritele părţi ale pământului”84. Acest eretic se vede însă că nu ştia ce învăţa Biserica ortodoxă când el era preot. După părerea lui Biserica ar învăţa că „sfinţii ne-ar mântui prin rugăciunile lor85. Noi zicem că ei se roagă pentru mântuirea noastră şi pot auzi rugăciunile noastre, căci Dumnezeu poate doar să înzestreze cu putere pe sfinţii despre care Sfânta Scriptură zice că „asemenea cu îngerii sunt” (Lc. 20, 36). Ei văd pe Dumnezeu faţă către faţă (I Cor. 13, 12). Ei bine ei se bucură în cer de păcătoşii care se pocăiesc pe pământ. Aceasta ne-o spune Sfânta Scriptură (Lc. 15, 10). Bucuria lor ne arată că Dumnezeu are căile sale pentru a face cu putinţă sfinţilor săi să se bucure de întoarcerea păcătoşilor. Apostolul Pavel a fost răpit până la al treilea cer si a auzit cuvinte care nu se pot spune (II, Cor. 12, 2 - 6). Ştiinţa celor din trecut şi prezent cu mult mai mare este pentru sfinţii din cer, căci tot Apostolul Pavel dorea să treacă din această viaţă şi să fie cu Hristos, ceea ce este „mai bine cu mult”(Fil. 1, 23). Cele pământeşti cu cele cereşti stau în împărtăşire unele cu altele (în trupul mistic al Domnului nu este distanţă căci Hristos prin sângele Său a împăcat cele cereşti cu cele lumeşti. Noi suntem trupul lui Hristos şi este firesc să zicem cu Apostolul că „de pătimeşte un mădular pătimesc toate mădularele împreună; de se slăveşte un mădular, împreună se bucură toate mădularele”. Temeiurile biblice ale credinţei noastre sunt multe: IV Împ, 5,20 - 26, IV Împ. 6, 17; Ezechil 2, 1 -8; Baruh, 3-4; Macab. 15, 11 - 14; F.Ap. 5,3; iar mintea sănătoasă nu este împotrivă. Câte rătăciri nu s-au descărcat asupra capului lui Teodor Popescu şi încă aşteaptă ca lumea să-1 numească şeful unui nou cult. Nimic nu este nou în doctrina lui: că-i botează pe copiii mici? Dar calvinii nu-i botează? Nu are comunitate, nu are organizaţie şi nici nu va putea
82 83

Idem. Ibidem, p. 88. 84 Ibidem. 85 Ibidem. 30

înfiinţa asociaţii religioase deoarece este absolut izolat si rătăcirea lui se va stinge cum se sting toate încercările lipsite de convingere. Învăţătura lui Iisus înseamnă şi putere. Domnul învaţă cu putere. Apostolii deghizaţi ai sectelor din zilele noastre sa mediteze asupra acestui lucru (Mt. 7,29) si sa nu uite ca vor fi certaţi de Domnul, cum au fost certate odinioară vânturile şi marea. (Mt. 8,26). Mişcarea tudoristă s-a răspândit şi in afara de Bucureşti, deşi în mică măsura. Centre mai însemnate sunt în Câmpulung-Muscel, Ploieşti şi Bârlad. Multă vreme au încercat tratative de unificare cu „evangheliştii" lui Grigore Constantinescu de la Iaşi, mai ales in Bârlad unde şi unii şi alţii au aderenţi. De asemenea şi cu inochentiştii încercările au rămas însă farâ rezultat.86 Aşadar tudoriştii rătăcesc în următoarele: 1)Nu admit cultul sfinţilor, al icoanelor, al crucii, al sfintelor moaşte, iar despre rugăciunile pentru morţi zic că nu au nici un rost. 2)Nu admit taine. Nici Botezul nu e taină, pentru că nu iartă păcatul strămoşesc. De asemenea, nici preoţia nu e taină. Oricine poate boteza sau cununa. 3)Mântuirea se obţine numai prin credinţa în Iisus Hristos care a murit pe cruce pentru păcatele noastre. Credinţa produce naşterea din nou a omului, iar aceasta constă în iertarea păcatelor si în împărtăşirea cu Sfânt Duh. 4)Mântuirea are trei fete: a) pentru trecut: iertarea păcatelor si scăparea de osândă; b) pentru prezent, izbăvirea de sub puterea păcatului; c) pentru viitor: izbăvirea de prezenta păcatului. 5)Botezul este aplicat copiilor, însă nu este taină, ci numai simbol. Alte puncte de credinţă sunt la fel cu cele comune tuturor sectarilor. Fiind o sectă prea proaspătă, n-a ajuns să-şi cristalizeze o învăţătură unitară, în vreo mărturisire de credinţă, mai mult sau mai puţin completă. Doctrina lor este un amestec de învăţături protestante, fără ceva nou si original. De asemenea nu au nici organizaţie proprie, ci doar câteva asociaţii, destul de slabe si puţine.87 Cultul constă, ca şi la toate sectele din predici, citiri biblice, rugăciuni şi cântări.

12.3.Oastea Domnului Sfârşitul primului conflict mondial, care pentru România a coincis cu întregirea teritorială şi naţională a adus schimbări importante şi la nivelul mentalităţilor. La ora bilanţului, România constată că pe lângă împlinirile pozitive din planul politico-naţional erau numeroase şi greutăţile cu care se confrunta, respectiv: pierderi de vieţi umane, cheltuieli pentru întreţinerea văduvelor şi orfanilor de război, a aparatului administrativ şi de stat etc. În ceea ce priveşte peisajul religios şi acesta a cunoscut o diversificare. Prin alipirea Transilvaniei, Biserica Ortodoxă (în 1930 doar 72,6 % erau ortodocşi) a trebuit să facă faţă unei mişcări de contestare din partea altor culte. Bucureştiul a luat un aspect „cosmopolit ce nu mai semăna cu vechiul oraş omogen. Străzile şi localurile răsunau de graiuri străine, ruseşti, ungureşti, nemţeşti, ale minorităţilor din noile provincii. Viaţa comprimată vreme lungă de silnicia războiului îşi cerea drepturile sălbatice erupţii ale răsfăţului. Gospodăria răvăşită şi neaşezată încă, a ţării, deschidea poftei de câştig prilej de mari lovituri şi fabuloase îmbogăţiri peste noapte. Afaceri şi chefuri, - într-asta se rezuma frenetica sarabandă pe soare şi stele a unei victorii naţionale, ce depăşise orice aşteptare. Norocul României scotea din ţâţâni o lume uimită de măreţia lui”.88 Evoluţia Bisericii Ortodoxe Române a stat şi sub semnul schimbărilor survenite ca urmare a modificării moravurilor şi a intensificării propagandei religioase realizate de grupurile neoprotestante. Biserica trebuia să facă faţă secularizării, caracteristică a societăţilor
86 87

Ibidem. Ibidem, p. 90. 88 Nichifor Crainic, Zile albe. Zile negre. Memorii (I), Ediţie îngrijită de Nedic Lmnaru, Casa Editorială „Gândirea”, Bucureşti, 1991, p. 140. 31

moderne. În viaţa Bisericii, un rol important l-a jucat mitropolitul Nicolae Bălan. În planul său de păstorire a pus misiunea internă, evanghelizarea satelor, luminarea poporului dreptcredincios şi adăparea lui la izvoarele Sfintei Scripturi şi ale Sfintei Tradiţii. Apostolatul laic şi organizarea lui vor constitui o prioritate a activităţii înaltului ierarh, deoarece viaţa religios-morală era perturbată de o serie de vicii: alcoolism, imoralitate, hoţie. Iniţiativa unei mişcări de regenerare sufletească a credincioşilor Bisericii Ortodoxe avea să plece de la Sibiu. În acest sens, mitropolitul Bălan a trimis o scrisoare preotului Iosif Trifa, pe atunci preot într-un sat din Munţii Apuseni, prin care îl ruga să vină la Sibiu, nu pentru a fi numit pe un post în administraţie ci „la o chemare mai duhovnicească”. Astfel a ajuns Iosif Trifa redactor al gazetei „Lumina Satelor”. Pe parcursul anului 1922,89 Trifa s-a remarcat în paginile publicaţiei redactate de el prin articolele sale3 simple scrise pe înţelesul celor din mediul rural. Momentul ce marchează începutul „Oastei Domnului” este ziua de 1 ianuarie 1923, mai precis apariţia articolului semnat de Iosif Trifa, intitulat „Să facem o intrare creştinească în anul cel nou cu hotărâre şi întovărăşire împotriva sudalmelor şi beţiilor”, la sfârşitul căruia apărea şi Jurământul.90 În cartea „Intraţi în Oastea Domnului Iisus. Chemări de luptă şi mântuire sufletească”, Sibiu, 1926, p.50, autorul m ărturisea: „Planul cu Oastea Domnului a ieşit dintr-o rugăciune. În preajma anului 1923 mă gândeam la datina păgână, ce o au oamenii de a trece pragul anului nou cu beţii, chefuri, petreceri. Voiam să scriu pentru acest lucru un articol de anul nou. În acea cliptă, sub fereastra casei mele trecu un cârd de beţivi. Era noaptea pe la 10 ore şi beţivii răcneau de răsuna toată strada. Am îngenuncheat lângă masa mea de scris şi m-am rugat zicând: Doamne Dumnezeule! Ne copleşeşte răutatea…ne biruie întunericul…” Când m-am apucat să scriu articolul de anul nou, mi-a venit în gând – sau mai bine zis, Domnul mi-a pus în gând – o hotărâre ce a ieşit împreună cu articolul în numărul de anul nou 1923, al foii „Lumina Satelor”. Însuşi Mitropolitul Ardealului, Dr. Nicolae Bălan, spunea în cadrul Adunării Eparhiale din 1930: „În faţa vremilor schimbate ne trebuia o preoţime mai activă, ne trebuia un curent de regenerare religioasă. De aceea am purces la trezirea acestui curent religios. De la mine s-a pornit acest curent. Îmi trebuia un organ de publicitatea şi un om. Cine era omul care să mă înţeleagă?Dumnezeu m-a oprit cu gândul asupra lui Iosif Trifa, modestul preot din Munţii Apuseni. L-am chemat. A venit. Dumnezeu l-a ajutat în munca sa cea rodnică. Mulţumesc lui Dumnezeu că am găsit în Părintele Trifa omul de nădejde care mi-a înţeles intenţiile şi pe care-l socotesc unul din cei mai vajnici colaboratori ai mei şi cel mai aproape de sufletul meu”.91 Activitatea „Oastei Domnului” în primii ani de existenţă(1923 – 1926) Existenţa mişcării a stat în primii ani într-o strânsă legătură cu gazeta „Lumina Satelor”. Aceasta era organul prin care Iosif Trifa lupta împotriva viciilor care măcinau viaţa creştinilor din România. La început, puţini au fost cei ce s-au înrolat în „frăţia de luptă împotriva sudalmei şi a alcoolului”, dar prin rubrica, din fiecare număr, „Oastea noastră creşte”, erau consemnate diferite adeziuni, aşa încât, la prima adunare a „Oastei”, la Sibiu în 29 iunie s-a adunat un număr apreciabil de persoane.92 În anul 1926, ziarul „Lumina Satelor” s-a implicat în campania electorală prin propaganda favorabilă pe care a făcut-o lui Alexandru Averescu şi partidului condus de el, Partidul Poporului, precum şi grupării desprinse din Partidul Naţional Român, în frunte cu
89

Iosif Trifa a fost chemat la Sibiu de către mitropolitul Bălan încă din 1921 pe funcţia de duhovnic la Institutul Teologic. Vezi Arhim. Casian Crăciun, Viaţa duhovnicească în Şcoala Teologică sibiană, neîntreruptă şcoală de Ortodoxie şi patriotism, în „Contribuţii transilvănene la Teologia Ortodoxă, Sibiu, 1998, p. 333-342, 337. 90 „Lumina satelor”, an. II (1923), nr. 1, 14 februarie, p. 1. 91 Pravila Oastei Domnului. Chemări la o viaţă nouă”, Ed. Arhidiecezană, Sibiu, 1937, p. 8. 92 Numărul celor care se înscriseseră era la 12 octombrie 1924 de peste 500, cf. „Lumina satelor”, nr. 40 (12 octombrie), p. 2. 32

Lupaş, Goldiş şi Lapedatu. Implicarea în viaţa politică a Mitropolitului Nicolae Bălan nu era ceva nou. În toamna anului 918, profesor fiind la Seminarul Andreian din Sibiu, pe baza directivelor Consiliului Naţional Român, la 4 noiembrie, a plecat la Iaşi cu scopul de a informa pe conducătorii României, aflaţi atunci în Moldova, de situaţia Transilvaniei. A discutat şi cu miniştrii Franţei, Angliei şi Statelor Unite ale Americii pe lângă guvernul de la Iaşi. Nicolae Bălan a fost cel care a recomandat lui Vasile Goldiş, într-o scrisoare, ca să se întrerupă orice tratative cu guvernul maghiar şi să se proclame într-o adunare populară, alipirea necondiţionată la România, mai înainte de intrarea trupelor româneşti în Transilvania.93 Apogeul mişcării „Oastea Domnului” (1927-1934) Îndată după începutul acestei mişcări, mitropolitul Bălan, animat de gânduri mari, vedea în lucrarea „Oastei” o mare contribuţie împotriva relelor morale dar şi a catolicismului şi sectarismului, prin „voluntariatul duhovnicesc” şi „misionarismul laic”. Din păcate, s-au ridicat voci pro şi contra activităţii oaste.94 Un lucru însemnat în istoria Oastei, dovedit foarte necesar şi statornicit încă de la început, a fost Congresul anual pe ţară, ştiind că mişcarea s-a extins în toate zonele ţării. Primul Congres s-a ţinut la Sibiu, la Rusaliile anului 1932, unde au participat peste 2000 de „ostaşi”95, în catedrala mitropolitană. La momentul potrivit al Sf. Liturghii, mitropolitul Bălan în cuvântarea sa a elogiat activitatea „Oastei”. Au urmat anual şi alte Congrese. Pentru Iosif Trifa, rosturile Oastei erau două: în primul rând ea era o mobilizarea a sufletelor „pentru împărăţia lui Dumnezeu, o mobilizarea contra păcatelor, contra întunericului”, iar al doilea, care rezulta din primul, era asigurarea „pe veci a viitorului acestei ţări şi acestui neam.” Oastea trebuie să „dea pâine celor care flămânzesc”, dar şi să pună în faţa oamenilor o viaţă trăită după Evanghelie. „Oastea Domnului”: neascultare sau invidie? Perioada 1930-1934 a fost cea mai prolifică pentru mişcarea religios-morală Oastea Domnului, numărul adepţilor fiind de aproximativ 100.000, iar publicaţiile „Lumina Satelor” şi „Oastea Domnului” se tipăreau săptămânal în câteva zeci de mii de exemplare. Din păcate însă, între preotul Iosif Trifa şi conducerea Arhiepiscopiei Sibiului s-a instaurat o stare de tensiune, ce a degenerat într-un conflict. La 31 decembrie 1934, preotul Trifa îşi înainta demisia, cu următorul conţinut: „Înalt Prea Sfinţite Stăpâne, faţă de felul cum s-a desfăşurat consfătuirea noastră de ieri, 30 decembrie, cu regret vă aduc la cunoştinţă, că pentru moment am încetat redactarea şi tipărirea foii „Oastea Domnului”, a cărei proprietate îmi aparţine, fiind fondatorul şi creatorul ei. Odată cu aceasta vă rog a dispune să nu mai figurez pe frontispiciul foii „Lumina Satelor” ca redactor. Mi-am înaintat şi demisia din postul ce l-am avut, după ce, din cauza bolii, nu mai sunt capabil de serviciul. Aşişderea, fiul meu Tit”moştenitorul”, pe care l-aţi amintit în vorbirea de ieri, renunţă la bursa ce i s-a acordat. Sibiu, 31 decembrie 1934”.96 Conflictul dintre Iosif Trifa şi Mitropolitul Bălan a avut urmări şi asupra evoluţiei ulterioare a mişcării. Apărută în contextul vremurilor schimbate de prima conflagraţie mondială, Oastea Domnului s-a dorit a fi un răspuns la lipsa de religiozitate şi la noile provocări legate de secte, care tindeau să acapareze întreaga societate românească. Oastea Domnului a fost răspunsul Bisericii Ortodoxe Române, venit atât prin acţiunile ierarhului sibian, Nicolae Bălan, cât şi ale preotului Iosif Trifa, în viaţa acestor vremuri profunde mutaţii sociale, politice, economice, culturale şi nu în ultimul rând spiritual – religioase.
93

Pr. Prof. Mircea Păcurariu, „Contribuţia Bisericii la realizarea actului Unirii de la 1 Decembrie 1918”, în „Biserica Ortodoxă Română”, an CXVII, nr. 11-12 (nov. –dec.), pp. 1250-1263, p. 1261. 94 Vezi cazul profesorului Bogdan Duică de la Cluj, „Lumina Satelor”, an. 11, 23 martie, p. 2. Confiscarea foii în 1929 de către Siguranţă la ordinul Ministerului de Interne, „Lumina Satelor”, an. VIII (1929), nr. 20 (12 mai), p. 6.Atitudinea episcopului greco-catolic, Valer Frenţiu din Oradea, „Lumina Satelor”, nr. 50 (8 dec. 1929), p. 2. Dar şi atitudinea arhimandritului Iosif Scriban care s-a ridicat în apărarea mişcării. 95 „Telegraful Român”, an. LXXVII (1930), nr. 49 (29 iunie), p. 1. Numărul ostaşilor era de aproximativ 60.000 de suflete, iar numărul cărţilor răspândite în sânul mişcării trecea peste 350.000 de volume (Ibidem, p. 2.). 96 Arhiva Mitropoliei Sibiului, Fond „Oastea Domnului”, Dosar III (527), f.p. 33

Zămislită mai întâi pe pământul Ardealului, la Sibiu, Oastea Domnului s-a extins apoi în întreaga Românie Mare. Oastea Domnului în Ortodoxia românească e fără doar şi poate o noutate. O noutate care a surprins pe mulţi. „Apostolatul laic”, caracteristica definitorie a acestei mişcări religios-morale, a fost una din cauzele care au stat la baza pornirii acestei mişcări în faţa stării de „decadenţă a vieţii religioase” din acele timpuri. Apostolatul laic, misiunea internă şi asociaţiile religioase, printre care Oastea Domnului a ocupat un loc aparte, au fost inovaţii ale Centrului Eparhial de la Sibiu. În cercurile conservatoare ele au stârnit nedumeriri şi au împrospătat vechi prejudecăţi de laicizare în Biserică. Apostolatul laic şi organizarea lui a fost, pe lângă răspunsul necesar în faţa problemelor existente în epocă, printre primele roade ale libertăţii Bisericii Ortodoxe din Ardeal după Marea Unire. Oastea Domnului, ca mişcare de evlavie populară, a fost una din formele cele mai potrivite de a reîmprospăta „religiozitatea”multora dintre credincioşii Bisericii Ortodoxe. Ceea ce a intervenit pe parcursul evoluţiei acestei mişcări, conflictul dintre Mitropolitul Nicolae Bălan şi preotul Iosif Trifa, nu a fost decât rezultatul ciocnirii acţiunii a două personalităţi extrem de active şi puternice. Fiecare în parte neînţelegând că atitudinea lor depăşeşte cadrul unui simplu conflict personal care a dus, în cele din urmă, la scindarea mişcării Oastea Domnului. Astfel a apărut dizidenţa adepţilor lui Iosif Trifa şi nesupunerea lor faţă de Centrul Eparhial de la Sibiu. Miza acestui conflict era una de natură materială şi nu privea învăţături de credinţă „neortodoxe”. Faptul a degenerat într-un conflict de natură canonică, preotul Trifa fiind acuzat de „neascultare” faţă de ierarhul său, a fost rezultatul acţiunilor şi atitudinii intransigente pe care cei doi au adoptat-o pe parcursul întregului conflict. Caterisirea preotului Trifa a fost una din soluţiile cele mai puţin înţelepte pe care forurile ecleziastice ale Bisericii Ortodoxe Române le-a luat în acea perioadă. Nu a făcut altceva decât să ducă la tensionarea şi mai mult a conflictului. Oastea Domnului, în anii 1923-1949, a făcut parte din peisajul religios al României, fiind o noutate prin demersul pe care îl susţinea. Mişcarea rigoristă cu o bază populară mai ales în mediul rural, consacrată readucerii la Biserică a credincioşilor tentaţi de indiferentism, intensificării trăirii în spiritul moralei creştine, combaterii viciilor despre care se spunea că devastează societatea românească (alcoolism, limbaj licenţios, tabagism etc.), Oastea Domnului a atras în rândurile sale, în 1933, circa 70.000 de membrii. Ceea ce desigur nu era mult, dar comparativ cu acţiunea altor asociaţii religios-morale o situa printre primele.

12.4. Mişcarea de la Maglavit Mişcarea de la Maglavit (jud. Dolj), ca multe alte apariţii înainte de cel de-al II-lea război mondial, este o reminiscenţă ancestrală în psihicul unor indivizi halucinanţi, „vizionari". Că sunt şi, din păcate, destui bolnavi psihic, o ştim; dureros este cum o mulţime de creduli îi urmează. Aşa a fost şi cazul „vizionarului” Petrache Lupu din Maglavit, care a pretins că „1-a văzut pe Dumnezeu sub chipul unui „moş"... O muchie de cuţit, o cuhne ideală desparte neîncetat domeniile de manifestare ale celor două lumi nevăzute : de o parte Hristos cu mântuirea şi odihna cea veşnică, de cealaltă Satana, cu adâncul Gheenei şi muncile cele veşnice. Iar haina sub care se îmbracă conţinutul fiecăreia din aceste lumi este tot ...„blana de oaie". „În această luncă a chinuiţilor şi plângerilor vindecările minunate sunt fapte precare ce pot fi valorificate adevărat numai de cei care suspină după ele. Căci minunile sunt fenomene de limită şi se petrec într-o zonă unde relativul şi absolutul se îngemănează, acolo unde numai virtutea poate respira. Între această lume orăşenească şi cea organic românească a satelor este o deosebire esenţială ; aceea dintre Toma şi restul ucenicilor. În vreme ce noi ne ducem să vedem dacă este sau nu minune, ţărănimea participă originar la faptul fantastic, fiind constitutivă în aceeaşi urzeală a minunii. Noi venim cu o mentalitate lucid exactă să constatăm o minune întâmplată în afară de noi, pe când ei, apropiindu-se, o poartă în inimă, aduc minunea cu dânşii. Căci puterile fantasticului, astăzi învolburate aievea, sunt păstrate din începutul acestei lumi originare în zonele latente ale conştiinţei sale istorice, sub forma miturilor folclorului etnic.
34

Întreaga pătură etnică nu a fost altceva decât cutia de rezonanţă care sta gata să prindă şi să amplifice vestea minunatei arătări. În această lumină trebuie de înţeles şi fenomenul de generalizare care a întovărăşit mistica maglaviteană”.97 Fapt întru totul adevărat este că poporul nostru românesc, robit de multe veacuri suferinţei şi obijduirii, căzut el însuşi în mrejele păcatului, dar înclinat spre trăirea mistică a unei lumi de mituri, s-a arătat a fi foarte primitor fată de „minunea" de la Maglavit. Fiecare a căutat să-şi făurească, în mintea lui, o închipuire de mai multă revărsare de har dumnezeiesc peste tot norodul nostru, cu putinţă de mai mult bine, de mai multă pace, de mai multă frăţietate şi de mai multe binecuvântări cereşti... Frumoasă şi minunată este, desigur, trezirea conştiinţelor spre Dumnezeu, în căutarea izvorului vieţii, în care lacrimile pocăinţei se amestecă cu nădejdile de mântuire! şi neuitate au rămas, pentru atâţia credincioşi, mulţimile Maglavitului adunate în freamăt de rugăciune în jurul troiţelor cu bătrâni şi copii îngenunchiaţi în pulberea drumului, cu fum gros de tămâie înălţat la cer, ca o jertfa de curăţire, cu toată priveliştea acelor locuri „biblice" cu toţi acei ciungi şi orbi şi paralitici, care cereau mila lui Dumnezeu. Pagini nenumărate de ziare, de reviste şi de felurite scrieri s-au dat la iveală de către oamenii ştiinţei sau ai credinţei, care să susţină sau să nege realitatea fenomenului de la Maglavit. S-au înflăcărat cărturari cu renume, prelaţi ai Bisericii şi deseori chiar şi simpli mireni care, în dorinţa unor redeşteptări religioase şi cu gândul unei vieţi de mai multă spiritualitate, au scris pagini atât de frumoase de gânduri bune pentru credinţă, pentru Dumnezeu şi pentru toată grija mântuirii noastre... dar, din păcate, n-au cercetat îndeajuns adâncurile acestor minuni, nau cercetat nici izvoarele din care s-au revărsat semnele şi arătările acestea. În această exaltare mistică, nu ne-am oprit decât la răsfrângerea imediată, pe care Maglavitul a avut-o asupra lumii noastre. În mirajul unor dorinţe care nu erau sprijinite pe o realitate controlată, a fost destul ca Petrache Lupu să fie cioban, să fie gângav, să aibă vedenia unui „moş” pentru a fi deîndată asemuit cu profeţii Vechiului Testament. Ba chiar, un cunoscut profesor universitar a decretat că „Petrache Lupu este desigur cel mai curat suflet dintre oameni care populează scoarţa globului”.98 Pe alţii i-a impresionat în chip deosebit mulţimea fără de număr care a luat drumul Maglavitului, din toate părţile ţării. Scria, astfel, un cunoscut prelat: „Multe şi felurite sunt minunile reale, adevărate, săvârşite de Petrache Lupu. Cea mai mare dintre ele, după părerea mea, este extraordinara repercusiune ce a avut până departe peste hotare, vestea despre persoana şi minunile lui Petrache Lupu. Peste două milioane de oameni, de toate vârstele şi de toate condiţiile sociale, din toate unghiurile ţării, s-au grăbit să se ducă în pelerinaj la Maglavit”. Acest fapt poate fi impresionant pentru o sensibilitate poetică sau pentru curiozitatea unui sociolog, dar fată de adevărul însuşi al fenomenului nu dovedeşte încă nimic. Căci dacă adevărul s-ar cunoaşte după numărul mulţimii care ar îmbrăţişa o idee, atunci, de bună seama că orice minciună poate fi luată cândva drept adevăr. Ce-am zice, astfel, de Arie ereticul sau de alţi începători de eresuri, pe care i-a urmat milioane de oameni în rătăcirea lor, ca să se zvârle cu toţii într-o prăpastie ? Şi, de asemenea, ce-am zice şi de mulţimile impresionante de mahomedani care, în fiecare an, se îndreaptă cu atâta evlavie spre Mecca, ca să cinstească piatra cea neagră căzută din cer ? Dacă la Maglavit s-a dus lume multă, acest fapt îşi găseşte în parte explicaţia şi în dorinţa poporului de a vedea semne şi minuni. Mulţimile sunt adeseori atrase de mirajul unor lucruri fantastice dar mulţi au mers la Maglavit şi în nădejdea vindecării unor boli, deci pentru un folos propriu şi material. Unii se întrebau atunci: „Pentru ce Dumnezeu S-a arătat unui biet cioban, gângav şi mărginit la minte, iar nu unui vlădică, unui preot sau unui învăţat teolog?” Dar nu deopotrivă sa pus întrebarea dacă „moşul” din vedenie a fost într-adevăr Dumnezeu sau dacă n-a fost mai curând o nălucă a necuratului, în scopul de a ne prinde într-o cursă printr-o momeală foarte ispititoare.
97 98

Costin Deheleanu, Pătru Lupu – Maglavitul în „Ideea Românească”, an. XI, 1935, II, 1936. „Porunca Vremii”, 7 noiembrie, 1935. 35

Întrebat de profesorul Nichifor Crainic, cum se face că tocmai lui i S-a arătat Dumnezeu, Petrache Lupu răspunde: Dacă „Moşul” s-ar fi arătat unui om cu învăţătură, cum sunteţi voi şi acel om ar fi spus ce spun eu, lumea nu l-ar fi crezut. Că lumea ar fi zis: astea le spune de la el, nu le spune de la Dumnezeu. Dar asa, „moşul” s-a arătat unui cioban prost şi lumea ştie că ce spun eu, nu spun de al mine, ci de la Dumnezeu. şi lumea crede.99 Ce e drept, răspunsul este ingenios şi poate ispiti prin iscusinţa sofisticii, dar nu prin chezăşia adevărului. Căci nici Moise, nici Saul şi nici Ioan Evanghelistul nu au fost nişte „proşti”, ci nişte mari teologi şi învăţaţi, cărora totuşi Dumnezeu le-a făcut atâtea descoperiri de seamă, iar lumea i-a crezut, după cum îi crede şi acum, nu prin impresia desprinsă din persoanele lor, ci prin esenţa dumnezeiască a descoperirilor pe care le-au avut ei. Prin predica ciobanului, prin acea chemare spre pocăinţă, care a îndemnat mulţimile să se lase de cele rele, şi să umble în cele bune, mulţi s-au îndreptat, mulţi s-au căit şi în multe suflete s-a trezit credinţa. Iar ziarele din anii trecuţi scriau că „lumea s-a lăsat într-o mare măsură de bătăi şi de omoruri, că s-au împuţinat judecăţile şi că o influentă moralizatoare se resimte asupra vieţii ţărănimii olteneşti, de pe urma Maglavitului”. Răsunau, desigur, în mintea multor pelerini cuvintele ciobanului care îndemna lumea să se lase de hoţii, de bogăţii, de vrăjmăşii... şi vocea lui pătrunzătoare străbătea încă cale lungă în auzul pelerinilor care trecuseră pe la locul cu „buturuga”; „Să nu mai aveţi cu nimeni nimic. Fiţi oameni cum se cade, că e bine pentru noi şi pentru toată România. Lăsaţi lucrul omului acolo. Nu mai furaţi de la nimeni nimic; nu mai fura munca altuia şi nu da foc, nu îmi face rău. Nu râdeţi de bătrânii voştri, nu râde de nimeni, nu mai aruncaţi copii pe le gropi, pe la fântâni, pe la grâu, pe la porumb, că-i rău de noi, fraţilor; ne canoneşte fără muncă. Să ajutăm pe fraţii noştri, să tineţi posturile, să tineţi sărbătorile, să tineţi şi vitele acasă la sărbători, ca-i rău pentru noi şi toată tara...100 Aşa răsuna necurmat strigarea ciobanului maglavitean, de pe „amvonul” lui de pământ din locul arătărilor. Şi multă lume credea şi se întărea în nădejde. Ascultând asemenea îndemnuri frumoase, ele nu pot într-adevăr decât bucura, căci cine nu ar dori să ne îndreptăm cu toţii într-o viată nouă, cinstită şi plină de fapte bune? Dar în această dorinţă ne-am arătat totuşi prea uşuratici, dându-ne girul cu prea mare pripă, aşa cum s-a petrecut cu Maglavitul. Se va putea întreba oricare: ce este rău în predica lui Petre Lupu şi prin ce greşeşte acest frumos şi chipeş cioban, atât de cinstit, atât de credincios şi atât de râvnitor? Pentru a răspunde la acesta întrebare, este necesar a ne încredinţa că anumite îndemnuri morale nu sunt îndestulătoare pentru a putea înscrie o lucrare în cuprinsul haric al Bisericii noastre Ortodoxe. De fapt, câţi adventişti şi câţi baptişti, şi câţi alţi rătăciţi, aparţinând atâtor rătăcire religioase, nu cheamă lumea, din capetele lor prin cele mai frumoase îndemnuri morale? Într-adevăr, oare nu ne vorbesc aceştia de cinste, de dragoste, de bună rânduială, de pocăinţă, de rugăciune şi de Dumnezeu? Iar predicatorii lor nu îşi vestesc cuvântul cu înflăcărare în atâtea adunări? şi nu combat ei beţia, desfrânarea şi pornirile rele?... Dar nu e destul! Căci unele fapte de felul acestora nu pot da singure mântuirea. Pe de altă parte dacă Petre Lupu ne îndeamnă să ţinem sărbătorile să ne ducem la biserică, să ne rugăm lui Dumnezeu de sănătate şi să ţinem posturile, faptul acesta poate fi pentru unii atrăgător fiind îmbrăcat în haină bisericească şi ar putea să fie un indiciu de încredere in solia lui, după cum tot atât de convingătoare ar putea fi aceleaşi poveţe când sunt date prin diferite cercuri spiritiste. Repede, însă, această chemare este întunecată de alte învăţături şi fapte potrivnice. Cu drept cuvânt spunea Sfântul Mucenic Justin filosoful, în scrisoarea lui către Anton Piu, pentru înştiinţarea poporului roman: „Demonii încearcă să zădărnicească lucrarea lui Hristos, imitându-i învăţătura şi aşezămintele”. Să vedem, prin urmare, care sunt elementele care ne îndreptăţesc să credem, că fenomenul de la Maglavit nu se poate integra în Biserica noastră. În scopul acesta, trebuie să considerăm Maglavitul în tot complexul lui, deci nu în mărginirea celor câteva precepte din

99

100

„Gândirea”, ianuarie 1935. Mihail Urzică, Minuni şi false minunii, Ed. Anastasia, 1993, p. 180. 36

predica ciobanului, ci în totalitatea elementelor care îl susţin şi cu care se întreţes, cu toate „minunile” şi cu întreaga „spiritualitate” care se desprinde din ele. „Persoana lui Petre Lupu e centrul fenomenelor de la Maglavit - spune dl. Nichifor Crainic - ea ne interesează deci în rândul întâi" („Sfarmă Piatră", 10.X.1936). Pe acest temei, vom analiza cazul acesta deosebit de interesant, care a pasionat şi pasionează încă sumedenie de lume. Din cele ce urmează, se va putea desprinde un şir de argumente care vin împotriva presupusei teofanii de la Maglavit. Dezvăluirea unor asemenea constatări constituie, fără îndoială, o durere sufletească pentru mulţi din binecredincioşii Bisericii Ortodoxe, care au fost prinşi sufleteşte de „minunile" lui Petre Lupu. Dar adevărul trebuie mărturisit mai presus de orice, fară ocol şi fără şovăială, ca să nu ţinem lumina sub obroc. Se va întâmpla, poate, că anumiţi duşmani ai Bisericii noastre pravoslavnice, între care şi sectanţii, se vor bucura - în felul lor - de întorsătura fenomenului de credinţă, care a roit în jurul celor câteva locuri cu arătări, şi mai cu deosebire în jurul Maglavitului. Şi îşi vor închipui cât de întemeiaţi au fost ei, să nu creadă în asemenea cazuri. Mai bine le-ar fi însă acestora să se smerească şi să tânguiască pentru rătăcirile şi întunecările lor, căci numai prin trufie s-au despărţit ei de adevărul mântuirii şi s-au rupt de trunchiul Bisericii. Deopotrivă cu nişte crengi rupte dintr-un pom, s-au uscat şi ei de seva dătătoare de viată a harului. Să se smerească aceştia şi să nu judece poporul lui Hristos, căci noi dacă am greşit cu ceva, tot în Adevărul Sfintei Biserici Apostolice şi Soborniceşti ne ridicăm iar dânşii de nu vor voi să-şi părăsească rătăcirile lor, tot în pustiul de afară se vor afla. Concepţii ale mişcării de la Maglavit şi combaterea lor Uşurătate şi lipsă de duhovnicie După cum se ştie, în ziua de vineri 31 mai 1935, ciobanul Petre Lupu are prima vedenie a „moşului", la buturugi, în drum spre târlă. Apariţia a fost cu totul stranie şi înfricoşată. Ciobanul se sperie. Puţin mai în urmă îşi revine iar „moşul" îi vorbeşte şi îi dă solia de a merge în lume. „După asta, spune Petre Lupu, acel „moş” a dispărut în nor pătrat, până nu l-am văzut. M-am închinat şi am plecat la oi. N-am spus la nimeni nimic. Mi-am zis: Ce vorbă a fost asta ? Ce ,,moş" a fost ăla ?”101 Drept urmare a primei vedenii, ciobanul rămâne buimăcit şi nu ştie ce să creadă. „Moşul" nu i s-a lămurit, nu i s-a identificat şi nu ştie ce să creadă. Trece o săptămână; el nu vorbeşte cu nimeni despre acest fapt şi nu merge la duhovnic, după cum ar fi fost firesc. În a doua vineri şi pe acelaşi loc, vedenia i se arată din nou. Era tot aşa. „De ce nu te-ai dus în lume ?". „Doamne, iartă că am uitat... „ „Să te duci şi să spui la lume, să-ţi faci datoria cu faptele ce te-am trimis, că te iert”. „M-am închinat şi a dispărut în nor pătrat... Iar mi-am zis : Ce vorbă a fost asta, ce „mos " a fost ăla ?". Aici se întâmplă un fapt curios. Deşi Petre Lupu nu ştia încă la o a doua întâlnire cine putea să fie „moşul” din arătarea lui, îi spune totuşi hotărât: „Doamne, iartă că am uitat” (uitase de însărcinarea care i se dăduse...) Deci Petre Lupu i se adresează vedeniei ca însuşi lui Dumnezeu şi îi cere iertare. Şi când arătarea a dispărut, el se întreabă din nou: „Ce vorbă a fost asta ? Ce „moş” a fost ăla?102 Dar prin această şovăitoare atitudine, din care rezultă că nu ştia ce să creadă despre „moşul” din vedenie căruia îi spunea Doamne, prins într-o încercare atât de tulburătoare, Petre Lupu nu se duce nici de astă dată la duhovnic, ca să se mărturisească şi să se lămurească, ci o ţine mai departe în felul lui. Mai este de luat încă în seamă că, întrebând „moşul” pe cioban de ce nu s-a dus la lume cu vorba ce i se dăduse, Petre Lupu răspunde : „Doamne, iartă că am uitat”. În realitate, prin aceste cuvinte de dezvinovăţire, el a minţit. Dovada acestei minciuni ne-o dă chiar Petre Lupu, prin propria lui mărturisire când, după prima întâlnire cu „moşul”, povesteşte : „M-am dus la stână mirându-mă mult de ceea ce mi s-a întâmplat. Când am ajuns acolo n-am spus la nimeni nimic pentru ca să nu fiu luat în râs. Soţiei nu i-am spus nimic din cele

101 102

Idem. Pr. Dumitru Antal, Ce am văzut şi ce am auzit la locul minunatei arătări de la Maglavit. Tipografia Cărţilor Bisericeşti, 1935, pp. 20-21. 37

ce mi s-au întâmplat”. Iar mai apoi adaugă : „M-am dus la oi şi iar n-am spus la nimeni nimic, căci mi-era ruşine căci va râde lumea de mine”103. După cum se vede, el se ruşinase de a spune la lume ce i se încredinţase, dar nu uitase, după cum căuta să se dezvinovăţească. Este de remarcat în cele de fată deplina analogie care există în comportarea lui Petre Lupu şi aceea a lui Bănică Doleanu din Cassota. Şi unuia şi altuia li s-a arătat un moş; şi unul şi altul au fost captivaţi de vedeniile lor. Amândurora le lipseşte elementul duhovniciei şi amândoi au minţit în faţa arătărilor lor. În cea de-a treia vineri, vedenia îl îndeamnă cu asprime să-şi împlinească solia, să se ducă „la lume, la popă, la primărie”. El nu se duce nici de astă dată la preot ca să fie luminat ci, sub obsesia acelor vedenii, merge în lume fără a mai cerceta adevărul şi împânzeşte tot satul cu „minunile” lui. La preot merge tocmai la urmă, şi fără vreun gând duhovnicesc, ci numai ca să raporteze „minunea”, după ce faptul săvârşise şi după ce vestea se lăţise cu iuţeala fulgerului. Dovada ne-o dă tot Petre Lupu, când spune : „După ce am muls oile am plecat în sat cam pe la orele 10 dimineaţa şi am început a spune toate acestea la toţi cei pe care îi întâlneam în cale. Am spus şi soţiei, cum şi lui mos G. Mituleţul care, auzind a mers cu mine şi la părintele Bobin acasă”.104 Întâmplarea ajunge la cunoştinţa ziarelor şi mulţimea începe să se reverse la Maglavit, mai înainte ca toată această pretinsă descoperire să mai fi avut vreme să mai fi fost filtrată de oameni cu răspundere teologică. Iar când au sosit şi preoţii şi teologii la locul arătărilor în acea fascinaţie de impresii ale mulţimilor şi de semne neobişnuite, ei n-au mai avut răgazul de a cerceta „revelaţia” în adâncurile ei, ci au lăsat ca vremea să lămurească totul. De aici încolo, nu mai e vorba de „moşul” care i s-a arătat ciobanului, ci de „omul care a vorbit cu Dumnezeu”. Puţină vreme în urmă, după ce lumea s-a stârnit să meargă la Maglavit şi după ce toate imaginaţiile s-au înflăcărat, iată că într-o zi Petre Lupu mai are nişte vedenii. I se arată „Diavolul”, care vrea să-1 piardă (încercarea de diversiune prin arătarea Diavolului, care apare într-o... altă haină, ca să convingă mai bine despre primele vedenii cu „Dumnezeu”, se regăseşte şi la alţi presupuşi profeţi; cazuri asemănătoare s-au petrecut şi cu Dănilă Doleanu din Cassota, Buzău, cu Vasilica Barbu din Tecuci, cu Ion Popa Ghe. din Argeş, cu Gheorghe Enică din Vlad Tepes - Ialomiţa şi cu alţii). Şi Diavolul îi spune: „De ce m-ai făcut pe mine şi-a rămas lume puţină şi rea?”. Apoi urmează un dialog cu tâlc: Petre Lupu răspunde: „Nu eu, moşul”. „Care e ăla moşul?”. „Când a auzit, s-a acoperit un nor cu 11 inşi şi o femeie”. Şi moşul i-a vorbit:,,Tu ştii că era să te omoare Diavolul?". şi-a dat cu un guguloi mare şi a omorât pe diavol. „Când a dat cu el n-a mai rămas nimic”. Apoi i se spune: „De ce tot zici că eu sunt moşul? Ia seama că eu am fost Dumnezeu care m-am lăsat la tine pe pământ”105. Şi astfel, prin aceste vedenii contrastante, Diavolul caută a întări credinţa că „Moşul” de la Maglavit ar fi fost Dumnezeu. Dar aici mai apare un element curios: este afirmarea vedeniei, cu pretenţie de divinitate care spune: „Eu am fost Dumnezeu care m-am lăsat la tine pe pământ”. Pe câtă vreme, Domnul i se descoperă Sfântului Ioan Evanghelistul cu cuvintele: „Eu sunt Alfa şi Omega, începutul şi Sfârşitul, Cel ce este, Cel ce era şi Cel ce vine, Cel Atotputernic” (Apocalipsă 1,8). Căci Dumnezeu nu este numai în trecut, dar este deopotrivă şi în prezent şi în veşnicie. Din toate cele relatate se constată că Petre Lupu crede totul, primeşte totul şi îndeplineşte orice i s-a poruncit de aceea vedenie, fără să ştie că şi Necuratul ni se poate înfăţişa în chipul „moşului”, al Mântuitorului, al Maicii Domnului şi al tuturor sfinţiilor, cu gânduri viclene şi ispititoare ca să ne piardă. Anticlericalism şi anticanonicitate

103 104

Mihail Urzică, Minuni şi false minunii, Ed. Anastasia, 1993, p. 185. Nicolăescu Plopşor, Propria declaraţie a lui Petrache Lupu din cartea „Maglavitul” Tipografia „Ramuri”, Craiova, pp 39-40. 105 Idem. 38

În duminica Rusaliilor din anul 1935, adică a doua zi după ce se stârnise lumea cu „minunile”, Petrache Lupu se afla în biserica comunei Maglavit. După ce preotul vorbise poporului, ciobanul a avut aceeaşi vedenie a „moşului” chiar in Altar. Privindu-1, „moşul” îi face „un semn din cap”, chemându-1 să intre în Altar. şi Petre Lupu, fără să mai şovăiască, a intrat în Sfânta Sfintelor, chiar pe uşile împărăteşti. „Ce cauţi în Altar, zice popa la mine, nu e voie”. „Nu am nevoie de tine. Pe mine moşul m-a chemat”106. Acest simplu fapt, şi încă ar fi de ajuns să ne pună pe gânduri. Înprimul rând, este vorba despre călcarea unui canon ecumenic, Canonul 69 al Sinodului Trulan, în care se precizează: „Nu se cuvine nimănui dintre mireni săintre în Sfântul Altar”. În al doilea rând când preotul se împotriveşte ca Petre Lupu să intre în Altar, acesta trece totuşi peste preot, cu cuvintele: „N-am nevoiede tine...”. Este oare această atitudine duhovnicească? Dar...„ Dumnezeu nu este un Dumnezeu al neorânduielii, ci al păcii, ca în toate bisericile sfinţilor” (I Cor. 14,33). Pe de altă parte, ascultarea şi smerenia sunt cele două virtuţi de temelie, necesare oricărui început de viată creştină. Sub un raport mai larg Petre Lupu s-a arătat anticlerical şi prin defăimarea în public a diferiţi preoţi şi prelaţi. Dar bârfirea în public a unui preot, chiar cu dreptate, este un păcat atât de mare, încât Canonul 56 Apostolic prevede să se afurisească chiar şi clericul care ar îndrăzni să defaime pe un preot sau diacon. Preoţilor, până şi îngerii le dau toată cinstirea, pentru că ei săvârşesc Sfânta Jertfă a Domnului, aşa încât, într-o cât mai mare măsură, noi avem datoria să-i cinstim. Cât despre păcatele unor slujitori care nu înţeleg să se menţină cu adevărat la înălţimea sacerdoţiului, fiecare îşi va da socoteală în faţa Scaunului de Judecată. Iar Judecătorul este unul şi singur. El este drept şi nemitarnic şi îi va osândi cu înfricoşare pe toţi aceia care au ştiut Legea şi au împlinit-o. 12.5. Fenomenul Gherasimist. Biserica Ortodoxă secretă În anul 2000 s-au deconspirat practicile şi învăţăturile Fenomenului gherasimist în „Acatistele Domnului, Stăpânului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos – Prea Sfântului Părinte Gherasim de la Mănăstirea Cocoş”, semnat de „preotul” Pop Emil, urmaş al lui Gherasim, tipărit la Ed. Helicon (Banat), 1998. Acatistul nu este străin învăţăturilor Maicii Veronica, fondatoarea mişcării de la Vladimireşti. Au hirotonit prin punerea mâinilor, rostind cuvintele „tu eşti preot” sau „Tu eşti episcop” pe mulţi candidaţii la „preoţie”. Unii pretind că au fost hirotoniţi de sus, cum este prof. Constantin Dogaru din Tecuci care fondează Biserica Ortodoxă Secretă. El se impune ca un Moise al poporului român (vezi cartea „Calităţile sufletului omenesc”, p. 161-162); îi înfierează pe evrei şi invocă răzbunarea prin Legea Talionului. Cărţile prof. Constantin Dogaru, precum şi cele ale adepţilor săi, apărute sub autoritatea cuvintelor ortodox şi ortodoxie, însoţite şi de icoane, mai mult realiste decât bizantine, sunt false şi străine Ortodoxiei, malefice şi otrăvitoare, cărţi care agresează sufleteşte şi denaturează învăţătura de credinţă. Dintre acestea amintim: Acatistierul Sfintelor Puteri Cereşti, 2001, şi cuprinde 121 de acatiste şi paraclise dedicate Sfintelor Puteri Cereşti, 763 p.;îngerii au nume pocite, laicizate, poate numele unor dogarişti heruvimizaţi. b) Biblia Preacuratei şi Ilustrei Fecioara Maria – Maica Domnului Iisus Christos (din Biblia mileniului III) editată în 7 exemplare, „o năzdrăvănie a acestui efervescent început de mileniu” (I.P.S. Bartolomeu) (v. p. 59 – 60).Nu are o sursă revelată ci altele;România va devenit Stat sfânt condus direct de Dumnezeu prin aleşii Lui. „Liturghia Maicii Domnului” (p. 946-995) Calităţile sufletului omenesc, Ed. Sfânta Ortodoxie, Craiova, 2000;sufletul este compus (cea mai mică unitate microeluetele, foarte inteligente, cu calităţi energetico-spirituale).

106

Pr. V.I. Ouatu, Maglavitul, p. 57. 39

Alte lucrări: Acatistier ortodox pentru luminarea minţii, ediţia I, Moldova, 1999, 100 p.; Calităţile sufletului omenesc, Ed. Sfânta Ortodoxie, Craiova, 2000, 170 p.; Acatistier ortodox al Maicii Domnului, Ed. Sfânta Ortodoxie, Craiova, 2000, 230 p.; Cartea celor 100 de poeme ortodoxe, Ed. Sfânta Ortodoxie, Craiova, 2000, 115 p.; Duhul Sfânt în România, Ed. Sfânta Ortodoxie, Deva, 2000, 124 p.; Sistemul ceresc de întrajutorare, Ed. Sfânta Ortodoxie, Craiova, 2000, 260 p.; Tehnologia lucrurlui cu gândul sfânt (în colaborare cu N. Negrilă), Ed. Sfânta Ortodoxie, Craiova, 2000, 148 p.; Sfânta Entorie a Pământului, Ed. Sfânta Ortodoxie, Craiova, 2000, 260 p.; Dicţionar ştiinţifico-spiritual (în colaborare cu N. Negrilă), Ed. Sfânta Ortodoxie, Craiova, 2000, 63 p.; Sfinte comunicări despre România, despre civilizaţiile cosmice şi despre viitorul planetei Pământ, Ed. Sfânta Ortodoxie, Craiova, 2000, 148 p.; Cartea sfintelor elogii ortodoxe, Ed. Sfera, Bârlad, 2001, 93 p.; Comunicările Sfinţilor Heruvimi către români, Ed. Sfânta Ortodoxie, Craiova, 2000, 188 p.; Sfânta Pertuţie divină, Ed. Hyperion, Craiova, 2001, 128 p.; Maica Domnului în România, 2001, 400 p.; Sfânta Oştire a Începătorilor, ED. Sfera Bârlad, 2001, 218 p.; Sfânta organizare a Cerurilor I şi II, Ed. Sfera Bârlad, 2001, 155 p.; Comunicările Sfinţilor Îngeri la Tronul Divin, Ed. Sfera, Bârlad, 2001, 64 p.; Oştirea Sfântului Arhanghel Uriil, Ed. Sfera Bârlad, 2001, 140 p; Oştirea Sfântului Arhanghel Mihail, Ed. Sfânta Ortodoxie, Craiova, 2001, 306 p.; Oştirea Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavril, Rafael şi Varahil, Ed. Sfera Bârlad, 2001, 330 p.; Duhul Sfânt în România, Ed. Sfera Bârlad, 2001, 210 p.; Comunicările Sfinţilor Serafimi către români, Ed. Sfânta Ortodoxie, Craiova, 134 p.; Cartea Sfinţilor Îngeri inspiratori, 2002, 130 p.; Acatistierul ortodox al Domnului Iisus Christos, Ed. Europolis, Constanţa, 2002, format de buzunar, 416 p.;Acatistierul Sfintelor Puteri cereşti, Ed. Sfânta Ortodoxie, Craiova, 2002, 700 p.; Ţara Sfântă Ortodoxă România, ediţia I, Craiova, 1999, ediţia a II-a Constanţa, 2002, 336 p.; Acatistierul Sfintelor Femei şi Fecioare, 2002, 225 p.; Sfânt tratat de medicină, 2001, 200 p.; Oştirea Sfântului Arhanghel Gavriil, 2001, 150 p.; Metode sfinte şiu cereşti de vindecare, Ed. Sfera, Bârlad, 2002, 224 p.; Edenul de altădată, 2002, 110 p.; Oştirea Sfântului Heruvim Antim, Ed. Sfera, Bârlad, 2002, 160 p.; Sfânta Oştire a Domniilor, Ed. Hyperioan, Craiova, 2002, 128 p.; Sfânta Oştire a Stăpâniilor, Ed. Sfera, Bârlad, 2002, 80 p.; Scandal cu duşmanii, Ed. Sfera, Bârlad, 2002, 100 p.; Soborul Sfinţilor Apostoli, Iaşi, 2002, 336 p.; Cerul Christoforic, Ed. Hyperion, Craiova, 2002, 108 p.; Sfânta Oştire a Scaunelor cereşti, 2002, 100 p.; Sfântul Tron Divin, Ed. Hyperion, Craiova, 2002, 175 p.; Sabia Sfântului Arhanghel Mihail, 2003, 104 p.; Cu Cruce-n mână, Ţie ne rugăm Doamne, 200 p.; Sfânta organizare a Cerului IV, 100 p.; Sfânta organizare a Cerului V, 68 p.; Sfânta organizare a Cerului VI, 76 p; Sfânta organizare a Cerului VII, 68 p.; Sfânta organizare a Cerului VIII, 96 p. ş.a.107 Fără îndoială că asemenea scrieri nu pot fi decât produsul unor grave tulburări, atât psihice, cât şi religioase. La o primă analiză, ele fac parte din scrierile gnoste, propovăduind o mântuire prin cunoaştere. Abateri Dogmatice: - modul idolatru de înţelegere a dogmelor; - afirmaţia că Dumnezeu Tatăl mai are pe lângă Sfânta Treime încă 33 de fii neîntrupaţi (Ţara Sfântă Ortodoxă şi Marea lucrare divină din România, p. 134; numele lor se regăsesc în lista de la pp.139-140; - afirmaţia că Tatăl, ca persoană, s-a revelat profesorului Constantin Dogaru într-o formă accesibilă (Acatistierul Sfintelor Puteri cereşti, p. 722); de aici concentrarea puterii divine în persoana marelui comunicator; - credinţa în preexistenţa sufletelor. În Biblia Maicii Domnului, p. 412-413; în Calităţile sufletului omenesc, p. 16-22, şi în Ţara Ortodoxă, p. 163-169. - promovarea ideii coruptibilităţii îngerilor (Acatistierul…), p. 167; - desacralizarea şi ridiculizarea ierarhiilor cereşti; - promovarea milenarismului protestant (Oştirea Sfântului Arhanghel Mihail, p. 108);
107

Episcopia Dunării de Jos, pe raza căreia se află protagonistul ereziei (Tecuci), a supus atenţiei Sfântului Sinod atât lista cu titlurile acestor cărţi, cât şi lista canoanelor care condamnă învăţătura şi practicile respectivei erezii. 40

- afirmarea existenţei a zece ceruri; - afirmarea existenţei a opt Taine; - folosirea pe lângă Sfânta Scriptură, inspirată de Duhul Sfânt, a Bibliei Maicii Domnului, urmând să se scrie Biblia Sfinţilor Părinţi (Acatistierul…, p. 34) şi un Apostol al Maicii Domnului (Biblia Maicii Domnului, p. 964); Liturgice: - săvârşirea Liturghiei Maicii Domnului (Acatistierul…, p. 167; Biblia Maicii Domnului, pp. 946-995; - neacceptarea ierarhiei de drept divin; sunt împotriva clerului (Ţara Sfântă Ortodoxă…p. 97); - afirmaţia că au primit hirotonia direct de sus, deşi ei hirotonesc bărbaţi şi femei după modelul protestant, prin punerea mâinilor, rostind formulare: „tu eşti diacon”, „tu eşti episcop” sau „tu eşti patriarh”, (Acatistierul…, p. 32); - rostirea ecteniilor şi de către credincioşii de rând care pot săvârşi la rândul lor slujbe (Acatistierul, pp; 94; 341;); - încheierea ecteniilor cu doxologii inedite: „Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi la noi creştinii vindecare de toate bolile! (Acatistierul…p. 194); - instituirea unui al cincilea post, dedicat Sfinţilor Părinţi (Ţara Sfântă Ortodoxă…pp. 23; 32); - cumpărarea şi împărţirea cărţilor lui Dogaru (acatiste şi paraclise, de la 100 până la 1.000 de exemplare) înlocuiesc pomenirile şi rugăciunile pentru morţi; - intenţia de a canoniza pe unii adepţi ai mişcării: Nil Dorobanţu (Biblia…, p. 404), MariA Românca (Biblia…p. 410), Maria Germanica (Biblia…, p. 411), Ana Românca, împreună cu alţi prunci (Biblia…, p. 412); toţi aceştia au făcut parte din mişcarea gherasimistă; - practicarea spovedaniei în grup; - promovarea unui tip de vizionarism lipsit de fundament teologic şi spiritual; - salutul adepţilor ereziei cu formula: „Vaviov” (smerita salutare cerească); Morale: - interdicţia întemeierii unei familii; cei căsătoriţi, sub ameninţarea pedepsei divine, trebuie să se despartă neîntârziat: mamele care au fete sunt obligate să facă rugăciuni şi slujbe ca acestea să nu se mărite (Ţara Sfântă Ortodoxă…, p. 29); - intenţia de a întemeia mănăstiri numai de fecioare; - promisiunea unei locuinţe în cer celor care îşi vor da de pomană casa sau apartamentul; - incitarea la agresivitate şi antisemitism (Ţara Sfântă Ortodoxă… pp. 161-162); - ameninţarea persoanelor care vor face dezvăluiri despre ceea ce se întâmplă în interiorul sectei cu moartea, în special în accidente (Ţara Sfântă Ortodoxă… p. 106); - canoanele pentru răscumpărarea păcatelor (avort, relaţii extraconjugale…) constă în cumpărarea şi răspândirea cărţilor lui Constantin Dogaru (Oştirea Sf. Arhanghel Mihail, p. 60); vinderea acestora în cantităţi însemnate au puterea să-i scoată şi din iad; - susţinerea eugeniei sub pretextul că fetele şi femeile trebuie să fie perfect sănătoase pentru a naşte generaţii de copii sănătoşi (Ţara Sfântă Ortodoxă…, p. 38). 12.6. Cazul Vasilica Barbu - Vladimireştii Istoricul mişcării de la Vladimireşti Cu privire la cazul din comuna Tudor Vladimirescu din jud.Tecuci, petrecut cu tânără Vasilica Barbu in anul 1937, faptele sunt îndeobşte bine cunoscute. Sub mirajul unor intâmplări neobişnuite, fetiţa Vasilica Barbu, de 16 ani, aflându-se la muncile câmpului, a avut în diferite rânduri vedenii cu chipul "Mântuitorului" şi al "Maicii Domnului". Primind solia de a vorbi lumii, această nouă vizionară cutreieră de atunci ţara, în lung şi în lat, ca să vorbească poporului. Totodată, pe locul arătărilor s-au stârnit a veni mulţimi numeroase de pelerini, s-au ridicat cruci, s-a plănuit zidirea unui Sfânt Lăcaş şi s-au petrecut mereu tot felul de semne, de "minuni" şi de vindecări neobişnuite, certificate de mulţi preoţi şi oameni de bună credinţă. Deoarece însă şi cazul acesta a fost primit cu prea mare uşurinţă şi fără o verificare temeinică a elementelor lui, girat de mai mulţi oameni de seamă, este nevoie ca, măcar acum – după atâtea
41

fapte consumate – să se repună în discuţie această pretinsă teofanie, pentru a şti şi dovedi adevărul. Concepţii ale vladimireştilor şi combaterea lor În cele de faţă, se vor expune o serie de puncte care au constituit elementele... hotărâtoare ale "revelaţiei", dar care dovedesc de fapt tocmai temelia şubredă pe care s-a clădit toată această lucrare de rătăcire. În afară de observaţiile cuprinse in capitolul IX şi care se aplică şi la cazul din comuna Tudor Vladimirescu, va fi reflectat şi de tras concluzia firească şi din următoarele puncte de căpetenie, prezentate pe scurt. Vedenia „Mântuitorului " Vasilica Barbu susţine că L-a văzut pe Hristos în mai multe rânduri coborând intr-o lumină mare dintr-un nor în chipul unui adevărat om, ca un bătrân, "un moş bătrân, cu barba mare, mustăţile răsucite băgate în barbă, cu păr mătăsos lăsat pe spate, iar îmbrăcămintea îi era albă şi lungă de i se vedea numai degetele de la picioare şi largă la mâneci". Deci într-un câmp nelocuit, adică în "pustie", Vasilica îl vede pe "Hristos", coborând din norii Cerului, vedenie de care Însuşi Mântuitorul ne îndeamnă să ne ferim. Căci Hristos nu va mai coborî pe norii Cerului decât la Parusie (Matei 24). Pe de altă parte, vizionara pretinde că Mântuitorul i s-a arătat sub chipul unui adevărat om. De remarcat că Sfântul Ioan Evanghelistul, la descoperirea Apocalipsei, când a fost răpit în Duhul, în Patmos, a avut numai o vedenie alegorică şi simbolică a lui Hristos, după cum – tot după Înălţare –i s-a arătat şi lui Caul, dar nu L-a văzut pe Mântuitorul în realitate, in adevărat trup omenesc. Comparând, pe de altă parte, intensitatea cuvântulul lui Hristos din vedenia Sfântulul Ioan Evanghelistul, care numai din citire îţi cutremură inima ca un tunet ieşind din străfundurile lumii, fată de platitudinea cuvântărilor ţinute de vedeniile Vasilichii Barbu sau a celorlalţi vizionari întâmplători, îţi poţi da lesne seama de toată contrafacerea şi plăzmuirea unor asemenea descoperiri. Cazuri de materializări Printr-o întâmplare "suprafirească", petrecută încă la începutul "descoperirilor" din comuna Tudor Vladimirescu, Vasilica Barbu găseşte în ungherul casei el, o tainică sumă de bani, tot prin "minune", ca să poată călători Vasilica la Bucureşti, în scopuri misionare. Grosolănia acestui caz de materializare se vede ca a dat de gândit şi celor din jurul ei, încât n-a mai fost trecut în cărticica cu vedenii, deşi în povestirile ei orale, faptul acesta a fost pomenit şi înregistrat de toată lumea care a auzit-o vorbind. Cum se explică oare aceste duplicităţi de circumstanţă, care jignesc adevărul? Cât despre cazurile de "materializări", acestea se întâlnesc tocmai în domeniul lucrărilor de ocultism. 0 mănăstire de fecioare În urma unor cerinte a "celor de sus", s-a pus la cale ridicarea unei mănăstiri pe local arătărilor. Această mănăstire de maici urmează să cuprindă numai fecioare. Aşa s-a cerut de către pretinsa vedenie a Mântuietorului. "El a zis ca aici se va face Altarul meu. Aici se va face mănăstire de maici şi numai de fecioare, fără de timp" ("Minunile din com.Tudor Vladimirescu", p.42, Tip. Sf Mănăstiri Cernica)108 În această privinţă, dacă în prima perioadă de viaţă creştină, diferitele instituiri disciplinare ale Bisericii nu erau bine lămurite, iar statornicirea lor s-a făcut de abia mai în urmă, ce rost ar avea ca să mai readucem acele confuzii în Biserică? Dacă dintru început era cu putinţă ca şi o monarhie să poată deveni "diaconiţă" sau ca "Episcopul să fie bărbat unei singure femei", ce ar putea însemna ca într-o anumita eparhie a unei Biserici autocefale, să reintroducem asemenea deprinderi? Pe de altă parte, cu privire la sensul adevărat al monahismului şi la rosturile lui duhovniceşti, ce ar putea însemna să stabilim deosebiri între, unele "maici fecioare" şi altele "nefecioare", reintorcându-ne astfel la o concepţie cu totul

108

Minunile din comuna Tudor Vladimirescu, Tipografia Sfintei Mănăstiri Cernica, p. 42. 42

primară, când păgânisinul îşi mai lăsase urmele de influenţă în cretinism şi când factorul naturalist precumpănarea asupra celui esentialist.109 Dar în adevărata esentă a credinţei noastre, oare creştinizmuI nu dă toată reabilitarea şi toată curăţenia de neprihănire chiar şi celei mai desfrânate femei care s-ar pocăi? De bună seamă că Hristos nu îndreptăţeşte păcatul ci îl osândeşte, dar ne dă deplină putinţă de iertare prin pocăinţă. Deci fiind absolvire întreagă faţă de greşelile noastre, nu putem subestima pe unii credincioşi în favoarea altora. Prin urmare, ce rost poate avea o mămăstire de fecioare ai cărei spiritualităţi i-ar putea corespunde? Oare Maria Magdalena, prima creştină, căreia Mântuitorul a găsit cu cale să i se arate după înviere, ca să poată duce mai departe vestea cea bună, nu ar fi socotită destul de fecioară prin lacrimile cu care a spălat picioarele Domnului, pentru a putea fi primită eventual în Mănăstirea pe care o ridică Vasilica Barbu? Şi Sfânta Egipteanca, desfrânată din Alexandria, care prin curăţenia vieţii ei din pustie, ajunsese să nu mai atingă pământul cu picioarele când se ruga şi însăşi fiara deşertului a venit să-i sape groapa, nu ar fi socotită nici dânsa destul de fecioară pentru a putea intra în această mănăstire specială. Dar Evdochia, desfrânată din Samaria, care prin pocăinţa şi credinţa ei s-a învrednicit ca să învieze şi morţii, nu ar fi nici dânsa primită alături de tovarăşele Vasilicăi Barbu ? De altfel, câte fecioare cu trupul pot fi desfrânate cu sufletul, iar Domnul le socoteşte pe acestea drept necurate (de observat Tit. 1, 15). Ce poate deci însemna instituirea unei asemenea mânăstiri, cu o astfel de spiritualitate, care aminteşte de templele vestalelor din vremea pagână? 0 asemenea deosebire de recrutare a maicilor, care este în afara rânduielilor actuale ale monahismului, ar duce, bineînţeles şi la alte sminţeli; aşa de pildă: Un gând de trufie ar pune repede stăpânire peste unele din acele măici fecioare, fată de alte maici nefecioare, de prin alte mănăstiri obişnuite; iar dintre acestea multe s-ar mâhni pentru aceleaşi motive. O întristare duhovnicească s-ar produce şi pentru atâtea alte minunate suflete. Într-adevăr, poate că unele mame vrednice care au trecut cu cinste prin viaţa lor mireană, ar voi într-o zi să intre în monarhism; dar vai, de la început s-ar vedea stingherite la gândul că numai rămăşiţa ospăţului le va fi partea lor fată de cele alese, fecioarele.110 În sfârşit, dacă ispita şarpelui neadormit ar face ca unele din aceste fecioare alese să cadă cândva intr-un păcat trupesc (să nu fie) oare această Mânăstire le-ar mai ţine înainte şi ca nefecioare – desfrânate sau le-ar izgoni pentru pocăintă la o altă mănăstire mai ... de rând? Diavolul în chip de călugăr Când printr-o cursă foarte meşteşugită i se arată Vailicăi Barbu diavolul, în chipul unui călugăr şi o îndeamnă să nu mai propovăduiască, în scopul de a-i întări prin acest contrast de nălucire temeiul celorlalte vedenii, dânsa are o atitudine cu total potrivnică faţă de spiritualitatea adevărată creştină. Într-adevăr, ea spune: "blestematule, în focul Gheenei să rămâi şi suflarea toată Moşul să ţi-o ia".111 În această privintă, nu îi este îngăduit mireanului ca să blesteme pe diavol. Credinciosul mirean are destule arme ca să se apere de diavol: Sfânta Cruce, postul, rugăciunea, precum şi tot ajutorul Bisericii. El trebuie prin urmare, să rămână totdeauna într-o stare defensivă faţă de acest temut vrajmaş. În schimb, prin ajutorul harului dumnezeiesc şi numai pentru binecuvântate pricini (cazuri de oameni îndrăciţi sau de case stăpânite de duhuri rele) numai preotul, prin taina preoţiei, are îngăduinţa şi arma necesară de a-1 ataca pe diavol, citind moliftele Sfântulul Vasile după un anumit ritual. Încă şi aşa, se cunosc atâtea cazuri când duhurile rele muncesc în felurite chipuri pe slujitorii Domnului după împlinirea unor asemenea exorcisme. Blestemarea diavolulul de către mirean este deci o mare nesocotinţă, iar acel blestem nul poate atinge pe Ispititorul.

109 110

Mihail Urzică, Minuni şi false minuni, Editura Anastasia, 1993, p. 190. Ibidem. 111 Ibidem. 43

Ba, dimpotrivă, printr-o asemenea lucrare nechibzuită, diavolul ne prinde şi mai bine în laţul lui, dându-ne impresia ca blestemându-l facem o faptă foarte plăcută înaintea lui Dumnezeu. În această privinţă, "Arhanghelul Mihail când se împotrivea diavolului şi se certa cu el pentru trupul lui Moise, n-a îndrăznit să rostească împotriva lui o judecată de, ocară, ci doar a zis: Domnul să te mustre! "(Iuda 9). Aceeaşi a fost însăşi atitudinea Mântuitorului când a fost ispitit in pustie şi care n-a găsit cu cale să-l blesteme pe Ispititorul, ci numai l-a îndepărtat cu aceste cuvinte: "Pleacă, Satano! ". Aceeaşi a fost şi atitudinea tuturor sfinţilor din toate vremurile. Este deci de la sine inţeles că dacă Dumnezeu ar voi sa-l piardă pe Satana, cu o singura suflare a gurii Lui ar putea să-l nimicească în veci şi desigur n-ar mai fi nevoie de ajutorul blestemelor noastre... Cu toate acestea, altele sunt judecăţile Domnului şi altele sunt rosturile tainice ale firii, care nu ne sunt date să le cunoaştem în totul. Aşadar, cum am putea să ne îngăduim să avem o altă atitudine decât aceea pe care ne-o fixează Biserica şi care se cuvine să fie urmată de orice creştin smerit? Iar asemenea adevăruri esenţiale ar trebui să le intuiască un vas ales al Domnului, asupra căruia se face o descoperire dumnezeiască de o atât de covărşitoare însemnătate. Căci vasele alese sunt călăuzite de îngerii Domnului şi şi sunt insuflate de Duhul Sfânt Blestemarea diavolului de către mireni este deci potrivnică esenţei creştinismului şi dovedeşte o răzvrătire împotriva lui Dumnezeu: este o răzvrătire împotriva planurilor dumnezeieşti, prin care tocmai Atotfăcătorul rabdă îndelung şi nu pierde pe diavol care se împotriveşte voii Lui sfinte. De altfel, aceasta este şi "taina fărădelegii" despre care vorbeşte Apostolul Pavel (2 Tesalonicieni 2). În lucrarea de mântuire a sufletelor noastre, omul este dator de a se supune tuturor incercărilor cu nădejdea în bunătatea de izbăvire a lui Dumnezeu, rabdând toate până la sfârşit fără crâcnire. Cazul lui Iov, care atât de mult a fost ispitit de diavol, trebuie sa ne fie pildă de răbdare şi de credinţă. Cât despre faptul că Vasilica Barbu poate avea o concepţie atât de greşită asupra sensului spiritualităţii creştine, este destul de explicabil, ţinând seama că izvorul insuflărilor ei este cu totul dubios. Şi pentru a se înţelege că reacţia ei nu este numai un simplu fapt, fără prea mare însemnătate, ci dimpotrivă oglindeşte o perspectivă falsă în care se înnoadă alte firi tainice cu o comună obârşie, este necesar de a mai adăuga următoarele: Închipuita vedenie a Mântuitorului pe care a avut-o în stare de vis vizionarul Ion Popa Gheorghe din Argeş, îi spune acestuia răspicat: "la voi în lume se blestemă duşmanul numai o dată pe an, la Sfântul Vasile de către preot. Datoria voastră ca creştini este ca în orice rugăciune ce faceţi în fiecare zi sau noapte să blestemaţi pe duşman cu mătănii la pămiânt, căci greşeala se iartă, dar nu se iartă dragostea către duşman, căci toţi cei ce nu,fac rugăcini şi blestemaţi pe duşman la orice necaz, au dragoste către el ,şi nu vor vedea loţi aceştia lumina feţei Mele!112 Iată deci că atitudinea individuală şi întâmplătoare pe care a avut-o Vasilica Barbu, capătă aici forma şi conţinutul unei învăţături noi. Ni se dă astfel o nouă învătătură, pe care Biserica Ortodoxă n-a avut-o niciodată, pe care nu are nici acum şi pe care o osândeşte pentru faptul că nu poate mireanul să se substituie preotului, căci numai el, ca slujitor al Altarului, este întărit printr-o sfântă taină cu darul şi cu harul lul Dumnezeu. Un păcat "care" nu este păcat Ne povesteşte Vasilica Barbu ca întorcându-se într-o zi de la biserică cu o sticlă de aghiasmă, sticla i-a fost smucită deaodată din mână de o putere nevăzută, dar nu s-a spart şi aghiasma nu a curs pe jos. Iar mai apoi i s-a arătat în vedenie "Sfântul Simion Stâlpnicul" care i-a spus: "Diavolul ţi-a ieşit în calea ta şi ţi-a luat sticla din mână, pentru ca aghiasma să se verse şi tu să faci Păcat,,113 Ne întrebăm: Ce păcat ar fi fost dacă se scurgea pe jos din aghiasma? Căci nu era aghiasma Mare şi era vorba de o aghiasma obişnuită deoarece cazul pomenit s-a petrecut in ziua de 26 noiembrie 1937. Oare la atâtea sfeştanii când se aruncă cu aghiasma peste pereţii şi duşumelele caselor, se săvârşeşte un păcat? Dar la o slujbă de sfinţire când se pune temelia unei clădiri şi se udă cu aghiasma pământul cu toate împrejurimea, iar lumea calcă pe locurile stropite este un păcat? Şi
112 113

Ioan Sinescu, Puterea rugăciunii, Editura Noastră, ediţia a II-a, p. 27. Minunile din comuna Tudor Vladimirescu, op. cit., p. 28. 44

de ziua Sfântulul Trifon, când se aruncă cu apă sfinţită peste pământul descoperit şi peste semănturi ca să rodească câmpul şi grădinile, iar dacă aghiasma ar cădea şi peste ceva necurat s-ar săvârşi un păcat? De ce atunci o asemenea ciudăţenie vicioasă care se împotriveşte rânduielilor Bisericii şi stropirii cu aghiasmă? Sfânta Predanie ne pomeneşte despre un singur caz asemănător, acela care se întârmplă cu Sfânta Împărtăşanie care ar cădea jos. Numai pentru acest caz sunt prevăzute norme de a îndepărta Sfântul Trup şi Sânge al Domnulul de pe locul undea căzut. Dar ciudăţenia cu cazul acesta mai are şi o altă latură. Este vorba de starea de "neprihănire" de care s-ar putea bucura Vasilica Barbu înaintea lui Dumnezeu, fiind ferită de puterile de sus de a săvârşi chiar şi un "păcat fără voie", atunci când, independent de dânsa, îi căzuse sticla cu aghiasmă din mână. Prin urmare, dacă Dumnezeu nu a lăsat-o să săvârşească nici un păcat atât de mic – dacă ar fi propriu-zis acesta un păcat – cum ar lăsa-o să săvârşească păcate mai mari? Pe nesimtite, se infiltrează astfel în sufletele celor slabi veninul trufiei. Şi chiar dacă unii dintre aceştia se mai pomenesc spunând cândva că sunt " păcătoşi", dar prin manifestările lor ei dovedesc o convingere contrarie ei se arată multumiti de ei înşişi şi se socotesc drepţi, milostivi şi curati, ba chiar aleşii şi sfinţii lui Dumnezeu. 114 Semne de cucernicie aparentă În ziua de Bobotează 1938, în timpul sfintei slujbe, când se săvârşea Sfânta Liturghie, Vasilica Barbu vede presupusul chip al Mântuitorului deasupra Sfintei Mese (este de remarcat analogia acestui caz cu vedenia lui Petrache Lupu, tot în Altar). Când preotul a ieşit cu Sfânta Evanghelie şi cu Sfintele Daruri, Vasilica povesteşte că a văzut ieşind din Altar "mulţi îngeri care se aşezau pe umărul drept la toţi aceia care steau în genunchi; iar pe cei care erau în picioare îi ocoleau şi intrau iar în Sfântul Altar”.115 Într-adevăr, dacă îngenunchierile la Sfânta Liturghie sunt acte de cucernicie, în schimb, câţi oameni care îngenunchiază prin Biserici, nu sunt în realitate decât nişte vrajmaşi ai lui Dumnezeu: desfrânati care trăiesc în fărădelege, mincinoşi care plănuiesc viclenii, iubitori de argint, rătăciţi de la adevărata credinţă, spiritişti sau alţi răzvrătiţi care pângăresc cu toţii locul în care îngenunche... Şi oare câţi alţi credincioşi, cu înfăţişări de multă cucernicie, nu sunt de fapt lipsiţi de orice trăire lăuntrică?... Pe de altă parte, poate că tocmai unii creştini mai putin nevoitori, care nu stau in genunchi la slujbă din pricina unor vătămări trupeşti, se roagă lui Dumnezeu cu mai multă credinţă şi cu o inima mai smerită! ... Totodată, poate că tocmai unii din cei ingenunchiaţi, în timp ce preotul a ieşit cu Sfintele Daruri, rătacesc cu gândurile pe alte meleaguri sau sunt preocupaţi de a cerceta pe cei din jurul lor. Pe temeiul acestei vedenii, desigur că untii dintre aceiaşi "ingeri", s-ar fi aşezat altădata şi pe umărul drept al fariseului din parabola Mântuitorului, care se bucura în inima lui că Dumnezeu nu 1-a făcut păcătos ca pe vameş. Si totuşi, vameşul cel păcătos care stătea mai neobservat de o parte, era mai curat la inină şi a fost mai plăcut inaintea lui Dumnezeu. Dacă îngenunchierile sunt bune, nu inseamna însă ca să socotim elementele exterioare şi secundare ale creştinismului, drept valori lăuntrice şi principale. Satana, care vrea să ne smulgă din adevdrata viaţă duhovnicească, caută să ne ispitească cu formalismul lucrurilor şi cu înfă ţişările din afară ale credinţei. Dar formele se cer numai respectate şi nu proslăvite.Prin asemenea ispite şi închipuiri, credincioşii pot ajunge să judece lumea prin biserici, cu gândul că la unii se asează Ingerii Domnului pe umăr, iar la alţii nu... O falsă duhovnicie În ziua de 28 ianuarie 1938, făcându-se sfinţirea Crucii din comuna Tudor Vladimirescu, s-a arătat iar pretinsa vedenie a "Mântuitorului"care, după ce a făcut inconjurul lumii adunată! la "Sfânta Slujbă", a venit la Vasilica Barbu şi i-a spus: Iată aceste suflete le-am spălat cu Duh Sfânt şi spune-le că de acum să nu mai greşească ". Mulţimea striga: "Doamne iartă-ne,

114 115

Mihail Urzică, Minuni şi false minuni, Editura Anastasia, 1993, p. 194. Ibidem. 45

că de acum nu mai greşim" (despre această afirmare textuală, mărturiseşte însăşi Vasilica Barbu în scris, printr-o comunicare semnată de mai mulţi martori).116 După cum s-a arătat în precedentele capitole, un punct comun care pecetluieşte fiecare din întâmplările "suprafireşti" petrecute în ultima vreme la noi în ţară, a fost tendinţa de înlocuire a Sfintelor Taine ale Spovedaniei şi ale Împărtăşaniei prin diferite născociri antihristice. În acest chip, vrăjrmaşul cel nevăzut a căutat să îndepărteze din uz şi să scadă din însemnătate, rostul adevărat al duninezeieştilor Taine, lăsate dinadins pentru mântuirea noastră. Din asemenea împrejurări, prin care ni se desfăşoară pe dinainte atâtea vedenii şi semne impresionante, multă lume este ispitită ca să atribuie o alta însemnătate tainică faptului că însuşi Mântuitorul coboară în mijlocul nostru, în cutare sau cutare loc, ca să ne spele prin Duhul Sfânt sufletele de păcate, decât dacă ne-am mărgini de a ne duce la un simplu popă de tară ca să ne mărturisim lui de păcate. Deci Aşezământul Bisericii pe care Hristos 1-a instituit prin jertfa Lui este micşorat şi trecut pe o linie secundară. Mulţi se duc la Biserica şi o cinstesc, dar nu mai trăiesc prin Biserică, adică prin împărtăşirea cu toate Tainele lui Hristos. Dar, "din această pricină, Dumnezeu le trimite o lucrare de rătăcire ca să creadă o minciună, pentru ca toţi cei ce n-au crezut adevărul şi au găsit plăcere în nelegiuire, să fie osândiţi" (II Tesalornicieni 2, 11-12). 0 învăţătura antihrista În ziua de joi 30 martie 1939, Vasilica Barbu povesteşte că a văzut "o persoană îmbrăcată ca Arhanghelul Mihail". (Deci Vasilica are în cugetul ei chipul din icoană al Arhanghelului pentru a face o asemenea precizare. Cu toate acestea, altadată a văzut nălucirea unui copil de 5 ani, care i-a spus că era Arhanghelul Gavril şi ea crezuse fără nici o împotrivire). Şi această nălucă îi spune: "Iată am venit să-ţi spun că de postul, rugăciunea şi milostenia ce o faci tu, ţi s-a găsit în Ceruri un scaun de mărire". Vasilica Barbu are totuşi o tresărire şi îi spune: "Sfinte Mihail, nimic bun n-am făcut înaintea lui Dumnezeu, sunt o pacătoasă". El îmi zice: "Nu spune că eşti păcătoasă, căci sunt trimis să-ţi zic aceste cuvinte". După puţin, închipuirea a dispărut, dar Vasilica s-a întrebat cu sufletul îndoit: "N-o fi fost Diavolul?".117 Iată în sfârşit o tresărire spre adevăr. Dar ce folos? Căci această arătare nu a însemnat decât pregătirea unei alte curse temute. A doua zi, la 31 martie 1939, Vasilica relatează următoarele (citatele sunt luate textual din acelaşi document semnat de mai mulţi martori şi de când s-a făcut pomenire mai sus): "Când îmi făceam rugăciunea în chilie, văd că apare Prea Sfânta Fecioară; eu cu frica de la Îngerul din ajun, am ridicat imn de slavă care Prea Sfânta Fecioară". (De astă dată, vizionara n-a mai avut îndoielile din ajun şi drept urmare, socoteşte de îndată că năluca care îi stătea înainte, era întradevăr Maica Precista. Tocmai această înşelăciune fusese urmărită şi de Satana, pentru a se folosi de o astfel de împrejurare şi a strecura o nouă învăţătură otrăvită, care să smintească lumea). Şi Vasilica continua: "Atunci Prea Sfânta Fecioară a dat raze de lumină atât de puternice, încât eu n-am putut să privesc şi am lăsat capul jos. Prea Sfânta Fecioară îmi zice: "De ce te rogi pentru Dumitra care este plecată de pe acest pământ? Roagă-te pentru omenirea care slujeşte păcatului". Eu mă rugam pentru o copilă de 4 ani care murise arsă de foc şi îi răspund: "Prea Sfânta Fecioară, mama ei mi-a spus să mă rog pentru ea". Prea Sfânta îmi zice: "La Ziua Judecăţii eu voi întâmpina pe dreptul Judecător cu fecioarele iar Îngerii cu pruncii". Prunc ori fecioară ce va fi pentru întâmpinare, trebuie să plece de pe acest pământ în dureri şi suferinţe grele".118 De unde oare o asemenea învăţătură eretică, când ştiut este din Sfânta Scriptură că "Însuşi Domnul, cu un strigăt, cu glasul Arhanghelului şi cu trâmbiţa lui Dumnezeu, se va pogorî din Cer şi întâi vor învia cei morţi în Hristos. Apoi, noi cei vii, care vom fi răpiţi împreună cu cei în nori ca să întâmpinăm pe Domnul în văzduh şi astfel vom fi totdeauna cu Domnul ". (I Tesalonicieni 4, 16-17).

116 117

Minunile din comuna Tudor Vladimirescu, op. cit., p. 42. Mihail Urzică, Minuni şi false minuni, Editura Anasxtasia, 1993, p. 250. 118 Ibidem. 46

Urmează deci că Domnul va fi întâmpinat în văzduh de toţi credincioşii Lui cuvioşi, care vor fi păstrat legătura cu El prin Sfintele Sale Aşezăminte, deci indiferent de vârsta fiecăruia sau de condiţia că unii ar fi răposat în feciorie, în dureri şi suferinîţe grele, iar alţii, căsătoriţi, ar fi răposat uşor şi fară dureri ! Dar în afara de această învăţătură greşită, mai rămâne însă un ghimpe veninos. Este îndemnul de a nu ne mai ruga pentru copiii şi fecioarele răposate. În realitate, Biserica se roagă şi pentru prunci şi pentru fecioare şi pentru toti. Iată deci coarnele Satanei. Înşelatoare slavă cerească Revenind asupra împrejurării când Vasilica Barbu a văzut nălucirea Satanei în chipul Arhanghelului Mihail, observăm că în timp ce atunci s-a îndoit în sufletul ei pentru vestirea de mărire ce i se aducea, într-o altă împrejurare, când s-a văzut răpită în duh de alte vedenii şi mai ispititoare, care o înconjurau cu mare slavă, nu s-a mai îndoit de acele năluciri, ci a primit ispita, socotindu-se vrednică de toate cinstirile care i se făceau. Ea povesteşte astfel că din mijlocul unor treburi cu care se îndeletnicea în casa et, s-a "pomenit în palate mari şi foarte luminoase în faţa unui scaun de o frumuseţe rară unde sta Mântuitorul; iar in dreapta lui stătea Prea Sfânta Fecioară; în stânga lui o multime de preoţi, iar în dreapta Prea Sfintei Fecioare o mulţime de femei, îmbrăcate în alb şi având pe cap câte o coroană". Apoi aude glasul "Mântuitorului" care îi spune: "Iată vrem să-ţi dăm un dar", şi tot acel sobor ceresc începe atunci a cânta imnuri de bucurie pentru Vasilica Barbu, care este îmbrăcată monahiceşte. Şi "Mântuitorul" îi spune că i se arată ei toate acestea pentru "râvna şi dragostea ei”. La cele de mai sus, socotesc că orice comentarii ar fi de prisos. Se întelege destul de bine cât de iscusită este viclenia Ispititorului pentru a parodia Împărăţia şi slava lui Dumnezeu în chipul unei astfel de arătări cereşti şi în scopul de a momi inimile slabe şi lesne înclinate spre trufie. Dar aici mai apare şi o altă perspectivă prmejdioasă a unei asemenea întreprinderi. Este vorba de faptul că toate acele 37 fecioare, împinse atât de precipitat spre călugărie, de mirajul nălucirilor tovarăşei lor Vasilica, nu au dat încă nici o dovadă până acum că au în realitate o chemare serioasă spre viata monahicească. Călugăria reprezintă o viaţă aspră şi grea, plină de renunţări, bizuită pe o ascultare oarbă şi necesită o chemare firească şi o verificare de mulţi ani pentru a se şti şi cunoaşte sufletul cuiva. Deci ce chezăşie de seriozitate pot aduce cu sine acele tinere fete, încă lipsite de experienţa vieţii? Şi ce se va întâmpla cu ele, dacă fiind recrutate pe simplul temei că sunt fecioare, dupe o trecere de câţiva ani, multe din ele îşi vor simţi pornirile aprinse spre o altă viaţă? Unele vor fugi poate din mănăstire ducându-se în lume, iar altele vor cădea poate în păcate, dar în ascuns şi sub aceeaşi haină monahicească, pe care vor ca s-o îmbrace acum cu prea multă grabă... 12.7. Turma Sfântului Ilie În 1994, Sinodul mitropolitan al Mitropoliei Moldovei a studiat fenomenul religios eretic, de tip inochentist puritan intitulat “Turma Sfântului Ilie”. Cu aceasta a condamnat următoarele învâţăturile greşite profesate de conducătorii şi adepţii acestei mişcări. Şi anume: -Dumnezeu este înlocuit cu Sfântul Ilie (idolatrie); -crede în reîncarnare (metapsihoză) în sesnul că Sfântul Ilie s-ar fi reîncarnat în persoana Sfântului Ioan Botezătorul, apoi în Inochentie care a trăit în secolul XIX-XXiniţiatorul mişcării de la Balta (Basarabia), apoi într-un oarecare Ioan Zlotea şi ulterior în Alexie (Anton) Cojocaru din Buzău. -învaţă o preoţie specială “a Sfântului Prooroc Ilie”; -practică spovedania prin corespondenţă, chiar spovedania la unii mireni, aşa cum a fost preoţia Sfântului Ilie; -practică transmiterea aşa-ziselor “mesaje primite din cer”; -citesc acatistul zis “al Sfântului Prooroc Ilie” care conţine îndemnuri la crimă şi violenţă; -învaţă şi practica căsătoriei albe. Preoţii care au copii nu se mântuiesc( asta pe considerentul că organul sexual este de la diavolul) ;
47

-salutul lor de recunoaştere “Hristos a înviat” de duminica până joi, “Maica Domnului a înviat” sau “Părintele Inochente a înviat” în celelalte zile. -secretul sectei este pus sub autoritatea jurământului, fie pe Sfânta Evanghelie, fie pe Sfânta Cruce; -parctică prozelitismul; -prevestesc pedepse asupa omenirii; 12.8. Fiii luminii Într-o zona calcaroasă, în peştera de la Roşcani, câţiva oameni şi-au găsit adăpost, acum mai bine de 10 ani. Veniseră aici pentru a-l urma pe învăţătorul lor, Francisc Maitreya, şi pentru credinţa întemeiată de acesta, „Noua învăţătură”. Şi-au părăsit familiile şi au renunţat la viaţa lumească pentru a trăi în post şi rugăciune, aşa cum le cere mentorul lor. Au primit înţelegere din partea autorităţilor locale şi a Direcţiei Silvice Deva şi, într-un timp scurt, au ridicat un schit, pe care l-au numit „Schitul luminii şi iubirii”. Iar ei, pustnicii din peştera de la Roşcani, s-au autointitulat „Creştinii noii ere” sau „Fiii luminii”. „Noua învăţătură”, credinţa îmbrăţişată de „Fiii luminii” din peştera de la Roşcani, a stârnit, pe de-o parte, valuri de protest şi de neîncredere din partea sătenilor de aici, iar pe de alta parte, a atras adepţi şi discipoli de pretutindeni, din ţară şi din străinătate. Credinţa este un amestec cel puţin ciudat între ortodoxism îmbinat cu cutume din religiile orientale, hinduism şi budism. Adepţii lui Maitreya fac cruce ca ortodocşii, îi slăvesc pe Iisus Hristos şi pe Maica Domnului, dar cred în reîncarnare, fac exerciţii de yoga si meditaţii. Pustnicii din peştera de la Roşcani nu mănâncă deloc carne şi, de cele mai multe ori, nici ouă, lapte şi brânza. Locul de rugăciune, altarul din peştera, unde n-ai voie să intri încălţat, este o încăpere mică, circulară, tapisată cu stofa roşie. Simbolurile credinţei „Noii învăţături” sunt aplicate pe unul din pereţii altarului: o cruce din lemn, o candela, trei imagini reprezentând calea iniţiată de învăţător şi fotografia acestuia, în timpul unei meditaţii. Atât drumul până la altar, cât şi locul de rugăciuni sunt luminate feeric de lumânări. În rugăciuni, învăţătorul Maitreya, maestrul spiritual, este invocat de multe ori şi preaslăvit. „În numele Tatălui, al Fiilor şi-al sfanţului Soare” este începutul unei rugăciuni a discipolilor lui Maitreya. învăţătorul este cel de-al şaptelea avatar, adică fiu al lui Dumnezeu, primii şase fiind Krishna, Rama, Buda, Mahomed, Zamolxes şi Iisus, afirma discipolii lui Maitreya. Credincioşii de la schitul din Roşcani susţin ca învăţătorul lor a vindecat sute de persoane, din ţară şi din străinătate. Lăsata să moară Unul dintre evenimentele care au şocat opinia publica din întreaga ţară s-a petrecut in aprilie 1997. Ofelia, o tânără de 26 de ani din Oradea, judeţul Bihor, asistentă medicală, bolnavă de diabet şi dependenta de insulina, îndrumată de discipolii lui Maitreya, a ajuns la Roşcani. Aici, cu acordul ei, Ofelia a acceptat tratamentul naturist cu ceaiuri din plante şi ierburi făcute de pustnici. La câteva zile după ce a ajuns în peşteră, tânăra a intrat în comă diabetică şi, la puţin timp, a murit. Părinţii fetei i-au dat in judecată pe Ionel Pârvan, „fratele Ionel”, şi pe Ana Biro, asistentă medicală la dispensarul din Dobra, pentru ca n-a acordat îngrijirile medicale. Asistenta a fost achitată, însă Ionel Pârvan a primit un an cu suspendare şi obligaţia de a plati familiei daune de 17 milioane de lei. În urma scandalului, activitatea din peştera a fost suspendată de autorităţi, dar membrii Maitreya s-au răspândit în toata ţara, unde îşi desfăşoară activitatea in continuare. Profesor de desen, transformat in guru Francisc Horvath s-a născut in Deva. Copilăria şi-a petrecut-o la Cristur, până la 15 ani. A urmat Liceul de arte plastice, lucrând mai apoi la „Elba” Timişoara, ca tehnician, apoi designer şi profesor de desen în Vaslui. Despre Francisc Horvath, care după 1990 si-a schimbat numele in Maitreya (existând chiar in buletin). Unii îl cred vindecător, dăruit cu puteri divine miraculoase. Cert este însă că el este departe de a putea fi considerat un om obişnuit. Membrii sectei înfiinţate fără nici un cadru juridic îl consideră al doilea fiu al lui Dumnezeu, deşi mai mulţi specialişti l-au caracterizat drept un om
48

bolnav. Adepţii lui Francisc se îmbracă în togi albe, cu brâu verde şi desagi roşii, şi fac dese pelerinaje prin ţară. Adepţii consuma „băuturi sfinte”, în realitate euforizante. „Răstigniţi-mă!” Maitreya a murit în urma cu aproximativ trei ani, prin înfometare. Sătenii vorbesc că el îşi dorea să moară pentru că „nu era înţeles”.După acel moment, adepţii lui au părăsit peştera. Unii şiau cumpărat locuinţe ori s-au mutat „în gazdă”, în Roscani. Alţii au plecat în alte judeţe. Odată cu dispariţia mentorului, localnicii au sperat că secta şi credinţa membrilor ei s-a risipit, însă, zic ei, nu a fost aşa. „Noua speranţă” funcţionează şi acum. O dată pe lună, adepţii lui Maitreya, atât cei din Roşcani, cât şi cei din ţară, se adună in faţa peşterii, unde îl slăvesc prin rugăciuni pe maestrul lor spiritual, trecut in nefiinţă. Francisc Horvath Maitreya a fost unul dintre cele mai controversate personaje. Dacă unii îl credeau vindecător, în viziunea altora, el era caracterizat drept un om cu probleme psihice. Unul dintre cei care l-au cunoscut declara: „Mai demult, într-un an, în Vinerea Mare, umbla prin sat, pe la Cristur, unde s-a născut el şi se ruga de oameni să-l răstignească. „Răstigniţi-mă! Răstigniţi-mă!, le zicea oamenilor. 12.9. Secta vidrenilor Manifestările sectelor, mai mult sau mai puţin numeroase, sunt de cele mai multe ori bizare si extrem de periculoase, ele mergând de la izolarea in comunitate, dispreţul faţă de anumite obligaţii constituţionale, până la comportamente mai grave care pun, de multe ori, în pericol viaţa şi sănătatea fizică sau mentală a lor şi a celor din jurul lor. Un exemplu concludent în acest caz îl reprezintă cel al Sectei Vidrenilor din judeţul Cluj. Sătenii din comuna Măguri-Răcătău susţin ca la ei în localitate, sectanţii vidreni sunt nişte oameni retraşi, nu primesc pe nimeni in casele lor, nu cer ajutorul nimănui, nici măcar atunci când se îmbolnăvesc. Membrii sectei sunt desprinşi din Biserica Penticostală. Există, până acum, peste 100 de adepţi, care deja s-au izolat de restul comunităţii, după ce, liderul lor le-a spus că, într-un vis, Dumnezeu i-ar fi cerut acest lucru. Gruparea s-a format în urmă cu mai bine de 20 de ani, conducătorii lor, Ion şi Nicolae Vidreanu, refuzând să se mai supună canoanelor bisericii din care făceau parte. În urma desprinderii lor, aproape 100 de enoriaşi au fost excluşi din Biserica Penticostală. Vidrenii nu au in case televizor sau radio, deoarece le considera lucrurile Satanei. Vidrenii mor, refuzând ajutorul medical O caracteristică a acestei secte este faptul ca membrilor le este interzis accesul la medic, chiar şi cazurile de extremă urgenţă, cum sunt naşterile, fiind rezolvate fără cadre medicale. Femeile nasc fără supraveghere medicală, doctorii comunei susţinând chiar că, şapte dintre membrii sectei au murit pentru ca au refuzat asistenţa medicilor. Trupurile neînsufleţite ale acestora au fost, astfel, îngropate fără autorizaţie, la marginea pădurii. E deja celebru cazul unei femei, care, după a 8-a naştere, nu a fost dusă la spital pentru ca familia i-a interzis acest lucru şi complicaţiile apărute i-au adus moartea. Soţul, cuprins de durere, sa desprins din secta şi s-a izolat în alt cătun. Secta „Vidrenilor” este o fortăreaţa a umanităţii. „Este o lume în care nu se poate intra. Vidrenii sunt oameni care nu vorbesc cu nimeni din afara cultului lor. Străinii sunt trataţi ca nişte obiecte. Daca cineva îi saluta, ei lasă imediat privirea în pământ şi încearcă să se îndepărteze cât mai repede”, explica primarul localităţii. Izolarea Vidrenilor înseamnă mult mai multe. În primul rând, căsătorii şi concubinaje în sânul aceleiaşi familii, obiceiuri ilegale şi imorale. Mai mult, cei din cultul excomunicat de Biserica Penticostală, refuză orice tratament medical. Ei sunt practic un cartier mărginaş din Măgura Răcătău şi, deşi, sunt oameni care nu creează probleme, izolarea şi povestea lor reprezintă un stigmat pentru localitate. Au tot felul de ciudăţenii. «La eclipsa s-au închis în casă aşteptând sfârşitul lumii. Am încercat, evident, sa stăm de vorba cu ei, dar nu a fost posibil. Am povestit mai bine de o jumătate de oră în pustiu. Parca vorbeam cu nişte mobile”, mărturiseşte un sătean. „Dacă le moare unul dintre ei, îl îngroapă în curtea casei. În plus, n-au acte şi nu vor să se înregistreze sub nici un chip la autorităţi. Fac şcoală până la o vârstă fragedă, apoi renunţa. Trăiesc
49

într-un peisaj superb, în creierii munţilor, dar refuză comunicarea. Trăiesc ca nişte muţi care nu vor să audă nimic”, spune primarul localităţii. Problema acestei secte este una foarte gravă. Cercetând doctrina lor putem observa ca ei nu acceptă sub nici o forma moralitatea unei vieţii normale. Acest lucru este un semnal de alarmă deoarece putem vedea cât de uşor un om desprins din alta sectă poate da naştere unei alte secte care nu numai că este rătăcită doctrinal, spiritual dar are şi probleme legate de bunul mers al societăţii de viata lor, de sănătatea şi educaţia lor. 12.10. Alte fenomene: Pucioasa-Noul Ierusalim, Radiestezia, Ioneştii, Desanca, Trezirea spirituală în Noua Energie(Dumitru Ioan Branc – Arad), MISA etc.

XIII. Ocultismul şi practicile oculte
Trăirea duhovnicească a credincioşilor este ameninţată pe lângă prozelitismul sectar şi de către diferite influenţe venite din afară. Există răbufniri şi manifestări ale rătăcirii religioase, situaţii ce contravin învăţăturii creştine, cât şi convieţuiri sociale, acestea purtând numele de practici oculte sau înşelătorii. Aceste practici au fost combătute încă din Vechiul Testament, condamnate de Mântuitorul şi îndepărtate de Sfinţii Apostoli. Poporul român a moştenit o serie de practici din religia veche geto-dacă. Strămoşii noştri foloseau unele ocultisme nu pentru a atrage divinitatea, ci pentru a intra în comuniune cu ea. Unele practici la traco – daci au fost aduse de popoarele migratoare în mileniul I î.Hr. şi mileniul I d.Hr. folosirea unor asemenea practici, după învăţătura Bisericii noastre, vine şi de la vrăjmaşul vieţii omului, tatăl minciunii, diavolul, care dintru început a fost tulburător al sufletului şi distrugător al vieţii (In. 8,44). Acţiunea diabolică este îngăduită în lume prin , împotriva acesteia se ridică harul care-l fac pe om să deosebească ceea ce vine de la cel rău, ceea ce e bine şi ceea ce e rău. Manifestările diavolului prin practicile vrăjitoreşti au fost date în vileag de Sfinţii Părinţi, de aceea de Taina Sfântului Botez se cere lepădarea de satana, de toate lucrurile lui şi de toţi îngerii lui. Prin superstiţie, magie şi vrăjitorie, înţelegem mijloace false de dovedire a unei forţe divine care intervine în lume şi asupra omului la cererea practicianului. 13.1. Divinaţia sau pretinsa putere de a lucra cu forţele divine. Aceasta se practică de vrăjitori în medii de ignoranţă. Specialiştii pretind că pot smulge ajutorul divinităţii şi în acelaşi timp, pot intensifica puterea diavolului asupra acelora cu care pacienţii vraciului nu se împacă. Persoanele care apelează la divinaţie sunt indivizi care nu au încredere în ei şi nemulţumiţi de ei înşişi. Practicienii folosesc amulete, talismane şi alte mijloace empirice. Divinaţia nu poate fi confundată cu invocarea Sfântului Duh pentru transmiterea harului necesar mântuirii prin Sfintele Taine. Vocaţia acestor haruspicii este înşelarea şi şarlatania, totul este bazat pe minciună. Divinaţia este o practică a religiilor naturistă rămasă în conştiinţa oamenilor din negura vremurilor. 13.2. Chiromanţia sau practica detectării soartei şi viitorului în palmă este o prctică ocultă veche . de această practică sunt pasionate persoanele tinere şi alţi indivizi care au avut necazuri în cursul vieţii. Ghicitul în palmă este o pasiune folosită de asirieni, egipteni, apoi de greci şi romani. Această practică este practicată şi astăzi, dar s-a depăşit forma ocultă, s-a trecut de la cercetarea fenomenului psiho-fizic. În decursul istoriei biblice, reprezentanţii aleşi ai poporului evreu posedau forţa braţelor în transmiterea cuvântului sfânt. În Noul Testament Mântuitorul foloseşte btaţele în multe împrejurări. Cele mai sensibile fapte şi minuni asupra Sa şi asupra omului şi naturii înconjurătoare le face cu mâinile.
50

Punerea mâinilor la hirotonie şi transmiterea dumnezeiescului har este o taină. Evident practica chiromanţiei nu are nici o tangenţă cu adevărul ştiinţific sau cu hirotonia. Ghicitul în palmă este o practică în scop ascuns de înşelare. În multe cazuri tinerii care ascultă de soarta mâinii au ajuns la disperare, la sinucidere, iar alţii la fuga de răspundere în faţa vieţii. Practica ocultă a chiromanţiei trebuie cotată ca o îndeletnicire contrară legilor şi moralei. 13.3. Astrologia sau cititul în stele pentru cunoaşterea viitorului omului este o practică multimilenară, cerul constituind o atracţie permanentă pentru om. Cu toate că astăzi cunoaştem existenţa planetelor este o adevărată avalanşă despre astrologi, după cunoaşterea soartei omenirii din zodiac, stele şi galaxii încă nedescoperite. Ca şi în domeniul chiromanţiei, astrologia prinde în mreaja ei destui creduli. Nu este mai puţin adevărat că stelele şi în general astrele au constituit motivul de urzire al folclorului la fiecare popor. În ceea ce priveşte practica ocultă, astrologia are mai multe compartimente: cititul în stelele naşterii, ale morţii în astrele amorului, luna cu fazele ei binefăcătoare atrăgătoare sau cu semnele de vremuri tulburi (eclipse parţiale sau totale). Pe lângă partea ocultă a astrologiei, cercetarea cerului şi cercetarea amănunţită a zodiacului, secretele şi ciclurile lui au pus temelia calendarului. Deci astrologia este o practică obscurantistă care caută să explice unele situaţii din viaţa omului legate de astre şi mişcarea lor. Aşadar soarta şi destinul legate de stele şi de planete este o autoînşelare condamnată de Biserică, socotită un pericol social. 13.4. Vrăjitoria sau ghicitul. Începuturile ei Lumea, ca de altfel întregul cosmos, ar fi lipsită de sens dacă nu ar exista această făptură minunată, acest inel de legătură între cer şi pământ - cum a fost adesea numit omul de către Sfinţii Părinţi - , înzestrată cu o facultate unică, raţiunea, prin care să poată cunoaşte, pe de o parte, raţiunile sădite în fiecare lucru (şi prin aceasta să se înalţe la Raţiunea supremă care le-a sădit pe ele) şi, pe de alta, să se cunoască pe sine însăşi. Dintotdeauna omul a avut această preocupare de a se cunoaşte pe sine însuşi şi de a înţelege natura înconjurătoare. Această nevoie de cunoaştere izvorăşte din dorinţa lui de a afla răspunsuri unor întrebări cu privire la existenţă, la anumite fenomene ale căror cauze îi erau necunoscute. Multe din aceste întrebări rămânând fără răspuns, omul primitiv se simţea înconjurat de o lume misterioasă şi chiar ostilă şi a început să creadă în existenţa unor fiinţe mai puternice, care îl puteau ajuta dar puteau să-i i zădărnicească planurile. Prin magie omul a crezut că poate stăpâni aceste forţe şi le poate face să lucreze în favoarea lui. Prin urmare magia a luat naştere „în condiţiile în care cunoaşterea lumii era încă rudimentară. În credinţa omului din vechime, practica magică apărea ca singura capabilă să-1 ajute, iar vraciul, vrăjitorul, şamanul - doar ei - puteau să determine fenomenele a-i fi favorabile”119. Puerilă şi irelevantă pentru omul modern ea a reprezentat pentru cel primitiv un fel de supapă, un ajutor pentru depăşirea dificultăţilor practice, care se iveau la fiecare pas. Ea are în vedere diferitele activităţi şi stări omeneşti şi este direcţionată „înspre relaţia dintre natură cu omul şi cu activităţile umane afectate de ea”.120 Referitor la originea practicilor magice s-au formulat numeroase teorii, dintre care vom aminti câteva, arătând părţile lor pozitive dar şi lipsurile lor. 1. Teoria demonologică, explică originea magiei prin intervenţia diavolului, teorie ţinută la mare cinste în creştinismul apusean. Ea pretinde că omul poate pactiza cu diavolul pentru îndeplinirea unor acţiuni miraculoase, supranaturale. Partea pozitivă a acestei teorii e că divulgă abilitatea vrăjitorilor, înşelătoria şi dibăcia mâinilor, însă nu ia în considerare şi alte elemente, care ar putea explica împreună cu ea adevărata origine a practicilor magice. 2.Teoria asociaţionistă, este expusă de antropologul şi psihologul englez James Frazer în cartea sa Ramura de aur. Frazer are dreptate atunci când socoteşte magia o ştiinţă falsă şi
119 120

Gheorghe V. Brătescu, Vrăjitoria de-a lungul timpului. Ed. Politică, Bucureşti, 1985, p. 8. Bronislaw Malinowski. Magie, ştiinţă şi religie. Ed. Moldova, Iaşi, 1993, p. 8. 51

mincinoasă, o artă avortată sau sterilă. Dar e greu de crezut că oamenii primitivi şi-au putut închipui că lucrurile sau fenomenele din natură acţionează unele asupra altora şi se influenţează unele pe altele, după cum stările sufleteşti se influenţează şi se asociază între ele. Factorul pozitiv al acestei teorii este că pune apariţia practicilor magice nu într-o cauză exterioară, ci într-una interioară psihologică. 3.Teoria lui H.Hubert şi M.Mauss. Ei susţin că magia este o stare de psihologie colectivă. La întrebarea: cărui fapt se datoreşte credinţa colectivă în eficacitatea riturilor magice, ei dau următorul răspuns - „mana” (o putere specială, o anumită potenţialitate magică a bunurilor şi fiinţelor). Punând originea magiei în stările afective, Hubert şi Mauss au înlăturat insuficienţele celorlalte teorii, însă rămâne neclar procesul de naştere în gândirea colectivă a noţiunii de „mană", cum se naşte ea din stările afective. 4.Contrar ultimei teorii, alţi cercetători cred că practicile magice sunt legate de greutăţile inerente vieţii primitivilor, greutăţi care au dat naştere dorinţei după o viaţă mai bună şi mai fericită. Astfel practicile magice izvorăsc din această dorinţă, nu din conceptul abstract de „mana". 5.Teoria pe care o vom expune în continuare are în vedere îndepărtatele epoci preistorice din timpurile glaciare ale cuaternarului. Autorul ei e R. Schmidt care spune că magia s-a născut în era cuaternară, în cursul epocii glaciare, ca o consecinţă a condiţiilor particulare de viaţă ale omului din acele timpuri. Prima formă de magie practicată a fost cea de vânătoare. Teoria lui este importantă pentru că demonstrează că magia izvorăşte din nevoile cumplite ale vieţii (aşadar omul preistoric avea faţă de natură o atitudine practică). Partea vulnerabilă a teoriei stă în aceea că Schmidt leagă magia de mediu, nepunându-şi întrebarea: cum se face că dispărând condiţiile de mediu n-a dispărut şi magia? Se mai poate formula un punct de vedere cu privire la originea practicilor magice, despre care am mai vorbit în treacăt. Necunoscând natura, pentru omul primitiv cauzele naturale au devenit un prilej de manifestare a cauzelor oculte sau un instrument al acestor forţe oculte. Aşadar originea practicilor magice stă în necunoaşterea naturii şi a lui Dumnezeu, necunoaştere care-1 mână pe omul primitiv şi pe cel modern la obiectivarea dorinţelor sale sufleteşti.121 În continuare vom analiza pe scurt vrăjitoria la primitivi. Primele manifestări ale vrăjitoriei le putem găsi încă in pleistocen, şi este strâns legată de făurirea uneltelor rudimentare şi stăpânirea focului. încă de la început, focului i s-a acordat cea mai mare atenţie, şi aceasta deoarece nimeni nu ştia cum să-1 aprindă, ci numai să-1 menţină (unuia dintre membri colectivităţii îi revine sarcina să-1 întreţină). Chiar de la „domesticirea” sa, focul a fost considerat sacru, investit cu puteri magice. El a stârnit tot felul de fantezii în mintea oamenilor, care au crezut că disting diferite umbre înălţându-se o dată cu fumul. La un moment dat, cineva cu imaginaţie a asemănat umbra cu un membru al colectivităţii, mort de curând. Această apariţie va fi pusă în legătură cu o întâmplare tragică la care vor fi cu toţii martori. Cum întâmplări de felul acesta erau frecvente, coincidenţele devin tot mai credibile, ajungându-se la credinţa că apariţiile de umbre sunt prevestitoare de rău.122 Acesta va constitui un punct de plecare pentru piromanţie, o tehnică divinatorie de care ne vom ocupa în capitolul următor. Preocupaţi tot mai mult de îmbunătăţirea mijloacelor de asigurare a existenţei, oamenii din paleolitic solicitau forţele supranaturale să le ajute în acţiunile lor, simţindu-se în acest fel mai puternici. Cu ajutorul magiei teama de necunoscut era diminuată oamenii fiind convinşi că prin ea puteau stăpâni forţele enigmatice ale naturii. Acest fenomen e confirmat de figurinele străvechi de piatră cu caracter magic dar mai ales desenele descoperite pe pereţii unor peşteri.123 Un animal îndreptându-şi coarnele către un om în aparenţă mort, care zace la pământ; arma sa, un fel de ţepuşă prevăzută cu un cârlig, se sprijină pe burta animalului; lângă om (al cărui cap se termină cu un plisc), se află o pasăre pe o creangă". Horst Kircher ne oferă o explicaţie deosebit de interesantă. El este de părere că trebuie să
121 122

Wgistrand Gh. Alexe, Practici magice şi combaterea lor, în S. T., nr. 7-8, Bucureşti, 1954. p. 44-H-447. Gheorghe V. Brătescu, op. cit., p. 19-20. 123 lbidem. p. 22 52

vedem în această scenă o şedinţă samanică; omul este în transă în faţa bizonului sacrificat iar pasărea ar fi spiritul său protector: „După H.Kircher, „şedinţa” era întreprinsă pentru ca şamanul să ajungă în extaz, alături de zei şi să le ceară binecuvântarea, adică „succesul la vânătoare”. Cu toate că această explicaţie a fost controversată, „existenţa unui anumit tip de „şamanism” în epoca paleolitică pare sigură”.124 Magia evoluează puternic în mezolitic şi neolitic (perioade ale epocii pietrei, mileniile XIII î.Hr.). Homosapiens recens face o descoperire foarte importantă: arcul şi săgeata, care vor contribui la dezvoltarea vânătorii. Concomitent cu vânătoarea se dezvoltă şi culegerea hranei vegetale.125 Contrar concepţiei lui Levy-Bruhl care susţine că omul primitiv e „incapabil să tragă vreun folos din experienţă", şi să înţeleagă până şi cele mai elementare legi ale naturii, Mulinovski îşi exprimă convingerea că „orice comunitate primitivă se află în posesia unei cantităţi considerabile de cunoştinţe, bazate pe experienţă şi modelate de raţiune”.126În acest sens, vânătoarea presupunea observarea atentă a animalelor şi a obiceiurilor acestora, iar culegerea deosebirea plantelor comestibile de cele dăunătoare. La acestea se adaugă observaţia meteorologică, succesiunea anotimpurilor, evoluţia Soarelui şi a Lunii. Cunoştinţele practice se transmiteau din om în om. Copiii treceau în rândul maturilor numai după ce erau iniţiaţi în tainele activităţilor de care depindea existenţa lor. Ei primeau cunoştinţele necesare „sub o formă ceremonială, în secretul bine regizat de către vrăjitori şi mai târziu de şamani, magia marcând, din momentul iniţierilor, toate acţiunile, cursul întregii vieţi al fiecăruia dintre neofiţi”.127 În arta parietală magia e mereu prezentă, rezultând din existenţa figurilor deanimale, în poziţii specifice scenelor de vânătoare. Oamenii nu apar decât rareori, iar în aceste cazuri sunt mascaţi sau deghizaţi deoarece ei sunt vrăjitori sau spirite protectoare. De asemenea orice desen şi culoare avea semnificaţia sa magică. Negrul simboliza moartea, întunericul, în timp ce albul şi roşul reprezantau viaţa şi moartea, purul şi impurul, bărbatul şi femeia. Trebuie subliniat faptul că desenatorul nu surprindea în imagini realitatea, ci ceea ce era necesar ceremonialului magic. Astfel vânatul era înfăţişat în poziţia cea mai favorabilă vânătorului.128 Omul primitiv credea în forţa sporită pe care i-o puteau da practicile vrăjitoreşti, ceea ce reprezenta o reacţie pe potriva nivelului de înţelegere a realităţilor unui mediu neprielnic care îl înconjura. Obiectivele iniţiale ale magiei au fost, după cum s-a arătat, dobândirea hranei „prin acţiunile de asigurare a puterii asupra vânatului (destructive), şi sporirea frecvenţei animalelor bune de vânat, prin formule, de transmitere a forţei (fecunditate)”.129 In ceea cel priveşte pe vrăjitor, acesta a fost recrutat mai întâi din rândul indivizilor înzestraţi „cu mai multă personalitate, memorie şi talent (dramatic), pentru manifestări ocazionale, cum ar fi iniţierile tinerilor", iar în societăţile evoluate va deveni „şi un fel de „paratrăsnet” psihic al colectivului, el fiind considerat ca un fel de depozitar al forţelor aducătoare de nenorociri”.130 După modul în care se produce, există o magie naturală (cea mai veche), care acţionează prin anumite tehnici, şi o magie ceremonială, care apelează la invocarea sprijinului unor spirite. Mai există magiile mimetice, care se bazează pe imitarea prin gesturi, dans, cântece, cuvinte (incantaţii, blesteme, binecuvântări, descântece) unor fenomene sau procese naturale, cu scopul de a se provoca declanşarea acestora. Există apoi magia destructivă, protectoare, divinatorie (ghicitoria), de pactizare cu demonii; de dragoste, de război, de fecunditate, metereologică, etc..131 Religie şi magie Diferitele puncte de vedere sociologice şi etnoantropologice, după care magia ar fi părintele religiei (Frazer), sau o formă degenerată a acesteia (Durkheim), sunt contrazise de afirmaţia fermă
124 125

Mircea Eliade. Istoria credinţelor şi ideilor religioase. Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2000, p. 24. Gheorghe V. Brătescu, op. cit., p. 24. 126 Bronislaw Malinovski. op. cit., p. 25-27. 127 Gheorghe V. Brătescu. op. cit., p. 24. 128 lbidem.p. 25-26. 129 lbidem. p. 29. 130 Ibidem,p. 30. 131 Ibidem, p. 30-31. 53

a lui Mircea Eliade, care demonstrează faptul că religia este co-naturală omului: « Pe scurt, „sacrul” este un element în structura conştiinţei şi nu un stadiu în istoria acestei conştinţe. La nivelurile cele mai arhaice ale culturii, a trăi ca fiinţă umană este în sine un act religios, căci alimentaţia, viaţa sexuală şi munca au o valoare sacramentală. Altfel spus, a fi sau mai degrabă a deveni om înseamnă a fi „religios”».132 Dacă în om a fost sădită de la început această dispoziţie de a se afla în strânsă legătură cu sacrul, cu Divinitatea, ce este atunci magia, cum a apărut ea? Tiberiu Turculeţ arată că „magia se bazează pe un postulat: oamenii trăiesc într-o lume dublă, naturală şi supranaturală. Nu poate fi concepută magia într-un univers, exclusiv materialist, strict raţionalist ori total sceptic. Magia este inseparabilă credinţei într-o lume supranaturală, fără de care ea nu poate exista.133 Aşadar, din cele mai vechi timpuri magia a existat alături de religie, dar nu a determinat apariţia acesteia, ci mai degrabă, a preluat elemente ale ei. În magie se unesc „două dorinţi de lăcomie nestăvilită, libido cognoscendi şi libido dominandi, care au dus la catastrofala cădere atât a îngerilor răi cât şi a primilor oameni”.134 Oamenii au crezut că prin magie îşi pot subordona întreaga natură şi că pot stăpâni forţele supranaturale care acţionau în lume, făcându-şi-le favorabile. Sincretismul magie-religie se poate observa cel mai bine în credinţele referitoare la o supravieţuire post-mortem. In paleoliticul superior se credea că mortul continuă să supravieţuiască nu în imediata apropiere a celorlaţi membri ai grupului, ca în perioadele anterioare, ci pe alte tărâmuri (pământeşti, subpământeşti sau cereşti. Necropolele mezoliticului şi neoliticului atestă credinţa de factură religioasă într-o lume a spiritelor, credinţă care subzistă în paralel cu necromanţia. Atunci au apărut probabil şi superstiţiile legate de existenţa şi acţiunea strigoilor, care ies din morminte pentru a le face rău celor vii, precum şi obiceiurile de a tăia în bucăţi sau de a scoate inima morţilor declaraţi moroi, întrucât s-au descoperit, în necropole, osemintele unor cadavre mutilate în acest fel.135 Legătura între credinţa într-o existenţă după moarte şi practica necromanţiei o întâlnim din cele mai vechi timpuri, la diferite popoare. De pildă la popoarele Oceaniei, şamanii, vrăjitorii, invocă spirite pentru a ghici viitorul, a face bine sau rău. În Insulele Palau din Micronezia exista profesia de kalit (ghicitori în spirite, vraci, preoţi) care era ereditară. Localnicii credeau că oamenii de rând se transformă după moarte în „delep” şi vor locui în insula Nyaur. Kaliiţii erau singurii care-i puteau invoca şi puteau sta de vorbă cu ei, spre a le solicita ajutorul. La populaţia Kubu din Asia, există concepţia că după, moarte, unii oameni se transformă în spirite şi alţii pier. Şamanii (dukum, malim) îi pot deosebi pe unii de ceilalţi şi pot comunica cu spiritele. Babilonienii credeau că oamenii plecau după moarte într-o lume subpământească, plină de tristeţe şi lipsită de orice speranţă, în timp ce egiptenii credeau în obţinerea unei recompense în funcţie de cele săvârşite în cursul vieţii. Era răspândită şi practica necromanţiei (aceasta va fi folosită şi la vechii evrei).136 Invocarea spiritelor era cunoscută şi de perşi, greci şi romani. La greci, un loc aparte îl ocupau misterele eleusine, consacrate zeiţei Demeter. în legătură cu acest cult ia naştere un ritual secret, prin care adepţii sperau să-şi dobândească fericirea dincolo de mormânt (şi Eliade arată că textele vechi care vorbesc despre aceste mistere insistă asupra fericirii de care va avea parte sufletul iniţiatului, după moarte).137 Totul este legat de mitul răpirii Persephonei fiica lui Demeter, de zeul lumii subpământene, Hades, a cărui soţie va deveni. Ea va obţine încuviinţarea ca o parte a anului să o petreacă alături de soţul său, iar cealaltă să revină pe pământ (ceea ce marca reînvierea naturii). Misterele de la Eleusis prevedeau o dublă iniţiere, primăvara şi toamna, ritualurile desfăşurându-se noaptea, în secret. Romanii credeau în existenţa Câmpiilor Elisee, regiune subpământeană, unde ajungeau după moarte sufletele celor virtuoşi. Ei cultivau
132 133

Mircea Eliade, op. cit, p. 11. Tiberiu Turculeţ, Studiu introductiv la Despre vrăjitorie şi prezicătoare de Ulric Molitor, Editura Tornada.Bucureşti, 1991, p. 5. 134 Ibidem, p. 5-6. 135 Gheorghe V. Brătescu. op. cit., p. 34. 136 Ibidem.p. 35-37. 137 Mircea Eliade, op. cit., p. 187 54

necromanţia convinşi fiind că morţii rămâneau în relaţie cu cei vii. Sibilele, femei înzestrate cu darul profeţiei, erau cele care făceau farmece pentru apariţia umbrelor.138 După cum remarcă si Eliade. se poate vorbi de o cvasi-universalitate a credinţelor într-o Fiinţă divină celestă, creator suprem, însă, în acelaşi timp se poate constata, în multe regiuni, faptul că aceste divinităţi supreme nu domină viata religioasă; acest rol e îndeplinit de alte forte sacre, mai apropiate de om,139 lucru care coincide cu apariţia totemismului.140 „Magia neagră poate fi pusă în corelaţie cu apariţia totemismului, adică a credinţei că între un grup de oameni şi un grup de obiecte materiale, cel mai adesea o specie de animale, ar exista o legătură". Australienii numesc totemul „fratele nostru mai mare”, „părintele nostru”, existând interdicţia de a ucide sau de a mânca fiinţa reprezentând totemul, (doar cu prilejul unor ritualuri se gustă puţină carne de totem, menţinându-se în acest fel legătura cu fiinţa înfăţişată de acesta). În timpul ritualurilor totemice, şamanii sau vrăjitorii „evocă în interpretare religioasă, ori în povestire magică - istorii ale gintei sau obştei.” De totemism este legată şi credinţa în însuşirile speciale ale unor obiecte cu semnificaţii de embleme. Astfel de embleme sunt şuringurile, „reprezentate printr-un fel de plăcuţe de lemn ovalizate sau pietricele acoperite cu desene schematice şi simbolice. Se credea că între om şi totem există o relaţie foarte strânsă, că se pot influenţa reciproc (totemul putându-1 scăpa pe om de un pericol, iar omul putând determina, de pildă, înmulţirea acestuia.).141 Vom prezenta în continuare un alt punct de vedere religiilor la relaţia dintre religie şi magie, care aparţine lui Gh. Alexe. în articolul său Practici magice şi combaterea lor pune accentul pe diferenţa marcantă care există între riturile magice şi cele religioase. O deosebire fundamentală poate fi observată din atitudinea credinciosului faţă de divinitate. În religie credinciosul se prosternă în faţa divinităţii, căreia îi cere ajutorul prin rugăciune şi jertfa. În magie, vrăjitorul încearcă să subjuge puterea divinităţii prin anumite practici şi să o supună propriei sale voinţe. În magie cultul, prin care se exprimă relaţia intimă şi personală a credinciosului cu Dumnezeu, devine un «opus operatum», adică o îndeplinire exterioară a riturilor, a căror eficacitate constă doar în simpla lor executare. Această împlinire exterioară nu are nici im fel de rezonanţă interioară, nu trezeşte nici un sentiment, nici un avânt spre infinit, în ce priveşte Tainele şi ierurgiile din religia creştină, atât preotul cât şi credincioşii sunt conştienţi de rolul elementului simbolic (actul, gestul, cuvântul), care reprezintă partea văzută a cultului. Aceste elemente exterioare nu produc îndeplinirea actului aşteptat, prin simpla lor executare, ci credinţa exteriorizată prin ele şi harul lui Dumnezeu care este invocat sunt singurele lucrătoare în acest scop. În concluzie putem afirma că, dacă în magie se întâlnesc unele elemente şi forme cu aparenţe religioase, aceasta se datorează faptului că magia a trăit şi continuă să trăiască în umbra creştinismului de unde a furat aceste elemente de doctrină sau cult, care-i duc în eroare pe credincioşii puţin informaţi asupra scopurilor ascunse şi primejdioase ale magiei. De aceea magia trebuie demascată iar practicile ei înlăturate.142 PRACTICI VRĂJITOREŞTI STRĂVECHI a. Ritualuri de iniţiere La începutul acestui capitol am arătat ce însemna pentru omul primitiv trecerea în rândul maturilor, faptul că aceasta se făcea în cadrul unor ceremonii magice. Examenele la care erau supuşi cei care urmau să treacă în rândul maturilor erau foarte dure, în special pentru băieţi: izolarea de colectivitate, smulgerea dinţilor, crestarea pielii, circumcizie, afumarea la fumul focului de tabără; la aceasta se adaugă cunoaşterea unor legende, mituri, reguli secrete ale tribului. Tinerii care luau parte la iniţiere erau testaţi şi asupra talentului desenator.143
138 139

Gheorghe V. Brătescu, op. cit. p. 37. Mircea Eliade, Tratat de istorie a religiilor, Humanitas. Bucureşti, 1999. p. 45 şi 48. 140 Gheorghe V. Brătescu op. cit., p.38. 141 Ibidem p. 40. 142 Magistrand Gh. Alexe, art. cit., p. 441-442 143 Gheorghe V. Brătescu, op. cit., p. 44. 55

Magicienii erau recrutaţi din rândul persoanelor cu un anumit comportament, care în zilele noastre, ar fi trecut în rândul psihopaţilor. O cale prin care puteau dobândi puteri speciale era ca el să se retragă într-un loc izolat, unde prin respectarea unor restricţii să primească sprijinul spiritelor. Un alt mod îl constituia iniţierea sub supravegherea „maestrului”. Aceasta era „îndelungată şi violentă, plină de privaţiuni şi umilinţe, capabilă să declanşeze stări nevropatice”.144 Adesea ceremoniile de iniţiere a vrăjitorului cuprindeau momente care simbolizau moartea şi învierea lui, ca urmare a „intrării spiritelor în trup". La caldeeni, egipteni, evrei, greci, romani, la geto-daci, iniţierile în mistere se făceau printr-o serie de probe grele. Homer, care a fost el însuşi un iniţiat, descrie aceste ritualuri. Astfel adevărul se afla în gropile de iniţiere în care tinerii stăteau chirciţi, mimând poziţia fetusului în pântecele matern. „Apa rece în care tinerii erau obligaţi să se arunce, precum şi cei trei judecători ai morţilor sugerează examenele la probele fizice. Alte încercări de curaj pentru iniţiaţi vor fi imaginate de Homer ca infern. în fine, încheierea perioadei de iniţiere care prevedea trecerea novicilor prin flăcări spre a se curăţa de tot ce e impur, pământesc, va fi înfăţişată sub forma Olimpului luminat de un alt soare”.145 Dintotdeauna comportamentul vrăjitorului a fost divers şi ciudat. Ei se hrăneau şi se îmbrăcau diferit de ceilalţi oameni, pentru a putea atrage atenţia şi a provoca teamă. Printre regulile pe care ei trebuiau să le respecte se numără interdicţia de a se culca direct pe pământ, obligaţia de a-şi unge corpul cu grăsime, datoria vrăjitorului tânăr de a întreţine pe cel de la care învăţase profesiunea. 146 b.Recuzita vrăjitorului. Recuzita vrăjitorului era foarte bogată. El avea la dispoziţia sa unelte şi culori preparate de el pentru tatuaje rituale. De asemenea îşi mai confecţiona figurine, care aveau de cele mai multe ori un aspect animalier, cărora le dădea puteri magice, în cadrul unui ceremonial. Când era solicitat, el făcea păpuşi, închipuind o anumită persoană, căreia i se înfigeau ace în diferite părţi ale corpului, în timpul descântecelor, cu convingerea că persoana respectivă va avea dureri sau va muri. Această practică mai există în Sicilia, America de Sud şi Asia, precum şi la unele triburi primitive africane şi polineziene. Vrăjitorul se mai folosea de baghete magice (unele sculptate, practică ce există încă din paleolitic) sau capcanele pentru spirite rele, care erau un fel de colivii în care erau prinse acestea pentru a nu împiedica succesul vânătorii. Vrăjitorii din paleolitic se mai foloseau de anumite semne magice (triunghiuri, dreptunghiuri, ovaluri, serii de puncte) pe care le desenau în diferite părţi ale peşterii, cu scopul de a apăra acel loc de influenţa spiritelor rele.147 c. Dansul şi limbajul Oamenii au întrebuinţat dansul ca pe un mod de a înfrunta natura, considerându-1 în acelaşi timp o parte a acesteia. Foarte elocvent este un mit al triburilor Caiaungung din Brazilia. Se spune că într-o zi, oamenii sub conducerea unui personaj mitic denumit Cuiumere, s-au dus la vânătoare. „în pădure au ajuns într-un luminiş, în mijlocul căruia se afla un copac înalt. Pe trunchiul arborelui se rezemau câteva crenguţe cu frunze. Cum stăteau şi se întrebau ce putea fi aceasta, deodată vânătorii au văzut că crenguţele încep să se mişte în ritm, sărind de jos în sus. Şi ei le-au imitat mişcarea, dând naştere dansului”.148 In ceea ce priveşte dansurile de vânătoare, „o scenă din peştera Trois Freres a fost interpretată ca fiind reprezentarea unui dansator mascat în bizon şi cântând dintr-un instrument care ar fi putut fi flaut. Interpretarea pare convingătoare pentru că se cunosc în arta paleolitică vreo 55 de figuri de oameni îmbrăcaţi în piei, de multe ori în poziţii de dans”. De asemenea dansul circular, ca cel din peştera de la Montespan, „este practicat pretutindeni de către vânători, fie pentru a împăca sufletul animalului doborât, fie pentru a asigura înmulţirea vânatului”.149
144

Ibidem. lbidem. p. 45. 146 Ibidem .p. 45-46. 147 Ibidem,p. 46-47. 148 Ibidem,p. 48. 149 Mircea Eliade. Istoria credinţelor op. cit., p. 23 şi 28.
145

56

Mişcările de dans erau executate ritmat, în timp ce vrăjitorul rostea anumite formule care produceau diferite efecte. Aceste mişcări imitau comportamentul animalelor, Soarele, Luna, unduirea plantelor. Dansul în cerc simboliza puterea dătătoare de viaţă, a soarelui, în timp ce mişcările în spirală şi serpentină înfăţişau fazele lunare.150 În unele dansuri se folosesc măşti sau diferite obiecte (bastoane, funii, frunze), imitându-se mersul animalului sau zborul păsării. De asemenea este folosită pantomima, în care rolul principal îl are vrăjitorul. Costumele speciale folosite de vrăjitori în timpul dansurilor, îi dau un aspect ieşit din comun. Ei se acompaniază cu o tamburină, în care lovesc cu un beţigaş cu două vergele de lemn sau două pietricele. Pe lângă acestea, deosebit de importante sunt: limbajul, gesturile teatrale, trucurile, rostirea unor formule sau blesteme, simularea căderii în transă şi a conversaţiilor cu duhurile.151 În privinţa limbajului, vrăjitorii învaţă încă din timpul noviciatului anumite expresii al căror sens numai ei îl cunosc, şi rostirea de anagrame (de exemplu „aman” în loc de „mama”). Limbajul diferă de la o categorie la alta de vrăjitori: vrăjitorii care fac magie agricolă, cei specializaţi în pescuit, magia gospodărească - fiecare folosesc limbaje diferite.152 Moduri de manifestare ale vrăjitoriei Înainte de a ne ocupa pe larg de numeroasele tehnici divinatorii, care s-audezvoltat şi se vor mai dezvolta de-a lungul timpului, ducând la apariţia altora noi, se cuvine să începem printr-o scurtă, dar necesară, precizare terminologică. În acest sens, prof. Ivan Evseev în Dicţionar de magie, demonologie şi mitologie românească ne oferă următoarea definiţie pentru termenul de divinaţie: „E un termen de origine latină (divinatio ghicirea viitorului) care, alături de sinonimul său grecesc mantică, se foloseşte în etnologie şi în istoria religiilor pentru a denumi totalitatea practicilor magice de ghicire şi de prezicere a viitorului. Divinaţia, într-o extraordinară varietate de forme şi procedee, era o practică răspândită în antichitate şi în toate culturile tradiţionale ale lumii.”153 La această definiţie, am putea adăuga precizarea făcută de Rene Louis în Dicţionar de mistere, unde arată urmându-i lui Cicero că: „pe de o parte, există o diviniţie prin observare şi interpretare a semnelor exterioare: zborul păsărilor, compartamentul reptilelor, observarea măruntaielor, a focului, a apei, a fenomenelor meteorologice (artă fulgurală), a astrelor (astrologie), a mâinii (chiromanţie), etc. Pe de altă parte, există o divinaţie internă şi intuitivă: oracole şi vise, de exemplu.”154 Acelaşi autor menţionează că orice mantie sau mantică trebuie înţeleasă nu numai ca o metodă de prezicere a viitorului, ci mai ales ca o metodă de cunoaştere prin alte mijloace decât cele raţionale (o mantie nu se va baza, de exemplu, pe sistemul ipotetico-deductiv şi nici pe raportul cauză-efect). Cel care prezice viitorul deţine anumite puteri supranaturale şi, în virtutea unei iniţieri făcută la o vârstă foarte fragedă, se consideră că întreţine o legătură desăvârşită cu divinitatea. Pentru el dimensiunile de spaţiu şi în timp sunt abolite: el are posibilitatea să vadă viitorul la fel ca şi prezentul. 155 Insă, în majoritatea cazurilor, riscurile de eroare sunt minimalizate de răspunsurile foarte vagi, care se pretează la interpretări deosebit de variate şi contradictorii. Acesta este şi cazul oracolelor.156 In acest fel reputaţia oficianţilor era asigurată. Degenerarea magiei în şarlatanie După cum am amintit şi în capitolul precedent, scopul iniţial al magiei a fost acela de observare şi cunoaştere a fenomenelor naturii în funcţie de care oamenii îşi vor organiza viaţa şi activităţile lor. Cu timpul, când s-au descoperit cauzele unor fenomene iar teama omului faţă de mediul înconjurător s-a diminuat, şi obiectivul iniţial al magiei a început să se pervertească,
150
151

Gheorghe V. Brătescu, op. cit., p. 49 . Ibidem ,p. 49-50. 152 Ibidem.p. 50. 153 lvan Evseev. op. cit., p. 118. 154 Alene Louis. Dicponar de mistere. Editura Nemira. Bucureşti, 1999. p. 31. 155 Ibidem, p. 199. 156 lbidem.p. 90. 57

magii urmărind mai mult câştigurile furnizate de această meserie. Aceasta a dus la degenerarea magiei de care ne vom ocupa în continuare printr-o analiză comparativă a rolului jucat de magie de care ne vom ocupa în continuare printr-o analiză comparativă a rolului jucat de magie în Antichitatea indiană şi a Orientului Apropiat, pe de o parte, şi cea europeană, pe de alta. În cartea sa „Vrăjitoria de-a lungul timpului” Gheorghe Brătescu semnalează faptul că aşa cum au dovedit-o şi cercetările - „ „tipul evoluat de magie-religie, aşa cum se observă el în Antichitate, apare mai întâi în India, nu în Orientul Apropiat sau în Europa. Magii indieni se dedicau studiului naturii şi filosofiei. Observatori meticuloşi ai tuturor fenomenelor care li se ofereau privirilor ei se străduiau să descopere cauzele acestora, fiecare fenomen fiind înregistrat în anale şi analizat comparativ. Această activitate, bazată pe observaţii şi date logice, ar putea fi considerată un început de ştiinţă.157 Acest tip nou de magie care se apropie oarecum de ştiinţă va fi preluat apoi de caldeeni, unde va avea ca obiect „pe de o parte, cunoaşterea vegetalelor, mineralelor şi metalelor, iar pe de alta, precizarea diferitelor fenomene climatice şi duratei sezoanelor agricole, fiind prin aceasta o precursoare a meteorologiei”.158 De altfel, caldeenii au meritul incontestabil de a fi pus bazele astrologiei. Şi nu întâmplător naşterea astrologiei a avut loc în Mesopotamia, „deoarece limpezimea cerului şi claritatea nopţilor de acolo au permis constatarea, pentru prima oară, a diferenţierii aştrilor în planete, stele, lună şi soare.”159 Manoperele magice caldeene vor pătrunde la egipteni unde sunt însuşite de clasa sacerdotală care se va transforma în unica depozitară a progresului uman, „cu scopul bine conturat de a domina poporul şi a contrabalansa puterea militară regală.”160 Antichitatea europeană a detaşat oarecum vrăjitoria de religie, atribuind autoritatea de mag unor personalităti ale gândirii ca: Orfeu, Homer, Pitagora, Platon, Lycurg, pentru grecii antici şi Domiţian (înconjurat de mulţi magi), Adrian, Marc-Aureliu, Alexandru-Sever, Diocleţian, Constantin (care înainte de convertire a făcut jertfe după ritualurile magice), pentru romani. Insă nu au fost iertate excesele. Se cunoaşte cazul împăratului Caracalla care s-a căsătorit cu o femeie foarte urâtă şi rea pentru că oracolul îi prorocise acesteia că se va căsători cu stăpânul lumii.161 Alterarea magiei s-a putut observa în Antichitatea europeană încă din secolul V î.Hr., când în tagma magilor au intrat tot mai multe persoane dornice de câştiguri uşoare şi rapide. Aceştia apelau la tot felul de trucuri facile şi nicidecum la vechile ritualuri magice. Ei se declarau cunoscători ai ştiinţelor oculte şi vor avea trecere în faţa poporului ignorant.162 Reacţia unor filosofi ai Antichităţii, precum Democrit care a scris câteva lucrări împotriva ghicitoriei, nu va întârzia să apară. Degenerarea magiei în şarlatanie nu putea trece neobservată. Astfel „Lucian (120-180 e.n.), în pamfletele sale Dialogurile Zeilor şi Dialogurile morţilor, supune ghicitoria unui atac frontal, lucid şi ferm, bazându-se pe o fină observaţie. Cu toate aceste luări de poziţie, profesiunea de magician, fiind foarte bănoasă, atrăgea, fireşte numeroşi tineri, amatori în a deprinde tainele ei. Marea majoritate a acestora frecventau magii bătrâni, ca novici, nu scopul de a cunoaşte fenomenele naturii, metalele şi plantele, obiectivul iniţial de căpătâi al magiei, ci de învăţa pungăşiile divinaţiei deoarece acestea erau cele care aduceau profiturile meseriei.”163 Astfel magia devine o afacere pentru cei care o practică şi e alimentată în primul rând de ignoranţa celor ce cred în ea. DIFERITE CATEGORII DE MANŢII Tălmăcirea viselor (Oniromanţia)

157

Gheorghe V. Brătescu, op. cit., p. 74. Ibidem. 159 Cesare Lombroso. Hipnotism si spiritism, Editura ENMAR, Bucureşti, 1998. p. 118. 160 Gheorghe V. Brătesau op. cit., p. 74 161 Ibidem.p. 74-75. 162 Ibidem. p. 76. 163 Ibidem.
158

58

După definiţia dată de Ivan Evseev în Dictionar de magie, demonologie şi mitologie românească, oniromanţia este "interpretarea profetică a viselor.”164 După necromanţie, oniromanţia este cea mai veche tehnică de ghicit. Printre gânditorii antici care au scris tratate de oniromanţie se numără: Antiphon (479-411 î.Hr.), Democrit (c.460-c.370 îHr.), Dioscoride (sec.1 d.Hr.). Una dintre cele mai interesante tălmăciri de vise, citate în mai multe opere antice este aceea a visului Hecubei, soţia lui Priamus, regele Troiei. Aceasta, fiind gravidă, a visat că născuse o flacără. Prezicătorii i-au spus că va naşte un fiu care urma să determine incendierea cetăţii, ceea ce se va şi întâmpla.165 Dintre numeroasele vise care au rămas celebre, vom da în continuare câteva exemple. Mama lui Virgiliu a aflat, prin laurii văzuţi în vis, că fiul ei va fi un poet renumit; lui Brutus i-a apărut o fantomă în vis, şi i-a prezis înfrângerea de la Filippi; Calpurnia, soţia lui Cezar a prevăzut tot în vis asasinarea soţului ei; Caterina de Medici a văzut în vis turnirul în care soţul ei ăşi va pierde viaţa; regele Henri al II-lea a auzit în vis o voce care i-a spus despre rana care urma să o capete la ochi. Celebrul astronom Flammarion i-a povestit doamnei de Thèbes ca un excursionist, Bèrard, a văzut în vis, într-un han în care se oprise peste noapte, toate detaliile unei crime, care urma să fie comisă în camera în care dormea el, asupra avocatului V. Arnaud. Datorită acestui vis, a putut regăsi cadavrul în şură şi să-i aresteze pe asasini. în timpul asediului de la Chio (1431), genovezul Grimani le-a povestit camarazilor săi că a visat un şarpe enorm care se îndrepta spre el pentru a-1 sugruma. Ei au ajuns la concluzia că Grimani se afla în pericol de moarte violentă, sfatuindu-1 să nu se amestece în lupte. Acesta i-a ascultat însă curiozitatea 1-a făcut să se uite pe o ferestruică. în acel moment, un glonţ 1-a lovit în cap. Violonistul şi teoreticianul muzical Giuseppe Tartini (sec.XVIII) mărturiseşte că datorează unui vis celebra „Sonata diavolului", căreia nu reuşea să-i găsească sfârşitul. Atunci i-a apărut Diavolul în vis şi ş.a oferit, cu preţul sufletului lui, să-i termine sonata. Tartini a acceptat şi 1-a ascultat pe Diavol cântându-i la vioară măsurile dorite. 166 În cartea sa „Despre preziceri, oracole şi ghicit,” Pavel Nicoară face următoarea afirmaţie: „Din cele mai vechi timpuri visele au fost considerate profeţii trimise din cer sau preziceri ale viitorului pe calea somnului. Se credea că în somn omul e pus în legătură cu viaţa de dincolo, unde sufletul său s-ar întâlni cu Zeii şi cu spiritele celor morţi, de la care ar primi sfaturi sau avertismente. Oamenii credeau că visele constituie viaţa „sufletului" în afara trupului. Când omul se trezea se spunea că „sufletul” i s-a întors în trup. Când omul murea, se spunea că „sufletul” nu sa mai întors din plimbarea făcută în afara veşmântului său pământesc.”167 Credinţa în rolul profetic al viselor a prins rădăcini şi datorită faptului că unele preziceri se adevereau (aceasta făcea ca creditul acordat unor tălmăcitori să sporească). 168 Cine avea autoritatea să tălmăcească visele? Această sarcină revenea iniţial ghicitorilor în stele, care se aflau adeseori în slujba monarhilor, dar au existat şi ghicitori la îndemâna oricui. Această ocupaţie va deveni de-a dreptul vulgară începând cu secolul al VIII-lea. Tălmăcitorul trebuia să cunoască anumite reguli, cum ar fi: ora şi ziua, circumstanţele în care s-a produs visul. Dacă un vis a avut loc după căderea nopţii se va împlini în 10-30 zile, dacă a avut loc la miezul nopţii, în timp de o lună până la un an, iar dacă a avut loc înainte de apusul soarelui se înfăptuieşte în cursul acelei zile. Această concepţie este de origine egipteancă, a fost preluată de greci şi de la ei s-a răspândit în întreaga Europă.169 La arabi există anumite perioade socotite bune pentru tălmăcirea viselor şi acestea coincid cu marile sărbători musulmane, cum ar fi Ramadanul şi cele 10 zile consacrate „Călătoriei la Mecca" (perioade de interdicţii alimentare). Zilele cu caracter de festin de după aceste sărbători sunt denumite Bairam şi Bairamul mic şi sunt considerate perioade nefaste, propice adeveririi viselor care prevestesc moartea. Această împărţire nu se bazează decât pe observaţii empirice. Se constata

164 165

Ivan Evseev, op. cit., p. 118. Gheorghe V. Brăteseu, op. cit., p. 84-85. 166 Enciclopedia Ştiinţelor Oculte, Editura Teora, Bucureşti, 1999, p. 242+244. 167 Pavel Nicoară, Despre preziceri, oracole şi ghicit, Editura Militară, Bucureşti, 1961, p. 54. 168 Ibidem, p.55. 169 Gheorghe V. Brătescu, op. cit. p. 86-87 . 59

că decesele surveneau cu precădere atunci când se făceau excese alimentare şi fizice, în timp ce perioadele de post erau calme.170 În secolul al XVIII-lea arsenalul ghicitorilor de vise s-a îmbogăţit prin apariţia semnificaţiilor literelor visate, datorată creşterii numărului ştiutorilor de carte. Astfel înainte de perioada napoleoneană, litera „1" semnifica gloria şi onoarea, şi aceasta întrucât mulţi monarhi ai Franţei au purtat prenumele Louis. In timpul lui Napoleon, litera „n”, sigla lui Napoleon, va căpăta această semnificaţie, iar litera „1" va căpăta un nou sens, acela de austeritate (situaţia impusă fostei caste domnitoare.171 În secolul al XIX-lea va fi inventat un tabel de tălmăcire a viselor, cu ajutorul căruia ghicitorii pretindeau că pot determina numerele câştigătoare la loterie.172 Credinţa în vise apare cu atât mai iluzorie în zilele noastre, cu cât noi beneficiem de explicaţiile ştiinţifice. Gheorghe Brătescu afirmă că „din punct de vedere fiziologic, visele îndeplinesc o funcţie de echilibrare cerebrală, de descărcare informaţională, fenomen urmărit şi înregistrat clinic. Întreruperea experimentală a viselor a avut drept urmare apariţia de tulburări neuropsihice, fapt care demonstrează necesitatea vitală a stării onirice.173 în aceeaşi ordine de idei, preluând explicaţiile lui Freud, suprarealiştii vor vedea în vis o formă de trăire a dorinţelor refulate în stare de veghe. S-a dovedit de asemenea că visele pot fi determinate şi de stimuli exteriori. Deosebit de relevantă este observaţia lui Pavel Nicoară: „Dacă e frig în cameră în vis se nasc imagini legate de frig: umblăm pe un câmp troienit sau facem baie într-un râu rece. O lumină proiectată pe pleoape sau un anumit zgomot din cameră pot şi ele provoca vise. Datorită luminii putem visa o sală feeric luminată sau o zi însorită pe malul mării. [...] Poziţiile anormale în care se află corpul în timpul somnului dau naştere de asemenea la vise: amorţirea unui picior poate deveni în vis o infirmitate sau un accident.”174 Acelaşi autor arată că visele noastre mai pot fi determinate de excitări provenite de la inimă, stomac, plămâni: „Afecţiunile cardiace pot da naştere unor coşmaruri. Dacă cineva doarme pe partea stângă, îngreunând astfel activitatea inimii, poate visa că cineva îl leagă sau îl sugrumă. Somnul celui care se culcă cu stomacul încărcat deseori este neliniştit, străbătut de vise urâte! Medicina hindusă şi chineză extrag de secole din vise, informaţii pentru diagnosticarea bolilor, visele fiind împărţite în cinci clase, corespunzătoare celor cinci mari viscere: inima, plămânii, rinichii, splina şi ficatul. Iată şi un rezumat al principalelor vise care indică funcţionarea proastă a unui organ: I. A visa fantome, monştrii, figuri înspăimântătoare: semn al proastei funcţionări a inimii (vise strangulate); hiperfuncţiune. A visa foc, flăcări, fum luminos, incendii: semn al proastei funcţionări a inimii (ameţeală provenind de la insuficienţa curentului sanguin şi a încetinirii vitezei; hipofuncţiune. II. A visa lupte, război, arme, soldaţi: semn al proastei funcţionări a plămânilor; hiperfuncţiune. A visa câmpii, mare, ţară, drum şi călătorii dificile: semn al proastei funcţionări a plămânilor hipofuncţiune. III. A visa oboseală insurmontabilă, boală de rinichi: semn al proastei funcţionări a rinichilor; supraîncărcare a canalelor. A visa că înotam cu greu şi suntem pe cale de a ne îneca: semn al proastei funcţionări a rinichilor: hipofuncţiune. IV. A visa cântece, sărbători, muzică, plăceri: semn al funcţionării proaste a splinei: supraîncărcare a canalelor. A visa riscuri, bătălie, dispute, mese: semn al funcţionării proaste a splinei: hipofuncţiune. V. A visa păduri de nepătruns, munţi abrupţi, arbori: semn al funcţionării proaste a ficatului: hiperfuncţiune. A visa iarbă, gazon, câmpii, tufişuri: semn al funcţionării proaste a ficatului: hipofuncţiune.

170 171

Ibidem, p. 87. Ibidem, p. 87-88. 172 Ibidem, p. 89. 173 Ibidem, p. 85. 174 Pavel Nicoară, op. cit., p. 56. 60

A visa pâraie, izvoare murmurătoare, cascade este semn de anemie; a visa, asasini, spânzurătoare, strangulare se explică prin sufocări astmatice.175 Ghicitul în semne corporale Această formă de divinaţie vine de la caldeeni şi egipteni. Ghicirea viitorului se realizează prin „observarea şi tălmăcirea unor mişcări reflexe ale membrelor, tendoanelor, muşchilor, organelor corpului omenesc, al formelor petelor de pe piele etc.”176 Un exemplu elocvent este cel al ghicitului în aluniţe practicat încă de vechii egipteni. Ivan Evseev arată că „dispunerea aluniţelor pe corpul omului e considerată o pecete tainică, după care se poate prezice viitorul persoanei şi trăsăturile sale de caracter”.177 în calendarele şi almanahurile care circulau în secolele XVIII şi XIX se făceau preziceri de genul: „La femei o aluniţă pe sprânceana dreaptă indică o căsătorie timpurie, pe stânga - o căsătorie târzie. [...] Lesne se poate observa că se valorifică o străveche simbolică a părţilor corpului uman, iar principala axă şi scară de valorificări pozitive sau negative este ancestrala opoziţie dreptstâng”178 În Evul Mediu, semnele de pe piele puteau constitui dovezi deosebit de importante mai ales pentru anchetatorii Inchiziţiei. Astfel, o aluniţă la subsuoară, care sugera un bob de mei, era o dovadă că persoana respectivă practica vrăjitoria, deoarece acest semn era considerat a fi „pecetea diavolului”. În schimb, o cruce sau o floare o puteau salva de la arderea pe rug.179 Fizionomistica Este strâns legată de ghicitul în stele, de convingerea falsă că înfăţişarea fiecărui om ar fi influenţată chiar de la naşterea acestuia de conjunctura astrală din acel moment. Acest lucru a fost infirmat de ştiinţă care a demonstrat că noi moştenim prin ereditate aspectul exterior al corpului.180 Practica de la care s-a plecat in alcătuirea indicaţiilor referitoare la ghicirea viitorului cuiva prin studierea fizionomiei, îşi are originea într-o veche concepţie privind puterile magice ale ochiului. în magia primitivilor, visul era înţeles ca o realitate privită cu ajutorul unui ochi interior, ochiul somnului (se credea că morţii văd în continuare cu acest ochi dar şi că acest ochi putea trage în nefiinţă alte persoane - de aici şi ritualul acoperirii feţei cu mască funerară pentru a îmbuna privirea defunctului). De aici apar noi sensuri: „ochiul vigilenţei", care vede şi în somn, sau „ochiul stăpânului", care urmăreşte în scop de pedeapsă, precum şi credinţa deochiului, stare produsă de ochiul rău”.181 G. Călinescu spune că părintele fizionomiei, cel care centrează fiziognomia asupra chipului e Lavanter. Plecând de la constituţia humorală a individului, Lavanter distinge patru tipuri: sangvinul, melancolicul, flegmaticul şi colericul şi determină înfăţişarea lor. Această împărţire se bazează şi pe experienţă: „Cine nu-şi dă seama că un om rotofei, sângeros, e un individ jovial şi mai degrabă bun, că unul gălbicios la faţă, adică cu fierea vărsată, e mânios, că omul slab, pal, înalt e apatic.”182 Dar de aici până la a afirma că „părul blond determină incertitudinea în viaţă" sau că „spânii ar trebui să fie toţi diplomaţi sau afacerişti, iar persoanele cu părul creţ, neapărat bogate," aşa cum fac ghicitorii, e drum lung. Ghicitul în apă(Hidromanţia) Era unul dintre procedeele mantice preferate în Antichitate, probabil şi pentru că era luat în considerare şi de filosofi. Existau mai multe metode de utilizare a lichidelor ca mijloc al mantiei, dar cea mai răspândită era practica de a se privi îndelung într-un vas plin cu apă, în timp
175 176

Enciclopedia Ştiinţfelor Oculte, op. cit, p. 249-250. Gheorghe V. Brătescu, op. cit., p. 89. 177 Ivan Evseev, op. cit., p. 23. 178 Ibidem, p. 23-24. 179 Gheorghe V. Btrătescu, op. cit., p. 90-91. 180 Ibidem, p. 91. 181 lbidem, p. 92. 182 G. Călinescu, Oglinda constelată, Editară „Saeculum, Bucureşti, 1990, p. 42. 61

ce magicianul rostea formule ciudate. În cele din urmă se crea o atmosferă propice inducerii iluziilor, chiar a halucinaţiilor, la care contribuia şi jocul strălucirii undelor. Uneori ghicitorii aruncau în apă frunze de laur, după care cel căruia i se ghicea trebuia să bea câteva înghiţituri, de regulă trei, ceea ce grăbea apariţia de halucinaţii. Iluziile vizuale erau apoi povestite magicianului care le interpreta aidoma tălmăcitorilor de vise”.183 O altă variantă a hidromanţiei e gastromanţia. Ghicitorul privea într-un vas cu puţină apă, pe fundul căruia se afla o lumânare aprinsă. El răspundea la întrebări prin semne (afirmativ sau negativ). Erau evocaţi demonii sau geniile - duhuri protectoare ale unei familii - care-i spuneau ce vedeau în unde. Un profesionist interpreta viziunile ghicitorului.184 Antichitatea greco-romană deţinea şi procedeul catoptromanciei (prezicerea cu ajutorul unei oglinzi). Pausianus vorbeşte de un efect al acestei metode. El spune că în Patras, în faţa templului zeiţei Ceres, era consultat un oracol, dar numai pentru boli. „Bolnavul cobora în fântână o oglindă legată de un fir, în aşa fel încât numai baza oglinzii să atingă apa. După ce era invocată zeiţa şi se ardeau miresme, se privea în oglindă şi, după cum i se vedea faţa, palidă şi desfigurată sau plină şi rumenă, el trăgea concluzia fermă că boala era mentală sau nu.185 Ghicitul în foc (Piromanţia) Descoperirea focului a reprezentat un moment unic pentru oamenii primitivi care, necunoscându-i cauzele, au ţesut o serie de legende în jurul acestui fenomen. Astfel, într-o legendă a vechilor greci se spune că Prometeu a furat focul lui Zeus şi 1-a dat oamenilor, fapt pentru care a fost pedepsit: a fost înlănţuit de o stâncă din Caucaz şi în fiecare zi un vultur venea şi îi sfâşia ficatul, care creştea la loc în timpul nopţii, pentru ca a doua zi chinul să se repete.186 Din cele mai vechi timpuri focul a fost considerat un element magic. Umbrele proiectate de el pe pereţii peşterilor au stârnit cele mai ciudate fantezii în mintea oamenilor primitivi. Se credea că acest fenomen reprezintă viaţa şi moartea. In mitologie se găsesc numeroase exemple care atribuiau focului dimensiuni primordiale. El e cel care alungă tenebrele, străluceşte şi încălzeşte; reprezintă o armă atât împotriva animalelor sălbatice, cât şi a spiritelor răufăcătoare. El poate fi lumină, prieten sau inamic.187 Piromanţia se bazează pe observarea flăcărilor sau a jocului de lumini. In funcţie de direcţia şi forma flăcărilor vrăjitorul interpreta „viitorul” (cărbuni aprinşi, fumul şi sfârâitul focului dau şi ele indicii vrăjitorului.188 Focul avea şi rol purificator în ceremoniile divinatorii (fumigaţiile erau folosite ca băi magice). Trebuie menţionat faptul că de fapt pretinsele semne ale focului nu aveau nici o valoare pentru ghicitor, dacă nu-şi dădea seama ce dorea clientul (afla acest lucru prin întrebări discrete). Apoi făcea tălmăcirile în aşa fel încât să facă plăcere clientului său. Oricum, limbajul său era atât de ambiguu, încât această manevră îi reuşea.189 Legate de piromanţie sunt şi capnomanţia (se folosesc mai ales grăunţe de susan şi cricomanţia (boabe de orz). In ambele cazuri, tehnica folosită era aceeaşi. Grămăjoara de seminţe se arunca pe cărbunii aprinşi; în jocul fumului creat ghicitorul tălmăcea viitorul. O altă formă de piromanţie era cephalomanţia, folosită doar pentru descoperirea unui răufăcător. „Pe jeraticul încins era aşezat în acest scop un cap de măgar şi ghicitorul începea să pronunţe formule magice, în care introducea numele persoanelor bănuite a fi făptaşele furtului, crimei, etc. Dacă falca încinsă pe foc trosnea în momentul în care se pronunţa un nume, exista credinţa că acel om era vinovat.”190
183 184

Ibidem, p. 93. Ibidem. 185 Jaques Collin de Plancy, Dictionar diabolic, voi. I, Casa de editară şi Presă «Viaţa Românească», Bucureşti, 1992, p. 123-124. 186 Pavel Nicoară, op. cit, p. 7. 187 Gbeorghe V. Brătescu, op. cit., p. 94. 188 Ibidem, p. 95. 189 Ibidem. 190 Ibidem. 62

În credinţele poporului român poate fi observată ambivalenţa focului. Există, pe de o parte, un foc sacru, domesticit, care este tratat cu veneraţie (nu ai voie să scuipi în el, să-1 dai afară din casă, să laşi copiii să se joace cu el) şi pe de altă parte, există un foc neîmblânzit, trimis ca pedeapsă de stăpânii cerului sau ca răzbunare de cei ai pântecului pământului („bată-te focul să te bată", trimiterea în focul Gheenei)”.191 Geomanţia (Ghicitul în pământ) Se bănuieşte a fi de origine persană şi s-a răspândit încă din Evul Mediu. Sunt aruncate pietre sau fructe uscate pe sol. Rezultă diferite figuri pe care se bazează ghicitorul în răspunsul dat clientului. Există 16 figuri: „1. aquisilis - simbolizând reuşita, creşterea; 2. albus - purificarea, seninătatea; 3. amissio - lipsa, pierderea; 4. caput draconis - pacea, izbucnirea creatoare a forţelor instinctive; 5. cauda draconis - discordia şi tot ce se opune lui caput; 6. carcer - restricţia, izolarea, închisoarea; 7. conjunctio - coordonarea, concordia, construcţia; 8. fortuna major - regalitatea, onorurile, victoria; 9. fortuna minor - reuşita obţinută pe căi lătularnice şi frauduloase; 10. laetitia bucuria, binefacerea; 11. populus - mulţimea, acţiunea dezordonată; 12. puella - feminitatea, pacea, solicitudinea; 13. puer - virilitatea, generozitatea, adulterul; 14. rubeus - focul, sângele, pasiunea, războiul; 15. tristitia - angoasa, scrupulele, disperarea, eşecul; 16. via - încetineala, rătăcirea, contrarietatea”.192 Sepharomanţia (ghicitul în cenuşă) reprezintă o variantă a geomanţiei. Se presară cenuşă pe o suprafaţă plană, după care clientul rostea întrebările deasupra ei. In acest fel stratul de cenuşă era împrăştiat, formându-se diferite imagini, în funcţie de care se făceau interpretările.193 Aeromanţia Această formă de ghicitorie se realizează prin interpretări ale unor manifestări atmosferice: vânt, curcubeu, nori, halouri solare sau lunare. Viziuni de genul acesta nu sunt decât produsul unor halucinaţii colective, care apar în momente de tensiune psihică. Un exemplu sugestiv poate fi următorul: pe frontul francez, în 1914, un grup de soldaţi irlandezi au văzut pe cer, la Mons. îngeri cu săbii în mână pornind împotriva frontului german. Această halucinaţie a fost analizată ştiinţific, deoarece în acel moment se făceau fotografii aeriene (norii aveau forme ciudate, dar erau totuşi nori adevăraţi).194 Chiromanţia Chiromanţia reprezintă ghicirea destinului unei persoane prin cercetarea liniilor din palmă. Despre această tehnică avem informaţii de la caldeeni, asirieni, egipteni. Grecii şi romanii au folosito şi ei (împăratul Augustus a practicat chiromanţia). Ghicitul în palmă se face după o tehnică complicată şi foloseşte un limbaj asemănător celui folosit de astrologi. Astfel protuberanţele din palmă şi de la articulaţia degetelor li s-a dat denumiri de plante. Există peste 100 de cartografii chiromantice corespunzătoare diferitelor specii de mâini.195 Nu poate fi trecut cu vederea un fapt ştiinţific, anume că forma, volumul, direcţia liniilor, pot sugera vârsta, temperamentul, profesiunea sau starea de sănătate a unei persoane. Un ghicitor versat îşi poate da seama dacă persoana din faţa sa e artizan, muncitor sau intelectual.196 Cercetări moderne au demonstrat că ghicitul în palmă nu reprezintă o metodă ştiinţifică. „Următorul test efectuat poate fi edificator. Unui expert în chiromanţie i s-a remis mulajul palmei unei persoane pe care nu o cunoştea. Ghicitorul a studiat îndelung „harta” liniilor şi a dat în scris interpretările sale, prevestind - între altele - o viaţă lungă pentru posesorul palmei respective. Numai că mulajul fusese executat de experţii unui muzeu de medicină legală după mâna unui tânăr mort cu câtva timp înainte”.
191

Ivan Evseev, op cit p 146. Rene Louis, op. cit, p. 135. 193 Gheorghe V. Biătescu, op. cit., p. 97. 194 Ibidem. 195 Ibidem. 196 Ibidem , p.99.
192

63

Ornitomanţia Se referă la ghicitul prin interpretarea comportamentului, mişcărilor şi aspectului păsărilor. Ea îşi are originea în străvechile credinţe magice. Populaţiile străvechi credeau că orice fiinţă gândeşte, vorbeşte şi se comportă uman. Treptat s-a ajuns la concluzia că animalele nu au o viaţă identică cu a omului, dar că ele fac mişcări ghidate de forţe enigmatice. Nu toate animalele au aceste calităţi, ci numai cele înzestrate cu puteri magice sau zeităţi transformate prin puterea vrăjilor. Se poate constata că indienii, egiptenii, chinezii, mesopotamienii, tracii, grecii, romanii, geto-dacii, vechii slavi, goţii, aveau cu toţii animale divinizate. La greci, zeii se metamorfozau în diferite animale şi acest lucru îl puteau face şi oamenii prin vrăji sau voinţa zeilor. în plus, fiecare zeu era reprezentat de câte o divinitate: Zeus-acvila, Apollo-cerbul, apoi uliul, Hestia-măgarul, Poseidon calul, Demeter-cocoşul şi cocorul, Hera-barza, Asclipios-şarpele, Artemisa-cucuveaua, iar albinele erau ale muzelor. Cea mai mare cinste era acordată zburătoarelor, care erau considerate ca fiind cele mai aproape de zei, de la care aduceau mesaje pentru oameni.197 Exista credinţa în păsări-proroc, a cărei origine trebuie căutată în legătura pe care omul primitiv o făcea între păsările de pradă şi spirite. Acestea aveau ca atribute comune zborul şi modul de hrănire (sângele victimelor). Pentru antici, păsările reprezentau reîncarnări ale morţilor şi puteau fi determinate să dezvăluie viitorul, dacă li se dădea un amestec de carne şi sânge însoţit de incantaţii magice. Un rol important în acest amestec îl avea ficatul despre care se credea că era înzestrat cu însuşiri profetice. De aceea va exista şi o ghicitorie în ficat (hepatomanţia).198 Păsări aducătoare de noroc (fatidice) erau considerate: acvila, vulturul, corbul, cioara cenuşie şi lebăda (uneori). Printre păsările purtătoare de rău augur se afla cucuveaua, al cărei strigăt noaptea era semn de moarte sau boală.199 O formă târzie a ornitomanţiei o reprezintă augurii. „Augurii erau la romani preoţi interpreţi ai zeilor pe lângă oameni. Ei erau consultaţi înaintea oricărei acţiuni. Apreciau succesul acesteia în funcţie de zborul, de cântecul sau felul de a mânca al păsărilor”. 200 In ceremoniile augurale, un rol deosebit de însemnat îl aveau puii sacri. Orice decizie în Senat sau armată putea fi luată numai după ce augurii observau felul cum ciuguleau ei grăunţele şi dădeau verdictul. Dacă puii se repezeau să mănânce, împrejurările erau favorabile, dacă nu, dimpotrivă. Însă aşa cum arată şi Cicero, augurii se ghidau după propriile lor interese, familiale sau de grup, putând să înfometeze sau să îmbuibe puii.201 Haruspiciile era o practică cunoscută de anumiţi preoţi ghicitori romani (practica mai era cunoscută şi de caldeeni, indieni, egipteni, vechii evrei) care pretindeau că pot prezice viitorul prin examinarea măruntaielor animalelor sacrificate. Ghicitorul examina ficatul, inima, intestinele, fierea, carnea. O inimă mică sau bolnavă, de exemplu, anunţa un dezastru. Dezastrul urma să fie şi mai mare dacă unul din aceste organe aluneca din mâna sacrificatorului. De asemenea, dacă fumul se înalţ cu repeziciune, era semn favorabil.202 Ghicitul în actele instinctive ale omului „Rostirea fără voie a unor cuvinte (de unde „cuvinte fericite” şi „cuvinte fără noroc”), ca şi spasmele şi tresăririle involuntare (ochi, membre, trup) au avut şi ele vocaţie divinatorie. Ecouri ale aceste forme de ghicit se regăsesc în diferite superstiţii existente la poporul român. Se zicea, de pildă, că, dacă două persoane rosteau odată un cuvânt, „a pierit un drac” sau dacă cineva avea un frison nervos scurt „că a trecut moartea pe lângă el,” iar dacă ţiuia urechea „îl vorbea cineva”. „În divinaţia romană" strănutul era indiciu de boală, palpitaţiile de înşelăciune sau pagubă şi zgomotele în urechi vorbe „de bine” sau „de rău”.203

197 198

Ibidem, p. 99-100. Ibidem, p. 101. 199 Ibidem, p. 102. 200 Jaques Collin de Mancy, op. cit., p. 59. 201 Gheorghe V. Brătescu, op. cit., p. 103. 202 Ibidem, p. 105. 203 Ibidem, p. 106. 64

Tot la romani strănutul era un semn de bun augur. Se spunea că de fiecare dată când se naşte o fată frumoasă, zeul Cupidon strănuta. în zilele noastre, se spune „Să trăieşti” când strănută cineva deoarece în vechime se credea că omul care strănută va muri.204 Arithomanţia Arithmomanţia este ghicitoria cu ajutorul numerelor. Este o invenţie antică şi a fost precedată de anumite practici magice legate de împărţirea hranei. 205124 După cum se poate observa pe pereţii peşterilor paleoliticului, numărul exprima mâna (o mână de obiecte sau un pumn). Degetele vor ajunge să exprime numere: degetul arătător - unu, iar mijlociul doi (mai mulţi). Sistemul cu baza de numeraţie doi se află la temelia gândirii matematice. în forme rudimentare, matematica a fost cunoscută de egipteni, babilonieni, hitiţi, şi huriţi. Fenicienii foloseau sistemul zecimal şi sexazecimal. Evreii antici au început să vadă în număr o putere intrinsecă. Matematica indiană aduce şi ea ceva nou - introducerea lui zero (care va fi apoi răspândit de arabi). Matematica chineză antică va folosi denumiri monosilabice pentru primele 10 numere (există indicii că acestea au fost folosite cu sens magic încă din mezolitic), iar geometria lor e strâns legată de magie (ei au inventat primul pătrat magic). Şi numeraţia traco-getică este de origine magică (pare a fi cea mai veche din Europa). In matematica elenă se află punctul de plecare al Arithmosului, credinţa care conferea primelor 10 numere şi altora proprietăţi magice. Insă tot grecii au inventat şi calculele bazate pe idei ştiinţifice.206 Cu timpul fiecare număr va dobândi o semnificaţie magică: 1 - numărul unităţii, 3,4 - ofereau plăceri miraculoase, după cum afirma Pitagora, 7 - cunoscut de iniţiaţi şi magi, 12 - stă la baza unei numerotaţii magice (existau 12 munci ale lui Hercule, 12 semne ale Zodiacului), 13 - număr nefast, 19 - numărul lui Apollo sau al Cosmosului. La baza principiilor divinaţiei matematice se afla credinţa în proprietăţile speciale ale numerelor pare şi impare, adusă probabil în Grecia din Egipt de Pitagora.207 Numerele care constituiau baza de calcul pentru ghicitori, erau 3, 7, 9. Pentru ghicirea viitorului foloseau sistemul septenar. Ca urmare, anul corespunzător lui 7 sau multiplilor săi erau consideraţi „climaterici”. Anul 49, obţinut prin ridicarea la pătrat a numărului 7, era considerat ca moment al crizei maxime.208 Cu trei sute de ani înaintea erei noastre apare procedeul numit cabala, care a fost inventat de evrei şi constă în utilizarea literelor ca simbol pentru cifre, de exemplu: v(vav)-6; n(nun)-50; h(haf)-100; r(reş)-200 etc. acest procedeu va fi folosit şi de greci şi toţi ghicitorii. în Europa s-a răspândit prin semiţi (în special caldeeni) şi evrei.209 Metoda aritmetică a fost altă modalitate de divinaţie şi consta în a reprezenta în cifre numele celui care dorea să i se ghicească. Aceste numere se adunau iar suma era împărţită la 7 şi 9, până când rezulta un număr nedivizibil perfect în funcţie de care se făceau interpretările.210 Ghicitul în bobi (linte, mazăre, năut, porumb, etc.) este şi el o variantă a divinaţiei matematice. Cu privire la această practică Jaques Collin de Plancy arată: „Se ghiceşte în ziua de Anul Nou. Întotdeauna târnele viitorului sunt cercetate de cei săraci, într-o ţară prosperă lumea nu se gândeşte decât la plăceri, la cealaltă extremă, ea îşi caută speranţele. Se observă că oamenii de la ţară, mai săraci decât cei de la oraş, sunt mult mai preocupaţi de preziceri, şi aproape întotdeauna ei întreabă destinul despre traiul lor de zi cu zi. In mai multe zone din Nord, în ziua de Anul Nou, are loc o ceremonie ce trebuie să le arate cum vor trăi în anul care urmează. Ţăranii mai ales practică acest obicei: se adună în jurul unui foc mare, se înroşeşte în foc un fier de formă rotundă şi când e bine încins se pun peste el 12 boabe de grâu, pe 12 puncte marcate cu cretă, fiecare reprezentând o lună a anului.
204

Ivan Evseev, op. cit, p. 442. Gheorghe V. Brătescu, op. cit, p. 106. 206 Ibidem, p. 107-109. 207 Ibidem, p. 110-111. 208 Ibidem,p. 111-112. 209 Ibidem, p. 112-113. 210 Ibidem, p. 114.
205

