Relatiile internationale in Europa rasariteana in secolele XVI-XVII Conditiile istorice ale evolutiei relatiilor internationale in Europa rasariteana

in sec 141j92b olele XVI-XVII Relatiile internationale din Europa rasariteana prezinta in secolul al XVI-lea o serie de puncte comune cu cele din Europa apuseana, dar si unele diferente care isi au originea pe de o parte in specificul istoric si geopolitic al acestei zone, si pe de alta parte in decalajele de dezvoltare generala dintre cele doua mari parti ale Europei. Totodata, la fel ca si in apusul Europei, in structura relatiilor internationale din Europa rasariteana se imbina modalitatile traditionale cu elemente noi, care se impun treptat si nu fara temporare reculuri. In secolele XVI-XVII relatiile internationale din Europa rasariteana au fost dominate de actiunea unui numar restrins de mari state teritoriale (Imperiul habsburgic, Polonia, Suedia, Rusia, Imperiul otoman), carora li s-au adaugat o serie de puteri de insemnatate locala. Este de remarcat faptul ca pana si statele mari enumerate mai sus erau, comparativ cu marile puteri ale Europei apusene din acea vreme, state relativ slab populate sau in orice caz cu o densitate mai redusa a populatiei, state imperfect controlate de puterea centrala, oricat de despotic se manifesta aceasta putere. Dificultatile intampinate in exercitarea curenta a autoritatii centrale la nivelul intregului teritoriu reflecta o anume intarziere in modernizarea structurilor statale comparativ cu apusul Europei. Aceasta relativa ramanere in urma s-a tradus in planul relatiilor internationale in primul rand printr-o intarziere in dezvoltarea unor institutii specifice unei politici externe moderne. Astfel, in secolul al XVI-lea statele din Europa rasariteana, cu exceptia Imperiului habsburgic, care din acest punct de vedere apartine mai degraba Europei centrale, nu au adoptat practica occidentala a trimiterii unor ambasade permanente la principalii parteneri diplomatici. In felul acesta statele din Europa rasariteana nu au beneficiat de o informare regulata si profesionalizata cu privire la evolutiile politice ale partenerilor lor, ceea ce le-a diminuat capacitatea de a-si adapta rapid si eficient politica externa la aceste evolutii. Faptul ca unele state din Europa rasariteana, de exemplu Imperiul otoman, au primit ele ambasade permanente din partea unor puteri occidentale nu a putut suplini decat in mica masura absenta unui serviciu diplomatic stabil. In aceste conditii relatiile diplomatice dintre statele din Europa rasariteana s-au desfasurat precumpanitor prin intermediul unor solii extraordinare, ocazionale, conduse de obicei de persoane de rang relativ inalt si lipsite de o pregatire speciala in vederea indeplinirii misiunilor diplomatice. Aceeasi ramanere in urma se observa si in ceea ce priveste desprinderea in interiorul cancelariilor regale a unor nuclee birocratice care sa se ocupe in mod sistematic si continuu cu gestionarea curenta a relatiilor cu celelalte state, element esential in a da coerenta politicii externe a unui stat si in a o feri de discontinuitati. Si in aceasta privinta, la fel ca si in ceea ce priveste ambasadele permanente, rolul de precursoare a revenit pe plan european statelor italiene inca din secolul al XV-lea, urmate fiind apoi de marile puteri occidentale (Spania, Franta,Anglia). In Europa rasariteana acest mod de gestionare specializata a politicii externe a fost adoptat mai intai de Habsburgii austrieci si de Rusia, unde 'Departamentul solilor' (Posolski prikaz) a fost intemeiat in 1549[1], urmate in secolul al XVII-lea de Suedia. Desigur, insemnatatea acestor embrioane ale viitoarelor ministere de externe nu trebuie exagerata: pana foarte tarziu in secolele XVIII-XIX politica externa a statelor din Europa rasariteana nu a putut fi obiectivata pe deplin, depinzand in cele mai multe dintre aceste state de starea de spirit variabila a monarhilor si de jocul influentelor de la curte.

dar totodata aveau si ele destule greutati in concentrarea si intretinerea ostirilor lor. in Polonia. ele au adoptat intr-o masura mult mai redusa decat marile puteri occidentale trecerea la armatele de mercenari[2]. mai putin mobile si mai putin eficiente in termeni strict militari. Nu trebuie insa exagerata semnificatia acestui inceput de depersonalizare (obiectivare) a raporturilor politice. nefiind insa nici ele scutite de distorsiuni si inconsecvente. care a trecut la o armata de soldati platiti (in acest sens mercenari). statele beneficiind de armate precumpanitor traditionale erau mai putin vulnerabile la diversele crize financiare care uneori paralizau actiunea militara a statelor mai 'moderne'. fiind una dintre cele mai eficiente din acea vreme. in felul acesta armata suedeza din secolul al XVII-lea a imbinat in mod reusit relatia contractuala baneasca cu solidaritatile si loialitatile traditionale. Desigur. . In schimb. care imbina armata permanenta platita (trupele kapukulu) cu unitatile regulate si bine controlate de catre stat ale spahiilor timarioti din diversele provincii. Se remarca astfel modernitatea timpurie din acest punct de vedere a Imperiului habsburgic. mostenit in 1592). din acest punct de vedere au existat mari diferente intre statele Europei rasaritene. Reactiile de acest fel dovedesc faptul ca cel putin pentru o parte a elitelor politice din Europa rasariteana atasamentul fata de o anumita idee de stat incepea sa insemne mai mult decat loialitatea fata de persoana unui monarh anume sau fata de o anume dinastie. depinzand in continuare intr-o masura ridicata de armate de tip traditional. Totusi. recrutata insa precumpanitor din randurile taranilor liberi suedezi. iar boierimea rusa a reactionat violent la incercarea de instaurare ca tar a lui Vladislav. De exemplu. in 1520-1523 Suedia s-a desprins din uniunea cu Danemarca. La fel. concentrand deciziile de politica externa in mainile monarhului si ale unui grup foarte restrans de colaboratori. chiar daca regele comun ar fi fost de origine suedeza. in secolul al XVI-lea se manifesta si unele elemente noi. si mai ales in purtarea unor razboaie de durata la distanta de zonele de recrutare ale fortelor lor militare. aceste uniuni esueaza cu regularitate in fata impotrivirii unor forte sociale si politice interesate de pastrarea particularismelor politice si/sau confesionale. Aceste diferente s-au repercutat asupra modalitatilor concrete de purtare a razboiului. iar fluctuatiile relatiilor din interiorul familiilor domnitoare au avut in nu putine randuri implicatii asupra raporturilor dintre state. au favorizat intr-o masura mai mare urmarirea unor 'interese de stat' prin politica externa. interesele individuale si de grup au precumpanit asupra celor generale in definirea liniilor politicii externe. Un exemplu interesant de modernizare militara este reprezentat de Suedia. De asemenea. La fel ca in apusul Europei. Astfel. fiul si mostenitorul regelui Poloniei (1610-1612). mai slab inarmate si instruite. Astfel. si in rasaritul continentului politica dinastica a interferat masiv cu politica interstatala. Aliantele politice au fost deseori cimentate prin casatorii regale. si in Rusia trupele de mercenari au ramas puternic minoritare pana in secolul al XVIII-lea. S-ar putea afirma chiar faptul ca regimurile politice absolutiste. iar la sfarsitul secolului al XVI-lea s-a impotrivit perspectivei unei uniuni personale cu Polonia. Statele din Europa rasariteana erau mai putin avansate decat cele din Occident din punctul de vedere al monetarizarii economiei si al modernizarii financiare. nobilimea poloneza a respins ideea alegerii unor regi apartinand marilor dinastii vecine (alegerea lui Sigismund al III-lea Wasa in 1587 nu a fost urmata de un sprijin semnificativ pentru incercarile acestuia de a pastra cu forta tronul Suediei. in secolele XVI-XVII se observa faptul ca desi se fac numeroase planuri de casatorii dinastice si de uniuni personale intre diferite state. unde puterea ridicata a Seimului a condus la desfasurarea unor ample dezbateri publice pe teme de politica externa. De aceea. ca si eficacitatea ridicata a sistemului militar otoman. in Polonia grija nobilimii de a evita o intarire prea mare a puterii regale a blocat formarea unei armate permanente de mercenari.Din punctul de vedere al conducerii politicii externe a diferitelor state din Europa rasariteana.

. 1962. aspectele maritime fiind cu totul marginale. cum ar fi planul otoman de a realiza un canal Volga-Don si de a patrunde la Marea Caspica (1569). ca si in continuare. cat conflicte pentru stapanirea unor regiuni strategice din jurul acestei mari. relatiile internatioanale din Europa rasariteana au fost in mai mare masura dominate de problemele uscatului. Bucuresti. p. Absenta unor grupuri semnificative de interese care sa impinga spre o politica maritima sustinuta a facut ca pana si planurile deosebit de indraznete concepute uneori in mod exceptional de unele cercuri politice. [2] Prin mercenari intelegem aici. din acest punct de vedere consideram ca originea etnica a mercenarilor este mai putin importanta.Comparativ cu Europa apuseana. [1] Istoria diplomatiei. si ca tot mercenari sunt si supusii unui monarh inrolati cu plata in slujba acestuia. soldati a caror loialitate fata de statul sau persoana pentru care lupta este determinata in primul rand de relatia contractuala de plata regulata a unei solde in bani. sa fie abandonate la primele dificultati intampinate.260.I. vol. Aceasta se datoreaza indeosebi faptului ca negustorii din rasaritul Europei erau numai in mica masura angrenati in comertul maritim si aveau de asemenea o capacitate redusa de a influenta deciziile politice ale statelor lor. Chiar si disputele pentru suprematie in bazinul Marii Baltice au fost din punctul de vedere al statelor riverane mai putin conflicte maritime.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful