P. 1
Europa de Sud Est

Europa de Sud Est

|Views: 44|Likes:
Published by crisseu
Europa de Sud Est contemporana
Europa de Sud Est contemporana

More info:

Published by: crisseu on Sep 16, 2013
Copyright:Attribution Non-commercial

Availability:

Read on Scribd mobile: iPhone, iPad and Android.
download as PDF, TXT or read online from Scribd
See more
See less

07/06/2014

pdf

text

original

UNIVERSITATEA “AL.I.

CUZA” IAŞI FACULTATEA DE ISTORIE

Invăţământ la distanţă

EUROPA DE SUD-EST ÎN PERIOADA CONTEMPORANĂ
- ideologii, lideri, naţionalisme –
Autor: lect. univ. dr. Dan LAZĂR

Anul III Semestrul II 2007-2008

SUMAR INTRODUCERE.................................................................................................................3 I. MANIFESTĂRI POLITICE DE EXPRESIE NAŢIONAL-STATALĂ.......................16 a. Iugoslavismul...........................................................................................................16 b. Megali Idea...............................................................................................................27 II. MIŞCĂRI NAŢIONALIST-EXTREMISTE................................................................35 a. Organizaţia Revoluţionară Internă Macedoneană.....................................................36 b. Mişcarea Ustaša........................................................................................................44 III. LIDERI POLITICI.......................................................................................................54 a. Elefterios Venizelos (1864-1936)............................................................................54 b. Josip Broz Tito (1892-1980)....................................................................................59 c. Enver Hoxha (1908-1985)........................................................................................71 IV. ETNO-NAŢIONALISMUL IUGOSLAV POSTBELIC............................................77 a. Bosnia-Herţegovina: naţionalismul islamic.............................................................79 b. Croaţia: etno-centrismul...........................................................................................85 c. Serbia: naţional-comunismul...................................................................................92 d. Kosovo-Metohia: iredentismul albanez...................................................................98 ADDENDA Europa de Sud-Est astăzi..........................................................................................104

REFERINŢE BIBLIOGRAFICE.....................................................................................109 ISSN 1221-9363

2

INTRODUCERE

Interesul pentru studiul istoriei Europei de Sud-Est, predilecţia spre cercetarea cât mai atentă şi nuanţată a fenomenelor specifice acestui spaţiu constituie, până în ziua de astăzi, o continuă provocare. Istoria Europei de Sud-Est (sau a Peninsulei Balcanice? - iată, deja, un subiect de discuţie) a reprezentat încă din a doua jumătate a secolului al XIX-lea una dintre temele favorite faţă de care istoricii - şi nu numai aceştia - au manifestat o aplecare constantă, cu rezultate care stârnesc, până în ziua de astăzi, interesul reprezentanţilor breslei. Istoria acestui spaţiu se scrie, de aproape 150 de ani, cu aceeaşi fervoare. În continuare, un autentic „spirit pătimaş” se face simţit – fără a fi neapărat şi desuet – în impresionanta producţie de carte care are drept subiect Europa de Sud-Est, spre satisfacţia intelectuală a celor care urmăresc fenomenul, sau sunt familiarizaţi cu acesta. Despre această parte a continentului avem, în continuare, veritabile certitudini, după cum tot dinspre acest colţ al Europei sosesc mereu ştiri, date şi informaţii care contrazic exact ceea ce s-a crezut demult rezolvat, explicat şi clasificat riguros în arhive. Despre această parte a continentului avem doar sentimentul că se ştie aproape totul, avem numai iluzia confortului intelectual, generat de miile de titluri care se doresc exhaustive. O istorie „imparţială” a Europei de Sud-Est încă nu a fost scrisă şi, probabil, acest lucru nici nu va fi posibil. Stau mărturie producţiile istoriografice ale marilor şcoli: britanică, germană, franceză şi italiană, precum şi ale istoricilor din spaţiul bulgar, iugoslav sau grecesc. Avem de fapt, până astăzi, „Istorii” ale Europei de Sud-Est, cele mai multe dintre acestea excelente; meritul lor fundamental este, în opinia noastră, acela că reuşesc în continuare „să provoace”, că pot să deschidă „alte uşi” spre noi şi utile investigaţii în domeniu. Interesul pentru studierea istoriei Europei de Sud-Est a avut, încă de la început, puternice resorturi de ordin politic. Fenomenul este explicabil, dacă avem în vedere efervescenţa regiunii, transformările – uneori radicale – care s-au petrecut în spaţiul balcanic în secvenţe de timp extrem de scurte, precum şi implicarea constantă a Marilor 3

Limba lui se vorbeşte oficial. ci macedonean. Croaţilor şi Slovenilor. La 91 de ani află. vechea Macedonie iugoslavă . Nu întâmplător. În 1919 aude că de acum este cetăţean al Regatului Sârbilor. Putea fi chiar bulgar. iar ţara este mare şi mult mai prosperă. Nu a fost iugoslav. Albania este o creaţie a începutului de secol XX. o viaţă atât de lungă. deşi seamănă mult cu a sa.” Scenariul mai sus imaginat se poate aplica şi istoriografiilor naţionale din Balcani. trecând prin şcolile bulgară. Are 41 de ani şi aparţine Albaniei Mari. dar asta li s-a întâmplat doar cunoscuţilor săi din răsăritul Macedoniei. care. 1912-1913. la sfârşitul „Marelui Război”. iar Macedonia sa devine republică.Puteri în arealul sud-est european. fluiditatea spaţiului balcanic şi-a pus cu prisosinţă amprenta asupra paginii scrise. aşa cum este astăzi denumită. Cele mai multe sunt tributare comenzii politice. Obosit de istorie. unde compatrioţi îi sunt croaţii. I se cere să înţeleagă că declaraţia de independenţă a Parlamentului de la Skopje este spre binele său şi al noii sale patrii. aşa cum ei le-au înţeles. leitmotivul acestora pare a fi condiţionat de celebrul adagiu latin al lui Thomas Hobbes. fără să ştie ce a fost. Tot atunci află că patria lui se cheamă de acum Serbia. încercarea Greciei de a tranşa definitiv. De acum. pentru care anii 1908 şi 1919 au o semnificaţie majoră. este comunistă. slovenii. căruia i-a fost imprimat. La rândul ei. Toate aceste evenimente au marcat puternic scrisul istoric din Balcani. din Leviathan: „bellum omnium contra omnes / războiul tuturor împotriva tuturor”. 1908. disputa cu rivalul istoric Turcia s-a încheiat pentru aceasta cu o umilinţă de proporţii „homerice”. Momente precum 1878. un istoric originar din FYROM – Fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei. întrucât se află pe teritoriul Imperiului Otoman. la fel ca şi Bulgaria. îi este loial lui Tito. sub turci. „exploatat” de către cei de la Belgrad. într-o altă ţară. Nu contează că ţara lui are un nume pe care grecii nu îl tolerează şi pe care Atena a „sugrumat-o” economic şi politic. de ce nu. în exterior. din nou. Se numeşte Iugoslavia. 1991-1995 şi 1999 reprezintă tot atâtea străduinţe şi în plan istoriografic de justificare şi de explicare a prezenţei unor terţi în regiunea balcanică. Macedonia. 1918 reprezintă pentru sârbi împlinirea aspiraţiilor lor naţionale. conform noii împărţiri a regiunii sale natale. Chiar crede că este iugoslav şi îmbătrâneşte cu această convingere. de altfel perfect plauzibil: „Branko s-a născut în 1900 la Skopje. 1914-1918. Începând cu Jovan Cvijić. ba chiar şi bosniecii. greacă sau albaneză. Branko moare. fondatorul istoriografiei moderne sârbe. este totuşi impusă de la Belgrad. 4 .a imaginat următorul scenariu. că trebuie să înveţe într-o nouă limbă. 1940-1945 sau. La sfârşitul războiului află că trăieşte. Până la 13 ani merge la şcoală. La maturitate constată că Germania şi Italia l-au făcut albanez. că totul nu a fost decât o iluzie. cu adevărat. dar o dezamăgire pentru croaţi şi sloveni. iarăşi. o ţară nouă. adică Űsküb.

inexorabil, spiritul vindicativ şi revanşard. Atenuat în perioada comunistă, el a explodat în ultimul deceniu al secolului trecut, odată cu declanşarea războaielor civile care au dus la prăbuşirea Iugoslaviei, „ţara-etalon” a complexităţii spaţiului balcanic. 1 Nici o altă regiune a Europei nu cunoaşte o atât de profundă diversitate culturală, etnică, lingvistică şi confesională precum aceea care se întâlneşte în Peninsula Balcanică, după cum, în nici o altă parte a continentului, soluţiile ieşirii din crize nu s-au lăsat atât de mult aşteptate. Semnificativ pentru această stare de lucruri este ceea ce afirma, acum aproape şapte decenii, un fin expert în problematica Europei Centrale şi de Sud-Est, istoricul şi politologul american Joseph Roucek: „Până în ziua de astăzi (1939, n.n.) Balcanii au rămas un exemplu izbitor de lipsă de unitate geografică, etnică, lingvistică, religioasă, culturală şi politică”. Percepţia lui Roucek este cât se poate de corectă şi ea scoate la suprafaţă două fenomene majore, care au marcat evoluţia şi destinul acestui spaţiu: pe de o parte, amestecul de populaţii, rezultat al primelor migraţii, ulterior cronicizat de către stăpânirea otomană prin deportări sau prin provocarea exodului unui grup etnic – bežanija / bejenia; pe de altă parte, însuşirea de către noul establishment politic propulsat la putere de războaiele balcanice a modelului proiectat de către istoricii romantici, care prezintă propria istorie şi civilizaţie ca fiind mai veche şi superioară celei a popoarelor vecine. Nu întâmplător, titluri referitoare la „atrocităţile” bulgarilor în Macedonia sau Tracia, la „masacrele” comise de albanezi în Kosovo sau în Sandjak au fost publicate cu o plăcere maladivă în zeci de broşuri după încheierea războaielor balcanice, tema păstrându-se pe un palier al interesului constant atât în perioada dintre cele două războaie mondiale, cât şi în anii din urmă.

Europa de Sud-Est sau Peninsula Balcanică ? Dacă din punct de vedere geografic numele de Peninsula Balcanică, ca unitate geomorfologică, nu poate fi amendat decât, eventual, în ceea ce priveşte acurateţea sintagmei 2, sub raportul geografiei umane nuanţele, precizările şi, mai ales, contestările reprezintă un capitol ale cărui încheieri nu se întrevăd, cu claritate, nici până în ziua de
Răspunsul autopersiflant la întrebarea „Ce este Iugoslavia?” l-au dat iugoslavii înşişi: Iugoslavia a fost o ţară care a avut 7 vecini, 6 republici, 5 popoare, 4 limbi, 3 religii, 2 alfabete şi 1 conducător, Tito. 2 La sfârşitul secolului al XVII-lea, geograful german Gatterer făcea propunerea ca cea de a treia peninsulă meridională a Europei să se numească Haemus. Un alt geograf german, Karl Ritter, avansează la sfârşitul secolului al XIX-lea denumirea de Peninsula Greacă. După ştiinţa noastră, actuala denumire de Peninsula Balcanică aparţine geografului Zeune şi s-a impus ca atare pe parcursul secolului al XIX-lea.
1

5

astăzi. Fenomenul îşi are explicaţiile sale, iar adversarii au mizat, în primul rând, pe încărcătura semantică profund negativă pe care cuvântul balcanic a dobândit-o în ultimele două secole. Din punct de vedere geografic, propulsarea denumirii de Peninsula Balcanică în limbajul de specialitate a fost urmarea firească a străduinţelor depuse de oamenii de ştiinţă în vederea identificării unei diviziuni geografice obiective, bazată exclusiv pe cuantificarea caracteristicilor fizice ale acestei subdiviziuni a continentului european. 3 În pofida acestui fapt, Croaţia refuză să mai fie tratată drept o ţară balcanică chiar şi sub raport geografic, Grecia se consideră, mai curând, o ţară mediteraneeană, iar Albania, în anii din urmă, „un dar al Adriaticii”. Mai mult, dacă extrapolăm diversitatea Balcanilor la unităţi de acelaşi tip, se constată că, de pildă, în Peninsula Iberică apropierile sunt evidente: spaniolii (castilienii), catalanii, galicienii şi portughezii posedă elemente de civilizaţie similare, nemaivorbind de unitatea confesională şi asemănarea lingvistică. Peninsula Italică se „contopeşte” cu statul italian, iar în Scandinavia identitatea religioasă, bazată pe confesiunea reformată, precum şi apropierea etnică, lingvistică şi istorică sunt de domeniul evidenţei. În anii „Războiului rece”, Cortina de Fier a impus noi clivaje. Grecia, membră a Alianţei nord-atlantice, devine avanpostul Occidentului în Balcani, poziţie întărită odată cu intrarea acesteia în Comunitatea Economică Europeană, în anul 1981. Vechile legături politice şi diplomatice, precum şi tradiţionalele relaţii economice cu statele balcanice aproape că dispar, ele fiind radical reorientate. Conştiinţa divizării politice a fost atât de vie, încât Grecia a încetat să mai fie percepută ca o ţară balcanică, apartenenţa sa la lumea occidentală fiind pe deplin fructificată. Un alt concept tradiţional, cel de Europa Centrală, a încetat, din motive similare, să mai fie operaţional. Astfel, după cel de-al doilea război mondial Grecia a fost „extrasă” din lumea balcanică, fiind asociată flancului sudic al NATO, împărtăşind împreună cu Portugalia, Spania şi Italia destinul mediteraneean. Din perspectivă geopolitică, Peninsula Balcanică cuprinde, de acum, un stat occidental şi mediteraneean deopotrivă, am numit Grecia, dar şi state comuniste, precum Albania, Bulgaria şi Iugoslavia. La rândul ei şi lumea comunistă balcanică se redefineşte: statul albanez alege calea cvasiizolării, iar Iugoslavia lui Josip Broz Tito

În opinia multor specialişti, Munţii Balcani – Stara Planina din Bulgaria nu pot defini ca atare regiunea. Acest lanţ muntos nu este relevant nici pentru Grecia continentală, nici pentru litoralul dalmat al Alpilor Dinarici, nici pentru Câmpia dunăreană, care fertilizează nordul Serbiei. Cât despre vreo apropiere, fie aceasta şi geografică, între aceşti munţi şi regiunile Albaniei, Muntenegrului sau Bosniei-Herţegovinei nici nu poate fi vorba.

3

6

marşează pe calea relaţiilor cordiale cu „lumea liberă”. Rămâne, însă, o ţară estică, la fel ca şi vecina sa Bulgaria, sau ca fostele state central-europene Ungaria şi Ceho-Slovacia. Căderea Zidului Berlinului în toamna anului 1989 a resuscitat, aproape inevitabil, vechile solidarităţi balcanice greco-sârbe, după cum, la fel de natural, animozităţile dintre Atena şi Tirana, sau dintre greci şi macedonenii slavi au ieşit pregnant la suprafaţă. Totuşi, conform opiniei istoricului şi sociologului Georgios Prevelakis, se poate vorbi de o matrice balcanică indubitabilă, de un nucleu reprezentativ pentru regiune: este avută în vedere axa imaginară Belgrad-Sofia-Salonic-Atena-Tirana-Sarajevo-Belgrad, care ar continua să fie definitorie, sub raport socio-uman şi al mentalului colectiv, pentru Peninsula Balcanică ca atare. Concluzia se impune de la sine: Balcanii sunt o noţiune relativă, care poate fi golită de conţinut, sau nu, în funcţie de unghiul din care ei sunt priviţi, măsuraţi şi analizaţi. De fapt, refuzul apartenenţei la Balcani şi mai cu seamă la lumea balcanică a popoarelor care locuiesc în această regiune are raţiuni mai degrabă de ordin semantic. Winston Churchill spunea, la un moment dat, că „Balcanii produc prea multă istorie.” La rândul său, Stalin a apreciat, cu maliţiozitate, că „Balcanii sunt curtea din spate a Europei”. Georges Duhamel vedea în Balcani o capcană pentru diplomaţi, un purgatoriu pentru Occident, un rezervor de catastrofe, pe scurt „Asia internă a Europei noastre”. Pentru alţi exegeţi, a fost la fel de limpede că „Balcanii produc atâtea graniţe câte doresc liderii lor.” Folosirea insidioasă, până în ziua de astăzi, a celebrei sintagme Balcanii – butoiul cu pulbere al Europei, obstinaţia cu care, în continuare, Peninsula Balcanică este privită ca loc ce este opus „prin moravuri, cultură şi nivel de viaţă Occidentului” [André Blanc], uzitarea excesivă a termenului balcanizare, de regulă în sensul cel mai negativ, au obligat, fatalmente, înseşi naţiunile din Balcani să-şi redefinească statutul. „Astfel stând lucrurile, Peninsula Balcanică reprezintă mai degrabă o temă de studiu, decât o mare regiune”, este de părere Georgios Prevelakis. Există o categorie de exegeţi care continuă să creadă în destinul tragic al istoriei Balcanilor şi să refuze ideea – aproape frivolă – că „Balcanii există în primul rând în minţile oamenilor şi apoi pe teren”. Scepticismul acestora a fost alimentat cu prisosinţă de războaiele care au sfâşiat Iugoslavia începând cu anul 1991 şi ale căror consecinţe de un tragism incredibil pentru lumea europeană (dar nu şi pentru cea balcanică!) se repercutează, până astăzi, asupra întregului continent. Începând cu Hermann Keyserling, care vede în Balcani o regiune a „diplomaţiei tenebroase”, un „teritoriu al vrajbei eterne”, continuând cu Edmund Stillmann şi ajungând la Samuel Huntington, adepţii teoriei potrivit căreia în Balcani nu s-a schimbat 7

asupra diferenţelor şi divergenţelor ireconciliabile existente în regiune. cea mai clară linie de demarcaţie dintre civilizaţii şi mentalităţi din întrega Europă: cea dintre creştinism şi islamism. puterea şi prosperitatea rămân neatinse de necontenita prefacere a lumii. Edmund Stillmann scria. ideologic sau istoric. atunci când aduce în discuţie o problemă referitoare la acest spaţiu. atitudinile rusofile s-au opus funciar celor germanofile. 4 Parafrazând un mare om de stat al regiunii – regele Alexandru al Iugoslaviei – despre Europa de Sud-Est se vorbeşte mai mult în saloanele diplomatice. Apetenţa pentru sintagma Europa de Sud-Est este încă vie. cât şi prin publicaţia de ţinută intitulată Révue des Études Sud-Est Européennes. aici. aşa cum instituţia similară de la Salonic – la fel de celebră – se numeşte „Balkanikó Institouto” / „Institute for Balkan Studies”. în mediul istoriografic românesc atât prin existenţa „Institutului de Studii SudEst Europene”. atât Barbara Jelavich cât şi Stevan Pavlowitch plasează şi România în arealul balcanic. iar cele două blocuri militare – NATO şi Pactul de la Varşovia – au avut graniţă comună. Aşezământul omolog de la Belgrad poartă însă numele consacrat de „Balkanoški Institut”. Balcanii sunt dezminţirea categorică a oportunismului superficial. s-a spus. de valenţele culturale. acum mai bine de patru decenii. întruchipată de Iugoslavia titoistă. o încărcătură semantică şi valorizatoare aproape similară cu aceea care a fost atribuită Balcanilor. bunăoară. Balcanii au cunoscut experienţa cvasi-izolării. precum şi Dunărea sunt repere suficient de solide pentru localizarea acestui areal – întregită. la rândul ei. Diferenţele apar doar la nivelul confortului intelectual. Poate şi din aceste motive.” A doua sintagmă – Europa de Sud-Est – poartă. conotaţia geografică a termenului – se admite. fie acesta de ordin politic. Europa de Sud-Est aduce cu sine. Sava. sud-est european. care tind să dea acestui univers un caracter relativ unitar. Pe aici trece. râurile Drava. experimentul statului multinaţional a încercat să supravieţuiască alături de cel al statului naţional uni-etnic. iar despre Balcani numai pe câmpul de bătălie. că „Balcanii constituie un avertisment sever pentru cei care confundă zece ani din viaţa unei naţiuni cu eternitatea. Marea Egee. orice demers ştiinţific care are în vedere problemele Europei de Sud-Est pare scutit ab initio de orice parti pris. că Marea Adriatică. În plus. în primul rând. dintre civilizaţia de tip otoman şi cea de sorginte bizantină. politice şi de civilizaţie. dintre ortodoxie şi catolicism. prin Albania lui Enver Hoxha. în general. în opinia noastră. dintre lumea orientală şi cea occidentală. dar şi aceea a nealinierii. În sintezele consacrate istoriei Balcanilor. pentru cei care cred că prestigiul naţional.aproape nimic pe parcursul ultimului secol insistă. 4 8 . cu acribie. Astfel.

în scurtă vreme. criza identitară a populaţiei slavo-musulmane vorbitoare de limbă sârbo-croată a dus la emergenţa conceptului de naţiune islamică. în direcţia asumării noilor identităţi naţionale şi. uneori decisiv. Plauzibilă în contextul prăbuşirii Imperiului Otoman. şi care au făcut. destinul acestei părţi a continentului atât în epoca dintre cele două războaie mondiale. la coagularea unor noi formule statale. Aşa se explică.*** Cursul de faţă îşi propune să aducă în faţa studenţilor interesaţi de istoria contemporană a Europei de Sud-Est câteva probleme. generat atât de schimbările dramatice care s-au petrecut în acest spaţiu în ultimul secol şi mai cu seamă la sfârşitul acestuia. majoritatea acestora fiind excelent elaborate şi structurate. iar drapelul de stat este cel al vechiului imperiu al lui Alexandru cel Mare. pe versurile poetului aromân Aleksandru Stavri. spre exemplu. pe parcursul mai multor ani. în ansamblul lor. care s-au dorit a fi şi viabile. să apară. Intenţia noastră a fost aceea de a scoate în evidenţă unele dintre fenomenele şi atitudinile care au marcat puternic. Catastrofa militară din Anatolia a readus Atena la condiţia de veşnic pretendent la fotoliul de „lider al Balcanilor”. Mai mult. La rândul ei. cele mai multe dintre consecinţele acestor probleme se fac simţite până în ziua de astăzi: în plan politic. dar şi de relativitatea soluţiilor adoptate. la sfârşitul primului război mondial. clasa politică de la Atena. proiectul naţional pe care îl propune grecilor. efervescenţa iugoslavismului. de asemenea. deocamdată. Credinţa care ne-a animat în demararea acestui proiect s-a bazat pe constatarea faptului că tema prezintă – cu atât mai mult în mediul academic – un interes real. melodia lui Ciprian Porumbescu Pe-al nostru steag. cultul lui Josip Broz Tito este foarte popular. în mentalul colectiv. obiectul cercetărilor noastre. 5 Cele mai multe dovezi sunt furnizate de spaţiul ex-iugoslav. Aceasta poate fi uşor identificată şi folosită datorită multitudinii de sinteze care au în vedere Europa de Sud-Est. a căror viabilitate întârzie. mausoleul său de la Belgrad beneficiind de gardă militară. iar „Marea Idee” s-a metamorfozat într-un concept golit de substanţă. mai cu seamă. în diplomaţie. puţin sau aproape deloc cunoscute. Am respins dintru început ideea de prezenta o istorie factual-evenimenţială a Balcanilor. dar inflamată de ideea potrivit căreia statul elen avea şansa unică şi nesperată de a-şi desăvârşi unitatea teritorială aşa cum doar grecii o înţelegeau. în Serbia. viziunea asupra „Marii Grecii” se va transforma. rebotezată Hymni i flamurit / Imnul drapelului. Ne-a interesat. 9 . la finele aceluiaşi război. din 1913. 5 Am dorit să punem accentele pe curentele politice de extracţie naţională care au dus. Macedonia nu are încă un nume recunoscut de comunitatea internaţională. în propriul său coşmar. cât şi în perioada postbelică şi care au avut reverberaţii puternice asupra societăţilor sud-est europene. În Bosnia-Herţegovina. Albania foloseşte ca imn naţional.

cu precădere. Organizaţia şi-a prelungit activitatea în diaspora până la mijlocul anilor `70. inflamate de actele de violenţă extremă provocate de către ORIM pe teritoriul celor trei state. adepţii acesteia militând prin mijloace paramilitare pentru crearea unui stat macedoslav independent. în cazul Regatului Sârbo-Croato-Sloven. Fireşte. formele de manifestare au fost diferite de la ţară la ţară. Două curente naţionalist-extremiste s-au manifestat cu o deosebită violenţă: Organizaţia Revoluţionară Internă Macedoneană şi Mişcarea Ustaša. acutizarea unora dintre aceste mişcări a avut drept catalizator şi interpretarea în manieră proprie a prevederilor sistemului de pace de la Paris-Versailles – aşa cum se va întâmpla în Bulgaria – sau.Apariţia. Prima organizaţie a vizat. Pornită iniţial ca o mişcare care s-a dorit reprezentativă pentru aspiraţiile poporului croat spre autonomie lărgită în cadrul Iugoslaviei. tensiunile sârbo-bulgare şi greco-bulgare. organizaţia sârbă Ujedinjenje ili smrt / Unitate sau moarte. iniţiatorii asasinării regelui Alexandru. după consacrata formulă a lui Stefan Zweig – aparţin. fără îndoială. crearea unui climat de profundă instabilitate în regiune. momentele de graţie ale istoriei – „clipele astrale”. Din această perspectivă. precum şi întemeietorii statului fascist croat din perioada anilor 1941-1945. Ustaša a fost organizaţia care a pus sub semnul întrebării în cel mai înalt grad precaritatea construcţiei statale iugoslave de la 1918. ustaşii vor fi ulterior. Totodată. responsabilă de atentatul de la Sarajevo. din 28 iunie 1914. Aşa cum este bine ştiut. în cea mai mare măsură. Literatura de specialitate a pus diverse accente pe implicaţiile pe care mişcările anarhiste din Balcani le-au avut în declanşarea unor evenimente cu urmări neprevăzute. o întreagă mitologie a răzbunării croită pe o istorie a frustrărilor a dus şi în perioada interbelică la apariţia şi dezvoltarea mişcărilor de sorginte naţionalistă şi extremistă în toate statele din Peninsula Balcanică. Ca atare. Ocultarea realităţii nu i-a împiedicat însă pe aceiaşi reprezentanţi să dedice 10 . dezvoltarea şi formele de manifestare ale extremismului naţionalist din Balcani reprezintă o altă constantă a perioadei. emergenţa radicalismului politic al liderilor croaţi faţă de impunerea în statul multinaţional a sistemului hipercentralizat sârbesc. au fost de natură să aducă grave prejudicii relaţiilor interbalcanice. de unde a iniţiat o serie de atentate care au vizat interesele iugoslave şi personalul de origine sârbă al misiunilor diplomatice. cea mai cunoscută dintre acestea fiind. în corelaţie cu evoluţiile politice din statele respective şi cu gradul de toleranţă manifestat de guvernele epocii. geniului politic şi inspiraţiei marilor oameni de stat. La rândul ei. cu sprijinul ORIM. Istoriografiile marxiste din Balcani au eludat această perspectivă „elitistă” asupra trecutului şi au insistat cu precădere asupra rolului maselor în istorie. aflate oricum după anul 1919 într-un echilibru precar.

a Traciei occidentale. Din motive de strategie. Ghiorghi Dimitrov sau Enver Hoxha l-au avut în destinul propriilor ţări. Destinul acestora a fost. Recrudescenţa iredentismului albanez din Kosovo. Elefterios Venizelos. Au crezut în mitul revoluţiei mondiale şi în infailibilitatea luptei de partizani. Au fost lideri ai partidelor comuniste iugoslav şi albanez în ilegalitate. Albania a devenit un „stat ermetic”. Lui i se datorează alipirea la teritoriul naţional a Cretei. au activat în Comintern. în 1913. cultural. De cinci ori prim ministru – între 1910 şi 1932 – el a fost artizanul desăvârşirii unităţii statale a naţiunii greceşti.tomuri întregi rolului „covârşitor” pe care Josip Broz Tito. Iugoslavia şi Albania fiind din acest punct de vedere cazurile particulare ale istoriei comunismului european. întrucât impactul prezenţei sale pe scena politică a Greciei a fost unul fundamental. dar şi din interes personal. personalităţile „burgheze” au avut parte de tuşe întunecate. Iugoslavia va cunoaşte experienţa titoismului. Istoriografia elenă continuă să îi dedice studii importante. au avut aceeaşi viziune stalinistă privitoare la lupta de clasă şi la necesitatea preluării puterii în numele clasei muncitoare. rezultatul strict al realităţilor iugoslave. cu oraşul Salonic. ilustrarea unor figuri celebre ale vieţii politice balcanice a fost mai mult decât necesară. Aeroportul Internaţional din Atena poartă numele lui Elefterios Venizelos. spre exemplu. destinele celor doi s-au despărţit. a Traciei răsăritene şi a unei bune părţi din arhipelagul grecesc. conforme cu principiile „adevărului marxist”. contribuţia acestora la modificarea radicală a profilului ideologic. Cazul regelui Alexandru al Iugoslaviei este simptomatic. întrucât Hoxha l-a considerat pe prietenul său Tito un adevărat mentor. până la un punct. merită o atare atenţie. Au preluat puterea fără ajutorul nemijlocit al Armatei Roşii şi cu acordul tacit al celei mai mari părţi a populaţiei. în 1919. s-au distanţat vehement de Stalin – nu şi de stalinism. Pe de altă parte. în cazul lui Hoxha – pentru a pune în operă propria lor viziune despre societatea socialistă. dar care a fost. 6 În ceea ce îi priveşte pe Josip Broz TitoTito şi Enver Hoxha. iar memoria îi este cinstită până în prezent cu aceeaşi deferenţă. urmat de măsurile punitive luate de către autorităţile sârbe în provincie. un hibrid social-economic invidiat. 6 11 . economic şi politic al statelor pe care le-au gestionat cu mână de fier aproape jumătate de secol este una fundamentală. în fapt. în 1920. i-a transformat în cele din Foarte multe dintre aşezămintele culturale şi sociale din Grecia contemporană îi cinstesc memoria. similar. Din aceste considerente. Din acest punct. în care dictatura comunistă a instituit cel mai draconic sistem politic pe care Europa l-a cunoscut şi ale cărui dimensiuni reale nu au fost nici până astăzi pe deplin clarificate. Epirului şi a unei părţi din Macedonia. Au cochetat cu ideea cooptării Albaniei în federaţia iugoslavă ca o prezumtivă a şaptea republică.

ale intoleranţei de tip tribal şi ale spiritului autoritarist. atât pe frontul ideologic. imposibil de întâlnit în oricare altă ţară comunistă. legate mai cu seamă de mecanismele care au generat un război interetnic de o asemenea duritate. războaielor inter-tribale africane – într-o ţară ai cărei cetăţeni au circulat şi au lucrat în majoritatea statelor occidentale din Europa ? 8 Numele oficial al provinciei este Kosovo-Metohia. Slăbirea accentuată a autorităţii federale. care. Sarajevo sau Ljubljana. cele mai multe fiind pertinente. purtat tocmai de aceia care. Aici şi-au expus principiile militanţii Franjo Tudjman şi Alija Izetbegović. Dincolo de ipocrizia sloganului. după moartea lui Tito. Mişcările cu caracter secesionist. el va cunoaşte o vizibilă revigorare şi va îmbrăca formele clasice de manifestare doar după dispariţia liderului iugoslav. autorităţile sârbe dorind să sublinieze prezenţa masivă a salbei de mănăstiri ortodoxe din regiune. decenii la rândul. vor fi trecut aparent neobservate derapajele verbale şi cele de atitudine promovate în numeroasele cercuri de dezbateri înfinţate la Belgrad. în cel mai sângeros teatru de război cunoscut de Europa după 1945. toate sădite în conştiinţa publică cu mult înainte de declanşarea războaielor civile 7.urmă pe cei doi în inamici ireconciliabili. în spatele acestei lozinci lipsită de substanţă s-au aflat liderii politici. Nu s-a dat însă un răspuns plauzibil la întrebarea: cum a fost posibilă petrecerea atâtor atrocităţi – specifice. Numele lor au devenit – în măsuri diferite – simboluri ale urii interetnice. în iunie 1991. asistăm în Iugoslavia la recrudescenţa iredentismului albanez din provincia sârbă Kosovo-Metohia 8. Alija Izetbegović în Bosnia-Herţegovina şi Slobodan Milošević în Serbia au dezavuat la unison vechea doctrină titoistă şi au transformat Iugoslavia. cei doi vor reveni în forţă pe scena publică la începutul anilor `90. S-a glosat mult după izbucnirea războiului civil din Iugoslavia. survenită în 1980. Pedepsiţi de regim. au apărut în spaţiul iugoslav încă de la sfârşitul anilor `60. fuseseră educaţi în spiritul doctrinei titoiste a unităţii şi frăţiei / bratstvo i jedinstvo. în numele naţionalismului. au căutat să atragă atenţia asupra unor probleme de ordin interetnic din Iugoslavia lui Tito. 7 12 . Franjo Tudjman în Croaţia. în legătură cu aşa numitele cauze profunde care au dus la declanşarea primului mare conflict din Europa de după încheierea celui de-al doilea război mondial. transformându-se în protagoniştii dramei iugoslave. Într-o ţară în care dezbaterile publice şi polemica aparţineau unui univers social deja consacrat. mai curând. diminuarea sistematică a elementului etnic sârbesc în aparatul de Există multe explicaţii cu privire la declanşarea războaielor civile din Iugoslavia în 1991. deopotrivă cu sârbul Milošević. Totodată. Deşi originile sale sunt cu mult mai vechi. cât şi pe cel naţionalist. Zagreb. în faza lor embrionară. Amploarea şi dimensiunile ostilităţilor au provocat o serie întreagă de întrebări. în numele propriilor etnii.

legate de însăşi raţiunea rămânerii în cadrul statului multinaţional. Astfel. precum şi cercurile naţionaliste de la Zagreb. 13 . croaţii şi slovenii au folosit-o doar ca pretext pentru promovarea propriilor interese. liderii de opinie ai comunităţii albaneze din Kosovo – se detaşează Ibrahim Rugova – serviciile speciale de la Tirana. din cauza imensului clivaj cultural. cât şi pentru pregătirea opiniei publice în vederea unor schimbări de substanţă. Dezavuarea Serbiei ca „opresor” a reprezentat şansa ideală atât pentru repunerea în discuţie a statutului dominant al acesteia în cadrul federaţiei. Problema Kosovo s-a constituit. în detonatorul exploziei Iugoslaviei la începutul ultimului deceniu al secolului al XX-lea. ei au manifestat o profundă antipatie pentru albanezi ca grup etnic. economic şi social dintre nord-vestul „bogat” şi sud-estul subdezvoltat al federaţiei iugoslave. adepţii secesiunii Iugoslaviei s-au folosit de problema kosovară pentru urmărirea propriilor ţeluri. precum şi anularea acestui statut în anul 1989 au constituit elemente suficiente şi necesare pentru declanşarea primelor forme de manifestare a secesionismului în statul multinaţional iugoslav. dacă musulmanii bosnieci simpatizau cauza albaneză din motive de identitate confesională. Mentorii acestui tip de reacţie au fost. interesate în destabilizarea Iugoslaviei plurietnice. Din această perspectivă. Sarajevo şi Ljubljana.partid din momentul în care provincia Kosovo devine cvasi-autonomă în cadrul Serbiei (1963). privită din acest punct de vedere. deopotrivă.

ci a reprezentat o opţiune politică a elitelor culturale din cele mai reprezentative etnii sudslave aflate. drept matricea culturallingvistică a întregii familii de expresie slavă din Peninsula Balcanică. unul dintre elementele de forţă constituindu-l presupusa identitate lingvistică şi culturală a populaţiilor slave din Balcani. Ea este interesantă în toate resorturile şi mecanismele sale. În 1848.I. cu atât mai mult cu cât caracteristica ei fundamentală constă în profunda sa diversitate şi complementaritate. Privită din acest unghi. „iugoslav” (în varianta sârbo-croată: jyгocлaв / jugoslav) înseamnă. văzut. Strict literal. Iugoslavismul Mişcarea de coagulare politică şi statală cunoscută sub numele de iugoslavism a reprezentat una dintre cele mai vizibile şi de anvergură manifestări politice din spaţiul sud-est european. „slav de sud”. majoritatea elitelor intelectuale din regiune a fost contaminată în grade diferite de frenezia acestui concept. Începând cu a doua jumătate a secolului al XIX-lea se cristalizează trăsăturile fundamentale ale iugoslavismului. la un moment dat. în accepţiunea tuturor idiomurilor slave meridionale. sub diverse stăpâniri străine. MANIFESTĂRI POLITICE DE EXPRESIE NAŢIONAL-STATALĂ a. ca 14 . Cu excepţia notabilă a bulgarilor. din ce în ce mai mult. mişcarea iugoslavă prezintă o trăsătură unică: ea nu a antrenat doar una dintre ramurile populaţiilor slave din Peninsula Balcanică. adică parte a ramurii balcanice a marii familii a popoarelor cu această origine.

cărturarul croat Josip Juraj Strossmayer – episcop de Djakovo . „Istoria nu a cunoscut o unitate iugoslavă”. Afirmaţia este însă hazardată şi nu conţine un suport ştiinţific autentic. Etiènne Fournol a lansat la rândul său ipoteza apropierii conjuncturale a croaţilor de Serbia la începutul secolului al XX-lea. iar între sârbi. mărturisitoare a catolicismului şi conservatoare sub raportul viziunii politice. Râul Isonzo (135 km lungime) izvorăşte din Alpii Iulieni – NV Sloveniei . pentru a rezista mai eficient şi mai pragmatic la presiunile austro-maghiare. a cărui vatră de locuire se întinde „de la Isonzo 9 la Dunăre şi de la Adriatica la Marea Neagră”.se arăta convins de veridicitatea ideii potrivit căreia numele de croat. Ei au acreditat ideea potrivit căreia în spaţiul „iugoslav” regatele. culturale.urmare a efervescenţei create de spiritul revoluţionar şi deopotrivă romantic al epocii. ce au a face pe lângă schimburile de cultură?” se întreba. de confesiune. oraşele-stat au produs orice.. Bosnia. dar şi simbolic. sloven. dintre care se detaşează componenta culturală: „Iar între sârbi. ceea ce l-a făcut pe Jacques Aulneau să se întrebe. P. În 1947 teritoriul a fost atribuit Iugoslaviei. au insistat asupra acestei chestiuni. Existau îngrijorător de multe incongruenţe temperamentale. Pentru cea mai mare parte a istoriografiei occidentale. dacă nu cumva unirea acestor popoare a fost mai degrabă o creaţie artificială a diplomaţiei europene. la rândul său. bosnieci. plasează originile iugoslavismului mult mai devreme.. confesionale şi de condiţii sociale între slavii de sud. lingvistice.). Serbia şi Bulgaria. cu excepţia unităţii. defineşte la rândul său cu numele de Illyria toate regiunile cunoscute sub numele de Croaţia. istoricul român. identitatea comună a slavilor sudici. regiunea fiind cedată în anul 1919 Italiei. principatele. În timpul primului război mondial Valea Isonzo a fost scena unei sângeroase bătălii între forţele italiene şi cele austro-ungare. diferenţierea a reprezentat trăsătura fundamentală a istoriei acestui spaţiu. Doi dintre cei mai importanţi istorici ai regiunii Balcanilor.şi se varsă în Golful Trieste. 9 15 . sloveni şi muntenegreni diferenţele abundă. Reprezintă din punct de vedere geografic. care a împărţit cu Italia şi regiunea Nova Gorica / Gorizzia. retoric. într-un anume mod. croaţi. ea se bazează doar pe faptul că Vaticanul îi descria adeseori pe slavii de sud în Enciclicile sale ca fiind Gens Illyricae Linguae. demonstrând astfel. graniţa dintre lumea slavă şi cea latină. croaţi şi sloveni este o legătură aşa de strânsă (. ne referim la Jacques Aulneau şi la Etiènne Fournol. Şi pentru Nicolae Iorga popoarele „iugoslave” prezintă elemente concrete de apropiere. Dalmaţia. Contele Sforza. Slavonia. istoric romantic croat. republicile. Rajić. Deosebirile de alfabet. la sfârşitul veacului al XVIII-lea. retoric. Acest efort a fost însă mult diluat de puternicele prejudecăţi confesionale sesizabile la majoritatea populaţiei croate. sârb sau bulgar nu reprezintă decât denumirile regionale ale unui „mare popor sud-slav”.

În anul 1860. orice credinţă ar avea a reprezentat pe parcursul celei de-a doua jumătăţi a secolului al XIX-lea pentru majoritatea vizionarilor iugoslavişti aspiraţia celor mai mulţi dintre slavii de sud către unitate politică. ideologia iugoslavismului s-a născut exclusiv în teritoriile sud-slave ale Imperiului Austro-Ungar. koje vjere bio / Fratele mi-e scump. Doctrina „ilirismului” reprezintă. Opiniile profesorului sârb nu sunt tocmai originale. deopotrivă – a susţinut la rândul său teza iugoslavismului. la acest moment. Exegeţii procesului istoric al forjării unităţii iugoslave au identificat o importantă caracteristică a acestuia. care lansează totodată teoria existenţei „poporului iugoslav”. precum şi o parte a clerului catolic. matricea primordială a iugoslavismului. etnică sau religioasă din spaţiul locuit de slavii sudici. Lozinca Brat je mio. unul dintre artizanii unificării politico-statale a Italiei. aşadar. în 1888. afirma existenţa de facto a „naţiunii iugoslave”. 16 . dalmate şi croate şi a atras în special mica nobilime. Ca element de noutate. Plasăm acest moment în ceea ce se poate numi faza romantică a iugoslavismului şi care se manifestă cu precădere la nivelul elitelor slovene. Ea s-a manifestat în teritoriile slovene. primul preşedinte croat al Academiei de Ştiinţe de la Agram (Zagreb). croaţii nu vor urmări nici un vis de supremaţie. considerând firească „realipirea lor” (sic!) la grupul iugoslav. burghezia în afirmare. fără ca aceasta să reclame. argumentul acestuia fiind calitatea de stat independent a Serbiei. Trei decenii mai târziu. deci acele segmente ale societăţii moderne în formare şi mai puţin legate – precum nobilimea „de stare” şi „de funcţie” – de virtuţile constituţionalismului austriac. ele fiind inspirate de viziunea politică a lui Giuseppe Mazzini. Jovan Cvijić vedea în Serbia principalul element de coagulare statală. a avut la bază conceptul ilirismului forjat la începutul veacului al XIX-lea şi s-a manifestat în primul rând ca ideologie a unităţii slavilor de sud din cadrul imperiului. La cumpăna dintre secolele al XIX-lea şi al XX-lea Jovan Cvijić îi plasează chiar şi pe bulgari în „marea familie iugoslavă”. Potrivit acestora. „Nu poate exista predominanţă între părţi ale aceluiaşi neam”conchide Rački. identificarea unei naţiuni conducătoare ori a unui virtual establishment politic cu o apartenenţă clar conturată. Reputatul profesor al Universităţii din Belgrad şi savantul de anvergură europeană Jovan Cvijić – istoric şi geograf. făcea afirmaţia potrivit căreia atunci când „iugoslavii” vor fi uniţi. un alt preşedinte al Academiei croate. a cărei „coloană vertebrală” era reprezentată de nucleul sârbo-croat. un veritabil „Piemont”. Tadija Smičiklas. croate sau bosniece din Monarhia austro-ungară. Franjo Rački. un popor care transcede diferenţierile de natură istorică.

un rol esenţial l-a avut Ljudevit Gaj. deşi nu este mai puţin adevărat că însuşi savantul croat era ferm convins de importanţa şi de avantajele folosirii unei limbi literare unice de către toţi „iugoslavii”. 10 17 . iar dialectele urmau să fie întruchipate de slovenă şi bulgară. Din acest punct de vedere. descendent al unor colonişti germani. Šafarik. Ziarul Danica / Luceafărul s-a înscris ca port-drapel al mişcării ilire. Muntenegru şi Bosnia-Herţegovina.J. El a fost puternic influenţat de mentorii săi spirituali P. Ilirismul a fost pentru realităţile epocii cea mai potrivită alternativă la maghiarizare. Ljudevit Gaj a intuit importanţa fundamentală a folosirii unei limbi literare comune. de fapt. o iniţiativă care viza. Din aceste motive Serbia. aceasta fiind văzută ca „factor esenţial de unitate politică”. vorbitorii aceleiaşi limbi consideră că vorbesc fie croata. Alfabetul latin a fost în Iugoslavia comunistă singurul uzitat în Armata Populară (Narodna Armija) şi în administraţia federală (Vlada Jugoslavije). fiind limbă de comunicare şi în Macedonia şi Slovenia. din a căror operă s-a inspirat în ceea ce priveşte reformarea radicală a ortografiei limbii croate. „Prin lupta Începând cu deceniul al şaptelea al secolului XX. Ljudevit Gaj. Herţegovinei şi Serbiei apusene . Croaţia s-a deschis spre spaţiul balcanic şi spre un destin comun cu al sârbilor” [Ibidem]. Anii de mijloc ai secolului al XIX-lea au reprezentat o perioadă de maximă efervescenţă culturală în spaţiul civic al Dalmaţiei şi Croaţiei. ba chiar şi în „patriarhala” Herţegovina. tot mai mulţi cărturari devenind adepţi ai folosirii dialectului štokavian . 11 Deceniile cinci şi şase au reprezentat apogeul ilirismului. treptat. precum Matica Ilirska sau Liga Ilirska. muntenegrenii şi sârbii bosnieci – partea ortodox-pravoslavnică a Iugoslaviei – au început să utilizeze şi alfabetul latin alături de cel consacrat. Limba era sârbo-croata.vorbit în cea mai mare parte a Dalmaţiei. întrucât a impus. el fiind asumat de asemenea în Slovenia şi Dalmaţia. Astăzi. ca şi Vuk Stefanović Karadžić în Serbia. renaşterea naţională şi culturală croată. renunţarea la ortografia maghiară prin „adaptarea fericită a regulilor din scrierea cehă”[Miodrag Milin. limba sârbo-croată. 11 Limba sârbo-croată sau croato-sârbă se vorbeşte în Serbia. este considerat reformatorul limbii literare croate. Muntenegru şi parţial Bosnia-Herţegovina sunt singurele state europene care folosesc oficial două alfabete. dar „contaminat” de fascinaţia pan-slavismului în mediile studenţeşti de la universităţile din Graz şi Pesta. fie sârba. în esenţa ei. chirilic.în detrimentul celui kajkavian. Se crede că modelul i-a parvenit lui Gaj pe filiera romantismul german. sârbii.În acest proces cu profunde semnificaţii istorice. „renunţându-se la seculara perspectivă dunăreană a comuniunii în hotarele Ungariei istorice. Relaţiile politice româno-sîrbe în epoca modernă] la specificul limbii croate 10. chirilic şi latin. În zona musulmană a Bosniei limba oficială este bosanska. eminenţi intelectuali cehi. Întreaga sa activitate s-a contopit cu „Mişcarea Iliră”. folosit în jurul Zagrebului. Jan Kollar şi Jan Dobrovský. Croaţia. Societăţile literare şi cele cu caracter politic şi civic. au contribuit cu succes la forjarea noii opţiuni naţionale croate. Emergenţa naţionalismului radical în Iugoslavia anilor `90 a făcut ca şi domeniul lingvistic să fie contaminat. care este.

Srem. este relevantă constatarea potrivit căreia primul test real al viabilităţii congruenţei dintre concepţiile politice ale sârbilor şi croaţilor l-a În opinia lui Gh. dar destul de anemic în Serbia 12. La începutul secolului al XX-lea. în care partidele şi formaţiunile civice tind. prin vocea liderului său.pentru o limbă unitară au fost depăşite barierele dintre croaţii din nord şi cei din sud. din ce în ce mai evident. mult mai refractară la reverberaţiile acestui curent. Chiar şi liderii Partidului Naţional Croat – adepţi de principiu ai iugoslavismului încep să considere că păstrarea etnonimului „croat” în denumirea formaţiunii lor politice era necesară „până ce slavii de sud se vor fi unit sub un nume care nu va afecta pe nicicare” [Ibidem]. să se constituie pe principiul naţionalităţii. îşi afirmă deschis poziţia potrivit căreia era imperios necesară îndepărtarea grabnică a oricărei influenţe politice sârbe din orice program politic croat. Astfel. iugoslavismul a dat naştere unor dileme care aveau ca substanţă însăşi interpretarea şi valorizarea ideii naţionale. cu o mult mai pronunţată tentă politică: ideologia iugoslavismului. I. Ivan Mazuravić. Astfel. Partidul Independent Croat. Baranija şi Slavonia – multe voci au proclamat cu fervoare doar necesitatea reconstituirii vechiului „regat medieval” al Croaţiei. condus de Ante Starčević. locul ilirismului a fost preluat de o nouă ideologie. adică pe cei din Voivodina. Spre sfârşitul secolului al XIX-lea. În prelungirea celor afirmate mai sus. spaţiul public sud-slav era contaminat de fenomenul divizării pronunţate a scenei politice pe criteriul etnic. întrucât cea dintâi lucrare care a înfăţişat cititorului european lupta sârbilor pentru libertate a fost Istoria revoluţiei sârbeşti a lui Leopold von Ranke. La rândul său. cimentându-se o nouă coeziune naţională” [Ibidem]. nu şi-a ascuns defel disponibilitatea în a vedea viitorul politic al Croaţiei legat în continuare de destinul Ungariei şi de consolidarea legăturilor cu Imperiul. ea fiind văzută drept piedica principală în calea emancipării naţionale a croaţilor. se pronunţă limpede pentru cauza „nobilă” a iugoslavismului. Partidul Croat al Dreptului. cu toate că personalităţi marcante şi vizibile în spaţiul public. dacă o parte importantă a elitelor croate continuau să creadă în ideea potrivit căreia energiile trebuie canalizate prioritar spre coagularea unui stat comun al tuturor sudslavilor din Dubla Monarhie – incluzându-i aici şi pe sârbii din Imperiu. 12 18 . Prezent activ în spaţiul cultural al Croaţiei. ideea de stat croată şi dreptul istoric croat echivala pentru dreptişti cu trădarea” [Ibidem]. „A părăsi numele de croat. precum episcopul Josip Juraj Strossmayer sau istoricul Franjo Rački. Bačka. Brătianu. spaţiul cultural german a jucat un rol definitoriu şi în redeşteptarea mişcării naţionale sârbe. o serie întreagă de formaţiuni politice susţinute de la Viena şi Pesta devin reticente faţă de necesitatea concretizării acestui concept.

Mai mult. Pe acest teren. „Coşmarul” vizionarilor de la Zagreb. ca program naţional sud-slav. Începutul secolului al XX-lea a fost caracterizat de majoritatea istoriografiilor occidentale ca fiind o perioadă a disoluţiei conceptului de iugoslavism. Aceasta s-a produs pe fundalul complicării situaţiei din Peninsula Balcanică. pentru un sfert de veac. Dacă. de anexarea Bosniei şi Herţegovinei la Imperiul Austro-Ungar. componenta anti-sârbă în discursul politic croat. Aceste mutaţii au provocat un răspuns sever al politicienilor croaţi. exponenţial. În fapt. apropierea regelui Milan Obrenović al Serbiei de politica Vienei. dar şi din raţiuni de tactică şi strategie politică. Problema a preocupat astfel. În principal. Karol Hédérváry. aceasta ar fi căzut sub dominaţia politică a Serbiei. dar şi pe adepţii unei virtuale Croaţii independente. „acest moment a însemnat şi marcarea unor divergenţe serioase între aspiraţiile naţionale sârbe şi cele croate”[Charles & Barbara Jelavich. precum şi atitudinea banului Croaţiei. The Establishment of the Balkan National States]. A crescut astfel. care i-a favorizat din punct de vedere politic. ocuparea acestui teritoriu de către austrieci era percepută ca o oportunitate pentru emiterea unor pretenţii de administrare a spaţiului bosniac locuit de populaţia de etnie croată. Din nou. sârbi ortodocşi şi slavi 19 . interesat în a-şi atrage susţinerea susţinerea politică a acestora. pe fondul unui naţionalism virulent. patria tuturor sârbilor. regiunea ar fi continuat să rămână sub administrarea Turciei. Bosnia-Herţegovina a reprezentat un test elocvent pentru demonstrarea viabilităţii iugoslavismului. ale căror atitudini se radicalizează. economic şi cultural pe sârbii din Croaţia. în condiţiile în care Belgradul nu-şi ascundea ambiţiile făuririi Serbiei Mari. un puternic antagonism între sârbi şi croaţi” [Ibidem]. în preajma izbucnirii primului război mondial. „disputele asupra Bosniei-Herţegovina au însemnat.reprezentat criza balcanică din 1876. Din acest punct de vedere. cât şi de la Belgrad. iugoslavismul. era posibila ocupare a Bosniei de către Serbia. se diluează până aproape de dispariţie. din ce în ce mai manifest şi asumat de o largă majoritate. dimpotrivă. urmată. mai grav. la scurtă vreme. indiferent de orientarea acestora. trei cauze majore au stat la baza diluării iugoslavismului: problema bosniacă. Regiune prin excelenţă a lipsei de identitate naţională şi confesională – populată de croaţi catolici. sau. în egală măsură şi pe cei care erau animaţi de idealul iugoslav. importanţa strategică a acestui areal atât pentru croaţi cât şi pentru sârbi a făcut ca teritoriul acestei regiuni să se transforme în terenul fertil pentru testarea „loialităţii” locuitorilor de aici faţă de diversele programe şi orientări politice emanate atât de la Zagreb. Pentru naţionaliştii croaţi. şansa unei unificări a Bosniei cu Croaţia în cadrul Imperiului ar fi fost aproape nulă.

cum preferi. istoricul Albert Mousset. musulmanii constituind un element suficient de numeros şi puternic pentru ca balanţa să poată fi înclinată în favoarea unuia dintre cei doi „competitori”.orice colaborare cu Serbia fiind exclusă. precum şi locul de confruntare virulentă a celor două naţionalisme sud-slave. Condusă de Safet Bazadžić. Dar eşti sârb sau croat? Şi unul şi altul. Fără îndoială. ilustrată prin „creditul” acordat unuia sau altuia dintre cei doi competitori. Eşti turc? Nu. 20 . pe de altă parte începe a se manifesta şi tendinţa asumării iugoslavismului. Pe de o parte. un potent comerciant din Sarajevo. poate fi decriptată în primul rând prin gradul insuficient de maturizare a societăţii musulmane bosniece. Oscilaţia între politic. Odată cu trecerea efectivă a Bosniei-Herţegovina sub jurisdicţia Imperiului AustroUngar. în primul rând. la origine sârbi şi croaţi islamizaţi pe parcursul secolelor al XV-lea şi al XVI-lea. Disiparea opţiunilor musulmanilor nu trebuie interpretată ca fiind. îi replici. Cele două orientări politice au ilustrat pe deplin confuzia doctrinară şi „naţională” în care se găsea comunitatea slavă islamică din Bosnia la începutul secolului al XX-lea. musulmanii bosnieci. cât şi de sârbi.” Balansul dintre etnic şi confesional. gruparea iugoslavistă prezintă însă o puternică componentă anti-ortodoxă – implicit anti-sârbă . excelent cunoscător al realităţilor Balcanilor. dacă îl întrebi: ce eşti tu? îţi va răspunde: musulman. În preajma izbucnirii primului război mondial. Aceasta a fost „curtată” atât de croaţi. o realitate a BosnieiHerţegovina. aceasta este religia ta. elita politică islamică începe să se manifeste pe piaţa ideilor politice. exista o grupare favorabilă dobândirii unei autonomii substanţiale a Bosniei în cadrul Dublei Monarhii. Pornind de la această realitate. una dintre consecinţele dramatice ale prezenţei Imperiului Otoman în Peninsula Balcanică: alienarea identităţii naţionale. etnic şi confesional. dar insuficient consolidat prin raportarea la limba şi originea comună. au dezvoltat o conştiinţă identitară specifică bazată pe credinţa musulmană. societatea bosniacă musulmană era una puternic divizată.islamizaţi. la scară istorică. Ea s-a raliat în jurul avocatului Ali Gomulović. Conform opiniilor celor mai autorizate. O altă parte a comunităţii islamice din Bosnia a găsit însă suficiente argumente pentru ca o eventuală dominaţie politică a sârbilor în regiune să poată fi acceptată. în proporţii favorabile ultimelor două comunităţi – Bosnia a reprezentat scena principală de întâlnire şi de coliziune a două viziuni opuse asupra destinului acestei regiuni. în 1909. scria: „Cât despre un musulman. expresia libertăţii de alegere. lider al Partidului Musulman Democratic. reconstituie cu acurateţe. suficient de puternică pentru afişarea unui spirit comunitar opus din punct de vedere religios „conaţionalilor” creştini.

Comunitatea sârbilor din Bosnia s-a manifestat. confruntată cu perspectiva pierderii accesului la Adriatica. sârbii bosnieci privesc spre Belgrad cu cea mai mare încredere. Trialismul a sucombat din cauze exterioare problemei iugoslave. a dus la abandonarea acestui proiect de anvergură. iar „Iugoslavia” nu reprezenta altceva decât visul unor cercuri 21 . refractari la ideea subordonării lor faţă de o entitate construită pe schelet croato-sloven. divizaţi în două importante formaţiuni politice: Uniunea Populară Croată şi Zadruga / Obştea. urma a se constitui o a treia entitate a Imperiului. dintre slavii de sud şi sârbii din Serbia”[Alphonse Muzet]. aşadar. Puţin sau deloc contaminaţi de ideile iugoslavismului precum comunităţile sârbeşti din Slavonia. precum şi aceea a sârbilor din dubla monarhie. ideea „Serbiei Mari” este mai naturală decât orice variantă iugoslavistă. în principiu. Srem. „Marea Serbie” era. Elaborat în preajma anului 1910. adepţii formaţiunii Zadruga manifestă un puternic sentiment antisârbesc şi. pentru unirea cu Serbia. Temperley. Pe lângă Austria şi Ungaria.În ceea ce îi priveşte pe croaţii din Herţegovina aceştia erau. acesta avea în vedere ipoteza înfiinţării unui al treilea pol în cadrul Monarhiei.W. Îngrijorată de amploarea manifestărilor iugoslaviste. precum şi de subminare a mişcării naţionale sârbo-croate şi a aspiraţiilor iugoslave. la rândul lor. de fapt. Conform opiniei istoricului britanic H. edificată pe teritoriile regiunilor sud-slave aflate sub jurisdicţie imperială şi care să poarte numele de Illiria. stârnesc îngrijorare în mediile politice din capitala austriacă. Dacă prima organizaţie era. refuză orice negociere cu reprezentanţii politici ai Belgradului. Proiectul Trialismului a fost abandonat. Bačka sau Voivodina. Această combinaţie politică sui generis era privită de către Franz Joseph ca „cel mai sigur mijloc de stopare a curentului de simpatie.V. deşi diminuate în intensitate. indubitabil. Un element de noutate în ceea ce priveşte destinul slavilor de sud din monarhia austro-ungară apare şi pe filieră vieneză. favorabilă asocierii Bosniei la o prezumtivă entitate statală sârbo-croată. Viena a lansat proiectul politic al Trialismului. implicit. iar prezenţa altor comunităţi în spaţiul bosniac rămâne de o importanţă secundară. care. „o soluţie rusească” de rezolvare a problemei Balcanilor. Nu este întâmplător. în preajma izbucnirii războiului mondial nici una dintre variantele vehiculate în mediile politice şi academice sud slave nu avea vreo şansă de materializare. Opoziţia Ungariei. că Bosnia-Herţegovina va deveni în preajma izbucnirii primului război mondial principalul teatru de operaţiuni al conspiratorilor sârbi împotriva intereselor austro-ungare. Pentru aceştia. din ce în ce mai puternic. precum şi locul predilect de înfruntare dintre Viena şi Belgrad pe tărâmul diplomaţiei secrete.

a remis Antantei un memoriu care cuprindea revendicările iugoslave. oraşele Trieste şi Gorica / Gorizzia. iată. oraşul Ljubljana.” Adunarea cerea libertate pentru toţi iugoslavii. Serbia . Muntenegru. sunt nule pentru noi. croat şi sloven” din Zürich. La 20 iulie 1917. a dus la reconsiderarea opţiunilor iugoslaviste. în particular. precum şi al câtorva politicieni idealişti din Franţa şi Anglia. Semnatarii memoriului erau de opinia potrivit căreia „un singur mijloc poate aduce pacea durabilă în sud-estul Europei şi.intelectuale de la Ljubljana. exploatate ca fiind cel mai mare obstacol în calea unităţii naţionale. „care sunt un singur popor. Croaţilor şi Slovenilor. la Adriatica şi în Balcani: unirea tuturor teritoriilor iugoslave într-un stat independent. totodată. precum şi unirea lor într-un stat independent. prin sânge. materializată în grele înfrângeri pentru armatele imperiale. ci doar unitatea politică a slavilor de sud din Imperiul Austro-Ungar. croaţilor şi sârbilor din Austro-Ungaria . reprezentanţii celor două culte existente. Din simplu exerciţiu politic.” La rândul ei.membră de jure a Antantei şi cu un profil de învingător deja conturat . În memoriu sunt indicate teritoriile care urmau să aparţină iugoslavilor: Serbia. considera că „diferenţele confesionale. Comitetul Iugoslav de la Londra / Jugoslovenski Odbor – organism care grupează cele mai autorizate figuri ale mişcării naţionale a slovenilor. peninsula Istria. Split şi Zagreb. 22 . din primăvara anului 1917. iugoslavismul devine din nou credibil şi găseşte tot mai mulţi adepţi. actul de naştere al Regatului Sârbilor. slovenă şi bosniacă ale mişcării iugoslave. între care se ilustrează „Manifestul tineretului sârb. Bačka şi Banat. din Balcani! – a modificat datele problemei iugoslave. pe măsură ce Austro-Ungaria devine vulnerabilă pe teatrul de operaţiuni militare. Pe aceeaşi linie se înscriu şi alte documente ale perioadei războiului. ţinutul Dravei şi vechea Voivodină sârbească cu teritoriile Baranija. redactată la Chicago la 24 august 1915. Dalmaţia împreună cu arhipelagul şi zona Rijeka / Fiume. Totuşi. Din a doua jumătate a anului 1917 evoluţia frontului.devine interesantă pentru componentele croată. Declanşarea războiului mondial – pornit. „Declaraţia de la Corfu” reprezintă documentul fundamental al unităţii iugoslave şi. bazat pe nucleul statal al Serbiei. la Corfu. Din această perspectivă. Bosnia şi Herţegovina. limbă şi aspiraţii”. „Rezoluţia Adunării preoţilor iugoslavi din SUA”. La 26 iulie 1915. cele mai multe programe iugoslaviste nu solicită imperativ unirea cu Serbia. regiunile Carinthya şi Styria meridională. s-a parafat actul de constituire al statului iugoslav.

în cea mai mare parte a lor. în care comunităţile să beneficieze „de cea mai largă autonomie”. latin şi chirilic. prinţul regent Alexandru. pe bază de compromis. şeful delegaţiei iugoslave. Exotica insulă din Adriatica – ferită de ororile războiului european – s-a dovedit a fi cadrul propice pentru discuţiile dintre partea „sârbă” şi cea „iugoslavă”. dar şi de francezi. clădit pe temelii „naţionale” şi democratice. dar nu riguros centralizat. democratică şi parlamentară. bazată pe solide principii federaliste. Era preconizată egalitatea celor două culte – creştin şi musulman – implicit şi a celor două confesiuni creştine – ortodoxă şi catolică – precum şi libertatea de conştiinţă (art. 7).Pe insula grecească Corfu / Kerkyra se aflau în refugiu din toamna anului 1914 atât guvernul sârb. urmând ca detaliile să fie puse la punct odată cu terminarea războiului. Propunerea lui Ante Trumbić. prezidat de radicalul Nikola Pašić. ostilă ideii dispariţiei vechiului nume al ţării într-o formulă generică. chiar dacă. inconsistentă şi irelevantă. negocierile nu au fost purtate ca între parteneri egali. sunt declarate egale. Articolele 1 şi 2 stipulează că statul iugoslavilor va fi o monarhie constituţională. Deoarece varianta federaţiei a fost respinsă a priori de Belgrad. Nici 23 . Articolele 3 şi 4 consfinţesc acordul asupra stemei şi a drapelului de stat. de acceptare a numelui Iugoslavia a fost respinsă categoric de membrii comisiei sârbe. Serbia se bucura de tot sprijinul Antantei pentru devotamentul demonstrat faţă de această alianţă. la formula cea mai potrivită de organizare postbelică a noului stat. în timp ce croaţii erau percepuţi de către primul ministru sârb. Cele două alfabete. aşezată sub sceptrul dinastiei sârbe de Karadjordjević. Dificultăţile majore în convorbirile de la Corfu s-au manifestat cu ocazia dezbaterilor referitoare la numele oficial al statului. acestea putând fi folosite liber pe întreg teritoriul viitorului stat „în concordanţă cu doleanţele cetăţenilor”. ca cei mai fideli soldaţi ai austro-ungarilor pe frontul anti-sârbesc din 1914. Ea exprimă dorinţa reprezentanţilor naţionalităţilor iugoslave de a se ajunge. iar articolul 8 stabileşte condiţiile unificării calendarului. nici slovenii şi nici croaţii nu posedau cele două atuuri fundamentale ale Belgradului: statul şi dinastia. reprezentată de către regele Petru şi de fiul său. s-a constituit cadrul juridic pentru realizarea unui stat unitar. cât şi familia domnitoare Karadjordjević. în condiţiile în care acesta trebuia să reflecte cât mai fidel noua realitate istorică. Declaraţia de la Corfu se bazează pe ideea de principiu a unităţii de rasă a iugoslavilor şi pe necesitatea configurării unui stat comun al tuturor slavilor de sud. Sigur este faptul că atât primul ministru sârb Nikola Pašić – naţionalist declarat – cât şi membrii cabinetului său erau prea puţin dispuşi să accepte cu uşurinţă filozofia politică a iugoslavilor. în aceeaşi măsură. În plus.

Regatul Unit al Serbiei şi Iugoslaviei – propusă tot de Ante Trumbić nu a fost agreată. Croaţilor şi Slovenilor 13. din aceleaşi motive care au dus la primul refuz al delegaţilor Serbiei. Bazată pe compromis. întrucât se abate de la acurateţea numelui original: Kraljevina Srba.soluţia unui nume inspirat de modelul britanic . să se stingă într-un dureros război fratricid. Acesta a pornit ca o manifestare de anvergură la sfârşitul secolului al XIX-lea şi a căutat permanent să-şi justifice identitatea. adepţii iugoslavismului au eşuat în compromis. 13 24 . iar edificiul statal creat în spaţiul balcanic în anul 1918 . a fost adoptată denumirea de Regatul Sârbilor. Ea este greşită. Xpвaтa и Cлoвeнaцa. precum grecii. iugoslavismul a sucombat în propriele sale limite. baza civilizaţiei europene moderne. a satisfăcut pe termen scurt orgoliile etno-centriste ale protagoniştilor aflaţi la masa negocierilor şi a pus bazele primului stat modern al slavilor sudici. Hrvata i Slovenaca / Kpaљeвинa Cpбa. În final. Între intelectuali şi politicienii captivaţi de efervescenţa naţionalismelor s-a deschis un clivaj imposibil de trecut şi pe care primul război mondial l-a accentuat profund. două decenii mai târziu. Deşi asumat de cercurile academice şi politice ca „ideal naţional” al tuturor slavilor de sud. cu o istorie atât de glorioasă şi cu un trecut ale cărui coordonate au reprezentat.Regatul Sârbilor. *** Manifestare de sorginte naţional-statală specifică regiunii balcanice. Megali Idea „Oamenii se împart în două: cei care sunt greci şi cei care vor să devină greci” . Croaţilor şi Slovenilor – s-a erodat suficient de mult pentru ca. Dispreţuiţi sau neînţeleşi de mase. iugoslavismul îşi va epuiza energiile treptat în bătălia cu realitatea. Puţine popoare europene s-au putut mândri. după cum a titrat presa occidentală. Megali Idea a însemnat pentru grecii de pretutindeni dorinţa acerbă de împlinire a visului „Greciei Mari”. alături de cele ale Romei. acest nume cu iz de „formulă chimică”. ea fiind respinsă de înşişi reprezentanţii comisiei iugoslave.proverb din Thessalia Dacă iugoslavismul a reprezentat pentru slavii din Peninsula Balcanică un ţel bazat pe o prezumtivă unitate politică. b. Din acest Cele mai multe producţii istoriografice româneşti folosesc forma la singular a denumirii acestui stat: Regatul Sârbo-Croato-Sloven.

cum inspirat i-a caracterizat Hermann Keyserling. mai ales sub raport economic şi financiar. 25 . în anul 1821 şi recunoaşterea acesteia.motiv. Ea făcea conexiunea dintre continuarea mişcării de eliberare naţională concentrată în jurul unei Grecii independente cu superioritatea economică a elenismului din afara ţării”[Stevan K. pas cu pas. iată principala idee care stătea la baza politicii externe. Problema de fond a Greciei s-a reliefat însă în puternicul contrast dintre măreţia şi grandoarea aspiraţiilor şi precaritatea economică. a devenit aproape natural ca aspiraţia politică a tuturor guvernelor. Pavlowitch. Anatolia şi Arhipelagul Egeean. care justifică aspiraţia de unificare a tuturor teritoriilor „greceşti” aflate sub dominaţie străină – otomană – între graniţele aceluiaşi stat. Pavlowitch. în timp ce primii exponenţi ai naţionalismului elen priviseră aproape exclusiv la trecutul „clasic” al Eladei. o permanentă încercare de recuperare şi de alipire la statul grec. de pildă. în sensul identificării teritoriilor locuite de aceştia cu statul. „s-a menţinut preocuparea pentru trecutul glorios într-o încercare de a compensa sărăcia 14 Atitudine de “stăpâni”. a fiecărui intelectual. „Un stat grec slab dezvoltat ce se constituia aproape ca o enclavă într-un teritoriu otoman. Istoria Balcanilor 1804-1945]. Conform opiniei lui Stevan K. care cuprindea numai Peloponesul. De altfel. a reprezentat o preocupare constantă după declararea independenţei. aşa cum ei şi l-au imaginat. pentru grecii de pretutindeni ideea „renaşterii elene”. militară a societăţii elene. politică şi. dar şi a fiecărui grec să graviteze „obsesiv” în jurul celui mai important curent care a marcat destinul acestui pământ chiar şi după încheierea primului război mondial: Megali Idea – „Marea Idee”. Întrucât Grecia independentă reprezenta doar un mic şi neînsemnat teritoriu. dar care va intra în coliziune brutală cu aspiraţiile celorlalte popoare balcanice vecine. regiunea Aticii şi a Volosului. Megali Idea era mai mult decât un mijloc de dobândire a voturilor. participarea entuziastă a lordului Byron la luptele pentru independenţa elenilor – a doua jumătate a secolului al XIX-lea a reprezentat. a fiecărui om politic. care caută a se opune emergenţei naţionalismului grecesc. Extrem de săraci „acasă”. grecii vor dovedi o tenacitate exemplară în atingerea idealului naţional. de clasă dominantă. puternic susţinut şi de Patriarhia greacă de la Constantinopol. expansiunea către regiunile învecinate locuite de greci. promisiunea construirii Greciei Mari pe toate teritoriile locuite de aceştia în Peninsula Balcanică. dar cu mentalitate şi atitudine de herrenvolk 14 in diaspora. Beneficiind de o consistentă susţinere internaţională – amintim. opt ani mai târziu. ca şi începutul veacului următor. susţinând ideea „tradiţiei neîntrerupte”. mai cu seamă. spre sfârşitul secolului al XIX-lea aceştia îşi reorientează mult mai limpede idealurile. a teritoriilor istorice ale vechii Elade.

ilustrată prin donaţiile substanţiale făcute pentru edificarea unor importrante edificii publice. toţi locuitorii acestui teritoriu fiind consideraţi „greci”. care urma să fie atins prin toate mijloacele. în frunte cu Constantinos Paparigopoulos (1815-1891). Expansiunea teritorială rapidă a statului grec a fost catalizatorul cristalizării noii identităţi naţionale moderne. Hommo hellenicus. Macedonia reprezenta o prioritate atât la Belgrad. Promovarea unei „limbi culte” a reprezentat atât expresia pronunţatului „naţionalism lingvistic” al noilor elite. aceasta ar fi pierdut orice avantaj în faţa expansiunii naţionalismului de sorginte slavă din Balcani. şi-au consacrat opera demonstrării „continuităţii” neîntrerupte a „naţiunii greceşti” din Antichitate şi până în contemporaneitate. Balcanii. Universitatea din Atena. dar şi triumful „spiritului centralizator” care a contaminat toate compartimentele societăţii greceşti moderne. cât şi la Sofia. Era din ce în ce mai evidentă ţinta – Salonicul – precum şi Macedonia. existenţa unui nucleu statal de facto şi de jure a instituit criterii limpezi de definire a naţionalităţii. Sistemul de educaţie a promovat. poporul a continuat să vorbească în dimotiki – limba de zi cu zi – chiar cu riscul de a nu mai înţelege cu limpezime limba în care i se adresează autorităţile centrale.acelor vremuri şi de a da noi dimensiuni aspiraţiei Greciei de a se număra din nou printre statele europene. a lansat conceptul „grecului de tip nou”. cea mai importantă piesă. spre Nord. Cultură şi geopolitică]. din acest moment. ea fiind cu fermitate revendicată atât de sârbi. la acest moment. în special. Declanşarea războaielor balcanice în anul 1912 a repus pe tapet chestiunea Macedoniei. confruntată cu varietatea dialectală dintre centru şi periferie [Georgios Prevelakis. nerăbdător să profite de pe urma „noii crize 26 . cât şi de bulgari. o regiune la fel de „mitizată” ca şi Atena şi percepută constant. înfiinţată în 1837. În eventualitatea că Grecia ar fi rămas în afara conflictului. Au fost afectaţi. albanez ori slav şi asociată regulilor foarte dificile şi stricte ale gramaticii din greaca veche. teritoriul Greciei s-a extins. afilierea uneori entuziastă a acestora la cauza greacă. Varianta oficială a limbii greceşti – katharevousa – folosită în administraţie şi în mediile academice a fost „purificată” de orice influenţe străine din vocabularul turcesc. De fapt. aproape dublându-se. Istoricii. În epocă. valorile centrului. Astfel.” Prin alipirea insulelor din Marea Ionică în 1864 şi a fertilei regiuni a Thessaliei în anul 1881. ca ţel naţional suprem. ilustrează relativa uşurinţă a integrării aromânilor în societatea greacă. aceasta însă doar din perspectivă postmodernă. acesta fiind gândit în scopul „omogenizării” şi a „grecizării” tuturor locuitorilor statului. a texturii ideatice ţesute în jurul „Marii Idei”. la rândul său. albanofonii – aşa numiţii arvaniţi – dar şi aromânii din regiunea Thessaliei.

n. între cei cincizeci de mii de turci din insulă. ajungând la aproape 5.]. viitorul Atatürk. devenit atât cel mai important centru comercial al noii Grecii. În seara din ajun îşi coborâseră bagajele pe chei şi se duseseră să-şi viziteze pentru ultima oară casele golite.) 15 27 . mai puţin Rhodosul şi insulele Dodecanezului. Ceilalţi erau negri de supărare la gândul că vor fi smulşi de pe pământul care-i hrănise. ulterior aici procedându-se la izgonirea populaţiei turceşti de pe insulă.000. dar cu importante minorităţi etnice slave. pe parcursul anului 1913.n. că-şi vor părăsi casele şi bunurile. încă teritorii ale muribundului Imperiu Otoman. populaţia a crescut cu peste 2 milioane. dar şi noua capitală a naţionalismului grec în expansiune [Stevan K. 15 Epirul nu a revenit în întregime Atenei.orientale”. Ea va dobândi mai mult de jumătate din disputatul teritoriu al Macedoniei. aflate deja sub administraţie italiană. turcii au început să se îmbarce... iar „ţinta” principală devine Constantinopolul şi toate aşezările greceşti de pe litoralul vestic al Anatoliei. macedoslavi.) A sosit ziua fatidică. Se urcară în bărci. câştiguri teritoriale substanţiale. care i-au adus pe greci spre Nord.000 de locuitori. Acesta a fost primul schimb de populaţie între două state din Europa în perioada contemporană. După ce bulgarii se vor întoarce împotriva vechilor aliaţi sârbi şi greci. soldaţii le îngrămădeau bagajele şi îi expediau la vapor.n). op. sârbi. concentraţi in marea lor majoritate în Salonic. Chronique d`une cité. vapoarele au ancorat în larg. Mai mult. aromâne şi turceşti.cit. aflat într-o accentuată defensivă. aromâni şi evrei de rit sefard. (n. turcii începură să coboare treptat către port. grecii ocupă Salonicul. albanezi. O lună mai târziu. iar în februarie 1913 capturează oraşul Iannina. e drept. Limbajul diplomatic de astăzi l-ar putea denumi şi „ethnic cleansing – purificare etnică”. Apud Pandelis Prevelakis. generalul Mustafa Kemal Paşa. (. a cărei verigă slabă era reprezentată de Imperiul Otoman. În octombrie 1912. Grecia a declarat război Turciei. aproape de poalele munţilor Rodopi. încât visul Greciei Mari capătă noi dimensiuni. centrul economic al Epirului.. Atena va obţine. s-a crezut şi s-a sperat ca succesorul regelui „Li s-a acordat turcilor un răgaz de câteva luni pentru a se pregăti de plecare şi s-a fixat ziua în care urmau să vină să-i ia vapoarele. A fost recunoscută unirea Cretei cu Grecia. dar şi în ei înşişi. Ar fi fost greu de găsit. populat în mare măsură de greci. femeile lor îşi lepădaseră vălurile. cu mâinile însângerate. Înseşi sursele oficiale se limitau la a preciza că grecii reprezentau 43% din noua populaţie. a fost atât de mare. De asemenea. partea nordică a acestuia – cu o importantă populaţie elenofonă – rămânând sub jurisdicţia noului stat albanez independent. bulgari. flota militară a Greciei a ocupat majoritatea insulelor din arhipelagul Mării Egee. Noile teritorii au mărit cu 70% suprafaţa statului. două sute dornici într-adevăr să se expatrieze. restul fiind reprezentat de turci şi pomaci (ţigani şi bulgari islamizaţi. Încrederea acestora în destinul ce le fusese rezervat.. Aşa am fost despărţiţi de turci”. treceau unul câte unul cu fălcile încleştate de mânie printre cele două rânduri de soldaţi. (. Asemenea unor hoţi surprinşi asupra faptului. împreună cu oraşul Salonic.) Cu veşmintele sfâşiate. Doar aparent paradoxal. capitala sui generis a regiunii şi – ironia istoriei! – deopotrivă oraşul natal al corifeului naţionalismului turc. Pavlowitch. Megali Idea nu şi-a epuizat „resursele” odată cu încheierea războaielor balcanice.

îndeosebi) au fost masacraţi. Sfârşitul primului război mondial a găsit Grecia de partea puterilor Antantei. având drept cartier general oraşul Smirna / Izmir. asasinat la începutul anului 1913. unul dintre cei mai renumiţi generali ai Imperiului şi şeful guvernului rebel de la Ankara. Oraşul a fost devastat şi incendiat. Kemal îşi va fi amintit cu siguranţă . din moment ce fusese numit după numele ultimului împărat al Bizanţului. cedat Greciei prin Tratatul de la Sèvres. incursiunea se îndepărta însă de la menirea fundamentală a „Marii Idei”. În Peninsula Balcanică Grecia mai obţinuse . triumfului de moment i-a urmat o prăbuşire de proporţii „homerice”. „Coşmarul” grecilor s-a numit Mustafa Kemal. Întrucât la convorbirile de la Londra. precum şi Tracia Orientală de la acelaşi rival istoric. cât şi de cele italiene. La scurtă vreme. Începând cu luna august a anului 1922. din august 1920. armata greacă a făcut pasul fatal: înaintarea „strategică” în inima Anatoliei. Megali Idea tinde să dobândească acum un contur definitiv. După ce au 28 . Plauzibilă din punct de vedere tactic. mai ales. Megali Idea se metamorfozează în „catastrofa anatoliană”. cât. pentru a distruge bazele lui Mustafa Kemal. Vechii aliaţi şi-au declarat neutralitatea. alcătuit din opozanţii tratatului de pace de la Sèvres. dintre părţile greacă şi turcă cu privire la statutul Constantinopolului şi al Smirnei nu s-a ajuns la nici un progres. ca un stat victorios.nordul Epirului de la Albania. iar armata greacă s-a afundat în miezul podişului anatolian. Tracia Occidentală de la Bulgaria. ale cărui consecinţe au fost din ce în ce mai dramatice. care a fost ucis. lăsând în urmă atât propria agoniseală. fie şi pentru faptul – un „tablou” irepetabil şi unic prin „mistica” sa – că trupele greceşti se aşezaseră în jurul Constantinopolului şi controlau aproape toată coasta occidentală a Anatoliei. Şi totuşi. devenind o clasică operaţiune militară de încercare de distrugere a inamicului în propriul lui teritoriu. iar civilii – greci. cu un secol în urmă. într-un „vis urât” şi într-o palidă himeră. fiind părăsită atât de corpurile expediţionare franceze. să-şi ia numele de Constantin al XII-lea. asemenea patriarhului Constantinopolului.fiind confirmate de tratatele de pace . în marea lor parte – au fugit.de cedarea Cretei în 1913 şi de alungarea turcilor de pe insulă. o civilizaţie pe care o ridicaseră vreme de două milenii şi jumătate. din 1921. pe măsură ce idealul Greciei „celor două continente şi a celor cinci mări” se transformă. aşa cum au apreciat toate mediile diplomatice importante ale momentului. Constantin al XI-lea [Ibidem]. în scurtă vreme. zeci de mii de creştini (greci şi armeni.în manieră proprie . în frunte cu arhiepiscopul ortodox de Smirna. un adevărat dezastru naţional. pe numele său Constantin.George. Turcia. Trupele lui Mustafa Kemal au pătruns în Smirna. considerat de aceştia umilitor pentru Turcia.

dramele personale şi colective legate de procesul dezrădăcinării au fost incomensurabile şi greu de cuantificat pe moment.recucerit Constantinopolul. Ankara. bulgară. problemele inerente integrării într-o societate pesimistă şi debusolată după „aventura anatolian㔺i tot mai puţin dispusă la noi acte de „patriotism”. Aliaţii vor părăsi. Familiile sunt dezbinate şi în imposibilitatea de a se întreţine pe cont propriu. aproape un milion şi jumătate de suflete. sârbă sau turcă. prin lucrări genistice specifice. albanezii musulmani au părăsit Epirul şi Macedonia grecească. semnat în iulie 1923. pe baza criteriului religios şi etnic. după cum foarte mulţi dintre aceştia au devenit „lumpeni” ai cartierelor mizere de la periferiile Atenei. Frontiera dintre Turcia şi Grecia – ambele. Pe lângă strămutarea populaţiei. iar Mustafa Kemal a proclamat Republica în noua capitală a statului. la rândul ei. Grecia s-a confruntat cu un uriaş val de refugiaţi. cu toate traumele aferente. Au fost strămutaţi. Tratatul consfinţeşte o premieră în istoria relaţiilor internaţionale – acceptarea schimbului de populaţie între două state. pe lângă dramele personale. fiind vorbitori de dialect. Patriarhia ortodoxă şi-a menţinut. 16 29 . mulţi greci sosiţi din diaspora nu ştiau limba greacă. precum şi grecii din regiunea Istanbulului. fugiţi din calea bolşevicilor şi a războiului civil din Rusia. O parte consistentă s-a aşezat în Macedonia şi Tracia. fondat în anul 1921. aproximativ în acelaşi număr. În realitate. Nu au existat despăgubiri de război. celor din Anatolia li se vor adăuga grecii din nordul Mării Negre. l-a înlocuit pe cel de la Sèvres. precum şi cei din sudul Bulgariei şi din Macedonia sârbească. Alexandroupolis şi Komotini din Tracia grecească posedă o semnificativă minoritate turcă. *** Manifestare politică de pronunţată emergenţă naţională şi etnocentristă – dar şi cu accente naţionaliste vădite. grecii au semnat Armistiţiul de la Mudanya. transformându-se în victime ale diverselor prejudecăţi. pentru a se preîntâmpina viitoare conflicte bazate pe revendicări de ordin naţional şi etnic. Au rămas pe loc circa o sută de mii de musulmani (turci şi pomaci) în partea greacă a Traciei Orientale 16. Pireului sau ale Salonicului 17. mai ales în relaţia cu vecinătăţile – Megali Idea a reprezentat Oraşele Xanthi. Refugiaţii aduc cu ei. la 11 octombrie 1922. ameninţaţi de gherilele teroriste din organizaţia ORIM – în total. aproape două milioane de indivizi: ortodocşii au plecat din Anatolia. trupele kemaliste s-au îndreptat spre Tracia. ori de rusă. Prin intermediul Franţei. 17 Mulţi refugiaţi s-au înscris în KKE – Partidul Comunist Grec. Tratatul de la Lausanne. state membre ale NATO – este încă una puternic fortificată din ambele părţi. scaunul la Constantinopol. Constantinopolul. la rândul lor.

dictatură şi paternalism.abil întreţinut de un Occident tentat din ce în ce mai mult să renunţe la vechea „ordine otomană” în favoarea spiritului juvenil şi proaspăt al societăţii ateniene. Grecia interbelică. Grecia a redevenit. Edificată pe ignorarea dreptului la identitate naţională al celorlalte etnii. „Marea Idee” a reuşit să compenseze toate neîmplinirile şi lipsa de performanţă specifică atât grecilor. chemat să redea Greciei măreţia de odinioară. cu preţul dispreţului altor popoare vecine. Grecia a dorit să fie altceva – o „putere balcanică”. cât şi pentru populaţiile din vecinătate. dar mai cu seamă în preajma primului război mondial. cât şi cu moştenirea valului de refugiaţi de după încheierea războiului. Aşezată între hotare rezonabile. ca şi în cazul celorlalte state balcanice. Etapă cu etapă. se va vedea confruntată atît cu problema sensibilă a grecilor rămaşi în afara hotarelor.curentul politic definitoriu al Greciei moderne. Grecia şi-a redobândit vechile teritorii. Soluţia acestor grave probleme a fost. pe care numai grecii înşişi ar fi fost capabili să şi le autoadministreze. de care vecinii ei să aibă cunoştinţă. Nimic nu i-a împiedicat pe urmaşii vechii Elade să creadă cu obstinaţie că ei sunt urmaşii îndrituiţi ai spiritului clasic. Clivajului dintre trecutul ilustru al elenismului clasic . o ţară cu probleme. în numele prezervării „interesului naţional”. uneori.şi impotenţa funciară a prezentului. Ceea ce caracterizează însă specificul grecesc al „Marii Idei” este „naturaleţea”. Profitând de conjuncturile favorabile prilejuite de războaiele balcanice. „aventura anatoliană”. Grecia şi-a depăşit atât propriile limite. dornice de reafirmare identitară . durata şi avatarurile atingerii lui au fost anevoioase. 30 . succesoare a programului „Marii Idei”. a căpătat „proporţii homerice”. Diaspora bogată şi prosperă a întreţinut constant acest sentiment. la sfârşitul războiului. Ca în orice ideal. Grecia a dorit mai mult. Învinsă de propria neputinţă şi prin abandonul vechilor aliaţi. grecii i-au opus un ideal: Grecia Mare. chiar dacă aceasta au fost obţinute. Pe parcursul unui secol întreg. Din aceste motive. una singură: derapajul spre autoritarism. cât şi tuturor societăţilor balcanice. cât şi capacitatea de a gestiona succesul. Inflamată de repetatele succese. încheiată tragic pentru atât pentru greci. dar şi de deznodământul „Marelui Război”.

Fiecare naţiune balcanică revendică. Configuraţia teritorială a statelor din sud-estul Europei nu a fost – ca în cazul majorităţii ţărilor din Europa Apuseană – urmarea unor acumulări de procese istorice bazate pe „durata lungă”. apariţia şi emergenţa proiectelor naţionaliste megalomane: Megali Idea. „Albania Mare”. apreciază Georgios Prevelakis. mai ales la cumpăna dintre secolele XIX şi XX. Se poate însă extrapola cu relativă uşurinţă acurateţea descrierii acestei stări de fapt la întreaga istorie a Balcanilor. virtual constituită pe scheletul vechilor forme imperiale (româno-)bulgare. Constituite pe principiul mobilizator al discursului de sorginte patriotică. ideologiile naţionale au folosit din plin forţa şi energia mitizantă a unor presupuse „stări de graţie”. cât. MIŞCĂRI NAŢIONALIST-EXTREMISTE În anul 1921 istoricul Jean Brunhes. teritorii care aparţin vecinilor săi şi gestionează teritorii revendicate. ei distrug alianţele recente. cu prisosinţă la perioada contemporană. Rezultatul a fost.II. în percepţia colectivă a comunităţilor trăitoare între aceste frontiere. morţii învie parcă dintr-o dată şi redeşteaptă în cei vii pasiunile ancestrale. inspirată de gloria apusă a Bizanţului. într-o măsură mai mică sau mai mare. Graniţele sunt de dată recentă şi au fost de prea multe ori schimbate ca să poată fi considerate „stabile”atât prin ele însele. de cele mai multe ori. starea de spirit a popoarelor acestui areal de după încheierea războaielor balcanice. caracterizată prin insuficienta consolidare a frontierelor naţionale”. la rândul lor. ei reconstituie cele mai agresive solidarităţi istorice sau naţionale şi redeşteaptă duşmăniile seculare. aşa cum a fost acesta asumat de establishmentul politic modern. în perioade revolute. făcea următoarea afirmaţie: „Întreg trecutul trăieşte din nou. punctual. dar cu aplombul juvenil al imaturităţii. create prin cele mai ingenioase eforturi politice. 31 . de statele limitrofe.” Aserţiunea se referă la spaţiul balcanic şi are în vedere. „Serbia Mare”. proiectată pe gloria şi pe martiriul lui Skanderbeg şi chiar „Bulgaria Mare”. „Balcanii se situează deci în marea zonă de instabilitate europeană. în lucrarea La Géographie de l`histoire. care îşi au originea. mai ales. al cărei izvor de „legitimitate” s-a regăsit în defunctul imperiu al ţarului Dušan.

desfăşurat sub auspicii internaţionale. abil întreţinut din ambele părţi pe parcursul războaielor balcanice sau a „Marelui Război”. conform istoriografiei de limbă engleză: Internal Macedonian Revolutionary Organization. Mecanismele mai sus schiţate nu au reuşit să niveleze. cazul macedoslavilor intraţi sub dominaţia Belgradului în 1913. Ea a fost înfiinţată în anul 1893. ea este cunoscută sub numele de VMRO / BMPO: Vnatrešna Makedonska Revolucionerna Organizacija / Bнaтpeшнa Maкeдoнcкa Peвoлyциoнepнa Opгaнизaциja sau IMRO. Organizaţia Revoluţionară Internă Macedoneană Organizaţia Revoluţionară Internă Macedoneană – ORIM .Disiparea pe teritoriul noilor state a minorităţilor. poate cele mai importante caracteristici ale lumii balcanice: eterogenitatea lingvistică. atât instituţiile statului. În secolul XX. la care se adaugă sentimentul de ură. Mai slabe acolo unde confesiunea era identică şi idiomul vorbit asemănător cu limba majoritarilor – este cazul. Ca o ironie. a constituit o altă serie de argumente forte invocate pentru legitimarea revendicărilor de natură teritorială. dar şi turcii din Tracia elenă – situaţie în care statul dominant recurge la instrumentele asimilării forţate.şcoala. diversitatea confesională şi discrepanţa dintre civilizaţii. aşa cum a fost acesta regândit şi structurat la Conferinţa Păcii de la Paris din anii 1919-1920. al sârbilor şi al macedonenilor – dar foarte puternice în cazul în care atât religia. În prima dintre situaţii.aceste revendicări rămân omniprezente şi simptomatice. forma cea mai „civilizată” a acesteia a reprezentat-o schimbul de populaţie dintre Grecia şi Turcia. menţinerea şi apoi exacerbarea patimilor naţionaliste atât din partea statului dominant. a. Răspunsul la această provocare au continuat să-l ofere. cât şi din partea minoritarilor. Integrarea devine însă dificilă atunci când identitatea lingvistică şi religioasă este incompatibilă cu noua „iconografie” naţională – albanezii din Kosovo sau cei din Epirul grecesc. în părţile bulgară şi sârbă ale acesteia. 19 de un grup de revoluţionari şi anarhişti de origine Întrucât s-a manifestat pe teritoriul Macedoniei slavofone. au făcut ineluctabile generalizarea asimilării forţate şi a purificării etnice. cu toată silinţa pe care guvernele au depus-o. propaganda sau serviciul militar . cât şi limba diferă substanţial – albanezii şi sârbii . la Salonic. tentativa de omogenizare s-a realizat prin instrumentele statului . cât şi mişcările paramilitare de factură extremist-teroristă. 18 32 . de pildă. Originile acestei mişcări 18 se regăsesc la sfârşitul secolului al XIX-lea. mai ales dacă acestea se aflau în proximitatea „ţării-mamă”. în maniere diferite.cum a fost. spre exemplu.a reprezentat pe parcursul perioadei interbelice una dintre cele mai radicale organizaţii paramilitare pe care Europa de Sud-Est le-a cunoscut şi care s-a manifestat în spaţiul balcanic.

Scopul era obţinerea unei autonomii pronunţate a regiunii de la nordul Mării Egee. Petar Arsov. să-i apropie „cauzei” atât pe aromâni. Reconfirmarea. de aceea a sârbilor. Organizaţia va purta. sub care este cunoscută în istoriografie până astăzi. având drept deviză sloganul „Macedonia pentru macedoneni!”. în acord cu prevederile Tratatului de la Neuilly-surSeine din noiembrie 1919. a statu-quo-ului teritorial din 1913 a iniţiat ofensiva organizaţiei împotriva intereselor sârbe din regiune. mişcarea s-a constituit din capul locului ca o organizaţie care viza făţiş aspiraţiile macedo-slavilor spre emancipare. Deşi înfiinţată la Salonic. Printre fondatorii acestei organizaţii s-au numărat Hristo Tatarčev. în 1920. Odată cu anexarea părţii de nord la Serbia şi a regiunii meridionale la statul grec după încheierea războaielor balcanice. ca o premisă a constituirii unui nucleu teritorial şi instituţional macedo-slav. astfel. În coliziune repetată cu programul naţional grecesc al „Marii Idei” – elenii considerând că numele vechii provincii a lui Filip cel Mare şi a lui Alexandru Macedon a fost „uzurpat” – organizaţia va avea ca inamici. în sensul redirecţionării eforturilor acesteia pentru integrarea Macedoniei slave în statul bulgar. succesiv. ORIM. succesiv. principalul inamic al mişcării. Aceasta a acumulat calitate. Regatul Sârbilor. împotriva acestuia fiind declanşate cele mai multe dintre acţiunile paramilitare şi teroriste ale perioadei. Organizaţia secretă revoluţionară macedoneană . totodată. Bulgaria se transformă în „pol” de atracţie pentru organizaţie. emancipată de sub ocupaţia otomană. Croaţilor şi Slovenilor devine. Beneficiind de susţinere materială şi logistică. Conform altor surse. concomitent cu eforturile de cristalizare a unei conştiinţe naţionale specifice .bulgară. teritoriul macedoslav. la numele consacrat. bazele mişcării au fost puse în oraşul Štip.funciar diferită atât de aceea a bulgarilor. extrem de opresive faţă de orice mişcare centrifugă. cât. mai ales. cât şi pe unii dintre greci. La începutul activităţii sale. mai multe denumiri – Comitetul revoluţionar bulgaro-macedonean. Serbia şi Grecia. consecutiv. Comitetul revoluţionar bulgaromacedonean şi-a concentrat atenţia asupra încercărilor de coagulare a nemulţumirilor populaţiei faţă de regulile otomane. implicit pe reprezentanţii guvernelor care au administrat. ulterior şi din Europa. 19 33 . ORIM a căutat să grupeze în jurul ei pătura mijlocie şi relativ educată a iredentei bulgaro-macedonene din Salonic şi vilayetul Adrianopole.pentru a se opri. încercând. Turcia. Anton Dimitrov şi Ivan Hadjinikolov. toţi aceştia fiind animaţi de idealul unei Macedonii slave libere şi independente. din partea central-estică a Macedoniei de astăzi. dar şi efervescenţă în discurs şi acţiune.

La începutul secolului al XX-lea. de fapt. însă ea s-a constituit într-un veritabil semnal asupra potenţialului exploziv al situaţiei din Balcani. la rândul lor. intitulate. Este semnificativ fenomenul potrivit căruia mulţi dintre liderii locali erau. Departe de a mai avea resorturi „naţionale”. Kumanovo. Serbia şi Bulgaria. nici temeiul istoric pentru a confisca o mişcare în folosul propriei comunităţi. în timp ce Belgradul şi Atena au întreţinut cu bani şi arme propriile facţiuni. din ce în ce mai dornică în a se legitima prin acţiuni radicale şi belicoase. Acestea au culminat cu revolta din 1903. adeseori refractari în asumarea unor presupuse diferenţe dintre ei şi macedonenii slavi. Bitola. Astfel. precum şi în oraşele Skopje. „macedonene”. pe lângă cauzele profunde. aceştia au încercat să redirecţioneze valul contestatar anti-turcesc spre interesele iredentei bulgare. Tacit. cu precădere. considerând că „macedonenii” nu au nici forţa. mai cu seamă în oraşele importante din Franţa. războaiele balcanice au fost potenţate şi de acţiunile 34 . din acest moment mişcarea se transformă într-una de gherilă. apariţia altor două grupări macedonene disidente – una „pro-greacă” şi o alta „pro-sârbă” – a accentuat caracterul naţionalist al mişcării. Štip.susţinută de fondurile băneşti ale „cotizanţilor”recrutaţi. dar manifestă şi în afara regiunii Balcanilor. Elveţia şi Imperiul Ţarist. în speranţa provocării unei crize internaţionale de proporţii. Aceste nuclee erau concentrate cu precădere în jurul şcolilor şi a bisericilor şi îi aveau drept „lideri conspirativi” pe învăţătorii şi preoţii de aici. Aripa „pro-bulgară” – în creştere vizibilă . din rândul comercianţilor – a fost elocventă. Capacitatea de organizare a membrilor grupării . cât şi al intereselor bulgare. Veles şi Resen. mesajul iredentei macedonene a fost rapid confiscat de cele trei state direct interesate în destabilizarea finală a Turciei: Grecia. bulgari. cele mai multe dintre eforturi au fost concentrate pe propagandă. care a fost precedată de asasinate împotriva civililor turci şi de numeroase răpiri ale rezidenţilor străini.a viitoarei ORIM a fost acaparată de guvernele de la Sofia în interes propriu. Primele represalii ale autorităţilor otomane împotriva militanţilor macedo-slavi au avut loc în 1897 şi au fost de o duritate exemplară. Drept urmare. foarte activă local. Revolta din 1903 a fost reprimată cu maximă brutalitate de către otomani. insignifiantă din punct de vedere politic şi aproape deloc cunoscută în marile cancelarii europene.La acest nivel. Comitetul a reuşit să pună la punct o veritabilă reţea de organizaţii teritoriale disipate în regiunea Adrianopolelui şi a Salonicului. În plus. atât în numele propriu. cu un pronunţat caracter paramilitar şi care va pune pe primul plan violenţa ca mod de „exprimare politică”. cu preponderenţă etnică macedo-slavă.

este vorba de regiunea Pirin. Todor Aleksandrov a fost un partizan entuziast al afilierii Bulgariei la Puterile Centrale. unde a beneficiat de sprijinul făţiş al guvernelor de la Sofia. titulatură sub care va fi cunoscută de acum înainte în toată regiunea balcanică. După încheierea războaielor balcanice. specific tuturor păturilor sociale bulgare. Dincolo de „exagerarea stilistică”. vechiul Comitet Revoluţionar îşi schimbă numele în Organizaţia Revoluţionară Internă Macedoneană – ORIM. transpare fineţea constatării. aripa radicală a mişcării şi-a stabilit „cartierul general” pe teritoriul bulgar. al căror scop principal era incursiunea rapidă peste graniţa de stat. din jurul oraşului Petrić. iar la Sofia drept un dialect bulgar. Consecvent ideilor sale. urmărindu-se criteriul lingvistic. care au văzut în organizaţie un instrument eficient în continuarea ambiţiosului program de constituire a „Bulgariei Mari”. exponent al naţionalismului-extremist macedo-bulgar. 35 . din ce în ce mai preocupat de canalizarea acţiunilor mişcării spre atacarea intereselor greceşti şi sârbe din regiunile atribuite celor două state prin Pacea de la Bucureşti. alimentată constant de propaganda oficială sau oficioasă. respectiv aria de folosire a limbii elene şi a idiomului slavo-macedonean 20. pe parcursul primului război mondial. indiferent de profilul educaţional al acestora. Cele două organizaţii teroriste şi-au făcut cu rapiditate cunoscute obiectivele. Încheierea conflictului a plasat Bulgaria de partea învinşilor. când Macedonia a fost declarată republică a federaţiei iugoslave. 21 În cartea Analiza spectrală a Europei.ale cărei baze fuseseră puse în timpul războiului mondial la Babadag şi al cărei ţel era revendicarea la statul bulgar a întregului ţinut al Dobrogei. Ambele s-au bazat de la început pe acţiunile bandelor de comitagii 21. a cărei contribuţie la inflamarea situaţiei din sud-estul european a fost semnificativă. ORIM este condusă acum de către Todor Aleksandrov. Hermann Keyserling vorbeşte despre existenţa unui „spirit comitagiu”. Limba a devenit oficială în perioada titoistă. chiar dacă aceasta are în vedere anii interbelici. Rezultatul conflictului balcanic din 1912-1913 a schimbat profund harta regiunii. în ideea inducerii sentimentului de 20 Acest idiom a fost considerat la Belgrad ca fiind o simplă variantă regională a limbii sârbe. Ea a fost „secondată” de ORID – Organizaţia Revoluţionară Internă Dobrogeană . El a dus la izgonirea turcilor din sud-estul Europei şi la partajarea teritoriului macedonean între greci şi sârbi. Umilinţa simţită de naţionalişti a fost întreţinută de prevederile Tratatului de la Neuilly. O foarte mică parte va reveni şi Bulgariei. În anul 1920. Cele mai autorizate cercetări au acreditat teza potrivit căreia „macedoneana” este puntea de legătură dintre limbile sârbă şi bulgară. aflat în proximitatea graniţei cu Grecia şi Serbia.organizaţiei macedonene. iar gruparea teroristă macedoneană a căutat să fructifice la maximum şi în propriul său avantaj politic starea de spirit proastă a populaţiei bulgare.

Născut în 1896 la Novo Selo – astăzi în Republica Macedonia – Mihailov s-a transformat. toate caracteristicile unui guvern de „trădare naţională”. Aleksandar Stamboliski. Aleksandar Stamboliski. Această realitate ar 36 . români şi sârbi aflaţi la sfârşitul războiului de partea învingătorilor. care i-au oferit postul de secretar al organizaţiei. Din acest moment. Bosilegrad şi Strumica. alegând să se înroleze în armata bulgară. confruntat cu exodul etnicilor greci şi turci spre ţările de origine. Aici a fost contactat de activiştii ORIM. Începând cu anul 1924. privit cu „superioritate” de vecinii greci. a devenit în 1919 prim ministru al Bulgariei. urmând cursurile Facultăţii de Drept din capitala Bulgariei. în viziunea ORIM. regiunea Cadrilaterului. ORIM a lansat cel mai sângeros atac de la schimbarea numelui mişcării. guvernul lui Aleksandar Stamboliski a întrunit. Ţinta vizată a fost primul ministru bulgar. în scurtă vreme. Stamboliski s-a făcut „vinovat”. în viziunea ORIM. conducerea ORIM a fost preluată de Ivan (Vanča) Mihailov. La sfârşitul primului război mondial Ivan Mihailov s-a stabilit la Sofia. înlăturarea lui Stamboliski a fost asociată încercărilor guvernului său de a promova în Bulgaria reforma agrară. După ce Salonicul a fost atribuit Greciei. precum şi teritoriile din jurul oraşelor Tzaribrod. în exponentul cel mai autoritar al ORIM. pe care a fost nevoit să le întrerupă din cauza izbucnirii celui de-al doilea război balcanic. Au fost vizate. conform programului guvernamental sârbesc potrivit căruia tinerii macedo-slavi urmau să slujească noua autoritate. A urmat parţial cursurile Liceului „Sfinţii Kiril şi Metodiu” din Salonic. În 1923. În istoriografiile de inspiraţie marxistă. Vanča Mihailov a devenit „mâna dreaptă” a lui Todor Aleksandrov. Mihailov a declinat oferta. într-un aşezământ sârbesc. Dincolo de crezul său politic. situate lângă graniţa bulgaro-sârbă şi reconfirmate de Conferinţa de Pace Regatului Sârbilor. la 27 noiembrie 1919. Autorităţile i-au oferit o bursă a Ministerului Educaţiei. care l-a iniţiat atât cu scopul. autorităţile elene au închis şcoala. liderul partidului agrarian. Croaţilor şi Slovenilor. de un „păcat politic” capital: semnarea tratatului de la Neuilly. dar şi cu problema refugiaţilor ruşilor „albi” din armata lui Vranghel. în principal.teroare şi nesiguranţă asupra populaţiei civile trăitoare în regiunile limitrofe frontierei cu Bulgaria. prin care Bulgaria a consimţit asupra noului ei statut în Europa. Confruntat cu sindromul „ţării înfrânte”şi cu perspectiva unei politici externe care urma să fie „contabilizată”de la Geneva. Fidel în timpul primului război mondial principiilor politice ale Antantei. cât şi cu „principiile” organizaţiei teroriste. considerată ca fiind unul dintre centrele iredentismului slavo-macedonean. pentru continuarea studiilor într-o universitate europeană. Ivan Mihailov a terminat liceul la Skopje.

Scopul principal al acestor acţiuni a fost „internaţionalizarea” problemei macedonene. Vlado Černozemski. Sindromul „statului înfrânt” s-a repercutat cu prisosinţă şi asupra Bulgariei. Ivan Mihailov a fost ales membru al comitetului central al organizaţiei. până în anul 1930 au fost consemnate peste 60 de atacuri teroriste majore care au avut în vedere statul iugoslav.trebui totuşi coroborată cu realităţile vieţii sociale şi politice caracteristice tuturor ţărilor învinse în războiul mondial. 24 Asasinatul a fost executat de şoferul personal al lui Vanča Mihailov. depozite militare şi poduri. Ivan Mihailov a intrat în contact cu Ante Pavelić. Bosilegrad şi Strumica. Întrucât ambele organizaţii paramilitare aveau ca ţel dezmembrarea Iugoslaviei. Au fost vizate pichete de frontieră. Aleksandar Stamboliski a sfârşit prin a fi asasinat de gherilele ORIM. iar bazele sale de antrenament şi de aprovizionare au fost distruse. Conform documentelor. a murit. posturi de poliţie. Croaţilor şi Slovenilor apartenenţa regiunilor Tzaribrod. conform aprecierilor epocii – de unde au fost lansate majoritatea atacurilor care vizau interesele greceşti şi sârbe de peste graniţa bulgară. cu care Sofia a semnat „infamul” tratat de la Niš din 1923 22. prin Bulgaria a recunoscut prin tratatul bilateral cu Regatul Sârbilor. liderul mişcării secesioniste croate Ustaša. cât şi de înlăturarea simpatizanţilor Organizaţiei Revoluţionare Interne Macedonene din armata bulgară. La 31 august 1924 liderul ORIM. guvernul bulgar a fost nevoit. Totuşi. fiind asasinaţi peste 1. La sfârşitul deceniului al treilea. ulterior fiind desemnat conducătorul mişcării teroriste. colaborarea dintre cele două grupări s-a statuat în mod natural. lui Stamoliski i-au fost reproşate toate neîmplinirile din societatea bulgară: o societate cu o pătură mijlocie sărăcită de efortul de război. cazărmi. să ia măsuri radicale împotriva ORIM. a devenit fieful de bază al organizaţiei – „un stat în stat”. Sub comanda lui Vanča Mihailov ORIM şi-a diversificat acţiunile. convinse de justeţea cauzei lor. a cărei implicare în atentat a fost dovedită.a purtat „pecetea” grupării: tăierea mâinii drepte 23 şi decapitarea „vinovatului”. din regiunea muntoasă a munţilor Pirin. cu un corp ofiţeresc revoltat atât de politica conciliatoristă faţă de Belgrad. tăierea mâinii drepte a lui Stamboliski a reprezentat numai o parte a pedepsei pentru semnarea tratatului de la Niš cu sârbii. Asasinatul – preludiul loviturii de stat din 8 iunie 1923 . 23 În simbolistica ORIM. De aceea. Mişcarea ORIM este dezavuată oficial. 22 37 . preferate fiind incursiunile rapide şi sângeroase asupra regiunilor de graniţă cu Grecia şi Iugoslavia. la statul iugoslav. Urmare a acestui fapt. în 1934. Districtul Petrić. După asasinarea regelui Alexandru Karadjordjević la Marsilia 24.000 de funcţionari ai regimului iugoslav din regiunile de graniţă. sub presiune internaţională. cu un cler tradiţionalist şi filorus nemulţumit de secularizarea proprietăţilor mănăstireşti. cu majoritate bulgară. Todor Aleksandrov.

percepţia guvernelor statelor balcanice a fost aceea potrivit căreia mişcarea a fost definitiv înfrântă. beneficiind de suportul material al guvernelor revizioniste italian şi maghiar. Până la moartea sa. Vanča Mihailov a continuat să sprijine „cauza”. alături de Ante Pavelić. să preia comanda „Protectoratului Vardar”. la mişcarea de gherilă a ORIM din anii `20-`30. survenită în 1990. aşa-zisa „naţiune macedoneană”. ca şi pentru Ante Pavelić. Ivan Mihailov a continuat să susţină teza potrivit căreia idealul său a fost unul „drept”. În perioada comunistă. când germenii dezintegrării au prins rădăcini în spaţiul sud-slav. indiferent de metodele folosite pentru atingerea acestuia. mulţi dintre corifeii naţionalismului macedonean s-au reîntors pe teritoriul fostei republici iugoslave pentru a promova cauza ORIM. nici Bulgaria şi nici Iugoslavia nu au permis activităţi iredentiste pe teritoriul propriilor state. Până la izbucnirea celui de-al doilea război mondial. creat pe teritoriul Macedoniei sârbe.complicitatea autorităţilor de la Sofia. animat de aceleaşi idealuri confuze pan-bulgare. deşi autorităţile germane i-au propus. În concepţia lui Vanča Mihailov se poate vorbi de o chestiune a Macedoniei încă de la Congresul de la Berlin. Întrucât acţiunile sale paramilitare fuseseră în cea mai mare parte anihilate. Pentru el. Mihailov a preferat să o vadă sub jurisdicţia Sofiei. După o scurtă călătorie la Skopje s-a refugiat în Italia. cel mai vechi şi prestigios ziar al emigraţiei macedonene de peste Ocean. în luna septembrie a aceluiaşi an. precum şi numeroase articole în „The Macedonian Tribune”. ORIM a supravieţuit prin celulele sale în diverse state europene. aceştia au reînfiinţat organizaţia la Mihailov a publicat în exil 4 cărţi de memorii. inventată de către Tito. A părăsit Croaţia în 1944. înseamnă „iugoslavism”. fiind desemnat liderul noii Mişcări de Eliberare a Macedoniei din exil. iar iugoslavismul este sinonim cu „imperialismul pan-sârbesc”. După război. în noua capitală a statului croat ustaş. Ocuparea Iugoslaviei de către forţele germane şi italiene în aprilie-mai 1941 îl găseşte pe Ivan Mihailov la Zagreb. unde a rămas până la sfârşitul vieţii. în condiţiile în care regimul lui Josip Broz Tito i-a pedepsit drastic pe toţi cei care fuseseră afiliaţi. Începând cu anul 1991. 25 38 . iar metodele folosite de aceştia au fost „justificate”. Ivan Mihailov a reuşit să fugă în Turcia. ulterior refugiindu-se în Polonia şi Ungaria. Susţinuţi de o parte consistentă a populaţiei. A fost susţinut material de diversele grupări slavo-macedonene din Canada şi Statele Unite ale Americii şi a publicat numeroase cărţi şi articole 25 pe tema independenţei Macedoniei faţă de Iugoslavia comunistă. pentru că macedonenii „sunt parte a Bulgariei de o mie de ani”. Iugoslavia a constituit „răul absolut”. într-un fel sau altul.

Skopje, în 1990, debarasând-o de vechile practici. Ea şi-a radicalizat discursul în momentul în care guvernul de la Atena a refuzat să recunoască, în 1992, numele de „Macedonia” pentru vechea republică iugoslavă, grecii considerând că acesta uzurpă un patronim aparţinător spaţiului de cultură şi civilizaţie grec. Noua ORIM 26 are încă o pondere însemnată în structurile politice ale Macedoniei post-iugoslave, discursul ei fiind unul etnicist. Deşi nu este un partid puternic, unul din preşedinţii Macedoniei – Boris Trajkovski - a fost adus la putere în anul 1999 cu sprijinul politic nemijlocit al ORIM, al cărei candidat a şi fost. Moartea sa prematură, survenită în urma unui accident aviatic, în anul 2004, nu a făcut decât să întărească „emoţional” imaginea acestei organizaţii, prezentă manifest pe scena politică a Balcanilor în ultimul secol. 27

b. Mişcarea Ustaša Mişcarea teroristă cunoscută sub numele de Ustaša a reprezentat a doua formă de coagulare a forţelor extremist-naţionaliste din Peninsula Balcanică de după încheierea primului război mondial, fiind corelată cu aspiraţia majorităţii populaţiei croate spre autonomie, ulterior spre independenţă faţă de hegemonia Serbiei şi a dinastiei de Karadjordjević. Ca şi ORIM, această organizaţie a militat constant în vederea distrugerii uneia dintre cele mai importante construcţii politice din Balcani - creaţia statală plurietnică iugoslavă. Originile acestei mişcări sunt plasate la începutul deceniului al treilea al secolului XX, odată cu apariţia disputei dintre „centralism” şi „federalism” de pe scena politică iugoslavă. Odată cu votarea primei Constituţii a Regatului, la 28 iunie 1921, a fost impus în statul sârbo-croato-sloven „principiul centralist”, susţinut şi îmbrăţişat cu entuziasm de toate forţele politice sârbe. Conform acestuia, statul - deşi multinaţional - urma a fi unul
Partidul se numeşte astăzi Organizaţia Revoluţionară Internă Macedoneană – Partidul Democrat pentru Unitatea Naţională Macedoneană / Vnatrešno Makedonska Revolucionerna Organizacija – Demokratska Partija za Makedonsko Narodno Edinstvo. Se descrie pe sine ca un partid creştin-democrat, partizan al integrării Macedoniei în structurile europene şi nord-atlantice. 27 O aripă distinctă a ORIM a fost revitalizată şi în Bulgaria, în anii `90, sub numele de Organizaţia Revoluţionară Internă Macedoneană - Mişcarea Naţională Bulgară. Scopul acesteia este afirmarea şi recunoaşterea internaţională completă a independenţei Macedoniei, precum şi apărarea integrităţii sale teritoriale. Totodată, în opinia grupării macedo-slavii sunt, de fapt, bulgari. Bazinul electoral se află tot în regiunea Petrić-Blagoevgrad, din zona munţilor Pirin.
26

39

riguros centralizat, prin „topirea” oricăror particularităţi istorice, etnice, religioase sau chiar lingvistice existente pe teritoriul ţării; cvasi-dominaţia politică a Serbiei era ilustrată şi prin prezenţa în fruntea statului iugoslav a dinastiei de Karadjordjević. Triumful politic al sârbilor, întărit prin Constituţie 28, a fost numai aparent. În realitate, acesta a dat naştere unor mişcări cu vădită tentă centrifugă, care au alimentat atât separatismul „la lumina zilei”, susţinut pe cale parlamentară, cât şi organizaţiile radicale subversive, decise să lupte pentru emanciparea Croaţiei mai ales pe căi violente. Într-o ţară în care principalele partide de pe eşichierul politic îşi etalează cu obstinaţie originile naţionale – Partidul Radical Sârb, Partidul Democrat Sârb, Partidul Ţărănesc Croat, Partidul Populist Sloven, Liga Musulmană - paşii spre deconstrucţia statală s-au înfăptuit rapid şi cu relativă uşurinţă. Evenimentul care a propulsat în activitate mişcarea ustaşă a fost reprezentat de asasinarea în 1928, în Skupština / Parlamentul de la Belgrad, a şefului Partidului Ţărănesc Croat, Stjepan Radić. Perceput ca liderul de necontestat al mişcării separatiste croate, Radić a militat încă de la înfiinţarea regatului iugoslav pentru anihilarea hegemoniei sârbeşti asupra statului multinaţional, dar prin mijloace politice. Incendiarele sale discursuri au dus la inflamarea sentimentelor naţionaliste ale sârbilor, ele culminând cu împuşcarea liderului croat în plin parlament, de către deputatul ultranaţionalist muntenegrean Puniša Rašić. Urmarea acestui eveniment a fost reprezentată de escaladarea tensiunilor sârbo-croate la un nivel extrem de periculos, care a dus la proclamarea legii marţiale, la 6 ianuarie 1929. La 29 ianuarie 1929 regele Alexandru instaurează dictatura personală. Statul primeşte o nouă denumire – Regatul Iugoslaviei – partidele politice şi parlamentul sunt desfiinţate, ambele instituţii fiind găsite „responsabile” pentru degradarea accentuată a formulei statale de la 1918. Regimul de la 29 ianuarie 1929 a instaurat un „stat poliţienesc”, ale cărui noi instituţii au început pedepsirea tuturor acelora găsiţi vinovaţi de încercările de dezintegrare a statului multinaţional. Noua politică internă promovată de la Belgrad a vizat, cu precădere, politicienii din teritoriile foste austro-ungare: croaţi, sloveni şi musulmani bosnieci, fiind arestaţi inclusiv doi dintre artizanii unirii cu Serbia: croatul Ante Trumbić şi slovenul Anton Korošec. Aceste măsuri extreme, dublate de înfiinţarea unui singur partid agreat de autorităţi, dar hibrid şi artificial prin însăşi natura sa – Partidul Naţional Iugoslav - au fost de natură să adâncească clivajul dintre viziunea
Aceasta a fost votată în ziua de 28 iunie – comemorarea bătăliei de la Kosovopolje din anul 1389. Semnificaţia datei este una importantă, deoarece a marcat, simbolic, triumful punctului de vedere sârbesc pe scena politică iugoslavă. Ea a mai fost denumită – ironic - şi „Constituţia de Vidov Dan” ( ziua Sfântului Vit ) sau „Constituţia nivelatoare”.
28

40

sârbă şi cea croată asupra evoluţiei Iugoslaviei. Terenul pentru apariţia Mişcării Ustaša a fost pregătit, din această perspectivă, cu temeinicie. Cel care a pus bazele organizaţiei, identificându-se ulterior total cu aceasta a fost Ante Pavelić. S-a născut în anul 1889, într-un mic sat croat din Bosnia-Herţegovina – Bradina. De tânăr s-a mutat la Zagreb, cu intenţia de a urma cursurile facultăţii de drept. Atras de timpuriu de activităţile cu tentă anarhistă, devine membru al organizaţiei numită Frankovci, întemeiată de dr. Josip Frank şi care prezenta puternice accente antisemite. Pentru Ante Pavelić, crearea statului sârbo-croato-sloven la 1 decembrie 1918 a însemnat, în mod limpede, „ocuparea” teritoriilor sud-slave foste austro-ungare de către armata şi oligarhia sârbă de la Belgrad. Nuanţele nu-şi găsesc rostul în gândirea lui Pavelić, iar existenţa presupusului „filon comun” al tuturor iugoslavilor i se pare o simplă utopie, susţinută numai din calcule geopolitice de Franţa şi Anglia, învingătoarele primului război mondial. Caracterul profund „rebel” al gândirii şi atitudinilor politice ale lui Ante Pavelić este ilustrat cu prisosinţă şi de repetatele „coliziuni verbale” cu membrii marcanţi ai principalelor partide politice croate, văzute de acesta ca impotente politic şi incapabile să susţină cu tărie cauza independenţei poporului croat faţă de Serbia. La un moment dat, însuşi Stjepan Radić este taxat ca „debil” în raporturile sale şi ale partidului său cu puterea de la Belgrad. Această percepţie radicală l-a determinat pe Ante Pavelić să stabilească legături solide atât cu emigraţia croată de la Viena şi Budapesta, cât şi cu cu reprezentanţii ORIM din Bulgaria şi din Macedonia sârbă. În 1927 i-a reprezentat ca avocat pe câţiva dintre membrii grupării, al căror proces pentru activităţi teroriste s-a judecat la Skopje. În acelaşi an, Pavelić a fost ales consilier al Primăriei din Zagreb, din partea aripii radicale a Partidului Croat al Dreptului. Asasinarea lui Stjepan Radić, urmată, în 1929, de instaurarea dictaturii regelui Alexandru, l-au transformat pe Ante Pavelić în persona non-grata pentru statul iugoslav. Odată cu Pavelić au plecat în exil şi principalii săi acoliţi, Gustav Perček şi Branimir Jelić. La 20 aprilie 1929, Pavelić a semnat „Declaraţia de la Sofia”, împreună cu membrii marcanţi ai ORIM şi ai Comitetului Naţional Macedonean, prin care aceştia solicitau intensificarea activităţii acestor organizaţii în vederea apărării „drepturilor politice şi naţionale” şi pentru „completa independenţă” a Croaţiei şi Macedoniei faţă de Iugoslavia. Urmare a acestui eveniment, la 17 iulie 1929 Curtea Marţială de la Belgrad i-a condamnat la moarte, în contumacie, pe Ante Pavelić şi pe Gustav Perček. 41

ca urmare a acceptului tacit al autorităţilor mussoliniene. care înseamnă „a se răscula”. „rebeliune”. Prin extensie. pe teritoriul italian. implicarea ustaşilor în asasinatul de la Marsilia. traversarea Mării Adriatice cu ambarcaţiuni rapide pentru a lua cu asalt litoralul Dalmaţiei în vederea „eliberării”Croaţiei. La presiunea Franţei şi a Iugoslaviei. Argentina. căruia i-au căzut victime atât regele Alexandru. La 14 aprilie. Încercările de lichidare a organizaţiei au avut ca efect imediat creşterea gradului de simpatie al acesteia în rândurile populaţiei croate din Iugoslavia. Conform celor mai autorizate surse. al cărei mesaj principal era reprezentat de susţinerea ideilor promovate de ustaşi privitoare la independenţa poporului croat. În ianuarie 1932 Ante Pavelić a înfiinţat mişcarea Ustaša 29. eşecul total al acţiunii l-a determinat pe Ante Pavelić să se orienteze spre o lovitură de mari proporţii: asasinarea regelui Alexandru. pe Cuvântul ustaša provine din verbul sârbo-croat ustati. „a se răzvrăti”. simbolul suprem al „opresiunii” sârbilor asupra celorlalte popoare iugoslave. Germania a invadat Iugoslavia. după care a fost eliberat de către autorităţile italiene. a reprezentat pentru moment slăbirea potenţialului distructiv al mişcării ustaşe. Suport consistent a găsit din partea croaţilor stabiliţi în Austria. recte faţă de componenta sârbă a acestuia. Acest termen a mai fost folosit şi pentru desemnarea rebelilor sârbi din Bosnia-Herţegovina din perioada răscoalei antiotomane din 1875. ustaša înseamnă „insurecţie”. mai ales printre tinerii elevi de liceu şi studenţi. în 1937. statul multinaţional al slavilor de sud şi-a încetat de facto şi de jure existenţa. În februarie 1939 apare la Zagreb publicaţia Hrvatski Narod. Pavelić a căutat să coaguleze în jurul său toate acele organizaţii ale croaţilor din diaspora care militau pentru dezintegrarea Iugoslaviei. Semnarea Pactului italiano-iugoslav. Ungaria. mulţi dintre liderii organizaţiei – mai puţin Pavelić – fiind extrădaţi şi judecaţi pe teritoriul iugoslav. deci o mişcare insurgentă. Ea a fost atât de vizibilă. a cărei ilustrare a fost confirmată între anii 1941 şi 1945. Principalele tabere de instrucţie au fost ridicate în Italia – la Borgotaro şi în Ungaria – la Jánka Pusztá. în vara anului 1933. a fost de natură să atragă atenţia asupra adevăratului caracter al acestei mişcări: terorismul de stat. Urmare a acestui fapt. La 6 aprilie 1941. cât şi ministrul de externe francez Louis Barthou. Caracterul radical al organizaţiei rezidă din profunda sa ostilitate faţă de statul iugoslav. Canada şi Statele Unite ale Americii. încât la scurtă vreme de la înfiinţarea sa unităţi paramilitare ustaşe au încercat. 29 42 .În exil. Deşi colaterală. din 9 octombrie 1934. Elveţia. lângă oraşul Brescia. al cărei cartier general a fost stabilit. Pentru perioada interbelică cuvântul a căpătat conotaţia de „fascist”. Ante Pavelić a fost arestat la Torino şi întemniţat pentru scurtă vreme (octombrie 1934-martie 1936).

compatibilă. Nefiind persecutaţi.teritoriul Croaţiei. Drapelul roşu-alb-albastru. 31 Între aceste comunităţi. specificul noului regim politic. o parte consistentă a acestora s-a raliat politicii ustaşe de purificare etnică. 2. cât mai fidel. acestea au căutat să reflecte. precum şi în partea occidentală a Vojvodinei sârbe a fost proclamat Statul Independent Croat / Nezavisna Država Hrvatska. ucide!” 30 43 . a „inamicului natural”. Principalul obstacol în calea acestui deziderat l-a reprezentat existenţa populaţiilor „non-croate” 30 trăitoare pe teritoriul acestei entităţi: sârbii. xenofobă şi mistico-religioasă. Dalmaţiei – numai hinterlandul oraşelor Split şi Zadar – al părţii răsăritene a Bosniei-Herţegovina. ideologii regimului ustaş au acreditat ideea – grotescă – a unei presupuse origini „gotice” a poporului croat. deci „neariană”. O treime dintre sârbii din Statul Independent Croat trebuie lichidaţi. De o situaţie specială a beneficiat populaţia slavă de religie islamică din BosniaHerţegovina. O treime dintre sârbii din Statul Independent Croat trebuie convertiţi la catolicism. excepţie făcând cazurile celor afiliaţi la doctrina comunistă. trei miniştri ai guvernului ustaş de la Zagreb – Mile Budak. participând activ la acţiunile de masacrare a populaţiei civile sârbe din Bosnia. În privinţa evreilor şi a ţiganilor. În mai 1941. precum şi temutele „Gărzi ale lui Maček”pe teritoriul statului fascist croat în perioada 1941-1944 a fost sintetizată în triada „Converteşte. cu viziunea rasistă promovată de la Berlin. scopul ei fundamental fiind întemeierea unei Croaţii „purificate” din punct de vedere etnic. din 20 aprilie 1941. al cărui conducător / poglavnik devine. Deoarece originea slavă a croaţilor intra în conflict cu preceptele rasiale naziste potrivit cărora slavii constituiau o „rasă inferioară”. Ideologia „statului-marionetă” ustaş a fost de sorginte fascistă. 31 Deviza sub care au acţionat ustaşii. prin orice mijloace. Ante Pavelić. niciuna dintre aceste etnii neîndeplinind cel puţin una dintre „condiţiile” necesare pentru a demonstra „meritul” apartenenţei la noul stat. sârbii au constituit „obstacolul” principal. Milovan Žanić şi Mirko Puk – au sintetizat principalele direcţii ale noii politici rasiale privitoare la viitorul populaţiei de etnie sârbă din Croaţia: 1. musulmanii nu erau altceva decât „croaţi” mărturisitori ai Islamului. expulzează. În opinia autorităţilor de la Zagreb. rasistă. 3. autorităţile fasciste ustaşe au acţionat conform directivelor Germaniei naziste privitoare la destinul acestor comunităţi. decizia politică a autorităţilor fiind aceea a anihilării. O treime dintre sârbii din Statul Independent Croat trebuie expulzaţi. În ceea ce priveşte simbolurile. evreii şi ţiganii. astfel. care conţine în centru stema statului – Populaţia de origine maghiară de pe teritoriul Statului Independent Croat nu a făcut obiectul deportărilor sau al exterminării.

Unholy Trinity: How the Vatican`s Nazi Network Betrayed Western]. Vaticanul şi-a menţinut Nunţiatura de la Zagreb pe toată durata războiului. Acestea sunt în vigoare şi astăzi. Josip Jelačić. dintre care 500 de copii. Pentru această „contribuţie”. 32 44 . totodată. un gest pentru care Suveranul Pontif a fost vehement condamnat. Miroslav Filipović a fost numit gardian şef al lagărului de exterminare de la Jasenovac. sârbii ortodocşi.celebra „tablă de şah” cu pătrăţele albe şi roşii – are înscrisă în partea superioară litera „U”. împreună cu unităţi paramilitare ustaşe. Astfel. prin ceea ce s-a dovedit a fi completa neimplicare – chiar şi simbolică – a papalităţii în problema genocidului practicat în Statul Independent Croat. Unii preoţi. prin forţă. Ante Pavelić a fost primit în audienţă privată de către papa Pius al XII-lea. aparţinători în special Ordinului franciscan. Conform acestei viziuni. la catolicism. respectiv exterminarea ultimelor două etnii şi convertirea unei treimi din populaţia sârbă pravoslavnică la catolicism. unde a fost cunoscut sub Europenii le-au reproşat croaţilor. faptul că noul stat independent a repus în circulaţie parţial vechile simboluri ale regimului ustaş: drapelul. Pius al XII-lea a fost catalogat drept „simbolul laşităţii morale a epocii noastre” [Mark Aaron. lângă oraşul Banja Luka . ea fiind ulterior „confiscată” de regimul ustaş. de la mănăstirea franciscană din Petričevac – situată în Bosnia-Herţegovina. o serie de prelaţi catolici au susţinut în mod activ trupele ustaşe în demersurile acestora privind demolarea a sute de lăcaşe de cult ortodox şi de convertire a populaţiei sârbe. Moneda naţională a fost botezată „kuna” 32. care simbolizează numele mişcării ustaşe. în 1992. Sub oblăduirea „Oficiului pentru distrugerea bisericilor ortodoxe”. Au fost ucişi 2730 de locuitori. la scurtă vreme de la preluarea puterii. John Loftus. iar salutul obligatoriu între cetăţeni devine Za Dom! / Pentru Patrie! urmat de răspunsul Spremni! / Suntem gata! 33 Componenta mistico-reacţionară a regimului fascist ustaş a ieşit cu putere la lumină prin raportare la catolicism. ţiganii (musulmani sau ortodocşi) şi evreii sunt catalogaţi drept paria. Deşi regimul lui Pavelić nu a fost recunoscut oficial de Vatican. la masacrul din 6 februarie 1942 comis asupra sârbilor din această localitate. Sfântul Scaun a tolerat abuzurile şi atrocităţile comise în Croaţia. Soluţia adoptată a fost una radicală. 33 Unele ipoteze acreditează ideea potrivit căreia această formă de salut a fost impusă în secolul al XIX-lea de către banul Croaţiei. văzut ca matrice fundamentală a identităţii spirituale croate. Este notoriu cazul călugărului Miroslav Filipović. înfiinţat în vara anului 1941.care a participat. Conform unui memoriu al British Foreign Office. au luat parte la atrocităţi. stema şi moneda.

în scurtă vreme. iar numărul ţiganilor a scăzut cu 40. pe baza căreia au fost comise. În vara aceluiaşi an a început sub comanda şefului poliţiei secrete. încă purta rasa călugărească. De asemenea. a fost la rândul său condamnat de autorităţile titoiste pentru crime de război. pe baza unui calcul demografic care a avut în vedere diferenţa dintre numărul populaţiei existente la sfârşitul războiului şi numărul de locuitori Cardinalul Alois Stepinac. La 22 iunie 1941. într-un război civil atroce. a cărui trăsătură fundamentală se circumscrie celebrului adagiu latin bellum omnium contra omnes / războiul tuturor împotriva tuturor. Deşi nu există o estimare precisă. care acţionează atât împotriva trupelor germano-ustaşe. acestea trimit o serie de rapoarte la Berlin şi Roma prin care îşi exprimă „uimirea” faţă de actele comise de grupările paramilitare. 34 45 . a intrigat chiar şi o parte a autorităţilor de ocupaţie germane şi italiene.000 la sfârşitul războiului. aflate. În anul 1998 a fost beatificat de Vatican.000 de evrei. Acest proces a debutat la 27 aprilie 1941. s-a apreciat că peste 700. formate din indivizi care fuseseră. fenomenul invadării Iugoslaviei de către o putere străină – Germania . pe teritoriul Statului Independent Croat. în pofida insistenţelor lui Hitler de a menţine bunele raporturi cu regimul lui Ante Pavelić. totuşi. în statul fascist croat este proclamată „Legea rasială”.000 de oameni. Procedeul distrugerii totale a localităţilor cu populaţie sârbă de pe teritoriul Dalmaţiei. El a susţinut că nu a fost implicat în nici un masacru şi a ajutat victimele terorii ustaşe.000 de sârbi au fost ucişi numai în lagărul de la Jasenovac.de masacre în masă. cât şi acelor regaliste sârbe – cetnicii de pe teritoriul bosniac. Urmare a acestor evenimente. Totodată. arhiepiscop de Zagreb pe toată durata războiului. fiind însă la curent cu activităţile trupelor paramilitare ustaşe. construcţia primelor lagăre de concentrare. Numărul total de victime de pe teritoriul Iugoslaviei a făcut obiectul a numeroase cercetări şi investigaţii. din 1941. 34 Caracteristica fundamentală a regimului ustaş a reprezentat-o genocidul comis împotriva populaţiilor de altă origine decât cea croată. de lângă oraşul Bjelovar. Trebuie menţionat faptul că armata regulată croată – Domobrani / Garda Naţională – nu a participat în mod direct la atrocităţi. Croaţiei şi Bosniei.numele de Fra Sotona / Fratele Satana.s-a transformat. toate asasinatele şi deportările în masă. cetăţeni ai aceluiaşi stat. o parte importantă a populaţiei croate s-a înrolat în armata de partizani a lui Josip Broz Tito. urmat – de cele mai multe ori . au fost asasinaţi peste 32. ulterior. odată cu asasinarea tuturor locuitorilor sârbi din localitatea Gudovac. Din această perspectivă. Atunci când a fost spânzurat pentru crime de război. estimate la aproximativ 30. Această estimare a fost făcută în anul 1946. Vjekoslav Luburić. forţele italiene din Dalmaţia şi-au declinat cooperarea cu autorităţile ustaşe.

Mulţi dintre membrii establishmentului.000 de sârbi. în frunte cu Ante Pavelić. au reuşit să fugă peste hotare. Stara Gradiška şi Kozara) a cărui construcţie a început în august 1941 şi s-a încheiat în februarie 1942. aici pierzându-şi viaţa majoritatea victimelor.000 de suflete.000” [Ibidem].000 şi 700. în Encyclopedia of the Holocaust].000 la mai mult de 1. la Bleiburg. pe baza propriilor investigaţii. au expulzat în jur de 250. ajungînd la cifra de 600-700. Pe parcursul lunii mai a anului 1945.000 (Edmund Glaise von Horstenau). mai ales – au acreditat ideea potrivit căreia lui Pavelić i s-a uşurat fuga la ordinul lui Tito. numărul estimat al victimelor sârbe din Croaţia variază de la 25. cei sârbi de la Muzeul Holocaustului din Belgrad tind să îl ridice spre 700. Varaždin şi Karlovac – lagăr pentru copii. Pavelić a reuşit să scape 35. cercetătorii de la Muzeul Holocaustului din Washington au apreciat. Djakovo şi Osijek. închise în octombrie 1942.000. numărul victimelor de la Jasenovac se situează între 25.000. În 1946 acesta a fost executat la Belgrad. Acesta este de fapt un „complex de lagăre” (Ciglana. unii istorici – sârbi. La rândul lor. 35 46 . precum şi mulţi funcţionari ai vechiului regim au încercat să se refugieze în Austria şi Italia.000. Conform estimărilor Centrului Simon Wiesenthal. Ele oscilează de la 400. Lagărul de concentrare „etalon” pentru regimul ustaş a fost cel de la Jasenovac. o bună parte dintre membrii trupelor paramilitare ustaşe. Este interesant de urmărit şi jocul cifrelor puse în circulaţie pe teritoriul exIugoslaviei. În timpul războiului. El a fost precedat de lagărele de la Koprivnica. dar urmat de altele. judecarea şi executarea comandantului trupelor sârbe regaliste cetnice. precum şi colaboratorii şi simpatizanţii regimului lui Ante Pavelić.pe care ar fi trebuit să-l aibă Iugoslavia pa baza sporului natural de dinainte de anul 1941.000 de suflete.000 şi au convertit la catolicism aproape 250. croat de origine. ei au ucis zeci de mii de evrei şi ţigani” [Israel Gutman. numeroşi membri ai Domobranului. unii comandanţi militari germani au înaintat propriile estimări privitoare la numărul victimelor de pe teritoriul Statului Independent Croat. care era mai interesat de capturarea. „teroriştii ustaşi au ucis peste 500. fără existenţa vreunui proces. colonelul Draža Mihailović. până în luna martie a anului 1944 (Ernst Fick). au fost arestaţi. construite pe parcursul războiului: Gospić. După capitularea Germaniei naziste. Aceştia au fost capturaţi de partizanii lui Tito chiar pe frontiera sloveno-austriacă. ascunzându-se Fără a avea probe limpezi şi lipsite de echivoc.000 sârbi (Alexander Lehr) la 300. că „dată fiind multitudinea punctelor de vedere şi lipsa documentaţiei exhaustive. În timp ce cercetătorii croaţi de la Memorialul din Jasenovac apreciază numărul victimelor la 360.000. judecaţi şi executaţi de către regimul lui Josip Broz Tito. fiind executaţi sumar.

sporadic. Pornită ca o mişcare subversivă. Pavelić s-a refugiat în Spania. acesta fiind împuşcat.pentru câteva luni în Austria. misticism şi crime împotriva umanităţii. Ameninţat cu extrădarea din Argentina. în diferite moduri. aceasta a coagulat în jurul ei toate acele forţe obscure şi primitive ale societăţii iugoslave. prin Roma. cînd ambasadorul Vladimir Rolović a fost împuşcat mortal de doi membri ai mişcării rezidenţi în R. refugiaţi cu precădere în America de Sud. În anul 1957 s-a încercat asasinarea lui Ante Pavelić. LIDERI POLITICI 47 . Cel mai cunoscut a fost cel organizat în anul 1971 asupra ambasadei R.S. ea a „eşuat” în etnocentrism. Inamicul declarat al acestora a devenit Iugoslavia comunistă. unde s-a bucurat de sprijinul necondiţionat al regimului Franco.F. de atentate împotriva funcţionarilor care reprezentau peste hotare interesele statului iugoslav. Îzvorâtă din frustrare şi bazată pe spirit revanşard. decesul său fiind pus pe seama complicaţiilor survenite în urma rănilor nevindecate. Iugoslavia de la Stockholm. Germania. cauza mişcării. fiind atribuită ulterior unor membri ai grupării loialiste cetnice.şase luni mai târziu . unde a primit funcţia de Consilier pentru securitate al preşedintelui Juan Péron. Ulterior. cea mai întunecată perioadă din întreaga istorie modernă a Europei de Sud-Est. Tentativa de asasinat a fost pusă la început pe seama serviciilor secrete titoiste. Statele Unite ale Americii. III. prin politica promovată. *** Mişcarea teroristă ustaşă. Australia şi Republica Federală Germania. regimul lui Péron eliberând peste 30. au continuat „cruciada” împotriva Iugoslaviei. inamică a regimului ustaş în timpul războiului.F. Rămăşiţele organizaţiei teroriste Ustaša au continuat să suţină şi după 1945. ale cărei interese au fost vizate pe tot parcursul perioadei postbelice. care sau regăsit în discursul şi gândirea iniţiatorului ei. Aceasta a fost dusă mai ales pe terenul propagandei. Canada. Adepţii organizaţiei. Ante Pavelić a ajuns . precum şi regimul creat de aceasta între anii 1941-1945 au ilustrat.la Buenos Aires.000 de vize de rezidenţă pentru ei şi pentru familiile acestora. deşi lipsiţi de un lider recunoscut şi acceptat. fiind însoţită. Argentina peronistă a reprezentat un adevărat refugiu pentru membrii şi simpatizanţii organizaţiei ustaşe. fiind responsabilă de declanşarea celui mai dramatic fenomen pe care Peninsula Balcanică l-a cunoscut de-a lungul întregii sale evoluţii: genocidul. A murit în 1959.

a. Sub presiunea corpurilor navale expediţionare britanice . iar Elefterios Venizelos a fost numit consilier pe probleme 48 . mişcarea insurecţională din Creta şi-a atins scopurile minimale. dar şi în cancelariile europene ostile Turciei. Deşi înfrântă. Insula Creta se transformă. El capătă trăsături cu atât mai radicale. iar Venizelos. la Atena. Venizelos a revenit pe insula natală.şi care au exercitat acţiuni de intimidare asupra garnizoanei otomane. în opinia majorităţii istoricilor. în calitate de lider al Partidului Liberal.la care s-au raliat şi cele italiene . s-a îndreptat spre capitală. Elefterios Venizelos s-a născut în anul 1864. Atras de timpuriu de tumultul vieţii politice. În anul 1897. programul politic al „Marii Idei”. din Creta. ca exemplul perfect al neîmplinirii şi întârzierii aplicării programului naţional al unităţii greceşti. aflată sub administraţia Imperiului Otoman. Ca licenţiat. cu atât mai mult cu cât aceasta era privită. În anul 1896 cretanii se răscoală împotriva dominaţiei otomane. dar aflate sub stăpânire străină. mai ales în ceea ce priveşte „internaţionalizarea” problemei cretane. devine idealul major al generaţiei sale. pentru a urma cursurile facultăţii de drept. devenind conducătorul unui important contingent de insurgenţi greci. Pentru Elefterios Venizelos. în „laboratorul” ideal de testare a noilor idei politice. cel mai semnificativ om politic şi bărbat de stat al Greciei contemporane. unde a fost ales membru al Adunării locale. în expansiune – patrimoniului cultural şi istoric al vechii Elade. din această perspectivă. cu cât acesta urma a fi pus în practică în acele teritorii aparţinătoare – conform „noii mitologii naţionale”. Elefterios Venizelos (1864-1936) Prin contribuţia adusă la redeşteptarea spiritului naţional modern grec. prinţul George al Greciei a fost desemnat în calitate de „Înalt Reprezentant” al insulei. Elefterios Venizelos a fost. ca reprezentatnt al Partidului Liberal. dobândeşte un rol primordial în lupta antiotomană. alături de Salonic. recte a celei greceşti. Din această perioadă datează şi primele luări de poziţie ale sale împotriva dominaţiei turceşti din Creta. ca şi pentru noua elită politică de expresie greacă care se maturizează la sfârşitul secolului al XIX-lea. Afirmarea politică a lui Elefterios Venizelos soseşte relativ repede. la insistenţa puterilor europene. atât de des invocat la Atena. o mică localitate de lângă oraşul Chania. Turcia a fost obligată să acorde o autonomie substanţială Cretei. la Mournies. conturat din ce în ce mai limpede la Atena.

cât şi al forţelor 49 . motivul principal constituindu-l maniera autoritară de conducere pe care George a adoptat-o în raport cu elita politică în formare din Creta. În anul 1909. ocazie cu care pune bazele proprii sale formaţiuni politice. Polemica dintre rege şi primul ministru a dus la două demisii ale acestuia. Grecia a dus la îndeplinire cea mai mare parte a programului naţional al „Marii Idei”. membre ale Antantei. cu ajutorul fidelilor. prin încorporarea nordului Thessaliei – grânarul Balcanilor – dar şi a Macedoniei. Războaiele balcanice au reprezentat pentru Grecia. statul elen şi-a mărit teritoriul cu 70% şi şi-a dublat populaţia. cu oraşul Salonic. Venizelos l-a forţat pe George. Elefterios Venizelos a acordat o atenţie susţinută echilibrării balanţei comerciale şi a finanţelor statului. economice. pe care le vedea învingătoare ale „Marelui Război”. care s-au concretizat în ceea ce s-a numit „marea schismă” dintre rege şi guvern. a insulei Creta. transferată atât la nivelul opiniei publice. declanşată de acţiunea unui grup de ofiţeri care solicitau reforme de substanţă. Diferenţele de abordare a unor importante chestiuni de politică externă l-au adus pe primul ministru în conflict repetat cu regele Constantin. Elefterios Venizelos a mizat pe alianţa cu Franţa şi Anglia. care s-a dovedit extrem de util la noile „provocări” pe care statul grec la avea în faţă. decis să pună în aplicare reformele politice. Şi-a atras susţinerea unui sprijin popular masiv. a acţionat hotărât în vederea dotării armatei şi flotei cu armament modern şi pentru crearea unui corp ofiţeresc bine instruit şi echipat. Elefterios Venizelos se mută la Atena. Consecvent concepţiilor sale asupra operei de guvernare. ca şi pentru Venizelos însuşi. precum şi de populaţie. Partidului Liberal Grec – Kommá Fileleftherón. în 1911 este revizuită şi constituţia statului. Este ales membru al Parlamentului. a Traciei Occidentale. pentru a instaura „domnia legii” pe insula răsculată.juridice al Prinţului. Ruptura dintre prinţul George şi Venizelos nu a întârziat să apară. a Epirului. pe parcursul anului 1915. semnată la 10 august 1913. acesta fiind înlocuit în funcţie cu fostul prim ministru. Anglia a impus şi crearea unui corp de jandarmerie. Ca prim ministru. întrucât trei milioane de greci continuau să trăiască pe teritoriul Imperiului Otoman. Cu aceeaşi ocazie. Prin Pacea de la Bucureşti. financiare şi sociale cerute de o consistentă parte a elitei ateniene. În octombrie 1910 Venizelos devine prim ministru al Greciei şi formează un nou guvern. grav afectate de corupţia endemică. odată cu declanşarea crizei balcanice din 1912-1913. Cu Venizelos prim ministru. Alexandros Zaímis. În plină criză politică. În timp ce acesta îşi dorea o Grecie neutră. care să se „bucure” de achiziţiiile teritoriale din 1913. un „triumf naţional”. participă la alegerile din august 1910. să părăsească insula. precum şi a unei bune părţi din arhipelagul egeean. Cu această ocazie. cu precădere pe litoralul apusean al Asiei Mici.

dar şi a lui Venizelos însuşi. După exilarea lui Constantin. La 25 martie 1924 Grecia se proclamă republică. Venizelos s-a reîntors la Atena. a nu mai puţin de zece lovituri de palat. a avut efecte devastatoare asupra scenei politice de la Atena. a semnat tratatele de la Neuilly-sur-Seine. dar convalescenţa îndelungată l-a ţinut departe de evenimentele politice din Grecia. clasa politică elenă a eşuat în anarhie şi spirit vindicativ. Catastrofa militară din Anatolia. Lipsită de un lider de anvergură. Armata devine. de unde a hotărât alianţa deplină cu puterile Antantei. să pună capăt şi divizării opţiunilor armatei. prin care Grecia urma să controleze atât Tracia Orientală – cu excepţia Constantinopolelui – cât şi regiunea oraşului Smirna / Izmir. În pofida triumfului diplomatic al lui Venizelos. care părăseşte Grecia într-un exil autoimpus. Alegerile din noiembrie 1920 au fost pierdute de Partidul Liberal. pe fondul iniţierii. la 24 iulie 1923. din partea armatei. care îşi pun amprenta asupra scenei politice elene de după eşecul militar din Anatolia. dar „debarcarea”sa atrage după sine un nou exil voluntar. iar societatea s-a divizat dramatic între „inamicii” şi „partizanii” liniei politice a lui Venizelos. În această calitate. situată pe litoralul occidental al Anatoliei. până în anul1928 fiind schimbaţi din funcţie nu mai puţin de zece şefi de guvern şi doi preşedinţi. comisă pe peronul gării Lyon din Paris de un adept fanatic al ex-regelui Constantin. cu această ocazie. Fostul prim ministru Dimitrios Gounaris a fost judecat şi executat pentru pierderea războiului şi pentru „înaltă trădare”. la rândul ei. cu Bulgaria (27 noiembrie 1919) şi de la Sèvres. În lunile ianuarie-februarie ale anului1924 Elefterios Venizelos redevine pentru foarte puţin timp prim ministru. susţinut de o parte a armatei. implicată direct în războiul cu Turcia. spre marea deziluzie a populaţiei greceşti din Asia Mică. concretizată în pierderea războiului cu Turcia şi de semnarea Trataului de la Lausanne. act confirmat prin plebiscitul din 13 aprilie1924. În 1916 Elefterios Venizelos. în mai 1917. el a reprezentat ţinta unei încercări de asasinat. Schimbarea formei de guvernământ nu a adus cu sine şi mult dorita stabilitate guvernamentală. reuşind.militare 36. care făcuse aproape realizabilă „Marea Idee”. care şi-a extins autoritatea asupra nordului Greciei cât şi a insulelor din arhipelagul Mării Egee. fiind implicată în mod direct în succesive lovituri de stat. Sfârşitul primului război mondial a găsit Grecia de partea puterilor învingătoare şi pe Elefterios Venizelos ca reprezentant al acesteia la Conferinţa de Pace. Atentatul nu şi-a atins scopul. a înfiinţat la Salonic „Guvernul Provizoriu al Apărării Naţionale”. 36 50 . un arbitru important al vieţii politice. cu Turcia (10 august 1920).

dar şi să transfere preşedinţiei multe dintre atributele fostului suveran. din nou. a celor de după încheierea conflictului cu Turcia. Conştient de capitalul politic uriaş. Un program naţional de construcţie de locuinţe pentru refugiaţii din Asia Mică. mai ales. acum. Tarifele protecţioniste au încurajat producţia industrială şi agricolă autohtonă. precum şi de ascendentul său moral – lipsa acestora fusese. ulterior în intervalul iunie-noiembrie 1932 şi ianuarie-martie 1933 – Elefterios Venizelos a deţinut din nou funcţia de prim ministru al Greciei. Această construcţie hibridă a reuşit să producă în 1927 o nouă constituţie. iată. reale sau presupuse.Denumit şi „perioada neagră”. urmată de declanşarea unei adevărate „isterii naţionale”. confirmată din plin – Venizelos reuşeşte să-şi adjudece în numele Partidului Liberal. care a reuşit să depăşească starea de anarhie politică a anilor imediat următori războiului mondial şi. formânduse un „cabinet ecumenic”. Societatea greacă se separă. în fapt. deceniul imediat postbelic din istoria politică a Greciei se circumscrie. în care şi-au găsit locul şi adepţii liniei politice a lui Venizelos. În anul 1926 dictatura generalului Theodoros Pangalos a fost înlăturată. de uniune naţională. Reţeaua de căi ferate şi şosele a fost extinsă şi modernizată. avea nevoie de exhibarea unor vinovăţii. prin programe de creditare pe termen lung şi prin subvenţii de la stat ale preţurilor produselor agricole. ţară la două continente şi la cinci mări – după ce acesta fusese aproape realizat. Guvernul său a introdus reforme radicale în agricultură. societatea greacă. precum şi demararea procesului de sistematizare a marilor oraşe Atena. o reformă a parlamentului. care a găsit un teren fertil de dezvoltare la nivelul unei societăţi prin excelenţă temperamentale şi prea puţin dispusă spre reflecţie şi autoevaluare. precum şi al celor mai radicali susţinători ai săi – refugiaţii greci din Asia Mică . Perioada 1928-1932 /1933 a fost denumită „a doua vârstă de aur” a carierei politice a lui Venizelos. Ca şi în 1910. în două opţiuni politice majore – liberală şi conservatoare – văzute ca o garanţie în plus asupra tendinţelor de maturizare a clasei politice elene postbelice. unei singure cauze fundamentale: pierderea războiului cu Turcia. transferată de factorii politici şi la nivelul opiniei publice. Lipsa de pe eşichierul politic a unui lider autentic precum Venizelos a provocat în Grecia haosul politic. De 51 . Ratarea obiectivului final al „Marii Idei” – Grecia. Elefterios Venizelos a încercat să reformeze.71% din locurile din parlament. Timp de patru ani – până în mai 1932. Sintagma a fost transferată şi la nivelul societăţii elene. Cu prilejul desfăşurării alegerilor parlamentare din iulie 1928. care devine unul bicameral. Elefterios Venizelos decide să revină în ţară. Salonic şi Patras au fost puse în aplicare.

în încercarea acestora de a pune bazele unei noi mişcări. cel mai important demers al carierei sale a fost reconcilierea cu „inamicul natural”. deopotrivă. conform celor mai autorizate opinii istoriografice. scena politică greacă se reinflamează. a dus la ultimul exil – forţat. Elefterios Venizelos s-a remarcat în anii de guvernare şi prin iniţiative de politică externă spectaculoase. prin care cele două ţări îşi recunosc reciproc frontierele şi consimt la paritate navală în Mediterana de Est. însoţite şi de fapte. Urmare a convorbirilor repetate cu Mustafa Kemal Atatürk. l-au impus pe Elefterios Venizelos ca unul dintre cei mai influenţi oameni politici ai Greciei moderne.acesta a demonstrat consecvenţă.000 de lire sterline a fost declanşat procesul de construcţie a reţelei de şcoli publice pe întreg teritoriul Greciei. în oraşul Akrotiri. pe baza unui împrumut britanic de peste 1. Prin acţiunile sale – multe criticabile din perspectiva trecerii timpului . Cu certitudine. După a doua încercare de asasinat asupra sa. Demonstraţia este cât se poate de convingătoare şi ea se bazează pe dubla 52 . Între timp. Josip Broz Tito.asemenea. pe care numai politicienii de anvergură le posedă şi au ştiinţa de a le folosi în folosul ţării lor. fiind gratulat de posteritate cu epitetul de „părinte al naţiunii elene”. Grecia a redevenit monarhie. *** Elefterios Venizelos a reuşit să revigoreze în Grecia. dar şi în Balcani. surprinzător prin raportare la filozofia politică pe care a slujit-o de-a lungul întregii sale cariere. Deşi părăsise fotoliul guvernamental. de această dată . Venizelos a încercat în 1935 o asociere cu generalul Nikolaos Plastiras. Acesta se stinge din viaţă în capitala Franţei. cu tentă paternalist-autoritară. Eşecul acestui ultim demers politic. fiind înmormântat ulterior în insula natală Creta. Turcia. la 18 martie 1936. b. din 1933.000. în octombrie 1930 Grecia şi Turcia semnează Tratatul de la Ankara. Josip Broz Tito (1892-1980) Personalitatea politică care a marcat în gradul cel mai înalt destinul statului iugoslav în secolului al XX-lea a fost. în urma plebiscitului din 3 noiembrie 1935. spirit vizionar şi curaj politic.al lui Elefterios Venizelos. Aceste calităţi. modelul „omului de stat”.

pentru uniforme chic. după război. De aici au pornit şi derapajele inerente.F. despre Tito şi titoism au apărut peste 900 de lucrări. Grafopek. SSEES Library. Jovanka Budisavljević – sârboaică. dar şi alte caracterizări insolite au apărut în lucrarea lui Momčilo Jokić. Tajni dosije Josip Broz / Dosarul secret al lui Josip Broz. Este important de precizat că şi prin excluderea a priori a titlurilor cu caracter encomiastic difuzate pe întreg spaţiul iugoslav – un specific al tuturor regimurilor de esenţă totalitară Tito şi-a menţinut „cota” în mod constant pe piaţa occidentală de profil. „evreu maghiar”. conform unor date statistice relative. Numai în intervalul 1991-2000. imaginea liderului politic „de anvergură” se constituie aproape de la sine. ediţia 1937 38 Josip Broz Tito a fost căsătorit de trei ori: soţiile sale au fost Pelaghia Belousova – rusoaică. elaborate atât pe parcursul vieţii. cu precădere în presa occidentală de factură bulevardieră. 37 53 . cât şi după moartea acestuia. începută în anul 1991. a captat din nou energiile istoriografice de pretutindeni. mai puţin dispusă la rigoare şi analiză pertinentă. „agent austro-ungar”.ipostază a destinului celui care a stat la baza fondării statului multinaţional comunist al Iugoslaviei la sfârşitul celui de-al doilea război mondial: aceea de „militar” şi de „om de stat”. cele mai multe reprezentative şi bazate pe o serioasă documentaţie. destrămarea violentă a R. el situându-se într-un clasament sui generis imediat după interesul acordat de istoricii din „Lumea liberă” lui Iosif Vissarionovici Stalin şi Mao Tze Dun. succesiv. dublată de aceea de tip jurnalistic. pentru coniacul franţuzesc şi pentru ţigările de foi cubaneze l-au transformat într-un personaj „atipic” pentru lumea comunistă: de aceea. de această dată în încercarea de a căuta resorturile deconstrucţiei iugoslave nu doar la „epigoni”. aşa cum şi statul pe care l-a edificat a fost perceput ca fiind „altceva” în ecuaţia geopolitică europeană generată de realităţile sfârşitului războiului mondial. Această producţie istoriografică. ci chiar în miezul sistemului politic pe care Tito l-a imaginat şi l-a creat începând cu anul 1945. Acestea.Iugoslavia. Mărturie asupra anvergurii personalităţii lui Josip Broz Tito stau numeroasele lucrări consacrate lui. cf. Mai mult. Dacă adăugăm la acestea impresionanta cantitate de materiale apărute în intervalul 1946-1980. au făcut din Josip Broz Tito un personaj de o factură unică în lumea comunistă.S. Apetenţa sa pentru femei frumoase 38. pentru yahturi de lux. sau „etnic rus”! 37 iar viaţa sa personală a fost analizată de cele mai multe ori prin contrast cu „austeritatea” de care făceau paradă ceilalţi lideri comunişti. 2004. Hertha Haas – slovenă de etnie austriacă şi. epitete precum „dictatorul vesel” sau „dictatorul de operetă” nu au întârziat să apară. astfel încât Tito a fost catalogat.

precum şi la Viena. care şi-a pus amprenta în mod total asupra destinului Iugoslaviei comuniste vreme de aproape patru decenii. acesta organizează proteste ale prizonierilor împotriva condiţiilor grele de muncă. era etnic croat. el îşi face cunoscut refuzul de a lupta. de lângă Novi Sad. Participă cu entuziasm la demonstraţiile de 1 mai. reuşeşte o nouă evadare. În anul 1913 Josip Broz este încorporat în armata austro-ungară.fiind al şaptelea copil al familiei Broz. pe care a şi părăsit-o în 1905. Josip Broz a lucrat ca mecanic în diferite ateliere: la Kamnik. ca pilot de încercare pentru automobilele Mercedes. Dificultăţile economice prin care trece Austro-Ungaria în ajunul izbucnirii primului război mondial l-au determinat pe Josip Broz să caute noi oportunităţi de-a lungul vastului imperiu. În primăvara anului 1917 este reperat la Sankt Petersburg. precum şi în Partidul Social Democrat din Croaţia şi Slavonia. Fiind transferat în lagărul de la Kungur. este arestat din nou şi încarcerat la închisoarea Petropavlovsk. În 1910 se înscrie în sindicatul muncitorilor metalurgişti. Franjo Broz. astfel. ocazie cu care se simte atras de mişcarea muncitorească. iar mama. „Experienţa rusească” a fost definitorie pentru traseul politic al lui Josip Broz. cu un mod de viaţă destul de cosmopolit. la München şi Mannheim pentru uzinele DaimlerBenz. Un an mai târziu. Marija Javeršek. Transferat într-un lagăr de muncă din Urali. fiind arestat de autorităţile imperiale pentru propagandă anti-război şi încarcerat în fortăreaţa Petrovaradin. Tatăl său.Dincolo de toate aceste ipostaze sumar reliefate Josip Broz Tito rămâne un personaj politic extrem de complex. precum şi la ciocnirile sporadice ale muncitorimii cu poliţia. prilej cu 54 . din Croaţia . în Slovenia. unde participă la numeroasele greve şi demonstraţii de protest organizate în oraşul de pe Neva de către bolşevici. dar şi în Germania. prilejuite de această zi. acolo unde unităţile austriece luptau împotriva armatelor ţariste. familiarizându-se. În 1915 Josip Broz este trimis pe frontul din Galiţia. fiind rănit şi luat prizonier împreună cu întreaga unitate. Refugiat pentru scurtă vreme în Finlanda. la Čenkovo. avea origine slovenă. Cea mai mare parte a copilăriei şi-a petrecut-o la bunicul din partea mamei. În anul 1907 devine ucenic într-o fabrică din Sisak. ceea ce l-a determinat să şi evadeze. în Boemia. neglijând deopotrivă şcoala. precum şi de revendicările sindicatelor privitoare la obţinerea unor condiţii de muncă mai bune. făcut. *** Josip Broz s-a născut la 25 mai 1892 în localitatea Kumrovec – regiunea Zagorje. Primul pas spre viaţa politică era. cu această ocazie. odată cu declanşarea ostilităţilor.

acreditează această variantă. pe care Josip Broz şi l-a ataşat şi care s-a identificat cu propria sa persoană pentru tot restul vieţii. Cealaltă are în vedere existenţa în onomastica croată a unui nume. În plus. În anul 1937. cu acordul tacit al lui Stalin. asumarea acestor teze venea în perfectă corelaţie cu dezavuarea de către Moscova a caracterului „imperialist” al sistemului de pace de la Paris-Versailles şi transformată în „vârful de lance” al politicii externe sovietice de după primul război mondial. Tito. un „politruc” de duzină. biograful lui Josip Broz Tito. influenţa şi rolul său politic fiind minore pe parcursul deceniului al treilea. el devine în 1934 membru al Biroului Politic al partidului comunist iugoslav. întrucât acesta poseda două „calităţi” majore şi de interes pentru politica Moscovei faţă de Balcani: era etnic croat şi nu participase sub nici o formă la procesul coagulării statului multinaţional al slavilor de sud. Cu acest prilej el adoptă numele de cod „Tito” 39. În primăvara anului 1918 Josip Broz se înscrie în partidul bolşevic. disensiunile dintre popoarele regatului multinaţional sud-slav. Tito militează cu osârdie pentru demascarea dominaţiei „oligarhiei sârbe” asupra celorlalte popoare iugoslave. secretar general al partidului comunist iugoslav. e drept. sub numele conspirativ „Walter”. Tito este numit de către Comintern. în Siberia. Sovieticii mizaseră cu inteligenţă pe cartea „Tito”. Există două explicaţii asupra cognomelui „Tito”. în fapt de a impune linia moscovită într-un partid măcinat de luptele dintre facţiunile etnice şi care reproduceau. cosmopolite şi carieriste”.care se înrolează voluntar în unităţile bolşevice din regiunea Omsk. În 1936. Prima. constă în aceea că reprezintă alăturarea a două cuvinte sârbo-croate: ti (pronumele tu) şi to (pronumele demonstativ acesta). asumându-şi cu entuziasm tezele Internaţionalei a III-a cu privire la caracterul „imperialist” şi „artificial” al statului iugoslav. cu iz folcloric. cu misiunea de a curăţa rândurile partidului comunist iugoslav de „elementele duşmănoase. dar dizolvat de autorităţi. Cu toate acestea. Fervoarea cu care acţionează pe tărâm ideologic l-a propulsat pe Josip Broz între favoriţii Cominternului pentru preluarea conducerii comuniştilor iugoslavi. De pe această poziţie. mai puţin răspândit. respectiv invadarea Iugoslaviei de către puterile Axei şi dispariţia acesteia. precum cei mai mulţi dintre comuniştii afiliaţi la Comintern. la scară. Vladimir Dedijer. corespondentul sud-slav al lui Titus. fiind de părere că acest cognomen a fost inspirat din numele scriitorului romantic croat Tituš Brezovački. acesta este trimis la Belgrad. Croaţilor şi Slovenilor. sub presiunea sovietică. deopotrivă: declanşarea celui de-al doilea război mondial. al cărui sediu fusese stabilit la Viena. Josip Broz nu reuşise să se impună ca o figură marcantă a organizaţiei. Cu certitudine Tito ar fi rămas un oarecare „aparatcik”. dacă nu ar fi intervenit episodul hotărâtor al istoriei Balcanilor şi al Europei. în primăvara anului 1941. 39 55 . din toamna anului 1918. Membru încă din 1920 al partidului comunist din Regatul Sârbilor.

dar în care predomină componenta croată. maghiare şi bulgare atacă Iugoslavia. din 29 noiembrie 1943. forţele germane. Din aceste motive. Partizanii comunişti iugoslavi de naţionalităţi diferite. acesta reflectează din ce în ce mai insistent la posibilitatea edificării unei noi Iugoslavii postbelice. „Adversarul” este perceput. După 11 zile de rezistenţă.şi care să aibă drept punct de plecare mişcarea comunistă de partizani.I. „ocupantul străin”. sau a partizanilor comunişti. punându-se capăt existenţei. sârbă şi macedoneană . a regatului multinaţional iugoslav. avându-l drept lider politic şi militar pe Josip Broz Tito. de acum.în calitate de comandant suprem al mişcării de partizani . a ustaşilor croaţi. a fost caracterizat în anii din urmă mai curând ca un atroce „război civil” purtat pe ruinele vechiului conglomerat iugoslav.Antifašisko Veče Oslobodjenje Jugoslavije. Din acest moment. în care „etnicitatea” şi „ideologia” s-au ciocnit cu maximă intensitate.La 6 aprilie 1941. Cele două reuniuni au la bază succesele repurtate de mişcarea comunistă de partizani pe multiplele fronturi iugoslave. în urma deciziei Biroului Politic al P.pune bazele Comitetului Antifascist de Eliberare Naţională a Iugoslaviei 40. ungurii Voivodina. Din acest moment. întrunit la Zagreb la 10 aprilie 1941. Este edificat „statul-marionetă” ustaş pe teritoriul Croaţiei şi al unei părţi din Bosnia. bulgarii şi albanezii Macedonia şi Kosovo. . cu „trei războaie într-unul singur”. bazată pe un liant care să transceadă „naţionalul” şi „etnicul” – sistemul federal de inspiraţie sovietică . partidul comunist iugoslav intră în scenă prin organizare celei mai ample mişcări de rezistenţă împotriva „inamicului” de pe întreg teritoriul Peninsulei Balcanice. pe de altă parte „duşmanul ideologic” intern. La 26 noiembrie 1942. italiene. aşa cum s-a spus în istoriografia problemei. italienii ocupă Muntenegrul şi Dalmaţia. „războiul de eliberare al popoarelor iugoslave de sub jugul fascist”.percep inamicul în dublă ipostază: pe de o parte. iar germanii Serbia. La 4 decembrie 1943. în spiritul tezelor cominterniste. cu un conflict atipic şi deosebit de violent. aşa cum l-a denumit istoriografia comunistă iugoslavă.C. Herţegovina şi Slovenia.să-şi revizuiască atitudinea în problema naţională. Avem de-a face. reprezentanţii tuturor regiunilor iugoslave semnează armistiţiul la Belgrad. în localitatea Bihać din nordul Bosniei. 40 AVNOJ. în timp ce teritoriul iugoslav se afla fie sub ocupaţie nazistă. Josip Broz Tito . în limba sârbo-croată 56 . Tito instituie în zona controlată „guvernul provizoriu iugoslav”. succese care l-au îndreptăţit pe Tito – acum mareşal . fie sub controlul grupărilor cetnicilor sârbi. plurietnică şi unidoctrinară. organism care va fi reconfirmat ca atare şi la reuniunea de la Jajce. după 23 de ani. personificat de gruparea regalistă sârbă a colonelului Draža Mihailović – cetnicii – dar şi de unităţile paramilitare ale lui Ante Pavelić – ustaşii.

potrivit căruia Tito este cu adevărat „iugoslav”. cu ocazia „ofensivei Schwartz” – când a fost rănit – şi în 1944. Deşi la 5 aprilie 1945 Tito şi-a pus semnătura pe acordul prin care era autorizată intrarea unor contingente sovietice pe teritoriul iugoslav. Toate aceste situaţii au alimentat din plin legenda despre „invincibilitatea” mareşalului Tito. Tito devine un interlocutor „credibil” pentru britanici. condiţie pe care vechea Iugoslavie. care s-a propagat rapid pe întreg spaţiul iugoslav. alimentând-o cu muniţie şi logistică. macedonenii şi bosniecii urmau a primi statutul de „naţiune constitutivă” a viitoarei federaţii. „regalistă” şi „burghezo-moşierească”. Ruşii au trecut prin Belgrad. la sfârşitul războiului Josip Broz Tito devine liderul de necontestat al majorităţii iugoslavilor. când a scăpat în ultima clipă din încercuirea germană de la cartierul său general de la Drvar. cât şi al celui interior . croaţilor. acolo unde prezenţa lor era una mult mai importantă în economia frontului. a contat decisiv. dar s-au îndreptat rapid spre Ungaria. eliberat de vechile prejudecăţi etnice care au dus la dispariţia primei Iugoslavii. Londra a preferat. Drept urmare. Pentru iugoslavii înşişi. rezultatul a fost neînsemnat şi pur simbolic. decât o miză riscantă pe colonelul regalist Draža Mihailović. A fost pe punctul de a fi capturat de germani în trei ocazii: în 1943. ca şi pentru aliaţii occidentali. semnificaţia eliberării teritoriului „naţional” prin forţe proprii.Ca şef al rezistenţei comuniste. Din 1944. Drept dovadă a noii viziuni politice. Urmare a acestui fapt. bosniecilor sau macedonenilor.detaşamentele cetnicilor şi ustaşilor. după conferinţele de la Teheran – 1943 şi Yalta – 1945 aliaţii au creditat mişcarea. 57 . Succesele militare de pe frontul de partizani l-au adus pe Josip Broz Tito în atenţia Aliaţilor. în special a lui Winston Churchill. comandantul cetnicilor. astfel. care se bucura de susţinere numai în cadrul unei părţi a populaţiei sârbeşti. Draža Mihailović – executat împreună cu alţi nouă ofiţeri la Belgrad. Judecarea sumară a numeroşilor membri luaţi prizonieri din grupările ustaşă şi cetnică. în frunte cu liderul acesteia din urmă. Tito a devenit atât inamic al adversarului exterior Germania. muntenegrenii. sprijinirea unui lider cunoscut pe întreg teritoriul iugoslav. fiind ulterior glorificată în lucrările encomiastice dedicate lui de propagandiştii regimului comunist iugoslav. dar şi ca recompensă pentru ajutorul dat în lupta de partizani. nu le-o acordase în 1918. deşi era încă perceput ca un discipol al lui Stalin. la 18 iulie 1946 – precum şi trecerea sub tăcere a numeroaselor crime comise asupra populaţiei civile reprezenta noul semnal dat sârbilor. cu prilejul „ofensivei Weiss”. deci fără aportul Armatei Roşii.

acestea sunt: Tito a avut ştiinţa şi capacitatea de a mobiliza forţele antifasciste (nu doar pe cele de stânga) într-un front comun. l-a avut pe scena politică iugoslavă şi europeană în perioada războiului. A pregătit terenul pentru instaurarea comunismului în noua Iugoslavie fructificând în folosul propriu gravele tare ale vechiului regim. A încercat să anihileze clivajul religios dintre părţile catolică şi ortodoxă ale Iugoslaviei prin condamnarea de pe principii marxiste a „rolului nefast” jucat în vechea Iugoslavie de către clerul catolic şi pravoslavnic în exacerbarea divergenţelor interconfesionale. Sintetic. reprezentanţi ai tuturor „popoarelor iugoslave”. a macedonenilor şi a muntenegrenilor. pentru a se şterge impresia dominaţiei sârbe. la care s-au adăugat. promiţându-le că vor fi recunoscuţi ca „naţiuni constitutive” ale noii federaţii. A fost perceput atât de iugoslavi cât şi de lumea occidentală drept conducătorul care a eliberat ţara fără contribuţia Armatei Roşii. A menajat susceptibilităţile croaţilor prin promisiunea „pedepsirii exemplare” a cetnicilor sârbi. discriminarea pe criteri etnice. analfabetismul endemic din zonele meridionale. la eşaloanele inferioare. Şi-a atras sprijinul musulmanilor bosnieci. o realitate a perioadei interbelice. Şi-a atras o parte importantă a vechiului corp ofiţeresc în statul său major pe baza „proporţionalităţii etnice”. în numele noii lozinci a „Unităţii şi Frăţiei”. pe care a promis să le lichideze: discrepanţele economice şi sociale dintre regiuni. aşa cum s-a întâmplat în cazul majorităţii statelor din Europa centrală şi de est. A menajat susceptibilităţile sârbilor prin promisiunea „pedepsirii exemplare” a ustaşilor croaţi. A folosit un altfel de limbaj politic pe durata războiului: s-a declarat „iugoslav”. Milovan Djilas – muntenegrean şi Aleksandar Ranković – sârb. S-a folosit cu abilitate de principiul „reprezentativităţii etnice” la vârf în ecuaţia puterii: cei mai importanţi colaboratori ai săi vor fi şi după război Edvard Kardelj – sloven. şi nu „croat”. un docil executant al ordinelor Cominternului.Există mai multe explicaţii cu privire la succesul fulminant pe care Tito. accesul gratuit la educaţie şi sănătate. 58 .

Iugoslavia devine. nu a mai părut o surpriză decât. astfel. Tito devine prim-ministru şi ministru al afacerilor externe. După alegerile din noiembrie 1945. Polonia. Din acest motiv. guvernul democrat provizoriu condus de Josip Broz Tito s-a întrunit la Belgrad. contribuind în mod decisiv la anihilarea suspiciunilor celui mai numeros popor din federaţie – sârbii . eradicarea opoziţiei şi a sistemului pluripartinic. şansa de a deveni adevăratul „părinte” al Iugoslaviei nu putea fi ratată. chiar dacă faţă de celelalte ţări aflate sub orbita sovietică Iugoslavia nu avea pe teritoriul naţional trupe al Armatei Roşii. În esenţă.independenţa faţă de Moscova are la bază consideraţii pragmatice: Cominformul – Biroul Informativ al partidelor comuniste şi muncitoreşti – a fost înfiinţat în anul 1947 prin Conferinţa de la Sklarska Poreba. poate.cu privire la diminuarea importanţei sale în cadrul noului stat comunist. Privită din această perspectivă. În decembrie 1945 este proclamată Republica Populară Federativă Iugoslavia. „stat al muncitorilor şi ţăranilor”. Dacă pentru Stalin acuzaţiile oficiale se înscriu pe linia vechilor practici ale anilor `30 privitoare la „deviaţionism”. tentaţia controlului sovietic se impunea de la sine. 41 59 . legitimat ca unicul conducător în lupta de partizani. Bazele noului sistem au fost puse în perioada 1945-1948 şi au urmat cu stricteţe modelul stalinist de dezvoltare. Argumentele sovietice şi cele iugoslave sunt clar antagonice. întrucât un regim comunist neracordat suficient la „metropolă” putea deveni problematic atât prin prisma diminuării şanselor sovieticilor de accedere la resursele iugoslave cât şi. I-a urmat defunctului Comintern. acestea au urmărit implementarea colectivizării forţate. În concepţia lui Stalin. primatul partidului comunist în toate sferele de activitate. pentru liderul iugoslav . cel deal doilea stat comunist din Europa după URSS. accentuând importanţa specificului naţional în construirea socialismului . etatizarea industriei.care dezavuează oficial monopolul modelului sovietic de dezvoltare. trecerea la socialism a Iugoslaviei a rămas totuşi neconcludentă în condiţiile lipsei unui control direct al Kremlinului asupra noului regim. excluderea Iugoslaviei din Cominform 41. din direcţia consemnării unor „fisuri” importante în „lagărul socialist”.- A menţinut capitala la Belgrad. La 6 martie 1945. Pentru Tito. reducerea la tăcere a Bisericii şi apariţia cultului conducătorului. survenită în urma şedinţei acestui organism de la Bucureşti din 26-28 iunie 1948. a controlului direct asupra pârghiilor puterii. implicit. desfiinţat de Stalin în 1943. Primele măsuri luate de către Josip Broz Tito pentru transformarea comunistă a Iugoslaviei au fost cele de sorginte stalinistă. fiind urmată în ianuarie 1946 de Albania.