65

Fiecare boabă care arde anunţă sărăcie şi scumpete în lunile pe care le desemnează şi dacă toate boabele dispar arse, este semn sigur că urmează un an de sărăcie.”211 Cartomanţia (Ghicitul în cărţi) Jacques Collin de Plancy remarcă faptul că această practică şi-ar avea obârşia în jocul cu beţele al unui grec pe nume Alpha exilat în Spania, şi că acest joc trebuie să fi fost cunoscut în Spania din moment ce, în 1332, Alfons al Xl-lea îl interzicea.212 Gheorghe Brătescu, dimpotrivă, vorbeşte despre originea italiană a cartomanciei (de la cuvântul italian tarocchi - la sfârşitul secolului al XVII-lea se va fixa definitiv termenul de tarot) fapt atestat şi într-o lucrare a lui Francesco Marcolino Forli (1540). Originile îndepărtate ale taraţilor trebuie căutate în Antichitatea indiană, chineză şi egipteană, undele piesele de ghicit sunt făcute din plăcuţe de piatră sau foi de plută desenate cu semne sau figuri, grupate câte patru.213 Ghicitul se face prin interpretarea desenelor alegorice de pe cartonaşe. Cel mai vechi şi mai complet procedeu e „Oracolul femeilor” sau „Marele joc”, cu 78 cartonaşe. Imaginile şi denumirile taroţilor indică perioada apariţiei şi sursele care au stat la baza cartomanţiei. ”Desenele evocă arta Renaşterii, care descoperă natura şi viaţa, reinventând pe un plan original, imagistica romană constituită într-un spaţiu al superstiţiilor, monştrilor şi miracolelor de factură orientală. [...] Supranaturalismul este exprimat prin fiinţe înfricoşătoare sau ilare, care sugerează fondul antic asiatico-african şlefuit prin rafinamentul greco-roman”. Desenele urmează o ordine inspirată din succesiunea diferitelor părţi, capitole şi paragrafe biblice, manieră explicabilă pentru perioada de bigotism creştin a secolelor XV-XVI în care a luat probabil naştere neocartomanţia. De asemenea sunt exprimate şi anumite aspecte ale sistemului social feudal: regi, regine, cavaleri, etc.214 În secolul al XlX-lea, ghicitorii francezi au inventat pasienţele („La reussite-passe-temps"). Numele acestora indică chiar scopul jocului: „trecerea sau pierderea timpului215. Cafesomanţia (Ghicitul în cafea) Cafesomanţia este un sistem recent de divinaţie bazat pe interpretarea semnelor lăsate de zaţ pe pereţii ceştii. Regiunea Kaffa din sudul Etiopiei este patria cafelei. Abia în Evul Mediu o vor folosi arabii şi prin ei s-a răspândit în Egipt şi Asia Mică (prin turci a ajuns în Europa). Pentru a-şi impresiona clienţii, ghicitorii recurg şi la un anumit ritual de preparare a cafelei, deţinând şi o tehnică de obţinere a zaţului, astfel încât să lase urme cât mai pronunţate pe pereţii ceştii. Interpretările diferă în funcţie de imaginaţia şi perspicacitatea fiecărui ghicitor, ceea ce demonstrează ridicolul acestei practici.216 Roata norocului „Simbolismul roţii se identifică cu acela al cercului aflat într-o mişcare circulară, asociindu-se cu soarele, cu dinamica neîntreruptă a vieţii, cu ciclurile naturii, ale istoriei şi vieţii omului”.217 Roata este şi un simbol solar şi această semnificaţie a sa a dăinuit şi în ţara noastră, fiind cunoscut obiceiul de a rostogoli de pe deal o roată aprinsă în timpul sărbătorilor focului din apropierea solstiţiului de vară. Mircea Eliade arată că acest obicei îndeplineşte probabil” şi o funcţie magică de restaurare a forţelor solare. într-adevăr, mai cu seamă în ţările din nord, scurtarea progresivă a zilelor în scurgerea lor spre solstiţiul de iarnă inspiră temerea că soarele ar putea să se stingă.” Există şi credinţa că scânteile împrăştiate de aceste roţi solare ajută la fertilizarea solului.218
211

Jaques Collin de Plancy, op. cit, p. 8 R 85. Ibidem, p. 108-109. 213 Gheorghe V. Brătescu, op. cit, p. 116. 214 Ibidem, p. 118. 215 Ibidem. 216 Ibidem, p. 119-120. 217 Ivan Evseev, op. cit., p. 399. 218 Ivan Evseev, op. cit., p. 399.
212

66

„Roata norocului semnifică alternanţele destinului uman, alcătuit din succese şi înfrângeri, urcări şi coborâri”.219 MAGIA NEAGRĂ Ce este şi ce face vrăjitorul „Magia neagră este înţeleasă în termeni consacraţi ca o activitate desfăşurată de anumite persoane, indiferent de sex şi vârstă, pentru înfăptuirea a ceva malefic, supranatural, apelând într-o astfel de acţiune la ajutorul unor genii ale răului (demoni) cu care s-ar afla în legătură secretă". In trecutul îndepărtat al omenirii nu se făcea distincţia între „bine” şi „rău” crezându-se că vrăjitorul dispune de forţe supranaturale în stare să provoace şi binele şi răul.220 Procedeul de a apela la demoni pentru a produce efecte răzbunătoare (magia neagră) apare cu claritate abia la asiro-caldeeni. Ei au inventat o practică, care va deveni clasică în vrăjitorie, şi anume transmiterea forţelor magice prin folosirea apei deşănţate. La asirocaldeeni, care se considerau atinşi de vrăji, se scăldau în apele sacre ale Tigrului şi Eufratului, crezând că vraja, ca şi demonul la care apelase vrăjitorul vor rămâne în valuri. Mai credeau că, stropind locul „vrăjit” cu apă sacră, vor fugi toţi demonii de acolo. Şi pentru geto-daci apa era un element magic purificator. Fluviul Dunărea era cinstit ca sacru, apele sale fiind considerate purtătoare de fiinţe supranaturale care insuflau curaj, sănătate, tămăduire. 221 De altfel, din cele mai vechi timpuri apele îndeplinesc o funcţie creatoare (din ape se nasc toate fiinţele existente), tămăduitoare (se ştie că apa neîncepută folosită în magie e considerată a avea numeroase puteri tămăduitoare), regeneratoare (ea conferă o „nouă naştere” printr-un ritual iniţiatic şi asigură o renaştere post mortem prin ritualuri funerare), şi o emblemă a fecundităţii (în insula Wakuta, un mit aminteşte cum o fecioară şi-a pierdut virginitatea pentru că şi-a lăsat trupul atins de ploaie).222 O altă practică care va fi foarte des folosită în vrăjitorie, substituţia persoanelor prin, Jigurine", a fost şi ea reimaginată de către asiro-chaldeeni, prin perfecţionarea unor tehnici primitive. Executată din lut, ceară, bitum, ea îl reprezenta pe cel căruia urma să i se facă un rău prin diferite manopere vrăjitoreşti. Tot ei mai cunoşteau practica de a face un nod la o sfoară, crezând că în acest fel puteau lega vrăjile, iar dacă acest nod era ars, semnifica faptul că incantaţiile inamicului erau distruse. Incantaţiile vizau evocarea tuturor demonilor şi solicitarea forţelor lor. Vrăjitorii îşi rosteau formulele magice pe înserat, pentru a fi ascultate de forţrlr întunericului.223 După Tibul, Orfeu avea puterea de a opri, prin versuri cadenţate şi cântece ritmate „fluviile din curgerea lor, vântul din zborul său şi împrumuta stejarilor o ureche pentru a le asculta”.224 La egipteni, pentru a se „apăra" de vrăji era utilizat frecvent procedeul imposturii. Persoana urmărită de vrăji se dădea drept alta. De exemplu, ea se adresa unui şarpe, care era considerat exponent al răului, zicând: „Nu ai nici o putere asupra mea, căci eu sunt zeul Horus!”. Un tratat primitiv de magie, cunoscut la egipteni numit Cartea lui Thot, cuprindea diferite formule pentru unirea părţilor unui om decapitat sau despărţirea în două a apelor unui lac sau fluviu.225175 Faţă de alte popoare antice, la greci şi romani, magia neagră va pătrunde destul de târziu. Ea va consta mai ales din acţiunea de provocare a metamorfozelor. Vechii greci au fost inventatorii filtrelor, capabile de efecte sancţionare şi de a schimba forme, şi ai vampirilor. Romanii le vor prelua şi le vor dezvolta şi extinde. După apariţia creştinismului, vrăjitorii nu mai apelează la duhuri sau genii ale răului, ci la diavol, cu care pactizează. Tot mai mulţi oameni vor apela la serviciile diavolului, convinşi că acesta le poate da imediat bogăţie, amor, sancţionarea inamicilor etc. În Evul Mediu european erau trei categorii de invocatori ai diavolului. Din prima făceau parte toţi cei care se considerau persecutaţi de Dumnezeul creştin, în cultul diavolului exprimându219

Ibidem, p. 400. Gheorghe V. Brătescu, op. cit., p. 141. 221 Ibidem. 222 Mircea Eliade, Tratat..., op. cit, p. 156-157. 223 Gheorghe V. Brătescu, op. cit., p. 142. 224 Rene Louis, op. cit., p. 163. 225 Gheorghe V. Brătescu, op. cit., p.142.
220

67

şi revolta lor. A doua categorie era cea a naivilor, a celor avizi de îmbogăţire, de putere, care se lăsau pradă ceremoniilor vrăjitoreşti, a vrăjilor, profanărilor de morminte, mergând uneori până la crimă. Din ultima categorie făceau parte ghicitorii, vânzătorii de amulete, sacrificatorii de găini negre, evocatorii si necromanţii, care-şi atrăgeau clienţii prin practici nocturne pline de mister.226 POZIŢIA BISERICII FAŢĂ DE VRĂJITORIE Sfânta Scriptură şi vrăjitoria Profetul Isaia se referă direct la existenţa vrăjitorilor în rândurile evreilor: „Pe viteaz şi pe omul de luptă, pe judecător şi pe proroc, pe prezicător şi pe bătrân; pe căpetenia peste cincizeci, pe sfătuitor, pe înţelept, pe fermecător şi pe ghicitor" (Is.3, 2-3), enumerându-i şi pe aceştia printre cei care erau consideraţi drept sprijin şi ajutor pentru evrei. El va folosi un ton foarte incisiv la adresa lor în 57,3: „Dar voi, feciori de vrăjitoare, neam de stricaţi şl desfrânaţi apropiaţi-vă”, unde-1 mustră pe Israel pentru necredinţa lui (aşadar apelarea la vrăjitorie era considerată drept o necredinţă, o închinare la idoli). Isaia se ridică atât de aprig împotriva vrăjitoriei întrucât, pe vremea sa, ţara a fost năpădită de prezicători: Tu ai lepădat neamul Tău, casa lui Iacov. Ea este plină de vrăjitori şi de magi ca Filistenii şi ea face legământ cu cei de alt neam" (Is.2,6); „Şi când vă vor zice: «întrebaţi pe cei ce cheamă morţii şi ghicitorii care şoptesc şi bolborosesc», să le răspundeţi: «Nu se cuvine oare poporului să alerge la Dumnezeul său? Să întrebe oare pe morţi pentru soarta celor vii?»” (Is.8,19). Vrăjitorii sunt menţionaţi şi de către profetul Ieremia, care-i îndemna pe evrei să nu asculte de vorbele mincinoase ale acestora: „Iar voi să nu ascultaţi pe prorocii voştri pe ghicitorii voştri, pe visătorii voştri, pe vrăjitorii voştri şi pe-ai voştri cititori de stele care vă zic:«Nu veţi sluji regelui Babilonului»” (Ier.27,9). Tot la prorociri false se referă Ieremia când spune: „Iar Domnul mi-a răspuns «Proorocii proorocesc lucruri mincinoase în numele Meu; Eu nu i-am trimes, nici nu le-am dat poruncă şi nici nu le-am grăit; ci ei vă vestesc vedenii mincinoase, proorociri deşarte şi închipuiri ale inimii lor»" (Ier. 14,14). Şi profetul Iezechiel condamnă practicile vrăjitoreşti. El vorbeşte despre folosirea de către Nabucodonosor a belomanţiei şi hepatoscopiei pentru a hotărî atacul asupra Ierusalimului: „Pentru că regele Babilonului s-a oprit la o răspântie, unde încep două drumuri, şi stă să ghicească: scutură săgeţile, întreabă terafimii şi cercetează ficatul" (Iez.21,21).De asemenea îi avertizează pe evrei în legătură cu proorocii mincinoşi, îndemnându-i să nu dea crezare profeţilor lor: „Vedeniile lor sunt deşarte şi prevestirile lor mincinoase; ei zic: «Domnul a spus», dar Domnul nu i-a trimis şi ei încredinţează că se va împlini cuvântul lor”; „De aceea nu veţi mai avea vedenii deşarte în viitor nu veţi mai rosti prevestiri; voi izbăvi poporul Meu din mâinile voastre şi veţi cunoaşte că Eu sunt Domnul” (Iez. 13,6,23). Iezechiel mai face referire la anumite procedee utilizate foarte des în ritualul magic: „Şi le spune: Aşa grăieşte Domnul Dumnezeu: Vai de cele ce cos perniţe fermecate pentru subsuori şi fac marame pentru capul celor de orice statură, pentru a vâna sufletele! Au doar vânând sufletele poporului Meu, vă veţi mântui sufletele voastre?”(Iez. 13,18). Despre vrăjitori şi pedeapsa care se va abate asupra lor vorbesc şi alţi profeţi ca Miheia, Maleahi şi Naum. Miheia face o profeţie despre naşterea lui Mesia şi întoarcerea neamurilor, menţionând între altele nimicirea vrăjitorilor şi idolilor: „Şi din mâna ta voi nimici pe vrăjitori şi tu nu vei mai avea ghicitori” (Mih.5,11). O proorocire asemănătoare face şi Maleahi: «Şi Mă voi apropia de voi ca să vă judec şi voi fi martor grabnic împotriva vrăjitorilor, a desfrânaţilor şl a celor care jură strâmb, împotriva celor care asupresc pe simbriaş, pe văduvă şi pe orfan, apasă pe cel străin şi nu se tem de Mine», zice Domnul Savaot".(Mal.3,5). Profetul Naum aminteşte printre fărădelegile cetăţii Ninive desfrânarea şi vrăjitoria: „Numai din pricina multelor desfrânări ale celei desfrânate, frumoasă la chip şi meşteră în farmece, care duce în robie neamurile prin desfrânările ei şi popoarele prin fermecătoriile ei”. (Naum.3,4). Profeţii Zaharia şi Osea indică şi ei zădărnicia practicilor vrăjitoreşti. Astfel, Zaharia spune: „Căci terafimii rostesc cuvinte deşarte, vrăjitorii au vedenii mincinoase şi spun visuri amăgitoare şi mângâieri deşarte. Pentru aceasta ei au plecat ca o turmă şi au fost supuşi, căci n-aveau păstor” (Zah.10,2). Prin Osea, Dumnezeu îi mustră pe evrei pentru că „întreabă lemnul". Aceasta era o practică ce constă în aruncarea în aer a unor beţe, urmând ca din poziţia lor de după cădere să se tragă o concluzie: „Poporul Meu întreabă o bucată de lemn şi toiagul lui îi vesteşte viitorul, că
226

Ibidem,p. 142-145. 68

un duh de desfrânare i-a făcut să rătăcească şi au săvârşit destrăbălări, depărtându-se de Dumnezeul lor" (Os.4,12). Şi în alte Cărţi ale Vechiului Testament avem informaţii despre vrăjitorie, arătându-se cât de aspru sunt pedepsiţi cei ce o folosesc. Din cartea Exodului aflăm cum Moise şi Aaron au anulat operaţiunile vrăjitorilor Egiptului. Ştim că Faraon, regele Egiptului, s-a folosit de vrăjitori în încercarea lui de a se împotrivi semnelor dumnezeieşti făcute de Moise înaintea lui. Când Moise a prefăcut toiagul său în şarpe, acelaşi lucru l-au făcut şi vrăjitorii cu vrăjile lor, însă „şarpele ivit din toiagul lui Moise a mâncat lemnele vrăjite, adică şerpii vrăjitorilor, toiegele lor neavând nici o putere de apărare sau de viaţă, ci numai un chip pe care înşelăciunea vrăjitorilor 1-a pus înaintea ochilor celor ce se lăsau uşor înşelaţi (leş.7,9-12).”227 La fel de neputincioşi s-au dovedit a fi vrăjitorii şi în faţa celorlalte plăgi, ei nereuşind să-i ferească pe egipteni de ele. De asemenea, pedeapsa vrăjitorilor trebuia să fie moartea: „Pe vrăjitori să nu-i lăsaţi să trăiască!" (Ieş.22,18); „Bărbatul sau femeia, de vor chema morţi sau de vor vrăji, să moară neapărat: cu pietre să fie ucişi, că sângele lor este asupra lor" (Lev.20,27). Alte îndemnuri şi interdicţii drastice împotriva vrăjitorilor sunt şi cele care urmează: „dacă vreun suflet va alerga la cei ce cheamă morţii şi la vrăjitori, ca să desfrâneze în urma lor, Eu voi întoarce faţa mea împotriva sufletului aceluia şi-1 voi pierde din poporul lui" (Lev.20,6); „Să nu mâncaţi cu sânge; să nu vrăjiţi nici să ghiciţi" (Lev. 19,26); „Să nu alegaţi la cei ce cheamă morţii, pe la vrăjitori să nu umblaţi şi să nu vă întinaţi cu ei. Eu sunt Domnul Dumnezeul vostru". (Lev. 19,31); în Deut.13, 1-5 se vorbeşte despre "proorocii şi văzătorii de vise", evreii fiind îndemnaţi chiar să-i ucidă, pentru că au sfătuit oamenii să meargă după dumnezei străini, iar în Deut.18,10-12 se spune: „Să nu se găsească la tine de aceea care trec pe fiul său sau fiica lor prin foc, nici prezicător, sau ghicitor, sau vrăjitor, sau fermecător, nici descântător, nici chemător de duhuri, nici mag, mei de cei ce grăiesc cu morţii. Căci urâciune este înaintea Domnului tot cel ce face acestea şi pentru această urâciune îi izgoneşte Domnul Dumnezeul tău de la faţa ta”. Din cele expuse mai sus putem observa cât de grav era socotit păcatul vrăjitoriei la evrei. Cel ce practica vrăjitoria precum şi cel care apela la vrăjitori uita de Dumnezeu şl-şl căuta alţi dumnezei, punându-şi toată încrederea în ei. De aceea vrăjitoria era considerată drept o încălcare şi nesocotire a primei porunci din Lege, şi ca atare Dumnezeu îşi întorcea Faţa de la un astfel de om. În Vechiul Testament există trei cazuri celebre în care Dumnezeu i-a pedepsit pe cei care au apelat la vrăjitorie: împăratul Mânase, împăratul Saul şi împăratul Ohozia. Mânase (ebr. „cel uitat") a fost fiul şi urmaşul lui Iezechia, al 14-lea rege din Iuda. A domnit între anii 696/695 şi 642/641 î.Hr. Cum regatul Iuda era dependent din punct de vedere politic şi religios de Asiria, Mânase a reintrodus cultul lui Baal, care fusese interzis de tatăl său, şi aşează în templu chipul lui Aşera, Zeiţa fecundităţii. De la păgâni a pătruns şi la evrei obiceiul de a fi aduşi copii drept jertfe. Mânase însuşi îşi sacrifică propriul fiu zeului cananean Moloh. De asemenea, a urmărit zborul păsărilor şi i-a consultat pe vrăjitori228: „Tot el a trecut prin foc pe fiii săi în valea Ben-Hinom şi a făcut vrăjitorie, farmece şi magie; a adus oameni care chemau duhurile morţilor şi fermecători; şi a înmulţit relele împotriva Domnului, mâniindu-L" (HParal.33,6; IVRegi, 21,6). Pentru faptele lui cele rele Dumnezeu 1-a pedepsit, fiind dus în robie în Babilon (IIParal.33,11). Aflându-se la strâmtoare, şi-a adus aminte de Dumnezeu şi s-a smerit înaintea Lui iar Dumnezeu I-a ascultat rugăciunea aducându-1 înapoi în Ierusalim. Reîntors din robie, Mânase a îndepărtat cultul idolilor din Ierusalim şi a extins fortificaţiile oraşului. (H Paral.33,12-15). Din cele relatate se poate desprinde o concluzie deosebit de importantă, aceea că, deşi păcatul vrăjitoriei este foarte grav, el poate fi iertat de Dumnezeu dacă există pocăinţă sinceră. Saul (ebr. „cel dobândit prin rugă”) este unul din fiii lui Chiş,face parte din seminţia lui Veniamin şi a fost uns ca primul rege al Israelului de către profetul Samuel. A domnit în perioada cea 1020-1000 î.Hr.229 Saul a fost unul dintre cei mai aprigi duşmani ai vrăjitoriei: „...Saul însă izgonise pe cei ce chemau morţii şi pe ghicitori din ţară", dar tot el a fost acela care, spre sfârşitul vierii, va consulta o necromantă. A făcut acest lucra deoarece se afla în război filistenii şi întrucât
227
228

Sfântul Grigorie de Nyssa, Despre viaţa lui Moise.Ed. Sfântul Gheorghe-Vechi, 1995, p.33. Martin Bocian. în colaborare cu Ursula Krant şi Iris Lenz, Dicţionar enciclopedic de personaje biblice, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1996, p. 272-273. 229 Ibidem, p.381. 69

Domnul nu-i dădea nici un răspuns nici în vis, nici prin prooroci, s-a hotărât să cheme spiritul lui Samuel, pentru a afla rezultatul luptei de la Ghilboa. S-a dus aşadar la o vrăjitoare din oraşul palestinian Endor care a chemat spiritul lui Samuel. Saul i se adresează acestuia, spunându-i: „îmi este tare greu; Filistenii se luptă împotriva mea, iar Dumnezeu S-a depărtat de mine şi nu-mi mai răspunde nici prin prooroci, nici în vis, nici în vedenie; de aceea te-am chemat, ca să mă înveţi ce să fac”. Samuel îi dezvăluie ce se va întâmpla cu el: „Deoarece tu n-ai ascultat glasul Domnului şi n-ai împlinit iuţimea mâniei Lui asupra lui Amalec, de aceea Domnul face aceasta cu tine acum. Şi va da Domnul pe Israel împreună cu tine în mâinile Filistenilor; mâine tu şi fiii tăi veţi fi cu mine şi tabăra lui Israel o va da Domnul în mâinile Filistenilor" (IRegi.28,11-19). într-adevăr, Saul şi fiii lui au au fost ucişi a doua zi pe muntele Ghilboa, aceasta fiind pedeapsa lui Dumnezeu pentru că a alergat la ajutorul unei vrăjitoare: „Aşa a murit Saul pentru nelegiuirea sa pe care o făcuse el înaintea Domnului, pentru că n-a păzit cuvântul Domnului şi pentru că a întrebat şi a cercetat o vrăjitoare şi nu a cercetat pe Domnul. De aceea a şi fost el omorât şi domnia a fost dată lui David, fiul lui lesei" (IParal.10,13-14). Spre deosebire de Mânase, Saul nu s-a pocăit de păcatul său şi a fost pedepsit cu pierderea împărăţieişi cu moarte. Se cuvine să mai subliniem faptul că în cazul vrăjitoarei din Endor, ca de altfel în toate şedinţele de spiritism, e vorba de o conlucrare cu diavolul întrucât acolo unde nu este mărturisit Iisus Hristos ca Fiu al lui Dumnezeu şi ca Răscumpărător, descoperirile nu pot veni din altă parte decât de la diavol. Ori se ştie că duhurile din şedinţele spiritiste spun despre Hristos că nu este decât un spirit mai perfect şi că orice om se poate răscumpăra singur, purificându-se prin reîntrupări repetate. Dealtfel şi Sfântul Grigorie de Nyssa spune că spiritul care i s-a arătat lui Saul nu putea fi decât unul diavolesc deoarece era atât de urât, încât şi vrăjitoarea s-a îngrozit. Ohozia (ebr. „Ihave te tine strâns") a fost fiul lui Ahab şi al Izabelei, domnind în Israel între anii 852-851 î.Hr. Acesta şi-a atras asupra sa mânia lui Dumnezeu deoarece, fiind bolnav, trimite soli care să-1 întrebe pe Baal-Zebub, dumnezeul Ecronului din ţinutul filistenilor, dacă se va mai însănătoşi. Dumnezeu îl însărcinează pe profetul Die să trimită înapoi solii şi să-i proorocească lui Ohozia moartea ceea ce se va şi întâmpla.230 (TVRegi 1,2-17). Pe lângă practicile vrăjitoreşti menţionate până acum, am mai putea aminti citirea viitorului în pahar, obicei practicat în Egipt şi atribuit lui Iosif: „De ce mi-aţi furat cupa cea de argint? Au nu este aceasta cupa din care bea stăpânul meu şi în care ghiceşte? Ceea ce aţi făcut aţi făcut rău!" (Fac.44,5), precum şi purtarea de talismane, condamnată de Isaia: „în ziua aceea va lua Domnul toate podoabele: inele, sori, luniţe, brăţări, cercei, văluri cununi, lănţişoare, cingători, miresme, talismane" (îs. 3,18-20). Aluziile la vrăjitorie nu lipsesc nici din Noul Testament cu toate că sunt mai rare. Este cunoscut cazul lui Simon Magul, un vrăjitor din cetatea Samariei. Când Filip propovăduieşte în această cetate, Simon îmbrăţişează şi el credinţa creştină, botezându-se. Văzând că Petru şi Ioan pogoară asupra oamenilor pe Duhul Sfânt prin punerea mâinilor, le oferă bani ca să-i dea şi lui această putere. Atunci Petru i-a spus: „Banii tăi să fie cu tine spre pierzanie! Căci ai socotit că darul lui Dumnezeu se agoniseşte cu bani” (Fp.Ap.8,9-20). în Fp.Ap. 13,6-7,8-11 sunt menţionaţi vrăjitorul şi proorocul mincinos Bariisus care se afla în preajma proconsulului Sergius Paulus şi vrăjitorul Elimas pe care Sfântul Apostol Pavel 1-a pedepsit cu orbirea. Mai menţionăm cazul slujnicei cu duh pitonicesc din Filipi care prezicea, aducând mult câştig stăpânilor ei. Pavel a scos acest duh din ea spunând: „în numele lui Iisus Hristos îţi poruncesc să ieşi din ea” (Fp.Ap.16,16-18). Tot în Faptele Apostolilor ni se relatează cum „mulţi dintre cei ce făcuseră vrăjitorie, aducând cărţile, le ardeau în faţa tuturor. Şi au socotit preţul lor şi au găsit cincizeci de mii de arginţi” (Fp.Ap.19,19). Sfântul Apostol Pavel aşează vrăjitoria şi fermecătoria între faptele trupului, declarând că cei care săvârşesc unele ca acestea nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu (Gal.5,19-21). Mult mai înfricoşătoare sunt cuvintele din Apocalipsă: „Şi nu s-au pocăit de uciderile lor, nici de fermecătoriile lor, nici de desfrânarea lor, nici de furtişagurile lor" (Apoc.9,21); „Şi niciodată lumina de lampă nu se va mai ivi în tine; şi glasul de mire şi de mireasă nu se vor mai auzi în tine niciodată, pentru că neguţătorii tăi erau stăpânitorii lumii şi pentru că toate neamurile s-au rătăcit cu fermecătoria ta” (Apoc. 18,23), despre căderea Babilonului; „Iar partea celor fricoşi şi necredincioşi şi spurcaţi şi ucigaşi şi desfrânaţi şi fermecători şi închinători de idoli şi a tuturor celor mincinoşi este în iezerul care arde, cu foc şi cu pucioasă, care este moartea a doua! (Apoc.21,8);
230

Martin Bocian, în colaborare cu Ursula Krant şi Iris Lentz, op. cit. p. 335. 70

„Afară câinii şi vrăjitorii şi desfrânaţii şi ucigaşii şi închinători de idoli şi toţi cei ce lucrează şi iubesc minciuna" (Apoc.22,15) Aşadar vrăjitorii sunt puşi în rândul celor mai mari păcătoşi ca: ucigaşii, desfrânaţii, închinători de idoli şi, ca şi aceştia sunt excluşi de la împărăţia lui Dumnezeu. Superstiţiile şi basmele de orice fel trebuie şi ele să fie înlăturate din viaţa creştinilor: „Nici să ia aminte la basme şi la nesfârşite înşirări de neamuri, care aduc mai degrabă certuri, decât lucrarea mântuitoare a lui Dumnezeu, cea întru credinţă" (ITim.1,4); „Iar de basmele cele lumeşti şi băbeşti, fereşte-te şi desprinde-te cu dreapta credinţă" (Uim.4,7); „Şi să nu dea ascultare basmelor iudaiceşti şi poruncilor unor oameni, care se întorc de la adevăr" (Tit. 1,14). Prin urmare putem constata faptul că vrăjitoria este socotită de Sfânta Scriptură drept una din cele mai cumplite răzvrătiri ale omului împotriva lui Dumnezeu, omul îndepărtându-se de Dumnezeu şi recurgând la ajutorul diavolului. De aceea şi pedeapsa prevăzută pentru acest păcat este atât de aspră, mergând până la moarte. In subcapitolul următor vom vedea cum se reflectă vrăjitoria în canoanele Bisericii. Legislaţia canonică a Bisericii faţă de vrăjitorie Se ştie că la începuturile Bisericii creştinarea avea un caracter individual, cei care urmau să devină creştini trebuind să treacă printr-o perioadă de pregătire. în acest fel un iudeu sau păgân nu era botezat înainte de a fi renunţat la orice practică superstiţioasă sau magică. Dar, odată cu dobândirea libertăţii religioase prin Edictul de la Milan din 313, creştinimea se făcea în masă, astfel încât Biserica n-a mai putut să verifice pe fiecare individ în noua sa credinţă. Prin urmare, cei care deveneau creştini nu părăseau în întregime practicile şi credinţele lor superstiţioase şi vrăjitoreşti. Biserica s-a văzut pusă în situaţia de a lua măsuri legislative, privitoare la diferitele învăţături greşite. Se ştie că lumea greco-romană era stăpânită de superstiţii şi vrăjitorie ca: farmecele, ghicitul în palmă sau în stele. Mai existau şi superstiţii de origine iudaică: filacteriile, gonirea norilor de ploaie sau citirea semnelor cereşti. Aceste superstiţii erau practicate atât de unii creştini, cât şi de clerici. Apărarea credinţei şi moralei creştine se va face nu doar în scris de către Sfinţii Părinţi, ci şi oficial, în cadrul soboarelor ecumenice şi locale, ale căror hotărâri devin „normative şi universal obligatorii, pentru întreaga Biserică dinăuntru şi dinafară hotarelor imperiului roman". Prevederile canoanelor au avut aceeaşi valoare ca şi legile civile romane şi erau recunoscute de Statul roman.231 Vom prezenta acum pe larg canoanele sinoadelor ecumenice şi locale şi cele ale Sfinţilor Părinţi, prin care este condamnată vrăjitoria precum şi cei care o practică sau îi îndeamnă pe alţii la practicarea ei: 1. Canonul 24 al Sinodului din Ancira (314 d.Hr.) spune: „Prezicătorii şi cei ce urmează moravurilor păgânilor ori introduc în casele lor pe oarecari spre aflarea farmecelor sau şi pentru curăţire, să cadă sub canonul penitenţii de cinci ani, potrivit treptelor hotărăşte, trei ani de prosternare şi doi ani de rugăciune, fără împărtăşanie.” Se poate constata cât de primejdioase erau considerate practicele vrăjitorilor din faptul că Biserica le interzice şi pe deasupra îi condamnă şi pe cei care le practică. Oprirea de la Sfânta împărtăşanie arată cât de grav era păcatul acestora. 2. Canonul 36 al Sinodului din Laodiceea (a doua jumătate a secolului al V-lea) spune: „Nu se cuvine ca cei iereticeşti, sau clericii, să fie vrăjitori, ori descântători, ori matimatici, ori astrologi sau să facă cele ce zic filacterii, care sunt legători ale sufletelor lor. Iar cei ce le poartă, am poruncit să se arunce din Biserică”. Aceste credinţe superstiţioase şi magice au două origini: păgână şi iudaică. Descântători, vrăjitorii, matematicii sau astrologii sunt de origine păgână, iar filacteriile de origine iudaică. Filacteriile sunt legături care conţin texte scripturistice cu inscripţia numelui lui Dumnezeu. Iudeii îşi legau una la cap şi alta la mâna stângă, crezând că cel care le poartă va fi ferit de toate relele şi va dobândi binele. Dumnezeu însă nu lucrează ca un tonomat, nu stă la picioarele omului pentru a-i satisface dorinţele extravagante. Folosirea filacteriilor este condamnată de însuşi Mântuitorul (Mt.23,5: „Toate faptele lor le fac ca să fie priviţi de oameni; căci îşi lăţesc filacteriile şi îşi măresc ciucurii de pe poale”), ca o altă formă de vrăjitorie. Ceea ce e mai grav e că ele sunt practicate şi de clerici şi de creştini afierosiţi Domnului. Se mergea până într-acolo, încât unele persoane bolnave îşi
231

Preot Haralambie Cojocarii, Legislapa canonică a Bisericii Ortodoxe faţă de superstipi, magie, vrăjitorie şi obscurantism, în S.T., nr. 5-6. Bucureşti 1949, p. 333-335. 71

legau părţile bolnave, crezând că în acest fel se vor însănătoşi. Clericii care foloseau aceste filacterii erau excluşi din Biserică. 3. Şi Sfinţii Părinţi, ca Sfântul Vasile cel Mare şi Sfântul Grigorie de Nyssa, adoptă în canoanele lor punctul de vedere al unor Biserici locale, în canonul 7, Sfântul Vasile cel Mare spune: „Stricătorii de parte bărbătească şi stricătorii de animale şi ucigaşii şi fermecătorii şi adulterii şi idolatorii, sunt vrednici de aceeaşi pedeapsă; drept aceea aplică şi la aceştia dispoziţia ce o ai în privinţa celorlalţi. Iar în privinţa celor ce treizeci de ani s-au pocăit pentru necurăţenia, pe care au făcut-o întru neştiinţă, nu se cuvine aici a ne îndoi despre primirea lor; căci atât neştiinţa îi face pe ei vrednici de iertare, cât şi mărturisirea de bună voie şi prelungirea pedepsei, ce s-a făcut atâta timp; fiindcă aproape un veac de om întreg s-a dat Satanei, ca să li se dea corecţiune spre a nu comite imoralităţi; drept aceea, porunceşte ca acum să se primească fără prelungire de pedeapsă, mai ales dacă au şi lacrimi cari înduplecă milostivirea ta şi dacă arată vrednică de îndurare." Din acest canon al Sfântului Vasile cel Mare se vede cât de grav era considerat păcatul vrăjitorilor. După cum observă Sfântul Vasile, aceste practici se datoresc ignoranţei unor credincioşi din popor. Idolatorii despre care se vorbeşte în acest canon nu sunt cei care aduc jertfe idolilor, ci sunt identici cu vrăjitorii care slujesc diavolului şi-1 cheamă în ajutor. Lor li se dă aceeaşi pedeapsă ca şi ucigaşilor şi adulterilor. În canonul 65, Sfântul Vasile spune: „Cel ce mărturiseşte că a făcut vrăjitorie sau fermecătorie, i se va da timpul de penitenţă ca pentru ucigaşi, împărtăşindu-se aşa cum s-a vădit pe sine în fiecare păcat. Timpul de penitenţă pentru ucigaşii de bună voie era de 20 de ani (aşadar aceasta era şi durata pedepsei prescrise vrăjitorilor). Este subliniată încă o dată gravitatea vrăjitoriei. În canonul 72, Sfântul Vasile spune: „Cel ce se dă vrăjitorilor, sau unora ca acestora se va canoni şi cu canonul ucigaşilor.” Aşadar acelaşi canon era prescris şi vrăjitorilor şi celor ce apelau la ei. Tot în acest canon se mai face următoarea remarcă: deoarece acestor practici păgâneşti li se acorda un caracter de ştiinţă exactă şi salvatoare, se săvârşea un păcat împotriva Proniei divine, şi se mai constată faptul că aceşti creştini le practicau datorită ignoranţei în materie de credinţă adevărată. Sfântul Grigorie de Nyssa, fratele Sfântului Vasile, în canonul 3, spune: „Iar cei ce se duc la descântători, sau vrăjitori, sau la cei ce făgăduiesc să efectueze prin demoni oarecari curăţiri şi apărări de rău, aceştia se vor întreba cu de amănuntul şi se vor cerceta, ori nefiind statornici în credinţa cea întru Hristos, din vreo constrângere au fost atraşi în păcat, producându-se în ei acest impuls spre păcat în urma vreunui rău sau vreunei pagube de nesuferit, ori că, dispreţuind cu totul mărturia cea încredinţată de noi, au alergat la ajutorul demonilor. Fiindcă dacă au comis acel păcat spre surparea credinţei şi spre a nu crede că există Dumnezeu, cel adorat de creştini, fireşte că se vor supune pedepsei celor ce au călcat credinţa, iar dacă oarecare constrângere insuportabilă covârşind lipsa lor de curaj i-a sedus spre acest păcat fiind împinşi de vreo nădejde amăgitoare, aşişderea şi lor li se va aplica blândeţea, după asemănarea celor ce n-au fost în stare să reziste chinurilor în vremea mărturisirii.” Sfântul Grigorie arată în acest canon că lucrarea săvârşită de vrăjitori şi de cei asemenea lor este foarte vătămătoare şi că acei creştini care-i caută pe vrăjitori dovedesc că nu au credinţă în Dumnezeul proniator şi răscumpărător. Mai remarcă faptul că aceste credinţe false erau dăunătoare învăţăturii Bisericii şi societăţii din acea vreme. Gravitatea acestor credinţe rezidă în faptul că Sfântul Grigorie îi asimilează pe cei ce le practicau apostaţilor. 4. Aceste hotărâri sunt confirmate de Sinodul 6 ecumenic Trulan. Canonul 61 al acestui Sinod spune: „Cei ce se adresează prezicătorilor sau ce se zic însuşi sau altora de felul acesta, ca de la aceia să afle ceea ce ar dori să li se descopere, potrivit celor ce s-au hotărât mai înainte de către Părinţi în privinţa lor, să cadă sub canonul penitenţei de şase ani. Aceleaşi epitemii trebuie să se supună şi cei ce trag după sine urşi, sau alte dobitoace de acest fel, spre distracţia şi vătămarea celor mai simpli şi cei ce spun norocul şi ursita şi genealogia şi multe lucruri de acest fel, după bârfirile rătăcirii şi cei ce se zic gonitori de nori şi vrăjitori, şi cei ce confecţionează amulete şi prezicătorii. Şi dacă vor rămâne în acestea şi nu se vor schimba, şi nu se vor feri de aceste meşteşuguri pierzătoare şi păgâneşti, hotărâm să se lepede cu totul de la Biserică, precum şi sfintele canoane învaţă. Că ce împărtăşire are lumina cu întunericul? Precum zice Apostolul, sau ce înţelegere are Biserica cu idolii? sau ce parte are credinciosul cu necredinciosul, sau ce potrivire este între Hristos şi Beliar? (II.Cor.VI, 14-16).”
72

În acest canon sunt condamnate prezicerile şi faptele de genul acesta. Canonul 65 al acestui sinod spune: „Poruncim ca de acum înainte să înceteze focurile, cari se fac de unii la lunile nouă înaintea atelierelor lor, sau înaintea caselor peste care unii săreau, după un oarecare obicei vechi. Deci oricine ar face aşa ceva, să se afurisească. Căci scris este în cartea a patra a împăraţilor: «Şi a zidit Mânase jertfelnic întregii oşti cereşti în cele două curţi ale casei Domnului, şi a trecut prin foc pe fiii săi, şi descânta şi vrăjea şi a pus ordine între cei ce profeţesc din intestine şi a înmulţit pe prezicători, şi a înmulţit facerea răutăţii înaintea Domnului ca să-1 mânie pe el» (4 Împ.21,56). Din aceste două canoane putem desprinde următoarele concluzii: 1.Sfinţii Părinţi arată existenţa unor credinţe superstiţioase de origine păgână şi iudaică. 2.Sfinţii Părinţi enumără aceste credinţe. Printre acestea se află şi practica iudaică a serbării zilei lunei nouă. în zilele acelea se făceau focuri în faţa atelierelor şi caselor şi săreau peste ele. Se credea că astfel erau arse toate nenorocirile şi că li se va întâmpla numai bine. 3.Sfinţii Părinţi arată că aceste practici şi credinţe superstiţioase sunt lucrarea unor minţi întunecate. Laicii sunt pedepsiţi cu afurisirea şi excluderea din Biserică, iar clericii sunt caterisiţi. Aceasta arată primejdia pe care ele o reprezentau pentru liniştea Bisericii (păstrarea credinţei adevărate), şi pentru ordinea morală şi socială a Statului bizantin de atunci. 4.Întrucât canoanele sinoadelor ecumenice, locale şi ale Sfinţilor Părinţi, anterioare Sinodului Trulan, erau universal obligatorii pentru întreaga Biserică şi erau recunoscute şi de Statul bizantin, vrăjitorii erau pedepsiţi atât de Biserică, cât şi de legea civilă. Categoriile de vraci superstiţioşi erau încadraţi în Aşezământul 13 al legii şi erau pedepsiţi ca ucigaşi, cu pedeapsa chinurilor corporale. Complicii lor (tăinuitori, gazdă, sfătuitori) erau alungaţi, iar averile lor confiscate de Stat (articolul 23 al cărţii 9 din Codicon). 5.Sfinţii Părinţi ai Sinodului Trulan precum şi marii canonişti de mai târziu (Balsamon, Zonara şi Aristen) insistă asupra atitudinii preoţilor în faţa falselor credinţe. Ei trebuie să cunoască şi să combată superstiţiile, altfel se fac părtaşi la aceste aberaţii şi sunt consideraţi trădători ai Bisericii. Printre măsurile luate de Biserică şi Stat era şi aceea a confiscării şi distrugerii cărţilor superstiţioase, măsură executată de judecătorul locului (cartea 15 a Legii, titlul I, rânduirea 35). 6. Pe lângă aceste canoane, l-am mai putea menţiona şi pe acela al Sfântului Ioan Postnicul (canonul 32), care spune: „Celor ce mărturisesc că au făcut vrăjitorii şi farmece, le scurtăm cu pogorământ la 3 ani vremea de pocăinţă de vor fi gata ca, în fiecare zi, să se socotească de foarte mare preţ postul, şi, după ceasul al nouălea, să folosească hrană sărăcăcioasă şi uscată, încât abia să-şi ducă zilele. Dar să facă şi două sute cinci zeci de închinăciuni, lovindu-şi cu evlavie fruntea de pământ. La acestea le îndatorăm şi pe femeile care fac baiere şi se îndeletnicesc cu ghicitul”.232 În concluzie putem remarca că, deşi Sfinţii Părinţi s-au arătat neandurători faţă de vrăjitori, aplicându-le pedepse atât de aspre, totuşi în cazul în care se pocăiesc de faptele săvârşite, ei nu sunt excluşi de la mântuire. Atitudinea Sfinţii Părinţi faţă de vrăjitorie Am văzut că încă din Antichitatea greco-romană au existat înţelepţi şi scriitori celebri, care au arătat în scrierile lor zădărnicia practicilor şi credinţelor religioase. In continuare vom prezenta atitudinea Sfinţilor Părinţi referitoare la acestea. Sfântul Ioan Gură de Aur arată că diavolii nu au puterea de a săvârşi minuni adevărate, ci doar ci doar îi înşală pe cei slabi în credinţă prin tot felul de năluciri: „Nu vezi cum diavolii n-au putut să vindece nici chiar pe vrăjitorii şi fermecătorii care le slujeau lor, de beşicile şi de bubele date de Moise în Egipt, şi pe tine oare au să te vindece? (Ieşire 9,11). Şi dacă dracii nu se milostivesc de sufletul tău, cum se vor întrista pentru durerea trupului tău? Dacă dracii se silesc să te izgonească pe tine din împărăţia lui Dumnezeu, cum te vor izbăvii pe tine de boli? Acestea sunt râsuri şi basme Deci nu te amăgi, creştine, că niciodată lupul nu se poate face oaie, nici diavolul nu se face cândva doctor. Că mai lesne poate face focul să îngheţe şi zăpada să încălzească, decât diavolul să te vindece pe tine cu adevărat" (împărţire de grâu, pag.324)233
232

Sfântul Nicodim Aghioritul, Carte foarte folositoare de suflet, Editura Mitropoliei Banatului, Timişoara,1997, p. 116. 73

Cu privire la folosirea cărţilor sfinte pentru ghicit (cu scopul de a-i înşela mai uşor pe cei slabi în credinţă), Sfântul Ioan Gură de Aur spune: „Tu zici că bătrâna aceea este creştină şi omul acela este ghicitor creştin şi când descântă sau deschid cartea, nu zic, nici nu scriu alt nume, decât numele lui Hristos, al Născătoarei de Dumnezeu şi al sfinţilor; deci ce rău fac ei? La aceasta îţi răspund că pentru aceasta se cuvine mai cu seamă să urăşti pe femeia cea rea şi pe acel rău fermecător şi ghicitor (din cărţi), fincă folosesc spre ocară şi necinste numele lui Dumnezeu. Creştini fiind, lucrează ca păgânii. Pentru că şi diavolii, cu toate că numesc numele lui Dumnezeu, însă tot diavoli sunt. Unii, voind a se îndrepta, zic că este creştină femeia care a descântat şi nimic alta nu zice, fără numai numele lui Dumnezeu. Eu pentru aceea mai vârtos o urăsc şi mă întorc de la ea, că întrebuinţează numele lui Dumnezeu spre ocară. Numindu-se pe dânsa creştină, se arată pe sine că lucrează cele ale păgânilor" (Hristoitia, p.305-320). Sfântul Ioan Gură de Aur aduce argumente şi împotriva necromanţiei, explicând în omiliile sale despre Lazăr de ce morţii nu se arată celor vii: „Nu căutaţi să aflaţi din gura morţilor adevăruri pe care Scripturile ni le oferă în toate zilele cu mult mai multă limpezime. Dacă Dumnezeu ar fi socotit folositor ca morţii să se arate celor vii n-ar fi împiedicat acest lucru (n.a. ex. parabola cu săracul Lazăr), El care are atâta grijă de noi. Dar trebuie notat că, dacă aceste apariţii, ar fi fost frecvente, nu s-ar mai fi ţinut seama de ele. Mai ales cu ajutorul lor diavolul şi-ar fi strecurat învăţăturile sale perverse. Nimic nu e mai uşor pentru el decât să evoce fantome sau să pună pe cineva să se facă mort şi apoi să-şi bată joc de credulitatea mulţimii printr-o înviere simulată. Dacă uneori simple visuri, în care unii cred că aud glasul morţilor, dau loc la atâtea înşelătorii, falsităţi, perversiuni, ce s-ar întâmpla dacă morţii ar reveni în mod obişnuit printre cei vii şi dacă oamenii ar trăi cu acest gând? Ce teren pentru vicleniile duhului rău? Nu se complace el în toate prefăcătoriile? Ştiind aceasta, Dumnezeu a tăiat scurt vicleniile lui şi, din dragoste pentru noi, El n-a îngăduit ca cineva să revină din lumea cealaltă pe acest pământ, pentru a învăţa pe cei vii despre lucrurile din viaţa cealaltă.”234276 Comunicarea dintre cei vii şi cei morţi nu este imposibilă, în Pateric şi în Vierile Sfinţilor întâlnindu-se astfel de cazuri, care sunt adevărate minuni, însă aceasta nu se face la cererea omului şi ori se câte ori doreşte acesta să afle lucruri ce se vor întâmpla în viitor. Sfanţul Ioan Gură de Aur ne mai îndeamnă să nu alergăm la diavoli şi slugile lor, ci numai la Dumnezeu: „Vă rog, fiţi curaţi de această înşelăciune... şi când voieşti a călca pragul casei tale, să zici mai întâi acest cuvânt: Mă lepăd de tine, satană, şi de cinstirea ta, şi de slujirea ta şi mă împreun cu tine, Hristoase! Fără cugetarea aceasta niciodată să nu ieşi din casă. Aceasta să-ţi fie toiag, aceasta armă, aceasta cetate de apărare, şi împreună cu aceste cuvinte fă şi semnul crucii pe fruntea ta. Că aşa, de te vei înarma pretutindeni, nu numai om, ci chiar diavolul de te va întâlni, nu va putea să te vatăme pe tine” (Hristoitia, p. 316-317)235 Fericitul Augustin, referitor la necromanţie, e de părere că legăturile dintre cei vii şi cei morţi sunt cu totul excepţionale. Dacă unii sfinţi s-au arătat uneori celor vii pentru ai vindeca de o boală sau pentru a le oferii ajutorul, nu înseamnă că orice mort se poate amesteca în viaţa celor vii. „Aceasta, spune Fericitul Augustin, aparţine ordinei excepţionale, ordinei miraculoase. Să spunem mai curând că, dacă puterea divină acordă o astfel de intervenţie martirilor, aceasta înseamnă că morţii n-au în chip natural o astfel de calitate. Şi apoi Dumnezeu, în acest caz, n-ar interveni prin mijlocirea îngerilor?" în sprijinul afirmaţiei sale, Fericitul Augustin aduce cel mai duios şi, în acelaşi timp, cel mai convingător argument: „Dacă ar fi adevărat că sufletele morţilor se interesează de treburile celor vii şi dacă ele însele ar apărea în vis, duioasa mea mamă - pentru a nu vorbi decât de mine - nu m-ar părăsi niciodată în timpul somnului meu, ea care m-a urmat, în viaţa ei, şi pe uscat şi pe mare. Departe de mine gândul că o viaţă fericită o va fi făcut crudă până într-atât încât să nu vină să mângâie tristeţea fiului ei când vreo suferinţă îi strânge inima; fiul său pe care 1-a iubit atât de mult şi pe care n-a vrut niciodată să-1 vadă întristat.” În Confesiuni Fericitul Augustin e de părere că magia rezultă din curiozitatea şi dorinţa omului de cunoaştere şi experimentare a lucrurilor. Omul este împins spre practicile magice de propria sa voluptate de a cunoaşte (libido cognoscendi) cele mai ascunse secrete. Magia este o artă demonică, prin care omul îşi asigură concursul diavolului
233 234

Arhim Cleopa Ilie, Ne vorbeşte părinte/e Cleopa,vol.4.Editura Episcopiei Romanului, 1996, p. 132-133. Diac. Prof. Emilian Vasilescu. Spiritismul, o primejdie religioasă morală şi socială, în S.T., nr.7-8, Bucureşti,1953, p. 466-467. 235 Arhim. Cleopa Ilie, op. cit., p. 138-139. 74

cu ajutorul unor substanţe şi obiecte, ce deţin proprietatea de a-1 atrage pe acesta. în concepţia Fericitului Augustin, spiritul întunericului este atras printr-un semn, el este sensibil la efectuarea unor semne magice, care îl determină să-i ajute pe aceia care le fac, îndeplinind acţiuni miraculoase. Sfântul Grigorie de Nyssa, în Despre viaţa lui Moise, arată neputinţa vrăjitoriei în faţa celor care îl au ca ajutor pe Dumnezeu: „Apoi un oarecare Valac, care era conducătorul unui popor mai puternic (poporul acesta se numea al madianiţilor), speriat de păţania celor nimiciţi înainte şi nevoind să păţească aceleaşi din partea israeliţilor, nu caută ajutorul în arme şi în războinici, ci se încrede în vrăjitoria unui oarecare Valaam, vestit în astfel de fapte, prin care cei ce se foloseau de el căpătau putere în cele ce năzuiau. El avea meşteşugul de a face vrăji cu ajutorul demonilor, aducând prin ele necazuri asupra oamenilor, cu o putere ciudată. Acesta urmând- deci, celor ce-1 duceau la regele Valac, este învăţat prin vocea asinei că drumul acesta nu-i va fi spre bine. Apoi, aflând printr-o vedenie ce are de făcut,a văzut că vrăjitoria lui răufăcătoare este prea slabă ca să poată pricinui vreo vătămare celor ce au ca ajutor pe Dumnezeu. Astfel, în loc de lucrarea demonilor, s-a umplut de insuflarea dumnezeiască, şi rostea cuvinte care au fost o proorocie a unor lucruri ce se vor petrece spre binele poporului Israel. Căci prin cele prin care a fost împiedicat de a se folosi spre rău de meşteşugul lui, prin aceleaşi, ajungând la simţirea puterii dumnezeieşti, şi părăsind meşteşugul vrpjitoriei s-a făcut tălmăcitorul voii dumnezeieşti (Num.20-24)236 Cu toate că vrăjitoria este un păcat atât de cumplit, a cărui gravitate rezidă mai ales în întinderea faptei ca atare (deoarece sunt prinse şi alte suflete în mrejele diavolilor), printr-o pocăinţă sinceră şi adâncă vrăjitorii pot fi şi ei iertaţi. Exemplul cel mai concludent este al Sfântului Ciprian, care, înainte de convertire, fusese un vrăjitor şi filozof vestit. El a trăit pe vremea împăratului Deciu, în Antiohia Siriei, de neam din Cartagina. La vârsta de şapte ani este încredinţat de către părinţii săi unor vrăjitori pentru al învăţa meşteşugul vrăjitoriei, iar la zece ani a fost trimes în muntele Olimpului, unde a învăţat diferite trucuri diavoleşti: să pornească vântul, să slobozescă tunete şi ploi, să tulbure marea, să facă stricăciuni în grădini şi câmpii, să aducă vătămări şi răni asupra oamenilor. Apoi a stat pentru câtva timp în cetatea Agra, în Tauropoli şi Lachedemonia deprinzându-se să facă tot felul de vrăji. La douăzeci de ani a mers în Egipt, învăţând multe farmece şi vrăjitorii. La treizeci de ani a mers la chaldei, unde a învăţat să citească în stele. Când a ajuns în Antiohia, devenise o slugă credincioasă a diavolului şi se desăvârşise în practica vrăjitoriei, stând de vorbă cu diavolul, după cum el singur mărturiseşte: „Să mă credeţi pe mine că singur pe diavol l-am văzut, pentru că prin jertfe l-am rugat şi l-am sărutat şi am grăit cu dânsul şi cu aceia care sunt la dânsul mai mari şi mi-au lăudat înţelegerea mea.” în Antiohia a stat mult timp, săvârşind cele mai cumplite fărădelegi şi ducând pe mulţi la pierzanie. Dumnezeu, însă, a vrut să-1 scoată din adâncul iadului în care se afundase, pentru a arăta că nu există păcat care să biruiască iubirea Sa de oameni. în acea vreme, în Antonia, trăia o fecioară cu numele de Iustina, născută din părinţi păgâni dar care s-a convertit la creştinism şi i-a adus la credinţă şi pe părinţi. Tot în Antiohia mai trăia un tânăr scolastic, pe nume Aglaid, care, văzând-o pe Iustina, s-a aprins de dorul ei. Dar fecioara fugea de el, spunându-i că îl are ca mire pe Hristos, căruia îi slujeşte. Atunci Aglaid a apelat la marele vrăjitor Ciprian, cerându-i ajutorul. Ciprian a chemat pe unul din duhurile necurate, care i-a făgăduit să-i îndeplinească dorinţa, dar s-a văzut neputincios în faţa credinţei fecioarei. Ciprian a trimis atunci un diavol mai cumplit, care s-a întors şi el ruşinat. A chemat apoi pe una dintre căpeteniile diavoleşti, însă nici acesta nu a reuşit nimic. Ciprian 1-a silit să mărturisească pricina pentru care nu a putut birui inima acelei fecioare: „Nu putem, a zis el, să privim spre semnul Crucii, ci fugim de dânsul, căci ne arde precum focul şi ne izgoneşte departe." în cele din urmă Ciprian îşi dă seama că semnul Crucii şi numele lui Hristos sunt nebiruite şi că diavolul nu are nici o putere. Apoi şi-a plâns cu amar păcatele sale, rugându-L pe Dumnezeu să-1 miluiască şi să-1 curăţescă de fărădelegile sale. S-a convertit la creştinism şi a fost hirotonit preot şi mai târziu episcop, murind împreună cu Iustina ca martiri, la mormântul lor săvârşidu-se multe tămăduiri ale celor bolnavi.237281 Iată cum un vrăjitor celebru s-a lepădat de Satana şi de toate

236

Sfântul Grigorie de Nyssa, op. c;7.p, 57-58. Patericul, Episcopia Ortodoxă Română a Alba Iuliei, Alba Iulia, 1990.p.307; lleple Sfintilor, pe luna octombrie, Editura Episcopiei Romanului, 1999,p. 21-32.
237

75

înşelătoriile lui şi a fost omorât pentru că nu a vrut să se lepede de Hristos şi de credinţa cea adevărată. Din cele expuse mai sus ne putem da foarte bine seama de neputinţa diavolului şi de înşelăciunile la care recurge pentru a-i determina pe cei slabi în credinţă să-şi pună nădejdea în el, lepădându-se de Dumnezeu. Mai dăm un singur exemplu foarte relevant în această privinţă. Mergând o dată în oraşul episcopal din Noua Cezaree, Sf.Grigorie Taumaturgul a fost obligat, din cauza unei furtuni puternice, să se adăpostească într-un templu al idolilor, renumit pentru oracolele care aveau loc acolo. A invocat numele lui Hristos, s-a închinat pentru purificarea templului şi şi-a petrecut noaptea cântând laude lui Dumnezeu. După ce a părăsit templul, a venit preotul idolilor, pregătindu-se să oficieze obişnuitele ceremonii. Atunci s-au înfăţişat demonii, spunându-i că ei nu mai pot locui în templu de când un sfânt s-a culcat acolo. Preotul 1-a rugat să le poruncească să intre in templul lor şi sfântul i-a îndeplinit cererea. Reflectând la puterea Sfântului, preot s-a convertit, devenind-i discipoli. Preotul s-a dus la Sfântul Grigorie care i-a spus că poate alunga cu ajutorul Domnului demonii de unde vrea şi-i poate face să intre unde vrea. 13.5. Holografia sau cititul în oglindă este o practică ocultă în vederea apariţiei obiectului sau persoanei în faţa oglinzii solicitantului. Ea face parte din preocupările de a găsi sau aduce aproape fiinţa sau obiectul dorit. Holograma sau cititul în oglindă este captarea şi reflectarea undelor magnetice ale persoanelor chemate şi a obiectului dorit. Prin forţa magică a oglinzii se încearcă înduplecarea judecătorului la un proces şi a profesorului la examen. De pe urma acestor practici înşelătorii profită ignoranţe şi necunoaşterea adevărului credinţei. Mulţi dintre adepţii holografiei folosesc semne (semnul crucii şi al binecuvântării) şi practici terapeutice evanghelice (post, rugăciune, milostenie) în perspectiva apariţiei chipului căutat. 13.6. Necromanţia este practica chemării duhurilor morţilor, pretinsa calitate a unor indivizi de a putea lua legătura cu duhul celui plecat dintre noi. Cei care aleargă la necromanţie sunt indivizi certaţi cu morala, tâlhari şi criminali care, în disperarea lor că vor fi condamnaţi pentru faptele lor fac apel în vederea ajutorului duhurilor morţilor. Practica ocultă a necromanţiei se exrcită în medii sociale bolnave psihic şi disperate din punct de vedere al vieţii materiale.. 13.7. Alte practici în scopuri ocultiste: ghicirea şi tâlcuirea viselor, telekinezia sau mişcarea corpurilor de la distanţă, şi tot arsenalul de superstiţii şi îndeletniciri legate de naştere, maturitate, căsătorie, deces şi după moarte.

76

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful