PARTICULARITĂŢI ALE DISCURSULUI CULTURAL ŞI INTERCULTURAL

Întâlnirea culturilor în spaţiul dobrogean Originea identităţii entice a fost şi rămâne un motiv de discordie în lumea antropologică, controversă ce nu va fi soluţionată câtă vreme părţile adverse vorbesc despre niveluri diferite ale acesteia fără să opereze distincţiile de rigoare. Într-un fel se pune problema atunci când avem în vedere ceea ce se numeşte comunitatea mică, omogenă din punct de vedere etnic, şi în alt fel atunci când discursul îşi ia ca obiect comunitatea urbană sau societatea, eterogenă. Tradiţiile sunt deplasate de la oraş nu în forma lor concretă, practicabilă, ci într-o formă abstractă, ca elemente ale unui trecut asumat. Vom distinge, aşadar, trei niveluri de raportare la identitatea etnică, dispuse pe o scală care urcă de la concret la abstract. Pe treapta cea mai de jos, a concretului, se află identitatea etnică în calitate de ataşament semiconştientizat, inculcat prin educaţie şi generator de comportamente adecvate. Este semiconştientizat întrucât identificarea cu neamul este deopotrivă instinctuală şi indusă educaţional. Acesta este nivelul prediscursiv al identităţii. A doua treaptă este rezervată identităţii etnice în calitate de problemă, aceasta fiind numită şi nivelul discursiv al identităţii, deoarece prezintă un anumit grad de abstractizare.1 Pe cea de-a treia treaptă situăm identitatea etnică în calitate de problematică, acesta fiind nivelul metadiscursiv. Urmărind istoria identităţii în calitate de problematică, remarcăm că aceasta a parcurs trei etape dominante: faza primordialistă, faza contextualistă şi faza construcţionistă. Introdus de Shils în 1957, termenul de primordialism se referă la ataşamentul originar existent printre membrii unui grup etnic conectaţi toţi la aceleaşi repere istorico-culturale fundamentale.

1

Mamulea, Mona, Dialectica închiderii şi deschiderii în cultura română modernă, Ed. Academiei Române, Bucureşti, 2007, pp. 19-20.

1

Cu Barth, identitatea etnică a devenit o chestiune care ţine de atribuire şi autoatribuire, iar solidaritatea primordialistă a fost înlocuită cu solidarizarea contextualistă sau conjuncturală.2 Turnura construcţionistă presupune o deplasare a interesului dinspre etnicitate ca aspect al organizării sociale în calitate de conştiinţă, ideologie sau imaginaţie. Perspectiva construcţionistă are ca punct de plecare ideile expuse de Benedict Anderson în Imagined Communities. Naţiunea este aici definită ca fiind o comunitate politică imaginată, atât în limitele, cât şi în suveranitatea ei. Între cultura urbană şi cea rurală nu există o prăpastie. Cea din urmă s-a constituit pe seama celei dintâi. O societate urbană, chiar cosmopolită fiind, nu este lipsită de dimensiunea etnicului Constantin Rădulescu-Motru este de părere că destinul este liantul popoarelor care nu au în comun nici originea, nici limba. După ce am dezbătut problema etnicităţii şi a identităţilor culturale, ne vom îndrepta atenţia spre unele culturi care s-au întâlnit în spaţiul dobrogean, influenţându-se reciproc. Astfel mi-am propus să analizez în cele ce urmează situaţia armenilor dobrogeni în istoria şi civilizaţia românilor. Istoria străveche a Armeniei, contrastele puternice ale geografiei locului, cultura sa antică şi originală îi oferă un farmec unic. Din toate timpurile, Armenia a jucat un rol de puncte între Europa şi Asia, pe aici trecând drumurile de caravane şi cele strategice, pentru a căror stăpânire imperiile învecinate au dus, în decursul istoriei, lupte sângeroase. Istoria poporului armean datează de mii de ani, cercetările demonstrând că spaţiul a fost locuit neîntrerupt. Originea poporului armean se pierde în negura antică, iar Regatul Armeniei s-a născut pe ruinele statului antic sclavagist Urartu, considerat drept una dintre cele mai vechi civilizaţii ale lumii. Istoria Armeniei este cronica unor lupte crâncene. De-a lungul secolelor, Armenia avea să parcurgă drumul sinuos al măririi şi decăderii, până la dispariţia sa, în 1375, când Regatul Armeniei Mici era şters de pe

2

Idem, p. 22.