Acest experiment socio-economic. Ca şi predecesorii săi din perioada interbelică. a purtat denumirea de „titoism”. Lipsa prezenţei Armatei Roşii în Iugoslavia. specifică Războiului Rece. Josip Broz Tito a creat doar „iluzia” unităţii statului multinaţional 43. ideologie. Mişcarea a grupat o bună parte a ţărilor lumii a treia şi s-a dorit o alternativă la politica de înfruntare dintre cele două „blocuri militare”. În plan intern. „Excomunicarea” Iugoslaviei din lagărul socialist a avut. 42 60 . cultură. 43 În opinia lui Tito şi a aparatului său de propagandă „graniţele dintre republici sunt doar desene pe coloana de granit a unităţii iugoslave”. menită să îmbine economia de comandă cu elemente ale pieţii libere. în argumente hotărâtoare pentru noua linie adoptată de Iugoslavia comunistă faţă de Stalin. Iugoslavia şi-a arogat rolul de lider al acestei mişcări. întrucât divergenţele de profunzime dintre diferitele naţionalităţi au fost numai ocultate. cu ajutorul nemijlocit al propagandei. 42 *** Cu siguranţă. pentru Josip Broz Tito. excluderea Iugoslaviei a reprezentat revizurea întregii politici economice de tip stalinist adoptată în 1945. Acest slogan venea să suplinească golul ideologic lăsat în urmă de defunctul regim interbelic. Conform discursului oficial. şi a căpătat trăsături definitorii în economie. perceput mai curând ca o cvasi-dominaţie a Serbiei asupra Josip Broz Tito a fost unul dintre iniţiatorii Mişcării de nealiniere. pe termen mediu şi lung. care s-a materializat în abandonarea procesului de colectivizare şi în trecerea la sistemul „autogestiunii întreprinderilor”. precum şi poziţia inexpugnabilă în partidul comuniştilor iugoslavi se transformă. o formulă hibridă. ale cărei baze au fost puse prin Declaraţia de la Brioni. în mai 1980. efecte majore. În linii mari. dar în continuare axat pe principiul infailibilităţii rolului conducător al partidului comunist. unic prin amploarea sa în toată lumea comunistă europeană. nu şi rezolvate.edificarea imaginii de „erou naţional”. astfel.privit ca o verigă esenţială a unor viitoare breşe în lumea comunistă prin facilitarea accesului la tehnologiile occidentale şi la creditele preferenţiale acordate Belgradului de băncile apusene. El s-a manifestat în toate compartimentele societăţii iugoslave postbelice până la moartea iniţiatorului său. din 19 iulie 1956. aceasta a însemnat o atenţie sporită acordată de Occident „statului rebel” . statul comunist iugoslav a fost clădit pe principiul „Unităţii şi Frăţiei”. cel mai important eşec al titoismului s-a materializat în „problema naţională” din Iugoslavia. în problema naţională. precum şi aceea de „lider regional” în Balcani. inexistenţa unei frontiere comune cu Uniunea Sovietică. precum şi în politica externă.

aşa numitele regiuni autonome / autonomne pokrajine. Dreptul sârbilor din BosniaHerţegovina şi Croaţia la aplicarea aceluiaşi criteriu al autonomiei nu a fost pus în practică. Croaţia. existenţa unei Iugoslavii alcătuită din şase republici federale: Serbia. cum adesea au apreciat istoricii şi politologii occidentali – urma să definească mai clar rolul fiecărui grup etnic. viitoarele mişcări centrifuge fiind ţinute în frâu doar cu ajutorul organelor represive şi al propagandei de partid. Acesta a fost un prim semnal al atitudinii partizane şi „anti-sârbe” pe care Tito tinde să o manifeste împotriva celui mai numeros popor al federaţiei – s-a spus. la Belgrad – şi care a avut efecte dintre cele mai nefavorabile asupra stabilităţii interne a Iugoslaviei în deceniul următor. Tito este cel care acordă dialectului vorbit pe Valea Vardarului statutul de „limbă macedoneană”. se regăsesc într-o republică proprie. nu şi pe cel al ponderii numerice. slovace şi rutene. Constituţia din aprilie 1963 consacră triumful deplin al doctrinei titoiste în Iugoslavia. 61 . indiferent de apartenenţa la structurile administrative ale unei alte republici. cu importante minorităţi albanofone. Muntenegru şi Macedonia şi care întrupau dreptul fiecărei „naţiuni socialiste” (sic!) sud-slave la autoguvernare. române.celorlalte etnii componente ale statului multinaţional. Inventarea de noi „naţiuni” şi „limbi” nu a fost de natură să întărească coeziunea iugoslavă. neoficial. ţinându-şi. Ele s-au constituit numai pe teritoriul republicii Serbia şi au avut drept criteriu ponderea minorităţii / minorităţilor de pe un anumit areal. promisiunea făcută partizanilor macedoneni în timpul războiului. ocazie cu care sunt operate noi modificări în structura teritorial-administrativă. Au fost vizate două regiuni ale Serbiei: Kosovo-Metohia şi Voivodina. nu puteau fi asimilaţi constituţional „minoritarilor”. întrucât sârbii. Bazată pe criteriul apartenenţei la familia sud-slavă. din această perspectivă. în timp ce albanezii kosovari – peste 1. Statul se transformă în „republică socialistă federativă”. se constituie într-o republică pentru că sunt slavi. respectiv maghiare. Constituţia din decembrie 1945 a consfinţit. muntenegrenii. muntenegrenii.000. BosniaHerţegovina.000 de indivizi – rămân minoritari. Noutatea rezidă în apariţia a două noi entităţi cu atribuţii semi-republicane. Astfel. bazată pe principii federale – „o Uniune Sovietică în miniatură”. împărţirea federaţiei în şase republici a dat naştere la paradoxuri: astfel. la fel ca şi macedonenii – intraţi sub stăpânirea Belgradului în 1913 – sau bosniecii. Slovenia. astfel. al căror stat independent din 1878 fusese „înghiţit” la 1918 de Serbia. aceştia neîndeplinind criteriul „naţiunii constitutive”. Noua Iugoslavie. ca „naţiune constitutivă”. în număr de aproape 300.000. cărora li se rezervă acelaşi „privilegiu”.

corespunzătoare celor şase republici constitutive ale Federaţiei. 44 Paradoxal. Armata populară – Narodna Vojska – a continuat să rămână un organism unitar. dotate cu armament uşor. Astfel. de jure.Ultima constituţie a regimului Tito a fost promulgată în anul 1974. germenii divizării. acest fenomen nu a diminuat. situaţia Iugoslaviei de după anul 1974. lăsând impresia existenţei unor forţe de sorginte paramilitară. organelor republicane de la Belgrad. nu şi la comunităţile islamice „non-slave”: albanezii kosovari sau turcofonii din regiunile Sandjak. Cu toate acestea. Scriitorul disident sârb Dobrica Čosić. Criteriul a fost doar de natură etnico-lingvistică. opozant al regimului lui Josip Broz Tito şi partizan fervent al resurecţiei naţionalismului postbelic sârb a sintetizat. în ciuda asigurărilor date de propaganda de partid. fracturarea Iugoslaviei comuniste în „două centre de putere” antagonice. parlamentele şi guvernele autonome din Kosovo-Metohia şi Vojvodina capătă atribuţii suplimentare în domeniul legislativ şi executiv. Din această perspectivă. 44 62 . Chiar şi Uniunea Comuniştilor din Iugoslavia s-a divizat în şase partide comuniste. „Relaxarea” excesivă a federaţiei. întrucât s-a raportat numai la slavii islamizaţi de limbă sârbo-croată. prin delegarea celor mai multe dintre responsabilităţile politicilor interne la nivelul republicilor şi al regiunilor autonome. în opinia sa. substituente ale armatei federale. De asemenea. Novi Pazar şi Bujanovac. latent. la care se adaugă recrudescenţa problemei albaneze din Kosovo – percepută din unghiuri opuse la Belgrad şi la Zagreb – a constituit premisa necesară şi suficientă a începutului dezagregării statului multinaţional şi al eşecului doctrinei titoiste a „Unităţii şi Frăţiei”. venite atât din partea „intelighenţiei” croate – interesată în continuarea disoluţiei statului federal în folosul propriei emancipări . la nivelul fiecărei republici şi regiuni autonome. este „inventată” şi oficializată „naţiunea musulmană”. aceasta era „un stat medieval. ele substituindu-se. ci a încurajat criticile la adresa sistemului. Ea continuă tendinţa delegării autorităţii de la centru spre republicile federale. şi în armată se manifestă. alcătuit din opt feude vasale suzeranului Tito”. ulterior chiar la nivelurile administrative inferioare – oraşele şi comunele – s-au înfiinţat „unităţile teritoriale de apărare”. Conform doctrinei titoiste a „războiului de apărare al întregului popor”. cu referire directă la slavii islamizaţi din Bosnia-Herţegovina. a slăbit dramatic coeziunea internă a statului iugoslav. ca o garanţie a supravieţuirii statului multinaţional. Acestea se vor „etniciza” cu rapiditate. conform noii legi fundamentale. metaforic.cât şi din partea intelectualităţii şi a elitei de partid sârbe – din ce în ce mai frustrate în raport cu diluarea importanţei Serbiei în ecuaţia statală postbelică. fenomen inaugurat şi întreţinut încă din 1963 şi propune noi inovaţii constituţionale.

Albania a devenit atât o „parte necunoscută” a Europei. Conform presei occidentale. cât şi locul de desfăşurare a unora dintre cele mai sinistre experimente culturalideologice. timp de patruzeci de ani. în etnocentrism politic şi naţionalism gregar. Mausoleul este loc de pelerinaj şi astăzi pentru iugoslavii nostalgici după „timpurile de aur” ale erei titoiste. la 6 mai 1974. c. a blocat vechile legături balcanice şi trans-adriatice ale ţării. Josip Broz Tito a fost înmormântat la Belgrad. . capabil să gestioneze în interes propriu această realitate: liderul partidului comunist albanez. constituit pe realităţile celei mai sărace şi patriarhale societăţi din Peninsula Balcanică. Spre deosebire de ţara vecină. de factură stalinist-maoistă. s-a refugiat la umbra unui paleativ. Edificarea unui nou sistem politic de esenţă totalitară în sud-estul Europei a fost grăbită atât de condiţiile specifice. a creatorului acestuia. Odată cu dispariţia sa. la Mausoleul Kuća Sveća / Casa Florilor. departe de a gestiona criza structurală a statului. vreme de patru decenii. 45 63 . fondatorul Iugoslaviei comuniste a lăsat în urmă un stat „în derivă”. la funeraliile lui Tito a participat cel mai mare număr de şefi de stat şi de guvern din întreaga perioadă postbelică. destinul postbelic al Albaniei a fost nemijlocit legat de prezenţa în fruntea statului comunist. izolând total o veche civilizaţie sud-est-europeană. de factură comunistă. Ca şi în cazul Iugoslaviei. pentru a sfârşi.clasa politică iugoslavă formată în „epoca Tito”. după căderea Cortinei de Fier. pe care le-a cunoscut o societate europeană în epoca modernă. a unei formule de conjunctură – „preşedinţia colectivă”. cât şi de apariţia unui personaj suficient de abil şi inteligent. a perpetuat starea de sărăcie endemică a societăţii albaneze. măcinat de polemici interne de profunzime şi afectat de o severă criză economică. generate de ocupaţia străină a Albaniei în timpul războiului. într-un spital din Ljubljana 45. Astfel. Enver Hoxha (1908-1985) Ecuaţia geopolitică de la sfârşitul celui de-al doilea război mondial a consemnat apariţia a încă unui regim dictatorial. dogmatismul lui Hoxha. „preşedinte pe viaţă” . În lipsa unui succesor desemnat. Enver Hoxha. Albania.*** Josip Broz Tito moare la 4 mai 1980. cu cele mai înalte onoruri militare. izvorât din cauze complexe.Tito fusese proclamat.

Hoxha a beneficiat de statutul social al familiei. dar pe care va ezita însă să le experimenteze în perioada tinereţii. un mic oraş aflat în proximitatea graniţei cu Grecia. Revine în ţara natală în 1936. Franţa. Hysen Hoxha. La 10 iulie 1943 Începând cu anii 1941-1942 albanezii din nordul ţării şi. iar Hoxha este recunoscut drept liderul politic al acesteia. Enver Hoxha pune bazele Frontului de Eliberare Naţională. precum şi pe cele ale Şcolii tehnice din Tirana.Creatorul statului comunist albanez. cei din provincia Kosovo s-au înrolat voluntari în aşa numita „Divizie Skanderbeg”. prilej cu care urmează şi cursurile facultăţii de drept din capitala belgiană. susţinător fervent al cauzei independenţei Albaniei şi. Enver Hoxha. Mişcarea creşte în intensitate. anii de război au transformat teritoriul Albaniei atât într-un teatru de confruntare între grupările de partizani şi trupele germano-italiene. operaţionale în nordul ţării şi pe teritoriul ocupat al regiunii sârbe Kosovo. invadarea. urmare a conferinţei de la Peza şi cu sprijinul partizanilor iugoslavi. ocupă funcţia de secretar al Consulatului Albaniei de la Bruxelles. care a intuit în Hoxha un discipol. tânărul Enver s-a contaminat de ideile politicii de tip militant. De altfel. cât şi de către Tito în mod personal. Praga sau Viena. Acesta se va „metamorfoza” dintr-un obscur salariat. 46 64 . înarmată şi întreţinută logistic de unităţile SS. Fiu al unui înstărit negustor de haine de confesiune musulmană. în aprilie 1939. călătorind des împreună cu aceasta atât prin Peninsula Balcanică. De la unchiul său. neimplicat în viaţa politică. înfiinţat la 8 noiembrie 1941. deopotrivă. critic acerb al stărilor de lucruri de după obţinerea suveranităţii.purtate între detaşamentele comuniste şi unităţile albaneze aliate Berlinului. acesta urmând cursurile Liceului francez din Korçë. Între anii 1930 şi 1934 Enver Hoxha beneficiază de o bursă. la Budapesta. 46 La 6 septembrie 1942. s-a născut la 16 octombrie 1908 în localitatea Gjirokastër. Ulterior. pentru a prelua o catedră de profesor de franceză la un liceu din oraşul Korçë. a Albaniei de către trupele mussoliniene a schimbat radical traseul evoluţiei personale a lui Enver Hoxha. cât şi în regiuni mai îndepărtate. în ideologul şi liderul autoritar al mişcării comuniste de gherilă. mai cu seamă. Ea a fost direct responsabilă de actele de genocid comise asupra populaţiei sârbeşti de aici pe toată durata războiului. Precum în Iugoslavia. girată şi cauţionată în mod nemijlocit atât de partizanii iugoslavi. Poziţia socială privilegiată i-a asigurat lui Hoxha o educaţie bună. Ca şi în cazul destinului politic al lui Josip Broz Tito. până în anul 1936. cât şi în scena unor lupte atroce – cu aspect de război civil . fiind student al Universităţii din Montpellier. precum Europa Centrală. liderul iugoslav. l-a propulsat în mod direct pe acesta în funcţia de secretar general al partidului comunist albanez.

Enver Hoxha şi-a asumat misiunea „revoluţionară”a transformării Albaniei într-un stat comunist. Al doilea s-a materializat în asigurarea „sprijinului logistic”: el a fost promis şi oferit de către Josip Broz Tito. Ca prim ministru al ţării din toamna anului 1944. întrucât poziţia periferică a Albaniei faţă de direcţia frontului impunea Armatei Roşii priorităţi de alt ordin. astfel. în calitate de conducător al mişcării de partizani din Iugoslavia.P. Au lipsit atât calităţile. era direct interesat în prelungirea autorităţii sale politice în Balcani. Urmând cu fidelitate principiile leniniste de „lichidare” a vechilor structuri. rezolvându-se. ale măruntelor ferme agricole. bazată pe solidaritatea de clan. fără industrie şi cu o economie de subzistenţă. modelul stalinist de transformare a societăţii. iar acapararea pârghiilor puterii într-un stat destructurat s-a transformat într-o problemă facilă. mecanismul propagandei urma să joace un rol esenţial. acesta fiind dublat de controlul rigid al partidului asupra tuturor compartimentelor vieţii publice. La 29 noiembrie 1944 teritoriul albanez este eliberat de către gherilele comuniste. Spre deosebire de Tito. Într-o ţară bazată pe structuri ancestrale. al doilea stat comunist constituit pe teritoriul european la sfârşitul celui de-al doilea război mondial. liderul european cu cea mai mare contribuţie militară la înfrângerea Germaniei şi care nu-şi ascunde intenţia comunizării teritoriilor ocupate de către Armata Roşie. După unele opinii.F. regimul lui Hoxha a trecut la confiscarea celor câtorva ferme în vederea colectivizării. Deteriorarea relaţiilor dintre cele două ţări de după excluderea Iugoslaviei din Cominform a făcut acest plan irealizabil şi utopic. cât şi apetenţa necesară ocupării unei astfel de demnităţi. Enver Hoxha nu a fost şi un „lider militar”. Proprietarii micilor ateliere. ca cea de „a şaptea republică” a federaţiei Ea ar fi urmat să înglobeze şi provincia Kosovo. problema iredentismului albanez kosovar. Enver Hoxha a impus unei societăţi rural-patriarhale. Tito a fost direct interesat de includerea Albaniei în R. de ajutorul iugoslav. 47 La 11 ianuarie 1946 a fost proclamată Republica Populară Albania.este înfiinţat Statul Major al Armatei de Eliberare Naţională. din 1948. fără trupe sovietice şi lipsită. Ca şi în Iugoslavia. precum şi deţinătorii de turme – mulţi dintre aceştia aromâni – au luat calea lagărelor de muncă. Iugoslavia. Primul a constat în asigurarea „sprijinului ideologic”: acesta urma să sosească de la Iosif Vissarionovici Stalin. sovieticii nu au avut cum să-şi aducă contribuţia în mod nemijlocit la acest act. a etatizat atelierele şi manufacturile existente în localităţile de pe coasta Mării Adriatice şi a lichidat puţinii adversarii politici. Două au fost elementele definitorii ale acestei opţiuni. 47 65 . În calitate de lider. cel care.

Cele mai importante relaţii au fost stabilite cu URSS. În anul 1967 regimul său proclamă „statul ateu” pe teritoriul Albaniei. regimul considerând că practicarea celor două religii – creştină şi musulmană – în statul comunist este „retrogradă” şi profund dăunătoare coeziunii societăţii socialiste. de prăbuşirea pe teritoriul albanez a unor avioane de recunoaştere ale CIA în timpul războiului civil din Grecia (19461949). regimul lui Hoxha a inaugurat. Întrucât demolarea lor presupune un efort uriaş. ulterior TV) care ar fi putut capta posturi „ostile”de peste hotare.000 de cazemate rudimentare din beton armat. Au contribuit la crearea acestei psihoze o serie de factori. crom şi cupru. iar după ruperea. telefonia a fost interzisă – de acest serviciu beneficiind numai nomenclatura – căile ferate au fost blocate la 10 kilometri de orice punct al frontierei – acum. în martie 1946. ele sunt folosite astăzi ca magazii sau chiar ca locuinţe pentru populaţia săracă. Primul compartiment avut în vedere a fost cel confesional. în pofida ataşamentului profund al majorităţii albanezilor la Islam. bazată pe exploatarea în stil stahanovist a unor importante resurse naturale de fier. Regimul a urmărit asigurarea independenţei totale din punct de vedere energetic a statului. Enver Hoxha a militat pentru dezvoltarea unei industrii grele energofage. regimul comunist albanez s-a închis „în sine”. cei ortodocşi (greci şi aromâni) de promovarea ideilor naţionaliste. Regimul a interzis deţinerea în proprietate a autoturismelor – ele vor fi folosite numai de instituţii . în fapt. în 1961. „Revoluţia culturală”. Enver Hoxha a repudiat religia din societatea comunistă. Deşi fiu al unui musulman practicant. la începutul deceniului al şaptelea. Bisericile. închisă ermetic .iar circulaţia cetăţenilor obişnuiţi peste hotare abolită. nichel. preoţii catolici au fost acuzaţi de colaborare cu autorităţile mussoliniene. cu regimul comunist chinez al lui Mao Tze Dun. refugiaţi pe teritoriul elen.Cea mai lesnicioasă cale a regimului în a se autolegitima a fost aceea a declanşării „isteriei propagandistice” şi a creării unei „psihoze colective” în legătură cu iminenta invadare a ţării de către „puterile imperialiste”. 48 66 . a relaţiilor diplomatice cu Moscova. practicând. o veritabilă autarhie economică. Legăturile diplomatice au fost reduse la cota de avarie şi au vizat numai „statele frăţeşti”. precum şi declanşarea războiul civil din Grecia.precum şi a acelor mijloacelor de informare ( radio. Drept urmare.” 48 În economie. Teritoriul naţional a fost „mutilat” prin ridicare a peste 600. Urmare a acestor evenimente. Urmând fidel modelul maoist. Isteria construcţiei de cazemate a fost declanşată pe fundalul declanşării „Războiului rece”. abil manipulaţi de către regimul de la Tirana: excluderea Iugoslaviei din Cominform şi „condamnarea” lui Tito de către Stalin. iar Islamul a fost catalogat ca o religie impusă de realităţi istorice străine specificului naţional albanez. alegând deliberat calea paranoică a autoizolării. precum şi de trimiterea în Albania a unor grupuri înarmate de transfugi albanezi. menite să apere statul comunist de o iminentă „invazie imperialistă.

grajduri. precum şi promovarea ideii mitului primatului albanez în toate domeniile creaţiei spirituale. în 1968. personificat până la identitate cu iniţiatorul său. survenită la 11 aprilie 1985. li s-a rezervat un rol privilegiat. Practicarea oricărei activităţi religioase sau descoperirea la domiciliu a icoanelor. *** Evoluţia regimului comunist albanez. a constituit una dintre „necunoscutele majore” ale istoriei europene postbelice. Chiar în ultimii ani ai dictaturii. Evoluţiile de ansamblu din lumea contemporană au lăsat neatins sistemul dictatorial instituit de Hoxha în Albania. la moarte. după moartea lui Mao – regimul instituit de Enver Hoxha s-a menţinut în aceeaşi parametri până la moartea acestuia. 49 67 . Enver Hoxha a reuşit o rară contraperformanţă: aceea de a scoate o naţiune şi o ţară din istorie vreme de patru decenii şi de a mutila grav profilul unui vechi popor balcanic şi european. deopotrivă. Literatura şi artele vizuale au drept unic scop preamărirea conducătorului şi a realizărilor acestuia. Deşi instalat la putere cu ajutorul nemijlocit al lui Tito. crucifixelor. Hoxha se va delimita grabnic de Din raţiuni de „puritate ideologică” Albania s-a retras atât din CAER. Ignorând comunitatea internaţională şi fiind.mănăstirile şi moscheile au fost demolate sau transformate în muzeee ale ateismului. Bibliei sau Coranului este pedepsită prin lege cu ani grei de detenţie. cât şi din Pactul de la Varşovia. Propaganda oficială l-a înfăţişat obsesiv pe Enver Hoxha ca pe singurul „comunist adevărat”. ignorat de aceasta – inclusiv de China. condamnând în anul 1981. depozite de materiale. în frunte cu primul ministru. cinematografe. urmaş al lui Skanderbeg în galeria marilor eroi ai neamului şi „erou” al luptei de eliberare a poporului albanez. Disidenţa este reprimată brutal de către organele de Securitate – Sigurimi – a căror manieră de anchetă şi tortură a fost preluată după metodele NKVD-ului stalinist. Alegând calea cvasi-izolării într-o lume supusă de la sine interferenţelor. aflat în funcţie din 1954. Mehmet Shehu. 49pe fondul unei senilităţi avansate. Revoluţia culturală a fost însoţită de promovarea unui grotesc cult al personalităţii conducătorului. Hoxha a făcut o ultimă „curăţenie” în partid. la fel ca şi alocarea de nume de inspiraţie biblică copiilor. o serie de reprezentanţi de frunte ai guvernului. ele fiind chemate să scoată la lumină dovezile „preempţiunii” albanezilor – prin filonul iliric – în Europa şi în Balcani. în 1962. ateliere mecanice. Istoriei şi arheologiei.

cât şi în arealul balcanic – au fost plasate la începutul deceniului al optulea al secolului XX. deznodământul concretizându-se prin dispariţia celei de „a treia Iugoslavii”. dar şi ca oameni politici. prin război civil. musulmano-bosniac. a constituit-o emergenţa şi explozia naţionalismelor din societatea iugoslavă.S. ipocrit şi demagogic. promovând un sistem politic şi social de factură comunistoid-asiatică. „corifeii” acestuia au manipulat în interes propriu sau de grup toate frustrările de ordin istoric acumulate în societatea pluri-etnică iugoslavă.F. IV. Originile acestui fenomen . ei au reuşit să grupeze în jurul lor „majoritatea tăcută”. o perioadă de maximă confruntare între naţionalisme şi promotorii acestora. că vorbesc şi acţionează în numele acesteia. survenită la 4 mai 1980.acesta.unic prin particularităţile sale atât în lumea comunistă. în ultimul deceniu al secolului XX. Apariţia şi manifestarea naţionalismului croat. din această perspectivă. unic prin amploarea şi consecinţele sale în întreaga istorie europeană postbelică. Iugoslavia nu poate fi disociată de lideri. ETNO-NAŢIONALISMUL IUGOSLAV POSTBELIC Cauza fundamentală a destrămării prin violenţă a statului comunist iugoslav. sârbesc şi albanez pe teritoriul R. 68 . In etape şi cu intensităţi diferite. Ca „formatori de opinie”. aşa cum a fost imaginat şi creat de Josip Broz Tito la sfârşitul celui de-al doilea război mondial. iar transformarea lui în „masă critică” s-a manifestat la scurtă vreme după dispariţia lui Tito. pretinzând. transformândule. atunci când conjunctura a permis. Ultimul deceniu de existenţă a statului iugoslav a devenit. în realităţi ireconciliabile.

Acesta prevedea. accentuând disputele dintre republici. conjuncturali. Creşterea economică a tins către zero şi chiar sub această cotă (minus 10% în anul 1988) ducând la acumularea datoriei externe. 50 69 . S-a urmărit. îngăduinţa tacită manifestată de autorităţile republicane în legătură cu folosirea mijloacelor de informare (radio. antrenând dezintegrarea sectorului industrial şi demontarea. cifrată la 80 miliarde dolari şi la devalorizarea catastrofală a monedei naţionale. printre altele. În pofida relaţiilor speciale ale Belgradului cu SUA şi CEE. a sistemului iugoslav de Welfare State” [Michel Chossudovsky.. 50 În anul 1981. însă cu un impact decisiv asupra tipului de răspuns la întrebările retorice legate de viitorul federaţiei. reintegrarea economiei federaţiei în piaţa liberă. Robert Zimmermann. dar şi diminuarea rolului în societate a partidului unic. Fondul Monetar Internaţional şi Banca Mondială au cerut imperios guvernului federal de la Belgrad să treacă la măsuri severe de austeritate. aplicarea restructurării a intensificat degringolada economică. cu efecte pozitive asupra nivelului general de viaţă din Iugoslavia. „Adoptate în mai multe etape (. o dată în plus. presa culturală şi politică) ca tribună a promovării ideilor naţionaliste. amplificând. în anul 1984 administraţia Reagan a elaborat documentul intitulat „Politica SUA faţă de Iugoslavia” [Ibidem]. televiziune.000% [Ibidem]. dinarul. În opinia acestuia. precum şi alunecarea societăţii iugoslave în cea mai gravă criză economică postbelică.. diminuarea drastică a investiţiilor. tendinţele centrifuge. iar populaţia de rând apelează. şomaj şi scăderea accentuată a nivelului de trai – a fost resimţită în grade diferite în cele şase republici ale federaţiei şi a accentuat criticile la adresa programului federal de austeritate. nr. „pe drumul de la welfare state la war-fare state”. intuind şi ceea ce avea să urmeze. „Terapia de şoc” a slăbit puternic autoritatea Fostul ambasador al SUA la Belgrad.inflaţie galopantă. a sintetizat printr-un subtil joc de cuvinte situaţia economică a Iugoslaviei anilor `80. Aceasta a antrenat după sine – conform principiului „bulgărelui de zăpadă” – o serie de alţi factori. astfel. la ajutorul financiar al membrilor de familie aflaţi la lucru în ţările occidentale. printre altele. pas cu pas. clasa politică post-Tito a plasat Iugoslavia. în vederea demarării procesului de „asanare” a economiei iugoslave.Dispariţia „centrului de putere” personificat de Josip Broz Tito a dat semnalul începutului fenomenului deconstrucţiei iugoslave. însoţită de fenomenele specifice . inflaţia ajungând la peste 1. din ce în ce mai mult. în „Sfera Politicii”.) reformele impuse de creditorii Belgradului au dus ţara la un dezastru economic şi politic. în mod fatal. Criza economică. ca factor politic determinant. Uniunea Comuniştilor din Iugoslavia. Amintim. 1999]. eficientizarea acestui sector prin promovarea unor măsuri drastice de restructurare a unei economii de tip mixt şi care înregistrase un veritabil succes în deceniile şapte şi opt. Nivelul de trai s-a prăbuşit. anul VII. 70. La jumătatea deceniului al nouălea. Dezmembrarea fostei Iugoslavii.

Bosnia-Herţegovina: naţionalismul islamic Deşi nu a avut intensitatea celui din Croaţia şi Serbia. încă din perioada titoistă. implicit la adâncirea procesului de fragmentare. mai ales între părţile de nord-vest şi sud-est ale ţării. naţionalist şi etnocentric. Reforma a dus. Suprimat de regimurile autoritare ale Iugoslaviei interbelice. iar decalajul economic şi social dintre regiunile Iugoslaviei s-a mărit considerabil. Severa criză economică în care a alunecat Iugoslavia după moartea lui Tito nu a reprezentat decât una dintre cauzele prăbuşirii statului federal. au fost canalizate. desfăşurat la Belgrad.. a fost urmată. odată cu inovaţiile constituţionale din perioada 1963-1974. dialog superficial şi retorică naţionalistă şi care s-a manifestat. Consecinţele dramatice ale eşecului reformei economice au dus la dezarticularea politicii financiare a statului multinaţional şi au rănit de moarte instituţiile politice federale. la blocarea sistemului federal. spre acoperirea datoriei externe. a. după abolirea monopolului partidului comunist51. În realitate. începând cu anul 1990. punctul de plecare l-a constituit relaţia „artificială” dintre unităţile componente ale federaţiei. a dialogului politic dintre centru şi guvernele republicane. Recrudescenţa radicalismului islamic din Iugoslavia este strâns legată de activitatea lui Alija Izetbegović (1925-2003).instituţiilor federale. pe fondul înăspririi discursului radical. fiind însă asociat extremismului de sorginte ustaşă şi condamnat ca atare. în loc să fie redistribuite către republici şi cele două regiuni autonome. iniţiatorul şi coordonatorul resurecţiei musulmane Monopolul politic al Uniunii Comuniştilor din Iugoslavia a încetat în urma hotărârii Congresului al XIVlea al U. El s-a menţinut în stare latentă în primele două decenii ale regimului titoist şi a fost revigorat de o parte a elitelor culturale şi politice bosniece. emergenţa etnonaţionalismului musulman în Bosnia a reprezentat o realitate a Iugoslaviei titoiste. cu prioritate. dusă la îndeplinire prin declanşarea războiului civil. naţionalismul islamic şi-a găsit un teren fertil de exprimare în perioada celui de-al doilea război mondial.C. sub diferite forme. de secesiunea de jure. în ianuarie 1990. Secesiunea economică de facto. contribuind esenţial la reducerea. Veniturile statului. până la cota de avarie. o realitate a sfârşitului deceniului al nouălea. Componentele statului federal au fost lăsate să caute soluţii pe cont propriu. 51 70 . bazată pe suspiciune. I.

numele lui Izetbegović este implicit legat de secesiunea Bosniei-Herţegovina de Iugoslavia. odată cu dobândirea de către sârbi a suveranităţii naţionale. deopotrivă filozof şi activist politic. În pofida originii sale. conflict încheiat prin Acordul de la Dayton. pe care le termină în 1956. Alija Izetbegović a continuat să promoveze idei islamiste. autor a numeroase cărţi. Şi ca avocat. împreună cu câţiva clerici. Bosanski Šamac. după 1945. de orientare conservatoare. Gruparea. urmată de încorporarea celei mai mari părţi a teritoriului bosniac în Statul Independent Croat. de destinul comunităţii din care făcea parte. Alija Izetbegović este încarcerat pentru trei ani. Regimul comunist al lui Tito a pedepsit drastic. Avocat de profesie. fie aceasta de natură politică. anihilând orice activitate desfăşurată în afara ideologiei partidului comunist. condusă de clericul Mehmed Handžić. fiind preocupat. toate atitudinile separatiste manifestate pe teritoriul iugoslav în perioada războiului. survenită în februarie 1992. integrându-se cu uşurinţă în societatea cosmopolită şi multietnică a oraşului.bosniace. familia sa s-a mutat în partea de nord a Bosniei. Este eliberat în 1949. în 1941. Izetbegović se mută la Sarajevo în anul 1927. Dispariţia Iugoslaviei. bunicul său. Refuzând să se asocieze oricărei grupări paramilitare care acţionează în regiune. fiind acuzat de activitate anticomunistă şi de declaraţii ostile la adresa Uniunii Sovietice. cu lumea 71 . etnică sau religioasă. Speranţele familiei s-au îndeplinit. atât în relaţia acesteia cu statul comunist. Alija Izetbegović s-a născut în localitatea Bosanski Šamac. mai ales. Alija Izetbegović se alătură mişcării Mladi Muslimani / Tinerii Musulmani. În 1878. studii şi articole în care a susţinut tezele fundamentalismului islamic. milita pentru reîntoarcerea tuturor mărturisitorilor lui Allah la „modul de viaţă musulman” şi se baza pe idealul Ummah. care să-i înglobeze pe toţi musulmanii de pe teritoriul iugoslav. cât. Demascat de poliţia secretă că a intenţionat să publice. imediat după dobândirea independenţei Serbiei. un manifest islamic intitulat Mudžahid / Soldatul lui Allah. din 21 noiembrie 1995. Alija. într-o familie descendentă din vechea aristocraţie otomană şi ale cărei origini sunt plasate în Serbia. în regiunea oraşului Belgrad. beneficiază de o educaţie laică. precum şi de implicarea sa în războiul civil din această ţară. a schimbat radical percepţia lui Izetbegović asupra destinului şi viitorului populaţiei musulmane din Bosnia-Herţegovina. în lucrările trimise peste hotarele Iugoslaviei. al înfiinţării unei comunităţi islamice unificate politic. în dorinţa menţinerii privilegiilor pierdute la Belgrad. fiind ales primar al oraşului natal. Reorientarea politicii Belgradului după excluderea Iugoslaviei din Cominform i-a permis lui Izetbegović să urmeze cursurile Facultăţii de drept din Sarajevo.

Manifestul promova necesitatea ideii unei „comunităţi islamice unite”. în www. Alija Izetbegović publică manifestul intitulat Declaraţia Islamică / Islamska Deklaracija. cu precădere în exterior. ca un disident de o factură specială al regimului titoist. În anul 1970. Manifestul în sine nu face referire expresă la BosniaHerţegovina. astfel de manifeste propagandistice fiind în circulaţie cu precădere în Orientul Mijlociu şi în deplin acord cu principiile de bază ale Coranului. Izetbegović a fost atent supravegheat de organele de securitate. Tezele Declaraţiei Islamice în sine nu reprezentau o noutate pentru lumea musulmană din afara hotarelor Europei. cât şi din perspectiva asumării unei politici de tip islamic.org. întrucât „identitatea naţională bosniacă” putea fi revigorată numai prin aderenţa la preceptele fundamentale ale religiei islamice. cât şi convingerea populaţiei de religie islamică din Bosnia cu privire la necesitatea asumării acestei noi identităţi. anihilând prezenţa puterilor non-islamice prin edificarea uneia musulmane” [Ibidem].yu]. trebuie să devină mult mai riguroşi în practicarea Islamului.balkanarchive. „de faţadă”. Ele au fost percepute însă ca o ameninţare reală la adresa stabilităţii statului 72 .islamică. menite să redea coreligionarilor săi preceptele puriste ale Coranului. În opinia lui Izetbegović. musulmanii riscau să fie asimilaţi de sârbi şi croaţi. „nu poate exista pace sau coexistenţă între credinţa islamică şi instituţiile politice şi sociale non-musulmane” [The Islamic Declaration. “mişcarea islamică poate şi trebuie să preia puterea politică acolo unde este puternică din punct de vedere moral şi numeric. De aceea. O preocupare esenţială a gândirii lui Izetbegović a constituit-o încercarea de racordare a religiei islamice din Iugoslavia la „standardele” specifice ţărilor musulmane. Ideea unui „islam integrist” s-a forjat atât din raţiuni etice – musulmanii cultivau în anii ateismului comunist doar un islam superficial. Documentul a contribuit decisiv la conturarea calităţii lui Izetbegović de „musulman fundamentalist”. în care non-musulmanilor li se garantau drepturile civice. Din raţiuni politice. efortul teoretizant al lui Izetbegović a vizat atât definirea conceptului de „musulman iugoslav”. el deplânge degradarea în ansamblu a statutului islamismului. Din această perspectivă. în special cei bosnieci. Alija Izetbegović susţine că musulmanii iugoslavi. în contextul amplificării dezbaterilor din Iugoslavia privitoare la redefinirea rolului şi destinului comunităţilor naţionale în raport cu statul comunist. În cazul renunţării la acest efort identitar. al căror naţionalism emergent viza în mod direct şi populaţia islamică din Bosnia-Herţegovina. fiind perceput. dar unele pasaje au fost interpretate ca fiind foarte aluzive.cât mai ales din raţiuni doctrinare. clamând necesitatea regenerării acestuia atât la nivelul practicii religioase.

pentru că se situau în contradicţie flagrantă atât cu ideologia anti-naţionalistă a partidului comunist. în luna mai 1984 Curtea Supremă a Bosniei-Herţegovina i-a redus lui Izetbegović pedeapsa la 12 ani de închisoare. parţial eliberate de spectrul omniprezenţei fostului lider comunist. Alija Izetbegović a fost condamnat la închisoare. Totodată. A fost graţiat patru ani mai târziu. Urmare a acestor presiuni. Islamul între Occident şi Orient. contribuind covârşitor la cultivarea sentimentului de autoexcludere dintr-o societate multietnică. în vara anului 1988. prin raportare atât la creştinism cât şi la ideologia comunistă. de Amnesty International şi de Comitetul Helsinki. cel al „Unităţii şi Frăţiei”. cât un efort serios de încercare de definire a rolului şi locului Islamului în spaţiul general al ideilor. cât şi cu principiul fundamental pe care s-a edificat Iugoslavia postbelică. Apariţia cărţii coincide cu moartea lui Josip Broz Tito şi cu explozia mişcărilor centrifuge din societatea iugoslavă. Mai mult. reclamându-se încălcarea dreptului la opinie de către statul iugoslav. aceste teze au fost dezavuate şi de către promotorii naţionalismului sârb şi croat. amplificând procesul disoluţiei statului. considerată „incompatibilă” cu credinţa musulmană. Alija Izetbegović. anti-creştine) ale musulmanilor din Bosnia şi Kosovo-Metohia. În contextul „Războiului rece”. aceasta a dus la inflamarea sentimentelor anti-iugoslave (uneori. Ea nu este o carte de teologie în sine. Urmare a publicării Declaraţiei Islamice. conform principiilor Declaraţiei Islamice. împreună cu o serie de activişti musulmani din anturajul său. În aprilie 1983. asociere la acţiuni împotriva statului socialist şi propagandă ostilă în vederea constituirii unei Bosnii „purificate” din punct de vedere etnic. Condamnarea lui Alija Izetbegović s-a constituit într-un nesperat prilej pentru acesta şi pentru naţionaliştii musulmani radicali din Bosnia-Herţegovina în a capitaliza politic aura de „martiri” ai cauzei Islamului. sentinţa a fost condamnată vehement de activiştii organizaţiilor pentru apărarea drepturilor omului din ţările occidentale. care opun islamismului moştenirea culturală şi civilizatorie a creştinismului. 73 . Preconizatul „teocratism” musulman este perceput deopotrivă de comunităţile catolice şi ortodoxe ca o revigorare nefastă a trecutului istoric otoman din Balcani şi ca o ameninţare făţişă la adresa laicităţii societăţii iugoslave. naţionalism de factură radical-islamică.comunist multinaţional iugoslav. Propaganda musulmană a prezentat procesul ca o condamnare „în sine” a religiei şi a identităţii islamice. În anul 1980 Izetbegović scrie cea mai importantă carte a sa. este condamnat de un tribunal din Sarajevo la 14 ani de închisoare pentru activităţi duşmănoase.

astfel. cu experienţa nefastă a războiului civil. după Slovenia şi Croaţia.Partidul Acţiunii Democratice.F. ţinute în vara anului 1990. primii doi candidaţi ai fiecăreia din cele trei „naţiuni constitutive” ale Bosniei-Herţegovina urmau să fie aleşi membri ai preşedinţiei colective. a multipartidismului în R. Iugoslavia i-a permis lui Izetbegović să-şi înfiinţeze propria formaţiune politică. care s-au orientat. Referendumul a fost boicotat de populaţia sârbă din Bosnia.S. pentru „reprezentativitatea” deplină a celei mai înalte instituţii din stat. în pofida avertismentelor membrilor sârbi ai preşedinţiei cu privire la riscurile acestui demers întro ţară confruntată. într-o „himeră” posttitoistă odată cu declanşarea conflictelor interetnice din Slovenia şi Croaţia. motivată prin „circumstanţele extraordinare” survenite în Iugoslavia în urma escaladării conflictelor militare. Preşedinţia colectivă a Bosniei se transformă. a declarat independenţa republicii la 29 februarie 1992. în 1990. multietnice şi rotative a Bosniei. În februarie 1992 Alija Izetbegović şi SDA convoacă un referendum naţional privitor la independenţa Bosniei-Herţegovina faţă de Iugoslavia. SDA – Stranka Demokratske Akcije. ea fiind anunţată comunităţii internaţionale la 3 martie. procente apropiate întrunind şi partidele naţionaliste exponente ale celorlalte două comunităţi etnice. La fel au procedat şi celelalte două comunităţi din Bosnia-Herţegovina. 52constituită exclusiv pe criteriul etnic şi confesional. iar cel de preşedinte al parlamentului unui reprezentant al comunităţii sârbe. sârbii şi croaţii. dar şi din cauza suspendării aranjamentului cu privire la mandatul de „un an” al lui Izetbegović. La 7 aprilie 1992. După primele alegeri libere. Parlamentul bosniac. Au participat la vot aproape în întregime membrii comunităţilor musulmană şi croată – 67% din populaţia republicii – care s-au pronunţat în favoarea secesiunii faţă de Iugoslavia în procent de 99.4%. la rândul lor. SDA .Instituirea. Conform constituţiei. Sistemul conducerii colective îşi va dovedi pe deplin inutilitatea în condiţiile dispariţiei monopolului partidului comunist şi al emergenţei organizaţiilor naţionaliste şi secesioniste. din motive de încălcare a prevederilor constituţionale în vigoare. Postul de prim ministru a revenit unui croat. 74 . SDA obţine 33% din locurile din parlamentul de la Sarajevo. din nou. liderul preşedinţiei colective a Bosniei-Herţegovina. boicotat de deputaţii sârbi şi “iugoslavi”. Uniunea Europeană şi Statele Unite ale Americii recunosc Bosnia-Herţegovina ca al treilea stat independent desprins din Iugoslavia. pentru un an. 52 În limba sârbo-croată. Lor li se adaugă şi un „iugoslav”. spre constituirea de formaţiuni politice de factură strict naţională şi religioasă. Alija Izetbegović este numit cu acest prilej.

în numele etno-naţionalismului.000 de civili. precum şi de unităţile paramilitare locale.unitatea politică şi economică a rămas un deziderat. echiparea armatei bosniace de renunţarea la sprijinul mercenarilor islamişti.“soldaţii lui Allah”. este supus. unic prin amploarea sa în istoria conflictelor moderne din Europa. El l-a legitimat pe Alija Izetbegović ca şi conducător de jure al entităţii musulmane din Bosnia. Arabia Saudită şi Kuweit. pe teritoriul locuit de populaţia sârbă controlul este preluat de unităţile armatei federale iugoslave cantonată în regiune. 53 *** Războiul civil din Bosnia-Herţegovina s-a încheiat după trei ani. cât şi ca un ajutor “simbolic” acordat coreligionarilor. în anul 1996. locuit de o populaţie mixtă. Guvernul de la Sarajevo a primit ajutor financiar. soldat cu incomensurabile pagube umane şi materiale. b. nici ceilalţi lideri nu lau dorit în forma rezultată la sfârşitul războiului civil. cu care liderul musulman stabilise legături încă din perioada disidenţei. Acest fenomen. Iran. într-un stat pe care nici el. iar pagubele materiale au fost uriaşe. Toate acestea. corespunzătoare alianţelor forjate în timpul războiului civil – “Federaţia CroatoMusulmană” şi “Republica Srpska” . prin Acordul de la Dayton. la un asediu dur şi prelungit. Oraşul Sarajevo. Văzută de Izetbegović atât ca o dovadă a legăturilor sale cu lumea Islamului. iar pe frontal bosniac şi-au făcut apariţia mujahedinii . 53 75 . Lipsa de ajutor militar şi financiar din partea statelor occidentale a fost un bun prilej pentru SDA şi pentru Izetbegović însuşi de a face apel la ajutorul statelor islamice. problema prezenţei mujahedinilor pe frontul bosniac a fost criticată inclusiv de o parte a musulmanilor moderaţi şi a membrilor Statului Major al armatei. Croaţia: etno-centrismul SUA au condiţionat.Urmare a acestui fapt. el fiind catalogat drept o ameninţare făţişă a fundamentalismului islamic în chiar inima Europei. la rândul său. din 21 noiembrie 1995. Fosta republică iugoslavă a fost împărţită în două entităţi. iar reconcilierea o utopie. a fost sever criticat la nivel oficios de lumea occidentală. logistic şi uman din ţări precum Libia. Au murit peste 200.

(…) Cu alte cuvinte. A doua Iugoslavie – cea titoistă – s-a constituit pe un nou liant. Ea a eşuat însă în autoritarism şi disoluţie internă. ci ca un factor dominator. ea fiind atent întreţinută de un abil aparat de propagandă. Dezavuarea naţionalismului şi a etno-centrismului ca factori de tensiune în societatea comunistă multietnică iugoslavă a constituit. 54 76 . comuniştii vor duce o luptă continuă împotriva tuturor manifestărilor de naţionalism obtuz dinlăuntrul fiecărei naţionalităţi şi împotriva a tot ceea ce stânjeneşte libera dezvoltare a naţionalităţilor”[Ibidem]. unul din elementele majore ale politicii interne a Iugoslaviei postbelice.. croaţii – al doilea grup etnic. Se arăta. care transcede naţionalitatea şi edifică societatea egalitară comunistă. după sârbi . ele transformându-se în “ideal al independenţei” faţă de Iugoslavia . economic şi cultural. Sugar. de sârbizare a statului multinaţional 54. considerând că “unul dintre antagonismele fundamentale care au răvăşit viaţa social-politică a Iugoslaviei burgheze a fost chestiunea nerezolvată a naţionalităţilor” [Peter. cel al “Unităţii şi Frăţiei”. iar sârbii nu au fost eliberatorii lor”. F. pe baza deplinei aplicări a dreptului la autodeterminare” [Ibidem]. democratică şi socialistă. astfel. Totuşi. obişnuia să afirme în Parlamentul de la Belgrad: „Croaţii nu au fost sclavii monarhiei austro-ungare. lipsită a priori de tensiuni de ordin naţional. ele şiau găsit un nou sprijin într-o birocraţie care manifestă întotdeauna un patriotism local faţă de centrul ţării şi este centralistă în raporturile cu cei aflaţi mai jos.în subsidiar. Stjepan Radić. deoarece “rămăşiţele politice şi ideologice ale naţionalismului burghez continuă să acţioneze. Programul Ligii Comuniştilor Iugoslavi.Dintre toate entităţile componente ale federaţiei comuniste iugoslave. din 1958.. populară. Naţionalismul est-european în secolul al XX-lea]. liderul Partidului Ţărănesc Croat. politic. Prima Iugoslavie a fost opera vizionarilor şi a elitelor politice sârbo-croato-slovene interesate. întrucât puterea de la Belgrad a fost percepută de către croaţi nu ca un partener.atunci când conjunctura internă şi internaţională a fost favorabilă. Raţiunile care au stat la baza acestui tip de manifestare cu largă susţinere populară sunt de ordin istoric. partidul veghează pentru ca acest drept să nu fie aplicat “în sens invers”. în document.) a prins contur tot mai intens dorinţa popoarelor din Iugoslavia de a se uni într-un stat comun al oamenilor egali într-o Iugoslavie nouă. că „în cursul Războiului de Eliberare Naţională (.s-au manifestat drept naţiunea care şi-a revendicat cel mai consistent dreptul la autonomie în cadrul Iugoslaviei. faţă de Serbia . în crearea unui stat puternic în Balcani. consacră pagini importante “relaţiilor dintre popoarele Iugoslaviei”. ca şi învingătoarele din primul război mondial. în condiţiile actuale.

aşa cum fusese acesta gândit la sfârşitul celui de-al doilea război mondial. la toate privilegiile vieţii de nomenclaturist şi de favorit al lui Tito. 55 77 . totodată. în perioada războiului. al cărui director va fi până în anul 1967. Cu această ocazie. în 1958. La sfârşitul războiului. importante funcţii în partidul comunist. la numai 36 de ani. nici aparatul de partid şi de stat nu credeau pe deplin în iluzia “unităţii de monolit” a popoarelor Iugoslaviei. din cauza neacordării titlului de doctor. din acest punct de vedere. În anul 1961. Devine profesor asociat al Universităţii din Zagreb. la care s-a raliat şi un grup de intelectuali în frunte cu Franjo Tudjman (1922-1999). unde înfiinţează Institutul de Istorie a Mişcării Muncitoreşti din Croaţia / Institut za Historiju Radničkoga Pokreta Hrvatske. în urma susţinerii tezei.Este aşadar limpede că nici Josip Broz Tito. Mişcările centrifuge din societatea croată au apărut la începutul deceniului al optulea şi ele s-au concretizat în aşa-numita “Primăvară croată”. Beneficiind de sprijinul direct al lui Tito. în iunie 1991. Franjo Tudjman devine unul dintre cei mai tineri – dar şi unul dintre cei mai educaţi 55 generali ai Armatei Populare Iugoslave. dar este îndepărtat din colectiv în 1964. Franjo Tudjman părăseşte brusc structurile armatei. Cu acest prilej se mută la Zagreb. întreaga mişcare de contestare a establishmentului politic şi statal iugoslav. Tudjman este deja ofiţer politic. din nordul Croaţiei. precum şi obţinerea independenţei de stat a Croaţiei. fără a afecta în vreun fel filozofia politică a statului socialist multinaţional. Ulterior. o mică localitate din regiunea Hrvatsko Zagorje. devine cadru didactic al nou înfiinţatei universităţi din Zadar. respinsă la În 1957 Franjo Tudjman a publicat cartea Rat protiv Rata / Război împotriva războiului. De numele acestuia se leagă. Argumentul acestuia a fost acela potrivit căruia doreşte a se dedica în întregime cercetării istoriei militare şi a ştiinţelor politice. fiind direct însărcinat cu comanda Diviziei 32 de partizani. Este atras de timpuriu de mişcarea comunistă. o sinteză privitoare la originea şi evoluţia războaielor de gherilă. Franjo Tudjman s-a născut în anul 1922 în oraşul Veliko Trgovište. extrem de bine consolidată. renunţând. cu ajutorul căruia va avansa rapid în ierarhia militară. implicit. Cariera sa de aparatcik era. dar ceea ce îl propulsează cu adevărat în arena politică a fost intrarea acestuia în rândurile mişcării de partizani. unde îşi prezintă şi teza de doctorat cu aceeaşi temă. inclusiv a celui de partizani purtat de Tito. la Belgrad. ulterior având sarcina de a epura acele cadre ale armatei bănuite de insuficiente simpatii comuniste sau de presupusă lipsă de loialitate faţă de noul regim. îi sunt remarcate calităţile de organizator de către Josip Broz Tito. conducătorul avea însă ferma convingere că aceste manifestări sunt marginale şi controlabile. deţinând. implicit.

lui Franjo Tudjman i-a fost uşor să grupeze în jurul său noua pleiadă de intelectuali croaţi. care punea în pericol atât unitatea Iugoslaviei. ca forţă politică conducătoare. puternic ocultate de sloganul “Unităţii şi Frăţiei”. Josip Broz Tito. Ulterior. Bakarić. în contextul creşterii gradului de liberalizare a societăţii iugoslave de la sfârşitul deceniului al şaptelea. menite să ducă la reconfigurarea importanţei şi rolului naţiunii croate în societatea iugoslavă. Renunţarea la privilegiile vieţii din capitala Iugoslaviei indică în mod limpede noua viziune a lui Tudjman cu privire la efortul de “recuperare” a istoriei Croaţiei. Activitatea lui Franjo Tudjman şi a altor intelectuali croaţi în vederea recuperării istoriei naţionale şi a dezavuării tezelor titoiste a fost o parte intrinsecă a ceea ce s-a numit Primăvara croată / Hrvatska Pokreta. Demonstraţiile de la Zagreb şi din celelalte oraşe croate indicau în mod limpede pericolul deschiderii “supapei naţionaliste”. Franjo Tudjman a fost eliminat din rândurile partidului comunist. Franjo Tudjman îi va opune o viziune proprie. centrul neo-naţionalismului croat. fiind condamnat la doi ani de închisoare pentru activităţi subversive. chiar şi în afara sistemului politic iugoslav. precum şi presupusa “unitate şi frăţie” dintre toate popoarele iugoslave. Dezavuând partidul. fiind încurajată tacit de însuşi Tito. care ar fi apărut în timpul războiului de partizani din 1941-1945.Universitatea din Zagreb: Cauzele crizei Iugoslaviei monarhiste de la începuturi până la prăbuşire 1918-1946. Cea mai importantă lucrare a “disidenţei timpurii” a lui Franjo Tudjman a fost Idei mari şi popoare mici / Velike ideje i mali narodi. în octombrie 1972. Tudjman şi-a orientat investigaţiile asupra originii şi evoluţiei naţionalismului sârb modern. forjată în lupta de partizani. “de sertar”. Unei istorii oficiale. precum şi a criticii ideologiei şi 78 . Tudjman trimite în Occident o serie de articole care pun în discuţie infailibilitatea partidului comunist. cât şi rolul partidului comunist. ea a fost înţeleasă de mase ca o veritabilă tribună a discuţiilor libere. Într-un mediu social şi politic cu mult mai permisiv decât media obişnuită din celelalte state comuniste. iar liderii ai acesteia încarceraţi. care caută să scoată la lumină aspiraţia naţiunii croate spre unitate şi independenţă. pedeapsa i-a fost redusă la 10 luni de detenţie. o necruţătoare critică la adresa aşa-zisei renaşteri naţionale a popoarelor Iugoslaviei. Emergentă pe parcursul anilor 1970 şi 1971. Lucrând şi trăind la Zagreb. Mişcările populare au fost înăbuşite brutal atât de autorităţile de la Zagreb cât şi de cele federale. Pe parcursul deceniului al optulea. ea a fost pusă în practică de şeful partidului comunist croat. atrasă de tentaţia “rescrierii” istoriei. Tudjman l-a dezavuat implicit pe fostul său mentor. Controlată iniţial de partid.

el a negat şi teza genocidului practicat de regimul ustaş asupra populaţiei de origine sârbă. În acest context. Totodată. “consecinţele acestei politici se reflectă negativ asupra sufletului naţiunii croate şi asupra atitudinii sale faţă de comunitate. Pentru Franjo Tudjman. articolul face referire în mod esenţial la dominaţia sârbă asupra celorlalte popoare ale federaţiei. deşi sunt cei mai numeroşi şi deţin cea mai mare parte a a puterii şi a birocraţiei federale. în condiţiile în care aceste experienţe sunt tot mai bogate de la o generaţie la alta” [Ibidem]. în sensul efectiv al autogospodăririi. Această convingere s-a înrădăcinat în sufletul naţiunii croate ca urmare a experienţelor personale şi comune ale componenţilor ei în viaţa de zi cu zi. potenţate. el a pus accentul pe teoria “dominaţiei sârbe” în Iugoslavia. culturii şi limbii. acum. Una dintre scrierile incriminate a fost cea intitulată Sursele. făcând. în 1989. vizibilă – în opinia sa . Tudjman este condamnat de autorităţi la trei ani de închisoare pentru “activităţi antistatale”. sârbii nu au preponderenţa necesară pentru a-şi impune dominaţia în mod durabil şi eficient. Intitulată Mistificarea unei realităţi istorice / Bespuća povijesne zbiljnosti. ulterior. cartea pune din nou sub semnul întrebării numărul sârbilor ucişi de către ustaşi în timpul războiului.în monopolul asupra economiei. Astfel. Franjo Tudjman publică cea mai cunoscută lucrare a sa. deznodământul se impunea de la sine: „Toate acestea ne duc la concluzia că adevăratele relaţii politice din federaţia iugoslavă sunt de aşa natură încât. În anul 1981. cu atât mai mult cu cât în viaţa de zi cu zi – de la economie la cultură. De asemenea. Din acest moment. mult exagerat. Deşi scris din perspectivă marxistă. schimbările şi esenţa problemei naţionale în Republica Socialistă Federativă Iugoslavia. 79 . de la administraţia de stat la sport – există fapte evidente care vorbesc despre privările şi restricţiile constante de care a avut parte Croaţia (…). pe de o parte. Franjo Tudjman devine nu doar un inamic al regimului comunist. considerând că numărul victimelor a fost. fiind eliberat însă după 11 luni de detenţie. forţelor armate. ci şi un duşman “declarat” al politicienilor şi intelectualilor sârbi din Iugoslavia. ideea despre o comunitate a naţiunilor cu drepturi egale” [Ibidem]. Ca şi în cazul lui Alija Izetbegović. perioada închisorilor i-a conferit lui Tudjman o aură de “martir” în ochii conaţionalilor săi. de criza de structură prin care trece Iugoslavia în era post-Tito.conceptului de “iugoslavism”. În lucrările sale. dispariţia lui Josip Broz Tito i-a permis lui Tudjman să-şi continue cariera de contestatar al regimului sub auspicii mult mai favorabile. cu precădere asupra celui croat. iar pe de altă parte celelalte naţiuni nu pot duce la îndeplinire. pentru Franjo Tudjman. cu un impact negativ deosebit asupra mediilor intelectuale din ţară.

“în orice condiţii”. lucrările lui Tudjman au fost privite dintr-o altă perspectivă.Hrvatska Demokratska Zajednica. i-au facilitat accesul la fonduri. cartea exaltă rolului violenţei în istorie. 56 80 . “inevitabil”. nici sârboaică”. a atras. întreţinute de numeroasele vizite făcute acesteia. o redefinire a rolului şi importanţei istoriei naţionale a croaţilor într-o societate dominant sârbă şi puţin dispusă la un efort de reevaluare a unui trecut “artificial construit”. bazat pe tradiţie şi catolicism fervent . ca preşedinte al Croaţiei. independenţa a fost proclamată la 25 iunie. HDZ afirmă emergenţa spiritului croat. În condiţiile izbucnirii războiului civil. declanşarea războiului civil. acesta a afirmat de mai multe ori. în limba sârbo-croată.indirect. fiind ales cu 57% din sufragii. sintezele şi cuvântările acestuia au fost considerate drept o “resurecţie” necesară a spiritului naţional croat. 56 În Croaţia. în 1989.F. precum şi în cele intelectuale. De sorginte naţionalistă. HDZ a câştigat primele alegeri libere instituite în Iugoslavia în primăvara anului 1990 cu o majoritate confortabilă (60% din locurile din parlamentul de la Zagreb). după cum a apreciat Belgradul. Iugoslavia. precum şi la o puternică susţinere de ordin moral. Astfel. ea fiind atacată şi de organizaţiile evreieşti din SUA pentru accentele sale antisemite. în public: „Am fost mereu încântat că soţia mea nu este nici evreică. În urma referendumului din 19 mai 1991. articolele. Cu această platformă. după sine. acesta pune bazele Uniunii Democrate Croate . având drept ţintă principală proclamarea independenţei de stat.S. iar Franjo Tudjman a fost ales preşedinte.HDZ 57. Franjo Tudjman a alunecat pe panta unui etnonaţionalism gregar şi primitiv. În mediile politice. Beneficiind de o largă susţinere populară. în scurtă vreme.000 de evrei ar fi pierit în Holocaust. în împrejurările momentului. Ulterior. Războiul civil izbucnit în iunie 1991 în Croaţia a fost. Dispariţia monopolului partidului comunist în Iugoslavia i-a oferit lui Franjo Tudjman şansa înfiinţării propriului partid politic. proclamarea unilaterală a independenţei de stat prin încălcarea flagrantă a prevederilor constituţionale federale în vigoare. apologia regimului ustaş din Croaţia anilor 1941-1945. Nerecunoscută la Belgrad de regimul criptocomunist al lui Slobodan Milošević şi nici de numeroasa minoritate sârbă trăitoare în Croaţia. la care 94% dintre croaţi s-au pronunţat pentru desprinderea de R.valori ocultate de regimul comunist iugoslav. în august 1992 el obţine un al doilea mandat. care devine. Profund anti-sârbă. Statele Unite ale Americii şi Canada. 57 HDZ . În opinia lui Tudjman. formaţiunea cu cel mai activ sprijin popular pe întreg teritoriul croat. Puternicele şi fructuoasele sale legături cu diaspora croată din Europa Occidentală. “numai” 900.

drapel – iar soldaţii ustaşi au fost reînhumaţi cu înalte onoruri militare. dat fiind faptul că guvernul a repus în circulaţie vechile însemne ustaşe – monedă. Atât trupele paramilitare sârbe. tributară propagandei oficiale. precum şi în jurul oraşului Karlovac. spre litoralul Dalmaţiei. populaţia sârbă locuia compact în Slavonia Orientală. după cum principala ţintă a regimului de la Zagreb a fost reinstaurarea suveranităţii asupra acestor teritorii “rebele”.doar pentru că erau sârbi . Plitvice şi Dubrovnik. În Croaţia. ca instrument principal de rezolvare a unor dispute cu un vechi substrat istoric. Încheiat oficial prin Acordul de la Dayton – noiembrie 1995 – războiul civil sârbocroat a reprezentat una din etapele fundamentale ale destrămării Iugoslaviei comuniste.prin distrugerea infrastructurii. realizată prin excluderea negocierii ca formă de acord politic şi prin apelul la forţă.care a anihilat rezistenţa sârbă din teritoriile populate de această minoritate. cât şi cele guvernamentale croate au încercat să-şi redefinească raporturile de forţă prin expulzarea populaţiei civile aparţinătoare celeilalte etnii. 58 81 . la graniţa cu Serbia – regiunile Vukovar. economiei şi a localităţilor aflate pe linia frontului. persecuţiile autorităţilor croate. readus violent în memoria colectivă după perioada celui de-al doilea război mondial. Războiul civil din Croaţia a repus în discuţie rolul şi importanţa propagandei. Alte regiuni populate cu sârbi se aflau spre Rijeka. s-a purtat concomitent cu acela din Bosnia-Herţegovina şi a întrunit toate elementele specifice acestui tip de conflict militar.000 de morţi. materializate – total sau parţial .000 de refugiaţi – sârbi. în zona Knin. din proximitatea capitalei Zagreb. etnicii sârbi . trupele paramilitare sârbe şi liderii politici au înfiinţat propria structură locală acolo unde sârbii erau majoritari 58 – Republika Srpska Krajina . Conflictul sârbo-croat a contabilizat aproximativ 40. Principiul etnocentrist a prevalat în faţa celui comunist al “unităţii şi frăţiei”.scoasă de sub jurisdicţia autorităţilor croate şi fidelă instituţiilor federale de la Belgrad.fiind catalogaţi ca exponenţi ai regimului lui Milošević şi adepţi pro causa ai “Serbiei Mari”. precum şi în Slavonia Occidentală. Ca şi în Bosnia. fiind asumat de cea mai mare parte a populaţiei civile. în vederea constituirii unor spaţii “monocrome” din punct de vedere etnic. în cea mai mare parte – şi pagube materiale uriaşe. În schimb. pentru regimul de la Zagreb. Aceasta s-a produs în etape succesive şi s-a încheiat cu ofensiva din vara anului 1995 – Operaţiunea Furtuna . Borovo Selo şi Osijek. au readus în memoria colectivă perioada regimului ustaş. Pentru sârbi. peste 170. Războiul civil din Croaţia a avut la bază principiul “purificării entice”. ilustrate prin încălcarea flagrantă a drepturilor civice.Acesta s-a desfăşurat în perioada 1991-1995. obţinerea suveranităţii asupra “teritoriului naţional” a devenit o preocupare obsesivă şi realizabilă “cu orice preţ”.

a făcut afirmaţia potrivit căreia „Serbia a câştigat războiul. acutizând la Belgrad şi în Serbia sentimentul că regiunea este „un stat în stat” în Iugoslavia. din ce în ce mai mult. parlamentul şi guvernul provinciei Kosovo s-au transformat în structuri politice albanofone. dornici de a face carieră politică pe seama manipulării sentimentelor naţionale ale poporului sârb 59.a reprezentat entitatea care a încercat cu cele mai vizibile eforturi să menţină în vigoare statul federal şi după dispariţia lui Josip Broz Tito. pe cale de consecinţă. ci alte etnii componente ale statului federal. uneori şi pentru unii membri ai aparatului politic republican. 59 82 . disident al regimului Tito. Serbia: naţional-comunismul Între unităţile componente ale federaţiei iugoslave postbelice. iar cele mai multe dintre acestea sunt relativ uşor de depistat şi analizat.c.datorită poziţiei sale dominante sub raportul ponderii teritoriului şi al populaţiei. Explicaţiile sunt multiple. Acestea au. Sentimentul de dominaţie a Serbiei asupra celorlalte cinci republici federale a fost unul constant în perioada postbelică şi el s-a acutizat odată cu moartea lui Tito.cu atribute aproape identice cu cele ale Serbiei în domeniul legiferării şi al deciziilor. precum şi o pleiadă de ideologi. În mod paradoxal. Serbia .este profund nedreptăţită în cadrul federaţiei. în principal. care a “îndrituit” Serbia să fie percepută drept “prima între egali” în cadrul federaţiei imaginată de către Josip Broz Tito şi. ilustrând sentimentele de frustrare ale unei părţi consistente din populaţia de origine sârbă a Iugoslaviei. precum şi a existenţei capitalei federale la Belgrad . Scriitorul naţionalist sârb Dobrica Čosić. chiar dacă acesta manifesta. a cărui dispariţie a permis manifestarea făţişă a nemulţumirilor unităţilor componente ale Iugoslaviei faţă de această dominaţie.Voivodina şi KosovoMetohia 60 . “o construcţie artificială”. tributari propagandei naţionaliste şi refractari prin structură la filozofia multiculturalităţii. specifică Iugoslaviei titoiste. 60 Din cauza structurii etnice. Iugoslavia a reprezentat cu totul altceva. să se manifeste ca exponentă a acestui statut “privilegiat”. a celor două provincii autonome . pentru mulţi dintre sârbii cu un nivel mai scăzut de educaţie. care a înlocuit mândria naţională cu falsul “patriotism iugoslav” şi ai cărei beneficiari nu erau sârbii. Înfiinţarea. Au contribuit la acest sentiment suita de inovaţii constituţionale care a indus percepţia potrivit căreia Serbia – cea mai importantă entitate . în anul 1963. dar a pierdut pacea”. o încărcătură istorică şi politică importantă. în viziunea lor. vizibile tendinţe centrifuge. în condiţiile în care numai Serbia a beneficiat de un astfel de tratament. Aceasta era.

manifestându-se. în scurtă vreme. Tatăl său. Svetozar Milošević. preşedinte al Serbiei şi al Iugoslaviei restrânse. „Beogradska Banka”. Stanislava. iar mama în 1974 – ceea ce a determinat o serie de speculaţii asupra labilităţii psihice a celui care avea să devină. iar în 1973. ceea ce i-a conferit acestuia o imagine mai degrabă de tehnocrat finanţist. atât ca un discipol fidel al marxismului. în anul 1941. acesta va urca rapid treptele carierei politice în aparatul de partid. mai târziu. La terminarea studiilor universitare Milošević devine consultant economic al primarului capitalei. din centrul Serbiei. învăţătoare. transformându-le în „naţional-comunism” şi în vehicul al propriei ascensiuni politice a fost Slobodan Milošević (1941-2006).pătrunderea rapidă a alfabetului latin în scrierea limbii sârbe începând cu sfârşitul anilor `60 – percepută de o minoritate gregară ca un atentat la tradiţia culturală sârbă – precum şi existenţa unei structuri economice mai precare decât aceea din Croaţia şi Slovenia. *** Personajul care a avut capacitatea şi ştiinţa de a coagula în jurul său toate sentimentele de frustrare. oportunitate care i-a permis acestuia să efectueze lungi călătorii în Statele Unite ale Americii. precum şi de noua orientare promovată de către Josip Broz Tito în politica internă şi externă a Iugoslaviei. Slobodan Milošević s-a simţit atras iremediabil de ideologia comunistă. iar mama sa. Titoist convins. s-a născut în oraşul industrial Požarevac. de origine muntenegreană prin ascendenţii săi paterni. Desele sale deplasări la New York şi Paris i-au dat prilejul să stăpâneasă la perfecţie limbile engleză şi franceză. Ca student al facultăţii de drept de la Universitatea din Belgrad. În anul 1978 Slobodan Milošević devine preşedintele celei mai mari bănci iugoslave. în condiţiile degradării vieţii economice şi politice din Iugoslavia. În 1986 este ales preşedinte al organizaţiei de partid a oraşului Belgrad. devenind. au contribuit la apariţia şi emergenţa naţional-comunismului sârbesc în Iugoslavia la puţină vreme de la dispariţia lui Tito. Marea Britanie şi Franţa. în continuare. un promiţător lider politic. din ce în ce mai mult. Ambii părinţi s-au sinucis – tatăl în 1962. ale sârbilor aflaţi pe cuprinsul Iugoslaviei. a fost numit şef al companiei petrochimice „TehnoGaz”. reale sau presupuse. El condamnă apariţia 83 . Slobodan Milošević este atras. în plină ascensiune economică a Iugoslaviei. După moartea lui Tito. precum şi al tezelor titoiste referitoare la „unitatea şi frăţia” dintre popoarele iugoslave. Slobodan Milošević. decât de aparatcik pus în slujba unei ideologii totalitare. de cariera politică. era diacon.

Academia de Ştiinţe şi Arte. Slobodan Milošević a ales calea politicii naţionaliste atunci când s-a adresat. pentru celelalte popoare el a reprezentat un atentat la unitatea statului federal. precum şi poziţia Serbiei în societatea multinaţională a Iugoslaviei. în aprilie 1987.manifestărilor naţionaliste în Iugoslavia. Prima secţiune pune în discuţie fragmentarea politică şi economică a Iugoslaviei. iar deplasările repetate în provincia „rebelă” s-au transformat în pista de lansare a noii sale ascensiuni politice. aşa cum a fost consfinţit de prevederile constituţionale din 1963. Retorica de tip comunist a fost înlocuită cu una a discursului revanşard şi vindicativ. nimemi nu o să vă mai bată !” 61 84 . În septembrie 1986.document menit să pună sub semnul reconsiderării atât viabilitatea construcţiei statale iugoslave. indiferent de provenienţa acestora. cerând insistent reevaluarea statutului provinciei. a publicat un Memorandum . opunându-se publicării în Serbia a oricăror teze cu tentă etno-naţionalistă. Kosovo a reprezentat şansa ideală de a se prezenta în faţa naţiunii sârbe drept singurul ei apărător. Statutul Serbiei şi al naţiunii sârbe în Iugoslavia 62 Conform exegeţilor. sârbilor din Kosovo cu celebra frază „De acum încolo. Aflaţi în crasă inferioritate numerică. Compus din două secţiuni. dublată. iar vocile care doreau reconsiderarea rolului şi importanţei sârbilor în societatea plurietnică iugoslavă se fac din ce în ce mai des auzite. în subsidiar. Documentul a fost „evaluat” diferit în Iugoslavia. privită ca o consecinţă nefastă a prevederilor ultimei constituţii federale din 1974. Criza de structură a Iugoslaviei post-titoiste a afectat şi Serbia. de ilustrarea naţionalismului sârb emergent. În timp ce pentru sârbi acesta s-a constituit într-un semnal de alarmă necesar. în timp ce partea a doua are în vedere dezavuarea statutului „inferior” al Serbiei în cadrul federaţiei. 62 El a acuzat vehement şi în repetate rânduri conducerea partidului comunist sârb de laşitate în întârzierea rezolvării crizei din Kosovo. Criza din economia şi societatea iugoslavă 2. sârbii din provincia autonomă reclamau la Belgrad discriminarea la care erau supuşi de către autorităţile dominant albaneze de la Priština. argumentat cu exemple concrete de discriminare a populaţiei sârbe trăitoare în regiunea autonomă Kosovo-Metohia şi în Croaţia. cel mai înalt for ştiinţific al Serbiei. 61 Memorandumul a devenit un subiect aprins de dezbatere în mediile culturale şi politice de pe tot cuprinsul statului. Memorandumul Academiei Sârbe devine cunoscut în paralel cu degradarea accentuată a vieţii publice din regiunea Kosovo. accentuând falia creată în Iugoslavia între Serbia şi celelalte componente ale federaţiei. Pentru Slobodan Milošević. calificându-i pe membrii marcanţi ai acestuia drept „ignoranţi”şi Memorandumul cuprinde 25 de pagini şi este structurat în două părţi: 1. acum asumat „oficial”.

iar 32 de persoane de etnie albaneză au fost ucise în confruntările cu forţele de ordine în urma declanşării grevei de protest a minerilor kosovari de la Stari Trg. a viabilităţii viitoare a Iugoslaviei multinaţionale. Prin manevre de culise. 85 . debarcarea liderilor partidului din Muntenegru. În vara anului 2000 Ivan Stambolić a fost răpit. situaţia din Kosovo a reprezentat expresia radicalismului politic sârb. iar regiunea este guvernată în mod direct de la Belgrad. Întrucât preşedinţia colectivă a Iugoslaviei post-titoiste reclama prezenţa a 8 membri – 6 ai republicilor şi 2 ai regiunilor autonome Kosovo şi Voivodina – abolirea existenţei acestora. Cu acest prilej. coroborată cu subordonarea preşedinţiei muntenegrene politicii lui Milošević. în faţa unei mulţimi impresionante. de facto. a amendat Constituţia sârbă. Având ca principale subiecte de discurs „problema Kosovo” şi „revoluţia antibirocratică”. Slobodan Milošević devine secretar general al partidului comunist din Serbia. de la Belgrad. La 28 iunie 1989. Decizia a fost extrem de controversată în Kosovo. dezinhibate şi debarasate de vechile dogme titoiste de ocultare a realităţii. La 28 martie 1989 Adunarea Naţională a Serbiei.în contextul dispariţiei Cortinei de Fier . fenomen reflectat de crescânda sa popularitate.ca un „comunist naţionalist”. a dus la paralizarea deciziilor preşedinţiei colective şi la blocarea. de Vidov Dan – ziua Sfântului Vit – la Kosovopolje. Discursurile lui Milošević. Etichetat la Zagreb. Ivan Stambolić. Urmare a acestui fapt. conform depoziţiilor martorilor. 63 În februarie 1988. discursul şefului statului sârb a fost catalogat atât ca un semnal de alarmă pentru celelate republici iugoslave. Sarajevo şi Ljubljana ca „naţionalist”. Voivodina şi Kosovo-Metohia. au fost bine primite de mediile de informare sârbe. văzut ca o ameninţare pentru propria stabilitate. Slobodan Milošević a reiterat problema apărării drepturilor sârbilor „de pe tot cuprinsul Iugoslaviei”. tensiunile interetnice din provincie se acutizează. Slobodan Milošević. Ales preşedinte al Serbiei în 1989. Azem Vllasi. precum şi ca o dovadă a dezavuării. sub conducerea lui Slobodan Milošević. iar trupul său a fost găsit trei ani mai târziu. el a forţat demisia de la conducerea partidului comunist sârb a vechiului său mentor. Iniţiatorul asasinatului a fost. Milošević a reuşit să impună. autonomia provinciilor Voivodina şi KosovoMetohia fiind anulată. a fost arestat. guvernul sârb a sărbătorit cu fast comemorarea a 600 de ani de la marea înfruntare de pe Câmpia Mierlei.„lipsiţi de patriotism”. Liderul partidului comunist din Kosovo. Pentru celelate republici. în urma războaielor balcanice din 1912-1913. Slobodan Milošević a fost din ce în ce mai mult perceput 63 . pe parcursul anului 1988. prin măsuri de ordin poliţienesc. acolo unde majoritatatea albaneză era profund convinsă de ideea „ilegalităţii” anexării acestei provincii la Serbia. a instituţiilor statului federal.

Paralizate de mişcările secesioniste din Slovenia şi Croaţia. sârbii din Croaţia şi Bosnia-Herţegovina nu pot fi solidari cu hotărârile parlamentelor din aceste republici. Odată cu dispariţia Uniunii Comuniştilor din Iugoslavia în urma încheierii Congresului al XIV-lea al partidului. Conform acestuia. un vot”. iar sârbii se simt degrevaţi de deciziile federale. pe fondul disoluţiei accentuate a autorităţii instituţiilor federale iugoslave. din ianuarie 1990. care să consacre alegerea preşedintelui prin vot universal.5% din sufragii. conform comunicatului oficial al T. pentru că nu îi mai reprezintă. Catalogat de mediile politice internaţionale ca principal responsabil al declanşării războiului civil din Iugoslavia. Slobodan Milošević a decedat în urma unui atac de cord la 11 martie 2006. 64 d. Colapsul federaţiei – asumat tacit de Milošević şi ca urmare a opţiunii sale pentru crearea unui stat al tuturor sârbilor de pe cuprinsul Iugoslaviei – a devenit inevitabil pe parcursul anului 1991. precum şi cei 1 milion şi jumătate de sârbi bosnieci posedă acest drept. instituţiile federale au devenit inoperabile. pentru a se alătura naţiunii sârbe în ansamblul ei. succesiv. Slobodan Milošević a fost privit. Slobodan Milošević a declarat că Iugoslavia veche era „un capitol închis al istoriei”.P. fără ca această culpă să fi putut fi probată de justiţia internaţională. Ei au dreptul de a se exprima „individual” în favoarea rămânerii în Iugoslavia restrânsă. crezul politic s-a conturat în jurul principiului „un om.responsabil de criza iugoslavă în ansamblul ei. acesta a militat pentru transformarea partidului comunist sârb în partid socialist (iulie 1990) precum şi pentru adoptarea unei noi constituţii a Serbiei (septembrie 1990). A fost reales preşedinte în decembrie 1990 cu 80. Pentru Milošević. Cei 600. 64 86 . dar şi ca prezumtiv „criminal de război”. atât ca „partener” al semnării Acordului de la Dayton. În alocuţiunea rostită la 16 mai 1991. o confirmare viguroasă a popularităţii sale. în contextul în care membrii acestora se raportează la republici şi nu la federaţie.I. Kosovo-Metohia: iredentismul albanez Fenomenul iredentismului de sorginte albaneză a reprezentat pentru autorităţile sârbe şi iugoslave un permanent semnal de alarmă privitor la integritatea statului Încarcerat din anul 2001 la închisoarea Tribunalului Penal Internaţional de la Haga. întrucât constituţia iugoslavă acordă dreptul la autodeterminare „naţiunilor” şi nu „republicilor”.000 de sârbi din Croaţia.

ca urmaşi ai illirilor. Bosnia. succesiv. cu potenţial distructiv asupra întregii federaţii. extrem de firavă. cât şi sârbii. cât. Muntenegru. ci ca o intruziune a unui factor alogen. în Densitatea uluitoare de mănăstiri ortodoxe sârbe din regiune – cele mai multe aflate în patrimoniul UNESCO – a dus la denumirea zonei Kosovo-Metohia de către autorităţile de la Belgrad. Problema regiunii Kosovo – complicată atât sub raport istoric cât şi al mentalului colectiv – este una veche şi cu o încărcătură simbolică ostentativ exagerată de ambele părţi aflate în dispută. râmânând. între care se detaşează cei de ordin istoric. cultural. la 10 iunie 1878. aşa cum foarte bine a observat şi istoricul britanic de origine iugoslavă Stevan K. din care statul sârb a ieşit învingător pe parcursul secolului al XX-lea prin fructificarea inteligentă a tuturor şanselor şi posibilităţilor pe care diplomaţia modernă sârbă le-a avut la îndemână. Ei sunt „primii” locuitori ai regiunii.multinaţional al slavilor de sud. Aici se află salba de mănăstiri 65 ortodoxe sârbeşti. Au participat delegaţi din Kosovo. ei se aflau aici cu multe secole înaintea sosirii triburilor sud-slave în regiunea balcanică. a unui „corp străin”. istoria oficială sârbă a prezentat şi continuă să prezinte provincia Kosovo ca fiind „leagănul de naştere” a civilizaţiei sârbe medievale. mai ales. acceptându-se teza potrivit căreia. cu cât el era considerat nu ca o „afacere” purtată în parametrii matricei sud-slave. cea dintâi manifestare politică modernă care a urmărit realizarea unităţii tuturor albanezilor într-un stat centralizat. de cele mai multe ori. Kosovo a fost „anexat” de Serbia în urma războaielor balcanice din 1912-1913. Întrucât „actorii” angajaţi în acest conflict vechi de câteva secole – sârbii şi albanezii – s-au revendicat cu obstinaţie de la un substrat istoric radical diferit. cu posibilitate de rezolvare amiabilă între „naţiunile constitutive”. Pentru albanezi. Epir şi Macedonia. atât albanezii kosovari. aici s-a desfăşurat marea bătălie de la Kosovopolje împotriva Islamului din 28 iunie 1389. Sandjak. Pawlovitch. Rezultatul a fost un desăvârşit „dialog al surzilor”. 65 87 . Liga de la Prizren reprezintă în istoriografia albaneză naşterea primului program politic modern al albanezilor. civilizaţional şi lingvistic. Acesta a fost catalogat ca fiind cu atât mai periculos. 300 de fruntaşi albanezi s-au reunit în moscheea oraşului kosovar Prizren pentru a cere congresului înfiinţarea unui stat albanez independent în Balcani.66 Kosovo este albanez pentru că majoritatea covârşitoare a locuitorilor săi sunt albanezi. aici se află „inima spiritualităţii sârbe” în toată plenitudinea sa. Ea are la bază o multitudine de factori. Sintetic. În plus. 66 În contextul desfăşurării lucrărilor Congresului de pace de la Berlin. a propriei comunităţi. În Kosovo s-a constituit Liga de la Prizren. şansa ajungerii la o formulă de dialog bazată pe argumente raţionale a fost. iar oraşul kosovar a fost desemnat drept leagănul redeşteptării naţionale a Albaniei. s-au folosit de retorica argumentelor – reale sau imaginare – nu atât pentru convingerea „adversarului”. Kosovo / Kosovë reprezintă cu totul altceva. politic.

din cauza reticenţei lui Enver Hoxha. întrucât acordarea statutului de autonomie faţă de Serbia. iar în 1984 îşi susţine doctoratul cu tema Direcţiile şi premisele criticii literare albaneze (1584-1983). recrudescenţa violenţelor sectare din provincie. 88 . numeroasele prezenţe la dezbaterile publice din ţară şi din Europa occidentală l-au făcut bine cunoscut în mediile academice. în 1946. Ukë. Liderul politic care a ştiut să capaciteze energiile naţionaliste albaneze kosovare. a Iugoslaviei regaliste şi a Iugoslaviei titoiste în pofida opoziţiei majorităţii locuitorilor săi. a exacerbat frustrările sârbe în cadrul federaţiei iugoslave şi a declanşat noi sentimente albanofobe în Serbia. mai ales în condiţiile în care tentativa lui Josip Broz Tito de cooptare a Albaniei comuniste în federaţia iugoslavă a eşuat. unde a studiat cu filozoful Roland Barthes. celor naţionaliste sârbe a fost Ibrahim Rugova (19442006). Acesta s-a născut într-o familie musulmană din localitatea Crnce. a Regatului Sârbo-Croato-Sloven. fiind acuzaţi de colaborare cu forţele germane şi cele paramilitare albaneze. Rrustë Rugova. au fost executaţi în ianuarie 1945 de către partizanii lui Tito care eliberează provincia. Între anii 1976 şi 1977 Ibrahim Rugova se specializează la École Pratique des Hautes Études din Paris. precum şi bunicul. prin constituţia din 1963. din regiunea Kosovo. Rugova a ştiut să se folosească de toate oportunităţile oferite de societatea multiculturală iugoslavă. la momentul oportun. critică şi istorie literară publicate cu precădere peste hotare. Tatăl său. Cariera strălucită pe tărâmul ştiinţelor umaniste. aflată la această dată sub ocupaţia forţelor naţionaliste albaneze. iar în 1971 devine absolvent al facultăţii de litere şi filozofie a Universităţii din Priština. Beneficiind şi de oportunităţile oferite de regimul titoist populaţiei albaneze în urma acordării autonomiei provinciei. Ea nu a fost niciodată rezolvată pe deplin. o condiţie esenţială pentru avansarea în orice carieră. Ibrahim Rugova devine una dintre vocile cele mai cunoscute ale societăţii albaneze kosovare. prezintă valenţe noi. precum şi legăturile cu lumea culturală occidentală pe care Rugova le-a realizat în contextul deschiderii societăţii iugoslave spre Occident. Privită din această perspectivă. Devine şi membru al partidului comunist iugoslav. În anul 1967 termină liceul în localitatea Peć. Studiile sale numeroase de teorie. i-au permis acestuia să se manifeste ca unul dintre intelectualii de marcă ai societăţii kosovare. Regiunea Kosovo a reprezentat o problemă pentru toate regimurile iugoslave. de după moartea lui Tito. opunându-le. construindu-şi cu tenacitate imaginea unui reprezentant de frunte al intelighenţiei albaneze din Iugoslavia.componenţa Serbiei. fie aceasta politică sau ştiinţifică.

Mişcarea a devenit rapid una de masă. El s-a manifestat viguros şi în presa de limbă albaneză. Începând cu anul 1989. spitale. în 1988. fiind susţinute de un eficient aparat de propagandă. ca şi pentru ceilalţi disidenţi. precum şi hebdomadarul Dituria / Ştiinţa. de asemenea. prin arestarea a sute de persoane. Gjurmime albanologjike / Studii de albanistică. Urmare a acestui fapt. Editează. Motivul principal al escaladării tensiunilor dintre comunităţile sârbă şi albaneză. va fi ales membru al Uniunii Scriitorilor din Kosovo. ziarul studenţesc Bota e Re / Lumea nouă. În deceniul al optulea devine cercetător ştiinţific la Institutul de Studii Albaneze din Priština. preluate „în bloc” de mediile occidentale. Pentru Rugova. organe legislative şi executive bazate pe o structură etnică exclusiv albaneză. În calitate de preşedinte al acestei organizaţii – nerecunoscută de autorităţile sârbe – Ibrahim Rugova a iniţiat aşa numitul „guvern din umbră” al provinciei Kosovo. Însuşi „primul ministru”. 68 Au fost alese. 67 89 . Ibrahim Rugova este îndepărtat din rândurile partidului comunist iugoslav. fiind extrem de populară în toate localităţile locuite de albanofoni. Apelul intelectualilor kosovari 67.Ulterior. în ilegalitate.Germania. Alături de alţi opozanţi ai regimului. Conform surselor albaneze. segregaţia a devenit noua politică a regiunii. Ibrahim Rugova a semnat. Bujar Bukoshi. universităţi. În decembrie 1989 Rugova şi o serie de alţi disidenţi kosovari au pus bazele Ligii Democratice din Kosovo. locuia în R. adresate exclusiv albanofonilor din Iugoslavia. regimul lui Slobodan Milošević ar fi încălcat brutal drepturile omului în provincia Kosovo.F. iar populaţia a fost invitată să boicoteze toate aşezămintele oficiale: şcoli. situaţia din provincia Kosovo se degradează accentuat. dar şi dintre conducerile partidelor comuniste din Serbia şi Kosovo l-a constituit anularea statutului de autonomie dobândit în 1963 şi delegarea tuturor vechilor prerogative ale fostei regiuni autonome către autorităţile centrale de la Belgrad. Prin crearea unor instituţii paralele cu cele ale statului. 68 Aceste organisme ilegale au fost puternic finanţate de diaspora albaneză din Germania Federală şi Statele Unite ale Americii. document care condamnă anularea de către regimul de la Belgrad a autonomiei provinciei. minoritarii sârbi din Kosovo erau a priori adversari şi exponenţi ai aspiraţiilor de „dominaţie” a Belgradului în regiune. fiind implicit şi redactorul şef al revistei institutului. în 1989. inclusiv membri ai adunării regionale de la Priština şi îndepărtarea din funcţii publice a mii de cetăţeni iugoslavi de etnie albaneză. accentuând în mod deliberat excluderea oricărei forme de dialog interetnic pe teritoriul Se înţelege de la sine că acest Apel se adresează exclusiv etnicilor albanezi din Kosovo. unde se face cunoscut prin primele note critice la adresa politicii sârbe faţă de regiunea Kosovo.

Ibrahim Rugova a accentuat presiunile la adresa Belgradului. de factura celei din BosniaHerţegovina. populaţia civilă sârbă şi chiar albaneză. Franţa. Acest fapt a slăbit mult din autoritatea politică a lui Ibrahim Rugova. Acordul de la Dayton. căruia i se reproşează „pacifismul” şi „idealismul politic” în relaţia sa cu autorităţile de la Belgrad. în vara anului 1991 a constituit o nouă oportunitate pentru secesioniştii kosovari. nu a făcut nici o referire la situaţia din provincia Kosovo. Radicalismul câştigă adepţi în rândurile populţiei albaneze. fiind vizaţi membrii instituţiilor sârbe. acolo unde doar Turcia a recunoscut „Republica Turcă a Ciprului de Nord”. Războiul dintre armata sârbă şi UÇK a dus la atacul forţelor NATO în Iugoslavia (martie-iunie 1999) motivat de eşuarea negocierilor de la Rambouillet. din noiembrie 1995. regimul Milošević era incapabil să desfăşoare forţe militare de anvergură şi pe teritoriul controlat de autorităţile locale albaneze. în încercarea acestora de a desprinde Kosovo de Serbia. Alimentată masiv cu armament trecut peste graniţa cu Albania şi de pe vechiul front bosniac. Angajat total în criza politică şi militară. Ales în clandestinitate „preşedinte” al Kosovo în mai 1992. promovat de către Mahatma Gandhi pentru obţinerea independenţei Indiei. compusă din membri ai grupărilor interlope care acţionează nestingherit în regiune odată cu disiparea autorităţii sârbe din Kosovo. el s-a axat pe principiul „non-violenţei”. UÇK a instituit un regim de teroare în provincia rebelă. consecinţele dezastruoase ale războaielor din Croaţia şi Bosnia-Herţegovina constituindu-se într-un întemeiat prilej de reflecţie.UÇK 69 90 . Scopul gherilelor UÇK era acela de a provoca o intervenţie armată a sârbilor în Kosovo şi de a internaţionaliza problema kosovară. convinsă că numai provocarea militară a Belgradului poate aduce în Kosovo o intervenţie armată internaţională. înfiinţată după invazia armatelor turceşti în insulă. dintre partea sârbă şi cea kosovară. Ca model de acţiune. în măsura în care aceasta se face „vinovată” de loialitate faţă de Serbia. 69 Declanşarea războiului civil în Iugoslavia. el a respins calea militară în rezolvarea crizei.provinciei Kosovo. în anul 1974. 70 În limba albaneză. În anul 1997 pe teritoriul Kosovo se înfiinţează gruparea paramilitară UÇK – Armata de Eliberare din Kosovo 70. Ca intelectual de formaţie. „Guvenul” kosovar a fost recunoscut oficial numai de regimul comunist albanez de la Tirana. Ushtria Çlirimtare e Kosovës . parte componentă a statului multinaţional iugoslav. precum şi de necesitatea punerii în practică a Rezoluţiei O serie de analişti politici occidentali au făcut o interesantă paralelă cu situaţia din Cipru. folosindu-se la maximum de imaginea deplorabilă a regimului sârb în Occident. Politica sa a fost asasinatul.

devin impopulari. Ibrahim Rugova este creditat din nou de populaţia albaneză ca liderul necesar al momentului. În această calitate.5% din locuitori – iar opinia contrară a sârbilor. reprezintă numai o simplă cifră statistică. provincia Kosovo nu mai întruneşte condiţiile necesare pentru fi realipită statului sârb. Ibrahim Rugova s-a refugiat în Italia pe perioada războiului. problema independenţei regiunii Kosovo faţă de Serbia rămânând în continuare pe agenda cancelariilor diplomatice occidentale. 91 . La alegerile din martie 2002 Liga Democratică câştigă scrutinul cu 58% din sufragii.ONU privitoare la statutul provinciei Kosovo. cu o economie de subzistenţă şi cu o societate asistată şi tributară ajutoarelor economice internaţionale. aflată sub protecţia forţei multinaţionale KFOR. de facto. dar.în aprilie 1999 – pentru o ultimă încercare de soluţionare a crizei. fiind dur criticat de şefii gherilei pentru gestul său de a se întâlni cu Slobodan Milošević la Belgrad . promotori ai unui stil „mafiot” de conducere. enclavizaţi în câteva localităţi. De jure parte a statului sârb. Aceasta este voinţa întregii populaţii albaneze – 87. Campania iniţiată de acesta a continuat şi după decesul său. cu toate legăturile tăiate cu Serbia. iar Rugova este ales preşedinte al „republicii”. survenit în ianuarie 2006. În condiţiile în care în Kosovo – provincie administrată de ONU – liderii gherilei UÇK. insistând pe atragerea opiniei publice occidentale şi a guvernelor SUA şi UE de partea cauzei kosovare. el continuă campania de obţinere a independenţei Kosovo faţă de Serbia.

fostul stat iugoslav s-a dezmembrat prin violenţă în urma războaielor civile purtate în perioada 1991-1995 şi 1999.000 locuitori Limba oficială: albaneza _ shqip Alfabetul folosit: latin Capitala: Tirana _ Tiranë Forma de guvernământ: republică prezidenţială După 1989.ADDENDA Europa de Sud-Est astăzi Evoluţia „contondentă” a istoriei Balcanilor pe parcursul epocii contemporane a lăsat urmele cele mai vizibile. Bulgaria sau Grecia şi-au văzut reconfirmate graniţele de stat aşa cum au fost acestea trasate. 92 . de pe întreg teritoriul continentului european. în urma tratatelor de pace de la Bucureşti – 1913. continuând să rămână cea mai săracă ţară din Europa de Sud-Est.1923 şi Paris -1946/1947. succesiv. încă insuficient consolidată. Paris-Versailles – 1919/1920. Albania a evoluat foarte lent pe calea democraţiei. Lausanne . prin şansa cooptării în NATO şi UE. sub raportul schimbărilor teritoriale şi politice.784 kmp Populaţia: 3. În urma acestora a rezultat noua hartă politică a Peninsulei Balcanice. ALBANIA Numele oficial: Republika e Shqipërisë Suprafaţa: 28.301. Progresele din ultimii ani o îndreptăţesc să aspire la un orizont european favorabil. Dacă state precum Albania.

GRECIA Numele oficial: Eλληνική Δημoκpατία / Ellinikí Dimokratía Suprafaţa: 131. După depăşirea perioadelor critice ale războiului civil (1946-1949) şi a Dictaturii coloneilor (1967-1974) Grecia şi-a regăsit calea europeană. Membră a NATO din 1952 şi a CEE / UE din 1981.990 kmp Populaţia: 10. aceasta fiind membră a NATO din anul 2004 şi a UE din 2007.000 locuitori Limba oficială: greaca _ ελληνικά / elliniká Alfabetul folosit: grec Capitala: Atena _ Aθήνα / Athína Forma de guvernământ: republică parlamentară După dispariţia Iugoslaviei Grecia a rămas cel mai mare stat sud-est european.000 locuitori 93 . menţine în continuare relaţii reci cu Turcia şi cu Macedonia.F. cât şi al populaţiei.912 kmp Populaţia: 8.129 kmp Populaţia: 4.254. Potenţialul ei economic o îndreptăţeşte să aspire la rolul de putere regională în Peninsula Balcanică. Este.BULGARIA Numele oficial: Peпyбликa Бългapия / Republika Bălgarija Suprafaţa: 110. STATE DESPRINSE DIN R. IUGOSLAVIA BOSNIA-HERŢEGOVINA Numele oficial: Republika Bosna i Hercegovina/Peпyбликa Бocнa и Xepцeгoвинa Suprafaţa: 51.S. totodată. având cel mai ridicat nivel de trai din regiune.000 locuitori Limba oficială: bulgara _ бългapcкa / bălgarska Alfabetul folosit: chirilic Capitala: Sofia _ Coфия / Sofija Forma de guvernământ: republică parlamentară Eşecurile tranziţiei post-comuniste au fost în mare parte depăşite de Bulgaria. cea mai prosperă ţară a zonei balcanice. atât din punctul de vedere al suprafeţei.967.481.

764. funcţionează încă cu dificultate. Ţara este încă dependentă de logistica internaţională. MACEDONIA 94 . Instituţiile. Republica Srpska şi Federaţia Croato-Musulmană.Limba oficială: sârbo-croata _ srpsko-hrvatski / cpпcкo-xpвaтcки Alfabete folosite: latin şi chirilic Capitala: Sarajevo / Capajeвo Forma de guvernământ: republică parlamentară Este o creaţie a Acordului de la Dayton.000 locuitori Limba oficială: croata _ hrvatski Alfabetul folosit: latin Capitala: Zagreb Forma de guvernământ: republică parlamentară Având o populaţie cu un nivel crescut de educaţie şi un potenţial economic ridicat. Croaţia a depăşit greutăţile războiului şi aspiră la integrarea euro-atlantică. Dificultăţile rezidă în insuficienta democratizare a societăţii şi în reticenţa guvernelor pentru o colaborare totală cu Tribunalul Penal Internaţional pentru crime de război în fosta Iugoslavie. fiind marcate de divizarea etnică. Pe teritoriul său există Forţa multinaţională de menţinere a păcii – SFOR. care păstrează securitatea fragilă a statului.539 kmp Populaţia: 4. Statul este divizat în două entităţi bazate pe criteriul etnic. CROAŢIA Numele oficial: Republika Hrvatska Suprafaţa: 56. din noiembrie 1995. nearticulate suficient.

Macedonia are în continuare mari probleme de ordin identitar. urmare a referendumului favorabil susţinut în mai 2006. MUNTENEGRU Numele oficial: Peпyбликa Цpнa Гopa / Republika Crna Gora Suprafaţa: 13. Peste hotare numele oficial este FYROM – Fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei. Limba folosită este sârba.Numele oficial: Peпyбликa Maкeдoниja / Republika Makedonija 71 Suprafaţa: 25. 71 95 . dar există voci care reclamă existenţa unei aşa-zise limbi „muntenegrene”.034. Guvernul aspiră la integrarea în structurile euro-atlantice. Este ultima dintre cele cinci republici desprinse din Iugoslavia.000 locuitori Limba oficială: macedoneana _ мaкeдoнcкa / makedonska Alfabetul folosit: chirilic Capitala: Cкoпje / Skopje Forma de guvernământ: republică parlamentară Confruntată din 1991 cu boicotul politic şi economic al Greciei. El se datorează opoziţiei diplomaţiei de la Atena. parlamentul muntenegrean proclamă independenţa statului. Are o economie stabilă şi beneficiază de avantajele ieşirii la Marea Adriatică. În anul 1999 Macedonia s-a confruntat cu ofensiva gherilelor albaneze. inclusiv în capitală. fiind şi cea mai mică dintre acestea. Fragilitatea statului este întreţinută şi de existenţa unei numeroase minorităţi albaneze.000 locuitori Limba oficială: sârba _ сpпcки / srpski Alfabete folosite: chirilic şi latin Capitala: Пoдгopицa / Podgorica Forma de guvernământ: republică parlamentară La 3 iunie 2006. în condiţiile în care doar 43% din populaţie se declară a fi „muntenegreană”. Este vizibilă o anumită criză identitară. care a considerat că simpla denumire Macedonia reprezintă o „uzurpare” a numelui provinciei Macedonia de pe teritoriul elen. care locuieşte compact în multe regiuni ale ţării. alimentate logistic de către armata UÇK din Kosovo.713 kmp Populaţia: 2.812 kmp Populaţia: 535.

Novosti. Pe direcţia Balcani. iar cooperarea cu Tribunalul Penal Internaţional de la Haga este total nesatisfăcătoare. aceasta caută să se reînscrie pe orbita internaţională. 1980 96 . Ţara suferă în continuare de o anumită izolare internaţională şi regională. Géographie politique. Paris. iar posibilitatea cooptării în NATO şi UE este iluzorie. Serbia a suferit o serie de înfrângeri diplomatice cu grave consecinţe pentru evoluţia acestei ţări pe parcursul ultimului deceniu al secolului XX.361 kmp Populaţia: 9. considerată de referinţă pentru Iugoslavia şi Serbia. Supusă unui sever embargou internaţional după declanşarea războaielor interetnice. Armand Collin. Peuples et nations des Balkans.396. Partidele naţionaliste insistă în continuare asupra „conspiraţiei” la care ar fi fost supusă Serbia pe parcursul ultimelor două decenii. deopotrivă. Aleksei.411 locuitori Limba oficială: sârba _ cpпcки / srpski Alfabete folosite: chirilic şi latin Capitala: Belgrad _ Бeoгpaд / Beograd Forma de guvernământ: republică parlamentară Lider al vechii Iugoslavii. Centre de la Dotation Carnegie. REFERINŢE BIBLIOGRAFICE ANCEL. Moscova. Populaţia şi guvernul nu doresc renunţarea la suveranitatea asupra provinciei Kosovo. Paris. 1928 ANTOSJAK. 1926 Idem.SERBIA Numele oficial: Peпyбликa Cpбиja / Republika Srbija Suprafaţa: 88. Jacques. Populaţia matură manifestă o puternică nostalgie după epoca Tito.

Stefano. The Balkans. Jacques. Edgar. Iaşi.. 1993 KRAINIKOWSKY. 1982 ILČEV. Gallimard. 2002 JELAVICH.a. Bucureşti. Ed. A Short History from Greek Times to the Present Day. 1918 DEDIJER. Paris. Curtea Veche.N. Are dreptate sau nu. II. e patria mea! Propaganda în politica externă a statelor balcanice (1821-1923). Géographie des Balkans. 1918 HOESCH. Berger-Levrault. 1953 FAURE-BIGUET. Tirana. Vladimir. Payot. 1991 CVIJIĆ. University of Washington Press. André. Paris. Charles & Barbara. Ivan. Fayard. Paris. Hermann. J. London. Jovan. Plon. Asen. Istoria Balcanilor. 1972 HOXHA. Bucureşti. 1936 FOURNOL. Etienne. The Establishment of the Balkan National States (18041920). vol. Histoire des Balkans. Paris. Iaşi. Georges. Paris. Paris. Faber & Faber. 1965 CASTELLAN.F. Historical Notes. Ed. Histoire de l`Europe Centrale. 1938 97 .. Analiza spectrală a Europei. Tito parle…. La Péninsule Balkanique. Problema iugoslavă. P. The Titoites. La question de Macédoine et la diplomatie européenne. Seattle & London. Institutul European.U. Barbara. 1977 KEYSERLING. Le Roi Alexandre I de Yougoslavie. Paris. Institutul European.AULNEAU. ALL. BIANCHINI. Paris. Enver. De la succession d`Autriche. f. 2000 JELAVICH. 2003 BLANC. Armand Collin.

Achille. Institut for Balkan Studies. 2001 *** Repertoire des études balkaniques (1966-1975). L`Aroumain et ses rapports avec le grec. Balcanii. Thessaloniki. Bucureşti. Polirom. Jozo. Institut for Balkan Studies. Sofia. Polirom. Corint. Humanitas. Miodrag. F. Macedonia Through the Centuries. Istoria Balcanilor (1804-1945). K. 1975 98 .. Balcanii. S. 2002 *** The Macmillan Encyclopedia. Stevan. Relaţiile politice româno-sîrbe în epoca modernă. Iaşi. Payot. 1992 MITSAKIS. (coord.) Naţionalismul est-european în secolul al XX-lea. I. vol. Paris. A History of Greece. 1992 MILIN. Bucureşti. Balcanii şi balcanismul. Despre statui şi morminte. Georgios. Stanford University Press. Thessaloniki.. în vol. K. 1983 SOPHOCLES. Curtea Veche. 2000 TOMASEVICH. Pierre de ~ La Yougoslavie. Ed. Macmillan Publishers Ltd. Cultură şi geopolitică. Academiei Române. Past and Present. Ed. The Chetniks: War and Revolution in Yugoslavia (1941-1945). Pentru o teorie a istoriei simbolice. Institut for Balkan Studies. exerciţiu de deconstrucţie. 2004 Edition TODOROVA. Ed. 1961 SUGAR. Thessaloniki. Bucureşti. Iaşi. London. 2002 PIPPIDI. 1916 LAZAROU.. Institut for Balkan Studies.. 1973 PAVLOWITCH.LANUX. Peter. M. 1986 *** Macedonia. Bucureşti. Andrei. 2000 PREVELAKIS. Maria. Thessaloniki.

Anne. Faites et documents. 1913 99 . Hestia. 1989 ZAÏNIS. Kosovo. 1389-1989. Lausanne. Bataille pour les droits de l`âme.YELEN. Theodor. Athenes. Atrocités bulgares en Macédoine.

You're Reading a Free Preview

Download
scribd
/*********** DO NOT ALTER ANYTHING BELOW THIS LINE ! ************/ var s_code=s.t();if(s_code)document.write(s_code)//-->