P. 1
29732545 Curs de Reumatologie

29732545 Curs de Reumatologie

|Views: 6|Likes:

More info:

Published by: SilviuAlexandruPîrjanBulată on Sep 16, 2013
Copyright:Attribution Non-commercial

Availability:

Read on Scribd mobile: iPhone, iPad and Android.
download as PDF, TXT or read online from Scribd
See more
See less

09/12/2014

pdf

text

original

UNIVERSITATEA „BABEŞ-BOLYAI” CLUJ-NAPOCA FACULTATEA DE EDUCAŢIE FIZICĂ ŞI SPORT SPECIALIZAREA KINETOTERAPIE ŞI MOTRICITATE SPECIALĂ

CURS
KINETOTERAPIA ÎN AFECŢIUNILE REUMATISMALE

Prof dr. Elena Zamora

Uz intern

2009
1.Obiectul de studiu al reumatologiei. Examenul clinic al bolnavului reumatic. Examenul clinic obiectiv al aparatului locomotor. Clasificarea bolilor reumatice. Generalităţi referitoare la particularităţile reumatismelor inflamatoare, degenerative şi abarticulare.

1. Examenul clinic al bolnavului reumatic Reumatologia este o ramură a medicinei interne. Noţiunea de reumatism derivă de la grecescul „rheumamatismos”, care înseamnă „a curge” (manifestările articulare au caracter fluxionar.) Bolile reumatice se caracterizează în principal, prin leziuni inflamatoare sau degenerative ale ţesuturilor conjunctive ale articulaţiilor sau ale ţesuturilor periarticulare. Aceste boli au etiologie variata şi evoluţie cronică. Din punct de vedere clinic şi terapeutic, bolile reumatice se deosebesc de manifestările pseudoreumatice ale altor boli. Stabilirea unui diagnostic precoce şi corect precum şi instituirea unui tratament adecvat sunt principalii factori de care depind, în mare măsură, remisiunea sau stabilizarea procesului evolutiv al bolii, evitarea complicaţiilor şi a sechelelor invalidante, infirmitatea prematură a bolnavului. Un rol determinant în diagnosticarea unei boli reumatice, alături de examenul aparatului locomotor, îl are examenul clinic complet al celorlalte aparate şi sisteme, integrând astfel suferinţa reumatică în contextul clinic general. 2. Examenul clinic obiectiv al aparatului locomotor Examenul clinic obiectiv al aparatului locomotor se efectuează prin inspecţie, palpare şi auscultaţie, la care se adaugă unele manevre specifice acestui aparat. Examinarea trebuie facută intr-o cameră mare, spaţioasă, prevăzută cu un covor, pe care bolnavul să poată sta şi merge cu picioarele goale. Pentru a obţine cele mai corecte date, examenul obiectiv al bolnavului reumtic trebuie efectuat după o anumită metodologie referitoare atât la topografia regiunilor articulare afectate, cât şi la ordinea examinării acestora. Examninarea se va efectua atât în clinostatism, cât şi în ortostatism.

2

Bolnavul fiind în decubit dorsal, examinarea se face centripet în următoarea ordine: mâinile, coatele, umerii, cutia craniana, faţa şi articulaţiile temporomandibulare. Apoi, cu bolnavul sezând, se examinează coloana cervicală, dorsală, sacrul şi coccigele. Pentru anumite manevre se recomandă decubitul ventral. Examenul obiectiv al membrului inferior se desfăsoară centrifug: se începe cu articulaţia şoldului, apoi genunchiul, glezna şi piciorul. Examinarea se efectuează atât în decubit dorsal, cât şi ventral. În următoarea etapă se trece la examinarea bolnavului în ortostatism şi în timpul mersului, când se pot evidenţia modificări ale membrelor inferioare şi ale coloanei vertebrale. De un real folos pentru diagnostic este controlul mobilităţii articulare active şi pasive. 3. Clasificarea bolilor reumatice Numeroase şcoli de reumatologie din lume au elaborat clasificări ale bolilor reumatice, pe baza mai multor criterii: clinic, etiologic, patogenetic. Unele dintre aceste clasificări grupează bolile reumatice bazându-se pe aspecte unilaterale şi fără aplicabilitate practică. Artrozele sunt afecţiuni neinflamatoare ale articulaţiilor mobile, care se caracterizează prin deteriorarea cartilajului articular însoţită de leziuni hipertrofice ale extremităţilor osoase. Suferinţa artrozică poate fi monoarticulară, bilaterală uneori sau poate prinde un număr redus de articulaţii. Este cea mai frecventă boală reumatică, incidenţa acesteia crescând odată cu vârsta (mai frecvnetă între 55 şi 75 de ani); femeile sunt mai frecvent interesate, comparativ cu barbaţii (2/1). Artrozele nu sunt însoţite de semne generale şi nici de leziuni extraarticulare. Reumatismul abarticular poate fi definit ca fiind suferinţa inflamatorie a părţilor moi periarticulare: muşchi, tendoane, ligamente, burse. În funcţie de structura afectată, se descriu fibrozite, tendinite, entesite, bursite, paniculite. Cele mai frecvente, mai supărătoare şi uneori invalidante sunt tendinitele şi bursitele umărului (periartrita scapulohumerală). Ca frecvenţă, urmează sindromul umăr-mâna, retracţia aponevrozei palmare, periartrita coxofemurală, nevralgia cervicobrahială, nevralgia sciatică.

Chestionar

3

• • • • • • Care este obiectul de studiu al reumatologiei Precizaţi metodologia examenului clinic obiectiv al aparatului locomotor Clasificarea bolilor reumatice Caracteristicile reumatismelor degenerative Caracteristicile reumatismelor abarticulare Caracteristicile reumatismelor inflamatorii 4 .

deformări şi anchiloze. interacţionând cu un genotip susceptibil. Din totalul afecţiunilor reumatismale. Majoritatea autorilor consideră ca debutul bolii se situează între 20-45 de ani. cel mai adesea boală având un caracter progresiv. perturbări imunologice. 5 . centripete şi duc în timp la deviaţii. ceea ce face din poliartrita reumatoidă o boală cu caracter social. Poliartrita reumatoidă este o boală frecventă. Cauza poliartritei reumatoide este necunoscută. tulburări endocrine. determinările osteoarticulare cu caracter invalidant duc la infirmizarea bolnavului. fiind mai frecventă la femei. Factorii agresori consideraţi cauză a poliartritei reumatoide se grupează în exogeni şi endogeni. factori genetici. Mecanismul de producere a bolii nu este în totalitate cunoscut. Etiologia poliartritei reumatoide este probabil multifactorială. la originea căreia ar sta numeroşi factori: distrofia metabolică. nefiind exclusă apariţia bolii în copilărie sau după vârsta de 55 de ani. Caracterisitca bolii este inflamaţia cronică infiltrativ-proliferativă a sinovialei articulare a extremitaţilor. factori fizici. Procesul începe ca o sinovită inflamator-exudativă care progresează spre o formă proliferativă şi infiltrativă. particularităţile kinetoterapiei. prezentând exacerbări şi remisiuni. reacţii la agresiunea autoimună. factorii agresori exogeni. infecţia cronică. persistente. Fenomenele inflamatoare sunt frecvent simetrice. Boala este progresiv evolutivă. Se consideră ca agentul cauzal devine un element declanşator numai la un subiect cu o mare susceptibilitate genetică. poliartrita reumatoidă reprezintă aproximativ 10%. Poliartrita reumatoidă: aspecte clinice.2. de mediu. cu evoluţie prelungită. Leziunile inflamatorii regresează rar. La început a fost privită ca o boală strict articulară. La dezvoltarea şi evoluţia bolii participă două categorii de factori: celule şi sisteme biologice umorale. în special a articulaţiilor mici. Poliartrita reumatoidă (PR) reprezintă o afecţiune a ţesutului conjunctiv cu manifestări predominante la nivelul aparatului locomotor.

dar şi de afectarea stării generale. la nivelul ţesuturilor articulare. în evoluţia bolii se disting patru stadii: • • • • stadiul prodromal. În funcţie de momentul evolutiv al poliartritei reumatoide. desfăşurându-se pe parcursul mai multor luni sau ani. nervi. Recuperarea pacienţilor cu poliartrită reumatoidă este un process complex şi de durată. cartilajele articulare. Important este însă diagnosticul precoce al poliartritei reumatoide cu atât mai mult. stadiul clinic manifest. motiv pentru care poliartrita reumatoidă este considerată o boală sistemtică.Leziunile anatomopatologice afectează ţesutul conjunctiv în întregime. histologice şi /sau radiologice pentru stabilirea diagnosticului. epifizele oaselor. de întinderea leziunilor. de gravitatea manifestărilor articulare. intârziindu-se astfel instituirea măsurilor terapeutice specifice acestei boli. diagnosticul pozitiv este uşor de stabilit. ţesuturi periarticulare: muşchi. stadiul de debut. 6 . cu cât debutul real al bolii este ignorat de pacient. de modificările biologice şi radiologice. tegumente. Prezentăm în continuare cele 11 „criterii ARA” (criteriile ARA au fost elaborate în anul 1958). viscere. tendoane. Asociaţia Americană de Reumatologie (American Rheumatism Association . biologice. sinoviala.ARA) a stabilit o serie de criterii clinice. capsula articulară. burse sinoviale. În stadiile avansate ale bolii. Localizările leziunilor inflamatoare în poliartrita reumatoidă sunt la nivelul următoarelor structuri: • • • în primul rând. stadiul avansat.

evaluarea forţei musculare. fizioterapia este extrem de utilă ca şi terapie adjuvantă. îngrijirea copiilor. evaluarea ADL-urilor: autoîngrijirea. Obiectivele de bază ale tratamentuluui sunt:    reducerea imflamaţiei şi a durerii. raţional şi strict individualizată în ceea ce priveşte stadiul evolutiv al bolii şi momentul aplicării acesteia. Evaluarea pacientului cu poliartrită reumatoidă va consta din: • • • • • • evaluarea analitică a mobilităţii articulare active şi pasive. activităţile lucrative şi cele de relaxare. terapia fizicală. evaluarea locuinţei. inclusiv în timpul desfăşurării ADL-urilor. Mijloacele de tratament utilizate sunt:     repausul articular. prezervarea funcţiei. prevenirea deformărilor. evaluarea activităţilor profesionale. în vederea recomandărilor cu privire la conservarea energiei. cu condiţia să fie indicată judicios. 7 . tratamentul chirurgical. terapia medicamentoasă.În tratamentul complex al poliartritei reumatoide. evaluarea globală a funcţiei mâinii prin testarea prizelor şi a penselor. activităţile casnice. simplificarea activităţilor şi protejarea articulaţiilor împotriva stress-ului mecanic.

Obiectivele tratamentului fizical sunt:         diminuarea durerii. Mijloacele terapeutice fizicale cele mai întrebuinţate în tratamentul poliartritei reumatoide sunt: căldura. menţinerea / creşterea forţei musculare. ameliorarea troficităţii părţilor moi. menţinerea / creşterea capacităţii de desfăşurare a ADL-urilor. mecanoterapia. terapia ocupaţională şi reeducarea funcţională. prevenirea sau corectarea deformărilor articulare. hidroterapia. tipurile de exerciţii fizice indicate în diversele etape evolutive ale poliartritei reumatoide şi ortezarea corectă a articulaţiilor inflamate. cu consecinţele funcţionale şi psihosociale ale bolii. menţinerea / ameliorarea mobilităţii articulare. minimalizarea efectului deformărilor articulare. Chestionar: • • • • • • Etiologia poliartritei reumatoide Care sunt localizările leziunilor leziunilor inflamatoare în poliartrita reumatoidă? Care sunt stadiile evolutive ale poliartritei reumatoide? Diagnsosticul pozitiv al poliartritei reumatoide În ce constă evaluarea pacientului cu poliartrită reumatoidă? Obiectivele tratamentului fizical în PR. În stadiile active ale poliartritei reumatoide este contraindicat aplicarea oricărui mijloc ale terapiei fizicale. 8 . În continuare vom prezenta mai detaliat repausul articular. masajul. rontgenterapia. informarea pacientului despre boală şi metodele de a se descurca.

.reumatismul articular acut. Mâna şi degetele în parctica reumatologică: particularităţi anatomofuncţionale. Mâna prezintă o serie de aspecte lezionale în afecţiunile de natură reumatismală. unele pot fi confundate între ele. Boli difuze ale ţesutului conjunctiv. . Reumatisme inflamatoare: .sindromul umăr-mână. . Manisfestări reumatismale secundare unor boli metabolice: . Mâna este afectată în majoritatea tipurilor de boli reumatismale (inflamatoare. tipuri lezionale determinate de afecţiunile reumatice.retracţia aponevrozei palmare: boala Dupuytren. . însoţite de manifestări articulare: (boli de colagen) .sclerodermia difuză. degenerative. programe reeducative ale mâinii.guta III.3.dermatomiozita.poliartrita psoriazică. abarticulare). Reumatisme degenerative: .lupusul eritematos diserminat.spondilita anchilopoietică. .mâna artrozică: nodulii Heberden şi Bouchard IV. mâna este interesată şi în alte boli. II. La un examen clinic superficial. I. care în evoluţia acestora afectează sistemul osteoarticular.poliartrita reumatoidă. 9 . . Reumatismul abarticular: . V. De asemenea.

precedând artrosinovitele sau ulterior. cu alte cuvinte. e) Tumefacţii „în spate de cămilă” în regiunea dorsală a pumnului 2. II. frecvent în etapa iniţială. contribuind la originea deformărilor. mai ales în flexiune. Leziuni şi deformaţii ale pumnului a) Tumefacţia pumnului b) Sindromul de cap. afectarea mâinii nu este frecventă. • • • Deformarea policelui --. degetul în resort. Degetele „fusiforme” 3.VI. „Deviaţia cubitală” a degetelor este caracteristică poliartritei reumatoide. Manifestări reumatismale juxtaarticulare ale mâinii: sindromul de canal carpian şi acroparesteziile. sindromul de canal Guyon. Devierile articulare reprezintă schimbări în poziţia reciprocă a oaselor. În spondilita anchilopoietică. Disacromelii. c) Tenosinovita canalului carpian d) Redoare a pumnului. determinând formarea unui unghi între două oase vecine. 1. din retracţia fibroasă şi din contractura musculară din vecinătate. axele diferitelor segmente nu mai sunt respectate. VII.policele în „Z” Deformarea „în butonieră” Deformarea în „gât de lebădă” Tenosinovitele reumatismale ale mâinii Se întâlnesc la două treimi din bolnavi. Deformaţiile articulare Rezultă din extinderea procesului inflamator la cartilaj şi la segmentul osos. Reumatismul articular acut 10 . III.

Mâna artrozică • • • • • Artrozele interfalangiene distale Artrozele interfalangiene proximale Rizartroza Artrozele pumnului Artrozele metacarpofalangiene VII. V.Manifestările articulare la nivelul mâinilor sunt rare. În 30% din cazuri simetrică. Poate fi considerată ca o afecţiune a ţesutului conjunctiv. În cazurile avansate apar dezaxări atipice şi degete în direcţii variate. Este mai frecventă la mâna stângă (50%). VIII. Mâna în bolile de colagen Sclerodermia Afectarea mâinii în sclerodermie se datorează iniţial artritelor şi seamănă cu mâna din poliartrita reumatoidă. simulând uneori poliartrita reumatoidă sau mâna artrozică. Poliartrita psoriazică La nivelul mâinilor pot fi prinse articulaţiile interfalangiene distale (asimetric). Lupusul eritematos diseminat Manifestările articulare se întâlnesc la 90% dintre bolnavi. Retracţia aponevrozei palmare Această afecţiune este o scleroză retractilă a aponevrozei palmare superficiale. pot apărea artrite interfalangiene distale şi tofuri gutoase şi la nivelul mâinilor. cu tumefierea acestora. rezultat al eroziunilor extremităţiilor osoase. Pot fi interesate articulaţiile pumnului= tumefacţii. lucioasă  aspect de „degete în cârnat”. IV. Guta Deşi nu sunt caracteristice. Dermatomiozita 11 . VI. la nivelul mâinilor cele mai frecvente modificări fiind tenosinovitele. pielea în tensiune. Mâna în sindromul umăr-mână Se caracterizează prin dureri la nivelul umărului şi mâinii însoţite de tulburări vasomotorii şi trofice(algoneurodistrofie a membrului superior) IX. care dau deformaţii ale mâinii similare cu cele din poliartrita reumatoidă.

menţinerea/ creşterea forţei musculare şi stabilităţii mâinii. prevenirea/ corectarea deformaţiilor şi dezaxărilor articulare. atât în formele inflamatorii. cât şi în cele degenerative. mai rar luând aspectul celor din poliartrita reumatoidă. În raport cu gestul profesional dominant. minimalizarea efectului deformărilor articulare. se pot descrie 4 grupe Tehnici şi programe reeducative ale mâinii Obiectivele tratamentului kinetic în recuperarea mâinii sunt următoarele: • • • • • • • reducerea durerii. menţinerea/ creşterea capacităţii de desfăşurare a ADL-urilor. precum şi dezvoltarea unor mecanisme compensatoare care să asigure subiectului posibilitatea de autoservire. Dintre acestea. scopul final al kinetoterapiei îl constituie restabilirea cât mai completă a capacităţii funcţionale pierdute. indiferent de stadiul de evoluţie. La pacienţii cu deficit de prehensiune. Delaet şi Lovet. Întotdeauna se vor utiliza tehnici şi mijloace potrivite şi adaptate de la caz la caz. Metode de evaluare a capacităţii funcţionale a mâinii reumatice Există unele tehnici de testare prin calcul analitic al tuturor unităţilor funcţionale ale mâinii cu diferite scoruri. Aceste obiective sunt valabile atât în fazele acute. analizând 1300 de profesii. global al mâinii în activitate. cu caracter permanent. calculul sintetic trebuie să se adreseze nu numai celor 6 tipuri de prehensiune. de muncă şi de independenţă economică şi socială.Artritele se întâlnesc la ⅓ din bolnavi şi pot interesa articulaţiile mici ale mâinilor. Chestionar: 12 . menţinerea. 24 de gesturi aparţin funcţiei mâinilor. au constatat că 43 de gesturi şi diverse combinaţii între acestea permit exercitarea tuturor meseriilor. care corespund meseriei subiectului studiat. însoţindu-se de leziuni osoase. Deci. cât şi în celelalte faze. dar şi celorlalte gesturi esenţiale. dezvoltarea şi perfecţionarea îndemânării în diferitele forme de prehensiune. Există tehnici prin calcul sintetic. de obicei cu caracter trecător. menţinerea/ creşterea mobilităţii articulare.

• • • • • Care sunt tipurile lezionale ale mâinii în afecţiunile reumatismale? Ce tipuri de leziuni şi deformaţii ale mâinilor şi degetolor sunt carac teristice PR? Care sunt tipurile lezionale ale mâinii în celelalte afecţiuni reumatismale sau metabolice? Metodele de evaluare a capacitătii funcţionale a mâinii reumatice. 13 . Obiectivele tratamentului kinetic în recuperarea mâinii.

din punct de vedere funcţional. prin testarea mobilităţii articulare şi a forţei musculare a muşchilor flexori şi extensori ai antebraţului şi ai muşchilor pronatori şi supinatori ai acestuia. Articulaţia cotului face parte din lanţul cinematic al membrului superior. Inspecţia regiunii se va efectua din anterior. cât şi gestualitatea profesională. care se adresează acestei regiuni. putând să obţinem informaţii asupra rădăcinilor nerviilor spinali ai plexului brahial. deoarece leziuni ale acestei regiuni pot avea răsunet la distanţă Testarea sensibilităţii cutanate a regiunii cotului este etapa următoare a examenului obiectiv. Particularităţile topografice ale articulaţiei cotului conduc la necesitatea examinării atente şi a segmentelor situate distal de aceasta. în care se execută mişcări de flexiune-extensiune. Obiectivele şi principiile kinetoterapeie. fiind legată biomecanic de articulaţiile situate proximal şi distal. în caz de laxitate capsuloligamentară poate fi prezent cubitus recurvatum(cotul în hiperextensie). Fiind situată între articulaţia scapulohumerală şi mâna.Cotul în practica reumatoligică: particularităţi anatomofuncţionale. Articulaţia cotului este formată. mobilitatea cotului este subordonată funcţiei umărului şi are ca finalitate mobilizarea mâinii. din două componente: • • articulaţia humeroantebrahială. care participă la mişcările de pronatie-suspinatţe ale antebraţului. Kinetoprofilaxia în afectiunile reumatice ale cotului.4. prin inspecţie. reumatismele abarticulare. palpare. Examenul obiectiv al articulaţiei cotului Examenul obiectiv al articulaţiei cotului se va face comparativ. artritele şi artroza coltului. Importanţa funcţională a articulaţiei reiese şi din faptul că. articulaţia radioulnară proximală. 14 . existenţa unui cubitus varus. afectarea acesteia compromite atât activităţile zilnice. Se va urmări: • • • prezenţa unui cubitus valgus patologic (normal are valoare de 165-175°). posterior şi din profil.

astfel: • • • • ducerea mâinii la gură – pentru flexiune. biceps brahial). cât şi în extensiunea antebraţului. pronatori (rotund pronator) şi supinatori (supinător. tuberculoasă). şi olecranalgia. extensori (triceps brahial. cât şi celei radioulnare proximale. anconeu. Palparea regiunii cotului urmăreşte punerea în evidenţă a semnelor de suferinţă articulară. mai ales la inserţia tricepsului brahial etc. Bilanţul muscular se adresează muşchilor flexori (biceps brahial. Artritele cronice ale cotului reprezintă de obicei localizarea unei poliartrite reumatoide. Modificarea raporturilor normale ale acestor trei repere osoase poate fi semn al unei luxaţii sau subluxaţii a oaselor antebraţului.Se va verifica apoi raportul celor trei proeminenţe osoase: olecran. Artroza cotului poate fi secundară unei luxaţii sau fracturi la nivelul oaselor participante la articulaţie. epitrohleita. determinând diferite grade de deficit funcţional. cât şi în cel degenerativ sau abarticular. epicondil medial(epitrohlee) şi epicondil lateral(epicondil) atât în flexiunea. brahial. stafilococică. osteofite pe olecran. Cele mai frecvente artroze ale cotului sunt secundare unor microtraumatisme repetate. brahioradial). extensiunii şi supinaţiei. epicondilieni). Diagnosticul va fi completat de imaginea radiografică: condensare osoasă marginală. procesul coronoid şi capul radial. Examinarea mobilităţii se va adresa atât articulaţiei humeroantebrahiale. în sens antiorar. Bilanţul sintetic al articulaţiei cotului se efectuează prin câteva teste. limitarea în grade variate a flexiunii. Reumatismele abarticulare întâlnite la nivelul cotului sunt: epicondilita. răsucirea cheii în broască.pentru extensiune. Artritele secundare ale cotului pot fi de etiologie diversă (streptococică. Tipurile lezionale ale articulaţiei cotului în afecţiunile reumatismale La nivelul articulaţiei cotului se pot localiza leziuni atât în reumatismul inflamator. ducerea mâinii în regiunea lombară şi fesieră. 15 . ţinerea unei tăvi pe palmă. calcifieri tendinoase.pentru pronaţie. dar şi a eventualelor modificări de tonus muscular.pentru supinaţia maximă.

numai autopasive în scripeţi. Acesta va fi imobilizat în atelă. Nu se efectuează mobilizări pasive. articulaţia cotului are strânse legături cu celelalte articulaţii ale membrului superior. De aceea. refacerea mobilităţii în limitele funcţionale şi apoi normale. Obiectivele. Nu se va încărca mâna cu greutăţi pentru recuperarea extensiunii. de aceasta articulaţie depinzând în mare masură atât gesturile din activităţile zilnice. posturări în limite funcţionale. Principiile de reeducare funcţională a cotului • • • • • • • Nu se mobilizează cotul inflamat. prin mişcări pasive. deoarece pot reapărea reacţiile inflamatorii. active cu rezistenţă. orientată către gesturile uzuale. active.Tratamentul kinetic de recuperare a cotului în afecţiunile reumatismale De la bun început trebuie subliniat faptul că. în întocmirea planului de recuperare funcţională a cotului. activopasive şi active. antrenând obligatoriu umărul şi mâna. Obiectivele urmărite în recuperarea funcţională a cotului sunt: • • • combaterea durerii. Nu se fac exerciţii analitice intense. prin exerciţii pasive. cât şi a pumnului şi a mâinii. obiectiv realizat prin poziţionări. principiile şi mijloacele kinetoterapiei în afecţiunile reumatismale ale cotului. cât şi cele profesionale. exerciţii autopasive şi pasivoactive. Se va asocia terapia ocupaţională. Este obligatorie menţinerea mobilităţii articulaţiilor neafectate (umăr-pumnmâna). refacerea forţei şi a stabilităţii articulare. 16 . prin exerciţii cu rezistenţă si exerciţii de îndemânare. se va acorda atenţie atât articulaţiei umărului. acestea ducând la creşterea hipertoniei muşchilor flexori. În recuperarea cotului este utilă reeducarea globală a membrului superior. care se va scoate în timpul nopţii.

aceasta este mobilizată în toate activităţiile obişnuite. nu se poate vorbi de o kinetoprofilaxie primară în cazul articulaţiei cotului.Kinetoprofilaxia în afecţiunile reumatismale ale cotului Deoarece articulaţia cotului este o articulaţie intermediară a membrului superior. degenerativ şi abarticular? Obiectivele şi principiile kinetoterapiei în afecţiunile reumatismale ale cotului. mobilizare suficientă pentru o bună funcţionalitate de aceea. Chestionar: • • • • Care sunt particularităţile topografice ale articulaţiei cotului? În ce constă examenul obiectiv al articulaţiei cotului? Care sunt tipurile lezionale ale articulaţiei cotului în reumatismul inflamator. cel puţin în ceea ce priveşte gesturile activităţilor zilnice. 17 .

ce permite mobilizarea întregului membru superior. De aceea. Examinarea mobilităţii. prin bascularea scapulei pe torace. plană. Periartrita scapulohumerală. în şa. Palparea se face sistematic pentru depistarea punctelor dureroase. articulaţia acromioclaviculară. cât şi cele pasive ale braţului se realizează în articulaţia scapulohumerală. pentru examinarea mobilităţii articulaţiei scapuohumerale va trebui fixată scapula pe peretele toracic. Particularităţi anatomofuncţionale ale umărului La nivelul umărului există mai multe tipuri de structuri care pot fi sediul unor afecţiuni reumatismale. reprezentată de planul de alunecare al scapulei pe peretele toracelui. acesta permite. Bilanţul sintetic al braţului se va efectua prin câteva teste globale: 18 . dar şi de bascularea scapulei pe peretele posterior al toracelui. mărind astfel amplitudinea abducţiei şi flexiunii braţului. sinovială. Umărul în parctica reumatologică. În afecţiunile reumatice cu localizare la nivelul articulaţiei scapulohumerale se poate constata ştergerea reliefului regiunii umărului din cauza atrofiei de inutilizare a muşchului deltoid. la nivelul umărului există un complex de elemente care realizează o unitate cinematică. deplasarea braţului deasupra planului orizontal. artroza umărului.5. sferoidală. sinovială. • • • • articulaţia scapulohumerală. Se mai pot observa fixări ale braţului în poziţii vicioase (anchiloze). sinovială. amplitudinea acestor mişcări fiind mărită prin intermediul articulaţiilor centurii scapulare (acromioclaviculară şi sternoclaviculară). biomecanic şi clinic. artritele cronice ale umărului. I. Examenul obiectiv al „umărului” Inspecţia regiunii umărului pune în evidenţă modificări a formei exterioare a regiunii. articulaţia sternoclaviculară. Obiectivele kinetoterapiei Din punct de vedere topografic. articulaţia „scapulotoracică”. Atât mişcările active.

uneori calcificate. metabolice. ale tendoanelor „calotei rotatorilor”(supraspinos. mai multe aspecte. tumorale. de obicei. ale capsulei articulare. infecţioase. de uzură. tendoanelor „calotei rotatorilor” şi a burselor sinoviale. periartrita scapulohumerală poate îmbrăca. cu particularităţi de evoluţie şi conduită terapeutică. examenul radiografic evidenţiează un aspect normal al articulaţiei scapulohumerale. evaluează retropulsia. degenerative. abarticulare). 19 . adducţia şi rotaţia internă.• • • • ducerea mâinii la gură. muşchi. interscapular. Periartrita scapulohumerală Dintre afecţiunile umărului. nervoase. biceps brahial). PSH este încadrată în reumatismul abarticular. periartrita scalulohumerală (PSH) este cea mai frecvent întâlnită. Din acest motiv. ligamente. distrofice. ducerea mâinii la ceafă. explorează antepulsia. ducerea mâinii pe vertex. evaluează antepulsia şi adducţia. Aspecte clinice ale periartritei scapulohumerale În funcţie de tipul proceselor patologice supraadăugate leziunilor degenerative. capsulă. Tipurile lezionale ale articulaţiilor „umărului” La nivelul umărului pot fi cantonate mai multe tipuri de procese patologice: reumatismale (inflamatorii. În PSH. abducţia şi rotaţia externă. din punct de vedere clinic. vasculare. ducerea mâinii la spate. Umărul dureros simplu Umărul dureros simplu este forma clinică cea mai frecventă. Periartrita scapulohumerală este un sindrom clinic caracterizat prin dureri ale umărului şi limitare a amplitudinii de mişcare. Afectarea articulară propriu-zisă se limitează mai ales la articulaţiile acromioclaviculară şi sternoclaviculară. prin ea însăşi să determine disfuncţionalităţi. burse sinoviale. explorează abducţia şi rotaţia externă. articulaţia scapulohumerală neajungând. cauzate de afectarea structurilor periarticulare: tendoane. Această formă clinică este consecinţa leziunilor degenerative.

Alteori. Umărul blocat Umărul blocat este o suferinţă frecvent întâlnită. realizându-se aspectul de umăr blocat. şi o limitare a mişcării prin contractura musculară antalgică a muşchilor rotatori. Umărul mixt Umărul mixt reprezintă asocierea dintre un umăr dureros de origine tendinoasătenosinovită. de cele mai multe ori mişcările umărului având o amplitudine normală. Impotenţa funcţională uşoară este rară. Bolnavul prezintă dificultăţi mari în efectuarea unor gesturi cotidiene. mai ales la tineri. cum ar fi îmbrăcatul. este continuarea evoluţiei unui umăr dureros simplu. Durerile se pot intensifica în anumite poziţii. mai ales cu ocazia unor mişcări . Treptat. fiind şi de origine structurală. spre o limitare progresivă o mişcărilor. deranjând bolnavul în timpul somnului. pe un fond degenerativ (tendinoze) sau în urma unui traumatism. Umărul pseudoparalitic Umărul pseudoparalitic are ca substrat anatomopatologic ruptura de diverse grade a tendoanelor muşchilor „calotei rotatorilor”. Umărul acut hiperalgic (umărul dureros acut) Umărul acut hiperalgic debutează uneori în mod brutal cu o durere atroce şi impotenţă funcţională totală a membrului superior.Bolnavul acuză dureri moderate în umăr. flexori sau/şi abductori ai umărului. Artroza umărului 20 . dar mobilitatea articulaţiei scalulohumerale este compromisă total sau aproape total. limitarea mişcării nu este cauzată numai de durere. pieptănatul. durerea dispare complet. deoarece nu dispare nici în anestezie locală.când se îmbracă. precum şi în exercitarea unor profesiuni manuale. când se piaptănă sau la purtarea de greutăţi. bursită. Evoluţia bolii este de obicei lentă. În umărul mixt. Debutează cu dureri moderate cu exacerbări nocturne la nivelul umărului.

Care sunt aspectele clinice ale periartitei scapulohumerale Obiectivele tratamentului kinetic de recuperare a umărului în afecţiunile reumatismale. refacerea/menţinerea mobilităţii. Tratamentul kinetic de recuperare a umărului în afecţiunile reumatismale Obiectivele urmărite în recuperarea funcţională a umărului sunt următoarele: • • • • • combaterea durerii. active. acromioclaviculară şi sternoclaviculară sunt. anomalii ale capului humeral etc. 21 . de cele mai multe ori. secundare unor traumatisme sau microtraumatisme profesionale. prin antrenarea întregului membru superior. menţinerea sau ameliorarea abilităţii pentru gesturile zilnice. artroza articulaţiilor umărului poate face parte din tabloul clinic al unei poliartroze. prin exerciţii cu rezistenţă. De asemenea. active cu rezistenţă. prin exerciţii pasive. refacerea mişcării controlate a umărului. obiectiv realizat mai ales prin poziţionări şi posturări în poziţie funcţională.Artroza umărului este rară. Artrozele scapulohumerală. Examenul obiectiv al “umărului”. refacerea forţei şi stabilităţii umărului. Chestionar: • • • • Particularităţile anatomofuncţionale ale umărului care determină caracteristicile clinice ale suferinţelor umărului în afecţiunile reumatismale.

Coloana vertebrală în parctica reumatologică. proiecţia centrilor de greutate ai diferitelor segmente ale acesteia să nu se situeze pe linia de proiecţie a centrului general de greutate al corpului. de sus în jos. prin mijlocului feţei laterale a trohanterului mare. Particularitătile biomecanice ale coloanei vertebrale. neurovegetative. puţin posterior de axul transversal al articulaţiei talocrurale. în ortostatism. cât şi membrele superioare şi inferioare. reprezintă axul de susţinere al corpului. Statica coloanei vertebrale. La adult. prin tragus (înaintea articulaţiei atlantooccipitale). Tipurile de ţinută Cunoaşterea staticii corecte a coloanei vertebrale. Echilibrul extrinsec al coloanei vertebrale este menţinut de tonusul numeroaselor grupe musculare situate atât înaintea. prin partea anterioară a umărului. linia gravitaţiei trece. Coloana vertebrală. Tipurile de ţinută 22 . Procesele patologice de tip postural. vasculare. Coloana vertebrală în practica reumatologică Coloana vertebrală este cel mai important segment al aparatului locomotor. considerată în totalitate. Echilibrul intrinsec. cât şi înapoia acesteia. Lombalgia acută şi cronică. inflamator. ligamentare. Prezenţa curburilor în plan sagital ale coloanei vertebrale face ca. degenerativ. Din această cauză. realizând un aşa-zis corset muscular. care din punct de vedere biomecanic are două particularităţi esenţiale asociate şi interdependete: rezistenţa şi supelţea. anterior axului transversal al articulaţiei genunchiului. de aceasta fiind legate atât celelalte segmente care alcătuiesc trunchiul. care tind să accentueze curburile. Examinarea bolnavului cu lombalgie. osteoarticulare.toracele şi pelvisul. au la bază mecanisme fiziopatologice complexe: neurosomatice. forţa gravitaţională determină la nivelul fiecărei vertebre solicitării rotaţionale. dar şi a tipurilor normale de ţinută sunt deosebit de importante în aprecierea modificării acestora în cadrul diverselor afecţiuni cu localizare la nivelul coloanei vertebrale.6. Complexitatea morfofuncţională a coloanei vertebrale explică patologia variată şi simptomatologia diversă a afecţiunilor cantonate la acest nivel. tumoral etc.

cât şi extravertebrale. Anamneza îşi propune să obţină date referitoare la modalitatea de debut şi la cauza declanşatoare. Caracterul durerii iniţiale Severitatea durerii Calitatea durerii Localizarea durerii şi iradierea acesteia Durata durerii Reproducerea durerii 23 . După F. aceasta putând fi: traumatismul (20%). dar şi de gradul de înclinare anterioară a bazinului. Durerea pe care o acuză pacientul trebuie analizată din mai multe puncte de vedere. dar şi unele boli ale organelor abdominopelvine pot produce dureri lombare acute şi cronice. • • • • • Spatele normal Spatele rotund Spatele plat Spatele concav-plat Spatele concav-rotund Lombalgia şi examinarea bolnavului cu durere lombară Procesele patologice ale coloanei lombare. lombalgiile putând avea atât cauze vertebrale. durerile survin fără o cauză evidentă. efortul excesiv. în 30% din cazuri. unele dintre acestea predispunând la instalarea anumitor deformări ale coloanei vertebrale. Examinarea bolnavului cu durere lombară prezintă câteva particularităţi.Pentru aprecierea corectă a eventualelor modificări patologice trebuie cunoscute tipurile de ţinută considerate a fi normale. fiind dependentă de doi factori: accentuarea sau diminuarea curburilor în plan sagital al coloanei. 1. o mişcare greşită(50%). Ţinuta coloanei vertebrale este diferită de la un individ la altul. Staffel există cinci tipuri generale de ţinută ale coloanei vertebrale.

aprecierea troficităţii musculare şi a tonusului muscular. pacientul fiind complet dezbrăcat. inflamatorii. metabolice. examinarea se începe cu pacientul în ortostatism. destul de frecvente.Cauzele care agravează Factorii care uşurează durerea 2. examenul obiectiv trebuie efectuat asupra întregii coloane vertebrale.examinarea reflexelor osteotendinoase. cauzele acestora putând fi grupate în cauze vertebrale şi extravertebrale. Cauzele vertebrale ale lombalgiilor Durerile localizate la nivelul coloanei lombare pot fi cauzate de tulburări de statică vertebrală.testarea comparativă a sensibilităţii. Cauzele lombalgiilor Durerile lombare-acute sau cronice. cu călcâiele lipite şi cu membrele superioare pe lângă trunchi. Aceste aspecte trebuie cunoscute de kinetoterapeut pentru evitarea unui tratament incorect. În toate cazurile în care este posibil. mai ales a celui achilian. procese degenerative. În toate cazurile de dureri lombare.determinarea forţei musculare (bilanţul muscular). traumatice. inclinarea laterală şi rotaţia. deoarece există afecţiuni ale organelor abdominopelvine care se manifestă prin dureri lombosacrate. Examen obiectiv: Indiferent de tipul şi de localizarea durerii vertebrale pe care o acuză bolnavul. . extensiunea. Examenul dinamic urmăreşte amplitudinea mişcărilor atât active. . care afectează coloana lombară. cât şi pasive ale coloanei lombare: flexiunea. . au etiologie variată. în poziţia de „drepţi”. examenul obiectiv va cuprinde şi un minuţios examen neurologic. care va cuprinde: . Examenul obiectiv cuprinde două etape: examenul static şi examenul dinamic. I. 24 .

lombosciatica. durerea este mai supărătoare dimineaţta. Alteori. este însoţită de o redoare mai pronuntaţă. indiferent de tipul clinic al acestora. metastaze vertebrale etc. care diminuă sau dispare după mişcare. Intensitatea durerii este foarte mare. în 10-20 minute. la sculare. Durerea reapare după oboseală. lombalgia cronică (lumbago cronic). care iradiază uneori către fese. de cele mai multe ori după un efort de intensitate variabilă. Lombalgia acută Lombalgia acută debutează în general brusc. pacientul semnalează crize asemănătoare în antecedente. În anamneză. accentuându-se la cea mai mică mişcare sau la tuse. În decubit dorsal.Aspecte clinice ale durerilor lombare Din punct de vedere clinic. trebuie să ne punem două probleme şi anume:  dacă nu este vorba de dureri reflectate. Durerea imobilizează bolnavul la pat sau îl blochează în flexiune. mers îindelungat.  vertebral care prezintă o gravitate relativ mare: morb Pott. lucrul cu coloana flectată. persistentă. după o mişcare forţată de rotaţie sau în urma expunerii la frig. transport de obiecte grele. în faţa unui bolnav cu lombalgii. spondilodiscita infecţioasă. După cum am mai amintit. durerile lombare pot îmbrăca trei aspecte principale: • • • lombalgia acută (lumbago acut). spondilita anchilopoietică. având ca punct de plecare unele prin extinderea examenelor clinic şi paraclinic să excludem un proces procese patologice ale organelor abdominopelvine. Lombalgia cronică Lombalgia cronică defineşte o durere surdă. mai ales după ortostatism prelungit. mediană sau paravertebrală unilaterală. durerile diminuă sau dispar. 25 .

Care sunt cauzele vertebrale ale lombagiilor? Aspectele clinice ale lombagiei acute. Aspectele clinice ale lombagiei cronice 26 . Particularităţile examenului obiectiv al coloanei vertebrale.Chestionar: • • • • • • • • Care sunt particularităţile biomecanice ale coloanei vertebrale? Statica coloanei vertebrale. Care sunt tipurile de ţinută? Examinarea bolnavului cu lombagie.

o atingere a trunchiului nervos propriu-zis. Lombosciatica. II Factorii declanşatori ai nevralgiei sciatice prin hernie de disc sunt de cele mai multe ori condiţii care suprasolicită coloana vertebrală lombară III Debutul nevralgiei sciatice poate fi: • • brutal insidios 27 . se întâlnesc mai des la bărbat decât la femeie. I. consecutiv unei hernii intrarahidiene la nivelul discului intervertebral L4-L5 sau L5-S1 Nevralgia sciatică este foarte frecventă. Obiectivele kinetoterapiei în durerile lombare. dintr-un conflict discoradicular. Nevralgia sciatică Lombosciatica reprezintă o cauză importantă de incapacitate temporară de muncă.7. iar cea localizată la discul L5-S1. Afectarea rădăcinii L4 determină nevralgia crurală. nevralgia sciatică prin afectarea rădăcinii S1 a nervului sciatic. Prticularităţie recuperării postlaminectomie. Hernia discală localizată la nivelul discului L4-L5 determină nevralgia sciatică prin afectarea rădăcinii L5 a nervului sciatic. coloana vertebrală a bărbatului fiind supusă la eforturi mai mari. Coloana vertebrală în parctica reumatologică. Cauza cea mai frecventă a nevralgiei sciatice este alterarea degenerativă a discului intervertebral. mult mai rar. Aceasta rezultă. Nevralgia sciatică este o algie radiculară care traduce suferinţa unei rădăcini a nervului sciatic şi. Lombalgiei i se asociază nevralgia sciatică. mai ales la vârsta între 25 şi 60 de ani. în majoritatea cazurilor. Lombosciatica.

Scolioză consecutivă atitudinii antalgice. • • • • • • • • Atitudine antalgică. de unde iradiază în membrul inferior Paresteziile Tulburările sfincteriene În sciatica prin conflict discoradicular durerea este de tip mecanic: eforturile şi mişcarea din timpul zilei cresc intensitatea durerii. Examenul obiectiv Examenul obiectiv al unui pacient cu lombasciatică se efectuează în ortostatism. nu este afectat. Ştergerea lordozei lombare. În caz de lombosciatică apare durere la executarea acestora. uneori exclusiv. în decubit dorsal. mai ales flexiunea trunchiului şi înclinarea laterală a acestuia spre partea dureroasă. Contractură unilaterală a musculaturii paravertebrale.  Examinarea bolnavului în orstostatism pune în evidenţă mai multe semne. Mişcările coloanei lombare sunt extrem de dureroase. Manevrele Lasègue şi Bragard au fost deja descrise. mersul pe vârfuri este dificil =>semnul „poantei”. În sciatica S1. este mult redusă.  Examinarea pacientului în decubit dorsal îşi propune să obiectivizeze afectarea sciaticului prin teste de elongaţie. tusea şi strănutul măresc intensitatea durerii. de regulă. în decubit ventral şi se încheie cu un examen neurologic minuţios. Mobilitatea coloanei lombare. Durerea se calmează prin repausul la pat. Este situată în regiunea lombară. mai ales în hernia de disc L4-L5. iar în sciatica L5 este dificil mersul pe călcâi=>semnul „talonului”.Simptomatologia • • • Durerea este simptomul dominant. prin creşterea presiunii intradiscale şi intrarahidiene. De asemenea. 28 . Mersul obişnuit. apreciată prin testul Schöber şi distanţa degete-sol. cu trunchiul înclinat către partea opusă celei dureroase.

fără să depaşească mult perimetrul discului. Examinarea bolnavului in decubit ventral. La plaparea proceselor spinoase se găseşte locul dureros. Sciatica prin hernie discală este cea mai frecventă formă clinică a nevralgiei sciatice. Protruzia discală constă dintr-un defect al inelului fibros. Sciatica discală are şi unele forme particulare: prelungite. hiperalgice. leziuni medulare sau ale fasciculului spinotalamic. paralizante. • sciatica cordonală este determinată de suferinţe ale cordoanelor posterioare ale maduvei spinării. acestea având indicaţii speciale de tratament (chirurgical). Sciatica nediscală. spondilolisteză. pot fi de origine traumatică sau tumorală. cu două grade de intensitate: • • fisura simplă. • sciatica tronculară este produsă prin agresiune asupra trunchiului nervului sciatic. spondilodiscită infecţioasă. zona dureroasă în dreptul discului afectat. adesea sunt hiperalgice şi însoţite de paralizii şi tulburări de sensibilitate. forţei musculare şi a reflexelor osteotendinoase. în care o mică porţiune a inelului fibros bombează brusc. • Examenul neurologic se adresează studiului sensibilităţii. Formele clinice ale nevralgiei sciatice În funcţie de etiologie şi de locul agresiunii sciaticului se descriu mai multe tipuri de sciatică. în care nucleul pulpos se angajează lent şi progresiv într-o fisură. tumori benigne. iar la 2 centimetri paravertebral. 29 . în funcţie de etiologie poate fi: • sciatica radiculară este simptomatică: poate fi produsă de tumori maligne. Aspecte anatomopatologice şi clinice ale degenerescenţei discului intervertebral Degenerescenţa discului intervertebral soldează în cele din urmă cu protruzia şi hernierea nucleului pulpos. morbul Pott. canal lombar strâmt. spondilita anchilopoietică. blocajul intradiscal. Presiunea la acest nivel reproduce durerea =>semnul „soneriei”.

normalizarea flexibilităţii ţesuturilor moi. Faza I constă în dezorganizarea şi fragmentarea structurală a discului intervertebral şi apariţia fisurilor la nivelul inelului fibros. 30 . După De Sèze. se manifestă prin instalarea bruscă a durerii şi contracturii lombare  „blocaj lombar”. deteriorarea discului evoluează din punct de vedere al modificărilor anatomopatologice şi al manifestărilor clinice. stabilirea unui regim de exerciţii eficient. Faza a III-a: fragmente de nucleu pulpos depăşesc limita discului intervertebral şi herniază în canalul vertebral. Faza a II-a: fragmente de nucleu pulpos migrează posterior prin fisurile inelului fibros. Clinic. Obiectivele şi metodele kinetoterapiei în durerile lombosacrate Planul de tratament recuperator prin kinetoterapie îşi propune următoarele obiective generale: • • • • calmarea durerii. de întrerupere radiculară Faza a IV-a se caracterizează prin modificări de tip degenerativ şi radicular. fără a-l depăsi. prezintă simptomatologie polimorfă de spondiloză lombară. în patru faze. Stadiul al III-lea. Metodele indicate pentru atingerea acestor obiective sunt următoarele. de obicei. Clinic. în canalul rahidian.  Posturarea. pentru diminuarea durerii şi a spasmului muscular. normalizarea mobilităţii articulare. se manifestă prin lombalgii cu discretă contractură musculară. După gradul compresiunii care se exercită pe rădăcina nervoasă. cărora le corespunde un anumit tablou clinic. Clinic. în cadrul acestei faze se diferenţiază trei stadii: • • • Stadiul I. hernierea se face posterior. de iritaţie radiculară Stadiul al II-a se caracterizează prin compresiune radiculară cu fenomene neurologice. pentru a obţine un grad de funcţionalitate maxim pentru pacient. reducerea contracturii musculare.Hernia discală defineşte prolabarea nucleului pulpos prin fisurile inelului fibros.

Recuperarea postoperatorie se desfăşoară în mai multe etape. corectarea posturii.  Antrenarea pentru programul care trebuie urmat la domiciliu: posturări pentru calmarea durerii şi a contracturii musculare. obiectivul kinetoterapiei fiind dezvoltarea unui „corset muscular” care să blocheze voluntar regiunea afectată atât în poziţiile statice. folosirea unei mecanici corecte a corpului. pentru creşterea mobilităţii articulare şi scăderea contracturii musculare (asuplizarea ţesuturilor moi). creşterea rezistenţei la efort. În funcţie de starea clinică a pacientului.  Stretching muscular. iar mijloacele utilizate să fie individualizate. uşurând partea posterioară a discului intervertebral şi procesele articulare ale vertebrelor (L. 31 . exerciţii de asuplizare musculară şi creştere a mobilităţii articulare. O. mai ales pentru extensorii lombari. activităţi sportive în scop de recreere. deplasează anterior centrul de greutate. se stabilesc obiective individualizate. cât şi în mişcare. Particularităţile recuperării după tratamentul chirurgical al herniei de disc lombare.  Antrenament pentru: • • • • • • • • menţinerea posturii corecte. Blocarea segmentului rahidian în „delordoză” (lordoză lombară corijată) evită poziţiile extreme de hiperlordoză şi hiperflexiune lombară. Tehnici de mobilizare. aceasta trebuind să fie continuată la domiciliu timp de câteva luni. şi atent dozate şi. îmbunătăţirea condiţiei fizice pentru întoarcerea la activităţile cotidiene. Metodele de recuperare funcţională postoperatorie trebuie aplicate cât mai precoce. Troisier). Simon. Trebuie evitate manevrele dureroase.de intensitate progresivă.

32 . Obiectivele şi metodele kinetoterapiei în durerile lombosacrate. Particularităţile examenului obiectiv în lombosciatică Aspectele anatomopatologice şi clinice ale degenerescenţei discului intervertebral. Particularităţile recuperării postlaminectomie.Chestionar: • • • • • • Care sunt cauzele şi factorii declanşatoriai nevralgiei ssciatice? Simpromatologia nevralgiei sciatice.

menopauză. C3-C4). dislipidemii). Etiopatogenie Factorii implicati în apariţia artrozei intervertebrale sunt cei care intervin în etiopatogenia artozelor în general: mecanici (care duc la alterarea cartilajului din cauza unei repartiţii inegale a presiunilor articulare). Anatomie patologică Procesele de uzură la nivelul coloanei vertebrale afectează atât discul intervertebral. Artrozele intervertebrale. Nevralgia cervicobrahială.sunt afectate numeroase asemenea articulaţii. La nivelul coloanei cervicale Discocartroza se localizează mai frecvent la nivelul spaţiului C5-C6. leziunile predominând la un anumit segment al coloanei vertebrale. mixedem. spre deosebire de artrozele interapofizare care sunt situate mai sus (C2-C3. determinând o discartroză sau artroză meniscosomatică. factori inflamatori cronici. există anumite caractere morfopatologice particulare. traumatici. Pot fi localizate la diferite nivele.8. La nivelul coloanei dorsale discartroza este frecvent secundară bolii Scheuermann. Leziunile degenerative ale coloanei vertebrale sunt frecvente şi cunoscute sub numele de spondiloză sau spondilartoză. endocrini şi metabolici (acromegalie. dar mai ales în zonele de maximă mobilitate ale coloanei vertebrale. Particularităţi morfopatologice regionale În funcţie de segmentul de coloană afectat de procesul degenerativ. discurile cel mai frecvent afectate sunt L4-L5 şi L5-S1. C6-C7. 33 .este necesară prezentarea unor noţiuni de anatomie normală şi patologică. îmbătrânirea. La nivelul coloanei lombare. C7-D1. Pentru înţelegerea mecanismului de producere şi consecinţele acestor modificări degenerative. cât şi articulaţia interapofizară. producând artoza posterioară sau interapofizară. Obiectivele kinetoterapiei în atrtozele intervertebrale şi în boala Scheuermann. De obicei. Coloana vertebrală în parctica reumatologică.

aceasta se apreciază prin teste specifice fiecărei regiuni. mai ales la nivelul coloanei cervicale şi a celei lombare. o parte dintre acestea fiind specifice regiunii interesate. Sunt limitate în special mişcările de flexiune. sindrom trofostatic.poate însoţii durerea. Durerea este simptomul dominant. înclinare laterală. 34 . Sindroamele radiculare apar atunci când este prezentă compresia rădăcinilor nervoase Examen obiectiv La inspecţia coloanei vertebrale se pot pune în evidenţă modificări de statică ale coloanei: deviaţii în plan frontal sau sagital. rar. Limitarea amplitudinii de mişcare se instalează progresiv. Aceasta poate îmbrăca două aspecte: • • durere localizată durere radiculară Redoarea articulară este prezentă aproape întotdeauna după repaus prelungit şi dispare după 10-15 minute de mişcare. bolnavii nu prezintă nici cel mai discret simptom. Uneori. rotaţie a trunchiului. Destul de frecvent. Simptomatologie Simptomele cele mai dese sunt durerea şi un grad variat de impotenţă funcţională.Aspecte clinice ale artrozelor intervertebrale Manifestările clinice ale artrozelor intervertebrale sunt inconstante şi imprevizibile. artrozele intervertebrale pot cauza unele complicaţii. La palparea coloanei se constată prezenţa unor puncte dureroase mediane sau laterovertebrale. Amplitudinea de mişcare a coloanei poate fi limitată.

artroza posterioară = artroza interapofizară. artroza dorsală. Obiectivele kinetoterapiei în artrozele intervertebrale În situaţiile în care nu sunt prezente tulburări de sciatică vertebrală sau disfuncţii musculoligamentare. În funcţie de localizarea leziunilor de uzură. Profilaxia discartrozelor sau recuperarea acestora. menţinerea unei poziţii corecte a coloanei vertebrale de cei care lucrează în ortostatism. rol important îl are gimnastica posturală. • Descărcarea zonelor afectate. şezând sau în poziţia de flexiune a trunchiului. • • • • Evitarea accentuării cifozei şi corectarea acesteia. artroza anterioară = discartroza = artroza meniscosomatică. ameliorarea tonusului şi a forţei musculare a chingilor musculare care asigură funcţia statică şi dinamică a coloanei vertebrale. obiectivele kinetoterapiei sunt: • • • ameliorarea supleţei coloanei vertebrale. de un mijloc ortopedic. acolo unde este indicat.prin evitarea compresiunilor mecanice pe acestea (cele mai nocive sunt eforturile făcute din poziţia aplecat înainte şi ridicarea de greutăţi). ajutată. Corijarea lordozei compensatorii. După segmentul afectat predominant. artroza lombară. spondiloza = osteofitoza vertebrală difuză. Combaterea atrofiilor musculare şi a osteoporozei de imobilizare. artrozele intervertebrale sunt de trei feluri: • • • • • • artroza cervicală. se disting: 35 . Obiectivele recuperării în boala Scheuermann Obiectivele recuperării în boala Scheuermann.Formele clinice ale artrozelor intervertebrale Artrozele intervertebrale se pot clasifica după cel puţin două criterii.

mai rar. III. pe faţa posterioară a braţului. Recuperarea în boala Scheuermann. C7. a antebraţului şi degetul V. Chestionar: • • • • • Unde sunt localizate procesele degenerativela nivelul coloanei vertebrale? Particularităţile morfopatologice regioanle şi clinice ale artrozelor intervertebrale. C8. durerea este prezentă pe faţa laterală a umărului şi a părţii superioare a braţului. de alte suferinţe ale coloanei cervicale sau ale teritoriilor din jur. Nevralgia cervicobrahială Nevralgia cervicobrahială este definită ca o durere radiculară la nivelul membrului superior. nevralgia cervicobrahială este precedată de dureri cervicale cronice. dar şi moderată. 36 . durerea poate fi acută la debut. De cele mai multe ori. • • • • Când este afectată rădăcina C5. degetele II. IV. Durerea este unilaterală şi poate iradia în umăr sau în membrul superior. agravându-se progresiv. Aspecte clinice Simptomatologie. Simptomatologia nevralgiei cervicobrahiale. pe faţa anterolaterală a braţului şi antebraţului la nivelul policelui şi indexului. antebraţului şi mâinii. Traiectul brahialgiei depinde de rădăcina interesată a plexului brahial. cauzată frecvent de artroza cervicală şi. pe faţa medială a braţului. Aspectele clinice ale artrozelor intervertebrale. Este corespondentul nevralgiei sciatice a membrului inferior.• Reeducarea respiratorie. C6. cele mai vulnerabile fiind ultimele rădăcini cervicale.

cu rotaţia vertebrelor. şi fără de care nici curburile de compensare nu s-ar putea forma. cu tendinţă la compensare superioară şi inferioară a curburilor. indiferent de etiologie. Scolioza Scolioza este o deformare în plan frontal a coloanei vertebrale. mai mult sau mai puţin accentuat. rotaţie pe care o găsim prezentă. caracterizată printr-una sau mai multe curburi laterale ale coloanei vertebrale. sternului. O scolioză-chiar la debutul ei . Clasificarea scoliozelor. Având în vedere cele expuse mai sus. scolioza se defineşte ca o boală evolutivă. cifoza.9. este mai curând o atitudine scoliotică sau antalgică. • Al doilea element trebuie să cuprindă compensarea şi reductibilitatea curburii scoliotice. musculaturii lomboabdominale. care poate fi situată în una sau mai multe regiuni ale acesteia Definiţie. în toate scoliozele. • • Al treilea element trebuie să-l constituie răsunetul rotaţiei şi devierii laterale a coloanei vertebrale asupra regiunilor învecinate. Clasificare Pentru definirea cât mai corectă a scoliozei trebuie să se ţină seama de trei elemente: • Primul element este curbarea în plan frontal a coloanei vertebrale. ale arcurilor costale. dar fără tendinţă la reducerea completă a acestora prin suspendare sau decubit şi cu răsunet asupra morfologiei trunchiului.spre deosebire de atitudinea scolioticăduce la modificări ale diametrelor toracelui. cifoscolioza: aspecte clinice. Scolioza. O curbură scoliotică care nu are tendinţă la compensare superioară sau inferioară în ortostatism şi care dispare cu uşurinţă în decubit sau la suspendare. evaluare. Majoritatea autorilor clasifică scoliozele în scolioze nestructurale şi structurale. Obiectivele kinetoterapiei. 37 .

isterice.  anestezia dureroasă congenitală. cu etiologii variate:  fragilităţi osoase.  neurofibromatoza.  amiotonia congenitală. 2. inflamatorii (tuberculoză. secundară unor afecţiuni ca:  poliomielita. Scolioza neuropatică. Scoliozele structurale sunt adevăratele scolioze şi ridică probleme complexe de tratament. Scolioza miopatică. 6.  siringomielia. osteomielite.  infirmitatea motorie cerebrală.  boală Scheuermann. 4.  mielomeningocelul. greu de redus ulterior. 5. Scolioza dismetabolică:  boala Marfan. congenitală sau câştigată. Scolioza toracogenă apare ca urmare a unei deformări toracice.  osteoporoze.  sechela după meningite purulente.  miopatii.  boala Charcot-Marie. Ele se clasifică în 8 grupe: 1.Scoliozele nestructurale(după definiţie nu ar trebui încadrate în această categorie) pot avea cauze multiple: posturale. Scolioza osteopatică. 3. de compensare. care apare frecvent în:  artrogripoza congenitală. miozite etc. Neînlăturarea cauzei devierii coloanei vertebrale poate duce la deformări durabile. Scolioza idiopatică.  scolioza rahitică.  distrofiile musculare. 38 .  anomalii vertebrale congenitale.) lombosciatice. cea mai frecventă.

în timp ce curburile de compensaţie se pot corecta complet. care poate furniza o serie de indicii: • • • în cazul a 3 curburi. Curburile compensatorii sunt curburile supra. cu rotaţia vertebrelor componente. (metoda lui Ferguson. curbura care păstrează gibozitatea cea mai persistentă în flexie este curbura primară. cel mai util este examenul clinic. secundară neurofibromatozei. chiar în flexia coloanei. Este important ca măsurarea unghiului să se facă întodeauna. prezentând o curbură în plan frontal. inferior al vertebrelor extreme ale curburii. structurală. Dacă persistenţa acestor două elemente este evidentă la două curburi. care se instalează în urma portului unor aparate ortopedice necorespunzătoare. Unghiul curburii este un element primordial de apreciere a gravităţii scoliozei şi de urmărire a evoluţiei şi a tratamentului acesteia. pe parcursul urmăriri bolnavului. mai des secundară întâlnită inegalităţii ca boală membrelor congenitală inferioare sau sau dezechilibrării pelvisului osos. cu orientare în sens contrar acestora. Curbura primară a unei scolioze este reprezentată de segmentul de coloană vertebrală. 39 . Echilibrarea şi dezechilibrarea unei scolioze este de o importanţă fundamentală. Pentru majoritatea scoliozelor cercetarea amănunţită a echilibrării este mai importantă decât mărimea curburii primare sau forma curburilor compensatorii. Terminologie. Scolioza de cauză extrinsecă:  scolioza „de aparat”. Cifoscolioza.  scolioza 8.7. atunci este vorba de o scolioză combinată sau dublă. cea mai lungă este curbura primară. la nivelul aceloraşi vertebre iar liniile sale să treacă prin platoul superior şi respectiv. metoda lui Cobb. Caracteristică pentru curbura primară este persistenţa rotaţiei vertebrale şi a unui grad de curbură laterală. În aprecierea curburii primare. cea din mijloc este curbura primară.mai fidelă).  scolioza radioterapică.şi subjacente celei sau celor primare. în cazul mai multor curburi.

cât şi în clinostatism. Istoricul bolii poate furniza date preţioase în legătură cu tipul scoliozei şi tendinţa sa evolutivă. trece prin procesul spinos C7 şi prin şanţul interfesier. Se măsoară în cm. aparat locomotor. respirator.O scolioză este echilibrată. Când este dezechilibrată. Ele interesează cu precădere sexul feminin şi sunt observate în jurul vârstei de 10-15 ani. lucru util pentru urmărirea evoluţiei bolii şi stabilirea tacticii terapeutice. Etiopatogenia şi fiziopatologia scoliozelor Date precise asupra cauzelor şi mecanismelor care pot duce la diformităţile cu caracter invalidant nu există. începând cu anamneza şi antecedentele bolnavului şi terminând cu controalele periodice. compensată. sistem nervos. Înaintea examinării curburilor este necesară explorarea atentă a unor aparate: cardiovascular. acuitatea vizuală. când firul cu plumb. Scoliozele reprezintă 3-5% din afecţiunile aparatului locomotor. Diagnosticul clinic al scoliozelor Bolnavii cu scolioză sunt pacienţi care se află în observaţie chiar de zeci de ani. cuprinzând toate datele. De aceea este recomandabilă păstrarea unei evidenţe cât mai complete şi concise a cazurilor în tratament. plasat în dreptul protuberanţei occipitale externe. firul cu plumb trece în afara şanţului interfesier. Pot fi constatate o serie de semne specifice. Cele mai frecvente dintre scolioze sunt cele idiopatice 70%-90%. Cele mai vechi ipoteze privind patogenia scoliozelor idiopatice pot fi grupate în două teorii: musculoligamentară şi osteopatică. aparat acusticovestibular. Examen obiectiv Examenul clinic al scoliozelor este bine să fie cât mai complet. 40 . distanţa dintre firul cu plumb şi şanţul interfesier. Examenul local trebuie făcut atât în ortostatism.

Examenul dinamic al coloanei vertebrale are mare valoare diagnostică şi prognostică. ireductibilă total în flexie. • Gradul al III-lea. Inegalitatea „triunghiurilor taliei” (cuprinse între marginile laterale ale toracelui şi bazinului şi membrul superior de partea respectivă). În această fază bolnavii se plâng de afecţiuni însoţitoare ale aparatului locomotor (artroze deformante dureroase). În funcţie de stadiile clinice evolutive. ireductibilă. la care se observă şi un început de rotaţie vertebrală. fesa respectivă este mai proeminentă. Asimetria umerilor şi denivelarea acestora. Este dat de proeminarea proceselor costiforme lombare prin masa musculară a şanţurilor vertebrale. dar reductibilă în suspensie. Pliurile subfesiere sunt denivelate. proeminent de partea convexităţii unei curburi lombare. bronşiectazii. este caracterizată printr-o curbură suplă. • Gradul al IV-lea. rotate. Cele 3 curburi sunt instalate. ale sistemului nervos (nevralgii. cardiorespirator (dispnee de efort. este scolioza „sudată”. cord pulmonar). cu o curbură primară cu rotaţie instalată. pareze). 41 . o scolioză îmbracă patru grade: • • Gradul I. De asemenea. De partea concavă. Denivelarea şi bascularea unghiului inferior al scapulelor. • • • • Gibozitatea costală. la care orice încercare de reducere este inutilă şi periculoasă. • tuberculoză pulmonară. Unghiul inferior al scapulei de partea convexă a curburii este mai ascensionat şi proeminent. cel situat în partea convexităţii coloanei lombare fiind mai coborât.corectivă în flexia coloanei. din ce în ce mai greu reductibile.• Bureletul lombar. • • Şanţul interfesier este dirijat cu extremitatea cranială spre convexitatea curburii lombare. însoţită de rotaţie vertebrală marcată. Apar cele două curburi compensatorii. Gradul al II-lea. determinată de proeminenţa arcurilor posterioare ale coastelor de partea convexităţii unei curburi toracale. se caracterizează printr-o inflexiune laterală mare a curburii primare. unghiul medial al acestui triunghi este mai ascuţit şi mai coborât. decât cel de partea opusă.

reductibilă şi fără rotaţie a vertebrelor. Se pare că la baza acestei curburi ar sta o relaxare musculocapsuloligamentară la nivelul coloanei vertebrale şi a pelvisului osos. bolnavii pot acuza două simptome supărătoare: astenie şi durere. timpul scoliozei. Scoliozele posturale Sunt date de vicii de postură. mai frecvent. Obiectivele kinetoterapiei în scolioze. Ameliorarea respiraţiei Cifoza Definiţie: Cifoza este cea mai frecventă deviaţie a coloanei vertebrale. caracteristicile psihosomatice ale bolnavului. Ameliorarea poziţiei coloanei 2. pentru ca acesta să poată colabora. Este determinată de accentuarea curburii dorsale şi apare într-un număr mare de afecţiuni. este o simplă deviaţie laterală a coloanei vertebrale. cel mai adesea fiind vorba de inegalităţi ale membrelor inferioare. Atitudinea scoliotică. Cifoza reprezintă atitudinea sau diformitatea în care coloana vertebrală ia poziţia cea mai convenabilă. Tratamentul kinetic de recuperare în scolioze Planul terapeutic se elaborează în funcţie de stadiul bolii. 4. în anumite perioade ale creşterii: vârsta preşcolară sau prepubertar. în vederea ameliorării durerilor. Creşterea flexibilităţii coloanei 3. dispnee. din etapa profilactică până la recuperarea bolnavului. 42 . acceptate uşor de bolnav. se aplică în toate fazele scoliozei. Ea poate apărea la fetiţe. care pot fi reale sau false. combinată. activă.ligamentul vertebral longitudinal anterior şi faţa anterioară a coloanei vertebrale sunt cel mai bogat inervate. Kinetoterapia-pasivă. Procedeele trebuie să fie nedureroase. mai rar. precum şi o ţinută defectuoasă şcolară sau profesională.Simptomatologie În perioadele evolutive. 1. Creşterea forţei musculare abdominale şi paravertebrale (=>obiectivul principal).

cu rază mare de curbură. tonifierea şi creşterea forţei muşchilor spinali. Cel mai frecvent se întâlnesc astfel de situaţii în scoliozele idiopatice infantile. reeducarea respiraţiei. „îndreptarea” coloanei vertebrale şi a spatelui. curburile compensatorii şui unghiul curburii? Metode de evaluare a unghiului scoliiozei. dar care în realitate reprezintă accentuarea cifozei toracale fiziologice. în funcţie de stadiile clinice evolutive? Obiectivele kinetoterapiei în scolioze. cifoza arcuată. Cifoscolioza Cifoscoliozele sunt de fapt scolioze care prezintă un grad de cifoză. se disting două tipuri mari de cifoze: • • cifoza unghiulară. lărgirea toracelui. Chestionar: • • • • • • • Care sunt elementele de care trebuie să se ţină seama în definirea corectă a scoliozei? Clasificarea scoliozelor Cum sunt definite curbura primară. Care sunt semnele specifice scoliozei la nivelul trunchiului? Care sunt gradele scoliozei. cifoze şi cifoscolioze? 43 . Tratamentul kinetic de recuperare al cifozelor Obiectivele urmărite: • • • • • conştientizarea deficitului postural.Clinic. cu rază mică de curbură.

vârstă. variază în funcţie de condiţiile geografice. cum ar fi cele sterptococice. Etiopatogenie Cauzele apariţiei procesului inflamator nu sunt cunoscute. care determină mobilizarea calciului osos şi depunerea lui în ligamente. boală a bărbatului tânăr. Studiile epidemiologice evidenţiează o frecvenţă de ~1‰ în rândurile populaţiei. cu evoluţie progresivă către anchiloză.10. A. obiectivele kinetoterapiei. A. I. luetice. expunerea la frig şi umezeală. tuberculoase. virale. par mai mult factori precipitanţi. 44 . cu toate că unii autori au crezut că poate fi vorba de o hiperfuncţie paratiroidiană. gonococice. o ipoteză interesantă este aceea referitoare la creşterea fosfatazelor acide prostatice. nu a fost încă demonstrată (Buckley).). sex. intervenţia unor factori endocrini nu a putut fi demonstrată.) Prevalenţa masculină este evidentă. se poate defini ca un reumatism inflamator cronic al articulaţiilor sacro iliace. • traumatismul. de redeşteptare a bolii. profesie (este foarte frecventă în S. U. Frecvenţa S. enteritice. Spondilita anchilopoietică: aspecte clinice. aevaluare. Spondilita anchilopoietică Spondilita anchilopoietică (S. raportul la bărbaţi este de 4/1. rolul unor infecţii care ar putea fi incriminate. nu a putut fi demonstrat. A. iar la femei 10/1. S-au emis diferite ipoteze: • • • • tendinţa actuală este de a fi incriminat tot mai mult factorul genetic. al coloanei vertebrale şi ligamentelor acesteia.

stadiul avansat (tardiv. A. prezintă patru stadii: • • • • stadiul prodromal sau prespondilitic.normal este zero. • • • • • • Semnul corzii de arc al lui Forestier constă în contractarea muşchilor paravertebrali de aceeasi parte cu înclinarea trunchiului (invers decât normal). stadiul spondilitic propriu-zis sau florid (stadiul clinic manifest. S. cu valoare semnificativă în diagnosticul precoce al S. Semnul Schöber şi Schöber modificat explorează mobilitatea coloanei lombare: se reperează un punct situat la mijlocul distanţei dintre cele două spine iliace posterosuperioare (coincide cu procesul spinos L5). de extensie sau perioada de stare). stadiul de debut. lombalgie sau poliartrită periferică. urechea atinge umărul. În evoluţie. până la fazele avansate. precoce (faza incipientă). A. Examen obiectiv Examinarea coloanei vertebrale se face cu ajutorul unor semne clinice speciale.normal este zero.Aspecte clinice ale spondilitei anchilopoietice Tabloul clinic al S. boala evoluând de la stadii incipiente. A. Distanţa occiput-perete . Înclinarea laterală a capului – normal. sau întreruptă de perioade lungi de acalmie. Simptomatologie Spondilita anchilopoietică poate debuta prin sciatică. terminal). Unghiul vizual Hepp – la normal este considerat 240°-268°. Se măsoară apoi în sens 45 . evoluţia poate fi continuă. este dominat de o simptomatologie variată şi polimorfă. de-a lungul multor ani şi chiar zeci de ani. Distanţa bărbie-stern .

În spondilită.5 cm. apoi de cealaltă. bolnavul va înclina trunchiul de o parte. La tentativa bolnavului de a face maxima rotaţie posibilă. • • Semnul trepiedului se efectuează producând dureri în articulaţiile sacroiliace prin apăsarea sacrului. 14. Se măsoară distanţa de la procesul spinos C7 la S1. În flexie maximă. examinatorul va înregistra o presiune puternică a pelvisului de partea opusă rotaţiei. • • • • • • Schöber modificat.5 -15 cm. 46 . Limitarea rotaţiei trunchiului: examinatorul cuprinde cu mâinile ambele creste iliace ale bolnavului în ortostatism. în flexie maximă. cu 6-7 cm. Bolnavul stă în decubit ventral. distanţa creşte cu 10cm. înainte şi după inspiraţie. imediat deasupra cotului. • Semnul Mendel. odată cu rotarea externă a membrului inferior flectat din genunchi şi uşor extins din şold. După o flexie maximă cu genunchii perfect întinşi. • • Distanţa bimamelonară.cranial 10 cm. apoi de cealaltă. Este considerat un semn important pentru stadiul precoce al S. căreia trebuie să i se opună cu toată forţa. la normal. Examinatorul. când bolnavul se află în decubit ventral pe un plan dur. devine. la 5 cm. la normal. Măsurarea se face la nivelul spaţiului intercostal IV. normal este zero. Semnul Stibor.distanţa poate fi mai mică cu câţiva cm sau zero. A. Se mai notează un semn sub L5. Valoarea normală este de 8 cm. Semnul Lasègue este negativ în S. la normal. Distanţa degete-sol. situat la spatele bolnavului. Se poate măsura distanţa dintre L5 şi foseta jugulară. În acest timp. Limitarea excursiilor toracelui. cuprinde braţele acestuia. Se efectuează o rotaţie a pelvisului. • Limitarea înclinării laterale a trunchiului. înainte şi după efectuarea rotaţiei. Hemipelvisul opus se menţine fixat pe planul patului. Limitarea extensiei coloanei lombare. În flexie maximă distanţa creşte. A. bolnavul execută o rotaţie maximă a trunchiului de o parte. distanţa devine de 33-33. Semnul Ott: Se măsoară de la T1 în jos 30cm.

• La nivelul coloanei lombare: limitarea mişcării. Rigiditatea coloanei toracale prezintă două aspecte tipice: cifoza exagerată sau dispariţia cifozei obişnuite şi înlocuirea acesteia cu o hiperextensie dorsală. pot apărea crize paroxistice de torticolis. spasmul musculaturii paravertebrale şi rectitudinea coloanei lombare.Clinica formelor constituite Simptomatologie Timp de câteva luni sau ani. evoluează spre anchiloză. febră. segmentul inferior se fixează în rectitudine. suferă un proces intens de atrofie. • • La nivelul coloanei dorsale: dureri în centură la inspirul forţat şi micşorarea amplitudinii mişcărilor respiratorii. apar dureri vii. la tentativa bolnavului de a realiza flexia şi extensia forţată. 47 . capul este înclinat lateral şi înainte. se ajunge la o rigiditate accentuată a cefei. frecvent. după faza iniţială de spasticitate. Artrite. În timp. pierderea ponderală. unica manifestare a unei spondilite anchilopoietice o poate constitui durerea spontană la palpare sau percuţie în regiunea articulaţiilor sacroiliace. frecvent unilaterală. adinamie. • • • • Manifestările inflamatorii ale şoldurilor şi umerilor. tendinite. La acest nivel apar dureri spontante sau provocate de mişcările de extensie. inapetenţă. la fel şi la percuţia proceselor spinoase. bursite la nivelul articulaţiilor piciorului. Odată cu instalarea anchilozei durerile dispar. Examenul obiectiv evidenţiază o serie de aspecte. Hidartroza la nivelul genunchilor. frecvent bilaterale. lordoza cervicală este accentuată. Cifoza dorsală apare în stadiile avansate şi se face pe seama segmentului superior. Modificări ale stării generale: astenie. Musculatura cervicală. dorsalgii şi impotenţă funcţională. Urmează apoi prinderea în procesul inflamator a coloanei lombare şi dorsale. sunt semne de agravare. manifestată prin lombalgii. • Coloana cervicală este ultima afectată de procesul inflamator.

Din momentul în care boala a depăşit stadiul de pelvispondilită. Menţinerea unui bun tonus muscular al extensorilor paravertebrali ai trunchiului. Examinarea coloanei vertebrale în SA Particularităţile clinice ale formelor constitutive ale SA Obiectivele programului kinetic în SA 48 . 2. A. În cazul în care s-au instalat deja deficitele morfofuncţionale. este o boală cu caracter evolutiv şi cu un înalt grad de invaliditate.Tratamentul Kinetic de recuperare în spondilita anchilopoietică Deoarece S. 4. se va adăuga la obiective. Chestionar: • • • • • Care este etiopatogena spondilitei anchilopoetice? Precizaţi formele de debut ale SA. alături de „menţinere” şi conceptul de „corectare” a deficitelor. Menţinerea unei posturi şi a unui aliniament corect al corpului. Obiectivele şi metodele programului kinetic 1. Menţinerea volumelor respiratorii mobilizabile în limite cât mai normale. Menţinerea supleţei articulare. 3. kinetoterapia trebuie începută cât mai precoce. cele două concepte – menţinerea şi corectarea – se asociază în diferite grade.

11. Şoldul în parctica reumatologică. Coxartoza, periartrita coxofemurală, bursitele periarticulare: aspecte clinice, aevaluare, obiectivele kinetoterapiei. Igiena ortopedică a şoldului.
Şoldul în practica reumatologică Articulaţia şoldului sau articulaţia coxofemurală face parte din articulaţiile portante, fiind foarte importantă atât în statică, cât şi în mers. Majoritatea afecţiunilor localizate la nivelul articulaţiei coxofemurale, având caracter invalidant major trebuie tratate cu mare responsabilitate. De asemenea, menţinerea unei amplitudini de mişcare şi stabilităţi convenabile, în poziţie funcţională trebuie să constituie o preocupare permanentă în cadrul programelor de kinetoprofilaxie a decondiţionării fizice. Examenul obiectiv al şoldului Examenul obiectiv al şoldului se face împreună cu examinarea pelvisului şi coloanei vertebrale. Examinarea pacientului se efectuează în ortostatism şi în decubit. Inspecţia în ortostatism Se vor urmări spinele iliace anterosuperioare, care trebuie să fie la aceeaşi înălţime. La inspeţia din spate se apreciază orizontala care uneşte spinele iliace posterosuperioare, care trebuie să fie perpendiculară pe verticala axului rahidian. Se studiază apoi bazinul în staţiune unipodală: normal, spinele iliace posterosuperioare trebuie să fie orizontale. Se observă dacă există inegalităţi ale membrelor inferioare sau atitudini vicoase: coxa vara, coxa valga, coapsă în flexum. Mersul este observat după metoda standard. Inspecţia în decubit dorsal. Pacientul este aşezat în decubit dorsal pe un plan dur, cu coloana lombară în repaus şi cu membrele inferioare întinse şi apropiate. La omul normal, în această poziţie, membrele inferioare sunt simetrice. Linia dreaptă care corespunde planului mediosagital trece prin unghiul sternal, ombilic, mijlocul simfizei pubiene şi ajunge la punctul de contact dintre cele două maleole mediale. Faţă de această linie verticală, liniile orizontale 49

care unesc proeminenţele osoase simetrice – biiliaca superioară, bitrohanteriană, birotuliană, bimaleolară – sunt perpendiculare, iar între ele sunt paralele. Palparea. Prin palpare se caută punctele dureroase anterioare, posterioare şi laterale faţă de articulaţie şi eventuala iradiere a acestora. Măsurătorile care se efectuează în afecţiuni ale şoldului sunt următoarele: • • • • • • distanţa spino-maleolară; distanţa spino-trohanteriană; lungimea femurului; lungimea reală a membrului inferior; circumferinţa şoldului; circumferinţa coapsei (la 10 cm deasupra bazei rotulei).

Măsurătorile se fac comparativ. Mobilitatea activă şi pasivă se apreciază prin efectuarea bilanţului articular şi determinarea coeficientului funcţional de mobilitate. Bilanţul muscular încheie examenul obiectiv al şoldului. Se testează forţa musculară a muşchilor glutei (mare, mijlociu şi mic), adductori, iliopsoas şi a dreptului femural (componentă a muşchiului cvadriceps femural).

Tipurile lezionale reumatismale ale şoldului

Şoldul, fiind o articulaţie importantă în cadrul lanţului cinematic al membului inferior, îndeplineşte două funcţii contradictorii: stabilizarea în faza de propulsie a mersului, alergării, săriturii, dar şi oscilaţia membrului inferior, în faza de pendulare. La nivelul articulaţiei coxofemurale se pot localiza afecţiuni reumatismale degenerative, inflamatorii şi abarticulare. Coxartroza Localizarea reumatismului degenerativ la nivelul articulaţiei şoldului poartă denumirea de coxartroză sau artroză coxofemurală. Este o afecţiune relativ des întâlnită, fiind

50

în acelasi timp şi cea mai invalidantă dintre artroze. De obicei, se întâlneşte la vârsta de 50-60 de ani. La tineri, evoluează spre coxartroză anomaliile articulaţiei coxofemurale. Etiologie În 45% din cazuri, coxartroza este primitivă, neavând o cauză decelabilă. Coxartrozele secundare pot avea cauze diverse: • • • • anomalii congenitale ale şoldului: subluxaţia şi displazia coxofemurală congenitală (cele mai frecvente), protruzia acetabulară, coxa plana etc.; osteonecroza aseptică a capului femural; modificări ale unghiului de înclinaţie (coxa vara sau coxa vaga); coxita mai veche;

Simptomatologie Debutul bolii este insidios. Simptomele supărătoare pentru pacient sunt durerea şi impotenţa funcţională. Examen obiectiv

Bolnavul cu coxartroză trebuie examinat în mers, în ortostatism şi în decubit. Afecţiuni reumatismale abarticulare

În această categorie de afecţiuni reumatismale abarticulare vom insista asupra celor mai frecvente: periartrita coxofemurală şi bursitele periarticulare. Periartrita coxofemurală Periartrita coxofemurală este o formă de reumatism abarticular localizat la articulaţia şoldului. Este mult mai rară decât cea scapulohumerală. Simptomatologie Simptomul dominant este durerea de şold localizată în zona posterosuperioară a trohanterului mare. Poate iradia pe faţa posteroexternă a coapsei, spre gambă sau către spina iliacă anterosuperioară, spre creasta iliacă şi sacru. Durerea este de tip mecanic, accentuânduse la mişcări, mers, oboseală. 51

Respectarea regulilor de profilaxie secundară. În întocmirea programului. creşterea gradului de coordonare şi echilibru la mers. cu dureri accentuate şi disfuncţionalitate accentuată. Bursitele periarticulare Bursita trohanteriană Bursita iliopsoasului Tratamentul kinetic în afecţiunile şoldului Aproape toate afecţiunile şoldului evoluează spre coxartroză secundară. evitarea ortostatismului şi a mersului prelungit pe jos. la mers. Obiectivele programului kinetic în coxartroze: • • • • scăderea durerilor. kinetoterapeutul trebuie să ţină seama de stadiul clinic si anatomofuncţional al bolii. mişcare şi coordonare. Sbenghe). reducerea sau menţinerea greutăţii corporale sub greutatea ideală. (T. „Igiena ortopedică a şoldului” Sub această denumire sunt grupate regulile care urmăresc profilaxia secundară.Durerea nu determină o impotenţă funcţională evidentă. Mai rar. care determină disfuncţionalităţi de sustenţie. imobilizând bolnavul la pat. dar poate să limiteze unele gesturi. creşterea stabilităţii. în mâna homolaterală în cazurile severe din SF. creşterea mobilităţii. profilaxia agravării coxopatiilor. durerea poate fi violentă. evitarea mersului pe teren accidentat. 52 . cum ar fi ieşitul din maşină sau din cada de baie. mersul cu sprijin în baston în mâna opusă pentru SI şi SE şi pentru SF în majoritatea cazurilor.

Afecţiunile reumatismale abarticulare ale şoldului. se vor purta pantofi cu tălpi moi. se va corecta orice inegalitate a membrului inferior de la 2cm în sus. se va executa. care favorizează redoarea articulaţiei şi tendinţa la flexum a coapsei. evitarea şederii prelungite pe scaun. Coxartroza: etiologie şi clasificare Care sunt simptomele coxartrozei. de cel puţin două ori pe zi se va păstra un repaus postural la pat. Chestionar: • • • • • • Particularităţile examenului clinic al şoldului. repausul pe un scaun mai înalt. 53 . de cel puţin două ori pe zi. cu şoldurile întinse. se vor prefera deplasările cu bicicleta. Profilaxia secundară în coxopatii.- evitarea şchiopătării prinr-un control voliţional al mersului şi prin antrenamentul kinetic al controlului muscular dinamic. Obiectivele programului kinetic în coxartroze. programul de kinetoprofilaxie pentru şold.

în această poziţie vârful patelei ajunge în dreptul interliniei articulare. Examen obiectiv Examinarea genunchiului se face cu pacientul aşezat în decubit dorsal. De la vârful patelei se întinde transversal un şnur.12. Punctele dureroase se caută prin apăsarea cu pulpa indexului a următoarelor zone: patela. devieri ale genunchiului. în parctica reumatologică. în principal. condilii femurali. afeciunile inflamatorii şi abarticulare. Stabilitatea genunchiului în extensiune îi permite suportarea presiunilor mari exercitate de greutatea corporală. Genunchiul genunchiului. Orice afectare a componentelor articulare şi a muşchilor motori compromite stabilitatea şi/sau mobilitatea acestei articulaţii. Pentru a stabili cu precizie nivelul interliniei articulare se flectează uşor gamba pe coapsă. iar amplitudinea mare a flexiunii îi asigură mobilitatea necesară mersului şi adaptarea piciorului la neregularităţile planului de mers. având rol deosebit în biomecanica membrului inferior. pe urmele căruia se trage o linie cu creionul dermatograf Palparea mai poate pune în evidenţă prezenţa unor formaţiuni pseudotumorale fluctuente în bursite sau în chistul popliteu Baker Şocul rotulian este prezent în colecţiile intraarticulare Palparea genunchiului cuprinde câteva etape. cauzatoare de tulburări de statică. interlinia articulară. Gonartroza. 54 . pes anserinus. parţială sau globală Controlul formelor normale ale reliefurilor osoase şi a raporturilor normale dintre acestea poate evidenţia o mărire a volumului patelei (artroza femuropatelară). precum şi modificări de volum: • • • • • • • Genu-flexum Genu-recurvatum Genu-varum Genu-valgum Tumefacţia genunchiului. Inspecţia poate pune în evidenţă. Igiena ortopedică a Genunchiul este articulaţia intermediară a membrului inferior. spaţiul popliteu. cu membrele inferioare în extensiune şi cu genunchii apropiaţi. Obiectivele kinetoterapiei.

se vor efectua comparativ: • • • • • pentru determinarea gradului de hipo. cât şi ai gambei. care sunt obligatorii în anumite situaţii. la mijlocul rotulei. Bilanţul muscular se adresează atât muşchilor coapsei. Măsurătorile. ambele funcţii fiind indispensabile staticii şi locomoţiei. se măsoară perimetrele genunchilor.şi subjacente este modificat aproape în toate afecţiunile genunchiului Crepitaţiile se pot palpa şi ausculta la mobilizarea genunchiului. a coapsei şi a gambei. combinată cu palparea regiunii • La palpare se pot depista modificările burselor sinoviale ale genunchiului. inflamatorii şi abarticulare care pot compromite atât stabilitatea genunchiului. cât şi flexibilitatea acestuia. feţele interne ale genunchilor fiind în contact. cele două maleole mediale fiind în contract.Temperatura cutanată a regiunii genunchiului Tonusul muscular al grupelor supra.sau atrofie musculară se vor măsura perimetrele coapsei şi gambei. 55 . în genu-varum se măsoară distanţa dintre feţele interne ale genunchilor. Tipurile lezionale reumatismale ale genunchiului La nivelul genunchiului se pot întâlni afecţiuni reumatismale degenerative. în genu-valgum se măsoară distanţa dintre cele două maleole mediale. lungimea membrului inferior. pentru aprecierea gradului de tumefacţie. Mobilitatea genunchiului atât activă. cât şi pasivă prezintă modificări caracteristice în diversele afecţiuni ale genunchiului.

afecţiunea fiind supărătoare şi uneori invalidantă. Procesul de uzură poate interesa separat sau împreună cele două articulaţii – femurotibială şi femurorotuliană. este însoţită de o sinovită medie cu prezenţa unei cantităţi variabile de exudat.. boala Paget. Deseori. biomecanica genunchiului mai poate fi afectată de supraîncărcări de la distanţă a genunchiului: picior plat. obezitatea  două treimi din bolnavi sunt supraponderali. entorse grave. Etiologie Gonartroza poate fi primitivă şi secundară. anomalii ale şoldului. genu-valgum. coxartroză. Simptomatologie Simptomul principal este durerea. Gonartroza primitivă este mai frecventă la femeie. 56 .Gonartroza Gonartroza constituie localizarea reumatismului degenerativ la nivelul articulaţiei genunchiului. unor boli localizate la nivelul genunchiului: osteocondromatoza. Este o formă frecventă a reumatismului degenerativ. osteocondrita disecantă etc. amintim: • • • factorii endocrini  boala este mai frecventă la femeia după menopauză. rupturi de menisc sau de origine statică: genu-varum. Aspecte clinice Debutul gonartrozei este insidios. luxaţii. tulburări venoase  40% din bolnavii cu gonartroză au varice Gonartroza secundară: Cea cu debut femurotibial este secundară: unor tulburări ale biomecanicii articulare de origine traumatică: fracturi. apare la vârsta de 40-70 de ani. Dintre factorii incriminaţi în producerea gonartrozei.

Simptomatologia este dominată de durere care poate fi spontană sau provocată de mişcare. Mobilitatea patologică – hiperextensia sau mişcările de lateralitate. metodele şi mijloacele programului kinetic de recuperare a afecţiunilor reumatismale ale genunchiului depind de tipul afecţiunii. La palpare se constată o sensibilitate pe faţa anterioară şi/sau anteromedială a genunchiului. aplecarea în genuflexiune fiind limitată. poate fi protezată prin tonifierea musculaturii. de grade diferite. inflamaţii ale numeroaselor burse sinoviale periarticulare. genunchiul nu prezintă modificări la inspecţie.Impotenţa funcţională. Tratamentul kinetic în afecţiunile genunchiului Obiectivele. Limitarea amplitudinii de mişcare – a felxiunii şi/sau extensiunii beneficiază de kinetoterapie numai atunci când este cauzată de afectarea ţesuturilor moi periarticulare şi a capsulei articulare. este prezentă în perioada de intensificare a durerilor. Examen obiectiv În perioada de început a gonartrozei. de sine stătătoare sau în cadrul reumatismelor inflamatorii şi degenerative. fie acelor care menţin stabilitatea activă. În gonartroză apar treptat modificări ale mobilităţii. integritatea ligamentelor). Afecţiuni reumatismale abarticulare La nivelul genunchiului pot exista. Amplitudinea flexiunii se reduce. Recuperarea genunchiului în reumatismele inflamatorii Obiective: 57 . Extensiunea genunchiului devine incompletă. Instabilitatea articulară poate fi cauzată fie de insuficienţa structurilor care asigură stabilitatea pasivă (congruenţa articulară. pe interlinia articulară. dar şi de stadiul evolutiv al acesteia.

evitarea ortostatismului şi a mersului prelungit.mişcări libere de flexiune – extensiune după un repaus mai prelungit şi înainte de trecerea în ortostatism. Recuperarea genunchiului în gonartroze Obiective: Prevenirea instalării unui genu flexum ireductibil. . . Refacerea controlului muscular dinamic pentru mers.evitarea menţinerii prelungite a unei anumite poziţii a genunchiului. 58 . .Calmarea durerilor. . . . stat în genunchi.menţinerea unei greutăţi corporale normale. . Prevenirea instalării unui genu flexum ireductibil.evitarea mersului pe teren accidentat. „Igiena ortopedică a genunchiului” Respectarea regulilor de profilaxie secundară este importantă pentru evoluţia şi prognosticul gonartrozei.corectarea cu susţinătoare plantare a piciorului plat.evitarea traumatismelor directe: lovituri. . . Echilibrarea forţei musculare a extensorilor şi flexorilor genunchiului. Menţinerea / creşterea amplitudinii de mişcare. Principalele reguli de igienă ortopedică a genunchiului sunt: . Menţinerea/ creşterea amplitudinii de mişcare. Echilibrarea forţei musculare a extensorilor şi flexorilor genunchiului.evitarea poziţiilor de flexiune maximă. Asigurarea stabilitaţii genunchiului. Asigurarea stabilităţii genunchiului.evitarea tocurilor înalte.mersul cu sprijin în baston.

Regulile „igienei ortopedice a genunchiului” 59 . Care sunt măsurătorile obligatorii în genuvarum şi genuvalgum? Etiologia şi clasificarea gonartrozelor. Obiectivele programului kinetic în reumatismele inflamatorii cantonate la nivelul genunchiului. Examenul obiectiv în gonartroză.Chestionar: • • • • • • • Particularităţile examenului obiectiv al genunchiului. Obiectivele kinetoterapiei în gonartroză.

Piciorul în afeciunile reumatice. încât să suporte în cele mai bune condiţii presiunile când axa lungă a acestuia este perpendiculară pe axa gambei. chiar parţială. Astfel. Piciorul este astfel constituit. Statica bolţii plantare Bolta plantară poate fi comparată cu o boltă arhitectonică. Astfel. De aici. spre calcaneu şi anteroinferior spre navicular. întărind architectural bolta. transmiterea tensiunilor de presiune se realizează prin intermediul tibiei la talus. Un toc de 2cm sau purtarea unui suport 60 . secţionarea acesteia. ducând la prăbuşirea bolţii plantare. Spre deosebire de bolta tehnică. inclusiv a mersului. şi V. modul în care se transmit forţele de presiune fiind influenţat în sens negativ sau pozitiv. de la calcaneu forţele se distribuie spre cuboid şi metatarsienii IV. Efectul este prăbuşirea bolţii plantare. Trabeculele osoase din substanţa spongioasă a tarsului şi metatarsului sunt dispuse paralel cu arcurile bolţii plantare. Afecţiunile reumatismale localizate la oricare dintre structurile componente ale piciorului au repercursiuni uneori invalidante asupra deplasării în spaţiu a individului.13. bolţile lor împreună formează o cupolă (Saymanowski). care îşi suportă greutatea prin forma şi aşezarea pieselor componente. Rolul încălţămintei nu este de neglijat în statica piciorului. Principiile şi recomandările necesare întocmirii programului de recuperare. Un toc excesiv de înalt accentuează presiunea asupra tarsului anterior. dar şi asupra menţinerii staţiunii bipede caracteristice omului. primul cuneiform şi primul metatarsian. reprezentând a treia pârghie principală a membrului inferior. calcaneul primind numai două cincimi din greutatea corpului. Piciorul în parctica reumatologică. Bolta plantară mai este susţinută de aponevroza plantară. când ambele picioare sunt alipite prin marginea lor medială. iar liniile de forţă mai puţin constante. iflamatorii şi degenerative. greutatea corpului uman nu poate fi menţinută decât prin întăriri suplimentare ale legăturilor dintre piesele osoase şi punctele lor de sprijin. amintim muşchii lungi ai gambei cu tendoanele lor plantare care joacă rol de chingă. Glezna (gâtul piciorului) şi piciorul alcătuiesc un tot funcţional. Sub această incidenţă presiunea se repartizează uniform la tarsul posterior şi la cel anterior. Dintre elementele importante cu rol în menţinerea activă a bolţii plantare. liniile de forţă se transmit în două direcţii: posteroinferior. adaptată structural celor două funcţii: statica şi locomoţia. cea a scheletului piciorului îşi are punctele de sprijin în mişcare.

valgum. există şase tipuri. alergare. cu examinarea bazinului şi a coloanei vertebrale dorsale şi lombare. iar cel lateral este arcul de sprijin (Charpey). Acelaşi lucru se întâmplă şi în cazurile în care calcaneul este ridicat de pe sol: poziţia” pe vârfuri” sau purtarea unui toc prea înalt la pantofi. în raport cu lungimea degetelor: egiptean. cu rol de susţinere. alternativ.plantar ortopedic evită apariţia piciorului plat sau ameliorează statica. în felul acesta. talusul fiind considerat ca o „cheie” a bolţii. factori importanţi în menţinerea piciorului în poziţie digitigradă. când în uşoară pronaţie. standard. balant). 61 . halux-valgus. egal I-II. consideră că nu ar exista o boltă de sprijin şi alta de mişcare. Examenul obiectiv al piciorului Examenul obiectiv al piciorului se va efectua în strânsă legătură cu cel al membrelor inferioare în totalitate. Staţiunea se realizează pe un picior. Examenul clinic al piciorului se începe cu stabilirea tipului de picior. cele două arcuri plantare nu sunt solicitate simultan. coborârea scărilor. În mers. la cealaltă. sărituri. ci o singură boltă care se adaptează funcţional la modurile variate de statică sau de mişcare. diformităţi ale unghiilor. În acest joc al bolţii există un moment în care metatarsienii mijlocii suportă apăsarea greutăţii. equin. care se deplasează spre partea anterioară a bolţii. degete în ciocan) sau ale piciorului (plat. toate capetele metatarsienilor devin. grec. scobit. dar şi muşchilor plantari. şi Robănescu N. Prin schimbul succesiv al bolţilor. Stâlpul posterior al bolţii dă inserţie tendonului tricepsului sural. Rădulescu Al. În cele ce urmează vom prezenta numai examenul obiectiv al piciorului. Clasic. varus. unde intervine efortul digitigrad. şi anume când sarcina se mută de la o boltă. Conform clasificării propusă de Lelièvre. când în uşoară supinaţie. se consideră ca arcul longitudinal medial al bolţii plantare este arcul de mişcare. Se va observa existenţa unor deformaţii ale degetelor (anomalii congenitale. în cazul când acesta s-a instalat. Inspecţia se va adresa mai multor elemente. care reprezintă rezultanta forţelor care se opun gravitaţiei. greutatea se transmite prin talus navicularului şi apoi metatarsienilor. pătrat şi halomegalic. pe rând. puncte de sprijin.

venoase). inserţia ligamentelor laterale. profunde şi reflexelor osteoteninoase. cât şi celor proprii ai piciorului. Bilanţul muscular se adresează atât muşchilor gambei. Controlul raporturilor reperelor osoase – maleole. interlinia articulaţiei mediotarsiene. retromaleolar medial.Bursitele (higromele) sunt cauzate de microtraumatisme repetate exercitate de încălţăminte asupra unei proeminenţe osoase. bursele seroase şi tecile sinoviale la nivelul retinaculului extensorilor. Se apreciază tonusul şi troficitatea muşchilor gambei şi piciorului. cât şi la gambă. O atenţie deosebită se acordă inspecţiei pielii. Modificările de sensibilitate se cercetează atât la picior. micoze etc. bursa seroasă retroahiliană. afecţiuni renale. Tumefierile în regiunile unde există burse sinoviale ridică problema unor inflamaţii ale acestora (mai frecvent a tibialului anterior şi a tendonului Achile). 62 . După testarea manuală a forţei musculare se va efectua testarea globală clinico-funcţională a grupelor musculare care asigură mişcările fundamentale ale piciorului. claudicaţia intermitentă. Aplitudinea de mişcare se va măsura cu goniometrul. Palparea va cuprinde mai multe etape. Edemul piciorului trebuie bine interpretat. cât şi generale(diabet. putând avea atât cauze reumatismale. articulaţiile metatarsofalangiene şi interfalangiene. cardiace. Se pot observa tofi gutoşi. Punctele dureroase se vor depista prin palparea cu pulpa indexului a anumitor zone: interlinia articulară talocrurală. Mobilitatea pasivă şi activă. Bilanţul vasculotrofic vizează: boala varicoasă. Bilanţul neurologic se adresează sensibilităţii superficiale. Studiul topografiei şi tipului zonelor de hiperkeratoză poate da informaţii asupra cauzelor şi repartiţiei anormale a presiunilor plantare. oscilometria. mai ales a celei plantare. baza metatarsienilor I şi V. Se determină temperatura locală. Este limitată in artrozele şi artritele articulaţiilor piciorului. palparea pulsului la artera pedioasă şi la artera tibială posterioară.

.reumatismele abarticulare. Deoarece centrul de greutate al corpului este situat sus(L2). Se determină conturul şi forma amprentei plantare. la care participă şi musculatura lojei anterioare a gambei (Pietrogrande.bolile metabolice cu localizare şi articulară.algoneurodistrofiile simpatice. Tipurile lezionale ale piciorului reumatismal Leziunile localizate la nivelul piciorului pot fi caracteristice anumitor afecţiuni sau pot reprezenta forme particulare de debut ale altora. Tratamentul kinetic de recuperare în afecţiunile piciorului. zonele de presiune la nivel plantar. ocazie cu care se conturează şi diagnosticul tulburărilor sprijinului pe sol. modificările survenite în timpul mersului.tumorile. .procesele degenerative. Joseph). . Dintre acestea amintim: . Recuperarea mersului Înainte de întocmirea programului recuperator. ci are o componentă dinamică importantă. .artritele reumatismale.traumatismele. glutei. triceps sural. în ortostatism. .infecţiile.tulburările statice. 63 . . Cauzele leziunilor localizate la nivelul piciorului. În aprecierea staticii piciorului trebuie ţinut cont de faptul că echilibrul omului în ortostatism nu este perfect static. .Studiul podoscopic. . trebuie efectuat un studiu amănunţit al staticii piciorului cu afecţiuni reumatismale. echilibrul nu ar putea fi menţinut fără acţiunea continuă a tonusului musculaturii antigravitaţionale: muşchii paravertebrali. cvadriceps femural. degetelor acestuia şi gleznei sunt multiple.

cât şi al forţei funcţionale a acestora. care să precizeze cât mai precoce orice tulburări ale sprijinului piciorului pe sol. • • • Aplicarea kinetoterapiei trebuie să fie cât mai precoce. În celelalte cazuri. în practica medicală curentă metodele specifice acesteia nu sunt suficient recomandate. Principii şi recomandări în alcătuirea programului de recuperare prin kinetoterapie Deşi kinetoterapia ocupă un loc central în reeducarea funcţională a mersului. La acestea se adaugă şi o forţă musculară bună sau foarte bună. cât şi mersul depind de buna funcţionalitate a tuturor articulaţiilor membrului inferior atât din punct de vedere al amplitudinii de mişcare. Diagnosticul morfologic trebuie completat cu un studiu funcţional. Ordinea în care se mobilizează 64 . În final. Pentru aplicarea corectă şi cu real folos a kinetoterapiei în reeducarea funcţională a mersului vă prezentăm câteva recomandări. când modificările statice şi dinamice ale piciorului sunt ireversibile. fugă. • Există situaţii în care tulburările morfofuncţionale sunt prezente la toate cele trei părţi ale piciorului. se fac exerciţii de mers. exerciţiile se execută din poziţia de decubit dorsal. • Înainte de întocmirea programului kinetic se va stabili gradul de reductibilitate a deformaţiilor piciorului şi de reversibilitate a leziunilor. Dacă deformaţiile sunt constituite. se recurge la kinetoterapie prea târziu. În cazurile reductibile şi reversibile. kinetoterapia este utilă numai postoperator. când articulaţiile sunt mobile kinetoterapia are două obiective principale: creşterea forţei grupelor musculare hipotrofice şi decontracturarea celor hipertone. tulburări ale mersului sau ale memoriei kinestezice şi coordonării mişcării membrelor. În reeducerea gleznei şi piciorului se recomandă mai multe metode. înainte de constituirea leziunilor osteocartilaginoase ireversibile şi a deformaţilor ireductibile. programele de kinetoterapie se vor întocmi separat pentru fiecare segment afectat. salturi şi jocuri. articulaţii.Atât ortostatismul corect. De cele mai multe ori. • Mobilizări pasive analitice. apoi şezând. se fixează cu o mână partea proximală a articulaţiei şi se mobilizează cu cealaltă mână partea distală. La început. trebuie să se stabilească cu precizie dacă acestea ţin de oase. continuânduse din ortostatism. de ligamente sau de muşchii periarticulari.

Biomecanica sprijinului plantar. În etapa următoare. • Principalii muşchi la care se aplică posturările sunt muşchii celor trei loji ale gambei. mediotarsiană. extensiunea degetelor. • • Mobilizările active se fac la început fără gravitaţie. Individualizarea programului va ţine cont de tipul deformaţiei. în final. kinetoterapeutul execută o mobilizare pasivă cu menţinerea articulaţiei şi a muşchilor în poziţia permisă de limitarea amplitudinii de mişcare permisă în articulaţie. de gradul de reductibilitate al acesteia. 65 . Care sunt tipurile lezionale ale piciorului reumatismal? Recuperarea mersului: principii şi recomandări. metatarsofalangiene şi interfalangiene. contra unei rezistenţe.articulaţiile piciorului este următoarea: talocrurală. în programul kinetic se introduc mobilizări active ce conţin mai multe mişcări analitice. intermetatarsiene. Chestionar: • • • • • Statica bolţii plantare. • Mobilizări active analitice în următoarea succesiune: flexiunea degetelor. apoi cu gravitaţie şi. Particularităţile examenului obiectiv al piciorului. Din combinarea diverselor mişcări analitice se pot concepe multiple exerciţii reeducative adaptate fiecărui caz în parte. flexiunea dorsală a piciorului. circumducţia la nivelul gleznei. substragaliană. de grupele musculare hipo-sau atrofice şi de cele hipertone sau cu tendinţă la retractură. abducţia-pronaţia piciorului. • Posturări. adducţia-supinaţia piciorului. extensorul scurt al degetelor. scurtul flexor plantar al degetelor şi al halucelui.

În acelaşi timp. ceea ce tensionează structurile articulare. Principiile generale ale kinetoterapiei în procesele inflamatorii articulare. capsulei articulare.14. procesul inflamator articular este cantonat la nivelul membranei sinoviale. caldă. spondilita anchilopoietică). bolile se încadrează în unul din cele trei stadii de evoluţie. Îngroşarea sinovialei şi excesul de lichid sinovial cauzează o presiune crescută intraarticulară. în funcţie de semnele clinice şi de durata procesului inflamator. cauze ale dezaxării şi deformării articulare. contractura musculară reflexă cauzează redoare articulară şi scăderea amplitudinii de mişcare pe grupele flexoare şi adductoare. Suferinţele articulaţiilor periferice. Indiferent de cauză. Cronicizarea procesului inflamator articular duce treptat la distrugerea cartilajului articular. leziuni capsulare şi ligamentare. importantă nu este denumirea bolii. din cauza inflamaţiei sinovialei. care devin foarte sensibile la orice încercare de întindere ale acestora (mişcare articulară). Dacă o articulaţie este tumefiată. lichidul sinovial este secretat în exces. prezintă clinic aceleaşi semne date de procesul inflamator articular. cauzând durerea. poliartrita reumatoidă. Unii autori descriu şi o fază „cronic activă”. dar pe o perioadă lungă de timp (ex. Procesul inflamator articular poate evolua în trei stadii-acut. indiferent de etiologie. contractura musculară este un mijloc reflex de protecţie a articulaţiei inflamate. 66 . dureroasă. Conduita kinetoterapeutică este dictată de realităţile clinice. subacut şi cronic. Cauzele deficienţelor funcţionale în bolile reumatice şi recomadări de recuperare ale acestora. în care procesul inflamator evoluează într-un grad scăzut. ci gradul în care sunt prezente semnele clinice amintite mai sus. cu mobilitatea limitată. tecilor şi burselor sinoviale.

fără a întinde ţesuturile. mobilizare prin suspendare şi scripetoterapie. utilizarea unor echipamente protective şi ajutătoare (ex. • menţinerea mobilităţii articulare: mobilizări pasive. În faza subacută se urmăresc: • • reducerea durerii şi a inflamaţiei: la fel ca la faza acută. un raport favorabil între activitatea şi repausul articular. repaus simplu în postura antalgică). • menţinerea forţei şi rezistentei musculare: exerciţii izometrice. pasivo-active. • menţinerea forţei musculare: exerciţii izometrice. terapie ocupaţională individualizată şi adecvată pacientului. dar la limita amplitudinii de mişcare posibilă se poate tenta o forţare pentru câştigarea amplitudinii maxime. exerciţii de mobilizare activă amplă contralaterală şi axio-periferică. active pe amplitudini maxime. pasivo-active. În faza cronic-activă se urmăresc: • combaterea inflamaţiei şi tendinitei distructive cu consecinţele acestora: posturări în conditii funcţionale. tracţiune uşoară în ax. dinamice cu rezistenţă progresivă. • menţinerea mobilităţii articulare: exerciţii pasive. 67 . menţinerea mobilităţii articulare: identic ca în faza acută. hidrokinetoterapie. orteze. activităţi ocupaţionale fără încărcare intensă.Obiectivele şi metodele kinetoterapiei în funcţie de faza evolutivă În faza acută se urmăresc: • reducerea durerii şi a inflamaţiei: imobilizare articulară (orteză. posturări. autopasive. periaj sau masaj cu gheaţă. • menţinerea forţei şi a rezistenţei musculare: exerciţii izometrice. bandaj gipsat. mişcări active cu rezistenţă. posturări în poziţii extreme (cu atele) alternante sau posturări simple în poziţii funcţionale. chiar forţate până la limita de toleranţă a durerii. obiecte casnice adaptate).

poliartrita reumatoidă. dar căile de conducere a acesteia spre muşchi sunt afectate. indiferent de boala reumatică pe care o prezintă pacientul. prin stilul de viaţă. spondilita anchilopoietică). aspectele clinice. Limitarea amplitudinii de mişcare cauzată de ţesutul moale apare în situaţiile în care mobilizarea unei articulaţii este restricţionată. contractura musculară. în cazul bolilor reumatice intră în discuţie numai sistemul nervos periferic care poate fi interesat de modificările morfopatologice articulare (de exemplu sciatica în hernia de disc).etiopatogenia. în majoritatea acestora. şi anume: sistemul nervos. care constituie obiectul de bază al recuperării prin kinetoterapie. arsurile etc. stadiul evolutiv. amintim: durerea care însoţeşte inflamaţia articulaţiei (exemplu. este luată în considerare numai în aprecierea modului de aplicare a metodelor kinetice alese. • • • comanda centrală de activare musculară nu mai pleacă în mod normal. 68 . muşchiul neprimind influxul nervos. Înainte de a stabili metodologia de recâştigare/ameliorare a mobilităţii articulare. până la blocarea totală a activităţii musculare. Cauzele scăderii/pierderii forţei musculare pot fi grupate astfel: • scăderea utilizării unui grup sau mai multor grupe musculare. în condiţiile în care muşchii primesc comenzi activatoare normale. îşi limitează amplitudinile maxime de mişcare articulară (exemplu. În urma restricţiilor de mobilitate se produc unele modificări adaptative.Cauzele deficitelor funcţionale în bolile reumatice şi recomandări de recuperare ale acestora prin kinetoterapie Manifestările bolilor reumatice. scăderea forţei musculare. sistemul muscular şi sistemul articular. Dintre cauzele restricţiei de mobilizare articulară. trebuie să cunoaştem cauzele care au determinato. decondiţionarea aparatului locomotor la sedentari şi la cei de vârsta a treia). metabolismul muscular patologic nu mai poate asigura o contracţie musculară normală. Modalităţi de refacere a amplitudinii de mişcare. spasmul muscular. Poate apărea şi la subiecţii care. comanda centrală există. În ceea ce priveşte sistemul nervos. sunt cauzate de afectarea unuia sau mai multor componente ale sistemului neuromusculoarticular. Boala reumatică. Pierderea forţei musculare este un deficit funcţional important.

răsucire.Pentru refacerea mobilităţii articulare prin interesarea ţesutului moale se recomandă: • • stretchingul muscular şi al ţesutului conjunctiv. Exerciţiile rezistive cresc forţa. aceasta putând fi izometrică. Pentru refacerea mobilităţii articulare prin interesarea articulară se indică: • • mobilizări: rulare. Există trei tipuri de exerciţii care folosesc rezistenţă la contracţie. Modalităţi de creştere a forţei musculare Metodele şi tehinicle folosite în tratamentul kinetic cu scopul creşterii forţei musculare se bazează pe substratul morfologic şi pe factorii de care depinde forţa de contracţie a unui muşchi. care persistă mai mult de 24 de ore. rezistenţa şi puterea musculară. compresie. trebuie să „lupte” cu o forţă externă care i se opune. • • Izometria cu o tensiune care reprezintă 20%-35% din tensiunea maximă posibilă menţine forţa musculară existentă. Exerciţiul rezistiv este un exerciţiu activ în care contracţia musculară. dinamică sau statică. Hipertrofia musculară şi deci. inhibiţia activă –numai pentru muşchi. Atenţie! Exerciţiile rezistive sunt contraindicate în inflamaţia articulară sau musculară şi în situaţii în care în timpul efectuării exerciţiului apare durerea articulară sau musculară. alunecare. Un muşchi nu poate să-şi crească performanţa dacă nu este antrenat prin exerciţiul rezistiv (T. Contracţia musculară izometrică trebuie să îndeplinească câteva condiţii. durata contracţiei izometrice şi lungimea muşchiului la care se execută izometria. tracţiune. izotonică şi izokinetică. manipulări. 1. 69 . creşterea forţei musculare se obţine atunci când izometria dezvoltă o tensiune de 60% din cea maximă a muşchiului antrenat. Sbenghe). Forţa externă care creează rezistenţa poate fi manulă (indicată atunci când forţa musculară este foarte slabă) sau mecanică (aparatele utilizate permit aprecierea valorii rezistenţei şi progresivitatea acesteia). în ceeea ce priveşte tensiunea dezvoltată în muşchi.

de asemenea. păstrează/recâştigă imaginea motorie. se recomandă ca exerciţiul izometric să fie precedat de un efort dinamic. cele mai utilizate în sălile de kinetoterapie sunt exerciţiile care utilizează contracţiile musculare izotonice. • În ceea ce priveşte lungimea muşchiului. se recomandă în scop terapeutic.pentru a obţine rezultate. antrenează în acelaşi timp şi muşchii sinergişti şi fixatori. tensiunea dezvoltată de muşchiul în izometrie depinde şi de „braţul momentului” muşchiului. În funcţie de valoarea rezistenţei aplicate. Există şi excepţii: un muşchi de forţă 2 îşi poate creşte forţa prin contracţii izotone în timpul mişcărilor fără gravitaţie sau. o şedinţă pe zi => „exerciţiu unic scurt izometric zilnic”. fără încărcare. La un muşchi de forţă 4 şi 5.grupajul se repetă de câteva ori pe zi.Rose recomandă o singură contracţie izometrică cu durata de 6 secunde. Pentru creşterea forţei musculare şi pentru obţinerea hipertrofiei musculare.• În ceea ce priveşte durata menţinerii tensiunii maxime posibile. forţa dezvoltată de acesta este cea mai mare la lungimea maximă iniţială. acestea având unele avantaje: determină o coordonare nervoasă mai bună. nu se obţine nici hipertrofia musculară şi nici creşterea forţei musculare. nu creşte forţa musculară. Pentru antrenarea forţei musculare. au ca efect creşterea forţei musculare numai dacă raportul dintre capacitatea muşchiului şi valorea rezistentei este adecvat. muşchiul trebuie să atingă 60% până la 70% din forţa maximă posibilă. -3. S-a demonstrat faptul că. Contracţia musculară izoronică. cât şi cele excentrice. T. care asigură o mai bună coordonare nervoasă şi „o încălzire” musculoarticulară. fără încărcare. Contracţia musculară izokinetică este o metodă care utilizează o aparatură specială care permite acomodarea rezistenţei pe tot parcursul amplitudinii de mişcare la o velocitate 70 . cu scopul hipertrofierii şi creşterii forţei musculare a muşchiului antrenat. prin mişcări libere sau stretching. cu gravitaţie când forţa este de 2. antrenează în mod egal toate fibrele musculare pe întreaga amplitudine de mişcare. Sbenghe recomandă grupaje de 3 contracţii izometrice de 6 secunde. Müller. cu pauză între contracţii de 20-30 secunde. Hettinger. Contracţiile dinamice cu rezistenţă atât cele concentrice. există mai multe tipuri de exerciţii care utilizează contracţia musculară izotonică. 3-5-6 secunde pentru o contracţie.

scade forţele compresive articulare la viteze mari. Această metodă are unele avantaje: muşchiul se contractă dinamic la capacitatea sa maximă pe întreaga amplitudine de mişcare.fixă. Care sunt cauzele scăderii forţei musculare? 71 . Modalităţi de creştere a forţei musculare. Chestionar: • • • • Care sunt obiectivele şi metodele kinetoterapiei în fazele acută şi subacută ale proceselor inflamatorii articulare? Limitarea amplitudinii de mişcare: cauze şi modalitatea de refacere a AM. nu există pericolul lezării musculare. în tot timpul exerciţiului.

You're Reading a Free Preview

Download
scribd
/*********** DO NOT ALTER ANYTHING BELOW THIS LINE ! ************/ var s_code=s.t();if(s_code)document.write(s_code)//-->