2

hartă.3 Traseul Armenilor a fost de la sud spre nord-vest şi de la nord spre sud, până în Muntenia. Dacă rasa armenească este în general una dintre cele mai frumoase, aceasta se datoreşte elementului năvălitor la o epocă atât de îndepărtată-tracii, din acelaşi neam cu dacii, astfel încât cele două popoare se înrudesc prin sângele trac, moştenind şi câteva caractere comune: aplecarea către poezie, iubirea de muzică etc. Armenii s-au încadrat mai bine în obligaţiile lor de cetăţeni, s-au romanizat, nu au avut niciodată atitudini provocatoare şi au manifestat întotdeauna recunoştinţă faţă de ţara ospitalieră care i-a primit. Niciodată nu au cerut vreun drept bazat pe vechimea lor, din contră, au fost profund recunoscători când au găsit un protector dezinteresat în persoana marelui Nicolae Iorga: „(…)La noi, armenii au jucat un rol însemnat în toate ramurile vieţii publice aşa încât n-au niciun motiv să le fie ruşine de originea şi naţionalitatea lor”.4 În ceea ce priveşte prezenţa armenilor la Pontul Euxin, menţionăm faptul că aceştia sunt vestiţi negustori în secolele XVI-XVIII, dovedindu-se rezistenţi la vicistudinile timpului. Migraţia lor în Europa a început sub presiunea turcilor, iar cei mai mulţi dintre ei s-au aşezat pe ţărmul de vest al Mării Negre. Silistra este primul dintre oraşele dobrogene în care armenii sunt atestaţi. Vechimea comunităţii armene din Babadag se situează tot la începutul secolului al XV-lea. Despre biserica din această localitate, în 1649, se aminteşte în memorialul unei colecţii de versuri armeneşti aflate astăzi lucrarea numită Viaţa Sfinţilor, tipărită în 1675 la Constantinopol. Pe ţărmul mării, armenii s-au aşezat la Constanţa, numărul şi intensitatea activităţilor oscilând în funcţie de destinul zbuciumat al acestui oraş. Astfel, George I. Auneanu, printre cei dintâi funcţionari români care au păşit pe pământul Dobrogei menţiona în Amintiri asupra trecutului: „Populaţia oraşului era compusă din: greci, tătari în majoritate, apoi armeni, bulgari, puţini turci ca şi evrei de rit spaniol. Aceştia erau binevoitori faţă de români şi îi primeau cu plăcere în locuinţele lor, mai ales că, mai toţi locuitorii, cu excepţia turcilor şi tătarilor, fiind în contact cu agricultorii din stânga Dunării.

3

Tavitian, Simion, Armenii dobrogeni în istoria şi civilizaţia românilor, Ed. Ex Ponto, Constanţa, 2003, p. 11. 4 Iorga, Nicolae, din Conferinţa ţinută la Ateneul Român, în ziua de 17 iunie 1925.

3

Cu privire la administraţia din Dobrogea, menţionăm că prin eforturile prefectului Remus Oprean toate cultele minorităţilor s-au bucurat de un tratament egal şi tolerant. Dobrogea a fost mereu considerată un mozaic, un model interetnic, deoarece aici, toate civilizaţiile şi culturile erau într-o simbioză perfectă, iar procesul de aculturaţie se petrecea într-un mod elegant. În această zonă s-au împletit în mod fericit tradiţii dintre cele mai diverse. Edificatoare este participarea locuitorilor de alte naţionalităţi ai Dobrogei la activitatea politică, economică şi culturală a oraşului Constanţa.5 S-a vehiculat, de unii cercetători dobrogeni, că aria de răspândire a populaţiei armeneşti, pe teritoriul Dobrogei, s-ar restrânge doar la oraşele Constanţa, Tulcea, Sulina, Babadag, Medgidia, Cernavodă, Hârşova. Documentele de arhivă contestă acest lucru. În perioada interbelică, numărul armenilor creşte la circa 9000, ca după 1944, ca urmare a celor două valuri succesive de emigrare, să scadă simţitor. Armenii s-au despărţit cu durere de patria lor adoptivă, unde au trăit şi au muncit de generaţii. În mesajul adresat poporului român la 21 iunie 1948, se spune: „În momentul când, după o îndelungată convieţuire alături de poporul roman, ne reîntoarcem în patria mamă, considerăm drept o sfântă datorie să vă trimitem, pe această cale, salutul nostru frăţesc, însoţit de cele mai sincere gânduri de mulţumire şi recunoştinţă pentru ospitalitatea pe care ne-aţi acordat-o în decursul şederii noastre pe plaiurile româneşti. Noi, supravieţuitorii armeni ai groaznicelor masacre turceşti, nu vom uita niciodată înţelegerea poporului român pentru durerile noastre. Ne despărţim de voi, purtând în inimile noastre neşterse amintiri de prietenie şi dragoste, urând poporului român dezvoltare paşnică şi un viitor strălucit”. Numărul armenilor la recensământul din 2002 era de 415, iar, în zilele acestea, probabil că nu sunt mai multi de 200 de armeni. Armenii, în general, unde s-au stabilit nu au încercat , printr-o organizare ocultă, să ocupe funcţii înalte în stat, pe care să le subordoneze interesului lor. Apoi, spre deosebire de alte etnii, armenii nu şi-au ascuns niciodată originea etnică, nu şi-au schimbat numele, păstrându-şi cu o largă deschidere organizaţiile comunitare. Pe urmă, armenii au trăit peste tot în lume ca şi cum acolo ar fi fost propria lor ţară... Din toate aceste motive, armenii nu au avut conflicte cu românii. Şi apoi, fiind purtătorii unei
5

Idem 3, p. 26.

4

culturi, ai unei civilizaţii de factură umanistă, au avut o educaţie de neam şi familiei, care i-a împiedicat să fie intoleranţi şi să aibă atitudini condaamnabile faţă de populaţia majoritară. Aceştia au fost însufleţiţi de spusele unui mare om de cultură, Vlad Bănăţanu, armenii constănţeni şi-au păstrat limba şi cultura, dar au fost într-o permanentă interacţiune cu românii. Armenii şi românii din Dobrogea s-au aflat într-un dialog cultural, împărtăşindu-şi obiceiurile, tradiţiile, tabieturile, idiomurile, personalităţile etc. Întâlnind un popor deschis şi prietenos, armenii au dat culturii române personalităţi de seamă, de la Ioan Vodă la Virgil Madgearu, sau de la Gheorghe Asachi şi Spiru Haret la Garabet Ibrăileanu şi Mihail Jora. Numele lor au îmbogăţit nu numai panteonul culturii române şi armene, ci şi pe cel universal. Nu aş vrea să finalizez această lucrare fără să scriu câteva idei pe care le-am întâlnit la Daniela Rovenţa-Frumuşani şi pe care le integrez în acest eseu. Cunoaştem bine faptul că procesul de comunicare este unul organizat plurinivelar, deoarece cuprinde mai multe sisteme de semne, de la cele verbale, la cele nonverbale şi paraverbale. Limbajul non verbal nuanţează sau distorsionează limbajul verbal. Consider că armenii şi românii s-au înţeles atât de bine şi datorită spaţiului dobrogean, un spaţiu permisiv, deschis. Spaţiul constituie fără îndoială o experienţă fundamentală pentru subiect- întâlnirea cu celălalt Spaţiul defineşte identitatea subiectului, individul căutânduse şi construindu-se în periplurile sale politice, personale, estetice etc. Lamizet consideră că: “A da sens spaţiului înseamnă a trasa frontiere care separă teritoriile între ele... Inventarea teritoriului de către oameni corespunde într-un fel socializării spaţiului, înscrierii spaţiului în structurile simbolice prin care el devine nu doar o formă, ci o formă dotată cu sens”.6 Acest studiu al perceperii şi utilizării spaţiului de către om se numeşte proxemică. Scopul proxemicii este constituit de ameliorarea comunicării interculturale şi optimizarea activităţii profesioniştilor spaţiului. În final, trebuie să cunoaştem faptul că relaţiile pe care indivizii le întreţin unii cu ceilalţi şi cu clase determinate de obiecte sunt riguros codificate în interiorul fiecărei culturi.

6

Apud B.Lamizet în Daniela Rovenţa-Frumuşani, Semiotică, societate, cultură, Institutul European, Iaşi, 1999, p. 208.

5

BIBLIOGRAFIE

Iorga Nicolae, din Conferinţa ţinută la Ateneul Român, în ziua de 17 iunie 1925. Mamulea Mona, Dialectica închiderii şi deschiderii în cultura română modernă, Ed. Academiei Române, Bucureşti, 2007. Daniela Rovenţa-Frumuşani, Semiotică, societate, cultură, Institutul European, Iaşi, 1999. Tavitian Simion, Armenii dobrogeni în istoria şi civilizaţia românilor, Ed. Ex Ponto, Constanţa, 2003.

6

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful